REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE i OCTOMBRIE 1934 Z. PÂCLIŞANU......Revoluţia lui Horia........... 3 ARON COTRUŞ . . . . .Din ciclul «Horia»............. 9 BARBU BREZIANU .... Ani de bătrâneţe...........14 GALA GALACTION .... Acum 35 de ani (X) .... 29 ANDREI TUDOR........Versuri.............................51 ION SÂN-GIORGIU . . . Eminescu şi spiritul german . 56 BARBU BRĂDESCU . . . Problema Adriaticei........88 EUGENIU SPERANTIA . . Perspectiva istorică în viaţa socială............. 108 JULIAN PETER.......Evoluţia regimului administrativ în Transilvania şi Banat . 127 ŞERBAN CIOCULESCU . . Aspecte epice contemporane . 141 CAMIL PETRESCU .... Amintirile Colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului'..1,60 CRONICI CUVINTE DESPRE EMINESCU de Al. O. Teodorcanu (170); DE DOUĂ MII DE ANI de Sergiu Dan (173); NOTE DESPRE «JAR» ŞI ROMANELE LUI LIVIU REBREANU de Ion I. Cantacuzino (178); UN GÂNDITOR ITALIAN: ALFREDO ORIANI de Alex. Marcu (184); CERTITUDINEA ŞI PROBLEME SALVĂRII de Ilariu Dobridor (189); CRONICA PLASTICĂ de G. M. Cantacuzino (195); ÎMPOTRIVA PICTORILOR DE AZI (198); CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII ŞI RAPORTUL DIREC- TORULUI B. I. M. de V. Godeanu (202); MOMENTUL POLITIC INTER- NATIONAL de R. Hillard (208): ROMÂNIA IN RĂZBOIUL MONDIAL de G. Sofronie (214): REFORMA STATULUI IN FRANŢA de R. Patrulius (219). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEI I. AL. BRÂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢÂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 EXEMPLARUL 25 LEI EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. IO, OCTOMBRIE 1934 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ REVOLUŢIA LUI HORIA Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, dela a cărei iz- bucnire se împlinesc la sfârşitul acestei luni 150 de ani, este cu- noscută în desfăşurarea sa exterioară, până în cele mai mici de- talii. Nu sunt însă tot atât de bine cunoscute sensul ei şi resorturile intime sufleteşti din care a pornit. Unii au văzut şi continuă a vedea în ea o mişcare iscată şi călăuzită de mari idealuri politice naţionale şi de concepţii sociale; alţii, iarăşi, o privesc ca pe o răzmiriţă întâmplătoare, fără nici un plan şi fără nici un rost na- ţional ori social, cetele lui Horia fiind considerate simple bande de jaf şi distrugere — s’a folosit pentru caracterizarea lor chiar cuvântul haramiel—ceva mai numeroase, mai îndrăzneţe şi mai sângeroase decât celelalte, care se iveau atât de des în părţile acele muntoase ale Transilvaniei. A atribui lui Horia şi tovarăşilor săi idei şi idealuri politice sau concepţii sociale este, fără îndoială, o greşală. Nici mediul în care trăiau, nici cultura pe care o aveau acei simpli, aspri şi săraci «oameni din mocănime»— cum îi numea Samuil Micu Klein — cate nu cunoşteau nici meşteşugul scrisului şi al ceti- tului, nu ne îngădue să le atribuim astfel de lucruri. Un ideal politic abia întâlnim, înainte cu 50 de ani, la Inochentie Micu Klein şi, peste alţi câţiva ani, la autorii marii mişcări politice din 1790—92, între care găsim însă pe Ion Para, Petru Maior şi Iosif Meheşi, toţi cu studii superioare făcute la Viena şi Roma. Este adevărat că în cetele lui Horia se întâlnesc ca sfetnici şi chiar ca simpli luptători şi o mulţime de preoţi, dar acest fapt nu a putut împrumuta răscoalei caracterul unei mişcări călăuzite de principii politice şi de idealuri sociale. Preoţii erau ţărani şi 1 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ei, ţărani ceva mai răsăriţi, mai cultivaţi, dar în fond tot ţărani. Toţi marii învăţaţi ai timpului, un Gheorghe Şincai, un Petru Maior, un Samuil Micu Klein au fost cu desăvârşire străini de ea — acesta din urmă o aminteşte chiar cu indignare şi revoltă — iar vestitul oculist, francmasonul Ion Molnar, a luat contact cu ţărănimea răsculată nu ca îndrumător şi conducător al ei, ci ca om al guvernului. Singur lui Iosif Meheşi, funcţionar superior la Cancelaria aulică din Viena, i-au atribuit nemeşii din judeţul Hunedoarei, târziu după moartea lui Iosif II, un anume rol, dar acesta numai la călăuzirea lui Horia în învălmăşagul capitalei imperiului, un rol care nu este exclus, şi nicidecum în pornirea şi desfăşurarea răscoalei însăşi. Prin urmare, temeiurile sângeroasei revoluţii nu erau nici ideo- logia politică, nici concepţiile sociale. Tot atât de greşit este însă a vedea în răscoala lui Horia o haramie, o înjghebare în vederea jafului, pentru că, cum spunea înainte cu o jumătate de veac Ni- colae Densuşianu, « revoluţiuni populare numai pentru omoruri şi pustiiri de averi....nu au existat niciodată ». Revoluţia din toamna anului 1784 a fost cu totul altceva. Ea a fost răscoala Ro- mânilor asupriţi împotriva Ungurilor asupritori. A fost întâia răs- coală naţională românească, îndreptată direct şi exclusiv împotriva elementului maghiar stăpânitor şi impilator. Răscoale ţărăneşti, revo- luţii de iobagi am avut şi mai înainte: am avut răscoalele din 1437 şi din 1514. Amândouă au fost răscoale ale iobagilor împotriva domnilor, fără nici un caracter naţional. Cea din 1784 a fost o revoluţie făcută numai de Români şi îndreptată exclusiv contra Ungurilor. Mobilul ei nu a fost atât ura de clasă cât, mai ales, ura, o cumplită ură de rasă. Lucrul este explicabil. Acei «oameni din mocănime » vedeau pretutindeni, şi acolo în Munţii Apuseni şi în oricare parte a ţării îi duceau nevoile ori interesele de toate zilele, şi în părţile Aradului, şi la Deva, la Alba Iulie, Aiud, Beiuş, Cluj şi Sibiu, aceeaşi situaţie: de-o parte marea, nesfârşita masă de români iobagi, exploataţi şi împilaţi, iar de cealaltă parte micul număr al domnilor unguri, împilatori şi exploatatori. Şi în judecata lor problema, fatal, se simplifica, transformându-se dintr’o problemă socială într’o problemă de rasă: iobag = român, stăpân = ungur. Astfel, ura clocotitoare dintre aceste două elemente se transfor- REVOLUŢIA lui horia 5 mase şi ea într’o ură de rasă, în ura Românului contra Ungurului şi în ura Ungurului contra Românului. Masele de ţărani chinuiţi şi exploataţi nu făceau teorii sociale şi nici teorii politice; ei vedeau şi simţeau un lucru: românul e maltratat de ungur şi dreptate nu poate face nici împăratul, pentru că nu vrea ungurul. Ţăranii atâta vedeau şi atâta ştiau! Iar când paharul s’a umplut, a izbucnit furtuna. A izbucnit vi- jelios şi năpraznic ca orice furtună. Şi tocmai de aceea, răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan n’a fost precedată de-o pregătire teh- nică şi n’a avut un plan de execuţie precis: începe în ziua cutare, în locul cutare şi se desfăşoară în ordinea stabilită. Nu. A avut însă o lungă, dureros de lungă pregătire sufletească. Cumplita ură acumulată în sufletul ţărănimii româneşti de nesfârşitul şir al actelor de asuprire, persecuţii, teroare şi şicane, numai ea a pre- gătit revoluţia. Această ură a făcut în deslănţuirea ei cutropitoare, ca oameni altfel miloşi, răbdători şi potoliţi să săvârşească fapte sfâşietor de crâncene. Izbucnirea revoluţiei în anume zi şi în anume loc a fost opera hazardului; odată însă izbucnită, a devenit un pârjol distrugător, ale cărui vâlvătăi au înroşit săptămâni de-a rândul zările, până departe în părţile Aradului, ale Sibiului, Clujului şi Orăzii. Revoluţia lui Horia a fost deci o revoluţie naţională românească împotriva naţiunii maghiare. Ca o revoluţie naţională a Românilor împotriva Ungurilor au socotit-o şi ţăranii care au luat parte la ea, şi elementul maghiar şi împăratul Iosif II însuşi. De aceea, în cursul ei nu a fost vorba de slugă şi stăpân, ci de român şi ungur. Ţăranul Iosif Bida din Ilia spunea unui nemeş ungur: «acum aţi gătat-o şi voi Ungurii. .. peste 15 zile primim arme şi atunci vă tăiem pe toţi ungurii»; Ion Lupaş din Sacamaş ameninţa: «să căpătăm odată arme, că apoi tăiem capetele Ungurilor ca napii»; Todosie Tomescu din Tuştea (jud. Hunedoara): «mai întâi să-i stingem pe Unguri, că apoi pe nemţi nici nu-i luăm în seamă»; Florea Cosma din Gârbău spunea nemeşului Szent- Pali: «ţara asta-i a noastră, a voastră-i Ţara ungurească »; Crişan însuşi spunea ţăranilor la 1 Noemvrie (1784) în biserica din co- muna Curechiu că are ordin dela împăratul să omoare pe toţi ungurii. Prin urmare, pretutindeni şi totdeauna ungur, şi numai ungur. De aceea domnul ungur căzut în mâinile răsculaţilor, dacă 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE voia să scape cu viaţă, trebuia să se facă român, să se romanizeze, botezându-se româneşte, iar femeile unguroaice erau cruţate dacă se cununau, sub ochii răsculaţilor, cu români. De aceea au fost ucise persoane care nu făceau parte din clasa nemeşilor proprie- tari şi au fost distruse şi icoanele, care în concepţia ţăranilor re- prezentau sfinţi ungureşti. Stăteau deci faţă în faţă, urmărindu-se şi exterminându-se, nu două clase, ci două rase. Conştiinţa că revoluţia cu toate actele ei tragice e îndreptată împotriva lor ca naţiune şi nu clasă socială, o aveau şi Ungurii. Reprezentanţii lor din judeţul Hunedoarei spun în memoriul prezentat la 30 Noemvrie 1784 contelui Iankovits că «Românii au jurat moartea nu numai nobililor, ci peste tot Ungurilor», că «dacă vor ţine turburările până în primăvara viitoare, atunci vor lua parte pe întrecute şi Românii din celelalte părţi ale principatului, care ascultă cu cea mai mare supunere toate câte li se spun, în numele religiunii şi al naţionalităţii». In memoriul înmânat aceluiaşi conte Iankovits de reprezentanţii Maghiarilor din judeţul Alba de Jos se spune că scopul răscoalei a fost: «exterminarea naţiunii noastre», că Horia a răzvrătit poporul « pentru stârpirea nobilimii şi naţiunii ungureşti ». Sentinţa însăşi adusă contra lui Horia şi Cloşca în 26 Februarie 1785 afirmă că aceştia « au aţâţat turburările... ca să extermine pe toţi magnaţii, nobilii, cetăţenii şi iobagii unguri». Astfel fraza lapidară a contemporanului şi foarte inteligentului I. C. Eder, că pentru ţăranii români era o crimă a fi născut ungur (Hungarico sanguine natos crimen erat) caracterizează situaţia mai bine decât zeci de pagini. Iosif II însuşi amintea în scrisoarea sa din 13 Decemvrie 1784 adresată contelui Iankovits de spiritele extrem de agitate ale Ro- mânilor împotriva întregii naţiuni ungureşti, cât şi de sentimentele Ungurilor contra Românilor (aufs aiisserste aufgebrachte Gemii- ther der Walachen gegen die ganze ungarische Nation), iar în scrisoarea din aceeaşi zi către baronul Bruckenthal accentua din nou marea ură naţională şi confesională a Românilor faţă de Un- guri şi a acestora faţă de Români (auf das aiisserste gebrachte Nation und Religionshass, welche sich in allen Angelegenheiten zwischen Ungarn und Walachen zeiget). REVOLUŢIA LUI HORIA 7 Atât de convinsă era toată lumea că răscoala lui Horia forma începutul unei mari revoluţii a Românilor împotriva Ungurilor, încât judeţul Hunedoarei amintea în memoriul amintit din 30 Noem- vrie 1784, că în cazul în care turburările vor ţine până în primă- vara viitoare, sunt temeri că se vor răscula toţi Românii din Tran- silvania, Banat, Muntenia şi Moldova contra naţiei ungureşti. Intre Maghiarii cuprinşi de panică se răspândeau cele mai alar- mante ştiri: că Horia a cerut ajutor din Principatele româneşti, că se pregătea să intre în Transilvania în primăvara anului 1785 o armată de 30.000 moldoveni în sprijinul răsculaţilor; că Turcii năvălesc pe la Orşova cu 25.000 oameni ca să dea ajutor lui Horia. Chiar şi ambasadorul Austriei la Constantinopol scria, peste câţiva ani, cancelarului Kaunitz că Horia a trimis emisari la voievodul Moldovei cerându-i ajutorul contra Ungurilor, iar Frederic al Prusiei bănuia că armele, despre care îi scrisese ambasadorul său dela Constantinopol că le trimite Poarta în Bosnia, erau tri- mise răsculaţilor din Ardeal. Numai convingerea aceasta, că revoluţia lui Horia a urmărit exterminarea naţiei ungureşti, explică furia extraordinară deslăn- ţuită, după moartea lui Iosif II, în unele judeţe ardelene, împo- triva elementului românesc. Ungurii din judeţul Hunedoarei cereau destituirea celor câţiva români care reuşise să ajungă în slujbe de stat (Iosif Meheşi, Aron Pop, etc.), pentru simplul motiv că făceau parte din aceeaşi naţie ca şi Horia. Violenţa expre- siilor şi ura sălbatică ce izbucnesc ca un torent vijelios din acest memoriu contra neamului românesc — nu împotriva ioba- gilor români, ci împotriva Românilor ca rasă — fac din el un exem- plu unic al şovinismului patologic. Răscoala lui Horia a fost deci întâia încercare sângeroasa, du- reros de sângeroasă chiar, a Românilor din Ardeal de-a frânge cătuşele robiei ungureşti. Aceasta este importanţa ei în istoria luptelor noastre de emancipare. Caracterul de-o necruţătoare vio- lenţă al ei, precum şi brutalitatea represiunii năprasnice care i-a urmat, a adâncit prăpastia dintre cele două neamuri: Români şi Unguri. Amintirea ei s’a păstrat vie şi puternică şi la unii şi la alţii, devenind unul din elementele care i-au ţinut depărtaţi sufleteşte. Tocmai din acest motiv, guvernele ungureşti de mai târziu nu îngăduiau nici un act în măsură a răscoli, în sufletul 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE neamului nostru de peste Carpaţi, aducerile aminte ale acelor vremuri de urgie. De aceea, la 1884, n’a fost îngăduit nici congresul bisericesc al mitropoliei ortodoxe ardelene, guvernul motivându-şi opreliştea cu teama exprimată făţiş că membrii congresului pot folosi prilejul adunării lor la Sibiu ca să come- moreze pe Horia şi să vorbească despre dânsul, alimentând prin aceasta ura faţă de naţiunea maghiară. De aceea a fost pro- hibită introducerea în Transilvania a frumoasei monografii Revoluţiunea lui Horia a lui Nicolae Densuşianu şi a conferinţelor Moţii şi Curcanii ale lui Alexandru Odobescu, iar când unul din membrii societăţii studenţeşti Petru Maior dela Budapesta a scris o piesă de teatru, cu subiectul luat din această revoluţie, guvernul a interzis funcţionarea societăţii. Amintirea ei însă, cu toate eforturile Budapestei, nu a putut fi smulsă din conştiinţa naţiei noastre. Ea a trăit şi va trăi atât timp cât va trăi neamul însuşi, a cărui soartă a vrut să o uşureze şi pentru care au fost frânţi pe roată eroii martiri dela 1784. Z. PÂCLIŞANU DIN CICLUL «HORIA» ÎNCHINARE Te ridici uriaş, de departe, De dincolo de schingiuiri şi moarte, Peste-al veacurilor praf şi glod, Peste călăuze surde şi deşarte... Iar eu, ca şi tine ieşit din norod Vorbe de flăcări să ’nnod, Să desnod, Ca unui vajnic voevod Iţi închin această carte... ŢUNDRĂ DE FLĂCĂRI Ţundră de flăcări ţi-aruncară pe umeri Munţii înalţi — » » Să suferi înmiit cât toţi ceialalţi Şi rănile nicicând să nu-ţi numeri... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ÎN PĂMÂNT, ÎN PIATRĂ... In pământ, în piatră, ’n văzduh Trăeşte pe-aici războinicu-i duh... Potecile toate şi-aduc aminte De mersu-i fierbinte... împlântată sus, în pieptul muntelui, O stemă roşie: inima lui, ' împărătească stemă a Ardealului, Singură, Una, , Pe totdeauna... UN VIERME AL CÂMPIEI TE-A VÂNDUT... Un vierme al câmpiei te-a vândut, Mişeleşte, pentru-un blid de linte Şi răzmeriţa, în mersul ei fierbinte, S’a rupt în două... Trupul ţi l-au dus, cu zile ’n lut, Dar gândul tău aspru rămasu-ne-a nouă, C’o tărie trează, dârză, nouă, Sub steagurile lui să mergem înainte.. . ÎNTÂLNIRE Istoria In mersu-i de urcuşuri si căderi, * > * Alături i-a pus, în vălmăşagul de ieri, Pe Doja şi pe Horia... Ei doi In gând şi ’n faptă s’au întâlnit Peste prăpastia ce ’ntre neamul lui Arpad şi' noi De veacuri se sapă necontenit_____ DIN CICLUL «HORIA* SOMNUL VRUT-A SĂ MI-L ADUCĂ Somnul vrut-a să mi-1 aducă: Sfântă nălucă... De pe roată ca de pe-o stâncă, Din uitătura-i adâncă Simţii că mi-aruncă O cruntă poruncă, Poruncă pe care, ca un lunatic, S’o samăn sălbatic, S’o împrăştiu păgân Din rumân în rumân, Pe uliţi, în carte, Până la moarte... NUMELE TĂU Numele tău: cucuvea uriaşă Pe castelele grofeşti de-odinioară, Pe turnuri şi pe porţi de oraşe... Numele tău: pasăre albă Peste a moţilor pietroasă ţară Şi pe trupu-i: roşie platoşe şi salbă... ALBA-IULIA, DE PRAZNIC ÎMBRACĂ-TE Alba Iulia, de praznic îmbracă-te Şi-adună-ţi cei mai drepţi şi mai pietroşi voinici Din munţi, din câmpii, de pe maluri de ape, Cu inima unii de alţii aproape, Să-şi prăznuiască dezrobirea aici Unde Horia, de sub zăvoare şi lacăte, A fost dus să moară pe roată.... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE GROFII AU CREZUT CĂ TE-AU ÎNFRÂNT.. Grofii au crezut că te-au înfrânt Şi te-au închis, pe totdeauna, în mormânt, Dar tu, cât Ardealul acesta de mare, Pe-al primejdiei cal călare, Te-ai ridicat peste mormânt, mai dârz, mai tare... Şi te-ai însutit, Te-ai înmiit Necontenit, Ca iobagii ’n suflet să te poarte, In lupta lor pe viaţă şi pe moarte... MORT E DE MULT IOSIF ÎMPĂRATUL... Mort e de mult Iosif împăratul Şi praf alesu-s’a de ’mpărăţia lui... Cât vezi pe-aici dealungul şi dealatul E slobod astăzi drumul moţului... * Altă rânduială, alte graiuri, alte legi... Răsună dulce chiar şi asprele porunci Date drept, pe limba noastră, naţiei întregi, Cum pentru noi nu răsunau atunci... Drumul nostru merge tot mai neted înainte Dar departe pe întinsul colţuros al drumului O ruptă roată ne aduce-aminte De jertfa ta ce n’a pierit ca umbra fumului.. . DIN CICLUL «HORIA* 13 CE FURCI, CE SCAUNE DE FOC?... Ce furci, ce scaune de foc Ne-ar mai putea opri, de-acum, pe loc ?!.. Când tu ai vrut şi-ai îndrăznit atât, Ce vorbe ne-ar putea rămâne încă rupte ’n gât ?!.. Cutezanţă — viu cuţit de foc, Iată, viaţa ca pe-un ban fără de preţ, mi-o joc! Drumul ce ’n prăpăstii, rupt, prin ceaţă-1 văd, Crunt îmi creşte foamea de izbândă şi prăpăd.. . ARON COTRUŞ ANI DE BĂTRÂNEŢE Bine înţeles, bucurându-se osebit de îngăduinţa Domniilor voastre, oricare scrib ar putea presăra văpsele — din cele mai bălţate — asupra chipului decolorat, aparţinând Doamnei Esme- ralda Mita. Sau, altfel spus, în izvorul acestor uşor uscate anecdote. (De pildă). Ademenitoare — tăblia ţintită în lemnul gardului o recomanda de-a dreptul «ghicitoare imperială», şi nu punea nicicum piedici zugravilor amatori. Linsă de ploi, arsă de soare, roasă de vânt—firma, poarta, ca şi stăpâna afară reprezentată, sufereau laolaltă de boala oa- menilor, a tinichelelor sau a grâului. .. Rugina timpului, rugina ce dela o noapte la alta parcă nu s’ar îndupleca s’aducă atâtea schimbări şi vitrege preschimbări chipurilor privite diurn — de- strămase pe ’ndelete, măcinase în şaptezeci de ani de viclenie, mai toate fibrele acestei profesionale. In zilele noastre, Esmeralda isprăvea viaţa în chipul palidelor stafide, foste, fost-ai lele, struguri pe ciorchini de toată frumu- seţea. Rămăsese din vraja ei un biet obraz apus, un obraz pe care (chiar binevoitorul înzestrat cu memorie de cal) — n’ar fi putut să-l mai apropie de acela înlemnit în poza lui Francisc Mandy. Vietatea ce se ofilea de bună seamă ca o alta; o oarecare babă care n’avea niciun clin din trăsurile feţei întipărite de fotograful Curţii Regale, odinioară. Odinioară — înainte de rezbel — când inimile cele- mai alba- stre ale Bucureştiului băteau şi cotropeau spre această galeşă demoazelă, deopotrivă preţuită la mahala sau la protipendadă. ANI DE BĂTRÂNEŢE 15 Apelpesita din fotografie aidoma celei din fire sta fără ruşine cot-la-cot cu Lina Magazia sau cu Miţa Dinţi. Poame si dame « una si una » — una ca si alta — Mita, Mita şi Lina, vânturau din larg lumea bărbaţilor cu mustăţi. Erau cu toatele rele de muscă, iar nurii lor aprindeau lesne călcâele mue- raticilor. Şi nu puţini erau fanţii din oştirea crailor, care pierduseră capul cu punga pe urma lor. Zilnic aproape făceau «câte una »— şi când isprava lor era mai boacănă, mai lată, lătrau până şi căţelele din Giurgiu, (ca să nu mai vorbim de coniţele zăpăciţilor noştri). # * * Dar alături de contemporanele ei — poate mai zurlii şi isme- nite — Esmeralda îşi însuşise darul cărturăriei. Această floare la ureche o facea simpatică şi căutată de societate. Fată bună, cetitoare în cafea, în stele şi în palme, Mita exercita pe atunci iscusita-i meserie, care aşa bine domolea tainele şi neastâmpărul dintre cocoane şi boieri. Socotită «sus» cărturăreasă cu vază, era dela sine cuprinsă în bon-tonul vremii. * * # Intr’o magherniţă mahmură — (astăzi) vrăjitoarea sta copleşită de ani, de nerecunoştinţă şi mai ales de-o nespovedită, de-o chi- nuitoare amintire. La poarta ei nici cailor nu le mai trecea prin minte să oprească umbra trăsurilor lor şi să adaste, acolo ’n faţă, un ceas, două... Baba Mita nu mai făcea «doi bani»; cel mult dacă o para mică, ieşită din forfota vremurilor şi care nu mai avea cătare. Ci pace; doar pace. De altfel îşi trăia proorocirile. Muşteriilor de zile bune le prevestise aproape la toţi, ba zile fripte, ba moarte, ba amar şi nenoroc, ba ghiaţă sau pacoste în dragoste. Şi pasă-mi-te, cobirile-i nu fuseseră prea proaste, şi se împli- niseră întocmai. De altminteri « asta » aşa i se părea ei, de vreme ce trecuseră — ani sau ceasuri ? — de când nimeni din lumea falnicelor pălării n’o maicerceta şi n’o mai întreba ce face? ce drege ? cum se laudă ? şi-i mai plătea pe deasupra răspunsurile. i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In afară de acareturi şi nimicuri, o bătuse — ducă-se...— pustia. Se afla părăsită foarte — nepricopsită — dorită de nimeni, ro- bită, cocoşată de ani. Ajutorul Domnului abia de-o mai împingea ‘ să-şi ducă traiul zilelor. Povară ce şi-o plimba de azi pe mâine, cu gândurile frământate în patima pasenţelor medievale, de unde tot credea să mai sară vreun iepure de casă. Când sfârşea şi pasenţa, aduna carte cu carte şi grija toată şi-o îndrepta spre albele-i chiriaşe. Aci sta miezul vieţii ei. După trup — pisicile erau într’adevăr slăbiciunea Mitei. Lu- crul acesta se vedea fără greutate: în împrejurimile Esmeraldei roiau şi torceau (de pomină între vecine), o sumedenie de bălane; o crescătorie de pisici. Vrăjitoarea le poruncea « de când lumea ». Şi dacă ar fi fost ' să descurcăm şi să urcăm noi spre obârşia acestor turme, am fi dat în primul rând de moş-cotoiul şi de pissa-bunâ, (supravieţui- tori şi întemeietori), îmbrăcaţi aproape totdeauna în blănuri şi mustăţi de Angora. Apoi fiii şi fiicele lor, nenumărate, cu ochii fini, subţiri, unii albaştri, alţii verzi sau galbeni. Urmau onorabili nepoţi şi strănepoate, unele tinerele, altele ceacâre, care mai de care mai lânoase, mai stufoase şi, mai presus de orice, necorcite! Puritatea rasei străbătea neapărat pisicile, cotoii şi iar pisicile — nenumărate şi nemezaliate spiţe şi neamuri. Toate la un loc, pentru etatea Mitei, puteau fi socotite foarte bune tovarăşe — graţioase şi înveselitoare — şi în acelaşi timp prea supuse slujnice, vara sau iarna fără osebire. Esmeralda ţinea de altfel nespus la ele, şi niciodată nu ar fi dăruit (cu atât mai puţin ar fi stârpit...) vreun vlăstar din ginta odraslelor feline. Esmeralda Mita nu era croită — n’avea stofă —• să fie nicicând o mamă « denaturată ». De pe urma pisicilor, nu e vorbă, profita. Trăgea micile ei foloase zilnice din chiar gura lor (sub forma unui pui de pildă, a unei găini sau unor fleici răpite cu dibăcie dela măcelarul vecin). Nepreţuitul «aport» pisicesc, îl călca şi în picioare — pardo- seala fiind pe-alocuri ascunsă de blănurile pensionarelor moarte; ANI DE BĂTRÂNEŢE *7 de asemeni în jurul gâtului îşi încolăcea alte piei jupuite. Dar a mai de seamă ispravă i-o făceau mâţele când nepoftita stafie, gerul, cobora prin horn. .. Atunci (din calicia obiectului), Esme- ralda nu prea făcea focul — ci, uriaşă ca o lăcustă şchioapă, sărea sus pe saltea unde se chircea ghemotoc. La acest semn, ceata o urma albă ca săgeata unui superb arc. Se deslănţuia, o învăluia încălzindu-i pielea şi mădularele — după ce cu mult înainte-i încălzise aşa zisul aşternut... Apoi torceau alene, vrăjite parcă una dela alta, până s’adormeau cu toatele. .. Somnul sub acest dogoritor şi viu cojoc le era dus, bine căptuşit şi molipsitor nevoie mare! Cărturăreasa trăia cu mâţele şi cu gândul că asupra lor mai putea să treacă o brumă din stinsa ei autoritate. « E cea din urmă turmă vrăjită de mine », spunea stropind po- deaua, dacă nu cu altceva, cu câteva lacrămi costelive... «Iţi spun cu sinceritate: eu nu mă pot deslipi, nu mă pot desprinde de fete. Sunt trup şi suflet cu ele; zău, maică... Iţi mărturisesc fără ocoluri ». «Turma mea, şi-a găsit prin mine rostul şi căpetenia. Şi ca ocrotitoare nu pot şi nu mă înduplec s’o părăsesc ». «Ar fi să spun o infamie, să le las fără cap şi fără coadă, deoarece acestea — de bună de rea — sunt şi le întruchipez eu! » Poate vocea-i să fi semănat puţin cu miorlăitul lor. Vorbea într’adevăr pe un ton teatral, tremurător şi foarte la persoana întâia — şi, dacă ar fi avut în gură dinţi mai deşi, de sigur că ar fi impresionat vreo duzină de spectatori duioşi. Dar aşa, nimic nu răsărea; de aceea să reluăm un fir pierdut... # * * E de mirare cum scoici seculare sunt găsite uneori la marginile oraşului. Descoperisem această Mită tocmai în strada Lică- ririlor, la periferie, cu ajutorul soartei (uneori miloasă şi înda- toritoare). In ziua aceea căzusem « fără să vreau » pe stradă, într’o primă- vară cu noroi, atunci când echipajul comunal, nevrednicul S.T.B., mă purta spre acea chelălăitoare instituţie a Hingherilor Mu- nicipali. 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’adevăr — deşi nu cred să intereseze — toate bănuielile, toate, lăsau să se întrevadă cum junele Ţăruş, câinele nostru, fusese amăgit de «un domn » dela ecarisaj, cu o chifteluţă şi-apoi prins în arcan. Domnii pierde-vară mişunau pe străzi, tot atât cât necuge- tătoarele javre. Aşa dar, pe platforma tramvaiului, mă lăsam dus de doi cai iuţi ce purtau asupra urechilor patru timpurii scufiţe. Mă lăsam dus, când la un moment dat am fost jos svârlit de animal con- trolorul, deoarece, în cinstea Primăverii, într’o regretabilă lipsă de fluturi, fluturasem prin frageda atmosferă bileţelul meu co- lorat ... Şi câtă neomenie, câtă neînţelegere (a plăcerii de-a înlocui lip- surile), dela acel biped cu şapcă; sunt sigur că niciodată contro- lorul nu pusese pe apă corăbioare de hârtie, nu făcuse dintr’o baltă un minunat port, sau mai uşor nu se gândise să umple văzduhul cu culoarea biletelor rupte, dintr’odată, din cotor!... El voia o contramarcă, atunci când, pline de avânt, gândurile-mi sburau... Am fost înşfăcat, îmbrâncit, dat d’a dura pe caldarâm, din viteza şi galopul tramvaiului... Neavând alt ce face — lu- necai în mocirla din faţa cabanei Esmeraldei, după ce ţipasem şi în toată nădejdea leşinasem. Aceste fapte o împinsese pe dumneaei (baba Mita) să mă cu- leagă şi lege în feşe, în cele mai caritabile simţăminte, deoarece acum (nu mai încăpea îndoială) zăceam oarecum descântat în patul ei cel bătrânesc. Odaia era una ornată în purul stil paşopt — cu multe cromo- litografii, cu mobile mărunţele şi cariate, cu trecute călindare de perete, pe masă, cu aşi de ghindă, de tobă, cupă şi de pică aşezaţi pe perete într’un prea galeş şi cărturăresc evantaliu; cu o colivie la geam, care folosea drept trecător adăpost colonialelor şi delicateselor gurii, şi, atârnând mai presus de toate, o lampă cu gaz aerian şi cu globul alb. Apoi, de aceeaşi culoare şi prin toate părţile, pisici â n’en plus finir... Neştiind decât pisicile că m’am trezit, am avut îndestul răgaz să privesc în deamănunt această hală de vechituri. Locuinţa mea era într’un pat cu speteze de fer verzulii pe care apăreau pictate câteva flori de nufăr şi însăşi zâna lacului surâzătoare şi despletită. ani de bătrâneţe »9 Era o prea neaşteptată gingăşie dela un pat; şi neputând rezista unui aşa fermecător spectacol, am căzut într’un al doilea leşin... Curând (neavând nimic mai bun de făcut), m’am redeşteptat. Simţeam vânătăi, picioarele scrântite şi zdrelite ş.a. Nările în- cepură una după alta să sufere în felul lor. Se răspândea aci, peste miroasele rezidente, un parfum de naftalină, şi auzeam pe scânduri, ca dintr’un ceremonial aproape uitat, toaca unui prevestitor toiag. Toate s’au adeverit; nu trecu mult şi gătită în dantele, împo- dobită cu volănaşe şi panglici verzi ca urzica primăverii — ce însemna mătasea dinainte de război... —cu faţa boită, văxuită, Esmeralda Mita sprijinindu-se pe un baston se ivi din cadrul altui veac, în pragul uşii. Mirosul de naftalină se înteţise puternic, ameţindu-mă ca pe o molie ameninţată. De ce, nu ştiu — mi se părea că sunt pentru vrăjitoare o biată friptură venită după douăzeci de ani de post. (Devenise Esme- ralda retrograd majoră ? La naiba, aiuram într’un soi prost, într’un soi nepermis nici unei molii-..). împotriva împrejurărilor, mai ţin în minte vorbele ei de-atunci şi mai în colo... O poveste cu care mi-a adormit fierbinţeala, după ce-mi muiase durerile şi hodorogeala trupului în peşchire ude şi ştergare aromate. îmi şuera aventurile-i defuncte, prin nopţi când aiuram de nesomn şi de căldură. Şi izbutea să m’adoarmă vrăjitoarea. Din a ei borboroseală a rămas ca un refren anapoda, pe care încerc să-l « transcriu ». * # # — Eei, maică măiculiţă maică, cum obişnuia gazda la fiecare două, trei vorbe, nu te mai uita la mine; nu-ţi mai sticli ochii. Nu mai... Nu-i nici o pricopseală! Vezi însă, ce bine-ar fi să poţi întoarce gândurile înapoi... Dac’ai putea! Ee, maică, aşa că mai bine, încearcă acum de-ţi închide — şi aproape ventri- logic, în chipul răpciugoaselor primadone, începu să-mi cânte: « Inchide-ţi ochii-ii dulci...» 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Pleoapele trebue să-ţi fie obloane. Obloane bătrâneţelor ne- vrednice, urmă ea cu o voce mai puţin muzicală, semănând poate cu o sticlă sub tăiş de cuţit — vezi ? aşa ai să-i poţi născoci mai degrabă ochii ce-i vreau... Ochii vecinului! Ochii traşi pe sprin- ceană (şi Mita adăugă privindu-mi cu nesaţ ochii miraţi) — da, da, uite, îi sameni cum seamănă între ele picăturile de apă (!) Erau...—cum să te fac să înţelegi că erau ? — erau ca două vişine coapte; erau ca jarul uşor acoperit de spuza stejarului; erau, ce mai-i vorba ? de culoarea prunelor brumării...» Mulţumit de complimente, căscam mai mirate orbitele. Gura babei se deschidea şi ea de zor; clănţănea: ... « şi (ochii) erau prinşi în cearcăne vinete-viorii de parcă plânsese ori răsese cu ei toate nopţile. Şi, ce-mi vine mai degrabă să cred (şoptea ea) el trecuse prin trup (şi ochi) cine ştie ce haşişuri turceşti. . ! Ori- cum însă (ochii lui), mă izbiseră. Erau ca două fulgere! *) Min- tea-mi era numai a lui ». Povestea însă nu era de loc interesantă. — Dar să-ţi spun lucruri mai la locul lor şi mai dela început, stărui ea. ' « Stătea cu casa alăturea; în strada Scaunelor; într’o locuinţă mare, într’o curte împrejmuită de ziduri acoperite şi ele la rândul lor de olane şi de muşchi: verde şi roşu — nădejde şi aţâţare !... Şi eu maică eram vecină la toate-acestea 1 Chiar pe fereastra mea, dela gardul lui, veneau şi lunecau braţe de iederă, leneşe ca şerpii ce-au păcătoşit femeea... Iedera lui! Deşi cu meserie şi frecuşul lumii, faţă de vecinul pe care-1 ştiam şi îndrăgeam numai din vedere, eram o biată pişcoace fără savantlâc... De doi ani vroiam, dar mă tot codeam să-i vorbesc, şi nu mă puteam hotărî să-l apropiu. II vedeam şi-l îndrăgeam în toate anotimpurile în grădină, când mă întorceam odată cu ziua, istovită dele meserie... Şi era plăcerea mea să-l privesc... Aproape înadins zăboveam prin oraş numai pentru a prinde di- mineaţa şi a găsi ochii aceia adânc încercănaţi. Se plimba întot- deauna fără pălărie şi desculţ călca iarba parcului său... Să vezi acum cum i-am furat dragostea. # *) A 5-a comparaţie. ANI DE BĂTRÂNEŢE 21 « Cum se lăsa seara şi ’ngenunchia ziua — nu ţi-am spus, — lucram şi ’ntr’un iarmaroc pripăşit în jurul gropilor lui Ouatu, Era baraca unui neamţ — pe nume Hanţ. In acest lăcaş, într’o noapte când panorama sta tocmai să se închidă — (nici nu-i prea mergea bine) — eram la ultimul număr; muzica; tobele; cortina în lături, şi, ce să văd? un singur amator: vecinul, gătit ca un filfison, sclivisit, cu gura căscată şi pironit în faţa mea. Amorezată cum eram, şi n’am mai fost — l-am mâncat din ochi ca o fiară; l-am privit, ne-am privit noi cât ne-om fi privit, până când omul ne mai putând să-mi înfrunte voinicia ochilor — (şi să-ţi spun, nici eu...) tresăltă speriat şi ’ncepu cu toată iu- ţeala să clipească de mii de ori... (Şi mie mi se bătea cu putere ochiul stâng). Niciodată nu mă căznisem atât c’o făptură! Era foarte nervos, foarte aţâţat şi pe dată se repezi spre mine lovin- du-mă cu bastonul. Scumpa mea tovarăşe, Femeea-Sirenă — care tocmai înnota în boxa vecină sub amăgirea unor apoase oglinzi — înfricoşată de apostrofe şi de spectacolul acestei bastonade — spălă putina... (Aşa-s femeile sirene !) Iar eu de-astădată mă aflam singură cu el, singură ca ’ntr’un roman. Eram prea fericită; asta nu mi se mai întâmplase cu nici un bărbat!.. • Aşa bătaie împărătească nu mâncasem de când sunt.. . Nu ştiu dacă mă pricepi, dar omul ăsta mă iubea într'adevăr; mi-o dovedise; mă recunoscuse în ciuda înfăţişerii mele. Eram aşa de încântată încât mi-am smuls repede barba — uitasem să-ţi spun că eram însăşi Femeea cu Barbă; (aveam şi pictură afară...)— şi fără să mă codesc, coborîi repede de pe estradă şi-i spusei pe şleau vechea poveste şi putinţa pentru noi a unor prea bune le- gături, nutrite, zău, de cel mai desăvârşit dezinteres — ce-i alta amorul ? — Ii strângeam mâna înmânuşată crem... Era aşa ga- lantă şi parfumată făptura lui! Ascultă-mă numai pe mine : — Vrei să ne cunoaştem mai bine? că doar suntem vecini şi alături, îi spusei. — Da, da, însă crede-mă, domnişoară, că sunt împiedecat de-o boală •• •—Dar nu e firesc cele ce spuneţi, domnule... —O, dar o boală nu e câtuşi de puţin firească, domnişoară!... — Pre Sfântul Ciprian las’ c’am să te îngrijesc şi vindec eu, domnule, îi răspundeam 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu ifos. — In acest caz permiteţi-mi, domnişoară, să v’aduc oma- giile mulţumirilor mele. — O, domnule!... Dar cum te chiamă pe mata ? — Permiteţi să mă şi prezint, deoarece mă numesc baronul Frum Agnetti, şi catadicsesc scumpă domnişoară, dacă vrei, acum că mă cunoaşteţi şi vă admir atât profilul — permite- ţi-mi să vă poftesc la mine. Vrei, domnişoară? — Cum să nu. Dar de ce nu! Dar când, mă rog? — Ori şi când. De pildă, ori de câte ori voi duce un cande- Iabru aprins în dreptul geamului.. . — Sper că faceţi această ducere numai noaptea. — O! neroadă întrebare. Da, deseori, la fereastra prin care în fiece seară vă zăresc despuiată... Dar în cele din urmă, spune, de ce nu ai perdea? Părea că intră din nou în toanele-i proaste; îmi era frică de încă o supărare — dar nu, sufletul maichii, era într’adevăr delicat, încât întări nădejdea grăind: «Acesta va fi semnul. Atunci — la revedere! — şi fără s’aştepte să-l mai însoţesc pe drumul acela, care pentru numele lui Dumnezeu, era acelaşi pentru noi doi, ciudatul meu amorez părăsi Panorama Iară mânie... Aşa cum şi venise. Aşa că eu mă dusei acasă tot singură cu conu Costică, un boier foarte fin, foarte iubăreţ şi vechi;, o partidă bună ce se chiamă, deşi cam boşorog şi cu mustaţa cănită. (El venea însă totdeauna la spartul târgului şi-apoi colindam grădinile şi şantanurile cele mai pricopsite până când noaptea sfârşea binişor)». # # * « E, aşa, maică, am făcut cunoştinţa ciudatului meu iubit. Aha ca mine l-ar fi lăsat cu policandru cu tot. Insă să vezi ce-a mai fost şi cu semnul lui luminos; o dandana. .. De cu-a doua seară începui să-l pândesc. II aşteptam la geam seară cu seară, aşa cum aştepţi luna de pe cer atunci când trebue s’o mănânce vârcolacii — şi atunci tocmai, se bagă sub nori şi face ’n necaz ălora dela călindare. Lumina de-alături şovăia; nu vroia să se arate cum nici el. Nu ieşea nici candelabru şi nici măcar o lumânărică. Vedeam însă umbra şi pâlpâiala sufletului lui. Se frământa prin odaie neho- tărîtor, şovăitor, purtând în mână, având în mână, soarta şi ani de bătrâneţe 23 iubirea mea.. • Geamul însă stătea negru, iar eu, înciudată, ca să nu mă mai vadă goală, trăsesem perdelele; aşa că nici el nu mă mai avea; iac’aşa! Treceam prin zile încordate. Eram ca o nerăbdare, eram mun- cită de zădarnică veghe, cu necazul în sânge şi asta m’a îndemnat să cobor şi să dau buzna peste el... — Năvălire un pic nesimţită, nu ? — Ce ştii tu, zise ea; zăbava, zăbava lui era pentru o femee un prea mare afront. I-am răspuns cu cea mai mare umilinţă. De altfel, lumânarea lui, semnul lui nu se grăbea să ia foc. Nici nu se putea să mai fac altfel... Plecai. Aşa dar trecui poarta şi din uşă ’n uşă, din clanţă ’n clanţă, cu frica ’n sân, am ajuns cu vizita până ’n inima iatacului... — Mă iartă, dar ce-i aia iatac ? — Ei taci; ce nu ştii? dormitorul lui maică, dormitorul lui. Mă strecurasem pân’ aci ca o ştiucă prin apă... Cum îţi spusei, uşile sale nu erau ferecate, ci descuiate, vraişte şi iar vraişte de jos dela poartă şi până ’n odaia sa de căpătâi. — Ce-i aia? îi rupsei din nou vorba. — Iatacul, bre, cămara visurilor şi a suspinelor sale, odaia de căpătâi, maică, unde blestematul mă adăsta într’un hamac agăţat de-a curmezişul dormitorului. (Sofaua sta mai de o parte încăr- cată cu perini şi c’un fel de candelă deasupra...). Ce să-ţi mai spun ? — Nimic. Mai departe... — Primele lui vorbe au fost aspre, mustrătoare. Sărise ca ars din hamac şi-mi spuse că m’aşteptase în chiar ziua cunoaşterii, la ieşirea dela panoramă; şi apoi acasă, lângă poartă; şi taman în seara aceea avusesem parte eu de conu Costică... Ce l-am afurisit! Apoi bietul om bolnav de amărăciune se căţărase în hamac, de unde avea vederea asupra odăii mele. Somnul de-atunci îi pierise... Galben ca o scobitoare, era încercănat peste măsură. Ca să-l mai moi, i-am spus şi eu c’am rupt-o cu panorama şi conu Costică; am mai îndrugat, de hatârul lui, verzi şi uscate; şi vorbirăm până se făcu dans de dimineaţă: calea şi clipa laptelui. Nu mai aveam nimic de aşteptat, devreme ce el îmi dărui un plic galben, umflat — o pereche de pisici de Angora şi acest ciudat 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bloc-notes, şi mi-1 scoase de sub saltea, îl vezi ? e legat şi înnodat c’un şnur albastru. In acest carneţel, fie c’aiurea mai vorbea, a coprins, coprinsese spunea el — « antinomia vieţii », ce drăcie o mai fi şi asta. . • Omul cu care-am avut o atât de trecătoare atingere, mă umpluse şi de mirare... Şi chiar că-1 cunoşteam acum (eu care-mi ştiam pe degete toţi vecinii), tot nu-i dădusem de rost... Traiu-i tăi- nuit, faţa lui slabă şi atât de interesantă, felul lui de a se purta cu totul osebit, şi vremea îndelungă cât îl iubisem, fără să îndrăz- nesc o iotă — a fost ceva nou de tot pentru mine. •. Eu altfel fusesem obişnuită de bărbaţi... Nici unul nu-mi dăduse caieţele cu însemnări. Nici unul nu mă bătuse! El mi-a dat şi luat făgă- duiala să nu-1 cetesc, să nu-1 deschid, Doamne fereşte! decât « la încetarea lui ». La încetarea lui din viaţă, înţelegi ? Ce roman- ţios şi ce delicat era! I-am făgăduit pe dată; câte nu făgăduisem eu? El, recunoscător, fără fasoane, mi-a strâns mâna şi a dus-o pe haină tocmai în dreptul inimii... Era clipa despărţirii; părea în acelaşi timp supărat şi înduioşat. L-am îmbrăţişat cu toată fecioria de care eram în stare. El la fel. Precum ţi-am mai spus, îl chema Agnetti — eeei, dar asta n’are legătură mai mare decât coaja de miezul nucii. Toamna ele se cojesc şi se despart cu toatele... * # # Purtând darurile prin oraşul adormit şi răcorit — am trecut cu pisicile spre culcuşul aşternut şi care m’aştepta neted şi ne- mototolit, acasă. Dar n'apucasem bine să trec uliţa, când urechile-mi fură lo- vite de-un pocnet înnăbuşit p'aproape; ca de pistol. Parcă înţelesesem că undeva a aţipit poate pentru multă vreme dragostea mea şi viaţa lui. Până mai ieri. In clipele acelea — sunt vreo douăzeci, treizeci de ani de-atunci — mi-a fost sufletul supt, şi m’am simţit paraponisită ca pentru un parastas. Viaţa mi-a luat o altă întorsătură. Am intrat însă repede la mine, am tras brizbizurile şi perdelele, şi-am început răsfoirea hârtiilor cu care mă înzestrase vecinul: unele erau de o mie — altele sunt acestea, păturite în carneţel, ANI DE BĂTRÂNEŢE 25 nişte hârţoage scrise parcă cu piciorul în mlaştină. Am încercat în multe rânduri să le înţeleg. N’am putut înţelege mai mult ca o pisică... — Bine dar dumneata ştiu că ştii prea bine să ceteşti; nu ? — Ştiu; da nu în d’astea; fiindcă hârtia e scrisă într’altă limbă. Eu cetesc numai în cafea,în palmă şi în plumbul topit de mine... Insă tu după cum se pare ştii şi carte. Eşti un învăţat! Ai să le poţi desluşi. Şi pe deasupra îi şi sameni; mi-ai adus — cum de te-am văzut, aminte de el, dragul mamii. • .Al tău să fie carnetul astăzi. Eu, mâine, poimâine, m’oi prăpădi. Ca el. De mai tânjesc aci — e de dragul codanelor astea... Şi la el, la carneţel ţin, ce-i drept... Ţin însă ca la o moaşte neînţeleasă... N’am ară- tat-o nimănuia până azi... Cine-ar fi avut dreptul s’o vadă? — dar acum că te-am găsit pe tine şi nu vreau, zău nu vreau să se piardă suvenirul... Uite ce frumos şnur are... Ce împleti- tură !. •. Şi Esmeralda Mita se topea ca o proastă în lacrămi calde şi-şi frângea mâinile care pârâiau foarte, foarte artritic. Iar eu aţipeam aşa, seri de-a rândul. # * # Peste câtva timp — nici nu mai ştiu când şi în ce veac eram — simţindu-mă înzdrăvenit, am plecat dela dânsa, sănătos, dar pe vârful picioarelor. Pasă-mi-te, năpârlisem de toată pielea aceea bolnavă şi sentimentală. Am părăsit-o tiptil ca un prim balerin, fără să-mi iau măcar rămasul bun. Astfel — tristeţea şi singurătatea ei duioasă, ar fi prefăcut des- părţirea aceasta, hoţească, într’o scenă jucată pe praguri de por- tiţă; ar fi fost ce se chiamă un rămas prost. Şi după cum, unii oameni nu suportă roşul sângelui, eu nu îndur vărsările de lacrămi. Laş, mult prea laş — nu aş mai fi avut cruzimea s’o las pe Mita, în al cărei suflet înmugureau aşa vagi suspine materne — din nou singură. Pentru sufletul ei, eram acum ca un fiu ne-avut. Un fiu pe care şi-l visase poate, şi şi-l topise odată cu începutul unei idile prea grabnic curmate. De sigur că simpla asemănare, întâmplătoarea asemănare între mine şi unchiul meu, acel nevropat Frum Agnetti, îi răscolise căldarea capului cu mica ei mămăliguţă. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru Esmeralda Mita, prezenţa mea fusese doar prea evo- catoare. Şi regretam, aveam părere de rău — să nu fiu un sincer mămăligar. * * # Pe de altă parte — acasă la mine, aproape că s’a reînnoit pa- rada primirii fiului risipitor. Eu aveam părinţii mei şi ei îşi so- coteau fiul pierdut (în cel mai bun caz rătăcit). Aşa dar, fantazia familiei la care aderase simpatia ziarelor şi a Prefecturii Poliţiei, făcuse din corpul meu — în ultimă versiune — prada unor şleahte de ţigani. Anecdota care circula era următoarea: plecat pentru mântuirea câinelui (numitul Ţăruş), fusesem eu însumi prins de lăieţi, fiindcă printr’o altă nefericită coincidenţă, nespălaţii pletoşi ri- dicaseră sălaşul de pe Maidanul Hingherilor, tocmai în ziua de pomină şi după câteva găinării prin mahala, — o tuliseră engle- zeşte. Această banală scriere, cusută cu aţă şi vestită apoi ţării alături de «o bună recompensă», excitase opinia cu fascicolele gratis împărţite; fascicole sfârşite cu un «va urma». Prinsori, broderii eftine şi trâmbiţe — îmi făceau o reclamă desăvârşită. Am aflat astfel tot din colecţia ziarelor, că lipsisem de-acasă un şir de necuvenite şasesprezece zile; că nu împlinisem încă cincisprezece ani; că eram un blondin de cea mai bună fa- milie; că acel distrus vânător de căţele se înapoiase singur acasă după câteva zile de hăimănuială; ş.m.a. «Cazul » meu, năpădit de sumbre presupuneri, venise colac peste pupăză, scurt timp după adevărata dispariţie a milionarului Vălleanu Aurel, şi înlănţuindu-se în logica misterelor poliţiste, se brodea. Nu-mi rămânea decât să confirm. Taina minciunilor mi se părea pe-atunci fermecătoare şi în- cărcată cu prestigiul ce doar imaginaţia de copil sau femee o poate da. Şi mai era la mijloc şi frica de a nu pricinui cumva (printr’un tămbălău necuvenit bătrâneţelor ei) necazuri şi neplăceri Esme- raldei; adevărul, aci, ar fi fost o lipsă de tact. ani de bătrâneţe 27 Când totul a fost uitat — dus de dojana unor prevestiri în luciul şinelor de fier, am coborît din tramvai în dreptul cocioabei. Nu-mi fu greu să regăsesc acel azil neschimbat şi memorabil. Terminasem de citit blocnotesul de ea dăruit şi eram dornic s’o revăd, să-i cer dacă nu iertare, poate o pisică, să-i aduc econo- miile puşculiţei, să-i cer lămuriri asupra textului încredinţat, s’o rog frumos în fine să se lase, împreună cu turmele angorale, fotografiată. Eram, precum se vede, plin de solicitudine. Dar, în ciuda in- tereselor, am rămas cu buza umflată. înconjurasem casa. O privii prin ochiurile ferestrelor: era pustie cu lacăt la uşe. Ieşise după târgueli ? mai că nu-mi venea să cred — ea, care aproape nu se hrănea. (Jumătatea de jimblă, servită la domiciliu, şi ce mai pica sau şterpelea dela hoaţele de pisici (de sub protectoratul măcelarului) atâta-i ajungea! Pe mine mă hră- nise ce-i drept şi cu porţii mai mult mici de mezeluri; am aflat că dăduse unui dentist ultima coroană de aur, pentru care cum- părase felii fine de salam şi conserve, pentru musafirul ţinut în colivie. Esmeralda astăzi nu era de găsit. O fi ieşit la promenadă? — am întrebat într’o doară, o ţaţă savantă care spăla rufele cântând of.. of.. în curtea de-alături. Răspunsul rostit deasupra ălbiei trebuia să însemne sfârşitul. * De patru zile, numai!, neştiută de nimeni Esmeralda, fusese luată de moarte. Vecina durdulie surprinsese accente neobişnuit de stridente din partea mâţelor. Se înfricoşase noaptea toată; şi atunci, sfatuindu-se cu altele, au pus în zori capăt vacarmului, deschizând uşa. Pisicile au năvălit ca turbatele, iar înăuntru abia de-au mai găsit ceva... Au ridicat rămăşiţele şi au închis la loc uşa. # # # Lungit pe pălimar, la soare, zărisem fiinţa cotoiului-tată. Bă- trânul cotoşman cu un ochi stins şi plângăreţ adăsta tolănit. Ce? ’ L-am luat în braţe. Anii lui nu atârnau prea greu; şi cu el am plecat... 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trăsura noastră străbătea alene lunga uliţă a Licăririlor, uliţă mereu brăzdată de pisici care săreau fără astâmpăr, fără de înce- tare gardurile, coborau şi-alergau sprintene de pe acoperişuri, tăindu-ne mereu drumul, întâmpinându-ne cu miorlăituri. Descendenţa motanului — năpârlită ca floarea prin toată ma- halaua — ieşise parcă în calea întemeietorului, care, mulţumit şi mândru ca un defunct monarh austro-ungar, torcea. BARBU B. BREZIANU ACUM 35 DE ANI XII CUIBURI PĂRĂSITE — Cine e acasă, Anghelino ?... Vară-mea e acasă ?... — Sunt toţi, coconaşule... Şi coconiţa Sanda şi boierii bă- trâni ... Da boierii bătrâni s’au cam culcat, ca după masă... — Spune vară-mi că sunt eu, dar vorbeşte-i în şoaptă, să nu scoli pe bătrâni... Filipache intră în salonul pe care-1 cunoştea din copilărie şi aşteptă. Se uită prieteneşte la cadrele din perete, la clavirul din colţ şi la mobila îmbrăcată în pluş roşu, cu frunze şi cu vrejuri în relief.. . Câte gânduri a depănat Filipache lângă acest clavir, pe vremea când Sanda, albă ca o camelie, mlădie ca o nalbă, cânta la clavir, şcolăriţă venită acasă, dela pension! Alături, şedea de multe ori Codin Petrovici, mai mare decât Sanda şi decât el, cu cogemite trei ani de curs superior terminat şi acum student şi fost preparator al Sandei. Cui îi trecea prin minte subtila ne- fericire pe care o trăia Filipache, între Sanda, robită de Codin, şi frumosul silvan arămiu, cu purtări discrete şi abile, dar cu viţii toride şi mascate ?... Era durerea poetului biciuit de muzică, torturat de gelozie, care îşi dă seama că tainele şi comorile poe- ziei nu preţuesc nimic — chiar pentru Sanda, vară-sa! — atunci când un erou cu plasticitatea lui Codin îţi stă în cale. Unchi-său Pavel Hagi-Oprea şi mătuşă-sa Smărăndiţa, părinţii Sandei, stăteau faţă în faţă pe doi pereţi, portrete din anii tineri şi bogaţi, pe când Hagi-Oprea era primul blănar din strada Sfin- ţilor. Azi, în jurul acestor portrete joviale de burghezi cu stare, 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se simte stagnarea şi mediocritatea. Jilţurile şi sofalele roşii încep, la îndoituri, să se roadă, ca şira spinării unui măgar. Perdelele sunt tăiate de soare şi covoarele de pe jos arată, ici şi colo, că au fost cumpărate la începutul domniei lui Carol-Vodă. Pe o tipsie de argint veritabil, aşezată pe masa din mijlocul salonaşului, stau maldăre de cărţi de vizită, trimise la anul nou şi la ziua onoma- stică. Dar deşi printre ele sunt nume cunoscute — Pavel Hagi- Oprea era blănar cu vază — aceste cărţi de vizită sunt vechi şi îngălbenite. Sanda intră în salonaş, cu părul lăsat pe spate în două cozi negre ca pana corbului şi îmbrăcată într’un capot alb, cu betelie şi cu paftale. Era din nou frumoasă şi senină ca pe vremuri, dar între ea şi Dorn, pe albia acum uscată, trecuseră torente irevocabile. — In sfârşit!... Bine că ţi-ai adus aminte că ai o biată vară copleşită de necazuri. — Sando... nu de amnezie sufăr, ci de alte infirmităţi... — Hm!... Mi se pare că am auzit şi eu ceva despre suferin- ţele tale. i — Minunat!... Mi-ai deschis calea... Am venit să-ţi spun câteva lucruri precise... Să profităm de faptul că unchi-meu si mătusă-mea se odihnesc si să vorbim substanţial. > » » t — Dorule, te ascult. Sanda umplu cu făptura ei de omăt cald şi rezistent alveola roşie a unui jilţ şi ridică spre Dorn nişte ochi presimţitori de tristeţă. — Sando, sunt azi în faţa ta, aşa precum erai tu în faţa mea, acum vreo patru ani... Iubesc, Sando, şi am intrat în calea că- sătoriei .. . Privirea Sandei ondulă infinită şi indescifrabilă. — Viu să te vestesc că sunt sufleteşte logodit şi să-ţi cer un serviciu pe care numai tu poţi să mi-1 faci. — Cine e viitoarea mea verişoară şi ce pot să fac pentru tine ? — Să-ţi răspund sistematic. La prima întrebare: este Antonina Ţanţu. Am început s’o iubesc chiar din seara când mi-ai pre- zintat-o. Fără să bănueşti, ai fost solitoarea destinului... Mi-e drag acest copil, într’un fel care îmi taie respiraţia şi-mi aduce lacrămi în ochi. — I-ai spus-o pe şleau ? — Ne-am logodit alaltăeri, în faţa unor meri înfloriţi... ACUM 35 DE ANI 31 — Dorule, simt, din experienţă, că intri pe o poartă care se închide definitiv în urma ta. .. Şi sunt încredinţată că tu vei avea tot norocul pe care eu nu l-am avut... Iată că şi mie îmi vin lacrămi în ochi!... Vere dragă, ai ales pe cea mai bună dintre fetele pe care le cunosc. — Sando !.. . fără să te numeri şi tu printre ele... Sanda răspunse, cu batista la ochi, şi respirând adânc: — Dorule. .. lasă-mi numai bucuria vestei pe care mi-ai dat-o... Să nu vorbim de morţi şi de morminte. Filipache voi să protesteze şi se apropie de Sanda. Dar fru- moasa durere care desfăcea la piept capotul vară-si îl făcu să treacă printr’un straniu coridor de antagonisme. Căzu în fotoliu şi ascultă pe Sanda: — Iti aduci tu aminte de basmul acela cu nu mai ştiu care > 1 Făt-Frumos, care trebue să-şi aleagă un cal din grajdul zmeilor ?. .. Dacă îmi ierţi comparaţia (şi o face o soră iubitoare), aşa a ieşit povestea ta, cu Antonina... In grajdul zmeilor erau armăsari mulţi şi mândri, cari mâncau jeratic... Dar calul năzdrăvan era tocmai în colţul grajdului, ascuns ochilor nepricepuţi sub o înfăţişare amăgitoare____Părea un biet cal degradat, costeliv, şi anonim. . . Dar acesta era calul năzdrăvan! Şi tu ai avut ochiul pătrunzător al lui Făt-Frumos. .. Antonina, aşa slăbuţă, modestă şi copilă cum se arată, va fi soţia eroină, care se va dovedi su- perioară nouă, celorlalte. — Comparaţia ta este cam. .. din Omer, dar dreptatea ta o simt cu plinătate. — Ce zice Antonina?... Ce atitudine are ea?. . . Cât aşi dori să mă întâlnesc cu ea, între patru ochi!. . . N’am mai văzut-o cam de mult... Spune-i că voesc neapărat s’o văd. — A plecat la Brăila, la părinţi. .. Doar suntem la pragul va- cantei de Paste. > t — Trebue să fie fericită! — Bine că mi-o spui tu, că eu unul nu prea ştiu ce să cred. . . Antonina este rezerva personificată. — Ei da, fireşte. .. Antonina este ideal de discretă şi de tăcută. .. Dar sunt foarte convinsă că ai făcut-o fericită. — Verişoară dragă, Antonina m’a citit şi m’a înţeles mai bine decât mă citesc şi mă înţeleg eu însumi.. . Este mediocru norocul 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unei fete, pe care o cere în căsătorie un biet complicat, mâsgă- litor de hârtie. — Dorule, acela care are atâtea cusururi teoretice (invizibile în viaţa practică) nu este un păcătos ordinar, ci poate un rajah, cu tigri şi cu lei, în colivie. — Sando, ar fi absurd să mă apuc să-ţi dovedesc că Antonina putea să nimerească mult mai bine. Sanda îl învălui pe Doru, o clipă, dintr’o privire turburător de elocventă. Doru îşi examină ghetele şi prinse un fir, din toate câte se rupeau în jurul lui: — Să-ţi răspund, Sando, la a doua chestiune: ce poţi să faci pentru mine?. .. Să dai pe la noi, pe acasă şi să stai cu mama de vorbă.. . Mama cunoaşte azi toată situaţia.. . Deunăzi a venit dela Iaşi Naum — sfetnicul mamei — şi mama i-a spus tot ce-a ştiut, adică prea puţinul pe care-1 ştia... Naum, care crede că toate lucrurile din viaţă trebuesc tratate milităreşte, m’a întrebat scurt: E adevărat ?... Cum o cheamă ?... Ce caracter are ?... O iubeşti?. .. Ei, atunci, marş la ofiţerul stării civilei... El are principiul inflexibil, moştenit dela tata, şi cu circulaţie greco- balcanică: « Ori de tânăr te căsătoreşte, ori de tânăr te călugă- reşte »... Aşa a făcut şi el şi Daniil şi, precât ştiu eu, au nimerit destul de bine amândoi... — Principiul e minunat, Dorule... Dar cu o supremă con- diţie: să dai peste un om al lui Dumnezeu, nu peste o brută al- coolică. — Naum a fost încântat să mă vază şi pe mine îndeplinind pravila familiei: căsătorie dela douăzeci de ani!... Când m’am despărţit de el mi-a spus, pe un ton de mucalită condoleanţă: La început, câţiva ani, o să te cam dai cu capul de pereţi, dar pe urmă, când vei vedea pe camarazii burlaci, la spital, la bala- muc, la cimitir... o să dai slavă lui Dumnezeu. — Ce vreai să-i spun mătuşicăi Sofia ? — Tot ce ştii şi tot ce crezi tu despre Antonina... Naum, cred eu, a fixat-o pe mama asupra acestui punct: E bine ca băiatul să se însoare de vreme, aşa cum am făcut şi noi. . . Dar mama nu ştie încă nimic despre Antonina... Naum va veni, la vară, la M-rea Varatic şi acolo îşi va cunoaşte pe viitoarea rudă. .. Dar mi-e nespus de greu s’o las pe biata mamă în această aşteptare ACUM 35 DE ANI 33 şi în această nesiguranţă... Mama ţine la tine (încă cum!) şi are mare încredere în judecata ta... Ceea ce îi vei spune tu despre Antonina îi va merge la inimă... Dar ce ai, fetiţo dragă ?... Sando, tu plângi!... — Nimic, Dorule!... Ce vreai!... Tu construeşti, în această oră, subt ochii mei, tot viitorul tău!... Antonina mea cea dragă de aci înainte e verişoara mea... Bine, Dorule... Voi veni să văd pe mătuşica... Ai avut o idee nimerită. Lasă-mă pe mine să spun mamei şi tatei vestea ta cea bună... Acum, la revedere !... Filipache traversă strada şi intră în Grădina Icoanei. Se opri un moment pe o bancă şi mirat şi înduioşat scrise cu bastonul, pe nisipul însorit, dar într’un alfabet ieroglific: Biată Sandal XIII JURNALUL ANTONINEI Luni ig Aprilie i8gg.—A doua zi de Paşte... Prăvălia este închisă toată ziua... A doua zi de odihnă pentru tata şi pentru nenea Cristian, dar mult mai puţin pentru mama şi pentru mine. Doamne! multe mai sunt treburile casei. Drept vorbind, femeea în casa ei nu mai ştie niciodată ce sunt braţele încrucişate. La Crăciun şi la Paşte e atâta muncă şi atâta rosteală, încât biata gos- podină se sfinţeşte, în sudori, la gura cuptorului, tot atât cât şi o călugăriţă, în nopţile de privighere... Am rămas singură, în camera copiilor, care este şi a mea. Mama s’a dus la neamuri, cu Valerica şi cu Ruxanda. Panait se joacă cu arşicile în faţa prăvăliei. Nenea Cristian şi nenea Barbu (sosit şi el de Paşte, în concediu militar) petrec cu prietenii, într’o ex- cursiune pe Dunăre. Tata doarme în odaia lui... Numai tata are odaie, pe socoteala lui, în casa aceasta. Mama are un iatac lângă camera noastră şi de obicei pe cel mai mic, lângă ea. Noi fetele stăm toate împreună. Fraţii cei mari dorm în chilia de lângă prăvălie... Suntem destui. Şi nu uităm niciunul şi po- menim de-a-pururi cu ochii umezi pe Mihail, cel ce venea ime- diat după mine şi care a murit mic de tot... Am rămas acasă şi am făcut rău... Puteam să mă duc şi eu cu ceilalţi să privesc Dunărea, să ascult lăutarii şi să mă cufund s 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi mai mult în mediocritate şi în anonimat. Am rămas ca să-mi adun gândurile şi să mai sgâriu o pagină, în acest jurnal... Dar nu ştiu pentruce îl mai continuu... Am isprăvit cu epoca mân- driei şi a independenţei mele. Sunt ca şi logodită; până la anul voi fi măritată. Am lăsat să cadă în baltă toate aşteptările şi bi- zuinţele mele de fată invincibilă, hotărîtă să ajungă profesoară, intelectuală pură şi eroina genului feminin... De aci înainte am un stăpân. Neatârnarea mea se preface în vasalitate. Secre- tele şi intimitatea inimii mele le dau peşcheş, pe tava cununiei, unui om pe care nu-1 cunoşteam anul trecut... De aci înainte, tot ceea ce era dreptul, puterea şi personalitatea mea trebue des- fiinţat sau profund modificat, pentrucă dreptul, puterea şi per- sonalitatea soţului mă vor învestmânta şi se vor lipi de carnea mea ca tunica lui Nessus! Şi cu toate acestea, ce va să zică absurditatea şi duplicitatea inimii femeeşti!... N’am mărturisit eu, odată şi de mai multe ori, în acest jurnal, că fata cea mai intelectuală, mai devotată stu- diului şi nobilei ambiţii, mai intransingentă şi mai geloasă de drepturile femeii, va fi gata de-a-pururi să capituleze, îmbujo- rată şi fericită, în faţa unui Făt-Frumos care va cere-o de soţie ?... Dar — vezi — niciodată nu putem să fim, în aceeaşi clipă a con- ştiinţei, şi cea de ieri şi cea de azi, şi «la vierge forte » din biblio- tecă şi fata care se ascunde ca să citească o scrisoare de iubire. Mă gândesc la vâlva de astă iarnă, aprinsă printre noi studenţii, de lecţiile lui Maiorescu asupra emancipării femeii şi asupra ro- manului lui John Stuart Mill. Ce departe rămâne totdeauna Academia de realitate!. .. E nobilă tendinţa şi lupta pentru eman- cipare poate să se ridice până la eroism, dar atât de rar şi pentru atât de puţine exemplare omeneşti!... Am putea să spunem: când se iveşte în lume câte un John Stuart Mill şi lângă el o fe- mee ca d-na Taylor, dacă vor putea să se adore dela distanţă timp de douăzeci de ani, lumea va răsuna de elogiul femeii şi de pledoaria pentru emanciparea ei. In aşteptarea acestui fenomen secular, noi ceilalţi, cari suntem străini şi de Anglia şi de frigiditatea britanică şi de educaţia pre- conizată de Mill tatăl, rămâne să ne descurcăm cum vom putea, robi cum suntem fatalităţilor mediului nostru şi eredităţii noastre barbare. ACUM 35 DE ANI 35 O fi ştiut d-na Taylor să frământe cozonaci ? O fi asudat ea, ceasuri întregi, lângă plita pe care se pregătesc bucatele de Paşte ? O fi spălat ea, lângă maică-sa, până la ora unu noaptea, cămăşile şi ciorapii fraţilor şi surorilor ?... Am găsit-o pe biată mama, cufundată până la gât, în aluat, în roşelile de ouă şi în balia cu rufe. Valerica e deabia un copil, dar un copil eroic. Face, în casă, aproape jumătate din munca mamei. Mi-a fost ruşine de mâinile mele albe şi leneşe. Apoi, mi-am dat seama că nu la mănăstire — unde stăteam ca o privilegiată — ci aici, în această gospodărie de oameni necăjiţi — trebue să-mi caut, de aci înainte, pilde şi termeni de comparaţie. La anul, poate că voi înnota, lângă soacră-mea, în aceleaşi treburi ca şi azi şi nu ştiu dacă voi păstra, intacte, aspra mulţumire de azi şi această resignare sănătoasă că mă înapoez la condiţiile de viaţă şi la nivelul sigur, sfinţit de munca, de grijile şi de insomniile mamei. Miercuri 21 Aprilie. — Aproape cinci ani am fost departe de casa părintească. Maica Antonina a voit să uşureze traiul părin- ţilor mei şi m’a luat la mănăstire cu gândul să nu mă mai trimită acasă niciodată. Pe urmă i s’a părut că ar fi păcat să ia dela şcoală, aşa sculă de nepoată... Şi, hai-bai, am ajuns până la Universitate, dar era scris în prooroci, că tocmai la Universi- tate era să răstorn căruţa şi să mă aleg cu măritişul, ceea ce se putea face de-a-dreptul la Brăila, fără M-rea Varatic şi fără Fa- cultatea de Litere. Vreau să cred că plecarea mea de acasă, ştergerea mea provi- zorie din rândul gurilor flămânde mi l-au făcut pe tata atât de depărtat şi de strein. Totuşi, când mă uit bine, nu-1 văd mai apropiat şi mai drăgăstos nici faţă de ceilalţi copii. Anghel Ţsnţu e un oriental şi un balcanic. Un tată oriental este un şef de trib. Nu are niciodată vreme să stea să-şi privească, să-şi studieze şi să-şi iubească copiii. Dacă tata n’a păzit, ca părinţii lui, cu puşca în mână, oile pe munte sau gospodăria din scobitura văilor, a păzit de mic copil tejgheaua stăpânului şi pe urmă tejgheaua proprie. Legăturile lui sufleteşti, încercările lui intelectuale, dis- cuţiile şi emoţiunile lui au rămas totdeauna pentru clienţii prăvă- liei, pentru partenerii din cafenea şi pentru membrii societăţii 3* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE macedo-române. Dincolo de prăvălie, adică în casa familiei, el a avut, în mama, un fel de bey peste insula Samos şi, fireşte, pe cadâna după legea lui Christos. In faţa acestui negustor de statură mijlocie, robust şi cărunt, care este autorul vieţii mele, mă simt strangulată de emoţiune şi de sfială. Cum voi începe vorba cu acest om care nu deschide gura decât ca să dea porunci ? Cum voi putea să-mi spovedesc inima şi nădejdiile mele acestui stăpân rigid care nu ne cercetează decât la vremea mesei ? Pentru aceea m’am lăsat cu totul de gândul, pe care-1 aveam mai ’nainte, să dau de veste tatei despre bucuria ce-1 aşteaptă. Altfel stau lucrurile cu biată mama. Şi mai întâi de toate, care providenţă — şi crudă şi admirabilă — a hotărît ca toţi aceşti vulturi balcanici să găsească, regulat, şi să se însoţească cu cele mai blânde şi mai duioase porumbiţe moldo-valahe ?... Ce-ar fi fost dacă Anghel Ţanţu s’ar fi însurat nu cu dulcea mea mamă Vasilichia, ci cu soră-sa cea mare, cu jandarmul de Maica An- tonina? Ce s’ar fi ales de despotismul, de tabieturile şi de distan- ţele îngheţate, pe care scumpul meu părinte le-a impus irevocabil casei şi sclavei sale conjugale ?... Dar... de ce să mai ispitim lucrurile alcătuite şi inaccesibila înţelepciune alcătuitoare!... Numai mamei puteam să-i mai deschid inima şi draga mamă m’a ascultat până la ora două noaptea... I-am istorisit tot, cu deamănuntul: cine este Teodor Filipache, cum ne-am cunoscut, ce fel de fire are, cât ţine la mine, din ce neam se trage, cum e frate-său Naum şi ce-a hotărît să facă la vară... M’a ascultat cu lacrămi în ochi şi în glas. La urmă, m’a îmbrăţişat şi m’a trimis să mă culc: — Draga mamei, ţi-a venit şi ţie vremea... Bărbaţii sunt mai toţi la fel... Tu să fii cu inimă şi cu cinste înaintea lui Dum- nezeu ! Aceste cuvinte mi s’au părut extraordinare. Ele sunt chinte- senţa unei înţelepciuni pe care n’am întrevăzut-o până acum. Aşa dar un bărbat, oricât de dăruit şi de împodobit, după jude- cata obişnuită, este în fond de-acelaşi preţ şi de aceeaşi rezistenţă ca oricare alt bărbat... Iată un adevărat dar de logodnă, pe care mi-1 face mama! ACUM 35 DE ANI 37 Joi 22 Aprilie. — Astăzi, când am rămas un moment singure, mama mi-a spus, preocupată şi şoptitoare: — Trebue să vorbesc cu tată-tău, într’un ceas de voie bună... El are ceva, pus de o parte, pentru tine... Măritişul vine cu multe socoteli şi cu bătaie de cap... I-am răspuns mamei, ca o proastă: — Mamă, te gândeşti la zestre.. .“Doru mă ia aşa precum mă vezi... — Ei, fetiţo... vorbim noi mai târziu... Chiar aşa să fie pre- cum zici, mai e la mijloc familia, mama-soacra, neamurile... mai e la mijloc obrazul nostru... Am tăcut şi am dat mereu ajutor mamei, din pod până în piv- niţă, silindu-mă cu îndârjire, ca la şcoală, să învăţ pare-că o lecţie din care era să fiu examinată a doua zi. Primesc dela Doru a şasea carte poştală ilustrată... L-am rugat să nu-mi scrie la Brăila nici o scrisoare. Nenea Cristian şi nenea Barbu sunt flăcăi de mahala cari au o crâncenă şi dublă morală: una pentru sora lor şi alta pentru celelalte fete din mahala şi de pretutindeni. Bietul Doru s’a făcut «Dorina» şi-mi trimite maldăre de flori litografiate. Sorţile se împlinesc. îmi plec capul şi le las să mă covârşească. Acest băiat mă iubeşte — astăzi: mult, pasionat, grandilocvent... Mă cere de soţie. Patima, închipuirea, demonul lui literar îl vor ţine în primăvară şi în sărbătoare, cel puţin încă un an de zile, adică până după căsătorie. Ce va fi mai pe urmă ? Cuvântul mamei îmi dă curaj: Bărbaţii sunt la fel... Cu Doru mai este un distinguo. Doru mă caută pretutindeni în livadia lui cu flori şi nu ştie singur nici el dacă iubeşte aceste flori pentru mine, sau pe mine, pentru ele... O lege specială sufletească îl sporeşte, îl diversifică şi-i dă splendidele aberaţii ale haşişului, mult mai mult decât semenilor lui, beţi şi ei la vre- mea lor, dar fără literatură şi fără sgomot. Ce să mă fac ? Să mă dau la o parte din calea lui fiindcă este poet ? Să-mi sting bucuria şi entusiasmul, când citesc scrisorile lui înaripate şi pline de miresmele darului ? Câte fete, în locul meu, n’ar fi fost atât de exaltate ca şi iubitul lor poet! Câte fete nu-şi doresc, şi în vis şi pe trezite, această suavă nenorocire să cadă dragi unui artist şi să trăiască, măcar până la logodnă, amăgirea nepreţuită a poeziei care desmiardă şi minte 1 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vineri 23 Aprilie. —Tata ne aduce la masă o veste pe care a aflat-o fie din ziare, fie indirect, dela amicii săi din cafenea: A murit doctorul Asaky. Mi-a sburat gândul la Elvira. Elvira, eleva lui Asaky, îşi adora profesorul... Nu s’a arătat de loc prin Brăila, în această vacanţă de Paşti... Poate că tocmai din pricină că maestrul era bolnav... Păcat! După credinţa Elvirei, Asaky era principele medicinei româneşti. Tot Vineri 23 Aprilie, seara târziu... A trecut vacanţa şi de- abia acum, la isprăvitul ei, am putut să mai ies din casă, fără tre- buri şi fără grabă... Se înţelege că nu singură... Unde poate o fată, dela noi, să pornească, fără tovărăşie, să se plimbe pe unde îi arată ochii şi inima! Cred că numai oraşele universitare, Bu- cureştii şi Iaşii, fac excepţie şi admit — dar cu câte riscuri şi neplăceri — ca o fată să meargă singură pe drum. Am ieşit cu nenea Barbu şi cu Valerica să ne plimbăm pe cheul Dunării... Toate casele şi toate prăvăliile au la pragul de sus stâlpări de Sf. Gheorghe. Toate răspântiile au câte-un cântar sau două, pentru cântăreala tradiţională. M’am întâlnit cu Dunărea bătrână, cu aceeaşi emoţie, ca astă iarnă, cu Filiorul şi cu Maica Serafima... Portul e plin de va- poare şi de şlepuri. Depărtările Dunării se pierd în dumbrăvi proaspăt înverzite şi în zări pe care ai vrea să le străbaţi în sbor de pasăre... Ca totdeauna în bazinul acestei ape uriaşe, cerul şi pământul se sprevăd printr’un subţire şi universal văl de aburi. Bărci agere duc spre ţărmul transfigurat de sălcii şi de soare gru- puri şi perechi, fericite de această oră de evaziune... Şi iată-mă şi pe mine privind cu ochi pe jumătate închişi şi cu inimă care jindueşte, pe aceşti soţi sau logodnici, jucăria apelor Dunării şi a iluziei atotbiruitoare! XIV EXAMENELE VIN ŞI CRINII ÎNFLORESC Nina mea mult dragă, avem astăzi 2 Iunie. Peste trei zile încep examenele. Şi iată că tocmai în aceste zile de febră şi de silinţe uriaşe, pentru toată suflarea şcolărească, mie mi-a abătut să-ţi încep scrisoarea aceasta. Te vei supăra pe mine, mă vei dojeni, ACUM 35 DE ANI 39 mă vei pune la colţ... zadarnic! Trebue să-ţi scriu! Altceva, simt bine că sunt incapabil să fac. Privesc, prin aceste ziduri care se interpun între odaia ta şi chilia mea, şi te văd la măsuţa ta, adâncită în citire şi cu un teanc de notiţe lângă tine... Draga mea vitează! Modelul şcolăriţelor din lumea întreagă şi stăpâna inimii mele! Te admir şi te ador, dar... nu pot să fac şi eu ca tine!... Şi vezi, tocmai ca să-ţi explic de ce sunt nătărău, de ce trece cetania peste mine ca apa peste gâscă — fără pic de aderenţă! — de aceea pun iar mâna pe acest condei şi pe această hârtie mu- cenică. .. Dulcea mea studentă, care poate în acest moment revezi cursul de Psihologie, se petrece cu mine un fenomen destul de curios, dar mai cu seamă păgubitor şi regretabil... Nu-mi aduc aminte să fi citit undeva mărturisirea şi analiza lui, dar de sigur că vreun nefericit de poet, care pregătea vreun examen de chimie sau de algebră, trebue să-l fi divulgat şi să-l fi descris. Draga mea, am venit pe lumea aceasta, obsedat de armonii pe care le aud numai eu şi aiurit de o vrajă neîntreruptă, din mine şi din jurul meu, despre care semenii mei n’au nici o bănuială. Mi-am dat seama de multă vreme că, pus alăturea de altă lume, am prisosuri şi avantaje, dar şi lipsuri supărătoare. întâia oară când am prins bine de veste despre ciudăţia mea sufletească, a fost în epoca examenelor de sfârşit de an, prin clasa a doua sau a treia de liceu. încordarea aceea deosebită care îţi trebue, ca să revezi materia anuală într’o zi sau în două, uneori într’o singură noapte, mă tulbură straniu şi mă inundă cu un flux de imagini şi de basme, rău venit şi dezastros, pentru stricta datorie a ceasului. Mi-aduc aminte de pildă de ziua de pregătire, dinaintea exame- nului de geologie... Un proiect de scrisori către nu ştiu cine — un fel de manual de educaţie, â-la-Fenelon sau â-la-Franklin — mi-a căzut în cap, parcă din salcâmii pe sub care mă plimbam, învăţând, şi n’am putut să mă scap de el, toată ziua!... Peste straturile geologice, peste gheţari, peste vastele câmpii cu fosile, am tras, obsedat şi exasperat, toată ziua, targa sfaturilor morale. Dar în zilele când pregăteam matematicile!... Era un chin care mă facea să blestem pe Omer, pe Fidias, pe Wagner şi ziua în 4° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care m’am născut I.. .Toate ideile seducătoare, toate imaginile graţioase, toţi demonii muzicali ai inspiraţiei veneau şi se aşezau pe braţele ecuaţiilor, pe brâul fracţiunilor, ca nişte privighetori nebune, pe o leasă de mărăcini 1 O zi, două, trei, înainte, când fusesem mai liber, nu-mi venise în minte nici un proiect, nici o ispită literară. Acum, când mă chinuiam să pricep şi eu o boabă din această blestemată de Algebră, mă simţeam smuls de inspi- raţie şi ridicat la ceruri pe aripele poeziei! Această intimă tortură revine cu fiecare sfârşit de an şcolar. E adevărat că materiile literare nu au puterea să mă irite în gradul în care mă iritau materiile matematico-ştiinţifice, dar... tensiunea examenelor aduce, regulat, cu sine, reveria exacerbată, aiureala sporită şi această revărsare peste maluri a pâraelor mele sufleteşti. Iată mult draga şi mult sârguincioasa mea şcolăriţă, de ce co- legul d-tale de peste patru case, iubindu-te şi admirându-te, citeşte greu aceste cursuri, e târziu la examene şi capitulează adeseori, pentru o imagine care-i sboară pe la nas, pentru o po- veste care începe deodată să-i murmure în suflet. Totuşi tre- cutul meu şcolar este de cinste. înghiţind dureri necunoscute de colegii mei şi luptând cu ispite nebănuite de simplista lor al- cătuire sufletească, am fost totdeauna printre fruntaşi. Dar cum aş fi voit — mai ales în examene — să fiu şi eu ca ei şi cum de- plângeam, în taină, pacostea superiorităţii mele! Mă uitam la ei, cum erau de absorbiţi de învăţătură, admiram fericita lor re- ceptivitate şi-i simţeam goi ca nişte urcioare, pe care le umpli şi le goleşti cu cea mai mare uşurinţă. Nina mea mult scumpă, aceste necazuri din trecut — nici azi cu totul expulzate — se întâlnesc şi se împletesc, în această zi de Iunie, cu alte subtilităţi şi cu alte reţele de păianjen. Câte im- pedimente şi câte interdicţii nu răsar în calea visătorului trândav, când e vorba să se apuce de muncă! Ce nu ţi-ar trece prin cap: iată, acest stog de crini, de pe masa mea, mă desface din toate articulaţiile excelentei mele dispoziţii laborioase. Cum să mai citeşti aceste pagini aspre şi didactice, când acest cor de îngeri s’a instalat în casa şi între cărţile mele!... Cât de dragă mi-e această floare ! Ce gând platonician, ce «idee» divină se ascunde în această făptură, atât de graţioasă şi de siderală ? Privesc minute ACUM 35 DE ANI 41 întregi aceste şase aripioare de argint, prinse şi sigilate la rădăcina lor cu emblemele fecundităţii neprihănite. Cum să interpretăm acest argint care picură smirnă şi şofran, în inimile noastre? Cum să nu bem până la fund visul angelic care se revarsă din aceste cupe fecioare? Şi aşa a fost să fie, că, de câţiva ani, crinii care sosesc cu luna Iunie au făcut mereu popas şi sobor, pe masa mea, tocmai în aceste zile închinate Molohului didactic!... Dar, Nina crinilor inimii mele, cuvântul cel din urmă şi cel mai tare, care şi ex- plică şi iartă langoarea mea şi disolvarea mea, este un cuvânt nou şi invincibil... II ştii prea bine!... Spune-mi ce răbdări, per- severenţe şi neutralitate sufletească să mai am, pentru aceste cărţi plictisitoare, când toate gândurile mele au neastâmpărul apelor unui havuz!... Ce faci tu? Ce gândeşti tu? Numeri tu zilele precum le număr eu ?... Ştiu bine că eşti înţeleaptă, muncitoare şi plină de voinţă. Ce poţi să faci alta decât să te pregăteşti de examen şi unde poate să-ţi fie gândul decât la această materie care trebue revăzută şi biruită? Dar ce e de făcut cu un dezor- donat şi cu un răzvrătit ca mine, care ar vrea să turbure, cu in- cursiunile dorului şi ale visului, orele disciplinate şi fertile ale celei mai iubite dintre studente !... Mica mea dragă, înţelege-mă şi iartă-mă, sau mai bine aşteaptă ceasul — pe care-1 aştept cu încordare! — când mâna ta fină şi energică va pune stăpânire legală pe visurile, pe lenea, pe munca fără spor, şi pe toată viaţa rău administrată a robului tău Doru Filipache. XV VÂNTUL ÎMPINGE BARCA Intr’o dimineaţă, căpitanul Naum Filipache dădu, în cance- laria regimentului, peste numele soldatului recrut Barbu Ţanţu. Porunci furierului să i-1 aducă imediat. Se prezintă un băiat sprinten, bine legat şi cu ochii luminoşi. Salută energic: — Să trăiţi, d-le căpitan! — Cum te cheamă, băiete ? 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Să trăiţi, d-Ie căpitan, sunt soldatul recrut Ţanţu Barbu, din batalionul de specialităţi. — Aşa ? Ce meserie ştii ? — Sunt de meserie tâmplar, să trăiţi d-le căpitan. — Eşti cu şcoală, ori numai cu practică ? — Am făcut şcoala de meserii, să trăiţi d-le căpitan. — Bine, băiete. Dar de unde eşti de fel ? — Să trăiţi, d-le căpitan, sunt din Brăila. — Ce sunt părinţii tăi ? — Tata e mic negustor... Are băcănie pe strada portului. — Mai ai fraţi, surori ?... Maică-ta trăeşte ? — Să trăiţi, d-le căpitan, suntem toţi în fiinţă, afară de un frate care a murit de mult. — Câţi copii sunteţi ? — Suntem trei fraţi şi trei surori. — Cum le chiamă pe surorile tale ?... Prin ochii luminoşi ai soldatului trecu un nour plumburiu, dar răspunse cu aceeaşi energie reglementară: — Să trăiţi, d-le căpitan, surorile mele se numesc Antonina, Valeria şi Ruxanda. Căpitanul Naum întrerupse interogatoriul şi se uită la soldat cu o figură satisfăcută, ca după un răspuns bun, la «teorie ». — Ya să zică... d-ra Antonina Ţanţu e sora d-tale?... Figura, tonul şi subita întorsătură civilă, din întrebarea căpi- tanului limpeziră ochii lui Barbu. Răspunse şi el, cu oarecare derogare dela rigiditatea cazonă: — Da, să trăiţi, d-le căpitan. — E studentă la Litere, în Bucureşti... — Da, să trăiţi, d-le căpitan... — Camarade, îţi mulţumesc pentru aceste lămuriri. Dar nu pot să te las nedomirit. Eu am un frate, Teodor Filipache, tot student la Litere şi el, care ţine foarte mult la d-ra Antonina Ţanţu şi o cere în căsătorie. Mirat şi fericit, Barbu răspunse, mereu pe linia reglemen- tară: — Astfl n’o ştiam, să trăiţi, d-le căpitan... Căpitanul Naum se ridică dela birou şi strânse mâna solda- tului. ACUM 35 DE ANI 43 — Camarade, vreau să cred că eşti un bun element şi că vei merita interesul pe care ţi-1 voiu purta de aci înainte... Mâine la amiază, ai poruncă să vii la mine acasă, să luăm masa împreună. — Am înţeles, să trăiţi, d-le căpitan! * * * Pe la sfârşitul lui Iunie, căpitanul Filipache, făcând parte dintr’o comisiune de studii de-a-lungul Prutului, se afla la Galaţi. După un plan conceput de el în ultimele zile, îşi făcu timp şi se duse la Brăila ca să cunoască pe părinţii Antoninei. Ajunse în port cu un vapor de după amiază şi găsi fără greutate prăvălia lui Anghel Ţanţu. Era o băcănie nu prea mare, dar înţesată cu fel de fel de colo- niale şi de mărfuri. Avea un aer prosper şi atrăgător, ca negu- storiile cu bun câştig, şi înăuntru te izbea acel miros amestecat şi specific care dădea pe faţă existenţa produselor crescute sub soarele torid. In galantare, în rafturi, în saci, în butoaişe, în cutii mari de tinichea, pictate cu cocotieri şi cu harapi, stăteau, învârfuite sau ascunse, fructele, sticlele, brânzeturile, conservele, untdelemnul grecesc, candelul, rahatul, cofeturile şi câteva soiuri de cafea, întreagă şi râşnită. In prăvălie coborai pe două trepte de lemn, cam mâncate, dar pe jos era stropit şi măturat. Pira- midele de comestibile erau acoperite cu tifon galben şi verde şi, pe lângă aceasta, fâlfâiau în aer panglici lungi de hârtie, muiate în cleiul fatal dipterelor. Tavanul acestei prăvălii prea pline era o boltă, ceea ce însemna, poate, că ziditorii greci sau turci de odinioară avuseseră de gând să mai ridice ceva deasupra. Această boltă şi toată solida zidărie arhaică ţineau răcoare vara şi nu se răceau prea mult iarna. Căpitanul Filipache văzu la tejghea, între roatele de caşcaval şi stalactitele de salam, un om cărunt, cu obrazul aspru, cu pri- virea înţepătoare şi cu nişte mustăţi de arnăut. In cap avea un fel de fes negru şi pieptul lui păros şi sur făcuse pare-că să ples- nească, sub bărbie, şi vesta şi cămaşa. Căpitanul Filipache se gândi, surprins de amintirile lui: «Ai zice că e un frate al tatei!» Lăsă la o parte orice etichetă militară sau civilă, şi întrebă, simpatic şi firesc: — Dumneata eşti Anghel Ţanţu? 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Negustorul răspunse, în acelaşi ton, dar cu o nuanţă de sub- tilitate levantină: — Eu sunt, ghenerale! — Kir Ţanţule, deocamdată sunt numai căpitanul Naum Fi- lipache. Un flăcău voinic şi chipeş, care cotrobăia printre butoaiele cu peşte din fundul prăvăliei, alergă aşa cum se găsea, cu mânecile sumese şi cu şervetul de postav verde, dinainte: — Tată!... Este domnul căpitan Naum Filipache, dela Iaşi!... Apoi, stingherit, încurcat, amestecându-şi mâinile în şorţul cel verde, se adresă lui Naum: — Să trăiţi, domnule căpitan! Bine aţi venit în casa noastră !... Sunt Cristian, feciorul cel mare. Anghel Ţanţu se ridică dela tejghea cu o demnitate autentic orientală şi întinse căpitanului o mână de bronz, pe când cu cea- laltă îşi făcea un ideal plastron de ceremonie... — Fii binevenit în casa mea, domnule căpitan! Ia-mă aşa cum mă vezi: un negustor bătrân, stând la tejghea, în zi de Iunie. Naum răspunse mişcat: — Mi-ai adus aminte de tata, boier Anghele! Pare-că ai fi frate cu el... — Cristache, aleargă şi dă de veste maică-ti! O fată rumenă, cu sprâncenile îmbinate ca o turcoaică, mai împlinită decât îi era vârsta, veni din fundul prăvăliei, fără să se fi întâlnit cu Cristian. — Tată, a zis mama... Dar dădu cu ochii de Naum şi-i lăsă în jos, fără să isprăvească vorba. Căpitanul care avea bună ţinere de minte, spuse tatălui, după ce se uită la fiică: — Domnişoara Valeria, nu e aşa ? — Chiar dumneaei, dar uite că nu mai ştie ce era să spuie... Fata se făcu roşie ca un bujor şi voi să o şteargă înapoi, dar se izbi de Cristian care năvăli în prăvălie, cu paşi de alergător în stadiu. Aruncase şorţul şi-şi pusese pe el o bluză albă. — Poftiţi în casă, domnule căpitani... — Vin şi eu după d-ta, numai decât... Cristian, multiplicându-se în pofteli şi în precauţiuni, conduse pe căpitan, printr’un coridor întunecos, într’un iatac zăbrelit, ACUM 35 DE ANI 45 arhaic şi cu miros de alivănţică. Pereţii erau plini de icoane, ca într’o chilie de călugăriţă. Cristian, mereu emoţionat şi stângaci, întrebă pe căpitan când a venit, cât stă şi dacă nu cumva a poposit aiurea, în Brăila. Va- silichia Ţanţu intră în iatac. Fusese o încântătoare frumuseţe bălaie, în zilele ei, şi cu toate durerile şi cu toată truda unei căs- nicii de peste un sfert de veac, păstra încă ceva din nimbul de aur de altădată, astăzi pogorît la argintul cărunteţelor. Dar mai mult decât rămăşiţele fostei frumuseţi, Vasilichia avea aerul atin- gător al matroanei pe care n’au robit-o desfătările şi n’au cruţat-o suferinţele. Apăru căpitanului simplă, părintească, îmbrăcată se- ver. După frazele introductive, mai totdeauna banale, dar în gura Vasilicbiei impregnate de o substanţă sufletească subjugătoare, Anghel Ţanţu deschise uşa, sărbătoresc şi strâns în haină neagră. Căpitanul Filipache explică părinţilor Antoninei ce împrejurări favorabile l-au adus până la gura Prutului şi apoi vorbi de-a- dreptul despre ceea ce îi era aminte. Cristian se înapoie în pră- vălie. Valerica aduse o tabla cu dulceaţă şi cu cafele. Anghel Ţanţu îi întinse căpitanului o chisea cu nişte tutun, plecat dela cheul Galatei, mai zilele trecute. Naum începu: — Chir Ţanţule şi duducă Vasilichio, aveţi o fată de măritat şi eu am un frate de însurat. Părintele nostru nu mai trăeşte şi eu sunt ca şi epitropul lui Teodor, frate-meu. Mama zice cum zic eu şi primeşte de bine făcut tot ce voi face. Copiii se iu- besc. Eu o ştiu din gura lui Teodor şi cred că d-voastră o ştiţi din gura d-rei Antonina. Mă gândisem, la început, să văd întâi pe fată. Dar ce nevoie mai este s’o văd şi eu, când frate-meu a văzut-o şi i-a mers la inimă?... Atunci, cum v’am spus, avusei prilej să viu încoace, şi uite-mă acum în faţa d-voastră. Vă cer mâna d-rei Antonina, pentru frate-meu Teodor Filipache. Anghel Ţanţu aduse de vreo două ori, la gură, ţigareta de chih- libar, şi răspunse, învăluit de fum: — Domnule căpitan, fata, de când o face mă-sa, este pentru bărbatul care va veni s’o ceară... Dacă i-a venit vremea şi fetei noastre, ce putem să facem noi împotriva pravilei lui Dumnezeu !... Vasilichia Ţanţu, cu o privire lungă de martiră şi de sfântă, rosti şi ea: 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Domnule căpitan, este adevărat, copiii se iubesc... Antonina mamei mi-a spus tot.. . D-ta vii, ca frate mai mare şi ca epitrop ce eşti, şi ni-o ceri pe fată, pentru fratele d-tale... Ce să-ţi răs- pundem?. .. Ne faci bucurie şi ne rugăm lui Dumnezeu să pe- cetluiască bucuria noastră.. . Dar nu te gândeşti că bieţii copii sunt prea tineri şi că ar trebui să mai aşteptăm ?. . . Antonina are douăzeci şi unu de ani la toamnă şi fratele d-tale deabia la primăvară. .. Să intre ei, chiar de acum, în greutăţile şi în ne- cazurile căsniciei ?. .. — M’am oprit şi eu la întrebarea asta. . . Dar ia socoteşte d-ta că amândoi sunt studenţi şi că sunt cu totul departe de tinerii de acum treizeci de ani.. . Drept vorbind, ei nu mai sunt copii. .. Sunt învăţaţi, au ochii deschişi şi sunt pârguiţi pentru căsătorie. Anghel Ţanţu dădu dreptate căpitanului. Naum zise mai departe: — Eu unul cred că nu greşim să-i însurăm fără zăbavă. S’au văzut şi s’au plăcut. Să-i legăm la gard şi să nu-i lăsăm să le treacă beţia dragostei. Eu unul aşa am judecat pentru mine, când m’am însurat, şi acum, cu mai multă străşnicie, le-o spun tuturor celor care şovăesc să facă pasul ăsta... , Anghel Ţanţu, în faţa tovarăşei şi martorului căsniciei lui, se grăbi să scurteze sindrofia şi să aprobe vederile căpitanului: — Domnule căpitan, zic şi eu ca d-ta. Viaţa e plină de tot felul de amărăciuni, e plină de dureri şi de ispite, dar e lucru sfânt să ai căminul tău şi pe omul tău de credinţă. . . Şi e bine să ţi-1 găseşti de vreme. — Boier Anghele, şi d-ta şi eu, feciorul lui Vasile Filipache, suntem viţă macedoneană. . . Semănăm noi între noi şi ne deo- sebim în multe privinţe de ceilalţi fraţi ai noştri... Să păstrăm obiceiurile părinteşti, căsătoria de vreme, casa închisă şi sfinţenia mamei. Ţanţu, cu ochii plini de fumul ţigaretei, aprobă gutural şi dog- matic : — Da-da. .. da-da.. . Apoi găsi cel mai îndreptăţit cuvânt ca să schimbe direcţia convorbirii: — Fiindcă vorbim de căsătorie, nu se poate să nu vorbim şi de zestre. Una fără alta nu se poate, între oamenii cu grijă de copii. . . ACUM 35 DE ANI 47 Vasilichia, cu mâna dreaptă la gură şi cu cotul în palma mânii stângi, asculta pe şeful familiei, de atâtea ori altul decât acum, în sferele dogmaticei. Anghel urmă: — Nu suntem oameni bogaţi, dar suntem oameni cu obraz şi mulţumim lui Dumnezeu pentru pâinea noastră cea de toate zilele... Antonina are ceva pus de o parte. Cumnată-mea, maica Antonina, casiera M-rei Varaticu şi naşa fetei, îi dă şi ea ceva de zestre şi-i face, cum se zice, toată bocceaua de mireasă... N’o să fie prea mult, da o să fie ceva. Naum, suflet de soldat, rectilin şi fără diplomaţie, spuse la rândul lui: — Boier Anghele, aşa este: cine vorbeşte de căsătorie vorbeşte şi de zestre... Eu unul, când m’am însurat, am tăcut din gură, fiindcă în locul meu vorbea reglementul căsătoriei ofiţerilor. Dar să-ţi spun verde: chiar dacă aş fi fost civil, n’aş fi ciocănit mult la cap, pe tata socru, pentru zestrea fetei. Zestrea e lucru bun şi toţi ne bucurăm la ea, dar uneori poate să aducă pagubă şi neajunsuri. Cine intră în căsnicie cu zestre mare, lesne se lasă pe tânjală şi-i trec anii cei tineri fără să se înveţe să muncească Dimpotrivă, cine începe căsnicia cu puţin — ştii, atâta cât trebue până să-ţi iei avânt — acela poate să ajungă mai bogat decât cel îmbogăţit de nevastă-sa. — Aici grăeşti cu multă înţelepciune, domnule căpitan. Eu, de patruzeci de ani, de când sunt în negustorie şi umblu printre oameni, am văzut mulţi prieteni şi străini, care au început căs- niciile numai cu blagoslovenia Domnului şi au ajuns să se odih- nească în palate, dar nu ştiu dacă cunosc patru-cinci negustori, intraţi în averea dotală, şi care să fi putut să păstreze săculeţul cu napoleoni... — Boier Anghele, îmi pare bine că ne potrivim şi aici. E bună bogăţia, dar de multe ori e leneşă şi-i trimite diavolul multe ispite... Pe când sfânta sărăcie e ageră la pas şi zorită să-şi câştige demâncarea... Căpitanul isprăvindu-şi cuvântul îşi scoase ceasornicul şi-l consultă. — Ai vreo treabă în Brăila, domnule căpitan ? — Am venit din Galaţi încoace cu un camarad de arme care avea, ca şi mine, ceva treabă prin Brăila... Şi m’am înţeles cu 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE el să ne întâlnim în centru, subt palatul lui Dimitrie Ionescu, de unde ne-am despărţit... — Domnule căpitan, toate bune, dar te rog să ştii două cuvinte: Dacă nu poţi să mâi în Brăila, ai un vapor, spre Galaţi, la miezul nopţii, şi mai ai şi trenul accelerat... Asta e primul lucru. Al doilea: Chiar dacă n’ai fi venit cu solia care ne umple sufletul de bucurie, eşti mângâerea familiei noastre şi sfânta putere care ocroteşte pe feciorul nostru Barbu, soldatul din Iaşi... — Aici lucrurile stau altfel: Ţanţu Barbu e un harnic meseriaş şi un sprinten soldat... Sunt foarte mulţumit de el şi-l ocrotesc precum ocrotesc pe toţi soldaţii buni. — Domnule căpitan, mai am de spus o vorbă: Astăseară, la cină, eşti musafirul nostru. Hotărăşte singur dacă trebue să ne aduci şi pe camaradul d-tale... Pentru noi e binevenit. Vă aştep- tăm la opt. * * * Până la opt seara, Anghel Ţanţu cu Vasilichia şi cu copiii, prefăcură camera Antoninei într’o sofragerie de casă mare. Va- silichia scoase de prin sipeturi argintăria şi albiturile păstrate pentru zestrea fetelor. Anghel aduse din prăvălie gustările reci şi fructele, iar mâncările calde, vinul, ghiaţa şi un chelner în haine negre, dela restaurantul unui grec prieten, din apropiere. Căpitanul Filipache socoti că e mai bine să vie fără tovarăş. Stătu la masă, înconjurat de toată familia lui Anghel Ţanţu, câtă se găsea de faţă, şi se bucură să-i vază pe toţi — Cristian, Valeria, Ruxanda, Panait... — copii plini de sănătate şi cu obraji de rodii. — îmi pare rău, zise căpitanul, că n’am văzut până acum şi pe d-ra Antonina... Seamănă cu vreunul dintre copiii de faţă? Răspunse Vasilichia Ţanţu: — Seamănă cu Barbu... Anghel Ţanţu o contrazise, dar cu chip că o completează: — Ba seamănă leit cu mă-sa. Ea şi cu mă-sa sunt partea moldo- venească a familiei, ceilalţi (afară puţin de Barbu) sunt toţi din Vlaho-Clisura. Căpitanul Naum, câştigat definitiv de atmosfera casei, de chi- purile conmesenilor, de tonul şi de gesturile, atât de evocatoare, pentru el, ale lui Anghel Ţanţu, se simţea vorbăreţ ca niciodată. ACUM 35 DE ANI 49 Masa aceasta, încărcată, cu argintărie, cu belşug de bucate şi împăr- ţită între persoanele vârstnice şi copii (care făceau anexa mesei) îi aminteau întocmai spiritul, grandomania şi concepţiile lui Vasile Filipache. Şi Vasilichia, atât de concentrată şi de sufletească, pe lângă soţul măreţ şi fanfaron, era întreagă sora Sofiei Filipache. Pe la mijlocul mesei, în faţa unui crap imens, umplut cu nucă şi cu stafide, Anghel Ţanţu îl întrebă pe căpitan: — Ce va face Teodor cu serviciul militar ? El n’a tras încă sort... » Când îi vine vremea să se prezinte la recrutare?... Naum îi răspunse liniştitor: — Să n’ai nicio grijă. Teodor va face cu vrednicie serviciul datorit ţării... M’am gândit eu la asta... Ar putea să nu-1 facă de loc.. . Dar ne-ar fi ruşine, nouă fraţilor mai mari, care suntem soldaţi, să ferim pe fratele nostru de cinstea hainei noastre. — Uite de ce te întreb, domnule căpitan... Să nu-1 ceară serviciul militar, numai decât după căsătorie. — Am eu grijă de toate. Vei vedea şi-ţi va plăcea. — Acum altceva... Ai de gând să te duci în vara asta, la mă- năstire, la Varatic, cu toată familia. Vasilichia şi cu copiii se duc aproape în fiecare an. Ştiu că vei lua cu d-ta şi pe Teodor... Şi atunci, vezi bine, Martie nu poate să lipsească din post... Antonina, care are două mame, una dreaptă şi una adoptivă, va fi şi ea la Varatic, ori cu mama întâia, ori cu mama a doua... Ştii ce, domnule căpitan?... Nu e bine să-i lăsăm pe Teodor şi pe Antonina, să se întâlnească, fără blagoslovenie şi fără des- legarea pusă de datină... — M’am gândit şi la asta, boier Anghele. Copiii trebuesc lo- godiţi ! — Tocmai ce vorbisem mai nainte cu Vasilichia. Să vedem cum este mai nimerit să facem. — Ascultă, boier Anghele. Putem să-i logodim la Varatic, ime- diat ce sosim. Vasilichia răspunse convingător: — In mănăstire e mai greu. Trebue să respectăm pacea şi ideile călugăriţelor, fiindcă suntem musafirii lor. Naum replică: — Foarte bine, să nu smintim pe nimeni... Atunci să facem logodna ori aici la d-voastră, ori la Bucureşti, cum vă vine 5® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la socoteală... Despre nuntă să ştiţi că o facem la Iaşi. Aici să ştiţi că am planul meu, de multă vreme... La Iaşi, am eu dichi- suri şi avantaje pe care nu trebue să vi le spun cu deamăruntul... Am ales nişte naşi pe sprânceană şi anume chiar pe gheneralul meu, om bogat, filotim şi ca şi părintele meu... Va să zică aici nu mai clintim nimic din loc... Teodor e ca un copil al meu... Căsătoria civilă, dacă vreţi, s’o facem la primăria din Brăila... Nu putem s’o facem decât într’unul din oraşele de obârşie ale celor doi soţi, Brăila şi Bucureştii... — Bine, domnule căpitan, aşa să fie, cu ajutorul şi cu blagos- lovenia Domnului!... Să facem aici Ia noi căsătoria civilă şi în duminica următoare, cununia, la Iaşi... Şi ca o arvună la ce vom bea atunci, să bem acum, la sarailia asta, un pahar cu vin de Te- nedos. Anghel Ţanţu turnă cu măreţie vinul miresmat şi spumegând. Naum ură: — Să ne trăiască copiii! Să ne ajute Dumnezeu să sărutăm, la culesul strugurilor, cununiile lui Teodor şi Antoninei. Apoi Naum Filipache, ca subit clarificat după acest pahar cu vin din ţara zeilor, se întoarse către Cristian: — Ascultă, Cristache... — Porunciţi, domnule căpitan! — Adu-mi încoace un sfert de hârtie de scris şi călimările. — La moment, domnule căpitan!... Anghel şi Vasilichia se uitară Ia el, miraţi. — Am o idee... O să vedeţi acum. Cristian aduse hârtia şi călimările. — Scrie, Cristache, telegrama pe care ţi-o dictez. — Gata, domnule căpitan! — Scrie sus: Teodor Filipache, Semicerc 3, Bucureşti... — ... Am scris, domnule căpitan. — Acum, mai jos: Miercuri, 30 Iunie, sosesc cu inelele de logodnă. Pregăliţi-vă... Ai scris ?... — ... Am scris, domnule căpitan! — Bun! Dă telegrama încoace, s’o iscălesc cu mâna mea! (Sfârşitul părţii a doua) GALA GALACTION VERSURI DUH DE SEARĂ Aci în carte seara mai greu e zăvorită, cu sufletul şi vremea închise între foi: si-abia de simţi cum vorba fluid e coborîtă > » din cer şi limpezime, plutind cu pasări moi. Şi tot din cărţi aleasă, în ele ţărmurită, stai inimă de piatră cu semne şi opriri, în unda fără cercuri, când seara e topită cu lună şi cu stele, în ape şi-amintiri. Statornicită vremea egală cum o apă: în orele aceleaşi şi gândul e la fel. Abia aştept, şi singur, seara să reînceapă şi să închid, lumina în piatra din inel. SEMN DE CARTE Apos din lacuri urzit, întorc arderea cu lumina în sine, cu oamenii ce ’n mine-au putrezit şi gândurile amorţite ’n mine. Iată cum te ridici printre nuferi, albă şi tăinuită în poveste, cum în foile cărţii suferi întru întâmplarea care nu mai este. 4« 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Te -am aruncat punte peste veac şi te-am sădit cu pomii în Marte. Te-am oprit cu florile ce se desfac în pahar şi se închid în carte. Pentru ziua cea mai cunoscută si fata ta întâlnită odată în vis, am oprit aici pierdută Cheia şi odaia, în care te-am închis. S’a stins toată zăpada de pe drum de unde-ai plecat uşoară ca un fum. Te-ai clătinat în gândul rar şi ai clipit străină lângă felinar. îmi eşti aproape sau îmi eşti departe: oare te simt în astă seară ? In amintire eu te văd sau poate te-am zugrăvit pe carte, legendară. DESCÂNTEC PENTRU ŞARPE Te risipeşte ’n fulger de linii şi inele, când te răstorni în jocuri de cer şi ape sfinte rostogolindu-te cu pietre şi mărgele, şi-ţi lunecă argintul şerpesc dintre cuvinte. Apoi, calm în dogoare şi lat cât o panglică, Striveşti răzvrătit si dârz omida lenii i » şi, scormonind cu ţinte în ochi lumina mică, te împărţeşte aspru în linii sumedenii. Te răspândeşte totul şi luminează verzi sticlirile în piatra dospită cu lumină, apoi, strângându-le în ochi să nu le pierzi, te fă linie dreaptă în ziua ce se ’nchină. VERSURI 53 PORT Pustiită ca de molimă piaţa întinsă ca o tavă, obloanele trase, ora gravă si în toată întinderea nici o inimă. i Desfrunzire fără iarnă Primăvară fără amor Ca prin vis undeva — ce larmă ? — si ’n suflet ochii sinucisei, care dor. i 7 Edera urcă grădina, flutură ca o mână în vânt. Leagănă tristă lumina, nedecisă ’ntre cer şi pământ. Peisajul împletit — haltă în stuful de catarge. Un val măcar de s’ar sparge cu miros de smoală si baltă. f Albe pietrele, oasele Schelete de cărbune în pomi. Adună dorurile, coase-le spânzură inima şi dormi. BĂRĂGAN E poate mai frumoasă seara începută în cântecul ăsta mic. Iată amintirea îşi topeşte ceara şi mi se umple noaptea cu nimic. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cineva s’a oprit să ’ngenunche departe în liniştea deasă de lucruri de demult, doar singur mai stau şi, în carte, îmi tălmăcesc tăcerea şi-o ascult. Şi peste lanuri liniştea cuminte mi-adună ochii departe lângă foc. Şi în zadar încerc să lunec înainte: singurătatea deasă mă ţine strâns pe loc. Fu altă vară poate în nemişcarea stearpă, ce s’aşternu târzie şi calmă într’o clipă, când greerii înşiră mărgele pe o harpă şi noaptea culcă toate şi bate din aripă. SFÂRŞIT DE SEZON Sumare socoteli pe vârf de munte amintirea unui flirt naiv în parc cei din urmă vizitatori — o punte către întors — şi cea dintâi zi de frig — un arc. Muzica militară a închis cu un vals repertoriul pentru onor. vizitatori Doamna cu reminiscenţe şi ochi calzi mi-a zâmbit şi mi-a dat flori. Un edelweiss presat şi un sărut pe furiş mai tremură în lumina felinarului din gară. Intre vacanţă şi un tren aşteptat afară Vântul mă flutură ca pe un afiş. VERSURI 55 SFÂRŞIT Toate cerurile sunt sparte si drumurile s’au întâlnit. Sufletul e sterp şi departe toate apele au ruginit. In jur nimic nu este vechi şi nou nimic din gând nu se desface. Stelele cad apelor perechi si însăsi amintirea tace. t 9 Şi nu ţese aerul lumină, ce ’nchipue vreo linie sau semn. Şi orice faţă-i simplă, fără vină şi păsările toate cad — de lemn. Fântânile sunt fără de oglindă: acolo chipuri nu pot să se prindă. Prin arbori vântul e ’nchegat, prin lacuri nuferii s’au scufundat. Din vreme clipele nu se mai rup, prin aer nu se prinde vreun cuvânt. Sub mână se destramă orice trup şi pasul nu se nalţă din pământ. Glasul nu mai urcă apele si nu creste din fiinţa lui. 99 » Ochilor le cad pleoapele, aşteptând înaltul cerului. ANDREI TUDOR EMIN ES CU ŞI SPIRITUL GERMAN Dacă răsfoeşte cineva manuscrisele lui Eminescu, îl surprinde dela cele dintâi pagini numărul mare de citate şi notiţe în limba germană. Versuri, aforisme, observaţii grăbite, cuvinte izolate germane atrag atenţia cetitorului, nu numai a cercetătorului dornic de a pătrunde în atelierul artistic al poetului. Toate ace- stea confirmă lămurit legăturile trainice şi continue pe care Emi- nescu le-a avut cu literatura şi ştiinţa germană. Era oareşicum firesc ca istoriografii şi criticii literari să încerce a aduce lumină în viaţa internă a creaţiunii literare eminesciene. Legăturile poetului cu cultura germană au atras de mult atenţia criticilor. Ele nu au reţinut însă destul şi mai ales destul de serios interesul cercetătorilor. Abia în ultimii ani studiile de literatură comparată privitoare la Eminescu s’au înmulţit. Poate fiindcă Eminescu a încetat de a fi un poet care se admiră fără a fi pe deplin înţeles şi cunoscut. Şi poate fiindcă abia acum cercetarea ştiinţifică a operei sale a intrat în epoca realizărilor definitive, datorită spiritului critic contemporan care a reuşit să înlăture în parte din viaţa noastră literară diletantismul grăbit, superfi- cialitatea încântată de sine şi anumite idei preconcepute. Astăzi, de pildă, cercetarea izvoarelor unui poet nu mai e socotită ca o impietate. A stabili izvoarele de inspiraţie ale unui scriitor, a cerceta originea motivelor sale literare şi a găsi anumite modele străine care direct sau indirect l-au înrâurit nu mai e o profanare. Fireşte că orice studiu de acest soi expune pe cercetător la exagerări riscate, mai ales când victima acestei operaţii critice EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 57 e un poet a cărui originalitate este în deobşte recunoscută. Cu cât un poet e mai original, cu atât modelele sau izvoarele sale pot fi mai greu identificate. La poeţii autentici stabilirea unei influenţe este o încercare temerară şi plină de riscuri. Fiindcă poetul adevărat chiar şi când împrumută e original. El nu-şi însu- şeşte pur şi simplu un motiv sau un izvor. El le preface, le pre- lucrează şi le plămădeşte astfel în spiritul său, încât modelul sau izvorul rămân simple pretexte pentru o operă nouă şi per- sonală a poetului. Scriitorul autentic asimilează modelul literar, nu-1 reproduce într’un travesti transparent şi mediocru. El utilizează cu toată independenţa materialul împrumutat, fără însă a deveni robul lui. Mihail Eminescu a fost şi el din acele spirite care nu s’au lăsat covârşite de culturile cu care au venit în atingere. Cultura ger- mană, care a fost adevăratul leagăn spiritual al poetului, a avut puternice ramificaţii în opera lui, fără însă să-i anuleze persona- litatea şi fără să-i cotropească talentul. Ceea ce mai ales poate fi interesant la Eminescu nu e urmărirea pas cu pas a modelelor, ci chipul cum el şi-a format personalitatea şi şi-a închegat opera în contact cu spiritul german. • De altfel, cultura germană nu a fost pentru Eminescu o reve- laţie neaşteptată. El nu a venit în contact cu ea întâmplător. C a crescut, s’a desvoltat şi s’a format în atingere cu spiritul german. Din copilărie şi până în ziua înnoptării sale, Eminescu a trăit în atmosfera poeziei şi a filozofiei germane. * * * Copil de boerinaşi botoşeneni, pentru care Austria, şi deci cul- tura germană, însemna unitatea de măsură intelectuală, Eminescu a învăţat limba germană încă de mic copil, în casa părintească. Se prea poate ca poetul să fi învăţat întâi a scrie şi ceti limba ger- mană şi pe urmă cea românească. Fiindcă atunci când este dus de părinţi la Cernăuţi, e primit de-a dreptul în clasa a treia pri- mară, ceea ce presupune din partea poetului o bună stăpânire a limbii germane. De sigur că în cele din urmă două clase primare Eminescu a primit întâile noţiuni de literatură germană, pe care le-a îmbogăţit apoi în anii liceului. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 Intr’adevăr, îndată ce intră în liceul german al lui Ştefan Wolff, lecturile germane ale poetului se înmulţesc şi devin tot mai va- riate şi mai multilaterale. Alături de clasici ca Goethe şi Schiller şi de romantici ca E. T. A. Hoffmann, întâlnim printre lecturile poetului din acea vreme o istorie universală a lui Weller şi o mi- tologie a lui G. Reinbeck. Tânărul Eminescu îşi adună curând o frumoasă bibliotecă germană, pe care o măreşte mereu şi de care nu se desparte în peregrinările sale. Numai uneori face câte un gest mărinimos, ca acela dela Cernăuţi, când dărueşte bibliotecii gimnaziaştilor o parte din cărţile sale. De altfel cea mai bună mărturie pentru mania de cărturar pătimaş al lui Eminescu ne-a lăsat-o I. L. Caragiale, care, în evocarea sa « Nirvana », povesteşte cum fusese găsit Eminescu într’un hotel din Giurgiu, cetind pe Schiller, în timp ce-şi câştiga pâinea curăţind gunoiul. Un alt contemporan povesteşte că Eminescu, fiind în turneu teatral, şi-a cumpărat din puţinii bani ce-i câştiga operele complete ale lui Goethe şi Schiller. Este aşa dar foarte probabil că poetul a cetit în întregime pe cei doi clasici germani. Chiar şi mai târziu, când reîntors în ţară el părăsise contactul direct şi continuu cu cultura germană, biblioteca poetului era alcătuită în majoritate din cărţi germane. Păcat numai că ştirile privitoare la conţinutul bibliotecii sale sunt atât de neînsemnate. Nu a rămas dela poet o listă sau un catalog al cărţilor sale, care să ne dea putinţa să cunoaştem felul lecturilor sale. E foarte probabil că biblioteca poetului tre- buia să fi fost eclectică şi plină de curiozităţi literare şi ştiinţifice. Cine ştie dacă în ziua când s’a vândut la Botoşani bruma de avere $ $ a poetului cuprins de nebunie, nu s’au răvăşit şi cărţile sale dragi. Legătura sa timpurie, neîntreruptă şi intimă cu literatura şi filozofia germană l-a făcut pe Eminescu să pătrundă în tainiţele limbii germane, pe care reuşeşte s’o stăpânească la perfecţie, nu numai în forma ei uzuală, dar şi în forma ei poetică şi ştiin- ţifică. > In timpul studiilor universitare, limba germană îi devine atât de familiară, încât o întrebuinţează nu numai în exerciţiile sale universitare, ceea ce era Ia urma urmei firesc, dar şi în notele şi însemnările zilnice şi 'chiar în corespondenţa sa cu cei din ţară. Astfel, când scrie din Berlin lui Titu Maiorescu, se foloseşte cu multă uşurinţă şi eleganţă de limba germană. Poate că tocmai EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 59 această cunoaştere temeinică a limbii germane a făcut pe agenţii diplomatici ai României la Berlin, Th. Rosetti şi N. Creţulescu, să se adreseze lui Eminescu, pentru a face corespondenţa în limba germană, chiar dacă pe poet această meserie de traducător şi redactor oficial îl plictisea. Intr’adevăr, Eminescu adâncise atât de serios limba lui Goethe, încât se poate spune că gândea în nemţeşte. Numai aşa se poate explica uşurinţa şi siguranţa cu care redacta în limba germană şi numai astfel se poate înţelege de ce întrebuinţa poetul limba germană pentru notiţele sale curente. In caetele sale manuscrise se găsesc nenumărate cugetări scrise de-a dreptul în limba ger- mană. Eminescu s’a gândit chiar să strângă în volum aceste afo- risme germane, proiect însă la care a renunţat, aşa cum a renunţat la atâtea altele. Utilizarea limbii germane pentru scrierile cu caracter filozofic, nu trebue să surprindă la Eminescu, care obiş- nuit să cugete filozofic în limba lui Kant, nu putea decât să recurgă tot la ea când încerca să formuleze în scris ideile ce-1 preocupau. De altfel Eminescu simţea atât de mult lipsa unui vocabular filozofic şi a unei limbi ştiinţifice, încât a încercat să fie el singur creatorul unei astfel de limbi româneşti. Primul contact cu greutăţile unei astfel de creaţii linguistice îl are în clipa în care începe să lucreze la traducerea « Criticii Raţiunii Pure » de Immanuel Kant. încercarea lui Eminescu era într’adevăr temerară. Limba românească ştiinţifică era pe vremea aceea inexistentă, iar vocabularul românesc filozofic ce sta la îndemâna poetului era departe de a putea fi întrebuinţat cu folos într’o lucrare atât de grea, ca aceea a traducerii lui Kant. Eminescu totuşi nu s’a descurajat. Tentaţia era prea mare, ca să n’o încerce. Poate fiindcă încă din adolescenţă era socotit ca un specialist în limba germană. Şi poate fiindcă o eventuală catedră de filozofie îl îndemna să pregătească pentru viitorii săi studenţi textul românesc al lui Kant. In orice caz, Eminescu înce- puse foarte de timpuriu cu traduceri din limba germană. Şi nu numai cu traduceri de literatură, ci chiar şi cu traducerea unor texte mai grele de proză. E destul să ne amintim de activitatea sa de traducător de pe vremea când funcţiona ca sufler la Teatrul Naţional din Bucureşti şi când fusese însărcinat de Pascali să 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE traducă în româneşte un tratat despre dramă al lui Enric Th. Rotscher. De ce oare nu s’ar fi încumetat să-l traducă şi pe Kant, pentru care avea oarecum pregătirea exerciţiilor sale zilnice de adaptator şi traducător ? Dacă opunem fragmentele traducerii lui Eminescu textului lui Kant, ceea ce surprinde, mai ales, este munca tenace şi chi- nuitoare a poetului pentru a statornici termenii filozofici româ- , neşti şi îndrăzneala cu care procedează la fixarea vocabularului filozofic. Aşa neterminată cum e, traducerea aceasta nu este totuşi o improvizaţie. Mai întâi se vede că Eminescu îl pătrun- sese pe Kant şi ştia să deosibească diferitele nuanţe ale scrisului său. Astfel cuvântul Verstand, de pildă, Eminescu îl redă în româneşte când cu inteligenţă, când cu minte, după înţelesul general al frazei. Poetul îşi dă bine seama de sărăcia şi mai cu seamă de stângăcia vocabularului filozofic românesc. Traducerea este în manuscris pe alocuri de mai multe ori îndreptată, ceea ce dove- deşte încăpăţânarea poetului de a găsi cuvântul românesc potrivit pentru termenul german. D. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, care s’a ocupat mai pe larg de această traducere, a remarcat, pe bună dreptate, unele particularităţi ale traducătorului. D-sa, deşi recu- noaşte caracterul mixt al vocabularului filozofic eminescian, exa- gerează când vorbeşte de înfăţişarea arhaică şi populară şi de « puternica nuanţă ardeleană» a traducerii1). Eminescu a căutat să combine arhaismele — mai curând cuvinte şi expresii neaoşe româneşti — cu neologisme şi cu creaţiuni proprii de cuvinte, încercarea aceasta este arbitrară, stranie şi uneori lipsită cu desă- vârşire de claritate. Ceea ce domină însă traducerea sunt germa- nismele, nu numai în ce priveşte vocabularul, dar mai ales în ce priveşte sintaxa. Alături de arhaisme ca pre acesta şi s’o sămuim (vergleichen), şi de o traducere neaoşe românească a germanului Grenzlinie prin linie hotarnică, sau a expresiilor es ist ausser Zweifel prin e ne ’ndoit, şi gewisse Art prin anume soiu, întâlnim germanisme şi franţuzisme. Uneori recurge chiar şi la expresii populare ca dacă-i la o adică, pentru a traduce pe eigentlich. Alteori însă face apel la dicţionarul francez pentru a traduce unii termeni filozofici, sau unele nuanţe *) I. A. R. Pogoneanu, Studii, Gobl, Bucureşti 1910, p. 45. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 61 mai dificile. Astfel întâlnim la Eminescu supputaţiune pentru Ueberschlag, complectitudine pentru Vollstăndigkeit, legitimitate pen- tru Echtheit, arogare şi arogaţie pentru Anmassung, primordial pentru urspriinglich, persistenţă pentru Beharrlichkeit şi universa- litate pentru Inbegriff. Eminescu însă trecuse şi prin şcoala lui Pumnu, dela care putuse să deprindă exerciţiul de a forma cuvinte noi prin derivaţie şi compunere. Traducerea lui Kant i-a prilejuit aplicarea metodelor linguistice ale dascălului său. Astfel întâlnim la Eminescu preexercitare pentru voriiben, petraver- sant pentru durchgăngig, reumple pentru ausfullen, dresator pentru Zuchtmeister. Din această alăturare arbitrară de cuvinte neaoşe româneşti, de germanisme, de latinisme şi franţuzisme, Eminescu îşi alcătueşte vocabularul său, în care însă domină cuvintele şi expresiile la care influenţa germană e hotărîtoare. Lucrul acesta e de altfel firesc, fiindcă poetul se ţine cu tenacitate şi con- secvenţă pe urmele textului german. Sistemul de compunere a cuvintelor germane nu putea decât să-l atragă şi să-l îndemne la creaţiuni asemănătoare româneşti. Pe de altă parte, cu toată osteneala ce-şi dă, el nu se poate izbăvi de înrâurirea sintaxei germane, care face ca stilul traducerii să fie greoi şi pe alocuri ininteligibil. In foarte multe propoziţiuni secundare întâlnim la Eminescu predicatul pus la sfârşitul propoziţiunii, după modelul textului german. Câteva exemple: Kant: «Weil systhematische Einheit dasjenige ist, was ge- meine Erkenntniss allererst zur Wissenschaft macht»... Eminescu: « Fiindcă unitatea sistematică este aceea ce din con- ştiinţa comună face ştiinţă...» în loc de « Fiindcă. .. aceea care face ştiinţă din conştiinţa comună »... Kant: «woraus jene reinen Verstandesbegriffe angewandt werden konnen ». Eminescu: «asupra căreia acele noţiuni intelectuale pure să poată fi aplicate» în loc de: « asupra căreia să fie aplicate acele noţiuni intelectuale pure ». Alte ori Eminescu nu se poate isbăvi de acele construcţiuni sintactice germane, de acele curioase inversiuni, chiar când nu le găseşte nici în textul propriu zis. De pildă: Kant: «Inbegriff aller moglichen Gegenstănde fur unsere Erkenntniss, scheint uns eine ebene Flăche zu sein». 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eminescu ; « Universalitatea tuturor obiectelor celor pentru con- ştiinţa noastră posibile. Uneori poetul merge cu scrupulozitatea tălmăcirii atât de de- parte, încât ţine cu orice preţ să redea sinonimele germane prin sinonime româneşti, ca de pildă: Kant: « Weil es aber sehr anlockend und verleitend ist». Eminescu: « Dar fiindcă e foarte ademenitor şi momitor». Alteori însă nu se mulţumeşte numai cu o traducere mai liberă, ci omite chiar să tălmăcească unele cuvinte, modificând sau slă- bind înţelesul textului. Traducerea lui Eminescu din Kant n’a reuşit să dea o formă adecvată textului german. Greoaie în construcţie, şovăitoare în adunarea vocabularului şi presărată pe alocuri de curiozităţi linguistice, ea va rămâne doar dovada încercării făcute de Emi- nescu de a-1 înfăţişa pe Kant publicului românesc şi de a crea o limbă filozofică românească. Nici una din aceste două încercări nu i-a reuşit. Poate şi fiindcă poetul nu se putea despersonaliza şi nu se putea adapta suficient unui text străin. Şi în cazul tălmăcirii din Kant, originalitatea şi independenţa de spirit a lui Eminescu ies la iveală, de astădată însă fiindu-i o piedică, pe care nu au putut-o învinge nici reluările trecătoare din 1874 şi 1878 ale tra- ducerii. Cu toată cunoştinţa adâncită a limbii germane, care, în cazul tălmăcirii din Kant, este vădită, Eminescu nu a întrebuinţat decât rareori limba germană în creaţia sa literară. Numai întâmplător întâlnim la el versuri germane, ca acele versuri scrise la Viena pentru artista Augusta Baudius Wildbrand, din care pare să se fi păstrat doar această strofă: Wie Stern’ viei Gedanken mild In tiefem Grund, Wie Mondenrund Ihr theures bleiches Bild. De sigur că acesţe versuri sunt mediocre şi au pecetea unei repezi composiţii ocazionale. Cu cunoştinţele sale detaliate de limbă germană, Eminescu ar fi putut face din limba Iui Goethe a doua sa limbă literară. Dacă n’a făcut-o, e că a avut totdeauna EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 63 prea limpede conştiinţa răspunderii sale faţă de literatura româ- nească, al cărei creator hotărîtor avea să fie. Dar cunoştinţele sale de limbă germană i-au folosit şi mai târziu, când a fost invi- tat să colaboreze la marele lexicon Brockhaus şi când în clipele grele dela Iaşi a fost câteva luni profesor de germană la un liceu. O legătură atât de intimă şi de continuă cu limba germană nu se putea să nu lase urme în limba literară a lui Eminescu. Mai ales la început, adică în anii liceului şi în cei de universitate, in- fluenţa germană a fost foarte puternică. Limba lui Eminescu din anii tinereţii este plină de germanisme şi de unele construcţiuni sintactice caracteristice limbii germane. D-nii Gh. Bogdan-Duică şi Paul Zarifopol au amintit în treacăt despre unele urme lăsate de limba germană în vocabularul eminescian 1). Influenţa aceasta este mult mai puternică decât s’a crezut din capul locului. Cu toate că nu e aici locul să adâncesc această problemă, câteva exemple vor lămuri legătura durabilă pe care Eminescu a avut-o cu limba germană. Poeziile sale din anii 1866 şi 1869 şi scrierile în proză din epoca studiilor sunt pline de germanisme, atât în ce priveşte vocabularul, cât şi în ce priveşte sintaxa. Eminescu împrumută dela germani chiar cuvinte nemţeşti, pe care le transcrie de-a dreptul în textul său. D. G. Bogdan-Duică a atras atenţia asupra lui fior şi elfă, pe care poetul le-a luat din nemţeşte. Mai întâlnim însă în poeziile din prima tinereţe cuvinte ca silf şi silfâ, orcan (pentru uragan), Ulii (pentru crini) dela germanul Lylie, hurii neruşinate (pentru târfa) dela Huren. întâlnim chiar şi flamă dulce care nu e decât nemţescul Flamme... Nu numai la atât se reduce influenţa vocabularului german la tânărul Eminescu. Găsim astfel la el o serie de cuvinte compuse şi derivate după metodele şi spiritul limbii germane. Ajunge să pomenesc doar cuvinte ca duh-spaimă, vânât-roşu, adânc-albastră, galben-clară, masurariu etc. Nu pot trece cu vederea strania formă verbală a lui Eminescu d in versul: heinizând duios la lună (« Cugetările Săr manului Dionis»), în care el construeşte verbul a heiniza din numele poetului Heine. Şi nu mai vorbesc de atâtea forme sintactice germane care dau prozei lui Eminescu o l) Gh. Bogdan-Duică, în prefaţa la Poeziile lui Eminescu, ediţia « Cul- tura Naţională», 1925; şi Paul Zarifopol, în Poezie germană oarecare («Ade- vărul literar », 3 Sept. 1933). 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înfăţişare străină şi greoaie. Expresii ca: «fruntea uscată şi femeeşte mică », sau « văduvită sa mumă», ca şi multele inver- siuni şi mai ales utilizarea verbului la sfârşitul proposiţiunii, sunt toate dovezi hotărîtoare ale dependenţei lui Eminescu de cea de a doua sa limbă uzuală. Toate aceste constatări trecătoare şi necomplete ni-1 arată pe Eminescu luptând greu cu selectarea vocabularului său şi cu obsesia limbii germane, de care nu se lasă însă biruit şi dela care vrea să culeagă învăţăminte şi îndemnuri pentru propria sa limbă literară. Hotărîtoare a fost pentru poezia lui Eminescu metrica germană. Versul troheic, atât de des întâlnit la Eminescu, nu e numai versul caracteristic al poeziei populare româneşti, dar şi versul obişnuit al romanticilor germani. Nu numai în formele metrice propriu zise trebuesc căutate afinităţile poetului român cu liricii germani, dar şi în muzicalitatea versului, în ritmul interior al poeziilor, în anumite predilecţii verbale şi în unele inversiuni caracteristice pentru lirica germană. Nu încape îndoială că şi utilizarea dac- tililor şi amfibrachilor din poeziile primei sale tinereţi, ca de pildă în Speranţa şi O călărire în zori, e datorită contactului său zilnic cu Schiller. Sunt apoi anumite forme strofice, ca Glosa de pildă, care sunt luate de poet din literatura germană. Mai ales Goethe a fost maestrul care l-a iniţiat pe Eminescu în varietatea formelor strofice şi a ritmurilor. Alexandru Bogdan, care a scris o teză insuficientă despre metrica lui Eminescu, crede a găsi la Eminescu până şi influenţa rimelor dialectale din limba germană1). In orice caz influenţa rimelor bogate din anumite cicluri de poezii ale lui Goethe asupra poetului nostru pare mai mult decât probabilă 2). înrâurirea limbii germane asupra lui Eminescu scade îndată ce Eminescu se reîntoarce în ţară. Mai ales timpul petrecut la Iaşi ca bibliotecar şi revizor şcolar şi prietenia legată cu Creangă au contribuit la eliberarea poetului de sub influenţa germană. Lec- turile vechilor texte româneşti şi interesul său crescând pentru * *) *) Alexandru Bogdan, Die Metrik Eminescus. Jahresbericht des rum. Insti- tuts zu Leipzig, 1904. *) Ion Sân-Giorgiu, Mihail Eminescu şi Goethe. Ed. « Ramuri», Cra- iova, 1929. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 65 folklor fac să se atenueze această influenţă, iar poetul iese învin- gător din lupta ce a dat-o împotriva unei înrâuriri, care, dacă ar fi găsit în calea ei o personalitate mai puţin viguroasă, ar fi covârşit-o cu desăvârşire. El a ştiut să păstreze din contactul său cu limba germană doar exemplul unei limbi mature, dela care putea învăţa anumite subtilităţi şi nuanţe, pe care româneasca dela 1870 nu i le putea pune la îndemână. Limba germană a avut pentru Eminescu rolul unui îndreptar, fără să fie o piedică tur- burătoare în calea realizărilor sale artistice. * * * Titu Maiorescu a avut o nobilă manie didactică. Aceea de a face din poeţii consacraţi ai « Convorbirilor » profesori universi- tari de filozofie. Poet cu adânc fond filozofic, Eminescu nu putea să nu ispitească pe Maiorescu spre a-1 îndruma în cariera univer- sitară. Aceeaşi tentativă a încercat-o Maiorescu patru decenii mai târziu cu Panait Cerna, care s’a chinuit câţiva ani la universită- ţile din Berlin şi Leipzig, reuşind să-şi treacă doctoratul. Dacă o moarte fulgerătoare nu l-ar fi smuls dintre cei vii, o lună după trecerea examenului de doctorat, Cerna ar fi ajuns cu siguranţă profesor de estetică la facultatea de litere din Bucureşti. Cu Emi- nescu lucrurile nu au mers atât de lesne. Propunerea pe care Maiorescu o face poetului, pe când se afla la Berlin, de a-şi pro- cura mai repede un titlu academic spre a i se putea crea o catedră de filosofie, provoacă nedumerirea lui Eminescu. El răspunde într’o scrisoare lungă şi bine chibzuită la 5 Februarie 1874, din Charlottenburg, scrisoare din care nu reiese numai rara modestie a lui Eminescu, dar şi concepţia înaltă pe care o avea el despre o catedră universitară şi despre studiul filozofiei în genere. I se pare ştiinţa prea vastă pentru a putea fi acumulată în scurtul timp în care un doctorat făcut de mântuială este totuşi cu putinţă. «Un titlu de doctor — scrie Eminescu—m’ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine, care deocamdată nu mă satisfac pe mine însu-mi». Intr’adevăr, în aceeaşi scrisoare poetul mărturiseşte deschis lui Maiorescu că el nu se gândise încă la « un plan hotărît de studii» şi că nu avusese timp să pătrundă toate tainele sistemului filozofic al lui Kant şi nici nu avea cunoştinţele speciale necesare spre a putea aprofunda şi înţelege gândirea lui 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Schopenhauer. Eminescu reduce deci propunerea lui Maiorescu la « o docenţă liberă şi privată, relativă la prelegerile asupra unui teren absolut mărginit din filozofie, de pildă specială din aceea a lui Kant sau Schopenhauer » pe care ar fi luat-o asupră-şi după ce i s’ar fi lăsat un răgaz mai îndelungat ca să-şi îndrume studiile şi activitatea în această direcţie. Din această scrisoare reiese că Eminescu, cu toate prelegerile urmărite zilnic la Viena, a început abia târziu să se familiarizeze cu sistemele marilor filozofi şi abia când şi-a dat seama de uni- lateralitatea pătimaşă, cu care unii profesori — ca Zimmermann > introducerea nuvelei şi până la metempsicoza lui Dionis, toată această haotică povestire e un puternic răsunet al categoriilor filozofice schopenhaueriene. Transmutarea sufletelor, moartea con- siderată ca o continuitate a vieţii, relativitatea timpului, lumea concepută ca un vis al sufletului nostru şi acea Nirvana indică, sunt motive şi idei care se întretaie şi se amestecă în « Sărmanul Dionis ». Cu aceeaşi putere apare în nuvela « Cesara » o altă idee schopenhaueriană, aceea privitoare la iubirea sexuală, formând preocuparea unui întreg paragraf. Influenţa lui Schopenhauer la Eminescu se diluează totuşi mai târziu. Ea nu mai apare atât de puternică şi exclusivă ca în scrie- rile în proză din tinereţe. Spiritul critic al poetului evoluând, el se eliberează de vraja obsedantă a filozofului preferat. Materia- lul de idei se triază şi se aşează în cugetarea lui Eminescu. In poe- ziile de mai târziu nu vom mai întâlni influenţa lui Schopenhauer într’o formă atât de directă ca în «Sărmanul Dionis», ci într’o formă atenuată, indirectă şi interpretativă a gândului devenit imagine poetică, şi a motivului literar prefăcut şi lărgit. In ati- tudinea şi sensibilitatea poetului, Eminescu îşi câştigă curând independenţa faţă de filozoful pentru a cărui apărare se certa -cu prietenii săi dela Viena. El nu se sfieşte chiar să-l critice. Astfel într’un articol publicat mai târziu în revista « Fântâna Blanduziei », articol care e, cum s’a remarcat şi de alţii, în bună parte o tra- ducere din «Minciunile Convenţionale» ale lui Max Nordau, după ce recunoaşte rolul hotărîtor pe care critica lui Schopenhauer l-a avut pentru a «distruge filozofarea goală şi frazeologia stu- foasă a lui Hegel», Eminescu nu se sfieşte să vestejească pesi- mismul lui Schopenhauer. Faptul că Eminescu atacă pesimismul schopenhauerian poate fi interpretat şi ca o reacţiune împotriva unei influenţe pe care el o 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trăise cu prea mare intensitate. Că Schopenhauer a fost filozoful de predilecţie al poetului nu ne-o arată numai durata influenţei sale, dar şi prezenţa acestei influenţe în întreaga operă eminesciană» fie ea proză filozofică, proză literară sau poezie şi cântec. Nicăeri însă, afară poate de « Sărmanul Dionis », influenţa lui Schopen- hauer nu covârşeşte libertatea de inspiraţie şi independenţa de cugetare a poetului. Pretutindeni motivul literar sau fărâma de idee schopenhaueriană apar cu desăvârşire asimilate, ceea ce do- vedeşte că Eminescu a ştiut să se păstreze întreg şi faţă de cea mai puternică înrâurire prin care a trecut. Dar Schopenhauer n’a avut numai o înrâurire directă asupra lui Eminescu, ci şi una indirectă, de orientare şi de îndreptar în gândirea universală. El nu i-a deschis numai tainele gândirii in- diene, dar i-a îndreptat paşii şi spre filozofia stoică greco-romană» în care, cum arată d. T. Vianu în studiul său, Eminescu putea găsi atâtea elemente asemănătoare cu cugetarea filozofului german. Dacă prelegerile filozofice ale profesorilor dela Viena, şi mai ales filozofia lui Herbart, ţărmuriseră elanul cugetării eminesciene» Schopenhauer i-a deschis larg porţile speculaţiilor filozofice şi ale cugetării universale. In această privinţă Schopenhauer a fost pentru Eminescu un mare şi nepreţuit stimulent. Cu totul alta a fost legătura lui Eminescu cu filozofia lui Kant. La acesta poetul admiră măreţia sistemului şi varietatea deduc- ţiilor, pe când la Schopenhauer îl vrăjea căldura frazei şi frumu- seţea imaginilor. Eminescu, care nu iubea sistemele filozofice abstracte — o spune doar de atâtea ori — s’a apropiat totuşi cu evlavie de marea construcţie sistematică a lui Kant. Pe Schopen- hauer l-a consultat ca pe un prieten, pe Kant l-a studiat ca pe un mare maestru. Poate că încercarea de traducere a « Criticii Ra- ţiunii Pure » n’a fost făcută numai pentru a avea pregătit materia- lul unor eventuale prelegeri sau din ambiţia de a oferi publicului nostru pe Kant în traducere românească, dar şi pentru a adânci şi a înţelege mai bine ceea ce i se părea temeinic în gândirea filozo- fului dela Konigsberg. Şi Eminescu a reuşit să adâncească într’atât filozofia acestuia, încât s’a încumetat să făgăduiască lui Maiorescu ţinerea unor prelegeri libere despre Kant şi chiar să-l discute cu o îndrăzneală, care arată încă odată independenţa sa de cugetare. Teoria cunoaşterii lui Kant a fost adâncită, interpretată şi pe alocuri EM1NESCU Şl SPIRITUL GERMAN chiar cenzurată de poet. Astfel în studiul «Simţire şi filosofie», Eminescu se ocupă cu apriorismul lui Kant şi mărturiseşte im- presia puternică pe care o face asupra cuiva care l-a aprofundat pe Kant idealismul acestuia. Eminescu recunoaşte aici că desprin- derea totală de lumea aceasta şi de voinţa ei trecătoare « face ca raţiunea să nu mai fie nimic alta decât o fereastră, prin care intră în suflet soarele unei noi lumini». El ridică în slavă această putere a sufletului de a privi în faţă eternitatea, dincolo de zăga- zurile timpului. Fără îndoială că poetul a avut totdeauna o atitu- dine admirativă pentru filozofia idealistă a lui Kant, pe care-1 numeşte cu o convinsă exagerare « Biblia filozofilor». Dar dacă recunoaşte fără nici un fel de rezervă apriorismul timpului, aşa cum îl înţelege Kant, el pune în discuţie apriorismul spaţiului, căci după părerea sa ar exista fenomene care nu au neapărat ne- voie de o formă în spaţiu, cum sunt de pildă fenomenele atingerii şi stările psihice în genere 1). De asemenea şi în ce priveşte prin- cipiul cauzalităţii, Eminescu se desparte de Kant, deosebind o cauzalitate empirică şi alta apriorică. In puţinele sale note şi fragmente, Eminescu ni se înfăţişează cu toată independenţa de gândire atunci când interpretează pe Kant. Admiraţia lui pentru Kant este însă întreagă şi repetatele sale tenta- tive de a defini şi explica apriorismul kantian sunt o dovadă nu numai a pasiunii sale filozofice, dar şi a maturităţii sale de cuge- tare. Relativitatea cunoaşterii noastre, aşa cum o stabileşte criti- cismul idealist al lui Kant, a lăsat reminiscenţe vădite şi hotărî- toare în gândirea şi opera literară a poetului. La Eminescu ideea kantiană, că nu putem cunoaşte lumea în sine, devine o adevă- rată obsesie, completându-se, cum s’a văzut, şi cu idei schopen- haueriene, care adâncesc şi mai ales plasticizează poetic această concepţie. In « Dialogurile filozofice », în unele articole, fragmente şi cugetări singuratice, dar mai ales în « Sărmanul Dionis » şi în schiţa de nuvelă «Archaeus», influenţa relativismului şi aprioris- mului kantian nu apare mai puţin temeinică. Mai ales în ce priveşte nuvela « Archaeus», înrâurirea lui Kant atinge culmea, gândirea poetului parafrazând doar anumite idei kantiene, aceleaşi *) Dr. Friedrich Lang, M. Eminescu ah Dichter und Denker. Cluj, 1928. • 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care le vom găsi mai târziu prelucrate şi alambicate în unele dintre marile sale poeme filozofice. In ce priveşte pe « Săr- manul Dionis », lumea ideilor lui Kant se înfăţişează aici revizuită şi în tot cazul covârşită de formulări şi imagini schopenhauriene. întâlnim evident în această fantastică povestire urme din trans- cendentalismul şi apriorismul lui Kant. Kant însă nu mai domi- nează cugetarea poetului. Eminescu îşi creează din firimiturile filozofiei lui Kant şi Schopenhauer, la care se adaugă nenumărate motive filozofice platoniciene, spinoziste, fichtiene, mistice şi mitologice, o filozofie proprie, în care fantasticul şi poeticul primează 1). Ca şi în cazul lui Schopenhauer, înrâurirea lui Kant e puter- nică şi directă numai în anii studiilor sale filozofice, în operele de proză ‘neînchegate şi în acele fragmente filozofice ce se găsesc împrăştiate prin paginile îngălbenite ale manuscriselor sale. Mai târziu, când contactul direct şi continuu cu Kant încetează, Eminescu va rămâne de sigur un adept al idealismului kantian, fără a suferi totuşi de obsesia unei gândiri, pe care el ca poet o putea accepta numai în liniile ei mari, nu şi în detaliile reci şi abstracte ale textului filozofic. Independenţa sa de gândire îl îm- piedica să primească fără rezerve o cugetare străină. Iar subiec- tivismul său literar, eclectismul său de albină harnică şi neobo- sită şi fantezia sa poetică îl făceau să scuture repede cătuşele unei singure influenţe şi să închege dintr’o varietate de motive ideologice şi pur literare ideea, imaginea şi stilul său propriu. De aceea chiar poeziile sale filozofice sunt un conglomerat de idei şi sentimente, cuprinse într’o viziune plastică şi într’un ritm muzical propriu. Numai aşa se poate înţelege de ce filozofia lui Kant, oricât de obsedantă a fost ea pentru Eminescu, urmărindu-1 până şi în crizele de nebunie, nu a avut pentru cugetarea şi opera poetului decât un rol de stimulent şi de îndreptar. Ca un îndreptar poate fi socotit de asemenea Kant pentru Emi- nescu şi în concepţia sa despre Stat, care trebue să aibă o bază morală şi în care toate forţele societăţii trebue să trăiască într’un ’) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu. Bucureşti, 1934. Voi. I, pag. 20 şi urm. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 73 armonios echilibru. Şi ca un îndreptar apare Kant şi în morala lui Eminescu, care nu se orientează numai după etica schopen- hauriană, ci adoptă şi « imperativul categoric» kantian, pe care poetul îl pomeneşte adesea. Un al treilea filozof german de care s’a apropiat Eminescu mai cu deosebire a fost Hegel. Părerile asupra înrâuririi pe care el a avut-o asupra poetului sunt împărţite şi mult exagerate. In arti- colul din « Fântâna Blanduziei» Eminescu ia o atitudine hotărît antihegeliană. El critică aici eşafodajul ideologic al filozofului, numindu-1 o « goală şi stearpă frazeologie». Lucrul acesta poate părea firesc la Eminescu din epoca maturităţii sale, când aşa zisele «Schwărmereien» din tinereţe fuseseră cu totul nivelate de o cultură multilaterală şi maturizată printr’un spirit critic ce-şi câştigase deplina libertate de judecată. Dar nu numai în această epocă, în care influenţele lecturilor din tinereţe se potoliseră, Eminescu ia atitudine critică faţă de Hegel. Şi în epoca sa de studii, dela Viena şi mai ales dela Berlin, când, datorită audierii unor prelegeri speciale despre filozofia lui Hegel putuse adânci cugetarea acestuia, Eminescu are rezerve faţă de filozoful german. Cunoscuta scrisoare a lui Eminescu către Maiorescu din 1874 are alături de motivul hegelian al « intemporalului în istorie » şi o critică a acestuia, când poetul precizează că acesta (intempora- lul) nu trebue luat «în sensul evoluţiei ideii lui Hegel, căci la Hegel cugetare şi existenţă sunt identice », părere pe care, după mărturisirea lui Panu, a manifestat-o mai târziu verbal în cercul Junimii dela Iaşi1). Eminescu n’a fost din capul locului de acord cu idealismul absolut al lui Hegel, nici cu apriorismul său exce- siv. Şi nicăeri nu întâlnim la el adoptată fără rezervă ceea ce con- stitue de fapt dialectica lui Hegel, cuprinsă în cele trei faze între- gitoare ale gândirii: teză, antiteză şi sinteză. Eminescu nu s’a lăsat fermecat de ceea ce el a numit mai târziu cu severitate « frazeologia goală şi stearpă a lui Hegel». *) G. Călinescu, Opera lui Miliai Eminescu. Bucureşti, 1934. Voi. I, p. 32 şi urm. De altfel în scrisoarea adresată tot în 1874 unei reviste germane şi în care s’a văzut cât e de ridicat în slavă Schopenhauer, ieşirile poetului împotriva lui Hegel sunt de-a dreptul violente. Eminescu îl numeşte aci pe Hegel în batjocură <1 consilier aulic » şi vorbeşte cu dispreţ de <1 cala- podul său prost de a scrie istorie *. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi totuşi Hegel a înrâurit cugetarea şi poezia lui Eminescu. Nu chiar atât de puternic cât cred că pot să afirme unii cercetă- tori 1), însă suficient pentru ca Hegel să fie pus alături de Kant si. de Schopenhauer, în ce priveşte formaţia ideologică a poetului/î)& altfel din scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu reiese destul de clar că el voia să-şi completeze cunoştinţele sale asupra « filozofiei dreptului de stat şi a istoriei », care « sunt numai indicate la Scho- penhauer » şi se găsesc pe larg desbătute la Hegel. Că Emi- nescu nu a căutat la Hegel mai mult decât o întregire — şi aceasta cu rezerve — a cunoştinţelor sale de filozofia istoriei, a statului şi dreptului, reiese şi din faptul că ideile hegeliene adop- tate sau reţinute mai cu atenţie de poet sunt cele privitoare la filozofia istoriei şi la concepţia asupra statului, care e pentru poet « un product al naturii» în care se armonizează şi se confundă toate forţele individuale şi sociale. Poate însă fi aici vorba numai de o înrâurire hegeliană, sau mai curând de stimularea şi desă- vârşirea concepţiei despre istorie şi stat pe care Eminescu o avea deja nuce în momentul când face cunoştinţa lui Hegel ? Concepţia sa asupra filozofiei istoriei, aşa cum ne apare ea din scrisoarea sa atât de tinerească către Dumitru Brătianu din August 1871, ca şi concepţia sa asupra statului, identificat cu «spiritul poporu- lui » şi pe care o întâlnim precizată mai bine în articolul « Natura şi Statul», au găsit la Hegel formulări şi precizări, pe care poetul nu le avusese până atunci la îndemână. In realitate Eminescu socotea istoria ca un proces în continuare, cuprinzând în trecut sâmburele prezentului şi al viitorului. Dialectica hegeliană i-a dat numai putinţa de a desvolta şi ramifica această idee. .. Iar în ce priveşte concepţia sa asupra statului, ea izvora din naţionalismul său absolut şi din viziunea sa totalitară a tuturor componentelor naturale ce stau la baza statului. Se găsesc de sigur în scrisul lui Eminescu şi alte urme hege- liene, care pot fi identificate până şi în metaforele sale sociale şi filozofice. « Spiritul absolut» de care vorbeşte Eminescu în mai multe rânduri, «ideea eternului prezent», « istoria omenirii ca o * 15 *) Al. Dima, Motive hegeliene în scrisul eminescian, în « Viaţa Românească » 15 Februarie 1934 şi Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română. Bucureşti, I933i P- 4° şi urm. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 75 desfăşurare a cugetării lui Dumnezeu », poate chiar şi acea « vicle- nie a raţiunii», atât de caracteristică pentru cugetarea lui Hegel, sunt motive hegeliene care apar până târziu în scrisul lui Emi- nescu. Poate însă fi vorba de un « hegelianism » sau de un « anti- hegelianism» eminescian, aşa cum au fost puse ele de cercetători? Cred că s’a exagerat şi de o parte şi de alta. Nicăeri nu se vede mai limpede luciditatea spirituală şi independenţa de gândire a poetului, decât în contactul său cu filozofia lui Hegel. Fiindcă aşa după cum ştie să evite şi să înlăture cu spirit critic din dru- mul său deducţiile excesive ale idealismului hegelian, poetul ştie să reţină ceea ce descopere la Hegel înrudit cu propria sa spiritua- litate. Şi dacă, în articolele politice din epoca sa de publicist zilnic, Eminescu întrebuinţează adesea idei şi chiar formulări hegeliene, aceasta se datoreşte faptului că poetul întâlnise un tovarăş nu atât în filozoful abstract şi dialectician, ci în filozoful practic care a fost şi a rămas până în zilele noastre Hegel prin ideile sale pri- vitoare la istorie, stat şi drept. «Hegelianismul» sau «antihege- lianismul» lui Eminescu au avut doar meritul de a ne da putinţa să lămurim încă o lăture a chipului cum poetul ştia să asimileze şi să prelucreze cu deplină independenţă materialul ideologic străin. Dacă Schopenhauer a corespuns subiectivismului eminescian şi a stimulat o bucată de vreme pesimismul său, dacă la Kant poetul a găsit un îndreptar în relativitatea cunoaşterii omeneşti, la Hegel a întâlnit o concepţie autoritară şi mistică despre stat, care core- spundea de minune cu ideile încă turburi despre stat, istorie şi drept ale studentului în filozofie. In contactul său cu cei trei mari filozofi germani, Eminescu nu apare numai ca un spirit critic foarte ascuţit şi independent, care ştie să întâmpine cu rezerve critice cugetarea marilor săi maeştri, dar şi ca un spirit eclectic, care înţelege să aleagă şi să asimileze într’un chip cu totul per- sonal ceea ce găsise la ei înrudit cu propria sa cugetare. Eclec- tismul său filozofic l-a ajutat pe Eminescu să culeagă motive — deşi mai greu de identificat — şi de la alţi filozofi germani ca Fichte şi Schelling. Filozofia naturii, aşa cum o concepe Schelling, a lăsat de sigur amintiri în scrisul poetului, precum a lăsat şi panteismul lui Spinoza. 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eclectismul şi independenţa spirituală ale lui Eminescu se ma- nifestă mai cu deosebire în domeniul literaturii pure. Legăturile sale cu poezia germană sunt bogate, variate şi continue. Urmă- rind influenţa poeziei germane la Eminescu, se găsesc lesne trei drumuri prin care literatura germană pătrunde în inspiraţia emi- nesciană. Primul drum, care e şi cel mai însemnat, fiindcă el aduce lui Eminescu cele mai multe şi mai caracteristice motive literare, este cel al poeziei romantice germane şi al poeţilor postromantici, printre care Lenau se înfăţişează ca o natură congenială cu Emi- nescu. Al doilea drum e cel al marilor clasici germani, Goethe şi Schiller, care n’au încetat să fie tovarăşii de vis şi de suferinţe ai poetului, în peregrinările sale de-a lungul pământului românesc. Şi în sfârşit al treilea drum, care e cel al împrumuturilor întâmplă- toare, făcute de Eminescu la poeţi mediocri şi fără însemnătate, dar la care el găsea câte-o floare rară, pe care o replanta apoi în grădina poeziei sale, dându-i viaţă nouă şi valoare superioară. Dintre toate influenţele, cea mai puternică, fiindcă era şi cea mai firească, a fost cea a romantismului german. Aceasta este însă şi cea mai greu de cercetat. Mai întâi fiindcă foarte multe din categoriile romantice Eminescu le putuse întâlni la romanticii francezi, pe care îi cunoscuse foarte timpuriu şi ale căror urme se găsesc pretutindeni în operele sale din prima tinereţe1). Si apoi fiindcă Eminescu era el însuşi o fire romantică, un suflet în care trăiau toate însuşirile romantice, aşa că el nu avea nevoe să caute neapărat aiurea, ceea ce natura şi destinul îi dăduse cu prisosinţă: o fire subiectivă şi un destin dramatic. Dar romantismul german aducea romantismului său nativ o sumedenie de motive, care găseau în sufletul său un prielnic teren de desvoltare. Deci ceea ce trebue căutat înainte de toate în poezia lui Eminescu nu sunt influenţele precise din poeţii romantici germani — acestea sunt şi ele destul de numeroase — ci toată gama de motive şi expresii romantice, pe care poetul le-a autohtonizat în poesia sa. întâlnim astfel la Eminescu acel «Weltschmerz» romantic şi acea nostalgie cosmică care împreună cu dorul de infinit, cu ’) Tudor Vianu, op. cit. p, 23 şi urm. şi I. M. Raşcu, Ecouri franceze în opera lui Eminescu, în « îndreptar », I, 1930. EM1NESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 77 dragostea de Orient, cu «fericirea dionisiască a morţii» şi cu acea «voluptate a durerii», constitue elementele romantice esen- ţiale din lirica eminesciană. Tot astfel şi chipul cum concepe şi cântă iubirea aminteşte în totul poezia romantică germană. Fiindcă iubirea ia la Eminescu proporţiile unei forţe metafizice, în care fericirea şi durerea se amestecă şi a cărei expresie meta- fizică este acel dor nemărginit simbolizat de poetul german în « Floare albastră », expresie tipică şi adoptată cu entuziasm de Emi- nescu. Iubirea şi moartea sunt pentru poet două realităţi care se identifică, întocmai ca la Novalis, sau ca la oricare alt poet romantic autentic. Poate că şi pasiunea sa pentru Evul mediu a fost hrănită tot de romantismul german, care reînviase şi poetizase această epocă. Ca şi faţă de filozofii germani, Eminescu a avut faţă de poeţii romantici anumite preferinţe. Sunt scriitori care au fost mai aproape de dânsul şi mai înrudiţi cu talentul său. Astfel se poate spune că poeţii romantici cărora Eminescu le datorează mai mult sunt Novalis, Tieck şi Eichendorf, iar dintre postromantici Lenau, de care-1 leagă o puternică afinitate electivă. Mai vădită, deşi mai puţin aşteptată, e influenţa romantis- mului german în proza lui Eminescu. Totuşi, la o analiză atentă, lucrul acesta apare ca ceva foarte firesc. întâi fiindcă romanul şi nuvelele sale aparţin primei tinereţi, deci aceleiaşi epoci, în care personalitatea lui Eminescu, fiind în plină formaţie, era mai expusă înrâuririlor străine. Apoi fiindcă proza românească lite- rară nu avea la acea epocă o tradiţie, iar lui Eminescu, al cărui gust literar nu era încă pe deplin format, proza romantică îi apărea ca un model ispititor. Ca arhitectură, compoziţie şi stil, Geniu Pustiu, Sărmanul Dionis şi Cesara sunt pline de ecouri şi reminiscenţe din epica romanticilor germani. Subiectivismul exagerat din aceste scrieri, căruia i se adaugă predilecţia pentru problemele filozofice şi o fantezie care se preumblă suplu între miraculos şi grotesc, dau prozei eminesciene acea frământare lirică, prin care literatura romantică se deosebeşte de cea realistă. Mai ales compoziţia ine- gală, acel amestec de povestire şi de confesiune, care caracteri- zează proza unui Novalis, E. Th. A. Hoffmann şi Ludwig Tieck, este ceea ce ne atrage atenţia cu deosebire în romanul şi nuvelele lui Eminescu. Nu mai vorbesc de predilecţia poetului pentru 7» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE personaje medievale, cavaleri şi călugări, pentru amestecul până la confuzie între vis şi realitate, pentru alternarea grotescului cu fantasticul şi pentru efuziunile lirice care sfarmă continuitatea povestirii epice. Poate dacă influenţa romantismului german ar fi fost mai puţin covârşitoare în proza poetului, acesta ar fi putut găsi un drum mai sigur şi mai personal în poezia epică. Cu totul deosebită e din acest punct de vedere lirica lui Emi- nescu. Aici geniul său poetic triumfă împotriva puternicei in- fluenţe a romantismului german. Eminescu a absorbit ca o plantă cu zeci de rădăcini viaţa bogată ce i-a dăruit romantica germană. Ca într’o largă simfonie motivele caracteristice liricei romantice apar singure, sau contopite, în poezia atât de muzicală şi de plas- tică totodată a lui Eminescu. Nu se poate însă accentua cu prea multă tărie influenţa unui singur poet romantic german asupra lui Eminescu. A spune, de pildă, că Eminescu e « un Lenau român », în sensul că el este doar interpretul în limba română a liricului german, e o exagerare, care-şi are originea în articolul de odinioară al traducătoarei lui Eminescu, Mite Kremnitz 1). Tot atât de greşit e. să. vorbeşti de influenţa covârşitoare a lui Lenau, precum e o eroare să faci din Eminescu un sclav al lui Schopenhauer. De sigur că Lenau e dintre toţi poeţii germani acela cu care Eminescu are mai multe asemănări şi afinităţi. Poezia lunii, a lacurilor încăr- cate cu nuferi, a codrilor fremătători, în sfârşit întreaga natură însufleţită şi umanizată de subiectivismul poetului, sunt lucruri pe care Eminescu le are comune cu Lenau. Dar afară de aceasta, anumite ritmuri, expresii tipice, imagini şi o dulce muzicalitate melancolică se găseşte în lirica atât de melodioasă şi luminoasă totodată a lui Eminescu. Poate că procesul de maturizare şi de- plină cristalizare a motivelor romantice a fost acelaşi la romanticul întârziat care e Lenau, ca la cel dintâi romantic autentic român, care e Mihail Eminescu. Poezia lirică eminesciană e o contopire şi o sinteză de motive romantice culese sau întâlnite întâmplător de poet şi admirabil asimilate în cele din urmă. D. T. Vianu a făcut o încercare, în parte izbutită, de a fixa câteva din aceste motive. Astfel d. T. Vianu descopere în lirica lui Eminescu unele motive *) Mite Kremnitz, Ein rumănischer Lenau, în «Preussische Jahrbiicher », Bd. 139, Heft, 8, 31 1910 (traducere românească în «Convorbiri Literare» 1910, p. 783 şi urm.). EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 79 întâlnite de poet la Novalis şi altele pe care le putuse găsi la Tieck sau la Lenau. Ar mai putea fi adăugat însă şi un poet ca Eichendorf, sau altul ca Holderlin, pe care Eminescu de bună seamă i-a cu- noscut. Este sigur că o mai atentă confruntare a textelor emines- ciene cu poeţii romantici germani şi cu toţi epigonii acestora din cuprinsul veacului al nouăsprezecelea ar scoate la iveală o sume- denie de motive din care Eminescu şi-a hrănit inspiraţia sa. Lec- turile lui erau multe şi variate. Ele se cunosc însă prea puţin. Se ştie însă că în anii lui de studenţie cetea regulat o revistă lite- rară foarte cercetată pe atunci: « Blătter fur litterarische Unterhal- tung» a lui Gottschall. Eclectic cum era poetul în preferinţele sale literare, revista aceasta nu i-a fost numai un îndreptar în poezia germană contemporană, dar şi un stimulent şi poate un serios motiv de inspiraţie. Dar în studiul de faţă nu interesează atât izvoarele de inspiraţie ale lui Eminescu, cât felul cum el asimilează—motiyele adunate dela poeţii pe care îi iubeşte sau asupra cărora farmecul deosebit al unei strofe îl face să se oprească în trecere. Pretutindeni în lirica lui Eminescu motivele străine sunt trecute prin purgatoriul unei creaţii originale. Alături de obsesia morţii şi a iubirii care-şi găseşte realizare deplină în moarte, ca la No- valis, alături de melancolia dulce a nopţilor de toamnă care carac- terizează lirica lui Lenau, întâlnim în aceleaşi poezii ale lui Emi- nescu obsedantul sunet de corn care străbate cântecele lui Eichen- dorf şi ale lui Lenau, precum şi motive şi imagini inspirate din lirica lui Tieck. Dacă Eminescu are comun cu romanticii germani poezia dorului şi a infinitului, nu se poate spune că acea « Sehn- sucht» germană nu corespunde dorului românesc atât de frecvent în poezia populară, pe care Eminescu, ca nimeni altul a cunoscut-o. «Luceafărul», o poesie eminesciană atât de originală şi de o artă atât de superioară, cuprinde şi ea un număr destul de mare de motive romantice. Numai faptul că ea are ca izvor principal un basm, în care realul şi irealul se împletesc într’o horbotă de imagini, ajunge pentru a releva caracterul ei romantic. Las la o parte sumedenia de motive curat romantice pe care cercetătorul le poate identifica în toată poezia romantică germană. Romantismul german a fost aşa dar prea temeinic asimilat de Eminescu, pentru ca să se poată stabili cu uşurinţă izvoarele de 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE inspiraţie, sau chiar numai reminiscenţele folosite de poet. Chiar dacă o cercetare amănunţită şi pedantă ar duce la constatări nea- şteptate, dând motivelor romantice întrebuinţate de poet pro- porţii nebănuite, constatarea hotărîtoare ar rămânea aceeaşi şi anume, că geniul eminescian a dominat totdeauna izvoarele care' i-au fecundat inspiraţia. ^ De altfel lucrul acesta se poate vedea şi dacă urmărim înrâu- rirea pe care cei doi clasici germani au avut-o asupra lui Eminescu. Cele mai vechi mărturii privitoare la lecturile lui Eminescu ni-1 arată pe poet ca pe un harnic cetitor al lui Schiller şi Gcethe. Dacă influenţa lui Schiller a fost neînsemnată, aceasta se dato- reşte înainte de toate caracterului declamatoriu al poeziei sale şi faptului că baladele, pe care Eminescu le-a admirat cum se cu- vine — dovadă încercarea de traducere a « Mănuşii » — nu pu- teau fi decât anevoie prelucrate cu independenţa cu care Emi- nescu îşi mânuia de obicei materialul literar. Iar dacă între « Epi- gonii » lui Eminescu şi epigrama lui Schiller «Jeremiade » există necontestate analogii, sau dacă chiar între «Speranţa » lui Schiller şi « Speranţa » lui Eminescu se poate vorbi de o depărtată apropiere, aceasta reconfirmă constatările de până acum, că Eminescu în- tâlnind o idee poetică potrivită cu concepţia şi gustul său, o spe- cula în toată voia. Eminescu nu a avut însă o admiraţie nelimitată pentru Schiller, pe care l-a judecat destul de aspru în diferite rânduri. Astfel în articolul «Despre revistele literare din pro- vincie », Eminescu vorbind de proza lui Schiller o pune alături de cea a lui... Ponson de Terrail, ceea ce e fără îndoială o exage- rare, dacă nu o butadă spirituală. Altădată vorbind despre limba «arhaică» a lui Gcethe din « Faust», critică pe Schiller care din «Wallenstein » n’a ştiut să urmeze buna pildă a prietenului său. Influenţa lui Goethe, care a fost mai adâncă decât se poate bănui la întâia privire, ni-1 arată pe Eminescu nu numai stăpân pe întreg spiritul său critic, dar şi călăuzit de anumite predilecţiix). Astfel înrâurirea lui Goethe clasicul este aproape inexistentă în opera lui Eminescu, pe când Goethe romanticul — atât cel din Sturm und Drang, cât şi cel din epoca romantică propriu zisă — *) Ion Sân-Giorgiu, Mihail Eminescu şi Goethe, Ed. Ramuri, Craiova, 1929. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 81 a atras în deosebi atenţia poetului român. « Faust» a fost una din cărţile preferate ale poetului. Cunoştea pasaje întregi pe de rost şi le cita în deosebite împrejurări. Ar fi vrut el însuşi să scrie un n Faust», ceea ce l-a făcut să adâncească legenda. Cunoştea dife- ritele interpretări literare ale legendei datorite lui Lessing şi Lenau. îşi mărturiseşte chiar la un moment dat preferinţa pentru « Faust» al lui Lenau, ceea ce vădeşte şi mai bine afinităţile sale cu acest poet. Urme din « Faust» de Goethe găsim pretutindeni în opera lui Eminescu. In «Sărmanul Dionis», într’o poezie « Mitologicale », în unele citate găsite la întâmplare printre manu- scrisele sale, amintirea poemei lui Goethe este prezentă. De ase- meni Eminescu traduce undeva la întâmplare prima strofă din poesia «Urworte» şi catrenul devenit celebru prin întrebuin- ţarea didactică ce i s’a dat, care se încheie cu mult citatele versuri : Hochstes Gliick der Erdenkinder — Ist nur die Personlichkeit. La o atentă cercetare, lirica lui Goethe pare să fi lăsat destule reminiscenţe în poezia lui Eminescu. Mai puţin lirica din tine- reţe a lui Goethe, decât cea din bătrâneţe. « Divanul Occidental- Oriental» pare să fi fost dintre toate ciclurile lirice ale lui Goethe acela asupra căruia Eminescu s’a oprit cu mai mult interes. Poate fiindcă acea fuziune de poezie orientală şi poezie modernă apu- seană, pe care Goethe reuşise s’o închege în acest ciclu, a intere- sat şi a fermecat în deosebi pe poetul român. Eminescu a găsit aici însă şi pe acel Goethe romantic, pe care-1 preţuise în « Faust », în « Werther » şi în « Wilhelm Meisters Lehrjahre ». « Divanul » lui Goethe, fără a fi avut o influenţă hotărîtoare asupra lui Emi- nescu, a lăsat urmele unor motive preferate de poetul român, pe care le putem identifica în « Glossa » şi în « Luceafărul»1). Expresii caracteristice şi imagini tipice goetheene reapar în unele poezii ale lui Eminescu. Iar o poezie de dimensiunile şi valoarea -«Luceafărului», a cărei geneză cuprinde atâtea elemente dispa- rate, are netăgăduite asemănări cu poezia lui Goethe « Der Abend- stern )>. Oricât s’ar contesta apropierea acestor două poezii, nu încape nici o îndoială că unele motive, ca cel al geniului creator şi nemuritor, comparat cu o stea rece şi depărtată, nenorocită în *) *) Ion Sân-Giorgiu, Mihail Eminescu şi Goethe. Edit. « Ramuri ». Craiova, 1929. 6 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iubirea ei pământească, puteau fi întâlnite de Eminescu la Goethe. Numai că Eminescu a asociat motivul goethean cu cel găsit în basmul lui Kunisch şi le-a contopit pe amândouă în alambicul vrăjitoresc a spiritului său genial1). Acest procedeu, care apare pentru întâia oară cu atâta claritate în geneza poemei « Luceafă- rul », lămureşte ceea ce constitue marea taină a procesului de creaţie eminesciană: prelucrarea cu desăvârşită libertate şi cu toată puterea personalităţii sale a motivelor asemănătoare culese din izvoarele cele mai diferite. Nicăieri procedeul acesta nu este mai vizibil, decât acolo unde Eminescu împrumută de-a dreptul o poezie întreagă şi o supune unui adevărat proces de prefacere şi adaptare. In lirica lui Emi- nescu avem două cazuri tipice. Unul e al poesiei « La Steaua », celălalt al sonetului « Veneţia ». «La Steaua», după cum a atătat-o întâi d. GhiţăPop acum vrea treizeci de ani, este o adaptare liberă şi originală a unei poezii de Gottfried Keller 2). Indiferent dacă avem aici a face cu o in- fluenţă conştientă, cum cred unii, sau cu o simplă reminiscenţă, cum cred alţii, Eminescu a procedat în deplină libertate cu textul sau cu reminiscenţele textului poeziei lui Keller. Dar nu numai atât. Poezia lui Eminescu are o strofă în plus — penultima —, iar ultimele două dau poeziei oarecum statice şi reci a lui Keller, un pronunţat caracter subiectiv şi uman şi deci o valoare poetică superioară aceleia pe care o are modelul. Prelucrarea lui Eminescu, oricât ar aminti poezia lui Keller, este o operă originală, care a dat viaţă nouă şi de sine stătătoare motivului împrumutat dela Keller. De altfel Eminescu nu ar fi avut deloc nevoie să indice izvorul poeziei sale, fiindcă motivul stelei depărtate era luat de Keller din ştiinţă — unde şi Eminescu, ca şi înaintaşul său Goethe, îl putea găsi —, iar ceea ce este original şi poetic în poezie este comparaţia cu « amorul apus », comparaţie care aparţine în între- gime lui Eminescu şi care constitue de fapt punctul culminant al poeziei sale. Procedeul acesta de a prelucra nu numai un motiv, dar chiar o întreagă poezie străină, îl întâlnim la Eminescu de mai multe ') D. Caracostea, Izvoarele poemei « Luceafărul». Ed. Socec, Bucureşti, 1926. a) Ghiţă Pop, Eminescu şi Gottfried Keller, în « Convorbiri Literare *, 1896. Nr. 1. EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 83 ori. « Somnoroase păsărele», acest atât de popular cântec emi- nescian, nu este şi el decât prelucrarea unei mediocre poezii ger- mane, pe care realizarea lui Eminescu o întrece cu mult. Cazul poeziei «Veneţia» este, prin numărul mare de variante al sonetului şi prin indicarea izvorului de către însuşi Eminescu, şi mai interesant pentru caracterizarea chipului cum plăsmuia poetul şi mai ales cum întrebuinţa izvoarele literare. Sonetul « Veneţia », afară de forma definitivă atât de cunoscută astăzi, se mai găseşte în manuscrisele poetului în opt variante. Deasupra uneia dintre variante însuşi Eminescu scrisese indicaţia « după G. Cerri», ceea ce dovedeşte că poetul socotise la început sonetul său ca o prelucrare. Trebue arătat însă faptul că nici una dintre cele opt variante nu este o traducere a sonetului lui G. Cerri *). Se pare că Eminescu nu a dat acestui poet o însemnătate deo- sebită. De altfel Cerri nu e socotit în literatura germană contem- porană ca un poet de oarecare calitate, ci ca un diletant trecător şi fără importanţă. Eminescu, care a iubit marea fără să o fi văzut poate vreodată şi care a cântat-o cu atâta înţelegere, a găsit în tabloul veneţian zugrăvit de Cerri destule detalii care să-l obsedeze şi care să-l îndemne la o prelucrare. Ceea ce pare că a cucerit mai cu seamă pe poet a fost imaginea Veneţiei moarte, pe care zadar- nic valurile îndrăgostite încearcă s’o trezească la viaţă, şi sentinţa din versul final « Lass’ ab, die Todten stehn nicht auf, o Knabe», vers care se păstrează dela o variantă la alta cu mici şi neînsemnate modificări. In ce priveşte însă stilizarea, Eminescu se ’ndepărtează cu fiecare variantă de textul original şi ajunge în cea de a noua redactare la o poezie care-i aparţine aproape în întregime, rămâ- nând doar variaţia liberă a unei teme date, dar infinit superioară modelului german. întâmplarea cu sonetul lui Gaetano Cerri lămureşte incapaci- tatea lui Eminescu de a traduce. Eminescu nu se putea identifica cu nici un poet străin, nici chiar cu poeţii romantici, cu care avea afinităţi fundamentale. Astfel traducerea poeziei « Foae veştedă » ’) Ion Grămadă, Mihail Eminescu — în « Mitteilungen des rumănischen Instituts an der Universitât Wien» herausg. v. W. Meyer-Liibke, 1. Bd. Heidelberg, 1914. 6* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de Lenau nu este decât o pildă tristă a experienţei de traducător a poetului; iar variantele aceleiaşi traduceri nu sunt decât dovada caznei sale de a realiza o adaptare ideală a modelului pe care se hotărîse să-l transpună în limba românească. Nu e nici o mirare de altfel că Eminescu nu a reuşit în complicata şi subtila artă a tălmăcitului. A traduce înseamnă a împrumuta numai atât din propria ta personalitate poetului străin, cât e necesar pentru a adapta cugetarea şi stilul autorului pe care îl traduci, limbii şi stilului în care le transpui. O personalitate poetică autentică şi independentă nu se poate disciplina astfel, încât să-l mulţumească rolul unui simplu interpret. Pus înaintea unui text străin, Emi- nescu îl desface, îl preface şi-l strânge la loc în aşa chip, încât prelucrarea sa e de fapt o operă nouă şi de sine stătătoare. Acesta e şi cazul sonetului « Veneţia », care în adaptarea poetului român a devenit o adevărată capodoperă literară, ceea ce nu este cazul modelului german. De altfel Eminescu n’a tradus decât în anii uceniciei sale literare, iar cele câteva traduceri din Schiller, Lenau şi Carmen Sylva sunt mediocre şi lipsite de orice strălucire poe- tică. Când un motiv literar îl cucerea, poetul prefera mai curând să şi-l însuşească în întregime, decât să-l travestească într’o tăl- măcire aproximativă. Limba germană a mai fost pentru Eminescu şi un mijloc de a cunoaşte aproape toate literaturile străine. Poezia indică, pe Shakespeare, pe filozofii antici, el i-a cunoscut prin mijlocirea limbii germane. E caracteristică de pildă descoperirea făcută de curând a textului german versificat din «Rigveda», pe care-1 găsim tradus aproape cuvânt cu cuvânt într’o variantă a « Scri- sorii I». Eclectismul lui Eminescu se vede pretutindeni în lirica sa, unde se întâlnesc în aceeaşi poezie mai multe motive străine contopite minunat de geniul său poetic. Câteva poezii dintre cele mai tipice pentru geniul lui Eminescu sunt o dovadă a acestui eclectism care culegea de pretudindeni, tria şi adapta motivele străine, care în creaţia definitivă a poetului rămâneau numai nişte puncte de ple- care, îndemnuri şi stimulente rare pentru fantezia şi arta sa lite- rară. Artistul literar tenace şi în continuă prefacere şi îmbunătă- ţire a operei sale care a fost Eminescu nici n’ar fi putut proceda altfel. EM1NESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 85 Astfel poezia «Epigonii», după însăşi mărturisirea făcută de poet lui Maiorescu — căruia îi citează într’o scrisoare câteva versuri din Schiller — are ca punct de plecare epigrama « Jere- miade ». Dar ce măreţ edificiu literar clădeşte poetul pe pretextul versurilor lui Schiller şi ce interesant şi original bazar de poezie naţională devine poema aceasta, datorită confruntării satirice între trecutul naiv şi prezentul sceptic al literaturii româneşti! Mai poate avea oare vreo însemnătate motivul schillerian — căruia i s’ar putea adăuga poate şi alte motive necunoscute încă — faţă de realizarea poetică eminesciană ? Aceleaşi observaţii se pot face şi cu privire la «Glossă» şi «Luceafărul». Căci ce importanţă au, faţă de compoziţia unică şi de forma definitivă a « Glossei», cele câteva izvoare pe care curiozitatea, uneori prea pedantă, a cercetătorilor le poate iden- tifica cu gravă mândrie profesională? Cugetarea lui Oxenstierna, tipărită de Eminescu în «Curierul din Iaşi» din 13 Iunie 1876, şi care i-a oferit poetului comparaţia lumii cu o vastă sală de teatru, pare să piardă din valoare faţă de constatarea unor critici mai noi că această imagine se întâlneşte şi aiurea în literatura şi filo- zofia universală. Iar motivele schopenhauriene, goetheene sau în genere romantice, care mai pot fi surprinse în «Glossă», nu fac decât să scoată în relief extraordinara putere de asimilare a poe- tului şi capacitatea sa de creaţie cu mult superioară modelului folosit. Mai caracteristică şi mai instructivă e însă poema «Luceafă- rul », a cărei geneză a provocat atâta discuţie şi a pus pe comen- tatori şi interpreţi să se certe asupra izvoarelor întrebuinţate de poet. In «Luceafărul» întâlnim mai întâi atmosfera generală şi un număr de categorii psihologice romantice. Acestora li se adaugă miraculosul şi fantasticul din basmul lui Kunisch, cu schema întregii sale acţiuni, aşa încât Eminescu însuşi recunoaşte basmul ca unicul său izvor. Iar pe acest portativ poetul scrie mă- iastră muzică a poemei sale, în care se întâlnesc dorul nemărginit al romanticilor şi motivul goethean din « Cartea Suleika » a ge- niului nemuritor, incapabil să guste fericirea omenească. Dacă cercetările de literatură comparată au avut vreo însem- nătate pentru lămurirea poeziei lui Eminescu, trebue remarcată înainte de toate independenţa spirituală a poetului. Eminescu, 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’a fost nici o singură clipă sclavul culturii germane. Nici un poet şi nici un gânditor nu i-a stăpânit astfel spiritul încât să-i turbure şi să-i falsifice puterea de creaţie originală. Ca un grand seigneur Eminescu a exploatat izvoarele ce le-a întâlnit în cale şi toate motivele poetice folosite de el au avut în spiritul său valoarea rară a unui altoi de preţ. Ca să se vadă şi mai bine independenţa de cugetare şi origina- tatea lui Eminescu, este suficient dacă e amintită atitudinea sa din timpul războiului dela 1870. La izbucnirea şi în timpul răz- boiului franco-german, Eminescu se găsea la Berlin. Ce era mai firesc ca un tânăr crescut la şcoalele nemţeşti şi străbătut de cultura germană să fie alături de cuceritorii Alsaciei-Lorenei ? Şi totuşi şi-a păstrat nealterat spiritul său critic în mijlocul celei mai exagerate atmosfere şoviniste germane. O scrisoare a poetului din 16 Sep- temvrie 1870, adresată din Viena lui Iacob Negruzzi, lămureşte, mai bine decât orice interpretare critică, independenţa sa de cu- getare şi de atitudine. Iată într’adevăr ce scrie printre altele Emi- nescu : «Ai crede că sufletele Germanilor au trecut în animale şi sufletele animalelor în Germani. O, tăcuţii, gânditorii, umanitarii Germani. Unde sunt ei ? Vă încredinţez că nu-i mai găseşti în nici o manifestaţiune a vieţii lor. Ziarele germane sunt mai chau- viniste şi mai poltroane decât toate — decât chiar ale noastre. « Die welschen Mordbrenner» e titlul unui articol de fond din unul din cele mai serioase ziare. Jurnalul <1 Blătter fur litterarische Unterhaltung» aduce în totdeauna titlurile cărţilor ce ies la lumină: « Das Germanenthum in Osterreich »— «Die Feuer- probe des norddeutschen Bundes » — « Auf, nach Frankreich! » — «Vorwărts. Geharnischte Sonette! » — « Der Krieg Deutsch- lands»— douăzeci până la treizeci de volume pe săptămână, toate de materia aceasta. înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, pentru că nu prea aveau la ce ţine. Toată lumea lega de numele german epitetul nu prea măgulitor de « Holzkopf». Azi lucrul se schimbă. Azi îi veţi vedea tot aşa de tenaci, greu de desnaţiona- lizat, mândri de numele lor, cum sunt francezii. Iată urmele ce întâmplările istorice lasă în viaţa psihică a popoarelor ». O atitudine asemănătoare ia Eminescu câţiva ani mai târziu în scrisoarea adresată unei reviste germane. Poetul, pe lângă elogiul ce-1 face lui Schopenhauer, critică pe Luther şi pe EMINESCU ŞI SPIRITUL GERMAN 87 Bismark, care au izbutit « să deslănţuie împotriva Germaniei ura întregii lumi». Dar nu numai atât. Caracterizând poporul german, Eminescu îl zugrăveşte astfel în trăsături caricaturile: « Căci ger- manul este din fire un venerator al hărniciei şi al mediocrităţii destul de prostuţe, asupritor în schimb a tot ce e într’adevăr excelent şi mare. In politică saltimbanci democratici, precupeţi liberali, închinători ai aşa numitei puteri a faptelor, în artă şi literatură tâmpiţi şi pedanţi ». Treptat legăturile lui Eminescu cu cultura germană devin mai puţin strânse, iar atitudinea sa spirituală este a intelectualului care a biruit înrâuririle prin care a trecut şi din care a păstrat numai fundamentul unei serioase informaţii filozofice şi literare. Matu- ritatea l-a făcut să-şi revizuiască unele opinii literare şi să-şi eli- bereze talentul poetic de sub vraja reminiscenţelor vechi şi noi. Iar dacă vrem să recapitulăm ceea ce cultura germană i-a dat lui Eminescu, trebue să recunoştem că din contactul său cu această cultură ies în vileag trei însuşiri capitale ale sale: independenţă în atitudine, eclectism rafinat în alegerea izvoarelor şi putere de asimilare până la absorbirea integrală a motivului literar folosit de poet. De altfel Eminescu n’a fost nici chiar la debutul activi- tăţii sale literare covârşit de cultura germană. Din capul locului poetul a stăpânit-o şi a utilizat-o în plină libertate. Eclectismul său critic şi bunul plac al talentului său l-au ajutat să culeagă din cultura germană numai ceea ce era mai aproape de gustul şi ta- lentul său. Din fuziunea spiritului german cu geniul creator al lui Eminescu, a luat naştere o operă literară a cărei trăinicie creşte cu trecerea timpului. Fiindcă poezia lui Eminescu are substratul şi esenţa universală, pe care i le-a oferit nu numai cultura uriaşă şi veche a Germanilor, dar şi tot ce-i putuse aduce în dar mijloci- rea limbii germane. Şi fiindcă pe acest fond etern-uman Emi- nescu a săpat propria sa pătimire, într’o formă şi într’o limbă care oglindesc nu numai arta creatoare a unei mari personalităţi literare, dar şi spovedania poetică de rară esenţă a unui popor tânăr, abia trezit la viaţa largă a spiritului. ION SÂN-GIORGIU PROBLEMA ADRIATICEI i O seamă de fapte se ’mbulzesc în cercul preocupărilor inter- naţionale şi actualizează problema Adriaticei. Maşina infernală izbucnită de curând în Jugoslavia, aproape sub privirile Consiliului permanent al Micii înţelegeri întrunit la Zagreb, constitue un indiciu că duşmanii ei nu se dau la o parte dela nici un mijloc, numai să-şi înfăptuiască opera de disoluţie internaţională 1). Peste puţin, procesul din Zagreb împo- triva atentatorilor la viaţa Regelui Alexandru va desvălui lumii civilizate rolul diriguitor al Italiei în mai toate atentatele săvârşite în ultimii ani în Jugoslavia. Lămurindu-şi neputinţa să destrame prin mişcări extremiste sau regionaliste Statul unitar şi admini- strativ descentralizat, creat de Regele-Erou prin regimul din 6 Ianuarie 1926, fascismul nu vede altă posibilitate de înviorare a idealurilor italiene decât incitarea la o activitate teroristă, me- todic concepută şi perfid pusă în aplicare. Concomitent cu aceste revelaţiuni surprinzătoare ale Siguranţei jugoslave, negocierile comerciale între cele două ţări vecine erau duse la Roma pe baza noii politici italiene de « do ut des ». De unde Italia era cel mai bun client al Jugoslaviei, absorbindu-i 25%. din export, contingentul de vite teoretic acordat acum Jugoslaviei nu va putea, faţă de taxele exorbitante de import în Italia, să fie niciodată atins, iar lemnele Croaţiei, până aci la preţ, vor fi sacrifi- cate 2). Aşa dar, tensiune politică şi, simultan, intoleranţă economică. *) *) «Le Temps » din 24 Ianuarie 1934. J) « Echo de Belgrade », 17 Ianuarie 1934- PROBLEMA ADRIATICEI 89 In Albania, evoluţia către un protectorat italian, abia mascat prin contracte leonine, pare să se lovească de duhul patriotic al noii generaţii şi de repercusiunile crimei economice, Miniştri de Stat albanezi nu se sfiesc să declare că nu mai recunosc tra- tatele din Tirana. Balanţa comercială pasivă a Italiei explică « des- interesarea » afişată faţă de Albania încă din Septemvrie trecut, odată cu condiţionarea vărsămintelor viitoare ale împrumutului din 1931, fără de care bugetul albanez nu poate fi, practic, echi- librat 1). Nu e de mirare că recentele negocieri comerciale albano- jugoslave din Belgrad, luând ca pretext — după modelul italian — egalarea balanţei comerciale, până aci favorabilă Jugoslaviei, au ţintit mai ales redeschiderea fruntariei albano-jugoslave, închisă din porunca Romei, şi au permis în acelaşi timp trecerea unor mici subsidii cu contraparte politică, sub formă de avansuri con- simţite comerţului albanez sau de despăgubiri acordate supuşilor albanezi expropriaţi în sudul Jugoslaviei. Se înnoadă astfel, în plină criză economică şi oarecum din cauza ei, firul rupt al inter- dependenţei acestor ţinuturi, care ar putea duce Albania, oricât de nevrâstnică ar fi politiceşte, în sfera de atracţie a pactului balcanic. Realizarea Anschluss-ului — intrat în domeniul posibilităţilor internaţionale în urma terorismului nazist din Austria — ar pro- voca nu numai o intervenţie militară imediată a Italiei, ci ar stârni totodată ocuparea oraşului Klagenfurt şi a zonei A a plebisci- tului din 1920 asupra Carintiei de Jos de trupele jugoslave2). Dacă Italia nu poate, a doua zi « după ce s’a liberat de umbra nefastă a unei mari împărăţii, să admită un Reich de 75 milioane de oameni la porţile Adigelui de Sus şi ale Adriaticei»3), nici Jugoslavia n’ar putea concepe să se lase eventual încercuită pe la Nord de o Italie anexionistă, ameninţând direct Slovenia şi Croaţia. Vizita d-lui Suvich la Viena, reluând discuţiile dela Riccione între Dolfuss şi Mussolini, a urmărit lămurirea politicii ita- liene în sensul independenţei Austriei şi eliminarea fricţiunilor J) Ibid., 13 Septemvrie 1933. 2) A. Mousset, Le Royaume Serbe, Croate, Slovene, Ed. Bossard, Ed, II, p. 16; < Reichspost» din Viena şi «Le Temps » din 29 Decemvrie 1933* *) « Lavoro » din Genova, 23 Ian. 1934* 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE primejdioase, pe care starea actuală de instabilitate le-ar putea suscita între Roma şi Berlin de o parte, Roma şi Belgrad de alta. Revizionismul roman îşi are deci reversul: Ducele apără Tra- tatul din St. Germain. Menţinerea independenţi Austriei ia însă, în socotelile italiene, tâlcul politic al necesităţii unui Stat tampon, dublat de interese economice. S’a vorbit, astfel, la Ballplatz de desvoltarea schimburilor italo-austriace, de intensificarea traficului feroviar între Austria şi Adriatica, ba chiar de dorinţa Italiei de a face din Triest portul franc al Europei centrale, ceea ce ar salva, poate, Austria dela pieire, dar de sigur fostul port împă- rătesc. Toate aceste circumstanţe, disparate în aparenţă, dar infinit mai intim, mai trainic legate decât arată la prima vedere — fiindcă toate gravitează în jurul aceleiaşi mări — impun, cred, o adân- cire a problemei generale a Adriaticei, printr’o analiză a elemen- telor ei componente. # * # Lăsând la o parte cazul special al Austriei, care în chestiunea Adriaticei n’ar mai putea decât să facă jocul altei Puteri, şi limi- tând problema la Statele ce se razimă azi pe malurile acestei mări, găsim faţă în faţă două popoare, a căror unitate naţională se aşează abia la 50 ani una de alta, deci aproape egal de tinere şi energice, dar desvoltate în condiţii geografice, economice şi demografice diferite. Primul, închegat mai de vreme, expansiv prin suprapopulaţie, nivelat şi fanatizat prin fascism, râvnind la «altra sponda », crescându-şi copiii militarizaţi cu strigătul: La Spalato! Celălalt, sobru, închis, tenace, făcând sforţări hotarî- toare de consolidare politică şi totodată de modernizare activă în toate domeniile, tot atât de dornic de viaţă şi de libertate, nedispus să-şi cedeze vreodată locul de bună voie. Unitatea tardivă a Italiei făcuse pe Bismark să-i recunoască dreptul la un tărâm de expansiune în Albania; după proiectul de expediţie, repede abandonat, al lui Crispi, nici o manifestaţie marcantă nu preci- zase încă până la război asemenea veleităţi de penetraţiune bal- canică. Cât despre Dalmaţia, pretenţiile italiene asupra ei sunt de dată relativ recentă. PROBLEMA ADRIATICEI 91 Generaţia tânără din Italia se înflăcărează astăzi la gândul unui « Mare nostro », care este expresia cea mai pură a dorinţei de stăpânire a malului opus prin încercuirea Adriaticei. Italia speră, prin transformarea Adriaticei într’o mare închisă şi scur- tarea graniţelor sale militare, să-şi facă mâinile libere spre răsărit şi să realizeze o economie de forţe, o concentrare a puterilor sale 1). Chestiunea are deci mai mult caracter psihologic, decât geografic. Poziţia intermediară a peninsulei apenine e o slăbiciune naturală, care nu poate fi schimbată. Se poate totuşi închipui o înlăturare a efectelor prin degajarea spatelui Italiei de primejdiile dela răsărit. «Mare nostro » e în fond o deviză de politică pur teritorială, astăzi învechită. Deşi, după Rapallo, Italia oficială a renunţat la pretenţiile formulate în Tratatul din Londra asupra Dalma- ţiei, cea neoficială continuă, prin tot felul de societăţi, să acti- veze puternic pentru «eliberarea Dalmaţiei romane oprimate» şi pentru restaurarea «graniţelor istorice ale Italiei ». După cum în Rusia chiar necomuniştii cred într’o ameninţare din afară, fiindcă pretutindeni nu se vorbeşte decât de înarmarea ţărilor capitaliste, în Italia poporul e de bună credinţă când crede în posibilitatea războiului. Dacă asupra unor teritorii sau drepturi litigioase poţi ajunge totdeauna la înţelegere, pacea începe să fie în pericol acolo unde drepturi netăgăduite, consacrate prin tra- tate, devin litigioase. Rolul pe care atmosfera îl joacă în politică e adesea subvalorat, până ce efectele nu mai pot fi înlăturate 2). # * * Alături de acest factor psihologic se aşează laturea pitorească a chestiunii. Veneţia, Triest, puţin din Istria şi din Dalmaţia, nimic din Albania, e cam tot ce se cunoaşte în deobşte din pro- blema Adriaticei. Toponimia italianizată a Dalmaţiei, stilul veneţian al arhitecturii, amintirile istorice abil reliefate de propa- ganda italiană, dau acestei provincii un caracter exterior înşe- lător, datorită căreia pretenţiile Romei de stăpânire a Adriaticei au pătruns uşor în opinia publică mondială. Dar numai scuturând imaginea lumii de înfăţişări perimate şi revizuind-o fără încetare, vom izbuti s’o păstrăm vie, în spiritul lui Burckhardt. *) A. Dresler, Italien und die Herrschaft im Mittelmeer, 1926. 2) Schneefuss, Das Gesetz der Nachbarfeindschaft, 1930. 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La Split, în faţa mausoleului lui Diocleţian, se înalţă, cu pro- porţii michelangeleşti şi gest de vijelioasă protestare, opera sculp- torului jugoslav Mestrovic: statuia de bronz a episcopului Grgur din Nin, care în veacul X a apărat victorios liturghia slavă împotriva limbii latine în biserică. Simbol de reacţiune locală împotriva evului mediu italian, căruia ise opune la Zara, ca înţeles politic, statuia băiatului genovez Balilla — după care au fost botezate organizaţiile tinereşti fasciste — sau leul veneţian ce înstemează cetăţile dalmate, stârnind prin amintirea ghiarelor hrăpăreţe, regretabile masacre de piatră, ca acele dela Trogir din Decemvrie 1932. Luptă surdă, izbucnind uneori violent, luptă aspră de veacuri grăind prin monumente. Cât de puternică a putut fi influenţa de 800 ani a domina- ţiei veneţiene asupra masei ţărăneşti slavo-ilire rezultă din însuşi caracterul acestei stăpâniri. Spre deosebire de civilizaţia romană — care municipalizase tot litoralul după rânduiala italică, intro- dusese cultura măslinului şi a viei, folosind lemnul şi industria textilă a Dalmaţiei, croind drumuri prin pădurile Bosniei şi ex- ploatând minele ei de fier — dominaţia veneţiană, cu interese pur comerciale, a fost citadină, iar nu colonizatoare. Republica a lăsat fortăreţe şi monumente administrative, după cum Bise- rica a întrebuinţat arhitecţi şi pictori italieni. Renaşterea a fost imitată de nobleţea veneţiană strămutată în Dalmaţia, ca şi de marea burghezie slavă, ce căuta legături cu cercurile dominante. In arhitectura preveneţiană a Dalmaţiei, s’au putut desluşi chiar tendinţe artistice autohtone şi elemente de stil din epoca năvă- lirilor * 2). Cu toată superioritatea numerică a Slavilor, ei n’au putut însă crea o artă şi o arhitectură proprie, atât de orbitoare era cultura romană şi urmaşa ei, Renaşterea. Dacă totuşi Veneţia ar fi ajuns la absorbirea prin civilizaţie a Dalmaţilor, Petrarca n’ar fi putut spune, într’o scrisoare din 1351, când nu exista încă idee naţională modernă: «Limba, obiceiurile, caracterul sunt deosebite; numai marca ar fi unit cele două popoare, dar şi ea le desparte, cum despart Alpii pe Italieni de Francezi » 3). ') Th. Mommsen, Das Wellreich der Caesaren, Phaidon Verlag I933* p. 191. 2) Erich Schonert, Die Architektur Dalmatiens, Berlin. 3) Ed. Le Monnier, Florenţa 1864, voi. II. PROBLEMA ADRIATICEI 93 Exact vorbind, coasta răsăriteană a Adriaticei, din Istria şi până la Mostar în Herţegovina, poartă mai degrabă semnele cul- turii mediterane; case de piatră cu acoperiş de ţiglă, străzi strâmte în orăşele dese, cultura în terasă, felul de viaţă, formele econo- mice, situaţia femeii în familie, asemănătoare cu aceea din Sicilia sau Spania (dar şi cu obiceiurile ortodoxe sau musulmane), etc. n’au nimic specific italienesc *). * * * Dacă trecem dela aceste forme de civilizaţie la forme politice şi sociale, constatăm în primul rând că nu există asemănări între cele două coaste ale Adriaticei decât în privinţa oraşelor- republici şi a libertăţilor orăşeneşti, a căror origine romană a fost dovedită. Dar împărţirea în stăpâniri parţiale, în domenii divi- zate, ca şi gruparea insulelor în mici stăpâniri cu durată variabilă sunt fenomene caracteristice malului slav. După stăpânirea ili- rilor din Teuta, după domnia insulară a lui Demetrios, ambele sfărâmate de Roma, primele stăpâniri parţiale ale Slavilor (Za- humlje, Travunje, Duklja, statul Neretvanilor), cele de mai târziu (Zeta, domnia familiei Balşa, a Crnojevicilor, Herţegovina dina- stiei Kosaca şi, până în zilele noastre, Muntenegrul), chiar domnia dependentă, dar precis grăniţată a Frankopanilor în nordul Adria- ticei, constitue formele repetate ale aceluiaşi tip de Stat, mai totdeauna sub cârmuirea unui şef autohton ales. La Nord de Quarnero domină tipul de cârmuire germanică (mărcile: Istria, Friul, comitatul Goriţiei) sau cel veneţian, cu puternica dependenţă a posesiunilor exterioare. La Sud de teritoriul slav, în regiunea albaneză, se întâlnesc stăpâniri parţiale, dar sub cârmuirea unor şefi străini, iar titlul de oraş-republică e necunoscut. Un al treilea tip de alcătuire politică, de origine slavă, se întâl- neşte numai pe coasta răsăriteană a Adriaticei: republica ţără- nească, pe bază de comunitate familială democratică, cu tendinţe de cârmuire autonomă şi de neatârnare faţă de imixtiunea străină (Poljica din sec. XI, Muntenegrul, Krivoşije, Grahovo, comuni- tăţile din Paştrovici, Mâini, Braici, Pobori, Zupa din Grbalj, republica piraţilor Neretvei sau comunitatea Uskocilor din Sanj). *) Prof. Dr. Norbert Krebs, Zur Landeskunde der Karstlânder, XLI. 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Veneţia a respectat în multe părţi această administraţie ţărănească, întemeiată pe familie sau trib, această alcătuire celulară de esenţă slavă, existând şi azi, în forme analoge, în interiorul Albaniei, de-a lungul apelor sau pe platourile înalte. Albania a scăpat de împărţirea în triburi mai târziu decât coasta slavă, unde numai în Sud dominau triburile, iar în Nord domniile divizate şi comu- nităţile ţărăneşti sau orăşeneşti 1). După ce veacul al XlX-lea ajunsese să creeze unităţi terito- riale mai mari, veacul al XX-lea s’a întors, din motive de politică pur teritorială, la construcţia pe celule, prin înfiinţarea statului Fiume şi a anclavei dela Zara. Despărţirea Fiumelui de Şuşak printr’o graniţă, deslipirea Zarei de hinterlandul ei şi împărţirea lacului Skutari constitue non-sensuri economice, fără viabilitate. Două forme sociale caracterizează viaţa slavilor de Sud şi a albanezilor: asociaţia şi alegerea şefului. Comunitatea familială, obştească sau a tribului, alcătuirile de state sub dinastii autohtone, pirateria, haiducia sau cetele războinice, toate au la bază asociaţia, puternic închegată înăuntru, afirmându-şi neatârnarea în afară, sd> senducerea unui şef ales. Din şefi de trib se trag toate dinastiile sudslave şi albaneze, dela Balşa la Karageorghevici, dela Skanderbeg la Ahmed Zog. Numai în Nord, pe coasta croată, se pomenesc oameni domnind pe temeiul titlurilor moştenite, iar nu prin alegere. In Ragusa italianizată, se păstrau titlurile slave de Knez, Voievod, etc. Cu excepţia Ragusei şi a Rotorului, care — potrivit colonatului de origine romană — dăruiau pământ cetăţenilor lor, transformând pe ţărani în «Kmeţi » embaticari, n’au existat deosebiri în felul de viaţă şi formele economice ale populaţiei sudslave. Asemeni comitagiului modern, haiducul nu era socotit hoţ, ci refugiat. Sentimentul comunităţii, al aparţi- nerii aceluiaşi trib, de care se leagă şi economia comună, dăi- nueşte încă în Albania, unde lumea trăieşte în cule (Kruja), cu evident caracter de apărare. Această viaţă de sine stătătoare, în celule izolate, deosebeşte fundamental coasta slavă de cea ita- liană. Toate alcătuirile politice sudslave derivă din aceste celule, atât în privinţa întinderii, cât şi a legăturii personale în familie, l) Josef Mârz, Die Adriafrage, K. Vowinckel Verlag, Berlin 1933, P. I42—I4S- PROBLEMA ADRIATICEI 95 neam sau trib, păstrându-se alegerea şefului şi autonomia admi- nistraţiei. Tendinţe monarhice s’au ivit abia în veacul al XlX-lea, alcătuirile personale, nerezimate pe structura celulară, neizbutind să reziste vremii. Dinastiile Petrovici şi Karageorgevici sunt caracteristice pentru trecerea dela familie şi trib la asociaţia de tri- buri. Dar însăşi natura coastei răsăritene a Adraticei a favorizat unităţile politice mici, alcătuirea celulară fiind la rându-i deter- minată pentru lupta împotriva dominaţiei străine, pentru tendin- ţele de administraţie autonomă şi pentru asociaţia cu alte celule ale aceluiaşi popor 1). Aceste date iniţiale ne duc astfel înapoi la premizele geografice ale problemei, de care depinde viaţa economică şi evoluţia po- litică a ţinuturilor ce ne interesează. înainte de a trece la laturea geografică a chestiunii, să amintim un obicei slav, legal recunoscut de Veneţia în sec. al XlII-lea, când Ragusa căzuse sub dominaţia ei, şi care arată cât de mare era pe atunci deosebirea între Italia şi Dalmaţia: Stanik-ul (lat. Stanicum, it. Stanico), instituţie înrudită cu «jurătorii» noştri, era un fel de tribunal arbitrai între supuşii a două State sau între două state — Stanikul mic şi Stanikul mare — ce se aduna într’un loc neutru şi la care fiecare parte numea un număr egal de judecători. E principiul tribunalelor arbitrale mixte, caracteristic slavilor, necunoscut italienilor şi care se regăseşte, sub trăsături îngroşate, în Dalmaţia sudică, Muntenegru, Herţegovina şi Albania până în sec. al XlX-lea ca «judecată a sângelui», pentru curmarea răzbunărilor între două familii sau două triburi 2). % # # Adriatica e, de fapt, un golf de 135 km lungime şi 10—180 km lărgime, anume golful cel mai nordic al Mediteranei. Către ea converg, şi aci stă adevărata ei importanţă, trecătorile cele mai lesne de străbătut ale Alpilor. Marea însăşi e la răscrucea direc- ţiilor comerciale cele mai active: către Vest, prin Lombardia, spre Elveţia şi Franţa; către Nord, spre Germania; către Nord-Est, *) Mărz, Op. cit., 146—154. s) Mărz, Op. cit., p. 188. 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spre Viena şi Europa nordvestică; în fine, către Est, spre Jugoslavia şi Ungaria. Adriatica e înghesuită de lanţuri muntoase paralele cu malu- rile ei: Apeninii, Alpii şi Dinaricii, care nu-i lasă decât acces mărginit spre hinterland. Ea îndeplineşte deci condiţiile esenţiale unei individualităţi geografice, pretându-se, prin situaţia ei aproape închisă, la încercările de dominaţie integrală, repetate în cursul istoriei. Strâmtoarea Otranto, de abia 80 km, se poate închide fără greutate, mai uşor încă supraveghia: de pe înălţimile malului italian zăreşti malul opus, de unde probabil şi credinţa popu- lară în facilitatea unei dominaţii corespunzătoare. Coasta italiană se înalţă prin straturi veşnic noi de depozite pe malul lin şi fără porturi, care abia la 30 km depărtare oferă o adâncime marină de 30 m. Ancona e adăpostită de dealuri izolate. Spre Nord regiunea inundabilă a văii Padului, caracte- rizată prin lidii şi dune, a înghiţit porturi importante ca Ravenna în lagunele ei moarte de potmol. Coasta jugoslavă, dimpotrivă, se bucură de pătrunderea mării în continent, desenând o mulţime de golfuri şi ascunzişuri, care au favorizat din primele vremuri apariţia unei populaţii de navi- gatori. Văile se întind aci sub apă, formând canaluri sau golfuri strâmte ca Boka Kotorska (Bocche di Cattaro), Pola şi Şibenik, sau coridoare marine de-a lungul coastei, pe când munţii răsar abrupt din unde, sub formă de peninsule sau insule, poala lor rămânând sub apă x). Caracterul fizic al coastei răsăritene a condiţionat dimensiunile alcătuirilor politice. Spre doesebire de hinterlandul ei, coasta dalmată, dela Isonzo la insulele ioniene, a produs forme politice de întindere foarte redusă, de unde diversitatea evoluţiei istorice, dar şi dependenţa politică a litoralului. Chiar înainte de stăpâ- nirea Veneţiei şi uneori după aceea, malul răsăritean a fost, din punct de vedere istorico-politic, un ţinut absolut original, dinamic, cu alcătuiri maritime celulare pe cât de apropiate, pe atât de străine şi duşmane între ele. Nici o regiune n’a fost mai perma- nent contestată cu armele în mâini, n’a stat mai mult sub *) *) Prof. Dr. N. Krebs, Op. cit., XXXVI; H. Hochholzer, Die Kiisten der Adria, 1931. PROBLEMA ADRIATICEI 97 cârmuire străină, nu şi-a manifestat mai aprig dorul de libertate, chiar împotriva triburilor înrudite şi n’a rămas mai îndelung despărţită de hinterlandul ei, cu toată îngustimea coastei. Litoralul albanez, spre deosebire de cel dalmat, e o regiune inundabilă, bogată în lagune şi mlaştini îngreunând traficul şi crearea porturilor, dar întreruptă pe alocuri de dealuri înaintate, apărând câte un port ca Durazzo. Abia la Sud de Valona — al doilea port albanez acceptabil — munţii Epirului ating marea, malul devenind abrupt *). * # # Contrar celorlalte probleme politice, care sunt de obicei pro- bleme teritoriale bilaterale, două state pretinzând la aceleaşi drep- turi asupra unui ţinut aflat în posesiunea unuia din ele, în cazul Adriaticei e vorba, întâi, de stăpânirea mării şi, în al doilea rând, de dominaţia ambelor ei maluri. Din faptul că Italia singură urmă- reşte transformarea Adriaticei în lac interior, prin revendicarea malului opus, şi închiderea strâmtorii Otranto, fără ca Jugoslavia să ridice vreo pretenţie corespunzătoare, rezultă caracterul uni- lateral al problemei. Cercetările noastre se vor referi, în conse- cinţă, numai la obiectul revendicărilor italiene, deci la coasta răsăriteană a Adriaticei, ale cărei caractere deosebite, între Istria şi Albania, am ţinut să le subliniem. Velebitul, cu trecători de peste iooo m, face osebit de grea orice legătură între coasta jugoslavă şi interiorul ţării. Spre deo- sebire de Roma, Veneţia n’a acordat nici o însemnătate drumurilor, care ar fi păgubit navigaţiei sale. Posesiunea coastei era suficientă ca să-i asigure comerţul maritim. Lăsând la o parte drumurile medievale de caravane, cu popasuri de negustori raguzani, răs- punzând toate în şoseaua Belgrad-Ţarigrad, primele drumuri mo- derne au fost trase pe la 1770 de Austria, după ce se aşezase temeinic la Adriatică. Avantajele naturale folosite de tehnica tim- pului determinară alegerea Fiumelui ca punct final al acestor drumuri, ceea ce a atras şi înflorirea portului. Apariţia lui Na- poleon în Istria şi Dalmaţia a marcat progrese importante în construcţia şoselelor, înteţită de nesiguranţa mării blocate de flota *) *) Herbert Louis, Albanien, Stuttgart 1927. 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE britanică. Opera Mareşalului Marmont a fost reluată în zilele noastre. Nici azi nu există însă un drum neîntrerupt de-a lungul coastei jugoslave, iar dificultăţile de construcţie a şoselelor interioare, faţă cu raritatea văilor transversale şi lipsa de mijloace financiare, n’au putut fi încă învinse. Valea Neretvei rămâne şi acum cea mai practicabilă. Caracterul torenţial al fluviilor ce răspund în Adriatică le face aproape inutilizabile, exceptând părţi din Neretva, Krka şi Bo- jana până la lacul Skutari. Căile ferate se resimt, atât în noul teritoriu italian (Triest, Istria, Fiume), cât şi pe coasta jugoslavă, de vicisitudinile fostei Monarhii habsburgice: ignorarea valorii economice şi politice a litoralului, rivalitatea celor două Monarhii unite, care duceau o politică opusă de comunicaţii, şi centralizarea legăturilor fero- viare spre capitala respectivă (Viena, Budapesta), recte spre portul respectiv (Triest, Fiume). Moştenind numai frânturi de linii, Jugoslavia a elaborat o reţea nouă, adaptată necesităţilor economice şi militare, cu cen- trul la Belgrad. Linia Bosniei, începută în timpul războiului, a fost terminată în 1921; cea către regiunea Lika (Zagreb-Split), sabotată până în 1912 de Ungaria contra Austriei, a fost dată traficului internaţional în 1925; în 1931 s’a construit un sector din linia Brza Palanka (pe Dunăre)-Pozarevac, considerată ca por- ţiune a liniei internaţionale proiectate Odesa-Bordeaux. In sfârşit, încă din 1928 s’a hotărît realizarea visului lui Paşic de legare a Dunării cu Adriatica printr’o linie Prahovo (pe Dunăre)-Niş-Kurşu- mlija-Priştina-Pec-Andrijevica-Bjelopolje-Petrovac-Tivat (BokaKo- torska). Această linie tinde să desfunde regiunea minieră a Timocului, folosind totodată, printr’un pod la Ţigănaşi, tran- zitul comerţului român şi polon spre Italia şi alte ţări, comerţ îndrumat azi pe calea Dunării şi a Mării Negre. Sectorul Prahovo- Kurşumlija e gata; porţiunea Kurşumlija-Pec e în construcţie; dar de aci înainte până la Adriatică, proiectul prevede, pentru apărarea Statului la graniţa albaneză, un traseu cu ocoluri uriaşe, lung de încă 400 km şi costând vreo 4,5 miliarde lei. Aceleaşi consideraţii, dublate de raţiuni economice, au determinat con- struirea sau completarea, cu ajutorul Franţei, a liniilor din Macedonia, îndreptându-le spre zona liberă a portului Salonic. PROBLEMA ADRIATICEI 99 Dincolo însă de problema căilor ferate, dominată de cerinţe militare, traficul maritim e menit să rămână şi pe viitor cel mai important pentru coasta jugoslavă *). # # # Vecinătatea imediată a stâncilor cu marea, care a împiedecat adesea aşezările omeneşti şi construirea drumurilor, a hotărît şi caracterul navigaţiei pe malul jugoslav. N’a fost vorba aci de comerţ propriu, cât de navigaţia pe seama străinilor, nordul ser- vind stăpâniri străine (Roma, Aquileia, Ravenna, Veneţia), sudul făcând un comerţ de mijlocitor, mai ales de trecere spre hinter- landul turcesc sau spre Muntenegru. Vestita flotă dalmată cu pânze a decăzut acum 50 ani în folosul vapoarelor din Triest şi Fiume, navigatorii fiind treptat reduşi la starea de pescari. înmulţirea liniilor de trafic a determinat în ultimele decenii o scindare a navigaţiei: 1. Micul trafic (bărci, corăbii cu pânze, vaporaşe) leagă cele 62 insule de coastă şi de porturile terestre, bătând prin ieftină- tate liniile lungi. Această reţea a fost considerabil sporită, spre folosul populaţiei, de guvernul jugoslav, care a pus în valoare porturi şi insule prin instituirea unor noi linii de vapoare. 2. Marele trafic, pornind din Triest, Veneţia, Fiume, Suşak, stăpâneşte liniile lungi spre Grecia, Egipt, Levant, Asia. încă din Evul Mediu, drumul lung al Adriaticei era preferat, pentru legăturile sale uşoare cu trecătorile Alpilor, drumului paralel al Genovei: e motivul pentru care Genovezii au venit în Adriatică să combată pe Veneţieni; Ancona aduna şi reexpedia parte din comerţul intermediar destinat Ţarigradului şi care, în veacul al XlII-lea, se afla în mâinile Pisei. Deschiderea canalului Suezului a sporit importanţa Adriaticei, dar curând trecerea terestră prin Brindisi a dragat majoritatea comerţului spre Egipt. 3. Traficul între coastele opuse ale Adriaticei are caracter uni- lateral, fiind aproape exclusiv italienesc, lucru important pentru laturea politică a problemei. Liniile pornind din Veneţia, Ancona, Bari converg la Zara, care este, la rându-i, centrul unei reţele *) Dr. Hermine Goli, Das jugoslawische Kiistenland ah Wirtschaftsraum, C. Heymanns Verlag, Berlin. 7» IOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de linii italiene iradiind în apele jugoslave. Alte linii duc spre Dubrovnik-Gruz şi Metkovic, iar în Albania spre San Giovanni di Medua, Durazzo şi Valona, ultimul oraş fiind legat de Brin- disi şi prin hidroavioane. Porturile celor două coaste diferă fundamental între ele: cu excepţia lui Brindisi şi Veneţia, porturile coastei apusene nu sunt porturi de tranzit, spre deosebire de cele de pe coasta răsăriteană (Triest, Fiume pentru Italia; Suşak, Split, Metkovic, Dubrovnic, Kotor pentru Jugoslavia), tributare hinterlandului lor firesc, uneori chiar dincolo de graniţele statelor din care fac astăzi parte. Por- turile italiene participă apoi la marele trafic, prin şi în afară de Adriatică, pe când cele jugoslave, datorită caracterului coastei, se mărginesc mai mult la trafic local. Porturile albaneze constitue o a treia grupă distinctă şi joacă un rol special: de o importanţă pur locală, ele sunt pentru Italia nu numai popasuri de pătrundere economică a Albaniei şi a hin- terlandului balcanic, ci puncte de sprijin militar. Durazzo, con- struit cu cheltuială uriaşă, are chilometri de cheiuri şi o adâncime de 9 m. Când portul va fi terminat, va putea cuprinde un comerţ mult mai vast decât al Albaniei şi va putea primi cuirasate de zece mii de tone, din care unul singur ar costa de trei ori cât bugetul actual al Albaniei 1). Prin raza sa de atracţie asupra Elveţiei, Austriei, Ungariei, Cehoslovaciei şi chiar Poloniei, Triest continuă să fie principalul port al Adriaticei. Spre a paraliza concurenţa făcută Veneţiei, Italienii caută să îndrume Triestul spre industrializare (vapoare, avioane, maşini, rafinării, metalurgie) acordându-le subvenţii con- siderabile pentru decăderea comerţului. Situată într’un unghi mort, Pola şi-a pierdut importanţa, ca şi Zara, ruptă de ţara ce o alimenta. Suşak, cartierul jugoslav al Fiumelui, a răpit acestuia exportul de lemne şi zahăr, a crescut prin construcţii moderne şi a atins, în răstimp foarte scurt, jumătate din comerţul Fiumelui. Şibenik e portul minelor dalmate; Split, al cimentului şi totodată centrul comerţului maritim jugoslav. Ambele porturi au fost avan- tajate de Stat prin scăderea tarifelor feroviare. Dubrovnik îşi trage însemnătatea mai ales din navigaţie. *) *) Mârz, Op. cit., XVI. PROBLEMA ADRIATICEI IOI Jugoslavia a depăşit, ca tonaj şi număr de vapoare, cifrele atinse de fosta Monarhie dualistă, care avea o populaţie aproape îm- pătrită şi stăpânea marile porturi ale Istriei, astăzi italiene. Tra- ficul a devenit mai intens, punctele de pe coastă sunt mai strâns unite între ele, legăturile între pământ şi mare sunt mai active. A intervenit în plus tranzitul prin Jugoslavia, iar în minus traficul terestru Jugoslavia-Italia. Exportul maritim era în 1929 de trei ori cât importul maritim. In general, comerţul de mărfuri prin porturile adriatice a scăzut simţitor în ultimii ani, deşi în pro- porţie mai mică decât întregul comerţ jugoslav, redus de criza mondială aproape la jumătate. In concurenţa întreprinderilor de navigaţie, Jugoslavia, cu o flotă comercială mai puţin importantă, are faţă de Italia handi- capul unei concentrări mai rapide. (Nu vorbim de flota de luntri a Albaniei, unde micul trafic e privilegiul corăbierilor greci). O decizie a Consiliului Suprem, urmată de negocieri directe, atri- buise în 1921 a opta parte din flota austro-ungară, cu 126.000 tone, Jugoslaviei. De atunci, prin achiziţii de vase vechi sau con- strucţii noi în dokuri străine, flota Jugoslavă a ajuns la 866 unităţi cu circa 345.000 tone, dintre care 82 vase de curs lung, reprezentând 300.000 tone. In concurenţa internaţională, Jugoslavia a rămas totuşi puţin în urmă, motorizarea flotei sale comerciale neadaptându-se destul de repede evoluţiei ge- nerale. Mişcarea de concentrare a flotei italiene a intervenit mult mai târziu. Abia în 1932, s’au contopit, sub impulsul Statului, socie- tăţile ce deserveau Adriatica şi insulele egee. Prin renovarea flotei, sporirea reţelei, activarea traficului pe anumite linii şi înlăturarea muncii duble, traficul italian a crescut la 1,1 mii. mile marine faţă de 1,4 mii. mile pentru liniile jugoslave (cuprinzându-se şi traficul coastei dalmate). Societăţile de curs lung au fuzionat în 1931 în două societăţi: Italia şi Lloyd Triestino. Concentrarea şi diviziunea muncii realizate de flota comercială italiană, înzestrată cu multe vase noi, a înăsprit concurenţa în Adriatică1). Avantajată prin lefuri ieftine, flota insuficient mo- torizată a Jugoslaviei e inferiorizată prin marile necesităţi de ') Mărz, Op, cit., 82—99; 120—125. 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE combustibil ale unităţilor vechi, cărbunii fiind rari şi trebuind aduşi din Anglia. Italia, care a procedat în 1932 la o asanare radicală a societăţilor de navigaţie prin avansarea subvenţiilor făgăduite, mai are privilegiul unei moşteniri de 600.000 tone dela Triest şi Fiume; flota ei, care în 1919 se cifra la 1,37 mii. tone, s’a întreit. # # * Importanţa economică a Adriaticei, în raport cu restul Me- diteranei, a scăzut prin deplasarea centrului de greutate politic. Porturi ca Triest sau Fiume, altădată orientate spre Viena sau Buda- pesta, sunt prea apropiate de Veneţia pentru trebuinţele comerciale ale Italiei şi prea depărtate pentru scopurile ei balcanice. Nici porturile jugoslave nu trag vreun folos din aşezarea Belgradului şi Zagrebului la distanţe atât de mari în interior; consecinţa e că litoralul nu mai poate stimula decât într’o mică măsură adap- tarea unui hinterland apropiat ca Bosnia, de pildă, la evoluţia modernă. Interesele regiunilor interioare ale Jugoslaviei predomină asupra intereselor coastei înguste, cu toată tendinţa guvernului de spo- rire a puterii sale de concurenţă, prin ameliorarea stării sale eco- nomice şi îmbunătăţirea relativă a comunicaţiilor. Coasta jugo- slavă rămâne economiceşte un ţinut ce trebue mereu ajutorat. Resursele proprii nu-i ajung nici pentru hrana populaţiei, de unde şi curentul de emigrare spre America, Franţa, Germania. Această coastă nu slujeşte atât importului din Italia şi alte ţări, cât exportului Jugoslaviei. Ea este o necesitate de viaţă pentru regiunile interioare ale ţării, care o şi hrănesc. In fine, traficul local al punctelor de pe coastă şi al insulelor depăşeşte, statistic, în intensitate traficul cu coasta străină. Aceste elemente econo- mice infirmă deci teza după care malul jugoslav, revendicat politiceşte de italieni, ar fi destinat unei alipiri de coasta opusă numai fiindcă n’are independenţă în ce . priveşte aprovizio- narea. Puterea de rezistenţă a coastei jugoslave împotriva revendică- rilor străine va spori în măsura consolidării sale economice. Astăzi abia 56% din pământul Dalmaţiei e cultivat; ţara e săracă în păduri. In Muntenegru, suprafaţa necultivată atinge 73%. PROBLEMA ADRIATICEI 103 Ameliorările anunţate în aceste regiuni pasive sunt menite, prin plantarea a 150.000 ha, să îmbunătăţească situaţia şi să oprească, treptat cu împroprietăririle, emigraţia 1). * ♦ * Acordurile din Santa Margherita (Oct. 1922) şi Nettuno (Iunie 1925) au consacrat o serie de privilegii în folosul supuşilor ita- lieni stabiliţi într’o zonă de 50 km dela coasta jugoslavă. Astfel, italienii pot dobândi pământ în această regiune, pot crea stabi- limente industriale şi chiar întreprinderi de meseriaşi, dreptul de aşezare fiind pentru ei foarte larg. Băncile italiene pot deveni proprietare în Jugoslavia, prin mijlocirea ipotecilor. Dreptul pes- cuitului în apele dalmate — amintind quasi-monopolul pescarilor din Chioggia asupra coastei istriene înainte de război — a fost stipulat întâi în Convenţia din Brioni (1921) şi confirmat la Nettuno. Reciprocitatea pentru Jugoslavia ar fi nulă, coasta ita- liană fiind săracă în peşte. Anclava italiană Zara, afară de dreptul de import liber al pro- duselor jugoslave şi exportul ilimitat, capătă curentul electric mai ieftin şi în cantitate mai mare decât locurile jugoslave care-1 produc, putând astfel să suprime prin concurenţă stabilimentele jugoslave ce folosesc acelaşi curent; Jugoslavia e datoare să-i pună la dispoziţie forţa motrice cu precădere, transmiterea curen- tului privind-o. Prin impozite inferioare celor jugoslave, printr’o subvenţie anuală de 18 milioane lire, prin facilităţi de credit şi contrabandă înfloritoare, Zara râvneşte să se transforme din post extrem, politic şi economic, în centru de atracţie pentru ţinutul jugoslav învecinat. Acest complex de drepturi rezervate, fără reciprocitate pentru Jugoslavia, apasă, prin caracterul său unilateral, ca o ipotecă ga- rantând pretenţiile politice ale Italiei asupra Dalmaţiei. Lipsa unor drepturi corespunzătoare pentru Jugoslavia în Italia con- tribue inevitabil la vechea duşmănie. Inegalitatea condiţiilor eco- nomice n’a împiedecat totuşi împletirea relaţiilor comerciale între cele două ţări, ba pare chiar a le fi stimulat: 25% din exportul 9 Conte Luigi Voinovic, Dalmazia, Italia ed Unită Jugoslava, 1927. 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Jugoslaviei era până acum plasat în Italia, care la import nu se clasează decât după Germania, Austria şi Cehoslovacia, cu 12%. Cum însă exportul Jugoslaviei se referă la toată ţara, nu numai la litoral, rezultă că relaţiile economice ale coastei jugoslave cu cea italiană s’ar reduce simţitor dacă prima ar intra sub stăpânirea celei de-a doua, adică dacă ar fi desprinsă din ansamblul firesc, al cărui export îl mijloceşte. Fenomenele observate la Triest şi Fiume: scăderea comerţului prin pierderea hinterlandului, sără- cirea urmată de subvenţie obligatorie, s’ar manifesta şi mai puternic la porturile dalmate, cu mijloace de ajutorare mai reduse, încât, dincolo de scopurile ei politice, Italia nu poate dori, pentru prosperitatea populaţiei dalmate şi pentru ea însăşi, o despărţire a coastei jugoslave de hinterlandul ei, despărţire ce ar lăsa-o pradă concurenţei strivitoare, ivită în atâtea porturi italiene, şi ar însemna noi sarcini istovitoare pentru Statul anexionist. Scăderea importului italian în Jugoslavia la o treime, în cinci ani, arată cât de sensibilă e economia Adriaticei la schimbări de structură: creşterea puterii de cumpărare a lirei după stabilizare şi urcarea conexă a costului de producţiune au determinat — cu toată stabilizarea dinarului în 1931—scăderea importului italian dela 1.600 milioane dinari în 1926, la 500 milioane în 1931. * * * Economia Albaniei, profund înrâurită de împrejurări politice, e încă în plină evoluţie: legătura cu economia mondială n’a fost până acum desăvârşită, cea patriarhală continuând să joace primul rol înăuntrul ţării. împletirea economiei albaneze cu aceea a Ita- liei protectoare e aşa de strânsă, în cât anumite fapte — ca îm- prumutul politic de 100 milioane franci aur acordat în 1931, în plină criză, Albaniei — ies cu desăvârşire din cadrul previ- ziunilor posibile. Raporturile economice ale Albaniei cu cei doi vecini princi- pali sunt reglementate, de o parte, prin cele două tratate din Tirana (1926 şi 1927); de alta prin tratatul de comerţ şi navi- gaţie cu Jugoslavia (1926), dublat de un tratat consular şi de aşezare, cât şi de recentul acord comercial adiţional, cu anexa lui privitoare la traficul de fruntarie (1933)- PROBLEMA ADRIATICEI 105 Cât de unilateral e comerţul Albaniei rezultă din faptul că, în 1931, Italia deţinea 47% din importul Albaniei şi 66% din export, faţă de 17% la import şi 21% la export pentru toate ţările balcanice. Dincolo de criza mondială, decăderea comerţului Albaniei se datoreşte importului italian impus, care dezechili- brează tot mai mult balanţa ei comercială. Deficitul comerţului exterior între 1920—30 s’a cifrat la o medie anuală de 14 mi- lioane franci aur, ca să ajungă la 25 milioane în 1931, cu toată reducerea importului cu 30% şi a exportului cu 50% faţă de anul precedent. Deficitul bugetar conex, ridicându-se la 3 mi- lioane franci aur în 1930—1, a fost acoperit din prima tranşă de 10 milioane a împrumutului italian din 1931. Economiile au redus standardul de viaţă, oprind orice progres, chiar în creşterea vitelor, unde, în lipsa debuşeurilor, sporirea producţiei nu-şi mai avea justificarea. « Svea » (Societâ per lo sviluppo economico dell’Albania), înte- meiată în 1926, joacă un rol similar cu acel al Companiei Indiilor de pe vremuri: transportă majoritatea importului, în special pentru firme italiene, exclusiv concesionare — conform celor două con- tracte de împrumut — pentru lucrări publice, trafic, construc- ţiuni, etc. 1). Este ceva anormal în această dependenţă tot mai mare a două puteri inegale pe tărâm financiar, economic şi militar, şi aci e unul din punctele nevralgice ale problemei Adriaticei. Relaţiile reci cu Jugoslavia, traficul de fruntarie puţin desvoltat sau superio- ritatea traficului maritim sunt insuficiente ca să se explice izo- larea economică de până acum a Albaniei de toţi vecinii ei, şi mai puţin încă acea situaţie voit creată, în care balanţa comer- cială a Albaniei e tot mai pasivă, bugetul tot mai deficitar, iar utilizarea raţională a mijloacelor oferite e paralizată prin import forţat, ceea ce determină o veşnică «pană » a economiei naţio- nale. Presiunea italiană în Albania, comparabilă numai cu Tra- tatul din Methuen, impus Portugaliei în 1703 de Anglia sau cu penetraţia anglo-rusă în Persia dela 1907 încoace, nu poate decât spori pe viitor neliniştea ce o provoacă. # # * ') Herbert Louis, Op cit. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nicăeri, poate, ideologia Preşedintelui Wilson n’a găsit teren mai prielnic de experimentare ca pe malurile acestei mări, unde propunerile de mandate, anclave, state tampoane, libere sau autonome, cu sau fără plebiscit, cu sau fără reprezentanţă diplo- matică liber aleasă, au dat prin juxtapunere şi adaptare chipul actual al Adriaticei, care nu încetează să se schimbe prin trans- gresiunea administrativă a Tratatelor şi sub presiunea necesităţilor economice 1). Cât de departe putea merge această ideologie puritană a arătat, de curând, fostul prim-ministru australian Hughes, povestind cum a obţinut la Versailles mandatul asupra teritoriului Wilhelm II din Noua-Guinee. Preşedintele Wilson nu voi să renunţe la ideea unui plebiscit prealabil, decât după ce află că populaţia insulei e formată în majoritate din canibali. El se grăbi apoi să întrebe dacă Australia ar îngădui intrarea misionarilor americani în ţara mandatară. Fireşte — răspunse Hughes — cu atât mai mult cu cât indigenii nu sunt obişnuiţi cu o carne atât de aleasă!z). Problema Adriaticei era însă ceva mai complicată decât Noua- Guinee. Italia avusese grijă să obţină, prin armistiţiu, delegaţia de a ocupa, în numele Aliaţilor, Pola, porturile istriene şi dalmate, fără a mai vorbi de participarea ei la ocupaţia interaliată a Fiumelui sau de predarea flotei austriace şi ungare, vremelnic intrată în mâinile Saborului croat din Zagreb. In răstimp, mesajul lui Wilson reclamase modificarea graniţelor italiene după extinderea naţiunilor (punctul 9) şi o ieşire liberă la mare pentru Serbia (punctul 10). Pus în curent cu Tratatul secret din Londra al Italiei cu Marii Aliaţi, colonelul House lansase—într’un comentar, luat apoi ca bază a negocierilor — noţiunea unor porturi libere la Triest şi Fiume, cât şi ideea unui protectorat al Societăţii Naţiunilor asupra Albaniei, cu sau fără mandat italian. In fine, abia sosit la Paris, Wilson declară — sub influenţa slavilor emigraţi în St.-Unite — că nu se considera legat de Tratatul din Londra, pe care nu-1 1) Henry Wickara Steed, Mes souvenirs, Ed. Pion 1926, voi. II, 263—5, 308—11, 313—16. a) ♦ Le Temps » din 24 Ianuarie 1934- PROBLEMA ADRIATICEI 107 semnase şi a cărei executare fusese cerută, îndată după armi- stiţiu, de Italia 1). Negocierile privitoare la Adriatica, terminate tocmai în 1924, se rezumă de fapt în năzuinţa Italiei de a păstra cel puţin cât i se făgăduise prin Tratatul din Londra şi în tendinţa Jugoslaviei să-l facă inoperant, întrucât la data semnării sale (26 Aprilie 1915) nimeni nu putea să prevadă desfiinţarea Austro-Ungariei. Cum însă pretenţiile politice consemnate în acest Tratat derivă din situaţia privilegiată pe care elementul italian o avea în anu- mite provincii ale Monarhiei dualiste, oarecare particularităţi din împrejurările trecute devin indispensabile. BARBU BRĂDESCU *) Wilhelm Ziegler, Versailles, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg 1933» H. W. Steed, Op. cit., II, 251—4, 257. PERSPECTIVA ISTORICĂ IN VIAŢA SOCIALĂ i CONSIDERAŢII PSIHOLOGICE După cum aspectul unui obiect poate varia în chipurile cele mai diferite cu schimbarea punctului spaţial din care-1 obser- văm, — după cum umbra unui baston poate varia prin schim- barea poziţiei sale faţă cu soarele, devenind de câteva ori mai lungă decât însuşi obiectul sau reducându-se la un mic cerc egal cu secţiunea transversală a bastonului, — tot astfel reali- tatea înconjurătoare îşi schimbă sensul după dispoziţiile active şi afective, după impresiunile sensoriale anterior şi recent su- ferite, după imaginile memoriale pe care i le scoatem înainte întru întâmpinare, sau după diversele concepte ori judecăţi an- terior elaborate dar simultan şi adiacent evocate pentru inter- pretarea realităţii. Finalităţile, tendinţele actuale exercită în mod incontestabil o formidabilă presiune, contribuind la formarea sau la diformarea realităţii; — ele impun mai întâi atenţiunii o anumită selecţiune între datele percepţiunii; ele determină apoi o anumită constelaţiune structurală a articulaţiunilor în- tregului perceput. In sfârşit, ele îi stabilesc acestuia corespon- denţe active şi afective, aşa încât li-1 conformează şi-l conver- tesc într’un adevărat organ sau instrument al finalităţilor sau tendinţelor noastre predominante. De aceea e adevărat că «in- teresul » (adică finalităţile sufleteşti sau mai corect preocuparea PERSPECTIVA ISTORICA IN VIAŢA SOCIALA 109 intelectuală actualmente dominantă) constitue adevărata formă (nu «apriorică» ci prealabilă; nu transcendentală ci numai antecedenţă) în care turnăm experienţa pentru a elabora cu- noştinţa lucrurilor. Lucrurile ne arată forma şi conturul pe care li-1 dictează interesul nostru, el decupează lumea în obiecte distincte, el stabileşte relaţiuni şi creează înţelesuri. Intre multiplele modalităţi în care elaborăm şi constelăm ast- fel lucrurile lumii, putem distinge diverse grupe şi diviziuni din diverse puncte de vedere. Aşa de pildă însăşi o anumită dicoto- mie a tendinţelor omeneşti ne poate desemna împărţirea per- spectivelor în două mari tipuri. Este de o parte atitudinea care ne înclină spre acţiune centrifugă, atitudinea eferentă care cuprinde în sine predominarea interesului pentru funcţiunea sensorio-mo- trice, actuală şi voluntară, deci interpretarea obiectivă şi prag- matică. De altă parte este atitudinea care ne înclină spre intro- specţiune, atitudinea centripetală, aferentă sau mai corect: infe- renţă. Aceasta cuprinde în sine predominarea interesului pentru laturea afectivă şi memorială a fiinţei noastre. In prima atitu- dine obiectele apar ca pretexte de acţiune voluntară; organi- zarea, elaborarea conceptelor şi tuturor actelor de cogniţiune constitue, în cadrele primei atitudini, procese pregătitoare pen- tru funcţiunile organice-voluntare: defensivă, sau de conservare; agresivă sau de achiziţiune; industrială sau constructivă, — sau oricare alt tip mixt. Cunoştinţa, astfel elaborată, patronată de tendinţa practică, poartă întotdeauna un caracter utilitar, de un hedonism mai mult ori mai puţin manifest şi mai mult ori mai puţin conştient. Lumea construită sub această perspectivă prag- matică, întemeiată pe concepte schematice de diverse grade de generalitate este lumea care ne absoarbe de obicei, pe cei mai mulţi şi în cea mai largă măsură. Ea e cea considerată ca lu- me « a simţului comun », pentru că ea e cea într’ale cărei detalii se cuprind planurile de război ale fiinţei vii contra mediului său, însufleţit sau nu. Perspectiva pragmatică este probabil şi în ordinea genetică cea dintâi perspectivă de cogniţiune, pen- tru că este indispensabilă vieţii fiziologice adulte în unele specii animale. Inteligenţa subiecţilor din observaţiunile psihologice ale lui Thorndicke, Watson, Georges Bohn, Kohler, este incontes- tabil această inteligenţă pragmatică. Tot ea e cea care permite I IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE copilului de i—2 ani să efectueze construcţii din cuburi precum şi primitivului din caverne să vâneze cu ajutorul cuţitului de silex. Ea permite urmărirea voluntară a finalităţilor, — fie a celor spontane, primare, instinctive, — fie a finalităţilor secundare născute prin mai complicate procese sufleteşti. Sub perspectiva pragmatică, privind un obiect oarecare, vom constata de pildă că avem deaface cu un «cuţit ». Constatarea aceasta se rezumă în ultimă analiză la descoperirea unor parti- cularităţi esenţiale care caracterizează conceptul general de cuţit. A constata că ai de a face cu un cuţit înseamnă a constata în obiectul prezent mijloacele sau calea unei acţiuni posibile, deci calea pentru realizarea, printr’un mod oarecare de mişcare, a unei finalităţi, tendinţe, dorinţe. Particularitatea caracteristică a cuţitului se reduce la prezenţa unei lame tăioase şi la alte câ- teva detalii care evidenţiază destinaţia sau funcţiunea obiectului precum e mânerul, servind ca pârghie pentru amplificarea pre- siunii, precum e materialul rezistent capabil de a înfrânge coe- ziunea moleculară a unui material pasiv, etc. Ceea ce vezi în euţit când îl priveşti sub perspectiva exclusiv pragmatică este tocmai prezenţa acestor particularităţi şi nimic mai mult. In tot cazul, perspectiva pragmatică aspiră întotdeauna spre generic: pe ea nu o privesc detaliile obiectului individual. Faptul că un cuţit are o iniţială pe mânerul său, că prezintă o mică sgârie- tură sau o mică pată de rugină pe lamă, nu-i răpeşte calitatea de « cuţit», — aşa încât o persoană, absorbită într’un moment dat exclusiv de nevoia de acţiune promptă, fără răgaz de con- templare, nu va acorda nici cea mai mică atenţiune unor atari particularităţi, ci căutând «un cuţit oarecare», spre a tăia, se va adresa genericului, iar nu individualului. Cea de-a doua perspectivă sub care poate să apară lumea, în opoziţie cu perspectiva pragmatică, n’ar putea fi denumită decât printr’o asociaţie de termeni care să cuprindă toate va- rietăţile sale. Ea reprezintă o atitudine mintală care ia în consi- derare un obiect oarecare dar, departe de a-i dibui particulari- tăţile ce-i pot descoperi subsumarea într’o schemă generică de orientare pragmatică, se opreşte la individualitatea obiectului prezent, la imaginile pe care asociativ le evocă învăluindu-se într’însele, la atitudinile afective ce confluează cu actualizarea PERSPECTIVA ISTORICĂ IN VIATA SOCIALĂ III sa în conştiinţă. Obiectul e astfel văzut ca un tot organic în care se îmbină însă articulaţiuni elementare de origine şi de natură afectivă şi subiectivă, cu imaginile sensoriale actuale. Afectul descoperit prin introspecţiune se proiectează în exterior asupra obiectului considerat prin percepţiune, contopindu-se în fiinţa lui, colorându-1 şi împrumutându-i un sens. Această perspectivă, opusă celei pragmatice, opusă celei pur obiective, schematice, generice, conceptuale, are deci caracter individualizant, subiectiv, contemplativ. Sub perspectiva pragmatică, lucrurile lumii par ca pretexte de acţiune, orientate în direcţia tendinţelor şi aşteptărilor, spre ceea ce nu există încă, dar este voit şi apare ca trebuind să existe. Noţiunea de viitor nu se cuprinde însă manifest în imaginea sau conceptul lucrului destinat acţiunii: prefacerile posibile, viitorul deci, nu emerg din lucruri, ci din acţiunea centrifugă a subiectului: lucrurile ca atari rămân în afară de curgerea timpului. Căutând genericul în lucrurile dimprejur, mintea caută de fapt constantul, prezentul de totdeauna, supratemporalul. Timpul ră- mâne însă un apanaj exclusiv al sforţării active, al procesului interior, central. Variabilul obiectiv e numai accident şi e ire- levant sau de secundară importanţă pentru atitudinea pragmatică a minţii. Ştiinţa pozitivă, eflorescenţă supremă a perspectivei pragmatice, studiază într’adevăr variabilul şi variaţiunile, dar tot pentru a descoperi chiar într’însele constantul, deci intemporalul. Perspectiva apragmatică îndepărtând din conştiinţă, cel pu- ţin parţial, finalităţile utilitare, le înlocueşte cu alte diverse ti- puri de finalitate. Sub lumina ei lucrurile nu mai apar ca pre- texte de acţiune spaţială, ci de concentraţiune interioară, adică de proiectare simpatetică a interiorului subiectiv asupra actului obiectiv. Varietăţile sale sunt numeroase: între ele se cuprind contemplaţia estetică şi cea mistică; între ele se cuprinde un anumit mod de a privi lucrurile (şi în special persoanele) care constitue atitudinea fundamentală şi indispensabilă a perspec- tivei etico-sociale. Aci, între varietăţile acestei atitudini aprag- matice a conştiinţei, se cuprinde şi ceea ce numim noi « per- spectiva istorică ». Sub perspectiva apragmatică, nu prezenţa lamei tăioase ne va preocupa în considerarea unui cuţit, şi mai ales nu posibilitatea I 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE funcţiunii de a tăia, ci, de pildă, armonia şi simetria conturului, jocul luminii pe lamă şi alternarea umbrelor sau irizărilor metalului. In acest caz stăm în perspectiva estetică. Tot astfel de pildă ne poate preocupa gândul că acesta e cuţitul cumpărat acum cinsprezece ani, în cursul unei călătorii prin frumoase locuri depărtate. Amintirea, pur interioară, pur ideală, pare a se condensa şi materializa pe lama rece şi dură a cuţi- tului concret, şi viceversa, obiectul concret, greoi, pare a se volatiliza, pare a se desagrega, a se desmaterializa în măsura în care descoperim în imaginea lui atâta sedimentare de imagini pur memoriale, atât de mult «temporal» şi atât de mult « fan- tomatic ». Obiectul e poleit atunci de subiectivitatea noastră cu un fel de nimb de relicvă, iar perspectiva sub care-1 privim atunci este cea pe care o numim: «perspectiva istorică». Asupra ei voim să insistăm în aceste pagini. * * * Orice obiect poate fi privit sub perspectiva pragmatică sau sub oricare dintre cele apragmatice. Totul depinde de malea- bilitatea, de supleţa spiritului. Spiritul vulgar greu se desprinde din atitudinea pragmatică, biologiceşte mai profitabilă şi cu mult mai ades solicitată de exigenţele animale. Să nu ne închipuim însă că atitudinea apragmatică ar fi întru totul un efect al evo- luţiei, al desvoltării culturale (pe care unii, pornind dela punc- tul de vedere exclusiv animal ar putea s’o considere ca o dege- nerare sau ca o aberaţiune morbidă): ea nu poate fi o creaţiune nouă, ci cel mult o accentuare a unor posibilităţi sau predispo- ziţii iniţiale, primare. Să nu uităm că ea a fost dintru început necesară, sub forma embrionară, formării şi manifestării vieţii sociale. Sub alte forme ea apare în primele documente ale in- dustriei omeneşti ca preocupare estetică şi ca o contrapondere a destinaţiei practice. In chip obsedant, obiectul util voeşte tot mai mult să fie si frumos; mintea omenească tine să se mişte paralel pe ambele planuri: atât pe cel pragmatic, cât şi pe cel apragmatic sau contemplativ. Perspectiva istorică sub care pri- vim relicvele nu poate să fi lipsit niciodată dintre posibilităţile minţii omeneşti pentru că de fapt întotdeauna s’a amestecat me- morialul în percepţiune, învăluind şi luminând actualitatea şi PERSPECTIVA ISTORICA IN VIATA SOCIALA 113 concretul cu o — fie cât de vagă — răsfrângere a idealităţii şi trecutului. Primitivul confundă aceste variate perspective între ele, implicând în acţiunea pragmatică judecăţi şi concepte ela- borate sub perspectiva mistică, estetică şi istorică. Toate carac- teristicile pe care Levy-Bruhl le-a asignat mentalităţii primitive se reduc la acest imbroglio al perspectivelor. Legea participa- ţiunii pe care acest autor o prezintă ca prezidând în procesele gândirii şi ca alcătuind principala distincţiune între logica pri- mitivului şi logica noastră nu este decât o consecinţă a intro- ducerii atitudinilor apragmatice în judecăţile care trebue să conducă acţiunea spre rezultate utilitare. In ochii congolezilor galoanele ofiţerilor albi servesc ca mijloc magic care să-i facă invulnerabili (v. « Mentalite primitive », pag. 376), la Kayanii din Borneo nimic din materialul unei case incendiate nu va mai fi utilizat la construcţia alteia, din cauza convingerii că astfel o aceeaşi soartă ar aştepta-o şi pe cea nouă (idem, pag. 387); foarte multe triburi identifică complet ustensilele sau vestmin- tele cu stăpânul lor, astfel încât tratamentul ce se aplică obiec- telor e considerat ca aplicat stăpânului; de aci: execuţiunile «în efigie »; de aci obligaţia de a îngropa utensilele mortului alături cu el; de aci furia care cuprinde pe individul căruia i s’a făcut ofensa de a i se arunca în foc un obiect care-i aparţinea, ba chiar şi atunci când i se face aluzie la intenţia de a-i arde un obiect ce-i aparţine. Tot de aceea, a da o lovitură de cuţit unui obiect ce aparţine altuia exprimă intenţia de a-1 ucide pe stă- pân (« L’âme primitive », pag. 142). Interpretarea acestor con- cepţii va fi cred uşurată prin expunerea ce urmează, mai ales în capitolele imediat următoare, în care se va vedea destul de precis că mentalitatea primitivă nu conţine în esenţă nimic di- ferit de cea avansată. Delimitarea, excluderea datelor mintale apragmatice din cunoştinţa pozitivă constitue mândria spiritului modern, — dar credinţa că atitudinea şi datele apragmatice ar putea, ar trebui chiar, să fie complet suprimate din gândirea omenească constitue eroarea, rătăcirea spiritului modern înte- meiat pe o psihologie insuficientă şi gata la o abominabilă în- cercare de mutilare a « omenescului» din noi. Dacă « perspec- tiva istorică » a fost una dintre modalităţile iniţiale şi fireşti de a considera realitatea, e drept că amploarea ei şi afirmările ei 8 i'4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în câmpul culturii n’au păstrat Jun nivel egal în decursul tim- pului. Fără să fi dispărut efectiv niciodată dintre modurile interioare ale sufletului de totdeauna, variatiunile sale au in- fluenţat puternic stilul şi orientările culturii din diverse epoci, trădând astfel rolul său constitutiv şi indispensabil în presta- ţiunile spiritului. * * * înainte de a trece la examinarea mai de aproape a <( perspec- tivei istorice » în diversele ei efecte, în acţiunea ei asupra sufle- tului omenesc şi asupra culturii, trebue să împrăştiem o even- tuală confuziune sau un aparent echivoc. împărţind aspectele posibile sau perspectivele din care mintea noastră poate privi realităţile, am aşezat de o parte perspectiva pragmatică, iar de alta pe cele nepragmatice. Cea dintâi, s’a putut vedea, presupune gândirea conceptuală, generalizatoare şi schematică. Aceasta ar putea sugera credinţa că în orice gândire conceptuală şi generalizatoare noi vedem o gândire efectiv prag- matică şi că numai prin considerarea obiectului individual în singularitatea sa putem realiza o perspectivă nepragmatică. In acest chip ni s’ar atribui o identificare a clasificării dicotomice « pragmatic-apragmatic » cu opoziţia « generalizare-individuali- zare ». Nu e însă aceasta convingerea noastră. De fapt, perspectiva pragmatică înfăţişând generalizări, nu pierde, nu poate pierde niciodată contactul cu concretul. Actele practice nu se îndreaptă asupra abstractului, ele pot fi mintal conduse numai prin conţinuturi de gândire care trasează direc- ţiuni şi modalităţi de mişcare, — dar tocmai aceasta este carac- teristica sau esenţa « concretului»: concretul e planul mai mult ori mai puţin precis şi mai mult ori mai puţin detaliat al unei acţiuni posibile. De aceea concretul presupune spaţialitatea. Gândirea pragmatică, urmărind confecţionarea unor planuri ge- nerale de acţiune posibilă, se întemeiază după cum observam mai sus, pe ceea ce apare ca invariabil, constant, deci intemporal. Chiar temporalul când este luat în considerare sau recunoscut de gândirea conceptuală pragmatică, este, cum a arătat Bergson, aperceput şi conceput printr’o transpoziţie în termeni spaţiali. PERSPECTIVA ISTORICĂ IN VIAŢA SOCIALĂ 11 5 Astfel el încremeneşte în formule ce nu mai au nimic din ade- văratul caracter al timpului. De aceea, timpul, în gândirea prag- matică este omogen ca şi spaţiul şi se reduce la un fel de pre- zent prelungit în măsură nedefinită la ambele sale extremităţi. Pe când perspectiva istorică ne oferă o lume a concretului individualizat, perspectiva realistă a simţului practic ne oferă dimpotrivă o lume a concretului care, generalizându-se, tinde să evadeze din timp pentru a da un concret generic in- temporal. Gândirea conceptuală are însă şi alte procedee, alte planuri de desfăşurare decât cele din care decurge perspectiva pragmatică. Nu gândim conceptual numai concepte cu conţinut concret, ci şi concepte abstracte, extraspaţiale. Definiţia cartesiană a « fiin- ţei » a cărei esenţă involvă în mod necesar existenţa e produsul unei gândiri conceptuale în care nu intră nici un termen concret. Gândirea abstractă, ca aceea a algebrei pure, ca a logicei for- male, sau ca a metafizicei, deşi are exact aceleaşi procedee for- male ca şi gândirea pragmatică, nu are propriu zis caracter prag- matic, din cauza materialului abstract pe care-1 manipulează şi care implicit dictează o oarecare «manieră» specială, o «luare de atitudine» diferită de cea pe care o pretindea manipularea materialului concret. Lumea pe care o clădeşte e o lume în afara timpului, — deci tot aistorică cum e şi lumea pespectivei prag- matice, — dar pe când istoricitatea acesteia din urmă este da- torită unui proces expres de progresivă fixare sau încremenire a concretului (care, originar, cuprinde în sine devenirea, inse- parabil de intuiţiunea sensibilă), lumea perspectivei abstracte e extra-temporală chiar prin natura sa. In sforţarea gândirii practice spre «generic» şi spre nespa- ţial, universalul nu e propriu zis niciodată realizat; de aceea prin această gândire ne aflăm nu numai totdeauna în concret, dar concretul acesta, oricât s’ar generaliza, păstrează totuşi în sine « particularul» insurmontabil. După cum prin numeraţiune nu se ajunge niciodată la realizarea unui infinit actual, — astfel prin generalizarea concretului nu se atinge niciodată universalul abstract. In perspectiva abstractului, timpul este suprimat, pur şi sim- plu, şi înlocuit cu « eternitatea », adică cu un prezent infinit, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 116 iar nu cu un simplu prezent prelungit în mod nedefinit, ca în perspectiva simţului practic. Perspectiva algebrico-metafizică ne oferă o lume a abstrac- tului şi a universalului, prin natura sa intemporală. Despre aceste distincţiuni vom trata în alt articol. II EFECTE ALE PERSPECTIVEI ISTORICE IN VIAŢA SOCIALĂ (Raportul între persoană şi obiect) In exemplul unic pe care l-am utilizat mai sus pentru a lă- muri în ce consistă perspectiva istorică, spre deosebire de cea pragmatică, vorbeam de un cuţit oarecare şi arătam că gândul istoricului acestui obiect pare că se condensează şi se amalga- mează în materialul din care e construit, dându-i o altă pon- dere afectivă, înconjur ându-1 de un anumit nimb care-1 deosi- beşte de oricare alt obiect, de oricare alt cuţit, oricât de asemă- nător ar fi cu acela în particularităţile lui sensibile. Acelaşi proces, în măsuri şi circumstanţe oricât de variate, se petrece cu cele mai multe dintre obiectele familiare, cu foarte numeroase dintre cele care ne sunt numai cunoscute, dar cu toate cele care ne aparţin. A recunoaşte un obiect, fie el văzut anterior o singură dată, însemnează a proiecta asupra lui un număr de imagini etero- gene celei actualmente oferite de simţuri, — şi a-1 interpreta cu ajutorul lor. In individualitatea sa, un obiect nu poate fi recunoscut fără un atare proces. De pildă: zăresc pe masă o pălărie; pălăria aceea îmi evocă înfăţişarea pe care un prieten o are când e pe stradă, cu pălăria pe cap. Atunci, deşi pălăria e acum pe masă, îi completez imaginea ei prezentă cu simpla amintire a profilului acelui prieten, — restituind astfel imaginea totală, globală a aspectului pe care-1 prezintă prietenul când e pe stradă. Evocând deci un număr de detalii care acum lipsesc, dar plasând imaginea obiectului prezent între acele detalii cu care l-am văzut în oarecare continuitate, reconstituesc PERSPECTIVA ISTORICĂ IN VIATA SOCIALĂ 117 un ansamblu din care obiectul prezent e numai o parte orga- nică şi recunoscându-1 îl fac să retrăiască în complexul organis- mului iniţial. Interpretarea unei imagini cu ajutorul alteia nu e decât reconstituirea unui total unitar din care făceau parte şi unul şi celelalte, ca simple articulaţiuni. De fapt, totalul acela nu e, şi el, la rândul său, imaginea unui obiect mai mare, ci e evocarea unui moment sufletesc, a unui moment din viata mea trecută: un moment în care se cuprind atât imagini de lucruri ori persoane, cât şi imagini de mişcări şi fapte, dar într’o oa- recare măsură retrăirea unor dispoziţii sufleteşti pur subiec- tive: sentimente, înclinări, tendinţe, ce se produseseră simultan cu percepţia obiectelor şi faptelor de atunci. Memoria nostră nu înregistrează de fapt decât asemenea « momente » sau « scene », — numai crâmpee dinamice din cursul propriei noastre vieţi. Numai în mod artificial gândirea prag- matică detaşează sau crede a detaşa obiectele luate separat, din complexul subiectiv originar. E un proces de abstragere sau simplificare, util acţiunii într’o măsură oarecare. Dar deta- şarea sau decuparea aceasta n’are de fapt loc niciodată în mod deplin: obiectele, atunci când sunt privite în individualitatea lor, deci atunci când nu le gândim sub generalizări conceptuale, ne revin în amintire întotdeauna încătuşate astfel în scene sau segmente de acestea, ale vieţii noastre trecute. Orice obiect pe care-1 recunosc îmi apare deci ca o articula- ţiune a unui segment din propria mea viaţă, din personalitatea mea. II recunosc numai pentrucă îl aşez la loc în Istoria eului meu interior, pe un plan şi într’o constelaţiune mai mult ori mai puţin determinate. Se poate spune deci că în orice obiect pe care-1 recunosc, plasez într’o mică măsură apartinenţa mea. Sunt obiecte în care apartinenţa mea se afirmă în mod de- plin. Apartinenţa, sentimentul posesiunii din care Aristotel făcea o categorie logică, presupune neîndoelnic un anumit joc de raporturi. E în primul rând: afirmarea unei intenţiuni de acţiune liberă şi necondiţionată, efectuată prin mijlocirea obiec- tului, — afirmare unită eventual cu amintirea unui caz sau mai multor cazuri în care această intenţiune s’a şi putut traduce în mod deplin într’o acţiune efectivă. Cazurile amintite sunt, — 118 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum spuneam, — segmente din viaţa personală, evocate, şi de aceea obiectul ce îmi aparţine participă în mod îndoit la personalitatea mea ca articulaţiune a amintirii mele şi ca arti- culaţiune a aspiraţiilor sau tendinţelor mele de liberă acţiune viitoare. Cert lucru, toate aceste însuşiri sau calităţi pe care le ataşez imaginii obiectului posedat sunt date subiective, sunt memo- riale şi voluntare. Cele memoriale, deci istoricul obiectului, an- tecedentele pe care mi le reamintesc şi care fac mărturia că în trecut am uzat de acest obiect în mod liber şi necondiţionat, — confirmă, animează, încurajează. O mică împrejurare trecută în care am dispus liber de un obiect, creează sentimentul apar- tinenţei, care e cu atât mai vag sau mai puţin accentuat, cu cât mai vagă sau mai accentuată a fost libertatea dispoziţiei. Dar împrejurarea aceasta trecută, nu poate fi gândită şi proiectată asupra obiectului decât prin acel mod de a privi lucrurile pe care l-am numit: « perspectiva istorică ». Apartinenţă, proprietate sunt împrejurări psihologice mai întâi, şi sociale, juridice, economice mai apoi, — izvorîte din această perspectivă. * * * Dar chiar fără a crea raportul de apartinenţă, precis afirmat: grade sau varietăţi inferioare de foarte multe tipuri ale acestui raport se stabilesc între noi şi lucrurile ce cad în raza percep- ţiunii sau cunoaşterii noastre. Ne apropiem de ele, ne înfrăţim cu ele şi ne mobilăm amplu şi insistent viaţa noastră interioară cu lucrurile dimprejur. Un viu şi activ schimb de influenţe se produce neîncetat dela noi la lucrurile înconjurătoare şi dela ele spre noi: noi luăm, într’un oarecare sens, forma lor şi ele iau forma noastră. Dar această interacţiune ideală n’ar fi po- sibilă dacă fiecare obiect n’ar intra în mintea şi’n sufletul nos- tru cu povestea sa cu tot, cu mica lui poveste, de obicei, dar câteodată cu câte o lungă şi sbuciumată Odisee. Acea apropiere a obiectului faţă cu viaţa noastră interioară ia în primul rînd as- pectul unui nimb pe care-1 proiectăm asupra lui, mai mult ori mai puţin luminos, — dar care-i schimbă aspectul până la com- pleta diformare. Mi-aduc aminte de-o poveste în imagini, apărută PERSPECTIVA ISTORICĂ IN VIATA SOCIALĂ 119 odinioară, mi se pare într’o revistă franceză: ea redă cazul unui vânător sau călător care, rătăcit mai multă vreme într’o pădure, ajunge în sfârşit la căsuţa unui pădurar unde găseşte pe fata acestuia, singură. Fata e reprezentată mai întâi: urîtă, ruptă, murdară, sbârlită. Succesiv însă, în scenele următoare desenatorul o înfăţişează din ce în ce mai frumoasă, trans- formându-i toate defectele în farmece şi voind să sugereze astfel procesul bine cunoscut de toate manualele de poetică, procesul de alterare a imaginilor, aşa cum îl pricinueşte amorul. La fel, nu numai stările afective actuale, dar şi cele implicate de evocările memoriale, cele legate de imaginile lucrurilor sau faptelor de altă dată, se proiectează şi ele asupra obiectului pre- zent care le-a pricinuit evocarea. Proiectându-se, îl diformează, îl prelucrează. O fată dela ţară dintr’un sat al Bărăganului, simplă de tot, fusese de curând adusă la oraş, în serviciu, cam fără voia ei. Din casa stăpânilor, uitându-se seara pe fereastră, zăreşte stelele. Sub adierea nostalgiei exclamă atunci, sur- prinsă: « La noi stelele este mai mari... fincă este mai aproape *. « Semiramis » a lui Paul Vaiery spune : «C’est une vaste peau fauve que mon royaume 1 J’ai tud le lion qui portait cette peau; Mais encor le fumet du feroce fantdme Flotte chargd de mort, et garde mon troupeauv. E aci, psihologiceşte, un fel de « histeresis », ca şi fenomenul astfel numit în fizică şi care constă în păstrarea proprietăţii magnetice în fierul care a fost supus acţiunii unui magnet. Graţie acestui » au acelaşi conducător: prefectul. IV. AUTONOMIA LOCALĂ Trebue să distingem patru faze succesive: a) Sub regimul legilor ungare, autonomia locală era în apa- renţă mai largă decât aceea acordată de legile române. In realitate însă, această autonomie era restrânsă prin puterile exorbitante ce le aveau reprezentanţii Statului: ministrul, prefectul, prim- pretorul. Aceşti reprezentanţi aveau în orice moment, în cazurile pe care ei le socoteau urgente, dreptul de a se substitui autori- tăţilor locale (§ 57, 64, 65, 66, XXI şi § 94, XXII). Prefectul în comitat, primpretorul în plasă se bucurau de atâta autoritate încât, în practică, opinia lor era determinantă. Această îngrădire a autonomiei nu rezulta din exerciţiul con- tinuu şi repetat al unor puteri limitatoare, ci din posibilitatea de a aplica în orice moment măsuri energice care pot merge până la înlăturarea organelor locale, şi care pot fi arbitrare, nefiind înto- vărăşite de nici o garanţie legală. La aceasta se mai adaugă dreptul de disolvare pe care-1 avea ministrul de Interne pe baza unui simplu raport al prefectului. b) Legea din 1925 a stabilit un regim de centralizare moderată. Cea mai mare parte din actele importante ale administraţiilor comunale erau supuse aprobării prefectului, iar actele admini- straţiilor judeţene şi municipale, ministrului. Deciziunea prefec- tului trebuia să fie conformă cu avizul delegaţiei judeţene, iar decizia ministrului conformă cu avizul consiliului superior administrativ. Avizul obligatoriu al Corpurilor consultative îngrădea arbitrarul unei deciziuni care putea fi inspirată de consideraţiuni pur politice. c) Legiuitorul din 1929 a căzut în excesul contrar. Statul nu mai are nici o ingerinţă în afacerile locale; controlul şi aprobările sunt încredinţate tribunalelor administrative. J38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest sistem prezintă inconveniente serioase: mai întâi instan- ţele jurisdicţionale, exercitând tutela şi controlul, iau parte activă la administraţie; ceva mai mult, conduc în mod activ admini- straţia, ceea ce nu este compatibil cu menirea lor; apoi, tribunalele, prin caracterul lor şi prin faptul că există instanţe succesive, întrebuinţează o procedură înceată şi complicată, incompatibilă cu ritmul acţiunii administrative. In nici un caz Statul nu trebue să se dezintereseze de ceea ce se petrece în administraţiile locale; dimpotrivă, el este dator să apere interesele generale şi naţionale şi chiar să apere interesele cetăţenilor contra abuzurilor pro- priilor lor reprezentanţi. d) Sistemul actual este mult mai raţional. Toate deciziunile administraţiilor locale sunt executorii prin ele însele, afară numai de cinci acte importante şi anume: bugetul, împrumuturile, înstrăinările, concesiunile şi regulamentele (art. 42 al. 5 din legea din 20 Aprilie 1933). Tutela şi controlul sunt încredinţate reprezentanţilor Statului, prefectului pentru comunele din judeţ, ministrului pentru judeţe şi muncipii. Totuşi nici o hotărîre nu are putere executorie înainte de expirarea unui termen de 10 zile, şi toate hotărîrile trebuesc comunicate autorităţilor de control în termen de patru zile dela data lor. Numai în cazurile de urgenţă, constatată prin o proce- dură specială, o deciziune poate fi executată imediat. In acest interval de 10 zile, în care eficacitatea actului este suspendată, particularii vătămaţi în drepturile sau interesele lor, precum şi autorităţile de control pot sezisa instanţele administra- tive, cerând anularea sau reformarea actului. Deci legiutorul din 1933 a lăsat reprezentanţilor Statului exer- ciţiul controlului ierarhic şi al tutelei administrative (aprobări) şi a încredinţat instanţelor administrative controlul jurisdicţional al legalităţii. Astfel fiind, controlul oportunităţii unor acte impor- tante, cinci la număr, este exercitat de Stat, iar controlul legalităţii tuturor actelor este exercitat de tribunalele administrative. Chiar şi actele de tutelă sunt supuse controlului legalităţii (art.45 din 1933). Materia nulităţilor tratată în art. 47 şi 48 conţine dispoziţii criticabile şi ar trebui revizuită şi legiferată mai raţional. In scopul de a realiza o politică financiară unitară şi pentru a împiedeca unele abuzuri, în locul intervenţiei hârţuitoare şi EVOLUŢIA regimului administrativ 139 tărăgănitoare a autorităţilor tutelare, legiuitorul a stabilit limitări legale, sub formă de plafoane care nu pot fi depăşite fără a con- stitui o culpă. Bunăoară, nu este îngăduit să se înscrie la salarii sume care să depăşească 40% din veniturile ordinare la comunele rurale, 30% la comunele urbane şi judeţele mici, 25% la comunele urbane şi judeţele care au un venit ordinar până la 50 milioane lei (art. 48 din legea din 14 Aprilie 1933). De asemenea suma destinată deschiderilor de credite nu va putea întrece un procent fixat de lege (art. 46). Consilierii care vor vota cote mai mari decât acele stabilite de lege sunt personal şi solidar responsabili pentru suma care depăşeşte cea legală. Deci legiuitorul a substituit aprecierilor arbitrare, câte odată capricioase, ale unui funcţionar, limitele impersonale determinate de lege; dacă aceste limite sunt întrecute, autorităţile de control şi contribuabilii pot sezisa instanţele jurisdicţionale. Acest sistem de îngrădire legală, de tutelă impersonală care realizează un oarecare automatism, a fost recomandat de noi încă din anul 1929. Prin aceste dispoziţii, descentralizarea administrativă a devenit o realitate, fără ca puterea centrală să fie dezarmată cu desăvârşire în opera ei de apărare a unităţii Statului şi a intereselor generale. Când activitatea organelor elective locale comportă abateri grave, care sunt de natură să compromită interesele Statului sau buna stare a colectivităţii locale, dreptul de intervenţie al Statului merge până la sancţiunea colectivă, adică la disolvarea consiliilor. Această sancţiune este prevăzută în § 61, XXI din legea ungară. Ministerul de Interne, în baza unui simplu raport motivat al pre- fectului, poate disolva pe cale de deciziune orice consiliu şi numi o comisie interimară pe timp de maximum un an; dacă însă ale- gerile sunt imposibile (?), atunci comisia interimară dăinueşte un timp nedeterminat. Legiuitorul român a îngrădit dreptul de disolvare, mai întâi prin alcătuirea unei liste limitative a motivelor care pot îndreptăţi disolvarea şi apoi prin stabilirea unei proceduri speciale care constitue o garanţie de temeinică cercetare a faptelor. Actualele motive de disolvare sunt înşirate în art. 14 din legea din 18 Martie 1934, care prevede şase motive: imposibilitatea în care se găseşte consiliul de a lucra pentru că consilierii nu se întrunesc în numărul cerut de lege; descompletarea consiliului; l4o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prin faptul că au survenit modificări teritoriale; dacă activitatea consiliului compromite interesele administraţiei locale sau în cazul când consiliul ia hotărîri politice care compromit intere- sele sau siguranţa Statului. Când aceste fapte au fost constatate prin o anchetă, Statul prin agenţii lui sezisează instanţele jurisdicţionale care, cercetând temeinicia faptelor în şedinţă publică şi în contradictoriu, pronunţă disolvarea consiliului. Intr’un singur caz, când siguranţa Statului este compromisă, atunci ministrul de Interne poate disolva con- siliul prin o decizie motivată. Această procedură este legitimă deoarece în asemenea cazuri se poate întâmpla ca situaţia să fie de aşa natură, încât să nu permită îndeplinirea unei proceduri judiciare. Disolvarea sub regimul legii ungare nu era înconjurată de nici un fel de garanţie, având la bază o simplă apreciere a prefectului şi o deciziune a ministrului de Interne. In practică se făceau cer- cetări, dar această formalitate nu era impusă de lege. * * * Din cele spuse mai sus, se poate constata că regimul admini- strativ aplicat în Ardeal şi Banat, ca de altfel în toată ţara, înseamnă un progres continuu; acest sistem, după câteva oscilaţii, tinde a se cristaliza în forme simple, logice şi practice. Regimul actual este hotărît democratic; dacă legea din 1929, prin complicaţiile şi exagerările ei, a pulverizat autoritatea, modificările succesive ale acestei legi au operat o redresare şi au creat un regim nou, care a realizat un echilibru între tendinţele centraliste şi ten- dinţele autonomiste. Evident, organizarea actuală are nevoie să fie simplificată, raţio- nalizată şi randamentul aparatului administrativ trebue sporit; credem că aceasta nu se poate realiza fără o adâncă remaniere a geografiei administrative. Raţionalizarea administraţiei Ţării este obiectul preocupărilor actuale a tuturor factorilor cu răspundere, totuşi trebue să accen- tuăm că regimul astăzi în vigoare este cu mult superior, atât regimului pe care l-am găsit în Transilvania în momentul Unirii, cât şi regimului practicat în Vechiul Regat înainte de 1925. JULIAN PETER ASPECTE EPICE CONTEMPORANE1) Una din calităţile structurale ale d-luiLiviu Rebreanu, şi nu cea mai mică, este voinţa. Printr’însa se luminează virtuţile operei sale: egalitatea temperamentală, construcţia serioasă, observaţia probă, imparţialitatea înaintea problemelor sociale, înnoirea subiectelor dela un roman la altul. Nimic nu e contradictoriu şi antinomic la cel mai voluntar dintre romancierii noştri, a cărui reuşită în carieră nu e decât încoronarea tenacităţii sale remar- cabile. S’ar părea că deviza sa scriitoricească ar fi dictonul: voieşte şi vei putea. Dacă din punct de vedere etic rezultatele voliţionale par ilimitate, în domeniul creaţiei se iveşte o limită firească, im- plicată în resursele scriitorului. D. Liviu Rebreanu, căruia îi revine meritul de a fi dat impulsul iniţial romanului românesc şi de a-1 fi pus oarecum la îndemâna atât a publicului cât şi a romancierilor ulteriori, îşi circumscrie posibilităţile destul de limpede în « Ion » şi « Pădurea spânzuraţilor ». Este un până acum neîntrecut zugrăvitor al tendinţelor dinamice colective şi un ana- list conştiincios al stărilor sufleteşti individuale. Cu o lămurire însă: domeniul său nu e acela al complicaţiilor morale sau al complexităţii resorturilor sufleteşti. De câte ori totuşi atacă ') i. Liviu Rebreanu: Jar, ediţia a Il-a, editura «Adevărul*.—2. Cezar Petrescu: Aurul Negru, editura « Naţionala-Ciornei *. —3. Teodor Râşcanu: Ileana Lupului, editura « Universala * Alcalay. — 4,. Sergiu Dan: Arsenic, editura «Cultura Naţională».—5. Gib. I. Mihăescu: Zilele fi nopţile unui student întârziat, editura « Cugetarea *. — 6. Mihail Sebastian: De două mii de ani, cu o prefaţă de Nae Ionescu, editura « Naţionala-Ciornei *. 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE probleme psihologice gingaşe în structura lor, le eşafodează arhi- tectonic, le urmăreşte creşterea logică, conflictul şi catastrofa, dar în definitiv nu le rezolvă decât schematic şi în suprafaţă. In opera sa, distingem aşa dar ambiţia de a făuri în amândouă direcţiile capitale ale epicei: socială şi individuală. Cea de a doua i se refuză în ceea ce are particular, unic, ireversibil, fiecare caz moral. In schimb, ca un revers favorabil al neajunsului, fiecare caz individual, cercetat prin prisma observatorului social, cată a recupera din deficitul său specific, prin tendinţa de semnificaţie tipică, în cadrul social. Ceea ce pierde, ca realizare individuală, recâştigă prin semnificaţia socială. Cu alte cuvinte, d. Liviu Rebreanu nu parvine a izola — prin artificiul anume al romancie- rului psihologic — insul de societate, spre a-i circumscrie propria evoluţie, ca şi cum ar fi singur pe lume şi nu s’ar reprezenta decât pe sine. Jocul îi rămâne străin. Dimpotrivă, orice ar face, ver- santul social al vieţii îşi revendică drepturile şi câştigă procesul până la urmă. Observaţia mai generală are o aplicaţie actualizată de ultimul roman, Jar. Titlul sugeră conflagraţia pasională care cuprinde pe tânăra studentă Liana Rosmarin, fiica unui onest funcţionar mijlociu. Să privim pasiunea ei pentru locotenentul Dandu, întâi sub aspectul individual. Va trebui să recunoaştem că naşterea, desvoltarea şi culminarea sentimentului sunt conduse de autor cu o e xperienţăşi o îndemânare ce ţine de rutină. D. Liviu Rebreanu a avut ideea ingenioasă de a desvolta acţiunea sa oare- cum calendaristic în treisprezece capitole lunare începând şi sfârşind cu «Octombre». Ciclul pasiunii se desfăşoară deci în fracţiuni de timp egale. Liana este o studentă care la începutul cărţii îşi vede de studii şi e principial ostilă categoriei sufleteşti a ofiţerilor. Ea rezistă cât poate cu un început de antipatie caracteristică naşterii unor sentimente puternice, ofiţerului Dandu, fire elemen- tară, redusă la sumbra dorinţă posesivă. Sentimentul de repulsie şi conservare se transformă curând în urma unui asediu îndă- rătnic şi necuvântător în pasiune totală care duce la dăruirea integrală, fizică şi morală. Rezistenţa ei a fost însă neprevăzătoare. Dacă ar fi păstrat un grăunte de cochetărie şi o tactică a refuzului în vederea matrimoniului, de bună seamă această pasiune ar fi căpătat consacrarea legitimă a căsătoriei. Dar Liana iubeşte fără ASPECTE EPICE CONTEMPORANE «43 calcul şi cu un sâmbure de romantism printre prejudecăţile căruia se numără şi iubirea pentru ea însăşi, fără altă finalitate. Liana nu este numai victima propriului ei temperament aprins, dar şi a unui preconcept pasional. După cum spuneam nu se poate imputa autorului o serie de cauze determinante ale nereuşitei în creaţia tipului Lianei. Analiza pasiunii ei e minuţios dusă la capăt, şi totuşi Liana nu se indi- vidualizează spre a-şi contura o figură autonomă de eroină în lanţul victimelor erotice. Sinuciderea ei prin care se eliberează de suferinţa pricinuită prin căsătoria lui Dandu cu o alta, mai pricepută tacticiană în ale dragostei, şi de căsătoria consimţită din raţiuni sociale cu funcţionarul superior Alistar e o consecinţă plauzibilă, poate chiar stringent logică. Ea nu dă însă o culminare emotivă povestirii, după cum în fazele amoroase interesul major se deplasează către centre de interes secundare. Aşa de pildă după noi d. Liviu Rebreanu se apropie de creaţie în persoana lui Dandu a cărui tăcere crâncenă si dârză e încărcată de electricitate. încă t odată d. Liviu Rebreanu izbuteşte să creeze caractere primare neevoluate, câtă vreme complexitatea morală îi scapă printre degete. Pe de altă parte să examinăm poziţia socială a romanului. Prin faptul că autorul o încadrează circumstanţial în familie cu ordinea ei burgheză în deplinul sens al cuvântului, interesul oscilează între cadru şi portret. D. Liviu Rebreanu a dat o prea mare atenţiune familiei Rosmarin în componenţii ei şi relaţiile lor pro- fesionale şi cotidiene pentru a păstra amorului Lianei un caracter autonom. Evoluţia ei sufletească e privită sub unghiul şi în inte- resele familiei, care îşi anexează prin legături tradiţionale soarta fiicei. Prin urmare moralistul cu tendinţe poate involuntar conser- vatoare şi-a împărţit activitatea cu psihologul cazului particular al Lianei. In consecinţă angrenajul familial cuprinde pe această fiică tulburată a Evei si dă o coloratură socială destinului ei. Nu a fost t pentru noi nici o mirare în succesul de librărie al Jarului. Numele d-lui Rebreanu e un punct de atracţie explicabil pentru cetitorul mijlociu, care e asigurat de seriozitatea operelor sale. Nu ne-a mirat de asemenea faptul că un avocat şi publicist ataşat proble- melor etice şi sociale, d. Tudor Popescu, a luat această operă ca un pretext fericit problemelor sale obişnuite şi în deosebi 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE preocupării de rosturile familiei. Jar deschide din nou chestiunea valorii actuale a nucleului social care este familia. Instituţia e poate în scădere, deoarece suportul ei etic şi religios e zdruncinat. Deduceţi de aci legitimele îngrijorări posibile şi chiar necesare, dorinţa de redresare a instituţiei, altădată fără fisură, cu puncte nevralgice, poate, dar curabile. Astăzi familia e desorganizată deoarece membrii ei se emancipează pretimpuriu şi subordonează interesele ei permanente dorinţei de a trăi fără constrângeri, de a gusta cu voluptate experienţe riscate ridicate, la o temperatură care mistuieşte până la combustiunea totală. Considerentele tre- buesc însă întrerupte deoarece obiectul nostru nu ţine de dialec- tica socială sau religioasă. Bun observator al societăţii, de astădată în miezul unei probleme de ascuţită actualitate, cu incursiuni relative la alte probleme mai mărunte, ca situaţia funcţionarilor în conjunctura politică şi economică, cu aluzii de cronicar ce se foloseşte şi de personaje cu cheie ca Pantelimon Răcaru, directorul de ziar, şi Remus Olo- man, ziaristul şi viitorul romancier, d. Liviu Rebreanu întreţine interesul activ al cetitorului. In ceea ce priveşte drama Lianei încadrată social, ea capătă un relief deosebit şi oferă deslegări moraliştilor. Individualizată, viaţa ei patetică rămâne secundară prin lipsurile analizei în adâncime. Nu ştim ce coeficient de bana- litate zădărniceşte autenticitatea şi dramatismul experienţei Lianei. D. Liviu Rebreanu este depăşit de o serie de scriitori contemporani cu dânsul, ca d-na Hortensia Papadat-Bengescu, sau chiar mai tineri ca d. Camil Petrescu şi alţii mai recenţi, în mânuirea instrumentelor de fineţe şi precizie infinitezimală, când este vorba de mobilurile antinome ale vieţii sufleteşti. Liana sa se desindivi- dualizează în tip spre a se cufunda cu un şir de experienţe negative similare. Ca întotdeauna probitatea constructorului e evidentă, dar în limitele sale, care îi interzic accesul subconştientului şi al mo- bilităţii vieţii sufleteşti. Jar este un roman care deschide câmp discuţiilor sociale, restabilind pe autor în marginile mijloacelor sale. # # # Om Aurul Negru, d. Cezar Petrescu continuă şi termină dipticul său Pământ ţi Cer, început cu Comoara Regelui Dromichet. In Co- moara Regelui Dromichet am crezut a recunoaşte cea mai puternică ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 145 operă de până acum a fertilului romancier. Deşi din punct de vedere al tirajului acest roman nu trece de limita mijlociecareesteaVI-amie, după cum asigură foaia glorioasă dinaintea falsului-titlu, rămânem la convingerea noastră. Intr'adevăr, în Comoara Regelui Dromichet, problematica dualistă: sat-oraş, permanentă romancierului, atinge pe alocuri un epos rural măreţ. Continuarea acestei cărţi se deapănă în regiunea petroliferă a piscului Voevodesei exploatată din ajun de rechinii detestaţi de autor. Comoara Regelui Dromichet se încheie cu începuturile industriei petrolifere pe acest teren, spre a lăsa romanului pe care îl examinăm astăzi, să descrie grandoarea şi decadenţa petrolului. D. Cezar Petrescu e un romancier tra- diţionalist ale cărui opere teziste exprimă punctul de vedere opus ireductibil progresului tehnic. D-sa este un duşman neîmpăcat al sincronizării noastre industriale. In naşterea şi sporirea indu- striei, acest moralist este cât pe-aci de a implica duhul răului. Este aşa dar un agent de rezistenţă împotriva civilizaţiei moderne şi un păstrător al formelor de viaţă care au caracterizat România Veche. Critica sa socială nu continuă junimismul, ci semănăto- rismul, a cărui doctrină postula perfecţia şi statornicia tipului rural în cultura şi civilizaţia noastră. D. Cezar Petrescu face din roman un instrument al pledoariilor sale. Personajele şi acţiunea sa sunt simple pretexte pentru ilustrarea unei credinţe sociale. Desti- nele eroilor săi urmează o scară urcătoare sau coborîtoare, după cum respectă sau calcă imperativele sale de viaţă. Cine urmează legea progresului este dinainte sortit catastrofei, afară de cazul că la timp oportun reintră în ordinea anterioară, spre a-şi regăsi punctul de plecare. Este deci o ritmică socială, un dinamism inconciliabil fericirii, deoarece — crede d. Cezar Petrescu — idealul de viaţă aşezată, statică este secretul norocului. Am putea exemplifica cu fiecare roman felul în care acest leit-motiv îşi găseşte aplicaţii epice deo- sebite, decurse însă din acelaşi principiu logic. Este de reamintit de asemenea că fecundul romancier se foloseşte uneori de un mod recreativ, de un gen particular de umor descheiat, ca şi cum aşa de laborioasa lui carieră ar avea nevoie de unele destinderi fiziologice. Ba mai mult, cărţile sale, îndeobşte serioase ca orice operă de propagandă, sunt alternate de cărţulii rezultate din această vervă odihnitoare pentru autor. 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aurul Negru face parte, ca să se ştie, din ciclul cărţilor doctri- nare, care, chiar dacă sunt punctate pe alocuri cu oarecare umor, participă la tezismul său. Asistăm deci la luptele politice date pentru legiferarea petrolului, fie în sens protecţionist-naţional, fie în sensul participaţiei capitalului străin, la ciocnirile de inte- rese şi de pasiuni materiale în care se angajează ca într’un vârtej şi cei mărişi cei mici. D. Cezar Petrescu posedă, după o carieră aproape decenală de romancier, mijloacele de a construi un roman (când îşi dă osteneala ca în împrejurarea de faţă). D-sa ştie să mânuiască simetrii, să conducă evenimentele în sensul dorit, pentru ca scara existenţelor sale să fie perfect condiţionată de păstrarea sau părăsirea normelor propuse de d-sa. Astfel sunt vieţi periferice pasiunii petroliste, ca aceea a şefului de haltă, Vartolomeu Diaconu, atras ca o gânganie de para demoniacă a «aurului negru », şi mântuit dela pierzania sigură numai prin intervenţia miraculoasă a lui Zaharia Duhu. Cetitorii Comorii Regelui Dromichet îşi amintesc de acest căutător de comori, per- sonificator al virtuţilor rasei, neînţeles de obşte, râs şi batjocorit de semenii săi, care descoperă comoara nepreţuită a celui mai viteaz dintre strămoşii noştri protoistorici, dar o reîngroapă spre a sancţiona ticăloşia contemporanilor, şi care devine petrolist dintr’o obidă ironică, redobândind stima consătenilor. In Aurul Negru, acelaşi Zaharia Duhu e un fel de Deus ex machina, ocrotitor şi mântuitor al celor slabi, începând cu boierul Iloveanu, redus la mizerie într’o mansardă a Parisului (acest boier reprezintă clasa decăzută în urma ridicării arendaşilor şi apoi a exproprierii). Demenţa petrolistă nu are alt doctor decât pe acest filantrop cu bună ştiinţă recrutat din categoria răzeşească, nobleţă satelor după dispariţia marii proprietăţi. Zaharia Duhu rezumă înţelep- ciunea rasei, de vreme ce stăpânirea petrolului nu l-a scos din albia cuminţeniei sale. E singurul personaj reconfortant care permite romancierului o urmă de optimism. Din partea capita- lului străin, petrolistul Van den Vondel, cum îşi spune «vânător de ţiţei», reprezintă filozofia desamăgită a categoriei respective şi ar fi cel mai aproape dintre toate personajele cărţii, de creaţie, dacă d. Cezar Petrescu ispitit de primejdioasa-i vervă n’ar fi făcut dintr’însul un «raisonneur» şi nu i-ar fi atribuit evocări din enciclopedia petrolului. Nu expune oare disertul olandez ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 147 filozofia istoriei petrolului, prin apropierea ce o face între moder- nizarea Mexicului lui Montezuma şi a civilizaţiei sale Maya şi soarta civilizaţiei noastre? Să-l ascultăm ipsis verbis; ... «Ce n’a omorît câinii şi soldaţii lui Bernal Diaz şi soldaţii lui Cortez, distruge petrolul. Ce n’a putut să distrugă armatele lui Lisimach, distruge aici petrolul » (pag. 296). Se va recunoaşte că d. Cezar Petrescu exagerează. Exagerează în credinţa că dela dezastrul preîntâmpinat de Dromichetes cu două sau trei sute de ani înainte de Christos şi până astăzi, când trăim presupusul apocalips al « aurului negru », nu a intervenit nici un alt dezastru naţional din ridicarea căruia să ne verificăm puterile de rezistenţă şi vitalitate. Nimeni nu va conveni că prima şi cea mai grozavă catastrofă a neamului nostru este exploatarea petrolului, care oricum, prin excedentele sale concură alături de grânele noastre la sporirea avutului şi progresului naţional. E deci limpede că nu noi suntem victimele petrolului, ci petrolul ca produs industrial este victima fobiei d-lui Cezar Petrescu. Mai puţin catastrofic şi operând fără lentile îngroşătoare, romancierului fireşte îi era permis să localizeze o dramă în ţinuturile petrolifere cu respectarea ade- vărului omenesc. D-sa a pus însă sub acuzare lichidul negru şi toată omenimea care se îndeletniceşte cu exploatarea lui. A distri- buit anateme şi pedepse şi s’a bucurat la sfârşit, ca de un semn ceresc, când conjunctura economică mondială a pus frâu vre- melnic industriilor petrolului. In perfectă logică satisfacţia este minimă şi prea puţin providenţială, deoarece aceeaşi conjunctură loveşte şi producţia noastră agricolă, pe care o avem moştenită dinainte de Dromichet. Dar iată 1 Nu cumva cultura cerealelor sufere pentrucă am călcat legile tradiţiei şi am transplantat porum- bul din America, de unde tradiţia populară face să se coboare sifilisul şi de unde fără nici o îndoială ne-a venit pelagra ? Este un subiect pe care îl propunem harnicului romancier şi arhanghel păzitor al tradiţiei: « Romanul Porumbului şi al dezastrelor sale ». D. Cezar Petrescu va aduce, nu ne îndoim, aceleaşi calităţi de ver- vă, aceeaşi îndemânare constructivă şi tot atâta învierşunare tezistă. Din aceasta nu pierde însă decât romanul care în exploatarea d-lui Cezar Petrescu e lipsit de darul simplu al vieţii şi de putere creatoare. # * * IM 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D. Teodor Râşcanu nu se sfieşte să debuteze în roman la o vârstă coaptă, în afară de preocupări artistice de orice natură. Din experienţa sa probabilă de moşier moldovean, descendent din boierinaşi paşoptişti, d-sa scrie un roman rural deosebit de amplu pentru un debutant. Este foarte semnificativ faptul că se poate debuta astăzi mai mult decât onorabil printr’un roman de peste patru sute de pagini şi că, în aceste proporţii întinse, nu se pierde un începător. D. Teodor Râşcanu izbuteşte să construiască în proporţii juste şi cu o bună gradaţie o dramă din lumea satelor. Este la baza romanului său un fapt-divers aevea întâmplat ? Nu ştim. Oricum ar fi, Ileana Lupului e o povestire împletită dintr’o pasiune amoroasă şi o năpastă judiciară în care s’ar putea recu- noaşte şi ecouri profesionale. Istorisirea se situiază în preajma şi în urma războiului recent, într’un sat moldovenesc. Căsătorită cu disproporţie de vârstă, tânăra nevastă a lui Tănasă Maftei, Safta, ţărancă robustă şi aprinsă, predestinată a fi o pomiţă ca fiică a vestitei Ileana Lupului, ucide cu toporul pe mumă-sa surprinsă în braţele ibovnicului ei, plutonierul de jandarmi Ion Asandei. Acesta înscenează soţului bătrâior terorizat până în ajun de cele două femei, pentru a pune averea sa pe numele Saftei, răspun- derea crimei şi îl băgă în ocnă. Ne aflăm deci înaintea unei îndoite năpaste: matricidul săvârşit de Safta şi condamnarea nedreaptă a nevinovatului. Un caz similar de eroare judiciară în lumea satelor descrie şi d. Victor Ion Popa, cunoscutul dramaturg, regisor şi desenator, în romanul său: Velerim şi Veler Doamne (Cultura Naţională, 1933). Am subliniat la timp extensiunea prea mare acordată de d. Popa laturii detective şi judiciare, dar şi frumuseţea limbii sale, operaţia artistică prin care şi-a făurit o limbă plastică. D-l Teodor Râşcanu nu repetă greşeala predecesorului său; iar refe- ritor la limbajul ţărănesc, se ţine pe linia realistă fără ambiţii artistice. A urmărit să redea limba şi atmosfera sătească şi a reuşit. Se poate discuta, deoarece autorul însuşi se pune pe un plan strict realist, verosimilitatea crimei. Nu o vom face, socotind că oricât ar fi de excepţionale datele asasinatului, ele nu sunt excluse, iar tratarea lor e bine motivată. Şi evenimentele ulterioare: bian- dria Saftei remăritată cu Ion Asandei, aventurile erotice succesive până la descoperirea lor de către bărbatul ei care o răpune în ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 149 bătăi, confesiunile criminalei pocăite; apoi în ordinea socială, dorinţa aprigă de pământ cu conflictele corespunzătoare, stările noi politice de după război, fac obiectul cercetării sale epice. D. Teodor Râşcanu nu manifestă propriu zis opiniuni sociale, dar este vădit că simpatiile sale nemărturisite merg către boierii deposedaţi prin împrejurările istorice. Cu toate acestea portretele sale nu sunt viţiate sau împinse în negru. Probabilele sale lecturi naturaliste îl îndeamnă pe alocuri să stăruie asupra unor scene tari, unde recunoaştem ceva din pro- cedeele zoliste. Psihologia sa aplicată pe un teren rudimentar e adecvată şi permite aşteptări încrezătoare în cariera sa nouă de romancier. Dacă ne este îngăduit să exprimăm un deziderat, ne-ar plăcea să nu se cantoneze exclusiv pe un domeniu relativ facil, pândit de banalitate. In definitiv d-sa a făcut dovada că ştie să proporţioneze un roman în linii simple. Ii rămâne să se încerce în direcţii inedite de observaţie, spre a se feri de clişeele psiholo- giei rurale. # # # Arsenic este romanul care a obţinut în unanimitate premiul de douăzeci şi cinci mii lei al societăţii Tekirghiol-Eforie, în cursul anului 1934, după Maitreyi de d. Mircea Eliade, inaugurator al premiului în anul trecut. Cu acest prilej, tânărul autor s’a remarcat printr’o facultate deosebită de reînnoire. D. Sergiu Dan a debutat în roman în colaborare cu d. Romu- lus Dianu: Viaţa minunată a lui Anton Pann (« Cultura Naţio- nală », 1929). Genul romanelor biografice a făcut furoare în Apus mai anii trecuţi şi deşi după împământenirea sa la noi, înregistrează o stagnare, e pe punctul de a fi continuat prin cele două romanţări ale vieţii lui Eminescu, întreprinse simultan de d-nii Cezar Pe- trescu şi E. Lovinescu. Cu tot succesul bine meritat al d-lor Sergiu Dan şi Romulus Dianu, al căror roman e o savuroasă reuşită, fiecare din doi şi-a reluat libertatea pentru a crea în afară de şabloanele sterile ale speciei pomenite. Primul roman semnat individual de d. Sergiu Dan: Dragoste şi moarte în provincie (« Cugetarea », 1931) a fost o carte căreia puţin i-a lipsit, din pricina finalului grăbit, de a ţine loc de *5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8 Madame Bovary » indigenă. Era o povestire în mediul provincial românesc a unui caz similar de bovarism care ne-a izbit, dacă nu prin ineditul situaţiilor, dar prin rara onestitate a meşteşugului şi prin cumpătarea stilului. A lipsit acestui debut să fie strălucitor, dar l-am remarcat pentru calităţile de probitate profesională extrem de rare la un începător tânăr. Ne-a mai plăcut de asemenea faptul că d. Sergiu Dan nu a debutat cu puerilităţi de problematică a «tinerei generaţii» pentru a căpăta susţinerea sgomotoasă a pene- lor adolescente din revistele tineretului. Dragoste şi moarte în pro- vincie a fost o adevărată probă de maturitate precoce, a cărei semnificaţie nu ne-a scăpat dela început. Arsenic este cu totul altceva. D. Sergiu Dan îşi regăseşte aci calităţile sale manifestate în publicistică, de subţire ironie şi de uşurinţă fără frivolitate. Este un povestitor de rasă, cu un simţ ascuţit de observaţie. Pentru a-i stabili filiaţia, trebue să trecem peste capul literaturii noastre şi să urmărim linia povestitorilor galici începând cu Voltaire şi perpetuată în fiecare generaţie de nuvelişti, cronicari şi romancieri sprinteni. Genul frizează baga- tela, dar la o mai atentă cercetare, identificăm sub surâsul aparent un sens aproape amar al existenţei. D. Sergiu Dan nu iubeşte genul autobiografic, cultivat cu prezumţie de camarazii săi de generaţie. D-sa are dreptate dacă socoteşte că e bine să nu înmulţească seria de « mesaje », unul mai «autentic » decât altul, al romanelor tineretului. Aşa fiind nu a scris romanul disperărilor sale, S. O. S.-ul naufragiului său moral. Dar a imaginat existenţa unui doctor în trăsăturile căruia a lăsat să se strecoare ceva din fizionomia sa spirituală. Doctorul George Filimon e un alter-ego intelectual al autorului, plasat însă în evenimente fără nici o raportare la autor, o dedublare în condiţii de viaţă autonome. Punctul iniţial dela care pleacă d. Sergiu Dan este constatarea înţeleaptă după care viaţa desminte zilnic idealul etic al eroismului. Visăm în tinereţe realizarea unui ideal de viaţă nobil. Ne credem destinaţi unei existenţe patetice şi biruitoare, peste mizeriile traiului zilnic, dar în realitate suntem conduşi de instincte hedoniste şi suntem laşi în impasurile stâr- nite de existenţă. In asemenea circumstanţe, declamăm şi drama- tizăm cu toate că nu urmărim altceva decât acomodări mediocre. In orice «idealist» de profesie se ascunde un instinct de laşitate ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 1S1 care ne conservă împotriva vicisitudinilor sau a catastrofelor. D. Sergiu Dan este un anti-romantic care ucide în faşe paiaţa tragică. Să revenim la doctorul George Filimon, fost intern al spitalelor din Paris, aruncat de concurenţă la capătul Cotrocenilor, cu o clientelă fantomatică. S’a ridicat de jos şi nu s’a ridicat prea sus. Ziua sa în mare parte vacantă e împărţită între evenimente de mică importanţă ca savurarea zilnică a cafelii cu lapte şi a prăjiturii, care i-a lipsit în copilăria-i sărăcăcioasă, în cofetăria de cartier cu cunoştinţe vagi ca aceea a lui Bibi, uriaşul bun de profesiune nelămurită. O altă plăcere zilnică este ascultarea patefonului dela etaj care însoţeşte dansul uneia din cele două fiice ale colo- nelului de administraţie şi dresarea simţurilor pentru a identi- fica mişcările de viaţă ale locatarilor suprapuşi. Sunt amănunte de viaţă care ar părea futile, dacă nu s’ar explica prin pustiul unei existenţe fără familie şi prieteni. In acest marasm, doctorul fără clientelă şi care n’a trăit în tinereţea sa studioasă, e pus între două femei: o patroană de varieteu, soţia lui Bibi, şi Alina, fiica mai mică şi suavă a colonelului dela etaj. Sunt la drept vorbind pri- mele femei care-i deşteaptă interesul şi simţurile. Un romancier nea- vizat ar dramatiza fireşte situaţia şi ar face uz de desbateri de con- ştiinţă tradiţionale. D. Sergiu Dan cunoaşte însă sensul lunecător al existenţei. Doctorul George Filimon se va îmbăta la primul său chef în varieteul Anei şi al lui Bibi, va ceda farmecelor epidermice ale patroanei şi-şi va înşela prietenul fără scrupul. Aşa este viaţa. Chemat de colonelul reumatic pe patul morţii, va avea posibili- tatea să abuzeze de naivitatea Alinei şi nu va abuza, dar nu din cavalerism, ci fiindcă i s’a părut căderea prea uşoară, ca gestul cu care culegi un fruct de pe o creangă aplecată. Şi apoi, dra- gostea cu o fecioară implică bucurii mediocre şi obligaţii matri- moniale care-i sunt străine. In schimb semiprostituata Ana e prima lui femeie de sensaţii violente care-i ridică din subconştient o serie de refulări. Ea e capabilă să-l facă mişel faţă de prietenul său Bibi, gelos faţă de un protector bogat al ei şi să-i insufle pentru prima oară în viaţă, ura de moarte contra unui rival preferat. Dintr’o farsă insipidă Doctorul Filimon poartă pe umeri povara unui sinucigaş. Filimon ştie că e răspunzător de destituirea şi sinuciderea lui Paraschiv, dar nu e capabil de sentimente mari ca remuşcarea. Un singur sentiment, ura, îl stăpâneşte exclusiv REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE »S2 şi îl împinge la complicitate, oferind fără rezistenţă lui Bibi licoarea arsenicală destinată să răzbune doi bărbaţi deodată. Nici de această dată Filimon nu va avea remuşcări şi conştiinţa sa tulbure îi populează numai somnul cu vise sinistre în care se vede arestat, dar până la capăt cinic. Din fericire viaţa evită unele cotituri tragice. Până la sfârşit Bibi renunţă să asasineze pe protectorul Anei, transformat şi în propriul său sprijinitor. Filimon se va agăţa de planşa mântui- toare a căsătoriei pe care i-o întinde cu candoare Alina? Nu. Ar fi prea simplu şi ar rezolvi arbitrar destinul doctorului. O con- cluzie de roman este mai adesea comodă şi nerezultată din datele morale ale personajelor. Filimon trebue să rămâie disponibil tuturor experienţelor mărunte şi să nu se mântuie, fiindcă pro- babil o concluzie optimistă ar pune capăt raţiunii sale de a fi. Şi anume de a vedea limpede, de a exercita luciditatea necruţător asupră-şi, asupra oamenilor şi a vieţii. Din viziunea sa clară nu se desprinde o concluzie disperată, nici vreun îndreptar moral. D. Sergiu Dan este un amoralist. D-sa uneşte luciditatea cu ironia şi zâmbetul cu grimasa. Firul unitar al cărţii e personalitatea autorului, comunicată personajului pe care şi-l substitue. Povestirea e totuşi extrem de variată în substanţă şi ton. Ea oscilează între banalitate şi gro- tesc, sensualism şi suavitate, realism interpretat şi stare de vis. Sunt unele episoade nepreţuite, ca acel capitol diabolic, al VlII-lea, petrecut în prima zi de primăvară a anului, cu cele trei saluturi ale doctorului către primii întâlniţi, dintr’o pornire euforică a anotimpului, cu urmări aşa de neprevăzute. Nu mai puţin ieşit din comun e procesul subconştient, luminat de dialectica freu- diană a refulării, prin care Paraschiv deşi nevinovat faţă de pro- tectorul Anei, «porcul de câine » Buboiu, deşi distrus în existenţa sa economică, cu puţin înainte de sinucidere, îşi asumă vinovăţia, ca şi cum, atribuindu-şi necuviinţa pe care n’a săvârşit-o, s’ar elibera ante-mortem de un întreg trecut birocratic apăsător, de o serie de umilinţe îndurate. Arsenic e o povestire presărată de subtilităţi, de intuiţii, de adâncimi, o carte care la fiecare pas respinge prejudecăţile, con- venţiile, platitudinile vieţii şi ale genului-roman, cu o inteligenţă lucidă de puterea corosivă a razelor ultra-violete. E dela sine înţeles ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 153 că tipul original, care e doctorul Filimon, trebue să reapară, ca să se transforme într’o creaţie definitivă. II aşteptăm într’o urmare vrednică de primul său avatar. * * * * D. Gib I. Mihăescu şi-a făcut apariţia în roman după o carieră scurtă de nuvelist, dar care îl situase pe primul plan al nuvelisticii noastre. In cele două volume La Grandiflora şi Vedenia regăsim şi astăzi o manieră robustă, o analiză în adâncime a unei serii de obsesii axate în genere în jurul sexualităţii. Cu o îndrăzneală care a putut să scandalizeze, autorul a răscolit domeniul subcon- ştientului ca nimeni altul. Cu tot succesul puţin obişnuit, d. Gib I. Mihăescu a vizat ca toţi contemporanii săi către roman şi ca mai toţi inauguratorii dela noi ai genului a dat primul său roman Braţul Andromedei, o nuvelă mai lungă. Aşa a luat naştere la noi romanul, ca o desvoltare într’o singură dimensiune a nuvelei. Cu al doilea roman al său, Rusoaica, auto- rul s’a consacrat printre cei mai buni romancieri, capabili să depăşească structural nuvela, şi creatori de viaţă. Rusoaica, sub- intitulat <( Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac», este poemul de o desăvârşită construcţie epică în care absolutul dra- gostei cristalizat în femeia străină conferă romanului o demni- tate lirică. Pe aceeaşi linie tematică a nuvelisticii sale, cartea ridică la un potenţial extraordinar iluzia eternului feminin crescută din forţele obscure ale instinctului. Cu noul său roman, d. Gib I. Mihăescu pare a fi ieşit din cercul de fier al domeniului său. Zilele şi nopţile unui student întârziat ar fi o carte care s’ar atribui cu greu acestui autor cu grifa personală, dacă n’ar reapare la un moment dat indiciile preocupărilor sale permanente. Şi anume o carte de un realism senin, de un umor sănătos. Eroul său e un student întârziat din pricină că a cultivat cu succes chiulul naţional şi în special oltenesc timp de zece ani. Nu este dintre acei studenţi, sufocaţi de funcţionarism din lipsa întreţinerii familiale, care capătă cu timpul o cută de bătrâneţe şi o uscăciune sufletească anumită. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 154 Mihnea Băiatu e un tânăr plin de vlagă al cărui timp pierdut a trecut pe nesimţite din pricină că părinţii i-au acordat an după an, termene noi. Dar părinţii au început să reacţioneze, şi acest al unsprezecelea an este cel din urmă al răbdării lor. Mihnea Băiatu se agaţă de un omonim Mih. Băiatu cu examenele în regulă care-i serveşte de paravan. Cu aceeaşi simpatică inconştienţă e decis să-şi eternizeze şederea în Bucureşti cu gazde comple- zente şi cu restaurante din care se strecoară fără a plăti. Romanul d-lui Gib I. Mihăescu atacă aşa dar un tip de stu- dent etern, cu o coloratură de oltean şmecher şi crai de mahala. Aproape o jumătate din carte e povestirea profitabilei sale şederi la grefierul Nisipoiu, care se isprăveşte cu dramatica descoperire a relaţiilor sale nepermise cu soţia grefierului. Cum intră la gazdă cu un preţ de preferinţă acordat de doamna, cum se insinuiază dela prima vedere în graţiile ei, cum capătă încrederea conştiin- ciosului funcţionar, cum se introduce în petrecerile familiste din cartier, e descris într’un tempo prea încet. In schimb împreju- rările ce conduc la descoperirea legăturii adulterine sunt de un umor excelent şi gradate cu un meşteşug care ne aminteşte de o mai veche încercare dramatică a autorului (Pavilionul cu umbre). Aventura se isprăveşte cu obişnuita escaladare a ferestrei, care intră în procedeele sale clasice. De altfel Mihnea e un tip forte care nu se desumflă în faţa gazdelor neplătite, aşa cum o dovedeşte incidentul din tramvai când face faţă ca un actor priceput d-nei şi d-lui Turcitu cu un sânge rece remarcabil. Olteanul nostru cultivă voluptăţile delicvenţei cu o artă consumată. Găzduit apoi de cucoana Polixeni şi de d-ra Veve, fiica acesteia, din relaţiile extraconjugale cu grefierul Vulpache, Băiatu trece prin perspec- tiva căsătoriei obligatorii cu Veve. înscenarea surprinderii lui asupra faptului, e un alt episod bine dramatizat de d. Gib I. Mihăescu, cu o serie inedită de efecte comice, când Băiatu reu- şeşte şi el să pue la cale un flagrant-delict, spre a trece pe Veve altuia. D. Gib I. Mihăescu posedă sensul comicului în chip neaşteptat. Nu cumva este un indiciu al pregătirii sale pentru comedie ? In criza de azi a producţiei teatrale originale, s’ar putea ca d. Mihăescu să fie chemat a juca un rol însemnat. Romanul comic până în acest moment ia o întorsătură cu totul opusă. Mihnea a încrucişat de mai multe ori pe sălile Universităţii ASPECTE EPICE CONTEMPORANE IS5 o apariţie fatală: Arina, azistenta dela filozofie, o vampă care de aci înainte va introduce o schimbare radicală în structura sufletească a personajului. Se pare că d. Gib I. Mihăescu nu a înţeles să renunţe cu totul la vechea sa predilecţie pentru sum- brele obsesii ale sexualităţii. A simţit nevoia după un intermezzo de vodevil transpus în roman, să revină la temele sale de patologie a vieţii sufleteşti. Că Arina este o predestinată turbură- rilor sexuale din pricina sistematicei refulări, prin studiile ei ab- stracte ale instinctului primordial, înţelegem. Ce poate fi mai nefiresc pentru un scriitor ca d. Gib I. Mihăescu, care polari- zează totul în jurul sexului, decât cazul unei tinere fete frumoase care în loc de a flirta studiază pe Kant? D-l Mihăescu este logic cu sine însuşi. De aceea Arina trebue să sfârşească prost. Este cam sumar, nu împărtăşim punctul său de vedere, dar îi urmărim iţele. Ceea ce ni se pare însă cu totul contradictoriu este terenul moral de secătură al lui Mihnea Băiatu, pe care romancierul va însămânţa o pasiune naivă şi timidă de adolescent, pentru Arina. Ne-am deprins cu această figură de zevzec impermeabilă oricărei seriozităţi în faţa vieţii şi ne trezim dintr’odată cu răsturnarea datelor sufleteşti esenţiale. Iată-1 deci pe acest Panurge autohton şi veteran universitar ca un suspinător de optsprezece ani căruia îi trebuesc luni de zile să-şi calce pe timiditate şi să facă cunoştinţă cu « aleasa inimii sale ». Odată ce-a făcut cunoştinţă, se va culca alături de ea ca Tristan şi Isolda, frăţeşte, ba chiar fără mijlocirea legendarei săbii. Cu acest regim de post Arina va aparţine întâi unui snob, Noel, numai apoi lui Mihnea şi va muri în urma unui avort. Din moment ce romancierul a violentat logica internă a lui Mihnea, ar părea firesc să tragă ultimele consecinţe ale complicaţiei sale sentimen- tale. Nu ne-am mira dacă Mihnea s’ar sinucide sau ar fi cuprins de o demenţă erotică. D. Gib I. Mihăescu ne ţine însă din sur- priză în surpriză. Mihnea Băiatu se consacră filozofiei în amin- tirea mistică a iubirii sale. A fost atins de harul spiritualităţii care îl va transforma din puşlama în filozof. Nu putem accepta cu seninătate arbitrarul desnodământului. Tipul primordial de oltean şiret trebuia să-şi păstreze dacă se poate spune puritatea. Până la un punct gluma ni s’a părut 156 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reuşită: în timpul curţii sale cu sorţi puţini de izbândă, Mihnea era pus să citească întocmai ca pisica în calendar, tratate de filozofie, spre a găsi calea, prin conversaţii filozofice, la inima fetei. Era o stratagemă şi nimic altceva. Dar a schimba pielea per- sonajului cu seriozitate, e o falsă intuiţie de romancier, o erezie. Cu aceste rezerve deosebim în cartea d-lui Gib I. Mihăescu două părţi bine desluşite, dar cea de a doua e radical falsă. Din acest punct de vedere Zilele şi nopţile unui student întârziat înseamnă o apreciabilă înnoire prin prezentarea unui tip bine închegat cu superioare mijloace comice, dar a cărui inconsecvenţă denaturează adevărul. * * * De două mii de ani pune în discuţie problema judaismului, suferinţa evreilor în Diaspora, idişismul, sionismul, asimilismul. La aceste chestiuni răspunde şi d. prof. Nae Ionescu în prefaţa sa, deplasând problema de pe terenul rasial, confesional, istoric, pe acela teologic. După d. Nae Ionescu, evreii sufăr din motive religioase, deoarece şi-au îndeplinit menirea de a dărui omenirii pe Messia, dar au păstrat solzi pe privire, nu l-au recunoscut şi îl aşteaptă mereu fără folos. Problema este pusă fără îndoială logic, dar nu lămureşte cauzalitatea istorică aşa de complexă şi nu propune soluţii practice sau teoretice; afară de cazul că, în strânsă logică, remedierea problemei judaismului ar fi creşti- narea în masă a evreilor, pentru ca să aplicăm dictonul: «sublata causa, tollitur effectus ». Chiar în cazul când nu suntem de acord cu punctul de vedere al d-lui prof. Nae Ionescu, căruia nu-i vom opune însă argumente posibile din dialectica teologică, trebue să recunoaştem abilitatea sa deosebită şi caracterul picant al unei prefeţe, în contrazicere cu setea de asimilare ce animează romanul. Propriu zis cartea d-lui Mihail Sebastian nu e un roman judaic, ca Ghetto veac XX de d. Ury Benador, îmbibat până la saturaţie de coloare locală şi care se anunţă ca o frescă interesantă. Dim- potrivă, ceea ce caracterizează romanul d-lui Mihail Sebastian este realitatea interferenţei dintre loc şi om. Tânărul romancier a verificat asupră-şi puterea de transformare pe care o exercită duhul locului, în speţă Dunărea brăileană, cu virtuţi de neutra- lizare a tradiţiei talmudiste şi idişiste. D-sa ajunge la această ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 157 concluzie experimentală, după o serie de tribulaţii âle eroului său autobiografic, Iosef Hechter. Iosef Hechter, prin eredităţi paterne, se trage dintr’un evreu pământean, în a patra generaţie lucrător în port şi prin ascendenţă maternă din evrei habotnici de Ghetto. In el se încrucişează două tendinţe: cea dintâi realistă, solidară cu peisajul dunărean al Bărăganului, pozitivă, constructivă şi creatoare; cea de a doua, criticistă, disolvantă, talmudică. Graficul mişcărilor antisemite serveşte de cadru povestirii romancierului. Surprins ca student de ura colegilor săi, Hechter devine audi- torul şi elevul profesorului de economie politică, Ghiţă Blidaru, în portretul şi lecţiile căruia recunoaştem personalitatea d-lui Nae Ionescu. Dela acesta dobândeşte Hechter neîncrederea în raţiune, preţuirea vieţii, a biologiei, reconfirmarea sa în linia eredităţii paterne şi sfatul de a se consacra arhitecturii. Să repro- ducem din învăţământul lui Blidaru, un paragraf caracteristic: <( Luaţi câte una instituţiile noastre, ideile, deprinderile, deştep- tăciunile şi prostiile noastre, luaţi-le una câte una şi ciocăniţi-le. Veţi vedea că sună a gol. Viaţa a evadat din ele, spiritul s’a dus. De ce ? Nu ştiu de ce. Din abuz de inteligenţă poate. Nu glumesc. Ni s’a creat o cultură şi o civilizaţie pornind dela inteligenţă ca primă valoare, ceea ce este un lux scump şi mai este o îndrăzneală exagerată. Intre noi şi viaţă, am crezut că noi decidem. Asta este o tragică semeţie. Noi nu suntem nimic şi a fost unul Descartes care a crezut altfel. Uite, îi plătim oalele sparte cu trei sute de ani în urmă. <( Mă tem că astăzi a venit timpul proştilor. Adică nu mă tem de loc. Mă bucur. Că inteligenţa am văzut ce a ştiut să facă şi unde să ne ducă. Ne întoarcem acum pocăiţi, amărîţi şi cu obo- seala a trei veacuri, ne reîntoarcem în pădurile prostiei şi ale vieţii vii. «Asta s’o fi chemând obscurantism. Cu atât mai bine» (pag. 26—27). Anti-intelectualismul savuros ca efect logic nu-1 împiedică pe Iosef Hechter ca ieşit din vâltoare să se apropie de arhitectul Mircea Vieru, în ale cărui idei şi reacţiuni temperamentale se identifică tipul opus de gânditor al d-lui Camil Petrescu. Mircea Vieru care n’a abdicat dela inteligenţă (ca să abuzeze de ea ca REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 158 Ghiţă Blidaru, cu toată abdicarea) reprezintă curentul modernist şi-şi aplică teoriile în industrializarea unui sat nou construit lângă Uioara-Veche. Iosef Hechter va colabora cu dânsul la urbanizarea ţinutului, combătută de Ghiţă Blidaru, până ce prunarii dela Uioara se vor răzvrăti împotriva structurii noi, impuse artificial. A învins Ghiţă Blidaru ? Dacă este aşa, de ce primeşte ca Iosef Hechter să-i clădească la Snagov o vilă geometrică în stilul epocii, în loc să-şi facă o culă sau o vilă de stil simili-românesc ? Duelul între dubletul rural-urban, etnic-european, se rezolvă prin com- promis. Paralel cu această participare la conflictul dintre cele două curente ale culturii româneşti, Iosef Hechter este rând pe rând spectator şi actor în problema judaică, actualizată de mişcările antisemite. In prima parte a cărţii, chestiunea se desbate pasionat de personaje reprezentative, ca idişistul Abraham Sulitzer, mar- xistul S. T. Haim, sionistul Sami Winkler, în căminul studenţesc al evreilor şi aiurea. Timpul acalmiei trece pe un plan secundar desbaterea, pentru ca să se redeschidă peste zece ani, când Hechter descoperă la cei mai apropiaţi prieteni ai săi români, un anti- semitism latent. Nu este suficient deci să te asimilezi, dacă asi- milarea nu este acceptată de societatea care te refuză. In aceleaşi condiţii evreul maghiar Pierre Dogany, crescut în cultul lui Ady Endre şi maghiarizat, e expulzat de colectivitatea pe care o iubeşte. Pus din nou să reflecteze asupra cauzelor permanente ale sufe- rinţii judaice, Hechter ajunge la o ipoteză neverificabilă care îl întăreşte în convingerea că antisemitismul ca şi pătimirea judaică sunt de esenţă metafizică. Ridicată pe plan metafizic, problema pare condamnată insolubilităţii. Personal, Hechter va renunţa de a fi român împotriva societăţii româneşti, care îl va socoti stampilat pe vecie, dar constitutiv, trupeşte, biologic, va fi un muntean dela Dunăre, din acea Muntenie care e «postul de observaţie în cultura ţării, postul de control, de verificare, de judecată ». E o aderenţă biologică la teritoriu, o împământenire stricto sensu, mai valabilă decât pactul juridic. Soluţia este perso- nală şi nu serveşte de cheie universală pentru deslegarea problemei judaismului. Relatarea noastră schematizează, în timp ce romanul face să se mişte şi să trăiască un număr însemnat de personaje, cu fizionomii ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 159 conturate perfect, ca cele mai sus numite, la care se adaugă arhitectul Marin Dronţu, Marjorie, viitoarea sa soţie, studenta Marga Stern, studentul Pârlea D. Ştefan şi doctorul Maurice Buret, reprezentativ pentru structura galică, raţionalistă. D. Mihail Sebastian învinge cu primul său roman asperităţile genului, prin facultatea sa rară de a comunica viaţa în aspectele ei schimbătoare şi multiple. Dispreţuitor teoretic al inteligenţei, aderent mai ales teoretic al vieţii biologice, după doctrine sau numai aspiraţii temperamentale romantice, d-sa prezintă într’un seducător contrast, una din cele mai lucide inteligenţe ale mo- mentului. De două mii de ani e un roman remarcabil, încărcat de viaţă şi de idei, care lasă deschisă problema principală şi anu- lează teza anti-intelectualistă prin relevarea calităţii cardinale a autorului, care este însăşi inteligenţa. ŞERBAN CIOCULESCU AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU şi AMĂ- RĂCIUNILE CALOFILISMULUI S’a oferit în primele şapte numere ale R. F. R. una dintre cele mai surprinzătoare întorsături în literatura românească. E vorba de unicul document autentic pentru psihologia indivi- duală românească, împrejurare care îmbogăţeşte scrisul nostru cu o valoare de soi nou, oferind vena unui ciclu de posibi- lităţi viu inedite. Intr’un anume sens, şi e destul de paradoxal fiindcă e vorba de o lucrare din veacul trecut, niciodată scrisul românesc n’a fost mai aproape de ultimul adaos în evoluţia estetică. Ne gândim la acel suprarealism al automatismului psi- hologic, prezentare nemediată a actului pur. Se va şti poate mai târziu anume, că tot aşa de originală ca poporanismul nostru, înrudit cu realismele slave care ne înconjoară, e acea epocă de transformare din veacul trecut, în a cărui continentală eprubetă s’au precipitat toate elementele unei chimii infinit vari- ate, realizând un moment istoric, într’adevăr fără precedent. E de nebănuit pentru noi cei de azi în ce fel de consideraţii va fi învăluită peste două, trei veacuri, epoca aceasta de renaştere românească, din secolul trecut. Rămân azi doar bănueli (cum din bănueli se poate închipui un aspect al pământului, privit din lună). Pentru ochii de caligraf, care au considerat până acum veacul trecut, acesta apare (şi nu numai la noi) ca una din epocile de barbarie, un metaschematism de o lipsă de stil şi de gust care, se zice, ulcerează orice sensibilitate. Efortul Junimii de a limpezi, de a organiza, de a înfrumuseţa, a ieşit tocmai din desgustul faţă AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 161 de mediocritatea expresiei contemporane. Sufocată de verbosi- tatea metisă (bonjurism, chiriţism, epoca « Titirică inimă rea » şi Rică Venturianu) intelectualitatea românească s’a recules în ordinea preconizată de Junimea ca într’un refugiu de frumuseţe şi, având de ales între tulburarea de mahalagism cul- tural a timpului de o parte şi seninătatea stilistică a lui Maiorescu de alta, n’a stat decât două decenii la îndoială. încă de pe la 1895, literatura oficială şi şcoala românească şi-au ales ca axe de ordonare a valorilor, criteriile junimiste. Momentul era obli- gatoriu, dar abia azi înţelegem că s’a făcut cu o sacrificare a autenticului, a pateticului, a străfundurilor psihologice, aproape dureroasă. S’a supraevaluat o caligrafie stilistică al cărei farmec stă- pâneşte astăzi toată intelectualitatea ieşită din şcoala românească, sugestionată, cucerită de imperativele ei literare. De aci sincerele şi îndârjitele, iar în concret irealizabilele sforţări ale câtorva iubi- tori ai cuvântului fermecător pentru «salvarea limbii româneşti». E drept că un scris caligrafic în veacul trecut era destul de rar ca să fie singur un titlu de numire în slujbă la Stat, iar un « stil » frumos, ceva mai târziu, aducea cu sine reputaţia de scriitor. Şi dimpotrivă, opere întregi erau decretate anulate pentru motive gra- maticale. Cine ar putea tăgădui, încă odată, că se îndeplinea una din poruncile inevitabile ale determinismului structural al culturii ? Că o epocă de reacţie va veni nu încape îndoială, fiindcă dealtfel şi în străinătate reacţiunea împotriva perfecţiei formale a fost foarte puternică. Curentul Dada a înfăţişat doar atitudinea negativă, iar continuarea suprarealistă, proclamă energic valoarea automatismului psihologic, neviciat de nici o prelucrare esteti- zantă. Recent, Minotaure dedică un număr dublu (3—4) celor mai variate automatisme, nu numai ale psihologiei individuale, dar şi ale celei colective, şi aceasta subt semnul strict alesteticei. (E aci o discrepanţă teoretică pe care o socotim diferenţială, între estetica suprarealistă şi cea, singură după noi îndreptăţită, fenome- nologică). Nu se poate însă tăgădui de pildă cât de savuroasă pur şi simplu apare — oricui — colecţia retrospectivă de cărţi poştale ilustrate 1900—1920, reprodusă în facsimile de Minotaure. Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu se împărtăşesc din acest concret psihologic, în aşa măsură că Amintirile lui Creangă chiar apar livreşti în comparaţie cu ele. De precizat încă un spor de 11 i6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE interes: I. Creangă era, orice s’ar spune, un literat care se simţea şi vroia să fie cât mai natural, cât mai ţăran cu putinţă; Gr. Lăcusteanu este dimpotrivă un «aristocrat » mândru, care are pretenţii patriotice, culturale, absolut-estetice. Necontenit insistă asupra valorilor de acest soi, cu o convingere care ţine de nuda sinceritate şi de cea mai subţire naivitate. A spune că nu ştie măcar gramatica e prea puţin, orice frază citată din el apare ca dintr’un jargon care ar îmbolnăvi descendenţa juni- mistă atât de calofilă. * Familia consoartei mele. Demoasela Mariţa, fiica prietenului Ioniţă Bâscoveanu şi a doamnei Marghioala Bâscoveanca, născută la anul 1825, luna Aprilie, în 4, cu temperament lymfatic >. După ce scrisese cu câteva pagini mai sus, plin de filozofie, dar tot lipsit de gramatică: Himeneu. « Cununia este un mister *. Obosit de sburdălniciile vieţii singuratice, mă hotărîsem a mă însura. Prin- cipiul şi credinţa statornică a mea era să iau o consoartă prin înclinaţie. Parti- dele bune în aparenţă (şi cu zestruri considerabile) nu mi-au lipsit, care însă mai în urmă timpul şi împrejurările mi-au dovedit că nu m’ar fi putut face ferice. Ajunsesem cu multe până acolo încât o diferenţă de două-trei zile ne împie- deca mersul şi sosirea pe treptele autelului, ca să-mi împletesc soarta vieţii pentru totdeauna. Dar mister, căci răsărea câte un obstacol, care se punea în drumul meu ca un zid nestrăbătut. L’homme propose, Dieu dispose. Opera întreagă păstrează acest contact originar cu viaţa. Omul, cu o crâncenă personalitate, nu s’a gândit nici o clipă la publicarea acestor note, a stat în faţa hârtiei singur el cu Dum- nezeu. Nu făcea decât să continue tradiţia vechilor boieri care notau pe ceaslov stângaci şi cuminte întâmplările familiei lor: naşteri, boale, nunţi, necazuri şi alte evenimente domestice. In foarte interesanta — şi oarecum greşit orientata — prefaţă cu care d. Filitti întovărăşeşte Amintirile, eruditul nostru isto- riograf se osteneşte, spre a justifica publicarea lor să arate valoarea istoric-documentară a afirmaţiilor lui Lăcusteanu, con- fruntându-le cu celelalte izvoare. Deşi găseşte şi aci destule motive de interes istoric, nu încape pentru noi îndoială că, şi dacă ar fi nulă contribuţia istorică a lui Lăcusteanu, însemnătatea ciornelor lui nu scade cu nimic. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 163 Importanţa lor apare însă covârşitoare când e vorba de a reconstitui în act moravurile veacului trecut. In privinţa aceasta nici o operă românească, în afară poate de Scrisorile lui Ion Ghica, nu ne dă atât de mult. Se poate spune că veacul al XlX-lea a fost veacul livresc prin excelenţă în toată adâncimea şi întinderea lui. Răspândirea proaspătă, la oraş, în mase, a tipa- rului, a dat veleităţi nesfârşite de publicitate. S’a format un ideal livresc căruia toată lumea îi e tributară oricât ar ocoli. Din pricina lui nimeni parcă, la noi cel puţin, nu mai vede nimic în concret. Ciocoii Vechi, rareori, şi scrisorile lui Ion Ghica sunt singu- rele isbânzi în apropierea de realitate. Toată lumea trăieşte intens abstracţia literară (patriotică, socială, poetică, ideologică) sau se apropie de concret fragmentar. Cum s’ar explica altfel faptul oarecum uluitor că deşi Eminescu a trăit într’o epocă de lite- ratură generalizată şi de profesorat dominant, n’a putut fi recon- stituit în viaţa lui concretă şi apare în multe privinţe misterios ca un scriitor de acum multe veacuri. Amintirile celor care l-au cunoscut sunt în genere penibile prin naivitatea şi precaritatea lor. Chiar acele ale unui scriitor de talent cum a fost Slavici. Sunt pline de livrescul de atunci, în care îl ghiceşti pe poetul de geniu, măsurat sub gabaritul timpului, convenabil mai curând unor versificatori de mâna a şaptea. Nici chiar cei mai căldu- roşi dintre puţinii lui admiratori n’au bănuit realitatea şi prăpă- stiile geniului lui Eminescu. Până înainte de război, aceştia abia de-1 socoteau egalul lui Alecsandri, cei mai mulţi, dim- preună cu programa analitică, îl preferau pe Bolintineanu. Tro- pismul unui ideal convenţional şi curent a falsificat toată jude- cata despre valorile veacului trecut şi s’ar putea să avem încă multe surprize retrospective. S’ar putea da nenumărate exemple ca să se ilustreze incapa- citatea de concret a veacului trecut în cultura românească. Lumea e ameţită de toate miturile (istorie, filologie, liberalisme, idealism literar, versificaţie patriotică şi complementele lor, criti- cismul superficial), viaţa în concretul semnificaţiilor ei originare le scapă mai tuturor. O culoare tare, romantică şi expansivă constitue paralelismul vizionar al unei vieţi dârze, înverşunate, creatoare de stat nou. Intre ele, discrepanţa dintre concret şi ii» 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ficţiune. Despre nimic literaţii din veacul trecut n’au văzut just, în sens semnificativ. Un roman românesc n’a existat din cauza acestei incapacităţi de a vedea sensibil. Sau dacă vreţi a existat. Acest roman ni-1 dă colonelul Grigore Lăcusteanu. Ar putea fi intitulat: O viaţă... Nefiind silit să consulte autorităţile şi să se îmlădie superstiţiilor literare ale timpului, el nu se ajustează la furcile nici unei conduite beletristice. Calcă în toate străchinile caligrafice devenite academice. Spune tot ce-i trece prin cap. Intr’un dialog trecut în notă la Patul lui Procust, deci anterior cu un an apariţiei Amintirilor, autorul sfătuise pe d-na T. să scrie: — Dar eu nu ştiu să scriu. . . Mă întreb dacă n’aş face chiar greşeli de ortografie. — Arta n’are de-aface cu ortografia. . . Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu, decât pentru cei ce nu sunt scriitori. . . Marii scriitori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii, etc. Un scriitor e un om care exprimă în scris cu liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s’a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără stil şi chiar fără caligrafie. Dacă e o personalitate vie, evident... Autorul citatului se gândea fireşte că s’ar putea să apară în lite- ratura românească de mâine un astfel de scriitor, el însă nu bănuia că într’un sertar, zace neştiută un soi de capodoperă a genului, care e total şi necesar cuprinsă în definiţia de mai sus. Astfel, pentru realizarea concretului vieţii veacului trecut, opera lui Lăcusteanu este unicul izvor în literatura românească. Restul va fi reconstituit de romancierii viitorului pe cale de deducţie, de analize, de imaginaţie coordonată. Pulsaţia vieţii va fi realizată printr’un industrios transfer. Doar un volum e desigur prea puţin pentru un secol întreg, totuşi Amintirile lui Lăcusteanu reconstituesc halucinant momente (din acel principiu al autenticului care conţine în fiecare element energia şi structura întregului, aşa cum picătura de apă e una cu felul fluviului) colorate şi cruciale ale acestui veac de renaştere naţională cu iz de sensualitate grecească, război, endemic, chef arhieresc şi molime de tot soiul. Considerăm interesul Amintirilor sporit, în ceea ce priveşte contribuţia lor strict estetică, tocmai din faptul că Lăcusteanu AMINTIRILE COLONELULUI GR1GORE LĂCUSTEANU 165 povesteşte ceea ce «a fost mai important» în viaţa lui, ca atare, adică povestirea lui are o axă organică — şi astfel avem o «viaţă de om» din veacul trecut, povestită la persoana întâi, într’o formă prezentată oarecum absolut. Pe când Ion Ghica a scris în genere numai despre ceea ce a crezut că e interesant ca moment istoric sau pitoresc, iar Filimon alegea sub comandamente pe care el le credea estetice în compu- nerea unui roman. Bineînţeles că nefiind vorba de o «viaţă umilă oarecare», despre o tranşă de viaţă, ci despre un om care a participat la istoria societăţii în care a trăit, factor activ timp de mai bine de o jumătate de veac, şi care aduce cu el din acest veac toată culoarea, ca un polen gros luat în sbor pe aripile unui lepidopter neobişnuit, interesul povestirii e cu totul excepţional. Lăcusteanu a fost, copil, prezentat lui Vodă Ca- ragea (şi scena e plină de viaţă), a fost pe lângă Comandamentul armatelor ruseşti la 1829—30, a fost între primii câţiva ofi- ţeri români din oştirea renăscută... A fost în intimitatea lui Ghica (şi de aci câteva lucruri savuroase), a fost unul din factorii represivi ai mişcării dela 1848, şi pasaje întregi sunt închinate faptului. .. Atitudinea e oarecum inedită, căci mai toată intelectualitatea noastră în veacul trecut, până la Junimea, a fost domocrată, patriot-liberală, roşie, şi la fel e literatura ei... Dar opera lui Lăcusteanu nu e numai un document social. E mai cu seamă unul de caracterologie. Omul nici nu s’a preo- cupat să fie măcar sincer. El a fost sincer din orgoliu. . . Egoist şi vanitos, convins că are o cultură rară, dominând pe cei ai casei, cărora li se adresa în scris, nici măcar nu-şi punea pro- blema sincerităţii. El era definitiv ca un augur. .. Dacă n’ar fi fost atât de plin de el, nici n’ar fi dat atâtea sfaturi, n’ar fi avut pretenţia să explice atâtea. El reprezintă ca nici o altă operă românească a veacului trecut o concepţie proprie a lumii, o Weltanschauung, oricât de mărginită. .. .Are păreri politice, morale (mai ales), militare (evident) şi artistice, cât vreţi. Scrie despre fiul său: Mişu împlinea vârsta de 20 de ani. Intra în lume cu o educaţie perfectă. Vorbea cu multă agilitate limbile franceză şi germană. Desena binişor (îi păstrez mai multe eşantioane de pei- sagiu şi planuri topografice de când era în şcoală). Avea un spirit pătrunzător. r66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără să înveţe clavirul punea cântece româneşti pe clavir, între altele lamen- tabilul cântec « brr, oiţă, brr * care îl cânta la perfecţie şi cu multă duioşie şi care l-au lăsat suvenir în familia lui. Fireşte că a căuta vreo valoare intrinsecă unor asemenea păreri n’are nici un sens. Au însă una absolut considerabilă, dacă din categoria valorilor specifice trecem în acea a valorilor psi- hologice. In loc să le considerăm adică drept fenomene în sensul fenomenologiei, să le transformăm în obiecte existenţiale, psi- hologice şi apoi într’o nouă judecată să le preţuim semni- ficaţia artistică. Socotite astfel ca material, ele au un ce propriu ca savoarea frustă a cântecului poporan, faţă de o poezie populară corectată de Alecsandri. Părerile despre artă, judecata lui despre lume nu sunt aci decât funcţiuni caracterizante. Toate con- tribue să realizeze un personaj unic în scrisul nostru, în veacul trecut, pe el însuşi. Colonelul Grigore Lăcusteanu creează, într’o atmosferă ciudat tolstoiană (vezi armata rusă în adăposturi subterane, în faţa Giurgiului, vezi încartiruirea trupelor ruseşti la 1848), probabil înainte ca Tolstoi să fi publicat Război şi Pace (apărută în 1872). De altfel un fel de sensualitate a plasticului, o pedanterie a amănuntului care devine sugestiv îl apropie pe ofiţerul nostru de ofiţerul rus, cu care e oarecum contemporan, căci la interval numai de vreo 15 ani trăiesc cu armatele ruseşti în câmpiile muntene cam aceleaşi episoade. Deşi îmi propusesem să nu mai ocup spaţiul cu citate, de vreme ce Amintirile au apărut chiar în revistă, socot totuşi ne- cesar să citez aci în mijlocul acestor consideraţii episodul: O serată scandaloasă la Bal masque (întâmplat când naratorul, deşi căpitan, era dar un adolescent de 18 ani şi jumătate), moment prezentat cu un viu sens epic: Intr’una din zilele carnavalului 1832, am fost orânduit dejurnă (de ser- viciu) peste cazarmă. Pe la vremea prânzului, când credeam că nici un şef superior nu o să viziteze cazarma, m’am repezit acasă să prânzesc cu mumă- mea (fiind locuinţa în apropiere de cazarmă). Printr’o întâmplare, vine coman- dantul regimentului, colonelul Băleanu, nu mă găseşte şi ordonă adjutantului ca îndată ce voi veni să-mi ia sabia. Seara mă duc la colonelul, îl rog să mă ierte, îmi zice că voeşte să ţie strict disciplina militară, mă pofteşte la ceai, îl refuz şi mă duc supărat la cazarmă. In seara aceia erau serate de baluri mascate (cluburi). Eu neputând merge la clubul cel mare (Noble club) fără sabie — şi de temere ca să nu mă afle AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 167 •colonelul — am rugat pe lieutenantul Alexandrescu, comandantul roţei a 4-a să mă însoţească la un club de al doilea ordin (Ia Burlan). Amicul meu a consimţit şi ne-am dus împreună. Intrând în club, ne-am oprit în pragul uşei salonului; văzând înghesuiala din lăuntru sălii, de mulţimea ofiţerilor ruşi şi a femeilor publice, ne-am retras in camera laterală, ne-am aşezat amândoi pe o canapea, distrându-ne cu câte un pahar de ceai. Deodată ne pomenim cu un maior de infanterie rusesc că se pune in faţa noastră şi mă întreabă: « Ce eşti tu? General de panduri? * Eu tac. « Spune ce eşti ? Feldmarşal ? » repetă muscalul. Alexandrescu îmi zice « Răspunde-i ruseşte, ca să ne scăpăm de el *. « Căpitan * îi zic eu. « Căpitan * îmi zice el, înjurându-mă de mumă. Până a nu isprăvi vorba, i-am aplicat o palmă ca un trăznet. Amicul meu Alexandrescu ca printr’un instinct, i-a trăsnit şi dânsul alta pe partea cealaltă a obrazului. Muscalul uimit pune mâna în pieptul Alexandrescului; tovarăşul meu, deşi mărunt la trup şi slab ca o iasmă, dar era vânos şi iute ca iarba de puşcă, îl înghesue în colţul zidului şi bate pe muscal cu pumnul în cap şi prin fălci. Sărmanul muscal cerea ajutorul celorlalţi ofiţeri, dar în zadar, căci în momentul care se petrecea scena ofiţerii fugeau, care cu şapca, care cu capul gol, lăsând săbiile în salon (de temerea judecăţii militare). După săvârşirea operaţiei, căci abia am scos pe muscal din mâna Alexandrescului, ajutat fiind eu şi de căpitan Costache, ajutorul poliţiei, care şi dânsul din când în când mânca câte o palmă dela Alexandrescu pentru ameste- cul său, iar dânsul la fieşcare palmă îi răspundea prin « Sărut mâna, domnule ». Ofiţerii ruşi adunaţi toţi pe scara antreului din afară ne trimeteau parla- mentari, rugându-ne să ne împăcăm. Intâiu am refuzat, iar mai în urmă am consimţit, fiind insulta răzbunată şi cu condiţia ca tot maiorul să-mi ceară excuzuri. Atunci ofiţerii s’au întors în club, înduplecând pe maiorul să-mi ceară ertare şi să ne dea la toţi un supe pentru împăciuire. Eu, temându-mă de vreo cursă din partea ofiţerilor la masă, am trimis un bilet prin ordonanţă dela club, prin care rugam pe toţi ofiţerii cari îi va găsi la cazarmă să vie la club. Au şi venit îndată vreo zece ofiţeri, pe cari ofiţerii ruşi i-au primit cu o curtenie distinsă şi ai noştri încă nu corespundeau mai puţin. Toţi au fost poftiţi la masă, supeul a fost splendid şi garnisit cu o sută de sticle de şampanie. In timpul veseliei a venit şi comandantul rus ca să cerceteze scena întâm- plată, însă nu au putut afla nimic oficial dela ofiţeri, dacă nu misterios, carele s’au şi retras liniştit, fără a da pricină la un nou scandal. A doua zi, comandantul colonelul Iacobson au raportat incidentul generalului Chiselev, care au ordonat şefului oştirei prin grai (recomandându-i discreţia) ca să-i prezenteze la cea dintâiu Duminică pe Alexandrescu ca ofiţer de ordo- nanţă, ca să-l vază (căci pe mine mă cunoştea). In cea dintâiu Duminică, după ce au primit generalul ordonanţele, îi zice Alexandrescului: « Iţi mulţumim, Domnule, şi doresc să-ţi moderezi şi să-ţi calmezi caracterul, ca să preîntâmpini nenorocirile cari te-ar ameninţa ». Tipul e crâncen, abil şi de o vitalitate egotistă remarcabilă, ştie să ceară ceea ce i se cuvine, la nevoe e necuviincios nu i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numai cu caimacamul dar şi cu Vodă însuşi. . . Peste un simplu comitet şcolar în conferinţă, dă energic busna, dacă e vorba de « Mişul lui». «A treia zi după examen, întrunindu-se comitetul şcoalei spre revizuirea notelor examinatoare, au decis primirea în şcoală a câtor trei elevi Lăcusteanu, Lahovary şi Stoica în clasa I. Eu socotindu-mă în drept a pretinde a se trece Mişul meu în clasa a Il-a în urma atâtor silinţe la învăţătură din parte-i şi constatări din partea profesorilor examinatori am intrat în camera de desbatere a comitetului spre a susţine justa mea pretenţie. . . După o discuţie violentă din parte-mi, care a şi provocat demisia unuia din membrii Comitetului, etc.. . . *. Personajul are toate arterele şi vinele prinse în concret, e voluntar ca viaţa însăşi în impulsiile ei ■ . . Şi subt aspectul acesta valoarea acestor amintiri e neobişnuită. E o sinceritate egotistă, inconştientă de felul ei, nu construită din afară, ea creşte din celulele ei proprii desvoltate, evoluate. Ofiţerul dârz cu orizontul închis, orgolios, al veacului trecut, care-şi adap- tează rostul lumii întregi menirii lui intense, urmează apoi legea telurică, a perpetuării oarbe, în progenitură. . . Nimic de altfel în scrisul românesc nu se aproprie de dramatismul intens şi colorat, de emoţia ultimei părţi, în care e povestită viaţa şi moartea Mişului. . . (In deosebi «Intrarea Mişului în lume»). S’a discutat prea mult chiar despre sensul autenticităţii, for- mulă pe care am folosit-o noi la început ca un sens specific, dar care mai târziu a fost greşit răstălmăcită. In genere tinerii scriitori care au adoptat-o au asimilat-o cu jurnalul, cu pove- stirea la persoana întâi, cu acel eu care dă punctul de reper şi coordonare momentelor unei povestiri. S’a uitat însă că sunt şi povestiri la persoana întâi, care nu sunt autentice. Autenti- citatea presupune neapărat substanţialitatea şi de fapt amândouă atributele nu sunt decât moduri de considerare ale obiectului. Un jurnal poate să fie searbăd şi precar ca o compoziţie şcolă- rească. De altfel foarte uşor el devine o modă inexpresivă. . . Jurnalele celebre pe drept cuvânt sunt cele care creează perso- najul, care dau expresie unui conţinut substanţial... E de sigur jurnalul lui Amiel, e de asemenea şi jurnalul Măriei Bashkirtseff. Niciuna dintre opiniile acestei copile nu poate fi luată în serios, AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 169 dar ce bogăţie de celule organice, ce dinamism de elan vital e întregul însuşi. . . Amintirile Colonelului Lăcusteanu sub unghiul acesta trebue judecate, căci depăşesc totul prin lipsa oricărei atitudini livreşti... Filozoful, oricum, poza; fetiţa aceea rusoaică avea conştiinţa că jurnalul ei va fi cetit şi cocheta cu stilul; dar colonelul pensionar şi aprig nu se adresa decât familiei lui... Numai uneori Filimon (prea retoric) şi Ion Ghica, prea literat, prea doritor de pitoresc, izbutesc, vorbind despre aceeaşi lume, să poată evoca atât de autentic şi de intens ca Grigore Lăcus- teanu. Nici unul nu are însă marea lui bogăţie epică (fireşte, lăsând deoparte acea balsaciană prezentare marelui Ban Tudo- rache Văcărescu, din «Moravuri de altă dată »). Şi ei birue doar când se referă la evenimente trăite de ei înşişi, căci alt- minteri nu fac decât literatură în gustul timpului, şi în privinţa aceasta sfârşitul romanului lui Filimon e de un melodramatism nu departe de haiducii lui N. D. Popescu. Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu îţi dau impresia tulburătoare a manuscrisului unui roman de proporţiile « Răz- boi şi Pace », fără ideologia romancierului rus, dar de aceeaşi originară putere de creaţie, din care s’au pierdut trei sferturi, nu în ordine, ci la întâmplare, din totalul foilor... Viziunea e de tablou sfâşiat cu cuţitul, călcat în picioare, zdrenţuit, şi pe care îl întinzi, prins sufleteşte, solicitat puternic şi sensual să închipui restul... Nu numai că n’a pierdut valoarea care se cuvenea fragmentului, dar parcă participă şi din acea frumuseţe vie, pe care o urmărea Rodin când schilodea în parte sta- tuile sale. CAMIL PETRESCU CRONICI CUVINTE DESPRE EMINESCU Cuvântare rostită cu prilejul dezvelirii monumentului executat de sculptorul Oscar Han, solemnitate care a avut loc la Constanţa în ziua de îs August 1934, în prezenţa Majestăţii Sale Regelui Carol II. Sire, Când mi s’a încredinţat înalta sarcină de a reprezenta Fundaţiile Culturale Regale la această solemnitate, care, prin Augusta pre- zenţă a Majestăţii Voastre, prin covârşitoarea personalitate a lui Eminescu şi prin impunătoarea realizare plastică a meşterului Han, ia proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, o firească sfială şi o copleşitoare emoţie m’a cuprins. Pentru acei care îşi dau seamă de adânca lor semnificaţie, asemenea clipe nu se trăiesc des. Şi pentru mine unul, o astfel de sărbătoare — odi profanum vulgus et arceo — nu înseamnă şi n’a însemnat nici când, o simplă festivitate cu banchet şi discurs, ci o răspântie istorică, o clipă de pietate şi reculegere, o revizuire a căilor străbătute, un popas şi o culme. Numai cercetând ce a fost, ne e îngăduit să înţelegem ce este şi să bănuim ce va fi. Şi numai aceluia care e în stare să străbată cu sufletul lui întreg calvarul unui neam, îi e dat să se pătrundă de măreţia unui ceas, ca cel de faţă. Eminescu însuşi, ca să poată întrezări atunci România de acum, a trebuit să se întoarcă cu gândul înapoi şi să privească viitorul de departe şi de demult, dela 1400. Viitorul acela întrezărit suntem noi, noi aceştia cărora ne-a fost hărăzit să trăim aevea visul lui suprem. Sire, Chipul blajin al chinuitului proroc şi precursor al unităţii noastre naţionale în două feluri a cristalizat în conştiinţa popu- lară: un Eminescu tânăr, senin, romantic, un Eminescu frumos, acel Eminescu care dela Cernăuţi la Sibiu şi dela Sibiu la Blaj, CUVINTE DESPRE EMINESCU 171 cioplea în taină metalul pur al expresiei locale, din a căreia laolaltă topire avea să iasă unificarea limbii româneşti, şi un Emi- nescu prematur îmbătrânit şi obosit până la istovire, atât de pră- păstioasele piedici ale unui suiş, anevoios şi ameţitor, dar triumfal, cât şi de micile mizerii ale unei soarte haine. Numai zece ani de existenţă fizică despart pe cei doi Eminescu, dar secole de cul- tură stau nedumerite şi inexplicabile, între ei. Ceea ce s’a petrecut în creerul efervescent al poetului, dela primele dibuiri şi până la «Luceafărul» nu s’a putut desfăşura aiurea, decât în veacuri lungi şi multe, de trudnică şi lentă evoluţie. Claviatura lui sufletească cuprinde toate epocile istoriei româneşti, dela des- călecare şi până dincolo de puţinele lui zile şi în tumultoasele ei accente se adună răzvrătirea unui întreg popor desmoştenit, care prin ele îşi clamează stihiilor dreptul lui la viaţă. Verbul lui vijelios s’a revărsat huind ca năboiul potopului pe o întinsă pustietate, pe care a fecundat-o şi din ale cărei roade vieţuim şi azi. Pentru a transpune miracolul Eminescu în altă zonă literară, în Franţa de pildă, ar trebui să ne închipuim un poet, care să fi deschis ochii înainte de Malherbe, pentru a-i închide după Paul Verlaine. Pe când mărunţii grămătişti regionali căutau, unii să întoc- mească o limbă după canoanele lor puerile, alţii să învie morţii, latinizând slavonisme fireşti şi de mult împământenite, apare Eminescu, ca un stejar din basme, ivit peste noapte, cu coroana cât tot cerul care acoperă ţara lui Mihai Viteazul şi a Marelui Rege Ferdinand I şi cu rădăcinile înfipte în toate colţurile ei. Fericit inspirată a fost unealta meşterului, când a impus materiei inconştiente să ne redea pe Eminescu cel dintâi şi tot atât de inspirat a fost făuritorul, când a ales operei sale locul pe care i l-a ales. Acest Eminescu, de aci înainte al lui Han, e cel menit să se imprime şi să rămână în sufletele tuturor. Cu farul genovez în spate, ca un paznic, cu marea în faţă, ca un omagiu şi ca un simbol, superb ca un Făt Frumos, idealizat cât trebue şi parcă spiritualizat, acest Eminescu reprezintă pe acel vizionar de geniu, care a bătut cu piciorul toate ţinuturile şi toate pote- cile ţării sale, cu doina pe buze, cu neantul în buzunare şi cu România Mare în inima lui. E în tradiţia poporului nostru, ca cele sfinte să fie aşezate în loc ferit şi la o oarecare distanţă de cele lumeşti. înălţarea alta- rului în locul în care se înfigea săgeata legendarului arc voievodal e o dovadă. Aşa hotărîseră din vechi domneştile orândueli şi voia voită a celor bătrâni boieri şi ctitori, şi bine a făcut artistul că şi-a plecat urechea şi cugetul la porunca lor. Numai un astfel de loc se cuvenea unui asemenea monument şi un astfel de loc i-a fost găsit. E un monument trebuitor la aceste vremi cumplite, 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e un monument frumos, e un monument românesc. Concepută într’o formă statică, cum e şi rostul ei să fie şi realizată în des- mierdate rotunjimi, statua elegiei de sub bust, dă întregului mo- nument un desăvârşit echilibru clasic. Impunător în patriciana lui izolare, l-am privit pentru întâia oară, într’un glorios răsărit, când primele raze ale soarelui, deabia ieşit din adâncuri, veneau să binecuvânte şi să nimbeze ca într’o apoteoză, fruntea boltită a poetului, pe când de sus cobora în zbor planat, un albatros imaculat, ca un trimis al Dumnezeirii, încremenit în încântare. Priveliştea era prea frumoasă. Am închis ochii. Şi în acea clipă, închipuirea m’a dus în nopţi senine, în care aceeaşi lună, lune- când, cum zice Eminescu, pe-a lumii boltă şi plutind «pe mişcă- toarea mărilor singurătate », aceeaşi lună care şi-a găsit în hoinarul dela Ipoteşti un cântăreţ fără egal, aceeaşi lună care, pe aceleaşi maluri stâncoase ale aceluiaşi Pont Euxin, va fi luminat trista cale a lui Ovidiu printre Sciţii barbari, însemna înaintea celui mai mare poet al Neamului, drumul la stele. Acest palid ochi al eternităţii va găsi de-aci încolo doi mari poeţi, încremeniţi ca două santinele, la cele mai înaintate posturi ale latinităţii. Sire, La început a fost cuvântul. Aşa începe povestea omenirii. La început a fost Eminescu. Aşa începe realitatea literaturii româ- neşti. Aşa începe Istoria Românilor însăşi, care, după un mileniu de comprimare, prin el prinde glas. Peste mormântul Voievodului răspus la Turda, ca şi peste acel al Regelui învingător dela Alba Iulia, pluteşte duhul sfânt al Visătorului, împăcat cu sine în veşnicie. Sire, Sabia cucereşte, spiritul justifică. Un popor merită să trăiască în măsura în care e creator de valori spirituale, evaluate după cantitatea şi calitatea culturii pe care o conţin zăcămintele lui sufleteşti şi pe care, la scadenţă, trebue să le aducă tribut la ma- rele tezaur comun al umanităţii. Istoria toată stă mărturie că această lege e implacabilă. Popoarele care n’au avut de partea lor decât numărul şi forţa au dispărut fără urmă de pe suprafaţa pământului; pe când celelalte, chiar dacă materialiceşte au dis- părut, prin gânditorii şi artiştii lor dăinuesc în noi şi ne călăuzesc nouă paşii şovăielnici, prin ignoranţa opacă şi întunericul cel fără de fund. Opera marelui vizionar Eminescu e o peremptorie chezăşie de durabilitate a operei Marelui Realizator, Regele Fer- dinand I, a celei mai mari opere pe care a putut-o vreodată visa un popor. DE DOUĂ MII DE ANI 173 Astăzi, 15 August 1934, şi aci, pe malul Mării Negre, în această clipă de înălţătoare solemnitate, în faţa istoriei, în faţa nemăr- ginirii, în faţa eternităţii, prin Augusta prezenţă a Majestăţii Voastre, s’au pecetluit încăodată nepieritoarele legături ale slă- vitei noastre Dinastii, cu cele mai înalte aspiraţiuni ale acestui neam, simbolizate în fapta de bronz a sculptorului Oscar Han. Şi acum, înainte de a reintra în viaţa profană, să ne rugăm, Sire, pentru cel dus, pentru cel prezent, pentru cel etern, dorind duhului său fără de moarte şi reîntruchipării lui materiale, ceea ce singur şi-a dorit: Să-i fie somnul lin Şi codrul aproape Să aibă-un cer senin Pe ’ntinsele ape. AL. O. TEODOREANU DE DOUĂ MII DE ANI Romanul d-lui Mihail Sebastian a apărut cu o întârziere de câteva luni. Gazetele ne aduceau mereu câte un buletin care arăta pricina acestei întârzieri: d. Nae Ionescu făgăduise o pre- faţă care nu era încă scrisă. Le avem acum, aici, şi romanul d-lui Mihail Sebastian şi prefaţa d-lui Nae Ionescu. «De două mii de ani» e un jurnal: al suferinţelor, transcrise patetic, pe care şi le descopere tânărul Iosef Hechter. Să ne grăbim să adăogăm că suferinţele acestea ale lui Hechter nu sunt cu totul insupor- tabile. Ca student, primeşte în răstimpuri câte un pumn sau câte o palmă dela nişte colegi care urmăresc cursurile profeso- rului Ghiţă Blidariu. Accidentele de acest fel sunt întotdeauna neplăcute: un pumn sau o palmă, în anume împrejurări, nici nu lovesc obrazul sau pieptul, ci izbesc deadreptul în suflet, năruind acolo sentimente pe care le bănuiai foarte puternice. Dar de aici până la o mare, până la o insuportabilă suferinţă e un drum lung. Veţi zice, împreună cu Iosef Hechter: « Nu lua, d-le, lucrurile cu prea mare uşurinţă. Uiţi că Hechter e bătut nu pentru că ar fi săvârşit o faptă socotită rea (şi atunci bătaia ar fi avut un caracter represiv şi chiar etic), nici pentru că între omul Hechter şi cei care îşi fac o plăcere gratuită din a-1 bate ar fi existat vreun conflict (şi atunci bătaia ar îmbrăca un caracter pasional şi oarecum îndreptăţit). Uiţi că Hechter e bătut fiindcă e evreu, numai fiindcă e evreu, fără nici o altă pricină? » Se poate să aveţi dreptate — dar cum dreptatea se poate îm- părţi, iată şi eu am dreptate când opun lui Iosef Hechter, evreul >74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care e bătut fiindcă e evreu, atâţia şi-atâţia protestanţi arşi pe rug fiindcă erau protestanţi, atâţia şi atâţia negri linşaţi numai fiindcă nu erau albi, atâţia şi atâţia Francezi ucişi fiindcă erau Francezi şi numai din cauza asta (1914—1918), atâţia şi atâţia Nemţi măcelăriţi fiindcă erau Nemţi (1914—1918), şi aşa mai departe. Nu vă grăbiţi să-mi răspundeţi: Francezii au fost ucişi de Nemţi şi Nemţii de Francezi, fiindcă se aflau în război. Căci nu trebue să caut prea mult ca să vă citez cazul atâtor Francezi asasinaţi de Francezi, atâtor Nemţi asasinaţi de Nemţi. Amin- tiţi-vă numai revoluţiile prin care au trecut cele două popoare. Vă aud însă: Francezii ghilotinaţi n’au fost ghilotinaţi fiindcă erau Francezi, Nemţii împuşcaţi n’au fost împuşcaţi fiindcă erau Nemţi — ci, unii şi alţii, fiindcă nu împărtăşeau nici ideile şi nu aveau nici interesele stăpânilor din momentul politic pomenit. E aşa cum spuneţi. Dar ia să vedem: Iosef Hechter şi Marcel Winder sunt ei bătuţi numai pentru că sunt Evrei — sau pentru că ei sunt un anume fel de Evrei ? Că doar nu toţi Evreii sunt bătuţi. In Germania de pildă, studenţii evrei sunt daţi afară din Uni- versitate, profesorii evrei sunt goniţi peste frontieră, iar lucră- torii evrei sunt trimişi în lagăre, dar bancherul evreu Schroder nu e supărat de nimeni. Iosef Hechter este bătut de băieţii din burghezia românească, nu fiindcă ei ar fi antisemiţi, ci fiindcă ei sunt supuşi legilor de concurenţă care fac din Iosef Hechter un candidat la aceleaşi profesiuni libere la care aspiră cei care îl bat. Asta e realitatea. E monstruoasă, cum afirmă unii dintre Evrei ? Nicidecum. E o fatalitate inexorabilă, cum afirmă exegeţii antisemitismului şi d. Nae Ionescu ? Nici atât. E doar o stare de lucruri, un fapt cum zice d. Nae Ionescu. Numai că d. Nae Ionescu atribue acestui fapt cauze metafizice, ba chiar organice faţă de care Evrei şi creştini sunt neputincioşi. «Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului». De ce? întreabă Iosef Hechter. « Iac’aşa. Fără nici un de ce: doar fiindcă e Iuda». II II « Iuda suferă — scrie d. Nae Ionescu — pentru că din momen- tul în care a refuzat să recunoască pe Christos-Mesia, ancorân- du-se şi mai departe — pe nedrept sau pe nedrept — în calitatea lui de popor ales, el e dator faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de disolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că a născut pe Christos, l-a văzut şi nu a cre- zut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii — noi ». Că Evreii vor suferi numai fiindcă sunt Evrei şi că această sufe- rinţă a lor face parte din natura lucrurilor — fiind prezisă chiar Evreilor, — iată ce alcătueşte pretextul unei desbateri pur DE DOUĂ MII DE ANI 175 teologice. Mai ales că n’o afirmă d. Nae Ionescu. O găseşte gata formulată în textele profeţilor Evrei pe care îi citează Pascal: Ils portent avec amour et fideli te ce livre ou Moîse declare qu’ils ont ete ingrats envers Dieu... C’est visiblement un peuple fait expr&s pour servir de temoin au Messie. II porte Ies livres, et Ies aime, et ne Ies entend point. Et tout cela est predit: que Ies jugements de Dieu leur sont confies, mais comme un livre scelle ». Dar d. Nae Ionescu e mai înainte de toate: om politic. D-sa recurge la argumente teologice numai ca să se slujească de ele în momentul politic ales de Mihail Sebastian. Când Iosef Hechter îi dă un caet gros din foile căruia se ridică o lamentaţie şi o sfâ- şietoare întrebare: De ce ? De ce sunt lovit ? De ce e bătut Marcel Winder? — d. Nae Ionescu îi răspunde lucid, vreau să zic refractar oricărui sentimentalism turbure: Te bate fiindcă, deşi voi l-aţi vestit lumii pe Mesia, deşi cărţile voastre spun limpede că Mesia va veni, şi în sfârşit deşi chiar voi l-aţi născut, când Mesia a venit voi nu l-aţi văzut. Aţi avut « solzi pe ochi». Măr- turisesc fără sfială că pentru a întări o poziţie politică şi pentru a îndreptăţi suferinţa lui Iosef Hechter nu era nevoe de o expu- nere a cazului Iisus. Că a fost o vreme în care Evreii erau bătuţi numai fiindcă refuzau să recunoască — un lucru atât de simplu totuşi — că Mesia a venit — e adevărat. Că mai sunt încă unii care bat din când în când câte un evreu, ca un fel de represalii tardive împotriva răstignirii lui Iisus iarăşi e adevărat. In Rusia ţaristă, un profesor a sărit să scape un evreu din mâinile unui ţăran care-1 bătea cu poftă. După ce a izbutit să-l scoată din mâi- nile ţăranului, profesorul a dorit să ştie de ce a fost bătut ovreiul. S’a încins următorul dialog: — De ce-1 bătuşi, măi omule? — Fiindcă-i evreu. — Ei, şi dacă-i evreu ? — A răstignit pe Domnul Nostru Isus Christos. — Bine, măi omule, dar asta s’a întâmplat acum două mii de ani... — Se poate. Dar eu ieri am aflat. Ceea ce spune în prefaţa sa d. Nae Ionescu e atât de adevărat încât naşte o îndoială: n’o fi — cum spune un scriitor englez — şi contrariul tot atât de adevărat? III Având «solzi pe ochi», Evreii n’au văzut că Mesia a venit. Mai grav încă: ei continuă să-l aştepte şi azi. Nu vom relua aici o desbatere atât de veche, pentru a scuza orbirea Evreilor. De ce nu l-au crezut pe Christos, Mesia? Pascal răspunde: « Les juifs etaient accoutumes aux grands et eclatants miracles, et ainsi, 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ayant eu Ies grands coups de la Mer Rouge et la terre de Canaan comme un abrege des grandes choses de leur Messie, ils en atten- daient donc des plus eclatants, dont ceux de Moise n’etaient que Ies echantillons ». Aşa dar Evreii trebue să sufere şi vor suferi până la sfârşitul lumii, fiindcă nu sunt creştini. Numai creştinii au «o ieşire», cum scrie d. Nae Ionescu şi cum pare evident: mântuirea. Nu- mai că sunt foarte mulţi neevrei care şi dânşii au solzi pe ochi: adică, oameni care nu sunt creştini. Pe aceştia însă nu-i bate nimeni — şi nimeni nu le pune la îndoială românismul sau fran- ţuzismul sau nemţismul lor. Hechter spune că el e un om dela Dunărea Brăilei, ceea ce-i neîndoios, de vreme ce strămoşii lui au fost tot oameni dela Dunărea Brăilei. Dar d. Nae Ionescu rectifică: nu om dela Dunărea Brăilei ci «evreu dela Dunărea Brăilei ». De ce ? Fiindcă acum două mii de ani Evreii nu au recunoscut pe Mesia. Hechter nu poate fi om dela Dunărea Brăilei — numai din pricina aceasta, deşi Charles Maurras, păgân mărtu- risit şi anti-creştin, când spune că e francez din Midi nimeni nu sare să-i spună: fiindcă ai « solzi pe ochi » nu eşti francez din Midi,ci păgân din Midi. Şi Maurras mărturiseşte fără ocoluri că nu-1 interesează ca roman ce spun cei patru evanghelişti despre Christos, fiindcă puţin îi pasă ce spun patru evrei despre un al cincilea evreu. D. Nae Ionescu, am stăruit asupra acestui lucru, e om politic. De aceea nu se mărgineşte la confruntarea, ca să zicem aşa, istorică, a Evreilor cu responsabilităţile lor decurgând din antago- nismul creştinism-judaism. Nu numai că n’au recunoscut pe Messia acum două mii de ani, dar iată că în 1933 au fost iarăşi orbi şi n’au recunoscut revoluţia din Germania. Că n’au fost cu această revoluţie, Evreii, e adevărat. Dar oare numai ei n’au fost alături de ea? împotriva actualei« revoluţii » germane s’au rostit în 1932, şaptesprezece milioane de Germani. Deci nu numai Evreii. Iosef Hechter dela Spreea a fost bătut de colegii săi dela Universitate ca şi Iosef Hechter dela Dunărea Brăilei, nu fiindcă n’a recunoscut că Mesia a venit — ci fiindcă şomajul a devenit atât de ameninţător, încât Iosef Hechter trebuia înlăturat spre a face loc celor care n’au avut « solzi pe ochi». IV Era natural să se întâmple aşa: prefaţa atât de substanţială a d-lui Nae Ionescu, grea de observaţii şi judecăţi (noi am în- cercat să fixăm numai calitatea politică a acestor judecăţi), a dat romanului d-lui Mihail Sebastian «une portee» care depăşeşte răsunetul unei cărţi oarecare. Despre arta d-lui M. Sebastian se poate spune că întruneşte odată cu mijloacele de expresie cele mai DE DOUĂ MII DE ANI 177 desăvârşite şi nu ştiu ce forţă obscură de-a preface emoţia în inscripţie rece, detaşată şi mândră. Este ceea ce a realizat în lirică Jean Moreas. Poate că tonului aproape inuman al acestui jurnal îi găsim noi calitatea esenţială destinată să-l deosebească de lite- ratura obişnuită a transcrierii sensaţiilor şi emoţiilor în stare fierbinte — caracteristica literaturilor începătoare. Jurnalul lui Hechter — asta trebue spus negreşit — nu este şi nu poate fi jurnalul tânărului evreu întâmpinat de ostilitatea societăţii româ- neşti— ci numai al lui Iosef Hechter. Personajele care se agită în jurul lui Hechter sunt demascate cu o nemiloasă pătrundere, în afară de Ghiţă Blidariu, pentru care autorul manifestă un fel de dragoste respectoasă şi înfricoşată. Autoritatea lui Blidariu asupra lui e atât de puternică şi nediscutată, încât ajunge ca Bli- dariu să-i spună că «ar trebui să facă ceva care să-l lege de pă- mânt— o meserie făcută din certitudini », ca Hechter să accepte arhitectura la care nici nu se gândise. Iată acest moment în care autoritatea lui Ghiţă Blidariu se exercită cu o putere aproape neverosimilă asupra lui Hechter: — Desenezi ? — Da. — Bine ? — Destul de prost în « desenul artistic » cum se zice la şcoală. Destul de bine în desenul liniar. — Cu matematicile cum stai ? — Nu-mi plac enorm. Mă pricepeam în liceu, fără pasiune însă. Nu înţelegeam nimic din întrebările lui şi răspundeam mai de grabă intrigat, decât curios. Ce a urmat a fost uluitor. — Nu vrei să te faci arhitect ? Am tăcut. Glumeşte? încearcă o experienţă?» v Şi Hechter s’a făcut arhitect — şi încă unul conştiincios, fiindcă îl vedem spre sfârşitul romanului lucrând o casă chiar pentru Ghiţă Blidariu. Dacă studenţii evrei sunt redaţi cu o artă fără greş, dacă Sulitzer, Dronţu, Vieru, Buret şi ceilalţi sunt «lucraţi » cu o tehnică atât de clasică — admiraţia noastră se rezervă toată pentru cele câteva femei care au fost smulse de d. Mihail Se- bastian fie din mediul studenţesc (Marga),fie din lumea cosmo- polită dela Uioara (Marjorie). Să-i facem loc acestei cărţi în biblioteca noastră, acolo, lângă admirabilul roman al lui Jacques de Lacretelle, deşi nimic nu-i leagă pe orgoliosul Silberman şi pe bietul Hechter măcinat de incertitudini. Dar amândoi, şi Lacretelle şi d. Mihail Sebastian, s’au oprit cu emoţie în faţa unui miracol: «c’est une chose eton- nante et digne d’une etrange attention, de voir ce peuple juif subsister depuis tant d’annees, et de le voir toujours miserable ». SERGIU DAN 12 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE NOTE DESPRE «JAR» ŞI ROMANELE LUI LIVIU REBREANU La apariţia ultimului roman al d-lui Liviu Rebreanu, «Jar», accentul a fost pus, — şi în public, şi în critică, — mai ales asupra capacităţii de reînnoire a scriitorului. Prin aceasta se redeschidea o discuţie de nenumărate ori reluată. Aceea a importanţei, pentru un romancier, de a căuta să rupă limitele înguste ale unui gen, dând creaţiunilor sale aspecte cât mai diverse, inspirându-se din izvoare şi teme cât mai variate, într’un cuvânt, reînnoindu-se. In ce constă însă acest dar şi care este înţelesul său în cadrul fenomenului literar, iată un lucru despre care se vorbeşte mai puţin şi mai neprecis. Ar fi deci cazul să lămurim în ce constă această facultate, care este aproape unanim atribuită şi d-lui Rebreanu, — şi aceasta să o facem pornind tocmai dela opera acestui scriitor. # # # In adevăr, diagrama carierei d-lui Rebreanu arată o diversitate remarcabilă, dela un volum la altul. Diversitatea aceasta se vădeşte mai ales în înfăţişarea mediilor, a personajelor şi a fabulelor pe care şi le alege. Dela Ion, romanul care lansează şi pe romancier şi genul roma- nului la noi, şi în care ni se înfăţişează o lume jumătate de ţărani, jumătate de târgoveţi ardeleni, — lume cu pasiuni unitare, domi- nante, primitive aproape, şi mişcată într’un cadru de o ţinută specifică, — trecem la un roman de analiză psihologică adâncită, în care personajul principal ocupă cu autoritate primul plan al romanului, în care atmosfera şi cadrul nu mai sunt o simplă frescă vastă pe care să se detaşeze viaţa eroilor, ci determină însăşi această viaţă, — de vreme ce e vorba de război şi de atmosfera lui. Dela Ion la Pădurea Spânzuraţilor, pare să existe o distanţă imensă, determinată deci mai ales de imponderabilele ce creează « atmosfera » cărţii. Ciuleandra schimbă din nou, cu totul, decorul. Un alt cadru, cel al mediului monden şi boieresc, apare aci. Tema psihologică a personajului principal, care determină trecerea lui pe primul plan al cărţii, dominând cu totul restul planurilor şi al personajelor ei (ceea ce nu era cazul în Ion, dar se regăsea în Pădurea Spânzuraţilor), este un caracter şi al acestei cărţi. O deosebeşte totuşi de Pădurea Spânzuraţilor un lucru esenţial şi acesta e tot atmosfera. In ro- manul vieţii lui Bologa conflictul psihologic apărea ca o dependenţă, ca un rezultat al faptelor din afară, al atmosferei în care trăieşte NOTE DESPRE « JAR * ŞI ROMANELE LUI LIVIU REBREANU 179 eroul. Fără faptul războiului, conflictul n’ar fi existat. In Ciu- leandra însă, el este de natură pur interioară. Depinde de erou şi numai de el (în atât de mare măsură, încât această prea unică justificare face ca să nici nu mai existe de fapt o justificare valabilă a conflictului) şi s’ar produce independent şi indiferent de condi- ţiile exterioare. Acest mod de a lega datele problemei, — dela exterior spre interior, în Pădurea Spânzuraţilor, dinăuntru către în afară, în Ciuleandra, — face ca diferenţa dintre ele să apară totuşi mare. Şi mai mare apare distanţa la care se aşează Adam şi Eva. Roman cu personaje multiple şi artificial reductibile, străbătând istoria şi geografia cu o uluitoare dexteritate, — mai mult scenariu cine- matografic decât roman, — însăşi construcţia acestei cărţi putea apare criticii şi publicului ca o revoluţie. Tot atât de neaşteptat era şi Crâişorul, această biografie romanţată, pe care atâţia — neputând s’o lege de restul producţiei d-lui Rebreanu — au considerat-o fie ca un intermezzo, fie ca o distracţie de scriitor răsfăţat. Faţă de toate acestea, Răscoala a părut criticii şi publicului o eliberare. In sfârşit, aveai impresia că regăseşti pe Rebreanu, cel din Ion. Apăreau iarăşi ţărani, era şi aici vorba de apriga pasiune rurală a ţarinei.. . Mai putea lumea să înţeleagă, — indiferent dacă, în fond, ansamblul problemei se punea cu totul altfel în cele două romane. • Şi iată că Jar vine să destrame din nou această linişte. Cel pe care cetitori şi cronicari ar fi fost încântaţi să-l poată eticheta « romancier al ţărănimii » şi, catalogându-1 ca atare, să se liniş- tească într’o dulce rutină, — desminţea încă odată aşteptările, scriind o carte în care e vorba pur şi simplu de o fată care iubeşte, de un băiat care e meschin şi de o lume în care dragostea cu D mare nu mai are ce căuta. Aproape o variantă a clasicei teme « un băiat iubea o fată...», numai că de astă dată fata era cea care iubea... In faţa acestei ultime lovituri, critica şi publicul, plictisiţi de a nu putea cuprinde pe d. Rebreanu într’una din formulele obişnuite, au creat una inedită: e scriitorul care se reînnoeşte permanent. Şi au subliniat frumos la apariţia romanului Jar această facultate, s’au uimit în faţa ei şi astfel şi-au împăcat conştiinţa. * * # Cu aceasta însă, problema nu e rezolvată şi personal nu mă simt cu conştiinţa calmă. Căci nu e de ajuns să observăm schimbarea de cadru, de personaje, de fabulă, pe care o utilizează d. Liviu Rebreanu dela un roman la altul. Ci trebue să pătrundem sensul acestei modificări. Iar pentru a-1 pătrunde, trebue să analizăm 12* l8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce este dincolo de aceste cadre, de aceste personaje şi de aceste fabule. Ce le uneşte, în definitiv. Căci toate aceste lucruri, care se schimbă dela o carte la alta, sunt numai simple materiale. E ca şi cum, dacă d. Liviu Rebreanu ar fi sculptor şi ar sculpta o primă lucrare în marmură, o alta în argilă, o alta în lemn, iar cea din urmă în granit, ne-am mulţumi să subliniem această capacitate de întrebuinţare a unor materiale multiple, şi odată ce am constata-o, am considera rezolvată problema înţelegerii acestei sculpturi. (Aşa fac şi cei care, din Brâncuşi, observă doar gama multiformă a materialelor). Dar, de fapt, în toate aceste materiale, sculptorul toarnă unul şi acelaşi gând, una şi aceeaşi problemă, o unică şi unitară con- cepţie de viaţă. Gândul, problema şi concepţia lui de viaţă, trebue să le căutăm dincolo de înfăţişarea materialului. Tot astfel în roman, personajele, oricât de diverse, sunt simple ipos- taze de verificare a unei asemenea concepţii. Mediile deosebite ale romanelor servesc doar pentru o mai completă controlare a ei. Iar fabulele, oricât ar fi de felurite, trebue să se lege pe firul unor concluzii, care toate nasc un sentiment al vieţii unitar şi caracte- ristic. Misiunea criticii e deci să cerceteze, dincolo de varietatea aspec- telor de suprafaţă ale romanelor d-lui Liviu Rebreanu, unitatea lor profundă, în concepţia şi sentimentul de viaţă pe care îl res- frâng, deopotrivă. Oricât ar fi de deosebite în aparenţă, aproape toate personajele d-lui Liviu Rebreanu trăiesc sub semnul unui destin identic. Ca să-l analizăm cred că ne putem servi, mai bine decât de orice, de destinul Lianei, eroina din « Jar ». E un destin pe care cuvântul fatalitate ar fi deajuns pentru a-1 caracteriza. Soarta acestei fete cu judecata solidă, echilibrată, calmă şi sigură de ea, dar care, aproape pe nesimţite, aproape inconştient, se lasă cuprinsă de un sentiment nejustificat, cotropitor, absorbant şi care, în clipa deziluziei, o duce aproape automat la sinucidere, întreaga evoluţie către şi prin iubire (şi prin ea către moarte) a acestei fete, nu e prin nimic justificată. Această nejustificare reiese admirabil din faptul că în întreagă acea parte a cărţii în care e urmărită creşterea lentă a dragostei în sufletul fetei, eroul şi obiectul acestei iubiri este intenţionat lăsat într’un vag desăvârşit. Acest Dănduţ aproape că nici nu vorbeşte. Gesturile pe care le face sunt şterse, inexistente. Cele câteva cuvinte pe care le spune sunt mai mult frânturi de fraze, toate neexpresive. Văzând cum fata îl pri- veşte cu ochi din ce în ce mai turburaţi de dragoste, te întrebi care NOTE DESPRE « JAR » ŞI ROMANELE LUI LIVIU REBREANU 181 sunt, îrt definitiv, îndemnurile neînţelese ce o împing. Iţi vine să spui, bătrâneşte: aşa i-a fost scris. Iar moartea aceea dela sfârşitul cărţii e tot o moarte nejustificată şi nenecesară, o moarte care nici nu se petrece în maximul de tensiune al deziluziei, în clipa de dezolare şi jicnire, când implorările fetei au încercat zadarnic să reţină dragostea unui iubit nemernic, ci se petrece la rece, atunci când toată primejdia părea înlăturată, când lucrurile arătau că se liniştesc, când părea că toată drama aceasta se va rezolva totuşi în calm. Şi se petrece cu uşurinţa stupidă a unui gest oarecare, se săvârşeşte mecanic, aş spune chiar obligator. Pentru a doua oară ai impresia acelui comandament necesar care dirijează şi supune destinul eroinei. Un comandament care sfârşeşte prin a zdrobi o existenţă ce părea pornită, sub auspicii surâzătoare, pe căi cu totul opuse şi într’o atmosferă de nădejde senină. Iar acest spectacol trist al bietei fiinţe umane care nu poate să-şi depăşească soarta, — oricâte făgădueli ar fi avut de partea ei, — ci sfârşeşte tot prin a se frânge, biruită, peisajul acesta dezolant al micimii omului în faţa destinului său îţi lasă un gust amar de fiere, te copleşeşte ca o ruşine, te întristează ca o ceaţă. # # # Dacă ducem însă analiza mai departe, constatăm că toate perso- najele lui Rebreanu reproduc traectoria unui destin similar. Luaţi pe oricare din eroii romanelor sale, dela Ion şi până la Jar, şi veţi vedea că toţi trăiesc sub zodia implacabilă a unei porunci ce-i depăşeşte. Ion vieţuieşte sub porunca dorului său de pământ. Ana e o jucărie în mrejele aceluiaşi dor, care devine pentru ea destin. Bologa e prins într’o reţea din care nu va putea ieşi. Horia, din Crâişorul, merge, instrument al soartei unui neam, pe linia unei existenţe ce pare scrisă mai dinainte. Eroul din Ciuleandra trăieşte şi el în halucinaţia progresivă a nebuniei, fără nici un motiv aparent, şi îşi săvârşeşte viaţa întreagă fără nici o justificare îndestulătoare. In Răscoala, această diagramă a rolului destinului ajunge să ia aspecte extrem de interesante, căci în marginile aprin- derii şi creşterii răscoalei, toţi actorii ei trăiesc paralel un destin identic, supus unui comandament care îi preschimbă, pe fiecare în parte şi pe toţi deodată, în tot atâtea instrumente oarbe ale unor forţe inexplicabile. Exemplificarea puterii destinului se mul- tiplică astfel de tot atâtea ori în fiecare din aceşti eroi, şi se pro- sectează apoi pe un plan de ansamblu în destinul lor colectiv. In sifârşit, în Adam şi Ev a, tema ajunge aproape la o prezentare chematică, geometrică, demonstrându-se de-alungul a şapte vieţi, printr’o identică reproducere a unui destin, frânt în ciuda tuturor făgăduielilor, de forţele oarbe ale unei fatalităţi dominante. 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iar toţi aceşti eroi sfârşesc în mod identic, printr’o identică dezolare, existenţa lor de învinşi ai soartei. Toţi îţi dau acelaşi spectacol întristător, impregnând cu pesimism lectura cărţii. * * # Iată deci concepţia unitară care se poate regăsi în romanele d-lui Liviu Rebreanu şi sentimentul pe care ea îl naşte. Este vechea concepţie a destinului tragic, concepţie care domină întreaga tra- gedie grecească: omul înfrânt în lupta sa cu destinul. Ceea ce Grecii materializau într’o luptă concretă între oameni şi zei (sau ceea ce Freud pretinde că ar fi o simplă simbolizare a luptei omului, — ajuns pe planul civilizaţiei, — cu propriile sale instincte, — adică cu destinul său de animal), retrăieşte în romanele acestui realist sub forme de o crudă precizie, dar care se pot afilia la aceeaşi eternă alegorie. Iar tot aşa cum întreaga problematică a destinului împotriva omului, ce domină tragedia greacă, face ca sentimentul ce se degajă din această concepţie să fie de un sumbru pesimism, formele în care d. Rebreanu înscenează această luptă duc şi ele toate la un sentiment tot atât de întristător. * * # Este însă necesar să ducem aceste disocieri ceva mai departe. Dacă grecul intuia conflictul om-destin cu fireştile consecinţi ale subordonării şi înfrângerii omului, el rezolva dificultatea în care îl punea această tristă constatare, atribuind înfrângerea omului ispăşirii unui păcat ancestral. E lesne de observat că în problematica creştină s’ar putea astăzi porni dela aceeaşi premiză a păcatului strămoşesc pentru a găsi jstificarea constatării. Ar trebui însă ca să existe şi în lumea noastră modernă o prezenţă concretă a suflului de viaţă ireală, supranaturală, pe care Grecii o simţeau prezentă. Şi poate că lipsa acestei prezenţe a supra-naturalului explică de ce, pornit pe o cale care îi oferea firesc această posi- bilitate de justificare, d. Rebreanu totuşi nu ajunge la o filia- ţiune creştină a concepţiei sale de viaţă. Cum însă, în momentul când constaţi înfrângerea omului, întrebarea « de ce ? » se impune, ar putea să apară ciudată în orice literatură din lume prezenţa în scrisul cuiva a fatalităţii, cu rol dominant, dar nelegată de vreo justificare. In orice literatură afară de a noastră. Căci, nedând această motivare, d. Rebreanu întâlneşte pur şi simplu marea vână a concepţiilor de viaţă autohtonă. Neputând să dea rolului fatalităţii o motivare, — sau neglijând să o dea, — el ajunge să considere acest rol ca firesc, necesar. Prin aceasta fatalitatea abdică de fapt dela rolul de element tragic, — NOTE DESPRE « JAR > ŞI ROMANELE LUI LIVIU REBREANU 183 pe care îl avea de pildă în literatura grecească. înfrângerea omului de destin nu va mai fi o dramă, ci o necesitate, acceptată ca atare. De aceea nici nu vom găsi pe om luptând cu destinul, ca la tragicii greci, ci o acceptare resemnată a soartei, care, rezolvând problema necesităţii justificărilor, dă acestei concepţii şi un caracter pur românesc (această înţelegere a fatalităţii ca resemnare, — aproape ca o consolare, — fiind un element specific autohton). Şi aşa cum pentru sufletul românesc această concepţie determină o considerare nedramatică şi calmă a morţii, ea face ca şi în romanele d-lui Rebreanu moartea să nu aibă, în nici un moment, o aparenţă hâdă. # * * Reducând la o linie unitară diversitatea romanelor d-lui Rebreanu, prin faptul că în toate regăsim o concepţie şi un sen- timent al vieţii unitar, nu înseamnă că negăm existenţa reală a unei remarcabile capacităţi de reînnoire a acestui romancier. Ci căutăm pur şi simplu — aşa cum ne-am propus dela început — să deter- minăm ce înseamnă, ce poate să însemne însăşi ideea de reînnoire la un romancier. Căci să pretinzi că un romancier se reînnoeşte şi în concepţia şi în sentimentul său de viaţă este şi un non-sens şi o imposibilitate. Şi în orice caz nu este un compliment. Imposibilitate şi non-sens, fiindcă această concepţie şi acest sentiment sunt date fundamentale ale personalităţii şi temperamentului autorului. Prezenţa lor per- manentă şi necesară în scrisul său măsoară tocmai organicitatea şi autenticitatea acestui scris. Iar să spui că o concepţie şi un sentiment variază la un romancier dela un roman la altul este să-i atribui o lipsă categorică de organicitate şi de autenticitate în scrisul său. Reînnoirea însă există, după cum am văzut, în materialul în care se toarnă, divers, această concepţie. Iar forţa unui scriitor — şi lauda cea mai mare ce i se poate aduce — este în a recunoaşte capacitatea sa de diversificare a concepţiei sale de viaţă, în cadre sociale, în momente, în atmosfere istorice şi în personaje de o cât mai mare varietate. Căci astfel concepţia şi sentimentul său de viaţă se verifică pe un plan vast, îmbrăţişând în ipotezele ei diferite, întreaga varietate a înfăţişărilor lumii, o nenumărată faună umană, toate exemplarele ei posibile, social şi psihologic vorbind. Iar prin această diversitate de aspecte, într’o adevărată frescă de viaţă, a unei singure şi unitare concepţiuni a lumii, această concepţie ajunge ea însăşi să capete întreaga şi adânca ei semnificaţie. ION I. CANTACUZINO 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE UN GÂNDITOR ITALIAN: ALFREDO ORIANI După răstimpul de eroism dezordonat al celui dintâi Roman- tism, în Italia, ca în întreaga Europă, a urmat epoca virilităţii impozante, fie înnăscută — şi este cazul lui Giosue Carducci — fie văzută la alţii, mai ales la Carducci ori la Nietzsche — şi este cazul tânărului pe atunci Gabriele D’Annunzio. Gânditorul Alfredo Oriani, despre care este vorba aci, îşi înalţă statura pe linia acestei virilităţi post-romantice, în acelaşi timp şi loc — Romagna — unde s’a desvoltat, în toată deplinătatea, robusteţea carducciană. Când a murit Alfredo Oriani, în 1908, Italienii se întrebau miraţi cine este, cetindu-i necrologul — destul de trecut cu vederea, tîn ziarele locale, aşa cum se pot întreba, cu dreptate, cetitorii noştri. îndemnul de-a trezi, cu intenţie, această curiozitate mi-a venit însă dela constatarea că numele lui Oriani, destul de străin şi azi în Italia, începe totuşi să se valorifice la noi: pe lângă o scurtă prezentare a mea în « Gândirea » de pe vremuri, cu prilejul unor serbări comemorative, iată acum un studiu mai larg asupra ace- luiaşi, apărut, în limba italiană, la Cluj, datorit lectorului dela Universitatea transilvăneană, d. Francesco Anelli. # # # Bine nu ştie nici astăzi nimeni, dacă acest scriitor trebue so- cotit poet, filozof, romancier sau sociolog. După cum contem- poranii n’au putut înţelege bine niciodată ce voia. Şi apoi... a fost un om din cale-afară de arţăgos şi muşcător, un singuratec ursuz, retras într’un sat, cu cărţile lui. Şi Italienii l-au dat uitării. Până la moarte. Mai ales, până la întronarea noilor directive naţionaliste, care au afirmat supre- maţia de premergător a lui Alfredo Oriani. Şi l-au cinstit după merit. Au recunoscut în sihastrul dela Cardello întruchiparea acelei sincerităţi virile, ridicată azi la prestigiu de dogmă şi stil al vieţii italiene, acea sinceritate care explică singură prezenţa lui Giovanni Papini pe întâiul plan al culturii italiene. Oriani s’a născut acum optzeci şi doi de ani la Faenza, în Ro- magna. In locul vestit pentru pământul din care se ard cele mai trainice blide, smălţuite cu cele mai sticloase colori. A fost ro- magnol, din acele părţi apeninice, în care se înnoadă vinele de piatră topită de vulcanii subpământeni, în inima Italiei. S’a născut acolo şi a trăit în cel mai rebel mediu din câte se iveau către 1880 în ţara tuturor anarhiilor şi înfrângerilor. Bologna, capitala Romagnei, era locul de întâlnire al tuturor nemulţumiţilor şi revoluţionarilor; dar nici unul nu era mai aprig şi mai luminat UN GÂNDITOR ITALIAN: ALFREDO OR1ANI 185 la minte, în convorbirile cu prietenii, prin cârciumile de margine, ca Alfredo Oriani. Nu revoluţionar, nu anarhic, nu omul unui partid. Ci rebelul pentru plăcerea de-a contrazice tot ce era mediocru în viaţa italiană pe atunci. Prea luminat şi robust sufle- teşte, ca să coboare până la duşmănie contra unui om politic, a unei manifestări politice izolate. întreaga configuraţie a ţării sale — ba şi a întregii Europe mai apoi — l-a nemulţumit. Şi a reacţionat. Cum putea reacţiona un vizionar: denunţând posterităţii, cu un patetism vrednic de marea şcoală romantică, pricina nemulţumirilor sale, izvorîtă din con- ştiinţa antitezei în care se găsea cu propria-i vreme şi din eroica năzuinţă de anticipare a vremilor, mai bune pentru el, de azi. Frumuseţea literară a acestei figuri stă în sinceritatea impudică aproape cu care a ţinut să se definească în tot decursul operei, la tot pasul confundată cu autobiografia, chiar atunci când tinde la obiectivitate istorică. Iar pentru ca apropierea, întâmplătoare, de scrisul lui Oriani, să mijlocească direct o impresie, iată un fragment autobiografic, în care încearcă să explice motivele ascunse ale nefericirii sale: «... Trebue cineva să fi avut una din acele mame care ne rămân pentru totdeauna în suflet ca un cuţit într’o rană, spre a fi nefericit de copil, când nu pricepi încă; ori să fi strigat în agonie după cea din urmă dintre surori, simţind în nepăsarea ei o tăcere de lucru, spre a şti cum inutilitatea unei tânguiri devine uneori cea mai inexprima- bilă dintre torturi; trebue să-şi fi dat cineva sufletul unei femei, fără a o mai putea recăpăta, întrucât s’a ticăloşit, spre a cunoaşte cu adevărat ce este în spasmul unei degradări; trebue să fie cineva un erou şi să nu poată face nimic, să fie un geniu şi să nu poată scoate un cuvânt, să fi cerut totul dela viaţă şi, întâlnind moartea, să nu mai aibă ce-i încredinţa, nici o părere de rău, nici o nădejde, spre a se făli că va reînvia ca un fiu al Omului în toate veacurile, în semnul mângâietor al unui Paşte creştinesc ». Aşa intonate, s’au perindat, neştiute, marile cărţi ale singura- tecului dela Cardello. Iar fiecare din ele a fost «un apel lansat de pe o culme tot mai înaltă, către un popor tot mai îndepărtat» la picioarele lui. Astăzi însă, Italia oficială a dat publicului edi- ţia naţională a tuturor operelor lui Alfredo Oriani, care pentru contemporani era, cum îi ziceau în dialect romagnol ţăranii din preajma casei lui de ţară, «El Mat de Cardeal», nebunul dela Cardello. Fatala singurătate a marilor creatori şi a operei lor în lumea contemporanilor a folosit însă acesteia, supraevaluând-o şi creând în juru-i acea atmosferă de mit, fără de care nu se concepe o mare glorie în conştiinţa culturală a unei ţări. Impopular în viaţă, Oriani s’a complăcut de atare soartă (erau doar timpurile lui i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nietzsche!), înscriind drept motto al uneia din operele sale mai grandioase ca viziune — Lupta politică — acelaşi motto ca şi Ke- pler: « Cartea mea îşi va aştepta cetitorul». Aristocrat prin ati- tudine — de-o aristocraţie pe care ar fi admirat-o Alfred de Vigny — Oriani nu s’a sfiit să stea împotriva a toţi şi toate. Căci avea conştiinţa superiorităţii lui morale. Benedetto Croce, căruia îi revine necontestatul merit de a se fi ocupat cel dintâi, încă de prin 1908, de cazul Oriani, desco- perindu-i opera, publicată totuşi cu decenii în urmă, Croce îl socoteşte mai mare poet decât filosof, cu sistem aparte. Fireşte că dreptatea este, până azi, de partea acestei constatări, după cum n’ar greşi nici istoricul care ar contesta valoarea strict ştiin- ţifică a operei lui Oriani, din punctul de vedere al disciplinei sale; după cum ar avea dreptate politicul sociolog, care ar nega meri- tele aceluiaşi Oriani, din punct de vedere numai al preocupărilor sociale. El nu este poet, filozof, istoric, sociolog, în parte. Ci toate la un loc. Este, în primul rând, cel dintâi cugetător politic italian care, după epoca unificatorului cosmopolitism romantic, se ridică împotriva mitului superiorităţii străinilor; este araldul supremaţiei naţionale; este cea mai nobilă sinteză a erois- mului conştient, după nesusţinutele, dar avântatele manifestări analitice ale eroicului Risorgimento. Valoarea lui universală şi documentară trece însă frontiera naţională, căci multe din problemele unghiulare ale vieţii europene de azi, revizuirea de valori verificată, între Occident şi Orient în această epocă postbelică, mergând cu profeţia până la preco- nizarea marilor schimbări din Rusia, toate acestea se găsesc în cea mai populară din cărţile lui Oriani, intitulată «Revolta ideală ». «Istoric şi polemist, dramaturg şi poet, romancier şi gazetar, se poate spune că n’a fost câmp de activitate spirituală, pe care mintea lui creatoare să nu-1 fi parcurs şi explorat; totdeauna cu o manieră, cu un resentiment specific lui; dându-se întreg, având mereu prezente toate facultăţile şi exigenţele, în oricare clipă a activităţii; spre a lăsa astfel, cu fiecare carte nouă, aproape cu fiecare capitol, un nou autoportret» (Pancrazi). «Măreţia lui Oriani — spunea într’o «Mărturisire» a lui, Pa- pini, fiu spiritual al romagnolului — stă, după sine, în sintezele trecutului antic ori modern, lungi ore reduse ca proporţii, pre- cum şi în portretele minunate de oameni, care adesea dau viaţă acelor sinteze. In Anglia Oriani nu poate fi asemuit decât cu Carlyle; în Franţa cu Michelet...» A fost Italianul care, în cea mai sinistră clipă a vieţii naţionale, şi-a spus răspicat cuvântul: după sacrificiile de sânge ale Ri- sorgimentului, se impune înjghebarea unui popor italian, în locul UN GÂNDITOR ITALIAN: ALFREDO ORIAN1 187 gloatei italiene, lipsită de acel orgoliu al rasei, care determină o naţie mai bine să-şi rişte capul, decât să-l plece. « Singur pe munte — asemeni profetului pe care-1 înfăţişează apropiatul Nietzsche — Alfredo Oriani a putut contempla de sus evenimentele. Micii Italii, mică sufleteşte, i-a strigat: «Tre- zeşte-te, libertatea de care tot vorbeşti e o minciună de întrunire; singură autoritatea este izvor de dreptate »... «Adu-ţi aminte de originea ta; întoarce-te la tine însăţi; gândeşte-te că eşti Italia Romei, centrul, esenţa Catolicismului; eşti Italia lui Dante, voită de Dumnezeu, întru mărirea şi afirmarea credinţei... Răzvră- teşte-te, eşti slabă pentru că vrei să te faci slabă; deoarece oamenii tăi nu ştiu care ţi-e menirea în viaţa politică... ». A fi spus atare lucruri în Italia înfrângerilor africane, roasă de intrigi electorale şi de fanatism clerical, putea părea o nebunie curată. Pentru cei ce credeau a se pricepe în politică, Oriani părea un visător; părea un « diletant » şi era natural să fie lăsat la o parte, uitat; neînţeles, ori prea bine înţeles. Cine nu pricepea îi rămânea departe din indiferenţă; cine pricepea prea bine grăbea pasul, din laşitate» (Valentino Piccoli). Vremile l-au răzbunat mai degrabă decât ar fi crezut detrac- torii. Bună parte din formaţia ideologică, ba chiar culturală, a Italiei din zilele noastre i se datoreşte. întâi retrezirea spirituală din Toscana leonardistă a lui Papini; apoi cea naţionalistă. Căci Oriani, după constatările criticei din ţara sa, a lăsat « urme puter- nice în mentalitatea Italienilor veacului nostru; i-a învăţat pe oameni folosirea şi simţul scrisului, drept o armă de luptă; in- tuirea istoriei, ca a unei realităţi care nu se poate determina în atitudine pasivă, ştiinţifică, ci influenţabilă prin voinţa ome- nească; o realitate care nu este, dar se face, trebue să se facă (C. Pellizzi). ... Aşa, din lutul frământat cu aşchie de stâncă roşie, ars în dogoare de caniculă romagnolă, s’a întruchipat între dealuri ape- ninice una din figurile cele mai adânc gravate în sufletul italian din a doua jumătate a veacului trecut. Alfredo Oriani. Premer- gătorul. Unul din eroii idealismului activ de azi, pe căile nou deschise de « Revolta» sa «ideală ». Predestinat lucidităţii vizio- nare, sufletul lui, surprins în chip aducător aminte de trăsături michelangeleşti, s’a complăcut în acel tragism sever, izolat, care-1 precizează în psihoza mesianică a eroului romantic dar îi asigură ascendentul profetului, dincolo de graniţa vremii lui. Un orgoliu exaltat de voluptatea singurătăţii morale, din care se înalţă pe dunele platitudinii contemporane stânca prometeică a individualismului său. O existenţă asemeni. O casă de ţară. Multe decepţii. Cărţi multe. Ale altora puţine. Veleităţi de scuturare din lanţurile i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE propriei firi. Gânduri şi lipsuri. Răzvrătire şi moarte. Singur. In cimitirul de ţară dela Cardello Casola Valsenio, în părţile Ra- vennei funerare, în inima Romagnei tuturor revoltelor ideale. Sunt douăzeci şi cinci de ani de-atunci. Vremi şi ele asemeni. Obosită sufleteşte de înfrângerea în bătă- lia cu Romantismul, întregită teritorial prin nebănuita străduinţă a eroicei sale intelectualităţi carbonare, Italia anilor maturităţii lui Oriani era ţara înfrângerilor de tot felul. Şi a anarhiilor de tot felul. Aşa, « Revolta » lui putea găsi îndreptăţire. Nu putea însă trezi ecou. Oriani a murit singur şi neştiut. Doar câţiva tineri de i-au surprins chemarea. De altfel nici nu trebuia mai mult. Prin ei « Revolta ideală » avea să devină faptă. După un pătrar de veac. Pentru unii critici (Luigi Russo), Oriani om ar sta mai presus de operă. Ca mulţi alţi scriitori din aceeaşi vreme: D’Annunzio, pe urmă Giovanni Papini. Ca toţi acei scriitori, al căror «egocentrism biografic constitue forţa şi slăbiciunea artei lor». Prototip de scriitor romantic — după aceeaşi părere — în patosul lui Oriani rămâne în continuă luptă artistul cu gânditorul, misticul cu isto- ricul, estetul cu veristul. Sinteza sufletească n’o poate condiţiona pe cea a artei. Totul rămânând subordonat «dramei biografice a omului ». De sigur. Dar tocmai în această caracterizare stă frumuseţea, grandoarea figurii lui Oriani, pe care ar umbri-o, în expresivi- tatea ei etică, acea operă de artă ori de cugetare pură, pe care i-o reproşează sagacitatea criticei contemporane. Discutat ca romancier, singuratecul dela Cardello se afirmă tot mai convingător în conştiinţa Italiei renăscute, drept unul din cei mai mari dintre « istoricii » săi « moralişti ». Rămasă în umbră mulţi ani, opera lui e astăzi înţeleasă şi acla- mată cu admiraţia cuvenită maeştrilor de viaţă nouă. In coloratura-i mistică — de un misticism activ, militant, carac- teristic şi din acest punct de vedere pentru autenticitatea autoh- tonă — înfrăţit de aproape cu un Lamennais, un Mickiewicz ori Mazzini; format la şcoala lui Hegel, dai şi a Italianului Vico, Alfredo Oriani e întruchiparea glasului care-a răsunat din pustiu şi, în urmă, tot a fost ascultat. Glas biciuitor de îndurerată biruinţă. Glas de profet răstignit pe stânca marilor decepţii, luminată de asfinţitul cu lumină de zori. Glas aspru ca Ro- magna lui. Romagna: pe luciul de marmoră şlefuită al primelor două silabe, se rostogoleşte colţul de granit tăios al silabei din urmă : Alfredo Oriani a fost romagnol. ALEXANDRU MARCU CERTITUDINEA ŞI PROBLEMA SALVĂRII 1S9 CERTITUDINEA ŞI PROBLEMA SALVĂRII Cu sgomot mare fu detronată şi «sfânta raţiune » de pe soclul ei. Obosind cu disciplina de fier a categoriilor intelectului, — meto- dic exagerată de scolastici şi teoretic de idealismul absurd, — lumea din Asfinţit vroi altceva. Ceva fără limită şi fără constrângere. De aceea, asvârlind tot şiragul de entităţi friguroase, cioplite milenii întregi cu mare grije şi canon, omul a intrat dintr’odată în paradisul concretului. Ochiul său a devenit lacom de priveliştile fantomatice şi splendorile lumii. Auzul s’a încântat de foşnetele murmurate în arterele vieţii ca în mii de flaute înăbuşite. Rătăcitor printre atâtea elanuri turburătoare, a muşcat plin din dureroasa voluptate şi din trăirea substanţială, oarecum mustoasă, a vieţii. Omul devine o sinteză de frenezii biologice; un punct întunecat de forţe înnodate, înverşunându-se a se integra în dansul fecund al circuitului vital. Prin toate ţesuturile lui pârguie viaţa. A fost deci o alergare, o întrecere a instinctelor, aţintite la plăcerile de tot felul. Orgie şi delir, — totul s’a epuizat în cântarea trăirii. Ai fi zis că a bătut veleatul demenţei generale. Dar, în cele din urmă, obosi din nou. Prea mare confuzia, prea contradictorii vrerile, prea impetuos deslănţuite tendinţele. Pano- rama vieţii îşi perinda tabletele, — cinematic, paradisiac, — dar lipsea sistematisantul. In vuetul exuberanţei, nu poate mintea alerga buimacă, apucată ca de* o nebunie. Un constant care să orânduiască freamătul vieţii trebuia găsit. Un sâmbure statornic, un adevăr. Care este adevărul epocii noastre ? Şi omul a început să se neliniştească şi să tribuleze. # * # Frânte deci resorturile sufleteşti. Iţi vine a crede că o imensă rană musteşte a tristeţe permanentă; tristeţe determinată de mari rostogoliri interioare şi sporită prin spaima omului în faţa puhoiului confuziei, diversităţii şi dezordinelor de tot soiul. Rangul valorilor individuale e pierdut; regulatoarele maşinii sociale s’au deplasat; ierarhia gradelor cunoaşterii e încurcată; planurile existenţei s’au amestecat. Şi, în turburata textură a consecinţelor, omul contem- poran parcă se teme să descifreze o cauză. Sunt, poate, mai multe. Sunt, de sigur, mai multe. Problema salvării n’a fost niciodată de o mai dureroasă actua- litate. Dorinţa salvării. Fiindcă, osteneli însumate, eforturi metodice şi prelungite, crâncena vrere a mântuirii nici când nu fură mai amorţite ca acum; o amorţire, care poate veni şi din sentimentul 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE covârşitoarei distanţe pe care voinţa o are de parcurs, dar în faţa căreia strădania ei leneveşte. De aci, toată neliniştea, toată agitaţia şi tot tumultul interior; de unde: tristeţea coborî tă ca o pâclă peste nelămuritul suflet contemporan. Şi, caracteristic: o agitaţie stearpă, svârcolire zădarnică, ener- vare fără certe justificări. O vagă tristeţe, — neînlăcrimată, uscată şi oarecum abstractă, — pluteşte peste tot. Literatorii, — dela Ibsen şi Strindberg până la Nietzsche şi Barres, — au tonalizat-o; iar filosofii, — dela vagul spenglerian şi până la mânuitorul de echivocuri, Bergson, — au cătat s’o lămurească. # # * Există undeva, în zonele de jos ale vieţii sufleteşti, un punct obscur din care omul a făcut izvorul tristeţii; un punct în care, altădată, se elabora planul fericirii, care nu putea fi mai puţin închipuită decât melancolia de acum. Omul avea, — atunci — o certitudine. Se ţinea, prin urmare, totul în echilibru, certitudinea fiind unicul centru spiritual de elecţiune şi adunare a ţesăturilor de fapte. Nimeni nu poate trăi în vălmăşie, — trebue să se orienteze; nu poate persista în confuzie, —trebue să-şi explice; nu poate rătăci în tribulaţiile sgomotoase, — caută idol tutelar. Din nevoia de orientare, — omul a hotărît spaţiului geografic semne cardinale; pentru a nu-şi zăpăci cunoaşterea — a născocit conceptul (con- stantul logic al categoriilor de obiecte); iar din necesitatea profund umană de a se ascunde la adăpostul unei voinţe atot puternice, — a iscodit Dumnezeirea (rezumatul metafizic al existenţei). Ştiinţa e un produs al orientării; arta, un pretext al salvării; religia, o consecinţă a temerii. Un lucru e adevărat: conceptul de certitudine s’a disolvat. A contribuit la aceasta, întreagă acea împletire perversă a nenu- măratelor întâmplări, care toate se pot subsuma sub cuvântul istoric-, înţelegând prin istoric tot ce e viu şi prin viu tot ce transformă şi se transformă. Liniile de forţă pe care au evoluat primenirile au dus la o rezultantă unică: incertitudinea. Şi omul suferă, când, — străine de ale lui, — puteri ascunse îi descompun sistemul de semne orientatoare. E trist când pierde* — cum se zice cu un termen astăzi compromis, — grupul de semnificaţii; când pierde permanenţele logice şi metafizice care, ele, ordonează şi, — ordonând, — pun înţeles şi lumină în par- titura evenimentelor. Nietzsche, un exemplu. El trdeşte incerti- tudinea. întreaga lui organizaţie sufletească e destrămată, fiindcă desfundă, în adâncuri, obârşia turmentului. A devenit dionisiac CERTITUDINEA ŞI PROBLEMA SALVĂRII igi (descompunând logicul) şi teoreticianul supraomului (anulând metafizicul). Să-l urmărim în vârtejurile dintre incertitudine şi nebunie. * * # Friedrich Nietzsche, sacerdotul dionisismului exuberant, începe să înnebunească în momentul în care recunoaşte că nu există nici un adevăr. Din această clipă, tragedia inteligenţei se deslănţue pe o linie de evoluţie cu punctele atât de ţicnite, că silesc distanţele . să se împleticească. Din păinjenişul lor, toarse Nietzsche eşarfe de vis. Ii plăcu să se socotească, el însuşi, întâiul filosof tragic. Să-şi fi dat oare seama de mozaicul de stări sufleteşti care, desemnate din conflicte şi antimonii, au produs turmentul acelei orgii a speculaţiei pure ? S’au comentat atâta scrierile lui Nietzsche. Nu s’a încercat, însă, a se preciza dominantul care orientează întreaga cugetare a acestui filosof, lipsit de un sistem de idei, dar ale cărui emoţii se continuă una pe alta cu desăvârşita identitate a unui patos înfăşurat în elanurile lirismului inspirat. A scormoni după puncte de înrâurire între el şi Dostoiewschi — (de o pildă: descâlcirea enigmelor psihologice; splendorile morale ale crimei; Rascolnicof disecat pe un plan de dincolo de rău şi de bine) — cum face Şestov, o fi interesant, însă, în nici un caz esenţial. Sau a-i face loc, — cum obişnuit — în istoria cugetării alături de vitalişti ? Nietzsche vitalist ? Şi asta; numai că, nu aci stă specificitatea lui. Adăugindu-se cu un simplu efort la întemeierea acestei direcţii, el ocupă un singur inel din seria destul de sonoră care cu Driesch, Hartmann, Guyau şi Bergson, — depăşind pe alţii de o însemnătate mai mică, — şi prelungită până la Reinke, Stern, Wolff, Carpof şi Gurvici, umplu veacul nostru cu clocotirile lor organice. Şi nu e de ajuns. E adevărat: printre purtătorii spiritualităţii contemporane, un rang determinat îl deţine Nietzsche. Dela literatură şi până la politică, înrâurirea lui se preumblă, — tiranizând, aproape, — mersul ideilor. Care este, însă, nodul viu în care trebuesc îngră- mădite raporturile dintre el şi contemporani ? De aceea: ce putem învăţa dela Nietzsche, — iată principalul. Să nu se uite că, înainte de toate, Nietzsche a fost un filolog. Va păstra, deci, obişnuinţa semantică de a sfărâma sensurile adăugate pentru a ajunge la înţelesurile prime\ de a-şi construi, adică, noţiuni himerice, cum Bergson sparge conceptul pentru a sonda în originalităţile lui dintâi. Dar numai atât. Nu merge mai departe. 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din aceste motive atacă, cu îndrăcită vervă critică, estetismul socratic, dialectic, ponderat, calm şi senin. Semn al decadenţei şi epuizării instinctului, — credea Nietzsche —, Socrate, enigma- ticul personaj al antichităţii, apare în istoria elenismului pentru a pune conţinutului limite şi a substitui delirului visul, orgiei fantoma. Socratismul astupă, prin urmare, svâcnirile vieţii care murmură în sufletul dionisiac al elenului. Şi iată aci antinomia: so fern wir an die Moralglauben, verurteilen wir das Dasein. Osândim viaţa. Canoanele mint, contururile sugrumă, marginile dor. De aceea, să desconturăm. Şi desconturând «apolinicul», Nietzsche eliberează, dintre marginile lui topite, vuietele muzi- cale învolburate. La rădăcina existenţei dă de muzică şi de fluidul confuz, susurat. Pentru el, muzica e o tragedie impetuoasă, după cum pentru Schopenhauer lumea era o muzică materializată; iar lumea era o melodie încorporată, după cum omul era voinţă corporalizată. Continuitatea ondulatoare a acestui «fieri», acestei « deveniri» muzicale, decurge tocmai din neputinţa de a tăia un contur fix în mişcătoarele întinderi ale vieţii. De aci, incertitu- dinea şi — trăind incertitudinea — nebunia; iar, pentru Schopen- hauer, pesimismul. Pe unul, tragedia inteligenţei îl târăşte la sfâ- şietoarea negaţie a cunoaşterii; pe celălalt, drama voinţii îl duce la aspectele tenebroase ale vieţii. Atât desordinea mintală a celui dintâi cât şi viziunea sumbră a celui de al doilea, — deşi înfrăţite pe aceeaşi tulpină, — se despletesc ca două urmări a unor concepţii felurite despre me- lodie. Pentru Schopenhauer: melodia, asemenea conceptului, este esenţa statornică a realităţii schimbătoare (ein Abstraktum der Wirklichkeit). Pentru Nietzsche: departe de a fi un abstractum, esenţă friguroasă a realităţii, melodia este conţinutul ardent, vul- canic, ţâşnind din substraturile primare ale sufletului omenesc (gliihende und dionysische). Rezultatul: unul termină în asceză, altul în nihilism. Şestov vorbeşte, dar fără să stărue de «istoria transformării convingerilor» la Dostoievschi şi Nietzsche. Aici, da: între «valorile» unuia şi «convingerile » celuilalt s’ar fi putut face o legătură, — singura adevărată, — care să lunece pe linia melodică exactă din complexul muzical nietzscheian. «Transpoziţia valo- rilor » şi « evoluţia convingerilor » îi asvârle pe amândoi în stare de nesiguranţă, în mijlocul curgerii năvalnice a vieţii. Şi lipsite de un element distinct în imperiul confuziei, oscilaţiile intelectului duc la nebunie. Evoluţia convingerilor ? Şestov nu precizează; dar lasă să se înţeleagă egalitatea dintre convingere şi evidenţă, dintre evidenţă şi criteriu. Şi atunci: evoluează evidenţa? Şi dacă da, în ce sens? CERTITUDINEA ŞI PROBLEMA SALVĂRII 193 Vitaliştii toţi sunt de părere că evoluează. Le Roy, în special, instruit la şcoala bergsoniană, identifică evidenţa cu tiparele raţiunii şi îşi închipue intelectul ca pe o putere plastică din ale cărui frământări interioare ţâşnesc, — primenindu-se, printr’un elan formativ necurmat, — categoriile toate. Ei văd în aceste forme un rezultat al deficienţei energiei creatoare, după cum lumea corporală este solidificarea aceleiaşi evoluţii vitale care, din când în când, gâtuindu-şi avânturile, se risipeşte în individuum. « Per- manenţa » o confundă vitaliştiii cu « solidificarea ». Din exces de fantezie, pierd din vedere că ceea ce este statornic în categorii vine dela faptul că «pure relaţii » ele mai au şi darul de a fi oarecum fixe, fixitatea lor servind la a coordona evenimentele; deci, necesare intelectului pentru a prinde (nu a pune) ordinea de dincolo de mobilismul învălmăşit al realităţii. îndărătul pânzei întâmplărilor stă ghergheful realului înlăuntrul căruia totul se petrece şi se lucrează. In masa evenimentelor e împlântată o schelă de raporturi care le împleteşte şi le leagă. Raporturile se pot muta, evenimentele de sigur se mişcă; dar cifrul lor de echi- libru rămâne permanent. Clădirea: cărămizile se pot muta, faţa- dele se pot schimba; dar liniile planului care au trecut prin acest material de l-a organizat, acelea rămân. Deci, întrucât relaţii, categoriile au o fixitate, oarecum vie, se mişcă, se mută. încât evoluează evidenţa, perfect: dar în ce sens? Luată în înţelesul vitaliştilor: se transformă, străbătând o dialectică, aş zice, organică, în felul cum organismele, ascultând numai de norma substituţiei, coboară unele din altele. Luată în înţelesul de « relaţie »: se trans- formă; dar atunci, ascultând de principiul contradicţiei, trans- formările sunt poruncite de o fervoare pur logică. Şi, astfel, iată clară alunecarea nihlismului: încercând o trans- poziţie a valorilor pe unicul criteriu al vieţii, al plenitudinii, al forţei, — care cerea o dialectică organică—, Nietzsche s’a servit de tehnica strict logică, lăsându-se răpit de vraja nimicitoare a negaţiei. Dela norma substituţiei la principiul contradicţiei; rezultanta: incertitudinea; iar în regiunile reci ale incertitudinii: demenţa însăşi. O inteligenţă convulsionată, supusă tuturor pen- dulărilor, svâcnind între toate negaţiile, cu apetite de nestator- nicie, de noutate şi de relativ e sfâşiată între tendinţe imposibile. La vitalişti, gândirea lor calmă, plană sfârşeşte în echilibru armo- nios sau, cel mult, în melancolie; — probă Guyau. Pe când, furat de salturi, de eliptic şi de paradox, Nietzsche suportă vehemenţa chinurilor interioare, oscilând între antinomii ireconciliabile. Omul contrastelor aspre, el ajunge la înălţimile de melodie ale acelui avânt liric caracteristic (amestec de fulger şi de transparenţă), datorită săriturilor în eliptic. Are un precursor în Luther. Nietzsche desorganizează tablele valorilor pe temeiul aceleiaşi 13 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE erezii care l-a însufleţit pe Luther să răstoarne raportul dintre om şi Dumnezeu. Şi vă închipuiţi acum: minunatul gherghef de relaţii, perfect în nuanţe, desăvârşit în funcţiuni, gingaş în resorturi, ca o orologerie fără pondere, fără temelii, ci numai o solidaritate misterioasă de puncte de vedere! — dintr’o dată răsturnat, ca într’un vis, neorânduite şi confuze, defilează spectre fantomatice înfăşurate în umbră şi în reverie. O tiraniza conturul, dar dionisiacul înnebuneşte. Cu melodia - abstractum al realităţii, Schopenhauer cade în pesimism; cu delirul muzical, Nietzsche isprăveşte în patologie. Sufletul dionisiac clocoteşte de efervescenţă, însă e lipsit de centrele de germinaţie ale certitudinii. Indurând problematicul existenţei, Nietzsche, ca o influenţă hipnotică, întârziază în sufletul contemporanilor săi. # * # Sumbru şi negator, iată-1 pe omul modern. Sărită de pe coordonatele ei ereditare, inteligenţa e torturată de nesiguranţe şi, deposedată de adevăruri, se prăvăleşte. Veacul nostru e veacul nietzscheian; nesocoteşte evidenţele. Cauzalitatea nu mai explică nimic, — este disolvată; logicul nu mai cunoaşte nimic,— e înlocuit; dumnezeirea nu mai dirige nimic, —e înlăturată. în- drăzneţi profeţi ai culturii aduc, cu clinchete şi surle, din străine colţuri şi pământuri, tablele legii noi vătămătoare. Şi, astfel, pierzând permanenţele, omul a pierdut puterea de a ţine oarecum în ritm vieţii. Simte că e depăşit. Viteza cu care curgerea neîncetată primeneşte şi lenoşia cu care alergăm în urma undelor vieţii sapă un contrast cât o prăpastie. Acceleraţia cu care vieaţa ne transcende provoacă omului contemporan conştiinţa pierzării. Pregăteşte, parcă, drumul spre moarte. Agonia sau ima- nenţa morţii în viaţă aici îşi găseşte sursa; iar agonia e întâia treaptă a disperării; piscul ei răsturnat este în subteran. Vaete de pretutindeni. Pierzând certitudinea, omul a pierdut secretul organizării. Viaţa organizează socializând. Astfel, desordinea planurilor sociale trebue pusă în legătură cu aceeaşi frângere a echilibrului interior. Potenţele sociale (stat, religie, cultură) nu mai stau în raporturi de condiţionare şi de echilibru. Cultura e funcţionară la Stat, Statul rob la politicieni, religia birocratizată; paralizate toate, se învârtesc în cercul viţios. In marele ruaj social, funcţiuni fireşti care să se determine reciproc, nu mai există; dela una la alta, sunt legături care le unesc numai întru atât întrucât consumă. Toată zavistia — care se cunoaşte—ce este altceva decât impo- sibilitatea de a se organiza în care se sbate viaţa socială ? Şi toată CRONICA PLASTICĂ 195 neputinţa de organizare cui se datoreşte dacă nu absenţei unei iluzii, unei amăgiri, a toate polarizatoare ? Omul a crezut că rangurile sale subiective ajung pentru a înlocui ordinea stabilită. Unitatea însă odată sdruncinată, fermenţii noi, a cărora putere transformatoare o predicau atâta profeţii, nu s’au mai arătat. * * * Şi totuşi, ce e de făcut? Ici şi colo, licăriri de speranţă s’au ivit. Se încearcă o revenire la idealurile epuizate; dar fără folos. Principii care să conducă pe dedesubt formele culturii încă s’au elaborat destule. Omul — aşa se pare cel puţin — a ieşit din perioada «cântării tenebrelor ». Poeziei nebuloase i se substitue grija sistematizării. Reacţiunea — şi a logicei şi a metafizicei — găseşte, în cultura germană, întâii luptători; iar gânditorii ruşi contemporani, — mai puţin atenţi la analiza turburătorului fenomen comunist, •— au început să taie, în ceaţa răsăritului, imaginile noi menite să spulbere temerea pentru ziua de mâine. Cosmosul creştin, orga- nizat până la a se identifica cu biserica ecumenică, — iată unde stă (şi pentru neotomismul maritainist şi pentru bulgakovii din soare răsare) sămânţa vie a aşezărilor viitoare. Un nou ev va grupa centrele spirituale şi va topi schismele. In politică, — şi aci — orânduiri noi caută întemeiere. O formă, — una singură, — a izbutit să deretice vraiştea socială. Şi, totuşi, nu edeajuns. Toate aceste încercări probează că lumea a înţeles ce-i lipseşte. Cel mult. Dar nu de refaceri pe temeiuri vechi şi înjghebări noi în jurul unor sâmburi de mult cunoscuţi ca găunoşi, — este nevoie. Ci o nouă certitudine, o nouă spiritualitate, — când toate cele foste sunt epitafe, — să coaguleze materialele, să pună ierarhie în fabricate cu totul inedite şi sens spiritual să dea faptei, — o certitudine. ILARIU DOBRIDOR CRONICA PLASTICĂ Nu cred în necesara frumuseţe a lucrurilor moştenite. Decorul familial nu m’a emoţionat niciodată peste măsură. Cred că fie- care generaţie îşi croieşte în mod firesc cadrul care i se cuvine, menţinând din zestrea moştenirilor numai ceea ce se încadrează mai mult sau mai puţin în vederile sale. Asta nu înseamnă că fie- care generaţie îşi făureşte un stil. Fiecare generaţie dă însă vieţii 13* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *96 un aspect propriu, făcut din elemente complexe, grele de ana- lizat. Unul din aceste elemente, în care caracterul intim al unei epoci e mai uşor de observat şi de studiat în amănunt, e interiorul. Un interior de casă se potriveşte şi se deformează, adaptân- du-se unei personalităţi, mai mult poate decât o haină unui corp. Moda şi obiceiurile, pretenţiile şi maniile sunt caligrafiate adesea până la monstruozitate într’un interior. Cu noua formulă: « une maison est une machine â habiter», lansată de Le Corbusier, cu stilul modern care a pus capăt tuturor interpretărilor false ale vechilor forme consacrate, şi noţiunea de interior a evoluat dela decor la realitate. Căci stilul modern, sau mai bine zis «funcţional», apare mai mult ca un proces de limpezire a formelor existente, o extremă simplificare a maselor şi o tot atât de riguroasă sobrietate orna- mentală. Formele create de stilul funcţional sunt departe de a-şi avea individualitatea. Noua şcoală a fost mult mai precisă când a for- mulat ceea ce suprimă, decât atunci când a trebuit să înjghebeze un program de viitor. De aceea, tot ce se face astăzi în arta con- strucţiei are un spirit tranzitoriu şi nehotărît. Marele şi definitivul câştig al arhitecturii funcţionale este, fără discuţie, îmbinarea progreselor tehnice cu arta, strânsa colaborare între ştiinţă şi artă şi brutala sinceritate în expresia problemelor puse, care ţine pe artist strâns într’o disciplină din ce în ce mai aspră. Faţă de dezideratele stilului funcţional: lumină, higienă, con- fort, aproape nimic din vechile interioare nu mai putea să convină publicului de astăzi. Dacă ne amintim atât de casele boiereşti, cât şi de casele mai modeste ale Bucureştiului de altădată, dacă ne amintim de ele fără sentimentalism şi numai privite prin prisma limpede a spiritului critic, vom observa că ele erau absolut operele menţionatului deziderat, fiind incomode, mai totdeauna obscure şi în generai lipsite de cea mai rudimentară higienă. Formula: lumină, confort, higienă a devenit lege. Casele execu- tându-se în mod mai raţional, vechile mobile nu şi-au mai găsit locul în interioarele de azi. Preocuparea decorului a dispărut. Un apartament sau o casă, fiind amenajate pentru trai, în acelaşi spirit în care un automobil este studiat şi amenajat pentru turism sau călătorie, excludeau convenţionalismul de altă dată, în care, în detrimentul confortului, casele trebuiau să aibă o distribuţie a camerelor, făcute în vederea unor primiri care n'aveau loc decât câteva zile pe an. O familie întreagă trăia înghesuită o viaţă întreagă în camere prea puţin numeroase, pentru mândria de a avea' un salon, care se deschidea numai la zile mari, sau o sufragerie de paradă, mâncând la bucătărie. Era, parcă, o lipsă de coordonare între obiect şi utilitatea »lui. Precum primele CRONICA PLASTICĂ 197 automobile copiau landourile sau formele elegante dar nepotrivite ale trăsurilor, tot aşa şi casele copiau palatele, reducându-le la forme mizerabile şi mizerabil deformate. S’ar putea spune deci că marea revoluţie estetică din vremea noastră nu e decât o adap- tare cât mai judicioasă a obiectului la funcţia lui. De unde şi denumirea de «artă funcţională». Mania ornamentaţiei, a « frumo- sului pentru frumos », « a artei pentru artă » depărtează periodic generaţii întregi de artişti sau artizani de formele funcţionale, până când ajunge la absurd, şi atunci o punere la punct este obli- gatorie. Preocuparea aceea de a studia obiectul, pentru ca el să cores- pundă cât mai mult utilităţii sale, a dat deci estetica sobră de azi. Un parizian, devenit estet pe la sfârşitul carierii lui de finan- ciar isteţ, cumpără înainte de război un palat istoric la Veneţia, pe canalul Grande. Conştiinciosul bancher făcu mai multe călă- torii prin Europa, vizitând pe toţi anticarii de seamă ai conti- nentului, pentru a cumpăra mobile şi obiecte din epoca palatului său. După lungi sforţări, domnul X ajunse să cumpere pe prin- cipiul jocului << puzel» (care pune răbdarea la încercare), un in- terior autentic. Chiar oglinda de argint de pe gheridonul de lângă patul cu baldachin blazonat, aştepta parcă gestul unei mâini grăbite să şteargă de pe obraz masca lăsată de somn. Nu lipsea nimic din înzorzonarea perimată, şi la vestiar doi pinteni de argint sugerau chiar prezenţa unui spadasin. Un spiritual amator de artă, parizian şi el, în trecere la Veneţia fu invitat de domnul X, care ţinea neapărat să aibă aprobarea estetului, cu privire la amenajarea mult împodobitului palazo. Acesta se uită cu luare aminte la toate, fu neobişnuit de darnic în complimente, dar în momentul despărţirii, când era deja cu un picior în gondolă, spuse întorcându-se către fericitul proprietar al palatului Desdemonei: magnifique........ mais dites moi...... pourquoi pas rien ! ? întrebarea aceasta nu era o simplă ironie. Ea rezumă destul de bine problema interiorului. Acest palat veneţian, numai prin arhitectura scărilor, bolţilor şi plafoanelor sale pictate era com- plet mobilat pentru ochi. Pentru utilizarea lui ca locuinţă n’avea nevoie să fie transformat în muzeu. Sunt atâtea case în care, intrând, îţi vine să spui vorba estetului parizian. In interioarele moderne, ce nu e util e întrebuinţat cu prudenţă. Nici zidurile nu se mai încarcă cu picturi dela plafon până la parchet, nici scoarţe ori stofe nu acopăr şi întunecă zidurile inutil, iar obiectele de artă sunt puse în valoare de chiar sobrietatea cadrului în care se găsesc. Şi omul, în faţa acestor premise, are despre casă no- ţiuni mai utile vieţii şi mai prielnice activităţi sale zilnice. G. M. CANTACUZINO 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE împotriva pictorilor de astăzi In numărul pe Iulie al cunoscutei Nouvelle Revue Frangaise, a apărut un surprinzător articol împotriva picturii franceze contemporane. Surpriza porneşte dela faptul că acest atac, semnat de Maurice Sachs şi îndreptat cu vigoarea sincerităţii renăscute de sub cenuşa judecăţilor unanime, apare în Nouvelle Revue Frangaise, publicaţie care de ani de zile s’a făcut purtătoarea drapelelor tuturor reînnoirilor estetice. Creaţia plastică, picturală, a întregii Europe sta de câteva decenii sub influenţa acelor moduri artistice convergând la ceea ce se numeşte « Şcoala dela Paris ». Şefii acestei şcoli, după ce au fost consideraţi drept nişte aven- turieri ai expresiei picturale, au ajuns la acel grad de apoteotică notorietate, încât au azistat la tendinţele criticei de a integra opera lor în buna tradiţie a artei, în tradiţia adevărată a artei, care evoluează paralel cu socialul şi cu biologicul. Revirimentul de opinie, dacă s’ar fi produs nu importă unde decât în Franţa, centrul renaşterii picturale a Europei con- temporane, şi nu în paginele unei reviste care şi-a făcut un apos- tolat din a agita steagurile revoluţiei cubiste şi supra-realiste, ar fi fost desigur un simplu fapt divers. Or, s’a întâmplat con- trariul. Opinia publică va lua cunoştinţă de fondul articolului d-lui M. Sachs şi va avea de judecat asupra caducităţii argu- mentelor sale sau asupra lipsei de fond real pictural, al operii pictorilor discutaţi. Mai jos vom cita pasaje din articolul d-lui Maurice Sachs. « Mi se pare că dintre toate artele, pictura trebue să fie cea mai puţin cerebrală, şi cea mai strict umană. Pornind de aici, ceea ce trebue să primeze în opera pictată este materia, esenţiala sa necesitate. Ceea ce trebue să primeze la un pictor, este grija materiei, grijă care, la un pictor genial, se ridică la o mistică a materiei. Această mistică dă viaţă pânzelor marilor maeştri. Aceasta însufleţeşte pânzele unor Rembrandt, Courbet, Corot şi Renoir. Aceşti maeştrii au înţeles ceea ce este pictura ca pictură, cu atât mai pură cu cât e mai puţin cerebrală. Nu se va putea repeta de suficiente ori, niciodată, că opera lui Rem- brandt şi a lui Tintoretto este tot ceea ce e mai mare şi mai ab- solut în pictură şi că trebue să porneşti de aici la considerarea picturii. «Un pictor fără materie nu mi se pare un pictor. El poate fi un teoretician al desenului şi al compoziţiei». De aici porneşte d. Sachs la eşafodarea argumentelor sale, care duc la negarea valorii picturale a celor mai notorii pictori din şcoala pariziană. împotriva pictorilor de astAzi 199 «Către 1910, tinerii pictori puteau să accepte sau să atace două şcoli: şcoala cerebrală şi cea umană — aceea a picturii considerată drept o matematică, şi cealaltă a misticei materiei — să meargă pe urma lui Cezanne sau pe drumul parcurs de Renoir. In umbra lui Renoir se aflau Monet, Sesley, Pissaro, Whistler, mediocrii unei mari tradiţii». «Şi azi, când privim cu imparţialitate tablourile pictate între 1910 şi 1930, vedem că sunt de-o insuficienţă care face din epoca noastră, una dintre cele mai sărace din istoria artei. Să admitem drept scuză că o epocă nerăbdătoare ca a noastră contrariază creaţia gravă. Pictura de azi e superficială, din cauză că pictorii n’au curajul să-şi interzică facilitatea şi nu dau importanţă, atunci când au gust de lucru, decât problemelor celor mai neînsemnate ale tehnicei picturale ». «Picasso, Braque, Lhote şi Leger au vrut să realizeze pictura pură: şi pentru a ajunge aici anecdota trebuia evitată. Astăzi vedem punctul vulnerabil al teoriei cubiste: nevoind să reprezinte nimic, pictorii aceştia cădeau într’o manie tot aşa de neghioabă ca aceea a subiectelor sentimentale». In fond cubiştii au revoluţionat arhitectura, mobilierul, afişul şi vitrina, fără să realizeze nici un aport pentru pictură. Scriind acestea nu pot să nu mă gândesc la anii de după război, când picturile lui Picasso, ne uimeau până la orbire». Apoi despre Picasso: « Dintre «miracolele » de atunci cel mai uimitor era acela al vrăjitorului Picasso. El şi-a uimit contemporanii cum numai Rafael a reuşit altădată, dar mai mult ca Rafael, el a uimit lumea întreagă. Avea aerul unui revoluţionar, când în fond nu era decât un om care-şi croieşte drumul. Pictura sa este evident cea mai cerebrală; şi logic cea mai literară. Iluzionist, Picasso găsise se- cretul de a uimi în permanenţă. Dar abia că a atins pictura ade- vărată, pictura materiei. Pe aceasta n’a atins-o decât poate tânăr la Madrid şi când a vrut din nou să picteze ca « pictor », a pictat mai prost decât totdeauna. Toate pânzele lui Picasso sunt desenate şi colorate. Desenul şi compoziţia fac adesea meritul lor. După câţiva ani de„recul, insuficienţa lui Picasso e vizibilă. Ceea ce-i lipseşte este calitatea de a fi pictor, în sensul cel mai inocent al cuvântului. Picasso pictorul a ratat. Picasso desenatorul rezistă. Aici mâna lui abilă face miracol, dar un miracol al spiritului pentru spirit. Agilitatea liniei lui Picasso e remarcabilă: el desenează numai în linie: în interior nu se află nimic»! «Dacă, părăsind chestiunea materiei pictate, ne gândim la aceea mai subtilă, mai invizibilă a materiei desenului, ştim prea bine că Picasso n’a reuşit s’o găsească nici pe asta. El e atât de departe de materie, încât chiar atunci când sculptează, el videază 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sculptura. (Sculptura lui e transparentă). In opera lui Picasso se află o asemenea absenţă a materiei, încât observând acest lucru el a vrut să-l remedieze. Din calcul sau din instinct, a presărat oare Picasso nisip peste pânzele lui, şi a lipit hârtie peste dese- nele sale ?» El lua din afară această materie pe care n’o putea crea cu mâinile lui. La Picasso găsim imposibilitatea de a picta în ma- terie. Asta face din el un pictor a cărui operă nu durează pe pânză. El e totuşi de o abilitate şi de-o inteligenţă excepţională. Ceea ce explică, poate, faptul că a putut uimi lumea atâta timp şi că a putut influenţa pe tinerii pictori. Dar el voia marea posteritate; şi atunci puţini oameni sunt mai de plâns ca el. Căci e o teribilă dramă, o teribilă festă pe care i-au jucat-o zeii — influenţa lui îi va supravieţui în arta decorativă. Imaginaţi-vă cât suferă acest om văzând că i se atribue gloria decoratorului şi că i se refuză gloria pictorului!» In concluzie: «Istoria lui Picasso este aceeea a cubismului. Cubiştii au avut influenţă, acolo unde au dorit mai puţin s’o aibă. Ei au eşuat în adevărata lor carieră, şi pentru aceeaşi raţiune ca şi Picasso: îndepărtare dela pictură. Âr fi absurd să le con- damnăm opera fără să recunoaştem bunul lor gust şi imaginaţia lor. Noi ştim că ei vor fi uitaţi, dar în timpul vieţii lor, ei au fost foarte iubiţi de public pentru că toţi aveau reale calităţi perso*- nale: Gleizes şi Metzinger, inventivitate; Braque, bon ton; La Fresnaye, delicateţe; Severini şi Marcoussis, conştiinţă; Gris, spirit, Leger mai mult temperament decât ceilalţi şi mai multă culoare etc.... ». «Lhote este teoreticianul prin excelenţă, discipolul lui Ce- zanne şi al lui Ingres. E un profesor excelent. Văd în el pe scriitor, adesea pe desenator, dar niciodată pictorul. Mi se pare că Lhote se încăpăţânează să picteze, dar că nu pictează din necesitate. Or, se întâmplă contrariul când scrie şi când desenează ». Despre pictorii abstracţionişti, care au căzut în greşala cubi- ştilor, iată ce spune Maurice Sachs: «Aceşti pictori (ca Masson, Miro, Arp, Ernst,_Dali şi alţii) nu sunt nici măcar nişte teoreticieni rătăciţi: ci sunt profitorii unei teorii». «Dar cazul pictorilor care au lucrat în materie şi n’au putut să extragă nimic ni se pare mai curios decât cazul pictorilor cerebrali. Cel mai faimos dintre aceşti pictori este Derain. El reprezintă acel tip particular, deloc rar de altfel, de om puternic, a cărui operă e minoră, neavând altă calitate decât farmecul ». « El s’a servit de materie ca de un vestmânt sub care nu se afla nici carne şi nici oase. Derain avea, într"adevăr, personalitatea împotriva pictorilor de astăzi 201 facilităţii sale fără a fi original. Dar Segonzac ? Mulţi au văzut în el pe apărătorul marii tradiţii a picturii în plină materie! E adevărat, dar ce materie! Ce vulgaritate de paletă! Opera lui Derain e fără importanţă, fiindcă acesta s’a mulţumit cu puţin. Opera lui Segonzac e mediocră dela un capăt la altul, de-o medio- critate originală. « Opera lui Derain e fără carne; opera lui Segonzac e făcută din cărnuri moarte şi tumefiate ». Iar despre Bonnard şi Rouault: « Bonnard are facilitatea lui Derain, dar opera lui e seacă de materie ca aceea a lui Derain, iar opera lui Rouault e umflată, falsă ca aceea a lui Segonzac: e din carton ». «Picasso a căutat mereu noutatea. Ceilalţi pictori au căutat formula picturii care se vinde. Scopul de altfel era acelaşi: a vinde. Câţi pictori mai mici n’au pictat decât pentru asta! De pildă: Rouault, Derain, Chagall şi Dupy şi atâţia alţii. Rouault era cel mai bun dintre ei». Singurii pictori adevăraţi pentru d. Maurice Sachs, singuri continuatori ai marii tradiţii picturale, aceea ilustrată de Rem- brandt şi de Tintoretto, ar fi doi singuratici, fără succese, fără glorie şi fără bogăţie. Aceştia doi sunt: Utrillo şi Soutine. Destinele acestor doi pic- tori se înrudesc în suferinţă. «Utrillo este desigur unul dintre acei pictori care transformă pictura în carne. Ceea ce a ales el pentru a transforma în carne, în materie vie, este piatra. Piatra la Utrillo este ceea ce sunt biju- teriile la Rembrandt, bluzele albe la Corot, cărnurile daurite la Tiţian, sânii de femeie la Renoir: zidurile gri ale catedralelor, zidurile străzilor pariziene, toate pietrele privite de Utrillo se anină de o viaţă invizibilă nouă, celorlalţi. Mizeria, tristeţea, bătrâneţea toate suferinţele pietrelor, singur Utrillo le-a înţeles ». «Pictura lui Utrillo e frumoasă fiindcă materia e prezentă, şi e vorba de o materie frumoasă ». Iar despre Soutine: « Opera lui Soutine este singura care poate sta alături de aceea a lui Rembrandt. Soutine e un pictor mare pentru că ochiul lui vede just, mâna lui pictează ferm şi pentrucă o pânză de a lui e austeră, e bogată şi luminoasă, fiindcă pictura lui e carne ». Dar Matisse? se întreabă la sfârşit M. S. «E un pictor al cărui caz este în aparenţă misterios. înaintea unei pânze de Matisse ai impresia că el ştie. . . şi că nu poate ajunge acolo unde tinde: la materie. Inteligent, el a înţeles lipsa şi a căutat s’o remedieze şi fiindcă e un mare colorist el şi-a creat o paletă de-o sensibilitate şi de un rafinament inegalabile. Ceea ce face ca opera lui să fie o operă frumoasă — deloc eternă — 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE imperfectă printr’un fel de insuficienţă, dar valabilă fiind limi- tată la forţele pictorului. » Acelaşi lucru s’ar putea spune şi despre Modigliani. In faţa picturii lui Matisse începi să regreţi: ce pictor mare ar fi putut fi!» Iată cum îşi închee necruţătoarea sa analiză, d. M. Sachs: «Am împărtăşit şi eu erorile epocii mele: le denunţ aici. Dacă din întâmplare voi receti acest articol peste douăzeci de ani, nu mă îndoiesc că voi avea de schimbat mult în expresia lui, dar sunt sigur că timpul va confirma judecăţile mele ». CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII ŞI RAPORTUL DIRECTORULUI B. I. M. Directorul Biroului Internaţional al Muncii are îndatorirea să alcătuiască o retrospectivă social-economică premergătoare Con- ferinţei Internaţionale a Muncii din fiecare an. Faţă cu documen- tarea ce are la îndemână şi având în vedere constatările emi- nente ale directorului B. I. M., ne putem aştepta la expuneri de mare competenţă şi obiectivitate. Raportul de anul acesta satisface marea noastră curiozitate, ţinută numai în îngrijorare de răsturnarea atâtor aşezări sociale şi de zdruncinarea până la prăbuşire a sistemului economiei libertare şi neordonate. Fireşte că raţiunea raportului îi impune limitarea la domeniul politicei sociale. Dar socialul se reazimă pe economic, sau cel puţin are determinări impuse de condiţionarea economiei. Mai exact, realităţile economice şi sociale sunt nedespărţite, coexistă şi evo- luează, transformându-se după legile necunoscute încă de disci- plinele respective; ele sunt însă indisolubil legate în fiinţa şi viitorul lor. Numai pentru comoditatea studierii şi preocupărilor specialiştii le disociază şi încearcă metodic atât cunoaşterea cât şi stăpânirea lor. In fapt, chestiunile financiare, economice şi sociale nu sunt despărţite, izolate, ci există totodată şi se influen- ţează reciproc. D. Harold Butler e atât de pătruns de acest adevăr, încât mereu pune înainte economicul şi apoi caută relaţiunea lui cu socialul. In primele pagini ale Raportului de anul acesta, d-sa menţionează: «Din punct de vedere social, ceea ce importă e stabilirea raportului dintre cursul evenimentelor domeniului eco- nomic cu mişcarea simultană a angajării, a salariilor şi condiţiilor de muncă ». Aşa dar să începem cu economia din anul precedent. In De- cembrie trecut, spune d. Butler, s’a constatat tendinţa generală CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ a muncii 203 de a se izola şi mai mult componentele naţionale care constitue sistemul economiei mondiale şi, de altă parte, s’a menţinut con- fuziunea monetară generală. Aceste schimbări, însoţite de trans- formările politice, modifică profund perspectivele viitorului. Să nu fim deci surprinşi de posibilitatea mişcărilor revoluţionare. Şi în adevăr, iată că Germania şi Statele-Unite ale Americii au suferit schimbări adânci, inspirate de alte idei şi cu alte metode. Rusia, Italia, Germania, Statele-Unite, fiecare cu scopurile şi concepţia ei, au părăsit principiile de bază ale doctrinelor ecro nomice şi politice din ultimul secol. Fiecare, cu metoda ei, înceacă- să rezolve problemele funcţiilor statului, atât în reorganizarea economică a ţării, cât şi în stabilirea raporturilor financiare şi comerciale cu restul lumii. «Fiecare din ele (pag. 4—5), inspi- rată de filozofii mult variate, s’a angajat definitiv, prin mijloace constituţionale diverse, pe calea economiei dirijate, destinată să ia locul sistemului de ajustare automată al lui laissez-faire... Faptul că patru din principalele ţări industriale din lume, reu- nind o populaţie totală de vreo 400 milioane de locuitori şi repre- zentând 64 la % din producţia industrială mondială, au abjurat într’o largă măsură principiile care inspirau până acum politica economică a tuturor statelor, ni se pare o indicaţie că vindecarea nu poate fi căutată numai prin vechile metode. Nu e vorba dacă trebue să ne bucurăm ori să ne plângem: dar ar fi nesocotit să disimulăm ori să refuzăm a vedea consecinţele importante, tot- deodată sociale şi economice, care pot să decurgă ». Fapt mai este, că mai în toate ţările, efectele dezastroase ale crizei au risipit credinţa în vechile dogme economice: moneta e dirijată, comerţul internaţional e redus la troc, industria a intrat sub controlul statului. Liberalismul economic e în amurg şi, considerat în timp, el se situează ca un hiatus pe linia rectilină a istoriei economice: din antichitate, de-a lungul evului-mediu şi până la sfârşitul veacului XVIII, economia a fost organizată şi controlată de stat, pentru ca după război să se continue sub denumirea de « economie dirijată », « intervenţie deliberată », « planning ». Căderea libera- lismului economic este însuşi fenomenul crizei, care antrenează grave perturbări politice şi sociale şi care declanşează mişcări revoluţionare. D. Butler exprimă magistral repercusiunea psi- hologică ce premerge revoluţiei: «E un punct la care natura omenească se revoltă împotriva mizeriei şi, mai ales, împotriva perspectivei de mizerie indefinită. Când şomajul bântue iarnă după iarnă fără o asistare suficientă şi fără semnul unei uşurări apropiate, când ţăranul e redus la completa lipsă fiindcă nu poate să-şi desfacă produsele muncii pe un preţ raţional, când afluxul capitalului şi al creditului s’a scurs — se poate spune că 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE limitele îndurării psihologice sunt atinse. Vine ziua când se for- mează un val destul de puternic să măture nu numai guvernele, ci şi constituţiile, nu numai politicile economice, dar şi doctrinele economice care făceau de multă vreme articole de credinţă ». Urmările noilor concepţii se resimt şi se vor accentua în viitor în politica socială, în asigurări, în durata muncii, în reglementarea conflictelor de muncă etc. * * # De-a lungul întregului an 1933 s’au făcut eforturi de redre- sare. Datele, diagramele şi graficile comparative pe ultimii ani sunt instructive pentru oricine se interesează de producţia agricolă şi industrială, de schimbul de mărfuri, de deprecierea monetelor. Atragem atenţia că două ţări, Rusia şi Japonia, n’au încetat să-şi mărească producţia în anul precedent, ca în toţi anii premer- gători marasmului general. Şi înregistrăm cu optimism rezulta- tele că anul 1933 a marcat o înviorare parţială a economiei generale în toate părţile lumii. Din această îmbunătăţire generală — care au fost urmările sociale? In ce măsură a beneficiat lucrătorul, atât pentru securi- tatea societăţii cât şi pentru nivelul standardului său de viaţă ? Lipsa de lucru, şomajul s’a restrâns într’o măsură, ori cel puţin n’a mai crescut. (însemnătatea chestiunii e prea elementară ca să insistăm asupră-i: starea şomajului constitue pentru muncitori, criteriul decisiv al progresului). Ca metode de combatere d. Butler a arătat în Raport metoda acţiunii directe a statului cu ajutorul fondurilor publice (protecţia prin asigurarea şi asistenţa de şomaj, acceptată în sfârşit şi de Statele-Unite sub presiunea preşedintelui Roosevelt), metoda intervenţiei statului cu execu- tarea de mari lucrări publice, metoda colonizărilor, a grădinilor muncitoreşti, etc. O îngrijorare justificată se datoreşte şomajului tehnicei: cadenţa perfecţionării tehnice n’a fost îngrădită de criză; noi procedee mecanice înlocuesc şi restrâng forţa omenească de lucru; exi- stenţa altor categorii de salariaţi devine din ce în ce mai precară cu fiecare inovaţie ştiinţifică — iar de echilibru între cantitatea mânii de lucru şi posibilităţile de plasare nu se poate vorbi. Salariile se pare că au urmat drumul deflaţionist într’unele state şi pe cel inflaţionist într’altele (U.S.A.). In orice caz, experi- mentarea din anul trecut a stabilit un îndreptar, definitiv câş- tigat, că reducerea salariilor n’a izbutit nici să majoreze vânză- rile, nici producţiunea, nici plasarea; dimpotrivă, cuantumul salariilor se integrează în puterea de consumaţie: cauza crizei nu trebue căutată în supraproducţie, ci în subconsumaţie — CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ a muncii 205 (vezi experienţa americană). Posibilităţile nelimitate ale produc- ţiei trebue să se armonizeze cu puterea de cumpărare. In aprecierea salariilor, judecata trebue să fie foarte circum- spectă, fiindcă în epoca de criză nu cifra salariului, cu puterea lui de cumpărare importă, ci cuantumul global al salariilor în proporţie cu milioanele de şomeri. Cât despre durata muncii — s’a înregistrat pe rând opinia şi practica reducerii sistematice a orarului de lucru în jurul săp- tămânii de 40 ore. Faptul cel mai important s’a petrecut în Statele- Unite, prin aplicarea codurilor muncii, în virtutea legii de redresare economică naţională. Săptămâna maximă de lucru în întreprin- derile americane e de 40 ore şi destul de multe au 35 şi 36 ore. Aceeaşi durată a săptămânii de lucru s’a inaugurat şi în Ger- mania şi în Anglia. Necesitatea reducerii timpului de lucru a devenit şi mai evi- dentă, din cauza regimului industriei moderne. Perfecţionarea tehnicei mecanice şi administrative învinge tot mai mulţi lucră- tori. «Cadenţa progresului tehnic, scrie d. Butler (pag. 53), în zilele noastre s’a accelerat aşa de repede, încât adaptarea mâinii de lucru şi a posibilităţilor de replasare n’au putut-o urma. Se poate spune că tocmai lipsa sincronismului în func- ţionarea actuală a sistemului industrial a făcut să se recunoască oportunitatea reducerii duratei de lucru, în aceeaşi măsură din motive de ordin economic, cât şi pentru raţiuni de ordin social. Din scrutarea anului trecut mai rezultă că migraţiile au luat forma repatrierii. După evenimentele ultime, se poate vorbi de sfârşitul imigrărilor în masă. * * # Capitolul referitor la experienţele de structură socială mi se pare mai de interes: este în el examinarea principalelor sisteme de economie dirijată şi o judecată de valori. Pentru a ieşi din criză s’au încercat atâtea experienţe. Intre antiteza controlului totalitarist practicat în U.R.S.S. şi libera- lismul clasic se plasează diversele teze vizând o nouă structură socială. Anul 1933 s’a caracterizat prin intervenţia deliberată a sta- tului în jocul forţelor economice: în domeniul monetar, indu- strial, comercial, social. Am avut de observat intervenţionismul social-naţionalist în Germania prin faimoasa lege pentru regu- larea producţiunii în întreprinderi, crearea corporaţiilor indu- striale în Italia pentru fixarea întregii activităţi industriale şi pentru repartizarea veniturilor într’un chip mai conform cu 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE interesele sociale; organizarea economiei agricole şi industriale s’a început şi în Anglia; experimentarea de mare anvergură a pornit în Statele-Unite în ramura agricolă, în cea industrială, în comerţ şi în finanţe. (V. ancheta întreprinsă de Giuseppe Bottai: La crisi del capitalismo, cu colaborările d-lor G. Pirou, W. Sombart, E. F. M. Durbin, E. M. Paterson, U. Spirito şi G. Bruguier). D. Butler distinge patru categorii de manifestări ale economiei dirijate (pag. 70), în afară de forma totalitară sovietică: 1. Organizare de ordin pur social, reprezintată prin sistemele naţionale de asigurări sociale, coduri de muncă etc.; 2. Numeroasele tipuri de adaptare a industriei cu agricultura, fie după principiile strict capitaliste, fie plasate sub controlul statului; 3. Nenumăratele planuri de dirijare sau de deturnare a fluxului de schimburi comerciale cu străinătatea ridicând bariere arti- ficiale ; 4. Direcţia pe care o exercită, în materie de credit şi monetă, sistemul bancar, fie cu supravegherea directă a guvernului, fie în legătură strânsă cu politica sa. In toate încercările domină naţionalismul economic. Faţă cu această întoarcere dela sistemul schimburilor interna- ţionale, relativ libere, debuşeul s’a restrâns la piaţa internă. Mergem spre autarhie, către autarhia integrală ? « Peste tot — opinează d. Butler în raport — se caută o formulă intermediară care să unească avantajele libertăţii întreprinderii cu acelea ale organezării colective». Azi suntem în faza de tranziţie, după sistemul cuprinzător al iniţiativei private şi al controlului public. Care va fi efortul şi sensul organizării economice pe planul internaţional ? Se pot întrevedea acorduri internaţionale pentru producţie şi distribuţie: care s’au preconizat la conferinţa dela Londra. Logica implacabilă a lucrurilor a demonstrat şi va mai arăta imposibilitatea practică a izolării economice. Evoluţia actuală accentuează antagonismele în domeniul internaţional — dar tot- deodată impune să se facă eforturi pentru cooperarea inter- naţională . De un lucru trebue să fim încredinţaţi: fără o completă transfor- mare socială criza nu va dispărea, ci se va eterniza, agravându-se. Direcţia se îndreaptă în spre un regim organizat şi dirijat. Şi aici Organizarea nu reclamă o constituţie politică particulară. « Orice măsură legislativă, aplicată sub orice formă de guvernământ, implică o încălcare a libertăţii individuale în interesul general. Dar, precum numeroase exemple au dovedit-o în trecut, asemenea CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII 207 atingere poate tot aşa de bine fi decisă cu liberul consimţământ al celor interesaţi, decât să le fie impusă prin constrângere... Istoria trecutului, a războiului întocmai ca a păcii, arată că libertatea instituţiilor nu exclude nici o politică net definită, nici executarea ei energică». Revenind la experimentele ecconomice pe care le trăim, numai o acţiune conjugată a industriei, finanţei (cu monetă stabilă) şi a intervenţiei guvernamentale ar putea fi eficace, în vederea redresării. Ea vrea să fie întregită cu măsuri de cooperare interna- ţională. (îmbrăţişând şi acest aspect al anului 1933, în raportul său, d. Butler vrut să exemplifice larga comprehensiune a poli- ticii sociale). Şi aici e o întrebare delicată ce s’a pus anul trecut, anume cum se pot împăca antagonismele sensibile ale naţionalismului economic cu remediile internaţionale ? Prăbuşirea economică e cauza principală a răsturnărilor politice şi a naţio- nalismului agresiv, care conţine în el germenul unor eventuale conflicte internaţionale; cauzele economice nu pot fi învinse decât prin folosirea remediilor internaţionale, împotriva cărora e pornit sentimentul naţionalist. D. Butler susţine că redresarea econo- mică s’ar fi accentuat mult mai simţitor şi de mai înainte, dacă n’ar fi existat la orizontul politic norii ameninţători. «Mai de vreme ori mai târziu se va înţelege că efortul naţional nu oferă decât posibilităţi restrânse, şi atunci se va porni o acţiune nouă către un regim internaţional mai ordonat, în sânul căruia opera realizată prin efortul naţional se va integra în patrimoniul uma- nităţii. A renunţa la comunitatea de idei şi bunuri dintre naţiuni — ar fi să se distrugă dintr’o lovitură întreaga structură de independenţă pe care civilizaţia a edificat-o cu trudă. Câtă vreme armătura civilizaţiei va subsista, nevoia coordonării inter- naţionale va persista irezistibil ». Cu această năzuinţă se justifică şi Organizarea Internaţională a Muncii în activitatea ei, credincioasă principiilor fundamentale de pace universală şi de dreptate socială. Pentru soluţionarea contradicţiilor arătate mai sus, a avut loc şi a XVIII-a Conferinţă Internaţională a Muncii dela Geneva în Iunie. Chestiunea principală, dintre cele şapte care figurau pe ordinea de zi, a fost a duratei muncii. De doi ani se întreţin dispute aprige în conferinţele Genevei, fără a se cădea de acord principial asupra săptămâniii de lucru de 40 ore. In sesiunea de Mai 1935 se vor relua desbaterile, de data aceasta şi cu partici- parea Statelor-Unite devenite membră a Organizaţiei Muncii; şi este nădejde că reprezentanţii patronilor, vor ceda acceptând principiul săptămânii de 40 ore de lucru. VICTOR GODEANU 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MOMENTUL POLITIC INTERNAŢIONAL Momentul politic internaţional pare confuz. Evenimentele conţin contradicţii. Chiar cele senzaţionale sunt deconcertante. Numai la prima vedere. Căci în fond ele definesc o politică netă a fiecărui Stat european. Franţa îşi afirmă hegemonia. Polonia — prestigiul. Austria — vitalitatea. Italia — forţa şi dreptul său la sfere de influenţă. Rusia — pacifismul. Anglia — realismul. Mica înţelegere — in- transigenţa. Germania — dreptul său de expansiune. Pentru a-şi afirma hegemonia, ministrul Franţei a colindat Varşovia, Praga, Bucureşti şi Belgrad; pentru a-şi afirma pres- tigiul, Polonia ezită a semna pactul oriental; pentru a-şi afirma vitalitatea, d. Schuschnigg continuă îndărătnic politica Cancelarului Dollfuss; pentru a-şi afirma forţa, Italia a mobilizat armata sa la frontiera Austriei şi Ducele — pentru a-şi dovedi sfera de influenţă — a mobilizat pe conducătorii politicei austriace în oraşele italiene. Rusia pacifistă intră în Societatea Naţiunilor; Anglia realistă îşi organizează apărarea aeriană şi prin glasul d-lui Baldwin de- clară că frontiera Angliei e pe Rhin; Mica înţelegere intransigentă îşi exprimă vetoul împotriva planurilor de restauraţie; în sfârşit, Germania, pentru a-şi afirma dreptul de expansiune, revendică Saarul, violentează politica Austriei şi ameninţă teritoriul Ru- siei. Germania are drept la Koloniallănder, afirmă conducătorul Germaniei, pentru a confirma probabil permanentul postulat al politicei germane, rostit cândva de Bismark, « că egoismul po- litic este singura bază sănătoasă şi salutară pentru o mare pu- tere — germană ». Sub acest semn al egoismului politic, se desfăşoară astăzi relaţiile internaţionale. Ce departe suntem de tabloul clar al politicei de pace de acum câţiva ani, când sub semnul generos al Genevei, politica internaţională cuprindea un fascicol conver- gent de vectorii; când politica statelor se integra în pactul So- cietăţii Naţiunilor. Şi interpretarea evenimentelor era mai uşoară. Totul se raporta la politica Genevei. Astăzi evenimentele, pentru a fi înţelese, trebuesc raportate la criterii diverse şi naţionale. Politica internaţională nu mai este produsul politicei externe a statelor, ci suma acestor politici. Politica naţională primează. Interesele unui Stat trec chiar înaintea intereselor păcii. In loc de concesii, pretenţiuni; în loc de compromisuri, ameninţări. Astăzi, — ca într’un tablou futurist, — direcţiile politicilor externe se încrucişează şi se întretae. Singurul element comun în aceste directive diverse este atmosfera. O atmosferă de MOMENTUL POLITIC INTERNATIONAL 20Q espectativă şi aprehensiune. O difuză psihoză antebelică. Pe plan intern, statele-majoare fac preparative, bugetele se încarcă la ca- pitolul armamentului, vase de război sunt lansate, organizaţii de spionaj descoperite, manevre de mari dimensiuni organizate. Pe plan extern, alianţele sunt controlate, pactele confirmate, iar oscilaţiile diplomatice pedant interpretate. Fiecare gest are semnificaţia unei legări sau a unei derobări. Astfel, călătoria d-Iui Barthou a fost un recensământ al forţelor anti-revizioniste. Răz- vrătirea Unterfiihrerilor şi moartea lui Hindenburg a fost pri- lejul unificării comandei naţional-socialiste în mâinile d-lui Hitler; expulzarea unor mineri polonezi din Franţa a coincis simpto- matic cu rezervele Poloniei de a accepta pactul oriental; călă- toriile familiei de Habsburg au drept ecou refrenul restauraţiei, moartea cancelarului Dollfuss determină mobilizarea trupelor italiene la frontiera Austriei. Ducele — stând pe acoperişul unui tank şi înconjurat de diviziile sale, a declarat « că războiul este în aer ». Să sperăm că au fost doar cuvinte de îmbărbătare ale unui comandant militar în manevre şi nu profeţia unui om politic. * # # Evenimentele ultimilor trei luni au urmărit pe de o parte turburarea păcii, pe de altă parte organizarea ei. Scena politică a răsunat în aceste săptămâni de şuierul gloan- ţelor ce executau pe incomozi sau pe revoltaţi. Oraţii funebre justificau apoi gestul sau proslăveau victima. Şefi de batalioane de asalt naţional-socialiste, răzvrătiţi, au fost ucişi în Iunie la Miinchen, la ordinul Cancelarului Germaniei. Cancelarul Austriei, în Iulie, la Viena a fost ucis de răzvrătiţi naţional-socialişti. Loviturile de Stat au fost zădărnicite, dar pete roşii au pătat uniforma cafenie şi un suflu de nelinişte a rămas în urma acestor frământări. Doar preşedintele Reichului a murit de adâncă bătrâneţe. > Organizarea păcii pe de altă parte, se face — azi mai mult ca oricând — prin compromisuri. Acţiunea se urmăreşte prin renunţare la doctrină; pacea se organizează prin sacrificarea pacifismului. D. Henderson se strădueşte să salveze conferinţa dezarmării prin sacrificarea ideii de dezarmare; d. Barthou se strădueşte să salveze securitatea Europei prin pacte regionale, în lipsă de garanţii universale; d. Litvinov se strădueşte să dove- dească pacifismul rusesc sacrificând postulatele rigide ale inter- naţionalei a 3-a, în sfârşit, d. Hitler se strădueşte să dovedească pacifismul german, negând — cu ciudată ostentaţie — principiile de bază ale crezului naţional-socialist. Totuşi, bine că se mai fac eforturi. Chiar dacă nu se conso- lidează pacea, se împiedică războiul. Cel puţin efect preventiv, 14 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dacă nu curativ. Oricât de imperfectă şi aleatorie ar fi strădania de menţinere a păcii, nici un conducător politic responsabil nu are dreptul a mărturisi zădărnicia. Cea mai îndoelnică pace e mai bună decât certitudinea războiului. # # * Din activitatea de organizare a păcii europene, se desprind trei probleme. Toate evenimentele actuale se grupează de fapt în jurul acestor trei probleme şi anume: i. Problema indepen- denţei Republicii austriace; 2. Noua orientare a politicii ru- seşti, şi 3. Problema pactului oriental. La o analiză mai atentă, cele trei probleme apar reacţiuni la acţiunea imperialismului german. Intr’adevăr, problema Aus- triei este reacţiunea Marilor Puteri (mai ales a Franţei şi a Italiei) la tendinţele de expansiune germană spre Sud; problema pactului oriental şi noua orientare a politicei sovietice este reacţiunea la tendinţa de expansiune germană, spre răsărit. In terminologia politicii germane problemele sunt chiar numite: prima — « Mitteleuropa » şi cea de-a doua: « Drang nach Osten ». Să analizăm problemele sub aspectul securităţii europene. # * * Nu există un pact oriental. Deci analiza pactului nu se poate face. Există doar negocieri în vederea semnării unui pact oriental. Propunerea de sursă franco-sovietică prevede semnarea unui pact de azistenţă mutuală între Germania, Rusia, Cehoslovacia, Polonia şi Statele Baltice, pentru a-şi garanta reciproc intan- gibilitatea frontierelor lor actuale. «Un Locarno răsăritean». Intr’adevăr, acordurile dela Locarno au garantat — prin girul Angliei şi al Italiei—frontierele de apus ale Germaniei. Nu tot astfel acordurile dela răsărit. Din contra, lipsa girului anglo- italian era o indirectă recunoaştere a revizuibilităţii frontierelor de răsărit. Orientul Europei indica raporturi precare. Noul pact regional e deci în primul rând un complement simetric al acor- durilor de apus, dela Locarno. Problema Danzigului, a Corido- rului, a Vilnei şi chiar a relaţiilor polono-ruse s’ar rezolvi prin acest tratat de asistenţă mutuală. Formal, — adică atât cât pot pergamente garanta pacea, — pactul oriental ar pecetlui statu- quo în răsăritul Europei. Dar pactul oriental a fost prezentat şi ca un test, jucând rolul hârtiei de turnesol din chimie. Precum hârtia de turnesol deter- mină recunoaşterea unui acid sau a unei baze, tot astfel în politica europeană, acest pergament serveşte la recunoaşterea grupului din care fac parte statele vizate. A semna pactul oriental MOMENTUL POLITIC INTERNAŢIONAL 211 înseamnă a aparţine grupului anti-revizionist; a nu semna — sau chiar a tergiversa — e interpretat ca indicând o înclinare spre grupul revizionist. Simplist, a semna înseamnă a fi alături de Franţa, a nu semna — a fi alături de Germania. In Germania, într’adevăr, pactul a fost socotit o manevră franco-sovietică de încercuire a Germaniei. Din fericire, prin stăruinţa Angliei, Germania a înţeles că pactul oriental poate deveni un instrument de securitate tocmai pentru Germania, că garanţiile sunt reciproce şi că la baza pactului stă acel prin- cipiu, atât de drag Germaniei de astăzi: al perfectei egalităţi. Guvernul german a renunţat deci la obsesiunea încercuirii. Şovăelile Poloniei, în schimb, continuă. La prima vedere, par curioase: semnarea pactului oriental rezolvă formal problema securităţii Poloniei. Intr'adevăr, pactul oriental de azistenţă mu- tuală, garantează frontierele poloneze împotriva unei agresiuni, până în ziua violării lui. In această clipă, problema se complică. Prin situaţia ei geografică (şi istoria Poloniei se leagă prea dureros de această realitate), Polonia se găseşte între ciocan şi nicovală. Fie că agresiunea ar veni din răsărit sau din apus (din Rusia sau din Germania), teritoriul polon s’ar transforma în câmp de luptă. Fireşte, nu este o situaţie de invidiat. Obli- gaţia de a lua măsuri imediate împotriva statului agresor, ali- anţele implicite, eventualitatea dezastrului material, indiferent de titularii agresiunii şi de rezultatele ultime, determină multă cântărire a argumentelor pentru şi contra. Pe aceste consideraţii reale se aşează o serie de speculaţii, căutând a dovedi existenţa unor planuri comune germano-po- lone. Valoarea lor este mai mult literară decât politică. Politica germană cultivă visul unei expediţiuni spre răsărit pentru do- bândirea de Koloniallânder în aceste teritorii. Acţiunile guver- nului Von Papen, scrierile d-lor Hitler şi Rosenberg o mărtu- risesc. Tactic, ea e concepută fie prin pătrunderea Statelor Bal- tice, fie prin Polonia. Independenţa Ucrainei şi expansiunea Poloniei spre Marea Neagră sunt câteva aspecte, în caz de reu- şită, al acestui plan extravagant. Farmecul speculaţiilor nu tre- bue să ne îndepărteze. Sediul adevărat al materiei se găseşte în cadrul conferinţei dezarmării. Pentru a salva conferinţa dezarmării, s’a recunoscut, în sfârşit, la Geneva, teza franceză, că securitatea trebue să primeze dezarmarea. Că statele nu vor dezarma până ce nu li se garantează intangibilitatea frontierelor lor. Semnarea pac- telor regionale, — unul oriental, altul mediteranian, — şi apoi conexarea lor sunt etapele unui vast program de organizare a securităţii, de care vom vorbi poate altădată. * # * 14» 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noua orientare a politicii ruseşti *) este indiscutabil — atât pentru ţara noastră, cât şi pentru politica europeană — cel mai însemnat fapt politic actual. Din Stat agresor, virtual propagator de idei subversive, ad- versar declarat al tuturor statelor capitaliste, urmărind răspân- direa revoluţiei mondiale, pentru a realiza — prin dictatura uni- tară a proletariatului — o federaţie universală a statelor Sovie- tice, astăzi Rusia duce politică de conciliere şi de pace. Sem- nează pacte de neagresiune, reia relaţiile diplomatice cu Statele vecine, se alătură statelor capitaliste pentru a stăvili acţiunea revizionistă, renunţă la propagarea revoluţiei mondiale, îşi con- centrează eforturile sale în interior. Planurile cincinale o do- vedesc. Rusia urmăreşte colectivizarea industriilor şi industria- lizarea agriculturii, într’un cuvânt, după formula d-lui Stalin, organizarea socialismului în interiorul unei singure ţări. Acest vast program de lucru are nevoe de bani şi de pace. Bani şi pace se pot dobândi numai prin colaborarea cu statele capitaliste. Ceva mai mult, teama expansiunii japoneze în Extremul orient şi a Germaniei în Europa, impun alianţe cu organismele politice cu interese identice. Apropierea de Franţa şi de aliaţii ei pentru întărirea stăvilarului anti-revizionist; intrarea în Societatea Na- ţiunilor pentru a-şi asigura cel puţin neutralitatea şi suportul moral al statelor membre ale Societăţii Naţiunilor, în caz de agresiune japoneză. Rusia se integrează în politică europeană. Rusia duce efectiv de câţiva ani, politică de pace. Calitatea de membru al Socie- tăţii Naţiunilor nu i se mai poate refuza. Pentru ţara noastră, noua orientare a politicei sovietice a fost prilejul reluării relaţiilor întrerupte de 16 ani. Viaţa politică a Estului european se normalizează. # * # Pentru a servi de contrast, Viena a fost din nou teatrul unei lovituri de Stat. Ca şi altele în trecut şi aceasta a fost zădăr- nicită. Dar recurenţa atât de deasă a turburărilor în Austria, dovedeşte incertitudinea statu-quo-ului austriac. Asasinarea can- celarului Dollfuss şi mobilizarea trupelor italiene dovedesc încordarea. Independenţa Austriei este în primejdie. împreună cu ea, liniştea Europei. l) A se vedea articolul nostru Evoluţia politicei externe sovietice din numărul 8 (August 1934) al acestei reviste. Erata: pag. 460, rândul 1, a se ceti revoluţiunea mondială, în loc de revoluţiunea modernă; rândul 22, a se ceti neidentitatea, în loc de necesi- tatea. Pag. 472, rândul 27, a se ceti pereneitatea, în loc de paternitatea. MOMENTUL POLITIC INTERNAŢIONAL 213 Problema Austriei este mai mult o problemă internaţională decât austriacă. Ea este în primul rând o problemă germană, care urmăreşte anexarea ei în numele unităţii rasei germane. Ea este în al doilea rând o problemă italiană — pentru care Anschlussul înseamnă punerea în discuţie nu numai a influ- enţei sale în bazinul dunărean, dar chiar a integrităţii teritoriului său. Ea este în al treilea rând o problemă franceză: un bloc germanic de 70 milioane de locuitori tăind Europa de-a curme- zişul separă Franţa din punct de vedere tactic de aliaţii ei, şi lasă aceste State din răsăritul Europei la discreţia imperialis- mului german. Ea este în ultimul rând, o problemă europeană. Anschlussul sau alternativa ei: restauraţia Habsburgilor, înseamnă violarea dispoziţiilor tratatelor de pace. O primă breşă, un precedent primejdios de revizuire, oricând invocabil în viitor. Pentru noi, independenţa Republicei austriace, înseamnă res- pectul tratatelor. Mai mult chiar decât Anschlussul, o restau- raţie a Habsburgilor e primejdioasă. Anacronică ca formă, ve- leitară prin tradiţie, trezitoare de vane ambiţii autonomiste şi legitimiste în statele succesorale, o împărăţie habsburgică ar fi ferment de dezagregare a unităţii ce se formează în Sud-Estul Europei. împotrivirea Micii înţelegeri este nu numai un avertis- ment sau un act de conservare, cât o prevenire a unei erori po- litice cu incalculabile urmări. De împărăţia habsburgică trebue vorbit numai în retrospecţia istoriei. Problema Austriei trebue scoasă de pe planul politic sau ju- ridic şi aşezată în cadrul ei firesc de problemă economică. So- luţia poate fi găsită într’o leală colaborare economică a Statelor Dunărene. Austria trebue şi poate trăi independentă. (Am pre- zentat de curând, în numărul de Mai al acestei reviste, aspec- tele problemei austriace. Azi problema este aceeaşi, doar poate mai gravă şi soluţia ei mai imperioasă ca oricând). # # # In această atmosferă confuză şi neliniştită, delegaţii statelor se strâng în sala de întruniri a Societăţii Naţiunilor. Privirile şi speranţele lumii sunt din nou îndreptate asupra Genevei. Rusia Sovietică e pe pragul de a intra în Societatea Naţiunilor, împotrivirile sunt mărunte. Orice aport nou adus instituţiei dela Geneva consolidează pacea. Societatea Naţiunilor are nevoie de forţe noi. Ea are în faţa ei truda grea de a restabili încrederea unei lumi hărţuite de neîncredere, a reface un echilibru politic european, prea mult pus la încercare. RICHARD HILLARD 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL MONDIAL Nu există, fără îndoială, un mai eficace mijloc de propagandă peste graniţe a cauzei române, decât prezentarea, obiectivă şi sin- ceră, în faţa opiniei publice mondiale, a contribuţiei de sacrificiu pe care România a adus-o în desfăşurarea războiului mondial şi a rolului însemnat pe care l-a avut, în atingerea idealului comun al Puterilor Aliate şi Asociate. Intr’adevăr, încordarea supremă a forţelor materiale şi a imponderabililor morali, pe care războiul mondial le-a impus tuturor, a evidenţiat într’un grad atât de înalt calităţile sau defectele naţiunilor beligerante, ataşamentul lor faţă de ideea de drept sau de conceptul de forţă, puterea de rezistenţă şi sacrificiile consimţite pentru cauza comună. Cu toată abundenţa documentelor, memoriilor şi a materialului bibliografic, analitic sau sintetic, în istoria generală a războiului mondial — evenimentul istoric creator al Comunităţii noi internaţionale — toţi aceşti factori, care în definitiv legitimează sau condamnă însuşi dreptul de existenţă al unei naţiuni, erau insuficient sau incom- plet desprinşi, în ceea ce priveşte naţiunea română în faţa acelei opinii publice mondiale, astăzi dătătoare de ton în politica inter- naţională; pentru că dăinuia până în ultimul timp încă, lipsa unei întinse lucrări, scrisă într’o limbă de generală întrebuinţare, care să precizeze, pe baze documentare irefutabile, contribuţia pre- ţioasă pe care România a adus-o pentru rezultatul final al marelui război. Naţiunea română, în întregul ei, a fost de sigur tot- deauna conştientă de adevărul că în înclinarea balanţei victoriei spre grupul de Puteri care luptau pentru triumful ideii de drept şi de justiţie ca şi în opera revoluţionară, de concretizare a prin- cipiului naţionalităţilor, participarea armatei române în războiul mondial, fie şi în momentul puţin propice în care aceasta s’a produs, a fost totuşi de o covârşitoare importanţă. Dincolo de graniţă, parte din intelectualitatea occidentală şi personalităţi proe- minente, încercate în manifestarea simpatiei lor pentru cauza romană, au păstrat de asemeni sinceră convingere în rolul însemnat pe care noi l-am avut şi adâncă preţuire pentru suferinţele cu demnitate suportate şi sacrificiile aduse pentru un ideal comun. Dar pentru cetitorul străin, doritor a se informa asupra răz- boiului României, lipsa unei cărţi serioase, obiective şi documen- tate, lăsa liberă putinţa recurgerii la izvoare, adeseori incomplete, parţiale, iar, câteodată, chiar de rea credinţă. * Iată pentru ce, apariţia recentei lucrări a d-lui Const. Kiriţescu La Roumanie dans la Guerre Mondiale igi6—igig (Paris 1934. 496 pag.), tipărită în admirabile condiţiuni tehnice, la cunoscuta ROMÂNIA in războiul mondial 215 editură Payot în « Colecţia de memorii, studii şi documente pentru a servi la istoria războiului mondial », vine să împlinească o lacună dintre cele mai adânc resimţite. Punând la dispoziţia cercetăto- rului şi a obişnuitului cetitor o largă şi documentată descriere a ansamblului de evenimente ce constituesc atitudinea şi parti- ciparea României în războiul mondial, d. Const. Kiriţescu aduce prin aceasta — într’un moment când drepturile Românilor asupra integrităţii teritoriului lor naţional unitar sunt atât de discutate în doctrina revizionistă — un patriotic serviciu cauzei naţionale şi împământeneşte în străinătate, fără nici o inspiraţie sau vreun sprijin oficial, adevărata propagandă naţională prin idei. Nimeni nu era de sigur mai calificat ca d. Const. Kiriţescu să prezinte străinătăţii o întreagă şi organică istorie a războiului nostru; pentru că cercetări îndelungate, metodice şi obiective au făcut din autorul mai vechei Istorii a Războiului pentru întregirea Naţională (în trei volume), în două ediţii tipărită, de două ori premiată de Academia Română, cel mai adânc cunoscător al războiului Ro- mâniei, de o autoritate în materie, deplin recunoscută. Dar ceea ce a reuşit de această dată să redea d. C. Kiriţescu pentru străinătate, prin opera de faţă, nu este nici o rezumare a monumentalei sale opere, scrisă în limba română (496 pagini faţă de cele aproape 2000 pagini), nici o adaptare a ei pro causa, ci o lucrare nouă, în care eliminând orice sentimentalism, dar păstrând acelaşi stil clar, viu, colorat şi impresionant în descrierea evenimentelor şi folosind în întregime acelaşi material documentar, redat într’o formă mai strânsă şi mai sintetică, azistăm alături de descrierea evenimentelor militare, firesc mai amplu cercetate, la interesante consideraţiuni asupra împrejurărilor de natură politică şi diplomatică care au determinat intrarea noastră în război sau au dominat desfăşurarea ostilităţilor şi la o fidelă situare a pro- blemei române în cadrul preocupărilor generale ale conducătorilor războiului, sub aspectul său politic şi tehnic. Cetitorul acestei cărţi — chiar dacă ea nu ar fi prezentată de o prefaţă atât de elogioasă, ca aceea pe care i-o face d. preşedinte Andre Tardieu—nu ar putea ajunge decât la aceleaşi concluzii, la care a ajuns, cetind-o, marele om politic şi filo-român: << Este o carte de o rară ţi excepţională valoare... o carte de savant ţi de patriot..... o carte frumoasă, scrisă cu mână de maestru ». * * # Pentru a reda «... măsura contribuţiei pe care România a adus-o la triumful comun al Aliaţilor, la această mare operă de libertate ţi de justiţie, gravată în litere de foc ţi de sânge, în cartea istoriei 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE popoarelor» (pag. 496), d. C. Kiriţescu înţelege să privească răz- boiul României, nu numai în desfăşurarea sa, ci şi în geneza şi consecinţele sale. De aceea, descriind cea mai impresionantă pagină din istoria naţiunii române unitare, autorul nostru începe prin a cerceta originile intervenţiunii române în războiul mondial — admirabilă privire sintetică asupra problemei naţionale române şi analiză a situaţiei politice şi diplomatice a României, în ajunul războiului mondial (pag. 19—35)—spre a termina cu descrierea poziţiei de drept şi de fapt a României la Conferinţa Păcii, a ati- tudinii delegaţiei noastre, intransigentă în ceea ce priveşte reven- dicările socotite legitime (pag. 486 — 496). Intre aceste două momente istorice — unul precedând şi pregătind războiul de în- tregire naţională, celălalt înregistrând in fine, realizarea idealului naţional, se desfăşoară — prin scrutarea scrupuloasă şi obiectivă a documentelor, totdeauna de prima mână — ansamblul de eveni- mente ce au constituit războiul nostru, pe dreptate denumit de un alt cunoscător, ca mareşalul Petain, «Drama română». Astfel sunt analizate: perioada de neutralitate şi de pregătire a războiului român, campania din anul 1916, cu: operaţiile de dincolo de Carpaţi (ofensiva română, contraofensiva germană), campania din Dobrogea, apărarea Carpaţilor, invazia, cauzele înfrângerii române, refacerea română, campania anului 1917 (reluarea cam- paniei şi ofensiva eşuată dela Nămoloasa, bătăliile dela Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Vrancea, Muncelu şi Cireşoaia), sfârşitul cam- paniei din 1917; lichidarea alianţei ruso-române şi unirea Basa- rabiei, România sub ocupaţia germană, eliberarea României şi unirea Bucovinei şi a Transilvaniei; campania împotriva Ungariei. Titluri ce reamintesc principalele etape ale războiului, momente de entusiasm sau de durere, pentru o întreagă naţiune. Din atenta lectură a conţinutului lor, se desprinde o caracteristică (a răz- boiului nostru, pe care d. C. Kiriţescu a ştiut să o pună în lumină, cu un talent deosebit: acest război a fost o elementară frământare şi acţiune a naţiunii române întregi, atât a părţii libere din această naţiune, care a avut iniţiativa declanşării lui, cât şi a părţilor supuse altor stăpâniri străine, care prin jocul destinului istoric, au fost aduse să coopereze la războiul României libere. Astfel, întreg teritoriul istoric al naţiunii române, teritoriul străvechii Dacii, s’a găsit la un moment dat, prin faptul războiului, angrenat într’o luptă decisivă, din care trebuia, în cele din urmă, să rezulte înlocuirea vechiului statut politic printr’unul nou, clădit de această dată pe principiul naţionalităţilor şi pe colorarul acestuia, dreptul de autodeterminare. De aceea—cu drep- tate remarcă d. C. Kiriţescu — România întregită «este fără îndoială, efectul unei voinţe unanime, întreţinută în sufletul popular, timp de secole. Totuşi pentru ca această operă de dreptate ROMÂNIA IN RĂZBOIUL MONDIAL 217 istorică să se desăvârşească, a trebuit ca în cea mai mare frământare a războiului mondial, noile frontiere ale României să fie trasate cu lovituri de sabie » (pag. 494). Şi în altă parte: «....este adevărat că unirea Transilvaniei a fost proclamată la Alba Iulia, prin libera expresiune a voinţei întregului popor de dincolo de munţi. Este adevărat încă, că această unire a fost confirmată de marii Aliaţi, întruniţi la Paris, în Conferinţa Păcii. Dar ea a trecut în domeniul material al faptelor, prin acţiunea victorioasă a armatei române în campania din Transilvania, la Tisa şi la Buda-Pesta. Căci istoria marelui război a arătat cu elocvenţă, că hotărîrile celor mai înalte areopage cad înaintea puterii baione- telor» (pag. 485). * * * Dar, în istoria generală a războiului, opera d-lui C. Kiriţescu vine să lumineze un punct, discutat încă de cercetători parţiali sau insuficient documentaţi. Se arată, adică — ceea ce este în totul fondat — netemeinicia acelora ce au susţinut sau mai susţin că pacea separată încheiată cu Puterile Centrale, în momentul cel mai tragic al războiului, ar fi ridicat României constrânse de agresor, calitatea de aliat şi de beneficiar al clauzelor tratatului din 17 August 1916: «.........obiecţia nu are valoare, pentru că această pace fusese semnată cu consimţimântul Aliaţilor, care recunoscuseră cazul de forţă majoră. Intr’adevăr, România fusese — după expresia d-lui preşedinte Poincare — trădată şi părăsită de aliatul său cel mai apropiat şi forţată să semneze, cu cuţitul la gât, o pace care de altfel nu fusese nici sancţionată de Rege, nici ratificată» (pag. 488). Constatarea d-lui C. Kiriţescu prezintă într’adevăr determinante elemente, pentru ca un asemenea tratat de pace să fie infirmat de noul drept internaţional şi să fie considerat, în consecinţă, drept un tratat de pace caduc, neva- labil de drept. Ceea ce însă pentru noi prezintă o importanţă specială, este că această justă interpretare găseşte deplina şi autoritara aprobare a d-lui preşedinte A. Tardieu, care ne aminteşte în frumoasa-i prefaţă, lupta ce a dus la Conferinţa Păcii pentru triumful acestui punct de vedere al său, spre a se putea apoi valo- rifica drepturile României şi a consacra legitimele ei revendicări teritoriale. Şi împrejurările care au dus la încheerea acelui tratat, model de violenţă şi de spoliaţiune, care era pacea dela Bucureşti din 7 Mai 1918 — despre care Clemenceau însuşi spusese că «îi smulge lacrimi » prin tragica soartă ce creează României — sunt cu multă pătrundere analizate. Din această cercetare, d. C. Kiriţescu ajunge la concluzia de interesantă semnificaţie: «.......această pace a Zl8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE avut o consecinţă la care autorii ei nu se gândise: ea a arătat în mod luminos Puterilor înţelegerii, ceea ce se putea aştepta dela Germani, dacă ei câştigau victoria. Şi aceasta a fost un puternic mijloc de propagandă în favoarea continuării luptei până la ultima resursă, în vederea triumfului finali) (pag. 487). Aci, ca şi în alte numeroase pasaje, din peripeţiile dramei române, d. C. Kiriţescu scoate concluzii care vin să accentueze încă, după atâţia ani dela încheerea păcii, nu numai meritele şi rolul special al României în războiul mondial, dar primejdia acelei păci germanice pe care unii o doreau. In acest chip, opera de faţă vine să aducă — într’un moment când se poartă încă savante discuţii asupra problemei responsabilităţii războiului mondial — o preţioasă contribuţie şi în această privinţă, pentru că este regulă de drept a ginţilor recunoscută în mod general, că «iniţiativa agresiunii este adeseori evidenţiată prin metodele ce prezidează la încheerea păcii» (I. B. Whitton). * # * Această carte este, astfel, ceva mai mult decât o descriere a peripeţiilor războiului nostru. Este o carte din care se desprinde, cu impresionantă putere de convingere, suprema străduinţă a întregii naţiuni române pentru realizarea durabilă, prin sacrificiu liber consimţit, a idealului naţional. Este în acelaşi timp, o operă care — prezentând desfăşurarea războiului României, în cadrul general al războiului mondial — deschide noi perspective de înţelegere şi de cercetare asupra ansamblului de evenimente oca- zionate de marele război. Formidabilul material folosit, prezentarea atâtor documente de viu interes îndreptăţesc un deziderat, care în multe dintre Uni- versităţile occidentale şi-a găsit de mult concretizarea: necesi- tatea existenţei unei catedre de istoria războiului-, pentru multe generaţii, războiul nostru rămâne o lecţie vie de naţionalism constructiv, el oferă încă largi posibilităţi de revelatoare cer- cetări. Până atunci, opera d-lui C. Kiriţescu, atât de preţuită şi în ţară şi peste graniţă, prin succesul pe care lucrarea de faţă îl înregistrează, rămâne monumentalul îndreptar al acelora ce vor să cunoască ceea ce a fost războiul României, ce calităţi a evidenţiat el la naţiunea română şi la soldatul român şi ce contribuţie a adus România în opera de justiţie internaţională, care a triumfat prin sfârşitul acestui război. G. SOFRONIE REFORMA STATULUI IN FRANŢA 219 REFORMA STATULUI ÎN FRANŢA Ideea unei reforme a Statului în Franţa nu e nouă. începuturile ei se pot confunda cu acelea ale începutului vea- cului nostru. După treizeci şi patru de ani, în urma ultimelor evenimente din Februarie, care au precedat constituirea guvernului de uniune naţională al d-lui Doumergue, ea a căpătat o iminenţă dureroasă şi predominantă. Curentele de opinie, tălăzuite în noaptea de şase Februarie, care cer stăruitor o reformă a Statului, au căpătat un început de satisfacţie. Oficialitatea le-a recunoscut importanţa. In şedinţa Camerei dela 15 Martie 1934, a fost instituită o comisiune spe- cială a reformei Statului şi a revizuirii Constituţiei, iar Preşedin- telui Doumergue, chiar în cursul acestei veri, d-nii Marquet şi Rivollet i-au predat, spre studiu, rapoartele lor asupra reformei Statului şi acela al legii electorale. Concomitent cu acea putere de muncă şi pătrundere analitică, un grup de profesori au strâns laolaltă în mănunchiul unei bogate publicaţii, toate criticile aduse stării de fapt şi toate pro- punerile pentru îndreptarea ei. Cercetătorii acestei probleme pot găsi în numărul 2 al Analelor de drept şi ale ştiinţelor sociale, editate de casa Sirey, o expunere completă analitică şi ştiinţifică a ideilor pentru reforma Statului şi a mijloacelor prin care ele se pot realiza. E o lucrare de specialitate a cărei rezumare nu se poate încerca şi nici nu trebue, fiindcă ea interesează în primul rând pe acei chemaţi a face reforma Statului francez, pe de o parte, iar pe de alta unele din ideile examinate acolo, nu mai sunt reluate azi ca nefiind posibile imediat de înfăptuit. . Pentru cei de peste hotare, considerându-se şi importanţa Franţei în lume şi interdependenţa fenomenelor sociale, problema reformei Statului francez nu poate însă să nu fie un obiect de serioase preocupări şi să nu fie considerată în expresiunea ei ultimă, aşa cum s’a concretizat în timpul şi în urma repezilor schimbări de guvern şi a scandalului public ce a fost afacerea Stavisky. Ideile emise în acest răstimp, scurt dar sbuciumat, au împru- mutat strălucirea scânteierii din ciocnirea cu realitatea aspră. In foile revistei « des Vivants », în două numere consecutive, Aprilie—Mai, ele şi-au găsit o largă ospitalitate şi sunt prezentate în toată diversitatea lor. A le arăta, multiple şi variate, a încerca a desprinde părţile comune din ele înseamnă a fixa un moment din evoluţia preocupărilor reformei Statului francez, moment care poate fi cel mai important. Iată ce se urmăreşte prin rândurile de faţă, ce nu sunt decât o culegere cu caracter informativ şi 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care mai nimerit s’ar fi putut intitula: câteva însemnări pe mar- ginea reformei Statului în Franţa. In privinţa ei, o idee generală trebue să se desprindă. Numai astfel ea poate să însemne un program. Pentru constituirea şi elaborarea lui, Revue des Vivants s’a adresat la personalităţi cunoscute din cercuri politice, din profesiuni şi participante la manifestaţiuni sociale deosebite. « Partidele mor de a nu mai avea un program, de a nu mai fi o nădejde. Dacă oamenii de bine ce se oferă a le lua locul nu ştiu dinainte pentru ce anume, vor fi repede decepţionaţi, îşi vor da seama că aşezarea lor la locul de poruncă nu a produs minunea aşteptată şi se vor simţi târîţi în impopularitatea celor ce i-au precedat, căci azi nu e linişte pe pământ pentru oamenii de bunăvoinţă, decât în măsura în care această bunăvoinţă se fereşte de a fi ambiţioasă. » t Nu o minune; un program. Nu dictatura, care să-i scutească pe Francezi de a cugeta; un gând comun, un spirit public, un sentiment naţional: e ceea ce importă de a desprinde în ţara noastră ». Din rândurile de mai sus rezultă că, dacă multă lume e de acord că o reformă a Statului e necesară, apoi în privinţa felului cum ea trebue să se împlinească, potrivirea de păreri nu se mai află. Bibliografia sintetică din Analele dreptului şi ale ştiinţelor sociale vădesc cât de deosebite sunt sistemele ce se propun pentru această reformă. Ancheta întreprinsă de Revue des Vivants pare a strânge mai de aproape problema şi a prezenta între sistemele propuse deosebiri neesenţiale. Şi e firesc să fie aşa, căci de această dată nu se mai discută teoretic şi în abstract, posibilul imediat fiind mereu urmărit. * * * Fără preambul, brusc, categoric, d. Henry de Jouvenel se pronunţă pentru o revizuire a Constituţiei. Scandalul Stavisky, spune dânsul, nu e decât un prilej, o lumină aprinsă asupra a tot ceea ce poate să ia foc, asupra nemulţumirilor toate strânse dela război încoace. Sintetizând criticele aduse regimului parlamentar, d-sa constată în primul rând că Parlamentul înnăbuşă puterea executivă, că partidele paralizează Parlamentul, că grupările distrug parti- dele, că interesele particulare se înfrăţesc pentru a influenţa gru- purile împărţindu-se apoi între ele; că în mijlocul acestei fărâ- miţări interesul general dispare, oamenii de bine făcând ceea ce pot şi cei necinstiţi ceea ce vor. REFORMA STATULUI IN FRANŢA 221 In al doilea rând, împrumutând o idee a unui alt acuzator al regimului parlamentar, d. Yvon Gouet, că acest regim ce a înfruntat atât de bine greaua încercare a războiului, se arată azi incapabil de a cruţa Statul de consecinţele crizei economice. Această incapacitate e firească de altminteri. Ea rezultă din neîmbinarea politicului cu economicul, neîmbinare de care nimeni nu poate să fie învinovăţit, fiindcă în epoca când instituţiunile liberale franceze au luat naştere, progresele tehnice, mecanice şi economice nu existau. Inmănuncherea lor trebue desăvârşită azi. In acest scop: mai întâi întărită puterea executivă. Cum? Dând o consacrare oficială Preşedintelui de Consiliu, asupra căreia practica vieţii celei de a treia Republici a trecut plenitudinea puterii executive. Preşedintele de Consiliu trebue să fie ales de Parlament: « In Republică, alegerea e izvorul puterii. In el trebuie botezat orice şef a cărui menire cere un minimum de permanenţă ». Unui asemenea preşedinte ales, să i se dea dreptul de dizol- vare, în cazul în care majoritatea ce l-a ales l-ar pune în minoritate în timpul pentru care a fost ales. «Pentru că viaţa, în ciuda Con- stituţiei din 1875, a transferat puterea reală a Preşedintelui Re- publicii asupra Preşedintelui de Consiliu, alegerea să se conforme vieţii. E un mijloc de a constitui o putere întărită, fără a aduce o atingere principiilor directoare ale democraţiei noastre ». In al doilea rând, urmând aceleaşi manifestatiuni concrete ale vieţii şi considerând făurirea unui sistem economic şi social întemeiat pe alegerea profesională, trebue ca aceste organisme noi ce reprezintă acest sistem să se integreze regimului parlamentar. Ele n’ar avea deocamdată decât un rol consultativ în materie legislativă şi un rol regulamentar pentru aplicarea practică şi amănunţită a deciziilor administrative. In acest chip, cadrele politice se vor înmănunchia celor sociale. Competenţele vor fi consultate, interesele desbătute oficial. Ideile d-lui Jouvenel în parte le vom mai găsi. D-sa subliniază şi noi subliniem de acum un punct de concluzie, reliefat şi de d. Tardieu în cartea sa «L’heure de la Decision », că reforma propusă are un caracter pur francez, fără să fie o copie sau vreo imitaţie a vreunui regim străin. D. Paul Reynaud e de asemenea partizan al unei revizuiri con- stituţionale. D-sa însă recomandă mai întâi măsuri ce nu o pre- supun, de pildă votul pe departament în locul celui cantonai, care robeşte pe ales electorului influent, omului care activează pe teren, cum spunea la noi o fostă excelenţă cunoscătoare în materie. Apoi trece imediat la nevoia revizuirii Constituţiei, pentru a da Preşedintelui Republicii dreptul de dizolvare, fără avizul prea- labil al Senatului şi a ajunge astfel, la restaurarea autorităţii guvernamentale. 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru a stabili o raţională economie dirijată, e nevoie ca ea să se împlinească sub supravegherea corporaţiilor. La 9 Mai 1934 cu prilejul întrunirii Uniunilor Camerelor de Comerţ şi de Industrie, d-sa precizează nevoia acestei reforme a Statului. « Cum de nu se vede că pe măsură ce Francezii îm- prăştiaţi de revoluţie se încheagă din nou în sindicate de patroni, lucrători şi funcţionari, Statul are nevoie de mai multă tărie pentru a se împotrivi presiunilor la care e supus ? Cum se poate tăgădui că silindu-1 la intervenţii repetate în economia ţării, criza nu i-a sporit răspunderile şi sarcinile ? Cum să ne închipuim că sin- guri pe lume, vom putea salva un regim de libertate fără a-1 adapta noilor circumstanţe, fără măcar a-i repara de urgenţă viciile cunoscute ? » D. Marcel Deat, care se ridică proeminent pe planul actuali- tăţii, după ce crede că ceasul partidelor a trecut, nu pentru că partidele ar fi moarte, dar pentru că trebuesc omorîte, şi după ce recunoaşte nevoia şi greutatea stabilirii unui program, fiindcă divergenţa de interese poate să îi despartă pe oameni mai mult chiar decât discuţiunile doctrinale, crede totuşi că un asemenea program poate să fie găsit, deoarece criza economică a strâns pe toţi cetăţenii în cadrul naţional. Considerând producţia ca o funcţie socială, ea trebue să fie controlată de puterea publică. Pentru ca competenţa acesteia să nu fie discutată, se impune o integrare într’însa a organismelor sociale. O sindicalizare generală a întreprinderilor, pe scurt un regim corporativ. Regim a cărui instaurare cere logic o revizuire constituţională, regim care să nu fie nici cel anarhic al economiei liberale, nici acela al unui etatism birocratic. Această idee centrală s’ar completa cu acelea ce tind la înlă- turarea abuzurilor şi a neputinţei de a lucra rapid a instituţiei parlamentare. Deşi un partizan fervent — aproape adversar — al unei revi- zuiri constituţionale, cu d. Joseph Barthelemy problema schimbă de aspect. îndreptarea, d-sa caută şi nădăjdueşte s’o găsească prin mijloace democratice. încercării războiului Constituţia i-a rezistat. Unde e deci cauza răului ? «Constituţia e de acum bătrână. Instituţiunile noastre sunt vechi. Constituţia nu e decât încoronarea sexagenară a unui edificiu mai mult decât centenar. Republica, în şcolile ei, îl veştejeşte pe Napoleon, tiranul. Dar se culcă în patul lui fără să schimbe din aşternut». D. Barthelemy constată că sufragiul universal e izvorul unic al puterii. Au recunoscut aceasta şi cei mai păgubiţi dintre adversarii săi, ar fi temerar să nu se mai recunoască şi azi acest lucru. REFORMA STATULUI IN FRANŢA 223 Sufragiul universal se supune inspiraţiilor, tendinţelor, forma- ţiunilor care îi sunt date. Acestea trebuesc schimbate, anihilate. Şi în acest scop: scrutin uninominal larg, circumscripţii vaste, un alegător neputând alege însă decât o singură persoană; vot al femeilor; referendum asupra câtorva chestiuni importante, mijloc singur prin care se poate înlătura jugul partidelor şi se poate scăpa de tirania intereselor particulare. Democraţie, mai multă democraţie deci, constituţionaliceşte consacrată. Unora din criticele ce i se aduc regimului parlamentar, d. Barthelemy, în desacord cu majoritatea publiciştilor, nu le găseşte remedii în unele micşorări ale acestuia, dacă astfel se poate spune, ci mai degrabă în întărirea organismului sau prerogativelor acestuia. Astfel, d-sa e contra tendinţei reducerii numărului parlamentarilor. Dieta austriacă, cu un număr mic de deputaţi, a sfârşit în tumult, scandal, stearpă şi neputincioasă. De asemenea, d-sa e partizan al comisiunilor, consacrând ace- stei chestiuni, recent, un studiu în volum. In ceea ce priveşte chestiunea incompatibilităţilor, chestiune ce se agită atât de tumultos în urma scandalului Stavisky, d-sa crede că nu atât prin lărgirea lor, cât prin riguroasa lor observare, s’ar putea ajunge la împiedecarea amestecului parlamentarilor în treburile justiţiei. Un asemenea desiderat poate fi astfel sa- tisfăcut. Remediul trebue căutat pe calea unei reforme radicale, prin orânduirea unei puteri judecătoreşti, independentă de influenţele politicianilor. Curtea de Casaţie s’ar recruta prin coop- tare. Singură şi-ar alege preşedinţii. Primul-president ar fi şeful Magistraturii, care ar propune înaintările şi mutările. Asigurată independenţa Magistraturii, puterea executivă trebue întărită prin întărirea Preşedintelui de Republică. Pe el trebue să se reazeme guvernele în lupta cu Camerele. El trebue să aibă dreptul de dizolvare, independent de consimţimântul Senatului. Pentru exercitarea unei prerogative atât de importante însă, investirea lui nu trebue să purceadă numai dela Camere. Nota- bilităţile sufragiului universal: senatori, deputaţi, consilieri jude- ţeni, consilieri de arondisment şi municipali, toţi la un loc să concure la alegerea lui. Mai presus însă de orice reformă a Statului, bătrânul şi încercatul profesor aşează o reformă a moravurilor. «Să facem o constituţie sub presidenţia lui Minos, condeiri fiind Solon şi Lycurg. Dacă oamenii nu sunt buni, nimic nu va merge. Nici un mecanism nu poate să înlocuiască ceea ce Mon- tesquieu, în limba lui învechită, numea virtute. Nu e aşezământ constituţional care să-i scutească pe oameni de a fi drepţi şi cuminţi si care să-i facă liniştiţi în ciuda nebuniilor lor ». 1 I 11 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca şi d. Jouvenel, d. Coreard nu vede salvarea decât într’o revizuire constituţională. Protivnic părerii d-lui Barthelemy, d-sa socoteşte că libera acţiune a puterii judecătoreşti nu poate şi nu trebue să fie asigurată printr’o absolută independenţă a ei, făcând din Magistratură un Stat în Stat, ci prin luarea unor garanţii, pe care nu le precizează, care ar sustrage înaintarea judecătorilor fluctuaţiunilor politice. In privinţa puterii executive d-sa propune: a) obligativitatea solidarităţii ministeriale; b) stabilitatea ministerială prin acor- darea dreptului de dizolvare Preşedintelui Republicii, în cazul în care voturile uneia din adunări ar pune guvernul în neputinţă de a lucra; c) instituirea unui comitet legislativ, compus din membri ai parlamentului, membri ai consiliului de Stat şi înalţi funcţionari, membri parlamentari, având singuri vot deliberativ, care să pregătească legile. «Astfel, jurişti sau necunoscători ai dreptului, cetăţeni sau ţărani, parlamentari sau oameni de pe stradă, cu toţii înţelegem că studiul legilor trebue făcut cu ajutorul competenţelor, că pre- gătirea lor nu poate să fie urmată în toate amănuntele ei de adu- nări de şase sute sau de trei sute de membri şi că trebue, în con- secinţă, să fie încredinţată unei delegaţiuni a acestor adunări, că puterea de a face legile e un lucru, acela de a le executa un altul, că stabilitatea ministerială în timpul unei legislaturi se impune, că cea mai mare parte din parlamentari trebue să primească a-şi micşora rolul la un vot de cuprindere totală a proiectelor ce le sunt supuse, încredinţând alcătuirea lor numai unora din ei şi lăsând miniştrii să guverneze; că paza legilor trebue încre- dinţată unei magistraturi devenită (cum ?) independentă, cu înscrierea drepturilor fundamentale (care ?) ale indivizilor în constituţie ». Pe d. Jacques Lyon, impresionat probabil mai mult numai de repercusiunea afacerii Stavisky, revizuirea nu-1 interesează decât pentru consacrarea constituţională a incompatibilităţilor parlamen- tare. Omnipotenţa executivului a stârnit în trecut revoluţiile pentru libertate, omnipotenţa de azi a legislativului va provoca poate mâine reacţiuni inverse de constrângere. Limitările liberului exerciţiu al oricărei manifestări sociale nu sunt un lucru nou. Funcţionarii şi magistraţii le cunosc. Ele sunt inerente sarcinii lor; de ce pentru aceleaşi motive nu le-ar accepta şi parlamentarii? Incompatibilitatea trebue să fie totală şi să izbească însăşi putinţa de intervenţie a parlamentarului. Deci nu aşa, cum există în legislaţia actuală, oprelişte pentru parlamentar de a face parte din societăţi ce apelează la economia publică. A menţine o ase- menea dispoziţie e a risca «într’o epocă în care economicul REFORMA STATULUI IN FRANŢA 225 domină şi în care reprezentarea profesională e o formă la modă, de a lipsi Camerele de colaboratorii necesari ». De altminteri, dispoziţia nu e eficace. Putinţa de a interveni şi concursul parlamentarului se capătă — şi încă cum — indepen- dent de este sau nu membru în vreun consiliu de administraţie. O altă dispoziţie legislativă, generală, se impune. Anume: orice intervenţie, fie pentru o societate, fie pentru o persoană fizică, pe lângă vreo autoritate trebue să fie considerată ca incompatibilă cu mandatul de parlamentar. Parlamentarul ce se va dovedi a fi făcut o asemenea intervenţie îşi va pierde mandatul şi dreptul de a fi reales în legislatura ime- diat subsecventă, instituţia sau particularul pentru care s’ar interveni, amendaţi « masiv » şi funcţionarii ce vor fi accedat la o asemenea intervenţie pedepsiţi aspru disciplinar, destituiţi chiar. Pentru ca ispita intervenţiunii să nu-şi aibă o obârşie elec- torală, circumscripţia trebue mărită, arondismentul ca unitate electorală suprimat, astfel încât concomitent să se suprime influenţa apăsătoare a « marilor electori » locali şi, în fine, pentru ca posibilităţile de intervenţie să se micşoreze, numărul depu- taţilor şi senatorilor să se micşoreze de asemenea. Preocupat tot de repercusiunea scandalului public al afacerii Stavisky, d. Emile Vallerieux nu vede reforma Statului decât într’o reformă a puterilor judecătoreşti, reformă ce nu implică o revizuire constituţională. Justiţia franceză a devenit o maşină greoaie şi ineficace. Cauza se datoreşte unei erori politice. In luptă cu puterea executivă, parlamentul nu a încetat de a ţese o reţea de apărare a indivi- dului. Curentele de viaţă colectivă au fost contrazise. «Fiece individ asupra căruia apasă o bănuială e considerat ca o victimă a constrângerii sociale». In asemenea condiţiuni, instrucţia pre- liminară nu se poate face cu toate garanţiile de seriozitate. Operaţiunile instruirii unei afaceri sunt îngreuiate, efectele de surprindere sunt împiedicate. încetinelii instrucţiei se adaugă sub- tilităţile de procedură. Influenţa avocaţilor politici, parlamentari e netăgăduită. Remediul? Stabilirea severă a incompatibilităţii lor; indepen- denţa judecătorilor; stabilitate, criterii pentru recrutarea judecă- torilor de instrucţie, autoritatea justiţiei asupra organismelor cărora le incumbă sarcina de a executa hotărîrile ei, poliţia judi- ciară trebue pusă sub autoritatea justiţiei. In consecinţă, mai multă încredere în magistraţii instructori că nu vor abuza de detenţiunea preventivă, întărirea autorităţii lor prin subordonarea poliţiei judiciare. Cu d. Andre Langle ne găsim de asemenea în domeniul unei reforme ce n’ar necesita o revizuire constituţională. D-sa propune 15 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca din cadrele administrative funcţionăreşti, ca cele mai competente în materie, să emane un proiect de amănunt al sim- plificării vieţii de stat administrative. Ele ar avea să se preocupe: aj de o reducere a numărului ministerelor şi fixarea atribuţiunilor lor; b) de determinarea prero- gativelor şi rolului Preşedintelui de Consiliu; c) de organizarea birourilor ce ar fi sub directă dependenţă a Preşedintelui de Consiliu. Rezolvită astfel problema administraţiei centrale, să se proceadă la o reformă a serviciilor externe, la o reducere chiar a depar- tamentelor; la o reducere a numărului magistraţilor; la o redu- cere a numărului impozitelor, pentru a se ajunge la micşorarea numărului funcţionarilor financiari şi în fine să se ajungă la sta- bilirea unui statut al funcţionarilor care să fie deosebit pentru personalul de direcţie şi deosebit pentru cel de execuţie, resta- bilindu-se prin aceasta ideea de iniţiativă şi de răspundere. Reprezentant al mişcării muncitoreşti, d. Leon Jouhaux, evocând programul minimal al confederaţiei generale a muncii din 1918, socoteşte că orice reformă a Statului francez trebue să aibă un caracter propriu, specific naţional. «Mai înainte de toate, trebue să se oprească acest alunecuş primejdios al spiritului public către iniţiativele din afară, care nu corespund nici moravurilor noastre, nici mentalităţii noastre şi care, pe deasupra, nu sunt inovaţii, ci regresiuni sociale. Statul totalitar, Statul corporativ sunt în completă opunere cu temperamentul nostru individualist, cu sentimentul adânc ce-1 avem asupra demnităţii persoanei omeneşti. De sigur trebue să primim disciplina colectivă, să ieşim din individualismul feroce în care ne-am complăcut, dar trebue să ne ferim de gruparea gregară, în sânul căreia individualităţile sunt înnăbuşite, iniţiativele sterilizate, inteligenţelor răpindu-li-se bărbăţia. Tradiţiile noastre, educaţia noastră se opun la acceptarea acestei decăderi care ar fi instaurarea unui militarism politic, punând ţara noastră sub ocupaţia militară a unui partid. Democraţia actuală nu e de sigur un regim ideal, dar poartă în ea idei-forţe care trebuesc desvoltate pe întreitul tărâm al mo- ralităţii, al progresului şi al justiţiei "sociale ». Ce caractere să aibă această reformă propriu naţională? Plecând dela consideraţiunea de fapt că Statul s’a amestecat în viaţa economică, urmează a se recunoaşte oficial putinţa acestui amestec, prin organizarea unei economii dirijate şi controlate. Şi în acest scop consiliul naţional economic trebue să devină un organism esenţial, constituţionaliceşte recunoscut. In domeniul economic, acţiunea parlamentului trebue să fie ajutată; hotărîrile lui pregătite. Probleme economice trebuesc în primul rând să REFORMA STATULUI IN FRANŢA 287 fie rezolvite în sensul nevoilor colectivităţii. O asemenea rezoIvire presupune o încetare de antagonism a tuturor intereselor legi- time ale diferitelor ramuri de economie. La un asemenea rezultat însă nu se poate ajunge decât prin participarea organizaţiunilor reprezentative a acestor interese, ţinându-se seama de toate ele- mentele problemelor ce în decursul timpului cer a fi rezolvite. Pentru combaterea şomajului, noi lucrări naţionale. Programul există. Finanţarea s’ar putea procura prin înfiinţarea unei Case Autonome a întreprinderilor naţionale ce ar emite obligaţiuni decenale garantate de Stat. Alături de d. Jouhaux, s’ar putea aşeza d. Paul Broumische, care, în numele foştilor luptători şi victime ale războiului, preco- nizează reforma Statului prin organizarea forţelor economice, pro- fesionale şi sociale pe un plan naţional şi regional, participând la gestiunea afacerilor publice. D. Lt.-Colonel De la Roque, până la crearea unui regim cor- poratist şi regionalist, a cărui instaurare imediată ar fi fărâmiţarea cea mai vădită a puterilor naţionale şi în vederea pregătirii pro- gramatice a unei reforme, recomandă: a) alegerea proporţională pe departamente; b) libertatea deplină în educaţia naţională; c) reducerea numărului deputaţilor; d) azistenţa familială, edu- caţie profesională, desvoltarea mutualităţii căreia să i se încredin- ţeze gestiunea autonomă a azistenţei sociale. Cu d. Georges Mer se reia ideea misiunii economice a Sta- tului. Reforma administrativă ar avea ca obiect adaptarea orga- nelor Statului rolului lor de informaţiune şi comandament pe tărâmul economic. Organizaţiunea reprezentării corporative s’ar impune alături şi îmbinată celei a sufragiului universal. # # # Grăbit cercetată doctrina, câteva încheeri precise a diferite congrese de partide politice sau declaraţiuni importante a oame- nilor politici de primul plan trebuesc relatate, ele fiind expre- siunea acestor curente doctrinale. Alianţa democratică îşi precizează astfel programul ei de acţiune: 1. De a da Preşedintelui de Consiliu mijloacele de a guverna pe tot timpul duratei în care beneficiază de încrederea parla- mentului, acordându-i dreptul de a dizolva Camera Deputaţilor, după un acord prealabil cu Preşedintele Republicii, fără votul prealabil al Senatului. 2. De a reduce adunările la rolul lor de control, luând Camerei dreptul de iniţiativă în materie de cheltueli şi de reducere de venituri. 15* 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3. De a se adopta ca regim electoral reprezentaţiunea propor- ţională integrală, cu reducerea numărului deputaţilor, cu vot al femeilor şi vot familial. Urmează apoi proiecte în ceea ce priveşte justiţia, poliţia şi simplificarea aparatului de Stat. In ceea ce priveşte reprezentarea forţelor colective dinaintea Statului, Alianţa democratică face o serie de propuneri cu următoarea motivare: Reforma puterilor publice astfel definită va asigura o mai bună garanţie a drepturilor cetăţeanului izolat. Dar numeroase grupări de interese particulare de tot felul, au dobândit în cursul anilor din urmă, o putere crescândă care le permite de a exercita asupra puterilor publice o presiune, adesea intolerabilă, nesanc- ţionată de nici o lege. Ele formează o împreunare de mici State în Stat. In lipsa unei reprezentări legale şi net delimitate, ele îm- ping la o desvoltare a etatismului care deposedă în fapt Statul de autoritatea sa legitimă şi despoaie de drepturile ei suverani- tatea naţională, singur temei al puterii într’un regim democratic. Un întreg de chestiuni se pune astfel dinaintea opiniunii pu- blice. A devenit urgent: De a aşeza sindicalismul patronal şi muncitoresc şi activităţile lui într’un cadru legal sub controlul Statului; De a defini într’un statut drepturile şi îndatoririle funcţiona- rilor, colaboratori şi servitori ai Statului şi ai publicului; De a asigura, în fine, tuturor forţelor colective, materiale şi mo- rale ale naţiunii o reprezentare, echitabilă şi o dreaptă înrâurire. Pentru a defini luminos raporturile care trebuesc să existe între Stat şi aceste puteri colective, pentru a permite forţelor publice de a-şi căpăta independenţa, autoritatea şi prestigiul trebuincios îndeplinirii menirii lor naţionale, Alianţa democratică propune de a reforma consiliul naţional economic. 1. Lărgindu-i atribuţiunile şi organizând reprezentarea tuturor grupurilor de interese particulare, în funcţie de influenţa lor reală, materială şi morală. 2. Dar, rezervând deciziunea puterilor publice, care singure sunt investite de suveranitatea populară cu misiunea de a pro- tegui binele comun al tuturor cetăţenilor şi a apăra interesele generale ale naţiunii. In al cincisprezecelea congres al Uniunii Naţionale a foştilor Luptători se precizează: Considerând că regimul parlamentar, astfel cum e practicat, s’a arătat neputincios de a da foştilor luptători Republica ono- rabilă şi cinstită pentru care au luptat; Că separaţiunea puterilor înscrisă în constituţie ca temelie a oricărui regim liber, a devenit literă moartă, că autoritatea Statului, REFORMA STATULUI IN FRANŢA 229 hărţuit între patimi şi antagonisme, a dispărut, că asemenea rătăciri, persistând ar împinge ţara la războiul civil şi la inva- ziunea străină; Declară că o reformă a Statului postulând o îndreptare naţională se impune fără întârziere; că această reformă trebue să aibă ca bază imediată de a restaura autoritatea Statului, descă- tuşându-1 de sub supunerea mărturisită sau ascunsă a oligarhiilor fără mandat, a societăţilor secrete şi a tuturor intereselor parti- culare ce are ca misiune esenţială de a arbitra. Cere, în consecinţă, dreptul pentru Preşedintele Republicii de a dizolva Camera, fără avizul conform al Senatului; reducerea sensibilă a numărului miniştrilor; alegerea mai frecventă a miniş- trilor afară de Parlament; stabilirea unui statut al funcţionarilor şi transformarea sindicatelor în asociaţii amicale; retragerea puterii legislative a oricărei iniţiative de cheltueli; separaţiunea efectivă a puterilor. In ceeace priveşte Justiţia: Suprimarea tribunalelor de arondisment, crearea în centre alese după importanţa populaţiei şi a uşurinţei de transport, a unui număr limitat de categorii de magistraţi; punerea în retra- gere a magistraţilor deveniţi supranumerari; suprimarea de curţi de apel; reducerea dela 5 la 3 a numărului consilierilor. Cere ca orice intervenţie a unui parlamentar, pentru numirea, mutarea sau avansarea unui magistrat, sau pentru sau împotriva unei hotărîri judecătoreşti să implice retrogradarea imediată sau revocarea magistratului, fără prejudiciu al pedepselor, iar pentru deputat excluderea lui din Parlament. Partidul socialist S.F.I.O. 2) la Toulouse, la 23 Mai, hotărăşte: O reformă administrativă pe bază de autonomie regională, pre- cum şi reorganizarea Statului pentru funcţiile lui economice. * * * Din această succintă examinare de programe şi propuneri, două constatări imediate se pot desprinde. Cea dintâi: că ele nu reprezintă o tendinţă revoluţionară, o negaţiune a concepţiunii tradiţionale a Statului în genere, a Statului francez în special, necesitând totuşi o revizuire consti- tuţională. A doua: după cum d. Tardieu o afirmase mai de mult, atât d-nii Jouhaux, Henry de Jouvenel, Marcel Deat, că reforma trebue să aibă un caracter specific naţional, neinspirându-se dela nici un model străin. *) Section Franţaise Internationale Ouvrifere. 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Reforma vizează: O întărire a executivului prin acordarea dreptului de disolu- ţiune şefului Statului, fără nici un aviz conform; O reducere a prerogativelor Parlamentului. Reducere a numă- rului aleşilor. Luarea dreptului de iniţiativă în materie de chel- tueli şi micşorare de venituri. Stabilire de incompatibilităţi; O întărire a puterii judecătoreşti până la emanciparea ei com- pletă de celelalte două puteri; O simplificare a aparatului administrativ; O integrare a forţelor economice şi sociale ce-au căpătat un caracter colectiv în viaţa de stat, dându-le deocamdată un vot deliberativ. Ca linie generală propunerile de reformă a Statului francez prezintă un caracter de realizare posibilă şi imediată, trebuind să sublinieze în privinţa lor, după cum constată d. Bonnard, profesor la Facultatea din Bordeaux: « Că în această reformă a Statului, ideologii antidemocratici nu au a interveni. O reor- ganizare a principiului democratic pe noi baze pare a se im- pune. Prima încercare de organizare n’a reuşit sau a încetat de a mai reuşi. Alta trebue să fie învăţătura. Dar principiul el însăşi pare a rămâne neatins. Una din binefacerile civilizaţiei este, de sigur, de a permite sisteme politice în care omul se guvernează singur, nu ascultă decât de el însuşi şi rămâne tot atât de liber ca şi mai înainte». Cu această garanţie a libertăţilor individuale şi publice, cu toată modestia cu care se prezintă proiectele de reformă mai sus examinate, cu toate că în principiu personalităţi iminente, ca de pildă d-nii preşedinţi Doumergue, Millerand şi d. Louis Marin sunt de acord, în principiu, asupra unei revizuiri a constituţiei, totuşi această de pe urmă idee nu întruneşte o unanimitate de aprecieri şi sufragii. Nu s’ar fi făcut o relatare exactă dacă nu s’ar semnala şi îm- potrivirea la revizuire cât şi teama ca măsurile novatorii în curs de executare să nu-şi depăşească limita. In tratatul său de drept constituţional din 1933, d. Joseph Barthelemy, deşi pare a fi revenit acum, se declară un adversar al revizuirii. De asemenea d. preşedinte R. Poincare, în articolul citat în Nr. 1 al acestei reviste, cu prilejul examinării ideilor d-luiTardieu, crede că insuficienţa şi defectuozitatea regimului parlamentar, singura cauză a relelor, nu reclamă măsuri constituţionale şi că simple modificări ale regulamentelor corpurilor legiuitoare sunt deajuns. Alţi publicişti se tem că, urmărindu-se reforme de cuprindere totală şi de integrală realizare, se pierde din vedere elaborarea de reforme curente şi modeste, « a căror desăvârşire zi la zi ar fi îmbunătăţit încet condiţiunile vieţii noastre politice şi sociale». REFORMA STATULUI IN FRANŢA 231 In fine, tendinţa reformatorie în ea însăşi e considerată ca o manifestaţie mai de grabă morbidă, sub impulsiunea impresiunii momentului şi ca una de neastâmpăr şi a spiritului de imitaţie. Astfel academicianul Abel Bonnard condamnă vehement pe teoreticienii reînnoirii integrale. D-sa recomandă modelul pentru stabilirea unei ordine noi, inspiraţia reformatorie, în trecutul Franţei. « A căuta noutatea absolută înseamnă a ne condamna la absur- ditate şi extravaganţă; înseamnă a respinge imensa moştenire de ştiinţă şi tehnică ce mai marii noştri înaintaşi ne-au lăsat, pentru a ne aşeza în cea mai tristă condiţie care poate fi, acea în care am avea totul de învăţat, toate prostiile de făcut, toate greşelile de comis ». Aşa cum se desprinde planul de reorganizare al Statului francez, modest în proporţii, armonios în cuprinderea lui, el este încă o dovadă a geniului măsurii, specific poporului francez. Sub acest aspect, nu par a fi întemeiate nici temerile turburării ce ar prilejui o revizuire constituţională, nici acelea de a aluneca pe povârnişul rătăcirilor ca o urmare a aşa zisei idolatrii a noutăţii. R. PATRULIUS REVISTA REVISTELOR LE MOIS Le Mois analizează în ultimul său număr (43) evenimentele grave care au turburat Europa în cursul lunii Iulie. Conţinutul acestui număr este mai mult decât un comentar: colaboratorii revistei studiază evenimentele în adevărata lor perspectivă, cercetând cauzele lor apropiate sau depărtate şi pun pe cetitor în situaţia să înţeleagă pe deplin adevărata lor natură. Fie că este vorba de politică, de economie, de viaţă socială, de literatură sau de viaţă artistică sau ştiinţifică, Le Mois ne oferă un caleidoscop viu a activităţii omeneşti în toate domeniile, în cursul lunei Iulie. In afară de aceasta, semnalăm contribuţia preţioasă adusă acestui număr de d-nii: Rănă Gast, Elemăr Hantos, Pierre Dupuy, Jehudi Menuhin şi Charles Richet. LUPTA ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU LIBERTATEA LOR ŞI OPINIA EUROPEANĂ D. profesor G. Moroianu, Rector al Academiei de înalte Studii Comer- ciale şi Industriale din Cluj, a avut buna iniţiativă de a reda într’o frumoasă ediţie franceză *), lucrarea sa mai veche apărută în limba română, în anul 1929, ca un omagiu adus celei de a zecea aniversări a Unirii Transilvaniei. Iniţiativă lipsită de orice sugestie sau sprijin oficial, cu atât mai bine venită, într’un timp când încă suntem abia la începutul acelei propagande de idei, în străinătate, atât de necesară şi de cerută; binevenită şi pentru că — dela apariţia acestei lucrări până astăzi —nu a încetat a se accentua agresi- vitatea propagandistă a revizionismului maghiar, care printre argumentele sale deopotrivă neîntemeiate întrebuinţează şi pe acela, menit a impresiona opinia publică occidentală că naţiunile desfăcute dela Coroana Sfântului Ştefan şi alipite statelor lor naţionale nu au dorit niciodată aceasta, că prin nimic ele nu au manifestat această dorinţă în trecutul mai apropiat sau mai în- depărtat: şi că dacă ele ar fi fost consultate pe cale plebiscitară, cum a pretins-o delegaţia ungară la Conferinţa păcii, Ungaria milenară — edificată *) Les luttes des Roumains transylvains pour la libertă et l’opinion europăenne. (Episodes et Souvenirs). Paris, Gamber, 1933, pag. 284. LUPTA ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU LIBERTATEA LOR 233 pe opresiunea naţionalităţilor — ar fi supravieţuit transformărilor pe care războiul mondial le-a impus. După această curioasă şi în totul nefondată concepţie — pivot de argu- mentare a doctrinei revizioniste maghiare — Românii Transilvaniei au fost desfăcuţi împotriva voinţii lor, dela o patrie iubitoare ca Ungaria şi alipiţi, fără a fi arătat prin nimic că o doresc, României întregite. Or, dacă pentru naţiunea română o astfel de argumentare apare ca lipsită de orice seriozitate, ca de-a-dreptul neîntemeiată, pentru străinătate, adeseori uşor influenţată şi influenţabilă, prin lipsa unor documentate pu- blicaţiuni care să răstoarne voluminoasele studii revizioniste maghiare sau răspânditele broşuri de propagandă, este binevenită orice temeinică lucrare care să corespundă acestui obiectiv, de vie actualitate şi de mare interes naţional. Privită din acest punct de vedere apariţia cărţii d-lui Moroianu, nu s’ar putea accentua în deajuns asupra serviciilor pe care ea le aduce şi a uti- lităţii pe care ea poate s’o aibă. Intr’adevăr, ceea ce face autorul acestei lucrări merită subliniat în mod cu totul special. Dincolo de modestul titlu de epi- soade şi amintiri, d. Moroianu — vechi şi cunoscut naţionalist militant în Transilvania subjugată —vine să prezinte, pe bază de serioase şi selecţionate documente, un conştiincios — adeseori impresionant — tablou, al acelor dontinue frământări ale Românilor transilvăneni, care, cu cât se accentuează fenomenul desvoltării conştiinţei naţionale, ia tot mai mult aspectul unei organice protestări, împotriva apăsării seculare maghiare şi tendinţelor de desnaţionalizare, anunţând astfel acea intransigenţă naţională, care la mo- mentul oportun, va duce la deslegarea firească, la dreapta sentinţă a în- delungatului proces istoric, pe care o reprezintă alipirea voită şi formal proclamată, prin istorica Adunare dela Alba-Iulia, la Statul naţional, Ro- mânia. Intr’adevăr, cetitorul acestei cărţii —începând dela substanţiala descriere istorică a poziţiei de drept şi de fapt a Românilor transilvăneni, în cadrul Coroanei Sft. Ştefan, făcând cunoştinţă cu momentele de afirmare ale con- ştiinţei naţionale, reacţiune a unei naţiuni vii împotriva politicei de opre- siune, din anii 1784 (revoluţia lui Horia), 1791 (Supplex libellus valachorum), 1848 (revoluţia lui Avram Iancu), 1892 (Memorandum), etc. ajunge la fireasca concluzie că fenomenul unităţii naţionale a fost pregătit prin repe- tatele manifestări ale unei voinţe obşteşti, în decurs de secole, element indiscutabil al acelui plebiscit de toate zilele (H. Hauser), superior ca valoare juridică unui plebiscit formal, ţinut la o zi determinată. D. G. Moroianu înţelege apoi, în acest studiu, să urmărească şi re- percusiunea pe care diferitele manifestări naţionale ale Românilor transil- văneni, pe deoparte, politica de opresiune şi de maghiarizare, pe de alta, le-au avut, în decursul timpului, în « opinia europeană *. Cu bogate amă- nunte, multe inedite — aci intervine partea de amintiri a autorului — se arată diferitele publicaţiuni occidentale, în care cauza română a găsit răsunet, ca şi atitudinea de adâncă simpatie pentru suferinţele Românilor transilvă- neni, a atâtor oameni politici, oameni de litere sau gazetari de reputaţie 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE europeană, care veneau astfel să sprijine şi să Încurajeze ţinuta naţionalistă a celor de acasă. Aceste date arată mersul ascendent al problemei Transilvaniei, devenită în special după răsunetul european pe care l-a avut procesul faimos al Me- morandumului, o chestiune de interes european. Era atât de cunoscută chestiunea Transilvaniei, Încât, cum spune Wickham Steed, în frumoasa-i prefaţă «... ea a fost una dintre primele cauze ale ma- relui război. Pentru ca eliberarea Transilvaniei să fie posibilă, milioane de oameni veniţi din toate părţile pământului au trebuit să lupte şi să moară » (pag. 12). Astfel, se degajează din această parte a lucrării d-lui Moroianu o preţioasă concluzie, care răstoarnă amintitul argument revizionist; aceea că problema Transilvaniei era pe deplin cunoscută — în timpul şi la finele războiului mondial —oamenilor de stat chemaţi să elaboreze tratatele de pace. încât atunci când s’au stipulat clauzele teritoriale ale tratatului dela Trianon, cu respingerea injoncţiunilor delegaţiei maghiare care cerea plebiscitul, atitu- dinea era în totul firească, sentimentul colectiv şi aspiraţiile populaţiei din Transilvania fiind cunoscute autorilor Tratatului. * Să mai semnalăm că d. Moroianu, trecând în revistă frământările naţionaliste ale Românilor ardeleni, scoate o interesantă concluzie asupra ceea ce trebue să fie tratamentul minorităţilor în România întregită, con- cepţie care de altfel îşi găseşte fiinţă în politica noastră de Stat. In- tr’adevăr, constatând că sistematica opresiune şi politica de desnaţionali- zare a maghiarilor au cultivat în largă măsură naţionalismul şi rezistenţa Românilor din Ardeal, d. Moroianu preconizează ca minorităţile noastre «... să nu fie guvernate cu aceleaşi metode injuste, egoiste şi reacţionare, care ne-au fost odinioară aplicate de guvernanţii unguri... ci cu blândeţe, cu iubire şi în respectul limbii lor, a credinţei lor, a tradiţiilor proprii » (pag. 45). * Astfel, cartea d-lui Moroianu, din a cărei întreagă economie se des- prinde un omagiu adus străduinţelor comune, ale Românilor liberi şi ale celor subjugaţi, întru atingerea idealului naţional, aduce o preţioasă contribuţie la cunoaşterea realităţilor politice, sociale, etnografice din Transilvania ante- belică. Prin aceasta ea vine să ofere obiective elemente de justă informaţie pentru opinia publică de afară, adeseori indusă în eroare de perseverenţa acţiunii revizioniste. Dacă-i remarcăm şi stilul vioi şi curgător, care face ca numeroasele documente prezentate să atragă şi să convingă, se impune constatarea că lucrarea d-lui Moroianu este una dintre cele mai bune în ce priveşte infor- marea istorică şi politică asupra problemei Transilvaniei — şi prin aceasta una dintre cele mai serioase publicaţii antirevizioniste. GEORGE SOFRONIE FALIMENTUL REICHULUI ŞI FINANŢELE GERMANE 235 FALIMENTUL REICHULUI ŞI FINANŢELE GERMANE Care sunt cauzele adânci ale falimentului care bate la uşa Germaniei î este întrebarea pe care şi-o pun acei ce nu pot să conceapă că un popor mare şi-ar putea organiza sistematic propriul său faliment. Intr’adevăr, Germania nu-şi mai plăteşte datoriile, deblochează depozi- tele care i-au fost încredinţate; de aceea, faptul că marca îşi păstrează sau nu valoarea ei nominală nu mai prezintă decât un interes secundar, de vreme ce, de aproape doi ani, este retrasă de pe piaţa internaţională. Răspunderea acestui faliment nu mai poate fi pusă în seama exigenţelor Franţei victorioase, deoarece Germania, ne mai plătind reparaţiuni, este despovărată de greutatea apăsătoare a datoriilor ei politice. De aci reiese clar că ea însăşi este vinovată de noul ei faliment. Singura problemă care se pune este aceea de a discerne care este aportul hitlerismului în sensul strict al cuvântului, în evenimentele financiare ale Germaniei, în anul 1934, şi acela al politicei germane astfel cum aceasta se exprimă în toate domeniile şi în toate timpurile. Din studiul bugetului pe exerciţiul 1934—35, care se prezintă în echilibru aparent cu 6.458 milioane de mărci atât la venituri cât şi la cheltueli, reiese că cheltuelile proprii ale bugetului Reichului se ridică la 5.925 milioane de mărci, adică la 237 miliarde de lei. Dacă cifrele bugetare publicate sunt inferioare celora din exerciţiile anterioare, acest lucru se datoreşte faptului că bugetul nu mai cuprinde veniturile pe care Reichul le risturnează ţărilor. O bună parte din cheltuelile sociale a fost transferată bugetelor locale, şi plă- ţile efectuate titularilor vechilor datorii germane reconstituite parţial după dispariţia vechei mărci au fost scăzute prin prelungirea termenelor de amor- tizare a titlurilor remise victimelor inflaţiei. Dimpotrivă, cheltuelile Reichs- wehrului, ale marinei, ale aviaţiei şi ale miliţiei naziste au crescut conside- rabil. Cheltuelile armatei, care erau de 454 milioane de mărci pentru exer- ciţiul 1932—33 şi de 482 milioane de mărci pentru exerciţiul 1933—34 trec în bugetul 1934—35 la 654 milioane de mărci. Creditele pentru aviaţie spo- resc dela 44 milioane de mărci în 1932—33, la 210 milioane de mărci, iar cre- ditele pentru marină dela 186 milioane de mărci în 1933—34, la 236 milioane de mărci. In sfârşit, în acest buget sunt înglobate, pentru prima dată, 250 milioane de mărci pentru miliţia nazistă şi serviciul muncii. In fapt, cheltue- lile militare vizibile au crescut cu 60% numai într’un an şi cu 70%, dacă se ia ca punct de plecare bugetul pe exerciţiul 1932—33. Reichstagul costă cu 15% mai mult, de când este închis şi nu mai are nici atribuţii, nici nu funcţionează; ministerul muncii absoarbe peste un miliard de mărci, din care o jumătate pentru asigurări sociale, iar restul pentru ajutoare de şomaj; ministerul propagandei este înzestrat cu 28 milioane de mărci, adică 1.120 milioane de lei. Dobânzile anuale ale datoriei publice interne nu se ridică decât la 204 milioane de mărci, iar datoria externă nu absoarbe decât 140 milioane de mărci, adică 5.600 milioane de lei — mai puţin decât cuponul şi amortizarea datoriei externe a României — bine înţeles în cazul în care Germania şi-ar plăti datoriile externe. Sistemul bonurilor 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de impozit, din care s’au emis până acum în valoare de 1.200 milioane de mărci, oferă un exemplu al procedeurilor de alchimie, scumpe Germanilor. Când în Aprilie 1933 s’a inaugurat politica de degrevare fiscală prin reducerea taxelor pe automobile, a taxelor pe produsele industriei grele şi prin facilităţile acordate proprietarilor funciari, deabia atunci a început să apară limpede doctrina nazistă în materie fiscală: imobilele construite în cursul anului 1933 sunt scutite de impozit pe timp de 5 ani, iar impozitele arierate neplătite sunt iertate, dacă contribuabilul întrebuinţează o sumă egală în reparaţii aduse imobilelor sale. Pretutindeni o străduinţă de a crea cu orice preţ o activitate nouă. Pe lângă bugetul ordinar rânduit de o parte însemnată din veniturile sale normale, mai este bugetul «invizibil », finanţat prin pro- cedeele cele mai curioase, care cuprind emisiunea de bonuri de tezaur şi datoriile pe termen scurt, iar pe de altă parte « monetele scripturale » care au de scop să finanţeze ceea ce ocârmuirea nu vrea ca să figureze în bugetul votat. Astfel programul marilor lucrări al lui von Papen din 1932 şi « Sofort- programm * al lui Schleicher prevăd lichidarea prin trate remise întreprinză- torilor particulari. Aceste trate erau trase fie asupra unor bănci solvabile, fie asupra institutelor de stat care nu aveau altă raţiune socială decât pre- textul de a trage efecte comerciale. Aceste trate, cu scadenţa pe 3 luni, sunt prelungite în mod automat de patru ori, astfel încât plata lor este întârziată cu 15 luni —şi în acest timp aceste efecte ale tezaurului circulă ca nişte ade- vărate mijloace de plată între diferitele întreprinderi şi bănci, afară de cazul dacă nu sunt scontate de vreun stabiliment public, prin mijloace ascunse şi lăturalnice. In ce priveşte cel de-al treilea program de mari lucrări, planul Reinhardt, finanţarea sa este asigurată de Reichsbank, care reescontează tratele emise de Reich. In Decemvrie 1933 erau în circulaţie 841 milioane de mărci în «trate de muncă *. Desvoltarea extraordinară a creditului a dat posibilitatea materială de a trece peste limitele capacităţii imediate ale economiei şi ale producţiei. Germania a utilizat resursele încă nesuficient cunoscute ale anticipaţiei de credit în materie monetară. Rusia, achitând cumpărături anterioare, a făcut însemnate remiteri de mărci; de altă parte suspendarea progresivă a plă- ţilor germane înstrăinate a fost însoţită de o acumulare de mărci în băncile germane, corespunzătoare plăţilor pe care debitorii germani trebue să le achite, însă pe care creditorii străini mai nu au dreptul să le încaseze. * Acesta se pare că este izvorul care a alimentat finanţele publice ale Reichului, de când Germania a decis să dispună în propriul ei interes de toate resursele ţării. .. Prin aceste procedee ingenioase, Reichul îşi acopere pe semne întreţinerea miliţiilor brune şi cheltuelile militare care nu apar în bugetul ofi- cial. Tot de aceste procedee se slujeşte, într’o măsură cu neputinţă de pre- cizat, pentru finanţarea lucrărilor publice de mari proporţii care au făcut obiectul deschiderii unor credite extraordinare, care la finele anului 1933 se ridicau la 5.495 milioane de mărci. Nu este suficientă afirmaţia că Germania e amorală. Iritaţia ei împotriva oricărei discipline morale este împinsă până la un punct, care pare cu POATE EXISTA VIATA IN AFARA MATERIEI? 237 neputinţă de depăşit. « O naţiune are moneta pe care o merită, deoarece moneta concretizează raporturile pe care ea le stabileşte între lucruri şi oameni. . Trebue să recunoaştem că Reichul, în rebeliune făţişă împotriva unei ordine omeneşti din care s’a exilat el însuşi, încearcă cu frenezie voluptatea fali- mentului, după cum alţii încearcă aceea a onoarei. Vorbind literal, poate că nu este alt popor pe lume care să aibă nevoie serioasă de evanghelizare *. (Ed. Giscard d'Estaing, în Revue de Paris din 1 Iulie 1934). POATE EXISTA VIAŢĂ IN AFARA MATERIEI? Omul şi-a închipuit totdeauna că viaţa pe pământ nu reprezintă decât o existenţă vremelnică a fiinţei noastre, faţă de veşnicia ei, care se desfăşură undeva — pe pământ sau în spaţiu — într’un loc pe care mintea lui l-a numit « ceruri ». Considerându-se nemuritor, el a născocit noţiunea de « suflet », care se desparte de trup pentru a continua o existenţă veşnică din clipa morţii trupului. Vitaliştii, care susţin existenţa sufletului şi după moarte, consideră viaţa ca un complex de manifestări datorite activităţii unei forţe vitale, care salăş- lueşte în corpul nostru atâta vreme cât trăim şi care-1 părăseşte în momentul morţii. Această forţă vitală — sufletul — continuă să existe şi după aceea. Materialiştii cred însă că viaţa ar fi un complex de manifestări produse de însăşi substanţa vie, aşa încât schimbările survenite în structura sau com- poziţia ei ar atrage după ele dispariţia acestor manifestări — deci moartea — şi, totodată, dispariţia energiei (sufletul). Care din aceste două concepţii e cea justă ? Poate exista viaţă în afara materiei ? Pentru a cerceta acest lucru, reducem viaţa organizată la ultima ei expresie: celula, a cărei compoziţie şi a cărei structură trebuesc studiate pentru rezolvarea problemei. Substanţele care au un rol covârşitor şi fără de care celula nu poate exista sunt substanţele proteice; pe acestea nu le găsim decât în organismele vii, fiind produsele lor de fabricaţiune. Se ştie că structura mo- leculară e în strânsă legătură cu însuşirile unui corp, de aceea s’a căutat relaţiunea dintre structura moleculară a substanţelor proteice şi viaţă. Cercetări minuţioase asupra fecundaţiei au stabilit că o anumită combinare de elemente chimice nu poate duce la obţinerea de forme viabile, ci se cere ca ele să aibă o structură chimică determinată, singura condiţiune indispensabilă pentru ca acest fenomen fiziologic să aibă loc. Studiul individualităţii a arătat că în plasma fiecărui individ există o albumină specifică, care caracterizează individualitatea. Ea depinde, prin urmare, tot de structura materiei proteice care intră în alcătuirea plasmei. Se ştie că substanţele organice se pot grupa după două tipuri de struc- tură moleculară: lineară, în care elementele se unesc în formă de lanţ, şi ciclică, în care capetele lanţului se unesc pentru a forma un inel. S’a constatat că toate substanţele cu rol nutritiv, fabricate de plante, au structură lineară. Aceste substanţe: amidon, zaharuri, acizi vegetali, materii grase, etc. formează 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rezerva de energie potenţială pe care o vor utiliza la rândul lor animalele. Din actele complexe ale asimilării şi desasimilării plantei, mai rezultă însă o serie de corpuri inutile organismului ei. S’a văzut că acestea din urmă au o struc- tură ciclică: terpene, răşini, glucosizi, alcaloide, etc. Planta neputând să le scoată din organism, pentru a se apăra, le acumulează în anumite locuri ale corpului ei. Amă Pictet susţine că aceste corpuri au fost lineare la început, dar, pentru că sunt toxice şi planta nu le poate elimina, ea le-a ciclizat; în felul acesta, corpurile nu mai pot circula şi de aceea se acumulează într’un singur loc. Intr’adevăr, aceste elemente nu se găsesc în celula vie, pentru că ele nu pot străbate prin pereţii celulari, care nu lasă să treacă compuşii ciclici. Dar în celula vie, în afară de substanţele necesare nutriţiei şi cele inutile, destinate eliminării, mai există substanţele proteice, substratul chimic în care se manifestă fenomenele vitale. Aceste substanţe sunt înzestrate cu însuşirile vitale: asimilaţia şi iritabilitatea, adică proprietatea de a reacţiona la cea mai mică excitare fizică, chimică, mecanică sau fiziologică. Această activitate caracterizează substanţa vie, care se află într’o neîncetată transformare. Viaţa nu ar fi, prin urmare, decât un desechilibru perpetuu, iar stabili- zarea moleculelor proteice ar corespunde morţii. Când se produce această stabilizare ? Se ştie că structura substanţei pro- teice moarte e ciclică. Printr’o serie de cercetări asupra albuminei, Loew a ajuns la concluzia că la substanţele proteice — ca şi la celelalte substanţe — ciclizarea corespunde cu moartea lor. Ceea ce caracterizează viaţa e catena deschisă, iar ciclizarea corespunde morţii. Prin urmare, viaţa e strâns legată de structura moleculară a substratului material în care se manifestă şi, odată cu schimbarea ei, orice manifestare care caracterizează viaţa încetează. Această ipoteză exclude o existenţă eternă, după moarte. (N. L. Cosmovici, în Revista Ştiinţifică « V. Adamachi », voi. XIX, 1933). UN INTERVIEW INEDIT AL ÎMPĂRATULUI WILHELM AL II-lea In 1908, împăratul Wilhelm al doilea a acordat un interview ziaristului şi biografului american William-Bayard Hale. Century Magazine anunţase apariţia sa, însă îl suprimase în ajunul apariţiei, deoarece guvernul german, temându-se de efectul pe care l-ar fi putut produce părerile prea liber expuse ale Kaiserului, ceruse — în ultimul moment — ca interviewul să nu mai fie publicat. Numai editorii lui Century Magazine şi Teodor Roosevelt i-au cunoscut textul. Hale fusese primit la Kaiser, în Iulie 1908, pe yachtul Hohenzollern, care era ancorat într’un fiord din Bergen. Reîntors la hotel, notase cu preciziune declaraţiile lui Wilhelm al II-lea, apoi redac- tase articolul, atenuând anumite aluzii, prea directe, din domeniul politic. Ma- nuscrisul a fost trimes Ministerului de Externe german, unde a fost revăzut cu deosebită îngrijire de baronul von der Bussche, şef al biroului ţărilor de UN INTERVIEW INEDIT AL ÎMPĂRATULUI WILHELM AL II-LEA 239 limbă engleză. Acesta înapoiază manuscrisul lui Hale, cerându-i să suprime declaraţiile cele mai importante. Au fost astfel trei versiuni ale interviewului: cea dintâi constituită din notele lui Hale, cea de-a doua — articolul supus Ministerului Afacerilor Străine din Berlin — şi cea de-a treia — textul re- maniat de baronul von der Bussche. Numai ultima versiune a fost încredin- ţată lui Century Magazine. Fiul lui William Hale şi d. J. Chase au comu- nicat lui Revue de Paris textul integral al interviewului, adică textul original al lui Hale relativ la declaraţiile împăratului Wilhelm cu privire la politică şi probleme internaţionale. Printre acestea sunt multe menţiuni curioase, dacă ne raportăm la epoca în care au fost făcute declaraţiile. Cu privire la problemele asiatice care-1 preocupau în deosebi, Kaiserul insista asupra oportunităţii unei colaborări între Germania şi Statele-Unite, pentru a rezolva problema Extremului Orient. « Nimeni nu ignorează că Asia şi Occidentul, rasa galbenă şi rasa albă se vor ciocni odată. Prima luptă, din nenorocire, n’a fost victorioasă; Ruşii s’au bătut în numele rasei albe, fără să ne dăm seama de însemnătatea luptei. Ce nenorocire că tocmai Rusia a trebuit să fie înfruntată! Dacă batalioanele mele ar fi putut ataca pe Japonezi... *. Despre Japonezi spunea: «Un lucru este sigur: că urăsc pe albi, după cum şi cei albi îi urăsc pe ei. Pentru noi, pericolul nu stă în Japonia însăşi; ci în Japonia în fruntea unei Asii formând un bloc. Cea mai mare calami- tate care ar putea să ameninţe omenirea va fi în ziua în care Japonia va con- trola China ». Franţa şi Rusia, care erau unite prin tratate de alianţă sau de altă natură cu Anglia, trebuiau considerate ca excluse din orice program care ar fi încercat să reziste Japoniei, aliata asiatică a Angliei. « Intr’o bună zi, lumea va afla că s’a încheiat un tratat între Germania şi Statele-Unite, tratat prin care se va garanta suveranitatea chineză asupra teritoriilor chineze şi « poarta deschisă » în toate părţile imperiului chinez. Ho l Ho I mă întreb ce vor spune prietenii mei din Anglia 1 » D. Hale nota că împăratul avea o mare antipatie pentru religia catolică. « Nu este nici un compromis cu putinţă cu biserica catolică. Ori este ultra- montană, ori nu mai are nici un rost.. . Zilele frumoase ale catolicismului au trecut. Am spus clerului meu (protestant): Lăsaţi-1, (catolicismul) va pieri prin el însuşi. Educaţia îi este fatală. Educaţi şi proclamaţi Evanghelia. Nu vă pierdeţi timpul acuzând catolicismul *. Despre Papă se exprima ast- fel : « Pontificele e privit ca un om pios, în realitate e însă un fanatic căruia îi lipsesc cunoştinţele teologice şi ştiinţifice şi care se lasă condus de reac- ţionarii extremişti». Denunţa izolarea Germaniei drept operă pregătită chibzuit de Anglia. « Din cele mai străvechi timpuri, Anglia s’a străduit, în mod constant, să izoleze puterea cea mai bine aşezată pe continent, pentru a o ţine în şah. Examinaţi politica germană şi veţi vedea totdeauna că Anglia se strădueşte să unească celelalte naţiuni europene împotriva puterii dominatoare.. . Astăzi Germania este cea mai mare putere continentală. In consecinţă, Anglia se aliază sau caută alianţe cu toate capitalele Europei, cu excepţia Berlinului. > 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi cu vocea plină de inflexiuni, Kaiserul încheia cu aceste cuvinte care pre- vesteau, în 1908, pe Hitler şi rasismul: «Viitorul aparţine anglo-teutonului, omului care s’a coborît din Europa de miazănoapte — din care se trage şi Americanul —şi care este pământul de baştină al Germanilor. Acest viitor nu aparţine celor galbeni, negri sau măslinii. El este apanajul oamenilor cu gândirea limpede, creştinilor şi protestanţilor. Suntem singurul po- por în măsură să salvăm acest viitor. Nici o putere din lume — fie de altă civilizaţie, fie de altă religie — nu e în stare să salveze omenirea, şi viitorul ne aparţine 1. . . *. (W. H. Hale şi J. Chase, în Revue de Paris din 15 Iunie 1934). SACRIFICAŢI O ORA . \ NUMAI PENTRU VIZITAREA EXPOZIŢIEI: TOTELECTRIC CALEA VICTORIEI, SO VI8 A VIS DE TEATRUL NAŢIONAL Şl VEŢI VEDEA CUM PUTETI SĂ VĂ FACEŢI CĂMINUL MAI PLĂCUT, MAI CONFORTABIL SI ACEASTA CU MAI PUŢINE CHELTUIELI PRIMA FABRICA ROMÂNA DE UAGOANE $1 MOTOARE S. A. CAPITAL SOC. LEI 420.000.000 DEPL.VĂRS, UZINELE EXECUTA Vagoane de persoane, speciale şi de marfâ Vagoane cisterne pentru petrol, benzinâ uleiuri, alcool, acid sulfuric, etc. Vagoane pentru câi ferate industriale, fores- tiere, miniere Decauville, etc. Reconstrucţiuni şi reparaţiuni de locomotive Rezervoare pentru petrol, benzinâ, apâ, etc. de orice formâ şi capacitate Cazane de aburi de inaltâ presiune Construcţiuni de fier, poduri şi construcţiuni statice, stâlpi şi suporţi nituiţi Elevatoare de cârbuni Piese de forjă şi presate, de orice fel Piese turnate din fontâ şi bronz Arcuri de suspensiune pt. locomotive, vagoane şi automobile precum şi arcuri de tot felul Instalaţiuni moderne pentru rafinârii de petrol Butoaie de tablâ neagrâ sau galvanizatâ pentru transportul produselor petrolifere uleiurilor, spirtului, etc. Ascensoare DIRECŢIUNEA GENERALA: Bucureşti lll, str. Biserica Amzei, u .UZINELE IN ARAD HaOHMHBBH TELEFON: Bucu- reşti 2-18.50. Arad 694 Adresa telegrafică: • VAGON A S T R A « '' i JC 2J S1PTEMURIE 1934 - 15 OCTOHURIE 1934 | VIZITAŢI ♦ EXPOZIŢIA'TA^RG A INDUSTRIEI ROMANEŞTI PARCUL CAROL SUB înaltul patronaj al M. Ş. REGELUI ŞI SUB PREŞEDINŢIA DOMNULUI N. THEODORESCU MINISTRUL INDUSTRIEI ŞI COMERŢULUI COMISAR GENERAL: CEZAR POPESCU | ORGANIZAT CU SPRIJINUL g ■ Ministerului de Industrie şi Comerţ; g ■ Primăriei Municipiului Bucureşti; ■ Uniunei Camerelor de Comerţ şi Industrie; ■ Uniunei Generale a Industriaşilor din România; ■ Asociaţiei Industriaşilor de Petrol IN COLABORARE CU: ■ Şcoala Politehnică din Bucureşti; ■ Institutul Românesc de Conjunctură; ■ Uniunea Generală a Micilor Industriaşi; ■ Soc. de Cercetări Tehnice şi de Invenţiuni; REDUCERE PE C.F.R. ŞI §. M. R. 20 SEPTEMVRIE 15 OCTOMVRIE 19 3 4 FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ Ş I ARTĂ „REGELE CAROLII» © © Au apărut BIBLIOTECA «ENERGIA» M. CONSTANTIN AVEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limbo franceză de Pani I. PRODAN...........................................................Lei 40 L. P. ROUQUETTE. In căutarea lericirei, traducere din limba franceza de E. FLĂMÂNDA Ld 40 ALAIN GERBAULT. Singur. străbătând Atlanticul, traducere din limbo franceză de A. VIANU Ld ao COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta tn deşert, traducere din limba engleză de Mircea 2 voi. ELIADE, cu o hartă..................................................Ld 60 RBN& BAZIN. Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouckaulâ, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ ..................................Ld 30 MI HAI SADOVEANU. Viaţa lui Ştefan cel Mare...............................Ld 30 Sub tipar BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ» Ing. I. ORBĂNAŞ. Manual de atelier mecanic SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Sub tipar Romane N. M. CONDEESCU. însemnările lui Safirim, I Au apărut Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară...................................Lei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II....................... .............Lei 80 G.-M. CANTACUZINO. Isvoare ţi popasuri.................................Ld 60 N. IORGA. Oameni care au fost..........................................Lei 80 Sub tipar EM. ClOMAC. Viaţa şi opera lui Richard Wagner M. D. RALEA. Valori Au apărut Venui DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo....................................Ld 60 Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.Ld 60 G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţa de Adrian MANIU.......................Ld 40 G. GREGORIAN, La poarta din urmă . ....................................Ld 60 ADRIAN MANIU. Cartea Ţării.............................................Ld 40 Sub tipar G. LESNEA. Cântec deplin Sub tipar SCRIITORII ROMÂNI VECHI MITROPOLITUL VARLAAM. Casanta (1643), ediţie Îngrijită de J. BYCK Au apărut SCRIITORII STREINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI E. MADÂCH. Trageăia omului, traducere In versaţi din limba maghiară de Oct. GOGA . . Lei 40 LUIGI PIRANDElLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU Ld 40 Au apărut BIBLIOTECA DE FILOZOFIE ROMÂNEASCĂ D. D. ROŞCA. Existenţa tragică • ....................................Ld 60 T. VIANU. Estetici, Voi. /...........................................Ld zoo A apărut bibliothEque D’HISTORIE contemporaine G. I. B BA TI AN U. Napolion III st las nationalitis..................Ld 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI NEEDITAŢI Au apărut VLADIMIR CAVARNALI. Postii..............................................Ld ao EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme................................I.d 40 HORIA STAMATU. Msmnon, versuri.........................................Lei 40 DRAGOŞ VRâNCEANU. Cloşca cu puţi ic aur, versuri. .....................Lei 40 EMIL CIORAN. Pe culmtlc disperătei......................................Ld 50 CONSTANTIN NOICA. Mathcsis..............................................Ld 40 Cărţile noastre se găsesc de vânzare in principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu in toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39» Bulevardul Lascar Catargi, 39 — Bucureşti, I — Telefon 24X-97 206-40 M. a, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 934