REVISTA FILOLOGICA A n u I I N-rele 1—2 Februarie—Iunie 1927 Organ al Cercului de Studii filologice de pe lângă Facultatea de Filosofie şi Litere din Cernăuţi. Director: Al. Procopovici. Număr omagial pentru Sextil Puşcariu. VNte- .vAJt&y Institutul Ide arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei11, Cernăuţi 1927 9517 DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCA. 1. FORMELE CONJUNCTE ALE PRONUMELUI PERSONAL LA DATIVUL ŞI ACUZATIVUL PLURAL. Lat. nos, vos şi illos au dat în româneşte, când aveau funcţiune de pronume conjunct, nă, vă şi lă. Formele acestea s’au păstrat până în zilele noastre, fiind destul de răspândite încă, dar au şi îndurat în cursul veacurilor un şir de transformări. Situaţia actuală ne-o înfăţişează mai bine tabloul următor ; dacorom.: nă vă lă ne le ni vi li istrorom. : n V l ne ve le arom.: n(ă) v(ă) l(ă) [ne] le [li] meglenorom.: nă vă lă na va la La persoana a 3-a formele citate nu au valoare decât pentru dativul şi acuzativul femenin şi pentru dativul masculin, acuzativul masculin plecând de la illi, iar nu de la illos. După cum vom vedea se fac însă aci, la pers. 3-a, şi alte dinstincţii de toată importanţa pentru soarta formelor acestora. Cele dacoromâneşti nu au nevoie de o atestare specială. Pentru dialectul istroromânesc trebuie să consultăm acuma pe S. Puşcariu, Studii istroromâne II, p. 159—160. Acolo se înşiră, după alţi autori, şi formele na, va (chiar nq, viţ) < nă, vă, dându-li-se cuvenita explicare. Formele n, v, l, fără de -e, atestate numai înaintea unei a următor, cred că reprezintă mai 234 AL. PROCOPOVICI degrabă un mai vechiu nă, vă, lă, decât pe; ne, ve, le, cu toate că pentru prefacerea lui -e -j- a > a se mai pot cita şi alte exemple (cfr. ib., p. 132—133). L-a din l-a zis („le-a zis") d. p. trebuie să se fi păstrat ca atare din epoca lui *lâ încă, fără ca să se formeze din nou din le -j- a în vremuri mai recente. înlocuirea lui -e -J- a prin a şi în alte cazuri şi-ar putea avea obârşia chiar în ecvaţiunea n-a, v-a, l-a = ne a, ve a, le -j- a şi a fost desigur ajutată cel puţin de aceasta. Şi pentru explicarea istrorom. m d. p. în m-oi făţe (S. Puşcariu, Studii istrorom. I, 18/44), îl prefer pe *mă lui me, odată ce urme de prefacerea lui c în a după labiale în poziţie tare se pot descoperi şi în acel dialect (ib., II, 76—77). In cazul acesta t-or, t-oi etc. ar fi apărut pe calea analogiei: m’oi = me oi — te or, te oi = t-or, t-oi (cfr. ib., II, 133, 160). Să nu uităm că *me-oi făţe (acuz.) ar fi devenit omonim cu mi-oi făţe (dat.), încât preferinţa dată în cazul dintâiu lui *mă, care n’a putut să prindă de altfel rădăcini în dialect, este foarte firească. N’am citat alăturea de le şi / formele /'şi li ale dativului: „Se pare“, zice Puşcariu, „că muiarea lui / e în acest caz recentă şi că odinioară se spunea li ca la noi în combinaţiile li se pare, li-i urât“. Mie mi se pare mai prababil că avem de a face aci cu acuzativul masculin l(i) < illi, pătruns şi la dativ după analogia persoanei l-a şi a persoanei a 2-a, cari au forme conjuncte identice la cele două cazuri ale pluralului. Acelaşi lucru s’a întâmplat anume, — probabil în mod independent de dialectul istroromân — şi în graiul Meglenoromânilor. Aceştia întrebuinţează pentru masculinul conjunct al persoanei a 3-a la acuzativul plural şi forma la — l (< illi) -f a (acelaşi a ca în na şi va). Pe lângă acest ta şi-a făcut apariţia şi forma lă, după analogia dubletelor la şi lă ale dativului plural. Motive identice ca în cazul istroromânescului l şi Îi au produs apoi tendinţa de a-1 trece pe la şi lă şi la dativ. Pentru funcţiunea de dativ a apărut însă mai proprie forma lă din cauza identităţii ei cu dativul masculin şi femenin lă al singularului, încât la a rămas rezervat excluziv acuzativului masculin la plural. Noua formă lă a dativului plural masculin a pătruns apoi şi la femenin, pe calea analogiei cu ambigenul lă de la dativul singular. Această extensiune şi asupra celuilalt gen va fi fost promovată şi de faptul că s-a întâmplat într’o DIN ISTORIA. PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 235 vreme când formele la, lă mai existau şi la dativul femenin, ca şi la cel masculin, al pluralului. Dedublarea lui la şi lă prin lă a fost astfel integrală, iar nu restrânsă numai asupra genului masculin. Dar şi tendinţa identificării la plural a dativului cu acuzativul la persoana a 3-a n’a fost parţială numai. De aceea a devenit dativ la Megleniţi şi acuzativul femenin li < *le < illae, paralelismul cu dialectul istrian fiind peffect şi în cazul acesta. Şi la Istroromâni adecă, le al acuzativului femenin a intrat la dativ, ca şi masculinul /' şi li, provocând astfel generalizarea în dialectul lor a formelor în -e în locul celor în -ă. Nu prea este de înţeles la prima vedere dece au dispărut la Meglenoromânii noştri formele vechi lă şi la de la dativul femenin. S’ar putea însă ca asemenea dative femenine să existe totuşi, nefiind atestate din întâmplare numai, întocmai precum fem. lă nu este atestat nici în textele husite (v. mai jos, p. 237). Şi dativul plur. istrorom. I, li (= dat. sing. mase. şi fem. I şi li) are desigur şi funcţiune de femenin, deşi cele două exemple citate de Puşcariu (op. cit. II, p. 159) — singurele pe cari le avem aci la îndemână — nu prezintă decât două cazuri de l(i) istrorom. masculin. Este foarte probabil însă că femeninul megle-nit li a trecut mai din vreme la dativ decât corespondentul lui masculin lă, căci între fem. li şi fem. *lă, *la deosebirea era numai de desinenţă, în jocul şovăirii dintre -ă şi -a intrând acum şi pe când nepotrivirea dintre mase. lă şi mase. lă, lu eră mai pronunţaţă, într’însa fiind angajată chiar partea consonantică invariabilă a tulpinelor. In cazul din urmă apare suprimarea fem. */â şi *la, care nu putea fi decât dativ, ca o consecinţă firească a tendinţei de a apropia din punct de vedere formal dativul de acuzativ, tendinţă secundată în acelaşi timp şi de trebuinţa diferenţierii formelor femenine de cele masculine. Dativul plur. fem. conjunct de persoana a 3-a al Megleniţilor a devenit deci egal cu acuzativul lor plur. fem. conjunct li şi nu mai putea fi confundat cu dat. mase. lă, la. Când a ajuns însă acuzativul plur. mase. lă să aibă şi funcţiune de dativ, intervenţia lui lă al dativului sing. a creat condiţiuni cu totul nouă pentru soarta ulterioară a formelor din chestiune. Din cauza acestui lă, formă ambigenă de dativ singular, la al acuzativului mase. plur. n’a putut să cuprindă, precum arătăm mai sus, în cadrele funcţiunilor sale sintactice şi pe cele ale dativului, ceea 236 AL. PROCOPOVICI ce a avut drept urmare anihilarea tendinţei de desăvârşită înlocuire a dativului conjunct prin acuzativul conjunct şi de desfiinţare a oricărei deosebiri între aceste două cazuri. Ca element ambigen, lă al singularului, influenţându-1 pe lă al plurarului, a suprimat şi tendinţa diferenţierii formelor masculine de cele femenine. In felul acesta neofitul lă al dativului plural a putut să devie şi dativ plur. femenin, iar lă şi la n’au mai dispărut şi de la dativul masculin, deşi nu puteau şi nu pot funcţiona şi ca acuzativ. Formele aromâneşti le găsim cu uşurinţă în glosarul din Per. Papahagi, Basme aromâne. Pe [li] nu l-am considerat ca pe o formă aparte, căci nu reprezintă decât acuzativul femenin le cu trecerea obişnuită a lui e neaccentuat în i. Cât despre [ne], v. mai jos, p. 243—244. Pentru dialectul meglenoromân m’am orientat înainte de toate după Th. Capi dan, Meglenoromânii I, p. 151—152. Din tabloul sinoptic al formelor pronumelui personal, pe care ni-1 dă autorul, lipseşte va,uitat de tipograf, căci Capidan îl citează printre formele în baza cărora a alcătuit acest tablou. Forma na este atestată deWeigand în Jahresber. V, p. 146 (cfr. ib., p. 156). S’ar părea că Meglenoromânii cunosc şi dativul ni pentru nă, căci cetim la Per. Papahagi, Meglenoromânii, voi. I, 55/is în capitolul intitulat „Saluturi, mulţumiri, urări“, fraza: Şa dani ver iri! Cuvintele acestea exprimă după explicaţia autorului o dorinţă, având înţelesul de „Aşa să dea Dumnezeu să fie ! Dare-ar să fie aşa!“ Nu mai întâlnim în nici un alt Ioc pe acest ni. El nu pare să fie prin urmare de fapt un nă devenit ne ca în dacoromâneşte, cu prefacerea de rigoare în dialectul meglenoromân a lui e neaccentuat în /. Cred că avem de a face aici cu Jo greşală de scris şi că trebuie să cetim Şa da-rii ver iri!, cu iii < mihi. De aci greşala a trecut şi în glosarul Iui Papahagi (ib., II), unde ni este explicat ca dativ plural, în loc ca să fie scris iii şi declarat dativ singular. Despre megl. lă, la v. mai sus. Uzul Codicelui Voroneţean nu cunoaşte decât formele stră-române în -ă. Situaţia din graiul textului acestuia esta aşa dară, DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 237 dacă mai adăugăm aci şi pe continuatorii acuzativelor illi şi Mae, următoarea : dat.: nă vă lă A acuz.: nă vă i le Numai la persoana a 3-a deci acuzativul nu este identic cu dativul, având chiar forme deosebite pentru cele două genuri. Pentru traducerea Codicelui Voroneţean şi a psaltirilor rotaci-zante nu s’a simţit nevoia şi nu s’a făcut uz, prin urmare, nici o singură dată de o formă conjunctă femenină de persoana a 3-a la plural (v. glosarele lui I. G. Sbiera şi I. A. Candrea). Nu încape nici o îndoială însă, că dativul femenin a fost pe atunci identic cu masculinul lă, acest lă existând şi astăzi încă ca formă ambigenă în aromâneşte. Este aproape de prisos să mai arăt pe ce cale am ajuns în dacoromâneşte la formele le, pentru dativul masculin şi femenin, şi ne pentru dativul şi acuzativul de amândouă genurile. Deşi atât de simplă şi de evidentă, explicarea n’a fost dată încă. Eugen Neumann credea că ne s’a format după acuzativele me şi te (Jahresber. VII. p. 207) şi de fapt Cod. Vor. nu cunoaşte încă decât forma me. Analogia cu acuzativele te, le, poate şi cu acuzativele mine, tine, îl va fi făcut mai conservativ pe -e şi în me. In curând însă mă îi ia locul lui me. Copistul A al Psaltirii Scheiene nu scrie decât mă (m%), forma me reapărând chiar pe pagina întâia a copistului B, mai conştiincios în reproducerea originalului. Psaltirea lui Coresi are însă şi aci mă la locurile corespunzătoare. Nu se găsesc în psalmii scrişi de copistul A şi formele conjuncte ale pluralului, ceea ce ar putea să facă loc băniuelii că el ar fi preferit şi forma ne d. p., în opoziţie cu nă al lui B şi C. Totuşi nu cred că trebue să pornim de la me, ca să-l explicăm pe ne etc. Că o asemenea analogie ar fi produs evoluţia nă —- > ne, chiar într’o vreme în care îl vedem pe me progre- sând repede în direcţia opusă me — > mă, nu prea pare plau-sibil. S’ar putea spresupune poate că lucrurile s’au petrecut într’o epocă anterioară şi că formele mai nouă nu se găsiau în traducerile husite, pentru că aparţineau altor regiuni de unde s’au generalizat apoi. Lui ne i s’ar putea atribui chiar o vârstă mare 238 AL. PROCOPOVICI din cauza istrorom. şi olimpovalahului ne. N’am înţelege însă atunci dece analogia cu te, me n’a provocat şi un ve dacoromâ-nesc pentru vă, mai ales într’o vreme în care e se mai ţinea de obiceiu nealterat după labiale. Nicăiri nu se poate descoperi vro influentă reciprocă între me şi vă în dacoromâneşte, iar forme ca nă sânt atestate pentru secolul al XVI-lea şi în afară de ţinuturile rotacizante, ca d. p. în Ţara Haţegului (cfr. mai jos cele spuse despre Alexandria lui Ioan Românul, p. 241—242), deci şi prin părţile de sud, de unde formele nouă în -e ar fi trebuit să vie la nord, ca să înlocuiască pe cele mai vechi în -ă. Cred că la noi formele nouă în -e nasc din tendinţa, neizbutită de altfel, de a diferenţia peste tot dativul de acuzativul conjunct, şi la plural, după modelul formelor femenine foarte distincte lă (dat.) şi le (acuz.). Alăturea de nă al acuzativului apare astfel şi forma ne. Uzul şovăitor între nă şi ne cuprinde apoi şi dativul, unde nă poate fi înlocuit deci deasemenea de ne, iar pe urma persoanei l-a să ia şi dativul persoanei a 3-a, făcând ca lă să alterneze cu le. Numai acuzativul femenin le nu intră în apele acestei şovăiri, neputând fi înlocuit de lă, căci în raporturile dintre femeninul le şi dativul lă mai intervine şi o distincţie de gen, acestui lă corespunzându-i la masculin acuzativul i, şi pentrucă la începutul acestor evoluţii -e era simţit chiar de aici ca terminaţiune caracteristică a acuzativului. Faptul că în acelaşi timp me se prefăcea ijn mă, că se mai putea spune deci şi mă şi me, n’a putut să facă decât ca le să apară cu atât mai firesc alăturea de lă şi să-i înlesnească prin urmare cucerirea terenului. Vă însă a rezistat nealterat în faţa tuturor acestor schimbări, căci după labială în asemenea poziţie nu mai putea să stea e fără ca să dea ă, evoluţia aceasta fă-cându-1 chiar atunci şi pe reacţionarul me să capituleze. Formele nouă în -e, intrate odată în uz, au şi devenit indispensabile pentru evitarea unor echivocuri ca nă a văzut > *n’a văzut — n’a văzut < nu a văzut (cfr. Eug. Neumann, loc. cit.). Chiar dacă ar fi fost preferite la început construcţii ca a văzutu-nă pentru nă a văzut > *n’a văzut, spre a evita ori ce neînţelegere, ne oferiă mai multă libertate în topica frazei, ne-a văzut neputând provoca confuzii, în tocmai ca a văzutu-ne. Consideraţii de acelaşi fel se pot face şi despre lă a dat > *l’a dat şi l-a dat „illum dedit“. Formele vechi în -ă şi-au pierdut apoi DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 23ft tot mai mult rostul, cele nouă în -e luându-le în cele din urmă peste tot locul. Când au fost scrise copiile textelor rotacizante, formele nouă în -e trebue să-şi fi făcut apariţia, dar nu prinseseră încă rădăcini destul de puternice, nu pătrunseseră încă îndeajuns în conştiinţa oamenilor din acele regiuni. De aceea nu abat pe copişti de la uzul originalului lor decât în mod de tot excepţional, chemate de oarecari armonii vocalice, cari la rigoare ar putea să fie şi numai armonii grafice (cfr. d. p. forma memăneaţa, Ps. Sch. 296/i0, pentru demăneaţa cu m în locul lui d- din cauza lui m următor.). Nu le-aş putea declara însă în mod hotărît numai greşeli de scris, căci mi se pare destul de semnificativ că le putem descoperi numai la acuzativul persoanei întâia, unde trebue să se fi ivit mai întâiu, precum am văzut. Nu le găsim în Cod. Vor., iar din psaltirea husită nu pot cita decât cazurile următoare, orientându-mă după glosarul lui Candrea: 1. în scârbi ce ne aflară foarte, Ps. Sch. 144/io, (ed. Candrea 88/i-2) = „in Trübsalen die uns sehr hart getroffen“. In Ps. H. au fost omise cuvintele ce ne, iar din Ps. Vor. lipseşte întreg psalmul acesta, cartea fiind defectuoasă. 2—3.până cându... satur ă-nă depâne lacremată şi adapi-n t lacrămă în măsură? Ps. Sch. 261/n-ie (ed. Candrea 165/io-i3, cfr. 35-37) = „wie lange wirst du... uns speisen mit Tränen-brod und tränken mit Tränen in vollem Masse?“ — Pentru satură-nă Ps. H. are hrăneşti-n i, iar n e adăpaşi pentru adapi-ni. Prin urmare ne apare atras de -e din ce (în ce ne aflară) şi de -/ din adapt, asimilându-şi în cazul din urmă acestuia vocala finală (în adapi-ni). Intervine deci aci atracţia dintre vocalele palatale cu articulaţie identică sau aproape identică. In acelaşi fel ca adapi-ni se explică şi hrăneşti-ni din Ps. H. Odată însă se întâmplă chiar cazul invers: ne nu se poate desprinde din resorturile sufleteşti ale sujetului vorbitor — în cazul de faţă scriitor —, iar tendinţa armonizării vocalelor existând, -/ al verbului precedent se preface în -ă orientându-se după nă, în satură-nă. Forma aceasta din urmă ne reaminteşte calea pe care terminaţiunea pluralului -*ură < -ora a devenit -ure, pri-mindu-1 pe -e mai întâiu în formele articulate : -*urăle > -urele. Poate că nu este un simplu joc al hazardului că chiar la^ 240 AL. PROCOPOVICI acelaşi loc o psaltire are succesiunea ă—ă (satură-nă), cealaltă succesiunea i—i (hrăneşti-m'). Copistul B scriind satură-nă, putem admite că forma originalului a fost saturi-nă, aceasta devenind satură-nă încă într’o copie intermediară, căci cel puţin despre Ps. Sch. sânt convins că nu derivă direct din original, lucru asupra căruia nu pot insista aici. Dacă copistul Psaltirii Hurmu-zachi a avut chiar forma aceasta înaintea sa, ţinând să-l înlocuiască pe sătură prin hrăni, şi şi-a dat seama că forma sătură are din „greşală“ -ă pentru -i, atunci -i s’a conturat mai viu în imaginaţia sau să zicem în subconştientul său. Prezenţa mai vie a lui / face însă ca asociaţia de idei să găsească mai lesne drumul în spre ne, cu vocală finală palatală, care se şi preface pe calea armoniei vocalice regresive în ni: hrăneşti-ni1). Nu s’ar putea admite că în cazurile discutate avem de a face numai cu simple asimilări ale lui nă în ne şi ni provocate de un -e sau -/ precedent, indiferent de chestiunea dacă pe atunci au existat şi de altfel formele ne şi ni? Desigur. Numai că mie nu-mi prea vine să cred într’o întâmplare atât de oarbă, din capriciul căreia asimilarea s’ar fi produs numai în cazul lui -nă al acuzativului — de patru ori —, nici odată însă la dativele nă şi lă sau chiar la acuzativele me şi te, cari ar fi putut să fie supuse tot atât de bine aceleiaşi metamorfoze. Pe lângă tendinţa asimilării trebue să fi intervenit şi alt element. 11 descoperim în existenţa lui ne care începe să-şi facă loc în limbă, şi anume mai întâiu la acuzativ. Independent de orice acţiune asimi-latorică noul ne apare doar în ne adăpaşi din Ps. H. Copistul se arată aci inovator şi prin introducerea aoristului în locul prezentului. In forma pronominală din adapi-ni am văzut un ne transformat în ni. Nu s’ar putea ca de odată cu ne — în alte condiţii decât de asimilare în poziţie enclitică — să-şi fi făcut intrarea în limbă şi forma ni? Nu cred, şi aceasta nu pentru că formele în -/ există numai în dacoromâneşte. Dar pe când formele în -e sânt foarte frecvente în sec. al XVI-lea, cele în -i sânt atestate, pe cât ştiu, de abia în sec. al XVII-lea. Apoi, cele din urmă apar graţie unor evoluţii de ordin fonetic, cărora nu le putem atribui o vechime prea mare, precum vom vedea. *) Nu pot fi de părerea acelora cari cred că Psaltirea Hurmuzachi ar fi o traducere originală, iar nu o copie. Motivele cari mă determină să iau această atitudine le-am arătat acum de curând în DR IV, p. 1165—1168. DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 241 Ne-ar mai putea ispiti gândul că formele în -e şi -i se datoresc peste tot numai unor asimilări în poziţie enclitică în cazuri ca ce-ne, ădapi-ni, hrăneşti-ni ş. a. Atunci n’am pricepe nici deosebirea ce există astăzi între formele în -e şi cele în nici dece cele în -e se rânduesc cronologiceşte înaintea celor în -i, cele din urmă fiind forme eminamente proclitice şi neputând fi întrebuinţate şi în altă poziţie. Fără îndoială însă că armonii vocalice ca în miluieşte-ne etc. au putut întări situaţia formelor în -e în concurenţa lor cu cele mai vechi în -ă. Formele în -e iau fiinţă aşa dară din tendinţa diferenţierii dativului şi acuzativului, după analogia lui lă—le de la persoana a 3-a de genul femenin, prind rădăcini tari desfiinţând echivocuri * în cazuri ca al lui n’a fost (v. mai sus) şi făcând topica frazei mai elastică, şi câştigă tot mai mult teren în uzul limbii fiind ajutate şi de şovăirea dintre mă şi me în epoca apariţiei lor şi de armonii vocalice ca în miluieşte-ne etc. In epoca lui Coresi formele în -e sânt cele curente. Reproduc mai întâiu din Psaltirea tipărită la Braşov în 1577, după ediţia lui Hasdeu, locurile corespunzătoare exemplelor cu ne şi ni citate din psaltirile rotacizante: ad 1) în scârbi ce ne aflară foarte 121/'; ad 2 — 3) până cându ... saturi-ne de pâine lăcrămată şi adăpi-ne lacrămi în măsură 221/-2—5. Coresi scrie deci ne şi unde psaltirile husite aveau ni, căci pentru ca ne, încetăţenit acum în limbă, să apară în uzul lui, nu mai era nevoie de intervenţia vreunei armonii vocalice. Formele în -i sânt de altfel pentru Coresi forme necunoscute încă, iar cele în -ă forme căzute în desuetudine. Iată mai vreo câte-va exemple cari arată că for-" mele în -e le-au înlocuit pe cele în -ă, menţinându-se însă şi acolo unde astăzi le-am preferi pe cele în -/, de rigoare în uzul literar. Le iau din Evanghelia cu învăţătură din 1581 (ed. Puşcariu-Procopovici): Dereptă aceaia şi noi, greşiţii şi nedestoinicii şi ticăloşii, carii n e-amu trudită acicea, noi n e ru-gămă şi n e milcuimu ... V27-28 sau această folositoare de sufletu carte ... înţelegătoriloră aceştiia, tuturoru, să l e fie de treabă 2/3d-3A-In aceeaşi predoslovie cetim : bătătoriloru deşchide-l e-se-va V32, nu deschide-l i-se-va cum s’ar zice astăzi, iar la fel se găseşte vă nu vi în Ertară-vă-se voao păcatele voastre 64/f>. In ce priveşte epoca în care formele mai vechi lă şi nă au cedat în dacoromâneşte terenul formelor mai nouă le şi ne, 16 242 ÂL. PROCOPOVICI este foarte instructivă şi constatarea lui N. C a r t o j a n, că în Alexandria din Codicele Neagoean din 1620 se mai găsesc adese cele dintâiu, dar că mai obişnuite sânt cele din urmă (Alexandria în literatura românească. Noui contribuţii. Buc. 1922, p. 49). Alexandria aceasta este o copie făcută după un text mai vechiu. Ea se prezintă deci desigur într’o limbă cu înfăţişări mai arhaice decât cea vorbită în zilele lui Ioan Românul din Sâmpetru, căci prin penele tuturor copiştilor, mai ales ale celor din vremurile mai îndepărtate sau ale celor mai puţin ştiutori de carte, s’au strecurat o sumedenie de arhaisme. Prin urmare, pe la 1620, şi prin părţile Haţegului lă şi nă trebue să fi devenit forme destul de rare, oricum mult mai puţin frecvente decât formele mai nouă le şi ne. * Vârsta formelor ne şi le, înlocuitoare ale mai vechilor nă şi lă, nu poate fi stabilită încă cu exactitate. Găsindu-se nu numai la noi, ci şi la Istroromâni şi Olimpovalahii aromâni, ar putea face impresia că sânt antedialectale. Condiţiunile în cari se prezintă în cele trei dialecte nu sânt identice însă, iară dacă admitem aci trei evoluţii deosebite, independente una de alta, se explică mai bine lipsa totală a formelor în -e din cele mai vechi texte dacoromâneşti, din dialectul meglenoromân şi din dialectul aromânesc, cu excepţia graiului olimpovalah. Pe Istroromâni îi deosebeşte de noi înainte de toate forma ve. După cele spuse până acuma, mi se pare cu neputinţă să admitem, cu oricâte rezerve am face lucrul acesta, că ve poate să fi existat cândva şi la noi, unde s’ar fi prefăcut în vă ca şi me în mă (cfr. S. P u ş c a r i u, op. cit., p. 159). Cod. Vor. nu * cunoaşte decât forma vă, cu toate că are încă pentru acuzativul singular al persoanei l-a în mod regulat forma me\ (cfr. şi cele spuse mai sus p. 237—238). Istroromânescul ve s’ar fi putut modela în sfârşit şi în vremuri mai recente după un mai vechiu ne şi le, dar cred că perpetuarea vechiului lă şi nă în istroro-mâneşte până aproape de zilele noastre, spre deosebire de dialectul nostru, ne este atestată de formele / şi n în exemple ca l-a zis < *lă a zis, n-ai dus < *nă ai dus, după cum arătam şi la începutul studiului acestuia. Lipsa oricărei deosebiri dintre acuzativ şi dativ la persoana l-a şi a 2-a la plural a făcut ca în istroromâneşte formele acuzati- DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 243 vului de persoana a 3-a /'(/) şi le să pătrundă şi la dativ. Analogia cu dativele *lă, le a produs apoi şi dubletele ne, ve alături de *nă, *vă pentru dativ şi acuzativ, iar la persoana a 3-a fem. *lă primi deasemenea şi funcţiune de acuzativ. Cum în istroromâneşte ă neaccentuat deveni un fonem de timbru labil, care tindea să se prefacă şi s’a şi prefăcut în cele mai multe cazuri în a {op. cit., p. 72—75) sau ţ(ib., p. 79—81) sau chiar în e (ib., p. 75—78), formele în -e aveau mai multă stabilitate, mai multă consistenţă deci. Astfel ele au înlocuit peste tot pe cele în -ă, în afară de cazurile în cari *nă, *vă şi *lă au devenit n, v, l prin contracţiunea lui -ă cu un a următor. Lipsa de contingenţă dintre dialectul dacoromânesc şi cel istroromânesc este evidentă aici. Formele nouă în -e nasc la noi din tendinţa de diferenţiere a acuzativului de dativ, la Istroromâni dintr’o confuziune totală a celor două cazuri, la noi se orientează persoana 1-aşia 2-a după persoana a 3-a de genul femenin, la ei invers, persoana a 3-a de amândouă genurile după persoana l-a şi a 2-a. Pentru dialectul aromânesc lucrurile se lămuresc ceva mai greu. Aci n’avem posibilităţi de documentare ca cele pe cari ni le oferă operele monumentale de sinteză a lui Puşcariu şi a lui Capidan pentru dialectele istro- şi megleno-român. P e r i c 1 e P a p a h a g i citează în glosarul Basmelor sale pe lângă formele în -ă şi pe ne pentru dativ, pe ne şi ne- pentru acuzativul persoanei întâia şi pe le- pentru persoana a 3-a la dativul masculin şi la dativul şi acuzativul femenin. Formele /- şi n- nu ne privesc aici, căci derivă din nă şi lă ca şi v din vă. P. Papahagi nu ne indică locurile în cari se găsesc formele în -e, iar eu nu-mi reamintesc să le fi întâlnit cândva cu funcţiune de dativ în aromâneşte. Presupun că ne aflăm aci în faţa unei greşeli, care se explică poate dintr’o nebăgare de seamă la interpretarea împrejurărilor din graiul Olimpovalahilor şi poate din faptul că nu s’a făcut cuvenita distincţie între arom. le (acuz. fem.) şi dacorom. le (acuz. fem., dară şi dat. mase. şi fem.). In glosarul lui P. Papahagi din Scriitorii aromâni în secolul al XVIlI-lea şi în I. D a I a m e t r a, Dicţionar macedo-român nu dăm de urma formelor în -e, dar în lucrările acestea informaţiile sânt atât de sumare, încât nu ne îngăduie nici o concluziune. Nici O. Densu-s i a n u nu cunoaşte în Histoire de la langue roumaine I (p. 335) 244 AL. PROCOPOVXCI forme aromâneşti în -e. In glosarul lui G. W e i g a n d din Die Aromunen II formele conjuncte nos, vos, illos nu sânt reprezentate decât de următoarele forme în -ă, cari ne reoglindesc exact situaţia din Cod. Vor.: nă (dat., acuz.), vă (dat., neatestat este acuzativul), lă (dat. mase. şi fem.), iar acuzativul femenin este întocmai ca la noi, şi îndeosebi în Cod. Vor., le (resp. li) < illae. Al lui Papahagi le- ne arată că forma cu -e se întrebuinţează mai ales în mod proclitic înaintea unei vocale deschise (a), care împiedică prefacerea acestui -e neaccentuat în -i. Concluziunea noastră este deci: Cu excepţia Olimpovala-hilor, Aromânii nu cunosc forme în -e, cari ar deriva din nos, vos, illos. Iată acum tabloul formelor conjuncte, cari ne interesează aci, din graiul olimpo-valah, aşa cum îl găsim în G. Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen (p. 76—77): dat. nă, n vă, v lă A acuz. ne, nă ve, vă li le In faţa identităţii cu uzul din Cod. Vor. a uzului din toate celelalte ţinuturi aromâneşti, formele olimpo-valahe ne şi ve apar în izolarea lor ca o inovaţiune mai recentă, independentă de celelalte dialecte. Că Istroromânii şi Olimpovalahii au comună forma ve, în opoziţie cu Dacoromânii, Meglenoromânii şi ceilalţi Aromâni, nu ne îndritueşte să vedem aici o legătură între cei dintâiu. In istroromâneşte se ivesc formele nouă în -e pe urma confuziei desăvârşite între acuzativ şi dativ, în graiul olimpo-valah este evidentă tendinţa diferenţierii celor două cazuri. In istroromâneşte ve, ca de altfel şi ne şi le, poate să aibă şi funcţiune de dativ, la Olimpovalahi ve şi celelalte forme în -e pot fi întrebuinţate numai la acuzativ. Motive identice au produs deci aci efecte identice la Dacoromâni şi la Olimpovalahi, numai că la cei din urmă, fenomenul fiind probabil de dată şi mai recentă, formele în -e n’au pătruns şi la dativ. La Olimpovalahi pare să fi intervenit şi analogia cu me, care nu devine la ei mă, şi te, fixând şi mai mult formele ne, ve, le în cuprinsul acuzativului, dincolo de care nu pot eşi. La ei a putut să-şi facă apariţia spre deosebire de noi şi forma ve, căci în graiul lor labialele nu-1 prefac pe e în ă. Acuz. mase. li nu este identic^ se înţelege cu acuz. fem. le, ci este arom. fi cu depalatalizarea lui T, caracteristică Olimpovalahilor; DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 245 Megleniţii necunoscând formele nouă în -e, nu mai trebuie să adaug nimic la ce s’a spus până acuma despre ei. Iată că în fuga condeiului am ajuns să fiu convins de ceea ce n’am putut afirma în mod categoric mai înainte. Formele nouă în -e ale pronumelui personal conjunct la acuzativul şi dativul plural apar în dialectele dacoromân, istroromân şi aromân (în graiul olimpovalah anume, acesta cunoscându-le numai la acuzativ) în epoci diferite şi fără ca aci să existe vreo interpen-denţă între cele trei dialecte. Am rămas dator cu explicarea formelor dacoromâneşti în -/: ni, vi, li. Celelalte dialecte nu le cunosc. In tendinţa dialectului dacoromânesc este de a preface pe ei şi ăi neaccentuaţi, prin monoftonghizare, în // > /. Astfel se explică d. p. i < ei < vei în i face, formă frecventă dialectală, care există alăturea de ei face şi vei face şi care devine prin proteza unui î, ca la forma pronominală îi pentru i < illi, chiar şi îi face. In Pravoslavnica Mărturisire tipărită la Buzău în 1691, cetim d. p. plecaţii (< plecatei) şi micii slugi, alăturea de fiiu al adevăratei maici Besearecii Răsăritului {Bibi. rom. veche, I, p. 323). Dative şi genetive ca maichii, Anchii, taichii sânt forme frecvente, relativ recente, cari derivă din maicăi, Ancăi, taicăi, cu -ăi, aşa cum se mai spune tot atât de adese, nu cu -ei înaintea căruia velara ar fi trebuit să se palatalizeze ca în maicii. Genetivul tatii este din *tatăi nu din Hatei, căci masculinul tată n’a formut nici odată un genetiv sau plural nearticulat în -e (unui tată, doi taţi.) Şi mai instructiv este genetivul agilii < agăi (v. DA, s. v.), fiind al unui cuvânt mai nou: agă < turc. aga. După tată şi taică s’a luat maică, putând face deci gen. şi dativ, articulat şi în -chii. Până şi acuzativul mă se preface în mi înainte de -/. „A ! domnule mi-i (tip. mi’î = „mă vei“) îndatoră pan’ la moarteexclamă Afrodita în Kir Zuliaridi al lui V. A 1 e c s a n d r i (Teatru, III, Buc. 1875, p. 1184). Foarte instructive sânt următoarele exemple scoase din-tr’un singur psalm de 28 de versuri din Psaltirea lui Dosofteiu (ed. B i a n u, p. 465—466): M’ oi rugă-m ă ţie Doamne sfinte... Şi de-aşu miarge pre mijlocu de greaţă, Mi-i feri-mă şi-m vei tinde viaţă, Pentru pizmaşii miei ce pună pizmă. îţi vei tinde, de m’ ei izbăvi-m ă, Şi m’ e i scoate Doamne cu direapta. Cred că 246 AL. PROCOPOVÎCI aci mi-i nu trebuie , explicat din ni ei, ci mă -f- / > mi-i, iar mă -f- ei > m’ei întocmai ca mă -f- oi > m’oi. Chiar şi subt accent ei şi ăi pot să devie ii resp. i: G h. Cardaş îl ascultă pe badea Năstasă Creţu din satul Broşteni, corn. Drăguşeni, jud. Folticeni, povestind : „Şi cum mergeau ii aşa pi un drum întins... s’o rupt un cui dila căruţă băeţilor şi o ieşit răscolul care ţâne dranghinii. (Cântece poporane moldoveneşti, Biblioteca Semănătorul, Arad 1926, p. 29). Acest ii se repetă mereu în colecţia aceasta de cântece (cu ii, pi ii, i b., p. 23 etc., passim). Cum ii s’a desvoltat însă din iei < illi, am putea să atribuim un rol în monoftanghizarea lui şi lui deşi alăturea de el stă forma ieşit, iar nu işit. Dar poate că în cazul din urmă Cardaş n’a fost destul de atent, scriind ie- în loc de Avem ii resp. i (neacc.) < ei (< illaei) şi în formele ii Sara, ii Tamar din Palia de la Orăştie sau i Şoldaneasă etc. din vechi documente moldoveneşti, acest i existând pană astăzi în Maramureş (v. mai jos pp. 250, 257). Oricum Moldoveanul poate întrebă şi „ci-i cu tine?“, iar forme de acestea cu ii < ei se strecoară până şi în scrisul cărturarilor moldoveni, cfr. d. p. Prin această lucrare se taie toţi vlăstarii cii sterpi în Septemâna lui Const. Negruzzi (Iaşi, 1854), p. 277 s. Fiecare purcel se fată învălit în matrice, care să se depărteze de pe ii, i b., p. 334 etc. Să nu uităm însă nici de adversativul ci < ce, cu un -i a cărui origine a~ şi fost căutată de W. Meyer-Lubke în construcţii ca ci-i, când e fusese urmat de i (Gramm. d. rom. Spr., III, p. 749)· Mai convingătoare este însă o formă ca dinima din poezia populară din Munţii Bihorului, care nu trebuie explicată din di -j- inima (cfr. I. Şiadbei, în acest număr al revistei noastre, p. 212—213), ci din de -f- inima1). Cât pentru âi, Tache Papali agi ne atestă pentru regiunea Moţilor, satul Măgura, forma postii „păstăi“ (Grai şi Suflet, II 1, 1925, pp. 46 şi 86)2). Apariţia formelor conjuncte în -i la pluralul pronumelui !) Tot astfel d’i’ntreba, d’i’nflori etc. nu prezintă cazuri de apocopă (cfr. idem, ib. p. 212), ci de contracţiune (de + tn > din, şi pe unde se spune de, dă, iar nu di). 2) Şi E. Gamillscheg, Oltenische Mundarten, Wien 1919, p. 13 vorbeşte de un ă -f i > i. Singurul exemplu pe care se întemeiază, forma strin care s’ar fi desvoltat după el din străin, nu poate dovedi aici nimic. Cfr. şi S. Puşca riu în DR. 1, p, 371. DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 247 personal nu se datoreşte prin urmare unei evoluţii morfologice pronominale, ca apariţia formelor corespunzătoare în -e, ci este efectul evoluţiei fonetice pe uma căreia ăi şi ei neaccentuaţi se prefac în dacoromâneşte în i. Nu numai ne, vă şi le, poate şi f nă şi f lă, ci şi mă, poate şi f me, şi te (ti-i duce în pădure?) sânt supuse acestei prefaceri, şi şi alte cuvinte ca d. ex. adjective (plecaţii) sau substantive (taichii, aghii). Pentru ca mă, vă etc. să devie mi, vi etc., trebuie să intre în legătură cu un / următor, vocala lor finală formând mai în-tâiu un diftong cu acesta. Iată motivul pentru care formele conjuncte în -i ale pronumelui personal, şi îndeosebi ni, vi şi li, sânt forme eminamente proclitice. Ele se generalizează apoi în această poziţie proclitică, apărând ori de câte ori sânt urmate de un element enclitic, deci nu numai înaintea lui -i, ci şi înaintea lui -se (pron.) d. ex., cu excepţia cazurilor când elementul enclitic începe cu o vocală velară, d. p. o ca în m’oi (< mă oi) duce, v’o (< vă o) fac etc. Este lucru firesc ca ă să nu-şi piardă caracterul velar înainte de velara o şi ca e (d. p. în ne-o dai) să-şi păstreze înainte de o unghiul maxilar mai apropiat de acesta. Formele în -i se întrebuinţează deci înainte de i „este“ (ni-i frig), i „vei“ (ni-i da), i < illi „ei“ (ni-i dai), l < illum „el“ (ni-l dai), le < illae „ele“ (ni le dai), s < sunt „sânt“ (nu ni-s oile acasă) şi să < se „sine“ (ni se pare). Ele îşi fac apariţia pe cât ştiu mai întâiu în secolul al XVII-lea. Alăturea de mi (acuz.), de care a fost vorba mai sus, stau în Psaltirea lui Dosofteiu şi ni, li, şi probabil şi vi pe care nu l-am putut spicui numai dintr’o repede răsfoire a cărţii : Că la locu de duriare Ni-i Domnulu mângâiare 461/24, A rău ş’a vicleanulu braţele li-i frânge 3Yi5, Că li-i ruga nedireaptă Şi li-i inema deşartă. Li-s glătiajele (cit. gătliajele?) căscate 21/n-i3. Cfr. Şi când ne vine greulu Ne scoate din tot răulu 462/3-4 s. Nu lăsa pizmaşii să le facă stlă si/&. Grigori Ureche, moldovean ca şi Dosofteiu, dar din jumătatea întâia a secolului al XVII-lea, pare că n’a cunoscut încă formele în -i, dacă se poate ca să fac concluziunea aceasta dintr’un singur exemplu: aşijderea şi limba, sau graiul nostru, den multe limbi iaste făcut, şi ne iaste amesticat graiul nostru cu 248 AL. PROCOPOVICI a vecinilor de pe ’npregiur, măcară că de la Râm ne tragem, si cu a lor cuvinte ne-i amestecat graiul LET. I, 97/29-3i. Ne reamintim aici şi de al lui Coresi deşchide-le-se-va (v.^ mai sus, p. 241 şi-l adaug şi pe să vă se iarte păcatele din întrebarea creştinească, copiată de popa Grigore din Măhaciu în 1607 (Cuv. d. Bătr. II, p. 107). La Aromâni se înţelege că nu putem descoperi nici o urmă de forme conjuncte ca ni, vi, li. Ei păstrează, cu excepţia Olimpo-valahilor pe care o cunoaştem, stadiul în care se găsiau subt acest raport traducerile husite din secolul al XV-lea: nu eră de aţei ţe l ă-i frică şi de-aumbră-lă (P. Pap ah agi, Bdsme,"‘jm), El z-duţe cu mintea s-nă mâcă (ib., p. 404/29), Până mânis-li (li = „cămeşii“) căftaţi, lă greaşti nâs, nu va le-aflaţî; cămeşii le-am io ; angaţî-ni fraţii manaintea, şi z-videm di vă li dau (ib., 83/3e-35, cfr. ib., pp. 51/2B,24, 6C/i, 107/i, 196/«B, 247/s9, 408/82, 406/l0, 438/B2, 439/24, 441/35 etc. etc.). Dar şi în dacoromâneşte mai sânt cu putinţă încă până astăzi forme cu ă înainte de -i. Citesc în povestea „Nărojii“ din Gorj, publicată de regretatul St. Sterescu în 1912: Da ce vă-i, fa, de plângeţi? (Conv. Ut. XLVI, p. 1049/9) sau chiar în George Ranetti, Romeo şi Julietta la Mizil, F. Gobl, Buc. 1907, p. 24: nu vă-i ruşine. Pe de altă parte îmi amintesc să fi auzit construcţii ca vi dau, asemenea abateri fiind cu atât mai explicabile, când alăturea de ce vi-i mai există şi ce vă-i. S’ar părea că putem cită un exemplu de felul acesta chiar din scrisul nostru vechiu. îl găsim în Conv. Lit. XXIV, p. 736, printre glosele din sec. XVI publicate de I. Bogdan: de vi mîarge rrău (cfr. însă câ[n]du le va vene lor vreamîa, i b., p. 733, cu puţineale ne vene amente a cupre[nde] şi nu le se pare, ib., p. 738)? Probabil că avem de a face aci cu o greşală de scris a glosatorului sau cu o greşală de tipar. Am mai înţeles deci că formele în -i aparţin de o potrivă şi dativului şi acuzativului, fiind cu putinţă chiar o formă ca mi pentru mă. Greşesc prin urmare gramaticile noastre practice ca şi scriitorii cari vor să facă din ni şi li singurele forme ale dativului, din ne şi le singurele forme ale acuzativului. Ne, vă, le şi ni, vi, li aparţin, de o potrivă, şi dativului şi acuzativului. Formele în -/ sânt totuşi mai frecvente la dativ, din cauza regimului sintactic cerut de encliticile cu cari intră în legătură. DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 249 2. I L L E CA ARTICOL ANTEPUS. (Un genetiv vechiu şi două etimologii nouă.) T. Papahagi îl identifică pe a li din Savina a li Bodă, loan a li Petru, George aii Lip din graiul Moţilor cu tot dreptul, cred, cu a li din construcţii aromâneşti ca perlu a li Mărie1) (Cercetări în Munţii Apuseni în Grai şi Suflet III — 1925 — p. 52). Dânsul îl derivă pe li din acest a li, păstrat la Moţi ca variantă a lui a lu, dintr’un illaei neaccentuat. Explicarea aceasta par a o confirmă construcţii duble aromâneşti ca ărmatle a lamnilei {P. Papahagi, Basme aromâne ^/ss) alături de ărmatle aii lamne (ib. 407/21), aci aii putând face impresia că este şi din punct de vedere etimologic înlocuitorul de aceeaşi origine a lui & H— iei din a lamnitei. Cu toate acestea, atâtea alte cazuri ne conving că illaei postpus (enclitic) şi illaei antepus (proclitic) au avut exact aceeaşi evoluţie formală. In Palia de la Orăştie d. p., pentru ca să nu ne ţinem prea departe de Munţii Apuseni, dăm de dative ca cele relevate ca „exemple aproape unice“ şi de T. Roşculeţ în Viaţa Românească XVIII, 4 (Aprilie 1926), p. 330, după ediţia lui Mari o Roques, Palia d’ Orăştie, Paris 1925, şi semnalate încă de T. Ci par iu în Principia de limba şi de scriptura (ed. II, 1866 p. 134) şi amintite după acesta şi de Al. Philippide, Introducere, p. 67, de I. Bianu şi I. Tanoviceanu în Arhiva de Ia laşi, III (1892), p. 228, resp. VIII (1897), p. 336 şi de E. Bac mei ster în Jahresber. IV (1897), p. 51: ii Sara 6b/it (= Sarăei 49/io), ii Tamaru 156/n (= Tamareei I56/3) cu ii — ei < illaei (despre prefacerea lui ei în ii v. mai sus, p. 245-246). Asemenea genetive şi dative femenine cu articolul antepus sânt chiar foarte frecvente în documentele 1) Cfr. G. W e i g a n d, Die Aromunen Ii, Glossar, p. 291: „aii ist das — f[emininum] zu al [d. p. în nveasta al k'ir]. G[enetiv:] frate aii soră 102,5. aii tetă 102, 7. D[ativ:] aii krepate 34, 2. aii muSate 34, 4. aii vpută 111, 12. aii DZanfik'e 95, 40. aii vreari 16, 1. aii dadă 113, 6.“ Se pare însă că şi in aromâneşte aii se poate întrebuinţâ şi înainte de masculine, cel puţin înaintea celor de deci. Ia, căci cetini în P. Papahagi, Basme aromâne, la glosar (p. 711): „Gen. Dat. a tătălui şi aii tati ftati = tată, cfr. Lă dzăsi tati (nominativ!), i b., p. «6/34], al tată“. Acelaşi aii există şi în dialectul meglenit, încât nu mai încape îndoială că avem de a face aci cu construcţii de origine străromână: aii Zlata = Zlatăl'ă = lu Zlata (gen.), însă la Zlata (dat.) v. Th. Capidan, Meglenoromânii I, p. 150. 250 AL. PROCOPOVICI moldoveneşti începând din jumătatea întâia a secolului al XVlI-lea şi până pe la începutul secolului al XVIII-lea (1636—1726). I. Ta-noviceanu are meritul de a ne fi atras atenţiunea asupra faptului acestuia şi de a fi adunat vro câteva zeci de exemple de felul acesta, asigurându-ne că numărul lor în documentele văzute de el este mult mai mare. Aci forma articolului femenin antepus este, mai rar, încă ei, dar mai adese i (< ii) şi mai ales îi (scris ^h)) cu acelaşi ?- ca în îi „este“, îi „vei“ sau îi < illi1). !) Dau aci, după categorii şi în ordine cronologică, exemplele citate în I. Tanoviceanu, Articolul antepus eî, aî, îi, ’î la numele proprii ferne-nine în Arhiva Vili, pp. 329—344. Anul 1652: feciorii ei Şoldaneas, 1654: ficiorii £i Şoldăneasă; — 1636: fetele i Mândrâoae, 1637: cu Ionaşcu şi cu Gavril ficiori i Şoldaneasă de acolo, 1640: s}au jăluit ficiorii i Şoldaneasă, 1647: ginerile i Pureceoae/ 1663: Aniţa sora i băniasă (Despre asemenea cazuri în cari i ar putea fi interpretat eventul ca -/ din ai, a- al acestuia fiin d contras cu un -a procedent, v. p. 255, nota 1), 1666: partea i Părloae, 1673: nepot de fiică i Hocingoe, prob. sec. XVII: partea-i Ciolpănease; — 1647 ficiorul îi Şoldăneasă, 1657: feciorul îi Nechiforeasă, 1659: Iuraşco ficior Anghelii îi Iosăpoae, ficiorul îi Bojoae, 1662: ginerile îi Silionease, Arpentie ficiorul îi Ghiorgheasă, 1664: partea Anisiei îi Bărzoae, 1666: ficiorul îi Părloae, Dumitraşco ficiorul îi Horiloae, Lazar ginerile îi Bălăcioae, Sima unchiul socrii îi Bălăcioae, zapis de la mâna îi Bălăcioae, 1667: ce ieste parte îi Tăbănease, Gligoraşco ficiorul îi Săuloae, lângă casa îi Păscăloae, 1668: nepoţii îi Solomoneas cei bătrâne, 1669: între casa îi Stăvăroae, feciorii îi Berdiloae, Arpentie ficiorul îi Gheorghiese, 1675: Ştefan ficiorul îi Gligoroae, 1677: toţi nepoţii îi Miculeasă, 1680: popa Istratie de la Mănăstire îi Iacomiasă, 1686: giupănesii Paraschiva, sorora îi Dabijoae, 1687 : Acsana fata îi Holbăneasă, feciorul îi Bojoae, 1688: că hiind îma Lecăi Floare datoare îi Năstăsoae vornicesei cu 20 de lei, 1692: podul îi Hagioae (cfr. a. 1726), 1694: Sandul ficiorul îi Vărlăneasă, 1696: ficiorul Iliţai îi Bojoae, 1698: nepotul îi Drojdoae, prob. sec. XVII: Gheorghe ginerile îi Nă-culiasă, adecă eu Stefania fata Sorii nepoata îi Floare, Mihai ginerele îi Pici o-rogoae, prob. încep. sec. XVIII: parte îi Tătăroae, parte îi Ghiorghiias, 1726: pe podul îi Hagioae. — Prin urmare I. N ă d e j d e păstrează toată dreptatea împotriva lui E. B a c m e i s t e r (în Die Kasusbildung des Singular im Rumänischen, p. 8, studiu util şi astăzi încă, publicat în IV. Jahresb.,p. 1—81) scriind în a sa Gramatica limbei române, Iaşi 1884, p. 105: „Câte sute de ani au fost amândouă formele“ — cu articolul antepus şi articolul postpus — „tot una de bune şi cât timp a domnit poate forma cu articolul înainte, nu ştiu, dar de bună samă că fenomenul a {inut sute de ani“, întocmai precum şi A1. Philip pi de va fi susţinând probabil pe bună dreptate că în secolul al XlV-lea se punea articolul când înaintea, când după genetivul şi dativul substantivelor „ după bunul plac al vorbitorului de pe vremea aceea“ (Introducere DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ Construcţii corespunzătoare lui ad illum > a lu pentru genul masculin la singular desigur că au fost cu putinţă în epoca străromână şi pentru genul femenin şi şi la plural. Cred prin urmare că ad iilae (acuz. plur. fem.) a dat % le > (cu e neacc. > i) a li. Cu timpul au dispărut dinstincţiile de gen şi număr între a lu şi a li, formele acestea devenind simple mijloace de exprimare a unui raport de posesiune etc., deci auxiliare sinonime ale unor construcţiuni cu valoarea sintactică de gene-tive s. dative. In felul acesta s’a putut ajunge la loan a li Petru, întocmai precum se poate spune lu Ana (cfr. megl. lu Zlata) în loc de *£/ Ană resp. *ei Ane (cfr. şi că după veastia eresului a ei noastre credî^nţă vişufariseiu, Cod. Vor. 74/s *) sau lui Ana în istoria limbei şi literaturei române, Iaşi 1888, p. 68; cfr. acum şi I. Iordan, Rumänische Toponomastik, Teil II, III, Bonn und Leipzig, 1926, p. 189). Tot astfel sânt pe deplin întemeiate constatările lui I. Tanoviceanu „că articolul antepus la numele femenine e departe de a fi o raritate în veacul aî XVII-lea“ (p. 329—330) şi că „în secolul trecut“ — XVIII — „articolul antepus la numele proprii femenine să găseşte din ce în ce mai rar, până pe la mijlocul său, când putem afirma că aproape dispare din limbă“ (p. 334— 335). — O mică rezervă se împune totuşi faţă de părerea din urmă a lui I. Tanoviceanu pentru ţinuturile maramureşene. Despre aceasta vezi cele spuse mai jos în cursul discuţiei asupra lui ai, auxiliarul genetivului şi dativului femenin. *) Extrem de interesant este că a din a ei noastre credu^nţă îşi mai are reflexul în Noul Testament de la Belgrad din 1648, când asemenea construcţiuni nu mai erau în uz. Redactorul acestei cărţi face evidente eforturi de a prinde într’o frază mai limpede pentru vremurile sale şi mai exact acest loc din Faptele Apostolilor (Cap XXVI 5): că după adevărată in obiceaiulu alu legii noastre amu trăită fariseu. Versiunea lui este totuşi destul de încurcată încă, mai ales pe urma reprizei prepoziţiunii după prin în înainte de obiceaiulu şi din cauza lui alu a cărui prezenţă este aci cu desăvârşire nemotivată din punct de vedere sintactic, obiceaiulu, cuvântul determinat de legii noastre, fiind articulat. Acest alu îl reproduce pe vechiul a, inter-pretat greşit, dar acordat corect cu obiceaiulu, şi în consecinţă prefăcut în alu. Inovaţiunea este sau a Testamentului Nou din 1648 sau a unei copii intermediare între acesta şi traducerea husită. Oricum, cred că avem şi aci o dovadă că Simion Ştefan s’a folosit la alcătuirea cărţii sale şi de un text românesc mai vechiu. Construcţia îşi recapătă corectitudinea sintactică numai în Biblia de la Bucureşti din 1688: căci după celu chiarü eres alu legii noastre amu trăită fariseu (δτι κατά τήν άκρφεστάτην αφεσιν τής ήμετέρας θρησκείας εζησα Φαρισαίος). In Cod. Vor. (139/ΐ2, Epistola întâia a lui Petru, I 7) se mai găseşte un genetiv de acelaşi tip, vechiul a nemailăsând de astă dată nici o urmă în redacţia de la Belgrad: se ispitirevö (cit. ispitirea) a ei voastre credL^nţă multu mai cî^nstită de aurulu cela ce pîare de focu ispi- 252 AL. PROCOPOVICI (cfr. d. p. tabloul lui Zozo în Delavrancea, Paraziţii, Socec 1905, p. 73), ca şi lui Gheorghe = lu Gheorghe. titu află-se-va întru laudă şi cinste şi slavă, întru descuperitulu lu Is. Hs., cfr. 1648: ca ispitirea credinţei voastre, carea e mai scumpă de aurul p'iei-toriu carele să ispiteaşte prin focă, să să afle voao întru laudă şi în cinste şi în slavă, întru arătarea lui Isus Hristos, 1688: Ca ispitirea voastră a cre-dinţii, ca multă mai cinstită decâtă aurulă celă ce pieare şi prenă focă să lămureaşte, să să afle în laudă şi cinste şi mărire, întru descoperirea lui ISUS Hristos (tva τό δοκίμων υμών της πί-τεως πολυτιμότερον χρυσίου του άπολλυ-μένου, διά πορδς δέ δοκιμαζομένου, εορεθ·*§ εις έπαινον καί δόξαν καί τιμήν Ιν άτζο-καλύψει Ίησοδ Χρ»στοό). Un alt genetiv de felul aceasta, relevat de 1. Tano-viceanu în Arhiva din Iaşi VIII (1897), p. 338 (cfr. G. Pas cu în Ist. Ut, şi limbii rom. din sec. XVI, p. 109), ni-1 oferă textele Măhăcene: ispitele sântu ale ei noastre credinţe, Cuv. d. Bătr. II, p. 124/i4. Forma ale din acest exemplu — prezenţa căreia nu este însă nemotivată aci din punct de vedere sintactic — se explică prin tendinţa stabilirii unui perfect acord gramatical, pe care am mai întălnit-o şi în Noul Testament din 1648, la locul unde a a fost prefăcut în ală. Se vede şi de aici că la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, vechea construcţie cu forma ei originală, aşa cum ne este atestată pentru secolul alXV-lea, ajunsese să fie în afară de simţul gramatical al limbii, — Nu cred că Al. P h i 1 i p p i d e (la fel, după el i. Tanoviceanu, /. cit şi G. P a s c u, op. cit., p. 116) are dreptate declarând genetiv cu articol pus înaînte (Introducere, p. 68) şi pe ei svintei Ve-neri în legenda Sfintei Vineri din aceleaşi texte (Cuv. d. Bătr. II, p. 156/i3—14), ci interpretez locul din chestiune ca şi Hasdeu în transcrierea sa: Şi fost-au tăiarea capului ei, svintei Veneri, în luna lui Cuptoriu 26 de dzile. De altfel ar trebui să stea înainte de ei un a sau ală, iar în locul lui svintei ar trebui să avem forma nearticulată svinte, căci şi atributele noastre şi voastre din cele trei exemple sigure pe cari le-am putut da sânt nearticulate. Mă mai întreb: este de fapt numai o întâmplare oarbă că în toate trei cazurile cari ni s’au păstrat cu ei antepus, genetivul este al substantivului credinţă? Nu este însă de loc numai un joc al hazardului că copiştii au putut păstra vechiul genetiv — copistul Codicelui Voroneţan lăsându-1 ne-modificat, iar Popa Grigorie din Măhaciu scriind ale pentru a — numai când acest substantiv avea înaintea sa un pronume posesiv ca atribut. Aci a intervenit asociaţia cu construcţii ca a noastră rudă, ale noastre rude, al nostru frate, ai noştri fraţi, în cari a, ale etc. este însoţitorul de rigoare al pronumelui posesiv. Aproprierea aceasta a făcut ca vechile genetive să apară în cazurile noastre mai puţin străine de uzul limbii de atunci. —G. Pascu are toată dreptatea declarând (op. cit. pp. 53 şi 120) — ideea aceasta a fost susţinută de altfel mai întâiu de Al. Phillppide, /. cit şi de E. B a c-m e i s t e r, în Jahresber. IV, p 52 — că dat. a loru săi bărbaţi din Cod. Vor. (152/δ) şi gen. a loru meale lacrămi din textele măhăcene (Cuv. d. Bătr. II, p. 215/i3) sânt construite aidoma ca şi a ei noastre credî^nţă. In cazul al doilea ne interesează fraza întreagă: Miluiaşte-ne, Do[a]mne după mare milostea ta şi după multul eştinsugului tău, miluiaşte noi, m u l- DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 25^ S’a păstrat până astăzi în Maramureş şi auxiliarul genetivului prepoziţional masculin al pluralului ad illi subt forma de ai resp. a i. îl găsim de altfel foarte adese şi în vechi documente moldoveneşti dintre anii 1615—1741 *). Are un înteres deosebii faptul tul a loru meale lacrămi, căci confirmă o observare a noastră făcută aici. Vechiul genetiv apare în citaţia aceasta numai unde posesivul se găseşte înaintea substantivului, nu şi acolo unde urmează după substantiv. Şi iar intervine tendinţa acordului gramatical în muerile supuindu-se ale loru săi bărbaţi, Cod. Vor. 150/i4, unde numai o pricepere cu totul greşită a formei originale a locului acestuia a putut să provoace înlocuirea lui a prin ale, de oarece ale loru săi bărbaţi nu este atribut al lui muerile ci compliment în dativ al verbului. O asemenea greşală a putut s’o facă numai un copist, nu însă un traducător. Avem deci aci o probă nouă, şi nu dintre cele mai puţin convingătoare că Codicele Voroneţean este de fapt o copie. — în faţa unor dative sau genetive ca a(le) loru săi bărbaţi sau a loru meale lacrămi ne găsim par’că, cei de astăzi, într’o situaţie asemănătoare celeia a copiştilor noştri faţă de vechiul a ei noastre credinţă. A(le) loru săi bărbaţi şi a loru meale lacrămi fac impresia unor construcţii destul de apropiate de priceperea şi simţul zilelor noastre, pe cari şi un laic le-ar pricepe uşor — desigur mai uşor decât d. ex. pe a ei noastre credi^nţă — poate chiar fără ca să-şi dea seama că sânt în afară de uzul nostru, căci şi noi mai spunem a lor noştri, a lor săi etc. (d. ex. trebuie să dea ceva şi a lor săi). Zicem ai noştri şi a lor noştri (substantival), dar nom. acuzativului ai noştri părinţi şi părinţii noştri le corespunde astăzi la gen. şi dat. numai construcţia părinţilor noştri, cel puţin în uzul literar. Vechiul a lor noştri s’a păstrat deci numai unde n'a fost dată posibilitatea înlocuirei printr’o construcţie cu altă topică. Interesant este şi faptul că în cele două texte măhăcene în cari am dat de vechi genetive ca cele din traducerile husite, se găseşte şi rotacisrnul caracteristic pentru acestea din urmă. Arhaismul construcţiilor şi textelor de care ne-am ocupat aci, se evidenţiază astfel şi în modul acesta. *) Iată aci exemplele pe cari le-a adunat I. Tanoviceanu în articolul citat mai sus. Anul 1615: acel zapis a dumisale maicei noastre ai Moviloae (dintr’un document semnat de Elisaveta, văduva lui Eremie Movilă, publicat de Hasdeu în „Arhiva istorică“ I 1, p. 128), 1632: lui Gavril feciorul ai Şoldanease den Şofrăceşti, 1643: viile ai Nicoriţoae, 1648: nepoţii lui Vasilie Negrul şi ai Antimiei ai Negroae (fireşte că aci cel dintâiu ai e identic cu forma aceasta a articolului demonstrativ din zilele noastre, nu cu cel de al doilea ai, auxiliar al genetivului), 1654: ai surori-sa ai Nicoriţoae, 1662: ficiorii ai Leonteasă din Hodureni, pe parte Ghiorghiasă şi ai Nechiforeasă, 1663: Toţi nepoţii ai băniasă să judecă cu Canstantin nepotul ai băniasă zicând că 1/2 hăleşteu e cumpărat matuşă-sa ai bănias, 1676: care ciapsă a fost a 4mei ai Stătiiasă, ocină ai Nechiforiasă, un frate ai Nechiforeasă, fata Măriei ai Ciogoloae, 1690: prisacă ai Nechiforias, prob. sec. XVII: un zapis ai Buciumoae, rămăşiţa ai Ciolpănease, nepoţii ai Ciolpănease, prob. 254 AL. PROCOPOVICI că în exemplele dacoromâneşti din zilele noastre pe cari le pot cita aici a li, la început o construcţie femenină de plural, nu se găseşte decât înaintea unor nume masculine la singular încep. sec. XVIII: parte ai Vârnăvoae, 1706: ginerile ai Savinoae, socrii du- misale ai Savinoae, 1716: acel moş ai Păscăloae, 1718: fata lui Gligorie Săpotianul şi a Alexandrei ai Pahomies, 1723: lăsând toate bucatele mănea-sa ai Hrisoverghioae, 1732: parte din Borăşti ce a fost ai Badioae, 1741: şi alte zăstri ai surori-sa (v. şi nota următoare). — I. Tanoviceanu declară „îndoios“ exemplul din urmă, ai surori-sa, fără ca să ne comunice motivele nedumeririi sale. Genetivul acesta nu se potriveşte, după cum constată însuşi, cu regula pe care credea că o poate stabili şi după care, în afară de cele 2—3 cazuri ca a ei noastre credinţă din texte vechi, articolul femenin antepus s’ar găsi prin documente numai înaintea derivatelor de la nume proprii masculine („Şoldăneasă“ d. ex.) sau de la titluri bărbăteşti („părcălăboae“ etc.), nu însă şi înaintea unor nume comune femenine. Dacă îndoiala lui a pornit de aici, noi nu o putem împărtăşi. Las’că ar mai fi trebuit să ne arate de ce ai surori-sa din 1564 (ai surori-sa ai Nicoriţoae) nu se găseşte exact în aceeaşi situaţie ca ai surori-sa din 1741 sau că cel puţin unul din cei doi ai (din 1564 şi 1741), cari ne privesc aici, n’ar fi de fapt identic cu ai auxiliarul genetivului şi dativului (cfr. mai sus ai An-timiei din 1648). — Articolul enclitic a fost desigur simţit şi în îndepărtate vremuri, ca şi în zilele noastre, ca un fel de terminaţiune. Numele proprii nu formau un plural şi adese, când erau împrumutate din alte limbi, vor fi avut o înfăţişare exotică, de nu mai încăpeau în nici una din categoriile flexiunei noastre nominale. De aceea se potriviau mai puţin pentru declinarea cu articolul postpus, adecă pentru flexiunea prin modificarea desinenţei în general. S’a preferit deci, pe cât se pare, antepunerea articolului Ia nume proprii, fără ca preferinţe de felul acesta să fi existat mai întâiu şi la numele comune. Intre lu din a lu Gheorghe şi -lui din a vecinului (alături de *a lu vecinu) mai era însă şi altă deosebire sintactică în afară de cea de topică. Articolul -lui din vecinului nu scotea numai în relief funcţiunea de genetiv a substantivului, ci-1 şi individualiza, pe când lu din iu Gheorghe nu avea această funcţiune din urmă, numele proprii însemnând în uzul obştesc întotdeauna o anumită persoană şi fiind deci individualizate prin ele înseşi. De aici se va fi desvoltat sentimentul că locul lui -lui este unde substantivul nu trebuia numai declinat, ci şi individualizat, iar al lui lu acolo unde nu era nevoie decât de simplă declinare. Articolul antepus rămânea în acest chip tot mai mult rezervat numelor proprii şi se găseşte mai ales înaintea acestora, iar în timpuri mai recente numai înaintea lor. Compoziţii ca soru-mea, ca în general numirile de înrudire, apar adese individualizate ca denumiri ale unor persoane anumite şi intră deci, subt acest raport, uşor în categoria numelor proprii. De aceea se poate spune şi lu soru-mea, lu mama etc. La fel şi d-na părcălăboae era numai una, nevasta „pârcălabului“. Prin urmare nu poate fi nimic neobişnuit în ai surori-sa, care are exact aceeaşi situaţie ca ai Păscăloae sau ai părcălăboae. DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 255 (Savina a li Bodă etc.), iar a /, la început o construcţie masculină de plural, numai înaintea unor nume femenine la singular1). T. Papahagi atestă în Graiul şi Folklorul Maramure- *) „Ceea ce e însă mai ciudat", spune I. Tanoviceanu (p. 337), „este că articolul femenin câte-odată, foarte rar o recunoaştem, se găseşte pus chiar înaintea numelor proprii masculine“. Făcând observarea aceasta, dă următoarele două exemple: Dumitraşco aî Ursoi ot Vărtop şi Dumitraşco ai Silioneasâ (a. 1661) şi adecă cu Mărie nepoata-i Costeş (a. 1717). Nu am documentul respectiv la îndemână, spre a putea controla dacă nu trebuie cetit cumva ai Urso[a]i[e] în loc de ai Ursoi, dar I. Tanoviceanu se arată destul de familiarizat cu limba vechilor noastre zapise şi dă o atenţiune specială acestui fel de declinare a numelor proprii, ca să nu ne mai îndoim că avem aici de fapt un genetiv masculin format cu ai, în a cărui autenticitate şi vechime se pare că putem crede fără de nici o rezervă. La origine acest aî a fost auxiliarul unei construcţii masculine cu valoarea sintactică de genetiv plural,funcţiune care subt raportul genului — nu şi al numărului—s’ar mai recunoaşte şi s’ar mai fi păstrat deci aici. Totuşi, până la confirmarea cazului acestuia prin alte exemple similare, nu pare chiar exclusă şi posibilitatea altei interpretări: Dumitraşco ai Ursoi (mase., în loc de lu Ursoi) ar fi apărut poate prin atracţiunea lui Dumitraşco ai Silioneasâ (fem.), cu care se găsiâ, în nemijlocită apropiere, în aceeaşi frază. Cât despre celalalt exemplu, adecă cu Mărie nepoata-i Costeş, trebuie să constatăm mai întâiu — lucru pe care l-am şi înţeles din cele spuse până acuma — că I. Tanoviceauu îl confundă pe nedrept pe ei, i, ii cu ai (v. şi H. Ti kt in în Grobers Grundr., 2. Aufl., p. 594). Articolul i < ei < iliaei este la origine şi pare că a rămas întotdeauna femenin. Ţotuşi ar fi foarte explicabil ca prin analogie să fi putut lua şi local lui lu înainte de nume masculine, întocmai precum lu a apărut şi înainte de nume femenine. Prefer însă să cred că în nepoata-i Costeş nu avem de a face cu un i < ei, ci cu -i din ai, al cărui a- a fost contras qu -a din nepoata. Astfel Dumitraşco ai Ursoi şi nepoata-i Costeş ar prezenta cazuri identice de genetive vechi masculine formate cu ai. Trebuie să-mi pătrez convingerea aceasta, până nu s’ar găsi şi exemple în cari genetive ca i Costeş ar apare şi după alte vocale decât a. Dacă în astfel de cazuri nepoata i a fost scris într’un cuvânt sau în două cuvinte, n’are nici o importanţă în faţa faptului că acei scriitori nu ştiu încă să despartă cuvintele după regulele pe cari le aplicăm astăzi. — După expunerile de până aici trebuie să admitem ca şi / în genetivele femenine din Aniţa sora i băniasă, partea i Părloae şi partea-i Ciolpănease, citate în nota 1, p. 250, urmând după -a, ar putea să nu fie i << ii < ei, ci/·-/ din ai. Cfr, şi cele spuse mai jos, p. 257, despre genetivele maramureşene ca Mana i Surae, casa i Docă etc. şi despre arom. ungVa li lamfle. /— Procliticul ei ne este atestat subt forma de ii pentru regiunea Orăştiei, subt forma de ei, i şi îi în Maramureş şi Moldova. El pare prin urmare să fi cuprins întreg ţinutul dacoromânesc până în vremuri foarte apropiate 256 AL. PROCOPOVICI şului, Buc. 1925, numai construcţii ca Şî laptele, şî untu şî gr oscior u a i Florică (p. 136/b4) şi Anuţa a i Parasca din comuna Ieud sau Burnar Ion a i Mari din comuna Săcel (v. ib., p. LXXI). Se pare astfel că în dacoromâneşte a li şi a i, devenind mai întâiu ambigene şi sinomine, şi-au schimbat în cele din urmă rolurile1). Evoluţia aceasta a fost promovată şi de de noi. Auxiliarul aii se găseşte la Aromâni şi Megleniti şi în Maramureş, în alte ţinuturi dacoromâneşti poate să fi dispărnt foarte de cu vreme, căci în derivate ca alimănitiy. p. 258 urm.) funcţiunea lui originală poate să nu mai fi fost simţită în vremuri străvechi încă. Auxiliarul ai se menţine până astăzi în Maramureş, dar a lăsat numeroase urme şi în vechi documente moldoveneşti. Câtă vreme nu-i vom da de urmă şi prin alte părţi dacoromâneşti, nu trebuie să presupunem că în Moldova s’a perpetuat vechea posibilitate de formarea genetivului şi dativului cu ai, ci că acest ai a fost importat aci de descălecătorii maramureşeni. Lor, cuceritorilor ţării şi îndrumătorilor şi organizatorilor acesteia subt raport politic şi cultural-bisericesc, cred că li se datoreşte şi faptul că scrisul moldovenesc a dat din capul locului preferinţă formelor cu labialele intacte (piept etc.) faţă de cele cu labialele palatalizate (k‘ept etc.), formele păturii sociale suprapuse trecând de mai distinse şi mai potrivite deci pentru redarea cuvântului dumnezeesc în cărţile sfinte sau pentru redactarea actelor solemne şi oficiale (Despre aceasta cfr. acum în urmă W. Meyer-Liibke în Hauptfragen der Romanistik, Festschrift für Ph. A. Becker, p. 137—138 şi S. Puşcariu în DR. IV2, p. 1309). Ba, se pare chiar că şi rotacismul moldovenesc este de obârşie maramureşană. Nimic nu ne îndrituieşte până acuma să declarăm că rotacismul a fost cândva şi în Moldova un fenomen generalizat, iar prin vechile documente moldoveneşti apare de fapt cu atât mai accentuat, cu cât ne apropiem mai mult de ţinutul Maramureşului. S’ar putea, voiesc să zic, ca după dispariţia deosebirilor dintre auxiliarele ei, aii, ai să se fi produs o diferenţiere geografică printre ele după pre-ferinţile diferitelor regiuni. în cazul acesta ai ar fi forma care a résistât şi şi-a extins sfera de aplicaţiune în părţile în cari îşi are originea şi rotacismul, iar Maramureşenii ar fi adus-o cu ei de acolo împreună cu fenomenul din urmă şi cu alte particularităţi. Dar despre lucrurile acestea şi alte asemenea fapte, cari par să-mi confirme hipoteza susţinută în DR. IV ! şi îndeosebi cele spuse acolo p. 65—66, îmi propun să vorbesc altă dată mai pe larg. — Ar fi doară să mai adaog că printre exemplele citate sânt vro două trei în cari lui ai i s’ar putea da eventual şi altă explicare decât din ad illi. în parte din Borăşti ce a fost ai Badioae d. ex., ai ar putea să ţie poate ca articol demonstrativ locul lui af în desacord cu parte la care s’ar referi astfel. Asemenea confuzii nu sânt neobişnuite în documente vechi, dar ele ar puteâ fi provocate chiar de articolul proclitic ai, ali etc. 1) Ne-am ocupat mai sus de mase. Iu devenit auxiliar al gen. şi dat. sing. fern. Acest lu al singularului mase. primeşte însă în dialectele istro-şi meglenoromân chiar şi funcţiunea de auxiliar al femeninului plur : istro- DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 257 împrejurarea că la construcţii ca a i Parasca s’a putut ajunge şi de la genetivul fem. sing. i Parasca, adăugându-i-se a < ad lui / după analogia lui a Iu (a lu Gheorghe), a li (aii Pătru) şi ai (a i Florică), probabil încă într’o vreme când confuziunea între a lu (mase. sing.), a li (fem. plur.) şi a i (mase. plur.) nu se produsese încă (cfr. şi genetivul mai sus citat a ei noastre credî^nţă cu a din ad, care cere de altfel acuzativul, înainte de ei < illaei). De fapt graiul Maramureşului mai cunoaşte şi ge-netive ca i Parasca d. p. în Mana i Surae (ib., p. 138/ie), la casa i Docă (ib., p. LXXI) sau în numele unui deal din comuna Săcel: D'eala i Beresî (ib., p. 202, 204j. Aici i este probabil identic cu ii < ei din ii Sara, deşi la genetive ca i Docă, i Beresî s’ar fi putut ajunge pe calea contracţiunii celor doi a şi de la *casa a i Docă > casa i Docă x) (cf. însă Anuţa a i Parasca sau, la Moţi, Savina a li Bodă, cu cei doi a necontraşi) sau pe calea suprimării lui a, simţit ca articol demostrativ, şi de la *Dlealu a i Beresî > D ealu i Beresî, cuvântul D'ealu fiind articulat. O cercetare amănunţită a documentelor noastre vechi, a folclorului nostru şi a tot materialului dialectal în direcţia aceasta, ar lămuri desigur în mod definitiv istoria formelor acestora şi, cred. şi a articolului demonstrativ al, a, ai ale. Oricum, T. Papahagi va fi având toată dreptatea, când, în legătură cu cele spuse despre a li, susţine într’o notă subliniară că în „Toma Ali-Moş se ascunde acelaşi genetiv a li fe-menin : Toma a li Moş“. Mi se pare chiar că ne dâ aci contribuţia cea mai de preţ în cursul expunerilor sale despre Românii din Munţii Apuseni. Interpretarea aceasta se potriveşte de altfel şi cu informaţia pe care o avem de la V. A 1 e c s a n d r i, Poezii populare ale Românilor, Buc. 1866, p. 76 : „Unii din cântereţi rom. fiVi lu muVerle ca şi (fem. sing.) sorârle lu ţăsta ţesarifâ, (mase. plur.) fiVi lu ţesări, (mase. sing.) fiVu lu iardiheru (S. P u ş c a r i u, Studii istroromâne 11, p. 148), iar megl. lu featili ca şi (fem. sing.) lu feata sau chiar lu ună feată, (mase. plur.) lu ampirăţ, (mase. sing.) lu ampirătu (Th. Ca pi dan, Meglenoromânii, I, p. 145—150)! Dacă vro împrejurare oarecare ar face ca în dialectele acestea lu să nu mai poată fi decât auxiliar al femeninului plural, suprimând celelalte construcţii, istrorom. la muVerle şi megl. lu featili ar prezenta subt raportul devenirii lor exact cazul invers dacoromânescului Savina a li Bodă. !) întocmai ca în arom. ungVa li lamhe (P. Papahagi op. cit., p. 406/u) < * ung Va aii lamhe. 17 258 AL. PROCOPOVICI numesc pe Toma Alimoş Toma a lui Moş...“ (cfr. şi HEM. 879). De aici ni se deschide o perspectivă nouă. In DA cuv. alimătiit, -ă a rămas neexplicat. îl găsim într’o comunicare publicată în HEM. 872 : „Blăstem de mamă; fir’ar alimănit să fie /“ (G. Bobocescu, Dolj şi Mehedinţi), în Jahresber. VII, p. 69 : Frunză verde mărăcine, Fire-ai alimănită, lele, Că mâncaşi inima friptă De curvS. sulimănită (Curlăţel în Mehedinţi), Weigand explicând apoi la glosar cuv. alimănit prin „ins Elend gekommen“, şi-l mai găsim citat de Rădulescu-Codin în „O seamă de cuvinte din Muscel": alimonit = afurisit; d. ex. E alimonit din naştere şi în Şezătoarea XXXIII (1925), p. 13: alimănit — blestem uşor, nu rău, ce se adresează mai ales copiilor, când nu se astâmpără: „Fi[i] alimanit să fi[i]u (com. Săuleşti în Gorj), iar „în Oltenia, unii săteni, amărîţi că din toată strădania lor de primăvara şi vara întreagă nu s’aleg cu nimic iarna“, îşi revarsă necazul după Rădulescu-Codin („îngerul Românului“, Buc. 1913, p. 294) în cântecul cucului, care începe cu versul: Fir’ai alimănit de cuc. Cuvântul alimăni se întrebuinţează deci în imprecaţii, comunicarea făcută lui Hasdeu, care arată că e vorba de blesteme de mamă, fiind foarte instructivă pentru priceperea lui. In triviala înjurătură care nu poate fi reprodusă aici, genetivul articulat mânii, cu articolul postpus, ne apare astfel înlocuit prin a li mâni. A-i adresă cuiva această înjurătură, adecă „a-1 trimite în a li mâni“, înseamnă „a-1 alimăni“. De aici Fire-ai alimănit! şi prin extensiune semantică accepţiunea de „afurisit“, dacă interpretarea lui Rădulescu-Codin este exactă sau de „ins Elend gekommen", dacă explicarea dată Iui Weigand n’a fost eufemistică, cel puţin în sensul suprimării înţelesului original. Când cineva „ajunge alimănit“ — n’am auzit sau cetit nicăiri fraza aceasta construită de mine după analogia altei locuţiuni similare foarte obişnuite — atunci e rău de tot de el, a ajuns de „izbelişte“, la „mare strâmtoare“ şi „nevoie“, a ajuns la „aman“. Cu aman < turc. aman trebuie pus în legătură cuvântul aliman (atestat numai în expresiunea a ajunge la aliman „a nu mai fi chip de scăpare, a fi la mare strâmtoare“, DA după Cihac), fie că a existat cândva un deverbal *alimân care şi-a schimbat silaba finală adaptându-i-se lui aman, fie că avem de a face cu o contaminaţiune a acestuia din urmă cu tulpina verb. alimăni. DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 259 Că aci a intervenit de fapt acţiunea unor asociaţii semantice de felul acesta, ne convinge şi mai mult varianta alivăni (Muscel, Teleorman, v. mai jos) a verbului acestuia, cu v în loc de m, datorită desigur influenţei lui avan < turc. havan. Există într’a-devăr oarecare apropiere semantică între adj. avan „straşnic, grozav, aprig, amarnic, hain, barbar, cumplit, crud, iute la mânie“ (DA, cfr. şi avan de greu „foarte, cumplit de greu“) şi interj., subst. aman. Notez apoi că avan se găseşte şi subt forma de avam (Transilvania, Bucovina), unde m s’ar putea explica şi numai prin asimilare faţă de v precedent, dar asimilarea aceasta pare că a fost ajutată cel puţin, dacă nu provocată, printr’o apropiere articulatorică faţă de alimăni, care avea un m devenit şubred chiar din cauza lui avan. Este foarte semnificativ în privinţa aceasta că numai avam, nu şi avan, se găseşte cu înţelesul de „om sărac, mişel“ prin părţile Năsăudului, iar avănit, -ă1), cu acelaşi înţeles şi din aceeaşi regiune, trebue să fie o formaţiune spontană din avan după analogia lui aliman—alimănit. Semnificaţia constatării făcute aci rezultă din faptul că accepţiunea de „sărac, mişel“ se găseşte de fapt şi la alimănit, cuvânt neatestat în Moldova şi în Ardeal şi în deosebi în regiunea Năsăudului, care trebuie însă să existe sau să fi existat şi pe acolo (v. aci mai jos cele spuse despre alini). Alimănit primind înţelesul de „afurisit, ajuns la aman“, germ. „ins Elend geraten“, a trecut apoi printr’o evoluţie semantică asemănătoare cu ceea a germ. Elend „străinătate“ şi „nenorocire, stare jalnică, de plâns" (cfr. Fr. K1 u g e, Etym. Worterb d. deutchen Spr., ed. 6, Strassburg 1905, p. 92—93), evoluţie asemănătoare, dar inversă. Astfel a se alimăni a putut să însemne şi „a se aşeza printre străini“. Recunoaştem funcţiunea aceasta semantică în a se alimăni — a se stabili într’un sat, precum se zice în Muscel, după Rădulescu-Codin, mai ales despre unul venit aşa din lume, d. ex. S’a alimănit p’aci. Prin generalizarea înţelesului său verbul poate primi în sfârşit, în Valea-Dragului din Ilfov, şi sensul de „a se aşeză, a descăleca“, d. ex. s’a alimănat (sic!) pasărea acolo — dort hat sich der Vogel niedergesetzt. Lume (tip. lumea) multă s’a alimănat = viele Leute haben sich angesiedelt. Jahresber. VIII, p. 314. x) „Participiu, devenit adjectiv, al unui verb neîntrebuinţat avăni (de-rivat din avan)“ DA. 260 AL. PROCOPOVICI Forma alimănâ de conj. I-a se explieă, pe cât se pare, prin influenţa lui alină (refl.) cu înţelesul de „a se aşeza“ (T. P a p a h a g i, Graiul şi Folklorul Maramureşului, Glosar) sau de „a se linişti prin ducere la culcare“ (DA), întru cât a se alimăni desigur că poate aveâ şi această nuanţă semantică de „a se linişti, prin faptul că omul [năcăjit, ajuns la aman] se aşează şi îşi găseşte un căpătâiu undeva“ (cfr. mai jos s’a alivăriit şi el săracu’ pe lângă cutare). Dicţionarul Academiei dă pentru alină cu funcţiunea arătată mai sus două exemple, unul din M e r a după F. Dame „Nouveau Dictionnaire roum.-frâng.“ (Iar fata, târziu, când se alinase toţi curtenii...), celalalt din V. Alecsandri, Poezii populare ale Românilor, p. 12/7 (Maica... îl blăstemă Şi-i ziceă, când se culcă: „Culcă-te, alină-te, Şearpele sugă-mi-ie/“), şi relevează că în accepţiunea aceasta verbul poate fi şi de conjugarea a IV-a, dând următorul exemplu din I. G. Sbiera, Poveşti poporale româneşti, Cernăuţi 1886, p. 5BA: După prânz n’au vrut boierul să se mai alinească la cumnatu-său, că tare-i eră ... dor de soţia sa. De aceea .. au purces... Prin urmare alimănă se formează după alină, iar alini după alimăni. De fapt şi în Maramureş — ne găsim deci în apropierea Năsăudului — forma verbului nu este alină ci alini când înseamnă „a se aşeza“, după singurul loc la care ne trimite T. Pa-pahagi în glosarul său : N'ezîdu („durere generală, dentară, nevralgie", i b., p. 227) să s’alie Cum s’alin täte pasările în täte cuiburile; Să s’alie în täte marhăle... p. 126/62—65. Verbul ni se prezintă deci aci subt forma de alin (conj. IV), nu. alină (conj. I), la prez. pers. 3-a plur. şi cunoaşte în s’alie până şi iotacismul străin de conjugarea I-a (cfr. însă Mă Ion, dragu mamii, Ce şueri, tu, d’atâta, D‘e nu mă poci alină i b., p. Il7/e). Şi iară este. foarte semnificativ că forma de conj. IV-a alini se întrebuinţează numai cu accepţiunea care o apropie de alimăni. Doară. „n'ezîdului“ îi mai cere descântoarea din Maramureş să s’alie, nu să s’aline, dar aci „n'ezîdu’“ e personificat şi trebuie să se liniştească, întocmai ca şi paserile în cuiburile lor, aşezându-se unde i-o fi locul. Forma s’alie trebuia de altfel să apară aici şi prin atracţia lui s’alin (täte pasările), pentru desăvârşirea comparaţiei. Şi mai iată deci că în Maramureş „s’alin paserile în cuiburile lor“, întocmai precum în Ilfov „s’alimână pe o creangă etc.“ T. Papahagi făcea poate mai bine să-l traducă aci pe a DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ se alini prin „a se linişti (prin ducere la culcare)“, mai ales având în vedere explicaţiile date şi exemplele citate de DA, ceea ce nu alterează însă întru nimic raţionamentele noastre. De altfel şi „a se aşeza“ poate să aibă chiar înţelesul de „a se linişti“ (v. DA, s. v. 114). Oricum, şi forma alini, atestată pentru Bucovina de I. G> Sbiera şi pentru Maramureş de T. Papahagi, ne face să credem,, ca şi năsăudanele avatn şi avănit (p. 259), că putem descoperi şi în aceste regiuni nordice urmele lui alimăni, atestat numai pentru părţile oltene şi muntene. Cuvântul alimăni a cuprins deci întreg teritoriul dacoromânesc. Poate că în ţinuturile ardelene şi moldovene, în special în cele de la nord, l-a scos din uz chiar apariţia formelor mai nouă alini şi avănit. Ne întoarcem la a se alivăni pe care l-am identificat cu a se alimăni. Aserţiunea noastră o confirmă din punct de vedere semantic şi explicarea dată de Rădulescu-Codin : A se alivăni — a se duce în lume fără a i se da de rost, Ex. „Nu ştiu pe unde s’o fi alivănit“ (Muscel) sau comunicarea următoare din revista bărladeană Ion Creangă V (1912), p. 315: mă alivănesc = mă alipesc de cineva ca să trăesc, d. e. s’a alivănit şi el săracu’ pe lângă cutare (Teleorman). Şi pentru forma aceasta cu v ne este atestată funcţiunea semantică de „a se aşeza“: Guia, punând piciorul pe răscruci, îşi făcu vânt şi se alivăni în gura căruţului (T. Cercel în Sămănătorul II, p. 503). In citaţia din urmă alivăni nu trebuia explicat prin urmare prin „a se rostogoli, a se răsturnă“, oricât ni l-ar aminti pe alivanta, a cărui formă poate să fi fost: influenţată de verbul acesta (cfr. DA) şi care acum mai în urmă a fost derivat deS. Puşcariu din franc, en avant! (DR 1, p. 325). Materialul de care m’am folosit aci îl am, cu excepţia unei singure citaţii, din DA şi din studiul etimologic „al im an; alimăni (a se)“ publicat de regretatul Vasile Bogrea în DR. IV2, p. 788—789. DA admite că aliman ar putea fi turc. alaman „hoţ de codru, haiduc“ — etimologie care mi se pare forţată şi pe care n’o primeşte nici V. Bogrea —, şi derivă apoi dintr’însul verbul alimăni cu participiul alimănit, devenit adjectiv, dar lasă neexplicată din punct de vedere etimologic forma alivăni.x) Cât despre avănit, acesta ar fi după DA un „participiu, devenit adjectiv, al unui verb neîntrebuinţat avăni (derivat x) »Etimologia necunoscută. Este posibil, ca şi acest cuvânt să stea în legătură etimologică cu slav. liti, polivati, »a turnă“, cu aceeaşi trecere de sens ca şi în rom. „a răsturna“. (Cfr. russ. livnyi, „prăpăstios“)“. .262 AL. PROCOPOVICI din avan)“ şi ar aveà cuprinsul semantic a lui avam „om sărac, mişel“. Chiar accepţiunea aceasta de „om sărac, mişel“ rămâne însă aci enigmatică. De la înţelesul de „straşnic, grozav, aprig, amarnic, hain, barbar, cumplit, crud, iute la mânie“, se putea ajunge doară mai degrabă la „om trufaş, bogat“. Avan şi avam formează totuşi două articole deosebite în DA şi ni se mai spune despre ele între altele: „... iar prin Sârbi pare a fi pătruns la Ardeleni, la care apare subt forma ava m“, cunoscută şi Moldovei Bucovinene, precum rezultă din indicaţiile aceluiaşi DA. V. Bogrea trece în revistă etimologiile propuse până acuma şi se opreşte, însuşindu-şi-o, la cea susţinută altădată şi abandonată apoi de L. Şăineanu: arab. el-emân, „sûreté“. „In adevăr“, zice dânsul, „turc.-arab el-emân nu înseamnă numai 'sûreté, sauf-conduit, quartier, ci şi‘grâce, pardon’(Zenker, 85 b) = cunoscutul aman, din care expresia perfect sinonimă : ‘a fi (s. ajunge) la aman = être à la dernière extrémité’ (v. Dicţ. Acad., s. v.), iar, pe de altă parte, există şi un turc, emâni, ‘celui qui accorde un sauf-conduit, qui se met sous la protection ; chrétiens étrangers au pays et qui vivent sur la foi de traités’ (Zenker, 94b), care coincide perfect cu sensul lui alimănl românesc“. Dar „alimănitul“ nostru nu ni se prezintă de loc în citaţiile cari au putut fi adunate ca cineva care ar trăi subt înaltă protecţiune sau subt scutul unor tratate internaţionale, în care caz nici n’am înţelege cum ar putea să ajungă un „blăstemat de mamă“, nuanţă semantică de care Bogrea nu se ocupă. Totuşi, o nedumerire slabă pare a se amesteca în raţionamentele lui Bogrea, când cu un „dar“ ne trimite într’o notă subliniară la explicarea din Şezătoarea XXXIII: „Dar pentru alimănit, cf. şi Şezătoarea XXXIII (1925), p. 13, unde e glosat: 'blestem uşor, nu rău, ce se adresează mai ales copiilor .. .’“ Prin urmare „blestemul“ pare că nu sé prea potriviâ în calculele lui etimologice. Apoi, dacă plecăm de la aliman, bizuindu-ne înainte de toate pe faptul că este sinonim cu aman, nu pricepem dece tocmai aliman, pe care nu-1 cunoaştem decât din Cihac, a devenit cuvântul productiv subt raportul derivării şi a desvoltării semantice a derivatelor sale, iar nu aman, un cuvânt mult mai frecvent şi răspândit. Că alimănl şi derivatele lui sânt cuvinte vechi în limba românească, ne arată îndeosebi şi împrejurarea aceasta, că au putut desvoltâ înţelesuri destul de variate, cu nuanţe cari par chiar foarte îndepărtate una de alta. De la înţelesul primordial DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 263 imprecativ şi până la s’a alimănat pasărea acolo („s’a aşezat“) este desigur o distanţă mare. Vechimea cuvântului o probează şi interpendenţa dintre el şi atâtea alte cuvinte de cari a fost vorba mai sus (avan, alini etc.), interpendenţă care ne duce, dincolo de sfera răspândirii lui de astăzi, prin întreg teritoriul dacoro-mânesc. Şi aci să adevereşte ideia exprimată în timpul de urmă de repeţite ori, „ca, înainte de a căută explicarea unui fenomen lingvistic în limbile vecine, să o căutăm în patrimoniul limbei însăşi“ (cfr. S. Puşcariu, în DR IV2, p. 1355). îmi rămâne să mai arăt aici că mai întăiu V. Bogrea a făcut asemănarea între alimănl al nostru şi germ. Elend, văzând însă în evoluţia lor semantică un perfect paralelism în aceeaşi direcţie, şi că el l-a declarat mai întâiu identic cu alimănl pe alivăni, „care se explică foarte bine ca o formă secundară“ al celui dintâiu. Cât despre a se alibărl „a se despărţi“ al Românilor din Serbia, cred că nu poate fi considerat acelaşi cuvânt cu alimănesc şi „poate şi ca o contaminaţie cu eliberez.“ Ajung chiar numai neologismele elibera, liber (ca termeni militari sau ca „freisprechen“ a unei calfe), ca să se poată explică forma alibărl. Cunoscând astfel istoria lui aliman şi alimănl, nu vom mai fi prea grăbiţi de a consideră ca „turcisme“ pe Aliman, Alimă-neşti, Alimăneşteanu din onomastica noastră (cfr. acum în urmă V. Bogrea în DR IV2, p. 859) şi de a le declara ca derivate dintr’un nume de persoană (cfr. I. Iordan, Rumänische Toponomastik, I, Bonn und Leipzig 1924, p. 51). Explicarea lui I. Jordan pare însă s’o confirme următoarea informaţie pe care ne-o dă Marele Dicţionar Geografic al României despre comuna rurală Alimăneşti din judeţul OU : „O legendă spune, că cu 300 de ani şi mai bine, satul acesta eră aşezat cu vre-o 3 kil. mai spre S. E. lângă Călmăţuiu, cam în mijlocul Boianului, în locul numit azi Vârtopul. Intr’o zi de Paşte, năvălind Turcii fără veste, pe când lumea era încă în bis[erică], satul fu prădat şi lumea măcelărită. Câţi au putut scăpa s’au ascuns într’o păd[ure] din apropiere lângă târla unui cioban bogat, după unii Turc, numit Aii sau Aliman. Noul s[at] s’a numit apoi A 1 i m ă n e ş t i“_ De la prima vedere legenda aceasta este suspectă, căci cele susţinute într’însa sânt în mare parte neverosimile. Că ar fi existat Turci ciobani în Ţara Românească este, pare mi-se, un lucru 264 AL. PROCOPOVICI imposibil de admis şi tot atât de neprobabil este ca Românii măcelăriţi şi goniţi de Turci de la vetrele lor să-şi fi căutat şi găsit un adăpost sigur chiar în preajma unui Turc. Imaginaţia Alimăneştenilor a plăsmuit deci o figură eponimică pentru satul lor, în existenţa căreia nu trebuie să credem. Alimăneşti se mai chiamă însă două dealuri din aceeaşi comună şi două comune rurale (Alimăneşti-Ciofrângerii şi Alimăneşti-Poenari), două sate (Alimăneşti-d. j. şi Alimăneşti-de s.) şi o moşie din judeţul Argeş, Alimanul un plaiu în judeţul Gorj, o bucată din moşia Bogdana-Nenciuleşti în judeţul Teleorman şi un deal în judeţul Vâlcea, iar Aliman un deal în judeţul Râmnicul-Sărat şi o comună rurală în judeţul Constanţa (v. Marele Dicţ. Geogr.). Nu cred că toate numirile acestea topografice derivă unul din altul şi desigur că nu se poate presupune că în toate locurile acestea s’a găsit câte un Turc cu numele de Aii sau Aliman. Dar pretutindene se găsesc oameni năcăjiţi, ajunşi la aman s. „aliman“. In privinţa aceasta pare mult mai instructivă şi mai importantă altă informaţie, pe care ne-o dă tot Marele Dicţ., despre comuna rurală din judeţul Olt, a cărei legendă eponimică am reprodus-o mai sus : „Producţiunea agricolă e mediocră, din cauza solului argilos şi a relei culturi. Recoltele sânt mai des bântuite de mană şi secetă“, precum şi relaţia acelei legende că satul din chestiune ar fi fost întemeiat de nişte băjenari trecuţi prin grea cumpănă şi mare nenorocire. Pentru explicarea acestor numiri topografice s’ar putea pleca şi de la accepţiunea lui a se alimăni de „a se aşeza“, „a găsi un adăpost“ (ar fi deci vorba de simple „aşezări“ săteşti) s. de „a se înstrăina“. Oricum, Aliman, Alimanul şi Alimăneşti din toponomastica noastră trebuie puse în legătură cu rom. aliman şi alimăni. De fapt numirile acestea nu se găsesc decât în cuprinsul patriei de astăzi a lui alimănit şi alimonit (Oltenia, judeţele Dolj, Mehedinţi, Gorj, judeţele Ilfov şi Muscel). Doar comuna Aliman din judeţul Constanţa este în afară de ţinutul acesta. Ea ar putea să fi fost numită după unul din celelalte Aliman-uri. Satul Alomăneşti din Munţii Apuseni (despre etimologia lui v. G. Weigand în Balkan-Archiv I, p. 11 şi observările Iui N. Drăganu în DR IV2, p. 1131) însă cred că nu va fi având nimic de a face cu Aliman şi Alimăneşti. In toponomastica noastră se găsesc însă şi alte urme de genetive cu articolul antepus. Nu mă gândesc aci fireşte la numiri de tipul lui Măgura lui căţel, Rădiul lui tatar etc. Despre DIN ISTORIA PRONUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ 265 acestea vezi acum importanta lucrare (p. 191) a lui I. Iordan, pe care am mai citat-o. In judeţul Dorohoiu se cheamă Ihăneasa un sat şi un pârău care „isvoreşte din pădurea Ibăneşti, mai din sus de sat, com. Ibăneşti“. Ca numire topografică mai dăm de Ibăneşti şi în judeţele Olt şi Tutova. împotriva derivării din i băneasă a lui Ibăneasa şi Ibăneşti din Moldova (Dorohoiu, Tu-tuva), s’ar putea ridica poate obiecţiunea că „banatul“ este o instituţiune care aparţinea numai Ţârii Româneşti. Dar „bănesele“ au pătruns şi până prin Moldova. De fapt Băneasa, ca termen de toponomastica nu se găseşte numai în Ţara Românească (jud. Muscel, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa), unde este mai frecvent, ci şi dincoace de Milcov (jud. Covurlui, Tecuciu, Roman), înainte de toate ne mai reamintim însă că am găsit genitivul i băneasă într’un document moldovenesc din 1663. „Alimori este o serbătoare foarte lăţită la Românii... [din] Transilvania şi Banat“, ne informează DA după REV. CRIT., adăugând următoarea explicare: „Numele acestei serbări se dă după exclamarea „alimori!“ (corupt pe alocuri în „hai la moară!“), cu care se întovărăşeşte întoarcerea cercului de foc şi care este bulgărescul ale more !1)". Din relaţiile pe cari le-a primit Hasdeu de la S. Liuba reproduc următoarele: „In intervalul petrecerii iau tinerii din focul priveghiului tăciuni aprinşi în mâni şi-i întorc pre lângă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întoarcerea cercului în Lugoj se strigă: Alimori! Alimori! până ■cât îl întoarce. In alte locuri fac din nuiele o roată, sau chiar iau o roată de car ori de pkg, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind şi aşa lasă roata de pe un deal pre coastă la vale, strigând: Alimori!.... La noi în Maidan în Joc de Alimori se zice: hai la moară!...“ Hasdeu continuă apoi: „‘Hai la moară’ este o ingenioasă etimologie poporană, prin care Românul caută să-şi explice pe enigmaticul Alimori, pe care altfel, deşi-1 păstrează din veac în veac, totuşi nu-1 mai înţelege. Din Alimori se putea închipui comentativul,hai la moară“; din ,hai la moară', din contra, nu se putea naşte Alimori, de oare ce n’are nici un înţeles în graiu“ (HEM., col. 875—876). !) Explicările cuprinse într’un studiu al lui Al. Philippide, Zeitschr XXXI, p. 282 urm., la cari trimite de altfel şi DA, sânt lipsite aci de interes. 1 · . • 266 AL. PROCOPOVICI i Mai întâiu nu văd din descrierea obiceiurilor lui alimori t ce ar motivă derivarea lui din interjecţiunea bulg. ale more!. £ Ar trebui doară să se facă dovada că această interjecţiune, necu- i noscută de altfel limbii româneşti*), se întrebuinţează cu aceeaşi 1 funcţiune şi în bulgăreşte şi că acest joc sau aceasta serbare c de „alimori“ ne-a venit de fapt de la Bulgari deodată cu acest r termen. De aceea nu cred că hai la moară din Maidan este o ( simplă coruptelă sau o ingenioasă etimologie populară, ci mi ί se pare că îşi află explicaţia în chiar originile cuvântului alimori. Γ' Roata de foc pe care o învârt sau căreia îi dau drumul din deal ii flăcăii, trebuie să fi închipuit cândva şi poate închipuie şi astăzi îi încă în Maidan roata morii sau a li mori. Cred deci în n etimologia * a li mori > alimori. In acest joc de foc roata este π elementul central şi principal. De aceea cuvintele cerc de foc c. şi r o a t ă au fost subliniate în descrierea lui Liuba sau cel puţin g scoase în relief de Hasdeu prin tipar spaţiat. De altfel unui *ad illae molae /, fără funcţiune de atribut, când illae molae trebuia rn să fie simţit ca acuzativ după ad, mai ales că la gen.-dat. se di spunea illaei molae, i-ar corespunde întocmai traducerea româ- si nească hai la moară!. Originile jocului se mai simt deci în hai Şi la moară, în care nu trebuie să vedem numai o interpretare po- se pulară pur formală, ci şi una semantică a lui alimori. Mie mt ar se pare că deosebirea formală între alimori şi hai la moară este Şi atât de mare, încât fără de intervenţia acestui moment semantic s’< nici nu s’ar fi putut ajunge la cel din urmă. aŞ Alimori este deci o preţioasă relictă petrificată din vremuri za în cari aii mai putea să stea şi în dacoromâneşte înaintea s.ub- Şi stantivelor femenine, şi nu numai înaintea numelor proprii, un cu valoros pendant al lui ai Ursoi, cu ai înaintea unui cuvânt masculin de (cfr. p, 254-255). (O Al. Procopovioi Dc _________________ _______■----- ij Există totuşi o legătură oarecare între bulg. more „he, heda“! şt ce^ rom. bre, poate prin turc. bre (TDRQ, DA), poată mai de grabă prin grec. etil μωρέ, prototipul cuvântului bulgar şi grec. βρέ (v. Berneker, Slav. Etym. ob: Worterb., II, p. 77, cfr. D. Russo, Elenismul în România, Buc. 1912, pt nLJ 29), şi tot aici aparţine, după toate probabilităţile, şi rom. măre. Chiar faptul că acest cuvânt, de orî unde şi pe orice cale şi-ar fi făcut apariţia la noi, a primit formele bre şi măre, nu poate decât să ne împiedice ca să iden-Serl tificăm şi pe -mori din alimori cu el. mir ADDENDA. p. 40, la sfârşitul articolului : La généralisation sémantique qu’on observe dans aroum. gorţu „poire“ vis-à-vis du sens spécial bulgaro-albanais gôrnica > goritse „poire sauvage“ doit être rapprochée maintenant du même phénomène que M. Jokl a établi pour ayspboç „Wilder Birnbaum“ = alb. daroe „poire“ (Festschrift Kretschmer, p. 89—92), à l’explication duquel je me rallie entièrement. p. 44, r. 22. După „Hinweisung“ intercalează nota următoare : 1) Wie der Artikel im Ausruf noch die urspr. demonstrative Kraft besitzt, sieht man aus folgendem Beispiel: in dem Roman von Lucien Fabre, Le Tarramagnou (Paris 1925) S. 12 sagt eine Figur zuerst, eine Landschaft betrachtend : — Triste terre ! Ah ! Triste terre ! etwas später (S. 14) dann: — La triste .terre, répéta l’homme à voix haute — als die Landschaft ihm sozusagen bekannter und vertrauter geworden ist. p. 50, la sfârşitul articolului : In Zschr. f. frz. Spr. 50 (1927) S. 135 ff. hat Th. Ka-lepky neuerdings eine Abhandlung „Vom Sinn und Wesen des sogenannten gestimmten Artikels’ im Französischen..." veröffentlicht, die als Wesentliches am Artikel „ein veranschaulichendes, vergegenwärtigendes, prä-sentatives Element“ fasst, indem „eine ursprüngliche Nüchternheit der Ausdrucks- und Darstellungsweise einer allmählich sich herausbildenden und durchsetzenden wärmeren, persönlicheren, anschaulicheren gewichen ist“. Den Fall Dites donc, la vieille erwähnt Kalepky S. 141 als einen ,Pleonasmus’, der einer analogischen Verallgemeinerung von Fällen aus, wo das Im-Geiste-Vor-schweben betont werden muß oder kann (la France), auf solche, wo diese Betonung überflüssig sei (da ja der Angeredete doch auch geistig gegenwärtig ist !). Damit scheint mir die Erklärung umgangen — warum kommt es nun aber zu diesem Pleonasmus und zu dieser Analogie? Von dem „wärmeren, persönlicheren“, weniger „nüchternen“, ich würde sagen : intimeren Charakter der Redeweise mit Artikel aus läßt sich leicht der Weg der Erklärung finden. 101, η. 1, adaugă: De-aşişderea nici în Italia, comp. O. Pen-z i g, Flora popolare italiana, Genova 1924, I 308. 101, n. 2, adaugă: şi I. C. F u n d e s c u, Basme, Bibi. p. t. 591—2, p. 7. 102, r. 6 : mortèle în Friul ; în alte provincii italiene mortel-lina, mortella etc. pentru Vaccinium Oxycoccos şi Vac-cinium Vitis Idaea, O. Penzig, op. c. 1 511 u. 102, n. 4, r. 2, după 500: Comp. şi O. Penzig, /. c. 224, r. 7 de jos: citeşte auioy în loc de 4ψο\·, căci âmoy' resp. Λΐιιογ" este forma Psaltirii Scheiene în exemplul citat din ps. 7A—r>. In ps. 12A> ui este aruncat deasupra lui μ din M-fe (me-aş). Revista Filologică, An. I, n-rele 1—2. Organ al Cercului de Studii filologice de pe lângă Facultatea de Filosofie şi Litere din Cernăuţi. Număr omagial pentru Sextil Puşcariu. CUPRINSUL. Pag. Cercul de Studii filologice, Cernăuţi : închinare .... V N. Georgescu-Tistu : Scrierile lui Sextil Puşcariu .... 1 (/ W. Meyer-LîibKe: Die betonten labialen Vokale im Rumänischen ...................................................... 29 \J J. Leite de Vasconcellos : Alguns topönimos portugueses 33 s) P. SKoK : Contribution à l’étude des rapports albano-arou- mains ................................................. 35 J Leo Spitzer: „Bestimmter Artikel im Anruf und Ausruf“ und Verwandtes......................................... 41 Matthias Friedwagner: Rumänische Volkslieder aus Bessa- rabien . .............................................. 51 v/Constantin Lacea : Codicele Puşcaşul....................... 67 •JGiandomenico Serra : Per la storia de! cognome italiano III 85 VÆ. Herzog : Românescul afin, afină ......................... 99 nI N. brăganu : Cuvinte şi obiceiuri......................... 105 ^ lorgu Iordan : Un fenomen fonetic românesc dialectal : ă neaccentuat > a........................................117 MTh. Capidan : Românismul balcanic...........................155 \1 Carlo Tagliavini: Un frammento di terminologia italo-ru-mena ed un dizionarietto geografico dello Stolnic Cost. Cantacuzino ...·.......................................167 yGrigore Nandriş : Hăis!—Cea!................................185 N. Cartojan: Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în principate..................................189 xjLeca Worariu: De-ale morfologiei isfro-române..............207 sj. Şiadbei: Prepunerea lui de, di în poezia populară română şi italiană de nord...............................209 V^ictor Morariu : Sintaxa propoziţiunii în „Psaltirea Sche- iană“...........·......................................219 \hl. Procopovici: Din istoria pronumelui în limba românească I —II...........................................233 Addenda .....................................................268