(Revistă
A
UNIUNII SCRIITORILOR


ORIZONT*
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA
CUPRINSUL
MIHAI BENIUC : Imn alb. Pasărea stranie, Sint alții ... .......... ...	3
PETRU VINTILA : O metaforă cintă in șase turbine ....................   5
HARALAMB1E ȚUGUI : Poezie ............................................. 7
DUȘAN PETROVICI ; Patria, Drum de lumină ... .................,	... ... g
•
DIALOGURI cu : Lauren^iu Cernef, Hans Kehrer, C. Miu-Lerca, Mircea Șerbănescu,
Ion Dumitru Teodoreseu ..............................„	.............. 9
ANGHEL DUMBRAVEANU : Privirile, uintuî. Peisaj în alb. In anul unamie-
Saptereeijiunu ... ... ... ...............................................
TRAIAN DORGOȘAN : Prezență, Prefigurare ... ...........................     19
ION ARIE$ANU : Trenul de zece ............. ...	... ... ... .......... ...	20
PETRU SFETCA : Tea/dr rlul eu nestemate .............................       31
SjXLAMON I.ASZLO : Puterea euuîntului le-aț da-o, (fi romdnejte de Aurel Buteanu 31
ROMULUS COJOCARU : Chemare ..............................................   32
V. GANEA: Interviu cu Aurei Cosma .................. ... ... ...............
DAN MUTAȘCU : Ziua lui Zamolxe, Cdldrind sub ochiul lui Zamolxe, Zidire sub
ochiul lui Zamolxe ... ............................................     ...	36
ANIȘOARA ODEANU : O intimplare cu un bâtrin care creftea porumbei ... ... 38
OLGA NEAGU : Metal de stele, Nocturnă ... ............................  ...	45
IGNAT BOCIORT: Benedetto Crace între a/irmarea si negarea progresului literar
artistic (1) ...
46
Orientări
ANDREI A. LILLIN : Despre unele încercări in Occident de a determina reletwifa
facială a artei ...................................................    •••
Cronica literară
EUGEN TODORAN : Ov, S. Crohmăiniceanu; „Expresionismul in literatura
romană" ... ,,, ... ... ... .......................................... ...
ION MAXIM : Victor felea ; Poezie ji critică ...........................       ...	82
C, UNGUREANU : faurenjiu Cernef.- „Citera luni de trăit" ,................ ... ... 66
EUGEN BERCA DORCESCU : Damfan Ureche : „Elegie cu Francesca da Rimini" 88
Studii
ALEXNDRA 1NDRIEȘ: Arta portretului la Tudor Vianu ................. ...	... ... 71
Cronica dramatică
N, D. PARVU : „Despot Vodă" la Teatrul National din Timișoara............................ 78
Istorie lîterară-documente
V1RGIL VINTILESCU : A fost deceniul literar 1860—1870 „un moment de oboseală
yi de complacere in mediocritate" ? ... ... ... ... ........................ ...
CĂRȚI REVISTE ; Jerban Cioculescu; „Tudor Arghezi" (Alexandru Rujai, losif
Lupulescu : „In urma stăpinului" (Simion Dima), Colocviu critic (Ilie Măduva), Vlai-
cu Btma : „Corabia de fum" (George Drumur), Mircea Berindel: „Marcel Proust
fCorneliu Nistor}, Ion OUeanu : „Migrațiunf tMcolae Țirioi}, Lazăr Jovănescu:
bonetele cunoașterii" (Traian Liviu Blrăescu), Valentin Hosu Login ; „Trenul de
/tdcdri" (Harta Vasfiescuj, MINIATURI CRITICE; Geo de Bogza, știință și uma-
nism, Despre „descoperirea senzafioneli a visului minat pe dinăuntru", Proza în
Viafa românească, nr. 10/1971 (Antifon), O remarcabilă culegere (G. DJ, Consemnări
necesare (M. Cerbul, I.trism ți sensibilitate (Hadu Melnic), Expoziție de arhitectură
americană (ion Velicanj, Galeria D’Arte „II, SAIOlTCr" V1CEN7.A (Damian
Ureche}, Intre istoria literaturii și istoria Bucurețtenilor (V. Ganea).

Mihai Beniuc

Imn alb
Pipernicite stufuri, tufe, jep,
Doar culmea-i naltă-aici și «intui tare,
Pe unde ziduri mai abrupte-ncep
De stînci ce-nfruntă vremea, solitare.
Cum am putut să mă desprind atît
De văi și oameni, de povești și vatră ?
Pe semne că ml s-a făcut urît
Șl țărm mai spre azur visam, de peatră.
/Aicea e culoarea cum e bruma,
Și ca de catifea sub deget floarea,
Putreziciunea nu hrănește huma
Și nouri sumbri nu-ntristează zarea.
Mari stele noaptea cu sclipiri de gheață
Pe cerul rece fixe stau de veghe
Și cerul parcă doarme fără viață
In ochi deprinși cu clipe și cu leghe.
Luceafărul la carul aurorii
Se~nalță, se tot nalță pină piere
In măreția de lumini a orii
De răsărit ce spulberă mistere.
Iar imnul candid, fără glas, în soare
E însăși alba creastă de ninsoare.
Pasărea stranie
Arcușul durerii pe coardele inimii
încearcă solfegii, arpegii, frînturi
De cîntece-n trecere, minime,
Peste-nvolburari și-adîndturi.
3
Dar iată o pasăre stranie
Cu rouă de diamante-n, penet
Alunecă-n zări ca o sanie
Și coboară spre mine încet.
Pe semne e o pasăre măiastră
Din tărîm fără timp, fără spațiu,
Nu mi-a cintat nici tind la fereastră,
Și parcă o știu și-o ascult fără sațiu,
Ori poate iubirea se-mbracă-ntr-o haină.
Să n-o mai cunoști tind se-ntoarce-napoi.
Din lumea subt veșnică taină.
Aicea Ia noi printre stînti și noroi ?
Se uită ta mine eu cehi de safir
Și bate din aripi de raze solare.
Mirată de obrazul meu de tibișir
Și de cocoașa anilor în spinare.
Mi-am pus Ungă mine pe masă arcușul,
Dar pasărea zboară spre culmea ei naltă —
Tace arcușul, cioar inima saltă
Și simt că începe urcușul.
Sînt alții...
/mi spune Taina: „iVu sîntem la capăt!“
„Dar bine ! zic, ce-o fi o fi, eu scapăt."
„Vezi poate că mai spui pi un cuvînt,"
Mă-ndeamnă taina și răspund ; „Mai sînt;e.
„Și vei mai fi !“ șoptește blindă ea,
„Cum, ce fi cină, nu știe nimenea !“
Mă uit în jur, mă uit în jos fi-n sus:
Un răsărit e-n orișice apus.
Că unde poți să te retragi din lume,
Chiar dacă scapi de pieritorul nume
Și te-au uitai in fine toți pe veci ?
Treci, zi, 0 vino, zi, și iarăși treci .'
De nu-s acela eu ce-o să te-aștepte,
Sint alții care vin mereu pe trepte.
4

Petru Vintilă
O metaforă cîntă în 6 turbine
In Orșova era o stradă
care cobora din Alton spre Dunăre,
in pantă, ca un torent de bolovani,
ca un afluent de mult petrificat al fluviului.
Acolo m-am născut și poate că din această pricină
Mi s-a dat un prenume de piatră : Petrică.
Era o tdifd de lăutari și de greieri.
Lăutarii cîntau seara în restaurantele
fi bodegile de pe malul Dunării
greierii cîntau ascunși fn ziduri și sub bolovani
Balada lui lovan Iorgovan
Strada aceea părea mereu gata de plecare
Și parcă ei i se adresa refrenul
„înceată, cernă, înceată"
deși ea curgea stind pe loc
Și numai cind eu alergam cu cercul
Părea că aleargă fl ea țipînd de bucurie,
ccpilărindu-se împreună eu mine,
fugărindu-mi cercul
,	Și iepurele inspăimintat din coșul pieptului
Duminica dimineața cercul se transforma într-o barcă
Părinții îmi spuneau : mergem ia Adakaleh
eu mă pregăteam ca de un basm oriental:
Mă îmbrăcam în costumul de marinar
îmi puneam pe cap o beretă albă
pe care scria „Le terriblc"
și coboram în port, intre mama și lata,
ca intre Sepila fi Carybda
amenințătoare și pline de sfaturi
Fanfara cinta „Dunărea albastră11
și Valurile lui Ivanwici.
Cunoscuții îl întrebau pe tata :
— L’nde plecași, Vintilă, cu /amtliomiZ ?
Tata spunea :
— Mergem pe ostrov, la turci...
Dar numai eu știam
est de dulce era dulceața, de smochine,
cit de înalt frumoși erau trandafirii acățători,
cit de adine tăcute și misterioase
erau zidurile ruinate ale cetății.
Ostrovul plutea pe Dunăre
ca o corabie
cu minaretul în chip de catarg
Și seara, cînd reveneam la Orșova,
ațipit în brațele mamei,
cu mama ațipită în brațele bărcii
și cu barca ațipită in brațele Dunării,
ca basm frumos legănat și povestit
se alcătuia din toate cite erau :
din vislele lui Climei,
din țigara tatei fumegind în colțul gurii
din luminile Ostrovului
care sclipeau in urma noastră,
din aroma de cafea turcească
aburind dintre buzele mamei,
din luminile Orșovei
care înotau spre noi
cOlcind peste apele fluviului,
și din acordurile fanfarei
care încă mai ciuta valsurile ei
pe faleza plină de localnici
Și uite așa ne urcam pe Grațca,
pe ulița noastră ca un torent de bolovani.
Acum s-au scufundat toate
șl strada Grațca
și casa în care m-am născut
și Orșova
și insula /Ida Kaleh,
ca o flotilă de bărci
nimicită prin saborda),
ca o AtlantidS de vis
Și iată-mă,
am devenit primul poet ramdn
care numai are oraș natal.
Dar eu am tot dreptul să afirm :
m-am născut in acest golf electric,
in această urlând lagună de megamfi
și dintr-o carte posibilă, cu Amintiri din copilărie,
aruncată ca o oglindă în urma mea
au răsărit un lac, o hidrocentrală,
un baraj de beton și de fier
și dintre toate, intrecîndu-le in proporții,
impresiile mele de reporter
6
care a rămas copil
intr-o lume de batardouri ți betoniere,
de hidroagregate fi ecluze.
Glasul tatei se ridică din mormîntul de ape
fi mă întreabă;
— Copilul meu, de ce te lauzi
tu cu toate acestea ?
N-ai transportat aici
nici măcar o tonă de ciment.
— Ba da, ii răspund eu orgolios:
Am venit cu o metaforă.
N-o auzi cum cmtă
in ceie pase turbine ?
Haralambie Țugui
Poezie
Wipăi de-CiUr pi dor durut
din zboruri de celestă harpă . ..
în cerul meu adine ascult
precum curgind o vie apă.
Le chem ți le bineeuuînt
prin zi fi noapte călător,
infățurat ca-ntr-un vestmânt
brumat de vis aromitor,
J	Și-atunci un vint văzut din astre
cu abur sfint de veșnicie,
învoiburind tăceri albastre
tăcut, peste tristefi mi-adie,
fi-o pasăre de foc înalt
încet din goluri se-nfiripă
prin cerul de sonor cobalt,
bătindu-mi tandru din aripă ..,
7
Dușan Petrovici
Patria
Cind liniștea cade și obeliscul muncii mele va tremura,
Va arde un jurămînt in lucruri — pentru Patrie;
Șl in miezul pămîntului dacă vor învia tatăl meu
și soția tatălui meu
voi arde luminările sîngelui — pentru Patrie;
Dacă vor învia și oasele plugului cu care am scos
dureroasa sdmînfâ
pentru Patrie vor inuia, pentru Patrie /
Și eu de aceea aștept, Patrie, să-ți crească mireasma trupului
ca un arbore de pline.
Drum de lumină	I
A’erăbdâtoare-mi este gura cind
Din frunza sîngelui iți cint, mamă —
Pentru că Patria e orice gind
Din trupul tdu mic ca o piatră
A plecat un drum de aspre glorii
Pină la marea sărbătoare a cinteculul meu.
..^i anii trec; dar Patria întinerește,
O minune este totul, așa cum căldura
Răsuflării tale m-a chemat din noapte;
Așa cum Patria mă cheamă pe drumu-i de lumină !
8
Dialoguri
Publldm aeum. 1a început de an, aceste dialoguri eu scriitorii din Timijoara,
dialoguri orientate £pre problemele ardente ale literal urli contemporane. In lu-
mina tcîclor dcîblltutc la plenara C.C. al Partidului Comunist Român din luna
noiembrie 1971.
Am căutat sâ ne înlreținem în jurul unor probleme potrivite cu creația fiecă-
rui scriitor, cu sfera lui dc preocupări literare, urmărindu-i unele gînduri mai
intime, unele năzuințe, certitudini, îndoieli, eonflulente Poate sînt si răspunsuri
care vor părea subiective tau de un caracter improvizat, dar. oricum ele
scmnaleaii frâmîntârik de azi ale scriitorilor din această parte a tării, dezvă-
luie unele sclipiri din laboratorul creatorului si mai ales strădania și năzuința de
a scrie o Ulcratură valoroasă o literaturii realistă, inspirată din realLlltilc socialiste.
In numerele viitoare vom publica dialoguri cu scriitori din alte centre șl vom
continue, de asemenea, discuțiile cu scriitori din Timl$ojTd.
Laurențiu Cerneț
Cc părere aveți despre proza satirică? Credeți în forța ei
educati vă ?
— N-aș vrea să fac o delimitare precisă : proză satirică și altfel
de proză. Este o problemă de unghi și de centru de greutate. Se
spune eă satira este mai directă, La Teodor Mazilii, pe care îl
prețuiesc, este aproape poematică. Nu arată cu degetul, nu strigă.
Desenează metaforic, cu finețe; invectiva pare un compliment, și
invers, iar morala devine implicită, ca la o floare parfumul. în
general, arta educă. Nu Știu în ce măsură proza satirică are o forță
educativă superioară, să zicem, poeziei, Poezia te poate face mai
bun. Un roman satiric n-o să se insinueze sentimental în Con-
știință, dar te poate face mai trist și deci mai nemulțumit, mai
serios aplecat asupra motivelor de tristețe care slnt faptele. Ca-
racterele satirizate.
Ați lucrai multi ani in cadrul Direcției regionale C.F.H. Acti-
vitatea desfășurată de un scriitor într-o instituție sau întreprindere
ii poate influenta munca de creație ?
— Nu numai că o poate influența, dar acționează nemijlocit,
în mod fatal și fericit asupra ei. M-am născut la țară, însă în car-
tea mea de debut, „Omul de un milion*, nu există decît o poves-
tire cu tematică țărănească. în schimb, celelalte gravitează în
jurul „lumii** micilor funcționari și a muncitorilor feroviari. în
„Experiențele iui tonetc", micul roman care mi-a dat satisfacții,
poate fi ușor recunoscută ambianța birourilor ceferiste de acum
opt-nouă ani țla fel în comedia „Cireșică și visele*'), iar „Arșița"
a fost în intenție o dezbatere obiectivă „pe marginea’* vieții, a
existenței muncitorilor de la linii. Faptul Că am lucrat cincispre-
zece ani intr-un anumit mediu m-a obligat să cunosc o anumită
realitate, caro m-a interesat și m-a cucerit. Era firesc să se întîmplc
așa. Avlnd la îndemînă atîția oameni, întîmplări, date, mi-ar fi
fost imposibil să-mi imaginez niște subiecte de aiurea și să pedalez
în gol pe drumuri incerte care nu duc nicăieri.
9
Scrieți și literatura științiîico-fantastică, Se poate vorbi in
literatura ț. f. de o artă realista ?
— Scriu rar „tn sen'. dar sînt un cititor pasionat. In litera-
tura ș. f., oricit de incredibile, de deosebite față de ceea ce cu-
noaștem, oricît de îndepărtate In timp și spațiu, faptele sint rapor-
tate permanent la noi și la a ei. „Aventurile cosmice" nu-s gra-
tuite. Ele vizează ceva din timpul și de pe pămîntul nostru.
Nu se poate face abstracție de realitate, Mâ refer, bineînțeles, la
LITERATURA științifico-fantastică.
Ați vizitat zilele acestea librăriile ? Cum se vinde noul dv,
roman 7
— în legătură cu noua mea carte, profit de ocazie să-mi
exprim o nedumerire. Am auzit că tirajele se Întocmesc pe baza
comenzilor făcute de librării, dar... Librâria „Emincscu" din
Timișoara a cerut 130 de exemplare din romanul meu „Citcva
luni de trăit". A primit 30, care au fost vîndute în cîteva zile.
C.L.D.C. Timișoara a comandat 500, A primit 300, Nu Înțeleg. Unde
se află diferența ? Tirajul, repet, a fost fixat (■! 200) conform libra-
rilor. Sau n-am Înțeles eu bine... In orice caz, sondajul făcut la
librăria „EmineMu" mi încredințează încă o dată că literatura
de actualitate este solicitată. Și mă bucur.
Hans Kehrer
— Ce v-a determinat să părăsiți poezia pentru teatru ?
— Poale că nu sînt poet 1 Am unele îndoieli. Șl din acest motiv
scriu foarte rar și foarte puțin poezie. Nu-ipi plac multe poezii
scrise cu ani în urmă. Și mai este ceva : nu am vrut să fiu tributar
unui modernism șubred, care la un moment dat a invadat publica-
țiile de limbă germană din țara noastră. Nu concep o poezie ruptă
de realitățile vieții, ț> poezie ermetică, neaccesibîlă, indescifrabilă.
Nu va ajunge la mintea și inima cititorului I Teatrul este marca
mea dragoste din tinerețe. Am devenit actor în anul 1D53 nu numai
spre a interpreta teatru ci și pentru a scrie teatru, Practica zilnică
în teatru m-a ajutat mult și de atunci am scris zece piese și tot
atîtea am tradus din limba romănă.
— Pentru personajele pieselor alt luat modele din viată ? Poate,
că fi-acum, eutreiertnd satele bănățene, ui fntîlniți cu aceste per-
sonaje.
—- .Am creat personaje, e drept, după modele luate din viață. De-
sigur, nu poate fi vorba de o copiere naturalistă. Modelului i s-bu
adăugat unele trăsături — după necesită ți te piesei. Țăranul dc la
munte șl soția sa din piesa „E vorba de căsătorie" sînt astfel de
exemple. Și cînd am jucat piesa la Gărina „modelul" era în sală,
printre spectatori, și s-a recunoscut. Și bunicul „Vetter Matz" din
aceeași piesă reprezintă trăsăturile unui țăran bătrîn pe căre-1
găsești în fiecarc sat. CReodatA m-au impresionat unele trăsături
de caracter esențiale la oameni care ocupă în viața satului socia-
tist un loc de frunte și mi-am înzestrat unele personaje cu aceste
trăsături, specifice unui nou tip de om : omul socialismului.
10
— 4Vu s-ar patra traduce in rotndne^te piesete jucate de Teatru!
german spre a vedea lumina rampei ți pe alte scene ?
— Ar fi fost o bucurie imensă pentru mine dacă piesa „Ogoare
scufundate" — care prin inundațiile din anul trecut — a fost reac-
tualizată, s-ar fi jucat pe o scenă în limba română, Cu toate că are
unele slăbiciuni este o vibrantă dramă țărănească, pe care teatrul
german din Timișoara a jucat-o de 54 de ori.
„E vorba de căsătorie", o comedie care a atins cifra record de
151 spectacole, a fost tradusă în limba română de Mireca Virgil
Riga ți radiodifuzată de două ori.
— Cum lucrati cu televiziunea ?
— Sint prezent in emisiunile TV dc limba germană aproape în fie-
care lună, Șj totdeauna în personajul „Vetter Matz", o figură
creată de mine în decurs de 18 ani. Aceste monoloage, în cele mai
multe cazuri sint scrise de mine. In viitor voi scrie ți dialoguri.
De două ori pe an mă duc la București ți de fiecare dată mi se
fmprimă vreo 6-7 monoloage în condiții tehnice optime. Aceste
imprimări pretind o concentrare enormă, aproape pînă la epuizare.
Dar e frumos!
— Ce părere aveți despre echipele de amatori tare vă joacă
piesele la căminele culturale ?
— Există unele echipe de amatori carc au jucat aproape toate pie-
sele mele scrise pentru amatori : Darova, Mașloc, Bencccul de sus,
Tudor Vladimirescu. G larma ta. Sint echipe cu o activitate continuă,
care joacă teatru din pasiune, nu numai pentru concursuri. Ase-
menea echipe au un nivel ridicat, un corp de actori amatori con-
stant, Găsesc firesc că aceste echipe au obținut premii ți mențiuni
la fazele finale de Ia București, un rezultat al muncii sistematice.
Cu deosebită satisfacție am aflat că în ultima vreme comedia
mea „Mireasă cu marină" (Premiul III la concursul „Vasile Alee-
sundri") se joacă des -ți in limba română (traducere dc Gh. Țuțu-
le&cu și G. Millilzj precum și în cea maghiară (traduceri' Anavi
Adam), A scrie teatru pentru amatori consider că este o sarcină
nobilă pentru un scriitor, o obligație de cinste.
C. Miu-Lerca
— Ce represintd pentru dumneavoastră volumul „Sus
stele, jos stele* ?
— Volumul meu „Sus stele, jos stele1*, apărut recent în edi-
tura „Cartea Romănească", înmănunchează o selecțiune dc
47 poezii. Majoritatea acestor versuri au apărut în inter-
valul anilor 1930—1970, în cele cinc i cicluri : „Rădăcinile1',
„Comorile", „Răspîntiikt", „împlinirile", „Tinerețe" încerc
să conturez configurația spirituală a satului și țăranului
11
cărășan, pe traiectoria evoluției dc-a lungul a trei pătrimi
din frămîntatul nostru secol.
Sînt adeptul unei poezii realiste inspirate din locurile
pe care le cunosc. Am urmărit viața nouă a satului bănă-
țean și i-am cîntat noua tinerețe.
Această lucrare este prima din cele două volume pro-
iectate în care mi-am selecționat și întregit diversele cic-
luri tematice, cu versuri scrise în același interval de patru
decenii 1930-1970. Nădăjduiesc să poată vedea lumina tipa-
rului în cursul anului 1972 și cel de al doilea volum de ver-
suri al cărui titlu de „Băuțe" l-am anunțat mai demult.
— La București, ia Timișoara, la Lugoj, care au fost
prietenii care au punctat viața și activitatea dumneavoa-
stră literară ?
— La Timișoara în anul 1932, un entuziast Liviu Jur-
chescu. La București, Zaharia Stancu, prin „Antologia poe-
ților tineri". Mă mîndresc cu aprecierile și prietenia acestui
mare scriitor. După 23 August 1944, adaug noi nume dragi
alături de cele citate : poetul Ion Bănuță, iar din Banat
redactorul șef al revistei „Orizont" și prozatorul Mircea
Șerbănescu.
Revista „ORIZONT" mi-a publicat din epopeea „Pajura
cu două capete" aproape 3 000 de versuri din cele 9 500
cîte are aceasta lucrare, la care am muncit opt ani și care
cred că va apare în curind.
—■ în aceiași ordine de idei am dori să insistați asupra
colaborăm cu prețuitul compozitor F/LARET BARBU ?
— Colaborarea cu Filaret Barbu a inceput pe marginea
libretului operetei : „Armonii bănățene"', operetă care pre-
figurează adevărata sa mare realizare muzicală „Ana Lugo-
jana". Distinsul compozitor cu primul meu volum în față
a compus oratoriul „Omul", pentru solo, cor și orchestră,
prezentat la Timișoara dc către Opera Română din Cluj.
Apoi, poezia „Hop-cică" care va apare în volumul „Sus
stele, jos stele" i-a inspirat maestrului lugojan celebra rea-
lizare corală și care a recoltat și acum, după aproape patru
decenii, mari succese, în recentul turneu din R.F. a Germa-
niei, al nu mai puțin renumitului cor „Ion Vidu" din Lugoj.
Compozitorul Filaret Barbu, a transpus pe portativ o mul-
țime din poeziile mele, ca „Dumiana", „Reșițana" etc. etc, A
fost o fericită și strînsă colaborare între doi bănățeni.
— Ați fost acuzat în trecut (înainte de război) că vreți
să redați „specificul bănățean" numai prin cuvinte. După
trecerea atitor ani, ce părere aveți despre această critică ?
— „Specificul" unei regiuni, presupune profunda lui cu-
noaștere înainte de a-i promova recunoașterea. Oamenii,
12
prin limbă, port, mentalitate, prin cîntece și dansuri, prin
locurile natale, deci o configurație spirituală grefată pe una
geografico-istorică determină acel specific regional la care
vreți să vă referiți. In lucrarea mea „Considerații asupra
artei țărănești din Banat1* mă refer cu precizie la aceste
coordonate spirituale. Acuzele din trecut ? Cine își ia oste-
neala să răsfoiască presa vremii — ziare și reviste — se va
convinge că tot ce am scris, versuri, studii, sînt departe de
a configura specificul bănățean numai prin presărarea de
cuvinte. Recitați „Hop-cică“, „Duminica", „Cicilacii", ver-
suri care mă duc dela bunele aprecieri din prezent, în tre-
cut, pînă la felicitările unui Liviu Rcbreanu, Ion Minulescu,
Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Șcrban Cioculcscu, și cîți
alți uriași ai literelor românești. După trecerea atîtor ani,
am reținut doar marile dimensiuni ale aprecierilor. „Acu-
zele" se pleacă tot mai mult în timp, rușinate, în fața aces-
tor aprecieri.
■— Care au fost anii cei mai fecunzi pentru poezie ?
— Nu vreau, ca dascăl de matematici, să calculez. Am scris
și continui să scriu. Și mai ales recitesc, revăd manuscri-
sele, unele pe parcurs de decenii. Acest fapt, explică în
parte și tirzia apariție în volum a poeziilor mele. Am lăsat,
cum se zice, scrisul să se învechească. Cel de calitate infe-
rioară, nu rezistă vremii. Am avut tăria să încerc experi-
ența, timp de patruzeci de ani, Și iată răspunsul : la izvoa-
rele Dunării a răsunat deunăzi aceeași „Hop-cică" întocmai
ca în anul trecut, pe scena Ateneului Român.
Mircea Șerbănescu
— „documentarea" este necesară pentru un scriitor ?
— Ghilimelele din întrebare sînt justificate pentru termen, ca
atare nu, însă, ți pentru ceea ce exprimă acest cuvînt — demone-
tizat nu numai din excesiva sa folosire. I>egâturile scriitorului cu
viața, dacă acesta vrea Să exprime cuvîntul „documentare", sînt
infinit mai numeroase, mai complexe, mai subtile, ele stabilindu-se
nu uniform ți mecanic, ci diferențiat și dialectic. Dar, lăsînd cuvîn-
tul între ghilimelele ce-țl merită, să nu facem greșeala de a cata-
loga la fel necesitatea însăși, stringentă ți primordială, pentru crea-
ția literară. Cunoașterea multilaterală, complexă, subtilă, pasionată
a vieții alimentează opera artistică în mod vital, concură, prin im-
13
plicațiî ideologice și de măiestrie literară, la contemporaneitatea
scrisului beletristic și la substanța mesajului. Am în vedere și dra-
gostea față de viață a scriitorului și forța acestei dragoste de a
electriza paginile, de a le face să pătrundă incendiar în conștiințe.
Afirmînd profunda necesitate a cunoașterii și trăirii vieții nu vreau
nicidecum să sublimez însemnătatea talentului și a muncii profe-
sionale, deosebit de importante pentru a da vivacitate artistică, forță
ideologică și estetică, perenitate operei literare.
— Colaborați des la presa cotidiană. Activitatea publicistică vă
ajută in munca de creație ?
— Intrueit această întrebare decurge din prima, răspunzînd în pri-
mul rînd afirmativ — da, colaborez activ în presa cotidiană și da,
activitatea publicistică mă ajută in munca literară — aș dori să
fac uncie precizări pe care le socotesc absolut necesare. în dome-
niul activității publicistice cuvîntul „documentare" își găsește ra-
țiunea și justificarea. în mintea mea, cel puțin, reportajele pe care
le scriu după incursiunile în realitatea cotidiană, îmi fixează mai
precis, mai limpede cadrul unor eventuale ficțiuni literare. Dc dala
aceasta, documentarea (fără ghilimele) mă poate servi întru roali-
zarea acelui amplu fundal contemporan în cai-e-mi plasez, acțiunea
epică a unei proze sau alteia. Am folosit adeseori această modalitate,
dar mai cu seamă pentru a-mi realiza romanul ce-1 voi preda
curînd editurii, „Cere și dragoste". Am vizitat in nenumărate rîn-
duri Reșița și m-am pasionat de asprul ei peisaj, de dramaticele
transformări și înnoiri, de oamenii ei admirabili și atât de umani.
De la șaptesprezece-optesprezece ani am îndrăgit această vatră a
vctrelor industriale românești I Destinul individual al eroilor aces-
tui roman se desfășoară firesc pe fondul amplu, impresionant,
puternic al Reșiței contemporane.
— Obtșnuiji să păstrați notele de reporter ?
— Da. Uneori îmi servesc la confruntări. Dar acum intenționez să
amplific notele de drum și reportajele pe care le-am scris despre
realitățile danubiene și despre orașele de pe malurile bătrînului
fluviu de la Baziaș pînă la Suiina, dindu-Je unitatea și consistența
cerută de un volum unitar, volum anunțat de-acum să apară într-o
editură dc turism,
— Realitățile timișorene uu găsit ecou in cărțile scriiturilor ti-
mișoreni ?
— Iată un subiect care ar merita o reflecție mai consistentă și un
spațiu mai larg de dezbatere. M-am gîndit întotdeauna cu melan-
colie la orașele cărora scriitori iluștri le-a croat o aureolă literară,
admirată și reluată în alte și alte opere literare. In afară de Bucu-
rești, aș nota lașul, Brăila, Brașovul, Aradul. Dulce tirgul leșilor.
Orașul cu salcîmi. Orașul de sub Tîmpa, Orașul dc pe Mureș, sint
denumiri acceptate, care sună frumos și trezesc ecouri multiple de
ordin livresc. Acestor exemple li s-ar mai putea adăuga și rezonan-
țele de natură muzicală, cu care sint înconjurate unele dintre cen-
trele urbane mai însemnate ale țării. Mi-aș dori ca și Timișoara să
se împodobească cu o asemenea radiație luminoasă, de esență artis-
tică. Ceea ce s-a făcut pînă acum — ceva s-a făcut l — nu e sufi-
cient, lar comoda transpunere reportericească „orașul de pe Bega*'
este săracă și neconcludentă. Poeții, prozatorii, compozitorii aces-
tui oraș mare, frumos, interesant ar binemerita de la Cetate dacă
i-ar crea aureola strălucitoare de sprit șl de cîntec pe care o merită 1
14
— Ce romane afi apreciat in ultimii ani ? Pute fi numi fi roma-
nele care nu v-au plăcut ?
— Mi-ar fi imposibil să despart apele de parcă aș mînui un toiag
biblic. Am trăit cîteva revelații — spre exemplu zguduitorul roman
al lui Halo Svevo „Senilitate". M-au interesat deasemenea paginile
de experiment, în primul rînd acelea foarte interesante prin inten-
sitate și dramatism, ale lui Sorin Titel. Urmăresc eu multă curio-
zitate și, uneori, cu satisfacții, evoluția colegilor mai tineri. (Mai
tineri decît minei): Ion Arieșanu, Laurențiu Cerneț, I.D. Teodo-
rescu, Al. Deal. Potențialul real al prozatorilor de la Timișoara mi
se pare încă, insuficient valorificat, și editorial, dar și prin revis-
tele Uniunii Scriitorilor mai cu seamă prin „ORIZONT". Poate că
editura timișoreană va îndeplini această cerință mult mai amplu.
In orice caz, ca prozator, încerc să pătrund în cărțile (de proză)
ce citesc cu mijloace proprii, care diferă categoric ca modalitate
de lectură, față de un cititor pur și simplu, sau de un critic literar.
O foarte interesantă experiență a însemnat pentru mine întîlnirea
cu romanul postum al lui Ionel Teodoreanu „Să vină Bazarcă !“
Acela care a îneîntat adolescența de demult și a influențat începu-
turile literare ale generației mele, cu înfloritul și splendidul său
stil metaforic, juvenil, mi-a mai vorbit o dată de arta sa, și dease-
menea, — o spun cu profundă compasiune — de slăbiciunile sale,
în primul rînd de natură epică. Consider că editura „Dacia" a făcut
un bun serviciu literelor române, punîndu-i la dispoziție această
carte neterminată, dramatică și plină de învățăminte.
— Ce tiraj avefi la ultima dumneavoastră carte ?
— Cartea care se află sub tipar în momentul de față se numește
„Misterioasa sirenă", se adresează tineretului (de toate viratele) și
apare la Editura „Albatros". Tiraj : 27.500 exemplare.
Ion Dumitru Teodorescu
— Romanul este un proces de maturizare pentru un scriitor ?
— Romanul e genul politic prin excelență. Nicăieri ca în roman
fenomenele sociale, mișcările de ideologie, politice și morale, con-
științele înseși, în drumul lor sinuos spre clarificare nu sînt mai
pregnant realizabile ca în roman. Aceasta cel puțin teoretic. Căci
nu cred că romanul poate da măsura realizării depline a unui crea-
tor — cu alte cuvinte dacă romanul ne poate indica cu o mai mare
ori cu o mai mică precizie gradul de maturizare ideologico-politică
a scriitorului, apoi el nu ne indică, în dese cazuri și gradul lui de
maturizare artistică. Cehov rămîne marele, genialul, inegalabilul
Anton Pavlici, în primul rînd prin povestirile și schițele sale...
precum Hemingway, bănuiesc, prin povestirile sale și mai puțin
prin romane. Un Faulkner, de pildă, cu ciudatul, tulburătorul și
imaginarul său ținut Yoknapatawpha „posesiune și proprietate a
lui Wjlliam Faulkner Esq" nu poate fi decît romancier și numai
□ici putem vorbi de acea maturizare de care aminteați, termen pe
15
care l-am putea traduce prin nivelul de conștiință estetică la care
un scriitor poate ori nu ajunge cit și la adîncimea și lărgimea
acestei conștiințe estetico, — fenomen asemănător, poate, în liniile
lui esențiale cu cele două mari faze din ONTOLOGIE : de la o
gindire sincretică în care obiectul se confundă cu subiectul, la o
gtndire neologică, axiologică in care revenim, se ajunge la o con-
știință de sine artistică iar valoarea, actul artistic și produsele sale
se desprind de noi pulîndu-le astfel contempla, corecta etc. Evident,
m-am folosit de o schemă care ca orice schemă suferă de unilate-
ralitate.
E cazul să mai adaug că, de pildă, un Thomas Mann este ace-
lași strălucitor scriitor atit în nuvelele cît și în romanele sale —
astfel incit întrebarea, cred, a comportat un răspuns în sensul celui
de mai sus.
— Cum s-a ocupat critica de primele dv. cărți ?
— Am fost surprins să constat o căldură deosebită și în același timp
receptivitate în actul critic ; dincolo de cuvinte sper să fi înțeles
ce trebuia să înțeleg cu privire la cărțile mele, chiar dacă unele
condeie de provincie au încercat să împingă actul critic către zo-
nele periferice ale unei adevărate dispute la obiect...
— Scrieți și teatru ? Ați publicat șt o carte. Ați vrea să vă joace
o piesă Teatrul National din Timișoara ?
— Colaborarea mea cu Teatrul e mai veche, din păcate nefructi-
ficată încă în spectacol, cu toate că mai visez la o piesă de a mea
pusă în scenă de un Aurel Manea de pildă... Colaborarea cu Tea-
trul Național n-a început încă. Un spectacol cu două din piesele
mele incluse în volumul apărut în 1969 ; „Cofetăria cu transpa-
rențe de clorofilă" și „Compartimentul" n-ar fi oare posibil pe
scena timișoreană ?
— Ce planuri de viitor aveți ?
— Un roman la care lucrez : „$ase căluți în galop", cu acțiunea
în mediul industrial, cu protagoniștii tineri... O carte de proză
scurtă, „Aproapele", predată la Editura Cartea Românească — pen-
tru ce pledez, se vede din titlu — și, probabil că în curînd, apariția
unui eseu de... psihologie: „Viratele sentimentelor" la Editura
Albatros.
Dialoguri realizate de
AL. JEBELEANU
16
Anghel Dumbrăvcanu
Privirile, vîntul
Nu pleca, md rugaseră arborii,
Dar tu nu mai erai. Nu pleca,
Nu pleca, repeta mierla-n neștire,
Insîngerind pădurea și omul.
Era o ninsoare de galben
Și nu mai vedeam drumul de ieri.
Cineva îmi furase puterea de-a aștepta
Și m-am dus după cintec. Acum
Sint intr-un șes fără margini.
Mă-ntorc cu fața spre vini să întreb,
Dar vîntul n-aude. Im malul apei
Iarba nu te știa. Du-te-napoi,
Spune drumul,
însă niciodată nu m-am întors.
Rari trecători revin la casele lor,
Nedumeriți că-ntilnesc in cimpie
Un copac de care nu-și amintesc.
Și se-ndreaptă grăbiți,
Derulați de privirile mele
Pe care vîntul ar vrea să le zmuipd.
Peisaj
în alb
Ne va răni atîta alb, vom fi-ngropați
ea doi copaci hieratici în ninsoare —
hai să fugim prea multă liniște ne curge
pe tîmple și pe ochi, hai să fugim
pînă mai știm cărarea, pînă noaptea
nu va sufla cu stele-nghețate peste noi.
S — Orliont
17
Cu răsuflări de aburi îți deschid
fereastra nevăzută, privirea mi-o întind
peste troiene să plutim în zbor
pe plașii ei albaștri peste riu
unde-n odaia caldă arde duhul
ocrotitor al focului. Acolo-n piei de urs,
sub lampioane de gutui, pe păliți,
sub fumul de arome al subțiorii tale ...
Hai să fugim, ne va răni, ne va răni
atîta alb. Mi-e dor de mersul tău
despovărat de taine in calmul din odaie.
în anul unamieșaptezecișiunul
în anul unamieșaptezecișiunul
/I trecut o frunză pe la fereastra mea
Și s-a făcut o liniște de început de lume :
Păsările rămaseră suspendate în zbor,
Femeia și Bărbatul impietriră-n sărut
Sau așa aș fi vrut să se-ntîmple.
>1? fi voit să chem floarea de toamnă
Să-i împrumut aripa mea,
Aș fi voit să cheme prietenul singur
Să-mi pună pe umeri durerea lui de piatră
Cu care trece nevăzut printre voi,
Dar mai ales aș fi vrut
Să pot din nou să-ți văd surisul,
Sau șoldul, sau călciiul visător.
18
Traian Dorgoșan
Prezență
O vorbă doar și clipa desprinsă din arțar
îți /ul^uiețte 2 bond nostalgic a ninsoare
spre urma unui pas întipărită
in lutul reavăn, presimțind din nord
un vînt cu iz de ghețuri și absențe.
E-o presimțire tandră ți ostilă
pupila se dilată-n așteptare
și coaja nerăbdării de pe miez
cu zgomot sec pleznește in auzul
acum mai încordat spre nerostire.
E-o așteptare, nu temută, sigur,
neliniștită insă, deși calmă
a unui anotimp furat uitării
înzăpezit pe buza unei stele
cind pustiirea numai aparentă
îți populează spațiul cu prezent.
Prefigurare
.Această zbatere tremurătoare
in crengile castanidui
șl ziua ce se-anină
de limba ceasului din turn.
E o implozie mocnită
de nervi apatici in oglinzi
și-n trunchiul costal așteptării
cu sevele întoarse în țdrinâ.
Ce umbră se apleacă visătoare
sub clopotul amiezei cu sunet desfrunzit
și cine reîntoarcerea așteaptă
in anotimpul alb
prefigurind fecund promisiunea
aceiuf infeîes
doar ochiului prea leneș tăinuit ?
E oare zbaterea tremurătoare
de teama unui înțeles prea nalt ?
19
Ion Arieșanu
Trenul de zece
Se ireal cu senzația că ceva nu era în regulă în el ți în afară
de el. Geamul era deschis, în cameră se făcuse întuneric ți numai
lumina difuză din stradă albea pervazul crăpat al ferestrei. In
timpul zilei, strada era înecată dc praf, dar odată cu venirea
nopții praful dispărea, cădea rouă ți bătrînei Tercza ii plăcea să
deschidă atunci geamul. De fapt, băiatului îi convenea că ți bătrîna
făcea ceace îi plăcea lui.
Coborî din pat ți începu să se îmbrace. De sub fereastră se
ridica mireasma dulce a lăcrămioarelor bătrînei, Serile, cînd el
pleca în schimbul de noapte. îi fura citeva fire dc lăcrămioare ți i
îc ducea lui Emi. Bătrîna ciocăni in ușă cînd fu gata îmbrăcat.
— Ai întîrziat, bătrîno, spuse băiatul ți intră în antreul lumi-
nat, în urma ei, apoi de acolo trecu în bucătărie. Pe plită fîerbeau
nițte cartofi în coajă, îi izbea mirosul de păinint ți, de altfel, știa
câ, serile, băirînii mâncau de obicei cartofi fierți sau prăjiți cu unt
sau, simplu, cu sare ți ceapă.
— Ai primit din nou o telegramă, îl întîmpină bătrînu].
Sta lungii pc o dormeză străveche la picioarele lui dormeau,
încovrigate, două pisici negre, iar jos, pe o blană roasă, de oaie,
picotea cățelul lățos. Bătrînul se ridică în capul oaselor, întinse
mina spre bufet, luă telegrama împăturită ți o întinse băiatului :
— A citea telegramă e asta 7 întrebă bătrîna, aruneînd în soba
de gătit nițte așchii care rapid fură cuprinse de flăcări.
— A patra, a cincea, spuse băiatul, în doi peri, și începu să-ți
eaute sandalele romane pe sub dormeza bătrînului.
— Sînt ți nebune de-astea care aleargă ele după feciori 7 întrebă
bâtrînul. Eu credeam că nu mal sînt. împături ziarul, rămas des-
chis pe burta lui rotofeie, ochelarii Insă ți-i pășiră pe nas urmă-
rindii-1 atent pe băiat cum îți caută sada lele.
— Unde mi-s sandalele? se răsti băiatul. Iar mi le-ați vîrît
afund sub pat ?
— în dragoste, cazi în tot felul de nebunii, spuse bătrîna ridi-
cîndu-se, roșie la față, cum stătuse ghemuită la gura sobei.
Băiatul găsi în sfîrțit sandalele și, în timp ce sta aplecat ți-ți
lega cataramele, clinele începu să-i lingă mîiniie.
— Șl chiar nu le duci niciodată s-o aștepți ? continuă bătrînul
urmărindu-1 atent pe băiat prin ochelarii mici. Ea mereu îți trimite
telegrame s-o aștepți ți tu de ce nu o aștepți ?
Băiatul începu să-și soarbă laptele cald din ceașcă, „laptele cel
de toate zilele", rămînînd în picioare.
K! rămase însă în picioare ți astfel își bău laptele.
Bătrîna îi făcea un. pachețel, pusese acolo două ouă fierte, nițte
slănină ți fire de ceapă timpurie. Băiatul se uită la ea cum le
20
strângea într-o foaie de ziar. Pe urmă, văzu telegrama albă, pc
masă. Era nedesfăcută. Miei măcar nu-1 tenta s-o deschidă. Ii știa
de pe acum conținutul : „Aștcaptă-mă duminică la trenul de IO". Și
în celelalte patru, sau cinci, anterioare, pe care ea i le trimisese,
zărise scris același text. Fata era nebună de-a binele». Și el n-avea
de fiind să-i facă pe voie unei nebune.
E încăpățînat, mormăi bătrânul, despăturind din nou ziarul
ți inlinzindu-1 pe burtă, apoi acoperindu-și fața cu el.
— E curajoasă, spuse bătrina, ridieînd ochit de pe oala în carc
fierbeau cartofii. In odaie se răspîndise mirosul tuberculelor de
pămînt, izul acela dulceag de scrobeai5.
—■ Nu m-a căutat nimeni altcineva ? întrebă băiatul, în timp
cc îmbrăca o bluză de vînt. Spuse „altcineva", ca și cum telegrama
o socotea tot căutarea cuiva, însă care nu-l interesa.
— Cine să te caute ? se răloi imediat bătrînul, Ai vorbit tu, ai
lăsat tu vorbă cuiva să le caute ? Cine mama dracului să te caute ?
— S-au fiert, spuse bătrâna, impungînd cu furculița un cartof,
crăpat de fiert ce era, pe care-1 trînti în farfurie. Aburii delicioți
ieșeau din carnea albă si pufoasă a cartofului.
— Sărut mina, spuse băiatul, eu am plecat. Și ieși in curtea
întunecată. Bătrînul îi aruncă o privire complice bătrînei, bombăni
ceva ți zvîrli furios ziarul. Pe urmă, îți luă ochelarii jos de pe
nas ți oftă.
Băiatul ieși afară, văzu bicicleta rezemată de magazia de lemne,
cum o lăsase cînd venise el acasă, se apropie de ea ți, cu podul
palmei, apăsă cauciucul din spate. Se dezumflase, „Are să mă țină
oare pînă jos?", învirti comutatorul farului, apoi puse micul dinam
în funcțiune. Din nou o telegramă. Nu se liniștește. E o nebună,
N-are nici o speranță ți ea nu se liniștește". Cînd trecu pe lingă
stratul dens de lăcrimioare al bătrînei, rezemă bicicleta, culese
cîtcv» flori și le vlri în sin. Le simțea reci și umede de rouă sub
cămașă ți'începu să ridă de unul singur „Are să fie călduțe. O să-i
dau lui Emi niște flori călduțe". Ursea încetișor și în timp cc
urca aplecat, cu bicicleta în spate, pînă în stradă.
Trecu rapid podul dc lemn dc lingă canton. Două locomotive,
care trăgeau gîfîind un șir de „micuțe" pline cu zgură de ia furnale,
il învăluiră brusc cu un fum negru ți compact. Zări în acele
J cîtcva clipe, eîl pedală, fulgerînd sub podul de lemn jarul zgurei
trimisă afară din uzină, spre Mociur. unde era răcită, măcinată,
prefăcută în materie prjmâ pentru industria chimică. Coborî apoi
cu frână Dealul Crucii, trecu pe lingă cuptoarele Siemens, de jos
î auzea ureînd vuietul înjectoarelor, trepidația uriașei hale ți îl izbi
mirosul ascuțit al gazclnr ; și, ca de fiecare dală, îți spuse și acum
I că ..da, ăsta e mirosul natural al oțelului". Trecu apoi pc sub un
pod de beton, sus, răsuna duduitul unui tren pe linii, ți abia cînd
, ieși de sub pod văzu o garnitură încărcată cu lin goți ere incan-
descente mișeîndu-se încet spre rampa de răcire. Era întuneric ți
paraleplpcdclr acelea roșii păreau niște zeități fierbinți ți înspă„
mîntâloure... „Nu se liniștește nebuna, nu se liniștește deloc, me-
reu telegrame. Trebuie să-i spun și lui Emi, dac-o interesează.
Trebuie să fiu cinstit cu Emi".
Pedală vîjîind pc lingă un mic pare. în interior, văzu băncile
înțesate cu tineri, era sîmbătă scara, în apropiere, se găsea o bra-
serie luminată, cei liberi ieșeau, beau berc în braserie, sau sucuri,
sau îtnpînzeau orașul, era un oraș al bărbaților, femeile, fetele se
găseau mai puține ți, la baluri, la restaurante, se înghesuiau patru
cinci băieți la o fată. Era un oraș al bărbaților și, totuși, cl o
avea pe Emi.
îl îmtimpină galantarul luminat feeric a! coaforului și stopă,
Pe tocul ușii deschise se zărea prinsă o plasă de mărgele care suim
la CCO mai ușoară atingere. Izbucneau lumini puternice dinăuntru,
care se răsfrângeau la oglinzile mari ce capitonau pereții. Femeile
21
stăteau nemișcate sub căștile albe, ca de zinc, păreau niște păpuși
acolo ți lui îi veni să ridă. Se îndreptă prin niște perdele ți-ți vîrî
capul după ele, Emi nu era, în schimb, altcineva o altă fată, masa
ți freca de zor fața unsă cu alifii a unei blonde cu pielea albă care
sta întinsă pe o dormează îngustă, Fata care masa nu se întoarse, în
schimb, femeia de pe pat tresări și el îți retrase rapid capul și se
Îndreptă spre casierie, o întrebă pe casieriță dacă tot acolo după
acele perdele lucrează cosmeticicnelc. Da, tot acolo, îi spuse casie-
rița. Atunci îi ceru femeii, dacă nu se supără, s-o cheme puțin pe
Emi afară. Casierița privi surprinsă la el, ii surise, înălță din
sprîncenele ei smulse cu fantezie, apoi făcu o mutră plouată.
■— Dar nu e, doamne dumnezeule, e învoită pe ziua de azi, Nu
v-a spus ? Dacă ar fi...
— Nu e ? se emoționă băiatul ți nu țtiu ce să facă mai repede
cu acele flori caraghioase, încălzite sub cămașă. Cineva de după
perdea, o fată cu părul roșu aprins, se uită la Petru Mihai, apoi,
încruntată, îți retrase capul,
— O fi avînd ceva, o fi bolnavă ? spuse el învlrtind lăcrămioa-
rele între degete.
— Cine urmează la spălat ? întreabă o coafeză și o doamnă
masivă se îndreptă spre fata care strigase.
— Da, și eu cred că.,, Moanți, strigă deodată enervată casie-
rița. Roșcovana ieși de după perdea, legănlndu-se și veni încet
spre casieriță,
— Ce urli, dragă, nu sînt surdă, ce naiba urli așa ?
— Ce-i cu Emi, edeș, tu nu știi nimic ce-i cu ea ? E învoită de
boală, așa-i edeț ?
Roșcovana privi atent aproape cu impertinentă la Petru Mihai,
apoi apatia i sc cuibări din nou pe figură și, cu aceleași sprînccne
Încruntate, se îndepărtă, la fel de leneș, legănlndu-și șoldurile
mari, spre perdea. Și cîrpele colorate căzură în urma ci.
— Vezi, nici ea nu știe nimic. E nervoasă că a rămas singură
sîmbătă seara ți știi cum e sîmbătă seară la noi,, ,
— Cine urmează la manichiură? strigă o fată blondă, subțirică,
care sta rezemată la o mescioară, în colț, cu fata luminată de
o veioză.
— La revedere, spuse băiatul, și neștiind CC să facă mai repede
cu florile, le puse pe masa casieriței.
— Mi le lași mie ? surise casierița.
— Bună seara, spuse băiatul șl făcu să zornăie mărgelele înși-
rate pe ața de la intrare. Ieși în stradă și dintr-un salt fu pe
bicicletă. De fapt, îți spunea el pedalînd de zor, Emi avea tot
dreptul să facă ce vroia, ce poftea. Cit timp îi dedica ei ? El se
găsea mereu în criză de timp, erau atîlea de recuperat, de pus la
punct, mereu se vedea în criză de timp. El o lua pe Emi doar
la o plimbare, la o cofetărie, la un teatru, de obicei duminica
seara, sau sîmbăla seara, cînd nu era în schimbul de noapte. Dar
restul săptămînii ? Dar restul vieții ei cui îi rămînca ? Cine-i
cunoțtea restul vieții ei ? „Sînt mereu în criză de timp", îți spuse
ajungînd la podul dc peste rful negru. Apa clipocea dedesubt și,
lingă malul întărit cu bîrnc, la rampa de răcire a lingotierelor,
văzu același tren pe care el îl depășise și care acum îl ajunsese
din urmă...“ Cei din urmă vor fi cei dinții, și cei dinții cei din
urmă" surise el la citatul biblic.
Hala de Ia Mecanica grea era cea mai înaltă de pe teritoriul
vast al uzinei. Și cea mai nouă. Aveau piese de proporții gigantice
și mașini unice în tară, tot de proporții gigantice. „Tocmai aici e
farmecul, îți spunea Petru Mihai cîte o dată privind Ia un colos
strung carusel, că noi creștem odată cu proporțiile halei ți cu tot
ceeace se întîmplă aici- Și dacă nu mai creștem, dacă vine o clipă
în care nu mai creștem, dintr-un motiv sau altul, din criză de
timp, să zicem ți nu mai ținem pasul cu coloșii șî cu ce se întîmplă
22
aici, atunci totul e pierdut pentru noi și asta nu trebuie să se
întîmplc". Aținti scrutător ți aproape mînios pereții înalți de
sticlă verde, li vedea laminați, auzea vuietul halei și-și spunea a
cita oare că asta nu trebuie să se întimple.
îți depuse bicicleta în rastel, afară, sub un șopron improvizat
pe timpul verii, apoi intră în vestiar și se dezbrăcă. Pe urmă se
îmbrăcă cu un halat pentru schimb. Abia părăsi vestibulul, Toni
il zări de departe ți veni glonț spre el, Se pare că-1 așteptase tot
timpul cu o nerăbdare care rămăsese pe figura lui și se transfor-
mase, pe încetul, în spaimă sau în altceva.
— Am dat de dracu, spuse el trăgîndu-1 repede pe Petru Mihai
spre paleta uriașă a rotorului. A venit inginerul pe aici ți m-a
văzut polizînd lagărele cauciucate, Dracu m-a pus, trebuia să te
aștept pe tine. „Ce faci aici ? m-a întrebat inginerul. Polizezi ? zice
ți rîde. Apoi, tăios : Cine ți-a dat voie să polizezi, cînd eu v-am
ordonat să strungiți ?“ Am tăcut și el m-a întrebat atunci din nou
cine mi-a dat voie. „Petru Mihai, zic eu, șeful meu direct, a
spus că e prostie cît Everestul de mare să strungiti cauclcul cînd
singura metodă posibilă, ca să nu pierzi timp și enerige degeaba,
e să polizezi. Că cine a mai auzit să strungești caucicul ?“
„Are să răstoarne Petru Mihai ăsta al tău litera cărții ? Fă cum
ți-am ordonat!“ zice el ți cînd să plece spune : „Cînd vine Petru
Mihai să-1 trimiți la mine. Și să vii ți tu cu el sus la mine". „Am
înțeles", am zis cu.
— Unde poate fi găsit acum inginerul 7 întrebă Petru Mihai
salutînd în dreapta și in stînga cîțiva vecini de lucru.
— E sus în birou, a zis că ne așteaptă sigur în birou.
— Bine. Să mergem atunci sus la dumnealui în birou,
— Nu ți-i frică ? întrebă Toni și se șterse la nas cu un deget
plin de ulei, Acolo unde se atinse rămase o dîră neagră încît părea
că acum ii crescuse o mică mustață.
— în ce an tc-ai născut tu ? il întrebă Petru Mihai țînîndu-1
de mînă.
— în 1946.
— Aha ! Ascultă, „Toni 1946“ știi tu cine nu greșește niciodată
pe pămint? Nu știi I De ce nu știi tu, mă? îi aplică Petru Mihai
un cot în coaste, Dece naiba nu știi, ai ? Cine nu greșește niciodată
pe pămînt 7 Află de la mine că proștii nu greșesc niciodată, mă,
in nici o epocă. Numai dețtepții greșesc, Și mai greșesc și cei care
nu tac, care nu vor să tacă, cei care vorbesc arată, critică. Tăcuții,
închișii, zăvorîții rămîn victorioși. Ei au asupra noastră puterea
tăcerii. Ei nu se dezvăluie, rămîn tari tăcînd, pc cînd noi ne
deschidem, noi vorbim și cîte odată pierdem ,.,
— Privește-11 E sus! Ne așteaptă ! spuse Toni, ștergîndu-se din
nou la nas ca într-un reflex plin de nervozitate. Dacă mă întreabă
pe mine, ce să-i mai spun 7
— Știi tu cine face cel mai mare rău in lume 7 Nu știi 7 De ce
nu știi tu. mă ? De ce nu cunoști tu lucrurile astea simple 7 Am
numai cîțiva ani mai mult decît tine și crezi că ăsta e un motiv
ca eu să le cunosc 7 De ce nu știi tu, mă, Toni, că cei care fac
Col mai mare rău in lume sînt nepăsătorii și nepricepuții 7 Știi
tu ce înseamnă un nepăsător, sau un regiment de nepăsători 7
— Urcăm ? Am ajuns ! spune Toni și se opri în capul scărilor
de fier care suiau spre biroul inginerului. Biroul era construit pc
piloni de oțel, părea, dc la distanță, suspendat în aer ca o nacelă
de zepclin. Avea pereții complet din sticlă fi o scară răsucită ca
un arc desfăcut ce urca pînă la el.
— Cine nu devine din ce în ce mai bun, încetează să mai fie
bun, continuă Petru Mihai, ca și cum ar fi monologat singur. Asta
o știi 7 Vezi că n-O știi 7
23
— Vorbește la telefon, spuse Toni care se uită în sus spre
biroul eu pereții de sticlă, al inginerului.
Inginerul sts cocoțat cu fundul pe masă și vorbea la telefon.
Cînd intrară cei doi, le aruncă doar o privire orecare, surprinsă,
însă nu se mișcă din poziția dinainte, nu Ic făcu nici un semn și
vorbi mai departe la telefon.
— toate sarcinile-s la zi, rezolvate, „don" șef, vorbea ingi-
nerul la telefon..., „Pisica" de 50 de tone e făcută. Se lucrează
la „Pisica de 175", In două trei zile maxim... Don șef... Lasă-mă,
tovarășe, că vorbim. Tovarășul Suha ? Eu! Ultima am avut-o
vineri. Nu mi-a spus de greutăți cu macaraua. Numai cînd îi dau
eu podul. Aici. Da î Cine sinteți ? Nu închide! Nu închide, tova-
rășe.. . Iar s-a băgat. Mai repede, că n-am înțeles, don șef. Da..,
Aici nu știu, nu cunosc ...“.
Petru Mihai privi prin biroul auster al inginerului de secție și
nu văzu decît un scaun și acela ocupat cu niște dosare și ziare.
Luă dosarele în mină, le depuse pe genunchi și el se așeză pe
scaun. Inginerul vorbea înainte la telefon. Ii văzu mișcările și
văzu cum un picior i se bălăbănea pe marginea mesei și cu fata
lui mică cam palidă atît de bine cunoscută lui, cu nasul acela prea
mare și părul blond și lins se schimba cînd vorbea, cînd trecea
de la o emoție la alta". Nu-i un băiat rău, dar încă nu înțelege.
Ori cine poate să nu înțeleagă imediat. Am fost colegi buni, am
fost prieteni, puteam ieși și eu un inginer ca el, dacă nu o pățeam
și uite că acum, de cînd a venit el aici, i se pare că mereu mă opun
lui, că-i surp lui autoritatea, că nu vreau să-l ascult. Ca și cum
ascultarea asta oarbă ar face parte din mine, ca și cum el nu m-ar
cunoaște și nu ar ști că ori ce altceva aș fi în stare să fac, numai
să mă lase să rămîn așa cum sînt și cum cred eu că sînt și cum
știu cu că m-a făcut mama.
— ,,... am, primit cîțiva scoși din efectiv, don șef. Dar nu pro-
duc mai nimic cu ei, vorbea calm inginerul. Chiar aici la mine, în
birou, am o mostră am probă de asemeni croi. Da, da, am înțeles
don, șef", începu să rîdă el la telefon, ca după o replică bună a
celui de la capătul firului, care l-ar fi putut determina să rîdă.
Fața inginerului, cînd rîse, sc făcu mai mică, primi niște în-
crețituri în jurul gurii, ca la oamenii bătrîni, ți rîsul îi ieși do
asemenea cîrîit, ca la oameni bătrîni, și Petru Mihai se întristă
fiindcă surprinse rîsul acela. „Cît de rapid a uitat totul. Cînd mie
mi se pare că totul a fost parcă numai cu o lună în urmă, sau
cu un an în urmă și asta fiindcă eu am luat-o de la firul rupt.
Seraiul, oboseala serilor, a nopților, ultimul an, maturitatea, pre-
gătirea pentru examene și apoi lovitura. Aveam un orar strict.
Nici o oră în plus pentru noi. Pentru nimeni. Aveam orc numai
pentru citit, memorat, învățat, eram amîndoi în criză de timp.
Rămîneam cîteodată o oră două în clasele goale, femeia mătura
și noi stăm ți rezolvam o Integrală. Odată, acum nu de mult,
reîntors inginer, el mi-a spus într-o seară, pc cînd mergeam spre
casă. Treceam pe lîngă școală și în clasele acelea, unde fusesem
și noi, era încă lumină și în băncile acelea învățau acum alții și
el ml-a spus atunci: „îți aduci aminte cum eram noi doi la seral
în criză dc timp ? I Am spus că- mi aduc. Da, îmi aduc într-adevăr
aminte, fiindcă eu am rămas încă șl azi în aceeași criză de timp.
Pe mine, viața m-a lovit cum a vrut ea. M-a întors cum a vrut
ea și m-a făcut cnocaut. Viața mi-a dat boala aceea mizerabilă,
pe care am dus-o cîțiva ani în spate. Aș fi putut cămine un infirm,
unii rămîn, dar eu am izbutit să mă ascund de infirmitate, să mă
refac. Dar el a uitat și acum știe foarte bine să umileasc. Auzi,
Toni nu produce nimic. Chiar și faptul că Toni învață cu greu să
producă ceva, tot înseamnă și asta un produs. Unul spiritual, bine
înțeles, dc creștere, pe care nu-1 socotim cu mctrul, cu cîntarul
sau cu șublerul".
24
— „...alo, da, dan șef, am primit cinci oameni. Nu, eu n-am
să mă apuc acum să le fac educație. Să le-o facă alții. Mie să-mi
dea randament, dacă nu-mi dau randament imediat... Nu. nu mat
am nimic, don șef. Deci pot să vin liniștit luni la operativă ? Don
șef, alo, da, vorbim, tovarășe, vorbim, tovarășe, adică nu. nu mai
vorbim..
Toni rămase singur împietrit lingă ușă. „Mustața" lui de ulei
se observa distinct, lucioasă, sub nas. Privi ea pentru o încurajare,
scurt spre Petru Mihal, dar nu reuși să-i prindă privirea fiindcă
Petru Mihai îți trimitea acum privirile peste forfota nocturnă a
halei. Luminile halei, luminile de la strungul carusel, de la „Gilli",
de la mașinile do frezat, scânteierile albastre alo aparatelor do
sudură, care țîșneau undeva în capătul mai întunecat ai halei,
unde se lipeau piesele uriașei turbine de douăzeci și doi MW, miș-
carea din hală, uruitul macaralei, a cărei umbră plutea peste
mașini, oameni, unelte, toate, de acolo de sus, el le vedea perfect
și-i păreau micșorate tu proporțiile unui joc de copii, deși știe
bine că nu putea fi joc.. Și această Emi, se gîndi el subit cu
puțin în urmă, privind în gol, această Emi ar fi putut să nu plece
înainte de a fi venit eu să o caut. Atîla e tot timpul cît o văd eu
pe zi. Cîteva minute. Măcar pînă îi dădeam florile. Pe urmă, putea
să plece. Măcar să știe să mă mintă puțin mai frumos. Poate dacă
mințea mai frumos, o credeam, Adică, mi-ar conveni să mă mintă?
Intr-un fel sau altul, poate că tot ne mint ele cîte puțin ți poate
că nici nu știm dacă asta nu se convine",
— Nu te-am pofitit să tc așezi pe scaun 1 Nu vedeai că e ocupat?
spuse inginerul trio tind receptorul în furcă.
— Nu m-ai pofitit, tovarășe inginer, dar m-nm poftit eu. Era
un scaun ocupat de dosare și un dosar nu c un om și nici un om
un dosar.
— Ce se întîmplă cu tine mă Petre, se liniști brusc inginerul,
o iei razna ? Ce facem, mă ?
Veni spre cl ți-1 luă de umeri.
— Cum adică, Emile ? se liniști și Petru Mihal.
— Ml se pare c-o iei razna, se întărită din nou inginerul pă-
rîndti-i-sc c-a fost luat prea repede de slăbiciune, că a uitat de
autoritatea Iui. Dai aici în secție, la mine, ordine peste ordinele
melc, vii cu ințiative proprii, propui metode trăznite, influențezi
cadre tinere și deschizi poarta spre anarhie ?
— Oho- Un adevărat dosar, Tovarășe inginer, spunea cineva,
nu-mi aduc aminte cine, că obiecțiile se nasc din simplul motiv că
cei care le ridică n-au descoperit ei înșiși IdeCa, tovarășe inginer.
— lcrLați-1, tovarășe inginer. Am greșit Fedepsiți-nc, spuse
Toni, cu ochii aproape în lacrimi, dar iertați-nc.
— Iartă doamne pre el, pre slabul duh, spuse Fetru Mihai ridi-
cîndu-și ochii spre tavan.
— Nu fi imperii net!
— Mi s-a spus că m-ai chemat, tovarășe inginer. M-am prezentat.
— Văd... Dar în ce chip ?
— Dacă vedeți, vă rog să mă lămuriți. Eu mă grăbesc. Atîți
timpi morți. O groază de timp.
______Te grăbești ? Nu mai spune! Și de ce te grăbești. Petru
Mihai ? Ca să-ml ai'unci ordinile la coș ?
— Sînt și cașurile bune la ceva.
— Vrei să te dau pe ușă afară ?
— Trebuie să cobor mai întîi atent scările, tovarășe inginer.
Inginerul tăcu. Se așeză la masă, cu spatele la cei doi și aprinse
o țigară. Trase cîleva fumuri și privi peste hală. Telefonul zbirnii
de cîteva ori. puse receptorul la ureche, apoi ii trînti în furcă-
______Mă, Petre, mă, vorbi inginerul, cu spatele întors spre cei
doi. Ti-am spus eu, mfl, mai de mult, să te astîmperi- Mi-ai făcut
25
destule boacăne. Adu-ți tu numai aminte eitc mi-al făcut tu mie
ți tot nu te-ai gîndit încă să te astîmperi... Fii odată om, mă !
— Îmi aduc aminte, Emile, spuse acum liniștit Petru Mihai, cu
o voce moale, și mi-i milă de tine, dar tot nu pot să mă astimpăr.
Tu știi, cunoști că ăsta e păcatul meu capital și oamenii îmi cer să
mă liniștesc și eu nu pot de loc să fac așa ceva,.,
— Petru Mihai, adu-ți aminte cîte mi-ai făcut și liniștețte-te,
băiete, strigă scos din fire și aruncă țigara în colțul biroului.
— Iertați-ne, tovarășe inginer, scînci Toni.
— Cum o să mă liniștesc, strigă și Petru Mihai, scos din fire.
Cum poți să mi-o spui asta tocmai tu ? Ce pastilă vrei să-mi reco-
manzi tu să mă liniștesc ? Adu-ți aminte cum era aici cînd am
pornit noi primele turbine hidraulice ! Dărîmam hala veche și clă-
deam peste ca hala nouă. Munceam și dărîinam clădind șl timpul
ne strîngea de gît, eram mereu în criză de timp. Era cel mai greu
început din viața mea și din viața secției. Porneam de pc un loc
gol, ne omoram cu piesele, nu aveam scule, sedeveul noi l-am creat,
erau piese uriașe și lucram greu cu ele, pînă a venit maistrul Anuța,
cu ideea sudării lor într-o piesă unică. Pe urmă, cu paletele roto-
rului. Aveau un profil blestemat Nu-1 puteam prelucra la nici
o mașină. A trebuie să-1 turnăm, pe urmă, să-l prelucrăm. Dar
piesele alea de 3 metri înalte, de 6—7 lungi, cu unghiuri de 142 ?
Să trasezi așa piese ? Să ai grijă și la milimetri că, dacă nu, arunci
piesa la gunoi și n-o poți cumpăra nici dacă vinzi două străzi ?
începeam, stricam, începeam stricam și așa mergea trasatul și,
cîteodată, ne încurcam de nu ne mai descurca nici constructorul,
învățam greșind și am greșit căutînd. Dar ce știi tu de astea ?
Tu ai stat departe de astea. Ai venit pe urmă. Ai venit acum. Și
atunci tu. inginere, îmi spui de ce nu mă liniștesc ? Dacă ne-am
fi liniștit toți și toate oare cum ar fi fost ? Acum punem la punct
fiecare amănunt, acum avem o experiență în spate. Avem hidro-
centrale cu turbinele noastre, merg drăguțele ca ceasul și eu mă
opresc la niște lagăre cauciucate, pe care în loc să le strungesc, am
găsit că e mai economic, mai practic ți mai rapid să le polizez ?
Ai văzut tu vreodată să strunjească cineva cauciucul, tovarășe
inginer ?
Inginerul se ridică și deschide ușa,
— Poftim, eu am terminat ce aveam de spus.
— Vă rog sfi ne iertați, tovarășe inginer, repeta Toni. N-am
vrut deloc să vă supărăm...
— Știi în ce constă valoarea unui om, Emile? spuse Petru
Mihai depunînd dosarele și ziarele din nou pe scaun. în ceea ce dă
el, nu în ce este capabil să primească. Asta n-o spun eu. A spus-o
Einstcin___
Inginerul tăcea, ținea cu mîna ușa întredeschisă, pînă ieșiră ei.
Atunci o trîntî în urma celor doi. Sticlele pereților zîngăniră și-o
bucată de chit căzu în capul lui Toni, care începu, dintr-un motiv
sau altul, să rîdă ca un prost. Rîdea și cobora atent scara în
spirală. Petru Mihai venea după el.
Nbaptea aceea Petru Mihai poliză, în loc să strungească, încă
vreo trei lagăre cauciucate. Inginerul plecă pc la ceasurile unspre-
zece, înainte de plecare, spuse c-avea să-i discute atitudinea la
„operativă" — deși poate că acolo nu se discută așa ceva. „Bine,
dacă sunt un băiat atît de bine înzestrat incit să merit o discuție,
puteți să mă discutați, tovarășe inginer. Nu mă supăr. Dimpotrivă",
spuse Petru Mihai, cum sta atent și poliza.
în zori părăsiră schimbul și Toni se luă după Petru Mihai. II
întîrîlă cu o întrebare :
— Spune, nu-i așa că eu nu sînt vinovat ? Nu-i așa ?
— Nu, tu nu ești vinovat, fiindcă n-ai încă conștiința puterii
și a curajului pc care trebuie să le aibă un om întreg. Știi cate e
măsura curajului tău, Toni ? il întrebă Petru Mihai, în timp ce
26
mergeau încet pareurgînd podul de lemn de peste rlu. Măsura
curajului, băiete, e pînS unde se întinde teama ta. Fiecare om îți
fixează singur o graniță a curajului său. Ea o în el. Poate că nici
nu poți ieși din granița asta. Totul e ca să existe... 1
Mergeau amîndoi încet, făcuseră un duș cald, pe urmă unul
rece, se simțeau înviorați deși oboseala nopții trecuse în gesturile
lor lente, Rîul, alături, curgea negru, gros, viciat de chimicale, se
vînzolea peste prim diguri, jos, în matca lui de piatră, Mergeau
astfel, unul lingă altul. Petru Mihai își ducea bicicleta de ghidon
ți vorbea : „De pildă, curajul meu în hală e mai mare ca oriunde,
Aici mă simt eu cel mai curajos, fiindcă știu să cred în mine și să
fiu cu. E tare greu să fii tu în toate. Ai să vezi asta pe parcurs, numai
să mai crești puțin. Ies pe urmă afară, bat orașul, mă întîlnesc cu
altul, cu cineva care-i mal puternic ca mine, nu la pumni, bineîn-
țeles, ci așa, mă întîlnesc și cu o fată, să zicem, și-mi piere deodată
tot curajul, Încep să devin laș, și incapabil, si mieros. Stau deci cu
acel sau cu acea cineva și nu mă mai simt în apele mele, nu mă
mal simt eu, nu mai am punctul meu de vedere, dau îndărăt, pierd
terenul, încep să devin laș și ștau ori fug sau mă las dus de acel
cineva de lingă mine", „Așa mă simt și cu cîteodată sau întotdeuna,
spuse Toni, adică mă simt influentabil1*. Uite, mă întîlnesc, să zi-
cem, cu o fată, continuă Petru Mihai, neauzindu-l parcă pe Toni,
cum ți-am spus, șl față de fata aia mă simt deodată foarte laș.
Fiindcă, să zicem că-mi place de fata aia și n-ar trebui să-mi
placă fiindcă ea mă fură, ea nu e omul căutat de mine, ea n-are
sufletul meii. însă eu sînt laș, nu-i spun, și ea mă atrage în
capcane, c o bestie prea frumoasă ca să nu cad în capcanele ei
ți în genunchi să nu-i cad și să-l pup genunchii și ea, atunci, mă
învinge, -Și, asta, faptul că ea mă învinge, mă pune pe gînduri de
un timp încoace, băiete. Faptul că e mai tare ca mine și eu sînt
prea laș, mă consumă pe mine șl ea, pe deasupra, îmi fură șl
timpul, Sînt mereu îiitr-o criză de timp. Am atîtea dc recuperat
de recîștigat și uite că cu mă aplec în fața el, devin mic în fața
ei țî pe urmă simt din nou o săptămînă parcă aț avea praf de
sticlă sub cămașă.
Intrară tnir-un buft't lacto. Era duminică dimineața. Bulevardul
central fusese stropit încă din zori, asfaltul lucea și bufetul în care
intrară ei era fără elienți, eu sticlele de lapte lucind acolo, stivuite
în plasele de rirmă albă, cu borcanele de Iaurt șl telemeaua picu-
rlnd dc apă. Era duminică dimineața, oamenii se sculau mai tîrziu
și ci erau primii consumatori, Petru Mihai intra în fiecare dimi-
neață in acel bufet lacto, după schimbul dc noapte. Cumpăra o
sticlă dc lapte și îl bea așa rece, pe nerăsuflate, ca pc-o apă. Ceru
și acum o sticlă cu lapte și Toni ceru iaurt Femeia îl servi, era
grasă, rumenă, în halat alb, ea la farmacie. Toni luă cîte o lingu-
riță din iaurt, o înghițea, pe urmă vorbea : „Spune, nu-i ața că nu
sint eu vinovat ?“ „Nu, iu nu ești vinovat și ți-am spus de ee. Tu
nu ai încă conștiința propriului tău curaj, așa că nu poți fi vinovat
Eu asta am vrut să-ți spun. Asta am vrut să fac cu cu tine". La-
să-mă dracului, se văilă nenorocit Toni, Ce-ai făcut cu mine ? Ce-ai
vrut tu cu mine ? De ce m-ai vîrit în chestia asta ? Inginerul n-are
să mi-o ierte toată viața. O să mă țină minte, n-ai grijă tu". „Și
dacă o să te țină minte, ce se întîmplă ? întrebă Petru Mihai, golind
ultima picătură dc lapte rece din sticlă. Asta e ceva frumos, cînd
cineva să te țină minte pentru un lucru oarecare, bun sau rău.
Eu, de pildă, am să țin minte toată viața momentul cînd maistrul
Anuța mi-a spus odată, după o păruială serioasă în secție, din
cauza unor defecțiuni survenite de pe urma lașității unora, mi-a
spus : „Omul trebuie să fie el însuți. Ori, cît l-ar costa". Lasă
vorbele astea mari, spune Toni, trîntind lingurița în sticla golită
de iaurt, că ele nu mă îngrașă, pe mine, nici nu mă fac mai vesel11.
„Dar dacă ți-aș da eu acum un pumn, să zicem, ai fi tu mai ve-
27
sel 7 îl intîrîtă Petru Mihuî- Toni ieși, cu capiii între umeri, din
bufetul lacto.
Din bulevardul larg emana o răcoare ți o curățenie de duminică.
Totul, in jur, pietonii, rondurile, ferestrele caselor, galantarele,
poate și păsările ascunse în boschete aduceau o curățenie, un aer de
duminică. Numai ei doi, in hainele lor obișnuite de lucru înaintau
obosiți spre case și vorbeau despre niște lucruri care ar fi putut
să stea mult timp ascunse în ei, fără să le cunoască nici unul,
dacă noaptea aceea și ce se întimplase în noapten aceea nu le-ar
fi declanșat. Toni îi spunea din nou că el nu are nici o vină nu-
mai vina de a-1 fi ascultat docil. Dar nu vina de a fi pornit el o
acțiune cu de la sine putere. „Bine, îl calma Petru Mihai, am să
le spun eu exact așa cum zici tu. Numai lasă acum, nu te mai
gîndi la asta, dădu e) trist din cap, lasă, mergi liniștit acasă și
eulcă-te..
Răsărise soarele și ei mergeau amintită pe bordura bulevar-
dului, pustiu la acea oră, doi tineri și o bicicletă, vorbind despre
lucruri care se petrecuseră cu ei și între ei, în acea noapte. Ajunși
în centru, Petru Mihai îl întrebă dacă mai are de gînd să-l con-
ducă, El mai avea de făcut un drum înainte de casă. Da, îl va
conduce, spuse Toni. Ți-i frică al naibii să rămîi singur acum, ața-i,
surise Petru Mihai, Toni tăcu șl păși lingă el rczemînd o mină pc
ghidonul bicicletei, ața că acum erau doi care duceau bicicleta aceea.
Ieșiră din centru, ajunseră aproape de terenurile de sport ale
orașului și străbătură un teren de luindbai în șapte. Era dat cu
sigură roșie ți, în seara care trecuse, avusese loc acolo o gală de
box în aer liber. Ringul mai rămăsese încă ridicaL in centrul tere-
nului, cu funiile lui, cu scaunele pentru arbitri șl manajeri. aduse
din cabine acolo, și de o parte și de alta, ™ băncile pentru
spectatori ți, între intervale, cu veșnicile coji de semințe, cu cor-
nete goale de hirlie, cu bilele de intrare rupte, cu tot cceaeo arată
dezolant ți trist acolo, pc terenul gol, ca după o jefuire. In mij-
locul băncilor sătea o pereche, o fată și un băiat strins îmbrățișați.
— Cine-î vinovatul, spune ? întrebă Toni, în șoaptă, întoreînd
mereu capul spre cei îmbrățișați, care nu-i vedeau, nu-i auzeau
ca ți cum vocea lui nu ar fi putut să-1 conturbe.
— Eu ți-am dat mină liberă, apuse Petru Mihai, ridicînd bici-
cleta peste o bancă, eu sînt deci vinovatul...
— Și cum ies cu din încurcătura asta, suspină Toni, privind
tot timpul spre cei doi, de pe bancă. Vru să se așeze ți el pe o
bancă, însă Petru Mihai spuse.
— Vino, că în chestia asta vrem să fim fiecare singuri,..
Trecură de terenul de handbal, tinerii nu se mișcară de pe
Iwncă, nu priviră la ci șl, ajunseră ia periferia orașului, la o veche
colonie a fostei societăți siderurgice. Si Toni nu-și dădu scama că
Petru Mihai il dusese în fond în acea? parte a orașului fiindcă
avea el interes sâ-1 ducă. Mai erau acolo cîteva casc vechi și răzlețe,
apoi se ridica un cartier nou, cu blocuri turn, un cartier cu cîteva
mii de apartamente.
— Ce ți-am spus eu mai înainte 7 îl întrebă deodată Petru
Mihai oprindu-sc lingă un șir de casc cu frontonul albit de soa-
rele dimineții.
Copacii de lingă garduri îți țineau neclintite frunzele ude de
rouă ți soarele, bătînd în clc, le făceau și mai verzi și mai lu-
minoase.
— Nu mai țin minte nimic, mi-ai spus prea multe, scîncl Toni.
— Ți-am spus că ți cu, £ntr-o privință, sînt laș. Acum ai să
vezi măsura lașității mele. Uite, am ajuns.
Petru Mihai rezemă bicicleta de gardul de la stradă. Era o
casă tip, cu un nntrcinș la mijloc și, dc o parte și de alta, cu
eîte o cameră. în spate, curtea. Traversară grădinuța din față,
toate casele aveau asemenea grădinuțe, aveau flori de mai, înflo-
28
rite și ude.. Ciocăni la ușa antreului și deschise gazda. O femeie
mică, uscată, văduvă, care îți închiria camera cealaltă, goală, de
cînd ii murise bărbatul. Toni auzi din stradă frînturi de conver-
sație. „Da, a plecat aseară... Nu, n-a venit încă... Poftiți in
cameră... Ce să-i spun dacă vine ?...“
Petru Mihai nu intră. Reveni în stradă și-și luă bicicleta.
Trecură de casa gazdei și femeia sta încă tot în pragul casei și-i
urmărea pe ei cum se îndepărtau. Ajunseră la colțul străzii, era
o laviță iu poarta unei case, sub un dud vechi și acolo se opri
Petru Mihai.
— Și-acum o să așteptăm, spuse el. Tu du-te acasă, M-ai con-
dus frumos pînă aici, mi-ai ținut de urit, dar tu nu ai de ce să
aștepți cu mine. Hai du-te acasă.
Toni tăcea. Se așeză pe laviță ți îți aprinse o țigară. Chipul
său ți tot ce era sub chipul său, pînă atunci chinuit de problema
vinovăției, începu să se destindă, să se însenineze, o înseninare
tîrzie, care venea abia în clipa cînd celălalt începea să sufere.
Vedea suferința cum se lovea de Fetru Mihai, parcă ar fi fost un
copac pc care il clatină vîntul, vedea trăsăturile sale devastate
de chin ți. deodată, Toni pricepu că trebuie să fie el mai curajos
in acel moment ți să nu-1 lase singur, fiindcă Petru Mihai în
acel moment nu mai era el, cel pe care-1 știa, nu mai era el deloc.
Fumau amîndoî, nu vorbea nimeni și ochii lui Petru Mihai erau
parcă întorși ca intr-o halucinarc spre capătul străzii. Fumară
cîteva țigări. Toni avea un port-țigaret de piele și scotea mereu
acel port-țigaret, îl servea pe Pciru Mihai ți începea el să vor-
bească, să povestească ce i se întîmplase lui odată cu o fată. Vor-
bea și rîdea, făcea mare haz de povestea aceea a lui, pînă cînd
Petru Mihai îi puse deodată palma pe braț și spuse:
— Taci !
In partea opusă a străzii apăru o motocicletă care opri în
dreptul casei femeii. Emi coborî, îți bătu fusta ți rămase cîteva
momente în fața celui de pe motocicletă. Era un ins cu ochelari,
nu-1 cunoșteau de la distanță cine era, dar chiar dacă l-ar fi cu-
noscut, asta nu mai avea nici o importanță. Se pare că Emi îl
invită înăuntru. Insul însă nu coborî de pe motocicletă. Sta cu
picioarele rezemate de pămint, motocicleta pîrîia sub el ți Emi îl
trăgea de mînă. Pe urmă, lipul întoarse și dispăru cu motocicleta
care lăsa în goana ci o trenă de praf. Emi mal rămase un mo-
ment în poartă, înălță poșeta în aer, făcînd semne, pe urmă intră.
— Vrei să te duci din nou acolo ? spuse Toni și se ridică. Te
însoțesc dacă vrei.
— E frumoasă, nu-i așa ? mirii Petru Mihai și-și strivi țigara.
— Hai, spune că vrei s-O vezi, să-i comunici ți tu ceva, se
rugă Toni, trăgindu-1 de mînecă spre casă. Hai, spune că vrei să
le duci la ea.
—- Să mergem, spuse Petru Mihai și întoarse spatele casei.
Erau la marginea orașului, o pădurice rară de sălcîmi tineri se
înălța aproape de ei, ți un fum subțire, mai de grabă un abur al
dimineții, plutea prin pădurea aceea rară ți tînără. Deasupra, în
ccrul clar, se legănau straturi de fum roțu, mișeîndu-se lent, duse
de vînt, de la Mociur spre Moroasa. Era acolo o pădure rară de
sălcimi și Petru Mihai iți dădea seama că era rară ți ttnără și
tristă, ața cum sînt pădurile triste cîtcodată, cu copacii aceia tineri,
abia înfrunziți, care așteptau timpul lor de înflorire, în acel aprilie
timpuriu. Se puseră jos pe pămintui tare și rece și tăcură. De
undeva, de la marginea orașului, dinspre grădini, din vreo curte
sau vreun cerdac, se strecura pînă la ei o melodie de armonică
veche. Desigur, cunoșteau și ei că era o armonică veche, fiindcă
acordeonul avea alt timbru, armonica însă era Cu totul altceva,
avea o patină a ei, o răguțeală a ei, o tristețe de duminică dimi-
29
neața, armonica se potrivea bine cu pădurea aceea ingenuă ți cu
ei în acel moment, se potrivea de minune cu tot ce trebuia să se
potrivească atunci.
— Nu știu dacă ai iubit cîndva, spuse Petru Mihai țtînd cu
fața vîrită în iarbă mică și inspirind mireasma ei crudă. Nu știu
dacă ai iubit, însă dacă n-aj iubit, vei iubi ți c bine să afli asta ți
de la mine. In iubire nu există limită. Sau există aceea pe care
ne-o fixăm noi singuri. Mai dă-mi o țigară... Ți-am fumat toate
țigările... Mulțam... In iubire, însă să trăiețti pînă la oboseală,
pînă la durere. Asta e totul. Și în asta stă tot secretul. Altfel, ce
rost ar mai avea î Vezi, eu sînt un oarecare laș, aici, în povestea
asta. Știu că ea e o oarecare, am știut mai de mult asta, și, totuși,
o accept. Am cu o fată minunată, o fată unică pe pămînt, care ține
la mine de cînd eram copii. Ne jucam prin holde, acasă în sat, și
ne tăvăleam în joacă prin holdele acelea coapte- Ea e acum învă-
țătoare acolo în sat. Am întilnit-o dc mai multe ori, cînd am mers
pe acasă și ea ține la mine ca mai de mult, sau altfel ca mai de
mult, ți îmi trimite mereu telegrame să mă duc duminica s-O întîl-
nesc la trenul de zece și dacă eu nu mă duc, nici ea nu vine la
mine. Stă acolo singură în gară și pleacă imediat cu trenul urmă-
tor. Pe cînd, bestia asta frumoasă știu că art să mă caute acasă,
azi sau mîine, și totul are să pornească de la capăt. Ea are și pe
alții, dar mă are și pe mine. Eu îi sînt papă-lapte ți nu pot renunța
la ca. Eu mă tăvălesc cu ea și fac prostii pentru ea și asta n-are
să ml-o ierte nimeni. Asta să nu mi-o ierți nici tu ,..
Tăcu și-șj înfundă din nou fața în iarbă. Apoi, după o vreme:
— Cum miroase de frumos pămînlul. De-ar mirosi toate atît de
frumos ea pămînlul. Dc-ar mirosi toate atît de frumos și de curat
ca pămîntul. Uite, știu multe despre cum trebuie să fie aceea pe
care trebuie s-o iubești în viață. Știu că adevăratul sentiment de
dragoste dintre un bărbat și-o femeie se naște atunci cînd fiecare
e sigur că el c întruchiparea idealului celuilalt- Știu toate poveștile
astea. Mai știu și o mulțime de lucruri și altele ți știu că valoarea
unui om nu stă în ce e în stare el să primească de la viață, ci în
ce dă el. Dar ce folos, cînd ea nu dă nimic. Toni dragă. Ea numai
primește, primește, primește. Și acum, spune tu, Toni dragă, ce
valoare poate avea ea ? Ce valoare pot avea eu ?
Toni auzea melodia armonicii suind pînă la ei in pădure, cînd
mal puternic, clnd mai estompat, după cum bălca boarea care
mișca frunzișul firav al salcîmilor. Fuma, asculta melodia, și se
simțea neasemuit de bine... Parcă nu mai încerca nici 0 temă,
se simțea ca și cum ar fi fost în stare să facă în acel moment un
act de curaj.
— La ce Oră sosește trenul in gară, acum duminică dimineață 7
Întrebă Toni, la un moment dat,
— Ce te interesează 7 spuse Petru Mihai.
— Vreau să știu la ce oră sosește trenul. Trebuie să aștept cu
pe cineva la gară.
Petru Mihai, în clipa aceea, sări de pe pămînt, se făcu palid. îșj
ridieă bicicleta, răsturnată In iarbă, privi atent la Toni, Ia fața
aceea tinără, de pe care adolescența abia fugise, privi apoi repede
ia ceasul de mină ți zise :
— La zece sosește trenul în gară, adică nu. La 9,56 de minute.
După ce spuse toatea astea, Începu să alerge prin pădure, spre
șoseaua pustie și albă care se zărea la marginea pădurii. Fugea
țlnlnd bicicleta de ghidon și cauciucurile săreau la clte-o ridicătură
de pămînt, vrînd parcă s-o ia singure la vale. Toni se ridică de pe
iarbă și se duse încet pe urma celui care fugea.
30
1
Petru Sfetca
Teafăr rîul cu nestemate...
Teafăr rîul cu nestemate,
Pe podul însuflețit
înviorarea mea în urma șoimilor,
ca o ploaie tămăduitoare
prăbușită prea sigur.
Voi vorbi
cu vinătorii pașnici.
Flintele lor
în imperiul neclintit
și lina moale a unor comori
printre ierburi înalte.
Salamon Lăszlo
Puterea cuvîntului le-aș da-o
Florilor le-aș da ochi
ca să poată uedea in ochii mei
beția frumuseții lor
urechi le-aș da mărilor
ca să poată culege de pe buzele mele
glasul înaintării.
Inimă i-aș da muntelui și văii
ca să simtă căldura inimii mele,
luminii i-aș da mîini
31
ca să-mi risipească de sub limple
gîndurile săvirșirii.
Tuturor ființelor care nu cuvintă
le-aș da mîndra putere a cuinntului
ca minunata melodie a existenței
intr-un cor gigantic să o transforme.
Spațiile infinite ale Galaxiilor
le-aș învesti cu harul gindirii
ca să ne poată împărtăși misterele lor
și ca sesamul minunilor să se deschidă
iar corabia privirilor noastre
să poată ancora în porturile
infinitului.
In româjțțftf d# ACREI, IIL'TEANU
Romii lus Cojocarii
Chemare
Aî-ai chemat
Cu glas sunător din apele bucuriei
Venind parcă din toate iubirile pămîntului,
Mă oglindesc
In toată profunzimea firii
Simt că mă renasc în toate culorile
Aid simt multiplicat in diamantul luminii
Peste umăr, privesc Fata Morgană din gind
Cu palmele ridicate spre soare.
Chipul mi-l oglindesc în undele curcubeului
Atit de transparent în zenit
Cind firul de vint
Inelează culorile, concav și pur.
Mă sprijin cu fruntea de bolțile amiezii
Peste care trec sonore jintinile adincului
Zuîcnîte în răstimpuri, ca un plfns.de răchită
Peste umeri îmi ning diminețile iubirii
Stropi de aur cristalin
Și nu mat sînt cel care am fost.
Chemarea ta
Se rostește deasupra timpului
Și privirile-mi nasc luceferii veacului
Din care-mi sorb lumină.
32
Aurel Cosma
la 70 de ani
La sfirțitul lunii noiembrie 1971, Asociația scriito-
rilor din Timișoara — contfnulnd serici de manifes-
tări omagiale dedicate scriitorilor din această sonii a
țării — l-a sărbătorit pe Dr. Aurel Cosma, cu prilejul
Împlinirii a 70 de ani de viață.
Scriitor și publicist cu o activitate ce se întinde
pe o perioadă de aproape o jumătate de secol, Dr. Aurel
Cosma este autorul a numeroase și prețuite cărți de
evocări, de istorie literară și culturală bănățeană, A
publicat, de asemenea, însemnări de călătorie, schițe
fi povestiri, fiind in același timp, mi animator presti-
gios ai viefii literare din aceste locuri. Revista „Lucaa-
fărul“, pe care a inițiat-o și a condus-o un timp, a
fost una dintre cele mai interesante din cite au apărut
la Timișoara, înainte de Eliberare, o revistă care, pro-
movind in primul rtnd talentele de-aiei, a fost deschisă
unui larg cerc de colaboratori, adesea de înaltă valoare.
La 70 de ani, Dr, Aurel Cosma este un scriitor deosebi
de activ, colaborînd asiduu ia revista noastră, pregă-
tind cdrfi de evocări, studii de istorie literară ele.
Sărbătorirea Dr. Aurel Cosma a ocazionat reintîl-
nirea unor scriitori bănățeni care au trâit ji au lucrat
la Timișoara in trecut, o generoasă participare a scrii-
torilor și oamenilor de cultură din toate generațiile.
Despre activitatea sărbătoritului au vorbit: Angliei
Dumbrbveanu, secretarul Asociației scriitorilor din
Timișoara, Dr. Doc. I. D. Suciu, cercetător principal 1a
institutul de istorie „N. lorga" din București, Franz
Liebhard, Petru Vintild, Parei Beiiu, Andrei A. Lillin.
Un moment inedit l-a constituit salutul adresat sărbă-
toritului de către țăranul condeier Petru Petrică.
Dr. Aurel Cosma a încheiat manifestarea literară
evocimi episoade din activitatea domniei sale, făcind
confesiuni de un interes deosebit.
Publicăm tnai jos un scurt interviu cu Dr. Aurei
Cosma.
i — Orizont
33
Interviu cu Aurel Cosma
— Cum uedefî tnafa literară din Timișoara de azi ?
— Prin contactul permanent eu scriitorii de aici mi-am dai seama
eă există o generație de creatori care trăiesc într-o comunitate do
idei și de aspirații. Noua generație (sau noile generații) ale orașu-
lui au avut și au la dispoziție condiții de lucru oare nu existau
altădată. Generația mea e legată prin ceea ce a avut ea mai bun
de generațiile tinere; reversul e valabil ți aceasta mi se parc un
lutru pozitiv. Din bogata activitate reținem ceea ce e valora*; ne
debarasăm, in numele atitudinii active, de nesemnificativ. Cum
n-am fost niciodată adeptul regionalismului literar, cred ea nu tre-
buie *4 vedem problemele din unghiul îngust al unui provincialism
explicabil oarecum altădată.
— Care prietenii literare din cariera Dus. de animator v-au
lăsat o amintire deosebită ?
— Nu numai cei caro au colaborai la revista Luceafărul dar și
mulți alții cu care am lucrat împreună în timpul creației literare
sau al publicisticii, De pildă, in primii ani dc după Unire
<1919—1921) la începuturile mele de ziarist, arn avut strînse legă-
turi cu Camil Petrcscu, prieten cu mine atunci. Am publicat în
ultimii ani o serie de evocări despre Cami! Petreșcu, așa că nu voi
insista asupra anilor în care l-am Cunoscut. Tot în amintiri voi mai
scrie și despre dramaturgul Alexandru Kirițcscu care în 1922 con-
ducea ta Timișoara ziarul „Nădejdea41, ziar la care eu eram redac-
tor. îmi amintesc cu drag de Cezar Petrescu, prieten bun ai meu,
care m-a ajutat să pornesc la drum cu revista Luceafărul, Printre
colaboratorii ucesteî reviste, trebuie amintit Victor Eftimiu cu care
întrețin și acum relații de cordială simpatic ți de prietenie, apoi
Ion Pillat, Adrian Maniu, George Baeovia, ion Minulescu, și încă
mulți alții. Am încercat să înalț prestigiul revistei prin asigurarea
unor colaborări a unor prieteni personali eare își rîștigaseră deja
renume in eimpul literelor.
— Ce vi s-a părut deosebit, de pildă, in a I ii ud i ni ir isi Ion
Filial ?
— Era foarte manierat, foarte spiritual; a cucerit simpatiile sa-
loanelor literare din străinătate prin cultura saL Casa lui Pillat era
un sanctuar. Cred ca pictura îi era stimulent pentru inspirație. Mă
invita ta el cînd primea oaspeți străini fiindcă vorbeam bine fran-
ceza, germana și Italiana și reprezentam în anii 30 provinciile
vestice ale țării. A fost o figură diametral opusă lui Cezar Pelrcseu,
omul mai închis. Cu toate acestea erau buni prieteni.
— Ați cunoscut mediul parisinrt in perioada studiilor la Sorbaua ?
— La Sorbona am fost coleg cu Emil Petrovici (de altfel colegiali-
tatea era mai veche). împreună cu Emil Petrovici am frecventat
Cenaclul lui Jean Cocteau. Veneau acolo futuriști, cubiști, venea
Fujita și uneori Picasso,
— Cum arăla alunei Picasșa ?
— Cînd îl văd acum (la televizor sau in reviste) nu-1 mai recu-
nosc. Petrovici mă purta la întilnirile de stingă. Pe urmă prin Titu-
lescu l-am cunoscut pc Marcel Cachin, prieten al lui. I-am găsit
de multe ori împreună- Tot la el am Cunoscut-o pe Genevi^vc Ta-
bouiș. Cînd o să-mi scriu Memoriile voi vorbi pe larg despre toate
acestea.
34
— Ca ți despre Titulescu.
— Desigur. Trebuie să fie subliniată simpatia marelui diplomat
pentru artă. Am fost alături de el mult timp. în august 1936 pre-
lucram Ja Cap Martin cu el și Gcorge Fotîno materialul pentru sep-
tembrie al Ligii Națiunilor. N-am mai ajuns la Liga Națiunilor
fiindcă la sfîrșitul lunii Titulescu a fost destituie
— Care dintre scriitorii din jurul revistelor literare pe care
le-ați condus au confirmat previziunile Dus. ?
— Pot avea acum satisfacția că nu greșisem intuind că Pavel
Bellu și Haralambie Țugui, care debutaseră la Luceafărul, vor
deveni poeți in toată puterea cuvintului.
— Ce dezamăgiri ați avut in cariera dvs. de director de revistă ?
— Uneori am intîmpinat dificultăți din cauza extinderii revistei
Luceafărul dincolo de zona geografică a Banatului (mareînd prin
aceasta tendința de a lărgi activitatea redacției și a încadra crea-
țiile literare precum și cultura bănățeană într-un orizont larg).
— Ce locuri din străinătate ați revedea ?
— Foarte greu de spus. Am fost în multe țări, ani cunoscut multe
popoare. Parisul e orașul în care am trăit in perioada 1923—1926.
De el mă leagă nu atîl amintirile cit mai ales recunoștința pentru
posibilitatea de a descoperi, de a cunoaște prin ei, prin studenții
Sorbonci, popoare și națiuni.
— Aveți nostalgia literaturii ?
— Am scris mai multe nuvele în maniera ion Popovici-Bănățcanu.
O parte le-am publicat altădată, o parte sînt in manuscris. Am
scris poezii simboliste sub influența lui Ion Minulesctl, și el prie-
ten al meu. M-am simțit, în iot ceea ce an) făcut, alături de aspi-
rațiile acestui popor, împlinite azi; așa că posibila nostalgie a
literaturii trece dincolo de textul publicat sau în manuscris.
—- Le veți publica totuși ?
— Astăzi lumea îmi solicită evocări. îmi solicită amintiri. îmi
solicită memorii. Le voi scrie în anii în care îmi mai rămîn.
Cit despre creație, despre literatura propriu-zisă, despre nuvele șl
despre poezii, ea se poate așeza foarte bine, dacă va socoti timpul,
în ceea ce oamenii numesc, trist dar adevărat, postume.
V- ganea
35
Dan Mutașcu
Ziua, lui Zamolxe
Ticluită după vint
ziua pare
udată de singele păpădiilor,
fugărită de albaștri țapi sălbatici
și siluită în izvoare ...
Noaptea, deseori,
acoperișul caselor visează
berzele din india
și-atunci numai o jumătate de moarte
deschide și închide ușile de stejar.
De mult
nu-mi mai e teamă
să dorm în gura întunericului,
nu-mi mai e teamă
că rostindu-mi-se numele
voi picura in hău
asemeni unui sac cu stele întunecate.
De mult
aud și văd, miros și pipăi
pe-ncinse piei de fulger
cum pilpiie
astrologia delicată a destinelor,
sămîn|a-n care neamul meu stâ aepnic încrustai f
Călărind sub Ochiul lui Zamolxe
Călărim, spre ferigi de smalț bolborosit
noi biruitorii /tarei,
secerfnd umbre de sticlă și ambră
pină la cetatea cea mare,
pînă la cetatea lui Faraon,
36
călărim strigfnd; viile,
vuiet' de ape pistruind de licurici
ți păianjeni de aur, călărim
spre insingeratul semn de coi/ al ierbii,
noi biruitorii fiarei cu o mie de capete,
călărim auzindu-ne glasurile
in păpădii, în turba stelelor
ți intrăm pe sub porți în cetatea cea mare
ți cineva dintre noi
fluieră din sol? de pefte despre cele șapte încăperi ale
Marelui Somn...
Zidire sub ochiul 1ui Zamolxe
Vd trebui să ne zidim din idee ți faptă !
Vd trebui să ne ?idîm din sibemolul mîinilor
incercind să afle seara pe taragot și poartă ...
ne veghează stircii înțelepți
purtînd în plisc iar tilcuri de la Nilul-frate“,
fi un imperiu de papură purtînd numele serii
fi rutul cerbilor in ce (ini secundare !
Va trebui un adevăr cu tălpi de alga
și tot ce un urma va fi baladă,
ua fi tăcutul asterisc al certelor conștiințe
purtînd o cifră simplă și-un destin ...
Va trebui să ne zidim pe totdeauna
din mersul fulgilor spre Sarmisegetuza și Zamolxe !
37
Anișoara Odeann
Întîmplare cu un bătrîn,
care creștea porumbei
Bătrînul meșterește la colivie, eu în spatele lui :
— Mai aveți mult de lucru ?
Se oprește o clipă cu ciocanul în aer. Cu stînga ține
banta aceea de aluminiu dantelată, nu știu de unde o fi
adunat-o, are suluri întregi. întoarce capul numai puțin;
ca să mă vadă ar trebui să facă o rotație de 90 de grade.
— Vă plictisește ?
Cred că a avut cîndva o voce sonoră, acum e hîriită din
cauza fumatului. De fapt și fața lui, decolorată și îngălbe-
nită de nicotină, bate în culoarea fildeșului, are obrajii
lungi și nasul lung, cred că a fost un domn impozant. Pă-
lăria. cu boruri largi, de pai și hainele dc un alb afumat,
atîrnînd pe trupul ciolănos, cu sacoul mai scurt în spate
fiindcă se ține ghebos, îi dau un aer de fermier în
retragere.
— Nu, dimpotrivă. Dar vreau să știu ce faceți.
— Ce fac ? O colivie pentru porumbei.
— Știu. Dar ce faceți cu banta aceea de metal ?
— Pereții. O bat acum, într-un cui, sus.
— Pe urmă într-unul jos și o fixați. Și tot așa cu cea-
laltă, nu-i așa ? Pc urmă o împletiți pe orizontal cum se
fac coșurile de nuiele. Vedeți că știu ?!
Ciocanul pocnește în cui răsunînd în curtea pustie a
blocului ca o răpăială de mitralieră. Așa o ține de trei zile,
din zori pînă la ora mesei cînd soarele scurtează încetul
cu încetul umbra acoperișului de pe terasa asta, cînd um-
bra se întinde din nou apare și el cu lada cu scule pe care
a dus-o în bucătărie ca să nu i le șterpelească ..măgarii**.
Măgarii sînt copiii blocului care bat mingea sub poartă cu
bubuituri surde și se înființează pe terasă. îngrămădin-
du-se la batante, gata s-o ia din loc, cînd încep țăcănitu-
rile ascuțite ale ciocanului sau htrșîitul ferestrăului de
38
mină. Uneori apar și părinții de pe celelalte terase, intră
în discuție cu bătrinul, își dau cu părerea.
— O fac cu parter și două etaje, explică el, care vor
comunica printr-o scară interioară. La parter va fi sufra-
geria, vedeți aici unde am lăsat deschizăturile, vor fi patru
jghiaburi, două pentru apă două pentru semințe, pe care
porumbeii le vor manevra singuri, evident involuntar, cînd
vor păși pe un resort, am să vă arăt cum dar nu sînt încă
puse la punct. La etajul I va fi dormitorul, pe două planuri,
cu șipcile acestea pentru dormit puse în așa fel ca nici un
porumbel să nu stea deasupra altuia, înțelegeți, din motive
higienice. Apoi la etajul II, în maximum de liniște, cloci-
toarea. Din fiecare din aceste etaje se poate desface o te-
rasă care stă orizontal prin greutatea porumbelului. Cînd
porumbelul intră sau își ia zborul, se închide automat. Și,
în timp ce explică, ne indică cu o linie părțile respective ale
coliviei, cu seriozitatea unui ghid.
— Fericiți porumbei! exclamă o locatară, de la etajul
I al blocului, care lucrează la o cooperativă dc lenjerie și
e totdeauna foarte amabilă.
— Veți dresa porumbeii pentru toate aceste manevre
sau vă bazați pe inteligența lor naturală ? întreb eu. Dar
bătrinul se face că nu aude ; continuă să caute prin lădița
lui cu scule care pe lîngă ciocan, fel do fel de burghiuri,
de pile, de clește, de șurubelnițe, de șperacle, de chei fran-
ceze, metru de tîmplărie, foarfeci de tăiat via etc, conține
și un număr considerabil de chei de la toate casele unde a
stat înainte de a se muta în bloc, de lacăte ruginite și de-
fecte, de cuie strîmbe și șuruburi de toate mărimile, forai-
băre. belciuge, piroane, agățătoare de cuier, bile de piatră
colorată din acelea cu care se jucau copiii după primul răz-
boi mondial și alte obiecte indefinisabile pc care puștii
blocului, ascunși pe după părinți, le privesc, cu ochii plini
mai mult dc lăcomie decît de curiozitate, neîndrăznind însă
să întindă mîna.
Pe terasele de serviciu și în curte, se face cîte ceva
toată ziua, dar nimeni nu face nimic interesant. Sînt de
pildă vecini care vin să ia apă de la pompă cu căni și cu
găleți. Uneori cîte o găină, din acelea cumpărate de la
piață pentru consum și atașate de cîte o sfoară fixată la
baza terasei de jos, își scurtează sfoara încîlcindu-și-o și se
smucește trasă de un picior emițînd cîrîituri disperate. Sau
motanul negru al felcerului de la demisol întîlnindu-se cu
motanul tigrat al profesoarei de la etaj, pe aceeași stivă de
lemne, se înfurie și mîrîie înfundat ca niște sirene înde-
părtate. Uneori se bat covoare întinse pe grilajele teraselor
și mai totdeauna se întind rufe. Copiii mai mici își îndeasă
capul prin ornamentele de fier forjat ale grilajelor de la
terase și nu-1 mai pot scoate din cauza urechilor. Locatarii
39
blocului sînt în relații bune unul cu altul: o singură dată
a fost un scandal monstru în care s-au strigat epitete cu
glas ridicat de la o extremitate a terasei de la etaj la cea-
laltă extremitate a terasei dc la parter pentru că unul gî-
tuise o pisică ce-i omorîse un iepure dc chinchilla, care tre-
buia să mai crească în vederea unui guler de blană, și
sărise altul, iubitor de animale (care nu era insă proprie-
tarul pisicii și de fapt nu pisica aceea omorise iepurele ci
motanul unui terț, după cum s-a constatat mai tîrziu din
ancheta neoficială deschisă de alți locatari cu dispozițiile
unor copii ce au asistat la scenă). In clipele libere fiecare
își dă cu părerea :
— Ce fel de porumbei aduce ? Poștași ?
— Nu. Din aceia cu cozile in evantai.
— Dar ce face cu ei ? îi taie să-i mămînce ?
— El zice că de frumusețe.
— Dar porumbeii o să se înmulțească. Probabil vrea să-i
vîndă să-și facă un ban. Că am auzit că copiii sînt cam
zgîrciți.
— Are și el pensie. A fost în armată. A luptat în pri-
mul război mondial.
Dar zice că trebuie să dea pensia în casă pentru între-
ținere.
— Nu cred că nu-i lasă nimic. Par oameni cumsecade,
— Vor să-1 desvețe de fumat.
— îi toacă nepotul.
— Și să știți că era cuminte. De cînd a căzut la admi-
tere și s-a împrietenit cu acela lung al lui... știi care, de
pe strada..., care, cu fata aceea, nu a lui cutare, cealaltă
care nu face nimic, bate străzile, mama e croitoreasă ...
— Vă spun eu, mă amestec. în orașul de unde a venit
avea gospodărie cu curte și grădină și avea fel de fel de
animale. Pînă și bufnițe.
— Bufnițe în copaci. Așa sînt și la noi turturele.
— Nu în copaci. Bufnițe proprietate personală. Mi-a
spus Zed. Și o căprioară. Și o cioară dresată. îi plăcea să
aibe menajerie. Conversația deviază ca deobicei :
— Am văzut o broască țestoasă, intervine un copil.
— Unde ai văzut tu broască țestoasă ? La rîu ?
— Nu. Pe stradă. Era pusă pe marginea unui zid. Și a
căzut dincolo în curte.
— Fiindcă ai vrut tu s-o prinzi, și ai împins-o.
Mă duc iar sâ-1 bat la cap.
Cum se vor urca porumbeii de la un etaj la altul ?
— Pe scara interioară. Și îmi arată o scăriță foarte me-
ticulos lucrată, ca pentru o casă de păpuși.
— Dar, cînd vor coborî, nu se vor împiedica în coadă ?
— De ce să se împiedice în coadă ?
— De șipcile scării.
40
— Dacă se împiedică în coadă, n-au decît să zboare.
Aș vrea să-i spun „atunci de ce le-ați mai făcut scară ?“
Dar nu vreau să întind coarda prea mult- Spun dcar :
— Arc să le fie incomod. Și cum el tace, adaog : La
urma urmei de ce trebuie să le fie comod ? Și iar, tare :
— Și când ii aduceți ?
— Cînd termin defintiv, Mîine, pyimîme.
Și, însfîrșit, nu a doua zi ci peste o săptămînă sosesc
porumbeii.
E intr-un amurg, i-a adus de la un vecin în sînul sa-
coului ca pe niște pui, i-a apucat unul cîte unul în palmă
și, cînd le-a dat drumul în cușcă, s-au desfoiat ca niște
crizanteme albe. Sînt din aceia cu coada în evantai, care,
din lipsă de echilibru, au tendința să vină mereu în nas —
unul dintre multele rebuturi ale naturii — ceea ce nu-i
împiedică să fie superbi și înduioșători în albeața imacu-
lată a penajului aerian și a pufului de pe cap și gît, mătă-
sos ca petalele de trandafir.
Deocamdată nu se poate vedea mal mult. Stau toți în
,,sufragerie" blegiți, desrădăcinați și bătrînul trebuie să le
vire mînearea și apa, in niște cutii de conserve, prin ușa
principală, deoarece nici unul n-are aerul că ar vrea să se
miște în vreun fel ca să ajungă din greșeală pe trapele
cc declanșează automat jgheaburile cu apă și grăunțe.
-— Se vor obișnui, se consolează bătrînul.
Porumbeii, însă, nu s-au obișnuit să manevreze nici
unul din dispozitivele calculate cu atita migală de bătrin,
fie că erau deosebit de proști, fie că bătrînul le atribuise
niște reacții pe care aceste păsări nu le au în mod obișnuit.
După cîteva zile a fost nevoit să deschidă terasele, pe care
stupidele păsări nu izbutiseră să le pună in funcțiune sin-
gure șî am asistat la miracolul de a-1 vedea pe unul din ei
apărînd sub cerul liber și privind cu o curiozitate nouă
în jur.
— A ieșit un porumbel 1 a strigat un puști.
— A ieșit un porumbel ! au strigat apoi alții. Și toți
copiii blocului și-au lăsat mingia de fotbal și gălețile cu
nisip, locatara care întindea rufe a aruncat cearceaful îna-
poi în lighean și a început să privească in sus, cel care
meșterea la bicicletă .și-a răzimat-o de zid, apa de la pompă
deborda peste marginile unei gălețî fiindcă femeia rămă-
sese cu ochii pironiți pc cer unde un avion cu reacție lăsa
o dîră subțire de abur alb (asta pentru că nu înțelesese prea
bine ce se intîmplă .și se aștepta să vadă probabil porum-
belul apărut pe cer ca un satelit).
■— Ce s-a întîmplat ? întreabă un locatar ce urcă toc-
mai în acea clipă treptele de la intrarea din stradă ținîn-
du-și bicicleta în aer ca pe un animal apucat de ceafă.
— A ieșit un porumbel, îl informează, țopăind, un copil.
41
Omul arc o privire în sus, nici măcar în direcția cuve-
nită, numai de jumătate și se grăbește să-și reazime bici-
cleta de grilajul terasei, apoi își caută cheile ca să deschidă
ușa apartamentului. Nu toată lumea e dispusă să se ocupe
de fleacuri.
A doua zi porumbelul — acela sau altul — a zburat de
pe terasa coliviei pc balustrada balconului, un altul s-a
urcat pe acoperișul coliviei și un al treilea se învîrtea pe
puntea în chip dc terasă gungurind probabil pentru po-
rumbița care era înăuntru.
-— Ce-o să zică familia cînd s-o întoarce de pe litoral ?
întreabă o locatară de la parter a cărei amabilitate e tot-
deauna amestecată cu o surizătoare maliție, întinde pe sfo-
rile puse in portativ oblic în colțul balconului ei, niște huse
dintr-un in splendid imprimat. Deodată : Fire-ai tu al
dracului să fii1 Acuma am scos-o din cadă, după al cincilea
limpezit. Am pus oțet în apă ca să întăresc culorile,
— Da ? Cu oțet se întăresc culorile ? întreabă cineva.
Am auzit și eu dar nam încercat.
— Trebuie să mă duc acum s-o limpezesc iar, reia ea.
Și se uită cu ciudă spre terasă, Lua-ți-ar dracu fundu ! îi
spune porumbelului ce stă pe marginea terasei eu un aer
inocent.
— Trebuie întors cu coada încoace, îi spun bătrînului,
deoarece murdărește rufele de jos.
— Care rufe ?
— Acelea pe care le-a pus Kati la uscat.
Bătrinul se uită peste balustradă.
— Da, Dc ce nu le duce în pod ?
— Pentru că vara se usucă mai repede afară. Și, în
afară de asta, nu e așa de ușor să urci scările podului cu
coșurile cu rufe ude. Știți ce grele sînt ?!
— Dar ce pot face eu împotriva unor necesități natu-
rale a!e unor animale fără minte ? bombăne el,
*
Cîteva zile mai tîrziu porumbeii ajunseseră să se simtă
cit se poate de la ci acasă în curtea blocului. Nu învățaseră
să pună în funcțiune nici un mecanism și te copleșea mila
cînd îi vedeai zbătîndu-se în zborul de la un etaj la altul,
incomodați cum erau de unghiul scărilor. Poate și din acest
motiv și pentru ca era vară, preferau să stea pe grilajul tera-
sei sau pe^cîriigele puse deasupra ușilor apartamentelor
pentru a se agăța ghivece de flori. Iar terasa se umplea de
găinați și, cînd circulai pe ușă, trebuia să te înarmezi cu
o mătură ca să-i zburătăcești fiindcă numai un „hîșș..
oricît de furios l-ai fi rostit, nu se lăsau convinși. Și pro-
l>abil aveau și un caracter pervers. Gospodinele ii bleste-
mau în fiecare zi și își examinau rufele cu luare aminte
42
cînd le strîngeau de pe frînghii, punîndu-le deoparte în-
tr-un lighean pe cele ce trebuiau limpezite din nou. Ni-
meni nu avea curajul să se plîngă direct, dar tot blocul
mocnea,
— Ce idee ? Să ții in bloc porumbei. Asta poți s-o faci
cînd ai curtea ta,
— Ar trebui să înțeleagă singur, nu să i-o spunem noi-
Terasa noastră începuse să miroase a coteț. Porumbeii
zburau acum peste tot ți le plăcea mai ales să treacă de pe
un acoperiș pe altul traversînd curtea. Zburau, gungureau
și făceau dragoste. Locatarii țineau sfat, uitindu-se chiorîț
peste umăr spre terasa cu colivia și apropiindu-și capetele
ca niște conspiratori. Cineva trebuia să se ducă să i-o spună
dar fiecare se jena, „Am să strig cu odată ața ca pentru
mine“ s-a oferit locatara căreia îi murdăriseră husele, Și,
simulînd că ia apă de la pompă, (deși nu avea nevoie
fiindcă avea la robinet, dar na să facă ți ea ceva care să-i
dea scenei un aer cit mai verosimil am auzit-o, în timp ce
toți locatarii, pe terasele lor, simulau că îți văd de treabă:
— Asta e nemaipomenit, cu porumbeii aceștia I
Am mai așteptat să adauge ceva, ea sau alții, dar n-a
mai spus nimeni nimic. Bă t rinul stătea în ușa bucătăriei
fumînd, ca un fermier după ce și-a terminat strinsul re-
coltei.
— Mai tacă-ți gura, moțato, a bombănit ca pentru sine,
ce, tu n-ai cușcă de găini sub terasă ? Nu-ți place decît ce
se mănincă ...
— Dar murdăresc rufele 1 am sărit eu ...
■— Dar turturelele care stau pe antenele de la televi-
zoare nu murdăresc rufele ?! a bufnit el. De ce neapărat
porumbeii mei ? Dacă nit le place, să-și ducă rufele la pori,
sau să pună acoperiș la curte. Ei drăcia dracului, acum mai
vor să împiedice și păsările să zboare .,,
Nu i-am mai răspuns pentru că de fapt mă pusese intr-o
dilemă, de ce oare pînă atunci nu se plinscsc nimeni că
păsările murdăresc rufele ? Poate, mi-am spus, pentru că
aceasta, chiar dacă se intîmplase, fusese ceva accidental, nu
de fiecare zi cum se intîmpla cu porumbeii care, fiind do-
mestici, aveau un cîmp restrîns de acțiune. Dar, ceea ce le
reproșezi cel mai mult acestui soi de probleme, este mes-
chinăria în care te cufundă. îi dau dracului, mi-am propus,
am să trec pe terasă ca și cînd n-ar fi a mea, am să-mi
petrec viața în casă și în afară de curtea blocului. Nu evi-
tam, însă niciodată să-f spun, cînd il vedeam, fără ciudă dar
și fără amabilitate.
— Vă rog să nu uitați să spălați terasa mea. Au murdă-
rit-o iar porumbeii.
Intr-o noapte, in loc de horcăitul montom al bălrînului,
am auzit prin perete muzică „pop“. Se întorsese Zud, cu
43
mămica și tăticu, de pe litoral, Intr-un răstimp, cînd pro-
gramul de muzică ușoară se terminase și nu se mai auzea
decît vocea unui speacker oarecare, a deslușit vocea bă-
trînului și altele două, dintre care una de femeie, angre-
nate într-o discuție înverșunată.
Ginerele bătrînului a ieșit a doua zi de dimineață pe
terasă, in short și cu torsul gol, foarte bronzat și pătat pe
umeri cu insule roz și cu piei descuamate. A ieșit și Zed,
care acum avea niște țepi pe bărbie, ca un indiciu de băr-
buță, și o bluză albă brodată, tot foarte bronzat și el. Te-
rasa începuse să miroase a alge și nisip încins de soare.
— Ce frumoasă era marea I a exclamat tatăl lui Zed.
Litoralul nostru e o minune. Și ce lume, om în om ! Și ce
de mîncare, toată Constanța mirosea a grătar.
— Dar ce ziceți de surpriză ? Și i-am arătat porumbeii,
care dintr-un motiv oarecare picoteau pe acoperișul coli-
viei ca niște îngeri mahmuri.
Lc-a aruncat o privire scîrbită :
— Am discutat problema cu bătrînul. Mîine voi chema
niște oameni să demonteze porcăria asta. A fost o eroare
a bătrinului pe care i-am demonstrat-o și cred că a înțeles.
A intervenit o voce din curte. Era locatara de la parter
care se pregătea să iese în oraș :
— Bine-ați venit ! Iertați, am auzit, dacă nu mă înșel,
că vreți să demontați colivia ?... Ce păcat. Ne făcea atîta
plăcere să avem și noi niște porumbei în curte... Aveți
un tată socru atît de simpatic și original... Ne distram atit
de bine... E adevărat că murdăreau rufele, dar totuși ți-e
milă cînd te gîndești cît a muncit degeaba.
44
Giga Neagu
Metal de steme
Cîmpiile înaintează-n lumină,
lumina se schimbă in stîncâ,
tâcutâ*t culoarea,
rana uitărilor sinceră încă.
I-am pierdut pe drumuri din memorii,
l-a plins luminarea si fara,
Cerul și norii.
Voievozi și țărani de pămînt.
Cintă-n tulpinile griului, să ne cheme.
Veniri, cu țara in inimi,
Să-i crestăm în 'metalul de steme !
Nocturnă
în noaptea aceasta împart
pedeapsa și vina,
îmi f uge tăcerea
Și-n palme îmi joacă lumina.
Copacii au inima albită cu var
dar noaptea aceasta-i rotundă
și totul se uită
memoria devine mai scundă.
Florile coboară din vise de fluturi
Și cîntâ multicolor.
în noaptea aceasta, iubite,
doar stelele neștiute mai mor.
45
Ignat Bociort
Benedetto Croce
între afirmarea și negarea
progresului literar artistic (I)
Concepțiile filozofice șl estetice ale lui Benedetto Croce s-au
bucurat de un marț prestigiu in rîndurile esteticienilor ți ale
creatorilor de arid din prima Jumătate a secolului nostru, au exer-
citat o incontestabila influentă asupra unei mari părți a intelec-
tualității europene a acestui secol. Dezbaterea multor probleme
esențiale ale esteticii marxiste implică o confruntare cu Crace.
Alături do intuiționismul bergsonian, ideile crocecne despre crearea
ți i’eceptarea operei de artă nu numai că au duș la elaborarea unei
viziuni estetice bazată aproape în exclusivitate pe funcția episte-
mologică a intuiției, ci au furnizat totodată noi argumente pentru
o teorie mai generală a istoriei, în care absolutizarea unicității ți
a individualității fenomenelor a avut drept consecință negarea
generalului ți, prin aceasta, a legităților dezvoltării.
Problema )a cere intenționăm să ne limităm noi, aceea a pro-
gresului litcrar-arlistia în estetica lui Croce, nu s-a bucurat de o
atenție specială din partea acestui critic ți estetician literar, teore-
tician ți istoric ai culturii. In partea teoretică a operei sale Este-
tica privită ca a expresiei pi lingvistică generală sînt formu-
late însă cîteva idei esențiale care permit conturarea concepției lui
Croce despre progresul literar ți artistic. Aceste idei, succint ți
apodictic formuEate, se reîntUneac frecvent în concepțiile estetice
ale unor cercetători de mai lîrziu. In cultura românească, ideile lui
Croce revin nu numai in lucrări apărute în prima Jumătate a seco-
lului nostru, semnate de critici ți esteticieni literari ca Eugen Lovi-
neseu, Paul ZarîfppoJ, Gcorge Călinescu, Tudor Vjanu, ci se întîl-
nesc ți la cercetători din generația mai tînără — N. Manolcscu ți
alții. Faptul că ideile formulate in prima ediție a lucrării lui Croce
continuă să stea la baza multor poziții înlîlnite încă în zilele noa-
stre, inclusiv la unii cercetători marxiști, ne dispensează a urmări
toate nuanțele gîndirii ulterioare ale lui Croce; de altfel gândi-
torul italian nu s-a dezis niciodată de prima Estetica, ci dimpo-
trivă a apreciat ideile fundamentale exprimate la 1901 ca fiind
jaloane ale concepției sale estetice. Studiul amplu ți foarte compe-
tent prin care Mina Fațon deschide traducerea, publicată în urmă
eu doi ani, a Esteticii ne dispensează de asemenea de o privire
asupra întregii concepții croceene privitoare la progresul istoric al
omenirii. în Estetica priuită ca știință o expresiei ți lingvistică
generală sînt cuprinse prind palele idei ale lui Croce cu privire la
46
progresii) literaturii și al artei; în special capitolul /storia litera-
turii ți a artei cuprinde atît contribuția lui Croce la înțelegerea pro-
gresului estetic ai omenirii, cît și contradicțiile concepției sale cu
privire la această problemă esențială a esteticii. Considerăm că
apariția în limba romănă a două lucrări esențiale ale lui Croce —
Estetica și Estetica in nuce constituie pentru cercetarea literară din
țara nojistră un prilej pentru a-și îndrepta atenția și spre această
problemă atît de îndelung și pasionat controversată a esteticii.
Croce privește opera ca un fapt de expresie individuală și
unică, un lot organic, indivizibil în componente, creat pe baza intu-
iției, în afara categoriilor de gen sau specie, în afara oricăror reguli
și norme. Intuiției 1 se recunoaște un rol precumpănitor în întreaga
activitate spirituală a omului. Ea realizează o sinteză unitară a
ceea ce, pe plan obiectiv, este multiplu și divers ; funcția ei este
de a organiza într-un întreg diversitatea haotică a impresiilor și
totodată de a da o formă acestui întreg, de a-1 exprima. Intuiția și
expresia sînt corelative. „Orice intuiție adevărată sau reprezen-
tare este totodată expresie. Ceea ce nu se obiectivează într-o expre-
sie nu e intuiție sau reprezentare, ci senzație și natură. Spiritul nu
intuiește decît făcînd, formtnd, exprimind" >). Atît expresia cît și
intuiția sînt concepute de Croce ca fenomene strict individuale, ca
procese cu caracter de unicat: „Orice expresie este o expresie
unică"*) și „arta e intuiție și intuiția este individualitate, iar indi-
vidualitatea nu se repetă" *).
Mai ales două din ideile promovate de Croce au intrat în pro-
blematica generală a progresului literar-artistic: teoria „ciclurilor
progresive" și teoria unicității absolute, a caracterului integral
i repetabil al creației literare. Aceste teorii se întîlnesc frecvent nu
numai în lucrările care neagă existența progresului literar, ci —
situație aparent paradoxală — și la unii autori care susțin reali-
tatea și posibilitatea acestui progres. în cele ce urmează, ne pro-
punem să înfățișăm, din perspectiva teoriei generale a sistemelor,
cîteva considerații critice cu privire la cele două teze crocecne.
*
îîenedetto Croce admite, în principiu, că orice formă a istoriei
umane are drept bază conceptul de progres1). Respinge concepția
fatalistă a unei evoluții providențiale, prestabilite, leagă progresul
de activitatea umană, observă nelinearitatea progresului, existența
momentelor de regres. Nu-i este străină nici prezența scopului în
activitatea umană, chiar dacă noțiunea de telos nu primește în
estetica sa o funcție metodologică. Astfel, progresul nu e altceva
decît conceptul însuși al activității omenești, care, acționînd asu-
pra materiei oferite de natură, învinge obstacolele și o supune sco-
purilor sale r') ; in primele ediții ale Esteticii. Croce arăta că isto-
ricul unei mișcări sociale „doit connaître la fin ă laquellc ce mou-
vement se răfăre: l'hisloiren d'une nalion en decrira Ies progrăs
et Ies reculs par rapport aux idăals de la civilisation humaine*).
Progresul activității spirituale a omului B. Croce și-l reprezintă
diferit în știință și artă. în .știință am avea a face cu un feno-
men evolutiv, cu un ciclu wuc, cu o evoluție reprezentabilă pe o
dreaptă ascendentă, dar care are și segmente descendente. Aceasta
pentru că știința ar fi opera întregii omeniri, în timp ce arta ar fi
'J Bencdctto Croce. Estetica privită ca știință a expresiei și lingvistică
generată. Teorie fi istorie. Traducere Dumitru Trăitei. Studiu introductiv Nin»
r»țon Editura Univers, 19Î0. p. 82.
’) Ibidem, p. 93.
Ibidem, p. 205.
’t Ib'idem. p. 203.
s) Ibidem,
•) Ct. EstMiaue come Science de 1‘expression et HnguiStiSM confrate,
I. TMorie. II tistoire (Par) Benedclto Croee. Tradiiit sur Ta deuxRmc editiun
italicnnc par Hcnry Bigot, Paris. 1904. p. 129.
47
exclusiv un produs al individualității artistice. Deosebirea pe care
o face între artă $i știință constă în faptul că știinta e „universa-
lul" iar arta c „individualul*'. „La Science est Tuniversel el ses
problemei sont liăs. subordoncs et coordonăs, unifiăs en un vaste
systăme unique, ou probleme d'ensanblc". ’) Distincția lui Croce
nu făcea decit să dea o bază nouă unei vechi prejudecăți. în rea-
litate ți arta ți știința operează cu modele abstracte, cu deosebirea
că, in cazul artei, situația conflictuală a modelului strategic are la
bază în special relațiile interumano, pe cînd în cazul științelor
relațiile sint mult mai diverse. Pentru un biolog sau fizician, afir-
mația -• „știința e universalul" este atacabilă și cu alît mai mult
pentru un sociolog, psiholog sau istoric. Nici măcar relațiile canti-
tative, obiectul celei mai „universale*' științe — matematica — nu
sint universale; relația 2,5x2 de pildă nu arc aplicabilitate în
lumea atomilor sau în cea a cuantelor, căci nu există 2,5 atomi
sau 2,5 cuante *). Apoi, știința nu cercetează numai generalul, iar
generalul șl universalul nu interesează numai știința, ci ți arta ți
metodologia oricărei activități umane. De altfel, precum a arătat
N. Tertulian 5ntr-un studiu asupra relațiilor dintre filozofic șl artă
în cadrul concepției estetice a lui Croce, teoreticianul și criticul
italian a supus unei corecturi, mai tîrziu, definiția sa inițială a
artei ca o cunoaștere a „individualului" opusă cunoașterii „univer-
salului". •) Această conversiune n-a antrenat însă și o reexaminare
a ideilor sale cu privire la progresul estetic al umanității.
în ceea ce privește progresul în artă, Croce distinge un sens
propriu al acestui concept, șl anume progresul estetic, precum și
sensuri improprii ca de pildă; „acumularea mereu crescîndă a
cunoștințelor noastre istorice, care ne fac să simpatizăm cu pro-
dusele artistice ale tuturor popoarelor și ale tuturor timpurilor și
care (...} ne lărgește gustul" i*1) sau „o mai marc abundență de insti-
tuții artistice și 0 mai mică cantitate de opere imperfecte sau de
calitate scăzută sau, în sfîrșit, un grad mai înalt de complexi-
tate și rafinament artistic ce se observă în arta popoarelor civili-
zate în comparație cu producțiile artistice ale popoarelor primitive.
Progresul estetic al literaturii ți artei, singurul care interesează
In fond discuția, există, în concepția lui Croce, doar în cadrul unor
cicluri progresive, fiecare ciclu avlnd o problemă proprie și fiind
progresiv numai în raport cu această problemă: „L'hisloire des
productions esthetiques pr^sente, sans doute, des cycles propressifs,
mais chacun avee son propre probleme, ct progressif seulement par
rapport â ce probleme.17) Prin „cicluri progresive" sau „serii" în
istoria artei trebuie să înțelegem perioade de obicei nu prea întinse
caracterizate printr-o anumită unitate artistică, o etapă în care se
pot urmări tendințe specifice, îneepînd cu faza lor inițială, pînă la
deplina maturitate, Asemenea „cicluri", citate de Croce și luate
ca exemple pentru argumentația sa, se întîlnesc de pildă în litera-
tura italiană de la autorii de „viziuni" și „miracole" din evul mediu
pînă la Dante, în literatura engleză din perioada elisabetană de la
autorii mărunți, care fac începutul acestei perioade, pînă ia
t) Ibidcm, p. 13L	,, ,
*} Cf. S. M. S*]in1in. Cibcractua ți slcra ci dc aptica!<c Un) Problemele
teoretice «Ic dbernelicii, Bue.. 1963, p. 7.
’} N. Terlnliin, ouroducav (1. Benedetlo Croce sau despre raporțu,
rila dintre estetică si lilozoite. 2 Benedetto Croce sl problema □ iilonomitl esteti.
:ulu| Tei : Bencdeito Croce. Breviar de citctici. prletica In mite Traducerea lucră-
rii, Fngen Costeicu. Editura științifică, Buc., 1971, p. 43,
w) jbirtem, p. 20?.
“) ibidem, p. 20S.	,
1,J Ibidem. p. lâl. Ulterior, a II emaila devine mal puțin «ateBorieiJ. Astid
!n ediția romineasci citim: „Cel >npl|, șl Operînd tntructtvn CU generalizSd ți
□ hstrscpum. se poate admite cil Istoria produselor esleltee prezente (?) repre
ziniș cicluri progresive, dar fiecare cu propria lui problema și progresiv numai
In raport eu acea problemă" (p, K61-
48
Shakespeare, in literatura germană de la autorii din perioada Sturm
unii Drang pînă la Werther și Faust.
Nu considerăm necesară o incursiune in istoria teoriei progre-
sului in cicluri al omenirii. Idcea progresului literar-arlistic în
cadrul seriilor istorice este o cucerire de bun simt a teoriei artei.
Literatura oricărui popor confirmă faptul că de la originile ei pînă
la marii clasici pe care i-a dat într-o anumită perioadă, se poate
vorbi de un progres estetic. Pentru Croce însă progresul încetează
definitiv o dală cu scriitorul la care materialul afectiv ce stă la
baza „ciclului" a dobîndit expresia artistică maximă. După un ast-
fel de scriitor, competiția în prelucrarea materialului dispare, cic-
lul este încheiat, începe regresul, epigonismuJ. Prelucrarea mate-
rialului cavaleresc, arată el, a înregistrat un progres de la Puici
la Ariosto. După Ariosto, a urmat decadenții, iar progresul va re-
începe o dală cu un nou ciclu : Cervantes. In termenii teoriei siste-
melor, această concepție s-ar putea caracteriza în modul următor:
Croce privește „ciclurile" ca sisteme închise ; activitatea artistică
se desfășoară, in cadrul fiecărui ciclu, pc baza unui model abstract
propriu ; la început acest model este neoplimat, dar prin practica
socială se optimează datorită talentelor individuale. Optimarea
modelului nu este un proces care continuă la infinit, din cauză că
materia care stă la baza ciclului „se epuizează-, autorii nu mai au
nimic de spus: „Și în ce a constat decadența generală a literaturii
italiene la sfîrșitul secolului al XVI-lea dacă nu în faptul de a nu
fi mai avut altceva de spus ți de a fi repetat, exagerînd, motivele
deja găsite ?“ ■’) O dată ce sistemului respectiv i s-a luat tot ce
putea să ofere, el ți-a încheiat rolul istoric, dezvoltarea pe care i-o
îngăduiau datele sale obiective a atins „măsura firească", precum
afirmase ți Aristolel despre tragedia antică din perioada clasicis-
mului grec. După acest punct, sistemul încetează de a mai evolua
ascendent, urmează decadența.
Trebuie să observăm că o atare dinamică este atestată de evo-
luția fiecărui individ, a fiecărui sistem biologic în general, precum
ți de evoluția unor școli sau curente literare privite ca momente
individuale în istoria culturii ; este evoluția specifică oricărui sis-
tem închis, izolat, Dar sistemele reale nu sînt sisteme închise, ci
au numeroase conexiuni pe orizontală și pe verticală; oriee sistem
individual aparține unui suprasislem, are deci o latură generală și,
ca atare, poate fi privit de către cercetător atît din perspectiva
individualului, cit și din aceea a generalului, în funcție de scopu-
rile cercetării. Evoluția unui om de ia naștere pînă la moarte ne
poate dezvălui un destin individual, dar este insuficientă pentru a
sesiza evoluția speciei.
Din argumentația lui Croce se desprinde încă o dată ideea
importantă că modelul artistic fundamental al fiecărei epoci, dacă
este realizat cu deosebit talent, satisface nevoile spirituale ale epo-
cii respective. Trebuie să observăm însă eă apariția unei noi ori-
entări artistice, inclusiv a interesului pentru o nouă materie lite-
rară, nu este urmarea doar a faptului că vechea materie a fost
„epuizată". „Seriile" literare nu apar și nu dispar din considerente
pur literare. Legile artei nu funcționează independent de legile
mai generale, supraordonate, ale societății. Cervantes a apărut nu
pentru că Ariosto ar fi epuizat materialul cavaleresc, ei pentru că
apăruse o nouă clasă, cu o nouă atitudine față de viață, inclusiv
față de artă și față de materialul cavaleresc. Un fenomen real
devine fenomen artistic totdeauna doar printr-o anumită relație a
omului față de acest fenomen. Relațiile posibile sînt însă foarte
multe și fiecare din ele implică o altă atitudine umană. Opere cu
material „cavaleresc" țînt posibile oricînd, în principiu, dar diferit
orientate. Numai perspectiva istorică și sociologică arată de ce atitu-
’•> Ibidrm p 2W.
4 — Oriwi
49
dinea cervantescă față de materia cavaleresc^ nu a apărut mai
de vreme sau mai tîrziu. Nu scriitorul sau „materialul" artistic
direcționează evoluția literaturii; rolul de reglator în artă, ca ți
în alte domenii de activitate umană, îl are interesul colectivității,
idealul social și estetic al acesteia. Datorită interesului social pen-
tru anumite teme ți motive, dintr-o perspectivă istoricește determi-
nată, acestea cunosc o tratare în care talentele epocii respective
excelează, și, în măsura în care mai tlrziu interesul social se în-
dreaptă spre alte teme, legate de alte idealuri estetice, dispare ți
interestul artiștilor pentru tratarea temelor de alătădată, astfel încît
operele carc întruchipează în forma cea mai înaltă idealurile este-
tice ale unei lumi trecute rămîn totodată exemple „inimitabile",
„neîntrecute*. Dar ele sînt „modelele eterne" ale genului lor, adică
ale realizării unui anumit model de epocă, nu ale artei în general.
Concluzia la căit Croce ar fi fost îndreptățit era aceea că orice
capodoperă este rezultatul activității creatoare a unui geniu apli-
cată unui anumit model abstract de epocă. Ceea ce se poate com-
para este modelul artistic abstract pe baza căruia a creat fiecare
artist.
Din conceptul dc model artistic abstract, Croce a intuit doar
elementul materie a artei, tematica, motivele, ți, în mod consecvent
logic, a admis posibilitatea comparării între ei a scriitorilor care
și-au propus prelucrarea „aceluiași material," deci posibilitatea de
a stabili, pe această bază, un progres estetic în cadrul unui „ciclu",
Cînd este vorba însă de scriitori care n-au pornit de la același
material, cum este cazul scriitorilor ce reprezintă orientări artis-
tice foarte diferite, momente istorice diverse în evoluția umanității,
atunci lipsește, după el, baza comună a oricărei comparații între
ei: „Cum să facem deci comparații acolo unde termenul comun
lipsește ?“ H). Croce ar fi fost îndreptățit să conchidă doar că în
aceste cazuri nu vede posibilitatea dc a dovedi existența vreunui
progres. Ca ți mulți alții mai tîrziu însă, el deduce inexistența pro-
gresului însuși — un exemplu tipic pentru mecanismul prin care
deficiențele de metodă duc spre concluzii agnostice : .Acolo unde
materia nu e aceeași nu există ciclu progresiv. Nici Shakespeare
n-a progresat față de Dante, nici Goethe față de Shakespeare; ci
Dante față de autorii medievali de viziuni ți Shakespeare față de
dramaturgii perioadei elisabetane, iar Goethe cu Wertber și cu pri-
mul Faust față de scriitorii Sturm und Drang-nlui" 1&), după care,
în edițiile de mai tirziu, Croce adaugă faptul că acest mod de a
prezenta istoria poeziei și a artei poartă în sine „ceva abstract",
are o „valoare pur practică și nu riguros filozofică", deoarece indi-
vizii, ca și diferitele momente ale vieții lor spirituale cuprind lumi
incomparabile între ele. în realitate, fraza de mai sus, ades citată
de către adepții poziției sceptice cu privire la progresul literar-ar-
tistic, cuprinde o contribuție a lui Croce la înțelegerea dinamicii
fenomenului artistic în anumite sintagme istorice, dar exprimă tot-
odată și eșecul său în abordarea progresului estetic în istoria artis-
tică a umanității.
în măsura în care a intuit un element al modelului abstract al
acestei farme de activitate umană care este activitatea Jiterar-aris-
tică, Croce a sesizat ți caracterul cumulativ al experienței literare
și s-a orientat spre praxisul artistic pentru a descoperi premize ale
realizării structurilor artistice superior funcționale, respectiv a mor
valori estetice superioare. Dar, reducînd structura modelului aris-
lic abstract la „materie", la „problemă", el n-a putut sesiza progre-
sele realizate în optimarea celorlalți constituent ai operei literare.
Croce vorbește de un „criteriu al progresului în istoria artistică ți
«i Ibidem, p. 207.
n) Ibidem, p. 206.
50

literală" t«) ți sesizează cele două aspecte — obiectiv ți subiectiv
— care intervin în aprecierea progresului: „Ce concept du progres,
c’est ă dire dc Factivită humaine appliquăe 6 une matiere donnăe,
est le point de vue de l'historien de Fhumanită {,..) L'historien
d’une mouvement social doit connaître la fin â laquelle ce mouve-
mont ce refere" t7). Dar el nu verifică funcționalitatea criteriului
pe care 11 propune. Unitatea de materie nu este un element comun
oricărui „ciclu progresiv", de orice natură ți dimensiune, identifi-
cabil în istoria culturii. Nimeni nu va nega faptul că Renașterea
italiană reprezintă un „ciclu progresiv". îricercînd însă un răspuns
la întrebarea dacă Rafael și Tizian reprezintă sau nu un progres
în comparație cu Giotto, marele pictor al Renașterii timpurii, Croce
ajunge la concluzia că nu se pot stabili, în cazul de față, compa-
rații. Nu se poate afirma, spune el, că Giotto ar constitui copilăria
artei italiene, iar pictura secolului al XV-lea și al XVI-lea ar re-
prezenta faza ei de maturitate. Giotto a fost perfect și desăvlrșit
in cadrul materiei sentimentale pe care a prelucrat-o. Desigur —
arată în continuare Croce — Giotto n-ar fi fost în stare să deseneze
un corp ca Rafael sau să-i dea un colorit pe măsura lui Tizian, dar
nici aceștia n-ar fi fost în stare să creeze, cu același succes ca și
Giotto, unele din tablourile acestuia. Spiritul lui Giotto n-a fost
atras spre frumusețea corpului omenesc, din care Renașterea a
făcut un obiect de studiu, iar Rafael și Tizian au încetat a se inte-
resa de motivele secolelor al XlII-lea și al XlV-lea. Observația
este, desigur justificată, dar ea ne arată incă o dată că sfera de
aplicare a „criteriului progresului" stabilit de Croce s-ar reduce —
dacă cineva ar încerca să utilizeze acest criteriu — la ciclurile care
au „același" material (Prin materie în artă, Croce înțelegea mai
ales materialul afectiv individual — sentimente, idealuri, dorințe;
conceptul marxist de materie a artei — pe care îl utilizăm — cu-
prinde în primul rînd materialul social-istoric al artei). In realitate
materia artei nu poate servi drept cheie pentru sesizarea progre-
sului artistic, drept criteriu de progres din multe motive: 1) Pe
baza unui asemenea criteriu nu am putea distinge diferitele valori
realizate in cadrul aceluiași ciclu istoric. Cum am putea aplica
acest criteriu pentru a dovedi superioritatea lui Shakespeare față
de scriitorii anteriori din epoca elisabetană ? Este evident că pen-
tru a stabili atari deosebiri va trebui să recurgem la alte criterii,
in cadrul ciclului, de dată ce „materia", „problema", sînt comune
întregului ciclu. 2) Pornind de la un anumit material artistic se
pot naște producții epigonice în oricare din momentele spiralei as-
cendente a progresului, nu numai după ce a apărut artistul genial
carc a încheiat „ciclul progresiv" : epigoni a avut, în literatura
românească, de pildă, nu numai Eminescu, cu care „ciclul" crocean
s-ar încheia, ci ți Alecsandri, care s-ar afla £ntr-o fază de început
a acestui ciclu. „Materialul artei", poate fi oricînd prelucrat în mod
creator sau în mod cpigonic, după cum poate servi ca bază pentru
numeroase producții situate „pe orizontală", între care nu se pot
stabili numaidecît punctele de regres ori progres. 3) Există un bogat
material de idei și sentimente, a cărui valabilitate ți actualitate se
mențin de-a lungul veacurilor. Este vorba de așa-zisele „teme
eterne", ca dragostea, viața și moartea, fericirea etc, Aceste teme
gcneral-umane oferă o „unitate de materie" artiștilor de-a lungul
mai multor epoci. Există oare, după Croce, un progres în tratarea
acestui „material" ? Dacă literatura nu cunoaște un progres în tra-
tarea acestor teme, atunci însemnează că unitatea materialului de
prelucrat se dovedește insuficientă pentru a da dinamicii fenome-
nului literar un sens progresiv ; dacă literatura cunoaște un pro-
gres în aceste cazuri, atunci teoria ciclurilor progresive a lui Croce
duce în fend la ideea progresului peste epoci, adică la concluzia
că. cel puțin din acest punct de vedere, există un progres general
al artei umanității, in contradicție cu concluzia lui Croce. 4} în
fond nu există In artă o .^ceeași problemă", un „același material"
utilizat de doi sau mai mulți artiști. Materialul este și totodată nu
este același. Materialul a doi scriitori, aricit de îndepărtați în spa-
țiu ți timp ți oricît de diferiți între ei, conține anumite invariante
ale substanței umane a literaturii, după cum materialul a doi scrii-
tori oricît de apropiați sau chiar a două opere ale aceluiași scriitor
este de fiecare dată altul, și firesc fir fi fost că H Croce să se
oprească la acest fapt, de dală ce a pus la baza esteticii sale sin-
gularitatea. unicitatea operei ți a individualității artistice.
Desigur materialul cu care operează scriitorul, artistul în gene-
ral, interesează progresul literar-artistic, Dar pentru a înțelege acest
fapt trebuie să privim materialul artei în cadrul structurilor artis-
tice la care participă, să urmărim în ce măsură un anumit material
este apt a conferi unei structuri literare o funcționalitate superi-
oară în raport cu un altul. Materialul artistic se poate distinge
prin actualitate ți importanță prin extensiune, profunzime, opu-
lență, sau {dacă dăm acum materiei un sens concret, străin esteticii
croceene} prin acele însoțiri inerente, specifice, care ne fac să pre-
țuim aurul, diamantele, marmora mai mult decît lemnul, piatra sau
lutul.
Este evident că criteriul progresului, propus de Croce, nu izvo-
răște dintr-o analiză a structurii dinamice a fenomenului artistic,
ci din încercarea de a căuta o explicație pentru cazurile în care
progresul estetic, sesizabil intuitiv, nu poate fi teoretic contestat.
52
orientări
Andrei A, Lillîn
Despre unele încercări
în occident de a determina
relevanța socială a artei
Contemporaneitatea noastră este deosebit tic sensibilă fată de
curente ți medii. Dacă in secolul trecui cultura umană se dcsăvirțea
încă pe baza unor elemente preponderent vizuale, cu marea revo-
luție tehnică din anii '20. marcată dc începu tul emisiunilor radio-
fonice, reușita imprimărilor electrod iu amice ale vocii umane ți dc
analiza fenomenului de redundant** clementele vizuale au fost tot
mal concurate dc cele auditive, ca, după progresul impetuos al fil-
mului sonor ți al televiziunii. cele două sisteme principale dc sem-
nalizare — ce! optic ți cel auditiv — să se concureze uneori insi-
dios, nu însă fără sortii unor sinteze valoric superioare, prin care
mijloacele comunicării intern mani: în totalitatea lor să fie împros-
pâtate ți înnoite în sensul unei eficiente mărite.
tocă din primele decenii ale veacului, ostenind asupra proble-
maticii bogate in implicații a lumii sunetelor, savantul austriac
Hans Kăyșer a procedat ia o netă distincție între o viziune a lumii,
buzată pe elementele simțului optic ți tactil, pc de o parte, ți o
viziune a lumii care se sprijin* pe datele simțului auditiv, pe de
altă parte. Viziunea „haplică" ți viziunea „acustică* nu sc con-
Ctirează Insă ți în legitățile ultime, după cum subliniază același.
Natura sunetului, științific analizabilă, ne relevă serii progresive
aigebric-aritmelke ți geometrice, pe care Haos Kayser, în urma
unor investigații comparative îndelungate, le-a putut identifica cit
valoare de legi constitutive imuabile atît în structurile lumii anor-
ganice cît ți a celei organice. Vum reveni cu altă ocazie mai detailat
asupra acestor investigații. Deocamdată subliniem numai că le con-
siderăm reprezentative mai ales pentru sensibilitatea omului con-
temporan, expus bombardamentului crc&cînd al diferitelor medii
de masă — în anii investigațiilor lui H. Kayser încă de ordin pre-
ponderent auditiv, mai apoi, după ofensiva filmului sonor și a
televiziunii, cu tendință crescîndă spre explorarea unor sinteze
audjp-vizuale posibile, de relevanță majoră. Bineînțeles, ceea ce în
53
acest regim de sensibilizare se schimbă sub ochii noștri, făcînd
problematice unele scheme intelectuale tradiționale, printre care
în primul rînd cele privind atitudinea maselor largi față de cul-
tură, este în ultima analiză dinamizat și de alțl variați factori:
demografici, sociali și axiologici, ajunși la deplină eficiență de abia
în a doua jumătate a secolului nostru, A le ignora ar însemna
să ne ascundem față do problematica esențială, teoretică ți prac-
tică, a culturii în contemporaneitatea noastră : problematica secu-
larizării sale crescînde într-un regim al „drepturilor egale“ la
cultură, la ordinea zilei azi pretutindeni, unde omul in lupta pen-
tru afirmarea sa plenară trece dincolo de îngrădirile artificiale ale
unui exclusivism care, treptat, treptat, în istoria ultimelor două
milenii, a încercat să se justifice invocind cind unele criterii spiritu-
ale, cînd social-privative, revenind unei clase sau tagme privilegiate.
De altfel, însăși evoluția semantică a termenului „cultură" este im-
pregnată de acest proces de justificare exclusivistă. Reducîndu-se la
radicalul verbal col- pe care latinii l-au folosit mai ales cu urmă-
toarele trei accepțiuni principale: „agrum colere": a lucra pă-
mîntul, „iustitiam colere" : a face dreptate și „aras colere": a
respecta altarul, respectiv sacerdoți! și zeii, termenul cultură,
intr-o societate închisă, se saturează de sensuri care însumează
în sfera radicalului atit membrii socetățli; „incolae", pseudoiden-
tic cu „cjves": cetățeni, ca și habitudinile lor: „cultura agri,
vitis" : munca cîmpului ți creșterea viței de vie, respectiv „cul-
tura animi": educație, înțelepciune populară. Ulterior, sub in-
fluența energică a monahilor creștini, care, față de diferitele se-
minții germanice, hunice, avare, slave ți turco-tătare din perioada
migrațiunilor, concomitent cu propagarea noii legi au știut să
transmită celor statorniciți ți valorile civilizatorice ale popoarelor
vechi din bazinul mediteranian, sfera noțională a termenului cul-
tură s-a fixat îndeosebi în jurul a două accepțiuni fundamentale :
„cultura unius del“ : religia creștină ți „culturae ratio"". înțelească
și ca „omnes cullurae", 1n sens de „bildunga" din vechea germană
superioară : formație intelectuală și sufletească, accepțiune dedusă
de altfel după modelul latin, termenul german avînd la originea
sa un radical bil- : „potrivit11, „convenabil", „mulțumind norma
etică". In felul acesta termenul „cultură" circulă în limbile apu-
sene azi cu următoarele accepțiuni principale : „stare spirituală
îmbogățită prin variate cunoștințe", „totalitatea valorilor spiritu-
ale. artistice și morale ale unui popor", „educație morală, pe de
o parte, educație fizică, pe de altă parte". Este firesc deci că într-o
fază de evoluție a relațiilor sociale din lumea apuseană ca cea dc
azi, caracterizată prin ofensiva impetuoasă a mediilor de masă
asupra conștiințelor /„lavație de creier"/, relația omului față de
valorile majore ale culturii să fie din ce în ce mal dinamică, iar
atitudinile din cele mai variate — fapte pe lingă care știința șl
literatura contemporană nu pot să treacă fără a le acorda atenția
cuvenită.
Preocupările în estetica apuseană contemporană de a releva
funcțiile sociale ale artei sînt numeroase și concludente mai ales
în raport cu transformările dinamice de după cel de-al doilea
război mondial. în ciuda unui reviriment la suprafață dc
la începutul anilor '60 — economia politică și sociologia ți-au
îmbogățit prin el terminologia .vorbind de „societate de con-
sum", „management", „tehnocrație", „establishment" etc., dar și
de „contestalare", „recesiune" — structurile în intimitatea lor se
dovedesc a fl nu mai puțin inconsistente decît înainte de cel de-a!
doilea război mondial, unele răbufniri anarhice ca cele din mai 1968
din Franța punînd în pericol, după spusele deputatului de atunci
Georges Fompidou, „notre civilisation elle-mcme" /Le Monde din 16
mai 1968, p. 2/. Din păcate, rădăcinile istorice — atît cele apropiate
cît și cele îndepărtate — nu sînt prin aceste luări de poziție desve-
54
lite. Comparația evenimentelor cu „perioada disperării" din seco-
lul XV", martora prăbușirii structurilor feudale din evul mediu"
— proces care la fel s-a bucurat de participarea studenților de la
Sorbonnc — sînt sugestive, dar ele se rezumă la o reminiscență
istorică Și in cazul acestei explicații, metafora — fi-
delă funcției sale extensive — în loe să pună degetul pe
rană, trece peste ea cu un gest taumatiirgic. Or, vremea vinde-
cărilor prin dcscintcce este de mult a trecutului. In schimb, va-
rietatea luărilor de poziție față de evenimentele citate /din care
aci recapitulăm numai o mică parte/, ne învață că în lămurirea
oricărui fapt de viață explicațiile dintr-o mișcare de condei sînt
deobște neconcludente adevărul științific cerind un efort în plus.
Spre aceasta, de altfel, converg toate rezultatele obținute de oame-
nii de știință din ultimele decenii in istorie, etnologie, psihologic,
lingvistică, cibernetică etc., fără de contribuția cărora azi nu este
posibilă nici lămurirea suficientă a fenomenelor investigate de
estetică. De altfel, spiritul critic în lumea contemporană a înțeles
de mult situația ți, în consecință din normativă, estetica a devenit
rînd pe rînd descriptivă, psihologică, genetică și fenomenologică,
inclinind in ultima instanță spre un pluralism pronunțat în expli-
carea fenomenului artistic. Cu alte cuvinte, în mediul intelectual
al științei contemporane, ta definirea căruia au contribuit in egală
măsură uriașul avlnt al științelor istorice, impulsionat de desco-
peririle epocale ale lui H. Schliemann și A, J, Evans privind pro-
toistoria culturilor mediteraniene, ale lui X G. Frazer și L, Fro-
benlus, lămurind bazele etnografice ale motivelor de mare circu-
lație, ale lui S. Frcud, C. G. Jung și IC. Ker£nyi din domeniul
psihologiei abisale sau ale lui P. Wiener, dezvelind mecanismul ma-
terial al comunicării, explicația artei ca fenomen de viață cerc
să rezulte din înscrierea ei intr-un context cît mai vast, core^pun-
zînd'poziției pc care arta o ocupă din vremuri imemorabile printre
celelalte moduri do manifestare ale spiritului creator uman. în
acest sens trebuie ținut seama atît de faptul că procesul creației
artistice ca orice disciplină lăuntrică cu multe necunoscute nu de-
curge după un număr limitat dc relații statornice ți, în consecință,
el nu poate fi înscris într-o formulă unică, oricîtă preciziune s-ar
obține azi-mîinc in determinarea sa, cît și de condițiile dc recep-
tare ale operei de artă. în ambele direcții, repetăm, este nevoie
dc multă muncă, atenție și perspicacitate. Mai ales problema core-
lației multilaterale între opera de artă și societate cere în condițiile
actuale un uriaș spor dc investigație. Ar fi, de pildă, cu totul fals
să se expedieze problema în sensul antitezei trecut-viitor. Dacă,
bunăoară, Jean-Paul Weber, magistralul interpret al Iui Stendhal,
subliniază la un moment dat: „critica tradițională reprezintă tre-
cutul, anecdota, reducția la dcnominatorul comun ; eu reprezint
viitorul, psihologia adîncurilor. originalitatea fiecărui autor ; ci
cercetează impersonalul, eu dimpotrivă discern personalitatea",
unghiul său dc vedere este îndreptat fără doar și poate asupra
unor straturi de loc neglijabile ale creației artistice ; nu-i scapă oare
In schimb o scamă dc amănunte aparent marginale, încolo insă de
loc neimportante, dacă Ic privim mai dc aproape, ca de pildă
comportamentul personalității creatoare cu deosebită privire ia ne-
cesitățile artistice ale societății, tn. care artistul trăiește și pentru
care creează ? Mai mult, psihologia modernă operînd curenț cu
conceptul „necesității inconștiente" care, precum se știe, colabo-
rează în genere în mod constant și nedeliberut la determinarea
și reliefarea comportamentului uman, domeniile tematicei lite-
rare — Spre a ne opri numai la una din problemele investigate
de Jean-Paul Weber — pot fi ele pozitivate la fel ca datele știin-
țelor exacte? Credem că nu ! Ceea ce mi înseamnă o pledoarie in
plus pentru inefabilul operei de artă cu elementul ei esențial.
Cadența argumentației noastre este determinată de un alt adevăr
55

ți cu alte urmări: corespondențele intime ca ți legăturile orga-
nice mai mult sau mai puțin trainice între diferitele niveluri
ale operei dc artă fiind reale, de identificarea lor atentă ți
exactă depinde însuți destinul criticii. Avertisment? Cui ți de
ce, atîta timp cît critica tinde să devină tot mai mult o artă a
reflexiei perpetuate. Pericolul, după noi, se ascunde însă toCmăi
aci, în aceasta tendință cvietistă dc a reflecta, fără a decanta
sistematic valoarea operei din perspectiva valabilității sale sociale.
Căci de abia prin relevarea corelației Intre opera de artă ți socie-
tate i se lămuresc în adtncime nivelele de semnificație, frumosul
intrinsec, mesajul, Căci, Intr-un cuvînt, oHcît dc „autonomă*1 s-ar
prezenta o operă de artă, ea servește totdeauna, fără să vrea, pe
lingă esteticul, st eticul ți socialul.
Plastic în creațiile sale, geniul limbilor indoeuropene a intuit
din timpurile cele mai vechi tripla orientare a operei de artă.
Astfel termenul „genesis" ; facere, se trage de la același radical
— gn — ca „gignomai" ; a deveni. De la un aorist al aceluiași
radical derivă, după A. Mcillct, mai departe, în afară de deriva-
tele înrudite sanscrite, slave, germanice ți latine, substantivul
„genius" ; putere creatoare, adjectivul „navus" : energic, ager,
deștept, ți verbul „narrare“ : a spune, a povesti. Altfel zis, radicalul
—gn— ajunge să exprime puterea creatoare ți produsul ei, fizic
ți spiritual, sub indiferent care formă, legîndu-le dc univers /„na-
tura"/, de loc /romanii ridică „geniului local" altare/ ți de obște
/„gens" ; bănățeanul „tot natu“ păstrat pînă în zilele noastre/.
Este limpede deci că ți filozofii greci, scrutînd de la primele în-
ceputuri cauza originară a lumii, au ajuns încă prin Hcrațljt la
adevărul : „ethos anttirdpo daimon" : „individualitatea este des-
tinul omului", statornicind între individualitate și rațiunea univer-
sală raporturile unei bipolarități de eficiență socială general
valabilă, Sau după HippOlytos IX, 9; „Hcraclit susține că universul
este indivizibil: împărțit, neîmpărțit, devenit, nedevenit, muri-
tor, nemuritor, logos, con, tată, fiu, zeu ți dreptate", sulta anti-
tezelor din acest text volt obscur sugerînd tocmai dialectica vieții
înlr-un cadru de totdeauna, unic ți același, pc care rațiunea umană
în actul cunoașterii dc sine /fr. 10/ și-1 relevă ca spornicul logos;
„fel de a fi", „legea unității", „supremă înțelepciune". De aici pînă
Iu principiul katharsisului, formulat de Aristolel calea este deter-
minată dc evoluția marei artc epice, lirice ți dramatice a Greciei
ontice, profund ancorată în structurile sociale ale cetății antice.
Dacă această artă și-a păstrat actualitatea pină în zilele noastre,
faptul se dalorcște in primul r1nd împrejurării, după cum a ară-
tat-o K. Marx, că ca a fost expresia unui popor „naiv și normal".
Naiv în acest loc însemnează neînsirăinat, normal .fiind sieși normă
de conduită. în felul acesta, aria Greciei antice — a unei lumi
necvoluatc din punct dc vedere tehnic ce nu se mai poale în-
toarce — SC instaurează în evoluția spiritului uman ca un popas
de valoare canonică, iar estetica de azi trebuie să se pătrundă
neobosit de exemplul ci. în carv individualul și socialul, proble-
mele vieții și mesajul, pathosul suferinței ți euforia katharsisului
s-au relevat obțtei înlr-o unitate supremă ți indisolubilă.
Succesul răsunător al lui Sofocle pe scena franceză contem-
porană nu este deci Intimplător. Antfgona ți Eledrct devin în pre-
zența unui public cu caracteristici specific contestatare, teatru, viu.
în acest sens, cucerirea metodică de către regie a semnificațiilor
incifrate diferitelor nivele ale textului, a bogatei game de sen-
timente ca și a subtilității de gîndire, se desăvârșește pe baza
tuturor datelor pe care arheologia modernă, istoria socială, isto-
ria filozofici și a religiilor, psihanaliza și teoria comunicației le-au
asigurat cunoașterii acestui veac. Maximalizarea efectului, în con-
56
seclnta, este cit se poate dc bine slujit! Ațadiir, chiar ți dacă
textul Eleclref n-ar fi fost remodeiat de fannls Ritsos, trasedla
sufoclcană, prin interpretarea regizorală pluridisciplinară, ope-
ratoare și prospectivă, a lui Antoinc Viteji ar putea fi privită ca
aparlinînd cu exclusivitate generației noastre.
Fără îndoială, acest gen de spectacole realizează totodEită ți o
restaurare sui peneris a raportului între dalele lumii vizuale și
lumii auditive. Este adevărat, tentativele acestei restaurări pe
scenă nu sînt tocmai noi. Totuși, dacă „opera totală“ /Gesaml-
kunstwerk"/, spre care în secolul trecut romanticul Wagnw tindea
programatic, s-a realizat mai a ies în sensul unei sinteze descrip-
liv-ilustnitivc a conținutului psihologic /tehnica leilmotiviiltii în-
ceptnd din Lolienpri», dezagregarea armoniei romantice în Tristan.
honiofonia simbolică a corurilor din Parsifal au slujit-o în mare
măsură/, acuma, printr-o optimizare funcțională a componentelor
statice ți dinamice ale spectacolului, inclusiv „interpretarea"
dramatică a textului, s-a ajuns la un nou tip de spectacol to-
tal — calitativ diferit de formula tot mai problematică azi a
dramei per mustea, fie ca dc tip rinasccntist, fie de tip clasico-ro-
mantic. Să adăugăm in sflrțil, că prin această nouă formulă în-
cercările contemporane din occident de a determina relevanța
socială a artei nu depășit in mod esențial proporțiile unei politi-
zări dc suprafață ți cu orice preț ?
57
cronica literară
Eugen Todoran
Ov. S. Crohmălniceanu:
„Expresionismul
în literatura română“
Cartea este i?» intenția autorului o încercare du schițare a unor
aspecte expresioniste, care n-au putut constitui nici un curent ți
nici o mișcare In literatura română, deși expresionismul a fost un
moment important de confluență In constituirea Spiritului modern
al literaturii române, la Jormele specifice lui nderind unii din htarii
scriitori ai literaturii noastre dintre cele două războaie.
Recunoaștem ca o calitate esențială a curții tocmai prezentarea
Întregii mijcflri expresioniste in literatura Europeană, delimitarea
diverselor ei aspecte ți identificarea lor in literatura română, eu
scopul mărturisit al 'autorului de a arăta că expresionismul ia stir-
nit un interes ce merge dincolo dc imitație sau simplă influentă.
O corectare a studiilor lui E. Lovinescu fi G. Călinescu se face in
acest fel, pe bună dreptate, ținlndu-se scama de formele foarte va-
riate fi uneori fundamentale in care expresionistul apare in lite-
ratura română.
Pentru reconsiderarea istorică n problemei sint prezentate mo-
mentele receptării curentului in studiile mai vechi, contemporana
cu el, revistele literare ale timpului, germane fi române. Mediul
intelectualității germane din Transilvania ți Bucovina a ajutat
simțitor pe scriitorii români să descopere expresionismul, teoretizat
ca mișcare in reviste ca „Ideea Europeană" fi „Gindirea" de scriitori
ca T. Vianu, fi I- Blaga, urmați de mui/i alt ii. De reținut este cit
momentul (1919) este unul de schimbare a „conștiinței estetice", cum
ar fi spus Blaga, ca urmare a unei ,,crize b literaturii, cauzată de
condițiile istorice ale epoeii. Considerațiile critice sint privite la
rtndul lor critic, de autorul lucrării, pentru explicarea istorică a
fenomenului și precizarea formelor lui viabile in dezvoltarea lite-
raturii. Creația literară, in poezie sau dramaturgie, este in/ditfata
Intr-un cadru foarte cuprinzător, necesar pentru întrebarea funda-
mentalii : Există o literatură românească expresionistă ți prin ce
realisSri se distinge ea ?
53
N-au existat in literatura română grupări expresioniste, cu un
program poetic declarat, dar /aptul că scriitori ca Blaga, A. Ma-
nia, Al. Philippide, A. Cotruf, ia tare se mai pot ndduga I, Vinea,
H. Fundoianu, Felix Aderca ș.a„ dovedește că prin expresionism,
mai mult decît prin oricare altă mișcare literară ți artistică din
epoca noastră, o enormă varietate de manifestări ale modernității
a apărut in literatura română, particularitatea curentului fiind
tocmai aceea de a le fi făcut sensibile sub » formă posibilă, vir-
tuală. L. Blaga numea catalitică influența culturii germane, deose-
bind-O de cea modelatoare a culturii franceze, intrucit influența
spiritului german asupra celorlalte popoare a acut caracterul unui
apel la propria fire, la propria individualitate. Exemplelor date de
filozof, autorul lucrării adaugă expresionismul, ca im fenomen de
npseudo-morfoză", adică o asimilare a lui in creația literară româ-
nească fără senzația nici urnei constringeri, în așa fel că el îți va
trăi o viață subterană, in țiroduseie literare si artistice care se tor
dezvolta sub numele altor orientări, fn aceasta a constat norocul
dar ți drama expresionismului: fiindcă a cunoscut în germene
atitea sugestii de dezvoltare viitoare a artei și literaturii ‘modeme,
el a cunoscut o răspîndire rapidă și intensă, dar din aceeași cauză
produsele literare fi artistice stimulate de el s-au adaptat unor
orientări literare mai particulare, realizindu-fi, nu odată propriile-i
tendințe sub numele acestora, contribuind ca acestea să-ți creeze
o poetică originală, rezultată in bună măsură dintr-o astfel de im-
pletire. Autorul lucrări vrea să reconstituie această mitologie răs-
turnată, după care nu Cronos iți mdnlncă urmatii ei aceștia își
devorează părintele. lEstc direcția cercetării întregii lucrări prin,
raportarea scriitorilor la momentul istoric ai constituirii expresio-
nismului cit și la structurile lui fundamentale.
Operația de delimitare de aici începe o fi dificilă, căci nu se
poate măsura exact valoarea ți complexitatea unui fenomen lite-
rar doar prin raportare la forma lui primară fi, In cazul litera-
turii române, dacă expresionismul a stimulat in direcția catalitică
a influenței germane propria individualitate ti scriitorului, speci-
ficul lor național, se ivește întrebarea: forma monumentală se
mai recunoaște ea în germanele ei și în fee jmăsurâ ; și dacă ea is-a
realizat pe deplin prin dezvoltarea ei in condițiile âcestui specific
local, nu cumva expresionismul rămine o direcție ce se va recu-
noaște ca atare doar în planurile ■minore ale literaturii epocii ?
Demonstrația autorului cărții in direcția acestor (ntrebări este
susținută, și chiar dacă unele rezerve pot fi formulate privitor la
extinderea formulei expresioniste pentru explicarea unor scriitori,
sint de reținut pentru istorie literară delimitările ideologice fn
orientările revistelor „Gtndirea“ și „Contimporanul'1 — cele două
reviste principale favorabile expresionismului în literatura română.
Revista „Gtndirea" înainte de a-și realiza o ideologie naționa-
listă cu implicații evident politice, a contribuit ia constituirea unui
cerc ale expresionismului, in limitele unui tradiționalism desehis
spre o zare metafazică, cu aspirația către „dezmărgintre" atit în
direcție religioasă cit și etnică, intllnindu-se astfel cu înclinația
pronunțată a scriitorilor expresioniști spre religiozitate, Scriitorii
„Gindirii" : N. Crainic, L. Blaga, T. Vianu, O. W. Csisek. E. Bucuță,
Al. Bădăuță, Al. Busuiocianu ș.a., formați aproape toți in mediul
culturii germane, au fost receptivi la tendințele epocii in acord și
cu orientarea ideologică a revistelor culturale ale minorităților din
Transilvania. Sint citate și comentate articolele de teoretizare a
tendinței spre .transcendent", spre „absolut", ca împăcare a orien-
tării spiritualiste fi iraționaliste moderne cu aspriațitle .revistei de
a valorifica fn cultură factorui sufletesc autohton. Definiția expre-
sionismului fn accentuarea absolută ea valoare fundamentală ce
trebuie să se realizeze prințr-un anumit stil de cultură, cuprinde
de fapt o tendință mult mai veche fi mult mai largă, vizibilă in
59
arta folclorică, fără ca aspirația spre absolut a lumii moderne să
fie identificată eu vreuna din religiile constituite. Din acest punct
ar fi trebuit să se identifice deosebirile dintre ginditorii ce vor
trpărn tm „spiritualism liber", în cadrul corist ringurilor firești ale
unui ,^til", cum h fost L. Biaga, fi ginditorii ortodoxiftj. ca AL
Crainic, „Autohtonismul" a Întreținut viziunea absolutului în două
direcții ce se iw despărți: una filozofică laică! in formele artei,
fi alta teologică, in formele credinței religioase, pe care arta ar
trebui s-o exprime in acest caz. Revelația‘.absolutului ca „mister"
în jwezia lui Blaga, fi revelația absolutului ea „adevăr divin" in
poezia lui Al. Crainic, vor separa definiție două grupări ale revistei,
una „mai de Stingă" șt alta „mai de dreapta* eum ta spune Blaga
mai tîrziu. Analiza operei lui Rfaga în această direcție e făcută,
pentru a se scoate in evidență factura ei expresionistă. „Panismul"
poetului este considerat o formă de manifestare originală a vita-
lismului expresionist, descins din anti-inteiectualismul nietzsehe-
«an. Cu precizarea că poetul nostru privește formele trăirii auten-
tice, originale ca o realitate familiară, cu convingerea că in lumea
satului arhaic romdnese există o astfel de viziune ontologică. Pre-
cizarea este importantă, pentru că tocmai de aici in colo Biaga tiu
mat poate fi subsumat total mișcării expresioniste mai potrivită
fiind o înțelegere a expresionismului său propriu, în direcția nr-
httfsmului folcloric, iri locul unei raportări permanente 1a moda-
lele străine, care pentru el vor rămine minore in planul mișcării
literare europene. O cercetare ,a folclorului arhaic ar arăta in ce
fel metafora lui Hlaga, „st rurturai-d iu amică, adică expresionistă'1,
are un plan mult mai adine 1» „iran s-semnificațiile" mitului, reve-
late prin simbolurile absolutului ca simboluri ale Centrului Lumii,
intr-o aventură tragică a citntMțterii ..misterului", al cărui resort
este tocmai substituirea mitului cu metafora, prin intmîia „cunoaș-
terii iuetferice" iu cîmpul „cunoașterii paradlsiuce”, cum ar fi spus
filozoful.
L. Biaga ocujiă locui cel mai Ifmjjortant in analiză, cum e fi fi-
resc, analiză extinsă fi fa teatrul poetului, observindu-se fi aici
substanța dramatică inedită ce poate fi scoasă din credințele art-
cestraie obscure, plăsmuiri naive, practici magice populare, eu un
cuvint din materia spirituală a „crezurilor*1. JVe permitem numai
să adăugăm că după teoriei filozofului asupra asimilării temelor
sacrale prin eresurile folclorice, acestea n-au îngăduit „păstrarea
intactă a credinței ortodoxe” prin convertizaren lor, ea ispită
schismatică'1 in procesul de sublimare a ei pc fdanul imaginației
legendare fi poetice, ci invers, această convertire poetică a ispi-
tei Schismatice a evitat „criza dogmatică" -manifestată sub forma
„eresului” ca valoare poeticii. Întreaga poezie a iui Biaga, fi meta-
forele fundamentale ale teatrului filozofiei safe, sint dezvoltări „me-
tafizice*' ale unei astfel de viziuni, prin ceea ce putem numi
poezia mitului In opera fur.
Opera iui A. Mania, prin ce are ea mai paioros este privită prin
aceeași perspectivă, deși o analiză a ci în direcția specificului fol-
cloric ar scoate în lumină sensuri ce fes din cadrul expresionis-
mului. De exemplu, „Lupii de aramă'1 deșt este „aparent* o piesă
istorică, revelează sensuri istorice ce pot fi ittrmările pînă în fondul
geto-dac ai folclorului nostru, cum ne permit studiile mai recente
asupra acestuia, iiițelegindu-se astfel mai bine da ce „Lupii de
aramă" sînt „copiit pămîntului", „fiii muntelui", pe care oamenii
nu-i pot învinge. Cu teatrul lui V. Votcuîpscu sîntem in fața unui
autentic „mister modern", caracteristic pentru accentul spiritualist
religios ai literaturii expresioniste.
O analiză cu deosebire valoroasă este aceea a operei lui A. Co-
truș. Sini precizate 1» ea nu numai limitele ideologice aie poetului,
ci sint explicate și condițiile istorice prin care mesianismul Social
are ia el un caracter pronunțai local, național, spre deosebire de
60
coloratura in terna/ionaiistă a poeziei expresioniste, poetul dind glas
revoltei sociale prinț r-o reprezentare dramatică a destinului
național.
In concluzie, la acest capitol, se precizează că revista „Gindirea"
pină prin anul 1930 a reprezentat aspirația generală de absolut,
pentru ca după această dată „specificul național" să devină exclu-
sivist, stricindu-se simbioza inițială cu cultura europeană prin ex-
presionism, in afară de marii poeți care, după propriul lor crez
„eretic", ji-au păstrat o independență spirituală.
Revista „Contimporanul" și-a păstrat caracterul internaționalist,
incluzind ți orientarea de avangardă, fn opozi/ie cu orice tradițio-
nalism. întregul capitol privitor la această mișcare este o analiză
a ideologiei curentelor moderniste, cu referire și la opera unor
scriitori ca Ion Vinea, F. Aderea, 13- Fundoianu. 1. Călugării. Ra-
portarea acestora ia expresionism, dar și delimitarea exactă a for-
mulei scoate in evidență o interpretare nouă a Întregii literaturi
moderniste. Proza scriitorilor citați, reprezentativă pentru expre-
sionism, este mai puțin cunoscută marelui public de azi, de aceea
autorul lucrării include in expunere și rezumarea unor opere, ceea
ce, pe de altă parte, îngreunează uneori lectura.
Un capitol aparte se ocupă de lumea „oamenilor de teatru",
scriitori care, chiar dacă au realizat opere remarcabile, au fost in
primul rînd oameni de teatru, ca V. Z. Popa, G. M. Zamfireseu,
l. M. Sadoveanu. Reținem remarca autorului : Personalitățile literare
ale epocii, ori s-au ținut in afara lumii teatrului ea Blaga, ori, atunci
cind au frecventat-o, au respins formula expresionistă, cum s-a
intimplat cu Camil Petrescu. Se explică astfel de cc expresionismul
s-a realizat, in aceste condiții, .pe un plăti minor, O excepție este
G, Ciprian, analizat in lucrare (fin unghiul modernismului expre-
sionist. Este o analiză pătrunzătoare. care dovedește că este posibil
un expresionism autentic în afara tradiționalismului folcloric.
Conform principiului inițial formulat, de a se căuta numai ele-
mentele „expresioniste" in literatura română, autorul cărții pre-
zintă și un capitol de „incidențe", pentru semnalarea unor ecouri
ale curentului fi in afara cercurilor literare constituite. Capitolul
este cu atit mai interesant, pentru că pune sub semnul Îndoielii, deși
cu prudentă, anumite formule consacrate în istoria literaturii ro-
mdue, ca „simbolismul lui Dacocia", sau fi mai înainte al lui
Mihail Săulescu. cit și așa numitul simbolism a lui Arghezi", sau
„romantismul lui Al. Philippide" și „ermetismul lui Ion Barbu".
Analiza textului poetic este și de data aceasta dovada calităților
adevărate ale criticului literar, cu îndrăzneala dar totodată cu fi-
nețe aplicat la valori poetice de prima mărime pentru a se de-
monstra că de fapt chiar „simbolismul", in sensttl larg al cuvintului,
are semnificație „expresionistă" in carul unor poeți simboltfli cu
o mare tensiune interioară.
'	Observațiile concluzive ale autorului lucrării sint de fapt pre-
liminariile istorico-sociale ale extinderii expresionismului in lite-
ratura română, in baza ideii că, după epuizarea simbolismului,
singură estetica expresionismului aducea satisfacere nevoii de spe-
cificitate, prin interesul acut arătat tradițiilor locale, miturilor, cre-
dințelor străvechi, reacțiilor omenești primare, formelor originare.
Integrarea culturii românești, după primul război, in cultura euro-
peană a Însemnat lărgirea unui orizont spiritual, ce înclina spre
orientarea expresionistă prin conștiința eliberării, a bărbăției, avînd
ca obiectiv valori absolute, permanente, care lasă pe un plan se-
cundar demonia civilizației moderne, in opoziția sat — oraf, de-
pășită spiritual de o anumită abstractizare existențială, în refugiul
spre o anumită „cosmicitate" sau viziune „naturistă" a lumii, O
polarizare a tendințelor se produce, după primul război : La „Gin-
direa" se va cristaliza atitudinea conservatoare, la ,,Contimporanul"
se va afirma spiritul insurgent, dornic de schimbare. Delimitările
61

nu sint valabile numai pentru literatura romană, ci fi pentru cea
europeană in general. Remarcabilă este rediscutarea ideologică a
problemei, pentru a se dovedi că expresionismul n-a fost un pro-
dus ideologic al burgheziei imperialiste, cu caracter diversionist,
fiindcă în el nu se subsumează total acestei direcții.
Despre expresionism, așa ctim apare el in literatura europeană
in primul sfert al veacului nostru, se poate spune ceea ce s-a spus
despre romantismul secolului trecut; Termenul a ajuns sâ in-
wnwe atit de multe lucruri, incit numai Înseamnă nimic, fi aceasta
pentru că este greu, chiar fi pentru literatura europeană, fi cu atit
mai mult pentru literatura noastră, să se sabileascî exact ce opere
literare sint cu adevărat expresioniste, cind un scriitor s-a consi-
derat pe el insult expresionist fi care sint formele specifice expre-
sionismului, adaptate în diferitele literaturi europene. Pentru ro-
mantism o soluție a gifsit Rene Wellek: termenii care denumesc
anumite perioade din istoria literaturii ,.nu trebuie concepuți nici
ca etichete lingvistice arbitrare, nici ca entități metafizice, ci ca
nume date unor sisteme de norme care domină literatura intr-o
anumită etapă a procesului istoric". Observația este valabilă și
pentru expresionism, Găsim, in concluzie cd studiul iui O. S. Croh-
mălniceanu tocmai aceasta iți propune.1 .Identificarea sistemelor
de normare care a dominat literatura română in etapa de la ter-
minarea primului rtffboi pind la al treilea deceniu al secolului,
pentru o nouâ evaluare critica a scriitorilor sub acest unghi, pen-
tru denumirea „elementelor expresioniste", a filozofiei, a stilului
ce fin de „norma" expresionismului european. Calitățile de critic
ale autorului, in cimpul vast al cercetării comparatiste, cit $i cri-
teriul științific aplicat cu consecvenfâ duc la realizarea unui nou
portret al epocii, ce ta trebui să le completeze pe cele existente in
istoria literaturii române.
Ion Maxim
Victor Felea: Poezie și critică
Încheind eseul Poezia lui Victor Felea in perspectiva propriei
judecăți critice am parcurs și volumul Poezie și critică, proaspăt
apărut la Editura Dacia din Cluj. EL nu mi-a schimbat convingerile
nici despre lirica, nici despre ierarhia valorilor în sistemul criti-
cului — în măsura în care există unul — dar m-a făcut să-i urmez
prudența aminînd publicarea. Pentru că noul volum, cel mai
echilibrat din Cele trei (Dialoguri despre poezie, 1965 ți Reflexii
critice, 1968) oferă cititorului atent modul in care tendințele con-
62
tradictorii ale celorlalte doua se pot echilibra- E vorba de un echi-
libru relativ, firește, deoarece nu ni-l putem închipui pe criticul
care a parcurs o traiectorie sinuoasă oprindu-se în centrul urnii
cerc de unde să privească invîrtindu-se pe aceeași orbită, nu atît
opere de sub lupa sa, cil propriile idei. Dacă ar fi astfel ar însemna
opțiune pentru încremenire, or lipsa de mișcare suprimă viața
spiritului1. Ceea ce e specific criticului este tocmai permanenta
pendulare intre idei, intre creație și re-creațic, adică între un
proces încheiat de autor și redeschis de critic pentru a nu se
închide apoi niciodată. Caracteristica actului critic este (sau ar
trebui șă fie) această deschidere a operei pentru a intra în uni-
versul și-n structurile ei ; a lui însuși pentru a obține potrivirea
cu sine și a altora (cititorii) pentru a le facilita pătrunderea altfel
greu de realizat în afara direcției inițiată de critic.
Să-i putem oare aplica lui Felea din acest volum cuvintele pe
cale el le scrie despre Vămile pustiei, cartea de poeme a lui Ion
Alexandru ? „Se află acum intr-un proces de limpezire spiritu-
ală" (p, 7) sau mai degrabă finalul în care vorbește despre „sensu-
rile liniștitoare ale integrării in pacea finală" (p. 13), înțelegînd
prin aceasta că a Intervenit, nu o nouă etapă în critica lui (chiar
dacă anumite idei s-au cristalizat) ci echilibrarea unor tendințe
contradictorii. Unitatea a primit o oarecare stabilitate și metaforic
făcînd trimiterea la calmul acelei păci integratoare, înseamnă că
înțelepciunea în judecare, o pondere și o mai bună întocmire au
luat locul direcțiilor vechi greu de conciliat și categoric formulate.
Criticul însuți voind parcă să se apere de obiecțiile ce se pot aduce
unor afirmații lipsite de suplețe și contradictorii, prezente în cele
două volume anterioare, pledează pro domo spunind despre „eta-
pele depășite" că nu sînt o rușine pentru un critic, invocînd cazul
Iui Ixjvinescu „cure a dat cel dinții exemplul revizuirilor, al refor-
mulării fi retopirii textelor mai vechi in ciuda spiritelor acade-
mizante, rigide, incapabile să admită dreptul criticului onest de
a se adapta la mersul viu al literaturii, la propria-i viziune lăr-
gită o dată cu anii ți cu experiența" (p. 179). Numai că Lovinescu
și-a tipărit noua versiune pe cînd alții n-au făcut-o șl dacă Victor
Felea și-a schimbat între timp părerile (ceea ce nu-i reprobabil
în sine dar e un semn dc slăbiciune totuși), cititorul nu are de
unde ști în ce crede acum criticul din cele în care a crezut o dată
și între timp le-a modificat, substituit sau repudiat.
Titlul noului volum este ambiguu putîndu-se închipui la simpla
lui lectură că este vorba de teoretizări asupra poeziei șl criticii,
așa cum Viclor Felea ne-a obișnuit în unele scurte capitole ale
celorlalte două volume. Du astă dată însă a renunțat la generali-
zările care-1 puneau fie într-o poziție concesivă de conjectură, fie
în alta dacă nu neconformistă deschisă experiențelor și tendințelor
noi — în flagrantă opoziție cu prima — și-și publică ultimele
,	cronici literare privind cărțile de poezie cît și cele de critică apă-
rute în ultimii ani. Sînt circumscrise tendințe variate și volume
inegal de la Tudor Arghezi la Ilie Constantin sau Aurel Gur-
ghianu dintre poeții cu bogată activitate lirică, deși termenul de
referință ar trebui să fie volumele debutanților înscrise în Premise
la poeții tineri. Situația se repetă și în cazul criticii de la G. Căli-
nescu la Al. Căprariu. Dealtfel însuși felul in care-i tratează pe
unii sau pe alții îi pune în adevărata lar lumină care nu i-a scă-
pat criticului obligat totuși de îndatoririle de cronicar sau din alte
interese să-i treacă în revistă și încă cu aprecieri favorabile.
Dacă volumul acesta dezvăluie pe deplin virtuțile criticului, to-
nul e fundamental deosebit. A intervenit sporul de experiență,
înțelepciunea cîțligată în timp sau resemnarea caracteristică după
atitea tribulații ori doar conștiința unei inutile lupte cu morile de
vini de altă dată ? Nu putem ști temeiurile acestei schimbări.
Constantăm doar că judecățile intempestive, observațiile tăioase
și adesea nedrepte, acuzele nejustificate aduse odinioară cu multă
53
ușurință au dispărut aproape complet O altă atitudine, o altă
politică dară nu ți alte criterii. Criticul — exeeptînd capitolul cu
debuta nțh — ori și-a ales poeții despre care putea să seric pozitiv
ori minut de alte considerente a părăsit maliția și trimiterile rău-
voitoare care-l făceau un critic „de temut" t urn se exprimă Regman
despre el. Dacâ-și păstrează puterea de pătrundere, circumscriind
cu mijloace adecvate inefabilul poetic, apropi ndu-și-J și apropiin-
du-ni-1. totuși judecata este mult mai îngăduitoare, Criticul a
devenit mai puțin aspru și categoric, adoptind o atitudine mai
ponderată, probabil dindu-și seama din timp de relativitatea lucru-
rilor și mai ales a judecăților de valoare, punîndu-se la adăpost
de criticile care i s-au adus că este aspru cu alții și Îngăduitor cu
sine (aspru cu poezia altora și îngăduitor cu a sa). Or fiind acum
în general binevoitor ți tolerant probabil speră să i se plătească
în viitor cu aceeași monedă aurită dar fără acoperire.
Iată cîteva exemple ale noii atitudini pe care o putem numi
tactica amabilității. Despre volumul Tocmai ieșeam din arenă de
Măria Bănuț ; „atinpind acclați grad de autenticitate lirică de
odinioară, dar adăuglridu-i «n plus dc reflexie și sobrietate" (p, 27).
Referindu-$e la Orga de mesteceni: „de o remarcabilă sugestivi-
tate lirică, indiciu de cite prețioase virtuți e capabilă poezia de
clasice transparente și, in cazul de față, pana inspirată a lui firad"
(p, 40). în schimb poetul Aurel Gurghianu „stăpinește piuă la
excelentă acest vers" (p. 79) iar Veronica Porumbacu ne dă în
Histriană „cilera mici bijuterii lirice" (p. 101) Ia care adaugă și
un „admirabil patetism", atestind „calităfrfe ei de totdeauna, ten-
dință spre O expresie sobră yi esențialiiată". Cit despre volumul
Mineraîia acesta a ajuns ,,la o excelentă adecvare de sine, la liniile
esențiale ale propriei împliniri" (p, 104), Aprecierea o găsim și în
cazul lui Sorescu : „Umorul trist al expresiei este excelent" (p. 119),
Poeții mai SUS citați s-au bucurat întotdeauna din partea lui V.
Felea de un regim dc excepție. Explicația este ușor de găsit. Să
reținem considerațiile despre Aurel Gurghianu și să le aplicăm
poeziei lui Felea : „există o poezie a mărturisirilor făcute cu glasul
seârut #i clnlat, melopeicâ uneori, poezie care s-a menținut yi se va
men|tne totdeauna ca o necesitate a sufletului omenesc". Și mai
departe: „cu aceleași mijloace simple, de o naturalețe proprie
spiritelor îndrăznețe, lipsite de prejudecăți estetiste, autorul scoate
bune efecte din temele cele mai prozaice" (p. 79),
FăvEnd parte din aceeași familie este normală slăbiciunea pe
care le-o arată, Nichita Stăneaeu, deși este expediat in grabă, e
privit lotuși cu mai puține rezerve decit altă dală. Criticul face
impresia că ezită in fața acestor poeme cu totul în afara poeticii
proprii dar fiiind acceptate de întreaga critică ar fi inoportun
dacă nu ridicol să le mai facă opoziție. El insă se îndreaptă cu
hotărire spre cele limpezi, spre notațiile lirice ale unor stări de
conștiință generai valabile, necunoscind tulburătoarele întrebări
existențiale ce-1 bîntuie pe Nichita Stănescu de pildă.
Dc același regim se bucură ți Doinaș altă dată repudiat de
intoleranța criticului, acum rcrunoscîndu-i-se, după ce, suprem ar-
gument, a primit premiul Uniunii, valoarea deși peste toate reține-
rile nu s-a putut totuși abține să nu-1 atingă cu o plează nedreaptă
și de data aceasta : „există destule poeme în care farmecul de
dincolo de cuvinte se pierde și ele rămin fără vibrație" (p. 63). Vo-
lumul Omul cu compasul, despre care este vorba, nu este pe de-a-
nlregul „excelent". In schimb am văzut care sînt cele „excelente".
Mai ciudată pare situația lui Ilie Constantin, Față de primele
volume se ridică semne de întrebare în timp ce Coline cit demoni,
volumul premiat „restructurează prin prezența yi ponderea Ier
întreaga lirică a poetului șt ne determină să-i acordăm acel credit
nelimitat pe care il învestim numai in cei mai buni" (p. 56). Numai
că pentru un critic criteriul valoric nu poate fi un premiu ci
64
substanța lirică existentă sau nu dincolo dc orice recunoaștere
oficială.
Dar să nu ne lăsăm înșelați de aparențe, Căci peste amabilități
criticul se apropie cu ușurință de miezul problemelor, surprinzînd
esențialul in cuvinte meșteșugite chiar dacă uneori frumusețea
expresiei poate deruta. Cum pwedează ? Așa cum însuși spune
despre un poet față de care nu are nici o afinitate : își concen-
trează impresiile „intr-o Imagine plastică fi unificatoare* pentru
a face ordine (chiar „iluzorie”) într-un material imens (uneori
„rebel”), cum este acela al poeziei. Această imagine poate fi direc-
ția sau cheia unei Înțelegeri. Pentru că dincolo de amabilitățile
potrivite unor poeți față de care se simte structural mai apropiat,
alții : Ion Alexandru, Baconsky, Caraion, Dan Laurențiu, Adrian
Păunescu, Doinaș chiar, sînt analizați cu finețe, sesizîndu-li-se exact
valoarea. Criticul știe să se oprească doar la esențial și valențele
întregii poezii sint extrase în puține cuvinte, dar cele mai potri-
vite. Cîteva exemple. Cu privire la Ion Alexandru : „și-a construit
însă un cadru mitic propriu, in care profunda sa elegie iți reia și
își amestecă mereu motivele, obsedant, stăruitor, de unde acea
impresie puternică de bocet universal susținut parcă de corul unei
tragedii antice" (p. 13). Despre Doinaș, cu care dovedește prea
puține afinități : „sensibilizat pină in profunzime el a scris atunci
cîteva din bucățile antologice... unde versul a devenit străveziu
și vibrant, dc o delicatețe inefabilă ca aripa de fluture" (pi 68) sau
finalul din considerațiile privindu-1 pe Adrian Păunescu : „reali-
zează i» poezia tinără performanțe spectaculoase, nu fără a se
întoarce mereu Iu un echilibru interior. Ia fapta gravă șl la intuiția
autentică și cuteidtoare care definesc pe adevăratul poet, pe
îndrăznețul explorator ia hotarele imposibilului” (p, 93).
Premise la poeții tineri este capitolul unde criticul oficiază liber
de orice constr îngere și in afara oricăror interese. Sînt paginile
cele mai autentice ale volumului, deși, așa cum am văzut, cartea o
plină de imagini unificatoare, metafore potrivite sau expresii cize-
late de mina unui bijutier. Dar aici aflindu-se pe un teren al incer-
titudinilor, cum spune, trimiterile, sfaturile, „cearta părintească*
il prind pe severul critic de altă dată acum mai potolit, apropiat
și prietenos, zgîrcit eu laudele dar și fără maliția de odinioară.
Aspecte ale criticii ocupă abia o treime din volumul Poezie ji
critică tipărit la „Dacia", în condiții grafice mulțumitoare, din
păcate insă plin de greșeli de tipar. Majoritatea celor incluși sint
și poeți ce mînuiesc cu virtuozitate eseul. Volumele lor sînt pri-
mite cu căldură dc critic. Observațiile sînt pertinente și curajoase.
Compendiul lui Călinescu e privit la justa lui valoare. Față de
Aurel Martin nu are rezervele lui Manolescu. în ceea ce*l privește
pe acesta din urmă deși-i denunța in primul volum incapacitatea
de sinteză. Contradicția lui Maiorescu se bucură de elogiul meritat
(„earte despre un critic exemplar, de o netăgăduită măreție spiri-
tuală, exemplară ea însăți... " p. 208). Nici în cazul luj Regman
criticul nu se lasă impresionat de atacurile îndreptate împotriva
acestuia, subliniindu-i valoarea într-o frază ce spune tot : „critica
lui Regman are profundltatea șl ponderea pe care l-o conferă o
bogată experință umană ți de cultură. Cu el, cititorul nu se va
rătăci niciodată" (p, 234). încă o dată Felea nu s-a desmințit reușind
după cîteva pagini de analiză să-l definească pe criticul criticilor
în ceea ce are acesta mai caracteristic. Dincolo de obiecțiile ce i se
pot aduce lui Victor Felea, calitatea aceasta trebuie reținută: o
analiză rapidă ce atinge punctele esențiale, apoi o detașare ușoară,
altă dată ironică chiar, acum ponderată și în final imaginea uni-
ficatoare. fraza de sinteză care rămîne pentru că fixează în expre-
sia ei adecvată valorile și virtuțile cărții cercetate.
$i în această secțiune există unele excese de amabilitate asupra
cărora nu vom stărui pentru că nu au intensitatea celor dinții. Dar
ele izvorăsc din noua atitudine a criticului ce-și îndulcește obser-
5 — Orizont
65
rațiile : „pricite in ansamblul lor tabletele (lui Sorescu, n.n.) răs-
pund insă numai pc jumătate rostului lor critic, in rest cedînd unui
amuzament gratuit, cu prea numeroase note personale de șarjă și
zeflemea" (p. 238). Sau în cazul lui Ion Vlad noul critic de la
Tribuna ; „dacă o anume degajare 11 salvează de la rigiditate, ne-ar
plăcea să-i descoperim mai des latura de ingenuitate fi bună dis-
poziție pe care incontestabil o posedă" (p. 248). In fond observația
este făcută dar tonul este amabil ți excesul de politețe face mai
ușoară înghițirea pilulei amare. Ceea ce este o mare calitate pe
care puțini o posedă.
îtămînînd doar la paginile acestui volum, constatăm maturiza-
rea criticului, echilibrul judecăților de valoare, cristalizarea expre-
siei, acordul dintre mijloacele de investigare și rezultate, strunirea
exceselor, atitudinea ponderată și calmul făcînd acceptabilă critica
oricît de severă. Critica lui Victor Felea, după un exercițiu de mai
bine de un deceniu, a cîțtigat în adîncime dar și-n înțelegere. En
încearcă după un sistem de referințe în evoluție să formuleze un
îndreptar pe care cititorul să-l poată folosi cu încredere și fără
teama că pășește pc o cărare nesigură,
C. Ungureanti
Laurențiu Cerneț:
„Cîteva luni de trăit"
Ca și în aite cărți ale lui Laurențiu Cerneț (Omul de un milion,
Arșița), și în romanul de față eroul e Individul mijlociu, fără pre-
tenții in fața vieții, somnolent și apatic. Nici un personaj (atunci
cînd evoluează in limitele credibilului)) nu are vreo pretenție deo-
sebită de la viață : unul vrea să-și cumpere mașină, altul vrea să-și
facă vilă, altul — scriitor ratat — să scrie un roman-eseu. O femeie
vrea un copil și îți trișează soțul spre a procrea, alta se vrea inde-
pendentă și fără prejudecăți în amor. Vn inginer în post de răs-
pundere are un carnețel în care îți notează cuceririle, pasiune
unică. O studentă e ținută din scurt de părinți, oameni cu o morală
solidă, dar, odată scăpată, o ia razna ți are amoruri dintre cele
mal felurite. Un pierde-vară visează afaceri fabuloase, parazitînd
în stînga și in dreapta. Alta (tot studentă) caută un matrimoniu
solid spre a-și valorifica în mod folositor gratiile. Personajele nu
sînt (cele mai multe) niște ratați, ci niște mediocri, candidați în
permanență la lene și inacțiune, combinația erotică fiind frecventă.
Eroul principal e inginerul Mochie Marin, zis Meme. ți el inițial
tip abulic, cititor de romane polițiste; pînă aici, lume de provincie,
dezorientată, bine surprinsă în trăsăturile ei esențiale.
66
Căsnicia lui Meme (un fel dc erou al cărții ți ea) e, bineînțeles,
banală, ca în nu știu ce schiță de Caragiale, eroul e numit Mochie
după sfîntu) ce patrona, în calendar, ziua de naștere a susnumi-
tulul. Zilele se desfășoară la fel, Mochie nu vrea nimic, nu visează
nimic și ritualul casnic nu prea burghez totuși, și nici marcat de
senectute, se desfășoară cam ca in piesele lui lonescu. Cu deose-
birea că „Profana (soția n.n,) asculta melodia ți se Rindea la Nae
Lovită. (Superior, în fabrică, soțului : individul cei cu carnețel ți
o șută de petreceri amoroase).
Pînă aici, am presupune că romanul ar înainta pe panta radio-
grafierii apatiei mic-burgheze, a descripției unui univers anchilozat
în preocupări mărunte. Autorul însă îl descoperă pc Meme bolnav
închipuit de leucemie și carlea face o cotitură de 180 de grade ;
Mochie Marin devenind (condamnat de moarte) activ, fiindcă nu
mai are nimic de pierdut. „Ca un Jvan Turbincă modern"1 apare
pe ultima copertă. Nemaiavînd nimic de pierdut, Meme, pozitiv,
prin excelență, demască tărășeniile din fabrică, ajunge director, îl
vizitează pe „tdcele“ cu locuințele : „Pe Meme îl Interesa problema
locuințelor, înțeleg, îl întrerupse ulcele — avefl nevoie de un apar-
tament. Se va face, tovarășe Marin. In ce cartier preferati ?* Vasă-
zică, o problemă importantă, ca aceea a locuințelor, se rezolvă,
atunci cînd ești director, foarte simplu, ba încă după preferințe :
chiar dacă ai un spațiu suficient, se gîndește Meme (oricum, el era
bolnav de leucemie) și se întristează. Problema deci, între cei mari
adică, vicele și el, se poate rezolva. Dar Meme e deputat, așa că
merge, după cum e și frumos, la esențial ; Afi fost vreodată pe
strada Paris ? Afi văzut acolo o baracă in/ectd in care stau citeva
familii ? Afi vârât cotețele de păsări, ți măgăriile de lemne con-
struite din bucâfi de tinichea (...) ? Ce aveți de gind cu oamenii
ăia ?“ „Vicele" nu văzuse, nu auzise. Pe urmă e pusă pe tapet
problema cozilor. „Vicele rîse ca de o glumă. Oamenii au bani fi
vor să-i cheltuie. Și pentru că sint nerăbdători, se înghesuie, deși
miine ar putea să cumpere fără să stea la coadă. E o chestiune de
educație ?“ O făptură ca asta merită trasă în poză și dată la
gazetă, să-i sece spița ; dar din spița vicelui ăsta proliferează și în
alte sectoare, așa că Meme arc, în cele cîteva luni care i-au mat
rămas de trăit, suficient de lucru. Ca Ivan Turbincă, Meme face
o acțiune igenică de amploare. Pe panta acțiunii de salubrizare a
vieții publice, acțiunea (eroică) ii aduce succese peste succese, nefă-
Cînd excepție nici cel erotic. Doctorița Letiția il atacă direct, fără
să obțină decît sfaturi. Pînă la urmă oamenii se obișnuiesc cu cl,
„sub noua lui față", și Însăși moartea iminentă a lui Meme este pusă
sub semnul întrebării.
Intesesantc in punctele de pornire sînt biografiile colaterale, a
lui Cucu, vagabond visător, și a Margaretei On. Ultima, studentă,
traversează o etapă rapidă a maculării, trecînd pe cîteva pagini,
de la puritate la viciu. Explicația ar fi aceea a tentației vieții în
roz și a unei educații rigide, insuficiente. Bune sînt portretele pă-
rinților, păstrătoare ai vechilor tradiții țărănești, sănătoase în
ultimă instanță.
Ce e trainic în romanul lui Laurențiu Cerneț ? Observația asupra
lumii mărunte, capacitatea de a schița în cîteva linii un portret;
de a descoperi în oamenii simpli purtătorii unor adevăruri ; incursi-
unile rapide printre personaje marcate de lașitate, obtuzitate,
pasivitate ; în fine, o bună tehnică romanescă.
Poate că din cartea aceasta, cu personaje albe și negre în partea
a doua, deci schematice, ar fi trebuit să iasă un basm, o poveste;
a afirma că un om care o viață întreagă fusese cantonat într-un
univers închis, mediocru, devine un factor dc asanare, un perso-
naj dinamic, care, abdicind de la problemele lui personale, se
dedică în fața implacabilului în întregime celorlalți, e un clement
de basm, și nu de roman. în puține pagini, Laurențiu Cerneț pune
foarte multe probleme, fără a le rezolva in adincime; și problemele
67
nu sînt de loc dintre cele mai neimportante. în fine, autorul de-
clară undeva că „transformă o tragedie în contrariul ei". Estetic
vorbind, faptul c alături de dreapta judecată. Excelent in carte
e umorul trist {calitate prezentă ți în alte cărți, ți e păcat că autorul
nu și-a exploatat în această carte suficient resursele), mașinăria
cotidiană a faptului domestic, autoironia sau ironia estompată de
aceeași aură a tristeților, ca în această pagină de remarcabilă
acuratețe.
„E opt și nu mai vine nimeni... constată Profana. M-am spe-
riat degeaba, deși acum parcă aș fi dorit puțină societate". Era
dezamăgită și se înfurie. „Dar cine să vină la tine 7 Și pentru ce ?"
Ar fi vrut să se certe, însă îi era lene. l-ar fi reproșat lucruri în
care nu credea, numai din dorința de a-1 face vinovat. De obicei
aprecia liniștea căminului lor. Era mulțumită și de faptul că acum,
măcar că ar fi dorit să ciocnească un pahar cu Nae și să simtă
pervers privirile lui care O violau indiferent, nu o durea sfîșietor
absența acestuia, se examina lucid, dovadă că nu era îndrăgostită,
Nu și-ar fi permis să fie îndrăgostită, asta i-ar fi stricat echilibrul
interior. A fi îndrăgostită presupunea un pic de nebunie, or ca
știa că numai lingă Memc putea fi liniștită ; ura calmul și visa o
zăpăceală a simțurilor, dar se temea de ceea ce nu cunoștea.
„Mic mi-e somn*1 — zise ea mai tîrziu. Se așezară la masă. în
bucătărie. Mîneară, el în silă, ea cu pofta pe care o avea întot-
deauna seara, băură, apoi reveniră in odaie. „Să deschid televi-
zorul 7“ — întreabă Meme. „N-am chef de nimic. îmi vine să
plîng. Zău că-mi vine să pliîng". „Nu înțeleg de ce — oftă Memc.
N-au venit — n-au venit, nimeni nu e obligat să țină minte ziua
mea de naștere. Și tu ai uitat-o. Și eu. Nu-i o tragedie. Și pe mine
mă afectează, dar nu dau vina pe nimeni". „Nu-i numai asta. îmi
vine să plîng așa, în general". „Poate vrei ceva ce nu știu eu.
Spune-mi !“ Urmă o tăcere lungă. Profana începu să răsfoiască o
revistă. „Poate vrei să ieșim undeva — reluă neașteptat Memc.
Putem pleca în fiecare simbâtă. Poate le tentează o mașină..."
Nu vreau mașină I „Aveau niște bani depuși la C.E.C., îi stringeau
fără vreu scop anumit, numai ce le prisosea. în general nu aveau
nici un scop, nici un țel. Tot ce și-au dorit li se împlinise..."
Eugen Berea Dorcescu
Damian Ureche:
„Elegie cu Francesca da Rimini“'
Este o greșeală să se creadă că o operă literară scrisă moi tir-
ziu întrece, aproape întotdeauna, ca valoare debutul ; fiindcă des-
tinul literar al unui scriitor nu este o creștere (sau descreștere)
liniară fi continuă, iar scrierile sale nu sint trepte decit cronolo-
gic. De fapt, ele reprezintă reluări din prespective diferite sau
') Edllurn „Carte* române»ej" 1971.
68
dtntr-o singură perspectivă a colocvialul sau soliioeviului inițial.
Cu alte cuvinte, sini oglinzi diverse ale aceluiași chip, unite prin
legături subtile și complexe și alcătuind, în final, un univers «parte,
«ret „eosmoid" de care vorbea Lucian Slaga.
Cea mai realizată carte a unui poet este cea care-l reprezintă
mat bine și care supune pe cititor, cu mai multii vigoare, la acel
soi de distrugere ce se numește etnoție estetică.
Cu toate acestea atem convingerea că Elegie cu Francesca da
Riirflni, recenta carte a Iul Damian Ureche, este volumul în care
temperamentul artistic «I poetului s-a realizat mai deplin.
Răsfoind celelalte apariții editoriale (Temperamentul primăverii,
EFL, I96< Invitație la vis, E.T., 1966, Viori fără amurg EPL 1969),
observăm că „cei mai timid copii ai omenirii" (cum însuți se defi-
nește) și-a găsit, de Ia început, tonul propriu.
Muzica fluentă a versului, parâza unei anumite pudori in calea
erupției sentimentale, dezinvoltura cu care folosește neologismul
sint trăsături constante ale liricii sale.
Impresia pe care o Iasă lectura primelor trei volume este cea
a unui poet perla hrean, disctpiimndu-fl clocotul în melopee, iăsînd
versul să se reverse în voie, sub singurele rigori ale muzicalității.
Simetria strofelor nu este, deci, rigidă : Damian Ureclte „preferii"
versul impar, strofa este, de multe ori, deschisă, prin absenta
rîmri intre versurile iutii fi al treilea : Mușc din fructul unui timp I
! Mă privesc cu ciudă merit, / Simt în «jură mustul tinde, j Stors
din gelozia verii (Mase din măr, din toi. Invitație la vis, p. 14).
încă din primele pagini ale Elegiei cu Francesca da Rimini,
vom simți că, aici, deși este, în esență. aeelațr, poetul este mai mult
fi totuși, altceva. Credincios versului de facturii clasică, Damian
Ureche ajunge acum la adevărate virtualități formale: „fl-am mai
«Ies prin țara de jăratec ' O dragoste, mal aspră ca un ger ! Să-mi
răcorească vara din tăratec i Verona, Verontca, Venover — (Ele-
gie. p. 8).
Sclipiri de sens si sonorități surprinzătoare obține poetul prin
«setarea neologismului chiar ta rimă; „Fa se fardează intrigant i
Cu scoici, cu nuferi, eu balene, I Cu teama dintr-trn diamant, /
Cu timpul nemișcat din gene (Inaccesibila, p.
Niciodată, însă, neologismul nu rămtne izolat, netopit în text,
vecinătatea cuvintelor vechi temperindu-i stridenta ri intra bilîndti-l
semantic.- „Prea am citit cu lacrimi cartea / In care ochii ei
s-aprind, t Mai feminină decît moartea / îmi sparge nopțile, zîm-
bind (Blestem p. 1$).
Astfel, chiar versurile de structură folclorică acceptă cuvintul
neologic, asimiltndu-l : „fntr-o si m-am vrut copil. / Jovial și juve-
nil, ■ Intr-o zi pl ecoul din ieri / Iar jelit de junii jderi" (Lotte la
Weimar, p. 17).
Si aici si in celelalte volume. Da miau Ureche, se dovedește un
heraripean, ca structură artistici. Niciodată nu-l fascinează apa-
re nfa statică a fenomenelor ei curgerea lor. O cercetare a metafo-
relor sale verbale. îndeosebi, ar evidenția cu certitudine acest lucru.
De altfel, și metaforele care definesc eroul bric se construiesc pe
reprezentări ale trecerii: .Cfnd fluviul de singurătate / Respins de
tine eram eu ; Eram fi valul ji uitarea -.. (Euridice, p. 24).
Dar dacă trecerea este eternă, nevoia poetului de stabilitate și
durabilitate prin creație va fi cu atlt mar dramatică. Ce stavilă
încearcă Damlan Ureche să pună timpului fi măcinării ființei
noastre fizice ? In primele trei volume, dragostea, simbolul, pentru
el, al perenității.
Privind poezia sa din acest unghi, vom înțelege de ce Damian
Ureche nu este aproape niciodată u» erotic de senzație ei unul de
meditație fi, mai ales, de nostalgie, fi dacă acest suport al poeziei
sate se întrezărește clar în volumele anterioare, în Elegie eu Fran-
69
Cosea da Rimini, jemeia cedează Jocul atici realitâfi stabile pe care
ultima poezie a ciclului, Misterul celei din urmă, ne-o dezvăluie,
Din dragoste, Damian Ureche nu alege atingerea, bucuria sim-
țurilor, fapt dovedit prin aceea că elegiile sale împodobesc femei
neprezentate — chipuri răzlețe ale feminității, rimase in memoria
oamenilor sau a cărfiîor.
De aceea, versurile urci, uneori, ia înalte s/lfieri de ton, ca în
admirabila Obsesie a Ofeliei p. 39. .^i prinsul Hamlet ftte cil ne iu-
bim zadarnic / De mult iubirea noastră e foc nebun de rug j $i vintul
după mine aleargă ca un cîine / $i rochia mț-o smulge fi nu mai
pot să fug".
Dacă in versurile sale mai vechi, Damian Ureche punea chip la
chip poetul fi femeia, treptat, crește din umbră sugestia unei a
treia prezențe : cartea, meta/oră a operei realizată cu bucurie, dar
fi cu durere ; „Cind trece bărbatul prin iarba de carte / Spunefi-i
s-o dea la O parte, / Pînă crește înaltă J Așa cum crescuse cealaltă
(Lamentația Magdei Isanos, p. 33).
Tăria volumului stă, mai cu seamă, in această unitate de fond;
dar și in larga posibilitate de o exploata virtutea strict formală a
versului. Versificația savantă (Madam dc Stael. p. 21) alternează
in cuprinsul volumului cu muzicalitatea autohtonă a versului popu-
lar, perfect turnată pe corpul legendei străine : „Drumurilor, lun-
gilor, / Seara Nibeiungilor, f Soare mort ia capete / A-nceput să
Scapete (Răzbunarea Kriemhildei, p. -15).
Cu o intuiție clară a specificului acestuia din urmă, Damian
Ureche va lăsa să-i „scape" ici și colo, asonante fi va construi
rime după tipar folcloric (vezi mai sus sau : „Că-n durere scapără,/
Du să-n altă tabără (ibidem),
Și-n acest volum strofa este „spartă" în unele cazuri (rimează
doar versul al doilea fi al patrulea) fi versurile impare continuă
să apară. Astfel, monotonia, cel pufin in ce privește structura met-
rică, este exclusă. Fluxul poetic curge nestînjenit, in revărsări
domoale, uneori, clocotitoare altădată; „Vă îngrop in aur, vă in-
grop In pofte / Pielea /luciului se gudură naivă / O, măcar de-ai
rîde omenește / Tu, superbă foame primitivă (Kira Kira lina, p. 37).
Nu film dacă poetul insufi a văzut in poezia din urmă a volu-
mului o încheiere a întregii peregrinări de pînă acum și concluzia
ultimă a dezbaterii sale interioare.
Misterul celei din urmă este, după opinia noastră, cea mai reali-
zată poezie a cărții.
Raportarea poetului la pulsul adine al existentei capătă acum
o rezolvare, căci cartea nu este doar elegie închinată dragostei; se
deslușește in paginile ei și o pregnantă tentație a meditației pure.
De data aceasta, poetul nu mai vede în dragoste garanția stabili-
tății iar imaginea femeii ca principiu eleat al statorniciei este abo-
lită. Nu ea. ființă trecătoare, va putea să se împotrivească trece-
rii; supraviețuirea ei, ca fi a poetului, este chezășuită doar de
operă, de carte: / Vino cu mine, t'-am zis, să fugim intr-o carte,/
Dublă cerneală /ierbinte strivită-ntre foi .,, Misterul celei din
urmă, p. 76 f
Prin aceasta, poezia lui Damian Ureche depășește zona exclusiv
erotică, realizlndu-se și ca un omagiu adus creației, singura Capa-
bilă să-t dea omului eternitate fi /rumusefe in univers.
70
studii
Alexandra Indrîeș
Arta portretului
la Tudor Vianu
O figură hoffmanncscă traversează, ea un mesager neliniștitor
dintr-o iunie subterană, spațiul cu alît dc pure arcade al vieții iui
Tudor Vianu ; „Mă înapoiam intr-o zi acasă, pe la orele amiezii,
cînd in (ața locuinței mele am observat un om prăbușit Jingă
poartă, in prada unei vădite și cumplite suferințe. Era un bărbat
intre treizeci și patruzeci dc ani, îmbrăcat curat, cu privirea al-
bastră, cu mustața roșcovană. Miinile șale erau ale unul om care
lucrează ți, de sub pălăria căzuiă pc trotuar, ieșea la iveală un
cap blond, cu un început de calviție. Nenorocitul se închircise mai
întii, lăsindu-se pe vine, dar cum Spasmul cafe-l cuprinsese nu
slăbea dc ioc, se proptise în mîlni și degetele lui încercau zadarnic
să străpungă trotuarul”. Bolnavul, care sa legitimează : Heinrich
Rolbarl, strungar in fier la Uzinele Lemailre, explică a suferi de
„piatră la bășică", boală îngrozitoare ți ignobilă, cu amănunte
fiziologice înjositoare caro alarmează șl jignesc egotismul sensibil
al omului ce-și savura cu delicii disponibilitatea sănătoasă a
tinereții sale : „Am avut totdeauna 0 vocație deosebită pentru feri-
cire. Fericirea îmi apărea în anii aceia în forma unui puternic și
armonios tumult interior, in timpul orelor in care citeam operele
poeților și filozofilor. Ceea ce se petrecea în mine răminea să se
întrupeze in afară, dar multă vreme nu izbuteam să obțin mai mult
decît să Întreprind lungi plimbări nocturne, pe străzi singuratice,
printre nălucile caselor bit rine, riUnind frînluri do fraze pe care
nu le-am scris niciodată, Neconstrîngîndu-mă să zidesc o operă,
n-aveam prilej s-o critic, nici să fiu nemulțumit de ea. în ziua,
apoi in noaptea care a urmat intîlnirii cu Heinrich Rotbart, feri-
cirea mea a fost ușor tulburată. îmi reprezentam eu ușurință dure-
rea lui bestială1*. Prima intîlnire cu spectacolul suferinței fizice,
caracterizată cuprinzător ți Intensiv ca „bestială", se rezolvă, prac-
tic, in gestul neprecugetat al carității, iar teoretic, in sentimentul
de securitate oferit de ordinea superioară a civilizației și a cultu-
rii sufletești : „Dar Heinrich Rotbart s-a aflat printre oameni,
într-un oraș civilizat, unde medici iscusiți pot veni în ajutorii!
suierlnțelor, printre inimi capabile să vibreze cu durerea seme-
nilor. Nesuferita, cruda obsesie a închipuirii mele, evocînd neconte-
nit paroxismul durerii fizice, s-a mîrij'îîaț într-un tîrziu printr-un
71
fel de recunoștință față de oameni, față de așezările vieții lor",
Această primă intîlnire avusese loc într-o zi senină de mai, in
plină amiază. A doua ciudată intîlnire se petrece într-o seară tîrzie
și urîtă de martiri Sufletul nu mai este atit de deplin liber de
contingențe ca-n primele elanuri juvenile, vocația fericirii vădin-
du-se dificilă iar calea ei spinoasă : „Ritmam ca altădată fraze
nescrise dar visarea mea trează se amesteca acum și cu multe
preocupări ale viețiiț...) Tumultul meu interior nu mai era atît de
armonios. In orchestră se auzeau cîteva stridențe (...) Pornirea mea
ncstăpinită de a colinda trebuia in noaptea aceea să calmeze o
mare mîhnire, durerea unei ofense și a unei nedreptăți". Și acum
apare ca desprins din zidul întunecat al unei caso, un personaj
straniu, decrepit, neputincios. Reacția nu mai este tot atit de
spontană și încrezătoare, dar conștiința foarte sigură de ierarhia
valorilor reprimă pornirea joasă, instinctuală, a bânuelii și pru-
denței ți impune criteriul suprem al omeniei, reînviind printr-un
act de autocontrol, ingenuitatea primă : „Am privit cu neîncredere
pe omul care mă oprise în strada pustie, la un ceas tîrziu al nopții,
și prima mea idee a fost că trebuie să mă îndepărtez în grabă.
Dar cuprins îndată de rușine, am luat de braț pe bietul om lipsit de
puteri și, lăsîndu-1 să se sprijine dc mine, am începui a-l conduce
în direcția pe care mi-o arăta cu bastonul". Ca și prima dală,
adaugă un ajutor bănesc, cu un acut sentiment de jenă. Finalul
aduce o răsturnare bruscă a perspectivei. Dar, dacă eșecul pespica-
cității în favoarea bunei credințe și a milei poale face din orice
om de omenie un păcălit al netrebnicului, autorul protagonist ai
experienței nu-și exaltă dar nici nu-și roneagă pornirile candide,
tonul fiind de o minunată justețe a măsurii: „Am ascultat toată
seara povestirea întîmplârilor trăite dc prietenii mei cu Heinrich
Rothart, falsul tipograf, omul care se pricepea să răsucească și să
stoarcă sufletul îndurerat al omului. Și după ce se liniști în mine
revolta și admirația pentru măreața lui abjecțiune, am încercat
pentru el șl un fei de recunoștință, ți, desigur, nici un fel dc com-
pătimire pentru mine însumi" (Hemrich Rotbart, în Opere voi. 1,
editura Minerva, București, 1971, pi 132 și u.j.
S-a vorbit despre stendhalismul structura] firii lui Tudor Vianu
care, adăugîndu-șc năzuințelor spre probitate, seriozitate și puri-
tate dezvoltate în contact cu neokantianismul, dă personalității sale
un accent eu totul deosebit. Dar și stilistic, prin exactitatea tonului,
prin linia fermă a narațiunii, proza sa se înscrie in descendența
lui Stendhal. Ca cercetător, abordează opera sub unghiul secretelor
de creație, a! curiozității pentru modul cum artistul izbutește în
această tulburătoare întreprindere care este orice plăsmuire, văzută
ea tentativă de cucerire a unor culmi, al analizei mijloacelor artis-
tice privite parcă drept elemenie ale unei tacllci si strategii tainice
a creației, al descoperirii mobilelor sufletești adinei și esențiale ale
scriitorilor sau personajelor din care se desprind discret anume linii
de conduită edificatoare. Dacă George Călinescu a fost numit un
Balzac al istoriei literaturii române, fără doar și poate că Tudor
Vianu este un Stendhal al culturii noastre, lată o mărturisire impor-
tantă a scopurilor ultime ale croației și cercetării deopotrivă t „Cri-
ticul se ocupă cu sentimente omenești manifestate în opere, trebuie
să descrie caractere și temperamente, destine în lupta eu epoca lor.
Materia criticii aparține lumii morale, ca și a poeziei." (Postfață ia
volumul Versuri 1957, în voi. cit. p. 4, s.n.).
Schffa unui autoportret pe care o creionează Tudor Vianu fra-
pează prin voința deliberată a creației de sine : omul o predispus a-si
corecta personalitatea ca pe o operă de artă, diminuînd excesele,
armonizînd întregul. Structura sintactică preponderent adversativă
exprimă, pe lingă acribia introspecției, și idealul dinamic echili-
brat al modelului interior Sînt un om de statură potrivită- Am
o structură fizică echilibrată, dar nu prea rezistentă (...) Sînt brun
72
pe fond palid, dar nu livid, încă din adolescență, m-a surprins
alternanța dispozițiilor mele. Predomină insă melancolia, dar nu
placiditatea, cu unele izbucniri dc violență (...) Sînt un lucid mo-
dest (...) Disprețuiesc emfaza, gesturile patetice, cuvintele răsună-
toare. Am totdeauna grijă să cobor vocea eu un ton. Cind mi-am
dat seama că am un glas prea plin, am început să vorbesc mai
stins. în cariera mea profesorală, cînd am observat că am oarecare
tendință spre oratorie, m-am conslrîns In expunerea rece și teh-
nică" (op. cit,, p, lt>5 ți u.) Pentru ultimele frâne, de comparat cu
vestitele cuvinte ale lui Stendhal : Je fais tous Ies efforts possibles
pour etre sec (-.). Je trembie loujours de n'avoir cerii qu'up spupir,
quand je crois avoir note une verile," (De PArnour, cd. Garnier-
Flammarion, 1965 p. 50), Căutarea unei discipline interioare pre-
domină autoportretul lui Tudor Vianu.
Ca aet de aulo-formarc, simbolic efortul de a se constitui pe
sine se exprimă prin motivul sculpturii : mintuirea se dobmdeștc
prin revelația seninătății supreme a cosmosului, dar mai ales prin
gestul Intențional al aulctnodelării ca definitivare a vocației spre
fericire : „Din ad ici mea albastrei lui lumini / Sc-inpreună o lacrimă
cu alta. / Așa cum două pale flori îmbini / /Dar se-arălă uriașul
disc de viață.../ Ca un artist ce își încearcă dalta./ El își ciopli
un blînd surîs pe față" (/laminare, voi. cit, p. 386).
Vorbindu-și la persoana a doua, fiindcă efortul său educativ
are mereu ca obiect principal propria sa persoană ți mai ales
fiindcă autoportretul tinde mereu să devină nu ații o zugrăvire dc
sine cit o programare spre un ideal superior al devenirii, Tudor
Vianu dezvoltă concepția sa despre valoarea omului considerat ea
ameliorabil, animat de superioare ambiții : „Să cunoști ceva temei-
nic ți să faci ceva mai bine ea alții, să-l faci cit mai bine, dacă
se poate să-l faci perfect. Să fii un artist, un maestru. Lucrul tău
să se închege cu armonie, să devii autorul unei lucrări rotunde,
complete ți frumoase, al unui cosmos Dar ferețtc-tc de mij-
loacele captațiunii. Al nevoie de consemnul unor spirite critice, do
acordul cu ei și cu tine, al unor oameni întregi. Fii serios ți modest,
nu-ți ascunde limitele si chiar ignorantele, evită orice poză, orice
impostură. Nu căuta să fii admirat, ei crezut (...) în unele cazuri
este mal bine să-ți bruseliezi sala, decît să încerci a o cuceri ca
un curtezan sau un bufon (...) Ajută-ți prietenul nenorocit1. Mărtu-
risește pentru nevinovat. Sprijină pe re) slab și nu uita ce grele
sînt începuturile de viață. Fă ce poți pentru ca lumea să devină
mai dreaptă" (Fragmente autoblogro/fce, op. cit., p. 163 ți u.).
Numeroase dovezi atestă uit fel do fugă de genialitate a Iul
Tudor Vianu. Figura academică, cizelată cu grijă clipă de clipă
pînă Ia desăvirsirea exemplară, a ,,profesorului", ața cum a apărut
studenților ce l-au cunoscut mai ales în ultimul său deceniu de
activitate, se vădește a fi fructul unei alegeri conștiente a propriei
imagini, in luptă ferventă deși discret si pudic ascunsă, împotriva
unor porniri divergente, în postfața volumului de poezii din 195^
iși explică repugnanta pentru lipul boem și dezastruos, reacția la
modelul dc poet oferit în seric de epigonismu! eu marea fatală a
ratării : „Văzusem încă, in orașul de provincie in care am copilă-
rit. pe tinărul pesimist așteptind pe băncile parcului public bine-
facerile unui politician local, in timp ce mustața îi devenea din
zi în zi mai stufoasă. Era o figură a vremii vechi, a tării demora-
lizate, un produs al tristeții atît dc generale în Orient. Acestor
stări de spirit li se opuneau curentele moderne ale literaturii.
Modernismul a devenit un termen echivoc, dar eu știu că, în epoca
în care s-a rășpindit întrebuințarea lui, însemna voință dc prefa-
cere, de creație, pornită dintr-o concepție activă și optimistă"
(op. cit. p. 4). Un aforism mărturisește un soi dc fascinație neaș-
teptată pentru existențele marginale; „M-au interesat totdeauna
ratatii, veleitarii, provincialii nenorociți, oamenii din umbră, natu-
rile secrete, toate acele larve obscure ale fanteziei, in care mi s-a
73

părut a recunoaște materia primi a genialității". (Breuiar, id. p. 91)
Tudor Vianu ți-a ales semnul cumpenei : „Din capelele firului
sfîrșit / Să întocmesc un lucru cumpănit." (Moartea meșteșugaru-
lui, id. p, 32); „Preț n-are fapta la trudită / Decît dacă ridici din
temelii/ Lucru rotund, o faptă cumpănită" (Adewdr și poetic,
p. 47); „Ochi de apă steie-n cumpeni liniștit,/ Ție plumbul firul
potrivit la zid- // Numărul, măsura stau la început, / băgător de
seamă fă-1 și priceput./.,.// Sprijină-i dc umăr lira heptacordă/
Peste ce dezbină, afle ce s-acordă" (^tc/an și centaurul, p, 4S ți u).
Pornind de la acest portret sui generis al personalității ideale,
remarcăm corelația număr-rilm-muzică-eticâ. Plus Servien, iniția-
torul poeticii matematice, este ți autorul unei cărți de meditații
morale. Stima pentru matematică ți dragostea pentru muzică a
lui Stendhal sint cunoscute: „Conviețuirea mea eu matematicile
mi-a lăsat pasiunea bunelor definiții, fără de care totul este doar
aproximație" (Viața iui Henry liruiard, ELU, 1965, p. 384 ș.a.), Deși
Vianu n-a fost nici matematician nici muzician altfel decît un
ardent auditor, pasiunea bunelor definiții l-a călăuzit neîncetat.
Citeva observații dc rară pertinență asupra condiției umane între-
gesc cu tușe sigure portretul dinamic ai unui mode! superior ai
personalității : „Un singur cuvînt mai mult decît trebuie, o simplă
mărturisire nelalocul ei, umple o conștiință delicată tu tristețea
ți remuțearea unei nopți de orgie, .. Există o sinceritate din ușu-
rință, Un scrupul adine face sinceritatea imposibilă (...) Degetul
destinului întors către noi arală în același timp către fundul lumii"
(din Breviar, op. cit. p. 92 și u.) Arta portretului ca artă despre
ideea proprie dc om este la Tudor Vianu o artă a vieții.
Toate portretele concretă, create in spiritul moralismului francez,
conțin în subtext o referire la propriul său fel dc a fi. în definirea
celuilalt, găsește mereu termenul exact, esențial, uneori neprevă-
zut. Un exemplu : „Era Dan Barbilian, a cărui faimă de genial
matematician precoce îl precedase în lumea școlilor. Nu mai întîl-
nisem niciodată un exemplar omenesc atît dc original și atît dc
interesant. Rapiditatea minții lui, felul atit de personal ai expri-
mării care asocia cuvintele în legături inedite ți neașteptate pro-
duceau o senzație dc rară încinlare intelectuală, după cum veselia
lui, absoluta lui inaptitudine pentru melancolie, marea lui sociabi-
litate îl făceau să fie prețuit ca cel mai bun dintre camarazi"
(Fragmente autobiografice, p. 145). Un Dan Barbalian voios nu
puica fi dedus din limbajul auster al iui Ion Barbu de mai tîrziu.
dar portretul artistului ca om tînăr este atestat ca veridic si dc
corespondența celor doi prieteni. E vorba de o tranșantă deosebire
între eui liric șl eul practic, de o evoluție, sau poate O anume
atitudine Indică, un fel de „gai savoîr" se ascunde in luminile
opace ale jocurilor secunde? Fără a avea acrul, portretele lui
Vianu pun adesea cite o întrebare neliniștitoare. Evident, propria
melancolie și pasivitate se opun brio-ulut barbilian.
Tot ca o opoziție eu sine, dar dc data această sub latura mizan-
tropică, este conceput ți excelentul portret al lui Emanoil Bucuță :
„Era un om bine legat, cu ochi triști, lucind într-o figură palidă,
sub bolta unei frunți. Venea de departe, ca un călător cam obosit.
Omul nu mai era in prima lui tinerețe și debuturile lui se petreceau
alături de-ale unora in plină erupție a unei tinereți încrezătoare.
Era de mirare deci că el le opunea rezerva lui rece, uneori ironia
lui mușcătoare? (...). Un an de zile numai după ce începuse
să-și publice versurile sau notele polemice în strimtele coloane ale
Ideii europene, toată lumea știa că Emanoil Bucuța este „un om
rău". Titularul acestei faime o cultiva cu o deosebită predilecție-
11 vedeam venind cu mersul lui claudieant. Eră totdeauna puțin
prăfuit. Sosea dîntr-un Ioc îndepărtat (...). Din neîntreruptele lui
călătorii, poate mai mult decît din studiile lui neterminate
se adunase acel venin (op. cit. p. 152). Am subliniat în text cîteva
74
fraze care introduc în portretul exact dc moralist un element de
pură literaritate. Ipoteza călătoriilor ca motivație a negativismului
este tulburătoare și, neexplicînd de fapt nimic, dă personajului
mișcarea fatidică intr-un spațiu epic de nepătruns, iar repetarea
verbelor „venea" ți „sosea” la imperfectul basmului șl-al veșniciei
dă paginii de proză un ritm straniu.
Observăm că cele cîteva pagini în care talentul epic subia-
cent al lui Tudor Vianu se manifestă cu maximă pregnanță, con-
țin o structură narativă identică : întîlnirca cu un ins tulburător
ce pare a veni din alt tărîm, purtător al unor experiențe insolite
și al unor zări existențiale impenetrabile. Așa, Em. Buctița, așa
Heinrich Rotbart, oricît de radical deosebite personajele ; similar,
tipul de poet genialoid pîndit de întunecare și eșec la care se
referă în mai multe rinduri. Cu o vigoare deosebită se manifestă
sentimentul de fascinație, alarmă, sfială, jind și inhibiție în cele
două întâlniri fulgurante cu Calipso și apoi cu Grete, ambele apă-
rind ca semne îmbietoare dintr-o lume- rind pe rînd făgăduită
și interzisă a unor paradisuri de simple, inefabile, imposibile jubi-
lări. O scriitură de mare distincție trasează portretele unor mesa-
ger*’ ale eternului feminin, dublindu-se parcă una pe alta spre
a potența cadența și a da înțeles dc destin pulsației apropierii și
îndepărtării. O plimbare în copilărie, cu rotirea mecanic rituală
a promenadelor provinciale, i-o relevă pe Calipso : „Ochii ei s-au
oprit într-ai mei, dar n-atn apucat să-i întreb și să capăt un răs-
puns, că valul a împins-o departe de mine. Am întîinil-o din nou
în umbră și mi s-a părut că fața ei se întoarce spre mine, dar
ochii el nu i-am putut vedea. în lumina, ei mi-au scăpărat din
nou aprinși și pătimași (...) întâlnirile noastre se petreceau la fie-
care trei sau patru minute, dar răstimpurile acestea mi se păreau
imense. Despărțirea mă lăsa in restriște, revederea mă făcea să
jubilez", Grete, o tânără și veselă fată îl tulbură în timpul studen-
ției, intr-un chip asemănător, deși, desigur, cu impulsuri erotice
mai sfîșietoare, împreună cu prietenii ei simpli, fata se așeza
într-un carusel, pe cînd el privește de joș. „Venea, repezită din
cer către mine, ca un uliu, pentru a mă sfîșia cu ochii ei încărcați de
dorință .Dar caruselul mi-o răpea din nou în cer, îmi revenea trufașă
și disprețuitoare, dar ochii mei căutau să rețină din zbor imagi-
nea sinului mic, a brațelor și pulpelor zvelte dar puternice (...)
Trecerile erau atît de repezi. îneît expresia ei, pe care încercam
s-o deslușesc, îmi rămînea de cele mai multe ori enigmatică (...)
Jubilam că-mi revine și mă dezolam că-mi pleacă. O salutam în
același timp pentru revedere și pentru adio. Ca altă dală, pe tro-
tuarul circular din centrul orașului Giurgiu, cîștigam și pierdeam
în același timp iubita și neliniștita mea aspirație către ea era
făcută din fericirea unei făgăduințe infinite șt a unui doliu ireme-
diabil" (Carusel, op, cit. p. 171 și u).
Toate acestea sînt pagini autobiografice. în absența ficțiunii,
alegerea momentelor semnificative și modul de expunere tran-
sformă copia după natură in simbol al interferenței lumii egotis-
mului luminat eu tărimurile străine, primejdioase, fascinante, tul-
burătoare ale pegrei, ale criticismului mizantropic, ale geniului
obscur și ratat și ale feminității enigmatice. Din confruntările eu
demonia și cu edenismul deopotrivă, autorului îi rămine lotul difi-
cil cumpănit dar cdiflant al condiției umane.
în egală măsură importante sint, desigur, portretele oamenilor
care au influențat pozitiv, stimulativ dezvoltarea sal Stilul rămînc
mereu al unui caraeterolog animat de intenții axiologice, adică al
unui moralist, avind în plus o orientare introspectivă și autofor-
mativă. Așa este portretul profesorului de latină Hildebrand Frotlo,
din care citez un pasaj grăitor pentru modul cum Vianu îmbină
portretul eu autoportretul într-o dinamică a devenirii educative :
„Dar bunul cel mai de preț pe care l-am cules personal din doctri-
75
na de aur a lui Frollo a fost un anumit sentiment al stilului și o
mare iubire pentru formele sintetice și lapidare ale exprimării.
Exercițiul traducerii devenea in clasa lui Hildebrand Frollo o cer-
cetare laborioasă, menită să găsească treptat termenul cel mai
propriu și formula cea mai concisă (...) Ostenindu-ne astfel,
mintea noastră pricepea că vorbirea proprie și scurtă este nu
numai o podoabă estetică, dar și un merit moral (...) învățămintul
lui Frollo era pătruns de astfel de evaluatii etici și estetice, al
căror răsunet m-a urmării multă vreme**. (Hifdebrond Frollo, op.
cit. p. 202).
In ultimele însemnări nerevizuite pentru tipar găsim o pagină
de auto-analiză impresionantă în spontaneitate, în accentul ei rar
de imediatitate, dramatică mai ales prin saltul dc la zugrăvirea
stării de abandon, de pasivitate la atitudinea activă sub controlul
superior al conștiinței ; se schimbă și stilul, de la notația eliptică,
sfișială la fraza echilibrată, rotunjită, clasică : „Ciudată impresie n
singurătății. Cum pot rămîne atita vreme cu mine însumi ? Mono-
log interior nesfirșit Con malinconfe in in/initum r. în continuare,
citate in limba germană, din Baudelaire, dintr-o poezie proprie
de tinerețe, atestă prezența unui fel de antologie secretă, pătrunsă
în memorie, a expresiilor literare a devorantei melancolii. Cronolo-
gia ca și asociațiile de idei sînt, bineînțeles, tratate spontan în cel
mai modern spirit al non-convenționalismului raționalizat și al pre-
ponderenței adevărului sufletesc, ajungînd in cele din urmă la
claritate aforistică printr-un efort sensibil pînă în cele mai mici
detalii lingvistice: „Nu voi spune că e un topos fiindcă am trăit
ușa o viață întreagă — Kicrkegaard. „Am trăii cu inima grea*. —
Aveam vreo 6—7 ani cînd am spus așa ceva bătrînei doamne Car-
nabat. Ce mirare în întrebarea bătrînei! Dar dc-atunci ? Cicluri ?
Mai degrabă melancolia, cu animări pasagere in societate. Obiecti-
vitatea cunoașterii, exactitatea procedării — ca antidot. Prețuiesc
în frumusețe meritul ei moral : cumpătare, hărnicie sprintenă,
spontaneitate, omenie, în fond : grație, har. Pulehritudo — spien-
dor bont. (Itinerar in U.R.S.S., op. cit. p. 487 și u, ș.a).
Tema erudiției, a studiului ca taumaturgie apare și în Corcs-
pondenfă : „Cc putere, ce sănătate se revarsă în omul care a ajuns
să închege cincizeci de pagini limpezi, exacte, bine întemeiate,
adevărate! Mi s-a părut de cîteva ori că am tăcut astfel de expe-
riențe și m-am tămăduit, prin ele, dc multe agonii care nl-au
bintuit in lungi răstimpuri ale vieții mele (T. Vianu către AL Husar,
în Corespondenta, editura Minerea 1970, p. 119). înțelepciunea
aceasta este totuși relativ tirzie, căci tinerețea cunoaște izbucniri
de disperare, sentimentul frustrației (atît de artistic exprimat de
altfel în Carusel), năzuinți enorme, entuziasmuri fulminante; în
filigran se înscrie insă dc pe atunci semnul cumpenei, nostalgia
armoniei, gustul activității folositoare : „Astăzi am avut o zi dc
amintiri, m-am reluat iarăși întreg și m-am pus în balanță (..,).
Cît aș fi vrut să mă bucur de viață, să trăiesc fericit, să mă devo-
tez (...) Sînt singur, Sînt nenorocit și condamnat. Niciodată n-am
simțit plăcerea să trăiesc. Am păcătuit mereu prin mohoreală. Aș
vrea să pot blestema pe cineva. Totul este vinovat (...) Poale cu
toate acestea că acum se petrece un lucru definitiv. Poate că acum
se pregătește o renaștere, o pacificare" (T. Vianu către ion Barbu
(Dan Barbilian), op, cit. p. 44). Și acest strigăt din adîncuri : „Căci
este in mine o turbată nevoie de totalitate, un eroism exacerbat,
un apetit tragic" (T. Vianu către Ion Marin Sadoveanu, id, p. 187).
Cel mai obiectiv studiu implică in sine opțiuni personale, por-
nite din cea mai adîncă și mai tainică intimitate a sufletului.
Paloșul adevărului In Oedip și ffantlet) vezi voi. Literatura univer-
sală șl literatura nafională. ESPLA, 1956), lucrare de maximă pro-
bitate științifică și de o infailibilă logică a argumentației, oare nu
exprimă și propriul patos al adevărului ? Un sunet cu lotul perso-
76
nai. aproape do confidență delectăm în portretul lui naudolaire.
văzut ca lui erou al voinței ți o înălțătoare pildă etică ; „El
năzuiește mereu către lumină, către idee și formă. Aci stă ți inte-
resul dramatic al personalității sale. Căci dacă sufletul său tir fi
cunoscut acea indolență așa do căutată la moderni, durerile sale
s-ai1 fi transformat ușor in voluptate, Car oi și-a purtat durerea
prin conductele unui intelect complicat si puternic și a șters chiar
din voluptate, otrava conștiinței de sine. El nu s-a menținut in
umbră și melancolie, dar a înaintat eu o energic eroică în mijlocul
arenei în caro cască și urlă fiarele desnădejdet'. In felul acesta cred
că se poate ajunge la o înțelegere mai justă și mai bărbătească a
poeziei lui Baudelaire". f Charles Baudeloire ca poet sentimental,
în sens schillerian, n.n. în Fragmente moderne, cd. Cultura națio-
nală, 1925, p. 81)
Prin Estetica sa. prin Teoria valorii și Ftloro/ia culturii, prin
stilistica sa aplicată la fenomenul literar românesc și european,
Tudor Vianu a fost mai mult decît un erudit, a fost un creator.
Locul său autentic în estetica și stilistica contemporană va trebui
stabilit prin studii științifice, în primul rînd eomparaționiste. Per-
sonalitatea sa este din cele mai interesante și bogate, iar talentul
său literar (ca prozator, mult mai puțin ca poet) este considerabil.
Portretistica sa exprimă un efort de înțelegere simpatetică a celor-
lalți, de autodefinire și ameliorare de sine, o meditație asupra
condiției umane. Va trebui să se dea răspuns întrebărilor pe care
cu neliniște .și asiduitate le pune Tudor Vianu și care implică
desigur în destinul omului de cultură contemporan, cea mai esen-
țială cea mai intimă și mai arzătoare ambiție a sa : „Un vis
prometeic inspiră pe omul modern de cultură, iar această temă
esențială și prin excelență patetică a vremii noastre nu poate fi
servită altfel decît prin căile diferențierii valorilor. Dar oare omul
care trăiește și creiază din punctul de vedere al uneia singure din-
tre valori, nu poate să reflecte în sine totalitatea vieții (...) Nu
cumva, dimpotrivă, există posibilitatea ca pe însăși căile diferen-
țierii sale, el să rvcîștige punctul de vedere al totalității vieții ?
Nu este cu alte cuvinte posibil ca un artist, adincind însăși formele
artistice ale vieții, să străbată către orizontul larg în caro se
desemnează linia totală și pură a cosmosului? (...) Nu e eu
putință ca cel mai umil personagiu, așezat în cel mai modest loc,
adîncind însăși condițiile vieții și lucrului său să simtă că. de la
punctul specialității sale, a străbătut prin numeroase osteneli lăun-
trice, dincolo, la antipodul specialității, ia punctul din care să
poată privi întregul lumii ?" (Filoșo/ia culturii, ed. Publicam, edi-
ția Il-a. 1944. p. 47 și u.). Găsim implicat în acest text atît progra-
mul maxim cît și cel minimal a) modelului interior, liber și în
deplină conștiință de cauză creat, model scutit de imitație, de
echivoc și de unilateralitate deopotrivă ; găsim aci mai ales auto-
k	portretul în formă de interogație și, totodată, portretul intelectua-
lului ca neostenită punere în chestiune a propriei condiții, totul
dinamizat de fortifianta și bărbăteasca încredere în om.

cronica dramatica
N. D, Pârvu
„Despot Vodă“
la Teatrul Național din Timișoara
Prin „Despot Vodă" — a doua premieră a Naționalului timi-
șorean s-au sărbătorit o sulă cincizeci de ani dc la nașterea lui
V. Alecsandri.
Spectacolul înregistrează succese deosebite datorită nivelului
ridicat la care au lucrat regizorul, scenograful și actorii. Deși
dramă in versuri, regia a insistat, în mod deosebit și cu rezultate
evidente, asupra rostirii textului, care evoluează melodios, plăcut,
fără exacerbări ți exclamări inutile; este accesibil ți îți Ilus-
trează artistic construcțiile, uneori contrastante, cu o emfază dra-
matică ce produc* in spectator surprize afective deosebite. Miș-
carea scenică și raporturile spațial-lnlelcctuale dintre personaje
au o ținută distinsă lipsită de exagerări formale, dar care totuși
îți păstrează măreția ți dramatismul. Această măreție este ampli-
ficată de decorurile scenografului Virgil Miloia, prin îmbinarea
tăieturii și a formelor spațiale moderne eu farmecul coloristic al
iconografiei străvechi, incit impresiile psihologice de-acum patru
sute de ani, iscate lu spectatorul de ari, se împletesc armonios cu
propriile-i trăiri moderne, intr-o sinteză fermecătoare Care-1 ajută
să acopere atit amar de vreme, să trăiască acum ca atunci, și
atunci ca astăzi.
Excepțională costumația, mai ales la femei. Costumele Vioricăi
Cernucoti ți ale Florinei Cercef-Perian ne-au creat asociații inte-
resante, privind influențele artistice posibile ale vremilor apuse
asupra modei actuale. De asemenea, firescul și continuitatea expri-
mate în costumele oamenilor simpli, a paznicilor și a poporului
răsculat, continuitatea cu vremea noastră au amplificat atmosfera
de realism romantic, de istorie perpetuată pînă astăzi.
Cei 25 de actori ce evoluează pe scenă în cuprinsul dramei, deși
pot fi diterențiați pc sub-colectlve în expresia interpretării, in
raport cu starea socială ți eu grupul de interese cărora le aparțin
— au dat, totuși, o unitate expresivă consistentă interpretării.
Intervenția regizorală a coborit pini la detalii, in unificarea miș-
cării scenice ți a rostirii, fenomen exprimat în stilul unitar al
spectacolului și in individualizări cu discrepanțe minime.
Personalul cel mal complex, Despot Vodă — viclean, cu o ten-
dință de afirmare deosebit de puternică, complex ca structură
78
sufletească, cînd diplomat ți grațios, cînd violent și greu de sU-
pînjt, cu o conștiință a superiorității sale deosebite față de băș-
tinași — a fost interpretat de actorul VI. Jurăseu, utilizînd două
procedee dc exprimare : una rațională, de compromis lucid, și alta
inspirației, trăită, ambele realizate la un înalt nivel, dar perio-
dic nu îndeajuns de organic sudate unele de altele. în raport eu
alți interprețt mai vechi ai personajului acesta dificil, realizarea
lui Jurăseu este de nivel.
Actorul Mircea Mavrodin în Afofoc ne-a apărut ca Un veri-
tabil constructor „la rece" al personajului, pe toată întinderea lui.
Vocea sa profundă și vibrantă ne-a reamintit ce poate să însem-
neze „vocea în arta actorului” aspect relativ neglijat în teatrul
modern, dar absolut necesar în drama clasică. Personaj complex,
Afojoc al iui Mircea Mavrodin a reflectat o structură psihologică
oscilantă în raportarea periodică a bunătății cu combativitatea ți
răutatea, după posibilitățile de afirmare alo intereselor personale.
Deși „construit", vibrația afectivă a stărilor psihice, pc plan de
expresie formală, a fost încontinuu prezentă.
Al treilea mare interpret a fost GheOrghe Pătru în Cin bir-Vodă.
Firesc, natural, dominat de o singură coordonată psihologică —
tronul țl domnia —; celelalte trăsături au creat un fundal ome-
nesc relativ obișnuit, vehiculat de o voce plăcută, adincă, cu
vibrații de-o tristețe firavă, retrospectivă. In prima parte a rolu-
lui, violenta lui este încăpățînate stereotipă, ți continuă. în partea
doua ea primește o semnificație și o valoare socială : dreptatea,
Tip dc diplomat versat in toate vicleșugurile, eu intenții finan-
ciare clar exprimate, eu simțul riscurilor posibile, boeruț potqn
Laski al artistului emerit Ștefan lordănescu a avut o mobilitate
psihologică exprimată interesant în ritmul expresiv variat al vor-
birii, in ușurința deciziilor și bagatelizarea pasiunilor altora, inclu-
siv a soției.
în tăprx^neaan, actorul Ion Cocicriu realizează un tablou viabil
al domnitorului, exprimat prin coordonatele limitate ale textului,
rezistent însă, ca întruchipare fizică și psihică ; puternic, crud,
Un anumit orgoliu feminin discret, mascat de raporturile obiș-
nuite cu soțul șl eu bărbații, o rezonanță afectivă,, de nuanță
simpatetică, melancolică, specifică domnițelor dc pe vremuri ți
întrebări fără răspuns scăpate din căutătura Rucsandei — sint
mijloacele expresive deosebit dc nuanțate ale actriței Viorica Cer-
necan Jurăseu, in personajul menționat — soția lui Lăpușneanu.
Excelentă, interpretarea dată de Florina Cercel-Perian Cârmind
soția lui Laski, o poloneză distanțată enorm prin virstă și fru-
musețe de soțul ci LaskL întreaga ei dragoste este canalizată înspre
Despot, cu care seamănă muit prin temperament, tendință de
afirmare șl o dorință învăpăiată înspre o iubire ucigătoare, pentru
care merită să faci sacrificii.
A doua premieră a teatrului timișorean ii ilustrează din plin,
Trene Flamann, Garofița Bejan, Gh. Lungoci, Miron Nețea, Victor
Cimbru — Interesantă compoziția acestuia — Fiorin Măcelaru,
Florin Tănese, Huria Goorgcscu, Ștefan Mării, Ștefan Sasu, Ana-
lolie Cobeț, Sever Cimpeanu. Viorel Iliescu, Lucia Doroftei, Ion
Olaru, Tratau Duzoianu și Miron Șuvăgău.
A doua premieră a teatrului timișorean îi ilustrează din plin,
emblema de „național11.
79
istorie literară-documente
Virgil Vintilescu
A fost deceniul literar 1860-1870
„Un moment de oboseală
și de complacere în mediocritate" ?
Atît saltul impresionant pe care literatura română l-a realizat in epoca Junimii
cit și acceptarea relativ repede a junimismului (parțială sau totală) dc către contempo-
rani i-a obligat pe istoricii literari să caute explicații cit mai plauzibile și, de-a lungul
anilor, ele au fost găsite, adesea fără prea mari eforturi. O primă explicație (și poate
cea mai importantă) a fost aflată în stadiu] de dezvoltare a literaturii române hi acea
dată, cu referiri speciale la d‘ ceniul al șaptelea al veacului trecut In legătură cu a-
ceasta s-a formulat ideea că junimismul s-a impus deoarece generația pașoptistă se
afla în faza epuizării iar tinerii nu se puteau afirma prin ceva deosebit și fiindcă le
lipseau idealurile nobile de care fuseseră animați înaintașii. Această idee a circulat
fncepînd cu deceniul imediat următor, dar s-a impus îndeosebi în secolul nostru, de
la Nicolae lorga încoace. Marele istoric a căutat sâ-i găsească anumite suporturi,
prin referiri la situația scriitorilor din generația vîrstnică.
Pe la 1866 — susține Nicolae lorga — literatura română se afla „într-o perioadă
de relativă veștejire", deoarece scriitorii din vechea generație erau istoviți, iar celor
tineri le lipsea „un șef cu autoritate*'.
Fără îndoială că vorbind despre „relativa veșlejire" a literaturii române. N. lorga
se referea și la operele apărute in acel timp, dar are Jn vedere îndeosebi procesul
de creație care avea loc in absența unor îndrumători reali, de un prestibiu cel puțin
egal cu al predecesorilor.
Această formulare cumpănită, cu un obiect precis, a fost extinsă, cu timpul, prelun-
gindu-i-se valabilitatea asupra a tot ceea ce s-a tipărit ia data respectivă. Concomitent
cu aceasta, concluzia de început, că literatura română se află pe la jumătatea deceniului
ai șaptelea într-o perioadă de „relativă veșteji re", datorită în mare parte Imbătrlnirii
ți îmbolnăvirii cilorva dintre fruntașii pașoptiști a fost serios agravată, deviată de la
sensul inițial, extinsă asupra întregii mișcări literare a timpului, adesea înlăturîndu se
adjectivul „relativă", iar substantivul „veșteji re" fiind substituit cu „stagnare", „reg-
res". Astfel, nu de mult, aducind cu șase ani mai încoace data fixată de N. lorga, dar
fără să denatureze sensul iniția] al afirmației acestuia, un critic a sporit lista numelor
') N. lorga. Istoria literaturii rumănețli contemporane, 1, Crearea iormei. pp. J—5 ți 51,
80
pașoptiștilor pierduțl cu C. Rola, D. Bolintineanu, Avram lancu, ți a decretat anul 1872
ca fiind „an de doliu pentru marca generația de la 1843".
Intr-adevăr, între 1866 ți 1873 dispar eițiva dintre cei mai de seamă pașoptiști, dar
moartea lor rămine, fără consecințe grave asupra mersului generai ai literaturii, ro-
mâne căci alături de Vasilc Alecsandri, care continuă să rămină scriitorul cel mai
mare, se impun alte figuri reprezentative ale epocii : N. Filimon, AL Odobescu, B. P.
Hașdeu.
Impresia dc stagnare, dc ncimplinire a literaturii noastre de după Unire se degajă
și din cuprinsul unor pagini memorialistice contemporane aflate, evident, sub influența
unor anumite lormule pe care istoria literară a reușit să le impună. Așa, de pildă. Leon
Negruzzi (nepotul lui lacob Negruzzi) reconstituia intr-o evocare din liidă, in chip
izbitor dc asemănător cu Jorga sau cu criticii contemporani, ceea ce auzise în iy6y de
ia unchiul său in legătură cu literatura română la începuturile Junimii;
„Nu uita băiete,...■—ar fi zis lacobNegruzzi— că In 1807 exista la noi in țață un
vid, un vid spiritual ți editorial. Cet-a ce se puoiica era teribil oe mediocru, lutul meu
bolnav, nu mai scria, Vasiie Alecsandri se repeta și era foarte inegal. In plus, prelege-
rile noastre, ale junimiștilor, preparaseră publicul interesat printr-o critică aspră despre
lot cc apărea," 4
Atu memoriile cit și corespondența lui lacob Negruzzi nu conțin aprecieri prea
categorice in ivgaiurâ cu literatura noastră am prima jumaiate a aeceniului al șaptelea.
Dimpoti tvâ, sc știe că el se număra imn- acei junimiști care, iărâ să renunțe la exi-
gența judecăților referitoare la înaintași și contemporani, dădeau dovadă dc mai multă
înțelegere in aprecierea de ansamblu a literaturii romane și in referirile speciale la
anumip scriitori ai epocii. Cnmr aaeă am admite că fostul director al Convorbirilor
literare s-ar îi exprimat aidoma textului reoactai de nepotul sau, ideile despre lite-
ratura romană contemporană la începuturile activități sale literare ne apar mai degrabă
cu tuna împrumutate sau lurmuuue sun influența unar opinii ale vremii.
Var asemenea opinii, iniiimte de obicei in evocări festive, surprind maț puțin
decît <eie pe care ic aflam In articole și stuuii recente, cele mai multe fiind legate ue
mișcarea hterara junimistă. Astiei, mi de muit, Moalea Florea, intr-un capuoi despre
revista Lonixirbtri nterure. afirma că „oupâ Unirea Principatelor, literatura noastră
intra intr-un moment de oboseala ți ae complacere in mediocritate. Mișună traducerile
proaste mu autori străini obscuri, raraici ui acest tenomen ae mvazmne a unei pseu-
uoineraiuri, nepotrivite cu spiritul și realitățile sociale ale vremii, se petrece in lite-
ratura originala, in speță în poezie, o anemie nu mai puțin pernicioasă. De la afirma-
rea cetățenească la tribună, dc la deschiderea spre social, poezia se retrage rasucin-
uu-se spre interior, devine intimistă, lâncezește jn convenționalism liric.” J)
Fara sa negam existența unui înseninat număr ae auturi și lucruri mediocre in pe-
rioada ue la Unire pina emu încep sa se afirme marii clasici, socotim totuși că imaginea
Oe mai sus e aeformatâ ueourece neglijează figurile reprezentative aie epocii. Exage-
rarea, ca in majoritatea cazurilor, urmărește să scoată ți mai mult in evidență meritele
- uni'mi și atu vonvomnior literare.
De altfel mei imaginea ce ne-o oferă asupra ansamblului literaturii române intre
1880 și 188/ j ratatul de /stane a literaturii romane volumul 11, Editura Academiei, nu
este prea mult auerită îața m» categoria studiilor și a articolelor la care ue-am referit
anterior. Intr-adevăr, ultimul capitol intitulat „Literatura română intre 186t> și 1867",
> pentru un întreg deceniu de mișcare literară reține ca scriitori de bază pe Fihrnon,
liașdeu ți Odobescu, iar restul epocii mai cunoaște doar 13 „uiți scriitori toți mărunți,
aproape neinsemtiați. Cauza unei asemenea imagini ? Procedeul aproape general accep-
tul, dc a lega un scriitor numai de o anumită epocă (cea a lui 1848 de pildă) și de a nu
ține seanța în primul rind de operele scrise și tipărite în momentul respectiv. Vom re-
ține seama în primul rind de operele scrise și tipărite in momentul respectiv. Vom
reveni asupra acestei metode. Mai in Ui sînt necesare unele precizări în legătură cu ge-
nerația virstnică a scriitorilor, scoasă din arena literaturii noastre din deceniul al
șaptelea și începutul celui următor dc către Nicoiae lorga și cercetătorii care i-au
urinat. Șeful generației pașoptiste, Heliade Rădulescu, nu-și încetase activitatea pe la
1866, cum afirmă Nicoiae lorga. Înainte de moarte (1872) el mai juca încă un rol, oe nu
poale fi neglijat, in cultura română : in 1876 fusese ales președinte al Societății Aca-
’) Apud Leon Ncgruril, Evacart fin) Ctwîvwăirt literare, 1 mal 1970. p. 12.
*1 KvdKa Floarea, CanuwFirf lif«/arr «»7—MW țin voi. colectiv) Acuiste literare rominrfti, din
veacul al XtX-iea, Contribuții monografice. Minerea. 1970. pp. HA—IM.
4 — Orltonl
81
demise ți va demisiona în 1869; ultimul volum de versuri îi va apare chiar în anul
morțiL iar în cuprinsul lui vom afla ți piezii inedite. *)
în ceea ce-! privește pe Dimitrie Bolintineanu, mori ca și HeHade in 1872, e
inexact să susții că se afla in întregul deceniu într-o fază neproductiva, dc vreme ce
între ÎMI și 1870 îi apăreau două romane, două volume de satire, iar cele două volume
de Pocsii s-au bucurat de o reeditare în același an. Doar pe Boli iac il putem socoti ab-
sent din literatură după 1868, cînd i se tipărește ultimul volum de versuri. Pe la înce-
putul deceniului al șaptelea poezia română se ncînlîlnește eu versurile prestigioase ale
lui Grigore Alexandrescu, prin apariția, în 1863. a cunoscutului volum de Afedftafti,
elegii, epistole, satire si fabule. La o analiză mai atentă a valorilor poetico create de
Alecsandri, vom observa că, deși nu cel mai bogat, deceniul al șaptelea rămîne totuși
cel cu mai marc greutate din întreaga sa activitate, acum ol înzestrind poezia
românească cu pastelurile sale.
Dar influența literaturii generației pașoptiste asupra deceniilor șapte ți opt, a
preocupărilor literare și istorice ale pașoptiștilor. prin opera unora dintre reprezentanții
cei mai de seamă ai curentului respectiv, nu vor înceta nici după 1870. In cel ck-al
optulea deceniu, cititorii români vor face cunoștință cu cîteva lucrări fundamentale,
prezentate în ediții cuprinzătoare. Astfel. Scrierile lui Constantin Negruzzi se vor pub-
lica in trei volume (I. 11—1872 ți III—1873) eu o valoroasă introducere pe care o va se-
mna Vasiie A lecaandrî. La rindul său, Bardul dc la Mirceții îți va publica între 1875 și
1876 trei volume de Opere complete, care se vor bucura de ample analize în Convor-
biri literare, Pe parcursul aceluiași deceniu, între 1874 si 1880 se va tipări în patru vo-
lume una din lucrările fundamentale ale lui Heliade Rădulescu Curs intrepu de poesie
generale. Astfel de lucrări, aparținînd generației vechi de scriitori, continuă să trezească
interesul cititorilor și în epoca 1860—1880, menționînd in felul acesta contactul perma-
nent între generații. Ele nu puteau să nu influențeze cit de cit atmosfera culturală ți
literară a vremii ; in ultimă instanță, acestea, datorită consacrării lor, erau în stare să
se impună ca model mai repede ca oricare încercare literară contemporană. Am amintit
insă, pînă aici, numai cîteva dintre lucrările care au stat Ia baza culturii și a literaturii
noastre de după 1860, fiind create de generația veche, pe acelea care au dat o marcă
proprio epocii respective. Ele nu sînt lotuși, în măsură să corecteze singure imaginea de
ansamblu a specificului literaturii epocii, așa cum ne-o oferă mai toate istoriile noastre
literare. Am propune, do aceea o rememorare a principalelor titluri de lucrări literare
apărute intre 1860 și 1870, Cititorul va avea astfel prilejul să constate că în fiecare din
anii ce alcătuiesc acest deceniu, vede lumina tiparului cel puțin un volum dintre
acelea care produc ecou in epocă, iar valoarea lui se transmite dlntr-un deceniu
în altul, ajungînd pînă la noi. Anul 1860 va fi atunci anul nuvelei Doamna
Chiajna de AL Odobescu. 1861 — anul nuvelei Slujnicarii de N. HUmoR, 1862 al roma-
nului Elena do D. Bolintineanu si al altor lucrări ca : fnșrrd-te, mărpăr ilare de Vasiie A-
lecsandri, Răposatei postelnic de Hașdeu, Cfleya ore la Snaț;oo de Al. Odobescu. Tot
acum, Vasiie Alecsandri pune in circulație un volum de perle ale literaturii noastre
populare, înscriind o nouă dată memorabilă in istoria folcloristici românești, prin
apariția volumului de Balade. adunate ți îndreptate, două părți. Iași, 1362, In 1863,
cînd junimiștii își încep activitatea la Iași, La București Iul Nicolac Filimon îi apare
romanul Ciocoi vechi și noi, mareînd o dată memorabilă în istoria romanului românesc
iar Hașdeu publică nuvela Duduca Afamuca. la care se adaugă în 1864 Aficufa. 'Erei zile
și trei nopți din viața unui student. Tn 1865 literatura de peste munți Îmbogățește pei-
sajul literar românesc general cu prima sa lucrare reprezentativă, Peregrinul transel-
uanu de Ion Codru Drăgușan Țignaiada lui Budai Deleanu era încă necunoscută).
Îmboldit dc succesul din 1662, Vasiie Alccsandri aduce din nou, 1866, ia ordinea zi-
lei chestiunea poeziei populare prin editarea volumului Poezii populare ale românilor.
Chiar în anul apariției primului număr al Convorbirilor literare (1867) B. P.
• Hașdeu publică opera sa literară cea mai reprezentativă, drama istorică în versuri Rfe-
uan Vodd.
Incepind cu anul 186U poezia noastră cunoaște o nouă fază in aspirația ei spre
perfecțiune, datorită lui Vasiie Alccsandri, care-ți tipărește în Convorbiri literare nouă-
sprezece pasteluri, sporite în anul următor cu încă nouă. Și tot în același an Bolinti-
•1 In Meat deceniu se va repune in circulație numele poeților Văcărești. lancu Văcăreseu va ti
«rilpărit in 1861 cu o traducere dc prestigiu — Britanicul dc Racine — care va avea ecou in epoci
(deal traducerea se făcuse Inel din I8Î7). clei ti va determina pe Al. Odobcseu si scrie studiul Porții
Văcărești, tipărit tn Ârrisra romdnd din aeeelașl an,
82
neanu înzestrează poezia română eu două volume de versuri: Poezii din ttncrefe nepu-
blicate încă țl Menadele, satire politice-
Din întregul peisaj liric românesc am amintit aici numai volumele aparținînd
scriitorilor virstnici cei mai reprezentativi, tipărite in ultima parte a vieții lor ; acestora
le-am adăugat ceea re constituie elementul de valoare certă din creația unor scriitori
contemporani cu un binemeritat prestigiu în epocă ți a menționat acele lucrări ale lut
Alecsandri ți Bolintineanu care sint ale epocii acesteia.
Din acest succint tablou al aparițiilor literare (rnenționind aproape numai volu-
mele) se desprinde ideea că în deceniul șapte al secolului trecut literatura română a
cunoscut un suficient număr dc opere care prin ele însele au fost capabile să elimine
măcar o parte din balastul produs de cei nechemați în ale scrisului.
Deceniul al șaptelea nu este numai al lui Odobescu, Filimon, Hașdeu ci șl al lui
Aleesandrl și Bolintineanu. care continuă să rămină ți acum principalii reprezentanți
ai poeziei noastre de regulă, cînd se formulează opinii în legătură cu poezia vremii,
se minimalizează sau se neglijează opera acestor doi poeți, poate și pentru că toate
istoriile literare îi plasează în epoca precedentă (1830—1860). Atunci în chip firesc
imaginea de ansamblu a literaturii române din deceniul al șaptelea rămine incompletă.
Dacă volumul al ll-lea al Tratatului de Istorie a literaturii române din deceniul al șa-
ptelea rămîne incompletă, Dacă volumul al Ildea al Tratuluî de Istorie a literaturii
române editat de Academie îl omite pc Ion Ghica și-1 plasează in cel următor pentru
că atunci ți-a scris opera literară, trebuie și pe Alecsandri și Bolintineanu să-i mențio-
neze din nou, pe larg, in capitolul introductiv la deceniul al șaptelea, datorită cel puțin
pastelurilor, culegerilor de poezie ixjpulară, iar în cazul lui Bolintineanu pentru versu-
rile satirice și romane.
In formularea unor concluzii privitoare la acest deceniu ar fi mai bine ca, în loc
să vorbim despre o perioadă sterilă sau dominată tio mediocrități, să evidențiem nouta-
tea versului lui Alocsandri din pasteluri, realizind o sensibilă autodepățire, compara-
tiv cu restul poeziei sale, a versurilor luj Bolintineanu și Hașdeu. unde vom afla sufi-
ciente elemente care premerg, fie ți numai parția), apariția versului eminescian. Bolin-
tineanu din acest deceniu este creatorul legendei istorice românești și tot acum iți aduce
contribuția la modernizarea versului românesc, iar în privința preluării creatoare a fol-
clorului depășește faza inițiată de Alecsandri, imprimîndu-1 mai categoric notele per-
sonale, însuțindu-șl mai bine maniera folclorică pe care o armonizează, ca nimeni
altul pini la el, cu Încercările do modernizare a versului.
La experiența mai veche a lui Vasilc Alecsandri în domeniu] dramaturgiei se
adaugă acum încercări noi prin cînlecelc comice. Realizarea cea mai de scamă a dra-
mr.turgici noastre clin acest timp răinîne însă drama Răzvan ți Vidra. Caras ia le însuși
i a recunoscut valoarea, remareînd că o unica realizare dramatică originală notabilă
a epocii. Prin ea Hașdeu deschidea, drumul, dramei istorice moderne. Mai tîrziu, in 1871
scriind Trei eroi de la răsărit, același scriitor depășea comicul din vechile noastre vo-
deviluri, întcrpunîildu-se, ca o treaptă necesară, între tehnica dramatică a lui Vasile
Alescandrl si cea a lui I. L. Caragiale. Cel puțin in comedia O noapte furtunoasă vom
afla numeroase elemente comune cu Trei crai de la răsărit. Hașdeu devenind astfel un
precursor al lui T- L. Caragiale. El va atrage atenția marelui dramaturg asupra anu-
mitor surse contemporane ale comicului, ii va orienta interesul spre o anumită tipolo-
L gie șî îi va oferi chiar și cîteva modalități noi de tratare.
Nuvela noastră realistă, impusă prin loan Slavici, îți găsește prociu-sori tot în
deceniul șapte, în Hașdeu și mai ales in Nicolae Filimon. Chiar și stabilirea structurii ei,
formelor în cadrul cărora se va dezvolta, datează tot do acum, căci pînă ți nuvela isto-
rică a lui Odobcseu se realizează mai mult cu mijloace epice decit eu cele dramatice,
cum le consacrase Costache Negruzzi.
Deși la un răstimp destul de mare, de peste treizeci de ani (1862—18S)4) romanul
lui Filimon Ciocoii vechi și noi va deveni un model autohton al speciei, atît pentru
Slavici în Afara cit și pentru Duiliu Zamfirescu în Romanul Comânețtfior.
Antecedentele literaturii noastre din epoca junimii, pe care le vom afla în Acest
deceniu al șaptelea sint mult mai numerase : ele fac din perioada respectivă o punte
de legătură între clasicismul și romantismul pașoptist eu romantismul ți realismul ma-
rilor clasei, a căror activitate domină următoarele două decenii.
Ceea ce s-a tipărit, atît in volume cit și în periodice, in deceniul al șaptelea al
secolului trecut, precum si existenta unor publicații periodice în care văd lumina lipă-
rului cele mai reprezentative opere alo timpului, dovedesc că acest deceniu nu este al
Junimii și nici al Convorbirilor literare sub raportul producției literare propriu-zișe.
83
Prestigiul grupării lui Maiorescu începe să se clădească acum, treptat ți sigur, și se
va constitui pe deplin abia între liiîd ți 1875, cînd critica Iul Maiorescu îți dovedește
justețea, dar mai ales cînd viața noastră literară e dominată de Eminescu, ‘Slavici,
Creangă și Caragialc. Uceeniui al șaptelea aparține lui Alescandri, Bolintineanu,
Fillmon, Odobescu și Hașdcu care, împreună eu o scamă dc scriitori eoniemporani
tnai tineri, fac trecerea dc la perioada modernă a literaturii române la cea clasică,
dc la literatura predominant ideologică la cea ideologică ți estetică, Aceștia împre-
ună formează grupul de scriitori car fac trecerea dc ia pașoptism la junimism, căci,
oricît de paradoxal ar părea, pc1 planul literar junînismul nu va fi numai o negare a
pașoptismului ci ți o continuare a lui, pc anumite planuri pc care nu le putem socoLi
secundare. Se impune aici o disociere categorică între literatura română din preajma
apariției Junimii și critica literară din aceeași perioadă, căci situația lor era categoric
diferită. în timp ce literatura roinănă cunoaște și după 1S4B o fază ascendentă în dez-
volltuca ci, căci apar acum scriitori șl opere care fac tinerea la noua perioadă, cea
clasică, critica literară e mai puțin receptivă, ea continuă să se mențină in cadrul
unor idei și sisteme vechi. Critica continuă să fie o preocupare a scriitorilor, dar de cele
mai multe ori secundară, se practică incidental ți numai rareori vom afla critici spe-
cializați. Tocmai acest fapt va face posibilă impunerea timpurie a critici maioresciene
specializate. Junimismul critic mi aproape fără înaintași, apărea chiar ea o negare a
vechiului, în timp ce junimismul literar se dezvolta singur, prin prelucrarea a tot ceea
ce crease mai valoros litrealura română dinaintea sa. Trecerea de la pașoptism la junimis-
mul literar se făcea fără prea mari zguduiri, datorită apariției ir deceniul a! șaptelea
a unor scriitori ce s-au dovedit la fel de receptivi față de nou și față de vechi. Iată dc
ce socotim că acesta este un deceniu praduetiv, de o însemnătate reală !>entru reali-
zarea trecerii literaturii noastre la perioada marilor realizări clasice.
84
• cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
șerban cioculescu :
„tudor arghezi"
Arghezi s-a Impus în conștiința noastră
ca una dintre marile voci lirice ale aces-
tui secol, incit a-ți închipui, măcar, că
opera acestui genial artist a fost vehement
contestată, este aproape o imposibilitate.
Si totuși critici aspre, contestări furtu-
noase, etichetări de obscuritate si deca-
dentism au intimpinat creația argheziană.
Dar este aceasta, poate, situația marilor
creatori care penetrează mai greu rutina,
dar o înving întotdeauna în mod sigur și
in veșnică durată,
A recepta marile creatii la adevărata
lor valoare. într-un moment în care aces-
tea sînt contestate valoric, este o dovadă
dc adincă pătrundere a fenomenului lite-
rar, de înțelegere la un nivel superior a
literaturii marilor talente. Cartea lui
Șerban Cioculescu „Tudor Arghezi", apă-
rută acum douăzeci și șase dc ani, își dezvă-
luie din plin caracterul de excepție, prin
adîncimea ți finețea interpretării fenomenu-
lui poetic arghezian. Arghezi a fost contestat
mult timp sau etichetat drept poet obscur,
cu intenții de vădită încifrare a sensurilor
cuvintelor. Tendința unei asemenea inter-
pretări nu se manifestă la unii mai puțin
inițiați în tainele literaturii ci chiar la
universitari de profesie, profesioniști ni
criticii de catedră, care încercau sentimen-
tul, bizar, că in cadrul poeziei argheziene
ar exista o radicală neadaptare a exnre-
siei ta conținut. In atari condiții elucida-
rea problemelor legato de poezia arghe-
ziană prinlr-o caracterizare valorică de
‘ansamblu, o susținută șl minuțioasă ana-
liză pe text, avea darul să spulbere false
iluzii, să clarifice și să îndrepte multe
erori. Privită în această si uatic retrospec-
tivă valoarea steiului lui Șerban Ciocu-
tcscu aplicat creației argheziene se relevă-
la adevărata dimensiune valorică. Compar-
timentată pe capitole cuprinzînd probleme
sensibil apropiate, noua ediție a cărții este
îmbogățită cu un studiu dedicat creației
de după Eliberare,
Studiul lui Șerban Cioculescu inter-
preta o creație literară in tendința de rea-
bilitare. Falsele argumente trebuiau zdro-
bite, mințile opace luminate, sensurile
poeziei larg descoperite șl uneori demon-
strativ redate. In capitolele Este Arphczi
tm poet obscur ? și Alte piedici In repeta-
rea poeziei argheziene, „obscuritatea" poe-
ziei argheziene este spulberată, sau mai
bine zis, clarificată, căci in ultimă ana-
liză „obscuritatea" poeziei argheziene nu
este altceva decît dificultatea dc receptare
din partea unui cititor mai puțin familia-
rizat cu un nou ecou liric. „Obscuritatea
lui Arghezi,, în ultimă analiză, nu este
decît efectul de perspectivă a cititorului,
neadaptat la climatul liric și la peisajul
sufletesc al poetului. Mesajul lui Arghezi
nu e obscur pentru că autorul și-l dorește
astfel, ci pentru că este în stăpînirea unei
personalități atît de complexe și contra-
dictorii, îneît, lectorul se lovește la tot
pasul de accidentele tărimului moral ne-
cunoscut
Șerban Cioculescu și-a scris studiul de-
dicat operei argheziene, nu numai într-un
moment dc dificilă receptare a marelui
poet ci in unul în care opere fundamen-
tale ale poetului nu au apărut încă. Și
totuși a reușit să înlăture prejudecăți și
să restabilească valori „Simbolurile vieții
interioare", „Filonul tradiționalist", „Intre
credință ți tăgadă", „Erotica", „Ethos",
„Vigoare, gingășie, fi umor", sînt tot ati-
tca capitole ale studiului care ne poartă
prin labirintul greu de parcurs al poeziei
argheziene, dar încununat de rare plăceri,
lăsîndu-ne la sfirșit reveria produsă de
farmecul poeziei argheziene. Pătrundem
acum tainele cărții celui care i-a dedicat,
poate, cel mai emoționant elogiu. „Carte
frumoasă, cinste tui te-a scris I încet gîn-
dită, gingaș cumpănită ; I Ești ca o floare,
anume înflorită / Miinilor mele, care te-au
deschis 1 / Ești ca vioara, singură, ce
cîntă / Iubirea toată pe un fir dc păr /,
Și paginile talc, adevăr. S-au tipărit cu
litera cea sfinți / f.
Reeditat după aproape trei decenii co-
mentariul lui Șerban Cioculescu este Ia
fel dc proaspăt, incisiv, pătrunzător și cap-
tivant ca și la apariție cînd caracterul po-
lemic accentuat se justifica în perspectiva
clarificărilor noastre. Faptul dovedește că
critica generalizatoare, raportată unei crea-
ții literare, își sprijină edificiul pe funda-
mentul analizei dc text, Pareurgind stu-
diile ulterioare dedicate creației lui Arghezi
toastați că liniile generale ale tuturor
aprecierilor de valoare sînt cuprinse în
curtea lui Șerban Cioculescu.
ALEXANDRU RUJA
85
• cărți-reviste • cărți-reviste •
cărți-reviste • cărți-reviste •
iosîf lupulescu :
„în umbra stă pinului"
Pe tinerii oțelari ai lui losif Lupulescu
din romanul de-acum (in umbra Jtăpinu-
lui, ed. Eniinescu, 1971, 134 pj îi cunoaș-
tem din „Aș fi vrut să fie marți" ; Dani
fără femei ți, mai ales, Scrisori pe Sticla
de cobalt ni-i anunțau nu numai cu datele
■caracteristice, ci chiar cu. identitatea lor
de-acum. Și totuși romanul nu e o prelun-
gire tale quale a cărții dinții, ei o carte
nouă, de sine stătătoare, cu ideea sa pro-
prie, cu o dramă originală, mult diferită
de aceea a nuvelelor mai sus pomenite.
Ceea ce ni se pare cu precădere remar-
cabil este modul laconic de a construi, un
simț modern al epicului, care se prezintă
nu ea simplu eveniment narat, constatat,
ci ca fapt trăit, încărcătura afectivă colo-
rînd fiecare înlimplare, o dată eu tema
de autenticitate pe care o asemenea mo-
dalitate o conferă. O ceartă Intervenită
după un chef există și in cartea prece-
dentă. Dar acolo totul se termină nebulos,
o un fapt oarecare în care sint implicați
cîțiva tineri cam zurbagii. Dincolo nu e o
ceartă pur și simplu, ci corolarul unui
conflict dintre două mentalități, o jude-
cată aspră, dură, definitivă între prieteni.
Cel nedemn de un mare și bărbătesc senti-
ment e „executat", condamnat definitiv și
simbolic.
losif Lupulescu, fără a fi învins încă
uneia ezitări — începutul cărți le trădează
— știe construi un roman, planurile se
Interferează șl se susțin, cel al vieții mili-
tare e „prins" inlr-c retrospecțic firească
și esențializată, dictată de fluxul aducerii
aminte șt oferind o imagine mai bogată,
mai revelatorie, a unor tipuri, mentalități
ți figuri umane; în special reflectorul este
îndreptat spre Ti lei, poreclit Sergentul,
neonest ți infatuat aspirînd la nemeritate
poziții de șef. Sentimental adică subiecțiv
și polemic aproape, Lupulescu „demască"
pătimaș acest „tip infect", care prin lăco-
mia, individualismul și rapacitatea lui face
notă discordantă în echipă „Condamnarea"
sa în final, echivalind eu desprinderea dc
sub o tutelă devenită deja tiranică, e în
același timp o abjurare a unei mentalități,
a unui mod neonest dc a fi șl, ca rezolvare
literară, mi se pare eu atît mai remarca-
bilă cu cît Orice nuanță didacticistă este
străină, exclusă. De altfel întregul grup e
departe de a fi construit liniar ori mani-
heistic pc antiteza bun-rău, evoluția lor
individuală e trudnică, nu lipsită de sinuo-
zități, conștiința lor c încă încețoșată ; ei
simt însă eu certitudine numai atit, că nit
se poate trăi doar în perimetrul restrîns
al unor ambiții strict profesionale și că
nici categoria maximă de salarizare nu
poate fi punctul terminus al unor aspirații
umane. Cam ciudat, dar așa c în viață,
răspunsurile nu le capătă de-a gata, min-
tea lor trebuie să le găsească, drumul lor
înainte se anunță astfel cam prăpăstios,
precum sint și gesturile lor. Minciună,
altfel un om integru și curajos dar un
timid, fn fond, crede că poate face un
test cu șanse de reușită ; întîlnește o tinără
de condiție îndoielnică și, ca s-O înalțe
în proprii ei ochi, o îmbracă omenește
după placul ci, convins că astfel ea va fl
alta cu adevărat și că din recunoștința sa
va naște chiar un alt sentiment. Inutil să
adaug că se înșeală, De altfel in carte fe-
meile sînt simple elemente componente ale
unui cuplu, elemente complementara, altfel
spus proiecția subiectivă a aspirațiilor băr-
batului. Titel dc pildă rîvneșle la o fală
„de condiție", o „intelectuală", cu mașină.
Nu tipologia e însă partea rezistentă a
cărții — eîtă e, e exactă și autentică — ci
surprinderea în Imagini și secvențe fulgu-
rante in reacții psihologico autentice a ace-
lei inefabile prietonii-bărbătească, cavale-
rească, totală, a unor relații amalgamind
trăirile și coreiind gesturile pe P unică
linie de comportament, sentiment pc care
centrele noastre muncitorești ni-1 propun
nu rareori ea pe o formă a unor noi relații
umane. F drept, dilemele sufletești se re-
zolvă cam anarhic, fără înțelegerea șl fără
sprijinul celor bătrîni și — dacă o aici o
realitate socială — cartea ne previne asu-
pra unei probleme reale și o face cu mij-
loace literare care vădesc o maturizare a
scriitorului. Expresia condensată, episoa-
dele laconice, stilul niciodată pletoric și
vizualitatea unor „secvențe" (cea de la pod
poate fi urmărită in mod special pentru
aspectul ei cinematografic) sînt recoman-
dări certe ale romanului.
Carte a formației muncitorești, carte
lipsită de stridențe, pasionată, despre prie-
tenie, despre dragoste, tn timbra ștupmiduf
86
• cârp-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
se citește cu participarea cea mai vie. Chiar
așa lipsită de o problematizare subtextuală
mai bogată, cartea afirmă încă o dată un
prozator cu un talent robust și febril care,
disimulîndu-și lirismul, ori mai bine spus
stăpinindu-și-1 înaintează cu pași siguri
către zonele de maximă reverberație
umană ale realității noastre sociale.
SIMION DIMA
colocviu critic
Opera durabilă
Așa cum avertizează editura in „Către
cititori', acest „Colocviu critic" s-a născut
din diferitele probleme puse de către scrii-
tori și cititori, laolaltă sau separat, in dife-
rite reviste, cartea fiind închinată, sem-
nificativ. aniversării a cincizeci de ani de
ta înființarea Partidului Comunist Român.
«t-au nus oot întrebări, unele din el”
destul dc detaliate. Iu care răspund optspre-
zece scriitori. în majoritate critici literari,
dar șl poeți care s-au exercitat în critică
'Ștefan Aug. Doinaș, Mina Cassian și Vii-
gil Teodoreseu).
Preocuparea răspunsurilor, ne asigură
editorul, este activitatea literară, ceea ce
este adevărat, mai puțin fiind de înțeles
subtitlul dc : opera durabilă in critică și
numai la cițiva (V. Teodoreseu, Șt. Aug.
Doinaș) despre opera durabilă literară.
Dintre întrebările, wa ce solicită mai
mult pe preopinenți este prima, ți anume
dacă „a reușit critica noastră contemporană
,să fie un factor activ permanent în exis-
tența literaturii ?“ Foiletonul critic, frecvent
în reviste, poate suplini critica analitică ?
(pag. 7)
Răspunsurile se arată optimiste în ma-
joritatea cazurilor, excoplîndu-1 pe Eugen
Barbu care afirmă : „Critica noastră con-
temporană nu este un factor activ în exis-
tența literaturii pentru că este împărțită ne
simpatii... Formele critice curente nu sînt
adecvate, nici diferențiate. Se scrie Im-
presionist ... * etc. pag. 39),
Tar .Adrian Marino iwsatisfăcut de
cronica literară, termen pe care îl preferă
acelui de foileton, în lumina distincțiilor
Editura Eminescu — 1971.
pe care le-a făcut în lucrarea d-sale Tntro-
rueere in critica litterară (1963), subliniază
necesitatea studiilor de critică, a studiilor
de sinteză, deși acceptînd utilitatea cronicii
literare se războiește, pe drlpl, cu diletan-
tismul, dar mai ales disimularea și impos-
tura din paginile revistei literare. In con-
textul acestei întrebări, și a doua chiar:
relația critic — cititor, se formulează sta-
tutul moral al criticului : „Dacă recenzia
constituie o treaptă In formarea profesională
a unul crtic literar, atunci trebuie să cons-
tițue și o școală de critică", ți. D. Bălan
pag. 14).
Deși judecata dc valoare nu sc poate
constitui numai pe cinste și bună credință —
condiții totuși sine qua non — ci de gustul
și talentul criticului-
Sau o altă formulare pregnantă a lui
Szemler Fcrene : „...tendința generală ce
se descifrează din ele (lucrările de atitudini'
ale criticii n.n.) ne dezvăluie o străduință
sănătoasă dc obiectivitate, avînd și carac-
terul unor judecăți de valoare bine definite
(pag—165),
Toți autorii prezenți în acest volum pun
în plină lumină primatul esteticului, referiti-
du-sc la opera artistică, fără a-1 desprinde
pe acesta de celelalte valori care insuflă o-
perei adevărata viață.
Iată-1 în acest sens pe Ton Negoițcscu,
acuzat adeseori, prin neînțelegere, de un es-
tetism pur : „în critica nouă, virtuozitatea
ține de finețea disociațiilor estetice in struc-
tura operei, structură complicată ți miste-
rioasă, care conjungă esteticul cu o serie
de alte valori dc alte date material-spiri-
tuale" (pag. 133).
Sau, mai apăsat. Paul Schuster : „(Cri-
ticul angajat) ... ca adept al marxism-leni-
nismului, va cerceta întotdeauna — fără a
neglija criteriile estetice — in primul rînd
valoarea socială" (pag. 161).
Pledînd pentru o critică „ce utilizează
spațiul creației artistice pentru a constitui
dezbateri ce nu sînt numai estetice" ținînd
„de un orizont axiologic mai vast decît cel
strict estetic" (pag. 31), antropologic, am
adăuga noi, Nicoiae Balotă afirmă răspicat
.Cred de asemenea într-o critică dc direc-
ție" (pag. 32),
Chestiunea este mai spinoasă pentru a
putea fi dezbătută în cadrul unui simplu „fo-
ileton1, dar mie personal ideea îmi suscită
multe rezerve.
87
• cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
Deși întru totul de acord cu N. Ba-
lotă ; „Căci ce este critica literară, înainte
de toate, dacă nu conștiința de sine a unei
literaturi" (pag- 35},
La relația critic-cititor, interlocutorii
care abordează problema, deoarece nu toți
se simt obligati să răspundă la toate colo
opt întrebări, subliniază rolul de îndrumă-
tor al criticului față de cititor. Deși nu lip-
sesc rezerve și distincții pline dc rafinament
și tîlc. Iată cîteva : Nlna Cassian : Ce spune
criticul și ctini o spune tot el, (pag, 47).
I. Negoi (eseucronicarul își alege ope-
rele despre care își propune să refereze, pe
dc-o parte după criterii valorice (uneori
alege opere ce pretind a fi respinse, tocmai
spre a-și clarifica sistemul valorificării,
principiile care il călăuzesc în activitatea
sa) iar pe de altă parte după criteriile su-
biective ale sensibilității proprii" (pag. 134}
Și, în sfirșit. Al, Piru ; „Criticul trebuie să
poată fi citit pentru el însuși, nu numai
decît pentru ce spune despre alții. . Dc
altfel marii critici nu sint, pentru cititorul
comun, buni informatori, fiindcă judecata
lor de valoare coincide foarte rar eu a pub-
licului, cînd nu e in flagrantă contradicție
cu ea'', (pag. 143), Dar lectura criticului
sfîrșește prin a impune publicului, zicem
noi. Sau, in orice caz, acesta va trebui să fie
finalitatea actului critic.
Se poate vedea deci cum țesătura o
piniilor se adîncește și se complică.
Cu toții sînt de acord în a susține ne-
cesitatea apariției unei Istorii a literaturii
române, mai ales a ultimului pătrat de veac,
o istorie sau mai multe istorii, indiferent de
caracterul lor subiectiv.
De altfel Eugen Barbu anunță ferm
apariția unei asemenea opere proprii.
Iată o opinie, pe lingă multe, a lui Au-
rel Martin : „Nu mă gîndesc la o istorii- a
literaturii române contemporane, el la niște
istorii ale ei. Adică la viziuni personale"
(pag. 129).
Se enumeră apoi o mulțime dc nume
ee ar putea împlini acest travaliu.
Se recunosc în general meritele în lite-
ratură uneori excepționale, mai ales pentru
ultimul deceniu, cu referire mai mult la cri-
tică și poezie,
Dar portrete de acută virulență — și
pe bună dreptate — face în încheierea vo-
lumului V. Teodorcscu, mărturisind despre
criticul și poetul vorace, omul care eu sau
fără talent vrea „să se ajungă".
Este un fenomen de mimetism, dat
mai ales de arivism și parazitism cultural
analizat, cu minie și adîncime, cotiținind în
același timp și o fermă invitație spre o a-
titudine civie-morală iar în cadrul breslei
năzuințți ca arlă să răspundă prcocu|>ărî!ot
masei și imperativelor epocii.
Desigur, lipsesc multe nume prestigi-
oase din cadrul anchetei. Să amintim, la
întîmplare, nume ca Șerban Cioculescu
Edgar Papu, Georgc Ivațcu, Al. Fhillîppide
etc.
Dar ți ața întrebările și răspunsurile
date cu sinceritate și competență aruncă lu-
mini puternice asupra unei arii de prob-
leme vaste și de Stringentă aetualitatC-
ILIE MADUTA
vlakit bârna î
„corabia dc fum"
Alcătuită din două cicluri („Dureroasă
pădure" și „Corabia de fum") noua cule-
gere do versuri a lui Vlaicu Bârna, vine
să completeze profilul unui poet de pres-
tigiu, a cărui formație lirică a început să
se contureze acum patru decenii- Volumul
„Corehia dc fum" păstrînd In genera! ele-
mentele caracteristice poeziei sale, se re-
marcă prin tentația unor modalități de
exprimare artistică noi, cu intensități ver-
bale de diferite dimensiuni și prin supra-
puneri dc planuri tematice îtilr-o necon-
tenită interferență, fără insă ca toate aces-
tea să-i modifice substanța poetică crista-
lizată de-a lungul nnilor-
în volumul apărut nu dc mult, fluxul
do imagini se pare că e centrat pc două
idol fundamentalet ideia existenței, ca
mișcare a materiei și cea a spațiului cu
limitele înfruntărilor cc se resfrîng, uneori,
dincolo de aceste limite : „Uitați peren în
piatra columnei glorioasei' Mai porți, tot
viu, eresul străbunilor mei în fiind./ Cu
brazii ți gorunii, soldat pe culmi cețoase /
Cimpiilor ești piaptăn cu degete de vînt"
(Tăcut urmindu-ți umbra). Aspectele vieții,
aparent nesemnificative, sugerează poetu-
88
• carți-reviste • carti-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
lui simboluri delicate, pline de înțelesuri
si semnificatii : „Păsările, iată păsările
ferindu-și / Argintul penelor, izbăvitorul
scut; / Zborul e lung, pină la stele, De ni-
meni știut 1/ N-am să le las fără boaUe '
Nici fără apa din ploi, / Din vechi întrebări
se vor naște/ Schismele noi" (Semnal).
Deseori investigațiile poetului se adîn-
cesc în profunzimea elementelor spațiale
din fluiditatea cărora desprinde diferite
ipostaze pe care le încondeiază frumos :
„Stîneile fluide ostoîta umbră, I Pe unde
trecuseră furtunîle-n ropot/ își povesteau
aducerile aminte / Cînd își suna limpezimea
de rouă / Al zorilor clopot* (Pe unde tre-
cuseră).
Ceea ce primează în poezia lui Vlaicu
Bârna din volumul de care ne ocupăm, este
prezenta masivă a peisajului, un peisaj ne-
diluat ți nealterat, ci, dimpotrivă, pictat cu
culorile metaforei, a căror căldură se re-
simte în fiecare amănunt t „Pîrîul, pietrele
smerite/ Ca niște oi culcate-n drum,/ Și
corni și sîngeri strinși în cenușiu păreau
topite" (Treceam) sau : „Ascultînd / Pașii
dc umbră ai căprioarelor / Ce fulgeră prin-
tre spițele soarelui / IMn iarba aburită a
dumbrăvilor / Spre firul șopotitor de cleș-
tar" (Munților mei).
Dacă în poezia peisajul ui, poetul găseș-
te cele moi potrivite si mai expresive ima-
gini. cu o marc putere sugestivă, datorită
în bună măsură șî asocierii acestor ima-
gini cu meditații și reflexii de intensități
diferite, nu același aspect prezintă poeziile
cu caracter sentimental. Lipsite dc drama-
tism, de violente, sentimentele poetului
pentru iubita lui se substituie tot elemen-
telor dc pastel : „Asemenea apelor ce nu-și
află liniștea / Ci fără odihnă aleargă si
freamătă / Se rostogolesc spre genunile
mărilor, / Inima mea așteptîndu-te, sub
zodiile grele / îmbrățișează înaltele tale
crînguri de stele" (Asemenea arborilor).
în desfășurarea lirici sale, Vlaicu Bârna,
stăpîn deplin pe uneltele poetului, serie o
poezie de calitate, densă.
Sensibilitatea sa vibrează puternic în
fața multiplelor aspecte ale vieții și ale
peisajului românesc, cărora le dă înțelesuri
dintre cele mai diferite, dar niciodată în
afara definirii omului contemporan ca fău-
ritor al marilor frumuseți dc fiecare zi.
G. DRUMUR
mircea berindei:
„marcel proust"
Literatura noastră exegetică ne-a o-
fCril în ultimii ani o serie de lucrări eu
caracter monografic (asupra lui W. Rey-
mont, Kafka, Faulkner. Sartre. Heming-
way etc) care au venit să împlinească la
noi, cu exigență, goluri de muit resim-
țite. Anul trecut, data dc 10 iulie a semni-
ficat centenarul nașterii celui care a fost
Marcel Proust, una dintre cele mai ciu-
date, dar și geniale fizionomii cunoscute
de literatura modernă a veacului nostru.
Evenimentul a impulsionat apariția, la
Editura Albatros, a monografiei lui Mircea
Berindei. lucrare ce ocupă un important
loc în seria celor menționate mai sus. atît
prin împlinirea unui deziderat mai vechi
al marii mase de cititori, cît și prin cer-
tele ei calități.
Scrisă cu pasiune și autentic suflu
scriitoricesc, cumulînd o vastă și adecvată
bibliografic, din care nu lipsesc izvoare de
primă mînă ca vasta corespondență a lui
Froust, precum și mărturii ale contempo-
ranilor acestuia, monografia lui Mircea
Berindei mărturisește din capul locului o
vocație certă : sc înscrie, ca manieră, în
tradiția cultivată cu predilecție în litera-
tura franceză dc Anrirâ Maurois și Henri
Troyat, spre pildă. Deși marca majoritate
a monografiilor contemporane urmează
unei înclinații firești — aceea de a desci-
fra biografia spirituală a unui Scriitor por-
nind de la operă, aceasta din urmă fiind
considerată drept mărturia eca mai lucidă
și obiectivă a unor opinii și atitudini perso-
nale —, Mareei Protrst a lui Mircea Berin-
dei adoptă o cale inversă : dc la biografia
scriitorului la creația literară sau exege-
tică a acestuia. Recunoaștem modalitatea
utilizată și de Henri Troyat în cunoscuta sa
carte despre Dostoievski.
In pofida balastului dc detaliu bio-
grafic, în cartea lui Mircea Berindei crea-
ția literară proustiană însoțește cu fideli-
tate, pe măsura genezei ei. firul unei
existențe ce se zbate în căutarea unui
echilibru : sub aspect biologic, de ia lu-
minozitatea luxuriantă a saloanelor vremii
la întunericul nopții din camera căptușită
•) București. Editur, Albatros. 1971.
89
• cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
cu plută și la suferința unei boli incura-
bile. iar sub aspect spiritual, de la acute
complexe psihice (printre care sentimen-
tul proustian al vinovăției) la liniștea ofe-
rită dc „regăsirea timpului pierdut'1, de
la incertitudinea și anonimul primelor
scrieri ea La Mort de Haldassare Silvande
și La con/ession d'une Jeune Fiiîte la sigu-
ranța și reputația mondială a genialului A
la Recherche du 7'cmps Perdu. $i această
ascendentă, extrem de dramatică traiec-
torie, In pofida unei psihologii încreme-
nită la scara unei inocențe adolescentine:
„Boala l-a acoperit la optsprezece ani cu
cenușa ei vulcanică, conservlndu-1 pentru
totdeauna sub ca, la vîrsta asta, ca pe un
ttnăr pompeian păstrat in lavă efeb pen-
tru eternitate*1!
Excelent cunoscător al societății și
literaturii franceze de la încrucișarea celor
două mari veacuri moderne, Mircea Be-
rindei ne plimbă cu dezinvoltură într-o
lume care, ea și numai ea. ne facilitează
înțelegerea semnificațiilor umane ce răz-
bat de sub mantia de subiectivism a me-
moriei afective, element ce apare în crea-
ția lui Proust din antinomia dintre lumea
interioară a inteligenței și cea a emoțiilor.
La Proust prevalează universul emoțiilor,
ceea ce nu-1 depărtează însă dc la conce-
perea unei cipere cu certe implicații rea-
liste ; „Această întoarcere la datele sensi-
bilității este pentru Marcel Proust perfect
realistă, iar nu artificiu simbolic" afir-
mă pe bună dreptate Mircea Berindei,
Spirit analitic, semnatarul monografiei ce
ne stă in atenție, în pofida atenției firești
de a stabili analogii intre persoanele reale
— care adesea au trecut doar asemenea
unor comete prin viața lui Proust (princi-
pesa Marta Bibescu, spre pildă) — și per-
sonaje ale romanului proustian, susține
fără drept de tăgadă un elementar prin-
cipiu al funcțiunii: personajele constituie
sinteze ale unor caractere umane întîlnite
des in cotidian. Astfel, actrița La Berma
din A l'Ombre des Jeunes FiUes en Fleurs
nu e nici Rejanc, nici Sarah Bernhardt, ci
actrița de totdeauna, un prototip, o sin-
teză”.
Realismul proustian, afirmă Mircea
Berindei. izvorăște tocmai din aceea că
Proust a fost „un om al epocii sale și un
precursor al unei literaturi de acord cu
noile concepții” în contextul mai larg al
unor transformări esențiale imprimate de
90
evoluționism In științele naturii, de rela-
tivitate in fizică, de intuiționismul bcrșso-
nian in filosofie, de wagnerism în muzică,
de impresionism în pictură. Principala ca-
litate a monografiei constă tocmai în sta-
bilirea unui echilibru real între biografie
șl operă, între un univers exterior, mi lip-
sit de implicații sociale, și semnificații ce
izvorăsc dinlr-un interior ce numai in
aparență pare straniu și subiectiv.
Cartea lui Mireea Berindei Invită ast-
fel la lectură și meditație asupra unei
existențe și a unei creații eu profunde in-
fluențe plnă în conștiința literară a zilelor
noastre.
CORNELIU N1STOR
ion olteana :
„migrațiuni"
Regizor de teatru și vechi îndrăgostit
dc literatură, — unul din cei mai entu-
ziaști colaboratori și ctitori ai revistei
Vmișorene Contrapunct (1941—1943)
— Ion Olteanu și-a înmănunchiat versu-
rile, „multor ani de trăire lirică*' într-un
volum intitulat nu întîmplător Migra-
țiuni, deși el repetă denumirea doar a
unuia din cele patru cicluri, reprezentative
poate pentru tot atltea etape din viață,
Prefața făcută, cu pricepere și căldură, de
regretatul critic de artă Petru Comarnescu,
conturează personalitatea și sufletul deo-
sebit de înzestrat ai autorului, subliniind
discreta confruntare cu sine Însuți a unei
sensibilități artistice pentru care poezia
este „o destăinuire a ceea ce — ani înde-
lungați — a ținut In taină și tăcere".
Originalitatea directorului de scenă
care montase pe vremuri dramele lui
Lucian Bloca (Daria, Cruciada copiilor) J
sau ale lui P, Claudei (Vestirea Măriei) și "
E. O'Neill (Din jale se intrupează Electra),
nu constă atît în factura expresionistă
Intr-un cadru abstract și eu decoruri geo- 1
metrice, cit în accentul pus pe valoarea
simbolică a gesturilor și a cuvintelor ros-
tite de actori, deci în reliefarea poeziei
pieselor reprezentate. In ciuda faptului că
•) Ed. Emineseu. Buc, 1971. I» pg
• cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
poemele lui Ion Olteana exprimă eveni-
mente strict intime, cele mai multe cople-
șite de o melancolie elegiac evocată de
conștiința ireversibilității și a dezrădăci-
nării, există în aceste versuri stăruința
de altădată a omului de teatru, care urmă-
rește să surprindă mișcarea adîncă a unui
sens învăluit, ca o vrajă de cîntcc bătrî-
nesc transmisă printr-un limbaj folcloric :
Suflete — In creierul pămintului —
poposesc;
vîrtej în inimă cintecui...
Au ajuns pe muche și coboară,
împărăția ta, fîntînă. se vede,,.
... De tăcere buzele arse —
înspăimintate
încremenesc cu cîn tecul pc ele.
(Apă vie)
Crescută sub zodia poeziei lui Lucian
Biaga, expresia lirică a lui Ion Olteanu
nu recurge la stil folcloric, chiar dacă
împrumută uneori motivele lui (Zorile,
dorul, florile, frunzele, cîntatul cocoși-
lor, etc.) însă adeseori, redescoperind o
modalitate proprie și originală, nu evită
clișee convenționa’e („carul cu minuni",
„fuior de cîntec", „mlinile și-au dat",
„dăsagii tăcerii", „drumului gata dc ducă",
„straja de gînd“, etc.). Desigur, stilul poe-
ziei nu depinde numai de autenticitatea
trăirii lirice, iar Ion Olteanu și-a scris
poemele dintr-un alt imbold decît acela
al poetului „profesionist", arta literaturii
este uneori și o arheologie de experiențe
ale unui necunoscut efort de exprimare,
mai ales dacă el ascunde gestul hieratic
ai unei sensibilități artistice, pentru care
bucuria și tristețea sînt, ca și în viață, cele
două fețe ale aceleiași nemuritoare energii:
Plînsul tău, cin tare pe marginea
prăpastiei
mai stăruie prin colțuri și-acum.
{ Fug după e) să-l prind și nu e —
deși, auzi-1 cum vine pe drum
■ Oprire. Ochi în neființă.
Plutiri de tăceri.
Pe gene, pe-obruz tăinuiesc lacrimi :
râsul tău de ieri.
Frumusețea este rodul tăinuit al ur-
melor lăsate de viață, de mișcare, de ne-
voia de a te mărturisi. Dacă nu toți ochii
cer ajutor, nici capetele sprijin, nici bu-
zele vorbe, demnitatea aceasta a omului-
om, cum regretă totuși poetul, face prea
trist pămîntul, fiindcă ascunde existența
lor. Iată de ce poezia „in taină și tăcere"
poate descoperi și transmite ca o mărturie
de frumusețe a omeniei. în acest sens, cu-
vîntul și poezia devin migrațiuni de taină
al unui zăcămînt de sensibilitate asemănă-
tor folclorului ca și marei arte.
NICOLAE ȚIRIOI
lazăr iovănescu:
„sonetele cunoașterii"
Un adept al artei clasice, al disciplinei
severe pe care o impune sonetul, se dove-
dește a fi Lazăr lovăncscu, Sonetele cu-
noașterii trădează însă. în pofida cenzurii
si a controlului pe care arta sonetului o
presupune, un liric. Toamna vieții, însin-
gurarea. poezia ca răspuns și dovadă a pute-
rii omului în fața vrăjmășiei vremii, iată
temele constante ale poeziei lui Lazăr lo-
vănesru. Emoția lirică, autentică și neso-
fisticată, izbucnește, nu odată, să-l îndemne
pe poet să scrie versuri frumoase, remar-
cabile, învederind, ca o calitate principală
a poeziei sale, mai puțin travaliul poetic,
cît sinceritatea confesiunii. Aceasta nu în-
seamnă însă nicidecum că arta poetieă își
învederează într-un mod prea manifest
dibuirea diletantului. Dimpotrivă, supu-
nîndu-se scoalei pretențioase a sonetului
Lazăr lovănescu încearcă, în versurile
sale, să-și afirme propria sa personalitate
poetică, prezența lirică. încercarea izbu-
tește uneori. Mai întîi prin unitatea de
atmosferă a opusculului, prin pendularea
în jurul cîtorva mari teme, teme pe care
le-am amintit mai adineaori. Există apoi,
în volum, versuri frumoase, inspirate,
și. în această direcție, s-ar putea da
nu puține exemple : „Eu n-am închis vreo-
dată pe vecie / Vreunei căprioare muri-
bunde/ Pleoapele sub care se ascunde/
întunecata moarte ruginie", afirmă poetul
în Ambrozie eu șoimi, Alte versuri, ca do
pildă, cele din sonetul Un pact măreț pot
fi considerate ca învederind o incipientă
artă poetică : „Un pact măreț făcut-am cu
natura / Să nu-i fur eu nici formă nici
91

• cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste •
culoare/ Iar ea s-aprindă-n inimă-o do-
goare/ Precum, in vară soarele căldura".
Fără îndoială că, în aceste poezii, se
resimte încă noviciatul și stîngăcia dila-
lentului. O anumită vestustitate dovedește
frecventarea puțină a liricei moderne : s-ar
solicita apoi mai multă prospețime ți ine-
dit al imagine! poetice ; nu puține logodiri
ale cuvintelor sînt fără aură poetică. I s-ar
putea solicita poetului și un registru mai
întins al trăirilor sale sufletești, o molco-
mi re a tonului grav și sentențios care ne
intimpină, de la un capăt la altul al vo-
lumașului, Dar dincolo de aceste metehne,
la care s-ar mai putea adăuga șl altele,
ceea ce reținem din Sonetele cunoașterii
e tocmai elanul spre poezie, elan care —
și Lazăr lovănescu o dovedește cu priso-
sință — e oricînd posibil.
Volumul de poezii al lui Lazăr Tovă-
ncscu e prefațat de acad. Victor Eftimiu.
Cuvintele calde, pline de înțelegere, ale
acestui sonetist, povața pe care i-o dă au-
torului de a stărui în nobila artă a sone-
tului au. în măsură egală, valoarea unui
îndemn și a unui act de prețuire; îndemn
și prețuire care sînt, în egală măsură, și
ale noastre.
TRAI AN LI VIU B1RAESCU
valentin hoșșu longin :
„trenul dc flăcări"
Tînărul scriitor Valentin Hossu-Lo-
gin este un tumultos, un spirit incandes-
cent am spune, care se angajează total
față de ceea ce il preocupă, pînă la obsesie,
în cele cincisprezece povestiri ce alcătu-
iesc volumul său de debut, un debut real-
mente meritoriu.
Chiar în piesa care împrumută titlul
cărții,autorul mărturisește, fără ostentație,
cu o sinceritate ce nu poate trece neremar-
cată : „Calului meu jăratec îi trebuie, nu
apă miloasă, plină de viermi ți broscoi,.."
Credem că mărturisirta ce o subliniem
nu reprezintă doar un final de povestire
întru totul în ton cu această simbolică
proză scurtă, ci este și o profesiune de
*) Editura Eminescu, 1971,
Credință in deplin acord cu substanța e-
pieă și dc idei a Întregii cărții.
în adevăr, Valentin Hossu-lzingin se
refuză categoric lirismului diluat, senti-
mentalismului fals care ar putea foarte
ușor invada mai ales acele proze în caro
eroii săi iubesc sau își amintesc de o iu-
bire neîmplinită, pierdută sau artificial
încropiilă. De aceea își alege cu parcimo-
nie situațliîlc, personajele. Ic acordă o
libertate de mișcare uneori ncstînjenită,
dar mai întotdeauna crieumserisă cu
asprime.
Viața, In viziunea lui Valentin Hossu-
Izmgin, nu poate fi risipită în mod arbi-
trar, ca este supremul bun al omului, iar
acesta are datoria sacră dc a se împlini
pe măsura valorii ci intestimabile. Orice
act al omului implică consecințe din cele
mai grave. Greșelile și șovăiala, alunei
cînd survin, se cer a fi plătite fără puțin,
ță de evitare.
Aici, prozatorul Valentin Hossu-Longin
își apropie cu îndrăzneală una din cele
mai dificile partituri : aceea a înfruntării
dintre om și șansa realizării personalității
sale, bineînțeles în limitele vocației Ce îi
este hărăzită. Evident, se poate ca această
șansă să-i fie acordată individual cu gene-
rozitate, împlinirea însă îl va solicita în-
totdeauna neiertător. în „Uși bătute în
cuie" ratarea pianistului apare cu atît mai
lamentabilă cu eît acesta fusese conștient
din capul locului de greutate și sacrificiile
pe care le presupune ascensiunea artistică.
Prietenul acestui pianist își spune la un
moment dat : „Eu știam că nu-i bine,
știa și el, după cum știa că bucata la care
lucra este încă departe dc ce-ar trebui să
fie*‘. Iar bătrinul olar, care își părăsește
meseria dragă spre a deveni tăietor de
brazi, suferă cumplit la o anumită atin-
gere a lutului, durerea lui adevărată fiind
pedeapsa ce o simte cu sufletul, cu trupul,
eu toată ființa sa pentru abandonarea vo- j
rației sale certe („Lutul").	1
Vorbind despre aceste povestiri nu pu-
tem să nu relevăm capacitatea cu care este
datat Valentin Hossu-Longin dc a insufla pro- |
zei sale o puternică senzație de viață, in toată
măreția și servilatea ei. Nu mă refer, bine-
înțeles, la atmosfera ce se încheagă în fiecare
povestire, ci la clocotul proaspăt al vieții ce
se prefigurează firesc în scrisul acestui
autor.
92
• carțî-revistc • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste
Prietenia este o legătura de viață și de
moarte, iar nu o relație de circumstanță,
trădarea ei reprezentînd un act incalificabil
(„Hamal de zi“).
Rănile sfîșietoare produse în sufletul
unui tinăr „în acea adolescență bîntuită de
bombe și reflectoare1 nu se pot vindeca nici-
odată („Staniol1*).
Îndrăgostiți! nu își pot imagina că pu-
ritatea poate să nu fie răsplătită cu puritate
(„Dimineața fără cocoși11), sau eă iubirea ar
putea fi lezată de porniri meschine lipsite în
aparență de forța nocivității („Irina“).
Iată doar cîteva din situațiile ți fră-
mintările cuprinse în această curte pe care
Valentin Hossu-Ixmgin ni le propune cu so-
brietate, Iar felul în care acest scriitor se
abandonează harului de povestitor, într-o
vreme cînd notația seacă, incoloră, nepar-
ticiparea declarată la cele „relatate11 fac
școală la unii dintre tinerii autori, este ne-
îndoios reconfortant.
Ne place să credem că povestitorul de
azi va avea răbdare și forța artistică nece-
sară să-1 pregătească pe romancierul de mîi-
ne. pe care îl așteptăm cu interes și încre-
dere.
HORI A VASILESCU
I
93
miniaturi critice
geo de bogza
Moi tăcerea! o uimire
calda, mai aum cîteva săp-
timini, cind am Citit, In Rc>.
mania IHcrarS, articolul tu
Nichita Stăncicu cu titlul de
mai sus Știam, de mult șlium
că particula nobiliară i se cu-
venea, fusese mereu in noi
numai că nimeni n o rostise
era in noi Insă, prizonieră
emollei cu care gindut ros-
tețlv In numele său ; Gen
de Hogea ,..
Citesc in Contemporanul
tableta lui Geo Bogza despre
Picasso și mă glndesc că u
mamtatea avea nevoie, fu Ceh
două capete ale Europei, de
aceste două conștiințe: ca
sd-i putem pricepe liniile des-
tinului . .. cosmică la Geo
Bogra tragic-itmană ta
Picasso. ,.
Sentimentul e de fervoa-
re ; aștept revista ea să-l aud
vorbind despre libertate ți
om. Despre condiția de o
exista In socialism și de a
exista in lume fi mă întreb
egoist : care va fi hrana mec.
săplămlna viitoare?
Tabletele sate sint poeme,
ce sint atunci ideile sale, da-
că nw piixdri vitlind către noi
intr-un amurg de aur vechi ?
știința și uministn
Nu ftiu de ce, dar de etic
ori l-am văzut, l-arn aurit
vorbind, ari l-am citit scrieri-
le, acad. Gr. Moisil mi-a iă
sul sentimentul tonifiant a'
unei mari liniști, liniște pc
carp doar marea fi-o poah
da . ..
Spirit pozitiv, de o largă
cuprindere și adincime in zo
nete științei, politicii, moralei
ariei ele., sclnteieror de inte
ligentd, atit de cată Insă
printr-un nu țtlu ce al ființei
sale, — poate ți prin bonomii
— acad Gr, C. Maisil ne poor
tă sdptămlnă de săptamlmi
detașat si zîrnbitor. nu prin
tre problemele noastre dr ci
vitizafie tehnică ci In chiui
miezul acestei civilizații.
Așteptăm săptămtnat arti-
colul tdu din Conteni|>ori-
niU. /ndrdțosHt de țtiinlă
de matematici In speță, di
mante orizonturi ale cunoaș
terii, dar mai presus de touli
de omul făuritor al bunurilot
materiale ți spirituale, acad.
Gr C, Afm.tff e In rnelnfi timp
un î/ilisf In «ri'Hswi rlarfc ni
euvlnlulol, scrisul său pro
btnd. In chiar limitele pasa
gere ale unui articol de re
pistă, limpezime, echilibru,
claritate, suptele.
„Este o mure Jineură
pentru omul de știință —
seria acad Gr. C. Mmsil —
atunci cind ptimblndu-șe a
cum prin tara noastră vede
cum au răsărit ailti-a indus-
trii tn care descoperirile mi
tematicienllor, fizicienilor ți
Chimițtilor, se transforma in
re/ele de fabricare o «nor bu
nuri pentru întregul popor
„(Orizontul cunoașterii’
Contemporanul nr. 47}. In a
cest sens, nici «n efort nu me-
rită precupețit Aflat in pri-
mele rlnduri, acad. Gr. C
MoiSil pledează, ajută eu fap
ta. cu vorba, explica de ce i
neeexurd statistica In Jacultă
Iile umanistice, de ce e nece-
sară logica in liceu — logici
deducției, logica inductivi fi
experienței', logica probabilis-
tică — dr ce avem nevoie dc
matematică, de calculatorul
electronic ele,
In fond toate acestea
parc a spune acad. Gr. C
Moisil. nu-s altceva dectt un-
tenele noastre cu care pipăișn
lumea, care ne ajută fd sta
bitim. dincolo dc civilizația
noastră tehnică, relații urna
ne in stare sd ne asigure e
echilibrul de pace at planetei
dc bunăstare a ei. să ne asi
gure fondul de umanitate In
cadrul noii ortnduiri so
ciatiste.
Așteptăm săptăminat ar-
ticolul acad. Gr, C. Moisil dir
Contemporanul : ca să-i pu
tem mulțumi, de fiecare dată
talantului Gr C. Moisil.
Despre „descoperirea
senzațională a visului
minat pe dinăuntru"
ATM/ dftko/*). fi,
2alis vine fn
noaflrd cu un florilegiu di
idei interesante, dar să recu
noaștem deschis — cam dl*
per sate fa textura articolului,
și iată motivul pentru care «
.vu’-am permis efortul de re‘
creare ți regrupare a lor .,, I
4m Jost animați mereu. In
munca noastră, de speranțe
ră cititor uf ne va răsplăti
Cum se Cuvine inifiatitra, ini-
țiativă care, pc de altă parte
il scutește de surpriza de c
cădea in cine știe ce capcant
de profunzime ți complexita
te analitică, așa cum se gă
scsc elf distribuite egal in
urticotul Iui H. Zalis.
Așadar, despre ce ni se
vorbește ? M se vorbește
despre ;
ti Time is money ...
Cttum : „Tmi vine toarte
greu jrf cred că mai este cu
ptitiuță azi.. . sd existe au-
tori in stare tâ-și îngăduie
luxul de a medita ta un su-
biect vreme de douăzeci și
cinci de am-*. /Ija e tr pe bu-
ră dreptate ridicați probte-
ng. deți. — mă veți ierta ?
— o faceți cu tnuft prea multa
candoare; epo»; cind spu-
neți ? „ . . să-și îngăduie tu<
xu! de a medita... * creați, e
adevărat că involuntar că
involuntar, cam sd ypun . .
confuzie regretabilă. . .
.......A'ofâm la începutul
chestor rlnduri țcete de mai
sus sint tocmai începutul a-
•) Diacul /ui /. P. Safire
cu Ftaubert de Z&Us
lia^a rom. nr. lOflttti
94
1
I
c«tar rlndurt! rt.nj, ti Saf-
ire se preocupi (pasiv. după
cum uoju eden, n,«.} de omul
fi creatorul Ftaubert din 1943,
Iar activ din IMT. Fără In.
ifoi'afd că aveți dreptate, boa-
la a molipsitoare: iată-l deci
pe Sartre cum Iți pierde vre-
mea patru ani. cine ar /I cre-
zut? Totuși, ce contează pa-
tru ani pe Ungă cei douăzeci
fi cinci trosifi de Flaubcrt In
meditație, ta să nu mai vor-
bim devii se putea face la vtr-
ta fragedă a copilăriei:
..Serie de pe ta șase ani țl cu
productivitate (in st Ir fit I,
n.n.J de pe fa șaptesprezece'.
Urmează «a diirerof regret:"
ar fi putut scoale irn voiarlt
cînd nu împlinise tacă vtrsta
celei de a dacia comemiunj".
J. Despre nevroză ca prin-
cipiu curativ.
Cităm : „Nevroza care se
declanșează tn 1941 încheie
un efeiu fi sftrțețte prin ad
reda pe Flaubcrt lui însuți.
Infringerca posibilei mMiic-
nlM/J, retrergrrec de ia făcui-
laie, revenirea ta Croisset fi
refuzul de a w casatori (i.n.)
erpWcd (poale pentru li. Za-
lis t) decisiv canalizarea În-
tregii activități spre inven-
fia epică, după ram expii-
Că (?) înverșunarea, aproape
patologică, asupra paginii al-
be. .. etc. eic.
3.	Despre Ftaubert ți as-
tronautica: „Prin drama o-
meneasca genul flauhertiaa
atinge plafonai cosmic dc
Zbor",
4.	Despre o delicată măr-
turisire a tui 11. Zatiș ți ur-
mările ei: „Ipoteza (cu nev-
roza. n.n.) pe care noi înșine
am constituit monografia
apărută aram clftva ani
Shen f Fugarei,,. fabuafur
nani — rum sd-fi mai ontiti-
tești ?). Este aici copleșitor
de amănunțit motivată". Un-
de anume na ni se spune tn
monografia lui ii. Zalis ?
A'-nm crede.
S.	Despre Ftaubert și des-
coperirile sate eitraiiterare:
„Flaubert face In acest con-
test descoperirea senzaționala
a t'isufui minei pe dinăuntru."
4.	Despre 11. Zalis însuși:
„ ., care naște și apoi sugru-
mă iluzii cu o revoltătoare în-
gustime de spirit. .
proza în viata rom**
nească nr. 10/1971
Apărem bine eeftiiiti/nt.
numărul pe octombrie al re-
oliței VIAȚA ROMANEASCA
sttrneșU totuși ctteva nedu-
meriri, cîteva întrebări legiti-
me i ce proză publicăm, cum
publicăm fi cit publicăm.
Proza, — un fragment de
roman — file swinahr dc
Teodor Ursu fi escrisd tntr-o
bună tradific realistă, cu toa-
te că pe alocuri ostentația
descripțiilor, „punerea In sce-
nă' trenează Surpriza fi e-
moțîa lectorului e O bunei
răsplată pentru realul talent
al scriitorului,
Credem invd că redacția,
prin selecția fragmentului, l-a
dezavantajai pe autor ; ți-apoi
publictndu-i doar un fragment
— iar l-a dezavantajat, an
fragment, cind romanul na e
publicat integrai în revista,
era oare indicat să apară fără
măcar un cuvint lămurilor?
In sflrșit o mică socotea-
lă, Revista are 160 de pagini,
plus Caietul de poezie. Din
acestea doar 30 de pagini sini
oferite cu zglrcrnic prozei
originale fi traducerii tlvon
Cigrinov — R.S.S, Bielorusă).
Nu r oare prea puțin ?
ANTIFON
o remarcabila cule-
ecre
„Alei e Vrancea” se Inii-
iuleaed o culegere dc versuri
editati prin îngrijirea Cionsi-
liulul Județeni sil sindicale-
lor din Focfani, Ea înmănun-
chează cete mai selective poe-
zii ale membrilor cenaclului
Hlertr „Orizont", tntr-o tn-
«n'/iM Jormd grafică, ceea ce
II Conferă o notă distinctă.
Culegerea. ilustratii cu dese-
ne rcprcientlnd motive toleto-
rlce sau pelaaje vrtncenc cu-
prinde |nietU semnale de „Oc-
tav Butuman. Njcolac BornaZ.
Alexandru Mauro (care cola-
borează ți eu desene). Mari-
ana fliaș. F. Afonolefcu, .Mina
Oiurgra, CtNtsf. Bazilescu,
T. VasiiesCu. Dan Staicu. Flo-
rica ftirsu ți Marcela Argjn-
teanu, care-ți exprimă In
versuri sincere, dragostea lor
caldă pentru patrie, pentru
partid,
Din riadul aCcștor tinete
speranțe se desprind ctleuo
nume cure atrag atenția prin
limbajul tor liric mai deosebit
dc a celorlalți ca : Mina Olur-
gea In al circi Ctntec, gdsini
versuri ca: „fiartă vrăjită I
sărută palmele soarelui ! to-
pește sarea pămintului I in
potirul strunelor tale j S.trțnge
pletele nopții j In curcubeu I
Și-ți strigd-n cele patru via-
turi j bucuria", fi Marcela
Arginrcanti, care semnează o
inspirată închinare.
G. O.
consemnări necesare
„Magazin istoric", nr,
II! 1971 nc refine atenția prin-
tr-un sumar bogat țl atrăgă-
tor. tn chip deosebit consem-
năm arlicotut „Alarmă tn
munții Banatului" de William
Marin fi Gheorghe I. Oancea.
ta rubrica „Manuale din >e-
zislen fa antifascistă'. A rilen.
tui tratat Cu Subtitluri publi-
cistice. se ocupă de organiza-
rea in Banat a mițcăril de
rezistentă armată împotriva
dictatură antonesciene țl <1
dominației hitlerîste. Docu-
mentat fi ilustrai cu fotogra-
fii concludente, articolul acesta
depășește simpla evocare a
uniri nromenJ de istorie. Este
emoționant.
tn același sumar găsim fi
articolul „Ghcrea. și al fii
despre Ohereaf dc I. Felea,
din care am fi tenlafi să ci-
tăm foarte multe pasaje inte-
rcsanlc. mai cu seamă cete
extrase din scrisorile personale
ale marelui critic. Vom Con-
senma numai atti: „La re-
staurantul din Ploiești veneau
sd ia masa și să stea de vorbă
cu Ghcrca mulfi oameni poli-
tici. miniștri țl ministeriabili,
oameni de țtiinfă fi cjilura
/nfrase inlr-o zi primul mi-
nistru D. A. Sturdza, car.--șt
exprimase dorința să-l Vadă
pe Gherea. „Cu lăută gr iba
depusă pentru a-l chema de la
locuința lui — notează Păcu-
raru — tot au mai trecut ct-
teva minute pirul ce a sosit
șl, tn acest interval, primul
ministru l-a așteptat In pi-
cioare In fața bufetului".
De mal multe ori l-a vizi-
tat la restaurant Titu Maio-
rescu, Discuția dintre cel doi
reprezentanți ai celor două
curente literare se desfașu'a
tntr-o atmosferă academică.
Pe cil de înverșunata era po-
lemica Intre partizanii celor
doua curente, pe attt de
„InjlUtoare fi frumoasa* era
convorbirea dintre Maiorcscu
îl Gherea”.
M. CERBII
lirism ți sensibilitate
Pictura poetiiiiti Dumtan
Ureche *îte rezultatul unei
ireversibile necesități de
franxmutafie a metaforei poe-
tice in piaxticdt iar cea de a
doua expoziție personală de
plastică ți poezie afirma un
pas hatâr li spre calitate, spre
simplificarea mijloacelor de
expresie, risipind orc? îndoială
95
asupra posibilităților plastice
ale poetului.
Atmoslera enigmatici a
picturii sale desfSțuratl Ine-
luctabil între legend.1 ți rea-
litate, amestec bizar dc arheo-
logic nedescifratil ți de
simboluri dobtndind sensuri
tainice, cristalizează o di-
recție notabilii de orientare
Tn creația sa. Spațiul se des-
HțoarS iscoditor cu eforturi
căutate de echilibru, modill-
cind pe alocuri virtualitatea
versului dc însoțire, care se
înscrie cu spontaneitatea pro-
fesionistului,
Discreta muzicalitate a
unei culori ehoțate plod la
transparenta, interpolată dc
grupaje mate dominate de
brunurl de calitate, întregesc
accasfi al moșieri de Istorie
patinat), situai) tn centrul
unui lirism, dublat de o sen-
sibilitate pe care o bănuiesc
autentic).
Piesele de rezistent) ale
expoziției („Simboluri", „Vis
vegetal", „Metafora obsesiei".
„Sete oarbâ") mărturisesc
gradul de maturitate al unei
picturi care poate sd placi
sau nu, dar pasiunea ți fer-
voarea cu care Damian Vî-sche
înaintează spre arid arc drep-
tul la înțelegere țl conside-
rație,
RADU MELNIC
expoziție de arhitec-
tură americană
„Veoof/e omului tn socie-
tulea noastră urbană s-au
schimbat ți. de fapt nu am in-
cercat să adaptăm arhiteciu'a
noastră", declară Robert de
longh. student american, tn
prospectul pus la dispoziția
vizitatorilor la expoziția dc
arhitecturi americană des-
chisă ia Timișoara, tn vechea
Sală a sporturilor, Această
opinie vine M completarea
ansamblului de lucrări (unele
monumentale) expuse, spre a
confirma faptul că arhitec-
tura americană se află intr-o
epocă de tranziție. „Omut
contemporan urbanizat intr-Un
grad nemailntllnit tn toată
Istoria sa anterioară luptă
cu defectele unor orașe
construite pentru strămoșii
săi. nu pentru et" — declară
in același prospect amintit
mai sus doamna Louise Hux-
table, critic de arhitectură de
la „Nete York Times". Obiec-
tivele expuse : case dc locuit
la tari, hoteluri, școli și biblio •
teci, blocuri de locuințe. ma-
ree. sediul unor companii și
societăți, dovedesc o înaltă
cotă a arhitecturii americane.
Noua orientare a arhitecturii
americane vizeuru nu numai
țormg, ci și structura con-
strucțiilor. Sint utilizate pa
O scară tot mai largă ele-
mente prefabricate, pereții și
mobilierul transparent, pere-
ții din placai aliat eu granit
concasat, Camerele pot fi „mu-
late" după bunul plac al po-
sesorului tor.
Iută cîteva monumente
ai htleclurale pe care le-am re-
ținut: Aerogara noului aero-
port internațional din Ua-
shington. Secretariatul ONU.
Muzeul auggcnheim. Clădirea
Scagrarn, Clădirea Societății
dc asigurări Phoenix, Clădi-
rea pentru arte și umanistică
a Institutului tehnologic din
sud-eftul statului Massachu-
sels.
ION VELICAN
galeria d'arte:
,til salotto" vicenza
Recent la Galeria D’ARTE
„IL SALOTTO" VINCENZA
au expus două artiste plastice
din Timișoara. Virginia Ba-
roiu fi Divia Ciolac. care au
fost prezentate In catalogul
expoziției de semnatarul aces-
tor lapidare portrete plastice:
E o Inclntare pentru simțu-
rile CU care receptăm senza-
țiile să comunice cu arta
Virginei Barolu Nu atlt pen-
tru an sens anume, ci pen-
tru o eflorescentă de sensuri
cu care sc-ncarcă fiecare
tablou. Acuarela acesta com-
pusă din vtrlejuri in care cu-
lorile se dizolvă pină la
transparentă c tocmai trăsă-
tura lirică a pictoriței. Un
adevărat mira/ de explozii
tăcute. Ateste flăcări de su-
flet și culoare fac din trans-
figurarea fierbinte a realului
o muzicală dezlănțuire de nu-
anțe Poate de aceea, nu de
puține ori, limbajul plastic al
Virginei Barai a se confundă
cu vibrația imperceptibilă a
poeziei.
Dacă atmosfera geamănă
de basm si ralitatc din gra-
vura Lidlei Ciolac are fa bard
mișcarea poate prea sigură a
liniei, a simbolurilor, nu-i mai
puțin adevărat că, sub exacti-
tatea decorativului arde o au-
tentică idee plastică- Stăpi-
nind perfect secretele de teh-
nică aguatinta. căldura ce o
degajă respirația metaforei cu
mireasmă de viață primește
simetrie cri fantasticul. Pe
altfel, ciclurile „Balade" și
„Proverbe" sint. cu siguranță,
suișuri stilizate eu înalt simt
poetic, sorbite din izvoare fol-
clorice. Chiar atunci cind în-
clină spre raționai, arta li-
diei Ciolac găsește superbe
doze de sevă fl emoție, pen-
tru ca spatiile să prindă grai
șl formele — văpăi de înțele-
suri adinei, precum tereștri-
iatea e Surprinsă diatogind
cu înălțimile, in „Miraj noc-
turn". „Viziune" șl „Amurgul
zeilor". E tocmai puntea care
leagă razele existenței de co-
pleșitorul fior al artei.
DAMIAN URECHE
între istoria litera-
turii și istoria buru
reșcilor
Citim eu mărturisit interes
o carte de prestanță șl dc evi-
dent travaliu cum este Isto-
ria României tn date (E. e
tfrt). Cartea este dc excepție
și In jetul ei, prima sin
teză tn care adevărur
ocolite altădată capătă ac
forța prin concretețea um
cifre. Așa cum este și norm r'
ne-am aruncat privirea asup i
tabloului literaturii acta*
prezentat succint prin dat'
nume de cartea In COț
(excepțională fh ansamblu
Ne-a surprins faptul cd li
ratura din provincie nu < -
numai ocolită, ci uitată cu d"
săvlrșire In afara romanul
„F". a cărților Iui Constanți.
Ciopraga. Mircea Zaciu și
Mircea Tomuș nu este prezent
In tabloul înfățișat (generos
cu alții) nici un seriilor din
provincie, nu este amintită
nici o revistă din provincie.
A trece zlmaitor peste realiză-
rile scriitorilor din lași. Cluj
sau Timișoara. Bacău sau Bra-
șov, nl se pare un fapt repro-
babil. Să-i consemnăm odată
cu numele autorului rubricii
literare a istoriei, Dan Zam-
firescu.
V. GANEA
96

ara
Redacția .
Timișoara
Piața V. Roailă nr 3
Telefon r 3 33 90
Administrația
București
Șoa. Klselelf ar. 1»
Manuscrisele și orice
corespondența scris*
citeț pe o singura par>o
a hlrtiei cu indicare*
adresei exacte a expedi-
torului. se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
«republicate iu e
restituie
o
Tiparul executat
■ub comanda nr. ItXll
Întreprinderea
Poligraf ic* banat
Timișoara
Calea Aradului VA
R. S. România
-
42907
Lei 7 —