A
UNIUNII SCRIITORILOR
Redactor șef.: Al. Jebeleanu
Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu

ORIZONT
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. R0MAN1A
CUPRINSUL
Semicentenarul Partidului Comunist Român
MIHAI BENIUC : Aceasta-i (ara ta, Cind noi purtardm steagul, Pe tot cuprinsul
t<5u, E dreptul meu ............ ,. .. — . -................<........../	3
Dimensiuni ale prezentului
MIRCEA ȘERBANESCU : Coloana infinita ......................................... 7
AL. DEAL: Demnitate ................ .. .. ................................    8
ION VELICAN ; Metafore în oțel .............................................   9
DAMIAN l’RECHE: Omagiu ...................................................... 10
HARALAMBIE ȚUGUI î Partidului ............................................... 10
N. D. PARVU ; Demonstrație .................................-	............ 11
IGNAT BOCIORT : Dinamica fenomenului literar ...................-	......... 12
*
DIM. RACHICl : Partidului, Tard de etntee.................................... 17
JIVA POPOVICI t Odă partidului. In romdneyte de Damian Ureche................ 18
TRAIAN BUNESCU : Semnificația luptei P.C.H. pentru apărarea și promovarea
principiilor independenței fi suveranității naționale ............... ..	19
NICOLAE IOANA; Cintec de ianuarie....................................... . -	24
GEORGE DRUMUR: Poarta de lemn ............................................... 25
AL. JEBELEANU : Pastei alb ..........................-..............  ■	■ ■ ■	2«
Paltini din istoria P.C.R. ți a mișcării muncitorești din Banat
DAN POPESCU : P.C.ff-, organizatorul renstenfei antifasciste................. 27
ALEXANDRU HORVATH : Greva din martie, 1926 a muncitorilor de la Reșița 29
r
C. M1U-LERCA : Din lunga durerii istorie -......................... 31
VIRGILTU BRADIN : Hronic .................................... .. ..	32
*
ANDREI A. LILLIN ; Trei romane ale unui timișorean despre Jupta antijaseutâ 34
•
ION CAdAREANU : in semn de sărbătoare  .........................    37
AL, POPESCU NEGURA : Ce nu se uită ................................ 37
*
ION ARIEȘANU: Excursie ...........................................   38	।
OCTAVIAN GOG: Fintina............................. .» .. .. .. ..	42
Scriitori din țările socialiste
RIMMA KAZAKOVA : Pe chei, in românește de Anghel Dumbrăveanu fi
Traian Nădăban ...............................•	-. . > ............. 47
NIKOLA VAPTAROV : Epocă . - - - .......................................... 4«
ÎSMAIL RADARE: Copilăria ................................................. 49
TYMOTEUS2 KARPOWiCZ : Sotnnul creiomilui ........................ ..	..	49
VITEZSLAV NEZVAL : Oralul turnurilor, in românește de Petre Stoica	, -	.,	50
VLADIMIR STOJISIN : Poveste de război, traducere de George Bulic	.,	..	52
Orientări
HERTHA PEREZ : Thomas Mann, romancierul confruntărilor spirituale	..	..	56
Cronica literară
NICOLAE ȚIRIOI : Angkei Dumbrăveanu; „Fața strfirnd a nopții" ............... 60
C. UNGUREANU: Alexandru Deal: „Lașii"; Damian Ureche: „Prințul ma-
relui puțin" ........................................................ 62
ȘERBAN FOARȚA : Alexandru PaleologU : „Spiritul fi litera" .................. 67
Comentarii
ION MAXIM : Literatură și atitudine civică ..................., ................ 70
SIMION DIMA : Dumitru M. Ion sau dubla ipostază a unui poet..................... 73
ȘERBAN FOARȚA : Grafia poeziei ................................................. 75
TON IL1ESCU : Bibliografia națională a periodicelor românești	,, ,,	77
OCTAVIAN METEA : Ecoul Comunei din Paris in Banat.............................. 81)
Artă
GHEORGHE LEAHU : Personaje progresiste muncitorești pe care le-am inter-
pretat	...................................... ............. 62 '
Cronica traducerilor
IRINA GRIGORESCU : Dglan Thomas: „Viziune și rugă" ............................. 94
Cărti-reviste
ALEXANDRU RUJA: Bujor Nedelcwici: „Ultimii" -- -..........................' ..	86
A. DUMBRAVEANU : Teodor Balf : „Nord" .. ....................................... «7
DIM, RACHICI : Vasiîe Zamfir: „La marginea lumii" .. ........................... 87
AUREL ȚINTA : Constantin Corbu ; „Țărănimea din România intre IS64—138#	68
AUREL COSMA : Mihai ianculescu fi Petru Radu: „Contribuții la cunoașterea
istoriei școlii bănățene" .. - • .......................— • ■ • ■ ,, ,, Bft
N, D, PARVU : V. Țircotmfcu; „Contribuții Ia istoria intâfâmfnfuiui românesc
din Banat" .....................,...................................... 90
TH. N. TRAPCEA : Dinu Gâmulescu și MirJcO Jiucovici: „Dicftonar sirb-român"	93
G, B. : „Stt aranjie" ........................ .. .. .. ........................ 93
I.	P. : „Bagdala" ................................................ . . ..	94
Miniaturi critice
N. Ț. : Pagini tinerești .. - - ..............................................   95
CEZAR APREOTESEI : Riscurile documentării ................................ ,.	95
RADU MELNIC : Virtuți plastice cubaneze......................................... 96
IOANA MOGA MAGERIU : Sculptura lut Petre Jucu .................................. 96

Semicentenarul
PARTIDULUI
COMUNIST
ROMÂN
MIHAI BEN1UC
___________________________________________
Acea sta-îș (ara ta...
Pe tinde viratul grinele adie
Trecu și uragan de bătălie.
Pe unde rouă ierburile scaldă
A curs rubin a vieții sevă caldă.
Sint oase-amestecate prin ogor
La umbră de pelin și de mohor.
Aceasta-i țara ta din Veac in veac —
Sudriare, singe, rîs de om sărac.
[ar flamura de-i roșie ca para
E că-și crescu poporu-n lupte țara.
Iar dacă stema-i schele, brazi și soare -
E chipul țării tale-nfloritoare.
Moldavă, transilvană, muntenească,
£ fără Că de baptinl, romanească.
Si toți în ea, prieteni yi /rățini,
Sînt fiii ei, români și neromâni.
Aceasta-i țara, steaua ei e una ;
Dreptatea și frăția și Comuna,
/or tricolorul ei, cer, spic și zori,
Credința-i in eonii viitori.
Credința-n omul slobod pi stăpin
Al muncii pe acest pămint bătrîn.
Al muncii sale-n veci înnoitoare,
Luptînd să aibă pine toți sub soare.
3
sjț_________________________________________
Cind noi purtarâni steagul... ș
Cind noi purtaram steagul in piepturi, nu pe sus,
Și răspindeam în taină cuvintul tău in lume.
Trudind cu sirg și rivnă din zori pină^n apus
Și-ades in umbra nopții, ascunși sub false nume,
Eram așa de minări de-a fi ostașii tăi
Și de-a-nfrunta vrăjmașul eu hnita-i de călăi,
Că niciodată altă mai mare bucurie
Noi nu credeam sub soare că va putea să fie.
Sint ani cincizeci acuma de cind pornirăți primii
Și rinduri după rinduri pe drumul vostru noi,
Purtind văpaia sfintă din inima mulțimii.
Spre orizontu-n purpur ai timpurilor noi.
A risurilor ghindd o iat-acum dumbravă
In trunchiuri cu inele de luptă și de slavă,
Cu pasări printre ramuri vestind o primăvară
Cu flori și ploi de aur pe-această mindră țară.
Și iată-ne acuma pe cei de-atunci bătrini,
tn creștet cu troiene de ani sclipind ca neaua,
Spunindu-ne pe nume, români și neromâni,
Privind cu bucurie de-asupra stemei steaua,
Străluminîndu-i țării prin veacuri viitorul
Și drumul arătîndu-l ce-l suie-ntreg poporul
Pe coasta care duce la culmea fericirii:
In muncă, libertate și pace omenirii J
* -------------------------------------------
Pe tot cuprinsul tău...
Pe tot cuprinsul tău, eu nici odaia
/n care stau intreagd n-o ocup.
Un scaun doar, o masă la văpaia
Din sobă șl hîrtii ce-ades le rup.
Mereu îmi pare, de-o viață-ncoace,
Că pentru tine cuvenitul vers
Nu izbîndesc cum trebuie a-l face —
De-aceea tot am scris și tot am șters.
Știu fața ta din vremuri mohorite
iți văd privirea fulger mintos
Cind au venit vrăjmași să te-ntărite
Și să sluțească chipul tău frumos.

Văd noile lumini ce te-ncunună
Și steaua sub cupola ta de vis,
Aud cum doina omului nou sună
Pe drumul către viitor deschis.
In clocotul din flamurile tale
E-al vrerii noastre neînvinse glas,
Și-n culmi pe munți și-n Dunăre la vale
Te-nfăptuiești mai nouă ceas de ceas.
Cum să te cint, să fie pe măsură
Cuvintul cu slăvitul tău avînt ?
Dă-mi cintul nerostit de nici o gură
Ce ție se cuvine pe pămînt!
* -------------------------------------------
E dreptul meu
Eu am cîntat și caii și drapelul
Și chivără cea roșie am cîntat-o
Și cum se-nscrie-n arbore inelul —
Inelele viața mi-au furat-o.
Cintat-am eu și dragostea și focul
Credinței de-a muri, dacă-i nevoe,	.
Și apa ce ne mătură norocul
Și nu e-n arca-i să ne suie Noe.
Și m-am ales cu bătrinețe dalbă,
Cu negre amintiri, cu morți prietini.
Cu anii mei, destul de lungă salbă,
Cu dor de codru mirosind a cetini.
Puteam și eu cinta pe alte coarde,
Pe struna gălăgiilor modeme,
Să port pe piept anarhice cocarde,
Să dorm tihnit pe-a' slavei șapte perne.
Așa, mi-ajunge cît am semănat,
lubindu-mi limba, neamul și pămîntul
Și steagul roșu-n zare ridicat —
Am drept pe-acest pămint sâ-mi am mormîntul.
i
DIMENSIUNI ALE PREZENTULUI
In tntlmpinarea temicrntenarului Partidului Comunist Român, rtdaclla
rtvlsfei ORIZONT a organizat Ia Rrii/a o tnttlnire ou cititorii țt o vizită In uzind. Au
participat scriitorii: Al. Deal, Anghel Dumbrâveanu. Al. Jebeleanu, Constantin
MiU'Lerca, N. D, PArvu, Ion Stofa Darea. Mircea Serbânescu, Damian Ureche,
Ion Velican,
Publicăm însemnările prozatorilor Mircea Scrbăncscu, At. Deal fi Ion
Velican.
COLOANA
INFINITĂ
Pare ciudat să te gîndești la coloana infinită atunci cînd auzi aproape
la fiecare pas că Reșița împlinește anul acesta două veacuri de existență
industrială. Și totuși, socotind de u?ide pornește din trecut și către ce
slavă năzuiește nu poți să nu te infiori! Masori timpul scurs pînă acum,
dar cu alt etalon decît acela al veacurilor și descoperi visul locurilor și al
oamenilor acestor locuri, plutind incert și stăruitor încă dinainte de istoria
știută de noi. Metalele erau cunoscute și topite primitiv de populații ante-
rioare formării poporului român șt de la ele a rămas visul să plutească pe
văile și plaiurile cu care masivul Semenic coboară maiestuos din înălțime
spre cimpie.
Era ca un vis, revenind și pierind, stăruind și destrămindu-se, la fel
de limpede și de neînțeles ca și visul, tuiburind diminețile clare cu o arză-
toare sete de tilcuri. Cu mult înainte de Refița, in acest colț de lume preo-
cupărilor țărănești li se adăugaseră îndeletniciri preindustriale. întreaga
zonă geografică abundă in denumiri caracteristice : Cracul de Aur, Ocna de
Fier, Cărbunari etc. Reșița devine realitatea visului îndelungat visat, năs-
cîndu-se inițial ca o nouă povară pentru umeri de iobagi și așa prea împo-
vărați. Treji, năuciți încă, erau minați la muncile cele noi legate de con-
strucția primelor două furnale de pe malul Brizavei (1769—1771). -Apoi
deveniră muncitori, alături de muncitorii industriali aduși de stăpînire de
pe alte meleaguri; însușindu-și meseriile specifice topirii și prelucrării
metalelor, multe familii deveniră adevărate dinastii muncitorești reșițene,
tncrustînd generație după generație pe steme înnegrite de flăcările și fumul,
permanente în Cetatea de Foc. Foc nestins. Viață nestinsă.
Cei mai buni dintre muncitori au ajuns cu timpul la acea înaltă con-
știință care prefigura viitorul; ei au purtat lupte de clasă și au visat mai
departe, încă înainte de a fi cu adevărat posibilă, o Reșiță nouă, mai puter-
nică și mai mindră ca niciodată, vis de iumind, de data aceasta apt a fi
ținut minte și mai ușor de tălmăcit dimineața. Revoluția prăbuși orînduirea
cea veche și deschise visurilor calea cea largă a înfăptuirii în realitate.
Coloană infinită urca spre soare. Nu de două veacuri și nu numai pentru
6
cifiva ani de aici încolo, ci de mult mai departe și pentru mult mai departe !
Făcîndu-ne să-i zărim măreția de oriunde am privi-o, fie din interiorul
uzinelor, fie din cartierele noi ale orașului, fie de pe peronul noii gări din
dreptul Govîndarilor.
întilnim trupul coloanei pretutindeni unde punem piciorul. în „hala
nouă“ — paradoxal, cea mai veche dintre construcțiile reșițene din ultima
vreme, dar păstrindu-și numele cu stăruință ! — îngemănăm vuietul pro-
dus de mii de mașini diferite cu vuietul pădurilor care acopereau odinioară
locurile acestea. Parcă nu am asculta raboteze, strunguri, mașini de găurit,
atîtea altele soiuri de mașini, ci vintul sunînd in ramuri și-un vîjîit de riu
iute, muntenesc și-o falangă bătînd rar, evocator, alături de fluieratul in
„alto" al unei păsări nevăzute, încîntați cînd și cind de răpăitul grăbit al
unei ciocniri. Analogia este uimitoare, o ascultăm cu emoție, deși Știm
ed aici este prelucrat oțelul și toate ecourile sint ale lui, sint în ultimă
instanță ecourile bărbătești ale Reșiței.
Coloană infinită a patriei, Reșița își înscrie numele la loc de cinste in
fundamentul industriei socialiste în plin avint, a progresului ei general.
Am întilnit Reșița la Roman, la Galați, la București, la Hunedoara, la
Porțile-de-Fier. La Reșița întilnim nume din noua geografie industrială a
patriei. Și mai presus, numele Porților-de-Fier. Secția „mecanică grea"
ne intîmpină cu imensitatea impresionantă a halei pe care am putea-o
numi fără teama că am greși „a superlativei or“. (Cel mai mare strung
Carusel, cea mai mare mașină universală din țară, rotorul Koplan produs
pentru prima dală în țară ș.a.md.) Tot ce ne înconjoară aici este supradi-
mensionat, colosal. Mașinile producătoare și produsele acestor mașini. Roto-
rul turbinei și servomotorul de deschidere și închidere a ecluzelor de la
Porțile-de-Fier nu puteau fi realizate decît în aceste condiții gigantice, care,
însă, nu fac să se estompeze omul, ci dimpotrivă, îi dau o nouă valoare,
ceva de epopee eroică. îi simțim necontenit prezența. Luăm act de activi-
tatea lui tăcută și concentrată. Omul folosește in principal un limbaj al
semnelor in mijlocul unui zgomot și al unor distanțe pentru care i-ar
trebui megafoane. îmi atrage atenție bărbatul cu părul cărunt care ridică
brațul solemn ca un patriarh; gestul lui nu este mistic, nu arată cerul, ci
doar indică macaragistului din înălțime ce are de făcut cu piesa pe care
tocmai a terminat să o lege in lanțuri de fier. Un cioc metalic, ca de
vultur, ridică în aer povara, purtînd-o pe deasupra pădurii de mașini într-o
direcție care nouă ne rămine necunoscută.
Vecinătatea uriașilor conferă omului acea putere pe care poporul romdn
a dat-o unui lovan Iorgovan, eroul legendar al văii Cernei. El este stăpinul
absolut al colosalelor agregate, care i se supun. Nu e numai forță fizică,
ci și de spirit; aceste mașini moderne lucrează nu o dată pe bază electro-
nică, cetind muncitorului de azi un minim de cunoștințe teoretice pe lingă
cele strict practice. Este explicabilă grija care se acordă schimbului de
miine intr-o secție special destinată practicii în producție a elevilor de la
profesional. Omul, verigă de aur în coloana infinită, suie și el spre viitor,
o generație după alta, la nesfirșit! Prezent pretutindeni, el transformă
produsul inteligenței și fanteziei creatoare tehnice în formele concrete,
mașini, agregate, care se adaogă firesc pulsației accelerate a făuririi socie-
tății socialiste multilateral dezvoltate.
PURCEA ȘERBĂNESCU

DEMNITATE
Peisaj uman, peisaj industrial; o suprapunere Spontani, nobili. Tem-
peraturi înalte desăvirșesc, acolo la Reșița, un destin al cărui sens este
demnitatea. Am înțeles aceasta în dimineața aceea friguroasă, în care a
ceață vagă, ca o respirație discretă, pudra inefabil dimensiunile atelierelor,
geometria riguroasă a halelor, spațiile generoase ale acestei inimi ele foc,
intrate deja in conștiința românilor intrate în literaturi. >1 intra in con-
știința romanilor înseamnă de fapt a intra în legendă.
Halele aveau pe undeva amploarea marilor cimpii, înălțimea vechilor
temple : aici în aceste temple speciale se oficiază intr-un ritm care se
identifică cu insâși pulsul României socialiste, o părticică din realizarea
profundă a poporului nostru.
l-am văzut pe reșițeni sfințindu-și locul eu acea mindrie discretă a
marilor creatori.
Sunetul constant, reverberație al mașinilor, al utilajelor, păstra și dăruia
spațiilor de aer proaspăt ceva din vibrația interioară a oamenilor și-a
mașinilor.
Bîrzava despica pdmîntul reșițean cu vintul ei oțelos (o metaforă autoh-
toni IX intr-o trecere ce evoca aproape cu fidelitate curgerea nisipului in
clepsidră, mareînd un timp al incandescenței, al valorilor umane fără
precedent...
fîeșifa înseamnă o treaptă intr-o ierarhie a demnității. De aici au plecat
gigantice articulații de oțel la Porțile de Fier.
Semnătura reșițenilor ii reprezintă cu cinste dincolo de hotarele țării :
turbine electrice, însoțite de specialiști reșițeni în R.A.U. și Turcia,
Astăzi rețeaua drumurilor de fier poartă amprenta —- metaforă con-
cretă —, a Reșiței prin caii putere ai Dieselelor electrice. Pretutindeni
pămintul românesc cunoaște dăruirea și abnegația acestor oameni. Reșița
se află pretutideni in România. Inima ei bate adine, vertical, inima ei bate
lingă timpla țării un imn al marilor bucurii. Poate că Reșița este o mare
sărbătoare, o sărbătoare a intensităților umane, o sărbătoare a înțelepciunii
și-a creației fundamentale.
Și este imposibil să te gîndești la cea mai importarită și mare aniversare
din istoria României, semicentenarul Partidului Comunist, fără ca undeva,
in conștiința ta, să nu se formeze imaginea limpede și măreață a Jîeșiței
industriale.
AL, DEAL
8
METAFORE
ÎN OTEL
A cobori in dimensiunea metalului la ceasul de virf al muncii echiva-
lează cu descoperirea unei /urni noi, vie fi neastîmpărată în forme nesfîr-
șite destinate omului. Da, există acel sentiment al coboririi in metal pentru
cel ce trăiește departe de temerarul drum al fierului ca un curcubeu între
marile cuptoare și uriașele hale ale Uzinei constructoare de mașini din
Reșița,
In puține locuri înălțimea și măreția muncii sînt atît de copleșitoare,
atit de singulare ca aici, în cetatea stăpînilor metalului, pentru care ritualul
organizării și împlinirii muncii devine un mod de existență în felul său,
dincolo de metaforele comune ale proporțiilor oțelului.
întinsă pe mai multe hectare Hala Nouă a UCMR, nouă după o mai
veche nomenclatură, dar de fapt un complex al prelucrării fierului, cu
state de vechime de acum. Anul acesta cetatea de foc serbează 200 de ani
de la înființare. Cele citeva secții ale ei, pe care le-am vizitat împreună
cu un grup de scriitori, însoțiți de ing. Johman Werner, ne-au dezvăluit,
dacă nu o față uriașă a înnobilării metalului, cel puțin una surprinzătoare
prin dimensiune și culoare, aș zice culoarea anorganică a mașinilor omului,
ce ne copleșește uneori cu lumina ei atît de vie. Formele mașinilor și păr-
ților de mașini prindeau contur cu ușurință dar se lăsau greu înțelese în
ansamblul ce-l vor forma, mai mult chiar, își ascundeau numele in neștiința
noastră și doar indicațiile firești ale muncitorilor și maiștrilor ne ajutau
sâ întregim vocabularul nostru cu noi imagini lingvistice, fn fond atît de
simple: compresoare, turbine de abur, utilaj siderurgic, boghiuri, pod
rulant, turbo-suflantă, rotor, carcasă, cuptor de stabilizare, cuzineți, batiurî.
Aproape in fiecare loc alături de cei cu experiență se instruiesc viitorii
muncitori calificați. Am stat de vorbă cu cîțiva dintre ei, cu Petru Drăgan,
elev în anul II la Școala profesională UCMR, cu Jurj Nicolae și Ruja Carol,
Kiss Zoltan de la Atelierul școală, și am infeies câ pentru ei meseria în-
seamnă totul, înseamnă împlinirea unui rost in sinul familiei și bucuria de
a visa un drum propriu, dîrz și cu satisfacții, Absolvenții mai vechi s-au
atașat uzinei pentru totdeauna. Unul dintre ei, Neculai Rusu, strungar la
secția- Montaj-Compresoare, care a absolvit școala in 1965, deși foarte
absorbit de munca sa, nu a pregetat să-mi mărturisească : „Ce pot să ud
spun in citeva cuvinte ? ! Sint căsătorit și am un copil, muncesc cu tragere
de inimă aici la Compresoare. In timpul liber îmi place să citesc și să fac
excursii".
Sub cupola nesfîrșită a uzinei agregate uriașe îndeplinesc un ritual
neobișnuit, impresionant prin dimensiune și gravitatea mișcării, acolo unde
colosul de fier ți se pare arbitrar în decizii descoperi uneori precizia de
filigran, ca de pildă la montarea rotorului de turbină CSL 12 megawați la
care tocmai se lucra.
Imaginea vie a utilajelor, a agregatelor, a pieselor foarte diversificate
constituia în fond un fir de metafore în oțel, peste care mîinile omului își
lăsau amprentele disimulate in forme viitoare și în conținutul mai deplin
pe măsura metamorfozelor tehnologice, care au și ele în definitiv poezia lor.
ION VELICAN
9
I
* ---
DAM IAN URECHE
Omagia
A‘e soarbe timpul tn prelungi ecouri
Dar noi ii sintem viaduct și boltă
Și sensul împlinit, cum după nouri
Ani roditori coboară spre recoltă.
Xoi sintem și adine și înălțime,
Precum mireasa binelui e treaptă,
Metafore ce ard intr-o mulțime
Cînd mii de ochi un singur țel așteaptă.
Desăvirșim plecări din ieri spre miine
Cind visu-n graiul faptei se desface
Și cum se-mbin în aceeași pîini
Și frunți romane, și emoții dace.
Cu năzuinți mai ample, zări mai zvelte
Cu piept plural închipuind coloane,
Xoi construim cu altfel de unelte
Profilu-acestor vremi contemporane.
Se-apleacă anotimpul peste praguri
E pulsul comuniștilor eroi,
Aja cum baie inima din steaguri.
In viața fiecăruia din noi !
HARALAMBIE ȚUGUI
- -
Par ti dalai
Am auzit chemarea de luptă, durerile
Ezplodind pe baricada Lupanilor fi Gritifei, înalt,..
Veneai cu pieptul în gloanțe : steag din singe țesut —
Și credință-n victorie și strigăt de-asalt.
Am auzit soarele treetnd prin ziduri de temniță,
Izbăvitor, veșnic soare de primăvară ,,.
Și zidurile căzind, fi gratiile topindu-se
La cuvintul tău rupt din inimă de țară.
Am auzit brațul tău ridicindu-se, întîiul
La Cumpăna de August, spre dușman ...
Ieșeam din neguri, luminindu-i țării
Un nou destin, de slavă, suveran.
De-atunci suim cu tine, pretutindeni,
Pe schele mari de rod și demnitate ...
Și ne-ascultăm în glasul tău cuvintul
Vibrind din plin către eternitate.
N. D. PÂRVU
* -----------------------------------------
Demonstrație
Din adîncul ceții se-adunară :
Din grote de argint, de aur ji de sare,
Din ceața fumegindă ce plutea pe-o gară,
Dtn focuri de furnale ce se-ntreceau, în zare,
Cu flacăra ta, Soare !
Și-au pătruns, chiuind în oraș
Pe fa barieră, braț la braț, cu primăvara ..
Fredona in crengi un ceteraș,
Admirind fn steaguri roșii abureala
Sîngelui ce-și ctntd osteneala.
Am simțit cum foiesc ca o blană,
Cum miroase a saciz și-a rană,
Pietre cum li se rostogolesc in glas,
Zuruind, in timp, ia orice pas.
Au trecut, braf Za braț, foc de vreascuri,
Strins lipiți ca luminile-n teascuri,
Cind trecură prin piață, spre seară,
Caii de piatră nechezară.
Pe-aceleași uliți soarele se plimbă,
Zi și noapte ei tot cioplesc și schimbă,
în orîce-album ne dau de știre,
Cu turnuri, c-au rămas in amintire.
Din adincul ceții se-adunară,
Din grote de-aramă, din colbul arid,
cu trudă înălțară altă țară
Vis lingă vis, zid lingă zid.
Din chiotul tdu drag partid !
11
DINAMICA
FENOMENULUI
LITERAR
IGNAT BOCIORT
SARCINI NO] tN FAȚA ȘTIINȚEI LITERATURI]
în cuvîntarea rostită de secretarul general al panidului nostru cu prilejul
Inaugurării anului universitar 1970/1971 ți in expunerea pe care a făcut-o ia recepta
intilnire cu oamenii de artă ți cultură se reafirmă poziția clară, lipsită de orice
echivoc, a Partidului Comunist Român față de fenomenul cultural în general, față
de creația ți cercetarea litcrar-artistică în special, Problemele dc ordin ideologic ți
științific cuprinse în cele două cuvin țări interesează nemijlocit activitatea instructiv-
educativă din țara noastră, invățămîntul de toate gradele. în cele ce urmează vom
sublinia cîteva idei care de bunăseamă vor sta în atenția cadrelor universitare ce
predau estetica generală, istoria artelor, istoria literaturii române, literatura univer-
sală ți comparată sau teoria literaturii.
EFICIENȚA SOCIALĂ A CREAȚIEI Șl CERCETĂRII LITERARE
O idee esențială a cuvântării rostite de tovarășul Nicolae Coaușescu in fața
oamenilor de artă și cultură este necesitatea participării înir-o măsură iot mai mare
a scriitorilor și cercetătorilor literari la acțiunea deosebit de importantă, dar tot
pe atît de anevoioasă, de transformare a conștiinței contemporanilor noștri în sensul
marilor idealuri ale societății comuniste. „Noi credem că datoria scriitorilor ți artiștilor
este aceea dc a contribui activ la făurirea omului nou. ia formarea conștiinței socia-
listo. la dezvoltarea umanismului socialist, a acelor virtuți morale pc? care dorim
să ie cultivăm In ficcarb cetățean1', spunea secretarul general al P.C.R. în cuvîmare
se atrage totodată atenția asupra unor manifestări străine ideologici marxist-leniniște,
asupra unor concepții retrograde ce își fac loc în anumite producții literare, Este
desigur o sarcină a cercetătorilor literari, a criticilor in primul rînd, să identifice
îndeaproape și să dezvăluie, d intr-o atare perspectivă, atît numeroasele valori ale
literaturii noastre de azi, momentele care satisfac exigențele multilaterale cărora
are a le răspunde valoarea estetică, cit și momentele nefuncționale sau dișfuncțio-
nale, Critica literară, care dispune astăzi de un mare număr de cercetători valoroși
si de o bogată experiență, se va achita desigur de această îndatorire. Nu fie poale
totuși evita sentimentul că, după ce criticii au discutat mult timp despre necesitatea
unei cercetări „complete", menită să analizeze și să valorifice multilateral creațiile
scriitorilor noștri din trecut sau de azi, critica a rămaș în genere lacunară tocmai
sub raportul cercetării multilaterale a operelor de artă. Ar fi poate mai propriu să
spunem că s-au înlăturat unele lacune, dar s-au creat altele, nu mai puțin incom-
patibile eu idealurile unei „critici complete1'. Se creează impresia că pentru unii
critici campania dusă îti urmă cu trei-patru ani în vederea „restabilirii preeminenței
criteriului estetie1*, prinir-o falsă opunere a criteriului estetic criteriului „conținutistie"
a avut drept urmare subaprecierea unor structuri artistice de o mare funcționalitate,
a unor constituent! cu caractere de invariante ale esteticului, cum sînt de pildă sub-
structurile ideologice, cele ale tipologiei umane, fabulatorii, tematice etc. Mai este
oare completă o lucrare dc critică sau istorie literară în care unica preocupare a
cercetătorului este surpinderea individualității autorului analizat? Cu tot interesul
pe care individualitatea artistului ii prezintă in critica literară modernă, în specia)
postcroceană, trebuie să recunoaștem și riscurile legate de un asemenea drum, să nu
pierdem din vedere faptul că artistul este doar un constituent al sistemului erealor-
operă-public, că valoarea acestui constituent, ca de altfel a oricărui subsistem, este
dată doar de funcționalitatea sa în cadrul suprasislemuluj din care face parte.
Societatea nu sc mulțumește să afle că X este capabil să creeze informație estetică ;
nu se mulțumește nici cu treapta următoare ți anume cu descrierea caracterelor
particulare ale acestei informații, deși în această descriere, dacă e făcuta obiectiv
12
ți competent, sînt prezente cei puțin cîteva din datele necesare unei perspective
funeționaliste asupra fenomenului artistic. Informația necesară unui sistem cu auto-
guvernare este un factor indispensabil in stabilirea strategiei sistemului respectiv
in vederea finalității sale. Este necesară informația care ajută la realizarea scopului.
Finalitatea ultimă a oricărui sistem autoperfectibil este optlmarea condiției sale în
univers, prin urmare informația spre care tinde este aceea care, într-un fel sau
altul, la unul sau altul din nivelele vastei ierarhii de sisteme ale lumii vii, îl ajută
in realizarea acestei finalități. întreaga activitate materială ți spirituală a omului este
de asemenea îndreptată, intr-o măsură mai mare decit activitatea, esențial biologică,
a oricărei alte viețuitoare, spre ridicarea neîntreruptă a condiției sale. Pe acest drum,
omul are de infrint adversități ale naturii, ale altor specii, ale altor semeni, are de
oprimat modelele instrumentelor, pe care și le-a creat ; cl trebuie să cunoască
I modelele de comportare ale adversarilor săi. de la entropia universală pînă la pro-
priile boli .ți slăbiciuni dc tot felul, trebuie să-și optimeze comportarea în aceste con-
fruntări, să-și cunoască și să-și dezvolte rezervele de energie materială șî morală de
care dispune etc. Pentru aceasta are nevoie de diferite informofit. Valorile estetice
realizează doar unul din aceste tipuri de informații. In analiza operei de artă ne
interesează prin urmare nu numai natura ontologică a valorilor pe care ea le
cuprinde, ci, mai ales, natura lor strategică, eficienta și direefia lor.
Din perspectiva funcționalității apare astfel cu mai multă claritate și eficiența
socială a activității cercetătorului literar. Dezvoltarea oricărei forme de activitate
umană are loc prin dezvoltarea invariantelor modelului abstract al activității respec-
tive. In primele stadii de organizare a materiei, anterioare apariției conștiinței, opti-
marea a avut loc mai mult sau mai puțin prin instincte, prin reflexe, prin hazard.
Qnml are însă posibilitatea analizei raționale a rezultatului obținut dc o anumită
structură eficientă, de a deduce schimbările ce se impun la nivelul acestei structuri
in vederea unui rezultat superior în viitor. Analiza rezultatelor parțiale este un
moment indispensabil al dezvoltării așcundcnte. căci fără această analiză nu se poate
realiza conexiunea inversă, retroacțiunca, adică „acțiunea" rezultatului, a efectului
asupra cauzei. Prin retroacțiune sc reglează dinamica sistemului, se corectează para-
metrii săi funcționali. în cazul creației artistice, rolul de reglator îl are publicul,
fapt foarte evident în antichitate, ia întrecerile artistice, unde autorii erau numai-
decît aclamați, respinși sau chiar batjocoriți. Astăzi este ușor dc înțeles că înflorirea
artelor nu s-a datorat apariției spontane a geniilor, cl interesului social pentru
această formă de activitate și funcționalității factorului reglator. Aparent în societatea
modernă, roiul de reglator al dinamicii fenomenului literar a fost preluat de critica
literară. Din fericire, lucrurile stau astfel numai in aparență, altfel arta ar deveni o
artă pentru critici, nu pentru „public", pentru societate. Elementul public nu poate
să dispară din sistemul funcțional artist-operă-public, căci atunci artistul poate fi
manevrat de critic spre țeluri care nu coincid în mod necesar cu interesul social, cu
gusturile și aspirațiile maselor ; judecata de valoare, a cărei infailibilitate are la
bază legi stohastice. își poate anula gravitatea, devenind o simplă piruetă stilistică a
criticului ; artistul ar cădea din nou in situația dc cronist al domnitorului. Criticul
nu este, sau nu trebuie să fie. decit o voce autorizată din public, o minte poate mai
clarvăzătoare decit multe altele, o conștiință mai educată și mai sensibilă decît a
vecinului de bancă, dar funcția sa de reglator în domeniul artistic sc realizează prin
ceea ce el are comun cu publicul, nu prin ceea ce îl deosebește. Dc aci falimentul
pozițiilor subiectiviste în creația și cercetarea literar-artistică. Criticul trebuie să se
îndrepte în primul rînd spre ceea ce este funcțional necesar, nu spre ceea ce, dintr-un
punct de vedere sau altul, poate fi atrăgător. Perspectiva funcționalității, care, do la
Aristotel pînă în zilele noastre s-a dovedit cea mai rodnică în cercetarea estetică
(fapt eu totul explicabil sistem-teoretic) îl determină pe cercetător să fie atent la
valorile sistemului, iar „semnalul" care indică gradul acelor valori este incinta rea
estetică trăită de public. Cercetătorul este ținut să analizeze logic și psihologic reac-
țiile publicului, să descompună, mintal, structura ansamblului pentru a vedea ce
subsisteme au produs o reacție sau alta, să compare structurile artistice similare
pentru a vedea „regimul optim" de funcționare a constituenților etc. Va fi obligat
atunci să constate că emoția estetică maximă se realizează numai în cazul funcțio-
nalității optime a tuturor invariantelor artei, că factorii „conținutistici" nu sînt
„extraest etici". Va constata, de pildă, că factorii ideologici potențează emoția estetică,
determină relații superioare între obiect și receptor („ce-ar fi Faust fără filosof ia
sa ?“) îl pun pe cititor in contact cu frumusețile inteligenței umane, iar dacă avein
in vedere caracterul artei de exercițiu pe modele strategice vom înțelege pentru care
considerente cititorul nu numai că trăiește bucurii intelectuale la surprizele pe care
13

le oferă structura ideologică a operei, ci așteaptă asemenea bucurii la nivelul tuturor
celorlalte structuri ; inovația, optimarea modelului abstract anterior, este tocmai o
asemenea bucurie, izvorîtă din intuirea unei soluții noi, superioare. Din aceeași
perspectivă funcțională sc va putea observa de asemenea că ideologia militantă, dc
pildă, este un fenomen de autoapărare si autopromovare a sistemelor, o reacție de
adecvare la numite condiții în care activează factori adversi, că actualitatea tcmatlco-
ideologică decurge din natura strategică a artei si nu este o invenție a criticii mili-
tante moderne (nu intrăm aci în precizările necesare legate dc conceptul actualității).
Trebuie să mai observăm că ierarhiile, preferințele tematice, cu caracter aleatoriu,
ale diferitelor momente istorice (sau psihologice!) participă de asemenea la constitui-
rea structurilor funcționale, si, orin aceasta devin componente ale valorii estetice,
în sfîrsit. ea să mai amintim incă un factor „extraestelic", tipologia umană reprezintă
deasemenea o invariantă estetică dc primul ordin : ea structurează în forme sensibile
complexele de relații sociale ne care au forul le sesizează si le interpretează, îmbină
liniile tematice, acțiunile, fabulația, reflecția mintală, expresia stilistică etc.. făcîndu-tc
n'po’-fabile la strategia comportării posibile: s-ar putea afirma că nicăieri nu se
dezvăluie mai mult decît în tipologia umană esența strategică a artei : figurile memo-
rabile. caracterele impresionante, personajele fermecătoare, poetice, odioase etc.
permit confruntarea cititorului cu toate formele esteticului prezente în relațiile inter-
uniane sau retrase în adîncurile subronstientulu'. Nn mai amintim aci complexitatea
si dinamica personalității omenești, paleta multicoloră a manifestărilor sale exterioare
si polivalența simbolurilor, prin care se exprimă. în general, ceea ce sc poate numi
arta construirii personajelor, De bunăseamă și ataci clemente intră in comnonenț-j
emoției estetice, alătur» de succese alo scriitorilor in realizarea optimă a structurii
arhitectonice, fabulatorii. stilistice, lingvistice, metrice etc O critică literară funcțio-
nală. eficientă prin rolul ei cvasireglator, trebuie să f=e înlr-adevăr compîcfd. să
cerceteze funcționalitatea cel puțin a acelor constituenti artistici care sînt identifi-
cabili cu actualele instrumente de investigație.
LIBERTATE Șl RESPONSABILITATE
Nu se poate evita fmoresia că în unele articole dc critică literară „criteriul
estetic” este înțeles pur si simplu drept criteriul ..gratuității" artistice. Nu vom intra
prea mult în probleme asupra cărora intenționăm să revenim mai pc larg la o altă
ocazie. Menționăm doar că arta, ca „ioc strategic", are. desigur, clemente dc gratui-
tate. strict necesare pentru realizarea sarcinilor ei Asemenea elemente dc ..joc“
există in orice exercițiu pe modele, de la et-romodelism la probele de laborator, ta
practica pedagogică si manevrele militare Jocul sistemelor autopcrfectibilo însă este
el insusi un moment de o marc valoare strategică și nu poate fi urivit de fel doar
prin momentul său dc gratuitate. Exercițiul „gratuit” este numai o formă de repetare
si exersare, în condiții artificial create, a unor acțiuni necesare in confruntările reale.
Sentimentul de satisfacție produs la nivelul gratuității este doar un semnal că sistemul
respectiv funcționează, că avem deci în fată o structură materială sau spirituală
antă do a realiza scopul pentru care a fost construită. Funcționalitatea este însă doar
finalitatea de ordinul intîi a creatorului dc sisteme; scopul ultim, realizabil prin
întreaga ierarhie a sistemelor care alcătuiesc cultura materială si spirituală a socie-
tății. este opt im acea condiției umane. Funcția unui pian, a unei cărți, a unei reviste,
a radioului și televiziunii etc. este dc a transmite informații: ele sînt „canale ale
informației”, dar au o finalitate socială superioară unor exerciții în gol, suficiente
pentru a constata funcționalitatea planului, de pildă. Societatea a creat aceste sisteme
din nevo:a transmiterii unor informații economice, nolitice, estetice etc.. menite să
ridice necontenit viața materială si snirtuală a soc:elătii ți a fiecărui individ în parte.
Arta arc funcționalitate cind produce desfătare estetică : numai cu această condiție o
producție a spiritului omenesc intră în sfera artei. Dar prin aceasta rostul ei social
abia începe. încă zVistotel observase că menirea artei este de a produce o desfătare
adecvată scopului. Arta este un element al unor suprasisteme (umanitate, națiune,
suprastructură socială determinată, Ideologie, clasă etc.) și, ca orice sistem teleologic,
nu-și arc finalitatea ultimă fn sine. Pentru atari considerente nu pot exista criterii
„universale” de apreciere artistică, criterii mai generale decît gradul de generalitate
al sistemului la care se raportează. Deosebirile care apar decurg atît din perspec-
tiva Ideologică adoptată, cît și din deosebirile specifice subslructurilor ce intră în
sfera cercetării ți aprecierii. Criteriile aprecierii unei orientări artistice in ansamblu
sînt pentru noi, cele ale funcționalității artei in cadrul esteticii marxist-lenî niște, dar în
14
evaluarea subsistemelor operei literare intervin de fiecare dată criterii specifice func-
ției ți finalității acestor subsisteme : nu poate fi apreciată versificația după aceleași cri-
terii ca șl tipologia umana, arhitectonica după criterii identice cu cele ale aprecierii sti-
lului, ideologiei filosofice ți elice etc. Se pot astfel Identifica intr-o operă de artă ca eie-
mente ale valorii estetice, valori comune eu ale altor forme ale conștiinței sociale, va toii
comune cu ale altor ario, precum și valori specifice literaturii ca artă a cuvîntului, Des-
compuncrea operei în constituent! este așadar un demers metodologie inevitabil, aricit
ar protesta adopții „unicității" și „ireductibilității" valorii estetico. Valorile artei se
realizează, desigur, Ia nivelul structurii globale, dar varianta optimă a acesteia se
naște datorită capacității autorului de a soluționa in chipul ccl mai fericit problemele
do creație ridicate de diferitele subslructuri, adică prin crearea unor constltuențl de
0 funcționalitate maximă în cadrul unul regim interrelațional optim. Cine nu se
mulțumește cu fascinația ți extazul în fața operei de artă, și dorește să supună feno-
menul unei analize raționale. trebuie să-i descompună structura, să-l „descrie".
Aceasta îi va permite de asemenea identificarea cu mai multă ușurință a momentelor
nefuncționale sau disfuncținale ale operei, cum sînt dc pildă personajele eșuate,
arhitectonica ncinspirală, fabulația săracă șî nesemnificativă, inadvertențele stilistice,
dar in primul rînd ideile și concepțiile care vin dintr-un univers spiritual străin
, finalității care animă activitatea noastră de edificare a unor noi relații interumane.
O atare descriere nu se va limita, deci la cercetarea structurilor exterioare șî nici
la inventarierea elementelor și a relațiilor interioare ale operei, ci va ținti spre
optimarea activității literar-artistice : perspectiva optimanlă esle rațiunea oricărei
activități analitice pe care omul o întreprinde asupra rezultatelor acțiunilor sale.
Nu aș numi aceasta o „critică de direcție", ci pur și simplu o critică de principii, o
critică conștientă de modelul general al activității pe care o analizează, de invarian-
tele funcționale abstracte ale acestei activități, o critică pentru care principiile sînt
expresii necesare ale acestor invariante și nu tipare rigide în evaluarea a ceea ce
este și trebuie să fie Individual șl particular. Fără invariantele funcționale, respectiv
fără reflectarea acestora în modelul intern, abstract, al sistemului, nu sc poate
realiza finalitatea sistemului respectiv. Principiile sînt sinteze. Dogmatismul nu se
naște datorită principiilor, ei datorită transformării principiilor in dogme ți canoane.
Medicina fără principiile generale ale biologiei, chimiei fizicii ele. ar fi imposibilă,
Dar medicul are in vedere nu numai boala în general, ci și bolnavul.
în contextul celor de mai sus se poate observa că ideea liberiăftf și cea o respon-
sohiidaffi creatorilor în oricare domeniu dc activitate nu constituie „adausuri" teore-
tice, elemente exterioare sistemelor cu auloguvernarc-exprimablle, în forma cea mai
generală, prin tripticul sistem efeclor-rezuUat-sfstem receptor țestimanO. Libertatea
de acțiune a conștiinței creatoare este o condiție sine qua non a progresului, caro nu
poate fi, calitativ vorbind, nici normat, nici planificat, nici impus de o autoritate
exterioară sistemului eficient. Nimeni nu poate indica artistului apriori formele viitoa-
relor valori estetice, după cum n-ar putea Indica savantului soluțiile descoperirilor
viitoare. Orație însemnează fnformafie nouă ; creator este acela care din datei*' ante-
rioare ale experienței umane extrage un maximum de informație prin dezvăluirea
unor legități noi., prin stabilirea unor raporturi noi, intuite și apoi verificate practic.
Societatea poate cere insistent creatorului această informație nouă, 11 poate răsplăti
pentru ea din belșug, dar nu-i poate spune unde sc află și pe ce căi s-o caute, fie că
este vorba de o informație științifică, estetică, militară sau de orice altă natură. Însem-
nează oare aceasta că libertatea firească de reflecție, dc analiză, de verificare nece-
sară creației, transformă activitatea cercetătorilor, scriitorilor și artiștilor, strategilor
etc. intr-o chestiune pur personală ? Nicidecum, și aceasta pentru multe considerente,
dintre care teoria sistemelor autoreglatoarc ar sublinia faptul că creatorul este la
menirea sa nu dacă creează „in general", ci dacă creează funcțional, dacă oferă valori
care oplimează modelele activităților anterioare respective. A crea funcționat în artă
însemnează a oferi structuri artistice capabile să desfăteze, cel puțin in anumite pri-
vințe, mai mult decît cele anterioare și a da acestei desfătări Un maximum de adec-
vare la menirea artei in societate. Factorul estimant nu este deci ținut să accepte
drept valoare tot ce ! se oferă ca produs nou, — beneficiarul artei nu este obligat să
admire necondiționat pe autor, ei autorul trebuie să-și atragă recunoștința pentru
hrana spirituală ce oferă. Ideea incompetenței estetice a publicului contemporan, spe-
ranța recunoașterii ulterioare etc., constituie un subterfugiu care absolutizează una
din variabilele procesului de apreciere : perioada de adecvare. Nu șe poate pierde
din. vedere că acest proces are la bază legi aleatorii, nu numai pe plan sincronic, cl
si pe plan diacronic, ponderea cea mare rămînînd a contemporanilor, deoarece, ea
regulă, el sint cel mai în măsură $ă se pronunțe asupra valorii „strategice" a unui
15
produs izvorît din confruntările specifice epocii lor și în climatul estetic propriu
acestei apoci. Dacă publicul antie nu s-a înșelat admirîndu-i pe Eschil, Sofocle, Euri-
pide, Virgiliu sau Horațiu, și respingînd pe atiția alții, de ce ne-am îndoi noi de
judecățile noastre de valoare ? Pentru progresul artei, pentru înlăturarea stării entro-
pice, a tendințelor anarhice în arta contemporană, va trebui, de bunâseamă, ridicat
la loc de cinste prestigiul judecății contemporane. Scriitorii și artiștii vor trebui deci
să observe că libertatea de creație nu este un apanaj al artei. Asemenea libertate îi
este necesară și sergentului pe cimpul de luptă, și pedagogului, și funcționarului
nebirocrat, și inginerului proiectant Dar dacă homo faber a creat o civilizație impre-
sionantă. acest fapt se datorește nu numai libertății sale de acțiune, ci în aceeași
măsură faptului că a fost dublat de homo aestimans, acest geniu al sintezelor pe
planul experienței sociale, care, aplicind neabătut criteriul etern și infailibil al func-
ționalității, a deosebit creația de impostură, valorile reale de falsele străluciri, men-
ținind activitatea lui homo faber în limitele necesarului și .raționalului. Conceptul de
responsabilitate nu este decît o formulă etică pentru un element corelat în mod obiectiv
eu acela de ereafie, în orice complex organizat. Ceea ce este nefuncțional se înlătură
— acesta a fost principiul care a organizat în mod ascendent evoluția materiei, a
eliminat treptat hazardul și anarhia, a redus entropia sistemelor vieții. Intr-un com-
plex autoinstruibil in care factorul reglator și cel efector sint strîns uniți, deci acolo
unde autoreglarea funcționează normal, responsabilitatea, ca un concept aparte, este
nenecesară. Dar în societatea modernă, deosebit de complexă, există pc canalele de
transmitere a informației un mare număr de factori intermediari care fac ca semnalul
dc funcționalitate dat de public să se disperseze, să-și piardă eficiența sau să ajungă
in forme alterate la autor, acesta din urmă are, la rindul său, posibilitatea de a nu
ține seama de opinia publicului. In cadrul unei societăți superior organizate, aceasta
este o situație anacronică. Tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al P.C.R.,
sublinia o idee de largă răspîndire în gîndirea filosofică contemporană cînd spunea :
„Este, cred, un adevăr axiomatic că, pină la urmă, arta, ca orice activitate socială,
trebuie să răspundă unei necesități — și numai in măsura în care satisface această
necesitate ea iși confirmă valoarea".

DIM. RACUICl
* _________________________________________
Partidului
Totdeauna, totdeauna apele curg
și-n zorii zilei și în amurg.
Totdeauna există-o fereastră
deschisă-n suflet spre zarea-albastră.
Totdeauna exist-un pridvor
al dragostei sfinte de care ni-i dor,
al dragostei ’nalte ce, neabătut,
are valoare de plus-absolut.

Țară de cîntec
Ți-aduc tributul,
de aripi fi soare ;
dau-ți lauda mea
în imnuri fi grtne ;
dau-ft singele-mi cald
prelins pe crucea afumată-a-ndoielH
în nopți de veghere —
fi tăria de-a fringe lespedea dură
de sub care
zi de zi
peste destin md înalf.
2 — Orizont
17
JIVA POPOVICI
Odă partidului
Cind ne-au înconjurat durerile,
Lanțurile cînd ne strîngeau miinile,
Cînd în întuneric căutam soarele,
Atunci tu, partid,
Ne-ai ajutat să preschimbăm
Geamătul în eîntec,
Durerea in luptă,
Să găsim cărarea
Printre stinci ceafa,
Să grăim deschis
Ca fratele cn frate,
Să-ntindem unul altuia mina
Ca oamenii,
Să sperăm să visăm,
Să credem în siua de miine,
în tot ceea ce-nseamnă treaptă spre mai bine,
Spre marmură de-nalt și de frumos.
De-atunci ești mereu cu noi,
Alături de milioane de dorinți de-ale noastre.
Alături de milioane de vise de-ale noastre,
Ne-ndemni sufletul
Ne dai aripi,
Prin tine sintem înțelepți,
îndemînatici șî îndrăzneți,
Prin tine găsim drum înainte
Spre strălucire,
Spre piscul auriu
Al eroilor și-al zilelor,
Spre îndrăznețul miine,
Ce deschide porțile
Orizonturilor albastre
Care revarsă în noi nestinsele seve
Ale tinereții veșnice.
Tn rontint}fr de hAMIAN V RECITE

J8
TRAI AN BUNESCU
Semnificația
luptei P C.R,
pentru apărarea
șl promovarea principiilor
Independenței șl suveranității
naționale
Tn planul constelației politice a lumii contemporane, principiile independenței și
suveranității popoarelor au căpătat o importanță majoră și un conținut mult mai
bogat. Afirmația noastră pornește de la analiza proceselor revoluționare Ce au
loc în epoca noastră a apariției, formării și dezvoltării sistemului mondial socialist,
in special, a avîntului mișcărilor de eliberare națională și, drept rezultat, destră-
marea sistemului colonial al imperialismului. In noile condiții istorice, deși capita-
lismul, forțele reacționare, imperialismul și-au pierdut din puterea lor de influență,
totuși ele se năpustesc cu aceeași cruzime asupra popoarelor mici și mijlocii, incăl-
cîndu-le independența, libertatea și suveranitatea națională. „Este necesar să avem
permanent in vedere că în lume — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — mai există
forțe reacționare, imperialiste, că țara noastră trebuie să-și aducă permanent con-
tribuția la lupta împotriva politicii de forță și dictat, să militeze neabătut pentru
promovarea în viața internațională a unor raporturi de colaborare și prietenie,
penlru triumful principiilor de deplină egalitate în drepturi intre toate națiunile
lumii, penlru respectul indepenedenței și suveranității naționale, împotriva oricărui
amestec în treburile altor state'".1 Sărbătorirea celor cinci decenii dc activitate ai
gloriosului nostru partid, ne prilejuiește ocazia de a sublinia efortul P.C.R. pentru
apărarea și promovarea principiilor independenței și suveranității naționale in poli-
tica externă a țării noastre.
Năzuința de libertate, de independență și suveranitate națională au însoțit
popoarele dc multă vreme, accentuindu-se pe măsură ce statele mari, imperiile au
atentat într-o formă sau alta asupra acestor condiții fundamentale de viață, condiții
ce au făcut corp comun cu însuși progresul social. Dacă prima condiție s-a impus
odată cu apariția popoarelor, celelalte pot fi plasate fn timp, mai ales, pe măsură
ce procesul de formare și dezvoltare al națiunilor s-a conturat, respectiv în epoca
trecerii de la feudalism la capitalism cind, după cum se știe, a apărut și problema
națională, adică dominația și antagonismul dintre națiuni.
Pornind de la realitatea Istorică dată și cu intenția de a lămuri calea cc avea
sâ ducă la stabilirea relațiilor do egalitate intre națiuni, Marx și Engels, incă în
Manifestul Partidului Comunist, arătau: „în măsura în care va fi desființată
exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desființată și exploatarea unei națiuni
de către alta. Odată cu dispariția antagonismului dintre clase în sinul națiunii, va
dispărea și dușmănia dintre națiuni".*
Clasicii marxismului, au aborda'. în lucrările lor atît problema relațiilor națio-
nale pe plan intern, cît și extern. „O sinceră colaborare Internațională a națiunilor
— arăta Engels — este cu putință numai cu condiția ca fiecare din aceste națiuni
să fie pe deplin autonomă acasă la ea“. La rindul său, V. I. Lenin, abordînd pro-
blema necesității drepturilor egale între națiuni, făcea următoarea remarcă : „Recu-
noașterea egalității în drepturi a națiunilor și a limbilor le este scumpă marxiștilor
nu numai pentru că ei sînt cei mai consecvenți demoerați. Interesele solidarității
proletare, ale unității tovărășești in lupta de clasă pe care o duc muncitorii, cer să
so asigure o deplină egalitate în drepturi a națiunilor, pentru a înlătura chiar și
cea mai mică neîncredere, înstrăinare, suspiciune și vrajbă între națiuni1*.’
1) Nicolae Ceaușescu, „Expunere la plenara Consiliului oamenilor muncii de naționalitate
germana", Editura politici. București 1971, p. 28,
2) K- Marx și F. Engels, Opere alese, voi. I, Editura politica, București, 1966. p 30.
3) V. I, Lenin. Opere complete voi 25. Editura politică. București, 1964, p, 152.
19
V. I. Lenin are și meritul de a fi conceput politica externă a statului sovietic,
concretizată în „Decretul asupra păcii1*, document programatic de o mare valoare
teoretică pentru Partidele Comuniste și Muncitorești. „Partidele socialiste care nu
vor dovedi prin toată activitatea lor arăta V. I. Lenin — atit în prezent cit și în
timpul revoluției și după victoria ei — că vor elibera națiunile subjugate și vor
așeza pe temelia unei uniuni libere relațiile cu aceste națiuni... asemenea partide
vor săvîrși o trădare față de socialism."
Partidul Comunist Român, dînd dovadă de o înaltă responsabilitate față de
năzuințele și interesele fundamentale ale poporului român și-a ciștigat — datorită
consecvenței ți realismului său în politica externă — stimă și apreciere din partea
propriului popor, cît și a celorlalte forțe progresiste ale lumii contemporane. Con-
secvența și realismul acestei politici, își au rădăcini în experiența proprie a poporu-
lui român, In a cărei istorie găsim un izvor nesecat dc mîndrie patriotică față de
eroismul manifestat în luptă pentru apărarea ființei sale naționale, a independenței
si suveranității patriei. P.C.R. s-a aflat în fruntea luptei poporului șî atunci cînd
dușmanii externi atentau la independența și suveranitatea sa, după cum tot el a
organizat lupta forțelor democratice în perioada dictaturii militaro-fasciste care îm-
pinsese țara spre o iminentă catastrofă națională. Inițierea, organizarea și con-
ducerea pînă la victoria deplină a insurecției antifasciste din August 1944. repre-
zintă încă o dovadă a inaltci răspunderi a partidului nostru față de destinele popo-
rului. Semnificația actului istoric amintit este cu atît mai bogată cu cît avem in
vedere faptul că, datorită lui, România și-a redobîndit independența națională, con-
diție hotărîtoare pentru recunoașterea drepturilor poporului, pentru drumul revolu-
ționar, transformator al României,
în condițiile postbelice, P.C.R. a așezat la temelia politicii externe a statului
nostru prietenia și alianța frățească cu țările socialiste, principiul leninist al coexis-
tenței pașnice între țări cu sisteme social-economicc diferite, neamestecului în tre-
burile interne ale altor popoare, respectarea independenței și suveranității naționale,
a integrității teritoriale a tuturor statelor, indiferent de mărimea lor. încă la istorica
Conferință Națională a P.C.R. din octombrie 1945. între condițiile necesare unei
păci și securități durabile in lume figura respectarea voinței fiecărui popor do a-și
făuri singur regimul său social, respectarea independenței naționale și neameste-
cul în afacerile interne ale altor popoare'*. *
Așa dar, încă în urmă cu peste un pătrar de veac, partidul nostru a intuit șl
formulat acele principii ale politicii externe care aveau să fie impuse de însăși viața
internațională.
La scurtă vreme de la memorabila Conferință Națională a P.C.R., cunoscînd
deosebirile fundamentale dintre cele două sisteme social-economîce mondiale, carac-
terul agresiv al forțelor imperialiste, Raportul la Congresul al Vl-lea al partidului
sublinia faptul că „Lupta popoarelor pentru suveranitatea și independența lor con-
stituie o piedică în calea transformării întregii lumi în moșia bancherilor și preșe-
dinților de trusturi americano". Pornind de la schimbările și realitățile politieo-sociale
internaționale, raportul amintit arăta că țările socialiste respectiv, „țările demo-
crației populare care s-au smuls din cătușele imperialismului și si-au cucerit indepen-
dența. reprezintă îndeosebi un obstacol de netrecut in calea expansiunii imperialiste
a noilor pretendenți la dominația mondială".6 Totodată, raportul la Congresul al
Vl-lea al partidului elucida cele două concepții, diametral opuse ale relațiilor dintre
țările socialiste, pe de o parte, și a celor dintre țările capitaliste, pe de altă parte.
Astfel, in timp ce tratatele încheiate între țările socialiste aveau la bază ideea cola-
borării internaționale, blocul occidental se întemeia pe „ideea spargerii colaborării
internaționale. 1
Din eele arătate pină aici, rezultă cu destulă claritate concepția realistă a
partidului nostru in politica sa externă. Trebuie subliniat faptul că, în răstimpul ce
s-a scurs de la eele două evenimente cu 0 înaltă rezonanță politică în viața parti-
dului și poporului nostru — Conferința Națională a P.C.R. din octombrie 1945 și
Congresul al Vl-lea al partidului din februarie 1948 — P.C.R. și statul nostru au
respectat cu sfințenie principiile amintite mai sus, considerîndu-le adevărate pre-
cepte și condiții sine quanon pentru destinderea încordării internaționale și asigu-
4) Ibidem. voi. 27. Fdllura politică. Bueure;li, 19bt. p. 260
5) Gh. Gheorghiu Dej, „Reportul politic al C, C. la Conferința Naționali”. Articole și cuvfnllri,
cdlfia IV». F.S.P.L.P.. București, 1953. p. S.
6) Gh Gheorghiu Dej, ..Raportul politic ai Comitetului Central la Congresul P M.R." Articole
?l cuvtntlrl. edltl» IV-a, E S.P.L P.. București, 1955. p. 124-125, 127,
7) Ibld.
20
rarea securității popoarelor, securitate amenințată de politica agresivă a cercurilor
imperialiste agresive, in frunte eu cele al S.U.A.
După cum se știe, țările capitalista europene au ieșit slăbite din cel de al Il-lea
război mondial, în timp ce S.U.A. dețineau după acest război, pe lingă forța mili-
tară precumpănitoare a lumii capitaliste, 60°/* din producția mondială capitalistă,
o treime din exportul capitalist ți 70»/* din rezervele de aur. Drept rezultat, platele
Unite au devenit hegemonul lumii capitaliste șl au trecut la promovarea accentuată
a unei politici de cucerire a dominației mondiale. Aceasta ți-a găsit expresia în
crearea blocurilor militare agresive N.A.T.O., C.E.N.T.O., S.E.A.T.Q., și in impin-
zirea întregii -lumi libere* cu rețeaua bazelor militare americane, in politica du
discriminare comercială față dc țările socialiste, in ideologia anticomunismului și
a războiului rece imprimată întregului lagăr capitalist'1.*
Paralel cu acestea, S.U.A. au trecut la acțiuni agresive, războinice. Astfel, in
1950 au cotropit insula chineză Taiwan, apoi, au provocat războiul între Coreea de
Sud și R.KD. Coreeană, au Întreprins singerosul război împotriva popoarelor din
Vietnam, în Laas, Cuba, R, Dominicană, au escaladat războiul în Indochina, etc.
Toate acestea au pus în mare pericol pacea și securitatea popoarelor, libertatea șî
independența națională, In astfel de condiții este limpede faptul că, așa cum subli-
nia tovarășul .Nicolae Ceaușescu la înalta tribună a O.N.U., „în viața internațională
se manifestă încă forțe imperialiste și colonialiste care vor să continue vechile prac-
tici dc dominație asupra popoarelor, care promovează o politică de forță și dictai,
amestecindu-se in treburile interne ale altor state, încercînd să Le impună voința lor,
să le aservească intereselor lor1", •
Militind cu fermitate șî înalt devotament pentru salvgardarea păcii, pentru
crearea unui climat favorabil destinderii incordării internaționale, pentru asigura-
rea securității tuturor popoarelor, P.C.R. și statui nostru socialist au fundamentat
științific politica externă, pornind de la Împletirea sarcinilor naționale Cu cele inter-
naționale, de la analiza realistă a proceselor și fenomenelor ce se desfășoară in
epoca noastră contemporana.
Formarea și dezvoltarea sistemului mondial socialist a constituit o necesitate
logică, istorică. El este rezultatul luptei popoarelor din țările respective conduse de
partidele comuniste pentru eliberarea națională ți socială, pentru înfăptuirea revo-
luțiilor scoialiste. Societatea socialistă presupune instaurarea unor relații superioare,
corespunzătoare caracterului forțelor de podueție, respectiv relații de colaborare șt
ajutor reciproc. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție reprezintă
condiția fundamentală a dezvoltării planificate ți într-un ritm rapid al tuturor ramu-
rilor economiei naționale. De aceea, partidul ți stalul nostru manifestă grijă per-
manentă și susținută pentru perfecționarea continuă a relațiilor de producție. Așa
cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu „In activitatea sa, partidul nostru por-
nește de la premixa că, o dată cu creșterea forțelor de producție, trebuie asigu-
rată perfecționarea continuă a relațiilor de producție, aceasta realizîndu-sc nu
ca rezultat al acțiunii oarbe a legilor obiective, ci in mod planificat, conștient, ca
urmare a acțiunii organizate de oameni'1.,s
Natura orinduirii socialiste reclamă și determină ca pe plan extern, statul
socialist să promoveze principii noi, radical superioare celor din orinduirea capi-
talistă. Este cunoscut că burghezia, imperialismul nesocotesc „interesele naționale
ale popoarelor, Încalcă in mod brutal drepturile lor suverane, promovează o politică
de inegalitate intre națiuni, de subordonare a altor țâri; aceasta generează opoziția
înverșunată a popoarelor asuprite, adversitate și învrăjbire în relațiile internaționale,
alimentează neîncrederea și suspiciunea intre state". “
în condițiile socialismului, locul relațiilor bazate pe inegalitate, pe amestecul în
treburile interne ale altor popoare pe subjugarea economică și politică l-au luat
relațiile de tip nou stabilite intre țările socialiste, care au o cu totul altă fizionomie
ți finalitate.
Noua fizionomie a relațiilor dintre țările socialiste este determinată de comu-
nitatea orinduirii sociale, de ideologia comună, marxist-leninistă, dc interesele și
Idealurile supreme comune ale mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Iar
finalitatea acestui tip nou de relații trebuie să se reflecte în dezvoltarea rapidă a
S) Silviu Brucon, „Noi forme ale «mlradiețiilor interimpcrialisle", Lupta de clasă, nr. &I9S8. p.57.
9)	Nicolae Ceanjcscu. „Cuvinlare La sesiunea jubiliară a Adunării generale a Organizației
Ni|lunitof Unite", Editurzi politică, București,' 1970. ii, S.
11)) Nicolae Ccauțescu, ..Rnport la cel de al X-len Congres al Partidului Comunist Rămân",
Editura politică București, 1969, p. 90,
11) IbEdcm, p- 7S.
21
economiei naționale a fiecărei țări socialiste, deoarece, numai astfel sistemul socia-
list mondial, iti anasamblul săii, va exercita o influență lot mai pozitivă asupra
celorlalte procese ce au loc in epoca noastră contemporană, Pentru că, după cum
sublinia secretarul general al P.C.R. „întărirea sistemului mondial al socia-
lismului se realizează nu numai ca rezultat al dezvoltării economice și militare a
celor 14 țări, ci ți ca rezultat al creștem prestigiului ți influenței ideilor socialis-
mului în lume, al faptului că, in perspectivă, noi ți noi popoare vor păți pe calea
socialismului1*.13
Relațiile stabilite între țările socialisto prefigurează tipul de relații între toate
statele ce vor păși pe calea socialismului, exercilînd o influență pozitivă asupra
conștiinței tuturor popoarelor lumii. Ele sint așezate „pe baza principiilor marxism-
lemnismului, ale internaționalismului proletar, pe baza respectării independenței ți
suveranității fiecărui stat, a egalității in drepturi și neamestecului în treburile interne,
a avantajului reciproc și intr-ajutorării tovărășești1*. “
Pentru poporul nostru constituie o mindrie patriotică, ți, în același timp, inter-
naționaiistâ faptul că partidul ți statul nostru au respectat constant, pilduitor, am
putea spune, principiile mai sus amintite. Acordul intre cuvint și fapta, lupta neo-
bosită dusă pe plan internațional pentru respectarea principiilor impuse de viață,
de altfel, reprezintă trăsătura fundamentală a politicii externe a României socialiste.
Ra, ceva mai mult! Partidul și statul nostru consideră că respectarea neabătută
a acestor principii in total italea_ lor, „reprezintă cheia de boltă a unității țărilor
socialiste, cerința cea mai imperioasă a întăriri sistemului socialist mondial, unui
din factorii fundamentali de care depind mersul înainte al orindutrU socialiste și
comuniste, înfăptuirea idealurilor popoarelor care și-au luat soarta în propriile mîini,
idealurilor de dreptate socială și naționaiă ale tuturor popoarelor." “
Abprdînd realist procesele vieții internaționale contemporane, statul nostru, în
politica ta externă promovează, iarăși, statornic, principiul coexistenței pașnice intre
țări cu sisteme social-economice diferite. Acordînd atenție deosebită colaborării și
cooperăm cu toate statele socialiste, România „se preocupă de extinderea relațiilor,
pe planuri multiple, cu toate țările lumii. Considerăm că numai parliclpînd activ
ta diviziunea internaționala a muncii, la circuitul mondial de vaiori materiale și
spirituale putem asigura progresul propriei noastre țâri ți, totodată, ne putem aduce
contribuția la cauza păcii in întreaga lume11. Una din dovezile cele mai elocvente
ale colaborării eu toate națiunile lumii, fără deosebire de orinduire socială, o con-
stituie faptul că țara noastră întreține relații diplomatice cu 97 de state, iar schim-
buri comerciale cu peste ]t>0 de țin.**
Republica Socialistă România și-a cîșligat un imens pestigiu internațional și
datorită faptului că iți aduce o contribuție activă la întreaga activitate a O.N.U.,
precum și a celorlalte organisme internaționale. Faptul că sesiuni ale O.N.U. au
adoptat unele rezoluții importante inițiate de țara noastră ca de pildă, „cea cu
privire la dezvoltarea acțiunilor pe pian regional și a relațiilor de bună vecinătate
între state cu orinduiri sociale diferite, precum și cea referitoare ia promovarea
in rîndurile tinerelului a idealurilor păcii, respectului reciproc și înțelegerii Intre
popoare"1,1’ etc, confirmă odată in plus, spiritul de răspundere de care este animată
România pentru soarta ți viitorul omenirii, Pe aceeași linie se înscrie și propunerea
făcută statelor balcanice încă in anii 1957—19&9 în vederea încheierii unui tratat
penlru transformarea acestei părți a continentului într-o zonă a păcii și colaborării,
intr-o zonă denuciearizată. In contextul aciuai al relațiilor internaționale. Europa,
leagăn al progresului material și spiritual al omenirii, reclamă o atenție sporită,
deoarece, acest continent — după cum se știe — a fost bintuit într-o perioadă isto-
rică relativ scurtă, de cele două războaie mondiale, cele mai năpraznice din cite le-a
cunoscut istoria omenirii. De aceea, țara noastră, se pronunță hotărî! și acționează
responsabil pentru organizarea unei conferințe internaționale a tuturor statelor euro-
pene în vederea încheierii unui tratat privind securitatea europeană. „Desigur,
arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, consolidarea securității in Europa presupune eli-
minarea reziduurilor celui de al doilea război mondial și a perioadei războiului rece,
recunoașterea inviolabilității granițelor existente și, in general, a schimbărilor isto-
I2> Ibidcm, p- ti®.
13) ,,Principiile dc bmâ ale politicii externe a României'1. Editura politici, București. 196ă. p, 28,
Mi Ibid.
151 Nlcolad Cetuseseu „Cuvinlarc la stslunes JubllierS a Adunării generale e Organizației
Națiunilor Unile". Editura politici. București, 1976, p. 9—10.
IGi tbidem, p. 9.
>7) Ihidcm. P IZ—13,
22
pice care s-au produs pe continent in epoca postbelică, în această ordine de idei,
se impune recunoașterea de către toate statele a Republicii Democrate Germane,
asigurarea participării ambelor state germane la viața politiei mondială, inclusiv
in cadrul O.N.U, ți în alte organisme internaționale', ’*
Partidul șl statul nostru, pornind de la faptul că cheltuielile militare depășesc
200 de miliarde de dolari anual, că există atitea blocuri militare în lumea capitalistă,
adevărate focare de război, militează pentru lichidarea lor, precum ți a bazelor
militare dc pc teritoriul altor țări, retragerea tuturor trupelor străine în granițele
lor naționale. Realizarea unui astfel de imperativ al zilelor noastre reclamă dizol-
varea blocurilor militare ți încheierea tratatului de dezarmare generală ți totală.
Tn același timp, ea cere statelor capitaliste să țină seama de învățămintele istoriei,
să aibă in vedere că, în condițiile actuale, raportul pe plan internațional gravitează
tot mai mult în favoarea forțelor păcii, democrației și socialismului, că soarta popoa-
relor nu mai poate fi dictată de statele imperialiste; că a sporit Imens rolul statelor
mici și mijlocii. De acum, războaiele mondiale nu mai constituie o fatalitate, ele
pot si sînt preîntîmpinate de forțele păcii, democrației și socialismului. Aceste forțe,
opuninciu-sc cu toată hotărîrea cataclismelor și conflagrațiilor militare mondiale,
sînt, in același timp, și promotoarele apărării independenței și suveranității naționale
a popoarelor, a rezolvării problemelor internaționale in conformitate cu interesele
generale ale tuturor țărilor, indiferent dc mărimea lor. .Desigur, spune conducă-
torul statului român la tribuna O.N.U., noi nu uităm nici un moment răspunderea
deosebită ce revine statelor mari în viața internațională. în același timp, considerăm
că țările mici și mijlocii au de jucat un rol de scamă în lumea contemporană și
că ele trebuie să participe activ La rezolvarea tuturor problemelor care confruntă
omenirea1". rt Această teză are o semnificație politică deosebită pentru relațiile inter-
naționale actuale și, mai ales, pentru viitorul omenirii, ea impunîndu-se ea rezul-
tat al acțiunii forțelor motrice înnoitoare care acționează pe plan național și mon-
dial, 10
Prezența statelor mici ți mijlocii în rezolvarea problemelor arzătoare actuale
poate fi și este eficientă in măsura în care sînt respectate astfel de principii cum
ar fi egalitatea, independența și suveranitatea.
Partidul Comunist Român, detașament activ al mișcării comuniste ți mun-
citorești internaționale, promovind pe plan extern statornic și cu fermitate
leninistă principiile independenței și suveranității naționale iși îndeplinește în mod
pilduitor o îndatorire internaționalistă, cu o semnificație politică de mare valoare.
Pătrunderea acestor principii în planul relațiilor internaționale actuale este de natură
să asigure progresul social, pacea și securitatea popoarelor, ele reflectind aspirații,
năzuinți ale întregii lumi dornice de libertate.
Putem fi mîndri de faptul că politica externă a României socialiste este apre-
ciată pozitiv de aproape toate guvernele statelor, că principiile independenței și
suveranității și-au făcut loc in limbajul cotidian ai multor personalități „Respectul
pentru independență și suveranitate, arată Maurice Schuman — ministrul afacerilor
externe al Franței —, neamestecul En treburile interne, spiritul de comprehesiune și
de colaborare sînt pentru Franța, ca și pentru Remania, principiile care trebuie să
călăuzească raporturile dintre țările europene, să inspire instituirea unui sistem de
securitate colectivă, să îngăduie depășirea împărțirii continentului în blocuri și să
favorizeze înflorirea spirituală a națiunilor și statornicirea unui climat de bună
înțelegere." n
Poporul nostru, în decursul istoriei sale, a făcut numeroase sacrificii, a luptat în
mod eroic pentru ncatirnare, pentru dobîndlrea independenței și suveranității națio-
nale. Căci, după cum se subliniază în „Declarația M.A.N. a R. S. România, cu
privire la principiile de bază ale politicii externe a României" : „Suveranitatea și
independența națională sînt bunuri neprețuite, pe care poporul român, în frunte
cu partidul comunist, le-a cucerit prin lupte și jertfe grele, la capătul unui drum
istoric zbuciumat. Ele sînt cuceriri fundamentale ale orînduirii socialiste, la care
oamenii muncii, întregul popor țin ca Ia propria lor viață, căci de ele depind însăși
viața, însuși viitorul !or“- a
“1 Nic*lae Ceiuș«eu. ..Cuvlntare la sesiunea jubiliari a Aăwniirli F.enerale a OrEaniia(iei
^ațunllor Unite*. nattura ped|tieă, București, JS^e. p. II—12.
Tbldem, o. IS.
*1 Mlrcea Milita. ..Statele mici și mijlocii In relațiile Inter ne (ian ile". Lupți de clasă, nr.
2/1UGK. p 44
Slș.Lumea'. nr. I din I lanusrte HWI. ț. Sl.
2’1 ..Principiile de hâzii ale politicii externe a Ramiuiel*, Editura politiei București, 196S. p. 3S.
23
NICOLAE IOANA
* --------------------------------------------
Cîntec de*ianuarie
Cum sd găsesc cintecul de Ianuarie, cintecul fără margini
dl luminii cintecul răsărit
din pieptul meu cind dorm.
Pe stradă întîlnesc oameni, în somn
intilnesc oameni.
Noaptea intr-un vis cind o apă
îmi desparte somnul în două
pe un mal alb intîlnesc oameni.
E o. zi cu oameni —
Tristă trebuie să fie ziua fără oameni,
tn somn le vorbesc, mă ridic pe perna mea albă
și le spun, tristă trebuie să fie ziua fără oameni.
Cînd o apă imi desparte somnul
de mine
și pe pernă imi crește o floare
strig.
Aceasta nu poate fi decit floarea somnului
sau floarea inimii,
mu ridic cu ea in palme să plec
și vă strig
mîinile mele sint făcute pentru a urni
acest zid nevăzut din loc.
Trăiește fericit dacă fericirea
e un lucru atît de simplu.
Crezi în dragoste
în merele culese acum cînd ramurile s-au uscat ...
Mă podidește plinsul cînd văd acest vînt
de ianuarie rupînd crengile înghețate și ude.
Dar nu e nimic tristețile mele sînt fără vină
o^a cum e vintul șî gerul care rupe iarba,
și văd lumina scării pe care un tindr
azi noapte a murmurat
vor veni cireșii albi
nu-i nimic azi noapte a nins
24

Frate al meu, niciodată
nu ți-e cîntarea mai dulce
ochii mai frumoși
decit acum cind stringi această
floare crudă între degete,
decît acum cind stai și asculți
oamenii din somnul meu, floarea
inimii mele ducind-o
pe un deal de unde să lumineze
noapte de noapte pînă cind
mă voi stinge.
Sună ianuarie deasupra unei păduri
albe,
acum cind imi desparte somnul
In două
și strig frate al meu
după colinele aspre se arată
chipurile zilei
Trezește-te din vis și prinde
in palme floarea crescută
pe pernă
așteme-ți pe podea muzici
să înflorească lemnul
capătul casei unde zilnic
nedespărțit și trist văd oameni.
Trezește-te din vis in miezul
nopții cind încerc
să port pe brațe acest zid
nevăzut.
acest zid cu marginile pierdute
mirosind a dimineață, a pîine
a moarte, a viață,
acest zid pe care cresc
mieii și pe care intr-o zi sau intr-o iarnă
cămașa mea va lumina
s-a luminat, e zi de ianuarie și aleargă
pe pămint mieii.
*
GEORGE DRUMUR
Poarta de lemn
In fiecare poartă de lemn încrustată
Regăsesc gindurile înșirate de o daltă
Și o inimă bintuită de neliniști
Adunindu-le frumos laolaltă.
25
La glezne-i cimpia ușor fluturind
Bănuții de aur ai spicelor grase ;
Mai sus somnoroșii știuleți de porumb
Atirnă in scutece verzi de mătase.
Coline-argintii luminind depărtat
Bătrine zăpezi, netopite, prefiră, —
Cu umbrele zilei se joacă dansînd
Cocoșii de vară pe gardul — o liră.
Prin brazii tomnatici, cu gene brumate.
Alunecă stele sunind îndelung
Spre poarta de lemn cu iz de pădure
Ce străjuie obcina spre Cimpulung.
AL. JEBELEANU
* _________________________________________
Pastel alb
Deasupra țării albe răzbește
Soarele expansiv și tinăr, ca-n echinoxul
De primăvară. Zăpada iși aruncă reflexele
Caste peste universul de porțelan.
Vinturile, potolindu-se, desfac aripele
Și pletele albe spre soare. E o exiliriantă
Foame de-albastru, de vertical in lucruri.
In oameni! Albe melodii ne cuprind.
Cerbii albi grăbesc spre nimbul muntelui
Sdnteietor, spărgind cu-argintul copitei
Gheața de zahăr. Prunii, pe coaste, pindesc
Să irumpă cu muguri metalici și flori albe.
Sus, după stincile Ceahlăului, realitatea
Și cerul s-ajung. Transparențele coboară
Spre codrii de brad și spre zări de-aluminiu.
Steme albe peste-o copilărie imaculată.
Elanurile soarelui sînt de-acum și elanurile mele,
Pretutindeni le simt respirația limpede și le chem,
Pretutindeni răsună edenice
Peste universul de porțelan.
26
PAGINI DIN
ISTORIA P.O.R.
Șl A MIȘCĂRII
MUNCITOREȘTI
DIN BANAT
P. C. R. - ORGANIZATORUL
REZISTENTEI ANTIFASCISTE
Tnfruntînd teroarea autorităților, clasa munci-
toare a dus o luptă curajoasă împotriva dictaturii
militaro-faselste, împotriva războiului și a hitleriș-
tilor, luptă care a îmbrăcat cele mai variate forme
economice și politice. In orașe și centre industriale
ca : Timișoara. Arad, Lugoj. Reșița, Bocșa etc. exis-
tau celule ale partidului, conduse și îndrumate de
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist
Român. Asemenea celule existau și în unele comune și sate bănățene, între care
Tormse, Hecaș, Pecica, Lipova, Curtici, Dumbrava etc.
La uzinele metalurgice „Ferdinand" (azi „Oțelul Roșu"), la Nădrag ți în altele,
muncitorii au reușit, la sfințitul anului 1911, să forțele direcțiunea uzinelor să acorde
o majorare de salariu de 30 ta sută și să semneze noi contracte colective. Asemenea
acțiuni au avut loc ți la Atelierele principale C.F.R., Fabrica de tricotaje „Alea ,
Prima fabrică bănățeană de mănuși. Fabrica de articole electrice „Dura1', Fabrica
unită de lacuri și vopsele din Timișoara și altele. Tn timpul războiului, aceste acțiuni
s-au transformat în adevărate bătălii de clasă. La fabrica de sticlă din Tomești, cei
pește 150 de muncitori, împreună cu familiile lor, adunați in curte, aii blocat con-
ducerea întreprinderii în incinta birourilor administrației care numai la intervenția
jandarmilor a fost eliberată, după ce in prealabil a promis satisfacerea revendică-
rilor munci tarilor.
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român, a difuzat nenumărate
manifeste și publicații în limbile română, maghiară, germană șl sîrbă, făcînd cunos-
cut maselor principalele documente ale Comitetului Central al Partidului Comunist
Romă™ ea i Platforma Program al Partidului Comunist Romăn din € semptembrie
1541, Rezoluția Comitetului Central din Ianuarie 1942, Hotărirea din Iunie 194$,
referitoare la încheierea Frontului Patriotic Antihitlerist și alte documente. La
Platforma Program din 6 septembrie 1941, intitulată semnificativ. „Lupta poporului
român pentru libertate și independență națională'1 se stabileau obiective precise:
răsturnarea dictaturii mililaro-fasciste, încetarea războiului antisovletlc, participarea
la lupta Împotriva Germaniei hitleriste, formarea unui guvern al independenței
naționale, abolirea dictatului de la Viena, înfăptuirea de reforme democratice etc.
Conform indicațiilor prevăzute în Platforma Program din septembrie, Comitetul
Regional Banat al Partidului Comunist Romă o a cerut oamenilor muncii să saboteze
prin orice mijloace mașina de război liitleristă. în acest sens, în fabrici și uzine s-a
desfășurat o vastă activitate dc sabotaj. Muncitorii de la Atelierele principale CFR
Timișoara, Lugoj, Arad, Caransebeș au provocat deraieri de trenuri militare eu
muniții și soldati hiderlțti. Metalurgișlii de la Reșița defectau motoarele electrice,
introducând acid elorhidrie în uleiul motoarelor. La Bocșa Montană, muncitorii au
tăiat firul de înaltă tensiune; la Uzinele metalurgice Nădrag muncitorii au sabotat
sistematic producția de război prin blocarea arborelui motor ce acționa asupra între-
gului sistem de angrenare a mașinilor. La Reșița, locomotivele noi erau deteriorate
prin introducerea unor bucăți de metal în cilindri și lagăre. Comuniștii de la secția
furnale au sabotat sistematic producția de fontă ți oțel, prin schimbarea proporțiilor
de minereu ți cărbune la încărcarea cuptoarelor ți blocarea căilor dc scurgere a
fontei și zgurii. în urma unei asemenea acțiuni, un cuptor a fost făcut inutilizabil
pentru o lungă durată de timp, O altă grupă a reușit să înșele vigilența gărzii,
incendiind într-o noapte magazia cu pi&se de schimb pentru branduri și tunuri
antitanc.
Intr-un manifest adresat țărănimii muncitoare. Comitetul regiona; Banat al
Partidului Comunist Romăn chema la luptă antifascistă locuitorii satelor, .erindu-le
să saboteze aprovizionarea mașinii de război hitteriste. „Muncitori și ți răni _ se
apune în acel manifest — dezmeticiți-vă! Hitler ne ia fiii șl fură a noastră pîine!
Nici un bob dc griu nemților Însuflețită de chemările comuniștilor, țărănimea
bănățeană a desfășurat o luptă intensă pentru aducerea la Înfăptuire a acestui
27

obiectiv. Țăranii din lanova și Nițchidorf s-au împotrivit cu hotărire rechiziționării
griului, cei din Sîlhn, au bătut pe notar, alungind cu furcile autoritățile, iar țăranii
din Curticj au atacat un tren care ducea spre Germania alimente.
Autoritățile neputincioase fn fata acestei lupte organizate, trec la măsuri de
intimidare, după cum se desprinde din Ordonanța publicată de prefectul județului
Caras din 17 iulie 1941, prin care „se aduce la cunoștința întregii populații, funcțio-
narilor publici și particulari, precum ți muncitorilor de orice categorie, că Preșe-
dintele Consiliului de Miniștri a dispus ca «toți acei ce vor ti dovediți că au săvîrșit
acte de sabotaj în zona industrială Reșița, Anina vor fi condamnați la moarte și
executați*1. Această măsură deosebit de drastică nu a avut rezultatul scontat, nu
a reușit să intimideze pe comuniști, care conșticnți de justețea cauzei pentru care
luptau, au continuat eu mai multă tenacitate, orgamzînd acțiuni care au lovit puter-
nic in mașina dc război hitleristă. Situația critică din această regiune este reflectată
și de Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 4306 In care se specifica că trebuie
să so ia dc urgență măsuri în vederea reprimării actelor dc sabotaj din spatele
frontului. Ordinul amintit se încheia astfel : „cine nu divulgă la timp pc acești tul-
burători ai ordinii și siguranței, vor fl executați împreună cu toată familia11.
tn anii grei ai războiului, în condițiile unei înăspriri a teroare:, comuniștii,
însuflețiți de dragostea fierbinte de patrie și popor, punîndu-șî viața în primejdie
Ia flecare pas, au desfășurat o asiduă muncă politică în rîndul maselor populare,
pregătind răsturnarea dictaturii fasciste, Făcînd cunoscut documentele partidului,
curieri speciali duceau manifeste și ziare de la Timișoara la Reșița. Lugoj. Arad și
în alte centre industriale. „Citește-I șl dă-1 mai departe" spuneau răspindltorii zia-
relor. Muncitorii de la Atelierele C.F.R. din Timișoara, de la „Astra" Arad, meta-
lurgiști: din Reșița, minerii de la Anina, toxtillșiii din Timișoara și Lugoj citeau
cuvîntul partidului, strecurau în mîinilc tovarășilor lor dc la strung, de la cuptoare,
de la războaie foițele împăturite cu grijă.
în cursul anilor 1941—J944. din inițiativă Comitetului regional Banat al Par-
tidului Comunist Romfin s-au răspîndit Ia Timișoara și în alte orașe o scrie de
manifeste; în noaptea de 30 aprilie 1942, la Timișoara au fost răspindiie manifeste
îndreptate împotriva regimului militar și a războiului antisovietic, purtînd lozinca
.Jos Hitlerîn noiembrie 1942, necunoscuți, se semnala într-un raport al Siguran-
ței, au răspîndit la Lugoj manifeste cu lozinca -Jos Hitler", -Jos cu Germania t". Pe
majoritatea caselor din orașul Caransebeș s-au găsit în noaptea de 11—12 august
1943, lozincile „Vrem pace", «Proletari din toate țările uniți-vă 1".
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român chema în spiritul rezo-
luției Comitetului Central al Partidului Comunist Român din ianuarie 1942 (întitu-
lată -Pieirea sau salvarea poporului român"), masele populare la luptă pentru înce-
tarea războiului antisovietic. întoarcerea armelor împotriva cotropitorilor hitleriști
si pentru recucerirea independenței țării in cadrul unul larg front patriotic anti-
hitlerist. Autoritățile fasciste înfricoșate de amploarea mereu creecindă a mișcării
antifasciste au trecut la intensificarea terorii.
în a doua jumătate a anului 1913. condițiile pentru atragerea la luptă comună
a tuturor forțelor patriotice împotriva fascismului au devenit mai prielnice, deoarece,
după cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu : „Partidul Comunist, exponent al
intereselor naționale ale întregului popor, a organizat rezistența antifascistă și lupta
maselor populare pentru răsturnarea regimului antonescian, ieșirea din războiul
purtat alături de Germania și alăturarea forțelor antihitleriste"1, în iunie 1943 se
organizează Frontul Patriotic Antihitlerist, iar în aprilie 1944 Frontul Unic Munci-
toresc. I,a 1 Mai 1944 Frontul Unic Muncitoresc a lansat manifestul său „Către
întreaga clasă muncitoare I Către poporul român !“ chcmînd la luptă unită forțele
patriotice antifasciste, în această perioadă. Comitetul regional Banat al Partidului
Comunist Român își intensifică activitatea, tipărind materia! propagandistic, afișe,
manifeste,- chemări, care au fost difuzate dc comuniști, uteciștl. de toți oamenii
cinstiti, in întreprinderi, pe străzi, la orașe și sate, chemînd clasa muncitoare ți
întregului popor la lupta pentru salvarea țării.
Tn primăvara anului 1944. in baza instrucțiunilor Comitetului Central al Par-
tidului Comunist Român, biroul Comitetului regional Banat al Partidului Comunist
Român a luat hotărîrea înființării grupului de partizani „Mărăști", care a acționat
în munții Sementetilui, Reșița, Oravița. Prin ajutorul unui ofițer patriot de la regi-
mentul 42 artilerie, cu autoduba manutanței din Timișoara s-au sustras din depozitele
regimentului armamentul necesar grupului de partizani.
Traducînd în viață plănui de pregătire a insurecției antifasciste elaborat dc Comi-
tetul Centrai al Partidului Comunist Român, Biroul Comitetului regional Banat al
28
Partidului Comunist Român a luat măsurile necesare pentru crearea formațiunilor de
luptă patriotică în orașe ți centre industriale ca; Reșița, Timișoara, Lugoj. Arad,
Nădrag etc. Pentru asigurarea deplină a succesului acestei acțiuni. Comitetul regio-
nal Banat al P.C.R. a desfășurat o largă muncă politică în rândurile armatei, reu-
șind să atragă, în vederea declanșării insurecției, numeroși soldați și ofițeri pairi oț!.
Acțiunea conjugată a tuturor forțelor patriotice a creat climatul favorabil în întreaga
țară pentru declanșarea insurecției antifasciste.
în zilele insurecției, masele populare de pe întreg teritoriul Banatului și-au
manifestat dragostea fierbinte și atașamentul, sprijinind cu înflăcărare Partidui
Comunist, care a organizat lupta pentru dezarmarea forțelor hitleri&te. Formațiunile
patriotice au luat în paza lor principalele obiective ale orașelor, ale întreprinderilor,
controlul circulației și împreună cu forțele militare prezente au dezarmat trupele
hitieriste din orașele : Lugoj, Caransebeș, Reșița, Timișoara, Arad, făcînd prizonieri
și capturând un bogat material de război. Deoarece autoritățile civile au continuat
să sprijine mai departe elementele fasciste, tărăgănînd eliberarea deținuților anti-
fasciști, comuniștii punînd in mișcare sute de muncitori, au organizat o inare demon-
strație in fața penitenciarului din Lugoj, forțind autoritățile să elibereze pe luptă-
torii antifasciști. Asemenea acțiuni au avut loc la Timișoara, Caransebeș. Arad,
unde deținuții antifasciști au fost eliberați încă înainte de a fi sosit din București
„ordinul scris".
Actul de la 23 August 1944 a fost rezultatul firesc al năzuințelor de eliberare,
rodul îndelungatului proces al luptei social — politice din țară. „.Insurecția armată —
așa cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea al partidului — a
fost rodul acțiunii unite a celor mai largi forțe politice naționale, armatei, formațiu-
nilor patriotice, al adeziunii depline la lupta antifascistă a maselor populare'1.
DAN POPESCU
GREVA DIN MARTIE 1926
A MUNCITORILOR DE LA REȘIȚA
Printre acțiunile de luptă ale muncitorilor metalurgiști de la Reșița, sub îndru-
marea Partidului Comunist Român, se numără și greva din primăvara anului 1926.
Greva avea drept scop reînnoirea contractului colectiv de muncă cu patronul, expi-
rat deja la 28 februarie 1926. majorarea salariilor meseriașilor „profesioniști11 cu îă’/*
și a lucrătorilor temporari „ziuași’1 cu 25’/*, precum ți alte doleanțe exprim ale în adu-
narea din 15 martie 1926. încă, la 15 martie 1928, orele 18, muncitorii metalurgiști de
la Uzinele și Domeniile Reșița, organizați in sindicate, s-au întrunit, în baza unei
autorizații legale, de comun acord cu comandamentul garnizoanei și a siguranței lo-
cale, în sala Căminului Meseriașilor din Reșița, pentru a asculta darea de seamă a
Comitetului Sindicatului Metalurgist asupra tratativelor cu direcțiunea uzinelor în
privința reînnoirii contractului colectiv de muncă. Așa cum ne informează raportul
Poliției din Reșița1 în sală sc aflau un număr mare de muncitori sindicalizați, care
in cea mai perfectă ordine și disciplină ascultau explicațiile referenților. Oamenii de
încredere ai muncitorilor, împuterniciți cu ducerea tratativelor, au expus modul de
desfășurare a tratativelor, modul cum au prezentat patronului pretențiile maselor de
muncitori și răspunsul dat de către conducerea uzinelor. In textul expunerilor desi-
gur, referenții au revenit deseori la refuzul direcțiunii atît in privința încheierii unui
nou contract colectiv de muncă, cît și asupra ridicării lefurilor. Directorul uzinelor a
făcut doar o simplă propunere de semnare a vechiului contract colectiv de muncă.
Muncitorii din sală, auzind de refuzul conducerii uzinelor, aU hotărât ca în termen
de 24 ore să declare greva generală, ca semn de protest ta răspunsul nefavorabil al
patronului.
Comitetul sindicatului, pentru a preveni un incident, a arătat care vor fi conse-
cințele declarării unei greve și a făcut propunerea de a reînnoi mandatul unei dele-
gații a muncitorilor pentru continuarea tratativelor cu patronul, iar în caz de eșec,
să se decidă dacă este posibil să se declare greva sau nu. în urma reînnoirii trata-
tivelor între reprezentanții muncitorilor de la U.D.R. și conducerea uzinelor, direc-
torul uzinelor a hotărât să întreprindă o călătorie la București pentru a discuta cu
Arh. St. Caransebeș-, fond Prefectura Jud. Curăț 4.	L I.
29
conducerea societății.5 Din informațiile trimise de către Poliția orașului Reșița, Pre-
fecturii județului Caraș. rezultă că în zilele de 16—17 martie 1926 muncitorii de
la U.D.R, au reluat lucrul ți au așteptat reîntoarcerea directorului în liniște și ordine.
Reîntorcîndu-se de la București, directorul uzinelor de la Reșița a promis dele-
gației muncitorilor că va acorda o creștere a salariilor de 10% față de 25 și 35%
in condițiile contractului colectiv de muncă expirat Dornici de a vedea confirmată
această promisiune, reprezentanții muncitorilor metalurgiști au acceptat și o creștere
de numai 10% Măsurile de majorare a salariilor au intîrziat. Conducerea uzinei a
uitat de promisiune. Ca urmare, la data de 21 martie 1926 la orele 12, muncitorii
de la Uzinele și Domeniile Reșița au hotărît să intre in grevă. Pentru a acuza gre-
viștii, conducerea uzinelor Întreprinde o acțiune de spargere, prin niște indivizi, in
scara zilei de 22 martie 1926,* care fură O cantitate de 20 kg. dinamită și 200 bucăți
de capsule din depoul de dinamită U.D.R,J. Direcțiunea uzinei a prezentat această
infracțiune, ca și cum greviștii ar fi vinovati.
Acțiunea nefiind reușită, patronul, printr-un apel difuzat muncitorilor a încercat
să intimideze muncitorii declarând .că relațiunea între muncitorime și societate se
consideră desfăcută.'* Totuși, societatea este dispusă să continue lucrul în următoa-
rele condițiuni: 1. Primirea muncitorilor se va face individual; 2. Relațiunile de
muncă se stabilesc conform contractului dc muncă expirat la 28.11.1926 cu o singură
modificare prin punerea la dispoziția muncitorilor a produselor alimentare princi-
pale prin magaziile U.D.R. la preț de cost.®
Comitetul Sindicatului Metalurgist tipărește o chemare adresată muncitorilor
organizați în sindicate și aflați în grevă, Din acest manifest, afișat pe străzile ora-
șului Reșița și difuzat de la muncitor la muncitor7, rezultă că direcțiunea uzinelor
recurge de data asta și la mijloace care ar produce o neînțelegere între muncitori
și conducătorii lor. Chemarea este foarte categorică: „Respectați deciziunile aduse
de voi înșivă 1 Nu vă temeți, pentru că prima pretențiune a muncitorimii și repre-
zentanților voștri va fi primirea necondiționată și fără pedeapsă a fiecărui muncitor,
care a stat în grevă." Manifestul se adresează și reprezentanților societății U.D.R.
pe care ii sfătuiește de a inceta cu astfel de mijloace învechite.*
Prin această chemare, hotârîrea muncitorilor de a continua greva a devenit și
mai fermă, pretențiile devenind de-a dreptul amenințătoare pentru uzine. în sfîrșit,
după multe tărăgănări, patronul cedează ți acordă cu începere de la 1 martie 192*3
retroactiv o majorare dc 7,5% la lefurile muncitorilor de la U.D.R.
După întrunirea din data de 1—2 mai s-a luat hotărîrea de a se relua lucrul Ia
3 mai 1926. Succesul dobindit de către muncitorii metalurgiști de la Reșița nu i-a
satisfăcut pc deplin.
Pentru exemplificare vom cita textul informației trimise de Poliția orașului
Reșița Prefecturii județului Caraș, Oravița : „La întrunirea muncitorilor de la U.D.R,
din 1—2 mai s-a iuat hotărîrea de a se relua lucrul la 3 tnai 1926. Deși patronul
plătește muncitorilor un plus de 7%% lă leafa avută la 1 martie 1926, totuși munci-
torii nu par a fi mulțumiți."”
Acțiunea grevistă a melalurgiștilor de la Reșița nu a rămas, în cursul eveni-
mentelor, o acțiune izolată. Despre greva lucrătorilor de la U.D.R. au fost informați
și minerii de la Steicrdorf-Anina, care, în semn de solidaritate cu greviștii de la
U.D.R., au hotărît „să sacrifice din produsul unei zi de muncă pentru muncitorimea
de la Reșița, solvind suma realizată la caseria Sindicatului Minier din Steicrdorf-
Anina, care apoi prin secretarul sindicatului minier să se transmită muncitorilor din
Reșița, în caz că greva nu va înceta la data dc 15 aprilie 1926“ *•. De altfel, greva
muncitorilor reșițeni a continuat și după data de 15 aprilie 1926, iar angajamentul
minerilor de la Steierdorf-Anina a devenit o realitate,
Așa, cum am văzut, conducerea uzinelor, datorită presiunii muncitorilor și a
hotăririi ferme a greviștilor de a nu ceda, a consimțit o majorare a salariilor, mo-
dificînd în același timp și vechiul contract colectiv de muncă.
ALEXANDRII HQRVATH
’) Arh. SI. Caransebeș, (and. Prefectura Jud Caraș d. 18/1926 doc. SW/ din 19. III. 1926
>) Arh Șt. Caransebeș fond, Prcfecfura Jud. Caraș d. 18/1926 doc, 1(0*/ din 30 III, 19K.
<) ibidem d S*/1®M I, 1
>) ibidem d 18/1906 doc. tOtX/1936.
9 Filiala Arh. St. Caransebeș fond Prefectura Jud. Caraș d. 1R/I926 I. 3.
») Filiala Arh. Stat Caransebeș lond. Prefectura jud. Caraș d 18/1926 doc. I47&9H2Ș.
'•) ibidem d. 2*/l9W I. I
30
C. M1U-LERCA
Din lunga durerii istorie
Pozdare-n pozdare,
din cinepa anilor grei,
crescu in străvechi rășchitoare,
cămașa de lucru a moșilor mei.
Șirezile ei de fuioare,
vremii,-n milenii uitate-adunată,
fostu-i-a dat să le bată în spată,
cu minile -atitor trudite femei.
Felie de glie
și cer,
spălată-n leșia cenușei din vatră,
muiată cu maiul pe lespezi de piatră,
destinul — o învălmășeală
de zei și stăpini, — îi urzise găteală,
salbe de petece albe,
aripi
destinse
-n constringeri,
plouate
și ninse, —
fi vara,
cind raza de soare-i ca gheara,
mereu sfișiate.
Pe întortocheata vieții cărare
de bezne și soare,
zilele de sărbătoare,
moștenitele datini, în inimă —, vis, în culoare,
învolburară cămașa de joc.
Cămașa aceasta, a vîrstei de foc,
curcubeu înflorit în urzare, —
yi brîul ca rîul, —
fi haba-nspumată-n borugi de șinioare, —
preasfinte ornate,
31
se crard păstrate
din tată în fiu.
*
Petece, f ile
din lun^a durerii istorie, multe ca multele-i zile,
urme călare-n spinare:
coșări încărcate,
și saci,
și răngi, și dirjale, și grinzi din copaci,
și leuci, ajutate
in pripori, ia greu,
și chingi înhămate
la toate
poverile,
De vrei să le numeri,
adună strămoșii, stîncașii lor umeri,
și bulgării mușchilor starși,
și ochii, știubeie de lacrimi, spre zimbet întorci,
ș-adaogă-le pașii, grăbitele ținte,
înfipte in zvîcnetul humii,
în mersul mereu înainte
al lumii.
VIRGILIU BRAD1N
* ------------------------------------------
Hronic
Cuvînt de închinare pun la puterea ta ȚA li A ...
De la Dunăre coborînd, ca o inimii peste tont?! cimpia,
înspre rod se revarsă pămîntul
Și întru bucurie se vor pleca pădurile,
Cum apele curg și se sparg în lumină.
Iar oamenii tăi îți înalță chipul
Cinstindu-l în cîntec ...
O, și cum voievozi vor trece
Afinunindu-și pletele de atita soare
Ridicînd armele ca steaguri de mulțămtre
Și făcind închinări la sîngele lor
De pe tot ochiul țării,
Bucurîndu-se de rodul lui astăzi
Vor mîngîia pruncii pe creștet cu pecețile
Pînă le schimbară într-una
Și într-un nume și-au bătut cetățile.
Cum lunecară clopote-n țară
în primăvară de ’nouăsuteșapîe
Cum limbile lor se miocard
32

Pentru fiecare mormint
Și cum chemară mereu altele
Sărăcind de strigăte țara,
In gropi lăcrimau copii
Lunednd peste mamele lor...
Cei mulți rămineau îngropați
Ca o flacără ce bintuia
Ridicată, așezindu-se-n crez ...
Se-ncărunfeau cintece și coborau în minte,
Cuvinte ardeau de palmele grele
Nemingiiate de soare
Și la Lupeni și la Grivița și-au mișcat umărul
Sprijinindu-l in fără —
Peste capete a curs focul
Aplecîndu-le anii...
Mormintele le-au așezat in izvoare
Ca pe o flacără nerostîtă
Ce cobora în murmur peste timp
Imbrățișind para ;
Și fiindcă aveau lumina pe buze
Le-au zis comuniști
Și venind cu pădurile, cu munții, cu apele
Cu zborul păsărilor rotunjind cimpiile
Le-au zis Țară,
De la Dunăre coborînd ca o inimă peste toată cimpia
Înspre rod se revarsă pămîntul
Iar oamenii tăi iți ina/fd chipul
Cinstindu-l in cintec,
CUVlNT DE' ÎNCHINARE PUN LA PUTEREA TA,
TARĂ...
3 — Ork'.m
TREI ROMANE
ALE UNUI TIMIȘOREAN
DESPRE LUPTA
ANTIFASCISTĂ)
ANDREI A. LILLIN
Nu putem afirma că în elaborarea romanelor Iul Szâsz Jănos, Inspirate din eve-
nimentele dramatice ale ultimei ierni de război (1944—4S), holăritoare în primul rlnd
a fost propria sa experiență politică din acea vreme. A modela materialul epic, a
crea forma romanelor este pentru romancier egal eu a construi un sistem de relații,
în care intră deopotrivă structuri subiective ți altele obiective, de egală importanță.
Scara motivelor, acțiunea, ritmul evoluțiilor gnoseologice și caracterologice — iată
legile cărora în procesul eonieeliv al creației trebuie să i se supună, pînă la urmă,
și amintirile personale cele mai tenace, deoarece romancierul, undeva în tainițele
conștiinței, se ghidează totdeauna după anumite structuri preexistente cărc îi impun
organizarea materialului epic în strictă conformitate eu dinamica lor. Pc de nltă
parte, rolul judecății lucide in procesul creator nu este neglijabil, Dar precum jude-
cata îndeplinește totdeauna o funcție selectivă, spiritului ci totdeauna directiv, care
poate duce la inhibiții și opreliști, i se opune din adâncul conștiinței, spontaneitatea
creatoare cu înclinația ci pentru nuanță, mobilitate, risc ți Chiar aventură inovatoare.
Amintindu-ne de aceste cîteva adevăruri fundamentale la citirea trilogiei
antifasciste a lui Szăsz Jănos, aceasta nu înseamnă că am dori să minimalizăm cumva
aportul experienței politice a autorului la crearea romanelor sole. Fără îndoială, fără
această experiență, Szâsz Jânos n-ar fi atacat niciodată genul atît dc dificil al roma-
nului antifascist. Cititorul atent, totuși, își dă seama in curind că față de tiparele
genului consacrate de Theodor Pîivîcr, Willi Bredel, Lion Feuchtwănger, Ignazio Si-
lone, Arnold Zweig și Ilya Ehrenburg, In trilogia autorului nostru apar suficiente
clemente de metodă și expresivitate care ii asigură o notă individuală precis reliefată.
Care sînt structurile intime, pe baza cărora se înalță edificiul artistic al trilo-
giei lui Szâsz Jănos ? Pentru, a putea da un răspuns satisfăcător la această întrebare
nu e greșit, socotim, să recapitulăm în prealabil următoarele :
încă la începutul veacului, criticul maghiar Ignotus (liiBH—1049) a subliniat
într-un. aforism că „omul vremurilor dc azi s-a dezvățul să umble desculț, iar de
gindil nu gîndește decît din cărți". Evoluția aceasta este multilateral determinată.
Așa. bunăoară, causticul Beaumarchnis, autorul tui Hgaro, a rămas în ciuda spiri-
tului său dc răzvrătire pînă la urmă lacheul bourbonilor, dur Balzac, în ciuda faptu-
lui eă-și aroga titlul de noblețe, a fost burgbcz și a scris despre burghezi, fără să
fie plătit de ei pentru munca sa. Dimpotrivă I Revoluționarul EQchner, ei însuși sece-
rat dc tînăr de o soartă nemiloasă, a izbutit să întruchipeze ideea revoluției numai
prin crai deficitari in confruntarea lor cu societatea timpului ; Dan ton și Woyzeek.
Hauptmann, punînd în țesătorii și el drama în serviciul unei idei, o întruchipează
în masa celor exploatați. Paralel, in romanul european, după citeva untedntări
geniale ale unor idealuri înalte dc umanitate ea și ale unor procedee analitice pătrun-
zătoare în creația lui Rousseau, Goethc, Stendhal, Tolstol șl Dosloievski, năzuiește
din primele decenii ale veacului nostru spre o sarcină panoramică, devenind din psi-
hotoeie (Proust, Joyce, Svcvo, Woolf) existențialist (Unamuno, Kafka, Sarire) și
anli-iluzîonist (frații Mîrnn, Mușii, Jules Romains, Monthcrlnnl)—toate în urma eman*
cîpării omului contemporan atît pe plan social cît și pe cel intelectual. Or, cu această
emancipare, desculții și analfabeții dc odinioară nu numai că-șî însușesc darurile
civilizației și culturii ci devin o nouă putere creatoare de bunuri materiale și spiri-
tuale, de o apreciabilă perfecție și elevație.
*) Srtfsr JAnosEBdk es ntolsok / Primii șl nlilmli, I9R? Holrvip havazni itmi Mtîor vi
ninge. IWu / țl Emhcrrk vagyunk / Oantcni sîntem. /, loat^ în EdEtiua Tinerttiiitii, BitcurciU.
34
A scrie romanul luptelor, prin care desculții și analfabetii de odinioară au
înfrlnt pentru totdeauna barierele care îi separaseră de bunurile materiale și spiri-
tuale ale existenții umane, la numai un deceniu de la victorie, presupune un act de
curaj care merită atenția istoriei literare în mult mai mare măsură decît se obișnu-
iește în genere. Două, îndeosebi, sînt faptele, precum am mai subliniat, care în această
ordinc solicită atenția noastră : modul artistic în care patosul acelor zile a rămas sczi-
zabil in masa epică a romanului axat pe itinerarul afectiv și faptic al eroilor, pe de
o parte, scriitura pe de altă parte. Credem că în felul acesta am reușit să eviden-
țiem de la început că din partea noastră nu vom considera trilogia lui Szăsz Jănos
ca un simplu roman cu cheie, in raport cu care principala îndeletnicire critică este
ți rămine aceea de a detecta prototipurile — unele ca în cazul colonelului Dancovici
și al consoartei sale, al textllistului Garai și al fiicei sale Agi sau al ziaristului Darmai
Kâroly ușor identificabile, altoie, de pe urma unui proces mai complicat de incifrare
mai dificil. In orice caz, ,5zâsz Jănoș s-a folosit la întocmirea fișelor caracterologice
ale eroilor săi in largă măsură de trăsăturile individuale ale unor „figuri", în sens cla-
sic, ale societății timișorene, fapt care oferă romanelor sale un caracter eu. m.i-
tabil de roman-oerite, față dc legile căruia locul pentru invenția proprie pare Intîi
mic. Totuși, romanul este și rămîne ficțiune și. ca atare, el impune autorului la fiece
pas dc dragul ritmului susținut în desfășurarea acțiunii, al gradației și repetiției
semnificative etc. anumite abateri de la realitatea nudă, care devin așa-zicînd sim-
bolicc pentru specificul personalității sale creatoare.
Cu privire la repertoriul romanesc al lui Szâsz Jănos sc poate spune că se com-
pune din cinci structuri fundamentale :
— descrierea,
— scena dialogată,
— portretul fizic și moral,
— intermedii improvizatorice sau rezumative,
— monologul comentatorului, acesta din urmă tipărit consecvent cu aldine.
în cadrul acesliu repertoriu restrîns, scriitura parc predestinată să se păstreze
în limita unui epic liniar, limpede și echilibrat. Valorile stilistice în ciuda gamei afec-
tive cuprinzătoare de la naivitatea simplă Ia patos eroic și de la spiritul pedestru la
elevație maximă, se succedă cu egală parcimonie, mijloacele stilistice ale autorului
fiind stînjcnite dc un spirit critic cumpătat, in genere rezonabil, doar pe alocuri,
poate, prea cuminte. Astfel, dacă nu recurge mal niciodată Ia exploatarea unor efecte
de culoare locală, aceasta II ferește desigur do un romantism ieftin, de care peisajul
timișorean nu este scutit. O parte din eroii săi sînt totuși Ia o vîrstă plină de grație,
copilărească țl gravă, ironică și calină, frenetică și inconsecventă, iar mediile sociale,
fiecare cu specificul tor, presupun o mie de nuanțe net distincte, absența cărora în
trilogia lui Szăsz Jănos creează hiatusuri cu efect tulburător. Ar fi momentul ca prin
dinamismul desfășurării epice aceste hiatusuri să fie suplinite — ceea ce nu se
intimplă. Credem a putea trece acest neajuns, în primul rînd, în contul conceptului
greșit al anilor 60 despre accesibilitate. Este o urmare a metodei statistice de „globa-
iizarc" unilaterală a relației între creator, operă și public. Asemănător, pentru a nu-și
atrage reproșul „formalismului" Szăsz Jănos evită cu mici excepții toate acele mi-
cro-structuri etc. Doar tcxtilistul Garai este caracterizat de un constant „marhasăg!“
caro sc imprimă memoriei, încolo, ca și în privința culorii locale cînd romancierul în
loc de a zugrăvi in circumstanțe date peisajul natural și urbanistic al municipiului
timișorean se folosește de mici note de atmosferizare de la începutul capitolelor sau
printre fragmente de dialog, personajele trilogiei sînt caracterizate mai ales prin faptă
sau prin glosele epico-lirice ale comentatorului.
Lungă și variată, în romanul european, este prezenta acestui comentator. De la
început, în glosele romanelor burgheze medievale, el are un rol moralizator. Să-i
descifrăm eficiența totuși de pe fundalul acelor structuri preexistente de care am
pomenit la începutul acestor pagini ți de eficiența cărora arta romancierului oricit
de supravegheată nu scapă niciodată. în acest sens, comentatorul moralizator poate
fi asemuit corului din tragedia antică, în faza ultimei înfloriri, cînd spusele sale au
un iz dc raționalitate socratică. Și fiindcă in spațiu și timp nu există nimic asemănă-
tor nici cu un mozaic, nici cu o continuitate amorfă, să urmărim aci și acum în ce
fel se integrează în trilogia lu> Szăsz Jănos monologurile comentatorului în marea
masă epică a romanului. Un exemplu confluent : în romanul Primit și ultimii, după
un scurt prolog liric, acțiunea sever condusă sc desfășoară prin șapte capitole obiec-
tivate, Fără nici un moment de trecere, comentatorul intonează dintr-odată cinta-
rea sa : „Tot trec prin acea noapte de mai de mult și precum aud din nou discuțiile.
35

le notez. Poate niște benzi de magnetofon m-ar servi mai bine. Doar îmi dau seama,
nu pot să redau muzica diferitelor limbi ; la mine inflexiunile variate ale dicțiunilor
și limbajelor au un iz monocord, cu toate că în realitatea ei povestea, care a pornit
în lume din această noapte, s-a petrecut în spațiul a mai multe limbi", etc. (op.
cit, p. 31).
Preocuparea pentru nuanță este evidentă. Nu mai puțin plastic redată este și
amărăciunea autorului de „o limbă" față dc bogăția de efecte, legate de metropola
bănățeană în specificul ci pluri lingvistic, Comentatorul nu se oprește însă numai la
atît! El surprinde prin perdeaua sonoră a celor trei limbi principale ale Banatului
mai ales realitățile sociale : prezența fascistului Hoffmann, fără rădăcini mai adînci
în solul provinciei, a textilistului multimilionar Garai, legat prin afacerile sale de
capitalul internațional, ca și a muncitorului antifascist Hausl, care, in conformitate
cu legile acumulării sociale a proletariatului, știe la fel de bine româna, germana și
maghiara. Simfonismului lingvistic i se subsumă in felul acesta structuri vaste, sociale
și politice, cu urmări imediate pentru desfășurarea romanului — concert al desti-
nelor, străjuite de geniul limbilor vorbite în acest colț de țară,
Printr-o falsă opunere a criteriului estetic criteriului conținutislic (vulgar socio-
logic, după cum a fost decretat de unii), în critica ultimului deceniu s-a ajuns la
subaprecierea unor structuri artistice de mare funcționalitate ca, de pildă, ale struc-
turilor ideologice, ale tipologiei umane și chiar ale tipurilor fabulatorii. Împotriva
acestor dogme ieftine de estetizare, comentatorul din trilogia lui Szăsz Jănos combate
neabătut ca un patriot dîrz pentru clarificarea pozițiilor — sociale și artistice.
Citit din perspectiva comentatorului — și precum am mai arătat, chiar inter-
venția sa începe primul roman al trilogiei — marca masă epică obiectivată a roma-
nului este esențial vivificată și, nu în ultimul rînd, transfigurată artistic. Altminteri,
această parte a romanului nu s-ar ridica mult deasupra nivelului mediu al unui
roman-uerțtt), scris, ce c drept, cu dibăcie, dar fără deosebită diversitate a mijloace-
lor. Comentatorul — ca un factor dinamic bine integrat substanței romanelor — eu
aparentele sale izbucnirii lirico-dramatice, ne îndrumă ochiul spre un subtext, mereu
prezent în epicul obiectivat: subtext constituit din seria impulsurilor afective și din
disociațiile logice și morale carc apelează continuu la conștiința lectorului, spre a-1
trezi din indiferența sa față dc starea de lucruri zugrăvită dc romancier.
Ar fi greșit dacă am susține că societatea burgheză este surprinsă în romanele
lui Szăsz Jănos mai ales în scene de petrecere, presărate cu pălăvrăgeală politică. Iar
clasa muncitoare, dimpotrivă, in scene de organizare a frontului antifascist și ale
luptei cu arma în mînă, împotriva dușmanului, de-afară și din lăuntrul hotarelor.
Figurile de comuniști ca Tudor Simion, profesorul Erdei, ziaristul Răvdsz. utecistul
Kovăcs Adam și ilegalistul Muntean apar de-nbia din perspectivă comentatorului
investite cu tot patosul revoluționar care le este organic propriu. Ar fi deci posibil să
spunem că .comentatorul” în cazul de față este mai inspirat decit substanța epică
propriu-zisă. Aceasta, însă, ar însemna să detașăm comentatorul de masa obiectivată
a romanului !
Pulsația ritmico-d inamică a romanelor nr scade aproape la minim, dacă din
cuntextura lor l-am îndepărta pc comentator. Le-am deregla pur și simplu chro-
naxla : fluxul unduiton lăuntric care parcurge episoadele neostoit spre un țel deter-
minat : victoria cauzei proletariatului. Și tot datorită prezenței comentatorului, tri-
logia lui Szăsz Jănos, în ciuda adversităților inconciliabile zugrăvite pe paginile sale,
nu se transformă Intr-un roman al mîniei. Și pe plan afectiv, reacțiile apar sistema-
tizate de pe urma intervențiilor numeroase ale acelei supraconștiințe mereu treze,
care nu pierde din fața ochilor nici pentru o clipă imaginea unei umanități eliberate
dc tarele milenare ale înstrăinării.
Este fără îndoială un merit imprescriptibil al autorului acestei trilogii dc a fi
intuit încă în frămintărilc primelor ceasuri după eliberare puterile motrice, mate-
riale și ideale, ale unei evoluții, pe calea ascendentă a căreia, sub conducerea P.C-R,
oamenii muncii din Banat, români, germani, maghiari, sîrbi și de alte naționalități,
au înfăptuit societatea nouă socialistă, garantă frăției ți egalității în drepturi, a pro-
gresului și păcii. A urmări destinul eroilor acestor romane este egal cu o ucenicie
utilă, prin selecție și variație a căilor care conduc spre acest țel — care debutează
cu ritmul muzicii limbilor vorbite pe meleagurile noastre și se revarsă într-o uriașă
horă spirituală a reintegrării omului în destinul său cel mai pur și elevat.
36
ION CA DAREA NU
*	.................. ..„.«w —. . , ■
în semn de sărbătoare
Venim din os domnesc și neodihnă
Hotarelor statornici, sîntem de cind ne știm
Nerivnitori la bunul aproapelui fi dornici
Din aur și lumină să ne clădim destin.
însemn și glas de tunet ni-e trecerea prin timp
Coboritori din platul duios de dulce toamnă
Acestei țări ti fi-vom solemnul ei olimp,
însemnele de slavă, ce-n veci nu se destramă.
Noi, făclierii vremii, ai timpului de pace
De vrem, oprim mintă din norii de furtună
Purtăm blazonul sacru al stelei de lumini
Din giuvaerul cinstei ne împletim cununii.
Purtati de-un dor de înălțimi montane
Ne ridicăm mindria la rantj de demnitate
Și-o românească glie și-un Comunist Partid
Ne este tot ce-n inimi mai pur și sacru bate !
AL. POPESCU-NEGURA
* ------------------------------------------
Ce nu se uită
în seara aplecată în necunoscut,
Cind edera se agăța, de înălțimi, disperată,
Să te adun intre pleoape, aș fi vrut
Și-acolo să te știu ca pe-o fotografie uitată !
îți mai aduci aminte, cind a trecut pe lingă noi
Fantoma visului, cu somn. învelită
Șî ne-a lăsat de toate gindurile goi,
Ca pe-o răsuflare, de alte fantome, gonită ?
Se auzea pe undeva un scîncet de vioarâ
— Poate pifnsul unei inimi care trăia din amintiri —
Pe-un mormint vesetejit, ardea o luminare de ceară,
— Semnul unei, numai închipuite iubiri.
Ce-a mai fost apoi, nicînd nu vom ști!.. „
— Nici chiar atunci, cînd ne vom înapoia în ce-am fost —
Dar nu vom uita că ne-am iubit și ne wm iubi,
Ca pe-o poezie, învățată în școală, pe de-a rost.
37
Ion Ariesanu
EXCURSIE
S-au înțeles să plece dis-de-dimineață la locul numit „Șapte izvoare". Acolo,
intr-un scoc adine, abureau ape fierbinți, iar în preajmă se hîrjoneau rîul de munte,
năvălind din locuri obscure montane, ca un torent verde, a cărui forță nu avea să
se calmeze decit la vărsarea în fluviu.
Tărgănind scularea ți echiparea, au plecat numai după orele șase. în frunte,
se găsea tînărul din Tulcea, cu acea duduiță venită fără bărbat; în urma lor mergea
.Ștefan, singur, mahmur, venea apoi familia din București, cu cei doi copii, fata ți
băiatul, acompaniați dc femeia necunoscută, pe care Ștefan, locuind în aceeași vilă,
o saluta de fiecare dată cînd o vedea, deși nu făcuseră cunoștință propriu-zis. în
urmă de tot, înainta, deja gîfiind ca un astmatic, bătrînul ungur din Tirgu Mureș, el
încheind convoiul.
La ora aceea, dimineața mai părea încă inundată de o culoare făinoasă, abia pe
parcurs lumina plină, deschisă, scînteictoare, urmînd să țîșncască prin tăieturile
munților stîncoși din preajmă, avea să atingă, sfios mai întii, vîrfurile din față, de
ta baza micii capele, iar mai tirziu, trupul, în întregime, al orășelului din valea verde.
Intîlncau în drum țărănoi, muntence cu desagi in spinare, venind la piața din
Centru] Stațiunii. Uneori apăreau și mici cai păroși de munte, încăreați pînă la refuz
cu samarele lor gigantice și atunci, la apariția lor, cei doi copii, ți nu numai ei, făceau
mure haz de disproporția dintre poveri și corpul animalelor, tropăind în urma călu-
ților și fluierîndu-i. In grupurile care erau de-acum formate, se reînnodau discuții
stinse sau se animau altele noi, sau grupurile înseși se sfărîmau constituindu-se altele.
Ștefan, care înaintase pînă atunci singur, râmase citeva momente în așteptare, pentru
a fi ajuns ele familia din București. Atunci schimbară cuvinte despre timp și durata
drumului, apoi cl o întrebă intr-o doară pe femeia necunoscută dacă nu cumva ruc-
sacul îi este prea greu. Ea surise, tnulțurnindu-i pentru atenție, dar puținele ei pro-
vizii și pledul n-o incomodau tn mers de fel,
— Anul viitor sau peste doi ani, începu Ștefan, cînd se vor ivi condiții, am
să plec. împreună cu un hun prieten dc-al meu, în a doua expediție în Asia. () să
urcăm niște munți magnifici, o să avem de străbătut un ținut grozav, cu o faună și
o floră deosebită, si de pe-acum încă trebuie să fim hotărîți..,
— E posibilă o asemenea călătorie sau ca va rămîne, totuși, un vis? întrebă
necunoscuta.
— De ce nu ? răspunse surprins Ștefan.
— Dumneavoastră, celor fără familie, vă vine ușor, interveni domnul clin Bucu-
rești. Dar eu, oare, să zicem, hotărăsc singur ?
— Doamna v-ar da voie, fiți pe pace, îl asigură Ștefan.
— Cunoști prea bine teoria, dar practica n-o prea cunoști, insistă domnul.
— Nu te mai plînge, dragă, luă cuvînt și doamna. în timp ce urmărea cu un
ochi atent hîrjoana copiilor. In preajma malului abrupt, nu te plînge, că tot nu ții
iu seama dc sfaturile mole. Dacă ai dori, ți-ai putea face de cap Dar tu și ascensiunile.
Să mor de rîs nu alta -.,
— E adevărat, recunoscu domnul, dus pe gînduri, cunoștințele mele în ale
alpinismului nu sînt prea grozave, așa că în privința asta... Dar oare toate lucru-
rile trebuie să le știi ? Nu există satisfacții și sub o altă formă, pornind de la o
ignoranță totală, să zicem ?
în față se iscară țipete dc îneîntare. Perechea de-acolo și copiii, înaintînd pc
malul prăpăstios al riului. avind în dreapta muntele vertical și sttncos, cu vînjoase
rădăcini tîrîndu-se cînd la suprafață, cînd ascunzîndu-se în adine, pe sub pietre
vrîslate de șuvoaie, iar în stînga. apa gălăgioasă sărind peste bolovani și cioturi, cu
lungi sălcii izbite de undele rapide, toate acestea impresionaseră, lăsînd să se audă
țipete de spaimă și îneîntare.
— Uneori nu pricep ce anume m-a determinat să pornesc in această excursie,
tum-nesam, spuse deodată Ștefan. în genere, ți o afirm fără jenă, mă complac în sîn-
38
gurătate, și mă cațăr dc unul singur pe stînei solitare, sau, în cel mai bun caz, cu
unicul meu tovarăș de ascensiuni, și evadez din societatea orcui... Și, cînd colo,
iată-mă înhățat la o asemenea excursie caro...
— Dar aceste priveliști, dar tot ce vezi aici...
Necunoscuta ridică brusc ochii spre el, căutind apoi un prilej pentru un bun
exemplu în valea în care apa tumultoasă sărea peste pietre ca un grup compact do
cai sălbatici.
— £ o panoramă fără nimic deosebit. Mă atrage ceea ce iasă din comun. Asta
da, înlr-adevăr, ceva care pune în mișcare imaginația și terorizează simțurile. A face
un prea mare entuziasm fn fața oricărui colțișor de natură presupune, cred, o lipsă
a propriei tale imaginații, nu sînteți de aceeași părere ?
înaintau acum toți parcă mai grupați decît înainte, sub impresia sumbră a văii
care se îngusta, devenind o adevărată trecătoare ferestruită de apa din vale, în
decursul milioanelor de ani. Munții din dreapta și din stînga. încă întunecați la
bază, aveau abia vlrfurile atinse de lumina zorilor. Uneori zăreau despicături întu-
necoase, din care ieșeau aburi, năvălind prin desișuri, sau o răcoare, o răvencală
plină de nemaipomenita taină a pădurilor din preajmă. în tot acest timp, înaintind
printre munții aceia, ci auzeau necurmatele căderi ale apei, șuierul ei neîntrerupt,
aproape asurzitor, izbiturile în piatra tenace din albia milenară.
— Ah, nimic deosebit, nimic deosebit în toate acestea, ofta deprimat Ștefan,
privind cu ochii pierduți, imobili, drumul prăfos care, după o cotitură a stîncii, pierca
din vedere.
Abia pe la amiază ajunseseră la locul numit „Șapte izvoare”, un seoc în eare
o apă termală, aburindă. sc scurgea neauzit pe niște jgheaburi de lemn, adunîndu-se
In acel găvan negru și fierbinte. Mai jos, rîul părea foarte lat, cu apa puțin adîncă,
cu albia plină de prundiș alb, pe care <i o trecură, desculți. Pe malul celălalt, la
liziera pădurii, un luminiș. în care erau înfipte niște mese grosolane din trunchiuri
despicate de copaci și lavițe identice. Se mai putea sta și jos. In poenița aceea, pe
niște pietre mari și albe, spălate de ape, sau chiar pe trunchiul găunos, de rnult ucis
de vreo furtună, al unei sălcii. Ceva mai încolo, un podeț rudimentar, construit de
localnici, din trunchiuri de copaci, traversa apa. Probabil, cind năvăleau puhoaiele,
el era luat de ape, dar in anotimpurile calde putea fi practicat. De acolo unde erau,
valea lărgindu-sc. munții păreau parcă mai puțin înalț! și mai lipsiți cumva de taine.
— O minune, o minune, striga extaziată doamna chemîndu-și în jur, ca o hună
cloșcă, cei doi copii răzlețiți. Copii, făcea ea, priviți, o minune, cită pace, cită frăge-
zime. Aici ar trebui dc trăit...
-■ Adevărat, acceptă și Ștefan. Aset e prima luare de cantact. Asta e prima
impresie, bogăția asta de culori și sunete care farmecă, e adevărat, și pe urmă...
$c opri subit, aruneînd priviri distrate spre toți cei din jurul său, care făceau
acum o hărmălaie do nedescris, căutîndu-și un loc preferat,
— Fiecare să aducă vreascuri, să aprindem focul! hotărî, la un moment dat,
bătrînul ungur, căruia îi plăcea să facă peste tot pe stăpînul și pe cel care împarte
sfaturi.
Se risipiră toți, dc îndată, prin rara pădurice de pe malul riului, rămînînd să
încropească vatra din pietre numai bătrînul ungur și Ștefan. El așternu pe iarbă
niște pături, apoi desfăcu ranița ți scoase niște merinde, o stielă cu vin, alta, de apă
minerală. Bătrînul ungur era înalt și slab, cu fața foarte plină de riduri, aducînd cu
o mască tragică, de un galben nesănătos. Folosea permanent un cuvînt : „Ce știi
dumneata ? Acum era într-o cămașă fără mîneci care, din pricina oboselii, i se
umezise între omoplați și Ia subțioară. Ștefan simțind izul iute și neplăcut al transpi-
rației bătrînului. Ștefan încercă să ajute și el la construirea vetrei, dar fu repede
pus la punct.
— Cc știi dumneata? Asta nu-i cum ai juca, băiatule! Avea un glas baritonal,
adine și trist, parcă dc fiecare dată ar fi urmat să prezinte un caz, o întîmplare tra-
gică, pe care el o va face repede cunoscută — De altfel, în săptămînilc cît Ștefan
împărțise camera cu el și cu tînărul din Tulcca, îl auzise uneori, noaptea, treaz, oflînd
din greu sau mișeîndu-se agitat în patul de alături. Apoi, într-una din zile, venind
vorba despre căsătorii, femei, „generația de azi“, el denunță neseriozitatea unor tinere
cupluri, care trec rapid la căsătorie, pentru a ajunge la fel de rapid la rupturi defi-
nitive", „Băietul meu, să zic, a făcut o prostie mai mare decît el. Și-o lăsat nevasta
și copila și acuma merge la alta, mai bătrină, care-i place mai mult. Așa zice el. Dar
eu i-am zis dc cîte ori, mă, bâictule, ce știi dumneata, ce te nenorocești tu, mă,
băietule .
■39
După un timp, reveniră toți cu vreascuri uscate, Se adunase o grămadă impu-
nătoare, Bătrînul ordonă vatra, apoi dispuse vreascurile Intr-un anumit fel ți
aprinse focul.
— Avem oare destulă băutură ? întrebă bucureșteanul. impacientat.
— Tu și vinul, interveni soția. Numai pofta e marc, dar cînd treci la fapte...
— Lasă, dragă, din moment ce am ieșit la iarbă verde, să fie vin din plin, nu-i
ața ? se întoarse el spre ștefan, ea spre unul care i-ar fi acceptat punctul de vedere
— Și eu sînt de acord, spuse tînărul din Tulcea, stind foarte strîns lingă cucoana
aceea brună, cu păr pe picioare, venită fără bărbat în stațiune.
Bătrînul ungur își făcea de lucru pe lîngă foc aruneînd vreascuri și încercînd
să anine deasupra pietrelor o frigăruic în care înfipsese niște bucăți de slănină. Invir-
tca acum de băț și, în curînd, untură începu să picure în flăcări, înălțîndu-le într-un
sfirtit plăcut și într-o mireasmă de carne arsă.
Umbra bătrînului, lungă, agitîndu-se în jurul flăcărilor, devenea uriașă. Tn acest
timp, doamna din București scotea dintr-o sacoșă farfurii, ceșeuțc de ceai, lovindu-i
mereu peste mîîni pe cei doi copii care, înainte de a li se da voie, își virau pe furiș
degetele și scormoneau după prăjituri prin pachetele voluminoase, învelite în plicuri
de plastic.
— Dar unde sînt peștii 7 întrebă domnul din București. Nu cumva credeți că
am bătut un asemenea drum ca să stăm la malul unei ape ți să nu prescuim ceva 7
Nu-i răspunse nimeni nimic. Bătrînul ungur se așezase acum pe trunchiul sălciei
trăznite și se uita tngîndurat la flăcări. Ceva mai încolo, tînărul din Tulcea, cu
doamna respectivă, discutau ceva foarte aprins, tînărul arătînd mereu spre puntea
spînzurind peste rîu. După cîteva secunde de perorație, ei se și îndreptară într-acolo,
doamna seoțînd țipete de spaimă șî ineîntare, foarte ațîțulă, cînd tînărul porni să
treacă puntea strîngînd-o lîngă el foarte familiar.
Necunoscuta care acompaniasc familia din București arăta a fi foarte bine dis-
pusă. Se pare că era pusă pe rîs, să alerge, să fie grațioasă, în rochia ei de vară, în
săndăluțele ei albe, părînd, din toate mișcările, foarte proaspătă și mulțumită și
vioaie, ca un fluture scăpat devreme, primăvara, peste cîmpuri. Merse și ea pînă ia
puntea dc peste rîu, îi încercă rezistența cu piciorul, dar renunță să treacă. Privi
un timp la apa care luneca, gălăgioasă, apoi, tn amurgul care cădea peste munți și
păduri, ca începu să urce o cărăruie care se pierdea în lăstărișul tînăr. Curînd se
opri ți se așeză pe iarbă, distingîndu-se de la distanță o pată albă pe fondul verde.
Ștefan, lîngă mal, sta drept ți privea doar la agitația fără rost a rîului. Flăcă-
rile se uneau cu umbrele, cu lungile și ultimele pensulați! ale soarelui, care atingeau
slîncile, vîrfurile munților din față și oamenii, Malul opus sc distingea galben în
această lumină crepusculară, cu pămîntul ros de ape și cu găurele de șoareci de
cîmp și rîndunki. Lîngă Ștefan se opri doamna din București, cu fetița, pe care o ținea
acum de după umeri.
— Ah, dumnezeule, cît e dc frumos totul aici, se extazie ca, vrind să-i comunice
ți acestui bărbat ursuz extazul ei. De fapt, nu e decît o apă, niște munți, iarba, focul
și. totuși, cît de minunat e totul...
Ștefan tăcea și privea spre malul opus, unde apărură alți călători, veniți tot din
Stațiune și care sc îndreptau acum spre casă. Ei se opriră, roată, și priviră spre cei
care aprinseseră focul pe malul apei. Stăteau acum în loc și priveau spre Ștefan, iar
cineva din grup întrebă ceva, dar Ștefan nu înțelese nimic, nici nu dădu vreun semn
că ar dori să i se repete întrebarea. Sta astfel ți întreg faciesul său arăta nemulțu-
mire, nedumerire și singurul lucru bun ce 1 sc părea că putea să-l facă în situația
lui era să-și închipuie cum va arăta viața Iui peste mai mulți ani. Va reuși să treacă
peste această „stare de spirit'1 sau nu 7 Va putea să iasă din acest provizorat care ii
da. chiar și în asemenea momente, bătăi precipitate de inimă ?
— Ei, ați făcut rost dc pește 7 răsună glasul baritonal al bătrînUlui.
Dinspre malul rîului veneau acum domnul din București, cu băiatul său, care
purta bățul unei sălcii drept undiță. Se îndreptară moleșiți spre focul din poiană și
se trîntiră nmîndoi pc covoarele întinse pe jos, începînd să mănînce în liniște, în
timp ce doamna dc la București, cu fiica lîngă ea. îi urmărea de la distanță, fără să
le spună nimic.
Bătrînul sta ghemuit lîngă vatra încinsă și privea îngîndurat la jarul mult,
adunat între pietrele albe, acum afumate pînă la mijloc. Lui i se păru eă vede acolo,
între flăcările scurte, chipul băiatului, apoi al nepoatei sale, a fetiței băiatului care
venea uneori pe la ci. la bunici, și-și încolăcea brațele subțiri în jurul gîtului său.
40
iar cind el o întreba cit îl iubește, ea spunea „Atît de tare de am să mor fără tine,
dar pe tăticul și mai tare". „Ce știi dumneata, mâ, băietule 1“ mormăia bătrînul pri-
vind in foc și ciugulind dintr-o felie de pîine și rupînd cu dinții, din cînd în cînd,
din slănina bine rumenită, a cărei unsoare începea să se sleiască pe bățul jumă-
tate ars.
După o vreme, soarele dispăru. Ștefan se mișcă din locul său, Privi spre pata
albă a rochiei necunoscutei și se îndreptă intr-acolo.
— S-a făcut seară, zise el cind fu in apropiere.
— Pa, chiar prea repede, acceptă femeia.
— V-am văzut foarte bine dispusă, zise Ștefan.
— B O scară frumoasă, de ce nu ? risc ea ușor, și rîsul ei părea ca și curn ar fi
căzut o dîră de apă îtitr-o stielâ earc sună. In general, e reușit totul, nu-i așa ?
întrebă ca, după o tăcere.
— Da, încuviință ștefan, de ce nu ar fi ?
— Pentru dumneavoastră, nu ? întrebă ea, puțin zăpăcită de refuzul lui de-a
accepta frumusețea acestei zile.
— Ar fi ridicol și Crud să mă Opun.
— Dacă mi-ați permite, v-aș da un sfat. Privea cu atenție la el, prin întuneric,
și într-un fel fascinatoriu, într-un fel puternic, însă el nu putu să-și dea seama de
emoția ei vie.
— Un sfat ? ați ajuns la vîrsta sfaturilor ? în genere, mila enormă, pe care
lumea noastră modernă, și sper că și dumneavoastră faceți parte din ea, o arată
săracului, oprimatului, învinsului și deprimatului, aceste sfaturi bune acuză de fapt
o slăbiciune fără margini. Arată că această milă este numai compătimitoare, nu
respectuoasă. Se poate reda lumii frumusețea sa pierdută considerind-o ca un cîmp
de bătălie ? Cînd răul a fost eliminat și izolat, restul răspîndește culoare. Cînd lucru-
rile rele redevin rele, lucrurile bune, între viziune eclatantă, redevin bune. Și-apoi.
vă răspund înainte de a-mi răspunde dumneavoastră din nou, că sînt unii indivizi
care devin triști fiindcă nu cred în Dumnezeu, iar alții fiindcă nu cred în diavol.
Viața asta nu vi se pare totuși o luptă plină dc interes sau un armistițiu posomorit,
cînd nu mai știm în ce să credem ?
— Atunci sînteți în luptă sau în armistițiu ? întrebă ea, jumătate serios, jumă-
tate în glumă.
— Acu sînt după armistițiu. S-a sfirșit lupta și a venit acest timp de după
armistițiu și, evident, aștept din nou lupta ...
— Pe socoteala dumneavoastră se spun, de pc acum, unele lucruri neplăcute
aici la vilă, afirmă cu oarecare jenă și deprimare. Se ridică de pe iarbă și îți
aranjă rochia prin scurte bătăi cu palmele.
— Știu, asta mi se întîmplă de obicei, acceptă cl cu răceală. De altfel, ar fi o
gravă eroare să pretindem ca iubirea să pună o unire și o paritate între indivizi.
Iubirea îi diversifică, fiindcă ea e orientată în sensul fiecărei individualități, dar, de
fapt, ceea ce îi face asemănători pc oameni este ura ...
— Știți, spuse că, după o tăcere prelungită, privind spre văpăile focului care se
înălțau acum din nou, fiindcă bătrînul ungur îl alimentase cu o mină dc vreascuri,
știți, doar atît pot să vă spun, ceea ce am învățat și eu de la viață sau, poate, ceea ce
port in mine însămi, fără să știu, că toate porțile ți inimile sc deschid în fața celuia
care posedă dulceața pe limbă, iar referitor la noi. asta se aplică și în sensul că femeia
iubește cu .., urechea ...
— Am înțeles, spuse el, însă lucrurile comune rămîn comune, chiar și pentru
oamenii care nu sînt comuni ...
Ea începu din nou, gîlgîind, cu rîsul ci ca un fir de apă căzînd de departe, într-o
sticlă cu rezonanță, totul fiind foarte clar în înserarea care invada acum pădurile
și munții.
— Să mergem, îl invită ea, se pare că trebuie să ne pregătim de plecare...
Cînd ieșiră din lăstăriș, îi văzură pc toți întinși pe pături, în diverse poziții,
cîntînd împreună un naiv eîntec cunoscut, de muzică ușoară. Bucureșteanul, deși
băuse doar cîteva pahare de vin, se cherchelisc și acum întreținea eu vocea lui cam
aspră linia melodici, vocile copiilor venind mereu în contratimp cu a lui. Apăru ți
tînărui din Tulcea, cu femeia respectivă, șl acum stăteau tăcuți la marginea focului,
mineînd cu poftă ceea ce cucoana adusese în coș. Focul nu mai ardea atît de viu
deoarece sc sfîrșiseră vreascurile și nimeni nu se îndemna să mai aducă altele.
— Minunat, minunat, Doamne, e totul ! se extazia doamna din Bueureștî, întinsă
pe spate, cu brațele larg desfăcute, ca o pasăre căzută brusc la pămînt.
41
Ștefan sta ceea mai departe, în picioare, cu brațele încrucișate, și el ar fi dorit
acum foarte acut sâ spună ceva. Dar renunță. Se simțea stlnjenil șî focul și mirosul
cărnii arse, toată mîncarea și rămășițele râspîndite pe pături îi creau o greață adîncă.
Poate că ar fi dorit acum să urce prin păduri reci, prin care șuieră vînlul aspru, apoi
să ajungă la poalele unui munte, singur, față în față cu el, și să-și încerce curajul și
norocul în zori, cscaladîndu-1 și intrînd eu totul în tainele lui geologice.
— Natura e, într-adevăr, o belețe, acceptă și bueureșteanul. Era foarte rumen
Iu față și privea cu oarecare nerușinare la umerii dezgoliți și la pieptul plin al necu-
noscutei. ce sta ghemuită linsă foc, cu ochii ațintiți pe jarul muribund.
— Lasă, dragă, nu te incinta astfel că tu numai eu vorba, cînd e să treci la
faptă ! îl apostrofă soția.
Se ridică brusc de pe pled și administră o palmă la fund băiatului fiindcă,
neatent, strivise o prăjitură și murdărise pătura.
Ceva mai tîrziu, ei stinseră focul, aducind în căni apă din rîu, împrășliară
cenușa, apoi trecură vadul pe malul celălalt și o luară pe o cărare care scurta drumul
spre stațiune. înaintau încet, pe lingă munții care deveniseră negri, pierzîndu-și
detaliile. Rîul bolborosea, cu o apă de cerneală vîscoasă, și numai vîrful stîncilor
mari ieșeau la iveală din această masă neagră, ca niște dinți feroci din patul de ape.
— Nu înțeleg, totuși, de ce nu v-ați simțit bine cu noi 7 întrebă necunoscuta,
după un timp.
Mergeau acum alături. Ștefan îi luase sacoșa, deși era foarte ușoară, și înaintau
astfel, simțind, din cînd în cînd, cotul subțire și rece izbindu-se de cotul său.
El nu răspunse nimic, ținînd urechea ațintită la vuietul aproape omenesc, in
zbaterea lui. al rîului.
Octavian Gog
s
FÎNTÎNA
Se văzu cam pe la mijlocul încăperii, stînd din nou în picioare. Dar numai el
știa cum îl mai țineau. Sub hainele aspre de eînepă, ude dc parcă l-ar fi prins o
ploaie deasă cu gheață, își simțea trupul plin cu umflături zvîcnind dureros. Răcoa-
rea apei însă le mai stîmpăra, altminteri de bunâ seamă s-ar fi lăsat pc dalele do
ciment sub mușcătura lor. Ca un trunchi în așteptarea securii. Oricum arăta ceva
mai omenește decît cel din spatele lui. își răsuci capul încet cu băgare de seamă
înspre el. Marcu era acolo lîngă ușă, rezemat de peretele mîncat de umezeală..Dacă
ar ține cu tot dinadinsul să fugă, ar putea profita de un moment de neatenție a
celor doi indivizi din față și cu un salt sprinten peste prag să se arunce în întunericul
gros de afară care l-ar fi înghițit ca o apă adîncă și neagră. Ar pune însă mîna în
foc că Marcu nici nu sc gîndește la așa ceva. Stă acolo calm și alb, ciudat de alb,
ca o luminare de seu. Nici nu-i pasă (sau poate nu bagă de seamă} cum singeie i-a
străbătut prin cămașă piepții hainei, i-a pătruns prin pantalonii vărgați și cum o
dîră ca o rădăcină roșie Iși face loc: molcom spre pămînt printre rosturile dalelor. Se
căzni din toate puterile să-i atragă atenția că sc topește așa vărind cu ochii : «Mar-
cule I» Dar nu-și auzi nici măcar propriul glas, f se opri în gît Intr-un fel de
geamăt surd,
«Aiei trebuie să te uiți, nu acolo !» îi porunci metalic unul dintre cei doi indi-
vizi aflați in partea opusă-
Le simți privirea ascuțită ca un țurțurc în mijlocul cefei și iși întoarse obrazul
din nou înspre ei. Pe unul îl știa. Pe col mai scurt, cu mustața îngălbenită de țigara
ce nu i se mal termina din colțul lăsat în jos al gurii. Era comandantul penitencia-
rului. Pe celalalt nu-1 mai văzuse niciodată. Sau, cine știe, or fi trecînd cîndva unul
pe lingă altul (cîtă lume nu trece așa fără să se bage în scamă 7), fiecare cu rostu-
42
rjle lui. Acuma însă lucrurile- stau altminteri. Domnul are o problemă specială de
rezolvat și, din moment cv a fost trimis din capitală anume, se arată a fi foarte
importantă. Dealtfel asta se și vede după rivna pe care o depune împreună cu coman-
dantul in a-1 prelucra pe el în vederea obținerii rezultatului așteptat acolo sus. încă
puțin dacă vor mai forță, îl vor du gata (se gîndi o clipă cît de lung ar putea fi acel
puțin, dar neînchipuindu-și renunță); îi vor împrăștia sisfletul din straiele astea
mizerabile, așa cum destram!, suflînd, o păpădie. într-un anumit fel cine știe dacă
n-ar fi mai potrivit așa. îi este dc fapt aproape totuna. Are impresia că ceea ce a
fost mai anevoie de înghițit a înghițit în aceste două zile lungi ca doi ani, iar ceea
ce a mai rămas trebuie să fie mult mai lesne de suportat. Dc bună seamă că nu
lovitura din urmă esc cea mai dureroasă, mai crincenă. Aceea trebuie să fie, gîndi
el. «>m ca un dăngăt de clopot in urechi, de adîncă legănare înaintea somnului greu
al izbăvirii. Iată-1 ajuns aici. Pe muchea de sus a povlmișului, unde îți este aproape
peste puteri să zici da în ioc de nu .ți viceversa, pentru că ața așteaptă cineva, chiar
dacă li se ordonă celor doi gardieni din camera de alături «Mai prelucmți-1 I», iar
aceștia nervoși sau bucuroși (dracul știe ee-i în capul lor) că li s-a dat de lucru, te
sfărîmă ca in piuă, cu credința că fac cea mai curată șl cinstită treabă.
-Te ispitește, ușa după cîte observ!» îi zise individul bine îmbrăcat din stingă
comandantului, ridieîndu-și pantoful ca oglinda de lustruit pe scaun și apăslndu-ți
amindouă palmele mal sus de genunchi «N-ai să ajungi departe î» îl avertiză, rostind
rar și cu înțeles ultimul cuvînt.
Nu-i prea luă în scamă fiindcă nu-î spunea un lucru deosebit, El știa foarte
bine (era convins de asta) că într-adevăr n-ar ajunge departe. Că s-ar prăbuși chiar
în clipa < ind ar da să treacă pragul, cu un pleîor înăuntru șl cu celălalt afară.
■R timpul să renunți la încăpățînarca asta prelungită J interveni comandantul,
ferindu-și ochii mici ți încercănați de fumul țigării ne se «propui de capăt. Cred
că ți-a fost destul, Arăți ca un cîine ciomăgit și apoi băgat la apă. Exact așa. Apoi
si lihn't d" foame 1* NuJ răsuuns? si nici nu i sc păru câ-1 jignește fâcîndu-1 cline.
Clinii de fapt sînt slăbiciunea lui din tolreauna. Cînd avea șapte ani (îți amintește
asta bine deoarece a fost anul în care i-a cumpărat mamă-sa de ta tîrg, într-o zi de
marți, tăblița cu stil ți burete legal dc-o sfoară), a avut un cățelandru de care se
• simțea legat ca de un frate. Ca de oricare dintre cei sase frați. Era între ei doi parcă
un fir nevăzut de ață care îi ținea mereu nedespărțiți. Pînă într-una din zile cînd
șeful de post, minios că nu-i respecta cățelandrul uniforma cam alandala pe ei,
sau poate mutra aburind mereu de răchie, și-a descărcat arma in blana lui albă ca
lina spălată. A murit anevoie, cu ochii umrzi încăpeați de o mută și cumplită amă-
răciune. Apoi a mai avut și alți clini, însă așa cum sînt dinii oblșnuiți, la oameni
de omenie, aprigi si credincioși, tn nici un caz ca lupul comandantului. țeolat in
mușcături asupra deținuților și in aceeași vreme un fol dc mină dreaptă a acestuia
la anchete maj speciale. Cît despre foame (i-a făcut și lihnit comandantul), e ultimul
lucru dc care SC plinge. Primele două zile au fost mai grele ; prima de fapt mai
mult decît a doua. Ar putea spune că a fost plină de crampe mistuitoare. îl venea
să-.și rondă șapca sau ghetele. Orice. Acum intr-n treia nu mai simte în stomac decît
un fel do gol care nu-i cere neapărat să fie umplut. Cel puțin deocamdată. Mai al
dracului de turbată i s-a părut setea. Chinurile ei nu descresc ca ale foamei ci dim-
potrivă se întețesc și te uScă cei pe o iască. Dar a rezolvat înlr-un fel ȘÎ necazul ăsta.
Mai precis au rezolvat-o ci aruneînd la anumite intervale de timp (nu și-ar putea da
seama la cît) o găleată său două de apă rece peste el. O linge atunci eu lăcomie de
animal de pe podelele murdare. Simte aproape dc îndată cum i se strecoară iarăși
puterile în trupul vlăguit ți aici (iți spune cl) trebuie să fii* t;ur.:i < ă nu ți-a încheiat
silit și iute, in cele două zile de cazne, socotelile cu lumea asta, și că mal stă și acuma
(nu are importanță eurn) pe propriile picioare. Comandantul și cel din capitală s-au
mai așezat pe scaune {erau două) sau pe colțul mesei, iar cei doi gardieni de alături
așteptau (poate înjurînd) sunetul soneriei și cuvîntul-ordin „mai prelucrați-l!", fle-
cărind te miri ce pe o bancă lungă dc brad. Numai el era mereu între două posibi-
lități : sau pe picioare zăpăcit ca un oarecare cu capul înfundat de băutură, sau pe
jos grămadă ca o legătură de vreascuri, cu toate invîrtlndu-se în jur ea atunci cind
într-o zi de tîrg s-a urcat pc niște căluți de lemn.
Nici măcar nu tresări (nu se știa omul care să tresară prea ușor), cînd individul
din capitală, în haine de culoarea murei, 1 se adresă cu glas gros și cam răgușit,
ridicînd în aer arătătorul mîinii drepte :
«Prevăd că ai să sfîrșești ea un șobolan, stîlcit într-un colț, pentru cîteva rînduri
și o semnătură ; sau (și se întoarse spre comandant), cum ți-am mal spus: degetul
43
pe o cruce. Nevastă-ta o să primească o poștală că ai sfirșit. să zicem de diaree, sau
cum îi spune pe la voi dc cufureală, De asta o sâ se știe in sat ia tine că ai răposat,
nu de altceva ca bunoară de incăpăținare 1»
îl cumpăni cu ochii grei, de plumb, și-1 văzu ca printr-o pînză dar nu-i zise
nimic. Nici măcar nu se osteni șă-î găsească niște vorbe mai potrivite- Acuma, dealt-
minteri, le-ar fi găsit mai anevoie. Oricum, este în voia ior și n-au decît să treacă
pc foaia de deces sau pe cartea poștală, cu litere negre sau aurite, ce vor. Hîrtia rabdă
deopotrivă aprinderea de plămlni, de creier, încurcătura de mațe, sau alte boli. Lui
îi c tot una. Dacă chiar vor pot să scrie că a răposat din pricina tuturor bolilor de
pe păinînt.
Din toate cîte i-a spus individul, un cuvînt îl cam scoalea din fire : șobolan.
Cu asta i-a pus parcă o sulă în coaste, lingă celalalte. îi erau tare urite spurcăciu-
nile astea nerușinate cu bot ca de porc, care îl căutau în fiecare noapte. Dacă se
mai întîmpla să-și păstreze vreun colț de pîinc, tare ca scoarța de gorun, dimineața
n-o mai găsea. Nu scăpa de ritul lor neliniștit și obraznic nici de o ascundea în haină.
Cum a pățit-o cînd i-au scos-o în vreme ce dormea de la piept. Cu coada lor gre-
țoasă. fără păr, îl atingeau peste obraz. Nu o dată trebuia să sc ridice în capul oase-
lor și să sloboadă o sudalmă dc mama focului ce trosnea ca un lemn Intre cei patru
pereți jilavi, ți punea pe fugă lighioanele chițcăind de frică. Dealtfel are și acuma
senzația scîrboasă că s-au urcat pe el și că-i adulmecă cu nerușinare vinătăile și
umflăturile de sub straicle-i ude. Le simte labele ca de pui de găină cum îi zgindăre
rana proaspătă do pe șold. Cu un tremur din toate încheieturile sc căznise să se
scuture de ei dar degeaba. Parcă deveneau și mai îndărătnici. Vrusese atunci să-i
risipească cu palma, ca și cum ai da după niște muște, dar băgase de seamă că bra-
țele nu-1 mai ascultau. I se înțepeniseră de-a lungul trupului, cum nu-și aminti să
i se mai fi întîmplat decît o dată în viață, mai precis cu doi ani în urmă, pe o zi cu
frig năprasnic. Stînd așa neputincios ți privindu-și miinile vînjoase ca lemnul de
curpen, dar fără vlagă, își aduse aminte de mîrtanul cu ochi verzi ți blana ca tăciu-
nele de acasă. Era un inîrtan vînător. și prindea adeseori noaptea țobolani. îi încolțea
dc șira spinării, apoi îi căra dinaintea ușii, pc pragul de piatră unde el da de ci dimi-
neața, cînd zorile spălau intunerecul cerului. Fără tăgadă că acuma numai mîrtanul
cu cehii de zmalț verde l-ar mai putea izbăvi dc scîrbelc ce se zbenguiau în voie pe
trupul Iui neputincios întocmai ca pc o mortăciune. Și încă nu era sorocul fiindcă
din moment ce toate oasele parcă tresaltă în el. eu siguranță (îți spuse) că mai tră-
iește. îl înnegura însă mîrtanul care nu dădea nici cel mai mic semn că ar face o
mișcare să-1 scape de lighioanele ce tăbărîră pe cl. și doar era acolo, în colțul încă-
perii, nu departe dc comandantul închisorii, ba chiar neobrăzat de aproape de picioa-
rele acestuia, cu botul întins pc labele dinainte și cu o scăpărare străină și rea în
privire. Parcă îi pîndește o anume mișcare pentru a-i sări Ia gît. Și s-a făcut al dra-
cului de mare și lăbos îneît fără doar șl poate l-ar trage una două pe dalele dv ciment
Dar nu-i nimic bătrînc — gîndi el —, cind voi pune mîna pc tine te-oi agăța ca pe o
ciuhă de creanga frasănului dlnapoia casei !». "Nu Ic mai chiori la el I îl întăriți ia-
răși ! — II făcu atent comandantul. Apropie-tc mai bine ți iscălește; sau pune degetul
pc cruce. Indiferent. Apoi apăsă cu degetele afumate chiștocul țigării într-un fel de
scrumieră, dacă i sc poate zice așa, făcută dintr-o țeastă. Mai clar, o țeastă întoarsă,
Fără falca de jos. Dinții rînjeau galben, poate Ia becul cu lumina slabă spînzurat de
tavan. Auzise și el, la fel ca alții, povestea fostului proprietar al căpățînii. Zice-se că
o purtase pe umeri cu ani în urmă, unul pe nume Negru. Bandit temut și, într-un
anume fel pismuit chiar ți dc gardieni, Făcuse pentru hoții și vărsări de sînge atîția
ani de pîrnaie îneît și îui îi plăcea să spună că numai primele trei zile după ce l-a
făcut maică-sa s-a simțit cu adevărat liber. Negru era (cum sc spunea) un pușcăriaș
mîndru de felul lui, zdravăn ca un Goliat ți dădea a crede că se poartă după cum îl
tăia capul ți ața îngrădit cum se afla. Și deoarece comandantul (chiar acesta din
fața lui, numai că se cunoaște vremea pe el de atunci) ordonase să i se aplice un
tratament special, Negru nu s-a lăsat umilit, ba chiar ți-a pus în gind să-i facă de
petrecanie. A așteptat închis în el ca o fin tină lăturalnică cu apă stătută ți. într-o zi
cînd nimeni nu se aștepta, l-a înșfăcat pc comandant do grumaz și-1 ținea ața săltat
de la pămînt cum ai ține un pui de jivină oarecare. Degelele det fier ale iui Negru
se strîngeau încet șl crunt după capul comandantului căruia (spuno-se) îi ieșiseră
oehii ca două prunc, far Negru rînjea cu ură și mulțumire (nu galben ca acuma),
cînd pe nesimțite comandantul a scos din buzunar un obiect mic șl lucios, cam cit
o brichetă și care cu un pocnet sec li făcu lui Negru o gaură în abdomen. Și Negru
cantinua să rînjească crezînd poate că-1 gîdilă ceva și abia al doilea pocnet îl îndemnă
44
să-ți ducii palma Ia pintec ți sâ se sehimoncască pe loc; cînd sc auzi al treilea pocnet
se prăvăli înainte dar nici atunci nu-i dădu drumul comandantului și-l trase în cădere,
sub el. Cam asta ar fi fost povestea țesteî în care comandantul își pune scrumul ți
stinse chiștocul țigării șj pe care a purtat-o ca pe moaște prin mai multe închisori
pînă aici unde se ocupă îndeoproape de politici. I-a mers faima că știe să facă să
ridă sau sâ picure lacrimi ți o piatră. Iar cînd le uiți așa la el pare pita lui Dumnezeu,
întotdeauna dispus să-și ridice mustața pirlitâ într-un fel de zîmbet. Dacă bagi bine
dc scamă, cam ciudat, c drept. Chiar și acuma i se luminează obrazul lucios dc
nesomn.
«Uite ce el — ii zice —, ultima țanșă începe să-țj expire iar a doua îți va ii
poate acolo de unde nu se mai întoarce nimeni. Ne-ai chinuit destul, pe dinsul ți pe
mine, cu îndărătnicia ta. Ar trebui să îți intre în eăpățînă că dincolo de răbdarea
noastră tu încetezi sâ mai umbrești pămîntul. Deocamdată ai ajuns ca o legătură
de oase ți n-aț putea să-ți spun ce se atirnă mai șubred viața dc line sau tu dc ea.
încă o dată îți repet : ți sc oferă ultima șansă de a te w)va ți a-ți revedea nevasta
ți copiii. Or ci cu ce au păcătuit să nu te mai vadă în mijlocul lor ?•
«Cu nimic- ar fi vrut sâ răspundă. Copiii nu răspund de treburile părinților,
domnilor ; dacă sînteți in stare să înțelegeți asta I 11 fulgeră o arsură în furca pieptu-
lui, înghiți în sec ți încetă să-ți ducă gîndul pînă la capăt, Simțea câ dacă ar con-
tinua să-ți împrospăteze în gînd niște icoane învelite într-un fel dc ceață de toamnă
i s-ar îmuia nevolnicii de genunchi ți domnii ar avea mulțumirea să-l vadă colac
ia picioarele lor. De aceea încercă cu o clipire de gene să le îndepărteze să nu vină
cumva peste el ca în primele luni, eu zile și nopți nesfîrțit dc lungi, eînd î] făceau
să-ți rupă buzele intre dinți și să se zvîrcoipască ca un apucat în somn. Acum a fost
deajuns un clipit de gene ca să le pună stavilă. Un semn asemănător le va face cînd
îl va încerca dorul să le vadă, cu ochii deschiși sau pe sub pleoape, licărind în
întunericul de păcură al celulei ca niște steluțe pe un cer de argint în ianuarie.
"Mergeți la locul vostru I le porunci eu vorbe în gînd. Nu-i vremea !- îi avea atit
de aproape pe cei doi (le simțea pînă ți respirația) care dacă ar fi putut să-i smulgă
din rărunchi consimțămîntuî de care se vede că au mare nevoie, de bună seamă că
și-ar fi băgat încă de îa Început mîinile amîndouă. Apoi mîrtanui acela, negru ea
bezna, cu ochii ca niște mărgele verzi dc sticlă, ce îi supraveghează (deși s-nr părea
că nu) pînă ți clipitul (genelor ți (cine știe ?} poate cu urechile acelea drepte ți
ascuțite ea frunza de salcie, chiar ți bătăile inimii i le ascultă- Apoi acolo, lîngA ușă,
cu spatele larg sprijinind peretele umed ca pietrele unei fînlîni, Marcu. Simți șl el
umezeala roșie șl domoală cum il cuprinde și îl inundă, il coboară ți îl urcă într-un
fel de legănare lină printr-o lume albă ți moale ca zăpada ori ca lîna, ața ca în ziua
aceea de sticlă aburită, a doua dt> Anul Nou, eînd s-a prăbușit cu fața în jos. Lingă
șenilele tancului cu țeava înfiptă în pămînlu] înghețat. Ziua aceea o simțea încă
aproape și proaspătă. Iar dacă comandantul și cel din capitală ar vrea să știe cît,
n-au decit să-l descnlțc lu mindouă picioarele «Dar cc știți voi, domnilor ? cugetă ol.
Știți, bunăoară, că Marcu. rănit rum era m-a cărat kilometri întregi pînă Ia ambu-
lanță ? Că nu m-a prăvălit intr-o tranșee, învălit într-un giulgi de zăpadă, cînd i s-a
spus că-și irosește degeaba puterile eu un mort înghețat ? Habar n-aveți, domnilor !
Știți doar.. .* «Te amăgești zadarnic închipuindu-ți că nu o să se șteargă orice urmă
despre ăsta! îi rupse comandantului firul ginduhri, arătînd cu capul înspre Marcu.
I se păru că-i vorbește de pe gura unei fîntînî, iar el s-ar fi aflat jos în apă, încins
de zidul îngust ți muced de piatră. Ei află — continuă acesta — că se va șterge. Ca
ți cînd n-Ar fî existat, Cu tine o dală f»
«Și nu tc-ar fi costat — interveni individul din capitală — decît să declari, aici
in fața noastră, ca să facem aci de asta, că l-ai văzul fugind de sub escortă. Apoi
să pui o semnătură. Ori degetul pe o cruce. Atît !»
-'Va fi cam greu să-i ștergeți urma ! voi să le spună. Cam tot ață cum un nor
greu și mohorît ar șterge o steluță oarecare. Citva timp o acoperă, dar apoi steluța
lucește mai limpede. Mai proaspătă. Dar cum vă e voia, domnilor !»
Era convins că vor mai încerca. Simțea însă că în afara fînlîniî în care se află
se surpă ceva. Se frămintă și pidie Ca ghiața apelor primăvara.
«Ei, uite, încercăm f se încrincenă comandantul ca și cum i-ar fi ghicit gîndul,
Veți dispărea așa cum s-a stabilit. Primul va fi Marcu U
•Cum vă e voia, le dădu el din nou a înțelege- Aș vrea sâ văd cum veți
șterge sîngele ce iese din pieptul lui Marcu. Cînd a căzut secerat de voi am pus amîn-
două palmele dar îmi șiroia printre degetele neputincioase, Ca un izvor din pămînt.-
45
«Mai intîi să-i oprim inima !» îl auzi țuierînd pe cel din capitală.
•■Inima !• ordoni scurt comandantul.
Văzu atunci cum mîrtanul, zbîrlindu-și ca turbat perii, se strînge într-un arc
negru, gata să țîțnească cu ghearele ți dinții către inima lui Marcu.
■■înapoi, bestie I» urlă el ți cu putere nebănuită îl prinse dc spinare cînd sări
peste umărul lui, apoi se prăbuși strivindu-1 sub apăsarea dc lespede a trupului,
Auzi obișnuitul clinchet, scurt ți nervos, al zăvorului, tras, urmat de scîrțîitul
ușii ce se deschidea ți simți cum o pată galbenă de lumină stăruia rece asupra lui.
— la uită-te dom'le ? se adresă un gardian celuilalt oprindu-se în prag. Ți*am
spus că așa ceva nu mi s-a mai dat să văd. Asta-i drac, nu om. Acum un sfert dc
ceas, după ce l-am înmuiat bine în apă, ai văzut, l-am aruncat acolo în colț și acum
iată-1 din nou lingă ușă. Și fii atent, a căsăpit și un șobolan cu labele astea încolțite
de lupul comandantului. Ce l-o fi apucat ? ...
— într-adevăr, observă al doilea gardian, căscînd lung și plictisit, mă întreb
ți eu de unde mă-sa are atîta putere? Parcă ar avea două inimi, nu una. Te pome-
nești că-i în stare să meargă iarăși pe picioarele lui, Aproape că aș paria, — Hai
trezește-te! — îl îndemnă cu vîrful bocancului —, ești așteptat la o nouă ședință,
ta șefi. Cine știe dacă nu va fi și uitirna...
Nu era nevoie să se trezească. Simțea în toată ființa că e mai treaz ca niciodată.
Se sprijini mai întîi pe coate și genunchi și. răsuflînd de citeva ori îndelung, se ridică
pe picioare și păși înainte pc coridorul lung și îngust cu părerea că urcă nebănuit
de ușor pereții de piatră ai fintinii în care se vedea.
Scriitori din țările socialiste
Rimma Kazakova
(U.m>
PE CHEI
Pe chei, aici pe chei,
unde timpul, ca pinzele, zboară,
Mie totul îmi pare odihnitor, liniștit și curat
ca pe niște albe cearceafuri.
Și clipocitul apei și-al vislelor
și sirena vapoarelor.
Miezul acestei nopți miroase a prfmâuarii,
vintul îfi deschide buzele
dar nu ancorează la chei.
O, nu ancorări, ci despărțirile .. .
E aproape ora plecării fn larg,
dista ițele mari se apropie.
Iar în cuvintul chei eu aud
valul ji țipatul lui capricios
cind corabia-l aruncă-ntr-o parte
și-l izbește de chei.
Ce voluptate să-ți întinzi brațele
în unduitoarele valuri
cind avem unde sd-n/ipem ancora,
cînd voi, cheiuri, rămîneți in urmâ,
cind ni se spune adio,
spre-a nu ne întrista cu nimic
cînd nu ni se cere ferm : „ancorați !“
inainte ca ora ancorării să vină.
Și dacă totuși vei rupe ceva
așa incit pe urmă să nu mai poți mingita,
cheiule, iți mulțumesc că plutesc,
îți mulțumesc că nu mă reții!
Eu poate îmi voi schimba hotărîrea,
greșelile poate mi le voi retrăi.
Intru pe chei cum aș intra
pe un vapor nesigur și mare.
In romine?!* de AS'GflEL DUMSMVEANV ți TPAtAN XWlUUl
47
Nikola Vafparov
(BULGARIA)
EPOCĂ
Mașini,
oțel,
mașini
și uleiuri, vapori și duhoare !
Coșuri de ciment in cer,
in cocioabe — spectrul foamei.
In Mexic grăuntele de aur
e ars in cazane cu aburi,
cind sclavi cu buzele crăpate
îl adună ziua și noaptea.
Elevatoarele bubuie.
Motorul intrepid
pocni
cu pumnul
mutra bătrină a timpului.
Omul sparge „cercul magic'1
și zboară azi
mai iute
decit pasărea liberă.
Dar viața oprimă oricum.
Viața retează fără milă,
cu o mină expertă, aripile noastre,
viața ne înăbușă sub mucegaiul veninos
și sub rugina-i veche.
Asemenea unei căști de oțel
cerul împovărează elanul și-l zdrobește
și se zvircolește fn adincimi
marea zbuciumată a oamenilor.
Trăiască fraternitatea — o lozincă deșartă.
Viața înalță un zid.
Viața — un bătrin desfrinat ■ —
răspunde cinic: „Războiul" !
Războiul !
Dar înfometații fără număr ?
— Războiul!
— Dar tinerii noștri năvalnici
și moartea inutilă
care zgilțiie lumea ?
Epocă de atrocitate sălbatică
galopînd nebunește înainte.
Epocă de oțel in fuziune
acolo, in pragul lumii noi.
48

Ismail Kadare
(ALBANIA)
COPILĂRIA
Copilăria mea cu degete pătate de cerneală
Dimineața clopotele
Muezinul in amurg
Colecfii de cutii vechi și timbre
Un Ceylon schimbat
Pe două Lurem burguri
s-a dus
Timpul copilăriei
A alergat stirnind praf și strigăte
în urmărirea unei mingi de cir pe
O minge de cirpe
De cirpe cenușii de Albania.
Tymoteusz Karpowicz
(POLONIA)
SOMNUL CREIONULUI
cînd creionul se duce la culcare
ajunge la severa concluzie
că trebuie să doarmă țeapăn
și întunecat
il a jută pentru așa ceva
înnăscuta neinduplecare
și toată măduva lumii
șira spinării creionului
se fringe dar nu se lasă-ndoită
nu-i apar niciodată în vis
valuri și nici măcar fire de păr
doar o singură dată chipeși soldați
și sicrie.
ceea ce există in el
stă drept
ceea ce-i departe de el e strfmb
noapte bună
1 — Orlzcnt
49
Vitezslav Nezval
(CEHOSLOVACIA)
ORAȘUL TURNURILOR
O, Fraga oraș al sutelor de turnuri
cu degetele tuturor sfinților
cu degetele jurdmintelor false
cu degetele focului fi ale grindinai
cu degetele muzicantului
cu degete orbitoare pe femei culcate pe spate
cu degete care ating stele
pe abacul nopții
cu degete din. care țtynefte noaptea cu degete Împreunate
cu degete fără unghii
cu degetele pruncilor și ale ierburilor ascuțite
cu degetele cimitirului in mai
cu degetele cerșetoarelor și ale unei clase întregi
cu degetele tunetelor și ale fulgerelor
cu degetele- brindușelor
cu degetele Hradcinului ți ale bătrinelor harpiste
cu degete de aur
cu degete pe care fluieră mierla și furtuna
cu degețele porturilor militare și ale orelor de dans
cu degetele mumiei
cu degetele ultimelor zile ale Âtlantidei
cu degete de sparanghel
eu degetele febrei de patruzeci de grade
fi ale pădurii înghețate
cu degete fără mdnufi
cu degete pe care s-a așezat o albină
cu degete de albăstrele
cu degete care farmecă flajeoletul in orchestra nopții
cu degetele trișorilor și ale perniței cu ace
cu degete deformate dc reumatism
cu degetele fragilor
cu degetele morilor de uînt fi ale buchetului de liliac
cu degetele apei de izvor cu degete de bambus
cu degetele frunzelor de castan și ale bătrinelor mtndstiri
cu degete de cretă colțuroasă
cu degetele cucucului și ale bradului de crăciun
cu degetele mediumului
cu degete amenințătoare
cu degete atinse de o pasăre care și-a luat zborul
cu degetele clopotului de seară și ale unei vechi hulubării
cu degetele inchiziției
cu degete umezite de scuipat, destinate să măsoare vintul
50
cu degetele groparului
cu degetele hoțului de inele
pe mina care ghicește
în palma cu ocărind
cu degetele coșarului și ale Loretei
cu degetele rododendronilor și ale fintinilor arteziene pe capul păunului
cu degetele păcătoaselor
cu degetele uscate ale orzului in pîrg și ale belvederei de pe Petrin
cu degetele dimineții de mărgean
cu degete arătind spre tării
cu degetele retezate ale ploii și ale catedralei Tya în mânușa amurgului
cu degetele ostiei nesfințite
cu degetele inspirației
cu lungi degete nearticulate
cu degetele mele care scriu acest poem.
In rominefte de PETRE STOICA

POVESTE
DE
RĂZBOI
de Vladimir Sfojisin
(R.S.F. IUGOSLAVIA)
Era acel Ladjarski al cărui tată murise în fata ușii unei actrițe maghiare sărace.
Era război. Fugeau înspre rîu, înspre căpitănia portului, înspre o căsuță de trestie,
lăsată într-o rină, de pe malul unde era ascunsă barca. O barcă de lemn, putredă,
cu caro aveau să treacă dincolo de rîu. „Elevul" mormăia. Ladjarski era rănit. Se
opriră lingă debitul de tutun, să răsufle oleacă.
Se auzeau cîinii. Așa e în război, lătratul cîinilor c ca o perdea la urechile noastre.
E o tîmpcnie că ne-am oprit chiar aici, cugetă „Elevul",
— E o tlmpenio — zise el cu glas tare.
— Ce vorbești ?! Eu nu te înțeleg, spuse Ladjarski.
Ladjarski îndepărtă eu piciorul lada făcută din scîndurele subțiri.
Tn asemenea lăzi se transportă țigarete, cugetă Ladjarski. Unde-i acum debi-
tantul, tipul ăla eu fața turtită? Desigur ascultă știrile, la el în cameră, ori în vecini.
Nu trebuia să ne oprim aici. E o tîmpcnie că ne-am oprit chiar aici. Tn casa de din-
colo mi-am petrecut toți anii aceștia. Mai pot, oare, să mi-i amintesc ? Știu că nu
pot, nu-mi amintesc de ei ; anumiți ani pur și simplu dispar din amintire, de parcă
nici n-ar fi fost, iar de unele flecuștețe îți aduci aminte întotdeauna. Unii ani sînt
pur si simnlu țterți si nu mai există nici urmă de ei în amintire, De pildă, nu-mi
amintesc de nimic din anul 1938, dar mi-aduc aminte de anii do mai înainte. Cîți
ani... cîți... gîndurile astea... sînt numai din pricina acestei răni.
— Aiei sîntem în siguranță un anumit timp. Trebuie să așteptăm să sc înde-
părteze do rîu, zise „Elevul", scotocindu-ți buzunarele. Mama ei de afacere, aici e un
oarecare debit de tutun, dar n-ai ce să fumezi, Te doare rana ? Cum de te-a nimerit
glonțul chiar în bărbie ? E întuneric. Cum ți-o arăta acuma fața ?
Ce te interesează fața mea. cugetă ladjarski. fața mea mă privește pe mine.
Nu-mi place cînd cineva vorbește despre fața mea. Eu nu sînt actor. Poate că izbu-
team să fiu. Ar fi fost mni bine să fi fugit singur, ața risc, Auff, stomacul meu t Ta
te uită, si pantoful mi-e tăiat. Ce sunet tîmpit auzi, cînd ai sînge în pantofi. Asta-i ca
și cînd te-ai îmbăta după bacalaureat. Războiul acesta e cumva familiar, iar sîngelc
acesta din pantof, fără rest ; și nimic în lume nu poate fi mai fără rost ca aceste
gînduri.
(încă un Ladjarski a participat la război ; nepotul său fusese acel student decă-
zut, caro explica zile de-a rîndul că o oarecare Daniela nu-i vinovată că în cinema-
tografe se petrec lucruri obscure),
Scara bolnavă sc vîra sub piele. Tntre lăzi și tutungerie umbla de-a busilea o
pisică. Corpul ci moale și schilodit atingea lăzile pe care erau lipite etichetele fabricii
de țigarete.
— Alung-o. zise Ladjarski. alungă scîrba aia. Nu mi-au plăcut niciodată pisicile.
Nu putea fi sigur dacă acest lucru 11 spusese cu glas tare, ori numai mormăisc
în gulerul hainei, eu care își apăsa bărbia. Sau numai se gîndise. Sc căznea să înțe-
leagă un singur lucru: dacă vorbește cu glas tare, ori acestea sînt doar gîndurile
sale. î se părea că-i de o importanță hotărîtoare să știe acest lucru,
— știi, zise ladjarski, eu am fost mult timp plasator la cinema.
Din depărtare se auzeau fluierături. Poliția, tutungeria, soldații, rana, ora poli-
țienească, pisica asta — toate acestea merg mînă în mînă. Cum l-au mai pocnit
în stomac.
— Cînd se va termina războiul, am să mă duc la un liceu să predau storia,..
— Splendidă idee... Povestestc-lc că istoria a arătat odată cam așa: stăteam
tolăniți lingă o tutungerie, lîngă niște lăzi de lemn ; eram doi inși și noi joi eram
toată istoria; așteptam doar ca unul dintre noi să moară, pentru ea să cont nuăm . ..
— Vorbești tîmpenii.
52
— Dragul meu, totuși n-ai sâ spui că dacă eu mor, tu n-ai să fugi pînă unde
poți. Asta-l dar.
Nu vorbea ceea ce gîndea. Ceea ce spun țipi cum e Ladjarski, cum sînt toți
Ladjarski, trebuie să asculți cu rezervă. La urmă, ei avea o înfățișare săracă. în timp
ce vorbea își mișca fălcile tremurătoare, cu pielea uscată și străvezie, de desubtui
căreia oasele aveau toate formele posibile ; dar nici acest fapt nu avea importanță ;
nu ne deranja ; aceasta era o sărăcie care aparținea cind oratorilor de modă veche,
cînd celor mai obișnuite circuri, care umblau tn timpul războiului de ici-colo și puteai
să vezi acolo, cu extrem de puține parale, cum se dezbracă femeile, cum clovnii
aleargă cîte două ceasuri cu cîinii pe rumegușul împrăștiat în mijlocul șatrei. Cînd
circurile plecau, ne întrebam de ce lasă în urma lor rumegușul umed și bătătorit dc
tălpi ;, și, încă de pe-atunci. eram în clar că ne vom pune întrebări asemănă-
toare, cînd se va termina războiul, cînd se vor termina toate războaiele.
„Elevul* privi cu ochi holbați in noapte, jar Ladjarski grăi:
— Acum ai ocazia să vezi din apropiere ceea ee ai citit in toate cărțile posibile ;
cum un tip scuipat moare pentru istorie. Treaba asta, în definitiv, n-are nici o impor-
tanță în băncile liceului; în liceu au importanță numai genunchii unei bacalaureate,
eu păr lung și umed, vorbăria din timpul serii a elevei de liceu din vecini, unde sînt
mulți țînțari și o pisică mucegăită ca și asta.
— Vine cineva, spuse „Elevul", e o femeie.
— Cu siguranță că-i beată.
..Elevul'1 tăcea.
— Desigur crezi că fac niște asociații cretine. Țînculc, e cu totul posibil ca să
ai dreptate ; dar c foarte probabil ca femeile, care umblă atît de încet, la o oră atît
de tîrzie, să fie bete. Ca un spirit. Ascultă, am să-ți povestesc odată cum se prezintă
la Panciova treaba cu ședințele de spiritism. A chema spiritele e același lucru ca și
cînd ai ridica mîna și ai striga: Heil Hitler! ori ai citi manuscrise vechi ți muce-
găite ; păi, nu-i distractiv să ridici mîna și să strigi : Heil Hitler ? îar într-o zi sc
va termina războiul și acest strigăt nu va avea nici un sens. Anumite motive trebuie
să rămînă la capătul cugetărilor noastre. Ceea ce vorbea Ladjarski părea, într-adevăr,
așa ca ți cînd ar fi fost mai bine să nu fi vorbit nimic.
Bate vîntul coșava ; războiul acesta-i cu totul fals. Seară. Stau pe pod. îmi stre-
cor mîna în întuneric, cum mi-aț strecura-o în peruca unei femei, cum ml-aș strecu-
ra-o în părul unei femei părăsite ți moarte.
Ladjarski se gîndea cum o rudă de-a lui, deseheindu-și nasturii de la cămașă
ți punîndu-și sub bărbie o cravată, galbenă și destrămată, nu sc deosebea prea mult
dc un cățeluș flocos pc care o oarecare damă îl plimba pe stradă. Glodurile lui rătă-
ceau aiurea. Ladjarski stătea întins pe burtă.
— Pc cîți i-am nimerit cu împușcătura aceea ? întrebă Ladjarski.
„Elevul" stătea cu cîțiva pași mai la o parte și asculta.
— Am scăpat de urmăritori, zise el. Reflectată pe albeața peretelui, figura întu-
necată ți cu picioare lungi A „Elevului" părea parcă tăiată dintr-un ziar.
— Pe cîți i-nm nimerit ? întrebă din nou ladjarski. Pe trei, pe cinci inși?.,,
— Pc doi, spuse „Elevul". L-ai nimerit pe agentul ăla.
— Mat mulți trebuie să fi fost, cu mult mai mulți, mormăi Ladjarski.
Agenții... Dacă în acest război există cineva de cealaltă parte, asta înseamnă
că și în timp dc pace există cineva de cealaltă parte și războiul e necesar doar
pentru ca acest fapt să fie pc deplin clar.
...După război se vor șterge lozincile scrise pe zidurile umede din centrul ora-
șului ; cadavrele vor trebui să fie identificate la disecție, cu toate că aci e suficientă
o singură concluzie : că pentru ei este tîrziu ; și această identificare se face probabil
pentru cei care au rămas în viață ..,
Fața lui palidă se distingea in întuneric. Bărbia nu i se vedea. O ținea acope-
rită cu gulerul hainei ; era lipicioasă, și dacă nu ar fi apăsat-o cu gulerul, nu s-ar
fi văzut; era plină de sînge și ar fi fost greu de recunoscut în întuneric.
— Am trecut pe lîngă teatru șî am așezat bomba. Asta-i simplu. Și acum
sîntem aici.
Merseseră pe lîngă teatru și, într-adevăr, treaba părea simplă. Ladjarski spu-
sese atunci :
— Asta-i vreun general de modă veche, dc vreme ce vine cu un automobil
murdar la teatru.
— Totuși nu mi-e clar de ce trebuie să așezăm bomba pe banca din spate.
Poate că va ședea lîngă șofer, spuse „Elevul".
53
— Dragul meu, asta rnai întii e tot una. O va păți ți dacă stă in față. Apoi,
ideea este a mea ți această idee, e un mic comentar. ba chiar o critică a spectaco-
lului. Fii atent, piesa e proastă de tot; pc general îl va cuprinde somnul la teatru
ți, cind se va întoarce, sc va așeza pe banca din spate.
Iar acum sînt aici, aproape de rîu ; bărbia lui e neclăită de singe ; e rănit, cine
s-ar fi gîndit că sfirțitul va arăta atît de nenorocit. Bărbiîi îi este plină de sînge; va
muri; 11 vor duce ia disecție, îl vor căra la cimitir, il vor îngropa și, să zicem, atunci
va ploua, ceea ce îi va accelera putrefacția ; ploaia aceasta va veni în ața fel dc
parcă ar continua războiul.
Mi se usucă saliva în gură, saliva mi se usucă al naibii. Unde-i acum Mirjana ?
La care teatru. Nu-i acolo, teatrele s-au închis. S-au terminat spectacolele. Nimeni
nu-i în stare să născocească plimbări și vizite atît de tîmpite ca Mirjana. Dc ce tace
„Elevul" ăsta ? Se teme că va muri. El nu știe că-i ghicesc gîndurile. Am pierdut,
oare, mult singe ? Cît de încet trece timpul. Noțiunea timpului ți-a pierdut pentru
mine sensul.
Mirjana vorbea despre o prietenă a ei și despre amantul acesteia. Ladjarski
stătea în fața ei ; îți scotocea buzunarele, de parcă, intr-adevăr ar putea găsi acolo
vreo țigaretă ; in realitate, ii era suficient să pară preocupat. Mirjana zicea: toți
participă Ia acest război și, în definitiv, de ce n-ai participa și tu. Fața ei vădea un
început de pllns.
Oare, nu-i mult prea plictisitor să duci un război atît de monoton, întocmai cum
sînt la liceu acele manuale de istorie ? Vezi, mă liceeanule, acum am revolver în
buzunar și lupt în război, Sînt ostaș. Iar peste un ceas, ori două, o să fiu mort. Nu,
nu, cu nu mă revolt de loc. Cind m-am despărțit de nevastă-mea. mă gîndeam că
întocmai așa o să sc înlîmplc. Cînd omul se desparte de femei are asemenea gînduri.
Femeile ți războaiele au ceva comun. Așa-i : au ceva comun. Trebuie să te gîndețti
la asta, știam c-o să se tntîmple treaba asta. Un singur lucru nu știam : c-o să se
întîmple chiar aici, lingă tutungeria asta puturoasă. Pereți umezi, apoi pisica aia e
încă aici; cu siguranță că are păr cenușia, mucegăit și putred- Oare putrefacția sc
produce repede? Ar fi trebuit să întreb unde-i sala de disecție... Ladjarski, zile
de-a rîndul ai alergat dimineața pe străzi, prin suburbii, prin port; ai fugit, ai luat-o
mereu numai înainte, pentru ca într-o bună zi să te oprești în camera unei femei cu
păr blond ți acum ți-e clar câ stai pe loc ca un ceas stricat ; fata din cameră arc alte
străzi, alte porturi; ba chiar rîdc de tine. Unde-i disecția, ce sens are oare cuvintul
cinism, zămislit dintr-o plictiseală totală, din tîmpenie .. -
Ladjarski simțea cum îl înfrînge oboseala. E posibil, oare, să-1 cuprindă som-
nul ? Și glonțul acela... nu-1 mai doare. Doar arsura e un indiciu că glonțul a
trecut prin piele. Sc uita la picioarele lungi ale „Elevului", care se legănau lingă
perete. ,Se legănau în gol.
Să umbli de iei-eolo, pînă la istovire, pe străzile care toate duc la rîu. ți chiar
dacă nu au ieșire acolo, acest rîu există în pereții umezi, ori se strecoară în pivnițe
și, încetul cu încetul, în oamenii care stau între pereții umezi ; sc strecoară și-n
așternuturi...
„Elevul" il ridică în picioare, pentru a avea probabil impresia că Ladjarski va
trăi mai mult, dacă va sta în picioare. Era o absurditate, dacă „Elevul" credea că
Ladjarski, slînd așa în picioare, va trăi mai mult. De ce să creadă așa ceva ? V-ați
inspăimînta dacă, stînd de-o parte, ați privi scena aceasta cum un tînăr îndreaptă
corpul unui om în vîrstă, rănit, rezemîndu-1 de perete, pentru ca să aparțină mai
mult vieții ; dar bătrînul se prăbușește din nou. Vă uitați acolo, dar sînteți in spa-
tele ferestrei, în timp ee afară se aud, împușcături și șuierături,..
Ladjarski era plasator la cinematograf. E o ocupație minunată. Dar s-a zis cu
slujba asta. Nu va mai putea să se înapoieze fn cinematograful lui plictisitor ți să
indice publicului locurile. Să indice locul unei dactilografe pe care, după ce începe
spectacolul, o ține de brațul tremurător ți o conduce pînă la scaunul ei. Dacă,
într-adevăr, ți-a dat silința în viață să se strecoare în cît mai multe așternuturi, cu
cît mai multe femei, atunci, acum cînd moare, probabil că-i momentul să-ți amin-
tească de toate acestea. Să fi plasator la cinematograf e, într-adevăr, o ocupație
minunată. în afară de faptul dacă omul nu începe într-o bună zi să tragă cu arma.
Războiul pocește lucrurile.
„Elevul" ăsta e interesant. Se teme că eu, un oarecare ladjarski, o să mor. Ce-i
pasă de Ladjarski! Poate că am urmat același liceu. Numai că eu l-am urmat cu mult
mai înainte, pe cînd el cra doar un mucos. Pantofii roșii ai „Elevului" (treaba asta-i
distractivă) sint cam seîlciați. Cumpărați de la magazinul „Bata". Sau cine știe de
54
unde. Am citit oare undeva ce fel de nărav au oamenii, care seîleesc pantofii în
timpul mersului ? Sint convins că cineva s-a ocupat si de acest lucru. Despre cite
lucruri nu s-au scris cărți ? Cîte ? Cite cărți ? Am citit, oare, tn lieeu despre oameni
care poartă pantofi scîlciați ? Atîția ani am urmat liceul acela plin de miros de
urină, pentru ca acum ăștia să-mi făurească pielea cu o simplă bucală de plumb.
I^a liceu îmi ziceau Sirkov, Vladimir Sirkov. Sirkov era numele unui pirat. în primul
an de ocupație, „Novo vreme" (sau un alt ziar) a publicat un foileton despre piratul
Sirkov. Porecla se potrivea eu visurile mele de liceean. Apoi am lucrat la cinemato-
graful ăla. Timpuriii ! Ce fel dc Sirkov ? Cînd am umblat eu la liceu ! Ce-i asta
cu mine ?
Alături dc el. stătea rezemat de perele tEnărul eu chipiul dc elev, cu cozoroc lung,
negru ți pleoștit.
— Acum chiar trebuie s-o luăm din loc. spuse „Elevul".
Sint complet vlăguit. Am pierdut mult singe. Pisica aia ,..
— Ascultă, zise eu glas tare Ladjarski, pisica aia... Stai, las-o. Știi... mie nu
mi-au plăcut niciodată pisicile, dar, auzi ttmpenie, cred că acuma le-aș îndrăgi.
în timp ce „Elevul" stătea în cumpănă, neștiind ce să zică, bătrinul dădea din
umeri ori arăta cu capul Spre un oarecare liceean, Ladjarski vorbi din nou :
— Totul ar fi mai ușor, dacă, in înghesuiala asta, am găsi un așternut dc pale.
„Elevul" 11 ridică pe umeri și-1 duse înspre rîu. Pantofii roșii ai „Elevului" tro-
păiau agale pe trotuar. O Luară pe o ulicioară. Nu exista lumină în oraș. Nici o
fereastră nu era luminată. Oraș mort,
„Elevul" trecu pe cealaltă parte a ulicioarei. Stîlpul de afișaj, o pasăre dc noapte,
un automobil dărăpănat. întuneric, Agenții încă nu plecaseră de lingă riu. Se auzea
cîte o împușcătură, în gol.
Cînd ajunseră lîngă riu, se desluși un susur molcom în deschizătura canalului
dc scurgere a apei.
— E în regulă, zise „Elevul", barca e aici.
Trase barca la mal șl-l așeză în ea pe Ladjarski, $e auzi din nou o împușcătură.
Ca și cind ai frînge o trestie. Departe.
— Trag în gol, mormăi „Elevul".
„Elevul" voia să înceapă o discuție, dar Ladjarski tăcea. „Elevul" se aștepta ca
Ladjarski să. înjure, ori să spună ceva asemănător cu o înjurătură. Omul care-i rănit
și moare în război are dreptul să facă așa ceva. Oamenii pregătesc la urmă cîte o
replică, cite un sfirșit. „Elevul" se așteptase la orice numai nu la ceea ce spuse
Ladjarski. Devenind dintr-odată concentrat, Ladjarski spuse :
— Du-te la Mirjăna și spune-i să mute fotografia mea pe alt perete. Fotografia
se află pe un perete greșit,
,.Elevul" vâslea- Malurile se legănau în stingă și-n dreapta, Se simțea mirosul
acela fin al apei, pe carc-1 cunosc toți cel care se ocupă cu pescuitul cu undița. VIslele
loveau cu o bătaie ușoară apa. Ladjarski nu Ie auzea. Era acel Ladjarski al cărui
tată murise in fața ușii unei actrițe maghiare sărace. Pe el îl putem acum uita.
Traducere de GEORGE BVUC
55
THOMAS MANN,
ROMANCIERUL
CONFRUNTĂRILOR
SPIRITUALE
Urmărind liniile principale ale chipului său spiritual reflectat în operă,, cxegCțiî
ultimelor două decenii au realizat o imagine în bună parte unitară ți definitivă a lui
Thomas Mann. S-au spus despre autorul romanului Doktor Faustus unele lucruri
mai presus de orice dubiu, eare conturează eu trăsături sigure profilul personalității
sale poetice. S-a subliniat, astfel, ironia ca fiind atitudinea lui fundamentală, s-a
insistat asupra propensiunii spre construcțiile epice ample, spre folosirea unor sim-
boluri cu caracter complex, asupra străduinței scriitorului de a elabora o „fenomeno-
logie" a spiritului secolului XX ți asupra perfecțiunii formale a edificiilor sale epice
plurietajate, dar șl asupra rezistenței pe care o Intimpină dc multe ori lectura în cazul
prozei manniene datorită frecvenței pasajelor teoretizările abstracte si a mai sus
amintitei tendințe spre transformarea realității în simbol.
Divergentele de părere au ieșit la iveală mai ales cind s-a încercat definirea
contribuției lui Thomas Mann la restructurarea compoziției romanești șl la stabili-
rea unor noi și insolite raporturi între autor și personaje, între realitate ți ficțiune.
Eforturile scriitorului german de a integra arta sa epică intr-o sinteză originală dintre
tradiție și modernitate, strădania sa de disimulare prin parodie, pînă la sarcasmul
adînc dar nu lipsit de o anumită bonomie au fost privite de unii exegețî drept „rafi-
namentul unui spirit afectat și nu lipsit de artificialitate" (E. Kahlcr}, creîndu-sc astfel
o Imagine trunchiată despre Thomns Mann care, mal mult poate ca oricare alt prozator
al epocii noastre, a știut în mod conștient să îmbine modernitatea ți tradiționalismul,
cu o inteligență artistică dezvoltată la maximum prin reflecție intensă asupra mijloa-
celor de exprimare.
Pătruns de ideea că „in domeniul romanului nu mai contează decît ceea ce
nu mai e roman", Thomas Mann a simțit că romanele moderne trebuie să fie în bună
parte „romane făcute să termine cu romanul". El renunță pentru acest motiv adesea
la povestirea propriu-zisă, abandonează structura clasică a romanului tradițional in
favoarea unor stiluri multiple, Uneori recurge la parodie ca mijloc de distanțare
epică (ca dc pildă, tn tetralogia losif ți frații săi sau, mai cu seamă în Conjesiundc
escrocului Felfx Kruil, scriere ce parodiază romanul evolutiv autobiografic) după
cum, alteori, autorul se situează el însuși fn centrul acțiunii, serutînd-o cu obiecti-
vitate, explirfnd și anallztnd, înlîmplările nemaifîind decit un simplu pretext al con-
fruntărilor spirituale. Muntele vnljft, spre exemplu, definit dc mulți exegeți drept
„cel mai mare roman de idei al timpurilor noastre" (Ziolkowski, Mayer, Hofmann
ț.a.) esle un roman simbolic par excellence, in eare principiul diriguitor al stilului
constă In metamorfozarea imaginii artistice in idee generală și a ideii generale din
nou în imagini cu semnificație simbolico-filozofIcă, precizîndu-se astfel atitudinea
lui Thomas Mann față de marile probleme ale epocii. Dezbaterea etico-filozoflcă
trece pe primul plan, „ideile" iau locul „faptelor*. Reflecțiile dezvoltate pe pagini
de analiză sclipitoare se revarsă peste malurile fluviului epic în așa fel înțît digre-
siunile devin de multe ori mai importante decît armătura ficțiunii, îar ideile diri-
guitoare sint atît de organic încorporate în narațiune ineît „devin invizibile ea schița
anatomică în pictura unui personaj îmbrăcat" (Ericti Hallerl, unind totuși fluviul
epic într-o construcție unitară în care autorul întruchipează într-o formă simbollc-
alegorică destinul Europei, așa cum se înfățișa acesta în preajma primului război
mondial. Romanul înregistrează surparea unor valori socotite, nu cu mult înainte, ca
absolute și, fără a se elibera total dc iluzii, sugerează cu o ironie îngăduitoare rit de
fragile sînt idealurile umanismului abstract. Nenumărate sînt punțile eare leagă păr-
țile constitutive ale romanului între ele. Nu există nici un paragraf care să fie do
prisos, mereu sînt înnodate fire între [ntlmplănle narate ți între diferitele personaje.
56
întregul roman se prezintă ea o fascinantă textură, profund gîndită ți țesuti cu mina
de maestru.
Sa analizăm din această perspectivă, intre nenumăratele exemple la fel de con-
cludente, uvertura cărții. Uvertura aceasta cuprinde primele nouă pagini și este o
expunere a temelor ce vor deveni esențiale in capitolele următoare. Cele dinții fraze
ne introduc în acțiune, prCzentîndu-ne eroul ți locul acțiunii : „Un tînăr modest
pleca în toiul verii de la Hamburg, orașul său natal, spre Davos-Platz, în munții
Grizoni. Se ducea în vizită, pentru trei săplimîni.1* Este intonată aici pc scurt tema,
care conform tradițiilor muzicii clasice, va fi rezolvată cu tratare, repetiții ți con-
cluzii (Hans Maycr, exeget mannian cunoscut, compară, de pildă, expunerea pre-
mergătoare, de două pagini, a romanului, eu preludiul cere precede în simfonia cla-
sică partea allefro).
în rezumat, o uvertură aparent lipsită de semnificație, învăluită însă Intr-o
atmosferă densă și tensionată.
Urmează o expunere a principalelor teme și motive ale cărții, reductibile in
ultima instanță la 0 temă fundamentală : evoluția omului în timp ți spațiu, călă-
toria și șederea lui Hans la Davos-PIatz Jucînd rolul călătoriei pedagogice din roma-
nul goethean.
„Spațiul — comentează autorul — care, rotindu-se ți gonind, se interpune între
cl și locul său dc baștină, desfășoară forțe pc caro, dc obicei, le credeam rezervate
duratei ; din oră în oră acesta determină prefaceri Interioare, foarte asemănătoare
celor provocate de durată, dar care, într-un anumit chip, le întrece. Tot așa. el zămis-
lește uitare, ca ți timpul ; dar o realizează desprinzînd făptura omenească din cercul
contingențelor ei, pentru a transpune într-o stare de libertate inițială ; astfel, cit
ai bato din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant și un burtă-verde, Sc spune
eă timpul este o Letheț însă aerul depărtărilor este ți el un fel de elixir, iar dacă
efectul său este mai puțin desăvîrșit. în schimb e eu atît mai rapid'
începînd eu pagina 35, earc deschide evocarea sosirii lui Hans la sanatoriul
Bcrghof ți a impresiilor culese dc erou acolo, primul capitol enunță mai toate temele
și motivele romanului. Un dialog scurt între Hans și vărul său, Joachim, din care
aflăm că pentru „ăștia de sus11 domină alte legi decît pentru „cei de la șes*. Răsună
apoi motivul tusei, simbol a! descompunerii fizice, care va reveni sub formă dc leît-
motiv pe parcursul întregii cărți : ..Era fără îndoială o tuse, — tușea unui om ; însă
o tuse care nu semăna cu nici o alta auzită de Hans Castorp vreodată, da, o tuse în
comparație cu care orice altă tuse auzită clndva fusese mărturia viguroasă a unei
minunate sănătăți, dc altfel o tuse ce nu sc manifestă prin zvîcnituri regulate, cl
suna asemenea unui clopot înfiorător de slab în terciul unei descompuneri organice',
Pe pagina 37. o primă meditație despre timp, definit de Joachim sub aspectul
relativității sale : „Nici nu-ți închipui cită libertate îți iau ăștia dc aici cu timpul
oamenilor. Pentru ei, trei sflpătmini sînt cît o zi. Dc altfel, o să vezi. O să mai afli
tu multe, continuă el ți adăugă ; Aiei Iți schimbi concepțiile.' în sfîrșit, aluzii la
întreagă scara de motive a cărții : dragoste ți moarte, boală și sănătate.
S-ar putea continua analiza, parcurgînd întreg romanul spre n urmări mai
departe cum cartea Iul Thomas Mann este stăpînită de ideea unor simetrii șî parale-
lisme savant dozate și magistral armonizate, astfel Incit sc ajunge la o sinteză între
evenimente și caractere, chozățuind in mod creator unitatea organică a operei, fn
pofida deselor întreruperi — s-a obiectat uneori că autorul îți „încarcă' prea mult
scrierile prin aglomerări succesive dc tot felul — narațiunea își păstrează deci unita-
tea interioară, teoretizarea faptelor sau a comportării personajelor reprezcntînd un
tot sudat organic cu ideea artistică.
Reflectînd asupra problemelor genului, Thomas Mann a considerat dc In primul
său roman. Casa Btiddenbroolc, amploarea drept o calitate constitutivă a romanului,
părerea sa fiind că doar pirn relatarea circumstanțială se poate crea iluzia veracității.
Caracterizată prin „incapacitatea de a se restrfage", arta epică a lui Thomas
Mann se bazează, în bună parte, pe acumularea de detalii, alese de așa manieră îneît
conferă celor narate sensuri multiple. Semnificativ este. între altele, modul în care
Thomas Mann transformă adesea timpul în participant direct al acțiunii. Muntele
vrăjit e definit, chiar de autor (menționăm că timpul Joacă un rol important și în
alte scrieri manniene ca loslf ți frații săi. Lotte Ia Weimar și mai ales în Doctor
Puustus) ca un „roman al timpului în dublu sens; o dată în sens istoric, deoarece
încearcă să schițeze imaginea interioară a unei epoci, a perioadei antebelice euro-
pene, apoi și pentru că obiectul său c timpul ea atare, pe care-1 tratează nu numai
ca experiență a eroului său ci și în sine și pentru sine însuți. Amănuntele descriptive
57
prin cere autorul obține bogăția ți densitatea „strofei" epice ți scoate fn relief ideile
incorporate în fabulație, între care și cea a relativității timpului, sînt multiple și
variate. Magistral e schițată cu ajutorul detaliilor dispariția treptată a noțiunii timpu-
lui la Hans Castorp, eroul principal al cărții, care va învinge magia muntelui vrăjit
abia după ce scapă de atracția morbidității și se aruncă în viață. La început timpul
este precizat prin amănunte, cu mare precizie : se indică exact etapele călătoriei lui
Hans de la Hamburg Ja Davos, unde se află internat într-un sanatoriu vărul său
bolnav de tuberculoză; aflăm la ce oră sosește trenul, se indică zilele cînd eroul
face plata săptămînală pentru șederea Să la sanatoriu, cind o vede pentru prima
oară pe frumoasa „răsăriteană" Clavdia Chauchat, întruchipare a „misterului femi-
nin". Cu trecerea vremii, și, paralel, cu pierderea de către erou a noțiunii timpului,
totul sc estompează, devine șters și curgător, djșpărînd totodată și detaliile care
precizau timpul real de desfășurare. Puțin după sosirea sa la Davos-Platz pentru
Hans zilele încep să treacă în zbor : „In sufletul lui Hans Castorp, reîmprospătarea
inițială a ideii de timp trecuse de mult; de pe acum zilele începuseră să zboare în
liniște șl cu discreție, deși fiecare dintre ele se desfășura într-o așteptare mereu
reînnoită și se umplea cu noi trăiri-..!" în monotonia sa, timpul începe să avanseze
pentru Hans tot mai rapid, ceea ce este sugerat și prin structura romanului. Așa de
pildă, după cum arată cercetătorul german Wilhelm Duwc, capitolul intîi înfățișează
pe 16 pagini sosirea și prima seară la sanatoriu, capitolul al doilea evocă pe 14 pagini
datele anterioare ale povestirii, capitolul al treilea descrie pe 55 de pagini ziua urmă-
toare la Bcrghof, al patrulea înfățișează pe Oo de pagini următoarele 17 zile, capi-
tolul al cincilea descrie pe 167 pagini mai mult de șase luni, capitolul al șaselea
zugrăvește pe 1B6 pagini aproape doi ani, capitolul al șaptelea pe 215 pagini ultimii
cinci ani ai șederii lui Hans la Davos (după W, Duwe ; Aușdrucksforrncn deutscher
Dichttmg pp, 67—68). Thomas Mann procedează — după cum vedem — în Muntele
vrăjit invers față de unetc romane ale fluxuli conștiinței, unde o perioadă foarte
lungă de timp a evenimentelor narate e evocată într-un interval real Scurt, ca în
Mrt, Dalloway de Virginia Woolf sau in Moartea lui Virgiliu de H. Broch, primul
roman avînd un timp real de desfășurare de 12 ore iar al doilea evocînd viața auto-
rului Eneidci în cele cîteva ore de la apusul soarelui pînă la celălalt apus de soare.
Amănuntele au apoi, nu rareori, in romanele manniene o semnificație simbo-
lică, Să prezentăm din această perspectivă, între nenumăratele exemple la fel de
concludente, rolul jucat în Muntele vrăjit de cifra șapte și multiplii el: Hans Castorp
vine la sanatoriu cu intenția de a sta trei săptămîni, deci 21 dc zile și rămine șapte
ani ; de patru ori pe zi îți ia timp de șapte minute temperatura ; eroul ocupă camera
cu numărul 34 (trei plus patru) și în decursul șederii sale la Davos va sta pe rînd
la cele șapte mese ale sălii de mese a sanatoriului „Berghof", întregul roman se îm-
parte în șapte capitole ți prima parte a cărții (cap. 1—5) acoperă o perioadă de
exact șapte luni. Vărul lui Hans, Joachim, moare în a douăzeci ți cpta lună a șederii
eroului la Davos; legătura între prezent și trecut, între Pribislav Hippc, colegul de
școală adorat pe ascuns în copilărie șl doamna Chauchat, pentru care-1 va tine șapte
ani în „muntele vrăjit", se stabilește în ziua a șaptea a șederii sale la Davos. La
sfîrșitul primelor trei săptămîni (3x7), Hans Castorp descoperă că are febră și se
lasă convins să stea încă trei săptămîni la pat pentru a î se stabili diagnosticul ;
de altfel exemple de folosire a cifrei șapte pentru marcarea ritmului simbolic al
romanului mai sînt numeroase. O importanță asemănătoare revine și cuvîntului
aparent neînsemnat „neu]ich" = nu tfe mult, cu care autorul face o întreagă echili-
bristică pentru a sublinia estomparea crescîndă a noțiunii timpului ; la început cu-
vîntul c folosit de Hans cu sens precis, apoi pentru a desemna evenimentele întîm-
plate cu săptămîni și luni în urmă, în ultima parte a cărții e utilizat de erou și cu
privire la epoca ealdeană.
Tn mod deliberat autorul utilizează, de asemenea, detalii încărcate de semnificații
și sub forma leitmotivului. Poate fi citată în romanul Doktor Faustus apariția moti-
vului micii sirene, împrumutat din basmul lui Andersen, motiv care intervine atunci
cînd autorul vrea să sublinieze dorința dureroasă de căldură și omenie a lui Adrian
Leverkilhn, Faușt al epocii noastre ; apoi personajul ciudat din nuvela Moartea ta
Veneția pe care scriitorul Gustav von Aschenbach îl întîlnește în cimitir și pe urmă
In alte ipostaze, pe vapor și la Veneția, semnificînd dezlănțuiirea vieții pasiunilor
ți tîrîrea în vîrtejul liaosului ți al morții a eroului care multă vreme cusese un
trai disciplinat, întemeiat pe respectarea ținutei. Nu mai puțin ilustrativ este rîsul
sardonic al lui Adrian Leverkiihn, menit a sublinia carența de simetrie a eroului
sau repetarea aluziei la efectele binefăcătoare ale mierii dc albine destiuatâ să relie-
58
feze robustețea sufletească a Tonici Buddenbrook, la fel folosirea antitetica a moti-
vului mucegaiului, motivul nudității ți cel al dezagregării In Kruli sau maniera In
care tehnica ieitmotivului e folosită pentru a zugrăvi progresele pasiunii lui Hans
Castorp pentru Clavdîa : in prima zi a șederii sale la sanatoriu, eroul e șocat de
zgomotul enervant al unei uși închise la repezeală, zgomot de care tînărul erou avea
oroare, „Se prea poate că aversiunea asta se datora educației, poate că cra o idio-
sincrasizio congentală, în orice caz detestează zgomotul uților trîntite ți ar fi fost în
stare să pălmuiască pe oricine își îngăduia să izbească o ușă în prezența lui“. Zgo-
motul se repetă și a doua zi, dar abia în ziua a treia Hans zărește pe vinovată.
Intervine apoi un alt leitmotiv : motivul creionului, care joacă un rol de seamă în
înnodarea firelor ce leagă prezentul de trecut; acest creion, Împrumutat odinioară
de la un coleg de școală iubit în tăcere, revine și în timpul unui vis, prefigurînd
dislnigătoarea pasiune a iui Hans. Motivul acesta va interveni și cu prilejul Carna-
valului. cind Hans îi cere Clavdiei împrumut un creion, ca altădată lui Hippe, pre-
text de apropiere între ei. Aplicată și în Cosa Buddenbrook, unde servește în esență
pentru caracterizarea persoanelor ți întîmplărilor, tehnica letmotivului apare în ope-
rele de mai tîrziu mult îmbogățită față de primul roman ; principiile de creație
muzicală (se știe că leitmotivul ca și contrapunctul sînt folosite de Th. Mann sub
influența muzicii wagneriene), prcluînd deseori funcțiuni tectonice. De factură muzi-
cală e ți varațiunea pe aceeași temă întîlnită în întreaga creație manniană : „seri-
oasei” nuvele Tonio Kroger îi este opusă nuvela comică Trista», tragica Moarte la
Veneția urma să fie parodiată — după propria mărturisire a autorul! — prin Muntele
vrăjit. fn Muntele vrăjit sosirea unchiului lui Hans, James Tienappel, de pildă, venit
să-și ducă acasă nepotul, repetă cu alt final, trăirile acestuia. Era cît pe-aci ca un-
chiul să fie -și el prins în capcana „muntelui vrăjit”, reușește însă să scape cu fuga.
Mai există ți numeroase alte procedee prin care Thomas Mann a spart tiparele
estetice tradiționale ca, de pildă, modul In care folosește adesea eitatul și aulocitatul
pentru a da un alt sens celor narate. Să pomenim doar de citatele din Nietzschc sau
Dostoievskl din Doktor Faustus sau de pasajele din nuvela manniană Tonio KrSger,
pe eare le întîlnim apoi și în Mantele vrăjit. E vorba dc multe ori de plagiate inten-
ționate, pornite din dorința autorului de a dovedi pentru secolul XX necesitatea
artei parodistice căreia Thomas Mann ii atribuie o funcție dintre cele mai importante
in reînnoirea romanului tradițional.
O alură modernă conferă nu mai puțin prozei iui Thomas Mann faptul că,
atribuind mitului o valoare autonomă, încărcată cu semnificații definitive, autorul
urcă adesea la arhetipuri, la forma genetică a unor motive șt a unor eroi. Preocupat
do idee» demonstrării continuității miturilor (după cum atcțtă ți corespondența pur-
tată cu un specialist în materie, asemenea lui Karl Kertnyi), Thomas Mann a reluat
în cursul unei lungi și bogate cariere scriitoricești și cîteva mituri, dispunlnd însă
eu libertate de acestea și tmbogățindu-lc cu noi semnificații. Lăsînd frîu liber jocului
fanteziei, autorul îmbină elemente mitice cu altele imaginare precum ți cu date real-is-
torice, de pildă în cazul lui Mynhcer Pceperkorn din Muntele vrăjit, reincarnare
a zeului Pan, simbol al „marelui toi aniversar, ți mai ales în cazul lui Felix Kruli,
reîncarnare a zeului hoților Hermes, mitul lui Hermes devenind în Kruli parte inte-
grantă ei țesăturii romanești, un soi dc sitnbol-cheic al întregului roman. La izvoare
mitice se întoarce apoi Thomas Mann ți în cazul figurilor simbolice din Moartea
Ia Venera, întruchipări ale morții sau al secularizării diavolului din Doktor Faustus,
sau în cel at doamnei Potiphar din tetralogia sa biblică, încercare a scriitorului
german de a valorifica mitul in sens umanist
Renunțind la multe formule estetice consacrate, Thomas Mann a păstrat, totuși,
nu puține din conceptele esențiale ale romanului tradițional, de pildă conceptul
clasic de caracter ți personaj, ți e ușor dc recunoscut filiația manniană din maeștrii
realismului francez șl rus ca și din Dickens. Scriitorul german construiește cu un
spirit de consecvență care aparține realismului secolului trecut. Eroii săi au contu-
ruri precise și o evoluție clară.
Prin noile modalități de exprimare găsite, experiența de creație a lui Thomas
Mann, fără a fi un model general obligatoriu, constituie o parte integrantă a cul-
turii artistice a contemporaneității, autorul făcînd cu certitudine parte dintre scrii-
torii care au dat un impuls hotărîtor procesului de transformare a romanului con-
temporan.
HERTHA PEREZ
59
Anghel Dumbrăveanu:
cronica
literara
*
„FATA
STRĂINA
A NOPȚII"*)
Poezie de substanță emotivă, cultivînd un cult al valorilor de expresie
simbolică, poezia lui Anghel Dumbrăveanu, în evoluția ei firească, a adîncit
vibrația mai profundă a conținutului meditativ și reflectă tot mai mult
corespondența tulburătoare și muzicală a trăirilor intime. Volumul Fața
străină a nopții, al cărui titlu își păstrează sensul metaforic atribuit unei
poeme, este Un fel de „cintare a cintărilor" întristată de gustul amar al
deziluziilor încercate de experiența virstei. Poetul, înspăimintat de o stare
sufletească neprietenoasă ți străină, refuză adaptarea afectivă a înțelep-
ciunii sterile ți paleativul rememorărilor romanțioase, pentru a descoperi
dimensiunea tragică și nebănuită a caducității erotice. Euforia visului din
amintire a dispărut neînțeles și straniu, iar el, dezorientat și totuși lucid,
se întreabă in singurătatea unei dureri mereu resimțite :
„Ce dragoste de toamnă încerci să mai descui ?
Cadranele arată că nu mai ești ce pari.
Sîntem ai amintirii ? Sîntem ai nimănui ?
Bate un vint prin toate și prietenii-s mai rari".
fCaciran de toamnă)
Poet erotic și confesiv, Anghel Dumbrăveanu iși evocă momentele cele
mai încărcate de semnificația unui miracol pierdut, nu pentru a se lamenta
de absența iubirii, răscolitorul fior al senzației obsedante din „ceasul de
mingifere și teamă", ci pentru faptul înspăîmîntător că :
„.., numai vîntul umblă pe drumuri aiurind
Și riul se lovește de malul frunții mele
Cu prevestiri de ceață. Sînt departe
De-un adevăr pe care nu-1 ating, și singur,
Iar drumul pîn-la tine ce lung și ce pustiu
în ziua care scade șl noapte ce-aproape...
(In liniștea de mit)
Căutarea deznădăjduită nu e căutarea iubitei — mereu prezentă in
inima sa, — ci e aceea a unui spațiu oniric transfigurat de vraja sentimen-
telor de altădată Ji cristalizat parcă într-o mitologie intimă a trecutului
ireversibil. De aceea adevărul pentru poet are un sens quasl-mistlc de
*) Ed. Ori™ RmnânenșeS. Bun 1971, gn p#
60
descoperire a vieții, a eternității, iar vin tul e metafora neliniștii, a trecerii,
a acțiunii timpului. Simțul tragic al nostalgiei e cu atît mai accentuat, cu
cit iubirea nu e un sentiment suficient fără aura de vis a tinereții. Uluit
de tăcerea ce ,.dilată formele1' — ca un Orpheu ce rămine neconsolat, poe-
tul adulmecă un alt miracol decît al întoarcerii iubitei din neantul evo-
cării :
„Cînd aerul miroase a mersul tău, împovărat
De o lumină-amară de fruct dedat tirziu
Cu mîngiierea mea ți cu sărutul,
$î cînd se surpă timpul în mine ca un mal
Șl țipete de păsări imi sfîșie auzul,
E nc-nțeles cum te întorci venind pc apt?
Ca o izbîndă — a semnelor dinții.
(Cum te întorci)
Iubita unică șî mereu invocată „cu privirile-verzi" fi cu „surîsul ciudat
de tătară subțire**, în ciuda personificării ei senzuale — in special prin
expresia metaforică dată frumuseții fizice a femeii fi atribuită sensibilității
genunchilor — cîă structură internă volumului fi în acelafi timp umani-
zează atitudinea meditativă a lui Anghel Dumbrăveanu în fața unor pro-
bleme existențiale, adincite pină „la marginea de nord a îndoielii" —- cum
afirmă, oarecum retoric și abstract, poetul, — fiindcă individualizează
drama îmbătrinirii fi descredtteazâ angoasa singurătății omului, iubirea
devine o stare de grație senzuală fi proiecție a unei visări retrospective, fn
absența evocării persoanei iubite, sentimentul tragic ar fi mimat prin dex-
personalizarea naturii, tentație care uneori il mai încearcă pe Anghel
Dumbrăveanu, ca și un anumit fel de prețiozitate în expresie, ca de exem-
plu : „cade în tirziu", „țipă în pustiu1’, sau unele denumiri simbolice, de
ordinul experiențelor strict personale: „amurg de Transilvania*1 sau „dc
Oltenia'*, „lună răsăriteană", „vîntul de Mediterana'4, ori pur și simplu
calofilie de felul „boală dc adevăr negrăit1*, „strigăte albe", „ninge cu de-
părtare'*, „priveliști de turnesol", „plînsul palmelor mele", etc.
Atmosfera lirică a sentimentelor grave exprimate de Anghel Dumbră-
veanu în acest volum este realizată nu odată eu multă putere de pătrun-
dere tn virtualitatea expresivă a potrivirii cuvintelor, într-o modalitate fi
cu un timbru personal cert. In afară de poemele Cum te întorci, Saros, în li-
niștea dc mit, în atitea locuri. Septembrie, Căderile de soare, pc care le con-
sider deosebit de realizate, deși au prozodie clasică, mai citez citeva versuri
extrem dc sugestive din acest punct de vedere, cum ar fi: „Se face tirziu
in iluzii, vîntul de toamnăZLovește cuamintiri uscate in geamuri" (Baladă) ;
„Dc-acum voi merge singur să beauZLacrima nopții. Șî umbra va crește
mereu./Ștergîndu-mi urma cu limbi de cenușă" (După cîntecul mierlei);
„trupul tău curat ca o gutuie somnoroasă" (Cîntec de ziuă) ; „întunericul
se luminează dc miezul amar/Al unui sărut cu nemoarte și ccață/Și cresc
luceferi noi în apele mari ale lumii" ; „Vin reci curcnți de toamnă prin
zilele dc ieri/Pe drumul lung nu-i nimeni, balanțele se-ndină/De ani in
care timpul a coborît tăceri" (Mediu cu visle) ; „Din anii-nchiși în Sînge
vin fete dc lumină/în zborul lor dc pradă curat de altădată" (Motiv de
baladă); , .. „cu buzele crăpate de iama așteptării" ; „Cum se cerni văz-
61
duhul in care-ai rîs cu soare/Și iarba ce-ți furase mirosul cum se stine“
(Ținutul nopții); „Ești încă-n iarba serii care arde-n mine“ (întrebind o
pasere), etc.
Ca experiență lirică, hotăritoare pentru primenirea motivelor de
inspirație și a posibilităților creatoare ale lui Anghel Dumbrăveanu, volu-
mul Fața străină a nopții poate fi considerat o etapă importantă, un mo-
ment de răscruce, intrucit dă un sens nou, mai adine, trăirilor sale erotice,
deși le plasează de acum pe al doilea plan al valorilor. Lipsit de astădată
de euforia vitală și de orgoliul de a fi tinăr, el nu se mai simte oglindit în
universul însuflețit în care se regăsea cu atîta satisfacție altădată. Poetul
nu renunț# la extazul retrospectiv al pasiunii de altădată, dar îl proiectează
într-un spațiu ideal menit să-i însenineze Intr-un fel oarecare spaima de
necunoscut, de noapte, de amurg fără speranțe, de umbră (ca de un alt
corb funest și implacabil al lui E.A. Poe). în acest „somn cu vorbe halu-
cinanteu străbătut dureros de stihiile pustietății, vibrațiile de spaimă și re-
gret au un ton răscolitor de orgă sub arcada unui burg adormit. Nu sin-
ceritatea sentimentului de singurătate presimțită e aceea care impresio-
nează în ipostazele lirice ale meditației lui Anghel Dumbrăveanu, ci
obstinația de a salva puritatea eterată a imaginii de frumusețe care a rodit
fn extazul pierdut ăl tinereții:
„O Voce slabă cheamă din spații fără unde
Și nu știi dacă-s anii tăi rătăciți sau nu.
Trec zburătoare negre prin nopțile afunde
Și-n nemișcarea goală te pierzi încet și tu.
(Motiv de baladă)
Caracterul erotic al poeziei lui Anghel Dumbrăveanu se subtilizează,
iar experiența lui a ajuns astfel într-o fază nouă, meditativă, cutremurată
de fiorul tragic al ireversibilității psihologice, dar poetul se redescoperă
pe sine în expresii și ipostaze lirice neprevăzute.
NICOLAE ȚIRIOI
Alexandru Deal: „LAȘII"
Alexandru Deal, este, mai mult decît alți prozatori impuși în ultimii
ani (scriitori tineri ce, fără zgomote și fără sufragii critice prea numeroase
au un loc aparte în literatura actuală) prozator al unei generații. El apar-
ține familiei celor care au intrat în literatură atunci cînd cărțile lui Bre-
ban, Ivasiuc, D. R. Popescu, Sorin Titel, au început să culeagă lauri,
aprecieri, aplauze și stimă publică. Această generație a ieșit în arenă în
fericitul moment al posibilității existenței literare sub egida unui stil pro-
priu ; prestigiul generației precedente (e un fel de a o numi) însemna un
62
nou fel dc abordare a personajului, a conflictului, a arhitecturii romanești :
ea oferea citeva teme și cîtcva posibilități dc meditație, citeva leit-motive
și o sumă de „drumuri deschise44 unor noi forme de manifestare ale crea-
ției epice.
Proza își ciștiga, cu generația precedentă, șansa ci dc a cuprinde, mai
mult, mai în adincime, teritoriile realului. Noua generație, căreia ii apar-
ține și Alexandru Deal, preciza o seamă dintre aceste cuceriri, le duc mai
departe, le pastișează sau abuzează în chip nefericit de ele. E șansa și
neșansa dc a avea predecesori mari, de a avea o generație autentică de pro-
zatori înainte. Trebuie să mai observăm, înainte dc a trece la analiza
directă a cărții, osmoza de teme, dc motive, de idei, ca și ideea dc conti-
nuitate marcată de aceste cărți. Am spune ca nici unul dintre prozatorii
remarcabili de azi nu creează în gol: cărțile se întîlnesc mereu între ele,
consfințind forța unui moment literar, puterea lui de a cuceri o tradiție.
O analiză sociologică ar evidenția mai bine aceste însemnări, Vom recu-
noaște, mai mult sau mai puțin, în Lașii, prozatori ca N. Breban, Țiței,
Ivasiuc ; îi vom recunoaște nu ca semn epigonic, ci mat mult ca o forță
do fertilizare a prozei de azi.
Un articol despre Lașii lui Alexandru Deal trebuie, așadar, început de
la cele citeva teme cărora generația amintită le-a dat prestigiu. Vom recu-
noaște temele lui Breban în investigarea de către prozator, a universului
familial; itinerarii (mai puțin clare) ale prozei lui Ivasiuc — dar aceasta
s-ar putea să fie simplă presupunere •— a febrei anilor '50, dar mai ales
stilul lui Sorin Titel (prima parte din „Dejunul pe iarbă11), in evocarea
uneî familii din Banat pe parcursul a cîtorva generații. între aceste „pre-
siuni ale modelelor11 rămîne destul loc și pentru originalitate.
Lașii este un roman despre adolescență : cimpoi înconjurător de inves-
tigație ar fi relațiile familiale, întimplările „școlare11 cele dc grup de ado-
lescenți, însoțite de toate relațiile cc le caracterizează. Mai intîi să obser-
văm o „demistificare41 a imaginii idilice a copilăriei ; copilăria și adoles-
cența înfățișată de Al. Deal în culori destul de sumbre. Tatăl e, Golm Aju-
tătorul, care il vizitează din cînd în cînd pe erou ; e bolnav sau nebun, în
orice caz ciudat, ființă care interzice realizarea unei relații afective : ceea
ce îl leagă pc erou dc Golm Ajutătorul (sugestiv nume) e mai cu seamă
descoperirea legăturii biologice, de mare concretețe : „Plfnsul meu era
întotdeauna plinsul lui. La cincizeci de ani știa să plingă, nemișcat, ca un
sfinx uriaș, eram singurul capabil să pricep că el, nu gîndețte, ci plinge
— eroare plină de comoditate in care se închideau ceilalți, lașitatea lor
era evidentă și md îngrozea". , Golm e o prelungire vitală, o infirmitate
necesară existenței lui, un fel de plîns al ființei, Golm nu gindește, Golm
plînge, sună o definiție a tatălui neiubit : „Golm era cel mai neînsemnat
obiect de pe suprafața pămtntului și eu nu-i doream bunăvoința pentru
că era prea slab11. Relațiile familiale exclud orice participare sensibilă,
înregistrările adolescentului fiind necruțătoare, cam în maniera lui Herve
Bazin, dar fără pitoresc și floricele : „Totuși era Un nume (Golm n.n.) in
spatele căruia se ascundea soția lui, mama mea“ Dezumanizarea aceasta
e aproape completă, Golm, devine (ca la Urmuz), un soi de obiect (în
cadrul unei literaturi 100% realiste : „Golm era ceva curat și bine între-
ținut, aproape estetic, el era bărbatul casei noastre11. Nici mama eroului,
Octav, nu e scutită de aspre considerații, investigarea mediului mic bur-
63
ghez fiind necruțătoare : „Nu md iubea (mama, n.n.) pentru ed eram cel
mai nedorit lucru din viața eif...) eram cel mai nereușit lucru pe care-l
făcuse chiar și împotriva voinței sale." Mama își detestă fiul („prea urît“)
tatăl e prea slab pentru a-1 iubi și adolescentul, lipsit de familie, bate mai-
danele, trăiește (ori realizează) sentimentul de spaimă, de frică, de ură
Singura legătură afectivă, plutind în apele tulburi ale adolescenței, este
aceea cu Sonia, sora sa (între cei doi are loc un foarte interesant schimb
epistolar : într-una din scrisori Sonia încheie cu „Peste citeva zile împli-
nesc 13 ani. Dar nu simt nimic deosebit (...) La noi în clasă toți băieții
sînt niște cretini. Să-i vezi cînd transpiră, nici nu poți să stai, lingă ei").
Fină e aci intuiția vîrstei, candoarea ei.
în aceste împrejurări, evoluția adolescentului e sinuoasă, chinuită de
tentația de a-și depăși lașitatea sa, măsură a lașității celor din jur. Primele
experiențe și le face asupra sa „torturindu-sc“, mușeîndu-și umerii etc.
Psihologia, spuneam e, în general tulbure, prozatorul urmărind reflexele
înstrăinării in viața interioară a eroului. Un disc Linda a folosit spre a
prăji o cîrtiță care îi iscă furia și ura. Totul se electrizează, din aceste
două sentimente : ură, furie la întîmplare, mai ales împotriva lașității, dar
unde se ascunde lașitatea ? Ca în literatura anilor '35, adolescentul medi-
tează teribilist, se gîndește la moarte, vrea să fie învingător, vrea să fie
puternic. După revelația trupului, urmează deci revelația puterii, a forței
brutale. O fată simpatizează individul, conversează cu el, acesta are un
moment de slăbiciune, după care urmează : „Atunci am dorit să fiu crud.
Crud sau învingător. îmi produceau repulsie ochelarii ei pielea prea albă,
părul cirlionțat care cădea in șuvoaie metalice peste umerii subțiri,
impungînd în lături.,
Din această revelație a forței (ori a fricii de slăbiciuni) se nasc gestu-
rile ulterioare ale eroului. Octav-adolescentul devine un agresor perma-
nent, intră mereu în conflict cu ceilalți, cu școala, cu profesorii. O vizită
la unul dintre ei o provocare, o invitație ia luptă. Setea aceasta de viață
e nelalocul ei, pentru acest adolescent ieșit in viață prea devreme ; toate
se integrează „luptei pentru viață” in ochii tînărului privat de afectivitate.
„Toate filmele mă făceau rău pentru eă-mi arătau cu claritate pătratul
uscat și tern pe care mă mișcăm ; cind se aprindeau luminile fierbeam de
furie. Toți cei din film au învins sau au murit, iar eu eram împins de la
spate do oamenii care-și luau fularele și paltoanele" ... Corpul profeso-
ral c inchizitorial, copiii fiind pentru un domn Salamandre, dascăl „teri-
bil dc blegi" căci dacă n-ar fi așa, „ne-ar incendia casele, ne-ar tortura
ne-ar face sclavii cruzimii"... Dascălul, pci’sonaj minuscul în roman, vor-
bește fără responsabilitate doar pentru a justifica răutățile tinerilor con-
stituiți în „găști", în turme adică, precum ni sc sugerează într-un motto.
Un „micul Vladimir" (foarte sugestive sînt epitetele lui Al. Deal pentru
fiecare din personajele sale) se constituie în victimă, sigură, permanentă,
pentru ceilalți dublînd ipostaza agresivă a lui Octav. Vladimir e un Octav
de altă vîrstă, și el pierdut de familia sa, prea hăituită de istorie. Grupul
de băieți (gașca : Octav, Cruss, Simacu, Duma, Pavel) îl supune „încercării"
pe noul venit, care rezistă „fiind supus puterii", bucuros de a sc ști prote-
jat de clan. Deal intuiește foarte exact mecanismele apariției lașității, a
perpetuării, a victoriei ei, a motivelor ei în vîrstele fragile. Familia lui
Octav se pierde, un Karel, rătăcitor, profit ori nebun, e ucis în împrejurări
64
dubioase, Sonia dispare și ea, Octav maturizîn.du-se într-un sat bănățean,
excepțional intuit în mișcarea sa lentă, unde cunoaște o „iepoancă a satu-
lui" ce îi spune „povăstuirea vieții sale singurtice".
Frumoase sînt titlurile părților (Noaptea pentru cei răi, Greșiții noștri
sub soarele înghețat, Exodul arlechinului), frumos e tot ceremonialul epis-
tolar dintre Octav și Sonia ; romanul are o seamă de calități, așadar, care
vorbesc de o maturizare a prozei lui AL Deal, față de romanul de debut,
Nisip; și cum cariera aceasta literară e însoțită din parte-ne de deosebite
speranțe, trebuie să amintim aci că „Lașii" e un roman cam prea frag-
mentat, compus din prea multe biografii adiacente ideii centrale ; medita-
țiile propriu-zise ale eroului, ori pasajele meditative, nu sînt de cea mai
bună calitate. Clișeele lingvistice arată o neglijență stlistică, puțin lăuda-
bilă nemaipomenit, groază, groaznic, îngrozitor sînt epitetele preferate,
prea insistent, de Al. Deal). Ca să nu mai vorbim de redactorul cărții,
spre a nu-i mai tulbura sommil : cristalidă pentru crisalidă, expresie de
desuetudine (pentru mansuetudine) în priviri, ca și altele, era terenul pe
care acesta își putea aduce glorioasa și înălțătoarea d-sale contribuție.
Damian Ureche: „PRINȚUL MARELUI PUȚIN'
Subintitulată roman, cartea lui Damian Ureche este mai degrabă un
poem amplu, o evocare lirică a unei iubiri proiectate pe ecranul amintiri-
Icr. Nu ne aflăm în fața unui prozator care își construiește cu rigoare,
ansamblul epic, ci în fața unui poet care sc confesează, descrie, relatează,
pledează, sc indignează, în pagini dc proză de admirabilă fluență : „In
luna aceasta eu am venit pe lume, zodie a neliniștii, brazii freamătă și noi
împachetăm unelte și bagaje, coborîm apoi spre sat, cu hainele mirosind
a rășină și înălțimi, cu acești tăietori de păduri, de trei ori cît vîrsta mea,
și parc ă seamăn într-un fel cu ci... „Frazele sînt imense, făcute prin jux-
tapuneri de numeroase propoziții, spuse repezit, dintr-o suflare. Monolo-
gul rostit astfel devine, încă din primele pagini, patetic; eroul suferă
pentru amintirile sale, pentru poeziile sale, pentru creație, pentru dra-
goste, suferă în sferele ideale și suferă în cele pămintești (are ulcer), cei
mari, ni se spune (prin intermediul unei ghicitoare) nu-1 iubesc, confrații
il sabotează.
Vom recunoaște în biografia eroului lui Damian Ureche temele biogra-
fici poetice, în general, după cum și cele ale poeziei lui Damian Ureche.
Ni se povestesc întîmplări formidabile din tinerețea eroului (o catastrofă
minieră, el salvat ca prin minune) ani petrecuți la țară, în munte. Damian
Ureche știe „să zugrăvească" sufletele simple. Toate paginile care au ca croi
oameni ai muntelui, ori minieri, ori țărani respiră o mare puritate, o
atmosferă dc baladă : viața trăiește aci, totul c plin dc viață, de vitalitate,
de setea de a trăi. Oamenii aceștia simpli respiră o robustețe interioară și
i — Orizont

un optimism adine, oamenii aceștia trăiesc frumos chiar dacă istoriile lor
sint triste ; interferențe acestor istorii este povestea de dragoste. Femeia
nu realizează absolutul, nu-1 cuprinde, nu-1 înțelege. Generic vorbind, ca
o repetă pe Cătălina, incapabilă de a percepe mesajul luceafărului. în alți
termeni, cartea lui Damian Ureche reia o dezbatere mai veche despre dez-
rădăcinare, muțind centrul dc gravitație asupra eroticii. „Prințul marelui }
puțin1', eroul, cavaler etern al neînțelegerii, pierde mereu în dragoste, e
Înșelat de o fostă soție, orice aventură anterioară acestei mari iubiri fiind
îngrozitoare prin banalitate, redusă silnic la acuplare.
Deci prototipiile romanului se regăsesc in romantism ; Prințul marelui '
pufin este un roman de teme romantice, capabil de a fi ilustrat mereu cu
versuri, să zicem din „Luceafărul1'. Iată scrisoarea finală a eroinei, subli-
niere poematică a „eternului feminin" condamnat la temporalitate, la efe- ■
mer : „Micul meu prinț, îmi serial, nu te mai omorî atîta, nu-ți inventa '
chinuri, știi bine că cu nu mă pot schimba, mi-e imposibil să fiu altfel și
nici nu încerc s-a fac, sînt o femeie ca toate celelalte, n-are rost să pre-
lungești o agonie în care sînt implicată, finite comedia (sic !) știi bine că
mi-a fost uneori drag să mă aflu lîngă tine...) ce vină port dacă nu mai
cred în ceea ce voi numiți dragoste mare, unică sau veșnică.. .)
Romanul se sprijină deci pe aceste două personaje, poetul, inge-
nuu, sincer, patetic și femeia matură, retractilă, „modernă", capabilă
de a trăi o aventură dar incapabilă de a realiza o dragoste. Primul, trecut
prin întimplări excepționale (le aminteam) suferă de o oarecare doză de
mizantropie : un fel de zbatere în gol mărginește toate acțiunile eroului
salvat de la pierdere, de fiecare dată, dc intîmplarc. Cum e posibilă viața
in literatură, pentru literatură ? Portretul literar al orașului de provincie
e prea puțin amabil, făcut mai ales din culori negre ; )a o masă a zădărni-
ciei, se string, într-un moment festiv, literații orașului, caracterizați foarte
scurt, prin determinare onomastică (Nicu Identes zis Urî tul, eseistul Viril
Hermănescu etc.) nume cu „cheie", portrete „cu cheie" care fixează amă-
răciuni provinciile.
Prințul marelui puțin e o carte amară, adunînd multe tristeți și medi-
tații despre literatură, (ultimele puteau lipsi) efluvii lirice de autentică
valoare. Toate converg, în mod sistematic, spre metaforă, așa-zisele tipo-
logii înscriindu-se intr-un registru all>-negru. Din loc în lor se scriu imnuri
despre prietenie, despre fidelitate ; prințul marelui puțin c o carte a senti-
mentelor, deci șî una despre gelozie, despre „suferința in dragoste", despre
„liniștea in dragoste" diapazonul cuprinderii fiind, în genere, destul do
bogat. Laudă, elogiu, blestem, iarăși imn, toate se succed în acest carusel
al tristeții. Numeroasele personaje secundare, dc tot felul, de toate cate-
goriile, acompaniază încercarea dc a înțelege datele esențiale ale lumii.
Nervii sînt întinși, cartea (sc simte acest lucru) c scrisă dintr-o suflare, cu
puține „căderi" de ordin stilistic, cu foarte puțnc ieșiri din această matcă
a ei, pocestea de dragoste.
Pentru cel ce va citi poeziile lui Damian Ureche, cartea aceasta consti-
tuie o explicație. Modul eroului de a trăi, e, repet, cel patetic : hiperbola
își croiește ușor drum aci. Romanul e făcut și din transcripția unor stări
emoționale. Iată o autodefiniție a eroului, care poate defini, un text și
subtext, romanul: „Sînt un sufletist incurabil, bătrîne, eu am inventat
sufletismul, pentru că sint mai singur decît toți, da, bătrîne, nu am nici un
66
prieten, sînt un om bun, un om rău ? n-am știut niciodată, n-am ținut la
nimeni ca să nu se creadă că un oarecare cineva ține la mine din aceeași
'•auză, nici măcar dușmăniei nu i-am răspuns cu ură" etc. Scrisă pe acest
ton, cartea, al cărei erou ar putea fi setea de dragoste, de prietenie, e o
convertire în literatură a unui plîns interior.
Prințul marelui puțin poate fi o confesiune trucată. Nu nc interesează
acest lucru. Ca în vremurile romantice, poetul e un „prinț" neconsolat,
cavaler al melancoliei. Din loc în loc apar meditații asupra artei, asupra
scrisului : doar acestea ne rețin mai puțin atenția, părind a fi scoase din-
tr-un foarte provizoriu laborator de lucru ; drumul spre generalizări se
încurcă și în motto-uri care nu prea spun mare lucru. Poem în proză ori
povestire -poem, cartea lui Damian Ureche, dincolo dc aceste scăderi, scă-
derile inevitabile ale debutului „în alt gen" relevă, încă odată, o sensibili-
tate deosebită, o sinceritate și o căldură lirică autentică. Fie ca aceste cali-
tăți să marcheze o treaptă, vie pentru noi, a ascendenței poetului.
c. ungureanu
Alexandru Paleologu: „SPIRITUL Șl LITERA"
Intr-un sens, SPIRITUL ȘI LITERA (Eminescu, '70) e cartea noastră
cca mai „călinesciană“ : una, adică, fără replică. Oricum, ea nu îngăduie
dialogul. Căci, intr-Insa, „ceea ce surprinde este evidența unor judecăți ce
restabilesc niște adevăruri ale căror negative erau (și sînt) comun accep-
tate. .Cele spuse â propos de G. Călinescu (in, poate, cel mai frumos
eseu al cărții : aproape un poem...) i sc potrivesc de minune și lui Ale-
xandru Paleologu. Or, față cu evidența (repusă în drepturile ei și pentru,
bineînțeles, cine are ochi s-o vadă . ..), ce rost ar mai avea replica noas-
tră ? De obicei, rămîncm muți (de emoție, de plăcere, dc entuziasm). E
unul din „secretele" acestei cărți fermecătoare... Sc-ntreabă autorul,
într-un Paradox despre Diderot:... dc ce n-ar crea poetul în febra înspf-
rației?" Evident : de ce n-ar face-o ? Este ciudat cum bunul-simț, trebuie,
uneori, să frizeze modul paradoxal (sau ingenuitatea), numai pentru că
evidențelor înseși, li s-au pus, odată, paradoxe 1 Să zicem : „L‘ enthou-
siasme n ‘est pas un etat d ' âme d 'derivam." Sigur că vorbele lui Valery
vor fi scandalizat (cum singur o mărturisește, nu fără satisfacție). Ce mai
scandal, însă, cînd unui Hugo Fricdcrich (furat de paradox) îi cășunează
pe Rilke că e un „entuziast" 1 Cît despre Valery, recunoștea și el,
într-un poem, pe lîngă versurile făcute, pe-acela inspirat (de Zeu). Ceea
ce nu-i îngăduie poetului, cu toate astea, să conceapă, într-un poem, ver-
suri deopotrivă muritoare și nemuritoare, aidoma odraslelor Ledei... Ori-
cum, judecățile lui Alexandru Paleologu sunt, nu o dată, șocant de simple
— spre indignarea, poate, a criticii pedante și banale. Și autorul nostru
,	67

arc marc dreptate să-și subintituleze cartea „încercări de pseudocritică”.
Nu e, intr-asta, nici-o cochetărie, Alexandru Palcologu fiind, de departe,
mult mai mult decît ceea ce se cheamă, obișnuit, un critic... Cochetărie,
da, este atunci cind se dă drept „profan** ori „nespecialist“, De fapt, dom-
nia-sa e specialist în domenii îndeajuns de numeroase și întinse (între
altele, „lume1, „viață** și... cărți) ca să nu mai sufere de complexul (apă-
sător) al unei singure specializări. Dc aici, aerul nonșalant, lipsa oricărei
ostentații, fireasca eleganță, detașarea, grația (după Matei Călînescu, și pe
drept cuvînt: sa qualit^ maitresse). Ca și o anume franchețe juvenilă,
plăcere — nu de-a epata, ci dc-a contraveni uzanțelor. Stilul său însuși e
flexibil ca o lamă de floretă, „actul critic11 fiind, nu o dată, unul cavaleresc
și justițiar : „Maurois nu e un mare romancier. Ei, și? Nu a scris numai
romane...“ Dar, desigur, gestu-i cel mai nobil e-acela al reabilitării (căci,
vai, ăsta-i cuvîntul!) lui G. Călînescu : „Din cînd în cînd, citim sau auzim
cîte o punere în paralelă a lui G. Călincscu cu Tudor Vianu, dc obicei cu
intenția mai mult sau mai puțin manifestată de a-1 diminua pe cel
dinții ca pe un nefilozof fantezist șî delirant, în opoziție cu un ade-
vărat filozof serios, coerent și riguros. Strălucitul și temeinicul om de cul-
tură Vianu s-a aflat in împrejurarea de fi fost pentru noi un exemplar
oarecum de excepție, dai- normal era să fi avut mai mulți universitari de
talia și formația lui. Asemenea cărturari de superioară clasă dau, prin
numărul lor, măsura ambianței culturalo a unei societăți. Dar Tudor Vianu
nu poate fi opus unui irepctabil geniu ca G. Călincscu. Vianu „știa“ intr-
adevăr filozofie ca puțini alții, dar în ceea ee-1 privește, nu avea nici
una. Cînd vom înceta să confundăm pc doctorul în filozofie cu filozoful ?“
Și cui i se pare că reparația aceasta n-ar fi tocmai leală (de vreme ce rămi-
nem cu o „victimă**), am să-i reamintesc că nimeni nu a omagiat cu mai
multă fervoare cartea despre Ion Barbu a lui Vianu — decît Alexandru
Palcologu, autor, acesta, al unui studiu exemplar (dacă nu cel mai bun)
asupra aceluiași poet... Dc-altmintcri, domnia-sa e, după cîte știu, și sin-
gurul pe care-1 preocupă, pînă astăzi, Tema duelului Za Cam.il Petrescu !
Că avem de-a facr cu mai mult decît un critic literar ori, dacă vreți, cu un
„pseudocritic“, martor e faptul însuși că temele autorului nostru, cu voia
lui Ibrăilcanu : „privesc viața**. O spune singur (într-o epocă de mare
autotro/fe și... auto-trufic a criticii): Cîlă literatură, atîta viață. (Nu
invers.)*1 De fapt, Alexandru Palcologu e, între altele (și nu am în vedere
numai SPIRITUL ȘI LITERA), dar mai cu seamă, un mare moralist.
Societatea românească, spiritul public și teatral, între 1849-1878 este un
studiu de moravuri și de caractere (y compris „fizîologîile**). Amănuntele-
pitorești (ca acela al balurilor mascate dc la „Hîrdău**} nu lipsesc: nici
tentația „culorii locale**. Predilecția lui Alexandru Palcologu e, totuși
culoarea „umană**. Creangă, să zicem, „om dc la munte, e un soi de
hidalgo rustic, un Sancho Panza donquîjotfzat(. ..) pentru Creangă, rolul
cavalerului Tristei Figuri l-a putut juca Eminescu... “ La Ion Ghica,
„cvghenistul și prințul de Samos, e vădită plăcerea cu care își simte
cotul cu oreîne, și e un valah de tip popular și prin evocări și
prin limbaj.. .** Ce noimă ar avea un eseu despre Frâderic Dame, critic
dramatic, dc nu plăcerea de-a mai zăbovi puțin în epoca. în rest, estetica
lui Dame „nu e departe de cea a unui Farfuridi — critic dramatic. .. “ Prin
scrisorile lui Kogălniceanu (Un roman epistolar), suntem în prepașoptism:
68
tombaterele combat eu bonjuriștii. „Tot așa cum în Franța sub Restaura-
ție oamenii de modă veche se încăpăținau să poarte perucă pudrată și să
prizeze tabac, la noi, cei atașați de V anden regime purtau ișlic și trăgeau
din ciubuc : e o persistență a secolului al XVHI-lea. Secolul al XVIII-lca
n-a fost la noi atît de diferit de cel occidental, cum pare la prima vedere.
Hainele „asiaticcști", cu care a debutat Kogălniceanu și le purtau boierii
de tipul babacăi, făceau la noi funcție de jabou și talons rouges. A existat
un rococo moldo-valah, în alte forme, dar de același spirit cu cel occiden-
tal. .Există și un spațiu anistoric, sacru și ritual: acela al teatrului grec,
ori cel plasat intr-un „timp mitic românesc", al pieselor lui Blaga. „Timpul
ritual este un ’anti-timp’, el este ’tot-de-a-una’. Tragicul folosește ritualul
ca o răpire prometeică a unui secret al zeilor. De aici acel efect de
catharisis al tragicului. Cathansis-ul /.../ nu e numai efectul final al
tiagediei ; există și un catharsis inițial, acea suspensie, ieșire din cotidian
și diversitate, vacuitatea pe care o provoacă și o pretinde aprehensiunea
unui act suprem ..Nu alta era, parc-se, opinia lui Roland Barthes despre
Racine : ,,Ca și pentru teatrul antic, acest teatru ne privește intr-o mă-
sură cu mult mai însemnată și cu mult mai îndeaproape prin înstrăinarea
decît prin familiaritatea lui: raportul lui cu noi este depărtarea lui de
noi. Dacă vrem să-1 păstrăm pe Racine, trebuie să-1 îndepărtăm ..Cum
altfel s-ar juca teatrul antic ori „misterele" lui Blaga ? Nu și „dramele"
lui Camil Petrescu, cu toate că nici la el „nu avem de a face cu un realism
de primă instanță, cu o simplă reproducere a faptului brut, ci cu niște
trimiteri la semnificații cu valoare absolută ..Cît despre Caragiale, „e
timpul să-1 scoatem din arheologie. Să-1 jucăm ceva mai „neserios" ..
Aici, însă, în SPIRITUL ȘI LITERA, Caragiale e numai un pretext iones-
cian. Alexandru Palcologu insistă, mai cu scamă, asupra lui Camil Pe-
trescu, de-a lungul a 4 acte aproape monografice, poate și de dragul lui
Stendhal, „ultimul marc psiholog al Franței" — după Nietzsche, care-și
însușise, și el, categoria Amorului „en tant quc passion"...» și care-i pri-
lejuiește analistului nostru inspirate rinduri, totul tinzînd să se clarifice
în cristale aforistice, precum acesta : „In concepția cavalerească, războini-
cul nu e sub semnul lui Marte, ci al lui Eros". Cu care punem punct
acestei pseudocronici literare la un volum de „pseudocritică", ispitiți de-a
o cita aproape toată — în „litera" ei. Am citit-o, cît de cît în „spirit" ?
ȘERBAN FOARȚĂ
69
ION MAXIM :
comentarii
*
LITERATURĂ
Șl ATITUDINE
CIVICĂ
In timpul dictaturii antonesciene, majoritatea scriitorilor au dovedit o atitu-
dine civică exemplară. Unii au tăcut. Au scris adică in tăcere arătiiidu-ți protestul
prin absenta lor din publicistica vremii. Criticilor „de formație /ie estetizantă, fie
liberalizantă" (E. Lovincscu, G. Călinescu, Pcrpcssicius, Tudor Vianu, Șcrban Ciocu-
lescu, Viadimir Stroinu, Pompiliu Constantinescu) li s-a Interzis să-ți continue cola-
borarea ia .Revista Funda, iilor plnâ cînd aveau să faci „dovada ci recunosc cerințele
literare ale vremii'. Și cum ei nu s-au grăbit să facă această dovadă au trebuit să
publice la alte reviste, mai puțin rigide, sau să întemeieze publicații noi. Numele
lui Lovinescu era tot mai rar în publicistică deși a publicat mai multe volume în
special cele de la Casa ^coaielor despre mișcarea junimistă. In 1942 un volum omagial
semnal de cei mat de seamă reprezentanți ai criticii românești avea să siîrnească
numeroase atacuri la adresa sărbătoritului. Uu grup de tineri scriitori aparținînd
Cercului literar de la Sibiu în frunte cu Ion Negoițescu, Radu Stanca, Victor lancu,
loanichle Olteanu, Ștefan Augustin Doinaș ți alții au publicat cunoscuta lor scrisoare
de simpatie ți adeziune la valorile statornicite do critica acestuia. Pcrpesscius a
continuat publicarea poeziilor lui Eminescu. Viadimir Strei nu a condus revista
Kalende, Șerban Cioculescu și-a adunat cronicile in volumul Aspecte lirice contem-
porane (Casa Șeoaîelor, 1943), Călinescu a scris £un sau Calea m’lul&urată, refu-
lîndu-și spiritul polemic la atacurile cărora nu ic putea răspunde. Iar Tudor Vianu
a dinei nd cercetările estetice* a dat Arta prozatorilor romani (Editura Contempo-
ranul 1941).
Alții. dintre care cităm pc Alexandru Philippide și-au manifestat lipsa de entu-
ziasm ți adeziunea la o realitate impusă prin literatura fantastică pe care uu
scris-o. După cum am arătat altădată, fn timpul războiului nuvela fantastică româ-
nească a cunoscut o înflorire neîtitîlnită nici înainte nici după aceea. Mihai! Sado-
veanu a stăruit	lîngă	povestirile pline de	înțelepciune ți frumusețe din	Dît>an.al
persian sau s-n	retras	împreună cu Frafii	Jderi într-un	îndepărtat trecut istoric.
Mihail Sebastian a trebuie să folosească un nume dc împrumut ca să i se joace
Steaua fără nume. Au	fost scriitori care au publicat cu	curaj : Arghezi,	Zaharia
Slancu, Beniuc,	Miron	Radu Paraschivescu	și alții, unii	din ei suferind	rigorile
lagărului de internare de la Tg. Jiu.
Nu-i în intenția noastră să cuprindem în întregime fenomenul literar al acelei
perioade ci doar să circurascriem atitudinea scriitorilor mai de seamă (tot In acel
timp a publicat Blaga Nebănuitele trepte, Dacia traiană, 1942, proteslatariit Geo
Dumitrescu un volum reluat mai tirziu în Libertatea de a trage cu pușca, haluci-
nantul Dimitrie Stelara, Noaptea geniului 1942, Mngda Isnnos, Poezii 1943, Eusebiu
Camilar, etc.), atitudine ce se reduce la cîteva modalități dc protest: tăcere, eva-
ziune în timp, sau cuvînl rostit ți voalat ți mergind pînă la expresia dură și fățișă,
toate dovedind înalta concepție despre literatură pe care acești poeți — cetățeni
au avut-o.
Oricare ar fi fost simpatiile poetului mai înainte, Tudor Arghezi din timpul
războiului va rămîne autorul acelui pamflet capodoperă pe care-1 știam în acele
vremuri pe dinafară ți viza baronul căpcăun instalat la ambasada germană de
unde dirija destinele țării. Iată cîteva rânduri din el :
„Ce semeț erai odinioară, dragul -meu, de n-ai mal fi fost. Și ce mojic!
ce mitocan! ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om.
Și parcă celălalt a plecat fn pielea poală, pe unefeea, prin cer ori fn tad.
70
Botul nu-fi moi e ața de gros, fălcile tis mai puțin dolofane ți ai ineeput.
Doamne! să ji suriei cu buce le alea groase. Ceafa fi s-a mai tras, gttța s-a mai
moderai, burta caută un relief mai apropiat de spinare, Mei părțile de dindărăt nu
mai sint atit de expresiv dominante, de desubtul croielii scurte.
(...) îndopat eu bunurile mele nu-ri mai dau de nas fi ți s-a părut ed eram
pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burții gușii, fi dăsagilor tăi; ăsta era
rostul meu, a trebuie să-l aflu de la tine, flămindule, roșcovanul?, bnboțatule,
umfiatule.
.Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care-ai
băut fi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau in Olt fi mirosea pină la
Calafat, nobilă spurcăciune!“
Alexandru rhilippide n-a abondonat lira după cum rezultă din poemele tipă-
rite mai tîrziu. Nu le-a publicat însă atunci ci ți-a arătat o altă față a talentului
său prin apariția în 1042 la Editura contemporană a unui volum de proză conținînd
două nuvele : fmbrUji$area mortului șl Floarea din prăpastie ce dă și titlul cărții.
Nu vom stărui asupra atmosferei ți fondului psihologic dezbătut, îmbinîndu-se armo-
nios într-o nuvelă cu caractere particulare în epocă. Ceea ce vrem să arătăm este
că scrisul lui a însemnat tot o absență. într-o vreme în care avea căutare o anu-
mită literatură, ancorarea în fantastic ți vis arăta o ignorare voită a realității și
refuzul de a participa la ororile ei.
E de mirare cum a putut fi difuzată în 194] istoria literaturii române de 1a
origini pină in prezent a lui G. Călînescu. Lucrările de tipar erau prea avansate ca
să se mai poată opri iar regimul miliar abia instalat avea situații mai urgente de
rezolvat decît cele literare care au urmat măi tîrziu. Lucrarea a stîrnit o serie
de proteste și polemici, insulte ți injurii. Călinescu a răspuns printr-o operă lite-
rară ; Jun, mit mongol, (Gorjan, 1943), în care proîeeiînd într-un timp mitic figura
legendară a unul om de geniu respins de o societate opacă la valori, nu face altceva
decît să arate printr-o metaforă situația în care se afia cl atunci. Simbolul piesei
vrea să spună că în orice împrejurare oricit de vitregă, creatorul trebuie să-și păs-
treze calmul ți să-ți continue opern. Ceea ce a spus cîndvn Faulkner într-un inter-
viu : „Omul sapraviefutețle dezastrului, tuturor dezastrelor sale, ți cine vrea să
scrie nu trebuie să se preocupe dacă timpurile sînt bune sau rele: trebuie sâ
scrie ți atit“, se potrivește intențiilor autorului.
Bcniuc s-a dovedit de la început, de la Cînteceie de pierzanie (Miron Neaga,
1938), un temperament impetuos. A publicat în timpul războiului două volume de
versuri : Poezii și Orașul pierdut ambele în 1943 unde mai voalat sau mai direct
și-a exprimat credințele ți convingerile. Obsesia unei alte primăverrl este prezentă
tn mai multe poeme: „Voi îmbrăca I» negru 1 De sus pină jos / Singurătatea-mi.
1 tn august / Vot plinge cu jerbe de stele. I Dă grai tu falnică durere / Flntlnilor
de cintee / fnabise ea intr-un miez de munte / In sufletu-mi adine. / Răsune iar
cornul de moarte f Străbătător al ritmurilor mele. / Zburati, zburafi / In măreția
toamnei, / Voi, Visuri aurii f A primăverilor ce vin! / („Drumuri*, IX). Interesantă
este în alt context ideea tot dintr-un cîntec de primăvară că venirea ei nu poate
fi oprită : „In zadar vă opintiri cu geamăt / Să legați in lanțuri primăvara". Ultimul
vers revine în toate eele cinci strofe ale poeziei, odată interogativ. Poezia are o
putere de sugerare extraordinară și deși pornește dc la o realitate particulară reu-
șește sA surprindă fără retorism și lozinci, esențialul,
Afelifa, capodopera poetului, este metafora războiului. Utilizînd cele mai simple
mijloace poetice, transmite fiorul adus de război, fior ce plutește și deasupra celor
ce încă nu participau la el : „Un fior prin cimpuri se strecoară: j Afeli/a, Melîfa /
Tinerele fire de verdeață / Cresc bogate, pline de viată 1 Dar prin cîmp fiorul se
strecoară: / Meltfa, Meî#a...“. Floarea de cireș, macii roșii din poemul Secara,
fereastră deschisă într-un anumit punct cardinal, așteptarea, garoafa roșie, vasul
ce plutește în furtună, buruienile dc pe cîmpul românesc, toate sînt imagini menite
să orienteze înțelesurile către Timpul aducător de pace la care poetul visează. El
este încrezător în steaua lui, dar ți conștient de anumite riscuri : „Iar de va fi
ca steaua mea sâ cadă t Natale de soroc pe drumul greu / Un alt fecior cu frunte
de zăpadă I Va duce mai departe drunttil iwuf („Drumul meu'J.CÎteva poeme de
dragoste întregesc volumul. Giuvaere, excepțională prin finalul ei : „Dar nu mai știu
nimic. Afară / fncepe altă primăvară'. în fața unor realități crude dacă muzele nu,
dragostea este totuși depășită. Și firește acea neîntrecută poemă Pe o scfndură cu
actunii, împletire de poveste ți înțelepciune, resemnare dar ți nostalgie pentru o
dragoste așteptată ți pe care timpul neprielnic a tulburat-o.
71
în celălalt volum citeva accente privind dcțtinul crud al Transilvaniei frîntă
de către Dictatul de la Viena : „îmi tot revine tn minte / Oralul pierdut. / Zadar-
nic ești înfipt drapel străin. / Pe turnuri puse in matcă romănească, / Zarea se în-
tunecă I Scapără ochii cerului / gradai adine al pădurii / Vestește furtuna cea
mare" („Orașul pierdut").
Cu alte mijloabe poetice și într-o altă tonalitate Zaharia Stancu este ți el
prezent ia frămîntările epocii prin, volumul Pomul roșu (1640) ți iarba fiarelor (1941).
Presimte primejdiile: „Ca un uragan se ridică / O nouă, o diavolească. putere. /
Apele se trag in adîneuri; / Mormintele se tem de înviere", (începe o nouă domnie)
sau : „Pădurile cresc negre: crengile / se clatină uscate cu oasele / Ascundefi-vă,
ascundefi-vă, oameni / Pasările îți eautq alte ffnuturi11 (Pădurea se apropie*1).
Iarba fiarelor e căutată de poet într-o vreme ce avea nevoie de ea ți pentru
poezie ca să-i deschidă tainele, ți pentru dragoste, să-i rupă zăvoarele. După această
iarbă miraculoasă urcă printre stivei acolo unde floarea ei scîntelazâ și unde
„A’oaptea albă și-a pus / Pe umeri vulpea căti lactee" (Iarba Ilarelor). Confuzia
timpului Iți găsește ecou în Calea lactee și-a. despletit cozile t „Ziua ți noaptea;
negre amîudouă, / Soarele cu luna / Mi se păreau totuna, / Totuna urmele cu
stropii de rouă1',,, Ne aflăm în fața unei apocalipse profană : ulcioarele sparte, mur-
murul transformat în vijelie, ochii aspri, luceferi dănțuind horn ielelor, cirezile
cuprinse de streche, totul la dimensiuni gigantice ca într-un ceas besmetic cc schimbă
tăriile, zodiile, cumpăna
„Atunci am auzit dincolo de puterea auzului meu
Frămîntarea podurilor, creșterea lanurilor,! vuietul cascadelor,
Am auzit fierbind bogățiile pină la miezul planetei
^i-am văzut milioane de oameni
încordați, istoviți,
Sfredelind cu unghiile, cu dinții de fier
Să smulgă adincul și să-l jalte spre cer1*.
Semnificativ sînt citeva cîntece. Zaharia Stancu asemenea lui Arghczi a fost inter-
nat la Tg, Jiu,
Activitatea poetică a lui Miron Radu Paraschivcseu este întîmplătoare, dacă ar
fi să-i credem mărturisirile. Pasiunea lui a fost pictura și doar nevoile existenței l-au
îndemnat către publicistică. Realitatea este că peste viata lui sufletească s-a lăsat
încă din tinerețe o umbră ce l-a împiedicat să-și împlinească drumu) pe care ți l-a
dorit ți pe care a mers totuși cu poticneli pînă la capăt, Miron Radu Paraschivescu
a fost un mare entuziast, dăruit eu totul activității lui de animator. A încercat mul-
tiple modalități de la suprarcalism la versurile withmanlene tulburătoare în care
și-a revărsat revoltele. E mult retorism în acestea și destul de puțină poezie. De altfel
poetul nici nu le-a publicat decit foarte tîrziu. Dar ceea ce face din el totuși poetul
iubit și admirat este rafinamentul Cinticilor țigănești volum publicat în IMi ți care
arc o istoric asupra căruia merită să stăruim. Pentru că n-a putut merge să par-
ticipe la războiul civil din Spania s-a apucat să traducă romanțele țigănești ale lui
Garcia Lorca. După primele patru încercări și-a dat seama că echivalențele româ-
nești sînt atît de îndepărtate de original îneît puteau fi socotite creație proprie.
Nu trebuie să ne lăsăm. înșelați de falsa modestie a poetului care s-a socotit Un
„stilizator". Cintictle țigănești depășind „ctntecelc de lume** ale lui Anton Pann prin
mijloacele poetice moderne ți printr-un rafinament pe urmele Crailor de curtea
veche volumul debutlnd de altfel, cu un motto din Jurnalul intim ol lui Mâței
Caragiale. Multă ironic ți finețe, pitoresc ți naivitate se află în aceste poeme în care
se dozează cu luciditate expresia lexicală, voluptatea, fiorul. Atmosfera din ffomanțăr
„O ceafă cobora ușor / Simțeam in suflet un fior / Iar lampagiui In cap de ulijil
Prindea o stea în vfrf de sulifi", rememorarea din Cintie de fată mare: Mai știi
cerul, caldartmul (^tirb uluca fără porfi ?/Singur lingă ea salcfmul j /nflorise ca de
morți“, anunță modalitățile întîlnile în partca I-a a volumului intitulată „Cîntice de
lume"; atmosfera ține de locurile ți împrejurările în care s-a aprins ori s-a stins
sentimentul, amintirea fiind ca o cenușă amară: „Au murii de-otuncea toate /
Ceasul vechi la ce mai bate/ Cind în fiecare zi/ Toate sint cum n-ar mai fi"/
(Amar).
Apropierea acestor poeme de „Flori de mucigai" a fost făcută încă de Pompîliu
Constantineseu la apariția lor cînd criticul le-a surprins calitățile, mai ales fondul
elegia ce se ascunde sub rafinamentul expresiei. Cîntfc de fată mare, Cintic de
72
nuntă, Clntic de fată neagră, Cinttc de lună, Clntic de paj, se pot cita in acest sens.
Farmecul e nu numai în expresie sau întîmplare ci mai ales în comentariu : „Trist
e eintlcui, uitat / De jale șt lăcrimat / Ca un fante de gagiu/ Trist și vechi de nu-i
mai țtiu“ (Cîntlc de nuntă). înafara acestor modalități Viana antrenează la pasiunea
ei stihiile într-o tensiune de furtună: „Peste ript de făgădău/ Peste noaptea ca un
tău/ Urlă vfntid -cline rău- /Peste drumurile sparte/ Șuieră tm vint de moarte/
Pe sub luna in inele/ Trec strigoi șt foacă iele/ Peste coborfta tare/ Carul mtc
ji carul mare /își pocnesc din balamale / „Osiile de cleștare".
E mult lirism ți, paradoxal, multă gingășie în aceste poeme în care sentimentele
ard vilvătaie, expresiile dure uneori vulgare alteori, fiind contaminate de o anume
vrajă specifică țigănimii, așa cum rezultă și din Viana dar mai ales din Cîniic de
poterași. Miron Radu Paraschivescu poate odihni în pace: și-a plătit prin aceste
Cînttce țigănești tributul ca să intre pentru totdeauna în împărăția liricii noastre,
arătînd prin atitudinea dc o viață întreagă ce înseamnă și ce trebuie să fie un poet
cetățean. Epitaful pe care singur l-a scris, poate figura cu cinste pe frontispiciul ori-
cărei ediții_
„AICEA S-AU DUS CU JALE / ȘI IN TIHNA SE ALBESC / OASELE MĂRIEI
SALE / DE MIRON PARASCHIVESC / CE AU FOST TRECUT PE LUME / CA SA
DEA LA TOATE NUME / ASTAZI UNA CU ȚARÎNA / DE IUBIRE N-ARE ȘTIRE /
ȘI UN VREASC Ii ESTE MÎNA / CARE SCRIE ASTE ȘIRE. / C1ND ZlMBITI DIN
ÎNTÎMPLARE l INTORCÎND ACESTE FOI / DOMNIȘORI ȘI DOMNIȘOARE, / VA
ZtMBI ȘI EL CU VOI“.
DUMITRU M. ION SAU DUBLA IPOSTAZĂ
A UNUI POET
Perspectiva din care mi se parc cel mai ușor dc abordat poezia Iui Dumitru
M, Ion din Balcanice (cd. Albatros. 1970, 112 p.) este cea stilistică. Pentru că poetul
atribuie faptului de limbă un relief aparte, colorindu-1 arhaic ți mizînd constant pe
puterea sa de sugestie, pe pitorescul vocabulelor rare, încărcate ele însele de istorie.
El spune. în acest spirit, „biserica de aur", „largi grădine", comparația capătă la
rîndu-i aceeași turnură arhaizantă : ,,să-ți fie pielea cum lumina" (84) „dorm peștii
cum clopotul în turle" (85), „porneau cam șacalii1*; sau —• dacă mai trebuie — iată
ți alte asemenea exprimări: „au e teamă, au sete de cer,,./ tu ești cuvîntul au limba
de fier ? (83) Prin lexicul încărcat de trecut ca o boare densă poetul obține astfel un
sentiment cert, prima condiție a baladei, pc care versurile sale o circumscriu, cu
egală umoare, riguros respectată, într-o formă fixă de 12 versuri șî duse pînă la
efortul maratonic al celei de-a 100-a alcătuiri.
Desigur, iubind parfumul vechi și bizara, lenevoasa atmosferă încărcată de lene,
lumea pestriță a balcanicului tărîm de-nltădată, poetul fantazează, epicul lui e un
pretext grațios, sufletul său mai la îndemină; el rămîne un liric care se exprimă
somptuos, gustînd tihna, inclusiv tihna cuvîntuluî, imaginînd un trecut care se
încheagă din cioburi colorate, dar rămînînd — dincolo de produsele imaginației
aprinse și foarte prolifice în invenția ți potrivirea lexicală, un liric senin căruia
i-ajunge pentru autoexprimare tenta aceasta ușor patriarhală, și dincolo de ea, can-
doarea tinereții, neangoasate:
„Nu mt'-a fost dat să mă cufund vreodată / Alice în iarbă ; nice in floare de
moarte" ț7J / „Niciodată n-am fost supus In ripa căderii / Totdeauna pre mal de pă-
dure In toamne / Am aruncat popoarele calde-ale verii / Și-au așteptat fn asfințire
tînăr. Doamne (....) / Totdeauna pe mal; ochiul ripii vedea pină departe / Și pri-
virea lui mâ-ntinerea, md sorbea / Totdeautuj pre mal printre sfieli cununate ! Mă
găseam nemișcat și bolnav de singurătate", (104)
Desigur, pitorescul, universul acesta pestrit prevalează cantitativ. E o lume cu gră-
mătici, la brîu cu călimări, cu tlrguri bicisnice ți adormite, colorate cu trabuce, cai,
73
femei și earagoz", eu hanuri la care cîntâ tarafuri $1 „zăpada cerne parșivă filigrană"
turcismele înflorind ți ele în voie, cu hagialic, zaiafet, borfet, bairam), într-un con-
glomerat foarte viu, în cromatica sa barocă, deși uneori pîndit de saturație, tocmai
din pricina lipsei de măsură. Și cînd tot vastul arsenal lexical se termină, pietul îl
prelungește inventînd cuvinte cu sonorități înrudite cu ale vorbelor „de orient",
zicind de pildă „țara degustării Arghianuf" șî „lumea oarbă a lui Anghinar"; dom-
nița se-așezase pe-o piatră-n Arginant", „venea un domn bătrln din Araver“. Se
vorbește și de „imperiul din Hegiragum", „coasta Arimamb" etc, de „plaiul Ari-
marg", de „muntele Argianagur". Efectul e de multe ort agreabil, deși în ce mă pri-
vește, m-aș opri — ca la mai definitorii pentru posibilitățile sale de a simți și trezi
Ia viață un timp aparte prins într-o fericit exprimată unicitate; un timp somnolent,
in care se moare prin vegetare, în care mor taine nicicînd descifrate și „în casele
creștine / în nemernică surpare / Femei tinere în trup / Și viziri cu bărbi de mentă".
Dumitru M, Ion vine din nordul Munteniei, dintr-un ținut încărcat de istorie.
De aceea trecutul nostru se convertește la el foarte intim și firesc tn imagine Iubita
e, undeva, „blîndă și rece ca o lumină in paraclise", iar altundeva : „căkam în
largi biserice cu morți / și mă-nălțam pre viață și pre sorți". Că e un sentiment acest
trecut al istoricității o mărturisește mai bine cele ce urmează :
Mergem in parc eu animale sfinte / La slujbe lungi pe limbi cu ornament / Cartea
de piele slobozea cuvinte / fntr-un havuz dc sfinții ci ascultam atent / Cun teama
ne crescuse-n nemișcare / Cum glasul se-așezase-n luminări... / Treceau ia legă-
nare — aniversarea f Cîntind peste-așezâri de morți“ /82).
Mîtizînd prolific și neobosit, prinzînd fără sfială sugestii simboliste, ori altele bar-
biene, Dumitru M, Ion este în Halcanice autorul unui vers în care poezia se insinu-
ează din vraja molcomă a cuvintelor, grațios, volatil, în reverii care ades deviază
în istorie experiențe erotice, fiind deci și reflecție implicată, o reflecție asupra dra-
gostei, a trecerii, a fericirii ți a tinereții. Poate — ți sper — că ușoara ostentație
de-acum (caro e pe semne reflexul contactului apropiat cu lectura) se va ettompa,
spre cîștigul unui vers generos, adevărat, și deloc rebarbativ.
Și la apropiată distanță, spre a confirma disponibilitățile largi pentru fabulație
— o carte dc proză : Poștele cailor (ed. Cartea românească, 1971, 192 p). ?înă ia
apariția acestui articol cărții i s-au adus citeva îndreptățite critici. Nu le mii men-
ționez căci țin numai a sublinia relația strînsă, ușor de stabilit, între cele doiă cărți
tipărite de poet într-un singur an : aceeași imaginație prolifică, ardentă, ncstlpînită,
aceeași năzuință de a cuprinde literar o tradiție balcanică, de a adapta fie și unei
formule moderne (aici, suprarealiste, dar cu iz folcloric autohton). Acest fintastic
panoptieum al imaginației își are resursele într-o tinerețe încă nefixată în tipare.
Romanul se poate citi de oriunde, cu aceleași beneficii pentru cititor — autorul
mizează chiar pe puterea lectorului de a-i prelungi in sinea lui, sensurile, cri sim-
plele sugestii, care își propun și să șocheze dar și să stimuleze puterea dc repre-
zentare.
Cartea suferă însă din lipsa de stil. E întii aici o preluare din Kaîka, a unui
simbol, al unui conac nici prea autohton, nici prea îndepărtat de noi. Și e și nestru-
nita, debordanta invenție care anihilează totul. înțelesul ce-1 poți atribui foste fi
acela că, după atîtea incredibile peregrinări, după alîlea rătăciri, te întorci la ceea ce
poate fi fixația unei feminități pure, idilice, oarecum predestinată, care e Nariove.
Dar pentru asta, de ce atîtea avataruri și alternanțe care de care mal sordide: ,,Ana-
hella", „un imperiu idiot, cu femei veninoase". Și în altă parte se spune : ,fiindcă
adevărata nebunie stă numai in neputință și in oboseală", ceea ce e exact și spune și
altceva : că e implicată și o idee de catharsis.
Poștele cailor ar fi putut fi o bună carte incluzînd într-o formulă suprareaistă nu
numai o experiență de junie arsă de Eros, ci și un fantastic romanesc de lorgînte
folclorică șî rurală. în filiația firească a lui Gala Galaction șî V. Voiculescu. De alt-
fel, în această notă e scrisă o bună zonă a cărții din care se cere menționat, ?a pe o
nuvelă aproape distinctă, Moartea tatălui, cu toată atmosfera de basm, cu re'elațiile
ce se plătesc, cu taina densă, care e a lunii înseși ce se descoperă trudnic și ci sacri-
ficiu. E apoi, un „folclor monahal", sordid e drept, dar iarăși înserîindu-;e unor
ilustre ascendențe în literele noastre, dar din păcate fără a reuși să depășerscă, în
ciuda frazei sale tensionate, scrise ades dintr-o răsuflare — incongruente rtilistice
și de viziune care o limitează la o simplă experiență.
SIMION DIMA
74
GRAȚIA POEZIEI...
Sâ fie. oare, Emil Brumaru — „neoclasicii)'* de care făcea caz fostul cronicar
de la LUCEAFĂRUL, criticul literar Eugen Simion ? întrebarea și-ar avea, poate,
rostul ei — dacă nu ne-ar face, totuși, să surîdem un asemenea (ți nelalocul lui, ți
fals...) demers taxinomic... Emil Brumaru — NEOCLASICI El care, în Testamen-
tul detectivului Arthur, să zicem, vorbește de „zgomotul unui parfum" ți poate „auzi
lumina" : „teoretizînd", dar, pe urmele lui Rimbaud (Arthur!), un soi de dereglare-a
simfunior; ți e o ALCHIMIE DU VERBE, testamentul acesta — mai grațioasă,
bine-înțeles, id est: mai gratuită.,., căreia, însă, nu-i lipsește, totuși, nu știu ce
ardoare : poate aceea a dezideratului rimbaudian — anume : „changer Ia vie'* 1 Alt-
minteri, ce noimă ar avea lot acest proiect —• să-i zicem t „ehincstozic", această
proiecție-n Viitor (sau in Vis) : pre-figurarea unei alte Ordini (ori, baremi, a unei
alte... Fizici):
Vom juca biliard cu săruturi. Vom flutura-n
evantaie subțiri, abia clătinate de-o mină, vom fi
transparenti- Apoi, nedumeriți de hainele noastre
cu nasturi uciși în tafta, de tot ce-ntîmplă în
case, vom risipi regrete din vechile noastre cravate.
Cite promisiuni, o, cîte saltele de lene sub suflet!
Și la urmă doar fuga de aceste cuvinte sălbatice...
Există, in DETECTIVUL ARTHUR (Editura CARTEA ROMANEASCA. 1970),
un Emil Brumaru aproape programatic. Pixtgramul lui — unul dc Grație și Inefabil ;
iar toate gesturile care — în poezia lui — circumscriu tot felul de obiecte („nostalgice"
și, totuși, familiare : oricui la îndcmînă...), sunt ele-înscle, gesturile acestea (altmin-
teri, „fără sens" ori îndeajuns de... surrealiste) ; SEME-le unui veritabil alfabet al
candorii, „punctele" unui Program realizabil, poate, într-o zi (și, sigur, într-un Vis...)
— de unde nostalgia / Paradoxul unei astfel de poezii este că e, mereu, eu corne
(fie ți numai de fluture, dc caisă ori de înger...) ți, totuși, imponderabilă —• ca adie-
rea evantaiului („subțire") al... doamnei Mallarmă ; că e-și-nu-e simplă; că pare
n-și fi suficientă sieși, fiind — deopotrivă — o invitație la un au-de!ă greu definibil
în cuvinte; că e Prezență și Absență...; și Verb, și Act („Alchimie du Verbe" —
zicem, dar și ..... du Geste"): Materie șf Idee...; o Utopic domestică sau, eu voia
iui Verlaine, „mon Răve familier" ! „Omul" lui Emil Brumaru ? Unul:
...ce bate crini subțiri cu ciocanul în
seînduri, cc prinde fintînilc albe de frunze, ce-și
lașă gîndul în stîjpii frumoși și suferă dc lucirea
liniilor ferate, un om fără iubire, fără tristețe,
fără surfs.
Acestea — deocamdată — despre Programul, Utopia, Omul... Iui Emil Bru-
maru : fie el „Julicn Ospitalierul" ori „Detectivul Arthur", umorul — cărora — „secret"
(ar zice Bacovia), jocul — serios și tandru, „surîsul" trist — pc care n-au, totuși,
cum să-1 abandoneze..., nu sunt alta decît corectivele unui asemenea Program I —
(REALIZABIL numai în Vis I) Cît despre pocmele-i „în stare pură" (din care, astăzi,
n-am citat nici-unul..ele mi-aduc prea mult aminte de-ale Poetului (pesemne
Francis Jammes!) la care visa Rilke în LES CAHIERS DE MALTE LAURIDS
HRTGGE (traduction de Maurîce Betz, Paris, 1935), spre-a nu cita — în franțuzește :
pentru atmosferă 1 —o pagină întreagă (a 57-a) : comentariu nu se poate mai fidel,
mutatis-pintandis, la.....sufletul" Poeziei lui Emil Brumaru :
Mais c’est un autre po&e gue je tis, un qui n'habite
pas Paris, un tont aut re. Un qui a une maison caline
dans la memtagne. Quf șanne comme une cloche dans
l’air pur. Un poite heureux gui parle de sa fenătre et
des portes vitrăes de sa bibliothegue, lesquelles
repetent, pensives, «ne profondeur atmee et solitane.
75
Cest juțtemcnt ce puoete <jue /aurari voulu devenir ;
car il sait tant de choses sur les jeunes filles, el
moi aussi j’aurais su tant de choses sur elles. II
connait des jeunes filles qui ont vecu voici cent
ani peti importe qu'elles soient mortes, car il sait
tout. Et c'est ressentiel. 11 prononce leurs noms,
tes nanii' * legers, graeieusement ettres, avec des lettres
majuscules enrubannees â rancienne mode, et ies noms
de leurs amies plus dgees ou sonne deja un peu de
destin, un peu de diception et de mort. Peut-etre
trouverait-on dans un cahier de son secretairc en
acajou leurs lettres pdlies et les feuillets delies
de leurs journeaux ou sont inscrits des anniuersaires,
des promenades d'ete, des anniversaires,,.
^ERBAW FOAR^A
• Să zicem : Clara d'Ell(-beusc, ori Laure d'Anis, ori Guadalupe de Alcaraz —
dacă Poetul lui Rilke e, totuși. Francis Jammos..Glycera — în cazul lui Emil
Brumaru,..
BIBLIOGRAFIA NAȚIONALĂ
A PERIODICELOR ROMÂNEȘTI1!
Publicațiile periodice românești sc legitimează nu numai ca o continuatoare a
îndrăzneței bibliografii academice inițiată de N, Hodoș, Sădi lonescu și I. Bianu,
ci ca și o temerară întreprindere a ceea ce s-ar numi repertoriul național al perio-
dicelor noastre. Redactată ți elaborată de Georgeta Râd ui că și ajutată de Neofila
Onofrei cum ne dă să înțelegem semnatarul introducerii lămuritoare, G. Baiculescu
(p. XV-XVI), volumul acesta se detașează de primul tom apărut în 1913 prin cîteva
obiective care impun judecății o atentă subliniere. Volumul al II-lea se remarcă
prin năzuința de a realiza o prezentare cît mai completă și exactă. Aplectndu-se
numai asupra ziarelor, gazetelor, revistelor, publicațiilor oficiale și administrative,
nu și asupra publicațiilor anuale (excepție analele care prin articolele și diversele
studii pot fi asimilate cu revistele), cel de al H-lea tom al periodicelor a inclus, pe
bună dreptate și revistele multiplicate prin litografiere sau la șapirograf, că de
exemplu revista elevului Mihail Sadovcanu Aurora (în total vreo 30 de titluri). După
opinia noastră s-ar fi cuvenit să fie rînduite aici și revistele în manuscris, care au
netăgăduit propria lor semnificație, unele din ele dovedind o certă notorietate ea
de pilă Muza somejeană de care se leagă numele lui George Coșbuc. Strădania de a
valorifica tot ceea ce este publicație, indiferent de modestia cu care se înfățișează,
a condus la ideea salutară de a descoperi noi periodice apărute pînă fn 1906 ți pc
care într-un supliment nutnărînd 215 titluri, cel de al II-lea volum, îl atașează în
completare celui din 1913.
Sub impulsul unor exigențe sporite, descrierea fiecărei publicații, realizată prin-
tr-o muncă tenace, a avut în vedere următoarele elemente: 1. titlul, 2, subtitlul, 3.
localitatea, 4. perioadele apariției, 5. frecvența periodicității, 6. formatul, 7. abona-
mentul anual și pe număr, 8. directorul, redactorul, comitetul, 9, colaboratorii, 10.
editura, 11. tipografia etc. E suficient să amintim că de exemplu Viata românească,
ca să poată pătrunde la toți românii a avut pentru abonații din Transilvania titlu-
rile false cum ar fi: Revista literară ți țltinftfică, Literatură ți țthnfă, Revista con-
•) Biblioteca Academiei R.S.R.. Publicațiile periodice românești, (Ziare, Ratele, reviste). Tom.
li. Catalog alfatwtie: 1907—1918 „Supliment": 1790—1906. Descrierea bibilograliCS de C. Bakulcscu.
G. Râdiiică țl N. Onofrei, Ed. Academiei R S.R.. București 118».
76
tcmporană, Pagini critice, Revista filologică-literară, Prim#tiara, Ceahlăul ele.
pentru a înțelege că la fiecare element, de la titlu și pină ia tipografie au fost
rezolvate numeroase probleme. Considerăm totuși că la această poli va tentă prezen-
tare, s-ar mai fi putut adăuga încă două clemente esențiale ți anume: Pra/iful
publicației, în cazul cind aceasta nu se recomandă singură prin titlu sau subtitlu ți
in al doilea rind, o succintă apreciere a (Miorii periodicului. Un exemplu : din datele
pc care le oferă publicația Zdrodul, apărută la Cluj (vezi pag. 754) nu putem deduce
că e vorba de un săptămînal umoristieo-satirie.
Recunoașterea strădaniilor care străbat întreaga lucrare se evidențiază ți în
investigațiile foarte variate pentru valorifcarea izvoarelor secundare care se întind
de la anunțul din ziar ți pînă la bibliografiile, monografiile dc localități, instituții,
scriitori ți oameni dc cultură, apoi memorii ți amintiri.
Apreciind competența specialiștilor ți recunoscînd din capul locului valoarea
incontestabilă a lucrării vom discuta unele aspecte, desigur de amănunt, pe care o
cercetare atentă le ridică în mod obiectiv. Astfel avem impresia că elementele de-
scrierii nu sînt respectate cu strictețe de către toți bibliografii ți colaboratorii. Vom
ilustra afirmația noastră prin cîteva exemple. Revista Teatrul de mime 1918 (p. 65)
are un administrator în persoana lui Petre loneacu ți de la numărul 3, direcția o
încredințează lui Constantin Riuleț-), precizări care lipsesc din lucrare. Publicația
lui Gavril Todica, Concorbiri științifice, conține pc coperta colecțiilor datele precise
ale apariției ți anume : „Anul I, 22 martie 1917 — 21 martie, 1916" ți nu februarie.
1918 tum arată la pag. 141. De aici confuzia între „apare" și reapare". In fond pulbi-
cația nu reapare in martie 1919, ci apare în continuare cfțîva ani cu regularitate.
Anul al Il-lea de exemplu are ca date „22 martie, 1918 — 21 martie, I91941, Din acest
punct de vedere era utilă precizarea explicită ți pentru toate publicațiile că „apare"
țl după 1918. Pentru publicațiile romanești existente peste hotare, descrierea se
cerea făcută cu șl mai multă meticulozitate. Așa de pildă revista Familia (1910) de
la Romanpeti\\ descriere realizată după exemplarul aflat în Biblioteca Națională
Szăehănyi din Budapesta conține pe prima pagină informații privitoare la abona-
mente ți anume : 5 coroane abonamentul anual, 3 coroane pentru țărani. De la
numărul al II-lea, abonamentele se reduc la 3 coroane ți respectiv numai 3 coroane,
informații care nu există în descrierea făcută în volum (pag- 238), Biblioteca Uni-
wrsității din Timișoara deține toate exemplarele rite au apărut, ultimut număr pur-
tînd data de 15 iulie 1910 ți după care deducem că au apărut doar patru numere,
nu cfnei. In sfîrțit, nu era inutil dc a arăta că din revista Crai nou (pag. 147) s-a
tipărit la Roman numai un singur număr deoarece dc la numărul doi, 1919, redac-
ția ți administrația s-au mutat la Sibiu.
Cu totul salutară este inițiativa de a pune la diversele periodice cotele. Prin
aceasta se face dovadîi considerației pc care generoșii bibliografi o poartă cercetă-
torilor și cititorului, Avînd în vedere Insă destinația principală a acestei prețioase
lucrări și anume cercetarea ți studiul, nu putem subscrie la punctul de vedere expri-
mat în introducere după care colaboratorii periodicelor vor fi menționați „numai în
cazul cînd aceștia figurau în listele generale de colaboratori" (pag. XII). Precizarea
citată restrînge sfera de referire a unui element esențial, enumerat între eele ferme
(pag, VIII). Dc aici, constatarea că descrierile periodicelor nu sînt unitare, unele
avînd enumerați colaboratorii (șî probabil oi vor apărea în indicele de nume), altele
nu. Reproșul îl formulăm avînd în vedere? serviciile pe care lucrarea le-ar fi putut
aduce cercetătorilor și în această direcție. E suficient să ne oprim ia un singur
exemplu pentru a sublinia importanța specificării colaboratorilor. Publicația Bunul
econom (pag. 109) care după titlu ar putea preocupa în primă linie pe economiști,
sociologi, istoriei ele. prezintă un interes aparte ți pentru literatură, deoarece în
paginile ci au semnat G. Coșbuc, St. O. losif, Maria Boliș Ciobanu, I, Gorun, II.
Chendi, A, Stavri. I. Adam, Tr. Demetrescu, P. Dulfu, D. Banu etc.’j Prin urmare,
din simpla enumerare a colaboratorilor, istoricul literar va putea cerceta pe dc o
partc circulația creației acestor scriitori în presa locală, pc de altă parte, se va putea
stabili în ce măsură avem la autorii amintiți nu doar reproduceri după alte publi-
cații, ci colaborări directe.
Un alt merit al lucrării îl constituie suplimentul în care cititorul constată migă-
loasele investigații, completări, rectificări ți noi descrieri ale unor periodice incom-
■) Vezi articolul Știri fi polemice tn Teatrul de miine, nr. S. I91S. p. ÎS,
O I. lllt^cu, Corul de la Oraștic. Hunedoara, lăw, pag. 17.
77

plete în tonul I. Este in afară de orice dubiu faptul că Inițiativa aceasta, care pro-
babil se va continua, este cu totul pozitivă. Apreciem însă că la această dificilă
muncă ar fi trebuit antrenat, printr-o acțiune coordonată, un număr mai mare de
cercetători ai bibliotecilor. Comparînd descrierile cuprinse in monografia Publîcafiile
periodice băcăuane cu volumul pc care il recenzăm, ne dăm seama dc compe-
tenta cu care forțele locale pot realiza studii bibliografice dc certă valoare®) ți deci
pot fi antrenate în lucrări de interes național. Aducem ți aici un exemplu : publi-
cația Spicuiri economice, (pag. 626) a fost succint descrisă, autorii ncavînd la in-
demină numărul 1. La Biblioteca Universității din Timișoara se găsește acest număr
care a fost tipărit la 1 octombrie 1912. Broșura are un cuvînt introductiv în care se
explică menirea acestui supliment. Biblioteca avea obligația morală să sprijine acți-
unea acestei întreprinderi îndrăznețe.
Publicațiile periodice românești tomul II se recomandă ca o operă fundamentală
ți faptul sc evidențiază în concepție, în tehnica de lucru, în intențiile efective și
cele teoretice etc.
Mărturisim că în această privință am zăbovit cu insistență pentru a semnala tit-
luri inedite dar, după investigațiile noastre, greu s-ar putea aduce completări. Cum
n-am putut consulta Analele Fundației Gojdu care apăreau în fascicole ®) ne între-
băm dacă nu trebuia prezentată ți această publicație. In față avem o revistă al cărei
nume nu-1 găsim în noul volum. Este vorba dc Foaia tinerimii care a apărut proba-
bil în 1916, Noi deținem numărul 10-11, anul VII, 1923. Publicația a fost condusă de
Alexandru Donescu și se subintitula „Revistă enciclopedică ilustrată", apărind bilu-
nar ia București. Ea a fost succint descrisă și de Ghe. Adamescu.7) Mai atragem
atenția asupra a două titluri care nu figurează nici în volumul din 1913 nici în cel
din 1969. Primul se referă la ziarul socialist apărut ia Timișoara ți intitulat Înainte.
Publicația s-a tipărit prin 1918, fiind editată în tipografia Hiller. (Vezi I. Velceanu,
Autobiografie, Timișoara, p. 88). Cel de al doilea titlu se referă la ziarul ocazional
Teatrul român care s-a tipărit în 1901 la Șimleul SiJvanici. (Vezi Drapelul, Lugoj,
nr. 58, 1901, pag. 2).
Constatăm cu satisfacție că lucrarea Publicațiile periodice romdnști a cuprins și
descris periodice românești apărute în America, Franța, Rusia, Italia, Ungaria,
Anglia, Austria, Belgia, etc. în orașe cum ar fi Hamburg și VIena, Clevcland și
Detrojt, Pesta și Paris, Moscova, Odcsa și Petrograd etc. Nu găsim însă în mono-
grafia națională a periodicelor, publicațiile conduse dc Onisifor Ghibu *). Dat fiind
faptul că o asemenea lucrare are prin excelentă un caracter științifico-documentar
și nu de popularizare, ar fi putut să-și găsească locul toate periodicele, indiferent
dc orientarea progresistă sau ultraretrogradă.
Menționată fără specificarea orientării, se cuvenea să fie rînduită în volum și
publicația pedagogică Școala moldovenească și alături de ca Depeșa, Deșteptarea,
România nouă și altele mai puțin cunoscute.
Fiind vorba dc publicații pe care le putem denumi ca inedite, aș atrage atenția
asupra uneia intitulată Progresul. Este o foaie care a apărut în manuscris in anul
1806 la Caransebeș. O prezentare a ci vom face după numerele 1-2 din 1 noiembrie
1889 cînd publicația era în anul al lll-lea de apariție. Revista aceasta, care era de o
seamă cu Foaia diecezeană se subintitula ,.F6ia clericilor ort(odocși) or(ientall)
romfâni)". Consultind colecțiile incomplete de pînă în anul 1898 deducem că Progre-
sul este publicația Societății de lectură a elevilor de la Caransebeș, Revista apărea
ia 1 și lâ a fiecărei luni, avea formatul 28x21 și număra 16 pagini. După numerele
9 și 10 găsim un Supliment Ia Foia Progresul de numai 8 pagini, supliment care se
repetă ți după numerele 11, 12, 13-14, 15-16, 17-18, 19-20 toate din anul 1889. Publi-
cația probează convingător felul cum erau cunoscuți, de către elevi, scriitorii! noștrii:
Asachi, Gh, Las&r, A. Pann, D. Bolintincanu, I. Eiiade, V. Alecsandri, B. P. Hașdcu,
C. Negruzzl, M. Eminescu precum și preocuparea cercului literar ți a revistei pentru
valorificarea folclorului bănățean. Din 1893 titlul ți chenarul sînt tipărite, asemenea
publicației studenților de Ia Sibiu, intitulată Muia și pe care volumul o consemnează
(pag. 796-7). Din același an 1893 Progresul are ca subtitlu Foia Societății loan Popasu.
*) Gh^arghc PStrir. PubUcafiife perfotUre hârAuMe, 1*67—I9G7. Biblioteca Municipii} BtCiu.
■) Vezi Af. Cojimearu, Afvfrîr tradiții literare în Bacău în Limbă fi literatură, voi. XV,
Bucurai, 1967, pag. «A.
*> Vexl foaia	nr, 33 din 1887. pig 7 nr. 12 din 1668, pag. * prerum $1 nr. 16, pag. 8.
Vezi Gh. Adameșcu. Buletinul trimestrial al perindirfțnr din 19^8,	1929. p«R- 44.
*) VezlA/moJiuftui presai române, C1tij, 1976. pag. 66—77.
78
Considerațiile noastre pledează pentru ca revistele manuscrise, din sec. al XlX-lea,
să fie prinse și ele într-un viitor supliment. Este cazul și cu revista lui Fapiu Ilarian,
Zorile, apărută la Tîrgu-Mureș etc.
Cu o ultimă completare ne oprim la revista Cronica artistică și literară descrisă
după unicul exemplar existent la biblioteca Academiei. Cum Intîmplător deținem
și noi cîteva numere din această publicație, putem relata că nr, 3 poartă data de
14 noiembrie 1917, iar numărul 12, care probabil nu este ultimul, datează din
8 aprilie 1918, Publicația apărea săptămîna), iar de la numărul 10, bilunar.
Directorul publicației era Dinu Dumbravă, iar M. Sorbul a condus revista în
calitate de director numai pentru numerele 10 și 11. Dintre colaboratori amintim
pc G. Talaz, A. T. Stamatiad, Victor Antonescu, C. Rîuleț, V, Haneș, Mircea Rădu-
lescu ctc.
Mărginind observațiile și comentariile noastre la cele relatate apreciem în con-
cluzie că în lucrarea aceasta care freamătă de un impresionant conținut de infor-
mații s-au putut strecura în cîteva locuri și unele mici omisiuni. Demnitatea ei
adevărată însă izvorăște din ținuta sobră pc care o are orice autentică cercetare
științifică, cu deosebirea că în cazul monografiei bibliografice a periodicelor noastre
au fost necesare foartc variate cercetări de istorie, filologie, a unor diverse compar-
timente ale culturii, impunînd temeinice cunoștințe de specialitate. Firește că nu
vom epuiza toate meritele (unul ar fi și acela că sînt reproduse programele publi-
caților mai importante). Volumul Publicații periodice românești oferă condiții docu-
mentare pentru noi cercetări ale culturii române.
O carte apare o dată la 50—60 de ani, chiar și prin această îndelungată gestație
și reelaborarC face dovada valorii sale. Tomul al II-lea care cuprinde repertoriul
mozaicat al perioadiccior noastre din anii 1906—1918 este fără îndoială vrednic de
prestgiul instituției care patronează asemenea opere,
ION ILIESCU
ECOUL COMUNEI DIN PARIS ÎN BANAT
Relațiile istorice de prietenie dintre Franța și România au rădăcini adînci de-a
lungul veacurilor. O astfel de legătură fraternă, impresionantă, cu semnificații
adînci s-a înfiripat și dezvoltat în timpul războiului franco-prusian din 1870-71 și
în timpul Inflăcăratelor zile ale Comunei din Paris.
Deși autoritățile austro-ungare se găseau în neutralitate activă, bănățenii și-au
arătat fățiș, cu mult curaj sentimentele față de poporul francez greu încercat. Astfel
a doua zi după începerea ostilităților, gazeta „Albina", condusă de Vincențiu Babeș,
scria că, deși poporul nostru poartă resentimente față de Napoleon al 111-lea, care
sprijinise dualismul, simpatia românilor este alături dc Franța. ’)
In articolul „In cauza francilor nefericiți" *) apărut după capitularea de la Sedan
(2 septembrie 1870), se cere românilor să-și înfrîngă „propria suferință și să ajute
pe frații lor în suferință „miile de mame și orfani lipsiți de pîinea zilnică." Timp
de cîteva luni listele de ajutoare publicate de „Albina cuprind mii de nume româ-
nești din satele și orașele bănățene.
Partidul Național Român din Banat ți Ungaria îndeamnă pe membrii săi „să
contribuie după puteri" pentru frații noștri din Franța, cu bani, cereale și îmbrăcă-
minte. După capitularea de la Metz (octombrie 1870) 173.000 soldați și 6.000 ofițeri
intrați în captivitate, se găseau într-o situație dramatică.
Pe listele donatorilor se găseau : Frații Mocioni cu 400 florini aur, .Al. Nedcleu,
maistru frînghier din Pesta cu 100 franci, redacția Albina cu 50 franci, Corporația
Tăbăcarilor din Lugoj eu 40 florini, apoi mii de cetățeni din Timișoara, Arad Lugoj,
Oravița, Lipova, Ciacova, Bocșa, Făget, Povîrghina, Bujorul bănățean, Drăgoiești,
Ticvaniul Mare, Tcmerești, Peștera, Jdioara și multe altele. Strîngeau ajutoare :
79
Petru Cerrtena, dr. Pavel Vasicl, Paul Rotariu, Iile Miescu, Consl. Rădulescu, stu-
dentul Gruia Liuba, Anastasia Tempca ț.a. Zelul lugojenilor fiind mare, era subli-
niat dc articolul „Onoare naționaliștilor din Lugoj."
Ajutoarele strînse au fost predate lui Emite Picat, vicc-eonsulu) Franței în Banat,
împreună cu o scrisoare a lui Vicenfiw Babe?, în care arăta că „peste trei milioane
de români din Austro-Ungaria — majoritatea absolută în Banat ți Ardeal — des-
poiali de secole de drepturi, cultură ți progres ți deci sărăciți ... văzînd durerea
fraților francezi, au uitat propriile privațiuni și suferințe.. AJ Tn răspunsul său,,
Emile Picot mulțumea pentru ajutoarele destinate prizonierilor francezi din Germa-
nia, recunoscînd că „românii deși nu sînt răsfățați de soartă, au venit în ajutorul
fraților lor în suferință. In lupta noastră — arăta consulul — românii nț-au dat
mărturie, prietenia lor," *}
în editorialul „Parisul a capitula!" s), condițiile armistițiului din 28 ianuarie 1871
erau considerate mărturie a „tristei degradări morale ți ticăloșiei claselor ți guver-
nanților, care conduc Europa." Conducerea P.N.R. din Banat ți Ungaria a îndemnat
populația bănățeană să înainteze petiții ți memorii împăratului, la Viena ți Dietei,
la Pesta, prin caro să „protesteze împotriva nedreptății ți tratamentului impus
Franței." Același apel este cuprins ți în articolul „Dntorinfa noastră către Fnanfa"6).
Pe adresa Clubului parlamentar român din Pesta țl la Viena soseau seci și zeci
de petiții și memorii, depuse pe biroul Dietei, de : Eugen Mocioni ale locuitorilor
din Sinnicoiaul Mare; S. Borlea și losif Hodoș „ale mai multor comune din
Zarand“; Al. Mocioni ale comunei Relotinf; Vincențlu Babeș „mai multe petiții din
Banat"; S. Borlea ale comunelor Chtșocia ți Busiaș; Al. Mocioni ale comunelor
Beba ți jiîstarovăf; S, Borlea ale comunelor Jojdca și Calini; V. Babeș ale comu-
nelor Cebza, Onadui Orbesc șî Curtict, iar Eugen Mocioni a depus „un teanc de
proteste din comitatele Arad și Timiș," Cu acest prilej Babeș a declarat; „Ori vin,
ori nu vin astfel de rugări, Onor guvern să iea la cunoștință că întreaga națiune
română e gata să aducă otice jertfe pentru salvarea intereselor națiunii franceze" 0
iar în ședința din 3 martie 1871, Al. Mocioni, spunea: „Cu toate că bunele intenții
ale petiționarilor sînt acum întrecute de faptele date, îmi îndeplinesc cu plăcere
datori n ța de a prezenta rugarca comunei Bobii și Siftaroudț, pentru că pe calea
aceasta se dă ocaziune compatrioților mei români, deși în mod slab, să-și deic
exprimare nemulțumirii față de politica noastră externă dc pînă acum,"
In ședința dietei din 19 martie 1871, după ce TJsza Istvan și Jokay Mor au jus-
tificat politica regimului, Babeș a rostit o importantă interpelare în care a combătut
politica regimului în conflictul franco-prusiun, „Eu — spunea cl — am fost pentru
o intervenție activă, consldcrînd victoria germană o... calamitate pentru Europa ți
mai ales pentru națiunile maghiară ți română". La obiecției nea că s-ar fi împiedicat
unificarea germanilor, Babeș făcînd aluzii la năzuința spre unitate a româriilor,
arată că numai unirile naționale, liber consimți te sînt viabile, iar cînd se realizează
dc către „despoți, sînt periculoase", mai ales pentru vecinii lor. *)
După proclamarea Comunei, în coloanele „Albinei1' apar reportaje, informații și
articole prin care este sprijinit primul guvern din lume al proletariatului. Este
necesar să reliefăm următoarele precizări ale istoricului l.D.Suciu: „După consti-
tuirea P.M.R, din Banat și Ungaria (7 febr. 1869} jurnalul „Albina" devine organul
oficial al acestui partid. Drept consecință atitudinea acestui ziar față de Comuna din
Paris, reprezintă poziția P.N.R. din Banat și nu a cîtorva personalități particulare,
cere, nu importă influența lor, nu puteau avea autoritatea necesară pentru a impune
punctul lor de vedere ziarului oficial al partidului... Deci sprijinul ți popularizarea
Comunei din Paris nu constituiau un fapt izolat, ci făceau parte din programul
partidului, care reprezenta o burghezie oprimată, care-și găsea un aliat natural în
mișcarea muncitorească." 9)
Această opinie lărgește orizontul sub care trebuie privită activitatea publicistică
a lui Babeș.
Pe baricadele Comunei se găseau și romînt, ca Jean Cernătescu, ConsL Haralam-
bic, Const. Cantacuzino, Dim. Dobrescu ți alții, gazeta „Albina" informa cititorii
despre scopurile ei și anume „organizarea unei societăți pe baze largi, democratice.
„Comuna, scria gazeta, este organul „Suprem de conducere" șl nu un „consiliu
municipal, administrativ ,ju autoritate asupra Franței, pentru" a asigura pentru
totdeauna republica liberală ți democratică."
Mijlocul de a se menține la putere era Garda Națională, Comuna „grație puterii
șale urbane devine slăpînă pe toată țara. Acest scop e deci sublim..10)
80
In alt articol, preciza ; „Principiul suprem, a! revoluționarilor din Paris este
identic eu scopul lor, dreptatea deplinii, a asigura republica, contra restaurației
monarhiei, fiind menită si dezlege chestiunea socială, problemă măreață menită
națiunii franceze, care în 1793 a răscumpărat omenirea de sub jugul feudal." «J
Popularizarea acestor idei îndrăznețe ți curajoase sc făcea prin combaterea pro-
pagandei reacționare, explicînd esența de clasă u ortndulrii burgheze, intuind meca-
nismul exploatării ți rolul istoric al clasei muncitoare. în articolul „Dreptul la
regalul june" Babeș justifică insurecția armată, ea urmare a creșterii conștiinței
revoluționare a muncitorilor, care nu vor depune armele din mîini „pînă nu dez-
leagă eu ele marea ți importanta chestiune socială". în editorialul „Adevăratul
infeles al răscoalei din Paris" >*) se relevă că mulți „vorbesc și scriu despre
Comună, fără să-i cunoască scopul, răstălmăcind adevărul", in timp ce „noi apre-
ciem scopul ei generos și sublim". Situația soeial-economieă „reclamă reforme, o
altă ordine socială, mai dreaptă, mai umană, emanciparea muncii și ridicarea ei la
valoare de factor egal îndreptățit în stat". în preziua înfrîngerii Comunei, Babeș
scrie : „Comuna Parisului se va repeți Ia Ixindra, Liverpool, Bristol și prin toate
urbele mari, cu muncitori numeroși, pînă atuncia cind munca nu va fi emancipată
de capital,'11 M)
Acestea erau gîndurile pe care Vincențiu Babeș și echipa sa redacțională le
sădeau, acum un secol, în opinia publică românească, idei care nu erau profesate de
circumstanță ; ei erau convinși de viitorul proletariatului, dovadă că la șase luni
după înăbușirea Comunei, în articolul „Afaceri d’ale internaționalilor" «1 scria:
„Noi care sîntem cu trup și suflet pentru emanciparea muncii și recunoașterea
lucrătorilor dc un factor egal îndreptățit în societate, totdeauna șl întru toate...
pururea vom informa lectorii noștri despre pașii ce va face această Asociațiunc
{Internaționala I n.n.) pentru asigurarea scopului și realizarea dorințelor ci, cu atît
mai virtos căci în viitor lumea are să sc aștepte la multe ți mari lucruri din partea
lucrătorilor și a numiților socialiști."
Comemorlnd centenarul Comunei din Paris eram datori să subliniem aceste
pagini din trecutul presei bănățene și aceste acțiuni ale populației din această pro-
vincie, care și-a arătat curajos simpatia față de poporul francez.
OCT A VI AN METEA
Bibliografie :
1)	Albina, nr. 57 din 21 iunie 1870 ; 2) Ibidem, nr, «2 din 20 sept / 2 oct, 1870; 3) Ibt-
dem, nr. 1 din 3/15 ian. 1871; 4) Ibidem, nr. 11 din 4/16 febr. 1871: 5) Ibidem, nr. 7
din 21 ian, /2 febr, 1871; 6) Ibidem nr, 11 din 4/16 febr. 1871; 7) T. Păcățian, Cartea
de aur, voi. V, p.503; 8) Ibidem, Op, cit. p. 523 ; 9) I.D. Suciu, Les roumains de
lempire austro-honprofs et Ia puerre franco-iwussiene (1870—1871) Nouvelles ătudes
d'Histoire, p. 244 ; ÎO) .Albina, nr. 27 din 25 mart, / 6 upr. 1B71 ; 11) Ibidem, nr. 29
din 2/14 apr, 1871 ; 12) Ibidem, nr. 34 din 21 apr. / 3 mai 1871 ; 13) Ibidem, nr. 32
din 18/30 apr. 1871 ; 15) Ibidem, nr. 81 din 9/19 oct, 1871.
— f >Hh i il
GHEORGIIE LEAHU :
PERSONAJE
PROGRESISTE
MUNCITOREȘTI
PE CARE LE-AM
INTERPRETAT
Minam început profesia de aetor în Teatrul Poporului din București în 1345. Acest
teatru creat dc P.C.R. im avea decît sediu administrativ. Cel artistic era in toate
sălile de mese ale fabricilor și întreprinderilor din capitală, transformate adhoc în
scene de spectacol. La fel la sate, jucam unde se putea, Evident, în repertoriul
acestui teatru erau multe piese care vorbeau de realitățile ți problemele unui stat
nou, revoluționar.
Acest moment din viața mea artistică m-a apropiat cu interes și pasiune dc acele
personaje eare reflectau eroismul cotidian, eare nu era altul decît acel din Jurul
vieții mele, atît de tumultos ți direct trăit ți cunoscut.
SC năștea O lume nouă Și mă socoteam mîndru că sînt un fiu devotat ți militant
al ci. Ca să-1 parafrazez pe Maiakovski, drept cel mai bun carnet de partid îmi
erau înseși roiurile mele. Am încercat să prezint pe scenă umanismul profund de
care erau însuflețite aceste personaje și m-am ferit pe cît am putut de minusurile
literare, cu care, la început cel puțin, era încercată lumea acestor croi ; declamato-
rismul, ți dogmatismul Unora, idealismul exacerbat și nerealist, sau idilismul nepu-
tincios ți fără perspectivă al altora.
Actorul în tonte timpurile a avut ți va avea o marc responsabilitate socială,
îndrăznesc să afirm că în perioada 1945-1956, teatrul, reprczentînd o tribună extrem
de importantă, solicita actorul la un efort mult crescut din punct dc vedere ideolo-
gic ți artistic. Trebuia, cu resursele de talent de care dispunea fiecare, să fie la
maximum prezent pe scenă în condiții cu totul precare, firești începuturilor unei
noi perioade de existență a teatrului românesc, care se adresa unor largi mase de
oameni ai muncii ce veneau vertiginos și însetate spre cultură și artă, Au fost cazuri
cînd — fără exagerare — putem vorbi de un real eroism actoricesc, ținînd seama
de condițiile de joc ți de recepție ale spcetocolelor teatrele, din aceea vreme e. Multe
amintiri dragi mi-am păstrat în credincioasa memorie afectivă de actor în legă-
tură cu personajele acestor categorii de eroi ai zilelor noastre, de fapt de oameni
cu totul obișnuiți, dar în situații grele, excepționale, revoluționare.
Mi-amintesc că mi s-a făcut chiar cinstea de a fi chemat să joc în reprezentație
pc pritna scenă a țării, Teatrul Național din București, un asemenea rol : Delegatul
C.C. din piesa „Ziua cea mare* de Maria Bănuț, alături de reputați actori ai patriei
noastre ca : regretata Sonia Clucerii ți G- Timică, Pentru tinerețea mea și pentru
ncobițnuința unor asemenea invitații din provincie (eram la Teatrul Național din
Craiova), acest fapt a constituit o mare cinstire pc care mi-a acordat-o direcția
Teatrului Național de atunci, academicianul Zaharia Stancu. Era curioasă ți coinci-
dența că la Teatrul Poporului debutasem în 1945 într-o piesă care se numea tot
„Ziua cea marc“, dar dc Gheorghiu—Pogonețti.
Iată așadar două,,, zile mari ale carierei mele profesionale.
In 1916, am avut cinstea să joc la București în prima lucrare dramatică a valo-
rosului dramaturg Aurel Baranga: „Bal ia Făgădău", unde de asemenea am avut
fericirea să joc alături de primii aclori ai țării, în frunte cu marele comediant
român Vasillu-Birlie. Altădată la Pitești, am avut prilejul să interpretez situația
82
tragică a oarecum doi eroi, unul din piesa lui Virgil Stoenoseu „Drumul soarelui".
In seara premierei (un colectivist de prin părțile Dobrogei, ucis de chiaburi.) șl pe
acel al actorului ert>u Panait Constanțineseu, interpretul titular al rolului de rnal
sus și care a murit pe scenă la sfîrșitul actului doi și a trebuit să-1 înlocuiesc în
scena morții din actul III.
Extrem de numeroase sînt personajele pe care le-am interpretat din literatura
dramatică de după 23 August. Ar trebui să înșir aproape toată dramaturgia lui
Baranga, multe din piesele lui Luvinescu, Mirodan, Făreășanu, Tărchilă și alțîi.
S-a Intlmplat uneori — trădînd pe autor — să fiu nevoit să creez un personaj
aidoma cu ce-mi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie acosta, ca în piesa lui Al. Sever
„Boieri și țărani" și să primesc chiar un premiu de creație în finalul festivalului de
teatru. Alteori, n-am reușit cu să înțeleg complexitatea unui personaj ca Piticcscu
din „Sonet pentru o păpușă" de Fărcășanu și să nu mă pot bucura dc reușita acestei
realizări, O anumită deprindere în interpretarea acestor personaje mi-a adus la un
moment dat falsa convingere că-mi sint la îndemînft, lenevindu-mî eforturile și sâră-
cindu-mi mijloacele dc expresie, aceste împrejurări obligîndu-mă să găsesc noi căi
de ieșire din primejdia șablonizării și repetării plicticoase.
Am cunoscut un coleg, care-mi declara cu o cinică sinceritate că el are patru
sertare sigure în. laboratorul său creativ :un comic chel și bălbîit, eventual șchiop,
un comic intrigant, puțin ghebos, un tragedian tunător, capabil dc cinci munoloagc
lungi, ți un personaj pozitiv (șapcă, manta de piele și mustață). El cerea să-l dis-
tribuim în ceea ce s-ar potrivi uneia dintre aceste patru ipostaze, că altceva nu
poate și nici nu vrea să încerce. Vă imaginati ce distanță s-a parcurs și în literatura
dramatică ți în Interpretarea actoricească de la acest punct de vedere! Anumite
practici ți anumite prejudecăți ce s-au constatat în arta spectacolului teatral eu
pl ivire la ce se înțelegea prin erou pozitiv, au produs multă vreme piedici serioase
artei noastre, care în planul ci a cunoscut totuși o dezvoltare excepțională, bucurin-
du-se de condiții nemaiîntîlnite șî de un potențial dc talente, îndrăznesc să afirm
unice în lume. Bunul simț, adevărul artistic și Ideologic robust at concepțiilor înain-
tate ale clasei noastre muncitoare, ale partidului ei, eum era șl firesc, a reglementat
aceste anomalii. Lucrul acesta s-a făcut resimțit atît în literatura dramatică cît și
in arta spectacolului de teatru. Festtvalele naționale de teatru au încurajat perma-
nent tot ce a fost mai reușit în arta spectacolului piesei românești contemporane.
Desigur că pe acest tărim încă sîntem datori vieții pe care o trăim, eu mult mai
bogată șl mai profundă și mai interesantă, decît am reușit noi pînă acum s-o pre-
zentăm pe scenele noastre.
tn cinstirea semicentenarului partidului, zilele teatrale românești care antrenează
totalitatea teatrelor din palida noastră într-un concurs național, vor prilejui contu-
rarea — este speranța și încrederea noastră a tuturora — a unor personaje progre-
siste, reflectînd umanismul socialist în forța lui de mare frumusețe a existenței
noastre plenare.
Pentru orice actor cu simțul responsabilității față dc destinul artei noastre tea-
trale, contribuția sa Io imortalizarea unor asemenea personaje constituie o mare
bucurie și satisfacție profesională.
Gîndindu-mă la drumul unui sfert de veac de încercări și căutări entuziaste, pe
care șl eu l-am parcurs alături de colegii generației mele spre întruchiparea celor
mat frămtnlate și îndrăgite chipuri din viața noastră de toate zilele, atît de eroică
in conținutul și perspectivele ei, mă simt astăzi emoționat că puțind păstra modes-
tia firească, mă pot șl bucura cu îndreptățită mîndrie de rezultatul efectiv al crea-
ției actoricești din patria noastră socialistă, de atîtca ori și în atîtca feluri prezentă
în aducerea pe scenă a ceea ce necontenit creează însuși poporul nostru mai lumi-
nos, mai tulburător și mai durabil.

DYLAN THOMAS:
cronica
traducerilor
♦
„VIZIUNE
Șl
RUGĂ"*)
Deschlzînd această carte — ediție bilingvă — ne putem aduce aminte în v de,
dacă dorim, de dificultatea liricii lui Dylan Marlais Thomas (1914—1953). Inscriindu-;e
deopotrivă în orientarea postromantică (D. H. Lawrence — Theodore Roethke) la an:i
podul tendinței sacre (W. B. Yeats — T. S. Eliot) și in tradiția poetică engleză vech ?
de patru secole, cl suportă comparații atît cu autorii menționați cît și cu poeții școlii
metafizice din veacul al XVII-lea (John Donne), cu Willlam Blake și cu G. M. Hopkins,
ale căror poeme sînt încă recunoscute ca greu de înțeles, necesitînd ampic comentarii
critice și pur și simplu explicate, chiar din punctul de vedere al lectorului englez
avizat, preocupat de studiul liricii lor.
Chiar dacă mesajele fundamentale ale liricii lui Thomas sînt deseori astfel lămu-
rite prin discuții, inocența funciară a speciei umane afirmată împotriva osîndei diu
dogmă, drumul din întuneric mereu spre lumină, sau bucuria existenței firești pe
lume ajung să fie percepute de cititor printr-o lectură atentă și — la recomandarea
poetului — literală a versurilor, care impun. într-un ritm straniu cu rezonanțe celtice,
simboluri și mituri specifice viziunii thomasicne. Efectul premerge înțelegerii, con-
știința frumuseții metaforelor se ivește înaintea sensului, care poate fi cercetat, între
altele, și prin prizma interpretărilor freudislc. Faptul că obstacolele puse de poet în
calea cititorului, ca pentru a-i întuneca speranța că vreodată va înțelege ceva, spun
comentatorii anglosaxont sînt reprezentate în primul rînd dc limbaj, aduce problema
unei transpuneri în românește a lui Dylan Thomas la un nivel neobișnuit.
Se cuvine să remarcăm cu satisfacție că în numărul de numai douăzeci și trei de
poeme, impus probabil de dimensiunile relativ mici ale cărților din colecția ,,Orfeu“,
sînt incluse piese reprezentative ți importante pentru o cunoaștere sumară însă ade-
vărată a modului poetic thomașian. a principalelor simboluri și leit-motive. Ne referim
în primul tind la „Viziune și rugă" tea dă titlul volumului), la „Balada momelii cu
picioare lungi" ți la „Fem Hill", poeme lungi, pe care, din punctul de vedere al arici
traducerii, le socotim trei piese de rezistență ; avem de Eisetnenea în vedere toate
celelalte texte din carte, alese și grupate în scopul de a întări consistența miezului
tematic ce i se clarifică cititorului treptat, pc măsura parcurgerii cărții.
Problema traducerii lui D. Thomas s-a pus și s-a rezolvat la un nivel, spuneam,
neobișnuit, în sensul că stăpînirea limbii engleze de către autorii versiunii românești
a fost susținută de o cunoaștere în profunzime a liricii lui Thomas, ceea ce a avut ca
rezultat nu o transpunere mecanică eșuată inevitabil, ci o traducere și in același
timp o interpretare a versurilor de pe pozițiile unei opinii critice coerente, justificate,
așadar posibile, exprimată pc scurt în prefață dc Șt. Stoenescu, dar mai ales implicată
în soluțiile date unor pasaje cheie din poeme.
„Cuvintul „unseen" este tradus prin „neprivit" ; versul leit-motiv „Hands, hold
you poison or grapes“ prin „Mîinilor ce-aduceți : rodii, mătrăgună ?" („Din turnuri
urechile"). Același „walk", prezent în două versuri, este tradus diferit: „Shc sleeps in
the narron trough yet she walks the dust / Yet raves at her will / On the madhouse
boards wom thin by my walking tears“: „Și doarme în troaca îngustă ți totuși
umblă prin țărînă / Și aiurează în voie / Pe scîndurile casei de nebuni roase de lacri-
•) In romineșt» d* C AbAtu(l șl Și Stoenescu, Editura Univers. Burii reții. 19TO.
84
mile mele fără de odihnii' („Dragostea Intr-un ospiciu'); „Pale rain over the dwindling
harbour / And over sea wet cruch the size of a snail" are ea echivalent: „Palidă
ploaie peste portul tot mai micșorat / Peste biserica șiroind ca un melc' (Poem în
octombrie). Din același ultim poem citat, iată o infidelitate ce ar părea de neexplicat
in cazul unei traduceri silite cuvînt cu cuvînt: „Pears and red currants"; „Pere și
coacăze rubinii'. Intr-un fel asemănător'... the colour of cleay' este ... „culoarea
aprigă a lutului', în spiritul violenței de imagini caracteristică întregului poem
„Viziune și rugă".
Strecurarea continuității de sens în toate piesele traduse precum și comentariul
implicat reușesc să închege universul poetic thomasian prin proiecție în versiunea
românească lipsită de stridențe și corecte naivități. Cităm citeva versuri din „Unluekily
for a Death' („Din nefericire pentru moarte") impresionînd prin perfecta corespon-
dență dc sens ivită tocmai din abateri, de fapt din reconsiderarea înțelesurilor cuvin-
telor și așezarea lor în românește în tipare ritmice rafinate cu asonanțe și sugestii
subtil muzicale : „Nu voi cînta eu însumi niciodată ! Despre sfînta din întunecimi cit
timp utrenia fără slîrșit / Din carnea ta rugată ; isvorăște, nici pasărea / Dc sub rădă-
cinile mele n-o voi Izgoni vreodată : / Moartea poruncind eclor doi să zacă-nsingurați"
(„Never Shall my seif chant / About the saint in shades while the endless breviary /
Turns of your prayed flesh, nor shall I shoo the bird below mc : / The death biding
two lie lonely').
în același timp, volumul „Viziune și rugă" ni se pare a fi o reușită de înaltă
clasă prin evitarea în egală măsură a uneia dintre cele mai subtile curse în ceea ce
privește traducerea unui dificil poet modern dc către un cunoscător și interpret al
operei sale, anume alunecarea în parafrază. Căci nicăieri nu întilnim în românește,
prin insistență explicarea, stricarea uniunii de formulări ermetic metaforice sau
ritmul frazării inegal și straniu, care închid lectorul în cercul magic al fiorului
transmis în cele din urmă, ceea ce, pentru cărțile de poezie tradusă, este un fenomen
cel puțin rar.
Constantin Abăluță și ștefan Stocnescu reușesc să transpună țesătura metaforică
a cărei complexitate în limba originală este păstrată în românește la același nivel
prin plasarea cuvintelor cheie într-un context care să le pună în evidență polisemia
și care să unifice totodată cele cîteva planuri de înțelegere într-un miez metaforic
major, justificat de sensul genera) al poemului.
In română, ca și în engleză, cuvinlul are sens literal arhaic și parodic, este
metaforă și In același timp parafrază concentrată, efectul muzical al disonanțelor și
frazării de un fel aparte este transmis odată cu ambiguitatea originară a liricii thoma-
siene, sporind efortul de interpretare pentru cititorul de limbă română in aceeași
măsură ca pentru cel anglo-saxon.
„Prorele alunecau și coasta neagră de păsări / O ultimă privire azvîrle spre
zburătoarei e-i plete. / Spre ochiul albastru de balenă ; / Călcat în picioare orașul își
zuruia a noroc caldarîmul' (The bows glided down, and the coast / Blackened with
birds took last look / At his thrashing hair and whale-blue eye ; / the trodden town
rang its cobbles for luck“).
„Viziune și rugă' conține, după părerea noastră, o rezolvare plină de siguranță
a unui mănunchi de piese lirice dificile, care sînt marcate de modul poetic thomasian
și înseamnă în același timp, pc partea tipărită în românește, o creație poetică de
autentică frumusețe.
IRINA GRIGORESCU
Bujor Nedelcovici:
„ULTIMII"
De fapt cine sînt „ultimii'* și ce aco-
perire există prin structura romanului asu-
pra semanticii titlului ? Nu trebuiesc de-
sigur, căutate întotdeauna legături între
titlul unei proze și desfășurarea epică,
stind în tehnica prozei caracterul pur con-
vențional al titlului ; în cazul romanului
lui Bujor Nedelcovici se pare că „ultimii1*
denumește o anume categorie de oameni
a căror reminiscențe ale trecutului se pre-
lungesc fatal în prezent dominîndu-le toa-
te acțiunile șl impunînd o conduită carc
nu poate ieși de sub impulsul activităților
prime ale acestor „ultimi1*, O stare mor-
bidă tiranizează această lume închisă cu
contingențe doar spre trecut, opacă și fără
antene la prezent, pe care îi este teamă
să-1 descopere, și numai din simplul motiv
că adaptarea nu s-ar produce și distruge-
rea ar fi totală. Personajele există în con-
textul acestei stări maladive și acționează
în virtutea unor percepte mai demult ac-
ceptate, devenite norme de care nu se mai
poate face abstracție. In înlănțuirea fapte-
lor efectul conține în germene cauza unei
alte acțiuni care grefată pe fondul unui
automatism cu multiple reflexii în trecut
poate genera cele mai odioase gesturi, in-
clusiv crima. Se pare că prezentul nu este
decît un vis ce include acțiuni că o pre-
lungire a unora existente cu adevărat în
trecut. Dacă doamna Rujinski nu este ca-
pabilă să înregistreze moartea soțului ca o
realitate ce ar putea fi deferită spre cu-
noaștere și altora, se da topește neaderentei
totale la prezent, diluat și fără contururi
precise pentru ea, suspendare între trecut
și viitor. Act al degenerării, crima săvîr-
șită produce evaziunea spre lumea reală
a doamnei Rujinski, împingind-o spre o
altă crimă din simpla rațiune a mascării
celei dinții. Intrînd în realitate actul de-
vine lucid și premeditat; atingerea rea-
lității înseamnă acceptarea luptei cu o
lume străină („Era tulburată de povestire,
de amintiri, ar fi vrut să nu mai fie ni-
meni în preajma ei; această așteptare lua
proporțiile unei adevărate terori, atunci,
căută să se stăpînească, să-1 privească în
ochi, și astfel să învețe să fie gata pentru
viitoarea luptă care nu o va purta numai
cu Pctran, ci cu toți care au știut ceva
despre domnul Rujinski. își simțea toată
forța pe care o acumulase, încrederea
Omului cu Lavalieră, răspunderea ce o
avea față dc el, față de ei toți pe care nu-i

cârti
reviste
*
cunoscuse, sc pregătea în tăcere pentru
confruntarea ce va începe între ea și cei-
lalți.., avea în mînă „frînghia lor" și era
convinsă că o va trage pînă la țărm, pînă
la ultimele puteri, și nu Fclran va fi acela
care i-o va smulge din mîlni. De data
aceasta era sigură." /pp. 120—121/). Ca ul-
timă reprezentantă a unei lumi aflată în
fatal declin, doamna Rujinski are orgo-
liu de castă și drumul ei pînă la sfirșit
trebuie să fie in maniera de existență a
celora pe care-i reprezintă („...înaintez
singură ulitma dintre ultimii... Nu este
vorba de o încăpățînare, de o ambiție, eu
am o obligație; sînt ultima dintre ei, este
necesar să am reprezentarea tuturor celor
pe care-i întruchipez, deci eu trebuie să
plec în așa fel îneît toți cei dinaintea mea
să fie mîndri de mine" /p. 339^. Gest aris-
tocratic de acceptare al unui sfîrșit!
Lumea aceasta decrepită și închistată,
reflex al unor maladii psihice și de singe,
prelungite, se completează cu Cristu, vic-
timă și el a planurilor doamnei Rujinski,
domnul Fabian, maniac ți cu o tardiv-ju-
venilă emoție în fața doamnei Rujinski.
Liantul cu această lume aflată în încreme-
nire ți aparent fără drame este Petran,
poștașul care a înregistrat automatismele
tuturor, depistînd prin absența lor, dere-
glările acesteia.
Bujor Nedelcovici a încercat prin
romanul „Ultimii" virtuțile unei proze ce
vehiculează personaje stranii prin existen-
ța lor, sondînd subconștientul ți existente
maladive, dislocînd epicul sau interferin-
du-1 cu lirismul acțiunilor, încercînd teh-
nica rememorărilor nu pe dimensiunea
timpului real ci pe cea a memoriei invo-
luntare. De aici unele personaje „scăpate"
de autox' în labirintul acțiunii, urmărite
distant în psihologia lor ambiguă și ne-
obișnuită. Talent robust, însă, Bujor Ne-
delcovici face dovada prin acest roman a
unui prozator cu deosebită înclinație spre
proza de subtilă analiză.
ALEXANDRU RUJA
86
Teodor Balș :
„NORD“
Anticipînd concluzia acestor însem-
nări, vom spune că Teodor Balș ne apare
— din poemele acestei cărți—cu un profil
modificat de cețurile unei melancolii, Poetul,
care a zăbovit mulți ani — cu bune rezul-
tate — spre a găsi echivalențe românești
pentru poeme ale lui Federieo Garcia Lorca
și Miguel Hernandez, se Întoarce la unel-
tele sale cu o anumită voluptate, ușor de
descifrat în poeziile adunate aici.
Teodor Balș este pn remarcabil pro-
zodist, dar acest lucru n-ar mai satisface
astăzi, cînd mulți dintre poeții noștri par a
nu mai fi interesați de aceste posibilități,
dacă In poeziile sale n-arn găsi o neliniște
și o căutare, o perpetuă pendulare în spații
adesea opuse, o continuă sondare a stărilor
apte de emoții noi.
Vom spune că am citit această carte
cu o reală plăcere și cu satisfacția de a-1
regăsi pe autor mai aproape de sine însuși,
mai firesc, cu versul așezat sub semnul
unei anumite nostalgii. Cartea sa pare un
popas intre drumuri, o reculegere și o evo-
care, o călătorie imaginară, în care poetul
iși pune întrebările destinului, ale căutării
sale: ,Pe sub calota de vînt / sania mea
se tot duce", „sania mea sub o stranie /
lună cu ghețuri la bord“ (Nord). Dincolo
de aceste versuri, se străvede înțelesul mai
larg, abia sugerat, cu discreție, al peri-
plului său poetic.
Această cartea drumurilor, a icoanelor
decupate din sud — cu un dor al luminii —
sau din lărimuri septentrionale, se orga-
nizează în jurul unui nucleu eare e spațiul
poetului, evocările Brașovului, ale peisa-
jului carpatin, ale Bucurețtiului. Iar zborul
fanteziei sale pleacă mereu și se întoarce
in acest spațiu fundamental : „Cind zidu-
duriie se fac seară / ți-aud zăpezile că-
zind / peste oraș, în scmnu-1 blînd / în-
tors cu Tîmpa către țară..„Și mult
prea noapte de se face / în Șchci la Sfintul
Niculaîe / știu lingă munte o odaie / sub
cetini cu ninsori în ace / unde m-abat și
bat in geam J și intru ca-ntr-o rugăciune /
să beau vechi cîntecc de lume / cu sur-
ghiunitul Anton Pann“ (Cind zidurile ., .*)
Ni se pare interesant să reținem faptul
că poeziile de evocare ale lui Teodor Balș,
în care ni sc reconstituie un colț de lume
— din Bosnia sau Dalmația, din Italia sau
de aiurea — cu lumina, mirosurile și splen-
dorile acelor peisaje, nu sînt înfăptuite decît
■ ■ —
*) Editura ..Carie» Romanciscă", 1071.
rareori ca poezii descriptive, ci ca niște
confesiuni în transparența cărora ni se re-
levă simple dar mișcătoare adevăruri uma-
ne f„Seeet5“, „Ochii" etc). Insfîrșit, ne-a
plăcut o anume solemnitate a versurilor:
„Sînt mai puține păsări aici și mai puține /
și frunzele cu ochii îngălbeniți de vînt“
fOctombriej; „Ninsori de martie tîrzii, / cu
tonuri stinse dc egretă / și zbor de reci
melancolii J în care iarna se repetă" etc
(Ninsori de martie).
Fără a fi numit toate laturile remar-
cabile ale acestei cărți și toate poemele care
ne-au reținut, socotim că Teodor Balș se
definește în Nord, ca un poet cu un profil
precizat, într-o evoluție care arată noi va-
lențe ale lirismului său.
4. DUMBRAVEANU
Vasile Zamfir ;
„LA MARGINEA LUMII"
O poezie de mare simplitate, fără în-
tortochieri spectaculoase, pentru descifra-
rea căreia nu c nevoie să cauți chei spe-
ciale. Ea se aseamănă cu acele păsări,
pomenite de poet în poezia ce da titlu volu-
mului, care stau „la marginea lumii", gata
să zboare, dar totuși nu zboară, căci o prea
stridentă culoare le-ar orbi; păsări cărora
le repugnă pînă și zgomotul propriilor
aripi !
Autocaracterizarea poetului din poe-
zia „Izvoare" ni se pare, edificatoare : „Trec
printre oameni, simplu, ca apele în mers ; /
Cum trec foșnind izvoare {oglindă pentru
stele / Șoptind diurn poeme — și-ntregul
Univers / Sc-nloarce către mine cu sclipăt
de oțele. / Vin cerbii către seară și-mi tur-
bură izvorul, / Și-și beau din apă umbra ;
și coarnele — tufiș — / Se-nalțâ spenoase
să simtă vînătoru] / Ori vîntul care-aleargă
prin crengi și prin frunziș. / Măria-sa amur-
gul se-apropie. E ora / Cînd visul se în-
toarce eu cerbul la izvor, / Cînd vorbele
vin simplu, cu zvon aromitor, / Să fie ca
o pline pe masa tuturora".
Ca și in volumele precedente, pre-
domină și de această dată peisajul, descri-
erea, în tonuri tari sau estompate — tot-
deauna în concordanță cu starea sufle-
tească a autorului („Țărm dobrogean", „Pei-
saj cu gară", „Peisaj", „La rădăcina pă-
durii", „Peisaj nordic").
Vasile Zamfir posedă un acut simț at
vegetalului. Ierburi luxuriante, flori speci-
fice tuturor anotimpurilor, ramuri verzi sau
golite de frunze, păduri cu pajiști însorite
sau cuprinse de vînt. Și printre toate — o
87
forfotă a „universului mic" compus din in-
secte și fel de fel de alte viețuitoare lili-
putane, care dau poeziilor un aer filigra-
nat, de stampă japoneză : „In taină, ghio-
ceii In scutece de gheață / Opalurile albe
le-or scoate din frunziș, / Și gîzele și melcii
se vor trezii Ia viață / Și vor fi nunți so-
lemne în orice luminiș. J A mai rămas o
lună. Și vor visa castanii / Că le-au venit
pe ramuri vechi frunze, în tumult. / Va fi
o primăvară mai blîndă ca-n toți anii. /
Ieși, suflete, la soare, și bucură-tc, mult" !
(Martie)
Pe una din copertele interioare ale
volumului, Nichita Stănescu caracterizează
în acest fel poezia lui Vasile Zamfir: „O
respirație asemeni menalciliilor din foto-
grafiile sepia, o scriitură cu creta pe o
lăsare de noapte fără stele, un murmur de
glas de prieten ridieîndu-se din cuvinte
scrise cu sufletul".
Iac pe cealaltă copertă. Al. Andrițoiu
precizează : „O poezie care s-a ferit și se
ferește de îngîmfare și zgomot, preferînd
uimirile în fața frumuseții și gravitatea ma-
rilor răspunderi. în umbra modestiei de
bună calitate se frămîntă creator sufletul
nuni om cucerit dc frumos".
Aprecieri la care subscriem.
ZUM. RACHICi
Constantin Corbu :
„ȚARAN1MEA DIN ROMÂNIA
ÎNTRE 1864—1888 •
Necesitatea unei lucrări de sinteză
care să cuprindă situația și lupta țărănimii
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea
și începutul secolului al XX-Iea, transfor-
mările petrecute în relațiile agrare este de
mult simțită în istoriografia noastră, cu atît
mai mult cu cît țărănimea a constituit prin-
cipala forță socială realizatoare a celor două
mari imperative naționale din acea vreme :
independența și Unirea cea Mare.
Lucrarea de mai sus răspunde acestui
deziderat, acoperind perioada la care se
referă, prin analiza competentă a unui cer-
cetător — cunoscut istoriografiei noastre
prin studiile publicate anterior asupra pro-
blemei țărănești în a doua jumătate a se-
colului al XlX-lea — a marilor transfor-
mări structurale ce au urmat legii rurale
din 1864 și acelei pentru învoieli agricole
din 18G6 cu modificările ei ulterioare.
Prezentînd critic literatura privitoare
la această problemă, autorul surprinde în
Editura ști I o tiflei. Bucuroșii, 1970.
istoriografia veche, care în general aborda
problema țărănească mai mult schematic,
acele luări de poziții ale unor gînditori
înaintați care, apreciind adevăratul rol is-
toric al țărănimii, înfăptuitoare a indepen-
denței noastre naționale, prezentau veridic
problema țărănească.
Structurîndu-și lucrarea pe șase capi-
tole principate, autorul expune intr-un stil
clar și curgător, accesibil unor pături largi
de cititori, evoluția problemei țărănești la
noi în perioada amintită, subliniind mo-
mentele istorice importante în desfășurarea
luptei țărănimii din România.
Prezentînd situația social-economică a
lumii satelor de după legea rurală din 1864,
sc înfățișează reacțiunea moșierimii pentru
limitarea efectelor reformei agrare, pro-
cesul de ruinare a numeroși țărani împro-
prietăriți care-și vindeau loturile moșie-
rilor, arendașilor și țăranilor înstăriți,
înainte de scurgerea termenului de 30 dc
ani, în care loturile de împroprietărire nit
puteau fi înstrăinate. Se evidențiază rolul
legii învoielilor agricole și relațiile sociale
pe care aceasta le-a creat determinînd mo-
dificări structurale in cadrul țărănimii, lege
care masca, în același timp, exploatarea
dureroasă a satului și ducea la ruinarea
unui mare număr de gospodării țărănești.
La exploatarea moșierilor, arendașilor
țăranilor înstăriți, se adăuga și cea a sta-
tului, ca instrument de dominare a majo-
rității de către o minoritate împilatoare.
Concluzia care se desprinde din ana-
liza realităților lumii satelor, din acea vre-
me, este că lipsa de pămînt a determinat,
în primul rînd, neîncetatele frămîntări și
răscoale țărănești, locale sau pe o arie mai
întinsă, în perioada 1864—1888, In capitolele
următoare, prezentînd lupta țărănimii în
dezvoltarea ei și în multiplele forme în
care ea s-a manifestat, se scot în relief
încercările diferitelor grupări politice de
a folosi țărănimea, ca masă de manevră,
împotriva adversarilor politici, dar și lupta
unor elemente mai înaintate din societatea
românească, conștiente dc forța și rolul
țărănimii, ce sprijineau lupta ej pentru
pămînt. Participarea țărănimii sub diferite
forme la războiul pentru independență, ro-
lul hotărîtor al ei în acest moment istoric
care a înfăptuit independența visată de
atîtea generații trecute, eroismul ei în lupte,
dar și decepțiile înregistrate ca urmare a
nesatisfacerii revendicărilor ei sociale, sînt
clar prezentate în capitolele IV și V.
In aceste condiții istorice, autorul
arată convingător importanța apariției dez-
voltării proletariatului, ca forță socială
înaintată, care cerea, în limitele de atunci,
exproprierea marilor moșii și împroprietă-
rirea țăranilor, fapt care intensifică lupta
88
socială și detetțmină aproprierea țărănimii
de clasa muncitoare, Această efervescență
revoluționară, care în perioada 1877—1888
se manifesta lot mai frecvent sub forma
răscoalelor, cu caracter mai izolat sau pe
o arie mai întinsă, evidențiindu-se tot mai
mult, tendința înlăturării exploatatorilor și
a abuzurilor autorităților, va răbufni pu-
ternic în marea răscoală a țăranilor din
1888.
Lucrarea menționată a lui Constantin
Corbu sc impune în istoriografia noastră
atît prin bogatul material arhivistic, in
mare parte inedit, pe care ea se sprijină,
cit și prin analiza atentă ți prezentarea
complexă a fenomenului social-politic din
perioada la care sc referă, acoperind prin
caracterul ei sintetic o Însemnată etapă din
trecutul tumultuos al luptei țărănimii. Con-
tinuarea cercetărilor și extinderea lor asu-
pra întregului teritoriu românesc se pre-
zintă ca o imperioasă necesitate.
AUREL ȚINTA
Mihai lanculescu
ți Petru Radu :
„CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA
ISTORIEI ȘCOLII BĂNĂȚENE"
Cartea editată de Inspectoratul școlar
al județului Timiș, în care este evocată
viața ți activitatea învățătorului George
Joandrea. nu este numai un valoros studiu
monografic întocmit de Mihai lanculescu,
directorul bibliotecii municipale din Timi-
șoara în colaborare cU Petrii Radu, inspCc-
torul-țef ăl învățămîntului din județul Ti-
miș, dar in același timp ea cuprinde ți
prețioase „Contribuții la cunoașterea isto-
riei școlii bănățene", după cum este inti-
tulată lucrarea. în cele 174 de pagini sînt
publicate date biografice, cît și amănunte
despre activitatea didactică ți culturală a
eminentului pedagog legojan George Joan-
drea, bogate ilustrate cu fotografii, docu-
mente. acte ți manuscrise în facsimil, în
cea mai marc parte inedite ți păstrate in
fondul arhivistic al muzeului din Lugoj
ți al bibliotecii municipiului din Timi-
șoara. Din aceste expuneri, figura proe-
minentă a omului de școală ți de cultură,
care a fost George Joandrea, apare în ade-
vărata lumină a meritelor sale și sînt scoase
in evidență principiile sale progresiste din
domeniul învățămîntului primar ți al gîn-
dirii sale înaintate despre atitudinea ce
trebuie să o aibă omul față dc viață, dc
familie șt de societate.
George Joandrea, născut la 24 febru-
arie 1881 în Sibiu, a urmat gimnaziul în
orașul său natal. Examenul de maturitate
l-a trecut în 1881, iar în următorii patru
ani a studiat teologia la seminarul „An-
dreian**. A simțit insă o deosebită vocație
pentru a sluji școala românească, pe vre-
mea aceea confesională. A Învățat ți peda-
gogia, iar în vara anului 1885 s-a prezen-
tat in fața senatului țcolaiț consistorial,
caro i-a dat certificat dc învățător. In pe-
rioada anilor 1885—1890 a funcționat la
școala parohiei din Orățtie. la Început ca
dascăl, apoi din ÎB88 ca director. Tot in
acest oraș a mai predat timp de 5 ani lecții
la școala dc ucenici. A mai activat în ca-
drul învățămîntului primar la școlile din
comuna Boița (1890—1891), din Scheii Bra-
șovului (1891—1892), ți din Sibiu (1892—
1894), unde tatăl său Toma Joandrea era
învățător. Din toamna anului 1894 pînă în
1912 a funcționat la vechea școală româ-
nească dîn Lugoj, alături de Ion Vi du,
Constantin Liuba țj alte figuri prestigioase
ale dăscălim ii bănățene.
După o lungă boală a decedat la 15
martie 1913 la Lugoj ți a fost înmormînlat
În cimitirul istoric al orașului.
George Joandrea s-a dovedit de-a lun-
gul celor 28 dc ani de activitate didactică
a fi un pedagog cu deosebite calități. El a
preconizat o scrie de principii rezultate
din experiența proprie dc dascăl, formu-
Und sisteme practice de prelegeri de pc
urma cărora școlarii puteau obține cele mai
eficace Și rapide cunoștințe de învățătură
elementară. A fost partizanul metodelor de
instruire intuitivă a elevilor. A publicat
în broșuri ți articole aceste norme, pe care
le-a definit ți exemplificat cu alîta clari-
tate pedagogică, îneît învățătorii dîn vre-
mea aceea le-au adoptat ca mijloace de
procedură didactică. Ca membru activ a]
reuniunii învățătorilor din dieceza Caran-
sebeșului, George Joandrea a ținut o mul-
țime de comunicări instructive ia diferite
congrese ți adunări ale dascălilor români
din Banat-
Meritul deosebit a! cărții recent apă-
rute este că autorii Mihai lanculescu ți
Petru Radu au scos în evidență metode le
de predare intuitivă popularizate de Joan-
drea în principalele materii din planul dc
invățămint primar, George Joandrea a sus-
ținut să fie perfecționate programele anali-
tice în scopul unei pregătiri mai bune a co-
piilor pentru viață. A subliniat importanța
pedagogică a jocurilon de copii ți felul
cum trebuie ele organizate, A combătut sis-
temul de a-i băga în capul elevului din
toate eîte ceva, ca pînă la urmă să nu știe
nimic și astfel la terminarea celor 6 ani de
clasă să devină un semidoct. Joandrea a
pledat pentru completarea invățămîntului
teoretic cu unul practic, declarindu-se ca
89
un adept al concepțiilor pedagogice inițiate
in școlile bănățene de Constantin Diacono-
viei loga. Și el a subliniat în repetate rîn-
duri că elevii trebuie să iese de pe băncile
școlii suficient de înarmați din punct dc
vedere educativ pentru a putea face față
nevoilor vieții și traiului de toate zilele, să
ajungă buni gospodari și oameni utili fa-
miliei țl societății. în această ordine de idei
Joandrea a pus un deosebit accent și pe
educația fizică a elevilor, care sâ le dez-
volte intelectul și moralul. E foarte inte-
resantă dizertația sa despre „Jocurile dc
copii șt importanța lor pedagogică" (1905).
George Joandrea a fost un om cu con-
cepții progresiste. Gîndirea sa înaintată este
exprimată în formularea diverselor sale
principii. Astfel, educatorul trebuie „să stă-
ruie prin exemple potrivite ca elevii să
iubească și să păstreze cu sfințenie toate
dalinele, portul, doinele și obiceiurile româ-
nești apucate de la bâtrîni, dar mai ales
să-și iubească limba, cea mai eclatantă do-
vadă și nota cea mai distinctivă a conti-
nuității noastre latine, pentru care stră-
moșii noștrii s-au luptat mai mult decît
pentru viață." în sensul acesta Joandrea a
publicat o serie de articole, cerind ca în
manualele școlare să se respecte ortografia
stabilită de Academia Română.
O altă problemă pedagogică, după pă-
rerea lui George Joandrea, era și educația
morală a copiilor. în conferința sa „Sfaturi
din șeoală pentru viață" (1B97). aratâ prin-
tre altele cum să fie petrecut cu folos tim-
pul, cum să devină munea un izvor de
bucurii, oeupîndu-sc apoi de virtutea mo-
destiei și a blindeții.
A fost remarcabilă și activitatea
extrațcolară a lui George Joandrea. In mo-
nografie sint expuse pc iîngă munca de
culturalizare a poporului desfășurată de
Joandrea in cadrbl diferitelor organizații
de masă, cum era „Astra", precum și pe
cale de conferințe, reuniuni și biblioteci, in
special preocupările sale de ordin literar,
încercările sale de versificare originală ți
de traduceri din Petdfi, apoi manuscrisele
sale de proză, au mai mult o valoare docu-
mentară decît de creație beletristică.
Parcurgînd filete cărții ai impresia că
rctrăiețtl alături de învățătorii confesionali
dc altădată, care și-au închinat viața și
truda lor pentru școala bănățeană și pen-
tru ridicarea nivelului cultural al poporului
român, o perioadă de măreț apostolat. Prin
evocarea lui George Joandrea autorii au
izbutit să scoată din negura uitării această
perioadă de acțiuni pregătitoare a împli-
nirii idealurilor românești, care au culmi-
nat în 1918 la Alba-Iulia, cînd s-a înfăptuit
istoricul act al Unirii.
AUREL COSMA
V. Țircovnicu ;
CONTRIBUȚII LA ISTORIA
iNVAȚAMtNTLWI ROMANESC.
DIN BANAT (1780—1918)
Lucrarea lui V. Țircovnicu Încearcă
să cuprindă, într-o sinteză deosebit de va-
loroasă, aproape 140 de ani de învățămînt
românesc, în Banat. Vechi profesor, di-
rector, conferențiar universitar, pe Iîngă
arta pedagogică profesională remarcată de
eâtre toți educatorii pe care i-a format, ta-
lentul de cercetător științific in domeniul
istorici educației se afirmă, din plin, în
lucrarea recent apărută. Preocupările mai
vechi ale autorului de istoria învățămîn-
tului, în acest colț de țară, s-au concretizat
în lucrarea din 1984 : „Preparandia din
Arad", în capitolul : „Tcndinfe de orientare
științijied a int'fifâmîutuîiii în Transilvania,
in prima jumătate a secolului «J XfX-tea",
apărut în „Din istoria pedagogiei româ-
nești", voi. II, E.D.P., 1966, p. 172 ți în lu-
crarea dc doctorat.
Valoarea studiului se reflectă in citeva
trăsături constitutive, care alcătuiesc
coordonatele social-istoricc și filozofice ale
vremii, în raport cu care sînt axate și ex-
plicate caracteristicile învățământului pc
aceste meleaguri. Cele patru capitole fun-
damentale se leagă strîns într-o înlănțuire
logică, cu baze dialectice organice, cu 0
determinare reciprocă firească, în care ima-
ginea timpului trecut, cu sinuozitățile și
particularitățile sale, apare vie, clară și
deosebit de convingătoare. Capitolul intîi
prezintă situația economică, politică, so-
cială și culturală a Banalului, începînd cu
învățămînlul bisericesc din secolele al XV
și al XVI-lea și cu schimbările socîal-eco-
nornice care au determinat apariția școlilor
populare. Capitolul al doilea reflectă dez-
voltarea învățămîntului și gindirii peda-
gogice în ultimele decenii ale secolului al
XVIll-lca, pînă la 1848. Faptele sînt pre-
zentate diferit, pe de-o parte în „provincia
civilă" și, pe da alta, In „granița militară".
Se subliniază dezvoltarea industriei bănă-
țene, o mai bună organizare a producției
agricole, apariția cărților de popularizare1
și a ziarelor pentru țărani (Grigore Obra-
dovici ți Toan Tomici), destrămarea feudală
treptată și formarea relațiilor capitaliste,
încercarea de a împăca feudalismul cu ca-
pitalismul printr-un „absolutism luminat",
acordarea libertății religioase tuturor con-
fesiunilor, egalitatea în fața legii, a drep-
tului la învățătură, creearea unui învăță-
mînt dc stat, apariția Regulilor directive
pentru școlile sirbești ți românești din Ba-
90
nat (17741, înființarea unui număr însemnat
de școli, organizarea lor, pregătirea dască-
lilor, lipsa manualelor și apariția traduce-
rilor ele.
Invățămintul de graniță este subor-
donat intereselor militare- Către anul iboo,
au existat in granița ban atică 130 de școli,
din care 87 românești ți 43 germane. Ță-
ranii din graniță sint obligați să învețe
carte, sînt militari și plugari. învățătorii,
In parte, aveau o pregătire Cort#punzătoare,
fiind instruiți la Vicna. Se mai înființează,
în timpul verii, un curs de pedagogie, de
cîte trei luni (1607) care a dat rezultate
bune. Unul dintre profesorii de seamă care
a ținut acest curs a fost și C. Diaconovici
Loga, la Caransebeș, apoi la Biserica Albă
(1836) și, din nou, la Caransebeș (1850).
Dintre figurile reprezentative care au
contribuit ta dezvoltarea gîndirii pedago-
gice în această perioadă, sînt prezentați
Naum Petrovici, loan Mîhuț, Grigore Obra-
dovicl, Paul lorgovici, Dimitrie Țichindeal,
C. Diaconovici-Loșa și Damaschin Bojincă
Acești gîndilorl au accentuat. în special,
educația patriotică a tineri for cultivarea
limbii române, necesitatea unui învăță-
mi nt practic, valențele instructiv-educative
multiple ale școlii, sublinierea rolului fami-
liei In educație și toiul deosebit pe care
il are școala pentru, ridicarea culturală ți
economici a poporului. Meritul acestor pe-
dagogi bănățeni constă în faptul că s-au
atașat concepțiilor progresiste ale vremii :
încrederii In puterea rațiunii umane, nu
cerut respectarea drepturilor naturale ale
omului, acordarea tuturor naționalităților
drepturi egale, aplicarea creatoare a prin-
cipiilor și metodelor în practica educativă.
în capitolul al treilea a! cărții — pc-
rioada dintre 1846 ți 1867 — ne înlîlnhn
cu situația economică, politică, socială și
culturală din Banat, după revoluția bur-
ghezo-democratlcă, cu, caracteristicile învă-
țămîntului in ,,provincia civilă'* ți în „gra-
nița militară'', cu prima organizație profe-
sională învățătorească din Banat — nso-
ciația cultivatoare — ți cu gindirea peda-
gogică reprezentată de Partcnie Gruiescu,
Nicolae Andreevici ți Vincențiu Babeș. Din
cauza fărâmițării burgheziei pc naționa-
lități — română, sîrbâ, maghiară, germa-
nă — atitudinea față de obiectivele revo-
luției din 1848 a fost divergentă.
Deși revoluția a fost înăbușită. Curtea
de la Viena și-a dat seama de urmele lă-
sate în conștiința oamenilor și a fost ne-
voită să recunoască unele cuceriri ale ma-
selor : desființarea iobăgie! ți trecerea pă-
mînturilor urbariale în proprietatea țăra-
nilor. Treptat va avea loc un proces de di-
ferențiere a țărănimii, se va dezvolta in-
dustria și proletariatul. în 1860 se va pro-
clama egalitatea cetățenilor in fața legilor,
se garantează libertățile religioase, se re-
vine la o administrație civilă, iar putcrca
de stat se Împarte între clasele dominante
din Austria ți Ungaria, reațizlndu-se astfel
statul dualist auștro-ungar.
In domeniul școlar. Curtea din Viena
lasă pe seama bisericii organizarea, condu-
cerea și controlul școlilor populare. Episco-
pii, protopopii ți prinții vor conduce, di-
rija ți inspecta activitatea școlară a dască-
lilor. învățâmîntul din provincia „civilă"
rămîne, astfel, un timp, în urmă, cu un
conținut predominant religios, cu un număr
limitat de cunoștințe științifice, cu metode
de predare retardate. Aceste aspecte se vor
îmbunătății, însă, treptat: se va pune ac-
cent pc intuiție, se organizează cursuri de
vară cursuri de perfecționare la Timișoara,
Lugoj, Caransebeș ți Arad, se Îmbunătățesc
manualele.
învățămîntul în „granița militară", se
prezintă ceva mai bine sub raport material
și administrativ : clădiri școlare civilizat
întreținute, mobilier corespunzător, aprovi-
zionarea cu material didactic șl cărți efec-
tuată la timp. Cil privește însă conținutul
învățământului ți pregătirea cadrelor di-
dactice, act se întîlpcse lipsuri comune cu
cele din provincia civilă, Directorii școlari
naționali au reușit să îndepărteze, într-o
măsură, aceste lipsuri. Scrisul ți cititul s-au
învățat, treptat, atît cu litere ciriliee, cît și
cu litere latine, manualele erau distribuite
gratuit elevilor, lecțiile dc matematică sînt
legate mai strînsde viața practică, iar pentru
perfecționarea profesorilor se instituie eon-
JeHnfe didoeitcc, discutmdu-se cele mai
bune procedee de predare.
Condițiile de viață ale învățătorilor
nu erau deosebite, fiind subordonați orga-
nelor școlare superioare, moșierului, preo-
tului, notarului, primarului și celorlalți
membri ai „antisM comunale1*, iar pentru
a se întreține, trebuiau să se mai ocupe ți
cu alte activități, in afara celor didactice:
să fie drităreț, paracliser, secretar la no-
tariat. să cînte la nunți și la botezuri etc.
tn felul acesta, s-a înțeles necesitatea unei
lupte colective în cadrul unei asociații, ase-
mănătoare cu cele ale muncitorilor, care
să sc ocupe cu îmbunătățirea situației ma-
teriale, sociale ți profesionale a învățăto-
rilor. încercări dc constituire s-au făcut în
1635, în 1865, în 1667, atît de către învăță-
torii germani ți maghiari, cît și de către
cei români. Forma pe care o ia această aso-
ciație în 1665, la învățătorii rotnâni este
mai puțin revoluționară, cu obiective de
perfecționare profesională și culturală : cul-
tivarea limbii și a literaturii române, în-
ființarea unei biblioteci etc., toate în ve-
derea unei orientări progresiste a activității
91
culturale ți economice. Asociația aceasta se
desființează definitiv in 1912, cînd biblio-
teca sa este donată Institutului pedagogic
din Caransebeș, iar fondurile, gimnaziului
maghiar din același oraș.
Pe plan de gîndire pedagogică are loc
o orientare în spirit burghez a învăță-
mintului. pentru care au militat Partenie
Gruiejcu (1832—1872) — care cere un das-
căl vioi și bine pregătit, capabil să dea ță-
rănimii o Îndrumare științifică, să dezvolte
și să formeze meseriași, școli speciale pen-
tru ei, gimnazii și o academie cu limba dc
predare română; Nicolae Andree oier
(1H28—1806) întemeietorul Asoetafie: cuiti-
catcarea a învățătorilor români dc graniță
insistă și el pentru un învățămînt legat dc
viață și practică, prin care ță sc dezvolte
capacitatea dc gîndire și un ritm personal
regulat dc muncă; iar Vinceufta flabey
(1831—1907) a constituit unul dintre cei moi
curajoși militnnți pentru acordarea dc
drepturi sociale și naționale tuturor po-
poarelor din imperiu, pentru cultivarea in
limba națională, pentru dezvoltarea minții
tuturor cetățenilor în spiritul științei, al
omeniei, al libertății și dreptății. Aderent
al ideilor revoluționare dc la 1848 ți ale
luminismului vremii, el cerc ca învățătorii
să iși adapteze predarea vîrstei elevilor, să
le descopere talentele șl să-i orienteze în
spre activități corespunzătoare cu capaci-
tățile lor intelectuale, să se perfecționeze
în continuu. Bun cunoscător al societății
vremii, Babeș este singurul om politic ro-
mân, din ace! timp care a văzul justețea
cauzei proletariatului și posibila sa victorie.
Capitolul ai patrulea : școala și gin-
direa pedagogică din Banat in perioada
dualismului auștro-ungar (1867—1918) este
cel mai voluminos, acoperind a doua ju-
mătate a lucrării. Coordonatele fundamen-
tale ale expunerii sînt aceleași : situația
economică, socială și culturală, reflectată
în organizarea învățămîntului, structura re-
țelei școlare, conținutul învățămîntului,
pregătirea profesională și salarizarea în- ,
vățătorilor, perfecționarea lor prin confe-
rințe învățătorești, reuniunile învățătorești
și alte asociații organizatorice, apoi evo-
luția gîndirii pedagogice exprimată în re-
viste, in presa pedagogică și în lucrările
didactice apărute.
Cum dintre pedagogii bănățeni care
au reușit in acest timp, să Închege într-un
sistem ideile lor pedagogice relativ origi-
nale, cel mai reprezentativ este Ștefan Ve-
lovan — activitatea sa este prezentată ceva
mai detailat. Sc subliniază poziția critică
și, în același timp, creatoare a pedagogului
bănățean față de sistemul pedagogic a! lui
Herbart, încercarea sa de a dezvolta psiho-
logia educației și metodele logice care stau
92
la baza procesului de învățămînt și a veri-
gilor lecției.
Prin lucrările sale, Velovan a fost cu-
noscut și prețuit de către majoritatea re-
prezentanților culturii române. Tn 1887,
Tilu Maiorescu le scrie studenților de la
Viena care scoseseră revista „România
Jună" și ii cereau colaboratori, următoa-
rele : „un nou scriitor, pe care îl cred de
mare valoare filozofică și stilistică, este d.
Velovan, directorul Institutului preparan-
dtal de la Caransebeș. Aș ji de părere să
vă adresași ți lui pentru a-i cere colabo-
rarea".
Lucrarea Iui V. Țîrcovnicu sc impune
prin spiritul de sinteză al autorului, prin
tenacitatea cu care perseverează în relie-
farea unor situații ale naționalității româ-
ne pusa, consecutiv și pc nedrept, în re-
lații dc inferioritate față de minoritatea
stăpînitoare, prin valorificarea ideilor pe-
dagogice ale reprezentanților bănățeni. In
raport eu condițiile soeial-istorice ale epo-
cii și cu evoluția științei pedagogice în ță-
rile evoluate, prin sublinierea existenței
unui filon adine pe plan de conștiință na-
țională, care a unit pe reprezentanții cei
mai de seamă ai poporului român, in toate
timpurile.
De la această pnmă sinteză a ideilor’
pedagogice răspîndile și cultivate în Ba-
nal — lucrare deosebit de dificilă — pro-
blemalicH expusă poate fi adînci 18 într-un
tratat da istorie a pedagogii । bănățene, in
care analiza să pătrundă cit mai adine, în .
toate aspectele filozofice, pedagogice șl so-l
claie ale problemelor.
o. PJgVul
Dinu Gâmulescu
și Mirco Jivcovici :
DICȚIONAR
sirb-romAn *
Relațiile multilaterale, vechi și tradi-
ționale, dintre poporul român și popoarele ■
R.S.F. Iugoslavia, sc intensifică pe zi ce ’
trece. Moștenirea trecutului, cit și prezen-
tul viu și bogat in realizările comune în di- i
ferite domenii de activitate materială și
spirituală, îndreptățesc opinia despre ncce- j
sitatea cunoașterii mai temeinice, mai :
strînse și mai intime dintre poporul român
și popoarele Iugoslaviei.
Unul dinire mijloacele pentru atin-
gerea acestui scop este cunoașterea reci-
•) Ed ștlintilkS. Buc. 1S70.
prvcă a limbilor popoarelor amintite. In-
tr-un asemenea caz e^e nevoie, în primul
rind, de ''"‘•■'mare bilingve.
.^zuindu-se către acest scop, s-au
fâ.m, pină în prezent, citeva încercări,
/.-tfel losif I. Frențiu a publicat un Diejio-
nar rr?mdn sîrb (Timișoara l.a,), Apoi Mi-
lan Nlcoliel un dicționar sîrb român
(Srpsko-runitfnsJci refnik, Timișoara, f, a-),
Iar eminentul cunoscător al relațiilor ro-
măno-iugoslavc, profesorul universitar de
la Belgrad, Radu Flora, a publicat în I912
un Dicționar sîrb român țvîrșeț),
în seria acestora se înscrie ți dicțio-
narul lui D- Gămulescu ți M. Jivcoviei, „de
proporții mal mari“, eurn afirmă însăți au-
torii lui, care completează izbutit străduin-
țele de pină acum, Este de notat totodată,
că el reprezintă concretizarea fericită, a
eforturilor de colaborare dintre, pc dc o
parte, Editurile Libertatea din Rancevo ți
Forum din Novi Sad. ți, pe de altă parte,
Editura ^tiinfi/ică din București. Colabo-
rarea s-a materializat ți prin publicarea
la Novi Sad a unui dicționar român-sîrb,
apărut in 1970.
Dicționarul șîrb-romăn al lui Gămu-
lescu ți Jivcoviei întrunește o seric de atri-
bute calitative, printre carC numărul apre-
ciabil dc cuvinte, caracterul științific al
modului de redactare ți condițiile tehnice
. uperioare celor elaborate pînă in. prezent.
Dicționarul este precedat de un „Cu-
rint inainte“. pe care autorii s-au simțit
d tori a-t da. EI sc referă la rezolvarea cu
succes a diferitelor probleme care s-au ivit
la publicarea unei asemenea lucrări. Se
dan explicații privitoare la varietatea sen-
surilor eare au fost expuse, la repredu-
ccrea paralelă a formelor ekavlene ți ije-
kaxiene Ia diferite cuvinte, explicații pri-
vin i dubletele verbale, unele din ele ce
rezultai al împrumutului masiv de neolo-
gisme făcut de limba sîrbo-croată, in sfirșit
s-au dat lămuriri in legătură cu folosirea
accentului grafic ia redaraa durstei voca-
lelor.
Firește, condițiile optime în. cere a
fost conceput Dicționarul îndreptățesc spe-
ranțele despre o rapidă epuizare a tira-
jului, deși acesta este relativ mare. Tntr-o
asemenea situație este dc prevăzut să fie
scoasă încă o ediție. Cu convingerea că ea
st? va împlini, sugerăm autorilor să atașeze
dicționarului citeva noțiuni de gramatică,
care să cuprindă un îndrumător privind
alfabetele limbii sîrbo-croatc ți modul de
pronunțare a literelor, accentele ți valoa-
rea lor fonetică, cît și repercusiunile asu-
pra sensului cuvintelor, articolul, genul,
adjectivul, pronumele, substantivul ți ver-
bul, acesta din urmă însoțit de o para-
digmă a conjugărilor ți declinărilor. Este
dc la sine înțeles că țl numărul de cuvinte
să fie substanțial sporit.
TH. N. TRA.PCEA
STVARANJE,
Revista jugostavă
de literatură și culturi
Primim cu regularitate la redacție re-
vista iugoslavă Stwaranje din orașul Tito-
grad. eu care, după cum sc știe, revista
noastră a avut un schimb dc experiență,
concretizat mai ales prin traduceri reci-
prefire, menite să facă cunoscută la noi crea-
ția scriitorilor din Titograd ți pe cea a
scriitorilor timișoreni în orașul din. țara
vecină și prietenă, Această cunoaștere re-
ciprocă, necesară ți de bun augur, a fost
La timpul său salutată și apreciată atît de
cititorii noștri cit și dc cei ai revistei iugo-
slave.
Numerele mai recente ale revistei
.jblvaranje'", pe care le-am primit la re-
dacție, ne confirmă faptul că publicația
din Titograd (după cum am constatat,
dcaltminteri, ți cu ocazia schimbului de
experiență) promovează cu asiduitate poe-
zia nouă de factură modernă, o poezie
contemporană. Pc această linie se înscriu
grupajele dc poezii, semnate de Radovan
Zugovif, Zarko Djuroviâ, Ivan Cekovlc,
DragoBub Jeknic, Mjroslav Djurovic, Tomi-
slav Sipovae, Blagota Koprivica.
Urmînd același drum, de promovare
a literaturii de factură modernă, revista iu-
goslavă înglobează în paginile sale u proză
valoroasă, în care se evidențiază modali-
tățile noi dc realizare artistică, abando-
nîndu-țe aproape eu desăvîrșire vechile
clișee. Proza este semnală în numerele re-
cente pe care le-am primit, de prozatorii
grupați îr. jurul revistei iugoslave Vasko
Ivanoviâ, Veljko Kova&vic, Odo Vukovic,
Husein BaUă.
In domeniul criticii literare, bogat și
substanțial reprezentată în paginile revistei
dc la Titograd, ne-a reținut atenția în-
deosebi eseul lui Milan Djurfinov, care
reușește să analizeze succint, dar pregnant,
creația scriitorului iugoslav macedonean
Zivko Cingo, care ocupă un ioc de scamă
tn literatura nouă iugoslavă contemporană.
Rubrica de recenzii consemnează eele mai
noi țl cele mai valoroase cărți noi iugo-
slave recent apărute, pe care le analizează
dindu-ne o imagine cuprinzătoare a celor
mat noi apariții. Aflăm astfel că presti-
gioși romancieri iugoslavi, a căror faimă
93
a trecut de niult hotarele țârii lor. Mihailo
Lalic ți Meia Selimovic sînt prezenți în
librarii cu rumâni* noi, care, după opiniile
recenzenților revistei „Stvaranje", sînt
opere de marc valoare, întregind romanele
de pînă acum ale celor doi romancieri
contemporani.
c. a.
„BAGDALA"
Ultimul număr pe anul 1970 al re-
vistei se deschide cu un poem al cunoscu-
tului poet iugoslav Miodrag Pavlovic, urmat
de un eseu dedicat ultimului volum al ace-
luiași (Scitia Major), în care eseu, pornind
do la o afirmație a lui T, S. Eliot (senti-
mentul istoriei ,,este necesar oricui vrea
să rămînă poet și după ce împlinește virsla
de 25 de anih) autorul, deși uneori rămîne
la suprafața sensurilor și vorbește în ter-
meni poate prea generali, reușește, în ge-
neral, să intuiască și semnificațiile adinei
ale poeziei marelui poet iugoslav,
In același număr mai semnează Dobri
Dimitricvii, Zorița Arșic, D. Damijanocif
iar proză BOrisluv Horvat.
Interesante sînt îndeosebi paginile de-
dicate literaturii franceze, reprezentată dc
această dată prin poetul și publicistul Jean
Louis Depierice care, alături de un ciclu
de poeme (traduse de poetul Mak Dizdar)
semnează și o interesantă „scrisoare din
Paris"1 din care aflăm, printre altele, despre
înființarea unei noi serii de poezie a edi-
turii librăriei Suint-Germaine de Preăs, ini-
țiată dc frații Jean și Michcl Breton, inti-
tulată „Poesie-J" (fiecare volum se vinde
eu 1 franc, paginile de poezie alternează
cu pagini de reclamă publicitară; tirajul
prim: 100.000 exemplare, a doua serie :
200.000, Poeți publicați : Lamartine, Rim-
baud, Mailarmc),
în fine, un interviu cu M. Victorovid,
cunoscut și popular actor al Teatrului po-
pular din Belgrad, precum și obișnuitele
notițe informative, recenzii (la cărți ca „In-
fernul timpuriu" de Danilo Kiî, „fortă-
reața" de Mela Selimovif) fac lectura atra-
ctivă.
Interesant e și nr, 1/19"! al publi-
cației din Krușevaț. „Misiunea sa princi-
pală — aceea de a răspindi cultura ți lite-
ratura. de a susține interesul pentru cul-
tură in interior, de a cultiva prietenia și
unitatea popoarelor noastre p*in interme-
diul literaturii, de a face cunoscute citi-
torilor noștri operele netraduse ale scriito-
rilor din alte țări, „Bagdala" i infăptuit-o
exemplar, în trei direcții fundamentau:
prin manifestări cultural-litenre, prin re-
vista lunară „Bagdala" și cu ajutorul bi-
bliotecilor sale" — acestea slut, pc scurt,
citeva din considerentele pe baza cărora
juriul a încununat activitatea clubului lite-
rar ți a revistei „Bagdala". (începute in
anii 1959-59), cu Premiul Vuk St. Karagii.
Și. ca o confirmare a valabilității
distincției obținute, numărul iiaugural, pe
acest an, al revistei, ilustrează și el ace-
leași nobile preocupări. Semțalăm ctteva
din contribuțiile deosebite : Rtbert Graves
— „Umanismul — uzi", expunere susținută
la o întrunire a scriitorilor țîiUtă în luna
octombrie, la Belgrad : Un eseu despre
poezia lui Adam Puslojic scmrat de poetul
Bagdala, Radomir Andrif ; un amplu gru-
paj de poeme al linămlui port norvegian
Georg Johannson (traducere și prezentare
LjubRa Rajic) un alt ciclu dc [oeme, al lui
D, Radosavljevic, sau traducerea prozei luiț
Mircea Șcrbăncscu „Excursie reprevăzută".I
O convorbire interesantă, purtată de re-
dactorul-șef al revistă LjubiJa Djidif, des-
pre baroc în literatura iugoslavă, cu Milo-I
rad Pavi(, autorul cărții „De la baroc lîl
clasicism", unde încearcă o n>uă periodi-
zare a literaturii iugoslave.
In final, dorim să transnitem pe u-l
ceasta calc, felicitări pentru pemiul pres-
tigios, urînd totodată noi suciese revistei
și clubului literar „Bagdala", cu care re<
viata noastră a stabilit fructuoase legături
de colaborare.
A Aț
PAGINI TINEREȘTI
FORUM. ar^nn af consiliului UAS de la Universi-
tatea din Timișoara, și-a criticat tn atiima vreme
caracterul tot mai pronunțai at anei reviste lite-
rare, mulțumită unor colaborări remarcabile de
condeie studențești cu talent literar. Număr ut 13-
H de pe ianuarie-jcbruarie 1971 apărut In i6 pa-
gini are un bogat cuprins din care remarcăm cola-
borărițe Doralinei Olari u (Adeziune). Maria
Bulteanu (Crca[ia lumii ea joacă la legendele
cosmogonice românești), pomului Duru (tnterde-
pendenta dintre limbile naturale, logica moderna
fi semantici). Dumitru Măreuș (Estetica Iul P
P. Negulescu), Adriana Simtouici (Preliminarii la
o structură c situam or limită in proza contem
porană), George'a Nini (Mitul Atnzitar — posibila
analiză structurală), Hortensia Pur in g (Japonia,
note dc călătorie). Poezie semnează, printre atfli.
Lucian Alexia (Vtndtoare, Genesiczii), Oro Gale-
turu (Tirimut. Suava descreștere. Doar păsări),
Virgiîiu Brudiu (Cumpăna), Teann Șerbânescu
f Ideal, Metamorfoza) Luminița Lauru Crișan (A
doua zi după onomastică, Acum). Ultimele două
nume de ce nr fi figurat ta Atelier literar ? Tra-
duceri din engleză (A. L. Tennywn, timiș Magneler,
G, HUI, 1, Wain. Klngșleu Amls, Ehsabeth len-
nings) publică Florentina Moru șl Mareei Corniș-
Pop. Ultimul semnează fi o interesantă șt fastă
cronică literară despre unele recente volume df
versuri nte tinerilor poeți, Prota e (mai slab)
reprezentată prin Marleăe Necmaa Șt Lucian
Alerta șt prinlr-o traducere din americanul Henrii
Slessar Cantitatea de traduceri o considerăm totuși
excesivă, £ fn dauna stimulării producțiilor origi-
nale studențești,
PAGINI NOI. rruislo elevilor de la liceul
„Eftimie Murgu" din Timișoara, cu numărul
din februarie mi, apare tipărită la rotativă.
Intr-o Ingrijilă paginație, cu multe colaborări
închinate semicentenarului partidului și come-
morării tui Eftimie Murga n) cărui nume II
noarld liceul. Revista con'inud c frutul tradifle
timișoreană de o da posibilitatea elevilor fd
se manifeste cu lucrările tor literare șl șttinh
lice și este meritul colectivului de redacție că a
realizat această continuitate. Menționăm, dmtre
colaboratori numele elevilor Mirela Leanru. Monl-
ca Atdea, Milmda Pasat, Patriciu Crislodor, Pon-
eii fermure. Marian Odagiu. loan Bttea.
.V. T.
RISCURILE DOCUMENTARII
tn arlicelut ..Dneurnrnfarlțtll țl Uda Rehrcaiiii*
(tn „Romăniu literară" din II. H, tm p. fO).
At. Piru critici eu vehemență citeva „așa z'se1" Ccn
tribalii documentare tn cea mai mare parte con-
testabile șl aproape fără nici un rosr, pubfi'afe in
Statua XXI, li, noiembrie, 1)70, de „un oarecare
profesor" Ștefan Lupa care „fanlazeazi desigur",
ivind ..imaginația Infierblnfală,'
Fard îndoială, balastul informativ, și unele
dale imprecise sau chiar inexacte strecurate in
articolele documentariștilor amintiți pot dăuna in-
terpretării judicioase a materialului faptic. Nu ne
propunem Insă sd analizăm aici amănunții caren-
lele lor. Prestigiul semnatarului articolului critic
obligă Insă la mai multa atenile In redactarea
propriului său material, Citeva observații se im-
pun
miniaturi
critice
*
I, După ce recunoaște du existai „unele
erori ale bibliografilor In legătură cu anii de școala
ai tui Liviu Rebreanu" fi ni et însuși, „după
o vizită la Ndsăud" fim corectat. Infr-un stadiu
publicat In W». „eroarea" susținută tn 10 î, că
autorul lui „fon" ar fi studiat tn liceul „unguresc
fn loe de cel „românesc1’ din Nrirduri. AL Piru
construiește un eșuiodai de argumente pentru u
contesta ui Ir mafia lui Șt. Lumi, că Liviu n studiat
mal departe ta liceul „maghiar1’ nu „german", din
Bistrița, cum susțin autorii unor studii, mono-
grafii. tur rări memorialistice, cursuri universitare
și manuale școlare. Din păcate acest eșafadaj au
rezistă unui examen critic riguros.
At. Piru invocă, la prPnu! rînd. fn sprijinul
afirmației că Liviu a urmat tlreut german din
Bistrița pe „toti cercetătorii de plnâ acum (inclu-
siv doamna Fanng Liviu Rebreanu), Exemplul an-
terior a demonstrai Că nii este exclus ea cercetă-
torii să preia sau fd reporteze o informatic gre-
flid. Tn ce privește cartea doamnei Funnn L. R.
„Cu soțul meu" eu este, cu țoale calitățile ci.
mai curind opera unui memorialist, decit a unui
cercetător bazat pe fnuesilgcrea laborioasă a Iipju.
retor documentare, Este suficient sd jHertNotMJ cd
aut avut prilejul sd eilese o epistolă a autoarei,
adresate unei rude apropiate a Iul Liviu, in care
cerc amănunte șl precizări tn fe^d/urd cu fa/aitla
lui din Ardeal, numărul fraților ți surorilor, im
chiar șl data venirii ful Ia București,
Al. Piru nu acordă credit mărturiilor „orale"
ale colegilor fui Liviu, citate de St. Lupu, Totuși,
autorul contribuției nu se baeeaxd pe un singur
martor -Teslis untts, tcstls ndlm. ei pe trei, iar
printre el se află si bunul prieten fi cotrg at iui
Liviu Rebreanu, A.'era Candafe, al cărui nume li
vom Intllnl Intr-o Uslă de personale a romanului
„lan" (BAR ms, if40 f V>. Vezi și: Liviu Rebreanu.
Opere. J. „tan". Ealtum Minerva. Eucureștl, lT?t).
pp. 6)7.tu și ști nota 0. Oupd T. Rebreanu acest
nume „n fost utilizat de prozator tn două nuvele,
tn roman Ii tervește ca prototip xufr nuwfe dc
CAldăraru" (Uf. Steaua, XI (DO) nr, It. decembrie
I9W p, A3), frt treacăt menționăm «I am jost sur-
prinși sd aflăm că A Icra Candele rslc un personaj
care apare tn „Pădurea sptneu'a(i!or• (Cf. Alexan-
dru Piru, l.ivju Rehtesnii. Editura Tineretului,
București, 1365. p. 9). Si mai surprinzător este
faptul că eroarea na este corectată nici ulterior.
In studiul Introductiv din ediția critică: Liviu
Rebreanu, Opere, I, Nuvele, Editura pentru litera-
tură, București, 1963 p, VIII. Dacă pentru a corecta
afirmația inexactă, ră Liviu ar fi urmat primele
clase la liceul maghiar nn Io cel românesc, a fost
nevoie de 0 vizită Ia Năsdud. tn cazul de fală nu
95
ar fi test necesara drctt o Umpli frecventare o
„Rddurii sptnzuraților" . . .
Pentru a dovedi rd Liviu Rebreanu a urmai fo-
tufi la Bistrița Herul german. Al. Piru aduce încă
două argumente: cunoștințele de limbă germană
ale lui liviu ți propriile „Mărturisiri" ale roman-
cierului, Este adevărat că Liviu Rebreanu avea
cunoștințe temeinice de limbă germană din care
a efectuat o serie de traduceri (de re Puterea
win/ei și nihilismul european de Fr, h'letzsche,
fragmentul despre Richard Wagner, precum șt Răz-
boi și pace de I- Toistoi, sau alte apere de M.
Gorki. O. IPilde. după versiunea germană). Dar
se pare ci țl mai temeinice erau cunoștințele lui
de limba maghiara tn care fia scris un fir de
nuvele din ereafla timpurie, publicate recent tn
volumul ■ Idvlu Rebreanu. Opere. 1. Nuvele. Edi-
tura pentru literatură IS6S'. cm șublimerea rd Po-
vestirile din eleluf Szimărlfira ca fi cele'a'te lu-
crări din aceeași epocă, atestă o temeinică cunoaș-
tere a limbii maghiare încă de pe băncile școlii".
Ip. 363) 7, Rebreanu afirma de asemenea ; „Cres-
cui fl formal In șco'l maghiare. Liviu Rebreanu
și-a începui activitatea In alt grai drctt cel matern,
iar timba literară româneasca a fost nevoit s-o
învețe ta vlrste cind cei de seama sa Iși tncheiau
stdllle ... însuți scritorut declara că fia început
arttvllnlea literară in etiei'u publicatii ungurești
(Vasirnap, As Ujsăg, Budapesti Hirlap) — c).
Centenarul revistei Transilvania — Biblioteca ,,As-
tru". Sbiu, 1969, p. 173.
Al. Piru se referă rot ta Mărturisirile fur Liviu
Rebreanu publicate In 1910. (Tn Liviu Rebreanu.
Opere. I Nuvele. EPL. 19fi«, p LXXXVi se Indică
anul 1939. iar tn articolul lui Ștefan Lupu, Anii de
șecial ii ni Iu! I.ivlu Rebreanu ta Blllrifa discutat
moi sus se menționează «nu! f041 pentru apariția
volumului Amalgam Cf, Steaua. XXL nr. II (350),
(noiembrie 1970). p. 67. Se flit că Milrturjairile
sub forma unei conferințe răspuns ta o anchetă
nu fost făcute în 1932. Da- nu aetalite crono off.ee,
ei conținutul mărturisirilor constituie aici esenția-
lul. ..Mărturisirile" din volumul Amalgam citate
mai sus șl cele reproduse de Al. Piru, in articolul
-au nu enincid. Deși încep tn fel. eu fraza: „Peale
doui treimi din anii de studii l-am petrecut tn
școli străine ... ele continuă diferit.
p. ,S. — In România literară din di IV 1971,
pg. IJviu Rusu rezolvă documentai aisputa in
favoarea lui Ștefan Lupu.
CEZAR A PREOTESEI
VIRTUȚI PLASTICE C UBANEZE
Mesaj de frumusețe al unei arte temperamentale
crescută sub soarele urcător al Caraibilor, expo-
zilla volantă a artiștilor cubanezi IIOSE LUIS—
POSADA șt SARTOS—SERPA cristalizează o re-
marcabilă demonstrație de vitalitate fi profesiona-
lism.
HOSE LUIS—POSADA. deținător al premiului
latino-american pentru gravară, evoluează spre un
expresionism grotesc, anecdotic prin fantasma!
personajelor care populează cu un umor folcloric
o serie din litografiile prezentate. Viziunea aceasta
grotesed, atestă înțelepciunea voalată o unor pre-
lucrări artistice tradiționale, capabili să accelereze
sentimentul afectivității. Linia compozițională este
barocă, senzuală fi insinuanti, ea accentuează
predilecția artistului pentru forma inrârcali de
semnificații triUrtărr gravurilor lui Ooya. Tulbu-
rătoare sau neliniștite litografiile confepesc figu-
rarea eu nonfigurarea, profunzimea cu spontanei-
tatea. In imagini hieratice evoluate compuse din
elemente multiplicate de scrierea formelor.
Transmutația Biografului In caligrafia inextri-
cabilă a peniței, constituie un prilef de simulare
a spațiului, printr-o astea logic de contrast, uium,
biată de o imaginație tumultoasă contururi ferme,
atenuate de sensibilitatea peniței, accentuează
spații Imaculate, tntr-o încurcare di radiografie
interioară generatoare de senzații ireale. Forme
(regulare se desfac plutind In imponderabilitate
sau sc încleștează dramatic tlnzlnd spre contopirea
Osaturilor.
Pictorul RÂUL SANTOS-SERPA, laureat al
premiului național al Republicii Cuba, ajțrmd tn
diapozitivele prezentate a direcție constantei de
investigare a virtuților abstracționismului Urce,
El este un sNUsi, format tn fuminu IropirWor. care
înaintează spre arta cu fervoarea descoperitorului
atlntindu-se spațiului patetic aflat Intr-o perma-
nenta mișcare. Tendința estetică a pictorului eite
rezultatul unei pulsoftl vulcanice, caracteristică
latino-amrrtcanulul violent de receptiv la contactul
cu mediul înconjurător. Există tn uleiurtl.- lui
PAUL SANTOS—SERPA un motiv obsedant al
cercului, care semnifică o cosmogonie din interior
spre exterior. Forma compozițională se îngroapă
in materia picturali zbuciumată de erupțiile pastei
cromatice fulgerate dc tonuri calde care licăresc
In textura granuloasă a fundalului.
Popasul acestei ezpozlfii la Timișoara ne-a
prilejuit contactul eu o artă particulară Încadrată
In coordonatele sptriluattldfli cubaneze, distinctă
tn peisajul cultural latlno-amertcan.
RADU MELRfC
SCULPTURA LUI PETRE JUCU
Lucrările lui Petre lucu ne prezintă un ciclu
bazat pe versuri din Eminescu, nedorind o ilustra-
re propriu zisă, realiztnd In majoritatea cazurilor
depășirea acelei funcfll-supUment. de attfel lipsită
de orice necesitate tn alăturarea cu geniala creație
eminesciană.
Este o sculptură ce îmbrățișează acel tip de
expresionism romantic a «trei dramaticd irord de
reflecții devine mobil restrlns șl restructurat pină
Io înțeleaptă măsură a durerii depășind poziția
inițială pentru a se regăsi Wr-un spațiu mate-
rializat al vieții.
Impresionantă mișcarea din adine, de unde
materia țișnește tntr-o viguroasă torsiune, frlngln-
duși direclta, justlficindu-se Intr-un strigăt dc
înălțare. In une'e lucrări o încercuire căutătoare
a spiritului care nu pleacă, nu ajunge ci se cur-
bează in sine, in forja acelei stelare flăcări umane.
(Portret)
Descoperi o apariție de osaturi embrionare a
căror creștere de început se desprinde de simbot
pentru u realiza progresiv echilibrul unor dimen-
siuni din fireasca dinamică a negării. (Ancora)
O îngemănare a lemnului cu piatra ca tntr-o
pămlnteascd îmbrățișare a inefabilului zbor spre
adevăr, acest adevăr care devine Istorie.
In concluzie, sculptura pleacă de la Eminescu
pentru a ajunge la noi, pentru a ne depăși fi a
se păstra integră tn adlncimea durerii. In marea
bucurie a înălțărilor.
IOASA .W0G4 UA6EÎ/L.
96
OH
Redacția :
Timișoara
Piața V. Roaitâ nr. 3
Telefon 3 13 99
Administrația
București
Șos. Kiseleff nr. 10
Manuscrisele și orice
corespondență scrise
citeț pe O singură parte
a hirtiei cu indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
nepublicate nu se
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1517
la Întreprinderea
Poligrafică Banat,
Timișoara
Calea Aradului 1/A
R. S. România
| 42907 |
Lei 7 —