b ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMAN1A CUPRINSUL SEMICENTENARUL PARTIDULUI COAIUNIST ROMAN DAMiAN URECHE: Partidului, Traiectorie .. .. ........................................... 3 । PRÂNZ UEBHARb: Inalfă-ie Iuții a vremurilor noastre, in românește de Anghei Dum- brâoeanu ......................................*.............. . ■ ■ ■ - • ............. 5 AL JEBELEANU: Hronic................................................................... 6 Atitudini MIRCEA ȘERBANESCU, ION DUMITRU TEODORESCU, NICOLAE ȚIRIOT, HORIA VASILESCU: Proza româneasca contemporanii .............................. ” ■ ■ * • ' ANDREI A. ULUN: împrejurările epocii și ecoul pasiunilor politice în romanul lut Jozsef Meliusi ..............................-............................._............... FLORI AN MOLDOVAN: Panait Ist roii — apărător al muncitorimii timișorene .. .. : Opinii despre proză SORIN TITEL: Bărbat aștepttnd înfr-o cameră de hotel VIRGIL DUDA: Promisiuni ............................. LEONID DI MOV; Parabola grotei ...................... PĂSKANDY GEZA: Reîntoarcere.......................... ALEXANDRU DEAL. Frica ............................... MlUAi G1UGARIU: Alunecare............................ CH. SCHWARTZ: interpusul ............................ l 19 23 32 <5 37 43 43 53 ION CARAION: Sqaare Profiluri literare ZOjY MAXIM: Ixiurentiu Fulga și viziunea fantastică din „Straniul paradis'' .. .. Of C UNGUREAN!' : Laurențiu Fulga : „Moartea lui Or/eu".............................. 67 • PET RU SFETCA: Reîntoarcerea. Poeme.............. - - • • .................... ȘERBAN FOARȚĂ: Poetul față cu proza........................................ -• TRAIAN LIV IU BIRAESCU : Excelența lumii artistice în roman....................... 76 TRAIAN DORGOȘAN: Vulturul alb, Exil, Poveste, Capriciu. Nici să mai cmt .. • • 80 Itinerarîl poloneze ION ARIEȘANU: Silezia — un martor contemporan viu..............................- 83 Orientări ADINA ARSENESCU: Durrel fi lumea sa complexă................................. 88 Din literatura universală IJVIUS CIOCÂRLIE: Avangarda în Franța, astăzi................................ 93 CLAUDE OLLIER: „înscenarea" în românește de Constanța Ciocârlie.............. 98 Cronica literară ȘERBAN FOARȚA: Nichita Stănescu: „In dulcele stil clasic".................... 102 ALEXANDRA 1NDRIEȘ; Adriana lliescu: „Domnișoara cu miozotis"................. |(M Cărți-reviste PETRU M. HAȘ: Eugen Barbu: „Furnal în China" ■■ .. .. ................................ 107 Af. CERBU: Nicolae Măr geana : „Romanul care ucide" .. ....................... .. .. 108 SERGIU DRlNCU; /Ina B land i ana : „Calitatea de martor".................... .. ., ,. 108 NICOLAE ȚIRIOI: Maria Hadan: „Vacanțe iliriene"............................... .. .. 109 Jn memoriam I. D. SUCIU: Petru Comarnescu................................................C10 Aliniaturi critice OCT AVI AN METEA ; Tineretul rural‘68 .. .. ........... .. lit VIRGIUU BRADIN: Un grupai.................................................... । VALERIU GANEA: Sâptămîna ................. .... iii DAMIAN URECHE: Ateneu nr. IU 1970....................” .. .. .. ” " * p OCT4V7AM METEA: Mănufcriptum .. - - .. .. ...........................‘112 f GANEA: Sub zodia memorialisticii șugubețe............ ............... ” ip Desenele de la paginile 16 și 17 reprezentind pe Panait Ist roti și, respectiv, Lucretia Pă- trășcanu smi reproduse din presa vremii. r • r Semicentenarul Partidului • Comunist Român DAM1AN URECilE * ------------------------------------- Partidului Razele tale pătrund pînă-n vatra. pietrelor. Acolo unde se-mbujorează secundele, Soare de patimă, miez de eternitate, Razele tale le ducem pe brațe Ca pe niște trofee ale marelui timp; Sintem de asupra iernii, sensul încrederii Germinația in sine a izbinzii pămintului, Miracol fierbinte, baraj pentru zilele torențiale. Dar mai ales acea zonă de impulsuri plenare, In care materia primește cadențe precise. Pentru statuile vieții, pentru aripi adinei, Pentru ferestre și pentru stînci, Razele intră-n istorie aduclnd-o aproape, Se răsucesc în rețele magnetizate pe ape, in destinul culorilor, sporlndu-le nuanțele, Hore menite sămcălzească distanțele, lntr-o nouă iubire, descoperind incă Un infinit al nostru cu taina mai adincă Dar razele acestea descoperă-n torente Un infinit al nostru zidit in monumente 1 * Traiectorie Sensul razelor, omul. Sensul surisului. omul. Și numai mina mea e sensul inimii. Toate semințele vin Dintr-o fierbinte adincime. Un om șt cu un om fac doi oameni, Doi și cu doi fac o mulțime. 3 Ridicinda-se din daltă și lut Bronzul capătă glas omenesc Pentru eroii care au tăcut. Pentru spicele care vorbesc. ♦ Soarele a fost primul care a spus, (Fagure fără albine) Fiecare aveți parte egală Din mine! * Pacea genelor din burguri Defitează-n. sărbătoare Cum se coace In amurguri Miezul zilei viitoare. ,Wi-e sete, iată un pahar de litere, zl iubi, a vedea, Și intre verbe ■— virsta mea. 4 FRANZ LIEBHARD Inalță-te față a vremurilor noastre Soarele poate fi acum intr-adevăr soare, înțelepții caută zadarnic piatra miraculoasă Pe perna lipsită de catifea .4 cutiei de fildeș ; arse Și cea din urmă făritnd, și cenușa ci arse. Noi tăiarăm din rădăcini mărăcinii Celui mai tulbure viciu al timpului vechi. Inalță-te. față a vremurilor noastre! Niciuit om nu mai e supusul altuia. Colții Râului se sfărimară. Respirăm liber acum, trăim și-avem pdminturi fertile Penlru grinele noastre, pentru aripa viselor noastre. Puțini au fost cei ce in frunie-au pornit. Nu pur fard hlamidă cu her mălină ca regii, — Fața lor era o stemă-a durerii, Luptară-udelung cu robia, cu hrăpărețele pofte, Curățară cimpia de minele urii, Fiecare să aibe jărima lui de lume, Pe om de om să nu-l mai despartă nimic — Nici graiurile cu veșnic aceleași silabe. Pe tulpina maternă a vieții se pirguiește cuvintul Oare-ar putea să rodească al tău cind celălat seacă ? Apleacă-ți fața spre noi, tu, vreme a noastră! Cum știi, noi nu ne temem de niciun dușman, Chiar dac-ar sălășlui in inima noastră. Noi astăzi cunoaștem ceea ce n-am știut niciodată. Omul muncii e astăzi cel mai puternic, El singur puțind lumea s-o schimbe. El a Înghițit legendarul munte de cir, Cirul fiind mizerie și nedreptate, Răutăți și necazuri, șiretenii și tiranii. Cind astăzi pășește, el ascultă cum răsună adine. Cum vuiește spațiul sub lovitura sa de ciocan, Și spațiu-nflorește mulțumită zilei sale mărețe. El nu făurește o insulă pentru cei puțini și aleși, El făurește fericirea celor fără de număr. In ANGHLI. OUMBSAVEASu AL. JEBELEANU Hronic Fără experiență, generoși Noi fost-am printre primii in 1945, Viitorul răsărea răsfringindu-se pe crestele Carpaților, Era destin din destinul nostru. Flux din ideile noastre. Îmbrăcam arborii din parc și vitrinele Anticariatelor cu forme umane; inventam bolți feerice, mitologii trecătoare, Inventam și escavam munți, Acumulam in timpii energii și prospețimi. Culeserăm schițele căzute din umerii Zdrobiți ai războiului, Uneltele morții le urmăream cum se topesc Intre fălcile cuptoarelor din Reșița Și pe ruinele încă fumeginde Am visat, am visat noile priveliști. Fără experiență, generoși Noi fost-am printre primii in 1945, Glodurile cutreierau cutezătoare timpul legendar, Întoarcem cu miinile filele istoriei Și transcriam numele partidului cu bronzul inimii. Atitudini PROZA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ • MIRCEA ȘERBANESGU — Este a doua oară la puțină vreme distanță, cînd simt nevoia de a privi retrospectiv o perioadă de necontenite căutări; constat din nou că în ceea ce mă privește fiecare carte ce-am scris-o mi-a adus satisfacții și a în- semnat o experiență pasionantă, uneori suferință. Oricare ar fi cusururile fii- lor săi, un părinte îi iubește pe toți deopotrivă și nu o dată celui infirm i-a dat partea dc dragoste mai mare, efortul mai deosebit. Am un prieten care de aproape douăzeci de ani luptă să repare ravagiile lăsate altădată de poliome- lită pe trupul unuia dintre copii săi, supunîndu-I la numeroase și complicate tratamente medicale. Uneia dintre cărțile mele sînt decis să-i dedic o pasiune aidoma; mi-am propus să rescriu romanul „O fată din cele multe" foarte iubit de cititori odinioară conștient de seînteia autentică de viață ce tră- iește în el. Și pentru că e vorba de satisfacții, mi se pare că acestea mi le dă cel mai deplin — deocamdată — romanul pe care îl păstrez încă pe masa de lucru. Este o tainică bucurie a mea această lucrare care vorbește — ca și celelalte ale mele, fie și din domeniul științifico-fantastic — despre semenul meu contemporan, căutînd dc data aceasta un limbaj artistic infinit mai complex, mai nuanțat. Sint tot oameni de fiecare zi, cu problemele lor intime, pe un fundal social intens dramatic și în cadrul marelui centru metalurgic bănățean Reșița, care anul acesta împlinește două veacuri de existență industrială. Celor care nu pot înțelege, sau sînt înclinați să răstăl- măcească, le voi face precizarea că nu e un roman de producție, ci de sentimente, într-o modalitate de căutare foarte personală, cu particularitățile inerente ce decurg din aceasta. Decizia de a-1 duce editurii întîrzie, e adevărat, nu numai din pricini sentimentale; mie îmi apare derutantă activitatea editorială actuală. Im- presia că axul acestei activități este primordial de natură culturală nu mă părăsește. împărțirea scolastică, foarte stăruitoare pe colecții și serii (ne- contenit sînt anunțate alte și alte colecții și serii) nu pare încurajatoare pen- tru romanii! de actualitate. Cărțile dense pe care ni le promiteau fără ex- cepție directorii de edituri sînt foarte puține — de autori români — iar bogăția și diversitatea acestei activități rămîne în ultimă instanță doar o falsă impresie. Nu a fost rezolvată — decît în cîteva cazuri — operativitatea apa- rițiilor, vechiul sistem — greoi și ultraplanificat — continuînd să guverneze nu la două edituri acum, ci la paisprezece. 7 Patima pentru colecții și scrii stăpînește și editurile nou înființate, la Cluj și la lași, deși ele au un plan mult restrîns față de instituțiile de acee iși natură din București. Mai este un aspect care decurge din ccCtcc Se numește în general „exigență", o exigență riguros aplicată și de revistele de lite- ratură și de cultură, care în realitate seamănă nu o dată a dogmă aplicată ; în favoarea doar a unei singure modalități. Toate editurile fără excepție promovează o anumită modalitate literară, interzieîndu-se față de altele posibile, rcpetînd pe un alt plan o racilă care ne-a adus ațîtea necazuri într-un trecut nu prea îndepărtat. Q IOX DUMITRU TEODORESCU Ceea ce-mi pare deosebit de semnificativ pentru literatura deceniului care-a trecut, deși încă atît de aproape, e depășirea unei faze în care po- vestitorul se instala dc la început într-o viziune a lumii care era a sa (rn col mai bun caz) dar, și așa, falsă uneori, exterioară. Cred că o discuție asupra literaturii noastre din ultimul deceniu mimai de aici poate porni: unei viziuni din fotoliu — o goană nervoasă spre adevă- ratele valori; unei viziuni statice opunîndu-i-se dinamica stărilor de con- știință, ori numai de sentiment, suficientă, cred, ca să modifice mereu planu- rile, implicit unghiurile de referință. Stilul capătă strălucire, eleganță, duri- tatea rece a metalului uneori. Romanul „politic" încetează de-a mat ilustra o teză, împrumută.optica eroului a cărui conștiință acut atenționată de sentimentul responsabilității e într-o continuă zbatere, destinul individual $c afirmă față-n față cu coman- damentele istorici contemporane. Vom asista deci la individualizarea eroului, cîștig și dc adînctme. Romanul „politic" devine romanul stărilor politice, cu tot ceea ce implică aceasta : o atitudine, o coborîre deci în straturile adîncî ale sentimentului. Romanul lui Al. Ivasiue, „Păsările" e reușita acestui gen. S-ar mai putea vorbi fără îndoială, dc marca varietate stilistică de- curgînd strict din aceeași categoric amintită, estetică — viziunea., Reflex la rîndul ei a unei literaturi fade și refuz în același timp al aces- tei literaturi ori, dacă vreți, fals litoraluri, varietatea stilistică îmbracă haina adevărului. Iar marile cărți ale acestui deceniu sînt pietrele dc hotar statornice întru ilustrarea afirmației. „Intrusul" și „Moromeții" voi 11 de Marin Preda, „în absența stăpînilor“ și „Animale bolnave" dc Nicolae Brc- ban, „îngerul a strigat" al lut Fănuș Ncagu „Ce mult te-am iubit" dc Zaharia Stancu, „Princepele" al lui Eugen Barbu — iată valorile indiscutabile ale acestui deceniu și-o evoluție, a literaturii noastre. S-ar mai putea aminti dc încercarea și de reușita în același timp a in- tegrării literaturii noastre în circuitul valorilor literaturii mondiale, prin caracterul cî, observabil, de universalitate ca și de modernitate în sen ui cel mai bun al cuvîntului. S-ar mai putea vorbi, iarăși, în cadru! acestui deceniu dc o adevărată explozie a tinerilor prozatori, neliniștiți în a discerne adevărul de minciună, valoarea de nonvaloarc. 8 lată dar, numai citcva observații, sumare desigur, ale unui drum nu lipsit de surprize — drumul, cum am mai spus a literaturii noastre dc fa confort la neliniște ... NI COLA E ȚIRIO1 Pentru stadiul actual al literaturii noastre, problema accesibilității nu poate fi în nici un caz neglijată. In proză, unde nu se poate concepe nesocotirea tehnicii de a construi, precum nici a aceleia de a comunica prin- tr-un stil cuceritor, subiectivismul exacerbat al autorilor și graba lor de a publica volume cit mai dese mi se pare a li un fenomen mai îngrijorător de- cît faptul că încă nu ne putem lăuda cu multe opere epice de o valoare egală cu aceea a marilor noștri prozatori dintre cele două războaie. Experimentele, cele mai multe imitând modele franceze și engleze, nu sint folositoare, atiU timp cit ele nu exprimă atitudinea netă a filosofici noastre și cit nu îndepli- nesc nici condiția stilistică de a fi într-adevăr bine scrise. Stângăciile de toate felurile descurajează chiar pe cititorul care încă nu s-a deprins cu nevoia de a citi zilnic. Eu cred că înainte de a visa să fie tradus în străină- tate, prozatorul ar trebui să aibă ambiția de a forma un public care să simtă zilnic nevoia de a citi. Cine să formeze acest public? Școala? Dar școala însăși trebuie să aibă la îndemînă cît mai multe texte accesibile, captivante. De altfel, prin însăși disciplina ce-o presupun metodele ei, școala nu poate forma deprinderea citirii cu nesaț, ci poate ccl mult s-o îndrume. Lectura povestirilor și a romanelor nu sc învață în școală. Setea de a citi care nu o să-l mai părăsească apoi niciodată pe om în viață — o stârnește și o inten- sifică numai felul de a scrie și de a povesti al autorilor de proză citiți în cli- pele neconstrîngătoare ale răgazului la școală sau la locul de muncă. De aceea mi se pare că prozatorul nu-șî poate îngădui să nesocotească priza lui la public, menirea lui de a-și forma un public cît mai numeros, al său. Valoarea romanului este legată direct dc tematica șî personajele lui. Romanul reflectă, pe plan major, o problemă de conștiință a omului și a destinului său. Chiar atunci cînd sondează zonele obscure, străfundurile psi- hologiei umane, ceea cc interesează în primul rînd pe cititor este reflexul acestor stări în conștiință, raportul acestor procese neclare cu destinul uman. Oricît dc agreabili prezinți ar fi ci ca personaje, ușuraticii, flecăreții și cabo- tinii nu interesează intr-un mare roman. Seriozitatea mi sc parc a fi o con- diție sîne qua non a eroilor de roman, așa după cum noblețea era condiția psihică a tragediei grecești, fiindcă numai acest atribut al omului putea provoca mila și groaza omului dc altădată in fala cruzimii destinului. Azi nu ne mai îngrozim decît rareori de nenorociri, dar lupta cu obstacolul ne interesează, chiar dacă omul va fi înfrînt, simțim nevoia să participăm cit mai intens la încordarea lui interioară și trebuie să fim convinși că încor- darea aceasta e reală, ceea cc un laș și un fricos nu ne-o poate sugera. Romanul românesc nu poate deveni mare, decît dacă se îndreaptă spre problemele majore ale conștiinței umane, pe care socialismul o înalță și o fortifică. Ar fi de preferat să se îndrepte spre temele majore ale raportului dintre oameni liberi și curajoși și să se mai uite preocupările nesemnificative J r I I de pitoresc, beție de cuvinte, fanfaronadă și rafinamentul stilistic, atît de frecvente din păcate în orice proză românească, de 1a N. Filimon la Fănuș Neagti. * HORiA VAS1LESCU Literatura românească scrisă în anii din urmă îmi întărește convinge- rea că prejudecata a fost nevoită să lase tot mai mult loc candorii, că spiri- tul dc competiție sportivă cu clasamente ierartlizante nu mai complexează pustiitor pe cei ce scriu, dar mai ales că scriitorii au început să țină la ideea că literatura înseamnă mult mai mult decît o sumă de cărți. Evident, nici- odată un raft cu cărți nu a alcătuit o literatură. Si ca o urmare firească, s-a redescoperit scriitorul, s-au redescoperit viața și prieteniile lui, s-a redesco- perit adevărul că timpul în care a scris cartea s-a atașat pentru totdeauna, chiar nevăzut, de ea precum o atmosferă în jurul unei planete. Așa se face că interesul, în sfîrșit, nu mai gravitează exclusiv în jurul lui ce se povestește, ci și în jurul lui cum se povestește. Și s-a observat că literatura este așadar o chestiune din ce în ce mai gravă, mai frumoasă, mai înălțătoare. Bineînțeles că asemenea observații nu-ți pot fi trezite decît de anumite cărți bune pe care le-ai citit cu bucurie și speranță, și care ți-au făcut viața mai demnă. 10 ANDREI A. IJLL1N împrejurările epocii și ecoul pasiunilor politice în romanul lui JOZSEF MELIUSZ Un capitol pasionant dintro eventuală istorie a primului război mondial ți a poste- rității sale il va constitui, fără îndoială, aceia consacrat analizei romanului inspirat din realitățile sale. Al romanului de război, ilustrat pe plan universal de creația unor con- științe din cele mai elevate ale veacului, ca Romain Rolland, Henri Barbusse, Erich Maria Remarque, Ludwlg Renn, Ernest Heiningway, John Dos Passos, Frilz von Unruh, Liviu Rebreanu. Miroslav Krleza, Rodion Markovits. Cecil Scott Forester, Arnold Zweig ți alții; al romanului inspirat din resorturile reale, sociale ți spirituale ale primului război mondial, circumscriind și dezvăluind pozițiile de forță șî pragmatismul voluntarist al marilor cartiere care-ți disputau pe prețul unor distrugeri nemiloase și al unor suferințe nemăsurate victoria, cit mai ales al dezavuării categorice a spiritului războinic, nesculilă adesea, ce e drept, de un fel de conceptualizare apriorică a tezelor sale fundamentale, dar prin care dezavuare îți găsește expresia una din dezideratele justificate ale omenirii; dorința de a trăi în pace spre a-și făuri nestingherit un destin ascendent, de bunăstare ți progres. Structural, romanele antirăzboinice ale autorilor sus-a minți ți se reduc toate la aceleași sisteme riguros pozitive ale construcției epice: destinele eroilor se desprind de pe fundalul omenirii slișiate de contradicții ireconciliabile, tema majoră o constituie eroismul, respectiv moartea ea experiență curentă, valabilă exclusiv hic et nune, dramatismul situațiilor este impulsionat de descoperirea „adevărului" ca act de trăire (Erlebnis) pe timpul de luptă, în etapă ți în hinterland, în timp ce nota distinctă rămîne dominată de acuitatea cu care autorii notează și interpretează, de la caz la caz, mișcările interioare și exterioare, psiho- logice ți sociale, din cuprinsul acelei teribile experiențe la confluența a două epoci din istoria omenirii, dintre care cea in declin este dominată de cele mai variate servituti ale exploatării feudale ți capitaliste, cea In devenire, dimpotrivă, de un înalt Ideal de umanitate renăscută. Bineînțeles, față de aceste caracteristici generale ale romanelor consacrate pri- mului război mondial se pot înregistra și o seamă de atitudini gnoseologice diferențiate, unele urmate de metode de creație destul de originale. Astfel dacă tentația comprehensiunii războiului la Ernst Jiinger nu este scutită pînă la urmă de veșmîntul unui ermetism pro- nunțat. întrucît Ernst Jiinger încifrează conceptului său despre primul război mondial, trăit din perspectiva tranșeelor din fața Verdunului. mai multă logică decît o pot justifica faptele descrise de el (de altfel cu deosebită măiestrie), aceeași tentație de comprehensiune duce în romanele lui Joseph Magnus Wehner și Joachim von der Goltz la pseudoliterarizarea imaginii războiului. încă la Ernst Jiinger rolul „imprevizibilului" este împins, aparent, pînă în pragul logicizării; în realitatea sa ultimă, în plină mistică ; la Weliner și Goltz, dimpo- trivă, el este înălțat dintr-un conglomerat de conlrasensurî ți contraadevăruri prin baladesc spre o supra-imagine a „geniului războinic". în sensul definiției lui Cari von Clausewitz din lucrarea Vom Kriege I, 3. biblie militară a erei wilhelmiene, care interpreta virtuțile militare ca forme ale energiei. Filozoful german Georg Simmel știa insă din noembrie 1911 că Germania, după declararea războiului, se afla într-un creuzet in care viitorul ei era determinat din partea unor niveluri mai adinei decît cele politico-mi litare, Istoria anilor 1914—1918, concepute ca un proces inedit. în marș, anunțînd spiritului critic un orizont economic întunecat chiar și în cazul unei eventuale victorii a puterilor centrale, 11 1 ii dieta filosofului, intîi și Intîi, sâ $4 ocupe mal stăruitor de problemele esențiale și bolii rîtoare ale societății, iar in subsidiar să elucideze modalitățile dt restructurare a institui ii Lui1 de stat ți a moralei publice, întrueît în locul megalomaniei intelectul [iste a absolutismului wilhelmian cu succedaneele sale de ordin exterior, festiv propagandistic, aveau să treacă, după cum o prevedea Simmel din jtrhnele luni ale războiului, ca o cucerire a omenirii însin gerale, drepturile anului. Nu vom urinări mai departe aceste analize. Pentru determinarea locului pe care romanul Varos a kotlben {Oraș în mtjd) dc Miliusz Jozsci ii ocupă in ansamblul lite- raturii românești, inspirate din peripețiile primului război mondial, este suficient să mai arătăm că pe baza experienței vii a anilor 191-5—1918, față de concepția feud al-burghez:! despre „geniul războiului", dinamizată de un spirit vital eroic transcendental, se instaurează cu declinul credințelor din masele tot nud largi în energiile spiritului ca factor primar și autonom în desfășurarea procesului istoric ți social al războiului, o atitudine lot mai ostilă față de chiar mecanismul său, identificai cu o rapace formă de exploatare a omului de către om într-o societate împărțită în clase antagonice. Se adeverește prin aceasta in. i o dată adevărul intuit de V. Hugo că orice evoluție începe prin Leocrație și sfîrșeșfe prin democrație. Romanul inspirat din realitățile primului război mondial se auîocaracterî/ea? । astfel pe pozițiile sale cele mai înaintate ca o cucerire a noii democrații europene, născută și călită în focul marei conflagrații, din care ca negația cea mai dthră a vechiului, Lcnin a înălțat fanahil Marti Revoluții Socialiste. Să adăugăm mai departe pentru determinarea locului pe care romanul Vitros a kodben îl ocupă în literatura antirăzboinicii din posteritatea primului război mondial, că dacă Ludwig Renn. Fritz von Unmb și Arnold Zweig, m care Meliusz JozScf se înrudește ea atitudine ți mesaj, străbat în romanele lor rind pe rind me- diile sociale ți experiențele spirituale cete mai eterogene cu pulință, romanul de față, iim- potrivă, este romanul acelei entități aparte din timpul primului război mondial, pe care mi constituit-o orașele mari, comerciale, din apropierea frontului, numite cu un termen misiro- maghiar al epocii, folosit ți dc romancier, „Geschătts-Etappe" : „etapă comercială1'. ..M-i ,i trecut din mînă-n mînă recolta cimpiei căreia nu-i dai cu ochii de capăt; griul, porumbii!, furajele si, bineînțeles, hergheliile, cirezile, turmele; berea, vinul, țuica, produse de carne, conservele, untura; cu un cuvîut, absolut totul ce, pe lingă arme, a fost necesar pentru alimentarea războiului", specifică autorul (op.c, p. 17). In lorul ethosului cavaleresc și pasional din romanele lui Ernsl Jiinger. I.udwig Renn ți Fritz von Unruh trece prin această opțiune spiritul veleitar mic-burghez, hîd și plnt, care conferă experienței războiului un aspe-, t murdar de tîrguială obscura, clandestină, nocturnă, iar pe planul creației artistice ii impune autorului o distanțare netă, pe care acesta a crezut că o rezolvă mai precis, dacă se folosește de conștiința intermediară a unui copil, martor direct și indirect ai acestor tribulații. Nu știm dacă soluția a fost cea mai nimeritii. După sentimentul nostru, de pe urina el, în romanul Vdros a A’od&’n avem de-a face mai de grabă cu un proces de regre- siune decît cu unul de rememorare. Prin aceasta, de altfel, M€liuw Jozsei se diferențiază fundamental de Marcel Proust, cu care este comparat uneori cu destulă aproximație, l.a Marcel Proust, în orice caz, punctul dc incidență asupra copilăriei este al unui noneoniormist conformizat. Lumea, în ros.epția romancierului iran ?z, este dominată dc un ..grund souffle d'agilation" care determină, in condiția tranzacțiilor interminabile, specifice societății mondene, un „besoln insense et douloureux" de posesiune (Du eOti dc clici Swortfi, II, p, 25). Tn consecință, Proust regretă realitatea pierdută, iar zonele plutonice ale conștiinței apar ca lărimul corelației perfecte dintre corp ți soliei, elanuri și tendințe, memorie și intensitatea trăirilor, l.a Metiuzs Jozsef, dimpotrivă, perspectiva este dinamizată în sens ascendent și apoi, descendent, de la negația cit mai radicală a esdstenții mic-burghezc tu scrutarea ei de fado. Să subliniem ud că romanul său s-n născut d intr-un proiect s'icio- grafic, pe care l-a dezbătut inițial cu (luat (iâbor, proiect sociagrafk părăsit în curind lupă ce li si conturat perspectiva mai atrăgătoare a transfigurării epice. Dc .dtfel, pini ți titlul romanului a fost lor mu lat spontan, in toamna lui 1938. dc Găal Gâbor, in timpul unei călă- torii de la Timișoara la Arad, poate în momentul trecerii podului de peste Mureș, de unde, în serile încețoșate de noembrie, 1 se deschide călătorului totdeauna o perspeclivă de indecis, xu siluete îndepărtate, vag conturate și lumini tainic sclipitoare, tn reconstituirea lui Me’iusz Jozsef imaginea „timpului pierdut" c nemiloasă, caustică. Se neagă orice posibilitate de armonizare intre nivelul de acum al conștiinței eroului ți nivelul de atunci, de natură fun- damentai diferită, in care totul fusese, pe pian valoric, totuna CU nimicul. Determinările materiale, sociale și „spirituale* (ghilimelelor în acest loc revenindu-lc rolul de a sensibiliza - platitudinea notorie a micului burghez timișorean) nu necesită uit apel prea stăruitor la puterile constructive ale subconștientului, iar adecvarea expresiei, năzuită cu atîla pasiune de M. Proust, la Măliusz Jâzsef nu întimpină nici o greutate deosebită. In urma faptului, 12 chiar dacă fraza va rămîne amplă ți încărcată, ea este totuși lipsită dc acele multe momente difuze, pe care M. Preust nu le-a putut neglija, ele fiind nu atît rodul întimplării Improviza* terii cit mai ales compensații pe planul complexității sufletești pentru acel mereu resimțit deficit al memoriei, numit „timp pierdut". Tn limitele mediului social ți istoric, abordat de Măliusz Jdzsel în romanul Vitros a kodbcn, situațiile de roman, care se pot ivi. sint de la sine înțeles nenumărate, iar im- plfcațiile politice, filozofice, religioase variate. Cu alit mai semnificativ, prin urinare, ce anume a „ales" romancierul din vidul experienței mic-burgheze a primului război mondial, spre a 4 restructura în conformitate cu normele roma nuiut-comcn tar, năzuind mai puțin spre fascinație cît mai ales spre sensibilizarea tensiunii intelectuale intre cele două planuri distincte al Iui „cum a fost", odios și derapant, ți „care i au fost consecințele", mediale ți imediate. Alegere de loc ușoară! Să ne amintim, de pildă, că pentru marele reporter Egon Erwin Kisch, stagiul din timpul primului război mondial în spitalul militar din Timișoara (spital pc care Măliusz Jdzsef il descrie ca un adevărat infern) s-a rezumat la o banală experiență erotică. Asemănător, impresia dc relativă sterilitate pe care Timișoara a produs-o pină mai deunăzi pe plan spiritual și care ți-a găsit compensația în erotismul și in cancanu- rile burgheziei ..ajunse”, dominată de apetiturile sinistre ale molochului a tot consumator, și-a găsit reflexul literar și in romanele lui Franz Xaver Kappus, în care societatea „metro- polei de pe cîmpie” este caracterizată de un amestec sui-generis de spirit afacerist, aventu- rism (escrocii din romanele lui Joțcph Roth la fel sint din Timișoara), platitudine și ipocrizie, la care se mai adaugă o doză de erotism stătut și venal ca ingredient al „dificul- tăților învinse" sau al celor pe calc de a fi „învinse”. Cu atît mai puțin deci imaginația lui M^liusz Jozsef, necruțător față rle lumea burgheză timișoreană ți pină la romanul său, a putut să rămînă neutră față dc spectacolul de destrăbălare generală care, in ambianța veroasei „Geschăfts-Etappe", i-a cuprins pe toți, de la mic la mare, umili telali ți coșcogea furnizori ai armatei, timorați conțopiști și iluștri comandanți de mari unități, într un nefalnic dans macabru. Cu virtuți plastice deosebite. în acest sens, este înzestrată anecdota cu „containerul de prăjituri'1 de la vestita cofetărie Gerbaud din Budapesta destinat genera iul ui-comandant care e sustras de caporalul Grun de la manutanță spre a fi făcut cadou felelor din „Salonul de argint”, faptă in care, pină la urmă, se amestecă serviciul secret german ca, la o nouă livrare, conținutul containerului să ajungă pe rnasa feldmareșa lutul Mackensen, mare amator de dulciuri (pp, 143 și u.). Și nu e o pură inlîmplare, dacă din același container, totodată cu feldmnreșalul Mackensen se înfruptă și eroul romanului, cuprins prin tatăl său, modest subofițer de aprovizionare, în plasa difuză a relațiilor ramificate, mobilizate după regulile marelui război in aceeași alianță activă și tainică. R-tporluI intre platitudinea vieții micului burghez timișorean și desrădăcinarea sa este evidentă, dacă îi urmărim dalele in tălmăcirea lui Mdliusz Jdzsef. Dar mai ales lipsa oricărei tradiții naționale și sociale in viața eroilor se face dureros resimțită. Astfel, tată! naratorului este un croat deznaționalizat; încă, moșul iși pierduse limba maternă, In absența ei, în familia eroului trec cele două limbi constituționale majoritare din vechea monarhie habsburgică: germana ți maghiara. Dar în ce formă rudimentară ți în ce . mestec bizar; dialogurile romanului ne dăruesc cîteva mostre uluitoare! Alt amănunt semnificativ al dezrădăcinării: tatăl naratorului face parte din acea categoric a micii bur- ghezii care posedă un suflet epizodic. fără virtuți form.ilive precis conturate. In consecință, el esle prin definiție oportunist și lipsit de scrupule, adaptarea sa la cele mai neașteptate situații făcîndu-se rapid și fără procese rle conștiință. Sc remarcă în țoale acestea, pinii la urmă, totuși, și o facultate pasională: uluit la început de norocul lui, tatăl naratorului se menține la egală tensiune pină la urmă pe linia aceleași năzuinți de a deveni un cineva, tarif undlnd după legea arivistului din rîndul micii burghezii, averea adunată para eu para în afaceri ilicite cu situația socială rîvnită. Se înțelege de ia sine că pentru membrii acestei societăți a Invirliților sfȚrșitul primului război mondial cu restructurările teritoriale și sociale care l-au urmat nu înseamnă ți un finisli întristat. Această categorie nu dezarmează ușor, nici în fața revoluției și nici in fața noii orinduiri. Este unul din meritele romanului Vdros a k&iben dc a fi relevat această putere de supraviețuire a spiritului ime-burghez. în sensul atesta, chiar dacă Măliusz Jdzsef nu stăruie în mod deosebii asupra ecourilor stîrnile de Marea Revoluție din Octombrie, ea este totuși prezentă in romanul său, o dată in subiectul narațiunii, incalinată în ața fel din materialul caracterologie și anecdotic, pe care i l-a oierii Timișoara ca „Geschăfts-Etappe", ca legitatea spiritului revoluționar social și comunisl să fie evidentă; în al doilea rînl, plin prezența unui punct de vedere ideologic imperturbabil. Important de știut în acest sens esle că romanul Vtfroș a kodben a fost scris, cu scopul de a fi publicat fără întîrzicre. in IMS. cînd o luare deschisă dc poziție, la noi, în cuprinsul unei lucrări de asemenea 13 J amploare, nu a fost posibilă. Este, prin urmare, cu atît mai merituoasă atitudinea genera- toare a atmosferei revoluționare din acest roman, profund ostilă în ansamblul ei strategiei Eofilării abil îmbrățișată de mica burghezie, ubicvitatea căreia, cu ritmurile susținute ale arivismului șl cu fațetele sale variate, în peisajul comercial și industrial al urbei noastre din perioada dintre cele două războaie, nu a putut scăpa ochiului său atent. Societatea modernă, pe măsură ce a lărgit sfera esteticului, a dus la apariția criticii. Modalitatea creatoare a acesteia se manifestă și prin aceasta că ea se realizează sub variate forme: de la simplă notație foilelonistică ți epigramă la mare tratat dț atentă investigație documentară și epopee romanescă- Romanul fioros a bixiben nu deformează realitățile din Timișoara anilor 1914—1918. Optica sa, în comparație cu romanele mari de război ale lui Arnnid Zwetg, John dos Passos sau Miroslav Krleia, nu este izolatorie. Dacă, cilindu-1, avem totuși sentimentul incom- parabilului, aceasta se datorează nu interpretării cî ineditului faptelor interpretate. In acest sens, abordarea realității de „Geschălts-Elappe" a Timișoarei se dovedește deosebit de ingenioasă și motivată, împrejurările sociale, în care s-a maturizat destinul monarhiei misir omaghiare, cit mal ales ecoul pasiunilor politice din anii 1914—1918, atent notat dc Milluze Jozsef pc numeroase pagini (demonstrațiile de stradă, pline de palhos patriotard în primele ore după declarația războiului, spionomanla după primele eșecuri militare, era lozincilor naționaliste înflăcărate din timpul crizelor, în sfirșit, lupta pătimașă pentru sub- sistență a femeilor ele.} oferă narațiunii o coloratură politică, incifrată cu multă dibăcie substanței epice în așa fel ca experiența colectivă să râmînă mereu sesizabilă. In ciuda interesului său principal pentru fenomenele de înstrăinare, care creează un anumit hlatus Intre romancier și substanța narațiunii, aceasta se menține totuși, tocmai datorită atenției neostoite a lui M^liusz Jwtsef pentru aspectul ei social-polilic. la o temperatură înaltă. in nota unui realism, ale cărui margini se extind mereu. 14 FLORIAN MOLDOVAN I % PANAIT ISTRATI- apărăfor al muncitorimii timișorene (Spicuiri din presa vremii) Pandit Istrati se afla în anul 1925 la Timișoara, pentru a participa la procesul Comu- niștilor din august și septembrie. Nu vom insista asupra evenimentelor care au cauzal procesul comuniștilor de la Timișoara, ele fiind cunoscute, oprindune in special asupra ecoului avut în presa vremii de aceste evenimente și asupra activității desfășurată de Panait Istrati, Scriitorul face multe declarații presei locale: „Sînt liber să merg unde vreau și nu cred c-o să mă oprească cineva. Stau o lună și jumătate. Venirea mea se referă la anchete sociale. In primul rind la condițiile de muncă" *). Scopul venirii sale in țară ni-l dezvăluie în același «iar printr-un amplu articol intitulat: „De ce am venit în țară", din care reținem : „N-am venit ca să mă plîng, ci ca să lupt alături cu toți oamenii de bine întru apărarea celor asupriți, oricine ar fi acești asupriți. Tot ce Franța are astăzi mai nobil in gindire și sentimente generoase, e gata să mă susțină, căci mulți sint acei ce-și dau seama ue necesitatea unei lupte pentru apărarea unor libertăți amenințate din toate părțile, libertăți care au vărsat valuri de sînge ca să fie obținute și pentru a căror menținere alte valuri de singe curg pe tot păinintul" '). Panait Istrati participă la procesul comuniștilor din Timișoara care aveau ca apărător pe Lucrețiu Pălrășcanu. lată cum ne este descris acest eveniment de către corespondentul ziarului Temesvâri Hirlap din Timișoara ; „Ieri înainte de masă pe la orele 10,30 un gentilom cu o față marcantă, puțin aplecat din spate, purtind ochelari, a intrat in sala de ședință unde se dezbate procesul muncitorilor. Iată-1 pe Panait Istrati, Panait Istrati însă, nu la act de senzația care a produs prezența sa. Modest, se îndreaptă spre băncile ziariștilor ocupînd un loc printre ei.. Panait Istrati a participat la proces incepind din 1 septembrie 1929. El a fost însoțit de profesorul Romulus Cioflec, publicist și scriitor, cunoscut pînă atunci din volumele sale de nuvele „Doamne ajută-ne" (1907) și „Lacrimi călătoare" (1920). După cum relatează corespondentul ziarului „Voința Banatului" de la 1 septembrie 1929, Lucrețiu Pătrășcanu avocatul apărării, cere autorizație ddui procuror pentru dnii Panait Istrati și Cioflee, de a putea asista la dezbaterile procesului. Dată fiind împrejurarea că ambii s-au bucurat de sprijinul fruntașilor Partidului Național-țărănesc la putere atunci, autorizația li se acordă. întrebat fiind, de corespondentul ziarului Temesvdri Hirlap ce impresie a dobîndit despre proces Istrati răspunde: „Eu nu mă pot pronunța înainte de începerea dezbaterilor, dar mi-am format impresia că muncitorii din Timișoara sint pătrunși de un avînt revo- luționar în opoziție cu păcatele administrației de care au dat dovadă autoritățile din Timi- șoara, cu ocazia atacului dezlănțuit contra Căminului muncitoresc"... ■I Volnla poporului, Timișoara, 7, nr. 152. & sept. 1929, p. 2. Volnfa poporului. Timișoara. 7, nr, 16», 19 sept. 1929, p. I. 15 In continuare, relatează despre vizita sa în țară sub guvernul liberal, cînd a „cerut o audiență de un sfert de oră din partea domnului prim-minîstru Brătlanu, dar nu m-a primit. Nici pentru cinci minute, In schimb, fiindcă sînt un democrat și-mi iubesc poporul, pe oamenii buni ți sinceri, m-au arestat ți iile, mai ales nopți interminabile m-au maltratat, în modul cel mai groaznic. M-au lovit cu patul armei, m-au împuns cu baioneta în pulpă, m-au lovit și m-au bătut și ars cu țigara, cu toate relațiile externe, abia am putut scăpa cu viața" 7). Văzîod cum arătau arestați! — care fuseseră bătuți și schingiuiți — scriitorul s a indignat profund, declarind că așa ceva nu se poate întilni într-o țară civilizată, că va avea grijă să scrie în presă tot adevărul. La sfîrșit ar fi strigat niînîos că țara e administrată de niște bandiți" *). Presa burgheză din Timișoara nu relatează acest „amănunt" dar documente scrise de martori oculari vorbesc cum la poliție începe „cea mai groaznică schingiuire a muncitorilor. Spre pildă, un muncitor invalid, care trăiește șl azi la Timișoara a fost trântit la pămint de nenumărate ori, apoi, peste corpul lui dezbrăcat s-a turnat apă rece ca ghiața... Căminul muncitoresc din Timișoara, mîndria oamenilor muncii din oraș, clădit din obolul lor, cu jertfa lor, este închis, sigilat și pus sub pază. In oraș se proclamă starea de asediu — atil de caracteristică pentru democrația „istorică" din România. Pe străzi mișună patrule de jandarmi. Pentru a ascunde pe cei arestați de ochii poporului muncitor căre i respecta și-î iubea, autoritățile judecătorești, în loc de a-i transporta la tribunal, se deplasează ele la penitenciar" s). După ancheta întreprinsă la Timișoara, la data dc 7 septembrie, Panait îstrati se afla la Lupeni, împreună cu Romulus Cioflec vizitîndu-i pe mineri la locul de muncă, în spital, înarmindu-se cu documente și fotografii pe care Ic va publica în ziarul „Lupta* inceptnd din 24 septembrie 1929, sub formă de foiletoane, iată cîteva spicuiri din articolul „Ce am văzut la Lupeni" : „Ca să mă pot documenta și mai bine asupra celor petrecute la Lupeni, am fost la domnul ministru ad-interim al justiției și l am rugat să-mi permită să comunic cu: rei ’) Temesvări ttirtnp. Timișoara. 27, nr, IW. 31 august 1929, p. 4. 9 Panait [strati, „Penlru a ti Iubit pimtntul ..." o. 17$. b Duminiea singcroasS dc la Timișoara. 7. aprilie 1979 Timișoara, Editura Frontului Unic Mun- citoresc. IMS. p. 6. 7. 16 •15 de închiși dc la Deva..." l.a Deva nu poate lua contact cu deținutii din cauza autori- tăților fi pleacă, a doua zi la Lupani, unde-i vizitează pe mineri ia locul de muncă, în galerii, însoțit fiind de reprezentanți ai sindicatului. Din partea anchetatorilor, reprezentanți ai burghezo-mașierimii, nu află adevărata față a lucrurilor, află insă ceea ce dorește „din gura populației întregi" și face apel „la toate conștiințele demne de respect ale țării noastre și le rog să se ridice ca să ia în miini inspăimîntătoarca soartă a minerilor din Valea Jiului. Să mi se ridice de pe suflet piatra pe care va trebui s-o duc cu mine în străinătate și s-o arăt, fără voia mea. celor ce mmu însărcinat să spun ce se petrece la noi, unde e nevoie de pace, dc restabilirea legilor, de omenie și de dreptate față de cei care au dreptul să se răscoale și să dea foc țârii". în continuare arată că „l.a l.upeni na fost o potolire a unei revolte, cl o vină(oare de oameni. Autoritățile au băut pină la ziuă și au dat de băut și la soldați: un prefect beat a tras cel dinții după sunarea goarnei...“ Refcrindu-sc la raporlul prefectului Rozvany și la pledoaria acestuia adresată presei plin careti arăta holărîrcn de a desființa organizațiile muncitorești, Istrali citează din acest raport: „Comuniștii, văzînd că muncitorimea Văii-Jiultli in marea sa majoritate s-a lepădat de organizațiile social-democraților și că stă nelămurită în ce anume noi orga- nizații sâ se închege au pornit o atît de întinsă propagandă in Valea Jiului, incit in acest timp, în februarie deja, a trebuit să observăm că numai în comuna Vulcan peste 1200 mun- citori se și înscriseseră în sindicatele unitare". Infla aratul pamfletar răspunde declarațiilor prefectului și întreabă: „De ce era un pericol l-iiadcâ e vorba tle comuniști? Dar comunismul, atita timp cit se ține in legali- tate, arc dreptul la existență ca și partidul domnului Rozvany,., — întrebînd din nou odată pentru totdeauna : e. ori nu, îngăduit muncitorimii din țara românească sâ lupte y, Dostoievski, oricare dintre noi. Dovadă a acestei afirmații e faptul cu sini aproape trei candidați la paternitatea pieselor tui Shahespeare Dur mai important e Hainlet și Visul unei nopți de vară, hm cel care le-a scris, ci faptul că cineva a făcut-o. Artistul nu contează. Numai ceea ce meazi arc valoare, deoarece nu există nimic nou de spus. Shakespeare, Balzac, Homer au scris toți despre aceleași lucruri, șt dacă ei ar ji trăit o mie soit doică mii de ani mai mult, editorii nu ar fi avut nevoie de nimeni de atunci încoace. 1 :Un scriitor se compromite scriind pentru film ? Faulkner: Totdeauna, deoarece un film e prin natura sa o colaborare și orice colaborare e compromisă deoarece acesta e și sensul cuvîntidui — &r iei și să dai 1 ‘.Unu oameni spun că nu pot înțelege scrisul dumneavoastră, chiar după ce o-au citit de trei ori. Ce indicație ați dori su le sugerați? Faulkner: Să citească de patru ori. I :?1n menționat experiența, observația și imaginația ca fiind importante pen- tru mi scriitor. Ați dori să includeți printre ele și inspirația? Faulkner: Eu nu știu nimic despre inspirație, pentru că nu știu ce reprezintă inspirația — am auzit despre ea dar n-am vâzid-o niciodată. I ;Ce pârrre aveți despre scriitorii europeni contemporani cu Dus ? Faulkner: Cei doi oameni mari de pe vremea mea erau Marin și Joyșe, 20 I: Citiți ce scriu contemporanii dus ? Fautkner: Nu, cărțile pe care le citesc sint cete pe care le-am cunoscut și le-am 'îndrăgii pe cind eram ti nur fi la care mă reîntorc așa cum te reintarți la vechii prieteni: Vechiul Testament, Dicltens, Cortrad, Cervantes — Don Quijote. Pe acesta îl citesc in fiecare an așa cum unii citesc Biblia, Ftaubert, Balene — ei și-au creat o lume intactă a lor proprie, mt fluviu de singe curgi mi prin zeci de romane. Dostoieuski, Tolstoi, Shakespeare. 11 citesc din cind in ind pe Metodic și dintre poeți pe Murlowe, Campion, Jonstm, flerrick. Dorine, Keais și Shelley. 11 citesc fi pe Housman. .Im citit cărțile acestea atit de des imit nu mai încep totdeauna ia pagina imiia doar o scenă, sau despre mi per- sonaj, așa cum ai întiini un prieten cu care vorbești citeva minute I; Și Freud ? I’aulkner: Pe cind trăiam ia New Orleans toată lumea vorbea despre Freud, dar etr nu l-am citit niciodată. Nu l-ar fi citit nici Shakespeare. Mă îndoiesc ; î Melodic ar ți făcut-o fi sînt sigur fii Moby Dick nu l-ar fi citit. I: Care sini personajele dos. favorite ? Eaulkncr: Personajul meu favorit este Sarah Gamp, o femeie crudă, ncmilousti, o bețivă, oportunistă, pe care nu te puteai baza. Majoritatea trăsături! >r .: de caracter erau rele, dar cel puțin era tui caracter; dna Harris. Falstaff, Prin- țul Hal, Don Quijofte și desigur Sancho. /Im admirat-o totdeauna pe ladij Macbeth. Și lioitom, Ofelia și Mercufio — cit ei cit și doamna Gamp fu. jațu înfruntării cu viața, tiu cer favoruri. Desigur că mai c Httck Fum și Fim. Tom Sawtjer nu mi-a plăcut niciodată — un șmecher groaznic. Imi mai place și Sut I.ooingood, dimr-o carte s risă de Georgen Harris prin l i-FJ—ăO în munții Tennesse. Iii nu avea iluzii despre sine, a făcut ce a putut mai bine; uneori era un laș și știa aceasta și nu îi era rușine; nu a înwwlții nici- odată de nenorocirile iui pe nimeni și mt t-a blestemat nici pe Dumnezeu pentru ele. 1: , Vi vrea să faceți nn comentariu despre viitorul romanului ? paulkner: Cred că atîta timp cit oamenii vor continua sa citească romane, ei vor continua să le scrie, sau viceversa, desigur, numai dacă magazinele ilus- trate și fițuicile comice nu vor atrofia în cele din urmă capacitatea oamenilor de a citi, iar literatura e in mod real pe drumul de întoarcere Ia scrisul pic- tural din peștera neanderthaUană. KATHER1NE ANNE PORTER Fragmente dlnfr-o convorbire Porter: Orice lucrare de artă adevărată trebuie să-fi dea sentimentul unei reconcilieri ceea te grecii ar numi catharsis, purificarea minții și a imaginației — printr-un sfirpit suportabil deoarece e drept și adevărat. Oh, nn în acea idee pocăită de moralitate sau ideca puritană de bine și de rău. Uneori sfirșitut e foarte tragic, deoarece el trebuie să fie astfel, < imi din cele mai desăoîrșite și mai uimitoare deznodăminte din literaturii ■ mă face și acum să mă cutremur — este cel cu micul copil de la sfîrșitul romanului Wuthering Height (Im răscruce de vînturi) care strigă că i-e teamă tremei peste mlaștini deoarece pe acolo umblă un bărbat fi o femeie. J : Ce părere aveți despre problemele tehnice pe care le pune o povestire, des- pre structura sa formală. Cit de deliberata vă puneți probleme tehnice ale s ri- sului? De exemplu: folosirea prezentului istoric în „Flowering Judas" ? Porter: Prima dată cind cineva mi-a spus: „De ce ați scris Fkwering Judas la prezentul istoric ?" m-am gîndit puțin și am întrebat: „/Im scris eu așa I Aâlodatu nu mi-Om dat seama de asta. Pentru că nu mi-am propus sa o scriu într-un anumit fel. Subiectul se naște în minte ți se dezvoltă, se dez- voltă, ți cînd e gata îl prind — îmi ia exact timpul cît stau la mașina de scris, Niciodată nu m-am gindit la formă. De fapt aș spune că nu m-a interesat nii iodată nimic in legătură eu scrisul după ce am învățat, sper să scriu. Adică, mi-am condus îndemînarea nmt am putut. Există o tehnică, există un mește- șug, pe care trebuie sâ-l înveți. Ei bine, eu am înaintat ața cum am fost in stare, dar acum tot ce mă interesează e să exprim ceea ce vreau. Trebuie să-ți spun că cu, dm anumite motive atunci cînd cred că un girul merită spus, încerc sâ-l expun, cit de pur, de simpi/i ți de clar reușesc să o jac. Dar am irosit cel puțin cincisprezece ani ca să învăț să scriu, Am pastițat pc alții, imitindu-l pe Dr. Johnson și pe Laurence Steme, și sonetele lui Petrarca și Shakespeare, și apoi am încercat să scriu în felul meu propriu, cheltuit cincisprezece ani ca să învăț să am încredere în mine; așa am reușit. Ca un pianist care exersează zece ani înainte de a-și da concertul, deoarece atunci cind el dă acel concert, el nu trebuie să se gîndească la interpretare, la mu- zica pe care o etnici. El se gîndește la ceea ce încearcă să comunice. Și dacă până atunci el nu are o tehnică perfectă, el trebuie să renunțe ia concert. HENRY MILLER Fragmente dintr-un interviu [ : Durrel vorbește despre necesitatea romancierului de a face explozii prin opera sa, în ața fel incit să-ți audă, sunetul propriei voci. Nu este aceasta și părerea dvs? MiIJer: Da. așa cred, și eu. Oricum, așa mi sa întîmplat in cazul romanului „Trepte oi Cancer" (Tropicul cancerului) Pină atunci puteam afirma că eram doar un scriitor neînsemnat, influențat de oricine, împrumutind fonul ți nuan- țele oricărui alt scriitor pe care l-am iubit vreodată. Eram un literat, aș putea spune. Și am devenit un neliterat: am tăiat funia. .Im apr/s voi face doar ceea ce pot face, voi exprima ceea ce sint eu. De asta am folosit persoana inttia. deoarece am scris despre mine, -h» hotărî! să scriu din punctul de vedere at propriei mele experiențe, ceea ce am simțit și am cunoscut. Și aceasta a fost salvarea mea. I ; Ce aveți de spus despre marii scriitori ui trecutului care v-au influențat și atras în mod deosebit? Ați scris studii despre flalzac, Rmibaud ți l.awremc Credeți că există un tip particular de scriitor care vă atrage ? Aliller: E greu de spus aceasta, deoarece scriitorii care îmi plac mic sint atît de diferiți. Există scrutări care sini mai mult decit scriitori. Ei poseda această misterioasă calitate X, metafizică, ocultă, sau un ceva — nu știu cc termen să folosesc — acel ceva extraordinar de dincolo de granițele literaturii l'eei, oamenii citesc penlru ca să se distreze, Să-și piardă vremea sau să se in- struiască. Eu nu mai citesc niciodată ca să pierd timpul, niciodată nu citesc să mă instruiesc, citesc să evadez din mine însumi, să devin extatic. Caut totdeauna un autor, autorul care mă poate face să uit de mine însumi. 22 SORIN TITEL Bărbat așteptînd într-o cameră de hotel Deschide fereastra, strada și dincolo de stradă, parcul, la capă iul că- ruia se zărește un fel de platformă octogona lă din scîndurl Acolo in după amiezele dc vară cîntă fanfara militară a orașului, dimineața se joacă puș- tanii, alergînd încoace și încolo, tropăind pe dalele de seînduri. Toamna, mica platformă se acoperă cu frunze, in culori vii, stridente, iar iarna, cînd zăpada începe să se topească, spre sfîrșitii! iernii, la începutul lui martie, frunzele căzute dc cu toamna și cti ninsoarea topită, se amestecă, rămînînd acolo pînă la sfîrșîtul ploilor de primăvară. Acum, însă, la lumina lunii, mica platformă strălucește ca o tipsie de aramă. In clipa în care el deschise fereastra cineva, în apropiere, dă drumul la aparatul dc radio, vocea șpiche- rului țîșnește stridentă : vremea continuă să se mcnlină frumoasă, urlă vo- cea aceea în pîlnia difuzorului, apoi cel care deschisese aparatul îl readuce Ia normal. Pînă sus la fereastra la care stă el, nu mai ajunge acum decît un fel de murmur monoton : din nou liniștea coboară, liniștea și noaptea caldă dt vară. Deasupra arborilor toarte bătrîni și foarle inalți, se ridică luna mare și rotundă. Fiecare frunză, fiecare fir de iarbă sc vede ca ziua : și mai ales nici-o mișcare, nici un vînt, cit de ușor, care să miște crengile copacilor. Murmurul monoton al vocii șpichtruluî și acolo, în parc, cîteva statuete mi- zeri' : un amoraș cu arcul fără corzi, crăpat în două, spărtura pornind de la umărul sting, în diagonală, întîlnind buricul ca un bănuț mic în care intrase murdăria, trecind de-a lungul coapsei durdulii; crăpătura străbătind piciorul scurt, paralela cu dungile formate dc șiroaiele dc murdărie care s-au scurs odată cu ploile, dc-a lungul trupului. La lumina lunii zimbetu! amorașului pare mai degrabă un fel de rînjet, dureros încă, de parcă chiar în acele clipe o suferință profundă, insuportabilă, i-ar f: răscolit mădularele de ghips prost, dc parcă trupul său, din Carne și singe insă, ar îi simții acea spărtură care-l despica în două. Privindu-1 de la fereastră fu uimit că nu vede curgiud singe, nu vede sîngclc țîșnind prin rănile micului băiețaș durduliu. La capătul coridorului suna telefonul și pașii cuiva — în papuci de casă, niște pași tîrșiți, probabil cel Ce se îndrepta spre telefon, sau cea care se îndrepta spre telefon, tot atît de bine ar fi putut fi pașii unei femei, era o per- soană în vîrstă se auziră pînă cînd se opriră în dreptul telefonului. între timp emisiunea la televizor se terminase și oftalmologii se retră- sescră fiecare în camera lui : citeau probabil în clipa în care telefonul înce- puse să sune, își răsfoiau notițele pentru a doua zi, — Pînă acum, se auzi spunînd vocea în pîlnia telefonului, și toți o ascultară întrerupîndu-șe pentru o clipă din citit, pînă acum, nu am ceva deosebit să vă comunic, suna ți-mă din nou mîine la aceeași oră. da, s-ar putea 23 ca pină atunci, vă rog să mă credeți că sînt tot atît de nerăbdător ca și dum- neavoastră, în fond trebuie să avem răbdare, foarte multă răbdare, credeți că nu știu, credeți că nu mă gîndesc și eu la asta, sînt tot atît de interesat ca și dumneavoastră, în fond c în joc... N-am mai dormit de cînd mă știu la un hotel împuțit ca ăsta, pe lingă faptul că cearceafurile nu prea lasă impresia că au fost schimbate astăzi, că sînt in mod sigur ploșnițe și alte jigodii de același fel, mai răcnește și ăsta cît poate in telefonul ăla scîrbos. Acum și-o găsit și cl să urle, bine că nu telefonează după miezul nopții să nc oblige pe noi toți să-i ascultăm convor- birea lui cretină. Dacă nu termină, am să mă duc să-l iau dc turul pantalo- nilor și am să-l arunc pc geam afară, fie a dracului să fie tocmai era sâ adorm, acum a sărit somnul dc pe mine și parcă văd că pină după miezul nopții o să zac în patul ăsta împuțit cu ochii în tavan, din cauza imbecilu- lui ăstuia. — Termină, domnule, odată ! Prin fereastra deschisă lumina lunii pătrunde în camera de liotei, o fîșie lungă, care se oprește pc dulapul din fața patului, pe dulapul borțos care are broasca spartă, probabil o forțase cineva odată, așa că acum stă în permanență întredeschis, dulapul încărcat cu tot felul de podoabe sculptate în lemn, ghirlande de trandafiri, capete de amorași, frunze de viță de vie. — Mă bucur că ți-a plăcut filmul. Ai să mi-l povestești miine dimineață. Poți dormi liniștită cu geamul deschis: prostii, n-are de ce să-ți fie teamă, ai citit tot felul de cărți proaste și ți-ai băgat o mulțime de neghiobii în cap. Se auzi o bătaie ușoară în ușă, în primul moment își închipui că a ațipit fără să știe, și bătaia aceea ușoară avusese loc în începutul lui de somn, așa că rămase nemișcat in pat căutînd să se dcsmeticeascâ. Apoi bătaia, la fel dc ușoară, abia auzilă, se repetă și atunci sări din pat și așa desculț, simți seîndura prăfuită și călduță sub picioare, se îndreptă spre ușă, o des- chise ușor, nu fără curiozitate, oricum o vizită la o oră atît de tîrzic er i puțin cam inoportună. în fața ușii cel care pretindea că e fostul lui coleg dc școală, in pijama și cu o haină deasupra pijamalei: — Aș vrea să intru doar pentru un minut, sau două, spuse. Am să le întreb ceva foarte important, foarte foarte important, repetă el subliniindu-și cuvintele cu un fel de strîmbătură care ar fi vrut să aducă a zîmbet. îi făcu loc să intre deschizînd larg ușa și — colegul — se așează, înainte chiar ca el să-l poftească, înlr-unul din scaunele cam fragile, din dreptul măsutii. — E vorba de soldatul acela mort, spuse colegul, soldatul pe care l-am văzut am îndoi. — Da, mi-ai spus, mi-ai vorbit despre asta, spuse. Atunci cînd am fu- git de la școală și He-am dus după ... — I se furaseră cizmele, spuse colegul în șoaptă, uitîndu-se in stingă și în dreapta de parcă ar mai fi fost cineva în odaie, cineva care nici intr-un caz n-ar fi trebuit să audă discuția lor. — Avea picioarele țepene învelite în moletierele alea care începuseră să putrezească. în moletierele alea murdare, acoperite cu muște, spuse din nou colegul, cvitîndu-i privirea — Ne-am speriat, am luat-o amîndoi Ia fugă. îmi amintesc foarte bine totul, spuse din nou colegul. 24 — Sînt amintiri care cu greu îți ies din minte, spuse el atunci, aprin- zîndu-și o țigare. Apoi se așternu liniștea, prin fereastra deschisă sc vedea luna perfect încadrată dc marginile ferestrei. Ce curios, spuse din nou co- legul, uite, ne înlîlnîm după atîta timp, și stăm de vorbă despre soldatul ăla putrezit pe jumătate- Și asta după atîta și atîta vreme. .. Știi, mai spuse el căseînd, vorbeai ceva cu portarul și nu-mi venea să cred că ești tu, trebuie să recunoști că în atîția ani te-ai schimbat totuși, ai chelit, te-ai îngrășat și toate celelalte. Nici nu bănuieșlî însă după ce te-am recunoscut, in după amiaza aceea, acum două sau trei săptămîni, nici nu |i-ar veni să crezi dacă ți-aș spune: După mîini. Aveai niște mîini foarte miei, ca de fată, știu că ne băteam mereu joc de tine, din cauza mîinilor astea ale tale. — N-ai avut cum să mă vezi acum două sau trei săptămîni așa cum spui tu, spuse el moale, cu jumătate dc voce, aproape cu sfială dc parcă ar fi vrut să nu-i supere pe celălalt cu vorbele sale. N-ai avut cum să mă vezi pentru că eu, după cum (i-am mai spus, dacă imi amintesc bine, n-am venit decît aseară, cu trenul dc opt fără un sfert, cu acceleratul, n-am mat fost niciodată în hotelul ăsta, ba mai mult n-am mai fost niciodată nici chiar in orașul ăsta, așa că n-ai avut cum să mă vezi, rn-ai confundat probabil cu cineva, sînt aproape sigur de asta, spuse el, dar vorbele lui sunau nu se știe dc cc ușor false, lipsite de convingere, dc parcă i-ar fi fost tot una dacă celălalt îl crede sau nu, sau de parcă ar fi fost prea iîrziu să-i convingă pe celălalt dc adevărul vorbelor sale. — Da, spuse celălalt, de parcă nici n-ar fi auzit spusele lui, după mîini, te-am cunoscut, zău așa, numai după mîîni .. « La început luminile pilpîiră ușor anmcînd valuri de umbră pe peretele clădirii dc peste drum, clădirea din vecinătatea parcului. Zidurile erau găl- bui în lumina chioară a felinarului. Lumina păli deodată, ca apoi să crească din nou, apoi se stinse brusc ca după aceea iar să se aprindă. După trei sau patru minute, ea se stinse definitiv, și noaptea coborî deasupra orașului. Doar la capătul străzii, acolo unde o clădire CU mai multe etaje se profila pe un cer întunecat lumina rămăsese aprinsă, aruneînd o fîșic luminoasa, din ce în ce mai subțire și mai firavă, dc-a lungul străzii, cuprinsă pe neaștep- tate de întuneric. Tocmai atunci o boare ușoară dc vini il făcu să se înfioare. Cu mina stingă își încheie nasturii la pijamaua desfăcută, mină pe care și-o tn cu la început de-a lungul părului des și cărunt dc pe piept. \poi se auziră pași la capătul străzii, in acea parte dc unde venea lumina, pași care se apropiau. Pe clădirea aceea din cărămidă roșie, încă luminată, așa cum am spus, se puteau zări umbrele celor care treceau prin fața ei, mărite enorm, întunecate și în același timp siluetele lor exagerat dc mici în comparație cu acele uriașe umbre mișcătoare: cîțiva tineri, vocea pușteaseă a unui băiat, tocurile ascuțite ale fetelor bocănind pe trotuar. „Spunc-1 pe ăla cu vicarul și paracliserul", spuse o voce. „L-am auzit cel puțin dc șapte ori pînă acum/ urlă alia. Băiatul care începe să povestească poartă în mina stingă un mag- netofon Tesla in învelitoarc galbenă. Se poate vedea culoarea învclitorii pentru că tocmai în momentul in care grupul dc tineri (în mod sigur elevi, încă, în ciuda faptului că nici unul dinirc ci nu poartă uniformă, îndreptin- dti-sc probabil spre o mică petrecere sau poate spic o aniversare, foarte bine ar fi putut fi zma unuia d'r.tre ti) au ajuns in dreptul ferestrei la care stă d. 25 umil dintre ei își aprinde o țigare, flacăra chibritului îi luminează chipul juvenil, gura incertă, gîhd firav de adolescent, bluza dc un roz pal, închisă în față cu doi năsturei negri, husa magnetofonului, o pată galbenă pentru o clipă în întuneric, ca apoi culorile să fie din nou înghițite de întuneric și tocmai atunci, în clipa care urma, luna să iasă din norul în care intrase, îneît putu să-i vadă foarte bine pc fiecare : trei fete și doi băieți nu două fete și trei băieți cum crezuse la început, asta din cauză că tina dintre fete, înaltă, cam ciotănoasă, cu părul tăiat foarte scurt, purta pantaloni. Băiatul terminase dc povestit, rîsetele lor limpezi și lipsite dc orice prefăcătorie în noaptea se- nină. Asta e a șaptea oară cînd îl aud / Băieții schimbă magnetofonul, între ci, cutia în husă galbenă trece la cel mai firav dintre băieți, și cel mai tînăr, fratele mai mic al uneia dintre fete care nu fusese lăsată probabil să meargă singură la petrecerea nocturnă de către niște părinți mai mult decît foarte suspicioși. Greutatea magnetofonului îl aplecă puțin intr-o parte pe băiat, rămîne chiar în urma celorlalți, apoi, adunîndu-și puterile, aleargă după ci. îi ajunge. Uneia dintre fete i se face milă, nu cea în pantaloni, cea ciolă- noasă, și luă, în ciuda protestelor, magnetofonul din miinile puștiului. Ar putea fi chiar sora lui mai mare, făcindu-1 să aibe remușcări pentru rolul lui mai mult decît neplăcut de detectiv. Promițînd chiar. în gind, că n-are să divulge nimic. Merg toți acum de-a lungul parcului cu arbori înalți care freamătă in noapte, spre capătul străzii care parc fără sfirșit. și pe măsură ce se îndepărtează rîsetele lor se pierd în noapte și bocănitul pantofilor pe tro- tuar se aude din ce în ce mai încet, chiar siluetele lor se disting cu greu, acolo la capătul străzii și tocmai cînd ei dispar acolo, la capătul coridoru- lui se aude din nou sunînd telefonul dar dc data asta fusese probabil o greșeală, țîrîitul strident al aparatului se oprește brusc, gîtuit parcă și pe coridorul pustiu agonizează lumina chioară a becului, un bec aprins și la Capătul coridorului, acolo unde se află telefonul e o măsuță mică, destul de șubredă, acoperită cu o față de masă din dantelă nu prea curată, cit fran- juri murdari atîrnind într-0 parte ; dantela ruptă e mascată de scrumiera masivă de cea mai ordinară sticlă, plină cu chiș toace rău mirositoare : în stingă telefonului, becul murdar de deasupra mesei, căcărezele muștelor fi1- trînd lumina și scările din lemn putred scîrțîîc sub picioarele bărbatului care le urcă, un cardiac probabil, pentru că ajuns la jumătatea drumului se oprește, sc proptește cu o mînă dc perete, rămîne cîteva minute nemișcat și în 1i- nișteă care domnește în jur nu i se aude decît respirația, greoaie, gîfîită, apoi începe să urce din nou scările, scîndurilc gem chinuite sub pașii lui greoi, străbate coridorul pustiu, se oprește în dreptul telefonului, formează un nu- măr pe care îl citește mai întii într-un carnețel minuscul pe care îl găsește cu mare greutate înlr-unul din buzunarele pantalonilor largi, necălcați de multă vreme, formează numărul cam cu neîndemînare dc parcă ar fi trecut vreme îndelungată dc cînd el n-a mai vorbit la telefon și în lumina lunii amorașul din parc își cască cu indecență crăpăturile, rănile vii care îl stră- bat dc la un capăt la celălalt și se întîmplă uneori să vezi cîtc un cîine jegos, pe deasupra și șchiop dc cîtc un picior, urinindu-i pe picioarele cu degete rășchirate. Se întîmplase chiar, nu cu multe zile în urmă, ca un bețiv sa se oprească în dreptul amorașului și să-și arunce un jet de urina peste fața lui încremenită și bucălată. din care cauză un timp, pînă la prima ploaie care purificase totul din nou, gingașa statuie, simbolizînd cum bine se știe un 26 lucru atît de duios și înduioșător, să răspîndească un miros mai mult decît neplăcut și cum odaia lui se află chiar pe colț nu-i rămine decît să se mute la cealaltă fereastră, oferindu-i-se în acest fel o cu totul altă priveliște, o străduță îngustă, mărginită inir-o parte dc clădirea hotelului, iar în partea opusă de un șir de căsuțe cu un etaj sau două, destul de modeste, strada dînd spre un teren viran, începuseră să fie aduse acolo materialele pentru con- struit, se avea probabil în vedere ridicarea unui complex de clădiri, terenul t vodca, lucind prin întu- neric, clapele albe, strălucitoare, ca niște dinți de fildeș, vaza, din porțelan, ornamentată cu flori. Intre timp oftalmologii și-au terminat micul dejun, trec pc lîngă el discutînd în șoaptă, folosind tot felul de termeni de speciali- tate pe care d nu are cum să-i înțeleagă. Sc opresc la garderobă, foșnetul paltoanelor și murmurul discuțiilor, apoi defilează prin fața geamului în paltoanele lor dc culoare închisă, gesticiilînd tot timpul. Cum între timp începuse să burnițeze și-au deschis și umbrelele, tot de culoare închisă, merg ținindu-sc de braț, la doi oameni cile o umbrelă, cu capetele apropiate unul dc celălalt, în așa fel îneît să intre amîndouă sub ciuperca umbrelei. Din cauza pălăriilor cu boruri tari însă nu prea pot să-și apropie mult capul unul de altul. Borurile pălăriilor se ating, se suprapun atunci cînd unul din oftalmologii aflați sub aceeași umbrelă, se apropie de celălalt. — Era într-o duminică, povestește bărbatul care între timp, la un minut sau două după plecarea oftalmologiilor, s-a așezat în fața lui. în vreme ce vorbește, încearcă să-și aprindă o țigară, dar bricheta, probabil din cauza benzinei care se terminase, nu vrea în ruptul capului să sc aprindă. Renunță la brichetă și, continuînd să vorbească, își caută prin toate buzunarele o cutie de chibrituri pe care o știe pitită în vreun buzunar. 29 — Lucram amindoî Ia aceeași întreprindere, povestește cl, era una din acele duminici plicticoase dc vara cînd nu prea știi ce să faci. Ce-ar fi să trec pe la tine, mi-am spus, o mică hoinăreală cu mașina undeva în afara orașului ar fi foarte plăcută. Carnetul il aveam dc o lună sau două și ce să spun, eram robotul mașinii. Te-am luat din pat cum s-ar zice, eram cu două femei, dama cu care eram își luase cu ca și o prietenă. Le-am spus că am un coleg foarte simpatic de birou, care în mod sigur ar fi dispus să meargă cu noi, e singur și se plictisește și cl duminica, nu arc nici-o com- binație, m-a întrebat prietena prietenei mele, nu știu să aibe i-am spus și în timp ce tu te imbrăcai ele stăteau în mașină și mureau dc curiozitate să știe cum arăți, trebuie să-ți amintești cum. — Nu-mi amintesc. — Era blondă și nu prea înaltă, purta o rochie deschisă dc vară, cu un decolteu exagerat, dar era moda decolteielor, avea însă ce arăta, niște sini mici și rotunzi, ca de fetiță, o aluniță pc sînul sting sau cel drept, nu-mi mai amintesc bine, era o dimineață splendidă de vară, conduceam nu știu cu cît pe oră și femeile rîdeau tot timpul. — Nu-mi amintesc, spuse el și se ridică să plece. Bărbatul îl prinse însă de mîneca hainei, rugîndu-1 insistent sâ mai rămtnă cîtcva clipe, pentru că nici nu mai are mult dc povestit și c convins că cec.) ce are să-i spună o să-l intereseze pînă la urmă nespus de mult. — Bine, am să rămîn, spuse el, îmi parc rău însă, te rog să mă ierți. . — Nu-i nimic, nu-i nimic, spuse repede bărbatul și-i zimbi cu multă prietenie. Nu-ți cer decît să mă asculți, să ai adică puțină răbdare și sâ mă asculți pînă la capăt. Așa cum iți spun, femeile rîdeau tot timpul, crai, te rog să mă crezi, cît se poate de bine dispus, femeia pe care ți-o adusesem îți plăcea, se vedea de la o poștă că faci toate eforturile ca să-i placi, cântai să fii strălucitor, spiritual, și femeia, care nu cu mult timp în urmă trecuse nu știu prin ce eșec sentimentul, era cucerită de voioșia ta atît dc tonică, de bine venită pentru ea. Eu eram uimit, aproape că nici nu te mai recu- noșteam ... — Cînd s-a întâmplat asta ? întrebă el. — Să fi trecut doi sau trei ani, spuse celălalt și fără să dea prea man importanță întrebării continuă să povestească : știai prin acele locuri c mînăstirc părăsită și nc-ai vorbit cu multă înciniare de ca, nc-ai spus ca în copilăria ta se ținea acolo în fiecare an dc Sîintul Petru un iarmaroc, că te duceai întotdeauna cu fratele tău mai mare la iarmarocul ăla și că. întîmplarea făcînd ca sfîntul respectiv să cadă tocmai în acea zi. ai fi de părere să mergem acolo. Mînăstirea din cîtc ai aflat e părăsită de multă vreme, c părăginilă probabil, dar împrejurimile sint foarte frumoase și dacă am merge acolo ne-am simți minunat. Bineînțeles toată lumea a fost dc acord, mai ales femeile erau dc-a dreptul îneîntak. „Ofelia du-te la mînăs- tire“, urlau ele în gura marc și iu le-ai atras atenția, mai in glumă, mai în serios, că cele păcătoase nu au ce căuta acolo, pentru că locul c sfînt și așa mai departe. Am trecut printr-un orășel și am intrat la o bodegă, eu am coborît și ain luat ceva de mîncarc, ai coborît și tu lăsîndu-le pe femei sin- gure, ai luat o sticlă sau două dc vin, te-ai lăudat că te pricepi la vinuri și vrei ca problema asta s-o rezolvi tu, pentru că din partea mea mii 30 și bineînțeles că nu tc-am contrazis, îmi dădeam scama că faci eforturi ș-o dai gata pe femeie, ceea ce bineînțeles nu-mi displăcea. Ca bărbat, în ofensiva pe care o porniseși eram de partea ta. Una din sticle am desfăcut-o în mașină, vinul nu era prea grozav, dar m-am făcut că nu observ asta, mai ales că femeile erau convinse că e extraordinar, te lăudau tot timpul pentru price- perea ta în ale vinurilor, dînd vorbelor lor o anumită semnificație ascunsă, un fel de înțeles în doi peri, un fel dc provocare fățișă, amindouă așa cum ți-am spus, ceea ce mă lăsa indiferent, pentru că nu eram din fire gelos și pe deasupra femeia cu care eram nu era decît o simplă aventură. In tot cazul pe la ora prînzului am ajuns la minăstirea ta care era într-adevăr |k- jumătate dă rimată, împrejurimile erau însă foarte frumoase, curgea o apă limpede pe lingă minăstire, ne-am așezat la marginea rîulcțului, femeile au ... — Nu-mi amintesc, e puțin penibil într-adevăr, dar tot ceea ce îmi spui.,, poate că nu eu, poate că altcineva, ar putea foarte bine să fie o eroare la mijloc, nu țin minte niciodată să fi fost... — Iți stătuse ceasul și după ce l-ai pornit după al meu ți-ai cerut per- misiunea să mergi singur să vezi cum mai arată : în interior bisericuț i. Te-ai îndepărtat de noi cu pași repezi, erai puțin nervos, probabil din cauza emoției, locurile astea așa cum nc-ai spus erau foarte legate de copilăria 11. — Nu-mi amintesc, am uitat, nu cred că eu, spuse el ridicînd din umeri, privind nedumerit pe cel care ii spunea toate intîmplările astea. — Te-ai întors mult mai repede decit ne așteptam noi, femeia pe care ți-o adusesem nici nu avusese timp să-mi spună ce impresie extraordinară ii tăcuseși. Erai foarte tulburat, în priviri ți se citea o panică atît de intensă, incit ne-am ridicat toți trei in picioare intr-o clipită, îmi amintesc că eu chiar tc-ani sprijinit de teamă să nu cazi, și tu, in prima clipă, n-ai putut scoate nici-un cuvînf, ne priveai doar cu ochii mult măriți dc spaimă, toată siguranța și dezinvoltura dc care dăduse! dovadă lot timpul drumului dispă- ruseră ca prin farmec. La început te-ai bîlbîit, n-ai fost în stare să scoți nici un cuvînt mai întreg din gură. în prima clipă am crezut că ești bolnav, că suferi cu inima și mi-am făcut repede socoteala cam care ar fi distanța pînă la primul sat cu dispensar și cam cît timp îmi trebuie să ajung pînă acolo. Apoi am înțeles că nu era vorba dc asta ci că erai pur și simplu tulburat de ceea c ai văzut acolo în biserică ... — N-am văzut nimic in biserică, nu-mi amintesc dc nici o biserică, spuse el repede și din nou încearcă să sc ridice de la masă, celălalt nu-1 lăsă insă, agățîndu-sc aproape de haina lui, îneît sc văzu obligat să se așeze din nou. — Ba ai văzut, ai văzut, spuse celălalt, și se aplecă mult peste masă, [►entru ca să-i audă cit mai bine cuvintele, soldatul acela care era pe jumătate putrezii și pc care ne-am dus după aceia să-l vedem împreună, se spînzurasc în altar și toată biserica puțea îngrozitor, arăta groaznic și femeile au înce- put amîndouă să țipe ca niște isterice, le-am scos aproape pe brațe afară, un soldat care își pusese probabil capăt zilelor cu mult timp în urmă și atunci ne-am urcat în mașină și am plecat în mare grabă și l-am lăsat acolo să putn. z iscă în continuare. 31 promisiuni VIRGIL DUDA Nechemată, tejgheaua impunătoare îi răsări din nou în minte, poate ca un semn ai unei lipse de griji și de gânduri, pentru totdeauna pierdută, apoi el însuși, sprijinit eu spatele de un raft, și întreaga prăvălie de odinioară in plină îmbulzeală, forfota cliențibr pretențioși, amabilul zîmbet profesional al mătușii bogate, la care venea în dese vizite, vacarmul unor voci intersectate îl împresurară, înghesui ndu-l intr-un colț fără ieșire — iar ei se lașa m voia acestei reprezentări cotropitoare, căulînd să se abandoneze, să fie cuprins, și să cuprindă totodată cît mai mult, să-și lase simțurile invadate, să se înece în amintire ca într-o apă, paradoxal, salvatoare. Ar fi întins ammdouă mîinile, să pipăie figurile și hai- nele tuturor celor prezenți, s-ar fi vîrît printre femeile care cumpărau nasturi și agrafe, să simtă rezistența trupurilor lor, asprimea și foșnetul rochiilor, să obțină o mîngikre pe creștet ori o privire supărată, să fie înghesuit, împins, să ajungă în față; dar nu îndrăznea să se miște și răminea lipit cu spatele de raft, de teamă ca imaginea să nu se destrame, sâ nu se trezească dintr-odată singur, ca și cum cele două planuri ale timpului ar li func- ționat simultan, pentrucă numai așa ar fi putut ajunge atît de dependente uiiul de celălalt, ții intr-adevăr, datorită acestei griji supravegheate, relieful amintirii căpătă stabilitate, se statornici, iar el putu sâ contemple în voie, iar din cind în cind să i cerceteze amănuntele spre a i spori pregnanța, in vreme ce restul se estompa, se retrăgea in umbră, aștepliud eu răbdare să fie luat în posesie, ca un tablou căruia ii privești eu lupa un detaliu, fără să ți treacă prin minte că in răstimpul acesta, ceea ce nu vezi, dispare. Era o îmbulzeală cum nu fusese acolo niciodată aievea, nici in diminețile zilelor le tîrg, cînd dădeau buzna lăptărese, servitoare și țigănci, nici atunci cînd din pricina unei ploi torențiale se adăposteau in prăvălie toate trecătoarele plecate după uite treburi, privind cutiile din rafturi, reclamele cu mostre și albumele Gallus cu toate nuanțele culorilor, vitrina cu picioare de carton presat îmbrăcate în ciorapi de mătase eu dungă, ca și cum ar fi vizitat o expoziție; erau șiruri și șiruri de femei, numai femei, înghesuite una lingă cealaltă ca la un miting ori la o serbare școlară, ca în sala de așteptare a unui cinematograf ori ca la o brutărie în anii secetei; vedea figuri pe care nu le cunoscuse în vremea aceea, o copilă superbă pe carc-o anchetase de curind pentru prostituție, niște colege de facultate, și-ap->i țărănci cu coșuri de răchită alături de cucoanele simandicoase ale orașului, o imposibilitate căci fiecare din aceste categorii apăreau la diferite ore ale zilei, ba printre ele chiar și nevasta vinzâtoruluî Matei, o blondă grasă și tăcută care stătea uneori la Cassă, restituind monezi dc metal zornăitor pe O tavă de sticlă groasă și scobita, tavă pe care erau lipite reclamele fabricii Nivea; domnea o stare dc agitație și clocot, se auzeau exclamații de încântare și strigăte de reproș, peste capetele femeilor pluteau baticuri de mătase și panglici albastre, cartele cu nasturi treceau din mină în mină, femeile probau, in fața oglin- zilor atiroate peste tot, cordoane cu catarămi late, șosete de bumbac, căciulile cu urechi, își întindeau sticluțe cu parfum de levănțică și broșe cu pietre false, încercau pe mina culorile rujurilor de buze, cercetau în zare ciorapi străvezii, cereau mereu alte mărfuri, sc răzgândeau, plecau și se întorceau iar, se certau, rideau satisfăcute de sub voalul negru al unor pălării de doliu, plăteau unui casier necunoscut îmbrăcat in uniformă de polițist englez, cu fruntea acoperită dc cozorocul chipiului; în colțul de lingă perdeaua vișinie, care despărțea prăvălia dc locuință, citeva eleve din ultima clasă a liceului jucau poșta americană, dar povestindu-și la ureche anecdote deocheate, cu obrajii împurpurați de plăcere și rușine, ca și cum înghesuiala din jur n-ar fi existat și ele s-ar fi aflat in parc, intr-o după amiază de vară, căci purtau bluze cu minecă scurtă, avînd matricolele prinse u bolduri, contrar regulamentului școlar, și nu se sinchiseau cînd erau îmbrîneitc de cumpă- rătoare ori admonestate de vreo băbuță intens pudrată; totul sc desfășura înlr-im ritm îndrăcit, pe fondul unor frînturi de melodii cântate de fanfară, iar mătușa, care trebuii sâ țină în friu întreaga mulțime și totodată să se supună tuturor poftelor, să prindă din zbor comenzile și să contrazică observațiile, să rostească prețuri exacte și să lege pachete, des- fășurînd febril și neîntrerupt sfoara de pe uriașul mosor fixat pe un suport special la capătul tejghelei, mătușa sărmana transpira abundent, răgușise, surîzinl lotuși, fără să-și îngăduie nici o manifestare de oboseală; putea să strige numai la vinzătorul Matei, sin- gurul bărbat al acestei reuniuni, un slăbănog cu brațe lungi, cu mustăcioară neagră și nas vulturesc, care incălecase ultima treaptă a scării mobile, lingă rafturile cele mai îndepărtate 32 du tejghea fi tle-ncolo îndeplinea poruncile stupinei, transmițindu-i felurite cutii, impasibil In rugămințile femeilor care se urcau pe scara șî-1 trăgeau de manșetele pantalonilor și de poalele halatului de lucru, cerînd sâ fie servite direct și iluturînd bancnote noi; în mod curios. Matei nu împărtășea îngrijorarea mătușii, și de la înălțime privea senin și calm gălăgioasa îmbulzeală neobișnuită, se ferea surizînd de insistențele cumpărătoarelor, și singura lui grijă era să-și liniștească soția grasă, înghesuită de mulțime, s-o incinte cu vorbe dulci pentru că femeia ofta îndurerată, să prevină un iminent acces de gelozie, din acelea pe care blonda nu și le putea stâpini ori de cîte ori i se părea că ochii de deasupra mustăcioarei negre sclipesc mai mult decît sc cuvine, ori că gesturile soțului, în- deobște curtenitor, ba chiar libidinos. întrec amabilitatea profesională de pildă cînd degetele lui Matei se repezeau să prindă o broșa pe pieptul unei țărăncuțe ori se aplecau să îndrepte dunga unui ciorap a cărui culoare i se părea cam întunecată soției comisarului șei; nimii grav nu sc va întîmpla, spunea parcă Matei, nimic, nimic, el va rămîne la nesfîrșit uculo sus. in afara oricărei tentații, își va păzi cinstea de familist, va avea grijă de copil, va aduce toți banii acasă, va munci, iși va deschide poate o prăvălioară, să fie și el stăpin, sâ aibă o situație sigură. Matei vorbea fără convingere, ironic, de parcă ar fi vrut să adoarmă un prunc, făcind mereu .u ochiul in direcția casierului polițist, ca și rum vorbele lui ar fi ascuns ceva imposibil entru scurgerea timpului, ceasul de aur prins cu o brățară ceva mai sus decît s-ar fi cuvenit pe brațul osos al miini i stingi, _ Pe tava de lemn serală la mijlocul mesei se afla o franzelă albă din al cărui miez stăpîna casei ciupea cînd și cînd, dar se mai afla șl o imensă pilele neagră, proaspătă, bine coaptă, aproape arsă, din care Matei tăia felii groase cît două degele, rupte apoi cu tade- mînare pentru a li muiate în ciorbă. în sosuri, în solnițe, prin orice tigaie ori craliță din jur. spre a cuprinde și absorbi cî! mai mult, astfel că feliile de pîine se transformau in niște căngi, prelungeau degetele musafirului, ajultndu-l să ajungă, să răzbată, să adune, să nu piardă nici un strop, vreun rest de friptură care altfel i-ar fi putu! scăpa. Bătrîna servitoare, parcă Maria, își privea prostită șorțul cu bretele, sfîșiat la poale într-o împrejurare pe care, se vedea limjiedc, nu și-o putea aminti; atrasă Inlr o cursă de urmărire polițistă, pipăia toate colțurile bufetului, marginea pragului, clanțele, plita, cuiele de care atîrnau, la înălțimi greu accesibile, diverse obiecte de menaj, în sfirșit lot ceea ce ar fi putut agăța pe nesimțite piaza apretată a șorțului, dar rezultatele anchetei tntîrziau, ipotezele se risipeau in ceață, se Îndepărtau in același ritm în care mîncărurile se apropiau și se topeau între fălcile neostenite ale lui Matei, Neglijindu-și îndatoririle, dar mtînd totodată șî motivul supărării, bătrîna se lua cu alte treburi, ștergea geamurile bufetului, aranja paharele, se înverșuna să desprindă un fir de păianjen, în vreme ce Matei cerceta tot mai des ceasul. îngrijorat de ideea că, din vina servitoarei senile și din ordinul stupinei transpirate, desertul ar fi fost abandonat, aminat fără termen, km el ar fi ajuns in situația de a se ridica de la masă, de a-și îmbrăca halatul de lucru, avînd in gură gust de friptură, de ceapă prăjită, ceea ce n-ar fi reprezentat poate o nenorocire dacă sufletul său nu s-ar fi pregătit psnlru un dulce harbuz păstrat ki beci, pentru o plă- cintă cu vișine care-i gîdilase nările toată dimineața, amestecindu-sc ca o vietate și ca un vis printre cutii și clienți. Nu era exclus să se fi simțit umilit, ca orice bărbat ajuns la cheremul unor femei străine, forțat de împrejurări să-și aprindă țigara, singura țigară a zilei, înainte de a ști dacă soarta îi e pecetluită, dacă nu cumva, de pildă, băiețașul acesta, nepotul gazdei, cocoțat pc divan cu două perne sub fund pentru a se putea servi singur de furculiță și care încă n-a depășit, ca un inconștient și un nevolnic ce e, farfuria cu salată, dacă micuțul altfel simpatic dar timid, prea timid, nu și-ar lua inima în dinți spre a pretinde măcar o felie de pepene verde, căci pentru plăcinta cu vișine era evident că n-are destulă înțelepciune și experiență. Pentru a ciștiga timp. Matei își desprinde ceasul de pe mină, lărgind brățara, șî-apoi învîrte butonul cu piatră roșiatică, mestecînd în gol și curățindu-și gingiile și măselele de resturi pini cînd, pe neașteptate, stăpina rostește cuvintele magice — Maria, mișcă mai repede — iar figura vânzătorului se luminează, sc destinde, nările vulturești sc umflă dc plăcere, mustăcioara c netezită cu grijă iar ceasul — brățară își reia tocul și rostul, E clipa prielnică: sub privirea căscată dar îneînlată Încă a ochiului amintirii, nepotul coboară de pe perne și-apoi de pe divan, dispare dc la masă neobservat, pentru că și stăpina și Matei și bătrîna servitoare au fiecare griji mari, trece de perdeaua vișinie și se trezește in mijlocul magazinului, ca intr-un palat al comorilor cufundat în semiobscuritate, des- părțit de stradă prin intermediul obloanelor trase, iar de restul lumii, prin interesul față de plăcinta cu fructe. In prăvălie domnesc ; ncorînduiala mărfurilor împrăștiate, tăcere :, sclipirile coronițelor pentru mirese, ale încuietoarelor de la sertarele deschise, mirosul cutiilor de pudră, toate ademeneliie confuze, orice poate fi atins, mîngiat, băgat în buzunare cri în sin, șî el alege niște mosore verzi, aruncate in coșul cu hirtii și o cataramă dc culoarea oțelului, uitată pe tejghea, le ascunde printre bătăile inimii, pe undeva convins că ele nu i-ar fi oricum refuzate, pe undeva disperat că ie ia fără voie, fericit și apăsat de acest nou joc tainic, dc obligația șl de voluptatea de a reveni Ia masă, între cel doi cerberi, de a se cățăra pe divan și pe pernă, continuînd cu naturalețe să-și mâniate salata, după un minut ori un veac de absență nejustificată, o absență îndestulătoare pentru o crimă dar insuficientă pentru o dezmorțiră a picioarelor, pregătit să răspundă la orice întrebare, să îndepărteze suspiciunile, să mintă cu naivitate prefăcută în vreme ce între picior și stofa pantalonului ar simți relieful și răceala metalică a cataramei, iar gîndul l-ar duce la toi ce n-ar trebui să facă dar ștîe bine că va face totuși. Neslrunîlă, memoria alunecătoare aduse astfel dintr-o dată la suprafață o amintire neplăcută, intr-un sens, care nu încetase, parc-se, să sape o rețea ramificată de galerii 34 subterane care-șj desfăceau acum Întrebările, transformînd realitatea intensă pe care o rctrăise în sfărimături logice, — iar fostul lector de roman polițist se trezi în situația unui răufăcător obligat să reconstituie urinele unor delicte săvîrșite în transă. Dorința firească de a Se elibera de 0 răspundere de cure nu avea chei ii făcu mai întii să îngră- mădească in jurul amintirii clteva movile de probe în apărare, profesional formulate; furtișagurile erau niște glume copilărești, el nu lua bani din sertarul Cassei, ci mosoare șl cartoane pentru joacă, adică resturi bune de aruncat la gunoi, un fel de nasturi care, ruginiți, ar fi ajuns printre cir pe le meșterului Gultemacher; nici măcar lăcomia de rudă săracă nu și-o putea reproșa, căci nu încercase vreodată sâ facă negoț clandestin cu fleacurile sustrase, șl — apoi ar fi fost mai rău dacă s-ar fi ghiftuit, asemeni Lui Matei, cu mîncărurile Mafiei; era vraja exercitată de palatul comorilor aparținînd nimănui, atrac- ția enigmatică a jocului cu hoții și gardiștii, voluptatea infantilă de a umbla pc ascuns ia borcanul cu dulceață, ceva de cînd lumea, întru-nimic alarmant, subiect de haz sfătos pentru amintirile lui Creangă, giumbușluc numai bun să-ți facă inima să tresalte dc butrîe, soție inocentă, dar nu, toată acea pregătire îndelungată șî minuțioasă, pînda mo- mentului favorabil, obsesia irezistibilă de a deveni proprietar veșnic, departe de drăgălașii poftă trecătoare de a-ți umple gura cu dulciuri, de a-ți satisface simțurile, nu, ceva mult mai grav; dar mai ales psihologia de delicvent instinctual, dornic să înlăture suspiciunile, să-și menajeze cinstea, împrejurarea că niciodată nu depășea măsura, umflîndu-și prostește (atunci da, inocent) buzunarele, faptul că nicicînd nu fusese surprins, ori descoperit, ori măcar bănuit, că își întreținuse cu grijă renumele de copil delicat șl cuminte, dat ca exemplu ncobrăzajilor urechiați cu furie pentru trei mere mușcate dc pe o tarabă; un copil veritabil trage Ielele de cozi și o ia la goană de teama pedepsei, nu se reașează ia masă penlru ași isprăvi salata, in vreme ce sub înmiea senină și îndărătul ochilor nevinovați se fabrică răspunsuri bine ticluite la toate întrebările, alcătuind cercul perfect al «lifturilor ce constituie mîndria adevăratului pungaș. bar cît de departe a mers, cind și de ce s-a oprit, iată chestiunile care ar puica lumina amintirea din ce in ce mai neplăcută și ar îngădui o apreciere nepărtinitoare. Numai că tocmai această aspirație spre obiectivitate reprezintă o implicită dovadă a culpei, de cc să cauți scuze unui fapt care n-a devenit nicicînd public, pe care nici o jiedeapsă nu-1 pîndețte, in vreme ce glasul lăuntric îl dezaprobă? Dimpotrivă, o atitudine necruță- toare, condamnarea fără drept de apel mai poale salva ceva. E prea lesne să te aperi cu faptul că pînâ la urmă, de frică, din lipsă de aptitudini, ai devenit cinstit, «semeni urmi Spărgător care la bătrînețe se pune în slujba poliției. Puah, cc bazaconii stupide, cc fier- bințeli ale minții, ce îndărătnicie obtuză a autoflagelării livrești, ce neconvingătoare și deprimantă și facilă plăcere burgheză de a confecționa mărunte abisuri, de a le amăgi, simțindu te, cînd nu ești deloc, frate eu diavolul, ce rușinoasă dorință, de soție și tmmi.i onestă, de balabustă greoaie, de a-și scormoni adolescența, doar —- doar va găsi, în lada cu vechituri, un gest demn dc dezaprobare, vreo splendidă amintire penibili. Culmea obrăzniciei: cînd și de ce va oprit; trebuie să iii cu totul lipsit de bun simț ca sâ îndrăznești asemenea formulare bovarlcă, aptă să te iacă să pierzi, în fața unui tribunal cumsecade, dreptul dc a avea amintiri, înseamnă că nu ești bun de nimic, dacă no ești in stare să-ți suporți mediocritatea netrebnică. Norocul e că nimeni nu află ce ți umbla prin cap, altfel... LEONID DIMOV Cind am ieșit in fața grotei și m-am urcat pe dimbul anume parcă înălțat de-o parte, m<-a venii să zîmbesc. O mulțime veselă iși desfăcuse conservele în poiana cu brindușe, Er-i ca o mizgăleală de copil precoce pe un fond liliachiu. ,— Gatul am strigat eu cu mina dreaptă ridicată-n sus. Eram chiar în vîrful dîmbului. — Nu-i nevoie să vă-ncolonați, ci doar să intrați după mine. Am pătruns apoi, primul, în 35 peștera al cărei ghid eram deatita vreme. Ciudat cită liniște, cțlă siguranță simt vizitatorii de duminică ai grotei, tocmai pentru că-i călăuzesc eu. Singuri n-ar intra pentru nimic in lume. — Pe aici, le-am spus, arătîndu-le o minusculă crevasă laterală, în dreapta marii săli de la intrare. Tocmai mă pregăteam să le spun dc ce nu apucăm pe drumul obișnuit, dar cum nimeni nu-mi ceruse nici o explicație, am tăcut și am pătruns, primul, de-a bușelea, prin panta îngustă. N-are rost să vă descriu toate monnăielile ți ohurîle ți micile țipete. i|orit speriate, ale damelor în fața fenomenelor cavernicoie care abundau aci, ți pe care le însoțeam de cxcursiunl științifice, istorice, experiențe ad-hoc. Cert este că la numai un sfert de eră de la intrare. întreaga ceată (37 de oameni, bărbați, femei șl copii), deci toți alîția cît intraserăm, se afla intr-o sală imensă, ca o cupolă din înaltul căreia aburau mari lampioane dc hîrtie luminiscentă. — Domnilor, k-am spus atunci, în tăcerea care se lăsase; vă rog să mă credeți că tară nici un gînd ascuns, fără a fi nebun, cu premeditare desigur, dar fără nici cea mai mică dorință de a vă face rău, oecunoscîndu-vă, dar avînd cea mai mare considerație pentru toți, femei, copii, bărbați, știind că aveți fiecare rostul lui, dar mai știind că nimic nu are u:i rost etern, — Ci spune, odată omule ce ai de spus, urmară niște glasuri din mijlocul cetei care se strîngca, presimțind primejdii. — Eșli un simplu ghid. Lasă filozofia. — Vă amintiți fără îndoială de spinul Nnm și nebunul lui. — Nautilus, se auzi un glas de copil. Și am zîmbit. — Ei bine, le-am spus, de douăzeci de ani. am amenajat, fără ca nimeni să știe această ramură a grotei. Iată, și am tras de un mare miner în zidul umed, Au început să danseze din stalactiți în stalactițl lumini violete tulburate dc lilieci care zburau sus, care- ncotro. Aveți aici de toate, hrană, cărți, filme, aer condiționat. Puteți comunica cu ființele e; re vă sînt dragi șl care au rămas afară. Le putem aduce și pe ele aici. Totul a fost prevăzut — Scoateți ne afară! Vacarmul izbucni înspăimântător, — Ucîdcți-1 șî să ieșim. — Liniște, am țipat printr-O pilnie, cu gfas de tunel. Aici c aici. Dacă mă ucideți nu veți putea ieși niciodată. Galeriile pe care v-am adus sînt departe in labirint și nimeni mi știe drumul. Dar și dacă nu mă ucideți. veți ieși numai atunci cînd voi voi eu. Ori eu nu mai vreau să ies. Nici nu vă închipuiți ce bine mă simt aici. Mai ales acum, de cind vă am și pc dumneavoastră. Haideți să fim prieteni. Să ne iubim, să trăim fericiți. Sint aici mult mai multe lucruri de văzut decît afară, Șî pe urmă, alei nu vă pîndește nici o primejdie, nici șerpi veninoși, nici vehicote, nici curent nesănătos, nimic. Totul c făcut pentru a vă simți bine. Nu. Un pumn bine țintuit și sînt călcat în picioare, apoi lovit cu capul de zid, leșin. Cînd ml-am revenit, toată ceata iradia de veselie, un temerar refăcuse drumul și ieșise fără dificultăți afară. Unul cite unul, plecau cu toții. Ultima, o fetiță cu paneraș îmi dădu un biscuit. — Tu rămii aici, nu-i așa, îmi spuse. Dădui din cap în semn că da. — Și adormîi. M-am trezit întremai, oblojit, cu toată lumea în jurul meu. Unul din ei ținea în mînă un imens ghem de ață roșie. Am căscat. — Du-ne pe unde mai știi, acum ne putem întoarce — Să vedem totul. — Știi. te-am lovit de spaimă. In realitate n-am nimic cu dumneata. Pari un bătrin cumsecade îmi rîse un ins înbrăcat ciudat pe care nu-1 observam înainte, — Maî departe nu mai e nirnic, le-am spus, și nm clipit șiret din ochi. Nu există L birint, uite, pe acolo se poate ieși direct in poiană. Am dat de-o parte caraghiosul incident .și-am pornit eu toții prin crăpătura slîncii în poiana brindușelor, rizînd parcă in soare. — înseamnă că ne-ai păcălit. Dacă am fi acceptat să răminem ? Ce tc-ai fi făcut? — Dar n-ați aceptat, le-am răspuns privind cu gura căscată, la amurgul ce cădea peste noi PÂSKÂNDY GEZA reîntoarcerea încă înainte de amiază cerul făgăduia ninsoare, scapăra, dar numai după-amk; a-.i i încurca, nu știa cum să i se adreseze, dar el se și așezase, gemiui încet, imtiiLmr, . mmi lui mărunți, plini de o bunătate ciudată, ochii lui calzi și umezi cercetară încăperea, parca un cumpărător vare-și încălzește cu privirile noul său cămin, și-l mobilează cu privirie sale, il aranjează după placul său, îl populează cu privirile sale, cercetează cit ochii in; apere a pe care, cu toate că a trăit aici, nu departe de ea, n-a putut-o vedea niciodată, și privirea lui râmase asupra femeii adormite, și lumina, glasul cunoscut o treziră, și prin piloti trasa piuă peste cap îi auzea, estompată și dulce, vocea, „Dragă stupină, și continui să o audă cu toate că, pe jumătate adormită, trăsese pilota mai jos lăsindu-și urechea dezgoliț i, și cin 1 începură să 1 se limpezească ochii, ți fulgii care răzbateau prin pilotă dispărură din crăpătura ochilor, și toate steluțele, nălucirile, așchiile de sticlă, capetele albe de ață și de sfoară translucida in aerul tremurat, rădăcinile de plante spintecînd apa, înicnjUrate de bulbuci, cu trupul lor ca laptele, argintii, cu ridichile alungite spre in jos, toate parca curgîndu-i în ochi, atîrnindu-i în ochi, ca sfoara de undița in oglinda apei, cind toate, toate astea i se topiră din ochi sări din pat aruneînd pilota cit colo, ducînd cu sine, Tlrlnd in odaie mirosul călduț de sub pilotă, mirosul nopții, răspindind cu fluturarea cămășii și propriul ci miros, și cu gura încă nerăcorită. încă cu saliva de-astâ noapte, puțin amăruie, puțin acrișoară, zăvorită [>e după dinți o dată cu primul cuvint îngădui să pătrundă aerul primenitor, o gură mare de aer: „Feri!“. Barbutul se însenină, „Vasăzlcă Feri", acuma îi știa și numele, acuma se putea apro- pia cu glnduri mai mlădii, cu vorbe mai calde trebuitoare trupului celuilalt, cu cuvinte croite pe măsura sufletului celuilalt, și auzi vocea bucuroasă de revedere a femeii, .feri, pe unde-ai umblat. Feri ?!“, în care se mai păstra ceva din tremurul uimit din clipa deștep- tării, apoi ascultă vocea domoală, aproape ca a de preot, domoală și sfătoasă a musafirului, o ascultă ca și cum trupul nici nu i bar fi văzut, ca și cum nici nar vrea să-i vadă trupul și numai din vocea lui să se dumirească. „Am umblat mult prin lume, dar e bine. Toate sint bune." Asculta, de parcă nici n-ar fi fost aici, în odaie, părea că ar asculta de afară, din cadrul înghețat al ferestrei, cu urechea lipită de florile de glteață, părea că ar trage cu urechea prin gaura cheii, prin care țișnește curentul ca o viespe și i se înfige în timpane, și-l înțeapă, în lobul urechii, îl înțeapă arzindud aproape, și gerul îi lipește urechea acolo sub cleunță, i-o lipește de gaura cheii, și acuma asculta așa, de afară, vocile venind dinăuntru, pe femeie intrebînd de Albi și de Juni, cu o îngrijorare de muiere bătrina. t re murind și suspinind. Ochii musafirului zăboviră pe părul zburlii al femeii, pe plnza boțită a cămășii și n față, și-n spate, boțită ca o armonică, boțită precum cotul alămurilor, o clipă privirea iui imbrățișă trupul femeii, și-n minte îi apăru șorțul ei, șorțul acela albastru cu picățele albe în căre i aducea iarba și știrul, și din care-i zvîrlea șliuleții de porumb, și cocul iembii, cocul ei mare și frumos, sub care, în lumina dimineții, tremura cîte un fir desprins de păr, „a îmbidrinit, n-a păstrat nimic, nimic n a păstrat din toate, de nimic n-a avut grijă", doar vocea... poate că vocea... și strălucirea ochilor... și-n apropierea ei tenvăluie și-acum o adiere caldă, și-n jurul genunchilor ci sc rotește un inel de curent fierbinte. „Cu ce să te ospătăm ?", e prima oară că bărbatul deschide gura, „de ce-oi li viind să-i dau sa mănînce, nu știu, de ce tocmai să mănince", „bine, dar vine de la drum, e flămind, șl el c fiâmînd, și el... oare foamea mea îmi aduce aminte de a lui?" „M-am dezobișnuit să mai măninc", musafirul zimbeu cu trufie nesupărătoare, și privi ia bărbat, privi bărbia lui mare, scoasă în afară ca botul cizmei, mușchii teței i se desenau pulerm . de parm toată viața lui ar fi mestecat, dc parcă și-ar fi mestecat înlotdeanua și cuvintele, ii privi ochii inguști, cit abia să încapă o lamă de cuțit, se intioră și alungă imaginea. „De-aceea ai slăbit așa...". cuvintele femeii sunau a mustrare grijulii ca ale unei mame, de parcă ar fi spus „ia uitați-vă ce copil rău, nu vrea să mănînce, și-a băgat în cap să nu mănince, ei. ce-aveți de spus de copilul ăsta rău, spune și dumneata... „Atunci mi-am spus...", musafirul nu apăsă pe „atunci", dar și femela, și bărbatul priviră în lături, știau ce însemna atonei, nu era nevoie să mai completeze „știi, alunei", se uitară în lături și nu spuseră nimic, și nu doreau alta decît să mei nu trebuiască să vorbească, să vorbească celălalt, nu in locul lor, ei numai într-al lui, dar vorba lui să umple timpul și liniștea. „Simțeam eu atunci că mă îngraș, în fiecare zi simțeam", musafirul își plimba ochii dc la sprîncenele groase ale bărbatului la genele decolorate ale femeii, „și-mi spuneam în sinea mea : nu mînca, asta nu-i a bună. Cit de ne a bună era n-avem de unde ști, nu. Pentru că nouă nimeni nu ne spune adevărul, că cine ni I-ar putea spune nu mai trăiește, și cine trăiește, trăiește la fel ca noi, neștiind nimic despre viitor. In fiecare zi mă hotjiruin să nu mai mănînc decît cit să nu dau ortul popii. Respiram din ce în ce mai greu, făceam JO mofturi, nu suportam nici măcar mirosul de lături sau tis tărîțe. nu mai mîncam decit grăunte de porumb și orz. Dar mincaui. (Așa a fost — șopti femeia, și părea că retrăiește telul pus cu pas.) $in fiecare zi îmi hotărâm : astăzi e ultima oară că mănânc, de miine n-am să mai iau decît o îmbucătură, două; dar zadarnic mă hotărâm, burta, trupul, obiș- nuința mă tîrau mai departe, fără a mă putea împotrivi, nu mai doream mînca rea decît cel mult cu ochii, șj totuși mîncam mereu, de parcă mi-ar fî părut rău să rățntnă acolo, in troacă, inincarea nu-mi mai trebuia decit penlru a-mi putea mișca fălcile, fiindcă dacă nu le mișcăm, simțeam că-mi amorțesc, și greutatea lor îmi trage fruntea în pârnînt, și-aveam nevoie de zgomot, de zgomotul ronțăitului, și trebuia să mănînc și pentru dinți; pentru că dacă nu mestecam, mi se părea să-mi coclesc în gura, că-i roade saliva și că atingindu-i mi se rănește limba, mîncam dc aceea mai departe, asta era singura mea mișcare, într- atita mi se îngreunase trupul, că nu puteam decît să stau culcat, cînd mîncam mă ridicam numai puțin, ca și cum m-aș fi sprijinit în coate, acum troaca mi se părea înalță ca pe vremea cînd eram purcel, cînd mîncam intrind cu nmîndouâ picioarele din față în lături, de parcă frămîntam aluatul sau îndesam cu pumnii rufele murdare in albie, și-apoi. după ce mă săturam, suflam și făceam bulbuci în lături, și intram de-a binelea in troacă, mii bălăceam în mincare, mă și răcoream înăuntru, și mă cuprindea o senzație fără de seamăn, de saț. de îndestulare, de silă sublimă pentru rămășițele de mincare, beția burduhanului plin, care-mi aducea somnul și care încă multă vreme după ce mă culcam continua sî mă legene. Șî-a doua zi dimineața mîncam din nou, și-n zadar îmi hotărâm, a treia zi din nou mîncam. Și cînd nici să mă ridic n am mai putut, mă murdăream sub mine, și giiiiern. si pleoapele abia mi le mai puteam ridica din pricina pernelor de grăsime care spînzurau în jos împreună cu sprîncenele, și din cînd în cînd mi sc opreau și bătăile inimii, și trebuia sâ casc după aer. alunei m-am speriat și mi a venit o putere și mi-ain spus: blestemat să fii dacă mîine ai să pui ceva în gură. Și-acum, pentru prima dală, am simțit că a doua zi mă voi ține de cuvint A doua zi am să pun stavilă demonului îngrășării, a doua zi voi îi puternic, cum n-atn fost niciodată. Și-a doua zi dimineață n-am mai auzit vocea stăpinai, am auzit niște voci de bărbați, am crezut că stăpîna era bolnavă și ascultam vocile asprite ue gerul tăios, cotețul se umplu de miros de palincă și fum de tutun, și cînd, apuciodu-mă de urechi, de picioare și de coadă, mă tîrîră afară, in zăpadă, am zărit o grămadă de paie ., Bărbatul simțea că acum ar trebui să spună ceva, „fngrășarea aceea dacă o ar il fost, totul ar fi fost altfel", și femeia se bucură și ea că bărbatul găsise vorba cea m ii nimerită, cc nu mai putea fi dezmințită, pentru că zăpada acoperise acum urmele, fâcîndu-le de necunoscut, „Mult am mai plîns din cauza ta", spuse și văzu cum bărbatul își zbate ploapelc, iritat, ca atunci cînd nu-i convine că femeia vorbește înainte de a vorbi ei. că i-o ia cu ceva înainte, față de alții, trecînd peste cuvintul lui de bărbat. „La toți ne-a părul rău", și cu asta mătură definitiv cuvintele femeii, cum mături firimiturile de jx: masă, și femeia iu îndurerata ca de atitea alteori cind cineva încerca să-și însușească durerile ei, să o depo- sedeze de bunătatea ei. o duru la fel. dar tăcu, la lei ca și n alte «lăți, întotdeauna. Mus i- firul nu băga de seamă acest duel disimulat, se uită incă o dată de jur-împrejur prin odaie, „bunătatea, spuse, bunătatea este singurul lucru care m-a Făcut să mai trăiesc totuși. Deși era acolo bine unde ani fost. însă bunătatea mi-a poruncii: tu, care de-alilea ori ai dat ascul- tare răutății, tu care întotdeauna ai ascultat vocea răutății, ascultă o dată, o singură dată și dc vocea bunătății. Așa vum încerci un număr ciștigâtor în jocurile de noroc ale lumii, cum o dată ți se face poftă să guști din mîncarea pe care alții o împing la o parte, cum n dată, o singură dată dorești să îmbrățișezi femeia care nu ți-i îngăduită, sau pe aceea pe care nimeni n-o mal vrea, cum o dată, o singură dată te simți imboldidt să faci ceva ce n-ai tăcut niciodată, sâ afli cum e, sâ poți face comparație cu lot ce a fost pînă atunci a) tău, ca lîlina ta să nu mai fie tulburată rle îmbieri, numai odată acum o singură dată, numai nu îndepărta cu mnîndouă mîinile tale ispita bunătății." Bărbatul il văzu, cuprins de panică, cum se ridică de pe scaun, „se duce, nu trebuie sâ se ducă" — „Să nici nu te gîndești să pleci ia drum pe o vreme ca asta de apoi, ai sâ degeri, ești slab", și femeia, pasăre speriată, îl zburătăci și ea cu cuvintele, „Nu te du in coteț, ai Să dormi cu noi, în pat cu noi", ș|-l rugară fierbinte sâ râmfnă, și bărbatul se uita1 doar la el. cu ochii rugători.arzătorl, și îemelad frecă la rădăcina urechii, il scarpină sub fălcile secătuite, oh, dacă și-ar pune și șorțul, cel albastru cu picățele albe, de și-ar strînge și părul într-un coc și de i s-ar desprinde eîteva șuvițe de păr, să tremure în lumină, oh, dacă ., ., sufletul i se legăna din ce in cc mai moale, mai supus — la baia de aburi, bărbatul vorbește cu voce aspră, de toată ziua, de zî de lucru, seacă, vocea importanței sale, vocea autorității sale, adusă de afară, și palma mascurului trece pește grumazul, spinarea, șalele iui >1 carnea, carnea lipită dureros pe oase i-o rupe — gospodina aluatul — i-o 7/ frînge, și după primul geamăt de plăcere, vocea, vocea lui grozavă, vocea lui importantă, seacă, vocea lui de fiecare zi începe să se înmoaie, silabele se topesc, ca ceara, și-acuma cuvintele lui zboară cu aburii, e moleșit, se abandonează toropelii, palmelor mascurului, lipsit de putere ca într-o beție,,. Și-n timp ce el se culcă ia pcrte, sub pilotă, prin care răzbăleau in afară fulgii, ca zăpada, zăpada căzînd de jos in sus, câzind din pintecul pămîntului în Sus, zăpada răsărind în sus ea iarba, și se culcă și femeia, la mijloc, în singurul lor pat, și-i simți genunchii ascuțiti în jurul cărora se roteau încă inelele fierbinți, inelele de foc, prin care sar rînjindu-și dinții bestii dungate, eu blană, și-i simți coapsa nădușită, nădușind din ce în ce, mirosul ei ostenit, dar încă femeiesc, și femeia, recunoscă- toare. se trase mai aproape aducind cu ea o căldură aproape nelalocul ei acum și își lipi strîns genunchii de șuncile lui. și el alungă cu o glumă Iremurul ăsta nemaicunoscut niciodată care-i năpădise pielea iară de veste. își întări vocea care-i tremura în mod ciudat, • u o glumă, ca un flăcăuaș cînd încercă să vorbească bărbătește — „Dragă stăpîne, nu ești gelos și-n timp ce bărbatul spuse mormăind: „Nu, de ce-aș fi gelos, nu-i mai stă ei mintea la asia, și-apoi și tu ești altfel..și-n timp ce femeia se cuibări și mai aproape băgindu-se aproape in el, aproape vorbindu-l cu trupul, spunîndu-și gîndul cu căldura trupului ei: „Lasâ-l pe el să vorbească, să vorbească, ce știe el despre mine și despre ceea ce-i în mine, ce s-a adunat, re-a fost, și cu ce mam născut, ce știe el despre ceea ce e în ruine și pentru care-i totuna că tu ești altfel, e totuna, fiindcă ești blînd, supus, nu știi ce-i înjurătura, și brutalitatea nu-și are culcușul în tine, ce știe el despre mine, că niciodată nici n-a vrut să știe nimic despre mine, și nouă să nici nu ne pese ce crede cl despre noi, că el crede ce crede, tu pentru mine ești Feri, ce știe el ce-i în mine, că mie-mi trebuie ceea ce-i altfel, ce-i blînd și ascultător, și ce nu știe ce-i înjurătura, și n care brutalitatea nu-și are culcușul,,." și-n timp ce musafirul suspină în sinea sa, in inima ce î se chircea de emoție — „o, intenții, planuri ce durați cît o sclipire, vă iviți -deodată in mod inexplicabil de undeva din adine, strălucirea comorilor ascunse, a como- rilor lui „oare" și „cum’1, alunecă doar asupra noastră, o singură clipită, dar minții noastre ele îi apar sminteli; fiindcă ne-ar smulge din firea noastră, și nu par de dincolo de mintea, de corpul, și sufletul, și gustul nostru, ne depășesc nervii, tocmai de aceea și trăiesc numai o clipită, și care totuși sint cu neputință de izgonit, cu neputință de stîrpit din imaginația noastră, cu neputință de ucis din instinctul alcătuit din materia necunos- cută a imaginației noastre, sau mai curind ele se formează din imaginația instinctelor noastre, ne stimesc nervii, ni-i ațîță, sclipiri de idei care ne tac părul măciucă, de necon- ceput minții noastre, intenții ce fac să se întrevadă imposibilul, care ne-ar face să evadăm dintre limitele naturii noastre, ca să ne prăbușim în păcatul în aparență cu neputință de înfăptuit, înfiorător, a) depășirii hotarelor, înapoi în tremurul instinctelor noastre, in iadul imbaloșat al începuturilor de lume din care ne am ivit și unde totul e una. nimic nu e altfel, un același glod, aceeași algă jilavă, totul încălzindu-se laolaltă, totul fără diferen- țiere. toate înlrepătrunzîndu-se și legindu-se, un mediu care topește și amestecă într o masă câlduță-verzuie, gelatinoasă, toate hotarele..." — și-n timp ce și femeia gindi acestea, numai că-n altfel și cu alte cuvinte, și-n timp ce bărbatul mai adăsta pe lingă masă, deși lampa o stinseseră de mai multă vreme, și-ncet mina lui se strecură în sertarul mesei, încet, dc parcă s-ar fi slrecural în buzunar să apuce un obiect tainic, și sertarul nu-1 mai împinse la loc, nu cumva să stîrnească zgomot, și-apoi se culcă, și curind, obosit de gîn- duri, încercuit în visul său de genunchii slabi și asmuțiți ai femeii musafirul adormi, și-n timp ce bărbatul tresărind la trosnetul propriilor lui ciolane, atent la plesnetul palmelor lui tăbăcite își strecură mina sub pernă și râmase ascunsă acolo pînă la cot, ca iepurele în tufiș, în timp ce și pe la ceasul din noapte cînd toate astea se și petrecuseră atunci începură să se crape zorii șî o nouă zi bătu la fereastră. Și cînd în ochii musafirului picura întiia lumină, cea dimii lumină a dimineții strecurîndu-și picăturile prin pleoape, ca laptele prin strecurătoare, cînd, simțind că-i umblă cineva pe la git se gindi „e buna stăpînă". și genunchii ascuțițî și fierbinți ai femeii dispăruseră, și nu mai văzu decît două muni uscate, tremurînde, ale căror degete se împleteau cu torțile unui vas smălțuit de culoarea vișinei, și vasul era sub grumazul lui, și nu știu ce rază albă, puternică, tare ca diamantul, de o iuțeală de nestăvilit — poale imaginea oglindită prin fereastră, prelungită dc la strea- șină pînă aici a țurțurelui de gheață — îi străpunse gitul, și cînd musafirul privi printre lacrimile trezirii. încă somnoros, șuvița roșie, șuierătoare, ca o praștie, o praștie din gumă roșie — așa țîșnea din gîtul lin în lume — și cind mai văzu și picăturile, ca zmeura, de sînge pe mina femeii, pe degetele ei, și cînd auzi și vocea înăbușită a băr- ba'ului. vocea înăbușită, încordată, cu Ochii in patru ca a spărgătorilor în fața casei entru prima dată sau cei care nu sînt obișnuiți fiindcă nu-i interesează cît trebuie deschisă poarta, provoacă acel zgomot. Este liniște ca într-o cameră de bolnav. Apoi se schimbă apa de ia flori dar aceasta se întimplă în fiecare zi și deci se aud mai departe numai zgomotele care vin de afară, foarte precis. Fiecare zgomot înseamnă ceva, exact așa cum lovitura bruscă neașteptată precedată numai cu o fracțiune de secundă de o sonoritate mei a (iță, înseamnă izbirea porții. El o întreabă cum a dormit. Dă din cap de mai multe ori înainte chiar ca ea să-i răspundă, tn cameră nu miroase a medicamente. El descoperă dintr-odată lucrul acesta și re sperie pentru cs înseamnă că vine de multe zile acolo și s-a obișnuit. In colțul din dreapta se află patul. în unghiul pe care-I face peretele lateral mergind spre fereastră cu peretele în care este ușa de intrare in cameră. Este un loc friguros, acolo se întîlnesc curenții reci care vin de la fereastră cu aerul intrat din coridor pe sub ușă, Palul este un studio cu tăblii proiectoare pe trei părți. Ea a cerut de mult să î se adauge lăblia de la picioare mat ivind că îi este frig. 48 Acum el caută să descopere medicamentele și făcînd lucrul acesta își va da seama că nu a întrebal-o niciodată de ce boală șuieră. Medicamentele ar putea ti pe capacul studioului Ungă lampa de citit doar acolo nu sint decît cărți și un creion. Cărțile sînt așezate una peste alta formînd un paralelipiped cu suprafața de sus de un roșu închis — aceeași culoare ca petalele uneia dintre flori. In cameră nu miroase a medicamente fiindcă nu sint de găsit medicamentele. Deci el nu vine de multă vreme acolo și ea nu a avut timp să se obișnuiască cu venirile lui. O întreabă încet: — Cum era îmbrăcată Sonia ? — In albastru ; toată în albastru, numai la pantofi butoni de argint, trei patru butoni de liecare pantof. M-a întrebat care este culoarea care-ți place ție și eu i-am răspuns, roșu. — Nu i-a răspuns nimic pentru că no ascultai niciodată cind vorbește. Dc altfel nici nu știi ce te-am întrebat, am spus numai „cum erțmbrăcată Sonia'*, dar nu am precizat cînd anume și tu mî-ai răspuns știind perfect de bine că eu am să-mi dau imediat scama că minți. — Dacă ți-aș fi spus că era îmbrăcată în verde nu m-ai fi întrerupt. Tic iți place culoarea aceasta și este de neînțeles cît de lipsit de discernămînt poți să fii, ție îți place numai o anumită culoare și astfel orice femeie poate deveni, pentru tine, frumoasă. El o lasă acum să vorbească, și, încetul cu încetul, vocea ci scade în intensitate. Este din nou liniște in cameră. Medicamentele nu sc află nici pe masă — care este așezată nu departe de studio tot lingă peretele care formează unghiul drept cu zidul exte- rior. Masa este aproape lipită de perete și este de neînțeles pentru ce a fost pusă acolo: parcă s-ar fi făcut curat înainte și ar fi trebuit eliberat mijlocul camerei împingindu-se toate mobilele către pereți. Aceasta trebuie să fie singura explicație, dacă mi sc acceptă înseamnă că masa este așezată ca intr-un magazin de consignație, fără nici o preocupare pentru locul în care este pusă, singurul lucru important fiind să se cîștige cît mai mult spațiu. Pe masă este un vas de porțelan alb. dar medicamentele nu se află nicăieri pc masă și nici nu ar fi putut fi acolo, fiindcă le-ar fi observat de mult. Totuși există certitudinea că ea este bolnavă. Această certitudine este demonstrată de felul în care sînt schimbate florile, totul se face cu precizie și chiar dacă faptul s-ar petrece nu dimineața ci către ora prînzului ori după amiază, nimic nu s-ar modifica, pentru că gesturile sînt aceleași: vasul cu flori este adus, așezat cu grijă, o picătură de apă rămasă pe vas, deși a fost șters, începe să alunece, și este ștearsă și picătura alunei cind datorită luminii concentrate pe acea parte a vasului poale fi văzută. El întinde brațele la spate, îmbrățișează scaunul pe care stă, apueîndu! de după spătar și stringe. Pieptul î se întinde și simte o ușoară jenă in partea dreaptă, senzația îl incită șl continuă să siringă împingindu-și umerii înapoi. In felul acesta se leagă de scaun; cînd coboară mai mult brațele apucînd în pumni picioarele în patru muchii rotunjite ale scaunului este strîns legat de el împreună fac corp comun. Din nou sc aude zgomotul porții care se închide și tot atunci se mai aud și alte zgomote: cineva urcă scara, temindu-se să calce prea hotărit totuși fără a se ascunde. El așteaptă foarte atent să vadă ușa deschizîndu-se, însă nu se întimplă nimic și atunci în- treabă : — De cît timp nu ai mai ieșit din casă ? Ea intirzie să răspundă, ceea ce îl determină să întindă iar mâinile spre spale, de data aceasta mișcarea este mai lentă, contracția mușchilor nu se observă, a devenit aproape plăcut. Mai tirziu, cînd este pe punctul de a se elibera dc strînsoare, o aude: — Inutil să insiști, nu știu nimic ce te-ar putea interesa. Te rog să mă lași, în dimi- neața asta sint obosită aș vrea să mă odihnesc. — De unde știi ce mă interesează ? Te-am întrebat doar de cînd nu ai ieșit din casă, cred ca pot să-ți pun această întrebare, El așteaptă. In dreptul mesei, pe perete, se află un tablou înrămat într-o ramă de ipsos dată cu bronz. Pînă acum este obiectul de cel mai prost gust din cameră și el face această constatare cu liniște îâră să încerce nici o satisfacție. — Poate nu ești chiar atit de bolnavă. Nu spun că te prefaci, dar poale nu ești chiar atîl de bolnavă. — Nu, sînt bolnavă. De o lună nu am mai ieșit din casă, — De atîta timp vin eu aici? Poate s-a schimbat camera, tabloul acela nu l-am văzut niciodată. — De obicei stai altfel așezat pe scaun. Tabloul nu este urit, dacă-1 privești mai alent, ai să-ți dai seama. 4 — Orizont 49 Ea se oprește brusc, ți atunci se aude un zgomot, arcurile unei somiere care se destin 1 sau ale unui fotoliu adine cu tapițerie moale, uzată la margini. — Uneori se scula noaptea. Odaia am urmărit-o. A intrat aici, s-a așezat pe scaunul acesta, î-ai spus să nu stea fiindcă nu suportai să se așeze nimeni pe scaunul meu. Eram dincolo de ușă ți ascultam, puteam auzi totul, chiar ți cuvintele spuse in șoaptă, fiindcă era liniate, mai liniște decît acum. — Dacă ar fi adevărat ceea ce spui ai ști tot ceea ce am vorbit. -■ Da, ar trebui să știu. El vrea să continue. Este sigur lucrul acesta fiindcă desface buzele ți scoate chiar un sunet, poate articulează o silabă dintr-un cuvînt. Cuvinlul începe cu o consoană; este evident că efortul de a pronunța îl descurajează ți se oprește. Intre masă ți colțul dinspre fereastră, pe această latură a camerei, nu se mai afli nici un obiect, A rămas doar o suprafață de zid lungă de mai puțin de doi metri ți foarte înaltă. Acolo camera e goală ața cum ar trebui să fie cînd se scot o parte din mobile, înainte însă de a se fi terminat mutarea. Cineva se poate întoarce dintr-un moment în altul ca sâ supravegheze ridicarea ultimelor obiecte. Lingă perete, lipit de el, este un geamantan închis, cu curelele strinse. Nu se văd cataramele deoarece geamantanul este așezat cu minerul în sus astfel încît să poată fi numai ridicat. Pe el se află o pernă mare de pui înbrăcată în mătase roșie, cu a pată de culoare închisă in apropierea unuia din colțuri. Perna ar trebui băgată în geamantan fiindcă datorită culorii este vulgară dar nu are loc înăuntru decît dacă se scot alte lucruri iar acelea sînt foarte importante. El spune: — Nu ai nevoie de medicamente. Aici în cameră este foarte curat, ai ți flori proaspete. — Crede-mă, sînt tntr-adevăr bolnavă. Florile mi le trimiți tu ți cîieodată le aranjez în vas ața cum aș facc-o dacă aș veni cu ele din oraș, puțin înlîerbîntatâ, puțin distrată, ntpînd cîte o frunză sau ajustînd lungimea unei tulpini in timp ce le pun in vas, “ Cînd a intrat Sonia ultima dată aici ? — Nu a intrat niciodată. Iți repet mereu că nu a intrat niciodată, te prefaci că mă crezi, apoi mă întrebi încă odată același lucru. — Nu i-ai dat tu voie. Pe scaunul acesta stau eu, fotoliul și palul sînt ale tale. Acolo intre masă și colțul camerei este un loc gol, ai putea acum cînd nu mai ieși din cameră să duci fotoliul acolo; ești aproape de fereastră ți dacă ridici puțin draperia vezi cabana și rugii de zmeură, — Sînt bolnavă de inimă. — Inimă... — Inimă... ? El îți ridică miinile și le lasă cu palmele deschise în jos pe genunchi. Este un gest EncxpJicabil și după ce observă cum îți ține miinile se întreabă ce anume l-a determinat sâ facă acea mișcare. Ridică totuși încă odată miinile și le ține sus deasupra genunchilor e ceva nelămurit penlru amîndoi în acest gest. El încearcă să-ți amintească dacă l-a mai făcut vreodată și apoi efortul său îți schimbă sensul, el caută să descopere o mișcare ase- mănătoare pentru ca definind-o pe aceea să înțeleagă de ce a ridicat miinile. — Nu mi-ai arătat niciodată scrisoarea. Acum ești bolnavă ți poți sa mi-o arăți; după ce o citesc ți-o inapoiez, sînt absolut sigur că ți-o înapoiez. — Nu am voie să-mi amintesc prea des, că sint bolnavă. E ca un exercițiu, — Trebuie să-ți spun, am găsit pete, ca de cerneală, pe covor, unu dintre ele este exact in fața ușii de la baie. Am observat-o tocmai in a patra zi și am încercat s-o șterg, însă mi-a fost teamă că se va întinde; așa. privită de sus este ca un detaliu al mo- delului. Acum el devine foarte grăbit ți formulează propozițiile imperativ in felul în care ar lua un interogatoriu. — Sonia primea corespondență ? - NU — Gindețtcte bine. Poate venea cineva sub un pretext oarecare un copil care batea la ușă și peste cîteva clipe pleca spunînd repede „mulțumesc". — Nu. — Ai surprins-o ascunzîud ceva jenată în buzunarul paltonului și încercind să vezi ce ascunde te-a oprit, apueîndu-ți mîna pe care o întindea! spre ea. — Te rog să mă lași singură. 50 — I-ai auzit pajii seara în fața casei — iar tu poți sâ deosebești mersul unei femei ă cc m-am sculat cu adevărat. — Si nevoie de medicamente. Nimic nu ți-e la indemînă aici, vremi să spun, atunci cînd întinzi mina trebuie să poți apuca ceva fără să fii nevoită sâ te ridici. Ea nu-i răspunde nimic. Apoi, mult mai tîrziu. vorbește: — Pot sâ plec orieînd. Nu mă împiedică nimeni, EJ repetă ultima propozițiune schtmbînd numai persoana verbului și vocea lui, acum foarte slabă se aude bine, o ascultă și el. In fața lui este o oglindă din cristal masiv. Aceasta este o oglindă de Murnno rcfle.- lind o lumină limpede, datorită purității cristalului, O singură zgîrielură, mică, aproape per- pendiculară, lungă de 2—3 centimetri, o zgîrietură subțire dar adîncă. care se vede foarte bine. Ii corespunde o linie de umbră persistentă, care nuși schimbă dimensiunile chiar modificând unghiul din care este privită. In rest oglinda e limpede, in ea nu se răsfrânge nici imaginea studioului, nici a mesei fiindcă mobilele se află prea jos față de înălțimea oglinzii. Stint în picioare el vede vasul cu flori, tăiat în partea inferioară de marginea oglinzii. Vasul este greșit proporțional și dunga lată aurie care marchează nivelul celui mai marc diametru nu face decit să acentueze forma lui greoaie. De asemenea, vede cuvertura care este tot atît de urâtă ca și în realitate dar, restrîngind cîmpul imaginii, elimină tapițeria de culoare albastră și în felul acesta rămîne în fața lui numai un oarecare obiect banal semănind cu cuverturile de bumbac mercerizat cu care se acoperă paturile. Tn porțiunea care rărnîne de la oglindă pină la peretele exterior mai este doar (o- toliul. Acum se aude din nou zgomotul făcut de trintirea porții, urmat imediat de un alt sunet pe care nu-l recunoaște. Iși încordează auzul — se poale observa lucrul acesta după faptul că pleoapele sini ușor coborâte rămînînd o fantă în dreptul ochilor, în care sc distinge, cu dificultate, culoarea deschisă a irisului — pentru a identifica sunetul, dar nu reușește fiindcă zgomotul nu este suficient de persistent și nici nu se repetă. Deschide din nou ochii și privește rama oglinzii cu tăietura ei delicată și numai acum observă, reflec- tată in oglindă, o porțiune îngusta din tablou. Peisajul tabloului se recompune într-o lumină deschisă. Pot ii distinși în prim plan doi pomi cu trunchiuri subțiri, foarte drepți și foarte apropiațl. In spate barele unui grilaj, fâcînd parte dintr-un gard de fier care se întrerupe pentru n lăsa deschisă fațada unei cabane sau a unei case de țară sau a unei vile. Dușumeaua casei este făcută din scinduri vechi care troznesc. Pe o poliță din spatele scării dc lemn se află o lampă tic gaz. Esle dificil dc înțeles cum poale Fi ținută într-un loc atît de ascuns lampa, cînd ea constituie unicul mijloc de [luminare a încăperilor. Mai mult încă, pe sticla lămpii se află un strat de praf gros. Singura explicație acceptabilă este aceea că înăuntru nu locuiește nimeni. Câteodată doar, cineva foarte grăbit rămîne pentru scurt tmip, nu își dezbracă haina de ploaie și pleacă sîlindu-se să facă cît mai puțin zgomot. Toîușî, în cameră miroase a rășină iar izul aresta, persistent, nu ponte veni de [a obice- teic prăfuite și cu atît mai puțin nu este răspîndit de scîndurile vechi ale podelei. Ea îi spune: — Nu trebuie să-ți fie frica, nu ți se poate întâmpla nimic. Cei care rămîn pe loc nu greșesc, ci se bucură totdeauna de siguranță și protecție. El ride. Imaginea rîsului este răsfrintă de oglindă dar nu o poate vedea fiindcă scaunul lui nu se află la aceeași înălțime cu oglinda. — Mie să-ntâ fie frică ? Sonia a tăcut întotdeauna. Scrisoarea am găsit-o eu, te-am mințit cînd te-am întrebat unde e scrisoarea, nici nu trebuia să se găsească la altcineva din moment ce-mi era adresată numai mie. — Atunci de ce mai vii aici î El privește oglinda, își mișcă la dreapta și la stânga capul. în jos și în sus, dorind să vadă reflectate și alte imagini decît secțiunea îngustă de tablou. Acolo sînt numai cei doi pomi cu trunchiurile subțiri și drepte. între ci nu există nimic, casa se află mai la dreapta, iar mai departe alte bare ale grilajului de fier care o ocrotesc. El rămîne cu capul înclinat pe umăr, foarte înclinat. în felul in care cineva ar dori să privească atent un anumit lucru — bărbia ridicată și scoasă în afară, iar dedesubt linia gîtului, dreaptă, lungă, netedă. — Ai nevoie de cineva lîngă tine. — Nu. Am totul aici. In fiecare zi medicul și sora vin să mă vadă. Medicul mă întreabă cutn mă sirnt și stă atîta timp cit doresc eu. — Totuși uneori ești singură; cînd sosesc. eu nu găsesc pe nimeni, — Eu am cerut să fiu singură. Nu, acum nu te apropia dc mine, trebuie să mă asculți. Tu nu ai nici o vină, fiindcă ai rămas pe loc, numai cei care pleacă greșesc. — feri am descoperit o pată pe coridor dar astăzi n-am mai găsit-o. Recunosc locul, alături sc află o lamelă dc parchet de o culoare foarte bizară, cafeniu bătind spre roșu, cu timpul pigmentul roșu se va oxida de tot. El face o pauză pentru a-șl îndrepta capul, apoi continuă : — 1n toată casa în afară de camera ta miroase a esență de brad, \tirosul ăsta mi a intrat în haine și în păr, văd oamenii de lingă mine mișeîndu-și nările aspirînd, adul- inccind aerul, încercînd să vadă de unde vine mirosul dulceag. Ea lovește cu palma un obiect oarecare, o suprafață, cerind astfel să fie lăsata să vorbească. — Am dat dispoziție medicului, notarului, soreî, sâ suspecteze orice s-ar întâm- pla. Nu am voie să iau medicamente decit în prezența unuia dintre ei, mi-am interzis să fac altfel, Acum nu te apropia dc mine, dc ce tocmai acum vrej să vii lingă mine, Irebuîe să mă asculți pînă la capăt. Oricînd pol să fac in așa fe! îneît să ajungi vinovat, cunosc exact dozele pc care am voie să le iau în cazuri extreme. Nu ve! putea convinge j>c nimeni față de dispozițiile pe care le-am dat și de declarațiile ce le vor face medicul și sora, care știu de fiecare dată cînd pleacă de aici cantitatea exactă rămasă, că a fost un accident. Nu te apropia de mine, acum trebuie ca totul să rămînă așa cum este. Zgomotul acela ciudat pe care cl nu și l-a explicat se aude din nou și foarte aproape Cineva scutură un pom apucînd trunchiul, nu prea gros, cu ambele mîini și zmu- eindu-l. I-a început efortul este rnare. apoi sincronizat eu pendularea pomului devine mai ușor și zgomotul crește în intensitate. Nu este foșnetul provocat de vint fiindcă se curmă bruscj fără nici o tranziție, puterea celui care scutură pomul scade dinlr o dată. Ea cere paharul cu apă. Apoi sînt numărate picăturile (nu sc știe cît reprezintă doza normală) Iar el numără dc asemenea. Amîndoi numără, vocile se însoțesc se dublează așteptând răbdă- toare înainte de pronunțarea fiecărei noi cifre și din momentul în care el rămîne singur pierde cadența fiind nevoit să sc oprească In fața lui sc află fotoliul cu spetează înaltă, tapisat cu mătase vișinie. Este tocmai felul de fotoliu necesar după epuizarea celorlalte mobile din casă. Poate fi foarte vechi și atunci în cameră există o lampă cu abajur marc de sticlă albă sau vernil, avînd un șnur deșirat din care se desprinde o ață plutind mereu ta aceeași înălțime datorită curentului constant format prin ridicarea acrului încălzit de bec. Dacă fotoliul este nou, nu poate fi tapisat cu mătase vișinie însă prezența oglinzii de cristal devine o ciudățenie. Fotoliul are brațe lungi pentru ca să poată fi sprijinite pe ele miinîle. In dreapta și în stânga fotoliului nu se află nimic, nici cel puțin o măsuță orkit de nepotrivită sau grosolană, pe care să fie lăsate cărți sau reviste. Acum se aude respirația ei, sacadată și dificultatea cu care înspică ar trebui să demonstreze că îi este rău. 52 — Nu trebuie să te tenii. Știu cît trebuie să iau ca să mă liniștesc. Nu este nevoie si mă ajuți, știu precis ce e nevoie să fac. El însă se scoală și smulge paharul cu o lovitură violentă bine calculată. Paharul se Sparge de oglindă fără ea să-i rănească pe el și fără ca oglinda să sufere. Numai în partea din dreapta jos a oglinzii sini picături, lichidul nu aderă cu ușurință la suprafața perfect șlefuită și după citva timp alunecă repede în jos. Ea spune vorbind din ce în ce mai greu. — Nu trebuie să mă împiedici, Știi bine vă nu trebuie. El se așeză lăsindu-se pe speteaza scaunului și «lucind din nou miinile ki spate. Se vede bine că s-a legat slrîns de spătar, brațele și-au pierdut elasticitatea, sînt foarte vechi, ce culoare frumoasă au brațele acestea vechi și uscate. GH. SCHWARTZ interpusul Spe Interpus. De unde se parc? Cc îl neliniștește pe Interpus? De cînd simte această ceva ? Se parc... se spune... sc pare ... Printre oamni sc zvonește că obstacolul a slăbit, că a obosit. „Dur e încă atît de puternic..Cu toate că nu e decît un interpus de mărim'.! mijlocie — oamenii au clasificat și obstacolele — e totuși un interpus, un mister și un monument. Nu se poate distinge decit pînă înspre brîu, doar puțini îi deslușesc iot corpul, și unu-doi dacă pot să-i bănuiască bărbia. „E atît de puternic I E atît de puternic 1..." Dar oricum, e ultimul obstacol, ultimul interpus, ultima luptă. Altădată exista posibilitatea de a asista pentru cea din urmă oară la lupta lui Poolo, loți credeau și erau aproape convinși dc această posibilitate, dar rămtnea și mica șansă, șansa lui Poolo — în care credea doar cl. Acum posibilitatea aceasta a devenit certitudine și lupta decisivă, ia fel de decisivă ca toate cele- lalte lupte de dinainte. Și lumea așteaptă și palpită, măsurînd timpul prin 55 i pulsul ei, nu ea întotdeauna ci mai tare, astfel îneît se aude tic-tacul vremii ' ce a dat în pîrg. ,,Pc drumul care te duci Sînt trei rtnduri dc mici. La nucii din capăt este Masă mare rotelată. Unde fata la le-așteaptă. Ți-o da scaun s-odihnești, Să nu îți mai ostenești Dragi ic talc picioare, Q-s lega te-n legă tea re. Legă tea re a-i de mătase Să nu poți umbla prin casă." Dar Poolo nu le dă atenție. Se concentrează asupra interpusului, nu-și face Vreun plan, se concentrează doar și șe retrage la o parte, și în cînLccul care se stinge își azvîrle ultimele amintiri, E gol pc dinăuntru și pc dinafară în fața Interpusului S-a golit încet și cu rînduială, așa cum 1-a învățat de atîlca ori experiența. Pc nesimțite sc pare că și Interpusul bănuiește ceva. Desigur, oamenii văd numai iarba pe care stau, picioarele nervoase ale obstacolului, pot zări cit oarecare efort și partea inferioară a trupului, și unii — cu mai multă experiență, dar și suficicnți dc înzestrați pentru a o aplica — pol afla și mai mult. Dar Interpusul pînă ce a doborît — rămînc și pentru cei mai isteți doar o speculație. Singurii pentru care reprezintă și altceva sînt Poolo și Interpusul însuși. Interpusul vede printr-un sistem difuz, greu ccntralizabil, născut din necesitate și neputință. Ochi mici dau de pretutindeni alarma. Simte perico- lul, amenințarea — el însuși nu este rău sau bun, singularitatea sa it împiedică dc a avea un termen dc comparație — complicatul sistem difuz în alertă transmite infinitele informații imposibil stocat; odată prelucrate se rătăcesc, pierd conexiunile, devin solitare. (Singurul motiv pentru care nu numai că nu sînt dc primă importanță, dar își pierd chiar orice interes). Interpusul simte primejdia prin toți porii și fără a știi că e ultimul — el fiind doar singurul •— percepe o moarte deosebită, pentru că la fel ca toți învinșii, Interpusul e dinainte răpus Privită din afară — dar și dinăuntru — moartea coloșilor conține un cataclism tragic. Doar că dinafară este o simplă senzație estetică, în timp cc înăuntru un univers se înghesuie înapoi. Insă noaptea, noaptea Interpusului nu este nici măcar aceasta. Tragedia sa se realizează atunci cînd înțelege — află — că tumultul său interior începe cu sfîrșilul și se va termina odată cu el. El știe că nu-1 leagă nimic de nimeni atît timp cît nu va reacționa. El știe că pînă atunci va rămine miste- rios, invulnerabil și înfricoșător și de aceea iși impune să nu reacționeze niciodată. Dar infinitatea sa de pori simte vibrația cîntecului oame- nilor : „... Unde fata ta te-așteaptă Ți-o da scaun s-odihnești...“ Mulțimea dc ochi înregistrează rece și nu pc deplin controlabil oamenii care sc agită si se îndepărtează de Poolo, care alb și cu privirea fixă se 56 îndreaptă spre el. Ochii mari, cei cu gene, pleoape, pupile și iris, ochii mari nu-l văd pe Poolo, așa cum nici el nu-i poate vedea pe ei. Dar cît timp Poolo se concentrează asupra lor — în direcția in care ar trebui să sc afle (se află) marii ochi — Interpusul nici nu încearcă să ia cunoștință de micuța existență care sc apropie de destinul său. făurindu-l. Foarte difuz află doar pericolul — intenția care se naște acolo jos — undeva unde Poolo cațără pe falangele uriașe ale picioarelor, astupînd rind pe rînd porii. E o muncă anevoioasă, dar Poolo lucrează cu siguranță și rutină și încetul cu încetul, degetul mic este închis. Interpusul simte neplăcerea, nu realizează încă pe deplin situația, în- cearcă să miște degetul rănit, crede că a făcui acest lucru și se liniștește. Poate că totul nu a fost decît un gest involuntar. Interpusul privește cu ochii săi mari zările goale, iar pe dc altă parte mulțimea care urmărește de departe lupta nu observă la rîndul ei nimic. Doar Poolo simte sub el degetul încordîndu-se sub piele, vibrînd și liniștindu-se. Doar el știe că liniștea aceasta este alta decît liniștea care a prcccdat-o. (Oamenii văd degetul la fel ca pină acum : nemișcat, amenințător și fix, ca orice deget de statuie). Doar Poolo îi simte neputința în nemișcare. El a fost și acela care primul a aflat de nemărginita impotență cc îl țintește destinic pc Interpus și cel care știe că această neputință nu este moarte; pentru că moartea este aceea care pătrunde acum prin uriașul deget mic. Dar nu este nici viață această neputință. De aceea pentru a-l doborî pe Interpus trebuie să-i dea viață ; de aceea va fi periculoasă lupta. A doua dimineață il găsește proaspăt, iar Poolo trezindu-se rămîne un timp întins pe spate. Printre gene vede deasupra sa picioarele uriașe și cerul, și corpul uriaș și din nou cerul, și mai sus bărbia. Iar în jur aude cîntecul mulțimii care îl priveghează. Pc el ? ....Pe drumul care te duci Sînt trei rînduri de nuci...“ Sc întinde și mai stă puțin lenevind pc uriașa falangă moartă. Mănîncă pentru că trebuie să aibă puteri, și în ploaia repede ce cade își spală mtlnilc, fața și corpul, și la soarele care tocmai răsare le usucă. ....Să nu îți mai ostenești, Dragile tale picioare .. sună cîntecul mulțimii. Poolo cînta și el, dar fals, atît dc fals îneît nu se poate deosebi me- lodia, însă totuși cîntă și plin de voie bună în timp ce umple cu migală porii degetului următor. Dar încă înainte de a-și termina obiectivul, piciorul tresare și zvîcncște — așa cum ne scuturăm cînd vrem să alungăm o muscă — iar Poolo sc prinde de un fir de păr, crescut rătăcit printre porii din fața sa. Și cînd se termină cutremurul, cînd se potolește, Poolo își conti- nuă misiunea și contenește abia la prînz cînd se așează să mînîncc și ;ă mai răsufle : după care reia lucrul și nu se mai oprește decît pentru a se prinde de cîte un fir de păr, atunci cînd se mișcă și sc cutremură totul sub el. Și de trei ori tresare tot mai slab falanga, dar se potolește dc tot atîtea ori. Și degetul zace neputincios. 57 Oamenii privesc de departe și nu văd schimbările și seara cîntă și chiuie: A fost odată un nebun Nebun, nebun, nebun. Ce mina își punea la ochi, Nebun, nebun, nebun, Și zicea că nu mai există soare. .A fost odată un nebun ... Poolo nu ascultă și adoarme istovit și sănătos. Mai trece o zi, mai trece o noapte, și vine o zi în care carnea se revoltă sub cl mai tare ca prima dală, și dc mai multe ori, degetul tresare și zvîcnește, iar Poolo se prinde dc cîte un fir și își înfige picioarele în cîtc un por mai marc. Umple porii pînă ce se agită din nou locul sub cl și lîngă, Poolo vede norii rostogolindu-se din locurile lor, pînă ce îi regă- sește leneși deasupra sa. El însă nu se poate ridica pentru că un picior i s-a umflat și-l doare și a trebuit să-l înțepenească între scîndurclc. întins pc spate are timp să privească cerul întuneeîndu-se seara și luminîndu-sc dimineața în dreptul pieptului Interpusului, sau poate mai sus, să vadă că deasupra acestui cer mai c o altă zare, și că undeva în dreptul capului, în depărtări bănuite se mai află un alt cer; că nu se întunecă toate de- odată, că-s multe, că-s diferite. Și se întreabă unde sc termină cerurile și dacă sc termină vreodată, Și de departe se aude : ....Zicea că nu mai există soare. Că mina la ochi și-a pus .. Dar după zile durerea sc potolește, așa că Poolo își reia munca (cu piciorul între scîndurclc) și continuă săptămini și lucrează, se cațără pe picior și suportă smuciiurile, și ajuns la genunchi simte soarele dogo- rîndu*l mai puternic și acoperit apoi de umbră, și știe că Interpusul și-a schimbat poziția, că plouă, că fulgeră, că tună, că traznește, că ninge, că în timp ce pămîntul este scuturat de grindină care cade amestecată cu noroi și broaște alături dc locurile care sc crapă și scuipă lavă și rîuri fierbinți, vînturilc deslănțuite văluresc apa ieșită din matcă. Nu-1 ating prea tare toate acestea, pentru că vacarmul cu greu ajunge atît de sus, dar știe că e mai bine să se ascundă printre pori și păr, să se prindă vîrtos și să aștepte împlinirea prevestirilor. E sus, c foarte sus acum, iar drumul omorî: a rămas în urmă, și nu vede departe din cauza stihiilor. Oamenii prosternați la pămînt, acoperi ți de mîlul care crește și cade dc pretutindeni, cu ochii și urechile astupate dc nămol ; femeile cu părul despletit, greu dc apă, trăgîndu-le fețele în sus și orbindu-le cu fulgerele oarbe și ele; Băr- bații înșurubîndu-sc cu filetul vîrtejurilor în pămîntul care îi strînge; copii și animalele confundîndu-și urletul, biete viețuitoare prosternate înpotriva aceluiași gînd : al hulitorului nebun provocator de cataclisme, dintre care prima transformare e pe cale de a se înfăptui, pentru că mîlul nemilos, mîlul neașteptat, și universal, și nebun a devenit mai viu, infinit mai viu decît toate viețuitoarele îngenuncheate sub stihii. Poolo stă înceștat cu toate puterile de firul dc păr și privește la norii deslănțuiți sub il; și în vacarmul care-i străbate de jos, sc aude brusc tăcerea: o tăcere scurtă 58 și ascuțită, incandescentă, dureroasă, sfredelind cerul. Și la fel de brusc și la fel de groaznic în contrastul mai mare care s-a creat, dar și în semnul nefiresc care l-a precedat, la fel de brusc sc aude un urlet. Un urlet prelung', fără timbru și fără înălțime, un urlet numai intensitate, numai armonice, un urlet fără accent, fără limbă, fără semnificație con- vențională, urletul tuturor copiilor ce se nasc și al tuturor oamenilor ce mor, și al animalelor și al lucrurilor făcute sau numai văzute de om, Pină la Poolo ajunge doar groaznicul ecou al coardelor lumii care nu se mai disting și amenință să plesnească, in timp ce acest zgomot fără mate- rie, trosnet groaznic, întărește vacarmul ce nu mai poate fi întărit. Poolo simte firul de păr smtilgîndu-i-sc din mîini și porul în care și-a vîrît pi- cioarele depărtindu-se, și rămînc o clipă în aer și cade înapoi — nu chiar din locul din care a fost azvîrlit — și smuls iar, și aruncat din nou. Soarele dansează pe cer și stelele se ivesc și dispar, pentru că între ele și ochii lui Poolo se interpune o masă uriașă — atît de marc îneît nu i se pot percepe formele. Bubuitul, căci a devenit bubuit, bubuitul viețuiește acum organic fiind perceput cu urechile, și cu porii, și cu pielea- ureche, și cu oasele- coarde, și cu sîngele-umoare, și pentru că bubuitul însuși este corp, un corp uriaș care tremură și se cutremură și erupe prăbușindu-se într-un genunchi. Pentru o vreme nu mai există timp, pentru o vreme au dispărut și soarele, și luna, și stelele, și eclipsă e tot, o eclipsă mereu mai întunecată și mai precisă, eclipsă ce ia forme, întuneric fără umbre, lăsîndu-se bubuind și tros- nind, sfărîmînd pămîntul, și lumina, și iarba lipsită de lumină, și pămîntul lipsit de iarbă, și viețuitoarele. Și oamenii prăvăliți sub eclipsă. Iar Interpusul căzut într-un genunchi — membrul atrofiat refuză să-l mai susțină — este înșelat și de oameni, pentru că oamenii nu sînt decît masa moartă, pentru ei vie, care-i strivește și care-i va strivi. Zeul se răz- bună, spun ei, în timp ce Interpusul rănit află dc boala sa și-și coboară ochii bolnavi. Zeul sc răzbună pe hulitorul nebun și fanatic care a reușit să-l supere, să-i strice liniștea și să-i măsoare bunătatea. Și oamenii cred în această răzbunare pe care și-o imaginează după asemănarea răzbu- nării lor. (Stăpînul — om omora toți sclavii din ograda celui care a îndrăz- nit să i se ridice împotrivă). Așa că oamenii nu găsesc decît justă răzbu- narea și nu pot decît să-l înfiereze pe îndrăzneț. Uîndul — singurul mijloc care îi ajută îndeobște să ajungă acolo unde simțurile refuză șă pătrundă — tocmai gîndul își pierde agerimea acum, Și în timpul acesta groaznicul răzbunător, Interpusul își repetă pentru a infinita oară că-i nemuritor, că-i indiferent, că-i de neatins și că în clipa în caic va accepta lupta — în subconștient a aflat deja de ca, (Interpusul c încă în întregime nu- mai subconștient) — în clipa aceea va deveni doar combatant. Privește în depărtări, dar în sufletul care i se naște pătrunde suferința. Și după alte timpuri — vreme în care oamenii prosternați în nămol, incapabili de a se ridica, incapabili de a se feri, pentru că nămolul și broaș- tele lî s-a lipit de tot trupul îngreunîndu-1, conjurau grozăvia care sc apro- pia și ii strivea, (altădată oamenii au fost atît de sprinteni: știau să sară cînd pe un picior cînd pe altul sau să se rostogolească pe roți). — Poolo astupă noi și noi deșerturi dc pori. Lucrează acum mai greu, pentru că din pori se preling izvoare calde și sărate, iar firele de păr — arbuști sau arbori — de care se prinde devin fragili la prima atingere și cad desprinse în hău. Reușește sâ astupe genunchiul întreg și să avanseze în sus pe picior. 59 I spre trupul cure-i acum mult mai aproape de pămînt. Și Interpusul cade în față, uriaș pc nămolul viu. Timpul sc prăbușește odată cu trupul ce cade izbindu-se in mii și în tot ce conține acest mii, se prăbușește timpul și sc oprește pînă Ce boitei îi vine vremea să sc restabilească așezîndu-și stelele în urse și căi, și piuă ce soarele se ascunde din nou lunii. O dată cu revenirea timpului se ivesc noi repere : soarele apare în dreptul Capului căzut pe Bărbie și apune în drep* tul Coastelor. Noua ordine retrage stihiile, noroiul se uscă pe fețele oamenilor, broaștele sc reîntorc în rturile redevenite rîuri, iar lupii își regăsesc luna la care să urle. Si ridicînd capul oamenii văd : VAD IXTERPI SUL ROSTOGO- LIT IN FAȚĂ LOR PESTE VAI Șl PĂDURI. ȘI-I VAD CAPUL. Primele raze de soare scapără în conturul uriaș și se amestecă și se confundă în firele răzlețe dc păr. Limbile dc foc sc strecoară printre șuvițe și este pentru prinia dată cînd oamenii văd fața Interpusului, și o vid în- cununată de o aureolă împletită dc raze de foc. Iar sub haloul care se for- mează, fruntea vag luminată și conturul cc se confundă cu umbra, pentru că deocamdată fața a rămas în întuneric precis, ca desenat, ce sugerează cu o mină sigură locul nasului, al gurii și al bărbiei. Și ochii care apar albi din întuneric. Fața e încă întunecată și oamenii încă speriați, și nesiguri abia îndrăznesc s-o privească, dar o fac totuși, o privesc și o cercetează și urmă- resc jocul razelor dc soare ce și-au croit cale, și fruntea care sc dezvăluie treptat ochilor uimiți. E măreț spectacolul și neobișnuit și oamenii se uită cu teamă și așteaptă neliniștiți să vadă. Un timp cred moartă fața uriașă și nemișcată, dar Ic vine rindul și ochilor imenși să iasă din umbră și să clipească la soare. (Mai tîrziu cîțiva oameni vor urca spre ochii acești a se vor oglindi în culoarea lor și ii vor găsi unii albaștri, alții verzi, alții că- prui și cîțiva se vor vedea negri in irisul fără culoare). Mai tîrziu vor putea privi nasul noduros și obrajii spîni și fără riduri, gura subțire și întredes- chisă și bărbia zdrelită de pămînt Vor putea să vadă picăturile dc transpi- rație, pe care le vor confunda cu lacrimi, mai tîrziu, atunci cînd se vor con- vinge că c viu obrazul, cînd nu vor mai fi impresionați dc masca moartă carc-l acoperă, cînd vor trece mica punte dc legătură dintre ei și fața aceasta, punte subțire și fragilă, croită din fibre de suferință și ace de bucurie. Vor vedea întreaga față, o vor cerceta, o vor compara, vor dezgropa morții de sub ca și o vor urî ca pc ceva viu. Și cind sc vor convinge că trăiește și că suferă, se vor strădui să-i adîncească durerea, o vor huli și-și vor ride de ca. Cîntarea uriașului: Uriașul stă semeț și sc uită la stele, Trei broaște sar din iarbă și-i cîntă la picioare. Uriașul cel semeț se uită crunt la ele Fugind cuprins de spaimă, și fuge pîn-cc moare. Sc vor tîrî în jurul feței, se vor cățăra pc ca și o vor mînji cu noroiul care I le-a rămas mînjit de frunte, atunci cînd mai stăteau prosternați în mii. Vor întinde scări și frînghii, se vor cățăra pe obraz săpînd riduri pentru a putea pune piciorul, și vor ajunge să i gîdilc pe Interpus. Iar acesta îi va simți. Ii simte acum ca pe un neajuns, își scutură obrazul și se mișcă. Și findcă a aflat primejdia — pe care n-o știe în amănunțime, nu deosebește oamenii cu ochii săi hipennetropi — se apără de ceeace bănuiește că-1 ame- nință : își saltă corpul și și-l sprijină pe un cot, în timp ce celălalt braț dă 60 bezmetic în jur pînă ce cade istovit la loc. Din gropi, de undeva, mai răzbat vag crfmpeie din cîntcc : ....Dragile tale picioare Că-s legalc-n legâtoare. Legă toarca-i dc mătase Să nu poți umbla prin casă. ..." Dar nu va mai auzi nimeni ecoul — ecoul unor sunete stinse de mult. Iar ceața prafului care plutește și sc ridică rămînînd suspendat amenințător, gata oricînd să cadă înapoi, îl adăpostește pe Poolo Și Poolo își reîncepe lucrul. Scîntei și ace i sc înfig in nervi și încetează pentru a-î chimii mai puternic și mai crunt brațul strivit. Dar alții au avut mai mult de suferit, mai mult, și cintecele și rîsetele s-au stins, iar amintirea lor este acoperită sub durerea care-și arată cu mi- gală încă o față și încă una. Veselia a fost trecătoare și oamenii și-o ispă- șesc în liniște. Doar gemetele celor răniți sc mai ridică, dar nimeni nu le alină pentru că Ic socotesc meritate. Și nici pe morți nu-i jelesc, ci doar păcatele acestora, păcate ce s-au răzbunat pe cei uciși, dar și pe cei bleste- mați să mai trăiască. Și în tăcerea care sc așterne Poolo urcă șoldul șr-1 acoperă înfășurimlu-1 pe Interpus în cercuri de neputință, cercuri ce se strîng tot mai mult, și se ridică spre brîu, și-i înăbușe inima. Rănit de moarte, Interpusul își mișcă intr-o parte capul, și in alta — mi se poate nici zvîrcoli — și răsuflă tot mai greu învotburînd pămîntul cu respirația sa. Sfîrșitul este aproape și Poolo lucrează liniștit mai departe, în timp ce neputincioasele zvîrcoliri devin tot mai slabe, pînă ce Interpusul vrea să strige, dar nu poate și rămîne cu ochii căsca ți la soare și cu gura deschisă, eiut pină la capăt. Și în neant se descompune și liniștea și dispare și ea. Interpusul e mort. Obstacolul a fost înlăturat. însă doar vremea eu veșnica ei răbdare poate să înalțe din nou gîturile încovoiate. Șî ridieîndu-și capelele, după ce s-au convins îndelung și te- meinic, privind pe sub sprincene, oamenii sc înaltă pe picioare și trec rînd pc rînd prin fața Interpusului întins, mort și ireal. Și-l văd de la distanță cum se descompune — uimitor cît de repede se descompune — și nu sc apropie prea tare de cl. Oamenii au stat mult timp cu capul în pămînt fără să-l pri- vească și acum Interpusul se descompune cu iuțeală. Oamenii nu mai cîntă, dar nici nu-și mai bat joc. Vorbesc între ci despre întimplarea la care au asistat, își amintesc de cei ce au murit și de Poolo pc carc-1 văd mai la o parte îngrijindu-și rănite și îniremîndu-se la soare. Vorbesc despre Poolo nu fără puțină invidie și teamă. 11 văd încă tînăr, îi cunosc ambițiile și calitățile, toți știu că c liber, că și-a doborît, toți inter- pușii, că nu se mai poate bucura de libertatea sa, mai c tînăr, mai c pur, mai c tînăr. Și în timp ce Interpusul se descompune în fața lor — fantastic cum se descompune — ei încearcă să se apropie de Poolo căutîndu-i prietenia șî bunăvoința. Și-l văd : E tînăr încă și sănătos — s-a înzdrăvenit, i s-au sudat oasele rupte, (doar la schimbarea vremii îl mai dor din cînd în cînd) și-a recăpătat puterile, și in ochi îi mijesc lacrimile. 6! Singur, la câpâtuul Interpusului — pe carc-1 mai vede doar cl — Poolo are în față o panoramă în ncsfîrșite dimensiuni. \ reușit. A reușit ceeace n-a reușit încă nimeni. Si acum ? ȘI ACUM ? Interpusul a căzut și Poolo abia acum poate să vadă pînă departe în zările dezvelite, în cîmpuJe fără copaci, peste albiile fără trestii,., și doar departe, doar departe un copac cu o singură cracă dc care atîrnă în plete scăfîrlia bătrînului Absalom. Și pînă acolo — nisip pămînt, nisip, și nici o floare, nici un tufiș, nici un arbust decit departe copacul lui Absalom cu sin- gura-i ramură, ocupată de-acum și ea. (Cît timp a fost viu — cît timp a stat în picioare — Interpusul a ascuns zările, și oamenii au văzut soarele apărînd din spatele său și norii dispârînd după cl, și n-au văzut mai departe pentru că Interpusul a fost acoperit de ceață și pentru că ceața îi reflecta pe ei). Și în noaptea nopții, oamenii care sc apropie auzind murmurul; „Dei Matei Stei la mares Ora pro no bis" nu știu ca Poolo priveghează Interpusul, pe care ei oamenii nu-l mai văd dc mult. . Ora pro rtobis, ora pro nobis ...“ se mai aude în veșnicia în care doar noaptea își desfășoară hotarele, presă- rată — vai și ca — cu vise. 62 * Soarele din coarne-apune intr-un fel de rugăciune. Toamnele pretutindeni au fost ieftine. Aerul începe să se pieptene. Filozofii lăuntrici ai lor întristează puțin cositor. Din pălăria grădinăresei iese-o platina ; melcii o simt și-o ridică. De inima asta mi-i ciudă: că aude ce nu vrea ca să-audă. Pălăria e plină de noapte și de epoci. Foarte coapte. Filozofi,.. Dar fiecare cu cite-un corn ta umbră și unul la soare. O f-n loc de timp o l-n loc de goarne, grădinărese și coarne aleargă prin parc. Dar plătica e acum in eden cu bunica. La mijloc de rău și bine dau mincare la albine. ION CARAION Square 63 profiluri literare * [ON MAXIM Laurenfiu Fulga și viziunea fantastică din „Straniul Paradis" In drumul către fantastic, proza românească s-a orientat de la realitatea exterioară la universul lăuntric, descoperind acolo umbre îneît pasul de „dincoace-, „dincolo" șu putut face cu ușurință, De la Eminescu și Creanță, trecind prin Caragîale și Macedonski, pină la Ștefan Bănulescu, Bukonsky sau Țepeneag, literatura noastră a urinat această rodnică ten. dința, culminînd în timpul războiului cînd au fost scrise multe cărți de literatură fantastica. Poate era și o nevoie interioară de a depăși realitățile imediate atît de aspre sau chiar o for- mă de protest împotriva unor alunecări brutale, tn vremea aceea au apărut nuvelele fantastice ale lui Victor Papillan V. Bene?. Al. Philippide, Oița Caba, Ion Negoițescu, \ irgil Petrlșin, Laurențiu Fulga, Ion Maxim etc. Fenomenul ar trebui fără îndoială adincit, subliniinduse sem- nificațiile stabilindu-se filiații urmărindu-se realizarea genului de la început pînă în zilele noastre. Există citeva teoretizări cu caracter general: V. Beneș, Ao/e despre nuvela fantastica (Revista Fundațiilor, mai 19-11), Ion Biberi, Literatura fantastică (Viața românească, 1946). Sergiu P. Dan, Frontierele fantasticului (Tribuna nr. 10, 1968), Matei Călinescu. Concep- tul despre fantastic și Structura fantasticului în proza lui E. A, Poe (Eseuri despre literatura modernă, Eminescu, 1970), N. Manolescu, Sentimentul fantasticului (Luceafărul, nr. 42, oct. 1970), cu foarte puține trimiteri la scriitorii români. Ne lipsește un studiu despre nuvela fantastică românească însoțit de antologie care ar putea demonstra realizările excepționale și modalitățile multiple existente și la noi. Straniul Paradis al lui Laurențiu Fulga a apărut în 1942 și autorul a fost considerat „o mare promisiune-. Cartea care s-a bucurai de mult succes, ~ cuprinde șase nuvele: Stra- nia domnișoara Ruth, Păcatul Dianei, Sufletul mortului, Nu sintem singuri, Vint de Octom- brie, Taina Soniei Luiceva și o Notă la prima carte conținînd citeva considerații despre pro- priile lucrări. Intențiile sint explicit formulate: „Totul naște din iubire, crește prin interme- diul iubirii, moare și astfel se desăuîrșește prin iubire^ (p. X). Tema centrală in jurul că- reia vor gravita personaje și întimplâri este una scumpă creatorilor de fantastic: iubirea și moartea. De altfel toate nuvelele nu sînt decît variațiuni pe această temă, încercîndu se tot o dată integrarea personajelor în „fierberea cosmică". Pentru ele, de unde și titlul volu- mului, „lumea ideală e propriul lor paradis". Autorul n-a sesizat aparențele vieții, ale unei vieți respinsă în fond, nu In interesat istoria vizuală și sensibilă ci alta, „su pro sensibilă și bizara". După Laurențiu Fulga din aceste nuvele urmărind destinul împlinirii eroilor săi. purtînd totuși semnele propriei lui zbateri, „condiția necesară a împlinirii destinului este întiinirea cu celălalt, cu perechea". Astfel în fiecare povestire va apare realitcr cuplul celor doî, fîe pentru realizare, fie pentru destrămare, fie doar ca o proiectare a unor aspi- rații neîmplinite cum este cazul în Vinf dc Octombrie. Dintru început sîntem așadar avertizați care este viziunea despre lume și viața a autorului răsfrîntă în paginile cărții și constituind o caracteristică a personajelor sale. Avem de-a face, ca să ne putem orienta in mulțimea tendințelor fantastice existente, de o moda- litate de tip romantic german, caracterizată prin conflicte verosimile, sau părînd că sini așa, alunecind pe nesimțite în fantastic sau găsindu-și o rezolvare de acest fel. atmosfera de mister, straniu, lipsă de înlănțuire cauzală, destin deosebit, presentimente, hazard, vis. E un fantastic verosimil exploatind cazuri limită sau excepții de la regula generală. Toate infim- plările sînt perfect plauzibile ca acțiune inițială și pe măsura condiției umane. Ceea ce inter- vine ancorindu-le în fantastic este întîmplarea, neprevăzutul sustrăgîndu-le unor relații de tip logic. 64 Faptele se precipită pe neașteptate, derulind. De altfel toți eroii au „sentimentul lan- tasticului" ca să utilizăm o expresie a lui Manolescu. Determinarea acestuia se face pe multiple planuri după structuri, tendințe și întîmplări, toate însă sub semnul hazardului: „Credeam nebunește în hazard" (p. 19). „Sd așteptăm întimplarea ... întimplarea este esen- țială", mărturisește Luca Serafim din Sufletul mortului (p. 162). „Dar într-una din zile ceva neprevăzut se întimplă (p, 256). Acest neprezăzut cîntat pe toate instrumentele și în toate gamele este întîlnirea, acea întâlnire așteptată de toți, a unei femei care să fie parteneri ideala. Personajele doresc neverosimilul, neobișnuitul, necunoscutul, dovedindu-se uneori atît de cunoscut, alteori îmbrăcind haina stranie a unor posibilități exploatate cu grijii sau pie- rind in estomparea unui orizont misterios: povestitorul din Strania domnișoară Ruth tner- gînd pe un drum fără țel simte beția ineditului : „Poate mă apropia tot mai insistent de ceva necunoscut, nemauntilnît dc alții, așteptindu-mă doar pe mine" (p„22). Tot el mărturisește Șefului de sară că ar dori să se întimple ceva neobișnuit, „aș spune, neverosimil' deși ade- sea toate sint atît de firești îneît doar eroii sini prada unei substituiri dintre ceea ce este și doresc ei să fie. Sau e vorba de o credință. „Af/nm/d credea că s-ar putea petrece in ursita lui ceva nou, acel neverosimil așteptat cu atîta nerăbdare" (p, 183). Stările de reverie șî de vis sînt caracteristice. Alexandru Voîna din Păcatul Dianci se mingile cu bucuria singurătății șî visului, Luca Serafim își avertizează partenera că ceea ,c se petrece cu ei e un vis, un simplu vis încercind s-o trezească deși riposta femeii face trimiterea hi „altceva" ce nu sc poate petrece decît tot în vis. Sau „ii priveam de departe și-m apăreau ca două stranii lățit uri dintr-un vis" (p. 263). Destinele personajelor poartă semne ce-i diferențiază de muritorii de rînd. Pavel Botez, ratatul din Vint de Octombrie declară cu emfază că este destinat să fie altfel decît oamenii obiș- nuiți. Alții cred că pot schimba proporțiile și cursul destinului vorbind dc „ispășirea- cu luciditate a destinului. Credința in ceva extraordinar, aparținind unei forțe a destinului este frecventă. Fatalitatea este adesea mai tare decît îndoielile. Dincolo de ei și întîmplări sc ridica ceva infinit, soarta căre i hărăzise unor iubiri nefirești șl fără seamăn. Căci „pe oriunde mergi, destinul îți iese înainte, nu te părăsește, nu te uită. Trebuie să te împlinească întii pe tine, ca să sc agate apoi dc altul. Destinul e ca o apă permanenta, impriișliată in toate părțile, pătrunzător și prin ziduri, peste cele mai calculate limite. Destinul te prinde oricum, oriunde, liste ceva care prea mult îți aparține și niciodată nu-i poți schimba prin altar (p. 22). Vom găsi aici nu numai concepția destinului ca ceva ieșit din comun ci și rămășițe folclorice după care, mai ales cind este vorba de dragoste, trebuie să aștepți ceea ce țî-a fost „ursit" partenerul sau partenera fiind destinate acestei cuplări, perechea născin du se o dată șl căutindu se apoi veșnic. 1n aceste condiții fără îndoială că sentimentele sînt stranii. Personajele cred că in suf- letul lor e o „prezență" a ceva pierdut, a cuiva pc care nu l-.i înlîlnil iută sau chiar duhul unui mort de care nu mai poți scăpa (altă reminiscența folclorică). Ei trăiesc intr o lume aparte, dragostea le aduce o „beție inedită", aproape de nebunie. Lîngă Wigdak-na. Luca Serafim are o „stranie iluminare". Dionis din „Sa sîntem singuri are certitudinea că o să i se întimple ceva extraordinar sau își imaginează o iubire cosmică pornind de Iu părerea ă in duminica aceea ciudată prin lume trecea un Hor dc dragoste etern și general pentru toți. Noaptea și somnul joacă un rol deosebit. Inlîmplărilc mari se petrec in întuneric. Casele ascund „mal ales noaptea" mistere curioase și „deosebite". Intîlmrile, iubirile, morțile, lot ceea ce este semnificativ sînt ferite de lumina zilei sau cel mult se petrec la aceea a ste- lelor și a lunii. Somnul aduce visele sau „împreună toți oamenii într-o sugestie a marții și-i anulează definitiv" (p. 21). Intr-o noapte, alături de Sonia Luiceva, eroul povestirii, care nu are nume, este copleșit de o vastă dorință de moarte ca apoi ia cîntecul acesteia să adoarmă „fermecat ca de o vrăjitorie din afara pămintulai" (p. 328). Muzica, alt element din rechizita romantică, va juca un rol esențial, de la cîntccul din vioară al Domnișoarei Ruth pînă la cîntecul Soniei. Muzica „îi pierde", dragostea este indisolubil legată dc muzică: „trăia intr-o lume aparte, aș zice chiar dicolo de lume. Se realiza numai pentru muzică și iubire" (p. 35). Există peste tot anumite forțe ce depășesc realitățile obișnuite. Manifestarea acestora va fi exterioară uneori dar de cele mai adesea va pătrunde in conștiința eroilor. Fie că este vorba de un „demon" (autorul vorbește de „elementele demonice", p. 233) sau de cauze oculte, intervenția rămîne. Eroii vorbesc de „duhul rău", spiritul mortului „stăruia in toate lucrurile" pindindu i din umbră și determinind o serie de fapte din cercul cărora nici un membru al familiei Panu nu se va putea desprinde. Frumusețea este „fermecată", vrăjite operează („o frumusețe vrăjitorească"), femeia necunoscută din parc „împrăștia in jur paro- xismul vrăjitor medievale" (p. 277) etc. 5 — Orizont 65 presentimentele bintuie ca niște furturi incit toți eroii sînt într o permanentă așteptare a „ceva", a ceea ce simt ei că se va intîmpla. Mai mult, prezența tor poate influența mersul lucrurilor: „Pres/mî că in construcția rigida fi sortită a lucrurilor este ceva care se mișcă fi capătă viață sau moarte prin sosirea mea" (p. 23). Diana simțea că se întîmplă ceva nou. Mihăiță Pane auzea ecou! misterios al presimțirii repetînduse impresionat, încîlcindu-i glo- durile și s(ringindu-i inima. Doi îndrăgostiți „simțeau că amîndoi sînt predestinați pentru noaptea aceea" (p. 217). Personajele nu și mai aparțin pentru că aparțin „altora" chiar dacă aceia nu mai sînt. Sentimentele, în special dragostea este atît de puternică incit Operează și de dincolo dc mormint. Iubirile se dezlănțuie din senin, pc nepregătite, pentru că nu se poate altfel. E o forță misterioasă de la care nimeni nu se poale sustrage. Femeile se dăruie spontan incit cei doi cred că se aparțin dc la începutul lumii: „exista acea categorie a femeilor rare, pentru care anume ne-am născut, trebuimu-ne mulți ani fi chinuitori ca să Ie ajungem. Eraci cum sini acele stele care depășesc Ia un moment dai orbitele lor, tmpreunînduse intr-o văpaie prin dăruirea cea mai perfectă și ideală" (p. 44). Sau in ultima nuvelă, una din cele mai reușite ale volumului eroul se întreabă dacă sc poate iubi o singură dată pentru totdeauna, epuizînd toate valențele ca apoi să-și exprime convingerea că „pentru fiecare om in parte există o singură femeie care fără să ie fi auzit vorbind, fără să te fi văsuț chiar, știe că este născută anume pentru tine. Numai ție ți s-ar dărui, numai tu fiind in stare s-o desăvîrfeffi în propriul ei destin" (p. 306). Iubirea merge pînă la jertfă, fiind condiția mîntuirii. Luca Serafim caută să se împli- nească prin iubire. Pentru alții iubirea e nebunie. Cei ce nu ș> pot desăvirși iubirea în viață iubesc șt de dincolo de moarte. Nefericirea iubirilor se explică printro căutare zadarnică, prin pierderea celuilalt după care urmează resemnarea. Feste tot însă această legătură care pore să fie Însuți sensul existenței. fntimplările descrise oricît sînt învestite cu caracter straniu sini firești: oricui i se poale intîmpla sâ moară lînăr sau să cunoască o femeie frumoasă imaginîndu-și că i este predestinată. Autorul Introduce fantasticul prin artificii romantice: blestemul familie^ Pan» în Sufletul mortului, destinele neîmplinite, magie. Peste tot e mitul despărțirii pămîntului de cer. Unirea și despărțirea lui Uranus și Gea, Implicațiile depășind mitul platonic al dr i- gostei. Există nu numai insuficiența și căutarea dar și o nostalgie ce Ic învăluie pe toate, sentimentul celor pierdute și încercările regăsirii de cele mai adeseori infructuoase. Toate drumurile insă converg către dragoste și moarte. împlinirea nu se poate face, in concepția autoulul, decît astfel. Eroii simt că le lipsește veșnic ceva, singurătatea nu le ajunge și atunci se agață mereu ele un om. o amintire sau de-o speranță. Au nevoie de „altcineva" și li se parc că-n această nevoie se ascunde o taină, aceea „a împlinirii ori încrucișării destine- lor" (p. 236). Ciudat însă cum straniul acestor întâmplări este mai mult declarativ decît intrinsec. Căci a vorbi de frumusețea ciudată, fascinantă, dc prezență stranie nu este suficient. Fot crede că este așa sau sâ resping aserțiunile respective. Caracterul neobișnuit trebuie să mi se impună, rezultitnd din împletirea faptelor, din dinamica înlîmplărilor sau din abisul con- științelor. Peregrinările Soniei sînt justificate chiar dacă iubitului ci ii apar stranii și nu le va găsi dezlegarea decît în final, dar dorul lui de moarte la vîrstu pe care O are este un sentiment Inutil și penlru economia nuvelei și pentru înțelegerea mecanismului său sufletesc. Caracterul fantastic este regizat adesea prin prelungirea destinului altuia în propriul destin. Unii simt in ei pc cineva ca niște rădăcini înfipte în suflet, alții „o prezența loială" tot a cuiva, viu sau mort. Chiar dacă urmele nu se văd, ele există și nu dispar, așa cum nu dispar amintirile. Existența are doar prin acestea rost. Finalul ultimei nuvele este, in acest sens, plin de înțelesuri: „Aici sfîrșește strania și neînțeleasa poveste a Soniei, In fiecare noapte de an nou deschid toate ferestrele, toate ușile și o aștept. O simt cum vine întotdeauna ca un abur, cu pași șovăitori, și senină, ca Să nu mă mspăimînfe poate. închid atunci ochii și o aud mișetudu-se în jurul meu, apropii ndu-sc tot mai mult de mim, sărittîn- du mi palmele, nAngundu-mi fruntea. Iar dacă întind brațele s-o cuprind, închipuirea mea sc destramă, boar dorul imens după iubirea ci rămîne necontenit" (p. 353). Tehnica este deci simplă: întilniri neprevăzute, cuplul bârbal-femeie în căutare, în așteptare, în transă sau înlr-o dulce beție, trăind iluzia unei împliniri sau chiar împli- nirea. Iubirile sînt „revelatorii4', mari, întimplărilc rare și inexplicabile pentru că nu întot- deauna visul se poate desface de realitate. Contopirea este totală cei doi formînd o singură viață șl o singură moarte. Pentru că toate iubirile slîrșesc aici. Iubirea nu se poate împlini decit în moarte. Intre Domnișoara Ruth și tînărul coborît fără să știe de ce în gara unui oraș necunoscut iubirea S-a consumat și a dus la sinuciderea el, intre 66 Magdalena Panu Luca Serafim, logodnicii nefericiți, dragostea nu poate înlătura blestemul ți Magdalcna piere. Toi ața va sfîrșl în moarte fi Sonia. Personajele se in dreapta către dragoste și moarte ca niște fluturi atrași de lumină. Dar ceea ce face farmecul acestor nuvele este atmosfera întreținută cu toate mijloacele șl tensiunea fie a întimplă- rilor, fie a stărilor de conștiință. O dezolare cumplită cuprinde și peisaj și lucruri și oameni. Dar peste toate autorul știe să construiască și să dozeze în proporții cuvenite elementele de „dincoace" și cele de „dincolo". Pătrunderea în zonele umbrite fie a rea- lițății, fie a conștiinței se face pe nesimțite clar cu rezultate pozitive. Unele stridențe că și expresiile improprii puteau Ei evitate cu ușurință și. credem, doar condițiile speciale în care au fost scrise și tipărite nuvelele I au împiedecat pe autor să le înlăture. Autorul de nltfd avea atunci o părere bună despre cartea sa: „înțep sâcred că „Straniul Paradis" a /ost scris în zodia cînd strălucea Sus o foarte înaltă", mărtu- risește el in încheierea Notei amintite. Octav Șuluțiu in cronica din Revista Fundațiilor regale (IX, 12, 1942) era mai aproape de adevăr spunînd că Laurențiu Fulga e iacă o promisiune încărcată de obligații. Și sc pare că autorul nu și-a uitat obligațiile: dovadă noua lui carte, Afoor/eo lui Orfeu. C. IXGIKEW! Laurenfiu Fulga: „Moartea lui Orfeu" I. întreaga evoluție de prozator a lui Laurențiu Fulga, de la Straniu Paradis piuă azi a fost ufla de jicrfccționare a mijloacelor înlăuntrul unei unice teme. Pentru cine citește cartea din imediata vecinătate a .^terții lui Orfeu"1, Alexandra și Infernul („Doamna străină" o anexă nemărhirișită a acesteia) continuitatea e cum nu se poate mai evidentă, in afara unar capitole de conjunctură din Oameni fără glorie și Steaua bunei speranțe imult mai puțin numeroase decît cele existente. în aceeași perioadă, în cărțile confra- ți tor), literatura lui Laurențiu Fulga are ca unică temă obsesia morți i, țipătul disperat după speranță. în acest balans permanent, între haos și speranță, romanele ar ii. în ceea re au ele mai trainic, monologuri ample despre teama de moarte, fală de ce, bănuim, proiectata trilogie Proica nu a puțul fi împlinită cu o a treia carte care, printr-un crez optimist, să încununeze tripticul. Fiindcă, printr-un capriciu editorial ori printr-un credit suplimentar ce și-1 acordă scriitorul sieși, primul volum, Oomem fără glorie, purta peț copertă titlul trilogiei (Eroica), bibliografiile de azi îl înlocuiesc pe cel adevărat, oîerîndu-1 ca o ironie nevinovată celor ce, fie și la repe- ireală, țin la documealarea întru literatura contemporană. Literatura (sau, mai bine |>er sonajete} lui Laurențiu Fulga n-a avut și nu are nimic „eroic" într-nsa, și am îndrăzni să afirmăm ță nimic nu ii este mai străin decît „eroismul" și „eroicul". In locul înaltului zbor al abdicării de Li condiția individuală, al sacrificiului dezinteresat, conștient și senin, in numele urmi crez, al unei idei (există și pagini de acest gen, dar ele poartă prea evident semnul confecției ca să le dăm atenție) vom găsi în opera luî Laurențiu Fulga un drum cu sens unic: acela care coboară in Internul condiției umane. Starea funda- 67 mentală a eroului este coșmarul: în fața morții, viața se crispează, amintirea c terifiantă si ucigătoare, între imn șî imprecație, afirmație patetică și negație, lumea se alcătuiește ca personaj, în care celălalt, femeia, se definește ca principiul suprem al existenței, speranță și țel. Ea e o viziune alegorică, și cărțile se organizează ca un poem, in jurul ei. Legată dc aceste premize, literatura lui Laurențiu Fulga, împovărată dc mari cantități de moloz în epoca Oamenilor fără glorie, aspiră, în Moartea lui Orfeu, spre un sune’, pur și, după părerea noastră, ii realizează. O tehnica literară deosebita se leagă de realizarea acestor cărți și, in afara oricărei „experiențe", Laurențiu Fulga găsește formule inedite pentru romanele sale. A-l lega de Grillet, Kalka, e cel puțin nedrept. Scriitorul, incepind de la Straniul Paradis, face figură de izolat, într-o viață literară care, tiu rareori, impune glorii (evident, trecătoare) prin intermediul bisericuțelor. Printre numeroasele confesiuni, interviuri, declarații, de care sint pline paginile revistelor literare (nu i nici un râu in asta, dimpotrivă) glasul scriitorul absentează cu încapă |ina re. (ăi ani în urmă, se îndurase să acorde „Tribunei" un interviu sec, scurt, nu lipsit de o doză de plictiseală, în care, cu un imens orgoliu, arunca o mănușa criticii literare și criticilor nevrednici să înțeleagă mersul adevărat al literaturii sale. Nu era una clin acele declarații de război menite să facă zarvă, urmată, Îndeobște, de pupături zgomotoase, prin toate „piețele endependenței", ori iritarea scriitorului in fața rezervelor criticii, iritări iarăși atit de obișnuite (incit iși au farmecul lor) ci doar con semnarea unei realități pe care interviul se ferea să o exprime pînă la capăt: protocolarul, ceremoniosul, amabilul Laurențiu Fulga este un izolat, construindu-și izolarea aceasta neobișnuită prin refuzul oricărui comentariu adiacent operei. Născută din cataclisme înle- rioare, literatura pe care o scrie rămîne o formă unică de comunicare, prea apropiată sieși ca să admită intrusiunea criticii ori o dialogului in viața ei. Cu înaintarea Operei în lume. Straniul Paradis al începuturilor, experiență literară, stîrnire a Er iniilor, devine un straniu infern, o fugă din fața demonilor. Adică o experiență existențială. 2. Nici Kafka, nici Grillet, nici alții (reperele obișnuite: conformismul modernismu- lui) nu pot sluji, eficient, ca termen de comparație. Pentru obișnuitul ultimelor formule ale prozei, cărțile lui Laurențiu Fulga sint o îngemănare de noutate și de vetust, de descoprire surprinzătoare și de încadrare în tiparele consacrate ale prozei. Pornind 'le aici, de la snobismul noutății, nu vom realiza marc lucru, Pentru că Laurențiu Fulga este scriitorul care redescoperă totul, într-un efort și o tensiune pe care no au mulți dintre ■ei ce scriu proză azi. Așa cum face abstracție de critici, scrîilorul face abstracție și de ceilalți inovatori adevărați ori neadevărați. In calendarul sfinților și martirilor prozei, Laurențiu Fulga nu se închină niciunuia. Formal vorbind, el reia totul de la capăt, intr-o cursă de unul singur, infernală cursă, în care trebuie inventată atît mata cit și racheta. Indiferent față de mode, mereu în contra- timp cu literatura ta modă, scriitorul se cerca a fi mereu redescoperit; credem că reedi- tarea Straniului Paradis va constitui o revelație. Alexandra și Infernul (minus 2—3 capitole), jieste cițiva ani, la fel. In această perioadă în care romanul alegorie este (la tui) dezagregi, L. Fulga serie romane alegorice. înaintea notorietării lui Kafka, in de- ceniul patru, scriitorul comitea literatură ..Kaikîană'. Intr-o epocă dc schematism rigid, scriitorul crea un erou dilemalic, ros de sfișieri interioare; in epoca de fericit avînt al genului scurt, Laurențiu Fulga tipărea romane de șase sute de pagini. Simplist vorbind, cărițle acestea reprezintă (repetăm) o confesiune a unui erou unic. Acestuia Diavolul (Moartea lui Orfeu, pp. 67) îi declară : „tfi cunosc intransigentele și ostilitatea ca și concesiile și umilifatea, le-ai folosit de-a valma toată oiafa, ești cel mai straniu amestec de servituti desperate și ret/olte înăbușite In singe. Nici o revoltă dusă pînă la capăt, și pe toate singur fi le at înăbușit". E o mănușă aruncată înapoi. In Moartea lui Orfeu nu eroul, sculptorul, semnează pactul cu diavolul, ci ea, eroina care a murit. Pactul ei cerea dragostea eroului. Nu artistul semnează pactul cu diavolul, ci iubita sa, strălucitoarea frumusețe care dă sens lumii. Fraza cu care am continua ar fi: scriitorul c indiferent față dc arta; îl intere- sează doar frumusețea miraculoasă a complinirii, principiul feminin care il dă sens. Dar, pentru a fi alături de el, acesla (aceasta) a semnat pactul cu davolul. Intre Operă și semnificație, între confesiune și sens, drumul nesfirșit al oglinzilor paralele. 3, Nici un fel de ermetism nu amăgește noua carte a lui Laurențiu Fulga. Itorațîa. iubita sculptorului, a eroului, moare șl el trăiește disperarea pierderii ei. Acesta c tot romanul. Euridice a murit șf Orfeu a plecat în căutarea ei. Orfeu a coborit în infernul amintirii, at spaimei, al singurătății. Peregrinări nocturne (Chirico e bine ales pentru Mipracopertă) într-un oraș dușman. Eroul e deci in infern, în căutarea livrației, sclipirea pură, paradisiacă, ți in acest infern toiul e maculat de cotidian, Din orice atingere se iscă urlet, orice imagine nație un coșmar. Lumea aceasta trăiește in afara purității, sub- limul ii c străin. Reluările din Alexandra p Infernul sini evidente, ca ți cele din cărți mai vetfhi. Personaje alegorice însoțesc convoiul amintirilor care, fixate de anxietate, poartă cu ele. mereu, imaginea marții. O amantă a sculptorului se chema Sibylla ți, la capătul chinuitorului drum prin noapte (citește: Hades), sculptorul o regăsește ca amfitrioană a unui local ciudat, amestec de bordel ți teatru (speclacalum ntundi), Femeia urmărită dc sculptor, cea care veghease moartea bărbatului său (deci, o Horație creată prin moartea iubitului, orice cuplu fiind egal, în iubirea totală imaginată de erou, cu toate celelalte} Euridîce face slreaptease și se oferă celui ce cîștlgă la sorți. Sculptorul este, un „cîțtigal la sorți", nimic mai mult, nimic mai puțin. Revelația finală, imaginea lumii ca teatru. Odată ochii deschiși, Euridice-Horația moare definitiv. Un epilog in care Celalalt il vizitează din nou pe sculptor, apoi căruțașul, groparii imaginea Siyxului... Tn istoria romanului romanesc contemporan lui l.aurcnțiu Fulga i se cere un capitol separat; „romanul alegoric" ori „romanul existențial" ar suna aproximativ. Exact, poate, capitolul s-ar putea intitula : l.aurcnțiu Fulga. 69 * PETRU SFETCA Reîntoarcerea Priveliști din pragul cugetului meu uimit in zori treziți pe picioare sigure, Șl străvechi orizonturi, pavăză atitor culori eterne! De-a lungul somnolentei uliți, chipuri de zei odihnesc incă in așteptare. Dar anii mei poartă coroană, și-n limba lor care știe să rostească tăcere, pe Mureș, fermecate abisuri, cu dezmierdări închipuite, mă recunosc in veci puternic cățărat pe pOvirnișul acelei ositide. Și fluviu! cald, curgind la vale, duce surlsui ei in suav extaz mineral. Nu se zărește nimeni, și-n clipa sublimă Ale nai col ia dureroasă stă de veghe așteptind din morminte binecuvintarea. Pace lor! hi toiul nopții curbele cerești oferă un strop de apă peste brazda strămoșilor, și puținul singe caută izbăvitor împărăția centrilor. Numai Mureșul mestecă dulcele timp și Lipova maiestos se repliază intre dealuri. * Poeme ! Ca să mă viziteze turma, pe pășunea aburită, cuțitul prietenos. Potolit verdele ce rni se cuvine. 70 chipul muntelui dur metalic ieșind dintr-o rafală. Nicăieri cucernicelor umbre un păstor. In vălmășag rădăcini șl frunze. Asemeni vouă dialogul neumplut. Pină la stele maturitatea izvorului cuminte. II. Călăuziți ulmii amiezii Ia poarta amfitrionului. Fiica mea, in scurte alergări, cu o cupă sub norii întinși. E o scinteie obosită — i-am zis — păr hulit și pleoape gătite cu trudă. Sunt antice întrebări din mulțimea de tigve, mihnire prefăcută sub ferestrele făptașilor. Ai să știi? Cine gonește in pustiu mierea iscusită și hiene vremelnice ni gindul meu încordat ? Cine se ghemuiește sub cele mai zgUțiiale turnuri ? IH. Colina putea fi căzută voioasă in privațiuni, Pe urmele noastre — firea ei absorbită. Nevătămate smircuri pe terenul acoperit de rezidai sonor ai posterității. Voi răsufla cordial in asfințit. Ne vom apleca spre ultimii copaci pină la distincție. IV. Insulă caldă, înșelații ia hotarele orgoliului tău I 71 Templele negrăite n-au pus stâphiire, și memoria iși caută vuietul cu pumnii închiși. Puțin lucru in pregătire. Dar dinir-o sabie pi țigării ă, acordul iși ia zborul pe dulcile guri. Și dezolata trebuință urată înfățișarea mea unui duh puternic. V. Virtejuri putrede, in disprețul adevdndui Dibaci iși saltă maturitatea piciorul I Și-n pomii hămesiți bruma ploii, cu viermele ei. O, f rin lele clopote mirii nd prin păr I Urnit colbul galopului.., Pe aceste poduri, din ochii mesagerilor, duioșia ponositei. 72 ȘERBAN FOARȚA POETUL FAJĂ CU PROZA Tn măsura in care disprețuiește sau respinge (o anume) PROZA, fon Barbu. e, de- sigur, din familia ,Jin de sitele" a domnului Tesle. Și totuși, poetul acesta „pur": a) ține la mare preț și poczejte douâ-trei din nacelele lui Edgar Poe, precum și b) „romanul tui Matciu Caragiafe, din care-și face cariea-i dc căpălîi ; ca să nu mai vorbim de C) desele (intr-o operă restrînsă) aluzii la unii prozatori: Proust, Ka/ka, Do- stoievshi... a) E Vjlliam Witson numai dublul lui ion Barbu (din poezia Falduri), ori st un alt eu-însumi ai Fratelui Mercur (din Ritmuri pentru nunțile necesare)? .kesfa din urmă e „înclinat pe ape caste"; „cast hidrofiC, celălalt,.. Dar poate că acestea sunt numai niște semne exterioare, „apele? lui Fra Mercur fitul acelea ale ^nării de aer", pe cind apa tui WHUam Vilsan e tina speculară; iar „fratele mai marc" și — cine știe? — rob, și el, „aceleiași zodii", al hidrofiluiui lui Ion Barbu, este, pînă la urmă, iot eroul lui Edgar Poe - . . De-altminteri, nimeni n-o ignorai Și, poate, tocmai de aceea comenta- torii poeziei uită că — și ea — nu mai puțin decît Vechea lui Roderiek Usher son O inșurupare în Maelstrdm,, „ e, dacă nu o „parafrază", totuși un „joc secund" t djo se face că, socotind etic semnul sub care stă nuvela, și „cogitală”, zodia poemei iui Ion Barbu, ei, comentatorii — dezinteresindu-se de cea dinții, riscă să te scape chiar sensul celeilalte.., Cum, pe de altă parte, „clima Edgar Poc" îmbăiată nu puține din poeziile lui fon Barba, s-ar cuveni— pesemne — ca exegezele barbisie să apeleze mai.. . iu încredere la scrierile și „fiinsofia" marelui bostonian. Altminteri, n-are a se băga de scamă nici bare mi, între altele, cu Veghea lui Roderlek Uslier nu „parafrazează" numai The Fall of the Housc of Uslier, dar și Corbul, dialogul dintre Mănos și Una, Manuscris găsit într-o sticlă.., Din aceasta din urmă provin și „porositatea" lemnului Navei științei, și cuvinlul complect: DISCOVERW „semnele de gudron (corbi întorși în ghirlande)": imagine pe care Ion Barbu mt ezită s-o introducă „infidel" in admirabila-i tălmăcire a Visului lui Clarence: „Pluteam în larg, în cercul mult al undei, (Din turn scăpat, tăind către Burgundii. i Cu Gloster printre funii, căngi, catran. I De-acolo el mă ridică ta punte, I Cu fața către-o Anglie de var. f Privirăm lung, bătuți de gînduri multe I — Ghirlande grele, corbi ce se întorc — / Din vremea luptei Lancaster și Vorh ..Cum se vede, funestele ghirlande trebuie sâ-t fi ineînted, ca imagine, pe poetul nostru, de mt cumva — bucurindu-se de atopOs-ul și ne-timpul Cărții — va fi vrut să dea de înțeles cine știe ce complicitate tainică, ce legătură de climat între Shakespeare și Poe..așa cum numai pictorii o realizează cind, fie și rivali, se slujesc dc unul și același model viu... Prin Edgar Poe, de-altminteri, însuși Ion Barbu ajunge, oarecum, complicele lui Bacovia t Numai că acesta din urmă-i împrumuta masca fi Sufletul, boema poză de poete maudit - - și, poate, „nervii" : Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă, Ori ca Vertaine, topit de băutură .. urnund ca Spiritul și muzica (de Idei) paescă — nu și adorațiunea Modeline-Lenorelor — să-l tulbure pe Ion Barbu : Aule, exacte stări concave Din extrema climă Edgar Poet ’) Cuvintele subliniate nu se ailA tn textul lui ShilWSpMre : eUed up a thOUtand Darțut limes, i Duting ihe wars of York and Lancaster . ,. Upseec ..ghirlandele" 1 73 Cit despre WILLIAM WILSOS. criticii se mulțumesc, de obicei, Să constate o evidență : anume că Edgar Poe (și, cu el, Ion Har ba, cel din Falduri) face apel, aici, la romani icul motiv al Dublului... Să spunem, dintru început, că Dublul, ca și „magnetismul", între altele, ori autoscopia unui Goethe..sunt departe de-a fi numai niște „ficțiuni", ale literaturii: simple balivernei Și daca dedublarea c, mai cu seamă, patologică, despre Dublu — an Geheimwissenschaftier, sa zicem, ca Rudolf Steiner, va spune ai este un „paznic al pragului" dintre Eu și lumea suprasensibilă, un soi de percepere-de-sine (dacă ești inițiat, încă din viață) a Eului însuți: ca imagine exterioară, grație căreia charma lui, „germenii destinului" individual se fac lizibili — „Drum fi Carte", cu vorbele lai !rui Harbu din poezia... Paznicii! Se pare, între altele, că acest Rudolf Steiner, în epoca-i pragheză ; a l.ojei italiano.,,, l-ar fi înriurit, tntrucîiva, pe Kafka. Criticii noștri rtra.C'i această influență, căci — bineânfeles — Steiner era un mistic, iar Kafka... scriitor' N-au, însă, cum sd nege prezența Paznicului (din „fața Legii"), în PROCESUL... E alt- ceva că Josef K., alias Franz Kafka, față cu Paznicul impenetrabil, devine agnosticist, Căci funcția Paznicului e, mai întii, una restrictivă, împiedidml accesul celui nechemat (ori prematur venii) la supraconșticnță. El poate inspira scîrbii și spaimă... Lui William Viison i se revelează — însă „cețos" și in șoaptă ca imagine a lui în alb (mai binc-zis: făctnd din sine însuși negativul a ceea ce ar fi trebuit să fie — nneai'itoîrtrfu-/, oare- cum...), pe pragul conștiinței lui morale: „Cind am pus piciorul pe prag fs.mj. A LA RECJIERCHE DU TEMPs PERDU. tome II, N R F. BibUuteliique de Ia Pleiade, p. SB •) apul Paul VaMry : DEGAS DAN$E DESSIN ‘l.B . RĂSĂRITUL CRALOR 75 EXCELENTA LUMII ARTISTICE ÎN ROMAN TRAIAN I l\TU BIRAESCU Jn capitolul introductiv, la foarte interesantul său „eseu asupri, meseriei de a scrie și al psihologii! scritorului" iui creation chez Stendhal (Saglllaire. Murseilk-, 1912), Jean PrevOit face o afirmație care scoate in relirf unele particularități ale actului de creație lite- rară. „Scriitorul — arată Prevoat — învață, ca toți scriitorii și artiștii, să-și întrebuințeze ins- trumentele. „Dar el îți este sieși propriul său instrument* (Idem, ibidem). Observația e deose- bii de prețioasă. Mai ales dacă, cum face, de altminteri, Prevosl, e aplicată in domeniul roma- nului. Căci dacă romancierul își este propriul său instrument, dacă el îți extrage, aidoma vierme- lui de mătase, din el însuși, materia operei fale, atunci raporturile care există, între roman- cier și opera sa, romanul, impun o perspectivă proprie, un unghi inedit de vedere. Roman- cierul a fost comparat cu un demiurg. Comparația, ca orice comparație, șchiopată. Ceea ce, oricum, se poate reține din ea e că aidoma demiurgului care, in dialogul platonic Timert, plăsmuiește cosmosul după modelul etern al lumii ideilor, romancierul, la rindul său. iși cre- ează universul romanesc după imaginea, mai mult sau mai puțin apropiată de realitate, pe care și-o creează el despre lume. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că lumea romanului, iwntru a fi înțeleasă, trebuie, necontenit, raportată la creatorul ei. Cind Flauberl declara „Doamna Bovary sini cu", scriitorul era departe de ispita unei butade, Flauberl voia să sublinieze astfel tocmai legă- tura strînsă, intimă, indestructibilă, care există intre roman și creatorul său. Flauberl cerea ca romancierul să dispară in opera sa, să nu i se simtă prezența, accentuind că o axiomă, așa numita capacitate de obiectivare a romancierului, capacitate de obiectivare care însă nu neagă, ci, dimpotrivă afirmă, în roman, prezența subiectivității; dur ii solicită acesteia să nu se afirme decit în atitudinile ei ultime și esențiale. Sub acest aspect, Flauberl e la anti- podul esteticei naturaliste, căreia, de altminteri, sub alte aspecte, i-a fost un premergător. Căci romancierul nu poate fi comparat cu o placă fotografică pe care se înregistrează, fidel și neutru, imaginea lumii exterioare, ca și la Platou, în Timeu, există o deosebire, în roman, mire existența reală și aceea a universului romanesc; dar, în timp ce cosmogonia plato- nician! demiurgul creează o lume inferioară aceleia a ideilor care ii servește ca model, romancierul creează o lume care aparține ordine! artistice, o altă ordine existențiali decit aceea a realității imediate, Se pare că această excelență a lumii artistice, în roman, nu a fost înțeleasă întotdeauna în aspectele ei specifice. S-a căulat și se mai caută încă, in unele romane, o legătură ime- diată cu realitatea, uitîndu-se că lumea artei nu e o copie, ci reflectare activă și esențială a realității imediate, realitate care apare, în roman, transfigurată. Modalitatea cea mai feri- cită de a înțelege această lume, trebuie să conducă, nu numai la contemplarea romanului ca un produs finii, ci ea trebuie să poposească, înlii, asupra procesului de creație al roma- nului, proces in care are loc osmoza între subiectivitatea scriitorului și datele obiective ale realității exterioare, ]« de o parte, iar j» de altă parte, redescoperirea, în sinul subiectivi- tății creatoare, a unor date esențiale cu ajutorul cărora se stabilește tocmai amintitul proces de osmoză între subiectiv și obiectiv. O estetică dinamică a romanului trebuie deci să se spri- jine. în egală măsură pe analiza psihologiei actului de creație artistică, în roman, trăsătură subiectivă dar și pe acele date care reflectă esența creației obiective, pe o sociologie a cu- noașterii și a creației literare. Domeniile amintite nu numai că sint limitrofe, dar, adesea, tind să se întrepătrundă. Datele subiectivității, personalitatea scriitorului, structura intimă a eulul său, nu trebuiesc imaginate ca tot atitea bariere așezate între subiectivitate și influența colectivității. Dimpo- trivă, organizarea intimă a oricărei personalități și, cu atît mai mult, a personalității crea- toare a romancierului, nu e străină de influența pe care o exercită asupra ei, colectivitatea. 76 Psihiatrul elvețian C. ndență imediată intre lumea romanului și lumea realității. O corespondență pe care scrierile ulterioare o vor adinei. Nu fără temei epoca de aur romanului a fost tocmai secolul trecut, secol care a făcui din roman campionul realismului și din prefață (Avantpropos) la Comedia itmanii, un manifest al curentului, cu nimic mai puțin răsunător, decit cele pe care le vor lansa, ca tot atîtea ghiulele de tun. împotriva veclwi estetici, curentele de avantgardă. Ele au condus și la negarea speciei, fie că ea venea dc la contcstatori atît de deosebiți, ca Breton și Valcry, lie că se solicita un nou roman ca cel pe care îl vor scrie, în deceniul trecut. în Franța, un Alain Robbe Grillet sau Nathalie Saraute, pentru a-i aminti doar pe heralzii noului roman. In fond, ceea ce se nega, nu era atît romanul, cît un anumit tip, o tipologie romancscă balzaciană care, în nu puține înche- ieturi ale osaturii sale, își dovedise caducitatea. întrebarea care se pune însă — și care pe noi ne interesează, în principal, e aceea dacă, paralel cu transformarea suferită în sînul romanului modern, se poate observa, o modificare în procesul de creație al romanului. Fără îndoială că da și, în această direcție, metamorfoza e, pe cît de sensibilă, pe atît de semnificativă. O examinare mai atentă dovedește, de pildă, cît de aproximative sînt delimitările rigu- roase pc care Ie impun abuzurile teoretizării, Balzac, de pildă, este considerat — și pc drept uvint — mi ctitor al realismului, dar metoda dc creație sau mai precis spus, procesul dc creație al universului balzacian, e departe de a se identifica cu realismul. E, mai de grabă, o evoluție lentă spre realism, evoluție care conduce, pe de o parte, la estomparea fantas- ticului și a trăsăturilor romantice, pe de altă parte, la accentuarea observației, fără ca acesta Si fie, vreodată, predominată în romanele lui Balzac. Căci, fără îndoială, lumea lui Balzac 77 e, mai întîî de toate , lumea fanteziei și, numai apoi, a observației, E, apoi, in egală măsură, o lume a teoriei, o teorie nebuloasă, dar care, fără îndoială, începe să albe un rol din ce in ce mal mare, în structura romanului. Romanul îți subliniază astfel substanța sa, ca să zic a?a, impură, de amalgam de clemente heteroclite, E extrem de semnificativă împrejurarea că această caracteristică a romanului e semnalată, printre alții, tocmai de Andre Gide. „Balzac — scrie Gide — este, poate cel mai mare dintre romancierii noștri, dar el este, desigur, acela care e amestecat în roman și a anexat cele mai multe elemente eterogene și, propriu zis, nea- similabile de roman" (Andre Gide: Journal des ftltu-monnaycurs, Gallimard, p. 73). Gide nu nc spune care sînt elementele neasimilabile de roman și, fără îndoială, nici nu ne-ar putea spune, căci nimic, nici un element nu este, propriu zis. neasimilabil, într-un roman. Balzac a dovedit-o de altiminteri, cu prisosință. Dar „scoriile" de care amintește Gide, vorbind despre elemente nou epice care invadează romanele balzaciene, învederează împrejurarea că lumea lui Balzac este lumea unei viziuni și, nicidecum, o copie a lumi reale. Este o lume creată, de subiectivitatea lui Bazar, șî, în nici un caz, o lume imitată. E, apoi, o lume tipizată. Balzac a declarat-o în repetate noduri: „Excepțiile nu trebuie să joace, într-un roman, decît un rol accesoriu. Eroii trebuie să fie generalități („Oeutircs rîîwrs T, IV, cit. apud. li. 0. Forest: L'esth&ique du roman balzacien P.U.F. 1950. p. 233). Ideea de n lega, între ele. romanele sale și de alcătui, astfel, un univers, o lume, i-a venit lui Balzac, după cum singur mărturisește, în At/anipropos la Comedia umanj citindti-1 pe Walter Scoți. „Defectele de legătură" care existau în opera romancierului englez, i-au sugerat lui Balzac ideea dc a lega între ele romanele sale de ușa manieră incit să coordoneze o istorie a so- cietății. De ce această stăruință asupra lui Balzac? Fără îndoială pentru că, Întii, aici in Comedia umană, se poate observa, mai bine, sinteza creatoare intre datele subiectivității și acelea ale obiectivități!. Apoi, pentru că Balzac a rămas un etalon de măsură, chiar atunci cînd viziunea Sa despre creația romanescă este negată și combătută. Aici se deosebește romancierul de demiurgul din Timeu. Căci demiurgul lui Platou creează cosmosul in perspectiva veșniciei, in timp ce romancierul nu își poate crea lumea s.s le.it circumscrisă de timp și dc istorie. De aici impresia de vetuslitate pe care o iscă, astăzi, le tura romanelor lui Balzac; ne aflăm, parcă, intr-un magazin de antichități; lumea lui Balzac e o lume revolută. Lipsește corespondența între lumea lui și lumea noastră. Dar acest hialus nu este subliniat atît de transformările uluitoare pe care le-au impus, mai des în ultimele decenii, știința și tehnica modernă ; e vorba, mai ales, despre o nouă viziune asupra sufle- tului omenesc. De aceea, de pildă, ne este mai apropiat Dostoievski. înaintea psihanalizei și a psihiatriei, genialul romancier rus ne-a deschis perspective abisale asupra tainelor । ■ care le ascunde propriul nostru eu. Sc stabilesc astfel, in romanul modern, mai precis spus, în romanul c intempor m. noi premize ale procesului de creație romanesc:!. Punerea de acord, în procesul genezei roum- nului, a subiectivității, a lumii interne a romancierului, cu lumea exterioară poate conduce, uneori, Ja rezultate spectaculare. Ceea ce se poate însă oricum, observă, e împrejurarea că pluralitatea dc noi structuri descoperite, în egală măsură, pe pianul sutieAivității roman clerului, dar și a realității exterioare, conduce la o accentuare, din ce în ce mai vădită, a problemelor tehnice, a compoziției romanului. E această tentație a procedeelor formale un semn al crizei romanului ? E anevoie de răspuns și o aserțiune globală ar dovedi, cel mult, simplism. De îndată ce romanul iși accentuează funcția sa de cunoaștere, procesul de cunoaștere își evidențiază aspectele dificile, imposibilitatea, aproape, a unei cunoașteri globale. Să tic întoarcem la compa- rația cu Titncii. Creația e. în dialogul platonic, în mod implicit, și un ict de cunoaștere, căci de cunoscut poate fi cunoscut numai cosmosul, guvernat de legi armonice și, nicidecum, haosul. Același proces dc cunoaștere îl regăsim și în romanul contemporan. Pluralitatea de structuri care apar însă în așa zisul nou roman francez, fat această cu- noaștere din ce in ce mai parțiala, și, astfel, mai obscură. Căci dacă, de pildă, la marii ctitori ai romanului secolului nostru, la Proust și la Joyce. Thomas Mano șî Faulkner, se mai poate vorbi. în sensul tradițional al cuvintutui, despre o lume a romancierului, lume care solicită și ispitește corespondența cu lumea reală, situația se schimbă, de îndată ce ne referim Ia romanul experiment literar și, îndeobște, la noul roman francez. Problema ne. interesează în |>erspectiva procesului de creație al rcmanului, proces care ia, aici, o înfățișare inedită ; ceea ce, se pare, e comun noului roman nu e numai atitudinea de negare față de procedeele romanului tradițional și încercarea, temerară, de a reînnoi însuși procesul de creație al romanului. Caracteristica de căpetenie a noului roman francez apare astfel, în procesul creației artistice, înlocuirea lumii, a existenței reale, printr- una imaginară, aceea pe care o creează scriitura. In romanul tradițional scriitura avea funcția 78 de a scoale la lumina, a du expresie, unui conținut prealabil, fn noul roman scriitura devine, ea însăși, creatoare van in felul in care, în filosofi» gnostică, logosul crea lumea. In acest sens noul roman duce mai _ departe, în procesul creației romanului, o experiența pe tare o încercase, în Veghea Fineganilor, Joyce. O experiență, dc altminteri, ratată, căci, in pofida geniului semantic creator al marelui romancier irlandez, ctivîntul nu poate sâ Înzestreze, el însuși, cu o viață proprie și autonomă, romanul. Este însă realitatea creată, prin intermediul cuvîntului în noul roman, o realitate proprie și autonomă, și-a tăiat ea toate punțile de legătură cu lumea reală? Lucrurile nu stau tocmai așa șl, se pare, noul roman nu încearcă atît să tindă la abolirea realității, cît să-i dea realității o nouă semnificație. Noul roman vorbește astfel despre un nou realism sau. Ia Alichel Butor, de un realism mitologic. Creația romanescă trebuie înțeleasă astfel ca o nouă încercare, de a recompune, prin mijlocirea unei complicate algebre inte- lectuale. — cosmosul. în pofida autonomiei și a independenței pe care și le revendică, cu patos și cu avînt polemic, noul roman, lumea imaginară pc care o creează, nu e lipsita de contingență cu lumea reală, mai mult și mai semnificativ, eu lumea contemporani. Astfel geneza creației noului roman scoate în relief, pe o cale mijlocită, aceiași armonie intre subiectivitate și obiectivitate pe care am subliniat-o, permanent, în procesul crcațrei romanului. Pluralitatea de structuri a lumii contemporane conduce, in mod firesc, ta un ciori spre sinteză și esențializare, evident în noul roman care caută, in arta romanului, să elimine accesoriul, sau ceea ce i se pare accesoriu, personaj, anecdotă, conținut ideatic. în efortul spre sinteză și esențializare, noul roman se întilneșlc cu eforturi, mai vechi. întreprinse in artele plastice (pictura abstractă și non figurativă) —sau in muzică (muzica electr->- nică a lui Stockhausen). Noul roman reprezintă astfel, cu prisosință, contemporaneitatea, arta modernă. O artă care, așa cum afirmă Gaelan Picon, este aceea a „unei epoci nm slrinsă să-și făurească o nouă gîndire pentru că realitatea ei sc transformă. Fără îndoială că, pe aces^ tărîm, vechea năzuință demiurgă a romancierului e mai ispititoare decîl aiurea; refuzînd psihologia personajelor, refuzînd povestirea, reprezentanții noului roman propun o epică imaginară și subiectivă, un univers creat prin cuvînt, încercare care re- amintește dc mitul ancestral al creației „ex nihilo", cvdiențiindu-și, ca și acesta, preca- ritatea. 79 I TRA1AN DORGOȘAN * --------------------- Un soare sterp planează pe afunde tării in miez de zbatere confuză și umbra lui cu aripe de spuză iscă-n oglinzi agonice neunde. Vulturul alb ce ochiul îmi acuză ■n delir de febre stind să mă inunde se pierde-n geana somnului (spre unde 2) purtind in plisc o viperă lehuză. Dar spaima unde-i ? Cerul meu repals acestui fur de liniște — rapace iscoditor de sens in carapace și-nve, șunarea zbaterii din pulsf Pe luciul apei umbra se destramă — vulturul alb însemn la cataramă. * ------------------ Exilul intr-un strugur de visare desprins de pe cornee in ciclicul festin îmi străjuie căderea din rombul apolin spre polul înghețat de-nstrăinare. Vulturul alb Exil 80 Un cinic uslrti-n fruntea ciclopului meschin burduhdnit dc pofte imi stăruie chemare să-i storc pe buze boarea de vis adumbritoare cind strugurul se va preface-n via. Dar imi întorc privirea Jn refuz și-n sine mă ascund cum intr-o rană cind ctipocirea vinului din cană mă-ncăiuie cu melos de havuz din nu știu ce adincuri țicnit prin ce minune ca să se piardă — abur nostalgic — peste lume. * ---------------------— Poveste — DU-mi sufletul > — imi cere un tinăr cal-putere — ^d-mi fac din el aripă cu pană de motor. — DȘ-tni cahtle aripa1 — se-agită-un zgirie-nor — să-mi ploua fulgi de aur pe cap și-n pungi avere. — Vreau aurul I — poruncă bdtrimd rege-chior — să-mi fac dintr-insui punctul de vedere. — Dă-mi ochiul maiestate să beau pe el o bere !____ se roagă bietul țap-ispășitor. Scrîșnește cotoroanța : — !)ă-mi țapule copita să vîniur peste fire urgia și ispita! — Dă mi zdreanță ta pocită creatura să-mi rup din ea — zic — suflet pe măsură ! Iar sufletul ingină: — încalecă pp.o șa și spune-ie la finei povestea ta! * --------------------------------------------- Capriciu Herald (riumfalui precar cu spada-nfiptd-n stirv de crez fi săgetat pe meterez strigoiul nopții de coșmar. Gindirii lașul somn in miez de ev pe coif rectangular șî danțul monștrilor bizar damnatizat de huhurez. — Orizont „ , I Coșmar — stă pin peste castel cu nimb in coarne de viței spre slava la pretați și clerici înalță imn și psalm de tăind pe cînd dintr-un femur de spaimă nebunul fiule ră-n biserici. Nici să mai cînt Na pot vorbi: mi-e limba de cerneală (s-a nărăvit la semne de tipar f). Nu pot vedea mi-e ochiul un țipar sătul ce nu mai trage la momeală. Sd-atid nu pol: urechea mi-e de var (și orice sunet alb e o greșeală l). Nu pot să cred in orice vorbă goală ve-și vini ură tărița la morar. Nici să iubesc nu pot orice nălucă (mi-e sufletul o zdreanță pe ulucă l) Nu pot să rid cu tisul meu suspect să pling nu pot (și nici n-ar fi-nțelept). Nici să mai cînt din lebăda-mi bolnavă ; s-a spânzurat tn cer de vena cavă! 82 Itinerarii poloneze SILEZIA- UN MARTOR CONTEMPORAN VIU 1 Știu, de acasă, că această regiune a Poloniei de Sad se numește S‘Iezin. așezată pe cursurile superioare ale celor două mari fluvii poloneze, Odra și Vistula, mai exact, Ia Poarta Maraviei, care divide Cai pății de Sude/i. in prima dimineață, in tren ți in primul meu drum spre Polonia, nu aveam însă de unde știu că acest iarini dor ținut, cu atrăg ■ toare peisaje și ații de bogat tn avuții subterane și In creații omenești, cu oameni atit de simpli, înțelepți, muncitori și pitalieri ocupă, dc fapt, trei voivodate, Katoerice, Cracovia, Opale, sub numele generic de Sdezla. Deocamdată, prima metr zi pe teritoriu polonez, in tren, se deși hide cu o lună roșie, perfect sferică, plutind peste păduri de pini care, în zorii încă fumegași, par negre. Tra- versăm ampii goale, cu rcdul strins. Drumul de fier este însoții, aerian și paratei, de linii de înaltă tensiune, sa r de linii pentru trenuri electrice. Intîlnim un rîușor, care ne ține tovărășie un timp, cu albia albind de prundișuri curate. Casele, deocamdată, se ivesc rare, parcă plantate cu zgîrcenie, majoritatea cu mezanin sau etaj, zidite din piatră puter- nică, in sinul așezărilor noastre de munte, de pe Valea Prahovei. £ ora 5, în zori, fntîfnim un pămîni roșu, halde dc steril dc cărbune, semnul atît de elocvent, care m-a impresionat pe parcursul a sute dc kilometri, în Silezia, trecem prin gări mici și tăcute și, alături de expresul nostru, pe o șosea pustie, aleargă un timp curse goale care merg, probabil, să dacă muncitorii la uzine sau la minele din apropiere. Casele rare sînt, majoritatea, închise la culoare, din Cărămidă aparentă, de un cafeniu stins, sau din piatră gri. Singura libertate cromatică o îniîlnești în cercevele ferestrelor, albe peste tot. fa aceste case cenușii. Ceața a piutut pînă acum agățată pe pădurile străpunse de drumul nostru dc fier, însă, treptat, dispare, fiindcă pc dreapta se întrevede, țișnind de sub buza orizontului, min- gea portocalie a soarelui din zori, Ne încrucișăm, zgomotos, at trenări goale sau traversăm adevărate cetăți industriale, care lasă sub cerul sticlos lungi panașe de fum roșu, atrăgător prin colorit, dacă n-am ști cit iratămă el atmosfera acestui bogat ținut. Vedem focurile puternice ale halelor cuptoarelor Martin și ne imaginăm un fel de Reșița pe spații întinse. Poate că imaginile inițiate din tren aveau $<î retină ca laitmotive definitive, devenind pentru memoria mea afectiva de azi simbolurile acestui țimd fertil în creație, din sudul Poloniei, Silezia. De fapt, in toate drumurile mele, care nu an fost puține, Silezia poloneză m-a întîmpinot pretutindeni cu imaginea sveltă a turnurilor de extracție, a celor aproape o strfii de m/fie de cărbuni, sau cu halele imense ale cuptoarelor Siemens-Martin și cu duduitul surd al furnalelor, aceste foiuri fenomenale, unde fonta primește calitatea ei primordială, și ar imaginea zecilor de orășele prin care se ridică monumente scrise de istoria secolelor sau de istoria mai recentă, monumente Care fac din Polonia de sud nu numai un ținut ai muncii șl creației, ci și un ținut al amintirilor veșnic însuflețite prin timp. 83 h făcusem destăinuirea, fa plecarea mea din Polonia, din Kaiowue, unui coleg, jur- na tist fa cotidianul Wieczor, că toată mulțimea de impresii, atlt de diverse, cîteodată cople- șitoare, despre Silezia, pentru a putea să le dau ia iveală, îmi va li necesar tin răgaz, uri timp în care ele vor deveni aproape pe punctul de a se numi amintiri, sau, uncie, de a se preface in nostalgie. 4 scrie, o căuta reflecții, a retrăi cu imaginația peisaje, oameni, locuri, presupune întotdeauna, pentru mine cei puțin, o distanțare fi un 'fel de trecere în amintire a tuturor celor trăite odată. Chiar dacă un călător nu poate numi incă o creație tot acest amalgam de impresii, lăsate pe hirtie, prin ardoare, prin nervii.1 și calitatea subiectivă a celui care le transcrie ele pot însemna, totuși, oglinda sufletească a celui care l-a trăit. De aceea pot afirma și eu, deși sini aici la început dc drum, ca o concluzie finală, că itinerariul meu polonez a fost permanent sub semnul creației unor oameni dintr-o țară socialistă, sub semnul splendid al frumuseților acestor creații. Pentru a da o ordonare acestor impresii em să port, deci după mine, pe drumurile bătute in toamna trecutii și pe cititorul nostru fi astfel popasurile mele vor deveni popasurile sale, gindurile melc și ale sale. n. Înainte de a cunoaște capitala Sileziei, Kaioume, mă interesau dale sintetice despre însuși acest ținut și voievodat. Trebuie cunoscut, din capul locului, r<î voivodatul Katowice țoacă un rol primordial in oiafa economică și publică a Poloniei. Iii furnizează producției industriale poloneze mai mult de o cincime, suind pc o treaptă înaltă dc urbanizare a țârii, pină Ia 86 la Sută, și avirid astfel densitatea cea mai mare din întreaga Polonie. Dacă stra- turile gigantice de cărbune silezian, estimat la aproximativ 7 miliarde tone, constituind o rezervă pentru circa 700 de ani, a impulsionat și a decis specificul primordial al voivoda- tului, mineritul, nu c mai puțin adevărat că, alături de el, se situează industria grea, meia- largi-ă, ea dind, din loialul țării, 63 ta sută oțel fi .W la sută de metale neferoase, '0 la sută energie electrică și 30 ta sulă din producția totală de mașini. Af-o impresionat tot limpid, pe parcursul drumurilor melc, semitul distinct al acestor două genuri dc industrii, extractivă și metalurgică In apropiere de Rybnik ani văzut noul bazin carbonifer, cu zăcăminte de cărbune de primă clasă, numit cărbune gras. In subte- ranele din voivodat, metodele moderne, havezete, screperele, întregul arsenal al unei in- dustrii prospere fac ea in acesta mine să se deschidă zilnic unele dintre cele mai bine echi- pate abataje din lume. Trecînd prin Bytom, Chorzmo, Siemianovicc, Xabrze, liielsko-IUala, Tgihy, Scsnovmiec, Myslotoice și îm ă prin atitea alte centre citadine poloneze, veritabile cetăți industriale, am putut remarca zecile de mari întreprinderi producătoare de aparaturi electrice ustensile pentru menaj, piese de precizie, motoare pentru nave, textile, construcții, bere etc. Dacă s ar grupa numai casete noi, zidite de Ia război încoace, în acest ținui, s-ar putea înălța cu etc un oraș cit capitala Poloniei. Dar unei asemenea ascensiuni economice nu putea să nu-i corespundă și o viață științificii, social-culturală pc măsura ei. In acest ținut pot ji întilniți, în școlile superioare, în institutele industriale, în institutul general minier, peste 5.000 de savanfi fi cercetători, in timp cc aproape 30.000 de tineri studiază anual în Școala Politehnică, în Academia de medicină, în Școala Pedagogică, în Conservator sau in Filiala Universității cracoviene din Katowiee. Teatrele dramatice din Katouiice, Sosnwiec, Zabrze, CzestochMi și Bielsko-Biala opera din Dijtom și teatrul de operetă din Gliwiee, celebrul ansamblu de cintece fi dansuri „Slash", ai cânii 120 de membri, mi se spune, au fost seleefionafi din mai bine de I2J000 de candidați, cele peste o mic de biblioteci ale voivodatului, cu peste .5 milioane de cărți, ca Și cele o st iii de case de cultură fi peste 1700 de cluburi vorbesc elocvent despre cum a reușit - penetreze, în acest ținut bogat in creații multiple, forța nebumtifă a științei și culturii. Chiar ca o uriașă inimă putsatorie, se ridică, pe suprafața acestei generoase regiuni sileziemș însăși capitala ei. Katmaice cel tnai însemnai oraș al voivodatului. Ih.tind cu piciorul întinsul cartier Koszutko, cu sveltcte sale blocuri turn, într-o operă arhitecturală demnă de aliura serată a unui oraș modern, pe spații vaste, oprindu-mâ, adesea, ta preajma impunătorului monument — simbol al Răsculatilor din 1919. 1920, 1921, prefi- gurtnd trei aripi dc vultur, uriașe, stînd încremenite de decenii în bronz, meditind la istoria nu veche, dar tragică, a acestei părți din țara Poloniei, oprimată de secole de stăpiniri străine, întorcind apoi aceleași priviri spre hala sporturilor, aflată intr-o. fază finală, o con- strucție curajoasă, majestuoasă, in soluții arhitecturale unice, se spune, in Polonia, ridicată, din nou, ochii spre cea mai mare clădire din Polonia, cu 3W0 de locuitori, denumita „furnicarul" care, noaptea, semnifică o uriașă navă pornită cu ferestrele luminate în largul 81 cimpiei sileziene, parcurgînd apoi largul bulevard care mă duce spre teatrul orașului și spre casa presei, cîșiig o imagine de ansamblu și de neuitat a lacurilor celor mai atrăgă- toare, arhitecturale, ale capitalei voivodatului. întreaga regiune sileziană, ceea ce impresionează este atașamentul omului din sub- teran sau din preajma furnalelor pentru natura. Im văzut, în peregrinările mele, imensul Parc de cultură și odihnă de 600 ha, între Katomice și Chorzow și ce! puțin trei mări inte- rioare, niște uriașe lacuri artificiale, ca cele de lingă (îoczalkooickie, Swierklaniec, Tunwkie. Xiște iezere cu apa cristalină, de unde se extrage și apa de băut, filtrată, bineînțeles, pc oglinda cărora am zărit iachturi ușoare, împinse de olnt, bărci CU ptnze, sau pescari solitari, ru lungile lor bețe de bambus. In imediata apropiere a acestor mări artificiale, rare acoperă mulți kilometri pair ați, s-au ridicat adevărate orășele estivale, căsuțe colorat: și cochete, de-a lungul unor șosele minunat întreținute. înfr-o dimineață, in boarea rece a unui vini ce butca insistent de pe „marea"* din nordul voivodatului. Ungă Swierklaniec, in preajma unui fost mare castel, distrus de război, azi devenit im teritoriu de odihnă, am avut certitudinea că omului de aici i se cedează fru- musețile naturii pentru ca în zilele sale de odihnă și reverie el să poată cugeta mai adine la rosturi le sale de pe lume și pentru a se întoarce, regenerat, la activitatea sa creatoare. HI. Rețeaua de drumuri, șosele, autostrăzi, și căi ferate este nemaipomenit dc densă în Sthzia Drumurile principale se întretaie cu cele departamentale într-o țesătură fără cusur. In jurul apitalei voivodatului, gravitează, ca niște minuscule planete atrase de ea, mai mici sau mai mari, orașe de o largă tradiție muncitorească, formind aproape niște orașe — con- tinue, de-a lungul șoselelor ce le leagă anele de altele. în drum spre Bytom, sediul operei sileziene și al urnii vechi muzeu, trecem prin Zabrze, ai doilea oraș ca mărime după Kato- toieze, imul dintre cele mai mari centre miniere din Europa, cu turlele sale negre de fier impungînd pretutindeni cerul de toamnă, sau străbatem Gliwice, sediul Școlii Politehnice sileziene și al altor importante institute științifice, cit numeroase semne ale trecerii fascis- mului din oraș, dar și cu celebre monumente, ca și cel în piatră, Fintina lui Neptun Bytom ne intimpmu cu cei peste 900 de ani de istorie, ca unul din cele mai vechi așezări sileziene. Deși du fui divizarea Poloniei orașul a zăcut mai multe secole în miinile Prusiei, inima acestui centru muncitoresc renumit a bătut tot timpul pentru libertate, el fiind întotdeauna un centru spiritual al vieții patriotice polone. Aici, în 1921, s-a găsit sediul Comitet ului polonez de plebiscit, cînd majoritatea locuitorilor au votat pentru alipirea Ia patria polonă. Sub piatra orașului, pc care călcăm acum, se întind lungile galerii ale minelor dc cărbuni și de argint. Aici, în acest loc, ni se spune, s-a extras cărbune pentru îniîia oară in istoria mineritului. Muzeul orașului, și el regiunii întreg sileziene, ocupă o clădire masivă cu patru nivele. I >i întreg etaj cuprinde fauna autohtonă, cu o frumoasă colecție de fluturi, apoi cu o secție etnografică, specifică regiunii, unelte din lemn, case în miniatură, nn fel dc mc muzeu al satului silezian, cu îmbrăcămintea și întreg rostul gospodăresc, iotul, stînd nemișcat sub sticlă, pe care praful de cărbune, ce călătorește pretutindeni în acrul silezian, se depune cu insistență chiar și aici. Trec în revistă cu minuție această istoric a porturilor, obiceiurilor, a vieții casnic, ale unui popor demn și tenace, sttb vitregia vremurilor. Mișcărilor sociale, care în această zonă au avut o amploare de necrezut, te sint dedicate mari panouri, fotografii toate ilustrtml un trecut tragic, dar glorios, stînd acum nemișcat sub aceste sicrie de sticlă groasă, l.a ultimul nivel al clădirii dau dc o galerie de artă, și. printre pictori academiști sau strident contemporani, disting niște portrete ale celebrului Wyspianski, niște pasteluri colosale, de un adevăr și autentic de viață debordant, cu o tușe decisă și un colorii fermecător, in chipul acestui „Rapsod", „Copil dormind" sau „Portretul a două fete". Dramaturg și pot, el nu a fost mai puțin un picior celebra al Poloniei moderne, chiar dacă mt a apucai tim- puri mai apropiate de noi. Șoseaua 16, spre sudul voivodatului și al Poloniei, ajunge in cel mai sudic mare oraș, Ciesznyn, divizat în două de Olza. Oraș de frontieră, veche așezare este legată de partea cehoslovacă de un pod al prieteniei (Moși Przi/iazm). Nu departe, se ridică turnul calcinat a! dinastiei Piaștilor, durat încă din secolul XIV, cu alți trei frați de piatră, azi inexistenți, care formau exteriorul, vechiul fort ducat de pe Olza. Urc încetișor scara de lemn, în spirală rapidă și, de sus, pe lingă vîntul aspru al dimineții, mă întîmpină o splendidă panoramă a Ciesznyn-ului și a munților din jur. De acolo, pot vedea și vechea piațetă a orașului, veritabil giuvaer al unei arhitecturi arhaice, cu clădirile sale burgheze și arcadele greoaie. Jos, la picioarele turnului, una din cete mai 85 vechi piese de arhitectură a voivodatului, capela Sfintui Nicolae, dalifid de prin see. XI, distrusă și apoi repusă in drepturile sale. Cieszyn este și leagănul unor adevărați orfevrari tn cristal. Ludovik Kus este unul dintre ei, recunoscut în întreaga Polonie. In atelierul său, de ta subsolul unei arhaice clă- diri, pietrele sate pohzoare taie capodopere în sticla lucitoare. Din cei cincizeci de ani, trei- zeci și șase i-a dedicai gravurii în cristal. Dudr-o familie simplă, el a început să lucreze după debut în pictură, ajungind ca astăzi lucrările sale să fie cumpărate de șefi de state sau de delegații străine. „Este o meserie de talent, la care iți trebuie mina, ochi, gin- dire, imaginație si delicatețe'', remarcă el. Medaliile primite la Florența, la Poznan, la Varșovia atestă valoarea creațiilor sate, calitatea unei meserii unice. în care „trebuie să înveți o viață dc om, Ia infinit., IV. înaintăm spre drumuri montane. Tăiem păduri de pini pitici, uneori de brazi autentici, ca în Car pății noștri, suim și coborim coline înverzite. Care greoaie, cu cai leneși și bă- lani, frag încărcaturi uriașe de sfeclă sau cartofi. Dc ia Cieszgn trecem prin Skorczoui și urcăm spre țaszoariec, Ustron, Czantoria, IFjîso, adică spre plăminii verzi ai Silezei și spre ozonul Beskizilor, acești munți care aduc mult cri Apusenii noștri, la înfățișare, prin pantele lor donioale, însorite abundent, asemănători, după cuvintele scriitorului Gustam Marcinek, un fiu ai acestor pămînturi, „eu surind ariei fete tinere". Intîlnim, din ce în ce mai mulți montagmarzi, „goralii" denumiți pe aici, oameni cu miini istețe, la care vedem obiecte de artizanat demne de orice fabrică elevată. Dantelele de Kanishow. mi se spune, făcute de iscusitele femei montagnarde, ornamentează «zi casele aristocrate din Ang- lia, Belgia, Franța. Creatorii populari ai acestor ținuturi sînt. tn fond, acești oameni simpli, treând Icni de-a lungul șosetelor, in pantalonii lor albi, de dimie, cu ornamente negre lîngă coapse. La laszomec, la izvoarele Vistutei, care aici poate fi trecută dintr-o bună săritură, am imapinea unei cmc a scwre/nf, cu pante demne pentru orice sport de iarnă sau de vară, cu un teleferic care ne suie pe muntele Czantoria, in adincimile căruia, spune legende, dorm profund cavalerii, în armurile lor grele de oțel. Dc sus, peisajul se deschide colosal, in toată splendoarea acestor munți vechi, a văilor Besklde, cu păduri parfumate de brad, cu văi nemaipomenite, prin care vezi albind nenumărate turme de oi- Aici am auzit mai bine decit oriunde primele chiuituri ale verii care pleca și zvonul grea al toamnei care se apropie. Aici, Ia poalele Czant oriei, am văzut sutele de oameni, majoritatea ta virstă, pensionari, foști mineri, at femeile lor, toți cu părul albit de ani, ptimbindu-se, prinși de mină, pe aleile stațiunii Iszomiec, Mî se spune că, odată pe an, ei au acest drept cișilgat după o viață de muncă în subteran- Ii ca și Cum părul lor și pasul lor încet s-ar armo- niza perfect cu pantele calme ale acestor munți îndrăgiți și plini de poezia unei naturi în- tinlătoare. După o zi însorită, urcăm spre Bielslto-Brala, oraș cu un renumit teatru dramatic, printr-o cimpie situată pe țărmurile Vistutei, tăiată pe pirilașe, acoperită de smircuri și eleștee, și astfel ajungem ia țărmul marelui lac urtifical Goczalkowieckic, un adevărat paradis al pescarilor ți un loc de agrement unic pentru sudul ținutului. Valutele scurte izbesc țărmul înalt și. dacă privesc in adincuri, privirea mea merge pînă în profunzimea albastră. De ia această marc calată interioară trecem prin Pszyna, apropiată, un orășel plin de fiori, ineîntător încă ți in acest anotimp, cu parcuri în care arbori seculari și un mic castel stau alături parcă intr-o dulce armonie. Aici, mi se spune, într-o Sală a oglinzilor, pot fi audiați uneori cei mai buni soliști și cele mai perfecte orchestre de cameră poloneze. De aici, la Tychy, prin Jankouuce, nu avem decît un drum de cî/iva zeci de hrlonutri. Dar de ce ne abatem prin lankcmice 7 £ spre seara. Soarele a ostenit după o zi lungă. Șoseaua traversează o pădure cu arbori giganți. Iarbă grasă, locuri îngrădite eu stemă. Străbatem cu mașina pînă aproape de gardul de sirmu. Dincolo, aceste animale rarisime, zimbrii, din pădurile Poloniei sudice, cîteva zeci de exemplare, unice în Europa, rumegă calme tainul lor, adus de wn om de aici, sau își afundă botul păros în iarba grasă și mustind de arome. Istoria Moldovei, cu bourul, putea să fie mindră de asemea animale gigant, cu frunți și coame ca un zid, care ar fi reușit să spargă la ritului lor stînca. Aici, ele rumegă blînd, întunecate prin căderea serii, și putem chiar să atingem coama unui exemplar uriaș. Aici, traversînd aceste sute de hectare de rezervație, dacă ele nu-și mai trăiesc gloria trecută. Sini, în schimb, niște monu- 86 mente oii ale unui trecut glorios puțind cel puțin sâ viseze in liniște In strămoșii tor, at căror cnp lumina și stindardele și pecețile moldave. La întoarcere, prin Tycky, un oraș sâ zic cit Lugojul, cu mari cartiere noi, un oraș aproape răsărit din pămînt în ultimul deceniu, un oraș-satelit, desigur, al capitalei sileziene, care prin situarea lui în inima acestor codri, seculari și a marelui tac, cu o braserie celebră datină de prin 1692, poate să-ți cîțtige emblema ți aerul propriu cit de curind, ne așezăm și noi între acești pereți vechi de trei secole și bem o bere poloneză, nu mai puțin vestită, de Tychy. V. Ultimele zile le-am dedicat vizitării unor așezări din nordul voivodatului. In drum spre Tarnomskie-Gory, traversăm Sosnowiec, un oraș de aproape o sută cincizeci de mii de locuitori, ca o industrie importantă și cu adinei tradiții revoluționare intinzîndu-se pînă spre 1905. Dacă, înainte de război, era un țel de „oraș uitat", el își dezvoltă actual- mente plâmîrui de oțel și de cărbune, devenind un centru civic pc măsura economici sale, inir-o piațetă, printre arbori, văd, brusc inălfindu-se spre cer, un monument îndrăzneț: un grup statuar, granitic, în basorelief, și, alături, ca niște tuburi de orgă, de diverse mărimi, îndreptate spre boltă, aceste impulsuri ale luptei, răsurund parcă din țevile de bronz, in ecouri multiple, repetate. Dacă ne îndreptăm spre Tarnowskie (iory este nu fiindcă ne atrage așezarea aceasta modestă, cu nici treizeci de mii de locuitori, ci fiindcă orașul este unul dintre cele mai veclu centre miniere, cu un nod feroviar de transbordeze dintre cete mai mari din întreaga Polonie și, în fine, ca s-o spunem, fiindcă aici vom da de celebrul han al lui Sediaczck. Tradițiile locale păstrează atît splendoarea acestor locuri cît și costumația de epocă, tn hanul vestii, vom putea vedea emblema care notează laconic că, pe acolo, au trecut regii polonezi foan Sobieski al lU-leu și August al If-lea de Saxa și al IH-lea, și, mai cu seamă, marele Gocthe și Carol al Xll-lea al Suediei, hi micul muzeu de ta etajul hanului, regăsesc o tradiție unică minerească și casnică, unelte și obiecte în alamă, bronz sau fier, elemente ale unor activități meșteșugărești specifice tocului și care l-a făcui vestit în timp. ,V« departe, de sus, din turnul cetăfii Bezdin, durată de Kazimir cel Mare în secolul XIV, ca un castel de apărare la frontieră, azi muzeu de relicve feudale, armuri, halebarde, muschete și lănci, ruinat ți refăcut în repetate rînduri, incendiat și cucerii, recucerit și reconstruit, de sus, zic, de pe aceste ziduri calcinate, privesc peste văile ample, sparte de puțurile minelor și spre același cer fumuria, înțepat de coșurile cu fum roșu de furnal. In drumurile mele, prin Silezia poloneză. am inlîlnit, de nenumărate ori această imagine paradoxală, în care trecutul și istoria dau mina cu prezentul, peste secole zbuciumate. petrecut ceasuri îneîntătoare, în aceste zile ale itinerariului meu polonez, și în Cracovia, în acest leagăn al istoriei poolneze, în care fiecare piatră, parcă, îți vorbește ți fiecare zid devine o mărturie a trecutului. /Vn străbătut una dintre cele mai mari uzine metalurgice europene, Xowa-Huta Am trecut și prin teritoriul celei mai abominabile crime in masă, făcută vreodată pe acest glob terestru, prin Ostviecim. Am escaladat citeva înălțimi din munții sud-estici polonezi, spre Zakopane și, in drum spre „Ochiul mării", am străbătui albii secate, cu bol ouăm ș alb, și am inspirat aerul tare al unor păduri prin care vîntul șuieri a iarnă apropiată. fi putut să scriu aici și despre toate acestea, dar, pentru mine, ima- ginea statornică la care m-am oprit a fost Silezia neagră, Silezia de cărbune și fier, Silezia unei istorii gravată în monumente. Ea mi se pare, din Polonia, una dintre cele mai interesante regiuni, in care, fiecare metru pătrat de pămînt respiră o activitate, o creație, o muncă, în care, pornind de la o așezare, poți înainta zeci de kilometri, pentru a da mina cu o altă așezare, ca intr-o osmoză industrială și urbană unică. Numeroasele între- prinderi, demne de a fi văzute, numeroasele mărturii ale istoriei, cu lungimi în timp sau ale istoriei mai recente, fac din Silezia un martor contemporan viu, pentru orice călător, pentru a ! determina să mediteze ta metamorfozele pe care omul polonez le-a practicat pro- fund atît în peisajul natural cit ți în intimitatea sufletului omenesc. Lecția pe care o putem deduce din orice călătorie pornește, aici, și în primul rind, dc la uriașele prefaceri operate de om și întoarse spre binele său. Este lecția pe care o țară socialistă, în plin progres, o poate da oricui cehi cinstit și oricărei inimi atente. ION AUIEȘANU 87 ADINA ARSLNIiSCU orientări * lai DURREL Șl LUMEA SA COMPLEXĂ Prin 1938 apărea, la Paris, una dintre acele cărți pentru care greu s-ar ii găsit un editor în Anglia. Autorul ei avea pc atunci vreo 26 de' ani, iar titlul era The Hlarit Rook, o carte grotescă, plină de episoade bizare, accente comice, obscenități, o evocare, pe de o parte poetică, pe de altă parte naturalistă a unei „vieți moarte, intr-o țara moartă". Influentele lui T. S. Elîot și flenry Miller puteau fi ușor recunoscute. ,,Nu știu printre scriitorii englezi un altul care ar fi mai neîntrecut în măestria stilului, decît autorul acestor carii necunoscute, pe care a avut bunul simț să le scrie cu mina dreaptă", spunea llenry Miller. Acea reputație pe care Durell și-a cîștigal-o în lumea subterană a literaturii avea să capete o deosebită strălucire aproape douăzeci dc ani mai tîrziu, odată cu apariția Ciclului de romane Alexandria Qtiartef. Lista lucrărilor sale nu se oprește la această serie. Poet, romancier, autor dramatic, critic literar, întreaga sa creație se remarcă printr-o limbă bogată, printr-o uimitoare înclinare pentru calde modulații ale frazei, printro imaginație vîe și îndrăzneață. Fie că deschizi cărțile sale, așa numite de călătorii, documentate și pline de îndelungate meditații, ca PfOSpers Cell, Reflections ou a Marine Venas, sau lu- crările mai recente ca Iiilfer Lemons, Tune, Nunqttam, ori poeziile sau lucrările de critică literară, toate aceste aduc imagini puțin obișnuite, un colorit viu. adesea dinți > insulă sau alta scăldată de apele Mediteranei, fie ea Corfu, Cipru sau Rodos. Paginile freamătă de o trăire intensă, poartă în ele trăsături, aspecte, pe care cititorul le va regăsi în Alexandria Quartct. Această lume a Mediteranei îndrăgită de Durell îi oferă tot felul le legende, tradiții, obiceiuri, o anumită morală amintind păgînitatea. Născut în 1912, în India, lingă frontiera tibetană. din părinți irlandezi, Durell a avut prilejul, așa cum spune Henry Miller, să fie pătruns pînă in adîncul sufletului dc magia și misterul pămtntului pe care a văzut lumina zilei. Cea mai marc parte a timpului și-a pelrectito in bazinul mediteran, împărțind viața țăranilor și a artiștilor expatriați. Pe lingă India și diferite Insule din Mcditemnă, Durell a mai stat la Belgrad, Cordoba, Argen- tina, Iu Cairo și evident la Alexandria. Tn afară de cele patru romane care i-au adus o strălucitoare aură, lista lucrărilor Sale, poate mai puțin cunoscute, cuprinde o seamă de poezii, piese de teatru, o colecție de dc schițe umoristice, Expnt de Corps, sau cartea With Eagies over Serbia. O vastă țesătură, în care, sc întretaie zeci și zeci de fire de toate culorile, cre-nd forme și figuri variate, un adevărat colaj, cum spunea nu mai știu ce critic, un pu»le, un labirint dintre cele mai întorlochiate, o lume de dimensiuni mitice, multiplă, complexă, fantastică. Adulterul, sodomia, lesbianismul, incestul, sadismul, atitudinea ostentativă a bogaților tării rușine, sărăcia, mizeria, bolile, nedreptatea, rase, naționalități, religii, clase diferita, toate sint cuprinse rînd pe rînd în paginile cărților care formează Alexandria Quartei Alături de acestea o seamă de întîmplări senzaționale, de aspecte ciudate, situații comice, tot felul de intrigi. Iată de pildă dispariția misterioasă a copilului Justinei și îndelungata ei căutare fără rezultat; conspirația iudeo-coptă de transport de arme în Palestina britanică, din acel timp, incompetența proverbială a serviciului secret britanic, care descoperă întotdeauna secretele inamicului, cînd nu mai prezintă nici o importanță. Mcrți violente, omoruri premeditate, sinucideri dau o lentă melodramatică acțiunii apro- piind-o de Jlamlet’*. Totul insă rămîne dominat de oraș, Alexandria, personajul principal. 88 Intensitatea existenței orașului străbate cele patru volume I? la un capăt la altul. Aceasta se datorește in mare parte trecutului istoric «1 orașului, prezent mereu. Oameni provenind parcă din timpuri îndepărtate se succed in iața ochilor cititorului ca și o seama de scene curioase, uneori puțin verosimile, de exemplu episodul in care sînt măcelărite cămilele pentru ospăț, sau îndelungata jeluire după uciderea lui Narouz. Ceea ce pentru europeni pare a fi trecut constituie o parte din prezentul Alexandriei și alăturea de acesta sint mereu perceptibile forțele oculte, misterioase, primitive ale orientului. S-ar putea considera că orașul devine un superpersonaj, care își crează L ‘ uitorii, fiind in mod permanent un element viu al povestirii. „Sîntem copiii peisajului in care trăim, spune Darley, ne dictează conduita și chiar gindirea, in măsura in care sîntem în stare să reacționăm față de acest peisaj". Alexandria lui Durrell apare ca tm monument al arhitecturii imaginației, pe lîngă care Parisul lui Proust sau Dublinul lui Joyce pălesc. Intr-un interviu acordat revistei Two Cities, întrebat dacă, pe cind se alia la Alexan- dria se gindea că avea cîndva să scrie un roman despre acel oraș, Durrell răspunde; „Știam că aveam să scriu un fel de poem al unui mare oraș într-o formă specială și evident eram foarte preocupat de coloritul Egiptului. Dar cînd a venit momentul să-mi aleg orașul (fiind de felul meu romantic) m-am oprit asupra celui mai colorat și mai variat pe care mi-1 puteam aminti, chestiune de tehnică. îmi era necesară o paletă foarte bogată pentru a scrie patru volume, fără a plictisi cititorul. La început mă gindcam la Atena, apoi am trecut la Alexandria. Acolo doar puteam găsi la un loc ulîlea culturi, civilizații și religii, îneît dacă aveam oarecare istețime era ușor să-mi păstrez paleta umedă, pinii cînd voi f; terminat de pictat întreaga canava". Cadrul odată ales care este conținutul ? Intr-o notă la începutul cehii de al doilea volum, Balthaiar, Durrell serie ; „Litera- turii modernă nu ne oferă exemple de Unități, așa că mani îndreptat spre știință și ani incertat să realizez un roman cu patru etaje a cărui formă se sprijină pc principiul relati- vității. Trei părți spațiu și o parte timp, iată o rețetă pentru a pregăti un mediu continuu. Cele patru romane se conformează acestui tipar. Totuși primele trei părți urmează să se desfășoare în spațiu... și nu sînt Legate sub forma unei serii. Se suprapun, se întretaie și nu au decît legaturi pur spațiale Timpul rămîne în suspensie. Numai partea a patra singură va reprezenta (impui.. „Această metodă, continuă Durrell, nu este tributară nici lui Proust, nici lui Joyce, care amindoi după părerea mea ilustrează noțiunea de „Durată" bergsoniană și nu noțiunea „Spațiu-Timp". fdee.i este reluată și in C/ca, cel de al patrulea volum. Acolo cititorul găsește liotele postume ale lui Pur.-iewarden, scriitor de talent șî diplomat englez, care a apărut adesea in primele volume. Aceste note cuprind sfaturile adresate lui Darley. Ele se leagă și dau amploare unei aprecieri pe care o face Justinc în primul volum și par a schița o modalitate după care cunoașterea contemporană privind natura timpului ar puica fi trans- pusă în forma unui roman. La începutul povestirii o intîlnim pe Justine, la croitor, in fața unei oglinzi cu mai multe părți, Ea i se adresează lui Darley: „Privește, cinci imagini dife rite ale aceluiași subiect. Dacă aș fi romancier aș încerca să creez un personaj multidimen- sional. un fel de viziune prizmatică. De ce oamenii nu pot vedea dinlr odală mai muit decit un singur profil ?“ Ea face o remarcă importantă. De la începui, cititorul este pre- veni! că nu numai faptele, ci și personagii le romanului vor fi misterioase și contradictorii. Tn notele mai sus amintite, Pursewarden spune: ...dacă dorești să (ii. să nu zic origi- nal, dar pur și simplu contemporan ai putea să încerci să scrii un roman în forma unui careu ca |a poker, de exemplu să treci o axă comună prin cele patru povestiri apoi să o dedici pe fiecare celor patru puncte cardinale, iată un exemplu de continuitate care nu va fi „un temps relrouvc", ci „un temps delivre", Curbura spațiului îți va da o povestire stereoscopică, în timp ce personalitatea umană privită printr un asemenea mediu continuu ar deveni poate prizmatică. Mai știi, arunc și eu o idee Iu întîmplare. îmi imaginez o forma care dacă este satisfăcută ar putea să ridice unele probleme ale cauzalității, sau ale in- determinării ceea ce nu ar fi deloc prea „pechcrehe",, O poveste obișnuită de dragoste". Toc- mai așa procedează Durrell. Un all pereonaj din Cvartet, doctorul Ballhazar spune: „Dacă vrei să iii credincios timpului (rebuie să intcrpolczî realitățile, căci fiecare clipă prezintă multiple posibilități''. Așadar centrul spațiului și al timpului poate fi numai ființa omenească. Atît prin forma romanului său cit și prin marele număr de personagii, Durrell în- cearcă să explice adevărul. întreaga carte devine un mijloc de căutare a adevărului, iar personagii le instrumente pentru descoperirea adevărului, acel adevăr legat dc timp. Veșnica problemă a timpului care de-a lungul anilor a preocupai pe atiția scriitori, Mrs. Dalloway, I.eopold Bloom. Ducesa de Gucrmanfes, toți există în funcție de timp. Dacă Proust a fost 89 un novator, fiind primul scriitor care a folosit romanul ca mijloc de recrearea timpului, de la publicarea cărților sale șî pînă azi, concepția noastră asupra timpului s-a schimbat. Din domeniul filozofiei, timpul a irecut in acel al științei și către acesta se îndreaptă Durrell. El încearcă să aplice în raporturile dintre oameni concepția Spafiu^Timp. Structura cărții este relativitatea, și într-o oarecare măsură personagiile își desfășoară astfel acțiunea, îneît explică teoria, dar acțiunea lor este limitată. Relativitatea crează iluzie după iluzie. Pînă în cele din urmă, cititorul s-ar putea întreba care este realitatea acestei complexe acțiuni. Autorul a văzut totul prin priama relativității, iar cititorului îi revine deci rolul să închege într un tot diferitele părți ale acțiunii. Darley nu rezolvă acțiu- nea din cele patru cărți. El rămînc mereu un observator, care primește imagini și senzații din lumea dinafară, fără ca la rindul său să reflecte ceva. Devenind actor, el reflectează, raportează, dar numai cînd se găsește prin direct intr-o situație imediată, — Dacă pină in cele din urmă, Darley și Clea se realizează, unul ca scriitor, celălalt ca pictor, aceste cazuri nu rezolvă aspectele complexe ale tetralogiei. Justinc rămîne numai frînturi și imagini disperate. La iei se intîmplă și cu Nessim. Durrell spune mai departe in nota de la începutul cărții Balthazar: „Subiectul prin- cipal al cărții este o cercetare a iubirii moderne". în orașul cu atîlea fațete o investigație in domeniul dragostei nu va cuprinde numai dragostea naturală, cititorul va descoperi o varietate și o profuziune de preocupări erotice, toate formele viciului, Pursewarden mai spune: „Subiectul nostru este mereu același, iată cuvinlul, ți-l sila- bisesc; looe, patru litere un volum pentru fiecare (love=dragoste, cheia romanului). Fiind vorba dc o cercetare, înseamnă că funcția cărții va fi să cerceteze și să informeze. Sub acest aspect, creația lui Durrell prezintă o seamă de trăsături noi. oarecum ciudate. Autorul nu da niciodată amănunte cu privire la scenele de dragoste, presupune că cititorul va putea să-și furnizeze singur asemenea amănunte, după cum nu scoate in relief farme- cele, să zicem, ascunse ale unei femei sau alteia. Dragostea le absoarbe pe toate. Felul in care se manifestă această dragoste este însă diferit de tot ceea ce se inlîlnește obișnuit într un roman. Aspectele sociale sînt șterse, sporadice, autorul nu ie acordă suficientă importanță, îndepărtind din lumea sa politicul și socialul, aceasta devine mai mică, mai ascunsă, în- gustă și fragilă. Izvoarele, din care Durrell iși trage seva pentru a făuri lumea sa. sînt multiple. In primul rind mitologia greacă. Scobit și Baithazar, de exemplu, par a fi imagini ale lui Tiresias. Elementele biografice de asemenea nu lipsesc, după cum este mereu prezent fan- tasticul, jocul simbolurilor, misticismul și obscurantismul, lumea antichității cu tot ce are în ca mai crud, orientul plin de mistere și. în fine, scrisorile marchizului de Sade, din care autorul a ales cite un motto pentru fiecare volum. Punîndu-și întreaga operă sub egida „divinului marchiz", Durrell lasă să se întrevadă o oarecare ironic. In primul volum, un tînăr profesor de engleză și romancier lipsit de succes, al cărui nume. Darley, nu l aflăm decit pe la sfîrșitul volumului ai doilea, retras acum pe o insulă greacă, retrăiește din memorie aventura sa cu Iustine, incintă toarta soție a bancherului copt, Nessim Uossnanî. Pînă la sfîrșitul cărții, cititorul vine rînd pe rînd în contact cu toate personagiile care vor popula lumea lui Durreil. Obser- varea intimplărilor și relatările sale sînt completate cu date din romanul lui Arnauti primul soț al Justinei. Acesta a scris un roman despre căsătoria sa și starea neurotică a Justinei. Romancierul Arnauti nu apare insă niciodată in cursul povestirii. Darley mal folosește încă și notele lui Purscwarden, romancier englez, și diplomat, personaj ciudat, ca și jur- nalul Justinei și al lui Nessim, informațiile pe care le primește de la Doctorul Balthazar, dc la pictorița Clea și de la fel de fel de cunoștințe ale acestora- Doctorul Balthazar apare ea un element de legătură între diferitele personagii din primul volum. în volumul II, Balthazar, aceleași fapte care au fost povestite în Iustine capătă acum un nou înțeles. Doctorul Balthazar a citit manuscrisul lui Darley și i-l înapoiază cu o seamă de observații. El îi mai arată lui Darley că Iustine nu la iubit și că legătura lor era de fapt un paravan după care se ascundea adevărata pasiune a Justinei, aceea pentru Pursewarden. Acesta o disprețuia, iar pc Darley îl considera un prostănac. Totuși el ii lasă o sumă de bani și multe sfaturi. Volumul al 11-lea se încheie într-o atmosferă de mister. Dacă primul volum se sfîrșește cu o vinătoare în lumea mare, unde unul dintre personagii moare „împușcat din greșeală", volumul al doilea se termină de asemenea cu un eveniment social, un bal mascat, unde se întîmplâ un alt omor. In Mountolitw. povestirea trece de la persoana I la a ÎH-a. Darley dispare. Primele două romane sînt scrise într-o proză romantică, în volumul al Ill-Jea, povestirea sc des- fășoară intr-un stil realist. Acum cititorul îl întilnește pe Mounloiive, diplomatul englez. 90 mai apoi ambasador în Egipt, ia contact cu lumea diplomatică, dezvăluindu-i noi aspecte asupra Justinei ți a prietenilor ei, devenind in același timp conștient de conspirația judec- coptă condusă de Nessim Hossmmi, soțul Justinei. Aniîndoi speră să dejoace majoritatea musulmana, sprijinită de englezi, și să servească interesele corelegîonaritor lor oprimați. Volumul III se termină de asemenea cu o ucidere, aceea a lui Narouz, tratele lui Nessim. în volumul IV, Clea, cititorul il feinlîlneșle pe Darley, care se întoarce la Alexandria, Deși schimbat din cauza războiului, orașul a rămas in linii mari același. Povestirea este reluată din nou de Darley, la persoana I-a, în aceeași proză colorată ca și în primele vo- lume. D..rley se apleacă asupra trecutului, pentru a păși apoi mai departe în viitor în tovă- rășia blondei Clea, prezentă pe planul al doilea în toate volumele, dar care acum apare pe prim plan. în urma unui accident, Clea se vede lipsită de mina dreaptă. Cu o mină artificială, asemenea lui Renoir, sau lui Luchlan. cu pensula legată de încheietura miinii. Clea reușește în fine să se realizeze. Ea a devenit artista care dorea să fie. La rindul său, Darley își găsește împlinirea. Prin cele trei iubiri, el ajunge un scriitor de talent, prin ele reușește să se înțeleagă pe sine și omenirea în general, prin ele înțelege adevărul asupra timpului. în primul volum, Darley face experiența pasiunii, în lialthazar pe aceea a deta- șării, în „Afonn/olîw" a istoriei, iar în Clea ajunge în faza cea mai importantă a carierei sale, se realizează ca scriitor. Astfel, una din temele cărții ar părea să fie individul, care Intr-un fel sau altul are Să facă față unor împrejurări defavorabile, dar este hotărî! să le depășească și să-și gă- sească apoi înplinirea. Este povestea descoperirii șl a trezirii artistului. Personajele sînt toate de diferite naționalități și straturi sociale, ele apar sălbatice, frămînlate. Moralitatea și psihologia lor este aceea a unei lumi primitive tot atît de sălba- tecă, ca și lumea antică, din care drama clasică și-a ales temele. Idealurile de loialitate și răspundere, insă, nu lipsesc și nu se îndreaptă numai spre persoane, ci și adesea față de națiuni, Noțiunea de națiune este foarte importantă în tetralogia lui Durrell. Egiptul, Anglia, Franța, Grecia devin obieclul sentimentelor manifestate dc diferite personagii, Leita Hosnani îl iubește pe Mountolive, nu numai pentru că acesta esle îneîntător, dar pentru că esle englez. Mountolive, la rindul său, o iubește pe Leila, pentru că eu îi apare ca însuși sufletul Egiptului, Chiar și Pursewarden, mereu potrivnic culturii engleze, rămîne pină în cete din urmă credincios națiunii lui, ca și francezul Pombal care iubește Franța învinsă. Țoale personagiile, indiferent de situația in care se găsesc, sau de poziția pe care o au, de vircumslaniele pe care trebuie să le accepte, păstrează mereu un element de eroism moral in conduita lor. Nessim tfossnani, bancherul copt, ar putea foarte bine să stea în rindul eroilor cornclieni. El esle un personaj complex care vădește mereu noi adîn- cimi sufletești, Darley, povestitorul din cele trei volume, care pare a fi o încarnare a lui Durrell, rămîne departe de cililor, fără personalitate, asemenea unei efigii. Pursewarden, care de asemenea ar putea fi privit cu un alter ego al lui Durrell esle un personaj ciudat. El vorbește în numele lut Durrell și ne spune o scamă de lucruri minunate. Motivele sinu- ciderii sale par a fi greu de precizat. Ar putea fi faptul că Lizza, sora sa oarbă, este acum iubită de Mountolive, sau poale conspirația politică antibrițanică, a cărei personaj principal este Nessim. I.ăsînd de o parte asemenea motive aparente, am fi înclinați să urmate mai de vreme sau mai tirziu de laborioase rectificări. Cum s-a văzut, n-am Încercat să dau o imagine completă a prozei franceze actuale. N-am finul scama nici de orientările tradiționale care persistă și nici de alte orientări contemporane care mat pot exista insă n-au ajuns să se constituie intr-un ansamblu coerent. Fiind vorba de avangardă, mi s-a părut că cel mai sigur criteriu este acela de alege dintre diferitele manifestări pe aceea care și-a atras cele mai multe și mai înverșunate contestări. UVIUS CIOCARIJE ÎNSCENAREA CLAUDE OtLIER*) De multă vreme, poale de cîteva clipe, lungit pe pat in unghiul alb al psreților, cu fereastra la picioare, perdele in stînga, la dreapta noptiera șî ușa dind spre vestibul, nemișcat, atent, el observă camera ; e ca ți cum ar observa-o de afară, rezemat de balustrada din marginea grădinii; camera este, dincoace de pereți, acest cub transparent Spoi! cu un var mal, granulos, foarte curat. Bineînțeles ca nu este riguros cubică, chiar făcînd abstracție de soba din colț, dincolo de fereastră. Dar soba e în umbră, patul de asemenea, ți iluzia persistă. Sub efectul toropelii, punctul de vedere se dedublează, se multiplică. Intre ochi și obiect se interpune somnul; atenția se subțiază puțin cîte puțin, analizînd perspectivele, improvizând variații pe schema simplificată care i se oferă în mod obișnuit. Contururile se estompează, planurile se întind : în pragul penumbrei hotarele se șterg; astfel înnoit se reclădește spațiul alb. în toropeala Iul, e ea și cum s ar observa din afară de la o mică distanță de umbra ce i se profilează pe pereți. O fîșie de lumină slabă venind dinspre fereastră traversează încăperea și se proiec- tează pe peretele opus, unde desparte simetric două suprafețe întunecoase; la stînga dula- pul maro cu dubiu canat, mînjit cu dire de ghips care nu s-au șters la spălat. O hartă e prinsă pe zid, la distanță egală de ușă și de dulap; din pat nu se disting decît pete cenușii •) Clsudc Olller : ,.La ndse cn seine", roman. L<>s Edltlons dc Mmuit, 1968. 98 brăzdate de linii curbe: e probabil o hartă a muntelui, și doar articulațiile mari ale reliefului apar, dar de la depărtare ai aice că-i o insectă enormă sau o plantă agățătoare ca ramificații largi. Cu toate că restul încăperii e scufundat în întuneric, el regăsește Iară greutate locul fiecărui obiect: noptiera de lemn vopsit, lingă capul patului, scaunul împletit, între fe- reastră și sobă, mai departe, pe policioară, cele două sfeșnice din pămînt ars. Pe jos, lespezile negre și albe alternează ca pe tabla de șah : multe sînt sparte s.m des)ipite; cele albe sint ușor îngălbenite. Tavanul e la fel de alb ca pereții, la fel de gol. Instalație electrică nu există, dar s a pus pe noptieră un fel de lampă romană lustruită în care o luminare e înfiptă strimb. Asin e tot>ce are la dispoziție pentru luminat: și-a uitat lanterna în sac, și sacul a rămas în baie cu tot materialul înăuntru. Culcat pe partea dreaptă, cu cearșaful tras sub bărbie de teama țînțarilor, urmărește cu ochii linia care desparte umbra de lumină și aleargă acolo jos pe perete pc lingă mu- chia lui făcută din lespezi mici galbene, apoi se urcă de-a lungul dulapului, se oprește sub tavan, revine spre ușa de la baie, peste care coboară: dispare însă înainte de a atinge pămîntul, ascunsă de noptieră, Ridicînd capul, zărește în dosul noptierei ușa de la vestibul; acesta nefiind decît un coridor îngust ce dă spre scara dc la intrare, și, mai departe, spre aleea pietruită care traversează grădina, prin stînga palmierului acoperit de praf. Noaptea abia începe sau e pe sfirșite ? Să afli ora nu e lucru ușor: ceasul e pe noptieră, la îndemînă, dar nu e destuii lumină ca să distingi acele, totuși destulă ca să poți zări cadranul fosforescent. Soluții ar fi să te apropii de fereastră, cu ceasul în mină, să-ți arunci deci cearșaful șî să le tirășlî spre pictorul patului treabă complicată șî de temut: căldura este atît de apăsăbure învii cea mai mică mișcare îți stoarce un alt val de sudoare, șl așternutul e deja foarte u.L Camera era scufundată în întuneric cînd s-a ridicat să închidă fereastra din iuz i șnpîrlelor i totuși chelălăitul clinilor și al șacalilor pătrunde în interior, venind din adîncul plan- tației dc măslini sau de pc primele pante ale muntelui, răspunzîn Iu și la nesfirșit; cîteodută răspunsul se lasă așteptat, dar vine negreșit, obsedant, uniform. Cu obrazul drept lipit jw pernă, el are impresia că e culcat la nivelul solului, atit de jos e patul de fier. De fiecare dată cînd deschide ochii, zărește harta murală, care se reduce, pentru moment, la desenul schematic al unei plante, al unui anima! sau al unui arbore pitic: un ghemotoc stufos la stînga, un altul mai răsfirat la dreapta, legat dc cel dinainte printr-un ansamblu fibros aproape orizontal. Dar asta înseamnă să-și bată joc de somn Cum să adoarmă în felul acesta ? E mat bine să se întoarcă pe partea stingă, cu nasul la perele. E singurul fel de a scăpa de lumină, de vreme ce nu o poate împiedeca să intre: jaluzelele nu se închid; l-au prevenit ne cum a sosit: prima are lamele sparte și a doua nu se mai ține de zid decît intr-o singură balama — a verificat-o el însuși făcînd tx-olul casei. l.a fiecare schimbare de poziție, încearcă aceeași ușurare scurtă, impresia unei plăceri care dispare numaidccît. Fereastra e închisă, aerul nemișcat, căldura jilavă și nemiloasă. S-ar debarasa bucuros de cearșafuri, dacă n-ar fi cei cîțiva țînțari care au reușit numai- dccit să se strecoare și care dau tîrcoale acum în jurul patului. Totuși, cînd a închis, a repa- rat plasa ; cadrul mobil, prost ajusțat are un joc de mai bine de un centimetru ; mai multe ochiuri au fost forțate sau tăiate cu foarfecă. Dar această satisfacție e trecătoare. Prudenții i-ar cere să verifice metodic toate căile de acces; spațiul dintre lespezile dezlipite, luminile de sub uși. starea tencuielii, căptușeala interioară a dulapului, fără să mai vorbim de coșul sobei, punctul cel mai slab al sistemului. Prima precauție de luat ar fi să-l astupe pe timpul căldurilor mari. La urma urmelor, această cameră este expusă la tot felul de surprize și nu oferă într-un cuvînt, așa cum e, nici o siguranță. A fost totuși pus in gardă, în mai multe rinduri. contra micilor pericole, păianjenii mai ales. I au fost descrise diferite specii, unii cu corpul negru și labele lungi păroase, alții gălbui foarte periculoși. Cei mai mulți ar fi inoiensivi. Dar numai gîndul la (ontaclul laheior cu buzele sau cu pleoapele sale e deajuns ca să-l îngrozească — ca și ideea eă pot să stea in nemișcare timp dc ore întregi, lipiți de tavan, înainte de a se lăsa să cadă pe cearșaf. Cît despre șerpi, chestiunea este mai complexă, mai controversată. Cite povești nu i s-au spus despre numărul lor, cîte relatări din auzite, din izvoare multiple, unele sigure, altele suspecte,.. 99 E tot o după amiază de mare toropeală, la vremea siestei. Nu ești adormit de-a binelea, dar nici complet treaz, ci într-o stare de disponibilitate, cînd treci alternativ Je ia starea de veghe la somn, foarte repede, fără să întirzii, Poale că adormi Intr-adevăr, eu toate eă în general se susține contrariul Totul începe cu un zgomot neprecizat zgrunțuros ca foșnetul unei stofe, perceput ca un fenomen pur sonor propagindu-se într-un spațiu abstract. Zgomotul e aici, toarte aproape, dar atenția a slăbit, sau se exercită pe mai multe planuri lipsite de legături. Intre timp frecarea se precizează, se intensifică, devine atît de amenințătoare îneît declanșează schimbarea : animalul s-a strecurat pe pat, cu capul In înălțimea pernei; corpul său plăpind și subțire șerpuiește pînă la piciorul palului: pielea sa — romburi verzi șî negre — are țesătura de canava. Amănuntele nu apar ime- diat : viziunea este globală, instantanee. Mai tîrziu, e vederea romburilor întinse pe les- pezile negre și albe, sau cea a inelelor încolăcite ție fierul patului a capului deasemenea, care sc înalță privind pericolul. Și mai tîrziu. 11c veranda, e banda strimtă de ciment, foarte curata, tivită cu dublă margine cenușie; prutul |>e care inelele l-au măturat în fuga lor spre zidul de piatră uscată. j sie povestea cea mai frecventă. Esențialul este acesta: declanșarea alarmei, perma- nența primejdiei. Uimcază sfaturile clasice: revederea colțurilor ascunse, o privire sub pat. suluri sub uși, inspectarea încălțămintei, a cearșafurilor, a saltelei.,., fără de care amenințarea se instalează fără știrea ta și persistă pînă la descoperirea vreunei gingănii cuibărite sub pernă, nemișcată in tot timpul somnului, o tarantulă poate, sau altceva cu alt nume... Bineînțeles, in graba sa, a neglijat să ia cea mai elementară măsură de precauție: să se uite sub pul. De cele mai multe ori intervine efectul surprizei: împotriva lui deci ar trebui să se apere. De exemplu, să întoarcă spatele spre zid. Dealtfel, se află tocmai în această poxiție, fără să-și amintească exact momentul cînd a adopiat-o. Zona luminată a alunecat spre stingă: peretele opus pînă ia fereastră e din nou în întuneric; contururile hărții nu se mai disting decît cu greu: marginile vagi ale desenului sau topit în cenușiul zidului: nu se mai detașează decît puternica linie centrală, tăiată în scurte fragmente supra- puse. In schimb, lot peretele dintre dulap și sobă este acum iluminat: umbre filiforme ondulează [ie marele dreptunghi alb, se încolăcesc, se desfac. Pcriodicitalea fenomenului îl intrigă: o lungă liană ramificată apare ia intervale regulate in partea dc jos a panoului, sc inalța pînă la jumătatea lui, apoi dispare. .Altele mai scurte, mai fine, oscilează, paralele, șî se amestecă cu prima în anumite mo- mente. foarte scurte, întreg panoul e gol, neînsuflețit, dar în curind umbrele reapar și-și reiau dansul, formtnd aceleași înlănțuiri, ca și cind n-ar putea forma decit un număr limi- tat de figuri. E umbra palmierului negreșit: frunzele sale interceptează lumina care lovește pavi- lionul pieziș, Sau poale vreo ramură care, proiectată de vint, s-a prins in împletitura plasei si în acesl caz remediu! e ușor de găsii. Aruncă cearșaful, îngenunchează și înaintează pe pal în direcția ferestrei. Ajuns Iu capătul palului, tot in genunchi, se apleacă în aiară: atunci vede muntele în depărtare, imensa plantație de măslini la picioarele colinei, inundată de lumina albicioasa, gardul grădinii și, în dreapta aleii, palmierul mult mai inie decît și-l închipuise, bondoc, piperni- cit Luna se arată din cînd în cînd printre frunze, chiar deasupra crestei. El rămîne acolo, un timp, cu fruntea sprijinită de fereastră, cu mîinile ]>e marginea stropita cu var. Deo- dată zărește, la dțiva centimetri în fața sa, de partea cealaltă a sticlei, un păianjen mare negru, cu pînlecul lipit dc plasa, picioarele se freacă de sîrmâ — Lc au lc zgîriind firul de fier —. corpul său e foarte alungit, un fel de antene 1 se înalță deasupra capului. Dublul etran îl împiedică să distingă clar amănuntele. Poate că nu-î un păianjen... dar nu are nici o ]K>ftă să deschidă fereastra, \u sc gîndește decît cum să adoarmă din nou... Se ridică, reia de-a-ndărătelea drumul parcurs pe pat și sc strecoară din nou sub cearceaf, (*e care îl trage pînă sub bărbie. Dîn nou se ghemuiește în colț, lipit de zid, și iși bagă capul sub cearșaf. Corpul său e scăldat de sudoare. Iși schimbă în mai multe noduri poziția picioarelor, fără prea mare rezultai. Pe negrul pleopelor închise se decupează cadrul dreptunghiular al ferestrei, cu stin- ghiile deljmitînd cele patru ochiuri, și în spatele geamului superior slîng — schița actuală eliminînd plasa — silueta simplificată a animalului: corpul lung de vreo doi trei centi- metri, labele ca niște ghiare și, mai sus, ceea ce putea fi luat mai înainte drept antene și care seamănă acum cu o pereche de clește. Ei deschide ochii, îi închide: de fiecare dată imaginea se recompune. I se pare că aude din nou scrîșnitul labelor pe ochiurile plasei, cu toată grosimea cearșafului și a geamului, sau poate e amintirea zgomotului care îi stăruie in urechi, asemănătoare cu cea a imaginii de sub pleoapele sale închise. Poate că alte 100 lighioane iți croiesc drum prin întuneric, pe lespezile negre ți albe, rîțcăiod în treacăt picioarele scaunului sau alt noptierei. După un anumit timp cadrul ferestrei a dispărut. Alte imagini i-au luat locui „linii cenușii care se întretaie pe un ecran alb. Ele converg spre centru, apoi, mișcarea aecelerindu-sc, descriu vertiginos o serie de circomferințe cu rază mică. Cînd contuzia a devenit tcdu’ă, cind liniile cenușii s-au adunai intr-un gTicrn opac care pare că se învîrtește in jurul lui cu o încetineala calculată să fie oare rezultanta vizuală a acestei încîlceli de rotații accele- rate ? —, o lumină irizează, jur împrejur, ia începui nedefinită, apoi dc un roșu țipllir striat dc dîre violete. Culoarea se răspândește ca intr-o acuarelă spălăcită, șl cu cit se lățește, cu atît devine mai ștearsă. Cind ajunge să «lingă -discul central, e.i bal: n roz-pal și direle violete în albastru. Discul, ihircindu-se, nu mai e in curînd decit un inie cerc negru deplasîndu-se pe un fond colorat cu structură mișcătoare; înfiltraiiile albăstrui se aduna intr-o mulțime de pătratele aranjate cîte cinci (patru în careu ți unui In mijloc j; pe acest șah nv ți albastru, cercul negru începe să se miște, Hl pătrunde în primul careu albastru: trecerea e însoțită de un zgomot ușor. Pionul iși urmează cursa. In at doilea careu albastru, trosnetul devine mal sec, mai insistent. La al treilea zgomot el se ridică tresărind: ceva s a mișcat foarte aproape dc pat. Se reazemă in coate, pe suiui din pat. Poale că n-a fost decît scîrțiitu] somierei... penlru a se liniști, sc mișcă brusc: somiera scirțiie, intr-adevăr, dar a fost oare același zgomot ? în cameră e întuneric beznă : o lumină foarte slabă mijește dinspre fereastră, cînd pri virea se îndreaptă in direcția opusă. Pe noptieră, cadranul ceasului sc detașează vizibil: acele indică ora două și jumătate... Trebuie să îi dormit o oră. poate mai mult. Șl zgo- motul răsună din nou, ca un scîrțîit pe o suprafață sonoră și netedă- Cu siguranță că mi e plasa de la geam, E în Interiorul camerei. El sc apleacă deasupra podelei: zgomotul e acolo, sub pat. Stînd pe pat, bijbîie după cliibrite. Degetele sale, nesigure, împing cutia în două rînduri din greșală. O apucă in sfirșit, scapără un chibrit și-l apropie de luminare. Plimbă lampa pe deasupra podelei, de-a lungul patului, dc la fereastră la noptieră, apoi în culoarul sirîml dintre pal și masă, pînă la perete. Lighioana e aici. O recunoaște numadecit: supionul zgirîie cu cleștele sale bara metalică. Labele st agilă, apropiindu-se rle cilindru de fiecare dată cînd cleștele, in eforlut lor zadarnic de a se menține, scapi sirinsmirea și recad, Ele sînt larg deschise, mult mai lungi decît labele, turtite spre mîjh:v. Dar ceea ce îl miră și tic data aceasta, este prelungirea corpului, această coadă dispropor- ționat de lunga, aceste inele unghiulare înșirate cap la cap, al zice pe o tijă de oțel în- doită, și, la virf, aproajie deasupra capului, înălțat in sens invers, acul, culcat, subțiat, căutinduși pruda spre cer. Lumina tremurătoare a luminării face să danseze umbra clești- lor [M? zid. r.l sare dm pal, cu lampa in mină, apmă una din sandalele lăsate in fața ușii, se npleu. ă: scorpionul nu mai e acolo. Repede îngenunchează, pune lampa pe podea, pri- vește. D;,r trebuie să se apere de flacăra care-1 orbește și abia are timp să zărească acul înainte ca acesla să dispară după piciorul scaunului. Pînă să se ridice și să sară spre colțul .-obci c prea tîrziu; scorpionul a fugit. Mișcă scaunul, caută din nou sub pat, pentru că poale animatul, a ocolit către pal, dar orice efort e zadarnic. Scorpionul e de negăsit... A fugit desigur prin coșul sobei a cărui tencuială învechită lasă să se vadă rîleva cărămizi dezlipite- Mult timp cercetează vatra la lumina luminării, cu sandala in mină. Dar poate că și alți scorpioni dau lîrcoak prin cameră ji n-ure nici uri chef sa se lase înțepai. Conștiincios, face înconjurul pereților, Irecînd în revistă dulapul, gol. ușa iie la baie, cea rle la vestibul. Nu găsește nimic, revine spre fereastră ți se reazemă de marginea văruită : afară întunericul e complet. Nu se mai vede limpede muntele nici plantația de măslini, nici grădina, nici măcar crengile palmierului... E sigur că animalul n-ar ii putut să se prindă de bara de fier: labele sale nu aveau priză pe metal. Dar putea să se cațere di-n lungul zidului și de acolo să alerge pe pat. Scorpionul poate, cu siguranța, să se cațere pe un zid... In orice caz, e mai bine să îndepărteze patul. Pune luminarea pc policioară ți trage patul pînă in mijlocul camerei, intorcîndu l in așa fel îmit să se culce cu spatele la fereastră. Pentru împăcarea conștiinței, el întoarce cearșafurile, perna, sulul, ridică ți salteaua. în cele din urmă, pune lampa pe noptieră, se culcă din nou și suflă în luminare. Mai are de dormit trei sau patru ore... închide ochii. Sub pleoapele sale închise se formează în curînd un cadrilaj negru și alb, pcsîe care aleargă în diagonală un pion cu dălluiri neobișnuite, cu mersul șovăielnic și inegal, ase- menea unui joc mecanic cu resortul slăbit, Tn românește de CONSTANȚA CfOCAULlE I cronica iiterarâ * I Nichita Stănescu: „In dulcele stil clasic" cu poezia lui Nichita Stănescu, criticii noastre (y compris: liniile acestea.. ) ii lipsește un nu-știu-ce-și-un-nu-știu-cum I Adică.., inefabil f Vorbe — de ta amabile la foarte juste — despre ea, s-an spus, se spun, se vor mai spune......./luminarea", insa, 0 reve- lație critică ori, baremi, numai o metaforă — a ei — revelatorie: acestea, clin păcate, țin încă de domeniul viitorului. Critica poeziei Iui Nichita Stănescu a fost și e, așa-zicînd, plastic izantă,.., fi nu puțini sînt criticii care-o descriu, reconstituindu-i „universul": ope- rație zadarnică, în cazul unei poezii altfelconcrete... După cum e și în-aH-chip-hermetică, ori nu-tof-astfel-de-idei / ^i dacă existența devansează conștiința, această poezie — in continuare nouă — îyi menține, față de critica ei, avansul: dintotdeauna același, ceea ce I dă senzația unei veșnice „stări-pe-loc‘, cu toate că e vorba de-o întrecere. De unde și senti- mentul unui critic — legitim față de numai, propria-i derută — că, despre poezia lui Nichita Stănescu, el unul n-ar mai avea nimic de zis l Să spunem, și nor, cu lai^ry : ..Quelle umbre de torlue Potir l’âme. AchiDe immobile â grands pas !“ ? Da și nu I Căci nu e vorba, totuși, de-o... cheionomahie propriu-zisă, ceea ce — din partea criticii — ar presupune, oricum, descompunerea iiinerariului acestei... tort ar ante „krfiie" a poeziei stănesciene, fie și cu prețul veșnicei pierderi a partidei. Dar, singură, această pierdere, de astăzi, e șansa de a-l ciștiga pe Nichita Stănescu, cel de ieri. Și pentru i sta, cronicile — vai, numai fals-sincronicc I — nu ajung, „ Critica are, totuși, chei pentru toate . broaștele, și numai așa se face că același critic taciturn iși dezleagă, in cele din urmă, limba ca să spună că ultima realitate a cărții acesteia. ÎN DULCELE STIL Cl.ASTC, ar fi jocul. Ceea ce e adevărat și banat..., dar, mai cu seamă, nu consti- tuie o nolâ specifică a zisei cărți pentru simplul motiv că, evident ori nn. Nichita Stii- ncscu se joacă dintotdeauna. Tn ce anume constă jocul lui, asta-i altă chestiune... Jocul nici unui olt poet — desigur, ludic — nu aduce, cît al poetului nostru, cu un anume experiment;! li sin; ceea ce nu va să zică nici experiență gratuită, nici experiment modernisfic. Acesta din urmii amintește jocurile de hazard, cel dinții nu prea are eficacitate (estetică); imagismul... imagișlilor e, așa-zitînd, neproductiv, id est: râu-conductor de | emoției Or, experirnentalismul poeziei lui Nichta Stănescu se apropie de-al savantului. El reține din jocul copilului numai pe SA ZICEM CA... și, fără să ia ficțiunea drept realitate, dar îiurrezindu-se în ca, redate lumea din alte puncte de vedere: al pietrelor, al păsărilor, al soarelui.,., jocul și poezia lui fiind una a ipotezelor. E ceea ce face Nichita Stănescu însuși, în poezia căruia, de fapt, nu apare, între altele, nici o „pasăre" propriu-zisă, dar sentimentul ,/te pasăre" și — încă — „ideca dc zbor", cl fiind, deopotrivă, „concret' și „abstract", „abstract" și „și concret", cum pune, adică, „lucrurile" să verifice o „idee' sau — cu propriilc-i vorbe îi propus de T. S. Elioi — o „limbă"; „Eliot este un inventator, ( ■) Ti spunem inventator, iar na lingvist, pentru că, deși traducător între noi și altceva, j.une față in față mt o limbă cu altă limbă, ci, hai să zicem, spre exemplu, o frunză, un iepure, nn fulger, un recif cu o limbă.. „Limba" prin care-și verifică Nichita Stănescu, în ÎN DULCELE STIL CLASIC (titlu înșelător, căci — in sensul de „vechi" — poetul nu e deloc un „clasic".. J, „ideile' si „sentimentele", /uându-se și prorocind un nou, tulburător experiment, e una — in linii mari — eminesciană ori ingentni-folkforică. Zic: limba prin care-și verifică sentimentele. Se poale zice și; sentimentele prin care-și verifică limba ... £i zic; limba și sentimente, în lipsa unor termeni mai proprii,,. Relația dintre cele două categorii are un caracter 102 dc reciprocitate de mare, că limitele lor pățesc: e vorba despre unul ți același lucru... Nu-i de mirare că această carte e, mai cu seamă, erotică, de vreme ce idiomul „eminescian' îl t>a fi dus pe poet, de Ia sine, ta re-descoperirea Erosutui, după ttn fir de experiențe egotiste (meditația, intre aliele, fiind un aci solitar...) Nu /na gîndesc, desigur, la cele Unsprezece feluri de a-țî pierde lumea .alter-ego, poale, al celor UNSPREZECE ELEGII fi postfață a lor..., mai mult decît preambul ia IN DULCELE STIL CLASIC. Și nici numai ia IN DULCELE STIL CLASIC. Poetul eminescianizcază-n spirei, nu în literă, și de-aceea nici nu e (deloc)) livresc. El și-t asumă și, și se lasă asumat, de Eminescu, spontan și cu premeditare — deopotrivă: Atît de mindrti ea mergea și-atii de galeș, singuratic. Vedere mult prea mult-avea albastra ochi al meu apatic. Atlf de tandru mirosea cind nara mea de bot de cline mult lungă a adulmeca și aci și mtine. Aiita viață amăgită stătea in ea mai rîsă-pTuisâ adia lapte dc cucută aș fi băut de doruri însă ca s-a fost dus, ea s-a fost dus doar de la mine și doar o vorbă nu i-am spus în veșnicie. Nu, nu e vorba de-un Eminescu din tare — ar fi zis G. Cătinescu — „au rămas numai modurile'..fi nici emoția noastră nu vine de acolo că percepem un dulce sunet cunoscut sr clasa I Nu citim, nu auzim o romanță, ci trăim sentimentul însuși al Romanței. După cum — dacii poetul „folklorizează" — realizăm starea însăși de Doină, de Bocet ori de Strigăturâ, precum in versurile acestea, nu fără un aer deopotrivă savant ți naiv, de-o suavi- tate picantă ca a garoafei : Ce-oi dc gind cu tine, fă, subțire fi prrwtri muti si paltină icoană și datină ? ... Vrei să fii iu rază, tu gtoasâ cum e mttgefu bătrlnă cu taică-iu șchioapă roabă slabă 9 - ■, Ca geana maicudi ca ți i dintr-un a fi?... Ceai de gind cu tine, fă, măduvă de văduvă?... Inimă de oiperă vrei *7 fii, iu, liberă ? . .. De-attminteri, această oralitate poporană a unora din poemele lui Nichita Stâne seu ține de-o tendință mai veche a poeziei tui. Poetul ezită intre zicere fi scriere. Versurite-i vin, cîieodaiă, mai repede decît pot fi așternute pe hirtie, și toate zicerile acestea cuoine-se a ji, baremi în gind, „cîntate". Interpretate. Jucate... Nichita Stânescu are o capacitate de^a riee autentic enorma, și cine i-a auzit improvizînd la pian ori din gură nu-I va uita curind,,. ■Jf totuși, nu-i cu putință să spui citeva lucruri (la tocul lor) despre poetul acesta, dacă nu Iaci un pas înapoi sau, ți mai bine, dacă nu-i ai in vedere toată poezia. Și numai știiudu l pe dinafară, poți să-l cunoațti, poate, și pe dinlăuntru; pe dinafară, adică par c«ur .., Intr-aiîi e de propriu sistemul poeziei lui Nichita Stânescu — și de el-însuși. I- ceea ce or fi dc demonstrat, dar nu într-o cronică; spațiu meschin și memorie mult prea scurtă penim Poetul hors pair al zilelor noastre... fEJțB/tA' FOARȚ* ADRIANA ILIESCU ; DOMNIȘOARA CU MIOZOTIS ALEXANDRA [NDRIEȘ f\'n colecții de tiare vechi, broșuri colbuite, gravuri, fișe de toi felul Adriana Ilies n întocmește cu iscusință și luciditate un domeniu ui imaginarului, Roman „istoric" prin minuția documentarii, dar situai dinadins intr-o perioadă săracă în evenimente, anii 1892—91, i Independența față de conjuncturi literare a scriitoarei este de la începui relevabilă. Critic ți cercetător de istorie literară. Adriana iliescu na părăsește biblioteca nici pentru a fantaza epic; dimpotrivă, ea demonstrează legitimitatea estetică a, ravagiile epigonismului și ale ideilor gata primite asupra unui om în mod natural inteligent și bine intenționat; Marinescu gindeșie și simte „sincer" cu gtnduri și sentimente de împrumut. Aceasta este situația sa paradoxală. Citatele nu sint pentru el doar un mod de a se exprima; Auguste Comie sau Paul Verlaine îl „locuiesc" și m sensul că îl „înlocuiesc". Ar fi trebuit o excepționalii abilitate pentru a scrie un roman despre efectul dc în- străinare, de alterare și de sărăcire a personalității exercitat de fascinația livrescului, în cazul special și simptomatic al unui sujlet de calitate, tn contact ideatic cu marile spirite dar angrenat existențial în cel mai meschin provincialism. Adriana iliescu, aflată la pri- mul ei roman, nu-i de mirare că nu posedă integral această indemînare, Momente de mare reușită alternează eu pasaje banale. Or, tocmai un roman despre efectul nociv al transformării în truism a unor mesaje de înaltă intelectualitate ți de autentică emoție tre- buia să Știe evita cu consecvență expresia plată și comună. Convenționalismul cu care, de exemplu, autoarea introduce ți alcătuiește portretele fizice ale personajelor masculine con- stituie o greșeală care derivă, probabil, din faptul că nu a izbutit peste tot să ifnWne într-un împaci stilistic solid atitudinea de obiectivitate realistă, de studiu rece, distanțat al perso- najelor cu înțelegerea simpatetică a funcționării intime a resorturilor lor sufletești ți cit ') Editura Emincscu. 197». pastișa intenționată, ironică a limbajului lor. Tot o nciscuslnță denotă fi recurgerea la motivul holerei, epuizat de tratări ilustre, și prin care nu se aduc in roman decit unele note de pitoresc factice. Una din reușitele Adrianei Hiescii și care o recomandă atenției ea o roman- cieră cu mari resurse este felul cum rezolvă problema dificilă a coexistenței într-un roman precis datat istoric între limbajele celor două timpuri: cel ai substanței epice adică uf personalelor și cel al atitudinii estetice respectiv al scriitorului și cititorilor. încastrarea, cu sau fără ghilimele, a unor expresii proprii acelei perioade in dicțiunea firesc contempo- rană nouă a narațiunii este o metodă pe care ea o utilizează cu multă dibăcie. lată un exemplu din multe posibile. „Niciodată, de exemplu, nu le trecuse prin minte ( ...) câ lectura repetată a lui Virgil Marinescu din Schopenhatier semnifica o anume sensibilitate la idei și preocuparea pentru o etică socială (..-): că îndrăgostirea subită de o frumoa-â domnișoară într-o modestă stațiune climaterică din țară și apoi abandonarea acestui înce- put de idilă însemna pentru Filip Cernea un pas important pe „drumul vieții" — ca să folosim limbajul acestor tineri. Acțiunile pe care și le credeau hotărîte înainte de a-și face intrarea în viață constituiau niște hoiăfîri luate în mers. Acești doi studenți săraci erau înspăimîntați că acel ceva pe care tinerii doresc să-t cunoască, pc care-l invocă sau pe care-I blestemă, acel ceva care în limbajul acestui sfirșit de secol intrase în fondul principal de cuvinte și se numea destin aoaa să le apară cîndva solemn și ireversibil" (p. 34). Unul din personajele cele mai izbutite ale romanului este Abisinia, șanteza dornică de a intra în rindurile micii burghezii locale. Prin ea, intr-un mod intenționat șarjat, scrii- toarea marchează extrema de jos a unui proces ce cuprinde toate personajele tinere: confer - fionarea unui suflet, recurgerea la cărți, la citate ca la un prft-â-portcr al conștiinței, Lsihică, arte (arhitectura, muzica, pictura, tea- trul chinez, poezia și dansul, pantomima), sis- temul Industrial șl cel agricol, de revoluția chineză, ca un inițial în „filosotîa" așteptării, a celor o sulă de răbdări care nu uită sâ spună citeva cuvinte ce privesc acupunctura sau Imul chinezesc. Trimiterile, asociațiile neașteptate, comparațiile cu motive europene se lac fără vreo ezitare. în modul cel mai firesc. Este descoperită pină și „Miorița" chineză în cuvintele adresate de înțeleptul Ciung-țe (lav- ist) discipolilor săi: ,,nu vreau funeralii solemne. Cerul și pămîntdl sînt sicriul meu, soarele și Juna sint plăcile mele de jad.. (P 220). •) lidilnrn „Eminescu*, WQ cărți reviste * Călătorului care, pentru a observa cît mai mult spre a pătrunde sensuri ascunse șl a în- țelege istoria spiritului chinez, se învăluie ia tăcere, i se revelează o țară metaforică, rituală, in care mitul și realitatea curentă sînt inse' para bile, alcătuiesc un univers osmotic. Me- diiînd in fața Pagodei Cerului el remarcă prin- tr-un contrast sugestiv „existența noastră grăbită, de oameni rnoderni" care ridicau orașe și case ca niște colivii, săli uriașe precum hambarele, în care tronează utilul și nu artis- ticul", (pg. 107) deselfrînd in arhitectura sim- bolită a pagodei nu „o idee mîslfcă despre cerurile asiatice, ei străduința spre elevație" (idem). Esență paradoxală, poporul chinez, exponent al unei filosofii active pentru care munca este un ritual al gravei confruntări r.u natura, demonstrează o artă neașteptată cînd este vorba chiar despre lucruri prozaice, cum ar II oferirea unui ceai. „Oferirea unul ceai este o ceremonie plină de finețe, ceaiurile, ele înșile, exprimă ora, anotimpul, emoția...* (pg. 91). O constatare de telul celei care urmează este absolut necesară : „Angoasa în China! Asta ar fi O aberație. Sufletul chinezesc este ea ceaiul, transparent dulce, parfumat" (p. 255). Șirul observațiilor ce ar trebui făcute vis-a-vis de această carte este mai lung. Va- loarea de sinteză trebuie remarcată, ea invită la reveniri. O carte despre istoria materială și spirituală a Chinei, dțspre revoluție, despre China populară culminează prîntr-o gravă me- ditație asupra condiției umane: „AU Ine, un avion mă va smulge brutal din acest Ml, din acest cer, din aceste legende, și ce mă voi face fără ele? Voi fi mai sărac, mai puțin prietenos, mai bătrin și mai înstrăinat de lume, de toată lumea, pentru că fără China, fără acest leagăn omenesc, lumea nu poale fi, șî asta mai ales aici O înțelegi", Pi'THC Al, HAȘ 107 Nicolae Mârceanu : „ROMANUL CARE UCIDE***) E greu după „Poștașul sună de două ori", după „In fiecare zi e iarnă" și alte cîtevu tra- duceri foarte bune de anul trecut in aceast gen care a urcat cîteva trepte spre artă, să ne reîntoarcem la vechea și îndelung bătuta schemă a „tocului închis", unde criminalul li- teralmente nu putea pătrunde „din afară*. Nicolae Mărgeanu, în noua sa carte de gen „Romanul care ucide" (Editura „Dacia") mar- șează" — ca să-i folosim unul dintre termenii de „specialitate" — tocmai pe un asemenea teren, aparent netezit de alții; ei adresează cititorului cu mult curaj invitația de a-1 unita în cercul care închide și pe victimă și pc călău, pe anchetator ca și pe ceilalți posibili criminali. Cititorul acceptă aventura chiar dacă-și aduce aminte deun roman din aceeași specie, cu exact același cadru — o pensiune și un grup de posibili — scris cu cîțiva ani in urmă tot de un autor român, de C. Chiriță. Acceptarea decurge nu numai din atrac- ția intrinsecă a categoriei literare, și nu numai pentru că N. Mărgeanu e mai mult decît un nume, e o promisiune în acest domeniu (încă nu am uitat reușitul său „Cerc magic"), cit și pentru că autorul recurge la o situație de șoc, oricît ar părea ea de insolită la început. Povestitorul însuși, cronicarul faptelor „dc arme" ale anchetatorului Vigu — eroul co- mun ai tuturor narațiunilor in acest gen ale scriitorului — esle bănuit pur și simplu de crimă. Angrenat direct în acțiune, el își trăiește propria dramă, oricît ar părea dc in- credibilă pe parcurs ipostaza; tocmai această situație îi creează lui N. Mărgeanu condiția unor subtile incursiuni psihologice. Afectată, însăși natura raportului cu Vigu îi prilejuiește autorului o particularizare mai pregnantă a personajului său, altfel un model dc bună calitate în gen. Deși e greu să se realizeze o tipologic complexă și diferențiată (in felul magistral al lui ueorges Simenon), în cazul nostru produs al unor condiții sociale specifice, se poate spune că in „Romanul care ucide" se găsește un personaj absolut memorabil, care este toc- mai odrasla familiei Voîcilă. Nicoleta. Vigu descoperă că Nicoleta îi poate oferi posibili- tatea de a privi, ca printr un microscop, în lumea vicioasă a Voicililor; mica fetiță, atinsă ea însăși prematur de putregaiul celor care i-au dat viață — prin faptul că știe, văzînd și ascultind tot ce se întîmplă — este descrisă cu forța artistică, fără nici un atribut al copi- lăriei, al purității Infantile. Lipsită de orice *) Editura „Dacii", urmă de frumusețe fizică sau Spirituală, ea este gata coruptă, îmbălrinrtă fără vreme in toate relele morale care situează pe cea mai de jos treaptă a umanității un mănunchi de oameni, închistat in meshine interese mate- riale. Spuneam la început că e dificil acum, pentru romanul românesc să se încadreze in fluxul cel mai de calitate al unui domeniu literar atît de îndrăgit de cititori. Nicolae Mărgeanu. prin reușitele sale de pină acum și din „Romanul care ucide", dezvăluie cali- tăți remarcabile pe care le așteptăm și pe viitor încă mai pregnant afirmate și realizate. Af. CEMU Ana Blandiana ; „CALITATEA DE MARTOR"*) Un monolog sclipitor despre natură și spi- rit, dar mai ales o disec are perseverentă și doar aparent spontană a condiției umane, iată ce vrea să fie, in ultimă analiză, acest „anti- jurnal" al Anei Blandiana. Poela crede a avea astfel formula paradoxală a coabV.ării umane șl de aceea nu mai descoperă nimic, -ci doar explică. E starea dramatică a revelației totale, suficientii sieși, clădită pe hecatomba iluziilor și a idealurilor și pe agonica încleștare a afir- mației și negației universale. Iubirea ? „Oame- nii iubesc pentru că se îndoiesc de dragoste, sînt drepți pentru că se îndoiesc de dreptate, sînt liberi suspectîndu-și libertatea" (p. 89), Adevărul, devine flexibil și dubitabii. „Nu mi-e teamă că aș fi in stare să-l trădez pe Dumnezeu, mi-e teamă că aș putea sluji un Dumnezeu care nu exista" (p. 66) Fericirea, starea potențial sublimă a umanității. după care lumea gonește hulpav fără a-î bănui inconsistența și căreia i s-au adus ca jertfă întregi și zadarnice sisteme filozofice, e. o sim- plă aspirație, o idee ce se înalță din durere: „O mulțime de oameni plîngînd, iată metafora dureroasă a solidarității și a sublimului* (p. 24). Din contradicțiile existenței. Ana Blan- diana a deprins (e lin fel de a zice) gîndirea contradictorie și nu o dată acest fel spectacu- los dialectic de a raționa te țintuiește locului prin construcție și prin întortocheatul lui ade- văr : „Oamenii ar suferi cumplit dacă nu ar avea dreptul să moară cînd vor, chiar dacă nu vor avea dreptul să moară cînd vor,, chiar dacă nu vor niciodată" (p. 27). Intr o astfel dc viziune, nu e de mirare că tot ce cade sub observația poelel devine pretext pentru meditații existențiale, care se întind de la fragilele destine individuale la •) Editur-1 CartM RoniSi»efl*cS 108 vele ale unor colectivități întregi (Umbra pridvorului, Transilvania) sau la raportul, om- natură [Metaforă). Un sfirșit văralec de noiem- brie stîrnește anxietăți colective confuze (^aru — ia sfirșitut tui noiembrie), iar forfota obscură a unor lighioane prin zidirea masivă a mănăstirii Dragomirna se convertește intr-o metaforă halucinantă a timpului: „Grinzile susțineau zidul, acum zidul susține absența grinzilor și, ca un suflet al lemnului mort, noaptea aleargă cățeii pămîntului". Ce metaforă pentru timp! (Cățeii pămîn- trilm), Pe de altă parte, marele cutremur din Bran este „izbucnirea în materie a zgu- duirilor pe care seismografele noastre sufletești le semnalează mereu, este numai metafora imensei inimi, cu munți prăbușiți, și vulcani care erup, a imensei inimi omenești..." (p. 53) ■ Lucrurilor și evenimentelor le este atașată, ștfel, efigia unei simbolistici sugestive, care insă nu o dată se devolarizcază, regretabil, prin insistența precizărilor. Dar și atunci, gindul plin și inteligent al poetei te face să lași la o parte atari scrupule sau, dacă și el pălește in inventivitate, te întîmpină, mai în- ■ do. cadența reconfortantă și inefabilă a unor mici poeme în proză (Bănuiala, De sus. Noap- tea nopților). Năzuind spre un destin „oarecum zeesc", transcendent dar uman, investit adică eu „ca- litatea de martor". Ana Blandiana sfîrșește prin a-și da seama de neputința atingerii lui, i âci „și dreptul de a nu lupta se cucerește prin luptă" (p. 168), Cele spuse aici sînt doar o posibilă pistă de interpretare. Cartea e insă o răscruce de asemenea drumuri. SERGIU DRlNCU Maria liadan ; „\ ACANȚE 1LIR1ENE“ Evocarea de plăsmuire interioară și în- singurată de vis a Dubrovnikului și-a altor l< atități insorîte de la țărmul Adriaticii, dă autoarei posibilitatea să construiască, nu un memorial de călătorie, cum ar fi fost de aștep- tat, ci o subtilă construcție romanescă. Uni- lalea narațîunel o salvează, mai mult decît faptul că e scrisă la persoana I, ca o amin- •) Ed. Căitei Româneasca, l'JJO. 112 »nff. tire a povestitoarei, compoziția remarcabilă in care se împletesc capitolele cărții, cît o con- secventă stare de suflet, exprimată intr-un stil de o puritate plină de vibrație a elementului plastic conturat de descriere. Atmosfera de vis, de irealitate și de exaltări subiective învă- luiește cu o anumită vrajă invitația la călătorie spre locurile cele mai pitorești de pe coasta dalmatină a unei țări vecine șî prietene, cu toate că descrierile amănuntelor pitorești, con- crete șî particulare lipsesc, se estompează într-o reverie introspectivă, cu multe și rafi- nate amintiri de artă. In afară de numele localităților și ale unor personaje întimplătoare sîrbeșli, mitologia Subiectivă a autoarei centralizează toate datele asupra personajului, care călătorește mai mult în singurătatea sa contemplativă și încărcată de virtualități pasionale, personaj romanesc, al cărui contur prinde consistență reală pe măsură ce este proiectat pe mai multe planuri, chiar dacă, din păcate, referințele la viața prac- tică, făcute în ultimele capitole, par a fi cele mai distonante. Acest microroman, ale cărui „vacanțe Î1Î- riene" sînt numai un pretext de exaltare al valorilor intime de frumusețe, poposește în descrieri de natură convențional pitorească, fără imagini specificate, în schimb urmărește, cu multă finețe, mișcarea sugestivă a sufle- tului contemplator, ca de exemplut „Trebuia să stea mai mult in fața apei, să o privească din nou, ore întregi, pentru legănarea aceea miste- rioasă și fascinantă a ei, pentru schimbarea neîncetată a culorilor, Să o privească pînă ce ea va începe să tresalte leneș în filele albe, pe care mîiniie lui neobosite alergau mereu" (pag, 81) Momente de ceremonioasă partici- pare Ia misterul nașterii frumuseții, în artă și in dragoste, sînt descrise cu neîndoielnic talent și putere de pătrundere, ca și instantaneele sensibile, și uneori simbolice, din atmosfera „jocurilor de vară" de la Dubrovnik sau poe- tica relatare a unor opere de artă, mai ales a reliefului lui Kairos (divinitatea clipei favo- rabile), totuși nici una din operele marelui Mestrovici nu este evocată, în ciuda prețuirii despre care se face aluzie. Ca formulă literară, stil și pricepere a compoziției, desigur și ca puritate a unor sen- timente oglindite cu delicatețe și simț al mă- surii, volumul de proză al Măriei Hadan relevă un talent cert. NICOLAE ȚlRlOl 109 PETRU COMARNESCU In anii incepulului de viața publică, cind l-am Cunoscut, susfinuse o utirnifabila frai de doclorat tn S.U.A., asupra concepției despre frumos ta gre- cii anMi șî publicase doua cărți despre noua lume eure se ridica peste ocean, in care surprindea tipul omului nm cunoscut-o mal întii. A doua oară am cu nostul-o a , , Norocul nostru a fost că Eugenia Tudor a cunoscut-u pe Sanda Movilă doar de dou t ori. lltfel. emoția funebră nr fi curs mal departe, iar noi, cri care dc demutt medilam la un oo'um masiv consacrat vieții si operei Eugene! Tudor am Ji avut o muncd mai posto/rantd. Dar așteptam cu sufletul In gură următoarele numere afe raoteM, . torturaR de întrebarea - dar dacă Eugenia Tudor ra mărturisi chiar toiul ? După memorialistica anecdotica-polițistă a tui Adrian C. Brudariu, funebră a Eugeniei Tudor spe- ram xă . . . Dar, vai. nici rubrica recenziilor nu ne iartă- De data aceasta, memorialistul e V. P, Ne cerem xcuze pentru neștiință șl pentru lipsa, nciusfiflca'ă, a ultimului Laroussc. fiindcă bă- nuim că V. P, pa fi fiind vreun Brigiite Bardnt (B. B.) a literelor universale, născută, ca Venust din in^puinale'e ape ale matusalemică reviite.. . ,.Bo- căut, ne explică V-P- e legat de Racovia (. ..) Cam acestea încercăm să le spun vreo zcee ani lui Rafncl Al bor ti țl soției h:l, în mașina cart ne ducea pe auto- NCnidă . . După cttetm considerații dCxprr Bacău. I. Pr te mlngăie pe gazde părintește pe rap„ excla- mi ud nostalgic ;* Toți poeții erau tn |ur de >5 de ani ori poate de ani, unu! culrc em pădurile ca Inginer silvic, altul zăbovea pe stadioane ori urca 1» stațiile meteorologice din munți (unde avea Să testeze microromane . . .) al tre Ic.n probabil. Iși termina studiile . Părintească grifă, fnaltu mări- nimie t Din tnaltrle-i ceruri, V. P. catadicsește să se ocupe, pe o pagină, de uotume de poezie Centaur îndrăgostit. în țara Iul Pi. îngerii* ți măscări* du! . , r Oare nu e. cum xd spunem, o generozi- tate suplimentară ? Oare nu e . . . Sffmofd fantoma V. P, Rrigittț Bardnt (B. B.) o reneroMfi Vieți românești ? Generozda ca dumnea- voastră e prea mare, șl mirul cu rare ti ungefț e, Muși, llrzielnic și fără har, Vd sîntem recunoxcăr toarc pentru amintirile cu Bacăul și pentru in'țiale- le cu care ud înfășurati celebritatea. Sint ffutnoase chiar dacă bunăvoința memorialistică transccnde minimalizări, călătorind, nest ngherită. sub steaua aproximativă a Fului prea plhb de sine, V. CANEA H2 OM Redacția ; Timișoara Piața V. Roaită nr. 3 Telefon 3 13 99 Administrația București Șos. Kiseleff nr. 10 • Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singură parte a birt iei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1506 la întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara Calea Aradului 1/A R. S. România