r ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANIA CUPRINSUL ANGHEL DUMBRĂVEANU: Patria. Prin livezi merele roții ................ ILIE MADUȚA : Morminiul lui Dăhiil Sihastru, Chinul spre desăvirșire ... ... DUȘAN PETROVlCl : Adevăratul cintec, Feerie ......................... LAURENȚIU CERNEȚ: Ploaia ......................................... ,, MIRCEA ȘERBANESCU: Baladă de toamnă ... ................. ... .•• •” ,7 ION VEL1CAN : Așteptind-o pe Flavia ...... ... ... ... ........... FLORIN BĂNESCU : Să arunci cu pietre In soare ...................... • 19 AL. JEBELEANU : intimitate, fiâddcini. Lependd ... ........................ OAMUN l/HECHE ; Riuri fi pâsâri, Eiantai, Muzica ............. — 90 de «ni de la națleren lui E. Lovinescu 23 ANDREI A. LILLIN: Eugen Lovtnescu fi teoria culturii ... ... ... ■” 31 FLORIN M1HÂILESCU : E. Lovinescu fi problema teatrului ................. 3'3 ION MAXIM : Eminescu in romanele r,Mtte“ fi ..Bălăuca' .......... •" ENDRE KAROLY: Cintec ....................... MARCEL TURCU ; Tinerețea griului ........ FLORIN DAN MEDELEȚ . Cintec ........... VALSNT/iV TUDOR : Coloand de brazi, £rlstd atfta poezie OLGA NEAGU : Țară, L-am iubit in toate ..... IVO MUNTEAN: Noi ... .................. SM A RÂND A VULTUR : Extaz ............ ... ju.cjr- A RODICA PASCU : Aceeași toamnă mare si bogată ........................... ... 50 ELENA S0LOM1E-DEAC: O cunună de raze, ție, patria mea ,,, ... ,.............. 51 • IGNAT BOCIORT: Necesitatea viziunii dinamice in cercetarea fenomenului literar-artistic ........................... ... ......................... 52 Poet< sovietici RIMMA KAZAKOVA; Scriitorilor, fn romdnejte de Anghel Dumbrăveanu ți Troian Nădăban .................... ... ................. ... ...... 51 NlKOLAt FLEOROV : Baltica, în românește de Dim. Rachici .................... 58 EVG. EVTUȘENKO ; Foc de artificii, in românește de Iv. Martinovici ți Ion Popa 58 MAIA BOR/SOVA; Pianul mut ... ................................... ... 60 MIHAIL KVLIVIDZE; Cititorului, i’n romdneyte de Anghel Dumbrăveanu fi Troian Nâddban ...................... ... ... ... ... ... ... 61 ILYA SELVINSKI; Imn femeii, in românește de Ion Popa ..................... 62 VLADIMIR DEMIDOV : ............................ .............. fi3 ALLA BORISOVA : Bâiefi iubindu-și porumbeii, in românește de Dim. Rachici 63 Orientări NICOLAE ȚIRIOI: Un veac de la nașterea lui Paul Vaterj/ ................ ... 61 । Cronica literară C. UNGUREANU: Marin Preda: „imposibilă întoarcere", O ediție Camil Petrescu : Teze ți antiteze ....................................... ... 69 ALEXANDRA INDRIEȘ: Florența Albu : „Arborele vieții" ... ... .............. 75 Cronica traducerilor HUNA GRIGORESCU : T. S. Eliot: „Patru cvartete" ... ............ 79 Comentarii ENEA BORZA: Compozitorul Nicolae Ursu ... .......................... ......t8^ I AUREL COSMA : Un traducător al Operei lui Oniar Kayam ... ... ... ... 83 | Istorie literară-documente D, ONClULESCU : Cea mai veche scoală din Banat sec, IU—IV ............. .8+. OCTAV/AN METEA ; Contribui* privind biografia lui Vincențiu Babeț ......... 89 Cărți-reviste HARALAMBIE ȚUGUI : „Amintiri despre Eminescu", ALEXANDRU RUJA : Pop Simion; „Ploaia bleu' ; NORI A VAS1LESCU : Iul ia Soare : „Duminică frumoasă de primăvară''; ION DUMITRU TEODORESCU : Ecaterina Lazăr : Avem optsprezece ani" ; V. CANEA : Un reviriment publicistic — Luceafărul, „Convorbiri literare". Opinii de cititor VICTOR STROE ; George Dan ; „Mater nostra"; Cezar Baltag : „Șah orb" ; Anghel Dumbrăveanu; „Poeme de dragoste" ; Anițoara Odeanu ; „Anotimpul pierdut". Miniaturi critice T. C..' Memoriile iui Zaharia Stancu; M. ȘERBANESCU; Dreiser — un veac de lo naștere ; 1. V.; Spectacolul 5000; T. C.: „Lumina" — intr-o nouă concepție grafică ; COSTIN FENEȘAN : Despre relațiile româno-sirbe; V. GANEA : Un cronicar literar ; Ilie Constantin; D. URECHE: Zimbrul; M. S.; Un pic de neant; V. G.: in timp ce Eminescu...: IZOLDA ERDELY: Pentru puritatea muzicii clasice. Atelier poetic MARIA DELIMAN; Fiii țărinei; FLAVIA MARCU: Poporului meu; COR1NA SEGMAR: Chiromancie; RODICA COJOCARU : Fintiniîe. Anghel Dumbrăveanu Patria Se bat în țărmul pontic talaze de metale, Se-ntorc corăbii grele după-al luminii semn. Aici unde Carpații in mantii vegetale, Din veacuri stau de veghe, netulburați și demn. Mă uit cum șesul țării ridică-n soare aur. Cum viile, pe dealuri, mirosuri scumpe ard, Cum preschimbarăm rîul latent in meșter-faur Să lumineze-n inimi ca un aprins sth dard. Sini al acestui spațiu ca Oltul visător, Un tulnic din atitea cîte pădurea suie S-anunțe dimineața și sensul viitor, Sînt al acestor obcini cu-aromă de gutuie. Se bat în țărmul pontic talaze de metale, Se-ntorc corăbii grele după-al luminii semn, Aici unde Carpații în mantii și paftale Din veacuri stau de veghe, netulburați șl demn Prin livezi, merele roșii Am văzut cîmpia ieșind dimineața Din piele le toamnei. Se roteau Vulturi pe munții din zare. Era un miros de lanuri uscate, Porumbul strîns în dealuri de aur, iar deasupra păsări nostalgice Repetind un drum pentru sud. Am mers pe cărări de cîmp, îndelung. Pe malul apelor Cu caravele albe de nori, Am mers prin livezi unde ardeau 3 Mere/e ro^iL Te-am eâulat phîd seara și ru le-am găsit. Și calea-napof. Gardurile Ungă care gutuii tmi arătară întoarcerea Cu lampioane le galbene. Am văzut cîmpia intrînd tn liniștea toamnei, Acele locuri unde cîntasei Despre un drum fără sfirșit Pe care plecasem. Acum mă-ntorceam Pe sub păsări atrase de sud Și mă uitam să te văd între ele. 4 Ilie Măduța Mormîntul lui Daniil Sihastru M-am pribegit de Ia stînca Putnei pentru izbăvirea sufletului meu cînd Ștefan Voievod zidi mănăstire. (Aid adesea-și aducea roibul in nopțile de cutremur ale țârei) Și-mi alesei reazem singurătății făcliile de brad ale Voronețului. Dur și aici mă află Domnul meu. în izbeliște și mă voi sfetnic al Moldovei, ci intre cer și vuietul vînfului, lingă apele răcorite de păstrăvi, sfătuitu-l-am eu, netrebnicul, țara să nu-nchine la turci; iar mie, biet și păcătos schimnic, să-mi lase rosturile gîndului să odihnească la poala Măririi Sale și-n pomenirea Neamului meu. Chinul spre desăvîrșire Mina mea atlrnă pe strigăt cînd scriu, pe un strigăt în răcoarea pădurilor unde pccnesc bureții de cărnoasa lor înflorire, pe stînci unde gaia plutește-n pustiu. Stau încordat între lucruri bătrîne ca șarpele și piatra, ca fluturii beți de propriile lor culori, ci strigătul meu nu se rotunjește cupolă, — Aceasta e patria, îmi spun, dar în silex degetul meu cedează și stau atîrnat peste cîntec ca peste prăpăstii și numai strigătul inform, plin de seve, suie ia obîrșii de dor. 5 Dușan Petrovici Adevăratul cîntec Iată palmele mele-s colorate de griu, ți numai un cîntec mă dezleagă din tăcerea pietrelor , a frunzelor... O, cintecul pe care Patria mi-1 sfințește cu iluminări Căci nu e anotimp mai frumos ca dragostea de țară, înflorită omenie a unui melancolic popor. Și adevărul e aici: marea roată a inimii Patriei ce-și rotește razele de aur în voia nemuririi, sîmbure de viață înaltă ca un vis de pasăre măiastră. Și atunci — cuvintele acestea ce sînt ? Tăcerea e a pietrelor, a frunzelor, poate a semințelor ce așteaptă geana de cuvînt a poetului ... ... și patria e un cuvînt și Patria e Cintecul, Feerie Să punem masă mare, vin privighetori, Cu cîntec adunat din plaiuri renăscînde Să ne aducă mierea acestor dulci comori, Din munții de cleștar și din izvoarele blinde Din leagăn de pădure, din castele Unde voievozii noștri își durară pravili Să învățăm culoarea viselor rebele De neînchinăciune la dușmane stăvili. Să limpezim pămîntul asprelor poteci Pentru mărețe gînduri, pentru cei ce vin Romantică corolă sd o purtăm în veci Ca simbol al virtuții din strămoșescul chin Din cîntec de baladă, din tăcere, tn noi un dor lovește inima să crească, Să ne adune Verbul, suflul noii ere Să ne cuprindă-ntreaga Țară Românească. 6 Laurențiu Cernet Ploaia Românită ședea în cabină cu spatele rezemat de ușă, îmbrățișîn.du-și genunchii. De obicei, cînd avea timp li- ber, se gîndea că i-ar plăcea să cunoască o fată, să se-n- tilncască seara, să se plimbe, să discute. Să-i poves- tească intîmplări cu mașini gonind pe șosele în serpenti- nă, să-i vorbească despre ce simte ci cînd pleacă în cursă, cum a-nvățat să asculte motorul , .. întotdeauna ar găsi ceva de spus, are atitea, unele petrecute într-adevăr, altele închipuite și dorite. Visa să aibă un „Carpați", să primească o încărcătură prețioasă și grăbit să nu-ntîrzie nici un minut, să depășească viteza legală. Să-l oprească unul dc la „circulație" . Roman iță să-i spună : Fă-mi ce vrei, tovarășe, numai lasă-mă să plec iute. Sînt așteptat. Tovarășii dc la ... (își alegea în gînd o localitate) au ne- voie urgentă de material. Nu vezi ? Am toate taloanele. Și nu-s șofer de alaltăieri I" Și milițianul să ducă mina la chipiu, copleșit de Însemnătatea misiunii lui Româ- nită . .. Dar nu, nea Sacîz înjura mereu că ăștia de la „circulație" nu vor să știe dc nimic. Ei o țin ung și bună ... Ei, atunci Romaniță trebuie să găsească altceva. S-o apuce pe un drum mai scurt dar mai periculos, să conducă dibaci și să ajungă la destinație cu mult mai devreme decit ora așteptat. Toți să sc mire, să-ntrebe cum a făcut, iar el să zimbească enigmatic ... Și Ruxanda să fio acolo și să-l vadă. Nu contează cum și de ce, Ruxan- da trebuie să fie neaparat acolo. De fapt cind se gîndea că i-ar plăcea să sc plimbe cu o fată, nu-șî închipuia că ar putea fi vorba dc altcineva decît de Ruxanda... Pe Ruxanda o cunoaște, dc cîte ori se intilnește o salută și ea îi răspunde. De-ar avea însă curajul s-o oprească și să-i spună cit se poate de degajat: „încotro Ruxanda? Știi că avem același drum !" Și pe urmă s-o invite la ci- nema. Dar tot a amînat. A avut motive serioase. în primul rînd, n-a găsit momentul potrivit. într-al doilea, îi era rușine s-o însoțească îmbrăcat doar în tricou și-n panta- loni de doc. De pantofi nu voia să-și amintească — - si-n 7 tenîși nu se făcea să iasă la plimbare. Acum e de-abia „ajutor". A vrut el să economisească, dar colac peste pu- păză ! — bătrinii s-au hotărît să cumpere televizor. Și-n calculele făcute a intrat și salariul lui. Parcă fără televi- zor nu mai puteau sta I Lasă, mai bine că a aminat să intre-n vorbă cu Ruxan- da. Nu mai are mult, doar o lună, și-atuncl va deveni „conducător auto". O să aibă mașina lui și ... Afară ploua. Ploaia băteu cu furie în parbriz. Româ- nită nu se mai gîndea la Ruxanda. Curată nenorocire ploaia asta ! Porumbul cules, in grămezi, pe „paturile" de coceni, așteaptă să fie transportat. Solul păcătos de pustă, se transformă văzînd cu ochii într-o pastă moale, lipicioasă. Drumurile nu mai duceau nicăieri. Totuși, iși zise Romaniță, nu e ploaie de toamnă, d intr-a ia mocnită. Trebuie să înceteze. Dacă se face senin — gata l Pe mașină și drumul! Nea Sacîz — ar trebui să se bată peste gură că ii zice așa, după poreclă î Bine că n-o face decît în gînd ... Nea Nicu Enea, șoferul lui, i-a promis că-1 lasă la volan. îți închipui : singur ! numai să nu se răzgîndească. N-are de ce. Pînă acum Romaniță nu i-a ieșit din vorbă. A tăcut și cînd l-a înjurat degeaba, numai să-i arate că el e șofer și că ajutorul tre- buie să-nghită. Așa se învață meseria! Las' că altii o-nvață și fără înjurături, De exemplu Costea. A nimerit la nea Tudose. Nici nu bea nea Tudose, nici nu-l trimite pină în sat după țigări. Și nici nu-i cere împrumut aju- torului zece lei, „pină primim diurna", șî apoi să uite... Dacă stă ploaia șl începe vîntul, mîine vor ieși la lu- cru. Și ce drumuri, mai ales acuma! Trebuie să stai în- cordat pe volan, să nu te fure alunecușul și să dai în șanț. Și cel puțin întra-doua e nevoie să mergi, altfel nu ajungi să faci trei transporturi pe zi, de la cîmp la basculă, la bază și-napoi ! Trebuie neaparat să faci trei transpor- turi, cît ceilalți șofe“L altfel s-a zis cu promisiunea lui nea Sacîz, adică nea Nicu, șî nu mai pupi volanul I Romanița simți că-l apucă somnul. Vîrî mina tn buzunar șî scoase o țigară scuturată toată. Aprinse un chibrit, dar il lăsă să se stingă. N-avea nici un chef de fumat, și-apoi tot nu-l vedea nimeni. Fuma numai cînd erau mai mulți, să nu fie mai altfel, să se simtă șofer de- a binelea. Fiindcă șofer fără tutun este ceva care nu se potrivește. — Romaniță ! Unde dracu' ești ? Tresări și dădu să deschidă ușa de la spatele lui. Dar ușa asta nu se deschidea nici odată. îi rupsese nea Sacîz încuietoarea și acum era închisă pe dinafară cu un lacăt. — Aici sînt nea ... Nicule I — Ce tot faci acolo ? 8 — Stau, ce să fac ?! Ai nevoie de mine 7 — Nu dar vream să știu unde ești. Șoferul era pe terasă, sus, la sediul fermei. Lingă el apăru Costea. — Hai, Românită, nu vii la masă ? — Ba vin, răspunse fără chef băiatul. Fugi prin ploaie, traversă toată curtea, încercînd să nu-și cufunde picioarele în noroi. Era înalt, crescut cam subțirel, dar cu încheieturi vînjoase. Ar fi părut mai ma- tur dacă nu l-ar fi dat de gol buzele cărnoase, pline, parcă incă de copil, obrazul catifelat pe care și-l bărbierea în fiecare zi, și ochii ce mai păstrau in ei seînteia aceea de mirare și întrebare, caracteristică unei vîrste fragede. Cind ajunse pe scară, își făcu loc printre mulțimea de muncitori sezonieri, șoferi și tractoriști, care pierdea vre- nca cu ochii la norii negri statorniciți parcă pentru tot- deauna deasupra satului. In ușă, șeful fermei era încruntat și nerăbdător. Alături, Sacîz, cu o mină în buzunar — obi- ceiul lui —• și cu cealaltă gesticulînd, vorbea cînd mieros, cind răstit, cind calm. — Dar nu cer mult dom' șef. Cer numai un tractor, să mă scoată la șosea și — v-am salutat. Eu înțeleg că dumneavoastră aveți contact cu I.R.T.A., dar înțelegeți- mă și dumneavoastră — dumneavoastră sînteți un om bun și cunoașteți nevoile noastre — că nu pot sta de geaba. Mă duc, să mă trimită la drum în altă parte, Cîștig și eu. Ori aici — ce far 7 Sînt eu vinovat că plouă 7 Ce dracu', nimeni nu mă poate ține cu forța 1 Nu vreau — nu stau ... De ce să pierd atîția bani 7 .,. Vă rog frumos, nu-i mare lucru, un tractor, o jumătate de oră, pînă la șosea... Romaniță ascultă și nu înțelegea bine. Cum adică să plece ? Dar ploaia va sta și porumbul trebuie transportat. Și nea Sacîz i-a promis că-1 lasă la volan. Și... — Vă rog, dumneavoastră sînteți un om care... Șeful îl dădu la o parte și ieși pe terasă. — Sînt un om care are de transportat porumb. Te-nțeleg, dar nu-i porumbul lui tata. — Dar plouă ... Lui Romaniță îi fu frică să se uite la șef. Dar dacă o să-l înduplece nea Sacîz 7 — Ploaia asta nu ține mult t zise tare. Gîndul fusese atît de puternic îneît vorbise fără să vrea. Sacîz îi aruncă o privire ucigătoare. Și ploaia conteni. O pală de vînt venită cine știe de unde scutură stropii mari. Mai căzură cțiva, rari, și stre- șinile se liniștiră. Se liniști și Romaniță. Apoi se porni vîntul. A doua zi, pămîntul începu să geamă sub roțile camioanelor. Sacîz se ținu de cuvînt. îl lăsă pe Romaniță 9 la volan. Ba chiar singur. îi atrase atenția să nu facă vreo boacănă că „te-ai ars !" și nu cumva să încerce să tragă chiulul „Patru transporturi in cap. Să vadă ce poti!“ Si plecă să-și alunge urîtul printre oamenii dc la basculă. Acolo putea povesti cîte-n lună cîte-n stele, putea să sc laude legănîndu-se pe picioarele lui scurte și să se plîngă că nu-i iese un cîștig cum ar trebui. „Plictiseală — moarte de om la ferma asta I" — Probabil n-ai de lucru! il apostrofă cantaragiul. Dar Sacîz nu-1 luă în seamă. Românită ajunse la cîmp de dimineață, Se supără că oamenii nu încărcau mai iute mașina, dar nu zise nimic. îi fu rușine să facă vreo observație. Erau acolo oameni în toată firea, unii mai în vîrstă. Erau și femei. Și fete. Una din ele trecu pe lingă el și rîse tulburător și apropiat. Romaniță se înroși cuprins dc o emoție nemai- întîlnită. Fata aceea chicotea cu celelalte și băiatului i se păru că rîdeau de el. Se sui în cabină și nu mai ieși. Primul drum la bază merse ușor. Pe la prînz, cînd ajunse la basculă cu al doilea transport, simți că îi tre- mură mîinile. Nu voi să se dea bătut, Făcu și al treilea transport și o luă iar spre cîmp. Nu-și niai simțea oasele. Buzele pline erau crăpate și Romaniță și le umezea des. îi era și sete, dar voia să încarce mașina a patra oară. Nu mai avea vreme să ajungă la bază, o să-1 certe nea Sacîz, dar cîștiga timp a doua zi dimineață. Se înserase. Lumina farurilor îi dezvăluia drumul dar îi înșela ochiul. Părea că arc în față numai gropi, fie- care denivelare promitea să fie o adîncitură uriașă. Ma- șina încărcată își răsucea roțile, aluneca mereu cind într-o parte, cînd într-alta. Pînă la basculă mai era destul de mers. Drumul se lărgea spre atelierul mecanic, apoi se bifurca. în stînga era o groapă plină cu apă. Dincolo, ocolind marginea satului, era un drumeag de țară noroios dar mult mai scurt decît traseul stabilit de fermă pentru transport. Romaniță se grăbea. își zise că va ieși mai iute la bas- culă și-i păru rău că n-a încercat de la început. Smuci volanul la stînga. Ocoli groapa. Roțile începură să pati- neze, afundîndu-se în noroi. Romaniță coborî din cabină Nu vedea nimic. „Las că trec cu", își spuse. Cuplă și acceleră puternic. Motorul gemu. Mașina toată trepida fără să reușească să se smulgă. Romaniță simți cum nădu- șeala i se scurge în ochi. Apăsă pe accelerator pînă la capăt. Se auzi un scrîșnet metalic și motorul începu să meargă in gol. Romaniță nu știa ce se întîmplase, dar se sperie. Scoase cheia de contact, stinse farurile și își căuta prin buzunare o țigară. Nu apucă s-o fumeze. Fără să-și dea seama că plîngea, își ștergea ochii cu amîn- două mîinile. Singurul gînd clar era că a „suprasolicitat" 10 mașina. Ti venea greu să rostească vorba asta. Dar o învfițase. Știa ce înseamnă. Apoi trecu pe acolo nea Tudose. Opri mașina să vadă ce s-a întimplat. — Cred că s-a rupt ..planetara", spuse el. Romaniță îl corectă în gînd : „Eu am rupt-o". Se îngrozi. Știa că atelierul mobil va veni doar peste cîteva zile. Și porumbul aștepta. Și nea Sacîz.., Sacîz îl luă în primire din ușa barăcii de la bas- culă. — O să mai iasă șofer din tine cînd m-oi face eu popă 1 Cu mine ai terminat! Ridică palma să lovească. Tudose îi prinse inîna și i-o strinse. Sacîz gemu de durere. — Tu ce te bagi ? Mîine se pune pe tren și gata l N-am ce face cu el. Mama lui de neisprăvit 1. Romaniță stătea împietrit. Nu auzea sau nu înțelegea nimic. — Auzi, mă î Mama cui te-a ... — Taci! urlă Tudose. Tu unde erai? Romaniță pricepu cu întîrziere că a fost înjurat. I se păru că și nea Tudose striga la el. Și iar se pierdu ... Avea dreptate nea Sacîz. Ce fel de șofer este el ? N-o să primească niciodată carnetul. Și n-o să-și cumpere costumul de haine lux. Și nici n-o să intre-n vorbă cu Ruxanda ... Apoi se gîndi că mașina „Iul" o să aștep- te atelierul mobil. Din cauza lui porumbul va rămîne pe cîmp. Și cîți bani va costa reparația. Și timpul pînă cînd va veni atelierul mobil... Lui Romaniță ii rămaseră aninate în gene două boabe mici, limpezi. Mircea Șerbănescu Baladă de toamnă Mi-a făcut impresia că nu se simte bine. Ședea pe bancă intr-o poziție bizară, cu ochii ridicați spre bolta de frunziș de deasupra. M-am apropiat fără să mi se pară că m-a simțittotuși, cînd umbra mea i-a căzut pe față n-a tresărit și nu s-a mișcat din poziția cunoscută. Dimpotrivă, parcă-mi și spuse ceva; ceva în genul acesta : Vedeți dumneavo astră, tovarășe, cum se pregă- tește în natură ceva să piară ? Cred că astfel pot recon- stitui ce-am auzit. Și-am intuit chiar și-un cuprinzător gest interior ce-mi era adresat. Invitația de a-1 imita. Fără să vreau mi-am ridicat și eu privirele spre frunzișurile care se încheiau poetic pînă departe in imensul parc al băilor. Era o după amiază splendidă de septembrie, dar de aici, de lingă bărbatul de pe bancă, am avut certitudinea că frunzele și apucaseră să se decoloreze, căpătînd rigidi- tatea metalică, prevestitoare de toamnă. — Toamna e aici. Prezentă în interiorul acestei lumi vegetale, care pare încă tînără și în putere. Imbătrînește și ea exact ca omul : înlăuntru mai întîi... Gîfîia puțin, dar nu ca un astmatic, ci mai degrabă ca sub efectul unei emoții profunde. Sub imperiul primei impresii am încercat să-l scutesc de efortul cuvintelor. El reluă ca și cînd nu m ar fi auzit: Văd frunzele căzînd. Le văd născîndu-se și crescînd iarăși. Perpetuarea, mișcarea infinită a materiei mi se pare mai de înțeles decît oricind I Natura susura tainic în jurul nostru, accentuîndu-mi starea sufletească contradictorie. Sesizasem statura impo- zantă a omului de pe bancă, cununa de păr argintiu, cu un luciu admirabil, expresia de încîntare luminoasă a chi- pului. Și felul cum revenea la cotidian ; își îndreptă tru- pul și făcu gestul simplu și firesc de a se asigura că mai are lingă picior bastonul. Foarte aproape de fruntea lui alunecă o frunză îngălbenită, legănătoare. Părea că-și caută un loc cît mai bun cu putință pentru multă vreme sau pentru totdeauna. Bărbatul cu părul alb îmi surise, — E plăcut să vezi toate acestea. Și să le auzi. Merită să trăiești în mijlocul unor asemenea frumuseți 1 Par- că-mi aduce aminte sfîrșitul; al războiului să zicem. După ce frunzișuri întregi dc oameni căzuseră, așteptam să răsară soarele. Ne era dor de primăvară. Eram la 12 vîrstă cînd simți toate acestea. Mi-aduc aminte cum m-am avîntat în curentul general al înnoirii 1 Cu cita forță, cu ce elan ! Mă rușinam că-l crezusem bolnav; în ciuda respira- ției grele încă (poate tot din pricina emoției 1) exprima în întregime forță și siguranță. Mi-I închipuiam avîn- tîndu-se cu umerii lui largi în curentul vijelios al unui riu, primăvara. Nimic nu-l putea opri să biruie potrivni- cia bulboanelor și palelor do apă piezișe, vitrege. 11 auzii din nou folosind aceeași formulă : „V-ați putea închipui, dumneavoastră, tovarășe..." îmi cerea să-mi imaginez ce au însemnat pentuu el și pentru generația lui lozin- cile de luptă „Totul pentru front, totul pentru victorie!", „Vrem pămînt pentru țărani!" și altele... — Și altele, tovarășe, dacă v-ați putea închipui 1 Cîte au fost in decursul anilor și pe care le-am trăit, tovarășe, în prima linie, ca și cînd ar fi izvorît din mine, ar fi fost nedesmințit ale mele, Și nu mi-o lua ca o laudă, tovarășe, căci nu am trăit numai eu asta. Ca mine au fost mii și mii. A fost ceva mare și total, un efort gene- ral, un simțămînt aeneral de încredere în viitor, de hotă- rire colectivă la nivelul unui popor, unanim în dorința de a trăi mai bine. Asta e totul ; să existe un simțămint general. Să ai un țel, un conducător sigur. Să te uiți spre ziua de mîine ca spre propriul tău copil. Să-l vezi crescînd și să ți-1 închipui adolescent, tînăr, matur, cum să spun, în alte condiții decît ți-ai trăit tu însuți viața, dar, ca și frunzișurile astea, același fond uman, numai că mai pur, mai nuanțat, mai perfect... Abia atunci simți deplin bucuria că n-ai greșit, nu vreau să spun vorbe mari, tovarășe, dar acesta e un țel, nu ? Tăcu. Eram copleșit. Incapabil să rostesc un cuvînt. Vegetația din jur foșnea și tronzea tainic. Nu era o tăcere propriu-zîsă, ci o meditație profundă, concentrată. Mă surprinse din nou cu exnresia, acum bine cunoscută de mine : „Ați auzit, tovarășe, sună de cină". Nn auzisem dangătul produs la cantină pe o șină agățată cu sîrmă. — Poate că vă miră, tovarășe, dragostea mea pentru natură. Sint orășan din tălpi pînă în creștet. M-am năs- cut într-un cartier Ia margine și cunosc maghernițele mahalalelor. Am muncit în șoproanele îngrozitoare de pe vremuri. Uneori simt măreția baladei și atunci caut natura ... Veniți la masă î Poate că mai stați. își ceru scuze. Nu-i stătea în fel să vorbească așa de mult, l-am strîns mîna cu o putere care ar fi vrut să transmită multă căldură din partea mea, profunda apre- ciere față de încrederea ce-mi arătase. L-am urmărit îndepărtîndu-se. Voiam să ascult și singur frunzele sunînd a toamnă. Pașii lui și bastonul ajungeau la mine ca un ecou asimetric, ciudat. 13 Ion Velican Așteptînd-o pe Flavia Bărbații muriseră demult, dar panoplia cu armele sale încrucișate pentru totdeauna, sta neclintită deasupra gobclinului cusut de bunica Flaviei. Bărbații, unchiul Mi- lu, bunicul Robi și verișorul Sava urcaseră pe rînd ierar- hia cazonă, conform unei tradiții familiale, care aprecia faptele de arme drept unicul sens al vieții. Unchiul Milu și bunicul Robi muriseră pe rînd in Împrejurări tragice, lăsînd in urma lor trei femei tăcute : Flavia, mama sa, și bunica Suzi. Pe verișorul Sava, Flavia il știa doar din au- zite, nu-1 văzuse niciodată. Trăia pe undeva prin deltă, intr-o unitate militară de graniță. Pe peretele opus panopliei, în stingă unui lampadar din fier forjat, mai sus bunicul Robi, sever, în costumul său de cavalerist, amenința cu privirea. Pe un alt perete, deasupra unei carpete egiptiene unchiul Milu privea se- meț peste umărul sting, parcă mindrindu-se cu eghileții săi albi strălucitori. Bunica Suzi, într-un fotoliu, citea o cărticică zdrențuită și din cind în cind ii vorbea uitindu- se pe sub ochelari ficei sale. — Acuma că te-au scos la pensie de boală, tu mai ai drepturi ? — Cred că da. — Pe Catița n-au trimis-o la băi. — Pe mine nu mă mai revizuiește. O să primesc bilet. Cosea zilnic. Terminase două fețe dc masă uriașe pe care spera să capete bani frumoși. Candelabrul atirna intre ele neclintit de ani. Mobila stil, teracota cu turnuri, glaswandul, fructierele de alpaca, lampadarul de bambus, draperia vieneză, covorul persen, toate într-o ambianță impură de baroc, apăsau pe sufle*e cu monoto- nie. Striveau vocalele pe buzele ca niște fluturi de noapte frumos desenați. Pe o măsuță-scrin, cu oglinzi laterale dormita un televizor prea mare pentru ecranul său mir, cu un buton lipsă. — Biletul il plătești cu jumătate dc preț ? insistă bătrîna depărtînd cartea. — Nu știu, o fi gratuit... — Flavia văd că întîrzie. Or fi avînd iar mult de lucru. — Vine ea. Șl bătrîna își continuă lectura, inertă la tot ce s-ar putea întîmpla în afara gîndurilor sale. 14 Prin geam intra lumină puțină, dar cele două femei se obișnuiseră astfel. în podul palmelor se vedeau bine liniile vineții ale singelui încă neadormit. Clanțele ușilor, închizători le ferestrei, robinetul, aparatele electrice, toate stăteau mărturie absenței unei mîini de bărbat. Portretul Flaviei, rezemat lingă o oglindă ovoîdală lumina interiorul cu un zîmbet trist dar aparte, plăcut. Zulufii aurii contrastau puternic cu albastrul ochilor, cu buzele intens rujate. O paloare discretă dădea distincție portretului. Bunica Suzi lăsă domol cartea pe un taburet și se îndreptă spre o cutie frumos sculptată în lemn de mahon, cotrobăia prin cutie mormăind. — Nu mai ai loc de scrisori. O să facă salată din ele. Apoi abia șoptit: Unde i-oi fi pus? și iar: La virsta ei nu-mi vedeam capul de griji. Te aveam pe tine de cinci ani. De scrisori îi arde ei <.. Unde l-oi fi pus î .., — Ce cauți ? — Niște cercei. — Ce vrei să faci cu ei ? — Vreau să-i văd. Ce, trebuie ncaparat să fac ceva cu ci ? Unde-s ? Aici parcă i-am pus ,., — Eu nu i-am văzut demult. — Parcă ar fi de cinspe ani, mereu le scrie. Și ei cine știe ce netrebnici or fi. Of-of, Flavia noastră 1 I-am spus eu odată: Alege, că vei culege 1 — Mai bine așa decil divorțată. Femeia divorțată e ca un măr singuratic crescut pe cîmp. — Nu-i găsesc. Parcă se auzi ușa. Mama Flaviei terminînd cu dereticatul se duce in bucătărie și vorbește de acolo aproape strigind. — Vecinii ... Barem să fi avut bani la ca să fi min- cat la bufet. — Nu rabdă ea de foame. O fi invitat-o inginerul cel nou ,., — Atita-i trebuie, că-i arăt cu . .. — Ce ai cu ea, e mare. — Tocmai de aceea. — Cînd avea douăzeci de ani nu se uita nici unul la ea, iar acum că are aproape treizeci și-a găsit căutare. Eu nu mai înțeleg lumea asta ,,. — De aia stă nemăritată, că are căutare .,. vorbești și dumneata ... — Nu se mărită că n-o lași tu. — Auzi, mamă ... Se auzi o farfurie trîntită de ciment și un plînset brusc. Bunica Suzi, de loc mișcată, se așeză în fotoliu și se apucă din nou de citit, netulburată. Plinsul fiicei sale 15 se auzea bine pentru că ușile rămăseseră deschise, dar o- biectele și mobilierul, aglomerate într-un spațiu prea mic îi estompau nu numai tăria, ci și farmecul, care exista cu siguranță de vreme ce bunica Suzi îl recepta senină. Orele înaintau și Flavia continua să întîrzie. Poș- tașul aduse o nouă scrisoare care aștepta să fie deschisă de mina ei și apoi să fie pusă la colecție, dar ea intîrzia nepermis de mult și umplea de neliniște sufletul ambelor femei, cu toate că una se arăta nepăsătoare. Bunicul Robi și Unchiul Milu opriseră timpul în loc privind fără teamă, unul fructiera de alpaca, celălalt lampadarul de bambus. Florin Bănescu Să arunci cu pietre în soare Ceața s-a ridicat din fluviu și a cuprins apele și stuful și casele străvechii așezări a oamenilor de la vărsarea acelui fluviu în mare. O ceață densă, grea, o ceață cu care trebuie să lupți ca să o străbați. Oamenii porniseră totuși la muncile lor și lotci alunecau pe apă, năluci mute în liniștea aceea de început de lume, atunci cînd ceața a fost stăpînă peste toate. Pe chei, așezat pe un cabestan, aștepta băiatul. Aștepta soarele. Cînd soarele va ieși din mare și va alun- ga ceață, va veni bătrinul. Băiatului îi plăcea ora aceea a dimineții, cînd lucrurile prind treptat contururi tot mai clare. Apăreau întii casele înșiruite în lungul che- iului, stuful prindea viață, fremăta, se auzeau strigătele ascuțite ale păsărilor de apă care țișneau în zborul lor de pradă, apărea luciul apelor și, ancorate la chel, cute- rele remorcherele, barcazele. Undeva creștea din alb- cenușîu dens, silueta unui cargou a cărui sirenă cerea insistent intrarea în canal spre mare și in sfirșit se vedea malul celălalt unde pe prundiș erau trase niște lotci ne- gre, zăcînd pe o coastă, uriașe păsări bolnave, așteptînd acolo tămăduirea sau moartea. Iar spre răsărit era marea, 16 marea roșie de singele învingătorului soare. Băiatul se ridica in picioare și saluta soarele. Așa îl învățase bătrî- nul. Cînd apele inghițeau singele soarelui șî albastrul înalt al cerului se prăvălea în adîncul lor, apărea în sfîrșit cel așteptat. „Mîine o să fie o zi mare" i-a spus bătrinul cu o seară înainte. Se cunoșteau de un an. Băiatul avea nouă ani și bătrinul trecuse de nouzeci. în tinerețe fusese pescar apoi marinar sub numeroase pavilioane. La bătrînețe s-a retras în orașul lor de la gura fluviului ca paznic de far. Acum nu mai lucra nimic. Se plimba ziua pe chei, stătea de vorbă cu oamenii, pescuia cu undița și era prieten cu băiatul. S-au cunoscut acolo pe chei și în fiecare dimi- neață se intilneau in același loc. Bătrinul l-a învățat tot ce știa el despre mare, despre vapoare, despre pești și despre oameni. Știa o mulțime de povești auzite aiurea prin porturile lumii. In urmă cu cîtva timp îi spusese o poveste ciudată, despre un vapor alb, orbitor de alb, care plutește fără să atingă apele, care nu ancorează în por- turi, care acum e în mările sudului, acum între ghețu- rile nordului și caro adună de pe ape sufletele marinarilor pieriți în larg, l-a spus povestea și a rămas cu ochii lui obosiți, pironiți in gol, văzînd poate ceva ce numai el putea să vadă. Apoi au trecut zile și bătrinul continua să se întîlnească mereu cu băiatul, să-i spună alte povești, iar pe un cuter vechi, ancorat la chei, îl învăța meseria de marinar. Astăzi însă, bătrînul îi promisese că va fi o zi deosebită. Și iată-1 venind, cu pașii lui mari, cu mersul ușor legănat de om obișnuit cu puntea nestabilă a vaselor, astăzi parcă mai viguros, saluttndu-1 pe băiat de la dis- tanță : — Să trăiești băiete! •—• Salut, căpitane ! — Astăzi ieșim în larg. — în regulă căpitane. Bătrînul mormăi ceva în barbă, ceva nedeslușit des- pre un tînăr marinar și-și aprinse cu gesturi lente, dar cu ceremonialul cuvenit unei astfel de operații, își aprinse așadar pipa și apoi brusc, împungînd cu ea spre cuter, răcni: — îmbarcarea I Toată lumea pe bord 1 Băiatul sări pe punte. Inima îi bătea cu putere. Prima ieșire în larg I Cît așteptase clipa aceasta. EI și bătrînul I Și ce grozav arăta bătrînul în dimineața asta. Scosese de undeva o șapcă veche, păstrată cu grijă, cu cozorocul incă lucitor și o stemă necunoscută, ce amintea de epoca dc fală a bătrînului, avea barba tunsă cu grijă, vesto- 17 2 — Orizont nul, cu fireturile frecate cu sîrguință, era proaspăt curățat și călcat, iar cizmele erau adevărate oglinzi. Băiatul încerca să-și ascundă emoția. Răspunsese prompt la vorbele bătrînului și dovedise că nu se pierde ușor cu firea. Executa rapid ordinele bătrînului, care pornise motorul și acum la timonă, privea drept înainte, cu fruntea sus, cu barba în vînt, bine înțepenit pe pi- cioare, gata să înfrunte din nou depărtările. „E frumos bătrînul" gîndi băiatul. — Mola prova 1 Mola pupa i — Vira 1 Băiatului încă nu-i venea să creadă că au pornit cu adevărat. Privea defilarea cheiului în tribordul vasului, simțea vîntul tăios din față. Așadar nu era vis I Au tre- cut canalul și apoi în fața lor s-a deschis MAREA. Bătrî- nul i-a făcut semn să vină lingă el. I-a așezat mîinile pe cavîlele timonei. Era o încredințare. Se săvîrșea un rit. Se preda o moștenire. Băiatul simțea crescînd în el o forță uriașă. Brațele le simțea mai puternice. Stăpînea vasul, stăpînea marea ! ... Uită de bătrîn. Acesta se dusese undeva la pupa. Vasul asculta perfect comenzile. Mergea spre soare. O rotire elegantă. In tribord se vedea gura canalului. Și o mulțime de vase mici ieșite la pescuit. Sînt prea multe vase. Au plecat după noi, gîndi băiatul, o să ne ajungă. Dar aici eu comand*. Și nu-i mai păsă de vasele ce se apropiau. Erau vasele ce porniseră să caute un vas, un bătrîn și un copil, în curînd ii ajunseră. Un vas veni la abordaj. Oameni săriră pe punte. îl întrebară de bătrîn. Băiatul voia să povestească cum a condus vasul. Bătrînul ? Nu o nicăieri. Oamenii cercetau vasul, cerce- tau apa. Băiatul pomenea ceva ce ei nu puteau înțelege, despre un vas alb, orbitor de alb ... Un alt vas l-a dus în port. Băiatul porni singur pe chei. Trecu pe lingă locul lor de întîlnire. Privi cu inima strînsă acel loc. Bătrînul 1 Trecu mai departe. Soarele era acum sus în albastrul curat al cerului. Trebuia să meargă la școală. Treceau pe lîngă ol oameni care se uitau parcă altfel la ol. Un grup de copii îl strigă. Băia- tul își umflă pieptul. O să le povestească lor cum a con- dus vasul. Simți din nou acea marc putere crescînd în el. Atunci se aplecă, culese cîteva pietre și începu să arunce cu ele în soare. 18 Al. Jeheleanu Intimitate M-aplec spre glie. Să-i grăiesc mă-ndemn. Ea tace. Dar sub palma mea o simt Cum bate ca o inimă, solemn. Eu nu pot s-o înșel și nici s-o mint. Un vint tehui trecu peste miriști, Cimpiile-mi zăriră ochii triști. Și-au fost, ocrotitoare, lingă mine Cu rouă dreasă-n gene și cu rime, Sub soare ager sau sub gias de ploi, Clopotele anilor din foi Le-aud stirnite-n larguri și-n cuvînt. Cimpie, azi, ce drag mi-e al tău pămînt I Și parcă văd prin veac cum îți reverși Mobile zări de holde. Și, rodind, Ascult în zvon de timpuri, cat în vers Sămînța pusă-n inimi de partid. Rădăcini Sînt arborii în rut și ierbile concep Tărcate luminișuri cu păsări și-ondulații, Realuri virginale desprinse sînt de spații, Beatitudini mate se răsucesc în piept. Diforme rădăcini îmi suie pe picior, Termitele-s ajunse pe brațe și pe gît. De ce s-aleg din raze coloane de urît Cînd frumuseți renasc pe aripi de cocor ? Tentațiile verii aici sînt mai sublime, Sub draperii de sălcii și-n caldnări de ape (Da, gîzele ne-or trece, secunde-n roi, pe pleoape) Făgetu-I întrebasem și norul sur de tine, Te bănuiam prin scorburi, vibram că vii acuș (Și lent urca pe-o gheată un palid cărăbuș). 19 Legendă Plecă lasmint, proteicul navigator, Spre polul Sud sau spre polul Nord, Cu steaua polară singur la bord. Plecă spre-un arhipelag numit Maldoror. Triumfal plecă lasmint, deși prima briză Barca ursuză i-o-ntoarse pe-o rină. Ezită sub temuta oră marină Cind mijii, in zăbranic, sacra banchiză Temerarul cunoștea nedreptul dezastru. Cunoștea valul ce-l va soarbe-n adine, Dar părea fermecat de-nspumalul albastru Și-asculta numai ei al sirenelor cor. Și vislea-ncrezător spre noul pămlnt ; Ariupeiayui visat numit NUrldoror. 20 Damian Ureche Rîuri și păsări Un tainic anotimp de Începui Dezvăluie oglinda de eter, Cînd păsările izvorăsc din lut Și riurile se revarsă-n cer. Dar mina care vindecă și doare După-ndoiala biîndă s-a decis Să modeleze zboruri pe ulcioare Și valurile să le-nalie-n vis. Și cu mirarea unui demiurg Nor spunem din viori și călimară Că valuriie-s păsări cnre curg Și aripîie-s rîuri care zboară. Noi înțelegem în aceste iupfe Cascadete alunecînd pe vînt, Că valurile-s aripile rupte Din păsările care nu mai sînt. Și vrînd să umple ultimele goluri Întinse între maluri de smarald, Vezi rîurile cum aleargă-n stoluri Spre mările cu sufletul mai cald. Smulgind un drum dintre stlncoase brîuri Doar în lumina ta îl vezi răsfrlnt, Deci să-nvăfăm odihna de la rîuri Și de ia păsări darul de pămînt. Evantai Evantai privirea ce mi-o aruncai. Evantai surîsul, geana evantai. O, izvor de umbră amăgind o stea, Cine te mal crede, cine te mai bea ? 21 Negru dans fusese părul tău bălai, Iar îți schimbi culoarea Evă-evanțaî ? , Cine-ți mai preschimbă nostaigia-n vervă Nebunie-n minus, rană de rezervă ? Muzica Lemnui de Ungă mine a-neceput să cînte, El, spaima și chemarea rezonanței, Vint concentrat într-o patimă, Munții jn ietjpdnu/ brafeior Acu/n se naște frunza fără durere, fn clocot de taină nelecuită, Acum pămlntui captiv se apleacă-n sine, Pentru pauza tînără dintre grai și tăcere Si pietrele care nu pot împietri, Si numai noi oamenii tăudindu-ne Cu povara acestui miracol. 90 de ani de la nașterea lui E. Lovinescu Andrei A. Lillin Eugen Lovinescu și teoria culturii ..Eucen Lovinescu este o sensibilitate de inedita rezonanții intcrloarl" G. Mihail-Zamlirtscu Spirit îndătinat marilor construcții ideografice, cel ce in critica noastră literară trece deobșle drept cel mai strălucit reprezentant a] impresionismului, a elaborat in 1924—25, concomitent cu activitatea sa prodigioasă de istoric literar, conducător de cenaclu și redactor de revistă, o teorie a culturii in care, după un examen atent sub întreit aspect social, economic și cultural al forțelor antagonice din trecutul poporului român, năzuiește spre o privire sintetică asu- pra procesului de acomodare, din care după concepția sa a ieșit civilizația română modernă — operă cutezătoare, nescutllă de unele riscuri ideologice care, Insă, în atmosfera vremii, viciată de idealis- mul nebulos al morfologiei spcnglerlene, se remarcă in general prin- tr-o mare claritate a principiilor. Este, așadar, o demonstrație strălucită a sumei filozofice pe care, printr-o meditație ascendentă, privind conditionalitatca valorilor majore, a realizat-o Eugen Lovi- nescu. $î ar Însemna să detașăm datele gnoseologice și axiologice ale acestei meditații dc fluxul dinamic al criticii lovinesciene dacă n-am tine seama de suflul polemicii constante, explicite șl subiacente, a tezelor sale, pasionantă mai ales din perspectiva situației dramatice a intelectului, angajat în cazul său intr-un vast proces de lămurire a cugetelor. 1 Meritul cel mare al istoriei civilizației române moderne (’) constă in spiritul de sinteză, Singur prin el Insă personalizarea materialelor n-ar fi asigurată in întregime. N-ar fi asigurată chiar dacă E. Lovinescu ar tine seama absolut de toate categoriile finali- tății socio-istorice și politice. Fiindcă taina ultimă a oricărei cerce- tări creatoare este de natură etică. Artificiale de diferite prejudecăți, datele evoluției culturale apelează la o metodă invincibilă de elibe- rare a spiritului de prejudecăți ca astfel în evoluarea tor el să urmă- rească numai și numai liniile esențiale ale devenirii. Cale lungă și ') Tari volume In Editura „Ancora”. București. 1924, șl u. 23 anevoioasa ! Precum insă știința umanistă a veacului nostru mult frămintat incă din primele trei decenii nu și-a refuzai cutezanța spre adevăr pindită de tragic, ea a trebuit abordală. In consecință, examinarea și asimilarea personală a materialului documentar pentru studiul său de filozofia culturii nu i-au scutit pe E. Lovinescu de experiența „ucenicului vrăjitor", dar piuă la urmă el a biruit „spiri- tele pe care le-a chemat". Două mai ales au fost mijloacele de com- penetrațiune, prin care a scăpat de pericolul absolutizării neșliinți- fice a viziunii sintetizate de materialele investigate : Chiar dacă-1 tratează cu acribie. E- Lovinescu nu disprețuiește aportul înaintașilor. Totodată, e| nu sacrifică analiza pentru sinteză. în felul acesta, prin aprehensiunea intelectuală, consolidarea adevărurilor asupra cultu- rii române moderne se produce in aceeași măsură in care viziunea de ansamblu ciștigă un soclu istoric solid, rezultînd din dialectica cunoștinței reale a faptelor demonstrate in raționalitatea lor. Să-l urmărim aci măcar In treacăt pe E, Lovinescu in efectua- rea acestor operațiuni. Atacind frontal in Istoria civilizației române moderne. 1 ,13, problema istorică a atitudinii burgheziei apusene față de revoluția pașoptistă română, E. Lovinescu nu o caracterizează numai ca un efect economic al expansiunii capitalului franco-englez — și mai ales, al celui englez — ci el distinge totodată și un factor etic trans- lucid ; protecționismul puterilor apusene care, chiar dacă plnă la urmă a rămas pur platonic, a produs un puternic curent de opinie publică pe plan internațional. Simultaneitatea motivelor fortamentc relative este prin analiza bogatei literaturi politice ce a răsărit atunci in apus in jurul chestiunii române bine scoasă in relief, iar corelația evenimentelor definită Intr-un sistem de date asupra obiec- tivitătii cărora nu ne putem îndoi. După aceeași metodă riguros științifică ce-și refuză orice induc- ții și concluziuni neverificabile de ordinul conformismului probabi- list sau fideist, procedează E. Lovinescu in intreg ansamblul lucrării sale citate. De aici logica ei slrinsă, pe capitole dispune!ive fără nici un dichis caligrafic. De aici gradul inalt de abstracție a glndiril fluente și refluente in ritmul faptelor istorice urmările și analizate. De aici. In sîtrșit, direcția ascendentă a concluziilor. Vom semnaliza In continuare, totuși, și unele slăbiciuni sensibile in minuirea cltorva principii de bază ale filozofiei culturii care se explică din aceeași aspirație originară la formă, infinii dc greu de degajat plnă la urmă dlh fluxul larg al faptelor contingente. Intenția majoră a sintezei lui E. Lovinescu este de a deschide o perspectivă științifică asupra criterologiei gindirit românești in domeniul culturii. Perspectiva aceasta este de natură noologică. Iar dacă sintaxa noologiei românești. In aplicarea ei la fenomenele culturii, a fost de multe ori reluctantă, nu o dală Insă și prea liberă in aria selecției șl înglobării diverselor asociatii, dimpotrivă, unele opțiuni ale lui E. Lovinescu, dornic să evite dificultățile tradiționale, n-au fost prea inspirate. Așa de pildă, dacă pentru clarificarea spe- cificului culturii ca proces aniropologic, dinamizat de o axiologie proprie diferitelor formalii sociale. E. Lovinescu întreprinde o deli- mitare națională, astfel absolut necesară, intre cultură și civilizație, neducind insă Ia capăt jocul dialectic intre cele două „realități" aparent antagonice — a culturii și civilizației — intre criteriile evo- luției fiecăreia aparte ca și a trecerii uneia in cealaltă. Cu alte cuvinte, refuzindu-și dreptul de a privi cultura In sine și pentru sine. E. Lovinescu deschide cercetărilor sale zariștea spre clarificări .in temă" de o mare luminozitate, fără a ajunge toiuși la concluziile ultime care se impun de pe pozițiile ocupate. lată care, după E Lovinescu (op. c, III, p. 16 u.) sint, tnlăuntrul dicotomiei cultură-civilizație, datele definitorii ale celor două comple- xfuni aparent antagonice, in variația factorilor și manifestărilor lor. 24 — din punct de vedere ontologic, cultura se definește ca suma forțelor morale ale omului; — din punct de vedere axiologic, ca totalitatea bunurilor su- fletești j — din punct de vedere comportamental (al condiției istorice), ca rezultatul deprinderilor sufletești, dobindite mal de mult și mai de curind. Definițiile acestea nu contrazic in esență clasica definiție cice- roniană i „cultura animi philosophia est", reluata in jurul anului 105 al e. n. de Justinus in formula „cultus literrarum”, doar că in acest prevalează. In conformitate cu spiritul pragmatic al romanilor, cu ordonarea voinței, spiritul înțelepciunii, instrucției $1 investigației — diferențe cu greu de neglijat pină in cele din urmă, care se explica InsS din faptul ca romanilor le-a lipsit termenul cu lotul modern al civilizației. Radicalul său, ce e drept, este identic cu al cuvintelor latine civis, civills, ctvilUax și cjvfias, dar verbal-abstractlvul c/viHsa- tion apare numai tirziu, in limba franceză, de la un verb civillser care înseamnă „a aduce la o stare superioară in privința urbanității, mora- vurilor, dezvoltării intelectuale". In limba italiană c/viftâ circulă și astăzi cu accepțiunea de „politețe, urbanitate”. La germani, dacă ne bizuim pe dicționarul lui J, Chr. Adehing ()77d și u.), Civifisofion lipsește la data apariției Sulerin/eior tlnârulul Werther, autorul dicțio- narului necunoscind decit un verb cfvflfsiren. In dreptul căruia no- tează fr. efvifjser. Izbindu-se de incertitudinile in terminologia problemelor culturii, lui E. Lovinescu i s-ar ti Impus, la nivelul semasiologiei anilor 20, o serioasă cercetare a logicii ascunse pe care o păstrează așa-zisele „familii de cuvinte" alcătuite din diferiți termeni derivati de la același radical, mai ales că de ta caz la caz el folosește cu valoare de argu- mente istorice anumite etimologii spre a caracteriza plastic unele schimbări structurale In decursul evoluției istorice a poporului roman, Evident, procedeul nu e greșit! S-ar fi impus doar aprofundarea sa. Mai ales ansamblul radicalelor verbale ca un prim strat cu caracter mai mult sau mai puțin arhetipic, respectiv aria derivaielor ca un al doilea strat ai dinamicii experiențe cognitive alcătuiesc laolaltă un fel de filozofie naturală. Aceasta nerămtnlnd staționară, profilul cu- vlntului nu este niciodată un semn formal. El dezvăluie calea normală a dezvoltării și perfecțiunii ca si abaterile. Iar modurile derivării ter- menilor, caro, laolaltă cu cascada termenilor derivați de la același ra- dical (cind si cum?) circumscriu unitatea extrinsecă a unui sistem lingvistic, nu se prezintă nici odată ca o împerechere convențională ți arbitrară, în esență, două făgașe formative: reflecția ascuțită cu tendința spre abstracție si qindirea metaforică, vioaie și plină de fan- tezie, le determină clmpul național, gradul de proprietate logică și puterea de sugestie. în lumea occidentală, geneza termenului „civilizație* s-a pro- dus In condițiile următoare ; Primele discullî despre modernitate neliniștesc cugetele cele mal avansate incă la trecerea intre secolul XIV și XV. în curind, In teologie și filozofie se tac unele delimitări intre „via antiqua* și „via moderna' ca urmare a unor cuceriri fundamentale în șlllnțele naturii, pe bază de observație și experiență. Aria cugetării moderne se clarifică totuși deabia in jurul anului 1660, cind prin generația Iul Galilel, Kepler șl Bacon, se definesc pozițiile de bază ale viziunii asupra naturii, iar in anul 1650, la moartea Iul Descartes, atmosfera In care pentru viilor vor coabita cultura $i civilizația modernă este ca și stabilită. Două sint componențele dominante : raționalitate și tendința spre universalitate, fn ambele sensuri se pol eila numeroase texte de bază, de la De nova et nnlllus aevi memoria prius visa stelia din 1573 a lui Tycho Brahe la No vum organum din 1630 al lut Fr. Bacon șl de la Cetatea soarelui din 1623 a lui Tommaso Campanella la Discursul despre metoda din 1637 al lui Renă Descartes. Leibniz șl 25 Spinoza, Rousseau șl Diderot, Kant și Herder, Hegel si Schopenhauer vor duce mai departe experiența cișiigală de spiritele mari ale renaș- terii, iar civilizația modernă Se va desăvirși pe baza cuceririlor teh- nice pa care studiul tot mai aprofundat ai naturii ie va înlesni ome- nirii- Dacă J. J. Rousseau in Wscours sur ies Sciences et Ies aris din 1750 va nega valoarea culturii pentru progresul omenirii, dim- poirivă Herder, punind cu hotărire accentul pc contribuția intelectu- lui in procesul de creație a civilizației moderne, va deschide prin aceasta o discuție pasionantă pe lenta dicotomiei Cultură-civilizație,. In care vor ii antrenati de ia Goethe și Schleiermacher ia Simmel, Rathenau șl Jaspers toate spiritele mari ale occidentului. In jurul anului 1899, filozoful H. Rickerl delimitează, pe baza axiologiei lui Windelband, domeniul științei culturii de domeniul științei natu- rale. între limp H. Th. Bukle introdusese in încercarea sa stufoasă de a desluși căile evolutive ale civilizației moderne principiul cauza- lității, J. Lubbock se străduiește să coboare pină în originile civili- zației, muncindu-se să-i stabilească condițiile în raport cp modul dc viată al omului din societățile arhaice, primare, iar H, Spencer să-i determine principiile sociologice general valabile. Toate aceste investigații au contribuit la determinarea prolilului notional al ter- menului civilizație, dominat in circulația sa curentă cu referire la o ordine istorică dată, de două caracteristici fundamentale ; depen- denta axiologică de nevoile imediate, practice ale vieții, șl rationa- nalitatea structurilor, spre deosebire de cultură care legată de aspi- rațiile slpirituale ale omului- In consecință, civilizația se definește ca un domeniu de creație de quia i experimentale și inductive / și de proplet quid l deductive / — in sensul programării inteligente a producției tehnice în toată amploarea ei, în timp ce cultura, rezu- tnind experiența geniului creator, apariția căruia in istoria omenirii nu poate fi prevăzută niciodată in mod matematic, este determi- nată pe liniile devenirii sale in primul rind de modul in care valo- rile datorate geniului sînt asimilate, aprofundate, utilizate și dezvol- tate creator in practica socială. Concepția despre cultura a lui J, J. Rousseau a fost dominată de ideea decadenței. Problema, pentru vremea sa, n-u fost nouă. Așa-ziclnd Încă din momentul cind s-au produs delimitările intre „via antiqua" și „via moderna", cu ascendentul acordat do unii celei din urmă, ș-au putut auzi și destule glasuri sceptice. Printre alții, T. Campanella, punindu-și in Cetatea soarelui problema „înțelep- ciunii" /metaforă |wnțru cultură ; așa rum ea se manifestă in „toate științele laolaltă", preia c-j formă adecvată propagării sale eficiente din practica medievală sistemul „artelor liberale și mecanice"/ „libe- râie do la lat. liber: carie, Impâcind in felul acesta trecutul cu vii- torul. Mai mult, poslulfnrl principiul accesibilității „înțelepciunii" pentru toți cetățenii soarelui, triumvirii instaurează totodată și cul- tul marilor inventatori, do la Osiris și Likurq la Pitagora, Zamolxis și Solon, chipurile cărora slut reproduse pe pereții interiori ai celui de al șaselea zid inelar al templului central, deci In Imediata vecinătate a sanctuarului soarelui. în condițiile acestea, după mărturiile culese de Campanella, „înțelepciunea" se află în utopica cetate a soarelui tn plin progres — motiv de meditație pentru cei din afara ei ! După mai puțin de un secol „prin furtunoasa" „qucrclle des anclens el des modernes1' stîrnită în jurul lucră- rilor apologetice ale lui Charles Perrault. spiritul sceptic galo- francon ajunge să se manifeste deplin fată de progresul culturii realizat sub domnia regehusoare. Luxul curții de la Versailles nu justifică mizeria în care trăieșle marea masă a celor exploatați, obiectează și J. J. Rousseau- Numai datorită „interesului si vani- tății" aristocrației și mărci burghezii, glasul naturii nu-și face auzită critica (Gonfessions, JV). Partizan al ideii lui Hohbes că natura a dat fiecărui individ dreptul de a se bucura dc toate bunurile, pricipiul este adus de Rousseau în strins raport cu 26 principiul evoluției în sensul afirmației plenare a virtualltălilor și aspirațiilor morale și intelectuale ale omului, Aprofundînd mai departe studiul operelor lui Grolius, Pufendorf șl Althusius, prin care schimbarea de perspectivă inițiată de spiritele mari ale renaș- terii s-a extins și asupra concepțiilor juridice, irinate secole de-a rîndul de prevalenta acordată dreptului canonic, J. J. Rousseau iși însușește principiul suveranității inalienabile a poporului. In perspectiva lui, funcția civilizației se schimbă fundamental. Eman- cipată intr-un regim al libertății individului /Contract social, I, 6/, al democrației autentice, in care toți cetățenii se bucură de ega- litate economică deplină /îd, III, 15/, puternicul semn negativ cu care e marcată în societatea privilegiaților se sublimează/ Ori- yinea și bazele jrtegafffdfb Intre oameni, I/, iar din unealta opre- siunii și discriminării ea se transformă într-o funcție a rațiunii și im bun al tuturora. în mai toată durata ultimelor două secole, teoriile avansate despre civilizație au rămas tributare principiilor lui J. J. Rousseau. în felul acesta, spre deosebire de teoriile ultraconservaloare despre cultură de la Joseph de Maistre la Friedrik Nictzsche și Oswald Spengler, grevate toate de un fatalism apăsător în care concepția lui Vico despre „circuitul închis' al istoriei a fost repusă în onoare sub variate forme ca„ chainon' (Senancour). „ewiqe Wiederkehr' (Nielzsche), „Ring" (George) etc. teoriile realist-stiinWire despre civilizație sînt pătrunese dc o mare forță dinamică. ..O stare de saturație culturală In sensul stagnării și satisfecției depline este im- posibilă*, subliniază de pildă Karl Lcibknecht în însemnările sale din 1916—18. „Niciodată puterile creatoare ale unei culturi nu pot li pe deplin sau măcar In treacăt atît de stabile — ceea re ar fi absolut necesar! — ca armonia intre cullură și mediu să se poată Instaura. Izolarea unei culturi ca teză este posibilă, dar Istoric și etnologic nedemonstrahilă. Pentru epoca economiei mondiale a ca- pitalismului este de-a dreptul absurd să se pună problema". Rezultă și de aici cit de necesar este ca in discuțiile despre cultură și rivi- lizatie, faptele să se (Întărească cu atenție iar sintezele să rezulte numai și numai din date multilateral verificate. 2 Definind civilizația lapidar ca „totalitatea condițiilor naturale in care trăim: lumină electrică, șină de cale ferată, sirmă de telegraf, poliție, constituție, regim juridic, regim economic, instrucție obliga- torie, vot universal și deci regim politic" op. c, JII, p. 16 și u), E. Lovinescu aproximează dar nu satisface nivelul la care, plnă ia apariția lucrării sale, s-au purtat discuții in filozofia culturii des- pre civilizație. Mal ales sub aspect terminologic, găsim, definiția sa este deficitară. Ea nu line seama nici de aspectul ontologic al civili- zației si nici de cel social. I’rintr-o simplă inșirare a instituțiilor sub faldurile termenului — mantie al „totalității condițiilor materiale", nici Îndatoririle epistemologico-logice și nici cele ale analizei istorice și dialectice nu pot fi satisfăcute. O cultură și o civilizație nu se definesc prin stock-ut valorilor acumulate ei prin sistemele lor de funcționare. Acestea se constituie din serii de adaptare si transformare de valori in succesiunea lor istorică- Or, la baza acestor serii se află totdeauna „sistemele origi- nare dc gindire" ale unei națiuni care, in primul rînd, pot fi relevate prin analiza critică a limbii sale. „A fi cult" și „a fi civilizat" sînt două noțiuni distincte. Fran- cezul are la indemină pentru aspectul procesual al acestor noțiuni termenii „savoir vivre" și „savoir faire", fiecare cu coerenta sa aparte. Cine le confundă, se încurcă. Similar, critica filozofică, dacă le-ar neglija coerența aparte, s-ar afla într-o poziție incomodă. De altfel, biografia lor este destul de amplă și fascinantă prin interme- 27 diul experienței istorice a poporului france? care a permis definiția semantismului lor aproape intraductibil, ca cineva avertizat să vadă notată de prima expresie numai $i numai stăpinirea uzajului curent In lumea bună si de a doua, abilitatea de a reuși in afaceri. Dacă E. Lovinescu ar fi examinat măcar in treacăt aceste fapte, In argu- mentația sa cu privire la unele aspecte si probleme ale civilizației din istoria poporului român, el ar fi putut preinlimpina o seamă de judecăți pripite. Iată cea mai jenantă dintre ele: „Pe cind cultura este un bun sufletesc, produs colectiv și evolutiv al unui grup social, civilizația este un bun material răspindit mai mult la suprafața societății" (op. c. III, 16). Antiteza (dacă se poale vorbi de antiteză) intre „a Ii cult" și „a fi civilizat" nu se poale formula așa I Seriile de adaptare și transformare a valorilor specifice culturii și civiliza- ției nu se definesc liniar, automat, in paralelă, și in completare necondiționată. Spre a continua pe făgașul celor de mai sus, fran- cezii disting in mod curent intre o autoritate a cunoștințelor (ouio- rite du .woirj. de natură teoretică, și o autoritate a faptelor (mtlo- ril6 de faits), de natură empirică, fără ca prima să se acopere cit de cit cu sfera noțională a culturii, pe de o parte, cealaltă a civilizației, pe de altă parte. Mai mult I Se pare că stagiul de formație al unei valori noi este deobște invers proporțional cu puterea ei transforma- toare in cadrul viziunii generale despre realitate. De exemplu, sfe- ricitatea pămintului a fost cunoscută Intr-o formă aproximativă incă pe vremea lui Aristotel; pină ce a ajuns să transforme viziunea știin- țifică a lumii, influentind evoluția istorică a omenirii intr-un sens nebănuil de filozofia medievală, a trebuit să treacă aproape un mile- niu și jumătate. Dar exemplul acesta deschide o perspectivă largă nu numai asupra desfășurării istorice a corelației intre gindirea teo- retică și gindirea practică ci, totodată, și asupra consecințelor atît pentru cultura cit și pentru civilizația omenirii care decurg din apli- carea consecventă In practică a unui adevăr teoretic. Strlns legat de progresul social, nivelul cuceririlor culturale și civilizatoricc ale unui popor nu poate fi apreciat independent de condițiile materiale și sociale istorice ale poporului In cauză. Altminteri modelul relații- lor Intre cultura și civilizația sa este privit In mod abstract, fn sine și pentru sine, cum o fac metafizirile culturii de la Spengler la Blaga și de la Berdiacv la Kayserllng, iar cultura apare dominată de o voință mistică de a asimila tacit rezultatele civilizației. Să adăugăm că. In ullima analiză, concepția lui E. Lovinescu nu este străină de ideea că direcția strategiei asimilatorii a culturii este determinată unilateral. „Cind datele civilizației intră in deprinderi, se prefac cu timpul, prin adaptare la unitatea noastră temperamentală, in valori sufletești" (id. III, p. 19), conchide el pe baza modelului asimetric al relațiilor intre cultură și civilizație care se găsește la baza sistemului său de filozofia culturii. Urmărind mai departe analiza raporturilor intre cultură și civi- lizație trebuie arătat că clasicii marxism-leninlsmului au știut să facă o distincție terminologică netă intre civilizație ca „mod dc a fi" (.Marx-Engcls ; Ideologia germană. Anexa 2) șl civilizație ca „treaptă in evoluția omenirii' (id. B I). In primul caz, termenii corelati sint „dreptul și civilizația"; in cel de al doilea caz notificăm antiteza „de la barbarie la civilizație" (.Marx-Engefs: Slinta familie, V. I). Principalul in aceste distincții Insă rămîne că fn ambele sensuri, adică atit In privința calităților empirice constalabile cit și a unei ordini date, omul apare ca ens mobile care, transformînd lumea, se transformă el însuși. E. Lovinescu consacră două capitole ample materialismului istoric aplicat la procesul de formație a civilizației române (I, 2 și 3), fără totuși să aprofundeze problema metodei mate- rialismului istoric șl dialectic. Tn felul aresta, polemica sa împotriva tezelor lui C, Dobroqeanu-Gherea și Șt. Zeletin rămîne la supra- fața lucrurilor mai ales că pe baza unei aproximative interpretări a unor pasaje din corespondența lui Fr. Engels cu Fr. Mehring, 28 E. Lovinescu se simte foarte in voia lui să „limiteze” eficiența rezul- tatelor obținute, țw baza ei in analiza morfologică a capitalismului român anterior primului război mondial, de către Gherea și Zeletin. O singură referință aproximativă la Capitolul lui K. Marx și cile o referință la Sombart, Ed. Bernstein și G. Jellinek nu-l ajută să depășească printr-o analiză pătrunzătoare discuțiile in contradictoriu cu preopinentii sfii. Realitatea intrinsecă revoluționară a faptelor investigate nu este dezvăluită. în felul acesta, afirmația sa ulterioară că „planul acestei lucrări pleacă din insăși dialectica socială (op. c. 111, 2), lapt neprobat in subcapitolul respectiv, plutește absolut in aer. Ca In multe alte privințe, societatea axiologică semnalată de noi in cele de mai sus l-ar fi ajutat să Înțeleagă mai bine că in marxism termenul „civilizație" se raportează la o realitate vie, definită in același timp retrospectiv și actual ca treaptă evolutivă și mod de a fi In lume. Pioneratul in cultură și civilizație este strins legată de condiția istorică a societății ca și de comportamentul ei îndătinat. Trebuie să spunem de la început că și in dezbaterea acestei probleme, E. Lovi* nescu rănii ne prizonierul metodei sale critice, lipsită dc o bază știin- țifică temeinic verificată. Așa, abordind problematica vastă a „cul- tului tradiției’' se războiește inutil cu concepțiile ultraconservatoare ale iui H. St. Chamberlain, față de care observă iutii cu relativă jus- tețe = „ca orice Imitație,, actul renașterii se descompune Sn două elemente diferite : la început Intr-o imitație integrală și apoi inlr-o adaptare șl elaborațle fu forme noi și originale,, (op. c. I1I„ p. 143)l Am spus cu relativă justețe, fiindcă fn ciuda mimetismului platonic, îmbrățișat in mod conștient de estetica renascentistă, in desfășurarea ei creatoare incă in perioada ei prerafaelită, cultura renașterii este dinamizată de un puternic curent subiacent de originalitate. Atunci să concedem că enumerația din citatul de mai sus este un pur procedeu retoric 1 Dar și așa, ordinea reală intre imitație și originalitate este mai ales de ordin biografic, variind in extensiunea ei do la artist la artist și de la școală ia școală. Oricum, una este distribuția ei efectivă la Bottțcelll, Leonardo da Vinci și Michelangelo, și alta la I uini, Sodoma și Moretio. marile personalități lmpllnindu*și formația In alt ritm decît epigonii. Rezultă și de aici că in istoria culturii și civili- zației, față de singularitățile evidente ale fenomenelor investigate, este imposibil să se propună o interpretare coerentă care să treacă peste excepții. în consecință, tăria acceptului in concluzia subcapi- tolul respectiv este deplasată. Intr-un fel sau altul, argumentația ar ti trebuit să fie mai atent pregătită — citatele din J. Burckhardt sint prea generale — ca aci și acum să se poată spune : „adevărata importanță a renașterii nu stă In faza imitației integrale ci in faza asimilării și a creațiunii originale* — apreciere* de care nimenea vreodată nu s-a îndoit. Uvertura metodică de a aborda problema civilizației române moderne in mari ansambluri. In care omogenul și eterogenul să se înfrunte intr-o vie luptă a contrariilor, ii este străină Iul E. Lovinescu Din această cauză imaginea civilizației române moderne pe care o propune el este In mare parte lipsită de acea putere de convingere pe care o conferă tn filozofia culturii numai o analiză neobosită și conti- nuu aprofundată a legilor legate de om si a legilor legate de natură. E. Lovinescu a cunoscut, bunăoară, puterea de Înnoire a genului. în analiza atent dispunctivă a creației lui V. Alecsandri, pe care o face spre sfirșitul activității sa’e, recunoașterea importanței ce revine pu- lerii de înnoire, marcată de apariția Pastelurilor, va constitui un mo- ment de mare reușită a criticii sale f2J. Tn istoria ctvilliotiel romdne, analiza contribuției multilaterale a lui V. Alecsandri la dinamica vieții sociale, politice și artistice lipsește cu desfivlrșire, cind ea i-ar ’) E Lovinrrcu : T. Maiorescu țl contemporanii lui. voi. 1, ed. C»*a șCoslelor, București. 1943. p. ÎO ți u 29 fi putut prilejui o demonstrație convingătoare a rezultatelor simbiozei In activitatea bardului intre actual și potențial, real și posibil, rațional și irațional, speculație și dorința trecută și viilor, in șflrșit, năzuință și realizare. Asemenea renașterii și mișcarea liierar-culturală a Mol- dovei de la Asachi la Eminescu și la Ibrăileanu poseda un ritm de acomodare, asimilare și transfigurare valorică ce-si caută perechea In istoria culturală a sudestului european. Fată de fenomenala unitate lăuntrică a acestei perioade se impune totuși, de la interval la In- terval, întrebarea dacă cultura imbogătită prin asimilarea civilizației mai poale fi privită ea ceva unitar ? Mai precis, dacă prin sincre- tismul ei sub unghi axiologic, sesizabil in dozaje variate dc pe o treaptă la altă treaptă, ea nu impune o reevalorare egală cu o demis- tificare a ceea ce in filozofia culturii, prin Frobenius și Spengler, a apărut ca un organism unitar î In aceiași timp analiza creației lui V. Alecsandri ar fi ajutat să se pună in relief și roiul fanteziei tn cultură și civilizație. Să ni să permită aici o mică digresiune. Se cunoaște rolul pe care in filozofia culturii a anilor 30 l-a îndeplinit Mforfla Îndreptată de V. Alecsandri. Nu vom repeta problematica. Dorim să relevăm următoarele : antropologia modernă știe bine că existenta omului este dinamizată dc totdeauna de două mari puteri: clorul de viată și frica de moarte, Sensul vieții și sensul morții pot fi interpretate In diferite feluri. Fapt de experiență curentă, că pe măsură ce inteligența unui pajror este mai pătrunzătoare, acesta sfidează Intr-o confruntare mai semnificativă interiorizată și exte- riorizată, cu degajare și agerime, misterul morții. De la mormin- tele megalitice la piramidele faraonilor și de a Panthcouul de pe colina Sainte-Cenevieve aceeași semnificație I Resemnarea in tata mor Iii a ciobanului din Miori'o lui V. Alecsandri marchează, firește și ea o atitudine față de problema morții, dar numai una din Cele mai posibile și, poale, nu tocmai cea mai stimulatoare. Subliniem incă o dată că în acest sens amănuntele de ultimă precizie ale nara- țiunii contează mai puțin decît sensul care se desprinde din ca, Eminamente romantică, „nunia" ciobanului are o mare asemănare cu conubiul spiritual a! lui Novalis cu Sbphia, răminînd in această ordine a faptelor absolul denudală de orice specific naționBe Or, decenii de-a rlndul tocmai nunta mioritică — printr-o ciudată putere dc inducție asupra imaginației inlerprcților — a trecut drept expre- sia prin excelență a „logosului larvar* românesc, fală acum urmă- toarele versuri din Imnuri cdfrc noapte (V,p, 143 și u.} de Novalis: „La nuntă cheamă moartea — Opaițele luminează clar — Fecioarele sini de iată — Uleiul nu lipsește — De-ar răsuna acuma Dc-alaiu-li zările, Slelele de ne-ar chema In cinlece și muzică.,J într-un cuvlni trebuie să distingem in analiza fenomenelor do cultură și civilizație de fiecare dată intre realitatea lor nemijlocită textuală discernabllă, $1 Integrarea lor intr-un circuit codificat de o intenționa- li la le particulară, deohște ulterioară apariției fenomenelor respective. Să mai arătăm că viziunea lui E. Lovinescu din Istoria cn-jlizaiief romane moderne este și râm ine ctnocentristă ? Mai izbitor, această caracteristică a stufosului op rezultă din Înglobarea in contextura sa a termenului xaeculum ca criteriu in descifrarea notelor particulare ale specificului românesc. Să vedem în ce tradiție anume se Înscrie E. Lovinescu prin această obțiune terminologică. Dacă conceptul olfcumene ; al lumii locuite, este de origine gre- ceașcă, saecufum: ai timpului istoric, dimpotrivă, este de obirșie romană. Conceptul timpului istoric insă nu s-a desăvîrșit la romani 30 decit in etape evolutive. Inițial prin saecufum s-a Înțeles numai „vis.a unei generații', adică un period de 33,5 ani; mai apoi, cu apariția analelor, durata domniei unui regent. Accepțiunea mai largă de epocă este atestată de locuțiunile adverbiale „usque in saeculum-, insemnind „mereu" și „totdeauna". In sfirșit, Tacit generalmnd noțiunea „se- cundum saeculum”: „după măsura lumii”, ajunge la accepțiunea „spiritul vremii". Aceste lapte lingvistice i-au fost bine cunoscute si lui E. Lovi- nescu, Referind-se la Tacit (Germania XIX), el înglobează In concep- tul său In mod implicit și nuanțele unei evoluții mai recente a terme- nului, bunăoară cele definite sub influienla istorismului programatic din ejx>ca luminilor, cind in conștiința europeană au Început să facă o strălucită carieră prin Voltairc termenul silele (1739 resp. 1751) și prin Zinzendorf Genius der Zeii, uIIimul refcrmulat de Herder ca „Zeitgeist” (1769). Prin intermediul lor, după o remarcă justă a lui Fr. Engels, istoria Începe să fie Înțeleasă ca „,proces evolutiv al unor organisme conștiente de sine* („seibslbewusste Organismen", cf. Dia- lectica naturii, p. 255j. A intervenit in această evoluție mai ales con- cepția hegeliană a istoriei, in care termenul saeculum" este înlocuit de conceptul „treptelor" (cf. Istoria filozofiei, 1, 51), intrucit, după Hegel, forței propulsivă a fenomenelor istorice („das FortleHcnde") este dialectica imanentă a formațiilor („dle innere Dialektik der Gestal- lungen”). în Istoria civilizației romane moderne de E. Lovinescu prin „saeculum" se înțelege „totalitatea condițiilor materiale și morale con- figurate ale vieții popoarelor într-o epocă dată" (op. c. III, p. 31 și si u,), Formularea aceasta se vrea in esență elnocentrică, dar in faptă e centrifugală. E. Lovinescu crezuse că prin ea el poale să justifice teoria sincronismului, in jurul căreia — in ultimii ani — s-a făcut atita vllvă. Părăsim cu aceasta analiza concepției lui E. Lovinescu despre puterile dinamice ale culturii și civilizației poporului romSn ca faplă istorică. îndrăzneață in opiniile criterologlce, atentă in analiza sin- taxei axiologice a fenomenelor investigate, Istoria civilizației române moderne rămîne, In ciuda unor mari lipsuri, o realizare demnă de admirația contemporaneității noastre. Florin Mihătlescu E. Lovinescu și problema teatrului’’ Aproape necunoscută sau în orice caz insuficient subliniată și studiată a devenit cu timpul activitatea de cronicar dramatic a Iul E. Lovinescu. Desfășurată cu asiduitate ’î pasiune In anii colaborării la „Flacăra", ea trădează un interes special pentru problemele teatru- lui, care Începe Incă de la debut prin propriile sale încercări drama- *) Fragment din studiul „E. Lovinescu și antinomiile criticii''. 31 tiee și se continuă pină tîrziu in amurgul vieții cind, renuntlnd la ambițiile de autor de piese, nu renunță ți la patima de spectator si iubitor de spectacole. Numeroase sini mărturiile ce se pol culege pen- tru a ilustra considerația profundă cu care criticul a privit inlodeauna teatrul. Uneori se descifrează chiar o nota de nostalgie, de aspirație Înăbușită. Dar nu i|X>staza de împătimii al artei dramatice ne interesează acum, ci aceea, foarte interesantă și bogat reprezentată și ea, de co- mentator și teoretician al teatrului. Punctele de vedere exprimate dc Lovinescu conturează o atitudine personală remarcabilă prin fermi'a- lea ei estetică și mai ales prin grija constantă și plină -le fervoa-e penlru destinele creației dramatice originale. Sub aspect teoretic, ceda ce se observă imediat ia Lovinescu este convingerea sa categorică in existenta unor legi soecifice ale teatrului care nu pot fi Încălcate decît cu riscul anulării oricărui efect dramatic. Deosebita stimă a criticului pentru regulile cim nic- Uei dramatice pare să izvorească dinr-o anumită viziune clasică, pe care Lovinescu Însuși o recunoaște la un moment dai; „Poare c3 sint critic cu perucă, și nu văd teatrul decit prin Aristot si Raclne . De aici ideea că unitatea acțiunii dramatice nu trebuie nlclriecuin abo- lită : „nici Shakespeare nu m-ar îndupleca să cred că teairul e altceva decit un spectacol ce știe să-și Încătușeze Interesul In jurul unei singure acțiuni" șl mai deparle: „o piesă e o construcție geometrică și logică in jurul unei singure idei dramatice. Cind e polimorfă e ca și cind ar fi amorfă*. Desigur Lovinescu e conștient că prima îndatorire a teatrului ca și a artei In genere e observația realistă a vieții. Mai mult decit oriunde, iu teatru, realismul este hotărltor: „Alungind din desfă- șurarea unui șir de fapte poezia ce invălueșle orice lucru omenesc, inchizlnd orizontul ce sc desface îndărătul oricărui gest, el se silește să prindă cit mai strins realitatea. Zdrobindu-ne aripile, ne țin legati de pămint, In mijlocul unei rețele de amănunte strigătoare de adevăr. Teatrul fără adevăr nemijlocit nu se poate : și fapta, și vorba, și cea mai mică mișcare trebuie să le zguduie prin realitatea lor..,". Ase- menea reflecții bau fost stimite lui Lovinescu de teatrul istoric al lui Delavrancea, lucru semnificativ o dată mai mult pentru pozițiile antiroman!ice ale criticului, Și mai deparle : Retorismul este, ca ți mijloacele poetice propriu-zise, un procedeu contraindicat in teatrul modern : „O declamație solemnă și rituală ne poate trezi o emoție estetică, dar ne aruncă afară din iluzia teatrală. Cel puțin pe noi cei de acum, realiștii", scrie Lovinescu, stabilindu-și astfel aparte- nența, El notează de asemenea cu multă finele că realismul nu este cttuși de puțin incompatibil eu caracterul simbolic. Analizlnd per- sonaje din teatrul lui Bernstein, Courleine și Caragiale, criticul scrie: „Adevăratul simbolism se găsește deci și In cele mai realiste opere de artă..."- Realismul promovat de Lovinescu este prin ur- mare un realism deschis, fără tendințe extreme și intolerante, de grup sau de școală. Este un realism fundamenta], în această lumină recomandă criticul și aprofundarea indivi- dualității personajelor, a căror semnificație trebuie să rezulte tocmai din adincimea realistă a oglindirii artistice. De aceea lui Lovinescu i se pare insuficient de expresivă psihologi* profesiei wu * exoti- cului în teatru : „Dramaturgul trebuie să pătrundă in individuali- tatea fiecăruia. Ea singură despart? pe oameni In varietăți nenumă- rate", A nu tine seama de acest adevăr constituie o abatere de la realism. Dar dacă „observația stă negreșit Îndărătul tuturor creațiilor" nu Înseamnă că teatrul realizează o imagine brută și completă a vieții, pentru că „una e viața și alta e teatrul. E drept că 1ot re e tn teatru trebuie să pornească din realitatea vieții, dar nu tot ce e în viată sc cuvine să fie pus și pe scenă. Teatrul Iși are legile și econo- mia lui. El e o construcție logică și limitată", are nevoie deci, cum 32 am văzut, de o unitate de acțiune — rezultat al operației de selec- ție artistică. Pentru închegarea unei imagini realiste de viață sint necesare firește o mulțime de detalii, dar ele trebuie „să fie și cer- nute" pentru că „firea aruncă; arta alege. Și după ce a ales, con- tinuă criticul, vine și fantezia să le Îmbine în întocmiri originale și imaginația să le învăluie in suflarea de foc a vieții'. în felul acesta, deși pornit de la el, teatrul se emancipează de adevărul real și-l Iranscende printr-o creație de sine stătătoare care e cu totul altceva decit modelul care a inspirat-o: „Căci adevărul și teatrul sunt două lucruri deosebite, ce nu merg de Ja sine împreună, ci trebuie îmbi- nate cu multă meșteșugire de artist. Nu tot re e adevărat e și teatral..." Esențială pentru teatru cămine de aceea acțiunea unitară, Izvo- rită dlntr-o observație adlncă, dar selectivă a realității: „Formula teatrului e: o piesă înseamnă o acțiune. O formulă simplă și elemen- tară", dar care, din păcate, constată Lovinescu, „se uită. Poeții iși revarsă lirismul in piesele lor de teatru, literatii iși pun literatura romancierii nu văd in dramă decit un fel de roman cu lungi analize statarii și cu plroteaiă psihologică ... .De fapt, teatrul e o acțiune rapidă. Atit, O acțiune ce se preclpilează In cursul a trei ore, cu un început o culminare și un sfirșit, fără digresiuni, fără „puncte de vedere" și fără piroteală analitică..." Evident nu trebuie conchis de aici că psihologia e Incompatibilă cu esența artei dramatice, intruclt acțiunea înseamnă o acțiune care poate fi în afară sau înăuntru: un amestec de împrejurări exterioare, sau o desfășurare sufletească". Mai mult chiar, teatrul modern pune accent cu totul deosebit pe viața interioară a persona- jelor. El a devenit .un teatru de nuanțe', deosebit de vechiul teatru psihologic, de teatrul clasic, luat in momentele și detaliile rele mai mărunte ale vieții cotidiene. „Cimpul lui e mai îngust; pătrunde însă mai adine". „ Acțiunea exterioară e aproape izgo- nită. Oricum, e ștrangulată ia cîteva amănunte fără caracter extra- ordinar ; Intimplări obișnuite de care ne vom lovi la fiecare pas. Nu apar nici umbrele morțllor, nici pete pe care nu le spală nici toate apele mărilor... Și din această scurgere de momente nebăgate in seamă iese o acțiune sufletească, limitată, dar puternică șt uneori chiar tragică". Comparația dintre teatrul clasic și cel modern revine de mai multe ori sub pana lui Lovinescu pentru cele mai diverse motive, surprinzînd deosebiri și apropieri, Așa de pildă criticul observă persistenta fatalismului antic in drama modernă, Scriind despre „Strigoii* lui Ibsen, el conchide: „Fatalismul tragediei grecești reapare in drama lui Ibsen sub denumirea modernă de hereditate'. Deși forța impresiei sporește, calitatea morală este amenințată. Lipsa liberului arbitru diminuează frumusețea etică a faptelor ome- nești. „ Așadar, atit fatalismul tragediei grecești, cit șl strictul deter- minism modern știrbesc ceva din valoarea morală a emoțiilor noas- tre es’elice". Dacă ideea de deslin e extinsă de la Iragedia amică la drama modernă, gustul pentru melodramă, „guslul lacrimilor*, cum 11 spune Lovinescu, e urmărit în sens invers și descoperit astfel în „Ocdip rege" și mai tlrziu In „Regele Lear", Se poate afirma deci că „melo- drama e eternă și apare sub loale formele și In toate epotile litera- turii universale". Cu toate acestea, multe dintre mijloacele folosite de Shakcs- peare nu mai sînt Îngăduite tn teatrul modern, după opinia lui Lovinescu. Din motive mai sus arătate, nici determinismul natu- ralist care transformă pe oameni în simple „palate mecanice", sim- plificînd bogăția vieții sufletești, nu mai e gustat In teatrul mai nou. O altă „mutație" este și complicarea efectului comic cu senti- mente mai grave. „Comicul dureros' este „una din notele cele mai tăioase și mai caracteristice ale comediei modeme", scrie Lovinescu 3 — Ori zoo! 33 citind pe G. Courteline, H. Becque și J. Renard, ți explica:" ...nu ne mai mulțumim cu humorul epidermei... Veacul nostru cere humorul scalpelului,.. Si în locui unui rîs nepăsător ți senin cere un ris dureros cu lacrimi Inăbuțile, ce cad peste iotă zădărnicia acestei vicii si peste ironia amestecului dc minciuni $1 de patimi cu care ne-am trezit făiS s-o fi cerut'. Recunoscind în teatrul clasic „un meșteșug dramatic ce ar putea sluji de model multor dramaturgi moderni", Lovinescu înclini lotuși spre aceștia din urmi pentru realismul lor psihologic mult mai nuanțat ți mult mai complex. Constatăm încă o dată afinitatea lui caracteristică pentru viata interioară, privită permanent ca sursa celor mai desăvîrșile opere de artă. Întrebat odată ce preferă între teatru șl cinematograf, Lovinescu răspunde; „In ceea ce mă privește superioritatea teatrului e atit de zdrobitoare incit preferințele mele in cinematograf merg spre filmele ce se apropie de teatru — și, in specie, spre filmele franceze ce tind mai mult spre valoarea psihologică, singura care md fniereseazd", js.n.) Dintr-o asemenea convingere se va dezvolta admirația criti- cului fată de „Bătrînul' Hortensiei Papadat-Bengescu, după cum din prețuirea tu precădere a modernilor va porni campania de susținere a tinerilor dramaturgi printre care un Camil Petrescu ți un Victor Ion Popa, un G. Bracscu ți un G, M. Zamfirescu. Tris- tețea lui Lovinescu e că nu totdeauna publicul confirma aprecierile sale. Moftvul l-ar constitui de multe ori reprezentația, spectacolul, care poate adăuga sau poate răpi ceva din calitățile textului dra- matic. Cînd piesa Iul Alfred Moșoiu „Jocul apelor" nu înregistrează succesul scontai, criticul acuză o interpretare insuficientă, dar mai ales atmosfera imponderabilă creată de mulțime ți care „iese de sub analiza noastră" incit „criticei conți lente nu-i rămîne decit să se închine, cu toate rezervele mintale, asupra valorii părerilor rnulțimu'. Prin ItWft Lovinescu se lamenta de dezinteresul cu care cu ani în urmă fusese întîmpinat „Bătrinul" $1 constată contrariat efi „mai toate succesele, la care am asistat apoi, aproape că nu intră in categoria literaturii. „ De unde o adevărată dramă a criticii dramatice : „Atunci de Ce Să le mai ostenești cu o specie de critică aplicată unui gen, in care peste text, se arată elementul arbitrar al realizării scenice șl ai unui gust al publicului, cu totul impre- vizibil 7". Dincolo de tonul dezamăgii al exclamației sale, Lovinescu surprinde cu dreptate condiția particulară a cri Sicii teatrale și obser- vația rămîne valabilă și astăzi, înlrucll atrage atenția asupra nece- sității de a tine cont în egală măsură de textul literar, de specta- colul ca atare și de recepția publicului spectator. O critică dramatică exemplară nu poate omite din analiza sa nici unul din cel trei factori. Asta nu înseamnă a intervertl ordinea lor sau a stabili ierar- hii arbitrare. Din poziția reală pe care o ocupă, fiecare factor men- (ional luminează misterul teatral. Mai puțin critic specializat de teatru și mai mult un pasional al Iul, un rob al fascinației scenei, Lovinescu este în orice moment criticul literar prin excelentă, Atît meritele cîl și erorile sale tre- buie judecate prin această prismă ți în domeniul aprecierilor ce privesc arta dramatică. De aceea acordă el, cum e și normal, însem- nătatea primordială textului literar și critică improvizația șt defor- marea Iul de către Interpret!. Ca și in dramaturgia unei piese, Lovinescu admiră ți in arta interpretativă lot realismul întruchipării personajului și rostirii sce- nice, la care adăuga respectul față de text. Chiar o mare actriță ca Mă cioara Voicutescu apare în viziunea criticului vinovată de nelngădulte libertăți față de rosturile pe care le Interpretează. Subliniind alLă dală naturalețea actriței în gestică, Lovinescu li reproșează cu severitate felul de a vorbi pe scenă pe care îl suspectează dc artificialitate ți originalitate căutată pentru a intra în grațiile publicului burghez. £ Interesant $1 curios la prima 34 vedere dar criticul pare sa fi avui o indiosincrazie cu totul speciali fală de marea tragediană, de vreme ce ii acuză o celebritate obți- nută luai pulin prin talent decit prin oportunism și concesii făcute publicului, iar altundeva ii calculează veniturile cu vădită deza- probare și secretă invidie, asociind-o in același articol unor „vedete' de cabaret. Pe cit ironizează la Mărioara Voiculescu „geniul neverosimili- tății. pe atit elogiază Lovinescu la alții realismul jocului dramatic fie că e vorba de P. Sturza, Ion Manolescu, Tony Bulandra, M. Ven- tura sau de Tina Barbu. La aceasta din urmă respinge insă in ter- meni categorici amestecul in alcătuirea repertoriului Teatrului Națio- nal. Cutare piesă aleasă de ea a fost „o adevărată nefericire pentru scena Teatrului National', iar Împreună cu alta de același calibru au constituit „două succese personale ale d-rel Tina Barbu și două mari scăderi morale pentru Teatrul Național". Stabilirea repertoriului cade in mod exclusiv și necesar in sarcina conducerii teatrului. Două sînt liniile mari spre care orien- tează Lovinescu in această problemă: dramaturgia clasică de la antici pină la moderni și dramaturgia originală. Marea luptă a criti- cului, care il pune intr-o lumină relativ nouă și il onorează! în chip deosebit, e Îndreptată Împotriva producțiilor submediocre ale teatrului bulevardier străin și în special francez, Remarcînd preponderența lui Bernstein și Bataîlle pe scenele româ- nești, dramaturgi pe care Lovinescu îi admiră pînă la un punct, el se ridică Insă uneori pe un ton neobișnuit de vehement împotriva „vodevilului stupid — acest mare pervertilor al gustului public" și se întreabă, analizând și rezumind o „piesă caracteristică' pentru genul teatrului bulevardier; „Cum se poate numi o astfel de lite- ratură ? E, mai înlîi, .literatură ? E artă 7 Nu. Mai degrabă va trece o cămilă prin gaura unui ac, decît o astfel de fabulă convențională in rindul operelor de artă...". Artificialitatea ți simplismul ii repugnă criticului in mod abso- lut, El nu-și îndulcește nici un moment cuvintele prin care blamează gustul cosmopolit al unui anumit public in goană după plăceri ușoare: „Criticul viitorului va constata deci cu o adîncă mirare jertfirea artei în fata Molochului societății cosmopolite din Paris, care caută în teatru o situație ușoară și deci convențională, care preferă fantezia și burlescul observației și comicului adine ți dureros*. La noi însă asemenea „cirpeli dramatice" n-au ce căuta penlru că „Teatrul Național n-are menirea să joace farse franceze". Lovinescu respinge motivarea unor astfel de repertorii prin gustul publicului și crede că „nu o dală s-a făcut dovada că publicul nostru înțelege și altceva". In afară însă de piesele literaturii universale, clasice sau con- temporane, „Teatrul Național e făcut ca să joace piese românești". EI „nu poate avea alt lei decit încurajarea literaturii naționale, cu orice fel de sacrificii', chiar dacă nu va putea evita mediocri- tatea." E preferabilă insă mediocritatea națională mediocrității stră- ine". înlrucîl conform legii simulării — stimulării „Încurajarea temporară a mediocrității precipită mersul progresului ți e datoria noastră să-l ajutăm chiar cu riscul protestării legitime a artiștilor șl cu oarecare neplăceri bugetare. O Iară care-și suportă cu atîta dărnicie vitlile ți parazitismul trebuie «ă-și suporte șî literatura. E cea mai mare dintre obligatii și cea mai neînsemnată dintre jertfe." Cind Lovinescu e întrebat in cadrul unei anchete dacă aprobă sau nu ideea concesionării Teatrului National, atitudinea lui rămîne inflexibilă : „Părerea mea e categoric potrivnici' pentru că Teatrul National e „înainte de toate o Întreprindere idealistă, de care sînt legate destinele literaturii dramatice originale" si .... existența unui Teatru National despovărat de grijile materiale este singura posi- 35 bilitate a dezvoltării literaturii originale, care nu are nici un alt debu$eu, In aceste condiții, Teatrul National trebuie să rămînă încă multă vreme o povară glorioasă a Statului român". Să notăm frumusețea si dreptatea atitudinii lui Lovinescu Si să regretăm că lupta sa împotriva teatrului bulevardier și pentru promovarea repertoriul național n-a avut ecourile pe care le-ar fi meritai. El însuși era conștient de ineficacitatea eforturilor sale și mărturisea cu amărăciune; „Simt O maro oboseală. Scrisul nu folosește la nimic. Critica este o artă nefolositoare. O pierdere de vreme , Nu limpezește pe nimeni; nu poale sădi în spiritul public o noțiune justă de artă. Lumea se rostogolește; înainte cu toate scrîșniturlle noastre; grotescul și caricatura in artă se răsfață In aplauzele oamenilor bine hrăniti*. Și totuși „nu poate fi, scrie Lovinescu, o profanare tnai mare a artei decît vodevilul*. In ciuda atîtor dificultăți și deziluzii, criticul nu va ceda niciodată, cel puțin în ce privește necesitatea acută a sprijinirii dramaturgiei originale; „Tn scepticismul meu, va declara el ceva mai tirziu, găsesc încă intactă convingere! că (...) Teatrul Natio- nal n-are altă datorie decit de a crea, incurajind-o, o literatură dra- matică națională". Cînd Victor Eftimlu vine la direcția generală a teatrelor, Lovinescu iși exprimă speranța Intr-o „activitate nouă și fecundă* și-i reamintește prietenului său din tinerețe „datoriile către literatura na'ională*. iar cind pleacă, aducindu-i laude pentru o activitate in general pozitivă, criticul găsește totuși cuvinte de regret că directorul n-a încurajat cu mai multă încredere dramatur- gia noastră originală Tntrucît il privește pe el personal, Lovinescu a făcut tot ce i-a stat in putință supunînd fenomenul teatral romănesc unei perseveren- te analize. Inl9l4, la .Flacăra1', arăta că ar fi scris mai pe îndelete despre piesele străine reprezentate pe scena Naționalului .dacă nu m-aș fi hotărît să stăruesc mai mult asupra repertoriului național*. Și într-adevăr, activitatea de cronicar dramatic din prajma primului război mondial ca $1 cea sporadică de mai tirziu e străbătută ca de un fir roșu de grija pentru valorile originale. Negreșit criticul nu Intîmplnă piesele naționale fără rezerve. Dimpotrivă, evidențiind cu simpatie calitățile, el subliniază foarte limpede și scăderile, din dorința de a le preveni. Prietenului Eftimlu îi elogiază feeria .Tnșir-le mărgărite", dar descoperă inabilităti de construcție dramatică in .Cocoșul negru", iar în .Rlngala'ii reproșează a fi deformat adevărul istoric in felul de a reprezenta figura lui Alexandru cel bun, fapt ce ar putea știrbi „ceva din cuprinsul conștiinței noastre naționale". Ideea că adevărul istoric e un imperativ categoric in înfăți- șarea marilor figuri naționale este folosită de Lovinescu și împo- liva unui autor mai prestigios: Al. Davilla. Acestuia criticul îi impută felul cum l-a reprezentat în „Vlaicu-Vodă* pe Mjrcea cel Mare" ca pe un tînăr ușura tec, zănatec cu sîngele iute și pornit spre trădare și crimă". Lui Brătescu Voinești îi obiectează cu prilejul reprezentării „Soranei" lipsa de vitalitate și individualizare a personajelor: „Tea- trul cere înainte de toate viata in plină revărsare și mișcare. Dl. Brătescu-Voinești a plătit deci tributul de greșeală al tuturor scrii- toriilor subiectivi ce se încearcă In genul cel mai obiectiv, in care îna- intea artei pășește creați" vieții*. Raporturile cu opera lui Caragiale sînt complexe șl uneori chiar contradictorii. Dacă „O scrisoare pierdută" e considerată „cea mai bună comedie a literaturii române", iar autorul el ca și Emi- nescu în poezia filozofică un „Saturn prunc ucigaș* „pentru comedia scoasă din năravurile mahalalelor noastre". în schimb teatrul său e lipsit de originalitate înlrucît toate temele sale de inspirație sint cuprinse, mai puțin arta de o factură net superioară, in opera lui Alecsandri. 36 Cr.lica nu e apă de irandaflri și rezervele sini în firea lui Lovinescu, așa că nu trebuie să ne mire cutezanța de a repune in discuție valorile cele mai consacrate la care „prestigiul nume- lui a Infrint orice judecată cumpănită". „O lipsă este insă o lipsă ori unde ar li ea: fie chiar la Shakespeare", afirmă criticul și interesant este că severitatea nu apare totdeauna riscantă chiar cind descoperă stingăcii de construcție dramatică și lipsă dc unitate fn Shakespeate sau caracterul cerebral și arbitrar adesea in teatrul lui Shavr văzind chiar in succesul de critică al acestuia o mare do„ă de „snobism literar". Lui d'Annunzio, scriitor de mare popularitate drsi nu excelent, dar despre care mărturisește: „Sunt o vecie vic- timă a teatrului lui", Lovinescu ii reproșează estetismul, „preamărire grandilocventă a „Artei” in dauna vieții"... și, „fioriturile unui verbalism neistovit ... Poale drepturile umane, drepturile Artei ... Vătămătoare iluzie și nefastă rămășiță romantică". Gustul cam iconoclast al lui Lovinescu nu trebuie să ne sur- prindă și din alt punct de vedere. El se leagă intim de poziția sa fată de clasici și deci dc teoria mutației valorilor estetice. Si tot de aici izvorăște și simpatia fată de literatura nouă, fată de tinerii scriitori Elocventă este in acest sens atitudinea consecvent pozitivă pe care o adoptă criticul in fala pieselor lui Camil Petrescu. Contestate de critică, ele găsesc in Lovinescu un apărător ferm și redutabil. Regretind cu ocazia reprezentării comediei „Mitică Popescu', severi- tatea profesională și aproape tradițională a criticii române fată de producția dramatică română", el scrie : Indulgentă cu producția bule- vardieră sau numai budapeslană. netezitoare de drumuri mediocrității străine, ea apucă paloșul judecății din urmă, cind e vorba de lite- ratura originală mai ales a unui scriitor in clipa decisivă a carierei sale". „Bătrinul* Hortensei Papadat-Bengescu a apărut chiar cu prețul sacrificării propriilor sale concepții despre teatru, evoluate de altfel intre timp. Ironizind apelul unor critici la regulile clasice ale teatru- lui scose din ..Poetica" lui Arlstotel și „Arta poetică" a lui Boileau, Lovinescu afirmă : „Teatrul nu este numai o construcție artificială cu o frumoasă ordonanță aristotelică sau bernsleiniană. înainte de toate, teatrul e creatiunca tangibilă a vieții" și din acest punct de vrdere trebuie judecată drama H. Papadat-Bengescu. Dar criticul are și idiosincraziile lui. Am văzul una din dome- niul interpretării actoricești ; Marioara Voiculescu. Iată acutn alta din domeniul creației dramatice: Mihail Sorbul. Despre „Patima roșie" scrie: „Comedia tragică a d-lui Sorbul c lipsită de vreo valoare de creație și de vreo destoinicie tehnică". Observația realistă e înlocuită după părerea lui Lovinescu cu influența romanelor ru- sești iar personajele trădează „o grozavă promiscuitate sufleteas- că...*. Criticul recunoaște totuși ulterior că „In generat Patima roșie clștigă la citit*, dar menține obiecția cu privire la „scăderea cea mai mare* : „lipsa de observație* și la crincena imora'ltate* a subiectului*. în „Dezertorul* denunță inspirația după o scenă din „Le D4bacle* al lui Zola și deși remarcă o anumită vigoare drama- tică și observație psihologică (trecuseră ani și Sorbul se impusese), iși afirma clar parțialitatea judecății intrucit, zice el: „ e un gen înaintea căruia sint stăpinite de aversiune N-am gustat niciodată mahalaua in literatură* Desigur nu astfel de regretabile erori caracterizează critica dra- matică a lui Lovinescu, ci dimpotrivă tocmai entuziasmul promovării valorilor și sprijinul neprecupețit al talentului In germene. Era de prevăzut că viziunea cea mai echilibrată avea să fie acced a istoricului literar, deși la Lovinescu aceasta sc confundă aproape cu criticul datorită contemporaneității obiectului. Lipsa volu- mului al cincilea din „Istoria literaturii române contemporane", care urma să trateze evoluția poeziei dramatice, este compensată de pre- 37 zența in compendiul din 1937 a unei secțiuni corespunzătoare. Cunoaștem astfel punctele de vedere la care a rămas in ultimă instanță criticul. tn general, Lovinescu se arată perseverent iu judecățile sale $■ vom reinlllni de aceea, topite in sinteză, multe din părerile expri- mate cu diverse prilejuri de-a lungul anilor, ba chiar texte inlregi reproduse din vechi articole sau cronici dramatice- Considcrind secțiunea consacrată teatrului „partea cea mai aridă și mai grea" a istoriei sale literare, autorul o motivează in primul rind prin „relativa ei lipsă de interes". N-am produs pe acest tărim deocamdată valori echivalente celor din proză sau poezie, intrucit „punct final In evoluția genurilor, literatura dramatica reprezintă o fază de maturitate, pe care nu ne-o puteau da cei aproape o sulă de ani de dezvoltare, ințelegind prin aceasta literatura dramatică io sensul ei intim și nu teatrul poetic sau eroic ce ține incă de lirism" Înțelegem de aici că, după opinia lui Lovinescu, dramaturgia roma- nească nu intrase incă in faza modernă a obiectivării și nu se sin- cronizase cu stilul general al evoluției literare. Pe de altă parte, „curente, in funcție de mișcări ideologice, n-au existat; in teatru nu găsim nici sămănătorism, nici tradiționa- lism, nici modernism", astfel incit singura clasificare posibilă devine cea cronologică. $i Lovinescu Împarte materia in literatura dramatică de dinainte de război (fiind vorba bineînțeles de primul) și cea de după război. Absenta categoriilor ideologice ale viziunii specifice criticului modernist nu înseamnă Insă că dezvoltarea teatrului romanesc nu e văzută totuși in perpecliva ascensiunii sale spre sincronism. Deși lucrul nu e mărturisit nicăieri, el se simte destul de limpede in aprecierile criticului care pledează pentru n literatură dramatică investită cu aceleași calități ca si poezia sau proza modernă. De aici simpatia lui pentru „Bătrinul" Horlensei i’apadat-Bengescu și nu pen- tru teatrul lui Nicolae lorga. Selecția se face tacit, dar punctul de vedere al teoreticianului modernist este prezent in substanță. Prin aceasta insă sincronismul tn teatru nu comportă mai puțin o situație specială. Tocmai asupra ei ne-am și concentrat în aceste pagini. Interesul ideilor lui Lovinescu este și in acest domeniu — credem — actual. Țintii ; N-nm reprodus trimiterile bibliografice. Citatele stnl cxtr-i^c In majo- ritate din articolele publicate de Lovinescu in ..Flacăra". „Rampa" ți , .Zburător ui" si adunate ulterior — parțial — tn voi III dc ..Critice", ed. doi. Ed. Ancora. Buc . I9£S Ion Maxim Eminescu în romanele „Mite" și „Bălăuca" Au apărut de eurind in condiții grafice mediocre la Editura Eminescu vechile romane Mile și Sd/duca. Volumul nu are nici o notă și nu indică nici măcar data apariției celor două cărți publicate de E. Lovinescu in 1934, respectiv 1935, ambele la Editura Adevărul. Fără Îndoială, colecția „Romanul de dragoste", în care sint republL 35 cate, se află in afara unor referințe critice, dar ața cum s-a proceda: ți cu alte cârti (vezi AnoffmpuZ pierdui de Anișoara Odeanu) era cazul să se specifice și aici că textul actual reproduce volumele anterioare. Preocupările literare ale lui E. Lovinescu «int concomitente cit cele critice, deși Intre primele încercări, nesemnificative (Nuvelele florentine: 1906; Lulu: 1913) și ultimele (ciclul Bizu 1932—1938), inclusiv romanele din ciclul Eminescu s-au scurs aproape două dece- nii. Deși in acest răstimp Lovinescu a publicat majoritatea sintezelor sale critice, Îndeletnicirile literare au fost lotuși susținute, dovadă tipărirea in numai șase ani a șapte romane, cu siguranță concepute $i scrise anterior. Întreaga creație literară a criticului n lost pusă sub semnul Întrebării dar atacurile s-au Îndreptat in mod special asupra celor două romane Mite șl Bălăuca. Amintind că textele critice au fost acuzate de „literatură" (erau prea îngrijit șl frumos scrise), textelor literare li s-a contestat de către numeroși dușmani, orice valoare. Dar trecind peste amănunte nu 1 se poate infirma lui Lovinescu voca- ția artistică indiferent la care din planurile pe care s-a manifestat plenar am face trimitere. Ar fi inutil să reluăm discuția privind rapor- tul dintre critică șl croație, problemă (dc fapt falsă problemă) căreia criticul l-a închinat citeva pagini excepționale in cuvintarea Cariera mea de critic (publicată In volumul omagial E. Lovinescu. Vremea, 1942, p. 209 sq). Reținem doar afirmația: „fn realitate criticul este ca orice talent o disponibilitate" (p. 214). Direcțiile acestei „disponibili- tății" pot fi multiple. Lovinescu nu s-a voit doar un virtuos al cuvin- tului: a și fost după cum se poate ușor constata și in critica pe care a profesat-o și in epica pe care a scris-o, dincolo de judecățile subiec- tive sau de Insuficientele unei construcții obiective. Romanele Mile și Bdfuca ridică insă, in afară de reușita sau ncrușita lor epică, alte probleme ce nu pot fi trecute cu vederea. Astfel romantarea vieții unui poet de geniu e susceptibilă de diverse observam pe care criticii vremii s-au qrăbit să le facă. Cu toate amendările, Pompiliu Conslantinescu ți Vladlmir Streinii subliniază meritele cărților. Mai de mirare este judecata lui Perspessicius de atitea ori Îngăduitor țață dc volume sub nivelul acestora : .Birluca ți Mi-'e suferd de viciul congenital a) tuturor cărților ce s-au slrâdurf sd fure umbra oamenilor vii" (volum omagial, p. 133) Aspre rămin referințele tul Scrban Cioculescu In timp ce de la G. Călinescu trebuie să reținem concluzia : „așa Incit metilul cdtlil sfd in ușurința tic a comunica și cititorilor prolani niște documente fn formă gra- jldastl, eu observa^/ inteligente in care se sfrecoard opiniile literare ale autorului și atitudinile safe fa'd dc diferitele probleme" (Cf. Ulyrse, Editura pentru literatură, 1967, p. 227). Răspunsul criticului și la acu- zele lui Al. Tzigara Samurcaș (care nu merita să fie luat tn seamă) dar mai ales la observațiile adesea întemeiate ale altor critici, încear- că o clarificare. E vorba de două concepții privind personalitatea poetului. Romanele nu se pot privi in perspectiva unor biografii știin- țifice. De fapt — și P. Constanlinescu este primul ce sesizează pro- blema — întrebarea este dacă omul de geniu (șl Eminescu intră In această categorie) poate fi personaj de roman. Analizind romantările lui Cezar Pctrescu, criticul de la Vremea remarcă : procesul de for- mație al unui geniu este un aci atil de individual, este un fapt interior unic pe care numai natura și-l poate îngădui sd-l trăiască'■ Scrieri, voi. 4 Minerva 1970, p. 314). De fapt criticul nu face decit să urmeze concepția lui Thibaudet pe care de altfel in altă cronică il și citează : „potir crier le ginie il ne font pas imiter ia natura, il faudrait ăfre la nature. tlre une nature' (Op. cit. p. 30ț), pentru că, parafrazează din nou criticul, „geniul este o tortă unică a patir- ril, o expresie definitiva a însuși actului de creafie pe care nici un romancier n-o poate recrea In esența ei identică'. 39 Pentru G. Călinescu, vorbind despre aceleași romanțări atacate in diverse rinduri, viata romanțată este o „scuipfurd in unt'. Proble- ma e reluată in Istoria mare cu concluzii ambigue : in anumite cir- cumstanțe și de anumiti scriitori (de talent firește) geniul ar putea fi totuși un personaj de roman, A doua problemă ce se pune in cazul in care totuși, peste ar- gumentele aduse și care se mai |>ol aduce încă, Eminescu devine totuși personaj epic este viziunea romancierului și consecvența cre- ației sale cu princiile de la care pornește. Privind astfel lucrurile, cu aplicare directă ia cele două romane amintite, va trebui să urmărim : — care este viziunea lui Lovinescu despre marele poet. — în ce măsură romanele se abat sau nu de la ea, — în ce măsură romanele, dincolo de orice considerații teore- tice, rămin „romane". 1) . Viziunea lui Lovinescu este sesizată de criticul de lu Vremea care vorbește de „constanta de sensibilitate* a poetului, meritul ro- manțării în cazul romanului Mite nu să „refacă Inteligenta poetului ci sensibilitatea Iui umană" (Op. cit. p. 305) Tot el vorbește despre structura temperamentului pasiv al dragostei subliniate în euforie liri- că : „in psihologia erotica a poetului, găsește cheia de bolta a vl- zfunrJ fur integrale despre viață" (voi. 3, p. 363) „subliniind structu- ra pasivă a eroticei eminesciene, insinuind și o structură mixtă a poetului, nu lipsită de interes. Cel ce a sintetizat însă exact această „viziune" a fost însuși criticul. Și dacă Eugen. Simion nu știe despre o iubire ieșită din comun a criticului pentru Eminescu (Cf. Scepticul mîniuit, p, 536), cuvintele acestuia i-ar putea da un răspuns catego- ric : "De cind fin o carte in mină, personalitatea rara a lui Eminesc.i m-a covfrțh și am purtat-o in mine, din anii adolescentei pină In pra- gul bătrlnețfi, ca o licoare prețioasă amestecata fn sfngefe Jfinfeî mele morale' (Lovinescu, Scrieri, IL ediție îngrijită de Eugen Simion, Minerva. 1970, p. 535). Din această dragoste s-a născut o anume vizi- une asupra personalității morale a poetului în opoziție cu aceea a lui Călinescu. Puse pe două coloane, cele două directii ar fi cam acestea : G, Călinescu E. Lovinescu „a vdzuf in Eminescu un răzeș viguros, echilibrat, sănătos, intr-un cuvfnt normal, cu satis- facții materiale precise, sang- vin, șl chiar cu exuberantă senzuală, cu o sexualitate ro- bustă de rostogotitor de femei, un otn Implintat in viată și plăcerile ei de tot felul, a cdnd dezechilibru de mat tfrziu n-a pornit din Însăși structura Iul sufletească' (Lovinescu, p. 544) „Un Eminescu material, echi- librat vital și senzual- (p. 545) „Concepția mea asupra lui Emi- nescu este Insă diametral con- trarie, intrueft tragedia vieții poetului e pusă fn propriul său suiiet ...tn orice condiții ar ti trăit ar fi fost sufletește fa fel. Omul s-a născut uriaș și incom- plet i intemporai, fără priză la realitate, in actualitate ,,. indi- ierent și absent. ..de o sex- ualitate neliniștitoare, caracte- ristică, de o inhibiție evidentă, de o refulare freudiand" „Un Eminescu dema er.'alfral spiritualizat, intemporai, deza- xat șl abulic' (p. 545) Concepția lui G. Călinescu o găsim in biografia acestuia (ed. IV, 1964, p. 265). Afirmația „pentru Eminescu dragostea este exclusiv posesie și amptexiune" e oarecum în contradicție cu alta făcută cîteva pagini mai înainte : „Eminescu Începe să se definească de pe acum ca un temperament erotic, pentru care dragostea este o necesitate spirituală permanentă" (p. 183). In ceea ce privește geniul, personaj de roman, Lovinescu este cum nu se poate mai clar : „In afară de sensibilitatea și de expre- 40 sia ei, poetul genial e la iei cit toii Oamenii, dacă nu, clleodală, tocmai prin ruperea echilibrului tortelor sufletești, delicitar in multe privințe, ca, de pildă, Eminescu sub raportul inconformis- mului lată de viata practică. Fără sd i se ridice nimic din valoarea talentului, a fnrefigenfef. o caracferu/ui, latura umană a geniului — dincolo dc arta și idea fia iui — are dreptul de a li reprezentată in literatură' (Op. cit p. 557). Pentru fiecare din aceste viziuni se pot găsi argumente suîi- cente. In sprijinul tezei iui Lovinescu ar veni Insă și grosierul studiu al doctorului Vlad (Eminescu din punct de vedere psiha- nalitic, Cartea Românească, 1932), citat de altfel de critic. Dar indi- ferent de poziția adoptată, Lovinescu are dreptate atunci cînd cere ca observațiile să fie Îndreptate in primul rînd asupra viziunii sale privind construcția sufletească a marelui poet. Res- pingem sau nu această viziune i Putem lua cuiva, fie el Lovinescu sau Cezar Petrescu dreptul de a privi poetul, personalitatea șl viata acestuia, intr-un anumit chip care dezice sau confirmă legenda ce s-a făurit despre el î Ar fi să interzicem libertatea de opinie. In plus, ar fi să uităm atîtea fapte din viața poetului, așa cum au fost surprinse acestea în mărturiile contemporanilor. Lovinescu are dreptate să-și apere romanul care „este așadar creat retrospectiv, ptin evocare, cu Întreaga „aură" lirică a trecutului, cum se și potri- vea unui om de structura sufleteasca a poetului prin definit e paseistă. Eminescu c restaurat tn adevăratul lui climat sulletesc' (idem, p. 554) 2) . Lovinescu este consecvent și imaginea lui Eminescu, per- sonajul central al romanelor Mite și Bălăuca este conformă cu teo- retizările acestei viziuni. Poate e prea conformă și sublinierea ei ca și intervențiile repetate ale autorului dau cărților o tentă didactică. Iată cum apare Eminescu tn Mite: „din lire tăcut, rezervat, ponderat, dar mal mult absent, avea uneori și ieșiri pasionale' (p. 24), Avea „puterea de subită absentă spirituală, de relatare, de periegeză pe mări Îndepărtate Întipărită pe iată ca o mască' (p. 31) Această absentă subliniată și de dr. Vlad in studiul său este descrisă cu mare atentie ; „știa că In acel moment. In mijlocul oricltor per- soane, el nu-și lăsa pe pămlnt deeft leșul iar mintea li colinda pe alte tărlmuri, departe, prin funduri de oceane, după coralii Iluzorii: de l-ar ii pus cineva mina pe umăr s-ar fi scuturat ca dinir-un vis' p. 31. Iată imaginea pe care Mile și-o făurise despre poet: „din ceea ce atizia și din felul cum vorbeau toii de dtnsul, imaginea lui se cristalizase sub forma ideală a geniului romantic... un ttndr fru- mos cu semnele tuturor distinctiiilor trupești și sufletești (p. 38). Mai auzise că era $1 un dușman al femeii dar era în realitate un dezamăgit „tăcut, sfios și indiferent aproape ia toate discuțiile In mai multl" (p. 54). „Poetul era In fond un declasat social" (p.71). S-a Insis- tat mult asupra indiferenței poetului care „nu venea dinfr-n viată de nevoi și suferință, ci din însăși natura suiletului sdu" (p, 89). Dintr-o discuție cu Caragiale părerile poetului cu privire la dragoste se desfășoară asemenea unei lucide disecții sufletești: „Funcția mea este exclusiv lirică... poezia lirică lără durere nu se poate..." In fata femeii iubite iată reactiunea lui emotivă: „tml pierd cumpă- tul ; departe dc ea mă zbucium... im! creez mereu dificultăți... nădăjduiesc și desnădăjduiesc .(p. 104). Consecința directă a aces- tei psihologii: femeia iubită I se pare un vis, ireală, departe, ceva inaccesibil la care te uiți cu disperare, „iiiniă de basm', .imateriale in aureola frumuseții sale" (p. 111) Iar Mite „nu pricepea că cu ctt era mai frumoasă cu atit se depărta mai mult, cu afft devenea mai fmtccesfbiM" (p. 117). Poeziile nu erau inspirate de o femeie anume: „Toate și nici una din ele, deoarece. In realitate, el nu etntase decit un tip Imagi- nar creat de sensibilitatea lui șl identificat sporadic in citeva exem- plare Inlilnile Intfmplător" (p. 129). Despărțirea, temă frecventă în 4/ poeziile sale, nu ere datorită unei «nume despărțiri: „tragicul moment al despătlirii il avea in sine, In însăși structura lui sufle- teasca in perpetua dislocare’ (p. 156). Pasivitatea (Cf. Vlad, 109, sq), este urmărită eu pasiune: femeia ..trebuie sd aibă deci Si inițiativa amoroasă" li spune poetul iubitei. Mile Întreabă : „Si ai inlllnil vreodată o asliel de lemeie cu experiența și inițiativă t Niciodată. Am visat-o, am așteptat-o, dar n-a venit. Cred totuși cd exista de vreme ce am conceput-o și răspunde ‘"^i neresiMti sufletești" (p. 131). Poetul vrea o viată socială fără obligatii. Visează o iubire prin suflet nu prin organe (p, 145), Țoale acestea izvorăsc din nece- sități sufletești greu de circumscris. Tragedia este că deși dorește absolutul toate se petrec in relativ : „nu ne putem contopi și lotuși ținta iubirii e contopirea." Apoi s-or părea că maj rămfne posesiu- nea fizică- Dar tocmai In ea se produce deziluzia cea mare, dezilu- zia tragică ; in posesia fizică se exasperează și mar mult nevoia contopirii și se face dovada inpenet labilității absolute dintre oameni; fiecare e o imensă solitudine ; asfru condamnat să călătorească pe cer fără a se intllni cu altul" (p. 147). Se socotește inapt pentru fericire pentru că „turmentarea e In mine și va muri o dată cu mine’ |p. 160), „geniu/ descoperirii se afla fn/r-fnsuf (p. 171). In Bd/duca portretul e aceiași cu deosebire că, asemenea unui pictor, romancierul mai întărește o nuanță, insistă asupra unei umbre sau a unui contrast, retușează un contur, fără a adăuga insă nimic esențial: „Să-i li văzut cum li mergea gura in lața unui portret de lemeie I Cind femeia-i vie umblă numai cu oc/ui in foș" (p 234). „Mal aies nesfguranfe/e incepuiuiui il legănau intr-o irealitate in care-și găsea adevărata satisfacție erotică’ (p 243), ,.se lăsa pradd îndoielii, pirul ce nu mal răminca dini r-insa decit atit cit trebuie durerii sd se prefacă intr-o aspră voluptate" (p. 241), „ fn M/âuca se fixa elementul esențial at sufletului feminin, de acum și de totdea- una. din care ea nu era decjr un exemplar inlimp/dfo?" (p. 252), „bucuriile vieții se cuceresc. Cum nu dorea nimic era fireasca sd nu oibO nimic (p. 265). 3) .Sigur, azi cind conceptul roman a suferit atitea metamorfo- zări ar fi greu de urmărit construcția și desfășurarea epică in cele două cărți ale lui Lovinescu, Ar trebui in primul rind să ne decidem asupra unui „model", in funclîe de aceste privind apoi lucrurile. Dar Lovinescu, criticul, șl-a exprimat In repetate rinduri opiniile scriind despre romanele altora. Punctul de plecare nu poale fi in acest caz decit propria lui concepție despre roman, lat-o In clteva cuvinte: „procesul firesc al epocii este spre obiectivizare" (Scrieri, l. p. 36. 364). In alt loc vorbește despre necesitatea descătușării de lirism și „cvoftdia spre adeveirata poezie epică de ctea'ie obiectivă" (Texte critice. Ed. Tinerelului, 1966, p. 296). Unui prozator deci criticul ii cere să vadă elementele reale ale vieji sociale, renuniind la sine și viata lui, „faptele fiind singurele care fixează atenția'. Cu toate acestea in împărțirile pe care le face epocii românești in istoria literaturii, Socec, 1937, există un capitol „epica qipobiogralfcd" unde criticul încadrează șl literatura romancierului Lovinescu. lată explicația : „Deși aproape întreaga epică arc la temelie o experiență personaJă și constituie intr-un iei o autobiografie, vom cerceta in acest capitol o sene de scriitori care, fie că au procedat la reconsti- tuirea aproape memorialistică a vieții /or, ușor mmanfald, fie cd pornind de ta propria psihologic o proiectează Intr-un șirag de eroi ce se pot ușor reduce ia aceeași unitate sufletească — Indiferent dacd se realizează obiectiv, analitic sau narativ" (Texte critice, p. 324). Vorbind despre proprii săi eroi indiferent rum s-ar numi, Eminescu chiar, iată ce spune „Se poate desprinde de pe acum unitatea de fon. de psihologie, involuntară lircște, a eroului, pe temeiul inadaptării" (p. 325). Acest erou care se cheamă I" clteva romane Bizu este „un om cu un mare deficit de voinfd, cu un refuz integra) al vieții, cu o superioritate morală instinctivă, cu un lei de 42 nepăsare aparenta, indătătu) căreia e o sensibilitate dureroasă", ca apoi referindu-se direct la Eminescu să avem surprinzătoarea mărturi- sire ; „Eminescu e aceiași Bizu cu aceiași abulic refuz ai vieții, nu din nemulțumiri sociale sau personale, ci al vieții in sine, crescut, firește prin adaosul înaltei iui contemplativități, ai genialității chiar, ce-i proiectează peste timp și spat iu sub aspectul ideal ol poetu- lui" (p. 326). Cele două romane, in specia], primul, dovedesc insă o insufi- cientă forță de obiectivitate. Lovinescu poate fi bătut cu propriile lui arme. Pentru că in Mite elanul liric (contestat cu surprinzătoare ușurință de Călinescu, UJysse, p. 224) e covirșitor iar prezenta auto- rului fie in comentarii, fie in concepțiile de viată ale personajelor devine supărătoare. Dar prozatorul, se pare, nu putea proceda alt- fel de vreme ce psihologic se confundă cu proprii eroi: „părinții i-au transmis așadar incapacitatea expresiei sentimentale", „ nepu- tința comuna de a-și comunica simțirea și gindui" (volumul omagial, p. 14), elementele psihologice ale acestei virste fiind surprinse in romanul Bizu „povestea copilăriei lui, evident romanțată'. Pretutin- deni deci avem doar proiectarea propriului eu chiar dacă învăluită in fabulație. Observația criticului din schi la blo-bibliografică a Nota- rului anonim „Împrejurările nu-1 eliberează pe nimeni de fatalitatea tui celulară", amintește același inacceptabil fatalism expus de Emî- nescu in romanul Mite : „ Pesimismul filozofic este numai o concepție a lumii iară nici o fegCNurd eu viafa de toate zilele. Pesimismul meu nu e aici (și se lovi pe frunte} e aici (și se lovi pe corp) fn organe, In singe. in celule ; Da in celule'' (p. J43). In perspectiva obiectivării deci, fără îndoială Mite este un hibrid chiar dacă subliniem frumusețea unor pagini sau finețea psiho- logiei feminine șl in ceea ce o privește pe Mite, și tn ce-l privește pe Eminescu socotit și de către dr. Vlad de o asemenea structură. Interesante sint paginile privind clasicismul, povestirile iui Creangă sau unele ieșiri ale lui Caragiale. Cu dreptate observă Eugen Simion că Mile „nu-i decit un pretext ca autorul sa comunice dale esențiale despre ideologia și psihologia lui Eminescu" (op. cit. p. 595). Cu Bălăuca lucrurile se schimbă. Construcția epică e alta și alternanta dintre cele ce s-au intimplat cindva șl cele prezente dau cărții o dinamică ce lipsește celeilalte. Obiectivarea are un grad mai mare jar substanța epică mai consistentă- Nu-i putem face lui Lovinescu proces pe motivul că a inten- țional in cărțile sale să defăimeze marele poet, așa cum au insinuat unii, din rea credință sau nepricepere: „intenția Idealizării lui pe fundalul mizeriei și umilinței umane se poate, dimpotrivă, deduce și din faptul că In crearea lui Eminescu. autorul vedea încununarea firească a propriei sale viziuni, concepută cu un sfert de veac înainte și urmărită involuntar dar tenace intr-o serie de șase romane — popasurile unei ascensiuni literare probabile" (Texte critice, p. 327). In această reaW ascensiune literară Mite și Bdfduca sint două trepte de importantă deosebită pentru că și autorul lor făcea parte din familia propriilor săi eroi. Endre Kâroly Cîntec Nu-i udevdfuJ cd-mbdfrînesc, fiindcă sînt ca-un Iac adine, adun, strîng tn albia mea slînd, clar cu stelele crescînd Ce din mine ardt : radiații, nici eu nu știu, aco/o ce sînt ? Materia eternă ? Inundații ? Dar minunea că sînt I Tot mai clar, mai plin de har. Pînă cînd (ine această comoară, absent e nimicul, care doboară. !rt românește de MARTlS F RANGfSC 44 Marcel Turcii Tinerețea griului Ecoul umblă pretutindeni ca un idol. Cîmpia fși umilă de trei ori piăminîi: la despicatul De zori și sub greul amiezii și la răscruce de zi Clopotesc Îndelung cimpiile toate deodată : „Decebalus, per Scorilo 1" Și lanul Răspunde in șes; „Decebaîu.s i" Așa se aude un Hor totdeauna Un fior ce vine ca un sol, din istorie Și istoria-nfiorată trece prin ian... Si griul fiutură-n anotimp lupte stinse; Victoriile noastre respriră adine Căci fiecare spic e un erou Iar bob de bob doar frunte de ostaș •— Astfel ajunseră mănoase cimpiile ... Sf morfh' noștri, marii noștri morți Viețuiesc pe-aproape, prin lanuri — Sîntem un popor fără cimitire. Pe cei Căzuți i-am ținut lingă noi Și astfel apăruseră cimpiile și lanul Și griul, spital de răniți, adăpost și Lanul și griul — clopot și ceas, din ceasuri ieșind pe rînd, firesc, eroii I.., La noi, Cind bate jumătatea se trezește-un erou, Inireg lanul de oșteni tresare Și nu doar cind trece vîntul, se-aude pe șesuri: „Decebalus per Scorilo I" pe urmă și vîntul; „Optimus princep /" căci vîntul Nu se ferește să treacă prea des cind aduce Spasme depărtate de dușman, lichefierea șl vîntul L'nduindu-se, neagă, puternic, e Însăși Negarea sarcastfcă-a morții și vîntul Mereu lasă scrisorile eroilor și se întoarce simplu în lan, penlru altele și lanul E cetatea străjuită. Cimitire n-avem, ne-au rămas Cimpiile. sarmizegetuzele noastre șerpuitoare ... 45 lată și acum se aude: „Decebalus, Decebalus /" și Griul, el, griul. Aduce mult cu Dacia Felix, La noi, Aici, la noi, nimeni nu taie brutal, nimeni Nu secerd lanul, nu rănește spicele, ci, Printr-un strămoșesc ritual li se vor tace mereu Loc la altele și-atunci lanurile Cresc fără margini, se tac pămînt se iac fard Și fiindcă eroii nu sînt imponderabili Avem mult grîu iar plinea, pîinea noastră — Idealul de aur al griului, de pe masă, pîinea Nu e decît o bucată, o parte din Columna lui Troian ... Florin Dan Medeleț Cîntec Prin anotimpuri însemnale-n stele Dau glas pămrnturile țării mele. fn cumpăna Carpaților, Posada Le străjuiește floarea și zăpada ȘI vămuind în ochi Marea cea Mare Spre Bărăganuri Mircea dd chemare. fn crîngul toamnei cu-nduicite nalbe Intră Mihai pe poarta iuliei Albe Și-n ceasul greu dintr-un amurg de vară Cuprinde Doja roată-o Timișoară Ci mai răsună-n inima pădurii Glasul lui Tudor ridicind pandurii Și al Bălcescului țintind'nainte Spre-un viitor visat cu ochi fierbinte. Răsună-adînc, de dincolo de moarte Strigătul de ia nouă sute șapte Și Grivița răspunde la chemare Cu steagul roș al clasei muncitoare Dă glas adine de luptă și de glorie Pămîntul țării mele în Istorie 1 46 Valentin Tudor Coloană de brazi M-am încolonat în formație de mar> Alături de brazi crescuți viguroși Pe creastă-nsorită de munte Aliniati în coloană cîte doi, Cîte trei, cîte patru sau cinci, Am făcut por fi către soare $i ieșire spre mare Și-am urcat pînă în stemă. Alături de sondă, alături de soare, Și cît soare, și cîte sonde, Și cîte grîne cu privirile biînde și blonde Privesc către noi, brazi încolonați în formație de marș, La poarta de intrare a tării, Spre tinerețea noastră. Există—atîta poezie Există-atîta poezie în frumusețea ta nescrisă, Există-atîta poezie în mersul tău către seninuri, Există-atîta poezie în cîntec șuerat de vînt, O lume-a ta din necuprinsa și apriga iubire stinsă, Cu fumegări îndepărtate, cu omejeaW de parfumuri Pierdute-n margini de uitare, uitată-n margini de cuvînt. Există-atîta poezie în crîngul unde-ai poposit, Există-atîta poezie în patimă lingă pădure, Incit întoarcerile tale într-un învinețit amurg, Găsesc în vechile ulcioare, vechi așteptări de negăsit, Cînd un pierdut în nostalgie. Uitarea nu mai vrea s-o-ndure, Strivește-n mîini o floare-albastră și tace-n clipele ce ciug 47 Olga Neagu Țară S(au seara cu Juna furișafâ-n cîmpfe ■Șj-ascu/t cum se-năbușe grîu-n lumini. E-atîta iubire in pămîntul acesta Cd pînd și gardurile iac Hori Și nu sînt singură Sînt cu luna șl cu țărina asta Împrăștiată de ciocirlii de lumină Iar liniștea dă tîrcoale de dor în noi De-ți pure că apele, despletite au iugit aici Din pădurile și oceanele Care noaptea sîngerează de prea intens albastru. Generații de oameni poposesc în mine, Sînt toată o cutie de rezonanță Pași, vorbe, cîntece de fluier... Și-atunci ie cbem din singele neamului, țară De-i ziuă te chem, șl te chem de e sară ... L-am iubit în toate... L-am iubit în frunza Și l-am iubit Ir, piatră... L-am jubif dincolo de mine : Vara in călcîiui desfrunzit al mărului, iarna In crinii cei albi Și-n pîinea-nghețată, Toamna în pămîntul scormonit șl în ploi. ...Și-atît l-am iubit In toate Incit pe el Nu l-aș mai recunoaște. 48 Ivo Muntean Noi Noi ne-am născut în zodia iui August și-am deprins să umblăm pe schele, poate de-aceea iubim înălțimile și ne-nălțăm visul spre stele. Noi am crescut in zodia libertății și-am deprins graiul drept și cinstit, de-aceea graiul mîinilor noastre își urcă izbinzile spre infinit. Noi ne-am călit în zodia înnoirilor și-am deprins să cinstim tot ce e sfînt. de-aceea temelia viitorului ne-am clădi t-o pe acest pămînt. Srnaranda Vultur Extaz Deasupra fa care mal l-am lovit cu umerii evadind din lut, l-am imoins către maiginea lumii Cărui vis îi ascult pe acolo umbletul aprig, cărui glas ruga cînd md las în genunchi printre brațele tale, rîu pustiindu-mi umbra. Atingem soarele. Soarele. 4 - Orizont 49 Rodtca Pascu Aceeași toamnă mare și bogată Cu ochiul ruginii și buza coaptă din ceasul învechit mă scol — aceeași ioamnd mare șl bogată îmi trece gîndurile-n stol. Cînd Juna piînge-n mărul de ia poartă cu pleoapa zdrențuită de Hori un sînge ca de ciută mă îmbată ținindu-mă trezită plnă-n zori. De-ar fi să pierd realitatea zilei, de-mi va rămîne floarea fără adevăr — aceeași toamnă mare și bogată va tremura ascunsă-n păr. De va rămîne doar cuvîntul, unul, în care fluturi își vor face cuib, amurgul răstignit in prunul cuprins de flăcări, va țîșnl, ca o orbită pasăre de veghe strivită greu de alte păsări vii. 50 Elena Solomie-Deac O cunună de raze, ție, patria mea Trăiesc în țara vieții De ani și ani Cu priviri fremătînde de noi constelații, Pe drumuri ce se-ntind din spațiF spre pămint E patria mea Pămîntul sfint. $i o-nclinare a frunții doar E raza împlinirilor Și dragostea, și visul dăruit. Susurul apelor ce cresc hidrocentrale. Cetățile de foc, Cetățile chimiei toate Spre drumul cel mare duc, Din incandescența lor și a mea. Din jerba fericirii tuturora O cunună de raze ție Patria mea. Ignat Bociort Necesitatea viziunii dinamice în cercetarea fenomenului literar'- artistic I. Progresul estetic «problemă teoretică $1 de strategie a acti- vității literar-artistice. _ __ ______ _ 1. Există in cercetarea estetică o veche antinomie: arta progre- sează, arta nu progresează. Numeroase considerente teoretice și prac- tice, care privesc atit procesul de creație artistică cit și actul eva- luării operelor, aduc astăzi problema dinamicii fenomenului iilerar- artistic, in special a dezvoltării sale ascendente, progresive. In prin- cipala sferă de interes a esteticii marxist-leniniste contemporane. Afirmarea sau negarea progresului estetic creează premize teoretice diferite pentru Înfățișarea unor probleme esențiale ale esteticii ca aceea a originalității artistice, a raportului dintre artă și epoca isto- rică in care trăiește creatorul sau apreciatorul, a succesiunii istorice a metodelor și stilurilor diferitelor arte particulare, a viitorului artei in societate etc. Se cer, do asemenea, apreciate intr-o largă perspec- tivă istorică numeroase fenomene apărule in aria europeană în ulti- mele decenii; există in experiența artistică străveche a literaturii, in experiența recentă a literaturii din țările socialiste sau In știința lite- rară contemporană, aspecte ale căror baze teoretice nu sint incă ana- lizate prin raportul obiectiv in eare se află cu arta menită să servească oprimării condiției spirituale a omului. „Străvechea problemă a prO- nresoim estetic, departe de a fi fost epuizată, abia acum pune cele mai tulburătoare întrebări*, scria, pe bună dreptate. Ion Pașcadi’. Toate confruntările esențiale ale epocii pe rare n trăim se reduc, in esență, la lupta dintre nou și vechi, dintre poziții progresiste și conservatoare, dintre arituiUnea epkșrrnică și cea Inovatoare, de aceea na este exagerat a afirma că problema progresului prezintă interes pentru Întreg» teorie « formelor culturii materialelor și spiritualei esăteo problemă «te filozofie a istoriei și totodată o probicotă- rit» feo- rincreMtei; negare* progresului artistic- este una din ideilerde lar- gă circulatre al» iigireitiri umil ui coatenttoran. o armare firească a ueqărt ] ->-w * fegrMttto* «terenMfrft șt a posibilității de a cuatepr .nuri legități. Oacd (tema, rmnsi «te fhptul că -nemaren pro- gresului artistic nu este in toate cazurile expresia concepțiilor reac- ționare care neagă progresul social In genere, ci are și rădăcini gno- seologice, este expresia unor erori de- concepție și metodă, atunci •) Ion PAieadi. Pledoarie pentru estetica filozofici. ..Vla|« românească" nr 9, 1967, p 126 Pascadi semnalear.l șl alte probleme care își așteaptă răspunsul. 52 voiti recunoaște și importanța metodologică a problemei noastre. Multi filozofi și sociologi burghezi din C ccident consideră ideea de progres ca o reminiscență a secolului al XlX-leaJ. Chiar atunci cind progresul țliințifico-lehnic nu este contestat, arta se Citează la loc de Irunte printre domeniile cărora concepția unei dezvoltări progresiv» nu li s-ar putea aplica- Arta, ca și morala, de altfel, devin in felul acesta argumente împotriva progresului istoric in general. In lucră- rile unor autori ca Windelband sau Rickert, istoria este privită ca o succesiune de fenomene strict individuale, fără dimensiunea dezvol- tării ascendente, fără legi de dezvoltare3. Teza croceană a singulari- tății absolute, a unicității creațiilor artistice, este unul din principiile estetice dintre cele mai răsplndite In Occident. Un autor atit de bine informat asupra teoriei ți criticii literare din țările capitaliste, cum este Rene WelJek, ne asigură că din teoria literară occidentală a dispărut aproape cu desăvirsire conceptul de evoluție4. Este o sar- cină a esteticienilor și a cercetătorilor literari marxiști să arate cum s-a produs și se menține această concepție ant (Istorică in dome- niul artistic. Este necesar ca o scrie dc concepte cu care operăm frecvent să fie astăzi rcanalizate din perspectiva funcționalității sistemelor, deoa- rece conținutul contradictoriu al multor din aceste concepte duce la false opoziții. De pildă discuția pe tema „tradiție sau inovație'1 ne pune in fața unei false alternative, cu consecințe dăunătoare pe plan praxiologic. Atit „tradiția* cit și „inovația* sini concepte neomogene, care pot cuprinde elemente funcționale, nefuncționale și disfuncțio- nale. Valoarea e dată nu de „virstă*, ci de funcționalitate. „Tradiția* este adeseori privită cu desconsiderare, ca element „vechi*, uitin- ) Cf Klaus și llnns Schutw, Sirt». Geselr und Fortschritt in der Gcsthichie, Berlin, 1967, p. 90 passtm. , . „ , •) Rene Wellck. Gruruibegritje der lÂteraturkritik, Sfuttgart. Berlin, Kuln MainS 1965. p 35. 53 „original', .individual* ci in a realiza unul superior din punct de ve- dere funcționai față de cele existente, de a selecta, dintr-o infinitate de forme ale „individualului" șî „originalului" pe cele funcționale, si, mai mult, de a selecta căile optime, dintr-un mare număr de căi posibile, ale căutării informației necesare. Este o eroare teoretică a crede că oricare dintre liniile posibile ale evoluției artei oplimează condiția spirituală a omului. Se poate desigur admite că in orice domeniu se va dovedi cîndva util o parte din ceea ce azi nu pare drept necesar, dar aceasta este o excepție, nu o regula a dezvoltării praxisului uman, încercarea este o categorie a euristicii numai in corelație cu eroarea, deci cu posibilitatea unui factor ești- mani de a stabili, in raport cu un scop, valoarea rezultatului obținut prin Încercare. Metoda se numește „a încercării și erorii* și ne este impusă de strategia Necunoscutului. Categoria care a condus insă ființa omenească, pe drumuri mult mai sigure, spre toate bunurile culturii și civilizației, a fost aceea de lirtaliiale. Omul a creat struc- turi nu la intimplare, ci tn vederea unor funcții, deci adecvate aces- tora. Mai presus de toate trebuie să stea, in activitatea omenească, (dosul. O dată cu orinduirea socialistă, in dinamica vieții sociale s-a extins roiul factorilor subiectivi, datorită cunoașterii științifice a fac- torilor obiectivi. Firește, cunoașterea trebuie privită și aci ca un pro- ces. Factorii care acționează In viata socială sint in num„r foarte mare. Ei cuprind multe elemente subiective, a căror pondere in di- namica fenomenelor este greu de stabilit cu actualele mijloace de investigație ale științei. Dar in măsura în care omul a ajuns la înțe- legerea legilor fundamentale care guvernează societatea și a rapor- turilor cauzale dintre lenomene, dezvoltarea spontană, care, teoretic vorbind, cuprinde un număr maxim de factori accidentali, cedează locul dezvoltării conștiente, la baza căreia stă principiu de organi- zare. Omul, ca sistem autoperfectibii, are drept premiză posibjitatea imanentă a oplimăriî. a organizării ascendente a sistemelor la care participă activ. Ar fi de neînțeles ca, in cadrul acestei legități, creația artistică, al cărei caracter social și rațional nu mai poate fi contes- tat, să alcătuiască un sistem izolat, a cărui evoluție poate lua orice direcție. Datorită interdependenței fenomenelor, orice sistem real poa- te fi privit doar ca sistem cvasiizotat. Sistemele informaționale, din care face parte și arta, au, ca sisteme teleologice, o structură determi- nată de finalitatea lor; evoluția lor progresivă însemnează optîmarea modelului abstract ce le stă la bază, respectiv optîmarea structurii In vederea realizării intr-un grad superior a finalității pe care o au in cadrul suprasistemului sau al ierarhiei de sisteme din care fac parte : evoluția literaturii și a artei este determinată de finalitatea artei tn cadrul ideologiei, evoluția ideologiei de finalitatea ei In cadrul supra- structurii ele. De aici decurg pentru strategia activității liierar-artîs- tlce două concluzii importante- a) Trebuie acordată mai multă grijă și în domeniul artei și al literaturii creării unor sisteme cu o structură optimă în raport cu ro- lul social al fenomenului. Intr-o societate superior organizată, nici o activitate nu se desfășoară fără observarea unor factori ca: timp, energie, eficiență etc Opera de artă poate și trebuie să fie privită ca fenomen ce aparține simultan cel puțin la două circuite paralele : al bunurilor spirituale $i al valorilor economice. Ca și presa, cuvln- lărlle etc.. opera de artă este un canal al informației; scopul său este de a transmite informatii estetice, catalizlnd pe această cale conștiin- ța umană, influentind inevitabil energia creatorilor dc bunuri materi- ale șî spirituale. Ca orice îndeletnicire, opera înmagazinează Insă o parte din energia creatoare națională, care este o cantitate finită. Titu Maiorescu o aseamănă cu un bloc de marmoră : cine face din acest bloc o caricatură, nu mai are din ce sA facă o Minervă, Orice carte consumă o anumită cantitate de limp și materiale, ea joa- 54 că un rol In repartiția venitului național. Societatea nu poale tisa această activitate la voia Intimplării, Posibilitatea ca prin întimplare entropia să descrească este intimă: potrivit unei legi universale, care constituie un principiu fundamental atit in termodinamică cit și in teoria informației, entropia poale numai să crească atita timp cit nu intervine un factor de organizare. Creșterea entropiei Însemnează o pondere sporită a factorilor anarhici in evoluția unui sistem, În- semnează slăbirea invariantelor lui, a legăturilor sale interne, redu- cerea sau încetarea funcționării unor sisteme parțiale, cum se petrec lucrurile cu o clădire lăsată in paragină sau cu un organism intrat in declin. Sistemul arlist-operd-public trebuie să fie funcțional. b) O teorie și o critică de artă pătrunse, la rindui lor, de funcția ce le revine in societate, presupun, alături de sistemul filozofic de referință, un sistem critic complex. Criticul nu poate separa cercetarea genezei și a structurii operelor de aceea a funcftona/itdfii și dinamicii lor. Avem in vedere nu numai funcționalitatea internă, a structurilor, ci și pe cea externă, menită să realizeze finalitatea socială a sistemului operd. Perspectiva celei de a doua este necesară pentru cercetarea celei dinții, altfel ne mulțumim a urmări felul In care autorul face exerciții in gol. Avem in vedere nu o dinamică fn general, care, oricum, are loc, chiar In mod spontan, ci o dezvoltare ascendentă specifică sistemelor autoinstruibile. !n elaborarea judecății de valo- are, critica nu se poate dispensa — in special In cercetarea diacronică — do criteriul progresului, de cercetarea coeficientului de adecvare superioară a operei la menirea artei, de analiza elementelor nou apă- rute in modelul abstract a] activității literare. Simpla constatare a unor elemente noi ni se pare doar un prim pas ; esențial este ca, in. funcție de finalitatea fenomenului artistic in cadrul complexului de sisteme din care face parte, să se observe direcția clementelor noi, raporturile lor cu invariantele funcționale ale sistemului artă și, in orice caz (atunci cind ar fi riscant, prematur sau imposibil de raportat aceste elemente la criterii de progres, fiind vorba de variațiile pe orizontală ale oricărui fenomen privit intr-un moment al evoluției sale) valabilitatea lor ca forme istorice concrete ale structurilor social-ftinclionale. Activitatea critică de orice natură este un impor- tant factor de reglare, un moment indispensabil al oricărui sistem aulopcrfectibil, este modul general, prezentat chiar In domeniul strict biologic, de analiză a rezultatelor parțiale obținute. Comportarea aces- tor sisteme este permanent corectată pe baza semnalelor date de re- glarea in urma analizei, din perspeciva finalității urmările, a rezulta- tului fiecărei acțiuni. Corectarea se impune datorită faptului că efec- tul realizat prin acțiunea anterioară nu și-a allns integral sau de loc țelul, fie din cauza unor deficiente in structura eficientă, fie prin apa- riția unor noi condiții obiective ale confruntării, să fie din cauza unei strategii necunoscute a adversarului. Fără reglator, optimarea este principial exclusă, decăderea sistemului are caracter de lege. Se știe că dacă trăgătorilor la tir li se acoperă imediat rezultatele obținute, astfel incit să nu vadă performanțele, după cîteva trageri aproximati- ve ajung să tragă tot mai prost. Din perspectiva sistemelor autoper- feclibile, critica literară are rolul de a analiza rezultatele partiaie ale sistemelor literare și de a da semnale care, datorită conexiunii invers, deci datorită influentei efectului asupra cauzei eficiente, in- fluențează inevitabil comportarea viitoare a sistemului, determină schimbări de concepție și metodă în componentele sistemului orfist- operă-citiior. Această activitate, desfășurată de regulă pe baza cri- teriului evidentei, insuficient din punct de vedere metodologic, deru- tant sau neputincios în situațiile complexe, este foarte pretențioasă și trebuie ea însăși supusă unei cercetări cu caracter melaleoretic. In societatea acționează un foarte mare număr de factori, obiectivi, și subiectivi ale căror raporturi cu suprasistemul ideologie comunista. 55 de pildă, pot să fie aparent concordante sau neutrale, dar real dis- cordante. Acest fapt permite ca. in momentul relroacțiunli sub- sistemul artă (constituent al supr asistentului ideologie) să primească informații si, ca atare, impulsuri, pozitive sau negative, străine pro- priei finalități. Direcția este imanentă activității critice. Instrumentele criticii sini insă nu normele rigide penlru judecarea amănuntului, ci principiile generale, care reflectă esența istorică a fenomenului, invariantele sale funcționale și care structurează o anumită poziție estetică, constituind totodată pionii ei de susținere. Dezvoltarea artei trebuie urmărită așadar, dintr-o perspectivă funcționalistă ca dezvol- tare ascendentă, progresivă. înțelegem prin proces in general opri- marea modelului abstract al unui sistem, prin creșterea funcționalității constituenților și prin perfecționarea relațiilor acestora. Poeți sovietici Rimma Kazakova Scriitorilor Scriitori, salvatori iată de ce sînteți buni. Rapsozi, povestitori, scrutători ai inimii. Ca o flacără ce încălzește intr-o copcă de gheată, arde sufietui adevărat dincolo de fiece zid. Sursă de gripă sclrboasă — $f totuși co un medic prin taigaua-nghețată tu mergi către ea. Sufletul suferă-n liniște, încearcă durerea să i-o alini. Trebuie să vindeci cum vindecă ortopedistul, de pildă. Ce grea e meseria aceasta, tragică, neîndemânatic, ori ca o rangă, fină, chirurgicală, capricioasă, a dracului e munca : aici țipete, dincolo hulă... Dar primul strigăt al noului născut e o laudă sfîntă. De-aceea ne pătăm numele, ne întristăm la lumina lămpii In noapte, ca să-și miște degețelul ca mugurul, piciorușul său roz. Tn rnn^nețte de ANGHEL DUMBRĂVEANU ți TRAfAN NADABAN 57 Nikolai Fleorov Baltica Baltica, in napii de veghe, Fie iarnă, fie vară. Cu neliniște în aripi Zboru-ți Tînăr mă-mpresoară. Paic-aud : în foc de arme Cum chemi oamenii la luptă — Oamenii ce cred în rine Cu credin/a ne-ntreruptă. Iată — lunecînd pe-nti.ideri Bărci dușmane în atac. Umbre vin pe prundul umed, Nevăzute-apoi se fac. „Nu I Nicicind r — rdsund salve. „Nu !" — tir lung infanterist. Și pășești cu noi alături Nelăsînd oștilor albe Petiogradul comunist. Baltica — cu noi într-una... Și-n această zi cu soare îți 'nălțăm un imn de slavă Dc pe punți largi de vapoare, tn de DIM KACHICI gvg. Evtușenko Foc de artificii Fram un băiețel pistruiat cind prin gușele mele vecine am ascultat la radio comunicatul despre victoria finală a armatelor noastre Și-am sbucnit singur în sîradâ 58 piîntre mulțimea entuziasmată șl așteptam acea clipă cînd noaptea va fi tulburată de focul multiplu de artificii. Rachetele se despleteau policrome, roșcate, albastre, ori pale și înfloreau sus, deasupra caselor, , viu încintînd copilul de-atunci, Și pe trotuarele în sărbătoare îmi purtam tainic gîndul de-a prinde măcar o stea din snopul rachetei în pumnul meu crud. Dar vîrsta aceea cuminte și pură S-a dus, pentru totdeauna se pure, probabil pentru păcatele mele. Dar în ziua de noroc a întoarcerii Omului — Soare Simt invadlndu-mă iarăși bucuria acelor ani de atunci. Rachetele din nou își desfoaie păunii, roșcate, albastre, ort pale, șt sus, deasupra caselor noastre erau în floare, și, ca odinioară, sufletul tremură de încînt. Băieți, noi vă simțim aproape Și din nou același tainic glnd mă sfăprnește - măcar o stea din snopul rachetei să prind în pumnul meu, care nu mai e chiar de copil, de copil. In românele de fV. MARTINOVlCt ți IOV POPA 59 Maia Borisova Pianul mut Acest pian de stejar n-are coarde. El i-a servit lui Lisrl să exerseze. (Din explicațiile ghidului) Stai jos. Dezmorțește-ți uscățivele degete, amintește-ți ritmul pasajelor impetuoase, armonia melodiilor necompuse și bate curajos pe clapele mele. X'u ie teme de căutări eretice, de neobișnuitele acorduri cutezătoare. Eu nimănuia taina n-o vînd. Sînt mul, asemenea strune/or din pîntecul meu de stejar, sint mut, dar tu ai s-auzt de ce rid, și se minie, și plîng clapele mele tocite. Dar noaptea, cînd casa întreagă e cuprinsă de liniște, eu devin o cutie obișnuită. $1 altui, strălucitor ca miezul de noapte, cu scinteierea lunii spoit, cel ce e gata prin sunetul său să răspundă la zgomotul ușii, la suspinul și foșnetul vîntuiui, acesta nici nu m-aceptă ca frate. Impertinente, mie vor să-mi fie prieteni pîntecoaseie cuiere cu făina lor răvășită de urma lăbuțelor calde a șoarecilor, cutiile și casetele-n care doamna-și păstrează mărgăritarele dăruite de tine și scrisorile adoratorilor ei. Dar eu tac așteptînd zorii In liniște. Eu aștept pînă cînd se frezeșfe soarele-n geam. Iar tu sosești aducînd cu tine un maldăr 60 de foi liniate, cu ștersături. Stai jos. Dezmorțește-ți uscățivele degete. Vezi, eu ard de-atîta nerăbdare. Sint fericit. O ce dulci sint loviturile tale din care se naște măes triati Înaltă. Mihail Kvlividze Cititorului Contez pe tine, cititorule, deși mă neliniștesc, In adine. Ești coautorul meu, nu admirator și nici adorator nu vreau să-mi iii. Nu oricui ii e dat să He cititor, dar acela e un poet ai cărui cuvînt, asemeni semnalului de radiotelegrafist, captează și emite răspunsuri, tn fiecare cititor se află de veacuri versul fdu viitor. El l-a creat pe Dante și Shakespeare și tot el ii asculta cu răsuflarea tăiată. La urma urmelor, și lira noastră nu-i altceva decît suflet de cititor... $7 nu-i rușinos să cînți asemenea privighetorii sau mierlei aruneînd cuvintele ca pe semnițe, in brazda ta, cititorule, in grădinile tale. ' 61 Cititorule, iartă-mă, dar n-am nevoie de-oricine. Eu n-am făcut pe grozavul, capricios nu am fost, cu tine n-am cochetat, Ție-ți dedic fiecare cuvînt, fiecare rînd de jurnal I Te aștept, dar nu aștept pe oricine, ci pe-un alter ego, neapărat. In rominefte de ANGHEL DUMBRĂVEANU fi TRAIAN NADABAN llya Selvinski Imn femeii Fără milă sint loviturile soartei. Cine dintre noi n-a plins în hohote ? Și cine dintre noi n-a Indurat tn cenușii ani de prigoană ? Dar nici risipa, nici invidia, nici răzbunarea N-au putut să-mi întindă capcana, Pentru că în lume există femela. Mina bărbaților e ca un ram noduros, Au dinții ca pietrele de moară, iar umerii-s ca niște povlrnișuri — Gloduri mari poartă-n brazdele frunții Dar la femeie, umerii — sînt femeia Și la femeie, cotul e femeia, Și Ia femeie, sinul e femeia. Chinuit de viziunea venerelor lui Boucher Și vrăjitoarelor seducătoare ale lui Rops, Ori ghici ndu-mi în suf/ef pe stele, Ca spiridușii-am zgîriat sub ușă ... De ești acasă sau în spuma mdrii, Mai dragă decît toate minunile lumii, Tu ești adăpostul chinurilor mele, Femeie, fn romanefte de ION ROl'A 62 Vladimir Demidov Mișcarea — Inseamnă-ncordarea Inimii, Mușchilor, Minții. M-au deprins cu ea de mic părinții. Mișcarea o iubesc nemăsurat Și pe rlnd i-am aflat Toate secretele — Știu de pildă cum zboară Rachetele. Dar pe lumea-aceasta mare Există și tîritoare. Tlrlrea — E și ea un iei de mișcare. Principa!u-l să nu cobori pln-Ia ea. S-o ocolești totdeauna, nalba s-o ia f Alia Borisova Băieți iubindu-și porumbeii Băieți iubindu-și porumbeii — Priviți-le chipul curat: Ochii lor mari și plini de-azururi Călătorind cu stolul alb. Băieți Iubindu-și porumbeii. Pe cer ei Înșiși i-nsoțesc Și-n cutele dintre sprîncene Stă tot secretul băiețesc. Apoi — maturi, Părinți de-a rlndul Devin, și nu mai sint stingheri — Poartă porumbeii Pe-ntreg pămîntul Ei, băiețandri de mai ieri. Jn ronAnrife de DtM. RA.CHICI 63 orientări Nicolae Țirioi Un veac de la nașterea lui Paul Valery Se împlinesc, la 30 octombrie, 100 de ani de cind pe malul Mării Mediterane, la Site — unde avea să fie inmormlntat in cimitirul ma- rin, după moartea sa In 1945 — a văzul lumina zilei marele poet fran- cez Paul Valery. Fiu al unui corsican și al unei italiene, poetul a făcut, fără sfi se distingă ca elev, studii la liceul și facultatea de drept din Montpellier. Acolo are ocazia să devină prieten cu Pietre Louys, Mallarmă, Heredia, Gide și Claude Debussy, iși dezvoltă apti- tudinile artistice — in ciuda înclinațiilor de matematician — și debu- tează la 1889 in poezie, pubiicindu-și primele versuri In revista pari- siană La Conque în 1892 Insă, răscolit de o criză pasională, după o chinuitoare noapte de insomnie, se hotărește să-și ocrotească acti- vitatea intelectuală de toate riscurile vieții sentimentale și renunță la creația literară pentru a se consacra numai conștiinței dc sine, rigorii și sincerității inflexibile a glndirii, După douăzeci de ani de tăcere și de îndeletniciri profesionale, administrative și gazetărești, timp in care exercițiile sale intelectuale sint cuprinse In cărți ca Introducerea la metoda lui Leonardo da Vinei (1895), La soire avec M. Tesle (1896) precum și in numeroasele Cafele de reflexii matinale, care pină la sflrșitul vieții aveau să ajungă la numărul de 257, Paul Valăry ve reîncepe să scrie și versuri. Mai intii Iși reface poemele din tinerețe și, ia îndemnul lui A. Gide, 1e publică in 1917, in volumul La Jeune Parque (Tinăra Ursitoare) con- siderat ca o culegere de „exerciții', dar înfăptuit printr-o muncă indirjiiă de șase ani. Succesul imediat și neobișnuit al acestui volum II determină apoi să compună poeme noi, printre care și faimoșul Cimitir marin, adunate — ca o culme a desăvtrșirii artistice, tn vo- lumul C/iarmes (Incantații, Farmece), apărut in 1922. Prestigiul de a fi socotit, in urma unui referendum, drept cel mai mare dintre poeții contemporani, nu-l împiedică să pună capăt activității poetice propriu-zise, deși in multele sale lucrări de circum- stanță publică după aceea tot felul de Prefețe, Eseuri, Dialoguri sau tine conferințe — adunate in volumele de Varietăți \ 1924-^1944) Spiritul său, fidel concepției raționale despre existență și creațfe, atacă probleme estetice legate direct de poezie și, după ce e ales membru al Academiei Francere (1925) și deține și alte titluri de stat, 64 devine in unul 1937 titularul catedrei de Poetică la College de France catedră special Înființată pentru el. Aici va preda și după te, in 1942, aderă la Mișcarea dc Rezistentă. Moare cu o lună înainte de explo- zia bombei atomice de la Hiroșitna I se fac funeralii naționale in prezenta generalului De Gaulle, iar in 1946 îi apare postum opera Mwi Faust, o replică sclipitoare și personală a celebrei drame de cunoaștere gnethleno. De numele lui Paul Valdry se asociază, de obidei, In lirica europeană ideea de „poezie pură* și dc ermetism, ca modalitate de expresie a viziunii artistice moderne transpuse in versuri. S-au făcut multe speculatii teoretice in mișcarea de avantgardă a curenctelor literare din Occident asupra atitudinii acestui mare creator de vibrații sufletești specifice lirismului modern, cu toate că personalitatea poe- tului francez depășește, in spirit și complexitate, criteriile inevitabil Înguste de apartenență la anumită școală și grup. Se scapă din vedere faptul că un mare scriitor nu poate fi pri- vit unilateral, in afară de realizările sale artistice, și că unele atitu- dini teoretice sini dictate de considerații străine valorii lor reale. Poezia pură, în fond, devine, de altfel explicit mărturisită, la Valdry o formulă definitorie a specificității tehnicii literare de a scrie versuri. în opoziție cu proza, care nu-și pune probleme de rigoa- re formală și unde precumpănește fondul, poezia cere un efort mai mare dc perfecțiune tehnică. Realizarea formei prin „sunet, ritm, apropieri fizice ale cuvintelor, efectul lor de inducție sau influențele lor naturale care domină, in paguba proprietății lor de a se consuma intr-un Înțeles hotărit, sigur" presupune o elaborare conștientă și de lungă durată. Fiind „un limbaj in limbaj", poezia este cristalizarea unei glndiri și poate, prin forma el conservată, conține și reproduce, deci generează o anumită stare sufletească, pentru că este „expresia unică și sinceră" a acesteia. Ca orice valoare umană, poezia plasează pe cititor Intr-un uni- vers specific valorii ei. Universul acesta poetic dă posibilitate omu- lui caro citește un text de adevărată poezie să trăiască o viată dife- rită de vlala lui practică, așa ctim trăim o viată a sunetelor audiind o compoziție muzicală. Viața aceasta secundă, cu farmec de magie verbală, din sfera artei, este dată de legătura intimă, de un fel de logodnă Intre sunet și sensul cuvintelor, intr-o rezonanță nemaitntil- riilă. Poezia are privilegiul unic al literaturii de a realiza o unitate per- fectă intre conținut șl formă, in așa fel incit forma va transmite In cursul dicțiunii conținutul gindirii poetului, iar acesta nu mai poate fi exprimat și printr-o altă formă. De aceea, oricît de subtil am inter- preta textul unei poezii, analiza noastră rămine întotdeauna datoare cu ceva Înlocuibil față de insuși textul citit. Prin dicțiune ne facem instrument al celor scrise de poet. Expresia de poezie purd, folosită de Valdry In mod tntimplător in 1920. a făcut ulterior mult tapaj și a stirnit tot felul de speculații metafizice și estetice, dar este departe de sensul mistic dat de aba- tele Brcmond precum și de celelalte înțelesuri — mai mult sau mai puțin Obscure — date de moderniști. De altfel, Paul Val^ry s-a simtit obligat chiar să readucă la limitele rezonabile sensul acestei noțiuni ce putea fi compromisă, precizind că a spus cuvîntul pur „In înțele- sul in care fizicianul vorbește de apa pură*. Deci expresia nu arc alt substrat, decit acela de a exprima condiția ideală a unui poem spre realizarea căruia poetul face întotdeauna efortul de a se apropia, Insă în mod practic ințllnîm numai „fragmente de poezie pură Înțe- penite in materia unui discurs". Nefiind vorba, așa doar, aici, de o puritate morală, Valdry avea despre noțiunea de poezie pură o idee esențial analitică șl dc aceea ținea să sublinieze rîvna meșteșugului său literar; Poezia puni esfe, pe seurf, o ficțiune dedusa din obser- vație, care trebuie sd ne serveased a preciza ideea noasfrd de poem in general. și să ne cUJduzeascd fn siudluf afff de drfjcil și de Jmpor- 5 — Orizont 65 tant al relațiilor diverse fi multiforme ale limbajului cu efectele ce ie produce asupra oamenilor" (Calepin d’un poete). Meșteșugul poetic este, după Paul Valâry, extrem de dificil din cauza exigentelor, rigurozității și trudelor iui. Poezia se cere șlefu- ita ca un diamant, este de fapt o operă a inteligentei nu a hazardu- lui sau a entuziasmului, presupune totuși o energie individuala, pro- prie adevăratului poet. Inspirația nu-i suficientă, căci e inegală, capricioasă și adeseori amăgitoare. Poezia e „rodul unei alegeri șl a unei trude conștiente'. Din cauza aceasta, e necesară munca răbdă- toare, Incdpdfinatd, industriala, lipsita de miza inspirației, dar deplin pătrunsă de noblețea creației voluntare și lucide, deplin conștientă de noblețea propriei străduințe, in disprețul dicteului misterios al unui medium in transă. Nu voi insista asupra tuturor considerațiilor făcute dc Paul Val^ry despre meșteșugul poetic, care constă in priceperea de a dis- cerne, de a folosi și de a completa, cu răbdare, cu minuțiozitate, cu atenție, cu capacitate de alegere și dc refuz, precum și de rezistență fată de facilitate și de Improvizație. Este, de asemenea, voința de expresie a unei stări sau potrivirea unui conținut liric la mijloa- cele de expresie descoperite in munca de creație. Țin totuși să subliniez calitatea educativă a aceslor păreri, exemplu pe care ma- rele poet 11 dăduse in mărturii sincere bazate pc experiența sa inti- mă, convins de valoarea meșteșugului conștient și tenace doblndit prin munca practică și printr-un necruțător tăte-ă-tăte intre putere și voință in timpul elaborării poemului. Pentru a se bucura in citeva minute de farmecul poeziei, citi- torul nu se gindește că durata compunerii unui poem, oriclt de scurt, poate absorbi ani de străduință. De fapt, o poezie nu e niciodată isprăvită și poate fi mereu reluată și modificată de autorul ei. Un „sonet terminat' nu-i decit un „sonet abandonat*, căci munca poeti- că 11 poate incă transforma, Îmbunătăți.. Întocmai ca viața, ca setea noastră de mai bine și de mal reușit, creația poetică n-are capăt și oprire decit în mod convențional. Diversitatea posibilităților face adeseori pe poet să recurgă la variante, chiar contradictorii. Dar întrezărea acestor posibilități este nare numai un joc al spiritului, al cărui scop ar fi cunoașterea propriului mecanism de desfășurare a aptitudinilor intelectuale, așa cum afirmă adeptii concepțiilor lui Mallarm^ ? Chiar dacă adoptăm noțiunea de foc, activitatea poetică nu e numai o joacă, lipsită de responsabilitate. Poetul român Ion Barbu, bunăoară, denumea poezia un „joc secund' influențat vădit de Valery, însă poetul francez —■ așa după cum am văzut mai sus — consideră arta poetului capabilă să dea cuvintelor o viață secundă, ceea ce are o eu totul altă semnificație. Interesant e faptul că Paul Val^ry, admirator mărturisit al artei clasice, el însuși un reprezentant modern al neoclasicismului, din spi- rit polemic față de efuziunea romantică și de entuziasmul pueril al unor poeți facili, a luat atitudine netă Împotriva clanului spontan și anarhic al inspirației, pledind pentru constringerile formale (gines exquises) ale prozodiei clasice, care permit controlul lucid al elabo- rării poemului și sint chiar sursa capodoperelor poetice. Scriitor „cla- sic* este, după el, fiecare scriitor care „poarta un critic In sine Însuși fi pe care ff asocmzd in mod Intim muncilor sale'. Clasicism înseamnă limite voii, rațional acceptate; canoane consimțite; mișcare încremenită. In mod paradoxal, arta adevărată a căutat întotdeauna să împace suprema rigoare a formei cu farmecul dinamic al vieții „mereu reîncepute'. In acest sens, este ușor de Înțe- les de ce poemul Cimitirul marin reprezintă cel mai mult geniul poe- tic al lui Paul Val^ry, Poetul francez, așa cum singur recunoaște, nu este hermetic după exemplul lui Mallarmd, fiindcă obscuritatea versurilor sale nu este urmărită, in mod sistematic, ci rezultă uneori din geneza poemului 66 și din natura subiectului- Arta este dificilă prin complexitatea ei, nu prin intenționalitatea creatorului si dacă, din spirit de dezinvoltură intelectuală, Valtry acceptă toate interpretările pe eare le dau citi- torii poemelor sale, el este, fără îndoială, de bună credință cind afir- mă : „Eu nu vreau m> tiu niciodald obscur și atunci cind sint — vreau sd spun: cind eu ii shif «sliei unui cititor cult și nesuperficiaf — ii sini obscur prin nepulinla de a nu-i fi* (Lui Aimd Lafont,l922j. Aceas- tă neputință de a învinge dificultatea exprimării dă poetului dreptul și poate datoria de a-și desăvirși mereu versurile, de a recurge la noi transformări, la alte variante mai izbutite, mai expresive, mai inteligibile, mai puțin hermetice. Poezia Iși are desigur exigentele ei de meșteșug și fără meșteșug poetic nu există nici poezie valoroasă. E o muncă dificilă cu limbajul, e o limitare a glndirii, care e nelimi- tată. Putem însă folosi gindirea fără să exprimăm un mesaj ? Firește că nu. însăși tentativa de a uni limbajul prelogic al incantației primi- tive, care reprezintă începutul civilizației umane, cu expresia cea mai Înaltă a civilizației, aceea a limbajului științific, rațional, se face la Val^ry cu intenția de a cunoaște adincimile realității, atît de complicată prin ceea ce e vizibil și atit de simplă prin invizibilul cercetat de știința zilelor noastre, in special de genetica biologiei- Paul Vaiăry a voit să desprindă poezia de ideea de sensibilitate, pre- supusă îndeobște in starea de inspirație, pentru a o socoti drept rezultat conștient obținut in urma unei investigații riguroase și logi- ce a rațiunii- Poemul, așa dar, sc construiește ca un obiect, atitudinea poetică, străbătută de conștiință în actul creației, este o atitudine rațională, iar artistul devine savant prin sforțarea lui lucidă de a pune ordine Sn haosul și banalitatea cuvintelor și de a găsi asemă- nări noi, forme și reiatii noi intre lucruri; „Au concep — afirma el intr-un Caiet — deosebire In adincime intre munca spiritului zis știintiilc și munca spiritului zis poetic sau artistic*. Activitatea poețu- tului autentic, tocmai fiindcă este incompatibilă eu inspirația dezordo- nată. cu delirul, cu ignoranta celui ce mizează pe hazardul verbal, cu incoerenta și cu improvizația capricioasă poleită cu strălucirile absur- dului, nu ne-o putem Imagina ca prin acest mers întreg al glndirii să nu aibă Intndeauna și cev.i de spus. Concepția aceasta modernă despre artă, refractara formelor goale și facilității. concepție in care exigenta formală se Îmbină cu grija de a descoperi laturile cele mai adinei ale omului, l-a făcut pe Valdry să indentifice creația cu cercetarea, cu căutarea unei lumi poetice, in care c revelatoare nu sonoritatea cuvintului, ci înrudirea intimă, logodna neașteptată și plină de semnificații a cuvintelor, uni- rea dintre ele. Poetul a căutat incă de la Începutul carierei sale artis- tice să aducă limpezime șl claritate chiar In zonele cele mai greu de descifrat și de sesizat, la hotarul dintre conștiință și „gindirea bru- tă', deși a luat adeseori atitudine împotriva creației și sensibilității, sensul major al gindirii lui Valdry nu era să excludă viața afectivă, pasiunile, din sfera artei, ci să le înnobileze prin extirparea excres- cențelor lor debordante care le degradează In furtună internă și dezordine compromițătoare, Totuși poetul, suflet sensibil, tn ciuda metodei sale raționale, este un sensual rafinai pentru care poezia însăși nii e decit o alchimie — realizată prin curiozitatea și tenacita- te — a senzației brute. Sensuallsmul acesta convertit In actul poetic prin simbolismul deschis tuturor solicitărilor lumii externe, prezen- tate prin imagini concrete și penetrant sensitive, dă artei sale dimen- siuni multiple, profund omenești- Paul Val6ry este un cînlăret incom- parabil al vieții luminoase și pure care opune ideii de absolut, de imobilitate și eternitate, mișcarea cuceritoare a ceea ce e viu, dragos- te, rod, freamăt al mării, durata, coacere și schimbare, deci „pădu- re sensuală', plăcerile cele mai comune ale vieții. Nu intîmpiător rfndro Ursitoare, poem ce Întruchipează deșteptarea conștiinței luci- de prin simbolul unei fete torturate de ispitele dragostei carnale, 67 sfirșesle cedlnd elanului către viată, atracției imperioase a Naturii, la fel ca profunda și grava meditație asupra vieții si a mortii din Cimitirul marin: „Vîntul se ridică ! .. .Să-i dăm vieții partea ! Aerul imens imi deschide și reinchide cartea. Pulverizai ui val infloure din roci mari! Zbura ti, voi pagini tot amețitoare! Rupeți valuri ! Rupeti. cu apă curgătoare Acoperișul calm cu pinze de pescari I* * țtrad. Ilie lenea, 1947) Pentru un poet care mărturisește că trebuie „Să-i dăm vieții pari ea" (il iaut tenter de vivre) viziunea artei ca descoperire a unei rinduieli armonioase prefigurate în legătură intimi dintre cuvinte, ridică viata pe o treaptă superioară a spiritului omenesc, stimulindu-l puterea de construcție, nevoia de ordine, claritate și echilibru. Niciodată complet detașat In preocupările lui de lumea și istoria vremii sale, Paul V'alery a aparținui unei pături dc intelectuali bur- ghezi credincioși progresului demonslrat de dezvoltarea științei și tehnicei, care nu puteau depăși anumite prejudecăți de clasă păstrlnd o atitudine statică și negativă in problema socială chiar dacă refu- zau misticismul și se îndreptau ezitind spre un anumit materialism orientat de gindirea științifică netrădată. Prejudecăților acestora le-a rămas tributar poetul, util in ceea ce privește caracterul „aristocra- tic" al concepției sale despre artă, cil și in cultivarea gustului de paradox in gindire (utopic progres moral, umanism individualist, scepticism in eficacitatea mijloacelor noi, folosirea unor metode știin- țifice in studiul mecanismului de a gindi împinsă la exaltarea eului, etc,). Prin analizele sale profunde în problemele actului creator și ale poeziei, Valery este intr-un fel precursor al analizelor de struc- tură și a tendințelor actuale spre arta experimentală. Mal presus de aceste influiențe insă, exemplul lui Paul Valdry strălucește, nu numai în opera sa poetică de inallă realizare artistică, rod al unor severe exigențe raționale de muncă neobosită cu limbajul, ci și in modernitatea gindirii sate științifice, reflectată in cunoașterea sirguin- cioasă a marilor descoperiri ale fizicii atomice și a biologiei celulare, precum și în dispoziția de a pi îmi orice surprize ale limbajului poetic in domeniul infinit al laptetor inimaginabile pc care le poate cerceta mintea omenească. Din păcate, Paul Vaidry, deși a știut să clnte ca nimeni altul bucuria de a trăi, atracția irezistibilă a vieții „mereu reîncepute", sugerind o puternică încredere in superioritatea conștiinței lucide a omului iubitor de frumusețe, ordine șl puritate, s-a dezinteresat de soarta și fericirea oamenilor, de libertatea lor socială. Poezia sa le-ar fi putui fi expresie a idealurilor șî a luplei lor Ineluctabile. • ),,Le veni sa lev»!. . . ti lăut tenter de vivre! L’alr ImmenM ouvre et refernu- moli livre, (La vague en pornire ose jailir des rocs I) E nvol ez ■ vous. paze* tont tbloules P Pompez, vagues! Pompez d'eaux rijovles (Ce toii tranquille eă plcoraienl des locs !“>. cronica literară C. Ungureanu O ediție Camil Petrescu: Teze și antiteze Nu (drd jenă incluctem canea apăruta In prestigioasa Eiblictecă pentru toti in categoria „publicistică" s și dacă o facem, nu o facem pentru a demonstra că acest gen nobil a lost abordat de incă un mare scriitor. Un mai vechi tom intitulat straniu Opinii și atitudini (straniii tiinră mediocritatea titlului era departe de a lămuri viata interioară a ideiilor), putea ii tratat cu mai multe șanse de înțelegere această rubrică. „Teze și antiteze* reia totuși un titlu al lui Camil Petrescu. Mai multe condeie au protestat împotriva portretului irag. mentor pe care il oferă această ediție ciuntită, lipsită de unele texte esențiale. Îngrijitorul, autorul prelatei și al tabelului cronologic, se numește Aurel Petrescu. Tot numele lui Aurel Petrece» figurează și pe ultima copertă, sub un text a cărui menire ar ii fost aceea de a sintetiza calitățile volumului și de a anunța vreun adevăr mai acătă- rii despre scriitor, tnlr-o vreme, pe ultima coperta a Bibliotecii pen- tru iuti, colecție ale cărei merite in cultura românească actuală meri- tă stima, omagiile și recunoștința noastră, iigurau semnăturile uno/ celebrități. nume intrate In conștiința publicului, personalități a căror valoare certifica un adevăr și definea a esență. Dar poate ed Aurel Petrescu este intr-adevăr o celebrpa'e in germen; de ce să necăjim cu bănuieli o simpiâ semnătura aliată pe ultima copertă 1 Poate că și Aurel Petrescu va li fos' capabil de o frază sprintenă, de vreun cuvînt adine, rodnic In adevăr, pe care editorul, iluminat, să-l plaseze, ca adevăr memorabil, la acest loc de onoare. Să transcriem: „Camil Petrescu nu a fost un fenomen singular in epocă, dar, dintre numeroșii săi contemporani, el este printre putinii eseiști care a rămas in istoria genului la noi ' fntrerupem la sugestia șirului de puncte de suspensie; vosdzfcd, ne spune Aure) Petrescu (așa se numește autorul) Camil Petrescu nu a lost fenomen singular, adică nu ni se oferă, aci. niscaiva unicate, rarități ș. a. m. d. j mat erau și alții, puzderie, eseiști cită Irunză și iarbă, cărora doar erudiția autorului le dă de capăt. Dar, continuă Aurel Petrescu dar, și răsuflăm ușurați in fața conjuncției adversative salvatoare, dar el este printre putinii... Dacă este printre putinii. 69 atunci mai merge. Totdeauna publicul a fost amator de rarități. Lucru- rile se schimbă, așa că fraza plutește lin, Încărcata de glorie, spre capăt: cate au rămas in istoria genului la noi. Cum le șlie pe toate Aurel Pelrescul Din mulțimea de eseiști, unii rămîn I Ca In rubricile de poșta redacției: mulți chemati, putini aleși. Adevăr adine, verificat intru lotul de istoriile de tot telul, ca și de mișcarea eternă a Uni- versului. Sa nu ne limităm doar la atit, căci ciiatul îngrijitorului edi- ției, al autorului tabelului cronologic și al prefeței continuă: ,Sub aspectul condiției, aducea pe lingă experiența vieții, depozitul cub lural al artistului, puterea de a cobori in adincurile meditației și sin- cronizarea cu arta și filozofia cea mai Înaintată”. Punct citat Înche- iat. Mai intii, e ia mijloc erudiția. Și nu o erudifie așa, obișnuitii, ci amestecatei cu tot felul dc ingrediente folositoare, sd crape de invi- die erudiții mai măruntei ți nebotezafi de istoria eseului. Sub aspec- tul erudiției, Camdc Petrescu aducea, deci (normal urmau doua puncte: începe o enumerare) pe lingă experiența vieții (furtunoasa vfafd a tui Camil Petrescu, alit de pffnd de experiențe Ij depozitul cultural al artistului. Iarăși sintem obligați sd ne tragem sufletul. £ ia mijloc, adică, și un depozit, dar nu un depozit de rind, ci unu! cul- tural, adus și el, căror cu osteneală și pus lingă celelalte. Ungă ÎJ puterea de a cobori in adincurile meditației și 2.) sincronizarea cu arta și literatura cea mai Înaintată. «Adincurile meditației* e, ne dumirim, o ligură poetică .De ce n-ar avea voie, in definitiv. Aurel Petrescu să fie poet I Să uite pentru o clipă de înaltele responsabr- lildli de îngrijitor de ediție, prelafafor ș.c. e. și să se înalte in liniș- tea de azur a poeziei? Să lase la o parte meticuloasa muncă de cer- cercetâtor, lecturile aride. frazele Întortocheate, textele pline de turme ciudate, depozitele, fenomenele și fsloride, pentru a se relaxa sub razele duioase ale poeticescutui meșteșug l Să înțelegem și să res* pecfdm poezia, chiar cind el, cum se intfmpld și aici, fără duh și să trecem ia ultima etapă; sincronizarea cu arta și filozofia cea mai Înaintată. După ce a aliat o clipă pe malurile ocrotitoare ale poeziei. Aurel Petrescu ne Întoarce în terenul sactu al sclipitoarei D-sale erudiții. Sincronizarea 1 acesta e cuvîntul, magic de la o vreme încoa- ce, care II face pe orice recenzent sd tresară, smuls din pacea coti- diană și să-și bombeze pieptul spre loaie uraganele curentelor cul- turale. Care o 11 arta cea moi inafetfara ț Romanul Iul Proust ? Teatru! de idei 1 Plutim in mister. Care e filozofia cea mai înaintată ? Am ii încfntali sd credem cd Aurei Petrescu c vreun fenomenolog dormind cu Huseerl sub cap, citindu-I în tramvai, acasă, la sezvici, pregătiri- du-i panegirice, studii și articole... Admitem, uimiți, că in miezul unor spinoase probleme de cerce- tare comparată Aurel Petrescu a făcut incă o figură de stil 2. După ce am luat cunoștință de ambițiile poetice ale îngriji- torului, autorului prelatei șl tabelului cronologic, trecem in lectura studiului introductiv Intitulat .Camil Petrescu, eseist*. Dar, vai I De data aceasta, banalitățile exasperante, generalitățile lorluite. ideile confuze ne fntlmpină in fiecare pagină. Aurel Petrescu Îndeasă fn pagină nume, citează curente filozofice. alotisme care au prea putină legătură cu eseistul Camil Petrescu. Talmeș-balmeșul atinge penibi- lul incă din primele rfndurj cind prelațatorul Încearcă plasarea scrii- torului in epocă : ,Nu este de mirare că scriitorul era în același timp și filozof, cum printre aljii a fost, contemporan cu Camil Petrescu, Lucian Blaga, și cum cu mult mai proeminent, literaturile apusene o dovedeau in fenomenul filozofic și literar al existențialismului”. Filozof, cum. printre alții a fost și Lucian Blaga I Nici mal mult nici mai puțin! Comparație anapoda, cum e și cealaltă, enunțată, probabil din lipsă de altceva, și care mal are și .meritul' de a demonstra cff de rămași fn urmă sintem, cum alții erau, in vremea lut Camil Peires. cu, .cu mult mar..Ploconirea aceasta jalnică prin implicațiile el, nu e nouă. Tristă e insă reeditarea ei, tentativa ef mfnfmaffzaioare. Suspendatei fn aer, iraza lipsită, acum de dulcile figuri de stil, sulerâ 70 de cosmopolitism mizer. Lichidată Hirtei, cu aceasta. .plasarea" in epoca, Aurel Petrescu încearcă o definire a eseului: «Eseul aducea cu sine convingerea că viața literară poate renaște sub auspiciile acelei libertăți de expresie pe care scriitorii au uitat-o pentru a și-o reaminti intr-un moment de banchet intelectual ca si acela al litera- turii interbelice, căci orice s-ar li put a spune eseul tranversa lumea incă din antichitate, poate de la Pluton și Epictel, ocolind desigur epocile de acut raționalism, poposind in paginile unui Montaigne, Pascal, Schopenhauer, Nietzsche, și cucerind conștiința epocii con- temporane cu filozofia și literatura eseistică a existențialismului, .Din lecturi de demult, autorul ne servește dulci povesti, cu zinc bune și rele, dar mai ales cu perilraze duicege, năclăite de neadevăr. Cum stau lucrurile cu .libertatea de expresie’ numai Aurel Petrescu ne-o mai poate spune. Ce libertate mai marc de expresie decit In Pseudo- kinegelikos, ori, in arta direcție, in opera Iui Argirezi I Ermetismul e una din calitățile studiului; citim, citim, si ne mai bucurăm doar cind mai ddm peste clte-o metaforă, precum cu aceea cu «reaminti- rea". Scriitorii cu pricina .iși reamintesc", ni se povestește, intr-un moment de banchet intelectual. Intelectual ori neintelectual, banche- tul e Întotdeauna pricină de vorbe multe, uneori de duh, de cele mai multe ori, /după calitatea comesenilor) lărâ. Molipsit de vorbe, auto- rul o ia de Ia „patzușopt" adică, de ia antichitate, de la Platan (căci el a molipsii lumea de .banchete intelectuale") pină Ja — rar — existențialiști, Ce o li avlnd Aurel Petrescu cu existențialiștii, iar nu mai pricepem 1 autorul e consecvent) dar că eseul ocolește epocile de raționalism acut, asta e scris negru pe alb, sd se știe- Si, fn falan- gă, trecute nume ie eseiștilor: Plafon, Epictel, Pascal, Montaigne, Schopenhauet, .Vietzscftc. existențialiștii,., E drept cd, In aceeași zodie a aproximației. Aurei Petrescu (autorul studiului) notează .poposind in paginile" sau „poate". Ce să-i tăcem, mari sint neca- zurile aspirantilor la poezie. Nouă ni se pare cd e necesar să preci- zăm că eseul nu c o specie apar finind iraționalismului filozofic și că nu ar ii cazul să ne /ucdm de-a cuvintele atunci cind abordăm ase- menea probleme t și că toate aceste probleme, deosebit de complexe, cer o aienlic sporită, și, de ce nu. o responsabilitate ; cd teoretiză- rile ar trebui lăsate pe seama unor condeie mai bine pregătite. Dezamăgitoare e și analiza operei de eseist a fui Camlt Petrescu. Paginile terne de repovestire nu sini remarcabile deci! prin exprima- rea greoaie, improprie ori siluită. Si cind ne gindtm cd despre Camil Petrescu s-au scris totuși numeroase pagini, unele de autentici eru- diti, ne cuprinde tristețea : oare nici unul din aceste studii nu meri- tau a fi citate ori folosite aici, in acest studiu închinat lut Camil Pe- trescu ? Sau, poate, s-ar cuveni sd fim fericiti că am scăpat doar cu atit. cu acest .banchet" at vorbăriei. Despre Camil Petrescu. deocam- dată, nimic. Am fi vrut sd consemnăm această aparifie cu bucurie. Nu o putem face, din motivele unei insofiri neprielnice pe care Camil Petrescu, Însuși, cu groază, ar li blamat-o. Marin Preda: „Imposibila întoarcere" Unde tui ne mai putem întoarce azi, care sint hotarele care ne despart de trecut, de un trecut uneori adine însemnat tn virsta celor ce nu au depășit miezul vieții, ce „idei' (ori simulacru at ideilor) au rdmas pentru totdeauna, in urma, Intr-o istorie pe care n-o vrem niciodată întoarsă. și ce a mai rămas din zadarnicele agilații, iată inlreMri ia care iși propune si răspundă una din personalitățile culturii de azi, Marin Preda. Răspunsurile sint. in egală măsură, ale cetățeanului și ale serile torului, ale întrebărilor pe care s-a clădit una din operele tundamentale ale literaturii de. ari, și ale biografiei ce justifică această operă. „Imposibila Întoarcere* ne pune, fnalnte de toate înaintea unei conșliințe de scriitor, exemp/urâ constituia de scriitor, creatoare de admirabile atitudini. Pentru cititorul lite- raturii lui Marin Preda „Imposibila întoarcere* e un termen de comparație și de explicații. Scriitorul iace parte dintr-o gene- rație, înscrisă in istorie și £ solidar ei. Un titlu sună ..Contribuție de istorie literară* și evocă un moment literar: „Debutul meu e legat de începuturile literaturii postbelice. lucrările care au marcat profund o nouă perioada, au apărut in toamna anului ’48, Iar eu am debutat ceva mal Înainte, In primăvară*. Mărturia scriitorului are o adresă directă, intrlnd In conflict cu unele forme constituire ale Înregistrări fenomenului literar: „Greșesc D. Micu și N. Manolescu, ca și a'ți critici și istorici literari cfnd trec ca pe lingă ceva fragi! pe lingă această perioadă a (anii '48 n. n.) de înmugurire a literaturii noastre noi, cind In realitate efectul ei, In anii care au urmat s-a dovedit vigu- ros*. Scriitorul evocat se cheomd Petre Dtagoș: ,.$Ua in cu- vinte puține, șt chiar sărace. să-țl inculce In așa fel o idee Incit să-ți fie rușine că n-ai descoperit-o singur, sugerfndu-ți totodată că dezbaterea la care asistă el do clteva minute de cind a intrat are ceva steril, prin vanitatea participantilor de a rezolva ei problemele literaturii in fafa realității care ne așteaptă de fapt afară, plină de simboluri mari. Ce discutăm noi acolo l Ne întreabă el și adaugă: Chiar In ziua aceea intre Agnita și Botorca se perforase ultimul metru de tunel-■•* Pentru cei ce scriu istorie (ori critică) literară, depoziția lui Marin Preda este printre cele mal prețioase. Literatura are o morală a el care nu poate 11 călcată in picioare, o clică re premiză atunci cind. in tumul proces al viitorimii, mărturii nenumărate vor fi chemate la apel. Reacțiile (Iui Marin Preda) domoafe, dar pline de atitea ori de necruțătoare ironie sint. poate cei mai adecvat comentariu a) Morometilor, opera intrată In patrimoniul nostru spiritual. Și scriitorul reacționează in fața unor locuri comune, in fața unor degradări ale unor semnificații, a banalizării unor idei scumpe. Că, înainte de toate. Marin Preda e martorul pasionat ai lui Maramele ai său, nici vorbă. Ca fi In ane cdr/i aie scr/iforu/ui, echipe de „tnoromefi", autentici ori degenerați, sclipitori de inteligență ori doar prinși In meandrele Încurcate- lor lor existențe, răsar tn fiecare articol. Printre rlnduri, pro- blemele fundamentale ale existenței „Moromeiitor"’, (daco ni se permite: castd iundamenteid). „în ceea ce ne privește pe noi, românii, am cunoscut o dată un glnditor care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria. 72 Propwdjio e muj adine implintata in cerceta tea Istoriei noas- tre decit ar lăsa să se întrevadă aiirmoDa scriitorului „Să presupunem, se înscrie fn replică scriitorul, tă există și un astfel de badea Gheorghe. E nevoie doar să presupunem, penlru că, in reali!ale, unde a boicotat badea Gheorghe istoria î La Rovine l La Podul-Inalt î La Călugăreni î La Plevna f în Munții Tatra t Pricepem imediat că această Înși- ruire polemică mr este decit un prilej penlru a reflecta, îneci o dală, asupra contemporanului badea Gheorghe, sub a cărui figură am bdnur chiar Moromeții sdi: „Mai degrabă putem spune că istoria La dus de nas pe badea Gheorghe si că el a invătat, din vicleniile ei, viclenii și mai mari si a știut tn felul acesta să i le dejoace... Din aceste consideratii scriitorul extrage necesitatea prerentief eroului, a persona/u/ui, fn operă: „evazionismul", literatura indeterminăril e vorbd goală pentru Marin Preda, interesant, ca scriitor de participarea fa mutațiile unei epoci istorice. O istorie a literaturii contemporane nu există incp, Voci (nu minore/ au lansat ideea cd va trebui sd așteptăm sd mol treacă o Vreme spre a discuta, fără minie și iără prejudecata, opere și scriitori, și mai ales, literatura controversatului dece- niu șase,- Dat de ce sd amfnănt aceste discu/ii, nu s-a mai spus, De ce, aceste dezbateri fnu calme Întotdeauna, dar fără discufie folositoare) trebuie amintate pină etnd, ia vîrstă senec- tuții, ori dispăruți, o parte din cei ce le-au trăit, nu vor mai putea sd-șj spună cuvfntuf ? Meritul textelor fui Marin Preda e de a ti texte-reper, judecăți calme, sine ira et studio. 5f Iartă cum continuo Marin Preda: „Cine se ingrășa In acest timp din țoate acestea? Spiritul revoluționar? Nu, spiritul revolu- ționar trăia din acesie surse, fără intermediari. Se Ingrăța spiritul primar agresiv căruia li place să afle ca nu mai exislă valori, că creația literară e o excrocherle, iar inspirația o pos- tură ridicolă. Imposibila întoarcere are o adresă exactă, Una din vic- toriile literaturii noastre a fost, In deceniul 7, tocmai aceea asupra spiritului primar; nu ne mai putem fntorce fa anii fn care Arghezf, B/aga. Bacovia, ba, prin niște voci mai răgușite, Alecsandri, Malorescu, Rebreanu, constituiau potd de atac demagogic. Un sentiment de optimism robust stăruie fn această constatare, aceea cd etotife trecutului nu se vor mai repeta. E drept că acei care l-au blamat pe Arghezt, de pildă, ar fi gata, probabil. sd blameze Încă o dată, sub alte forme, alți scriitori. Scrie Marin Preda : „Si nu o dată ne trezim trezind că sîntem revoluționari, susținlnd cu exaltare tezele spiritului primar, a cărui grosolănie si agresivitate le confundăm cu ardoarea ți fermitatea atitudinii... Unui din meritele acestor remarcabile atitudini e acela de a preciza rolul scriitorului in societatea noastră. Marin Preda nu agrează, in literatură, in teatru, tn plastică, experi- mentul gratuit. Așa numita „literatură evazionistă" literatură desprinsă de timp șf toc. obiect de blam. Aceiași lucru o expoziție de jonglerie abstractionfstă. Un spectacol Mărie comentat ia vremea Iul. Regele Lear (Si care stimulase opinii din cele mai diverse) e așezat sub un tir de ironii morometiene, nu fără acea permeabilitate a omului de cultură. respect In fafa trudei confraterne a creatorului: „Am fost pe punctul să fiu eu însumi fascinai de experimentul de la Teatrul Națio- nal și ar fi foarte trist dacă felul de a vedea al celor care, ca si mie. nu le-a plăcut In Întregime spectacolul, ar putea constitui un argument ca astfel de experimente sa nu fie încu- rafale". In fața unul debutant Înzestrat, scriitorul se oprește 73 îndelung, conversind asupra datelor literaturii moderne. Debu- tantul scrie precum cutare scriitor dezavuat de Marin Preda, care insista (cum o va iace și In alte articole) asupra recep- tării literaturii sale: „Mort cher Alexandru Papilian, i-am viitorului romancier, părerea mea e că la noi cititorul roman stă mai bucuros de partea lai Tolstoi decit a /ui Joyce, pe care nici nu-i cunoaște". Că implicit, Marin Preda std, in disputa reahsm-Joyce, Kalka, etc. de partea realismului, adică a iui Tolstoi, nu mai încape discuție. Critica a observat fioarie tristă, cu un sentiment de Îndurerare) că lui Marin Preda nu-i place Călinescu. Dar inainte de Călinescu, autorul „Morome- ților' ii desavuează pe Sartre. Genei ei comp,, deci o sumă întreagă de scriitori atit de adulați In sec. XX. Dacă Marin Preda ar ii scris un studiu de islorie-lilerară, criticii ar il avut tal dreptul sd intre in polemică, să demonstreze negru pe alb că nu are dreptate, Că eșafodajul demonstrației e fals. Dar „Imposibila Întoarcere" nu e studiu de istorie literară ci con- ieslune, reflecție, mărturie, document. Să ne supărăm pe un document 1 Sau pe o confesiune ? Scriitorul a scris o carie subiectivă șl pe noi ne interesează acest lucru. Adică ne inte- resează ce crede Marin Preda despre Sartre, despre Alexandru Papilian și menirea literaturii. Marin Preda are, in literatura noastră, merite îndeajuns (cuvintele sint uneori lașe) de mati spre a circumscrie, prin opiniile sale, o lume fascinantă mereu — lumea operei sale — și de a enunța — din perspectiva aces- tui prestigiu — păreri asupra literaturii. Să facem un mic ocol șl să observăm ce refuză Marin Preda din Călinescu. și să ne amintim că. ani in urmă, autorul Morometilor, imputa „Scri- nului negru" o seama de lipsuri, dintre care cea mai supără- toare fpenlru Marin Preda) era : țăranii ful Călinescu nu sini adevdra.fi. In inia esfeîfsmiduî căîinesciam Marin Preda esle, sd spunem așa, dezamăgit,, co fn fața oricărui estetism Să vedem in asta o „supremă neînțelegere" î Nu e cazul. Marin Preda iși apără, de ori de cile ori I se ivește ocazia, moro- metîi sdi, aceasta popuiafie cu drepturi foarte mari in Jireratura noastră de azi. Aiirmind dreptul la subiectivism ai auto- rului sd vedem dacă cealaltă fațetă a problemei rezista ata- cului dacă „afirmațiile" (de tipic moromețian) ale lui Marin Preda privind pe Călinescu se înscriu In slera adevăruritor- „C/Uinescu, socotit de admiratorii săi un geniu, sc plingea, intuind aceaslă realitate, că nu e un seriilor popular. Și nu se inșefa' Problema aceasta e mai complicata decit pare fa prima vedere, șl necesită o ineiegere istorică a termenului de „popular". Călinescu nu era un scriitor popular, fn măsura in care opera sa nu se raporta direct Ia o masa de oameni care sd o îmbrățișeze imediat. Prin prisma momentuitir istoric Călinescu nu e un scriitor popular, șl Marin Preda nu se inșeală. Călinescu devine un scriitor popular prin clasicitatea sa. Opi- niile lui Marin Preda fiind levate do un moment istoric strici determinat, e evident că sint juste. Fiindcă, Marin Preda ridică o problemă mai puțin legată de clmpifle elizee și mai mult de realitatea responsabilității scriitorului față de conlra- ții săi, de literatura care se formează, de generațiile caro vin. Concesiile marilor scriitori față de avantajele Imediate, suge- rează scriitorul, au repercursiunf țață de dezvoltarea unei lite- raturi întregi. Nu procesul Călinescu ff face Marin Preda, ei procesul unei atitudini: „Generațiile alirmate tăceau. Se afir- maseră. Mihai Sadoveanu scrisese sau se pregătea să serie Mit rea Cocor, care avea să-i aducă pe plan internațional o medalie de aur. Omul pe care ii admiram de mult, G. Călinescu. se ținea departe de generația mea, și cind l-am vizitai o dală, a crezut de cuviință ££ trebuie 74 sd-mi spund din cinci in cinci minute iără nici o legătură cu discuția de care de altfel marele om n-avea nici chei: „Știi, nu se mai întorc vremurile ... roata istoriei ... socialismul va 11 învingător... ’ Am înțeles că va avea probabil mulfi mu- safiri reacționari pe care li da afară n leiul acesta. Intîi, m-am simții jignit, dar apoi am început să rid (...) „Problema „căli- nesciană" a cărții se înscrie tnlr-una generală, ți nu vedem cu nimic știrbită imaginea Iui Călinescu din această carie ; aceasta a lost epoca, aceasta este literatura. Timpul este eroul cent tal aci, și mai puțin scriitorii. Pasiunea scriitorului c a adevărului, și bineînțeles. laudele exagerate, deformările, ii repugnă lui Marin Preda. Țintă de atac (am încheiat paranteza „Călinescu") e masca scriitorului, șt Marin Preda propune jurnale in genul celui linul de Maiorescu. O problemă toarte delicată, fiindcă nu știu elfi scriitori ar fi dispuși să scrie jurnale adevărate și pentru uzul statuilor; merită a fl transcrisă opinia scriitorului: „Cei mai răi (dintre biografi și istorici literari n. n.) vor fi inșii duioși cari vor vărsa lacrimi cu venerație pe fabulele Iui și vor produce, ștergfndu-se cu mina ia ochi, emisiuni pentru ilustrarea ideilor curente ale timpului, la radio, ta tete viz tune si In manualele didactice. Mi se face frig cind mă gindesc! Hotărlt, trebuie sd iau mdsuri, să-mi scriu eu fnsumi de pe acum „amintirile'', „măr- turisirile efetera". Sublim etetera, dar zadarnic. Transformările operei sini, orice ar face scriitorul, o iatalitate. Strlnsă în volum, opera nu-i aparține, orfeit ar Încerca sd mai emită drept de pro- prietate asupra ei; căci, inttlnd fn circuitul literar, ea devine bun public, apartinlnd tuturor. Totul e tnsd crearea unui climat literar prielnic cărții și literaturii) iar „Imposibila întoarcere" osrenețfe Intru acest lucru. Alexandra Indrieș Florența Albu: „Arborele vieții,,'1 „Cartea de proză a Florenței Albu e Intr-atita plină de seva vieții și a poeziei, de realitate și de vis, de folclor și de fantezie, de notație impresionistă și de impresionantă cugetare, incit singură simbolistica ei (...) ar putea-o. impropriu, clasa drept un poem In proză al drumeției autoarei. Pentru cel ce Insă cunoaște mai de aproape opera poefei, „Arborele vieții" înseamnă un /urnal poetic al creației Florenței Albu pentru toate volumele ei de versuri de plnă in prezent". Interpretarea dată de Barbu Solacplu și susținută •) Editura Albalro». Bitcurețti. 1971. 75 cu numeroase citate paralele din prora și poezia Florenței Albu (in Viata românească, nr, 7, 197L p. 86 și u.) pune in lumini mar ales caracterul rrtlit, direct ți intim experimentai al modului ei tle plăsmuire literară. Frămintăriie de laborator artistic sini Cu pudoare eludate, poeticul apare ca o intiinire tulburătoare intre o subiectivi- tate sensibilă și frumuse/ile obiective ce i se oieri și pe care va trebui să le echivaleze in limbaj, și nicidecum ca o problemă tehnică de scriituri. Mai mult de natură tipologică decit axiologica, desigur, auten- ticitatea biografică, întemeierea concreti, faptică a imaginatului, sin- ceritatea interesului pentru ceea ce se gdsețe fn afara eului, consfi- tuie. totuși, calități cate o particularizează pe Florența Albu din punct de vedere literar. Jurnal de creație ? Jurnal de călătorie ? Reportaje ? Poetică propagandă ? Spovedanii ? Eseuri? Imnuri? Clte ceva din toate acestea, intr-o combinat ie plină de diversitate, na lipsită de inegalități stilistice ; asistăm uneori la o adevdrafd drama a Încercării de a găsi corespondente verbale pentru o realitate sulle- tească de o splendidă și redutabilă complexitate. Unul din cele mai frumoase capitole, adevărată bucată de vir- tuozitate, este intimitatea gravitației (p. 9 și n): „Ieșisem noaptea, chemai de liniștea pătrunzătoare a verii. Cîmpia obosea de lună. Era un aer viu. o ptlpiire de eiemeride-n aer ; fosforescenta lor lăsa pe frunze un pral meteorilic, un pllpiit de păpădii astrale Din cind in ciad eddea un fruct îngreunat dc farmecul pămintuiui; eu însămi mp idsam fnvinsd de greutatea mea — picioarele ji mlinile, și trun- chiul — un fel dc calmă acceptare a gravitației — destin de om, de fruct, de arbore, de cumpene șl ciuturi, fmprospătindu-și greutatea, in cădere. Ne stăpinea In fel puterea aceea — dragostea egoistă a pămintului, strlngfndu-ne ia piept, ferindu-ne de vta/a și nesoco- linia desprinderii din rădăcini ... Era o lună care ne-nseta, o boală veche-a dorului de spatii. Iubire poale, această atracție universală I. „Legănarea sufletului Intre două chemări, Intre două apeluri ia fel de esențiale, cu preferința, atit de sincer feminină, pentru imperiul veșnicei Cibele se traduce in ritmuri șt imagini cu o precizie a nuanțelor care vădește stăpinirea superioară a limbajului poetic. Ne atrage alentia, aici, existenta unor „lapsusuri" semnificative pentru psihologia lirică, in utilizarea persoanei care vorbește, tn prima propoziție, participiul „chemat" marchează un eu masculin, siluind punctul de vedere intr-o sferă generală: eroul liric, sau naratorul. sau mesagerul, cum vrem sd-i spunem. Mai departe insă, persoana reală, „eu fnsămi' Izbucnește adine mărturia InvMualitdfii ireduc- tibile In procesul cosmic dintre adine șl Înalt. Imediat apoi, fără tranziție, persoana intli plural integrează insul In lume, corifeul se întoarce In cor. Fraza devine tot mai eliptică, tonul tot mai excla- mativ, linia sintactică se mlădiază neprevăzut; in ceremonialul obiș- nuit, tradițional am putea spune, Izbucnește cile o Imagine rară, prețioasă, puternică ce-i dă un tel de hic el nune, adică o individua- litate artistică distinctă sentimentului de exaltare a osmozei cu uni- versul: „Dar rămfneam îngreuiat/, Învinși de rodnicia verii; pămin- tul fabulos șl obosit cum se făcea mult mai frumos, sd ne păstreze! Era miros de iarbă coaptă, de fruct dospii, desprins, de ploaie proas- pătă. Si floarea-soareluf, cu ochii-nchiși fn lună I Iar greierii — nisi- puri miscdloare. halucinlnd la orizont.. După acest apogeu, in care maximul trăirii emoționale coincide cu maximul posibilității expre- sive, se produce o rupere de nivel stilistic: fraza devine retorică redundantă, cu enumerări factice. Firește, bucata nu se putea încheia aici; după clteva aliniate, finalul rotunjește Imaginea globală, prin- tr-o redresare a tonusului liric. „Cimpie-n noaptea verii: orgolioasă, grea, strlnglndu-ne ia piept, rotindu-se încet pe osiile soarelui j și fructele cădeau Învinse de iubire in ora de intimitate pămln tească.. 76 Ochiui entuziast 3< Florenței Aâbu discerne in aila populară impresii ce te tac sd visezi, să dai înțelesuri, sd teși legături: „Aveam să-mi amintesc acolo, in mijlocul acelor grădini de ceramică, popasul făcui odată, la un meșter olar de la Vama-Mureș, intr-o primăvară care sc tulbura, recunoscîndu-se în smalțurile ți înflori- turile olarului. Soarele, luna. florile și păsările, stelele și basmele sc p/âsmuiau intr-un abecedar de geometrii fi chenare și-aveau un inteles pe care oamenii acestui pămint au invătat să-J citească. Zbenghiul roșu, atins ca-nfr-o joacă, de pensula meșterului, căpăta rost și frumusețe. Treceau călăreții peste păminturi smălțuite, stru- gurii se coceau in viofeturi transparente și sorii veneau să lumineze volburefe in floare, inlănfuite la gitul ulcioarelor." (Olarii, p. 16 și uj. Asociațiile care urmează sint Insă destul de banale,- Brdncuți, tucu- cu/escu și demult epuizata Miorifa; releriniele livrești nu-i stau bine Florenței Albu. Printre puținele capitole care ne-au displăcut, menționăm Călușarii ți Așteptam râslSritul soarelui ia Sarmise<;etuza. prea răsfirate in generalități caligrafice șl, intrucitva, Arborele vieții, cu asocieri incongruente Intre lapte de cultură. Dacă referințele savante nu-i reușesc, după sentimentul nostru, in schimb citatele din autori de prestigiu in istoria artelor sint excelent utilizate. Cartea dă gustul drumeției: ținuturile parcurse apar pline de comori, fn primul rlnd dc oameni vrednici. Toadcr Hrib, cronicarul modern, a fost, dacă termenul nu e ireverențios, lansat de Florența Albu. O figură deosebită: meșterul Stan Pălraș din Săptnfa, creator al unei opere probabil unice fn lumea contemporană : un „cimitir al veseliei" ce sfidează conveniențe străvechi înlocuind reculegerea pioasă și mlhnilă cu înțelepciunea mai originală și mai îndrăzneală a humorului. Spitalele glumele vor sd spund că singura eternitate a omului este lelul cum a trăit, cd moartea nu egafizeazd ca sub un tăvălug ; ceea ce a descoperi! meșterul din Maramureș este personali- tatea: epitalele nu-I topesc pe om ca intr-un anonimat al neantului in citeva formule conveni ionăfe, ci se sirdduiesc sd-i pdsfreze fn memoria oamenilor ceva din indh'idualrlafea sa, din ceea ce a losl viata lui și numai a Iui. Transcriem, dupd târlea Florenței Albu, una din aceste ,.epigrame funerare"; llmt! harnic bdrbaf I S-am fost mare om in sat f Secretat și btigadir / Precum silfi de al meu hir. 1 Mult am iosi și judecat / Că om Joși om rdu Jn sol, I i Pln-am fost p-a mele zile 1 Io cred c-am făcut șl bine. 1 Femeile m-au iubit / Cind am ris si om glumit. I Viata o pdrdsai f La 62 de al.’ („Maramureș, Iară veche ..." cap. VI. p. 71 șl u.). Dacă Stan Pătruș sau Țoader Hrib vorbesc atit de canvingdior prin citate din scrierile lor, în schimb reproducerea vorbelor altor oameni remarcabili ridică o seamd de probleme. Cum procedează un reporter de un fel cu totul special cum este Florența Albit î Nolează vorbele interlocutorului I Le ține minte ? te s/Iifzeaziî î Le inventează In întregime ? Principalul e ca aceste fraze, puse Intre ghilimele și aiributle unor persoane precis nominalizare, să dea cel puțin impresia verosimilității, dar, mai ales, sd albă un efect estetic in întregul conlex! al cădii. Astfel, poale că meșterul de instrumente populare de femn. Dumitru lăcătuș, a vorbit în reali- tate atit de „literar" cum apare în bucata Arborii de rezonanții fp. 36 și u,), dar frazele sale sună nefiresc, sînt conlralăcute, retorice, împodobite, artificioase, tn conlrast, exprimarea izbitor de proaspătă, de spontana a Babei Todosia r „Cind mă uit la frescele de Ia Oncești și Cuhea și feud, pare că aud Pe Baba Todosia din Vadul Izei, vor- bind despre Omul Nopții și Fata pădurii și Zburători „Eu cind iii spun de ei. II văd f" Baba Todosia nu povestește, ci Invocd". (loc, cit.). Foaie interesam personaj și Anula Hrib, deși abia schițată, atit cît să ne incite curiozitatea de a-i cunoaște extraordinara viață și personalitate, eventual printr-un reporter dotat cu tact, rdbdare ți 77 mai ales cu un sentiment al epicului carc-i lipseșe Florenței Albu Foarte Inimoase ți bine comentate, citatele din poeziile populare rostite ți in parte, probabil născocite, de această țărancă din Mara- mureș care a pătimit prin cele mai teribile lagăre ale morjii, inclusiv Auschwilz-ul, intorcindu-se, cu înțelepciune ți candoare, la cintecele vechi. Ia obiceiurile naive ale satului natal. Reiese din cele scrise de Florența Albu că matamureșanca Anula Hrib e dotată cu un mod cu toiul original de a percepe ți a reda latura catastrofală a exis- tenfii sale. Probema atitudinii specifice in fața nenorocirilor, in fala mai ales, a celei ineluctabile: moartea, este pusă inlr-un iei demn de luai fn seamă fn cartea cu litiu programatic. Arborele vieții Exis/d, se pare, un raport de complementaritate intre cele două atitu- dini esențiale.- terifiantul și voioșia, tragicul și satiricul, ca două laturi perpetue ale străvechilor mislete Eleuslne, de altiei de origine tracă. „Presca bucovineană mi se pare mai curind narativă: monu- mentalitatea Judecă! ii-din-Urmi, de la Voronej, se impune prin des- fășurarea epică, prin personaje, prin registrele povestirii. Culorile au opulenta verbului, /razele lungi aduc un lei de „stil oral" ai povestirii plastice. Humorul vine sd îmWfnzeascd viziunile apocalip- tice zugravul Voronelului il vestește uneori pe Ion Creangă (■■■)■ Aceeași temă, in fresca maramureșană. este dominată de prezenta MortH — de viziunea covlrșitoare a Morjii. sublimă, severă, gro- tească fn asemenea fresce nu predomină anecdotica, ci sen- timentul" (p. 61 și u.). Semnificativ, deci, in Maramureș, unde litera- tura funerară este mai mult tandră, chiar jovială, fără, a ezita uneori chiar să ia in derldere Moartea, sentimentul groazei șl al ororii fn fa(a neantului a fost transpus fn reprezentări plastice, in timp ce in Bucovina, viata /ucdu$d, zburdalnică, minunat de ireverențioasa triumfa In fresce. Nu ne-am propus, desigur, nici să facem un repertoriu tematic, nici o analiză minuțioasă a cărții. Am căutat doar să relevăm cîteva aspecte care ni s-au părut mai importante, spre a transmite ceva din armonia ei emoțională și Intelectuală. Poate o nouă ediție, plină de fotografii expresive ale comorilor dc artă populară evocare, ar pune și mai bine fn lumină calitățile literare ale textului, alcătuind o carte actuală, valoroasă, care sd răspundă năzuințelor spre o expresie artistică superioară a dragostei de patrie, o mlndriel fată de creațiile poporului- Cartea, care a fnceput cu un imn In cinstea pămlntului, planeta a tuturor oamenilor, se fncheie cu un prfnos emo- ționat adus zămisliiorilor de frumos din patria noasiră; „Nu știu cum vă cheamă, femei și bărbați, mlini lăudate. Dar imi aplec, frun- tea peste urma mfrnflor voastre și le sănii osteneala, îndrăznind să mă umplu dc barul lor". cronica traducerilor Irina Grigorescu T. S. Eliot: „Patru cvartete", două versiuni românești*) în măsura in care poezia lui Eliot, prin eterica sa ambiguitate, este o lectură diltcîlă pentru cel neinclinat spre poezie, o versiune românească a celor „patru cvartete* ar fi o traducere și In același timp o interpretare a mesajului eliotian, de o impresionantă coerentă și profunzime, care se constituie ca o posibilă înaltă sinteză lirică a omului modern. Gama corelativelor obiective, seria de componente ale spațiu- lui cultural omenesc, descifrabile in amănunt prin studierea aparate- lor critice aparțin comentatorilor anglosaxonl. sint insă inaccesi- bile in Întregime cititorilor de limbă română. Așadar închegarea unor echivalente poetice In sistemul nostru lingvistic se realizează doar printr-un anume ton integrator de multiple sensuri, care vor fi trans- mise prin sugestii de frazare, articulare a grupărilor lexicale, subtile asonante, rimă, ritm. Intonația fascinantă a cvartetelor, prestigiul și influenta generală a poemelor lui Eliot intre liricii secolului precum și unele împrejurări favorabile, au făcut ca „The Waste Land*, „Al- fred I, Prufrock' sau „The Four Quariels' să fie subiectul unor încer- cări de traducere (menționăm Sntîi pe Ion Pilim} publicate periodic in revistele literare. Nu putem decit să salutăm insistenta cu care este abordat un poet atît de important, cu atit mai mult cu cit nume cel puțin tot atit de mari (ne referim la Wallace Slevens, la Dylan Thomasj ale secolului XX, absente in mod nejustificat pină de curlnd din sfera de preocupări a editurilor și-au făcut intrarea, In acest an, In fondul de poezie Iradușă ; ne vom limita Insă, la versurile tipărite In cărți. Firește, nu suspectam din principiu valoarea calitativă a tra- ducerii semnate de Aurel Covaci, deși abundenta autorilor străini abordați de acesta trădează afinități prea de sprafață cu lirica lumii, lăudabile in măsura in care ele sint o calitate de cititor oarecare. Insă incompatibile cu laborioasa și matura căutare a rădăcinilor comune dc sens și formă Intre două (și sini de ajuns două) limbi. Nici nu aveam intenția să ne formulăm intiia și cea mai importantă •J T, S- Eliot, Poeme, tn românește de Aurel COvad, ed. Albatros, 1970. T. S. Eliot, Patru cvsrtete. tn românește de Sorin Mărculescu, editura Univers, București. 1971. 79 rezervă in legătură cu acel fapt — cunoașterea propriu-zisă a limbii — peste care de regulă nimeni nu poate trece. Am fost, eu toate acestea, inlimpinați, in lot textul, de un număr atit de mare de erori (evitabile in mod ridicol de simplu), incit nici măcar nu putem pune in discuție această lucrare ca eventuală traducere a poeziei lui Eliot, ci doar să o semnalăm ca încercare de a-1 face cunoscut intr-o măsu’ ră oarecare (ca nume, temă) in felul in care, la Începutul emancipării noastre culturale, cu cel puțin un secol In urmă, in scop asemănător sc luau cu asalt autorii străini importanți. Cind Insă, într-o epocă de Înflorire a artelor, de contacte temeinice cu cultura universală, punem problema subtilelor echivalente de nuanță i faptul că un traducător greșește de la primul stadiu ,de cunoaștere mecanică a limbii, nedumerește prin superficialitate anacronică, și jignitoare pentru nivelul intelectualului modern. Ne vom referi doar la partea intii a quarletului I Burnt Norton, ales oarecum la fntlmplare, pentru a oferi o bază de explicatii celor afumate mai sus, căci densitatea de erori este constantă de la inceput pină la sfirșit. Încercăm să trecem peste falsul unor redări mecanice care taie șansele oricărei pătrun- deri adinei In sens: „perpetua posibilitate" pentru „perpeual possi- bility' ; „arată" pentru „points, ca și cum abstracția „ceea ce a fost, s-ar ii arătat cu degetul „spre un sfirșit, (Ideea este că „ce ar fi fost să fie și ce-a fost. Tind spre un singur țel. care-i pururea prezent") Sintem nedumeriți în continuare de unele modificări inexplica- bile ale versurilor: „But to what purpose/Disturbing tbe dust on a bowl*.a devenit .Dar cu ce scop,''Spulberă ele praful,-.*! .ele* sînt .cuvintele" dintr-un vers anterior, încheiat prin punct vizibil: deci .ele" nu au cum tulbura praful, ci poetul care intră in grădină Confuzia este marc aicî ca și in alic locuri, unele intervenții (schim- bare a timpului sau Înțelesului simplu al unui cuvjnt) sint cu atit mai neașteptate cu cil ele sint gratuite oricum : ... .for the roses/Had the look of flowers thal are looked at“ (,. ..căci trandafirii/Aveau privirea florilor privite*, in traducerea lui Sorin Mărculescu) devine. In mod cel puțin derutant ....căci Irandafirii'Au privirea florilor care atrag privirile*. Neplăcut surprinși, citim inai departe că „formal pattern* (șir solemn) ar însemna o „ etichetă formală" (după care se mișcă trandafirii), pentru ca in rindurile următoare să constatăm cu stupe- facție că Aurel Covaci nu înțelege cnglezeșîe suficient de bine pentru a evița cil de cit cursele lingvistice, considerate simple chiar pentru un începător (acei .False Friends’, prieteni falși): „box cirde* (rond de merișor la capătul aleii) este transcris fără șovăială nici mai mult nici mai puțin decît ca,., .ring do box* («De-a lungul aleii pustii in ringul de box"), derulant desigur ta culme in context. Iar in versu- rile următoare, bazinul este „bruwn edged", adică cu „ghizd Înnegrii*, și nu .cu maluri lutoase", lucru imposibil la un bazin decorativ de belon. Așadar descoperim sursa acestei confuzii pe care o face Iradu- călorul in faptul că ii este cu lotul necunoscut sensul cuvlntului .concrete* care i96! ; C. Dteulcscu, Vechimea creștini sinului In români. Argumentul IBotogie, București. 1910; Jaques ZekMcr, l.’ăxpansion du chiristianlșme dans la peninsule des Balkans du I-er an V-e sitele, in Revue Internaționale des Etudes Balkaniques I — (1934— 1935) ; N. lorga. Istoria bisericii romanești și o vieții religioase a românilor, ed. Il'vol I, București, 1929. «) I. Hensdmann. op. cit p. 30; Dr. Gh. Cotoșman, op. cil. p. 47». ’•) C. C. Giurescu, Op. Cit, p. 218—219 _ t’i J. Zeiller, Les origlnes. p. 22. ___ >») C. C. Giurescu. op elt. p 221—227. C. Dlcutescu. op cit.; vezi îi I lonescu, Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, in Mitropolia Olteniei. 6—7/1066. p. 343—359. 86- vine îmiietatea de-a fi adăpostii prima școală cu urme materiale arheologice din Banal. Dar Cenaclului ii aparține această prioritate și pentru epoca următoare. Tradiția școlară și cluturală a Cenadului se va păstra și in perioada feudalismului timpuriu românesc din sec. a IX-lea, cind cu diferențierea cneziior, a nobilimii preslatale, se adoptă pentru cultura nobiliară limbile clasice, slavona bisericească sau latina. Pentru a-și întări stăpinirea, nobilimea acaparează și biserica, care introducea liturghia slavă și scrierea cirilică, în perioada celor două secole ale slapinirii bulgare <1). Curentul cultural slav pornește de la Preslav, unde ucenicii lui Ciril și Metodiu (Clement și Naum) Înființează o școală de slavonie. Introducerea limbii literare și a litur- ghiei slave la români, constituie o dovadă in plus că aceasta s-a Entimplat Înaintea venirii nobilimii maghiare și a bisericii catolice medievale și că populația românească era temeinic așezată și cu o clasă stăuihitoare instruită. is in ordinea cronologică — deoarece nu se poate susține afir- marea nefondată a lui V. Păcală, că la Cenad ar fi funclionat o ,,școală românească superioară" „ cu trivium și quadrivium* — considerăm ca școli existente cele din primele mănăstiri ortodoxe, documentate istoricește: Școala de slavonie de la mănăstirea Sf. loan Botezătorul din Morisena-Cenad, Înființată de Ahtum pe la 1009, șl cea din mă- năstirea Sf, Gheorghe de la Oroslamos (Maidan), ctitoria lui Chanadi- nus, urmașul lui Ahtum. **) La anul 1029, la venirea călugărilor latini, in frunte cu benedicti- nul Gerard de Sagredo, cărora 1 se pune la dispoziție mănăstirea Sf. Botezătorul, călugării ortodocși sint mulați la Maidan, unde se menține activitatea culturală plnă in secolul al XHI-lea. >7) tn acest cadru istoric și social al Banatului, limbile slava veche și latina, fiindu-le străine tuturor, trebuiau „fnvdfale", invătămlntui lor fiind „o foarte veche realitate", cum conchide N. Iorga. “*) Ambele biserici, ortodoxă șl catolică, cu mănăstirile lor, aveau nevoie de slu- jitori care să știe să citească, să scrie, să cinte, să slujească — lucru care nu se putea face fără școală. Erau necesari apoi clntăreții de stra- nă, care trebuiau să cunoască cel puțin cititul, dacă nu și scrisul, și diecii, scriitorii de scrisori și acte, cunoscători de ,tslavonie și elinie', și chiar cnezii cu fiii lor aveau nevoie de oarecare instrucție: Importanta școlii slavo-bizantine din mănăstirea de rit oriental Sf. loan Botezătorul din Cenad, înfloritoare intre anii 1019—-1030, In relații cu mănăstirile de la Alhos, atrage mulți școlari și ucenici și din alte părți, intre care pe ta 1020 *’) și pe cehul Procopiei. Alentie mare se dădea scrisului, mănăstirile fiind și școli de caligrafie, de copiere a manuscriselor, de zugrăvirea lor după cOpii sau modele aduse de la Athos. Cei talentati Învățau să picteze, sculp- tura, legatul șl ferecatul cărților. Trebuiau umplute alltea goluri culturale. > Dintre cele șapte mănăstiri catolice, din Banat mai bine orga- nizată și cu școală veche documentată este cea de la Cenad, ctitorită “) A. Grecii. Bulirart* in nordul Dunlrii. Buc. 1950. p. ZZs—1138; F K Pahaiteacu. Introducere la laturi* culturii românești. Buc. 1969. P. IK ; V Cosii- chel. P P. Panaiicscu șt A. Cazac». Viafn feudali In Țara Romlneascâ și Moldova, Buc. 1957. p. 501. *♦) P. P. Panaltescu, op. cil, p. 197 ; Istoria României, voi bl, p 181. C, G. Glurcscu, op. cit, p 293, ni V Păcaiâ. în volumul jubiliar, „Transilvani», Banalul Crițana ți Mara- murețur Buc 1929. p 1035. dup A N Albu. Istoria Invâțâmintulul românele din Tiansilvania. pinâ la 1800, Blaj. 1944. p. 7 și p. 8. nota l. '■) J Szentkliiray. A. csandcii ezyhârmcR-yc tȘrldnete. lemeavdr 169S, p- 516—519: Legenda Saneti Gerhardi șt F. Mttleker. Gesehichte des Sctiulwcscns Im Banat vor 1716. WorschcU. 1957. p Ș “i N Iorga istoria tnvMSnrtntulul româneae. Bue. 1928. p. 8. ig Prof. M Sesan. Mdnăstirea Murățanet. tn Mitropolia Banalului 7—W1W*. p. Î41 87 de Gerard, ți Frecventata du|)5 anul 1030 dc 30 de elevi Cenadul cîțtîgă In Însemnătate fiind șl sediul episcopiei catolice ți centrul de eliberare a actelor scrise, „loc de adeverire" a actelor. *') învățămintul de la Cenad continuă pe cel al călugărilor basi- lieni, mulati la Maidan, avind si elevi români, deoarece despărțirea bisericească intre ortodocși ți catolici incă nu se tăcuse, iar peste un sfert de veac, cînd are loc, (1054), în ținuturile noastre nu se cunoș- teau deosebirile destul de subtile Intre apus ți răsărit, deci românii nu ezitau de-a urma cursurile călugărului benedictin Walter, Însăr- cinat de Gerard cu instruirea celor 30 dc elevi, Gerard însuși ajutlnd la buna desfășurare a Invătăminlului. Școala era instalată inlr-o clădire specială, — fosta școală a călugărilor de rit grec, — iar elevii învățau In primul rlnd gramatica latină ți muzica. An de an. școala atrage tot mai multl elevi, intre care ți mulli nobili. Numărul prea mare de elevi pentru un singur profesor, silește conducerea mănăstirii să aducă pentru citire pe călugărul Henricus.sî. Programul de învățămînt, după mărirea școlii cuprindea : dimf- nea ta gramatica, la amiază cetirea și logica, după amiazd declinarea latină. Săptăminal se făcea o oră de cfnmre, **) După ce benedictin» dștigă dintre elevii lor mai multe ele- mente, vor ocupa și mănăstirea Sf. Gheorghe de la Maidan — Oros- iamos — Întemeind și aici o școală latină, apoi alta la Bulei ți-n alte centre bănățene. Școlile din Cenad devin insă principala pepi- nieră a instruirii elevilor din Banal in învățarea celor șapie arte-2<) Un mare avint cunoaște „gimnaziul" din Cenad in perioada reformei. In perioada turcă (1552—1715) au funcționat la Cenad patru școli inferioare (mecleb) și una superioară (mendrese), turtești. Tradiția școlară a Cenadului — chiar dacă localitatea ca centru administrativ va fi Înlocuită cu Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Arad — se va menține prin școlile română și sirbă, documentate dc la Tov. Prot unlv, șt Blrsăncseu, Incomplet eronat tniormat asupra situațiilor «perlate din Banat *1 Transilvania, se grlbcsfe st considere: „Școala de la Cenad (Morisenai — prima școall de pe teritoriul pairlei noastre" (p. 38). deși preced țeoiile documentate din cetinile grecești Histria. Tomls, Callatls, școala preoțim» dacice din vremea de scurta Înflorire dr sub Bureblsli, Decențu șj Deec- b*l. școlile sUpIniril romane din Dacia 1s«. II—UD unele cili ar pentru sclavii dirijori in diferite exploatări, precedați de școala de entehumeni de la Cenad dm sec. il 1—IV. școala siaro-blrantinii din mlnlilirca St. loan BoiezHorul de la Cenad, continuați 1n mlmistirea SI. Gheorghe de la .Maidan, dup.l qurn urmeazi abia dupl 1030, școala Sf. Gerard Greșite sint textele prezentate, anii Inillnllrii Ha anul ICWO Gerard abia tai ideea ședaix și ucenicia, urmate de 30 do ani de pere- srlnări prin diferite mjinlslirl și școli (BoloRna), educarea fiului regelui Ștefan. Emerich. pustnicia șl numirea tn 10M ca episcop), greșit anul martirizării : UH6 și nu Itali- greșita consldercarea ea ..localnici* a ..neoflțdW seninii maghiari (rominll erau erețllnl de secole), greșită citarea Legendei Șl. Gerard (pag. 389- 382, to loc dc 38i—498), dovadă d nn *o folosit ediția citai a. de unde șl alir marea că nu se cunoaște numele vlcemugicitului („quidun The^fonlcus nominc Henri - eus" . . . p. 496). greșite sini șl concluziile : — Nu școala Iul Gerard are importanta pentru începutul țesuturilor eu vasta culturi latini, el vechea școala de cățeii urneni din vremea rlapIndirJi creștinismului tn torm.i latini, legMurile eu îllrieuj latin șl Italia hil Paulln din Kola. do’* au influențat Întregul popor și nu citeva vir. Iurî pierdute cir timpul Este Jurii, ea șl a lui P. P- Panaitescu, concluzia fntllnlrii pe teritoriul Banatului a celor trei culturi, bizantini, slavi șl latini, tnlofmatnril tov. prof. unlv. Șt. Blrslnescu nu cunosc insa blbllngratia maghiari, germani, shbl, nici romlnl, asupra problemelor locale bSnStenc, 11) Istoria Rom Iniei,, voi, II, p, 188. “I Legenda Sancti Gerhardi. n. -156-496: ,.Magistre vero Waltherus videus sopererescore nuhierum Molarlum . . rniuH episeopufl fratrem Maurum . . . doc- turem serv inlormatorem invenlrd ct aduceret... quidam Tliewtonlcua nomine Henrlcua. qui erat pueenrutn vlce maglsfer . quem episcopul. . . constitui! ruin acolaribus în lerlnrem. Waltheruș auien preeral illls In cantura*. F. Millcker, op. c|t, p. A Afirmarea tov. pro! unlv, Șt, BirsSnescu eâ „nb M cunoaște durata acestei școli" țp. 42) denoți necunoașterea lucrărilor maghi- are șl germane a Iul: Juhlsz. Knrâcsonyi, Tb, Orivay. 3, Borovsky. J. Szenfkliray, ") S. Borovsxky. Csanad I!. p. I®—101. t) F, Mllleker, op. cit., p. 12 : Karăeson Imre, Tărăk magyarnaM oktcviltir, p. 238—239. după descrierile Iul Evlia Cclebl. 88 începutul sec, al XVHI-iea Imediat după plecarea turcilor. La 1758 școala era condusă de „magistrul loan*. după care se cunosc o serie de dascăli cu o frumoasă activitate didactică. *•) Bogăția de mărturii ale trecutului Cenadului, acoperite momentan de „bălăriile nepăsării', mai are unele Întrebări ce se cer dezlegate șl lămurite de specialiști și arheologi, completate actualizate, in con- formitate eu ultimele cerințe științifice, ceea ce va constitui o contri- buție Însemnată la istoria celui mai vechi și mai durabil colț daco- roman al patriei noastre. I Oricum, deși vitregia vremurilor prin care a trecut Banatul cu anticul să centru Morisena-Cenad, amestecul de culturi, stăplnirea turcească, ridicarea altor centre mai puternice, au împiedicat Cenadul să se ridice la nivelul importantei sale In vechime, ii aparține totuși intlietatea cronologică de-a fi adăpostit cea mai veche bazilică cu baptisteriu, cea mai veche școală de catehumeni, urmată peste secole, de prima școală din perioada feudalismului timpuriu pe teritoriul Banatului, cea a călugărilor slavo-blzantini aduși de la Vidin intre 1009 și 1030, apoi in aceeași formă orientală, la mănăstirea Sf. Gheor- ghe de la Maidan, la Cenad continuindu-se după 1030, școala in formă latină, apuseană prin energia lui Gerard, a magistrului Walter ca și a ajutorului său, vicemagistrul Henricus. Sperăm ca viitoarele săpături arheologice și cercetările pro- iectate ale Secției Academiei din Cluj și cele ale Muzeului din Arad să aducă noi lumini și continuări al vieții și continuității daco- române In vechiul centru al Cenadului. •) Dr Gh Cotoțmtn: Din trecutul B»nstutu|, Glridsva-MoriMiii-Cenad. Timlțoars, 1933, Cartea IV, p. 4S5. Octavian Metea Contribuții privind biografia lui Vincențiu Babeș în biografia nld unei personalități bănățene nu s-au strecurat alitea erori și afirmatii hazardate ca In aceea a lui Vicențiu Babeș și, din păcate, acestea sint ventilate și In anul 1971. Deși au trecut sase decenti de la dispariția lui și 190 de ani de la naștere, timp suficient pentru clarificări, totuși schitele biografice ce i se consacră cuprind greșeli. Ne simțim datori față de cititorul zilelor noastre, fără să intrăm in polemică, să aducem clarificările necesare biografiei Iul Vincențiu Babeș, aceasta și pentru considerentul că revista noastră a consacrat două studii acestei personalități (Vfncenjfu Babeș, Orizont nr. 2/1667 șl PubWcisf/cc tui Vincențiu Babeș, Orizont nr. 11/1970). Biografii și comentatorii vierii și activității lui Vincențiu Babeș au folosit ca izvor cele scrise In Enciclopedia romând, editată de 89 cir. C. Diaconovici la Sibiu in anul 1898 (tom. 1. pag. 341—343). Cu toate ca N. lorga afirmi despre această biografie că. este ,Jorgd ca a unui rege întemeietor de fard"', in ea s-au strecurat unele erori și afirmații fără acoperire. Majoritatea biografiilor lui Vincențiu Babeș indică data nașterii decît prin an, dar și aceasta in trei variante: 1814, 1821 și 1822. Se știe că începind cu anul 1790 comunitățile ortodoxe din Banat au fost obligate să țină matricole pentru bote- zati si căsătoriți. Satul Hodoni din județul Timiș, locul său de naștere conduce aceste evidente inceplnd cu anul 1786. Cercelind ia Serviciul județean al Arhivelor Statului din Timi- șoara, Matricola Botezatilor din Hodoni pe anul 1821, la poziția 236 citim: „S-ou ndscuf pruncul parte bărbătească in luna ianuarie tiua 1, a anului de mai sus. Tatăl pruncului Grigore Babeș. muma Anna, locuitori (ai/ satului Hodoni (...) și S-au dat pruncului numele Vichenlie, nașul iui a fost Ion Miloș". Asupra originii familiei Babeș și stabilirii ei in Banat, se fac de asemenea afirmatii eronate. întemeietorul familiei, lacob Babeș, prin anii 1770—1780, venind din Ardeal, s-a stabilit In comuna Sinan- drei, lingă Timișoara. De aici, după cițiva ani, a fost obligat de auto- ritățile habsburgice să se deplaseze spre nord. Așa s-a stabilit in satul Hodoni cu membrii familiei sale. Afirmația unor biografi că el ar fi Întemeiat acest sat româ- nesc, este gratuită. Satul Hodoni, cunoscut documentar din anul 1480, este trecut In evidențele camerale ale regimului habsburgic din 1717, iar pe o hartă din anul 1761 figurează sub denumirea de „Odon". Bătrinul lacob Babeș a avut un singur fiu, pe Pavel Babeș care in anul 1806 a murit fără urmași, situație care l-a determinai să adopte pe dascălul Mitru Maldea. căsăiorindu-1 cu Ru/a CrășmariU, văduva lui Pavel, care in tinerele fusese căsătorită la Moșnita cu Ion Călușar iu, unde lăsase un copil, pe Grigore. Dascălul Mitru Babeș avusese legături prietenești cu Dimitrie Țichindeal, preot In comuna vecină Becicherecul Mic și cu dascălul Mihai Roșu din Jadani. personalități ale vremii. De aici zelul biogra- filor să-i implice pe cei doi cărturari in destinul școlar al copilului Vicențiu, care s-a născut după moartea celor doi invătați bănățeni. In anul 1817 Mitru Babeș neavlnd copii după pilda tatălui său adoptiv a adus din Moșnita pe Grigore Călușariu, fiul din prima căsătorie a soției, adoptindu-l și dlndu-1 numele de Babeș, pe care-1 primise 1a rindu-i prin adopțiune. Acest Grigore Babeș, căsătorit cu Ana, a avut doi copii, pe Vichenlie născut la 1 ianuarie 1821 și pe fsara, născut în 1826 și decedat la 7 ianuarie 1881, care a trăit ca țăran la Hodoni. Genealogia stabilită de noi este confirmată de Babeș prin scrisoarea din B-'a! decembrie 1893, către Învățătorul Matei Milen- covlci din Foeni, In care relatează unele amintiri din copilărie. „Inceplnd de la Igriș, lingă Mureș și pfnd la Coștei lingă Lugoj, am cutreierat satele bănățene: Chișoda, Utvin, Pustiniș. Beregsău, Călacea, Murani, Jadanl, Remetca șl Ursenf fn toate avind rudenii după moșul meu adoptiv Mitru Babeș, după tatăl Grigore Călușarii, după bunica Ruja Crișmariu din Moșnita''. „fn Ghiroda. copil fiind de 7—8 ani, am lost In goștie eu moșul adoptiv Mitru Babeș (...). Pretutindeni avind rudenii dc care soarta ma (in)depărtat. aruncindu-mă In Jume strdlnd fn eare trăiesc de 55 de ani, fără sd iiu înstrăinat" ? 4 N Torga. Oameni tare au fost, B. p. t, nr SW. p 2W •> Scrisoarea tn posesia 1ui Gh. Mlleneovlei din Timișoafa slr Timnculul 22. 90 La moartea Iui Vincețiu Babeș, 3 februarie 1907, ziarul DrapeM din Lugoj fn articolul comemorativ 3 amintește școlile urmate de el. „Clasele primare le-a Început In vestita școală românească de la biserica si. Ilie din Timișoara, de unde a trecut fa școala sfrbeascd și prin clasele normale-germane din Cetatea Timișorii. Clasele gim- naziale Ie-a absolvit In Timișoara, Seghedin și Carlovif, cele două gimnaziale In Seghedin. A absolvii apoi cursurile teologice in Arad și cele juridice la Universitatea din Budapesta de unde la 1846 s-a reîntors la Arad cu titlul de jurat-notar al Tablei regești Judiciare. (Curtea de apel n. n.ț" tn lipsa arhivelor acestor instituții și a posibilității de a cerceta matricolele școlare respective, nu se poate incă preciza anii de studii și rezultatele sale școlare. Ceea ce se poate reține este împrejurarea că a urmat in paralel cursurile teologice cu studiile juridice, fără să putem clarifica pe care le-a urmat fără frecventă, no menținem părerea că Babeș n-a terminat teologia. Citeva mențiuni de arhivă indică prezenta lui la i’edagogiul din Arad, in două rinduri a donat cărți românești biblio- teciii intre care Observaflf de limbă română a lui Paul lorgovici și Fabulele lui Țichlndeal. Sub articolul Critică în reflexiile poeziei noastre ‘ apare semnătura „Babeșiu. clericul (cursului) III", sint cele trei urme cunoscute despre prezenta lui printre seminariști. Avem toate motivele să credem că studiile de la Arad n-au lăsat urme in formația sa spirituală. V. Babeș milita pentru idei progresiste, atit in cuvînlări cil și in scrieri. Se știe că Babeș a fost ales in patru rinduri deputat in Dieta din Pesta, in cercul electoral Șasea din Banat- In anul 1872 a fost infrlnt de „cercurile clericale" care i-au opus un preot, candidat pe lista guvernului absolutist. Mai tlrziu, in scrisoarea din 6/18 decembrie 1899 către Matei Miieneovici, de astădată la Ilidia, el amintește acest trist episod elec- toral și scrie alegătorilor săi să nu el i-a părăsit „ci nepriceputi și necet- dincioșii lor conducători (preoții n. n.) care i-au amăgit in 1372 slhn- du-i să se lepede de el și sa aleagă pe un nimenea", In activitatea obștească și publicistică nu rare au fost cazurile cind a criticat pe acei slujitori ai bisericii care se abăleau de la datoriile lor națlonat-cul turale. Se impune clarificarea afirmației unor biografi că s-ar fi căsă- torit cu (ilea „unui milionar din Viena". In această privință nepotul său Mircea, fiul savantului Victor Babeș, relatează : „s-a cdsdlorîf cu tlnăra și frumoasa vieneză Solia Hodscheid, care avea să-i fie. timp de peste o jumătate de veac o tovarășă de viată devotată* Consultind mai multe scrisori trimise lui Pavel Liuba din Vlr- șeț, una dintre ele, cea din 2 ianuarie 1900, aduce clarificări familiale, în legătură cu intenția lui Titus, fiul cel mic, de a se căsători, tatăl scrie: „Cei trei iratl ■ Aure), Victor și Cornel socotind cd urmeazd exemplu) tatii și mamii, cari la 1851 s-au căsătorit lără nici 0 avere și. au trăit in pace și fericiți (...) au luat șl ei lemei Iără nici o para avere, socotindu-le fără pretenții mari, cum s-a dovedit șî mama lor. care și cind era cu 4,8 și 9 copii se mulțumea cu (...) o masă și locuință modestă, iar toaleta ei cea mai Inimoasă era pur- tarea, fata și sănătatea ei"4. Iată profilul admirabilei soții, mamă a nouă copii care cu multă înțelegere și devotament i-a fost tovarășă in frămlntata lui viată. Scrisoarea din 12 aprilie 1866 către pictorul N. Popescu, aflat la studii in Roma, arată condițiile In care a apărut gazeta Albina. După ce se scuză că nu 1-a informat la timp despre soarta bursei pe care o primea de doi ani de la familia Mocloni, scrie; *) Drapelul din Lugoj, nr, 10 din 25 lan.)7 tebr, 1907 9 Foaia pentru minte inimă fi literatură, nr. U șl W1MȘ •I M. Babeș — I. Igiroșanu. Babef. E T, Colecția Oameni de seamS. p 29 91 □□De cîteva luni am /ost cuprins de ideea și Intensa de a înființa o ioaie publicistică. adică „Albina", pe care după nespuse sacrillcii din partea /cm- MociGnl fi multe așjenefe din pari ea meu, filtraj" tn Huo de Paști o iniiinja i tn Vfena. Iți alătur nr. 1 ca sd le convingi. Daud sdprdntini om petrecut ia V ierta, zrua-noaptea, aferglnd ți Jucrind, Am fdeui-o, fnsd d-zeu ftie dacă va avea rezultatul dorit cgre trebuie să-și descopăr cumcd o parte, cea mai mare, dintre inteli- genta (intelectualii n. n. ] noștri, cei cu gura mare, cei periculoși au Început de un timp încoace a se arăta amarnici dușmani ai fam. M ț aduni) si tuturor întreprinderilor noastre" 1 Din cuprinsul scrisorii aflăm că pictorul primea o bursă de 900 florini anual, inceplnd cu I mai 1864 si studia la Academia di Sari Luea din Roma, datorită intervenției lui Babeș bursa i-a fost prelungii ă pe încă doi ani. Mei lîrziu, pictorul i-a făcu! un portret in ulei care se găsește ia Academia Română, In anii pelrecuți la Roma, Nicolae Popescu a vizitat muzee și galerii, a studiat și copiat imaginile de pe Columna lui Traian. Sub titlul Scrisori a publicat in fumillo B două articole cu informații prețioase asupra Columnei șl importantei ei pentru istoria poporului român. Despre Babeș se știe că nutrea sentimente anlidinastice, adver- sarii săi l-au atacat în presă cu această etichetă. Pentru a între- vedea această atitudine, demnă și mindră, in contactele cu regii, relatăm după ziarul Lum jrrd torul} din Timișoara, împrejurările in care a cunoscut-o pe regina EBsabela (Carmen Sylva). La 30 martie 1800 se da un dineu la Palatul regal In cinstea Ambasadorului belgian. Printre invitati erau și zece academicieni, Cu prilejul prezentării, între Babeș și regină s-a purtat urmă- torul dialog : — Nu slin unde v-arn mai văzut î tise regina. — Tn 1860, la hotelul Europa din Viena cînd porneați spre România să primiți tronul. Atunci nu șliați românește! — Afla(i efi știam o sută de cuvinie, pe care Ie învățasem cu soțul meu, l*1 trei săplămlnl 1 — Docd conii'rKJoft ia iiecare trei săptămini cile o sutd de cuvinte, a/i II ret minat vocabularul limbii române I Convorbirea s-a continuat asupra stării sanitare din tară, a salubrității și urbanisticii capitalei fiind condusă dc doctorul Felix, ministrul sănătății, în limba germană, Babeș răspundea și intervenea In discuții numai în limba română, obligînd astfel anturajul reginei, să folosească „dulcea limbă românească", * Aceste precizări privind biografia lui Babeș sc mai cer con- plelaie cu incă o precizare. Bustul său din Parcul Central din Timi- șoara, inaugurat in 1936 este opera sculptorului Aurel Popp din Satu Mare, după o fotografie executată de Corneliu Lluba Ia Gravita fn anul 1901, cind Babeș împlinea 80 de ani. Tn unele monografii si ghiduri alo orașului sini arălati aulori Alex. Liuba sau Al. Moga, probabil ca o completare a erorilor din biografia sa. *) ’l Scrisorile fn posesia Dr. Came! Lluba, Tlmlșona, GriviU roșie 16 •i Familia nr. 8. șl ISflMf *) ăvnTfnifiarul. nr. I din 3/tS ian. LS81. articolul O mosJ fa /ratat 92 • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • amintiri despre eminescu Dini re noile cărți tipărite recent de editura ieșeană „Junimea*, cea intitulată .Amintiri despre Eminescu" — antologie ți ediție îngrijită de asis- tentul universitar Ion Popescu — con* stiluie o merituoasă contribuție la cunoașterea de către cercetătorul ți cititorul contemporan a biografiei celui mai mare poet al nostru. Este vorba de un prim volum, in care Ion Popcscu a selectat textele antologice cele mai reprezentative, precum și unele foarte puțin cunoscute, uimind ca un alt volum să completeze publi- carea valorosului material memoria- listic. .Amintirile” provin atit din mărturiile scrise ale unor contempo- rani care l-au cunoscut îndeaproape pe Eminescu in diferite etape ale vie- ții (materiale cu ponderea cea mai mare In antologie) cil și din infor- matii și relatări auzite de la unii prieteni ai poetului. Sub aspectul selectării, trebuie menționat că autorul antologiei a pro- cedat cu discernămlnt critic, pre- țuind In întregime (din volume și publicații) doar textele cu adevărat importante, datorate unor foști co- legi de școală sau personalități ale culturi noastre. Cele de importantă secundară sint prezentate fragmen- tar, in dimesiuni proporționale cu interesul elucidării unor probleme legate de viata și creația lui Emi- nescu. Inspirate apar prezentările făcute fiecărui autor sau material inclus In volum, cu indicațiile biblio- grafice necesare, la care se adaugă o scrie de trimiteri menite a corela diferite date sau, mai ales, dc a scoate în evidentă unele inadver- tențe. Astfel, din prima categorie de texte i se înfățișează cititorului un Eminescu văzut de unii foști colegi de școală ca: Ștefan Cacoveanu, Teodor Ștefanei)! și loan Slavici, de unele personalități culturale ale vre- mii care i-au cunoscut direct, pre- cum : lacob Negroizi, Caragiale, Mite Kremnltz, G. Panu, Nicolae Petrațcu, AL Vlahuță și I. Păun-Pin- cio. La aceasta se adaugă relatările indirecte datorate lui 1. Al. Bră- tescu-Voineștl, Vintilă Rusu-Șirianu și Eugcniu Speranțla. Un capitol al volumului este destinat reproducerii a 18 scrisori (în majoritate către Titu Maiorescu) care mărturisise despre avatarurile ultimilor ani de viată ai lui Eminescu. în lumina momentului contem- poran și tintnd seama de marile lucrări existente asupra vieții și mai ales asupra operei eminesciene, aceste scrisori constituie prețioase probe pentru înlăturarea unor con- fuzii sau relatări eronate ce s-au făcut în legătură cu biografia poetu- lui și totodată unele fericite comple- tări ale profilului său moral și spiri- tual. Grija autorului antologiei de a scoate fn evidență cit mai pregnant personalitatea lui Eminescu, se vădește la fet de rodnică și prin selec- tarea acestor scrisori. Ion Popescu cinlărește cu atenție fiecare mate- rial memorialistic, desprinzlndu-i esența și partea cea mal rezîsientă din punctul de vedere al isloriei lite- rare, făclnd aprecieri obiective, baza- te pe o documentație bogată, asupra valorii lor. Sursele de documentare folosite închid o vastă bibliografie de ediții princeps, de reviste literare și lucrări, intre care seria de .Studii și docu- mente lilerare” a valorosului și regre- tatului cercetător și om de cultură I. E. Torouțiu, primează- în așteptarea celui de al doilea volum, editura .Junimea* merită feli- citată pentru această inițiativă meri- torie. haralambie țugui 93 • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • pop simion: „ploaia bleu“ ’) Scriitorul atent la prefacerile petrecu! e In jurul său nu poale rezista tentației de a le consemna, tn virtutea unei adeziuni depline la realitatea existenței- Pentru Pop Simion activitatea publicistică de receptare a noilor transformări, a schimbărilor produse in conștiința cetățenească, se completează armo- nios și integrant cu toată activitatea sa literară, expresie a unui lalent ple- nar. Sentimentul de a reda Întreaga desfășurare de energii concretizată in marele flux al noii munci este sim- țit de scriitor ca o îndatorire civică. Căci Ploaia bleu este un volum de publicistică care-1 integrează pe au- tor In mijlocul clocotului si dinamis- mului vieții contemporane și-l numește ca un scriitor cu o înaltă responsabilitate cetățenească. Cărțile de factura și structura volumului Ploaia bleu ar putea pro- voca discuția referitoare la distinc- ția sau interferența reportajului cu literatura, ințelegind reportajul în sensul consemnării operative a fap- tului cotidian petrecut. Tn cazul volumului de față, o asemenea dis- cuție este inutilă gratie faptului că tn totalitate se observă talentul de autentic prozator pe care Pop Simion l-a demonstrat concludent șl în cele- lalte volume de proză. De fapt, acest volum. In care Pop Simion iși mani- festă si talentul publicistic, nu este o simplă grupare de reportaje literare ei mai degrabă o viziune de anasam- blu a scriitorului asupra unei dina- mici care afectează întreaga natură in mijlocul căreia operează, activ și mereu transformator, omul. Pop Smion ne-a obișnuit cu obser- viața meticuloasă, demonstrîndu-și capacitatea de a descoperi lucruri •) Edituri Albatros, I9TI. sau a realiza fine interpretări care scapă ochiului sau spiritului comun. (Se pot vedea In acest sens și nota- țiile sale despre Nord — parte a tării față de care iubirea-1 este nemă- surată și pe care o redă spre cunoaș- tere tuturor). Caracteristicile acestea sînt valabile intru lotul și referitor la Ploaia bleu, cu completarea că observația vizează zone mai întinse. Pop Simion arc sentimentul elemen- tului supus și schimbat de om. Dina- mica naturii întregii Uri este văzută prin această dinamică a elementelor Apa șl Focul se numesc primele două capitole ale cărții — duclnd cu gin- dul spre legendele care au durat la baza existenței acestor elemente. Autorul, „tînjind după ploaia bleu’, simte dorul existenței In elementar, dor izvorlt din alianța omului cu natura 5 (.Boleam dc primăvară, de soare linăr, de biologie stîrnită — lea- cul era să ies (Îmi cerea instinctul de țăran), să ies intr-un spațiu cu miș- cări dc ape. Daiba desprimăvărarc Îmi dă, invariabil, un acut dor de ape mișcate, Incit mi-e cu neputință să revin la starea de bună sănătate, la echilibru, fără a evada, la ceasul smulgerii din iarnă, lingă apele vor- bitoare, cu fintlni și jgheaburi de pia- tră, să-mi cadă în auz forfota ghin- delor. Se recreează spiritul și mă con- taminez de gindurl celeste* (p. 7). Tn mijlocul peisajului lacustru, fascinat prin măreție, ploai bleu — metaforă pentru infinitele jeturi dc apă pompate spre cer de unde-și iau culoarea, pentru ca, reintorclndu-se pe pămint, .să dubleze și să tripleze recolte' — Iși cîntă melodia cu inmlădierî sonore care farmecă ure- chea. Toiul este reconfortant, toni- fiant în mijlocul naturii liniștite ce pare că este rostuită Intr-o mișcare care veacuri de veacuri nu se schim- bă. Dar iată că apele au trădat 1 Ieși- te din mătei, s-au prăvălit Intr-un diluviu potopitor încerclnd să distrugă 94 • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • totul In cale. Fin observator. Pop Simion remarcă eroismul cotidian. Multe au zdrobit apele, o singură forță a rezistai In Încleștarea mons- truoasă și ie-a răpus din nou — omul. Omului, acestei forte capabile să zădărnicească orice nebunie a naturii, Ii sint Închinate paginile cărții lui Pop Simion, ca un elogiu al marilor lui fapte (Trei bărci, Elevi bătrinl. Fiii naiului. Dragă Sighișoara, dragă. Vinătoarea de deliini; Destin rotund etc). Pentru omul care s-a inițiat In tainele tehnicii sint scrise paginile prinse sub un titlu simbolic — Focul. Despre locurile știute din copilărie, sau cele prin care a petrecut tn pere- grinări, scrie Pop Simion pagini In care este greu să le decizi ce trebuie să reții mal intîi — unda de lirism nos- talgic din însemnările despre Sălma- ruî natal (Tlrgul de sare}, fabulosul folclorist, izvorlt din referirile la citeva legende ori tradiții (Tara Oașului, notațiile istorice de o rigu- rozitate frapantă (Casitum Teme- siensis), descrierile de natură con- vertite Intr-o impresionantă splen- doare (Poiana, Vrfnceneascd) etc. Toate sini induse sub genericul Vatra. Din obirșia strămoșească gin- dul se mai ridică și în Visul (am numit ultimul compartiment al volu- mului care transfigurează prin ima- ginație realitatea). O evocare a unei întllniri cu Vida Geza (Miturile} ne poartă, pentru moment. In vecinăta- tea Omului nopții, a Mdrfoofef, Omu- lui dintre tocuri. Fetei pădurii ,VH- vei minelor — spirite născute din Închipuirea cugetării populare. Mito- logia nordului, a maramureșenilor si oșenilor, .lumea de credințe și da- tini 'ne este dată spre cunoaștere prinț r-o relatare a cimitirului din Săptnța, a cărui unicitate, prin relie- farea unul mod deosebit de a privi viața și moartea este evidentă (Pot- coava). alexandrii ruja iulia soare : duminică fru- moasă de primăvară" Editura Cartea Romanească — 1971 lulia Soare s-a stins din viață la foarte scurtă vreme după apariția acestui volum de nuvele. Destinul regretatei scriitoare ne oferă așadar in legătură cu ultima sa carte 0 situație pilduitoare: judecata de valoare asupra unei opere literare primește o notă din cele mal grave, tulburătoare, atunci cind se emile In prezenta conștiinței faptului, nu o dală ignorat, că înlre cuvintul scris și insăși ființa creatorului se naște un raport de fundamentală însemnătate. Cu alte cuvinte, cind In cauză se află creatori de autentic talent, scri- sul nu reprezintă produsul unei acti- vități profesionale oarecare, ci este un mod dc existentă acul implicat în viața, In problemele ce frămlntă pe semenii artistului. Firește că scriind despre unele Intimplări, despre anumiți indivizi, se face o opțiune cu motivații adese- ori personale, autoarea insă visează fn același timp ecouri mai ample, iar calitatea de moralist se vădește cu pregnantă. Ca un motiv dominant al aces- tei cârti, Iulia Soare a optat pentru așteptare ca stare de spirit drama- tică și adine legată de configurația sufletească a eroilor săi. Una din nuvelele ce alcătuiesc volumul se intitulează chiar .Bucu- ria care nu vine*, personajul din această proză trăind, cu aviditate, In singurtătatea sa relativă, o rememo- rare rapidă a peregrinărilor Întinse făcute pe meleaguri străine sau In (ară. Ironia luliei Soare este necru- lăloare: așteptarea înfrigurată a unei 95 • cărți-reviste • cărti-reviste • cărți-reviste • cărți reviste • tinere femei de către profesorul Gus- tat Lindorm (.Trenul de Copenhaga sosește la 19,22') este punctata do accesele de avariție, e adevărat minore, dar tocmai de aceea mai ridi- cole, ale bat rinului personaj j Sanda din „Duminică frumoasă de primă- varS, o bolnava condamnată de sufe- rință Ia imobilitate perpetuă intre pereții apartamentului, se transformă intr-o fiică tiranică, irascibilă, ego- istă și clocotind de răutate, persecu- lîndu-și mama care o îngrijește totuși cu o neobosită abnegație; Aurel, personajul din umbră din -Hrană rece penlru Aurel" iși hărtu- iește șl el mama cu o purtare con- damnabilă, prin amănunte domestice lipsite de importantă, dar mama sa. asemăntndu-sc evident cu mama din nuvela amintită mai SUS, continuă să-i îndeplinească capriciile terori- zată fiind tot timpul de posibilitatea unei supărări a fiului său ingrat. Prin urmare, lulia Soare s-a apropiat de scenele de familie cu un număr sumar de presonaje, prinse In angrenajul vieții cotidiene. Aici, in perimetrul vieții casnice, care penlru cei din afară pare lipsit de însemnătate, se petrec tragedii teri- bile (boala incurabilă, obsesia mor- tii), se consumă destine individuale, relațiile dc familie dovedindu-se a fi fost o preocupare predilectă penlru lulia Soare. Deși filonul epic este aproape absent, scriitoarea ignortndu-1 cu deliberare, nuvelele lulfci Soare dez- văluie o familie de caractere viguros realizate, iar împotriva unora dintre acestea, deși nicăieri nu se dezlăn- țuie pe fată, este purtat un război subteran necruțător, condeiul fin de moralist veritabil at autoarei nefă- etnd nici o concesie neomeniei in orice formă s-ar manifesta. horia vasîlescu ecaterina lazăr: „aveam optsprezece anî“ Relatarea patetică prin adevă- rul ei de viată, .Aveam optsprezece ani', cartea Ecaterinei Lazăr, e, in același timp, documentarul de luptă al unui comunist din ilegalitate din epoca imediat premergătoare celui de al doilea război mondial și pină ia Eliberare. Ecaterina Lazăr își povestește via(a... Scenele sint scurte, semnifi- cative, de un realism obiectiv care refuză «literaturizarea*, stilul e lim- pede și suplu, faptul de viată ne e comunicat direct — de unde acea autenticitate a cărții. Faptul nu se impune cu pregnanță, devine memo- rabil- Glasul autoarei, Surdinizat de o mare modestie, dar mereu .obiec- tivat*. e acela al unei mari delicate. In această ordine de idei — citi- torului ii revine sarcina de a apre- cia deci faptul moral, de a-l judeca ca atare ,• opțiunea se impune de la sine, întreaga Încărcătură emotivă fiind inclusă, cum am mal spus, în secvențe aproape cinematografice. Cartea e, In același timp, «roma- nul unei formatii', al unei tinere care-și afirmă voluntarismul Si voca- ția In lupta comunistă de ilegalitate. Registrul de viață, medicul din care se ridică această luptătoare e cenușiu : o existentă de copil chinuit, un lată brutal, o mamă supusă și fără voință, foamea cronică, o lume. îndo- bitocită de muncă șl de nevoi, lume fără orizont, fuga de acasă a fetei si încercarea ei de a se sinucide... $1, deodată, înainte de gestul fatal, Intll- nirea cu primul om adevărat, cu pri- mul comunist și senzația certă că astfel de oameni trebuie că mai exis- tă. ti va descoperi curind, va obține primele misiuni care vor însemna In același limp și primele victorii în 96 • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • cărți-reviste • lupta antifascista. In urma unei tră- dări va fi arestată, dar va rezista — si cil dc fragilă fizic este această tinără I — torturilor din Închisoare r condamnată la moarte prin împuș- care ; cu apelul respins; cu pedeapsa aminală din pricina sarcinei... fron- tul care se apropie și, tn sfirșit, ulti- ma noapte de dinaintea execuției, cu copilul la sin, in celulă, zorile care se apropie glasurile celor din pluto- nul de execuție pe care le aude, ușa care se deschide și vestea că execuția a fost «minată — prin grija tovară- șilor din afară... Si la urmă trans- ferul in altă închisoare, și elibera rea,.. Adevărul literar al cârtii se confundă cu adevărul de viată ; car- te Ecalerlnel Lazăr reprezintă In pri- mul rînd un act politic, dai fiind că puterea exemplului acționează și de această dală In formarea morală a tinerei generatii: o viată exemplară, o pildă exemplară. ion dumitru teodorescu un reviriment publicistic : luceafărul Se pare să revirimentul poarlă marca Adrian Păunescu, din nou pre- zent tn revistă cu excelente intervi- uri, atitudini critice, comentarii spor- tive (dacă nu cumva va fi semnind, sub pseudonim, șl alle rubrici) și mai ales cu verva binecunoscută a sa, capabilă să creeze interes nu nu- mai pentru fotbal (cronica sportivă ținută de scriitor e sarea, piperul și otrava revistelor literare) dar și pen- tru problemele aride, ocolite ori monopolizate de cenușiile articole de servici. Am citit numărul din 11 septembrie al revistei (urmlnd all număr remarcabil) consacrat Reșilel și am avut revelația unei publicistici ieșite din canoanele obișnite, o publi- cistică dinamică, pentru care noțiu- nea de contemporaneitate nu e pri- lej de lozinci goale, ci de dezbatere vie, In care opiniile unor muncitori (7 reportaje de Adrian Păunescu) semnalează realități adinei, dimen- siuni ale omului contemporan, ale constructorului angajat Inlr-o gran- dioasă operă, conștient de exigen- țele epocii, reportajele lui A- Pău- nescu operează adevărate radiogralii In stretura socială a Reșitei de azi, a unul oraș care a celebrat, anul acesta, o istorie esențială tn viața României socialiste. convorbiri literare într-un onorabil număr a] Con- vorbirilor literare (7, 1971) cilim so- nete suave de Aura Mușat, nume de poetă adevărată, puțin cunoscută In lumea literelor, deși perseverentă colaboratorae a revistei. Stil diafan, filtrat prin cultură, versul de limpe- zimi subtile al Aurei Mușat urmează lotuși o tradiție moldovenească, de distinsă modernitate, peste care se aștern vegetațiile odihnitoare ala unui naturism tonic i „Belșugul verii nu ne ispitise/ Era doar semn că il știam iubi / Precum Insinguratele nar- cise / Pe cel neînduplecat de vint, deși / Pe stlncl se prelinsese Insera- rea/Si vremea se topise tn hotar,/ Si cineva Imi lumina cărarea/C-o tlnguire sau c-un felinar „sau". $1 ierburi aleargă prin inimă seara/ Nebunele fructe se-nalță pe zid/Al- binele tainice mestecă ceara/Și zo- rii adlncului cald se deschid*. Să consemnăm, cu litere mari, un nume de poetă: AURA MUȘAT. v. ganea 97 7 — Orizont opinii de cititor gcorge dan : „mater nostra *) Cred că in definiția omului poli- tic trebuie cuprinsă și capacitatea in- sului de a ieși din individualitate, însușirea de a se implica fn Comună. George Dan conturează in poe- zia sa militantul ce-și desfășoară sentimente și forțe in interesul și bi- nele obștii. Unghiurile de vedere și domeniile abordate sini tot atit de diverse și pline de esență ca viata Însăși. Rememorarea faptelor istorice la tensiunea șl conștiința contempora- neității dau poeziei sale o valoare emotiv-educativă deosebită. Evillnd tonalitatea declamatorie, autorul se impune cu sensibilitate și convinge- re (Triptic, Sadoveanu, Măr domnesc). George Dan ne impune actuali- tatea tuturor meridianelor drept su- biect, cu aceeași gravitate, fie că este vorba de lupta de eliberare și prospe- ritate, fie că este vorba de înăbușirea războaielor, de menținerea păcii, de calamități naturale sau de constru- irea societății noastre socialiste. Integrarea poetului In ideatia și lupta comunistă este legică, firească, cum Îngemănarea picăturii de apă în ocean, cum o scinteie in jerbele de foc, cum fărima de nisip in uriașul munte. Spiritul de dăruire totală, de universalizare dau poeziei forja mo- bilizatoare. Motivul de baladă sau de fabulă modernă concură la reușita actului creativ. Motivul dansului, acea „mu- zică metamorfozată / In grație și miș- cări de statuie/ce-n simfonia sferelor suie' / se implică organic 5n limbajul poetului, accentulnd forța sa de ex- primare. cezar baltag : „șah orb“ *) Mi-am adus aminte de scrie- rea de brincă. E o scriere miracu- loasă ; în credințe străvechi vindecă bubele rele. Cunoaștem numai efectul nu și procesul cauzal. Este creația însăși. Șah orb este un descînlec. Scrii- torul ne poartă prin mituri, prin cu- vinte, destrămind timpul dintre noi și începuturi. Ritualuri păgine, credințe pier- dute in ceața vremii, superstiții, sim- bol uri, proverbe, desdntece sau bo- cete sint invocate de autor pentru noi, cei de azi, să ne convingă parcă de nemărginirea noastră. Ne-am descîntal de deochi, ne- am făcut de dragoste sau de deochi, ne-am pus sub căpătii pelin în noaptea de Rusalii ca să fim noi cei de azi cu rădăcinile adlnclte In acest pămint și să desenăm cu frunțile noastre noi constelații. orb este un admirabil tra- tat de istorie a culturii străvechi: zic mai convingător, mai emoționat, fiind opera unui poet — „a unui super- stițios al cuvintului* (Levi Strauss. omul de știință, cercetătorul asiduu invidiază poezia). Vizînd integritatea noastră mi- lenară, Cezar Baltag, ne poartă prin obiceiuri, prin gindirea însăși, păs- rlnd cu sfințenie vraja cuvintului dinții. Nici un botanist nu glndeștc „iasminum offcinale' cind spune ia- somie și nici „euphorbia" cînd spune alior. .... Dar „există stări de spirit alî de dense și de o atît de teribilă Intensitate, Incit aproape refuză cu- vin tul" (Frumoasele). •) Ed. Albatros. 1971. •) Ed. Eminescu. 1971. 98 anghel dumbrăveanu: „poerne de dragoste *) Universul poetic al lui Dumbră- veanu nu este nici dezvoltarea, nu este nici halucinația, nu este anxietatea și nici patosul, este universul reflexiei al meditației mature, fără să destrame cu nimic vraja lirismului său. Nu cred că este tristețe, nu e melancolie maladivă; este un refugiu conștient In act, conferindu-se astfel un spectru al liniștii, al tainei. Femeia invocată de poet nu-i o parteneră a bărbatului, nu-i o adia- opntă a trupului său, este celălalt geamăn, desprins din unitate, pe care- 11 căutăm și fără de care existenta spetei nu este posibilă. Genunchii, coapsele, sinii nu sint liniile ondulatorii ale picturali- tății erotice; finalitatea neagă simbo- lurile, dind euvintului dreptul său dinții. Dragostea este natura Însăși, și dacă poetul o izolează uneori o face din dorința de a potenta. Egalitatea dintre iubire și homo patiens este susținută și, poate, și a- devărată, dacă suferința este condiția creației. / „Ne vom schimba din nou / in copa- ci, In esențe, înlr-un joc neslirșit' /. După ce Camil Petrescu și-a exprimat opinia asupra cărții Anișoa- •) Ed, Eminescu. 1971. anișoara odeanu: „anotimpul pierdut *) rei Odeanu, adăugările, fie că devin inutile, fie că devin dependente. Ori- cum alternativa este iminentă. Lectura este ușoară, fluidă. Des- crierea este firească și neînchipuit de crudă. Nici un efort de meșteșugar, nici o intervenție spectaculoasă : În- fățișarea dragostei unei ființe sensi- bile in realizarea și eșecul ei, aparent banală, prin descrieri coherenle, pe alocuri suspendate sau chiar părăsite. Tabloul creat din aceste puncte fără o valoare intrinsecă deosebită apare In toată grandoarea și intensi- tatea lui emotivă numai după ce citi- torul și-a luat distanța necesară și a găsit unghiul de lumină potrivit. Unghiul și distanța sînt condiții nece- sare înțelegerii, altfel totul poate deveni o masă imprecisă. Neobișnu- itul curaj de a aborda epicul, renun- llnd la orce artificiu, are riscuri. Intuiția, perfectă, sinceritatea: și neintenționalitatea actului dau cărții valori literare certe. Lectura cărții se prelungește In adlncuri ca un ecou, se lovește de stlnci, se sfărlmă, se ră- sucește, se pierde în hăuri, chemln- du-te continuu. Puterea de a intra In suflete simplu, fără gesturi, lără zgo- mot, cred că este har. •) Ed Cartea Romlneescă, 1971. victor stroe — bibliotecar — 99 miniaturi critice memoriile lui zaharia si an cu flute/d din JJuturr^h' a început publica- rea memoriilor tui Zaharia Stancu. Cele două pagini apa- rate (pină la data tind facem QCf(iKtă consemnare} xtnt dr un interes cu totul excepțio- nal, Rrmcmorinduci drumul tn viată si literatură' mărețe scriitor reînvie mari spații dr timp, oameni și intîmplări dintr-o epocă de adinei frâ- nt in țări sociale și de eonștiin- p. £hir di«M<0 dr ț>£fr>OF?d lor documentară, aceste pa- gini vibrează de un puternic ti- rism. revelează o conștiință și un crez. Nimic didactic Io ex- pun ereea părerilor sale iiie- rare, mm\c rigid fn proiec/a- rea dioramrfd a acestei vte/i fujTudftwtr iar ceea ce spo- rește Incăodatii farmecul am zice inefabil al acestor pagini literare este faptul -a po- vestea acestei vieți evită ordi- nea riguros cronologica în fa- voarea unei ordini subiective, care aruncă punți nevăzute peste timp, spre a pune tn iu- mină un gind, un sentiment, un adevăr. Urmărind sdptdmtnă de săplâmlnii, cu realii buca fie estetică, defirarea acestor episoade, avem sentimentul că pprftapăm la impNnirea unei noi fi valoroase opere a marelui nostru contemporan, Zaharia Stanca. t. C, dreiser — un veac de la naștere lată, rn slirțti, o Inițiali- W! dusă cu Sin# plită ta capăt. Recent, In vitrinele librăriilor fomdnești au apărut cete două volume. „Biblioteca pen- tru toR" (Numerele (43—6431 ale romanului lai Theodore Dreiser „lennie Gerharăt"; banderola care unea cete două volume cuprindea laco- me legătura acestei apariții cu un eveniment literar remar. cobit 1 „190 de uni de ta naș- terea lui Th. Dreiser". Ne aflam In luna august, iuta de naștere a marelui scriitor ame- rican. Umanitatea predilectă investigației scriitorului, a fost lumea umilă, cu aspira/ii Hrești spre bunăstare ți ferici- re Et Iși mărturisește cu fran- chețe crețul In șerișoarea din iulie 1945 prin care cere pri- mirea in Partidul Comunist: „ilm creiut cu tărie ca oame- nii simpli, la primul rină muncitorii — din Statele Unite ți din lumea întreagă — sint apdrarorii propriului destin si creatorii propriului viitor, credință pe care, spune mai departe tn scrisoare, s-a stră- duit s-o trăiască profund fi s-o îmbrace in „cwwinJff fi sfmâofrri’' adecvate Cu toate greutățile Intim- Pinate la ineeputut carierei — roirtortuJ sfiu dinlli „Sora Carrle“ (IWh a fost acurat de , .imoralitate" ți retras imediat după apariție — scrii- torul ajunge cu „0 tragedie americanii" (1926) la un suc- ces excepțional Intr-un sin- gur an se frag șase edttil din- tr.un roman considerat cartea de căpăta a anei generatii. ..tenaie Gerhnrdt" apare tfl 1311 bar Dreiser a fost preo- cupat să demaște și aspecte caracteristice păturilor capi- taliste suprapuse, Concepe .. Trilogia dorinței" cu prototi- puri ale lumii financiare ame- ricane : ..Financiarul", „Tita- nul", „Stoicul". Sint pagini de mare for fl artistică, amare ți demascatoare, eompleiind o vastă geografie socială Înce- pută cu geniu de Baleac. Tn rcri.fourru de care 0- mințeam, el spunea mai de- parte: „Credința tn măreția fi demnitatea Omufui a fost principiul călăuritor fu piaM și activitatea mea. Evoluția logică a vieții ți aCtiVităfH mele, mă îndeamnă, de aceea, să cer să devin membru al Partidului Comunist". Anul 1945 Înseamnă ți evenimentul fata! al oietli scriitorului: tn decembrie moare Dar et râ- mi ne viu in memoria omenirii cu o operă destinată a trezi conștiințele la luptă pentru progres fi fericire. Adăugăm și noi omagiului editorial dc ta care cm pornii aceste nota- fii sumare, im gind de lumină pentru un mare scriitor Înain- taș m. țerbânescu spectacolul 5.000 Teatrul German dc Stat din Timișoara a prffjcnfaf pr SCena căminului pajura/ din Darova al 5.000-lea spectacol Această cifră reprezintă mult mat mult dcctl trn Manf. dr- cit o com.srnirtar'e c uuri ac/i- uiWl conf/nuc ^i p/ine de rea- lizări fertile, încurajatoare, acfatlă Cifră reprezintă n- per- manrnță, o nobilă dăfuire a arlixtului cetățean Dirrcfprul Teatrului, Bru- no Vffrtr nr'Q v&rbit In eu- vinle calde despre realizări sf jfrtifKfe. rfr.fprr srmrtiJVrr/ffa acwr/rf rar# r ha /afon fn flrWw/ftf/M Stafrufal, un m^mvnt-biianț. eare obli- gă ia un nou jMrf nr/ffiic, mi-o wirtff despre arforfi eu care Teatrul German se mln- dreșfe, despre cei mai buni dintre ei; .Marirof /rrtgOTd Sr^ofr, Ptcr Seheh, Mans Kehrcr Rudatf. Bel- grasch. OftG Graful. Franz KeKer șl alțl(t Reper tari ui Teatrului se va îmbogăți anul acesta cu woi pi'rse -■ Taorou h Nisa df •M. J?. Jacotora. Wilhclrn Teii de fr. Sefti^rrF Ochii drnsrl al bunicul ii I de M. Davidogtu $i Blana de castor de Jfaudf- jnann. Prezenta fn acest tea- tru □ artistic Dan Radu lanescu e o garanție a viitoarelor succese. La Daroua a foii prezen- tată pi ei a Moral de L Thaina, care a foit foarte bine primită de un public numeros. i. v. 100 „lumina" — într-o nonă concepție grafică „Lumina', revista seriito- ritor români din Iugoslavia, apare — de citeva numere — fniro concepție grafică modi- ficată structurat, de atrasă ținută plastică. Un format ine- dit, o copertă de un frun gufi fi de o modernitate substan- țială, fn sfirșit o remarcabilă viziune grafică, de ta punerea fn .aagind și pinii la alegerea literei de litiu fi text — dau revistei „Lumina'' atribuie ieșite din cUmun. Dar din cofa de aspectul grafic, care frapează fie ta îfl- rrpw/, srvfsta — care apare de un sfert de veac — ura irrr«7nWr progres dc În- tinerire. Varietaira rubricilor, bogăția î/tf&rmațlilor arată preocupări dintre cele mai frumoase. remarca, tn acest lusffftw/ pir flîtt il orală revista. In Ut'- f/mw/ timp, pentru tinerii scriitori, Dt asemenea, trebuie consemnată pentru ir aduc r- reo unor poeți iugoslavi ca — afn ro- — a trrafrr' poezii, po- vestiri, eseu fi etc. cu scopul de a Ie face cunoscute citito- rilor jugostavi. Recenzarea unor căffi sau reviste româ- nești ți iugoslava se înscrie In alegați strădanie de a face din această revistă un fer- ment Iu confluenta a două culturi vecine ți prietene. t c. despre relațiile româno-sîrbe Cunoscutul cercetător ol trecutului bănățean, ton D. Sacfn, ne permite prin artico- lul sdu recent, „Lupta comu- nă ramfino-sirbă împotriva dualismului habsburgic-, In ..Revista romă rid de studii in- ierna/ionale", Nr. 3—< JSirtu- reții. 19/0, p. Igf—tStf, apro- lundar.a unei realități pu- țin cunoscute a Jupf*j dc eli- berare națională a românilor din Banat; cnJutorarea cu poporul strb In lupta comuna împotriva dualismului habf- burgtc. Studiul, bazo: pe un variar material extras din presa Vremii, cit fi din unele documente păstrate fa fonrfu- rife arhivelor, /tușește si surprindă germenii unei cola- borări romăao-strbe Incă din timpul revoluției burghezo- democratice de ta ISIS—1899. eond ttite istorice nefavorabil bile au determinat ca această alianță să apară efectiv abia In timpul dietei din 1861. Atit fruntașii politici strbi Cit șl cei al românilor bănățeni — trezind peste problemele mu- tuale ce decurgeau din discu- țiile separării ierarhice — au înțeles că numai lupta comu- nă. fn eondiffiir politice de atunci, putea avea sorti de iz- b Indii Realizarea despărțirii bisericești ta 1865, va consti- tui un însemnat element ce promitea căi de colaborare mai largi, care nu tnttrzie să se materializeze practic, mai ales datorită activității depu- se de Svetorar Miteti!. Vin- cențiu Babe). Andrei fi Ale- xandru Mocioni. promulgarea legii naționalităților făcută de guvernantii imperiului împo- triva intereselor unei dezvol- tării libere a tuturor naționa- lităților monarhiei, găsesc atit pe români cit fi pe strbi in organizarea partidelor po- litice naționale rare aveau apoi pe baza înțelegerii din 1889 si conducă lupta comună a eetor două popoare ale mo- narhiei. Studiat istoricului ton D Suciu se Insera ța o uafr,ro<3. fd contribuție la cunoașterea istoriei unei provincii Intr-o perioadă deosebit de impor- tantă pentru existenta națio- nală. Coalln renețan un cronicar literar: ilie constantin Ilie Constantin, a târui activitate dc critic literar o prețuim de mai mulți ani, preia cronica literară a Lu1 eeffirvlul. Fără programe preconcepute, fără declarații anticipate is-ar putea altfel ? Ilie Constantin e poet) criti- cat se instalează cu siguranța cunoscută In colțul, atit de agitatul colț at cronici lite- rare. loc de izblnzi ți de nd«- fragu' dm cele mai înfricoșa, toare.. . Cronica din numărul din Il septembrie a. c. se intitu- lează etnd anume debutam fi discută, In afara problemei generale a debutului (In care il contestă, amabil pe tovară- iul său de pagină țl de con- dei critic, N. Manolescu), do- uă volume semnate de N. Gh, Lupu fi Dan Rotară. Primul wdum e descurajam, ața cd negația lui Ilie Constantin nu faedie, Ctt privește cel dr al doilea, lucrurile sint moi complicate: „Părerea noas- tră este că volumul „Ptfnsut- oglinzilor- — scrie I C. — nu Confirmă (sau o face doar In mieă măsură) aprecierile ge- neroase ale prefațatorului Gheorghe Tomozei ca si pe Cei* ale tul Nichita Sfăneseu — de pe coperta ultimă. Cre- dem și noi, odntd cu Niehit* (s n ) ci Dan Rotaru este un delicat ți un elegiac (.,,)’. Opiniile sini, după cum se vede, autoritare, nectiiinate de păreri decit poate In con- duzii: „S-*r pute* spune e5 „Pllnsul oglinzilor" e, părtini „un debut premitor". Cum o fi „parțial-7 Adică să-și fi tipărit poetul vreo jumătate de carte, un sfert, o zecime ? O treime ? CU 7 Nu ne mai spune cronica- rul. Si vedem fi noi. odată cu Niehlla. că Dan Rotaru ■ , . Mais o« soni Ies viciges d'antun 7 Unde e Nichita? V, K. zimbrul Coboritor parcă din eternii codri moldavi pe drumeaguri de legendă, ia!ă i tnlr un ate- lier de sculptură. Venind dinspre Dragoț, din vatra scumpă a țării, de la Litovoi fi Gelu, din cnezate șt twe- vodate. trezește via noastră contemplare, ne înaltă tn noi înșine, ca un simbol de pe vechi flamuri sub care era apărată glia strămoțească Ffiglr sau document, semețle izvortnd spre noi din îndepăr- tate straturi geologice, unic fi triumfător, torențial poem at naturii patriei, zimbrul e aici. In ultima fată de mode- laj. formă fi faimă, In atelie- rul sculptorului Odavinn Ma- xim. înainte de a fi tmplan- tal ca element sculptural al unei flnttni din inima Hațegu- lui, nof, timișorenii, romantici ți iubitori de frumos, să atu' tăm pașii pentru citeva clipe din parcul Rozelor In imediata apropiere a zimbrului. Să-l vedem acum. In faza de crea- ție, cu coama tui de viitoare inodată, eu grumazul de vis- col încordat pe vreme, fi sd șoptim Ungă mtinlte miracu- loase ale scuptorutui numai atit ; ZimbruL <1. ureche 101 I un pic dc neant Aiamele sul care Vladi- mir Colin prezintă cititorului român literatura de anticipație franceză — Editura Albatros. 1330 — ar putea fi apticat eu aceeți rigoare și numere- tar din Colecția de povestiri șliințifieo-fanlastice, destinate a ne pune In con- fort cm autori ți scrieri din anticipația sovietică, italiană, braziliană Așadar. tîn pic