

Redactor șef.: Al. Jebeleanu
Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu
ORIZONT
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANÎA
CUPRINSUL
AL, JEBELEANU : o literatură militantă, inspirată din idealurile socialiste	...	3
ENDRE KAROLY: Opere cu uri inalt conținut ideologic .. ... ... ...	...	6
MIRCEA ȘERBĂNESCU: Arta — mijloc de /urmate a conștiinței socialiste	...	h
ION DUMITRU TEODORESCU : O datorie de ono a re ... ... ... ... ...	...	n
VALERIU GORUNESCU ; Poriiduluf  .......................................  ...	...	12
GEORGE DRUMUR : Tdcuto 6uuâtete-a ploii, In livada cu alune. Căile de taină 12
150 de ani de la nașterea lui Vasiie Aletsandri
LUCIA JUCU ATANASIU : Vasiie Alecsandri — militant politic ...	...	15
TEODOR VARGOLTCI : Vasiie Aiecsandri ți folclorul ..........................      24
VICTOR EFTIM1U t Un zeu te crezi, Curtenii ............. ...	... ... ......... 34
C. BlVOLARU : De vorbă cu ion Vlasiu despre cititori și cSrfi, despre public
ți e^pazifii ... ... ... ........................................       25
ION DANCEA ; inteligenta Reșifei pe diagrama unei biografii bicentenare	29
UGIA TOM ȘA : Patriei ......................................................... 33
DAMIAN URECHE: Ambiant, Mangalia .................. ...	................... 34
ION COCOR A : Poetul .......................................................... 33
ROMULUS FABIAN ; Copilârie in Arcidata .................................. ■	30
AURELIAN SÎRBU ; Cuvinte ...................................................... 40
ANDREI A. LILLIN ; Perspectivele poetologiei lui KadSw'AajJ^	7	/«I
TIMIȘ
P / Y (c
Din literatura universală
JOAN KING : Totul e schimbat pe drumul de întoarcere, în românește de
Adriana Tomi-Ritt ............... ... ... ... ... ..................... <6
Din lirica iugoslavă
VESNA PARUN ; Întoarcere la arborele vremii ......................	... ...	48
RISTO TOSOVlC ; Buzele..................................................... 48
SLAVKO MIIIALIC : Unei tinere poete, în românește de Angliei Dumbrăveanu
și Slavko Almăjan ......................................  ...	... ... ... +D
Cronica literară
C. UNGUREANU : țerban Cioculcscut „Medalioane franceze" ................... 50
Cronica editurilor
CONSTANTIN CALIN : Editura „Junimea’' ..................................... 52
S1MION DIMA î Waralambie Țugui: „Sub cerul Mioriței" ...................... 55
ALEXANDRA INDRTEȘ : Aventura gnomicului ... ... ... ....................... 56
Comentarii
NICOLAE TIRIOI : AL Phlilippide: „Considerații confortabile" .............. 59
CEZAR APREOTESEI ; Documentariștii, Liviu Rebreanu fi citatele ... ...	61
Istorie literară — documente
GEORGE MUNTEAN : Ion Pillat fi criticii vremii lui	...	.......  ...	...	63
AUREL COSMA: Vasile Maniu ..................  ...	...	...	......  ...	...	66
Artă
ALEXANDRU TOHANEANU : Victor Gaga ... ...	...	...	... ...	...	...	<1?
RADU MELNIC: Expoziția Vasile Pintea ....................  ...	... ....... 73
Cârti — reviste
SILVIU GUGA: Vasile llitran: „Microsioane satirice" ....................... 74
OCT. METEA : Vasile Neteai „C. A. Rosetti" ... ... ... ............. ...... 74
M. CERBU : Mihai Stdnescu : „Ferestre spre azur" ... ...................... 75
Cartea străină
II. STANESCU : Friedrich G. KUrbisch: „Anklage und Botschaft" ... ... ...	77
Miniaturi critice
OVIDIU ȘL’RIANU : „Insomnii timișorene"	................................... 78
A. D.: „Generalul armatei moarte" ...	... .............................. 7!)
S. GUGA: Plaiuri hunedorene ......................................  ... ...	79
N, Ț,: O revistă a studenjilor ordcleni ...	... ............................... 79
ION VELICAN : „Am/iteatru", Un NU categoric în revista Cinema ... ... ...	8o
D, U.: Poeți fără zgomot, Antologia „Țara poeților" ....................    ...	80
>1
O LITERATURĂ
MILITANTĂ,
INSPIRATĂ DIN
IDEALURILE SOCIALISTE
Programul de îmbunătățire a activității ideologice și educati-
ve, corespunzător noii etape de dezvoltare a societății noastre so-
cialiste, program expus dc tovarășul Nicolae Ceaușescu, secreta-
rul general al Partidului Comunist Român, e discutat și susținut
în toată țara. Discuția reliefează probleme politice principale, pro-
bleme acute, ale artei și literaturii. Programul elaborat de tova-
rășul Nicolae Ceaușescu, consfătuirile de la Comitetul Central
al Partidului Comunist Român scot în evidență necesitatea ca, in
lumina Directivelor Congresului al X-lea al partidului, activi-
tatea ideologică și cultural-educativă să se ridice la nivelul ce-
rințelor de azi, cerințe impuse de construirea societății socialiste
multilateral dezvoltate. Nu se poate concepe ca propaganda și
munca educativă să rămînă în urma dezvoltării economice. Or,
trebuie să recunoaștem că activitatea din domeniul ideologiei și
educației nu era la nivelul exigențelor. „Mai mult, după cum
accentua tovarășul Nicolae Ceaușescu, aș spune că de fapt a avut
loc chiar o anumită subapreciere a activității ideologice teoretice".
Atît programul cît și expunerea tovarășului Nicolae
Ceaușescu la consfătuirea cu activul de partid constituie o magis-
trală demonstrație a rolului muncii educative în actuala etapă de
avînt a societății noastre socialiste. Nu poți să nu fii de acord cu
fiecare cuvînt, cu fiecare frază din aceste importante documente
de partid. ,,Poporul trebuie să acționeze conștient, sublinia to-
varășul Nicolae Ceaușescu, pentru rezolvarea tuturor problemelor
ce se ridică în procesul făuririi societății socialiste multilateral
dezvoltate. Să-și făurească în mod conștient viitorul. Aceasta im-
pune luarea tuturor măsurilor pentru intensificarea activității
ideologice și educative, activitate care trebuie să aibă un rol tot
mai important în formarea omului nou, în dezvoltarea conștiinței
socialiste, în întrega activitate de edificare a societății noastre
noi". Dezvoltarea societății socialiste multilateral dezvoltate pune
probleme noi educatorilor, rămășițele burgheze din conștiință și
chiar revitalizarea lor, alimentată și dc ideologia burgheză venită
din Occident, fac absolut necesare asemenea măsuri pentru îmbu-
nătățirea și dinamizarea activității ideologice.
La o ședință a consiliului Uniunii Scriitorilor, președintele
Zaharia Stancu a protestat împotriva tipăririi de către
3
edituri, fără selecție, a romanelor viciate din Occident care „în-
vață tinerii cum se comite o crimă perfectă și ce să faci să nu fii
descoperit de poliție**. Protestul, evident, nu fusese luat în seamă
și editurile, dintr-o greșită concepție asupra rentabilității, conți-
nuară să se întreacă în publicarea de astfel de aventuri. Firește
că situația ar fi putut să fie privită cu seriozitate de Comitetul de
stat pentru cultură și artă, dar se pare că iluzia rentabilității li
se părea mai roza decît responsabilitatea față de educația tinere-
tului. De altfel, noua împărțire a editurilor mai mult a birocratizat
și încurcat lucrurile. Departe de a căuta să ridice nivelul educativ
și artistic al volumelor apărute, editurile s-au dovedit greoaie,
lipsite de perspectivă, extrem de arbitrare. Desigur, s-au
editat și o seamă de cărți valoroase de proză și poezie în
anul trecut și în acest an, în climatul atît de favorabil instaurat de
partid. Dar pc lîngă aceste cărți valoroase, editurile lansară pe
piață tiraje masive de cărțulii mediocre, traduse din străinătate,
precum și unele proze și versuri scrise pentru nimeni.
Congresul al X-lea ni se adresa nouă, scriitorilor și artiștilor :
„Nu uitați niciodată că menirea artei noastre este dc a înnobila
omul, de a-1 inspira spre noi fapte mărețe, spre realizarea idea-
lurilor socialismului și comunismului**. Această chemare este me-
reu nouă șî actuală.
Scriitorul este înainte de toate un cetățean în cetatea sa, un
om politic. Scriitorul care ajunge un tehnocrat, un funcționar își
pierde rațiunea de a exista, Eminescu fusese un om cu o înaltă
conștiință socială și politică ; Caragiale, cu întreaga lui operă,
fusese un scriitor politic. In timpul războiului, pamfletul „Ba-
roane** de Tudor Arghezi a dat glas mîndrici naționale. în-
bușită și călcată în picioare de naziști. Ziarul fusese
confiscat dar copii bătute la mașină circulau în toată țara din
mînă-n mînă.
Dar un sensibil exemplu de scriitori patrioti, atașați popo-
rului și nobilelor lui idealuri, în întreaga lor activitate, ni-1 oferă
scriitorii noștri de seamă : Zaharia Stâncii, Geo Bogza, Eugen
Jebeleanu, Mihai Beniuc, Eugen Barbu, Citind operele lor și ale
altor scriitor români înțelegi că sînt însuflețite de idei generoase,
umaniste.
Scriitorul francez Robert Merle zicea zilele trecute că moda
în literatură creează pagube îngrozitoare, pentru câ moda impune
publicului false valori. Timpul discerne pînă la urmă care sînt
falsele și adevăratele valori din literatura de azi a Occidentului.
Nu putem trece însă cu vederea faptul că această modă făcu să
răsară și în literatura noastră cîțiva eroi angoasați, roși de idei
morbide, dominați de gînduri șî idei scabroase. In poezie existau
tendințe, susținute de critici sau de presupuși critici, foarte subiec-
tivi și atoateștiutori de a institui un fel de monopol, de a impune o
poezie de un intelectualism gratuit, îndepărtată de publicul citi-
tor. Din fericire tendințele au rămas tendințe și zeloșii n-au reușit
să tulbure varietatea poeziei noastre de azi.
4
In odnduirea socialistă, scriitorului și artistului i se acordă
o prețuire deosebită. La Congresul al X-lea s-a subliniat „înalta
misiune socială a creației literar-artistice" care „devine și mai
pregnantă în condițiile socialismului — orînduire care acționează
în mod conștient și organizat pentru elevarea spirituală a tutu-
ror membrilor săi".
La recenta consfătuire, tovarășul Nicolae Ceaușescu a subli-
niat din nou importanța pe care o acordă partidul artei și lite-
raturii, a înfățișat rolul ei educativ în societate. Cu toții putem
contribui la îndeplinirea înaltelor sarcini puse în față de partid,
afirmînd prin literatură forța șî energia spirituală a poporului
român. Avem această datorie față de poporul nostru, angajat pc
drumul socialismului și comunismului, avem în față strălucitul
exemplu al înaintașilor, avem această datorie față de Partidul
Comunist Român, care ne conduce spre cea mai desăvirșită orîn-
duire socială.
AL. JEBELEANU
OPERE
CU UN ÎNALT
CONȚINUT IDEOLOGIC
Noi, scriitorii mai vîrstnici, am primit cu deosebită bucurie
propunerile tovarășului Nicolae Ceaușescu privitoare la îmbună-
tățirea activității politico-idcologice, aprobate în unanimitate dc
comitetul executiv al C.C. al P.C.R., precum și cuprinzătoare;!
cuvîntare ținută în fața activului de partid din domeniul ideologici.
întotdeauna am respins acele creații sterile, fără mesaj, arti-
ficiale și de neînțeles, influențate de o anumită literatură venită
din străinătate. Sint de părere că asemenea apariții n-au ce căuta
în literatura noastră.
Scriitorii trebuie să cunoască în profunzime problemele poli-
tice și ideologice. Congresul al X-lca al partidului, cuvîntarca
tovarășului Nicolae Ceaușescu accentuează importantul rol al
scriitorilor în societate și răspunderea noastră în slujirea luptei
pentru construirea societății socialiste multilateral dezvoltate.
Sînt stabilite punctele de vedere politice și teoretice pe care tre-
buie să le urmăm. Puterea noastră de creație, maturitatea, dibăcia,
talentul nostru alege mijloacele cele mai potrivite prin care oglin-
dim artistic realitatea societății noastre socialiste. Cu cit cunoaș-
tem mai temeinic politica partidului nostru, militînd pentru înfăp-
tuirea ei, cu atît mai bine vom putea exprima realitatea spirituală
epocală a timpului nostru. Fie că sîntem membri de partid, fie
că nu sîntem, noi, creatorii de literatură, scriem o literatură anga-
jată care slujește poporului, slujește eforturilor pentru edificarea
sochtăji socialiste în patria noastră Republica Socialistă Româ-
nia. Fie că scriu în limba română, germană, maghiară, sau sîrbă,
scriitorii din țara noastră se adresează poporului constructor ai
socialismului. Tn scrierile noastre trebuie să vibreze un înalt con-
ținut. Vorbește în gol cel ce are sufletul gol. Dacă sîntem animați
de măreția construcției noastre socialiste, vom găsi tema și glasul
artei noastre, fără să cădem în verbalism sau idilism.
Dacă prin mijloacele noastre artistice exprimăm clar reali-
tatea noastră socialistă, dacă limbajul nostru posedă forța artis-
tică și este convingător, dacă sîntem sinceri și curajoși in pre-
6
zentare:i realității sociale, dacă ne străduim să fim creatori de
înalt nivel, dacă scriem opere cu un bogat conținut ideologic,
opere folositoare poporului, putem afirma că sîntem la datorie.
Indiferent că înfățișăm în opere epice realitatea noastră sau
ne exprimăm sentimentele lirice putem crea o literatură adevă-
rată, vie, arzătoare care să fie la înălțimea epocii noastre, care
să împărtășească cu bucurie poporului nostru gînduri și simță-
minte vibrante.
Ne exprimăm recunoștința față dc Partidul Comunist Român
pentru prețuirea ce ne-o acordă, fiind hotărîți să-i dăruim toată
capacitatea noastră, toată însuflețirea noastră pentru înfăptui-
rea nobilelor idealuri socialiste.
ENDRE KAROLY
ARTA-
MIJLOC DE FORMARE
'A CONȘTIINȚEI
SOCIALISTE
Tezele îmbunătățirii activității politico-ideologicc au fost
expuse în fața comuniștilor, a întregului popor printr-un
important document de partid și printr-o profundă și multi-
laterală cuvîntare a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Personal, am
fost în chip deosebit pasionat de expunerea din iulie a secretarului
general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, care, făcînd o am-
plă și aprofundată trecere în revistă a unor aspecte ideologice,
politice, sociale specifice etapei actuale mi-a impus concluzia im-
petuoasă a necesității ridicării conștiinței socialiste pc măsura
realizărilor materiale ale construcției ca atare, ale edificării socia-
lismului. „Activitatea noastră cultural-educativă, politica de masă
trebuie să fie îndreptată spre ridicarea nivelului de conștiință
socialistă a întregului popor", iată o afirmație din expunerea tova-
rășului Nicolae Ceaușescu sintetizînd o înaltă îndatorire a lutn
ror acelora care lucrează în domeniul culturii și artei.
Apelului la intransigența ideologică, acest comandament
prim al muncii în sectoarele culturale trebuie să i se răspundă
cu principialitate și simțul răspunderii, în sensul îndepărtării din
activitatea în acest domeniu a exclusivismului, a preluării necri-
tice a mior producții artistice din tradiția proprie, sau din alte
culturi. Exigența și fermitatea sînt necesare, dar în direcția unei
arte militante, proprie poporului nostru, reflectare amplă in plan
spiritual al unor realități specifice care oferă artistului o mate-
rie primă de-o extraordinară bogăție și originalitate. Cu aceste
chestiuni dc esență, documentele de partid la care mă refer revin
mereu în atenția noastră, cu accente orientative bine așezate, efi-
ciente. Dincolo de întrebările atît dc îndreptățite adresate în expu-
nerea tovarășului Nicolae Ceaușescu unor redactori de edituri
și de reviste de cultură am revăzut expresia derutantă a acelor
redactori partizani ai concepției fundamental greșite că unica
formă de artă adevărată ar fi pasămite experimentul, numai
experimentul, exclusiv experimentul, atunci cînd aveau de a face
cu scrieri care exprimau cu limpezi imagini artistice emoționanta
frumusețe a omului contemporan. Pentru ei asemenea scrieri,
indiferent de calitatea lor ideologică și artistică, erau dinainte
catalogate ca „depășite", prea „tradiționale" etc. In unele cazuri
s-a ajuns pînă acolo că între anumite producții artistice și desti-
8
natarii firești, masa de cititori, masa de spectatori comu-
nicarea se făcea din ce în ce mai dificil, Ne-am pomenit
de exemplu, cu apariția și proliferarea a ceea ce purta
numele de „cinematograf de artă" practic, niște săli de
cinematograf cu destinație specială, alta decît a celorlalte săli
destinate tuturor, unde se prezentau cu precădere peticule-cxpc-
riment și filme care abstractizau niște „aventuri spirituale," cum
li se spunea, sterile, departe de evidentele necesități spirituale ale
vremii noastre.
Utilitatea documentară, restrînsă a unor proiecții de acest
fel nu o contest, concepția de rupturii mi se parc nelalocul ei,
nocivă, întrucît masele de cititori, de spectatori nu doresc așa
ceva. De acest lucru mi-am dat seama mai bine la o întîlnirc cu
cititorii la clubul 1TL Lugoj, cu puțin înainte de apariția docu-
mentelor la care mă refer; în cursul dialogului ce am închegat cu
acaestă ocazie, îmi apărea ca absolut descifrabilă dorința omu-
lui simplu, a cititorului obișnuit, și de a citi literatură în toate
stilurile și modalitățile la zi. Greutatea începea de la întrebarea
pc care nc-au adresat-o și nouă. Cum să facem să ne apropiem
de acele lucrări literare — mai cu seamă poezie — pe care nu
o înțelegem, nu o pătrundem cu simțirea și nu o asimilăm ca
vibrație ?
în expunerea sa, tovarășul Nicolae Ceaușescu spune: „Noi
vrem ca arta și literatura să fie puse în slujba poporului, să se
scrie și să se creeze pentru clasa muncitoare, pentru țărănime,
pentru intelectualitate, pentru toți oamenii muncii. Sîntem pen-
tru diversitate de stiluri și forme în creație literar-artistică. Dar
așa cum am spus și mai înainte, concepția, ideologia trebuia să
fie una singură — ideologia și concepția revoluționară a clasei
muncitoare". Atingem aici zona comunicabilității artei, a eficien-
ței ei, a carcterului ei popular. Unii acuză neputința comunicării
artei ca o manifestare a lipsei de talent. Nu știu dacă c așa, sau
întrucît ar putea să fie așa. Consider mult mai adecvat că forța
de comunicare să aparțină indestructibil talentului, ca un lucru
care a fost de nenumărate ori verificat în realitate. Și gîndul meu
se duce spre marii artiști ai condeiului, ai penelului, ai armonii-
lor, ai interpretării de orice fel, care au folosit arta pentru a trans-
mite idei și valori estetice și etice de nivel foarte înalt, de-o sub-
tilitate care, exprimată teoretic, ar fi fost poate inaccesibilă ma-
rilor mase de consumatori de frumos. Imaginea artistică se con-
stituie ca un excelent mijloc de aomunicarc între spiritele alese
ale unui popor si mase, măiestria superioară fiind aceea de a găsi
imaginile artistice cele mai adecvate, cele mai plastice și revela-
toare, ușor de intuit, de înțeles, capabile să emoționeze și să de-
clanșeze resorturi interioare adinei, decisive uneori pentru viața
unui om, pentru perfecționarea sa umană, pentru evoluția socie-
tății chiar.
înălțimea de spirit nu s-a interpus în calea comunicării I Una-
nim recunoscuta intelectualitate înaltă a lui Gecrge Călincscu s-a
9
turnat în opere literare larg accesibile, mult îndrăgite dc cititori.
Și asemenea exemple se pot da, nenumărate.
Aș conchide, deci, la acest punct, că a scrie pentru toți
oamenii muncii, pentru muncitori și țărani, nu înseamnă a coborî
și a face concesii; dimpotrivă, esențial, este ca exigența artistică,
turnată pe fundamentul ideologic de granit, ca înaltele cerințe
ale artei să fie folosite cît mai bine, în stiluri și modalități variate
și atractive, pentru a servi în întreaga măiestrie de care e capa-
bil artistul nobilul țel al formării conștiinței socialiste, al educării
poporului. Educație, în sensul cel mai bun șî cu mijloace spe-
cifice artei.
Pasiunea cu care am urmărit expunerea tovarășului Nicolae
Ceaușescu avea și-o natură intimă, caracteristică profesionistului
preocupat în cel mai înalt grad dc realitate contemporană. In
acest sens am găsit clarificări cu nebănuite implicații epice în
prețioasele observații generalizatoare asupra unor fenomene so-
ciale, de mare interes pentru scriitori în ansamblu, pentru proza-
tori în special. Această expunere mi-a îmbogățit propria mea
muncă dc receptare și înțelegere a realității.
Expunerea e bogată în sugestii pentru scriitori. E vorba de
viața poporului nostru, de experiența sa de esență istorică, este
o larg desfășurată hartă a unor resurse spirituale, morale, politice,
pe care ca artiști avem chemarea s-o pătrundem pînă în implica-
țiile cele mai subtile, redimensionînd-o apoi în opere de artă pe
care le dorim nemuritoare.
MIRCEA ȘERBANESCU
10
O DATORIE
DE ONOARE
Traversăm un timp al marilor transformări materiale, morale
și spirituale, timp în care țelul suprem al politicii partidului nos-
tru a fost și este, după cum a arătat tovarășul Nicolae Ceaușescu
în recenta expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid
din domeniul ideologiei și al activității politice și cult ura!-educa-
tive, ...creșterea bunăstării materiale și spirituale a maselor,
asigurarea condițiilor pentru afirmarea plenară a personalității,
făurirea omului nou, profund devotat socialismului și comu-
nismului*.
în acest proces dc formare spirituală a omului nou, în aceas-
tă muncă înălțătoare dc modelare continuă a spiritului uman,
un rol important revine, după cum se știe, artei, literaturii în
speță, scriitorilor. Dar, în același timp, făurirea noii societăți so-
cialiste cere cu necesitate creatorului de bunuri artistice un efort
de întreținere a dinamicii acesteia, complexe, pc măsura uriașului
și complexului efort colectiv. E, de altfel, invitația pc care secre-
tarul general al partidului a făcut-o — apelul la gîndirea crea-
toare, fundamentată teoretic către toți aceia care, prin mijloa-
cele lor specifice, sînt implicați în munca ideologico-politică, cui-
tura l-educa ti vă. De aceea, a medita cu adîncime asupra relațiilor
implicate în dinamica societății, a ști să le redai în cărțile pe
care Ic scrii, iată nu numai o linie de perspectivă, dar, și mai
ales, o nobilă misiune ce ne-a fost încredințată. Cred de altfel,
că nu există, că nu poate exista scriitor în afara acelei aptitudini
Speciale pe care aș numi-o inteligență socială, și spun aceasta cu
atît mai mult cu cît, e un loc comun deja, să afirm, că arta nu
poate ființa în afara realității.
A milita prin scrisul tău pentru stabilirea unui climat epurat
de insanități de mentalitate și comportament, a urî nedreptatea, a
iubi și propaga prin scrisul tău valorile morale în stare să ajute
la propășirea colectivității în care trăiești — iată nu numai o
obligație elementară a scriitorului dar și o datorie de onoare cu
care a fost investit.
ION DUMITRU TEODORESCU

VALER1U GORUNESCU
* --------------------------------------------
Partidului
Cu tine calea mi-e in flori bătută,
nu-i lacăt, pe-ncercări, să nu-l descui.
Tn inimă-mi răsuni ca o lăută,
străin nici un îndemn de tine nu-i.
Mireasmă ești îmbobociră mele,
atântului ești aripă-n azur.
Cd-n prundul meu cad diamante grele —
cu stăruința ta le-ai dat contur,
Te-aud sub orice boltă de izbindă,
glas al incumetării, cum străbați.
Ca Ariadna, din tristeți la pindă
m-ai scos, spre ani de soare, ne-ntinați.
Ce mult iți datorez nici nu-ți pot spune!
Din valul de-ndirjiri ie limpezești
ești tinerețea ce nu mai apune
și sensul împlinirii noastre ești.
GEORGE DRUMUR
*----------------------------------------
Tăcuta bunătate-a ploii
Tăcuta și puțina bunătate-a ploii,
lucind in palmele bunicului ascunse în pămint,
sporește miezul plinii, culorile solstițiului
și toate bucuriile din lume-cîte sint.
Asemeni rădăcinii ce-și adună sarea
cu buzele in virstele țârînii risipite,
mi-adun izvoarele de doine și balade
tristețea viatului străin să nu le mai agite.
12
In ele regăsesc obirșia strămoșilor, mindria
celei dinții izbinzi, taina primei zile,
primul foc aprins sunind din vele roșii
apropierea anotimpurilor calde și fertile.
Pașii luminați de plante și de stele
mi-i port alăturea de fructele rotunde ;
simt sufletul străbunilor cum mă-nvăluie.
oriunde aș păși, oriunde.
* --------------------------------------------
In livada cu alune
In livada cu alune
Fructele încep să-și sune
Miezul tainic adunat
De-anotimpuri legănat.
Din solstițiul toamnei bun
Orele am să le-adun
Să nu cadă neculese
Adormitele mirese.
In lumină dulce-amară
Număr stelele de-aseară
Stind s-aud cum se destramă
Fața ta-n livadă, mamă.
Cum se duc pe alte căi
De cicoare ochii tăi,
Gindurile-(i cum se lasă.
Cum se reazimă de casă.
Degetele-ți s-au oprit
Intre-apus și răsărit,
Adormind lingă recolte
Mute stind sub bolți involte.
In livada cu alune
Umbra ta nu mai apune.
Simt cum fiecare fruct,
1 u îl mingii ne-ntrerupt.
13
*
Căile de taină
Căile de taină ale fructelor,
împovărate de aromele amiezilor fierbinți,
pornesc din neliniștea culorilor de vară,
din descint de ploi cu apele cuminți.
întindem mina după -amurguri, după păsări,
după orele albite lingă fluvii prea frumoși,
păzind toate fructele pămintului de rugină
și inima baladei urcind dinspre strămoși.
Ne arcuim trupul subțire intre noapte și zi,
căutind rodii nepătate de soare și lună:
fiecare clipă-mpodobită cu miresmele anotimpului,
ne apropie,lin , de ceramica străbună.
14
----- 1 5 O -----
de ani
de la nașterea lui
VASILE ALECSANDRI
VASILE ALECSANDRI
MILITANT POLITIC
„E bine en să readucem In ochii generației de astăzi imaginile
acelor oameni care au pus umărul ta urnirea carului din hăaga5
ți s-au retras tn mormin/i după ce au vă^ut carul pe calea
bunii''*
(V.	către iinnlfar.ltj Ftoresru : Mir cești, f6 S‘Pt 1480
Cuvintele pe care Alecsandri le scria lui B. Florescu despre Alecu Russo se
potrivesc astăzi autorului însuți căci viața ți opera lui privite din perspectiva celor
150 dc ani împliniți de la nașterea sa, nc apar ca reprezentative pentru epoca
modernă a culturii noastre, însumind ca într-un ghioc toate faptele mari ale veaculu1
trecut. Personalitatea scriitorului și luptătorului moklovean care a militat pentru
„a Patriei mărire" dntînd-o apoi, a fost înțeleasă ca atare de către contemporanii
ți urmașii săi, dc la M. Kogăiniceanu, Ion Ghica, B. P. Hașdeu, M. Eminescu la
A. Bîr&ean. M. Radoveanu și V, Eftimiu. Dintre cei care au venerat prezența poe-
tului îmbAtrinit, Vlahuță ne-a lăsat cuvinte calde ce au meritul să sublinieze trăsă-
tura definitorie a personalității poetului, patriotismul : „El, dintre toți scriitori noștri
a rămas cel mai aproape de popor, cu inima, cu gîndirea. cu graiul limpede și cald,
ți frumos fără multă meșteșugite,.. El a rămas pentru totdeauna și-n tot ce-a scris
bordttl poporului rontdn... Multe coarde au vibrat subt mîna măiastră a poetului
de la Mircești. Dar ceea ce s-a auzit mai bine și mai deslușit, ceea ce mai ales se
răsfrînge din toate cînlecele lui este : iubirea de țară
Dragostea față de pămîntul natal însemnează pentru Alecsandri participarea
activă și neîntreruptă la făurirea Homănici moderne. Bardul moldovean este în pri-
mele rînduri ale luptelor duse pe târîm social, politic și cultural, în veacul trecut,
este scriitorul care a dat expresie celor mai înalte idealuri ale epocii moderne,
afirmate prin revoluția de la 1H4H, prin actul Unirii principatelor și prin războiul
pentru cucerirea independenței naționale.
Născut în anul mișcării revoluționare din 1821, este crescut de ardeleanul
Ghcrman Vida în cultul pentru trecutul țării, acesta insuflîndu-i copilului dorința
de a lupta pentru unirea românilor. Ideea primește contur precis în perioada studiilor
franceze, cind se întîlnește, la Paris, în 1835, cu Ion Ghica și alți viitori oameni de
cultură din țările române, cu care meditează la îmbunătățirea situației politice,
sociale și culturale pe meleagurile românești. Scriitorul, întors în Moldova, în 1839,
cu „un mare bagagiu dc iluzii și de idei moderne", se cutremură în fața tabloului
social : „libertatea lănțuită", „egalitatea turtită, sărmana, sub un nomol de prejudețe
și de prlvilegiurî monstruoase, un nomol alît de mare, atit de greu, cît ar trebui un
cutremur social ca să-l răstoarne ți să-l risipească. El este compus din mai multe
pături ce apasă una pe alta, ca stratificările unui munte. Dedesubt, la bază, stă
întins pe brînci poporul... Nimic mai trist decît aspectul poporului strivit! Nimic
15
।
mai viclean și mai brutal decît tipul subalternilor puți în contact cu el; nimic mai
umilit decît fizionomia boierilor mici; nimic mai grotesc decît îngîmfarea boierilor
mari!4..“ Alecsandri pe linia pe care ți-o fixează acum, de a deveni „unul din
pionierii civilizației în patria lui, misie nobilă ți visată de fiecare tînăr", caută să
cunoască mai bine societatea moldoveana ți intră cu curaj în viața publică a Mol-
dovei, cu ardoarea unui luptător încrezător în victoria cauzei sale : „Marc cîmp de
luptă se întinde dinaintea noastră ! Dar lupta nu ne sperie, căci ne susține și ne ani-
mează speranța izbîndei". Imaginea, eorcspunzînd unei stări sufletești asemănătoare,
revine în 1882, într-o scrisoare către Ion Ghica, pe care-1 invidia pentru rolul său
politic de la Londra, în momentul discutării navigației pe Dunăre : „un frumos
cîmp de luptă se deschide în fața ta*,
Anii aceștia sînt importanți pentru formarea concepției sale politice ți artistice
progresiste, la cristalizarea căreia l-au ajutat și prietenii săi. Alături dc M. Kogăl-
niccanu și C, Negruzzi editează în 1840 Dacia liberă, revista ale cărei roade sint
deosebit de însemnate pentru ideologia și literatura veacului trecut, orientînd-o pe
făgașul valorificării „duhului național" și al unității naționale.
Paralel cu perocupările sale culturale, Alecsandri se interesează tot mai mult
de chestiunile sociale și politice, luînd parte la întâlnirile tinerior progresiști munteni
și moldoveni, la Mînjina, moșia lui C. Negri, unde, împreună cu N, Bălcescu, I. Ghica,
M- Kogălniceanu, A. Russo făceau „proiecte mărețe pentru renașterea Patriei comune",
cum își amintește Ion Ghica. Dintre toți prietenii săi Bălcescu l-a influențat în cea
mai mare măsură pe poetul moldovean, lărgind orizontul său politic și filozofic,
fiind alături de el în clipele de restriște, dc pildă după moartea iubitei sale. Elena
Negri, în 1847, cînd ii scrie cunoscutele cuvinte încurajatoare : „să ne întoarcem
ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către țara noastră
România va fi iubita noastră. într-însa ți printr-însa să relnom și să întărim frăția
noastră", Cuvintele lui Băleeseu se împlinesc peste un da, cînd febra mișcării revo-
luționare îi cuprinde pe toți intelectualii de scamă din țările romăne.
Alecsandri este în primele rînduri- Tn martie 1848 redactează memoriul de
revendicări respins de către domnul Mihail Sturdza și scrie poezia Către români,
ce se intitula Deșteptarea României, odată cu publicarea ei în Foaie pentru minte,
inimă fi literatură. Tipărită în mod clandestin, pe foi volante, s-a răspîndit pc o
melodie ce a făcut-o repede populară. Despre semnificația ei îi scria lui Ubicini
în 1858 sau 1857 : „această marseieză a aprins spiritele. Nu înțelegeam o mișcare în
țările noastre decît în vederea unirii românilor într-un singur corp". Cu un simț
patriotic elevat, Alecsandri îndeamnă, mobilizator, Ia unire ;
„Sculați frați de același nume, iată timpul dc frăție !
Aruncați brațele voastre cu-o puternică mîndric
Și de-acum pe vecinicie
Cu toți mîinile vă dați !"
In același mod este afirmată și necesitatea cuceririi independenței și a libertății
sociale de către popor.
Speranța lui V. Alecsandri în realizarea „unei revoluții menită să întărească
naționalitatea română" nu se împlinește din cauza înfrîngerii rapide a mișcării
revoluționare din Moldova, cauzală mai cu scamă do lipsa legăturii dintre burghezie
și popor. Scriitorul fuge în munți, la Hargu, unde încearcă să ridice țăranii la revoltă
împotriva absolutismului, episod relatat în fragmentul de roman Dridri. Nercușind,
poetul pleacă în Ardeal, desfășurînd la Brașov o bogată activitate publicistică. Acum
apare memoriul, adresat „fraților români din toată România", Protesta;ia In numele
Moldovei a omenirii și a lui dumnezeu, tn care atacul era îndreptat împotriva
abuzurilor domnului moldovean, Mihai Sturdza. Aici semnează și programul revo-
luționarilor moldoveni emigrați Prinfipiile noastre pentru reformarea patriei, ce
cuprinde cea mai înaintată poziție revoluționară a vromii, cerînd, pe lîngă „Unirea
Moldovei și a Valahiei într-un singur stal neatîrnat românesc și împroprietărirea
țăranilor, fără ca aceștia să plătească vreo despăgubire. La Brașov cunoaște pe cei
mai însemnați intelectuali progresiști din Transilvania, alături de care se simte
cînd scrie poezia 15 mai 1848, închinată întâlnirii românilor pc Cimpia libertății
din Blaj și deosebit de însemnată, „zi de lumină, de libertate și de mărire română",
în care ardelenii și reprezentanții celorlalte provincii au afirmat, cum arată Băleeseu,
„mîntuirea de orice domnirc străină prin unitatea națională". Acum se discută despre
16
unitatea celor trei provincii, despre un regat „daco-roman“, atît în presă cît și in
unele lucrări. In atmosfera aceasta de efervescentă națională Alecsandri publică
poeziile Către români și Hora Ardealului.
Vasiie Alecsandri pleacă apoi la Paris, unde ajunge în toamna aceluiași an,
pentru „a pleda cauza noastră pe lingă guvernul provizoriu al Franței". Este pe-
rioada exilului, pe care Alecsandri, suflet sensibil, o trăiește îndurerat, așa cum
aflăm din corespondența și poezia sa, El nu mai poate fi „vesel și nepăsător" căci
„avem în fața ochilor spectacolul patriei noastre dată pe mîna dușmanilor* (scri-
soarea către Ion Ghica, Paris, 26 decembrie, 1640). Aceluiași prieten îi descria tris-
tețea îndepărtării de țară; „... adesea dorul de țară mă cuprinde și atunci mă
apucă tristeți nesfîrșite. Afă ajunge dorul, cum se spune la noi, mă apucă jalea, și
s-a isprăvit atunci cu mine, îmi pierd capul. Ah, este un sentiment groaznic dorul
țării! cînd îl încerci, soarele străinătății îți aruncă in inimă raze reci* (Paris, 10
noiembrie, 1848). După ce participă la adunarea emigraților români, la Brusa, se
întoarce în tară în decembrie 1849, atenția sa îndreptîndu-se acum spre teatru
(scriind piese în care critică „defectele de astăzi a pocilei noastre societăți*), și spre
publicarea de poezii populare cît și a proprii sale creații poetice. Colaborează la
gazeta Zimbrul, la România viitoare, revista revoluționarilor emigrați, în ambele
periodice publicînd și scriitori munteni, așa cum se întîmplă și în cazul României
literare, revistă editată de Alecsandri în 1855 în care scriitorul tipărește producții
populare din toate provinciile românești, chiar și din Banat. După o perioadă petre-
cută în Apus (în Franța, Spania, Nordul Africei) apoi în Crimcea, unde ,,fac(e) cunoș-
tința mai multor ofițeri superiori ai armatei franceze și fae(e) o propagandă activă
în favoarea principatelor" (cum mărturisește în scrisoarea autobiografică adresată
Iui Ubicini), perioadă din care datează și apariția primelor sale volume și traducerii
de poezii populare românești în limba franceză, mijloc important de a face cunoscut
poporul român în străinătate, Alecsandri revine în țară și intră plenar în viitoarea
luptelor politice. Scriitor și cetățean, V, Alecsandri mărturisește rolul însemnat al
poetului în societate în adevărate arte poetice ca Anul 1S55, Vis dc poet, Poetul fi
Românca, Cintece fi sărutări, în virtutea principiului mărturisit față de Ion Ghica
„talent oblige". Poezia Anul 1455 cuprinde programul actual al poetului, care adre-
sîndu-se noului an, urează țărilor române unire și independență :
„Fă ca anul care vine să aducă-un mîndru soare,
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
Pentru neamul românesc..
Acum, în urma conferinței de la Viena, ca urmare a războiului Crimeii, Alecsan-
dri reia încercările sale de a cuceri cercurile politice franceze pentru dreptatea
cauzei românești. El este printre fruntașii mișcării unioniste șl ia parte la pregătirea
românilor în vederea conferinței din februarie 1856, pentru care redactează un
memoriu. Adevărata „campanie pentru unire* începe acum. In urma încheierii con-
ferinței de la Constantinppol, ce hotăra că Principatele „fac parte integrantă din
imperiul otoman", V. Alecsandri alături de alți intelectuali progresiști, se adresează
domnului Grigore Ghica eerîndu-i acestuia să protesteze la Congresul dc pace de
la Paris. Congresul hotărăște ca Țările române să treacă sub protectoratul marilor
puteri, iar în vederea realizării Unirii să se consulte adunările reprezentative, adu-
nările ad-hoc. Efectul este imediat, Alecsandri ia parte la constituirea unui comitet
al unirii la 25 mai, un moment căruia îi închină un cunoscut Jurilmlnt. O altă
mărturie a sentimentelor unioniste ale poetului moldovean o constituie sceneta
Păcală fj nodală, dialog politic în versuri, avînd ca subiect Unirea, în care apare
o dovadă a argumentației în favoarea unirii împotriva antiun ion iști Ier, compus deoa-
rece teatrul este „un auxiliar puternic pentru succesul luptei noastre*. Ca urmare
a agitației făcute în întreaga Moldovă în jurul ideii de unire — V. Alecsandri
conștient și de rolul îndrumător al poeziei, compune Hora Unirei, publicată în
9 iunie, în gazeta unionistă Steaua Dunării, poezie pusă pe o melodie deja populară,
care devine un adevărat imn al unioniștîlor, al întregului popor român care îți
recunoaște dorințele de veacuri, cît și forma populară de expresie în aceste versuri
simple, ce ajung să fie cîntate imediat de către tarafurile de lăutari șl orchestrele
militare ale vremii. Ea a trezit un larg ecou literar chiar și după 24 ianuarie 1859,
fiind salutată de către aproape toți scriitorii epocii, V, Alecsandri pleacă în iunie
al aceluiași an la București, pentru a discuta împreună cu unioniștii din Țara româ-
nească. Revenit în Moldova trebuie să lupte după 13 iulie 1856 împotriva tendințelor
2 — Orizont
antiunioniste ale caimacamului Teodor Balș, numit de Toartă in locul Domnului Gri-
gore Ghica. In acest sens amintim petiția redactată la 19 februarie, adresată marilor
puteri semnatare ale tratatului de la Paris, prin care li se aduc la cunoștință abu-
zurile administrației moldovene față de unioniști, petiție semnată și de V. Alecsandri.
După moartea lui T. Balș și numirea caimacamului Vogoride, pregătirile pentru
L’nire se precipită. „Marele și nobilul steag al Unirii", despre care vorbește acum
Kogălniceunu, cuprinde în primul rînd pe V, Alecsandri. Acesta apelează la teatru,
așa cum a făcut dc multe ori cînd a vrut să cucerească publicul pentru ideile sale
și scrie piesa Cinei Cinei, o pledoarie pentru Unire ce o publică în martie 1857, în
volumul Salba literară alături de Păcală și Ti udată și Hora Unirei, opera reflectînd
astfel preocupările politice ale vremii.
Luna martie a acestui an aduce evenimente importante pentru istoria țării :
trimisul sultanului vine cu firmanul dc convocare a corpului electoral pentru ale-
gerile în Divanul ad-hoe, iar la cîteva zile țările române sînt părăsite de către trupele
de ocupație austriece, Vogoride continuă însă lupta antiunionistă a lui Baiș, res-
pingînd cererea dc a fi restabilită legea presei și de a fi pedepsiți cei care vor călea
libera exprimare a convingerilor la alegeri. Ca urmare se redactează un memoriu
adresat Comisiei internaționale de la București .memoriu semnat și de V. Alecsandri.
pe care acesta, împreună cu M. Kogălnieeanu și P. Rallel îl duc la București. Ajuns
aici V. Alecsandri nu se limitează numai la acțiunea sa politică, ci publică imediat
în ziarul Concordia poezia mobilizatoare Moldova in 1857, a cărei apariție fusese
interzisă în Moldova, „Țara de jale" în care libertatea este încătușată, este privită
optimist („Și tu. Moldovă, mare vei fi!“) poetul cxprimîndu-și convingerea că temeiul
ridicării țării i! constituie unirea, apostrofînd cu un puternic blestem pc dușmanii
Unirii. Efectul vizitei delegației moldovene este imediat, detcrminînd o parte din
comisia internațională să plece la Iași. Aici, din porunca caimacunului Vogoride. sînt
falsificate listele electorale, gest care duce* la sabotarea alegerilor de către ?\iec$andri
și alții, prin abținerea de la votare. La intervenția Franței și apoi a Angliei, Poarta
otomană anulează alegerile. Noile alegeri au loc între 19 și 29 septembrie 1857 și ele
însemnează victoria unioniștilor, iar la 4 octombie 1857 se deschide sesiunea Divanu-
lui ad-hoc, Ia care .Alecsandri nu participă fiind plecat în Franța, pentru a popu-
lariza dreptul nostru la unitatea națională, în presa franceză a vremii și in cercurile
intelectuale de seamă Convenția care încheie conferința de Iu Paris hotărăște ca
Principatele să rărnînă separate sub numele de Principatele unite ale .Moldovei și
Țarii Românești, Faptul determină întoarcerea lui Alecsandri, care participă acum la
pregătirile în vederea alegerilor pentru adunarea electivă cc trebuie să indice Dom-
nul Moldovei, fiind numit secretar de stat (deci ministru de externei. In această
calitate el are ocazia să lupte direct pentru Unire în domeniul politicii și diploma-
ției. La 28 decembrie Alecsandri deschide adunarea electivă din Moldova, prima
adunare în care poporul român, prin delegații săi, putea să-și desemneze domnul,
după ce timp de mai bine de un veac și jumătate de umiliri acesta fusese numit
de Constantinopol. Intre cei propuși de partida națională pentru a deveni domn
al Moldovei este și V. Alecsandri. Acesta participă la ședințele partidei naționale și
refuză să fie ales domn, actul acesta, considerîndu-1 într-o scrisoare către fratele
său, ca fiind „poate ceea ce am făcut mai vrednic de laudă în viața mea". Grupul
intelectualilor înaintați îl propune drept candidat pe Alexandru loan Cuza. care este*
ales în unanimitate domn al Moldovei în ziua dc 5 ianuarie 1859, fiind sprijinit și
de către V. Alecsandri în entuziasmul general al poporului moldovean. Peste puțin
timp, la 24 ianuarie 1958, Cuza este ales și domn în Țara Românească, scriindu-SC
astfel : „una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre" (Ion Ghica). După
realizarea mărețului act, poetul care cîntă bucuria împlinirii Unirii în versurile
la Poeții români este trimis în Occident pentru „a apăra pe lîngă cabinetele Franției,
Engllterlei și a Sardiniei actele săvîrșile în Moldova și Valahia la începutul anului
1859", despre care mărturisea că este o „misie importantă ! răspundere mare și
spăimîntătoare I... Eu un biet țăran de la Dunăre aveam a mă găsi în contact cu
capacitățile cele mai recunoscute în Europa, cu oamenii cei mai însemnați"... în
calitatea de Ministru de Externe cl pătrunde in Palatul Tuillerjilor, acolo unde, cu
mai bine de un deceniu în urmă, Bălcescu intra ca revoluționar, sfîșiind tronul pe
care acum sta Napoleon al IlI-lea. îndeplinește cu succes misiunile sale diplomatice
In Franța și în Anglia. Succesele diplomatice se vădesc cu ocazia conferinței repre-
zentanților puterilor semnatare ale Convenției, care recunosc dubla alegere a lui
Cuza, Ia 14 aprilie 1859. După ce primește ajutorul pentru reorganizarea armată și
18
economică a Principatelor, se întoarce în Moldova în luna iulie 185$, aducînd cu
sine împlinirea deplină a misiunii sale pentru Unirea. Principatelor, dovadă a patrio-
tismului său. După scurtă vreme însă, din căuza intrigilor pornite atît din partea
boierilor conservatori cît ți din partea burgheziei liberale V. Alecsandri se retrage din
viata politică la Mircești, această retragere neinsemnind însă ți o rupere' de reali-
tățile politice ți sociale internaționale ți interne, ci un protest, poetul mărturisind :
voi muri, sînt sigur, așa cum am trăit, lucrînd pentru gloria ți înflorirea ei
(a României}" (scrisoarea către Costache Negri, din Paris, 10 noembrie 1861). Pro-
testul exprima disprețul său față dc falsul patriotism, mai ales fată dc demagogia
liberală, ața cum rezultă din corespondența cu C. Negri, Cu Ion Ghica ți din opera
sa literară din scrierile dramatice. încă din 1819 este necruțător cu „acei care pretind
să ne dea lecții de patriotism" (scrisoarea către Ion Ghica din Paris, 1 dec, 1849),
între aceștia ta loc de frunte fiind „hidoasa pocitură" C, A- Rosetti ți 1. C. Brătianu,
zugrăviți sub chipurile lui Cleveti ci ți Tribunescu, considerați „niște ajutori de
bucătari politici", un „nimic*. Figurile lor revin mereu în corespondența dintre
Alecsandri și Ion Ghica. Intr-o scrisoare din 10 nov. 1679 Alecsandri îl invită pe
prietenul său la Mircești: „vom vorbi despre politică, păduri, teatru și vom rîde
ca întotdeauna dc aceia care pretind că au făcut cerul și pămintul în urma altora.
Aceste figuri grotești trec și iar trec prin fața ochilor mei de cîteva zile ți parcă ar
cere o comedie, in care ele ar face cel mai frumos ornament. Vom încerca să le
dăm satisfacție!“. Ideoa prinde contur în altă scrisoare adresată aceluiași, în aceiași
lună, dramaturgul prccizînd că vrea să cuprindă în proiectata piesă fnutdiojH „unul
sau două personaje luate din grupul acelora care au făcut cerul ți pămintul..."
C. A. Rosetti cu „găunoasele sale lăudâroșeniî" i se pare, în altă parte, un tip bun
pentru scenă, căci „această manie de a-și atribui cu cinism tot ce s-a făcut bine ți
mare în țară este sau efectul unei boli mintale sau al unei obrăznicii nerușinate.
Constituie In orice caz un tip excelent pentru scenă. Oare n-ar trebui dat în vileag ?
Tu ce* spui ? Îmi surîde și îmi dă mîncărimi în vîrful degetelor" (scrisoarea către
Ion Ghica, Mircești (8 iunie 1880). Dacă atmosfera politică din 1860 i separe infectă
dc .Josnicie și lingușire" (scrisoarea către C. Negri, Buc, 26 ianuarie 1860), peste
cîteva decenii, aproape de sfîrșilul vieții, devine aspru ți rcluînd imagini din fabula
Moara de vfnt, lumea politicienilor burghezi în termeni asemănători cu I. L. Cara-
giale : oamenii politici români pierd „timpul, inteligența și eforturile în lupte sterile
de preponderență a partidelor. Vai, văzîndu-i cum se agită în gol, produc efectul
morilor de vînt care se mișcă în fundul orizontului cu rotiri dezordonate și zgomote
asurzitoare, fără să aibă ce măcina. Parc că nu urmăresc altceva și nu alt scop decît
acela de a forma un singur ți mare partid, partidul care să nu fiică nimic" (scri-
soarea către Ion Ghica Paris 27 nov. 1689", Desolidarizarea de această lume, recu-
legerea în natura iubită a Mirceștllor. regăsirea „muzei" sale, este sensul retragerii
la Mircețti. de unde, în 1870. îți exprimă durerea în fața nenorocirii ce s-a abătut
asupra Franței, țara „inițiativelor mari și leagănul libertăților nobile" și comune
Căderea Rinului, Peste cîțiva ani, solicitat cu insistentă primește mandatul de deputat.
Atitudinea lui activă și specifică, de îmbinare a activității politice cu cea literară,
reiese cu pregnanță din participarea lui entuziastă, în 1877, la sărbătorirea inde-
pendenței noastre- Ciclul de poezii Ostașii noștri a fost rodul dragostei și admirației
poetului față de eroismul soldatului român. Din corespondența cu Ed. Grcnier, Lucia
Duca. Aglac Allana, lacob Negruzzi ți alții, ca și din opera sa poetică, rezultă acest
elogiu: „admir în voie vitejia indirjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor!
nu-i așa ? Simpli țărani, smulși de la plug să devină dintr-o dată eroi. Inima mea
a luat proporții can> mă înăbușă, de cînd eu cele petrecute Iu Grivîța. în sfârșit,
sintem cineva în lumea aceasta. E mult ! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui (...)
E cazul să credem că românul e puiul dracului. Curcanii au meritat pene de vultur
la căciulile lor. Ce neam I și ce bine este să-ți spui că e al nostru" (scrisoarea către
Aglae Allana, Mircețti, 5 oct. 1877).
Fostul revoluționar, care ceruse împroprietărirea țăranilor, suferă alături de
aceștia ți în 1888, în timpul răscoalei, transfigurând poetic sentimentul în versurile
agitatorice Plugul bestemot, o continuare a rechizitoriului exploatării țăranilor din
Boieri și ciocoi și din fiitroduecre îu scrierile fui C. Neprurzi.
Ultimii ani Alecsandri îi dedică tot intereselor țării sale. Din 1885, pină la
moarte, în 1890, a reprezentat cu demnitate țara în Franța, împlinind o bogată misie
diplomatică, ața cum făcea la Jondra prietenul său Ion Ghica. Acestuia îi scria, cu
un an înaintea morții, cu conștiința datoriei încheiate față de țară : „Cît despre
19

noi, dragul meu, care am plătit din plin cu persoana noastră în timpuri grele ți care
am avut mulțumirea de a vedea eforturile noastre încununate de succes îndreptînd
țara pe calea progresului, este timpul să ne retragem sub cort” (scrisoarea din
Mircești, 31 iulie 1869), Este reluată aici ideea exprimată în scrisoarea autobiografică
adresată lui Ubicini în 1856 sau 1857 : „a luat parte (...) la toate mișcările politice
și literare care au avut loc în mod cinstit. Conștiința mea nu arc nimic să-ți
reproșeze”.
Luptător patriot și consecvent pentru făurirea unei Românii unitare ți inde-
pendente, pentru asigurarea de libertăți democratice, scriitorul Vasiie Alecsandri
este o personalitate marcantă între cele care au pus bazele României moderne. De
aici, din această consecventă atitudine patriotică, decurge caracterul popular al
personalității sale. Popularitatea sa a fost cu atît mai mare cu cît în toate momen-
tele mai însemnate pentru poporul român a fost mereu condus de încrederea în
viitorul țării sale, așa cum reiese din această scrisoare către George Bcngescu : „Am
absolută convicțiune că aspirațiile noastre cele mai ambițioase, cele mai îndrăznețe,
se vor realiza într-o zi !“ In virtutea acestui crez, pentru a cărui împlinire a militat,
poetul patriot putea mărturisi la bătrînețe strînsa legătură dintre viața sa și socie-
tatea românească a veacului trecut:
„Eu care din junie slătut-am neclintit,
Cu inima lipită de țară strămoșească
Și toate — a ei avînturi profund le-am resimțit
Știu, țara ce voiește !“
Pentru această legătură indisolubilă a poetului, dramaturgului ți prozatorului
cu poporul român, V. Alecsandri este astăzi cinstit și prețuit de întregul popor.
LUCIA JUCU ATANASIU
20
VASILE ALECSANDRI
Șl FOLCLORUL
Toate strădaniile depuse în direcția descoperirii și valorificării tezaurului nostru
folcloric. îneepînd cu Gh. Asachi și pînă la Alecu Russo, au fost încununate cu laurii
succesului de către Vasiie Alecsandri. Călătoria întreprinsă împreună cu Meeu
Russo, în munții Moldovei, în 1842, a fost salutară și hotăritoarc pentru întregul destin
poetic al lui Alecsandri, ca și pentru evoluția literaturii naționale, deschizând adevă-
rata și rodnica orientare spre asimilarea creatoare a valorilor neperisabile ale folclo-
rului românesc. întîlnirea lui Alecsandri cu creația populară a însemnat o cotitură
radicală in activitatea sa literară, îndrumîndu-1 spre o literatură originală cu un viu
caracter național și popii Iar.
Faptul că apropierea de folclor s-a datorat în primul rînd bunului său prieten
Alceu Russo este mărturisit de V. Alecsandri în prefața culegerii sale din 1852 :
„Agiutat dc cîteva persoane, iar mai cu seamă de D. A. Russo, am adunat in deosebite
călătorii prin munții și prin eîmpiile înflorite ale țârei noastre o mare parte din poe-
ziile poporale, ți acum săvîrșind coordonarea lor, le închin patriei mele ca cea mai
dreaptă avere a ei".
După o concepție proprie, Vasiie Alecsandri nu se grăbește să publice textele
folclorice așa cum Ic-a cules, cl întreprinde o atentă muncă de „îndreptare" a acestora.
Abia în toamna anului 1849 se decide să le încredințeze tiparului, prin publicațiile
periodice. Mai înainte însă dc a le face cunoscute, poetul scrie cunoscutul său studiu
„Românii și poezia lor", care apare în ziarul „Bucovina”, nr. 37, din 30 septembrie
1849 ți nr. 38, din 28 octombrie 1849, primul foileton fiind însoțit de următoarea notiță
din partea redacției : „Cu deosebită plăcere împărtășim cetitorilor noștri acest articol,
cu care sîntem datori penei maiestoase a unui bărbat, pe care noi ne ținem de fericire
a-1 numi între amicii noștri, și pe care nația română demult îi prețuiește ca pe unul
din cel mai geniali poeți ai săi. Acest articol este comentariu] culegere! de poezii
populare pe care dumnealui binevoi a promite gazetei noastre și din care numărul
viitor- a] Bucovinei va aduce o probă îneîntătoaro. Deschizîndu-ne un ața însemnat
tezaur de poesie cu totul originală și populară, d-lui și-a dobîndit un nou drept la
recunoștința patriei pentru o asemenea îmbogățire a literaturii naționale"
Studiul lui V. Alecsandri „Românii și poezia lor" reprezintă prima amplă și
temeinică cercetare a folclorului nostru poetic. Ca și N. Bălcescu si Alceu Russo,
V. Alecsandri atesta tot o concepție istorică asupra folclorului, afirmînd că „pocsiile
poporale sint comori neprețuite, în care putem descoperi icoane vii ți poetice de
obiceiurile și de prejudițiile neamului românesc”. Alături de Alecu Russo, bardul
de la Mircești acorda folclorului o dublă valoare, una documentară și alta estetică.
Din această perspectivă analizează baladele și cîntecele haiducești, precizînd că
„aceste cîntcee au îndoitul merit de a cuprinde în sînul lor și notițe istorice, și flori
de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră”. Un merit deosebit al lui V.
Alecsandri este acela că, din perspectiva concepției istorice, a înțeles că baladele și
cîntecele haiducești oglindesc o realitate socială, o înfruntare dintre asupriți și asu-
pritori. Printr-o confuzie de termeni specifică epocii, poetul folosește și denumirea
de boți pentru haiduci, însă clar că atunci cînd vorbește despre faptele justițiare
ale acestora își manifestă admirația și acordul său deplin. încă de la începutul stu-
diului său, Alecsandri analizează pc larg fenomenul haiduciei ața cum apare reflectat
în poezia populară. relevînd finalitatea socială a luptei celor înfrățiți cu codrul,
„Dacă întîmplârile îl aduc a să face voinicel cu tăișul de oțel — scria poetul —, ci
merge că simte în sineși un îndemn neînvins cătră o viață de lupte și o ură
neîmpăcată împotriva ciocoilor”. Bazat pc faptele și semnificațiile desprinse din
cercetarea poeziilor populare, V. Alecsandri aduce încă o contribuție esențială în
înțelegerea aprofundată a valorilor folclorului nostru, demonstrînd că între haiduci
și masele populare au existat permanent o afecțiune reciprocă, o comunicare sufle-
tească și o identitate de aspirații, o legătură organică : „Bujor, Codreanu, Voicu,
21
Tunsul ți aiți hoți dc demult și din vremile noastre nu tntllnea sărman nenorocit
fără a-i da bani să-și cumpere boi; nu videa văduvă săracă a-1 face bine. De aceea,
poporul nostru a avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. Ei îi găzdu-
iește, îi cîntă, îl admiră și ii tînguieșle amar rfnd ei pică în mîna potire!, tn ochii
poporului hoțul (haiducul n, n.) este un erou Ia al cărui fapte și nenorociri el se
interesează ca la un copil al său. Amîndoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la
vreme dc nevoie și sînt uniți prin o strînsă legătură de aceleași simțuri și dc același
interes, poate.
In urmare, cele mai frumoase cîntîce sînt alcătuite de popor în iubirea și în
pomenirea hoți lor... “
Cu un gust literar bine educat, înzestrat cu o percepție artistică de profunzime,
capabil să intuiască nuanțele subtile ale frumosului poetic, Vasile Alecsandri reali-
zează, primul la noi, cea mai competentă și convingătoare analiză estetică a poeziei
populare, reliefîndu-i în mod pregnant originalitatea și alese însușiri artistice, expre-
sie nemijlocită a facultăților creatoare ale poporului român. „Poezia românilor —
spunea Alecsandri — este o comoară nesfîrșită de frumuseți originale, care le dove-
desc geniul poporului", în balada „Mîhu copilul" descoperă scene „vrednice de geniul
lui Ossian", iar despre „Piunașul codrilor" spune că are „un caracter romantic care
ti dă o mare asemănare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc", unele pasaje
indemnind „a cugeta la uncie scene din poemul lui Tasso", adică „Gerusaleme libe-
rata*1, V. Alecsandri insistă cu precădere asupra baladei „Miorița", eonchizînd că
orice român are „dreptul de a se făli de geniul neamului său !" Analizînd „Miorița",
poetul caută să descifreze particularitățile poporului român reflectate în această
capodoperă născută in sîntil maselor anonime, remareînd „dreapta prețuire ce poporul
știe a face de frumusețile țării sate*1, faptul că omul din popor „iți împarte viața
în zile bune ți in zile rele, șl prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit
la loviturile lor". Oprindu-sc asupra versului „Cu-o mîndră crăiasă — A lumii mi-
reasă", apreciază că „nu poate fi vreo zicere mai poetică și totodată mai potrivită
pentru descrierea morții".
Vasile Alecsandri s-a dedicat cu entuziasm patriotic culegerii și propagării crea-
ției populari' determinat dc aceleași convingeri că folclorul poate sluji în mod eficient
eforturilor depuse în e|»că pentru afirmarea conștiinței naționale, pentru dreptate și
libertate, pentru ridicarea poporului român pc aceeași treaptă dc demnitate și civi-
lizație eu celelalte popoare europene. „într-o epohă ca aceasta, — scria V. Alecsandri
— undi' țările noastre au a se lupta cu dușmani puternici care cearcă a întuneca
nu numai drepturile politice dar ți chiar naționalitatea românilor, poezia poporală
ne va fi de mare ngiutor spre apărarea aceștiea".
Se poale spune eă poezia populară românească izbucnește triumfător la lumină,
intrînd definitiv în conștiința și circuitul culturii noastre, în momentul în care
Vasile Alecsandri tipărește, în 1353—1853, primele două părți ale culegerii sale de
„Balade (clntlce bătrinești},, cea dc a doua parte purtînd mențiunea „adunate și
îndreptate". Prefața lui Alcvsandri la culegerea din 1852 începe cu celebrele cuvinte :
„Românul e născut poet!", motivate astfel de poet r „înzestrat de natură cu o Închi-
puire strălucită și cu o inimă simțitoare, cl își rezervă tainele sufletului în melodii
armonioase și în poezii improvizate.
De-i muncește dorul, dc-l coprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață,
el își cîntă durerile șl mulțumirile, își cîntă eroii, își cîntă istoria, și astfel sufletul
său e un izvor nesfirșit dc frumoasă poezie".
în prefața culegerii din 1052 V. Alecsandri reia ideile de bază din studiul său
„Românii și poezia lor", relevînd încă o dală valoarea istorică și estetică a poeziei
populare : „Comori neprețuite de simțiri duioase, de idei înalte, dc notițe istorice, dc
crezări superstițioase, de datini strămoșești și mai cu seamă de frumuseți poetice
pline de originalitate și fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre populare
eompun o avere națională, demnă de a fi scoasă la lumină ea un titlu do glorie
pentru nația română". înlîlnjm în prefață și o clasificare a poeziilor populare, aproape
identică cu a lui Aleeu Russo, poetul enumerind trei grupe : 1. cîntece bătrînești
sau balade ; 2. doine și 3. hore. Baladele, în definiția lui Alecsandri, sînt „mici poe-
niuri asupra întimpiărilor istorice și asupra faptelor mărețe" ; doinele „cpprind toate
cînticele de doruri, de iubire și de jale", iar horele „sînt cînticele de veselie ale
poporului".
Culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri s-a bucurat dc un viu ecou
atit In țara noastră cît și peste hotare, demonstrind că poporul român este înzestrat
22
cu însușiri superioare. că merită a fi ridicat printre popoarele libere și independente
ale Europei. Traducerile și comentariile în limbi străine, apărute între anii 1855—1858,
deci în. perioada în care soarta Principatelor Române era în atenția marilor puteri
ți dezbătută prin Convenția de la Paris, au îndeplinit un important rol propagan-
distic în favoarea drepturilor și libertăților poporului român, ale cărui eforturi se
concentrau cu deosebire în direcția realizării unității ți independenței naționale, cel
dintîi act istoric fiind consemnat de unirea țărilor românești. în 1859. Prima traducere
în limba franceză, cu titlul „liallades et chants populaircs de la Roumanie (Princi-
pautăs danubiennes)", o tipărește V. Alecsandri în 1855, cu o prefață de Ubicini. La
scurt timp. Prosper Merimăe o recenzează în „lx? Moniteur universel”, din 7 ianuarie
1856. Peste cîțiva ani, în 1859, Dora d'Istria prezintă poeziile populare românești în
„Revuc des deux mondes" (voi. 20, 15 martie 1859. p. 429), în articolul „La natio-
nalită roumaine d’apres ses chants populaires".
In limba engleză, o parte din poeziile cuprinse in culegerea lui Alecsandri sînt
traduse și incluse de Henry Stanley în „Rouman anthology", apărută la Hartford, în
1856. în 1857, W. v. Kotzebue le traduce în limba germană, la Berlin, cu titlul
„Rumănische Volkspoesie". Iar în 1858, G. Vegezzi-Ruscala le publică în limba ita-
liană, la Torino, în volumul „Canto populare moldavo".
După ce tipărește cele două părți ale culegerii, în 1852—1853, V. Alecsandri își
propune să reunească toate poeziile populare intr-o ediție impunătoare, care să ofere
tot ceea ce este reprezentativ pentru geniul creator al poporului român. Monumentala
sa culegere, pentru epoca respectivă, „Poeziile populare ale românilor", apărută în
1866, era pregătită încă din 1862, urmind să aibă un studiu introductiv semnat de
Dimitric Bol i n li nean u, Ediția nu a putut să apară în 1862, însă introducerea lui D.
Bolintineanu e publicată în „Reforma" din 18 octombrie 1862, cu titlul „Prefață la
cînteeelc poporane ale D. V. Alecsandri". Spre deosebire de unii comentatori ai cule-
gerii, D. Bolintineanu aproba de Ia început, întru totul, acțiunea de „îndreptare" a
poeziilor populare, săvîrșită de poet: „Oare culegătorul acestor mărgăritare atît de
drăgălașe nu are Ia dînsele partea sa dc merit? Eu mărturisesc că am auzit din
gura lăutarilor multe clntece poporane. Dar le lipsea mult ca să fie aceea ce sînt
in această culegere. Este o artă de a culege și curăți aurul. A culege aceste clntece,
a le curăți de rugina timpului, păstrîndu-le totodată caracterul lor, nu este lesne de
făcut. Culegătorul dar are o parte mare de merit",
D. Bolintineanu împărtășește aceeași concepție istoristă asupra folclorului, de
esență romantică : „Aceste clntece sint cugetările unui popor, în lunga sa viață,
printre timpi de durere, de teroare, de fericire, de bucurie... împreună, formez o
lume magică, o lume nouă pentru noi, o lume de eroi, de martiri, de cîntători, de
fecioare frumoase și suave ca florile Carpaților",
Afirmînd că poeziile populare scoase la lumină de V. Alecsandri „făcură revo-
luție in literatura română". D. Bolintineanu le situa pe o înaltă scară valorică, „dacă
nu mai sus, dar alături de cîntecele Scoției, romanțele Spaniei, cleftele grecilor etc."
Culegerea lui V. Alecsandri „Poeziile populare ale românilor" a înscris un
moment unic în evoluția literaturii noastre, Imediat după apariție s-a bucurat de
cele mai elogioase aprecieri. începutul l-a făcut însuși Titu Maioreseu, prin articolul
„Asupra poeziei noastre populare", publicat în „Convorbiri literare" din 15 ianuarie
1868, în care spunea : „Cartea d-lui Alecsandri este și va rămîne pentru tot timpul
o comoară de adevărată poezie și totdeodată de limbă sănătoasă, de notițe caracte-
ristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei naționale și, cu un cuvlnt, asupra
vieții poporului român."
Culegerea lui V. Alecsandri reprezintă un adevărat monument al literaturii
naționale, cu o valoare neperisabilă.
TEODOR VAROOLICI
2Î
*
VICTOR EFTiMIU
Un zeu te crezi
începe și sfârșește universul
Și fiecare dintre noi repetă
Un triumfal preludiu de trompetă
Și toți citim medaliei reversul.
Cel ce-a crezut prea mult in el, regretă...
Orgolios, ai vrut să-nvingi neștersul
Destin, dar el iți rinduiește mersul,
Un zeu te crezi și ești marionetă.
Vrei să te-ntreci, dar te întrece lutul,
O veșnicie ți-a părut minutul.
Iar viața toată numai o clipită.
Ce-ți pasă1 Arde-ți focul pind-la moarte I
O singură lozincă să te poarte:
Trălește-te! Inalță-tel Palpită I
*
Curtenii
Monarhii cocoțați in virf de schele
Și tămiiați cu lingușeli subtile
Priveau de sus bățoasele reptile,
Lingăii curții, sfetnicii-lichele.
Ii răsplăteau cu ranguri, mercantile,
Cu titluri șt solemne tinichele,
Pe alții cu tarabe și tejghele
Ceva mai realiste, mai fertile.
Umili la poala tronului, curtenii,
Cerșetorind regale milostenii,
Iși înmulțeau nemet nica oștire.
Frecindu-și fracurile, epoleții.
Treceau in uniformă ca valeții
Și grei de cruci ca niște cimitire.
24
De vorbă
cu ION VLASIU
despre cititori și cărfi,
despre public și expoziții
— Care este adevărul, sau adevărurile pc care cititorul le găsește în cărțile d-voastră ?
-- Sint cîteva momente care cred că se impun chiar cititorului neavizal, n-aș vrea să
insist, criticii au jucat sublinierile necesare. Povestind experiența mea de la sine înțeles că
am fost pus ca scriitor în fața mai multor aspecte ale vieții, fl sociale și filozofice și politice,
nu numai estetice, Cartea nu este terminată. /Iui povestii doar experiența anilor tineri și
încă n-am ajuns în faza concluziilor ultime.
— Porniți de la anumite tMe, urmăriți sistematic o problemă sau alta...?
— /kcste e gîndul care mă urmărește mereu, mă susține în efortul necesar.
— Reveniți mult asupra unui manuscris ?
-- Cit e necesar. îmi este necesară impresia că evenimentele s-au intimplat. Nu e destul
să tc fi trăit, ci să le scrii astfel ca să fie cotivitigătoare. Trebuie să revii pină stabilești un
echilibru, adică să aiiernezi momentele narative cu cele de analiză, să conduci expresia ca
și cînd ai avea cititorii în față...
— Cititorii nu sint toți la fel, e posibil să te exprimi accesibil la toate nivelurile ?
— Ceea ce este clar exprimat este accesibil la toate nivelurile. Operația mi-a fost nece-
sară intii mie. Ca să înțeleg problemele artei și viața a trebuit să le simplific. 4 simplifica,
înseamnă pentru mine a reduce lucrurile ia sensul lor semnificativ.
— îmi amintesc un pasaj citit în cartea a IV-a din ciclul Drum spre oameni. Intitulată
RITWR1. După o expoziție de pictură la București, cu lucrări noii figurative, expoziție fără
succes. luați holărîrea de-a face o artă pe înțelesul tuturor.,.
— dor trecut prin acest moment, din păcate nu mă pot lăuda că am reușit întotdeauna I
Există un risc ol simplificării, după cum există unul al rafinamentului. Nn e voie să devii
plat fi e penibil să devii confuz. întrebarea este pe ce criterii fixezi expresia artistică in punc-
tul necesar Distanța dintre simplu fi rafinai e imensă.
— Cum vă descurcați ?
— Pornesc de ia rațiunea că un creator trece prin stări sufletești a căror intensitate e
inegală și uneori tragică, eu cred că nici in artă nu trebuiesc egalizate. Cînd vorbesc despre
sinceritate, mă gîndesc la acest lucru. Poale n-am fost destul de clar ?	_____
— Ba da 1 Vreau totuși să întreb, dacă mai faceți ritmuri ?
— Ritmuri și forme dar subsumate în cauza generală a operei, nu demonstrativ. In
tinerețe n-aveam idei clare, descoperisem ritmul și credeam că el e totul. Ritmul nu esle
dedt un obraz al materiei în mișcare pe care e bine să-l înțeleagă sculptorul ca atare.
— V-ați gândit ca scriitor să apropiați cititorii de sculptură și de problemele eî ?
— Inițial am scris pentru mine, ca să-mi rezolv unele contradicții, cînd însă mi s-a
oferit perspectiva tiparului am revenit pe manuscrise și cred că n-am făcut rău. Am vrut să
simplific la maximum îndeosebi problemele estetice, dar fi cele de alt ordin. Sînt mullumit ci
25
cititorii cărților mele pășesc intr-o expoziție cu o curiozitate mai mare și sigur o conșâVntu
mai clară. Ei știu că o expoziție de plastică este un moment de cultură care îi implică
esențial.
— Se desprinde o concluzie : concepeți arta ca un dialog cu publicul ?
— nu face decit să accentueze, să caracterizeze viața in punctul de contact al
artistului cu ea, deși arta ca și literatura te cultivă, te învață ceva dar modul e indirect, sen-
sibil, Odată cu emoția ești pătruns de prezența unui adevăr.
— Sculptura, pictura, literatura sînt pentru dvs. egale ca interes intim? Expresia pe
care o căutati într-un gen sau altul este aceeași ?
“ De multe ori mi s-a pus această întrebare și totdeauna am răspuns Iu fel: nici
expresia, nici conținutul nu sînt aceleași, fiecare gen angajează altă materie, clementele sint
altfel organizate.
— De ce n-ați rămas la un singur gen?
— Mi-a plăcut să mă pun la încercare și am văzut că nu e greu să faci mai multe
lucruri, greu este s<7 le faci bine. Ajungi la problema timpului și-atunci înțelegi că e greu.
Nu ai timp să meditezi îndeajuns asupra ultimelor consecințe implicate in operele fale si ale
altora.
— Dacă ați începe de la început la ce ați renunța ?
— Nu știu răspunde ta întrebări utopice.
— între literatură și sculptură este o punte de legătură ?
— Nu, nici una, Cind scriu simt că n-aș putea sculpta, poate de aceea și scriu. Sculp-
tura se face efectiv cu mina, cu ochii, cu o pulsație dinamică, neobligatorie pentru scriitor.
— Dar pictura ?
— Pictura oferă un mai larg timp speculativ decît sculptura. Problema formei se
rezolvă mult mai nuanțat decît în sculptură, care te obligă continuu ia economie, la sinteză.
— Din cărțile pc care le-ați scris de care vă simțiți mai aproape ?
— De cele nepublicaie.
— Cum slut ?
- Poate că nu sînt mai bune dar in ele există perspectiva emoției tiparului și a citito-
rilor. Un manuscris in sertar e ca o floare în sentință. 4m un volum întitulat VLĂSH, în
t we sini mai multe cicluri de „proze în versuri". Tot biografice, tot lirice... Mai am și altele,
— un roman din viața artiștilor „Alb și negru” și incă o carte în continuarea „Drumului spre
oameni", întitulată Succes moral, Se petrece în anul 1935.
— Ultima d-voastră carte In spațiu și timp care cuprinde șase caiete de însemnări cu
caracter de jurnal va îi urmată de altele?
— .Im depus încă șase caiete la editura Dacia din Cluj, Cred că se vor tipări anul
acesta-
— Ce perioadă de timp este inclusă, ce probleme ?
— furnalele mele nu au caracter cronologic, le scriu în epoci cînd nu poi lucra, în
momente de îndoială, ta mari distanțe de timp. Tn caietele de care vorbim sint incluși anii
1910—1953, deci o epocă destul de frămîntată.
— Vă iubiți cărțile tot atit de mult ca sculpturile ?
— Nn, fiindcă le uit. Sculpturile le văd cel puțin intr-o fotografie. Cărțile mă emoțio-
nează cînd apar primele exemplare in librărie. E un moment teribil, cind scriu nici nu cred
26
ivi e posibil. O sculptură depinde numai de mine, ea se face simultan, ca obiect unic. Cartea,
pină annjge lo cititor străbate un drum lung.
— Dacă n-ați avea cititori ați scrie?
— Inițial n-am scris pentru cititori, chiar nici mai tîrziu, deși acum ii simt, dar cauza
imediată a scrisului, înțeles ca act generic, pentru mine, stă in nevoia de a te defini. De altfel,
acest lucru se poate spune despre toate artele. Cititorii, publicul, au apărut stimulați fi există
grafic talentului.
— Cum vedeți cititorii, cum îi înțelegeți ?
— $i eu sînt cititor, nu e greu să răspund. Cititorul e disponibil ta infinit pentru emoții
dar nu pentru aceleași. Sînt rari cititorii care citesc de două ori o carte, emoția devine echi-
vocă. Nu mă gîndcsc la eseu, la critică, la filozofie, genuri pentru care repetiția lecturii e
aproape obligatorie.
— Aveți rezerve față de aceste genuri ?
— jVu, dar prefer să găsesc prezența rațiunii în opera de artă. Rațiunea nudă mi se
pare la ea în științele pozitive.
— Deci o atitudine rezervată față de critică ?
— De la o vreme încoace unii critici susțin că critica este artă. E interesant. Nu m-aș
mira ca într-un timp oarecare, cărțile de literatură să fie privite ca simple partituri pentru
exerciții critice... Dar să nu glumim. Poziția mea față de critica e simplă. Criticii sînt citi-
tori, sigur cei mai profunzi, dar și indiscreți și dacă sînt și răi, deranjează. Sini necesari in
cadrul didactic ai culturii, ceea ce nu e de disprețuit, dar ia ■acest nivel se lucrează cu noțiuni
simple și corecte. La nivelul beletristic, critica își creează dimensiuni și orizonturi pe care
timpul le confirmă sau nu. Momentul nostru e foarte interesant, mai ales ut literatură, dar
și în plastică.
— Cititorii fi publicul expozițiilor se aseamănă ?
Puțin. Mai ales cei înclinați spre contemplație caută emoții în expoziții: vizuali,
senzitivi... Cititorii sînt neliniștiți de cauze. Ei au întrebări. Ajunși în expoziții (chiar cirul
sint scriitori) admiră lucrările cu forme agitate, romantice, forma pură ii atrage foarte rar.
Am făcut multe expoziții și mi-a plăcut să stau de vorbă cu vizitatorii. De ta cititori primesc
scrisori. Unii văd in scriitor un inițiat al sufletului, un profet uneori, eu cred mai repede că
un scriitor știe ceva despre oameni, în mod analitic. Artiștii sînt mai sensibili.
— D-voastră ca cititor: aveți preferințe ?
— Citesc orice gen în afară de romane polițiste.
— Dar ftiți că este genul a multor cititori ?
— L iteratura este accesibilă și ca sport. .,
— Cum definiți calitatea literară?
— Nu sini critic, totuși mă gîndesc că o bună literatură te ajută să te definești, să știi
unde te afli, cu ce scop, cu ce concluzii 1
— Vă este esențial schimbul de idei cu cititorii ?
— Sentimental vorbind, da. Nu sînt indiferent la ecou. E tulburător să întilneșh un
lector cere vorbește cu lacrimi în ochi despre lectura unei curți pe care și tu ai scris-o plin-
gînd. Sau altfel... Am primii o scrisoare de ta un soldat care sună așa: Tovarășe scriitor
Ion Vlasiu, am fost fericit cînd am primit răspuns de la ziarul Scînteia că d-voastră trăiți...
Soldatul citise Am plecat din sat una din cărțile mele de amintiri și, ca să afle dacă
mai sînt și altele s-a adresat ziarului Scînteia. Am primit fi o scrisoare de la un tăietor de
pădure din Cîrlibaba, Voia să știe cînd apare volumul III din Drum spre oameni și a cerut
27
I:
îrtfîr adresa de la editură, apoi mi-a scris mie infornundu-mă că seara după ce se întoarce din
pădure citește împreună cu tovarășii piuă adorm pi ar vrea să știe dacă mai sînt cărți
înainte .*
Sînt mișcătoare aceste dovezi. Criticii au consemnat cărțile mele, (inteligent și sincer)
dar mărturisirile cititorilor simpli mă emoționează. Nu știu de ce, O funcționară de poștă
m-a întrebai dacă mai trăiește Bunica ? Poate fiindcă acești cititori sini pe o treaptă ta care
nu aujnge altă literatură? Sigur nici Kafka, nici Fatdkner, nici Carnus, nici chiar Eugen
lonescu nu sînt accesibili. Mie mi se pare grozav să găsesc un public virgin. Am și eu o
mindrie de scriitor... Un țăran octogenar, care a citii o iarnă întreagă Am plecat din sal
mt-a spws că acum poate muri liniștit, Am fost foarte contrariat, dar el mi-a explicat. „S-a
simțit pe el ți viața lui acolo"... „cînd au mers la război, cînd au murit muierile acasă de
gripă spaniolă iar soldații au murit de holeră în Galiția".
Cauza literaturii, mi se pare că c mai complicată și se complică mereu, totuși ititorii
au criterii modeste: să se regăsească profitați în această cronică liberă a vieții.
— Citiți proza scriitorilor tineri ?
— Iacă n-om terminat de cifit proza celor bătrini. Sint cant îniîrziat, totuși citesc. Moi
rnrînd poezie. Găsesc la librările din provincie rafturi întregi și le cumpăr la întîmplare. li
formidabil ce lectură savuroasă în gratuitate oferă poezia. Cred că și proza tinără e intere-
santă, dar n-am timp destul. Aș arca să citesc tot, nu numai cărțile lăudate de critici din
care am citii cîteva într-adevăr frumoase...
— O ultimă întrebare: care credeți că sînt întrebările actuale ale cititorilor?
— Tonte cele pe care viața noastră le pune, adică și politice și economice și estetice,
asta e ușor de stabilit, problema este, cum trebuiesc formulate răspunsurile ca să aibă ecou?
Am încredere în scriitori...
Interviu Tealiipt ă f C, IU l OL.l RU
28
INTELIGENTA REȘIJEI
PE DIAGRAMA
UNEI BIOGRAFII
BICENTENARE
AICI, OTELUL ARE TEMPERATURI UMANE...
Citesc primele pagini ale unei monografii editată cu cîțiva ani în urmă de Aca-
demia Republici Socialiste România : „,. .în toamna anului 1769 a început, cu munca
iobagilor din împrejurimi și a lucrătorilor calificați aduși de la Oravița, Șasea ți
să se construiască uzinele Reșița, Au fost ridicate două furnale, patru ateliere
de forjă ți două șoproane pentru depozitarea minereului, cărbunelui și a pro-
duselor fabricii". Prima șarjă de fontă a curs la Reșița la începutul toamnei lui 1771.
Producția era în 1778 — an cu prima consemnare în acest sens — dc 2726 de măji și
61 de funți ceea ce însemna cca. 138 tone.
Discuțiile cu ing. Anton Dijmărescu, șeful secției furnale le-am început în fața
panoului de comandă a unuia dintre coloșii cu o producție ce depășește printr-o
singură șarjă cu mai bine de 6 ori producția de fontă a anului 1778. I^-am continuat
apoi în birou, pe urmă pc stradă in drum spre stadion unde, zice, că merge «să-și în-
curajeze echipa colegilor din secție". Le-am prelungit pînă seara tîrziu. Incercînd să
o rememorez — discuția — mi sc pare ciudat un lucru pt care foarte mulțl din nepri-
cepere îl ingoră. Vorbeam despre fotbal, acolo în fața dreptunghiului dc gazon. Dar
nu despre vedete și nici despre goluri epocale, nu despre insatisfacțiile celui îndră-
gostit de minge, refuzat grațiilor ei din lipsa talentului. A fost o do tot firească reîn-
toarce re în anii care au trecut, o biografie a Reșiței personale și a celeilalte Rețiți
reprezentată de colegi fapte și întîmplări făcute prin permamente referiri la „partidele
de odinioară “ jucate între echipele de oțelari și furnaliști. Dar o biografic în așa fel
relatată îneît punctele de referință puteau la fel de bine fi oricare alt eveniment banal,
dar in biografia sa existent cu semnificații nebănuite. Chiar și atunci cind partidele
s-au întrerupt fiind înlocuite cu examenele studenției, reîntoarcerile în vacanță rea-
duceau pe gazon temperaturile furnalului cu toată cohorta metaforică prin colegii
prezenti ți in acea după-amiază. Dar mi-a fost dat să văd un om ajuns la vîrsta de
30 de ani și..., inginer, pus să condueă o secție cu rol fundamental în definirea ora-
șului, doctorand într-un domeniu ce pare cu totul arid obiectivării pasiunii umane,
bucurîndu-se la vederea colegilor întocmai unul copil, deși se despărțise de ei doar
cu cîteva ore în urmă la uzină. Era, de fapt, și aveam să înțeleg aceasta mai tîrziu, o
veritabilă reîntîlnire la nivelul sentimentelor, cîndva cu ani în urmă pentru totdea-
una fuzionate ia tem|wralurile înalte la care întreaga materie fierbe, revărsîndu-se
apoi monolitic în formele condiției umane. In apropierea acestor oameni metaforele
sc nasc pentru a-i putea înțelege mai bine iar mai apoi rcalizînd aeest lucru, ele se
retrag spre matca dtn care le-ai scos lăsind în urmă poteci ce duc spre adevăratele
rosturi și înțelesuri aftato în proprietatea lor.
.TINERII, COLEGII MEI DÎNTOTDEAUNA
L-am întrebat pc inginerul Viorel Savin, șeful cabinetului tehnic al Grupului
de uzine Reșița, care este în momentul de față procentul de inteligență umană
creator valorificată în procesul dc producție din totalul inteligenței disponibile, la
nivelul individului și la cel social ? O întrebare cu totul inedită al cărui răspuns
l-am putut realiza după o îndelungată parafrază. Pînă la consemnarea ei, notăm o
29
remarcă a reputatului savant român Henry Coandă (cităm din memorie) „Din tota-
lul de 14—15 miliarde neuroni din cîți este compus creierul omenesc, în cazuri
deseblte se reușește folosirea doar a 4’/o din întreaga lor cantitate". Prin exercițiu
permanent poți să te afli mereu în apropierea acestei constante. Să nu uităm că
un neuron echivalează prin construcție și funcța sa cele mai moderne creiere elec-
tronice. Cu ajutorul interlocutorului mai înainte citat am reușit să facem o sumară
dar semnificativă incursiune in uriașul mecanism care evidențiază felul în care
este creator valorificată inestimabilul capital ascuns îndărătul unei etichete curente
„materia cenușie". Numărul total al propunerilor de invenții inovații și raționa-
lizări a fost numai în perioada anilor 1956—1970 de aproape 5000, din care s-au
aplicat 3 000. realizîndu-se o eficiență medie pe inovație aplicată de 17 500 lei.
într-un volum intrat deja în biografia de aur a Reșiței contemporane, referitor la
mișcare de invenții și inovații citim : „Mișcarea a apărut în întrecerea socialistă
pentru îndeplinirea și depășirea planurilor de dezvoltare a economiei naționale"...
Prima inovație consemnează lapidar, alături de titlu : septembrie. 1947. Firește, au
fost ele și mai înainte dar să reprezinte o forță creatoare, inteligența de-abia a
fost chemată. In dreptul ei mai era trecut un cuvînt: începutul. Un inceput care
de-a lungul unui sfert de veac aproape s-a revărsat întocmai unui torent...
Pînă a ne lansa în avalul torentului cu intenția de a poposi în fața unor
momente, cotidiene în biografia uzinelor, dar semnificative în incursiunea de a afla
un răspuns la întrebarea adresată inginerului Savin, o reîntoarcere in amintire este
solicitată de consemnarea unei biografii „culeasă" în cel mai deplin sens al acestui
cuvînt din secția Mașini electrice. Eroul a apărut în final. Și cu totul întâmplător.
Cînd i-am spus că îl căutăm de mai bine de două ceasuri a zîmbit copilărește, apoi
cu vorbe ce-i trădau obîrșîa moldovenească, s-a scuzat de parcă ar fi fost vinovat
pentru săvîrșirea unei fapte eu totul nepermise. „Eram pe aci, prin secție". în acei
moment știam deja multe despre el. Locțiitorul de secretar al Comitetului U.T.C. din
U.C.M.R., Nicolae Boștinaru, care mă însoțea în pelerinajul prin uzină în căutarea
omului care nu era de găsit, mi-a vorbit tot timpul despre el, „Este un om deosebit,
v-o spun eu. cel care am învățat meserie de la el. Biografia lui o cunosc la fel de
bine ca și pe a mea. Venise din Moldova prin *45. Pe atunci nici nu mă născusem.
Știți, spunea el de fiecare dată cînd venea vorba, necazurile războiului, foametea.
N-avea decît patru clase. S-a angajat ca necalificat. Apoi cursuri de calificare, com-
pletarea studiilor elementare, școala de maiștri. înainte de toate rămîne insă un
muncilor exemplar, un autodidact preocupat de rezolvarea celor mai dificile chestiuni
tehnice și un pedagog dcsăvîrșit, De aceea îl respectă toți, De el mă leagă o înlîm-
plare pe care n-am să o uit toată viața. Tuturor ucenicilor care vin în secția sa le
zice la modul cel mai imperativ cu putință : „înainte de toate vă cer un lucru :
să învățați foarte bine desenul tehnic". Mai târziu mi-am dat seama de adevărata
semnificație u acestei pretenții pentru un muncitor. Se purta cu noi foarte sever și,
ca urmare, cu toții fi știam de frică. într-una din zile mi-a încredințat să supun
probelor de încercare bobinele de la un stator Erlikon, O mică neatenție din partea
mea s-a soldat cu arderea unui pol principal. Paguba a fost destul de însemnată.
Mi-a fost teamă dar m-am gîndit să-l întâmpin demn. S-a apropiat de mine, m-a
întrebat ce sa întâmplat, a controlat instalațiile electrice, m-a privit și, în sfirșit,
l-am auzit vorbind. Mi-era indiferent ce spune, Tăcerea lui mă apăsa teribil, în acele
clipe fiind mai mult decît o condamnare. A zis : „cînd înveți, se întâmplă și de
astea". De atunci pentru mine et a devenit un model în toate. Chiar și atunci cînd
se întâmpla să greșesc, greșeli mărunte care vizează viața mea particulară, căutam
să le găsesc echivalent în viața lui, a lui nea Mitică. $i le găsesc, cel puțin așa
cred eu. O dată m-a ajuns din urmă pe stradă, m-a bătut pe umăr și mi-a zis : „Azi
am o mare bucurie, de aceea să să-ți spun ceva : Tinerii sînt colegii mei d întotdeauna".
Cînd am reușit să-l găsim pe maistrul Dumitru Mândrie, era la terminarea
schimbului. Se grăbea să se întoarcă acasă. N-am vrut să-1 mai rețin. Despre el
știam deja totul...
AXUL DE SIMETRIE Al. CIFRELOR
Reîntorși în aval, prima întîlnire pe care o facem sînt cifrele. Trăim într-un
secol care reclamă tot mai mult nevoia sintezelor. Cititele tind să monopolizeze la
rîndu-le exprimarea întregii idei de sinteză, Cifre și simetrii. Numim simetrie,
potrivit bătrînei definiții învățate în clasele primare, situarea unor obiecte sau
30
figuri gemetrice identice la distanță egală de o dreaptă, numită axă de simetrie.
In cazul Reșițci și o dată cu ea în cadrul întregii țări, axa de simetrie reprezintă
expresia metaforică a politicii partidului. Simetria este in același timp echivalentul
echilibrului. Continuind metafora, expresia echilibrului asigurat de permanentele
simetrii este progresul social în accepțiunea sa generalizată : progres economic, con-
tinuă bunăstare, strălucite succese politice și răsunătoare performanțe științifice.
Intr-o moongrafie care pînă în toamnă adică pînă la festivitățile prilejuite dc bicen-
tenar, va vedea lumina tiparului, autorii ei, inginerii Mircea Bădiță și Vasile Beke
își încep unui din capitole în felul următor : „Ca urmare a măsurilor stabilite dc
către conducerea superioară de partid privind organizarea științifică a producției
numă.-ul propunerilor în acest sens a crescut considerabil. Numai în 1971 au fost
incluse în planul M.T.O. 1115 de propuneri cu o eficiență economică de peste
106 milioane lei față de 2 435 de propuneri și cu o eficiență totală de 115 milioane
lei înregistrate între anii 1963—1970. Urmărirea aplicării acestora se face de întregul
colectiv de conducere a celor două uzine, raportindu-se despre îndeplinirea lor
tuturor salariaților din uzină eu prilejul diverselor înlîlniri ca dezbaterea Cifrelor
de plan, consfătuirile de producție, ședințele comitetelor de direcție, adunări ale
salariaților”. Cuvintele circumscriu pe de-a-nlregul ansamblul de rezonanțe istorice
ce răzbat din promovarea unei politici pusă în slujba întregului popor.
Rezolvarea unor astfel de imperative implică existența unei înalte conștiințe,
a unei responsabilități cart’ începe de la cea a colectivului și ține intr-o egală inten-
sitate pînă la cea a fiecărui salariat. Afirmația este autentificată de aceleași cifre
ale căror semnificați am încercat să Ie subliniez mai înainte. Dinamica indicelui de
calificare a crescut în toate compartimentele senstbilizînd considerabil structura
profesională. Un exemplu ni-1 oferă Combinatul Siderurgic. Intre anii 1968—1970
a crescut cu 77*/» numărul electricienilor, cu 38*/o ecl al strungarilor, cu 35*/» cel al
macaragiilor. Au apărut și meserii noi : operator tablou de comandă, mecanic de
locomotivă diesel (manipularea materialelor pe căile ferate uzinale). Participarea
acestora la obținerea produsului este la fel de directă ca și a oțelului de odinioară
doar că se face pc baza unei tehnologii adusă pe platforma cerințelor impuse de
știința contemporană. Și toate acestea s-au produs în condițiile în care, pe același
interval producția a crescut cu cea 4<)(Wb la fontă, cea do oțel cu ]50*/b iar cea de
laminate cu rea
Există in amintita monografie a Reșiței un capitol destinat inovațiilor. Sînt
consemnate cu de-a mănuntul pe pagini întregi nume de oameni și titluri cu ecouri
enigmatice pentru profani, născociri a căror menire este printre altele să certifice
veacurilor că inteligența oamenilor de pe aceste meleaguri nu s-a risipit în zadar.
Cităm numele citorva veritabili senatori in materie de nou : maistru] turnător Aurel
Murețan, 14 inovații aplicate cu o eficiență economică de 953 mii lei. Traian Cereelea,
comunist din ilegalitate, maistru, șeful secției modelărie, 12 inovații aplicate, economii
totale 600 mii lei. Maistrul Dumitru Mândrie (prietenul declarat a] tinerilor) 21 de
inovații aplicate și 300 mii lei economii, Ing, Mircea Popa, director general al G.U.R.,
7 inovații aplicate, 93£> mii lei economii. Lista este deosebit de lungă. In aval toren-
tul de inteligență se revarsă respectind limitele superioare ale randamentului. Expresia
acestuia este satisfacția ...
PROFESIE ȘI APARTENENȚĂ
tn secția Mecanică-grea l-am întrebat pc tînărul de 25 dc ani, Gheorghe Fome-
lescu care i se par lui evenimentele mai de seamă din biografia sa din ultimii
10 ani. A făcut un „inventar" la repezeală fiindcă încă nu s-a gîndit să-și facă
astfel de bilanțuri.
— La 14 ani am venit din Anina ca ucenic la Școala profesională a uzinei.
La 18 ani ani absolvit-o obținind diploma de muncitor calificat. Au urmat primii
ani de liceu, câtănia iar în prezent ultima clasă de liceu,
— De ce socoți ultima clasă ca făcind parte din categoria evenimentelor ?
— Din mai multe motive. Fiindcă veriga următoare va fi, sper, prezența mea
in rindul primilor studenți ai Facultății de subingineri recent înființată la Reșița.
Apoi, la școală, la fizică ni s-a vorbit despre performanțele pe care le dețin hidro-
agregatele de 178 Mw realizate de către colectivul de muncitori, ingineri și tehni-
cieni de la Reșița pentru Porțile de Fier. Mă gîndeam atunci că cel puțin în în-
3f
I
treaga țară se vorbește la această lecție la fel. Eu am fost primul (lucru confirmat
de colegii săi) care împreună cu încă un coleg, Mihai Schneider — 40 de ani vechime
în muncă — am trasat primul butuc al turbinei din seria de trei construite la noi.
în seria evenimentelor se află și participarea mea la realizarea a două performanțe
tehnice românești de nivel mondial. Este vorba de confecționarea celui mai mare
lagăr radial, și al servomotorului de la ecluzele Porțile de Fier a căror parametri
se obțin prin realizarea unei etanșietăți perfecte. în sfîrșit, o altă astfel de pre-
mieră este reducerea toleranței axului de la turbină de la 0,22 mm, toleranță admisă
la 0.08 mm, față de 0,18 mm toleranță realizată pînă în prezent de alte firme străine
constructoare a unor astfel de hidroagregate.
Declinîndu-ți profesia și încercînd să-și circumscrie coordonatele, dimensiunea
acestora ocupă spații nebănuite. Spații care definesc nu numai un cadru geografic
realizat din simbioza timpului cu cea a permanențelor prezenței umane ci și con-
știința apartenenței sale la o colectivitate privită din punct de vedere social. Pe
intervalul discuției am înregistrat la un moment dat replica: „ideile nu ajung",
lucru care pentru el nu însemna o simplă lecție conștiincios învățată ci și o con-
vingere cu temeiuri în biografia locului; materială și spirituală. Cele trei agregate
construite ]a cumpăna dintre deceniile șapte ți opt din veacul al XX-lea a căror
putere luată laolaltă depășește întreaga putere instalată a României antebelice, au
avut ca predecesori modestul hidroagregat de 100 Kw, adică 0,1 Mw cu certificatul
de naștere aflat în documentele de stare civilă din anul 1946. Drumul parcurs pînă
la realizarea de astăzi s-a caracterizat printr-o succesivă adăugire dc cunoștințe pro-
fesionale, de informații tehnice asimilate și modelate potrivit personalității oame-
nilor de aici. Mîine sau poimîne țara le va cere să facă un lucru superior celui de
astăzi și atunci ei trebuie să fie pregătiți întocmai meșterului din baladă.
ION DANCEA
32
LIGIA TOMȘA
Patriei
Cind rostesc cuvîntul Patrie,
Palmele mi se prefac cimpii
Cu maree de gria și curcubee
Și curg pină la munții
Care se prefac în suflete și-ascultă.
Un cintec de laudă trece peste țară,
Plecare copac are trup de vioară.
Plecare lucru nume de bucurie,
Fiecare culoare sunet mai înalt.
Cind rostesc cuvîntul Patrie,
Brațele mi se prefac in tulnice și cintă,
Pădurile,
Mă cresc cu gorunii laolaltă
Și nu-mi ajung fintinile.
Pentru setea dragostei din mine.
Toate diminețile patriei
Mă luminează pe dinlăuntru! meu
Cu soare tinăr.
3 — Orliont
♦
DAMIAN URECHE
Ambianță
Viori mai noi din trunchiuri mult prea vechi
Și nu mai vii de-atita timp sub rouă
Perechi de păsări trec prin somn, perechi-
Și gerul taie sufletul in două.
Acolo de-ar fi fost atiția fluturi
Pe unul te-ai fi-ntors din bănuieli
Perechi de ploi apasă pe săruturi
fn zimbetul cu care mă înșeli.
Dar, lasă-mă, e vremea să te caut,
Destul ai stat in bezna dintre cești
Perechi se-adună sunetele-n flaut,
Căzind in armonii mai omenești.
Un corn ne dă o toamnă mai exactă,
Perechi de frunze ard pe Ungă noi,
Dar tu ești rea ca singele din matcă
Ce n-are timp să vadă înapoi I
*
Mangalia
Nisip decolorat de noaptea revelionului.
Aspirină cu plămini de zăpadă,
Viscol dezgolit dintr-o aripă de dans.
Poate chiar soarele
Intr-un unghi primejdios
Despărțindu-ne.
C rază despicată
Și o vinovăție,
Mergind pe urmele
Unui plins de orgă,
Și eu care arunc dansurile
în marea amăgită.
34
ION COCORA
Poetul
El e copilăria și disperarea
Ce născocire de prea multă dragoste și durere e și providența aceasta
Și darul opțiunii lacrimă fără seamăn înaintea luminii și sfîntă ca viziunea
farului in ochii celui plecat pe mări
El e conștiința avintată pină la marginea imaginarului templu al stelei
Al seminței
Al brazdei
l’ind unde omul se inventează pe sine cu răbdare cu insomnii cu credință și
puțină moarte pentru un frig care ii va pătrunde inima
35
Romulus Fabian
O
COPILĂRIE ÎN ARCIDAVA
Romulus Pubian a reprezentat tn perioada interbelică poezia bănățeană eu
cinste ți talent. Intr-n perioadă, tn care omul era precedat și succedat de ffămlntârl
ți incertitudini, poetul Și-a găsit tn specificitatea tocurilor de baștină un distem al
certitudinilor, un îndemn meaffatiu și un refugiu^ F#rd jd cifoci? frantaf realitățile dure
ale satului : înfiorarea cataclismului războaielor, care au făcut atitea victime in rtndv-
ri\e țăranilor, ruina materială și morală, atmosfera apăsătoare o fnru/tarW, particu-
lari vremii, suferința umană este pretutindeni implicit prezentă in poezia sa, învăluind
chiar ți pastelul cel mai însorit In aparentă cu un halou de tainică tristețe.
Este deci numai firesc dacă tn acestei înclinații spontane spre faptul concret
af realității rustice bănățene, tn Romulus Fabian a încolțit de vreme ideea Unul mare
roman bănățean -dirt Jurară «statal. O.m of dinomismeior reținute. Romulus Fabian
a procedai totuși cu prea mare încetineală Iu realizarea tui. rarditat mult a «wta
metodic, cu migală, sub forma principiului Identității, savurind orice amănunt, dat
tn felul aresta romanul său a crescut pe alocuri prea mult In orizontală ; experimen-
tal, ontologic, fmai puțin intelectual, mal mulf afectiv), ceea ce este cu osebire de
importantă pentru fusta apreciere a valorii sale cerie ca imagine sintetic cuprinză-
toare, cu multă reaondanfă. Insă, pc numeroase pagini in parte inutile
tn frag meniul Copilărie tn Arcidava, din care am ales cîteva pagini ce
urmează, Romulut Fabian rruțețte să euoce cîteva momente semnificative din lumea
satului său de origine, surprinsă In unele reatltăfl de la începutul acestui veac,
faptul că fn prajma Vă rădici, mai precis pc dealul Chindiei, arheologii localizează
cetatea dacică a Arcidavei. rare străfuind valea cu o mie dc cotituri a Curajului, a
apărat una din căile de acars spre interiorul Regatului lui Decebal Fapt cert,
rnmănut rărdșan a rămas conștient de-a lungu! Eforiei dc rornan/tafea «a iar limba
t-a dezvoltai, in dada unor numeroase hetern-relații. cu multă puritate spre o savoare
cu toiul originală, asimilată cu deosebită pricepere pentru nuanță Si tn aceste
pagini.
Pentru n mai bună înțelegere a fragmentului de față, schițăm aci un mic
glossar al unor termeni specific cărdțenl;
frtâol-fttaol ; eăn[ătnre —birou notariat sătesc; cotia —trăsură cu ceri; cumet—jurat ;
hulă-om rău ; r'moM—noroi ;	murdar de nomi; ^^sau ; alendăr - olandez ;
soboș^paznlc de clmp ; taică bunic
Na putem «d nc abținem ta capdfui arrsfrf scurte naîe a nc manifesta convin-
gerea că tn voluminosul manuscris de roman al lui Homulut Fabian, există nenumă-
rate pagini de mare artă care, selectate cu pricepere, ne-ar îmbogăți literatura in sfirșit
ru rumânul satului bănățean, probabil Ia înălțimea romanelor CoiUne fi La Hă talie
Ia naontasne de fean Ciono.
A.L.
Taica e soboș; el e mai mare peste tot» soboșii, că sînt doisprezece. L-a pus mai mare
peste ei chinezul care îi uică la taica. Taica e om mare. Are mustățe albe, tunse și pârul
și-l tunde, dar nu dc tot, il lasă ca peria, umblă așa de ușor ți niciodată nu e murdar pe
Opinci, o' pe obielete roșii cu bete albe țesute de mama bătrînă.
— Nu știu cum umblă și pe unde umblă, parcă-i o miță, el nu vine niciodată imos pe
opinci, îi spune mama bătrînă lu Mița. Uită-te tu că el vine de pe țarină și nu-i imos, parcă
vine de prin piață. Mama bătrînă i-a luat opincile să i le ungă ; și curelele i le unge, că se
duce pe la casa comunală. Astăzi e vineri și vinerea se țin judecățile. îi judecă Chinezii cu
notar pe oamenii care au tăcut vreun rău pe cîmp; au furat lemne^ o cucuruz, o s-au băgat
eu carele peste locurile altora, o au păscut vitele prin trifoaiele lu alții sau le miri ce alte
rele au făcut. Și soboșii trebuie să fie colo, să spună cum i-a prins șl cit au prețuit că ar fi
pagubă de mare. O, altă dată, poate că au mers cu chinezu mic și cu vr-un cumet în comi-
sie afară, la fața locului, să prețuiască paguba, dacă păgubașul n-a fost mulțămil cu cît au
socotit soboșii care l-au aflat pe făptaș, că ar fi paguba. O poale că făptașul spune că nu-i
alîta pagubă și a scos el comisia la fața locului. La toate merge șî taica, fiindcă e mai mare
36
jicsle soboși. El, zice, că e mai priceput ca ei. Și mai aice că îi apără pe sobolii aialalți,
dacă făptașul e un mincinos ți vrea să-i facă mincinoși pe soboși.
Chinezul mare, Nica Fâbian, șade în mijloc la masa verde din cănțălare, Lîngă el, la
partea dreaptă șade nolărașu și scrie. De partea cealalată c chinzeul mic, Nica Lațcu.
Taica — în capul mesei ți lingă el, înșirați pe Ungă zid, ceealalți soboșî, care au pricini cu
oamenii : Lau prins, o au aflai după aia cine a făcui fapta.
— A|)oi, zice chinezul mare, după ce notarul citește din protocol cine urmează:
— Acum e Ion Radu la rînd, vecinul Iui laica; a păscut boii prin trifoiul lui Milosa.
— Iară tu Ioane? Nu trece o vineri să nu ai o judecată zice chinezul.
— Ha-ha-ha-ha 1 rîde taica după ce isprăvește de povestit Iu mama bătrînă cum l-a
judecat Chinezu pe vecinul Ion Radu și cum a suduit ăsta dumnezeu, nu știu cui.
— Mai lasă-1 dracului, zice marna bătrînă, nu te înconlra atîta cu el.
— Cum să-l las? Să fure, să Facă pagubă la oameni? Și dacă păgubașul vine la
Chinez șl-î spune că; mi s-a făcut în cutare loc, cutare pagubă, cine crezi că o plătește, dacă
nu-1 dau pe Ion ? Io 1 lo trăbă să plătesc, că așa ni-s puși, pe pagubă. Lu Chinez, măcar că
mi-i uică, nu-i pasă. Micolo, plătește 1 La anul nou, nu mai aduc nici un ban acasă. Lasă-I
să plătească, tu-mi-î fata lui de lotru, că nu-i un trifoi, nu-i un lanț de cucuruz de pe unde
trece el cu carul să fie început. Fură de stinge!
— Să fi lăsat dracului, slujba asta ! Slujba nu-i dc tine. Tu ești om, cu gloată, cu vite
și moșie, nu ești ca Toma Grecu și ca Achlm Jîba. Te incontrezi cu hoții ăștia și-ți mai fac
vr-un rău. Că aialalți soboși tot pe tine aruncă, tu ești mai mare, tu intri la uică tu la Chinez
și-i spuni ce să intîmplă pe țarină. Ei să spală cu tine cătră toți. îți ologejte vr-o vită, în
vr-o noapte cînd lăsăm sălașul singur, iți poate tăia moșiile, o pune pe vr-o hulă dc-ți pune
folomocul la sălaș, o la iernatic în grădină, ba îți mai ard și vitele în poiată.
— Ia ținc-ți fleanca. Nu mă spăimînla tu cu prostiile tale. Știu io ce vrei tu, de-mi
povestești dnstea. Să mă las de soboșit ?! Asta al vrea tu, numai cind îmi scot plata e bine
că am de unde plăti porția. Că d-att-unde. cînd e anul dracului și cînd îți mai moare și Jte-o
vită, o porcii, ce bine-i că nu-ți vine esecutoru la ușă să-ți ia țoalele din casă ca la alții...
Ia fî-mi ceva să mănînc că trăbă să mă duc pe țarina, spune taica.
Mama bătrînă, mai aruncă de cîteva ori suveica într-o parte și alta în pînză și o bate
— țese pînză de lăor pentru ca să facă saci —, apoi iese și aduce h> taica un blid cu păsule
ș: o căpățînă de varză aeră, pusă de mama în oală pentru sârme, aduce și mălaiul pe masă
pe care l-a scos de sub țest înainte de a veni laica de la judecăți.
— Na, manincă, că copilu a mincat. Taica ia cu vîrful cuțitului piparcă șl pune în blid,
păsulea se face roșie mi se lasă și mie dar nu cer. Taica taie o felie bună de mălai și îmbucă.
Soarbe două linguri de păsule, taie o bucată de varză, o bagă în gură și mestecă, dar lot
privește prin geam afară, undeva pe deal unde un ciopor de oi suie pe potecă. Mestecă pe
glnduri. După ce înghite, se întoarce cu capul iar spre blid, soarbe din păsule, îmbucă din
mălai și din varză, care-î galbenă ca mierea și iar privește prin geam. Mă uit și eu, oile au
becut de partea ceealaltă a dealului, nu se mai văd și pe deal nu-i mai nimic, numai pruni,
pruni. Cătră morminți vii iar în partea astalaltă dealul e gol, cu păiușină unde se joacă
copiii, îi dau foc să ardă și sar (ieste foc. Taica cine știe unde se uită că nu-i nimic pe deal.
Taică, de ce nu-ți cauți de mîncare, ce te tot uiți prin fereastră, că știi cum spune
mama : omul cînd se pune la mîncare mănîncă. Știi ? că nu vezi nimic, că nu-i nime, că eu
m-am uitat.
— lo văd dincolo de deal, văd oamenii răi, tu ești mic, cînd crești atunci ai să vezi și
lu ce nu-i.
— Da ? Dar cum vezi tu așa ? O șl mama vede ?
— Și ea cîteodată — nu totdeauna.
După ce gată din blid pune lingura pe masă, să șterge cu dosul mînii la gură, se
scoală, ia slraița de pollog din cui, taie o felie de mălai șl o pune în ea, aduce un conț de
clisă afumată de pe coș, ia o ceapă de pe cuptor, o desface de ghije, pune clisa și ceapa in
straiță, ia un petec mic de pînză, pune sare în el, îl strînge la capete și-l leagă cu o ață apoi
îl aruncă în straiță. Lasă straița pe masă și iese afară. Vorbește cu mama bătrînă.
Plec. — îi spune.
Bine, zice ea. Abată-te șl pe la sălaș, să vezi ce face măicuța și copilul al mare. Să le
fi dus și lor cîta mălai că-i făcut d-acuma, or mînca cu lapte astară.
Mă trezesc, Nu-i nici noapte, nici ziuă. Prin ferestre se vede cerul alb de asupra de
deal. Acolo iese soarele. Cocoșul nostru cel roșu cultă, el îl întrece pe toți. Cocoșii vecinilor
cearcă și ei să cînte așa, numa nu pot. închid ochii și ascult, toți cîntă, să întrec. In vale la
37
colțul casei aud apa cum face, parcă îs mai multe ape ți se Întrec șl ele ca clopotele la
biserică. Unele chită, altele vorbesc: lălălăl, lîlîli, la, la, la. Io, li. Vine un car. Știu că-i car
că își (Iii rar de pietre. Cociile, — fug caii cu ele și s-aml mai tare. Nu-mi place de cocii
De care da. Ele merg cu boii încet și Mila zice, sara cind stăm la poartă pe piatră și vine
un car pe vale din țarină : Auz cum cîntă de frumos rotile. Asia e cu osii de fier, ii a lu Bog-
dan. l-a făcut ufcă-tu lancu. Și stăm și-l ascultăm. Mai ales cînd e încărcat cu prune sau
cu cucuruz, tare frumos s-aude pe vale sara cînd e tăcere și lună.
Aud ușa că se deschide, tună cineva Încet întuntru.
— Puiule, puiule — spune încet ca să nu mă trezească pe mine, nu știe că eu nu dorm.
E Mița, ea îl pomenește pe Baia, frafe-meu, El doarme în patul celalalt cu baba, eu dorm cu
mama bătrînă. Te duci astăzi la sălaș, să dormi acolo cu babă-ta, îi spune după ce îl tre-
zește.
— Să meargă și al mic cu mine, că mi-î urit acolo numa cu baba.
— Bine, zice Mița, ia-1 și pe el ca să vă fie mai drag. Dar să nu te dai cu jocul, cu
copiii și să nu te duci, că te sfădesc rău ast-ară cînd vin acasă și aflu că nu le-ai dus. Tu
ești mare, nu ești ca al mic.
— Lasă Miță că mă duc.
— Bine, puiu lu mama, spune Mița și aud cum îl țucă. Vine și la patul meu, mă aco-
perii, se apleacă și mă țucă pe cap,
— Mă duc și eu cu Baia la sălaș!
— Nu dormi? mă întreabă ea și se apleacă Iar peste mine și-mi (rece mîna pe obraz.
Eu mi-s cu fața întoarsă spre perete.
— Ba dorm, zic eu. Dar mă duc cu Baia.
-- Da, da, du-te, că Mița se duce la lucru. Dacă vine poșta cu vr-o scrisoare din Ame-
rica de la tală-tu, îi spune lu Baia, pune-o la oglindă ca s-o văd cînd vin ast-ară.
— Bine Miță, răspunde Baia încet. 1-i somn. Cind ne sculăm e cald. Copiii se duc la
Cărașu să se scalde.
— Mergem și noi ? mă-ntrebă Baia sărind într-un picior de bucurie că-i cald și mer-
gem să ne scăldăm.
— Mergem, spun eu și vreau să plec.
— Stai să mîncăm ceva. Pc masă intr-un blid acoperit e lapte și mălai. Baia zdrunică
mălai în lapte, zdrunic și eu și mîncăm. E așa de bun laptele rece fiert de asară, cu mălai
călduț. Sătul plecăm. Cărașu e plin de copiii. Ne scăldăm și noi. Ieșim afară, mai stăm la
soare și iar sărim în apă. Pc dilma Cărasuluî vine Pau Circă și mat cîțiva copiii mai mari.
Pau Circă e mare, e corist și cîntă în flighioarnă la muzică. El cîntă al nud tare. Umblă cu
părul galben mare dat pe Spate. Toți copiii se iau după ei. N-are nici mamă, nici tată.
— Vine mașina OlendtirUor de ia Mărema, umblă singură, strigă un copil din grupa
care trece cu Pau Circă. Cum aude Baia și ceealalți copiii; toga afară din apă.
— Mergem să vedem mașina care umblă singură, îmi spune Baia. Imbracă-le iulc.
Copiii ceealalți pleacă îmbrăcați numai cu cămășile și pălăriile pe cap, și Baia face așa, fac
și eu ca el, izmenele și brucirile de încins le iau în mină și fugim. Cînd ajungem grupul, ne
oprim și ne tragem izmenele pe picioare, iar brăcirile ni le înfășurăm peste cămașă mergînd.
— Vine, vine I strigă cei din frunte și o iau la fugă. Eu cu Baia după ei. Trecem podul
mare de lemn peste Cărașu și ne ducem pe drunm care merge la Odăile baronului. Mergem,
mergem și numa după ce ajungem pc podul de piatră vedem mașina Otenriărilor pe lingă
Odăi cum scoate fum și o auzim cum vumvăie. O luăm iar la fugă ! Ajungem la ea. Baia cu
alți copii se duc aproape de ea, eu am rămas în urmii, mă trag și stau mai la o parte lingă
șanțul drumului. Alerge mai merettț decit caru la uica Ion cînd moșu Bălan doarme in el și
beii dorm și ei din mers. Copiii, o sută de copii, merg pe lingă ea, se uită cam trămură, cum
fișăie, cînd sloboade aburi și cîte odată roțile ale dc-asupra parcă se opresc.
Văd copiii că umblă pe lingă mașină șl nu le face nimica, nu se tem. îndrăznesc să mă
apropii și eu. Baia a trecut de partea cea Inia tă, d-acolo cred că o vede mai bine. Ocolesc și
eu pe după cocia eu nu știu ce-l in ea, să mă duc la Baia, Doi oameni aduc din vasul cu apă
o vadră plină la mașină, Mie mi se face sete, mi se usucă gura de tiu mai pot, aș bea apă.
Aș cere apă la oamenii ăia dar mă tem să mă apropii de ei. îs uriți, negri, nunta ochii li-s
albi și dinții. Se uită așa tle urit și tot suduie ce suduie. Ajung la Baia și-i spun că mi-e sete.
— Baia n-are apă, îmi spune el. Stai că acuș	ajunge	mașina	la Cărașu	și atuncea bei
d-acolo. Ai doi oameni iar vin cu vadra de apă. Eu	nu mai	pot	nici	vorbi de sete, înghit dar
nu am ce.
— Uite, Baie, că oamenii ăștia au apă.
“ Halda să bei, mă ia el de mină și mă trage. Eu merg	doar cu inima	mică, mă tem
de oamenii urîți.
38

Uica Ioane, zice Baia cătră unul, dă-i lu al mic, lu frate-meo, să bea cîla apă, că moare
de sete.
— Dar țe-ai mîncat al mic, de ți-a sete ? Pește sărat ?
— Hai la uica și bea 1 E uica Ion Cipu.
-— Lapte ii spun eu tremurînd.
II cunosc acuma, că rîdt Im bag capu în vadră și beau, nu mi-i mai frică.
— Ai fost setos ? mai bea! îmi zice uica ion Cipu.
— Apă 1 Apă! strigă neamțul de la mașină.
— Da du-te dracu, să-ți ia mașina laco, că nu-i a ta de te frîngi atîta pentru ea. Omul
iar caută spre ei și iar striga. Aucma îl cunosc șî pe neamț: E uica laco Pera și nu mă mai
tem de mașină. Baia mă ține de mină și merg cu el pe lîngă ea. Și-acuma cînd geme prea
tare mă tem, numai cu Baia de mină, cu uica Ion Cipu lingă mine și cu uica laco acolo sus,
nu mi-i mai așa de tare frică.
— Ei, te-a luat dracu laco, d-aieî n-o mai scoți! zice uica Ion Cipu. în groapa asia o
bate dumnezău. Drumu-i plin de groape, dar acuma e o groapă mare de tot, plină cu ima1S.
Uica laco trage dc fiare mînlos, mașina suflă greu și cînd dă înainte cind pornește napoi,
numa din groapă nu poate ieși. Se chinuie în zadar.
— Du-te după biboli, zice uica laco cătră uica Ion Cipu. El se coboare de sus, se duce
și se trînlește pe spate în iarbă, Mașina stă pe loc și tace, dar pe coș lot cure fum.
— Cică! strigă uica laco la Baia, sări dincolo peste șanț șî rupe o poală de cucuruz
să-i bag în cazan să-i frig. Baia mă lasă de mină și sare. Vine cu poala plină de cucuruz.
1. cucuruzul baronului, dar nu-i nime să-l vadă, Dejghinuzește cucuruzii și-i aruncă pe ușa
mașinii în foc. Așa miroasă de frumos a cucuruz fript. Mi-i foame dintr-odală ! Mi-i tare
foame. Uite laco scoate cucuruz din mașină și roade apoi aruncă cioclozii in livadă le dă
și la oamenii dc pe lîngă mașină. Baia se uită la el. dar uica laco nu-1 vede.
— Asta e cucuruz d-al de trei luni spune un om. L-a adus baronul nu-ș de unde.
— Du-mi și mie, că io i-am adus, zice Baia.
— Eî, tu ești aici?... Na. zice și-i aruncă unu și lu Baia.
— Numa unul ? zice Baia posomorit. Aș fi vrut barem doi.
39
*
AURELIAN SÎRBU
Cuvinte
Tremurind in ape tulburi
mereu la drum ceva
md caut spre izvoare
drămuind in mine sensuri.
Amin ce știu că azi
ar trece.
Plecările gustă din miezul
clipei ce mă stoarce grăbită
in axiome.
Gestul de-a cuprinde
se zbate gol.
40
ANDREI A. MLLIN
PERSPECTIVELE
POETOLOGIEI
LUI KASSAK LAJOS‘>
. ...Intre Ady Endre ți Kassăk Lajos deosebirile sînt la fel dc mari, să zicem, ca
intre Roma și Ravenna. Aici, ruinele urbei antice, stăpina lumii, magnifice și după două
milenii asemenea strălucirii cezarilor; printre ele, dezvoltîndu-și fațadele pompoase într-o
polifonie bine strunită, marile construcții bisericești și laice ale barocului. In vechea capitală
vizigotă, imaginea pare la început mai unitarii șî, întrucitva, mai simplă, La San Vitale
și Ia San Apollinaris in Classe, la Bapiiseriul domului sau la Mauzoleul împărătesei
Galla Pladdia, ceea ce in primul rînd solicită atenția sînt mozaicurile. O parte din ele au
un caracter pur ornamental; cele figurative, ta o primă privire, par și ele dominate _4e
aceeași tendință abstractizantă. Totuși, într-o confruntare mai atentă, te simți in curind
copleșit de frumusețea lor barbară. In San Apollinaris nuovo, de pildă, artistul-mozaior
a dăruit tuturor sfinților, fără excepție, aceeași fiziognomie; față in față, în mozaicul sfin-
telor, același procedeu. Neputință de a individualiza? Nivelul înalt al tehnicii te pune însă
pe gînduri..,
Dar să revenim iutii la cei doi poeți maghiari. Știm, toate comparațiile șchiopătează.
Așa și aceasta I Căci ce poate avea comun Ady Endre, descendentul micii noblețe sălăjenc,
cu Roma, iar Kassâk Lajos, proletarul din nordul slavizat al Ungariei, cu falnica Ravenna?
Și lotuși t Să ne amintim că atunci cînd KiSsăk Lajos pornește în 1915 revista Tett
(Acțiunea), în aria plastică europeană se produce acea uriașă convertire a viziunii crea;
toare, din care se va naște, după criza ce a cuprins pictura europeană de la Ingres și
Delacroix la maeștrii postim presion iști și Matisse, arta abstracției lirice a lui Wassilv
Kandinsky, exploziile coloristice geometrizate ale lui Robert și Sonia Delaunay, sintezele
geometrice luminoase ale lui Piet Mondrian și figurațiile riguros adaptate economici con-
structive ale lui Paul Klee.
„Forma (finită) este sfîrșit, moarte'1, spune Paul Klee în meditațiile sale aspra staticei
materiale și ideale, caracterizfnd totodată în esență specificitatea funcțională a artei moderne,
har să trecem de aci cuvîntul lui Socrate, imaginîndu-nil în masca lui Klee: „Desigur
nu e de îndată clar ce vreau să spun, Deci să încercăm a ne explica. Nu încerc să-ți inter-
pictcz frumosul în raport cu forma făpturii vii sau a unor tablouri, ci eu numesc drepte și
rotunde suprafețele și corpurile care se nasc din mișcarea unor linii și suprafețe drepte sau
rotunde și care sînt determinate de reguli și măsură, dacă mă înțelegi. Căci acestea nu
sint frumoase în raport cu altceva, ci in sine ți pentru sine, fiind izvorul unei plăceri spe-
cifice care nu arc nimic comun cu plăcerea sensuală. Și după același mod și culorile sînt
frumoase, trezindu-nc o plăcere similară"1)- Evident, abstracționismul „modern" ca arta
complinirilor continue in cadrul triplei realități creator — operă de artă — public, asupra
căreia se oprește azi orice estetică științifică, are rădăcini milenare, fiind de totdeauna in
conflict deschis cu realizările, mai mult sau mal puțin rutiniere, ale artei imitatorii atît de
fericit caracterizată de limba engleză ca arta „of all accepted images". Sau ca să revenim
din nou la Paul Klee: „Inlîi sînt factorii formali, mai mult sau mai puțin limitați, ca linia,
valoarea de ion și culoare. Dintre acestea linia este cea mai limitată, ea fiind doar o pro-
blemă de Măsură simplă (...) De o natură cu totul diferită este valoarea de ton, sau,
cum o numim, clar-obscurul: numeroasele trepte de umbră între negru și alb. Această a
doua dimensiune poate fi caracterizată prin Greutate. In al treilea rînd vine culoarea. Ea
nu poiite îi nici măsurată, nici cîntărilă. Ea poate fi definită drept Calitate", specifică Klee
pe o pagină de analiză a artei moderne, spre a conchide că factorii formali devin valori
expresive doar prin procedeele generatoare din conștiința artistului: mișcarea (finită sau
• Din activitatea cercului de traducători
,1 P Mnn; Pbllebos, tn Sâmtliclie Werkc. ed. Plialdnn, Vitna 1965. voi. I.p. 561
41
infinită), impulsurile (centripete sau centrifuge), tensiunile etc., de unde epicul orironla-
ielor opus dramatic ui ui verticalelor, sau eposul fără început și sfîrșît al mișcărilor circu-
lare2). Ni se permite, oare, de aici o scurtă reîntoarcere la mozaicurile din Ravenna ?
Credem a nu greși dacă afirmăm că figurația care le caracterizează nu trebuie pivită
altfel decît ca un artificiu optic circumstanțial, menit să ne sugereze prin epicul Iniilor
și ritmurilor o realitate pe care vizibilul de obște o ascunde: realitatea arhetipului care
se află dincolo de ordinea statică și dinamică a fenomenelor și pentru cucerirea căruia
este nevoie de un efort special, egalînd crearea unei viziuni filozofice asupra uni-
versului.
Se pune totuși problema dacă acest rezultat ne poate fi garantat numai și numai de
arta abstracționistă ? Dacă într-un alt climat cultural — al ariei clasice greco-romare, de
pildă, sau al artei rinascentiste — deci pe baza unei alte optici, unei alte tehnici și unor alte
valori, nu s-a atins același țel ? Răspunsul nu poate fi dat tranșant după îndemnul biblic:
da, da — nu, nu! O mare și, uneori, fundamentală diferență de structuri și forme întră aci
in joc, care necesită analize și precizări atente.
Pare un adevăr definitiv ciștigat pentru exegeza culturilor mediteraniene că anticul
„Cunoaște-te pe tine însuți*', înscris pe arhitrava templului lui Apoi Ion de la Delphi, este
consubstanțial conceptului dc „arete", expresie majoră a sintezei preconizate în etica
socratică între „înțelepciune" și „vitejie". De aici norma civică a unității active a emul ui
„teoretic", „politic1* și „religios", din perspectiva căreia Aristoiel va ajunge la concluzia :
„Ceea ce conferă existenții durată este binele'* (Politica, B 1261 b). Cu alte cuvinte. în
concepția antică durabilul într-o lume nestabilă, în continuă mișcare și cu greu de fixat în
actul cunoașterii, devine criteriu al armoniei între empiria existenții și ordinea transceden-
tală a existenții, de unde, pe plan estetic, se impune conceptul totalității (sj/na/oa) ca
corelație gradată intre idee, cunoașterea lumii reale și forma expresiei artistice.
Tu viitoarea Italici rinascentiste. aceste idei au fost reactualizate prin Paradiso deglî
/Mberti in sec. I I, zVcademia platonică florentină în sec. 15 și celelalte academii umaniste,
aplecate asupra studiului filozofilor antici. După Aiberti, arlistiul este în primul riad un
savant matematician și tehnician. Investigația multilaterală a naturii efezășuește, prin
intermediul datelor aprofundate, desăvîrșirea expresiei artistice. De la Andrea del Castagno
și Paofo Uccello și de la laica Signorelli și Andrea Mantegna la titanii Leomirdo și Michel-
angeto, marii artiști italieni sînt fără excepție polîhistori și politehnicieni. Conceptul dc geniu
se saturează de aici de universalitate. Pentru mentalitatea florentinilor pe care încă
Dante ii acuză de „or gol io e dismisura" (Infern, XVI, 73 și u.) nimic mai semnificativ 1 Să
adăugăm că tot în atmosfera febrilă a urbei de pe Arno se descoperă funcția constitutivă
pentru cultura modernă a factorului timp, De acuma, cosmosul nu mai este exclusiv
„ordine" ci, totodată, și „mișcare", și „devenire", și „evoluție", iar formele au un „preț"
precis determinat, la propriu ra și ia figurai.
Secolul din urmă redescoperă în deplină criză creatoare prin Jacob Burckhardt șt
Walter Pater valoarea pilduitoare a Greciei antice și Italiei rinascentiste deopotrivă pentru
redresarea culturii europene, iar prin John Ruskin exemplul magnific al artei premfaeliților.
Dc aici, doua serii de fapte s-au impus mai ales artistului contemporan: reconsiderarea
conceptului estetic al totalității artei ca și a corelației între lumea esențelor și forma expre-
sivității artistice și. concomitent cu noua ancorare a artei in realitate de pe urma reconsi-
derării legilor totalității, adaptarea artistului la nevoile multilaterale, sociale, politice și
morale ale vremii sale. Bineînțeles, în cadrul acestui proces de reconsiderare și adaptare
— proces de profunzime, cu urmări imediate și pentru concepția artistului asupra tehnicii
— tradiționala sa specializare cu vădit caracter artizanal s-a dovedit potrivnică afirmării
integrale a personalității creatoare, fiind părăsită laolaltă cu alte prejudecăți prăfuite ale
unei estetici de atelier, de mult ruptă de realitate. In consecință, maeștrii artei moderne
sint mai toți, pe lingă pictori sau sculptori, într-o certă măsură, și teoreticieni ai artei și,
apoi, poeți de talent, sau invers, scriitori, poeți, esteticieni, și, totodată, pictori, sculptori șau
arhitecți. Spre exemplificare, dăm aci una din poeziile lui Paul Klee: „In adîncul ini-
mii f asemenea unei singure rugăminți / un pas care se îndepărtează // din pisica un
fragment; / urechea care prinde ca-n lingură sunete J labele-i sînt gata să fugă / ochii te
pătrund cu para lor / nu-i chip s-o ocolești // e frumoasă ca o floare / dar e numai și
numai din șutiți // Ce treabă are-n fond cu noi?'* (La urma urmelor).
Vers pur, străin oricărei metafore, bazat pc coincidența percepției cu lucrul, nereîu-
zindu-și însă simbolurile conceptelor. Empiricul este totuși divizat, întrucit ceea ce esie
3/ Paul Klne: ThAnrie de Vâri moderne. rd. fionlWer.
42
„mereu", ceea ce „nu încetează a fi" este văzut în corelație cu ceea ce „nedumerește",
înlr-un simplu flux, într-o continuitate de curgere a devenirii se introduce in felul acesta
o problemă ce nu este rezolvabilă în iermenii inteligenței, problemă imanentă lumii pe care
o slăpîneșle. Procedind astfel Klee. poetul, pînă la urmă, lasă deoparte calitățile percepute,
adică concretul însuși al fenomenelor, escaladînd bariera între corp și suflet, In felul acesta
însă ajungem în pragul originarului, spre a inedita în mod necesar asupra tuturor vederilor
posibile legate de el.
Identitatea cu concepția sa despre pictură este evidentă. Aici ca șl acolo, fenomenali-
tatea optică acoperă o realitate esențială, legată tic energiile și funcțiunile care structurează
forma. Cercetarea aspectului fenomenal nu trebuie părăsită, ci dezvoltată, iar adîncirea
observației trebuie să conducă la o „viziune filozofică a universului" („IFesenscAoM").
Xam răspuns lotuși pînă aci dacă apropierea esențelor poate fi realizată numai si
numai prin intermediul ariei abstracționiste > Fără îndoială, rolul personalității artistului,
in sensul cel mai autentic al termenului, joacă în această problemă un rol hotărîtor. Astfel,
spre a reveni ia maeștrii sus-citați, într-un anumit fel rezolvă problema synolcn-ului scuip-
tonul anonim a! A'ifcN de la Samotftrake și cu lotul altfel autorul inegalabil al Giacomiei,
deși ambii — aparent — nu abstracționează, sau cel puțin nu abstractizează în aceeași
măsură ca maeștrii uitați de vremuri ai anticilor Kuroi pe de o parte, sau autorul înge-
rilor metatroni de pe blana pe care Giotto își pictase Madona, pe de altă parte. Problema,
totuși, comportă n fi cuprinsă și într-o altă perspectivă, Astfel, dacă comparăm fiziognomiile
madonelor lui Botticelli sau fiziognomiile din cuprinsul operei majore a lui Leonardo, vom
avea de fiecare dală revelația unei uimilonre identități. iVrin urmare, în Opera vieții a doi
artiști cu egală înclinație spre a aprofunda lumea empirică pină la limita posibilă, se
repetă aceeași tendință spre o accentuată identitate și stabilitele, cu certă valoare expresivă,
a chipului uman care, privită atent, este totuși departe de a avea urmări despersonalizante
îti raport cu modelul real. Fenomene asemănătoare credem a putea descoperi și în anumite
lucrări de maturitate ale lui Rodin și Maiillol, iar la noi, in opera lui Romul Laden. Deci,
în rezumat la această problemă : Există un mod „lîonardesc" de abstractizare, în virtutea
căruia aitisul lasă să transpară printre trăsăturile flzfognomîce ale modelului un arhetip
ideal, pe baza căruia se sesizează dinăuntru ceea ce este corp și spirit, pentru a retrăi
astfel absolutul. Tn raport cu tehnica picturală sau sculpturală specifică a artistului, cu paleta
sau, și cu modul de realizare stilistică, opera poale să se înscrie în variații istoric precis
determinabile pe linia unei evoluții între Giuc&ida maestrului florentin și Pw/reful dom-
nJpoarei PopAny de C, Brâncuși. In toate aceste cazuri, deci, eul infailibil al geniului în
tendința sa spre cscnțialitatea fenomenelor, se apercepe printr-un fel de refracție de cîteva
secunde prin lumea spațială. Și chiar dacă realizarea operei ca în cazul Giocondei durează
mai mulțî ani în șir, conținutul refracției îi determină adevărata structură: acta enigmă
din adincuri care e aceeași la Leonardo și la Brâncuși. Mai adăgăm că, fără a fi o creație
cerebrală, arhetipul prinde contur și precizie exclusiv în funcție de o tainică matematizare1)
— de intervale, durate, ritmuri și simetrii, incifrate unor unități psihologice relevante sub
aspectul asocîațioriist. Cu alte cuvinte, organizarea graduală a senzațiilor, |>e care le emană
opera de artă, sinteza calitativă pe care o efectuăm noi conteniplind-o șî asimilînd-o, ne
relevă in forme variate și Specific structurale, aceeași viguroasă ordine a universului. cînd
îti termenii spontani de libertate, viață, evoluție, împlinire, cînd iarăși în termeni discon-
tinui, de tranziție și schimbare, împovărate de variate urgii, sau infrînlc pentru moment în
chip tragic.
Parafrazîftdu-I pe Thomas Mann, putem spune că în cadrul problem;dolagîei de mai
sus, Ady Endre și Knssnk Labs prezintă fiecare o altă „mediațiune" între „sfere și evuri".
Astfel, modernitatea lui Ady Endre se bazează pe reconsiderarea pozițiiilor clasice și sim-
boliste, n lui Kassak Lajos pc răsturnarea și negarea lor dialectică: „Nu ne găsim Jocul
în condițiile Tradiționale, nici în societate, nici in artă", va sublinia Xassâk Lajos în unul
din numeroasele sale manltste4). „Nu vrem să compunem din vechi ceva nou (...) Puterile
productive elilierate dc presiunea lumii transcendentale ca și a tînalismului tipiza nl tind
spre arhitectura puterii spiritului (...) Mișcarea în echilibru — iată forma! Arta nouă e
amplă ca bunătatea copiilor și c funtlamentală și victorioasă în raport cu materialitatea
vieții’’ In consecință, la Ady Endre rezultatul final al mediației este un neobaroc, înzestrat
cu un registru dispozițional amplu și variat și cu o rezonanță lirică bogată. Nu lipsește din
sublext sau în dozaje diverse nici tema cezarismului: „arborele său genealogic milenar".
J fn rodire „K", 49 r, apud. O. FumagaflL ■ Leonardo „otita $*nu litiere", rd. CI, C, Sansoni,
Flntnze, PO6
t/Kamăk L^fas : UJ mfiWsrrk krtnyve. ed. Julius Flscher, Viena, 1922, Tn. 50<l exemplare. Pose-
dSm un exemplar nnntefulat, de valoare bibliografiei rarâ.
43
invocat din chiar Prologul primului volum de versuri (Uj vertek, 1906). Și tot din perspec-
tiva primelor începuturi se concretizează și leit-molîvul poeziei sale, in 1905, in meditația
sa, finind problematica omului-om, în fața unei opere capitale de Auguste Rodin: „Ce re-
prezintă Ginditorul ? Este statuia noastră, A tuturora care trăim, care resimțim viața dte-
odatu drept o povară foarte grea, care trecem goniți prin lume și transpirăm ca să mărtu-
risim cu întristare că nu e de loc ușor a fi om",
Kassâk Lajos vine la vers de la proza epică. Ce e drept, un prim zbor el șl-1 luase
ca poet liric ca apoi ani de-a rindul să nu mai publice nici o poezie. Intre timp se preocupă
de problematica nuvelei moderne, cu iz de parabolă, a romanului social ți chiar a dramei
ca, maturizat in concepția sa poelologică, să fie din nou cuprins de mirajul poeziei. Acuma
însă poemul său are o alură pronunțat epică, dicțiunea se dinamizează iar enunțul nu
rămîne fără referință social-istorică. In ciuda faptului, publicul maghiar rămîne multă vreme
puțin receptiv față de creația poetică a lui Kassâk Lajos.
„Ani fost acuzat că lucrările mele sint abstracte sau că abstracția ocupă într-insele prea
mult spațiu", va spune el într-o privire sintetică asupra carierei sale din ultima fază (1967).
„La aceasta răspund că actul de creație artistică in chiar esența sa este abstracție (...)
Poetul adevărat nu poate copia realitatea. Bogăția sentimentelor, puterea combinatorie a
imaginației îl caracterizează pe artist (...) In opera poetică realității îi revine aproximativ
același rol ca într-o construcție arhitectonică țiglelor. Și, bineînțeles, la o casă corect con-
struită nu numai cărămizilor ci, în egală măsură, și legile staticei și matematicii, dar mai
ales imaginația arhitectului în organizarea creatoare a spațiului, concepția sa despre viață
și chiar lirismul său contribuie în mod hotărîtor".
Concepînd viața ca o explozie de serii, în desfășurarea cărora rajjorturile temporale
față de principiul totalității joacă un rol determinant atît pe planul istoriei cît șî al artei,
atribuind, totodată, gîndirii rolul de a raționaliza ceea ce din punctul de vedere al ele-
mentelor anterioare ale serici părea irațional, Kassâk Lajos a fost totuși pătruns de convin-
gerea că numai în adîncul conștiinței artistului găsim totalitatea reală. De aici neobositul
său spirit de experimentare a mijloacelor de expresie, despre care ne va mărturisi în esență
următoarele: „Tn creația rnea poetică încerc să trezesc prin repetata folosire a verbelor sen-
timentul mișcării iar puterile care tind năvalnic la suprafață să le concentrez în cuvinte
elementare, tn felul acesta, versul meu poate să pară deformat, deși e construit sub un
control sever".
Alai grăitoare decît aceste precizări ale poetului rămân, totuși, unele versuri-cheie din
creația sa.
„Tn ochii mei răsună culoarea nouă ți muzică nouă
și ce n fost ieri, din depărtări tot mai mari plinge",
mărturisește poetul, reluînd problematica perspectivei, în care își înscrie creația. Cu valoare
asemănătoare se citesc și următoarele două versuri:
„O, infinite mele, doi iobagi goniți de la masă
iiiălțați azi un blid gol și adine sub cerul darnic".
Gestul sacral — ca orice gest sacral nelipsit de teatralitate — are aci însă șt o semnificație
mai profundă; o arată un alt grup-chcie:
„ ... în o mie nouă sute șaptesprezece
printre casele cu etaj îngenunchmte ale Pestei
să fii tm stîip de reclamă
cu lâmpaț".
Și cu altă ocazie, cu unele reminiscențe futuriste:
„Pe prăjină sus-sus-sus....
iu-tuiiiruru-tu-tu ... fsss
Expansiune, culoare, plasticitate
Ciocăni tură plată, vin, în cerc,
încovoiat. Drept. Un milion de tăieturi transversale
O pată roșie dominantă 1
și alb pe albastru, verde de smarald pe cenușiu, negru pe galben".
44
în sfîrșil, dacă într-un alt poem va ajunge la concluzia : „Trebuie să înghițim logica1",
aceasta nu înseamnă totuși că poetul și capitulează în fața dicleului spontan sau altor teh-
nici iraționale. Așadar, într-un poem cu un titlu aproape grafic : tuto-o, Kassâk Lajosd știind
că „deasupra noastră înfloresc coloanele de bazalt ale disperării"', descoperă în teoria acti-
vismuluî o armă solidă împotriva înstrăinării omului în condițiile societății feudal-burglteze
ale vechei sale patrii:
„Păsările și-au înghițit glasurile
arborii in schimb cîntă mai departe
aceasta este de pe acum semnul bătrîneții
dai nu face nimic
eu sint Kassâk La jos
șl peste capetele noastre pleacă în zbor
samovarul nichelat".
Ca organ a! acllvlsmului, Kassâk Lajos fondează în 1916 revista Afa (Azi) care, pînă
în 1925, cînd îți încetează apariția, va „manifesta" și prin aspectul ei grafic — mai ales
în anii exilului vienez sub influența colaboratorilor, timișoreanul Uitz Bela și ardeleanul
11. Matlis Teutsch — în favoarea activismulai (5). De altfel, incă din 1919,colectivul redacțional
al revistei se detașează net de expresioniștii germani într-un studiu al criticului Măcza
Jânos, profund indispus de tendințele de autoflagelare din poezia Iul August Stramrn, după
care in curînd un alt critic literar al activismului, Mătyăs Peter, va declara tranșant: „Expre-
sionismul a sucombat. El poate fi înmormîntat", ca in ianuarie 1921 să apară în Afa prima
lucrare grafică a lui Kassak Lajos „Rajzkolteszet" (Poem-desemn), considerată drept dada-
istă. Intre timp, poetul a rămas fascinat de structurile metalice ingenioase ale motoarelor
cu explozie interioară, ventilatoarelor, turbinelor, primelor avioane și automobile. In funcție
6c frumosul „construcțiilor plane", realizat sub imperiul necesității inerente a tehnicii mo-
derne a mașinilor, Kassâk Lajos concepe, in septembrie 1921, „imagismul arhitectonic" ca
încoronare plastică a creației sale artistice, ca poet și pictor,
Acesle cîteva considerații privind perspectivele poetologici lui Kassâk Lajos ne-aU
fcsi prilejuite de apariția recentă a volumașului de Poezii. în traducerea magistrală a lui
Aurel Buteanu, în colecția „Cele mai frumoase poezii" a editurii Albatros. Inițiativa popula-
rizării creației poetului în traduceri de valoare se cere continuată cel puțin printr-un volum
mai compact de poeme și un roman, dacă nu chiar de marea autobiografie.
*) Revista a <O5l fwMînII*t* tn 1970, tn 4 volume, editate dc Academia maghiară
45
din
literatura
universală
*
JOAN KING
•
TOTUL E SCHIMBAT
PE DRUMUL DE ÎNTOARCERE
Soneria ceasului deșteptător țirîie cîteva secunde. Dave mormăie. Opresc soneria ți
îi netezesc cu palma părul brunet, îi caut cu călcîiul talpa goală ți, ușurel, îl apăs pe
gleznă. Se întoarce. Mă apropie dc el, dorind ca aceste momente prețioase să dureze, să
simt că se trezește și mă mingîie pe șolduri, dar s-a terminat. Se întinde și se scoală.
In regulă. Hai scoală-te, pentru papuci, pentru ceașca cu cafea, pentru e-ți lua rămas
bun ți pentru a fi singură, in timp ce Dave se duce la algebră, la treizeci și cinci de copii,
la multe ore de curs ți multi copii, la lucrări de control, de corectat, deci are nevoie dc micul
dejun. Pe lingă toate astea, eu am un secret sau poate îl voi avea abia după amiază.
Miroase frumos a pîîne prăjită ți grapefruit.
— Azi îmi trebuie mașina, Dave.
— Ce faci azi ? întreabă el,
— Lalele ți narcise pentru primăvară. Trebuie să cumpăr bulbi și să-i plantez.
— Atîta tot ?
Zimbesc.
— Ai de gînd să transformi curtea asta intr-o sală de spectacol.
Zimbesc din nou.
— Am ceva dc făcut.
Au trecut șase luni de cînd am hotărît să-mi părăsesc slujba, să devin gospodină și
să facem un copil, Gîndul de a avea un copil mă sperie puțin. Eu și cu Dave avem atit
de puțin timp pentru noi. Apar prea multe lucruri pe parcurs, cum ar fi nopțile lui de
pocher, datoriile lui extrașcolare, oamenii. îmi pare bine că el este genul de profesor care
face mai mult decît i se cere pentru elevii lui, dar nu pot să suport să-mi lipsească și mai
mult. Apoi, am douăzeci și cinci de ani și dacă vrem un copil e timpul să-l facem, Timp
de trei ani l-am avut pe Dave pentru mine, o bună parte din timp ; nu poți fi prea mult
timp egoistă, Maureen Riley.
Mă întreb ce să iau pe mine ca să mă pot ușor dezbrăca șî îmbrăca din nou. Desigur,
pantalonii de mătase imprimată. Culori deschise care să mă ajute să aștept în cabinetul
doctorului, să aștept să aflu dacă sînt sau nu însărcinată.
Dacă sînt, cel mai Interesant va fi cînd îi voi spune lui Dave.
L-am dus pe Dave la școală cu mașina. Elevii se înghesuie în jur. El mă sărută re-
pede pe obraz și intră.
46
Conducind spre casă, prin aburi reci de ceafă, privesc copacii careti întind, dansind
la trecerea mașinii, frunzele foșnitoare, roșii și de culoarea chilimbarului. Dar soarele nos-
tru nu mă va părăsi, voi săpa în pămintul ud și voi planta bulbii,
Nu am prea multe de făcut acasă — slring paiul, spăl vasele, Toate camerele sînt curate
ți foarte liniștite. Intre zilele de curățenie nu se murdărește nimic. Am timp să mă uit la
televizor și să pling. Nimeni nu vede lacrimile care-mi sărează obrajii pentru că cineva a
rănit cu cruzime pe altcineva. Gum pot fi atît de cruzi ?
Deschid televizorul dar nu pling. Ii văd sărutindu-se, atingîndu-șe șl îmi amintesc
cum eram noi, eu și Dave, în primele luni, în primul an, chiar și acum, uneori, dar nu
suficient.
îmbrac panalonii de mătase orange, brun și roșu și-mi închei cordonul. Mă simt mi-
nunat. Im piaptăn părul lung și negru, mă simt mai frumoasă ți vizionez următoarea emi-
siune, Da data asta pling fiindcă ea se mărită, deși îl iubește doar pe fratele ei.
Plec.la seră să cumpăr bulbii. Aș putea să-i obțin mai ieftin in altă parte, dar buibii
de seră sint mai robuști. Mă plimb pe cărare încoace și încolo, ca și cînd aș fi într-un
supermagazin, dar in loc dc cutii in culori țipătoare cu detergenți și paste făinoase, pri-
vesc la plante și miros florile ți pămintul umed. Mă plimb printre garoafe roșii și tranda-
firi, trec repede pe lîngă begonii și las pentru la urmă spectacolul crizantemelor. Scriu un
cec pentru o sută de bulbi de lalele și treizeci ți cinci de narcise, apoi mă urc în mașină ți
mă duc la cabinetul doctorului.
încerc sâ nu mă gîndesc că voi fi examinată. încerc să nu mă gîndesc la iarna moho-
rită care vine. Deschid radioul dar nu ascull. O văd pe mama la Spokane. lucrind in bucă-
tărie și mă întreb ce va spune cînd va afla că sînt însărcinată, dacă sînt intr-adevăr. Sper
că nu. Nu știu ce să sper.
Am ajuns la cabinet cu douăzeci de minute mal devreme; recepționerul zimbește, corn'
pletează un formular șî mă poftește să iau loc pînă cînd voi fi chemată. Nu vreau să mă
gîndesc că voi fi examinată. Mă uit repede prin reviste, nu citesc nimic, privesc doar, Vreau
să se termine odată. Sper că nu sint însărcinată, că putem continua la fel, Dace șl eu mine.
11 iubesc atit de mult, nu vreau să-l împart ; să rămînein doar noi singuri, mereu. Nu am
nevoie de altcineva oricine ar fi. Tn scrumieră e o țigară. Cineva a părăsit-o în grabă. Era
lungă, fumegă și acum, miroase ți-mi face greață.
— Doamna Riley.
Mă duc la recepționa-, sora mă (întărește șt scrie —116 livre*. în cabinet mă con-
du c după un paravan, să mă dezbrac. O fac și ea se întoarce zîmblnd, mă prinde de braț
și-mi înregistrează tensiunea.
Doctorul este drăguț și prietenos, mă examinează și-mi spune să mă îmbrac, Cînd
sînt îmbrăcată, zhnbește, floctorii zimbesc întotdeauna pacienților. Asta nu înseamnă nimic.
Dar de dala asia înseamnă ceva. îmi spune că sfnl însărcinai^, îmi pune întrebări, îi
răspund la toate, dar nu-i cred. Știu că nu ml-ar Ei spus dacă nu ar fi așa. Sint tristă dar
nu mă peil împiedica să zimbesc. Nu-I aud pe doctor fiindcă mă gindesc la Dave.
Dave, eu ți un copil. Nu pot crede încă țl toiul e schimbat pe drumul de întoarcere
de la cabinetul medicului. Aceleași lucruri par acum altele. Spun cu voce tare: „mama, tata
șî copilul" și cuvintele îmi par atît de caraghioase îneît izbucnesc în rîs. încerc:: „mămica,
tăticul și copilașul". E și mai amuzant și rîd mai tare.
Casa e liniștită, mă gîndesc la ceea ce crește iu mine, mă culc pe pat și îmi spun
Că voi avea un copil, al meu și al lui Dave. Și pling. E în regulă fiindcă îmi place să phng.
Mă gîndesc la Dave. Ce rău e să-l jubese mai mult decît are el timp s-o facă. Și pling.
Mă opresc din plins și mă gindesc că voi avea un copil, îl voi iubi și văd ceva ce
nu am văzut înainte. Văd că am nevoie de un copil pe care să i iubesc, un copil care să fie
in jurul meu tot timpul, doar pentru a-l iubi șî a avea grijă de el. Dave, eu șl un copil ți
pling puțin mai mult, apoi plantez falele și narcise pentru primăvară.
In romAntstt dt ADRIANA TOMIRITT
I
Din lirica luqostavâ
Vesna Parun
ÎNTOARCERE LA ARBORELE VREMII
Voi ce întrebați de unde am îndrăzneala
să cint din nou dragostea cu seninătate
după ce am inchis-o in sicriul negru al cintului
și-n poala păsărilor am ascuns-o,
ascultați: întotdeauna la mine însămi revin
și neprevăzutul mă așteaptă In scoarța fiecărui copac
in care cu pumnalu-ncrustez amintirile.
Dar intrucit a murit arborele
și-acum s-a preschimbat în lignit,
îmi voi afunda miinile în țărină adine
și ca pe cărbune-l voi scoate.
Dacă după zece ani mă întorc,
ca pe o piafră-l voi scoate.
Iar după o sută de ani sau mai mult de mă-ntorc
Și mai adine voi săpa, dar nimic n-am să mai aflu.
Căci nici piatra nu rămine piatră mereu.
Căci undeva și piatra se mută
Și nu-ntrebați drumul ei
ci lăsa(i-md să cint și mereu să mă-ntorc
la rădăcina cintecului meu, lot mai adine în mine.
Rt$fo Tosovic
BUZELE
Aceste pietre gindesc cu voce tare
deși vintul plinge încet
s-aude țipătul pescărușilor in depărtare,
ruinele se cufundă în ceață
asemeni corăbiilor
pe care șobolanii presimt apropierea furtunii.
48
Privește spre piedestalul tău
înfipt in pămintul crăpat.
Vei vedea pe buzele ce sărutară odată
euforia chemărilor stinse.
Și iarăși in urma suspinelor
vei distinge in păienjenișul de stele
Buzele învățate cu dezmierdarea.
Aceste pietre gindesc cu voce prea tare.
Slavko Mihaiic
UNEI TINERE POETE
Nimeni n-a mers incă pe urmele tale
șt alții nu te pot ajuta.
Aud limpede cum lovești in poarta peșterii
care se gindea numai ia tine.
Cu anii, vei ieși de partea cealaltă,
încetul cu-nceiul vei uita tu însăți de tine.
Cind vei reveni, /toate vei aduce acele poeme
in fața cărora vom deveni țâră putere.
Nu te-nșela, abia vei fi mamă.
Lasă-ți țiul să plece cit mai degrabă.
Poate-ți bănuești țelul de-acum :
ia sfirșit vom suride cu toții.
Și totuși, fragilitatea ta m-a neliniștit
mai mult decit visul care incă nu poate să se-nfiripe.
Și-am început fără-ndurare ceva
Ce-n țipete descătușa o liniște neîncepută.
In românește dc ANGHEL DUMBRAVEANU SI SLAVCO ALMUAN
I — Orknnl
49
ȘERBAN CIOCULESCU :
cronica
llterarâ
*
„MEDALIOANE
FRANCEZE"
Citim cu un ciudat sentiment „Titu Maiorescu fi posteritatea lui critică", lotrinesciana
istorie (cu parti-pris) a criticii literare românești. Tn drept ui ultimului capitol, dedicat
cetei de a treia generații maioresciene, numele ne joacă înaintea ochilor, încă osteniți de
amintirea doliului: G. C^inescu, ViofUG Vladimir Streina, Perpessidus... Strălucită, admi-
rabilă generație, ce ii mai numără pe Pont pili u Constantinescu, plecat cu mult înainte,
scutit de sentimentalul bilanț al emoțiilor noastre și pe admirabilul Șerbatt Cioculescu...
Interesantă, ciudată generație, părăsind critica literară propriu-zisă tocmai atunci cind
atinsese o copleșitoare maturitate și împlinire, trecuta, silnic, pe sub umilitoare arcuri de
tăcere.
E,	sigur, acesta, nu prea lung preludiu pentru o cronică literară, dar va trebui să-i
coniittuâm iacă, rămînînd ia aceeași carte citată la începui a lui Lomnescu, scrisă, fi apărută
în ani de restriște — 1942—1913 — ani grei în care critica literară adevărată însemna,
mai mult decît s-a obișnuit Să w subliniere, atitudine civică fermă. Dar să cităm această
caracterizare a Iui Lovinescu. poate prea lungă dar nu nesemnificativă:
„Din generația nouă dc critici, Șerban Cioculescu e unul din cei mai bine înzestrați
pentru polemică, nu in sensul maiorescian al folosirii ei in anumite momente oportune, armă
care știe să se odihnească, pumnal în teacă, ci unică formă de expresie a personalități'.
Sfirit vioi, dialectic, deși nu estetizant", scrisul lui s-a dezvoltai totuși în plan estetic; era
maiorescian fără să știe, numai cînd s-a dezlănțuit furtuna, și-a dai seama că are uit
cămin glorios dc apăr al; la coapsă îi aiîrnă o spadă ascuțită cu care poate nimeri în
inima chestiunilor. Din atîta harță a trecutului și-a fixat, în sfîrșit, o atitudine; are puncte
dc orientare, temperamentale, singurul mijloc de a face din polemism un istrument util si
nobil. De la masa succesorală a bunicului n-a plecat legatar universal: s-a ales insă cu
raționalismul și luciditatea tui. Furtunile ce au „doborît" maiorescianisnud nu s-au dezlănțuit
dc odată; ele mugiau de mult în peștera lor, eolică. Mai înzestrat în această pri-
vință, Șerban Cioculescu a tras și el cîteva focuri de pușcă și a nimerit. Articolele răzlețe
împotriva misticilor și a mistagogilor sînt cele mai bune, singurele care transpun lupta intr-un
plan ideologic, legitimînd-o".
Cu alte cuvinte, rostul criticului în bătăliile literare cele mai însemnate n-a fost
de toc minor; Șerban Cioculescu face parte din garda de aur a criticii literare românești,
dintre cei care, după Lovinescu, împing genul spre formularea legilor sale. Ce legătură ar
avea toate acestea cu Medalioanele franceze, recent adunate în volum ? In primul rînd,
Medalioanele împrăștiate de-a lungul unei lungi perioade de activitate, nu aparțin unui
moment, ci, într-un fel, jalonează un drum critic, cărările autodefinirii autorului.
2.	Foiletoanele, eseurile ori studiile Medalioanele franceze urmează aceste simpatii
directoare; ca fi altădată. Șeban Cioculescu adiiftă „Varietăți critice" acesta fiind, se
pare unul din domeniile de preferință ale criticului. Pe parcursul foiletonului, autorul e bio-
graf, moralist, comparatist, filolog. Ceea ce s-a scris (mai exact) despre celelalte cărți ale
tui Șerban Cioctdescu rămîne valabil și pentru aceasta. Scriitorul rămîne același iubitor de
documentare, și una dintre plăceri e aceea a alcătuirii arborelui genealogic. Montaigne e
coborîtor din negustori de pește sărai, fialzac nu uzurpă numai o particolu nobiliară la
care n-avea nici un drept, dar,,, acopere cu numele de împrumut al tatălui său, renumete
anonimului autentic, Guez de Dalzac". Intre probleme de onomastică sîntem aduși cu ocazia
medalionului consacrat tui Saint-Beuve: Xu știu dacă onomastica a mai dat cuiva
prilej de meditație, în pragul considerării operei și caracterului lui Saint-Beuve. „Cir
50
titlu de curiozitate, amintim că intr-o caricatură de epocă numele i-a fost răsucit în Santa-
Vata" (Santa-1'acea probabil n.n.) Eruetiere „moștenește de la tatăl său, inspector-șef in
controlul serviciilor marinei, spiritul tradiționalist și autoritar". Genealogiile sini făcute in
cca mai bună tradiție raționaliștii, evident, fiindcă o Santa-Vacca nu ar putea fi zeificată
decit de niște papuași, iar unul cu strămoși neguțători de pește (sărat) nu putea desctnde
din Carot Magnat. Republica Uterelor, a lui Șerban Cioctdescu, e cea mai democratică
cu putință. Tatăl lui Marcel Proust e „inspector al igienei publice”, lucru deosebit de
important, fiindcă, se adaugă, ,a fost creatorul cordoanelor sanitare împotriva holerei
ți a ciumei". Cu alte cuvinte, nevinovatele îndeletniciri folositoare obștei merită atenție. După
cum mărturisește S. C. într-un interviu, de Caragiale l-a unit simțul umorului. Parodiile lui
Șerban Ciocutescu se adresează criticii exaltate, căutătoare de dinastii literare și de regali-
tăți. Nici portretele eroilor tui Șerban Ciocutescu nu prea sînt prinse de ruginile evlaviei,
înainte de a intra în paradisul stimei publice, mai sus-citații trebuie să ispășească în pur-
gatoriul păcatelor biografiei tor publice (ta fel se îniîmpta cu Caragiale) nici ea luminoasă ca
făptura lui Apotlo. Portretele mișună de vorbe de duh, care țin din tot de larga democrali
zare aplicată de Șerban Ciocutescu: .„Mărunțel, negricios, urît, foarte miop și iot atit de
siîngaci, Jean-Framșois Paul de Sondi, viitorul cardinal de Retz, a fost totuși un mare ambi-
țios, neastimpărat, intrigant și muieratic". Rivurol „avea mîndria independenței sale și cultiva
trate voluptățile, îndeosebi aceea a lenei". Sade era Jot atit de deocheat în viața privată ca
și în scrierile lui". In tinerețe. Paul Souday „trebăluia în ziaristică nebuiiunindu-ți destinul
tardiv, de critic cu mare autoritate". Pe linia aceasta Șerban Ciocutescu nu a rămas fără
urmași; dar echilibrul cuvînt ului, incizia rapida, de mascat rafinament, onestitatea magis-
traturii critice e îndeajuns de grett de regăsit în rîndurile, prea ades pamfletare, ale acestora.
3,	Sub haina grațioasă a foiletonului medialioanele încearcă, deci, să orienteze gustul
public. Cuvintele au tăiș polemic ți frazele sînt pline de âpropos-uri, Cîteva propoziții în
aparență nevinovate, instaurează un protest ori continuă o polemică. Entuziasmul excesiv
țin epocă) pentru Proust e cenzurat în numele aceluiași spirit cartezian „Caracterul monden
și snob al operei sale îi acopere în mare măsură originalitatea și adinei meu". Dar săg'tile
cele mai multe sînt adresate iraționalismului, „trăirismului" tendințelor blamate, de atitea
ori, cu admirabilă energie, de Șerban Ciocutescu. „Medalioane franceze" e o carte
exemplară prin actualitatea ideilor criticului, la fel de importante atunci ca și acum, aii i sau
oriunde, în patria oricâtor aberații literare. Dacă — să zicem — comentariul literaturii fran-
ceze, dedicat marcului public, poate interesa mai mult sau mai puțin azi, vie rănit ne prestanța
ideilor literare, acuitatea (și eleganța) luptelor literare. Gaetan Picon „ginditor subtil și de
mare rafinament", atit de drag unora, e fonrie elegant (dar ferm) refuzat: „Existențialismul
picounian se uitilnește cu ereziile metafizicii idealiste, care nu vede in fenomenalitate decît
percepții subiective, năluci, aparențe subiective". O carte („broșură”) a lui Mario Roques —
I a poesie roumaine contemporaine naște aceleași meditații. Cartezianismul lui Șerban Cio-
t idescu c o formulă polemică.
4.	Dor să nu se înțeleagă că am alge drept criteriu de valoare al „Mednliotmelor" doar
eseurile celorlalte cărți ale autorului, prezente aici- Ele sînt prezente in ntdsurd mai mare
decît am arătat noi, (scriitorul glosează sclipitor asupra traducerilor, lămurește filiații lite-
rare obscure, etc.) și, in acest sens Medalioane franceze continuă „Varietăți critice" (19ă6).
( urlat mai mare are un sens, imediat vizibil: Cultura franceză îi este autorului o cultură
familiară, o cultură-reper, Autorul nu informează pur și simplu, cl alege, triază, emite puncte
de vedere asupra ei, negând vasalitatea care momise atitea condeie. Literatura franceză nu
e o industrie de mode. ci o cultură care poate fi supusă exegezei. Nu orice opinii sînt ime
dmt acceptate, nu orice idei sint valabile, nu orice împrumut poate fi neapărat folositor.
Modernitatea e pentru Șerban Ciocutescu o noțiune mai largă decît voga și îl surprindă pe
autor desfătindu-se în voie între autorii consacrați. Iubirile cete mari sînt Stendhal, Ralzac,
Saint-Bcuve; înaintea sec. XX (al lui Valery și Proust) Șerban Ciocutescu iubește sec. XIX,
cel al fui Saint-Beuve și Hal zac: un secol luminos și liniștit, cei puțin din perspectiva uti:-
metor decenii ale acestui veac, care au jignit, de nenumărate ori, adine și silnic, spiritul
cartezian, pe care jurase, de atitea ori, criticul.
C. UNGUREAN!!
51

cronica
editurilor
*
EDITURA
„JUNIMEA"
S-a împlinit. In mijlocul lunii mai, un an ile la prima șarjă editoriali a Junimii".
„Aniversarea" s-a sărbătorit discret, între cîțiva intelectuali ieșeni Meriți de activitatea
cetei mai tinere edituri existente la noi. Cu același prilej săptămînalul .jCron a" a publicat,
sub un titlu „de lucru” — Condiția actului editorial" — (twa nr 20, din 13 mai 1971, p,
3—H), cuvintele unei discuții purtate în jurul siluoției prezente a Junimii" J și a perapcc-
tivclur ei. Dintr-un scurt bilanț al redactorului șej ai editurii, scriitorul Mircea Radu lacoban,
am reținut că de-a lungul celor 12 luni de la inaugurare ou /ost r. -cvle .30 de titluri „din
toate domeniile literar, artă, știință, literatură pentru copii, traduceri, imngindu-se la ritmul
de o carte pe sâptărnînâ". Cu toate acestea — recunoștea M. R. Iacobin — „editura
Junimea" rămîne o instituție mică și că, în pofida efort urilor noastre, nu pct fi satisfăcute
toate cererile, rinele îndreptățite, privind editarea unor titluri". Observațiile celorlalfi parii-
cipanți lu discuție (Const. Ciopraga, C. Ștcfanache, etc.) susțtnînd dezideratul extinderii și
îmbun ifățirii programului editorial al Junimii"
Rindurile de mai sus, de conspect, evocă cred — situația instituției itdturate ieșene,
acționată de entuziasmul cel mai optimist. Junimea" se află încă, evident, într-o fază de
cmitari a mtui profil tematic distinct și a unor soluții tehnice eficiente, l or jrictTca, «r racastâ
primii cronit a consacrată Junimii" realizarea unui astfel de bilanț, unul stetic, cu alte
cuvinte uoi schița și aprecia relieful artistic al cărților de literatură tipărite în antd prece-
dent ia lași.
Statutul de editură locală a dus, cum era firesc, la acordarea «nor priorități redacțio-
nale si viitorilor moldcoeni, în speță ieșeni. Desigur, important nu e să publici o carte a
imul scriitor moldovean (ieșean) ci o carte bună, care să atragă atenția asupra autorului,
dacă acesta e debutant, care să-l impună pr începător și să-l reprezinte pe ce ajuns la noto-
rietate. Dc un „moldovenism" („ieșenism") al Junimii", chiar dacă ne limităm la promo-
varea literat urii originale, ar fi, totuși, exagerat să se vorbească. Intre producția literară a
scrii tur. Ier din această „provincie" și producția editurii ieșene nu există (fi nici nu va exista
cîndva) un raport de coincidență.
S-ar crede că o nouă editură trebuie să se însoțească cu nume de creatori în majorita-
tea tor noi. La Junimea" acest aspect e, deocamdată, prea puțin vizibil. Editura s-a dovedit,
tc-i drept, o „antologic a debutanților", Cerul în apă (o selecție din versurile tinerilor poeți
Gheorghe lupa, Daniela Caurea, George Rodea, Emil Nicolae, Adrian Copacinski, Dan
Anghelescu, Constantin Apetrei, Corneliu Pope!), in scopuri prospective. 4u existat, de ase-
menea, și cîteva „/debuturi independente" : Aiihai Ursachi, Vasile Constantinescu (în poezie),
George Sidorovici. Vincențiu Donose, Titu Constantin (în proză), Miitai Dragon (tn critica
literară). Cîțiva dintre debutmiții amintiți au beneȚtciat, pe merit, de mențiuni critice mai
mult deci! onorabile. In atmosfera de placiditate care s-a păstrat în jurul multor cărți apă-
rute la „Junimea" (dc unde și regretul lipsei de „ptd licitate", a „ecourilor", mărturisit de un
urător la aceeași „masă rotundă" a „Cronicii" 1), comentarea acestora nu e exclus să fi
trecut drept o supralicitare. AU gîndesc, de pildă, ta Mi hai Ursachi, aidortt! plachetei de ver-
suri, Inel cu enigmă, poet veritabil, care în afară de talent vine cu un program estetic per-
sonal de cuprindere a întregului vieții prin sinteza sublimului cu grotescul, a sarcasmului Cu
duioșia, a revoltei cu adorația, prin nuntirea concretului cu metafizicul. Intre poeții care pre-
feră, prin tradiție, evocarea sentimentală „inimoasă", anecdota, fabula, el ne apare ca un
adept al lirismului pur, csențializat, de intensă vibrație intelectuală, axat pe terne moderne.
Mă gîndesc, apoi, la Mihai Drugan, autorul volumului de studii și articole, Aproximații crî-
52
lice, unul dintre puținii tineri ce se manifestă astăzi fn cîmpul publicisticii culturale cit o
pregătire solidă de isteric literar, cu evidente posibilități de a aborda genul monografic, cum,
dc altminteri, a dovedit-o recent, prin micromonografia G. Ibrăiieaim (Editura „Albatros*',
1971). Meritul criticului e acela de a fi citit exact textele unor scriitori clasici (Eminescu,
Maiorescu), dc a le fi subliniat actualitatea și de a fi participat ta confruntările purtate in
vremea din urmă in jurul ideilor de modernitate, autenticitate experiment, accesibilitate etc.
tn fine, în ciuda impresiei de anacronic, de abatere de la mișcarea literară generală, de izo-
lare. volumul X tilpile (debutul tardiv a! poetului și prozatorului sucevean G. Sidorooici), re-
levă un povestitor de expresie modernă, prin sondarea unor mituri folclorice, prin utilizarea
pt cromatica a unor imagini arhetipale. Nedreptățit, întruciton, de critică, mi se pare Vicen-
țiu Donase (volumul Vara cu trei nebuni), căruia I s-a remarcai doar scriitura, fără a i se
pune suficient în valoare celelalte însușiri de prozator epic.
Lotul cei mai numeros a! curților apărute ta .Junimea" îl formează volumele unor scrii-
tori care au depășit ceea ce se cheamă „etapa debutului". Tn general vorbind, ele au darul
de a re-confirma valoarea cutârui sau cuturui poet ori prozator, deja intrat in vederile criticii
și, deci ale publicului. Exemplu probant îl constituie după mine volumul Melos de Nicolae
Țațomir (dintre primele ale Cotecjiei „Lifta"), cure însumează, dată fiind structura de „anto-
logie personală", toate calitățile liricii acestui autor, disponibil, de-a lungul celor trei de mii de
activitate literară, in fața unor specii variate, de la antecul marcat de tristețe la șutiră ori
mici compuneri asertorice, volum ce oferă un bun prilej examinării complete, definirii inte-
grale a creației acestuia, ceea ce, bineînțeles, nu intră în obligațiile prezentului arii ol.
Deși nu modifică profilul, situația individuală a autorilor în contextul literaturii curente,
volumele toiului desemnat mai sus nu sînt lipsite — cum s-ar putea crede — de un mumie
interes. Curțile unui autor se pot afla într-o relație de compiemeniarietate, dar oslo nu in-
scamnă nici pe departe că el se repetă. In aceleași limite valorice (individuale) cineva poate
publica tu rări diverse tematic ori ca modalitate de expresie. .-I stabili, în fiecare caz, prefe-
rințele tematice cele mai recente, cît și schimbările de formulă artistică stă în sar. iun oricui
înregistrează producția editorială.
Am reținut, așadar, procedeul colajului sau, mai exact inserția de versuri in limbi
străine, combinația line dozată între elementul descriptiv și cei reflexiv, armonia, transpa-
rența versurilor lui Florin Mihai Petrescu (Intre pămint ți stele — cu riscul pe care o ase-
menea afirmație îl presupune cel mai izbutit volum, cred, al acestui ;wt uitat de Ducă,
probabil sau numai din pricina scăzutei sale productivități literare): interpretarea avmistică
a sentimentului erotic a lui Horia Xilieru (I'mbra paradisului), poet subtil, de un rafinament
complicat, trubadur grațios, manierist. Autorul a ajuns la limita care impune o substanțială
prefacere. La Cornelia Sturzii (Cantilene) remarcabilă e notația fină a gînduiui culm, dar.
Cantilenele sînt, de aceea, ipostazieri într-o epocă apusă: cea a clasicismului antic. Prin-
cipiul estetic căruia i se conformează autorul e horafianul ut pictura poesis. Capacitatea de
realizare plastică e, indiscutabil, mai puternic decît abilitățile de a compune muzical (vezi:
Pastorală, Excursie, Intre ziduri. Timp de dragoste, Vinătorile sacre). Poemele (ui toa-ud
Romanescu sînt niște imprecații lirice, au, fiecare violența unui strigăt sarcastic. Ele fixează
reacții bizare, exhibă un enorm orgoliu — acela de a fi poet. Sensul polemicii ar fi, dedus, de
a compromite conformismul, deprinderile comune, banat. Aria autorului constă în excitarea,
în provocarea urîtului. Poemele lui 1. 'Romanescu pot însă stimula altă mișcare sufletească
a cititorului decît cea scontată. Dovadă atitudinea diferită a comentatorilor, pentru -.are linca
lui I, Romanescu rămîne un caz literar insolit. Nouă, la Mihail Sabin (îngerul ți Măscări-
ciul), poet cu o dezvoltată inteligență artistică, e cultivarea, în spirit expresionist,'a bufones-
cutui. Bufonul, măscăriciul, poate să dea la iveală ceea ce inșii „normali" nu-și îngăduie. El
atrage atenția prin absurditatea gesturilor lui, iar în discursul său incoherent poate fi găsit
și cîte un adevăr profund. Gestul exagerat, desenul în linii întărite, culoarea grasă, stridentii,
violentează atenția privitorului, surprind. Ceremonialul acestui „joc" are, la Mihail Sabin, o
dezvoltare adecvată. Cuprinând, ambele, cîntece patetice ale țării, evocări ale străbunilor,
elogii ale oamenilor și priveliștilor de azi, volumele Cîntînd dintr-un arbore de Radu Cârneci
și Sub cerul Mioriței de Haralambie Țugui, apărute de curînd, sini dedicate gloriosului semi-
centenar al Partidului Comunist Român.
Deosebirile dintre ultimele cărți citate se datorează nu numai virsietor, temperamentelor
celor doi autori: solar, optimist în cazul lui Radu Cârneci: melancolic, în cel al lui Hara-
tambie Țugui. Țara din Cîntînd dintr-un arbore se înalță pe coloana timpului, e o țară ivin-
du-se din mit, cu aură de legendă. E patria din suflet, interioară. Ca specii, în acest volum
predomină invocația. Țara cîntafă de Haralambie Țugui e o desfășurare de
peisaje. Autorul volumului Sub cerul Mioriței e un portretist (Pastel în iunie, După-amiază
la Singeorz, Țara de Sus) și un elegiac a! amintirii (ciclul Cîntecul dcoărtării).
53
Din același toi (al reconfirmărilor) face parte și romanul Paralele de Corneliu Ștefa-
nache, scriitor deosebit de productiv, publicist neliniștit, curajos, a cărui vocație pentru ches-
tiunile sociale se reflectă și in epica sa. Romanul reconstituite, in prima parte, biografia unei
femei (mama personajului narator) care a trebuit să lupte cu un destin vitreg, să „napi-
gheze" prin împrejurări tulburi, de accentuată suspiciune de nesiguranță, spre a asigura vii-
torul copiilor ei. Partea a doua descrie și analizează comportamentul fiilor în momentul con-
statării morjii bătrinci învățătoare, mama lor. Romanul are calitatea de a ne incita să
problematizăm aspectele epocii descrise. S-ar părea că atitudinii polemice i se
datorează interesul față de cărțile și articolele lui C. Ștefanache. Acceptind că atitudi-
nea polemică a scriitorului are darul de a fi expresivă, nu pot să nu observ că ea conține și
unele note false, dată fiind înclinația pamfletară a lui C. Ștefanache (vezi, de pildă, confrun-
tarea profesor universitar — șofer, favorabilă acestuia din urmă). E, firește, necesar ca, in
roman, scriitorul să-l domine, să-l cenzureze pe publicist. In fine, faptul că mulți dintre noi
ne-am obișnuit deja cu un Corneliu Ștefanache polemist, ar trebui să-l determine pe scriitor
la o modificare a viziunii sale.
Cred că mai puternic decît scriitori au resimțit lipsa editurii criticii și istoricii literari
ieșeni. In timp ce alți colegi de-ai lor, cei mai mulți din prin părțile Bucureștilor, își făceau
„opera", ei își cheltuiau spiritul într-un soi de critică orală, pitorească poate, insă ineficientă.
Or, la lași, mai ales în mediul universitar și de cercetare științifică, există destui cercetători
capabili să se onoreze prin exegeze și studii de valoare. Apariția, la .Junimea" a lucrării
Literatura română între 1900 ți 1918, de Consi, Ciopraga, are, pe lingă alte funcțiuni, și pe
aceea de model pentru tinerii rare vor să se exercite cu seriozitate în domeniul istoriei lite-
rare. Acest prim volum al unei istorii a literaturii din secolul nostru prezintă, prințr-o încer-
care de critică totală, viața unei epoci literare efervescente, contradictorii, în care s-a scris
enorm, deși în scopuri programatice diferite. Unele puncte de vedere ale profesorului, Const.
Ciopraga vor fi amendate (ține de soarta oricărei lucrări I), dar asta nu ne oprește să subli-
niem amploarea și exactitudinea documentării, calitatea sintezelor, finețea portretelor ori
neeleganța ireproșabilă a discursului critic.
Fără a avea o colecție specializată, și, după cîte se pare un program optim consacrat
valorificării moștenirii literare a scriitorilor din această parte a țării, „Junimea", a editat
cîteva lucrări de larg interes, de certă utilitate: G, Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura roma-
neasefi (ediția selectivă, introducere, note și tabel cronologic de Const. Ciopraga): Mihai
Eminescu, Despre literatură ți artă (ediție îngrijită de D. Irimia) ori de exeepție: Theofil
Simensky, Un dicționar al înțelepciunii (ediție îngrijită de Mihall Grădinarii), voi. I. S-ar
mai putea adăuga seriei Scrierile in proză de Otilia Cazimir, versurile lui George Mărgărit
(Vulturii amiezii), ijsta titlurilor (n-am epuizai-o) și precizările din paranteze arată că,
deocamdată, criteriile și tehnicile de editare variază. 4r fi necesar ca, pe Ungă edițiile de
popularizare, să se lucreze edițiile critice ale scriitorilor reprezentativi pentru Moldova, bine-
înțeles alții decît cei a căror operă a fost tipărită în ediția științifică.
S-a înțeles, bănuesc, din cele spuse pînă aici, că intenția articolului a fost aceea de a
da o definiție scrierilor tipărite la „Junimea", de a semnala aspectele valoroase, și, cîteodată,
inedite din creația recentă a unuia sau altuia dintre autori, de a distinge și formula orientă-
rile actuale ale activității editurii ieșene. Aprobările sau rezervele s-au vrut, pentru început,
discrete.
CONSTANTIN CALIN
54
Haralambie Jugui: „SUB CERUL
MIORIȚEI
A .ti rie lirică patriotică e totdeauna necesar și binevenit; conceptul însă în nici un caz
nti trebuie confundat cu acela de poezie ocazională. Orînduindu-și cidlic versurile de această
natură, multe publicate prin diverse reviste, Haralambie Țugui a căutat să depășească tocmai
această notă ocazională, retinind doar ceea ce poarta amprenta durabilului.
Sub cerul Mioriței (Ed. Junimea, 1971, 112 p) este închinată țârii, „sacră matrice nea-
mului'", acelui „abur neștiut de dulce vatră". Atracția modelelor nu e desigur de neluat in
seamă, drumurile bătătorite sînt totdeauna mai ușoare (apelul la strămoși, la .pbîrșii", care
.Jăsuiexc", exultanța sărbătorească etc.), Poetul a acceptai deci riscul plutirii* printre cata-
ractele care riscă să torpileze orice încărcătură poetică. Ciclul prim reușește însă să depă-
șească convenționalul și anume atunci cînd unui impersonalism caligrafic I se conirapune,
într-un vers mai liber mai direct încurcat de emoție, o mărturie personală, trăită. Ainintin-
du-mi de Enescu e într-un fel lirică ocazională. Dar lirică de calitate totuși. Cunoștința
poetului are ton pe un fundal de cinstire a eroilor, imaginea e realizată contrapunctic, iar
includerea sentimentului proaspăt al unui adolescent copleșit de personalitatea enesciană și
de solmenitotea clipei, augmentată de muzică divină ce se ascultă, fac farmecul real al
bucății
Parcă evaluîmi clar primejdia exultan/ei, de care aminteam, au fost introduse m acea-
stă primă secțiune și versuri mai dramatice, inspirate de eroismul luptei antifasciste, îrdr-o
viziune convingătoare. Mișcător e de pildă Cimitir de război pe Someș, un imn șoptit celor
cc-au căzut, prezenji dincolo de moarte, în mișcarea veșnicii naturi: „Au împlinta adine
cazmaua, frate / Ni-i prea aproape fruntea sub răzoare* / cu visul tors din pleoape-n ierbi
amare 1 cu anii împeirifi în somn de moarte... I I Iar cînd trezit de-o nouă primăvară, / își
sparge-n aur mugurii copacul / răsună-n noi prelung întreaga țară. I / Atunci din nou des-
chis e-n piepturi niacui / cel roșu-al inimii... Și rîdern iară I precum în ziua cînd am dat
atacul".
Implicare umană (personală) e și în Așteptare și în Poarta, deși Nocturna mi se pare
cea mai fericită ca expresie, prin comunicarea unei neliniștite retrospecții (Jn noaptea asta
m-am visat pe front"); in mijlocul cetății adormite cel ce trăiește în neliniște și spaime
sechelele încleștării de altădată, jrîngîndu-i somnul Jn patru viaturi" :
„Afară noaptea e ocean albastru
în adtncimea căruia orașul
visează ca-ntr-un leagăn de argint;
și vocile mereu mă-ntreabă, oarbe :
— Ce fac copiii noștri — acum 7... Poale li-i frig,
un frig la fel cu-acesta, umed,
cum-a rămas pe veșnicie-n oase,
ori poate te e foame, foamea noastră
cu care stăm și-acum în șanț, de veghe".
Din celelalte două cicluri ale cărții (Albastrele zboruri și Cîntecul depărtării) atenție
merită poezia „urmelor dureroase", ale trecutului. E aici întoarcerea ta copilărie, cu cerdacul
ei „putrezind precum un sicriu", și în al cărei ținfirim „toți s-au făcut de piatră". Horațian ?
Nn tocmai. Poate tocmai de aceea, cînd încearcă să fie, versul sună factice, epigonic,
(Fugaces).
Poezia acestui volum se susține și printr-un sentiment ai naturii, în imagini de 0 cro-
matică vie, picturală. Versurile sînt plasate în plină lumină sotară, într-un panoramic plin
de mișcare: „Parcă irumpe fraged din țarină, / un murmur de lumini și ape dare ! și fiecare
mac în calda boare t e clopot viu de sînge ce răsună" (Pastel de iuniel. Străduința de a
adăuga noi elemente creației sale — un lirism al convingerii nestrămutate în omenie —
afirmă un cîntureț al dramaticii vîrste, un poet de filiație moldav sentimentaiă. dar cu largi
disponibilități pentru aspectele dramatice ale vieții. O luciditate mai autoscrutâtoare și expar-
gerea fără concesii a unui test neconcludent ar fi făcut ca satisfacția lectorului să fi fost
deplină.
SIMION DIMA
55
I
AVENTURA GNOMICULUI
Terminologia curentă de la noi distinge prea puțin între „concepția asupra lumii" și
concepția de viață", deși este clar că prima cuprinde o cosmologie și o ontologie constituite,
o sumă dc structuri, articulate și Integrale într-un sistem, pe cînd prin cea de a don:: se înțe-
leg principiile active, postulatele, normele șl legile unui anumit mod recomandabil de a trai.
Concepția asupra lumii aparține intelectului, pe cînd concepția de viață este domeniul înțe-
lepciunii. Ambele însă își propun să transforme haosul in cosmos, confuzia în claritate, hazar-
dul în necesitate și necesitatea in libertate; ambele sint drame ale confruntării omenescului
cu non-omenescul, dar pe cind în concepția asupra lumii se reflectă lupta dintre nemărginirea
înțelegerii și nemărginirea universului, in concepția de viață băliilin sc dă chiar în interiorul
omenescului, propunîndu-se o ierarhizare a modurilor de a fi Om in raport cu ceilalți și cu
tine însuți, deci o axiologie a vieții, o scară a valorilor omeniei, precum și tactica și strate-
gia cuceririi lor. Nu înthnplălor înțelepciunea tinde spre expresia gnomică, spre formularea
de maximi concentrare a unor directive, explicite sau implicite, de comportare, pe cînd inteli-
gența. eminamente discursivă, caută să convingă prin argumentație, fie abstract-științifică ca
fn filozofiile constituite ca atare, fie concret-poetică ca în cosmologiile popoarelor. O concepție
de viață are totdeauna un caracter de intimitate, în sensul superior al cuvinlului; ea ne
concernează direct și personal. înțeleptul, indiferent de felul cum își construiește „învăță-
tura", tinde să ne ofere repere clare, pregnante, potrivite peniru n fi „ținute minte '. Rod al
experienței, perctplele ei reprezintă totdeauna rezultatul unei exp. riențe concrete ; ea este,
deci, o „învățătură de minte" dacă ni se permite acest mic calambur în jurul noțiunii roinî-
neșli de „cumințenie" ca supremă calitate a unei concepții consacrate de viață, l'n asemenea
„cm cuminte", înțelept și erudit, filolog poliglot și om de mare puritate sufletească, Theofil
Simenscliy, ne-a lăsat drept moștenire I n dicționar al bițetepeiimii. euprinzînd. precum se
mata in „Cuvintul autorului", peste 6 000 dc cugetări, în original și în traducere, extrase din
651 de opere în 14 limbi, aparținînd la 421 de autori, din care un prim volum a aparul nu de
intill sub îngrijirea lui Mihall Grădinarii in editura ieșeană Junimea.
Theofil Simenschy, în decursul celor 56 de ani de elaborare a acestui dicționar de „Cu-
getări antice si moderne", probabil unic în lume în felul său. a găsit desigur reconfort su*
Belesc in potrivirea propriei concepții dc viață de factură stoică, nuanțată d - blindețea plaiu-
rilor natale, cu marii gmditorî întruniți, dincolo de geografie și dc istorie, într-o fraternitate
a cumințeniei. Ei a căutat mai puțin dialogul dintre diferite mentalități, mai puțin individua-
lul, specificul etnic, social sau du epocă al cugelărilor, cit universalitatea înțelepciunii, evi-
dența bunului simț, consimțirea comună la postulatele esențiale ale omeniei, animat dc
maxima : „Privește pc flecare în tine și pe tine în fiecare, și încetează de a vedea pretutin-
deni deosebirea l" (Moham. Botl., fnd. Spr., 4155). Aventura gnomicului aici, constă in
miraculoas.i înlîtnîre a înțelepților, dincolo de limbi și de alte praguri, sub zarea încrederii
nestrămutate, uneori chiar eu aromă de basm sau de utopie, în triumful binelui asupra rău-
lui. Desigur, a cita înseamnă mai ales a te exprima pe tine însuți prin cuvintele altuia, dar
o construcție de proporțiile acesteia trece în sfera creației. înțelepții marelui joc clic al Iul
Th. Simenschy sînt candizi, ei proclamă superioritatea valorică n conștiinței asupra tuturor
vicisiludinilor, ei cred în meritele sufletești găsîndu-și în ele însele răsplata, in fericirea echi-
valind virtutea, ei cred în Făt-Frumos și în Cenușăreasa, în Cetatea Soarelui, transpuse in
forul interior al fiecărui om. Ei trăiesc sub steaua speranței, unde momentele de scepticism,
de amărăciune și de nedumerire nu sînt decît încercări pe un drum ascendent și luminos.
Firește, nu lipsesc nici nuanțele, diferențierile în acest symposion al înțelepților.
„Cunoaște-te pe tine însuți" țThales, ap. Plato, Proțagoras, 343 Bj. spune Elada. „Aceea
este adevărata cunoaștere, care constă in a se cunoaște pe sine si pe alții" (Kamandaki,
Nitisara, 11, 4!, Boit., Ind. Spr, 329) completează India, „A cunoaște bine pe cineva, ar
fi a se cunoaște pe sine" (Snak, Ham,, 5.2), răspunde marele Wil (p. 255 și u.). Dar
ceea ce predomină este coincidența, ca în acest imn la unison intonat în slava unei
admirabile iluzii : „Tu însă stăpînește-ți inima vitează din piept, căci mai bună e blîn-
dețea" (Homerus, Ilias, 9, 25 sq). Ne surprinde faptul că nu găsim citate în toate cele 14
limbi cunoscute de autor anumite absențe, fiind inexplicabile într-o antologie care tinde spre
universalitate. Evantaiul limbilor, promis în prefață, se va desfășura în întregime doar în
următoarele volume ? Problema e cu atît mai spinoasă cu cît este vorba de o lucrare
56
postum fi. In orice caz, ar fi bine dacă editura Junimea ar anticipa apariția următoarelor
tomuri prin unele exegeze competente scrise dc cei care au acces la opera lui Th. Simen&chy
în totalitatea ei, care ar putea fî publicate în presa literară.
lin dicționar al înțelepciunii este interesant și sub raportul preocupărilor actuale dc
delimitare a ariei „limbajului poetic", expresiile gnomice putând să servească Ea studierea
apariției unor „mărci estetice", a unor particularități care fac ea sintagmele să devină
pregnante sub aspectului expresivității. Este știut că mulți poeți și scriitori utilizează cuge-
tări, aforisme, fragmente cu caracter gnomic, ca motto-uri ale lucrărilor lor. Relația între
motto și operă ar constitui un obiect de cercetare plin de consecințe, ['apt este că ceea ce
f.i.e <> anume frază „citabilă" se datorește fascicolului de semnificații pe care ea o răspîn-
dește și care o face potrivită in contexte variate, prin care i se relevă cu mai multă putere
un tilc sau altul. Dar aceasta capacitate a aforismului, maximei, sentenței sau pur șî
simplu a unor îmbinări de cuvinte impuse prin autoritatea tradiției și pe care leam putea
nunii „locuțiuni gnomice", dc n iradia în sine ți pentru sine, dar și pentru alții, se explică
și prin calitățile lor structurate, prinlr-o formă specifică dc articulare a unui conținut
bogat.
In multe din citatele Dicționarului înțelepciunii este evident că expresivitatea se dato-
rește caracterului lor metaforic, de comparație, pildă sau parabolă miniaturizate, lată
cîteva exemple: „Apa mărfi nu se poate bea, cel învățat e sărac, minte multă are abia
cel bătrîn: fără minte e creatorul!" (Astaratna, 0, Bbtlilingk, indische Spruche, 2971).
„Zgîrcîlul are soarta albinei: el muncește ca și cum ar avea sa trăiască veșnic" (Deinocr,
ap. Diels. 227). „Dacă la muritorul înzestrat cu cinci simțuri unul singur e defectuos,
cunoașterea I se scurge ca apa dintr-un burduf găurit" (Mahabn, 5, 1017, BBtl, Inii. Spr.
1673). „Destinul amestecă cărțile, iar noi jucăm" (Scho., Aphor. 5, 48). cf. pp. 7, 58, 201.
251). Plasticilate.-i expresiilor figurate ca marcă estetică este prea bine cunoscută jientru
a fi nevoie de o discuție. Există insă expresii gnomice directe, nude, unele de-a dreptul seci,
și c. rc lotuși în chip incontestabil se adresează sensibilității estetice in egală măsură ca
simțului etic. O cugetare ca: „Avarului îi lipsește tot atît de mult ceea ce arc ea și săr-
manului ceea ce-i lipsește" (Publ. Syr, apud. Diehl, 1098, în op. cit. p. 58),^ se impune
prin răsturnarea, perceptibilă lingvistic, a situațiilor, prin articularea trazei într-o sime-
trie inversă, dinamizată de contrastul și asemănarea termenilor. Dar și cugetările meta-
forice sînt construite după aceeași sintaxă foarte precis structurată a răsturnărilor șî comple-
mentarității de termeni, Putem deci considera această simetrie internă ca o particularitate
elementară a limbajului literar. Tot pc ritmul binar al intervalelor lingvistice semn iii: urile
sc bazeaza și expresia, citată la aceiași capitul despre „Avariție": „Sărac în mijlocul unor
bogății mari" (Hor. Od, 3, 10, 28). In originalul latin însă simetria structurală pătrunde
pînă la nivelul fonetic: „Magnus inter opes inops". E drept Că citatul e extras <lintr*o
poezie. Nu mai puțin articulate sonor, de pildă prin asonanțe, sînt cugetări în proză a:
„Li dependente esl nee de la societc" (Vauv. Refl, 185; aici. p. 53) sau: „D'ordinaire,
apres Ies vainqueurs viennent Ies voleurs" (Hugo Mis. 2, 1. 19; p. 93), etc. etc. Utilizate
ca motto-uri sau citate, in original, puterea de evocare va li desigur mai mare, acționind
asupra mai multor nivele ale sensibilității noastre față de limbaj, Nu trebuie să pier-
dem însă din vedere nici prestigiul unei autorități clasice și nici solemnitatea conferită de
efectul dc distanțare al unei limbi străine. Un astfel de efect ciudat, chiar puțin straniu,
poate avea un dicton ca: „Ethos anthropo daimon" (Heraclitus, ap. Diels, fr. 119; p. 134),
Chiar cunoscînd foarte bine traducerea exactă, oferită și aici: „Caracterul este zeul omului",
datorită evoluției termenilor preluați azi, ca neologisme, cu sens schimbat, cuvintele „ethos"
și „daimon" sugerează o supra-leetură eronată, dar fascinantă j?entru experiența omului
modern, care ar putea fi; „Caracterul este demonul omului", ducă alte conștiințe n-ar pre-
fera, dimpotrivă, varianta : „Etosul este divinitatea omului". Aceste „abateri" („ecart") de
la sensul propriu al termenilor, apărînd aici ca lecturi suprapuse, eronate dar nu lipsite
dc noima lor. sint comparabile cu fenomenul de abordare a așa-zisei poezii ermetice, de
pildă cu modul cum percepe un non-matcmatician poezia Grup a lui Ion Barbu. Semanti-
zările spontane cu care operează un lector neinițiat in vechea elenă ori în matematicile su-
perioare, dar dotat cu fantezie, un anume bagaj cultural și dinamism lăuntric, nu au nimic
comun cu limbajul figurat, de tropi, pc care o estetică rutinieră se străduiește să-l conserve
cu exclusivitate. Cele cîteva particularități ale limbajului gnomic schițate mai sus repre-
zintă mai degrabă aspecte a ceea ce estetica structuralistă numește „figuri gramaticale",
sesizabile, cum am văzut, la nivel sintactic, lexical și fonetic. Aventura gnomicului ni se
relevă astfel interesantă și pentru că prin ea ni se dezvăluie fără echivoc importanța figu-
rilor gramaticale în diferențierea limbajului pertinent estetic față de limbajul obișnuit, mai
mult sau mai puțin amorf și lax, sau dotat doar eu calitățile unei bune informări. Firește,
printre cugetările antologate se găsesc foarte multe a căror însemnătate constă numai în
57
conținutul etico-filozofie. Tocmai de aceea frontiera la care limbajul trece în zona literari-
tății ar putea fi studiată cu folos pe baza acestei lucrări.
In unele cazuri, calitățile optimei transmișii de informație: claritate, concizie, pre-
cizie, se transformă. în urma unui proces complicat istoric, in care autoritatea tradiției joacă
un mare rol, în calități ale limbajului poetic; mesajul devine sugestiv. Un aforism ca cel
al înțeleptului Bion : „Eu duc cu mine tot ce am“ Omnia mea mecum porto (p. 65) sub
aspeciul său de expresie directă, nudă, despuiată de orice podoabe, este de fapt o semnificare
a unor straturi nenumărabile de sensuri in funcție de contextul citării ți al leclurăriL Mai
ppropiat întrucîtva de metaforă, dar tot cu o linie pură, lipsită de zorzoane, de o concen-
trare extremă, care o face susceptibilă unor interpretări variate, impunînd-o atenției con-
științei prin lapidaritalea formei este cugetarea: „Adevărul este fiul timpului: Temporis
filia veritas" (După Geflius, 12, II, 7, p. 17Ț De cele mai multe ori — și împrejurarea este
important de subliniat fiindcă ține de specificitatea limbajului gnomic, individualizîndu-l
șî față de cel filozofic ții față de cel poetic — semnificația, aura afectivă și ideatică a
sintagmei-citat, provine din prestigiul textului, profan sau sacru, din care este extrasă. De
exemplu : „Să ne ferim de a vesti adevărul celw care nu sînt în stare să-l asculte" (Rou-
sseau, Emile, 4 ; p. 32) ; „Noi știm ce sintem, dar nu știm ce am putea deveni" (ShaJc., Kami.,
4, 5; p. 250}; „Uneori ți dreptatea pricinuiește rău" (Soph-, El. 1042; p. 291) etc. Extrasele
acționează într-un univers cultural de referințe, Prestigiul contextului inițial, tradiția sa, sim-
bolica cu care s-a încărcat, se explică prin întreaga istorie a receptării eî. legată atit de opera
propriu-zisă cit ți de destinul autorului eî. Ața, de pildă, afirmația : „Eu sint spiritul care
vețnic neagă!; Ich bin der Geist, der stets verneint!" (Goethe, Faust, 1338; p. 257) este
pătrunsă dc toată problematica faustiană, recurgînd în conștiința noastră la o mulțime de
reminiscențe. Sau expresia : „Se aruncă în destinul său : în sua fata ruit", (Ov., Mei., 6,
49; p. 243), pe lîngă frumusețea sa pur sonoră, impresionează prin toi ceea ce știm despre
vicisitudinile sorții exilatului t omit an.
Bineînțeles, nu ne-am propus un inventar al caracteristicilor structurale ale limba-
jului gnomic, nici o analiză aprofundată a specificității sale, ci doar cîteva reflecții pe
marginea acestei bogate antologii de cugetări antice ți moderne, Un dicționar al înțelep-
ciunii de Thcofil Simenschv. Inițiativa publicării sale se înscrie printre meritele cele mai
de scârnă ale litierei edituri Junimea. Ar trebui neapărat grăbită apariția următoarelor trei
volume, precum ți a unor volume de gindire marxistă, Subliniem că Un dicționar al ințelep-
ciurtii s-n bui-ur.'tl de o largă audiență la public.
ALEXANDRA IWRIEȘ
58
AL. PHILIPPIDE:
„consideratii
CONFORTABILE"
Cerebral prin jstructură ți dialectician prin vocație, poetul Ai. Philippide a știut În-
totdeauna să-ți formuleze, cu competență ți claritate teoretică remarcabilă, convingerile este-
tice, concepția sa literară nesubordonată niciunei țcoll ți niciunui curent, dar întemeiată
pe o profundă ți mereu verificată experiență creatoare. Adîncimea limpede, pe care o consideră
drept însușirea de căpetenie a clasicismului, îi este deosebit de potrivită propriei carac-
terizări, cu toate că se mărturisește mai mult disponibil visului romantic, poate fi remar-
cată în cele mai multe din reflecțiile despre artă, publicate la diferite date din viață și
reproduse în acest volum. Nu atît considerațiile adinei șî limpezi, elegant și sigur expri-
mate in paginile cărții ți care, neapărat sint cristalizarea unei gîndiri foarte mult ispitite,
fiămintate, de-a lungul unei meticuloase îndeletniciri de artă, cît lectura acestor considerații
este intr-adevăr confortabilă, intrucit dă satisfacții Intelectuale deosebit de mari cititoru-
lui, rareori reconfortat sufletește cu asemenea idei pătrunzătoare ți mereu valabile des-
pre artă în operele de reflexie ale scriitorilor noștri.
Puterea de clarificare ți de disociere subtilă a cunoștințelor ți noțiunilor literare, pre-
cmn ți de surprindere a esențelor fenomenului creator constituie calitatea cea mai de
seamă a teoreticianului ți esteticianului care a semnal articolele reproduse în partea intitu-
lată „fapte ți păreri literare", unde se ia, de altfel, atitudine deschisă asupra celor mai
acute probleme de creație literară. Opiniile despre tradiționalism și modernism, despre liber-
tatea literaturii, romantism, stil, romanul de aventuri, renașterea melodramei, suprarealism,
fantastic, ziaristică ți literatură, umor, ele. cu greu ar putea fi combătute, chiar în unele
aspecte poate cu toiul laterale. Caracterizările lui Paul Claudel, (ieorges Courteline, Ion
Barbu. 1, A. Bassarabescu, Mihail Codreanu. Damfan Stănoiu. I.iviu Rebreanu, Bernard
Shaw, G. Ibrăileanu, Panait Istrati, Clemenș Brentano, Goethe, ton Pillat, Eminescu, Gala
Galaction, ionel Teodoreanu, Ronsard, Rimbaud, Hblderiin. Lautreamont, Vasile Alecsandri,
Demostene Botez, scriitori atît de dlsparați și de Inegali în valoare, tematică ți stil, dove-
desc o forță de sinteză critică extrem de rafinată și subtil cunoscătoare. Pledoariile pentru
cultură în domeniul lirismului, a! cunoașterii omului, al literaturii vesele, al modei, al
romantismului, al reconsiderării valorii prin recitire sini, nu numai îndemnuri îndreptățite,
raportate la unele carențe ale fenomenului nostru literar, ci sînt ți răsfrîngerile legitime ale
pasiunii cititului, singura niciodată trădată în diversele interpretări estetice asimilate in
cariera de scriitor. Dintre convingerile cele mai ferme, susținute de Al. Philippide în mai
mulle rînduri, unele denotă libertatea de spirit a celui învățat să descopere adevărul eu
propriile-! mijloace: „înainte de a se impune atenției prin fondul său afectiv și prin gîn-
direa sa poetică, considerată în adîncime și în durată, un poet se Impune prin expresie, prin
stil. Stilul, de altminteri, urinează mișcarea gîndirii poetice, astfel mcît, în realitate, anali-
zînd stilul analizezi gîndirea poetică, la care ajungi tocmai datorită formei. Este ceea ce
am avut ocazia să spun de multe ori, cînd am afirmat, fără nici un joc de cuvinte, că
forma în poezie esle o însușire de fond" (pg. 27). Stilul, mai bine zis. ar avea o valoare de
conținui, ceea ce afirma deseori și T. Vianu, fără să excludă problemele formale ale stilisti-
cei. Există, desigur, o gindire poetică și Al. Philippide adîncește în chip fericit analiza aces-
tei gîndiri poetice, în ma! multe rînduri, fără s-o confunde, se pare, cu asociația metaforică,
intrucit aceasta este doar o creație de imagini. în tot cazul gîndirea poetică reclamă întot-
deauna o logică specială a imaginilor, cu ajutorul căreia nu se înfrumusețează voit ți arti-
ficial, ci se descoperă „poezia lucrurilor", se dezvăluie esența realului, corespondențele nebă-
tiuite ale lucrurilor, cele care ne „dau sentimentul frumuseții".
59
I
Un alt adevăr, descoperit mulțumită capacității de a realiza frumosul artistic prin truda
propriei căutări, este afirmat în desconsiderarea suprarealismuiui și a experimentelor mo-
derniste. „Mișcările literare moderniste au drept caracteristică generală disocierea psihică
și dezagregarea expresia. Scrierea automatică a supra realismului înseamnă desființarea ori-
cărei forme poetice organizate" (p. 34). Prețuirea scrisului frumos, a expresiei poetice,
singura hotăritoare în realizarea adincimii limpezi și a tonului de taină, generator de., fior al
invizibilului", este pentru Al. Philippide, etalonul sigur al talentului, fiindcă fără o asemenea
prețuire nu există instinct estetic: „A scrie frumos, adică a orîndui vorbele după un ritm
propriu și a le da o cadență și armonie personală este o calitate susceptibilă, fără îndoială,
de perfecționare șt de cultivare continuă, Dar e o calitate pe care trebuie s-o ai de la început,
șî cred că ea este aceea care deosebește pe adevăratul scriitor" (pg. 76). De aici, neașteptatul
prestigiu pe care îl atribuie — de altfel, deplin motivat — literaturii frâneze care a învățat
pe toți scriitorii din lume să scrie și care, eu excepția reacției lui F.minescu față de rutina
meșteșugului francez, a dăruit atît de mult culturii române. Nu mă pot opri să nu reproduc
însă, observațiile semnificative în legătură cu riscurile însușirii superficiale a mentalității
franceze, observații actuale, nu numai în 1934 cînd au fost scrise. „Am asimilat în grabă și
n-am asimilat cum trebuie și ce trebuie. Din această pricină am fost dispuși să luam spon-
taneitatea franceză drept superficialitate, ironia franceză drept ușurătate și elocvența fran-
ceză drept vorbărie goală. Și am întrebuințat toate aceste calități rău înțelese ca atare —
adică greșit. Nu-i de mirare că și în literatură ne-am grăbit să asimilăm meșteșugul francez
și să neglijăm fondul adine și permanent al marii literaturii franceze. De altfel, ceea ce sc
asimilează de obicei din literatura franceză sînt contemporanii la modă" (pg. 71).
Faptul că articolul, apărut în lt>î6, dădei iui Al. Philippide posibilitatea ca, vorbind
despre literatură, artistul să nu se limiteze numai ia discutarea unor probleme strici literare,
cî să permită cetățeanului Philippide să afirme cu vehemență că în societatea burgheză.
Ipocrită, „suina porcăriilor permise în faptă, copleșește cu mult inofensiva porcărie scrisă"
demonstrează, cred, că autorul a renunțat, chiar el, la primaltil esteticului pentru .aspectele
mai general sociale ale timpului.
Calitățile inegalabile dc povestitor rde lui Creangă se datorese probabil mai mult influ-
enței folclorului decît unor însușiri personale ale exprimării sale. De aceea nici nu poate fi
pastișa*. Scriitorul moldovean a realizat o sinteză a modalităților de exprimare folclorică
unică în felul ei. Talentul presupune eficiență, chiar și cu modalități mai mult --u mai puțin
cunoscute.
Pentru un cunoscător si admirator atît de declarat al științei versului pare, de asemeni,
inexplicabilă aprecierea traducerii românești a sonetelor din Ronsard lăudate pentru calitățile
formale, cînd de exemplu, un sonet din ciclul Elenei, rima înlesnită de cuvîntul învechii de
s?rmsr/.'rr se asociază supărător cu „învirtitură și alune/ălură" și cu un vers nespus de pro-
zaic ca „I.ipii de iirte-ntr-o alintăturâ", în care numai de „o mișcare de dumoală împresurare"
nu se poate vorbi... (pg. 271).
Expresie a unui crez artistic mereu verificat în efortul creației, gindirile lui \1. Philip-
pide sînt interesante, rodnice și adinei, chiar în cazul in care, mai „moraliste", etc nu con-
ving, cînd mila, de pildă, e confundată prea ușor cu disprețul, cînd îti actul morții socotit
ridicol se face abstracție de spaima mori ii — emoție care nu e niciodată ridicolă —sau in
fine, cînd stilizarea, rezultatul propriu al activității artistice, sc spune că ar fî un rezultat al
imitației diformate a naturii șî nu o modalitate specifică a imaginației creatoare, care trans-
formă reprezentarea subiectivă prin reproducere.
nicolaf. ți mor
DOCUMENTARIȘTII, LIVIU REBREANU
Șl... CITATELE
O „contribuție documentară" contestată în Rom&ttia literară din 11.11.1971, p. 10 este
articolul De tn Apostol Botoga ia Emil Rebrearw de Petronela Negoșanu și E. Boșcă-Mălin
(în Steaua, XXI, nr. 11 (250), noiembrie, 1970, pp, 77—83). Serioasele obiecții formulate de
Al. Piru la adresa documentariștilor care ignoră „caracterul de ficțiune a literaturii", con-
60
fundă „realitatea cu ficțiunea" și „impută în chip cu totul absurd romancierului că nu a fost
mai fidel memoriei lui Emil" sînt, fără îndoiala, absolut îndreptățite. Dar lectura atentă a
articolului din Steaua (care are totuși numeroase lacune și greșeli de informație, insuficient
relevate) nu duce Ia concluzia că autorii lui ar fi dorit ca in locul lui Bologa romancierul
să ie reprodus exact caracterul și [aptele fratelui său, că după părerea lor, sfîrșitul romanului
„e literatură nu viață" și, dat fiind că Emil" era străin dc frămîntărîle sufletești ale lui
Bologa”, ar rezulta că romanul nu e bun".
In fond, după ce citează în introducere mărturisirile scriitorului, opiniile soției și „afir-
mațiile contradictorii" (dar reproduse cu erori) ale d-nei Puia Vasilescu-Rebreanu, semna-
tarii articolului din Steaua îți încheie expunerea unor detalii biografice din existența lui Emil,
susținînd următoarele idee: numai în primele sale încercări literare prozatorul reda „oarecum
reporterîcește" oameni și fapte; cu timpul el „devine un scriitor adevărat," confruntînd ade-
vărurile din viață cu acelea din el, făcînd, bunăoară, ca Apostol Bologa să fie „Emil
Rebreanu filtrat prin Liviu Rebreanu, prin certitudinile și îndoielile iui." Nu îndrăznim să
afirmăm că sfîrșilul romanului este literatură și nu viață — conchid ei. Dar înclinăm a crede
că analizele, trecute prin laboratorul propriei sale stări sufletești au alunecat pe panta tona-
lităților de care adevăratul Emil Rebreanu era străin, dar zăceau scăldate in amara resem-
nare din inima romancierului". E un punct de vedere. Nu este un reproș făcut romancieru-
lui. ci o supoziție care (însoțită de un citat adecvat din D. Botez) este menită să sprijine
teza lor că Liviu Rebreanu „devine scriitor adevărat" numai atunci cînd transfigurează artis-
tic realitatea, treeînd-o prin propria „viziune". Concluzia ar putea fi eventual combătută, dar
nu răstălmăcită.
In argumentația sa. Al. Piru citează declarația romancierului că Apostol Bologa „n-are
nimic clin fratele meu", că romanul nu i-a fost inspirat de moartea prin spînzurătoare a lui
Emil Rebreanu, ci de o fotografie reprezentând o pădure cu cehi spinzurați, văzută înainte de
ii afla accidentul fratelui său, că in creația sa n-a pornit de la Emil. Dar Liviu Rebreanu nu
a făcut niciodată astfel de afirmații categorice. Dimpotrivă. Iată ce declara el, in 1929: „Spîn-
.urarea fratelui meu, ofițer in armata auslro-ungaru la Ghimeș ca „dezertor" ... mi-a sugerat
ideea „Pădurii Spînzurațilur". Fotografia eu cehii spinzurați i-a „inoculat" viziunea tragică
a „pădurii" (c.f. F. Aderca, Mărturia unei generații, București. 11129, p, 289). Este adevărat
că fotografia cu cehii spinzurați văzutii ia slîrșitul anului 1918 a precedat cu cîteva luni știrea
despre execuția fratelui sau. aflată de el în primăvara anului 1919. Sub impresia acelei foto-
grafii L. Rebreanu s-a decis să reia pe David Pop din Catastrofa pentru un roman intitulat
„Pădurea Spituurațdtir". Dar planul noului roman îl preocupă „mai mult anecdotic", iar
subiectul lui era o „construcție cerebrală", tn geneza romanului, destinul lui Emil a jucat
un rol important. „Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea Spînzuraiilor n-ar mai fi ieșit
deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrescă. precum au toate cărțile ticluite din cap,
la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește in
sufletul creatorului (cf. Liviu Rebreanu, Amalgam, p. 52).
Citatul: Apostol Bologa „n-are nimic din fratele meu nu reproduce fidel declarația
scriitorului. Din ea a fost omis un singur cuvînt, care anulează caracterul categoric al aser-
țiunii. Liviu Rebreanu a formulat altfel confesiunea sa : „Apostol Pologa însă n-are mai
nimic din fratele meu". Și în continuare romancierul precizează că a reținut de la Emil:"
cel mult cîteva date exterioare și poate unele momente de exaltare". Tragedia lui mi-a prile-
juit doar cadrul in care se petrece romanul și puține personagii localnice: preotul, groparul,
Bona etc." (Ibidem, p. 51) (sublinierea mea. — C. A).
Este adevărat că exegeza literară se poate dispensa de căutarea corespondențelor din
viață ale unor episoade sau personaje din operă, că, după cum subliniază AL Piru, intere-
sează mai puțin dacă a existat Emil, ne interesează dacă în planul ficțiunii există Apostol,
'lotuși, în istoriografia literară se întîlnesc și preocupări privind geneza unei opere, raportul
dintre viață și ficțiune, mai ales cînd aceste investigații permit să se pătrundă mai adine în
laboratorul de creație al scriitorului, să se cunoască procedeele de transfigurare artistică a
realității folosite de el. O astfel dc cercetare artistică a realității folosite de cl. O astfel
de cercetare circumscrisă la romanul „Pădurea Spinzuraților" infirmă obiecția pe care
un critic de prestigiu ca G. Ibrăîleanu o făcea Iul Rebreanu, că el copia realita-
tea „n-o transfigurează îndeajuns de personal, nu creează o altă Iurne alăturea de cea
reală, o pastișează prea mult pe aceasta". Ea demonstrează dimpotrivă că romancierul
este „un demiurg, un creator de lumi noi", că pornind de la „modele vii", de la
prototipuri existente, el creează tipuri literare reprezentative, eu o mare forță de gene-
ralizare. Bazat pe documentele existente, cercetătorul va întrezări îti această „mișcă-
toare pledoarie pentru reabilitarea postumă" a lui Emil, „care tratează „un caz de
61
I
coriștiInță", nu numai „cazul" lui Bologa, ci ți procesul de conștiință al scriitorului însuși,
'(care ar fi putut înfuența cîndva altfel cursul vieții fratelui său) poate „mustrarea sa de
conștiință".
Epigraful romanului („în amintirea fratelui meu Emil executat...) șî epilogul său
(... sufletul robului tău Apostol, Apostol), au asociat pentru totdeauna, într-o comuniune
de tragic destin, pe eroul central al cărții și prototipul său. Fuziunea lor în conștiința poste-
rității a mers uneori pînă la paradoxala contopire a identității tor, așa cum citim pe lespedea
mornuntului de la Gnimeș („Aici odihnește Apostol Bologa — Emil Rebreanu, eroul roma-
nului „Pădurea Spinzuraților" de Liviu Rebreanu"), sau la introducerea unor elemente ale
ficțiunii în planul realului prin transferul unor dale biografice ale eroului din roman pe seama
celui din viață (cf. Const. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregire... 1916—1919. Edit.
Casei Școalelor, p. 360; Magazinul Istoric, IV, nr. 6(39), iunie 1970, p. 89—90). Vezi și
Orizont XXI (1419) nr. 11, 1970, p. 96). Pe de altă parte, nu fără temei s-a observat că „Și
viața lui Emil, povestită simplu, exact așa cum s-a desfășurat, oferă ea însăși substanța unui
roman..." (Puia Florica Rebreanu. Zilele care au plecai, EPL, 1969, p. 73). Intr-un anumit
sens, romanul dramaticei sale existențe l-a scris însuși Emil, în cele aproape două sute de
epistole, unele cu vădite calități literare, rămase de la el. Regretatul Perpessicius, subliniind
că Emil Rebreanu „are dreptul la o biografie a sa personală" sugera tipărirea acestor scri-
sori într-un volum care „ar cristaliza nu numai o biografie patetică, dar și un document paci-
fist și omenesc de mare valoare" (Steaua, XV, 1964, nr. 12, p. 140).
Publicarea „romanului epistolar" al lui Emil Rebreanu ar elucida definitiv și r portul
său față dc personajul fictiv, Apostol Bologa. O parte din „contribuțiile documentare" apă-
rute pînă în prezent, au un caracter sporadic, lacunar, conțin greșeli de informație sau de
interpretare care necesită rectificări (de ex. Cf. Slancu Ilin, Liuiu Rebreanu, Emil și „Pădu-
rea Spinzuraților în „Revistă de istorie și teorie literară nr. 15, 1966; vezi și Limba și lite-
ratura^ XVII, 1968, p, 201—206). Articolul din Steaua criticat de AL Piru este caduc tocmai
în latura sa' documentară. (Astfel, nu corespunde realității informația că la virala invăță-
mîntului elementar Emit era un „timid vlăguit de truda de scribălău, indiferent față de viață,
gata de compromisuri, credincios dictonului ibi Patria ubi bene. D. Nacu se pare că exage-
rează rolul pc care l-a jucat în viața lui Emil; nici Virginia Dumitru n-a fost fata din bra-
țele căreia războiul La răpit pentru totdeauna pe Emil, nici corespondența sa cu Tily (.orect:
Tili) I laliță n-a durat ..în timpul anilor de război", ci doar cîteva luni; nu este adevărat că
după plecarea pc front mult timp familia și prietenii de la Năsăud n-au avui vești de la Emil,
că unitatea lui a [ost dislocată de pe frontul italian de la Dobcrdo spre a fi trimisă p; fron-
tul românesc abia în toamna lui 1916, etc.)
Abordarea operei unui clasic al literaturii române reclamă maximă exigență, atit din
partea documentariștilor, cil și a exegeților sau istoriografilor literari,
CEZAR APRFjAI SI I
62
ION PILLAT
Șl
CRITICII
VREMII LUI
istorie
literară-
documente
*
Seriilor de excepțională vigoare și nu totdeauna evidentă complexitate, mareînd vizibil
atît profilul poeziei timpului său, cit și una dintre coordonatele mai generale ale literaturii
noastre în ansamblul el. Ion Pîllat a avut parte, încă de la intiiele sale manifestări literare,
de o atenție relativ susținută din partea criticii și a publicisticii de alunei, n cărei reexami-
nare, în datele ei mai semnificative, e de natură a înlesni înțelegerea deopotrivă a chipului
cum a fost receptată opera poetului în timpul constituirii ei și a semnificațiilor de baza ale
acesteia. Dc altfel chiar debutul său public stă, cum se știe, sub seninul intllnirii cu un mare
critic. La nouăsprezece ani, în 1910, un caiet eu versurile sale ajunge pe mîna iui Matorescu.
Deși bătrîn și răpit cu totul de politica externă a României, pe care o reprezenta atuu l
intr-un guvern adversar tradiției politice a familiei poetului, criticul citește versurile acestuia
și-f convoacă la o hotăritoare convorbire. Rememorind-o peste douăzeci de ani, Ion Pillat
reținea că „îmi vorbea de clasicism" și „im arăta drepturile imprescriptibile ale formei, îndi-
cîndu-mi greșelile de ritm și de rimă pe care, cu mină proprie, le îndreptase”, oontmuînd cu
precizarea, de invidiat de către un critic, că „această convorbire cu Maiorescu mi-a folosit
toarte mult șî m-a făcut să dau o deosebită atenției formei"1. Chiar dacă scrisul dc atunci al
lui Pillat nu atestă o orientare mai fermă spre clasicism, evoluția sa ulterioară înlr-o atare
direcție poale îi pusă în legătură și cu întîlnirea amintită, ale cărei rezultate se observă
îndata in privința structurii formale a poemelor sale. Este posibil ca ochiul neîndurător de
expert al lui Mpîorescu să fi ghicit în versurile citite un filon pe care tînărul autor și-l va
neglija piua relativ tîrziu, cu toate că, după multe și profitabile ocolișuri, pașii săi se vor
îr.drepl.'i lot mai deciși intr-acolo. Deocamdată însă, poetul navighează în apele poeziei pro-
movate în cercul lui Alexandru Macedonski, căruia, entuziast, îi va edita Florile sacre și în
cele ale „poeziei noi" cu care se îndeletniceau cei ele la „Viața nouă". Acolo el va fi semna-
lai, de către Ovid Dcnsusianu însuși, ea un autor de „visări exotice, cu un dialan amestec de
resignare budistă" mentorul revistei ghicindu-1 „printre cei care-și întăresc sufletul la lumi-
nile culturel universale" fapt pe care Pîllat îl va adeveri ulterior în nenumărate împreju-
rări. O reacție aparte va avea Nicolae lorga la apariția primului volum al poetului, sfătuin-
du-i in urma citirii Visărilor păgine, ca un împărat din basme. în trei privințe: L să învețe
bine românește ; 2. să cunoască viața neamului; 3. să trăiască „aici. in lume, cu ce e bun
și rău într-insa". Dacă noul poet va izbuti a îndeplini (oate aceste trei condiții și le va evi-
denția într-o nouă carte de versuri atunci, „despre acel volum vom sta de vorbă cu toată
considerația cuvenită față de un real talent" *, pe care, deși i-l propune ca model de urmat
pe tînărul botoșănean Ion Sîngeorgiu, nu poate să nu-l observe. Dar poetul, căruia prietenul
său Horia Furtună îi prezicea la apariția Eternităților de o clipă (1911) că „în poezia roma-
nească de totdeauna va ocupa unul din primele locuri", va fi meditat, probabil, la prudentele
aprecieri ale lui lorga, care n-au exclus ca, alături de alte sugestii, să fi contribuit la accen-
tuarea inspirației naționale a poeziei sale și la valorificarea parfum uri lor încă neistovite ale
graiului strămoșesc, fapt, ce nu va trece neobservat, Dragoș Pratopopescu subliniind cu pri-
lejul apariției Amăgirilor (1916) că „graiul românesc a încăput pe mina unui poet adevărat",
„un poet slatuar", ce descinde din F.minescu și Coșbuc (cu toate că înrudirea cu Alecsandri,
așa de pregnantă mai apoi, e sesizabilă de pe acum, chiar dacă criticii nu i-o observă).
Este epoca in care poezia lui Pillat începe a fi pusă în mult mai diverse ecuații șî exa-
minată din unghiuri diferite, însumarea ți relativa unitate a aprecierilor critice realizîndu-se
mult mai tîrziu, ca și, într-o măsură, cea a operei sale. N. Davidescu crede că „autorul cul-
tivă poezia ca pe o slujbă, cu taină și cu reculegere, în atitudini de fakir și de anahoret"*.
63
Horîa Furtună vede In el un „romantic", realizat mai ales tn Aci sosi pe vremuri». Ion Vinea
îl revendică pentru moderniști, apăsînd pe faptul că „Ion Pillat respira liber in haina de
oțel a prozodiei clasice" și că „în marginea lirismului poetic își înseamnă personalitatea și
vocea sa distinctă”.T Mai tranșant va fi un alt nonconformist al vremii, Adrian Maniu, care
va spune că „între puținii care au personalitate independentă, și care au înțeles că versul
e vers, nimic mai mult — și asta totul — putem însemna pc Ion Pillat" •
O încercare de sintetizare a opiniilor va face Mihall Dragomirescu, afirmînd
că avem a face cu un poet cu „inspirația modernă, dar plină de tot sucul poeziei tra-
diționaliste" șl „salutind în acest poet triumful poeziei romanești — care, mergînd un pas
înainte, nu uită nici unul dintre pașii pe care i-a făcut pină acum". încheia subliniind că
poezia pillatiană reprezintă „o viziune nouă și întreagă”-1®. Ciudat e faptul că, în afara mior
accente extrapoetice, precum acele ale lui lorga, care socotea deocamdată că „Ion Pillat arc
încă de înfăptuit, pentru a sc ridica la marea poezie, o operă întreagă de asimilare a noțiu-
nilor istorice și geografice, a noțiunilor prezente ale nației sale” toate aceste și alte opinii
critice își aveau, pe porțiuni și etape, îndreptățirile lor. Căci oricine parcurge opera lui Pillat
observă la el o sete de modernitate concrescută cu temperate note romantice, o atenție asupra
sufletului tradițional coexistentă cu o „imaginație subtilă” și „o sentimentalitate discretă"
observată de Topirceanu 1J, o voință de captare a lirismului pur, paralelă cu o indiscutabilă
propensiune spre clasicitate etc., note care, departe de a face pitorească sau eteroclită înfăți-
șarea acestuia, îi evidențiază unitatea sa funciară, în nici o împrejurare confundabilă cu a
altora. L drept că, în timp, scrisul poetului dobîndește un tot mai pregnant „caracter tra-
diționalist", că „modernitatea lui constă în expresivitate”, cum nota Șerban Ciocutescu1:l, ori
că. potrivi! lui Pompiliu Consta nlinescu, „tradiționalismul și dragostea de pămintul natal au
devenit la dl. Pillat prilej de osificare poetică,” l< dar nu-i mai puțin adevărat că la el „tra-
diționalismul e întărit de Impresionism"15 și că Pillat, cum menționa pătrunzător, fixind
exact termenii ecuației, Mihall Ralea, „a asimilat modernismului tradiția, creând dinlr-o dez-
armonie, dintr-un paradox aparent o unitate vie. Toată estetica d-lui Pillat constă din acest
efect de contrast între un conținut tradițional și popular și o formă savantă și modernistă.
Ceea ce Ia alții ar fi putut duce la neplăcute dezacorduri, la contradicții interne, In lipsă de
coherență, In dînsul duce la armonice caracteristice cu atit mai savuroase, cu cil sînt obținute
din note mai discontinui", w Este o intuiție fundamentală și subtil diferențiatoare (înlruett
mulți alți poeți și versificatori din epocă, de dinainte și tic după ea, într-o măsură, procedau
adesea invers, asimilînd — uneori ca consecințe nu tocmai fericite — tradiției modernismul)
jie care peste ani o va relua și adînci în termeni proprii Basll Munleanu, sintetlzîndu-și con-
statările într-o formulare precum cea ce urmează: „Poezia lui Ion Pillat e un factor comun,
care însumează, cu un eminent instinct al perenității, toate posibilitățile temperate ale inspi-
rației, ale tehnicii poetice și ale limbii românești, De aceea aderența lui la școli și tendințe
n-a fost, nu putea fi totală. Pillat simbolist; Pillat tradiționalist ; Pillat neoclasic ; nimic din
toate acestea, sau toate acestea, și multe altele la un loc. Ion Pillat nu figurează o apariție
meteorică, ci o stea fixă" >7.
Se observă astfel, după faza celor mai diverse revendicări a operei poetului, care
durează, în mare, cam pină după primul război mondial, o încercare cumulată a criticilor
vremii dc a surprinde aspectele statorniciei acestuia, îndeosebi în apele oarecum neclare ale
tradiționalismului, în care, pe lingă că nu reușea a se scălda de două ori la fel, cl nu izbutea
a și releva totuși întreaga-i personalitate și unde intra cu gesturi și din direcții numai parțial
conforme cu înțelesurile acestei noțiuni. Dovadă că așa stăteau lucrurile sînt și împrejurările
că, deși in linii generale tradiționalizanl, lorga va recepta, cel puțin o vreme cu oarecari
rezerve și cîrtiri poezia iui Pillat, iar criticii din jurul „Vieții romanești" (Ralea, Suchianu
etc.) vor reține modernitatea cu care se înscrie poetul într-un atare șuvoi. Pe tte altă parte,
după înscrierea sa în arie tradiționalistă, poetul n-a fost renegat de moderniști, nici chiar de
cei mai furioși, ci. cel mult, neglijat, aceștia simțind într-însul, dacă nu chiar un comililon,
în nici un caz un adversar. E de menționat, lotuși, pentru fervoarea ei, afirmația lui N.
Davidescu, din ID27. că „cincisprezece ani de exerciții în meșteșugul versificării au sfîrșit
prin a dovedi că d. Pillat nu e poet. Va fi. însă, poate, un tradiționalist”. Altfel
însă, sc vn cădea relativ repede de acord asupra unor etape încheiate ale evo-
luției scrisului său și asupra eforturilor lui de integrare modernă a tradiției autohtone într-o
viziune ce tinde tot mai intens spre o nouă clasicitate. Aceasta pentru că „turnînd într-o pro-
zodie disciplinată material j>oe1ic românesc și o figurație de procedee moderniste" izbutise,
rota Vladimir Streinii, „să scoată un aliaj nou" 19, care consta nota criticul mai apoi, în
64
aceea că „dintre poeții noștri contemporani din riadul întîi Ion Pillat este acela care ți-a înțe-
les foarte devreme, poate chiar prea devreme, identitatea lirică. Reușind să-și compună o
figură originală, autorul volumului Pe Argeș în sus a continuat să-și îngroașe trăsăturile de
poet tradiționalist, de la volum la volum, cu multă aplicație și metodică, dar și din ce în ce
mai puțină căldură de inspirație", Concluzia era că avem a face cu un „poet ai ascunsei
parăzi a timpului și a! melancoliei trecerii proprii, derivată din conștiința procesivității virate-
lor". Horaționismul poetului, deși nenumit ca atare, e ghicit în substanța lui. Va veni Pom-
piliu Consta ntinescu peste ani cu numirea expresă a acestuia : „Tn lirica noastră, de tradiție
a clasicismului, Ion Pillat este, intelectual vorbind, cel ma cult poet al ideii de clasicitate, și
totodată cel mai realizat, ca sensibilitate și expresie, așezîndu-se în marea familie de spirite
al căror patron înțelept și veșnic tinăr este Horațiu" ». Șerban Cioculescu revine pe urmele
lui Perpessicîus, cu precizarea restrictivă că „incarnare a voinței de a fi poet” și „organizat
oarecum inginerește" (Perpessiciuș îi suprinsese „o voință tenace care l-a făcut... grație
unei inunci încordate și numai plan" ... poet) Pillat se dovedește, mai ales în Scutul Miner-
itei, apt a scrie o poezie „de echilibru sufletesc ți formal", căreia nimic nu i se poate imputa
„decît o egalitate cam monotonă și puțină emoție reală" ,l. Dar fluctuațiile se mențin totuși
iu continuare, întreținute probabil și de evoluția continuă a poetului care, abia fixat de unii
tiparului tradiționalist, se refugiază aproape simultan într-un clasicism, ale cărui antece-
dente N. I. Herescu le menționa astfel: „poetul simbolist de acum douăzeci de ani, care
după un drum lung și rodnic prin meleagurile poeziei populare și a inspirației autohtone,
vine acum la eternele izvoare ale clasicismului" ®. Același se entuziasma mat tîrziu cînd cre-
dea a găsi formula cea mai potrivită: „neoclasic, acesta este cuvîntu): el constituie cea inaî
bună definiție a poeziei lui Pillat"29. Dar, cum observa Pompiliu Constantinescu, „artistul nu
s-a mulțumit să se realizeze într-un tipar unic", fapt ce face ca nici atitudinile față de el
să nu prea poată fi convertite în epitete unice, Al. Pnilippide observînd la el „un ritm ador-
mit. plin dc o pătrunzătoare tristețe, o impresie de părăsire șî singurătate, un ton de toamnă
singuratică" **, amintind, nu fără îndreptățiri, mai mult de propria-i formulă. In același timp
Petre Pandrea credea a găsi un substrat sociologic evoluției poetului afirmînd: „cazul
poetului român Ion Pillat, plecat din simbolism și ancorat în clasicism e nou pe motivul unui
imperativ de clasă" ®, pe care nu-1 explică în datele lui ți rămîne, de aceea, mai mult o
curiozitate între altele emisie în vreme în legătură cu Pillat. Ovidiu Papadima
văzîndu-1 mai tîrziu pendulind „între luciditatea orașului și înțelepciunea magică
a duhurilor pămîntuluî",2’ formulări ce surprind mai fiecare cîte o notă distinctă a operei lui
Pillat, O trăsătură constantă a acesteia o evidențiază Tudor Vianu, prietenul de o viață al
poetului, despre care a scris în mai multe rînduri. In raport cu Arghezî, zicea Vianu, care
„aparține tipului de invenție prin deviație, poezia lui Pillat aparține dimpotrivă tipului de
invenție logică. Poemele sale dezvoltă consecvent o temă, un motiv, o viziune inițială. Din
pricina caracterului logic al invenției sale, poezia lui Pillat se mai distinge" prin „unitatea
foarte generală a temelor" și prn „forma ei ciclică".® Ne aflăm, împreună cu observațiile
lui E. Lovinescu. în fața unei caracterizări dintre cele mai pătrunzătoare a operei poetului.
Lovinescu nota că .. o astfel de poezie se situează în realitățile noastre sufletești și cosmice:
ea se integrează, deci, în acea literatură autohtonă, ru profunde însușiri naționale, ce por-
nește din filonul popular și se afirmă printr-un lanț neîntrerupt de scriitori, cu un fond comun,
deși cu variate mijloace de realizare, nu numai pe măsura talentului, ci și a timpului".
„Poezia d-lul Pillat ne dovedește că, dacă forma poetică evoluează, fondul este însă un bun
comun pentru toate generațiile" G. Călinescu, care a scris în mai multe rînduri despre
poet, ajungea finalmente la încheierea că, „Ion Pillat nu are un lirism complex, stufos. El nu
e propriu-zis nici sentimental, ci un afectat superior... poetul se mulțumește să comenteze. -.
Ion Pillat are informație, sensibilitate pentru finețele plastice dar e lipsit de înțelegerea fan-
tasticului, haoticului, enigmaticului și a tot ce depășește granița priceperii de toate zilele”®
Vom înțelege astfel, reparcnrgînd observațiile critice asupra operei acestui atît de disputat și
în general privit cu rezervă poet, cum „pentru cine ar vrea să aibă o idee clară și completă
asupra poeziei noastre contemporane, opera d-lui Pillat se impune mai mult decît oricare
alta"31, cum zicea Vladîmir Streinu, unul dintre severii săi examinatori țîn perspectiva schi-
țată aci avem și o imagine a criticii vremii șî a vigorii eî).
Metaforic, cum îi c obiceiul, Perpessicius vede în poezia sa un caz de sfințire a apelor
„lirice de un nou duh-sfint, acela al poeziei de meditație sobră și de mari resurse tehnice”.®
Deși aparent contradictorii, și uneori chiar în fapt astfel dispuse, opiniile critice enunțate în
timpul vieții lui Ion Pillat atestă efortul de cuprindere a poeziei acestuia, de situare a ei în
contextul literaturii noastre moderne. Cum însă nici un enunț critic nu atinge substanța
ultimă a unei scrieri, toate cele menționate mai sus continuă a coexista în liniște, comple-
S — Orlicnl
65
linduse ți luminîntiu-se reciproc șî fulgerind din cind în cînd cerul poezei pillatiene. Adîn-
Cțrea sensurilor acestor opinii și inventarierea celor neglijate aci, Însumarea celor emise ulte-
rior ar învedera, poate mai pregnant ca în alte cazuri, destinul unei opere in conștiința criticii
și raporturile perpetui dintre cele două modalități literare. în acest sens am încercat a dirija
cele cîteva extrase de mai sus, ca un preambul la o eventuală cercetare mai de amploare.
') Mărturisiri, extras din .Revista fundațiilor regale”. 1942. 0.243. *) .Via)# nou#” anul VIU.
nr. 14—16- I sept I oct. 1912; » „Neamul romanist literar", 28 oct 1912; • „Naționalul", 24 ld>r
1916; ‘„Noiix revista româna”. 3-10 aprilie 1916. ‘..Universul literar', nr 9,.1920; '„Adevărul” JO
aprilie 1920; • „Cronica”. 19 Iunie 1916; 10 „Cultura poporului" 23 oct. 1923.
“.Facla literara", 26 aprilie	1903: “.Ritmul	vremii.mai 192S: 11 Adrian Mautu.	„Rampa". 6
febr. 1927 ; “ M. Reies. Persptuivt,	1926. p SG" fon	Pillat. mărturii despre om ți poet	196*. p 95 ;
11	..Națiunea". IS mal 1927; l*„Sbur#tarul". noiembrie.	1927; " MSrturll despre om ii poet p- 144—I4S;
»•	jAdevârul”. I Marile 1934; 11	„Universul", 12	martie 1934;	” „Universul”, 12	martie 1934;
» „Unlersul literar" 30 mai I943;11 „AdevBrul literar si artistic". 18 dec. 1932; u Idem, 3 iunie IftM;
” Mărturii despre om ti poet, p. 236; ” Idem, p 138; “ Critice. IX, p. 166—168; “ Istoria
literaturii romane. ... 1941, p. 7W1; i, „Garcia". 28 aprilie 19(36 ; B Mențiuni critice, vn|, ![|, p, 364.
VASILE MANIU
Poetul Adrian Maniu avea zece ani cînd a murit bunicul său, Vasiie Maniu, revolu-
ționarul de la 1848 și academicianul de mai tîrziu. De-a lungul șuilor de amicală cola-
borare literară cu scriitorul de origine bănățeană, îndeosebi in anii apariției revistei „Lu-
ceafărul” dc la Timișoara (11135—1937), Adrian Maniu mi-a istorisii, cu un vădit atașa-
ment față de Banat, o serie de lucruri și fapte interesante, cu lotul inedite, despre membri
familiei sale și despre trecutul lor. Însemnările mele de atunci, confruntate cu dalele bio-
grafice și documentele vremii păstrate în arhive și biblioteci, îmi conturează și evocă în
lumina actualității numeroasele figuri ale acestei familii, care au ilustrat, alături de Bre'
dîcenî, viața culturală de altădată a Lugojului.
Familiile Maniu și Atanasievici erau la finele secolului al 18-lea cele mai distinse in
lumea negustorilor români din Lugoj. Strămoșii lor se trăgeau din familii nobilitare
române venite din Transilvania, după cum ne informase istoricul bănățean Dr. (iheorglie
Popovici, și ele se așezară lingă „arminția" (vama) de lîngă podul vechi a! Timișului,
unde sc formase centrul economic al Lugojului ele pe vremuri. în timpul acela lot comer-
țul orașului era In mina negustorilor români, care, alături de puternicele corporații de
meseriași, alcătuiau pătura conducătoare a vieții publice lugojene. (1)
Datele biografice mai cunoscute pînă acum despre familia Meniu încep cu cele pri-
vitoare la marele comerciant Alexandru Maniu, tatăl lui Vasiie Maniu, El își avea casa șl
sediul în centrul cartierului de lîngă podul vechi. Aici s-a născut la 18 decembrie 1824
\asite Maniu, care nu va uita tot timpul vieții sale că era fiul Lugojului. Mânu lui a
murit Ia un an după naștere. Rămas orfan, de creșterea lui a avui grijă tatăl său, care
s-a recăsătorit. La 5 martie 1833 s-a născut în Lugoj al doilea fiu a] său ; Aurel Maniu.
(2). Biografia acestuia face parte dintr-un alt studiu. Avocatul Dr. Aurel Maniu a funcțio-
nat în ultima perioadă a vieții sale ca notar public la Oravița, unde a murit la 28 ianuarie
(,) Dr. Glieorglie Popavlci, protopopul Lugojului ; Predic# Ij p.irsstjsul Iul Vasiie Mxniu
în »inro| „Drapelul" l.mml nr, 25 din 6 aprilie 1901.
f) Dr. loichim Milei» : ..Familia M»nlu", tn ziarul , Vestul" Timișoara nr. 742 din 19 febru»rie
1933.
66
1894. {3) Membri familiei Maniu, adică tatăl Alexandru și fii săi Vasile și Aurel, deși erau
nobili de „Rakosd" (Răcăjdia), niciodată nu și-au afișat titlul acesta. Ei se considerau fii
ai poporului și se simțeau atașați cu tot devotamentul lor de mulțimea iobagilor și țăra-
nilor. La 1852 Vasile Maniu s-a căsătorit cu fiica vestitului avocat din Oravița, cu baro-
neasa Olga dc Lovich, o nepoată a lui Ludovic Rossutlr. (4) Din căsătoria aceasta au
rezultat doi fii: Grigore și Vasile. După stabilirea lui in București, Vasile Maniu men-
ținea legătura cu Lugojul și venea de mulle ori la casa lui Aurel Maniu de pe dealul viilor,
îndeosebi in zilele culesului dc struguri, cînd se întorcea din străinătate de la băi. Despre
in astfel de popas făcut în toamna anului 1868 ne amintește ulterior ziarul „Drapelul" din
Lugoj, cînd Vasile Maniu a petrecut cu fiul său Grigore cîteva zile de odihnă la vie șl a
luat contact cu fruntașii vieții publice din Banal, care au venit să i întilnească. Mai tîrziu,
în 1924, Caius Brediceanu a cumpărat via de la urmașa Livra Maniu măritată Dr. Vuia,
ca să poată sta în această casă de pc dealul viilor cumnatul său Lucian Blaga cu sora
lui Cornelia (soția poetului), âvînd aici poetul și gînditorul Blaga un loc de liniștită recon-
lorlarc și de meditație, Se știa că Lucian Blaga era cumnat cu Adrian Maniu, care obiș-
nuia să vină aici la vie să se întilnească cu scriitori, pictori, sculptori și muzicieni din
Banat Caius Brediceanu achizționase această proprietate dc la urmașii lui Maniu după
ce Brediccniî vînduseră renumita și istorica lor casă de la vie. (5)
Fiul cel mai mare al lui Vasile Maniu, Grigorie a fost un jurist cu reputație în Bucu-
rești, unde a publicat în perioada 1893—1908 cele trei volume de drept comercial de valoare
științifică. Grigorie Maniu a avui la rîndul său patru copii: poetul Adrian Maniu, arti:-1a-
pîclorițS Rodica Maniu, căsătorită cu pictorul Sarnuel Mutzner (6), 1 [oria Maniu, Maria Ma-
niu, căsătorită eu medicul Dr. Niculescu.
Vasile V. Maniu. al doilea fiu al academicianului pe care îl evocăm, a fost profșsv
de liceu in București. Printre lucrările șale găsim o carte cu titlul: „O lecțiune de geografie
asupra Banatului", București 1960. (7)
Prin urmare, Vasile Maniu a fost bunicul poetului Adrian Maniu, care, datorită .i. estei
descendențe bănățene, s-a considerat și el fiu al Banatului, publicînd în revistele timișorene,
în special la „Luceafărul" din anii 1935—1937 și în primul număr al revistei „Orizont".
Fiindcă viața și activitatea lui Vasile Maniu e prea puțin cunoscută și numele nu figu-
rează cu suficiente date istorice in enriclojiediile apărute pină acum, am căutat sâ încheg
din diferite izvoare cercetate o scurtă sinteză biografică.
Vasile Maniu a jucat un rol hotâritor in rîndul revoluționarilor de la 1848 in Bucu-
rești, unde sc stabilise cu un an mai înainte și e devenit un animator al mulțimii opri-
mate, profesînd idei avansate. S-a alăturat mișcării conduse de Nicolae Băirescu și fiind
bine cunoscut cu Eftimie Murgu, a îndeplinit misiuni de legătură între aceștia.
Vasile Maniu de mic a intrat la școala românească a Lugojului, unde a început învă-
țătura ia dascălii Ilie Mîescu și Nicolae Marcu, apoi la școala germană din localitate, avîn-
du-l ca învățător pe Reinholcz. Primele patru clase dc liceu le-a terminat la Lugoj. (8)
Studiile secundare le-a continuat la Arad și Timișoara. (9) A urinat și cursurile școalei
normale din Caransebeș, probabil la „școala normală matematică" Înființata pc baza ordi-
nului dat de consiliul aulic la II noiembrie 1807 pentru răspindirea culturii în zona geogra-
fică a regimentului de graniță. (10) După aceea s-a dus la universitatea din Pesta, unde
a studiat dreptul șl filozofia, luîndu-și diploma dc absolvire în anul 1846. încă din anii
studenției a început să scrie, împreună cu Damaschin Bojincă și cu alți studenți universi-
tari a fondat în Pesta o societate pentru răspindirea culturii și literaturii române. (II)
După terminarea studiilor, nu a vrut să accepte funcția de subprefect care îi fusese oferită
de slăpînirea de atunci, ci s-a întors la Lugoj. Aici s-a atașai de trupa teatrală din care
făcea parte vestitul cîntăreț liric, tenorul George Seracin, originar din Dobrcști, trupă care
tocmai dădea spectacole în orașul său natal. Atras de vraja scenei și a dramaturgiei, a
t,t Dr. Cornel Diaconovkh : „Encictopedia romAnă", Sibiu I9tn, voi, III pas. 194.
(J Prof. Traian Topliceanu; ,,Vasile Maniu". In „Vestul' Timișoara nr. 56 din 3 iulie ISM.
tu Pavel Bellu; „Blngn tn mare» trecere", București 1970. editura Emlnescu, pagin/e 1«.
151 și IST.
(.) Aurel Coama Junior: „Expoziția dnei Rodiea Mân u" si „Expoziția pictoru ui S. Mdlzner '.
tn revista „Luceafărul* Timișoara nr. 5 nc luna mal 1935. cu portretele artiștilor și eu reproduceri
din operele lor.
(,) Biblioteca Academici R.S R cola ÎL 115859.
(,) Dr. Gheorghe Popovici, Lugoj, Ibidem
t») loan B. Miireșianu ; „Va-lle Maniu fiSJi—1901) ",
pe luna martie ISW, pag. 21—28,
(„) Prof. Traian Topliceanu, ibidem.
(„) loan Dimitrie StKlu; „Literatura Binltean»
Timișoara 1910 Editura Regionalei Bjnitene a Aslrei.
jn revista „Luceafărul” Timișoara nr,
4c la început ptnâ la Unire 1582—1918*.'
(Despre Vasile Maniu In pag. 295-307),
67

început să scrie piese de teatru ți a pornit cu trupa în turneu, ajungînd astfel în 1847 la
București, unde a făcut cunoșltințu cu cele mai de seamă figuri ale culturii românești. (12)
A fost bine primit în cercurile intelectuale dc orientare progresistă, a colaborai la ziarele
din capitala Munteniei și a scris piese de teatru. Una din aceste piese „Amalia sau victima
amorului" a fost jucată pentru prima oară de Teatrul Național din București, Această dramă
in trei acte a fost publicată in anul 1854 la București ți ulterior citată în lucrarea de istorie
literară a lui Adamescu.
In scrisul lui Vasile Maniu se oglindeau ideile de emancipare socială șî națională.
In 1848 a devenii unul din factorii conspirativi și a militat alături de Nicolae Bălcescu,
C. A. Rosetii și de ceilalți revoluționari pentru aceleași idealuri de libertate și de unire pe
care i le inspirase și Eftimie Murgu. In legătură cu aceasta istoricul bănățean loan D. Suciu
a scris; (13)
„Legătura între Murgu și Bălcescu urma să o facă Vasile Maniu, lugojan, absolvent al
'Universității din Pesta, care încă din 1847 se stabilise la București. Credem că Vasile Ma-
niu a fost acela care în primele zile ale lunii iulie i-a adus lui Murgu misiva revoluționarilor
bucun^teni. Vasile Maniu participă la evenimentele revoluționare din București din luna
iunie 1848. Era omul cel mai indicat să facă legătura între cele două grupe revoluționare:
linăr și curajos, cunoștea situația din Banat și de la Pesta, precum și limba maghiară."
Pentru că participase activ Ia mișcările revoluționare din București, Vasile Maniu a
fost nevoit să părăsească Țara Româneasca și să treacă in Transilvania, unde a lucrat pe
lingă „Comitetul de apărare națională" de la Sibiu, care sprijinea acțiunea militară a lui
Avram lancu. Acest comitet l-a însărcinat cu diverse misiuni importante, printre care și cu
aceea de notar districtual al Făgărașului. (17)
După înfringerea revoluției și potolirea spiritelor, s-a întors acasă in Banat, dar nu
și-a statornicit domiciliul in Lugoj, întrucît fusese numit in 1849 în funcția de comisar cer-
ctial în Caras, iar în 1855 de notar in cercul Herendești, In 1859 a plecat din nou la
București, unde s-a stabilit în mod definitiv ca avocat. (18)
In timpul celor zece ani petrecuți în Banat (1849—1850), Vasile Maniu a desfășurat
o bogată activitate de istoric, publicist și polemist. In perioada aceasta a scris monumen-
tala istorie a originii românilor, considerată ea cea dinții lucrare dc acest gen întocmită
științific. Acest volum de peste 500 de pagini tipărite l-a consacrat ca savant în străină-
tale, Valoroasa lucrare, apărută la Timișoara în anul 1857 eu titlul „Disertațiune istorico-
crîtkă și literară traetindă despre originea românilor din Dacia-Traiană“ (19), a dovedit
științific și pe bază de documente continuitatea neîntreruptă a poporului român în Dacia,
încă înainte de apariția acestei opere, a luat parte la disputa publică desfășurată atunci
între tradiționaliștii care pledau pentru menținerea scrisului cirilic în limba română si
intre latiniștii care susțineau adoptarea alfabetului latin. Vasile Maniu s-s arătat intransi-
gent in lupta pornită împotriva „buchiilor" și era necruțător în combaterea adversarilor
mișcării latiniste. Prin replica sa lapidară a pus capăt unei polemici penibile și destul de
spinoase între el și Meletie Dreghici, protopopul ortodox roman al Timișorii, care susținea
menținerea alfabetului cirilic în scrisul romanesc. La controversa aceasta a trecut de partea
latiniștilor și scriitorul timișorean Petru Lupul zis Lupulov, avînd la bază studii universitare
din Italia și activînd ea profesor la catedra de filozofie la un institut de învățăminl supe-
rior în Zara, capitala Dalmației. Și Petru Lupul a început să-și tipărească la Buda și la
Timișoara cărțile sale cu litere latine. După aceea cl-iar și Meletie Dreghici, precum ți
ceilalți scriitori români din Banat au adoptat alfabetul latin.
Vasile Maniu s-a sesizat de pledoaria în favoarea „buchiilor" și de negarea conți-
imitații elementului românesc în Dacia, expuse intr-o broșură tipărită de Meletie Dreghici
în Timișoara la 15 noiembrie 1855. (20) încă înainte de apariția monumentalei sale opere
L.) Dr. Cilicorghr Popovici, Lugoj, ibidem țl Trandafir Latii tn ..Cărturari d.n Banat" bio-
R<af<a lui Vasile Maniu. București, Biblioteca „Cunoștințe Folositoare", scria C. K>
(-’) loan D. Suci» : .Revoluția de la IMS și IM? tn Banat". București 1969 Editura Academiei
RSR. pair 157.
(,,) Articol semnalat dc Cornelia Bodea tn Lupta românilor,,.. pag. 172. A lost publicat
ncsemnat In „Poporul suveran" IMS nr 19 (16 auguat), pag, 75 Reprodus In V. Maniu. ..Unitatea la-
tină sl cauza rominâ . . o. S|.
(,») loan D Suciu : „Revoluția..." ibidem pac 161.
(.,) loan D. Suciu: ,.Literatura bănățeană.. " ibidem, Și Praf, Traian Tipltcsnnis .vasile
Maniu", tn „Vestul" Timișoara, nr. firi din iulie IW
(") Or. Ohorghe Popovici. ibidem, în ..Drapelul" l.ugoj 6 apr 1901
t“) Biblioteca Academici RSR cota II. 11SÂ11.
IM Meletie Dreghkl: „Care sunt literele nnnăne ? : : Timișoara 1X55. Tipografia erezilor Ini
Baiehel Broșură dc I» pagini, tipărită cu Miere firile
68
Istorice, Vasiie Maniu a publicat in 1856 la Timișoara o puternică ripostă cunoscută sub
denumirea de „Respunsu replicntivu la broșura domnului protopresviler Mei. Dreghicl inti-
tulată care sunt literele române". (21) Acest răspuns I-a publicat Vasiie Maniu si ca pre-
față la „Disertațiune istorico-critică și literară...“ apăruta în 1857 la tipografia M. Hazay
din Timișoara, precum și într-o broșură separată tipărită la Lugoj in același an. (22) După
cum am notat, Meletie Dreghici a revenit asupra părerilor sale și a început și el să-și
publice cărțile cu litere latine.
Trebuie să scoatem în relief valoarea științifică a disertației istorice pe care Vasiie
Maniu a scris-o cu respectarea tuturor regulelor de aparatură istoriografiei, intrebuințind,
ca și Eftimie Murgu, argumente luate din cele mai valabile surse dc documentare, ca de
pildă limba, filologia, etimologia și etnografia română. Vasiie Maniu a fost ce) dinții savant
român care a dat științelor istorice o mare operă sintetică despre originea poporului nostru,
sprijinită pc sistemul crîtico-literar al analizei citatelor din autori străini și din literatura
universală, combătîrtdu-le, adoplindu-1e sau interpre1îndu-le diversele lor teze și susțineri.
Acest important studiu istoric al lui Vasiie Maniu a fost tradus in limba germană de scrii-
torul bănățean IE Broșteanu și tipărit la Reșița în anul 1884 Sub titlul : „Zur Geschichls-
forschung tiber die Romaenen". Vincențiu Batic? a apreciat ia înalta sa valoare științifică
lucrarea și despre versiunea ei germană a publicat o judicioasă prezentare și recenzie în
revista „Familia" de la Oradea (anul 188-1 pagina 640),
Stăbilindu-se in București, Vasiie Maniu, imediat după sosire a fost numit în anul
1859 ca avocat public ta curtea criminală apoi în anul următor avocat public la înalta
curte de justiție din București. In anii 1862—1865 a funcționat ca avocat ai ministerului,
iar de la 1866 avocat al Eforiei spitalelor, și în sfîrșil în anii 1868 — 1869 ca prim președinte
-al curții apelative din lași. în timpul acesta a publicat lucrări care i-au adus o reputație de
om de știință și pe plan european între care „Unitatea latină sau cauza romina în procesul
naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic1* apărut la București în anul 1867
Ieșind din magistratură, Vasiie Maniu a continuat să exercite profesiunea de avocat,
precum și laborioasa activitate de scriitor, tn această perioadă a desfășurat și o activitate
ziaristică, scriind In : Românul, Trompeta, Buciumul și la alte publicații periodice, in spe-
cial la „Columna lui Traian”, fiind prieten cu Hașdcu, care conducea această revistă. (24).
Predilecția lui Vasiie Maniu pentru teatru l-a îndemnat să scrie și piese care au fost
jucate pe scenele de atunci, tn 1871 a apărut la București drama într-un act cu titlul :
„Monumentul de la Călugărenl" (25). îar în 1880 a publicat la București o dramă origi-
nală națională în 5 acte și 5 tablouri cu titlul „Proscrisul român” in care evocă clipe trăite
in timpul evenimentelor de la 1848. (26) Vasiie Maniu a mai publicat în revista „Columna
lui Traian" .din anul 1872 o dramă istorică în 5 acte cu subiectul „Conjurațiunea lui Cati-
Jinți”. In domeniul de istorie și critică literară Vasiie Maniu a elaborat un raport către
Academia Română despre „Mișcarea literaturei istorice in România și în străinătate cu
referință la români în anul 1879”, extras din Analele Academici Române seria, II. tom, II.
secția I. pag. 258—273. O altă lucrare are ca subiect: „Românii în literatura străina", studii
istorico-critice și etimologice cu un memoriu asupra mișcării literaturii istorice în străinătate
șl la noi urmată în decursul anilor 1880 și 1881, și a fost publicată în 1883 la București. (27)
In anul 1876 Vasiie Maniu a fost ales membru al Academiei Române în secțiunea
istorică. A fost o binemeritată recunoaștere publică a prodigioasei sale activități de scriitor
tși istoriograf, a prestigiului și autorității sale ca om de știință. După cum am văzut, a
scris și a publicat numeroase lucrări. Pe lingă cele apărute în formă de cărți și păstrate în
biblioteci, majoritatea studiilor, lucrărilor șî discursurilor sau conferințelor, scrise ori ros-
tite de Vasiie Maniu, sînl uitate în paginile ziarelor sau revistelor, în analele Academiei,
în filele dezbaterilor parlamentare. Una dintre cele mai de seamă opere cuprinzînd Istoria
Hangiului n-a putut fi terminală șî nici publicată. Manuscrisul lucrării nu știm pe unde se
La riUpunsul dat dc V. Maniu, Dreghici a încercat si demon^trcie câ Limba români,
nravînd n ortografie proprie, nu poate li exprimaia dccll prin „buchii" care au semne pentru flecare
sunet vorbii.
Pli La replica 1ui Urcghlcl, V. M»n|q r riipuns din nou. Aceasta hroțurâ s-e i* Biblioteca
RSR cola II. L79227 și are titlul. jțitpws la replica d. Meletie Dre^hid : SA ne dcsamâRlnT.
Lugoj 1857.
Biblioteca Academiei RSR. colii I. LI62L3.
Prol. Traian Topliceanu. ibldem.
(■> Biblioteca Academiei RSR. cola I- 116318.
(„) Biblioteca Academiei RSR. cota tl. 115878.
(,?) Biblioteca Academiei RSR, cota Jl. 1153^8.
69
află sau dacă s-a mni păstrat, dar despre et a făcut amintire profesorul lugojan Virgil
Popcscu în cuvîntarea rostită la înmormîntarea din 25 martie 1901 a academicianului bănă-
țean : (28)
... ..Acum 19 ani, cu ocazia unei vizite ce a făcut Vasile Maniu Lugojului, m-a
chemat la dtnsul la hotel (...) și mi-a citit timp de 3 ore o introducere, ce
făcuse pentru istoria Banatului, pe care începuse să o scrie. Ce foc era în acea scriere a
sexagcnirului și cu cită căldura îmi spunea: „Iți citesc aceste foi, ca să poți aduce și
tu mărturie, daca voi muri miine-poimiine, că bâlrinul Meniu a muncit, și dacă n-a putut
munci mai rnult, au fost nevoile vieții, care l-au silit să consume cea mai mare parte din
activitatea sa in lupta pentru trai".
Vasile Maniu a decedat în ziua de sîmbătă 10.'23 martie 1901 la București în etate
de 77 de ani. (29) La funeralii au luat parte membri guvernului în frunte cu primministrul D.
A, Sturdza. membri Academiei Române și ai Ateneului Român. Erau de față și: Ion Kalin-
deru, I. Negruzzi, Nicolae lonescu, Dr. Felix, Dr. Victor Babeș, Ion Bianu, losif Vulcan, AL
Murknes. u, Dr. C. Rădulescu, Gr. Tocilescu, generalul Al. Fălcofanu, A. Salignv, etc. Cuvîn-
tarea de doliu a rostit-o losif Vulcan din partea Academiei Romane, iar praf. Virgil Popescu
a vorbit din partea lugojenilor. (30) In luna aprilie 1903, cind s-a dezvelit la teatrul liric din
București bustul în marmoră a lui Vasile Maniu, discursul festiv l-a ținut Gr. Tocilescu,
aiălînd „partea însemnată pț care acest patriot a luat-o în lupta pentru redeșteptarea popo-
rului român*1. (31) Lugojenii Lau cinstit memoria prfntr-o pioasă comemorare. (32)
AUREL COSMA
1'1 Cuvțnlarei a fost publicată in întregime in ziarul „Drapelul" Lugoj nr. 23 din stmball
17 / 30 marile 1901 V ra>| Pnpescu, născut in IS60 fa t-UROj, după tern lina ren sludiilnr superioare la
budapesta «1 la Roma, în 1ȘȘJ a fost nunul profesor In Ploiești, la 1892 subdirector al Invita miri tulul
primar, la 1X94 profesor la liceul St. Siva. A scris mai multe pice de teatru, etc.
<”) Ziarul „Controla* Timițoara,, anul VII, nr. din 31 martie llffll
(”) Ziarul „Drapelul" Lugoj. nr. 22 miercuri 14 I 27 martfe i9oi.
(’•) Ziarul „Controla” Timișoara, nr W din Joi 16 aprilie 1903.
(B) „Controla" nr. 27 din 7 aprilie 1901.
70
\ iCTOR GAGA fon Vldu /piatră/
VICTOR
GAGA
Intrind in atelierul sculptorului Victor Gaga ești inUmpinat de un grup de sculpturi
in lemn ce se înalțâ ca un imn adus spiritului avînlat și frumosului, o îmbinare a elanului
și reculegerii.
Imaginile statuare din atelierul iui Gaga valorifică într-o viziune personală, situată
la o remarcabilă altitudine artistică, străvechi virtuți ale culturii noastre populare. Creațiile
din urmă ale acestui artist se situiaza la încrucișarea drumurilor dintre realitate și simbol,
dintre legenda și elanurile prezentului.
Zburătorul, prefigurind prin cunoscuta legendă a Meșterului Manole, sacrificiul reali-
zărilor îndrăznețe este înfățișat in momentul de concentrare interioara, de pregătire pentru
lansare spre înălțimile albastre, O variantă a acestei lucrări achiziționată de criticul de
artă NOSTO JACOMETTI, directorul artistic al GALERIEI SCH1ND1.ER din Berna, evi-
dențiază elegante armonii geometrice izvorîte din compoziția formelor și volumelor ce se
pregătesc să se smulgă din captivitatea gravitației.
Unitatea în varietate cuprinde sugestive îmbinări de piese, lotul căpătind caracter
ornamental prin jocul reliefurilor, care oferă loc — precum o simfonie muzicală — ecourilor
folclorice, prin incrustări asemeni celor de pe slîlpii caselor, de pe furcile dc tors, sau
dc pe caval.
Dialectica dintre volumele, formele și liniile dominante, prin care se împlinesc marile
suprafețe, scot la iveală bogate resurse expresive, pe care sculptorul V iclor Gaga reușește
sS le imprime lemnului și care sub dalta acestui artist capătă forță epică și se învălmășește
în caldă poezie.
Cu aripile desfăcute și trup prelung, Pajura, lansîndu-se în văzduh, evocă legendara
năzuința de înălțare a omului spre sfere de vis, amintește elanul păsărilor măiestre ale
lui Brâncuși și poetizează în același timp traiectoriile bolizilor supersonici de azi și pe
deasupra tuturor aspirațiillor omenești spre nestrăbătutele imensități ale cosmosului.
Solemna statuie „Statornicie" antropomorfizează ideea de trăinicie, de durată, de forță
încremenită, simbol al unei permanențe umane, ce respinge contestările durabilității sale
Chip de femeie în postura ele mîndră încremenire, sculptată in volume și forme puternice,
sugerează silueta unei amfore monumentale, evocare simbolică a vestigiilor ce mărturisea;
permanența unui popor înzestrat cu virtuți creatoare, prezent din veac pe aceste me-
leaguri.
Fluturele — o altă sculptură în lemn — i-a oferit artistului prilejul să reprezinte
un alt registru afectiv, din care se desprinde sensul jucăuș al perpetuei mișcări, în volute
aeriene, ce mărturisește neostoitul impuls al vieții.
Regretului ce l am încercat că sculptorul Victor Gaga, fiind prea departe de Capitală,
nu-i pot urinări îndeaproape bogata activitate artistică, i-a adus un corectiv vraful de
72
Totofjrafîi pe care le-am văzut In atelierul său. Printre alte sculpturi expuse în vara lui 1970
în Elveția, la Vulpera, și râmase la Galeria Schindler din Berna pentru viitoare mani-
festări, o Troiță se impune prin linie înălțătoare, prin simetria și ritm. Lucrarea (realizau
in lemn, ca .multe din cele pe care le amintesc in acest articol) este o antropomorfizare
a tradiționalelor troițe priutr-o translație a sensului simbolic, de la viziunea hieratica spre
cea permanent umană: viață, maternitatea, rodnicia pămînlului.
fur Marto/e, asemeni unei cariatide ce sprijină arhitrava unui templu, nu este
o captivă sacrificată, ci o forță dc susținere a construcției, forță morală ce stă In temelia
faptei. O sculptură redusă la expresie simbolică — metaforă grațioasă — imprimă forță
de sugestie voalului pe care îl poartă Mireasa in ziua nunții (Colecția Pinosch, Vulpera,
Eieveția).
O frumoasă compoziție decorativă — Cocoșul — sugerează prin volume, forme și pla-
nuri geometrice eleganța ți semeția celui mai impetuos exemplar galinaceu (Colecția
Schulze, llamburg, R.F.G.).
Tn colecția elvețiană se mai află un numtlr de opere create de Victor Gaga:
Identitate, Zbor contrar, Ciocirlia, Primul zber etc.
O sculptură, realizată de astădată in piatră — Prietenie — reprezentînd o femeie a cărei
linie calmă și elegantă amintește unele exțtonate ale artistului la Bienale, străjuiește i«
frontiera rom ano-iugoslavă, Stemora Moravîța,
în Timișoara meditează și creează, departe dc zgomotul reclamei, urmi dintre autenticii
artiști ai zilelor noastre. Sculptorul Victor Gaga își conturează un profil moral și artis-
tic, despre care am convingerea fermă că va dăinui în istoria artei românești.
dfjrVMWfl/ T0HA.VE.WU
EXPOZIȚIA VASILE PINTEA
Expoziția Vasile Pintea afimă o captivantă invitație la descifrarea unei exuberante
capacități de relevare a virtuților unei grafici distincte în peisajul plastic bănățean.
Tentat de efecte vizuale, de jocul liniilor și al petelor, artistul apelează la culoare în
scopul reconstituirii unui univers aflat la nivelul interferenței între relațiile figurativului șl
abstractului, subliniind evoluția unei maturități elevate. Aceste relații subliniate de fantezie
păstrează un echilibru intre contradicțiile iscate de expunerea unor etape diferite din
creația graficianului, în orice caz aflate la un înalt nivel dc simțire matură.
Refuzînd simplismul epatării prin asimilarea unor inedite precede tehnice, Vasile
Pintea reușește în grafica sa, cristalizarea unei demonstrații dc vitalitate și profesiona-
lism. Investigarea arhaicului șl folclorului, literaturizarea unor compoziții pînă La limita
suprarealismuluî, explorarea efectelor de patină istorică sau dinamizarea tensională a ele-
mentelor de straniu fantastic, confirmă asigurarea ascendentă a unor noi ipostaze plastice.
Totuși ceea ce incintă cu deosebire in acvatintele graficianului, este prețiozitatea rafi-
namentului cromatic, care subliniază calitățile insinuante alt liniei re se desfășoară declan-
șată de o ordine interioară firească, aproape de rigoare, sau se caligrafiază savant, încăr-
cată de semnificații,
RADU MELNIC
73
Vasiie Bâran :
„M1CR0S10ANE SATIRICE"
Microsioaue satirice își numește Vasiie Bă-
ran probele de dimensiuni foarte reduse —
încap trei pe o pagină — pe care și le-a
adunat iar intr-un volum apărut ele curînd la
Editura Dacia. De ce și le numește micro-
sioatie și nu miniaturi, pilule, sughițuri, pică-
turi etc, nu știm. Nu credem încă că ar li
vorba de ambiția de a impune O denumire
acestui ..gen" tle proză a cărei respirație este
extrem de scurtii. Tableta, e drept, poale fi
socotită de la Tudor Arghezi încoace o denu-
mire ce aparține terminologiei literare". „Ter-
menul" propus dc Vasiie Băcan nu va rezista
f>entru că nici ceea ce denumește, aceste proze
liliputane cu 1oată risipa de inteligență și umor
din ele, nu este salvat ite efemer, tiu astfel
de prozișonre — diminutivul nu este depre-
ciativ — ne-a obișnuit Vasiie Băcan, chiar,
am putea spune că prin ele prozatorul și-a
conturai și și-a definit personalitatea artistică.
Vasiie Băcan nu se află la prima apariție de
acest fel, O surpriză, ce trebuie s-o amintim
pentru că pare a schimba profilul știut al
scriitorului, este romanul „Cuptorul de ars
cărămidă" (Editura Eminescu) apărut aproape
simultan Cu micrcsioanele satirice. Volumul de
la editura clujeană se înscrie pe traiectoria
prwcujVirilor inbi vechi ale prozatorului și nu
aduce, |ieritrit cine a urmărit volumele prece-
dente .ii lui Vasiie Băran, noutăți sensibile.
Se continuă atitudinea ironică și, foarte ade-
sea, crilicP și moralizatoare începută cu schi-
țele de debut din volumul Uluitoarea dispariție
a unui cap liniștii (1965), sînt continuate de
asemenea aspirațiile parabolice cunoscute
asemenea aspirațiile parabolice cunoscute din
volumele Tntimpluri din primul vis și .Vumâ-
rați pină lu unu.
\'u este cazul discutării unei evoluții artis-
tice — așa cum mi rar se întâmplă cînd unui
scriitor — agreat de critică îi apare o carte
nouă — dar trebuie menționată observația că
prin cele mai bune proza din recentul volum,
Vasiie Băran își subliniază mai pregnant cali-
tățile pe care le-a dobindit.
Scriind o proză extrem de concentrată acest
scriitor are marea capacitate de a mări „vi-
teza" asociației de idei șî de a exprima într-o
modalitate parcă aforistică, cu intenții hazlii
dar și grave, „concluzia" neașteptatelor aso-
ciații pe care le-a descoperit. Totul este spus
de Vasiie Băran pe un ton persiflări’. Affcro-
sioanele satirice sînt, în totalitatea lor, rafi-
nate ironii, unele malițioase — ca spre exem-
plu, Curiozitatea, I7rs?rr, De la capăt.
Confirmare sau Mitele de dram in care se fac
astfel de „însemnări de călătorie" : „Intr-un
oraș din Mezanin m-a impresionat în mod deo-
cărți
reviste
*
sebii străzile verticale, munții cate cresc ii
copaci ți directorii fără adputeți — altele grave
cu un umor amar — din categorie cărora
amintim timbra, îmbărbătare, Acord de înce-
tarea focului, Drama lui Sisif...
Nu toate mrcrosoimielc au „miez", unele
dintre ele fac obiectul unui interes facil. Sufrer-
ficinle sînt „prelucrările" sau interpretările
unor proverbe din Proba. Folclor prelucrat.
Pedeapsă și a unor motive dc fabulă, (6’rcie*
rele ți Furncia, Uerbecenscă, Găina, Reconsi-
derare). Adesea Vasiie Băran pare a nu avea
altă ambiție decît de a fi creator de anecdote
uncie mkrosîoano pot completa palmaresu
anecdotelor cu nebuni: Au era nebun și, dt
aceea, zugrăvind, nu s-n agățat de bidinea
tiind în lături scara. S-a agățat de linia dese-
nată pc tavan care n-avea cum să se clatine
(Rațiuni). Stârnesc deliciul cititorilor anecdo-
tele intitulate lapsus, Puterea exemplului
Compticitoie și multe altele pe care le-an
uitat.
Volumul rămîne însă o lectură recreativ,
pentru toate categoriile de cititori.
SILVIU GUto
Vasiie Netea:
T,C. A. ROSETTP
în Elditura Științifică n apărui o nouă ki
crare a lui Vasiie Xeteu, consacrată biogra
fiei lui C. A. Rosei ti, studiu exhaustiv meni
să completeze galeria figurilor revoluționar
de la IMS, Istoricul ardelean dr, Vasiie Neta
este autorul unor prcșligioasc studii privim
istoria modernă a românilor și în special isto
ria Transilvaniei, dintre care menționăm p
cele mai re enle : Istoria Memorandului (1947)
studiile monografice George liarițiti (1966
.Xiculae Titulescu (1969) și O zi din istorii
Transilvaniei 1 decembrie HH8 (1970) la car
se adaugă acum studiul C. A. Rosetti (1971)
74
Numele lui C. A. Rosetti e sirius legat de
istoria ziaristicei românești — ziarul Românul
—, lupta pentru unirea prnicipalelor, cucerirea
independentei de stal și organizarea statului
modern român. In calitatea sa de ministru, in
diferite ipostaze, C. A. Rosetti are meritul de
a fie ontribuit la organizarea de școli, cursuri
de alfabetizare, școli de meserii șl agricole,
de a ii luptat pentru ocrotirea țăranlior, ridi-
carea bunei stări materiale și sanitare n sate-
lor romanești.
Personalitate fecundă și dinamică a sec.
al XlX-lea, C. A. Rosetti nu și-a avut pînă
acum biograful. După moartea lui, in 1885,
colegul său de gazetărie, ardeleanul George
Barițiu, releva necesitatea unei monografii asu-
pra „agitatei vieți", îndicind ca îndreptar „ul-
timii 40 de ani de viață strins legată de în-
treaga dezvoltare a României moderne". Abia
in 1103, cînd i s-a ridicat statuia din piața
।.ire-i poartă numele, tipografii din București,
drept omagiu pentru fostul lor staroste, au
adunat în volum o parte din cuvîntările sale
>i cîteva date biografice, lucrare care a slujit
ca monografie piuă la recenta apariție.
Este meritul lui Vasile Netea de a ii înca-
drat în ana cercetărilor de istoriografie mar-
xistă această figură luminoasă dc revolu-
ționar, care, în junețe s-a afirmat ca poet și
dramaturg, iar în anii 1837—1838 împreună
cu N. Bălcescu, a fost elevul lui Murgu. căruia
l-a păstrat o stimă deosebită.
In anii 1845—46 a înființat Societatea
sludenfilor români din Paris, care continua
firul întrerupt al activităților revoluționare
desfășurate ia București de Societatea filar-
monică. Frăția și Asociația literară.
fnapoindu-se spre casă de la Paris, în
preajma revoluției, s-a oprit la Pesta ca să-l
vadă pe profesorul său Murgu, încarcerat încă
din anul 1844, evociridu-l astfel : „Ce frumos
era. Părul și barba foarte lungi, feresterele
zidite și numai jos două odiiuri de geam ce
păreau lăsate înlr-adins ca să-i arate de cită
lumină e lipsit."
„Notele nu ne indică șî conținutul convor-
birii sale cu Murgu — scrie Netea — dar e
ușor de băunuit că, prin Rosetti, acesta va
fi pus la curent cu cele petrecute la Paris și
că va fi avui o clipă satisfacția aflînd că
clanul revoluționar al tinerei generații își con-
tinua ritmul său ascendent și că izbăvirea se
apropie", (p, 111).
Autorul urmărește viața, ideile și activita-
tea lui Rosetti în capitolele: familia, studiile,
primele manifestații, poci, la Paris, în preajma
revoluției, în revoluție, exilui, luptător pentru
unire, sub domnia lui Cuza, sub principe
străin, independența națională, lupta pentru
„Pkvna internă", sfîrșîtul și în fața posteri-
tății.
Poet romantic și vizionar politic, revoluțio-
nar, literat și gazetar, om de teatru și econo-
mist, C. A. Rosetti este prezentat in toată com-
plexitatea personalității sale, încadrat în epoca
ale cărei frămîntări le-a trăit din plin.
„învinsul camerei liberale de la 1844 —
încheie autorul — este învingătorul posteri-
tății șî unul din precursorii necontestați ai
unității naționale și al României de astăzi."
(P 396).
Am vrea să completăm pe autor araimd că
intre Rosetti și bănățeanul Vincențiu Babeș
a existat o strînsâ și îndelungată prietenie,
începînd cu anul 1866 cînd s-a înființat Aca-
demia Română. In ziarul Luminătorul. dinTi-
mișoara, nr, 44 din 14/26 aprilie 1885 cores-
pondentul său din București, relatează ultima
întrevedere dintre cei doi oameni politici,
inainte de moartea lui Rosetti, Bătrînul poli-
ticean i-a spus lui Babeș: „Pururea mi-ai fost
drag și binevenit, cuvintele d-tale au fost
scumpe inimii mele."
In același ziar, Babeș a evocat figura lui
C. A. Rosetti, subliniind meritul lui în tians-
tormarea Societății Literare in Acadeniă Ro-
mână,
Studiul lui Vasile Nclea, scris cu o bogată
aparatură științifică, deschide o largă perspec-
tivă istorică asupra acestei personalități.
OCT. .Mf;£t
Mihai Stănescu s
„FERESTRE SPRE AZI R“
„Ferestre spre azur" îl definește i>e poet ca
o conștiință aparținînd unei istorii și unei
lumi. Relațiile sale în acest sens sint supuse
unui continuu flux și reflux al întrebărilor, al
certitudinilor. Poale calitatea principală a ver-
surilor sale o dă tocmai continua frămîntare
dialectică a spiritului. Ideiu de adevăr din
poezia întitulată „Adevărul" conține versuri
ca acestea: „Un pumn dc certitudini și-o
mare de-ndoială / în cremenea aceasta pornită
din străfund ! / îmi scapără pe suflet — lo-
vită nicovală — / lăria-amară-a minții, cînd
pietrele-mi răspund." Poetul este un conti-
nuator al unor filoane lirice strălucit reprezen-
tate de înaintași și meritul lui este de a aduce
ceva propriu timpului in care trăiește, Șerban
Cfoculescu face. în „Cuvînt înainte", precizarea
că poetul se întoarce „ca eroul mitic la vatră
și. ntingînd țărîna, acea bună terra mater,
simle puteri noi de înțelegere și de făp-
tuire".
Mihai Slănescu nu e un nume de începător,
deși volumul său „Ferestre spre azur" e primul
pe care-1 tipărește; despre el însuși scrie un
„Autoportret" gradat cu minuție în așa fel îneît
să avem o imagine ctt mai completă și mai
complexă despre un contemporan și-un semen
de-al nostru. Lumini și umbre compun — în
75
I
același consens dialectic amintit mai sus —
imaginea care sc încheie cu nota optimistă a
tinereții perpetue: „De anotimpuri sufletești
sînt plin, / dar n-au cu celelalte-asemănare:
i schimbarea lor, cînd pleacă sau revin, I nu
ține pasul după calendare/ încetul cu încetul
cititorului i sc relevă nota blînd elegiacă din
pricina acelor „cîte frunze“ și „cîte visuri"
rămin in noi, după ce străbatem drumul fră-
mintal al vieții.
Realizat cu mijloace de meșteșug bine stru-
nite, volumul dovedește și cîteva tributuri lîrzil
plătite unor motive lirice de mare circulație
inir-o vreme în poezia noastră. In „Sonet" gă-
sim această ideie: „Tu, care sui din rădă-
cina vieții / Și-mi guvernezi avintul și im-
pasul / înțelepciune, -ndreptă-mi veșnic pa-
std / Din pomul viu să dau la toți drumeții",
a cărei origine nu e nevoie să o căutăm prea
mult și prea departe de noi.
Al C'/rfU
76
Friedrich G. Kiirbisch. Anklage und
Botschah, die lyrische, Aussagc dei
Arbeiter Seit 1900. (Rechizitoriu ți
mesaj, mărturia lirică a muncitorilor
cu începere din 1900)
în acest masiv volum sint reprezentați 137
autori eu 263 poezii, grupate in 27 cicluri le-
matko-cronologice: chiar ți poeții muncitori
preferati de alcătuitorul antologiei sînt repre-
zentati de un unumăr rcstrint de poezii, ca de
pildă austriacul Allons Petzold (1882—1923)
prin 7 și germanii Heinrich Lersch (1886—
1936) și Gerrit Engelke (1890—1918) prin cîte
5 poezii. Majoritatea autorilor însă, incepind
cu Leopold Jacoby (1810—1895) ți terminînd
cu Wemer StUle (*lfM9), figurează în acest
volum numai cu cîte o singură poezie. Cele
de mai sus, coroborate de „Observațiile preli-
minare" (p. V—VI). dovedesc că P. G. Kur-
bisch s-a străduit în primul rînd să realizeze
un tur de orizont cit mai complet asupra poe-
ților-muncilori de limbă germană, adesea foarte
puțin cunoscuti.
In „Notițele de sociologie literară despre
tema: poezia muncitorească’* (p. XI—XX),
alcătuitorul antologiei se concentrează în pri-
mul rind asupra delimitării sferei noționale a
acestei teme centrale. Kiirbisch respinge defi-
niția-siogan. dată în 1924 de Iul ins Bab
(1880—H65) ți anume: „Poezia muncito-
rească este poezia muncitorilor" cu motivarea
,a apartenența de clasă a autorilor proletari
nu sc reflectă in mod legic în orientarea lor
ideologică și în creația lor. De asemenea, ca-
i'aclerizarea din 1926 din pana unuia din acești
autori și anume Bruno Schonlank (1891—1965)
i uni că „Fiecare jxiet, care exprimă mizeria
socială și luptele de epocă, poate fi numit —
in sensul cel mai bun al cuvântului — un
poet-munci lor" nu poate fi acceptată tale quale,
pentru că, după Kiirbisch, s-ar șterge în acest
fel diferența specifică față de poezia numai
filantropică, lipsită de speranța într-un viitor
mai bun. Pornind totuși de la aspectele just
sesizate de Schdnlank. alcătuitorul antologiei
cartea
străinâ
*
le completează cu condiția sine qua non că
poezia muncitorească stricto sensu trebuie ne-
apărat să evoce și ..idealuri directoare (Leit-
bilder) în vederea instaurării viitoare a unei
orinduiri sociale mai umană și mai dreaptă"
Atit „Notițele de sociologie literară ..mai
sus menționate, cît și ampla post-față cu ca-
racter istoric „Calea poeziei muncitorești de
limbă germană" de la p, 341—360 (datată
august 1960 și ținută la zi pină la jumătatea
anului 1969),
Partea cea mai discutabilă din post-fața
acestei antologii este periodizarea pe „gene-
rații" a autorilor prezentați in volum. Kiirbisch
se străduie să cuprindă pe toți cei născuți în
jurul anului 1850 — ca de pildă mai sus pome-
nitul L. Jacoby — în generația „înaintașilor",
pe cei a căror dată a nașterii este cuprinsă
intre 1860 .și 1879 în generația „profeților". In
realitate, judecind chiar după poeziile din „Re-
chizitoriu și mesaj,.orientarea diferiților
poeți, arsenalul lor literar și momentul în care
au fost zămislite versurile lor sînt atit de di-
verse, îneît „aranjarea" lor pe generații, condi-
ționate de data nașterii, apare că fiind artifi-
cială ; și acest fapt este valabil si pentru „ge-
nerațiile" următoare, pe care Kiirbisch le nu-
mește : „fncheietorii”. „Căutătorii", „Cei duși
de valuri" și terminînd cu „împlinitorii", în
care intră toți cei născuți cu începere din 1920.
H. STANESCU
77
„INSOAINH TIMIȘORENE”
Așteptat cu o legitimă nerăbdare de către
cititorii timișoreni, a apărut de aurind Nr. 396
al „Colecției de povestiri științifico-fantastice".
Această populară publicație bucureșteană a ti-
părit in repetate rinduri literatură de anticipa-
ție scrisă de autori din Banat, însă ultimul său
număr cred că are o semnificație mai deose-
bită : el este închinat in întregime — de la tit-
lul broșurii și coperta-desen pînă la tabelul bi-
bliografic de pe ultima pagina — anticipației
timișorene și, în primul rînd, cenaclului de li-
teratură științifico-fardastică" H. G. Wells" al
studenților din Timișoara. Inițiativa lui Adrian
Rogoz — redactorul șef al „Colecției" — este
fărâ-ndaiaiq foarte interesantă și n-ar fi exclus
să vedem în viitor numere închinate și altor
cenacluri; timișorenii deschid astfel un
drum...
Broșura despre care discutăm începe cu in-
troducerea semnală de Adrian Rogoz și întitu-
lată „Insomnii timișorene", în care cunoscutul
scriitor și animator al „Colecției" face o pre-
zentare elogioasă a cenaclului „H. G. Wells"
și a activității sale de „creuzet al creației ti-
mișorene" — bineînțeles, al creației de lite-
ratură ftiințifico-fardastică scrisă de tineretul
universitar al orașului nostru.
Prioritatea o au însă doi scriitori consacrați,
cu o bogată experiență, care au mai făcut
adesea „incursiuni răsunătoare" f>e târîmul li-
teraturii științifico-fantastice: Mircea Șerbă-
nescu și Latirențiu Cerneț. Primul publică
„Oinuî care visa moartea", povestire de factură
polițista. Ideea științifico-fantastică însă este
mai puțin pregnantă.
Tn povestirea tui Laurențiu Cerneț „Adevărul
in problema balenelor" există o idee științifico-
fantastică, deși nu întru totul originală: dia-
logul om — cetaceu. Modul de abordare al
subiectului este însă caracteristic pentru Lau-
rențiu Cerneț, cel puțin în domeniul literaturii
de anticipație: umorul său nedesmințit — și
de bună calitate — se afirmă și de data
aceasta.
Cele șase povestiri care ocupă spațiul prin-
cipal ai broșurii, selecționate din creația unor
membri ai cenaclului „H. G. Wells" vădesc —
dacă nu maturitate din punct de vedere literar
— o incontestabilă fantezie și trăsături de stil
și de concepție încă de pe acum personale ale
tinerilor aidori. De aici rezultă că avem de-a
face cu șase povestiri scrise în cinci maniere
deosebite — autorii fiind cinci: Doru Treia,
Traian Ciuguianu, Marcel Lttca, Lucian Ionică
și Cornel Stanciu, Ar fi bine să se rețină aceste
cinci nume: printre ele sini poate — alăturea
de numele altor membri ai cenaclului — viito-
rii maeștri ai literaturii științifico-fantastice de
miniaturi
critice
*
noi. Povestirile sint scurte, concentrate, ade-
sea de o mare intensitate dramatică față de
întinderea lor neînsemnată! Șase povestiri, ca
șase clape de pian I Fiecare alt ton, alt stil, olt
mod de expresie. Tn „Cine știe?" de Dorn
Treia lipsește acțiunea. Totuși există Lin senti-
ment. o problemâ care naște și tensiunea dra-
matică necesară unei bucăți literare. Calcula-
torul care a primit jcine știe cînd" o problemă
de rezolvat pentru cine știe care generație, este
parcă un simbol: omenirea însăși are mereu
probleme de rezolvai în beneficiul nu se știe
cărei generații,,.
Tn „Omul de ghiafă", Traian Ciuguianu
tratează in fraze Scurte, în alineate scurte ca
niște versuri sau ca niște versete o iatîmplare
tragică : moartea unui cosmonaut accidentat de •
parte de planeta tui natală, în mijlocul unei
pustietăți ostile și reci.
Marcel Luca este prezent cu doua povestiri;
în prima — ,^i dacă undeva în univers cresc
cactuși" — o/breozd un inefabil suflu de poe-
zie: eterna pereche de îndrăgostiti s-a oprit
să-și facă declarații in preajma unui tinda!
oaspe din altă lume... In .Imposibila reve-
dere" cosmonautul revenit dintr-o lungă că-
lătorie constată ci, datorită acțiunii vreunui
cîmp straniu îniîlnit în drumul de întoarcere,
a devenit invizibil...
Tn „Focul" de Lucian ionică răzbate o undă
de umor: acțiunea se petrece într-un viitor
îndepărtat; oamenii au uitai conținutul noțiu-
nii de foc, deși îl întrebuințează in mod curent.
Poate, îi spun altfel, jăând între timp specu-
lații asupra înțelesului acestui cuvînt atît de
întrebuințat de „cei vechi".
Tn sfîrșit, o înfimplarc inspirată de inepuiza-
bila sursă a „farfuriilor zburătoare" în ,Jn-
tîlnirea", de Cornel Stanciu: un început de
colaborare între două specii de ființe gindi-
ioare — în umbra marții care lovește pe unul
din protagoniști.
78
Nu pot încheia fără un cuvînt de apreciere
pentru coperia-desen semnată de Laurențiu
Cerne/. Ura necesară pentru ca numărul din
„Colecție" să fie exclusiv timișorean!
OV. SUIRANU
„GENERALUL ARMATEI MOARTE"
Literatura albaneză contemporană a impus
in atenția opiniei literare europene un roman
cu totul remarcabil — „Generalul armatei
moarte „de Ismail Kadare. Ecourile care ne-au
parvenit de o vreme despre cariera rapidă a
acestui roman ne-au siîrnii un legitim
interes, lată de ce inițiativa revistei
Luceafărul de a publica un fragment
(în tir. 24/12. VI. 1971) din acest roman me-
rită a fi subliniată. Cele două capitole timinare
ce ni se oferă, intr-o bună traducere semnată
de Focioni Miciacio, ne introduc în atmosfera
fi problematica deosebit de interesantă a roma-
nului. l'am spune că am citii cu reală bucurie
aceste pagini, că această lectură mărește și
mai mult interesul pentru roman, lată de ce
vestea că editura „Univers" va tipări în cu-
rînd această valoroasă carte merită a fi salu-
tată călduros, cu atit mai mult cu cît litera-
tura albaneză contemporană, prea puțin cu-
noscută la noi, ne trimite un mesaj de profund
umanism ți de revelatoare semnificații.
X. D
PLAU RI HUNEDORENE
Sub egida Inspectoratului școlar al județu-
lui Hunedoara a apărut la Deva volumul
„Plaiuri Hunedorene" îngrijit de profesorii Cor-
nel Stoica, ion Dam șa și AI. Șerbănescu. Tit-
lul volumului e împrumutai de la o mai veche
publicație a învățătorilor ți profesorilor hune-
doreni coniinuîndu-se astfel o tradiție în acest
județ.
Sumarul volumului este bogat și variat cu-
prinzînd materiale de un larg interes în acti-
vitatea didactică și studii de specialitate în
diverse domenii.
De un larg spațiu se bucură activitatea de
cercetare ți creație a profesorilor de limba și
literatura română. Unul dintre cele mai rea-
lizate studii din volum ni se pare a fi cel al lui
Radu Ciobanu în care este urmărit evoluția
motivului literar al Zburătorului de la creația
folclorică pînă la poezia lui Horia Furtună
făârutu-se raportări la acest motiv sau e unul
similar din literaturo universală. Ionel Golcea
ne oferă prețioase informații despre revista
Abecedar apărută în 1933, la Brad, sub con-
Radu Ciobanu în care este urmărită evoluția
la care au colaborat printre alții Pavel Dan,
Gib Mihăiescu, V. Papilian, Emil /sac, Mihai
Beniuc, Ion Th. llea, Eugen Jebeleanu ca ți
despre editura Pantheon din aceeași localitate,
unde s-au tipărit Volume semnate de Andrâ
Malraux (pentru prima oară în România) Jack
London, ca și de .Anton Holbări, Gib Mihaiescu,
Aron Cotruț.
Figura folcloristului Bizanțiu Densusianu,
bunicul dinspre tată al lui Ovid Densusianu,
este scoasă în lumină de către Dumitru Bo-
boșa. Este analizată succint una dintre cele
mai vechi și mai valoroase colecții de folclor
ce o datorăm lui Bizanțiu Densușianu. Auto-
rul monumentalului studiu V iața păstorească
în poezia noastră populară a moștenit de la
bunicul său dragostea pentru creația anonimă.
Suscită interes și considerațiile asupra mo-
nografiilor istorice, etnografice și folclorice ale
unor localități și asupra unor probleme ale
lexicului și stilului făcute de Petre Baciu și
Gh. Nicolae.
Beletristica este mai slab reprezentată dar
poeziile Dialectica fructului oprit de Horia Re-
siga ți In satul tău de Aurelia Danciu merită
a fi menționate.
S. Gl<in
O REVISTA A STUDENȚILOR
GRADENI
Gaudeamus, revista Asociației studenților de
la Institutul Pedagogic din Oradea în nr. 3
din martie 1971, oglindește într-o măsură des-
tul de convingătoare pasiunea literară și pre-
ocupările spirituale ale tinerilor săi colabora-
tori ți redactori, dintre care menționăm pe Oc-
tavian Doclin, Valentin Chifor. Latira Bocan,
loan Goldiț, Ion Gruia, Ion Ghiur, Gheorghe
Mohora, 1. G. Sazleana, Ion Nedeianu ș. a.
Deși, încă prolixă și pe alocuri confuză, con-
tribuția critică a revistei nu depășește faza
apologetică a celor prezentati după criterii cu
totul subiective, poezia și proza — cu excep-
ția traducerilor — denotă o căutare mai adîncă
în efortul de descoperire a unor virtualități
creatoare proprii vremii, fapt despre care
mărturisește cti sinceritate, claritate și
franchețo un interviu luat prozatorului Ion Vc-
Hcan. Mi se pare prețioasă pentru un scrii-
tor fînăr convingerea exprimată de acesta, bu-
năoară, în aserțiuni de felul: „scriu despre o
vîrstă pe care o părăsesc cu fiecare secundă,
și pentru care numai azi mai pot suferi sau
cîntă, scriu despre o virstă, pe care n-o imită
nimeni, pentru că e la tot pasul, deci, banală.
Să nu uităm că mulți „jutlecători'1 ai litera-
turii noastre de azi preferă o fantomă perfectă
unui personaj imperfect. După părerea mea,
79
I
unui personaj imperfect îi poale urma unul
perfect, pe cînd unei fantome ii va urma tot*
deauna o altă fantomă ții este știut că omul
curat la suflet și cinstit fuge de fantome".
N. 7.
„AMFITEATRU"
(Demosiene Botez), angoaselor ți obsesiilor
morbide (Ion Brad), repertoriului din „motive
comerciale" (Anton Breitenhofer ), filmelor de
serie neagră (Ion Dumitrescu), nu I bandiți-
lor simpatici (Amza Pellea), incompetenței
(Petru Popescu), superficialității (Florian Pa-
tra), un nu ta care subscriem ți noi.
ION VELICAN
„Tinerele condeie studențești care semnează în
„Amfiteatru" apărui în luna mai, mențin în
actualitate efervescența și dinamica acestei re-
wsfe, care la un moment dat lăsase o falsă
impresie dc oboseală. Ca de obicei — un con-
finul bogat în idei, în beletristică fi dezbateri
pe marginea problemelor studențești. Reținem
titluri ca: „Viitorul — între fantezie și reali-
tate" de Doina Dăscălit, „literatura ca atitu-
dine" — anchetă cu studenții ieșeni, „De ce
profesori avem nevoie in secolul XX ?" de
Aura Matei Savulescu, „Critica de artă; inco*
Im?" de Andrei Paleolog, schițe ți povestiri,
versuri. Colaborări merituoase realizează revista
prin prezența lui Marian Popa cu eseul „Poar-
ta Sărutului", din care cităm: „O poartă
închide sau deschide un orizont; ea importe
realitatea în aici ți dincolo. O poartă cheamă
misterul; nu rareori anxietatea sau spaima. O
poartă aduce liniștea; e propria poahă, semn
al magnejicenței", ți a poetei Ana Blandicma,
cu un microeseu de o mare sinceritate în legă-
tură cu traducerea poeziei, adică transferul ei
^dincolo de hotarele limbii",
f. r.
UN NU CATEGORIC
IN REVISTA „CINEMA"
După ce în numărul 6 revista CINEMA fă-
cea „Dosarul filmului de dragoste'', deschizin-
du-și dezbaterea cu un citai din Pluton; „Nu
există om oricîf de laș, pe care iubirea să
nu-l transforme într-un erou", în numărul 7
sc ia în discuție repertoriul ca instrument de
educație. Se spune cu acest prilej un NU cate-
goric confuziei (Mircea Albulescu), cultului
brutalității (Maria Bănuț), filmelor sexy (Mi-
hai Beniuc) exemplificărilor de criminologie
POEȚI, FARA ZGOMOT
Nu e prima dată cind salutăm rubrici sau
numere întregi ale revistei ATENEU. Prin
ingeniozitate și o vădită aplecare spre fenome-
nul literar contemporan, publicația băcăuană
configurează preocupări mai puțin la îndemîna
altor reviste literare. Rubrica „Poeți, fără zgo-
mot", probabil permanentizală, țam dori-o
așa) își are o subliniabilă acuitate. Pentru că,
am spune noi, mulți dintre scriitorii fără zgo-
mot din literatura noastră, mereu uitați de
critica literară, aduc, de cele mai multe ori,
în tăcere și modestie, mari adausuri valoroase
tezaurului literar național. Pe cind și alte
nume remarcabile la această rubrică ?
ANTOLOGIA „ȚARA POEȚILOR"
Editura „Albatros" a dat de curînd librării-
lor una dintre cele mai frumoase antologii de
poezie ajrărule in ultimii ani: „Țara j>oeților“.
Editată în cinstea semicentenarului P.C.R„
cartea aceasta, susținută de un aspect grafic
excelent (aparținînd lui Mihai Sinzianu) are
darul nu numai de a oglindi complex și obiec-
tiv constelația lirică actuală, ci și’de a da o
nouă strălucire unor sentimente frumoase pc
care le înalță poeții contemporani patriei și
partidului.
Sub îngrijirea poetului Nicolae Ioana, anto-
logia poetică a găsit modalitatea de a exprima
pe fiecare poet editat aci cu ceea ce are mai
reprezentativ in lirica cetățenească. Reținem,
de asemenea, prezența poeților timișoreni: Al.
Jebeleanu, Anghel Dumbrăveanu. Damian
Ureche, Vladimir Ciocov, Franz Liebhard.
D. V.
ERATA
In Orizont nr. 6. In pagina a 4-a, la rtndul
15 de Jos se va eltit 1966 In ioe de 1956
80

Și Făt-Frumos a fost prevăzător

om
Redacția :
Timișoara
Piața V. Roaită nr. 3
Telefon 3 13 99
Administrația
Bucureți i
Șos Kiseleff nr 10
•
Manuscrisele și orice
corespondență scrise
citeț pe o singurii parte
a hîrtiei cu indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
nepublicate nu se
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1526
la întreprinderea
Poligrafică Banat,
Timișoara
Calea Aradului 1/A
R. S. România
I 42907 I
Lei 7 —