Redactor șef.: Al. Jebeleanu Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANIA CUPRINSUL XXX: Interviu cu Anișoara Odeanu ............... — ........... *• — •> 3 VICTOR EFTIMIU: Gladiatorul .......................................- 5 OVIDIU BÎRLEA : Slavici despre moți .................................... 6 ANGHEL DUMBRĂVEANU: Unde presura vara. Copacul, Privind un drum .. 11 PREMII LITERARE :..................................................... 13 NICOLAE PREL1PCEANU : Acvatica, Erată, . . . . . . .............. . . . 14 GEORGE SURU : Miracol.................................................. 15 DAN MUTAȘCU : Somnul lui Zamolxe în odaia pămlntului alb. Ochiul lui Zamolxe, Substanțele tangibile de sub ochiul lui Zamolxe .. • • 17 IGNAT BOCIORT : Dinamica lenomenului literar .. .. •.................... 19 DIMITR1E DANCIU : MIRAJ........................................24 VI AN A ȘERB AN : Semne............................... ... 24 MIRCEA ȘERBANESCU : Nu e duminică, ci joi ...... ............ .. 25 AL. HUSAR: In gara Făget .. .. ............................. 29 SLAVCO ALMAJAN : Bărbatul în stare lichidă. Etajul 777. Fructele seducă- toare ................................................. 30 RODICA PASCII : Amurg....................................... 31 ★ JIVA POPOVICI : Momente, Ploaia solară, în românește de Damian Ureche - 36 VASILE VERSAVIA: Interior ■ ■ - ........... - — - - - - - .. 37 VAS1LE ZAMFIRESCU: Somn ........................™ ™ „ 37 MARIAN DRUMUR : Doamna de la etajul III .............. 38 Atelier poetic OLGA NEAGU : Sflrțit de zi......................................... .. 43 CONSTANTIN IERCESCU: La sud de coloană ... - .. ... ........ „ 43 MANOLTTA FILIMONESCU : De dragoste ... ... .. _ .. - „........ 44 IL'LIU LUCACIU : Reînviere .. . . - - - - - - - - - ...... 44 Orientări ANDREI A. LILLÎN : Călărețul albastru .. .. — ... ... .. - — ... — 45 Cronica literară RADU CIOBANU : Petre Stoica ; „O casetă cu șerpi" . ■ .. .. ............. 51 ALEXANDRA INDRIEȘ : Dana Dumitru : „Migrații" ....................... . . . 52 ION MAXIM : Horia Lovinescu : „Și cu am fost în Arcadia", Teodor Mazilu : „Teatru" ............................................................ ■ ■ 55 Cronica editurilor VALENTIN TAȘCU : Editura „Dacia*...........................- ■- .. ... ... 59 ILIE MADUȚA : V, Voieuiescu : „Zahei Orbul" ..............................62 C, UNGUREANU : Romulus Guga : „Nebunul și floarea". Aug. Buzura 1 „Ab- senții" .. .. • ■ ..................................................... 63 Comentarii ȘERBAN FOARȚA: Drama Brîncoveanului ............... .. .. ................66 Artă N, D. PARVU : „Pisica în noaptea Anului Nou" pe scena Teatrului Național din Timișoara — — ......................... .. . ■ .........................69 Cărți-revîste RADU CIOBANU : Petre Stoica, Mircea Tomuș : „Efigiile naturii" ...........71 DAN MUTAȘCU : Vera Lungu : „Alexandros" .. ........................ .. .. 72 RAMONA BOCA BORDEI: GaHna Maievski : „Mihail $olohov“.....................72 SIMION DANILA : Panalt Popescu : „Măscăriciul șchiop" ....................73 SILVIU GUGA : Alecsandru Văduva : „I.a indicativul prezent" -- .. ....... 74 Carte străină I. D. SUCIU : Relațiile romăno-sîrbe ți româno-iugoslave în lucrările profesorului Radu Flora — — — .......................... ............................75 Miniaturi critice V, G : „Vatra", Noua serie a revistei Steaua", „Tribuna școlii*....... . 79 G. DRUMUR: Faptul cotidian .- .................................. ... 80 A. K : „Cadran" — — — — — .......................................... 8o INTERVIU CU ANIȘOARAÎODEANU întrebare : Ce se știe astăzi despre tatăl Dvs., Aurel E. Peteanu ? Cred că se știe că a fost un foarte zelos activist cultural. întrebare : Care a fost rolul lui în mișcarea culturală a timpului ? Considerind că își petrecea tot timpul in ședințe în care se puneau la cale treburile culturale și obștești, cred că a fost foarte important. Dealtfel a și scris și publicat foarte mult. întrebare : Socotiți că ar fi necesare reeditări selective din opera lui ? Intrucît cele aflate iu biblioteca sa donată Institutului Pedagogic din Timișoara și la Muzeul Lugoj n-ar satisface cerințele cercetătorilor, da. întrebare : Care au fost primele Dvs. încercări literare, primele re- viste la care ați colaborat. Am publicat de la virsta de zece ani in reviste locale conduse de tatăl meu, m-am lansat insa la 17 ani, cînd am luat premiul I la un concurs de nuvelă al Adevărului literar. întrebare : Ce scriitori ați cunoscut în București înainte de volumul de debut ? Ce au însemnat ei pentru Dvs. ? I-am cunoscut pe toți tinerii ,/ie viitor" ai generației mele. Am învă- țat enorm de la ei deoarece, deși citisem mult în copilărie și adolescență, față de nivelul bucureștean eram complet incultă. întrebare : Ce prietenii le considerați memorabile ? sau ce întîmplări ? Toate prieteniile mele au fost memorabile. Am considerat totdeauna memorabile intîlnirile mele cu oameni de o inteligență reală, talentați $i pasionați, pentru meseria lor. întrebare : Cum a apărut „într-un cămin de domnișoare" ? Cum a fost primită cartea ? Ce reacții v-au mulțumit, care nu ? 3 A apărut în octombrie 1934 in editura „Adevărul". A avut o presă foarte bună, care rn-a surprins și încintat. M-a contrariat doar că mi se găsea umor, deoarece nu intenționasem să fac cititorii să zimbească. întrebare : Ce nu s-a spus încă despre Camil Petrescu ? Ce trăsături deosebite ar mai trebui subliniate ? Nu știu ce s-a spus despre Camil Petrescu. îmi amintesc de ei ca de un om de o căldură sufletească și o capacitate de duioșie și milă încă neintilnite, pe care și le ascundea din nevoia sa organică de discreție și decență. întrebare : Ce a însemnat publicistica pentru Dvs ? Un mijloc de a-mi ciștiga existența. întrebare : Cum era in anii lui de început Eugen lonescu ? Avea un farmec intelectual unic (ca și acum de altfel). Se socotea „genial" și avea oroare de prostie. întrebare : Cum ați scris celelalte romane ? în 1936 am scris „Călător din noaptea de ajun" pe care l-am predat editurii „Cultura Națională" în octombrie 1936 și a apărut fn decembrie 1936. A fost ultimul meu roman publicat. Am mat publicat între 1936—1969 trei volume de nuvele și două de versuri. Ml s-au tipărit în 1969 poemele iar acum „Călător din noaptea de ajun" sub titlul „Anotimpul pierdut". întrebare : Care au fost relațiile lui Rcbreanu cu „Viața" ? Care era atmosfera din redacții ? Rebreanu a vrut, după cit am putut reconstitui ulterior, să facă din „Viața" un ziar de intelectuali. Politica a ignorat-o. Venea foarte rar pe la redacție, n-a fost dispus să dea nici singurul articol pe care îl promi- sese, iar cînd ziarul a avut încurcături bănești, i s-a reproșat că a refuzat sd intervină, deși un singur cuvînt al lui ar fi fost suficient. In redacție era plictiseală, dealtfel nimeni nu sta în redacfie decît ca să dea articolul. întrebare : Care au fost motivele prelungirii întreruperii (ori falsei întreruperi) a activității literare ? Nu am refuzat niciodată nici o solicitare. în 1955 am avut un contract, pentru un roman, cu o editură. După aceea nu m-a mai solicitat nimeni pînă in 1956, dată de la care, pe lingă materialul publicat în revistele Tribuna și Orizont, mi-au apărut trei volume, al patrulea în curs de apariție și mai am două mansucrise date (romane) la edituri. întrel>arc : Cum socotiți ecourile cărților publicate în anii din urmă ? Care considerați pînă acum cea mai realizată carte a Dvs. ? M-a impresionat înțelegerea tinerilor critici. M-au entuziasmat, de-a lungul întregii mele vieți, foarte puține cărți. Din păcate, dintre acestea nu face parte nici una din operele mele. întrebare : Urmăriți literatura de azi ? Ce părere aveți despre tinerii prozatori ? Desigur, o urmăresc, mă interesează in cel mai înalt grad. Din foarte tinăra generație îl găsesc remarcabili pe Petre Popescu, Mar ia Luiza Cris- tescu și Ecaterina Oproiu. întrebare : La ce lucrați în prezent ? Literatură de scurt metraj. * VICTOR EFTIMIU Gladiatorul Cd voi muri, nu văd nici un obstacol I N-am fost ursit eternelor victorii, Eu voi sfirfi, ca toți gladiatorii, tn valma sîngerosului spectacol ! Tiranul vrea petreceri-abatorii... Supus voinței lui — suprem oracol — Nu mă va mintui nici un oracol; Pe jertfe urcă toți imperatorii... Născut, crescut in plebe, in sclavie, Eu sînt inel călit in moarte vie, tn lanțul cu o mie de verige. Căzind in circ, sub vasta lui tribună, Voi împlini osinda mea străbună Dar gura-mi „Ave Cezar ! n-o să strige ! 5 SLAVICI DESPRE MOȚI OVIDIU BlRLEA Despre Slavici omul și scriitorul s-a scris cu destulă stăruință, iar in vremea din urmă două monografii, a lui P. Mareea și D. Vatamaniuc, întregesc imaginea personalității lui. A rămas cu totul în umbră activitatea lui etnografică și folclorică despre care se pomenește în treacăt ca de un accident într-o activitate prodigioasă. In 1881, apare monografia etnografică a lui Slavici, Die Rumănen in Ugam, Siebenburgen und der Bukovina, ca al Vl-lea volum din seria etno- grafică Die Volker Oesterreich-Ungarns. E întîia încercare sintetică de proporții întinse ce s-a Scris la noi despre românii din această parte de țară. Lucrarea mai cuprinde un bogat capitol despre folclor și arta noastră populară, mai cu scamă dansurile și muzica populară. Ceea ce c nou în acest capitol, e tocmai punctul de vedere sub care e scrutată creația popu- lară artistică, căci Slavici încearcă să detecteze ceea ce e caracteristic românesc în aceasta. Se mai scrisese înainte de Slavici în Transilvania în multe împrejurări despre obiceiurile și producțiile noastre folclorice, dar aproape întotdeauna numai pentru a ilustra și sub acest aspect latinitatea noastră. Domeniile culturii populare aveau valoare doar în măsura în carc puteau oferi dovezi neîndoielnice despre obîrția noastră romană, Și Slăviți tratează folclorul în primul rind sub aspect documentar, dar perespectiva e întoarsă : nu pentru a lumina trecutul, obîrșiile, ci pentru a pune în lumină caracterul nostru etnic, firea și mentalitatea țăranului român din aceste părți de țară. Slavici va republica peste doi ani in Educatorul numai capitolul despre literatura populară, mai amplu și cu o seamă de revizuiri. De data aceasta, trebuia să se refere la întreg folclorul românesc, nu numai la cel transcarpatic ca în monografia amintită, privită nu ca document etnografic, ci ca literatură, în care ponderea cade asupra evaluării estetice. Cei ce au scris despre preocupările folclorice ale lui Slavici s-au oprit numai la articolele din Educatorul, îneît diferențele, pline de semnificații, dintre cele două lucrări își așteaptă mai departe cercetătorii. Slavici a mai revenit asupra temei din prima lui monografie etnogra- fică în broșura Românii din Ardeal din 1910, cu retușâri cerute de pro- filul de popularizare al Bibliotecii Steaua în care apărea. Cititorul mono- grafiei lui Slavici este izbit din capul locului de locul preponderent pe carv îl ocupă moții, atît ca număr de pagini, cît mai cu seamă ca evaluare super- lativă. Intr-un fel, se poate chiar afirma că el a fost obsedat de figura moțului. Factorii care au conlucrat la conturarea acestui nimb vin din mai multe domenii. Mai întîi, faptele de arme din răscoala din 1784 și revoluția din 1848, alături de atitea altele de mai mici proporții, au contribuit în chip substanțial la făurirea aureolei de luptători neînfricați pentru drepturi și libertate. Slavici îi cunoștea apoi din multele lui peregrinări, „Băiet de 6 liceu, îmi petreceam vacanțele cutreerind Banatul, Cimpia Țării Ungurești ți Valea Coșului Alb pînă la Brad și pînă-n vîrful Găînei, tot-deauna singur-singurel", (Românii din Ardeal, p. 5}. La terminarea liceului între- prinde o călătorie din nordul Transilvaniei pînă la Șiria natală, trecfnd prin Ofenbaia, Roșia Montană, Abrud, Brad, deci prin inima Țării Moților. Dar autorul i-a putut cunoaște pe moți și acasă la Șiria ori la Arad veniți ca vînzători de vase de lemn și holoangări reparatori de butoaie sau ca lucrători sezonieri la seceriș, la culesul porumbului și a viei. Apariția moțului pe drumurile țării și mai cu seamă prin tîrguri era în acea vreme un fenomen frecvent pînă la banalitate. Cărturarul mai aflase multe despre moți și din numeroasele articole și scrieri despre moți ale călătorilor și cercetătorilor care se înmulțesc considerabil în a doua jumătate a secolului trecut : J. Hintz, S. Măriei. L. Vallory, Nyâradi, F. Orbok, K. Pop Szatmâri, F, Kazinczy, V, K. Ompolyi etc. Faima celor petrecute în 1848—1849 va atrage mulți vizitatori din cuprinsul monarhici, unii venind de la mari depărtări ca să vadă și pc Avram lancu, întîlnit și de tînărul Slavici. Nu mai arc însă acest noroc bucovineanul Simion Florea Marian în drumul său spre liceul din Beiuș, care va publica cea mai întinsă colecție folclorică des- pre craiul munților. Fiind vorba mai degrabă de impresii, obiectivitatea e de grade felurite și Slavici se va strădui, fără să polemizeze, să zugrăvească faptele la dimensiunile lor cît mai exacte. El distinge trei grupe mari : românii sudici, românii nordici și cei vestici care constituie ramura prin- cipală. Aceasta se fărâmițează în aproximativ 20 subgrupe (Untergruppen), pe care Slavici, din păcate, nu le cnumeră măcar. Dintre acestea, moții alcătuiesc miezul (Kern), socotiți pretutindeni in Banat și Transilvania drept cei mai distinși (die Vomehmsten). în broșura din 1910, ierar- hia este întrucâtva de grad mai inalt: „Centrul etnografic al Românimi! din țările coroanei ungare, oarecum cheagul etnic al lor, sunt moții din Munții Apuseni" (p. 13). Slavici le conferă moților chiar un primat demografic, în sensul că populația din Munții Apuseni a iradiat în alte părți, populind ținuturi întregi. Ca atare, mocanii nu sînt decît moți emi- grați (ausgewanderten Motzcn) care s-au așezat pînă departe pe valea i Dunării și Dobrogea. Peste aceștia au venit bîrsani și mărgineni strins legați de părțile Brașovului și Sibiului, dar Slavici subliniază că o bună parte din ungurenii ciscarpatici n-ar fi decît moți emigrați. Aserțiunea lui Slavici nu e verificată documentar, dar bănuim că membrul corespondent al secției istorice a Academiei Române cunoștea anumite împrejurări pe care nu le-a dezvăluit. Poate el a pornit și de la numele mocan, atribuit și moților de către locuitorii de pe Valea Mureșului și Cimpia Transilvaniei. Emigrări de moți către poalele munților și șesul Tisei s-au petrecut în dese rinduri, dar ncconfinmate de datele oficiale și Slavici cunoștea atari cazuri și în Podgoria Aradului consemnate numai în porecla ,,a moțului", uneori păstrate pînă în zilele noastre. Zărăndanii vecini sînt și ci foarte harnici, săraci dar distinși tocmai pentru că sînt cei mai înrudiți cu moții (weil sie die nachstcn Verwandten der Motezn sind). In genere, adaugă Slavici, se întîlnesc printre români tipuri a căror formă completă (vollen Ausbildung) se găsește numai în M. Apuseni. Cu privire la caracterologia moțului, Slavici încearcă definirea tipului antropologic, apoi cea a potențelor sale spirituale. El se oprește la sveltețea staturii, la părul de culoare deschisă și la ochii albaștri, apoi la profilul lui 7 l curmat de nasul acvilin. El combate cu drept cuvînt părerea că numele moț ar veni de la părul împletit, deoarece datina a existat și în alte părți ale țării. Slavici relevă și mersul lor aparte, greoi, ca al unui urs, explicabil prin ascesiunea coastelor priporoase și prin portul opincilor fără călcîie. Moțul e de asemenea vestit prin puterea lui musculară. Tipul antropologic al moțului este, după Slavici, tipul românului de la munte și autorul l-a regăsit mai cu seamă in jurul Retezatului și la izvoarele Crișurilor, inclu- siv sălăjenii. De asemenea, mocanii au cel mai adesea tipul moțului, in opoziție cu cel de pe Mureș, Tîrnave și Olt, apoi cu cel din Banat și Cimpia Tisei. Incercînd să dezvăluie corespondențele dintre înfățișare și felul dc a fi. Slavici remarcă numai la moți privirea severă și firea neînduplecată. Cu toate acestea, Slavici subliniază că moțul e cel mai răbdător și pașnic (der geduldigste und friedfertigste) dintre oameni. E în genere „scurt la vorbă11 și mai cu seamă cumpătat. Pentru caracterizarea etnografică a unui popor, Slavici socotește că obiceiurile nupțiale ar fi cele mai importante. Capitolul se ocupă în cea mai marc parte cu nunta de la moți. Cu acest prilej, autorul schițează cunos- cutul tîrg de fete de la Găina, in genere omis de cercetătorii ulteriori care au scris despre acest obicei. Descrierea lui Slavici este deosebit de prețioasă fiindcă redă faza veche a obiceiului, dispărută probabil în a doua jumătate a secolului trecut, cînd se încheia logodna cu prilejul tîrgului și fetele ieșeau cu zestrea expusă în corturi. Aserțiunea lui Slavici e confirmată și de alte izvoare din epoca feudală cînd averea iobagului se mărginea la inventarul viu, ca atare zestrea fetelor era alcătuită in primul rînd din îmbrăcăminte, expusă cu multă ostentație pentru a atrage privirile peți- torilor. Obiceiul de a expune zestrea miresei s-a mai păstrat numai în satele arhaice din Ținutul Pădurenilor, unde în ziua nunții, cămășile, șter- garele etc. sînt înșirate pc culmea pridvorului în așteptarea mirelui. El a dispărut în condițiile orinduirii capitaliste, cînd partea precumpănitoare a zestrei a devenit pămintul, îmbrăcămintea rămînind doar o anexă secun- dară. Descrierea lui Slavici este prețioasă și pentru că surprinde începutul destrămării fazei arhaice a obiceiului, căci el subliniază că la data cînd scria — 1881 - numai acele fete ieșeau cu zestre la tîrgul de pe Găina care erau anterior înțelese cu viitorul logondic. Cele care nu aveau un aseme- nea prclogodnic, nu mai veneau la tîrg cu zestrea, ci se duceau doar la petrecere. Slavici încearcă să pună geneza acestui tîrg de fete pe seama păstoritului de odinioară al moților care, imprăștiindu-se la mari depărtări, aveau nevoie de o zi de întîlnire pentru a pune la cale căsătoriile necesare. Pe seama aceluiași factor pune Slavici și tîrgul sărutului de la Hălmagiu, care ar fi luat naștere de cînd moții păstori nu-șî mai luau familiile cu ei, ca parte din mocanii și ca aromânii transhumanți. In studiul actual al cer- cetărilor, aserțiunile lui Slavici, fără a putea fi contrazise, rămîn incă ipo- teze alături de altele cu o plauzibilitate diferită. Cu acest prilej, Slavici subliniază o altă trăsătură spirituală a moților : perseverența, puterea de a păstra moștenirea spirituală. După constatările lui, nici o altă parte a poporului român nu și-a păstrat obiceiurile cu atîta îndărătnicie ca moții. în broșura din 1910, Slavici dă acestei însușiri dimensiuni sporite cînd afirmă : „Ardelenii se deosebesc de toți ceilalți românii mai ales prin firea lor stăruitoare și îndărătnică. Aceasta în urma înrâuririi moților. Tot in urma înrâuririi moților și-au stabilit ardelenii 8 aspra disciplină socială, prin care omul e lipsit în mare grad de libertatea individuală în ceea ce privește portul, obiceiurile și viața familiară** (p. 14). Cum se vede, Slavici consideră moții drept un catalizator dc însușiri etnice, un modelator dc profiluri spirituale. Nu sîntem in măsură să verificăm afirmațiile lui Slavici, dar ele rămîn plauzibile nu numai prin trecutul revoluționar al moților, ci prin prezență lor vie, de zi cu zi, pe drumurile Transilvaniei, cînd nu puteau să nu impresioneze prin dîrzcnia lor apăsată și prin privațiunile pe care le suportau neșovăitori, chiar dacă uneori mai recurgeau șî la binefacerile celor din calc. Moțul i se înfățișează lui Slavici ca avînd și sub aspectul lingvistic însușiri aparte. în contrast cu ceilalți români transcarpatici, doar moții vorbesc repede. Ei mai au și alte particularități dialectale : prefacerea lui f în h, a lui v în j, a lui n intervocalic in r, cu toate că primele două s-ar găsi întrucîtva și în nordul țării. De asemenea, numai lexicul moților ar conține un număr mai mare de cuvinte pe care nu le folosesc ceilalți români. Această constatare premerge oarecum cercetările lui Ovid Densușianu care a încercat să explice o scamă de cuvinte uzuale, precum și multe toponi- mice existente numai la moți printr-o_influență_iraniană, în speță alană. Slavici pretinde că la moți nu ar exista fenomenul muîem unor dentale și labialc, dar afirmația lui e contrazisă de cercetările dialectologilor și fol- cloriștilor din secolul trecut, căci cine parcurge colecția lui G, Alexici din anii 1883—1898 constată că fenomenul era generalizat în toată plină- tatea lui. în descrierea portului românilor transcarpatici, Slavici încearcă o înfă- țișare sintetică, am zice de structură, pentru că nu urmărește faptele in diversitatea lor regională, ci se ocupă dc fiecare element important al por- tului luat in sine. Cînd se referă la distribuirea teritorială a acestora, Sla- vici afirmă că numai la moți s-ar găsi toate elementele alcătuitoare ale portului așa cum le-a descris el. Plinătatea portului la moți nu e explicată, dar se bănuiește din citarea distribuirii regionale a elementelor portului popular că numai clima aspră din munți a impus acest cumul vestimentar. Părerile lui Slavici despre însușirile model ale moților, înfățișarea ținutului locuit de ci drept centrul etnografic al românilor transilvăneni, matca din care au roit populațiile spre șesurile din jur în lunca Dunării premerg cu mai bine de o jumătate dc veac ipoteza potrivit căreia patria originară a românilor ar fi Munții Apuseni. Cel care a susținut cu mai multă ardoare această ipoteză a fost romanistul Ernest Gamilscheg în studiul sintetic Ober die Herkunjt der Roumănen din 1940, tradus și în românește. Romanistul german și-a construit teoria nu pornind dc la date etnografice, ca Slavici, ci de la unele fenomene lingvistice în care se vădea acțiunea substratului autohton. El conchide că în M-ții Apuseni s-a păstrat o populație romană veche, ca atare aici trebuie căutată regiu- nea — matcă, patria originară a tuturor românilor transilvăneni, dacă nu chiar a tuturor românilor. Faptele pe care se sprijină această ipoteză nu sînt suficiente pentru a-i acorda gradul necesar de plauzibilitate, totuși destul de importante pentru a o menține în rindul celorlalte referitoare la parUa originară a românilor, confirmînd și pe această cale autohtonismul străvechi, multimilenar al populației din acești munți. 9 Slavici și-a ținut mereu ochiul ațintit asupra moților și cînd a fost nevoie, a sărit în ajutorul lor. Astfel, în 1893, cu prilejul împușcării celor 7 moți din Scărișoara, Slavici scrie un articol publicat în mai multe ziare, în care scriitorul cedează locul istoricului Slavici pentru a pune în lumină drepturile ancestrale ale moților asupra pămînturilor lor, aservirea lor feu- dală întimplîndu-se abia prin secolul al XVI-lea în vremea principatului ardelean. Ca atare, dîrzenia cu care își apără drepturile la pămintul lor este fundată, in primul rînd, istoricește. Moții nu pregetă să-și manifeste recunoștința în chip impresionant, după cum arată scriitorul în Tribuna și Tribuniștii din 1896. Moții îi trimit un fel de carte de onoare, cu coperta decorată cu aur masiv, în care își exprimă mulțumirile lor „tot ce se știe om de frunte în M. Apuseni" (p. 61). Oameni aparțin înd la toate straturile sociale, dc la proprietari de mine, cărturari dc la orașe și sate, pină la cei ce se arată a fi „econom", „băicș", „miner", „bărdaș", „ lemnar", „ciubăr*, „brutar* ctc. din toate localitățile cupurinse între Sălciuz și Baia dc Criș își semnează numele pe scrisoarea de recunoștință însăilată de preotul fol- clorist Grigore Sima al lui loan și medicul A. St. Șuluțiu, Daca etnograful Slavici a scris cu atîta căldură despre moți, situînidu-i în vîrful piramidei istorice și etice, nuvelistul și romancierul Slavici i-a ocolit, căci Pădureanca nu provine din ținutul moților, ci din Zărandul din jurul Gurahpnțului, la răsărit de iuncanii din părțile Ineului, după delimitarea scriitorului. S-a temut el oare că nu-i va putea înfățișa la înălțimea soclului clădit de etno- graful Slavici ? Poate. !0 ANGHEL DUMBRĂVEANU ---------------------------- Unde presura, vara Atit de rar mă întorc Io tine, pămint Din liniștea acelor zile trecute. Oare la fel s-aude presura, Vara, prin stejarii amețitori, Și pe dealuri, cînd s-apropie seara. La fel se văd păunii amurgului Rotindu-se prin aerul bun Cu miros de cimbru și de ierburi uscate ? Iar fn vadul pustiu Caii cu aripi ro^fi ia f el măresc Impresia aceea de ceva neînceput ? Atit de rar mă întorc Pe unde copil așteptam tocmai anii de-acum, Fără să f tiu Că voi parcurge mereu drumul invers Către văile Unde presura mă mai strigă și azi, Zburind nevăzută prin arbori. ♦ Copacul Noapte bună, spuse copacul, Și se miră ; De citeva zile Avea vederea mai slabă Din cauza galbenului Care-i ieșea in priviri. Noapte bună, noapte bună, Q/tă eî, Și plecă mai departe. Orbecăind pe. marginea drumului. Iar eu în urma iui, Adunind frunza căzută, Pină veni dimineața. Atunci 11 Ne rezecarăm unul de altul tn frigul de toamnă. Tu ești prietenul meu, mai spusese. Dar eu am tăcut, Fiindcă el vorbea mai frumos Și era prietenul meu. * ___________________________________ Privind un drum tn timp ce eu aici aștept in gîndul Cel luminat de albe arome femeiești Și văd prin spafiul submarin al nopții Cum moare cîte-un astru ne-nsemnat Pe care numai astfel îl observăm o clipă, tn timp ce singur tot privesc un drum Pe care nu se-ntoarce nici un prieten Din ciți prin ani trecură ji pe la pragul meu, S-aude numai nul lovindu-se de pietre. Acolo unde tu iezeai rîzînd din apă Și alergai prin iarbă, să-ți adun Părul căzut pe umeri, să-l descint Cu mingiieri încete și să-i spun Cuvinte noi spre al putea aduce Cu aripile strînse în somnul unui coc, — S-aude numai riul cum repetă, Printre arini, aceleași eresuri de demult, hi timp ce nici un prieten, în timp ce eu aici Ascult cum cade steaua prin spațiul unui gind. 1'2 PREMII LITERARE In ziua de 6 mai a.c. a avut loc la sediul Asociație* Scriitorilor din Timișoara festivitatea de decernare a premiilor asociației pe anul 1970. Juriu), avînd următoarea componență : Ion Arieșanu, Vladimir Ciocov, Anghel Dumbrăveanu (președinte), Franyo Zoltan, Al. Jebeleanu, Franz Liebhard, N. D. Pârvu, Ion Stoia-Udrea, Damian Ureche, a acordat următoarele premii : GEORGE SURU ANAVI ADAM pentru volumul de poezii „Așteptarea coralilor' (Ed. Albatros). pentru volumul de poezii „Etică și ciber- netică' în limba maghiară (Editura Kri- terion) UN LAUREAT TIMIȘOREAN AL PREMIULUI UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂN LI Premiul de poezie : Vladimir Ciocov pen- tru volumul: „In pas cu sine însuși' (în limba sirbă) 13 * NICOLAE PREHPCEANU Venind ia început prin lume fin minte ce medalion purtat verzuie broască lunecind anume ori va fi fost al lacurilor crai Se desfăcură cercuri mari de cretă în jurul tău dansind apoi amară ziua mea concretă cînd te crezusem doar strigoi Dar vie cum erai pe-atunci cum astăzi totuși mai vii încă ai fi putut spre nori să te arunci medalionul și inelul să te plîngă Rămasă pe aceleași linii insă cu cretă conturate de un zeu păgin te urmărește partea lumii plinsă unde și eu am să rămîn Poate venind la începui de-aceea făpturi acvatice purtai ucise ce mai demult in ere Astarteea verzuie nălucindu-mi-se, * -------------- Acvatică Erată Ne uom scufunda ușor ca o catedrală rit două turnuri laice Construcție ueehe din sticlă colorată orgă sălbăticită Și lacul vine singur val tăcut sau imemorial J4 MIRACOL Molto : „De elfi ori. iubito, de noi mi aduc aminte . * ** DIMINEAȚA CU PAȘI DE LAVA SE AUDE. Rădăcinile se retrag in tulpini ca spadele în tecile ocrotitoare. Un suflu dinspre riu aduce miros de pești pfrjoUți, de lacrimi de vidră arse, de pietre încinse. O părere cu ochii de jar trece spulberînd aerul din dreptul ferestrelor incă deschise. încă des- chise, păstrind in dreptunghiul lor ultimele fire ale păianjenului de aramă. Trupurile ne aburesc încă de dragoste ca două cuptoare de piine cu lutul trezit de ploi predestinate. Deschidem cărțile legate in piei de șarpe și citim rodul luminărilor din noapte. Apoi, plingind, în locul ferestrelor așezăm trupurile goale ale femeilor. După ele tragem obloanele și ne acope- rim ochii cu spaimele. Femeile se vor aprinde ca tor- țele, pîntecul lor de plantă va incendia copacii cres- cuți peste noapte. Oglindă le va fi pîntecul pentru lava dimineții scursă pe caldarîmul de granit. Toată ziua se vor chinui în cuțitele facerii. Cînd se vor stinge vor naște păsările proorocite. La primul strigăt al amurgului păsările ne vor ridica de subțiori, pe noi cei rămași, și ne vor înălța spre izvoarele nopții, lingă gura neagră a amintirilor, să săpăm intre stele nu- mele lor prin care încep cărțile viilor. Vom ucide șerpi, vom sparge clepsidre și vom așterne nisipul lor peste literele de sînge fierbinte. S-A DESPRINS DIN MINE CA UN FULGER DIN NOUR. Avea trupul din vechi peceți, in singele-i se perindau alfabete uitate, calendare solare ii tresăltau sinii, pintecele era o scoică pentru cintece chemătoare de ancorare pe insule cu însemne ale primelor steme. Eu eram o ființă de ceață amară intr-un oraș de dimi- neață, ascuns după obloane ca să dezleg pecețile, să mă-nchin calendarelor, sa, devin ecou, iar acum iată-mă, o spadă întoarsă către mine, căutindu-mi nodul dragostei pentru a-l reteza... O, Elli, Elli.,, 15 UN ȘARPE NEGRU SE TÎRAȘTE PE CALDA- R1MUL SECAT DE CULORI. Pietrele s-au reîntors la culoarea primordială, nenumită, fără putință de a fi numită. Unduiește șarpele negru la călcîiele noas- tre ea un semn al seismului final. Mă privești de din- colo de spinarea sa lucioasă și ești mai albă ca ochii fantomelor. Tremuri ușor ca frunza viței de vie cînd gura șarpelui se înalță pe trupul meu singur și-mi mușcă mărul putred al inimii. Ca un inel topit curge apoi către albia arsă, răminem in culoarea primor- dială și-am vrea să ne iubim ca focurile marților dar nu avem un nume pentru caldarimul pe care să ne răsucim ca apele de la facerea lumii și nu ne putem, apoi niciunde închina contopirea. IARNA, CA UN STUP RĂNIT, fi-a înroșit umerii. Ninge cu sîngele meu peste lume, cu sîngele tuturor celor care m-au visat așa cum sint și care pentru căderea mea peste umerii tăi m-au zămislit. Ninge peste orașul acesta de neuitat pi toate fintinile sale se umplu cu roșia zăpadă. Pentru prima dată vor cobori din păduri cerbii și căprioarele, neinspăimîn- tate, deschizind pirtii adinei, neluați în seamă de ochii vinătorilor cotropiți acum de deltele deznădejdii. Vor fi albi, albe, se vor spăla tn stngele meu de rănile străbune și vor renaște in văzduh trofee. Se vor putea spăla in zăpada topită și miinile tale cele nevăzute, renăscătoare mereu in alte izvoare, miinile tale pe care acum le ridici către cerul de deasupra orașului, inlăturîndu-mi carnea, și sărutînd inima mea, Steaua polară. VA VENI ȘI VERDELE Ț1ȘNIND CĂTRE NOI asemeni viperelor încoronate. Pașii tăi vor cresta în patimă frunze de stejar. Și vom trece însoțiți de pri- virile lichenilor eterni și boala de iască nu o vom simți peste trupuri. Se va desprinde de lume miraco- lul și feriga îl va proslăvi tăind cu ferăstraiele-i scoarța cerului secetei. Și vei fi in verdele lumii o sfintă a dintiielor izvoare și eu voi uita că sintem numai o atit de scurtă trecere, ca tremurul codobatu- rei pe ape tîrzii... GEORGE SURU 16 DAN MUTAȘCU Somnul Iui Zamolxe în odaia pâmîntului alb Mi-am auzit somnul umplindu-se de fapte ; o prigonire moaie de vise ungind eu semne jf minuni odaia pdmîntuiui aib .,. Mi-am auzit inima și sufletul de fapte umplindu-se din Sarmis pînâ-n Cappadochia, fi prorocit ta roci pe cînd ședeam de-a dreapta orei. Mi-am auzit graiul de dupd trup inălțindu-se și-nspăimintindu-se de mustul virstelor, de fumegare și de fum, de mărturia începutului doar pentru că Eram ... Încă puțin și cuvintele mele nu mi nor mai putea purta, nici iâsa singur f .Mi-am auzit în somn, ca sub un bici magnetic, inima fi sufletul de Fapte umplindu-se ' Ochiul lui Zamolxe Amurg se clătinau sub duhuri fringhiile fluierelor către vetre, ulceieîe alungau pagubele. O, diamanteiele-nchegate fn urina rî^ilor ! O, dinții peștilor 17 2 — Ori ioni prăbușiți din luceafărul vioriu ! O, coarnele lui Ossiris care așezate-n așternut fac să visezi monștri astrologiei 1 O, tăcere morilor de apă adormind ager tringhiuri de armă ? Mormanele de îndrăcim nădăjduind grecește, ia gurile fluviilor bdtrinii culegeau anotimpurile din tigve de aur ; aproape se sfîrtecau ierburi, neistovite otrăvuri piereau prin calcedoniu, fn mijlocul trandafirului — Marea cea mare vorbind despre materia lumii... *------------------------------------------ Substanțele tangibile de sub ochiul lui Zamolxe Iată sînt lemnul începind de la călcîie sînt terenul purtat prin aer de cinci culori de cinici tonuri, de cinci răsuflări și lucrurile stau și ascultă ritmica respirație a celor ce dorm in grăuntele de cinepă timp de un an, poate mai mult, pină cînd părul începe să le crească din nou și focul în toate deschizăturile trupului, sau cinabrul, aurul, argintul, sau altceva la fel de ciudat și de trist, apoi urma somnului — cere, apoi ochiul de sub ochiul solar, apoi rutul cosmic, mai tîrziu semnul suplinește apa, mai tirziu : tăcerea ,.. 18 IGNAT BOCIORT DINAMICA FENOMENULUI LITERAR'» VIZIUNEA ȘTIINȚELOR MODERNE IN CERCETAREA UMANISTĂ Se atribuie unui pedagog englez afirmația că dacă inginerii, medicii și judecătorii ar dovedi aceeași tendință spre generalizări superficiale și aceeași lipsă de funda- mentare concludentă carp apar adeseori in pedagogie, atunci toate podurile s-ar fi dărîmat de mult, pacienții ar fi murit, iar nevinovății ar fi fost trimiși ia spîn- zurătoare1}. Orice critic literar obiectiv ar putea reflecta melancolic pe marginea acestei observatii. Mult timp cercetătorii domeniilor umanistice s-au consolat cu ideea că obiectul lor de cercetare este inabordabil prin metodele științelor exacte, ceea ce Însemna de fapt acceptarea rațiunii suficiente — în fond, a intuiției — ca instrument suprem de investigație și de verificare experimentală sau logică a ipo- tezelor, a concluziilor cercetării sau contemplării, precum și a deciziilor pe plan praxiologic. Chiar în epoca noastră este încă foarte răspîndită prejudecata că progresele diferitelor științe exacte constituie doar un fundament teoretic al teh- nicii. Salutăm entuziaști realizările științei și tehnicii, dar, cum observa J. D. Bcrnal1), privim într-o mult prea mică măsură aceste realizări ca sursă de idei pentru cercetarea umanistă, in zilele noastre această stare de lucruri devine anacronică. Spiritul modem în metodologia științelor umaniste se caracterizează prin tendința spre exactitate ți precizie; „bunul simț sănătos" este „optimat" prin dezideratul demonstrației riguroase, pe baza modelării cantitative a fenomenelor ți proceselor naturii, societății și gîndirii. Filozoful, savantul, artistul viitorului se vor simți mai mult sau mai puțin practicieni, ca autori de strategii, respectiv de modele stratepige funcționale, menite să depășească prin dinamică șl precizie modelele „adversarului". Cuceririle diferitelor științe au dezvăluit legități de o largă valabilitate, care înglobează toate cele trei aspecte esențiale ale lumii : aspectul substanțial, energe- tic și informațional. Opoziția dintre științele naturii și cele sociale, dintre știință și artă etc., cedează tot mai mult locul unei viziuni integratoare la care, în mod aparent paradoxal, s-a ajuns tocmai prin aprofundarea cercetării diferențiate și specifice. Atare cercetare va fi. desigur, necesară și în viitor, dar imaginea actuală a culturii umanității nu mai este aceea a unui centru din care țîșnesc raze ce se îndepărtează mereu una dc alta, ci a unei uriașe ferestre circulare cu vitralii, con- solidată prin numeroase elemente de legătură, de suspensie și protecție, ordonate după anume legi. Via antiflua, via moderna! Anticii au avut ți în această privință dreptate. Sincretismul formelor lor culturale, viziunea integratoare pe care au cul- tivat-o teoretic și au aplicat-o practic într-o academic bucuroasă numai de oaspeții care știau matematică, nu poate fi explicată doar prin stadiul rudimentar al cunoaș- terii lumii în acea vreme. Atare explicație reprezintă abstractizarea unei situații din istoria culturală tîrzie și proiectarea ei asupra unui stadiu anterior. Preocupă- rile filozofice, estetice, sociologice, matematice ale lui Aristotel și ale altor filozofi antici au la bază ideea — atît de modernă — a unei lumi unice și indivizibile, ața cum este în realitate și cum apare în mod firjesc conștiinței umane. Idealul renas- centist al unui „uomo universale" nu era, de asemeni, o simplă paradă persona- •) Prima parte * iccalnl wcllfnl a spirtul in nr, 4, 1971 *. L n. IleBcn /Na/ertiafier ți m MdMMÎe, in roin&nețle de Nicolae Gumj. E d did Si ped 1967. P 27. 1 J. D. Bcrnal. Șiftnfa fn Istorisi s&totofll, Fd, pol 1964, p. *>7 $• urm. listă, cum a fost interpretat de pe pozițiile individualismului epocii burgheze tirzii, ci reprezenta o constantă in dialectica procesului de asimilare a lumii de către orice sistem autoinstruitul : momentul integrator. In epoca noastră, teoriile diferitelor științe au dat un caracter organizat năzuin- ței anterioare spre o imagine coerentă a lumii, au creat discipline de o largă gene- ralitate care îmbrățișează domenii aparent fără legături între ele: matematica, fizica, psihologia, biologia, economia, lingvistica, etnografia, diferite sectoare ale tehnicii. Cuceririle unei științe ineltă reflecția analogică în celelalte. Fenomene ca interacțiunea constituenților unui sistem, raportul între funcție și structură, adap- tarea la mediu a sistemelor complexe, tendința lor spre echilibru stabil, capacita- tea de a înmagazina experiență și de a o folosi pentru optimarea comportării viitoare, observate mai întîi la sistemele biologice, au dobîndit o largă aplicare în tehnică, tn psihologie, în pedagogie și în multe alte domenii. Una din aceste discipline dc ■ largă generalitate este cibernetica, pc care încă multă lume și-o închipuie ca o 'ramură a tehnicile confundind o știință cu domeniul în care aplicările cj de pînă azi au dat rezultatele cele mai spectaculoase. Este însă un adevăr comun în momen- tul de față, faptul că cibernetica a îmbogățit euristica modernă cu un mod de gîndire, cu metode izvorîte din înțelegerea legăturilor generale ce există între diferitele forme ale mișcării, metode care, o dată cu înțelegerea legăturilor mai adinei dintre fenomene, asigură și descrierea exacta a acestor legături, ceea ce permite optimarea comportării umane în toate domeniile, de la raționalizarea acti- vității curente pînă ta prospectarea variantei optime a dezvoltării societății în ansamblu. Prin teoria reglării automate, teoria sistemelor cibernetice, teoria infor- mației, teoria jocurilor strategice, euristica, teoria modelelor, s-a dezvoltat o metodo- logie de o excepțională importanță pentru cele mai diverse domenii de activitate, de la medicină și științe juritice pînă la strategia sportivă și militară. Pc baza noii perspective, cercetarea științifică și activitatea practică în diferite sectoare își pun la punct metodele, elaborează noi principii, caută condiții experimentale adecvate verificării de noi ipoteze, reconsideră moștenirea teoretică a propriului domeniu, reinterpretează conceptele pentru a le face apte să exprime noi conexiuni. Această etapă în dezvoltarea științelor ridică sarcini care nu mai pot fi duse la îndeplinire de un singur om ; sistemul care creează astăzi structura eficientă este colectivul de specialiști, care elaborează pentru diferitele discipline tradiționale sau pentru altele noi, cu caracter intcrdiscipiinarl principiile organizării și modelării domeniilor de cercetare. Această colaborare urmărește ca, fără a pierde din vedere esența diferită a două fenomene, chiar apropiate (om — animal) să descopere trăsăturile comune ale unor fenomene foarte diferite (om — animal) să descopere trăsăturile comune parțiale ale comportării sistemelor cu autoguvernare, să releve relații fundamentale unitare, abstracte, cuantificabile, accesibile abordării matematice. în felul acesta, cercetarea modernă se pune la adăpost de extravaganțe și tot felul de speculații sterile; originalitatea anarhică, formă a dezvoltării entropiei unui sistem ideologic, devine el însuși obiect al cercetării- In sociologie și în celelalte științe sociale, aplicarea metodelor și prineipiilod știin- țelor exacte, deși de dată recentă, a dus la unele cuceriri importante, dintre care, desigur, cea dintîi este însăși demonstrația că cibernetizarca științelor sociale este posibilă. „Fără îndoială, scrie filozoful marxist Georg Klaus, directorul Institutului de cibernetică filozofică al Academiei de Științe din Berlin, este posibilă aplicarea în toate domeniile sociale a teoriei sistemelor, a cercetărilor cibernetice referitoare la stabilitatea sistemelor, a teoriei informației și a teoriei jocurilor"’). Este de ase- menea evident astăzi faptul că succesiunea evenimentelor istorice nu trebuie privită doar ca o simplă dezvoltare a unor factori materiali și spirituali, ci ca o comportare a unui sistem reglat cibernetic, respectiv ca o variantă reală a modelului abstract de comportare posibil la un moment sau altul pe baza determinării generale econo- mice. Nu e vorba, firește, de un comportament în sensul că istoria ar fi dirijată anlropomorfic dc un spirit universal, orientat de finalități și motive, ci de faptul că atît evenimentele istorice cît și oricare altă realizare umană, indiferent de natura, dimensiunile sau ecourile ei, trebuie privite ca „rezultate parțiale definitive" ah- unor sisteme dinamice teleologice create de om, pentrti om, acționate de om în vederea ridicării pe o treaptă tot mai înaltă a condiției sale materiale și Spirituale. •_ Owj Klau*. Cibernetica ți .Wielntca, Ed. pol.. 1966, p 13-24. 20 Momentul actual In dezvoltarea științelor ridică desigur ți unele probleme termi- nologice, atît pentru limbajul științific cît și pentru limbile naționale. Un termen rareori poate avea același sens in diferitele domenii ale cunoașterii; conținutul lui se raportează de fiecare dată la concepte cu o altă bază ontologică și, ca atare, la relații și conexiuni de o sferă mai largă sau mai restrînsă. Pe dc altă parte, limbile naționale, care mult timp, datorită unei tendințe conservatoare, au căutat să traducă ori să parafrazeze termenii străini nou apăruți în știință ți tehnică, se află în momentul de față gata să împrumute acești termeni ți să le păstreze cît mai mult forma originară. Optăm pentru această soluție, in cazul limbii române, a cărei dezvoltare in ultimele două veacuri a mers pe linia neologizării, ceea ce i-a dat aspectul uneia dintre cele mai moderne limbi europene. Soluțiile terminologice oferite de alte limbi neolatine ne pot da în continuare sugestii de eleganță și claritate, putere de circulație etc. Vom prefera deci pe retroacfiune în loc de Kteedbacku, „conexiune inversă" sau „recuplare" ș. a. m. d. Deosebit de important este însă să nu uităm că abordarea problemelor dlferl-'J^ lor științe umaniste din perspectiva metodologiei moderne nu este o operație ce se efectuează in afara ideologiilor. Metodele de cercetare, se știe, au o funcție primară, sînt simple instrumente, și, prin ele insele, nu răspund problemelor existențiale, nu pot, în principiu, descoperi si formula probleme, ipoteze, nu pot stabili finalități etc. Cibernetica, matematica, logica, toate disciplinele cu caracter metateorelic, pul sluji cauza oricui, cauze valabile și cauze false, idealuri înalte și scopuri antiumane. Este evident că o concepție ideal ist-islori că nu este în stare să utilizeze rtițional aceste metode pentru a crea modele adecvate raporturilor obiective ale realității istorice. Așa cum a demonstrat cercetarea filozofică, cibernetica și filozofia marxisl- leninistă stnt legate între ele atit prin obiect, cît și prin viziune, operele lui Marx și Engels cuprinzînd numeroase idei cibernetice, chiar dacă terminologia este cea a vremii lor4). NECESITATEA INFORMAȚIEI ȘTIINȚIFICE. Din cele de mai sus rezultă, credem, cît dc importantă și actuală este sarcina pe care P.C.R. a pus-o în fața cercetătorilor pe tărimul științelor umaniste dc a ridica activitatea teoretică și practică in aceste domenii la nivelul metodologic al știin- țelor exacte contemporane .Fără a cunoaște fizica, chimia, biologia, matematica nu se poate forma un filozof bun, așa cum fără asemenea cunoștințe nu putem avea literați buni" B), spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvîntarea rostită la inaugu- rarea anului universitar 1970—1971. Atari îndemnuri, adeseori întîlnite tn docu- mentele de partid, de a descinde drum larg științelor pozitive in formarea intelectuală a tineretului, indiferent de domeniile pentru care se specializează, cuprind o idee dc o importanță inestimabilă, expresia unei tendințe generale in ceicetoreu știin- țifică de azi Credem însă că. în sensul indicațiilor date de partid, s-ar impune o atenție mult mai mare din partea forurilor științifice, editurilor și a publicațiilor, pentru asigurarea informației ștințifice necesare cotiturii ce se impune în cercetarea umanistă. Există, desigur, în țara noastră uncie realizări pe drumul preconizat de Spiritul modern în cercetarea pc tărîmul științelor sociale. Avem în vedere cercetările unor lingviști ca Ion Coteami, Sorin Stati, lucrările de lingvistică matematică ți poetică matematică ale lui Solomon Marcus, studiile Iui Pavel Apostol, Victor Săhleanu. Edmond Nicolau, Mircea Malița, Ion Irimic, Victor Ernst Mașek, Clara Dan ele. cu privire la problemele filozofice ale ciberneticii. Culegerile de studii Dideetfra marxistă și știtnfele moderne fool. IV. Cibernetica), 1963, Materialismul dialectic și științele 'laturii. Teorie fi metodă in științele sociale — colecții care au ajuns Ia mai multe volume, apoi Limbaj, logică, filozofie 1968, Marxismul ți contempora- neitatea, 1965, Metode și tehnici ale sociologiei, ca să cităm doar cîteva din cărțile ce fac pionierat pe drumul amintit, oferă, prin contribuțiile valoroase ale unor spe- cialiști români și străini, o imagine impresionantă a varietății prablemelpr și pei-s- peetiveior ce se deschid azi cercetării științifice umaniste. Merite pe acest drum *, Cf. Gcorg K!au$, op. cit., p 11. *. Wleolw Ceauștscu, Caobaorr ta festiva cu pofejul itinugurăfii nputui nn uniuer. fier, i. odonlirie 197R. Fd. pol p 17. 21 și-au ciștigat unele publicații ca Revista de filozofie. Revista de istorie yi teorie Ij/e- rară, Forum/jtitnfe sociale) ți alte publicații, ale Academiei R-S.R. ori ale universi- tăților djn țara. Se poate afirma că ți publicațiile Uniunii Scriitorilor își deschid tot mai mult paginile unor preocupări dc acest fel. Considerăm insă că ar fi necesară o acțiune mai organizată, dc pregătire sistematică a cercetătorilor umaniști in domeniul teoriei științelor moderne, un sprijin competent in însușirea cunoștințelor fundamen- tale de matematici moderne, teoria informației, teoria modelelor, teoria sistemelor cibernetice, teoria jocurilor strategice, teoria deciziilor complexe, euristica ele. A întreprinde pe cont propriu, autodidact, o asemenea calificare ar fi o sarcină ane- voioasă, o încercare riscantă. Foarte oportune ar fi curpuri universitare facultative (sau obligatorii î) ți chiar prelegeri publice cu caracter de știință popularizată, pen- tru, început, o publicație centrală care să-ți ia sarcina de a promova aplicarea, la nivel științific corespunzător, a metodelor șl principiilor științifice exacte în disci- plinele umaniste. Ar fi necesar ca Editura științifica să-și înscrie tn plan, intr-o măsură mult mai mare decît pînă acum,, lucrări de acest fel, elaborate de cerece- tători români ți străini. Există la această dată uriașă Literatura în diferite limbi, care în mod neintirziat ar trebui pusă la dispoziția cercetătorilor șl a tineretului studen- țesc din țara noastră. Eforturile care se fac pentru a asigura accesul la aceste cărți în original nu rezolvă problema din cauza numărului inevitabil restrîns de persoane care ajung să le folosească. Și apoi, contactul unic și de scurtă durată cu lucrările fundamentale ale unui domeniu nou ți In general necunoscut nu este suficient pentru a da unui cercetător curajul de a întreprinde studii aplicative. In unele părți se organizează cercuri de studii pentru dezbaterea unor probleme, teorii, concepte moderne și se preconizează introducerea cunoștințelor de cibernetică in școala medic, poijnindu-se de la considerentul că atari cunoștințe sînt indispensabile viitorului intelectual, indiferent de domeniul în care îți va desfășura activitatea Ar trebui informat cititorul din țara noastră într-o mai mare măsură despre cercetările lui W, R, Ashby, C. G, Shanon, A. A. Moles, L. Cquffignaț, A. Ducrocq, H. Frank. H. Grenicwski, despre cercetările deosebit de valoroase ale ciberneticie- nilor sovietici din Moscova și leningrad. Fiind vorba însă de aplicarea principiilor ciberneticii în studiul fenomenelor sociale, am situa la loc de frunte printre studiile do primă urgență lucrările lui Georg Klaus (sau apărute sub îndrumarea sa), lucrări dintre care unele au ajuns la a Vl-a ediție și sînt traduse în mai multe limbi. Alături de masivul UTirterbucă der Kybemetik, apărut In 1969 în a treia ediție, am semnala cel puțin Spezfelle Erkenntnfstbeorie, 1965, Kt/berneftk tn philosophischer Sicht, 1965, Kybernetik and Erkenntnistheorie, 1966, Sinn, Gcsetz unei Fdrtschrțtt in der Geschichte, 1967, Spielthecn ie in philosop/iischer $icăt, 196? (Cibernetica fi societatea, de același autor, a fost tradusă și în romănește), Lucrările lui Georg Klaus, filosof de formație matematică, sînt un ajutor prețios în formarea gîndirii științifice a viitorului cercetător în domeniul umanistic, di-ource avem de a face nu numai cu expunerea Unor principii generale, cu descrierea metodelor din per- spectiva științelor sociale, ci și cu aplicarea acestor principii și metode la studiu) fenomenului soeial. Se impune de asemenea elaborarea unui tratat sistematic în care problemele ciberneticii să fie expuse suficient de clar și accesibil pentru orice absolvent al școlii medii, precum și elaborarea unor lucrări dc popularizare cum este excelenta carte a lui L. P. Teplov OcerJd o ktbednetikc, apărută și în traducere germană încă în 1967. Ne-am gîndi, că o atare sarcină ar putea fi realizată în condiții excelente de specialiști ca Edmond Nicolau, Victor Săhkanu sau Pavel Apostol, Traducerile pe care le avem pînă în prezent din opera lui Norbert Wiener, din lucrările ciberne- ticienilor francezi, sovietici etc, sînt, incontestabil, ajutoare prețioase, dar e cazul să le privim doar ca îndemn și ca posibilitate de verificare a propriei reflecții ți cercetări. Am mai adăuga că unele foruri culturale și științifice din străinătate, ca dc pildă Universitatea „Humboldr din Berlin, au organizat mai multe cicluri de cursuri speciale consacrate predării cunoștințelor de cibernetică sau matematică modernă, prelucrarea datelor etc., cursuri ținute de specialiști germani și de invitați străini. La aceste cursuri participă cadrele didactice universitare de cele mai diverse specialități, cadre de conducere din economie și cultură, cercetări dc la institutele Academiei și orice alte persoane interesate. Cursul intitulat Problemele filosofice ale ciberneticii, desfășurat în semestrul al doilea al anului 1970, cu patru 22 ore aăptămlnal de prelegeri ți aplicații practice, curs Ia care am avut posibilitatea de a Na parte și noi, era al 13-lea dc acest [el organizat sub auspiciile universității berii neze. Ii revine ți cercetării literare îndatorirea de a-și îmbogăți mijloacele de inves- tigație cu care operează si, în limitele permise de specificul domeniului, de a supune aceste mijloace rigorilor metodologice moderne, O încercare se face, e drept, de pe pozițiile structuralismului; după opinia noastră, rezultatele obținute în cadrul acestei orientări, indiferent despre care din nuanțele ei ar fi vorba, stnt utile ți necesaife. ca moment au unei analize funcționaliste. ce trebuie să fie insă mai cuprinzătoare ți să aibă în vedere finalitatea sistemelor la care omul participă ea element activ. Teoria care ne poale ajuta într-o mai mare măsură să înțelegem natura ți funcția artei ți a diferiților constituienți al procesului de creație ți receptări; artistică trebuie să aibă o bază mult mai largă, iar sistemul artist —operă — public trebuie privit ca un sistem reglat cibernetic. Deși vom avea prilejul să analizăm unele chestiuni de principiu, menționăm de pc acum — dacă faptul ar fi cumva necesar — că nu este vorba de a fundamenta teoretic „clberarta*" sau alte extravaganțe de acest gen. produse ale unei concepții infantile, care vede, doar unul din constituenti proceselor creatoare ți îl absolutizează. Nu vom avea îndrăzneala de a ne propune să rezolvăm problema, atît de actuală, a introducerii unor noi concepte, principii, metode etc. în cercetarea lite- rară, Ar fi o sarcină mult prea dificilă, care necesită eforturi de durată, ale unor colective din care vor trebui să facă parte specialist! din diferite ramuri : mate- maticienii bioligi. psihologi, filosofi, esteticieni etc. Intenționăm doar să semnalăm unele aspecte ale noii problematici ți să aducem o cît de modestă contribuție la înțelegerea acestor aspecte. Ca atare, am evitat încercarea unei expuneri sistematice a problemelor teoriei literare. Ne-am propus un scop mult mai modest, ți anume, dezbaterea a două probleme pe care le considerăm de importanță teoretică ți practică : 1). Dinamica fenomenului literar (problema progresului literar) ți 2).Opera literară ca sistem funcționai. Din motive uțor de înțeles, nu vom putea cuprinde aceste două probleme dintr-o perspectivă cere să valorifice sugestiile tuturor sau celor mai multe discipline științifice moderne. Vom limita referințele la cîteva din sugestiile oferite de teoria generală a sistemelor si de teoria sistemelor autoinstrui- bile, de teoria modelelor și de teoria jocurilor strategice, fără a trece la formali- zarea fenomenelor și la cercetarea relațiilor lor cantitative. întrucît pînă în prezent aplicarea modelelor cantitative ți analogice în științele umaniste ne apare insufi- cient de concludentă, noi vom folosi doar conceputul de model calitativ. Intenția dc a da fiecărui articol o anumită unitate de sine stătătoare, necesară în cazul publicațiilor periodice, va face ea, în unele cazuri, să reluăm, dinir-un unghi de vedere sau altul, conceptele sau ideile mai puțin uzitate. Indicăm în continuare principalele momente prevăzute în cadrul primei pro- bleme amintite mai sus. fDînamîca fenomentihii literar). 1. Necesitatea viziunii dinamice în cercetarea literară. 2. Istoricul ideii de progres literar-artistic. 2.1. Arta ca sistem funcțional în Poetica lui Aristotel. 2.2. Dinamica fenomenului literar în Poetica lui Aristotel. 2.3. „La querelle des anciens et des modernes“ și problema progresului literar. 2.4. Ideea dc progres literar dc la Schiller la Spenccr. 2.5. Progresul literar în estetica lui Bencdetto Croce. 3. Progresul literăr-arlistîc ea dezvoltare a teoriei și a metodei. 3.1. Problema criteriilor progresului. Model ți dezvoltare. 3.2. Cu privire la o deducție kantiană. Informație ți progres. 3.3. LTn mod derutant de a pune problema sau paradoxul comparațiilor in domeniul artistic. 3.4. Progresul istoric al literaturii ca dezvoltare nesimultană, inegală și parțială a sistemelor parțiale. 3.5, Desfătarea artistică și entropia estetică. 3.6. Caracterul nelinear al dezvoltării artistice. Factori fără calitate de criterii ale progresului. Regresul literar. 4. Conceputul de progres artistic și literatura epocii socialiste. 23 * DIMITRIE DANCIU Miraj Auzi în vad cum cîntă unda ? Apropie-te s-o asculți — Cînd timpu-și vîntwă secunda In zbor planat de fluturi mulți. Tu să te-apleci, să prinzi din undă Mirajul unui gînd sonor. Să lași ca geana să-ți ascundă Al tainelor adine izvor. Sâ vezi, sub zări, cum se scufundă — De patimă un univers. in vad, s-atingi sonora undă. Să cinte peste veac, in mers. VI ANA ȘERBAN * • Semne Ascultam amîndoi gindurile ce se zbateau Ca păsările nopții. Și-n văgăuna ferestrei Cimpul era înghesuit și nu se mai zărea steaua. Rămăsese doar zîmbetul, puțin oblic între ochi Ca sd ridice zorile. Viatul amestecat cu vorbele noastre Aștepta riul să curgă la vale Iar pupilele voiau să vadă corăbiile și Prova plină de povești și de frînghii Ce începeau in rama harfei de pe punte. Strunele atinse de degetele vremii Și de o rază de lună, se prelungeau tn noapte Iar arămăria toamnei, eu mirosul reavăn Dănțuia pe lingă inimă, cu cerceii de amurg Coborind ca o sevă în frunze. Parcă vorbeau stelele între ele ? Sau se fringea gitul prelung al zilei, Rămînind runele anotimpului rece Și semnele. Anii înșelători ridicară cupele de cristal pline cu Neștiut. Vinul, amestecat cu presimțiri Căuta rugăciunea din lacrima aceea Nepămintesc asculta in cutioara ochilor verzi. Cine va deschide capul uitării In care amintirea ne va abandona ? 24 Mircea Șerbănescu O NU E DUMINICĂ, CI JOI Soarele-i bate in fereastră. înseamnă că e tîrziu și probabil duminică, în acest caz ar mai putea intîrzia în pat. își și pune mîinile sub cap, cugetînd la viața lui, prin salturi ciudate ca ale lunii pe undele multe ale unui rîu agitat. Din cînd in cînd aleargă după scăpărările nerăbdă- toare care vin și se duc, sînt cînd aproape, cind foarte departe. Respiră greu, ca după alergătură și-ar ridc cu capul dat pe spate ca in copilărie cind era amețit de năvala soarelui de primăvară. Duminica aceasta îl face fericit. E plină de lumină strălucitoare, de ceva foarte promițător ți dulce. Și dacă prin planșeul subțire de beton o aude pc vecina dc dea- supra umblând în pantofii ei cu tocuri sonore, nu înseamnă numaidecît că e una dintre zilele obișnuite ale săptămînii. Nu, nici decum. Poate sa stea în pat mai departe. Fără grijă. însă, dacă își fierbe și cafeaua, atunci e ceva neliniștitor in activitatea ei. Nu i s-a întîmplat nimic festiv și nici nu se pregătește să plece dis de dimineață într-o excursie ; se ridică în capul oaselor, mai ascultă o dată și apoi se convinge: E zi de lucru. Nici de cum sărbătoarea rivnită. După vîjîitul specific al apei care fierbe iși dă seama că e graba unei zile din timpul săptămînii. Bineînțeles că e ! Azi e joi, îți aduce aminte ; o joie plină de soare. Păcătosul astru îi spoiește camera cu aur ca-ntr-o duminică autentică. Vrea să-l înșele in acest fel, să-i adoarmă conștiința. Noroc că mai c și vecina, mai convingătoare ca soneria unui ceas deșteptător- Convingeti a zilei de lucru șc aliate asupra lui ca o furtună din senin, cu rafale care-l smulg pur și simplu din așternut, de parcă l-ar dcsrădă- cina. Dacă vecina a ajuns la cafea, c tîrziu de-abinelca. Ca să recupereze timpul pierdut, pornește în iureș : Chibritclc, aragazul, ibricul pentru ceai, apoi robinetele din baie, săpunul care face spume într-o secundă, prosopul înroșind pielea și pc urmă din nou ibricul în care fierbe ceaiul, cutia de zahăr, lingurița in ceașcă, bucățile de pîine de aseară, își opă- rește gura dar nu are vreme să-și dea sema. Bea o înghițitură și dă fuga printre haine, invîrtindu-sc ca un titirez, pentru că-și lăsase îmbrăcă- mintea cam anapoda aseară. Fugitiv îi trece prin minte tangoul voluptos dansat la restaurant cu logodnica sa și rămîne cu o dîră în plus de lumină. Altfel decit aceea a soarelui, străvezie, de aur și dulce ca mierea. Dar nu-și întrerupe treburile matinale, pe care le îndeplinește cu aproximativa precizie a unui robot cu o rotiță nelalocul ei. In cele din urmă se determină pe sine față dc azi, de miine, față dc timp, privindu-se in oglindă și pieptănindu-și pe spate părul bogat, castaniu, luminos. Iți potri- vește nodul cravatei, nici pi ea marc, nici prea mic, dar bine strîns ca să nu alunece și să se strîmbe. Vrea să fie pus la punct așa cum îi place, e gata dc plecare și totuși îl mai încearcă o șovăială. Azi ar rămîne acasă. Nu știe de ce, nu e prea sigur de simțămintele sale. Știe că trebuie să plece ca să ajungă undeva la oră fixă, dar 1 se pare că acest lucru este 25 echivalent cu un risc pe care nu-i poate numi. Are senzația că-și părăsește singurul adăpost posibil pentru el: pereții familiari ai garsonerei. Iși iubește micul cămin, compus din strictul necesar ; aici e el însuși și nu-i pasă de nimeni. Se poate lăsa pradă reveriilor, sau poate condamna tot ce dincolo de zidurile casei nu-i este pe plac. Uneori se angajează în polemici acerbe, alteori își spune răspicat; Așa da, așa îmi place ! Este pe rînd vehement, îndrăzneț, impetuos, tandru, îngăduitor, răbdător ; dar și într-un caz și-n altul își afirmă răspicat punctul de vedere. Dimineața nu are nici timpul să respire; dacă vrea să ajungă la timp trebuie să se grăbească. Inspiră adînc, deschide ușa, o închide îăsînd-o în grija broaștei auto- mate și coboară scările incercînd să tulbure cît mai puțin liniștea blocului. Vecina dc deasupra a plecat de cîteva minute și el o urmează cu pași mari, elastici, lăsindu-sc absorbit de conductele sub presiune ale circu- lației matinale. Sub soarele abia răsărit, străzile sînt curate, mirosind a proaspăt măturat, ca o casă bine îngrijită. E plăcut. Se angajează în fluxul trecătorilor grăbiți ca unul de-ai lor; dinamismul în care so inte- grează ii crează din nou senzația de securitate pe care o pierduse mai înainte. Pășește aproape voios, cu o impetuozitate care îl face să se creadă puternic și din plin încrezător în sine și în ceea ce îl înconjoară, cunoscut și necunoscut, își mișcă brațele pe lingă trup firesc, cu o ușurință care îl eliberează treptat de neliniștile tulburătoare din acea dimineață. Aproape că-i vine să rida de temerile ce-și făcuse, cit pe-aici să nu-și părăsească garsoniera; la naiba ! doar orașul întreg e și căminul lui, al lui ca și al tuturor celorlalți, cuprmzîndu-i laolaltă fără deosebire, cu generozitate, e bun, e casa cea mare pe care-o iubește la fel ca și pe aceea mică numai a lui. Nici nu ia tramvaiul, căci e foarte plăcut de mers pe jos. Plimbarea e tonică, în stare să risipească umbrele și incertitudinile de peste noapte. Logic este, deci, să ajungă la instituția unde lucrează cu sîngele pulsind energic, cu mintea limpede, pregătit din toate punctele de vedere. Joi îl intîmpină încă de la poartă cu condica dc prezență. Semnează la timp. E bine ! / Urcă scările la etaj, salutîndu-se cu colegii pe care-i întîlneștc, pe femei mai curtenitor decît altădată, dornic parcă să le dea cîteva fire din lumina soarelui adunată în sine. Tn birou își revine complet din neliniș- tea cu care se mai întilnise în conștiință și nu numai în dimineața aceea. Iși cercetează curios colegii, cei sosiți înainte, pe cei care urmează ; sini aceiași din totdeauna, fiecare cu felul propriu de a proceda și de a sc adapta la programul de lucru. Unul — sosit mai dinainte — își trăgea meticulos mînecuțele de satin negru, un altul turna apă peste florile din fereastră, bombănind că, deși existau cîteva femei de serviciu, nici una nu-și arăta dragostea de frumos, măcar prin gestul obișnuit și simplu de a uda ghivecele din geam. Pe fondul bombănelii lui sicîitoare, explodă ' ca o grenadă ușa și glasul celui care tocmai intra : „Mneața, băieți!“ Ultimul sosit era furios. Nu-și păstra pentru sine deslănțuirea ; o re- vărsa ca pe o inundație pînă unde putea ajunge : Echipa lui de fotbal pier- duse din nou un meci în ajun. Cel cu fforurile se cocoșă mai mult, nu atit ca să privească mai bine pămintul umezit, cît împovărat pe neașteptate. Nu-1 interesau decît florile, pretindea el, tot așa cum cestălalt nu manifesta 26 interes decît pentru sport. Nici unul și nici celălalt nu erau ceea ce voiau să arate, primul nu osit, fără chef și fără poftă de mîneae. Mai bucuros ar renunța la cantină, loc unde ziua de joi se prelungeșt printr-o intimitate pe care n-ar putea-o îndura. Și buni și răi mănîncă le-a valma, în același vîrtcj. Nu, nu s-ar duce, deși se știe așteptat, dorit, știe că o fată îl așteaptă cu locul rezervat și, oricît își frămîntă mintea,tot nu poate să-și găsească o justificare dacă ar lipsi. E o fată bună, voio.să, ce apără cu strășnicie scaunul de alături pe care i l-a rezervat. Cînd 1 vede, îi face semne de departe, ride dacă-i răspunde și el, își ia veselă steoșa de pe locul păstrat și nu așteaptă să se așeze și să-și aleagă mîncareM că începe să-i povestească ce-a mai visat de ieri pînă azi și cu ochii deschis și pe cînd dormea. 27 El n-o aude decît ca un ecou ; în schimb o privește atent, curios, în- trebător. E tînără, cochetă, și în lumina acelei zile însorite, justifică întru totul puterea pe care o exercită asupra lui. O fixează din nou cu o încor- dată atenție, încercînd să descopere ceva care ține de ceea ce e numai neliniște în el. Are un început de satisfacție : Fata e modernă, se coafează cu coc inalt, care-i stă bine, își prelungește despicătura ochilor cu creionul dermatograf și își rujează buzele, fără să exagereze. Rochiile îi sînt bine croite și se pricepe să aleagă și să poarte ciorapii. Nu găsește nici un semn îngrijorător ; poate doar acesta de a vorbi intr-una. E tot la capitolul pro- iecte. Se vor căsători în curînd și are de gînd să decoreze casa așa, și vrea un covor plușat cum a văzut nu de mult le o prietenă, intrebindu-1 in con- tinuare fără nici o nuanță în plus : „De ce mă privești așa“, după care con- tinuă să-și etaleze detaliile de viitor, indiferentă la zgomotele de tacîmuri și de mestecat din fălci, la vuietul acela necontenit format din totalitatea conversațiilor anoste, majoritatea banale reveniri pe teme de mult cunos- cute. Ooare ei nu i se pare ridicol să zugrăveaoscă arabescuri gingașe pe fondul grotesc din jur ? Ar vrea s-o întrebe, nu mai poate mînca. Renunță la felul trei, pc care ea îl acaparează numaidecît. Neliniștea crește intens in el, in timp ce o așteaptă să isprăvească și să poată pleca . In sfîrșit ies. Afară e soare și ea îl apucă tandru de braț, dar și cu ceva foarte viguros, care lui i se pare o mișcare excesiv posesivă. „De ce te uitai așa la mine în timpul mesei ?“ îl întreabă alintîndu-sc, uitînd pe loc că l-a întrebat ceva și el pricepe că nu avea nevoie de nici un răspuns, că vorbea pentru ea, nu pentru el. Se strînge in sine, căutînd să protejeze ce-a mai rămas din lumina soarelui, cițiva stropi aprinși și fierbinți. Se lasă purtat înainte, deși arc impresia că stau pe loc, sau că se învirtesc braț la braț în jurul aceluiași punct, „Undo mergem azi ?“ îi aduce aminte că nu e un drum fără țel, așa cum iși dorise el cînd intîlnise din nou soarele, ci i-a promis pentru azi un film. Sigur că da, azi e joi; dc obicei joia se duc la cinematograf. Dar el își aduce aminte că ar fi dorit să fie azi duminică. Singurul lui act de voință din ziua aceea e că o determină să cetească pc o stradă boltită cu frunzișuri bogate. „Vai, ce frumos!“ exclamă ea de parcă ar vrea să-l convingă că iubește frumosul și peste citeva clipe numai înțclegind in ce direcție o duce, oa protestează : „Altceva mai bun nu gă- sești ?“ îl urmează, totuși, apăsîndu-și pieptul pe brațul lui și el își aduce aminte ce anume căutase și nu descoperise pe cînd mai erau !a cantină ; e neliniștit, cuprins de-o agitație interioară care se intensifică în măsura în care își dă seama că ulciorul său c prea tare fisurat ca să mai poată aduna prețioasa lumină a soarelui. „Uiți că mi-ai promis să mă duci azi la cinema ?“ stăruie ca și el nu-i poate răspunde decît cu mare greutate că azi o joi, nu duminică și fata se miră de nu mai poate : „Ei, și ! ?“ 28 AL. HUSAR fa gara Făget Intirzie trenul. In gara Făget Sub propileele serii aștept Decantind în pași gata de a nouă plecare O lirică oră de cumpănă-n piept. Am trăit o vacanfă in casa bunicilor, Am trăit sub ai verii înalt mutaco/. Un nou Amici — pe strada cu teii O via fă de introspectiv filozof. Am ținut printre flori un /idei jurnal intim Și-n cimtiirui cu negre roci Am studiat Ethica iui Spinoza Și sunetu! grav al acestei epoci. In clipa cînd plec, răsare din gară. Făclie în zbor spre necunoscut -—■ Pe creasta salcimilor steaua polară. Undeva (unde ?fo stea a căsui. In juru-mt condamnă războiul în șoaptă Femei în zvon neogoit, de cișmea, Una trece acum ca O Umbră Discret răstignind pe peron umbra mea. Fluieră trenul. Poftiți în vagoane Pe scări mă săgeată un gind chinuit: In ora$ul cu enigmatice obloane jVu am iubit. De ce n-am iubit , /toții e trenului ciută înfelepte Aru are omul două viefi, In lume ne duce numai iubirea Peste oști spulberate, peste tristefi. 7înăr student ia filozofie Am iubit, am iubit și aici am iubit Femei ce-ar fi fost fi putut să fie ... Hămii cu bine, oraș liniștit ' 2S SLAVCO ALMAJAN * --------------------------------------------- Bărbatul in stare lichidă Boîre rjwmme ă l'ttat Lquide E»l un jncirn deșir de ren»n»e PferreJon Jouve Ne culcăm în slujba viselor Ne trezim în slujba viselor Cu cit e visul mal mare Timp mai puțin, pentru dragoste avem Cu cit e visul mai mare Puterea noastră devine mai mică iată un elefant în eprubetă Un papagal îmi fopte^te ceva De sub unghia arătătorului Iată un melc cum ține soarele in coarne Plimbările triunghiului isoscel prin spațiu Lasă în urmă viteza uluitoare a sunetului Descoperirile ne-ncurajează Să credem în mușchii noștri Iată intilnesc un bărbat în stare lichidă Se duce la întilnire cu o brunetă Intră in paharul ei cu rom Lenevește pe buzele-i somptuoase Lenevește cit lenevește și adoarme pe limbă Apoi alunecă in pintec Și doamna fericită fericită la nebunie Mai comandă incă unul Și-l dă pe git în sănătatea secolului Etajul 777 In fiecare zi urcam cu ascensorul In virful zgîrienorului în virful muntelui La etajul 777 coboram In timp ce eu urcam alții mergeau in sens invers Era acesta obișnuitul meu exercițiu Obișnuita mea excursie de fiecare zi în sfîrșit omul care urcă la etajul 777 obosește Orizontul îi devine banal I se pare uneori că nu mai există pămint De aceea am hotârft să cobor la parter De aci puteam să văd trei sute de ferestre Puteam să văd o mie de oameni in numai cinci minute Observai strada o pasăre in zbor Mi-am aprins o țigară și am înțeles Că visele se găsesc chiar aci pe trotuar Și că sus sus în virful zgîrienorului Doarme un leu într-o colivie de gheață 30 * ------------ ■ Fructele seducătoare Și noaptea tăcută și griul copt și casa albă Și această blindețe pe care o zăresc Ca pe un navigator neînfricat Și ruinele care -n aparență ascund o poveste gravă Toate mă fac să înțeleg că micul meu popas !ntre iarnă și adevăr între puritate și pata norului Ce și-a oprit mersul în ochii femeii înrudiți cu lumina Va crea un nou joc pentru desăvîrșita noastră înțelegere Căci mirifica noapte își descoperă deja fructele-i seducătoare Fructele pe care in visul meu Le văd numai descoperite VALENTIN TUDOR * ------------------------------ Zori Voi nu mi-ați incintat de mult privirea — Săgeți îndepărtate de lumină Care se desfășoară-n evantaiul de culori - .Azi m-am urcat pe-o măgură senină, Să vă primesc o clipă mai devreme ; Să mă cuprindeți, așteptate zori, Cu voi să părăsesc negura nopții Spre ziua care-ncepe să mă cheme Cind cucerindu-vă in piscurile -albastre Mă veți purta spre văile umbrite, Unde imi voi așterne-n depărtare, Tîrziu, seninul meu cu pleoapele-obosite. * RODICA PASCU Amurg Singe scurs în ochi de flori drum parcurs de căpriori singe adormit in trunchi dragostele în genunchi, iris ostenit de soare mersul gindului ce doare singe stors pe palma serii clocotind fn trupul verii; Vor urca din nou în plante zori, cu dansuri de bacante ? XI PROBLEME Șl METODE IN TEORIA LITERATURII TRAIAN LIVIU BIRAESCU Cînd 8 apărut, acum cițiva ani, tn traducere românească, compendiumul de teorie a literaturii a lui Wellek ți Warren, cartea a fost salutată cu un belșug de cronici ți recenzii. Cineva a scris atunci, cu o nedisimulată maliție, că amintitul op ar fi devenit „plinea profesorilor1'. De fapt, citarea, cu regularitate, a autorilor americani smintiti adineaori, învedera, dacă nu penurie In cercetarea teoriei literare autohtone, atunci, oricum, puținătatea contribuțiilor care să unească orizontul larg, privirea de ansamblu, cu informația la zi, într-un domeniu cu o dezvoltare atît de prestigioasă cum este astăzi acela al teoriei literaturii. Dc atunci lucrurile s-au schimbat; s-au schimbat în bine. Apar, in ultima vreme, mai des, cărți de teorie literară, tn această direcție, a eforturilor susținute pentru dezvoltarea cercetărilor de teorie literară, trebuiesc amintite ți două apariții recente ; Construcție și lectură de Silvian Tosifescu ți Descoperirea operei de Ion Vlad. Autorii, cadre didactice la universitățile din București ți Cluj, îți aduc, ți pc această cale, o binevenită contribuție la propășirea studiilor de teorie literară. Chiar dacă cele două cărți amintite, mai modeste, sînt departe de a avea ambiția vedemecomului american al lui Wellek și Warrcn, ele impun discuția citorva pro- bleme recente ți importante ale științei literaturii. Mai pragmatic, mai apropiat do critica literară, pe care, de altminteri, o practică în mod curent ți cu bune rezultate, fon Vlad încearcă, în „comentarii de teorie literară", cum și-a subintitulat cartea, cîștigarea unor repere teoretice, pornind. In majoritatea cazurilor, de la analiza literară, sau de la comentarea unor opere lite- rare sau teoretice. Sinteza teoretică este astfel condiționată ți determinată de operă, ale cărei ipostaze multiple încearcă să le „descopere" autorul. Alta este arhitectonica cărții profesorului losifescu. Majoritatea studiilor cuprinse în Construcție și lectură, proliferează substanța unui curs universitar de teorie literară. Este adevărat că lucra- rea beneficiază de o augumentare a compoziției, punctele de vedere enunțate sînt arborescente, s-au înmulțit referințele și comentariile, ața că. de fapt, majoritatea capitolelor din carte ar putea constitui „in nuce“ un adevărat tratat de teorie lite- rară, tratat care, dacă ar fi împlinit, ar onora, fără Îndoială, cercetarea literară românească. Alte capitole părăsesc însă structura organizatorică a unui material didactic ; precumpănitor e, ți aici, spiritul de sistem; dar nu mai avem de a face doar o comunicare de cunoștințe ci. ceea ce no interesează mai mult, ne Intîmpină punerea de probleme. Studiile amintite sînt Literar și nanlitcrar ți Lectura. Asupra lor vom poposi mai pe îndelete. Să observăm, pînă atunci, că problemele de metodologie a teoriei literaturii ocupă, la ambii autori, ți nu înlîmplător, un loc de căpetenie. Cartea lui Silvian losifescu debutează cu un studiu căruia îi putem învedera o adevărată valoare programatică : Teoria literară : refuzuri, confuzii, cadru. Primul capitol din Desco- perirea operei, Istorie sau criticii literară ?, încearcă și reușește, după a noastră părere, să spulbere dilema falsă enunțată, în mod voit, în titlu. Nimic de repudiat în pledoaria pe care o întreprinde, în studiul amintit, Silvian losifescu. Respingerea impresionismului, lipsit de repere teoretice, in critica literară, este oricînd bine venită. Ceea ce este discutabil, în acest studiu, e poziția autorului privind suprapunerea teoriei literare cu estetica literară și, pe cale de consecință, respingerea ca o imixtiune neavenită, a esteticei filozofice, considerată ca o „filozofie speculativă". Abrogarea e cu atît mai ciudată cu cît Silvian losifescu amintește despre „gîndirea germană — direcție care concepe estetica ca o știință 32 a artei, o Kunstwiss'enscha/t ceea ce nu anulează latura de „filozofie a artei"", ci o completează necesar". (Op. cit. p. 10—11). Lucrurile trebuiesc însă nuanțate. Distinc- ția amintită o întîlnim la Max Dessoir (în cartea acestuia Aeștetilc unot ailgemeine Kunstunssenschaft — Estetica și știința generală a artei), Dessoir, care a încetățenit noțiunea de știință generală a artei, a făcut Insă, cum de altminteri o arată chiar titlul lucrării sale, o distincție între știința generală a artei și estetică, deși estetici- anul german admite că sferele celor două noțiuni sint încrucișate. Rămîne însă. în concepția lui Dessoir, în afara preocupărilor comune, esteticei și științei generale a artei, un domeniu propriu al esteticii ; problematica de natură filozofică a catego- riilor estetice, a sensului ți valorilor axiologice ale acestor categorii. Silvian losifescu eludează insă nuanțele stabilite de Dessoîr atunci cînd scrie : „In măsura in care estetica optează astăzi pentru accepția de Kunstioissenscha/t și renunță la situația de ancilla philosophie a esteticii speculative, se desenează raportul strîns dintre estetică și teoria literaturii" (Op. cit. p. 16), Fără îndoială, acest raport este strîns. Merge însă, acest raport, pînă la identificare ? Așa se pare că stau lucrurile în con- cepția profesorului losifescu, căci citim, ceva mai departe: „Raportul teoriei lite- rare cu estetica, înțeleasă ca disciplină avînd ca obiect esteticul în genere (deci nu numai artisticul ci atitudinea și tipul de comunicare în care intră și fapte cotidiene sau obiecte mecanice, este de la general la special. în acest sens termenii de teorie literară ți dc estetică specială sînt sinonimi". (Idem, ibidem). Afirmația ne apare contestabilă ; înlîi pentru că, cum am văzul, Max Dessoîr, creatorul termenului de Alpemeinc Kunstu:tssenschaft nu neagă temeiurile și rațiunea de existență a unei estetici filozofice : apoi pentru că. in mod arbitrar estetica filozofică este echivalată de Silvian losifescu, eu estetica „speculativă" termenul dc speculativ avînd, se pare, o accepțiune pejorativă. Echivalența încercată, de Silvian losifescu conduce însă, după a noastră părere, la o îngustare a cîmpului esteticei literare, a obiectului acestei discipline, obiect în care nu și-ar găsi locul chiar problema esențială a categoriilor estetice ; lipsa unui temei de natură axiologică apoi, în estetica literară, ar prejudicia, în mod serios, asupra generalității și viabilității judecăților de valoare pe caro le-ar încerca această disciplină. Și preambulul cărții lui Ion Vlad pornește de Ia o chestiune de principiu. Vlad se străduiește, aici să reliefeze „disponibilitățile unei istorii literare contempo- rane". Dilema-istorie sau critică literară, ne arată autorul, este o falsă dilemă. Mai întii, pentru că ea pornește de la o imagine falsă și construită polemic și pamfletar de critica literară despre istoria literară. Istoria literară nu trebuie imaginată ca o risipă de factologic, ca lipsă de apetență pentru valorificarea estetică ; dimpotrivă, arată Ion Vlad, amintind caracterizarea făcută de Tudor Vianu, ea trebuie să fie o „istorie a receptării mereu înnoite, propunîndu-și cel mai prețios deziderat: resti- tuirea sau reconsiderarea valorilor printr-o nouă și mai exactă situare în timp a literaturii" (îon Vlad : Descoperirea operei, p. 19). Nu e vorba deci de reabilitarea istoriei literare, căci numai condeie pripite au putut declara, într-o critică de foileton, osificarea istoriei literare. E vorba însă de a sublinia necesitatea unei concepții con- temporane asupra istoriei literare, o concepție care, pentru a întrebuința cuvintele autorului, trebuie să plece de la afirmarea categorică a primatului operei : „istoria operei și a unei epoci literare are ca prim moment examenul concret al operei pro- priu-zise". (Jdcm, ibidem, p, 21). Nu îniîmplător ambii autori poposesc asupra actului lecturii, ca modalitate spe- cifică de receptare, de cunoaștere, a fenomenului literar. Dacă considerațiunile încer- cate de Ion Vlad, pe marginea acestei probleme, sînt mai succinte (cf.Actul lecturii în Descoperirea operei), Silvian losifescu întreprinde tn Lectura un examen amplu al problemei, privită, dintr-o multiplicitate de unghiuri de vedere. Ceea ce se subliniază, deopotrivă, de Ion Vlad și dc Silvian losifescu, este viziunea estetică care prezidează în actul lecturii. Mai cu seamă în cadrul literaturii con- temporane, a unei „literaturi dc probleme" evidențiază Ion Vlad. „cititorul se găsește în situația de a parcurge etapele unei lecturi avertizate" (p. 53), I-a rîndul său, Silvian losifescu subliniază, cu îndreptățire, împrejurarea determinantă a unui „proces anterior de formare a gustului artistic" (p- 331). Există deci, afirmă Silvian losifescu, „un unghi estetic ale receptării" (p. 339), în timp ce Ion Vlad vede, tn ți prin actul lecturii, „dimensiunile și posibilitățile educației estetice" (p. 59). Care sînt însă aspectele specific estetice ale actului lecturii ? Care sint dimensiunile, nu atlț ale receptării, termen care nu înlocuiește întotdeauna prea bine termenul măi vechi dc contemplație, ci a activității complexe, cu o finalitate estetică, a lecturii ? Să recunoaștem că, în această direcție, amîndoi autorii, ți Ion Vlad, în însemnările 3 - Orizont succinte despre lectură, ți Silvian losifescu, într-un studiu amplu ți documentat, nc-au rămas încă datori. Aceasta nu înseamnă de loc că, în această direcție, con- tribuțiile amintite, mai cu seamă densul studiu al lui Silvian losifescu, nu sînt stima- bile, demne de ținut în seamă. Ion Vlad găsește, bunăoară, o formulă fericită atunci cind afirmă că lectura pregătește „biografia spirituală" a cititorului (p. 60). Studiul profesorului losifescu conține, la rîndul lui, sugestii prețioase. Se încearcă, aici, o exegeză subtilă ți nuanțată a opiniilor lui Tudor Vjanu în legătură cu receptarea lecturii ți se diferențiază, cu îndreptățire, lectura ca modalitate a receptării artistice, de lectura factice, divertisment. Pluralitatea observațiilor privind pedagogia, psiho- logia ți sociologia lecturii permit o perspectivă de ansamblu; afirmații ca acelea care subliniază imposibilitatea unei estetici a lecturii, în afara psihologiei ți a coor- donatelor sociologice sînt, evident, întemeiate și temeinice ; lipsește Insă o cercetare mai adineită tocmai a actului lecturii ca act estetic ; cu alte cuvinte, după ce se evidențiază necesitatea unor despicări și disocieri prealabile, de la vîrsta și pre- gătirea intelectuală a lectorului, pînă la cariera sinuoasă pe care o face, în timp, opera literară, nu se Ircce la analiza estetică a actului lecturii însuți. Poale că toc- mai aici ar fi fost necesare evidențierea particularităților receptării genurilor literare, a timpului lecturii ți timpului operei etc. Luînd în discuție distincția, stabilită de Tudor Vianu, între factorii estetici ți extraestetici. Silvian losifescu învederează pre- caritatea acestei dihotomii. Din păcate, învederînd procesul de osmoză, în actul lecturii, între factorii estetici ți extraestetici, analiza poposește prea puțin asupra celor dinții. Dar, poale, ți acesta e un merit, nu mic, al studiului despre Lectură ; să învedereze pluralitatea perspectivelor problemei, necesitatea ca discuția să fie reluată, să fie adăugate noi puncte de vedere. Metodologic, Ion Vlad acceptă ordinea interioară a unui structuralis moderat. Conceptul de structură, înțeles în mod larg, ca unitate organizatorică creată de logica internă a operei literare, e mînuit cu dibăcie pentru a fi întrebuințat ca o ipoteză de lucru care solicită sinteze. Genurile ți mutațiile lor sînt concepute, astfel, ca fiind categorii ale literaturii ; conceptul de structură e întrebuințat și pentru a situa „treptele povestirii" la Sadoveanu, Agîrbiceanu, V. Voiculescu, în sfirșit, și poate cu cele mai bune rezultate, conceptul de structură e întrebuințat atunci cînd se cercetează Dimensiunile interioare ale romanului. Dar, această uni- tate metodologică, largă, generoasă, nu este ea, astfel cum e mînuită de ion Vlad, uneori prea deschisă și echivocă, astfel cum consideră chiar Silvian losifescu care evidențiază ambiguitatea ți pluralitatea de sensuri a „structurii" preferind, din această pricină, termenii de compoziție și construcție? (p, 1B6). Și, în ipoteza că obiecția ar fî înlăturată, nu este „structura* cărții iui Ion Vlad, uneori, un liant posterior creat pentru a uni între ele preocupări nu întotdeauna convergente ? Pe coperta ultimă a cărții lui Silvian losifescu este redat un citat fără îndoială semnificativ. Autorul propune o corelare între spiritul de finețe ți spiritul geo- metric în cercetarea pe care o întreprinde „asupra numeroaselor metode (ale teoriei literaturii n.n.) aflate astăzi în concurență". Nu c cazul să ne întrebăm, oare, care e metoda întrebuințată în cercetarea amintitei varietăți meodologicc ? Ea e, fără îndoială, aceea a unui spirit de rigoare atent să nu strivească, prin duritatea linilor geometrice, ființa proprie ți singulară pe care o constituie opera de artă, aici opera literară. Dar această tendință îți cîțtigă ca întodeuna șanse depline de reușită? Grijuliu să demonstreze, să informeze, să încorporeze, autorul nu eludează, uneori, esențialitatea estetică a operei de artă, a operei literare ? Un exemplu, ți care e departe de a fi întîmplător, îl aflăm tot în studiul despre Lectură, Se afirmă aici, de altminteri cu temei, că „emoția artistică e un concept cu zone încă obscure — ca multe concepte estetice” (p. 339). Autorul repudiază apoi, tot cu temei, estetica Einfilhlungului (a simpatiei), admite deci o emoție estetică, dar nu discută aspectele estetice (I) ale acestei emoții, afirmînd : „Ne-am ocupat de specificitatea afec- telor generate de artă în alte capitole din acest volum" (p. 341). Problema e discu- tată, întradevăr, în capitolele Literar ți nonifterar și în acela despre Genuri. Dar ți aici, în afara unei referiri la Croce ți a distincției, globale, stabilită de esteticia- nul italian, între expresia poetică ți expresia sentimentală, autorul se limitează în a sublinia tipul propriu al emoției literare (p. 84); nu e analizat însă specificul estetic al acestei emoții. In pofida acestei aproximări Literar și nonîiferar rămîne o contribuție foarte serioasă la ceea ce s-ar putea numi o prolegomenă a esteticii literare. Ceea ce se încearcă aici, prin delimitări și comparații succesive, e sublinie- rea unicității fenomenului literar; relația între literatură ți ficțiune, intre litera- 34 tură ți afect sînt, în această analiză, etape prealabile în concluziile pe eare autorul le încearcă într-o organizare a literarului, ca un domeniu propriu, domeniu con- diționat, dar nu limitat, de expresia lingvistică. Construcție ți lectură ți Descoperirea operei rămin astfel două prezențe vii, interesante, actuale, în domeniul cercetărilor de teorie literară, Poate aportul cel mai notabil al acestor lucrări e In direcția demonstrației, necesară, a relației in- destructibile eare există între ramurile științei literaturii. Cărțile de teorie literară amintite adineaori sînt astfel pledoarii pentru rigoare, spirit de sistem, cercetare minuțioasă, acribie, în domeniul literaturii. Ele sînt, în același timp, foarte pre- țioase izvoare de informație asupra metodelor ți problemelor actuale în știința literaturii. E bine venită, de pildă, sublinierea permanentei valori pe care o are, pentru istoria ți teoria literară românească, opera lui G. Călinescu. Demonstrațiile încercate, In argumentarea acestei afirmații, de Ion Vlad în Descoperirea operei sînt pertinente, convingătoare. In nu mai mică măsură, In repetate rinduri, Silvian losifescu se călăuzește, în cercetările sale, de unele date, mai mult, de concluzii pe care le împrumută din Estetico lui Tudor Vianu. E vorba, și într-un caz, ți în altul de sublinierea unei problematici la nivel european, problematică în cadrul căreia contribuția lui Călinescu ți Vianu se integrează în mod firesc ți organic. Impresia cea mai statornică pc care o cîștigă cititorul cărților discutate este aceea a sporului evident în direcția cercetărilor de teorie literară. Firește, în această direcție, mai sînt destule de făcut. Se cere abordarea adîncită ți particu- lară, nu globală, a multor probleme discutate în Construefie ți lectură ți în Desco- perirea operei. O mai pronunțată originalitate în contribuțiile privind teoria lite- rară cămine, de asemenea, încă, un deziderat. Dar astfel de pretenții nu se pol ridica decît în fața unor cărți cu un profil distinct, cu un nivel elevat; ți astfel de cărți sînt, evident, cele două cărți semnate dc Silvian losifescu și Ion Vlad. 15 J1VA POPOVICI *-----------------------------------------— Momente Ceea ce ieri strălucise astăzi lincezește. Alte zori revarsă cintecul iluminării, înflorit cuvintează pustiul de altădată Legănind privirile trecutelor generații. Sufletul e beat fi lărgimea o încearcă Rătăcind in neștire după prospețime, în neliniște speră măreț ți nefericit — Cimpie- fără margini e sufeltul meu. Cum totul se schimbă ți dureros se trece ! Dorința dorinții, calcă ți gonește. Și cum se sting visele ți cometele în timp ce o altă mină noi dorinți aprinde. Fără pas aleargă steaua — sufletul albastru — Și-n ora secetei ascultă Cum răsună abisurile împietrite de tuș * ---------——______________________________ Ploaia solară Azi dimineață căzuse ploaia solară, Iar noi am ieșit in larga cimpie S-ascultăm căderea și să simțim stropii, Acei stropi muți ai luminii catifelate. Fără glas foșneau pădurile și apele Sub blinda lovire a rafalelor aurii, Iar cerul era înalt în strălucire Și curat ca sufletul de copil naiv. Se revarsă ploaia pe brazde și pe oameni In timp ce sămînța frumuseții și a lumii de mii ne Încolțește mut în glie și-n noi Sub nestematele minții și pașii zilelor. Azi dimineață căzuse ploaia solară Iar noi pășeam prin larga cimpie Sub stropi de aur și stropi de speranță Ca vestitori îndrăzneți ai nemuritoarei frumuseți. tn ramdneftr dt DAMIAN URECHI. VASILE VERSAVIA * ----------------------------------------- Interior Iți fac seară și te culci dacă vrei, rufa e ai ba, miroase a săpun, aerul în preajma sinilor tăi e curb și mișcat — un pic e nebun. Iți mai fac și-o potecă de ceară , legind așternutul de munți pe sub casă ; cînd duhul din lemn in carne coboară femeia în somn e mult mai frumoasă. Frunza de carne a pleoapei e vie, formele trupului cuminecate, doar, rar de tot, suflarea intirzie și sinul mișcă parcă-i vietate. Iți numâr re număr minunile rare, genele, ochii, mina, genunchii și-opresc numărarea piciorului care se termină-n pace, cu fluturi pe unghii. VASILE ZAMFIRESCU * ----------------------------------------- Somn In golfuri navele-obosite dorm somnuri lungi de plumb. Doar stelele mai știu câ au plutit odatâ cu ele-nfipte la catarg. Ai tresărit ? Cînd vezi ce visle obosite Duc găoacea ta de plută spre un golf ? 37 Marian Drumur DOAMNA DE LA ETAJUL III Se bucurau de vacanță și de ziua frumoasă ; scăpaseră de uniformă și de sculatul devreme ; dar acum erau și mai matinali, cînd nu le cerea nimeni, nerăbdători de-a simți plăcerile unui program anarhic. — Ascultă, zise portăreasa cînd trecură în dreptul ușii ei, ia vezi dacă n-aveți o scrisoare. Intrară toți trei înăuntru. — Pentru cine e scrisoarea asta ? — Pentru doamna lonescu. — Dar asta ? De fapt portăreasa ii chemase fiindcă nu se descurca bine cu cititul Ținea minte cui trebuia să ducă, după cum îi citeau locatarii. Nu mai întrebă însă și se dușe dincolo, unde fierbea mîncarca. Era foarte mîndră dc felul cum gătea și îi plăcea să mănînce bine. —- Uite, asta-i pentru doamna de la etajul III ! — Ascunde-o 1 — De ce ? — Bărbatul ei a fost aviator ! Să vedem ce scrie. Fără să se mai gindească, ațîțați, băieții se strecurată afară. — Dacă observă ? — De unde ? Nu i-am citit-o încă. Banca din părculeț era fierbinte sub ei. își trecură plicul pe rînd —■ E de la bărbatul ei. — Uite că a ieșit. Ce i-o fi scris ? — Eu îl rup. — Stai mă, lasă-1, hai să-1 ducem ei. — Numai s-o citim. — Zău ? Și cum ii dai scrisoarea ruptă ? 1 ■— S-o dcslipim numai. La abur se dcslipește. — Ce vorbești prostii ? Cum să se deslipească la aburi ? De unde știi ? — Știu eu. — Hai la mine, spuse Santa, să vedem. Plicul se deschise. ,,Draga mea Mi-e foarte greu să mă acomodez, oamenii nu mă cunosc, se orientează j după hirtii, numai Dumnezeu știe dacă am avut dreptate sau nu. îți mul- țumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru tot ce mi-ai dat din tine, pentru tot ce mi-ai spus și m-ai consolat. Iți spun, mi-e greu și mai 38 trebuie să aștept mult timp pină am să mă înțeleg cu ei ; de fapt, Întot- deauna e așa la început. Am o locuință destul de bună dar în nici un caz voi n-ați putea veni aici, încă nu se poate. Nu cred ca tu să poți înțelege multe din ce s-a întîmplat în acești 38 dc ani ai mei. Mi-am spus mereu că le am pc tine ; dai nu vreau să te pierd cu timpul ci mai bine iți spun acum, noi trebuie să ne despărțim un timp. Nu că n-aș putea pînă la urmă să ne înghesuim aici clar tu stai acolo în liniște, lumea te cunoaște, mai tîrziu o să înțelegi ce am vrut. O să treacă un timp, Daniela o să termine clasa a VIII-a și atunci o să vin la voi, sau invers. Dacă ai nevoie de ceva scrie-mi, nu mă supăr orice mi-ai cere, nu vreau să spui că nu mă interesez de voi. Tu nu poți înțelege dc ce am plecat așa. Mi-am spus că trebuie să fiu liniștit orice s-ar intimpla dar s-au întîmplat lucruri care nu le poți uita și nu vreau să-mi aduc aminte tocmai acum de ele. Să știi că mă simt singur, nu am prieteni dar nu vreau să mă bag cu sila printre ceilalți ; ei știu că am o calificare mai bună și cred că mă țin mindru. Dac-ar ști că și fără ei pot să stau să beau ... Dar să știi că așa-i la început, de aceea trebuie să treacă un timp. Am să-ți mai scriu, nu fi îngrijorată, numai să-mi răspunzi. Să știi Daniela că tăticul tău nu tc-a uitat și așteaptă să te vadă. Eu sint bine, sănătos și vă doresc și vouă multă bucurie. Vă îmbrățișează Tata*' Santa cili in grabă ultimele rînduri apoi se uită pe furiș la prietenii săi. Se simțeau vinovați, fiindcă citiseră o scrisoare care nu le îndeplinea așteptările de senzațional. Nu erau amănunte tainice, asemenea lucruri scriau și părinții lor, spuneau, cunoșteau. — Să știi, spuse Let, ncadresindu-se cuiva anume, că e urit să citești scrisorile altuia. Discutară despre asta, încercind să șteargă cu argumente și înflă- cărarea discuției jena cc se contura pe nesimțite. -— Ce facem acum cu scrisoarea ? —■ O dăm înapoi. O lipim și o dăm înapoi. — Las-o la mine, spuse Santa. Ceilalți doi plecară spre locuințele lor, prin lumina puternică ce albea zidurile. Peste cîtva timp aveau să sune sirenele, trimițînd la masă primul schimb din întreprinderi. In vederea acestui flux străzile se animau — ve- nea celălalt schimb, se pregăteau familii, cu bunici, soții și copii, cu obiecte cunoscute, cu drumuri cunoscute. Santa avea regim special : mîncă mai devreme și se apucă că citească o carte ce-i fusese interzisă în timpul prînzului. Stătea în fotoliul de lingă fereastră și din cînd în cînd ridica privirea spre acoperiș, spre cer. în depărtare zburau porumbei, antenele se clăti- nau, ușor, cîțiva norișori încercau să alcătuiască un desen ... și atunci Santa se ducea cu gîndul departe, spre aventuri la tropice, în țări înde- părtate ; avea multe calități, toate fizice, avea o mulțime de prilejuri mira- culoase de-a se detașa de restul oamenilor... o zină îi îndeplinea trei dorințe... nu, zece ! ... De undeva cobora un balon mare și i se încre- dința lui... 39 O viespe pătrunse pe lingă perdeaua ce acoperea geamul deschis și coborî încet, bîzîind. Santa sări deodată din fotoliu și, cu precauție, închise geamul. Viespea încercînd să iasă, zbură spre perdea. Apucînd perdeaua dintr-o margine băiatul reuși să învăluie insecta. Voia să-i taie acul, fără s-o vatăme, pentru plăcerea de-a ține în mină o viespe fără a fi înțepat. După cîteva încercări, reuși să-i imobilizeze toracele, pe care-1 mișcă astfel îneît să-i poată prinde aripile. De cîteva ori viespea își plimbă acul spre buricele degetelor lui, dar dădea de unghiile strinse ; perdeaua o împiedica deasemenea. Brusc, Santa simți o înțepătură dureroasă, chiar lingă unghia degetului arătător, unde avea obiceiul să-și roadă pielea. în primul mo- ment îi veni să rîdă. Nu dădu drumul viespei; duse degetul la gură și începu să sugă, simțind un gust amărui — veninul. înțepătura îl durea mai tare decît ar fi crezut. Se simți deodată ca și cum ar fi fost un infirm ; degetul il durea și zvicnea, Dădu drumul perdelei și lovi rapid viespea cu mîna ; aceasta căzu pe podea. O ridică și o puse pe masă, apoi luă lama destinată acului și începu să-i taie picioarele, satisfacția crescindu-i pe măsură ce simțea chitina supunîndu-se tăișului. Piciorul din față îl mu- tilă împreună cu o antenă. Puse apoi viespea pe o cutioară de carton și pleacă la Pan pan acasă. Era după masă, afară era frumos; Panpan și Santa se jucau in casă. Răsfoiră cîteva reviste, apoi trecură la „popa-prostu“ cu niște cărți de joc vechi. Cînd se pregăteau să joace ,,dame£‘ apăru Let. — Hai mă, mergem pc afară. Se rugă, pledă, spuse că se supără și îi urni din casă. Jucară prinsa, pînă unul găsi că-i plictisitor să-i fugărească tot el pe ceilalți; se supără, dar de spus spuse că n-are chef să mai joace, Atunci, fiindcă veniseră mai mulți, jucară ascunsa. Era acolo Costel, cel cu capul mare, căruia i se spunea din cauza asta Cap-de-drac, era Muhăiață, venise chiar și Tata-ncbunu, un copil slăbuț și liniștit, foarte amărît că părinții lui țineau să aibă părul lung „ca fetele*1, cu breton. Se însera. Moșul, portarul, urca încet scările, avansînd numai cu piciorul drept. Era de fapt soțul portăresei, nu portar, el nu era nimic în casă, doar că se însurase cu portăreasa, de vreo doi ani. Pînă atunci Moșul vagabondase, cu securea sub braț și făcea orice fel de treburi prin casc. Nimeni nu știe cum a decurs pețitul lui ; dar probabil că portăreasa îl luase de milă, să nu mai doarmă pe apucate. Ajuns la etajul III, bătu la ușa unui apartament, Nu ieși nimeni și atunci el intră înăuntru, tropăind, apoi bătu la ușa din stînga. — Cine e ? — Eu, cine ? Am adus o telegramă, Femeia deschise în grabă ușa. — Dumneata mi-ai adus o telegramă ? — Da ; păi dacă aveți, poate, niște țuică ... — N-am moșule ! îi dădu un leu și-l lăsă să plece. — Ce telegramă, mamă ? — Treci în camera ta, Daniela. N-ai nimic de făcut ? Fetița nu se supuse, fiindcă mama ei era deja absorbită de prelimi- nariile cititului. O telegramă. 40 — Ce scrie ? — Bine, Dania, bine. Tata spune că totul e în ordine. — De ce n-a scris ? -— O să scrie. Și-i surise. Haide, ne îmbrățișează, înseamnă că a tre- cut ... o să mergem la el, o să fie bine. — Daa. spunea Moșul băieților care se strinseră în odăița strimtă de lîngă intrare, pe mine jeneralul m-o pus să fumez cu pipa mi-o dat pipa lui... ca să nu dorm în post. Da’io nu dormeam ,numa că el era tare rău . . . controla tot ca să te prindă. Moșul purta un fel de suspensor — trei curele late inădite în acest scop, probabil de pe vremea veche cînd fusese husar. Da, moșul care anul trecut încă mai vorbea cu două înțelesuri femeilor din curte, arătînd cel puțin rămășițele de vitalitate, fusese cîndva tînăr și mustăcios, călărise zile întregi fără a descăleca, se îmbătase, ucisese legal și binccuvîntat alți militari pe cimpul de luptă. Apoi se însurase cu o babă care avea plăcerea mîncăriior bine gătite, chiar dacă nu mai avea cu ce să le mestece. După un timp, băieții ieșiră și se duseră să stea de vorbă lîngă ușa Iui Panpan ! începuse să nu se mai vadă bine. îmbrăcată cu un capot, doamna de la etajul III întindea niște rufe la uscat pc balcon. Mișcările desfăcută aripile capotului dezvelind într-o fracțiune de secundă picioarele în între- gime și băieții care priviseră într-o doară ațintiră priviri lacome, așteptînd al doilea prilej ; dorindu-1 ■.. curiozitatea lor trecuse spre dorință- Femeia intră insă înăuntru și ei începură să vorbească despre jiu-jitsu, cu însu- flețire, pronunțînd greșit denumirea, atribuindu-i calități supranaturale, contraargumente Ia orice întruchipare a puterii fizice. Prin curte începură să se încrucișeze chemări, copiii erau strigați la masă, la culcare. Se risipiră, cu necaz pentru părinți, cu lacrimi chiar și în curînd curtea deveni liniștită, puțin timp — urma reprezentația pisicilor. Intrînd în cameră Santa auzi viespea bîzîind încetișor pc cutie și-și aduse aminte de ca. în jurul viespei se vedeau cîteva mici pete transpa- rente, probabil lichid scurs din ciuntituri ; singele insectei. Un picior posterior, rămas netăiat, se întindea spasmodic. Vru să omoare viespea, care tremura ușor din aripi, încercând să zboare. O atinse de cîteva ori; viespea, brusc înviorată, săltă scurt și zbură. Se roti puțin prin cameră apoi se îndreptă spre un perete, se orientase probabil. Santa îi urmă- rea mișcările; cînd atinse peretele o lovi, făcînd-o să cadă încovrigată la podea. O ridică ținînd-o de o aripă, o puse pe masă și îi tăie ultimul picior, Apoi o închise în cutie ca să moară in liniște. De undeva departe, noaptea coborise încet, zdrențuindu-se de becu- rile puternice ale străzilor, de farurile automobilelor. De la ferestre izo- late veneau raze slabe, veneau din camere unde oamenii trebuiau să stea treji, lucrînd, învățînd, bolnavi, fericiți, melancolici. Pe razele galbene ale becurilor noaptea aluneca în camere și pleoapele se zbăteau simțindu-i apropierea. Orașul era adormit, tura de noapte abia începuse ; în spitale era liniște ; apa riului curgea încet, strîngînd neguri, curgea caldă, alin- tînd lutul malurilor ; undeva, o bufniță trecu fără zgomot spre lăstăriș. Copiii dormeau, avînd viziunile tuturor poveștilor, întîmplărilor, nă- zuințelor și în toate ei reușeau, dar reușeau cu pași greoi, incapabili să se 41 ferească de răutățile ce-i urmăreau, incapabili să se desprindă din încil- ceala viselor. In clipa cînd se trezi, Santa se gindi la scrisoarea furată. Se îmbrăcă repede și o scoase dintre cărțile unde o dosise. Cu atenție, lipi plicul, apoi se duse să mănînce. Știa că poștașul venea mai tîrziu ; zăbovi prin casă temindu-se să iasă cu plicul la el și să se amestece cu ceilalți băieți. Răsfoi o enciclope- die veche, își lustrui pantofii... La ora douăsprezece traversă curtea și urcă scările aripei din față a blocului. Cu hotărire, sună. — Uitați, aveți o scrisoare, spuse el cînd o văzu pe mama Danielei apărind in prag. Și păli cind ea întinse mîna, luindu-i plicul. — Mulțumesc ; de ce l-ai adus tu, te-ai obosit pînă aici ? — Păi, era acolo, aveam și noi scrisori... — Bine, îți mulțumesc. Coborî scările ușurat, dar avea in el dezamăgirea unei surprize ratate ; se simțea contopit cu femeia ce citea scrisoarea ; și îi cunoștea conținu- tul, făcind rău celeilalte părți a ființei lui. — Santa, te joci prinsa ? Da, juca. In curînd jocul urma să fie spart — se apropia ora mesei... Undeva, în casă, răsuna trist sunetul unui pian. Era un motiv din Chopin, părea că se repetă dibuind, ca un studiu, dar răsuna fără discon- tinuități, estompat, ca și cum ar fi vrut să amintească discret femeilor ce ieșiseră în prag o frumusețe a singurătății. — Daniela cîntă la pian, spuse o tînără cu șorț care ștergea cu ges- turi molatice o plapomă întinsă pe balustrada balconului. — Frumos cintă ! Copiii care se jucau se opriră și ci să asculte, mulți, poate simțindu-se depășiți. Puțin le păsa lor de muzică dar tonurile modeste și numele Danielei ii făceau să se simtă legați de pianul ascuns îndărătul unor perdele groase. Cu aceeași liniște priviseră, cu două zile înainte, o bătrină ce murise la etajul I. Ușa era larg deschisă și se zărea în fundul odăii un trup cu lumi- nare aprinsă la cap, o formă nedeslușită și întunecată. Timp de cîteva ore fiul ei, un bărbat în vîrstă, plinsesc lingă ea, vor- bindu-i, implorind, hohotind și îndoindu-se încă. Amintirea recentă și du- reroasă îi făcea pe locatari să amuțească și să creadă un omagiu în motivul trist al lui Chopin. — Nu cîntă Daniela, spuse cineva cu voce scăzută. Intr-adevăr, cîntă mama ei, poate pentru prima oară de cind locuia aici, cîntă ca o pasăre ce și-a recăpătat glasul pierdut, dînd în schimb tine- rețea și fericirea. 42 SFlKȘlT DE ZI Șe lasă dospită inserarea pădurea de-a ramă se văietă eu limbă de vint pe dealuri un soare topit in lumină se scurge roșcat în pdmînt.., Dn ochi de pisică aleargă pe gard, se-ntoarce păstorul fUimind de iubire, căldura cleioasă se rupe în fire vînttd in pintec o șoaptă mai poate să poarte, se coace în epură de lunii un întuneric eu pust de tâmiie c u iz de nemoarte. LA SUD DE COLOANA M-am născut departe de vtrfuri muntoase De unde Acvila cu stele să mă coase. Și clipele acelea, știrbe, dureroase Din nord, in virf de timp, eoloana le sunase. Pe ea urcau țăranii, în darii fi câmefile tor De clnepă din lut de doine mlădios. Brâncuși luat de doruri, din inimă dor O repetă în brafe și-o ridică de jos. Virful ei-măsufă de păsări și vise îmi arată Acvila cu aripi de cimbru, Fiorul său din priviri mă cuprinse Și md îmbolnăvii între Mioriță și Zimbri*, Acolo, ochii lui Brâncufi m-ar fi vrut Cltpâ de luceafăr croită pe tacrimt... Eram băiatul ivit Ungă Coloană de sud tinde curpeau datini pe pardini de străchini. Dar de fiecare ochi al meu cercul Patriei De vedere se lipise fi sta drept intre ploaia soarelui fi-a zbuciumatei Inimi injerate de vise în piept. atelier poetic * oro t at iau CONSTANTIN tERCESCt 13 DE DRAGOSTE Aiungă-mă de la nord spre tine fnttnHnd palmele sus, unde era toamnă ... Căderea peste umbra drumului tău de chemări va fi balanță fn noapte atunci cind întunericul întinde brafe pe malul uitărilor noastre de totdeauna. Alungă-mă dintre ierburile descintate in zodia cind fluturii se unesc pentru nunta lor de-o clipă. MANOLITA riLIMONESCi’ REÎNVIERE O, verdele pur al ierbilor tinere! Simt mirosul ierbii in naștere și (ărina, cum transpiră sub tălpile de-aramă ale soarelui... O, verdele pur al ierbilor tinere I Simt seva ce curge-n șiroaie spre flori ți rădăcinile încleștate in luptă ... O, verdele pur al ierbilor tinere ! Sint eu insum: rădăcină fn vețnicd scurgere spre o floare pe care o caut mereu . • • O, verdele pur al ierbilor tinere I ■ IUUU LUCAClt t '■ 44 ANDREI A. LILLIN CĂLĂREȚUL ALBASTRU orientări * Cine nu-țî amintești? de filmul Le Amiche de Antonioni din 1955. după romanul Tra dornic sok de Cesnre Pavese? Mediul — vechea capitală a regatului piemontez astăzi, cu burghezia postbelică, lipsită de un ideal de viață. Trei femei tn prim plan: iscusita Clclia, reprezentanta unei mari case de modă din Roma, ea însăți ridicată prin selfmade din proletariatul turinez, irezistibila Momina, tip de virago veac XX, cu fascinația incertitudinii morale ce o caracterizează ți, însfîrțit, tînăra Rosetta, figură botticelliană, sofisticată ca madonele misticului renascentist „p6ste e măcule di malinconia" /lf ți, de aceea, în rochia ei albastră de bal, sortită unui sfîrțit tra- gic, Romanul lui Cesare Pavese, aparte zis, publicat în 1949, fără întîrziere față de evoluția descrisă, cămine un monument al epocii prin care se infirmă teza că adevă- rata artă trebuie să facă abstracție de contemporaneitatea socială, politică și morală a artistului. Pe dc altă parte, arta pentru artă, pe care în cuprinsul romanu- lui o practică pictorul Loris. personaj tipic al vremii, văzut de romancier în intimi- tatea neputinței sale, își dovedește pe deplin, cu problematica pseudo-existențialistă, față de care îți manifestă predilecția, sterilitatea. Apoteoza lui Loris culminează înlr-un fel de prohod grotesc, după care bărbații, spre a se purifica de plictis și marasm, vizitează un bordel ieftin. Eros-Thanatos, de ambele părți: a eroinelor, izolate cu năzuințele lor neclare în mocirla societății înalte, ca șl a campionilor imbatabili ai italicei jeunesse dorăe, evident întîrziați față de eompatrioții lor romani, angajați cu toată disponibilitatea fizică ți morală în marea afacere (dc altfel și „vita dolce" este tot o formă a mărci afaceri), Și totuși, Turinul, ca un veri- tabil /anus im mersa bjlis maj are ți o a doua față. x Imediat după sfîrșitul celui dc a] doilea război mondial, un mie grup de prie- teni ai artei în frunte cu Vittorlo Viale, conservatorul muzeului municipal, Luigl Carluccio, critic de artă, și Mari o Becchis, pictor, se gîndesc să restituie Turinului, primă capitală a Italiei renăscute, rangul unei urbe de interes internațional, părăsit în 1670, cu mutarea guvernului Italiei unite la Roma. Izbutind în 1947, în ciuda rui- nelor materiale și spirituale de pe urma năpraznicei experiențe războinice a fascis- mului, să trezească interesul unor artiști francezi de talia lui J. Cassou, R. Cogniat, Charles Etienno ți H- I.eymarle, ei inaugurează în aurind prima din seria expoziții- lor Franța-ltalia cart?, timp de zece ani. înainte de Bienala din Veneția și conco- mitent cu ea. marchează etapele principale ale mișcării artistice din cele două țări- 1n cădrul lor general, mici retrospective pun în valoare creația lui Roger Bissiăre, Hans Hartung, Maria Helena Vieira da Silva, C, Giacometti, Alberto Magnelli, Fon- tana, Spazzăpan, Licini și Soldati, iar tn 1953, opera lui Marc Chagall. Asemănător, cîte o retrospectivă Pernand L£ger și Auguste Htrbin, apoi cîte o expoziție din crea- ția lui Rabert și Sonia Delaunay ți o retrospectivă Ballhus procedează aproximativ patruzeci de expoziții personale prin care se face cunoscută publicului internațio- nal, tot mai interesat între timp de marea inițiativă piemonteză, creația unor artiști anglosaxoni ți germani ca Nevelson, Bacon, Franz Kline, Robert Motherwell și atții. Rezultatul principal al acestor străduințe rămînc totuși înființarea muzeului ') Plite Bargeltlnl: Vii lnrfts, ed. Valleeclii, FiraMe, 10*0, t> 211 45 de artă contemporană turinez, unicul în genul său pînă în prezent în Italia, ți unul din cele mai importante pe continent, alături de muzeele similare de la Paris, Viena ți Belgrad. Ultima din manifestările cu răsunet mondial ale animatorilor de la Turin a fost consacrată în întregime capitolului încă viu controversat din evoluția artei contemporane, întitulat Der bluue Reiter, Călărețul albastru. Evoluție este, poate, excesiv, se va putea spune cu Jacques Lassaigne*, căci prin Călărețul albastru se înțelege mai degrabă un moment printre alte momente asemănătoare, decît un pas decisiv dintr-o mișcare în dinamică desfășurare, gradată de o concepție estetică uni- tară ; mai degrabă o intenție estetică urmată de un manifest, decît un curent sau o școală. Nu mai puțin, rămîne o sarcină a contemporaneității noastre să-i desco- perim resorturile intime, amprentele diverse în arta zilelor noastre ca ți relațiile cu „revoluțiile" artistice premergătoare și următoare ale zbuciumatului nostru secol. în seria retrospectivelor turineze consacrate artei contemporane, retrospectiva „Călărețul albastru" este a treia după cîte o retrospectivă similară consacrată suprarealismului, într-o viziune nouă, ambiționînd a-i dezvălui izvoarele istorice, și simbolismului din experiența căruia, deopotrivă, s-au alimentat toate curentele novotoriste din ultimele douăzecișicinci de lustre, de la opera tîrzie a lui R. Wag- ner și înnoirea poeziei de către Ch. Baudelaire la Paul Valdry, Boris Pasternak și Gottfried Benn, indiferent dacă în acest sens cu T. S. Eliot și J. Chiari vorbim despre o continuitate în poezia modernă între E. A. Poă și Paul Valăry sau dacă cu C- P, Mountford și J. W. Beach ne pătrundem de prezența unor „imagini obse- sive" identice în artă, mituri și simbolism propriu-zis. De altfel, unitatea structu- rală și stilistică a artei contemporane, umbrită de sugestiile educației ca și de obiș- nuințele intelectului unilateral istoricizant în raport cu „totalitatea" experienței tre- cute, clasice și romantice, poale fi demonstrată, după convingerile noastre, ți pe altă cale. în orice caz, în imediata contemporaneitate, cînd ne lipsește îneă o per- spectivă istorică simplificatoare, ce ar suprima intervalele între diferitele momente și stadii, cînd cu alte cuvinte arta contemporană o trăim ca o serie de simultanei- tăți și coincidențe, relații de moment sau stări de conștiință văzute dar neprevă- zute, raportul cauzalității aparente dintre fenomene neputînd sluji un criteriu plau- zibil, rămîne ca unicul mijloc dc verificare a valabilității sale generale modul în care cele mai avansate spirite ale vremii au luat cunoștință de valorile sale, identi- fieîndu-se sau neîdentificîndu-se cu ele. Nu vom dresa aci, bineînțeles, un catalog de nume, cu rubrici pro și contra. Ar fi, poate, mai rău decît dacă am judeca feno- menul în cadrul unor antinomii ca creație-inerție invenție-lradiție, mobilitate-imo- bilitate, libertate-determinism, individualitatc-principiu prim transcendent etc. în schimb, acceptînd că sensul participării la marile ansambluri dc valori ale epocii este totuna cu a considera varietatea calitativă a fenomenelor și curentelor, acestea gâsindu-și criteriul în intensitatea stărilor sufletești, ne pare evident că sezisarea și verificarea unității în multiplicitatea trăirilor este posibilă și pe cale subiectivă, fără ca ontologic unicitatea operei de artă ți a determinărilor sale stilistice să fie cit de cît știrbite iar subiectivitatea judecăților să pară problematică. Pentru a netezi cît mal mult calea unui examen în sensul arătat, este bine a ne aminti in piealabil de următoarele : Revenind în 1908 la Munich după o lungă absență, în durata căreia vizitase In afară de Moscova, Berlinul, Veneția și Parisul și Țările de jos, Wassily Kandinsky (1866—1944) cheamă la viață în 1909 organizația New Ktlnstlervereinigiing Milnchen, asumîndu-și președinția ei. în jurul său gravitează de acum o seamă de artiști din cei mai îndrăzneți în tendințele lor novatoriste ca Alexei V. Jawlensky, Alfred Ktlbin, îi. Erbsltih, Alexander KanOldt, Gabriele Miinter, Karl Hofer, Paul Baun. /Xlexander Sakharoff ți alții. Prima lor expoziție are loc la galeria Tannhăuser. La a doua se expun și unele lucrări ale unor artiști ruși ca Denisoff. Mogilevsky și David și Vladimir Burliuk, iar printre artiștii francezi expuși se remarcă cîteva lucrări semnate de Pablo Picasso, Georges Braque, Georges Rouault, Andrd Derain, Maurice de Vlaminck și Cornelius Kees van Dongen, Entuziasmat, Prânz Marc (1080—1916) aderă la Neue Kflnstlervereinigung care, însă, în plină luptă intestină — intransigenței tiranice a lui Kandinsky, inspirată nu totdeauna de principii pur estetice, opunîndu-i-se mai cumpătați Erbsloh ți Kanold — se dizolvă nu mult după aceea, în jurul lui Kandinsky rămînînd doar un grup restrîns cu Marc. Kubin șl Miinter. lamutt l.astăignt: K*ndin«ky. SkiH, fittlive 1964. pp 61, rt s, 46 încă din perspectiva acestor citeva date rezumative, capitolul Der blaue Reiter ne apare, din chiar faza primelor germinări, ca un loc geometric, inlăuntrul căruia atracția, impulsia, mobilitatea, dar și dogmatismul, criticismul, scepticismul coexistă într-o confruntare vie, atrăgînd după sine o continuă variere calitativă. Nu este vorba deci de o metodă unică, de criterii rigide, absolute, de mișcări semi automate. Intr-un cuvînt, artiștii grupării nu recompun evoluția, într-o experiență deja reali- zată, cu ceea ce este consolidat. în consecință, personalitatea rămîne neștirbită. Intr un document impresionant al vremii, întitulat Din viața mea, care i-a servit ulterior drept prefață la romanul fantastic Die andere Seite (Cealaltă parte), Alfred Kubin, unul din artiștii grupării, caracterizează starea sa spirituală în ceea ce ea avea mai caracteristic cu privire la felul său de a crea, în împrejurările date, In grafică, pictură și literatură, în felul următor: „Sînt alături de artist, un meditativ si un vizionar. Problemele mele noi, văzute la lumină, sînt cele vechi. întrezărite acum printr-un mediu pur artistic. Ca o schimbare în ordinea materială, că repre- zentările unei fantezii combinatorii cu tendință spre absurd, pe baza căreia în tre- cut am pictat porci în gloriolă, case cu urechi mari, vulcani din care țîșnesc havu- zuri de sînge etc, nu mai exercită asupra mea farmecul uriaș de altă dată/.../. Acum mă interesează viața obișnuită / „das allgemcine Leben"/ atît de misterios activă în oameni, animale și plante deopotrivă, în fiecare piatră, în fiece lucru însuflețit și neînsuflețit- 3). în acest moment, Fr. Marc îl îndeamnă să desemneze pentru o Biblie cu ilustrații moderne faptele regelui David. Kubin îmbrățișează ideea cu mult avînt și in 1913 planșele sînt gala de tipar. Mai mult, creația sa găsește în Wilhelm Hausenstein un comentator congenial, iar în Max Dietzcl, comerciant de artă, un colportor ideal. Și Kubin conchide : „Se pare că pentru tot ce e artă nouă trăim zile înlr-adevăr pline dc perspectivă". Să adăugăm că între timp, fără ca Alfred Kubin să stăruie în mod excesiv asupra faptului, s-a produs în sînui grupării acel moment decisiv pe care istoria artei ii înregistrează sub titulatura Der blaue Reiter : Călărețul albastru. în ce a constat el ? La 18 decembrie 1911, Kandinsky și Marc, strîns uniți, au deschis la Galeria Tannhauser o expoziție a artiștilor din gruparea lor. Șase luni mai tîrziu, ei au lansat „prin editura R. Piper și Comp-, un almanah, pe coperta căruia Kan- dinsky semnează o acvarelă „Călărețul albastru". între timp, la 12 februarie 1912. ei au organizat o nouă expoziție — ultima, de altfel, înainte ca lui Wassily Kandinsky, la capătul anilor săi dramatici din capitala Bavariei, să i se deschidă orizonturile artistice cu totul eliberatorii ale abstracției lirice, iar în 1913, Kandinsky, în lucrarea Riickblick (Bilanț) a subliniat ; ,^tiu de acum hotărît că obiectele dăunează picturii mele". în ordinea faptelor cronologice, capitolul Der blaue Reiter se rezumă deci la două expoziții șî publicarea unui almanah. Ca atare, el pare lipsit de amploare și anvergură, Faptele de mai sus însă se cer întregite cu cîteva date suplimentare. încă la prima expoziție a lui Blauer Keiter, W, Kandinsky participă cu cîteva lucrări importante printre care Compoziție V și Improvizație 22, Fr. Marc cu Cai albaștri și Vaca galbenă, Delaunay cu Saint Severin și l.a Tour, iar Arnoid Schdn- berg, compozitor și pictor, cu Autoportret și Viziuni. La acestea se mai adaugă, la loc de onoare, două peisaje de format mic de Henri Rousseau—Vameșul. Această expoziție este reluată nu peste mult la Berlin în Galeria revistei Der Sturm (Fur- tuna), fondată în 1910 de Herwarth Walden, romancier ți critic de artă,, și August Slramm, poet, ca organ al noii orientări in literatură care, in scurt timp, se va numi expresionism. Să amintim că originea termenului expresionism, mult controversată, se explică din preocupările muzicologice ale lui H. Walden care, în Italia, în timpul unei călă- torii dc studiu, și mai tîrziu la Berlin, ca critic muzical, s-a pătruns de noul stil interpretativ în muzică — stil asupra căruia vom reveni — caracterizat, în Italia pc baza acompaniamentului violinato din operele lui Giacomo Puccini, în plină ascensiune, și la Berlin de pe urma stilului simfonic gigantesc al iui Richard Strauss, maestru al epocii, dc o accentuată tendință spre expresivitate. Tot în limi- tele unui fenomen de epocă stilul „espressivo" va fi tratat ulterior și de compozito- rul Ernst Krenek, care din legile sale de gradație va deduce ți unele caracteristici ale noului limbaj muzical ca, bunăoară, restructurarea materialului sonor tn dodeca- ' Alfred Kubin : Die andere Seat / M-am născut în cea mai burgheză familie, sub cele mai bur- gheze auspicii, dintr-un tată demn, muncitor fi tipicar, o mamă ultramorală, gospo- dină harnică ți amatoare, de filme cu Greta Garbo și Joan Crawford. Ața aș fi vrut să trăiesc în copilărie fi adolescență, crtncen fi suav, morbid ți singuratic, damnată, predispusă marilor revelații... Am parte totuși nurnai de crize de ficat. Umplu cum pot golul ăsta de viață care real nu primește nimic, tntimplările sint mai presus de noi..," (p. 34 ți uj. Dar, dacă pentru naratoare, această mărturisire reduce la neant tentativa de semnificare prin ficțiune, pe planul creației, deci din punct de vedere auctorial, tocmai actul desființării „realității" prezentat îl instau- rează in zona pregnanței estetice, confcrindu-i, prin distanțare ironică, o semnificație superioară, trans--indim‘duală, transformînd minciuna într-un adevăr, iar povestirea într-o structură literară. Neidentificarea dintre autoarea ți naratoarea nuvelei pune în lumină diferența subtilă, de nuanță, dintre exprimarea de sine, chiar eu ajutorul născocirii, ji creației. Expresia, oprită în limbut creației, n-o salvează pe eroina sa nici de durerea fizică, nici de golul vieții, nici de sentimentul angoasant al banalității $i în celelalte nuvele, eroina îți născocește, pentru sine ți uneori pentru inter- locutor, un fel de legende etiologice, fascinată de ceea ce intuiețte în sine deosebit ți unic, in ciuda banalității exterioare, biografice. Firescul este insuportabil. Ultima nuvelă este intitulată chiar Firesc, prea firesc. Eroina asistă, din intimplare, intr-un pare, la 0 stranie petrecere a piticilor t „fn (ara Eiliput domneau, firesc, calmul, jocul ți buna supunere. Nu mă vedeau, liniștea care le statornicea gesturile rămăsese inactă, dincolo de sunetele hazlii ale cintecului. Și eu mă gindeam că este firesc. Că tot ce fac este firesc, ți corect, și exact. Aveau o perfectă armonie în stă pintrea pe care o puseseră peste parc, un calm ji un firesc desăvîrfit, Nu se grăbeau, nu se certau, nu se agitau mai mult decit trebuie. O cumințenie violentă le marca ființa, nu fără o undă de degajare vicleană" fp. 113). Desigur, totul nu este decît o alegorie a vieții de familie prozaice, triviate, din care ea caută o evadare, Contemplind picio- rul soțului ei, hidos In normalitatea lui ți inventtndu-ți un alibi al speranței dar și al aminării realizări sale din superstițioasa încredere in spusele unei ghicitoare, nara- toarea iți termină monologul interior, de fapt un dialog tăcut, în gol, cu un interlo- cutor prezent fizic, dar absent ca suflet: „Tu citești romane stupide, tata înfulecă dulceață fi bate pisica. Fiecare îți poartă firea ca pe un blestem firesc. Eu mă tem de toate acestea ți mă îngrozește indiferența voastră. Ai terminat cartea, o închizi, oftezi ușor, întinzi mina, lumina dispare dintre noi Mă jignește pre- zența ta amorfă și dacă m-ai jigni cu un gest adevărat, viu, ocara m-ar străbate cu durere, dar mă jignești cu gesturile talc sterpe, moarte, ți durerea e fără durere, ca o cădere intr-un abis fără fund /.Trebuie să aștept frumoasa virstă de patruzeci de ani, pentru a trăi, pentru a simți viața ca mișcare, ca schimbare perpetuă. Pină atunci firesc, prea firesc așteptăm, ambițioși, inerți, capabili doar de gesturi gratuite" (p. 124 ți uj. Această experiență de viață a eroinei, foarte convingătoare ca psihologie a insatisfacției non-bovarice, este la rindu-i o figurare a neliniștii permanente a crea- torului îngrozit de rutină șt de automatism, dar fi de neputința cuvintelor de a păstra cu exactitate concretul lumii sale interioare. încă la începutul nuvelei, eroina optează pentru dialog mut, pentru monolog interior la persoana a doua, de teama diferenței dintre ceea ce „este" șt ceea ce „se spune" : .Jncerc să-ți vorbesc de parcă m-ai putea asculta. Nu ajungem nicăieri, oricite eforturi am face. Dacă exprim ceea ce gindesc, simt sau trăiesc, este ca fi cind aș gindi aș simți și aș trăi altfel, pentru că orice lucru spus, formulat, nu mai este el însuși, se alterează in chiar momentul exprimării. Hai să zicem că din pricina sintaxei", fp. 99 și uj. Dar această diferență, acest „ecart" este chiar domeniul semnificațiilor estetice, al literarității Eroina-poves- tttoare nu-și asumă riscul. Dana Dumitriu descrie actul afabulării care se oprește in pragul creației. Povestirea nu explică ți nu vindecă nimic; obsesiile revin mereu, travestite,, trucate; in „migrațiile" sale Spre interior, naratoarea încearcă să dea un sens, poate chiar un fel de Stil, unui „text" fad, prozaic, precar: propria sa viață, „fn termeni exacți, viața nu oferă niciodată decit lucruri banale, situații de o sim- plitate crudă, pe care mulți o socotesc grotescă", mărturisește povestitoarea în Migrații, explicînd de ce, în rarele cazuri cind se decide la confesii față de iubitul ei, „forțam narația /... /, o duceam din claritățile concretului In complicatul spațiu al incerti- tudinilor” fp. 41 ți uj. far in nuvela împotriva migrațiilor, naratoarea, în ipostază de secretari voluntară a unui bătrin amiral, reflectează : „Realitatea adevărată ni se 54 părea la fel de incllcită, de neașteptată ca șt cea imaginată de bătrinul domn ami- ral, cu deosebirea că fantezia fixa totul intr-o incremenire limpede fi era firesc deci ca atitudinea detașată, impersonală sau personală prin impersonalitate pe care o auenm fafă de prima s-o am yi față de cea din urmă. Doar că poveștile inșirate in memorii aveau un plus de magnetism, cumulau fecund toată lipsa de logică a intimidărilor prin care trecem și exprimau, concentrat, acel amestec incongruent dominat doar de pasivitate, de neparticipare" (p. 88). Actul povestirii este fi pentru naratoarea-personaj ți pentru autoare, o tenta- tivă de semnificare; dar, dacă pentru tinăra femeie care spune „eu" ficțiunea este un mod de a justifica o anumită sensibilitate, pentru scriitoare, ea este un mod de a o inventa. Structura narativă proprie rezultă tocmai din tensiunea celor două nivele, cel psihologic, in care se realizează personajul, yi cel reflexiv, in care se sugerează o confruntare neliniștită intre scopurile și mijloacele afabulării ca act de viață fi cele ale afabulării ca act de creație, deci ca structurare specifică a imaginarului semnifica ni. ALEXANDRA INDRIEȘ Horia Lovinescu: „Șl EU AM FOST ÎN ARCADIA" Teodor Mazilu: „TEATRU" A scrie azi despre teatru este dificil din mai multe motive : — valoarea unei piese nu poate fi exprimată decît scenic ; — scena nu aparține autorului ci regizorului, adesea primul necunoscindu-șl propriile lucrări într-o viziune străină ; — criteriul literar trebuie să-și asume nu numai judecata de valoare asupra textului dar să-I privească în același timp scenie, adică în mișcarea lui dramatică (dinamica acțiunii) și în mișcarea ideilor (dinamica gîndirii). Să încercăm totuși într-o perspectivă dialectică circumscrierea literară și dife- rențierea scenică asupra ultimelor două volume de teatru apărute : eu am fost in Arcadia, al doilea volum mare a lui Horia Lovinescu și Teatru în care Teodor Mazilu iși adună pentru întîia dată în volum piesele risipite în periodice. Dintru început trebuie să spunem că cele patru piese care alcătuiesc volumul lui lovinescu, O casă onorabilă, Al patrulea anotimp, Jocul vieții ți-al mortii fn deșertul de cenușă, Și eu am fost in Areadta, sînt variațiuni pe teme cunoscute: O casă onorabilă e din familia Citadelei sfărimate și a Surorilor Boga ca de altfel Al patrulea anotimp unde abia in final dramaturgul ne face să credem că a intuit ceva, foarte puțin de altfel, din mutațiile valorice petrecute în conștiința tineretului con- temporan, din conținuturile unei conștiințe socialiste. Din păcate, majoritatea sce- nelor sint construite eu vechile lui mijloace și privesc realitățile obișnuite ale pri- milor ani de prefaceri. Jocul vieții și-al marții este din familia Hanului de la răs- cruce. Ultima doar, care dă și titlul volumului încearcă o abatere, propunînd o temă oarecum neobișnuită, deși o putem apropia de eforturile din piesele mai vechi ce pledează pentru omenie și puritate. Ar fi inutil să facem un inventar al calităților dramaturgului Horia Lovinescu. Tocmai că aceste calități atrag după sine, dat fiind facilitatea exercițiului lor, și neajunsurile pieselor. în prima, dinamica acțiunii e covârșitoare, mișcarea ideilor fiind absentă. Dar piesa își are viața ei scenică indiferent de sărăcia gîndirii. Acțiu- nile se împletesc cu grijă, replicile se întretaie cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună. O țesătură de întîmplări ce nu pot fi rezolvate decît printr-un deus ex machina la care dramaturgul recurge pentru a salva ceea ce se mai poate, cu dez- involtură ca și cum spectatorii ar vedea pentru prima dată o piesă iar el, autorul. 55 își poale permite față de asemenea nepricepuți, orice. Introducerea atunci cînd te aștepți mai puțin a iluzionistului rezolvă totul dar cu ce preț 1 Cu prețul unui eșec total din care finalul, ingenios altfel, nu poate drege absolut nimic. Amuza- mentul, atît cît există, știința construcției dramatice de care se abuzează, succesiu- nea îndrăcită a replicilor ce pot stimi exclamații și admirația noastră, meritau o soartă mai bună. Păcat că Horia Lovinescu le-a cheltuit în această farsă polițistă ce nu ne spune nimic sau ne spune foarte puțin. Melodrama Al patrulea anotimp are toate calitățile și toate neajunsurile unei melodrame. De altfel aceste două subtitluri : , Jar să polițistă" și „melodramă" par să ceară indulgență pentru scăderile pieselor. Intr-o farsă polițistă se cade să tre- cem cu vederea loviturile de teatru, surprizele chiar fără justificare iar într-o melodramă nu se poate spune nimic despre amestecul nedozat suficient dintre comedie și dramă- Pentru că piesa, trecînd peste titlu) ci sugestiv șl programatic, este un amestec dc scene tari cu personaje caricaturizate la maximum în care se picură din cînd în cînd problemele majore ale unor „foști", ale revoluției și ale tinerei generații cu aită mentalitate dar încă suficient de dezorientată. Fără îndo- ială trebuie să acordăm melodramei cuvenitele circumstanțe atenuante dar propor- ția dintre ideile vehiculate și caricatură e inversă. Vulgaritatea unor căzături (cu expresii pe măsura lor), alături de ideile unor oameni de altă concepție -chiar din rațiuni dramatice de opoziție și contrast- sini prea stridente iar renunțarea la echi- libru prin nimic justificată. Piesa se salvează, dacă acceptăm colacul de salvare, printr-o susținută mișcare scenică in care, trebuie să recunoaștem, Horia Lovinescu este un maestru. Încercarea unei unități dialectice însă între vechi și nou, între con- cepțiile de odinioară și perspectivele contemporane este fragilă iar finalul cu tot îndemnul „de a fi oameni" rămîne suspendat față de rest. Ne mișcăm prea mult între ne-oameni iar cei noi nu au încă o atitudine fermă. Aceasta abia se conturează cu toată încercarea de a se îndulci intransigența și neînțelegerea unei tinere prin înțelepciunea și echilibrul unui vechi luptător. E ceva fals în acest final melodra- matic în sensul cel mai peiorativ al cuvîntului. Ultimele două piese-parabole nu poartă nici un subtitlu, neavlnd deci nevoie de nici o justificare. Jocul vieții fi-al mortii in deșertul de cenușă pledează pen- tru continuitatea vieții în orice condiții, ceea ce este de-a dreptul monstruos. Pentru că exceptîndu-1 pe Abel și pînă la un punct pe Ana, ne aflăm între niște monștri. Nu interesează prăpădul care a făcut din lume un imens pustiu de cenușă peste care plutesc semnele morții. Interesează însă că supraviețuitorii sînt un fost om. Tatăl, o femelă încă inocentă, Abel, primul fiu, echilibrat —pentru care viața e alt- ceva decît perpetuarea speței— și Cain, al doilea fiu, apariție de mașină și el, alt monstru, Violînd-o pe Ana, nevasta fratelui său, ucigîndu-1 pe Abel chiar dacă Intr-un joc ce ține de frumusețea și semnificația metaforei, rămîne într-un fel (deși pleacă) alături de pîntecele Anei în care se zbate o nouă viață. întrebarea este dacă prelungirea vieții are vreun rost în asemenea împrejurări. Tatăl e un nebun căruia-i curg balele după Ana, jucînd tot timpul teatru, un teatru de prost gust, ca un actor care în toate Împrejurările se comportă ca și cum ar fi pe scenă, sfîrșind pînă în cele din urmă, dar cu adevărat, în ștreang. Cain un animal fără scrupule, un ucigaș, un ne-om. Ana, o femelă cu oarecare pudoare și farmec, înainte de a fi cunoscut masculul, pentru că ciudata ei căsătorie cu Abel a fost necontestată- Din clipa vio- lării ei de către Cain a fost redusă la condiția de femelă bună pentru pat și reproducere. Rămîne Abel cu curiozitățile lui, cu liniștea și echilibrul unei vieți interioare ce trece dincolo de toate amărăciunile vieții și care ține, cu sacrificiul propriei vieți să-i dea fratelui său șansa revenirii la omenie ce-i lipsește. Această jertfă, atît de neînțeleasă pare să fie singurul lucru de care spectatorii naufragiați în acest pustiu al piesei s-ar putea agăța. Eventual și de speculațiile acestuia. Deși pledoaria pentru viață se simte ca o lecție bine învățată și transmisă corect de la catedră ea este în fond zadarnică, ca un salt în gol, o pledoarie pentru nc-viață. Din patru personaje două sfîrșesc în moarte : Tatăl se sinucide, Abel e ucis.. Cam pleacă „după gîndaci și șoareci", întoreîndu-se doar în eventualitatea că aceștia au să-l lase. Rămîne doar un pîntece cu speranța celui de-al cincelea. Dar ce rost mai are această nouă pilpăire de viață în asemenea condiții ale morții. Nu ale uncia fizice, ci ale aceleia spirituale! Tensiunea*dintre halucinantul Abel, Ana ți Tatăl la început, apoi între ei toți și ucigașul Cain este extraordinară și trebuie să subli- niem, dincolo de toate observațiile, capacitatea rară a dramaturgului de a stăpîni și adinei cele două dinamici ce asigură unitatea unei piese, acordîndu-i valoare lite- rară dar în același timp și virtuțile scenice, fiecare pagină făcîndu-te „să vezi" 56 acțiunea, fiece personaj conlurîridu-se ca un desen progresiv, fiecare idee fiind cir- cumscrisă și acordată cu mișcare- Ultima pledoarie, pentru Areadia, e altă parabolă, cea mai ambiguă din cîte a scris Horîa Lovinescu. Nu-i lipsită nici ea de vulgaritățile pe care autorul ține cu tot dinadinsul să ni le ofere în toate creațiile acestui volum, Ar fi inutil și disgra- țios să facem inventarul lor dar le subliniem nu cu deșartă speranță că va renunța ta ele (i se par că (ac parte din jocul de lumini și umbre caracteristic vieții) ci pentru a-i atrage atenția că repetarea lor devine clișeu iar efectele scontate se pierd. Și-n această piesă ca și-n celelalte didacticismul e transparent. Horia Lovinescu ține întotdeauna să facă o demonstrație, să pledeze pentru o cauză, Dar oricît de nobilă ar fi cauza ți de convingătoare demonstrația, acestea nu se precipită întot- deauna in substanță artistică, Și atunci intervine meșteșugul dramatic, dialogul viu, replicile scurte, adesea salvatoare. Nu c cazul însă cu piesa ^z eu am fost fn Areadia, unde reactualizarea unei povești întlmplată demult îl obligă pe dramaturg la multiple secvențe dar și la replici explicative obositoare. Tehnica povestirii atirnă ca un lest nefolositor. înțelesurile piesei rămîn ascunse. Semnificațiile. în caz că le are, se dezvăluie cu greutate. După o triplă lectură Areadia e tot atît de ascunsă că înainte. Pentru că se poate pune orice in această /Vcadie, o putem considera dragostea, viața „ade- vărata viață" firește, moartea, împlinirea, copilăria cu puritatea dinții (vezi fina- lul), tot soiul de noțiuni ce se scriu de obicei cu literă mare și în fond nu spun nimic spunînd în același timp totul : fiecare spectator poate pune în această Arca- die ceva pe propriu lui măsură. O piesă cu problematică deschisă, cum se obișnu- iește să se spună, ceea ce poate fi o virtute dar și un păcat. Din nefericire autorul îngroașă adesea pasta expresiilor. De la „nu rămin nehalită" din prima scenă pînă la „du-te-n mâța" din ultimele. E. orice s-ar spune, o performanță de care Horia Lovinescu ne-ar putea lipsi. Dar dincolo de acestea trebuie să recunoaștem piesei farmecul ți poezia, poate în detrimentul mișcării scenice, dar acordîndu-i aura lite- rară necesară, Ceea ce, chiar dacă nu e totul, e totuși foarte mult. Cu Teodor Mazilii intrăm într-o altă lume, într-un alt climnt scenic. O comedie în genera] dc bună calitate, caricaturizarea fără exagerări, un teatru ce continuă pe Caragiale, original, curajos, cu o anumită gratuitate dar și cu efecte paradoxale, plin dc sarcasm, violentind uneori, alteori înfățișînd un absurd spectaculos, plin de personaje candide, fără ipocrizie și impostură, simpatice în încercarea lor reușită sau nereușită de-a se modela după un anumit tipar, arătîndu-ne o transformare ce se solidifică pînă la a deveni o mască. Volumul conține trei piese mari : Aventurile unui bărbat extrem de serios /Somnoroasa aventură), divertisment comic, Projtii sub clar de fund, falsă tragedie, Acești nebuni fățarnici, comedie, restul-piese într-un act ; Don Jucm moare ca toți ceilalți, Inundația, Tretiți-vă in fiecare dimi- neață. Pălăria de pe noptieră, tragi-comedii, O sărbătoare princiară, tragedie, fmpătatt-t'ă iubitii. Cine pe cine mintuiește, Frumos e in septembrie la Veneția, comedii, Tehnica e aceeași : cupluri de personaje contradictorii realizlnd o unitate. Deși opuși, ei nu se elimină, se completează reciproc, îți sînt necesari, nu pot exista unul fără celălalt. Așa lordache-Camelia. Eugen-Maximilîan, Emilia-Valcriu, Domnul-Donmna, Candidatul-Salvalorul. In special cuplurile din piesele scurte sînt grăitoare, poale uneori prea demonstrative ca în /npâioți-vâ iubi pi sau Pălăria de pe noptieră. In general însă convingătoare, cu o falsă seriozitate plină de humor ca în Cine pe cine mintuiește sau Frumos e fn septembrie la Veneția. Demonstrația atinge adesea absurdul, un absurd ce descinde din piesele lui Eugen lonescu. ca în Aceftț nebuni /ăfarnici sau cinismul tragic ca în O sărbătoare princiară, poate cea inai programatică, mai zguduitoare dar ți mai realizată dintre piesele într-un act. Dintre piesele mari, ne oprim la Proștii sub clar de lună. Mai realizată artistic. Acești nebuni fățarnici, și mai apropiată de intențiile „moralistului" Teodor Mazilu, păcătuiește prin lungime și stagnare, prin exces de verbiozitate gratuită. Dintre cele intr-un act—la Frumos e in septembrie la Veneția, unde efectele comice sînt excep- ționale, chiar dacă O sărbătoare princiară demonstrează prin tragismul ei ceea ce constituie de fapt lecția acestui teatru : omul încearcă mereu să-și făurească o înfă- țișare pe măsura împrejurărilor ți intereselor, transformindu-ți chipul în fiecare zi, cu fiecare tntlmplare, dincolo de conținuturile sufletești care parcă nici nu există. Dezinvoltura cu care se face această operație e extraordinară, îneît personajul nu poate fi acuzat de imoralitate. S-ar părea că „eroii" lui Mazilu nu cunosc binele și 57 răul, uneori nici propriul lor interes, fiind dincolo de orice criterii morale sau sis- teme de valori, Așa este Gogu ca să nu mai vorbim de Ortansa sau Clementina, Gherman, Mătușa Olga, lordache, Camelia etc. Replica Prietenului din Pălăria de pe noptieră este caracteristică : „Afi-am cutreierat toate ascunzișurile... am desco- perit eu bucurie ed sint gol. Mă pol înfăftșa in fața tovarășilor așa cum sint" (p. 207). Ceea ce interesează este haina sub care se ascunde această goliciune, înfățișarea confecționată cu grijă și arta mare a lui Mazilu constă tocmai în a nc arăta cum ia naștere chipul caricat, cum se confecționează o mască, Nu anumite măști luate dintr-o garderobă, pentru fiecare ocazie, ca să se ascundă ce este înăuntru și a exprima ceea ce trebuie într-o împrejurare dată, ci masca ce acoperă vidul ca șî cum ar fi înfățișarea adevărată, singura valabilă. Metamorfoza încercată dc Emilian din Proștii sub clor de lună este tipică. Pe cu totul alt plan dar asemănătoare ca tehnică este și transformarea lui lordache din Acești nebuni făfamici. După cum încercările de schimbare ale lui Gogu, rivalul in dragoste al lui Emilian se fac cu aceleași mijloace. Dc unde și comicul lor ușor absurd dar perfect integrat personajelor. Căci șmecherul Gogu crede, sau ne face pe noi să nc închipuim că el crede, în posibilitatea unei căințe, de ultimă oră și încercările disperate ale Ortansei. femeia satanică și ale Clementinei, femeia plîn- găreață. sfîrșese într-o magistrală scenă de comedie amară (scena 4-a). De Ia aoel neuitat „Adio incoruptibila!" din scena I-a pînă la „Nu sta nemifcat, Gogule! Ia-te cu mfmtlc de cap.' Regretă, Gogule, regretă" din final, dramaturgul urmărește cu insistență falsa tragedie din sufletul personajelor sale. Emilian deși nu vede nici o dramă în plecarea Ortansei. se comportă așa cum și-1 închipuie părinții acesteia, cu o expresie de ginere distrus. Dar toate aceste prefăcătorii atrag după sine situații ce dau întreg humorul piesei, întâlnirea personajelor, acțiunile și reacțiunile fiind împinse în final către acest comic absurd ce le face să se prezinte altfel, crezînd că sînt așa și acționînd ca atare. O ultimă observație: piesa nu cîștigă nimic prin pro- logul ei ce mi se pare neinspirat. O credință asemănătoare stă la baza mecanismului din majoritatea pieselor într-un act. Don Juan acceptă cu resemnare moartea banală pentru a-și salva mitul. Olga ți Emil continuă divagațiile lor absurde deși apele sînt gata să-i înece. Varga fi /uita se complac într-un joc cinic ce duce la moartea Aploniei. Demeter își ascunde pălăria, singurul lui secret, singura lui extravaganță, murind în clipa în care e silit să și-o pună pe cap. Maximilian acceptă caracterul pe care fratele său vitreg Eugen i-1 construiește în fiecare dimineață. Emilia fi Valentin se resem- nează să joace un etern teatru. Candidatul la sinucidere și Salvatorul de meserie se tocmesc asupra vieții și morții, găsind soluția într-un pahar de gin. Ca să nu mai vorbim de Domnul fi Doamna din Frumos e septembrie ta Veneția care-și constru- iesc nostalgiile și sc autoifuzionează într-un mod cu totul specific. Se află la Veneția dar regretă că sînt acolo pentru că au pierdut speranța de a vedea Veneția, nostalgia orașului dc pc lagună. Domnul refuză iubirea oferită de Doamnă pentru că : „Dacă setea mea de iubire se realizează, nu pot să aspir la iubire. Păi ce mă fac, doamnă, fără aspirație spre iubire ? Te ciștig pe dumneata In carne fi oase fi pierd In schimb spernnja divină că odată fi odată te-aț putea intilni... Eu sper să vă intilnese, nu să vă intllnesc de fapt... N-am nevoie de femeia ideală,., Am nevoie de mai mult.., Am nevoie de speranța că voi găsi poate clndva, o asemenea femeie... Speranța, doamnă, nu femeia... Nu-mi luati speranța că mă arunc fn mare" (p. 33S), Nostalgia și amintirea sînt cele două realități pentru care se prefac că trăiesc iar finalul este ca un țipăt al unei disperări comice : „Sint la Veneția, Piața San Marco e inadmisibil de aproape, Piața San Marco e la doi păți și, totuși, același vis mă macină ... Dacă aș vedea măcar o dată Veneția... măcar o dată ... Presimt că n-am s-o văd niciodată" (p. 340). Teodor Mazilu este fără îndoială un mare dramaturg. Piesele lui mustesc de un humor de bună calitate, sînt pline de poezie, chiar dacă uneori acceptă cîte o vulga- ritate ce nu le sporește nici valoarea literară, nici virtuțile scenice, ca : mă doare, in fund de asemenea onoare" (p, 190) sau : „Dacă mă duc afară să fac pipi mă interpre- tați greșit" (p. 333) ori acel atit de numeros și favorit cuvînt „curvă". Ambele volume ati fost tipărite de Editura Cartea Românească cu o frumoasă și sugestivă copertă semnată de Mihai Grosu, așa cum am visat întotdeauna să aibă colecția de teatru a unei edituri, în bune condiții grafice, primul volum din păcate insă cu inadmisibil de numeroase greșeli de tipar, ION MAXIM 58 cronica editurilor * cu acest oriicot o zutn’fd pe care am vrea-o cil moi vte fi m«d in.‘c,«an/d Cronic» editurilor. Munco editorului, această muncă de excepțională însemnătate pentru toți cei ce activeari rn dmp literar este de atitea ort trecutii cu vederea, Presa literară tt acordă spații muti prea restrinSe !nța de deosebita ei însem- nătate. Vrem ea prin această rubrică Să urmărim cu o atenție sporită activitatea de atltea ori remarcabilă a editurilor noastre, ăeesi articol este, deci, un început fncă odată un început de rubrică, invităm pe tofi cel interesați la o discuție largă asupra activității editurilor noastre. OKIZOXI EDITURA „DACIA" Existența de un an ți jumătate a Editurii „Dacia* (nu mai e necesar să preci- zăm : din Cluj) este o dovadă a grijii și preocupării partidului și guvernului nostru pentru problemele culturii și educației estetice. Că și în alte domenii dc activitate conducerea de partid și do stat a României socialiste a preconizat o dezvoltare armonioasă a vieții culturale de la noi. in sensul angrenării întregii țări în meca- nismul din ce in ce mai exigent al revoluției culturale. înființarea a două edituri în afara capitalei. Junimea, la lași și Dacia la Cluj este doar un început. O editură la Cluj este în primul rînd un act dc cultură, iar in al doilea rînd o datorie ți o responsabilitate; sint cuvintele directorului editurii „Dacia", poetul Și criticul literar A). Căprariu. Găsim aici fraza cu respect pentru carte, principiu ți ideal în același timp al contemporaneității cu care vom răspunde în fața generațiilor viitoare. Avem deci o datorie pe aceste meleaguri pe oare Mihai-Vilcazul a consfințit pentru prima dată unitatea a trei steme romănețtj, așa cum reapar ele pe emblema Editurii „Dacia". Important este ți faptul că. urmind politica națională a partidului ți statului nostru, editura clujeană realizează unitatea de creație a scriitorilor români cu cei maghiari, germani și de alte naționalități, pc baza unui respect valoric reciproc. Ilustrativă este cifra de 29 de titluri din totalul dc 75, apărute numai in 1970, în limbile maghiară și germană. La acestea se adaugă alte 1-1 titluri editate pentru export în Republica Populară Ungară. In 1971 au apărut pînă în prezent 14 titluri în limba română și 10 în limba maghiară. Sub aspect sociologic Editura „Dacia" posedă așadar un palmares de reținut în ceea ce privește proporționalîtatea forțelor creatoare și echitatea față de un public consumator de carte, dornic de diversitate și suficiență (cel puțin) valorică. în plan estetic și științific vom încerca o analiză mai amănunțită a acestei activități. Profilul pc care-1 conturează pînă în prezent Editura „Dacia" este mai accentuat în ramura științifică, „serioasă" a cărții. Se remarcă frecvența lucrărilor din științele sociale: filozofie, psihologie, estetică etc. Toate titlurile incluse în această categorie se rețin printr-o prezentare științifică elevată ți o metodă de studiu. 59 Ceea ce le caracterizează aproape în întregime este tendința de interferare a științelor (un revers al îmbinării artelor ?) la nivelul acțiunii osmotice a spiritului ginditor (creator în egală măsură). Dumitru Isac urmărește, de pildă, confluențe estetice în filozofic : Frumosul in filozofia clasică greacă, iar Nicolae Mărgineanu desface mecanismul de complicată Structură al psihologiei literare : Psihologie ți literatură. Istoric de formație, Pompiliu Teodor suprapune de această dată istoriei gîndirea filozofică, urmărind Eeoluția gin- dtrii istorice românești. în sfîrșit, una dintre cele mai prestigioase apariții o repre- zintă reeditarea excelentei cărți de filozofic și etică aparținind lui Dumitru Ghițe. Ejrirfffnfialismwl /ranccz și problemele eticii. Carte de un real interes, în strictă contemporaneitate, ea impune un punct de vedere dialectic marxist unuia dintre cele mai interesante curente filozofice ale secolului nostru. Eseul științific este prezent in volumele lui Pavel Apostol, Trei meditații asupra culturii și Virgil Nemoianu, Calmul ualorilor. Un volum festiv, închinat centenarului nașterii lui Lenin poartă titlul : Lenin in conștiința intelectualilor din România (apărut ți în limba maghiară}. Preocupările dc istorie literară sînt dominate pînă în prezent de studiile transilvănene. Keith Hitchins și Liviu Maior au întocmit Corespondenta lut fon. Hatiu cu George Parițiu. Figura marelui cărturar transilvan, întemeietor al „Gazetei de Transilvania" apare în ipostaze interesante mai eu sramă în scrisori. Un fond de peste 8 000 dc documente reprezintă un tezaur de gindirc și acțiune. Cei doi autori inițiază pc acest teren o cercetare care trebuie continuată. Renumitul istoric David Prodan, preocupat dc frămîntata viață a Transilvaniei, publică încă un Supplcx libellus românesc (1804) (col. Testimonial, iar prof, univ. losif Pervain alcătuiește un volum de Scrieri inedite din Ion Budai-Deleanu. Ambele cărți aduc prețioase mărturii privind viața istorică și culturală a Transilvaniei din perioada „luminilor". Mai semnalăm intre studiile de istoric și istorie literară volumele : Studii de literatură română ți contemporană de Ion Breazu, Studii privind istoria modernă a Transilvaniei de Keith Hitchins ți Studii de literatură română de losif Pervain. Nu mai puțin numeroase sînt cărțile dc critică și teorie literară, Colecția Dis- cobolul prezintă. într-o plăcută ținută grafică diverse opinii eseistice asupra feno- menului literar românesc și european. Apărute în majoritatea în paginile revistei Tribuna, mult gustatele Glose ale lui Mircea Zaciu incursioncază cu abilitate o vastă perioadă de timp literar, de la Samuil Micu, pină la Camil Petrescu și Tudor Arghezi. Scrise cu vervă, dar și cu seriozitate (didactică, uneori), aceste glose actualizează o „specie" critică neglijată de la Barbu Lăzăreanu încoace. Cu volumul între analiză și sinteză, apărut în col. Discobolul, dar și cu Descope- rirea operei pentru care a primit premiul Asociației Scriitorilor din Cluj. Ion Vlad ne introduce in teoria literaturii, domeniu de finețe și maximă receptivitate a crea- ției. Predilecția pentru „structurile literare" ale autorului, îl situează printre criticii șl teoreticienii solid informați în tainele descompunerii și recompunerii operelor literare. Analiza și sinteza, proces dc laborator intim marchează pentru Ion Vlad un unghi de vedere personal, fundamental însă între parametri teoretici exacți. Drmuz, eseul bio-bibliografic al lui Nicolae Balotă analizează universul artistic al abstracțiunii și absurdului, conform unei mai vechi pasiuni a autorului. Viziuni larg estetice cuprind volumele Despre sublim al lui Titus Mocanu și In apărarea optimismului dc Balasz Sdndor, ultima în limba maghiară, ambele în col. Discobolul. Tot aici a apărut recent eseul Dostoievski al lui Liviu Petreseu, tinărul, apreciatul critic clujean. Alte cărți de critică literară au mai semnat : Ion Negoițescu, însemnări critice, D. Cescreanu, Ipostaze, Mircea Vaida, Ospățul Iui Trimaichio și Ștefan Bitan Alba- trosul ucis (acesta fiind singurul eșec al Editurii „Dacia"). în limbo maghiară apare o colecție de micromonografii in care pînă acum Mozes Huba a scris despre J. Attilla iar Szendrei lulia despre Csokonai. Activitatea editorială de la „Dacia" are în atenție și „valorificarea moștenirii literare". Este vorba de o restituire permanentă a valorilor literare românești mai puțin circulate, mai puțin cunoscute chiar sau neglijate. Inaugurată cu Ion Pop-Rete- ganul, Ion Budai-Deleanu ți poetul Ion Moldovcanu, această preocupare $e va inatc- realiza în continuare conform unui program precis de reeditări. Potrivit ideii dc diversitate a vieții editoriale, la care se adaugă un inevitabil aspect comercial, colecțiile Agora și Scorpionul vor facilita apariția cărților dc diver- tisment și a romanelor polițiste. Nici aici nu se pune însă problema eludării crite- 60 riului valoric. In ciuda unor poziții „academice" rămîncm convinși de existența unor cărți polițiste bune care la nivelul genului respecta literatura de calitate. fn colecția Agora au apărut pînă în prezent: cuvinte despre fotbal (Eduard Lucaci, Stelele mondialelor de fotbal), momente caricaturistice (Octavian Bour, Fără cuvinte;, note memorialistice (Ion Vlasiu. fn spațiu ți timp; și comentarii asupra faptului autentic (I. Săroiu — I. Andrei. Crimă fi adevăr), Viorel Cacoveanu, eu proaspătul roman polițist Blondele intotdeanua trișează, deschide seria cărților din colecția Scorpionul. Beletristica tipărită la Editura „Dacia" rezistă, cel puțin în accepțiunea criticii la zi, mai cu seamă în sectorul de proză. S-au publicat Îndeosebi romane care au stirnit interesul unanim al presei literare ți al publicului consumator. E suficient să amintim Zahei orbul, romanul inedit al lui V. Voiculescu. Fenomenul literar voicu- lescian. redescoperit eu entuziasm abia după moartea scriitorului, primește astfel o nouă dimensiune, aceea a romanului. Dintre scriitorii contemporani se remarcă Augustin Buzura cu Absenții ți Romu- lus Gușa cu Nebunul ți floarea, două romane larg comentate ți apreciate, încununate recent de premiul Uniunii scriitorilor, cărți de subtilă analiză a fenomenului psihic individual cu raportare la mediul imediat reflectant. Romanul pseudo-polițist, gen dc comentariu pe marginea faptului social, cîș- tigă tot mai mult teren în literaturile lumii. Este vorba tocmai de „estetica" străve- chilor clișee ale crimei ți anchetei. Două astfel de romane publică Nicolae Mărgeanu, Komantd care ucide șt Ixonîda Neamțu. £tii, Dauinia, caracalijele.... ultimul păs- trînd doar o singură coordonată a „policier-ului", suspens-ul. în limba maghiară au apărut în perioada care s-a scurs de la înființarea Edi- turii „Dacia", mai mult de zece romane ale scriitorilor maghiari din România, pre- cum și traduceri din limba română (Korda Islvan, Kovacs Istvan, Marton Lili, Boszo Zsigmond. Dane Tibor, Felix Aderca etc.). De asemenea au mai fost efectuate tradu- ceri din limba maghiară la romanele lui Kăcso Săndor, Pe linte moartă ți Danoș Mikloș, Epilog. In limbă germană a fost tradus romanul liric al lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit. Din literatura universală s-au ales titluri dintre cele mai interesante aparținînd unor scriitori de prestigiu : E. A. Poe, Axei Munthe, A, F, Cehov, A. Adamov, R. Sabctini, Jack I-ondon. Edgar Văllace, Mayâe Reyd. Cartea de teatru, atîl de rară la noi, apare sub semnătura lui D. R. Popescu. Acești îngeri triști reunește cîteva dintre piesele autorului, piese jucate pe multe scene din țară și care s-au bucurat de un sueces susținut, tn limba maghiară Somlay Ijiszlo publică volumul de teatru Fraier Gifbrpy. Succese mai puțin vizibile a înregistrat Editura „Dacia” în domeniul de poezie. Numărul redus de volume pare a fi urmarea unei exigențe sporite la acest capitol, în care multă lume crede în „inflația poetică". Faptul poate nemulțumi oarecum pe exponenți „valului" de poezie îndeosebi din Cluj, unde sc înregistrează o generație creatoare promițătoare. Dar din declarațiile directorului editurii apărute în „Săptă- mina culturală a capitalei” deducem remedierea acestui fapt prin promovarea în acest an a poeților mai tineri. Pînă în prezent însă exigența de care vorbeam a fost uneori în afară de obiect, în sensul că unele volume apărute nu o reflectă întru totul. Astfel, Drumul spre solstifiu al Iui Nieolae Stoe abia de depășește spațiul mediocri- tății, iar volumul Caut o stea de Mircea Tudose a rămas fără nici un ecou în viața literară cotidiană. în același timp însă au apărut cel puțin trei cărți de poezie care poartă de pe acum amprenta valoricului definitiv ; Ton Brad. Orga de mesteceni, Ursula Șchiopu, Poeme, și Nicolae Prclîpceanu. 13 iluzii, Oricum ,pînă la această dată zestrea de poezie a editurii clujene este săracă. Nu e mai puțin adevărat însă că selecția poe- ziei este mai dificilă și presupune, în afara responsabilității, un gust variat. Deți mai puține, volumele de poezie în limba maghiară sînt mai reprezentative, atît prin realizare, cît și prin semnăturile de care beneficiază : Laszloffy Aladar, Marki Zoltan, Panek Zoltan, Varro Deszo etc. în limba germană au fost tipărite de asemenea două volume de versuri aparținînd cunoscuților poeți Prânz Hadjak ți Wcmer Bossert. încheiem această listă, sumar comentată, de cărți purtînd emblema Editurii .Dacia" cu semnalarea Albumului Ladea, realizat de artistul fotograf Ion Miclea. Este un omagiu adus recent dispărutului sculptor. Ținuta excelentă a lucrării este de bun augur pentru începutul colecției de artă Pasărea măiastră, 61 I. Rccapitulînd pe scurt cele peste o sută de titluri apărute la Editura „Dacia", menționăm încă o dată străduința editorilor clujeni de a se menține in sfera Înaltă a cărții „de cultură" adevărată. Nume, creații, preocupări care interesează pături dife- rite ale cititorilor, valori de artă ți știință autentice. Insuccesele sînt minime pentru o editură tînără („la valeur n’attende pas Ies annăes"), dar cine se poate lăuda că a publicat numai cărți de rezistență. Ambiția nedeelarată a oricărui editor este ca jumătate cel puțin din realizările sale să răinînă. Nu exagerăm dacă acordăm Edi- turii „Dacia" acest beneficiu moral. Cine cunoaște ambianța de muncă din fosta casă a lui Emil Isac Iși dă seama de pasiunea, în primul rînd, pentru carte, care domnește acolo, de seriozitatea preo- cupărilor și idealurilor. Iată, deci și un credit, deasemenea moral. VALENTIN TAȘCU V. Voiculescu: „ZAHEI ORBUL Are dreptate Ot'. S. Crohmilniceanu afirmind că tot ceea ce se publică postum din poetul V. Voiculescu nu încetează să ne uimească. Creația acestuia râmine un vast teritoriu de cercetare și acesta cu atit mai mult cu ett opera sa nu ne este pe deplin cunoscută. Voiculescu face parte dintre acei rari autori care au abordat cu egal succes toate genurile literare. De aceea cunoașterea lui devine pentru noi o obligație morală. Este Zahei Orbul un roman sau mai degrabă o povestire mai lungă ? Mircea lorgulescu acuză opera prin lipsa de preocupare pentru construcția de tipuri, de caractere complex conturate; păzind chiar ți In Zahei „un personaj sumar contu- rat", și cu o intuiție justă, „schițat din efteva Itntt precum eroii producțiilor folclo- rice" (România literară). Deascmou, Al, Piru consideră lucrarea „o simplă povestire", „epicul pur fără caracterologie nu conduce automat la roman" (România literară). Dar chestiunea dacă este sau nu roman poate fi fastidioasă. Zahei Orbul ca și Povestirile iși trag seva dintr-un tărim folcloric ; de magie și legendă, și construcției epice a lui Voiculescu nu i se poate tăgădui originolitatea și o Înfiorată frumusețe. Cărții i se poate căuta (și găsi) o anume metafizică șt o morală. Zahei Orbul, om de o putere uriașă, piertindu-și vederea din pricina alcoolului meti- lic, reface prin suferințele lui un dnm al cunoașterii proprii In peregrinârile-i prin țară. Vederea sa interioară prrate să aibă un tiic. Deasemenea recăderea lui In alcool ți abrutizare, după ce descoperă că schitul Dervent, unde nădăjduia să se vindece, arsese, și din nou învolburata Iui credință că și-ar dobfndi vederile prin darul acelui popa Fulga, olog își pot găsi variate interpretări. Voiculescu nu se desparte de anumite intuiții care sint e deplin răspunderea acestei uriașe vino- rății, a insolubilului, dublată de drama op- țiunii, sintetizează concluziile asupra des- tinului acestui „om modern, pus față tn față cu istoria*. Apropierile pe care le stabilește Ga- lina Maievschi sau cele pe care le preia wpunindu-le unei analize proprii sint efi- cient inspirate și vin să răsfringă mai țiuită lumină asupra capodoperei soloho- viene / cu rezerve asupra stabilirii unor similitudini, dealtfel fugare, cu Baudela- ire. estetica baudelaireană avînd, după pă- rerea noastră, implicații de un alt ordin, forțat fiind a stabili tangențele cu obiectul în studiu f. Monografia Galinei Maievschi, care se supune rigorilor științei / cu excepția unor citate care nu sînt prezente cu indi- cațiile necesare în subsol /, fără a păcătui de acea sorbitate rigidă, trădînd un foarte bun condei, pe alocuri eseistic, reprezintă o luare de poziție și prin forța analizei face posibilă înțelegerea creației șotoho- viene în dimensiunea sa reală. RAMCWA BOCA BORDEI Fanai t Popescu : „măscăriciul șchiop - Dacă viața cuprinsă în romanul lui Panait Popescu n-ar transmite cititorului ceva din pulsația ei, ai fi tentat — cu o superioară detașare — să începi prin con- statarea că literatura noastră s-a îmbogățit în ultima vreme cu fel de fel de „șchiopi* : „Diavolul șchiop*, traducere din Lesage, „Gentlemanul șchiop* de C. Bărbuceanu, „Măscăriciul șchiop* de Panait Popescu. Cura însă atmosfera cărții te-nvăluie tenta- cular, silindu-te să participi cu toată ființă la niște întîmplări care evoluează spre un deznodămînt nu totdeauna previzibil, cum lectura lasă amprente în sensibilitate, te simți constrins să pleci capul pocăit și să meditezi mai mult ca de obicei la ce să spui din mărturisirile și tăcerile romancie- rului. Acțiunea, dacă o putem numi acțiune, este condusă pe două planuri : al vieții dintr-o uzină, în care asistăm la acerbe în- cleștări de forțe (pentru „putere" ? pentru modernizare ?); și a tribulațiilor povesti- torului cu nume atît de bizar — Eelaste — în jurul unei iubiri care se naște pură. Din alternanța celor două planuri se obține un echilibru, un ritm al povestirii și stă- rilor de conștiință, cenzurat cu regularitate de meditații, interpelări și întrebări adre- sate direct cititorului : „Ce ar fi copilul, dacă lumea sa n-ar fi o vrajă întreținută cu o grijă permanentă ? Vrajă Impusă 1*; „Cind sîntem gravi, cînd sîntem comici, cînd ridicoli, domnilor 7“ ; „Dar dacă acum n-aș vrea să mă gîndesc la ura și la nesă- țioasele tale ambiții, omule, este pentru că. după atitea zile de cer întunecat, afară este astăzi din nou soare!" etc. Punctarea cu asemenea reflecții, pe lingă subritmnl * * interior pe care-1 dă narațiunii, întreține tonalitatea gravă a cărții. Personajele nu sint idealizate, nu fas- cinează prin calități ieșite din comun. In primul rînd Eclaste, plăsmuit din greșeli ți conciliant, lipsit de intransigență, rămîne un „om de rînd" : „Sint un om obișnuit, cu ginduri obișnuite și cam vulgare", ră- mîne voit în umbră, fiind — paradoxal — un bine conturat personaj șters. Nesigu- ranța ii bîntuie mereu, căci nu știe re ur- mărește Tarpan, nu știe — și pînă la urmă lucrul rămîne destul de neclar — dacă acesta este un spirit novator, receptiv la prefaceri, sau numai un distructiv diabo- lic, ros dc ambiție personală, abil și ener- gic. De aici sentimentul alienării kafkiene : „Mi-am dat repede seama (...) ce greșeală am săvîrșit incercînd să pătrund în secre- tele unei conduceri, chiar dacă e vorba de niște ateliere neînsemnate ca ale noastre, mai mult decît îmi este permis mie ca lu- crător, conducerea unei uzine fiind proba- bil o întreagă politică". O certitudine, o pace lăuntrică, găsește la țară — „înapoi la natură" ? — unde iubește o fată și are niște revelații care încep cu un fapt ce ne îndreaptă gîndul spre celebra scenă a „madelcînci" din Proust: „A fost niciodată uitată, niciodată deslușită împietrită amin- tire de demult, dar undeva în ascunzișul minții rămasă întotdeauna trează și mereu necunoscută; pereții aceștia lustruiți și mirosul de vin, acel miros despre care pe nedrept se spune că reînvie mereu doar în creierele bolnave, apoi o lume străluci- toare și, desigur, un bal- Pe undeva era mama.. Romanul lui Panait Popescu mar- chează un debut promițător. S/MION DĂN/L Alecsandru Văduva t „LA INDICATIVUL PREZENT" Acțiunea romanului lui Alecsandru Văduva nu este narată prin verbe la ca- tegoriile gramaticale anunțate de titlu: „La indicativul prezent". Romanul are un titlu simbolic pe care și-l merită prin fap- tul că prezintă existența unul funcționar mărunt, dom nu Popescu, om comun ca și numele ce-I poartă, existență banală ce se desfășoară doar „la indicativul prezent" al obișnuitului cotidian. Protagonistul aces- tui roman n-a ajuns încă să-și ia în serios viața, nu se gindește la anumite răspunderi morale ți sociale deși e trecut de mult de vîrsta adolescentului iresponsabil. El „duce 0 viață de cirtită, copleșit de autornatisme, incurcat in povești erotice banale, supt de trivial. Pe el nu-1 va asimila noul... pierdem ca și cînd s-ar fi topit in trecw Personajele lui Alecsandru Vădit sint fie cufundate in ritmul unei viețu mult prea terestre, opaci față de o frum sețe situată dincolo de material, fie pt iectate într-o lume absurdă a unei îmai nații de alienat, cu totul opusă realub Din cea de a doua categorie, mai restrim face parte „o bdtrînd țicnită din Obo Filaret Livădaru cu Didina, nevastă-sa doamna Rovaschi, personaje a căror pr zență nu e totdeauna pe deplin justifica în materialul epic al cărții, Rămîne în remarcabil felul in care autorul știe aducă în fața cititorului personajele sa pătrunzind mai întii în sfera lor ți nuna după aceea idcntificindu-le. întîmplă obișnuite bine plasate în spațiu și timp p să definească un individ sau o comunitai pot să dezvăluie efecte neașteptate. D ceva ce scapă romanul de monotonia care este uneori pindit prin însuși subit tul său este, în primul rînd, simțul um ruhiî cu care este înzestrat prozatorul pe care și-l etalează într-un stil voit neg jent ce frapează mai ales la primele p gini. Aleg un citat caracteristic pentru m dul „neîngrijit" in care povestește Alecsi dru Văduva ; „Vreau să spun că vedea c oameni caraghioși in grădina de peste dru habar n-avea că e Filaret cu nevastă- nici pe Livădaru, Pe Ceorge, pe frați' adică, nu-l cunoscuse, ața că finea doar colț (le perdea ridicată ca să privească curtea de pe partea cealaltă a străzii dacă ar fi fost Angela. ar fi ris de ăia d de drăcia pe care o făceau vreau să spt adică de chestia cu plimbatul Ia braț* „împrumutul* dc expresii stereo® și dc autornatisme verbale ca și oralita forțată a stilului la care s-a recurs pr des nu are totdeauna efectul pe care scor prozatorul și, în loc să dea savoare nai țiunii, plictisește. Romanul e ingenios construit int succesiune de douăsprezece capitole avi fiecare un amuzant rezumat Recurgînd adesea la procedeul ren morării — domnu Popescu revine mei asupra vieții lui anterioare — prozatoi realizează „o biografic" pe care o se intr-un limbaj spiritual, cu umor, din ci însă se desprind semnificații grave. Bui gust al autorului a ferit cartea de grat tatea la care putea să ajungă prin abon rea de către un scriitor netalentat a ur subiect ca cel din „La indicativul prezer în ansamblul ei, cartea Iui Alecsandru ț duva rămîne o lectură plăcută. Merită urmărim ce va face acest prozator la nouă apariție editorială. SILVIU GU( 74 Relațiile româno-sirbe și româno- jugosiave în lucrările profesorului Radu Flora * După mai multe studii valoroase pri- vitoare la relațiile româno-sirbe publicate atît în periodicile din Jugoslavia cît și în cele din România, profesorul Radu Flora, titularul catedrei de limba și literatura [ român.1 de la Universitatea din Belgrad, concretizează rezultatul cercetărilor d-sale in două cărți valoroase. Sinteza privitoare la relațiile jugoslavo-românc extinde cer- cetările și asupra legăturilor dintre români și celelalte popoare sud slave ca croații, muntenegrenii, raguzanii, macedonienii, slo- venii. Din cauza limitării spațiului, auto- rul a fost nevoit să-și restringă sinteza pri- vitoare la relațiile româno-jugoslave la o șută de pagini și deci să abordeze doar principalele contacte din trecutul celor două popoare. O caracteristică a studiilor I prof. Radu Flora constă în faptul că, după ■ cum însuși mărturisește, a urmărit să I scoată în evidență „aspectele pozitive, fru- 1moașe ale acestor istorice întîlniri" care Ipredomină in cursul istoriei popoarelor ro- j mân și sirb iar nu „desbinările și litigiile41, ■lAcestea din urmă, de altfel, nu s-au în- ■ tîmplat decit in timpul luptei de la Ro- I vine din 1394—1395 iar mai recent în I veacurile XVIII—XIX cind s-a produs șe- ii pararea bisericii române de cea sirbă. Dar, I ia Rovine, cronicarul sîrb Konstantin Filo- | sof pune în gura crăișorului Marko cuvinte I care il arată a fi de partea lui Mircea cel I Bâtrîn : „Rostesc și-l rog pe Domnul ea I să le fie creștinilor întru ajutor, chiar de I ar fi să fiu eu primul printre morțj in I război- (Relațiile jugoslat'o-roindne, p, 292). I Cît despre procesul de separare ierarhică I început la sfințitul veacului al XVIII-lea, I și încheiat la 1884, și acest litigiu s-a ter- I minat prin bună înțelegere pînă la urmă. I Dintre istoricii români care s-au ocupat I de relațiile dintre cele două popoare, au- I torul amintește pe Ilie Bărbulescu, Nicolae I lorga, Constantin R. Obedeanu, A. Iordan, I Iar pe plan lingvistic Alexandru Hoseltl, G. Mlhăilă. Din partea sîrbilor se amintesc I P. Skok, T. R- Dordevic. D. Sp. Radojirid In vremea din urmă autorul menționează S. Anuichi, Sava lanovici, V. Karanovic și I alții. In ceea ce privește tematica, rela- țiile româno-jugoslave sînt tratate din punct de vedere: politic (p. 300—332); cultural fp. 334—354); literar (p. 335— •) Radu Fior». RrlalUlț sirbn-romAnr, Pan elov». 1968. 406 p, + 6 pl. + hirți; Idțm tiUe iugoslavr-romiine. Sinteza. Estrjp din revista „Lumini" ». XXI1. nr. 6. p. î»l~38&. cartea străină * 376) și lingvistic (p. 376—387). Relațiile po- litice apar incă din timpul „simbiozei" slavo-române pe teritoriul Daciei. Ele se continuă in timpul dinastiei Nemanjie, cind incă înainte de întemeierea principa- telor, în documentele emise de cancelaria acestor regi sint amintiți „vlahii- (p. 301). După înființarea principatelor, aceste le- gături se intensifică prin căsătoriile dina- stice din veacurile XIV și XVI precum și a unor boieri din Oltenia (p. 302—904'. Pe lingă legăturile dinastice se constată in- fluența în organizarea bisericească, in or- ganizarea statală, atestarea unor sate sir- bești din Tara Românească și Moldova. Mihai Viteazul avea în armata sa și sîrbi (p. 307) iar la curțile domnilor din seco- lele XVI—XVII se aflau numeroși demni- tari sîrbi. Nu lipsesc nici legăturile politice cu croații dintre care autorul menținează pe Gaspar Gracijanl-Mîlostlf voievod al Mol- dovei. apoi unii clerici catolici de ori- gine croată precum și mercenari ai domni- lor români (p. 313—315). Legăturile cu Ra- guzanii sint mai ales pc plan comercial (p. 315—317). în ce privește pe muntene- greni, cel mai dc seamă exponent cate ti- pograful Macarie deși după unii autori ar fi de origine macedoneană. După cucerirea autonomiei și mai apoi a independenței, relațiile dintre cele două dinastii sîrbe, Karadordevlc și Obrenovif. șl domnii ță- rilor române se intensifică. Țările Române devin locul dc refugiu a principilor exilați ajungindu-se din nou la înrudiri. Pe de altă parte, Revoluția de la 1848—1849 con- tribuie la intensificarea relațiilor. Un as- pect mal puțin cunoscut al luptei comune, care e relevat pentru prima dată de autor, îl constituie lupta deputaților români și sîrbi din Ungaria împotriva dualismului austro-ungar (p. 329). încă din timpul primului război mon- dial se pun bazele celor două pacte : Mica 75 Înțelegere (1920—1921) și Pactul Balcanic (1934) care vor contribui la apropierea ce- lor două popoare deși în momentele hotă- ritoare nu vor avea rezultatele propuse (p. 332). Relațiile politice au un bogat sub- strat în ce privește relațiile culturale. In- cepind cu Nicodem, ctitorul de mînăstirt toți domnii din țările române pînă în vea- cul al XVIH-Iea au zidit mînăstiri sau au făcut donații în teritoriile sud-dunărene. Cît de intense au fost relațiile cultu- rale româno-sirbe rezultă ți din. faptul că din. totalul manuscriselor slave de la Bib- lioteca Academiei aproape a patra parte sini de proveniență sirbă iar la Biblioteca Academiei sîrbc de științe din Belgrad cît și la Biblioteca Națională se nflau nume- roase manuscrise slavo-romăne precum ți acel dicționar din 1767 alcătuit de un preot bănățean în limbile română, sîrbă și ger- mană, care din nenorocire a fost distrus in timpul celui de al doilea război mon- dial (p 349). Un merit deosebit al prof. Radu Flora constă în faptul că în cadrul temei tratate integrează ți relațiile româno-sîrbe din cadrul Imperiului babșburgic. Acestea în- cep încă de la sfițșitul veacului al XVII-lea ți devin tot mai intense în veacurile XVI 11 și XIX, Se înființează școli clericale co- mune la Virșcț, Timișoara și mai tinziu la Arad. Pe plan literar, în primul rind sc con- stată influența reciprocă în epica popula- ră- în eposul sîrb ți croat sînt amintiți ro- mânii ți unele personalități ca : lancu Si- biancu, Mircea cel Bătrin, Radu Vodă ș. a. E amintit și orașul București. In eposul ro- mân apar eroi sirbî ca Marco crăișorul. Io van Iorgovan, iar unele personagii ea Gruia lui Novac, Mihu, Doiciu etc. apar în eposul ambelor popoare (p. 355—357). In ceea ce privește literatura cultă, scrii- torii cel mai reprezentativi care au avut contingențe cu literatura și istoria română sînt Dositei ObradovR. Vuk Stefanovlc Ka- radzic,. lovan Sterija Popovji ți Sava Te- kelija. Majoritatea dintre ei cunoșteau lim- ba română. Alți scriitori sîrbl au lăsat pre- țioase note de călătorie despre români ca Joakim Vujid și Vladan DordoevR. Dintre români sint amintiți Gheorghe Asachi, Ni- colae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Ale- xandru Odobescu, loan Slavici ș. a. La sfîr- șitul acestui capitol autorul dă o foarte prețioasă listă a traducerilor în limba ro- mână din literaturile popoarelor jugoslave ți a traducerilor din literatura română în limbile popoarelor ju goala ve (p. 368—376). Desigur că un material atît de vast, a unei conviețuiri în decursul istoriei ne- cesita un spațiu mai extins. De aceea au- torului îi revine meritul de a fi reușit să sintetizeze in cele peste 100 de pagini tot ce e mai reprezentativ din legăturile celor două popoare. O vastă bibliografie com- pletează în mod fericit această sinteză in care autorul dă aproape tot ce s-a scris în acest domeniu, (p, 387—396). Prin acea- stă sinteză Radu Flora aduce un serviciu real istoriografiei celor două popoare și de aecia in cele ce urmează ținem să facem unele precizări și completări care credem că vor servi autorului la o viitoare ediție. In primul rînd, nu sîntem de acord cu afirmația privitoare la „reimlgrarea populației romanice din sudul Dunării* (p. 296). Problema este prea vastă spre a fi demonstrată în cadrul unei recen- zii. Ne limităm doar a afirma că in istoriografia română teoria reimigrăriî esie desuetă. După ultimele cercetări istorice, arheologice și filologice, specialiștii au do- vedit că poporul român s-a format în ur- ma unui proces istorie îndelungat în spa- țiul de dealuri, munți și cîmpie pe care-1 locuiește in prezent. Tot atit de neînteme- iată ni se pare afirmația autorului prin care susține că „românii au primit crești- nismuî de la slavi, mai concret de ta bul- gari* și ceea cc e mai grav că „au rămas făli mentale încercările de a se demonstra aspectele lut latine pe baza, zicem, a ter- minologiei creștine din limba română* (p. 304). în urma descoperirilor arheologice, cum e cea dc lu Biertan sau Tibiscum și în alte localități, precum șl a dovezilor fi- lologice nimeni nu mai poate contesta că românii au primit creștinismul prin, inter- mediul latin și numai organizarea biseri- cească a fost primită prin intermediul slav. Tot atît de discutabilă ni se pare și afirma- ția că „primele episcopii românești, înainte de formarea așa-zlsei mitropolii autonome a Ungaro-viahiei, la anul 1359, erau su- puse bisericii bulgare" (p. 314). Din punct dc vedere documentar este atestată doar episcopia Tomisului (sec. VI) care după In- formațiile ce le avem aparținea de patriar- hia din Conțlantinopol iar Legenda Sfîntu- tui Gcrhard ne spune despre călugării de la Morisena că erau „greci". Legăturile politice din timpul revo- luției de la 1848—1649 dintre români și sii^si (p. 326) pol fi completate cu nume- roase alte dovezi, mai importante, cum e apelul adresat de Congresul de la Sremski Karlovci către poporul român, refuzul ro- mânilor bănățeni de a lupta în cadrul găr- zilor naționale maghiare, împotriva sirbilor pe care-i considerau ea frați șl Îndeosebi trebuie subliniată atitudinea cneazului Alexandru KaradordevR care atunci cînd Austria $i Rusia i-au cerut să extrădeze pe revoluționarii români refugiați în Serbia a refuzat să îndeplinească cererea. 76 Tot în legătură cu evenimentele din 11148 trebuie să rectificăm că Nicolae Băl- «scu ar fi fost ..la statul major al lui Kosuth în Ardeal” (p. 326). In faza finală a Revoluției, Kossuth s-a deplasat de la Szeghed la Arad, apoi la sediul Timișoa- rei, apoi la Lugoj de unde s-a refugiat în Turcia. Deci în Ardeal n-a fost nici Kossuth și nici statul lui major. în ce privește colaborarea deputați- lor români și sîrbi împotriva dualismului austro-ungar (p. 329) precizăm că această colaborare începe după diploma din 20 octombrie 18130. se intensifică în timpul discutării legii naționalităților (1868), se concretizează în programele politice de la Becicherec și Timișoara (1868) și ține pînă Iu programul de la Kikinda în 1884. Ur- mează apoi o perioadă de lîncezeală pină in jurul anului 1894 cînd începe organiza- rea congresului naționalităților de la Bu- dapesta. Tot în legătură cu colaborarea tre- buie să precizăm că ea n-a fost între „sîr- bli voievodeni și românii ardeleni” ci intre drbii din Voivodina și românii din Banat si Crișana, îndeosebi cei din Banat. Ro- hânii din Ardeal nu au participat Ia Die- b din 1861 și nici la cea din 1865 și deci fiu puteau colabora cu deputății sîrbi. Este desigur un lapsus calami la p. 325 unde Alexandru Obrenovic este indicat „feciorul iii Karadordc", Este vorba de Alexandru Itaradordevic (1842—1858) iar nu Alexan- dru Obrenovic. în ceea ce privește începutul comuni- tății ierarhice româno-sîrbe avem docu- mentul precis prin care biserica română este subordonată ierarhiei sirbe; este di- ploma împăratului Leopold I din 21 au- gust 1960 cînd patriarhul Arsenje III Carno- jeric primește jurisdicția asupra tuturor bisericilor „de rit grecesc” din irtiperiu avînd dreptul de a dispune de toate gra- dele clericale din biserici și mînăstiri. Deci nu se mai poate afirma că „este mai greu de a stabili cînd a început această comuni- tate ierarhică" (p. 350). Profesorii Ghcrasim Raț și Gheorghe Chirilovici de la Arad nu erau sîrbi ci ro- mâni (p. 351). Gherasim Raț este viitorul episcop al Aradului. Andrei Șaguna n-a fost „sfințit ca episcop al Ardealului" la 1840 (p. 353) ci Ia 1848. La 1846 abia vine în Ardeal. De altfel termenul potrivit e hirotonit nu „sfințit". La legăturile lui Vuk Ștefanoviv Ka- radzic cu românii trebuie menționate și influența ce a avut-o asupra lui Nicolae Tincu-Velia precum și cuvintele frumoase ce le are despre el Eftimie Murgu, în cea de a doua carte, Relațiile ro- mdno-sirbe. Radu Flora își propune „să abordeze unele chestiuni de amănunt și să le ducă pînă la limitele extreme, să le ur- mărească pînă în detaliile cele mai sub- lime* (p. 5). Cu alte cuvinte, acest volum este rezultatul îndelungatelor cercetări ști- ințifice pe care autorul Ic tratează din punct de vedere istoric ia“. K. 80 OH Redacția : Timișoara Piața V, Roaită nr. 3 Telefon 3 13 99 Administrația București Șos. Kiseleff ar. 10 Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singură parte a bîrtiei eu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1524 la întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara Calea Aradului 1/A R. S. România | 12907 L Lei 7 — %