Revistă A UNIUNII SCRIITORILOR Redactor șef.: Al. Jebeleanu Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA CUPRINSUL U. MIU LERCA : Porțile de fler...........- ...... - PA VEI, BELLU : Tudor .............................. * ION TH. ILEA : In loc de chiot ................................................. 17 AL. JEBELEANU : Vacanța, Elegia lui Don Juan, Nesupunere ... 17 ION STOIA UDREA : Balada florii din glastră .. .................... 19 DAMIAN URECHE : Casa cu numărul 14, Cîmpia, Toate furtunile ...................- 21 ILIE MAdUȚA: Poeții, Dor zăvorit, Castelul vîntului .. .. ,. ... — — 22 GEORGE SURII : Cu luntrea umbrei, Peștele ferigei .............................. 23 ILIE IENEA : Pictura nucleară .. .. ............................................. ★ ANDREI A, LILLIN : Spiridușii casei, Omul de zăpadă, Legendă modernă ........... 33 ION OLTEANU : Sufletul pietrei ........................- ... - ■ - - .......... « N. D. PARVU : Iubito .............................-.............................. OVID CALEDONIU ; Nu e același .......................................... ■■ - 33 AUREL DECEI; Cronica timișoreanului Elhak Ibrahim Naimeddîn Temesvarî din scc. ai XVIlI-lea. .. ........................- ............ " *“ * IRINA MAVRODIN : în mijlocul cel catifelat ..........................- — ' DAN MUTAȘCU : Ceremoniile trezirilor .............................. - ....* ADRIAN BELDEANL1 ; Jocul cu goarne....................xj?- . ■“ ȘTEFAN DAMIAN; Călătorie, Elayor ............................. - / - HMf? ION* POPA: Revoluție interioară .............- ~ ... „ 44 VASILE ZAMFIRESCU ; Vara ia mare ............„ ... - - - ... 45 VASILE SAV: Amurg ...............................- _ ........ ... 45 * TRAIAN LÎVIU BIRĂESCU: Critica străină ți exegeza românească ........ „ 46 .Atelier poetic OLGA NEAGU: Nirvana, De-a-ngenunchiatelea ........... — ............. 49 RODICA COJOCARI) : Apus .. .. .. .. .. ............- ..........- ... 49 MANOLTTA FILIMONESCU: Oprire ................- „ - 50 RODICA PASCU : Rugul vieții ......... - - ._ 50 Orientări MARCEL CORNIȘ-POP: Alienarea și necesitatea reintegrării în societate .. — 51 Din literatura universală TERESA MAR1A MOR1GLIONI; întoarcerea lingă pămîntul meu, Darul, Soli- tudine, Noi, Timp, în românește de Aurel Cosma și Anghel Dumbră- veanu .. ... ..............................- ....................... — ... 58 Cronica literară C. UNGUREaNU : Lucian Blaga „Teatru" -• .................................. 61 ION MAXIN : D. R. Popcscu: „Acești îngeri triști".........- ... — — 66 LIVIU GRASOIU : Adrian Nunțiu : „Pînă la Iov“ .............................68 ȘERBAN FOARȚA:, Virgil Mazilescu: „Fragmente din regiunea de odini- oară" .. •. .. .. •...................... ■ • • ......... 76 Comentarii ALFRED UEINRICH ; Probleme de poetică ți teorie a romanului..........- ... 72 - O. BlRLEA Basmele lui D. Stăncescu . . ..................... . . . ■ ■ • . 74 ML'OLAE Ț1RIOI : Poetul Traian leremici . . . . . . . . . . ...............76 Artă N. D. PARVU : Zilele dramaturgiei originale la Timișoara...................78 ȘERBAN FOARTA : o expoziție Baudclaire ...........................80 BARBU BREZEANU : Cu prilejul expoziției StreM ............... . • . • • • - 82 Istorie literară-documente AUREL COSMA ; Revista „Luceafărul* sub egida : „Astrei bănățene" ......... 83 Problemele limbii literare VICTOR V. GRECU : Preocupările lui Ion Budal-Deleanu pentru unificarea limbii literare ...................................- ... — - — — 87 Cărți-reviste DUMITRU LAZAR: Demostene Botez: „Memorii" .. ................. .. . • .. 91 VICTOR STROE: Ion Breazu: „Studii de literatură română ți comparată .. ... 91 ION MAXIM: Ion Lotreanu : „Azimut" .. ■ ■ ............................... 92 FLAVIA VASILESCU : Vasilc Andru : „lutlanda posibila"..................... 93 Miniaturi critice AUREI. COSMA: Contribuții la cunoașterea misiunii lui Eftimie Murgu în Tran- silvania ...........................................94 I. V.: „Agraria" .................................................... . • •• 95 □. R. : Ion Covrig Nonea : Noțiuni de compoziție și Stil" -. .. ...........95 AUREL BUGARIU : O revistă din Suedia despre țara noastră ..................95 G. P.: Corespondență ...................... -..........- — — — — <- 96 C. MIU — lerca ațe ---------- Porțile de fier hii clipocește-n amintiri un eleșteu mapa res/irată-n spițe înstelate, de tuleu. Copiii, noi, desculții, cruzii-uzii, mulții, h minuțe cu-albe salbe de băuțe, l a-n fost strîns în gropi, din stropi de ploaie, cin rătăcite rime de șiroaie, — £ l-am tot strîns în corzi de jorzi, — f i-am bătut un iaz de lut, țrin care, înspumate, au trecut g-âbitele clipite de extaz. Ia jaz, cu mine,-obraz lingă obraz, nedespărțit ortac, un pui de sîrb. Sărac și el, și eu sărac, ne lumina adesea la acelaș hîrb. Și ne-nfrățea, din ploaie,-aceeași joacă, ît galbena pfraieior posoacă, pt izlaz. 5? rotuujea-n privire bucuria, cinci /râmintam, cu inima, cu mina, apa fi țdrîna. modelam descîntece-n argila ca al vița, si ne răsari-n palme melci cu coame moi, ^-i îndemnam, apoi, s-apuce a se duce, cu șuvița dtspletită-a apelor, ta Dunăre, sc bea, ziri de rouă tulbure, Zcîrlugi zvîrlite vara prin borugi, nt-am contopit așa, copilăria, fvescul început nepriceput, sclie a-mplinirilor, părlnte-a tot ce va sâ fie, ș-a tot ce a trecut. 3 Crescură anii-n vremuri mari și noi. Crescurăm noi. Și birui, în lupta ei trudită, viața celor mulți, nebiruită. La porțile cu timpul în țițini, acolo, unde-n Dunărea adincă, mai clocoteau ascunsele fintîni, cu legendari balauri străbătrîni, încremeniți în stîncă, pe-al valurilor frămîntat platou, din batardou în batardou, micuțele zvirlugi de-odinioară, se-ntruchipară Prometei, cu gleznele-n adîncuri, cu piepturile-n stei. Căliți in o-ndelungă încleștare, cu arșițele-n bolovani de soare, cu-ncărunțite răsuflări de ger, cu repetatele puhoaie-nverșunate, în furtunoase fulgere-nfășate și-n zdrențuite petece de cer, — ideie cu ideie, ei au durat măreața epopeic. Și iată că morișca de-altădată, cu spițe de tuleu, rotită, legănată, in micul amintirii eleșteu, fu in enorme forme,-amplificată: gigantice palete, afund insfredelite in viitori, generatori, cu îndrăcite invirtite de rotori, cu nesfirșite hori de roți dințate, — turbină cu turbină îmbinate, in șase uriașe agregate, infrinta apei anarhie, sălbatecă, haină, să o prefacă-n megavați nenumărați, de sfintă energie. « S-apleacă steii-zeii pe vastele oglinzi de ape liniștite, ș-adună-n larg deschisele pleoape împietrite : asaltul drumeției cum iși grăbește saltul din alte-n alte punți in munți, înalte, semețe arce încordate,-n despicata lor cetate, — asfaltul, 4 covorul fermecat, desfășurindu-și negrele cerneluri, in zborul avintat spre noi și noi creneluri, suita de tuneluri cu rezonanta de aspră cutezanța cățărată-n scorburi mari de piatră, ș-acele lungi curele paralele legate, ferecate-n noua vatră, și, șerpuind cu ele, coloșii, fior oști cai putere, întruchipind uitate vertebrate,-înviate, din răstrecute ere, — pi, profăpit de-a latul, Dunării-mpotrivă, barajul, năzdrăvanul cu munții de-opotrivă, unind de-a-pururi, frații, Balcanii ți Carpații, 1 i Și pretutindeni omul,-Iorgovanul, zorit, ca-n mit, sd-nzek un răsărit fără sfîrșit de stele, pe-nttnsul colier de nestemate grele al Porților de Pier. 5 Pavel Bellu T U D O R’’ Cinstlrt mirelui pJmTntean TUDOR VLADlMlRESCU. al clruia luccafir a ritul de pe umeri șl s-a nemurii acum un aeent și jumătate r b ACTUL II TABLOUL 1 SCENA 3 IANCU JIANU, TUDOR VLADIM1RESCU TUDOR (costum cu ornamente neRre, sabie pe șoldul sting. Pe «meri, ;ubă rfnâtă cu fmpresurâri. Pe cap, căciulă de miel cu virful plat) : Frumos cuib ! — Zări descuiate. Lumină. Miros de poamă. — Așa-mi place și mic ! — Lăr- gămînt... IANCU : Așa nî-i sufletul. Tudorc ! Ne-a crescut seninul și frunza verde, (rintbfnd ;) Și dac-o fi ce-o fi... TUDOR: Ne-o acoperi tot frunza verde! — {oștind,-) Eeei, Tuncule, Itmcule ! Pin- atunci... (bate sabia) are să vorbească aspru dumneaei. IANCU (lipind carabina de perete): Vremuri de bejenie și mîncătorle ! — In locul măslinului, rîde iataganul. — Desbracă-te ! TUDOR (depune șuba ți căciula. Arătind sabia) : De asta nu mă despart niciodată ! — Din clipa etnd rupem logodna, presimt că devin sicriu... E singura mea mireasă! IANCU : Știu. — Am fost la fel. — Numai că floarea mea a răsărit, A la, u intrat în pămînt... Știu ! (strigă :) Sultana I SCENA 4 Cei dinainte, plus SULTANA SULTANA (cu șorț, mineri suflecate; rumenă de emoție:) Tudorin ! (Tudor o imbrfi- fițeard frăjește) Au ! Au ! — Parcă v-a făcut Dumnezeu cremene ți fier. — Au 1 TUDOR : Te-apropiai doar cit pe-o garoafă. SULTANA : Da, da,... Dar garoafa are ți-un adaos de fier, pe care l-a uitat ! (scoate pistolul din sin. Haz.} TUDOR (către lancu); Văd că ai învățat-o cu scule bisericești ! IANCU : Nevoia te-nvață, Mai o molitvă de praf de pușcă... mai o anafură de plumbi — și oamenii găsesc iar drumul cel drept. (Sultana pare că nu fnfelepe). TUDOR: Domnită, (fi ia pistolul) asta-i crucea pe care boier lancu o punea pe inima celor pe care-i trimitea în rai. (ride) Dumnealui ținea morțiș că oamenii •) Fragment din piesa tn patru ade, cu xțlași littu. 6 Iau uitat în cer dreptatea și omenia. Și — îi trimitea înapoi după ele*., (Sultana reproșează, clâtintud capul)., IANCU : Credc-mă, Tudore, n-am făeut-o niciodată din plăcere 1 — (crunt:) Dar cînd țarpele-ti iese-n drum. îi dai la cap ! Gunoaielor le dai foc! Hoiturile le îngropi ! — Pentru ca lumea să fie curată ... TUDOR : Aici c amarul nostru : nu suferim putreziciune! Asta-i povara cu care ne-a împovărat lumina. SULTANA (surfctndj; Hai, hai, hai! vulturi de stînci ! — Ce să vă aduc? IANCU: Șezi, frate! Simtc-te ca acasă ori mai bine, (in ochii Sultanat;) Haidu- ceaso, adu-ne vin ți crizanteme ’ (Sultana fese, arncninfîndu-I «r degetul). SCENA 5 TUDOR, IANCU, apoi SULTANA ITUDOR : Tată-mă pe drum ! IANCU (fdcmd cută Intre sprlncene): Care pricină ? TUDOR : Se apropie utrenia .,. Sau biruim Fanarul — sau .,. IANCU : știi ceva precis ? TUDOR ; De asta bat drumurile. Caut vlagă. ■ IANCU : Unde ? TUDOR ; întli la Pitești. De-acolo, la București. IANCU : (gfndftor) : Da ... TUDOR : Se pare că aici am putea vorbi în liniște. IANCU : Ca-n altarul codrului. TUDOR : Hîm ! Dacă mi-ai îngădui, aș chema aici pe Ilarion. IANCU (ridicind sprfncenele): Pe episcop ? TUDOR: Pe el, IANCU: Păi... știe să cînte sfinția sa priceasna pe glanul... patru pistoale? TUDOR : Nu ! E numai cărturar. Dar l-ar bea pe mitropolitul Dionisie Intr-o lin- gură de apă. IANCU (tare); N-ajungo ! N-ajunge ! SULTANA fintrtnd cu vinul).■ „N-ajunge “? ! Ajunge ’ IANCU (rlzind); Ai prins numai șuerul păsării, nu și înțelesul clntecului, haidu- ceaso ! — Alte graiuri grăim noi. SULTANA : Atunci, cer iertare luminatelor fete ! (servește) Trifon a despuiat iepu- rele. Pînă atunci, vă prăjesc doi pui I IANCU : Bine, țărînă sflntă f SULTANA (ameninfindu-f): Vă aduc și crizantemele! (fese) TUDOR : Deci Îngădui, lancule ? IANCU : Precum țj-i voia, Tudore 1 SCENA 6 Aceiași, plus BARBU RUG și IONITA CHIORU. Tudor iese în tindă ți fluieră cu înțelesuri. Apar cei doi panduri. IONITA CHIORU (pifăind) . Poruncă ! B ARBU RUG (înțepenit ca stejarul) ; Poruncă ! TUDOR: După mîncare și hodină, luati drum ocolit spre Pitești. De-acolo, îmi aduceți sub lună pe sfinția sa lîarion. (lontfă Chioru suspină). BARBU RUG (frotărftj; Călare ? TUDOR : Călare ! — îl îmbrăcat* oltenește. — Să-și pună podoabele preoțești într-un sac, ori să le lase acolo. IONITA CHIORU (redresat).' înțeles ! ITUDOR : Faceți bucle și cercuri așa fel, încit să nu miroase nimeni dc unde veniți și unde plecații — Limpede ? BARBU RUG : Ca lumina ! (fancu suride). PANDURII fia» poziție. Către Tudor;) Să trăiți I (către ftmeu;) Să trăiești, căpi- tane ! 7 SCENA 7 IANCU, TUDOR, SULTANA înserează. O lună roșie urcă la orizont. în casă, Sultana potrivește crizanteme galbene intr-un vas arămiu. Din tinda cu reflexe vinete, cei doi bărțrafi pri- vesc in zare... TUDOR : Roata lunii urcă, neauzit. IANCU : Pare-a încălțat botfori de aur — și se ferește să nu calce peste mușița pământului,.. TUDOR (brusc): lancule ! Vom izbuti să îngropăm gunoaiele și să deschidem ferea- stra nației ? INACU (după o pauză): Poate că da,.. Nu uita însă, că după ce fulgerul s-a făcut cenușă, vine ecou)! TUDOR : Acum gîndești afund — și nu tc pot cuprinde ... IANCU : Nici nu-i bine să tc pironești asupra gîndurilor. — Gîndul să fie fapta ! Hm ! îți vine popa ? TUDOR: Vine! — Vin tăcut... Caii au copitele învelite-n postav. IANCU: îmi place muștru! pe caro l-ai făcut cu pandurii ! Au ceva haiducesc în ci. TUDOR : Altfel, nu te poți incăera nici cu dulăii de la slînă... Pandurii și hai- ducii trebuie să calce tăcut ca stelele. — Tată-i! (sforăit de cal) ăla, care strănută, e calul popii. Simte miros de prescură... SCENA 8 Cei dinainte, plus ILARION. BARBU RUG, ÎONITA CHIORU, SULTANA ILAR1ON (de jos, gifiind) : Mai avem mult, feciori ? BARBU RUG : Preț de-o mustață, părinte I — Hop I hop! Cătinel, sfinția ta, — că nu calei pe lespezi bisericești, ci pe potică haiducească. ILARION : Măi, măi I Mă aduserăți val-vîrtej, ca pe tîlhar. BARBU RUG: Omul e din toate cîte ceva. — Noa 1 Am ajuns, (solemn) Măria voastră, căpitanilor, porunca e împlinită l TUDOR (dispus — grav): Bine, feciori! — Treceți la hodină ! ÎLARTON ; Hi ! hi ! hi ! Aci erați ? — Păi eu văz ca găina : la zece pași. IANCU (eoborind intru fntfmpinare) : Piănde-mă de braț, părinte, și pășește sănătos ! ILARION : Hi ! hi ! hi ! lată-mă la braț cu haiducul 1 — Blagoslovi-tc-ar înaltul ! (intră-n lumină) Că domnia ta. boer lancule, făcuși cu junghiul ce fac cu cu busuiocul... Hi! hi! hi! (intinde mina lui Tudor:) Bun găsit, pan- durule! TUDOR : Blne-al venit, părinte ! ILARION (In cămeșoi țărănesc); De ce avurăți nevoie dc moaștele melc, tată ? TUDOR : Ca să fim în rînd cu noroadele. — Eu sunt sabie, nu cruce ! ILARION (oWic).- Și ? TUDOR : Și să-i adaugi dumneata ce i se cuvine ! ILARION : Hi ! hi I hi !.,. Gluma dumitale rîde ca o cioclrlic pe siediu. Ești jumă- tate sfînt. jumătate diavol ! IANCU (ariitlnd cămeșoiul): Te-au fofolit, părinte, de parc-ai fi un greer muiat în iaurt! ILARION (abia mișcînd, dă jos șuba și căciula): Mă pociră blestemății de panduri, (apare Sultana) Da' iote! Nu pot ieși din zdrențe, ca viermele din măr! (desface brlul, trape cămeșoiul peste cap ?i rșîmîne așa) Ajută-mă. Tudore I Nu pot ieși din eînepă. Mă va ierta gingășia sa, Domnița, pentru atare necuviință. Că și lumina sa știe cîte pozne fac zi și noapte — haiducii și căpitani 1... TUDOR : Năpîrlești, părinte ! Din fluture alb. tc faci omidă. ILARION : Mă 1 mă 1 mă I Vezi că de aici, din cămeșoi, nici nu pot măcar sudul ! (seăpfnd din strinsoare ;) Bruf ! TUDOR : Limba popii suduie ? 5 ILARION : Dacă limba mănîncă porc, spune și porcării ! — lertați-mă, Domniță t (se Înclină :) Sărutăm dreapta 1 SULTANA: Bun venit. înalt-sfințite ! (către fancu.) Ce să vă aduc pentru început ? IANCU: O bătrînică de piersici, scumpo! Să ne parfumăm gura de... porcării. — Dacă, bineînțeles, sfinția sa nu-i contra ! ILARION : Păcatul ăsta nu l-am smuls de tot. fiule! A mai rămas în mine o rădă- cinuță, — Mai ales cînd sînt între ... doi tîlhari! (Sultana pleacă, zimbînd). SCENA 9 TUDOR. IANCU, ILARION TUDOR : Ei, părinte 1 Ne sculăm ori nu ? ILARION : Ne sculăm ! TUDOR : Cu cine? ILARION : Cu toți, contra mlncătoriilor ! TUDOR ; De orice neam ar fi ? ILARION : D-npoi... pe necinste nu scrie dacă-i românească, fanariotă, turcească-,. IANCU : .Sau popească I ILARION : Sau popească ! — E-he 1 Te miri că-S atit de uscățiv ? — Și pe mine mă sug ploșnițele mitropoliei. Sur al dracului! Și ciolanele mi le-ar fi ros, dacă Inu mușeam și nu suduiam, de — jertați-mă ! — tremură clopotele mitro- poliei. IANCU (dispus); Cum îți zic ei. părinte ? (intră Sultane), ILARION: Dă-i în... pardon! (fșt bate pura) îmi spun „volterian". Adică liber- cugetător. (Sultana lasă băutura, lese), IANCU (închină); Să fie în ceas bun ! ILARION : Prozit ! — „Bun" ?! Hi ! hi ! hi ! dacă-am ști noi ee-i binele și răul !_ Dar asta, fiilor, nu știe decît Dumnezeu, (bea). TUDOR freluînd ideea); Deci, cu toții ? ILARION : Cu toții ! Tot ce-i cinstit să doboare pe necinstit. TUDOR : Adică ? ILARION : Panduri, eteriști, arnăuți... * IANCU : Stai ! Stai puțin, părinte ! Ceva nu-mi intrfi-n «tp. — Adică domnia ta crezi că ne-om înhăita cu rațaonîi ? (vibrlnd :) Văzut-ai vreo scroafă ztnă ? ILARION : Bocr lancule. cu știu ce te roade... Dar — cui pe cui se scoate. Zic să ne folosim dr toți. pină liăiluim fiara turcească. IANCU : Tătuțule, eu din cîine slănină nu afum ! — Sînt rnîncat de cațaoni pină-n măduvă. Crezi dumneata că după ce ei se văd slăpîni, pleacă ? ILARION : Cred. TUDOR : Hm 1 întrebarea asta mă roade și pe mine... Cum ? ILARION : Grecii nu patria lor... Meargă acolo! Domnească acolo! I TUDOR : Așa, da ... IANCU (inReribiU; Nu. fraților! Pentru mine piersica-i piersică, șarpele-i sarne, eațaonul-eațaon ! Eu nu împletesc știr cu trandafir. Nu ! (bm dfnhJ-o hmlti- (itură). ILARION : Năpraznlc te-a făcut Dumnezeu ! — Credeam că numai Tudor e așa. Dumneata nu ești doar fulgerul, ci tatăl fulgerelor! IANCU (mlrfind) : Hm !... Nu-i albă, părinte E sură ... ILARION : O dăm pc politică, fiule: folosim pe grec contra turcului — și Ja nevoie pe tute contra grecului. IANCU . Rău . Ducă și ci fac socoteala aidoma ? Folosim pc român contra grecu- lui. apoi pe grec contra românului — și, )a nevoie, pe amîndoi contra țarului ? ILARION : Cum așa ? IANCU: Tac-așa ! Clinele latră la fel: la Tarigrad, la Atena, la București. .. Doară de nu-i fi știind domnia ta cîinî care cîntă ca privighetorile și gînguresc ca porumbeii Sfîntului Duh... ILARION : Mă 1 mă ! mă 1 ce ardeiat ești 1 9 TUDOR (statornic); Treaba începută trebuie sfîrșită! — Norocul e chel, Să-1 prin- dem, cum se zice, de cele două fire din creștet I IANCU : Prin de-1 ! Prinde-! ' — Numai să nu rămîi cu cele două fire-n mină si cu paguba-n spate !... (fndemtdndu-i:) Hai si beți l TUDOR : Urma alege, Tancule 1 IANU : Fie, Tudore '. Fie voia ta ! — Eu nu te-ndemn, (Hdrfott clatină capul, îndelung. întuneric, treptat.) SCENA 10 TUDOR, IANCU apoi ILARION tn noapte, la par« lumânării, Tudor muncește Îndelung o birlic. Scrie, șterge, glndcștc. Apoi iese și se plimbă, în foișor. Singur cu singurătatea lui. IANCU (purtînd o juM albii pe umeri); Bine, măi frate, eu te lisai să vorbești cu para lumânării, nu cu zorile! — Așa înțelescși tu să te odihnești ? TUDOR : El, judeeă-mă ! — Cînd oî fi sub iarbă, oi tot odihni. IANCU (căseînd): Părintele o trage încă la aghioase I TUDOR : Doarme ea un copil bălrîn. — Asta-i pește de molitvă, IANCU : Și-pe ce vînduți frumusețea de noapte ? TUDOR: Mîzgâlii o hîrtle... Vrui să văd cum sună o chemare către popor, TANCU : Să i-o citești și popii, că-i tare la gramatică ! TUDOR: D-apoi asta, frAțIoare, se compune eu inima... Păsăretul codrului cîntă după inimă, nu după gramatică, IANCU : Him ! Ta zî-mi și mie două-trei viersuri. TUDOR (edili, apoi se decide) : Bine ! (depărfîrtd Mrlia și foarte absorbit :) „Multă sănătate, fraților lăcuitori al Târli Românești, veri de ce neam veți fi ! f/onew tresare) Nici o pravilă nu oprește de a întîmpîna rău! cu rău (privește pe lancu;) Șarpele cînd îți iese înainte, dă-i cu ciomagul si-1 omoară : căci de mai multe ori te primejduiește cu mușcătura lui. faspriu:) Dar pe balaurii care ne înghit de vii, pe căpeteniile noastre atît cele bisericești cît și cele politiceșli — pînă cînd să-i suferim a no suge sîngelo din noj ? Pînă cînd să le fim robi 7 (rar, logic .■) Dacă răul nu este primit de Dumnezeu stricătorii si făcătorii de rău bun lucrtt fac înaintea lui Dumnezeu ? (Vancu ridfeâ frun- tea, brusc), Că bun este Dumnezeu — și, ca să ne asemănăm poruncilor lui, trebuie să facem bine, (subliniind :) iar acesta nu se poate sSvtrși pînă nu vom goni răul !“ TANCU (emoțional) : Stai ' Destul ! TUDOR (ridică degetul, domolfndu-I)r „Pînă nu vine iarna, primăvara nu se face. A vrut Dumnezeu să facă lumină, -și s-a făcut; dar mai întîi a lipsit întu- nericul". IANCU (voluntar); Destul ! — Să vină și popa I — Dacă n-ai fi fost singur cu lumâ- narea, as fi zis că-i pana episcopului, Dar văd că-i inima ta ! — Ața cum grăirăm ieri... Ît-ARION (opărind, eu ffn în păr) : Hi t hi ! hi ! — Nu știui ce sfadă-i. ?.. V-ați suit ca doi cocoși pădureți pe creangă — și zbierați unul la altul. TANCU : Nu ne certăm, părinte 1 — Vino s-auzi și dumneata ce-a slovenit pandurul ăsta. Parc-a zugrăvit cu jungherul, nu cu pana, ILARION : Eî 1 ei 1 ei I — Te pomenești e-a stat la sfat eu îngerii, în vreme ce noi dormeam ea berbecii I TANCU : Ia citește și domnia ta ! (Tudor fi întinde foaiaj ILARION (cdutfndu-șc în sin fi pe la subsiori) ; Tete drăcie! N-am ocheții... Slujba o știu pe de rost. MĂ iau după înfloritura literelor mari - - - Dar asta • - - (depărtează hfriin și parcurge, uimit;) asta-i jăratic șl sabie 1 (flueră) l-a na-o tu, fiule, și citește-o cu glasul tău ! TUDOR flufnd hirtia): Nu-i gata încă ! Mai am do spălat unele vorbe... Să fie curate pentru orice minte ! ILARION : Ei I ei ! ei ! Zi-i cum este ! Dar să adaugi neapărat: „Vechilul lui Dumnezeu, preaputerniciil nostru împărat, voiește ca noi... să trăim blnc“... TUDOR (pr*oteftînd) ■■ Dar... 10 ILAR IGNf grăbit); „dar nu ne lasă răul ce nt-1 pun peste cap căpeteniile noastre 1“ Scrie cum zic. TUDOR : Căpeteniile 1 ILARION: Căpeteniile rele ! — Căpeteniile bune sînt cele care lucrează cu noi dim- preună, ca să Ie fte și lor bine. TANCU : Si dacă „bunii*1 ăștia nu se țin de lăgăduială ? TUDOR : Atunci îi scurtez de-o palmă, (ironic;} veri de ce neam ar fi ! f/laricm — derutat; Mneu — rtde) ILARION : Bine, fiule ! Caut în tine crin ți dau de fulger. — Fie ! — Mai departe ?... TUDOR : Chem poporul ! Cu furci, cu lănci, cu topoare... TANCU : Buun ! Dar dacă-i îndeamnă Aghiuță Ia punga săracului ? — Eu am pățit-o eu unii I TUDOR ; Am prevăzut-o ți pe asta : „Nimeni dintre noi nu e slobod la vremea Adu- nării Obștei tuturor folositoare, să se atingă măcar de un grăunte din binele sau din casa vreunui locuitor, fsubliniînd :) decît numai de binele ți averile rău agonisite, ale tiranilor boieri. Acelea — să se jăfuiască ! însă doar ale acelora care tiu vor urma nouă, precum sînt ei făgăduiți. Numai acelora să li se ia (spaționînd;) pentru folosul de Obfte!“ (pauză; privindu-t;) Apăs : pentru folosul de Obște, nu pentru chivernisi rea pungii cutăruî sau cutărui 1 — Că noi toți sintem Obște — ți Obștea este poporul, (răsare soarelej Curat ? IANCU : Ca soarele 1 (Tudor rtotue cu arătătorul iufepat in discul de jaf). ILARION : Să te audă albastrul 1 (Extaz) —CORTINA— TABLOUL 2 Casa lui Grigore Ghica. Decor iernatic. SCENA 1 GRIGORE GHICA, NICOLAE VACARESCU, ARAPUL GRÎGORE GHICA (urmărind. din fotoliu, agitafia bortului cocoțat N. Văcădrscu) i Iote, mă, blestemăție ! Unde dai ți uncie crapă ! — Zii, așa-i: parneicul Domn ți derbedeii eu muciLn nas. viitorul Divan ? N. VACARESCU : Exact! GRIGORE GHICA : Din ghiare de găină crescură țepoaie de vultur? — Nu mi-am închipuit! N, VACARESCU : Asta înseamnă să ridici prostimea. GRIGORE GHICA : Atunci... s-o îngropăm djn nou, arhonda ! N. VACARESCU : Ușor dc spus I GRIGORE GHICA: Ei, na! na! — N-avem noi «lila glagoric ? Orn Irage berbecii in staulul nostru. N. VACARESCU : Numai că berbecii gindesc. — .Ai văzut manifestul ! GRIGORE GHICA : Om junghia berbecii care gîndesc,.. N. VACARESCU : Deocamdată, înjunghie ci 1 — Mînăstirea Motrii au trocul-o prin piumbj. Conacele bocrești sînt arse ; bunurile jefuite, (sarcastic,Jn folosii] de Obște!“ GRIGORE GHICA : N-o fi dracul așa de negru, arhonda ! N. VACARESCU : Pentru dumneata, nuuu ’ — Nici pentru văru-meu, Barbu. — Nici pentru dumnealui Grigore Brlncoveanu ! — Că domniile voastre v-ați dat în obraze cu pandurii și vă iau de buni 1 GRIGORE GHICA : Ești spăriat degeaba, arhonda ! N, VACARESCU : Degeaba ? — Dacă ar pune ți moșiile dumitale pe jăratic, ai vorbi altfel I GRIGORE GHÎCA: Boerîi trebuie să rămînă boeri, arhonda! Tn orice împrejurare. N. VACARESCU : Ăștia nu fac răscoală bocrească, Grigorc, — ci revoluție! Revo- luție pentru norod, nu pentru alde mine și tine. GRIGORE GHICA : (agasat): Mai lasă-i dracului, că i-om struni I N. VACARESCU : Te duci matale să-i scarpini intre coarne, să le spui „brrr I hol"? GRIGORE GHICA : A, nu ! Matale ești însărcinatul Divanului. Sarcina e pe umerii matale. N. VACARESCU : Cei gîbi... GRIGORE GHICA : A. nu ! nu! — N-o lua ața. Nu după înfățișarea dinafară, jude- căm. Ci după înfățișarea dinăuntru! — Una e un atlet al duhului ți alta un casap. N. VACARESCU : Mă flatezi ? GRIGORE GHICA ; Nu. arhonda! — Spun un adevăr îndeobște cunoscut. Mata ești poetul $i filozofii). Mintea, carevasăzică 1 Glagorla! (se ridică șt £E prinde amica! de umdr): Hăăâ 1 Ești încă stîncă de bărbat I Nu bați dumneata lira degeaba; „A trăi făr-a iubi, /Mă mir ce trai o mai fi !“ N. VACARESCU (fnmtriat): Fiecare cu rolul lui 1 GRIGORE GHICA : Asta sic și eu. arhonda 1 — Mergi mata frumușel în țarcul berbecilor și i-ai cu vorbe subțiri. Joacă-i, arhonda, cum joacă șoimul tur- turelele pc care ți le-a ales de prînz. N. VACARESCU : Și dacă mă izbesc la mir ? GRIGORE GHTCA : A. nu! prostimea respectă mintea subțire. — Cu vreo vorbă te mai ating la ceafă — dar cu pumnul, nu ! Te știu megapolcmos! N, VACARESCU : Aud că parucicul e fiară. GRIGORE GHICA : Vorbe ! Și Daniil s-a spăriat la început de lei. După aceea, au stat bot In bot. Ca să nu mai vorbesc de grecul ăla. după care se luau toate sălbăticiunile -. - N. VACARESCU : Orphev ! GRIGORE GHICA : Mi se pare, lot un poet! — Ei, ei ! Ce nu face lira ?! — Te sperii fără temei -.. N. VACARESCU : Bocr Grigorc, eu i-oî sfătui să se întoarcă la fumurile lor ! Să nu se-nhaite eu vînzătorii semilunei : cu grecii. GRIGORE GHICA : Firește ! — Asta-i treaba iataganului, (doct); „Iataganul înalță, iataganul doboară !* N. VACARESCU (suspectfndu-l): Arhonda, ești mai înțelept ca mine, dar faci pc cărbunele acooerit! GRIGORE GHICA (fficindu-șt cruce) : Aferim do ața blasfemie ! — Mă bagi pe mine in filozofic sau bagi un vițel în altar, tot atît ! — Nuuu !... N. VACARESCU : Cum jucăm cartea cu tarul ? — TpsUanti vine din inima Moscului, GRIGORE GHÎCA ; Vorbe, arhonda ! Nu te lua după vorbe. — Hc-ei. bei ! Pină cînd se fac vorbele faptă... Și la Mols-proorocul au trecut cinci zile. Pîn-atunci, știi zisa: se mai îmbolnăvește stăplnul, mai moare măgarul... N, VACARESCU : M-aî convins ! GRIGORE GHICA : A. nu ! Nu-mi asum onoarea asta ! — Mintea dumitalc cea ascuțită a găsit calea. Vorbele, deh ! sînt făcute ca să le vînturăm... N. VACARESCU : Am si plecat! GRIGORE GHICA : Izhîndă, arhonda ! Gîndul meu te petrece, ca pe un frate. f!ufndu-i mina; volubil;) Strîng pumnii, arhonda ! — Izbîndă ! (Văcăresc» iese). S C E N A 3 GRIGORE GHICA, ARAPUL ARAPUL : T^ați dus ! GRIGORE GHICA (disprețuitor); Poet eu fluturi ! ARAPUL : Șl-acuma ? GRIGORE GHICA : Să fim seurți : cu cea mai mare repeziciune, acuma duci lui Tudor ajutorul in galbeni, ca din partea mea, a lui Barbu ți a lui IMnco- veanu. — Și vorbele de încurajare ! ARAPUL : Și ! 12 GRIGORE GHICA : Așa cum le-am ticluit! — Imbracă-te. Adică desbracăte Intli și fă-tc gătii de drum. Plnă atunci cu pregătesc tot ce-1 de cuviință. (Arapul face semn că a ințeles. Iese. Grigore Ghica, frecindu-și palmele): Așa, băiete!... Asta-i șahul politic 1 Fiecare mută piesele lui ■.. —CORTINA— SCENA 3 SAVA, N. VACARESCU. BARBU RUG, TUDOR Tabăda lui Tudor. Odaie simplă de țară, O masă, cit e ta scaune, un pat. Pe masă; un sfeșnic cu lumânările arse fi două pistoale. Hirtii. In fața intrării, doi panduri în costume oltenești stau de strajă. Zi de sărbătoare. Clopotul sună mulcotn. Ta ridicarea cortinei, Tudor presară praf peste un text fi vfnturB hfrtia. Apare Sara, urmat de N. Văcărescu, Cele două străji fac un pas de apripiere și, cu armele in cruce, închid drumul. STRAJA 1 ; Oprit 1 SAVA : Vin din partea Divanului, eu Măria sa boerul Nicolae Văcărescu. Eu sînt căminarul Sava. STRAJA 2 (energic): Căpitane Barbu ! BARBU RUG (grâu); Ce este, feciori 2 STRAJA 2 (arătind cu capul pe Șaua) ; Vorbiți ! BARBU RUG (autoritar); Domniile voastre? (V. Văcărescu ricăle nervos, cu virful încălțămintei) SAVA ; Măria Sa Boerul Nicolae Văcărescu, os din partea Divanului. Eu sînt cămi- narul Sava. Dorim a vedea pe Tudor. BARBU RUG: Pe Domnul Tudor! (se întoarce fi intră la Tudor. Cu voce albă:) Cocoșilă și hipintenatul Sava vor să Te vadă. TUDOR (incwlind fruntea, apoi rimbind): II așteptam după adunare! — Dar... fie ! BARBU RUG finturcîndu-se): Domnul Tudor vă poftește 1 (Cele două străji iți apropie armele și, cu un pas, se retrag pe vechile locuri) N. VACARESCU (acru): Parcă am pătruns la Chezărul ! SAVA : Bun găsit, arhon Tudor ! TUDOR : Bun venit I (dau mina) Vă așteptam după ceasul de prînz. N. VACARESCU (jucînd pe tălpi): Soarele-i cu dinți și orele geroase. Dupămesele (negresc repede. TUDOR : Ne-om încălzi ți ne-om lumina la jăraticul vorbelor — Ședeți ! SAVA : Eu depun (desbracă mantaua). N. VACARESCU : Eu sunt bulucit de ger (rămine îmbrăcat). TUDOR (cu subtextj : Văd că măria ta mai ai o blană, sub cea de cine I N. VACARESCU (jignit): Nu-i cine, ei urs! Astalaltă — e lup, TUDOR : Eu n-am decît postav prost, țărănesc. N. VACARESCU : Deh 1 Flecare cu blana lui... TUDOR (sec) : Drept ! (Barbu Rug se așează lingă ușă, în poziție respectuoasă) N. VACARESCU : îmi place cum ai muștruluit oltenii. Par arnăuți adevârați. TUDOR : Poale ceva mai mult. Sînt panduri / (Sara tresare). N. VACARESCU (rudnd): He! he I he ! — Parcă molanul nu-i tot motan, orieit l-ai încălța 1 Unde află caș, trage cu laba... TUDOR : Eu tai asemenea labe, arhonda ! N. VACARESCU : letă-tc! — Parcă pe dumnealui Petrache Poenaru l-au călcat nepoții mei, nu pandurii dumitale ! TUDOR (stăpinit); Domnia ta spui de hoția de la Bunești... Știu, (subliniind:) Cei doi atbiăuți, Iova și lenciu, n-au crescut sub sabia mea ! (rece) Capetele lor, umplute cu paie, împodobesc acuma Buneștii... (Văcărescu — frisoane) Ți-e frig, arhonda ? N. VACARESCU : Parcă mă ia un fior... (afară — bătaie de tobă) Ce s-aude ? TUDOR : Batem pielea de cine, ea să s-adune pandurii. 13 ii N. VACARESCU (supărfrulu-se) t Uite, chiar d-asta și venii I — Dumneata, om in fire, ai adunat hoții și derbedeii și te-ai apucat de jafuri 1 TUDOR fcalm); Eu n-am plecat să jăfuiesc, arhonda — Plusării mei s-au urnit după dreptate ! N. VACARESCU : „Dreptate'* 1 1 Arzi conace, lai pămînturi... TUDOR : Eu ? — Le ia Obștea, de la cei ce au furat-o. N. VACARESCU : Ce „Obște" ? ! — Cine v-a îngăduit să treceți prin plumb și sabie oameni nevinovați 1 Să răniți cu foc sfintele mînăstiri 1 TUDOR (ridicfndu-se); Hîm I — N-am trecut prin fier decît mînăstirea Motru, unde în locul crucii ne-a întîmpinat pușca. Iar la javre n-a fost zvîrlit decît un vînzător și hoț, ca Nicolicescu ... N. VACARESCU : Ei, iată ce-ai făcut ai făcut: ai dat foc patriei: Patria e o vîlvătaic. TUDOR: Care patrie 7 — Patria jecmănitorilor 7 Patria ucigașilor 7 Patria celor ce ne-au jăfuit și lacrimile, ca să n-avem cu ce plînge 7... Fă semne dumneata pă norod 11 socotești nimic — și numai pe jăfuilori îi numeri patrie ! (Sare iuțește, cu tfic). N. VACARESCU : Ne-am cam aprins cu vorba. Eu cremene, dumneata amnar, (pri- vește spre Sara) S-o luăm cu binișorul... Eu, ca un cărturar, nu-ți pot da decît un sfat TUDOR (deschis) . Care ? N. VACARESCU : Să te lași de nefericirile Începute ! — Să se întoarcă oamenii la fumurile lor — și capul mi-1 pun că boerii vor ruga Divanul să-ți șteargă vina și să te învăluie cu iertare. TUDOR : Ce rnărinimoși sinteți ! N, VACARESCU (mieros): Dumneata ești boer, nu golan ! Ești vătaf. Mîîne-poimlne, caimacam. Ce-ți folosește să te dai de partea Ulharilor 7 TUDOR (zfmbind): Dacă ați trimite minți la luminatele neamuri înconjurătoare, ați afla, arhonda, pe cine numesc ei tllhari — și pe cine popor)'... N. VACARESCU : Te dosădesc, slugere Tudor ! — Ai minte multă, dar n-o folosești cum trebuie. TL'DOR : Cine știe 7 ! N. VACARESCU : Ast soi de fărădelegi au sfirșit totdeauna cu moarte ... Ce tăcură cu Doja 7 — îi mîncară fript! — Ce făcură cu soții ăluia. Horea 7 — Ii despicară ca pe vite ! — Dumneata crezi c-o să sfîrșești cu laurii Chezărului pe frunte 7 ... TUDOR (dureros de calm): Nu-mi trebuie lauri, arhonda ! — Eu slnt neam prost, din popor... Ce însemnătate are dacă pier pentru ai mei 7 Au nu sînt ei cimitir de tristețe — și n-au ajuns să-și bea lacrimile 7 (vibrant) : Măria ta, eu nu sînt decît o uriașă lacrimă în ochiul neamului meu 1 C-o taie sabia sau o svtntă fulgerul, ce însemnătate are î 1 (Bătăi de tobă întețite. Puți ritmați. Un panou, care coboară pe fundal, suge- rează muljimea pandurilor. In prim plan, doar vreo șase, intre care ți străjrle). Să mergem, arhonda ! N. VACARESCU (ferindu-se) : Unde 7 TUDOR : în fața poporului ! SS-i auziți glasul. Eu (se inclină) fac ce va hotărî adu- narea. (După o scurtă ezitare, ochii lui Văcârescu sticlesc). N. VACARESCU : Să mergem I (ies. Se așează in dreptul ujii, in fața lor, pandurii Încolonați). SCENA 4 Cei dinainte, plus masa PANDURILOR TUDOR : Tuturor celor de față : Dreptate ! PANDURII (intr-un glas : Dreptate I TUDOR : Fraților ! V-am adunat, să știm cine ce vrea. — Alături, se află trimisul Divanului, cinstitul boer Văcărescu. Dumnealui e însoțit de căminarul Sava. (pauză; tăcere placidă). Fraților ! Copii de azi ai țării ne prenumeră pe noi ca ucigași și tîlhari. (murmur) Și ne sfătuiesc să ne tnturnăm la fumurile noastre, depunînd jos armele și minia. (Murmur îndelung. Cu un gest, Tudor restabilește liniștea). Ca să nu fie vouă amăgire șl să nu vă pară rău mal 14 apoi — au de moarte, au de ocnă, au de mîncătorii, — îngăduiți-mi să dau citire sfatului mai marilor țării, care ne bat peste gură cu toiag de fier... PANDURII (dtrz): Citește ! (Văcărescu tresare). TUDOR : Iată ce-mi glășuicșle boierimea : — „Cu marc mirare luarăm în știre de urmările ce ai început a face, cuge- tind însoțire de mai mulți și împărțind cuvinte către locuitori ca să sară cu toții spre izbăvirea răului și să iasă din întuneric la lumină. (Voci: ,,A#a-iT) in cuvintele ce prin nejudecată ai întocmit... propovăduiești că pentru folosul Qbștel și binele țârii te-ai pornit intr-această mișelie (murmur) și Vroiești a arăta cum că nu ești tilhar sau voitor de rău, ci îndemnător binelui Obștei. (protest) Dar care dintre locuitori îți va da crezămînt ?“ (masa; „Noi I") Și acum, iată indemnul : „Te sfătuim părintește — și, ca niște adevârați patrioți, iți poruncim să te ferești de asemenea fapte păgu- bitoare, aducătoare de sminteală țării și pricinuitoare de mare nevoie asu- prâ-ți I (murmur) Te încredințăm cu jurămint (clătind capul), că de te vei supune povățuirilor și poruncilor noastre, — lăsînd armele și venind la noi pentru căință —, fără tăgăduire vei scăpa de urgie, căci toți vom fi mijlo- citori către Domnul țârii, ca să-ți treacă ție urmarea ce ai cugetat”... (risete), Rîserâți prea de vreme I Fiind că iată ce tristețe mă așteaptă: „De nu-ți vei da seama... și nu te vei supune acestor părintești povățuiri..., atunci fii încredințat... că nu vei găsi scăpare — și osinda morții îți va fi grozavă și cumplită 1" {proteste, recoltă...). Pentru înloacerea la fumuri, pentru de- punerea armelor și pentru îngenuncherea mea în fața Divanului, ni se îngă- duie ... (citește ;) „un soroc de două ceasuri!“ (murmur ironic) „Citește cu mare luare aminte aceste scrise, supunc-te povățuirilor... și fii sănătos!” — lată-mă ! Is sănătos și deplin, mulțam de urări ! (risete). O VOCE : Cui să mulțumim, Domnule Tudor, pentru înalta poflire 1 TUDOR (privind scrisoarea): Onoratului obraz al mitropolitului, inimii a doi sfinți episcopi și (număra) la douăspezece capete boerești 1 (murmur zimbtt) ALTA VOCE : l-a prins mare hubov de păduchii noștri ! (rlsete) TUDOR : Drcplu-i ! Și urmărindu-le părintescul sfat, cu îngăduința voastră eu pe dată mă și dau în mina proteguitoare, chiar cu sania inalților oaspeți de față! (risete; rumoare) VOCE : Dumnealui boer Văcărescu pus-a și domnia sa numele pe cartea asta de hubov? TUDOR : Pus I VOCEA : Apoi să ne limpezească cinstita sa gură, cum vede îndreptarea mincăto- riilor, ce ne apasă ; cum socotește a ușura birul cotropitor; cuin vom secera și pită, nu numai SÎnge ; cum vom ciopli copiilor noștri leagăne, nu numai sicrie ? (.Murmur aprobator Tudor face semn lui Văcăreseu să vorbească). N. VACARESCU câutindu-și echilibrul); Poporeni! Moșii și strămoșii mei au supt la țîță cuvînt românesc. (Voci; „Și cile puțină otravă 1“ Tudor face semn să se Uniftească). Eu dară din partea poporului vorbesc — și, ea os din mul- țime, vă îndemn la pace și supunere, (pandurii — ironie refinută). VOCE ; Ce dai pe ce vrei să cumperi ? N. VACARESCU : Dau cinstea mea de om, — cuvînt bocresc ... ALTA VOCE: Asta n-o putem pune-n blid I Și-apoi vorba boierilor e plină de mu- șiță... Nouă spune-ne curat: cum ni se dă dreptatea, pinea și pacea ? N. VACARESCU ; Pierind la casele voastre faceți dreptate. Muncind, scoateți pilă. Liniștindu-vă, aveți pacea, (risete). VOCE (aspră; reproș): Pă semne dumneata ne crezi copiii — Noi am crescut cu jivinile : și năpraznice, și viclene. Spune-ne deschis: cum va fi țara a noas- tră — a poporului care o muncește — și cum vor fi diriguitorii oameni din- tr-ai noștri, de noi îngăduiți, — puși sâ împartă dreptate poporului, nu boe- rilor, curvelor și lîlharilor l N. VACARESCU : Eu numai atîla vă pot asigura ; risipiți-vă la casele voastre — și va fi mat bine. VOCE ; Binele ăsta să cadă pă capul dumitalc și al copiilor dumitale! N. VACARESCU {cu ipocrizie); Cadă ! — Dar cadă și înțelepciunea in inimile voas- tre. Să vă lisați de aprinderea conacelor, de jăfuiri, de ucideri... Și toate vor fi bune 1 15 GLAS IRONIC : Dar ia spune, măria ta : stupul de miere pe care-1 aperi cu înver- șunare, clădilu-l-au viespile cele hrăpitoare — ori săracele albine, pe care le ucideți ea pe muște î Au doară albinele să nu ia o fărîmă din munca lor ? ... N.VACARESCU : Zic : li se dă lor cu dreptate, după pravilele cele cuminte Întocmite — ca să nu lie zavistie nici între hiare, nici tntrie oameni ! GLASUL IRONIC : Apoi, mărite, lasă-ne noud să ne facem pravilele ! Că doară nu lupii Iac legi pentru turmă. — Iară noi avem păstorul nostru, care ne păs- torește cu dreptate și cu toiag de fier — și el (tunător) : E DOMNUL TUDOR ! (entuziasm. Strigăte ; „Trăiască Domnul Tudor !)“. TUDOR (liniștindu-i eu un gest); Tăcere și înțelepciune ! (pauză) Aceasta a fost dară cartea de amenințare a boierilor și popimii de sus. — Ce răspuns dăm ? TOȚI : Sabie ! N. VACARESCU (pierzindu-și cumpătul) ; Cine scoate sabia — de sabie va pierii 1 VOCE TUNĂTOARE : Voi ați sens-o întîl! Fă capetele voastre să cadă 1 (Văcărescu pălește) TUDOR dominindu-i); Fiți îngăduitori cu înalții oaspeți ! (r«r:) Eu, dacă e spre blaga voastră, îmi plec grumazul... Să cadă capul meu cel dinții — spre i a fi vouă bine și pace 1 (proteste vehemente. Discuții in surdină. Tensiune, Afteptare). VOCI : Căpitanii 1 Căpitanii ! (conducătorii pandurilor fac trei pași inainte. Intre ei: Barbu Rug, fonîfă Chiuru, Mitru Calomfir. Liniște de mot^int) BARBU RUG : Slugere Tudor ! Poporul te-a chemat. Poporul te-a ales. Ești DOMNUL lui — și rămîi cap al poporului ! — TU fă dreptate! Cu noi dimpreună. Fii sabie și făclie! Noi sintem TU — TU ești NOI ! Acesta să fie răspunsul ! TOȚI CĂPITANII : Acesta ! (Urale. Entuziasm cutremurător.) TUDOR (senate o hirtie. Liniște.) Atunci, ascultați I (citește calm, înalt) : — „Cinstiți boeri! Cinstita domniei voastre din 30 Ghenarie ... cu toată ple- căciunea am primit... și cel poruncite am văzut, (schimbind vocea:) „Dară eu... de capul meu nicidecum n-am plecat, — fără doar că iot norodul cel amărît și dosădit al acestei plînse țări, atît cel de loc cît și cel sti&in, vă- zînd că stăpinirea... i-a dus în cea mai desăvîrșită prăpădenie — și nemai- putînd a suferi arzimea focului care le-a pus preste creștete — (solemn:) cu toți intr-un gind s-au urnit șt au hotârit sd se scoale, cu mici și mari, și să sc adune in orașul cel de căpetenie al țării, și acolo să ceartă împărătească miiă!(wcî; „Așa-t!“) Și știindu-mă norodul pe mine dintr-alte vremi că sînt fiul patriei celei drepte, cu a lor îngăduință și silnicie m-au luat a le fi și la această vreme chivernisitor, — intru binele și folosul tuturor !“ (confirmare generalii: „Aja-t! Așa-it") Fină aici e compusă cartea dc răspuns... Ce spu- neam mai departe ? MITRU CALOMFIR: Că adunarea norodului NU te lasă să pleci I Că mai virtos te păzim, ca al nostru fiind 1 — Și mai zi-lc : „dacă ridicarea noastră supără cu ceva odihna poporului, apoi ea este o nimica pe lingă tiraniile cumplite pe care le pătimim de la dregători ! Și nesuferind a mai trăi sub astfel de tică- loșii, sintem bucuroși mai bine să pierim cu toții, decît să fim vii !" (Entuziasm, Aclamafii. Cântecul izbucnește ca o flacără. Fragment din opera iui C. Dtimttrescu). TUDOR (către Văcărescu, care tremură pe picioare): Iată răspunsul, arhonda ! (Cu dinții clănțănind, Văcărescu nu află replică. Tudor ridică brațul. In tăcere, ordonă:) Tabăra trece la pîne 1 — Dreptate ! TOȚI (ca un uuet) : Dreptate 1 (Din podul casei este desfușuriat, pină dc-asupra intrării, steagul albastru al răscoalei. Pandurii aclamă, înflăcărați. In entuziasmul general se lasă CORTINA 16 ION TH. ILEA * -------------------------------------------- în loc de chiot Nu ne zălogim tinerețea alături de vipere veninoase, ci căutăm adevăruri noi pe zări viorii de primăvară. Să bem — florile renasc și sînt din zi in zi tot mai frumoase. Să bem pentru om — omul e puternic cit o țară. Sufletul se întrece eu zorile în destin. Să bem vin roșu cu Diogene și cu omenia la masă. Mișeii golesc bărdaca rușinii hohotind din plin. Dar floarea înțelepciunii din inimi nu poate fi culeasă. Răsune cimpoiul vieții, pe timpuri cu verdeață. Zimbet viu răspindească-se din fagurii muncii mereu pe^ntinsuri și pe buzele omenirii. Străfulgerări pe punți fermecate, Intoarcă-se ziua în fiecare dimineață și să nu aibă capăt pe lume in sârnt izvorul iubirii. AL. JEBELEANU * ------------------------------------- Vacanță Pădurea cu liane, cu crengi in așteptare Iși simte vaporos și colorat pămintul, Căci umbra ta i-aduse, vocală, prima floare Și glasul primăverii-n milenii repetîndu-l. 17 2 — Ori toni I Zadarnică sau dreaptă văpaia vegetală, Precum, iubirea noastră zbucnefte, se răsfață. Pe prima filă-aceeași cefalică prefață Ne-ndeamnă să foim petală cu petală. Ne-apropie pădurea. Ce lesne ne desparte ! Ale mulțumiți, arizi, grăbiți s-o părăsim, Fixindu-o-n amintire ca măștile din carte I Și iar secătuim prezentul fin și crud Și vaiere in ram și-n mersul tău s-aud, Și iar rivnim păduri cu flori și cu-afunzimi. * ■ —1 — Elegia lai Don Juan Iubitele nu sînt niciodată mai frumoase ca noaptea Cu tăcere de moarte, Noaptea cînd sînt absente, Noaptea cînd imaginația mea le traversează Sinii, sentimentele, gindurile. Albastre sau opulente, Negre sau hibernale Le cobor lingă mine Dăruindu-le formele și spațiul pasiunii mele. Cînd le reîntâlnesc ziua, în efigia luminii, Sau in patul lor, Iubitele se prefac blazate, reci, Uit să le alint vorbele nemuritoare Dospite in nopțile lungi de insomnie, Revoltându-mă împotriva imperfecțiunii; Mă zgiriie ciulinii fi stridențele lor, Mă pătează rănile gurii, îmi sporesc singurătatea de lup. Și iarăși pîndesc nopțile albe, Nopțile cu tăceri de cristale Să mă contopesc cu sentimentele iubitelor. Să vibrăm cu planetele, cu stelele, Să le doresc și să le desfrunzesc Printre măslinii și confuziile nopții. 18 Nesupunere „Fata cum voitor Ea tl rimAșIe» Ci «arpe »ra . Spaima o prindea Tare d-ml fugea Și tar* tlp> Șarpele rurea . , . Balada „lovan Iorgovan*. Pătratul îl respingem și-l traversăm în fugă, Visăm comori. poteci. Și vipere c-un corn. Ne pare gravul burg bolnav de uniform, Obositor și sumbru ea bezna nibelungă. Se țese-n depărtări o geană ca un nur... Dar unde vrea s-ajungă și singele și pasul ? Ce leneș curge drumul, ce lent se mișcă ceasul 1 Potcoava îmi rămine distanța s-o măsor. Vom cuceri reptila ce noaptea se prăoaie, Sorbind cu ^apte guri izvoarele termale. Și sub bătaia lunii ne țipă ca păunii- Vom cuceri, desigur. Și nu vor crede unii Fatasma îmblînzttă cu chiciură pe coamă Și u-ai s-o crezi nici tu, prea/eriatd Doamud. ION STOIA UDREA * ---------------------------------- Balada florii din glastră Floare din glastră fugi, nu mai sta in fereastră, nu-ți mai năvădi visul, chemările, spre depărtările mărilor; hulubii dorului încuie-i virtos, cu lacăte grele, să nu mai pornească haihut printre stele, să nu mai rătăcească cu norii spre mirajele Sudului imprejmuiți de vînturi bune și rele ! Floare din glastră nu vezi cum valul pe creastă poartă corabie cu pinzele'ntinse și vînt de pofte aprinse o mină spre port ? 19 Sus, pe catargul sucit fi malt nu vezi cum arde drapelul cu capul de mort ? Cum forfotă brațe’narmate și fulgeră priviri cu păcate fi eînturf răsună bărbate de la tribord ? Floare din glastră, frumusețe castă, nu-ți mai flutura steag tinerețea inuoltâ, stinge a nurilor Jrdmintare-n revoltă, nu mai legăna dulce lujeru-n soare fi mugurii, svîcnind din strinsoare spre mîngăieri potolește-i — nu mai undai apele luminii în rotunjimile calde-a tulpinii ; potirul polenului sfînt ascunde-mi-l bine de soare, de lună, de vînt 1 Floare din glastră vezi, oglinda apei, albastră s-a spart sub icnirea provei acerbe și ancora asvlrlită cu grabă, în jerbe aruncat-a spartul senin al golfului lin... și uită, lingă catarg svelt fi înalt, cu ochii de jar stă temerar Beliazar, temutul corsar, învechitul in rele, investmintat în ofele ; o, cîte pruzi are in lăzi fi-n cală năvală de aur fi nestemate și-odoare bogate, să umpli-o cetate; oh, citor minuni minunate de floare le-a vestejit corolele fecioare ! Floare din glastră, dulce odraslă de ce n-ai ascultat, zăvoarele porții cu șapte lăcate de ce n-ai încuiat ?! 20 lată, cu chiote lungi, nebună beată pornește nava picată din nou înspre larg ... tîngă catarg rîde temerar Beliazar... Pe malul pustiu pustie-a rămas o fereastră ... Floare din glastră Floare din glastră ... * Casa cu numărul 14 a venit. Explodase un cireș înflorit. Explodase de sevă Și nu mai putea să rămină Cu miracole strigind țărînă. Tu tremuri de ultimul frig Care-nvie, De ultima carte din librărie, Care înflorise și ea în miinile tale frumoase. Sau numai atit: Explodase. DAMIAN URECHE Casa cu numărul 14 Cîmpia * Cfmpia care-mi poartă numele. Legată bine de cer, Cald asuprită de lunâ, .Acoperă din nou albastrul. putea să mă rog pentru tine, Luat prin surprindere de adevăruri, Cind Lumea se culcă la picioarele ierbii. Și nu se mai face o dată cîntcc. Și nu se mai face o dată ecou Să nu mai simt cîmpia zidită Din zilnice prăbușiri ale munților hi mine! 21 * Toate furtunile Cind e /urtunâ ies cu păru-n vint Să mă apese lucrurile toate, Să sufle candelabre de pămînt, Iubind frunzișul tău, singurătate. q Să geamă riu cu mal îngrijorat, Să scuturăm o toamnă de rugină, Furtuna noastră cîntă apăsat, Arome dorm cu timpla pe lumină. Din depărtare se aud scrisori Etern visate numai de o gură, Lăslnd un țărm din tine să-l măsori, Agonizînd a doua lui natură. Se-adună norii-n clipă și eu nu-s La marginea furtunilor rebele, Sentimentala frunte, cit mat sus, 0 să aleagă una dintre ele. IL1E MADUȚA Poefi Ei amintesc strălucirea aceea ce le sugrumă piept și pleoapă, era ca un soare uriaș ce nu poate strălucirea proprie sâ ^i-o-ncapă. Nimic nu se risipea din armonia ce răsuna totuși atit de tare, ochii n-aveau coajă, nici piatră auzul ci-n suflet o dulce și-adîncă-ncleștare. Ei iși amintesc miezul acela de foc divin și geometrice cinturi năzuind îndurerați și solemni in trecere printre umbre și nemiloase păminturi. * Dor zăvorit Oare aș mai vrea să fiu copil, să-mi fie mintea fișii lungi de staniu, in care soarele să lucească mobil, muguri să-mi țîșnească din craniu ? 22 Lingă zăvoaiele basmelor rn-aș mai vrea beat de orchestre de fluturi și mierle ? Steaua nădejdii de-o tonă-mi stă-n cer, vatra mi-e neagră de sperie. Ce știu, drumeagul de ferigi și gize poate-n adine mai ispitește, mai cheamă cerul cu solzi și poftele, mai cintd dealul, valea cu pește. Numai că-n mine e îngropată copilăria aceleia, zimbetul fericit, t>ia£a aceasta n~o mâi pot întoarce, Și mi-e de vint, nu de copilărit. ♦ Castelul viatului Noi nu vom abandona meterezele-nalte-ale vintului, vom purta-ntr-una pe miini pietrile grele-ale pămintului. La ceasul solar cu vîrteje de cremene și discuri de aur, fn turle de aer depozitind rîvnitul, strdvechiut tezaur, Astfel ne vom instaura uoevod al nopții, pe haină cu negrul triunghi-semn al unui tărim sidbatec de tăind. george suru ________________________________________ Cu luntrea umbrei Era dimineața lucioasă ca pintecul navelor Așteptind mingiierea algelor și mușcătura de sare, Și cădeau focurile din răsărit pe văzduh Ca vulcanicele insule in neștirbita mare. Străbunii care pești au fost se răsuceau in mine Și aripi de calcar tăiau a inimii paloare, Te strigam cu ochii și triști corali se năruie in stnge Sub invazia de sărbătoare a stelelor de mare. 23 Pieream chinuit precum catargele in nisipuri mișcătoare, Pe luntrea umbrei te luam cu mine ți coboram. în candoare. Dar tu md cotropeai cu pămintul de nuferi ți păsări al deltelor Și renunțam in genunchi pe altare de plaje la chipul cioplit Din spumă de mare. Peștele ferigei Cînd credeam că o lespede se făcuse cerul Și apăsa pe frunze arundnd în afara lor verdele. Cînd vedeam cum Pașii tăi se subțiază ca vislele în rădăcinile deltelor. Ca părul Nepurtaților pe delfini in Sfinta mea mare de sărut. Cînd mă cufundam in zăpada roșie a sîngelui meu Durută de toate capcanele bucurate. Cînd trupul meu ii cuprindeau și-l goleau Stafiile amforelor cu alge. Cînd cîntul ridica pinzele ochilor mei Spre coroana corbului. Atunci cum se întimplă ca peștele ferigei, Născătorul in lume, Să treacă prin mine înotind frumos și Să ridice spre roata olarului pămintul Căzut de sub tîmplă ? 24 Ilie lenea PICTURA NUCLEARĂ — Fragment — M-am încăpățînat să merg numai prin împărăția negrului pur. In această împărăție, stăteam adeseori. Stătutul însă neînsemnind ceva, con* stituia timpul mort care nu-i de luat în considerație. Aici, călătoream exclusiv cu formele construite de imaginația mea. Croiam forme ? Circulam. Nu croiam forme ? Valora cît a nu fi. Explorarea ținutului negru nu se realizează oricum si cu orice. A merge cum te taie capul înseamnă stupiditate si a te lua după țoaptele unui suficr nevăzut cane-ți înțiră verzi ți uscate cuprinde o batjocură pentru spiritul uman. Sedcrea-n beznă mi-era uneori punctată cu focurî succesive de licurici. Un cuvînt, fragmente, zboruri de pasăre, sunete, interjecții, chiote mă fulgerau scurt, Cineva care a devenit celebru îndeamnă pe ascultători să prindă talmeș-balmeșnl acesta. . Nu spun că nu-mi place să mă agăț de cîte o asemenea mică iluminație. O stea îmi ajunge ca să-mi vederez calea, dar a prăji lumina tuturor stelelor pe hirtie imi pare sminteală. E o părere care îmi venea ca un drumeț de departe. — Văd că țara de unde vii nu-i pe aproape! î-am zis, antronomorfizind. Mă mir totuși cum ai acumulat atîta pulbere pc mîni, pc veșminte, în creștetul capului peste care s-a făcut ca o farfurie întoarsă. — Ce veri dumneata e polen și nu praf! m-a corectat călătorul tneu oarc- cumva supărat. Intr-adevăr, uitîndu-mă si cugetînd bine, înțelesei că praful drumețului o de aur si. holbîndu-mă, văzui. în spirit, un joc de străluciri și umbre care începu să mă fascineze cu perspectiva unei semnificații absente în simpla percepție sen- sorială. Praful călătorului, de fapt, e polenul experienței de pc drum. Și singură experiența c fecundătoare. Cred că drumețul a simțit procesul intelectual petrecut cu mine, pentru că îmi grăi : — Ei, în fine, devii conștient... îmi părea că te-am pierdut Erai foarte încă- pățînat în a merge numai prin împărăția negrului pur. —• Dar cine poți fi dumneata, de mă ofensezi ? 1 II fulgerai pe loc. — A! Eu? O părere.., Nimic mai mult. O părere care te sfătuiește (a cita oară ?) să te întorci spre viață. Uite, pîrîiașul cum se strecoară cu clinchetele sate printre umbra fără pete solare a fagilor. Niște sunete subtile : cline, cline. Parc-ar fi clopoței de apă care tc invită la simfonia naturii, rostindu-ți : „Intră, te rog. Spectacolul începe, imediat".,. Auzi viorile frunzelor? Simți accentele norilor? Oare toba inimii tale nu bate ? ... Drumețul nici nu-și termină exortația entuziasmată cînd, în locul unei sim- fonii pastorale la care mă invitase, se difuzau niște sunete ca vîjtitura mare de ureche. — Ce muzică se propagă ? 1 am întrebat cu mirare. Drumețul pieri. Sunetele vijîindc creșteau, însă, cu mereu noi figuri și tonalități. E drept că „figuri" și „tonalități" sunt cuvinte improprii pentru ceea ce auzeam. 25 Figurile sonice erau o non-melodie și tonalitățile țheau de inflexiunile vacarmului. Se tira prin aer un vu-vu-vu pe care călăreau parcă piciline cu țițiituri înso- țite groaznic de o respirație scrîșnită din ce în ce mai greu de suportat. Vu, vu, vu, scrtțt. iti- ti> tițearz grum scarbang. țiii țișciz vu. viu, zgr. țiauz, scrîșt grum. Ai bărz ororog, crînt cătătătî văd, cat, gigi, ar Irînbnta fiu tia liș... Și tot ața, se împerecheau silabe strunii care îini păreai scoase din milioane de gltleje metalice și instrumente orchestrale cu fior infernal. Era muzica din aurora unei zile nemaicunoscute ? Această muzică mă trezea intr-un fel morbid ți brulal- Rătăcisem cu ochii închiși sub cerul sufletului meu, cugetînd, imaginînd, oftind și apoi guslînd melodia de peste cuvinte. Lăsasem trcmurul vieții la ușă. pentru că, umblam după bălsămitoarea pace fără anecdotă a visului lucid. Umblam în mine, căutînd ceea ce nu aflasem afară. în clocotul de sunete carc creștea, vecinul meu dc peste drum bătu-n fereastră : — Vin ca lăcustele! Ne împresoară ! rosti cu fața ca varul după ce deschisei fereastra. Nu și-a terminat vecinul meu bine cuvîntul ultim cind am auzit in jur o ploaie de pocnete. Ce s-a-ntîmplat cu mine atunci nu știu. .A fost una din metamorfozele miste- rioase de conștiință, .Aleargă cineva feroce eu arma după noi. Fugim eu o spaimă paralizantă și no trezim... In pat Numai că mie mi s-a întîmplat invers. Din starea de veghe, m-am trezit în fața unei palete gigantice. Mai multe mini turnară din tuburi grase, culori mai ales întunecate. Am observat că, spre deosebire de cum îți arc orice pictor gama preferată, pe această paletă gigantică, s-a vărsat circular întregul registru de culori. Poate că ar fi trebuit să deschid în mine o paranteză unde să-mi analizez mirarea pentru ceea ee vedeam. De așa ceva n-am avut răgaz. Actul următor n-a fost, cum s-ar crede, intervenția unei sau a unor pensule. Culorile, ca și cînd ar fi fost fierte cu raze invizibile, începură a se scuipa. Parcă deveniseră fotoni din respectiva culoare și fotonii aceștia, ușor diafani și zglobii, explodau în toate părțile. Desigur, pictura (mi-am zis în mine), s-a plictisit, in cele din urmă, dc pensulă și face un salt calitativ. Care ar putea fi un asemenea salt calitativ, dacă nu pictura nucleară ? Fotonii cromatici, sătul dc pcnsulația milenară și foarte instruiți, au devenit maturi pentru autoguvernare si au plecat intr-o nuntă a formelor noi. Nici n-am terminat cu bănuiala că și văzui cum clanul vital din materia colorată înțelegea să fugă, să se combine, să ucidă, să zboare. Fenomenul acesta, însă, mă constrînse la o meditație. Ce calme stau culorile în tuburi. Neatinse. Pline, tncîntale de substanța lor invariabilă, Astfel, se complac în cutii. în rafturi, ea oamenii. în vestminte și In camere. Aceasta pînă cînd culorile sint vlndutc pictorului. Acum, adio tihnă. Pictorul devorează cu pensula conținutul tuburilor. Substanța frumoasă și puri a unei culori este murdărită cu altă culoare pusă pe carton, rasă, aruncată. Nici Van Gogh nu și-a realizat altfel tablourile. Pentru saltul calitativ, fiecare pictor sacrifică imaculatele culori. Culorile de pe gigantica paletă foiau pretutindeni, ca niște fulgere, ca să picteze un peisaj abracadabrant. Azvîrleau moloz în aer, un stol de suliți, vulturi, făceau ciuperci pe cer, printr-un marc ți fără model procedeu. „Logică vetustă, minte demodată**, am exclamat în gînd, „năpîrlețtc-te, odată Materia nu mai este pasivă si neconștientă. Firul dc iarbă cugetă șt nu tace și vrea să iese din forma lui, A început conversația obiectelor, Î4? cunoști limba ? Luna ca un corn bălai se clatină printre nori. Suflete, ți-c foame iar de cer ? 26 O arătare scundă cum n-ai mai apucat se apropie de tine. Are un cap aproape palrat eu ochi fosforescenti ți o siluetă de furnică alegră. Se uită la tine cel ce stai trîntit la pămînt ți ți se adresează, mărindu-și enigma, cu timbru de mag- netofon : — Ațundra, tolinde gaver limianU geam do nev cti cumba... Vocea necunoscutei făpturi, care iți dai din ce In ce mai bine scama că-i militară, continuă să-ți șuiere, nici cu vreo căldură ți nici cu ghiață, asemenea cuvinte. După un timp, Si răspunzi și tu ; — Nu-nțeleg nimic. Se oprește brusc și-și introvertește ochii cu aparența celui ce ascultă o voce interioară. — A. vasăzică, spuse soldatul acesta furnică. Trebuie să te didic de aici. Te afli pe cimpul de operații și, cum singele și carnea constituie materia mașinii talc omenești, nu poți cămine pe loc fără de riscuri fatale. L-am contemplat uluit mai ales de întorsătura lui lingvistică. — De ce n-al fugit ? E una din zonele cele mai periculoase !, mă apostrofă el. — Și pentru soldați parcă nu-i la fel ? am întrebat eu. Bfse. — Ai să vezi că nu, in eurînd. Noi sîntem, dacă mă exprim cotlet, o altă umanitate. Mă uitai mai bine la soldatul acesta necunoscut. îi examinai miinile ți îndeo- sebi fața, Remarcai că pielea li era cu mult mai frumoasă decît a omului din carne și oase, între timp, veni al doilea soldat ți asemănarea dintre dinții mă consternă. Discutară intr-o limbă necunoscută ți după ce făcură cttcva mișcări nu mai ștlui care din ei venise primul și avusese intenția să mă scoată din zona dc operații militare. — Nu cumva sunteți gemeni ? le zisei, cu intenția de a descoperi pe cel ce venise mai intli. — Nu stntem gemeni, îmi răspunseră ci deodată. Mă luară, cu vigoarea omului de metal, intr-un comod hamac, și mă duseră atenți la o construcție improvizată, de unde mă scoboriră pieziș pe un tunel ți mă depuseră In fața unei uți. Mă cercetară ți constatară că nu sînt rănit. Apoi, unul îmi zise : — Vei intra, pe o clipă, în camera pentru combaterea radiațiilor și după aceea te vom evacua departe de aici. E un miracol că ai scăpat. Pe drumul parcurs ne-am întîlnit cu imdți militari. Cu toată starea de năucie în care mă aflam, observasem că ei semănau ca două picături de apă ți această constatare se îngroșa cu fiecare nou întîlnit. Pină la urmă, începui să cred că oamenii aceștia nu erau născuțî, ci tăcuți de una ți aceeași fabrică. Se mișcau sigur și electronic de repede, fie că mergeau fie că îți conduceau tancurile ori automobilele. în aglomerație, nu aveau nici o ezitare ți nici o ciocnire. Casca și vestimentația lor verzie calma ochiul și numai citeodată îi auzeam pronunțînd placid cuvinte necunoscute. După tratamentul de dezinfectare atomică, fui dus departe intr-o mașină de lux la un marc avion dc transport. De îndată ce mă așezară lîngă un ochetc al avionului, o muzică stranie se înfi- ripă în mine. Sunete lungi care îți întindeau ecourile pină la evanescență în culori grave mi se păreau niște buciume suflind spre un tărim inaccesibil ți misterios. Se despăturară apoi numai sonuri electronice, tot mai multe ți precipitat, ți cînd ajunseră la cea mai marc amploare tăcură deodată brusc, A urmat o pauză enormă și îheordată după care plouară calde lacrimi de harfă. Se iviră, după ele. tonuri albe dc crin cu parfum de flaut amestecat cu ele- vații de orgă. Și fragmentul acesta simfonie imi dispăru, cu tot regretul meu, ca visul ali- nător care se termină la clipirea genelor. Simțeam că avionul decolase și că zburam la multe mii dc metri deasupra soiului. 27 li Scm din împrejurimea care îmi era familiară și din universul meu interior, îmi veni, acolo sus. întrebarea : — Ce sunt cu ? Ce sunt cu! Ce puteam fi! Un mecanism. O mașină vie dintr-un fel de... materia) plastic ? Mașina, însă, nu imaginează. Cugetă impecabil, selectează, cal- culează într-o fracțiune de secundă operații complicate. în schimb nu are fantezie creatoare de (noi) orizonturi și emoții. Vedeam jos fața planetei ca pe un covor cu orașe, munți, lacuri. Ce sînt eu 7 O seîntee, un punct luminos. Sunt o micime și mai mică decît vîrful acului transportat în carul cu fîn. Acul acela era, col puțin, anume transportat. Scîntejn mea n-are căruțaș. Ea e una din pulberile de scînteî pe care le-aruncă vînlul în vîrtejul neprevăzut al celorlalte lucruri, — Vă servesc un suc 7 auzi o voce metalică de femeie- Tn față. îmi surîdca o stewardesă dc o gingășie cum nu mai văzusem. Observai numaidecît că, la fel ca soldații care m-au cules adineaori, și m-au adus aici, deși avea figură de om, nu ieșise din pîntece de mamă. Ce păr mătăsos, ce piele trandafirie și rotunjită. Nu, această formă nu putea fi născută. Deosebirea dintre ea și oamenii pe care pîn-acum i-am cunoscut era ca dintr-o statuie sculptată de un Fidias și modelul ei, cu adausul că. de această dată, și statuia primise harul , iar la pierderea Belgradului (1688) scrie Belgrad Tflrkflstt, pe care Ibrahim le inter- calează în textul operei sale, la locul respectiv. In urma înaintării armatelor Habsburgilor, autorul nostru povestește cum s-au strîns ți s-au înghesuit la Timișoara valuri valuri de turci refugîați din cetățile din Ungaria ți dc la hotarele Transilvaniei, din fața austriecilor aflați sub „coman- dantul murdar, porcul dc HCisler" (Serdar-i milrdar, Hayzer hinziri). în bătălia de la Zlrnești lingă Brașov (1690), unde după cum se știe a participat alături dc turci ți Constantin Brîncoveanu, timișoreanul nostru precizează că „comandantul bles- temat numit Ileislcr a fost prins viu ți făcut prizonier de către timișoreanul suim (adică spahiul posesor al unui ziomet, o feudă viageră care aducea un venit anual între 20 000 și 100 000 de ncccle), numit Muharrem aga'1. Găsim apoi în povestirea lui Ibrahim multe atic informații asupra persoanelor din urmata și administrația otomană, care funcționau în diferite localități bănățene, și pe baza acestora s-ar putea completa cel puțin parțial șirul pașalclor din Timi- șoara ți al sangeacbegilor dc Lipova, Caransebeș, Giula, Cenad, Ineu și din alte părți. Un eveniment deosebit dc răsunător pentru Timișoara a fost vizita pe care sultanul Mustafa al Il-lea a făcut-o în acest oraș, după victoria asupra austriecilor de la 22 septembrie 1695 lingă Lugoj, la care a participat personal conducînd ope- rațiile, ți în care, după cum se știe, au căzut pe cîmpul de luptă generalul Veterani și prințul de Liechtenslein. Ibrahim Timișoreanul, care în acea vreme venea pe lume, a notat ulterior dc Ja tatăl său și dv la uiți timișoreni o serie de detalii interesante asupra acelor zile, din care traducem rele ce urmează : „în bătălia balalioncJor ftaburlar muharebesi), val tul de Diyarbekir milostivul vizir Șahin („Șoimul”) Mehmed pașa, ți bcglerbrgul de Rumelia vizirul Mahmud pașa, mult-vestite căpetenii de oaste, primind halatul de culoarea trandafirului al martiriului, au intrat în sfînta sfintelor din grădina paradisului și au atins ferici- rea. Ceilalți măreți viziri ți mirmirani ți emiri și agale ale ogeacului ienicerilor, fiind invitați să se prezinte în fața Augustului, cu mare cinste au fost felicitați pentru cuceririle și victoriile împlinite, ți în prezența Măriei Sale înalt-cinstltul Han ți a marelui-vizir și a celorlalți măreți viziri au fost înveșmîntați cu blănuri dc samur, iar celorlalți gazii musulmani li s-a manifestat prin daruri și cadouri preaînalta bucurie și distincție. Iar vizirului Suleyman pașa al cialetului Rumelia ți vizirului Topal („Șchiopul") Huseyin pașa al eialetului Diyarbekir, favoare ți 37 cadouri, iar Mahmud aga, care era agă al ienicerilor, vestit prin dîrzenia șl stră- daniile sale în această mare gaza, a fost învețmîntat cu halatul ce i se cuvenea spatelui său odată cu acordarea rangului de vizir. „în răstimpul acesta, cu astfel de veselii și bună dispoziție, toată lumea din oastea împărătească a început sărbătoarea și băuturile și plăcerile și amuzamentele, și pretutindeni recitau poeme poeții cei cu limbă dulce și prin vorbele cîntecelor își apropiau prietenii. Infățișîndu-i-se și prczcntîndu-i-se astfel Măriei Sale padt- șahului victorios și generos felicitările pentru victorioasa sa gaza în forma plăcută a laudelor și elogiilor în onoarea Padișahului, la adunarea împărătească, unii dintre sfetnici s-au interesat cine este autorul „Cintecului Budci" (Budin TiirMlsil), timi- șoreanul Așik Gâzi Hasan ? este în viață ? se găsește aici ? Cițiva dintre clntăreți dind lămuriri au zis : „Maiestate Padișahule, el se găsește chiar in oastea împărătească și după cum cu vitejie mînuia pelota și ciocanul de polo pe cîmpul de luptă, acum tot el este acela care în clipa aceasta stă în mijlocul poeților tn fruntea tuturor reuniunilor". „S-a dat poruncă să se prezinte la adunarea împărătească. Din cîntecele sale proprii, acompanilndu-le cu muzica lor. a recitat mai înlîi cinci distihuri fbej/tJ intru lauda și preamărirea Șahului și după aceea „Cîntecul Budei" și „Cîntecele pentru Belgrad și Timișoara" (Belgrad ce Temeșuara olan tilrkilieri). Cu vocea de asemenea, avînd el viers frumos, prin desăvîrșita limpezime a tonurilor și acordurilor a impre- sionat delicat și i-a plăcut suveranului, Distihul din „Cîntecul Timișoarei" ('Temejvar TUrJiUsflj : Ne ceker kullarin serhadd ilindc Hilinmez HOnkârim gorulmeycsince = Cit suferă robii tăi în țara de la fruntarii Nu știi, împărate, decît atunci cînd vezi, cînd a ajuns să fie cunoscut înaltului auz, Sultanul eu adevărat nu știa. tîn acest punct întrerupem ordinea textului cronicii și reproducem integral „Cîntecul Timișoarei" intercalat de îbruhim în altă parte a cronicii sale, în origi- nalul turcesc, lăsînd să-i urmeze o traducere exactă în românește : Ne ceker kullarin serhadd ilinde Bilinmez Hunkârim gbrulmeyesince Bu nice memlekeiin kăfir elinde Kaldi inanmadin ayirilmiyasinca, Kimi șehid oldi, kimi giriftâr, Kâfirin elinden inier zâr zâr. Ister Uyvar, Egre, hem Budin ve Giila, Ele girmez Șâhim yOriîImeyesinCC. Guziler bușinn lakub celenkă Kirardi Nemceyi, Macari, Firengi. Neylesăn, kullarin edemez cotigi, Hâl-u hâtirlari sorulmayasinca. îiisni deyr gbklere cikmisdi ahim, Harâm bagișlasun, eokdur gunâhim. Temeșvar kalesin. bi) Padițahim. Vermeyiz kâfire kirilmayasincă. „Cîntecul Timișoarei", alcătuit după regulile prozodiei arabo-turcești sună astfel în românește; Cit suferă robii tăi în țara de la fruntarii Nu știi, împărate, decît atunci cînd vezi. Atîtea ținuturi în mina ghiaurului Rămas-au, și nu credeai decît atunci cînd s-au desprins. Unul a devenit martir, altui prizonier, Și-n mînile ghiaurului suspină greu. Fie Ujvar, fie Eger ori Buda și Giula, Nu vor fi luate iar decît atunci cînd pornește Șahul, Gazii, punîndu-și cununile pe cap, l-au rupt pe austrieci, unguri și pe venețieni. Ce să faci, robii tăi nu fac războiul 38 Decît atunci cînd îi întrebi de bine ți de sănătate. Din mîndrul lăcaș Ia cer s-a-nălțat vaierul meu. Iertați-mi grcșala, mare-i păcatul meu. Cetatea Timișoarei, să știi, Padișahule, N-o dăm ghiăurului decît sfărimată ! Și acum să revenim la șirul povestirii lui Ibrahim Timișoreanul :) „Cuvintele acestea împărătești au fost transmise și arătate după aceea agalelor dc către Hiinkărî Yusuf aga, care fusese de față la acea adunare ca servitor ți a rămas pe urmă la Timișoara. Lui Derviș Gâzi Hasan, în afară de galbenii cei i-au fost dați și acordați în mod grațios, i s-a dăruit împărătește, ca o pensie, prin scri- soare împărătească fhatt-i hflmdyăn), o soldă zilnică de 40 accele de la ogeacul gărzii de dreapta din Timișoara (Temejearm pdnuiîiycm-i ț/emin ocagindan). Amin- titul Așik Gâzi Hasan, de felul lui călugăr îmbrăcat în aba, fiind înainte vreme un voinic gaziu ți om bun, jar mai tîrziu. renunțlnd la viața de cîntcee și ospeții și implorind mila divină, s-a primenit ți deodată s-a retras din frecventarea oame- nilor în comuniunea eu Allah, în coltul rezervat al singurătății. După pocăința făcută laolată cu șeihul Selim Dede, mulțumindu-se împreună cu membrii familiei sale cu ceea ce a obținut prin fidelitatea sa fală de Padișab, după ce a renunțat la expedițiile militare, Că să folosească cît mai bine timpul, n plecat pentru un an în pelerinaj -la Mekka-. După aceea, în anul următor a început să se ocupe de culti- varea grădinii sale de zarzavat. Dintr-un teren de un pogon (ddnilm), prin munca ți cu sapa sa, a produs în grădina sa lubcnițe de 14—15 ocale (adică de 17,92 și 19,00 kilograme), și dînd bucata cu 4 parale, cei care le luau de la el le vindeau la Timișoara cu cîte 8 parale iar la Belgrad eu cîte 10 parale (o para era 1/40 parte dintr-un puru?, adică piaștrii, care era o monedă otomană de argint egală pe atunci cu un taler de argint austriac). Se știa că nu ia nici o para mai mult și din grădina sa nu dădea ciurcuri nimănui, nici giaurilor, așa cum făceau ceilalți gră- dinari care vindeau zilnic Jubenițe zicînd „onoarea mea ține pînă cînd vînd din grădină". $1 astfel au devenit celebre printre locuitorii Timișoarei și ai Belgradului așa numitele „lubcnițe ale lui Haci Hasan", atribuindu-sc producerea unei astfel dc calități superioare eclatantei înțelepciuni a acestuia". La doi ani după aceea, sultanul Mustafa al II-lea intră din nou în cetatea Timișoarei. Insă do astă dată nu ca biruitor, ci ca învins. La 11 septembrie 1697 are toc celebra bătălie dc la Zenta. unde marele-vizir Elmas („Diamant") Mehmed pașa împreună cu alți comandanți turci rămîn pe cimpu! de luptă, victoria revenindu-jc austriecilor conduși de prințul Eugenio de Savoia. Sultanul nu se afla acolo, ci undeva între Tisa și Timișoara. Aflînd vestea dezastrului, fuge să se salveze, Ibrahim Timișoreanul povestește această scenă (fila 157 a) : „în noaptea amintită, care era la 24 ale lunii safer cel binecuvîntat (anul hegirei 1109—11 septembrie 1697). Maiestatea Sa Padișahul lumii s a întors după acest afront cu mare îngrijorare și amărăciune și în noaptea de 25 pe la miezul nopții a ajuns ta măciulia Porții Cocoșului (Horos Kapu.su) a cetății Timișoara și a cerut cu insistență să deschidă poarta. După răspunsul paznicilor că poarta nu se deschide nimănui la ora aceea, aflîndu-se că c Padișahul ți venind aga ienice- rilor cu cheia, a descălecat și s-a liniștit, nmuzîndu-sc enorm dc răspunsul paznicilor, ți i-a răsplătit cu daruri și favoruri". Acest episod nu poate să nu trezească în minte oricui încercarea —- ața cum a înregistrat-o tradiția consemnată dc Ncculcc în „O samă dc cuvinte" — făcută dc Ștefan cel Mare, după „stropsirca" dc către sultanul Mehmed al II-lea la Valea Albă, de a se refugia între zidurile Cetății Neamțului, probabil tot la miez de noapte. Pe Ștefan l-a îndepărtat și încurajat patriotic mamă-sa, Oltea Doamna, însă pe Mustafa al II-lea aga ienicerilor l-a primit bucuros, că să fie apoi încărcat de favoruri. Se afirmă că istoria c ireversibilă. Dacă c conștrînsă în calupul unei teorii sau concepții oarecare, se poate susține acest lucru sub specie progresau. Istoria otomană era însă în acea vreme reversibilă. Adică, valul invaziilor de odinioară se retrăgea mereu și turcii trebuiră să c întoarcă acasă din multe locuri pe care le stăpîniseră odinioară. Această realitate o exprimă Ibrahim Timișoreanul într-un limbaj metaforic, atunci cînd ajunge cu firul povestirii sale la anul hegirei 1128 (27 decembrie 1715 — 13 decembrie 1716), adică la anul pierderii Timișoarei, scriind : „tn anul acela, cetatea Timișoarei cea de argint (kale-i Temeșuar-t pflmflșt’dr), care a fost păzită și păstrată ca o fecioară exact 151 de ani (de fapt 164 de ani, de la 1552, cînd a fost cucerită de Ahrned pașa, pînă la 1716, cînd a fost predată de Mustafa pașa) și poalele castității sale nu au fost murdărite de spinii sau ogrinjii violării dure- roase", și consemnează că a fost nevoită să capitulezi1. El arată (fila 167 b), că tn timp ce „înlăuntrul cetății pedestrașii și călăreții musulmani nu ajungeau la cifra de 8 000 ghiaurii care atacau treceau de 150 000. Cifrele acestea sînt inexacte, după cum, la asemenea ocazii, și cifrele furnizate dc tabăra adversă sînt inexacte. Totuși proporția era de sigur în favoarea asediatorilor. Este autentică, în schimb, și în faptă și în spirit, zugrăvirea ce o face autorul nostru scenelor petrecute în acele zile fatale în interiorul cetătii. din care mai traducem următorul pasaj care înfățișează ultimele eforturi ale apărătorilor în fața prepotenței desfășurate irezistibil de prințul Eugenlu de Savoia (filele 171 a—173 a); „Acest sărman plin de neputință (bu hakîr-i ptlr-tefcsîr), aflîndu-mă ca oaspete de scamă în ogeacul ienicerilor originari din Eger, care alcătuiau 24 de plutoane forța) laolaltă cu căpitanii și ofițerii fiind 1 000 de ostași întovărășiți, ne găseam In bastionul Porții Martolosilor la capătul podului de pămint al ghiaurilor, Aga ogeacu- lui nostru era Kuciik („cel Mic“) Hiiseyin aga, un bărbat viteaz și gaziu. Bătîndu-se strașnic, a fost rănit în două locuri, dar cu ajutorul lui Dumnezeu nu l-am lăsat la ghiauri, ci am reușit să-I scoatem cu bine în spatele nostru și să-i legăm rănile. jSc hotărîse și se poruncise să se acorde banii pentru alifia rănitilor și ocu- pîndu-mă eu cu înscrierea lor în registrul răniți lor, au fost găsiți la verificare salvați dintre amintiți căpitani, ofițeri și ostași, 6 căpitani și un total de 250 de ostași zdraveni și 60 de ostași răniți. Restul, cu toții au devenit martiri pc cîmpul de luptă, vărsîndu-și sîngcle ca berbecii de jertfă și intrînd astfel în paradis... „Preaiubitul și generosul meu părinte Mustafa aga, pc cînd ajunsese la rîndu-i cu cinste ca sflnnf (musulman ortodox) între 60 și 70 de ani, pe cînd se găsea la capul Podului de Sctnduri în grupa do la Măciulia Lungă (Uzuri Cekme) a zis: „De demult, de la Eger, acum mi-e satisfăcută în fiecare zi ardoarea mea profundă și pofta inimii mele !“ și se avîntă cu mare bravură în marea gaza. Fiind rănit în două locuri, prietenii vechi și intimi ai săi, Tosun aga și Tbrahim căpitan care erau împreună cu el, nelăsîdu-i trupul său slăbit ghinurilor, l-au dus pe spatele lor, în viață încă, scoțîndu-1 în casa unchiului nostru Mcmiș aga de la Poarta Cocoșului. Imediat amintindu-și de acest sărman, a trimis oameni să cerceteze: „e sănătos ? unde o ? aduceți-mi vești 1“ în timp ce mai sus pomenitul KucQk Hiiseyin aga i se îngrijeau rănile, a venit o servitoare și informîndu-mă dc starea lui, repede ți iute am venit lîngă el. Privind la hainele de pe mine m-a întrebat: „Ibrahim, ești rănit ?“ Hainele îmi erau făcute ferfeniță de grenadele de mină. Slavă lui Allah celui Prea- mărit, nu mi-au atins trupul. „Acum, numai cu rănile dumneavoastră sîntem răniți. Cum vă simțiți?", așa l-am întrebat. A rîs cu hohote și cu multă voioșie a zis: „Bagă de scamă ! Eu niciodată n-am simțit binefacerea marții ca o întristare șl mîh- nire, Fii mlndru că odată cu mine cinci înaintași al tăi s-au dus martiri pc calea Domnului. Nădăjduiesc că prin bunătatea lui Allah si tu vei veni după noi martir. Scoate plumbul ăsta de sub genunche !“ Și l-a arătat cu mîna. O bucată re plumb ce-l nimerise în osul genunchelui slîng rămăsese dcdesuptul genunchelui cît un pumn sub piele. A venit chirurgul si spintecîndu-1, l-a scos. A început să curgă sîngele. Luînd în mină bucata scoasă și privind-o, a văzut că era de 11 dirhim (adică 35,31 grame) și era otrăvită. Zicînd : „Pe neamțul care m-a izbit cu ăsta l-am lovit in foaie cu unul de-al nostru dc 18 dirhem (57,78 grame), a rămas pc loc și sufletul iad i s-a făcut", și-a manifestat în felul acesta bucuria. Sîngele ce-i curgea din rana de unde i-au scos plumbul l-a făcut să-și dea sufletul. „Dar l-am înmormîntat. însă totul nu se fîrșise. în timp ce-| înmormîntam s-a întîmplat acest minunat mister că prietenul și tovarășul lui din campaniile de la Eger, seimenul din Eger Mâc Ahrned aga, care de 15 ani nu locuise în Timișoara ci era bețliaga în palanca de la Vîrșeț și acum venise cu locuitorii palăncii să se adăpostească în cetate, fiind prezent la înmormîntarca lui, a pus mîna pe coșciugul lui și flindu-i sortit să spună mărturia la căpătîiul mortului, a zis: „Hei, bătrîne Mustafa aga. hei! De cîte ori a fost să mergem la război șl la luptă tu îți exprimai dorința și voința „cu ajutorul Iui Allah eu voi deveni martir în această gaza 1", iar eu făgăduiam zicînd „dacă mori, eu tc voi înfropa !“ Slavă lui Allah celui Preamărit, tu ți-ai ajuns scopul și te-ai unit cu Domnul ca martir, iar eu acum îmi îndeplinesc obligația de fidelitate prin acest cuvînt al meu dc mărturie. „Toți cei de față au 40 zis „Allah. Allah!", i-au dat binecuvîn tarea și au recitat rugăciunile de iertare. Iertarea ți mila lui Allah asupra iui și asupra tuturor martirilor ți virtuoșilor 1“ Acestei scene emoționante chiar șl pentru ghtauri îi urmează un poem scris de însuși Ibrahim Timișoreanul, în care exaltă spiritul de combativitate și sacrificiu „pe poteca lui Allah" (Ji seM'liăhrj, fericindu-i pe cei care ajung să bea „vinul mar- tirului" (bdde-i ft-hid). Cu un istoriograf pragmatic, Ibrahim Timișoreanul reproduce în larg rezumat — așa cum face și cu alte ocazii — scrisoarea prințului Eugeniu de Savoia către comandantul cetății, vizirul Haci Mustafa pașa, după 41 de zile dc asediu, ca să se predea. Răspunsul este refuzul. Totuși, la 20 octombrie 1716, Mustafa pașa acceptă de la prințul Alexandru de Wurtembcrg condițiile capitulării, și turcii părăsesc Timișoara și Banalul. Conform acestor condiții, turcii din Timișoara și firește și istoricul nostru pără- sesc „Timișoara cea de argint și se strămută la Belgrad. Insă nu rămîn multă vreme acolo, căci în anul următor, 1717, este ocupată dc austrieci și vestita „cheia a Ungariei", sau cum îi ziceau rimat turcii, Belgrad dâr Ul-cihdd, „Belgradul loc al războiului sfint". Plccînd și dc acolo. Timișoreanul nostru se fixează la Vidin, cu familia lui. în acea vreme se încheie pacea de Ia Pojarevaț (passarowitz. turc Pasarofca) în anul 1718, prin care Banatul întreg este cedat de turci, împreună cu Oltenia, Habsburgilor. Conflictul expansionist dintre Imperiul Otoman și Imperiul Austriac nu con- tenește însă. Peste cîțiva ani, la 1736, izbucnește un nou război pentru linia Dunării. Autorul nostru povestește (fila 195 a) cum a ajuns un nou detașament de austrieci pe la Adakale și „Filoredin" — o cetate turcească dc lîngă Cladova, zisă mai ales Florentin — pînă aproape de Vidin. Acosta a fost întărit dar s-au adunat sub zidu- rile lui 15 060 de Nentce. Vidinul a fost însă salvat de „viteazul muhafiz (comandat al cetății", vizirul Ivaz Mehmed pașa". Cu acest prilej, înaintea tuturora „s-au dis- tins ienicerii Înaltei Poeți, timișoreanul Kuloglu Mehmed aga și timișoreanul portar Ahmed aga". Turcii reiau ofensiva, îi resping pe austrieci și ajung, sub conducerea lui Ivaz Mehmed pașa, pînă la Adakale. Autorul nostru descrie amplu și circum- stanțial (filele 190 a—192 b) asediul șl bombardarea de pe dealurile învecinate a acestui „lăcat al Dunării" și apoi ocuparea cetății din insulă, prin capitularea aus- triecilor în anul 1739, Aceasta îl face să-și exprime iar speranța că într-0 zi Buda și Timișoara „vor intra din nou în teaca ștăpînirii islamului*. Pacea de Iu Belgrad, în anul 1739, marchează însă stagnarea istoriei turcești in această zonă. Cu acestea, expunerea lui Ibrahim Timișoreanul ia o altă întorsătură și îm- bracă un alt stil. Deoarece evoluția istorică a făcut să se încheie o fază decisivă pentru otomani, anume aceea de a voi și a putea stăpîni Europa Centrală de la nordul Dunării de mijloc, adică Ungaria propriu-zisă, condeiul istoricului nostru timi- șorean trece să se ocupe de alte probleme din alte părți. Preocupările sale arătate mai sus, ale „războiului sfînt", cifidd, și ale frunla- rilor, serhadd, îl fac de-acum pe Ibrahim Timișoreanul ea în „Grădina Martirilor de la Fruntarii" să acumuleze pe filele următoare un număr considerabil dc date și fapte în legătură cu aceste aspecte caracteristice pentru viața și istoria otomană, citind pe alocurea pasaje din autori celebri arabi și persani asupra acestor probleme. El face astfel un fel de teorie sociologîcă-istorieă a scrbatuiuL Destinul lui l-a dus însă iarăși în alte expediții, la seriiacM, și anume In miezul războaielor turcilor cu Iranul din anii 1744/45, unde luptă sub comanda „binefăcă- torului nostru Gâzi llâc Hiiseyin pușa", ajungînd pînă la Șiraz, orașul vestiților poeți persani Sa’di și Hafez. In sffrșit, trecînd sub aripile „puternicului, binefăcătorului nostru slăpîn bfăili Abdullah puia, mareie-vizir", după ce acesta este destituit, la 29 octombrie 3755 și se retrage pe insula Sakiz (Chios), și Ibrahîm Timișoreanul II însoțește în surghiun, Acolo îșl termină expunerile sale istorice, în anul 1171 h. (1757/58). Ultimele file ale lucrării sale se sfirșesc cu două frumoase gazeluri, concepute ea o explicare filo- zofică a noțiunii și a sensului de ftenpăm, adică dc „timp", rare, după cum știm cu toții, constitue substanța și esența istorici laolaltă eu oamenii, care trăiesc în timp și dintre care unii, oprindu-1 pe paginile lor scrise, trăiesc și dincolo dc timpul lor, ca Ibrahim Timișoreanul. 41 I I IRINA MAVROD1N * -------------------------------------------- în mijlocul cel catifelat In mijlocul cel catifelat sunt vorbele in somptuosul copac unde nopțile te trezești cînd frica m patul tău se-adăpostește pleacă repede împărătește albele cearceafuri pinze de corăbii să se facă lunece prin ferestre patul în prăpăstii nesățioasa cu ape adinei îndelung să se-adape DAN MUTASCU *------------------------------------------ Ceremoniile trezirilor și ce dacă umede cuvinte amintindu-mi o ploaie de Prier apăsătoare polenuri lichide și nimic sau pești galbeni, sau monezi verbale pînă cînd la capătul de sus al treptelor : feri stingtnd lămpile de păr ; o, hoinâreaiâ dc aer luminos ce dacă uneori o lacrimă ne fecundează numele ! oprindu-se pe oasele de mărgean pe mimozele ochilor așteptind ca umezeala cuvintelor să-i pătrundă, ce dacă apa dimineții își leagănă înghețul mult înainte de senzația-mi de gri muls înainte de ceremoniile de flaute ale trezirilor clipocind pe fereastra deschisă ... 42 ADRIAN BELDEANU * -------------- lartd-md pentru jocul de goarne, pentru cnut și monezi fi sărut, pentru grindini ți măru-nceput — iartă-mă pentru duhul de carne. Arborii cruzi in mine se-asmut, visul se-neacă-n șterse troparne. Iartă-mă pentru jocul de goarne, pentru crini și monezi și sărut. Iartă-mi pustiul intre lucarne .., Pentru moartea prorocului mut, pentru singele meu prefăcut iartă-mă ... Riul să se răstoarne ... Iartă-mă pentru jocul de goarne. Jocul de goarne ștefan damian 3jC — _ - - _ Călătorie Cum înfloresc in tot locul in mine ascuns e un rîu — îmi aleargă picioarele prin muzica funerară precum printr-o mare in eare m-ațr pdrâsf — Ecoui pierdut va veni ard tare un curcubeu simplu alcătuindu-se de veghe — El se deschide dar stau și pîndesc prin riul cel port ceea ce sînt cum trece dincolo și-n urmă nu nici pot socoti — Gură ce se închide jur-împrejur plopi de argint cu frunze întoarse spre cer in noaptea mea luminind — 43 * Elayor Clopot alb, Elayor intre stele negre ești floare plăpindă de lotus din arse petale risipind ființa ta — Fără sens e tot ce te cheamă tristă adiere dinspre un larg mai larg și-alcătuirile tale in ceruri se pierd — întunecare, prezență amară se cerne glasul tău cum oasele ce incăodată cer praznic intr-un acvariu cu păianjeni frumoși — Clopot alb, Elayor ne mișcorăm pînă aflăm crepuscul intr-un fir de nisip și plouă cu trupurile noastre pe fruntea acestei lumi — ION POPA * ------------------------------------------- Revolufie interioară Încercănate clipe Mi-au incrustat sufletul... Dar vînosul pămint își biciuie iar sevele In miraculoasele-mpliniri. Castanii și-au aprins candelabrele. Iar inima mea, Cal roșu galopind Cu despletita-i coamă de singe, Zănatecă-și fringe Lăuntrice zăgazuri. Beată de lumină galopează Prin iazurile primăverii Strigindu-și revoluția Cu inerția stătută. Revoluție, fulger ne-ntrerupt, Ades lovit, nu te-am vîndut Confortului meschin, măruntei liniști. Vei stărui apururi In arderi de gînd Și-n inima Cal roșu galopind. 44 VAS I LE ZAMFIRESCU $ ---------------------------------------— Vara la mare E calmă marea-ntinsă ca un albastru cort ; Deasupra liniștii din port Spinzură albe gheme Ce-ncearcă istovite să se cheme. Și peștii dorm cu cearcăne de soare In apa nemișcată care doare. Din vise lenevite în nisip Pleacă corăbii negre cu trupuri fără chip. VASILE SAV * ------------------------------------------- A marș Vu căuta, nimicitoruie, temeiul cuvintuiui căci neînchipuit mai mic decît bobul de gr iu fi-este cugetul și-n sufletul tău nimic nu devine. Neliniște și risipă, ființa in amurg mai mult unduire peste tainele cintului. Semnele vremii alte îununi amintind, cenușa din pleoape o prea mare povară, Vel umbla nebănuit eremit prin văile lumii fără făgăduința întoarcerii. Ce neasemuit îdcay de odihnă ar fi culcușul sălbăticiunii dar codrii în care tărîm s-au ascuns, 45 CRITICA STRĂINĂ TRAIAN iniL’ BIRAESCU Șl EXEGEZA ROMÂNEASCĂ într-un foileton critic Adrian Marino învedera, nu dc mult, puținătatea contri- buțiilor, în critica literară românească, în direcția discuției unor cărți importante, de critică ți teorie literară, istorie literară și estetică, cărți scrise de autori străini și apărute, recent, în traducere românească. Și mai nemulțumi toace e situația privind exegeza românească pe marginea acestor traduceri. Comentariile sînt cuprinse, cu osebire, în „cuvintul înainte’, „prefața", „studiul introductiv" prin mijlocirea cărora aceste texte sînt prezentate, pentru prima oară, publicului românesc. Uneori, o astfel de prefață lipsește cu desăvîrșire, bunăoară, la traducerea românească a valo- roasei cărți a lui M. Bahtin : Problemele poeticii lui Destoievski (Editura Univers, 1970). Alteori traducătorul, cu o modestie demnă de o cauză mai bună, se limitează la un prea succint cuvînt înainte. Așa Dieter Fuhrmann prezintă cititorului român, în mai puțin de trei pagini, Structura liricii moderne de Huge Friderich (Editura pentru literatura unifersaiS, 1969). Dar M. Bahtin și Hugo Friderich semnează cărți care apar pentru prîmu dată în românește. Un studiu detailat și competent care să pre- zinte, în măsură egală, autorul și cartea, ar fi fost, și într-un coz și înlr-altu), bine venite. Exemplele amintite constituie însă o excepție. îndeobște cărțile străine dc critică, teorie și istorie literară străine, cărți apărute în românește, beneficiază de studii introductive temeinice, ample, minuțioase. Sînt contribuții stimabile, ale exe- gezei, ale criticii românești, contribuții despre care, din păcate, se amintește prea puțin. Așa s-a întimplat, de pildă, eu eminentul studiu introductiv al lui A, Duțu la cartea lui Ernest Robcrt Curlius Literatura europeană și Evul .Mediu latin (Editura Univers. 1970). Despre carte s-au scris mai multe recenzii; nici unul din autorii recenziilor nu a găsit de cuviință să zăbovească măcar în treacăt, pe marginea studiului introductiv al Iui Al. Duțu. Dc aceiași soartă ingrată a „beneficiat" și prefața sem- nată de Nina Fațon la Estetica lui Benedctto Croce, prefață în care, în cîleva linii sigure, ni se prezintă o panoramă a operei și a gîndirii filozofice a ilustrului esteti- cian italian, precum și etapele receptării lui Crace In România. Lacuna semnalată evidențiază astfel, dacă nu pete albe pe harta criticii noastre literare, atunci, oricum, ținuturi mai puțin frecvente. De aici decurg nu puține nea- junsuri. Unul, și care e departe dc a fi cel mai neînsemnat c acela că exegeza româ- nească pe marginea unui text de importanță capitală în cultura universală, se bucură, uneori, în critica românească, de mai puțină atenție și prețuire decît, să zicem, apariția cutărei sau cutărei plachete de versuri, mai mult sau mai puțin anonime. Ori, cum prea bine se știe, traducerea unei cărți marchează un moment important nu numai în viața proprie a lucrării ; alături dc ceea ce teoria literaturii comparate numește „cariera’ operei, un loc tot atît de important îl ocupă și „receptarea’ Operei. Cum, în cazul nostru, receptarea nu privește o operă beletristică, ci o scriere critică, primul moment al receptării e marcat de studiul semnat de exegetul român care prefațează, prezintă, scrierea. Prin mijlocirea acestui studiu ia contact, cu cartea tradusă, publicul larg. Studiul introductiv propune publicului un punct de vedere asupra scrierii, un punct dc vedere al unui comentator avizat. Ni se oferă astfel, o modalitate de înțelegere și valorificare a textului, modalitate prin mijlocirea căreia publicul e „introdus" în structura ideatică a cărții de critică sau de estetică literară. E în afara oricărei îndoieli împrejurarea că studiul critic trebuie să exprime astfel 0 atitudine clară, hotărîtă, principială față de modul de gîndire, față de sistemul de valori estetice, etice, ideologice vehiculate de text. Exegetul român nu poate rămâne indiferent, neutru, în fața sistemului de valori pe care îl propune cartea de critică, teorie sau estetică literară scrisă peste hotare; dimpotrivă, prezentînd-o publicului larg, exegetului i se solicită nu numai o compresiune de natură estetică ci, în măsură egală, o atitudine critică, combinativ și angajată. 46 întreprinderea solicită deci nu numai pricepere, neuitate estetică, subtilitate ci ți fermitate ideologică. Exegetul român în studiul introductiv al unei cărți de critică e, astfel, cel dintîi chemat și dalor să adopte o atitudine care să conducă către o valorificare critică a conținutului ideologic și estetic al cărții apărută în traducere românească. Așa face, de pildă, Nina Fațon în competenta prezentare a operei lui Ci-oce, prezentare care servește ca prefață la Estetica gtnditorului italian. Nina Fațon învederează contradicțiile filozofice din opera lui Croce, erorile parțiale ale gindirii sale filozofice, atitudinea hotărî! critică pe care exegeza marxistă italiană (Gramsci, îndeosebi) o are față dc opera lui Croce (Op. cit. pp. 3, 57, 56). Prezența atitudinii critice o înlîlnim și în introducerea lui Al Duțu la cartea lui Ernst Robert Curtius, Literatura europeană fi Evul Mediu latin. Comentatorul român respinge ideile vehiculate in materie de filozofic a istorici dc Spengler și Toynbee idei, care servesc, în nu mică măsură, osatura, scheletul concepției istorice a lui Curtius, Dar, în această direcție, se pare că exegetul român putea merge mai departe. Nu este infirmată, în Introducere, una din tezele principale ale lui Curtius, teză potrivit căreia unitatea culturii europene se datorează exclusiv moștenirii latine trans- misă prin mijlocirea culturii latine medievale din Occident. Este adevărat că AL Duțu învederează împrejurarea că, la Curtius, cultura bizantină e delimitată „îngust" (Op. cit. p. XIX), Exegetul trebuia însă, credem, să ia o atitudine mai hotărîtă față dc teza lui Curtis, teză care, reluată în toate articulațiile cărții, mărgi- nește spațiul cultural al Europei la Occident. Receptarea și valorificarea critică a structurii ideatice, a cărților traduse, opere importante ale criticii străine, trebuie să poposească, în măsură egală, ți asupra minusurilor în argumentare, a unor lacune în informație, a unor aprecieri estetice deficitare, acolo unde astfel de cusururi pot fi detectate în arhitectonica și în suita de argumente a cărții. Cu îndreptățire semnalează astfel Nicolae Balotă, in Maryi- nalii la o istorie a romanului modern, deficiențe de felul celor adineaori amintite in cartea lui R. M. Albârăs Istoria romanului modern (Editura pentru literatura uruuersald 19G8). Astfel, arată criticul român, nedumirește la Alberes „o afirmație apăsată privind valoarea artei unor scriitori minori" (Op. cit. p. XXVIII). De ase- menea, subliniază Nicolae Balotă, „raportul valorilor nu c întotdeauna cel just : Mușii, de pildă, e pus pe aceeași treaptă cu lluxley, Faulkner tratat destul de sec, după o tratare călduroasă a lui Charles Morgan ; Franțoise Sagan apare mai impor- tantă decît Robbe Grillet ori Pinget" (Idem, ibidem). Credem însă că, în această direcție, obiecțiile și rezervele comentatorului puteau fi mai extinse .Albârăs în- cearcă o istorie a romanului modern mai de grabă eseistic decît sprijinindu-se pe o metodă riguroasă. Lipsește, în cartea sa, preocuparea de a evidenția un proces istoric de evoluție a romanului. De aceea Istoria romanului modern reia, mai in fiecare capitol, certrat în jurul unei anumite tipologii a romanului, lucrurile de Ia început. Filiațiunile stabilite dc Alberăs sînt, apoi, nu de puține ori, externe și arbitrare. Romanul dosloicvskian are, de pildă, ca deșccndenți pe Bernanos, Green, Mauriac (7); unele capitole ale cărții grupează laolaltă operele după criterii care nu au nimic de a face cu istoricitatea ; așa, de pildă, romanele „milei necruțătoare", „romanul mistic" (7), ș.a.m.d. Prezența acuzată a spiritului critic ne întimpină însă, evident, în studiul-pre- față Posibilitatea eriticii semnal dc Sorin Alexandrcscu ca o prezentare a traducerii românești a cărții 1 ii Rene Wellek, Conceptele criticii (Editură tiniwrs, 1370). Meri- tele lui Sorin Alexandrcscu în direcția cunoașterii operei lui Wellek sînt mai mult decit stimabile. O traducere mai veche a Teoriei literaturii a lui Wellek și Warren beneficiase de un minuțios studiu critic al aceluiași exeget. Tn Posibilitatea criticii, Sorin Alexandresct. ne prezintă concepția lui Wellek asupra eriticii literare. Dar studiul poposește și asupra acelor aspecte ale acestei concepții cure i se par discu- tabile exegetului român. Sorin Alexandrcscu subliniază, de pildă, lacunele de infor- mație ale criticului american in ceea ce privește critica marxistă ; se evidențiază, apoi, ambiguitatea criteriilor metodologice folosite pentru a defini unele curente lite- rare, ca de pildă, romantismul și realismul, în sfirșit, după ce accentuează valabili- tatea a nu puține Wei ale iui Wellek în ceea ce privește „criza" literaturii compa- rate', exegetul ronnfn observă, cu îndreptățire, că, în acest domeniu, Wellek „pare mai mult a sugera o teorie decît a o duce pînă la capăt" (Op. cit. p. XV). Tipologia pe circ o adoptă studiile de exegeză la traducerile cărților de critică, teorie și estetică literară e, cutn nu se poate mai firesc, variată. Cartea lui Marcel 41 llaymond De la Baudelaire ia su prareaiism (Editura Lini vers, 1970) e precedați de o amplă prefață, un studiu întins (54 de pagini) semnat dc Mircea Martin. Comen- tatorul examinează, cu minuția și acribia istoricului literar, Concepția critică a Iui Marcel Kaymond. O altă structură adoptă studiul introductiv al lui Cornel Mihai lonescu la cartea lui Umberto Eco, Opera deschisă (Editura pentru literatura utii- versaid 1969). Studiul Intitulat Opera deschisd-o dialectică a ordinii și a aventurii învederează, îndeosebi, atracția spre ideile generale. Cartea lui Eco e văzută într-o vastă relație, un complex al istoriei ideilor, dc la Giordane Bruno la James Joyce, trecind prin Cusanus și Vico, Spranger și Bergson, fenomenologia germană și fran- ceză. Dialectica „închiderii" și „deschiderii41, dialectică pe care o propune Eco, este prezentată astfel în conexiunea unui vast sistem de reiatii; nu lipsesc, din structura vastă pe care o propune Eco, o adevărată viziune panoramică, trimiteri posibile pe care le sugerează, liniar, comentatorul român. Așa, arată Cornel Mihai lonescu, studiile lui Constantin Noica despre „conceptele deschise", distincțiile formulate de Blaga, în filozofia culturii și în Trilogia cunoașterii (intelect „enstatic" și „extatic1*), se pot reclama, cu prisosință, de la o perspectivă de idei apropiată de aceea pro- pusă de Eco în Opera deschisă. Exegeza preliminară încercată, în cazurile amintite, de comentatori români, reprezintă astfel o contribuție eficientă și utilă la înțelegerea cărții de critică sau estetică literară. Nu ușa stau însă lucrurile întotdeauna. Dacă osteneala lui D. Țepeneag de a traduce cartea lui Alber BCguin este mai mult decît meritorie, (Albert Băguin : Sufletul romantic și visul, Editura Univers, 1970), stu- diul-prefață al traducătorului : Sub semnul Grealului, poale ridica nu puține obiecții. Cea de căpetenie, cred, ar putea fi aceea Care evidențiază lipsa spiritului de rigoare, prezent în cartea lui Beguin dur, în suferință in studiul introductiv. Țepeneag ple- dează astfel pentru o logică onirică, alta decît cea arlistolelică, acesta din urmă fiind, pasămite, aceea a,.. bunului simț. Chestiunea care c în discuție nu e însă opțiunea pentru o logică sau alta, cititorul român ar fi avut mai mult de cîștigat dacă ar fi fost introdus, in problematica cărții lui Beguin, cu un efort mai marc de sistematizare și ordine. Este greu de apreciat cît de întinsă și rodnică poate fi influența pe care o exercită studiile de teorie, istorie, critică literatură străine asupra propriei noastre critici literare. Intîi, asupra lărgirii orizontului de informație ; apoi, pentru posibi- litatea de a încerca, în domeniul literaturii române, a exegezei românești, un tărîm de aplicare u metodelor multiple și complexe pe care le-a creat, mai ales în ultimele decenii, critica modernă. Fără îndoială, dată fiind inevitabila situație dc „anciila" față de textul tradus, situație pe care o are acest tip de comentariu, ceea ce trebuie să solicităm, întîi e lărgirea planului de editură a traducerilor din Critica străină. Majoritatea traducerilor, de pînă acum, aparțin domeniului francez și anglo-suxon. Planurile de perspectivă ne anunță apariția, într-un viitor care, sperăm, nu va fi prea îndepărtat, a Esteticei lui G. Lukăcs și a Comentariului la Viafa lui Don Ouijote de Unamunc. E un prim pas in direcția cuprinderii, în planul de traduceri românești a criticii și estetici germane (Ediția princeps a operei amintite a esteticianului maghiar Lukacs a apărut în limba germană) șl spaniole. Inițiativa trebuie continuată și lărgită. Există, în teoria germană a literaturii, îndeosebi, cărți fundamentale, ca, dc pildă, opera lui Wolgagn Kayser Das sprachliche Kunstwerk (Opera de artă ca limbaj) a cărei traducere în românește ar reedita cariera fericită a ediției române a Teoriei literaturii a lui Wcllek și Warren. Cît privește domeniul spaniol, cartea lui Eugenie D'Ors despre baroc, un florilegiu din opera lui Ortega y Gassct ar introduce, in patrimoniul culturii noastre naționale, fecunde, subtile și novatorii perspective. Prea puțin s-a tradus și din critica și teoria literatură sovietică. O antologie a principalelor texte ale formaliștilor ruși, însoțită dc o riguroasă exegeză critică, din scrierile mai recente, traducerea cărții lui V. Kojinov : Originea romanului (Teorie și istorie), ar constitui exemplele fericite ale unei inițiative care cu cît va fi luată mai curind, cu atît va fi mai bine. Exegeza literară românească, exereilîndu-se pe astfel dc texte, ca și aceea încer- cată pe marginea unor scrieri exemplare, comentariile care au format obiectul anali- zei noastre, își va putea dovedi, într-o măsură sporită, virtualității? ei latente, în domeniul criticii de idei. Influența binefăcătoare a unei astfel de critici, acribia, rigoa- rea, larga informație, logica argumentației își vor putea imprima astfel, într-o măsură sporită, pecetea asupra întregii noastre critici literare. E o speranță pe care realizările notabile în domeniul exegezei și a criticei de text tind să o transforme în certitudine. 48 atelier poetic * NIRVANA Se-ntoarce bucuria Spre fericirea dinții Nirvana in seara de dor care cheamă, Fluidă îmbinare, o, dulce chemare, De dor omenesc ți cer neștiut Te scurgi intre trupuri amețite de teamă De mult prea durute-așteptări. Să-ntoarcem răspunsurile Spre vechi întrebări Și drumurile umblate cu pasul senin Spre bulgări de praf și piatră bătrină, La fel de firesc ca atunci să primim Chemările-n glas de țărină. DE-A-NGENUNCH1ATELEA Prea fericit, să înțelegi bucuria-nchinării ce n-ai s-o vezi nicicum supusfi imperechiere de trup fi de țărină in mina întinsă pentru a-1 ține, in pasul întors pentru a rămine, in gindul că tăcerea poate sil desmiertfe in teama că juclnd poți pierde. OtGJ N£,tOU APUS Se scurge lumina >i n-o pot opri Și-adincul ce Jierbe-n nespus Deschide durerea din albul apus, — Petale de toamne tirzii. Lumina sc Scurge tn negrul abis Si ochii-mi doresc s-o rețină; Se pierde in ceruri năluca senină Și pleoapa-mi zadar am inchis — Se scurge lumina fi-aș vrea s-o sugrum, tn pumni cu durere s-o strtng, Se scurge lumina și apele pllng Cu-albastru la margini de drum. 4 — Orlsonl RODICA COJOCARI 49 OPRIRE Oprefte-te măcar pentru o jumdittte de cer ed si prindem din sbor puținul albastru rfis/rînt odată cu clips odată pe soarta Oprefte-te măcar pentru o jumătate de vis ca să prindem in cari nevăzutul răsărit in tine odată pe clipă odată pe soartă Oprețte-te măcar pentru o jumătate de zbor ca si ne aprindem grindurile odată pe clipi odati pe soartd Oprefte-te măcar pentru o jumătate de moarte ca si ne culegem petalele căsuțe odată pe clipă odată pe soarta. MAHOI.lT A FILIMOHCSCL RUGUt VIEȚII O Mitici* *1 meu nu n&Mii Ia 'J*1i aemurlloiTi, ci epulicazi domeniu! posibilului" {Plndan Pindar Lunecam lunecdm — corăbii de lut fn pinzc cu timpul — vint nemilos! in zare o chemare in not un mister fi stele de pftfațd pe cer. în urmă o urmă de pas deiirind uitată de pas uitată de ffînd, timpul fi timpul ce vini nemilos! Ne-ntOarce ți idtima urmi pe dos, jn zare nimic ci doar nălucirea în noi — floarea de purpurii nemdrptmrea fi-atunci ne mtrdm cind solemni de prisos murim pfn-la os c-o-ntrebare pe buze. RODI CA PASCU 50 ALIENAREA Șl NECESITATEA REINTEGRĂRII ÎN SOCIETATE (Considerații asupra romanului lui Saul Bellow). Dacă condiția romanului este într-adcvâr aceea de a fi „oglinda spirituală a unui veac*, cum spunea Flaubert, atunci Saul Bellow ocupă pe bună dreptate „locul cel mai însemnat intre scriitorii generației care i-au urmat lui Faulkner și Heming- way? 1 Intr-o epocă ți intr-o țară în care sensul evoluției sociale duce la depersona- lizarea individului, la obliterarea lui, Bellow cercetează în toate romanele sale pro- blema relației omului față de societate (deși nu e un scriitor „social", in sensul curent al cuvîntului) revendicînd ideea de personalitate și descoperind căile accesi- bile realizării ei. Criza deceniilor cinci și șase este o criză existențială în care toate manifestările sociale (fascismul, corporațiile, conformismul și isteria anti-comunistă de după război} au conlucrat Iu stabilirea unui climat opresiv, de incertitudini și credințe fragmentate, care a pus sub semnul îndoielii nu numai vechile idealuri umaniste ale Renașterii ți Iluminismului, dar însăși capacitatea omului de a supra- viețui, „O consecință a acestei stări de fapt, observă Marcus Cunliffe în Literatura Statelor Unite, a fost dorința intensă a americanilor de a ști exact ce se petrece în jurul Jar. Mai mult ca pricind, ei și-au căutat identitatea, atît cea personală cît și cea națională." ® Era ți firesc ca literatura să nu rămînă în afara acestei preocupări. Saul Bellow ar fi putut spune ca și Sartre, „I choosc man" (am ales omul) deoarece, într-adevăr, subiectul său este condiția umană, nu cea socială. El nu mai este un scriitor social în sensul lui Dreiscr sau fiteinbeck (fapt reproșat dc Steinbeck întregii generații post- belice, care a renunțat la preocupările de oi-din social-economic și politic ai anilor 1930 în favoarea unei metafizici mai largi a existenței umane). Hotărîtoare în crea- ția sa este imaginația, după Normați Mailer, „o imaginație prodigioasă, poate cea mai bogată imaginație pe care o are vreun scriitor al generației mele,*1 și nu analiza socială, Sau! Bellow face o distincție clară între realism și „literalismul* sau „factualismul* care obstruează imaginația. El nu este un naturalist, chiar dacă simpatia sa pentru Dreiser i-a făcut pe unii comentatori să-l subsumeze acestui curent, pentru că spre deosebire dc romanul naturalist sau romanul lui Dos PassOs, Bellow nu creează mai întîi recipientul, mediul social, in care să-și plaseze apoi personajele ca o ilustrare a unor teze preconcepute, ci pornește direct de la individ. Romanul se scrie cumva de la sine fără premeditare; după cum mărturisește auto- rul, „mediul social îți sugerează singur stilul de prezentare. Eu numai îl elaborez" *. O atare operație caracterizează de altfel întreg romanul contemporan, salvîndu-1 astfel de la generalitate, de la posibilitatea pe care o observa Jean Hougron ca „totul să devină gratuit, abstract, coerent ca o demonstrație... Să rămîi spectator. Să nu te afli în miezul lucrurilor"*. Romanul social de tip tolstoian sau naturalist-panora- ' vezi Nnîm KatUn, Saul Bellow ou t'Amcrlijue redeeouvert, tn La Revue Je l'Unlverstlf Luni. Ouebec dec 1962 p 316. l.a acostai părere, deși nu unanima. a subscris un numir suficient de comentatori (Plii)ip Rhav. Ihab Hassan. R G. bnvis. ete.) pentru ca tn 196Ș noul sSu roman Herzog st) primească Premiul National al OArțit și T.e Prix International de MUirature, * M»rcus Cunlifîe. l4irmtufa Statelor Unite, E.P.I-rU.» Bwi,. 1969^ P- 36n. • Norman Mailer, &ik CMldren nf th* Godaess. Tn vM. Contemporary American Nnvelists, Southern Illinois llnlv. Press, >966. p. _ .. • Interviu luat de n Loyd Harpcr ți reprodus în reviste ' Of* 1 d. R. .4. AlMrfa, 1 Mori a romanului modern. F-.P.L.U., ’x. Mi.'X 51 mic pare azi aproape imposibil, Căci, dacă ar fi să-l credem pe Norman Mailer, scriitorul are astăzi de descriptat o societate care a devenit conștientă de sine, care se sustrage ochiului cercetător; datorită diversificării ți complicării mecanismelor sociale, scriitorul contemporan nu-ți mai poate permite o viziune sinoptică, unifica- toare, asupra societății. Literatura riscă să nu-și mai poată îndeplini principala el menire, aceea de a realiza, „un moment dc liniște în mijlocul unui haos general.... o concentrare a atenției împotriva alîtor factori care o distrag" «. Oricare ar fi motivele, fapt este că „romanuLfreșcă", ca să folosim expresia lui R. M.Albărăs, a început să fie înlocuit cu „romanul-mărturie", in care realitatea socială nu mai e privită ca un tablou obiectiv, ci prin „experiența, verva și dispozi- ția unui erou-narator-martor". Așa de pildă, în Aventurile lui Aujie Mărcii, Saul Bel- low se transpune în personajul său, „creind un stil organic" care „se potrivește prota- gonistului și temei sale... Stilul este Augie, cel care a scris cartea"’. într-un sens mai larg acest stil este stilul picaresc modern, după R.M Albărăs dominant în epoca postbelică, și care „traduce iritarea individului entuziast ți dezabuzat în fața unei lumi mincinoase care și-a regăsit pacea în mediocritate, confortul în abrutizare, liniștea in teama de război, înălțimea socială în cultul pentru „titluri" și intrigi, dragostea în erotism" Dramei existențiale a eroului modern, Saul Bellow îi opune, cu destulă pru- dență, conceptul romantic al împlinirii individuale. Asemeni lui Sartre și Heidegger, deși pe alte căi. Bellow ajunge să creadă că rostul actului de creație literară este de a susține odiseea lăuntrică a eului în căutarea propriei sale ființe, „A crede în existența ființelor umane ca atare, înseamnă dragoste"*, spune Saul Bellow undeva, citind-o pe Simone Weil. Intr-un studiu asupra lui Saul Bellow, Leslie Fiedler pretinde că evreul nu mai e un alienat în societatea americană, că dimpotrivă, ar fi „pe cale de a se substitui în americanul reprezentativ", trăind o experiență tipic americană, care este urbană, însingurată și cosmopolită1*1. Realitatea romanelor lui Saul Bellow pare insă să-l contrazică: Augie este molestat de băieții de virsta lui, Herzog este privit cu suspi- ciune de autorități și bănuit de spionaj din motive pur rasiale. E adevărat însă că, dc cele mai multe ori, scriitorul extinde semnificațiile conflictului său în sfera valo- rilor general umane. Alături de Jean Stafford, Frcderick Buechner sau J, D. Salinger, el aparține acelei modalități literare pe care Heinrich Straumann o numește „realismul psihosimbolic", o formă de realism în care „evenimentele și faptele descrise devin semnificative ți din alt punct de vedere decît cel pur mimetic" u. Ața spre exemplu, în Victima (The Vicfim, 1047), Bellow reușește să dezvăluie adevăru- rile sociale și psihologice profunde care se află dincolo de suprafața unui conflict antisemit. Rivalitatea dintre Asa Leventhal ți Allbee este, pe un plan mai larg, aceea dintre nordist și sudist, imigrantul recent și descendentul pelerinilor de pe „Mayflower”, opresor și oprimat, călău și victimă. Ei sînt, după părerea lui Naim Kattan, „ipostazele alternative ale americanului in general, care se resping reciproc și care, nevrind să-și materializeze refuzul în propria lor distrugere, refuză Celui- lalt un loc în țara care nici unul nu și-o mai recunoaște ca atare... “l!. Eroii lui Saul Bellow nu suferă doar pentru că sînt evrei, catolici sau negri : ei suferă în egală măsură pentru că sînt victime ale condiției umane. Formele alienării sînt deosebite. Joseph, pi-otagonislul romanului The Dangliny Man (Omul suspendat, 1944) trăiește alienarea, intelectualului refuzat de O societate hiperîndustrialâ, privit cu deferentă ți familiaritate protectoare, ca un fel de „enfant terrible", de membri respectabili ți productivi ai acestei societăți. El îți părăsește ocupația civilă și trăiește într-un fel de „stare marginală", „suspendat" peste abisul existenței, în așteptarea clipei cînd va fi chemat să-și satisfacă serviciul militar. Dar dacă la început eroul iși propune această izolare voluntar, ca din perspectiva ei să se poată autodcscoperi, curînd el va ajunge Să sufere din pricina însingurării și a sentimentului că nu aparține nimănui. Și atunci grăbește momentul concentrării sale, chiar dacă viața cazonă și războiul vor însemna desființarea sa ca jjersonalitnte. • interviul citat, p. 61. ■ ■ Chester Elsinger, Fiction ol Ihe Forties the Unlverslty of Chicago Press, 1965. p. XI. • R. M. np. cit., p. JS3. • a pud Cht-iier E- FiMnger, ap. dt, p. -M2. ” Leslie Fiedler, $«i>l Bellow, Pralrie Sehooncer» XXXI {Summer; 1957), p. 10. “ Heinrich Straumaiinn, American Lilcraiurc in thc TwcnUeth Cenlury, l-ondon. 1X2, p. ]&|r ” Nalm Kallin» arL CiU p. — Romanul •mintale dc altfel dc celebra frai» a lui Sartre, „L'cnler, c" est ie* lulrw." 52 Asa Levent hal, din Victima să înfrunte acuzațiile Iui Allbee, un declasat alco- olic, care îl face vinovat de falimentul său moral și social, dar și asaltul proprii- lor sale temeri și prejudecăți, a sentimentului de nesiguranță amplificat pînă Ia paroxism de atmosfera încinsă a unei zile de vară si singurătatea la care îl constrînge absenta soției. De cealaltă parte, Atlbee încearcă să-ți explice propriul său eșec invocînd un anume determinism social („Azi individul e aruncat în dreapta ți stînga. Doar grupurile, organizațiile, sînt acelea care mai au țanse de reușită sau nu, și nu indivizii izolați") ți incapacitatea de a se adapta la o societate care cultivă virtuțile supraviețuirii (..oportunism, calculație, rafinament"), străine „spiritului nnglo-saxon dc umor și fair-play“ pe care i se pare că l-a moștenit, Amîndoi au sentimentul izolării lor: Asa ca evreul proscris, Allbcc ca intelectualul proscris, Amîndoi sînt intr-o situație desperată, victime eare îți pot schimba locul între ele (dc aici țî ambiguitatea titlului)- Asa ți Allbee au nevoie unul de altul pentru a se elibera dc o culpabilitate personală și reciprocă și, în ultimă instanță, „pentru a se defini, dar nu se pot defini decît refuzîndu-se“ u. Cu Aventurile lui Augie March problema alienării atinge un grad ți mai mare dc sensibilizare. Ca și autorul, care a scris acest roman în Europa, în spiritul tradi- ției unor expatriați ca Glenway Wescott sau F. Scott Fitzgerald, Augie, în mare măsură un personaj autobiografic, este un dezrădăcinat **. Fiul unor imigranți stabiliți la Chicago, el trăiește incertitudinea unui cămin familiar părăsit de tată și terorizat dc prezența unei bătrîne autocratice, De aceea începe să hoinărească de timpuriu, poate si din dorința de a găsi un substituit dragostei părintești pe care nu a cunoscut-o. O biografie asemănătoare are și Herzog (Herzog, 1964) cu deosebire că la cl drama primilor ani ai copilăriei (un tată falit care încearcă fără succes diverse meserii, de la anticar la contrabandist, și o mamă firavă care își trece viața ca spălătoreasă prin mahalalele orașului) se va conjuga mai tîrziu cu însingurarea intelectualului deprins să trăiască mai mult cu cărțile sale. Lucru pentru care se și gîndețte, la un moment dat, să deschidă o florărie : „Dc ce nu ? Asta ar fi însemnat un contact mai direct cu viața.., Privările la caro îl supunea izolarea sa intelectuală erau greu de suportat pentru un om cu temperamentul său. Auzise de pildă că oamenii aceia singuratici din New York, claustrați în camerele lor, ajunseseră să cheme poliția în ajutor : „Trimite-ți o mașină după mine, pentru Dumnezeu I Trimi- tc-ți pe cineva ’ închideți-mă într-o celulă cu cineva !. ((rad. n.)15. Ceva mai tîrziu, Herzog va contempla cu regret „perspectiva vieții pe care ar fi putut-o duce dac ar fi fost ființa iubitoare" pc care și-o dorea Ramona, perspectivă asupra căreia romanul se încheie totuși ca un fel de promisiune. Pentru că. ne atrage atenția autorul, ceea ce le lipsește acestor personaje este dragostea. Ei rămîn solitari atîbi timp cît nu cunosc sentimentul iubirii, camarade- ria față de semenii lor. Acest lucru îl deosebește pe Augie de Joseph bunăoară. Augie găsește suficiente resurse sufletești pentru a trece peste disprețul și malițiozi- tatea fratelui său Simon (cuplul seamănă pe undeva cu cel din La est de eden), mărturisind : „în secunda în care l-am văzut l-am iubit din nou. Nu puteam face altfel". în virtutea dragostei pentru fratele său și, mai tîrziu, pentru soția sa, Augie ajunge să se regăsească pentru a țe împlini ca personalitate. în timp ce Joseph, care se îndepărtează de fratele său și do prieteni, izolîndu-se într-un soi de mizantropism vecin cu înșemndrife din subterană ale lui Dostoievski, nu poate deveni suveran pe soarta sa, așa cum visează, și își caută ironic salvarea în armată și violența războiu- lui. Tot astfel, Asa I^'venthal este incapacltat de propria sa timiditate spirituală, de refuzul său dc a accepta riscurile care decurg din stabilirea unor relații umane. Temerile și nesiguranța îl fac să uite generozitatea și compasiunea pe care, în con- diții normale, le-ar fi datorat unui dezechilibrat cum este Allbee. Acesta și este motivul pentru care în final Asa se confundă cu Allbee, fiind pc rînd victima ți călău! său. în contrast cu cl, Schlossberg, ziaristul din același roman, reprezintă o formă avansată a conceptului dc umanism propus de autor, omul pentru care viața merită să fie trăită datorită frumuseții ți demnității ei. Ca și Hawthorne. prin urmare, Bellow are o venerație deosebită pentru umani- tate și condamnă absența dragostei care permite oamenilor să se izoleze. După opi- 13 Njlim rit . p. W7 u Vezi romanul Hendrrmn. rrgele pdoit care rodaschldț epoca exodului ■ntelrclnsl spre Lumea Veche. „Acesta r declinul generației melc (Io americani, spune llcnrterson: de a porni 1n lume si a Tnrrrra sil descopere înțelepciunea virili," (trad. n ) 11 Silit Bel Io*. Htfsog, A Fswect Crest Book, New York. 1956. p. 250 53 nia sa, scriitorul care insistă asupra „înstrăinării" și-ți face din aceasta un obiect de cult, este un negustor de șabloane, care încurajează autocompătimirea (aluzia ia lite- ratura existențialistă a „out-sider-ului“ este destul de străvezie). Omul, spunea Marmeladov în Crimă fi pedeapsă, nu trebuie sâ se mulțumească numai cu o slujbă și cu un cămin al său, el trebuie să aibă sentimentul că aparține comunității ome- nești. Este ceea ce încearcă să facă Augie sau Herzog în finalul romanelor, cîștigînd pe bună dreptate un ascendent asupra semenilor lor. „Eu, mărturisește primul, cu ajutorul dragostei îmi rezervasem o soartă mai bună... Mă căsătorisem cu femeia pe care o iubeam și de aceea mă aflam pe singura calc demnă de urmat jn viață:" 1(, Dacă s-ar fi oprit aici, tentativa literară a lui Saul Bellow ar fi fost suspectată de idilism edulcorat. Par soluția dragostei nu este, evident, perfectă. Ca întotdeauna, ea împarte și victime: Herzog, părăsit de a doua sa soție, o femeie vulgară, insen- sibilă și frivolă ; Simon. șantajat de femeia prin care încearcă să se salveze de la monotonia unei căsătorii contractate din interes; Augie însuși, trecînd patetic prin situațiile cele mai desperate deoarece, așa cum spune fratele său, el nu reușește să „țină în friu dragostea prea multă care se află în sufletul său", par poate că în ultimă instanță nu dragostea e culpabilă, ci incapacitatea oamenilor de a o trăi intens pînă la capăt. Sau poate teama lor de a nu fi dominați de ea, de a nu fi absorbiți, subsumați personalității celuilalt, Bellow intuiește această posibilitate făcîndu-1 pe Augie să exclame ironic : „Eu nu vroiam să fiu ceea ce alți oameni încercau Să facă din mine ți totuși vroiam să le fiu pe plac. Explicați-mi cum se pot împăca aceste două lucruri! O soartă independentă și în același timp dragoste — ce confuzie* ?17, E aici o dualitate care îi frămlntă în egală măsură atît pe Augie cît și pe Herzog : pe de o parte, acceptarea pasivă a condiționării afective și formative a altora, pe de altă parte încercarea de a-și conserva libertatea individuală. Majoritatea romane- lor sale par de altfel să-și pună problema liberei opțiuni sub forma destul de limi- tată și circumspectă a întrebării : poate cineva eluda determinismul și presiunile anihilatoare ale societății contemporane fără a alege calea nihilismului și a revoltei i anarhice? (întrebare la care, după propriiic-i mărturisiri, autorul a preferat să răs- pundă afirmativ). în mare măsură (Agenturile lui Marcă nu fac decît, așa cum 1 afirmă eroul lor, să consemneze „numeroasele persoane care mi-au ieșit mereu Înainte cu sfaturi și dezvăluiri importante de-alungul întregului meu pelerinaj pe pămînt," Dar, spre deosebire de Franzer sau fratele său Simon, Augie nu acceptă deterministul lor sub nici o formă : „Nu, eu nu vroiam să fiu ceea ce el /Einhorn/ numea „determinat". N-am acceptat niciodată determinismul și nu am devenit nici- odată ceea ce au vrut să facă alții din mine... * u. în ultimă instanță el este un fel de personaj cameleonic (și prin acestea se deosebește de individualiștii anarhici ai lui Dos Passos) care împrumută culoarea personalităților pregnante întîlnite în cale, dar care îți păstrează nealterată esența sa proprie, încereînd să se realizeze ea ins. Realizarea individuală este unul din dezideratele semnificative ale operei lui Saul Bellow. De aceea, poate, majoritatea romanelor sale uzează de formula unui „bildungsroman", a unei inițieri în viață, în care eroii pornesc în căutarea propriei lor individualități în credința că. așa cum spune Joseph, „înainte de toate eu tre- buie să știu cine sînt". Dar corelația dintre concepție și forma romanului merge și mai departe. Așa de pildă, în The Dangling Man, care ilustrează incapacitatea lui Joseph de a se realiza în interiorul comunității umane, condamnîndu-1 la solipsism, are forma unui jurnal de însemnări, sarcastic și infatuat, Herzog, care repetă o dramă asemănătoare (falimentul intelectualului, incapabil dc a comunica cu semenii săi) e conceptul în parte sub forma unor scrisori incoerente și fără adresă (din moment ce Herzog le adresează lui Spinoza, Nietzsche sau sie însuși), demonstrînd faptul că între crou și societatea americană nu se poate stabili un dialog corespunzător. în schimb Agenturile lui Augie March, al căror protogonist, chiar dacă nu se reali- zează pe deplin, își trăiește cel puțin viața frenetic și generos, îmbracă forma roma- nului picaresc, adecvat vitalității excesive a eroului; semnificativă este aici și ' schimbarea de ton, autorul renunțînd la tonalitățile sumbre, kafkiene și realismul sever al cărților sale anterioare. în favoarea unui stil de un umor și o inventivitate exuberantă care a influențat substanțial proza americană contemporană. în orice “ S»ul Bellow. T1>e Advcntores ot Augie Msrdt. New Vork, The Viking Press, tenlh printing. I96fi. u. zkh ” Idem. p. 117 w Idem, p. 117 54 caz, se pare că acest stil și comicul ii sînt mai congenitale scriitorului, care în inter- viul acordat revistei Paris Reoiew (și reprodus în Dialogue, voi. 2, 1969, nr. 3, p. 56) mărturisea î „Cred că atunci elnd mi-am scris primele cărți eram prea timid. Mă temeam să-mi dau drumul la voce. Cînd am început să scriu Augie Marcă am renunțat firește la multe din reticențele mele. Poate că am renunțat chiar Ia prea multe, dar eram cuprins dc emoția descoperirilor,,. Cărțile dinainte, deși utile nu-mi ofereau o formă în care să mă simt în largul meu. Scriitorul trebuie să se simtă capabil să se exprime cu dezinvoltură, firesc ți cursiv într-o formă care să-i elibereze spiritul și energiile creatoare11. N*u toți eroii lui Saul Bellow reușesc să ia o atitudine semnificativă față dc des- tinul lor. Joseph, dc pildă, încearcă să găsească o zonă în care să-și poată exercita libera alegere (ca și eroii lui Sartre), dar nu o găsește decît in izolarea de comuni- tatea umană. Merzog, la rîndul lui. crede în afirmația lui Emerson că „principala menire a lumii este edificarea omului. Viața personală a fiecărui om este o monar- hie mai prețioasă(...) decît oricare regat din istorie"1’, dar în fapt nu reușește decît să încurce ți mai rău ițele propriei sale vieți. „Am încercat să fiu o persoană medi- ocră, mărturisește el. Mi-am văzut de slujbă, am căutat să ies cu bine la liman, mi-am făcut datoria așteptînd să se împlinească vechiul quid pro quo. Dar nu m-am ales decît cu un ghiont în ceafă. Credeam că am încheiat un fel de înțelegere tacită cu viața, ea să mă scutească dc nenorocirile cele mai rele. O idee tipic burgheză !" “. Dintre toți poate numai Henderson (Henderson, the Rain King, 1958) reușește să contribuie efectiv la condiționarea propriului său destin, în orice caz într-o mai mare măsură decît Augie care se lasă tîrît de evenimente. Dar cu excepția lui Joseph și a cuplului Asa Leventhal — Allbce, aproape toți acești eroi învață să accepte viața ața cum este ea, să o trăiască intens și generos, aproape hedonist. „Iată-mă țezind aici, explică Schlossberg la un moment dat, în timp ce cu mintea mea cutre- ier lumea. Există oare vreo limită dincolo de care gîndirea mea să nu poată trece ? Dar peste-o clipă aș putea să mor aici pe loc. Viața mea are o limită. De aceea tre- buie să fiu eu însumi pe deplin" «. Poate că și nici Saul Bellow se face purtătorul de cuvînt hasidlsmului (în forma sa secularizată) cu care Chesler Eisinger îi găsește anumite puncte comune. Ca și Martin Buber, principalul teoretician al neohasidlsmului. Bellow propune conceptul unei vieți „trăite cu ardoare ți bucurie exaltată", din care să nu lipsească dragostea și responsabilitatea față dc semeni- Pe un plan mai larg însă, scriitorul reînnoadă cultul experienței care, după Philip Rahy, e inaugurat de strigătul lui Strether „Trăiește, trăiește !*', și care a făcut istoric în literatura americană, începînd cu Whitman, Melvlle, Twain, ți terminînd cu Kcrouae, al cărui roman On the Road {Pe drum, 1956) ar putea servi ca titlu pentru tontă această literatură exaltată și pragmatică. Expresia fidelă a acestui cult este Augie March. eroul picaresc pornit într-o „campanie în căutarea unei sorți demne", a dragostei și a bucuriei de a trăi. Cu el, c de părere Michael Bessie, Bellow a creat „primul roman american care a reușit intr-adevăr să se degajeze do puritanism"” Augie judecă viața în termeni activislici, stabilind primordialitatea actului, a contingentului, deși nu rămînc indi- ferent nici la apelul ideilor. El traversează diverse medii sociale, acceptă contactul cu tot ceea ce Ii scoate viața înainte, în credința că posibilitățile experienței sînt nelimitate, sau că, ața cum spune un alt personaj, „omul trebuie să facă de toate în viață". Inerent naturii sale cercetătoare este impulsul de a merge, de a se deplasa („the urge to go“). chiar dacă, ca si Henderson, el nu are conștiința destinației sale, într-un fel Augie anticipează eroii lui Kcrouac pentru care „călătoria este atît o elibe- rare cit și un narcotic, căci numai deplasarea, făcută în viteză, este cea care contează cu adevărat" ». Din acest punct dc vedere sfîrșitul romanului e deosebit de semni- ficativ : „Uitați-vă la mine cum alerg pretutindeni. Eu sînt un fel de Columb al necunoscutelor apropiate și am certitudinea că se poate ajunge la ele in acea terra incognita imediată care se întinde în fața privirilor noastre. S-ar putea ca eu să dau M Șaol Rrllrw, i fer rog f p irtem. p ÎA4 w cL Frederlrk J, HoJfman, The of Fjtptr tente Saul Ffcitonr tn Contc’rnporary Amcflcin NQvelfe.1', Southern Illinois Unlv. Press-, 1966, p. 87 ” apud Pletrre Brodin. Ecrivnins Ansiricanis d'AuJourd'hul, Parii, I964, p. M, " Miîcus Cuiiliifc, Literatura Statelor Unite, p, 375, 55 greș In această tentativă. Probabil că ți Columb ți-a închipuit că greșise atunci cînd l-au adus înapoi în lanțuri. Ceea ce nu însemna că nu există o Americă" 2< Prin urmare Augie realizează dificultățile Întreprinderii sale și riscul pe care ți l-a asumat. „Veți înțelege așadar — ne explică el — că am încercat întotdeauna să devin ceea ce sînt. Dar e un lucru înspăîmîntător. Căci ce se întîmplă dacă ceea ce sînt eu de la natură nu e chiar lucrul cel mai nimerit?" Dar, adaugă el mai departe, poate cu prudență exagerată, „eu n-am să silesc mina destinului să creeze un Augie mai bun, nici să schimbe aceste vremi într-un veac de aur (...) E mai bine să mori așa cum ești, decît să trăiești toată viața ca un străin Această temă cu implicații hedoniste devine ți mai explicită în nuvela Seîze the Day (Bucură-lc de prezent 1956). Dar aici eroul, deși ajunge la concluzia că numai prezentul e real („Adevăratul univers c prezentul. Trecutul nu ajută la nimic. Viitorul e plin de incertitudini. Numai prezentul e rcal — aici și acum. Bucură-te de prezent! " ®*), nu știe totuși să trăiască în prezent și, la cei patruzeci și patru de ani ai săi, e prea tîrziu ca să mai învețe, în schimb Henderson înțelege că drumul spre salvare trece prin efortul de a redescoperi realitatea și de aceea părăsește experiența aglomerată, haotică a orașului, stabilindu-sc pentru moment în Africa (o Africă pe care Seul Bellow nu o cunoaște prea bine) în credința că omul pentru a se regăsi trebuie să înceapă cu trecutul, să se întoarcă la starea naturală, să accepte eterna dualitate materie-spirlt, rațiune-instinct. Odată în plus „personajele lui Saul Bellow încearcă să se realizeze, să se depășească — nu prin escapism, revoltă, erotism sau alte soluții facile — ci prin reconcilierea lumii spi- rituale cu izbucnirile vieții" Pe alocuri eroii săi par să creadă în necesitatea de a rămîne „suspendați" (dangling) în afara societății pentru a-ți conserva indepen- dența. Dar chiar ți .loseph e decis să se întoarcă în societatea semenilor săi atunci cînd va fi împlinit misiunea sa dc autocunoaștere, pentru că „binele nu se reali- zează în vid, ci în compania celorlalți oameni, stimulat de dragoste". Acesta este și motivul pentru care Augie, Herzog sau Henderson fac o concesie în cele din urmă, acceptind intimitatea — de astă dată de lungă durată — a unei legături de dragoste, în mare măsură Herzog este romanul imposibilității comice de a realiza o sinteză intelectuală care să satisfacă epoca noastră. Fără a fi totuși o carte antiintelectuală, Herzog contrazice modul de gîndire (si produsele sale peste veacuri) al intelectu- alității europene, întemeiat pe primordialitatea ideii și pe privilegii de castă, opu- nîndu-i soluția unei intelectualități pragmatice, active și angajate, care să fie scutită de erorile grotești comise sub imperiul ideii abstracte. Posibila eliberare a lui Herzog do sub acest imperiu începe* odată cu renunțarea la o serie de idei în vogă — saptrienc sau camusiene — care se dovedesc inadecvate pentru tentativa sa dc a supraviețui, și, implicit la izolarea sa socială. pentru că numai „frăția este aceea care îi face pe oameni mai umani" ». După cum observă Frederich J. Hoffman, unul din comentatorii săi cel mai avizați, „scopul lui Saul Bellow de-a lungul întregii sale cariere a fost acela de a arăta că, oricît de absurde ar fi actele sale, omul trebuie să-și asume riscul inte- grării sale în societate"2*. Se pune însă întrebarea dacă Bellow reușește o autentică integrare a eroilor săi. Am spune că într-un fel da, deși unele soluții din finalul romanelor sale par fortuite. Tn orice caz este exagerată afirmația lui Norman Matler după care Saul Bellow „creează numai indivizi solitari, nu și relații între ci", că personajele sale rămțn în marea lor majoritate însingurate deoarece autorul însuși este „un talent solitar" — „facultatea imaginației" fiind prin însăși firea lucrurilor opusă „capacității dc a surprinde relații" w. Credem mai degrabă că nu stă în intenția lui Saul Bellow să creeze asemenea relații pînă la capăt; ar fi fals, atunci cînd societatea însăți nu le poate crea. „E un lucru inuman, spune undeva scriitorul, să trăiască atlția oameni împreună și din contactul lor să nu rezulte nimic"sl. Saul Bellow se disociază atît de optimismul facil și conservatorismul unei părți a literaturii, cit și de nihilismul și radicalismul iconoclast al celeilalte ; „Adc- *• S*«] Btllow. The Adventures ol Augie Morch, p. 536 n ef. Chesief FldnRcr. Firtion of the Porilex. p St/,, 71 Saul Bellow, Soire the Dop, The Viking Press. New Yojk. t&36. p. 66 17 Pierre Brraiin. Fcrivainț Ame.rleoletx AiijoureF hui, p. 31. s* Saul nrilpw, Herrng, p 333 w Predericli J. Moffma». zhe Fool of FaPerteore, p «5 M Norman Maller, Soaie Children o! the Ooddexx, pi> 26—27, 11 apud Pierrc B rodin, Ecrfoa/i» Americafns tTAiourd'hui, p. 33 56 vârâtul radicalism trebuie să se întemeieze pe ... sădire, pe cunoaștere, nu pe poză șî sloganuri". Procesul „afirmării*1 la acest scriitor este un proces subtil și prudent, mai puțin generos decît cel al anilor 1920, care nu trece in general dincolo de proclamarea necesității de supraviețuire . omul trebuie să aibă suficientă putere pentru a învinge ignominia a-și împlini destinul"), în spiritul acelei tradiții a ghetourilor europene pe care o amintește Marcus Klein, tradiția „micului omuleț" (dos kleine menschele) „care e silit sub presiunea primejdiilor de pretutindeni să găsească soluții ingenioase pentru salvarea sa personală**w. Scriind un roman realist în accepțiunea clasică a cuvintului (adică unul de relație individ-societate) Bellow nu este străin de literatura care își victimjzează eroii. Totuși, în ultimele sale cărți, deși problematica este în continuare gravă, el își învestește eroii săi cu o mai mare încărcătură comică decît în Omul suspendat sau Victima ; „A început să mă obosească solemnitatea lamentațiilor, explică Saul Bellow în amintitul interviu. Obligat să aleg între litanie și comedie, am ales comedia ea fiind mai energică, mai înțeleaptă și mai bărbătească. Acesta e adevăratul motiv pentru care îmi displac primele mele romane. I.e găsesc prea lamentalive, prea plîngărețe. Literatura modernă a fost dominată de un ton elegiac în răstimpul anilor 1920—1950, atmosfera creată de Eliot în pustie și de Joyce în Portretul artistului în tinerefe.. De aceea eroii lui Saul Bellow sînt mai aproape de „bufonul" („schlemiel** sau „schlimazl") din literatura idiș care, ca și eroul din Gimpel Nebunul de Isaac Singer (tradus în engleză de Saul Bellow), este constrîns să accepte impozițiîle vieții, reușind totuși să-și păstreze intacte umorul, răbdarea și credința în oameni. Majori- tatea personajelor sale „supraviețuiesc în maniera unui 'bufon* (fool) care crede pentru că a nu crede înseamnă un pas înainte spre un sfîrșit tragic și desperat" ”, In treacăt fie spus, tema transformării omului în bufon, a victimizării sale, este destui de frecventă în literatura și chiar arta occidentală. Dar la Saul Bellow ea devine și mai pregnantă datorită împletirii mai multor tradiții : ebraică, rusă, anglo-saxonă, franceză și germană, (ceea ce l-a făcut pe Pierre Brodin să spună că Bellow „cintă pe o claviatură internațională") și caracterul escnțialmcnte urban al experienței descrise, dominat, mai ales în primele două romane de o atmosferă de absurd și grotesc kafkian. Personajele lui Saul Bellow nu au prin urmare nimic eroic (dacă a rezista vieții nu e un act de eroism “ dar nu rămin nici figurile paranoice de alienați cu care ne-a obișnuit un anumit gen de literatură. Romanele lui nu se termină cu certi- tudini : în cel mai bun caz, ele lasă o poartă deschisă spre o posibilă descoperire a acelei Americi inaccesibile sau spre o legătură restabilită între om și realitate. Dar autorul, ca și eroii săi. mai păstrează privilegiu] unei ultime speranțe: „Eu nu puteam să cred că totul era atît do sumbru, că nu existau prilejuri de bucurie, că nu existau iluzii, că oamenilor nu li se permitea să uite permanentele lor decepții, mai mult sau mai puțin permanenta lor durere, moartea copiilor, a amanților, a prietenilor, eșecul tuturor cauzelor, senilitatea ... “ Romanele sale sînt pline dc acea vitalitate, exuberanță șl niciodată resemnare care amintesc cuvintele lui Thorcau : „Eu nu vroiam să trăiesc coca ce nu era viață atunci cînd pentru o trăi trebuia să plătesc atît de scump. Nici nu vroiam să practic resemnarea decît atunci cînd era neapărată nevoie. Voiam să trăiesc în profunzime. Să sug toată măduva vieții" < MARCEL CORN1Ș-POP M apud Frpdrrlrh ,T. lloffiiiAn. np rit , p. S2 M vn1 1969. nr, 3, p 59 M Frcderlch -T. Hnffman. Tfte Aonl cl Experiența, p 92, Vezi ți frecvența cu circ Apare cuvlnlu! (nrbun. neghiob, bufon), in dialogul dintre personaje. M Tal Fn l-nlc-rvitul reprodus, de re viat a Ofotațut» Bellow spune: „Nu cred *1 fi reprezentat vre^dalS Gaincni într-adc-vAr huni nirl unul din personajele mele nu c admirabil pfn;‘î In cțpM. Poate din prea miih realism Aș vrea *i reprezint oameni buni , Har rel mai adesea reprezint numai oameni care doresc sS aibil anumPc cnlil3ți ți rare par incapabili realizeze dezideratul la o srarA valoricii rit de rll semn|fidivi ’ (p. 61) * Saul Bellow. The AdvtnftiW p- 2SS w apud Chwter E. Ei$lnger, Fidion of (ht p. 36? 57 din literatura universală * Teresa Maria Moriglioni ÎNTOARCEREA LINGĂ PĂM1NTUL MEU întoarcerea Ungă pămintul meu, lingă pămintul meu amar, aspru, sărat! Tu nu cunoști acel septembrie ce-mi lumina pămintul natal? Acel reșu septembrie aî tufișurilor ce miroseau a mușchi de pădure și a ciuperci și acea cernere a pinului la prima ploaie de toamnă. Verdele de septembrie al mării mai dulce și mai trist decît o despărțire de dragoste, miracolul amiezii in scoica de liniște a dunei pirjolite unde ard tufele de grozama sălbatică și ieftupărut cu mirosuri amare. Ce știi tu despre trestie și despre tainicul ei dialog cu briza nocturnă și apa, despre alga inertă și verde sub ai lacului turn sau ai izmei ce crește pe marginea șanțului? Ce știi tu despre mine și despre nostalgia mea dacă nu cunoști acel septembrie ce-mi lumina pămintul natal? 58 DARUL Af vrea să am sini de magnolie imaculați să-i aduc dulcilor violențe ale miinilor tale. Af vrea să renasc tn fiecare zi crin nou de-o puritate seînteietoare bucuriei tale să-l dărui. Aj vrea să fiu miraculoasă pentru că urnită nu pot să fiu și pentru că iubindu-mă tu cu darul meu aș putea singurătatea ta s-o imblinzesc. SOLITUDINE O, vechea, in/inita mea solitudine' Ea se reintitnejte mereu sub același soare, de-a lungul aceluiași țărm. 5â ne iubim așadar! Devreme ce eu, femeia, nu sînt mai mult decît o iederă amară ce veghează printre pinii pădurilor, iar tu ești seva mea de venin. NOI Tu și eu sintem aceeași viață care curge de-atîtea milenii. Tu fi eu sintem aceeași disperare sintem aceiași t riște fe» 7'u fi eu nu sîutem decît fragmentele unui imens androgin in miezul timpului întins. 59 TIMP Cad foi de ziare lingă tăcuții mei pași fură ecou. Trec foi de ziare pe fața mea, aripi înfricoșător de mute. Cad foi de ziare de-a lungul drumului abia foșnind in tăcere. In ronUnețlc de AUREI. COS.'U ți ANOHE1. DUMBR1VEANU 60 LUCIAN BLAGA TEATRU cronica literară * Ediția profesorului Eugen Todoran continuă procesul de reeditare a operei iui Lucian Blaga ; reeditare necesară, premearsă de excepționale studii semnate de Al. Paleolpgu, Eugen Todoran, 1. Negoițescu, Mariana Șora, Pavel Bcllu. Teatrul iui Blaga reintră, intr-o formă mult purificată de aberații exegetice, in conștiința publi- cului. Un contur aparte ii este dat teatrului lui Blaga, o înaltă recunoaștere in șirul de valori ale literaturii interbelice. Istoria literară, eseistica, au, înaintea teatrologiei, inițiativa cercetării. Montări sporatice, dar totuși montări, repun in discuție valabi- litatea textului dramatic. Lingă vagi negații, răspunsurile afirmative, din ce in ce mai numeroase, luminează un adevăr; Blaga este un dramaturg modern, răminînd insă pentru otice actor regizor, un dramaturg dificil. Dificultatea inițială provine din necontenitele interpătrunderi dintre poezia, filozofia lui Blaga fi teatrul propriu zis Mari investiții de cultură ii sînt necesare celui ce descifrează un text ori un rol. Dificultăți aproape insurmontabile ridică atmosfera de magie, de mister, cuprinderea structurii interioare a mitului ari a tăcerilor. Pentru spectacolul românesc, dramatur- gia lui Lucian Blaga e un tărim incă mitic. Deocamdată teatrul lui Lucian Blaga aparține istoriei literare, necunoașterea meritelor, cel puțin a unora dintre ele, nu a intirziat niciodată prea mult, fie fi Sub formă protocolară. Prestigiul scriitorului inhiba atitudini fățiși denigratoare. Alegațiile, cite au fost, au făcut ți fac fi azi carieră; îndreptările polemice nu lipsesc insă. Teatrul lui Blaga devine clasic, se clasicizează, intrind alături de poezie in panteonul valorilor literaturii noastre. Recu- noaștem. in Blaga un mare dramaturg in măsura in care e un mare scriitor; pentru a trece mai departe, va mai fi necesar timp. In pădurtșul de adevăruri ce s-au spus despre teatrul lui Lucian Blaga, incepind cu articolul lui Tudor Vianu din „Masca timpului" se pot, tot mai greu, introduce lucruri noi; și tot așa de adevărat e că cu greu se poate face, intr-o întreprindere critică, abstracție de studiile inainte-citate. intre trăinicii, teatrul lui Blaga iscă unele dintre cele mai spectaculoase exageze ale criticii ori eseisticii actuale. Cu acest argument vom încerca să schițăm o sumă de probleme, pe care le ridică teatrul lui Blaga, l.Tinârul Blaga. Blaga iubește, să se observe, profeții. Pe nu puține pagini de eseistică de tinerețe ei însuși ore un fon profetic. „Trebuie", cere" însoțesc de rnai multe ori afirmațiile scriitorului. Trebuie să facem, să schimbăm, să transformăm. Pe uriașe schelării se întrevede, pentru cititorul atent, configurația unei gindiri con- secvente. Timpul se zbate in cuvintele scriitorului, timpul are nevoie de altceva, imperativele sînt imptintate in mijlocul frazelor. Și asta nu fiindcă tonul era la modă. Cu mai bine de zece ani înainte de „Ecoul dramatic, Blaga prefigura O idee funda- mentală a yindirii sale. Ale interesează aici temui scriitorului, același în „Probleme estetice" (1924T. „Metafizica și organizația socială ne-au rămas datoare o nouă dogmă bine întemeiată și o nouă „biserică". Abia după o asemenea împlinire se va putea vorbi de un nou stil al vieții născut din Setea de absolut, ața cum acest stil l-am descoperit în citeva perioade ale istoriei. Dar pentru aceasta incă odată se cere: anonimat dogmă colectivism Spiritual artă abstractă stilizarea lăutrlcă." Scurt, precis, răspicat. 61 Ca pentru mai mulți gînditori ai începutului de veac, spiritul european are nevoie de altceva. Blaga aduce și el, in vastul concert de idei, idei noi, rostite răspicat. Va fi fost gindită, alături de aceste „învățături" și Zamolxe, drept o piesă profetică, o piesă prin care Blaga presupunea destinul ideilor sale ? „Drama lui Zamolxe”, scrie Mariana Șora, pe urmele unei idei a lui Tudor Vtanu, se petrece într-un moment de „amurg al zeilor’ si de revalorificare a tuturor valorilor" ; el însuți (Zamolxe n. n) apare cu o viziune metafizică unificatoare, care încearcă să dea răspuns unor probleme existen- țiale (Cunoaștere poetică fi mit în opera lui Lucian Blaga, Fd. Minerea, 1970, pag. 73). Zamolxe e Nietzsche, așa cum a presupus cineva ? Sintem foarte departe de această presupunere. Zamolxe este o meditație asupra destinului profetului (pentru Blaga) dintotdeauna. Faptul că această parabolă poate „alege" cele mai ciudate nume din istoria gindirii ori a religiilor drept presupuse modele, faptul că exegeți cu preferințe ciudate ar mai putea adăuga atita patetică erudiție în descifrarea unui șir prelung de modele, nu reliefează decît forța de generalizare a piesei. Dar sugestia fundamen- tală o dă însuși textul lui Zamolxe (Blaga e întotdeauna atit de generos cu autoexpli- cârile, pentru cei dispuți să-l citească în întregime, ți mai ales fără grabă ’). In peșteră, Zamolxe are viziunea unui Moșneag (sorbind cucuta) a unui tinăr, a unui bărbat pe rug, in care „ii ghicim pe viitorii Soerate, Isus, Giordano Bruno** (Al. Paleologu, Tea- trul lui L. Blaga, voi. „Spiritul și litera'* pag. 85). Cucuta, coroana de spini, rugul, acesta este sfirșitul profeților, al tuturor profeților, al tuturor acelora care neagă zeii consacrati in numele altora, mai vrednici de folos timpurilor, O identificare a lui Zamolxe cu fiecare dintre ei se străvede : „De cîte ori te cauți pe tine / Mă găsești pe mine** îl răspunde „Cel de pe rug" (Giordano Bruno a fost întotdeauna la mare cinste In opera lut Blaga). Moșneagul închină cucută cu zeii; „așa aș închina și eu cu ei" replică Zamolxe, in același stil al negației. Miturile se interferează ți se suprapun. Aducătorii noilor adevăruri mor „dar pămintul aude, iar pămintul nu uită" sjirșejte „cei de pe rug". Ce rol au aceste viziuni ale lui Zamolxe, care e forța lor integratoare ? Oare Zamolxe rezumă, intr-un fel, destinul fiecăruia dintre ei, fiind, prin aceasta, un mit necesar unei alte geografii, unei alte istorii ? Mitologia râmîne mitologie, (ie că e „imaginată”, fie că e „văzută" scrie Blaga (Trilogia valorilor, ed. fundațiilor, Buc., 1916, pag. 234). In peștera Zamolxe se asimilează unor mituri „văzute" sau, altfel spus, aceasta e prima etapă a intrării sale, ca personaj dramatic, in mit. Moșneagul, inttia apariție, vine de acolo de unde nu e timp, de acolo „de unde vin numai visurile", de unde vin „marii visători". Visurile, mari visători, acestea sint obirțiile. Profeții vin dintr-o țară a visurilor, recunoscute drept mit. In munții Daciei, un profet trebuie sa împărtășească soarta celorlalți profeți, să urmeze implacabila lege a intrării în mit. Dar pentru a exista mitul e necesară moartea sa, uitarea învă- țăturii sale „zeificarea" sa. Tinărul Blaga meditează deci pe marginea mitologiei visate de Eminescu : fiindcă Eminescu a fost acela care a vrut să creeze o mitologie romanească, un loc al începuturilor, in care să se întrezărească, conform ideii roman- tice, soarta unui popor, destinul său. Un grandios vis al începuturilor îl integrează pe Zamolxe in tara mitului eminescian. In Dacia eminesciană, Zamolxe e una din statuile necesare. Blaga încearcă să meargă ți mai fu urmă, acolo unde zeul Zamolxe *) e omul. intr-o definiție care poate aparține atitora : poate și tinărului Blaga ce își presimte, orgolios, un nimb, o statuie, o neînțelegere. 2. Orgoliul luciferic. Teatrului iui Blaga îl găsim, in fiecare etapă, „traduceri" in Jîlosofia poetului, mitosofîe, fu momentul în care Marele Anonim intră în scenă, definit în limita misterului ce devine mit. Sub privegherea Marelui Anonim filosofia devine mitosofie. In această mitosofie „creatorul dc artă e identificat cu orizontul misterului și al revelărilor", dar, in același timp, „creatorul e condamnatul unui destin pentru cate cel mai adesea el singur nu găsește argumente sau, pentru a cir- cumscrie mai larg problema"; Teoriile care văd In creația de cultură, si în speță, în creația artistică, numai un fel de compensație, de înșelare de sine a omului, teoriile care privesc omul ca un automat de iluzii compensatorii, sint răsturnate de experiența curentă : demnitatea omenească o plătim cu un spor de nefericire (subl. L. Ii. — Trilogia valorilor, pg. 584—585). Propozițiile sint valabile pentru toți creatorii iui Blaga In egală măsură, pentru Zamolxe ca și pentru Manole, ca și pentru Avram fancu. Exemplară e, și păcat că nu s-a insistai mai mult asupra ei, demnitatea • Dspre Zamolxe al getilor in concepea Iul Uiaga. ca și de sita probleme iâsalc tn suspensie ale», ne vom ocupa altădată. 62 eroilor lui Lucian Blaga, a creatorilor, din piesele amintite. E adevărat, creația pre- cede morala (/raza revine ea un leit-motiv in opera iui li ia gaj dar e necesar să adău- găm ca la fel de bine „creația include morala", o morală de alt tip, in justificarea „creatorul e condamnatul unui destin..."; morală de începător (echivalența creatur- incepător trebuia să ne fie în atenfiej si niciodată una osificată, acoperită de obloa- nele ințelegirii fără adine. ^Imoralismul Marele sinonim fșî el personaj al unei grandioase piese de teatru) e «moralismul mitul inițialic din totdeauna. /n abstract vorbind „sporul de nefericire" a eroilor lut Blaga este bivalent, ur- mind, pe de o parte „experiența curenta." (șî de aici ar trebui să concludem că izvoarele filosofici ori mitosofiei blagiene au fi un drum, al experienței personale, a cărei primii etapă de valori /ovare ar fi teatrul) și pe de altă parte, sistemul său de gindire, con- ceput aproape simultan. Nu trebuie neglijate, deci cele două aspecte. Faptul că in ediția definitivă clteva piese apar retușate, nu numai „corijate" stilistic, ci fi identic spune destul. Dar, deocamdată, nu ne interesează atit /ormarea ideilor lut Lucian Blaga, cît teatrul său: fără a intra fa amănunte, să constatăm că teatrul, în măsura în care presupune o filosofic (ori mitosofie) presupune în același timp o biografie a erou- lui, precum fi .fragmente, cu semnificație „autobiografică". Prin teatru, mitoso/ia bla- gîand se retrage și mai adine in tărîmul mitului său originar. Așadar, eroul-creator al lui Lucian Biaga trebuie să stea, mai tatii, în atenfia noastră. El se detașează de cele- lalte personaje, cîștigtad aproape independența unui „mister". Creatorul, «na cu „orizontul misterului" se relevă celorlalte personaje după sistemul „cunoașterii lueiferice". Pentru grupul personajelor celorlalte (grup la pro- priu : in fiecare dintre piesele lui Plaga există un grup cu un rol foarte bine definit) personajul străbate stadiile te, in sistemul fui Blaga, defines etapele cunoașterii lucijertce : starea de grație, ieșirea din grafie, orgoliul luetferic, eșuarea, integrarea in mister. Putem vorbi despre o „stare de grafie" în cazul tui Zamolace, a lui Afanole, a iul Avram fancu. Orgoliul luriferlc înseamnă, pentru ei asumarea propriului tor destin de creator, după cum „integrarea in mister" începe drumul intrării lor iu legendă. Pentru „grup" croul-creator trăiește, pe de altă parie, însăți existenta aceasta, a „Marelui Anonim". Dramaturgia lui Blaga ar fi, intr-o posibilitate a ei, (Zamolxej o încercare de definire a „Marelui Anonim", un joc de-a „cunoașterea totală a lumii". Pe de altă parte, istoria creatorului e particularizată în Meșterul Munole. Ceea ce era in Zamolxe metaforă, generalizare pe planuri foarte largi, reprezintă «ei o faza. Zamolxe nu reprezenta, în fapt, o purificare, un fel de sacrificiu întru nașterea unui mit. Zamolxe nu e încă un creator de cultură ci uri creator de neam, de datină (veri „colaborarea" Zamolxe-Mag) Creator propriu-zis, de cultură e abia Manote. „Crearea culturii cere citeodată negrăite jertfe : ea ucide și devastează. Creația iți are pirjolul ei. Meșterul Manole ți-a zidit biserica. Surprindem pîlpiind in aceasta legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii ca o croație trece peste vieți și devastează adesea chiar pe creator (...). Se trează eu adevărat cele mai adesea numai la înalte tensiuni, cărora, organele de execuție nu le rezistă întotdeauna (Geneza metaforei și sensul culturii). O magistrală analiză a piesei întreprinde E. Todoran (Meșterul Manele, mit românesc in leatrul iui L. Blaga. Extras din Falelor literar, voi. II, ISIS*, pg, 5—37J, șl nu e in intenția noastră de a repeta analize și idei, Afat complexă (evident) decît Zamolxe, Meșterul Manoic pare o primă formulare, o primă meditație asupra tezelor din „Geneza metaforei și sensul culturii" și apoi din „Artă și valoare" cu privfre ia sacrificiul creatorului. înfăptuirea „bisericii" (a operei adică n.n.) cere lot, „fi te duce de-a dreptul in moarte sau sărăcie, în cer sau nebunie", ii citează un meșter pe Manele. Meșterii alăturau lui Manoie sînt, după moartea acestuia „cu rostul pierdut". Demonta lui Manele acftuneazd, din moarte, asupra lor. „Integrarea in mister" a lui Manole, a artistului prin urmare, ar însemna confundarea sa eu opera ce a inâițat-o.' iar biserica pentru Manole e, totodată, sofia sa, cea închisă in zid : Cei doi se puteau regăsi numai in moarte. Pentru a opri cintecul din zid. Cintec ce, se va vedea, are deo- sebite semnificații în teatrul lui Lucian Blaga. Să mai observăm că Manole străbate „fazele transcrise parcă dintr-un scolastic tratat de dramaturgie" (i. Negoițescu ne sugerează regăsirea acestei fraze) într-un fel, care reia multe din elementele din Zamolxe, dar cu inițiative mai mari iu planul parabolei. Marele orb religie pură, divinitate, Isus-pâniintul în tulburarea apelor, deci personaje cu sensul minus, mari absențe, sînt înlocuite aici de Găman țpâmîntul, vezi Eug. Todoran — Meșterul Ma- nole, ari. cit.), dansul Afirel pe Găman sugertrid însuși ridicarea bisericii. De unde începe, totuși, creația 7 In piesa lui Blaga de la însuși marele orgoliu al creației Omul e sortit să creeze, el se definește ca om prin creație, deci ti va fi dat, pentru împltni- 63 rea ei, să treacă peste orice obstacol. Nimic nu înseamnă, „prea mult" pentru creatorul lut Blaga : hybris nu există in aceste piese. Tragedia eroului provine din destinul său de creator, destin asumat. Destin tragic? Nefericit uneori, așa cum am văzut, tragic de foarte multe ori. Nefericit pentru meșterii ce-l însoțeau pe Afanole care, izbăvind creația, ți-au epuizat rosturile vieții- Tragic pentru Manole, fiindcă pentru el creație înseamnă moarte. Care sint resorturile intime ale tragediei ? Marele Anonim cere creația dar in același timp o limitează, protefind absolutul. Convenind Că această frază ar reprezenta o parabolă, am putea traduce această frază și in felul următor: focul cu absolutul e un joc al morții, și un intreg șir de mituri despre „oameni care au văzut idei" se ocupă despre acest joc al ideilor. O ciudată formă de întilnire are loc intre teatrul lui Blaga, fin cele mai adinei semnificații ale sale) și teatrul Iui Camil Petrescu. Fu sînt dintre acei / Cu ochi halucinant si mistuit lăuntric f Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei. Cu ochi halucinați cu sufletul mărit, ca Luca pictorul din Ivanca, piesă căreia i-ar fi fost dai să incheie acest ciclu al creației, Ftapele drumului luci feric se străvăd ți in Avram lancu, dramă care introduce in dramaturgia lui Blaga epopeea eroică. Semnificam, mai departe e jocul si, mai ales, cîntecul. Avram lancu se nație, mitic, dintr-o „pasăre care n-are somn'' Intrfnd, după încheierea destinului său, in același cintec. La modul mitic, „intrarea in mister" a eroului devine intrarea lui în cintec, 3. Cîntecul, dansul, Intr-un amplu studiu (Lucian Blaga. poet orfic), IV, Balotă se oprește pe larg asupra rostului ctntecului in poezia lui Blaga. Pe noi ne vor interesa mai mult rosturile „eînlecuîui" in teatru. Cîntecul e pentru Lucian Blaga o lume au- tonomă, cu sensuri mult prea adinei pentru a fi disecate în citeva pagini. Autonomia acestei lumi se conturează in clipa despărțirii „cintecului" de poezie, de expresia poe- tică, Cintecul reprezintă o taină, sau, in termenii mitosofiei blagiene, un mister ce poate fi doar delimitat. Cintecul e frecvent in piesele lui Blaga, aliat fiind acestor forțe ale „revelării" adică al umplerii de semnificatii ale mitului. In poezii, explica- țiile sint mai clare, repetarea lor, insistențele lui Blaga asupra „cintecului", ne aruncă o lumină asupra unei structuri ale gindirii sale mito-poetice. Să urmărim aspecte ale metaforei; „Ziua din urmă, Omule, e-adevărat / din tot ce-a fost / nimic nu s-a schimbat, / rotește sus acela;; cer" / sc-ntinde jos același pămint. / Dar un cintec s-a iscat / Mare și tainic, în larg (s. n.j. Poezia e din voi. „In marea trecere" și se nu- mește „Taina inițiatului", In „La cumpăna apelor" cintăreții sint „bolnavi", boala fiind înscrisă in condiția lor. „Răni ducem, izvoare ! deschise sub haină, j sporim nesfirși- rea / „e-un etatea c-o taină". Să se observe, incă odaia, cinice pentru Blaga nu in- seamnă poezie, ori numai poezie nu înseamnă cuvînt, poemă ț.a.m.d. ; el înseamnă un mesaj venit de altundeva din adincuriie mitului. „Din Hades cintind f privigheto- rile vin / s-ațează Ia masă / intre pîine ți vin". E o modalitate deci de conversație eu adincuriie, o posibilitate de n asculta rocile de dincolo, el e sunetul pur al integrării in mister. O capodoperă a liricii blagiene Suprema ardere (scrisă in ultima parte a vieții) cuprinde ceremonia nesfirșitei treceri. „Dacă lumina ar cînta 1 vărsindu-și puz- deria / noi am vedea cum cîntecul / consumă materia", Suprema ardere, supremul sfirșit, ar fi aceia așezat sub semnul cîntecului. In piesele lui Blaga „cintecul" c un oracol, ud semn, un loc in care exuberanta vieții se îngemănează cu presimfirca extincției. El potențează tragismul, tirlndu-l in zare de umbră. Cintecul subliniază o atmosferă, ți mai ales in piesele de început e legat, s-a văzut de ce, de dans. Lin „cor al copiilor" are, in Zamolxe, relief deosebit, lingă dansul sacru închinat zeificării lui Zamolxe, știut fiind ce înseamnă „copil" în gindirea lui Blaga. Madura, cîntărețul dac, echivalează poematic, pe Zamolxe, profetul (sau cel puțin îi servește de pendant). Iată „vorbele scornite" de Madura ; „Hoinăresc spre soare din frunziș răsfrînt el imi cade-n harfă Nu mai știu să cint / Zariște pleșuvă, / gindul mi-e năting. / Alb măciez mă iheamă ' Si iau drumu-n cring / Ghimpi se-nfig în mină / Șerpi trec prin amurg / Și din răni pe strune f stropi de singe-mi curg". Pe Madura Zamolxe „l-a cunoscut pe vremuri" cînd Zamolxe se reîntoarce printre oameni; Madura e deja trecut in legendă. Iată ce povestește Zomolxe despre el : „Trăia în cetățuia lut, tot singur / pînă ce-și ucise sufletul / Nu știe nimenea de ce. Oamenii spun / că intr-o noapte-au auzit / copite cu de-argint pe drum in jos /... / S-apoi in colb de lună i s-a văzut un roib in goană I Fără stdpin ta ;ea / se întorcea splinatic ia castei /. Legată eu o junte de coadă f lira ta urma lut o harfă ca un mort". Ața mor cintăreții daci, îi răspunde Zamolxe, „Din partea mea-l pricep așa de bine pe Madura". Cintă- rețui intrase deci în moarte, trimițindu-fi în lume doar calul de care era legată harfa : după ce ia cunoștință de destinul profetului dintotdeauna, prin viziunea Moș- neagului, a tinărului, a bărbatului, Zemora ii vorbește lui Zamolxe, despre Madura, cîntărețul. După cele trei intilniri, aceasta pare să fie semnul intrării sale în moarte. 64 „Harfa, tîrîtă ca un mort" de calul lui Madura lărgește ți ea perspectiva : cîntărețul a murit, cîntecul moare, odată cu el moare taina profetului însuși, taina lui Zamolxe, învățătura pe care el trebuia să o aducă poporului său. In alt sens, cîntecul, dansul au o valoare magică, la fel ca in folclor. Dansurile dezlănțuite ale Nonei, ori ale „jocurilor". Mirei sînt invocații, deodată de tipul descin- tecului. Ca in folclor „cîntecul", „focul", au rolul de a aduce in arenă „forțe obscure" : personajele lui Blaga le trăiesc in „joacă" prin exprimarea unei vitalități frenetice, dar ele punctează evident acțiunea prin maxime generalizări, O poezie în vizibilă legătură cu „Tulburarea apei" se cheamă „Fiica pămîntului joacă" („în marea trecere" 1934). Fiica pSniintului, cea care se bucură fiindcă „șapte popi (in liturghie pentru dracu" e aceeași Nona din Tulburarea apelor cea care se învîrtețte chicotind: „ln- Virte-te volbură / orbește călugării / învirte-te sfredel" în turla bisericii /..,/ Spul- beră iile / sparge ulcioarele / treci peste dealuri j mergi peste vie / Invlrte-te, volbu- ră ! Sintem aproape de sabatul drăcesc: scriitorul îl privește cu un ochi complice. Biserica (cea din Tulburarea apelor) se va ridica abia după ce Moșneagul și Nona vor fi murit. Dansurile Nonei (Tulburarea apelor e o piesă fără „ctntec") invocă șiruri de morii, invocă dionisii catastrofice. Cu o ușoară tentă freudiană în Ivanca (s-ar vorbit pre mult despre influenta freudiană In Ivanca : in varianta din 42 divagațiile medicale, bâtrinul-marclc cu, sint epurate, scriitorul renun(ind la „aspectul clinic" al subiectului: rămine intact dansul eroinei cu umbrele strămoșilor, in visul lui Luca. Dansul — unire m moarte, in plan simbolic, e și dansul Mirei din „Meșterul Manole". Din ziduri rămine un cintec, care și el se va încheia odată cu moartea lui Manole. Cîntecul, ultima taină; odată mort cîntecul, poate începe legenda, povestea celor ce tiu /ost. Cîntecul, dansul, iată doi „catalizatori" ai acțiunii dramatice: pe porțiuni mai mari sau mai mici, ele contribuie la realizarea unui ritual, nu creștin, nu ortodox, ei un ritual ol pămintului: un ritual păgin. De necontestat Insă (ți iarăși observația e a tuturor/ jocurile vin în teatrul (și în poezia) lui Blaga pe aripile lui Zarathustra — dănțuitorul, 4. Simetrii șl personaje. Pactul eu diavolul, goetheanul drum al cunoașterii, devine în teatrul lui Blaga drum îndelung bătătorii nu numai de cei vegheați de daim mul construcției, ci de o sumă întreagă de personaje in care acesta iși săvir- țește în voie lucrarea: diavolul lui Blaga trăiește intr-o dulce frățietate mitică cu Dumnezeul basmelor, cooperind pe cit se poate la închegarea /aptei. în Arca lui Nov (dramatizare aproape a unui text din T. Pamfile, citat de mai multe ori, cu evidentă plăcere, de Blaga). Dumnezeu e „Moțul", Diavolul e un Nefirtate, amîndoi între- prinzători și harnici, capitaliști intr-un ciadul. Diavolul lut Blaga nu e înzestrat cu o glorie specială, e mai degrabă un fel de certificat de magie, reprezentat de un ghebos, de un „om cu cercel" de un „Nefirtate". Lui Blaga i-au plăcut ereziile • „drepturile rațiunii" — cert Eonul dogmatic/ și bopomilismul are și el arendate <> seamă de pagini ale teatrului. în orice, caz, să remarcăm că în teatrul lui Blaga drepturile diavolului sînt legate de drepturile rațiunii. „Diavolul" anunță dogma și scuipă cu setrbă In direcția ei. Trident, nu in văzul lumii, ci mai pieziș, răci și ei trebuie să-și păstreze tainele; sorgintea lui e deci folclorică, dar ți demonică. Personajele Iui Blaga cresc din simetrii, din contrapuncte, din preluări, trans- formări, din piesă în piesă, de motive ți idei. Construcția se vădește trainică, în ciuda obiecțiilor ce i s-nu adus; impresia de dezarmante poate veni din divagația lirică a personajului (a cărui rost am încercat să-l lămurim, parțial, in partea pre- cedentă), care nici ea nu sparge vreo lege. în materie de construcție dramatică, Blaga e un dramaturg de lege veche. Doar personajele iși permit să aducă un duh nou, o mireasmă tulburătoare, cfteodată și din ținuturi expresioniste. Ele se ordo- nează după o muzică a ideilor. Intr-un dans ciudat, de simetrii rar tulburate, Ele se repetă mereu, transmițindu-și, din piesă în piesă, făclia unui foc interior unic. Zemora — Nona — Ivanca — Mira ș.a.m.d., iată nume pentru o idealitate femini- nă ce se ci teamă fiica pămintului". Același personaj, într-un rol mărunt, intr-o ipos- tază ori intr-alia, vine din piesă în piesă, ca mesager al unui spectacol niciodată sflrșit. Un Zamolxe purtat prin istorie vom mai regăsi, pe pagini mai multe ori mai pufine (Popa din Tulburarea apelor va servi drept s/int, prin moaște, biserici etc). Altfel, personajele se constituie în grupuri, cel mai frecvent find alcătuit de copii (copilăria șt satul se inlregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil — L-Blaga, Elogiul satului. Discurs de recepție în Academia română). Personajele poartă, ele insele, destinul unor mituri. Ele împreună, trudesc la o operă, la o creație des- tinată anonimatuhi (ca sens) și istoriei (ca mesaj). $ — Orizont 65 Simetriile pot fi urmărite mat departe, in amănunt- Replicile, unele, sînt afo- ristice, in virtutea acelorași simetrii. — Cum vezi, trin la tine de-a dreptul din teatru. — Altă dată veneai din minăstire. — Cam tot ații. Simetriile fixează un fir al ideației, al nașterii dramei. Atmosfera pieselor are ceva de Gătzendămmerung. Cetăli care ard, biserici care ard, cimitire cărate de ape, cataclisme; o undă de umor apare in piesele Urzii, Arca lui Noe și Anton Pann, dar piesele acestea nu se numără printre creațiile remarcabile ale lui Lucian Plaga: căci dramaturgia scriitorului e mai degrabă o operă de tinerețe, încărcată dc toate ambițiile ideile ți efervescența viratei. Cu unele retuțări, mitosofia blagiană va dezvolta, în sistem, aceste febre inițiale. Dramaturgia lui Lucian Blaga, creație de sine stătătoare, oferă o seamă de repere în creația lui Blaga, jalonind, In acelaț timp, o autobiografie spirituală. Excelent e studiul introductiv, aparțlnînd lui Eugen Todoran ol acestei ediții (ce cuprinde Zamolxe, Meșterul Manele, Cruciada copiilor. Anton Pann} deschidere adincă, de rare subtilități interpretative. C. UNGUREANU D. R. Popescu: „ACEȘTI ÎNGERI TRIȘTI" Scriind despre nuvelele lui D. H. Popescu, Micu și Manolescu, in Literatura română de azi, a/irmă că prozatorul „iji regizează spectacolele". Dacă trimiterea ar privi caracterul dramatic al povestirilor, criticii ar fi intuit filonul ce se va adinei in piesele ulterioare Din păcate cei doi vizează „cimpul ars de soare, incendiul pădurii". Deci nu tehnica dramatică prezentă in proză așa cum este de pildă cazul in schițele și nuvelele tui Caragiate. Dar chiar dacă descrierile din povestiri urmăresc o desfășurare asemenătoare regizării unui spectacol este totuși un indiciu că tinărul prozator de-atunci avea o viziune finind de genul dramatic, anunțindu-l pe dramatur- gul de mai tirziu. Acești îngeri triști, recentul volum apărut Ia Editura „Dacia" din Cluj, cuprinde două piese mari, prima care dă și titlul cărții și Cezar, Măscăriciul piraților sau Cap- cana sau Cine îndrăznește să verifice dacă împăiatul are chelie falsă (echivalente ce-și au rostul lor și pot fi gustate de cititor deși pentru spectacol fără prea mare interes) și trei piese intr-un act : Luminile paradisului, Visul sau Damcn-vuls șl Dirijorul. Acești îngeri triști este o replică la Citadela sfărimată a lui Horia Lovinescu. Vechea citadelă nu putea rezista sau cel puțin așa ne prezintă lucrurile dramaturgul intr-o piesă schematică și demonstrativă, altfel scrisă cu pricepere și meșteșug. Și acolo se face o eomparafie cu Îngerii; „Dan": Și eu m-am speriat. Irina : De ce? Dan .-Aveai o expresie atit de ciudată ! Ca un inger. Irina (rizind): Cum ca un înger 7 Dan (încurcat}: Nu știu de unde rni-a venit comparația asta. Erai luminată, ca de o flacără. Parcă vedeai ceva" (Horia Lovinescu, Teatru, EPL, 1967, pg. 27}, flacăra ce schimbă înfățișarea celor doi fiind dragostea, așa cum îngerii triști o văr visa Și ei fără s-o atingă. Pentru că, intre timp, condițiile sociale s-au schimbat. în locul cita- delei sfărimate e nevoie de o altă citadelă, pe măsura noilor timpuri și piesa lui D. ii. Popescu arată cit de greu se pot apropia cei ce se visează îngeri, dar nu sînt, ingerii triști, într-o continuă așteptare, intr-o neimplinire amară, Piesa este ca o pinză de păianjen in care inițial nu știi cum au ajuns personajele, dar care insă nu se pot desprinde fiind angrenate intr-un joc ce pare dispersat dar se dovedește pînă in cele din urmă atît de strins. Tinerii din piesa lui Lovinescu visează dragostea de tip Tristan și Izolda și finalul convențional al piesei arată Că iubirea sfirșește intr-o legă- tură obișnuită, de aplaudat firește, pentru că salvează instituția familiei. 66 Tinerii Iui D. Ii. Popeseu sînt din altă plămadă. Nu trebuiau ii se acomodeze unei noi situai ii, aparțin acesteia, s-au născut fi au crescut intr-o altă societate, Orice prefaceri sociale ar fi intervenit dragostea rămine Insă ca fi nevoia împlinirii, conflictele Interioare fiind solidare condiției umane, trecind peste timp ți spațiu. Silvia nu e numai victima unei situații ci ți o unei concepfii grefite despre dragoste ce i-a pustiit universul lăuntric. Șt ea a visat rindea; „Aș fi vrut să fiu albină pentru că albinele zboară sus, deasupra pămîn tulul, cînd se îndrăgostesc,., Sus, in văzduh, în lumină, acolo unde aerul c curat, acolo zboară albina, plină de dragoste, beată de dragoste"', (pag. 31). Realitatea n fost însă alta ți rădăcinile înfipte adine in pămint an ftnpiedecal-o să se desprindă dc el. Unde a dus-o viața ? Din cădere in Cădere ia concep/ia : Nu știu cum să fac să-mi fac rost de-un suflet de material plastic... se spală bine plasticul și nu intră la apă", (pag. 19). Ion este și el o victimă a familiei, rnat bine zis a tatălui său, a prietenilor, a aceleiași imposibilități de împlinire sufletească, ceilalți care-și afișează conștiința șl vor să fie de folos altora neavind in realitate nimic omenesc in ei. fon e în cău- tarea unui om fi a dragostei, Oamenii, l-au dovedit-o de ce sînt capabili ințelfndu-i buna credfnfă, făctndu-l „huligan" fără să fie ți trimițindu-l nevinovat Ia închisoare. Cit despre dragoste ; „Trebuie să-mi găsesc fala pe care o caut... Ea mă așteaptă... Plw, o să colind toată lumea asia pină o s-o găsesc. Căci nc-am pieixlut urmele, nv-am lălăcit unul de altul. Ea mă așteaptă, simt, are încredere in mine, știe că vin", fpay. 93). Cită deosebire intre aspirațiile acestuia de atîtea ori criticat fi batjocorit dar ruminind peste toate „onC și cei bine văzufi pentru că-și știu ascunde sentimen- tele, descoperind u-ie doar la nevoie, după cum face Petru tind amanta ar vrea să-și părăsească bărbatul ca să-i devină soție. „Dc ce sA umblăm cu romantlsme ? Iubire, chestii de-astea nici la liceu nu mai țin... Iubire! Ce penibil sună cuvîntul ăsta. Ce răsuflat 1“ (pag. 73). Silvia și Ion cu toate grefeUle lor sint singurii „oameni" din această piesă. Au rămas cu aripile de îngeri intacte, gata de zbor, toți ceilalți fiind lipsiți de omenie fi responsabilitate. Cei doi slut singurii capabili să viseze ți să simtă acei „a fost odată" ața cum încep basmele in care cred. Pentru că dragostea aparține șî ea basmului ca si visul, ca si vîa(a. Ceea ce copleșește în Acești îngeri triști este iscusința autorului de a țese plasa în jurul unor personaje aparent fără legătură dar atit de strins legate intre ele incit numai puse alâturf adevăratele sensuri ale desfășurării dramatice se reliefează ptnă Ia deSuodămintul atit de plastic incit peste amărăciunea de cenușă rc-r» simți toi timpul, peste jocul umbrelor fi penumbrelor, intervin asemeni unei flori ce anunță primăvara, încrederea și speranța, aceeași așteptare nealterată, plutind ca niște fluturi albi într-o ti însorită. Îngerii sînt trifli, dar sint ți rămin îngeri. Sim- bolul se înalță dincolo de păienjenișul ți alunecările ce fiu de aceeași condiție umană ce caută deopotrivă zborul ți văzduhul. E o lecție magistrală pe care dramaturgul o dă celor ce vor să unidimenstoneze eonftîința omenească; Sufletul e compter, cunoaște felurite tendințe ce nu pot fi reduse ți care în fond ii dau omului fi măre- ția fi slăbiciunea. Plină de semnificație este ți Cezar măscăriciul piraților deșt aici planul depă- șește condiția umană vizEnd socialul și istoricul. Pentru autor Cezar este nit pretext interesul nepunindu-.se pe reconstituirea unui trecut istoric ce-i servește doar de cadru in care se desfășoară drama, o dramă ee-fi schimbă doar măștile, textul fiind același. Jocul continuindu-se indiferent dacă Cezar e adevăratul Cezar sau un sub- stitut ai acestuia, profitîwd de împrejurările istorice ți jueind in realitate rolul lui Cezar ales din mulțimea pretendenților posibili. Decalajul dintre aspirațiile celui ce se dă drept Cezar ți pină Ia ttn punct este doar un măscărici fi im posibilitatea depă- șirii contemplării eului propriu pentru realizarea unui echilibru (concordanta dintre epocă fi personalitatea istorică^ este atît dc mare incit deschide calea unei povesti ce se repetă Ia infinit ți in care Cezarii se urmează unul altuia, simbolul rămînînd dincolo de persoana fizică, indiferentă, care se mulează perfect pe el: „Cezar va trâj mereu, crima, inteligența, tirania, dreptatea,,.. Cezar își va schimba actorul'’ (pag. 231); „Ce-i pasă lumii de adevărata existență a lui Cezar- sau de surogatul ei jucat de altcineva ?“ (pag. 223). Intr-o eră a actorilor lucrurile nici nu se pot petrece altfel. D. R. Popeștii con- duce cu subtilitate o acțiune dincolo de istorie dar atit de istorică Incit In dialectica Întâmplărilor parodia întitoefte pateticul, depășirea ccmdijiei umane limitele ei, luciditatea yi distanțarea, platitudinea fi in filial efecui. E o permanentă mutație de valori asupra căreia autorul insistă intr-un cuvînt explicativ adresat regizorilor posi- bili. Și nici nu putea fi altfel pentru cel ce joacă rolul lui Cezar, personalitate com- plexă invfrtindu-se Insă in aceeași capcană a marții. Mimarea, falsul, toate sînt nece- 67 Sare doar pentru a intra în pielea personajului, pentru mutarea perfectă a măștii, singura realitate ce contează. Pentru a ajunge insă aici dramaturgul cheltuiește multă poezie si mult spirit, fîeplieile urmează ea într-o cascadare continuă pînă Ia tragica replică finală: „Să fim optimiști ' (in timp ce le face semn șoldaților si-i spînzure pe pirați. Pirații sini duși la spinzurătoare. Piele latră, ce crede el că este esența viefii și a mărfii). Piele, fii mai optimist. Lalră-mi : ce este omul întrebarea rămîne fără răspuns. In aceste condiții nici nu se poate da «nul. Omul e doar masca re și-o pune pentru a juca rolul pe o scenă căruia fi putem spune viafă, dar care este teatru, moartea răminind pentru istorie indiferentă ji tot teatru. Pentru că sub mască per- sonajele sc pot succeda la infinit, Cel ce lisează că va fi Cezar si face pe Cezar va fi înlocuit de Căpitanul piraților, mat tirzlu sub aceeași chelie. Piratul slab va face pe Cezar, deasupra tuturor stind gata să cadă pumnalul sau mfțcindu-se ritmic funia splnzurătorii. Ancorare in absurd fi fantastic, intr-un fantastic verosimil ce dă dramei o anume vrajă. Piesele intr-un act nu sint pe măsura celorlalte dană. Luminile paradisului deși interesantă ca ideie c mult prea demonstrativă. Dirijorul sfirșeyte intr-un absurd macabru. llămine Visul sau Danten-vals ce păstrează dorința de zbor, nebunia fl speranța împlinite in moarte. Valoarea lor stă in aceași dozare de umor negru si idei năstrușnice, de ambiguitate, înțelesuri fi subînțelesuri, de lirism și expresii plastice intr-o tensiune gradată piuă la incandescență. Există in piesele lui D. R. Popescu nenumărate replici ce se pot retine pentru frumusețea lor: „Eu am altfel dc visuri, țl dacă acum, pe pămint, cît trăiesc, ți in timpul nostru, în socialism, nu visez, atunci cînd mama dracului să mal visez'1 (pag. 66), se răzvrătește Ion din Acești ingeri triști, „Eu sentimente n-am, le-am epuizat pe toate* (pag. 13); ..Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici un bărbat" (pag. 14) filo- șofează SUtda. „Nu-țî pierde vremea cu mine Incercind să-mi explici, cu tot nu înțe- leg decît Ce văd și pe ce pun mina" (pag, 195) recunoaște Dinsa, din Cezar, măscă- riciul piraților. Pe Ungă acestea altele, comune, ce pot stfrni zlmbetul dar nu primesc semnificații noi: „La anul și la multi ani*; „Nu prea sînt ușă de biserică* ; „calcă în străchini" sl care puteau fi cu folos eliminate. Ceea ce insă e mai supărător in textele lui D. Ti. Popescu este alunecarea către scabros. Expresiile tari nu fin de atmosferă nici nu întregesc caracterul sau personalitatea celui ce le rostește. Ele fin strict de un limbaj pitoresc și șocant tn intenția autorului dar care pină in cele din urmă prin repetiție pierd orice interes devenind clișeu. Exemple la paginile 15, 27, 31, 42, 43, 51, 6S, 73, 76, S4, 35, 137, 119 etc. Acești îngeri triști ne pun în fața unui teatru literar cu o problematică acut contemporană, Ocolind schemele fi lozincile, intiiind la meditație asupra condiției umane în general, și a Celei socialiste in special. ION MAXIM Adrian Munfiu: „PÎNĂ LA IOV" Printre poe/H contemporani de culoare se află Adrian Munțiu, asupra căruia planează insă o ciudată tăcere din partea criticii și o lipsă de publicitate, cu totul remarcabilă, realizată de revistele literare sau de alte publicații care abordează din cînd in cînd șl probleme ale artei noastre actuale. Debutul editorial din 1963 (volu- mul „Virsta cunoașterii) este urmat apoi de „Fața a doua" — I9C7, „Chipul cioplit" — 1967 șl cit ev a cărfi pentru copil, considerate de autor mai mult un Capriciu, o exersare relaxantă. Poet viguros, profund și torturat de idei si simboluri, Adrian Alunfiu urmează aceeași cale, adică a exploatării in adineime a propriei vocafii lirice și In ultima aparrffe : volumul „Pînă ta iov* (1976, editura M, Eminescu). Operă de maturitate In formă și confinut, lira etatea sacadat de prăbușiri și Curs liniftitor de «pe, fipatuî unul însingurat eare contemplă lumea șl ghicește 68 maladii Ie fără leac ale materiei, acea st ă carte fși situează autorul cu fermitate prin- tre spiritele cărora le-a fost hărăzit să slujească Poezia. Volumul „Pină la Iov" cuprinde trei cicluri: „Mit invers", „Bărbații" și „Reme- morări", la care se adaugă în final articolul (probabil programatic) „Amuzicalul poetic". „Mit invers" are punctul de plecare în motivul „Mioriței, văzut intr-o lumină originală, cum reiese încă din primul vers, pe care-l cred un posibil motto al ciclu- lui : „Jocul de-a moartea a ucis un om la marginea lumii". Poemele grupate aici au ca perspectivă moartea, Păstorul (cel ce va fi ucis in „Miorița") iși simte și acum sflrșitul dar semnele nu le primește de la mioara „năz- drăvană", ci ii sini sugerate de îmbolnăvirea materie, de alterarea calităților obiș- nuite ale lucrurilor: „Salteaua s-a lipit de trup, inelul ruginește pe deget (bronzul din socluri singeră in ploaie / ... întunericul se apropie" (Moartea oierului), „Nopțile bat in ferestre cu degete pline de rană / In ziduri găuri cresc neastupatc, varul cojit / se cerne-n lampa stinsă / ... Pașii se macină, ochii se macină / ... privirea goală" (Haluneinație) Totul intră intr-un veritabil dans al mortii: „O clanță s-a deschis, fotoliul geme / Podeaua scirfiie. Masa vibrează. Privirea se înșeală. / Urme răsar prin covoare. In palmi cresc stringeri de miini, / In trupuri încolțesc îmbră- țișări uitate, o dulce povară, / un rug. Se trage liniștea in pămint, vinovată... Ier- tare..." (idem). Iertare, pentru o clipă de spaimă, generatoare a unui efect artistic demn de condeiul unui Eugen Jebeleanu. Precizindu-și atitudinea insă, oierul adaugă : „Voi nu veți crede că eu mor din propria-mi dorință" (Moartea oierului). Motivarea consta in depistarea, destul de devreme a unui rău universal, care face ca elementele să se distrugă intre ele : „Și eșafoade sc-nalță-n tăcere... / Apa devorează pămintul, pasărea sparge aerul sur. / Asudâ lemnul in gură, in carii, pielea se crește / pe osul de plumb dezbrăcat" (Naturalism). „Părăsiți" de lucruri oamenii sînt avertizați: „Cei rămași printre săbii trebuie să pășim cu băgare de seamă" (Cel rămași). Numai că, în viziunea poetului „noi" nu fl include și pe „eu". Convins că „lumea are nevoie oricind de un mort" (înstrăinare) baciul din baladă se resemnează. Dispariția Iui aruncă o vină apăsătoare asupra tuturor. „Care din noi a ucis" se întreabă autorul, „cine din noi a murit ? / in căderea unei stele f N-a mai rămas decît timbra, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai / umbra baciului Vrincean, umbra baciului Ungurean / umbra noastră" (N-a mai rămas decît umbra). Dar dacă păstorul s-ar întoarce ? Dacă umbra, care continuă să colinde, s-ar incarna ? Dar, autorul crede că ar fi o prezență de prisos: „Clinii l-au plîns cit l-au pllns și-au tăcut / Scad oile in jurul lui in iarbă / ... Pămîntu-i crește-ncet pină la barbă" (Mit invers). Dc undeva, din eter sau din țarină, se aude insă șoptii un cintec de vrajă eternă : „Miorița laie, laie bucălaie / Stea din cer ne leagă-n dtre lungi de ploaie f Brac ard luminare, aburi-ciocli trași... / Norii sc rup spice, ți se-nfig în lut / De departe țipă-n casă-un nou născut". Am citat din poezia antologică „Miorița laie". Ciclul „Bărbații" se distinge prin conturile de masivitate și forță, atît a imagi- nilor cit și a formei poemelor (versuri ample, cu un ritm de grandoare lentă, o curgere din riu uriaș, ce-și isprăvește drumul). Munțiu încearcă să înlăture aparențele obișnuite : „Nu căulați bărbații doar prin cîrciumi, prin șanț... / Deși-i vedeți aievea ei sînt in altă parte" (Bărbații) „Băr- bații cresc din păduri" și iși păstrează puritatea („Bărbații ies din pielea lor curați, rup arșița l De pe trupuri, ucid, stngele leneș...") spre a o transmite viitorului „Bărbații, făuritori de ținuturi, in plntecul oricărei femei" (Ușile tot mat deschise). Pentru a apare In toată splendoarea, omul are nevoie de clemente înconjurătoare pe măsură : „Aduceți dresorului tigri și lei / Intre pisici este mărunt ca o paiață" (Dresorul). Iată de ce autorul evocă figura unui beduin străbătlnd deșertul („Cămilele") sau, intr-un amplu poem dramatic, pc „Tăietori". „Coborim din păduri spre odihna acestei duminici / Fără pături, prin plai, cu priviri dezgolite de iarbă. / Vîntul s-a învățat cu ochii noștri de somn / Și nu-i mai biciuie. Păsările au rămas suspendate pe crengi / Intr-o moarte imaginară, Coborim din urși spre odihna furată f Copacilor, femeile ne simt revărsările peste munți j Și trupurile lor se întăresc in porți de piatră / (Tăietorii). Acțiunea lor e comentată de poet in citeva „indicații" regizorale" : „Bucuria i-a curățat de pămint ți de cute Ia guri / O flacără le sute ciudată în oase, o tăcere grea ca o rană / Frumoși, fără prihană, coboară din munți tăietorii" (idem). Ciclul „Rememorări" cuprinde poezii pe diferite teme, fiind mai puțin unitar în atitudine, viziuni și chiar în prozodie. Era de fapt o necesitate a cărții, pentru a sur- prinde și din alte unghiuri personalitatea autorului. Un poem cu ecouri shakespeare-iene (Măscăriciul) se succede unui „Bocet" în manieră populară; versul liber alternează cu cel clasic; presimțiri funebre („Colțul 69 de umbră — al morții se luminează-ii luna / Din ceafa de argint a sufletului meu“ — „O fereastră deschisă'1 J, cedează torentelor înnoitoare ce or să vină („zlftepl o primă- vară să-mi cadă grea in piept" — „țf iată, vor începe si ploile"),- teama de materia impură fi năvălitoare (Albita), re convertește intr-un imn adtts pietrelor fi lemnului, ce s-au lăsat modelate de mina iui Rrdncusi (Soarele alb); spovedanii ale muncii de artist (Cuvîntul) sint urmate de versuri cutremurătoare in planul general al existen- ței: „Ne-au părăsit ți zeii ți mila ne-a uitat / Ne strecurăm prin vremuri cu brafe sfărîmate / ți flăminzim prin țanjuri ți ne curbăm de spate / ți cerul stă să cadă Spre noi împovărat" (Dezagregare}, Citeodată, destul de rar, insă cu un efort artistic sporit astfel, tonalitatea se Schimbă: „Trup desfrunzit. în mine e-un cer albastru, pur. / Oglinzi, oglinzi în suflet tui se rotesc fugare / De mă votci o clipă mă nasc în fiecare, / în dansul lor sint chipul văzut imprejur / Trup desfrunzit. în mine bat dnrgî subfiri de vlnt“ (Trup desfrunzit). Cu muzica stranie a unor asemenea stihuri Se întărește încă a dată părerea că Adrian Afunțiu are acces la porfile invizibile ale autenticei poezii. LIVIU GRASOIU Virgil Mazilescu: „FRAGMENTE DIN REGIUNEA DE ODINIOARĂ" Un poet cu totul important, despre care critica (luată cu altele, ori.. } tace, e Virgil Mazilescu, Și totuși, FRAGMENTE-le DIN REGIUNEA DE ODINIOARĂ (Car- tea Românească, ’70) sunt, parcă, superioare VERSURI dor dinții ale aceluiași, des- pre care aceeași critică nu s-ar zice că a tăcut. Atunci ? Poate că c un „dificil" (prea „dificil" ...) poetul: „adică vreau să spun că nu se mai înțelege nimic...*, cum, sub- versiv citîndu-l, dădea de înțeles un recenzent. Să fie oare, Mazilescu un simplu delirant ? El. după Leonid Dimov, un „magician al sintaxei", ori, cu o vorbă a Iui Afailarme, un syntaxier ? Și dacă i-ar sluji, sinta.ra-i „magică", numai de frînâ a delirului care se bănuit (de către unii...) De n-ar impune, vreau să zie, ea însăsi, lectura versului mazilescian ; anume una intensivă — ceea ce garantează, o dată mai mult, de existenta „regiunii" Mazilescu pe harta poeziei noastre ; loc nu numai locui- bil, dar care te și ține locului, locuindu-te... Nu-i vorbă, Mazilescu se instalează, eu bună-ftlinfă, în ambiguitate, „c’est ă dire dans la totalite..." (Roland Rarthes). Ceea ce cultivă. insă, el, e nu cuvintul echivoc, cit echivocul dintre cuvinte, polisemia (fără signifie, si cu atit mai neliniști- toare...) a albului, a pauzei, a absentei,.., tăcerea fiind, de fapt, „genul proxim" al poeziei acesteia: nici o mtngiiere fi flori albastre și nici o vorbă, mina va crede că visează, limba doarme de nouă ani între ape. flori albastre da inspăiminlăloare flori albastre și mai ales nici o vorbă : cuțit lingă cuțit (Flori albastre); sau : ascultă noi nu mai avem nimic de anunțat au murit acei oameni care s-au născut odată cu începutul ți plin de sîngele stelelor l-au tras de creștet in lumea noastră fi au spus creșteți voi ca floarea porumbului (Creșteți voi ca floarea porumbului). 70 S-ar părea că, pe urmele suprarealiștilor (cu care are unele afinități), poetul colează. Ceea ce face el e, mai curind, ars decupaj... Si nu metafora : coku'/aliaj de zone, regnuri, sensuri..., ci sintagnml e, aici, ultimul (sau.... cei dinții) „fragment" semnificau!. Poetul decupează mici „fragmente” dintr-o unică frază albă care e tăcerea..., eu gindul s-o echivaleze, astfel, in cuvinte, căci (cine știe?): „pe unde plutirăm nebuni ar mai putea fi posibilă întoarcerea absenței in ambalaje (inimă ochi) de aur,." (Cronică). Echivalent sonor, „simulacru" ai tăcerii (inspirsndu-f, deopotrivă, panică și nostalgic-..), această poezie vorbește : in „fragmente", e drept, yi, pare-se, numai ca să semnalizeze tăcerea „de odinioară", cazul căreia, particular, devine — printr-un soi de fatalitate : „... dar poetul ; pentru că trebuie să găsească un nume supunerii sale fata că ii găsește" (3. Despre felul cum voi trăi). Nu zic: criticii „tematotogi", ei înșiși, pot fi satisfăcuti. - fie fi dacă „temele", mitemele. Miturile poeziei lui Maziiescu sunt silențioase, mai mult: in-ejcprimabile retoric — fi elocvente numai prin deasa lor /recreată (deci; nu atit prin ele insele .. J Aș zice că fi „mitele" acestea sunt resimfite de poet, de cititor,.., ca nifte absente: Mama, Poezia, Copilăria ireversibilă, pusă-ntre paranteze : (copil fiind șearpe cu pălăriuță), odată pentru totdeauna... Si, mal cu seamă, mitul unei Patrii, al unei „regiuni de odinioară", intemporalc ji ciudate; a „ursului grizîi", a „lucrărilor fără /um“, a far- pelui... Șt, iarăși, a Poeziei, precum in versurile unui HOlderlin. ale unui Novalis; iar nu dintr-însa reveneau aceftfa doi cu ... „fragmente" ? Căci Poezia e, tncăodată, anamneză : ... regiunea de odinioară iși recițtigă faima și sîngele ți poetul tntirzie in lumina întunecată coborînd printre aburi pe care nu-i mai poate imprăytfa (2. Dacă ai fi privit), iar poetul, el, un revenant, ca in întoarcerea lui Imanuel: cu vorbe care știu să pășească St Sinul acesta ne-a descris mai multe peisaje înlăcrimate, a spus că un șal plutind peste prăpastie pare uneori un joc părăsit la căderea întunericului sau o boală foarte umilă dar priviți a priviți: cămașa lui este de argint. șt lungit lingă el soarele iți aduce aminte cu umilință, resellti-vâ dragilor căci s-a întors immanuel ; obsesia lui ; ... o singură dovadă o respirație adevărată o cicatrice (1. Inexplicabilă pierdere) Căci poetul „unei patrii imaculate" : Tăcerea, pre-Poezta (adică: Poezia de din- coace de cuvinte...), abia de poate fi crezut pe cuvînt 1 După cum e amnezia, marea teamă (și nu.., temă.') a celui care-ți aduce aminte „regiunea de odinioară" : CIT O FI ACUM CEASUL !N PATRIE ? Vreau să zic: Fragmente din regiunea de odinioară... Sigur că da: această poezie e fi o (tulburătoare) invitafie la tăcere... „critică". Ceea ce nu-i totuna cu tăcerea (zgomotoasă) a criticilor .' Vtrgil Mazilescu e, in rest, una din prea putinele revelații ale poeziei noastre din ultimii ani... .ȘERBAN FOARȚĂ 71 comentarii * PROBLEME DE POETICĂ Șl TEORIE A ROMANULUI'1 Este impresionant materialul de exegeză literară care s-a scris in legătură cu opera lui Dostoievski. Inepuizabllitatea ideatică și uman-înterpretativă a marelui romancier a suscitat interesul științific al numeroșilor critici și istorici literari, filo- zofi, medici sau psihologi — de la Belinski sau Minailovski la Merejkovskî, Berdeaev, Cij sau Grossman, Esenin, Kirpotin și Fridlcnder — pentru a da doar cîteva nume. Cu toate acestea, destui de puține lucrări privesc analiza formei. Coca ce a atras pe cercetător, din creația lui Dostoievski. a fost mai mult lumea ideilor, structura filozofică a operei literare, fiind neglijată, mai mult sau mai puțin, studierea știin- țifică a poeticii dostoievskicnc. De aici și însemnătatea lucrării lui Bahtin care, ca cercetător, în afara valorii de deschizător de drumuri, mai prezintă și pe aceea de cunoscător al necesității pentru întreprinderea unei analize multilaterale a operei literare. Nume cunoscut in lumea celor ce-1 studiază pe Dostoievski, ca și în acea a teoreticienilor romanului, Bahtin a susținut în 1910 doctoratul cu teza Creația lut Francols Rabelais ți cultura populară in Evul mediu și Renaftere; referenți i-au fost cercetători celebri ai literaturii universale, ca A. Smirnov, B. TomașcvsRi și M. Alexeev. Lucrarea va vodca lumina tiparului numai în 1965. De la început se remarcă interesul față de problemele teoriei romanului, care rămîne constant ți în studiile următoare : Cu tontul in roman, apărut în „Voprosî literaturi", in anul 1965 ; Din preistoria cuvin- tului românesc ți Eposul ți romanul, apărute in 1967 și respectiv 1970. Prima ediție a lucrării dc care ne ocupăm, Problemele poeticii lui Dostoievski, a apărut încă in 1929 cu titlul Probleme ale t reafiei lui Dostoievski. Traducerea apă- rută la noi este făcută după ediția a doua, revăzută și substanțial îmbogățită, tipărită la Moscova in 1963. La studierea creației lui Dostoievski, Bahtin pornește dc la considerarea operei literare ca un sistem. Baza acestui sistem îl constituie polifonismul, adică partici- parea la acțiune, cu valoare plenară, a unor conștiințe autonome ce se manifestă sub forma dc „voci". Ce rcetătorul rus analizează coordonatele romanului dostoievskian ce se prezintă dc la început și pînă la sfîrșit ca un imens dialog, la care participă o pluralitate de conștiințe, autonome și egale in drepturi, cu universurile lor specifice. Spre deosebire dc romanul tradițional, pe care autorul il numește monologic, scrierile dostoicvskiene nu cunosc eroi obiectivizați al căror cuvînt să fie subordonat imaginii lor obiectivate ; de asemenea, personajul dostoievskian nu servește drept mijloc de exprimare a cuvîntului autorului. I-u Dostoievski, este de părere autorul, in centrul acțiunii se găsește necesitatea punerii în evidență a „omului din om". în acest scop acționează conștiințele autonome ca purtătoare ale propriului lor cuvînt, cu semnificații deosebite, dar și cu posibilități dc adînclre a esenței naturii umane. Fiecare personaj dostoievskian participă la discutarea problemelor vieții, trăind prin ideea care ființează autonom în el și față de care și are propria sa atitudine, dar care nu este cca a autorului. Caracteris- tica principală a structurii romanului la Dostoievski este independența personajului •) Pc martIrara volumului lui M Dahtln, PiuVk'irck poetici Iul l^ldcvf.kt, Rumn șll, Ed. Univers. 197iX 72 fată de autor, evidentă în autonomia diferitelor voci, ce exprimă puncte de vedere diferite asupra problemelor vieții. Remarcăm subtilitatea și finalitatea analizei întreprinse de Bahtin în legătură cu problema poli foni sinului din romanul lui Dostoîovski. Mai mulțî cercetători, cum sînt L, Growman, V. Komarovici, B. Engelgard, dar mai ales Otto Kaus în cartea Dostoievski și dfstimil sâu (1923), au ajuns la concluzii apropiate de teoria polifo- nismului. Este meritul lui Bahtin care a reunit să strîngă toate aceste elemente si să le finalizeze, intr-un sistem coerent și multilateral susținut. Prin prisma polifonismului sint analizate și alte probleme de poetică și teorie a romanului- Eroul este privit ca o conștiință ce se realizează, ca o voce pură. Pentru Dostolevski in fiecare om există ceva ce nu poate fi explicat de o altă persoană. Pen- tru a pune în evidență această .taină" a individului, era nevoie dc o metodă deose- bită decît cea a descrierii .din afară*, care nu este suficientă și se poate dovedi mincinoasă, păcătuind prin unilateralitate. Se impunea o dezvăluire liberă și nestin- sherită a esenței eroului, re se poate realiza doar printr-o pătrundere dialogată în lumea sa internă, Eroul apare ca purtător a! unui cuvint, ce participă, cu valoare deplină la dialogul operei, deoarece conștiințele pot comunica doar prin dialog. Astfel autorul trebuie continuu să țină scama de independența eroului în cadrul dialogului polifonic, ea și do lipsa dc precizie și de finitale a oricărui punct do vedere, ce tinde să fie absolutizat. în acest context general, Bahtin analizează locul deținut de idee în romanul dostoievskian doar în pianul reprezentării artistice, ca mod dc afirmare a diferitelor conștiințe. Nu se acordă însă atrofie faptului că pentru Dostoicvski ideea nu este in primul rind mijloc de afirmare a individului, cî! posibilitate de confruntare a limitelor acestuia in raport cu legitățile existenței. în discuția despre originea Senului romanului, Bahtin admite că aceasta îsi trage eu precădere rădăcinile din trei surse: epopeea, retorica șl carnavalul. Pentru romanul dostoievskian cercetătorul rus admite o puternică influență a satirei menip- pce cu puternice elemente dc mister. Autorul exegezei întreprinde o analiză multiplă a cîtorva nuvele ți romane dosLoicvskienc, constntînd totodată prezența unor elemente de camavalizare in Crimă și pedeapsă. Jucătorul șl idiotul. După părerea lui Bahtin, car na val i zarea a permis crearea dialogului cu o structură deschisă și abordarea unei lumi a intelectului, văzută în plan polifonic. Credem că partea cea mai consistentă a exegezei o constituie capitolul Cuvfntul la DostofeusM. Pornind de la necesitatea stabilirii unor relații specifice ale cuvintu- lui în literatură ți care să-l deosebească dc specificul său lingvistic, Bahtin îți propune studierea curtatului în cadrul relațiilor dialogalo. După o documentată și amplă prezentare a rolului cuvintului în romanul monologic, este arătat locul și funcția cuvînlului in cadi-ul polifoniei. Cuvîntul participă la alcătuirea polifoniei prin varietatea dc tonuri și stiluri care nu sfiit aduse la același numitor, deoarece nu apare un cuvînt dominant nici din partea eroului, nici din partea autorului. In cadrul conștiinței dlaloghizate cuvintul rostit este rezultatul unei dispute interne. Cuvintele sc interferează în dialoguri și replici deschise care sînt lo rîndul lor urmarea unor dialoguri interioare. Bahtin stabilește o scrie do judecăți pertinente în legătură cu structura romanu- lui dostoevskiun, dar care îți păstrează valoarea șl atunci cînd sînt raportate la structura genului romanului. Uneori, insă, fenomenul este analizat unilateral, iar autorul, furat de propria sa teorie, scapă din vedere celelalte aspecte ale problemei. Cit de fondat poate fi punctul dc vedere potrivit căruia în romanul dostoievakian nu avem de-a face cu caractere, ci doar cu conștiințe ce se evidențiază ca voci ? Caracterul la Dostoîevski se deosebește de cel din romanul tradițional, dar el există si apare prin trăsăturile ce-î sînt specifice. Rsșknlnikov. Mîșkin, Stavroghin, Ivan Karamazov există nu numai în planul conștiinței, ci și din punct de vedere al carac- terului. Ej se deosebesc unii de alții, nu numai ideatic, ea purtători al unul punct do vedere, dar și caracterologic, ca ființe înzestrate cu anumite trăsături distincte și caracteristice. Esența omului, „omul din om" este pusă în evidență prin lupta ce se poartă în cursul acțiunii în jurul ideii. Corul punctelor de vedere, susținute de diferite caractere caro confruntă ideea cu lealitatea, este „dirijat*1 do autor in mod nuanțat, prin polifonism, în funcție de problemele dezbătute. In acest ntod, prezența autorului 73 este nu numai evidentă, dar și pc deplin demonstrabilă. El nu mai acționează direct ca in cazul romanului monologic; prezența sa se face remarcată în compoziția romanului, prin alegerea personajelor, a sistemului „dublului" sau a dispunerii eve- nimentelor în Cadrul acțiunii, Sistemul personajelor este astfel alcătuit incit să per- mită o largă confruntare a ideii cu realitatea, cu ajutorul unor puncte de vedere ce apar polifonic, dar care sint grupate după principiul pro fi contra. Bahtin absolutizează poligonismul, socotindu-1 un fel de cor fără dirijor. Diri- jorul există : el activează pe parcurs, conducind la finalul dorit. Dostoievski nu intervine direct; în aceasta constă și originalitatea lui. Dar el este pretutindeni prezent, spunindu-și cuvintul despre om și posibilitățile lui în cadrul confruntă- rii ideii. Cu toate rezervele formulate în legătură cu exegeza lui Balitin, trebuie încă odată sâ-t subliniem deosebita importanță pe care a avut-o și o păstrează în stu- dierea problemelor de poetică și teorie a romanului dostoievskian, în special, și a genului romanului în general. Traducerea ei in limba română se impunea demult, constituind atit o posibilitate de confruntare științifică a ideilor, cit șl un act ru- cultură. ,4LF7?E‘D HEINRICH BASMELE LUI D. STĂNCESCU-’ Al 576-lea număr din Biblioteca pentru toți, apărut în vara anului trecut l« Editura Minerva, a fost închinat primului director literar al colecției, Dumitru Stăncescu, cu prilejul aniversării celor 76 de ani de la Înființarea ei. Nu putea fi mai nimerită sărbătorire decît republicarea părții celei mai viabile din opera lui Slăncescu, traducător asiduu din literatura universală, dar mai cu seamă neobosit culegător de povești. Volumele deveniseră de mult o raritate, tar ceea ce s-a reedi- tat in anii din urmă reprezenta doar o fărîmă din frumoasa lui colecție de povești. Slăncescu a fost un uitat și un nedreptățit, deși preaent întru cîlva în unele lucrări ale folcloriștilor. Fiindcă a venit in urma lui tspirescu, faima acestuia, prea puter- nică pentru un debutant în același domeniu și în aceeași maică stilistică, l-a umbrit și l-a ascuns publicului cititor pe D. Slăncescu. Recentul volum festiv, Soro Soarelui, reașază la locul ce i se cuvine contribuția unui pasionat cărturar care a militat cu fervoare pentru propășirea culturală a țării. Prefața e scrisă de I. C. Chițimia, autorul unui valoros studiu, D. Slăncescu literat ți folclorist, publicat încă din 1955. infățișînd cititorului aspectele de seamă ale activității de traducător și dc culegător dc povești desfășurată tnlr-uji deceniu și jumătate. Iordan Datcu, îngrijitorul volumului, s-a străduit să ne dea o ediție reprezentativă, înmănuneltind aci partea mai însemnată a colecției celui sărbătorit, basmele, risipite in cele șapte volume antume. Meritul de căpetenie al editorului e cel de a fi adus ordine in întreaga colecție de basme, doarece Stăncescu are publicat unele povești din volumele anterioare alături de altele inedite, cum se poate vedea din acel tabel cronologic ce urmează prefeței. în felul acesta. Iordan Datei a reali- zat prima ediție cuprinzătoare care va servi de îndreptar, sîntem siguri, tuturor edițiilor ulterioare care se vor strădui să se apropie dc cerințele filologice ale unei ediții. *) D. Sblnceșcu, Sara Soarelui. ediție îngrijim șl tabel cronologic de Iordan Datcu, prclaJȘ de I. C. Cblțlmla, Editura Minerva, 1970, mai consistentă, dai- tot politică, cu o țesătură psihologică mai complexă a caracte- 78 retor implicate în dramă, meditativ ți uneori captivant. Structura dramatică, firul roșu al lucrării este, însă, răsucit fără prea multă pricepere. Eroul, principal, un român comunist făcut prizonier și arestat, de 36 de ani, in închisorile spaniole, reu- șește in fiecare an să elibereze cîte-un deținut comunist din temnița franchistă, printr-o deschizătură din podeaua celulei sale. Se vorbește însă prea mult, retro- specții pei’sonale revin sub forma unor pei^onagif concrete, sc comentează, se poe- tizează. dar spectatorul simte că nu se petrece nimic. Cînd o lucrare teatrală, repre’ zentată nu adaugă nimie in plus, ca fior dramatic, la lentul citit, valoarea ei scenică devine problematică. Ori impresia, în cazul amintit, este ca textul a fost Citit frumos de către actori, dar nu ți interpretat. Rezistă, totuși, în acest spectacol, lucrarea scenografică și unele interpretări actoricești, considerate pe fragmente, pe etape. Nievhil spectacolelor implicate în concurs a depins, în bună măsură, de textele dramatice scrise de autori tineri, unii la prima lucrare dramatică și de improvizațiile pripite, în montare. In cele mai multe reprezentatii, însă, interpretarea actorilor ne-a părut, cel puțin de două ori, mat valoroasă decît textele ce le-au stat ia bază. Cît privește sesiunea dc comunicări, ea trebuie elogiată, în primul rînd pentru, prelungirea in timp a tradiției inaugurate aeum trei ani. Atit din perspectivă orga- nizatorică, cit ți prin valoarea conținutului comunicărilor, sînt de spus și aci unele îmbunătățiri. In cure do o zi și jumătate au fost programate 33 de comunicări, ceea ce, după toate opiniile, este prea mult. Rezistenta intelectuală a auditorilor, buna dispoziție, atracția ți entuziasmul creator al discuțiilor scade, in asemenea condiții, simțitor. Prin conținutul lor, comunicările au prezentat problema Interesante : o valorificare a dramaturgiei românești contemporane, atit a dramei cît ți a comediei; contribuția teatrului la formarea conștiinței socialiste a cetățenilor; dramaturgia naționalităților conlocuitoare în contextul dramaturgiei din România socialistă ; tea- trul de amatori sub raport artistic ți social-educoliv ; autenticitatea unor transpuneri dramatice; premiere absolute cu lucrări originale la teatrele naționalităților conlo- cuitoare ; analiza cîtorva lucrări valoroase de-ale autorilor contemporani (AL Voitin ți 1. D. Sîrbuj ; textul original șl versiunea regizorală ; despre un concept românesc al scenei; actorul în calitatea sa de co-autor dramatic; expresivitatea corporală șl sensul el în jocul actorului : tipuri de actori ; peisonajul și interpretarea lui pe scenă ete. Fără îndoială eă tonte lucrările au ridicat o seine de probleme, dar nu toate au reușit să ]e rezolve, ori să traseze coordonatele cele mai principale ale soluționării lor. Unele comunicări au fost simple improvizații gazetărești ; sau actoricești — interesante prin citeva aspecte — altele, mai reduse ca număr, studii documentate și consistente. Oe aceea, în vederea organizării celei de a patra sesiuni, trebuiesc luate în semnă sugestiile făcute cu ocazia discuțiilor cc au avut ioc ; elaborarea unei tematici dure, cunoscută și prin detaliile el constitutive, limitarea dimensiunilor lucrării in răpori cu timpul afectai unei comunicări științifice obișnuite, evitarea, improvizațiilor prin efectuarea unei documentări științifice mai mult sau mai puțin umple, dur subsiuitțială și eficientă ; mobilizarea unui auditoriu corespunzător — actori, profesori, sludenți, iubitori ai teatrului și cinematografului — care, incu- noștjințați din timp, să poală participa ia prezentarea comunicărilor și la discuții. Tu acest an participarea a fost deosebit de deficitară — numai prin invitații perso- nale, fără afișe pe stradă și in instituțiile publice, iar actorii plecați in turnee oficiale, exact în zilele sesiunii — ceea ce a făcut ca autorii comunicărilor să se auto-audieze și a uto-elogieze. Așteptăm cu interes deosebit sesiunea a patra de comunicări, ee se va organiza in anul viilor și in cadrul căreia s-a propus ca expunerile teoretice să fie însoțite și de aplicații praclive executate de către regizori și adori, în raport Cu temele respective; probleme de interpretare, tipuri de actori, mișcarea scenică, vocea, ca modalitate expresivă, scenografia etc. Firește, îndeplinirea cu succes a acestor obiec- tive este legată de reintrarea în funcție a Studioului teatrului timișorean. Realizările sale efectuate pînă în prezent, experiențele ce-I vizează și-1 așteaptă ca teatrul națio- nal, colaborarea sa cu cenaclul de dramaturgie a] Asociației Scriitorilor din Timișoara — constituie o parte din motivele care solicită reactivlzarea, cîl mai grabnică, a acestei instituții experimentale teatrale. 79 LA O EXPOZIȚIE BAUDELAIRE ȘERBAN FOARȚA In '57, In o sută dc ani dc Ia apariția FLORILOR RÂULUI, ca și dc la stupidul tor proces,... Parisul, între altele, punea pe piață, în amintirea unui poet care c ji „... al Bijuteriilor"; La trte chere etait nue, et, connaissant mon cocur, Elle n'avait gardă quc ses bîjoux sonore».... — și ca gest reparator postum, un marc număr de perle mov (desigur, falsei ; mocni fiind culoarea cu precădere simboliștii, dacă ne gindim fie și numai la doi dintre poeții noștri, de baudelaircană zodie : Maccdonski și Bacovia, cel dinții înveșmîntîn- du-se (lavalieră, caboșon, ac de cravată...) in mov, al doilea cîntîndu-1 sub numele de violet .• Amurg de toamnă violet... Doi plopi, în fund, apar în siluete — Apostoli în odăjdii violete — Orașul tot e violet.. ba chiar simțîndu-i, cenestezic, „pc lume", fluturarea... .,. Să spunem că Parisul cumpăra (de fapt: răscumpăra), ca marii negustori din insule, odinioară, cu sticle colorate, aur (baudelairean) ? Nu, căci omagiul lui era pios, cu toate că nu fără acea notă frivol-mondenă ee-i stă atit de bine... Am ținut ți eu în mină, din pură fnllmplare, unul dintre colierele acelea viorii ; cu evlavia cu carc-și trec printre degete preluții șiragul de mătănii, deși erau numai niște mărgele.,, Evlavia mea o cu atit mai mare cu cît astăzi, un secol ți jumătate de la nașterea lui Baudelaire, aniversăm evenimentul : nu cu perle de sticlă, ci cu veritabile icoane pc sticlă, Icoane va să zică „imagini", eu toate că, obișnuiți eu-o altă artă a icoanelor, înregistrăm, in prezența acestora, din capul locului — un șoc: unul tehnic, oricum ; sticla și pasta fiind, aici, altfel utilizate decît în vechea noastră iconerie sacră... Adevăratul șoc e, însă, de o cu totul altă natură : un șoc estetic.' Eu unul, cel puțin, nu mi Laș fi închipuit niciodată pe Baudelaire imaginat ca atare... Căci există, mai întîi, un Baudelaire în care : ....tont n’est du’ordre et beaute. Luxe, calme et volupte". După rum există și o posteritate baudelaireană, în carie luxul maestrului a devenit „luxură", iar voluptatea acestuia — cu o vorbă a lui Jules Latorgue — „violuptate" i Ptoiupfcf. Este Baudelaire-ul „decadenților", poet pe gustul, nu o dată îndoielnic, al unui Oscar Wilde ori Huysmans. Desigur, nu oi 1-au născocit. Există o vocație, la Baudelaire, care c, în ceea cc-1 privește, și un protest, a „decadenței", și admirația lui pentru, astăzi, uitatul aproape Gustave Morcau (ilustrator retoric al silențiosului Mallarmă...), e simptomatică. E vorba dc-o întreagă pompă (aș zice: funebră), actualmente fără nicLo sarcină poetică : butelie dc Leyda — descărcată ! Mai e, pe urmă, un Baudelaire : poet al „interioarelor", al „paradîselor artifi- ciale", al mobilelor „luisantc", adîneilpr divane, finelor etajere,. „ preîigurînd, poate, barocul ambianțelor artiste de pe la '900, ți făcînd deliciile atîtor rafinnnți : y com- 80 pris, Pallndy al nostru, în una din pînzele căruia două hetaire, de o morbîdețe „fin de siecle". „Mere des jeux latins et des voluptos grecques.. își cer una alteia : „Citește-mi din Baudelaire !" După cum mai e șl un alt Baudelaire: utopicul, „idealistul"„ poet nu al „artificiosului", ci al „ne-naturalului“, mare geometru și arhitect de lumi imaginare, din care, Intre altele, ca în faimosu-i Rece parisien, „le vdgătal irrăgulier” este exclus odată pentru totdeauna... Cum se vede, poema aceasta a inspirat-o pe pictorița noastră — într-o „icoană" tocmai, ca să zic așa, foarte vegetală... Și nu fără nici-o noimă 1 Căci — iată, în „icoanele" de față ale Edithei Gog, se naște un Baudelaire, aș zice: „inedit”, pe care trebuie să-l citim altfel decit în linie coborîtoare, adică potri- vit tradiției, ba poate chiar prejudecăților, post-baudelaireene, anume : în ascen- dența lui romantică... E vorba, mai cu seamă, de un pre-Baudelaire, nu străin, după cum se știe, de romantica nemțească: Novalis, HoffrnEinn... lată-ne nu în „artă", cum ne-am fi așteptat, ci în plină fabulă, în Mdrehen-ul nouvalisian, surprinși, cu vor- in ie lui ton Barbu : de „toată bogăția și confuzia Pădurii.ținuți locului, ca într-o vrajă, de formele acestea vegetale, de-această floră a Visului.,,, un loc pervers- feeric, al arătărilor dc coșmar pădureț: Mumi-ale-Pădurii, Zmei malefici..., cu nu știu ce aer straniu dc folklor expresionist, în care, „blazărilor" baudelaireene, li sc substituie o grație și o stîngăcic: o spontaneitate ca a romanticilor nemți, acești veciniei copii. Viziunea e „strîmbă”, naivisfd, poate însăși tehnica imaginii pe sticlă impunînd-o..., tot ce era, la Baudelairc*, „artă" și bătrinefe : „.Pai plus dc souvenîrs que si j'avais miile ans...", converlindu-se, aici, printr-o — conștientă, poate, nu, însă reală — întoarcere la origini, într-o copilărie plină de prospețimi, le teri paradis des amours enfantines" (s.m.) ? Nu tocmai cîtă vreine pic- torița Edilh Gog, fidelă, totuși, literei lui Baudelaire, îl traduce în, mai mult sau mai puțin violente, umleturi... Intențiile-i sunt baudelaireene, rezultatul e, încăodată, pre-baudelaireean : ceea ce nu-i totuna cu ne-baudclairean ! Căci pădurea, fie și numai aceea de simboluri", va fi foșnit, Intr-adevăr, în sufletul lui Baudelaire, cel care își vopsise, ca o Driadă, ’n verde, părul... Pădurea romanticilor din care cobora. Cit despre orașul, iubit și detestat deopotrivă, s-o spunem cu Bacovla : „Orașul tot e violet..." 1 Orașul, sau Jaubourg-nl, pe care, tn sensul picturilor de față, ne place să-l eitim : „faux-bourg", ca unul care e un fals-oraș : al vrăjitoarelor, al cotoroanțelor zburtnd pe mături, al bufnițelor „inițiate" și al molanilor diavolești. Reminiscențe de Ev- Mediu co-există, aici, cu viciile epocii moderne, cu nu știu ce parfum corupt de periferie. O spune Roland Barthes: „Nous aimerions bien peu Les Fleurs du Mal si nous ne savions incorponT ă l’liistoire de leur crăateur, cette Passion atroce de la vulgari te,,.“ Șl dacă, prin Fabulă, Baudelaire era întors la romantism,,., prin patima foburgul iii, este întors, a doua oară, la Villon..., să zicem. Căci Imaginea Poetului, în picturile de față, mai puțin aceea care e un autoportret reluat, e una nu de dnrtd v, dar de poet Jamelnic și razant... Ne așteptam la un Baudelaire, nu „decadent", însă somptuos, solemn, statuar... Nu ne-am fi închipuit că poate să existe unul, mai puțin aparent și, aș zice, mai WCht, anterior, oricum, „textelor" lui..,, rob unei „vegetații" neprinse încă-n „forme", îtingaci și copilăresc, ca o pădure; vis nu „de piatră”, ci dc lemn, de arbore exotic, foarte pletos, contorsionat și torturat de violuri. I — Orizont I 81 CU PRILEJUL EXPOZIȚIEI STRELET BARBU BREZEANU Neostenita, trepidanta curiozitate și entuziasmul frenetic care caracterizau per- sonalitatea regretatului Petru Comarnescu j-au dat desigur energia de a putea urmări mișcarea artistică din țară și de peste hotare, pînă aproape de noaptea lui din urmă. Unele scrisori adresate chiar în ajunul stingerii din viață aveau să ajungă ca niște mesagii dincolo de mormînL La fel de emoționant apare și faptul că ultima participare la viața noastră artistică a secretarului Secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici și președinte al Secției române a Asociației Internaționale a Criticilor de Artă este prefața scrisă pentru catalogul expoziției ce avea să o deschidă aproape două luni după moartea lui la Timișoara tînărul pictor Vladimir Streleț, care împreună cu Silviu Oravițan și Tudor Tudan alcătuiesc, se știe, promițătorul grup al pictorilor lugojeni. Este vorba de cea de a treia expoziție după cele din anii 1905 și IM!) a unui „poet al formelor și culorilor", cum bine îl numește Petru Comarnescu pe Vladimir Streleț, ale cărui compoziții actuale sînt „străbătute de gînduri și metafore legate de tainele cosmosului, de prefacerile materiei". înzestrat cu imaginație și fantezie, Streleț încearcă să descifreze procesul de permanentă metamorfoză și de lentă descompunere a elementelor constitutive ale naturii : apa, pămîntul, pădurea, cărbunele (Kejlecții asupra unui peisaj, izvorul, Soarele peste Cetate, Devenire, Umbra ți Orașul ș.a.) — sau alteori să capteze jocul plin de grație al vegetației acvatice, al viețuitoarelor cerului și apelor. O altă scrie de pînze mai ușor lizibile, reflectă fascinația artistului în fața unor evenimente sau înfăptuiri contemporane, „prospectate de imaginația sa" (Mașini zbu- rătoare, Poarta Apelor, Bikini ctc.). Tînărul artist abordează deopotrivă și cu aceeași sinceritate elementele reale, cît și pe cele de pe tărîmul infinit al lumii visului. Expoziția lui Vladimir Streleț a primit nu numai girul, dar și vibrantul omagiu al aceluia care, cu o inegalabilă generozitate, cu o admirabilă intuiție și cu un cert bun gust, a știut să detecteze într-un lung șir de generații pc cei mai buni dintre artiștii noștri plastici. Previziunile lui Petru Comarnescu — care nu sînt nici dc astă dată înșelate — vor fi pe viitor, nădăjduim, într-o mai ItTrgă^măsură realizate. Este o obligație pentru Vladimir Streleț să-și dea toată osteneala să leTmplinească. 82 AUREL COSMA REVISTA „LUCEAFĂRUL" SUB EGIDA „ASTREI BĂNĂȚENE" istorie Literarâ documente * tn articolele precedente publicate de revista „Orizont" am evocat prima peri- oadă a „Luceafărului” din Timișoara, Am arătat că revista condusă și editată de mine, în colaborare cu scriitorii bănățeni $i cu numeroase condeie din toate regiunile țării a avut un larg profil literar, de cultură și de artă. In paginile revistei s-au întîlnit creațiile literaților eonsacrați din capitală eu scrierile celor din provincie, mulți dintre cei din urmă ajungînd astăzi să ocupe locuri de remarcabile afirmări in peisajul literaturii romăne. In aceste condiții, „Luceafărul" a apărut din ianuarie 1 93»pînă în iulie 1937, ea o revistă lunară de proporții, fiind răspîndită în diferi- tele centre culturale din țară și chiar peste hotare. Cu această zestre materială și spirituală ne-am alăturat la începutul anului 1937 inimoșilor inițiatori ai „Astrei Bănățene”, ca să punem bazele unei asociații culturale oare să-și întindă activitatea pe tot cuprinsul Banatului. Cei grupați în jurul revistei „Luceafărul” s-au încadrat în această acțiune pornită de fruntașii vieții intelectuale dc aci. Astfel „Luceafărul" a devenit revista „Astrei Bănățene”. .Se știe că „Astra", adică „Asociația pentru cultura .și literatura poporului român din Transilvania”, cu sediul la Sibiu, a fost cea mai veche și cea mai puter- nică organizație de masă, care prin activitatea ei desfășurată neîntrerupt de la 1861, pe toată întinderea provinciilor românești din fosta Ungarie habsburgică, a pregătit pe căi spirituale Unirea de la Alba-Iulia. începind de la finele secolului trecut s-a răspîndit „Astra" și în Banat, constituindu-se și aici o serie de filiale, cunoscute sub denumirea de „despărțăminte*. Cea dinții subunitate s-a format la Lugoj, fiind Coriolan Brcdiccanu președintele, iar Traian Vuia secretarul ci. Apoi la Timișoara s-a înjghebat în IBfWi o altă filială în frunte cu Pavel Rotari u și Emanuil Ungureanu, Toate* „despărțămintele" bănățene depindeau de comitetul central de la Sibiu. Oamenii vieții culturale române din Banat au dorit mai de mult să-și aibă „Astra" lor inde- pendentă. Aceasta s-a realizat la adunarea generală de constituire ținută in ziua de 28 februarie 1937 la Timișoara, cînd s-a holărît înființarea „Regionalei Bănățene a Astrei", Atunci s-au votat statutele acestei asociații noi și s-au ales organele de conducere, comitetul și secțiile, întocmindu-sc și un plan de acțiune. Toate „despăr- țămintele" din Banat ale Astrei vechi s-au integrat în „Astra Bănățeană". Docu- mentele și actele de constituire le-am publicat în „Luceafărul*, care a devenit apoi publicația oficială a „Astrei Bănățene”, continuîndu-și astfel existența pînă la finele anului 1940. în baza unei înțelegeri intervenită la 5 mai 1937 între mine și „Astra Bănă- țeană”, al cărei vicepreședinte am fost ales, am cedat „Luceafărul" acestei regionale cu începere din luna iulie. De conducerea spirituală a revistei s-a îngrijit în con- tinuare președintele „Astrei Bănățene”, profesorul Sabin Evuțian, în vremea aceea inspector general al învățămîntului din Banat, iar în absența lui sau în colaborare cu el mi-am dat și eu contribuția în calitatea mea de vicepreședinte. Am ales un 83 comitet de redacție, compus din Traian Topliceanu, loacbim Miloia și Vichentie Ardeleana, acesta din urmi îndeplinind și funcția dc secretar de redacție. „Luceafărul" sub egida Astrei ți-a redus de la început tirajul la o mie de exem- plare pe Jună, precum și formalul. Revista din pronunțat profil literar s-a transfor- mat intr-o publicație culturală, care cuprindea periodic și dările de seamă oficiale asupra activității Astrei. Această schimbare de aspect și de conținut a slîrnit multi- ple și variate comentarii, mai ales în cercurile scriitorilor. S-a mai publicat și lite- ratură, dur materialul redacțional era selecționat în special din domeniul cultural. Aceste noi directive ale revistei au fost explicate dc secretarul de redacție Vichentie Ardeleana intr-un articol întitulat „Literatura frumoasă în pagincle Luceafărului" : „Ceea ce caracterizează revista noastră fu primul rînd ți totodată o deosebește de faza ei de dinainte dc a deveni revista Regionalei Bănățene a Astrei, este că ea nu vrea să fie o revistă pur literară, nici măcar cu caracter regional, ci una de cultură gene- rală... Iu lumina acestor considerații, creația literară rătnînc pe plan secundar, mai ales fiind vorba de producția literară românească în genere, Evident, noi nu neglijăm a ține la curent lumea bănățeană, la cronici ți note, cu producția națională de oriee fel, dar nu-i facem ioc in pagincle revistei noastre, Și aci ne deosebim în ol doilea rînd de spiritul ce a condus pînă acum acest „Luceafăr", spirit în baza căruia se publicau în „Luceafărul" poezii și nuvele ale nu importă cărui scriitor român", (nr. septembrie 1337). Accentul cultural ce s-a pus pe orientarea revistei a fost subliniat șl în raportul general aprobat de comitetul Regionalei Bănățene a Astrei la 29 august 1937, unde s-a precizat: „Comitetul a holărit ca LuceatSrul să fie o revistă de cultură generală, eu considerare în primul rînd la problemele culturale și de creație ce privesc mai ales această regiune. In felul acesta comitetul speră să creeze și pentru Banat o revistă care să prezinte sinteza sforțărilor de aici in cadrele culturii românești". Această orientare nouă s-a îndepărtat de pianul meu inițial și de felul cum am condus revista timp de doi ani și jumătate, dar m-am supus voinții exprimate de factorii conducători ni noului așczămînt. S-au sistat colaborările venite din altă parte, în special dacă ele nu aveau contingențe cu problemele bănățene. Revista a continuat să publice și literatură, în măsură mai redusă, dac de preferință creată de scriitori localnici sau de bănățeni stabiliți în altă parte. S-a imprimat asupra directivelor acel spirit dc patriotism provincial, care pe unii i-a mulțumit, iar în gîndul altora a stîmil o seric de nedumeriri. Totuși, colectivul de redacție a men- ținut în continuare o bună parte a vechilor colaboratori țl a recrutat energii noi. „Luceafărul" a strălucit mal departe pe firmamentul culturii românești eu un colorit local ce s-a integrat într-un ansamblu armonios i>o plan național. Munca redacțională a fost îndeplinită dc profesorul Traian Topliceanu, secre- tarul „Astrei Bănățene1*, ajutat la începui de fioctul Grigorc Bugarjn și de criticul Vichentie Ardeleana După aceea de secretariatul de reducție al revistei s-a ocupat Nieolae [van, care a adus în paginile ei colaborarea condeielor grupate în jurul gazetei sale „Fruneea", printre care în primul rînd pc Analolie Chireev, autor ai unor frumoase eseuri. Au mai publicat valoroase eseuri : Dr- Aure‘1 Contrea, Ludovic Ciobanu ți Aurel Bugariu, în domeniul de cultură generală au contribuit cu artico- lele șl studiile lor despre istorie, literatură și artă, în special : Ion Breazu, Dr. loa- chim Miloia, Dr. Cornel Grofțorean, Dr. Ilic Gropșianu, Dr. Aurel E, Petcanu, Dr. losif Ncmoianu, Trainn Topliceanu, loan Dimitrie Suciu, Ion B. Murețianu, Constan- tin Rudneanu, Troian Birăescu, Gheorghe Atanasiu, Mircea P. Bandu, Mia Marian și Nicolae Tom ici, Eu însumi am publicat in revistă două lucrări mai vaste, una „Djn trecutul românilor timișoreni" și alta despre „Istoria picturii române în Banat", Ca comemorarea semicentenar^ a descoperirii vaccinării anlirabicc, Dr. Emil Pocrean a evocat viața și activitatea medicală u lui Victor Babeț (IBM—1926). Iar lugojanul Dr. Calus Brediccanu, ministrul României în Finlanda, a trimis din Hotsinki o evocare a savantului bănățean Traioti Vuia, ignorat ți nedreptățit atunci, scoțînd în evidență marile sale merite științifice. In materie de folclor, „Luceafărul1* a publicat poezii populare culese din Banat dc către Traian Topliceanu, Ion B. Mureșianu, Ghcarghe Atanasiu, precum și melo- dii adunate de Nicolae Ursu. Studii muzicale și evocări ale compozitorilor bănățeni au publicat: Alma Comea-lonescu, Vasiie Ijae și Grigorc Bugarin, iar Sabin V. Drăgoi „coniribuțiuni la cunoașterea și aprecierea adevărată a muzicii românești1*. Interesanta și documentata lucrare despre „Reminiscențe primitive în muzica roma- nească4* a fost întocmită tot de Vasiie Ijae, 84 „Luceafărul" avea în fiecare număr o cronică plastică, muzicală și literară, sus- ținute de Traian Topliceanu, Ștefan Gomboșiu, Aurel Contrea, Melentie Șora, Con- stantin Rudneanu, Nicolae Ivan, Dorian Grozdan, Mircea P. Bandu și Anatolie Chircev, Proză au publicat: Mia Cerna (Maria Florescu), Melentie Șora, Gheorghe Atana- siu. Corel Drăguescu, Nicolae Tomici, Mircea P. Bandu, Simion Duma și Constantin Jaleș, iar versuri : Grigore Bugarin, Volbură Poiană Năsturaș, Romul Fabian, Pavel Bellu, Ada Crin (Ovidiu Tino) și Pavel Butan, După cum am arătat, Astra Bănățeană a acordat în „Luceafărul“un întins spațiu problemelor culturale, lăsînd pe al doilea plan literatura ți arta frumoasă. Din această cauză scriitorii ți artiștii, căutînd alte mijloace de afirmare, s-au împrăștiat in diverse grupuri, cu gîndul de a scoate alte reviste de orientare literară sau artis- tică.. Lipsa dc bani șl dc înțelegere a zădărnicit însă numeroase intenții și inițiative. Scriitorii stăteau cu manuscrisele în sertare, iar artiștii nu-și vedeau popularizate operele. Un spirit de stagnare și dc depresiune s-a abătut asupra lor, care a dat naș- tere la unele disensiuni și dezbinări. Toată lumea simțea nevoia și era de acord că o înțelegere și o unire trebuiau făcute. Diferitele încercări întreprinse în această direcție au rămas însă fără rezultate practice. Singura care putea să înfăptuiască această unitate a scrisului și a artelor bănățene era „Astra", îndeosebi că avea ți 0 datorie morală să refacă acea coeziune, pe care, prin orientarea ei unilaterală și eliminarea preocupărilor literare, a destrămat-o, Sesizîndu-se de această problemă, președintele. Astrei, la stăruința numeroșilor fruntași ai vieții culturale, care între timp îți schimbaseră punctul lor de vedere inițial, a hotărît, de acord cu comitetul, să lanseze un apel către scriitorii, artiștii ți intelectualii bănățeni în vederea reor- ganizării revistei „Luceafărul" și pentru înființarea unei edituri. La acest apel au răspuns peste o sută de Invitați ea să-și dea părerea lor și să participe la o consfă- tuire. Aceștia s-au întrunit In ianuarie 1910 și, dezbătînd problemele, au ajuns la concluzia să constituie un comitet care să conducă partea redacțională a revistei reorganizate și să selecționeze lucrările pentru editură In conformitate cu normele stabilite de regulamentele atunci elaborate ți aprobate ulterior de comitetul Astrei. Atit comitetul de redacție al revistei, cît și cel al editurii, au fost prezidate de mine ca vicepreședinte al Astrei, iar componența acestor comitete a fost ratificată de conducerea Astrei. Din redacție au făcut parte : Traian Topliceanu, Volbură Poiană Năsturaț, Vichentie Ardeleanu, Nicolae Ursu, Grigore Bugarin și Petru Sfetca, iar funcția de secretar de redacția a îndeplinit-o poetul Pavel P. Bellu. Același comitet a foi desemnat și pentru editură. în vara anului 1940 s-au produs schimbări în conducerea Asociației Scriitorilor Romăni din Banat, care își avea delegat în comi- tetul de redacție al „Luceafărului" pe președintele ei, Volbură Poiană Năsturaș. Acesta dindu-și demisia, a fost ales în locul său Virgil Birou. Revista a fost înscrisă la poziția 82 In registrul publicațiilor periodice dc la tribunalul Timiș-Torontal cu titlul de : „Luceafărul, revistă de literatură, artă și cultură a regionalei bănățene a Astrei". Prin urmare „Luceafărul" a devenit iarăși o revistă literară și a luat o înfă- țișare nouă. Dintre scriitorii care s-au strîns în rîndurile colaboratorilor au fost în special, pentru poezie-' Constantin Miu-Lerca. M. Ar. Dan. (Dion Mardan), Grigore Bugarin, Volbură Poiană Năsturaș, Ada Crin (Ovidiu Tino), Pavel P. Bellu, Petru Sfetca. Dorian Grozdan. Nicolae Rusu. Pavel Butan, Petru Rezuș, V. Flueraș, Cons- tantin Jaleș, Dimitric Damian, Mia Marian. Mihai Novac. Romulus Fabian, Petre Peiscu, Maliu Bogoe, Mircea Străinul, George C. Rulic, Gh- C. Croitorii. Mircea Geor- gescu, Gheorghe Rouă, Ana Halas și alții, iar pentru proză: Mircea Șerbănescu, Ion Tcicu, Gheorghe Atanasiu, Virgil Birou, Mia Marian, Dorel Drăguescu, Mihai Godi- nova, Traian Mage?, Ion Frumosu, Nicolae Tomici. Ludovic Ciobanu, scriitorul țăran Petru Petrică și cu mine. Cronicele sau criiictic erau semnate printre cei mulțî în special de ; Cornel Grofșorean, Nicolae Țirioi, Pimen Constantinescu, Nicolae Ursu, Octavian Mctea, Alma Cornea-Ioncscu, Tlic Rusmir, Traian Simu, Petru Bancea, Constant Răutu și de mine. „Luceafărul" a continuat să publice studii și lucrări despre trecutul și problemele bănățene, scrise de aceleași condeie ca și pînă atunci. Trebuie să subliniez In mod deosebit munca devotată, însuflețită ș! plină dc dragoste a lui Pavel Bellu, care s-a îngrijit de buna apariție a revistei în perioada oi de reprofilare și dc întreținerea unei necontenite legături cu acei ce colaborau. El a fost atunci animatorul orientării mai accentuate spre literatură, dăruindu-și tot elanul potențialului său tineresc în interesul ridicării nivelului valoric al revistei. 85 „Luceafărul" a fost nevoit să-și mențină însă ți caracterul dc organ oficia! al „Astrei Bănățene", publicînd în continuare dări de seamă asupra activității ei dc popularizare a culturii. In această ordine de idei, se pot aminti mai ales cele două realizări importante ale acestei regionale. Una era organizarea de școli țărănești și alta era stagiunea de teatru. Revista „Luceafărul" s-a ocupat pe larg de aceste pro- bleme. Școlile țărănești au funcționat în diverse centre ale provinciei, îndeosebi la Oravița, Reșița, Orșova și Sînnicolaul-Maro, La aceste cursuri s-au predat lecții, pentru bărbați: despre cultura națională și civică, despre cultura agricolă, educația cooperatistă, despre higienă, educație morală și artistică, iar pentru femei; s-au ținut prelegeri despre cultura națională, gospodăria casnică, cultura agricolă, țesutul șj brodatul, higiena, educația morală și artistică, reuniuni feminine. S-au amenajat localuri pentru cazare și cantine, precum ți spații pentru ateliere. învățămîntul și întreținerea erau gratuite, cheltuielile fiind suportate de Astra, oare a recrutat con- ferențiari și elevi dintre cei inai valoroși. S-au organizat excursii ți vizitări de fabrici. Activitatea școlilor țărănești s-a desfășurat în vara anului 1938 și în cea următoare, organizarea lor fiind stabilită și inițiată deja la finele lui 1937. Stagiunea de teatru a fost o preocupare dc căpetenie a Astrei Bănățene, care a organizat-o și finanțat-o. Problema teatrului românesc în Banat, și în special la Timișoara, a devenit tot mai acută. în afară de formațiile și echipele de amatori, nu s-a jucat teatru decît de trupe în deplasare sau de uncie înjghiebate pe plan local cu sprijinul subvențiilor acordate de oficialități și cu actori profesioniști aduși din toată țara. Rezolvarea problemei a fost încredințată dc Astra activistului ei Toachim Miloia, care pe vremea aceea îndeplinea și funcția dc șef al serviciului cultural de la primăria municipală. în revista „Luceafărul" sînt publicate în zeci de pagini rezultatele, programele, cheltuielile și tiupelc acestor stagiuni din anii 1938—1939. loachim Miloia și-a îndeplinit cu pricepere și interes sarcinile ce le-a primit de la Astra. Din dările dc seamă întocmite dc el ți publicate în revistă se poale vedea că s-au organizat 85 do reprezentații teatrale de cinci trupe angajate și plătite de Astra și anume cu cele dc la Teatrul Național din Cluj, Opera din Cluj, Teatrul Național din București. Teatru] Ligii culturale din capitală și com- pania N. Kirițescu din București. în Timișoara s-au dat 45 dc spectacole, din care 12 de operă, iar în provincie 40 de spectacole. -. Z-"'' Revista „Luceafărul" și-a sistat apariția în anii 1941 ți 1942* Astra Rănățcană a reînviat-o la începutul anului 1943, schimbîndu-i titlul în „Reuistn Botialuiui", dar indîcînd In continuare numerotarea anilor precedcnți. S-a revenit la programul cul- tural, redacția abandonînd preocupările de ordin literar. De apariția ei s-a ocupat secretarul Astrei, profesorul Traian Topiieeanu. Revista a fost editată trimestrial, în anul 1943 au ieșit de sub tipar patru numere, iar în anul următor numai două. Pc coperta revistei a fost imprimată o listă de colaboratori, dar nu loți dintre ei au publicat. Printre aceștia crau ; Oh. Atanasiu, M, Arcan. A. Bălan, Tr. Birăescu, E. M. Brancovjci, Gr. Bugarin, A. Bugariu, A. Ciupe, P. Constanlinescu, C. M. Contici, A. Contrea, C. Corneanu, Gh. Cotoșman, I. Curea, D. Drăguescu, Ed. I. Găvăncscu N, IJieșiu, D. Imbrescu, N. Jucu, P. Nemoianu, E. Pocrcan. FI. Potra, N, Prițcă P. Sergescu, M, Sora. N. Terfclougă ,Tr. Topiieeanu și Z. Vaneea. Astfel și-a încheiat existența rexista „Luceafărul" din Timișoara. Ea a fost ur factor de stimulare ți de afirmare a literaturii ți scrisului românesc din Banal, a fosl un organ de intensă vibrație de idei ți dc creații, prin care a trăit și a progresat viața culturală în acest colț al patriei. Ea n-a produs curente sati mișcări di- verse, ci a prezentat literatura și arta bănățeană așa cum s-au manifestat ele în pe rioada interbelică. Dc aceea, revista „Luceafărul" va rămîne pentru cercetătorii d< azi și de mîine un izvor bogat și autentic al cunoașterii strădaniilor spirituale de p< aceste meleaguri. 86 VICTOR V. GRECU Preocupările lui Ion Budai—Deleanu pentru unificarea limbii literare problemele limbii literare * Postulatele majore ale crezului Școlii Ardelene s-au condensat într-o sinteză superioară în gîndirea și activitatea lui Ion Budai-Delcanu. Opiniile ți preocupările sale s-au conjugat eu aspirațiile sociale și naționale ale maselor. Această caracteris- tică, proprie întregului curent, îți va pune pecetea asupra Ideologiei generației urmă- toare, a cărei activitate se înscrie pc coordonatele stabilite de reprezentanții Școlii Ardelene. Opera lui Budai-Deleanu a fost subordonată acelorași năzuințe, care l-au însuflețit pe autor, în ansamblul acesteia, moștenirea lingvistică a lui îon Budai- Deleanu a cunoscut un interes mai redus, pînă în anii din urmă, cînd s-a bucurat de o cercetare amănunțită ți cuprinzătoare Menționată într-o lucrare recentă *, preo- cuparea pentru unificarea limbii literare a reținut mai puțin atenția cercetătorilor. Relevarea interesului lui Ion Budai-Deleanu pentru unitatea limbii adaugă noi valențe semnificației operci sale lingvistice, sporind valoarea acesteia în contextul luptei pen- tru unirea tuturor românilor. » ♦ Lucrările lingvistice ale lui Ion Budai-Deleanu au fost călăuzite de convingerea sa privind necesitatea unificării ți cultivării limbii literare. Preocupările autorului în această direcție se întemeiau pe o concepție înaintată, in care au fuzionat deopo- trivă precepte ale doctrinei clasice cu elemente ale raționalismului contemporan’. In gîndirea lui Budai-Deleanu. la valoarea socială a limbii se alătura semnificația aces- teia din punct de vedere național, ea expresie și scut al naționalității, semnificație izvorftâ din realitățile islorico-politice specifice ale Transilvaniei. La baza eforturilor autorului sta încrederea sa mărturisită în capacitățile și !n?rspectivele limbii noastre, perspective condiționate tocmai de satisfacerea impera- tivclor amintite. In «Scurte observații asupra Bucovinei*1 declară că «Limba moldo- venească și. in genere, română, are toate calitățile pentru a deveni cu timpul o limbă egală, în cultură cu cea italiană, dacă oameni iscusiți se vor ocupa de ea" *. Tocmai de aceea își propune ca. prin lucrările sale, să contribuie la formarea unei limbi „de obște (generală și unitară, n.n.) pentru învățături" ’. Pentru aceasta se cerc însă pri- cepere, competență și Budai-Deleanu nu ezită să avertizeze eă „limba trebuie cerce- 1 Ion Ohvllf Opera lingvisticii a lui lan Hudai-Deleanu. Buc.. Ed, Acad. R S.R-. 1966, p 119. • Idem, PrcfoU I» Ion B o d a i-D c I « a n u. Scrieri lingvistice, Buc., Ed. țtl«n|lt|dl, rWfc n zi. ’ Vezi 1. G h c I ic, OPera lingvisticii a Iul lan Uudai-Deteanu, Buc., Ed- Acad , R.S.R , 1966, P 19—58. ' Ion B ud 4 lUeleanu, ScrfcH lingvistice, Ed, ;liininic,1, Buc. 1910. p 59. * Ibidem, p. |S|. 87 tată cu mult disccrnămînt" •. Suportul strădaniilor sale era o fierbinte dorință pa- triotica : „de a vedea cîndva și întru poporul românesc incai răsărind bunele în- vățături" în preocupările sale pentru unificarea și cultivarea limbii literare, Budai-Dclcanu pornește dc la situația limbii din timpul său. Examinînd stadiul în care se afla limba, este silit să constate înapoierea acesteia, tocmai ca urmare a lipsei unor norme, a faptului că nu era unitară. în limbă domnea arbitrarul care genera o mulțime dc fluc- tuații : „limba este săracă, rustică, nocultivată. Valahul scrie precum de obicei vor- bește, fără reguli și alegere, în limba aceasta nu există încă un vocabular, nici o gra- matică temeinică, nici o ortografie regulată* *. Asemenea „smintele" atestă și în căr- țile bisericești și în diversele scrieri, unde „se află multe împotriva gramaticei și cu totul rău grăite"*. Toate acestea îi întăresc convingerea în necesitatea unificării și cultivării limbii și hotărirea mărturisită dc a contribui la înfăptuirea acestor dezi- derate prin lucrările sale, Semnificativă pentru orientarea și concepția autorului este constatarea că, în preocupările sale pentru unificarea limbii are în vedere întotdeauna pe toți românii, limba vorbită pe întreg teritoriul lingvistic. Conștiința entității etnice, naționale și lingvistice este permanent prezentă și îi călăuzește strădaniile. Ea este exprimată eu limpezime în prefața la gramatica 1n limba latină: „mi-am propus ca in această operă să urmăresc nu dialectul {respectiv : graiul, n.n.l folosit într-o singură pro- vincie ci elementele comune tuturor dialectelor privite în general și să prezint acea limbă care se găsește în cărțile și scrierile acestei națiuni și care și astăzi este între- buințată de obicei de toți" *•. In procesul unificării limbii, autorul are în vedere, ca și alți contemporani și succesori ai săi Heliade, Cipariu) ”, numai limba scrisă, ca aspect care conservă mai bine limba literară, ale cărei norme unice aveau apoi să se generalizeze în rîndurile cititorilor. Preocuparea lui Ion Budai-Deleanu pentru unificarea limbii literare, grație com- plexei sale activități lingvistice, cunoaște aceeași acuitate în toate compartimentele limbii : în ortografie. în gramatică și în lexic. Tn domeniul ortografiei, necesitatea adoptării alfabetului latin este argumen- tată și constituie tot o cerință a unificării limbii, pe calea normării ei, Budai-Deleanu care considera că limba noastră „nu să poate scrie bine fără numa eu slove lati- nești" u, era încredințat că „nu este putință de a aduce limba românească la regula gramaticeștl de o vom scrie cu letere slavoneșlî" idee care va fi preluată dc toți marii cărturari ai vremii. Pentru a pune capăt anarhiei cc caracteriza scrierea. Budai- Deleanu preconizează apropierea de formele originare, ceea ce însemna concomitent și o tendință de anarhizare a limbii"N. Etîmologismul reprezenta astfel singurul factor capabil să asigure unificarea limbii. Acest crez al latiniștilor va deveni funda- mentul întregului sistem etimologist al lui T. Cipariu **, care vedea unitatea limbii realizabilă prin etimologism Dar soluțiile promovate dc Budai-Deleanu nu făceau decît să înstrăineze limba de popor, ilustrînd una dintre cele mai grave carențe ale ideologiei sale lingvistice. Preconizînd un raport logic între ortografie și gramatică. • fbldrm, p. 5A ’ fbidem, p. 1&3. ■ Ion BudibDf lemn. Scrieri lingvistice, Ed, ȘtlinBUcâ, Buc.. 1974), p. 59, • fbldem. p. 134, * p. 43—44. 11 Ion B u d a i D t | e a n u, Scrieri lingvistice. Ed. ȘtHntiHci, Buc, 1970. p. 129 (note). ” IHdem, p. 147. •* fbldem, p, 2]0. H T. GhcHe, Opera llngvisilcă a lui Im fitjdaiDelmnu, p. W. “Vidor V, Grccu. Wm&W în concepția șl pn-ocupiirite iul Ti motel Cipariu, in .Xlmbji si literilorS"» voi. 26. |97fi. p •• T. CI p a r I u, Principii de limbă și de scriptură, BHJ, IWi. p- 349. 88 împotriva practicii dc stabilire a unor norme ortografice hazardate, Budai-Deleanu atrage atenția că : „nu gramatica ortografii, ci ortografia trebuie să urmeze grama- ticii" ”, Deși mijloacele promovate erau improprii, țelul urmărit constituie un cîștig remarcabil pentru generațiile următoare. Gramatica, prin caracterul ei normativ, era chemată să contribuie cu prisosință la procesul unificării limbii să consolideze unitatea limbii. După cum a sesizat I. Gheție prin intermediul gramaticii Budai-Deleanu preconiza „fixarea unor norme precise pentru limba scrisă, adică, în fond, unificarea limbii literare’1 "l Ion Budai-Deleanu cerc eliminarea numeroaselor particularități regionale din diversele forme flexionare, în favoarea unificării limbii In virtutea acestui scop și pentru a fi utilă vorbito- rilor, considera necesară redactarea gramaticii cu litere chirilice „pentru că cei mai mulți sint care nu cunosc încă slovele lătinești șl nu aș vreo pre unii ca aceia dc învățătura gramaticii să-i depărtez" Regulile formulate trebuiau să asigure unitatea limbii deși, uneori, mijloacele utilizate și sursele indicate nu erau adecvate scopului. Unificarea limbii este urmărită cu deosebită atenție și în domeniul vocabularului, unde, ca și în ortografic, instabilitatea era mai mare. în prefața la „Lexiconul româ- nesc-nomțcsc". Ion Budai-Deleanu arată că menirea de căpetenie a dicționarelor era do a contribui la unificarea limbii : „hotărăsc noi melc cuvintelor și le fac stătătoare, ir in gura norodului din Ioc în loc să mută"*1. Pentru a răspunde acestui imperativ și a umple un gol în lexicografia noastră, elaborează dicționarul menționat, pe care. < u toate insistențele, nu l-a putut vedea tipărit ”, Concepția, sesizată la început, pre- zentă și în celelalte lucrări lingvistice, privind menirea acestora, este exprimată și în cazul dicționarului, care este destinat, ca și celelalte, „să poată sluji la tot neamul"”. Unificarea vocabularului trebuia să pornească dc la cuvintele „tocmai românești". Tn stabilirea acestora, Budai-Deleanu admite un criteriu valoros, acela al circulației cuvintelor, ce va fi însușit de către toți filologii timpului ”, Remarcabil este și faptul că in această operație nu este exclusivist ci acordă atenție egală tuturor cuvintelor, indiferent dc originea lor, criteriu) decisiv fiind tot circulația cuvintelor, Pc baza arestul criteriu, pentru a contribui la unificarea lexicului, el a introdus în dicționar, pe lingă cuvintele aflate „în cărțile și scrisorile do obște a neamului românesc”, și „toate acele cuvinte, care sînt obicinuite la tot neamul, ori de la care limbă să pur- rează, căci, de vreme ce s-au primit o dată de către tot neamul (precum s-au dzis mal sus), nu să pot zice mai mult străine, ei proprii a neamului românesc-Pentru îmbogățirea vocabularului, sursele indicate sint limba latină, italiană șl franceză ”, orientare confirmată dc evoluția ulterioară a lexicului. Tn legătură cu aportul împru- muturilor, Budai-Deleanu era exponentul principiului adoptării cuvintelor străine la sistemul limbii noastre”. Pozitivă este. în vederea aceluiași țel — unitatea vocabu- larului —, atitudinea față de regionalisme. j>e care Io respinge, deși face unele con- cesii ardelenismelor, pe temeiul unor argumente de ordin istorico-politic. Tn preocupările sale, Ion Budai-Deleanu analizează și modalitățile și sursele adecvate în vederea unificării și dezvoltării limbii literare. Pentru realizarea unificării limbii autorul adoptă ca model și punct de plecare limba poporului, precum ji limba cărților bisericești ți a altor texte vechi1*, premise care se mențin în gîndi- va lui Hcliade, Bariț și Ciperiu”, transmițindu-șc la toți intelectualii dc scamă ai l <5 n B ii d ăi il) c I ca n ii, op. cf/lt p 11R. M ÎL Ghetle, fON Budai-Deleanu, Xr'trri lin/tirMirf, p 9|, o Tlrid-pin, D l-W 5-1 [ora B 11 d J l-ri C I C â îl u, Senari liftgurth'eț, p. 1W 31 Ved : Lucia P r o M po pese »r Contribuții fa Istoria operei lextean^f^ a lui hm Budal leirartu (I7SI—I82M. In „Gwcetirl d< lingvistici". VI n%l), nr 7r p 2*7 «ton B u d n i lJ c t e a ra ti. op. cit.t p. 1969—li?0 1. Ghelir op. nL. p. 60___________61 « I. Budi-Deletnu, op. c/L, p 173 ți 174 ; 175: 164 (nota 17) » IbHem, p. I3S-I3G I. Ghctic. op. p. 67 I o n G h c M e. op. ctt„ p. G0—61 s 1. Cheile și Mlrreo^ech c. Discuții despre huibu romdnâ literar d Intre anii iSS0~ ri „Studii Jc istoria Umbli literare. Secolul al XJX-ea, va!. [, Bu<„ 19*4, p. 2*"*. 89 I epocii. Totodată. el afirmă că aceste aspecte lingvistice sint. Iu rîndul lor, perfecti- bile, pentru ca, în acest fel, limba literară dezvoltîndu-se, să țină pasul eu evoluția spiritului ți civilizației umane. Ion Budai-Deleanu considera că unificarea limbii nu trebuie să fie rezultatul unei acțiuni individuale, respinsă categoric de autor. Vorbind de elaborarea dicțio- narului. chemat să contribuie iu unificarea limbii, autorul era conștient că o asemenea lucrare nu putea fi decît rodul eforturilor colective și preconiza in acest scop „aduna- rea a mal multor învățnți depreună ca să poată covîrți toate dialeeturilc și osăbitcle noime st cuvintelor'' Unificarea și cultivarea limbii literare, implicit consacrarea lexicului acesteia, trebuia să fie rezultatul unui „sfat a mai multor învățați ai nea- mului"51. Această idee utilă preluată de succesorii săi, dar care își are originea tot in gîndirea reprezentanților .Școlii Ardelene, va fi repetată mereu mai tîrziu. pînă la înființarea Societății Academice. In aceste condiții concepea Ion Budai-Delcanu că este posibilă și trebuia să se realizeze unificarea limbii literare. Opiniile și preocupările lui Ion Budai-Deleanu în privința unificării limbii lite- rare sint strîns legate de convingerile și eforturile sale privind unirea tuturor româ- nilor într-un stat național, Ele reprezintă reflectarea pe plan lingvistic a convinge- rilor sale politico. Ton Budai-Delcanu a fost un entuziast exponent al ideii unificării politice a românilor”, în cîntu] al JX-lea al „Țiganiadei" el simbolizează cele trei țări românești prin trei fete de Împărat care plingeau amar, afllndu-sc în robie. Autorul lasă să se înțeleagă că singura cale pentru a scutura jugul apăsător al robiei este unirea lor într-un singur stat. M Ion Budai-Deleanu a înțeles că unirea trebuia anticipată ți pe plan lingvistic prin realizarea unei limbi literare unitare, ca argu- ment si premisă de scamă în lupta pentru unificarea politică. Pe fondul acestor con- vingeri, preocupările sale pentru unificarea limbii literare dobîndese o însemnătate sporită. Ele erau călăuzite de un țel precis și se integrau în lupta pentru înfăptuirea unității statale. a * Unificarea limbii literare reprezintă o constantă a preocupărilor lingvistice ale lui Ion Budai-Deleanu, în gîndirea sa lingvistică se găsesc multe elemente care între- gesc crezu] lingvistic al Școlii Ardelene. însușite și transmise de către contemporani, ele pot fi surprinse in gîndirea cărturarilor de mai tîrziu, dar își au izvorul și punctul dc plecare în opera sa. în șirul acestora, interesul pentru unificarea limbii va deveni o preocupare care va domina întregul secol. Ton Budai-Deleanu. cxprimînd năzu- ințele comune ale Școlii Ardelene si îmbogățindu-le. rămîne în conștiința posteri- tății prin credința statornică în necesitatea unirii tuturor românilor, în realizarea acestui deziderat un prim pas îl constituia unificarea limbii, a cărei necesitate a afirmat-o în permanență și căreia a căutat să-i răspundă prin preocupările sale. După cum însuți mărturisește, stăruitoarele eforturi în scopul de a „face o limbă de obște |>cntru învățături"**, au fost însuflețite de un sincer patriotism, de dragos- tea devotată față de poporul căruia erau destinate lucrările sale: „îndemnul — iubire de neam, scoposul — folosirea dc obște" ”. 30 Ton B u d a-D cleinu, Scrieri lingvistice. p. 167—168 11 ibidem. p. 113 , Sșcrhin Clocultscn. Ion Budai-Deleanu campion al unirii tuturor romanilor. In „România literari0. 1670. nr. 34 din 20 agust. p. 5 .... , . , “Ion B u d 4i i D c 1 c a n 11. ediție tiigfijlta dc J. București, I9IX p. 328. ‘■Ion Badd-Delc rn u, Scrieri lingvistice, p. 181 11 il'idem, p, 163 90 Cu Memoriile lui Demostene Boier, Editura Minerva inaugurează, în mod strălucit. o nouă seric de studii — colecția ie „Memorialistică" care, publicînd lucrări — clasice ți contemporane — dc mare nsemnătate pentru istoria literaturii și nilturli românești va facilita cititorilor iccesul la valorile „neperisabilc" ale lite- raturii noastre, la cunoașterea momentelor ji aspectelor importante din evoluția ei. Seria, va programa volume — indepen- lente și colective — de evocări, jurnale, mărturisiri literare, interviuri, amintiri, note intime ete., semnate dc Titu Maio- i'eseu, N. Torga, Valeriu, Braniște, Liviu Rebrcanu, O. Goga, C. A. Rosetti, T. Ar- shezi, I. Agîrbiceanu, G. Galactlon, I. Barbu, I. Pillat, I, MinulCSCU, I. Valertan, Matei Alexandrescu și alții. Secționate în trei părți, judicios pro- porționale, Memoriile lui Demostene Botez, înrudite cu jurnalul „ținut zi de zi. îndeo- sebi de unii scriitori*, cuprind relatări și „episoade hatâritoare pentru formarea spirituală" a poetului : copilăria, școala, mediul din redacția revistei „Viafa romd- nească" de care scriitorul s-a „atașat ca de-o mare familie spirituală", in sînul căreia avea să se formeze și să se dezvolte. Conștient că ți-a făcut o nobilă dato- rie „față de toți oamenii de seamă, de marii scriitori și oameni de cultură1*, pc care poetul i-a cunoscut, dar care acum, majoritatea, nu mai trăiesc decît în amin- tiri, a așternut pc hîrtie amintirile — păstrate multă vreme în memorie — din- du-le „o viață nouă*, Deci, nu dorința de a reînvia un gen literar vechi" l-a deter- minat pc poet să-și serie memoriile, „ci chemarea unui prieten la o datorie față de cultura noastră1* și mai ales, față de unii scriitori de prestigiu pc care i-a cunoscut și a voit să-i recheme din uitare. Scrise sub forma unor evocări, a unor medalioane literare și nu unor frag- mente de monografii sau capitole de istorie literară,Memoriile lui Demostene Botez nu vor „servi dccil prea puțin isto- ricilor literari" și mai mult cititorului „nc- profesionîst*, interesat să cunoască viața „unei epoci* și a unor oameni care la vre- mea lor au influențat adînc cultura româ- nească", precum : M. Sadoveanu, Garabet j Ibrălleanu, Calistrat Hogaș, C. Stere. Ionel I Tcodoreanu, Al. O. Teodoreanu, M. Ralea, | Al. Philippidc, O. Topîrceanu, Cezar Pc- I trescu, Panait Istrati, Otilia Cazi mir, D. D. Pâirățcanu, M, Codreanu țî alții. Aducînd — după Ionel Tcodoreanu ți M. Sevaslos — una dintre cele mai valo- roase contribuții ia cunoașterea momentului dc efervescență spirituală marcat dc Vfafa romdneaseă, evocările lui Demostene Botez, oferă cititorului posibilitatea să descopere în ele, ca într-un roman trăit," oameni cari au fost" și care vor continua să existe în inimile generațiilor viitoare. DUMITRU LAZĂR Ion Breazu i „STUDII DE LITERATURA ROMÂNA ȘI COMPARATA'* (VoLl. Cluj, cd. Dacia, 1970). Bogata activitate de istoric literar a profesorului clujan este o contribuție stră- lucită in opera de sintetizare ți evaluare a fenomenului literar din Transilvania des- fășurat pc secole întregi. Culegerea de studii „Literatura Tran- silvaniei". editată de Casa școalelor în 1944, in care Ion Breazu publica o serie dc sin- teze ale fenomenului literar ardelean, cîtcva studii monografice ale unor personalități din Transilvania, inslstînd prin articole de atentă analiză asupra procesului de inter- ferență spirituală intre Transilvania ți celelalte provincii românești, este îmbogă- țită substanțial prin culegerea alcătuită dc Mircca Curliccanu, fără a schimba insă, cel puțin in primul volum, structura tematică Ion Breazu. fără să vizeze alcătuirea unui tratat de istoric a literaturii române din Transilvania, îl realizează. • Fenomene literare, școli, curente, ge- nuri, epoci, personalități, într-o analiză complexă și de dublă ipostază — dc istoric și critic literar — constituie fundamentul acestui tratat regional de istoric literară. Prin studiile șale, autorul împlinește o „misie" a domeniului : repune în drep- turile legitime creația literară transilvă- neană care, dacă nu ignorată, era tratată cu rezerva insuficienței cunoașterii. 91 Ion Breazu nu este numai omul de știință, cercetătorul auster, el este, și aceasta în primul rind, omul locului în care a vibrat puternic sentimentul de dra- goste fată de tot ceea ce a adus lumină poporului român de pe meleagurile sale natale. Deosebita perspicacitate cu care sint analizate aspectele culturale și literare, face din studiile lui Ion Brcazu etalon și cod în clmpul literaturii transilvănene. Atent și obiectiv, din unghiul unei responsabili- tăți istorice, autorul apreciază valorile spi- ritualității românești, dezvăluind din hăți- șul evenimentelor politice, din volutele frămintărilor sociale, din complexitatea și multitudinea capacităților și ambițiilor per- sonale, esența șl certitudinea, viabilul, și eternul estetic. Intuind cu exactitate coordonatele dc dezvoltare ale literaturii transilvănene, au- torul Iși circumscrie cercetarea pe aceste directii într-o dialectică de maximă efi- ciență. Scopul suprem — făurirea unității naționale și statale, mijloacele — lumiurm- rea poporului, tcmeiul-unitatea de limbă^z sînge a poporului român de pretutindeni, este triunghiul Înțelepciunii prin care această regiune românească a dăinuit. Primul volum al „Studiilor de litera- tură română și comparată* este conceput în trei secțiuni, care, toate concură la lă- murirea procesului dc dezvoltare, la înțele- gerea ansamblului și specificității litera- turii ardelene. Prima secțiune grupează studii și arti- cole de sinteză asupra culturii și literaturii ardelene. Studiile Temeiurile populare ale literaturii române clin Transilvania și Fol- clorul revistelor Familia ți Șezătoa- rea relevă, pc dc o parte preocuparea titeraților pentru culegerea și evaluarea ne- secatelor comori ale înțelepciunii populare, pe de altă parte, dezvoltarea creației culte pe temeiul folclorului. Prin culegerea de studii ale Iul I. Brcazu, istoriografia literaturii românești se îmbogățește cu un tratat de certă va- loare documentară, cu un exemplu de dăruire șl onestitate cetățenească. Reedita- rea studiilor lui I. Breazu era mai mult decît necesară, VICTOR STROE Io» Lotreanu : „AZIMUT" Ton Lotrcanu debutează la Editura militară cu volumul Azimut, în condiții grafice acceptabile deși cu o copertă ec-1 deservește. Ca orice început, și această p carte își are îndrăznelile, iluziile, naivită-u țiie, prospețimea, reușitele și nereușitele» firești. Nimeni nu-și găsește de la primele li versuri drumul propriu. Căutarea este ca-£' racteristică și celor ce și-au diferențiat vo- ii cea nu numai celor ce cîntă încă la unison încercind să se desprindă totuși din corul r; bogat al liricii noastre contemporane. p Două poeme îndrăznețe, prima an volumului, Ars poetica, și ultima. Azimut, f care-i dă și titlul. O mărturisire despre d. viziunea lirică proprie poate fi întotdeauna z interesantă dar o „poetică" chiar fără mari ti pretenții este mai ușor de circumscris în F proză decît în versuri. Arta poetică a lui p Ion Lotreanu vrea să fie o invitație la au- h tenticitate și adevăr. Dar dacă am putea, p cu toată încifrarea voită, reține ultima C strofă : „Și cuprin'zînd cu degete de plumb/l« Minunile cu cretă in contur.'Să veșnicești b odihna iui Columb/Și axa lumii în grăunte u pur", începutul este In totală contradicție d și sub raport ideatic și expresiv. „Țărm de» vis*, „fier roșu", „slovă goală”, „înstelate d ierbi", „pasăre de abur", „a sorbi lumină", e nu ajută ideii să se decanteze, imaginile e oricîl de îmbietoare ar părea fiind de foarte c mult timp uzate. r Azimut este unghiul pe care-1 face cu z meridianul planul determinat de verticala p unui loc și un punct dat. Dintre punctele F posibile către care „arcul busolei din inimă c rătăcește" și cart sînt: „vara", „mușchiul ti copacului verde", „cerul din insula rugă", !< „albul din Steaua polară", „plantele um- a broasc din oaze", „sarea din fibrele mării", e n-a ales nimic. In conformitate cu idealul t exprimat in prima poemă, pașii poetului g au intrat in cadență cu pașii bătuți de d „bărbații tineri ai țării". Steaua (punctul n fix) este inima acestuia, pianul meridianu- h lui ceialalți, unghiul corespondența între t cadențele acestor inimi. Aceeași contradic- u ție și aici între proiectarea unei idei din- n colo de cele particulare și iluzia că ar fi surprinsă tot între ele. fără depășirea pla- nului sensibil luxuriant și imaginativ. De aici și trimiterile precise, nu fără îndetnî- narc plastică, pc care poetul le face în loc să schițeze discret și sugestiv doar direc- ția. Versurile „zbor îndelung pe cumpeni de soare, Umăr la umăr, dor lingă dor..." (p. 91), arată iar predilecția poetului pentru " Imagini. De altfel aceste „figuri de stil* ce erau altădată piesele dc rezistență ale poe- ziei. Ic vom găsi pe toate paginile : „mar- 1 ginea minunii", „zvon fără moarte", „sen- P sul neliniștii", „chemarea curcubeului”, a „scăldat în vis", „munți dc curcubeu". Ele F țin de credința și amăgirea în virtuțile _ funcționale ale imaginii. Abia cînd discre- 92 panta între valențele epuizate ți sensurile noi vor fi pe întîiul plan al conștiinței, poe- tul îți va da seanța că analogiile și plas- ticitatea întunecfi mai mult decît limpe- zesc. Numai metaforele revelatorii au încărcătura lirici necesarii. De fapt volumul, avînd în vedere apa- riția la Editura militară, are o finalitate precisă care a fost atinsă. Deși poemele ce nu se înscriu într-un perimetru dat îmi par cele mai reușite, nu le putem trece eu ve- derea nici pe celelalte. Prospețimea, entu- ziasmul, bucuria tinereții sînt caracteris- tice pentru Lotrul, Lemn nobil. Trofeul, Pactul cu iarba, Alt cer, Ceamur sau Ke- coltâ. Cităm din Alt cer; .Ei intră prin ferestrele apclor/Ca într-o mai densă lu- :nină./Nisipul sc-adună brumă pe gene/ Cuvintele dorm, păsări albe, pe buze/Ste- lele cerului de-afarăSe zbat în alt cer, pletoase meduze /Zările sînt perdele de alge/Aprinse de pești mlădioși.. /Scafan- drii domolesc sufletul apelor/Aducînd dis- tanțele în ochi neguroși’ (p. 89}. Versuri dintre reușitele volumului — la poemele enumerate mai sus am putea adăuga Fără cuvinte, lama la Tlrgu-Jiu — dovedind capacitatea rară de a surprinde în cîteva rinduri, în versuri puține, esențialul. Poe- zia lui Ion Loreanu este pe linia idealului poetic schițat de poetul și criticul Victor ■Felea : „aproptmdu-ne mai mult de parti- Icularitâitle poeziei, constatăm că ea se dis- Itlnde prin scurtime ți concentrare" fDia- ■lopuri despre poezie, p. 10), înțelegînd prin Biceasta nu o reducție cantitativă ci o con- Hrentrare a conținutului. Lotreanu nu-i de- Iclarativ, retoric sau ostentativ. Cîteva ima- igini, o trimitere, în general discreție chiar Hdacă uneori se lasă furat de un elan juve- Inil. „Rîurile încă păstrează/Culoarea ochi- llor mei-/Cînd îmi întilnesc privirile/Lă- ■crimează pe stei.../Le zlmbesc tuturor,/ ■Aerul dintre noi devine fierbinte :/Le aud, ■mă aud/Fără cuvinte*1 (p. 36). Azimut este un debut promițător. ION MAXIM ■Vasile Andru : L1UTLANDA POSIBILA" •) Tînărul prozator Vasile Andru ne ipare surprinzător de sigur în ceea ce își >ropune aproape în fiecare povestire din icest volum de debut publicat la Editura îminescu. Nu mă refer numai la conducerea atentă, minuțioasă a firului narativ, sau la contrapunctul riguros prin care alternează planurile în desfășurarea gradată, sau doar aparent gradată, a povestirilor, ci la insis- tența cu care îți urmărește scriitorul inten- țiile în rotunjirea prozei sale. Cred că avem de a face cu ceva mai mult decît cu un scrupul profesional, decît cu o simplă grijă ce ține de travaliul scriitoricesc, fiind vorba, în fond, despre acea obsesie a ideii artis- tice caracteristică vocației autentice. Această insistență se remarcă jncepînd chiar de ia alegerea genului de întîmplări despre care scrie, înlîmplări mai întotdeauna petrecute într-un trecut deja fixat, indiscutabil, dar care învăluie un mister, ceva ce nu s-a lă- murit încă, ceva care e dificil — dacă nu imposibil — a fi luminat vreodată în sem- nificația cea mai adîncă. Conștient fiind de această dificultate ce îl pasionează, Vasile Andru recurge la procedee clasice : refacerea atmosferei ini- țiale, proprie întîmplării, în amănunte selec- tate deloc întîmplâtor, încredințarea poves- tirii unui personaj cu un ascendent vădit asupra celuilalt personaj care e martorul relatării, alternarea, în sfîrșit, a planurilor narațiunii de ața manieră îneît cel ce po- vestește este cu totul captat de ceea ce vrea el să dezvăluie, iar așa-zisul martor nu sur- montează amănuntele personale re îi anu- lează atenția invocată de primul. Aceasta nu înseamnă că însuți comu- nicarea suferă, căci, în viziunea lui Vasile Andru, personajele nu tind in primul rind spre a comunic a neapărat între ele, ci dc a se găsi într-o anumită situație favorabilă destăinuirii profitind de aura atrăgătoare a misterului. Bunăoară, în „Străbunica noastră Cu- rola** suferința celei re povestește nu este agravată, cum pare, de faptul concret eă cel din preajma ci, copilul, nu o ascultă ți nu o înțelege cum se cuvine, ci de îm- prejurarea de neînlăturat că ea însăși nu va reuși să pătrundă taina în care s-a scufundat pentru totdeauna nefericirea im- placabilă a străbunicii. Exemplele s-ar putea înmulți, autorul procedînd întotdeauna credincios formulei însușite atît de sigur. Dar tocmai din acest fapt decurge și un neajuns: aplicarea ace- leiași scheme dc construcție și rezolvare de fiecare dată poale conferi unor proze cu problematică ți tensiune diferite totuși un anumit numitor comun nedorit, o structură, monocordă re Impietează iisupra reușitelor certe. •) Editura Eminescu — 1970. FLAV1A VASILESCU 93 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA MISIUNII LUI EFTIMIE MURGU IN TRANSILVANIA însemnări pe marginea lucrării lui losif Ivan. In extrasul publicat de Societatea de științe istorice din R.S.R. in 1970 la Bucu- rești, autorul timișorean, care a lucrat ea cercetător la arhivele statului din Deva, scoate in evidență ți comentează Intr-o apa- ratură științifică documentul descoperit de el despre misiunea ce a avut-o Eftimie Murffu de a trata cu Avram lancu reali- zarea unui front comun româno-maghiar al revoluției. Este vorba de actul din 23 martie 1850 al tribunalului militar distric- tual cezaro-regese din Pesta prin care s-a cerut districtului militar din Sibiu să au- dieze ea martor pe protopopul Orbonațiu din llia asupra învinuirilor ce s-au adus împotriva lui Murgu. Documentul păstrat in fondul arhivistic al județului Hunedoara conține numeroase puncte de acuzații, lă- murite cu amănunte istorice și bazate atît pe recunoașterea unor fapte de către Murgu cit și pe rezultatele obținute prin proce- dura de anchetă, fn actul publicat in între- gime de autor sînt cuprinse fapte explica- tive pentru a servi drept orientare la buna îndeplinire a comisiei rogatorii. Se arată mai ales vizita lut Murgu la protopopul Orbonațiu din llia, care era omul de legă- tură a lui Avram lancu și a prefecților săi. Dr. losif Jivan a mai publicat in J34S ia Deva, unde se stabilise după plecarea sa din Banat, o altă lucrare eu prilejul cen- tenarului revoluției, carte care poartă titlul; „Eftimie Murgu, luptător al țărănimii bănă- țene pentru pămint", fn eare a tratat in lumina argumentelor juridice și politice problema iobagilor din Banat și lupta lui Murgu pentru cucerirea drepturilor sociale ți de libertate pe seama țăranilor români. fn studiul recent losif Jivan arată că guvernatorul Kossuth și ministrul de ex- terne Battydnyi t'-au cerut la 29 mai 1849 lui Nicolae Bălcescu, cînd acesta i-a vizi- tat, „să intervină pe Ungă români pentru pacificare". Atunci Bălcescu a luat contact cu deputății români din dieta de la Debre- țin, care și-au formulat doleanțele intr-un proiect de lege. Revendicările românești au fost apoi predate de Bălcescu la 2 funie 1849 lui Battydnyi. Autorul continuă: „După plecarea lui Bălcescu, la propunerea ministrului președinte Szemere, la 28 iulie 1849, dieta a votat proiectul legii naționali- tăților care asigura românilor și națiunilor slave din Ungaria oarecare autonomie miniaturi critice * ______________i t t c c t c 1 c 1 t Ic națională. Guvernatorul ungur era incre- r dințat că proiectul va face acum impresie 1 bună și lui lancu. De aceea l-a rugat pc ț Eftimie Murgu să-i ducă textul legii in ; Munții Apuseni", Primind pienipotența dată și semnată de Kossuth, Murgu a plecat a t doua zi cu misiunea de împăciuire să-l vi- c citeze pe Avram lancu. fn drum s-a oprit L la protopopul Orbonașiu in llia, de unde : pornea cel mai scurt drum spre Câmpeni, | în tabăra lui lancu. fn continuare autorul explică in lucrarea sa că misiunea lui Murgu „era aproape identică cu aceea ce-i • fusese încredințată lui Bălcescu: de a-i , duce acordul româno-maghiar din 14 iulie . 1848 lui lancu, propunindu-i gradul de ' general in armata ungară și a-l determina să-și conducă legiunea in Muntenia". losif Jivan crede că scopul trimiterii lui Murgu . era să sprijine acțiunea lui Bălcescu. Eve- । nimeritele sau precipitat. Revoluționarul ; bănățean n-a mai ajuns să se întilnească c personal cu Avram lancu, ci a stat de vorbă ( numai cu doi dintre tribunii săi, cărora le-a t comunicat propunerile guvernului maghiar. t Murgu s-a căruț apoi eu generalul Bem. : Acesta urma să ia comanda forțelor armate ( unite ale revoluționarilor unguri și români. t Dar imperialii au învins pe toate frontu- i rile. Și ultimul general al lui Kossuth, po- « lonezul losif Bem, a fost nevoit să fa calea ; pribegiei. După infringerea revoluției, depu- j tații dietei maghiare au fost arestați și « trimiși in judecată. Aceeași soartă a avut-o ț și Eftimie Murgu, care a fost prins la 22 < august 1849 in bugoj. Actul publicat de j losif Jivan se referă la procesul lui Murgu j și din el se desprind o serie de date oficiale . pină acum insuficient cunoscute, pe care । acest document redactat fn limba germană । Ie precizează. Studiul juristului bănățean losif Jivan este o valoroasă contribuție la completa- rea informațiilor istorice despre ultimele ’ demersuri întreprinse de Kossuth și de Murgu a salva revoluția, AUPEL COSMA 94 „AGRARIA" Ajunsă la nr. 14, revista studențească timișoreană Agraria încearcă un salt cali- tativ cart* s-o detașeze de aparițiile sale anterioare, fapt ce-l reușește, avînd in ve- dere, atit dozarea materialului publicistic, literar, cit fi ținuta grafică superioară, la care au contribuit elevi ai Liceului de arte plastice din Timișoara, Alături de unele articole pe profil stu- dențesc, semnate de Vasile Tocuț, Virgil Firu, Traian Costa sau Ana Driha, intilnim un omagiu Naționalului timișorean fi ui» altul rezervat pe un spațiu din belșug ope- rei regretatului M, R. Paraschivescu. Nic. Bădilescu semnează cronici literare la căr- țile prozatorilor Al. Deal și Mircea Horia Simionescu. in continuare așteptam diversificarea eforturilor artistice ale revistei Institutului astronomic, cu recomandarea de a fi mai generoasă eu poezia, care tn acest ultim număr a cam lipsit, i. v. Ion Covrig-Nonea : „NOȚIUNI DE COMPOZIȚIE ȘI STIL" E necesară o carte privitoare la noțiu- nile de compoziție și stil in operele lite- rare ? Atit a vreme cit programa analii ied prevede în scoli un număr restrins de ore afectat acestor probleme, atita timp cit, chiar in facultățile de profil, noțiunile de teorie literară sint tratate superficial și, nu o dată, confuz, răspunsul ia întrebarea de mai sus nu poate fi decit afirmativ. Cartea lui Ion Covrig-Nonea se vrea un manual auxiliar (cum o numește însuși au- torul intr-un „cuvint înainte") care vine să completeze, să aprofundeze fi sâ sistemati- zeze cunoștințele elevilor și studenților des- pre compoziția fi stilurile literare. In cele cinci compartimente ale sale (I. Compozi- ția, 11. Moduri de organizare fi expunere compozițională, III. Vorbirea artistică, IV. Proză și versificație, V. Stilul fi calitățile lui) sint explicate, analizate In profunzime fi din diverse unghiuri, ilustrate in același timp cu exemple din cele mai reprezen- tative opere literare autohtone. Nu putem încheia aceste scurte însem- nări fără a nu remarca fluența stilului folo- sit de autor, ca fi bogăția citatelor judicios selectate, eare fac atractivă lectura și con- feră o nuanță de pitoresc unei lucrări în aparență de strictă specialitate. D R. O REVISTA din suedia despre ȚARA NOASTRĂ" Revista lunară La Espero din Stock- holm, — in al 59-lea an de apariție — in limba esperanto, are ca redactor pe Tiberiu Morariu, stabilit acolo încă din anul 1928. In paginile acelei reviste au apărut o serie de traduceri din literatura noastră, datorită Eugeniei Morariu din Cluj, astfel poezia „Stejarul" de Lucian Blaga, „Hoțul" de Tudor Arghezi, „Hodie mihi, cras tibi" de Ion Minulescu, schița „Mama" de Euse- biu Camilar, un fragment din volumul „Pe un picior de plai" de Eugen Barbu, „Zece aforisme" de Tudor Mușatescu cum ți un studiu despre fondatorul speologiei, Emil Racoviță. In nr. 11—1211969 sub sugestivul titlu: „Amintirile ne ademenesc să revedem Ii. S. România" semnat de Tiberiu Morariu, care a revenit după patru decenii în fard, se arată progresul enorm care s-a realizat in țară în anii noștri, apoi se descrie pelerina- jul ce l-a făcut autorul Ia casele memoriale O. Goga, G. Coșbuc, Li viu Rebreanu, Emil Isac, notând că celei din urmă i-a donat corespondența personală avută eu delicatul poet clujean, In nr. 9—10/970, sub semnătura ace- luiași Tiberiu Morariu, a apărut un amplu studiu — pe trei pagini — cu titlul „Stră- vechiul popor daco-roman a fondat Tran- silvania romănească". Tot acolo, frumos pa- ginată, a apărut „Miorița" tradusă în limba internațională esperanto de către Koloman Kalocsap. Clișee bine executate fac cunos- cute chipurile lui Traian, Decebal, Columna lut Traian din Koma, cum fi harta uechei Dacii. In nr. 11—12/970 La Espcro a publi- cat In pagina întîia fotografia tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al P.C.R. alături de chipul premierului suedez Olaf Palme, cu cite un fragment din discursu- rile pe care le-au rostit la ultima adunare generală jubiliară O.N.U. la New York. in alt număr, este publicată scrisoa- rea lui Eduurd Mezincescu, ambasadorul R. S. România In Suedia, din care se des- prind mulțumirile pentru aportul cultural adus țării noastre dc către Tiberiu Mora- riu, cu următoarea frază semnificativă : „tn deosebi mă bucură că de mai multe ori, prin revista „l-a Espero11, al căruț redactor sunteți, transmiteți cititorilor dvoastră in- formații culturale și științifice despre țara noastră'*. AUREL hUOARIU 95 corespondență $$ DINU ClRPEANU : Gîrnlc (Caraș-SeVCrin) Poeziile ce ni le-ați trimis Stnt năpă- dite de expresii sterile, alăturate fără nici un discernămînt, pare-se numai de dragul de-a fi, neapărat, „un original" : în iris al- bastru de mare/pdmfnttfl SS adapă eu Jund/ rds/rînperi de duh ucid în șoaptd/Slcaun polari in coarne de furmi" etc. Conjugarea efortului dvs, poetic cu o exprimare neforțată, sinceră; polarizarea ideilor către o unitate bine conturată, vă va lărgi ■— sîntem convinși — orizontul po- etic, restabilindu-i echilibrul. Mai trimiteți. NICOLAE ANDREI FlCU — Caransebeș Ne scrieți să publicăm poezia Dvs, .Viața", dacă bineînțeles scimeia acestei .Vieți" poate lumina ceva... Să vă dăm cuvintul : „Un produs biologic natural; te vorba dc definiția „Vieții"). Părți nimic, divin, spiritual/Sau pedeapsă grea, peniten- ciarfCe poate in cer să aibe-tm dosar ?l ș.a.m.d. Nu se prea vede nici o setatele lirică în versurile trimise ți nici nu între- zărim vreo posibilitate apropiată In acest sens. Dibuielile ți confuziile filozofice n-au absolut nici o legătură cu poezia adevărată, A HI ST IC A BAGHINA — T. Severin Din cele patru poezii nimic dc ales. ZAMFIR URDAKEANU — Reșița Am citit cu interes grupajul de poezii pc tare ni l-ați trimis, și, tatr-adevâr, nu depășesc faza încercărilor, ața cum le con- siderați singur. în primul rtad, versurile Dvs, — dacă mai pot fi numite versuri niște propoziți înșirate la îniimplarc, — sînt de O banalitate fără seamăn : „Căci un om a vraf să se sptnzure/Mie îmi plac enorm trandaJirii/Tanfi Georgeta c /oarte grasălși are doi băieți.,* etc. CRENGUȚA DIACONESCU — Iași Versuri naive și confuze, Consonanța verbelor a fortuită de unde și lipsa unei orientări artistice clare. Pare ciudat că la 96 vîrstad-taîe să mimezi sentimente nesincere, paradoxale, golite de orice simbol : pingele scorii prin trup fructul veșted/mamă știind că mii vindec cu miere/tu trebuie noaptea capul meu neted/șâ-l învelești IScrimind pe elnd piere" (din .Masca"). Aceleași confuzii șl în poezia .Joc pentru copiii bătrini". Deși există pe undeva vagi sclipiri lirice, dar și acestea sint înecate Jn ambiguități, limba- jul e încă plin dc asperități, rece, distant, nefiresc, IO AN AVrAMUȚ — GirW! (Timiș) Versuri lipsite dc substanță. Afară de aceasta, sînt pline de greșeli gramaticale. Iată cîteva dintre ele : „tar uium cînd sortii vitU?)/Stau Cu brațe lung* dc sftnJi/Cu a lor har plin, de txdnfi/Cet plină doar de dorinți* sau din poezia „Dorința" : „Acesta mie do- rința/Ce țic cu fio las/Căci scurtând e viața/ Pe care eu o las" ele. etc. Credem că e de prisos să desprindem vreo concluzie pe marginea celor trimise, avînd convingerea eă veți înțelege singur ce aveți de făcut, CONSTANIVN PANTEL1MON PURCAROIU — București Reținem din scrisoarea Dvs.; „îmi dau seama că încă parte din ele (adică dintre poeziile ce ne-ați trimis) sint slabe, dar Orice meșteșug se învață". Deocamdată „în- cercările poetico* se caracterizează prin conținutul lor haotic, datorită imitării a ceea ce e negativ In multe din poeziile ec se publică prin unele reviste fără nici un discernămînt critic, lată, de pildă, din poe- zia „Cadavre vasale* (?) «Din festele aștri- lor 'eu boite cltn roci seienare/atarg (sie) ea- davre metalice cu smoching crescut din florei (Țț/să ducă ștafeta pulsară/eîc. VASILE MUGUR — Ora vița Cunoaștem activitatea dvs. scriitori- cească mai veche și o apreciem. Dar lucră- rile primite ia redacție nici o publicație nu s-ar încumeta să ie publice. Ne pare rău dar așa stau lucrurile, Așteptăm alte poezii mal reușite. G. P. Și Făt-Frumos a fost prevăzător t Redacția : Timișoara Piața V. Roaitâ nr. 3 Telefon 3 13 99 Administrația București Șos. Kisdetf nr. 10 • Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singură parte a hîrtiei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1592 la întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara Calea Aradului 1/A R. S. România | 42907 Lei 7 —