


ORIZONT
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANIA
CUPRINSUL
Semicentenarul Pariidului Comunist Român
MIHAI BENIUC : Aeeosta-i fura ta, Cind noi purtarăm steagul, Pe tot cuprinsul
tâu, E dreptul meu ...................• .. — *•............................... 3
Dimensiuni ale prezentului
M1RCEA ȘERBANESCU : Coloana infinitd ................................ 7
AL. DEAL: Demnitate ................................... ••	....... 8
ION VELICAN : Metafore tn ofei .. • • ............................... 9
DAMtAN URECHE: Omagiu .............................................. 10
HARALAMBIE ȚUGUI : Partidului ....................................   10
N. D. PÂRVU : Demonstrație .. .. - ■ .. •*........................... H
IGNAT BOCIORT; Dinamica fenomenului literar ............................... 12
DIM. RACHICI : Partidului, Țară de cîntec........... ■	•	' ' ........
JTV A POPOVICI : Odă partidului, in romdne^te de Damian Ureche .	18
TRAIAN BUNisCU : Semnificația luptei P.C.R, pentru apărarea fi promovarea
principiilor independentei si sureranitâtii naționale ............
IOANA ; Cîntec de ianuarie .. ......................*	"
GEORGE DRUMUR : Poarta de lemn ......................................
AL. JEBELEANU: Pastel alb ................ .. . • - ....................... 26
Posini din istoria P.C.R. și a mișcării muncitorești din Hanat
:	organizatorul rezistenței antifasciste -	■	_	■	27
ALEXANDRU HORVATH : Greuc din martie, 1&26 a muncitorilor de la Reftfa	29
f? w	33
C. MHJ-LERCA : Din lunga durerii Istorie ............................ 31
VIRG1LÎU BRADIN : Hronic ............................................ 33
e-
ANDREI A. LILLIN : Trei romane ale unui timișorean despre lupta antifascistă 34 "
»
ION CADAREANU: In semn de sărbătoare ...............................  37
AL, POPESCU NEGURĂ: Ce nu se uită ..................................  37
»
ION ARIEȘANU; Excursie .............................................. 3B
OCTAVIAN GOG : Fintina............................................... 42
Scriitori din târî le socialiste
RIMMA KAZAKOVA: Pe chei, in românește de Anghel Dumbrăveanu fi
Traian Nădăban ............................	47
NIKOLA VAPȚAROV : Epocă ...................................................
ISMAIL KADARE: Copilăria .. .. ...................................... 49
TYMOTEUSZ KARPOWICZ : Somnul creionului ...........................   49
VITEZSLAV NEZVAL : Orașul turnurilor, fn românește de Petre Stoica . . ..	50
VLADIMIR STOJISIN : Poveste de război, traducere de George Bultc ..	52
Orientări
I1ERTHA PEREZ : Thomas Mann, romancierul confruntărilor spirituale , . ..	56
Cronica literară
NICOLAE ȚIR1OI: Anghel Dumbrăveanu; nFa|a străină a nopții".......... eo
C. UNGUREANU: Alexandru Deal: „ImșH" ; Damian Ureche: „Prințul ma-
relui puțin" ................................................... 62
ȘERBAN FOARTA : Alexandru Paleologu ; „Spiritul și litera" .......... 67
Comentarii
ION MAXIM : Literatură fi atitudine civică .......................... 70
SIM1ON DIMA : Dumitru M. Ion sau dubla ipostază a unui poet.......... 73
ȘERBAN FOARȚA : Grafia poeziei ....................................   75
ION TLIESCU : Bibliografia națională a periodicelor românești ....... 77
OCTAVIAN METEA : Ecoul Comunei din Paris in lîanat ................. 84)
Arta
GHEORGHE LEAHU : Personaje progresiste muncitorești pe care le-am inter-
pretat	............. .................................... -	82
Cronica traducerilor
IRlNA GRIGORESCU : Dylan Thomas: „Viziune fi rugă" .................. 84
Cărti-reviste
ALEXANDRU RUJA : Bujor Nedelcovici; „Ultimii" ...................... tWi
A, DUMBRĂVEANU ; Teodor Balș ; „Nord" ............................... 87
DIM, RACHICT : Vasile Zamfir : „La marginea lumii"................... 87
AUREL ȚINTĂ : Constantin Corbu : „Țărănimea din România intre IS64—88
AUREL COSMA : Mihai lanculescu și Petru Radu : „Contribuții la cunoașterea
istoriei școlii bănățene" .......... .. .. . .............. .. .. ..	89
N. D. PARVU : V. Țlrcovnicu; „Contribuții Ia istoria invățămintului românesc
din Banat" .................. .. .. ........................    fM)
TH. N. TRAPCEA : Dinu Gămulescu fi Mirko Jivcovici: „Dicționar sirb-român" 93
G. B. : „Stwiranjie" .. - ■ - - .. .. ............................... 93
I.	P. : „Ragdala" .. ............................... .. s. .. ..	94
Miniaturi critice
N. Ț. : Pagini tinerești ........-................................    95
CEZAR APREOTESEI : Riscurile documentării .........................   95
. RADU MELNIC : Virtuți plastice cubaneze .. .. ..............	96
IOANA MOGA MAGERIU : Sculptura lui Petre Jucu .................. ..	96
Semicentenarul
PARTIDULUI
COMUNIST
ROMÂN
MIHAI BENIUC
Aceasta-it tara ta...
Pe unde v intui g rinele adie
Trecu și uragan de bătălie.
Pe unde rouă ierburile scaldă
A curs rubin a vieții sevă caldă.
Sint oase-amestecate prin ogor
La umbră de pelin și de mohor.
Aceasta-i țara ta din veac in veac —
Sudoare, singe, vis de om sărac.
Iar flamura de-i roșie ca para
t F. că-și crescu poporu-n lupte țara.
Iar dacă stema-i schele, brazi și soare -
E chilul țării tale-nfloritoare.
Moldavă, transilvană, muntenească,
E țara ta de baptfni, ronuineasciî.
Si toți in ea, prieteni și frățini,
Sint fiii ei, români și neromdni.
Aceasta-i fara, steaua ei e una :
Dreptatea și frăția și Comuna.
Iar tricolorul ei, cer, spib și zori,
Credința-i în eonii viitori.
Credința-n omul slobod și stăpin
Al muncii pe acest pămint bătrin.
Al muncii sale-n veci înnoitoare,
Luptînd să aibă pine toți sub soare.
3
* —---------------------------------------
Cind noi purtarăm steagul...
Cinci noi purtarăm steagul în piepturi, nu pe sus,
$î răspindeam in taină cuvintul tău in lume.
Trudind cu sirg și rivnă din zori pină-n apus
Și-ades în umbra nopții, ascunși sub false nume,
Eram așa de minări de-a fi ostașii tăi
Și de-a-nfrunta vrăjmașul cu haita-i de călăi.
Că niciodată altă mai mare bucurie
Noi nu credeam sub soare că va putea să fie.
Sint ani cincizeci acuma de cind pornirăți primii
Și rtnduri după rinduri pe drumul vostru noi,
Purtind văpaia sfîntă din inima mulțimii,
Spre orizontu-n purpur al timpurilor noi.
A fisurilor ghindă o iat-acum dumbravă
fn trunchiuri cu inele de luptă și de slavă,
Cu pasări printre ramuri vestind o primăvară
Cu flori și ploi de aur pe-aeeastâ mindră țară.
Și iată-ne acuma pc cei de-atunci bătrini,
în creștet cu troiene de ani sclipind ca neaua,
Spunindu-ne pe nume, români și neromâni.
Privind cu bucurie de-asupra stemei steaua,
Străluminindu-i țării prin veacuri viitorul
Și drumul arătîndu-l ce-l suie-ntreg poporul
Pe coasta care duce ia culmea fericirii:
în muncă, libertate și pace omenirii f
* ------------------------------------------
Pe tot cuprinsul tău.,.
Pe tot cuprinsul tău, eu nici odaia
în care stau întreagă n-o ocup.
Un scaun doar, o masă la văpaia
Din sobă și hirtii ce-ades le rup.
Mereu îmi pare, de-o viață-ncoacc.
Că pentru tine cuvenitul vers
A’u izbindesc cum trebuie a-l face —
1 aceea tot am scris și tot am $ters.
Știu fața ta din vremuri mohorite
îți văd privirea fulger mintos
Cind au venit vrăjmași să tc-ntărite
Și să sluțească chipul tău frumos.
4
Văd noile lumini ce te-ncunună
Și steaua sub cupola ta de vis,
Aud ram doina omului nou sunâ
Pe drumul către viitor deschis,
In clocotul din flamurile tale
E-al vrerii noastre neînvinse glas,
Și-n culmi pe munți și-n Dunăre la vale
Te-nfăptuiești mai nouă ceas de ceas.
Cum să te cînt, să fie pe măsură
Cuvintul cu slăfitul tău avint ?
Dă-mi ciutul nerostit de nici o gură
Ce ție se cuvine pe pămint J
* --------------------------------------------
£ dreptul meu
Eu am cfntat caii drapelul
Și chivără cea roșie am cintat-o
Și cum se-nscrie-n arbore inelul —
Inelele viața tni-au furat-o.
Cintat-am eu și dragostea și focul
Credinței de-a muri, dacă-i nevoe,
Și apa ce ne mătură norocul
Și nu e-n arca-i să ne suie Noe.
Și m-am ales cu bătrînețe dalbă,
Cu negre amintiri, cu marți prietini,
Cu anii mei, destul de lungă salbă,
Cu dor de codru mirosind a cetini.
Puteam și eu cinta pe alte coarde,
Pe struna gălăgiilor moderne.
Să port pe piept anarhice cocarde,
Să dorm tihnit pe-a’ slavei șapte perne.
Așa, mi-ajunge cît am semănat,
lubindu-mi limba, neamul și pămintul
Și steagul roșu-n zare ridicat —
Am drept pe-acest pămint să-mi am mormintui.
DIMENSIUNI ALE PREZENTULUI
In hUtmpinarta semicentenarului Partidului CQrnunist Român* redacția
f evit tei ORIZONT a organizat ta Reșița o Intllnire cu cititorii șl a viald in uziml. /Im
participat scriitorii ' AL Dcat, Anghel Dumbrăveanu. AL Jtbeleanu* Constantin
Miu*Lerca* N. D. Părvu. lan Stofa Unirea, Mirfea Serbănescu, Damian Ureche,
/an Velit an.
Publicăm Imemnările prozatorilor Șireta Șerbănescu, dL Deal și Ian
Velit an.
COLOANA
INFINITĂ
Pare ciudat sd te gindești la coloana infinită atunci cind auzi aproape
la fiecare pas că Reșița împlinește anul acesta două veacuri de existență
industrială. Și totuși, socotind de unde pornește din trecut și către ce
slavă năzuiește nu poți să nu te infiori ' Măsori timpul scurs pînă acum,
dar cu alt etalon decit acela al veacurilor și descoperi visul locurilor și al
oamenilor acestor locuri, plutind incert și stăruitor încă dinainte de istoria
știută de noi. Metalele erau cunoscute și topite primitiv de populații ante-
rioare formării poporului român și de la de a rămas visul să plutească pc
văile și plaiurile, cu care masivul Semcntc coboară maiestuos din înălțime
spre cimpie.
Era ca un vis, revenind și pierind, stăruind și destrămindu-se, la fel
de limpede și de neînțeles ca și visul, tulburînd diminețile clare cu o arză-
toare sete de tilcuri. Cu mult înainte de Reșița, in acest coif de lume preo-
cupărilor țărănești li se adăugaseră îndeletniciri preindustriale. întreaga
zonă geografică abundă in denumiri caracteristice : Cracul de Aur, Ocna de
Fier, Cărbunari etc. Reșița devine realitatea visului îndelungat visat, năs-
cîndu-se inițial ca o nouă povară pentru umeri de iobagi și așa prea împo-
vărați. Treji, năuciți încă, erau minați la muncile cele noi legate de con-
strucția primelor două furnale de pe malul Brizavei (1769—1771). Apoi
deveniră muncitori, alături de muncitorii industriali aduși de stăpinire de
pe alte meleaguri; însușindu-și meseriile specifice topirii și prelucrării
metalelor, multe familii deveniră adevărate dinastii muncitorești reșițene,
incrustind generație după generație pe steme înnegrite de flăcările și fumul,
permanente în Cetatea de Foc. Foc nestins. Viață nestinsă.
Cei mai buni dintre muncitori au ajuns cu timpul la acea inaltă con-
știință care prefigura viitorul; ei au purtat lupte de clasă fi au visat mai
departe, incă înainte de a fi cu adevărat posibilă, o Reșița nouă, mai puter-
nică și mai mindră ca niciodată, vis de lumină, de data aceasta apt a fi
ținut minte și mai ușor de tălmăcit dimineața. Revoluția prăbuși orînduirea
cea veche și deschise visurilor calea cea largă a înfăptuirii tn realitate.
Coloană infinită urca spre soare. Nu de două veacuri și nu numai pentru
6
cîțiva ani de aici încolo, ci de mult mai departe fi pentru mult mai departe !
Făcindu-ne să-i zărim măreția de oriunde am privi-o, fie din interiorul
uzinelor, fie din cartierele noi ale oralului, fie de pe peronul noii gări din
dreptul Govindarilor.
Intîlnim trupul coloanei pretutindeni unde punem piciorul. Iu „hala
nouă" — paradoxal, cea mai veche dintre construcțiile reșițene din ultima
vreme, dar păstrindu-și numele cu stăruință ! — îngemănăm vuietul pro-
dus de mii de mașini diferite cu vuietul pădurilor care acopereau odinioară
locurile acestea. Parcă nu am asculta rabateze, strunguri, mașini de găurit,
atitea altele soiuri de mașini, ci vîntul sunînd in ramuri fi-un vîjîti de riu
iute, muntenesc fi-O talangă bătind rar, evocator, alături de fluieratul în
„alto" al unei păsări nevăzute, incîntați cind și cind de răpăitul grăbit al
unei ciocniri. Analogia este uimitoare, o ascultăm cu emoție, deși știm
că aici este prelucrat oțelul și toate ecourile sînt ale lui, sint în ultimă
instanță ecourile bărbătești ale Reșiței.
Coloană infinită a patriei, Reșița iși înscrie numele la loc de cinste în
fundamentul industriei socialiste în plin avînt, a progresului ei general.
Am intilnit Reșița la .Roman, la Galaff, la București, la Hunedoara, la
Porțile-de-Fier. La Reșița intîlnim nume din noua geografie industrială a
patriei. Și mai presus, numele Porfilor-de-Fier. Secția „mecanică grea"
ne intfmpină cu imensitatea impresionantă a halei pe care am putea-o
numi fără teama că am greși „a superlativelor". (Cel mai mare strung
Carusel, cea mai mare mașină universală din țară, rotorul Koplan produs
pentru prima dată în fără ș.a.m.d.j Tot ce ne înconjoară aici este supradi-
mensionat, colosal. Mașinile producătoare și produsele acestor mașini. Roto-
rul turbinei și servomotorul de deschidere și închidere a ecluzelor de la
Porțile-de-Fier nu puteau fi realizate decit în aceste condiții gigantice, care,
insă, nu fac să se estompeze omul, ei dimpotrivă, îi dau o nouă valoare,
ceva de epopee eroică, fi simțim necontenit prezența. Luăm act de activi-
tatea lui tăcută și concentrată. Omul folosește în principal un limbaj al
semnelor în mijlocul unui zgomot și al unor distanțe pentru care i-ar
trebui megafoane. îmi atrage atenție bărbatul cu părul cărunt care ridică
brațul solemn ca un patriarh; gestul lui nu este mistic, nu arată cerul, ci
doar indică macaragistului din înălțime ce are de făcut cu piesa pe care
tocmai a terminat să o lege în lanfuri de fier. Un cioc metalic, ca de
vultur, ridică în aer povara, purtind-a pe deasupra pădurii de mașini intr-o
direcție care nouă ne râm ine necunoscută.
Vecinătatea uriașilor conferă omului acea putere pe care poporul român
a dat-o unui /avan iorgovan, eroul legendar al văii Cernei. El este stăpinul
absolut al colosalelor agregate, care i se supun. ATu e numai forță fizică,
ci și de spirit; aceste mașini moderne lucrează nu o dată pe bază electro-
nică, cerînd muncitorului de azi un minim de cunoștințe teoretice pe lingă
cele strict practice. Este explicabilă grija care se acordă schimbului de
mîine într-o secție special destinată practicii în producție a elevilor de la
profesional. Omul, verigă de aur în coloana infinită, suie și el spre viitor,
o generație după alta, la nesfirșiț l Prezent pretutindeni, el transformă
produsul inteligenței și fanteziei creatoare tehnice in formele concrete,
mașini, agregate, care se adaogă firesc pulsației accelerate a făuririi socie-
tății socialiste multilateral dezvoltate.
M IRCEA ȘERBANESCU
DEMNITATE
Peisaj unim, peisaj industrial; o suprapunere spontani, nobili. Tem-
peraturi înalte desăvîrșesc, acolo la Reșița, un destin al cirul sens este
demnitatea. Am înțeles aceasta in dimineața aceea friguroasă, în care o
ceață vagă, ca o respirație discretă, pudra inefabil dimensiunile atelierelor,
geometria riguroasă a halelor, spațiile generoase ale acestei inimi de foc,
intrate deja în conștiința romanilor intrate în literaturi. A intra în con-
știința românilor înseamnă de fapt a intra in legendă.
Halele aveau pe undeva amploarea marilor cimpii, înălțimea vechilor
temple ; aici în aceste temple speciale se oficiază într-un ritm care se
identifică cu însăși pulsul României socialiste, o părticică din realizarea
profundă a poporului nostru.
I-am văzut pe reșițeni sfințindu-și locul cu acea mindrîe discretă a
marilor creatori.
Sunetul constant, reverberativ al mașinilor, al utilajelor, păstra și dăruia
spațiilor de aer proaspăt ceva din vibrația interioară a oamenilor și-a
mașinilor.
Fiirsana despica pămintul reșițean cu viatul ei oțelos (o metaforă autoh-
tonă !), intr-o trecere ce evoca aproape cu fidelitate curgerea nisipului în
clepsidră, marcind un timp al incandescenței, al valorilor umane fără
precedent..,
Jieșița înseamnă o treaptă intr-o ierarhie a demnității. De aici au plecat
gigantice articulații de oțel la Porțile de Fier.
Semnătura reșîțenilor îi reprezintă cu cinste dincolo de hotarele țării;
turbine electrice, însoțite de specialiști reșițeni în R.A.U. și Turcia.
Astăzi rețeaua drumurilor de fier poartă amprenta — metaforă con-
cretă —, a Reșiței prin caii putere ai Dieselelor electrice. Pretutindeni
pămintul romanesc cunoaște dăruirea și abnegația acestor oameni. Reșița
se află pretutideni in România. Inima ei bate adine, vertical, inima ei bate
lingă timpi a țării un imn al marilor bucurii. Poate că Reșița este o mare
sărbătoare, o sărbătoare a intensităților umane, o sărbătoare a înțelepciunii
și-a creației fundamentale.
^i este imposibil să te gîndești la cea mat importantă și mare aniversare
din istoria României, semicentenarul Partidului Comunist, fără ca undeva,
in conștiința ta, să nu se formeze imaginea limpede și măreață a Reșiței
industriale.	>
AL. DEAL
8
METAFORE
ÎN OTEL
A coborî în dimensiunea metalului la ceasul de virf al muncii echiva-
lează cu descoperirea unei lumi noi, vie și neastimpărată în forme nesfir-
șite destinate omului. Da, există acel sentiment al coboririi in metal pentru
cel ce trăiește departe de temerarul drum al fierului ca un curcubeu între
marile cuptoare și uriașele hale ale Uzinei constructoare de moyini din
Reșița,
ln puține locuri înălțimea și măreția muncii sînt atît de copleșitoare,
atit de singulare ca aici, în cetatea stăpînilor metalului, pentru care ritualul
organizării și •împlinirii muncii devine un mod de existență in felul său,
dincolo de metaforele comune ale proporțiilor oțelului.
Întinsă pe mai multe hectare Hala Nouă a UCMR, nouă după o mai
veche nomenclatura, dar de fapt un complex ai prelucrării perului, cu
state de vechime de acum. Anul acesta cetatea de foc serbează 200 de ani
de la înființare. Cele cîteva secții ale ci, pe care le-am vizitat împreună
cu un grup de. scriitori, însoțiți de ing. Johman Werner, ne-au de2Valuit,
dacă nu o față uriașă a înnobilării metalului, cel puțin una surprinzătoare
prin dimensiune și culoare, aș zice culoarea anorganică a mașinilor omului,
ce ne copleșește uneori cu lumina ei atit de vie. Formele mașinilor și păr-
ților de mașini prindeau contur cu ușurință dar se lăsau greu înțelese în
ansamblul ce-l vor forma, mai mult chiar, își ascundeau numele in neștiința
noastră și doar indicațiile firești ale muncitorilor și maiștrilor ne ajutau
să întregim vocabularul nostru cu noi imagini lingvistice, în fond atit de
simple; compresoare, turbine de abur, utilaj siderurgic, boghiuri, pod
rulant, turbo-suflantu, rotor, carcasă, cuptor de stabilizare, cuzineți, batiuri.
Aproape in fiecare loc alături de cei cu experiență se instruiesc viitorii
muncitori calificați. Am stat de vorbă cu cițiva dintre ei, cu Petru Drăgan,
elev in anul il la Școala profesională UCMR, cu Jurj Nicolac și Ruja Carol.
Kiss Zoltan dc la Atelierul școală, și am înțeles că pentru ei meseria în-
seamnă totul, înseamnă împlinirea unui rost în sinul familiei și bucuria de
a visa un drum propriu, dîrz și cu satisfacții. Absolvenții mai vechi s-au
atașat uzinei pentru totdeauna. Unul dintre ei, Neculai Rusu, strungar la
secția Montaj-Compresoarc, care a absolvit școala in 1965, deși foarte
absorbit de munca sa, nu a pregetat să-mi mărturisească : „Ce pot să vă
spun în cîteva cuvinte ? ! Sint căsătorit și am un copil, muncesc cu tragere
de inimă aici la Compresoare. In timpul liber îmi place să citesc și să fac
excursii".
Sub cupola nesfirșită a uzinei agregate uriașe îndeplinesc un ritual
neobișnuit, impresionant prin dimensiune și gravitatea mișcării, acolo unde
colosul de fier ți se pare arbitrar în decizii descoperi uneori precizia de
filigran, ca de pildd la montarea rotorului de turbină CSC 12 megawați ia
care tocmai se lucra.
Imaginea vie a utilajelor, a agregatelor, a pieselor foarte diversificate
constituia în fond un șir de metafore în oțel, peste care mîinile omului își
lăsau amprentele disimulate în forme viitoare și în conținutul mai deplin
pe măsura metamorfozelor tehnologice, care au și ele în definitiv poezia lor.
ION VELICAN
n
DAMIAN URECHE
* ------------------------------------------
Omagiu
Ne soarbe timpul în prelungi ecouri
Dar noi ii sintem viaduct și boltii
Și sensul împlinit, cum după nouri
Ani roditori eoboard spre recoltă.
Voi sintem și adine și îndițime.
Precum mireasa binelui e treaptă.
Metafore ce ard intr-o mulțime
Cind mii de ochi un singur țel așteaptă.
Desăvirșim plecări din ieri spre miine
Cinci visU-n graiul faptei Se desface
Și cum se-mbin in aceeași plini
Și frunți romane, și emoții dace.
Cu năzuinți mai ample, zări mai zvelte
Cu piept plural închipuind coloane,
Noi construim cu altfel de unelte
Profilu-acestor vremi contemporane.
Se-apleacă anotimpul peste praguri
E pulsul comuniștilor eroi,
Așa cum bate inima din steaguri,
In viața fiecăruia din noi J
HARALAMBIE ȚUGUI
---------------------------------------
Partidului
Am auzit chemarea de luptă, durerile
Erplodind pe baricada Lupenilor și Griviței, înalt...
Veneai cu pieptul în gloanțe : steag din sînge țesut —
Și crcdinfâ-n victorie și strigăt de-asait.
Am auzit soarele trecind prin ziduri de temniță.
Izbăvitor, veșnic soare de primăvară ...
Șt zidurile căzind, și gratiile topîndu-se
La cuvintul tâu rupt din inimă de Jard.
10
zlm auzit brațul tău ridicindu-se, intiiul
La Cumpăna de August, spre dușman ...
Ieșeam din neguri, luminindu-i țării
Un nou destin, de slavă, suveran.
De-atunci suim cu tine, pretutindeni.
Pe schele mari de rod și demnitate ...
Și ne-ascultăm in glasul tău cuvintul
Vibrînd din plin către eternitate.
N. D. PARVU
* ------------------------------
Demonstrație
Din adincul ceții se-adunară :
Din grote de argint, de aur și de sare,
Din ceața fumegindă ce plutea pe-o gară,
Din jocuri de furnale ce se-ntreceau, în zare,
Cu flacăra ta, Soare !
Și-au pătruns, chiuind in oraș
Pe la barieră, braț la braț, cu primăvara ..
Fredona in crengi un ceteraș,
Admirind in steaguri roșii abureala
Singelui ce-și cintă osteneala.
Am simțit cum foiesc ca o blană.
Cum miroase a saciz și-a rană,
Pietre cum li se rostogolesc in glas,
Zuruind, in timp, la orice pas.
Au trecut, braț la braț, foc de vreascuri,
Strins lipiți ca luminile-n teascuri,
Cind trecură prin piață, spre seară,
Caii de piatră nechezară.
Pe-aceleași uliți soarele se plimbă.
Zi și noapte ei tot cioplesc și schimbă,
fn orice-album ne dau de știre,
Cu turnuri, c-au rămas in amintire.
Din adincul ceții se-adunară,
Din grote de-aramă, din colbul arid,
cu trudă inălțară altă țară
Vis lingă vis, zid lingă zid,
Din chiotul tău drag partid !
//
DINAMICA
FENOMENULUI
LITERAR
IGNA1 BOCIORT
SARCINI NOI IN FAȚA ȘTIINȚEI LITERATORII
în cuvîntarca rostită de secretarul general al partidului nostru eu prilejui
inaugurării anului universitar 1970/1971 și in expunerea pe care a făcut-o ia recenta
întîlnire cu oamenii de artă și cultură sc reafirmă poziția clară, lipsită de orice
echivoc, a Partidului Comunist Român față de fenomenul cultural in general, față
de creația și cercetarea literar-artistică in special. Problemele de ordin ideologic și
științific cuprinse în cele două cuvintări interesează nemijlocit activitatea instructiv-
educativă din țara noastră, învățămintul de toate gradele. In cele ce urmează vom
sublinia cîteva idei care de bunăseamă vor sta în atenția cadrelor universitare ce
predau estetica generală, istoria artelor, istoria literaturii române, literatura univer-
sală și comparată sau teoria literaturii,
EFICIENȚA SOCIALA A CREAȚIEI Șl CERCETĂRII LITERARE
O idee esențială a cuvintării rostite de tovarășul Nicolae Ceaușescu în fața
oamenilor de artă și cultură este necesitatea participării într-o măsură tot mai mare
a scriitorilor și cercetătorilor literari la acțiunea deosebit de importantă, dar tot
pe atît de anevoioasă, de transformare a conștiinței contemporanilor noștri în sensul
marilor idealuri ale societății comuniste. „Noi credem că datoria scriitorilor și artiștilor
este aceea de a contribui activ la făurirea omului nou, la formarea conștiinței socia-
liste, la dezvoltarea umanismului socialist, a acelor virtuți morale pe care dorim
să le cultivăm în fiecare 00141080“, spunea secretarul general al P.C.R. în cuvîntare
se atrage totodată atenția asupra unor manifestări străine ideologiei marxist-leninist»,
asupra unor concepții retrograde ce iși fac loc in anumite producții literare. Este
desigur o sarcină a cercetătorilor literari, a criticilor in primul rînd, să identifice
îndeaproape și să dezvăluie, dintr-o atare perspectivă, atît numeroasele valori ale
literaturii noastre dc azi, momentele care satisfac exigențele multilaterale cărora
are a le răspunde valoarea estetică, cit și momentele nefuncționale sau disfuncțio-
nalc. Critica literară, care dispune astăzi de un mare număr de cercetători valoroși
și de o bogată experiență, se va achita desigur de această îndatorire. Nu se poate
totuși evita sentimentul că, după ce criticii au discutat mult timp despre necesitatea
unei cercetări „complete", menită să analizeze și să valorifice multilateral creațiile
scriitorilor noștri din trecut sau de azi, critica a rămas in-genere lacunară tocmai
sub raportul cercetării multilaterale a operelor de artă. Ar fi poate mai propriu să
spunem că s-au înlăturat unele lacune, dar s-au creat altele, nu mal puțin incom-
patibile cu idealurile unei „critici complete". Se creează impresia că pentru unii
critici campania dusă in urmă cu trei-patru ani în vederea „restabilirii preeminenței
criteriului estetic", printr-o falsă opunere a criteriului estetic criteriului „conținutistic"
a avut drept urmare subaprecierea unor structuri artistice de o mare funcționalitate,
a unor constituenți cu caractere dc invariante ale esteticului, cum sint de pildă sub-
structurile ideologice, cele ale tipologiei umane, fabulatorii, tematice etc. Mai este
oare completă o lucrare de critică sau istorie literară în care unica preocupare a
cercetătorului este surpindcrca individualității autorului analizat ? Cu tot interesul
pe care individualitatea artistului îl prezintă în critica literară modernă, în special
postcroceană, trebuie să recunoaștem și riscurile legate de un asemenea drum, să nu
pierdem din vedere faptul că artistul este doar un constituent al sistemului creator-
operd-public, că valoarea acestui constituent, ca de altfel a oricărui subsistem, este
dată doar de funcționalitatea sa in cadrul suprasistemului din care face parte.
Societatea nu se mulțumește să afle că X este capabil să creeze informație estetică;
nu se mulțumește nici cu treapta următoare și anume cu descrierea caracterelor
particulare ale acestei informații, deși în această descriere, dacă e făcută obiectiv
12
și competent, sint prezente cel puțin citeva din datele necesare unei perspective
funcționalisle asupra fenomenului artistic. Informația necesară unui sistem cu auto-
guvernare este un factor indispensabil în stabilirea strategiei sistemului respectiv
in vederea finalității sale. Este necesară informația care ajută la realizarea scopului.
Finalitatea ultimă a oricărui sistem autoperfectibil este optimarea condiției sale in
univers, prin urmare informația spre care tinde este aceea care, intr-un fel sau
altul, la unul sau altul din nivelele vastei ierarhii de sisteme ale lumii vii, îl ajută
în realizarea acestei finalități. întreaga activitate materială și spirituală a omului este
de asemenea îndreptată, intr-o măsură mai mare decit activitatea, esențial biologică,
a oricărei alte viețuitoare, spre ridicarea neîntreruptă a condiției sale. Pe acest drum, ,
omul are de înfrint adversități ale naturii, ale altor specii, ale altor semeni, are de,
oprimat modelele instrumentelor, pe care și )e-a creat: el trebuie să cunoască
modelele de comportare ale adversarilor săi. de la entropia universală pînă la pro-
priile boli și slăbiciuni de tot felul, trebuie să-și optimeze comportarea în aceste con-
fruntări, să-și cunoască și să-și dezvolte rezervele de energie materială și morală de
care dispune etc. Pentru aceasta are nevoie de diferite informații. Valorile estetice
realizează doar unul din aceste tipuri de informații, In analiza operei de artă ne
interesează prin urmare nu numai natura ontologică a valorilor pe care ea le
cuprinde, ci, mai ales, natura lor strategică, eficiența ți direcția lor.
Din perspectiva funcționalității apare astfel cu mai multă claritate și eficiența
socială a activității cercetătorului literar, Dezvoltarea oricărei forme de activitate
umană are loc prin dezvoltarea invariantelor modelului abstract al activității respec-
tive. în primele stadii de organizare a materiei, anterioare apariției conștiinței, opti-
marea a avut loc mai mult sau mai puțin prin instincte, prin reflexe, prin hazard.
Omul arc însă posibilitatea analizei raționale a rezultatului obținut de o anumită1
structură eficientă, de a deduce schimbările ce se impun la nivelul acestei structuri
în vederea unui rezultat superior în viitor. Analiza rezultatelor parțiale este un
moment indispensabil al dezvoltării ascendente, căci fără această analiză nu se poate
realiza conexiunea inversă, retroacțiunca, adică „acțiunea" rezultatului, a efectului
asupra cauzei. Prin retroacțiunc se reglează dinamica sistemului, se corectează para- *
metrii săi funcționali, in cazul creației artistice, rolul de reglator îl are publicul,
fapt foarte evident în antichitate, la întrecerile artistice, unde autorii erau numai-
decît aclamați, respinși sau chiar batjocoriți. Astăzi este ușor de înțeles că înflorirea
artelor nu s-a datorat apariției spontane a geniilor, ci interesului social pentru
această formă de activitate și funcționalității factorului reglator. Aparent în societatea
modernă, rolul dc reglator al dinamicii fenomenului literar a fost preluat de critica
literară. Din fericire, lucrurile stau astfel numai în aparență, altfel arta ar deveni o
artă pentru critici, nu pentru „public", pentru societate. Elementul publie nu poate
să dispară din sistemul funcțional arllst-opcrâ-pubifc, căci atunci artistul poate fi
manevrat dc critic spre țeluri care nu coincid în mod necesar cu interesul social, cu
gusturile și aspirațiile maselor; judecata de valoare, a cărei infailibilitate are ta
bază legi stobastice, își poate anula gravitatea, devenind o simplă piruetă stilistică a
criticului; artistul ar cădea din nou în situația de cronist al domnitorului. Criticul-
nu este, sau nu trebuie să fie, decit o voce autorizată din public, o minte poate mai |
clarvăzătoare decît multe altele, o conștiință mai educată și mai sensibilă decit a*
vecinului de bancă, dar funcția sa de reglator in domeniul artistic se realizează prin
ceea ce el arc comun cu publicul, nu prin ceea ce il deosebește. De aci falimentul
pozițiilor subiectiviste in creația și cercetarea literar-artistică. Criticul trebuie să se .
îndrepte în primul rînd spre ceea ce este funcțional necesar, nu spre ceea ce, dintr-un
punct de vedere sau altul, poate fi atrăgător. Perspectiva funcționalității, care, de la
Aristote) pînă în zilele noastre s-a dovedit cea mai rodnică în cercetarea estetică
(fapt cu totul explicabil sistem-tcoretic) îl determină pe cercetător să fie atent la
valorile sistemului, iar „semnalul" care indică gradul acelor valori este îneîntarea^ș
estetică trăită de public. Cercetătorul este ținut să analizeze logic și psihologic reac-
țiile publicului, să descompună, mintal, structura ansamblului pentru a vedea ce
subsisteme au produs o reacție sau alta, să compare structurile artistice similare
pentru a vedea „regimul optim" de funcționare a constituenților etc. Va fi obligat
atunci să constate că emoția estetică maximă se realizează numai în cazul funcțio-
nalității optime a tuturor invariantelor artei, că factorii „conținutisllci" nu sînt
„extraestetici". Va constata, de pildă, că factorii ideologici potențează emoția estetică, ț
determină relații superioare între obiect și receptor („ce-ar fi Faust fără fiiosofia
sa ?“> îl pun pe cititor In contact cu frumusețile inteligenței umane, iar dacă avem
in vedere caracterul artei de exercițiu pe modele strategice vom înțelege pentru care
considerente cititorul nu numai că trăiește bucurii intelectuale la surprizele pe care
13
Ic oferă structura ideologică a operei, ci așteaptă asemenea bucurii la nivelul tuturor
celorlalte structuri : inovația, optimarea modelului abstract anterior, este tocmai o
asemenea bucurie, Izvorîtă din intuirea unei soluții nai, superioare. Din aceeași
perspectivă funcționalii se va putea observa dc asemenea că Ideolosîa militantă, de
pildă, este un fenomen de autoapărare și autopromovare a sistemelor, o reacție de
adecvare la numite condiții în care activează factori adversi, că actualitatea tcmatico-
ideologică decurse din natura strategică a artei si nu este o invenție a criticii mili-
tante moderne (nu intrăm aci în precizările necesare legate do conceptul actualității).
Trebuie să mai observăm că ierarhiile, preferințele tematice, cu caracter aleatoriu,
ale diferitelor momente istorice (sau psihologice!) participă de asemenea Ia constitui-
rea structurilor funcționale, si. crin aceasta devin componente ale valorii estetice.
Tn sfîrsit, ca să mai amintim încă un factor „extraestetic1*. tipologia umană reprezintă
deasemenea o invariantă estetică de primul ordin : ca structurează în forme sensibilo
complexele do relații sociale ne care autorul le sesizează si le interpretează, îmbină
liniile tematice, acțiunile, fabulația, reflecția mintală, exoresia stilistteă etc.. făeîndu-le
rcnov+abile la strategia comportării posibile : s-ar putea afirma că nicăieri nu se
dezvăluie mal mult decît în tipologia umană esența strategică a artei: figurile memo-
rabile. caracterele impresionante, pcrsonaiblo fermecătoare, poetice, odioase etc.
oc-mit confruntarea cititorului cu toate formele esteticului prezente în relațiile inter-
umanc sau retrase în ndîncurilc subconștientului. Nu mal amintim aci complexitatea
si dinamica personalității omenești, paleta multicoloră a manifestărilor sale exterioare
si polivalența simbolurilor, prin care se exprimă. în general, ceea cc se poate numi
artn construirii personajelor. Dc bunăseamă ți atari elemente intră în comooncnți
emoției estetice, alături de succese ale scriitorilor în realizarea optîmă a structurii
arhitectonice, fabulatorii. stilistice, lingvistice, metrice etc. O critică literară funcțio-
nală, eficientă prin rolul ei cvnsîreglator, trebuie să f:e intr-adevăr completă, să
cerceteze funcționalitatea cel puțin a avelor constituent i artistici care sint identifi-
cabili cu actualele instrumente dc investigație.
LIBERTATE Șl RESPONSABILITATE
Nu se poate evita imovesin că in uncie articole de critică literară ..criteriul
estetic" este înțeles pur si simplu drept criteriul ..gratuității" artistice. Nu vom intra
crea mult în probleme asupra cărora intenționăm să revenim mai pe larg la o altă
ocazie. Menționăm doar că arta, cr ..joc strategic". are, desigur, elemente de gratui-
tate. strict necesare centru realizarea sarcinilor oi. Asemenea elemente de .Joc"
există in orice exercițiu pe modele, de la aeromodelism la probele de laborator, la
nracfica pedagogică si manevrele militare .locul sistemelor auteperfectibste însă este
el însusi un moment do o marc valoare strategică și nu poate fi privit de fol doar
prin momentul său dc gratuitate. Exercițiul „gratuit" este numai o formă de repetare
■q exersare, in condiții artificial ccalo, a unor acțiuni necesare în confruntările reale
Sentimentul do satisfacție o redus la nivelul gratuității este doar un semnal că sistemul
resnectiv funcționează, că avem deci in fată o structură materială sau spirituală
antă de n realiza sconn] pentru care a fost construită. Funcționalitatea este însă doar
finalitatea de ordinul intii a creatorului de sisteme; scopul ultim, realizabil prin
întreaga ierarhic a sistemelor care alcătuiesc cultura materială si spirituală a socie-
tății, este optimarea condiției umane. Funcția unui pian, a unei cărți, a unei reviste,
a radioului și televiziunii etc. este de a transmite informații ; ele sînt „canale ale
informației", dar au o finalitate socială superioa-ă unor exerciții în gol. suficiente
pentru a constata funcționalitatea pianului, de pildă. Societatea a creat aceste sisteme
din rno^ transmiterii unor informații economice, oolîticc. estetice etc., menite să
ridice necontenit viața materială si spirtuală a soc’ctătii ți a fiecărui individ în parte
Arta are funcționalitate cînd produce desfătare estetică ; numai cu această condiție o
producție a spiritului omenesc întră în sfera artei, Dar prin aceasta rostul ci social
abia începe. încă Aristotel observase că menirea artei este de a produce o desfătare
adecvată scopului. Arta este un element al unor suprasisteme (umanitate, națiune,
suprastructură socială determinată, ideologie, clasă etc.) și, ca orice sistem teleologic,
nu-ți are finalitatea ultimă fn sine. Pentru atari considerente nu pot exista criterii
.universale* de apreciere artistică, criterii mai generale decît gradul de generalitate
al sistemului la care sc raportează. Deosebirile care apar decurg atît din perspec-
tiva ideologică adoptată, cît și djn deosebirile specifice substructurilor ce intră iu
sfera cercetării și aprecierii. Criteriile aprecierii unei orientări artistice în ansamblu
sînt pentru noi, cele ale funcționalității artei în cadrul esteticii marxist-leniniste. dar în
14
evaluarea subsistemelor operei literare intervin de fiecare dată criterii specifice func-
ției ți finalității acestor subsisteme : nu poate fi apreciată versificația după aceleași cri-
terii ca și tipologia umană, arhitectonica după criterii identice cu cele ale aprecierii sti-
lului. ideologiei filosofice și elice ctc. Se pot astfel identifica într-o operă de artă ca ele-
mente ale valorii estetice, valori comune cu ale altor forme ale conștiinței sociale, valori
comune cu ale altor arte, precum și valori specifice literaturii ea artă a cuvîntului. Des-
compunerea operei fn constitucnți este așadar un demers metodologic inevitabil, oricît
ar protesta adepții .unicității" și „ireductibilității" valorii estetice. Valorile artei se
realizează, desigur, la nivelul structurii globale, dar varianta optimă a acesteia se
naște datorită capacității autorului dc a soluționa in chipul cel mai fericit problemele
de creație ridicate de diferitele substructuri, adică prin crearea unor eonstiluenți de
o funcționalitate maximă în cadrul unui regim interrelațional optim. Cine nti se
mulțumește cu fascinația ți extazul în fața operei de artă, și dorește să supună feno-
menul unei analize raționale, trebuie să-i descompună structura, să-l „descrie".
Aceasta îi va permite de asemenea identificarea cu mai multă ușurință a momentelor
r.cfuncționalc sau disfuncținale ale operei, cum sînt de pildă personajele eșuate,
arhitectonica neinspirată, fabulația săracă și nesemnificativă, inadvertențele stilistice,
dar in primul rînd ideile și concepțiile care vin dintr-un univers spiritual străin
finalității care animă activitatea noastră de edificare a unor noi relații interumane.
O atare descriere nu se va limita, deci la cercetarea structurilor exterioare și nici
la inventarierea elementelor și a relațiilor Interioare ale operei, ei va ținti spre
optimarea activității litcrar-artistice: perspectiva optimantă este rațiunea oricărei
activități analitice pe care omul o întreprinde asupra rezultatelor acțiunilor sale.
Nu aș numi aceasta o „critică de direcție", ci pur și simplu o critică de principii, o
critică conștientă de modelul general al activității pe care o analizează, de invarian-
tele funcționale abstracte ale acestei activități, o critică pentru care principiile sînt
expresii necesare ale acestor invariante și nu tipare rigide in evaluarea a ceea ce
este și trebuie să fie individual și particular. Fără invariantele funcționale, respectiv
fără reflectarea acestora în modelul intern, abstract, al sistemului, nu se poate
realiza finalitatea sistemului respectiv. Principiile sint sinteze. Dogmatismul nu se
naște datorită principiilor, ci datorită transformării principiilor în dogme și canoane.
Medicina fără principiile generale ale biologiei, chimici fizicii ele. ar fi imposibilă.
Dar medicul are în vedere nu numai boala in general, ci și bolnavul.
în contextul celor dc mai sus se poate observa că ideea libertății și cea a respon-
sabilității creatorilor în oricare domeniu de activitate nu constituie ..adausuri" teore-
tice, elemente exterioare sistemelor cu autoguvernare-exprimabile, in forma cea mai
generală, prin tripticul sistem efector-rezultat-sistem receptor (estimonlL Libertatea
do acțiune a conștiinței creatoare este o condiție sine quo non a progresului, care nu
poate fi, calitativ vorbind, nici normat, nici planificat, nici impus de o autoritate
exterioară sistemului eficient. Nimeni nu poate indica artistului apriori formele viitoa-
relor valori estetice, după Cum n-ar putea indica savantului soluțiile descoperirilor
viitoare. Creație insemnea^ă tnformafie nouă ; creator este acela care din datele ante-
rioare ale experienței umane extrage un maximum de informație prin dezvăluirea
unor legități noi, prin stabilirea unor raporturi noi, intuite și apoi verificate practic.
Societatea poate cere insistent creatorului această informație nouă, îl poate răsplăti
pentru ea din belșug, dar nu-i poate spune unde se află și pe ce căi s-o caute, fie că
este vorba de o informație științifică, estetică, militară sau de orice altă natură. însem-
nează oare aceasta că libertatea firească de reflecție, de analiză, dc verificare nece-
sară creației, transformă activitatea cercetătorilor, scriitorilor si artiștilor, strategilor
etc. într-o chestiune pur personală ? Nicidecum, și aceasta pentru multe considerente,
dintre care teoria sistemelor autoreglatoare ar sublinia faptul că creatorul este la
menirea sa nu dacă creează „în general", ci dacă creează funcțional, dacă oferă valori
care optimează modelele activităților anterioare respective. A crea funcțional in artă
însemnează a oferi structuri artistice capabile să desfăteze, cel puțin în anumite pri- —'
vințe, mai mult decît cele anterioare și a da acestei desfătări un maximum dc adec-
vare la menirea artei în societate. Factorul estimant nu este deci ținut să accepte
drept valoare tot ce i se oferă ca produs nou. — beneficiarul artei nu este obligat să
admire necondiționat pe autor, ci autorul trebuie să-și atragă recunoștința pentru
hrana spirituală ce oferă. Ideea incompetenței estetice a publicului contemporan, spe-
ranța recunoașterii ulterioare etc,, constituie un subterfugiu care absolutizează una
din variabilele procesului de apreciere: perioada de adecvare. Nu se poate pierde
din vedere că acest proces are la bază legi aleatorii, nu numai pe plan sincronic, ci
și pe plan diacronic, ponderea cea mare rămînind a contemporanilor, deoarece, ca
regulă, ei sînt cei mai în măsură să se pronunțe asupra valorii „strategice" a unui
15
produs izvorît din confruntările specifice epocii lor și în climatul estetic propriu
acestei apoci. Dacă publicul antic nu s-a înșelat admirîndu-i pe Eschil, Sofocle, Euri-
pidef Virgiliu sau Horațiu, și respingând pe atâția alții, de ce ne-am îndoi noi de
judecățile noastre de calcare ? Pentru, progresul artei, pentru înlăturarea stării antro-
pice, a tendințelor anarhice în arta contemporană, va trebui, de bunăscamă, ridicat
la loc de cinste prestigiul judecății contemporane. Scriitorii și artiștii vor trebui deci
să observe că libertatea dc creație nu este un apanaj al artei. Asemenea libertate îi
este necesară ți sergentului pe cimpul de luptă, și pedagogului, și funcționarului
nebirocrat, și inginerului proiectant Dar dacă ăomo jaber a creat o civilizație impre-
sionantă, acest fapt se datorește nu numai libertății sale de acțiune, ci în aceeași
măsură faptului că a fost dublat de homo aeilirnans, acest geniu al sintezelor pe
planul experienței sociale, care, aplicind neabătut Criteriul etern și infailibil al func-
ționalității, a deosebit creația de impostură, valorile reale de falsele străluciri, men-
ținînd activitatea lui homa Jober in limitele necesarului și raționalului. Conceptul de
responsabilitate nu este decît o formulă etică pentru un element corelat în mod obiectiv
cu acela de creafîe, în orice t:gmp|«t organizat. Ceea ce este ncluncțional se înlătură
— acesta a fost principiul care a organizat in mod ascendent evoluția materiei, a
eliminat treptat hazardul și anarhia, a redus entropia sistemelor vieții. într-un com-
plex auloinslruîbil in care factorul reglator și cel elector sînt strîns uniți, deci acolo
unde autoreglarea funcționează normal, responsabilitatea. Ca un concept aparte, este
ncnccesară. Dar In societatea modernă, deosebit de complexă, există pe canalele de
transmitere a informației un niare număr de factori intermediari care fac ca semnalul
de funcționalitate dat de public să se disperseze, să-și piardă eficiența sau să ajungă
în forme alterate la autor, acesta din urmă are, Ia rindul său, posibilitatea dc a nu
ține seama de opinia publicului. In cadrul unei societăți superior organizate, aceasta
este o situație anacronică, Tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al P.C.R,,
sublinia o idee de largă răspîndire în gindtrca filosofică contemporană cind spunea :
„Este, cred, un adevăr axiomatic că, pînă la urmă, arta, ca orice activitate socială,
trebuie să răspundă unei necesități — și numai în măsura în care satisface această
necesitate ea își confirmă valoarea".
DIM. RACHICI
Partidului
Totdeauna, totdeauna apele curg
$t-n zorii zilei și in amurg.
Totdeauna există-o fereastră
deschisă-n suflet spre zarea-albastră.
Totdeauna exist-un pridvor
al dragostei sfinte de care ni-i dor,
al dragostei 'nalte ce, neabătut,
are valoare de plus-absolut.
* -----------------------------------------
Țară de cîntec
Ți-aduc tributul,
de aripi și soare {
dau-ți lauda mea
in imnuri și grine ;
dau-ți singele-mi cald
prelins pe crucea afumată-a-ndoielii
în nopți de veghere —
și tăria de-a fringe lespedea dură
de sub care
zi de zi
peste destin mă inaif.
2 — OrUont
*------
JIVA POPOMCI
Odă partidului
Cind ne-au înconjurat durerile.
Lanțurile cînd ne strîngeau miinile,
Cînd în întuneric căutam soarele.
Atunci tu, partid,
Ne-aî ajutat să preschimbăm
Geamătul în cintec,
Durerea in luptă,
Să găsim cărarea
Printre stind fi ceață,
Să grăim deschis
Ca fratele cu frate,
Să-ntindem unul altuia mina
Ca oamenii.
Să sperăm fi să visăm,
Să credem in ziua de mtine,
In tot ceea ce-nseamnă treaptă spre mai bine,
Spre marmură de-nalt fi de frumos.
De-atunci ești mereu cu noi,
Alături de milioane de dorinft de-ale noastre,
Alături de milioane de vise de-ale noastre,
Ne-ndemni sufletul
Ne dai aripi,
Prin tine sintem înțelepți,
Indemînatici și îndrăzneți,
Prin tine găsim drum înainte
Spre strălucire.
Spre piscul auriu
Al eroilor $f-al zilelor,
Spre îndrăznețul miine,
Ce deschide porțile
Orizonturilor albastre
Care revarsă tn noi nestinsele seve
Ale tinereții veșnice.
tn romdJtrne ile UAMIAN URECHE
18
TRAIAN BUNESCU
Semnificația
luptei P C.R.
pentru apărarea
șl promovarea principiilor
Independenței și suveranității
naționale
în planul constelației politice a lumii contemporane, principiile independenței șl
suveranității popoarelor au căpătat o importanță majoră și un conținut mult mai
bogat. Afirmația noastră pornește de la analiza proceselor revoluționare ce au
loc în epoca noastră a apariției, formării și dezvoltării sistemului mondial socialist,
in special, a avintului mișcărilor de eliberare națională și. drept rezultat, destră-
marea sistemului colonial al imperialismului. în noile condiții istorice, deși capita-
lismul, forțele reacționare, imperialismul și-au pierdut din puterea lor de influență,
totuși ele se năpustesc cu aceeași cruzime asupra popoarelor mici și mijlocii, încăl-
cîndu-le independența, libertatea și suveranitatea națională. .Este necesar să avem
permanent în vedere că in lume — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — mai există
forțe reacționare, imperialiste, că țara noastră trebuie să-ți aducă permanent con-
tribuția la lupta împotriva politicii de forță și dictat, să militeze neabătut pentru
promovarea în viața internațională a unor raporturi de colaborare și prietenie,
pentru triumful principiilor de deplină egalitate in drepturi între toate națiunile
lumii, pentru respectul indepenedenței și suveranității naționale, împotriva oricărui
amestec în treburile altor state",1 Sărbătorirea celor cinci decenii dc activitate ai
gloriosului nostru partid, ne prilejuiește ocazia de a sublinia efortul P.C.R. pentru
apărarea și promovarea principiilor independenței și suveranității naționale in poli-
tica externă a țării noastre.
* *
*
Năzuința de libertate, de independență și suveranitate națională au însoțit
popoarele de multă vreme, accentuîndu-se pe măsură ce statele mari, imperiile au
atentat intr-o formă sau alta asupra acestor condiții fundamentale de viață, condiții
ce au făcut corp comun cu însuși progresul social. Dacă prima condiție s-a impus
odată cu apariția popoarelor, celelalte pot fi plasate în timp, mai ales, pe măsură
ce procesul de formare și dezvoltare al națiunilor s-a conturat, respectiv în epoca
trecerii dc la feudalism la capitalism cînd, după cum sc știe, a apărut și problema
națională, adică dominația și antagonismul dintre națiuni.
Pornind de Ia realitatea istorică dată și cu intenția de a lămuri calea ce avea
să ducă la stabilirea relațiilor de egalitate între națiuni, Marx și Engels, încă în
Manifestul Partidului Comunist, arătau : „în măsura în cane va fi desființată
exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desființată și exploatarea unei națiuni
de către alta. Odată cu dispariția antagonismului dintre clase în sinul națiunii, va
dispărea și dușmănia dintre națiuni".4
Clasicii marxismului, au abordat în lucrările lor atît problema relațiilor națio-
nale pe plan intern, cit și extern. „O sinceră colaborare internațională a națiunilor
— arăta Engels — este cu putință numai cu condiția ca fiecare din aceste națiuni
să fie pe deplin autonomă acasă la ea". La rîndul său, V. I. Lenin, abordînd pro-
blema necesității drepturilor egale între națiuni, făcea următoarea remarcă : .Recu-
noașterea egalității in drepturi a națiunilor și a limbilor le este scumpă marxiștilor
nu numai pentru că ei sint cei mai consecvenți democrați. Interesele solidarității
proletare, ale unității tovărășești in lupta de clasă pe care o due muncitorii, cer să
se asigure o deplină egalitate in drepturi a națiunilor, pentru a înlătura chiar și
cea mai mică neîncredere. înstrăinare, suspiciune și vrajbă între națiuni".’
1) Nicolae Ceaușescu, „Expunere la plenare Consiliului oamenilor muncii de naționalitate
Ccrmană", Editura poliUcă, București 19ti. p. 28.
!) K. Marx și F. Enzelt, Opere alese, voi. 1. Editura politici. București, 1966, p. 30,
3) V. I. Lenin. Opere complete voi 2S, Editura politică. București, 1964. p. 152.
19
V. I. Lenin are și meritul de a fi conceput politica externă a statului sovietic,
concretizată în „Decretul asupra păcii"*, document programatic de o mare valoare
teoretică pentru Partidele Comuniste și Muncitorești. „Partidele socialiste care nu
vor dovedi prin toată activitatea lor arăta V. I. Lenin — atît tn prezent cit și în
timpul revoluției și după victoria ei — că vor elibera națiunile subjugate și vor
așeza pe temelia unei uniuni libere relațiile cu aceste națiuni. •, asemenea partide
vor săvîrși o trădare față de socialism."
Partidul Comunist Român, dînd dovadă de o înaltă responsabilitate față de
năzuințele și interesele fundamentale ale poporului român și-a cîștigat — datorită
consecvenței și realismului său în politica externă — stimă și apreciere din partea
propriului popor, cît și a celorlalte forțe progresiste ale lumii contemporane. Con-
secvența și realismul acestei politici, își au rădăcini în experiența proprie a poporu-
lui român, in a cărei istorie găsim un izvor nesecat de mindrie patriotică față de
eroismul manifestat în luptă pentru apărarea ființei sale naționale, a independenței
si suveranității patriei, P.C.R. s-a aflat în fruntea luptei poporului șj atunci cînd
dușmanii externi atentau la independența șl suveranitatea sa, după cum tot el a
organizat lupta forțelor democratice în perioada dictaturii militaro-fasciste care îm-
pinsese țara spre o iminentă catastrofă națională. Inițierea, organizarea și con-
ducerea pînă la victoria deplină a insurecției antifasciste din August 1944. repre-
zintă încă o dovadă a înaltei răspunderi a partidului nostru față de destinele popo-
rului. Semnificația actului istoric amintit este cu atit mai bogată cu cît avem in
vedere faptul că, datorită lui. România și-a redobîndit independența națională, con-
diție hotărîtoare pentru recunoașterea drepturilor poporului, pentru drumul revolu-
ționar. transformator al României.
în condițiile postbelice, P.C.R. a așezat la temelia politicii externe a statului
nostru prietenia șl alianța frățească cu țările socialiste, principiul leninist al coexis-
tenței pașnice între țări cu sisteme social-economice diferite, neamestecului în tre-
burile interne ale altor popoare, respectarea independenței și suveranității naționale,
a integrității teritoriale a tuturor statelor, indiferent de mărimea lor. încă la istorica
Conferință Națională a P.C.R. din octombrie 1945. între condițiile necesare unei
păci și securități durabile în lume figura respectarea voinței fiecărui popor de a-și
făuri singur regimul său social, respectarea independenței naționale și neameste-
cul în afacerile interne ale altor popoare".5
Așa dar, încă în urmă cu peste un pătrar de veac, partidul nostru a intuit și
formulat acele principii ale politicii externe care aveau să fie impuse de însăși viața
internațională-
La scurtă vreme de la memorabila Conferință Națională a P.C.R,. cunoscind
deosebirile fundamentale dintre cele două sisteme social-economiee mondiale, carac-
terul agresiv al forțelor imperialiste. Raportul la Congresul al Vl-lea al partidului
sublinia faptul că „Lupta popoarelor pentru suveranitatea și independența lor con-
stituie o piedică în calea transformării întregii lumi în moșia bancherilor și preșe-
dinților de trusturi americane'*. Pornind de la schimbările și realitățile politico-sociale
internaționale, raportul amintit arăta că țările socialiste respectiv, „țările demo-
crației populare care s-au smuls din cătușele imperialismului și și-au cucerit indepen-
dența. reprezintă îndeosebi un obstacol de netrecut în calea expansiunii imperialiste
a noilor pretendenți la dominația mondială".6 Totodată, raportul la Congresul al
Vl-lea al partidului elucida cele două concepții, diametral opuse ale relațiilor dintre
țările socialiste, pe de o parte, și a celor dintre țările capitaliste, pe de altă parte.
Astfel, în timp ce tratatele încheiate între țările socialiste aveau la bază ideea cola-
borării internaționale, blocul occidental se întemeia pe „ideea spargerii colaborării
internaționale. 1
Din cele arătate pînă aici, rezultă cu destulă claritate concepția realistă a
partidului nostru în politica sa externă. Trebuie subliniat faptul că, in răstimpul ce
s-a scurs de la cele două evenimente cu o înaltă rezonanță politică în viața parti-
dului și poporului nostru — Conferința Națională a P.C.R, din octombrie 1945 și
Congresul al Vl-lea al partidului din februarie 1943 — P.C.R. și statul nostru au
respectat cu sfințenie principiile amintite mai sus, consideri ndu-le adevărate pre-
cepte și condiții sine quanon pentru destinderea încordării internaționale și asigu-
4) [bidem, voi, 27. Editura polii Ic 8. Bucii reții. I9&4, p, 260.
5) dh Ghcorghiu Dej. ..Raportul politic al C. C. la Conferința Nationalâ", Arlieolc și euvlnlări.
ediția iVa. F.SP.LP.. București. I9SS. p 8.
6) Gh. Gheorghiu Dej. ..Raportul politic at Comitetului Central la Congresul PAR.", Articole
șl cuvînt&rl. ediția IV-a. E S P.L.P., București. 1953. p IM—i®, IW.
7> Ibid.
20
rarca securității popoarelor, securitate amenințată do politica agresivă a cercurilor
imperialiste agresive, în frunte cu cele al S.U.A,
După cum se știe, țările capitaliste europene au ieșit slăbite din cel de al II-lea
război mondial, în timp ce S.U.A. dețineau după acest război, pc lingă forța mili-
tară precumpănitoare a lumii capitaliste, 60’,* din producția mondială capitalistă,
o treime din exportul capitalist și 70’/« din rezervele de aur. Drept rezultat, Statele
Unite au devenit hegemonul lumii capitaliste și au trecut la promovarea accentuată
a unei politici dc cucerire a dominației mondiale. Aceasta ți-a găsit expresia in
crearea blocurilor militare agresive N.A.T.O., C.E.N.T.O., S.E.A.T.O., și în impîn-
zirea întregii «lumi libere»- cu rețeaua bazelor militare americane, în politica do
discriminare comercială față de țările socialiste, in ideologia anticomunismului și
a războiului rece imprimată întregului lagăr capitalist1’.B
Faralel cu acestea, S.U.A. au trecut la acțiuni agresive, războinice. Astfel, în
1950 au cotropit insula chineză Taiwan, apoi, au provocat războiul intre Coreea de
Sud și R.P.D. Coreeană, au întreprins sîngcrosul război împotriva popoarelor din
Vietnam, in Laos, Cuba, R. Dominicană, au escaladat războiul în indochina, etc.
Toate acestea au pus in mare pericol pacea și securitatea popoarelor, libertatea și
independența națională. In astfel de condiții este limpede faptul că, așa cum subli-
nia tovarășul Nicolae Ceaușescu la înalta tribună a O-N-U., .In viața internațională
sc manifestă încă forțe imperialiste și colonialiste care vor să continue vechile prac-
tici do dominație asupra popoarelor, care promovează o politică de forță și dictat,
amesLcțîndu-se în treburile interne ale altor state, incercind să le impună voința lor,
să Ic aservească intereselor lor". *
Militînd cu fermitate și înalt devotament pentru salvgardarea păcii, pentru
crearea unui climat favorabil destinderii încordării internaționale, pentru asigura-
rea securității tuturor popoarelor, P.C.R, și statul nostru socialist au fundamentai
științific politica externa, pornind de ia împletirea sarcinilor naționale cu cele inter-
naționale, de ia analiza realistă a proceselor și fenomenelor ce se desfășoară in
epoca noastră contemporană.
Formarea și dezvoltarea sistemului mondial socialist a constituit o necesitate
logică, istorică. El este rezultatul luptei popoarelor din țările respective conduse de
partidele comuniste pentru eliberarea națională și socială, pentru înfăptuirea revo-
luțiilor scoialiste. Societatea socialistă presupune instaurarea unor relații superioare,
corespunzătoare caracterului forțelor de poducție, respectiv relații dc colaborare și
ajutor reciproc. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție reprezintă
condiția fundamentală a dezvoltării planificate și într-un ritm rapid al tuturor ramu-
rilor economiei naționale. De aceea, partidul și statul nostru manifestă grijă per-
manentă și susținută pentru perfecționarea continuă a relațiilor de producție. Așa
cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu „In activitatea sa, partidul nostru por-
nește de la premiza că, o dală cu creșterea forțelor de producție, trebuie asigu-
rată perfecționarea continuă a relațiilor de producție, aceasta realizindu-se nu
ca rezultat al acțiunii oarbe a legilor obiective, ci in mod planificat, conștient, ca
urmare a acțiunii organizate de oameni".10
Natura orînduirii socialiste reclamă și determină ca pe plan extern, statul
socialist să promoveze principii noi, radical superioare celor din orlnduirea capi-
talistă. Este cunoscut că burghezia, imperialismul nesocotesc „interesele naționale
ale popoarelor, încalcă in mod brutal drepturile lor suverane, promovează o politică
de inegalitate intre națiuni, de subordonare a altor țări ; aceasta generează opoziția
Înverșunată a popoarelor asuprite, adversitate și Învrăjbire in relațiile internaționale,
alimentează neîncrederea și suspiciunea între state",11
In condițiile socialismului, locul relațiilor bazate pe inegalitate, pe amestecul în
treburile interne ale altor popoare pe subjugarea economică și politică l-au luai
relațiile de tip nou stabilite intre țările socialiste, care au o cu totul altă fizionomie
și finalitate.
Noua fizionomie a relațiilor dintre țările socialiste este determinată de comu-
nitatea orînduirii sociale, de ideologia comună, marxist-leninisiă, de interesele și
idealurile supreme comune ale mișcării comuniste ți muncitorești internaționale. Iar
finalitatea acestui tip nou de relații trebuie să se reflecte în dezvoltarea rapidă a
Si Silviu Brucan, „Noi [ornic «le contradicțiilor Inie r i mper |« liste", Lupta de clasa. nr. 2/1966. p. 57.
9) Nicolae Ceaușescu. „Cuvintare la sesiunea jubiliari a Adunării generale a Organizației
NatinnilOT Unite". Editura politica. București, IWB, p. K
10) Nicolae Ceaușescu, „Raport la cel de al X-Ics Congres al Partidului Comunist Rămân",
Editura politică București, 1969, p. 69.
11) Ibidem. p 7â.
21
economiei naționale a fiecărei țări socialiste, deoarece, numai astfel sistemul socia-
list mondial, in anasamblui său, va exercita o influență tot mai pozitivă asupra
celorlalte procese ce au loc in epoca noastră contemporană. Pentru că, după cum
sublinia secretarul general ai P.C.R. „întărirea sistemului mondial ai socia-
lismului se realizează nu numai ca rezultat al dezvoltării economice ți militare a
celor 14 țări, n și ea rezultat al creșterii prestigiului ți influenței ideilor socialis-
mului in lume, al faptului că, in perspectivă, noi și noi popoare vor păți pe calea
socialismului".«
Relațiile stabilite intre țările socialiste prefigurează tipul de relații între toate
statele ce vor păți pe calea socialismului, exercitind o influență pozitivă asupra
conștiinței tuturor popoarelor lumii. Ele sint așezate .pe baza principiilor marxism-
leninismului, ale internaționalismului proletar, pe baza respectării independenței și
suveranității fiecărui stat, a egalității în drepturi ți neamestecului in treburile interne,
a avantajului reciproc ți intr-ajutorării tovărășești", w
Pentru poporul nostru constituie o mindrie patriotică, ți, în același timp, inter-
naționalistă faptul că partidul și statul nostru ai respectat constant, pilduitor, am
putea spune, principiile mai sus amintite. Acordul între cuvînt ți faptă, lupta neo-
bosită dusă pe plan internațional pentru respectarea principiilor impuse de viață,
de altfel, reprezintă trăsătura fundamentală a politicii externe a României socialiste.
Ba, ceva mai mult! Partidul ți statul nostru consideră că respectarea neabătută
a acestor principii în totalitatea lor, „reprezintă cheia de boltă a unității țărilor
socialiste, cerința cea mai imperioasă a întăriri sistemului socialist mondial, unul
din factorii fundamentali de care depind mersul înainte al orinduirii socialiste și
comuniste, înfăptuirea idealurilor popoarelor care șl-au luat soarta în propriile mi ini,
idealurilor de dreptate sociala și națională ale tuturor popoarelor."14
Abordînd realist procesele vieții internaționale contemporane, statul nostru, in
politica sa externă promovează, iarăși, statornic, principiul coexistenței pașnice intre
țări cu sisteme social-economiee diferite. Acordind atenție deosebită colaborării și
cooperăm eu toate statele socialiste. România .se preocupă de extinderea relațiilor,
pe planuri multiple, cu toate țările lumii, Considerăm că numai participind activ
ia diviziunea Internațională a muncii, la circuitul mondial de vaiori materiale și
spirituale putem asigura progresul propriei noastre țări și, totodată, ne putem aduce
contribuția la cauza păcii in întreaga lume".14 Una din dovezile cele niai elecvente
ale colaborării cu toate națiunile lumii, fără deosebire de orinduire socială, o con-
stituie faptul că țara noastră întreține relații diplomatice cu 97 de state, iar schim-
buri comerciale cu peste 1CMJ de țări. **
Republica Socialistă România ți-a eîțtigat un imens pestigiu internațional și
datorită faptului că iți aduce o contribuție activă la întreaga activitate a O.N.U.,
precum ți a celorlalte organisme internaționale. Faptul că sesiuni ale O.N-U. au
adoptat unele rezoluții importante inițiate de tara noastră ca, de pilda, .cea cu
privire la dezvoltarea acțiunilor pe plan regional ți a relațiilor de bună vecinătate
intre state cu orinduiri sociale diferite, precum și cea referitoare la promovarea
in rîndurile tineretului a Idealurilor păcii, respectului reciproc și înțelegerii intre
popoare”,1’ etc. confirmă odată in plus, spiritul de răspundere de care este antmată
România pentru soarta ți viitorul omenirii. Pe aceeași linie se înscrie și propunerea
făcută statelor balcanice Încă in anii 1957—1959 în vederea Încheierii unui tratat
pentru transformarea acestei părți a continentului într-o zonă a păcii ți colaborării,
intr-o zonă denuclearizată. în contextul actual al relațiilor Internaționale, Europa,
leagăn al progresului material șl spiritual al omenirii, reclamă o atenție sporită,
deoarece, acest continent ■— după cum se știe — a fost bîntuit intr-o perioadă isto-
rică relativ scurtă, dc cele două războaie mondiale, cele mai năpraznice din cite ie-a
cunoscut istoria omenirii. De aceea, țări noastră, se pronunță hotărit și acționează
responsabil pentru organizarea unei conferințe internaționale a tuturoi statelor euro-
pene în vederea Încheierii unui tratat privind securitatea europeană. .Desigur,
arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, consolidarea securității în Europa presupune eli-
minarea reziduurilor celui dc al doilea război mondial și a perioadei războiului rece,
recunoașterea inviolabilității granițelor existente ți, in general, a schimbărilor isto-
12) Ibidcm. p. 105.
>3) ..Principiile dc bază sic politicii externe a Româniți". Editura politică, București. K66. p, 25,
IO Ibid.
15) Nicolae Ceaușescu „Cuvlntarț la sesiunea jubiliari a Adunării generata a Oresnlzajlei
Națiunilor Unite", Editura politică, BneurtșU. 1970, p. 9—10.
15) Ibidțrn. p. 9.
17) Ihiăem. p. 1»—13.
22
rice care s-au produs pe continent în epoca postbelici. Tn această ordine de idei,
se impune recunoașterea de către toate statele a Republicii Democrate Germane,
asigurarea participării ambelor state germane la viața politică mondială, inclusiv
in cadrul O.N.U. și în alte organisme internaționale',’•
Partidul și stalul nostru, pornind de la faptul că cheltuielile militare depășesc
200 de miliarde de dolari anual, că există a ti tea blocuri militare în lumea capitalistă,
adevărate focare de război, militează pentru lichidarea lor, precum ți a bazelor
militare de pe teritoriul aJtor țări, retragerea tuturor trupelor străine în granițele
lor naționale. Realizarea unui astfel de imperativ al zilelor noastre reclamă dizol-
varea blocurilor militare și încheierea tratatului de dezarmare generală și totală.
In același timp, ea cere statelor capitaliste să țină seama de învățămintele istoriei,
să aibă în vedere că, în condițiile actuale, raportul pe plan internațional gravitează
tot mai mult în favoarea forțelor păcii, democrației șl socialismului, că soarta popoa-
relor nu mai poate fi dictată de statele imperialiste; că a sporit imens rolul statelor
mici și mijlocii. De acum, războaiele mondiale nu mai constituie o fatalitate, ele
pot și sînt preîntâmpinate de forțele păcii, democrației și socialismului. Aceste forțe,
opunindu-se cu toată hotărirca cataclismelor ți conflagrațiilor militare mondiale,
sînt, in același timp, și promotoarele apărării Independenței ți suveranității naționale
a popoarelor, a rezolvării problemelor internaționale în conformitate cu interesele
generale ale tuturor țărilor, indiferent de mărimea lor. „Desigur, spune conducă-
torul statului român la tribuna O.N.V, noi nu uităm nici un moment răspunderea
deosebită ce revine statelor mari în viata internațională. în același timp, considerăm
că țările mici și mijlocii au de jucat un rol de seamă în lumea contemporană ți
că ele trebuie să participe activ la rezolvarea tuturor problemelor care confruntă
omenirea“. ” Această teză are o semnificație politică deosebită pentru relațiile inter-
naționale actuale și, mai ales, pentru viitorul omenirii, ea impunîudu-se ca rezul-
tat al acțiunii forțelor motrice înnoitoare care acționează pe plan național și mon-
dial. »
Prezența statelor mici și mijlocii în rezolvarea problemelor arzătoare actuale
poate fi și este eficientă in măsura in care sint respectate astfel de principii cum
ar fi egalitatea, independența și suveranitatea.
Partidul Comunist Român, detașament activ al mișcării comuniste ți mun-
citorești internaționale, promovînd pe plan extern statornic și cu fermitate
leninistă principiile independenței și suveranității naționale își îndeplinește în mod
pilduitor o îndatorire internaționaliști, cu o semnificație politică dc mare valoare.
Pătrunderea acestor principii în planul relațiilor internaționale actuale este de natură
să asigure progresul social, pacea și securitatea popoarelor, ele retlectînd aspirații,
năzuinți alo Întregii lumi dornice de libertate.
Putem fi mîndri de faptul că politica externă a României socialiste este apre-
ciată pozitiv dc aproape toate guvernele statelor, că principiile independenței și
suveranității și-au făcut Ioc in limbajul cotidian al multor personalități „Respectul
pentru independență și suveranitate, arată Maurice Schuman — ministrul afacerilor
externe al Franței —, neamestecul în treburile interne, spiritul de comprehesiune și
de colaborare sînt pentru Franța, ca și pentru România, principiile care trebuie să
călăuzească raporturile dintre țările europene, să inspire instituirea unui sistem de
securitate colectivă, să îngăduie depășirea împărțirii continentului în blocuri ți să
favorizeze înflorirea spirituală a națiunilor ți statornicirea unui climat de bună
înțelegere.*'11
Poporul nostru, în decursul istoriei șale, a făcut numeroase sacrificii, a luptat in
mod eroic pentru neatîrnare, pentru dobîndirea independenței și suveranității națio-
nale, Căci, după cum se subliniază în „Declarația M.A.N, a R, 8, România, cu
privire la principiile de bază ale politicii externe a României1' : „Suveranitatea șl
independența națională sînt bunuri neprețuite, pe care poporul român, în frunte
cu partidul comunist, le-a cucerit prin lupte și jertfe grele, la capătul unui drum
istoric zbuciumat, Ele sint cuceriri fundamentale ale orînduirii socialiste, la care
oamenii muncii, întregul popor țin ca la propria lor viață, căci de ele depind însăți
viața. însuși viitorul lor". ”
“} Nkoluc Ccaușescu, ..Cuvtnlnre 1® seelunea luhlllarâ a AdunHrli Generate s Orțanliallel
Noimilor Unite", Edituri politici. București, 1970, p. 11—12.
“) Ihidrm, p. 14
”) Mircei Maliții, „Ststde mici ;l mijlocii tn teWiite Internationale'. Popia de dul, nr.
2/19611, p 44,
2U,Lumea-, fir. 1 din t Ianuarie 1971. p. 24.
») ..Principiile de bazâ ale politicii externe a României*. Editura politic* București, 19GS, p. 38,
23
NICOLAE IOANA
* ______________ ■
Cintec de* ianuarie
Cum să găsesc cintecul de Ianuarie, cântecul fără margini
al luminii cintecul răsărit
din pieptul meu cînd dorm.
Pe stradă întâlnesc oameni, in somn
întâlnesc oameni.
Noaptea intr-un vis cind o apă
imi desparte somnul in două
pe un mal alb întâlnesc oameni.
E o. zi cu oameni —
Tristă trebuie să fie ziua fără oameni,
în somn le vorbesc, mă ridic pe perna mea albă
ți le spun, tristă trebuie să fie ziua fără oameni,
Cînd o apă imi desparte somnul
de mine
ți pe pernă îmi create o floare
strig.
Aceasta nu poate fi decît floarea somnului
sau floarea inimii,
mă ridic cu ea în palme să plec
ți vă strig
miinile mele sint făcute pentru a urni
acest zid nevăzut din Ioc.
Trăiește fericit dacă fericirea
e un lucru atît de simplu.
Crezi tn dragoste
tn merele culese acum cind ramurile s-au uscat ...
Mă podidește plinsul cînd văd acest vînt
de ianuarie rupînd crengile înghețate ți ude.
Dar nu e nimic tristețile mele sînt fără vină
ața cum e vintul ți gerul care rupe Iarba,
ți văd lumina scării pe care un tânăr
azi noapte a murmurat
vor veni cireșii albi
nu-i nimic azi noapte a nins
24
Frate al meu, niciodată
nu fi-e cîntarea mai dulce
ochii mai frumoși
decît acum cînd strîngi această
floare crudă între degete,
decît acum cînd stai fi asculfi
oamenii din somnul meu, floarea
inimii mele ducînd-o
pe un deal de unde să lumineze
noapte de noapte pînă cînd
mi voi stinge.
Sună ianuarie deasupra unei păduri
albe,
acum cind imi desparte somnul
în două
fi strig frate al meu
după colinele aspre se arată
chipurile zilei
Trezește-te din vis ți prinde
in palme floarea crescută
pe pernă
așterne-ți pe podea muzici
să înflorească lemnul
capătul casei unde zilnic
nedespărțit ți trist văd oameni.
Trezește-te din vis în miezul
nopții cînd încerc
să port pe brațe acest zid
nevăzut.
acest zid cu marginile pierdute
mirosind a dimineață, a ptine
a moarte, a viață,
acest zid pe care cresc
mieii ți pe care intr-o zi sau într-o iarnă
cămața mea va lumina
s-a luminat, e zi de ianuarie fi aleargă
pe pămint mieii.
GEORGE DRUMUR
Ht ------------------------------
Poarta de lemn
In fiecare poartă de lemn încrustată
Regăsesc gîndurile înșirate de o daltă
Și o inimă bintuîtd de neliniști
Adunîndu-le frumos laolaltă.

25
La glezne-i cimpia ușor fluturînd
Bănuții de aur ai spicelor grase ;
Mai sus somnoroșii știuleți de porumb
Atîmă în scutece verzi de mătase.
Coline-argintii luminînd depârtat
Bătrine zăpezi, netopite, prefiră, —*
Cu umbrele zilei se joacă dansind
Cocoșii de vară pe gardul — o liră.
Prin brazii tomnatici, cu gene brumate,
Alunecd stele sunînd îndelung
Spre poarta de lemn cu iz de pădure
Ce străjuia obcina spre Cîmpulung.
AL. JEBELEANU
________________________________________
Pastel alb
Deasupra țării albe răzbește
Soarele expansiv ți tinăr, ca-n echinoxul
De primăvară. Zăpada iți aruncă reflexele
Caste peste universul de porțelan.
Viaturile, potolindu-șe, îfi desfac aripele
Șî pletele albe spre soare. E o exiliriantă
Foame de-albastru, de vertical în lucruri,
In oameni l Albe melodii ne cuprind.
Cerbii albi grăbesc spre nimbul muntelui
Scinteietor, spărgind cu-argintul copitei
Gheața de zahăr. Prunii, pe coaste, pindesc
Să irumpă cu muguri metalici fi flori albe.
Sus, după stincile Ceahlăului, realitatea
Și cerul s-ajung. Transparențele coboară
Spre codrii de brad ți spre zări de-aluminîu.
Steme albe peste-o copilărie imaculata.
Elanurile soarelui sînt de-acum ți elanurile mele.
Pretutindeni le simt respirația limpede ți le chem,
Pretutindeni răsună edenice
Peste universul de porțelan.
26
PAGINI DIN
ISTORIA P.C.R.
Șl A MIȘCĂRII
MUNCITOREȘTI
DIN BANAT
P. C. R. - ORGANIZATORUL
REZISTENȚEI ANTIFASCISTE
Tnfruntînd teroarea autorităților, clasa munci-
toare a dus o luptă curajoasă împotriva dictaturii
militaro-fasciste, împotriva războiului și a hitleriș-
tilor, luptă care a îmbrăcat cele mai variate forme
economice și politice. în orașe și centre industriale
ca : Timișoara, Arad, Lugoj. Reșița, Bocșa etc. exis-
tau celule ale partidului, conduse și îndrumate de
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist
Român. Asemenea celule existau și în unele comune și sate bănățene, între care
Tormac, Reeaș, Pecica, Lipova, Curtici, Dumbrava etc.
La uzinele metalurgice „Fcrdinand" (azi „Oțelul Roșu**), la Nădrag și în altele,
muncitorii au reușit, la sfîrșitul anului 1941. să forțeze direcțiunea uzinelor să acorde
o majorare de salariu de 30 la sută și să semneze noi contracte colective. Asemenea
acțiuni au avut loc ți la Atelierele principale C.F.R., Fabrica de tricotaje „Alea",
Prima fabrică bănățeană de mănuși. Fabrica do articole electrice „Dura". Fabrica
unită de lacuri și vopsele din Timișoara și altele. în timpul războiului, aceste acțiuni
s-au transformat în adevărate bătălii de clasă. La fabrica de sticlă din Tomești, cei
peste 150 de muncitori, împreună cu familiile lor, adunați în curte, au blocat con-
ducerea întreprinderii in incinta birourilor administrației care numai la intervenția
jandarmilor a fost eliberată, după ce In prealabil a promis satisfacerea revendică-
rilor muncitorilor.
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român, a difuzat nenumărate
manifeste și publicații în limbile română, maghiară, germană și sirbă, făcând cunos-
cut maselor principalele documente ale Comitetului Central al Partidului Comunist
Român ca : Platforma Program ai Partidului Comunist Român din 6 semptembrie
1941, Rezoluția Comitetului Central din ianuarie 1942, Hotărirea din iunie 1943,
referitoare la încheierea Frontului Patriotic Antihitlerist și alte documente. La
Platforma Program din 6 septembrie 1941, întitulată semnificativ. „Lupta poporului
român pentru libertate și independență națională" se stabileau obiective precise:
răsturnarea dictaturii militaro-fasciste, încetarea războiului antisovietic, participarea
la lupta împotriva Germaniei hitleriste, formarea unui guvern al independenței
naționale, abolirea dictatului de la Viena, înfăptuirea de reforme democratice etc.
Conform indicațiilor prevăzute în Platforma Program din septembrie. Comitetul
Regional Banat al Partidului Comunist Român a cerut oamenilor muncii să saboteze
prin orice mijloace mașina de război hltleristă. In acest sens, în fabrici și uzine s-a
desfășurat o vastă activitate dc sabotaj. Muncitorii de la Atelierele principale CFR
Timișoara, Lugoj, Arad, Caransebeș au provocat deraieri de trenuri militare cu
muniții și soldați hilleriști. Metalurgiștii de la Reșița defectau motoarele electrice,
introducînd acid clorhidric în uleiul motoarelor. La Bocșa Montană, muncitorii au
tăiat firul de înaltă tensiune; la Uzinele metalurgice Nădrag muncitorii au sabotat
sistematic producția de război prin blocarea arborelui motor ce acționa asupra între-
gului sistem de angrenare a mașinilor. La Reșița, locomotivele noi erau deteriorate
prin introducerea unor bucăți de metal în cilindri și lagăre. Comuniștii de la secția
furnale au sabotat sistematic producția de fontă și oțel, prin schimbarea proporțiilor
de minereu ți cărbune la încărcarea cuptoarelor și blocarea căilor de scurgere a
fontei și zgurii. în urma unei asemenea acțiuni, un cuptor a fost făcut inutilizabil
pentru o lungă durată de timp. O altă grupă a reușit să înșele vigilența gărzii,
incendiind într-o noapte magazia cu piese de schimb pentru branduri și tunuri
antitanc.
într-un manifest adresat țărănimii muncitoare. Comitetul regional Banat al
Partidului Comunist Român chema la luptă antifascistă locuitorii satelor, cerîndu-le
să saboteze aprovizionarea mașinii de război hitleriste. „Muncitori și țărani — se
spune în acel manifest — dezmeticițl-vă! Hitler ne ia fiii Și fură a noastră pîine !
Nici un bob de griu nemțilorÎnsuflețită de chemările comuniștilor, țărănimea
bănățeană a desfășurat o luptă intensă pentru aducerea la înfăptuire a acestui
27
I
obiectiv. Țăranii din lanova și Nițchidorf s-au împotrivit cu hotărire rechiziționării
griului, cei din Silita, au bătut pe notar, alungind cu furcile autoritățile, iar țăranii
din Curtici au atacat un tren care ducea spre Germania alimente.
Autoritățile neputincioase in fața acestei lupte organizate, trec la măsuri dc
intimidare, după cum se desprinde din Ordonanța publicată de prefectul județului
Caraș din j? iulie 1941, prin care „se aduce la cunoștința întregii populații, funcțio-
narilor publici si particulari, precum si muncitorilor de Orice categorie, că Preșe-
dintele Consiliului de Miniștri a dispus ca „toți acei ce vor fi dovediți că au săvîrșil
acte de sabotaj in zona industrială Reșița, Anina vor fi condamnați la moarte ți
executați1-. Această măsură deosebit de drastică nu a avut rezultatul scontat, nu
a reușit să intimideze pe comuniști, care conștienți dc justețea cauzei pentru care
luptau, au continuat cu mai multă tenacitate, organizind acțiuni care au lovit puter-
nic în mașina de război hitleristă. Situația critică din această regiune este reflectată
și de Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 4506 în care se specifica că trebuie
să se ia de urgență măsuri în vederea reprimării actelor de sabotaj din spatele
frontului, Ordinul amintit se încheia astfel : „cine nu divulgă la timp pe acești tul-
burători al ordinii și siguranței, vor fi executați împreună cu toată familia".
Tn anii grei ai războiului, în condițiile unei înăspriri a teroare!, comuniștii,
însuflețiți de dragostea fierbinte de patrie și popor, punîndu-și viața în primejdie
la fiecare pas. au desfășurat o asiduă muncă politică în rîndul maselor populare,
pregătind răsturnarea dictaturii fasciste. Făcind cunoscut documentele partidului,
curieri speciali duceau manifeste și ziare de la Timișoara la Reșița. Lugoj. Arad și
în alte centre industriale, „Citește-1 și dă-1 mai departe11 spuneau răspîndltorii zia-
relor. Muncitorii de la Atelierele C.F.R. din Timișoara, de la „Astea1* Arad, meta-
lurgist ii din Reșița, minerii de la Anina, textîliștii din Timișoara și Lugoj citeau
cuvîntul partidului, strecurau în mîinilc tovarășilor lor de la strung, de la cuptoare,
de la războaie foițele împăturite cu grijă.
în cursul anilor 1941—1944, din inițiativa Comitetului regional Banat al Par-
tidului Comunist Român s-au răspîndit la Timișoara șl în alte orașe o serie do
manifeste; in noaptea de 30 aprilie 1942, la Timișoara au fost răspîndite manifeste
îndreptate împotriva regimului militar și a războiului antisovietic, purtînd lozinca
„Jos Hitler I". Tn noiembrie 1942, necunoscuti, se semnala într-un raport al Siguran-
ței, au răspîndit la Lugoj manifeste cu lozinca „Jos Hitler", „Jos cu Germania !“. Pe
majoritatea caselor din orașul Caransebeș s-au găsit în noaptea de 11—12 august
1943, lozincile „Vrem pace", „Proletari din toate țările uniți-vă
Comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român chema în spiritul rezo-
luției Comitetului Contrai al Partidului Comunist Român din ianuarie 1942 (întitu-
lată „Pieîrea sau salvarea poporului român*1), masele populare Ia luptă pentru înce-
tarea războiului antisovietic, întoarcerea armelor împotriva cotropitorilor hîtlerișți
si pentru recucerirea independenței țării în cadrul unui larg front patriotic anti-
hitlerist. Autoritățile fasciste înfricoșate de amploarea mereu crescindă a mișcării
antifasciste au trecut Ia intensificarea terorii.
Tn a doua jumătate a anului 1943, condițiile pentru atragerea la luptă comună
a tuturor forțelor patriotice împotriva fascismului au devenit mai prielnice, deoarece,
după cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu : „Partidul Comunist, exponent al
intereselor naționale ale întregului popor, a organizat rezistența antifascistă și lupta
maselor populare pentru răsturnarea regimului antonescian. ieșirea din războiul
purtat alături de Germania și alăturarea forțelor antihitleriste" Tn iunie 1943 se
organizează Frontul Patriotic Antihitlerist, iar în aprilie 1944 Frontul Unic Munci-
toresc. La 1 Mai 1944 Frontul Unic Muncitoresc a lansat manifestul său „Către
întreaga clasă muncitoare ! Către pOpdrul român !“ chcmînd la luptă unită forțele
patriotice antifasciste. Tn această perioadă, Comitetul regional Banat al Partidului
Comunist Român își intensifică activitatea, tipărind material propagandistic, afișe,
manifeste, chemări, care au fost difuzate de comuniști, uteciști, de toți oamenii
cinstiți, in întreprinderi, pe străzi, la orașe și sate, chemînd clasa muncitoare și
întregului popor la lupta pentru salvarea țării.
Tn primăvara anului 1944, în baza instrucțiunilor Comitetului Central al Par-
tidului Comunist Romăn, biroul Comitetului regional Banat al Partidului Comunist
Român a luat hotărîrea înființării grupului dc partizani „Mărăști", cate a acționat
în munții Semenicului. Reșița, Oravița. Prin ajutorul unui ofițer patriot de la regi-
mentul 42 artilerie, cu autoduba manutanței din Timișoara s-au sustras din depozitele
regimentului armamentul necesar grupului de partizani.
Traducînd în viață planul dc pregătire a insurecției Antifasciste elaborat de Comi-
tetul Central al Partidului Comunist Român, Biroul Comitetului regional Banat al
28
Partidului Comunist Român a luat măsurile necesare pentru crearea formațiunilor de
luptă patriotică în orașe și centre industriale ca: Reșița, Timișoara, Lugoj, Arad.
Nădrag etc. Pentru asigurarea deplină a succesului acestei acțiuni. Comitetul regio-
nal Banat al P.C.R. a desfășurat O largă muncă politică în rîndurile armatei, reu-
șind să atragă, in vederea declanșării insurecției, numeroși soldați și ofițeri patrioți.
Acțiunea conjugată a tuturor forțelor patriotice a creat climatul favorabil în întreaga
țară pentru declanșarea insurecției antifasciste.
In zilele insurecției, masele populare de pe întreg teritoriul Banatului și-au
manifestat dragostea fierbinte și atașamentul, sprijinind cu înflăcărare Partidul
Comunist, care a organizat lupta pentru dezarmarea forțelor hitleriste. Formațiunile
patriotice au luat în paza lor principalele obiective ale orașelor, ale Întreprinderilor,
controlul circulației și împreună cu forțele militare prezente au dezarmat trupele
hitleriste din Orașele : Lugoj, Caransebeș, Reșița, Timișoara, Arad, făcînd prizonieri
și capturind un bogat material de război. Deoarece autoritățile civile au continuat
să sprijine mai departe elementele fasciste, tărăgănînd eliberarea deținuților anti-
fasciști. comuniștii punind in mișcare sute de muncitori, au organizat o mare demon-
strație în fața penitenciarului din Lugoj, forțînd autoritățile să elibereze pc luptă-
torii antifasciști. Asemenea acțiuni au avut loc la Timișoara, Caransebeș, Arad,
unde deținuții antifasciști au fost eliberați încă înainte de a fi sosit din București
„ordinul scris".
Actul de la 23 August J944 a fost rezultatul firesc al năzuințelor de eliberare,
rodul îndelungatului proces al luptei social — politice din țară. „Insurecția armată —
așa cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea al partidului — a
fost rodul acțiunii unite a celor mai largi forțe politice naționale, armatei, formațiu-
nilor patriotice, al adeziunii depline la lupta antifascistă a maselor populare".
DAN POPESCU
GREVA DIN MARTIE 1926
A MUNCITORILOR DE LA REȘIȚA
Printre acțiunile de luptă ale muncitorilor metalurgiști de la Reșița, sub îndru-
marea Partidului Comunist Român, se numără și greva din primăvara anului 1926.
Greva avea drept scop reînnoirea contractului colectiv de muncă cu patronul, expi-
rat deja la 28 februarie 1926, majorarea salariilor meseriașilor „profesioniști" cu 25*/»
și a lucrătorilor temporari „ziuași" cu 25“/®, precum și alte doleanțe exprimate xn adu-
narea din 15 martie 1926, 1ncă, la 15 martie 1926, orele 18, muncitorii metalurgiști de
la Uzinele și Domeniile Reșița, organizați in sindicate, s-au întrunit. în baza unei
autorizații legale, de comun acord cu comandamentul garnizoanei și a siguranței lo-
cale, în sala Căminului Meseriașilor din Reșița, pentru a asculta darea de scamă a
Comitetului Sindicatului Metalurgist asupra tratativelor cu direcțiunea uzinelor în
privința reînnoirii contractului colectiv de muncă. Așa cum ne informează raportul
Poliției din Reșița1 în sală se aflau un număr mare de muncitori sindicalizați, care
în cea mai perfectă ordine și disciplină ascultau explicațiile referenților. Oamenii de
încredere ai muncitorilor, împuterniciți cu ducerea tratativelor, au expus modul de
desfășurare a tratativelor, modul cum au prezentat patronului pretențiile maselor de
muncitori și răspunsul dat de către conducerea uzinelor. în textul expunerilor desi-
gur. referenții au revenit deseori la refuzul direcțiunii atît în privința încheierii unui
nou contract colectiv de muncă, cît și asupra ridicării lefurilor. Directorul uzinelor a
făcut doar o simplă propunere de semnare a vechiului contract colectiv de muncă.
Muncitorii din sală, auzind de refuzul conducerii uzinelor, au hotărît ca în termen
de 24 ore să declare greva generală, ca semn de protest la răspunsul nefavorabil al
patronului.
Comitetul sindicatului, pentru a preveni un incident, a arătat care vor fi conse-
cințele declarării unei greve și a făcut propunerea de a reînnoi mandatul unei dele-
gații a muncitorilor pentru continuarea tratativelor cu patronul, iar in caz de eșec,
să se decidă dacă este posibil să se declare greva sau nu. în urma reînnoirii trata-
tivelor intre reprezentanții muncitorilor de la U.D.R. și conducerea uzinelor, direc-
torul uzinelor a hotărît să întreprindă o călătorie la București pentru a discuta cu
') Arh, St. Caransebeș, fond Prefectura jud. C»r»$ <t. iS/ISM i. I,
29
conducerea societății.® Din informațiile trimise de către Poliția orașului Reșița, Pre-
fecturii județului Caraș, rezultă că in zilele de 16—17 martie 1926 muncitorii de
la U.D.R. au reluat lucrul și au așteptat reîntoarcerea directorului în liniște și ordine,
Reintcrcindu-se de la București, directorul uzinelor de la Reșița a promis dele-
gației muncitorilor că va acorda o creștere a salariilor de IfP/o față de 25 și 35’/»
in condițiile contractului colectiv de muncă expirat Dornici de a vedea confirmată
această promisiune, reprezentanții muncitorilor metalurgiști au acceptat și o creștere
de numai 10*/D. Măsurile de majorare a salariilor au întîrziat Conducerea uzinei a
uitat de promisiune. Ca urmare, la data de 21 martie 1926’, la orele 12, muncitorii
de la Uzinele și Domeniile Reșița au hotărît să intre in grevă, Pentru a acuza gre-
viștii, conducerea uzinelor întreprinde o acțiune de spargere, prin niște indivizi, în
seara zilei de 22 martie 1926,* care fură o cantitate de 20 kg. dinamită și 200 bucăți
de capsule din depoul de dinamită U.D.R. *. Direcțiunea uzinei a prezentat această
infracțiune, ca și cum greviștii ar fi vinovați.
Acțiunea nefiind reușită, patronul, printr-un apei difuzat muncitorilor a Încercat
să intimideze muncitorii declarînd „că relațiunea intre muncitorime ți societate se
consideră desfăcută,'1 Totuși, societatea este dispusă să continue lucrul in următoa-
rele condițiuni ; 1, Primirea muncitorilor se va face individual; 2. Relațiunile dc
muncă se stabilesc conform contractului de muncă expirat la 28.11.1926 cu o singură
modificare prin punerea la dispoziția muncitorilor a produselor alimentare princi-
pale prin magaziile U.D.R. la preț de cost.6
Comitetul Sindicatului Metalurgist tipărește o chemare adresată muncitorilor
organizați in sindicate și aflați in grevă. Din acest manifest, afișat pe străzile ora-
șului Reșița și difuzat de la muncitor la muncitor7, rezultă că direcțiunea uzinelor
recurge de data asta și la mijloace care ar produce o neînțelegere între muncitori
și conducătorii lor. Chemarea este foarte categorică : „Respectați deciziunile aduse
de voi înșivă ! Nu vă temeți, pentru că prima pretențiune a muncitorimii și repre-
zentanților voștri va fi primirea necondiționată și fără pedeapsă a fiecărui muncitor,
care a stat în grevă." Manifestul se adresează și reprezentanților societății U.D.R.
pe care ii sfătuiește de a înceta cu astfel de mijloace învechite. “
Prin această chemare, hotărirea muncitorilor de a continua greva a devenit și
mai fermă, pretențiile devenind de-a dreptul amenințătoare pentru uzine. In sflrșlt.
după multe tărăgănări, pati-onul cedează ți acordă cu începere de la 1 martie 1926
retroactiv o majorare de 7.5’/» la lefurile muncitorilor de la UJD.R.
După întrunirea din data de 1—2 mai s-a luat hotărirea de a se relua lucrul la
3 mai 1926, Succesul dobîndit dc către muncitorii metalurgiști de la Reșița nu i-a
satisfăcut pe deplin.
Pentru exemplificare vom cita textul informației trimise de Poliția orașului
Reșița Prefecturii județului Caraș, Oravița: „La întrunirea muncitorilor de la U.D.R.
din 1—2 mai s-a luat hotărirea dc a se relua lucrul la 3 mai 1926. Deși patronul
plătește muncitorilor un plus de î'/3’/» la leafa avută la 1 martie 1926. totuși munci-
torii nu par a fi mulțumiți." •
Acțiunea grevistă a metalurgiștilor de la Reșița nu a rămas, in cursul eveni-
mentelor, o acțiune izolată. Despre greva lucrătorilor de la U.D.R, au fost informați
și minerii de la Steierdorf-Anina, care, în semn de solidaritate cu greviștii de la
U.D.R., au hotărît „să sacrifice din produsul unei zi de muncă pentru muncitorimea
dc la Reșița, solvind suma realizată la caseria Sindicatului Minier din Steierdorf-
Anina, care apoi prin secretarul sindicatului minier să sc transmită muncitorilor din
Reșița, în caz că greva nu va înceta la data de 15 aprilie 1926“ ”, De altfel, greva
muncitorilor reșițeni a continuat și după data de 15 aprilie 1926. iar angajamentul
minerilor de la Steierdorf-Anina a devenit o realitate.
Așa, cum am văzut, conducerea uzinelor, datorită presiunii muncitorilor și a
hotăririi ferme a greviștilor de a nu ceda, a consimțit o majorare a salariilor, mo-
dificînd in același timp și vechiul contract colectiv de muncă-
ALEXANDRI HORVATH
’J Arh. St. Caransebeș. tond. Prefectura jud. Caras d. 16/1926 dn.-, 8W>/ din 19. Hi. 1926.
i)	Arh Șt. Caransebeș fond. Prefectura Jud. Caraș d. 18/1926 doc. 1004/ din 3(1 nr, I9W
‘I Ibidem <1 24/19» f. 1
>1 ibidem d 18/1926 doc. 1004/19%.
*1 Filiala Arh. St. Caransebeș fond Prefectura jud. Caraș d 18/1926 f. 3.
T) ibldem.
‘J Ibldem.
’l Filiala Arh. Stat. Caransebeș fond. P'elcctura jud. Caraș d. 18/1926 <loc. !473l1!&>.
•*) ibidem d. 24f. f
30
C. M1U-LERCA
* ------------------------------------------
Din lunga durerii istorie
Pozdare-n pozdare,
din cînepa anilor grei,
crescu in străvechi rășchitoare,
cămașa de lucru a moșilor mei.
Șirezile ei de fuioare,
vremii,-n milenii uitate-adunată,
fostu-i-a dat să le bată în spată,
cu mînile -atitor trudite femei.
Felie de glie
și cer,
spălată-n leșia cenușei din vatră,
muiată cu maiul pe lespezi de piatră,
destinul — o învălmășeală
de zei și stăpîni, — îi urzise găteală,
salbe de petece albe,
aripi
destinse
-n constringeri,
plouate
și ninse, —
pi vara,
cînd raza de soare-i ca gheara,
mereu sfișiate.
★
Pe întortocheata vieții cărare
de bezne și soare,
zilele de sărbătoare,
moștenitele datini, in inimă —, vis, in culoare,
învolburară cămașa de joc.
Cămașa aceasta, a vîrstei de foc,
curcubeu înflorit în urzare, —
și brîul ca rîul, —
pi haba-nspumată-n borugi de șinioare, —
preasfinte ornate,
31
se vrură păstrate
din tată in fiu.
Petece, file
din lunga durerii istorie, multe ca multele-i zile,
urme călare-n spinare :
coșări încărcate,
fi saci,
ți răngi, ți dîrjale, ți grinzi din copaci,
ți leuci, ajutate
în pripori, ia greu,
ți chingi înhămate
la toate
poverile.
De vrei să le numeri,
adună strămoșii, stincoșii lor umeri,
ți bulgării mușchilor storși,
ți ochii, știubeie de lacrimi, spre zîmbet întorși,
ș-adaogă-le pașii, grăbitele ținte,
înfipte in zvîcnetul humîi,
în mersul mereu înainte
al lumii.
VIRGILIU BRADIN
* -----------------------------------------
Hronic
Cuvint de închinare pun la puterea ta ȚARĂ ,.,
De la Dunăre coborînd, ca o inimă peste toată cîmpia,
înspre rod se revarsă pămîntul
Și întru bucurie se vor pleca pădurile,
Cum apele curg și se sparg în lumină,
Iar oamenii tăi îți înalță chipul
Cinstindu-l in cintec . ..
O, ji cum voievozi vor trece
Minunîndu-și pletele de atîta soare
Ridicînd armele ca steaguri de mulțămire
Și făcînd închinări la singele lor
De pe tot ochiul țării,
Rucurindu-se de rodul lui astăzi
Vor mîngîta pruncii pe creștet cu pecețile
Pînă le schimbară într-una
Și într-un nume și-au Mtut ceîdfîie.
Cum lunecară ciopote-n țară
în primăvară de ’nouăsuteșapte
Cum limbile lor se mișcară
■32
Pentru fiecare mormint
Și cum chemară mereu altele
Sărăcind de strigăte țara,
în gropi lăcrimau copii
Lunecind peste mamele lor ...
Cei mul fi rămineau fngropafi
Ca o flacără ce bintuia
Ridicată, așezîndu-se-n crez ...
Se-ncărunfeau cînteee fi coborau în mînie.
Cuvinte ardeau de palmele grele
Nemingiiate de soare
Și la Lupeni și la Grivița și-au mișcat umărul
Sprijinindu-l in țară —
Peste capete a curs focul
Aplecindu-le anii ...
Mormintele le-au așezat în izvoare
Ca pe o flacără nerostîtă
Ce cobora in murmur peste timp
Îmbrățișind țara;
Și fiindcă aveau lumina pe buze
Le-au zis comuniști
Și venind cu pădurile, cu munții, cu apele
Cu zborul păsărilor rotunjind cimpiile
Le-au zis Țară.
De la Dunăre coborind ca o inimă peste toatâ cfmpia
înspre rod se revarsă pămîntul
Iar oamenii tăi ffi înalfd chipul
Cinstindu-l în cintec,
CUVÎNT DE ÎNCHINARE PUN LA PUTEREA TA,
TARA ...
j — QrUont
TREI ROMANE
ALE UNUI TIMIȘOREAN
DESPRE LUPTA
ANTIFASCISTĂ*)
ANDREI A. UIXIN
Nu putem afirma că in elaborarea romanelor lui Szâsz Jănos, inspirate din eve-
nimentele dramatice ale ultimei ierni de război (1944—45), hotăritoare ln primul rînd
a fost propria sa experiență politică din acea vreme. A modela materialul epic, a
crea forma romanelor este pentru romancier egal cu a construi un sistem de relații,
în care intră deopotrivă structuri subiective și altele obiective, de egală importanță,
Scara motivelor, acțiunea, ritmul evoluțiilor gnoseologice și caracterologice — iată
legile cărora in procesul coniectiv al creației trebuie să i se supună, pînă la urmă,
și amintirile personale cele mai tenace, deoarece romancierul, undeva în tainițele
conștiinței, se ghidează totdeauna după anumite structuri preexistente care îi impun
organizarea materialului epic în strictă conformitate cu dinamica lor. Pe de altă
parte, rolul judecății lucide în procesul creator nu este neglijabil. Dar precum jude-
cata îndeplinește totdeauna o funcție selectivă, spiritului ci totdeauna directiv, care
poate duce la inhibiții și opreliști, i se opune din adîncul conștiinței, spontaneitatea
creatoare cu înclinația ci pentru nuanță, mobilitate, risc și chiar aventură inovatoare.
Amintindu-ne de aceste cîteva adevăruri fundamentale la citirea trilogiei
antifasciste a lui Szăsz Jănos, aceasta nu înseamnă că am dori să minimalizăm cumva
aportul experienței politice a autorului la crearea romanelor sale. Fără îndoială, fără
această experiență. Szăsz Jănos n-ar fi atacat niciodată genul atît dc dificil al roma-
nului antifascist. Cititorul atent, totuși, își dă seama în curind că față de tiparele
genului consacrate de Theodor Plivier, WilH Bredel, Lion Feuchtwanger, Ignazio Si-
lone. Arnold Zwelg și Ilya Ehrenburg, în trilogia autorului nostru apar suficiente
elemente de metodă și expresivitate care îi asigură o notă individuală precis reliefată.
Care sînt structurile intime, pe baza cărora se înalță edificiul artistic al trilo-
giei lui Szâsz Jânos ? Pentru a putea da un răspuns satisfăcător la această întrebare
nu e greșit, socotim, să recapitulăm în prealabil următoarele :
încă la începutul veacului, criticul maghiar Ignotus (1869—1949) a subliniat
intr-un aforism că „omul vremurilor dc azi s-a dezvățat să umble desculț, iar de
gîndit nu gîndește decît din cărți". Evoluția aceasta este multilateral determinată.
Așa. bunăoară, causticul Beaumarchais, autorul lui Figaro, a rămas în ciuda spiri-
tului șfiu de răzvrătire pînă la urmă lacheul bourbonilor, dar Balzac. în ciuda faptu-
lui că-și aroga titlul do noblețe, a fost burghez și a scris despre burghezi, fără să
fie plătit de ei pentru munca sa. Dimpotrivă l Revoluționarul Buchner, el însuși sece-
rat de tinăr de o soartă nemiloasă, a izbutit să întruchipeze ideea revoluției numai
prin eroi deficitari în confruntarea lor cu societatea timpului ; Danton și Woyzeck.
Hauptmann, punînd în Țesătorii și el drama în serviciul unei idei, o întruchipează
in masa celor exploatați. Paralel, în romanul european, după cîteva antedatări
geniale ale unor idealuri înalte dc umanitate ca și ale unor procedee analitice pătrun-
zătoare în creația lui Rousseau, Goethe, Stendhal, Tolsloi și Dostoievski, năzuiește
din primele decenii ale veacului nostru spre o sarcină panoramică, devenind din psi-
hologic (Proust, Joyee, Svevo, Woolf) existențialist (Unamuno, Kafka, Sartre) și
anti-iluzionist (frații Mann, Mușii. Jules Romains, Montherlant) — toate în urma eman-
cipării omului contemporan atît pe plan social cît și pe cel intelectual. Or. cu această
emancipare, desculții și analfabeții de odinioară nu numai că-șî însușesc darurile
civilizației și culturii ci devin o nouă putere creatoare dc bunuri materiale și spiri-
tuale, de o apreciabilă perfecție și elevație.
*} Srâtz Junos ; Elsok cs utohok / Primii ți nlIlmiL IWQ . Holnap hnvaxnl fng/ MTinr v»
ninge. I9M / ji Embcrclț vngyunk / Oameni	f. tn>!c în Ediiurn Tinerelului, București.
34
A scrie romanul luptelor, prin care desculții ți analfabcții dc odinioară au
înfrînt pentru totdeauna barierele care îi separaseră de bunurile materiale ți spiri-
tuale ale existenții umane, la numai un deceniu de la victorie, presupune un act de
curaj care merită atenția istoriei literare in mult mai mare măsură decît se obișnu-
iește în genere. Două, îndeosebi, sînt laptele, precum am mai subliniat, care în această
ordine solicită atenția noastră : modul artistic în care patosul acelor zile a rămas sezi-
zabil în masa epică a romanului axat pe itinerarul afectiv ți faptic al eroilor, pe de
o parte, scriitura pe de altă parte. Credem că în felul acesta am reușit să eviden-
țiem de la început că din partea noastră nu vom considera trilogia lui Szăsz Jănos
ca un simplu roman cu cheie, în raport cu care principala îndeletnicire critică este
ți rămîne aceea de a detecta prototipurile — unele ca în cazul colonelului Dancovici
ți al consoartei sale, al textilistului Garai ți al fiicei sale Agi sau al ziaristului Darmai
Kăroly ușor identificabile, altele, de pe urma unui proces mai complicat de incifrare
mai dificil. In orice caz, Szăsz jănos s-a folosit la întocmirea fișelor caracterologice
ale eroilor săi tn largă măsură de trăsăturile individuale ale unor „figuri*, în sens cla-
sic, ale societății timișorene, fapt care oferă romanelor sale un caracttL' iiilmh-
tabil dc roman-uerite, față dc legile căruia locul pentru invenția proprie pare intli
mic. Totuși, romanul este și rămîne ficțiune și, ca atare, cl impune autorului la fiece
pas de dragul ritmului susținut In desfășurarea acțiunii, a) gradației și repetiției
semnificative etc. anumite abateri de la realitatea nudă, care devin așa-zicînd sim-
bolice pentru specificul personalității sale creatoare.
Cu privire la repertoriul romanesc al lui Szăsz Jănos se poate spune că sc com-
pune din cinci structuri fundamentale t
— descrierea,
— scena dialogată,
— portretul fizic ți moral,
— intermedii improvizatorice sau rezumative,
— monologul comentatorului, acesta din urmă tipărit consecvent cu aldine.
Tn cadrul acestiu repertoriu restrîns, scriitura pure predestinată să se păstreze
in limita unui epic liniar, limpede ți echilibrat. Valorile stilistice in ciuda gamei afec-
tive cuprinzătoare de la naivitatea simplă la patos eroic și de la spiritul pedestru la
elevație maximă, sc succedă cu egală parcimonie, mijloacele stilistice ale autorului
fiind stînjenite de un spirit critic cumpătat, în genere rezonabil, doar pe alocuri,
poate, prea cuminte. Astfel, dacă nu recurge mai niciodată la exploatarea unor efecte
de culoare locală, aceasta îl ferește desigur dc un romantism ieftin, de eare peisajul
timișorean nu este scutit. O parte din eroii săi sînt totuși la o vîrstă plină de grație,
copilărească și gravă, ironică ți calină, frenetică ți inconsecventă, iar mediile sociale,
fiecare cu specificul lor, presupun □ mie dc nuanțe net distincte, absența cărora în
trilogia lui Szăsz Jănos creează hiatusuri eu efect tulburător. Ar fi momentul ca prin
dinamismul desfășurării epice aceste hiatușuri să fie suplinite — ceea ce nu se
intimplă. Credem a putea treee acest neajuns, în primul rînd, în contul conceptului
greșit al anilor 60 despre accesibilitate. Este o urmare a metodei statistice de „globa-
lizare" unilaterală a relației între creator, operă și public. Asemănător, pentru a nu-ți
atrage reproșul „formalismului* Szâsz Jănos evită cu miei excepții toate acele mi-
ero-structuri etc, Doar tcxtilistul Garai este caracterizat de un constant „marhasăg I*
care sc imprimă memoriei, încolo, ca și în privința culorii locale cînd romancierul în
loc de a zugrăvi în circumstanțe date peisajul natural și urbanistic a) municipiului
timișorean se folosește de mici note de atrnosferizare de la începutul capitolelor sau
printre fragmente de dialog, personajele trilogiei sint caracterizate mai ales prin faptă
sau prin glosele epico-lirice ale comentatorului.
Lungă și variată, în romanul european, este prezența acestui comentator. Dc la
început, în glosele romanelor burgheze medievale, el arc un rol moralizator, Să-i
descifrăm eficiența totuși de pe fundalul acelor structuri preexistente de care am
pomenit la începutul acestor pagini și de eficiența cărora arta romancierului oricit
de supravegheată nu scapă niciodată. Tn acest sens, comentatorul moralizator poate
fi asemuit corului din tragedia antică, în faza ultimei înfloriri, cînd spusele sate au
un iz dc raționalitate socratică. Și fiindcă în spațiu și timp nu există nimic asemănă-
tor nici cu un mozaic, nici cu o continuitate amorfă, să urmărim aci ți acum în ce
fel se integrează în trilogia lui Szâsz Jănos monologurile comentatorului în marea
masă epică a romanului. Un exemplu concluent: în romanul Primii și ultimii, după
un scurt prolog liric, acțiunea sever condusă se desfășoară prin șapte capitole obiec-
tivate. Fără nici un moment de trecere, comentatorul intonează dintr-odată cînta-
rea sa : „Tot trec prin acea noapte de mai de mult și precum aud din nou discuțiile,
35

le notez. Poate niște benzi de magnetofon m*ar servi mai bine. Doar Imi dau seama,
nu pot să redau muzica diferitelor limbi ; la mine inflexiunile variate ale dicțiunilor
ți limbajelor au un iz monocord, cu toate că fn realitatea ei povestea, care a pornit
în lume din această noapte, s-a petrecut în spațiul a mai multe limbi", etc. (op.
cit p. 31).
Preocuparea pentru nuanță este evidentă. Nu mai puțin plastic redată este ți
amărăciunea autorului de „o limbă" față de bogăția de efecte, legate de metropola
bănățeană în specificul ei plurilingvistic. Comentatorul nu se oprește însă numai la
atît! El surprinde prin perdeaua sonoră a celor trei limbi principale ale Banatului
mai ales realitățile sociale : prezența fascistului Hoffmann, fără rădăcini mai adînci
In solul provinciei, a lextilistului multimilionar Garai, legat prin afacerile sale de
capitalul internațional, ca ți a muncitorului antifascist Haus), care, în conformitate
cu legile acumulării sociale a proletariatului, știe la fel de bine româna, germana și
maghiara. Simfonismului lingvistic i se subsumă in fciut acesta structuri vaste, sociale
și politice, cu urmări imediate pentru desfășurarea romanului — concert al desti-
nelor. străjuite de geniul limbilor vorbite în acest colț de țară.
Printr-o falsă opunere a criteriului estetic criteriului conținutistic (vulgar socio-
logic, după cum a fost decretat de unii), în critica ultimului deceniu s-a ajuns la
subaprecierea unor structuri artistice de mare funcționalitate ca, de pildă, ale struc-
turilor ideologice, ale tipologiei umane și chiar ale tipurilor fabulatorii. împotriva
acestor dogme ieftine de estetizare, comentatorul din trilogia lui Szâsz Janos combate
neabătut ca un patriot dîrz pentru clarificarea pozițiilor — sociale și artistice.
Citit din perspectiva comentatorului — ți precum am mai arătat, chiar inter-
venția sa începe primul roman al trilogiei — marca masă epică obiectivată a roma-
nului este esențial vjvjficată și, nu în ultimul rînd, transfigurată artistic. Altminteri,
această parte a romanului nu s-ar ridica mult deasupra nivelului mediu al unui
romun-uântâ, scris, ce o drept, cu dibăcie, dar fără deosebită diversitate a mijloace-
lor, Comentatorul — ca un factor dinamic bine integrat substanței romanelor — cu
aparentele sale izbucnirii lirico-dramaticc, ne îndrumă ochiul spre un subtext, mereu
prezent în epicul obiectivat: subtext constituit din seria impulsurilor afective ți din
disociațiile logice ți morale care apelează continuu la conștiința lectorului, spre a-1
trezi din indiferența sa față dc starea de lucruri zugrăvită de romancier.
Ar fi greșit dacă am susține că societatea burgheză este surprinsă în romanele
lui Szăsz Jănoș mai ales în scene de petrecere, presărate eu pălăvrăgeală politică, iar
clasa muncitoare, dimpotrivă, în scene de Organizare a frontului antifascist și ale
luptei cu arma în mină, împotriva dușmanului, dc-nfară și din lăuntrul hotarelor.
Figurile dc comuniști ca Tudor Simion, profesorul Erdei, ziaristul Răvăsz, utecistul
Kovăcs Adam și ilegalistul Muntean apar de-abia din perspectiva comentatorului
investite cu tot patosul revoluționar care Ic este organic propriu. Ar fi deci posibil să
spunem că „comentatorul” în cazul de față este mai inspirat decît substanța epică
propriu-zisă, Aceasta, însă, ar însemna să detașăm comentatorul de masa obiectivată
a romanului !
Pulsația ritinico-dinamică a romanelor ar scade aproape la minim, dacă din
contextura lor l-am îndepărta pc comentator. I^sam deregla pur ți simplu chro-
naxia : fluxul unduiton lăuntric care parcurge episoadele neostoit spre un țel deter-
minat : victoria cauzei proletariatului. Și tot datorită prezenței comentatorului, tri-
logia lui Szâsz Jânos, în ciuda adversităților inconciliabîic zugrăvite pe paginile sale,
nu se transformă într-un roman al mînicj, Și pe plan afectiv, reacțiile apar sistema-
tizate de pe urma intervențiilor numeroase ale acelei supraconsliințc mereu treze,
care nu pierde din fața ochilor nici pentru o clipă imaginea unei umanități eliberate
de tarele milenare ale înstrăinării.
Este fără îndoială un merit imprescriptibil al autorului acestei trilogii de a fi
intuit încă în frămîntărilc primelor ceasuri după eliberare puterile motrice, mate-
riale și ideale, ale unei evoluții, pe calea ascendentă a căreia, sub conducerea P.C.R.,
oamenii muncii din Banat, români, germani, maghiari, sîrbi și de alte naționalități,
au înfăptuit societatea nouă socialistă, garantă frăției și egalității în drepturi, a pro-
gresului ți păcii. A urmări destinul eroilor acestor romane este egal cu o ucenicie
utilă, prin selecție și variație a căilor care conduc spre acest țel — care debutează
cu ritmul muzicii limbilor vorbite pe meleagurile noastre ți se revarsă într-o uriașă
horă spirituală a reintegrării omului în destinul său cel mai pur ți elevat.
36
ION CADAREANU
în semn de sărbătoare
Venim clin os domnesc fi neodihnit
Wotarelor statornici, sîntem de Cînd ne știm
Nerîvnitori la bunul aproapelui fi dornici
Din aur ți lumină să ne clădim destin.
însemn și glas dc tunet ni-e trecerea prin timp
Coboritori din plaiul duios de dulce toamnă
Acestei țări îi ft-vom solemnul ei oiimp,
însemnele de slavă, ce-n veci nu se destramă.
Noi, făclierii vremii, ai timpului de pace
De vrem, oprim minia din norii de fur t und
Purtăm blazonul socru al stelei de lurnind
Din giuvaerul cinstei ne împletim cunună.
Purtați de-un dor dc înălțimi montane
Ne ridicăm mindria la rang de demnitate
Și-o românească glie fi-un Comunist Partid
Ne este tot ce-n inimi mai pur și sacru bate 1
AL. POPESCU-NEGURA
* -------------------------------------------
Ce nu se uită
ln seara aplecată în necunoscut,
Cind edera se agăța, de înălțimi, disperată,
Să te adun intre pleoape, aș fi vrut
Și-acolo să te știu ca pe-o fotografie uitată !
Iți mai aduci aminte, cind a trecut pe lingă noi
Fantoma visului, cu somn Învelită
ne-a lăsat de toate gîndurde goi.
Ca pe-o răsuflare, de alte fantome, gonită ?
Se auzea pe undeva un scincet de vioară
— Poate plînsul Unei inimi care trăia din amintiri —
Pe-un mormint vesetejit, ardea o luminare de ceară,
— Semnul unei, numai închipuite iubiri.
Ce-a mai fost apoi, nicind nu vom fti 1...
— Nici chiar atunci, cînd ne vom înapoia în ce-am fost ■—
Dar nu vom uita că ne-am iubit fi ne vom iubi,
Ca pe-o poezie, învățată in școală, pe de-a rost.
37
Ion Arieșanu
EXCURSIE
S-au înțeles să plece dis-de-dimineață ta locul numit „Șapte izvoare". Acolo,
intr-un scoc adine, abureau ape fierbinți, iar în preajmă se hîrjoneau rîul de munte,
năvălind din locuri obscure montane, ca un torent verde, a cărui forță nu avea să
se calmeze decît la vărsarea în fluviu.
Tărgănfnd scularea ți echiparea, au plecat numai după orele șase. Tn frunte,
se găsea tinărui din Tulcea, cu acea duduiță venită fără bărbat ; în urma lor mergea
Ștefan, singur, mahmur, venea apoi familia din București, cu cei doi copii, fata și
băiatul, acumpaniați de femeia necunoscută, pe care Ștefan, locuind în aceeași vilă,
o saluta de flecare dată cînd o vodca, deși nu făcuseră cunoștință propriu-zis. In
urmă de tot, înainta, deja gîfiind ca un astmatic, bătrînul ungur din Tîrgu Mureș, el
încheind convoiul.
I-a ora aceea, dimineața mai părea încă inundată de o culoare făinoasă, abia pe
parcurs lumina plină, deschisă, scinteietoare, urmind să țîșncască prin tăieturile
munților stîncoși din preajmă, avea să atingă, sfios mai întîi, vîrfurile din față, de
la baza micii capele, iar mai tlrziu, trupul, în întregime, al orășelului din valea verde.
Intilneau în drum țărânci, muntence cu desagi în spinare, venind la piața din
Centrul Stațiunii, Uneori apăreau ți mici cai păroși de munte, întăreați pînă la refuz
cu samarele lor gigantice ți atunci, la apariția lor, cei doi copii, și nu numai ei, făceau
mare haz du disproporția dintre poveri și corpul animalelor, tropăind în urma călu-
ților ți fluierindu-L în grupurile care erau de-acum formate, se reînnodau discuții
stinse sau se animau altele noi, sau grupurile înseși se sfărîmau constituindu-se altele.
Ștefan, care înaintase pînă atunci singur, rămase cîteva momente în așteptare, pentru
a fi ajuns dc familia din Buctirești. Atunci schimbară cuvinte despre timp ți durata
drumului, apoi el o întrebă într-o doară pe femeia necunoscută dacă nu cumva ruc-
sacul îi este prea greu. Ea surise, mulțumindu-i peniru atenție, dar puținele ei pro-
vizii ți pledul n-o incomodau în mers de fel.
— Anul viitor sau peste doi ani, începu ștefan, cind se vor ivi condiții, am
să plec, împreună cu un bun prieten de-al meu, în a doua expediție în Asia. O să
urcăm niște munți magnifici, o să avem dc străbătut un ținut grozav, eu o faună și
o floră deosebită, și de pc-acum încă trebuie să fim hotărîți.,.
— E posibilă o asemenea călătorie sau ea va rămlne, totuși, un vis? întrebă
necunoscuta.
— De re nu î răspunse surprins Ștefan.
— Dumneavoastră, celor fără familie, vă vine ușor, interveni domnul din Bucu-
rești. Dar cu. oare, să zicem, hotărăsc singur ?
— Doamnă v-ar da voie, fiți pe pace, îl asigurA Ștefan,
— Cunoști prea bine teoria, dar practica n-o prea cunoști, insistă domnul.
— Nu te mai plînge, dragă, luă cuvînt și doamna, în timp ce urmărea eu un
ochi atent htrjoana copiilor, în preajma malului abrupt, nu te plînge, că tot nu ții
tu seama de sfaturile mele. Dacă ai dori, ți-ai putea face de cap. Dar tu și ascensiuni le-
Să mor de rîs nu alta ...
— E adevărat, recunoscu domnul, dus pe gînduri, cunoștințele mele în ale
alpinismului nu sînt prea grozave, ața că în privința asta... Dar oare toate lucru-
rile trebuie să ic știi ? Nu există satisfacții și sub o altă formă, pornind de ia o
ignoranță totală, să zicem ?
în față se iscării țipete de îneîntare. Perechea de-acolo și copiii, înaintînd pe
malul prăpăstios al riului. avlnd în dreapta muntele vertical șl stîncos. cu vînjoase
rădăcini lîrîndu-se cînd la suprafață, cînd aseunztndu-țe in adine, pe sub pietre
vrîstate dc șuvoaie, iar tn slînga, apa gălăgioasă sărind peste bolovani ți cioturi, cu
lungi sălcii izbite de undele rapide, toate acestea impresionaseră, lăsind să se audă
țipete de spaimă ți îneîntare.
— Uneori nu pricep ce anume m-a determinat să pornesc tn această excursie,
lam-nesam, spuse deodată ștefan. In genere, ți o afirm fără jenă, mă complac în sin-
38
gurătate, și mă catâr de unul singur pe Sttnci solitare, sau, tn cel mai bun caz, cu
unicul meu tovarăș de ascensiuni, și evadez din societatea orcul.,. Și, cînd colo,
iată-mă înhățat Ja o asemenea excursie care . ..
" Dar aceste priveliști, dar tot ce vezi aici.,.
Necunoscuta ridică brusc ochii spre el, căutînd apoi un prilej pentru un bun
exemplu ln valea în care apa tumultoasă sărea peste pietre ca un grup compact dc
cai sălbatici.
— E o panoramă fără nimic deosțbjt. atrage ceea ce iasă din comun, Asta
da, într-adevăr, ceva care pune în mișcare imaginația și terorizează simțurile. A face
un prea mare entuziasm în fața oricărui colțișor de natură presupune, cred, o lipsă
a propriei tale imaginati*, m* sînteți de aceeași părere ?
Înaintau acum toți parcă mai grupați decît înainte, sub impresia sumbră a văii
care se Îngusta, devenind o adevărată trecătoare ferestruită de apa din vale, în
decursul milioanelor de ani, Munții din dreapta și din stînga, încă întunecați la
bază, aveau abia virfurilc atinse de lumina zorilor. Uneori zăreau despicături Întu-
necoase, din care ieșeau aburi, năvălind prin desișuri, sau o răcoare, o răveneală
plină de nemaipomenita taină a pădurilor din preajmă. în tot acest timp, înaintînd
printre munții aceia, ei auzeau necurmatele căderi ale apei, șuierul ci neîntrerupt,
aproape asurzitor, izbiturile în piatra tenace din albia milenară.
— Ah, nimic deosebit, nimic deosebit în toate acestea, ofta deprimat Ștefan,
privind eu ochii pierduți, imobili, drumul prăfoș care, după o cotitură a stîncii, pierea
din vedere.
Abia pe la amiază ajunseseră la locul numit „Șapte izvoare*, un SCOC în care
o apă termală, aburindă. se scurgea neauzit pe niște jgheaburi de lemn, adunîndu-se
în acel găvan negru și fierbinte. Mai jos, rîul părea foarte lat, cu apa puțin adîncă.
cu albia plină de prundiț alb, pe caro ii o trecură, desculți. Pe malul celălalt, la
liziera pădurii, un luminiș, în care erau înfipte niște mese grosolane din trunchiuri
despicate de copaci și lavițe identice. Se mai putea sta și jos, în poenița aceea, pe
niște pietre mari ți albe, spălate de ape, sau chiar pc trunchiul găunos, de mult ucis
de vreo furtună, al unei sălcii. Ceva mai încolo, un podeț rudimentar, construit de
localnici, din trunchiuri de copaci, traversa apa. Probabil, cînd năvăleau puhoaiele,
el era luat de ape, dar în anotimpurile calde putea fi practicat. De acolo unde erau,
valea tărgindu-sp, munții păreau parcă maj puțin înalți și mai lipsiți cumva do taine.
— O minune, o minune, striga extaziată doamna ehemindu-și în jur, ca o bună
cloșcă, cei doi copii răzlețiți. Copii, făcea ea, priviți, o minune, cîtă pace, cîtă frăge-
zime. Aici ar trebui de trăit...
Adevărat, acceptă și ștefan, Aset e prima luare de cantact. Asta e prima
impresie, bogăția asta dc culori și sunete care farmecă, e adevărat, și pe urmă...
Se opri subit, arunetnd priviri distrate spre toți cei din jurul său, care făceau
acum O hărmălaie dc nedeseris, căutîndu-și Un loc preferat.
— Fiecare să aducă vreascuri, să aprindem focul ! hotărî, la un moment dat,
bătrinul ungur, căruia îi plăcea să facă peste tot pe stăpînul și pe cel care împarte
sfaturi.
Se risipiră toți, de îndată, prin rara pădurice de pc malul rîului, rămînînd să
încropească vatra din pietre numai bătrînul ungur și Ștefan. El așternu pe iarbă
niște pături, apoi desfăcu ranița și scoase niște merinde, o sticlă cu vin, alta, de apă
minerală. Bătrînul ungur era înalt și slab, cu fața foarte plină dc riduri, aducînd cu
o mască tragică, de un galben nesănătos. Folosea permanent un cuvînt; „Ce știi
dumneata ? Acum era într-o cămașă fără mîneci care, din pricina oboselii, i se
umezise între omoplați și la subțioară, ștefan simțind izul iute și neplăcut al transpi-
rației bătrînului. Ștefan încercă să ajute și el la construirea vetrei, dar fu repede
pus la punct.
— Ce știi dumneata ? Asta nu-i cum ai juca, băiatule I Avea un glas baritonal,
adînc și trist, parcă dc fiecare dată ar fi urmat să prezinte un caz. o întîmplare tra-
gică, pe care el o vă face repede cunoscută — De altfel, în săptămînile cît ștefan
Împărți se camera cu el și cu tînărul din Tulcea, il auzise uneori, noaptea, treaz, oftînd
din greu sau mișeîndu-se agitat în patul de alături. Apoi. într-una din zile, venind
vorba despre căsătorii, femei, „generația de azi*, el denunță neseriozitatea unor tinere
cupluri, care trec rapid la căsătorie, pentru a ajunge la fel de rapid la rupturi defi-
nitive*. „Băietul meu, să zic, a făcut o prostie mai mare decît el. Și-o lăsat nevasta
și copila șî acuma merge Ia alta, mai bătrînă, care-i place mai mult. Așa zice el. Dar
eu l-am zis de cîte ori. mă, băiatule, ce știi dumneata, ce te nenorocești tu, mă.
băietulc !“ ..,
39
După un timp, reveniră toți cu vreascuri uscate, Se adunase o grămadă impu-
nătoare. Bătrînul ordonă vatra, apoi dispuse vreascurile într-un anumit fel ți
aprinse focul.
— Avem oare destulă băutură 7 întrebă bucurcșteanul, impacientat.
— Tu și vinul, interveni soția. Numai pofta e mare, dar cînd treci la fapte...
— Lasă, dragă, din moment ce am ieșit la iarbă verde, să fie vin din plin, nu-i
așa ? se întoarse el spre ștefan, ca spre unul care i-ar fi acceptat punctul de vedere,
— Și eu sînt de acord, spuse tînărul din Tulcea, stînd foarte strîns lingă cucoana
aceea brună, cu păr pe picioare, venită fără bărbat în stațiune.
Bătrînul ungur își făcea de lucru pe lingă foc aruneînd vreascuri și înccrcînd
Să anine deasupra pietrelor o frigăruie în care înfipsese niște bucăți dc slănină. învîr-
tea acum de băț și, în curtnd, untura începu să picure în flăcări, Inălțîndu-le într-un
sfîrîit plăcut și într-o mireasmă de carne arsă.
Umbra bătrînulul, lungă, agitîndu-sc în jurul flăcărilor, devenea uriașă. în acest
timp, doamna din București scotea dintr-o sacoșă farfurii, ceșcuțe de ceai, lovindu-i
mereu peste mîini pe cei doi copii care, înainte de a li se da voie, își virau pe furiș
degetele și scormoneau după prăjituri prin pachetele voluminoase, învelite în plicuri
de plastic.
— Dar unde sînt peștii 7 întrebă domnul din București. Nu cumva credeți că
am bătut un asemenea drum ca să stăm la malul unei ape și să nu prescuim ceva 7
Nu-i răspunse nimeni nimic. Bătrînul ungur se așezase acum pe trunchiul sălciei
trăznite și se uita îngîndurat la flăcări. Ceva mai încolo, tînărul din Tulcea, cu
doamna respectivă, discutau ceva foarte aprins, tînărul arătînd mereu spre puntea
spînzurînd peste rîu. După cîteva secunde de perorație, ei se și îndreptară într-acolo,
doamna scoțind țipete de spaimă și îndntare, foarte ațițată, cind tînărul porni să
treacă puntea strîngînd-o lingă el foarte familiar.
Necunoscuta care acompaniase familia din București arăta a fi foarte bine dis-
pusă. Se pare că era pusă pe rîs, să alerge, să fie grațioasă, în rochia el de vară, în
săndăluțelc ei albe, părînd, din toate mișcările, foarte proaspătă și mulțumită și
vioaie, ca un fluture scăpat devreme, primăvara, peste cîmpuri. Merse și ea pînă la
puntea de peste rîu, îi încercă rezistența cu piciorul, dar renunță să treacă. Privi
un timp la apa care luneca, gălăgioasă, apoi, în amurgul care cădea peste munți și
păduri, ea începu să urce o cărăruie care sc pierdea în lăstărișul tînăr. Curtnd se
opri și se așeză pe iarbă, dîstingîndu-se de ia distanță o pată albă pe fondul verde.
Ștefan, lîngă mal, sta drept și privea daar la agitația fără rost a rîului. Flăcă-
rile se uneau cu umbrele, eu lungile și ultimele pcnsulații ale soarelui, care atingeau
stîncile, vîrfurile munților din față și oamenii. Malul opus sc distingea galben în
această lumină crepusculară, cu pămîntul ros de ape și cu găurele de șoareci de
cîmp și rîndunici. Lîngă Ștefan se opri doamna din București, cu fetița, pe care o ținea
acum de după umeri.
— Ah, dumnezeule, cît e de frumos totul aici, se extazie ea, vrind să-i comunice
șl acestui bărbat ursuz extazul ei. Dc fapt, nu e decit o apă, niște munți, iarba, focul
și, totuși, cît de minunat c totul..,
Ștefan tăcea și privea spre malul opus, unde apărură alți călători, veniți tot din
Stațiune șl care se îndreptau acum spre casă. Ei se opriră, roată, ți priviră spre cei
care aprinseseră focul pe malul apei. Stăteau acum în loc și priveau spre Ștefan, iar
cineva din grup întrebă ceva, dar Ștefan nu înțelese nimic, nici nu dădu vreun semn
că ar dori să i sc repete întrebarea. Sta astfel și întreg faciesul său arăta nemulțu-
mire, nedumerire și singurul lucru bun cc i se părea că putea să-l facă în situația
lui era să-și închipuie cum va arăta viața lui peste mai mulți ani. Va reuși să treacă
peste această „stare de spirit* sau nu ? Va putea să iasă din acest provizorat care ii
da. chiar și în asemenea momente, bătăi precipitate de inimă 7
— Ei, ați făcut rost dc pește 7 răsună glasul baritonal al bătrînului.
Dinspre malul rîului veneau acum domnul din București, cu băiatul său, care
purta bățul unei sălcii drept undiță. Se îndreptară moleșiți spre focul din poiană și
se trîntiră amindoi pe covoarele întinse pe jos, începînd să mănînee în liniște, în
timp ce doamna de ia București, cu fiica lîngă ea, îi urmărea de la distanță, fără să
le spună nimic,
Bătrînul sta ghemuit lîngă vatra încinsă și privea îngindurat la jarul mult,
adunat între pietrele albe, acum afumate pînă la mijloc. Lui i sc păru că vede acolo,
între flăcările scurte, chipul băiatului, apoi al nepoatei sale, a fetiței băiatului care
venea uneori pe la ei, la bunici, și-și încolăcea brațele subțiri în jurul gîtului său.
40
iar cînd cl o întreba cît II iubește, ea spunea „Atît de tare de am s& mor fără tine,
dar pe tăticul ți mai Ure". „Ce știi dumneata, mă, băietule !“ mormăia bătrînul pri-
vind. în foc ți ciugulind dintr-o felie de piine ți rupînd cu dinții, din cind în rfnd,
din slănina bine rumenită, a cărei unsoare începea să se sleiască pe bățul jumă-
tate ars.
După o vreme, soarele dispăru. Ștefan se mișcă din locul său. Privi spre pata
albă a rochiei necunoscutei ți se îndreptă Intr-acolo.
— S-a făcut seară, lise el cînd fu în apropiere.
— Da, cbiar prea repede, acceptă femeia,
— V-am văzul foarte bine dispusă, zise Ștefan.
— E o seară frumoasă, de ce nu ? rîse ea ușor, ți rîsul ei părea ca ți cum ar fi
căzut o dîră dc apă într-o sticlă care sună, tn general, e reușit totul, nu-i ața 7
întrebă ea, după o tăcere,
— Da. încuviință Ștefan, de ce nu ăr fi 7
— Pentru dumneavoastră, nu 7 întrebă ea, puțin zăpăcită de refuzul lui de-a
accepta frumusețea acestei zile.
— Ar fi ridicol și crud să mă opun.
— Dacă mi-ați permite, v-aț da un sfat. Privea eu atenție la el, prin Întuneric,
și într-un fel fascinatoriu, într-un fel puternic, însă el nu putu să-ți dea seama de
emoția ei vie.
— Un sfat? ați ajuns la virata sfaturilor 7 în genere, mila enormă, pe care
lumea noastră modernă, șl sper că și dumneavoastră faceți parte din ea, o arată
săracului, oprimatului, învinsului ți deprimatului, aceste sfaturi bune acuză de fapt
o slăbiciune fără margini. Arată că această milă este numai compătimitoare, nu
respectuoasă. Se poate reda lumii frumusețea sa pierdută considerind-o ca un cîmp
de bătălie? Cind răul a fost eliminat și izolat, restul răspîndește culoare. Cind lucru-
rile rele redevin rele, lucrurile bune, între viziune eclatantă, redevin bune. Și-apoi,
vă răspund înainte de a-mj răspunde dumneavoastră din nou, că sînt unii indivizi
care devin triști fiindcă nu cred în Dumnezeu, iar alții fiindcă nu cred în diavol.
Viața asta nu vi se pare totuși o luptă plină de interes sau un armistițiu posomorit,
cînd nu mai știm în ce să credem 7
— Atunci sinteți In luptă sau în armistițiu 7 întrebă ea, jumătate serios, jumă-
tale In glumă.
— Acu sînt după armistițiu. S-a sfîrșit lupta și a venit acest timp de după
armistițiu și, evident, aștept din nou lupta...
— Pe socoteala dumneavoastră se spun, de pc acum, uncie lucruri neplăcute
aici la vilă, afirmă cu oarecare jenă șl deprimare. Se ridică de pe iarbă și îți
aranjă rochia prin scurte bătăi cu palmele.
— Știu, asta mi sc întîmplă de obicei, acceptă el cu răceală. De altfel, ar ii o
gravă eroare să pretindem ea iubirea să pună o unire ți o paritate Intre indivizi.
Iubirea ii diversifică, fiindcă ea e orientată în sensul fiecărei individualități, dar. dc
fapt, ceea ce îi face asemănători pe oameni este ura ...
— Știți, spuse ca, după o tăcere prelungită, privind spre văpăile focului care sc
înălțau acum din nou, fiindcă bătrînul ungur îl alimentase cu o mînă de vreascuri,
țtiți, doar atît pot să vă spun, ceea ce am învățat ți eu de la viață sau, poate, ceea ce
port în mine însămi, fără să știu, că toate porțile și inimile se deschid în fața celuia
care posedă dulceața pe limbă, iar referitor la noi, asta sc aplică ți în sensul că femeia
iubește cu... urechea...
— Am înțeles, spuse el, însă lucrurile comune rămîn comune, chiar ți pentru
oamenii care nu sînt comuni...
Ea începu din nou, gîlgîind, cu rîsul ei ca un fir de apă căzînd de departe, într-o
sticlă cu rezonanță, totul fiind foarte clar în înserarea care invada acum pădurile
și munții.
— Să mergem, îl invită ea, se pare că trebuie să ne pregătim de plecare...
Cind ieșiră din lăstăriș, îi văzură pc toți întinși pe pături. în diverse poziții,
cîntînd împreună un naiv cintec cunoscut, dc muzică ușoară, Rucureșteanul, deși
băuse doar cîteva pahare de vin, se cherchelise ți acum întreținea cu vocea lui cam
aspră linia melodiei, vocile copiilor venind mereu în contratimp cu a lui. Apăru ți
tînărul din Tulcea, cu femeia respectivă, și acum stăteau tăcuti la marginea focului,
mîncînd cu poftă ceea ce cucoana adusese în coț. Focul nu mai ardea atit dc viu
deoarece se sftrșiseră vreascurile și nimeni nu se îndemna să mai aducă altele.
— Minunat, minunat, Doamne, e totul! se extazia doamna din București. întinsă
pe spate, cu brațele larg desfăcute, ca o pasăre căzută brusc la pămînt.
41

Ștefan sta ceva mai departe, în picioare, cu brațele încrucișate, și cl ar fi dorit
acum foarte acut să spună ceva. Dar renunță. Se simțea stlnjenit ți focul și mirosul
cărnii arse, toată mînearea și rămășițele răspîndite pe pături ii creau o greață adîncă.
Poate că ar fi dorit acum să urce prin păduri reci, prin care șuieră vîntul aspru, apoi
să ajungă la poalele unui munte, singur, față Sn față cu el, și să-și încerce curajul ți
norocul în zori, escaladîndu-1 ți intrînd cu totul în tainele lui geologice,
— Natura e, într-adevăr, o belețe, acceptă și bucureșteanuL Era foarte rumen
la față și privea cu oarecare nerușinare la umerii dezgoliți ți la pieptul plin al necu-
noscutei, ce Sta ghemuită lingă foc, cu ochii ațintiți pe jarul muribund,
— Lașă, drugă, nu te incinta astfel că tu numai cu vorba, cînd e să treci la
faptă 1 îl apostrofă soția.
Se ridică brusc de pe pled și administră o palmă la fund băiatului fiindcă,
neatent, strivise o prăjitură și murdărise pătura.
Ceva mai tîrtiu, ei stinseră focul, aducînd în căni apă din rîu, împrăștiară
cenușa, apoi trecură vadul pe malul celălalt și o luară pe o cărare care scurta, drumul
spre stațiune. înaintau încet, pe lingă munții care deveniseră negri, pierzindu-și
detaliile, Riul bolborosea, cu o apă de cerneală vîscoasă, și numai vîrful ștîncilor
mari ieșeau la Iveală din această masă neagră, ca niște dinți feroci din patul de ape.
— Nu înțeleg, totuși, de ce nu v-ați simțit bine cu noi ? întrebă necunoscuta,
după un timp.
Mergeau acum alături, ștefan îi luase sacoșa, deși era foarte ușoară, și înaintau
astfel, simțind, din cînd în cînd, cotul subțire și rece izbindu-se de cotul său.
El nu răspunse nimic, ținînd urechea ațintită la vuietul aproape omenesc, în
zbaterea lui, al rîului.
Octavian Gog
FÎNTÎNA
Se văzu cam pe la mijlocul încăperii, stînd din nou in picioare. Dar numai el
știa cum îl mai țineau. Sub hainele aspre de cinepă, ude de parcă l-ar fi prins o
ploaie deasă cu gheață, îți simțea trupul plin cu umflături zvîcnind dureros. Răcoa-
rea apei însă le mai slîmpăra, altminteri de bună seamă s-ar fi lăsat pe dalele dc
ciment sub mușcătura lor. Ca un trunchi în așteptarea securii. Oricum arăta ceva
mai omenește decit cel din spatele lui. își răsuci capul încet cu băgare de seamă
înspre el, Marcu era acolo lîngă ușă, rezemat de peretele mîncat de umezeală. Dacă
ar tine cu tot dinadinsul să fugă, ar putea profita de un moment de neatenție a
celor doi indivizi din față și cu un salt sprinten peste prag să se arunce în întunerecul
gros de afară care l-ar fi înghițit ca o apă adinei și neagră. Ar pune însă mîna în
foc că Mareu nici nu se gîndește la așa. ceva. Stă acolo calm și alb, ciudat de alb,
ca o luminare dc seu. Nici nu-i pasă (sau poate nu bagă de seamă) cum sîngele i-a
străbătut prin cămașă piepții hainei, i-a pătruns prin pantalonii vărgați și cum o
divă ca o rădăcină roșie își face loc molcom spre pămint printre rosturile dalelor. Se
căzni din toate puterile să-i atragă atenția că se topește așa văzînd cu ochii : «Mar-
cule l» Dar nu-ți auzi nici măcar propriul glas. I se opri în gît într-un fel de
geamăt surd,
-Aici trebuie să te uiți, nu acolo !- ii porunci metalic unul dintre cei doi indi-
vizi aflați în partea opusă.
Le simți privirea ascuțită ca un țurțure în mijlocul cefei și își întoarse obrazul
din nou înspre ei, Pe unul il știa. Pe cei mai scurt, cu mustața îngălbenită de țigara
ce nu i se mai termina din colțul lăsat în jos al gurii. Era comandantul penitencia-
rului. Pe celalalt nu-l mai văzuse niciodată. Sau. cine știe, or fi treclnd cîndva unul
pe lingă altul (cîtă lume nu trece așa fără să sc bage in scamă ?), fiecare cu rostu-
42
iile lui. Acuma însă lucrurile stau altminteri. Domnul are o problemă specială de
rezolvat și, din moment ce a fost trimis din capitală anume, se arată a fi foarte
importantă. Dealtfel asta se și vede după rîvna pe care o depune împreună cu coman-
dantul in a-1 prelucra pe el în vederea obținerii rezultatului așteptat acolo sus. încă
puțin dacă vor mai forța, îl vor da gata (se gîndi o clipă cît de lung ar putea fi acel
puțin, dar neînchipuindu-și renunță); îi vor împrăștia sufletul din straiele astea
mizerabile, ața cum destrami, suflînd, o păpădie. într-un anumit fel cine știe dacă
n-ar fi mai potrivit ața. Ii este de fapt aproape totuna. Are impresia că ceea ce a
fost mai anevoie de înghițit a înghițit în aceste două zile lungi ea doi ani, iar ceea
ce a mai rămas trebuie să fie mult mai lesne de suportat. De bună seamă că nu
lovitura din urmă ese cea mai dureroasă, mai erîncenă. Aceea trebuie să fie, gindi
el, cam ca un dăngăt de clopot în urechi, de adîncă legănare înaintea somnului greu
al izbăvirii. Tată-i ajuns aici. Pe muchea de sus a povirnișului, unde îți este aproape
peste puteri să zici da în loc de nu ți viceversa, pentru că așa așteaptă cineva, chiar
dacă li se ordonă celor doi gardieni din camera de alături -Mai prelucrați-1 K iar
aceștia nervoși sau bucuroși (dracul știe ce-i în capul lor) că li s-a dat de lucru, te
sfărîmă ca în piuă, cu credința că fac cea mai curată și cinstită treabă.
"Te ispitește, ușa după cîte observ I» îi zise individul bine îmbrăcat din stingă
comandantului, ridicîndu-și pantoful ca oglinda de lustruit pe scaun și apăsîndu-ți
umîndouă palmele mai sus de genunchi «N-ai să ajungi departe 1» îl avertiză, rostind
rar șl cu înțeles ultimul cuvînt.
Nu-1 prea luă în seamă fiindcă nu-i spunea un lucru deosebit. El știa foarte
bine (era convins dc asta) că într-adevăr n-ar ajunge departe. Că s-ar prăbuși chiar
în clipa < înd ar da să treacă pragul, cu un picior înăuntru și cu celălalt afară,
"E timpul să renunți la încăpățînarea asta prelungită ! interveni comandantul,
ferindu-și ochii mici și încercănați de fumul țigării ce se apropia de capăt. Cred
că ți-a fost destul. Arăți ca un cîine ciomăgit și apoi băgat la apă. Exact așa. Apoi
si lihnit d" foame h» Nu-i răsouns* si nici nu i se păru că-1 jignește făcîndu-1 cîine.
Clinii de fapt sint slăbiciunea lui din totreauna. Cind avea șapte ani (își amintește
asta bine deoarece a fost anul în care i-a cumpărat mamă-sa de la tîrg, într-o zi de
marți, tăblița cu stil și burete legat de-o sfoară), a avut un cățelandru de care se
simțea legat ca de un frate. Ca de oricare dintre cei șase frați. Era între ei do1 parcă
un fir nevăzut de ață care îi ținea mereu nedespărțiți. Pînă Intr-una din zile cînd
șeful de post, mînios că nu-i respecta cățclandrul uniforma cam alandala pe el.
sau poate mutra aburind mereu do răchie, și-a descărcat arma în blana lui albă ca
lîna spălată. A murit anevoie, cu ochii umezi incărcați de o mută ți cumplită amă-
răciune. Apoi a mai avut și alți cîini, însă așa cum sînt clinii obișnuiți, la oameni
de omenie, aprigi și credincioși, tn nici un caz ca lupul comandantului, școlal în
mușcături asupra deținuților și în aceeași vreme un fel de mînă dreaptă a acestuia
la anchete mai speciale. Cit despre foame (l-a făcut și lihnit comandantul), e ultimul
lucru de care se plînge. Primele două zile au fost mai grele ; prima de fapt mai
mult decît a doua. Ar putea spune că a fost plină de crampe mistuitoare. îi venea
să-și noadă șapca sau ghetele. Orice. Acum într-a treia nu mai simte în stomac decît
un fel de gol care nu-i cere neapărat să fie umplut. Cel puțin deocamdată. Mai al
dracului de turbată i s-a părut setea. Chinurile ei nu descresc ca ale foamei ei dim-
potrivă se întețesc și te uscă ca pe o iască. Dar a rezolvat într-un fel și necazul ăsta.
Mai precis au rezolvat-o ei aruneînd la anumite intervale de timp (nu și-ar putea da
seama la cît) o găleată sau două de apă rece peste el. O linge atunci cu lăcomie de
animal de pe podelele murdare. Simte aproape de îndată cum i se strecoară iarăși
puterile în trupul vlăguit si aici (își spune el) trebuie să fie taina că nu și-a încheiat
silit și iute, în cele două zile de cazne, socotelile cu lumea asta. .Și că mai stă ți acuma
(nu are importanță cum) pe propriile picioare. Comandantul ți cel din capitală s-au
mai așezat pe scaune (erau două) sau pe colțul mesei, iar cei doi gardieni de alături
așteptau (poate injurînd) sunetul soneriei și euvîntul-ordin „mai prelucrați-1fle-
cărind te miri ce pe o bancă lungă de brad. Numai el era mereu între două posibi-
lități : sau pe picioare zăpăcit ca un oarecare cu capul înfundat de băutură, sau pe
jos grămadă ca o legătură de vreascuri, cu toate învîrtindu-se în jur ca atunci cînd
într-o zi de tîrg s-a urcat pe niște căluți de lemn.
Nici măcar nu tresări (nu se știa omul care să tresară prea ușor), etnd individul
din capitală, în haine de culoarea murei, i se adresă cu glas gros și cam răgușit,
ridicînd în aer arătătorul mîinii drepte :
-Prevăd că ai să sfîrșești ca un șobolan, stîlcit într-un colț, pentru cîteva rînduri
și o semnătură; sau (și se întoarse spre comandant), cum ți-am mai spus; degetul
43

pe o cruce. Nevaslă-ta o să primească o poștală că ai sfîrșit, să zicem de diaree, sau
cum îi spune pe la voi dc cufureală, De asta o să se știe în sat la tine că ai răposat,
nu de altceva ca bunoară de încăpăținare !*
11 cumpăni cu ochii grei, de plumb, și-l văzu ca printr-o pinză dar nu-i zise
nimic. Nici măcar nu se osteni să-i găsească niște vorbe mai potrivite. Acuma, dealt-
minteri, le-ar fi găsit mai anevoie. Oricum, este în voia lor ți n-au decît să treacă
pe foaia de deces sau pe cartea poștală, cu litere negre sau aurite, ce vor. Hîrtia rabdă
deopotrivă aprinderea de plămîni, de creier. încurcătura de mațe, sau alte boli. Lui
îi c tot una. Dacă chiar vor pot să scrie că a răposat din pricina tuturor bolilor de
pe păinînt.
Din toate eite i-a spus individul, un cuvînt îl cam scoatea din fire: șobolan.
Cu asta 1-a pus parcă o sulă în coaste, lîngă celalalte. ti erau tare urîte spurcăciu-
nile astea nerușinate cu bot ca dc porc, care îl căutau tn fiecare noapte. Dacă se
mai întîmpla să-și păstreze vreun colț dc pîine, tare ca scoarța de gorun, dimineața
n-o mai găsea. Nu scăpa de ritul lor neliniștit ți obraznic nici dc o ascundea în haină.
Cum a pățit-o cînd i-au scos-o în vreme ce dormea dc Ia piept. Cu coada lor gre-
țoasă, fără păr, îl atingeau peste obraz. Nu o dată trebuia să sc ridice în capul oase-
lor și să sloboadă o sudalmă dc mama focului ce trosnea ca un lemn între cei patru
pereți jilavi, și punea pe fugă lighioanele chițcăind de frică. Dealtfel are și acuma
senzația scîrboasă că s-au urcat pe el si că-i adulmecă cu nerușinare vînătâile și
umflăturile de sub straîele-i ude. Le simte labele ca de pui dc găină cum îi zgîndăre
rana proaspătă de pe șold. Cu un tremur din toate încheieturile se căznise să se
scuture de el dar degeaba. Parcă deveneau și mai îndărătnici. Vrusese atunci să-i
risipească cu palma, ca și cum ai da după niște muște, dar băgase dc seamă că bra-
țele nu-l mai ascultau. I se înțepeniseră de-a lungul trupului, cum nu-ți aminti să
i sc mai fi Intimplat decît o dată în viață, mai precis cu doi ani în urmă, pe o zi cu
frig năpraznic. Stind așa neputincios și privindu-șl mîinile vinjoase ea lemnul de
curpen, dar fără vlagă, îți aduse aminte de mîrtanul cu ochi verzi ți blana ca tăciu-
nele de acasă. Era un mîrtan vinător, și prindea adeseori noaptea șobolani. Ii încolțea
de șira spinării, apoi îi căra dinaintea ușii, pe pragul dc piatră unde ei da dc ei dimi-
neața, cînd zorile spălau tntunerecul cerului. Fără tăgadă că acuma numai mîrtanul
cu ochii de zmalț verde l-ar mai putea izbăvi dc scîrbele ce se zbenguiau în voie pe
trupul lui neputincios întocmai ca pe o mortăciune. Și încă nu era sorocul fiindcă
din moment ce toate oasele parcă tresaltă în el, cu siguranță (își spuse) că mai tră-
iește, Ti înnegura însă mîrtanul care nu dădea nici cel mai mic semn că ar face o
mișcare să-1 scape de lighioanele ce tăbărîră pe el, și doar era acolo, în colțul încă-
perii, nu departe dc comandantul închisorii, ba chiar neobrăzat dc aproape do picioa-
rele acestuia, eu bolul întins pe labele dinainte și cu o scăpărare străină și rea în
privire. Parcă îi pîndește o anume mișcare pentru a-i sări Ia gît. Și s-a făcut al dra-
cului de mare și lăbos îneît fără doar și poate l-ar trage una două pe dalele de ciment.
Dar nu-i nimic bătrînc — gîndi el —. cînd voi pune mîna pe tine te-oi agăța ca pe o
ciuhă de creanga frasănului dinapoia casei !». "Nu tc mai chiori la el 1 îl întăriți ia-
răși ! — 11 făcu atent comandantul. Apropie-te mai bine și iscălește ; sau pune degetul
pe cruce. Indiferent. Apoi apăsă cu degetele afumate chiștocul țigării într-un fel de
scrumieră, dacă i sc poate zice așa, făcută dintr-o țeastă. Mai clar, o țeastă întoarsă.
Fără falca de jos, Dinții rînjeau galben, poate la becul cu lumina slabă spînzurat dc
tavan. Auzise ți el. la fel ca alții, povestea fostului proprietar al căpățînii, Zice-se că
o purtase pe umeri eu ani în urmă, unu! pe nume Negru. Bandit temut și. într-un
anume fel pismuit chiar și dc gardieni. Făcuse pentru hoții și vărsări de singe atîția
ani de pîrnaie îneît și lui îi plăcea să spună că numai primele trei zile după ce l-a
făcut maică-sa s-a simțit cu adevărat liber. Negru era (cum se spunea) un pușcăriaș
mîndru de felul lui. zdravăn ea un Goliat ți dădea a crede că se poartă după cum îl
tăia capul ți ața îngrădit cum se afla. Și deoarece comandantul (chiar acesta din
fața lui, numai că sc cunoaște vremea pe el de atunci) ordonase să i se aplice un
tratament special. Negru nu s-a lăsat umilit, ba chiar și-a pus în gînd să-i facă de
petrecanie. A așteptat închis în el ca o fintînă lăturalnică cu apă stătută și, într-o zi
cînd nimeni nu se aștepta, l-a înșfăcat pe comandant de grumaz și-l ținea așa săltat
de la pămint cum ai ține un pui de jivină oarecare. Degetele det fier ale lui Negru
se strîngeau încet șl crunt după capul comandantului căruia (spune-se) îi ieșiseră
ochii ca două prune. îar Negru rinjea cu ură și mulțumire (nu galben ca acuma),
cind pe nesimțite comandantul a scos din buzunar Un obiect mic și lucios, cam cît
o brichetă și care cu un pocnet sec îi făcu lui Negru o gaură în abdomen. Și Negru
cantinua să rînjcască crezînd poate că-1 gîdilă ceva și abia al doilea pocnet îl îndemnă
44
să-și ducă palma la pîntec ți să se sehimcmească pe loe; cînd se auzi al treilea pocnet
se prăvăli Înainte dar nici atunci nu-1 dădu drumul comandantului și-1 trase în cădere,
sub el. Cam asta ar fi fost povestea țcstei în care comandantul Iți pune scrumul ți
stinge chiștocul țigării ți pe care a purtat-o ca pe moaște prin mal multe închisori
pînă aici unde se ocupă îndeoproape de politici. I-a mers faima că știe să facă să
rîdă sau să picure lacrimi ți o piatră. Iar cînd te uiți ața la el pare pita lui Dumnezeu,
întotdeauna dispus să-și ridice mustața pîrlită într-un fel de zîmbet. Dacă bagi bine
de seamă, cam ciudat, c drept, Chiar și acuma 1 se luminează obrazul lucios de
nesomn,
"Uite ce e 1 — îi zice —, ultima șansă începe să-ți expire iar a doua îți va fi
poate acolo de unde nu se mai întoarce nimeni, Ne-ai chinuit destui, pc dînsui și pe
mine, eu îndărătnicia ta. Ar trebui să iți intre în căpățină că dincolo de răbdarea
noastră tu încetezi să mai umbrești pămînlul. Deocamdată al ajuns ca o legătură
de oase ți n-aț putea să-ți spun ce sc attrnă mai șubred viața de tine sau tu dc ca.
încă o dată îți repet : ți se oferă ultima șansă dc a te salva și a-țf revedea nevasta
și copiii. Or ci eu ce au păcătuit să nu te mai vadă în mijlocul lor?»
"Cu nimic* ar fi Vrut să răspundă, Copiii nu răspund de treburile părinților,
domnilor: dacă slnteți în stare să înțelegeți asta I 11 fulgeră o arsură în furca pieptu-
lui, înghiți în sec și încetă să-ți ducă gîndul pînă la capăt. Simțea că dacă ar con-
tinua să-ți împrospăteze în gind niște icoane Învelite într-un feî de ceață de toamnă
1 s-ar imuia nevolnicii de genunchi și domnii ar avea mulțumirea să-1 vadă colac
la picioarele lor. De aceea încercă cu o clipire de gene să le îndepărteze să nu vină
cumva peste el ea în primele luni, cu zile și nopți nesfîrșit dc lungi, cînd îl făceau
să-și rupă buzele între dinți ți să se zvîrcoiească ca un apucat în somn, Acum, a fost
deajuns un clipit de gene ca să ie pună stavilă. Un semn asemănător le va face cînd
îl va încerca dorul să le vadă, cu ^chii deschiși sau pe sub pleoape, licărind in
întunericul de păcură al celulei ca niște steluțe pe un cer de argint în ianuarie.
-Mergeți la locul vostru! Ic porunci cu vorbe în gind. Ku-i vremea l» Ti avea atît
de aproape pe cei do: (le simțea pină ți respirația! care dacă ar fi putut să-i smulgă
din rărunchi eonsimțămîntul de care se vede că au mare nevoie, de bună seamă că
și-ar fi băgat încă de la început mîinile amîndouă. Apoi mlrtanul acela, negru ca
bezna, cu ochii ca niște mărgele verzi de sticlă, ce ii supraveghează (deși s-ar părea
că nu! pînă și clipitul igenelor și (cine știe ?) poate cu urechile acelea drepte și
ascuțite ea frunza de salcie, chiar ți bătăile inimii i le ascultă. Apoi acolo, lingă ușă,
cu s|>alele larg sprijinind peretele umed ca pietrele unei fîntîni, Mareu. Simți și el
umezeala roșie și doinoală cum ÎI cuprinde și îl inundă. îl coboară șl i! urcă într-un
fel de legănare lină printr-o lume albă și moaie ca zăpada ori ea lîna. așa ca în ziua
aceea de sticlă aburită, a doua de Anul Mou, cînd s-a prăbușit eu fața în jos. Lîngă
șenilele tancului cu țeava înfiptă in pămîntul înghețat. Ziua aceea o simțea încă
aproape și preaspătă, iar dacă comandantul și cel din capitală ar vrea să știe cît,
n-au decît să-l desculțe Ia mîndauă picioarele "Dar ce știți voi, domnilor ? cugetă cl,
Știți, bunăoară că Marcu, rănit cum era m-a cărat kilometri întregi pînă la ambu-
lanță ? Că nu m-a prăvălit într-o tranșee, tnvălit într-un giulgi dc zăpadă, cind i s-a
spus că-și irosește degeaba puterile cu un mort înghețat? Habar n-aveți. domnilor t
Știți doar ...» «Te amăgești zadarnic închipuindu-ți că nu o să se șteargă orice Urmă
despre ăsta! î: rupse comandantului tirul gîndulul, arăți nd cu capul înspre Marcu.
I se păru că-i vorbește de pe gura unei fîntîni. iar cl s-ar fi aflat jos în apă, încins
dc zidul îngust ți muced de piatră, Ei află — continuă presta — că se va țterge. Ca
și cînd n-ar fi existat. Cu tine o dală I»
■'Și nu tc-ar fi costal — interveni individul din capitală — decît să declari, ai ei
în fața noastrî. ca să facem act dc asta, că l-ai văzut fugind de sub escortă. Apoi
să pui o semnătură. Ori degetul pc o cruce. Atit !■*
»Va fi ea ti greu să-i ștergeți urma! voi să le spună. Cam tot ața cum un nor
greu și mohorit ar țterge o steluță oarecare. Cîlva timp o acoperă, dar apoi steluța
lucește mai limpede. Mai proaspătă. Dar cum vă e voia, domnilor T»
Era convins că vor mai încercă, Simțea însă că în afara fîtitînii in care se află
se surpă ceva. Se frămîntă ți pîriie ca ghiața apelor primăvara.
"Ei, uite. încercăm 1 se încrînecnă comandantul ea și cum i-ar fi ghicit gîndul.
Veți dispărea ița cum s-a stabilit. Primul va f: Marcu J»
■Cum vă e voia, le dădu el din nou a înțelege- Aș vrea să văd cum veți
șterge sîngele re iese din pieptul lui Marcu. Cînd a căzut secerat dc voi am pus amîn-
două palmele iar îmi ți roia printre degetele neputincioase. Ca un izvor din pămînt.»
45
-Mai întîi să-i oprim inima !• îl auzi țuierînd pe cel din capitală.
•«Inima !» ordonă scurt comandantul.
Văzu atunci cum mirlanul, zbîrlindu-și ca turbat perii, se stringe într-un arc
negru, gala să țicnească eu ghearele ți dinții către inima lui Marcu.
«înapoi, bestie !>• urlă el ți cu putere nebănuită îl prinse de spinare cînd sări
peste umărul lui, apoi se prăbuși strivindu-1 sub apăsarea de lespede a trupului.
Auzi obișnuitul clinchet, scurt ți nervos, al zăvorului, tras, urmat de scîrțiitul
ușii cc se deschidea și simți cum o pată galbenă de lumină stăruia rece asupra lui.
— Ia uită-te dom'le ? se adresă un gardian celuilalt oprindu-se în prag, Ți-am
spus că ața ceva nu mi s-a mai dat să văd. Asta-i drac, nu om. Acum un sfert dc
ceas, după cc l-am înmuiat bine în apă, ai văzut, l-am aruncat acolo în colț ți acum
iatâ-1 din nou lîngă ușă. Și fii atent, a căsăpit și un șobolan cu labele astea încolțite
de lupul comandantului. Cc l-o fi apucat ?...
— într-adevăr, observă al doilea gardian, căscînd lung și plictisit, mă întreb
și cu de unde mă-sa are atita putere ? Parcă ar avea două inimi, nu una. Te pome-
nești că-i în stare să meargă iarăși pe picioarele lui. Aproape că aț paria. — Hai
trezcțtc-te 1 — îi îndemnă cu virful bocancului —, ești așteptat la o nouă ședință,
l a șefi. Cine știe dacă nu va fi și ultima...
Nu era nevoie să se trezească. Simțea în toată ființa că e mai treaz ca niciodată.
Sc sprijini mai întîi pe coate și genunchi ți, răsuflînd de cîteva ori îndelung, se ridică
pe picioare și păși înainte pe coridorul lung și îngust cu părerea că urcă nebănuit
dc ușor pereții de piatră ai fintinii in care sc vedea.
Scriitori din țările socialiste
Rimma Kazakova
(U.FtSS.)
PE CHEI
Pe chei, aici pe chei,
unde timpul, ca pinzele, zboară.
Mie totul imi pare odihnitor, liniștit și curat
ca pe niște albe cearceafuri.
Și clipocitul apei și-al vislelor
și sirena vapoarelor.
Miezul acestei nopți miroase a primăvară,
vintul își deschide buzele
dar nu ancorează la chei.
O, nu ancorări, ci despărțirile ...
E aproape ora plecării în larg,
distanțele mari se apropie,
far în cuvin tui chei eu aud
vai ui fi țipătul lui capricios
cind corabia-l aruncă-ntr-o parte
șt-l izbește de chei.
Ce voluptate să-ți întinzi brațele
în unduitoarele valuri
cind avem unde să-nfigem ancora,
cind voi, cheiuri, rămîneți in urmă,
c ind ni se spune adio,
spre-a nu ne întrista cu nimic
cînd nu ni se cere ferm : „ancorați!“
înainte ca ora ancorării sâ vînd,
Și dacă totuși vei rupe ceva
așa incit pe urmă să nu mai poți mingiia,
cheiule, îți mulțumesc că plutesc,
îți mulțumesc că nu mă reții!
Eu poate imi voi schimba hotărirea,
greșelile poate mi le voi retrăi.
Intru pe chei cum aș intra
pe un vapor nesigur și mare.
fn românește de ANGHEL DUMBRAVCANU fi rJUMJV V4O.1B1W
47
Nikola Vafparov
(BULGARIA)
EPOCĂ
Mașini,
oțel,
mașini
și uleiuri, vapori $i duhoare '
Cocuri de ciment in cer, .
in cocioabe — spectrul foamei.
In Mexic grăuntele de aur
e ar$ in cabane cu aburi,
cind sclavi cu buzele crăpate
îl adună ziua yi noaptea.
£leuat oarele bubuie.
Motorul intrepid
pocni
cu pumnul
mutra bătrină a timpului.
Omul sparge „cercul magic"
SÎ zboară azi
mai iute
decit pasărea liberă.
Dar via ia oprimă oricum.
Viata retează /ără milă,
cu o mînă expertă, aripile noastre,
viața ne înăbușă sub mucegaiul veninos
și sub rugina-i veche.
Asemenea unei căști de oțel
cerul împovărează elanul și-l zdrobește
Si se zoîrcoleste in adîncimi
marea zbuciumată a oamenilor.
Trăiască fraternitatea — o lozincă deșartă
Viața înalță un zid.
Viața — un bâtrin desfrinat —
răspunde cinic : „Războiul" ?
Războiul f
Dar tnfome tații fără număr ?
— Războiul f
— Dar tinerii noștri năvalnici
și moartea inutilă
care zgilțiie lumea ?
Epocii de atrocitate sălbatică
palopînd nebunește înainte.
DpOcâ de ofel in /uziune
acolo, in prapui lumii noi.
48
Ismail Kadare
(ALBANIA)
COPILĂRIA
Copilăria mea cu degete pătate de cerncald
Dimineața clopotele
Muezinul în amurg
Coiecfti de cutii vechi fi timbre
Un Ceylon schimbat
Pe două Luxemburguri
Așa s-a dus
Timpul copilăriei
A alergat stirnînd praf și strigăte
în urmărirea unei mingi dc ctrpe
O minge, de cîrpe
De cîrpe cenușii de Albania.
(FOLDNEA)
SOMNUL CREIONULUI
cînd creionai se duce ia cui ca re
ajunge la severa concluzie
că trebuie să doarmă țeapăn
și întunecat
îl ajută pentru așa ceva
înnăscuta neînduplecare
și toată măduva lumii
șira spinării creionului
se frînge dar nu se lasă-ndoită
nu-i apar niciodată in vis
valuri și nici măcar fire de păr
doar o singură dată chipeși soldați
și sicrie.
ceea ce există in el
stă drept
ceea ce-i departe de el e sîrfmb
noapte bună
4 — Orlzcot
49
Vitezslav Nezval
(CEHOSLOVACIA)
ORAȘUL TURNURILOR
O, Praga oraș al sutelor de turnuri
cu degetele tuturor sfinților
cu degetele jurămintelor false
cu degetele focului și ale grindinai
cu degetele muzicantului
cu degete orbitoare pe femei culcate pe spate
cu degete care ating stele
pe abaeui nopfii
cu degete din care țîșnește noaptea cu degete împreunate
cu degete fără unghii
cu degetele pruncilor și ale ierburilor ascuțite
cu degetele cimitirului in măi
cu degetele cerșetoarelor și ale unei clase întregi
cu degetele tunetelor și ale fulgerelor
cu degetele brtndușelor
cu degetele Hradcinului și ale bătrinelor harpiste
cu degete de aur
cu degete pe care fluieră mierla și furtuna
cu degetele porturilor militare și ale orelor de dans
cu degetele mumiei
cu degetele ultimelor zile ale Atlantidei
cu degete de sparanghel
cu degetele febrei de patruzeci de grade
șl ale pădurii înghețate
cu degete fără mănuși
cu degete pe care s-a așezat o albină
cu degete de albăstrele
cu degete care farmecă flajeoletul in orchestra nopții
cu degetele trișorilor și ale perniței cu ace
cu degete deformate de reumatism
cu degetele fragilor
cu degetele morilor de vînt și ale buchetului de liliac
cu degetele apei de izvor cu degete de bambus
cu degetele frunzelor de castan și ale bătrinelor minăstiri
cu degete de cretă colțuroasă
cu degetele cucucului și ale bradului de crăciun
cu degetele mediumulut
cu degete amenințătoare
cu degete atinse de o pasăre care și-a luat zborul
cu degetele clopotului de seară și ale unei vechi hulubării
cu degetele inchiziției
cu degete umezite de scuipat, destinate să măsoare vîntul
50
cu degetele groparului
eu degetele hoțului de inele
pe mina care ghicește
in palma cu ocărind
cu degetele cotarului și ale Loretei
cu degetele rododendronilor și ale fintinilor arteziene pe capul păunului
eu degetele păcatoaselor
cu degetele uscate ale orzului în pirg și ale belvederei de pe Petrin
cu degetele dimineții de mărgean
cu degete arătind spre tării
cu degetele retezate ale ploii și ale catedralei Tyn în mănușa amurgului
cu degetele ostiei nesfințite
cu degetele inspirației
cu lungi degete nearticulate
cu degetele mele care scriu acest poem.
Tn românește de PETRE STOICA
POVESTE
DE
RĂZBOI
de Vladimir Sfojisin
(R.S.F. IUGOSLAVIA)
Era acel Ladjarski al cărui tată murise in fata ușii unei actrițe maghiare sărace.
Era război. Fugeau înspre rîu, înspre căpitănia portului, înspre o căsuță de trestie,
lăsată intr-o rină, de pe malul unde era ascunsă barca. O bareă de lemn, putredă,
cu care aveau să treacă dincolo de rîu. „Elevul" mormăia. Ladjarski era rănit. Se
opriră lîngă debitul de tutun, să răsufle oleacă.
Se auzeau clinii. Ața e în război, lătratul clinilor e ea o perdea la urechile noastre.
E o tîmpenie că ne-am oprit chiar aici, cugetă „Elevul“-
— E o tîmpenie — zise el cu glas tare.
— Ce vorbești ? ! Eu nu te înțeleg, spuse Ladjarski.
Ladjarski îndepărtă eu piciorul lada făcută din scîndurele subțiri.
în asemenea lăzi se transportă țigarete, cugetă Ladjarski. Unde-i acum debi-
tantul, tipul ăla cu fața turtită ? Desigur ascultă știrile, la el în cameră, ori în vecini.
Nu trebuia să no oprim aici. E o tîmpenie că ne-am oprit chiar aici. în casa dc din-
colo mi-am petrecut toți anii aceștia. Mai pot, oare, să mi-l amintesc ? Știu că nu
pot, nu-mi amintesc do ei ; anumiți ani pur și simplu dispar din amintire, de parcă
nici n-ar fi fost, iar de unele flecuștețe îți aduci aminte întotdeauna. Unii ani sînt
pur si simolu sterși si nu mai există nici urmă de ei în amintire. De pildă, nu-mi
amintesc de nimic din anul 1D38, dar mi-aduc aminte do anii de mai înainte. Cîți
ani... cîți... glodurile astea,,, sînt numai din pricina acestei răni.
— Aici sîntem în siguranță un anumit timp. Trebuie să așteptăm să sc înde-
părteze do rîu, zise „Elevul", scotocindu-și buzunarele. Mama ei dc afacere, aici e un
oarecare debit dc tutun, dar n-ai ec sA fumezi. Te doare rana 7 Cum do te-a nimerit
glonțul chiar în bărbie 7 E întuneric. Cum ți-o arăta acuma fața ?
Ce tc interesează fața mea, cugetă Ladjarski, fața mea mă privește pe mine.
Nu-mi place cînd cineva vorbește despre fața mea. Eu nu sînt actor. Poate că izbu-
team să fiu. Ar fi fost n>a> bine să fi fugit singur, asa risc. Auff, stomacul meu 1 Ta
tc uită, si pantoful mi-e tăiat. Ce sunet tîmpit auzi, cînd ai singe în pantofi. Asta-i ca
și cînd te-ai îmbăta după bacalaureat. Războiul acesta e cumva familiar, iar sîngolc
acesta din pantof, fără rost : și nimic în lume nu poate fi mai fără rost ea aceste
gîndurL
(încă un Ladjarski a participai la război ; nepotul său fusese acel student decă-
zut, caro explica zile de-a rîndul că o oarecare Daniela nu-i vinovată că în cinema-
tografe se petrec lucruri obscure).
Seara bolnavă sc vîra sub piele. între lăzi și tutungerie umbla de-a bu silea o
pisică. Corpul oi moale și schilodit atingea lăzile pe care erau lipite etichetele fabricii
dc țigarete.
— Alung-o. zise Ladjarski, alungă soîrba aia. Nu mi-au plăcut niciodată pisicile.
Nu putea fi sigur dacă acest lucru îl spusese cu glas tare, ori numai mormăiso
în gulerul hainei, cu care își apăsa bărbia. Sau mimai se gîndîse. Sc căznea să înțe-
leagă un singur lucru; dacă vorbește eu glas tare, ori acestea sînt doar gîndurile
sale. I se părea că-i de o importanță holărîtoare să știe acest lucru,
— Știi, zise Ladjarski, eu am fost mult timp plasator la cinema.
Din depărtare se auzeau fluierături. Poliția, tutungeria, soldatii, rana, ora poli-
țienească, pisica asta — toate acestea merg mină în mînă. Cum l-au mai pocnit
în stomac.
— Cînd se va termina războiul, am să mă duc la un liceu să predau istoria,..
— Splendidă idee... Povestețtc-le că istoria a arătat odată cam așa: stăteam
tolăniți lîngă o tutungerie, lîngă niște lăzi de lemn : eram doi inși și no) doi eram
toată istoria; așteptam doar ca unul dintre noi să moară, pentru ca să continuăm...
— Vorbești tîmpenii.
52
— Dragul meu, totuși n-ai să spui că dacă eu mor, tu n-ai să fugi pînă unde
poți, Asta-i clar.
Nu vorbea ceea ce gîndea. Ceea ce spun țipi cum e Ladjarski, cum sînt toți
Ladjarski, trebuie să asculți cu rezervă. La urmă, el avea o înfățișare săracă, In timp
ce vorbea își mișca fălcile tremurătoare, cu pielea uscată și străvezie, de desubtul
căreia oasele aveau toate formele posibile ; dar nici acest fapt nu avea importanță ;
nu ne deranja; aceasta era o sărăcie care aparținea cînd oratorilor de modă veche,
cînd celor mai obișnuite circuri, care umblau în timpul războiului de ici-colo și puteai
să vezi acolo, cu extrem de puține parale, cum se dezbracă femeile, cum clovnii
aleargă cîte două ceasuri cu cîinii pe rumegușul împrăștiat în mijlocul șatrei. Cînd
circurile plecau, ne întrebam de ce Iasă în urma lor rumegușul umed și bătătorit de
tălpi;, ți, încă de pe-atunci, eram în clar eă ne vom pune întrebări asemănă-
toare, cînd se va termina războiul, cînd se vor termina toate războaiele.
„Elevul" privi cu ochi holbați în noapte, iar Ladjarski grăi î
— Acum ai ocazia să vezi din apropiere ceea ce ai citit în toate cărțile posibile ;
cum un tip scuipat moare pentru istorie. Treaba asta, în definitiv, n-are nici o impor-
tanță în băncile liceului; în liceu au importanță numai genunchii unei bacalaureate,
cu păr lung și umed, vorbăria din timpul serii a elevei de liceu din vecini, unde sînt
mulți țințari și o pisică mucegăită ca șl asta.
— Vine cineva, spuse „Elevul", c o femeie.
— Cu siguranță că-i beată.
„Elevul" tăcea.
— Desigur crezi că fac niște asociații cretine. Tînculc, e cu totul posibil ca să
ai dreptate; dar o foarte probabil ca femeile, care umblă atît de încet, Ia o oră atît
de tîraie, să fie bete. Ca un spirit. Ascultă, am să-ți povestesc odată cum se prezintă
la Panciova treaba eu ședințele dc spiritism. A chema spiritele e același lucru ca ți
cînd ai ridica mîna și ai striga : Heil Hitler ! ori ai citi manuscrise vechi și muce-
găite; păi, nu-i distractiv să ridici mîna și să strigi : Heîl Hitler? Iar într-o zi se
va termina războiul și acest strigăt nu va avea nici un sens. Anumite motive trebuie
să rămină la capătul cugetărilor noastre. Ceea cc vorbea Ladjarski părea, într-adevăr,
așa ca și cînd ar fi fost mai bine să nu fi vorbit nimic.
Bate vîntul coșava ; războiul acesta-i cu totul fals, Seară. Stau pe pod, îmi stre-
cor mîna în întuneric, cum mi-aș strecura-O în peruca unei femei, cum ml-aș strecu-
ra-o în părul unei femei părăsite și moarte.
Ladjarski se gîndea cum o rudă de-a lui, dcschcindu-și nasturii de la cămașă
ți punîndu-și sub bărbie o cravată, galbenă și destrămată, nu se deosebea prea mult
dc un cățeluș flocos pe care o oarecare dumă îl plimba pe stradă. Gîndurile lui rătă-
ceau aiurea. ladjarski stătea întins pe burtă.
— Pc cîți i-am nimerit cu împușcătura aceea 7 întrebă Ladjarski.
„Elevul" stătea cu clțiva pași mai la o parte și asculta.
— Am scăpat de urmăritori, zise el. Reflectată pe albeața peretelui, figura întu-
necată ți cu picioare lungi a „Elevului" părea parcă tăiată dintr-un ziar.
— Pc cîți i-am nimerit? întrebă din nou ladjarski. Pe trei, pe cinci inși?...
— Pe doi. spuse „Elevul". L-ai nimerit pe agentul ăla.
— Mai mulți trebuie să fi fost, cu mult mai mtilți, mormăi Ladjarski.
Agenții... Dacă în acest război există cineva de cealaltă parte, asta înseamnă
că ți în timp de pace există cineva de cealaltă parte și războiul c necesar doar
pentru ca acest fapt să fie pe deplin clar.
...După război se vor șterge lozincile scrise pe zidurile umede din centrul ora-
șului ; cadavrele vor trebui să fie identificate la disecție, cu toate că aci e suficientă
o singură concluzie : că pentru ei este tirziu ; și această identificare se face probabil
pentru cei care au rămas în viață ,..
Fața lui palidă se distingea în întuneric. Bărbia nu î se vedea. O ținea acope-
rită cu gulerul hainei ; era lipicioasă, și dacă nu ar fi apăsat-o cu gulerul, nu s-ar
fi văzut; era plină de sînge ți ar fi fost greu de recunoscut în întuneric.
— Am trecut pe lîngă teatru ți am așezat bomba. Asta-i simplu. Și acum
sîntem aici.
Merseseră pe lîngă teatru și, într-adevăr, treaba părea simplă. Ladjarski spu-
sese atunci :
— Asta-i vreun general de modă veche, de vreme ce vine cu un automobil
murdar la teatru.
— Totuși nu mi-e clar de ce trebuie să așezăm bomba pe banca din spate.
Poate că va ședea lingă șofer, spuse „Elevul".
55
— Dragul meu, asta mai întîi e tot una. O va păți îi clacă stă in fată, Apoi,
ideea este a mea și această idee, e un mic comentar. ba chiar o critică a spectaco-
lului, Fii atent, piesa e proastă de tot; pe general îl va cuprinde somnul la teatru
și, cînd se va întoarce, se va așeza pe banca din spate.
Iar acum sînt aici, aproape de rîu ; bărbia lui e neclăită de sînge ; e rănit, cine
s-ar fi gîndit că sfîrșitul va arăta atît de nenorocit. Bărbia îi este plină de sînge; va
muri ; îl vor duce Ia disecție, îl vor căra la cimitir, îl vor îngropa și, să zicem, atunci
va ploua, ceea ce îi va accelera putrefacția; ploaia aceasta va veni în așa fel dc
parcă ar continua războiul.
Mi se usucă saliva în gură, saliva mi se usucă al naibii. Unde-i acum Mirjana 7
I^a care teatru. Nu-i acolo, teatrele s-au închis. S-au terminat spectacolele. Nimeni
nu-i în stare să născocească plimbări și vizite atît dc tîmpite ca Mirjana. De ce tace
„Elevul" ăsta 7 Se teme că va muri. El nu știe că-i ghicesc gindurile. Am pierdut,
oare, mult sînge 7 Cît de încet trece timpul. Noțiunea timpului și-a pierdut pentru
mine sensul.
Mirjana vorbea despre o prietenă a ei ți despre amantul acesteia. Ladjarski
stătea în fața ei ; își scotocea buzunarele, de parcă, într-adevăr ar putea găsi acolo
vreo țigaretă; în realitate, îi era suficient să pară preocupat Mirjana zicea : toți
participă la acest război și, în definitiv, de ce n-ai participa și tu. Fața ei vădea un
început de plîns.
Oare, nu-i mult prea plictisitor să duci un război atît de monoton, întocmai cum
sînt la liceu acele manuale de istorie 7 Vezi, mă liceeanule, acum am revolver în
buzunar și lupt în război. Sînt ostaș. Iar peste un ceas, ori două, o să fiu mort. Nu,
nu, eu nu mă revolt dc loc. Cind m-am despărțit de nevastă-mea, mă gîndeam eâ
întocmai așa o să se întimple. Cînd omul se desparte de femei are asemenea gînduri.
Femeile și războaiele au ceva comun. Așa-i : au ceva comun. Trebuie să te gîndești
la asta. Știam c-o să se întimple treaba asta. Un singur lucru nu știam; c-o să se
întîmple chiar aici, lingă tutungeria asta puturoasă. Pereți umezi, apoi pisica aia e
încă aici; cu siguranță că are păr cenușiu, mucegăit și putred. Oare putrefacția se
produce repede 7 Ar fi trebuit să întreb unde-i sala de disecție... Ladjarski, zile
de-a rîndul ai alergat dimineața pe străzi, prin suburbii, prin port; ai fugit, ai luat-o
mereu numai înainte, pentru ca într-o bună zi să te oprești în camera unei femei cu
păr blond și acum ți-e clar că stai pe loc ca un ceas stricat; fata din cameră are alte
străzi, alte porturi ; ba chiar rîdc de tine. Undc-i disecția, ce sens are oare euvînlul
cinism, zămislit dintr-o plictiseală totală, din tîmpenie, . .
Ladjarski simțea cum îl infrînge oboseala. E posibil, oare, să-l cuprindă som-
nul 7 Și glonțul acela... nu-1 mai doare. Doar arsura e un indiciu că glonțul a
trecut prin piele. Se uita la picioarele lungi ale „Elevului", care se legănau lingă
perete. Se legănau în gol.
Să umbli dc ici-colo, pînă la istovire, pe străzile care toate duc la rîu, și chiar
dacă nu au ieșire acolo, acest rîu există in pereții umezi, ori se strecoară în pivnițe
și, încetul cu încetul, în oamenii care stau între pereții umezi; se strecoară și-n
așternuturi...
„Elevul" îl ridică în picioare, pentru a avea probabil impresia că Ladjarski va
trăi mai mult, dacă va sta în picioare. Era o absurditate, dacă „Elevul" credea că
Ladjarski, stînd așa în picioare, va trăi mai mult. De ce să creadă așa ceva 7 V-ați
inspăimînta dacă, stînd de-o parte, ați privi scena aceasta cum un tînăr îndreaptă
corpul unui om în vîrstă, rănit, rezemîndu-1 de perete, pentru ca să aparțină mai
mult vieții ; dar bătrînul se prăbușește din nou. Vă uitați acolo, dar sînteți în spa-
tele ferestrei, în timp ce afară se aud, împușcături ți șuierături...
ladjarski era plasator la cinematograf. E o ocupație minunată. Dar ș-a zis cu
slujba asta. Nu va mai putea să se înapoieze în cinematograful lui plictisitor și să
indice publicului locurile. Să indice locul unei dactilografe pe care, după ce începe
spectacolul, o ține de brațul tremurător și o conduce pînă la scaunul ei. Dacă,
într-adevăr, și-a dat silința în viață să se strecoare în cît mai multe așternuturi, cu
cît mai multe femei, atunci, acum cînd moare, probabil că-i momentul să-ți amin-
tească de toate acestea. Să fi plasator la cinematograf e, într-adevăr, o ocupație
minunată. în afară de faptul dacă omul nu începe într-o bună zi să tragă cu arma.
Războiul pocește lucrurile.
„Elevul" ăsta e interesant. Se teme că eu, un oarecare Ladjarski, o să mor. Ce-i
pasă de Ladjarski ! Poate că am urmat același liceu. Numai că eu l-am urmat eu mult
mai înainte, pe cînd el era doar un mucos. Pantofii roții ai „Elevului" (treaba asta-î
distractivă) sint cam scîlciați. Cumpărați de la magazinul „Bata". Sau cine știe de
54
unde. Am citit oare undeva ce fel de nărav au oamenii, care scîlcesc pantofii în
timpul mersului ? Sînt convins că cineva s-a ocupat ți de acest lucru. Despre cîte
lucruri nu s-au scris cărți ? Cite ? Cîte cărți ? Am citit, oare, în liceu despre oameni
care poartă pantofi scîlciați ? Atîția ani am urmat liceul acela plin de miros de
urină, pentru ca acum ăștia să-mi găurească pielea cu o simplă bucată de plumb.
La liceu îmi ziceau Sirkov, Vladiinir Sirkov. Sirkov era numele unui pirat. în primul
an de ocupație, «Novo vreme" (sau un alt ziar) a publicat un foileton despre piratul
Sirkov. Porecla se potrivea cu visurile mele de liceean. Apoi am lucrat la cinemato-
graful ăla. Tîmpenii ! Ce fel de Sirkov ? Cînd am umblat eu la liceu ! Ce-i asta
cu mine ?
Alături de el, stătea rezemat de perete tînărul cu chipiul de elev, cu cozoroc lung,
negru și pleoștit.
— Acum chiar trebuie s-o luăm din loc, spuse „Elevul".
Sint complet vlăguit, Am pierdut mult singe. Pisica aia...
— Ascultă, zise cu glas tare Ladjarski, pisica aia... Stai, las-o. știi... mie nu
ini-au plăcut niciodată pisicile, dar, auzi tîmpenie, cred că acuma le-aș îndrăgi.
în timp ce „Elevul" stătea în cumpănă, neștiind ce să zică, bătrinul dădea din
umeri ori arăta cu capul spre un oarecare liceean. Ladjarski vorbi din nou :
— Totul ar fi mai ușor, dacă, în înghesuiala asta, am găsi un așternut dc paie.
„Elevul" îl ridică pe umeri și-l duse înspre rîu. Pantofii roșii ai „Elevului” tro-
păiau agale pe trotuar. O luară pe o ulicioară. Nu exista lumină tn oraș. Nici o
fereastră nu era luminată. Oraș mort.
„Elevul" trecu pe cealaltă parte a ulicioarei. Stîlpul de afișaj, o pasăre de noapte,
un automobil dărăpănat. întuneric. Agenții încă nu plecaseră de lîngă rîu. Se auzea
cîte o împușcătură. în gol.
Cînd ajunseră lîngă rîu, se desluși un susur molcom în deschizătura canalului
de scurgere a apei.
— E în regulă, zise „Elevul", barca e aici.
Trase barca la mal și-1 așeză în ea pe Ladjarski. Se auzi din nou o împușcătură.
Ca și cînd ai frînge o trestie. Departe.
— Trag în gol, mormăi „Elevul".
„Elevul" voia să înceapă o discuție, dar Ladjarski tăcea. „Elevul" se aștepta ca
Ladjarski să înjure, ori să spună ceva asemănător cu o înjurătură, Omul care-i rănit
și moare în război are dreptul să facă așa ceva. Oamenii pregătesc la urmă cîte o
replică, cîte un sfîrșit, „Elevul" se așteptase la orice numai nu la ceea ce spuse
Ladjarski. Devenind dintr-odată concentrat, Ladjarski spuse :
— Du-te la Mirjana și spune-i să mute fotografia mea pe alt perete. Fotografia
se află pe un perete greșit.
„Elevul" vîsjea. Malurile se legănau în stînga și-n dreapta. Se simțea mirosul
acela fin al apei, pe care-l cunosc toți cei care se ocupă cu pescuitul cu undița. Vîslele
loveau cu o bătaie ușoară apa. Ladjarski nu le auzea. Era acel ladjarski al cărui
tată murise în fața ușii unei actrițe maghiare sărace. Pe el îl putem acum uita.
Traducere de (j£Ok'Gli BL'LfC
55
THOMAS MANN,
ROMANCIERUL
CONFRUNTĂRILOR
SPIRITUALE
Urmărind liniile principale ale chipului său spiritual reflectat ln operă, exegdții
ultimelor două decenii eu realizat o imagine în bună parte unitară și definitivă a lui
Thomas Mann. S-au spus despre autorul romanului Doktor Faustus unele lucruri
mai presus de orice dubiu, care conturează cu trăsături sigure profilul personalității
sale poetice. S-a subliniat, astfel, ironia ca fiind atitudinea lui fundamentală, s-a
insistat asupra propensiunii spre construcțiile epice ample, spre folosirea unor sim-
boluri cu caracter complex, asupra străduinței scriitorului de a elabora o .fenomeno-
logie" a spiritului secolului XX și asupra perfecțiunii formale a edificiilor sale epice
plurietajate, dar ți asupra rezistenței pe care o intimpină de multe ori lectura in cazul
prozei manniene datorită frecvenței pasajelor teoretizante abstracte și a mai sus
amintitei tendințe spre transformarea realității în simbol.
Divergențele de părere au ieșit la iveală mai ales cînd s-a încercat definirea
contribuției lui Thomas Mann la restructurarea compoziției romanești și la stabili-
rea unor noi și insolite raporturi între autor și personaje, Intre realitate și ficțiune.
Eforturile scriitorului german de a integra arta sa epică într-o sinteză originală dintre
tradiție și modernitate, strădania sa de disimulare prin parodie, pînă la sarcasmul
adînc dar nu lipsit de o anumită bonomie au fost privite de unii exegeți drept „rafi-
namentul unui spirit afectat și nu lipsit de artificialitate" (E. Kahler), creîndu-se astfel
o imagine trunchiată despre Thomas Mann care, mai mult poate ca oricare alt prozator
al epocii noastre, a știut în mod conștient să îmbine modernitatea și tradiționalismul,
cu o inteligență artistică dezvoltată la maximum prin reflecție intensă asupra mijloa-
celor dc exprimare.
Pătruns de ideea că „în domeniul romanului nu mai contează decît ceea ce
nu mai e roman", Thomas Mann a simțit că romanele moderne trebuie să fie în bună
parte „romane făcute să termine cu romanul". El renunță pentru acest motiv adesea
la povestirea propriu-zisă, abandonează structura clasică a romanului tradițional în
favoarea unor stiluri multiple. Uneori recurge la parodie ca mijloc de distanțare
epică (ca de pildă, în tetralogia losif ji frații săi sau, mai cu seamă în Confesiunile
escrocului Felix Krult, scriere ce parodiază romanul evolutiv autobiografic) după
cum. alteori, autorul se situează el însuși în centrul acțiunii, scrutînd-o cu obiecti-
vitate, expliclnd și analizind, întîmplările nemaifiind decît un simplu pretext al con-
fruntărilor spirituale. Muntele vrăjit, spre exemplu, definit dc mulți exegeți drept
„cel mai mare roman de idei al timpurilor noastre*' (Ziolkowski, Maycr, Hofmann
ș.a.) este un roman simbolic par crcellence, în care principiul diriguitor al stilului
constă în metamorfozarea imaginii artistice in idee generală și a ideii generale din
nou în imagini cu semnificație simbolico-filozofică, precizîndu-se astfel atitudinea
iui Thomas Mann față de marile probleme ale epocii. Dezbaterea elico-filozofică
trece pe primul plan, „ideile" iau locul „faptelor*. Reflecțiile dezvoltate pe pagini
de analiză sclipitoare se revarsă peste malurile fluviului epic în așa fel Incit digre-
siunile devin de multe ori mai importante decît armătura ficțiunii, iar ideile diri-
guitoare sînt atît de organic încorporate in narațiune incit „devin invizibile ca schița
anatomică în pictura unui personaj îmbrăcat" (Erich Haller), unind totuși fluviul
epic Intr-o construcție unitară in care autorul întruchipează într-o formă simbolic-
alcgorică destinul Europei, ața cum se înfățișa acesta în preajma primului război
mondial. Romanul înregistrează surparea unor valori socotite, nu cu mult înainte, ca
absolute și, fără a se elibera total de iluzii, sugerează cu o ironie îngăduitoare cît de
fragile sînt idealurile umanismului abstract. Nenumărate sînt punțile care leagă păr-
țile constitutive ale romanului între ele. Nu există nici un paragraf care să fie dc
prisos, mereu sînt înnodate fire înlre întîmplările narate și între diferitele personaje.
56
întregul roman sc prezintă ca o fascinantă textură, profund glndită și țesută cu mînă
de maestru.
Să analizăm din această perspectivă. între nenumăratele exemple la fel de con-
cludente, uvertura cărții. Uvertura aceasta cuprinde primele nouă pagini ți este o
expunere a temelor ee vor deveni esențiale în capitolele următoare. Cele dinții fraze
ne introduc în acțiune, prezentîndu-ne eroul și locul acțiunii : „Un tînâr modest
pleca în toiul verii do la Hamburg, orașul său natal, spre Davos-Platz, in munții
Grizoni, Se ducea în vjzită, pentru trei săptămîni." Este intonată aici pe scurt tema,
caro conform tradițiilor muzicii clasice, va fi rezolvată cu tratare, repetiții și con-
cluzii (Hans Maycr, exeget mannian cunoscut, compară, de pildă, expunerea pre-
mergătoare, de două pagini, a romanului, cu preludiul care precede in simfonia cla-
sică partea allegro).
în rezumat, o uvertură aparent lipsită de semnificație, învăluită însă într-o
atmosferă densă și tensionată.
Urmează o expunere a principalelor teme si motive ale cărții, reductibile în
ultima instanță la o ternă fundamentală: evoluția omului în timp ți spațiu, călă-
toria ți șederea lui Hans la Davos-Platz jucînd rolul călătoriei pedagogice din roma-
nul goethean.
„Spațiul — comentează autorul — care, rotindu-sc și gonind, se interpune între
el și locul său de baștină, desfășoară forțe pe care, dc obicei, le credeam rezervate
duratei ; din oră în oră acesta determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare
celor provocate de durată, dar care, într-un anumit chip, le întrece. Tot așa, el zămis-
lește uitare, ca și timpul ; dar o realizează desprinzînd făptura omenească din cercul
contingențelor ei, pentru a transpune într-o stare de libertate inițială; astfel, cît
ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant șl un burtă-verde, Se spune
că timpul este o I.ethe ; însă aerul' depărtărilor este ți el un fel de elixir, iar dacă
efectul său este mai puțin desăvîrțit, în schimb e cu atît mai rapid."
începînd cu pagina 35, care deschide evocarea sosirii lui Hans la sanatoriul
Berghof și a impresiilor culese de erou acolo, primul capitol enunță mai toate temele
și motivele romanului. Un dialog scurt înlrc Hans si vărul său, Joachim. din care
aflăm că pentru „ăștia de sus" domină alte legi decît pentru „cei de la șes". Răsună
apoi motivul tusei, simbol al descompunerii fizice, care va reveni sub formă de leit-
motiv pe parcursul întregii cărți : „Era fără îndoială o tuse, — tușea unui om ; însă
o tuse care nu semăna cu nici o alta auzită de Hans Castorp vreodată, da. o tuse în
comparație cu care orice altă tuse auzită cîndva fusese mărturia viguroasă a unei
minunate sănătăți, de altfel o tuse ce nu se manifestă .prin zvîcnituri regulate, ci
suna asemenea unui clopot înfiorător de slab în terciul unei descompuneri organice"-
Pe pagina 37. o primă meditație despre timp, definit de Joachim sub aspectul
relativității sale : „Nici nu-ți închipui cîtă libertate îsi iau ăștia de aici cu timpul
oamenilor. Pentru el, trei săpătmîni sînt cît o zi. De altfel, o să vezi. O să mai afli
tu multe, continuă el și adăugă ; Aici îți schimbi concepțiile." In sîîrșit. aluzii la
întreagă scara de motive a cărții : dragoste și moarte, boală și sănătate.
S-ar putea continua analiza, parcurgînd întreg romanul spre a urmări mai
departe cum cartea lui Thomas Mann este stăpînită de ideea unor simetrii si parale-
lisme savant dozate și magistral armonizate, astfel încît se ajunge la o sinteză între
evenimente și caractere, chezățuind în mod creator unitatea organică a operei. în
pofida deselor întreruperi — s-a obiectat uneori că autorul își „încarcă" prea mult
scrierile prin aglomerări succesive dc tot felul — narațiunea îți păstrează deci unita-
tea interioară, teoretizarea faptelor sau a comportării personajelor reprezenlînd un
tot sudat organic cu ideea artistică.
Reflectînd asupra problemelor genului, Thomas Mann a considerat dc la primul
său roman. Cosa Buddenbrook, amploarea drept o calitate constitutivă a romanului,
părerea sa fiind că doar pim relatarea circumstanțială se poate crea iluzia veracității.
Caracterizată prin „incapacitatea de a se restrînge", arta epică a lui Thomas
Mann se bazează, în bună parte, pe acumularea de detalii, alese de ața manieră încît
conferă celor narate sensuri multiple. Semnificativ este, între altele, modul în caro
Thomas Mann transformă adesea timpul în participant direct al acțiunii. Muntele
vrăjit e definit, chiar de autor (menționăm că timpul joacă un rol important și în
alte scrieri mannienc ca losif și frații săi. Lotte la Weimar și mai ales în Doktor
Faustus) ca un „roman al timpului în dublu sens ; o dată în sens istoric, deoarece
încearcă să schițeze imaginea interioară a unei epoci, a perioadei antebelice euro-
pene. apoi ți pentru că obiectul său e timpul ca atare, pe care-l tratează nu numai
ca experiență a eroului său ci și în sine și pentru sine însuși. Amănuntele descriptive
57

prin carp autorul obține bogăția și densitatea „strofei" epice și scoate tn relief ideile
incorporate în fabulație, intre care ți cea a relativității timpului, sînt multiple ți
variate. Magistral c schițată cu ajutorul detaliilor dispariția treptată a noțiunii timpu-
lui la Hans Castorp, eroul principal al cărții, care va învinge magia muntelui vrăjit
abia după ce scapă de atracția morbidității șî se aruncă în viață. La început timpul
este precizat prin amănunte, cu mare precizie : se indică exact etapele călătoriei lui
Hans de la Hamburg Ia Davos, unde se află internat într-un sanatoriu vărul său
bolnav de tuberculoză ; aflăm la ce oră sosește trenul, se indică zilele cînd eroul
face plata săptămînală pentru șederea sa la sanatoriu, cînd o vede pentru prima
oară pe frumoasa „răsăriteană" Clavdia Chauchat, întruchipare a „misterului femi-
nin", Cu trecerea vremii, și, paralel, cu pierderea de către erou a noțiunii timpului,
totul se estompează, devine șters și curgător, dispărînd totodată și detaliile care
precizau timpul real de desfășurare. Puțin după sosirea sa la Davos-Platz pentru
Hans zilele încep să treacă în zbor : „în sufletul lui Hans Castorp, reîmprospătarea
inițială a ideii de timp trecuse dc mult ; de pe acum zilele începuseră să zboare în
liniște și cu discreție, deși fiecare dintre ele se desfășura într-o așteptare mereu
reînnoită și sc umplea cu noi trăiri...în monotonia sa, timpul începe să avanseze
pentru Hans tot mai rapid, ceea ce este sugerat și prin structura romanului. Așa dc
pildă, după cum arată cercetătorul german Wilhelm Duwe, capitolul intfi înfățișează
pe 16 pagini sosirea și prima seară la sanatoriu, capitolul a! doilea evocă pe 14 pagini
datele anterioare ale povestirii, capitolul al treilea descrie pe 55 de pagini ziua urmă-
toare la Berghof, al patrulea înfățișează pe 90 de pagini următoarele 17 zile, capi-
tolul al cincilea descrie pe 167 pagini mai mult dc șase luni, capitolul al șaselea
zugrăvește pe 166 pagini aproape doi ani, capitolul al șaptelea pe 215 pagini ultimii
cind ani ai șederii lui Hans la Davos (după W.4 Duwe : Ausdrucksformen dcutseher
Dichtung pp. 67—68). Thomas Mann procedează — după cum vedem — în Muntele
vrăjit invers față dc unele romane ale fluxuli conștiinței, unde o perioadă foarte
lungă de timp a evenimentelor narate e evocată într-un interval real scurt, ca în
Mrs. Dalloway de Virginia Wootf sau în Moartea lui Virpiliu de H. Broch. primul
roman avînd un timp real de desfășurare de 12 ore iar al doilea evocînd viața auto-
rului Eneideî în cele cîteva ore de la apusul soarelui pînă la celălalt apus de soare.
Amănuntele au apoi, nu rareori, în romanele manniene o semnificație simbo-
lică. Să prezentăm din această perspectivă. între nenumăratele exemple la fel de
concludente, polul jucat în Muntele vrăjit de cifra șapte și multiplii ei : Hans Castorp
vine la sanatoriu cu intenția de a sta trei săptămîni, deci 21 de zile și rămlne șapte
ani; de patru ori pe zi își ia timp de șapte minute temperatura ; eroul ocupă camera
cu numărul 34 (trei plus patru) și în decursul șederii sale la Davos va sta pe rînd
la cele șapte mese ale sălii de mese a sanatoriului „Berghof". întregul roman se îm-
parte tn șapte capitole și prima parte a cărții (cap. 1—5) acoperă o perioadă de
exact șapte luni. Vărul lui Hans, Joachim, moare în a douăzeci și opta lună a șederii
eroului la Davos; legătura între prezent și trecut, între Pribislav Hippe, colegul de
școală adorat pe ascuns în copilărie și doamna Chauchat, pentru care-1 va ține șapte
ani în „muntele vrăjit", se stabilește în ziua a șaptea a șederii sale la Davos. La
sfîrșitul primelor trei săptămîni (3X7). Hans Castorp descoperă că are febră și se
lasă convins să stea încă trei săptămîni la pat pentru a i se stabili diagnosticul ;
de altfel exemple de folosire a cifrei șapte pentru marcarea ritmului simbolic al
romanului mai sînt numeroase. O importanță asemănătoare revine și cuvîntului
aparent neînsemnat „neulich* = titt de mult, cu care autorul face o întreagă echili-
bristică pentru a sublinia estomparea crescîndă a noțiunii timpului ; la început cu-
vîntul e folosit de Hans cu sens precis, apoi pentru a desemna evenimentele întîm-
plate cu săptămîni și luni în urmă, în ultima parte a cărții e utilizat de erou și cu
privire la epoca caldeană.
în mod deliberat autorul utilizează, de asemenea, detalii încărcate de semnificații
și sub forma leitmotivului. Poate fi citată în romanul Doktor Faustus apariția moti-
vului mieii sirene, împrumutat din basmul lui Andersen, motiv care intervine atunci
cînd autorul vrea să sublinieze dorința dureroasă de căldură și omenie a lui Adrian
l^verkCtMi, Faust al epocii noastre; apoi personajul ciudat din nuvela Moartea la
Veneția pe care scriitorul Gustav von Aschcnbach îl întîlnește în cimitir și pe urmă
In alte ipostaze, pe vapor și ia Veneția, semnificînd dezlănțunrea vieții pasiunilor
și tîrîrea în vîrtejul haosului și al morții a eroului care multă vreme dusese un
trai disciplinat, întemeiat pe respectarea ținutei. Nu mal puțin ilustrativ este rîsul
sardonic al Iui Adrian Leverkllhn, menit a sublinia carența de simetrie a eroului
sau repetarea aluziei la efectele binefăcătoare ale mierii de albine destinată să relie-
58
foxe robustețea sufletească a Tontei Buddenbrook, la fel folosirea antitetică a moti-
vului mucegaiului, motivul nudității ți cel al dezagregării in Krull sau maniera ln
care tehnica leitmotivului e folosită pentru a zugrăvi progresele pasiunii lui Hans
Castorp pentru Clavdia: in prima zi a șederii sale la sanatoriu, eroul e șocat de
zgomotul enervant al unei uși închise Ia repezeală, zgomot de care tînărul erou avea
oroare. „Sc prea poate că aversiunea ăsta se datora educației, poate că era o idio-
sincrasizle congentală, în orice caz detestează zgomotul ușilor trîntite și ar fi fost în
stare să pălmuiască pe oricine își îngăduia să izbească o ușă în prezența lui". Zgo-
motul se repetă și a doua zi, dar abia in ziua a treia Hans zărește pe vinovată.
Intervine apoi un alt leltmotiv : motivul creionului, care joacă un rol de seamă in
înnodarca firelor ce leagă prezentul de trecut ; acest creion, împrumutat odinioară
de la un coleg de școală iubit în tăcere, revine și in timpul unui vis, prefigurînd
distrugătoarea pasiune a lui Hans. Motivul acesta va interveni și eu prilejul Carna-
valului, cînd Hans îi cere Clavdlei imprumut un creion, ca altădată lui Hippe, pre-
text dc apropiere între ei. Aplicată și în Casa Buddenbrook, unde servește in esență
pentru caracterizarea persoanelor și întîmplărilor, tehnica letmotivului apare în ope-
rele de mai tirziu mult îmbogățită față de primul roman ; principiile de creație
muzicală (se știe că laitmotivul ca și contrapunctul sînt folosite de Th. Mann sub
influența muzicii wagneriene), preluînd deseori funcțiuni tectonice. IX* factură muzi-
cală e și varațiunea pe aceeași temă întîlnită în întreaga creație mannlană: „seri-
casei* nuvele Tonio Krdper îi este opusă nuvela comică Trisfan, tragica Moarte la
Veneția urma să fie parodiată — după propria mărturisire a autorul! — prin Muntele
vrăjii. în Muntele vrăjit sosirea unchiului lui Hans, James Tienappel, de pildă, venit
să-și ducă acasă nepotul, repetă cu alt final, trăirile acestuia. Era cît pe-aci ca un-
chiul să fie și ci prins în capcana „muntelui vrăjit”, reușește însă să scape cu fuga.
Mai există și numeroase alto procedee prin care Thomas Mann a spart tiparele
estetice tradiționale ca, de pildă, modul în care folosește adesea citatul și autocitatul
pentru a da un alt sens celor narate. Să pomenim doar de citatele din Nietzsche sau
Dostoievski din Doktor Faustus sau dc pasajele din nuvela manniană Tonio Krtiger,
pe care Ic intîlnim apoi și în Muntele vrăjit, E vorbă de multe ori de plagiate inten-
ționale, pornite din dorința autorului de a dovedi pentru secolul XX necesitatea
artei parodistice căreia Thomas Mann îi atribuie o funcție dintre cele mai importante
în reînnoirea romanului tradițional,
O alură modernă conferă nu mai puțin prozei lui Thomas Mann faptul că,
atribuind mitului o valoare autonomă, încărcată cu semnificații definitive, autorul
urcă adesea la arhetipuri, la forma genetică a unor motive și a unor eroi. Preocupat
de ideea demonstrării continuității miturilor (după cum atestă ți corespondența pur-
tată eu un specialist in materie, asemenea Iui Karl Kerenyi), Thomas Mann a reluat
în cursul unei lungi și bogate cariere scriitoricești șl cîteva mituri, dispunînd insă
cu libertate de acestea Și îmbogățindu-le cu noi semnificații. Lăsînd frîu liber jocului
fanteziei, autorul îmbină elemente mitice cu altele imaginare precum și cu date rcal-is-
torice, de pildă în cazul lui Mynhcer Peeperkorn din Muntele vrăjit, reîncarnare
a zeului Pan, simbol al „marelui tot universal”, și mai ales în cazul lui Felix Krull,
reîncarnare a zeului hoților Hermes, mitul lui Hcrmes devenind în Krull parte inte-
grantă a țesăturii romanești, un soi de simbol-chcie al întregului roman. I-a izvoare
mitice se întoarce apoi Thomas Mann și în cazul figurilor simbolice din Moartea
Ia Veneția, întruchipări ale morții sau al secularizării diavolului din Ooktor Faustus,
sau în cel al doamnei Potiphar din tetralogia sa biblică. încercare a scriitorului
german de a valorifica mitul în sens umanist,
Renunțînd la multe formule estetice consacrate, Thomas Mann a păstrat, totuși,
nu puține din conceptele esențiale ale romanului tradițional, de pildă conceptul
clasic de caracter ți personaj, ți o ușor de recunoscut filiația mannlană din maeștrii
realismului francez șl rus ca și din, Dickens, Scriitorul german construiește cu un
spirit de consecvență care aparține realismului secolului trecut. Eroii săi au contu-
ruri precise și o evoluție clară.
Prin noile modalități de exprimare găsite, experiența dc creație a lui Thomas
Mann, fără a fi un model general obligatoriu, constituie o parte integrantă a cul-
turii artistice a contemporaneității, autorul făcînd cu certitudine parte dintre scrii-
torii care au dat un impuls hotărîtor procesului de transformare a romanului con-
temporan,
I1ERTHA PEREZ
59
Anghel Dumbrăveanu:
cronica
literară
*
„FATA
STRĂINĂ
A NOPȚII"’’
Poezie de substanță emotivă, cultivind un cult al valorilor de expresie
simbolică, poezia lui Anghel Dumbrăveanu, in evoluția ei firească, a adîncit
vibrația mai profundă a conținutului meditativ și reflectă tot mat muit
eorespondenfa tulburătoare muzicală a trăirilor intime, Volumul Fața
străină a nopții, ai cărui titlu își păstrează sensul metaforic atribuit unei
poeme, este un fel de „cintare a cintărflor" întristată de gustul amar al
deziluziilor încercate de experiența virstei. Poetul, înspăimintat de o stare
sufletească neprietenoasă pi străină, refuză adaptarea afectivă a înțelep-
ciunii sterile și paleativul rememorărilor romanțioase, pentru a descoperi
dimensiunea tragică și nebănuită a caducității erotice. Euforia visului din
amintire a dispărut neînțeles și straniu, iar el, dezorientat și totuși {ucid,
se întreabă fn singurătatea unei dureri mereu resimțite :
„Ce dragoste dc toamnă incerci să mai destui ?
Cadranele arată câ nu mai ești ce pari
Sîntem ai amintirii ? Sîntem ai nimănui ?
Bate un vînt prin toate și prietenii-s mai rari“.
(Cadran de toamnă)
Poet erotic și confesiv, Anghel Dumbrăveanu iși evocă momentele cele
mai încărcate de semnificația unui miracol pierdut, nu pentru a se lamenta
de absența Iubirii, răscolitorul fior al senzației obsedante din „ceasul de
mîngîiere și teamă", ci pentru faptul inspăimîntător că :
....numai vîntul umbla pe drumuri aiurind
Și riul se lovește de malul frunții mele
Cu prevestiri de ceață. Sînt departe
De-un adevăr pe care nu-1 ating, și singur,
Iar drumul pin-la tine ce lung și ce pustiu
în ziua care scade și noapte ce-aproape.,.
(în liniștea de mit)
Căutarea deznădăjduită nu e căutarea iubitei — mereu prezentă in
inima sa, — ci e aceea a unui spațiu oniric transfigurat de vraja sentimen-
telor de altădată și cristalizat parcă într-o mitologie intimă a trecutului
ireversibil. De aceea adevărul pentru poet are un sens quasi-mistic de
•) Ed. Cirlcti	Buc. 1971 r ^i pg
60
descoperire a viefu, a eternității, iar vîntul e metafora neliniștii, a trecerii,
a acțiunii timpului. Simțul tragic al nostalgiei e cu atît mai accentuat, cu
cit iubirea nu e un sentiment suficient fără aura de vis a tinereții. Uluit
de tăcerea ce „dilată formele" — ca un Orpheu ce rămine neconsolat, poe-
tul adulmecă un alt miracol decît al întoarcerii iubitei din neantul evo-
cării :
„Cind aerul miroase a mersul tău, împovărat
De o lumină-amară de fruct dedat tîrziu
Cu mîngiierea mea și cu sărutul,
Și cind se surpă timpul în mine ca un mal
Și țipete dc păsări imi sfîșie auzul,
E ne-nțelcs cum te întorci venind pe ape
Ca o izbîndă — a semnelor dinții.
(Cum te întorci)
Iubita unică ți mereu invocată „cu privirile-verzi" și eu „surisul ciudat
de tătară subțire", fn ciuda personificării ei senzuale — in special prin
expresia metaforică dată frumuseții fizice a femeii ți atribuită sensibilității
genunchilor — dă structură internă volumului și in același timp umani-
zează atitudinea meditativă a lui Anghel Dumbrăvcanu in fața unor pro-
bleme existențiale, adincite pînă „la marginea dc nord a îndoielii" — cum
afirmă, oarecum retoric și abstract, poetul, — fiindcă individualizează
drama imbătrinirii și descreditează angoasa singurătății omului. Iubirea
devine o stare de grație senzuală și proiecție a unei visări retrospective, în
absența evocării persoanei iubite, sentimentul tragic ar fi mimat prin des-
personalizarea naturii, tentație care uneori îl mai încearcă pe Anghel
Dumbrăveanu, ca și un anumit fel de prețiozitate în expresie, ca de exem-
plu : „cade în tîrziu", „țipă în pustiu", sau unele denumiri simbolice, de
ordinul experiențelor strict personale : „amurg dc Transilvania" sau „de
Oltenia", „lună răsăriteană", „vîntul do Mediterana", ori pur și simplu
calofilie de felul „boală dc adevăr negrăit", „strigăte albe", „ninge cu de-
părtare", „priveliști de turnesol", „plînsul palmelor mele", etc.
Atmosfera lirică a sentimentelor graue exprimate de Anghel Dumbră-
veanu în acest volum este realizată nu odată cu multă putere de pătrun-
dere in virtualitatea expresivă a potrivirii cuvintelor, într-o modalitate și
cu un timbru personal cert. In afară de poemele Cum tc întorci, Saros, în li-
niștea de mit, în atitea locuri, Septembrie, Căderile dc soare, pe care le con-
sider deosebit de realizate, deși au prozodie clasică, mai citez cîteva versuri
extrem de sugestive din acest punct de vedere, cum ar fi: „Se face tîrziu
in iluzii, vîntul dc toamnă/Lovește cu-amintiri uscate în geamuri" (Baladă);
„De-acum voi merge singur să beau/Lacrima nopții. Și umbra va crește
mercu,/Ștergindu-mi urma cu limbi de cenușă" (După cîntecul mierlei) ;
„trupul tău curat ca o gutuie somnoroasă" (Cîntec de ziuă) ; „întunericul
se luminează de miezul amar/Al unui sărut cu nemoartc și ceață/Și cresc
luceferi noi în apele mari alo lumii" ; „Vin reci curenți dc toamnă prin
zilele de icri/Pe drumul lung nu-i nimeni, balanțele se-nclină/De ani în
caro timpul a coborit tăceri" (Mediu cu vîsle) ; „Din anii-nchiși în singe
vin fete de lumină/în zborul lor de pradă curat de altădată" (Motiv de
baladă); ... „cu buzele crăpate dc iama așteptării" ; „Cum sc cerni văz-
61

duhul în care-ai rîs cu soare/Și iarba ce-ți furase mirosul cum se $tine“
(Ținutul nopții) ; „Ești încă-n iarba serii care arde-n mine“ (Intrebînd o
pasere), etc.
Ca experiență lirică, hotăritoare pentru primenirea motivelor de
inspirație și a posibilităților creatoare ale lui Anghel Dumbrăveanu, volu-
mul Fața străină a nopții poate fi considerat o etapă importantă, un mo-
ment de răscruce, întrucît dă un sens nou, mai adine, trăirilor sale erotice,
deși le plasează de acum pe al doilea plan al valorilor. Lipsit de astădată
de euforia vitală și de orgoliul de a fi tinăr, el nu se mai simte oglindit in
universul însuflețit în care se regăsea cu atîta satisfacție altădată. Poetul
nu renunță la extazul retrospectiv al pasiunii de altădată, dar îl proiectează
intr-un spațiu ideal menit să-i însenineze într-un fel oarecare spaima de
necunoscut, de noapte, de amurg fără speranțe, de umbră (ca de un alt
corb funest și implacabil al lui E.A. PoeJ. !n acest „somn cu vorbe halu-
cinante* străbătut dureros de stihiile pustietății, vibrațiile de spaimă și re-
gret au un ton răscolitor de orgă sub arcada unui burg adormit. Nu sin-
ceritatea sentimentului de singurătate presimțită e aceea care impresio-
nează in ipostazele lirice ale meditației lui Anghel Dumbrăveanu, ci
obstinația de a salva puritatea eterată a imaginii de frumusețe care a rodit
în extazul pierdut al tinereții :
„O Voce slabă cheamă din spații fără unde
Și nu știi dacă-s anii tăi rătăciți sau nu.
Trec zburătoare negre prin nopțile afunde
Și-n nemișcarea goală te pierzi încet și tu.
(Motiv de baladă)
Caracterul erotic al poeziei lui Anghel Dumbrăveanu se subtilizează,
iar experiența lui a ajuns astfel într-o fază nouă, meditativă, cutremurată
de fiorul tragic al ireversibilității psihologice, dar poetul se redescoperă
pc sine în expresii și ipostaze lirice neprevăzute.
NICOLAE ȚIRIOI
Alexandru Deal: „LAȘII"
Alexandru Beai, este, mai mult decît alți prozatori impuși în ultimii
ani (scriitori tineri ce, fără zgomote și fără sufragii critice prea numeroase
au un loc aparte în literatura actuală) prozator al unei generații. El apar-
ține familiei celor care au intrat în literatură atunci cînd cărțile lui Brc-
ban, Ivasiuc, D. R. Popcscu, Sorin Titel, au început să culeagă lauri,
aprecieri, aplauze și stimă publică. Această generație a ieșit în arenă în
fericitul moment al posibilității existenței literare sub egida unui stil pro-
priu ; prestigiul generației precedente (e un fel de a o numi) însemna un
62
nou fel dc abordare a personajului, a conflictului, a arhitecturii romanești :
ea oferea cîteva teme și cîteva posibilități de meditație, cîteva leit-motivc
și o sumă de „drumuri deschise" unor noi forme de manifestare ale crea-
ției epice.
Proza își câștiga, cu generația precedentă, șansa ei de a cuprinde, mai
mult, mai in adincime. teritoriile realului Noua generație, căreia ii apar-
ține și Alexandru Deal, preciza o scamă dintre aceste cuceriri, le duc mai
departe, le pastișează sau abuzează în chip nefericit de Cle, E șansa și
neșansa de a avea predecesori mari, de a avea o generație autentică de pro-
zatori înainte- Trebuie să mai observăm, înainte de a trece la analiza
directă a cărții, osmoza de teme, de motive, de idei, ca și ideea de conti-
nuitate marcată de aceste cărți. Am spune ca nici unul dintre prozatorii
remarcabili dc azi nu creează in gol: cărțile sc întilnesc mereu între ele,
consfințind forța unui moment literar, puterea lui de a cuceri o tradiție,
O analiză sociologica ar evidenția mai bine aceste însemnări. Vom recu-
noaște, mai mult sau mai puțin, în Lașii, prozatori ca N. Breban, Titel,
Ivasiuc ; ii vom recunoaște nu ca semn epigonic, ci mai mult ca o forță
de fertilizare a prozei de azi.
Un articol despre Lașii lui Alexandru Deal trebuie, așadar, început de
la cele cîteva teme cărora generația amintită le-a dat prestigiu. Vom recu-
noaște temele lui Breban in investigarea dc către prozator, a universului
familial : itinerarii (mai puțin clare) ale prozei lui Ivasiuc — dar aceasta
s-ar putea să fie simplă presupunere — a febrei anilor '50, dar mai ales
stilul lui Sorin Titel (prima parte din „Dejunul pe iarbă*'), în evocarea
unei familii din Banat pe parcursul a citorva generații. Intre aceste „pre-
siuni ale modelelor" rămine destul loc și pentru originalitate.
Lașii este un roman despre adolescență : cîmpul înconjurător de inves-
tigație ar fi relațiile familiale, întimplările „școlare" cele dc grup de ado-
lescenți, însoțite dc toate relațiile ce le caracterizează. Mai întii să obser-
văm o „demistificare" a imaginii idilice a copilăriei ; copilăria și adoles-
cența înfățișată de AL Deal in culori destul de sumbre. Tatăl e, Golm Aju-
tătorul, caro il vizitează din cînd în cind pe erou ; e bolnav sau nebun, in
orice caz ciudat, ființă care interzice realizarea unei relații afective : ceea
ce îl leagă pe erou de Golm Ajutătorul (sugestiv nume) e mai cu scamă
descoperirea legăturii biologice, dc mare concretețe : „Plînsul meu era
întotdeauna plfnsui lut. Ixt cincizeci de ani știa să plîngâ, nemișcat, ca un
sfinx uriaj, eram singurul capabil să pricep că el, nu gîndește, ci plînge
— eroare plină de comoditate in care se închideau ceilalți, lașitatea lor
era evidentă și md îngrozea". Golm e o prelungire vitală, o infii-mîtatc
necesară existenței lui, un fol dc plîns al ființei, Golm nu gîndește, Golm
plînge, sună o definiție a tatălui neiubit : „Golm era cel mai neînsemnat
obiect de pe suprafața pămintului și eu nu-i doream bunăvoința pentru
că era prea slab". Relațiile familiale exclud orice participare sensibilă,
înregistrările adolescentului fiind necruțătoare, cam în maniera lui Hcrve
Bazin, dar fără pitoresc și floricele : „Totuși era un nume (Golm n.n.) în
spatele căruia se ascundea soția lui, mama mea" Dezumanizarea aceasta
e aproape completă, Golm, devine (ca la Urmuz), un soi de obiect-(în
cadrul unei literaturi lOOo/o realiste : „Golm era ceva curat și bine între-
ținut, aproape estetic, ei era bărbatul casei noastre". Nici mama eroului,
Octav, nu e scutită de aspre considerații, investigarea mediului mic bur-
63
ghez fiind necruțătoare : „Nu mă iubea (mama, n.n.) pentru că eram cel
mai nedorit lucru din viața ei(...) eram cel mai nereușit lucru pe care-1
făcuse chiar ți împotriva voinței sale." Mama își detestă fiul („prea urit**)
tatăl e prea slab pentru a-1 iubi și adolescentul, lipsit de familie, bate mai-
danele, trăiește (ori realizează) sentimentul de spaimă, de frică, de ură
Singura legătură afectivă, plutind în apele tulburi ale adolescenței, este
aceea cu Sonia, sora sa (între cei doi are loc un foarte interesant schimb
epistolar : intr-una din scrisori Sonia încheie cu „Peste cîteva zile împli-
nesc 13 ani. Dar nu simt nimic deosebit (...) La noi în clasă toți băieții
sînt niște cretini. Să-i vezi cînd transpiră, nici nu poți să stai, lîngă ei“).
Fină e aci intuiția vîrstei, candoarea ei.
In aceste împrejurări, evoluția adolescentului e sinuoasă, chinuită de
tentația de a-și depăși lașitatea sa, măsură a lașității celor din jur. Primele
experiențe și le face asupra sa „torturîndu-sc“, mușeîndu-și umerii etc.
Psihologia, spuneam e, în general tulbure, prozatorul urmărind reflexele
înstrăinării în viața interioară a eroului. Un disc Linda a folosit spre a
prăji o cîrtiță care îi iscă furia și ura. Totul se electrizează, din aceste
două sentimente : ură, furie la întîmplare, mai ales împotriva lașității, dar
unde se ascunde lașitatea ? Ca în literatura anilor '35, adolescentul medi-
tează teribilist, sc gîndește la moarte, vrea să fie învingător, vrea să fie
puternic. După revelația trupului, urmează deci revelația puterii, a forței
brutale. O fată simpatizează individul, conversează cu el, acesta are un
moment de slăbiciune, după care urmează : „Atunci am dorit să fiu crud.
Crud sau învingător. Imi produceau repulsie ochelarii ei pielea prea albă,
părul cirlîonțat care cădea în șuvoaie metalice peste umerii subțiri,
împungind in lături.. "
Din această revelație a forței (ori a fricii de slăbiciuni) se nasc gestu-
rile ulterioara ale eroului. Octav-adolcsccntul devine un agresor perma-
nent, intră mereu în conflict cu ceilalți, cu școala, cu profesorii. O vizită
la unul dintre ei o provocare, o invitație la luptă. Setea aceasta de viață
c nelalocul ci, pentru acest adolescent ieșit în viață prea devreme ; toate
sc integrează „luptei pentru viață** în ochii tînărului privat de afectivitate.
„Toate filmele mă făceau rău pentru că-mi arătau cu claritate pătratul
uscat și tern pe care mă mișcăm ; cînd se aprindeau luminile fierbeam dc
furie. Toți cei din film au învins sau au murit, iar eu eram împins de la
spate de oamenii care-și luau fularele și paltoanele**. .. Corpul profeso-
ral c inchizitorial, copiii fiind pentru un domn Salamandru, dascăl „teri-
bil de blegi** căci dacă n-ar fi așa, „ne-ar incendia casele, ne-ar tortura
ne-ar face sclavii cruzimii**... Dascălul, personaj minuscul în roman, vor-
bește fără responsabilitate doar pentru a justifica răutățile tinerilor con-
stituiți in „găști**, în turme adică, precum ni se sugerează într-un motto.
Un „micul Vladimir** (foarte sugestive sint epitetele lui Al. Deal pentru
fiecare din personajele sale) se constituie în victimă, sigură, permanentă,
pentru ceilalți dublînd ipostaza agresivă a lui Octav. Vladimir e un Octav
de altă vîrstă, și el pierdut de familia sa, prea hăituită de istorie. Grupul
de băieți (gașca : Octav, Cruss, Simacu, Duma, Pavel) îl supune „încercării**
pe noul venit, care rezistă „fiind supus puterii**, bucuros de a se ști prote-
jat de clan. Deal intuiește foarte exact mecanismele apariției lașității, a
perpetuării, a victoriei ei, a motivelor ci in vîrstele fragile. Familia lui
Octav se pierde, un Karel, rătăcitor, profit ori nebun, e ucis în împrejurări
64
dubioase, Sonia dispare și ea, Octav maturizîndu-se într-un sat bănățean,
excepțional intuit în mișcarea sa lentă, unde cunoaște o „iepoancă a satu-
lui" ce îi spune „povăstuirea vieții sale singurtice".
Frumoase sînt titlurile părților (Noaptea pentru cei răi, Grcșiții noștri
sub soarele înghețat, Exodul arlechinului), frumos c tot ceremonialul epis-
tolar dintre Octav și Sonia; romanul are o scamă dc calități, așadar, care
vorbesc de o maturizare a prozei lui AL Deal, față de romanul de debut,
Nisip; și cum cariera aceasta literară e însoțită din parte-ne de deosebite
speranțe, trebuie să amintim aci că „Lașii*1 e un roman cam prea frag-
mentat, compus din prea multe biografii adiacente ideii centrale ; medita-
țiile propriu-zise ale eroului, ori pasajele meditative, nu sînt de cea mai
bună calitate. Clișeele lingvistice arata o neglijență stlistică, puțin lăuda-
bilă nemaipomenit, groază, groaznic, îngrozitor sînt epitetele preferate,
prea insistent, de Al. Deal). Ca să nu mai vorbim de redactorul cărții,
spre a nu-i mai tulbura somnul: cristalidă pentru crisalidă, expresie de
desuetudine (pentru mansuctudine) în priviri, ca și altele, era terenul pe
caro acesta iși putea aduce glorioasa și inălțătoarea d-sale contribuție.
Damian Ureche: „PRINȚUL MARELUI PUȚIN"
Subintitulată roman, cartea lui Damian Ureche este mai degrabă un
poem amplu, o evocare lirică a unei iubiri proiectate pe ecranul amintiri-
lor. Nu ne aflăm în fața unui prozator care își construiește eu rigoare,
ansamblul epic, ci in fața unui poet care se confesează, descrie, relatează,
pledează, se indignează, in pagini de proză de admirabilă fluență : „în
luna aceasta eu am venit pe lume, zodie a neliniștii, brazii freamătă și noi
împachetăm unelte și bagaje, eoborim apoi spre sat, cu hainele mirosind
a rășină și înălțimi, cu acești tăietori de păduri, de trei ori cît vîrsta mea,
și parcă seamăn într-un fel cu ei....Frazele sint imense, făcute prin jux-
tapuneri de numeroase propoziții, spuse repezit, dintr-o suflare. Monolo-
gul rostit astfel devine, încă din primele pagini, patetic; eroul suferă
pentru amintirile sale, pentru poeziile sale, pentru creație, pentru dra-
goste, suferă în sferele ideale și suferă în cele pămintești (are ulcer), cei
mari, ni se spune (prin intermediul unei ghicitoare) nu-1 iubesc, confrații
il sabotează.
Vom recunoaște în biografia eroului lui Damian Ureche temele biogra-
fiei poetice, in general, după cum și cele ale poeziei lui Damian Ureche.
Ni se povestesc întîmplări formidabile din tinerețea eroului (o catastrofă
minieră, el salvat ca prin minune) ani petrecuți la țară, în munte. Damian
Ureche știe „să zugrăvească" sufletele simple. Toate paginile care au ca croi
oameni ai muntelui, ori minieri, ori țărani respiră o mare puritate, o
atmosferă de baladă : viața trăiește aci, totul e plin de viață, de vitalitate,
de setea de a trăi. Oamenii aceștia simpli respiră o robustețe interioară și
OH toni
65
un optimism adine, oamenii aceștia trăiesc frumos chiar dacă istoriile lor
sînt triste ; interferențe acestor istorii este povestea de dragoste. Femeia
nu realizează absolutul, nu-1 cuprinde, nu-1 înțelege. Generic vorbind, ca
o repetă pe Cătălina, incapabilă de a percepe mesajul luceafărului. In alti
termeni, cartea lui Damian Ureche reia o dezbatere mai veche despre dez-
rădăcinare, muțind centrul de gravitație asupra eroticii. „Prințul marelui
puțin”, eroul, cavaler etern al neînțelegerii, pierde mereu în dragoste, e
înșelat de o fostă soție, orice aventură anterioară acestei mari iubiri fiind
îngrozitoare prin banalitate, redusă silnic la acuplare.
Deci prototipiilc romanului se regăsesc în romantism ; Prințul marelui
puțin este un roman de teme romantice, capabil de a fi ilustrat mereu cu
versuri, să zicem din „Luceafărul”. Iată scrisoarea finală a eroinei, subli-
niere poematică a „eternului feminin” condamnat la tcmporalitate, la efe-
mer : „Micul meu prinț, îmi scriai, nu te mai omorî atita, nu-ți inventa
chinuri, știi bine că eu nu mă pot schimba, mi-e imposibil sâ fiu altfel și
nici nu încerc s-a fac, sint o femeie ca toate celelalte, n-are rost să pre-
lungești o agonic in care sînt implicată, finite comedia (sic !) știi bine că
mi-a fost uneori drag să mă aflu lingă tine...) ce vină port dacă nu mai
cred în ceea ce voi numiți dragoste mare, unică sau veșnică.. .)
Romanul se sprijină deci pe aceste două personaje, poetul, inge-
nuu, sincer, patetic și femeia matură, retractilă, „modernă", capabilă
de a trăi o aventură dar incapabilă dc a realiza o dragoste. Primul, trecut
prin întîmplări excepționale (le aminteam) suferă de o oarecare doză de
mizantropie : un fel de zbatere în gol mărginește toate acțiunile eroului
salvat de la pierdere, de fiecare dată, de întimplare. Cum e posibilă viața
in literatură, pentru literatură ? Portretul literar al orașului de provincie
e prea puțin amabil, făcut mai ales din culori negre ; la o masă a zădărni-
ciei, se strîng, într-un moment festiv, literații orașului, caracterizați foarte
scurt, prin determinare onomastică (Nicu Identes zis Urîtul, eseistul Viril
Hermănescu etc.) numr cu „cheie”, portrete „cu cheie” care fixează amă-
răciuni provinciile.
Prințul marelui puțin e o carte amară, adunind multe tristeți și medi-
tații despre literatură, (ultimele puteau lipsi) efluvii lirice dc autentică
valoare. Toate converg, in mod sistematic, spre metaforă, așa-zisele tipo-
logii înscriindu-se într-un registru alb-ncgru. Din loc în loc sc scriu imnuri
despre prietenie, despre fidelitate ; prințul marelui puțin e o carte a senti-
mentelor, deci și una despre gelozie, despre „suferința in dragoste”, despre
„liniștea în dragoste” diapazonul cuprinderii fiind, în genere, destul de
bogat. I^udă, elogiu, blestem, iarăși imn, toate sc succed în acest carusel
al tristeții. Numeroasele personaje secundare, de tot felul, dc toate cate-
goriile, acompaniază încercarea de a înțelege datele esențiale ale lumii.
Nervii sînt întinși, cartea (se simte acest lucru) c scrisă dintr-o suflare, cu
puține „căderi” de ordin stilistic, cu foarte puțnc ieșiri din această matcă
a ei, pocestea de dragoste.
Pentru cel ce va citi poeziile lui Damian Ureche, cartea aceasta consti-
tuie o explicație. Modul eroului de a trăi, c, repet, cel patetic : hiperbola
își croiește ușor drum aci. Romanul e făcut și din transcripția unor stări
emoționale, lată o autodefiniție a eroului, care poate defini, un text și
subtext, romanul : „Sînt un sufletist incurabil, bătrîne, eu am inventat
sufletismul, pentru că sînt mai singur decît toți, da, bălrine, nu am nici un
66
prieten, sînt un om bun, un om rău ? n-am știut niciodată, n-am ținut la
nimeni ca sa nu se creadă că un oarecare cineva ține la mine din aceeași
-auză, nici măcar dușmăniei nu i-am răspuns cu ură“ etc. Scrisă pe acest
ton, cartea, al cărei erou ar putea fi setea de dragoste, dc prietenie, e o
convertire în literatură a unui plins Interior.
Prințul marelui puțin poate fi o confesiune trucată. Nu ne interesează
acest lucru. Ca în vremurile romantice, poetul e un „prinți neconsolat,
cavaler al melancoliei. Din loc în loc apar meditații asupra artei, asupra
scrisului ; doar acestea ne rețin mai puțin atenția, părînd a fi scoase din-
tr-un foarte provizoriu laborator de lucru ; drumul spre generalizări se
incurcă și în motto-uri care nu prea spun marc lucru. Poem în proză ori
povestire -poem, cartea lui Damian Ureche, dincolo de aceste scăderi, scă-
derile inevitabile ale debutului „în alt gen{1 relevă, încă odată, o sensibili-
tate deosebită, o sinceritate și o căldură lirică autentică. Fie ca aceste cali-
tăți să marcheze o treaptă, vie pentru noi, a ascendenței poetului.
C. UNGUREANU
Alexandru Paleologu: „SPIRITUL Șl LITERA"
lntr-un sens, SPIRITUL ȘI LITERA (Emincscu, 70} e cartea noastră
era mai „c&linesciană" ; una, adică, fără replică. Oricum, ea nu îngăduie
dialogul. Căci, în Ir Insa, „ceea ce surprinde este evidența unor judecăți ce
restabilesc niște adevăruri ale căror negative erau (ți sint) comun accep-
tate. , .H Cele spuse ti propus de G. Călinescu (în, poate, cel mai frumos
eseu al cărții : aproape un poem. ..) i sc potrivesc de minune și lui Ale-
xandru Paleologu. Or, față cu evidența (repusă in drepturile ci și pentru,
bineînțeles, cine are ochi s-o vadă . . .), cc rost ar mai avea replica noas-
tră ? Dc obicei, răminem muți (de emoție, dc plăcere, de entuziasm). E
unul din „secretele1* acestei cărți fermecătoare.., Se-ntreabă autorul,
într-un Paradox despre Diderot;... de ce n-ar crea poetul în febra inspi-
rației?" Evident : de ce n-ar face-o ? Este ciudat cum bunul-simț, trebuie,
uneori, să frizeze modul paradoxal (sau ingenuitatea), numai pentru că
evidențelor înseși li s-au pus, odată, paradoxe ! Să zicem : „L* enthou-
siasme n 1 est pas un dtat d ' ăme d ' derivain.** Sigur că vorbele lui Valery
vor fi scandalizat (cum singur o mărturisește, nu fără satisfacție). Ce mal
scandal, însă, cînd unui Hugo Friederich (furat dc paradox) ii cășunează
pe Rilke ca e un „entuziast141 Cil despre Valery, recunoștea și el,
într-un poem, pe lingă Versurile făcute, pc-acela inspirat (de Zeu). Ceea
ce nu-i îngăduie poetului, cu toate astea, să conceapă, într-un poem, ver-
suri deopotrivă muritoare fi nemuritoare, aidoma odraslelor Lcdei. .. Ori-
cum, judecățile lui Alexandru Paleologu sunt, nu o dată, fOcant de simple
— spre indignarea, poate, a criticii pedante și banale. Și autorul nostru
are mare dreptate să-și subintituleze cartea „încercări de pseudocritică”.
Nu e, într-asta, nici-o cochetărie, Alexandru Palcologu fiind, de departe,
mult mai mult decît ceea ce se cheamă, obișnuit, un critic.., Cochetărie,
da, este atunci cînd se dă drept „profan“ ori „nespecîalist”. De fapt, dom-
nia-sa e specialist în domenii îndeajuns de numeroase și întinse (între
altele, „lume*, „viață” și... cărți) ca să nu mai sufere de complexul (apă-
sător) al unei singure specializări. Dc aici, aerul nonșalant, lipsa oricărei
ostentații, fireasca eleganță, detașarea, (după Matei Călinescu, și pe
drept cuvînt : sa qualite maitresse). Ca și o anume franchețe juvenilă,
plăcere — nu de-a epata, ci de-a contraveni uzanțelor. Stilul său însuși c
flexibil ca o lamă de floretă, „actul critic” fiind, nu o dată, unul cavaleresc
și justițiar : „Maurois nu e un mare romancier. Ei, și? Nu a scris numai
romane...“ Dar, desigur, gestu-i cel mai nobil e-acela al reabilitării (căci,
vai, ăsta-i cuvîntul!) lui G. Călinescu : „Din cind în cînd, citim sau auzim
cîte o punere în paralelă a lui G. Călinescu cu Tudor Vianu, de obicei cu
intenția mai mult sau mai puțin manifestată dc a-1 diminua pe cel
dinții ca pe un nefilozof fantezist și delirant, in opoziție cu un ade-
vărat filozof serios, coerent și riguros. Strălucitul și temeinicul om de cul-
tură Vianu s-a aflat în împrejurarea de fi fost pentru noi un exemplar
oarecum de excepție, dar normal era să fi avut mai mulți universitari dc
talia și formația lui. Asemenea cărturari de superioară clasă dau, prin
numărul lor, măsura ambianței culturale a unei societăți. Dar Tudor Vianu
nu poate fi opus unui irepetabil geniu ca G. Călinescu, Vianu „știa” într-
adevăr filozofie ca puțini alții, dar în ceea ce-1 privește, nu avea nici
una. Cînd vom înceta să confundăm pc doctorul în filozofie cu filozoful ?”
Și cui i se pare că reparația aceasta n-ar fi tocmai leală (dc vreme ce rămi-
nem cu o „victimă”), am să-i reamintesc că nimeni nu a omagiat cu mai
multă fervoare cartea despre Ion Barbu a lui Vianu — decît Alexandru
Paleologu, autor, acesta, al unui studiu exemplar (dacă nu cel mai bun)
asupra aceluiași poet... Dc-altminteri, domnia-sa e, după cîte știu, și sin-
gurul pe care-1 preocupa, pină astăzi. Tema duelului la Camil Petrescu '
Că avem de-a face cu mai mult decit un critic literar ori, dacă vreți, cu un
„pseudocritic”, martor e faptul însuși că temele autorului nostru, cu voia
lui Ibrăilcanu : „privesc viața”. O spune singur (intr-o epocă de mare
autotrofie și... auto-trufie a criticii): Cîtă literatură, atîta viață. (Nu
invers.)” De fapt, Alexandru Palcologu e, între altele (și nu am în vedere
numai SPIRITUL ȘI LITERA), dar mai cu seamă, un mare moralist.
Societatea românească, spiritul public și teatral, între 1849-1878 este un
studiu de moravuri și de caractere (y compris „fiziologiile”). Amănuntelc-
pitorești (ca acela al balurilor mascate de la „Hirdău”) nu lipsesc : nici
tentația „culorii locale”. Predilecția lui Alexandru Paleologu e, totuși
culoarea „umană”. Creangă, să zicem, „om de la munte, e un soi de
hidalgo rustic, un Sancho Pansa donquijotizatf. ..) pentru Creangă, rolul
cavalerului Tristei Figuri l-a putut juca Eminescu...M La Ion Ghica,
„evghenistul și prințul dc Samos, e vădită plăcerea cu care își simte
cotul cu orcine, și e un valah de tip popular și prin evocări și
prin limbaj...“ Ce noimă ar avea un eseu despre Frâderic Dame, critic
dramatic, de nu plăcerea de-a mai zăbovi puțin în epocă. In rest, estetica
lui Dame „nu e departe de cea a unui Farfuridi — critic dramatic... “ Prin
scrisorile lui Kogălniccanu (Un roman epistolar), suntem în prepașoptism:
68
tombaterele combat cu bonjuriștii. „Tot așa cum in Franța sub Restaura-
ție oamenii de modă veche se încSpăținau să poarte perucă pudrată și să
prizeze taliac, Ia noi, cei atașați de l’ ancien regime purtau ișlic și trăgeau
din ciubuc : e o persistență a secolului al XVIII-lea. Secolul al XVIII-lea
n-a fost la noi atit dc diferit de cel occidental, cum parv la prima vedere.
Hainele „asiaticești41, cu care a debutat Kogălniceanu și le purtau boierii
de tipul babacăi, făceau la noi funcție dc jabou și talon.? roupes. A existat
un rococo moldo-valah, în alte forme, dar dc același spirit cu cel occiden-
tal. . Există și un spațiu anistoric, sacru și ritual : acela al teatrului grec,
ori cel plasat într-un „timp mitic românesc*4; ai pieselor lui Blaga. „Timpul
ritual este un ’anti-timp', el este ’tol-do-a-una’. Tragicul folosește ritualul
ca o răpire prometeică a unui secret a) zeilor. De aici acel efect de
catharisis al tragicului. Catharisis-td /,., / nu e numai efectul final al
tiagcdici : există și un cathar^te inițial, acea suspensie, ieșire din cotidian
și diversitate, vacuitatea pe care o provoacă și o pretinde aprehensiunea
unui act suprem ...“ Nu alta era, pare-sc, opinia lui Roland Barthes despre
Hacine : „Ca și pentru teatrul antic, acest teatru no privește într-o mă-
sură cu mult mai însemnată și cu mult mai îndeaproape prin înstrăinarea
decit prin familiaritatea lui : raportul lui cu noi este depărtarea iui de
noi. Dacă vrem să-1 păstrăm pe Racine, trebuie Să-1 îndepărtăm ..." Cum
altfel s-ar juca teatrul antic ori „misterele1' lui Blaga? Nu și „dramele"
lui Camil Petrescu, cu toate că nici la el „nu avem dc a face cu un realism
dc primă instanță, cu o simplă reproducere a faptului brut, ci cu niște
trimiteri la semnificații cu valoare absolută ..Cit despre Caragiale, „e
timpul să-1 scoatem din arheologie. Să-1 jucăm ceva mai „neserios41..
Aici, însă, In SPIRITUL ȘI LITERA, Caragiale c numai un pretext iones-
cîan. Alexandru Paleologu insistă, mai cu seamă, asupra Iui Camil Pe-
trescu, de-a lungul a 4 acte aproape monografice, poate și dc dragul lui
Stendhal, „ultimul mare psiholog al Franței41 — după Nictzsche, care-și
însușise, și el, categoria Amorului „en tant que passion" .. ., și care-i pri-
lejuiește analistului nostru inspirate rînduri, totul tinzlnd să se clarifice
in cristale aforistice, precum acesta : ,,tn concepția cavalerească, războini-
cul nu c sub semnul lui Marte, ci al lui Eros". Cu care punem punct
acestei pseudocronici literare la un volum dc „pseudocrîtică", ispitiți de-a
o cita aproape toată — în „litera" ei. Am citit-o, cit de cît în „spirit41 ?
ȘERBAN FOARȚĂ
69

ION MAXIM :
LITERATURĂ
Șl ATITUDINE
CIVICĂ
In timpul dictaturii antonesciene, majoritatea scriitorilor au dovedit o atitu-
dine civică exemplară. Unii au tăcut. Au scris adică în tăcere arătîndu-țî protestul
prin absenta lar din publicistica vremii. Criticilor „de formație fie estetizantă, fie
liberalizantă" (E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Șerban Ciocu-
lescu, Vladimir Streinu, Pompitiu Constantincscu) li s-a interzis să-ți continue cola-
borarea la Re pista Fundațiilor pînă cînd aveau să Tacă „dovada că recunosc cerințele
literare ale vremii". Și cum ei nu s-au grăbit să facă această dovadă au trebuit să
publice la alte reviste, mai puțin rigide, sau să întemeieze publicații noi. Mumele
lui Lovinescu era tot mai rar în publicistică deși a publicat mai multe volume in
special cele de la Casa ^coaielor despre mișcarea junimistă, în 1942 un volum omagial
semnat de cel mai dc seamă reprezentanți ai criticii românești avea să stîrnească
numeroase atacuri la adresa sărbătoritului. Uu grup de tineri scriitori aparținînd
Cercului literar de la Sibiu în frunte eu Ion Negoițescu, Radu Stanca, Victor îancu,
loanichie Olteanu, ștefan Augustîn Doinaș ți alții au publicat cunoscuta lor scrisoare
de simpatic și adeziune la valorile statornicite de critica acestuia. Perpesscius a
continuat publicarea poeziilor lui Eminescu, Vladimir Streinu a condus revista
Kalende, Șerban Cioculescu și-a adunat cronicile în volumul Aspecte lirice contem-
porane (Casa Școalelor, 1943), Călinescu a scris Șun sau Calea netulburată, refu-
lîndu-ți spiritul polemic la atacurile cărora nu le putea răspunde. lar Tudor Vianu
adincind cercetările estetice a dat Arta prozatorilor români (Editura Contempo-
ranul 1941).
Alții, dintre care cităm pe Alexandru Philippide și-au manifestat lipsa de entu-
ziasm și adeziunea la o realitate impusă prin literatura fantastică pe care au
scris-o. După cum am arătat altădată, în timpul războiului nuvela fantastică româ-
nească a cunoscut o înflorire neîntîlnită nici Înainte nici după aceea. Mihail Sado-
veanu a stăruit lîngă povestirile pline de înțelepciune ți frumusețe din Divanul
persian sau s-a retras Împreună cu Frații Jderi Intr-un îndepărtat trecut istoric.
Mihail Sebaslian a trebuie să folosească un nume de împrumut ca să i se joace
.Steaua fără nume. Au fost scriitori care au publicat cu curaj ; Arghezi, Zaharia
Stancu, Beniuc, Miron Radu Paraschivescu ți alții, unii din ci suferind rigorile
lagărului de internare de la Tg. Jiu,
Nu-i în intenția noastră să cuprindem în întregime fenomenul literar al acelei
perioade ci doar să clrcumseriem atitudinea scriitorilor mai de seamă (tot în acel
timp a publicat Plaga Nebănuitele trepte, Dacia trai ană, 1942, protestatarul Geo
Dumitrescu un volum reluat mal tîrziu în Libertatea de a trage cu puyca, haluci-
nantul Dimitrie Stelaru, Noaptea geniului 1942, Magda Isanos, Poezii 1943, Eusebiu
Camilar, ele.), atitudine ce se reduce la cîteva modalități dc protest: tăcere, eva-
ziune în timp, sau cuvint rostit ți voalat și mergînd pînă la expresia dură și fățișă,
toate dovedind înalta concepție despre literatură pe care acești poeți — cetățeni
au avul-o.
Oricare ar fi fost simpatiile poetului mai înainte, Tudor Arghezi din timpul
războiului va rămînc autorul acelui pamflet capodoperă pc care-1 știam in acele
vremuri pe dinafară ți viza baronul căpcăun instalat la ambasada germană de
unde dirija destinele țării. Iată cîteva rînduri din el:
„Ce semef erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. $i ce mojic!
ce mitocan I ce bădăran 1 Nu te mai recunosc. Parcă in hainele tale a intrat alt om.
Și jwireă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeua, prin cer ori fn iad.
70
Botul nu-ft mai e ața de țțros, fălcile ți-s mai jmțin dolofane ți ai început.
Doamne' să fi surizi cu buzele alea groase. Ceafa ți s-a mai tras, gușa s-a mai
moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare. Nici păriiie de dindărăt nu
rruli sînt atit de expresiv dominante, de desubtul croielii scurte.
(...) îndopat cu bunurile mele nu-fi moi dau de nas ți ti s-a pârât că eram
pus pe lume ea să slujesc mădularele tale, burții yuții, ți dăsapilor tdr: ăsta era
rastw meu, a trebuie să-l aflu de ia tine, flâmîndule, roțcovanuie, boboțatute,
umfiatuie.
Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care-ai
băut ți cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau in Olt fi mirosea pină la
Calafat, nobilă spurcăciune !“
Alexandru Philippidc n-a abondonat lira după cum rezultă din poemele tipă-
rite mai tirziu. Nu le-a publicat însă atunci ci și-a arătat o altă fată a talentului
său prin apariția în 1942 ia Editura contemporană a unui volum de proză conținînd
două nuvele : îmbrățișarea mortului și Floarea din prăpastie ce dă și titlul cărții.
Nu vom stărui asupra atmosferei și fondului psihologie dezbătut, îmbinindu-se armo-
nios într-o nuvelă cu caractere psirticulare in epocă. Ceea ce vrem să arătăm este
că scrisul lui a însemnat tot o absență. Intr-o vreme în care avea căutare o anu-
mită literatură, ancorarea în fantastic și vis arăta o ignorare voită a realității și
refuzul de a participa la ororile ei.
E de mirare cum a putut fi difuzată în 1941 istoria literaturii române de la
origini pină in prezent a lui G. Călinescu. Lucrările de tipar erau prea avansate ca
să se mai poată opri iar regimul miltar abia instalat avea situații mai urgente de
rezolvat decît cele literare care au urmat mai tirziu. Lucrarea a stîrnit o serie
de proteste și polemici, insulte ți injurii. Călinescu a răspuns printr-o operă lite-
rară : £un, mit mongol, (Gorjan, 19+3), în care proiectînd într-un timp mitic figura
legendară a unui om de geniu respins de o societate opacă la valori, nu face altceva
decît să arate printr-o metaforă situația in care se afla el atunci, Simbolul piesei
vrea să spună că în orice împrejurare oricît de vitregă, creatorul trebuie să-și păs-
treze calmul și să-și continue opera. Ceea ce a spus cîndva Faulkncr într-un inter-
viu : „Omul supraviefuiețte dezastrului, tuturor dezastrelor sale, ți cine vrea să
scrie nu trebuie să se preocupe dacă timpurile sint bune sau rele: trebuie să
scrie ți atit", se potrivește intențiilor autorului.
Beniuc s-a dovedit de la început, de la Clnteceîe de pierzanie (Miron Neaga,
1938), tm temperament impetuos. A publicat în timpul războiului două volume de
versuri : Poezii și Orașul pierdut ambele în 1943 unde mai voalat sau mai direct
și-a exprimat credințele ți convingerile. Obsesia unei alte primăverri este prezentă
în mai multe poeme : „Voi fmbrdca in negru / De sus pînă jos f Singurătatea-mi.
In aujrust / Voi pHnge cu jerbe de stele. I Dă grai iu falnică durere / Fîntinilor
de cintec / închise ca tntr-un miez de munte ) fn sufletu-mi adine. I Răsune iar
cornul de moarte / Străbătător al ritmurilor mele. / Zburați, zburati / în măreția
toamnei, / Voi, Visuri aurit f A primă cerilor ce vin! / („Drumuri", IX). Interesantă
este în alt context ideea tot dintr-un cîntec de primăvară că venirea ei nu poate
fi oprită : „In zadar vă opintiți cu geamăt / Să legați fn lanțuri primăvara". Ultimul
vers revine în toate cele cinci strofe ale poeziei, odată interogativ. Poezia are o
putere de sugerare extraordinară și deși pornește de la o realitate particulară reu-
șește să surprindă fără retorism ți lozinci, esențialul,
Afeitfa, capodopera poetului, este metafora războiului. Utilizînd cele mai simple
mijloace poetice, transmite fiorul adus de război, fior ce plutește ți deasupra celor
ce încă nu participau la el : „Un fior prin cfmpuri sc strecoară; / Afeltfa, Afelifa /
Tinerele fire de verdeață f Cresc bogate, pline de viață / Dar prin cimp fiorul se
strecoară: j Melifa, Melîfa...“. Floarea de cireș, macii roții din poemul Secera,
fereastră deschisă într-un anumit punct cardinal, așteptarea, garoafa roșie, vasul
ce plutește în furtună, buruienile dc pe cîmpul românesc, toate sînt imagini menite
să orienteze înțelesurile către Timpul aducător de pace la care poetul visează. El
este încrezător în steaua lui, dar ți conștient de anumite riscuri : „iar de va fi
ca steaua mea să cadă / Nainte de soroc pe drumul greu / Un alt fecior cu frunte
de zăpadă I Va duce mai departe drumul meu! („Drumul meu").CÎtcva poeme de
dragoste întregesc volumul. Giuvaere, excepțională prin finalul ei : „Dar nu mai știu
nimic. Afară ' începe altă primăvară". In fața unor realități crude dacă muzele nu,
dragostea este totuși depășită. Și firește acea neîntrecută poema Pe o seîndură cu
actunii, împletire de poveste și înțelepciune, resemnare dar și nostalgie pentru o
dragoste așteptată și pe care timpul neprielnic a tulburat-o.
71
In celălalt volum cîteva accente privind destinul crud al Transilvaniei frlntă
de către Dictatul de la Viena : „îmi tot revine in minte / Orașul pierdut. / Zadar-
nic ești înfipt drapel străin / Pe turnuri puse in matcd românească, / Zarea se în-
tunecă / Scapără ochii cerului / $i graiul adine al pădurii / Vestește furtuna cea
mare" („Orașul pierdut').
Cu alte mijloace poetice și într-o altă tonalitate Zaharia Stancu este și el
prezent ia frămîntările epocii prin volumul Pomul roșu (1940) și farba /tarelor (1941).
Presimte primejdiile: „Ca un uragan se ridică I O nouă, o diavolească putere. /
Apele se trag în adineuri; / Aformintele se tem de înviere", (începe o nouă domnie)
sau : „Pădurile cresc negre: crengile t sc clatină uscate ca oasele / Ascundeți-ita,
aseuudeft-vă, oameni / Păsările își cautg alte ținuturi" (Pădurea se apropie").
Iarba fiarelor e căutată de poet într-o vreme ce avea nevoie de ea ți pentru
poezie ca să-i deschidă tainele, și pentru dragoste, să-i rupă zăvoarele. După această
iarbă miraculoasă urcă printre stinci acolo unde floarea ei seînteiază și unde
„Noaptea albă și-a pus / Pe umeri vulpea căii lactee" (Iarba fiarelor). Confuzia
timpului își găsește ecou în Calea lactee și-a despletit cozile; „Ziua și noaptea;
negre aminciouă, / Soarele cu luna / Mi se păreau totuna, / Totuna urmele eu
stropii de rouă"___No aflăm în fața unei apdcalipsc profană : ulcioarele sparte, mur-
murul transformat în vijelie, ochii aspri, luceferi dănțuind hora ielelor, cirezile
cuprinse de streche, totul la dimensiuni gigantice ea intr-un ceas besmetic ce schimbă
tăriile, zodiile, cumpăna
„Atunci am auzit dincolo de puterea auzului meu
Frămintarea pădurilor, creșterea lanurilor, l vuietul cascadelor,
Am auzit fierbind bogățiile pină ia miezul planetei
Ji-dm văzut milioane de oameni
încordați, istoviți,
Sfredelind cu unghiile, cu dinții de fier
Să smulgă adincul și să-l salte spre cer*'.
Semnificativ sînt cîteva cîntece. Zaharia Stâncii asemenea lui Arghezî a fost inter-
nat la Tg. Jiu.
Activitatea poetică a iui Miron Radu Pnraschivescu este intimplătoare, dacă ar
fi să-i credem mărturisirile. Pasiunea lui a fost pictura și doar nevoile existenței l-au
îndemnat către publicistică. Realitatea este că peste viața lui sufletească s-a lăsat
încă din tinerețe o umbră cc l-a împiedicat să-și împlinească drumul pe care și l-a
dorit ți pe care a mers totuși cu poticneli pînă la capăt. Miron Radu Paraschivescu
a fost un mare entuziast, dăruit cu totul activității lui dc animator. A încercat mul-
tiple modalități de la suprarealism la versurile withmaniene tulburătoare în caro
și-a revărsat revoltele. E mult retorism în acestea și destul de puțină poezie. Dc altfel
poetul nici nu le-a publicat decit foarte tirziu. Dar ceea ce face din el totuși poetul
iubit și admirat este rafinamentul Ctntieîlor figănești volum publicat în 1941 și care
arc o istorie asupra căruia merită să stăruim. Pentru că n-a putut merge să par-
ticipe la războiul civil din Spania s-a apucat să traducă romanțele țigănești ale lui
Garcia Lorca. După primele patru încercări și-a dat seama că echivalențele româ-
nești sînt atît de Îndepărtate de original Incit puteau fi socotite creație proprie.
Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de falsa modestie a poetului care s-a socotit un
„stilizator". Ctnticile țigănești depășind „cîntecelc de lume" ale lui Anton Faun prin
mijloacele poetice moderne și prinir-un rafinament pe urmele Crailor de curtea
veche volumul dcbulînd de altfel, cu un motto din Jurnalul intim al lui Matei
Caragiale. Multă ironie și finețe, pitoresc ți naivitate sc află în aceste poeme în care
se dozează cu luciditate expresia lexicală, voluptatea, fiorul. Atmosfera din Romanță.-
„O ceață cobora ușor / Simțeam in suflet un fior/Iar lampagiul in cap de uHfi/
Prindea o stea in virf de suliți", rememorarea din Cintic de fată mare : Mai știi
cerul, caldartmul/ Știrb uluca fără porți ff Singur lingă ca salcimul / înflorise ca de
morii", anunță modalitățile intîlnite în partea l-a a volumului intitulată „Cintiea de
lume".* atmosfera ține de locurile și împrejurările în care s-a aprins ori s-a stins
sentimentul, amintirea fiind ca o cenușă amară : „Au murit de-atuncea toate /
Ceasul vechi la ce mai bate / Cind in fiecare zi / Toate sint cum. n-ar mai fi" f
(Amar),
Apropierea acestor poeme de „Flori do mucigai" a fost făcută încă de Pompiliu
Constantinescu la apariția lor cînd criticul le-a surprins calitățile, mai ales fondul
elegia ce se ascunde sub rafinamentul expresiei. Cfntfc de fală marc, Cfnlfc de
72
nuntă, Ofilite de fată neagră, Cintic de lună, Cintic de- paj, sc pot cita în acest sens.
Farmecul e nu numai în expresie sau întîmplare ci mai aîes în comentariu : „Trist
e cinticul, uitat / De jale ți lăcrimat / Ca un /ante de gagiu / Trist ți vechi de nu-l
mai știu" (Cîntie dc nuntă}. Inafara acestor modalități Viana antrenează la pasiunea
ci stihiile într-o tensiune de furtună : „Peste ripi de făgădău / Peste noaptea ca un
tău/ Drlă vîntul -dine rău- / Peste drumurile sparte/ Șuieră un vint de moarte/
Pe sub luna in inele / Trec strigoi ji joacă iele / Peste coborîta zare / Carul mic
ji carul mare / Iți pocnesc din balamale / „Osiile de cleștare*.
E mult lirism ți, paradoxal, multă gingășie în aceste poeme în care sentimentele
ard vîlvătaie, expresiile dure uneori vulgare alteori, fiind contaminate de o anume
vrajă specifică țigănimlî, așa cum rezultă și din Viana dar mai ales din Cintic de
potera#). Miron Radu Paraschivescu poate odihni în pace ; ți-a plătit prin aceste
Cintice figduejti tributul ca să intre pentru totdeauna în împărăția liricii noastre,
arătînd prin atitudinea dc o viață întreagă ce înseamnă și ce trebuie să fie un poet
cetățean. Epitaful pe care singur l-a scris, poate figura cu cinste pe frontispiciul ori-
cărei ediții	_
„AICEA S-AU DUS CU JALE / ȘI TN TIHNA SE ALBESC / OASELE MĂRIEI
SALE / DE MIRON PAR ASCII IVESC f CE AL' FOST TRECUT PE LUME f CA SA
DEA LA TOATE NUME / ASTĂZI UNA CU ȚĂRÎNA / DE IUBIRE N-ARE ȘTIRE /
ȘI UN VREASC 11 ESTE M1NA / CARE SCRIE ASTE ȘIRE. / CÎND ZÎMBITI DIN
ÎNTÎMPLARE / ÎNTORCÎND ACESTE FOI / DOMNIȘORI ȘI DOMNIȘOARE, / VA
ZÎMBI ȘI EL CU VOI*.
DUMITRU M. ION SAU DUBLA IPOSTAZĂ
A UNUI POET
Perspectiva din care mi se pare cel mai ușor de abordat poezia lui Dumitru
M. Ion din Balcanice (ed. Albatros, 1970, 112 p.) este cea stilistică. Pentru că poetul
atribuie faptului de limbă un relief aparte, colorîndu-l arhaic ți mizînd constant pe
puterea sa de sugestie, pe pitorescul vocabulelor rare, încărcate ele însele de istorie.
El spune, în acest spirit, „biserica de aur", „largi grădine“, comparația capătă la
rindu-i aceeași turnură arhaizantă : „să-ți fie pielea cum lumina* (84) „dorm peștii
ram clopotul în turle" (85), „porneau cum șacalii"; sau — dacă mai trebuie — iată
și alte asemenea exprimări : „au e teamă, au sete de cer.../ tu ești cuvîntul au limba
de fier ? (83) Prin lexicul încărcat de trecut ca o boare densă poetul obține astfel un
sentiment cert, prima condiție a baladei, pe care versurile sale o circumscriu, cu
egală umoare, riguros respectată, într-o formă fixă de 12 versuri și duse pînă la
efortul maratonic al celei de-a 100-a alcătuiri.
Desigur, iubind parfumul vechi și bizara, lenevoasa atmosferă încărcată de lene,
lumea pestriță a balcanicului tărîm dc-altădată, poetul fantazează, epicul lui e un
pretext grațios, sufletul său mai la îndemînă ; el rămîne un liric care se exprimă
somptuos, gustînd tihna, inclusiv tihna cuvîntului, imaginind un trecut care se
încheagă din cioburi colorate, dar răminînd — dincolo de produsele imaginației
aprinse și foarte prolifice în invenția și potrivirea lexicală, un liric senin căruia
i-ajunge pentru autoexprimare tenta aceasta ușor patriarhală, ți dincolo de ea, can-
doarea tinereții, neangoasate :
„Nu mi-a fost dat să mă cufund vreodată / Nice in iarbă; nice în floare de
moarte* (7) / „Niciodată n-am fost supus în rlpa căderii / Totdeauna pre mal de pă-
dure în toamne / Am aruncat popoarele calde-ale verii / Și-au așteptat în asfințire
tinăr, Doamne 6 ■ ■ J / Totdeauna pe mal; ochiul ripii vedea pînă departe / Și pri-
virea lui mă-ntinerea, mă sorbea / Totdeauna pre mal printre sfieli cununate / Mă
găseam nemișcat și bolnav de singurătate". {104)
Desigur, pitorescul, universul acesta pestriț prevalează cantitativ. E o lume cu gră-
mătici, la brîu cu călimări, cu tîrguri bicisnice ți adormite, colorate cu trabuce, cai,
73

femei ți caragbz", cu hanuri la care ctntă tarafuri ți „zăpada cerne parșivii filigrană"
turcismele înflorind ți ele în voie, cu hagfalfc, zaiafet, bârfei, bairam), într-un con-
glomerat foarte viu, în cromatica sa barocă, deși uneori pîndit de saturație, tocmai
din pricina lipsei de măsură. Și cînd tot vastul arsenal lexical se termină, poetul îl
prelungește inventînd cuvinte cu sonorități înrudite cu ale vorbelor „de orient",
zicînd dc pildă „țara degustării Arghlanuf" șt „lumea oarbă a lui Anghinar" ; dom-
nița se-așezase pe-o piatră-n Arginant", „venea un domn bătrin din Araver". Se
vorbește ți de „imperiul din Hegiragum", „coasta Arimamb*1 etc, de „plaiul Ari-
marg", de „muntele Argianagur". Efectul e de multe ori agreabil, deși in ce mă pri-
vește, m-aș opri — ca la mai definitorii pentru posibilitățile sate de a simți ți trezi
la viață un timp aparte prins într-o fericit exprimată unicitate ; un timp somnolent,
tn care se moare prin vegetare, in care moi- taine nicicînd descifrate ți „în casele
creștine/ în nemernică surpare/ Femei tinere în trup/ Și viziri cu bărbi de mentă’.
Dumitru M. Ion vine din nordul Munteniei, dlntr-un ținut încărcat de istoric.
De aceea trecutul nostru se convertește la el foarte intim ți firesc în imagine. Iubita
e, undeva, „blîndă ți rece ca o lumină in paraclise", iar altundeva : „călcăm în
largi biserice cu morți / ți mă-nălțam pro viață ți pre sorți". Că e un sentiment acest
trecut al jstoricității o mărturisește mai bine cele ce urmează t
Mergem fn porc cu animale sfinte f La slujbe lungi pe limbi eu ornament / Cartea
de piele slobozea cuvinte I fntr-un havuz de sfinfi; ci ascultam, atent / Cum teama
ne erescuse-n nemișcare / Cum glasul se-ațezase^n luminări,., f Treceau fn legă-
nare — aniversarea / Cintind peste-ațezări de mărfi" fâ2).
Mitizînd prolific ți neobosit, prinzînd fără sfială sugestii simboliste, ori altele bar-
biene, Dumitru M. Ion este în Balcanice autorul unui vers în care poezia se insinu-
ează din vraja molcomă a cuvintelor, grațios, volatil, în reverii care ades deviază
în istorie experiențe erotice, fiind deci și reflecție implicată, o reflecție asupra dra-
gostei, a trecerii, a fericirii și a tinereții, Poate — ți sper — că ușoara ostentații?
de-acum (care e pe semne reflexul contactului apropiat eu lectura) se va estompa,
spre cîțtigul unul vers generos, adevărat, ți deloc rebarbativ,
Și la apropiată distanță, spre a confirma disponibilitățile largi pentru fabulație
— o carte de proză: Pașteie cailor (ed. Cartea românească, 1971, 192 p). Pînă la
apariția acestui articol cărții i s-au adus cîteva îndreptățite critici. Nu le mai men-
ționez căci țin numai a sublinia relația strfnsă, ușor de stabilit, între cele două cărți
tipărite dc poet într-un singur an : aceeași imaginație prolifică, ardentă, nestăpînită,
aceeași năzuință de a cuprinde literar o tradiție balcanică, de a adapta fie și unei
formule moderne (aici, suprarealiste, dar cu la folcloric autohton). Acest fantastic
panopticum al imaginației îți are resursele într-o tinerețe încă nefixată în tipare.
Romanul se poate citi de oriunde, cu aceleași beneficii pentru cititor — autorul
mizează chiar pe puterea lectorului de a-t prelungi în sinea iui, sensurile, ori sim-
plele sugestii, care își propun ți să șocheze dar și să stimuleze puterea de repre-
zentare.
Cartea suferă însă din lipsa de stil. E în Iii aici o preluare din Kafka, a unui
simbol, al unui conac nici prea autohton, nici prea îndepărtat de noi. Și e și nestru-
nita, debordanta invenție care anihilează totul. înțelesul ce-1 poți atribui poate fi
acela că, după atîtea incredibile peregrinări, după atltca rătăciri, te întorci la ceea ce
poate Ii fixația unei feminități pure, idilice, oarecum predestinată, care e Martove.
Dur pentru asta, dc ce atîtca avataruri șl alternanțe care de care mai sordide: „Ana-
belia", „un imperiu idiot, cu femei veninoase". Șl în altă parte se spune: „fiindcă
adevărata nebunie stâ numai in ■ncputjnfă ți in obuseaid", ceea ce e exact ți spune și
altceva : că e implicată și o idee de catharsls.
Pațtcle cailor ar fi putut fi a bună carte incluzînd intr-o formulă suprarealistă nu
numai o experiență de junie arsă de Eras, ci ți un fantastic romanesc dc sorginte
folclorică ți rurală, in filiația firească a lui Galo Galacticii ți V. Voiculescu. De alt-
fel, in această notă e scrisă □ hună zonă a cărții din care se cere menționat, ca pe o
nuvelă aproape distinctă, Moartea tatălui, cu tnată atmosfera de basm, cu revelațiile
ce se plătesc, cu taina densă, care e a lunii înseși ce se descoperă trudnic și cu sacri-
ficiu. E apoi, un „folclor monahal", sordid c drept, dar iarăși înseriindu-se unor
ilustre ascendențe in literele noastre, dar din păcate fără a reuși să depășească, in
ciuda frazei sale tensionate, scrise ades dintr-o răsuflare — incongruențe stilistice
și de viziune care o limitează la o simplă experiență.
SIM10N DIMA
74
GRATIA POEZIEI...
Să fie, oare, Emil Bruma™ — „neoclasicul" de care făcea caz fostul cronicar
de la LUCEAFĂRUL, criticul literar Eugen Simion 7 întrebarea ți-ar avea, poate,
rostul ci — dacă nu nc-ar face, totuși, să surîdem un asemenea (ți nelalocul lui, ți
fals.,.) demers laxihomic... Emil Brumam — NEOCLASIC! El care, In Testamen-
tul detectivului Arthur, să zicem, vorbește de „zgomotul unui parfum'* și poate „auzi
lumina" : „teoretizînd", dar, pe urmele lui Rimbaud (Arthur!), un soi dc dereplare-a
simfurilor; și e o ALCHIMIE DU VERBE, testamentul acesta — mal grațioasă,
bine-înțeles, id est: mai gratuită..., căreia. însă, nu-i lipsește, totuși, nu știu ce
ardoare: poale aceea a dezideratului rimbaudiun — anume : „changer la vie" ! Alt-
minteri, ce noimă ar avea tot acest proiect — să-i zicem : „chinestezic", această
proiecție-n Viilor (sau în Vis) : pre-figurarea unei alte Ordini (ori, baremi, a unei
alte... Fizici) :
Vom juca biliard cu săruturi. Vom flutura-n
evantaie subțiri, abia clătinate de-o mînă, vom fi
iransparenți. Apoi, nedumeriți dc hainele noastre
cu nasturi uciși în tafta, de tot ee-nlîmplă în
case, vom risipi regrete din vechile noastre cravate,
Cîte promisiuni, o, cîte saltele de lene sub suflet!
Și la urmă doar fuga de aceste cuvinte sălbatice,..
Există, în DETECTIVUL ARTHUR (Editura CARTEA ROMANEASCA, 1970),
un Emil Brumuru aproape programatic. Programul lui — unul de Grație ți Inefabil;
iar toate gesturile care — in poezia lui — circumscriu tot felul de obiecte („nostalgice*
șl, totuși, familiare: oricui la Indemînă ...), sunt cle-însele, gesturile acestea (altmin-
teri, „fără sens" ori îndeajuns de,., surrealiste); SEME-le unui veritabil alfabet al
candorii, „punctele" unui Program realizabil, poate, într-o zi (ți, sigur, într-un Vis...)
__ de unde nostalgia! Paradoxul unei astfel de poezii este că e, mereu, cu carne
(fie și numai de fluture, de caisă ori de înger.,.) ți. totuși, imponderabilii — ca adie-
rea evantaiului („subțire") al... doamnei Mallarmd ; că e-ți-nu-e simplă; că pare
a-și fi suficientă sieși, fiind — deopotrivă — o invitație la un au-deid greu definibii
in cuvinte; că e Prezență fi Absență...; și Verb, și Act („Alchimie du Verbe" —
zicem, dar ți „... du Geste") : Materie ți Idee... ; o Utopic domestică sau, cu voia
lui Verlaine, „mon R6vc familier" 1 „Omul" lui Emil Brumam 7 Unul;
... cc bate erini subțiri cu ciocanul în
scinduri, ce prinde fînlînile albe dc frunze, ee-și
lasă gîndul în stîlpii frumoși și suferă dc lucirea
liniilor ferate, un om fără iubire, fără tristețe,
fără suris.
Acestea — deocamdată — despre Programul, Utopia, Omul... lui Emil Bru-
maru : fie cl „Julicn Ospitalierul" ori „Detectivul Arthur", umorul — cărora —• „secret"
(ar zice Racovia), jocul — serios ți tandru, „țurîsul" trist — pe care n-au, totuși,
cum să-1 abandoneze..., nu sunt alta decît corectivele unui asemenea Program I —
(REALIZABIL numai în Vis !) Cît despre poemelc-i „în stare pură" (din oare, astăzi,
n-am citat nîci-unul.,.), ele mi-aduc prea mult aminte dc-ale Poetului (pesemne
Francis Jammes !) la care visa Rilke în LES CAHIERS DE MALTE LAURIDS
BRIGGE (traduclion de Maurice Betz. Paris, 1935), spre-a nu cita — în franțuzește :
pentru atmosferă I —o pagină întreagă (a 57-a): comentariu nu se poate mai fidel,
mutatis-mutondu, la ... „sufletul" Poeziei lui Emil Brumam :
Maia c’est un autre poete que je Iii, un qui n'habite
pas Paris, un tout autre. Un qui a unc mai son calme
dans la memtagne. Qui sonne comute une eloehe dans
l’aîr pur. Un poete heureux qui parte de fa fen^tre et
des portes uitr^es de sa bibliotheque, lesquelles
refletent, pensives, une profondeur aimee et solit arie.
75
Cest jurtement ce puoete que j'aunais poulu derenir ;
car il salt tatii de choses sur ies jeunes fiiies, et
moi ausii j'aurais su tant de choses sur elles. II
eonnait des jctmcs filles qui cmt vecu voici cetit
ans; peu importe qu’eiies sotent mortes, car îl soit
tout. Et c'est l'essentiel. II prcrnonce leurs mms,
ces nom$* legcrs, gracieuserrient etires, apec des Icttres
majuscules enrubannees â i’ancienne mode, et ies noms
dc leurs amies plus âgees ou sorine de)d tot peu de
destin, un peu de deception et de mort. Peut-ătre
trouverait-on dans un euhier de son secreiaire en
aeajou leurs lettres pdiies et ies fcuillets delies
dc leurs journeaux ou sont inscrits des anniversaires,
des promenades d'et^, des aumcersaires ,,.
ȘERBAN FOARȚA
* Să zicem : Clara d'Elldbcusc, ori I-aurc d'Anis, ori Guadalupe dc Alcaraz —
dacă Poetul lui Rilke e, totuși, Franci s Jammes..., Glycera — în cazul Iui Emil
Brumaru.,.
BIBLIOGRAFIA NAȚIONALĂ
A PERIODICELOR ROMÂNEȘTI')
Publicațiile periodice românești se legitimează nu numai ca o continuatoare a
îndrăzneței bibliografii academice inițiată de N. Hodoș, Sădi lonescu si I. Bianu,
ci ea și o temerari întreprindere a ceea ce s-ar numi repertoriul național al perio-
dicelor noastre. Redactată și elaborată de Georgela Răduică șl ajutată de Neofila
Onofrei cum ne dă să înțelegem semnatarul introducerii lămuritoare, G. BaicuJescu
(p. XV-XVI), volumul acesta se detașează de primul tom apărut în 1913 prin cîteva
obiective care impun judecății o atentă subliniere. Volumul al II-lea se remarcă
prin năzuința de a realiza o prezentare cît mai completă și exactă. Aplecîndu-se
numai asupra ziarelor, gazetelor, revistelor, publicațiilor oficiale ți administrative,
nu și asupra publicațiilor anuale (excepție analele care prin articolele și diversele
studii pot fi asimilate cu revistele), cel de al II-lea tom al periodicelor a inclus, pe
bună dreptate și revistele multiplicate prin lilografiere sau la șapirograf. ca de
exemplu revista elevului Mihail Sadoveanu Aurora (în total vreo 30 de titluri). După
opinia noastră s-ar fi cuvenit să fie rînduite aici și revistele în manuscris, care au
netăgăduit propria lor semnificație, unele din ele dovedind o certă notorietate ca
de pilă Muza someșeană de care se leagă numele lui George Coșbuc, Strădania de a
valorifica tot ceea ce este publicație, indiferent de modestia cu care se înfățișează,
a condus la ideea salutară de a descoperi noi periodice apărute pînă în 1906 și pe
care într-un supliment numărînd 215 titluri, cel de al II-lea volum, îl atașează în
completare celui din 1913.
Sub impulsul unor exigențe sporite, descrierea fiecărei publicații, realizată prin-
tr-o muncă tenace, a avut în vedere următoarele elemente: 1. titlul, 2. subtitlul, 3,
localitatea. 4, perioadele apariției, 5, frecvența periodicității. 6. formatul, 7. abona-
mentul anual ți pe număr, 8. directorul, redactorul, comitetul, 9. colaboratorii, 10.
editura, 11. tipografia etc. E suficient să amintim că de exemplu Viața românească,
ca să poată pătrunde la toți romănii a avut pentru abonații din Transilvania titlu-
rile false cum ar fi: lîemsta literară șt științifică, Literatură și știință, Reinsta con-
') Biblinlțra Academici R.S.R., Pubtiratiitr periodici românești. (Ziare, galete, reviste). Tom.
11, Catalog rihWtlr: I90J—1918 ..Supliment': 1790—1W6. Descrierea bibliogrifie.1 de C. Bsleulescu.
G. RAdukî țl N. Onotrcl, Ed. Academiei R.S.R. Bueurețll 1969.
76
temporană, Pagini critice, Revista filologică-literară, Primăvara, Ceahlăul etc,
pentru a înțelege că la fiecare element, de la titlu și pînă la tipografie au fost
rezolvate numeroase probleme. Considerăm totuși că la această polivalentă prezen-
tare, s-ar mai fi putut adăuga încă două elemente esențiale ți anume: Profitul
publicației, în cazul cind aceasta nu se recomandă singură prin titlu sau subtitlu ți
în al doilea rînd, o succintă apreciere a valorii periodicului. Un exemplu : din datele
pe care 1? oferă publicația Zăvodul, apărută la Cluj (vezi pag. 754) nu putem deduce
că e vorba de un săptămînal umoristico-satiric.
Recunoașterea strădaniilor care străbat întreaga lucrare se evidențiază și in
investigațiile foarte variate pentru valorifcarea izvoarelor secundare care se întind
de la anunțul din ziar ți pînă la bibliografiile, monografiile de localități, instituții,
scriitori și oameni dc cultură, apoi memorii ți. amintiri.
Apreciind competența specialiștilor și recunoscînd din capul locului valoarea
incontestabilă a lucrării vom discuta unele aspecte, desigur de amănunt, pe care o
cercetare atentă le ridică in mod obiectiv. Astfel avem impresia că elementele de-
scrierii nu sînt respectate eu strictețe de către toți bibliografii și colaboratorii, Vom
ilustra afirmația noastră prin cîteva exemple. Revista Teatrul de mfine 1918 (p. S5)
are un administrator în persoana lui Petre lonescu și de la numărul 3, direcția o
încredințează lui Constantin RiuM *), precizări care lipsesc din lucrare. Publicația
lui Gavril Todica, Convorbiri științifice, conține pe coperta colecțiilor datele precise
ale apariției și anume : „Anul I, 22 martie 1917 — 21 martie, 1918“ și nu februarie,
1918 cum arată la pag. 141. De aici confuzia între „apare" ți reapare". In fond pulbi-
cația nu reapare în martie 1919, ci apare în continuare cîțiva ani cu regularitate.
Anul al II-lea de exemplu are ca dale „22 martie, 1918 — 21 martie, 1919“. Din acest
punct de vedere era utilă precizarea explicită șl pentru toate publicațiile că „apare11
și după 1918. Pentru publicațiile românești existente peste hotare, descrierea se
cerea făcută cu și mai multă meticulozitate. Așa de pildă revista Familia (1910) de
la Romanpetre, descriere realizată după exemplarul aflat în Biblioteca Națională
Szăchenyi din Budapesta conține pe prima pagină informații privitoare la abona-
mente și anume: 5 coroane abonamentul anual, 3 coroane pentru țărani. De la
numărul al II-lea, abonamentele se reduc la 3 coroane și respectiv numai 2 coroane,
informații care nu există In descrierea făcută în volum (pag. 238). Biblioteca Uni-
versității din Timișoara deține toate exemplarele cîte au apărut, ultimul număr pur-
tind data dc 15 iulie 1910 și după care deducem că au apărut doar patru numere,
nu cinci. In sfîrșit, nu era inutil de a arăta că din revista Crai nou (pag, 147) s-a
tipărit la Roman numai un singur număr deoarece de la numărul doi, 1919, redac-
ția și administrația s-au mutat la Sibiu.
Cu totul salutară este inițiativa de a pune la diversele periodice cutele. Prin
aceasta se face dovada considerației pc care generoșii bibliografi o poartă cercetă-
torilor ți cititorului. Avînd în vedere însă destinația principală a acestei prețioase
lucrări și anume cercetarea și studiul, nu putem subscrie la punctul de vedere expri-
mat în introducere după care colaboratorii periodicelor vor fi menționați „numai in
cazul cînd aceștia figurau în listele generale de colaboratori" (pag, XII), Precizarea
citată restrînge sfera dc referire a unui element esențial, enumerat între cele ferme
(pag. VIII). De aici, constatarea că descrierile periodicelor nu sînt unitare, unele
avînd enumerați colaboratorii (ți probabil ei vor apărea în indicele de nume), altele
nu. Reproțul îl formulăm avînd în vederea serviciile pe care lucrarea le-ar fi putut
aduce cercetătorilor și în această direcție. E suficient să ne oprim la un singur
exemplu pentru a sublinia importanța specificării colaboratorilor. Publicația Bunul
econom (pag- 109) care după titlu ar putea preocupa în primă linie pe economiști,
sociologi, istorici etc. prezintă un interes aparte și pentru literatură, deoarece in
paginile* ei au semnat G. Coșbuc, St. O. losif, Marfa Botlș Ciobanii, I. Gorun, 11,
Chendi, A. Stavri, 1. Adam, Tr. Demetrescu, P. Dulfu, D. Banu etc.3) Prin urmare,
din simpla enumerare a colaboratorilor, istoricul literar va putea cerceta pe de o
parte circulația creației acestor scriitori în presa locală, pe de altă parte, se va putea
stabili în ce măsură avem la autorii amintiți nu doar reproduceri după alte publi-
cații, ci colaborări directe.
Un alt merit al lucrării îl constituie suplimentul în care cititorul constată migă-
loasele investigații, completări, rectificări și noi descrieri ale unor periodice incom-
s) Vrii articolul J/frf și polemice Tn Teatrul de miine, tir. 2, ISIS. p. 15
>} I. HicUU, Corul de fa Orâftie. Hunedoara, IW8, pac. +7,
77

plete în tonul I. Este în afară de orice dubiu faptul că inițiativa aceasta, care pro-
babil se va continua, este cu totul pozitivă, Apreciem însă că la această dificilă
muncă ar fi trebuit antrenat, printr-o acțiune coordonată, un număr mai mare dc
cercetători ai bibliotecilor, Comparând descrierile cuprinse în monografia Publicațiile
periodice băcăuane rj cu volumul pe care îl recenzăm, ne dăm seama de compe-
tența cu care forțele locale pot realiza studii bibliografice de certă valoare6) și deci
pot fi antrenate în lucrări de Interes național. Aducem și aici un exemplu : publi-
cația Spicuiri economice, (pag. 626) a fost succint descrisă, autorii neavînd la în-
dcmînă numărul 1. La Biblioteca Universității din Timișoara se găsește acest număr
care a fost tipărit la 1 octombrie 1912. Broșura are un cuvînt introductiv în carc se
explică menirea acestui supliment. Biblioteca avea obligația morală să sprijine acți-
unea acestei întreprinderi îndrăznețe.
Publicațiile periodice românești tomul li sc recomandă ca o operă fundamentală
și faptul sc evidențiază în concepție, în tehnica de lucru, în intențiile efective și
cele teoretice etc.
Mărturisim că în această privință am zăbovit cu insistență pentru a semnala tit-
luri inedite dar, după investigațiile noastre, greu s-ar putea aduce completări. Cum
n-am putut consulta Analele Fundafiei Gojdu care apăreau în fascicole6) ne între-
băm dacă nu trebuia prezentată și această publicație. în față avem o revistă al cărei
nume nu-1 găsim în noul volum. Este vorba dc Foaia tinerimii care a apărut proba-
bil în 1916, Noi deținem numărul 16-11. anul VIL 1923, Publicația a fost condusă de
Alexandru Donescu șl se subintitula „Revistă enciclopedică ilustrată", apărînd bilu-
nar la București. Ea a fost succint descrisă și de Ghe, Adamescu.7) Mai atragem
atenția asupra a două titluri care nu figurează nici în volumul din 1913 nici în ce)
din 1969, Primul se referă la ziarul socialist apărut la Timișoara și intitulat înainte,
Publicația s-a tipărit prin 1913, fiind editată în tipografia Hiller. (Vezi I. Velceanu,
Autobiografie, Timișoara, p. 68). Cel de al doilea titlu se referă la ziarul ocazional
Teatrul român care s-a tipărit în 1901 la Șimlcul Silvaniei. (Vezi Drapelul, Lugoj,
nr. 58, 1901, pag, 2).
Constatăm cu satisfacție că lucrarea Publicațiile periodice românști a cuprins și
descris periodice românești apărute în America, Franța, Rusia, Italia, Ungaria,
Anglia, Austria, Belgia, etc, în orașe cum ar fi Hamburg și Viena, Cleveland și
Detroit, Pesta și Paris, Moscova, Odesa și Petrograd etc. Nu găsim însă în mono
grafia națională a periodicelor, publicațiile conduse de Onisifor Ghibu8). Dat fiind
faptul că o asemenea lucrare arc prin excelență un caracter științifico-documentar
și nu de popularizare, ar fi putut să-și găsească locui toate periodicele, indiferent
de orientarea progresistă sau ultrarctrogradă.
Menționată fără specificarea orientării, se cuvenea să fie rînduită în volum și
publicația pedagogică Școala molduoeneaserl ți alături de ea Depeșa, Deșteptarea,
România nouă și altele mai puțin cunoscute,
Fiind vorba de publicații pe care le putem denumi ca inedite, aș atrage atenția
asupra uneia intitulată Progresul. Este o foaie ctire a apărut in manuscris în anul
1886 la Caransebeș. O prezentare a ei vom face dtipă numerele 1-2 din 1 noiembrie
1889 cînd publicația era în anul al III-lea de apariție. Revista aceasta, care era de o
seamă cu Foaia diecezeand se subintitula ,,Fâia clericilor ort(cdocți) or(ientali)
rom(ăni)". Consuitînd colecțiile incomplete de pînă în anul 1898 deducem că Progre-
sul este publicația Societății de lectură a elevilor de la Caransebeș. Revista apărea
la 1 și 15 a fiecărei luni, avea formatul 28x21 și număra 16 pagini. După numerele
9 și 10 găsim un Supliment la Foia Progresul de numai 8 pagini, supliment care se
repetă și după numerele 11, 12, 13-14, 15-16, 17-18, 19-20 toate din anul 1889. Publi-
cația probează convingător felul cum erau cunoscuți, de către elevi, scriiloriii noștrii:
Asachi, Gh. Lazăr, A. Pann, D. Bolintineanu, I. El iade, V. Alecsandri, R. P. Hașdeu,
C. Negruzzi, M, Eminesou precum și preocuparea cercului literar și a revistei pentru
valorificarea folclorului bănățean. Din 1893 titlul și chenarul sînt tipărite, asemenea
publicației studenților de la Sibiu, intitulată Masa și pe care volumul o consemnează
(pag. 796-7), Din același an 1893 Pro^res-ul are ca subtitlu Fma Soeielâfit loan Popasu.
4 > Gheorghe Pătnr, Publicațiile periodice băcăuanei 1867—1967. Biblioteci Municipală Bacău.
’) Vezi Af. Coirneicu* /?et'is/e tradiții literare in fleredw tn LimM literatură, voi. XV.
București, I96TR d»e. «A.
’) Vezi fon/a dfacf.MHd, nr. 33 din IB67, pag 7 nr. 12 din 1R68, pjr * precum $1 nr. 16. par. 8.
■) Vezi Gh- AdimeiCU, Buletinul trimestrial ai periodicelor din 1998. București, 1929. pa# 45.
*J VeHA/mânașiut presai române. Cluj, 1926, pup, 66—77.
78
Considerațiile noastre pledează pentru ca revistele manuscrise, din sec. al XlX-lea,
să fie prinse ți ele intr-un viitor supliment. Este cazul și cu revista lui Papiu llarian.
Zorile, apărută la Tîrgu-Mureț etc.
Cu o ultimă completare ne oprim la revista Cronica artistică fi literară descrisă
după unicul exemplar existent ia Biblioteca Academiei. Cum întimplător deținem
și noi cîteva numere din această publicație, putem relata că nr. 3 poartă data dc
14 noiembrie 1917, iar numărul 12, care probabil nu este ultimul, datează din
U aprilie 1918. Publicația apărea săptămînal, iar de la numărul 10, bilunar.
Directorul publicației era Dinu Dumbravă, iar M. Sorbul a condus revista în
calitate de director numai pentru numerele 10 și 11. Dintre colaboratori amintim
pe G. Talaz, A. T. Stamatiud, Victor Antonescu, C. Rîuleț, V. Haneș, Mircea Rădu-
lescu etc.
Mărginind observațiile și comentariile noastre la cele relatate apreciem în con-
cluzie că în lucrarea aceasta care freamătă de un impresionant conținut de infor-
mații s-au putut strecura în cîteva locuri și unele mici omisiuni. Demnitatea ei
adevărată însă izvorăște din ținuta sobră pe care o are orice autentică cercetare
științifică, cu deosebirea că în cazul monografiei bibliografice a periodicelor noastre
au fost necesare foarte variate cercetări de istorie, filologie, a unor diverse compar-
timente ale culturii, impunind temeinice cunoștințe de specialitate. Firește că nu
vom epuiza toate meritele (unul ar fi și acela că sînt reproduse programele publi-
caților mai importante}. Volumul Publicatii periodice românești oferă condiții docu-
mentare pentru noi cercetări ale culturii române.
O carte apare o dată la 50—130 de ani. chiar și prin această îndelungată gestație
și rcelaborare face dovada valorii sale. Tomul al II-lea care cuprinde repertoriul
mozaicat al perioadicclor noastre din anii 1£>OG—1918 este fără îndoială vrednic dc
prestgiul instituției care patronează asemenea opere.
ION 1UESCU
ECOUL COMUNEI DIN PARIS ÎN BANAT
Relațiile istorice de prietenie dintre Franța și România au rădăcini adinei de-a
lungul veacurilor, O astfel de legătură fraternă, impresionantă, cu semnificații
adinei s-a înfiripat și dezvoltat in timpul războiului franco-prusian din 1870-71 și
în timpul înflâcăralelor zile ale Comunei din Paris.
Deși autoritățile austro-ungare se găseau în neutralitate activă, bănățenii și-au
arătat fățiș, cu mult curaj sentimentele față de poporul francez greu încercat. Astfel
a doua zi după începerea ostilităților, gazeta .Albina", condusă de Vincențiu Babeș,
scria că, deși poporul nostru poartă resentimente față de Napoleon al 111-lea, care
sprijinise dualismul, simpatia românilor este alături de Franța. l)
în articolul ,Jn cauza francilor nefericiți" apărut după capitularea de Ia Sedan
(2 septembrie 1870), se cere românilor să-și înfrîngă „propria suferință și să ajute
pe frații lor în suferință „miile dc mame și orfani lipsiți de pîinea zilnică." Timp
de cîteva luni listele de ajutoare publicate de „Albina cuprind mii de nume româ-
nești din satele și orașele bănățene.
Partidul Național Român din Banat și Ungaria îndeamnă pe membrii săi „să
contribuie după puteri" pentru frații noștri din Franța, cu bani, cereale și îmbrăcă-
minte. După capitularea de la Metz (octombrie 1870) 173.000 soldați și 6.000 ofițeri
intrați în captivitate, sc găseau într-o situație dramatică.
Pe listele donatorilor se găseau : Frații Mocioni cu 400 florini aur, Al. Nedelcu,
maistru frînghier din Pesta cu 100 franci, redacția Albina cu 50 franci, Corporația
Tăbâcarilor din Lugoj cu 40 florini, apoi mii de cetățeni din Timișoara, Arad Lugoj,
Oravița, Lipova, Ciacova, Bocșa, Făget, Povîrghina, Bujorul bănățean, Drăgoiești,
Tic vani ul Mare, Temerești, Peștera, Jdioara și multe altele. Strîngeau ajutoare :
79
Petru Cermena, dr. Pavel Vasici, Paul Rotariu, llie Miescu, Const. Rădulescu, stu-
dentul Gruia Liuba, Anastasia Tempea ș.a. Zelul lugojenilor fiind mare, era subli-
niat de articolul „Onoare naționaliștilor din Lugoj."
Ajutoarele strînse au fost predate lui Emile Pi cot, vice-eonsulul Franței în Banat,
împreună cu o scrisoare a iui Vtcenfiu Babej, în care arăta că „peste trei milioane
de români din Austro-Ungaria — majoritatea absolută în Banat și zkrdeal — des-
poiați de secole de drepturi, cultură și progres și deci sărăciți-,, văzînd durerea
fraților francezi, au uitat propriile privațiuni și suferințe.. .8) In răspunsul sâu„
Emile Picot mulțumea pentru ajutoarele destinate prizonierilor francezi din Germa-
nia, recunoscînd că „românii deși nu sînt răsfățați de soartă, au venit tn ajutorul
fraților lor în suferință. în lupta noastră — arăta consulul — românii ne-au dat
mărturie, prietenia lor." 4)
în editorialul „Parisul a capitulat" 6), condițiile armistițiului din 28 ianuarie 1671
erau considerate mărturie a „tristei degradări morale și ticăloșiei claselor și guver-
nanților, care conduc Europa." Conducerea P.N.R. din Banat și Ungaria a îndemnat
populația bănățeană să înainteze petiții și memorii împăratului, la Viena și Dietei,
la Pesta, prin care să „protesteze împotriva nedreptății și tratamentului impus
Franței." Același apel este cuprins și în articolul „Datorinfa noastră către Franfa" *).
Pc adresa Clubului parlamentar român din Pesta și la Viena soseau zeci și zeci
de petiții și memorii, depuse pe biroul Dietei, dc : Eugen Mocioni ale locuitorilor
din Sinmcolaul Mare; S. Boriea și losif Hodoș „ale mai multor comune din
Zarand" ; Al, Mocioni ale comunei Belotinf; Vinecnțiu Babeș „mat multe petlftt din
Banal" ; S. Boriea ale comunelor Chișcida și Busioș; Al, Mocioni ale comunelor
Beba și Sislarouâf; S. Boriea ale comunelor Joșdea și Balinf; V, Babeș ale comu-
nelor Cebza, Cenadul Sfrijesc și Curtici, iar Eugen Mocioni a depus „un teanc de
proteste din comitatele Arad și Timiș." Cu acest prilej Babeș a declarat: „Ori vin,
ori nu vin astfel de rugări. Onor guvern să iea la cunoștință că întreaga națiune
română e gata să aducă orice jertfe pentru salvarea intereselor națiunii franceze" ’)
iar în ședința din 3 martie 1871, Al. Mocioni, spunea ; „Cu toate că bunele intenții
ale petiționarilor sînt acum întrecute de faptele date, îmi îndeplinesc cu plăcere
datorința de a prezenta rugarea comunei Bebe și Șiștarovăf, pentru că pe calea
aceasta se dă ocaziune compatrioților mei români, deși în mod slab, să-și dcie
exprimare nemulțumirii față de politica noastră externă de pînă acum."
în ședința dietei din 19 martie 1871, după ce Tisza Istvan ți Jokay Mor au jus-
tificat politica regimului, Babeș a rostit o importantă interpelare în care a combătut
politica regimului în conflictul franco-prusian. „Eu — spunea el —• am fost pentru
o intervenție activă, considerînd victoria germană o... calamitate pentru Europa și
mai ales pentru națiunile maghiară și română'*. La obiecțiunea că s-ar fi Împiedicat
unificarea germanilor, Babeș făcînd aluzii la năzuința spre unitate a românilor,
arată că numai unirile naționale, liber consimțite sînt viabile, iar cînd se realizează
de către „despoți, sînt periculoase", mai ales pentru vecinii lar.
După proclamarea Comunei, în coloanele „Albinei" apar reportaje, informații și
articole prin care este sprijinit primul guvern din lume al proletariatului. Este
necesar să reliefăm următoarele precizări ale istoricului I.D. Suciu : „După consti-
tuirea P.N.R. din Banat și Ungaria (7 febr. 18459) jurnalul „Albina" devine organul
oficial al acestui partid. Drept consecință atitudinea acestui ziar față de Comuna din
Paris, reprezintă poziția P.N.R. din Banat și nu a cîtorva personalități particulare,
care, nu importă influența lor, nu puteau avea autoritatea necesară pentru a impune
punctul lor de vedere ziarului oficial al partidului... Deci sprijinul și popularizarea
Comunei din Paris nu constituiau un fapt izolat, ci făceau parte din programul
partidului, care reprezenta o burghezie oprimată, care-ți găsea un aliat natural în
mișcarea muncitorească." *)
Această opinie lărgește orizontul sub care trebuie privită activitatea publicistică
a lui Babeș.
Pe baricadele Comunei se găseau și romlni, ca Jean Ccrnătescu, Const. Haralam-
bie, Const. Cantacuzino, Dim. Dobrescu și alții, gazeta „Albina" informa cititorii
despre scopurile ci și anume „organizarea unei societăți pe bare largi, democratice.
„Comuna, scria gazeta, este organul „Suprem dc conducere" șl nu un „consiliu
municipal, administrativ „cu autoritate asupra Franței, pentru" a asigura pentru
totdeauna republica liberală și democratică."
Mijlocul de a se menține la putere era Garda Națională, Comuna „grație puterii
sale urbane devine stăpînă pe toată țara. Acest scop e deci sublim..1®)
80
In alt articol, preciza: „Principiul suprem al revoluționarilor din Paris este
identic cu scopul lor, dreptatea deplină, a asigura republica, contra restaurației
monarhiei, fiind menită să dezlege chestiunea socială, problemă măreață menită
națiunii franceze, care în 1793 a răscumpărat omenirea de sub jugul feudal," u)
Popularizarea acestor idei îndrăznețe ți curajoase se făcea prin combaterea pro-
pagandei reacționare, explicînd esența dc clasă a orinduirii burgheze, intuind meca-
nismul exploatării ți rolul istoric al clasei muncitoare. In articolul „Dreptul la
reoalujiune" Babeș justifică insurecția armată, ca urmare a creșterii conștiinței
revoluționare a muncitorilor, care nu vor depune armele din miini „pînă nu dez-
leagă cu ele marea și importanta chestiune socială". în editorialul „Adevăratul
înțeles al răscoalei din Parii." 1») se relevă că mulți „vorbesc ți scriu despre
Comună, fără să-i cunoască scopul, răstălmăcind adevărul'1, în timp ce „noi apre-
ciem scopul ei generos și sublim". Situația social-economică „reclamă reforme, o
altă ordine socială, mai dreaptă, mai umană, emanciparea muncii și ridicarea ei la
valoare de factor egal îndreptățit in stat". în preziua înfrîngerii Comunei, Babeț
scrie: „Comuna Parisului se va repeți ia Londra, Liverpool, Bristol și prin toate
tirbele mari, cu muncitori numeroși, pînă atuncia cînd munca nu va fi emancipată
de capital." t*)
Acestea erau gîndurile pe care Vincențiu Babeș și echipa sa redacțională le
sădeau, acum un secol, în opinia publică românească, idei care nu erau profesate de
circumstanță; ei erau convinși de viitorul proletariatului, dovadă că la șase luni
după înăbușirea Comunei, in articolul „Afaceri d’ale internaționalilor" Uf scria:
„Noi care slntem cu trup și suflet pentru emanciparea muncii și recunoașterea
lucrătorilor de un factor egal îndreptățit în societate, totdeauna și întru toate...
pururea vom informa lectorii noștri despre pașii ce va face această Asociațiune
(Internaționala 1 n.n.) pentru asigurarea scopului și realizarea dorințelor ci, cu alit
mai vîrtos căci în viitor lumea are să se aștepte la multe și mari lucruri din partea
lucrătorilor și a numiților socialiști."
Comemorînd centenarul Comunei din Paris eram datori să subliniem aceste
pagini din trecutul presei bănățene și aceste acțiuni ale populației din această pro-
vincie, care și-a arătat curajos simpatia față de poporul francez.
OCTAVIAN METEA
Bibliografie :
lJAibtna, nr. 57 din 21 iunie 1970; 2) Ibidem, nr. 92 din 20 sept. / 2 oct. 1970; 3) Ibi-
dem, nr. 1 din 3/15 ian. 1971; 4) Ibidem, nr. 11 din 4/16 febr. 11171; 5) Ibidem, nr. 7
din 21 ian. /2 febr, 1871; 6) Ibidem nr. II din 4/16 febr. 1871; 7) T, Păcățian, Cartea
de aur, voi. V. p.503 ; 8) Ibidem, Op. cit. p. 523 ; 9) I. D. Suciu, Las roumains de
I empire austro-hongrois et la ffuerre franco-prussiene (1870—1871) Nouvelles etudes
d'Histeire, p. 244 ; 10) Albina, nr. 27 din 25 mart./ 6 apr. 1671 ; 11) ibidem, nr. 29
din 2/14 apr. 1871 ; 12) ibitictn, nr. 34 din 21 apr. / 3 mal 1871 ; 13) Ibidem, nr. 32
din 18/30 apr. 1871 ; 15) ibidem, nr. 81 din 9/19 oct. 1871.
6 — Orhr hi
GHEORGHE LEAHU:
PERSONAJE
PROGRESISTE
MUNCITOREȘTI
PE CARE LE-AM
INTERPRETAT
Mi-am început profesia de actor în Teatrul Poporului din București în 1945. Acest
teatru creat de P.C.R. nu avea decît sediu administrativ. Cel artistic era în toate
sălile de mese ule fabricilor și întreprinderilor din capitală, transformate adhoc în
scene de spectacol. La fel Ia sate, jucam unde se putea. Evident. In repertoriul
acestui teatru erau multe piese care vorbeau de realitățile și problemele unui stat
nou, revoluționar.
Acest moment din viața mea artistică m-a apropiat cu interes și pasiune de acele
personaje care reflectau eroismul cotidian, care nu era altul decît acel din jurul
vieții mele, atît de tumultos și direct trăit și cunoscut.
Se năștea a lume nouă și mă socoteam mîndru că sînt un fiu devotat și militant
al ei. Ca să-1 parafrazez pe Maiakovski, drept cel mai bun carnet de partid îmi
erau înseși rolurile melc. Am încercat să prezint pe scenă umanismul profund de
care erau însuflețite aceste personaje și m-am ferit pe cît am putut de minusurile
literare, cu care, la început cel puțin, era încărcată lumea acestor eroi : declamato-
risrnul, și dogmatismul unora, idealismul exacerbat și ncrealist, sau idilismul nepu-
tincios șl fără perspectivă al altora.
Actorul în toate timpurile a avut și va avea o mare responsabilitate socială.
Îndrăznesc să afirm că in perioada 1945-1950, teatrul, reprezcnUnd o tribună extrem
de importantă, solicita actorul la un efort mult crescut din punct de vedere ideolo-
gic și artistic. Trebuia, cu resursele de talent de care dispunea fiecare, să fie la
maximum prezent pe scenă în condiții cu totul precare, firești începuturilor unei
noi perioade de existență a teatrului românesc, care se adresa unor largi mase de
oameni ai muncii ce veneau vertiginos și însetate spre cultură și artă. Au fost cazuri
cînd — fără exagerare — putem vorbi de un real eroism actoricesc, ținlnd seama
de condițiile de joc și de recepție ale spcctocolclor teatrele, din aceea vreme e. Multe
amintiri dragi mi-am păstrat în credincioasa memorie afectivă de actor în legă-
tură cu personajele acestor categorii de eroi ai zilelor noastre, de fapt de oameni
cu totul obișnuițl, dar în situații grele, excepționale, revoluționare.
Mi-amintcsc că mi s-a făcut chiar cinstea de a fi chemat să joc în reprezentație
pe prima scenă a țării, Teatrul Național din București, un asemenea rol : Delegatul
C.C. din piesa „Ziua cea mare" de Maria Banuș, alături de reputați actori ai patriei
noastre ca: regretata Sonia Cluceru și G. Timică. Pentru tinerețea mea și pentru
ncobișnuința unor asemenea invitații din provincie (crăm la Teatrul Național din
Craiova), acest fapt a constituit o mare cinstire pe care mi-a acordat-o direcția
Teatrului Național de atunci, academicianul Zaharia Stancu. Era curioasă și coinci-
dența că la Teatrul Poporului debutasem în 1945 într-o piesă care se numea tot
„Ziua cea mare", dar de Gheorghiu—Pogoncști.
lată așadar două..........zile mari ale carierei mele profesionale.
In 1946, am avut cinstea să joc la București în prima lucrare dramatică a valo-
rosului dramaturg Aurel Baranga: „Bal la Făgădău", unde de asemenea am avut
fericirea să joc alături de primii actori ai țării, în frunte cu marele comediant
român Vasiliu-Birlic. Altădată la Pitești, am avut prilejul să interpretez situația
82
tragică a oarecum doi eroi, unul din piesa lui Virgil Stoencscu „Drumul soarelui”,
în scara premierei (un colectivist de prin părțile Dobragci, ucis de chiaburi.) și pe
acel al actorului erou Fanait Constantinescu, interpretul titular al rolului de mal
sus și care a murit pe scenă la sfîrșitul actului doi și a trebuit să-l înlocuiesc în
scena mortii din actul III.
Extrem dc numeroase sint personajele pe care le-am interpretat din literatura
dramatică de după 23 August. Ar trebui să înșir aproape toată dramaturgia lui
Baranga, multe din piesele iui Lovinescu, Mtrodan, Fărcășanu, Tărcbllă și alții.
S-a întîniplat uneori — trădîod pe autor — să fiu nevoit să creez un personaj
aidoma cu ce-mi închipuiam ou că ar fi trebuit să fie acesta, ca In piesa lui Al. Sever
„Boieri ți țărani" ți să primesc chiar un premiu dc creație în finalul festivalului dc
teatru. Alteori, n-am reușit eu să înțeleg complexitatea unui personaj ca FLtîcescu
din „Sonet pentru o păpușă11 de Fărcășanu ți să nu mă pot bucura dc reușita acestei
realizări. O anumită deprindere în interpretarea acestor personaje mi-a adus la un
moment dat falsa convingere că-mi sînt la îndcmînă. Ienevindu-mi eforturile și sără-
cindu-mi mijloacele dc expresie, aceste împrejurări obligîndu-mă să găsesc noi căi
de ieșire din primejdia șablonizăril și repetării plicticoase.
Am cunoscut un coleg, carc-mi declara cu o cinică sinceritate că el are patru
sertare sigure în laboratorul său creativ :un comic chel și bălbîit, eventual șchiop,
un comic intrigant, puțin ghebos, un tragedian limător, capabil de cinei monoloagc
lungi, și un personaj pozitiv (șapcă, manta de piele și mustață). El cerea să-l dis-
tribuim în ceea ce s-ar potrivi uncia dintre aeeste patru ipostaze, că altceva nu
poate și nici nu vrea să încerce. Vă imaginati ce distantă s-a parcurs șl în literatura
dramatică și în interpretarea actoricească de la acest punct dc vedere 1 Anumite
practici și anumite prejudecăți ce S-au constatat in arta spectacolului teatral cu
privire la ce se înțelegea prin erou pozitiv, au produs multă vreme piedici serioase
artei noastre, care în planul ei a cunoscut totuși o dezvoltare excepțională, bucurîn-
du-se dc condiții nemaiîntilnite șl de un potențial de talente, îndrăznesc să afirm
unice în lume. Bunul simț, adevărul artistic și ideologie robust al concepțiilor înain-
tate ale clasei noastre muncitoare, ale partidului ei, cum era ți firesc, a reglementat
aceste anomalii. Lucrul acesta s-a făcut resimțit atît în literatura dramatică cît și
în arta spectacolului dc teatru, Feslivalcle naționale de teatru au încurajat perma-
nent tot ce a fost mai reușit în aria spectacolului piesei românești contemporane.
Desigur că pe acest tărîm încă sîntem datori vieții pe care o trăim, cu mult mal
bogată și mal profundă ți ™i interesantă, decît am reușit noi pînă acum s-o pre-
zentăm pe scenele noastre,
în cinstirea semicentenarului partidului, zilele teatrale românești care antrenează
totalitatea teatrelor din patria noastră într-un concurs național, vor prilejui contu-
rarea — este speranța și încrederea noastră a tuturora — a unor personaje progre-
siste, rcfleclînd umanismul socialist în forța Iul dc mare frumusețe a existenței
noastre plenare.
Pentru orice actor cu simțul responsabilității față dc destinul artei noastre tea-
trale, contribuția sa la imortalizarea unor asemenea personaje constituie o mare
bucurie și satisfacție profesională.
Gîndindu-mă Ia drumul unui sfert dc veac de încercări și căutări entuziaste, pe
caro și eu l-am parcurs alături de colegii generației mele spre întruchiparea celor
mai îrămtntate și îndrăgite chipuri din viața noastră de toate zilele, atît de eroică
în conținutul și perspectivele ei, mă simt astăzi emoționat că putînd păstra modes-
tia firească, mă pot și bucura cu îndreptățită mîndrie de rezultatul colectiv al crea-
ției actoricești din patria noastră socialistă, dc atîtea ori șl în atîtea feluri prezentă
în aducerea pe scenă a ceea ce necontenil creează însuși poporul nostru mai lumi-
nos, mai tulburător și mai durabil.


DYLAN THOMAS:
cronica
traducerilor
*
„VIZIUNE
$1
RUGĂ'")
Dcschizind această carte — ediție bilingvă — ne putem aduce aminte în xoic.
dacă dorim, dc dificultatea liricii lui Dylan Marlais Thomas (1914—1953). Inscriindu-;e
deopotrivă in orientarea postromantică (D. H. Lawrcnce — Theodore Roclhke) la anii
podul tendinței sacre (W. B. Ycats — T. S, Eliot) și in tradiția poetică engleză vech ■
de patru secole, el suportă comparații atît cu autorii menționați cit ți eu poeții școlii
metafizice din veacul al XVII-lea (John Donne), cu William Blake și cu G. M. Hopkins,
ale căror poeme sînt încă recunoscute ca greu de înțeles, necesilînd ample comentarii
critice și pur și simplu explicate, chiar din punctul de vedere al lectorului englez,
avizat, preocupat de studiul liricii lor.
Chiar dacă mesajele fundamentale ale liricii lui Thomas sînt deseori astfel lămu-
rite prin discuții, inocența funciară a speciei umane afirmată împotriva osindei din
dogmă, drumul din întuneric mereu spre lumină, sau bucuria existenței firești pe
lume ajung să fie percepute de cititor printr-o lectură atentă și — la rCcomandiirea
poetului — literati a versurilor, care impun, într-un ritm straniu cu rezonanțe celtice,
simboluri și mituri specifice viziunii thomasiene. Efectul pretnerge înțelegerii, con-
știința frumuseții metaforelor sc ivește înaintea sensului, care poate fi cercetat, intre
altele, și prin prizma interpretărilor freudiste. Faptul că obstacolele puse de poet în
calea cititorului, ca pentru a-i întuneca speranța că vreodată va înțelege ceva, spun
comentatorii anglosaxoni, sînt reprezentate în primul rind de limbaj, aduce problema
unei transpuneri în românește a lui Dylan Thomas la un nivel neobișnuit.
Se cuvine să remarcăm cu satisfacție că în numărul dc numai douăzeci și trei de
poeme, impus probabil de dimensiunile relativ mici ale cărților din colecția „Orfeu'-,
sînt incluse piese reprezentative și importante pentru o cunoaștere sumară însă ade-
vărată a modului poetic thomas ian, a principalelor simboluri și leit-motive. Ne referim
în primul rînd la „Viziune și rugă" (ea dă titlul volumului), la „Balada momelii cu
picioare lungi“ și la „Fern Hill“, poeme lungi, pe care, din punctul de vedere al artei
traducerii, le socotim trei piese de rezistență ; avem de asemenea în vedere toate
celelalte texte din carte, alese și grupate în scopul dc a întări consistența miezului
tematic ce i se clarifică cititorului treptat, pe măsura parcurgerii cărții.
Problema Uțaducerii lui D. Thomas s-a pus și s-a rezolvat la un nivel, spuneam,
neobișnuit, în sensul că stăpînirea limbii engleze de către autorii versiunii românești
a fost susținută de o cunoaștere în profunzime a liricii lui Thomas, ceea ce a avut ca
rezultat nu o transpunere mecanică eșuată inevitabil, ci o traducere și în același
timp o interpretare a versurilor de pe pozițiile unei opinii critice coerente, justificate,
așadar posibile, exprimată pe scurt în prefață de Șt. Stoenescu, dar mai ales implicată
în soluțiile date unor pasaje cheie din poeme.
„Cuvîntul „unseen" este tradus prin „neprivit" ; versul leit-motiv „Hands, hold
you poison or grapes“ prin „Mîinilor ce-aduceți : rodii, mătrăgună ?“ („Din turnuri
urechile"). Același „walk", prezent în două versuri, este tradus diferit: Jshe sleeps in
the narron trough yet she walks the dust / Yet raves at her will / On the madhouse
hoards worn thin by my walking tcars" : „Și doarme în troaca îngustă și lotuși
umblă prin ț&rînă / Și aiurează în voie / Fe scîndurile casei de nebuni roase de lacri-
*) tn romlnețte de C. Abdluțâ ți Șt. SloeneKU, Editura Univers, Bnturețll. 1W0.
84
mile mele fără de odihnă" („Dragostea intr-un ospiciu"); „Pale raîn over the dwindling
harbour / And over sea wet cruch the size of a snail" are ca echivalent: „Palida
ploaie peste portul tot mai micșorat / Peste biserica șiroind ca un melc" (Poem în
octombrie). Din același ultim poem citat, iată o infidelitate ce ar părea de neexplicat
in cazul unei traduceri silite cuvînt cu cuvînt: „Pears and red currants" : „Pere și
coacăze rubinii". Intr-un fel asemănător"... the colour of cleay" este ... „culoarea
aprigă a lutului", în spiritul violenței de imagini caracteristică întregului poem
„Viziune ți rugă".
Strecurarea continuității de sens în toate piesele traduse precum și comentariul
implicat reușesc să închege universul poetic thomasian prin proiecție în versiunea
românească lipsită de stridențe și corecte naivități. Cităm cîteva versuri din „Unluckily
for a Death" („Din nefericire pentru moarte") impresionind prin perfecta corespon-
dență de sens ivită tocmai din abateri, de fapt din reconsiderarea înțelesurilor1 cuvin-
telor ți așezarea lor in românește în tipare ritmice rafinate cu asonanțe și sugestii
subtil muzicale: „Nu voi cînta eu însumi niciodată / Despre sfînta din întunecimi cît
timp utrenia fără sfîrșit / Din carnea ta rugată ; isvorăște, nici pasărea / De sub rădă-
cinile mele n-o voi izgoni vreodată : / Moartea poruncind celor doi să zacă-nsingurați"
(„Never Shali my seif chant / About the saint in shades while the endless breviary /
Ttirns of your prayed flesh, nor shall I shoo the bird below mc : I The death biding
two lie lonely").
Tn același timp, volumul „Viziune și rugă" ni se pare a fi o reușită dc înaltă
clasă prin evitarea în egală măsură a uneia dintre cele mai subtile curse în ceea ce
privește traducerea unui dificil poet modern de către un cunoscător și interpret al
operei sale, anume alunecarea în parafrază. Căei nicăieri nu întîlnim în românește,
prin insistență explicarea, stricarea uniunii de formulări ermetic metaforice sau
ritmul frazării inegal și straniu, care închid lectorul în cercul magic al fiorului
transmis in cele din urmă, ceea ce, pentru cărțile dc poezie tradusă, este un fenomen
cel puțin rar.
Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu reușesc să transpună țesătura metaforică
a cărei complexitate în limba originală este păstrată în românește la același nivel
prin plasarea cuvintelor cheie într-un context care să le pună în evidență polisemia
și care să unifice totodată cele cîteva planuri de înțelegere într-un miez metaforic
major, justificat de sensul general al poemului.
In română, ca ți în engleză, cuvînlul are sens literal arhaic și parodic, este
metaforă ți în același timp parafrază concentrată, efectul muzical al disonanțelor și
frazării de un fel aparte este transmis odată cu ambiguitatea originară a liricii thoma-
siene, sporind efortul de interpretare pentru cititorul de limbă română în aceeași
măsură ca pentru cel anglo-saxon.
„Prorele alunecau și coasta neagră dc păsări / O ultimă privire azvîrle spre
zburătoarele-i plete, / Spre ochiul albastru de balenă ; / Călcat în picioare orașul își
zuruia a noroc caldarimul" (The bows glided down, and the coast / Blackened with
birds took last look / At his thrashing hair and whale-blue eye ; I the trodden town
rang its cobbles for luck"),
„Viziune și rugă" conține, după părerea noastră, o rezolvare plină de siguranță
a unui mănunchi de piese lirice dificile, care sînt marcate de modul poetic thomasian
și înseamnă în același timp, pe partea tipărită în românește, o creație poetică de
autentică frumusețe.
IRINA GRIGORESCU
Bujor Nedelcovici:
„ULTIMII"
De fapt cine sint „ultimii* și ce aco-
perire există prin structura romanului asu-
pra semanticii titlului ? Nu trebuiesc de-
sigur, căutate întotdeauna legături între
titlul unei proze și desfășurarea epică,
5lînd în tehnica prozei caracterul pur con-
vențional al titlului; în cazul romanului
lui Bujor Ncdelcovicî se pare că „ultimii'*
denumește o anume categorie de oameni
a căror reminiscențe ale trecutului se pre-
lungesc fatal în prezent dominîndu-le toa-
te acțiunile ți imputiînd o conduită care
nu poate ieși de sub impulsul activităților
prime ale acestor „ultimi*1, O stare mor-
bidă tiranizează această lume închisă cu
contingențe doar spre trecut, opacă și fără
antene la prezent, pe care îi este teamă
să-l descopere, și numai din simplul motiv
că adaptarea nu s-ar produce și distruge-
rea ar fi totală. Personajele există în con-
textul acestei stări maladive și acționează
în virtutea unor percepte mai demult ac-
ceptate. devenite norme de care nu se mai
poate face abstracție. în înlănțuirea fapte-
lor efectul conține în germene cauza unei
alte acțiuni care grefată pe fondul unui
automatism cu multiple reflexii în trecut
poate genera cele mai odioase gesturi, in-
clusiv crima. Se pare că prezentul nu este
decît un vis ce include acțiuni ca o pre-
lungire a unora existente eu adevărat în
trecut. Dacă doamna Rujinskî nu este ca-
pabilă să înregistrezi? moartea soțului ca o
realitate ce ar putea fi deferită spre cu-
noaștere și altora, se datorește neaderenței
totale la prezent, diluat și fără contururi
precise pentru ea, suspendare între trecut
și viitor. Act al degenerării, crima aăvîr-
șită produce evaziunea spre lumea reală
a doamnei Rujinskî, împingind-o spre o
altă crimă din simpla rațiune a mascării
celei dinții. Intrînd în realitate aetul de-
vine lucid ți premeditat; atingerea rea-
lității înseamnă acceptarea luptei Cu o
lume străină („Era tulburată de povestire,
de amintiri, ar fi vrut să nu mai fie ni-
meni în preajma ei; această așteptare lua
proporțiile unei adevărate terori, atunci,
căută să se stăpînească, să-1 privească în
ochi, și astfel să învețe să fie gata pentru
viitoarea luptă care nu o va purtă numai
cu Peiran, ci cu toți care au știut ceva
despre domnul Rujinski. își simțea toată
forța pe care o acumulase, încrederea
Omului cu lavalieră, răspunderea ce o
avea față de el, față de ei toți pe caro nu-i
•) Editura Frnintxcu. 1070.
cârti
reviste
*
cunoscuse, se pregătea în tăcere pentru
confruntarea ce va începe între ea și cei-
lalți ... avea în mînă „frînghia lor" și era
convinsă că o va trage pînă la țărm, pînă
la ultimele puteri, și nu Pctran va fi acela
care i-o va smulge din mîjni. De data
aceasta era sigură.'* /pp. 120—12V>. Ca ul-
timă reprezentantă a unei lumi aflată în
fatal declin, doamna Rujinski are orgo-
liu de castă și drumul ei pînă la sfîrșit
trebuie să fie în maniera de existență a
celora pe care-i reprezintă („...înaintez
singură ulitma dintre ultimii... Nu este
vorba de o încăpățînare, dc o ambiție, eu
am o obligație ; sint ultima dintre ei, este
necesar să am reprezentarea tuturor celor
pe care-i întruchipez, deci eu trebuie să
plec in așa fel Incit toți cei dinaintea mea
să fie mîndri de mine" /p. 339.0. Gest aris-
tocratic de acceptare al unui sfîrșit!
Lumea aceasta decrepită și închistată,
reflex al unor maladii psihice și de singe,
prelungite, se completează cu Cristu. vic-
timă și el a planurilor doamnei Rujinski,
domnul Fabian, maniac și cu o tardiv-ju-
venilă emoție în fața doamnei Rujinski.
Liantul cu această lume aflată în încreme-
nire și aparent fără drame este Petran,
poștașul care a înregistrat automatismele
tuturor, depistînd prin absența lor, dere-
glările acesteia.
Bujor Nedeleovici a încercat prin
romanul „Ultimii* virtuțile unei proze ce
vehiculează personaje stranii prin existen-
ța lor. sondînd subconștientul și existente
maladive, dislocînd epicul sau jnlerferîn-
du-l cu lirismul acțiunilor, Încercînd teh-
nica rememorărilor nu pe dimensiunea
timpului real ci pe cea a memoriei invo-
luntare. Dc aici unele personaje „scăpate*
de autor în labirintul acțiunii, urmărite
distant în psihologia lor ambiguă și ne-
obișnuită. Talent robust, însă. Bujor Nc-
delcovicî face dovada prin acest roman a
unui prozator cu deosebită înclinație spre
proza do subtilă analiză.
ALEXANDRU RUJA
86
Teodor Balș :
„NOKD“
Anticipînd concluzia acestor însem-
nări, vom spune că Teodor Balș ne apare
— din poemele acestei cărți—cu un profil
modificat de cețurile unei melancolii. Poetul,
care a zăbovit multi ani — cu bune rezul-
tate — spre a găsi echivalențe românești
pentru poeme ale lui Federico Garcia Lorca
și Miguel Hernandez, se întoarce la unel-
tele sale cu o anumită voluptate, ușor dc
descifrat in poeziile adunate aici.
Teodor Balș este un remarcabil pro-
zodist, dar acest lucru n-ar mai satisface
astăzi, cînd mulți dintre poeții noștri par a
nu mai (i interesați de aceste posibilități,
dacă în poeziile sale n-am găsi o neliniște
ți o căutare, o perpetuă pendulare în spații
adesea opuse, o continuă sondare a stărilor
apte de emoții noi.
Vom spune că am citit această carte
cu o reală plăcere ți cu satisfacția de a-1
regăsi pe autor mai aproape de sine Însuși,
mai firesc, cu versul așezat sub semnul
unei anumite nostalgii. Cartea sa pare un
popas intre drumuri, o reculegere și o evo-
ca re, o călătorie imaginară, în care poetul
își pune întrebările destinului, ale căutării
sale: „Pe sub calota de vînt / sania mea
se tot duce", „sania mea sub o stranie /
lună eu ghețuri la bord"1 (Nord). Dincolo
de aceste versuri, sc străvede înțelesul mai
larg, abia sugerat, cu discreție, al peri-
plului său poetic.
Această carte a drumurilor, aicoanelor
dccupate din sud — cu un dor al luminii —
sau din tărîmuri septentrionale, se orga-
nizează în jurul unui nucleu care e spațiul
poetului, evocările Brașovului, ațe peisa-
jului carpatin, ale Bucurcștîului. Iar zborul
fanteziei sale pleacă mereu și se întoarce
în acest spațiu fundamental : „Cînd zidu-
durile sc fac seară / ți-aud zăpezile că-
zi nd / peste oraș, în somnu-i blind / în-
tors cu Tîmpa către țară..„Și mult
prea noapte de se face / în Șchei la Sfîntui
Niculaie / știu iîngă munte o odaie / sub
cetini cu ninsori în ace / unde m-abat și
bat in geam / ți intru ca-ntr-o rugăciune /
să beau vechi cîntece de lume / cu sur-
ghiunitul Anton Pann“ (Cind zidurile.. .*)
Ni sc pare interesant să reținem faptul
că poeziile de evocare ale lui Teodor Balș,
in care ni se reconstituie un colț de lume
— din Bosnia sau Dalmația, din Italia sau
de aiurea — cu lumina, mirosurile și splen-
dorile acelor peisaje, nu sînt înfăptuite decît
•) Editura „Cartea RomâneascS". 1071.
rareori ca poezii descriptive, ci ca niște
confesiuni în transparența cărora ni sc re-
levă simple dar mișcătoare adevăruri uma-
ne („Secetă", „Ochii" etc). Insfîrșit, nc-a
plăcut o anume solemnitate a versurilor :
„Sînt mai puține păsări aici și mai puține /
și frunzele cu ochii îngălbeniți de vînt“
('Octombrie); „Ninsori de martie tîrzii, / cu
tonuri stinse de egretă / și zbor de reci
melancolii / în care iarna se repetă" etc
(Ninsori de martie).
Fără a fi numit toate laturile remar-
cabile ale acestei cărți și toate poemele care
ne-au reținut, socotim că Teodor Balș se
definește în Nord, ca un poet cu un profil
precizat, într-o evoluție care arată noi va-
lențe ale lirismului său.
A fit'.WBJM l'ErlVy
Vasile Zamfir :
„LA MARGINEA LUMH“
O poezie de mare simplitate, fără in-
tortoehieri spectaculoase, pentru descifra-
rea căreia nu e nevoie să cauți ehei spe-
ciale. Ea se aseamănă cu acele păsări,
pomenite de poet în poezia ce dă titlu volu-
mului, care stau „la marginea lumii", gala
să zboare, dar totuși nu zboară, căci o prea
stridentă culoare le-ar orbi; păsări cărora
le repugnă pină și zgomotul propriilor
aripi !
Autocaracterizarea poetului din poe-
zia „Izvoare" ni se pare, edificatoare : „Trec
printre oameni, simplu, ea apele în iners ; /
Cum trec foșnind izvoare (oglindă pentru
stele / Șoptind diurn poeme — și-ntregul
Univers / Sc-nloaree către mine cu sclipit
de oțele. / Vin cerbii către seară și-mi tur-
bură izvorul, J Și-și beau din apă umbra ;
și coarnele — tufiș — / Se-nalțâ speri oase
să simtă vînătoru! / Ori vîntul care-aleargă
prin crengi și prin frunziș. / Măria-sa amur-
gul sc-apropie. E ora / Cînd visul se în-
toarce cu cerbul la izvor, / Cînd vorbele
vin simplu, cu zvon aromitor, / Să fie ca
o pîine pe masa tuturora".
Ca și în volumele precedente, pre-
domină și de această dată peisajul, descri-
erea, în tonuri tari sau estompate — tot-
deauna în concordanță cu starea sufle-
tească a autorului („Țărm dobrogean", „Pei-
saj cu gară", „Peisaj", „La rădăcina pă-
durii", „Peisaj nordic").
Vasile Zamfir posedă un acut simț al
vegetalului. Ierburi luxuriante, flori speci-
fice tuturor anotimpurilor, ramuri verzi sau
golite de frunze, păduri cu pajiști însorite
sau cuprinse de vînt. Și printre toate — o
87
forfotă a „universului mic"1 compus din in-
secte și fel de fel de alte viețuitoare lili-
putane, care dau poeziilor un aer filigra-
nat, de Stampă japoneză : „In taină, ghio-
ceii în scutece de gheață / Opalurile albe
le-or scoale din frunziș, / Și gîzcle ți melcii
se vor trezii la viață / Și vor fi nunți so-
lemne In orice luminiș, / A mal rămas o
lună, Și vor visa castanii / Că le-au venit
pe ramuri vechi frunze, în tumult. / Va fi
o primăvară mai blîndă ca-n toți anii. /
Ieși, suflete, la soare, și bucură-te, mult“ I
(Martie)
Pe una din copertele interioare ale
volumului, Nichita Stănescu caracterizează
în acest fel poezia lui Vasile Zamfir: „O
respirație asemeni menaleiliilor din foto-
grafiile sepia, o scriitură cu creta pe o
lăsare dc noapte fără stele, un murmur de
glas de prieten ridicîndu-sc din cuvinte
scrise cu sufletul".
Tac pe cealaltă copertă, Al, Andrițoiu
precizează : „O poezie care s-a ferit și se
ferește di> îngîmfarc ți zgomot, preferind
uimirile in fața frumuseții și gravitatea ma-
rilor răspunderi. In umbra modestiei de
bună calitate se frămîntă creator sufletul
nuni om cucerit de frumos".
Aprecieri la care subscriem,
DMf RACII ICI
Constantin Corbu :
„ȚARANIMEA DIX KOMANIA
ÎNTRE 1864—1888 •
Necesitatea unei lucrări de sinteză
care să cuprindă situația și lupta țărănimii
ln a doua jumătate a secolului al XlX-lea
ți începutul secolului al XX-Iea, transfor-
mările petrecute în relațiile agrare este de
mult simțită în istoriografia noastră, cu atît
mai mult eu cît țărănimea a constituit prin-
cipala forță socială realizatoare a celor două
mari imperative naționale din acea vreme ;
independența și Unirea cea Mare.
Lucrarea de mai sus răspunde acestui
deziderat, acoperind perioada la care sc
referă, prin analiza competentă a unul cer-
cetător — cunoscut istoriografiei noastre
prin studiile publicate anterior asupra pro-
blemei țărănești în a doua jumătate a se-
colului al XlX-lea — a marilor transfor-
mări structurale ce au urmat legii rurale
din 1864 ți acelei pentru învoieli agricole
din 1866 cu modificările ei ulterioare.
Prezentînd critic literatura privitoare
la această problemă, autorul surprinde în
•j Editura ștlințHlțtf, București, 1970.
88
istoriografia veche, care în general aborda
problema țărănească mai mult schematic,
acele luări de poziții ale unor gînditori
înaintați care, apreciind adevăratul rol is-
torie al țărănimii, înfăptuitoare a indepen-
denței noastre naționale, prezentau veridic
problema țărănească.
Structurîndu-ți lucrarea pe șase capi-
tole principale, autorul expune într-un stil
elar ți curgător, accesibil unor pături largi
de cititori, evoluția problemei țărănești la
noi în perioada amintită, subliniind mo-
mentele istorice importante în desfășurarea
luptei țărănimii din România.
Prezentînd situația social-economică a
lumii satelor de după legea rurală din 1864,
se înfățișează reacțiunca tnoșierimii pentru
limitarea efectelor reformei agrare, pro-
cesul de ruinare a numeroși țărani împro-
prietăriți care-și vindeau loturile moșie-
rilor, arendașilor și țăranilor înstăriți,
înainte de scurgerea termenului de 30 dc
ani, în care loturile de împroprietărire nu
puteau fi înstrăinate. Se evidențiază rolul
legii învoielilor agricole ți relațiile sociale
pe caro aceasta Ic-a creat determinind mo-
dificări structurale în eadrul țărănimii, lege
carc masca, în același timp, exploatarea
dureroasă a satului și ducea la ruinarea
unui mare număr de gospodării țărănești.
La exploatarea moșierilor, arcndașilor
țăranilor înstăriți, se adăuga și cCă a sta-
lului, ca instrument de dominare a majo-
rității de către o minoritate împilatoare.
Concluzia carc se desprinde din ana-
liza realităților lumii satelor, din acea vre-
me, este eă lipsa de pămînt a determinat,
în primul rînd, neîncetatele frămîntări și
răscoale țărănești, locale sau pe o arie mai
întinsă. în perioada 1864—1888. Tn capitolele
următoare, prezentînd lupta țărănimii în
dezvoltarea ci și ln multiplele forme în
care ca s-a manifestat, se scot în relief
încercările diferitelor grupări politice de
a folosi țărănimea, ca masă de manevră,
împotriva adversarilor politici, dar ți lupta
unor elemente mai înaintate din societatea
românească, conștiente dc forța și rolul
țărănimii, ce sprijineau lupta ei pentru
pămînt. Participarea țărănimii sub diferite
forme la războiul pentru independență, ro-
lul hotărîtor al ei în acest moment istoric
carc a înfăptuit independența visată de
atîlea generații trecute, eroismul ei în lupte,
dar și decepțiile înregistrate ca urmare a
nesațisfaceri i revendicărilor ei sociale, sînt
clar prezentate in capitolele IV și V,
Tn aceste condiții istorice, autorul
arată convingător importanța apariției dez-
voltării proletariatului, ca forță socială
înaintată, care cerea, în limitele de atunci,
exproprierea marilor moșii ți împroprietă-
rirea țăranilor, fapt care intensifică lupta
socială ți detCi*mină aproprierea țărănimii
de clasa muncitoare. Această efervescență
revoluționară, car® în perioada 1877—1888
se manifesta tot mai frecvent sub forma
răscoalelor, eu caraeter mai izolat sau pe
o arie mai întinsă, evidcnțiindu-sc tot mai
mult, tendința înlăturării exploatatorilor ți
a abuzurilor autorităților, va răbufni pu-
ternic în marea răscoală a țăranilor din
188®.
Lucrarea menționată a iui Constantin
Corbu sc impune în istoriografia noastră
atît prin bogatul material arhivislic, în
mare parte inedit, pe care ca se sprijină,
cît ți prin analiza atentă șl prezentarea
complexă a fenomenului social-politic din
perioada la care se referă, acoperind prin
caracterul ci sintetic o însemnată etapă din
trecutul tumultuos a! luptei țărănimii. Con-
tinuarea cercetărilor și extinderea lor asu-
pra întregului teritoriu românesc se pre-
zintă ca 0 imperioasă necesitate.
AUREL TIHU
Mihai lanculeSCu
ți Petru Radu :
„CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA
ISTORIEI ȘCOLII BĂNĂȚENE**
Cartea editată dc Inspectoratul școlar
al județului Timiș, în care este evocată
viața ți activitatea învățătorului George
Joandrea. nu este numai un valoros studiu
monografic întocmit dc Mihai lancuiescu,
directorul bibliotecii municipale din Timi-
șoara în colaborare cu Petru Radu, Inspec-
toml-șef al iuvățămintului din județul Ti-
miș, dar în același timp ea cuprinde și
prețioase „Centri bufii Ia cunoașterea isto-
rici școlii bănățene*', după cum este inti-
tulată lucrarea, în cele 174 dc pagini sînt
publicate date biografice, cit ți amănunte
despre activitatea didactică și culturală a
eminentului pedagog jugojan George Joan-
drea, bogate ilustrate cu fotografii, docu-
mente, acte și manuscrise în facsimil, în
cea mat mare parte inedite ți păstrate în
fondul arhivislic al muzeului din Lugoj
ți al bibliotecii municipiului din Timi-
șoara. Din aceste expuneri, figura proe-
minentă a omului dc școală ți de cultură,
care a fost George Joandrea, apare în ade-
vărata lumină a meritelor salo ți sînt scoase
în evidență principiile sule progresiste din
domeniul invățămîntului primar ți al gîn-
dirii sale înaintate despre atitudinea ce
trebuie să o aibă omul față de viață, de
familie ți de societate.
George Joandrea, născut la 34 febru-
arie 1861 în Sibiu, a urmat gimnaziul în
orașul său natal. Examenul de maturitate
l-a trecut în 1881, iar în următorii patru
ani a studiat teologia la seminarul .An-
dreianu. A simțit Insă o deosebită vocație
pentru a sluji școala românească, pe vre-
mea aceea confesională. A invățat ți peda-
gogia, iar în vara anului 1885 s-a prezen-
tat în fața senatului școlaiț consistorial,
care f-a dat certificat de învățător. In pe-
rioada anilor 1885—1890 a funcționat la
școala parohiei din Orăștie, la început ca
dascăl,. apoi din 1888 ca director. Tot în.
acest oraș a mai predat timp de 5 ani lecții
la școala dc ucenici. A mai activat în ca-
drul învâțămîntidui primar la școlile din
comuna Eoița (1890—1891), din Scheiî Bra-
șovului (1891—1892), ți din Sibiu (1892—
1894), unde tatăl său Toma Joandrea era
învățător. Din toamna anului 1894 pînă în
1912 a funcționat la vechea școală româ-
nească din Lugoj, alături dc Ion Vidu,
Constantin Liuba și alte figuri prestigioase
ale dăscălim.!! bănățene.
După o lungă boală a decodat la 15
martie 1913 la Lugoj și a fost înmormintat
în cimitirul istoric ăl orașului.
George Joandrea s-a dovedit dc-a lun-
gul celor 28 dc ani dc activitate didactică
a fi un pedagog eu deosebite calități. EI a
preconizat o serie de principii rezultate
din experiența proprie de dascăl, formu-
lînd sisteme practice dc prelegeri de pe
urma cărora școlarii puteau obține cele mai
eficace și rapide cunoștințe de învățătură
elementară, A fost partizanul metodelor de
instruire intuitivă a elevilor. A publicat
în broșuri ți articole aceste norme, pe care
le-a definit și exemplificat cu atîta clari-
tate pedagogică, îneît învățătorii din vre-
mea aceea le-au adoptat ca mijloace de
procedură didactică. Ca membru activ al
reuniunii învățăturilor din dieceza Caran-
sebeșului, George Joandrea a ținut o mul-
țime de comunicări instructive la diferite
congrese ți adunări ale dascălilor români
din Banat.
Meritul deosebit al cărții recent apă-
rute este că autorii Mihai lanculescu și
Petru Radu au scos în evidență metodele
de predare intuitivă popularizate de Joan-
drea în principalele materii din planul de
învățămînt primar. George Joandrea a sus-
ținut să fie perfecționate programele anali-
tice în scopul unei pregătiri mai bune a co-
piilor pentru viață. A subliniat importanța
pedagogică a jocurilori de copii ți felul
cum trebuie ele organizate. A combătut sis-
temul de a-i băga în capul elevului din
toate cîte ceva, ca pînă la urmă să nu știe
nimic și astfel la terminarea celor 6 ani de
clasă să devină un semidoct. Joandrea a
pledat pentru completarea învățămîrLtului
teoretic cu unul practic, declârîndu-se ca
89
un adept al concepțiilor pedagogice inițiate
în școlile bănățene de Constantin Diacono-
vici Loga. Și el a subliniat în repetate rîn-
duri că elevii trebuie să iese de pe băncile
școlii suficient de înarmați din punct de
vedere educativ pentru a putea tace față
nevoilor vieții și traiului de toate zilele, să
ajungă buni gospodari și oameni utili fa-
miliei și societății. în această ordine de idei
Joandrea a pus un deosebit accent și pc
educația fizică a elevilor, care să le dez-
volte intelectul și moralul. E foarte inte-
resantă dizertația sa despre „Jocurile de
copil și importanța lor pedagogică41 (1905).
George Joandrea a fost un om cu con-
cepții progresiste. Gindirea sa înaintată este
exprimată în formularea diverselor sale
principii. Astfel, educatorul trebuie „să stă-
ruie prin exemple potrivite ca elevii să
iubească și să păstreze cu sfințenie toate
datinele, portul, doinele și obiceiurile româ-
nești apucate de la bătrîni, dar mai ales
să-ți iubească limba, cea rnai eclatantă do-
vadă și nota cea mai distinctivă a conti-
nuității noastre latine, pentru care stră-
moșii noștri! s-au luptat mai mult decît
pentru viață." în sensul acesta Joandrea u
publicat o serie de articole, cerînd ca în
manualele școlare să se respecte ortografia
stabilită de Academia Română.
O altă problemă pedagogică, după pă-
rerca lui George Joandrea, era și educația
morală a copiilor. în conferința sa „Sfaturi
din școală pentru viață" (1897), arată prin-
tre altele cum să fie petrecut cu folos tim-
pul, cum să devină munca un izvor de
bucurii, ocupîndu-se apoi de virtutea mo-
destiei și a biindcțll.
A fast remarcabilă și activitatea
cxlrașcolară a lui George Joandrea. In mo-
nografie sînt expuse pc lingă munca de
culturalizare a poporului desfășurată de
Joandrea în cadrpt diferitelor organizații
de masă, cum era „Astra", precum și pe
calc de conferințe, reuniuni ți biblioteci, în
special preocupările sale dc ordin literar,
încercările sale de versificare originală și
dc traduceri din Peldfi, apoi manuscrisele
sale dc proză, au mai mult o valoare docu-
mentară decît dc creație beletristică.
Parcurgînd filele cărții ai impresia că
relrălețti alături de învățătorii confesionali
de altădată, care șl-au închinat viața și
truda lor pentru școala bănățeană și pen-
tru ridicarea nivelului cultural al poporului
român, o perioadă de măreț apostolat. Prin
evocarea iui George Joandrea autorii au
izbutit să scoată din negura uitării această
perioadă de acțiuni pregătitoare a împli-
nirii idealurilor românești, care au culmi-
nat în 1918 la Alba-fulia, cînd s-a înfăptuit
istoricul act al Unirii.
V. Țircovnicu :
CONTRIBUȚII LA ISTORIA
ÎN VAȚ AMÎNTUI .UI ROMANESC,
DIN BANAT (1780—1918)
Lucrarea lui V. Țircovnicu încearcă
să cuprindă, într-o sinteză deosebit de va-
loroasă, aproape 149 de ani de învățămînt
românesc, în Banat. Vechi profesor, di-
rector, conferențiar universitari pe lingă
arta pedagogică profesională remarcată de
către toți educatorii pe care i-a format, ta-
lentul de cercetător științific în domeniul
istoriei educației sc afirmă, din plin, tn
lucrarea recent apărută. Preocupările mai
vechi ale autorului de istoria învățămân-
tului, în acest colț de țară, s-au concretizat
în lucrarea din 1964; „Preparandia din
Arad", în capitolul : „Tendinfe de orientare
ftiințifică a inaSfămint-ului tn Trântii uania.
în prima jumătate a secolului al X/X-lca“,
apărut in „Din istoria pedagogiei româ-
nești", voi. II, E.D.P., 1966, p. 172 și în lu-
crarea de doctorat.
Valoarea studiului se reflectă în cîteva
trăsături constitutive, care alcătuiesc
coordonatele social-istorice și filozofice ale
vremii, în raport cu care sînt axate și ex-
plicate caracteristicile învățămîntului pe
aceste meleaguri. Cele patru capitole fun-
damentale se leagă strîns într-o înlănțuire
logică, cu baze dialectice organice, cu o
determinare reciprocă firească, în care ima-
ginea timpului trecut, cu sinuozitățile și
particularitățile sale, apare vie, clară și
deosebit dc convingătoare. Capitolul întîi
prezintă situația economică, politică, so-
cială și culturală a Banatului, Incepînd cu
învățăinîntul bisericesc din secolele al XV
ți al XVl-lea și cu schimbările soctal-eco-
nomicc care au determinat apariția școlilor
populare. Capitolul al doilea reflectă dez-
voltarea învățămîntului ți gîndirii peda-
gogice în ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea, pină la 1848. Faptele sînt pre-
zentate diferit, pe de-o parte în „provincia
civilă" și, pe da alta, în „granița militară".
Se subliniază dezvoltarea industriei bănă-
țene, o mai bună organizare a producției
agricole, apariția cărți l-or de popularizare
și a ziarelor pentru țărani (Grigore Obra-
dovici și loan Tomici). destrămarea feudală
treptată și formarea relațiilor capitaliste,
încercarea de a împăca feudalismul cu ca-
pitalismul printr-un „absolutism luminat",
acordarea libertății religioase tuturor con-
fesiunilor, egalitatea în fața legii, a drep-
tului la învățătură, creearea unui îrtVăță-
mînt de stat, apariția Repahlor directive
pentru școlile sîrbețti ți românești din Ba-
90
nat (1774), înființarea unui număr însemnat
de școli, organizarea lor, pregătirea dască-
lilor, lipsa manualelor șl apariția traduce-
rilor etc.
Invățămîntul de graniță este subor-
donat intereselor militare. Către anul 1800,
au existat in granița banatică 130 de școli,
din care 87 românești și 43 germane. Ță-
ranii din graniță sînt obligați să învețe
carte, sînt militari și plugari, învățătorii,
în parte, aveau o pregătire corespunzătoare,
fiind instruiți la Viena. Se mai înființează,
in timpul verii, un curs de pedagogie, de
cîte trei luni (1807) care a dat rezultate
bune. Unul dintre profesorii de seamă care
a ținut acest curs a fost și C. Dlaconovici
Ixjga, la Caransebeș, apoi la Biserica Albă
(1836) și, din nou, la Caransebeș (1850).
Dintre figurile reprezentative care au
contribuit la dezvoltarea gîndirii pedago-
gice în această perioadă, sînt prezentați
Naum Petrovici, loan Mihuț, Grigore Obra-
dovici, Paul lorgovici, Dimitrie Țichindeal,
C. Diaconovici-Loga și Damaschin Bojincă
Acești gînditori au accentuat, în special,
educația patriotică a tinerilor cultivarea
limbii române, necesitatea unui învăță-
mint practic, valențele instructiv-edueative
multiple ale școlii, sublinierea rolului fami-
liei în educație și rolul deosebit pe care
i! are școala pentru ridicarea culturală și
economică a poporului. Meritul acestor pe-
dagogi bănățeni constă în faptul că s-au
atașat concepțiilor progresiste ale vremii :
încrederii în puterea rațiunii umane, au
cerut respectarea drepturilor naturale ale
omului, acordarea tuturor naționalităților
drepturi egale, aplicarea creatoare a prin-
cipiilor și metodelor în practica educativă.
în capitolul al treilea al cărții — pe-
rioada dintre 1648 și 1867 — ne întilnim
cu situația economică, politică, socială și
culturală din Banat, după revoluția bur-
ghezo-democratică, cu caracteristicile învă-
țămîntului in „provincia civilă" și în „gra-
nița militară", cu prima organizație profe-
sională învățătorească din Banat — aso-
ciația cultivatoare — și cu gîndiiva peda-
gogică reprezentată de Partenie Gruiescu.
Nicolae Andreevici și Vincențiu Babcș. Din
cauza fărâmițării burgheziei pe naționa-
lități — română, sîrbă, maghiară, germa-
nă — atitudinea față de obiectivele revo-
luției din 1848 a fost divergentă.
Deși revoluția a fost înăbușită, Curtea
de la Viena și-a dat seama dc urmele lă-
sate în conștiința oamenilor și a fost ne-
voită să recunoască unele cuceriri ale ma-
selor : desființarea iobăgie! și trecerea pă-
mînturilor urbariale în proprietatea țăra-
nilor. Treptat va avea loc un proces de di-
ferențiere a țărănimii, se va dezvolta in-
dustria și proletariatul. Tn 1860 se va pro-
clama egalitatea cetățenilor în fața legilor,
se garantează libertățile religioase, se re-
vine la o administrație civilă, iar puterea
dc stat se împarte între clasele dominante
din Austria și Ungaria, reajjizîndu-sc astfel
statul dualist austro-ungar.
în domeniul școlar, Curtea din Viena
lasă pe seama bisericii organizarea, condu-
cerea și controlul școlilor populare. Episco-
pii, protopopii și prh^ții vor conduce, di-
rija și inspecta activitatea școlară a dască-
lilor. Invățămîntul din provincia „civilă"
rămîne, astfel; un timp, în urmă, cu un
conținut predominant religios, cu un număr
limitat de cunoștințe științifice, cu metode
de predare retardate. Aceste aspecte se vor
îmbunătății, însă, treptat: se va pune ac-
cent pe intuiție, se organizează cursuri de
vară cursuri de perfecționare la Timișoara.
Lugoj, Caransebeș și Arad, sc îmbunătățesc
manualele.
Invățămîntul în „granița militară", se
prezintă ceva mai bine sub raport material
și administrativ: clădiri școlare civilizat
întreținute, mobilier corespunzător, aprovi-
zionarea cu material didactic și cărți efec-
tuată la timp. Cît privește însă conținutul
învățămîntului și pregătirea cadrelor di-
dactice, aci se întîlncsc lipsuri comune cu
cele din provincia civilă. Directorii școlari
naționali au reușit să îndepărteze, intr-o
măsură, aceste lipsuri. Scrisul și cititul s-au
învățat, treptat, atit cu litere cirilicc, cit și
cu litere latine, manualele erau distribuite
gratuit elevilor, lecțiile de matematică sînt
legate mai strins de viața practică, iar pentru
perfecționarea profesorilor sc instituie con-
ferințe didactice, discutîndu-se cele mai
bune procedee de predare.
Condițiile de viață ale învățătorilor
nu erau deosebite, fiind subordonați orga-
nelor școlare superioare, moșierului, preo-
tului, notarului, primarului șl celorlalți
membri ai „antistei comunale", iar pentru
a se întreține, trebuiau să se mai ocupe și
eu alte activități, în afara celor didactice ;
să fie cîntăreț, paraclisier, secretar la no-
tariat, să cînte la nunți și la botezuri etc.
In felul acesta, s-a înțeles necesitatea unei
lupte colective în cadrul unei asociații, ase-
mănătoare cu cele ale muncitorilor, care
să se ocupe cu îmbunătățirea situației ma-
teriale, sociale și profesionale a învățăto-
rilor. încercări de constituire s-au făcut în
1835, în 1865, în 1867, atît de către învăță-
torii germani și maghiari, cît și de către
cei români. Forma pe care o ia această aso-
ciație în 1865, la învățătorii români este
mai puțin revoluționară, cu obiective de
perfecționare profesională și culturală : cul-
tivarea limbii și a literaturii române, în-
ființarea unei biblioteci etc., toate în ve-
derea unei orientări progresiste a activității
91

culturale și economice. Asociația aceasta se
desființează definitiv în 1912, cînd biblio-
teca sa este donată Institutului pedagogic
din Caransebeș, iar fondurile, gimnaziului
maghiar din același oraș.
Pe plan de gândire pedagogică are ioc
O orientare în spirit burghez a învăță-
mîntului, pentru care au militat Partenic
Grutescu (1832—1672) — care cere un das-
căl vioi și bine pregătit, capabil să dea ță-
rănimii o îndrumare științifică, să dezvolte
și să formeze meseriași, școli speciale pen-
tru ei, gimnazii și o academie cu limba de
predare română; Nicolae Andreevici
(1828—1886) întemeietorul Asoclafiei culti-
vatoarea a învățătorilor români de graniță
insistă și el pentru un învățămînl legat de
viață și practică, prin care să se dezvolte
capacitatea de gîndire și un ritm personal
regulat de muncă; iar Vrncențtu Babeș
(1821—1907) a constituit unul dintre cei mat
curajoși militanți pentru acordarea de
drepturi sociale și naționale tuturor po-
poarelor din imperiu, pentru cultivarea în
limba națională, pentru dezvoltarea minții
tuturor cetățenilor in spiritul științei, al
omeniei, al libertății și dreptății. Aderent
al ideilor revoluționare de la 1848 și ale
luminismului vremii, el cere ca învățătorii
să își adaptaze predarea vîrstei elevilor, să
le descopere talentele și să-i orienteze în
spre activități corespunzătoare cu capaci-
tățile lor intelectuale, să se perfecționeze
în continuu. Bun cunoscător al societății
vremii, Babeș este singurul om politic ro-
mân, din acel timp care a văzut justețea
cauzei proletariatului și posibila sa victorie-
Capitolul al patrulea: școala și gân-
direa pedagogică din Banat în perioada
dualismului austro-ungar (1867—1918) este
cel mai voluminos, acoperind a doua ju-
mătate a lucrării. Coordonatele fundamen-
tale ale expunerii sint aceleași: situația
economică, socială Și culturală, reflectată
in organizarea învățămîntului, structura re-
țelei școlare, conținutul învăță mintu lui.
pregătirea profesională și salarizarea în-
vățătorilor. perfecționarea lor prin confe-
rințe învățătorești, reuniunile învățătorești
și alte asociații organizatorice, apoi evo-
luția gîndirii pedagogice exprimată în re-
viste, în presa pedagogică și în lucrările
didactice apărute.
Cuai dintre pedagogii bănățeni care
au reușit în acest timp, să închege într-un
sistem ideile lor pedagogice relativ origi-
nale, cel mai reprezentativ este Ștefan Ve-
lovan — activitatea sa este prezentată ceva
mai detailat, Se subliniază poziția critică
și, în același timp, creatoare a pedagogului
bănățean față de sistemul pedagogic al lui
Herbart, încercarea sa de a dezvolta psiho-
logia educației și metodele logice care stau
la baza procesului de învățămînt și a veri-
gilor lecției.
Prin lucrările sale, Velovan a fost cu-
noscut și prețuit de către majoritatea re-
prezentanților culturii române. în 1887,
Titu Maiorescu le scrie studenților de la
Viena care scoseseră revista „România
Jună" și îi cereau colaboratori, următoa-
rele : „un nou scriitor, pe care li cred de
mare ualyare filozofică și stilisticd, este d.
Velot'an, directorul Insiilululut preparan-
dia! de la Caransebeș. A# fi de părere să
vd adresati fi lui pentru a-i cere colabo-
rarea".
Lucrarea lui V. Țlrcovnicu se impune
prin spiritul de sinteză al autorului, prin
tenacitatea cu care perseverează în relie-
farea unor situații ale naționalității româ-
ne pusă, consecutiv și pe nedrept, în re-
lații de inferioritate față de minoritatea
stăpinitoare, prin valorificarea ideilor pe-
dagogice ale reprezentanților bănățeni, în
raport cu condițiile social-istorice ale epo-
cii și cu evoluția științei pedagogice în ță-
rile evoluate, prin sublinierea existenței
unui filon adine pe plan de conștiință na-
țională, care a unit pe reprezentanții cei
mai de seamă ai poporului român, în toate
timpurile.
De la această primă sinteză a ideilor
pedagogice răspîndite și cultivate în Ba-
nat — lucrare deosebit de dificilă — pro-
blematica expusă poate fi adîncită intr-un
tratat de istorie a pedagogic i bănățene, în
care analiza să pătrundă cît mai adine, în
toate aspectele filozofice, pedagogice și so-
ciale ale problemelor,
K. o. PARVU
Dinu Gărnulcscu
și Mirco Jivcovici:
DICȚIONAR
sirb-komAn *
Relațiile multilaterale, vechi și tradi-
ționale, dintre poporul român și popoarele
R.S.F. Iugoslavia, se intensifică pe zi ce
trece. Moștenirea trecutului, cît și prezen-
tul viu și bogat în realizările comune în di-
ferite domenii de activitate materială și
spirituală, îndreptățesc opinia despre nece-
sitatea cunoașterii mai temeinice, mai
strînse și mai intime dintre poporul român
și popoarele Iugoslaviei.
Unul dintre mijloacele pentru atin-
gerea acestui scop este cunoașterea reci-
•) Ed. țflInii licit. Bue. 1970.
92
pitică a limbilor popoarelor amintite, in-
tr-un asemenea caz ecte nevoie, în primul
rînd, de ^irii^nure bilingve.
'.uzuindu-se către acest scop, s-au
L\ug pînă in prezent, cîteva încercări.
,>lfel losîf I. Frențiu a publicat un Dicțio-
nar român sirb (Timișoara f-a-J, Apoi Ml-
lan Nlcolici un dicționar sîrb român
fSrpsJco-rumunski reJnfk, Timișoara, f. a.),
iar eminentul cunoscător al relațiilor ro-
măno-iUBOslavc, profesorul universitar de
la Belgrad, Radu Flora, a publicat în 19r>2
un Dtcfionnr sirb român (Vîrșeț).
în seria acestora se înscrie ți dicțio-
narul Iui D. Gămulcscu și M, Jivcovîci, „de
proporții mai mari'", cum afirmă însăți au-
torii lui, care completează izbutit străduin-
țele de pînă acum, Este de notat totodată,
că el reprezintă concretizarea fericită a
eforturilor de colaborare dintre, pe de o
parte. Editurile Libertatea din Pancevo și
Forum din Novi Sad, ți, pc dc altă parte,
Editura Știinfifică din București. Colabo-
rarea s-a materializat și prin publicarea
la Novi Sad a unui dicționar român-sirb,
apărut in 1970.
Dicționarul sîrb-român al lui Gămu-
lcscu și Jivcovici întrunește o seric de atri-
bute calitative, printre care numărul apre-
ciabil de cuvinte, caracterul științific al
modulul de redactare șl condițiile tehnice
superioare celor elaborate pînă in prezent.
Dicționarul este precedat de un „Cu-
tint înainte", pe care autorii s-au simțit
datori a-1 da. El se referă la rezolvarea cu
succes a diferitelor probleme care s-au ivit
ia publicarea unei asemenea lucrări. Se
dau explicații privitoare la varietatea sen-
surilor care au fost expuse, la reprodu-
cerea paralelă a formelor ckaviene șl ije-
kaviene la diferite cuvinte, explicații pri-
vind dubletele verbale, unele din ele ca
rezultat al împrumutului masiv de neolo-
gisme făcut de limba sirbo-croată, în sfîrșit
s-au dat lămuriri în legătură cu folosirea
accentului grafic la redarea duratei voca-
lelor.
Firește, condițiile optime în care a
fost conceput Dicționarul îndreptățesc spe-
ranțele despre o rapidă epuizare a tira-
jului, deși acesta este relativ mare. Intr-o
asemenea situație este de prevăzut să fie
scoasă încă o ediție. Cu convingerea că ea
se va împlini, sugerăm autorilor să atașeze
dicționarului cîteva noțiuni de gramatică,
care să cuprindă un îndrumător privind
alfabetele limbii sîrbo-croate și modul de
pronunțare a literelor, accentele și valoa-
rea lor fonetică, cît și repercusiunile asu-
pra sensului cuvintelor, articolul, genul,
adjectivul, pronumele, substantivul și ver-
bul, acesta din urmă însoțit dc o para-
digmă a conjugărilor și declinărilor. Este
de la sine înțeles că și numărul de cuvinte
să fie substanțial sporit.
TH. H. TRAPCEA
STVARANJE,
Revistă jugoslavă
de literatură și cultură
Primim cu regularitate la redacție re-
vista iugoslavă Stcaranje din orașul Tito-
grad, cu care, după cum se știe, revista
noastră a avut un schimb dc experiență,
concretizat mai ales prin traduceri reci-
proce, menite să facă cunoscută la noi crea-
ția scriitorilor din Titograd și pe cea a
scriitorilor timișoreni în orașul din țara
vecină și prietenă. Această cunoaștere re-
ciprocă, necesară și de bun augur, a fost
la timpul său salutată și apreciată atît dc
cititorii noștri cît și de cei ai revistei iugo-
slave.
Numerele mai recente ale revistei
„Stvaranje", pe care le-am primit la re-
dacție, ne confirmă faptul că publicația
din Titograd (după cum am constatat,
dcaltmintcri, și cu ocazia schimbului de
experiență} promovează cu asiduitate poe-
zia nouă de factură modernă, o poezie
contemporană. Pe această linie se înscriu
grupajele de poezii, semnate de Radovan
Zogovic, Zarko Djurovic, Ivan Cekovic,
Dragoliub Jekniâ, Miroslav Djurovic, Tomi-
slav ăipovac, Blagota Kopriviea.
Urmind același drum, de promovare
a literaturii de factură modernă, revista iu-
goslavă înglobează în paginile sale o proză
valoroasă, în care se evidențiază modali-
tățile noi de realizare artistică, abando-
ntndu-se aproape cu desăvirșire vechile
clișee. Proza este semnată în numerele re-
cente pc care le-am primit, de prozatorii
grupați în jurul revistei iugoslave Vasko
Ivanovic, Veljko Kova&vtâ, Cedo Vukovic,
Husein Baîic.
în domeniul criticii literare, bogat și
substanțial reprezentată în paginile revistei
de la Titograd, ne-a reținut atenția în-
deosebi eseul lui Mi lan DjurEinov, care
reușește să analizeze succint, dar pregnant,
creația scriitorului iugoslav macedonean
2ivko Cingo, care ocupă un loc de seamă
tn liiețatura nouă iugoslavă contemporană.
Rubrica de recenzii consemnează cele mai
noi și cele mai valoroase cărți noi iugo-
slave recent apărute, pe care le analizează
dîndu-ne o imagine cuprinzătoare a celor
mai noi apariții. Aflăm astfel că presti-
gioși romancieri iugoslavi, a căror faimă

93
a trecut de mult hotarele țării lor, Mihailo
Lalic și Mela Selimovic sînt prerenți în
librării cu romane noi, care, după opiniile
recenzenților revistei „Stvaranjc", sînt
opere de mare valoare, întrecînd romanele
de pînă acum ale celor doi romancieri
contemporani.
fi. B.
„BAGDALA"
Ultimul număr pe anul 1970 al re-
vistei se deschide cu un poem al cunoscu-
tului poet iugoslav Miodrag Pavlovic, urmat
de un eseu dedicat ultimului volum al ace-
luiași (Scitia Major), în care eseu, pornind
de la o afirmație a lui T. S- Eliot (senti-
mentul istoriei..este necesar oricui vrea
să rămînă poet și după ce împlinește vîrsta
de 25 de ani“) autorul, deși uneori rămine
la suprafața sensurilor și vorbește în ter-
meni poate prea generali, reușește, în ge-
nerai, să intuiască și semnificațiile adinei
ale poeziei marelui poet iugoslav.
In același număr mai semnează Dobri
Dimitrievid, Zori ța Arșic, D. Damijanoci^
iar proză Borislav Horvat.
Interesante sînt îndeosebi paginile de-
dicate literaturii franceze, reprezentată de
această dată prin poetul și publicistul Jean
Louis Depierice care, alături dc un ciclu
de poeme (traduse de poetul Mak Dizdar)
semnează și o interesantă „scrisoare din
Paris'* din care aflăm, printre altele, despre
Înființarea unei noi serii de poezie a edi-
turii librăriei Saint-Germaine de Prtăs, ini-
țiată de frații Jean și Michel Breton, inti-
tulată „Poesie-l" (fiecare volum se vinde
cu 1 franc, paginile de poezie alternează
cu pagini de reclamă publicitară; tirajul
prim: 100.009 exemplare, a doua serie:
200.000. Poeți publicați : Lamartine, Rim-
baud, Mal larmă).
în fine, un interviu cu M. Viclorov>6,
cunoscut și popular actor al Teatrului po-
pular din Belgrad, precum și obișnuitele
notițe informative, recensiiik cărți ca „In-
fernul timpuriu" de Dcnio KiJ, „Fortă-
reața- dc Mela ScHmoviO ac lectura atra-
ctivă.
Interesant e și nr. 71)71 al publi-
cației din Krușevaț. „M.siirua sa princi-
pală — aceea dc a răspînd ciltura și lite-
ratura, de a susține intereul pentru cul-
tură în interior, de a cultvi prietenia și
unitatea popoarelor noaste- arin interme-
diul literaturii, de a face cinoscutc citi-
torilor noștri operele nelralu»? ale scriito-
rilor din alte țări, „Bagdau*' a înfăptuit-o
exemplar, în trei direcții findamentale :
prin manifestări cultural-]te’are, prin re-
vista lunară „Bagdala" ți ci ajutorul bi-
bliotecilor sale" — aceste; snt, pe scurt,
cîteva din considerentele >e baza cărora
juriul a încununat activitatea clubului lite-
rar și a revistei „Bagdak", (începute in
anii 1958-59), cu Premiul tur St. Ka răgit.
Și, ca o confirmare e valabilității
distincției obținute, numânl inaugural, pe
acest an. al revistei, ilustietză și el ace-
leași nobile preocupări. S-rma|ăiii cîteva
din contribuțiile deosebite lobert Gravcs
— „Umanismul — azi", exțuiere susținută
la o întrunire a scriitoriloi țnută în luna
octombrie, la Belgrad: Un eseu despre
poezia lui Adam Pusloji^ stimat de poetul
Bagdalei, Radomir Andric : tn amplu gru-
paj de poeme al tinărului p<et norvegian
Georg Johannson (traduceie și prezentare
Ljubîla Rajic) un alt ciclu <e poeme, al Lui
D. Radosavljevic, sau tradice*ea prozei lui
Mircea Șerbănescu „Exeurse lepre văzută".
O convorbire interesantă, pirtată de re-
dactorul-șef al revistei LjuSih Djidii, des-
pre baroc în literatura iugcslivă, cu Milo-
rad Pavii, autorul cărții ,1> la baroc Iu
clasicism'*, unde încearcă o iouă periodi-
zare a literaturii iugoslave.
In final, dorim să trinonitem pe a-
ceastă cale, felicitări pentri iremiul pres-
tigios, urînd totodată noi suxese revistei
și clubului literar „Bagdah“ cu care re-
vista noastră a stabilit frutttoase legături
de colaborare.
I. P
PAGINI TINEREȘTI
FORUM, organ al consiliului IMS dc ia Univers!-
taica din Timișoara. țl-a clșiigai In ultima vreme
caracterul tot mat pronunțat Oț Unei reviste iUc-
rare, mul (umilă unor colaborări remarcabile dc
condeie studențești cu talent literar. Numărul 13-
M de pe ianuone februarie 197r apărut in 16 pa-
gini are un togui cuprins din care remarcăm coia-
bord rlle Doralinei Olariu (Adeziune). Marin
Rdltcanu (Creația lumii ca joacă fn fegende/e
coiuiogonicr nMndncțiih Ronmfas Dara f/nferde-
ocndența dintre limbile naturale, logica moderna
și semădiM), Dumitru Mărcuț (Estetica tui P.
P. Negutescu), Adriana Simfoniei (Preliminarii la
o structura a situațiilor limită in proza contem-
porană), George ta Nini (Mitul Atnzilor — posibila
analiză structurală), Hortensia Pârtog (Japonia,
note de călătorie). Poezie semnează, printre alții,
lucian Atexlu (Vindloare. Genețtezii). Geo Gate-
teru (Tărlmut Suava descreștere. Doar păsări).
Wrvfflu Bradin (Cumpăna), Teoria Șerbdnescu
f Ideal, Metamorfoză) fi Luminița Laura Crișan (A
«ibua ?r după onomastică, Acum), Uliimate doua
nume dr re nr fi figurat tn Aleilor IHcrur ? 77a-
duceri din engleză (4, L. Tenayson, Louis Magne^e,
G, HUI. /. Wufrfl, Ktngsleu Amls. Etisabeth Jen-
ntngs) publică Florentina Moru ți Marcel Corniț-
Pop. Ultimul semnează ți o interesanti ți juțte
cronică literară despre unele recente volume de
versuri ale tinerilor poeți. Proza e (mai slab)
reprezentata prin M ariene liecman ți Lucian
Alexia ți priatr-o traducere din americanul Henry
Stessar, Canlt/aten de traduceri o considerăm totuși
excesivă. £ In dauna sfimu/ărti producțiilor orlgi1
riale studențești.
PAGINI NOI, recitata elevilor de Ia hceut
„Eftimie Murgit" din Timișoara, cu numărul
din februarie f$7L apare tipărită fa rotativă,
tntr-o Îngrijită paginație. CU multe colaborări
închinate semicentenarului partidului ți come-
morării Iul Eflimie Murga ai cărui nume ti
ooarfă liceul. Revista continuă o fr«nd tradiții'
timișoreană de a da posibilitatea elevilor jd
ir manifeste cu lucrările lor literare ți țfHnM
flec ți este meritul colectivului de redacție că a
realizat această con Unui fale. Menționăm, dintre
cdaboratori numele elevilor Mireta teancu. MnnJ-
ca Afdea, Mlhaefa Pasat, Pot ricin Cristodor, RoIL
ca Țermure, Marian Odagiu. foan B/tea.
n. r.
RISCURILE DOCUMENTARII
In articolul ..Dociinifnioriștii fi Liviu Pebriniiu■
fin „Honidaia literari" din fi. II. Wj p. rS),
UL Piru crlit-d «u	rlffiu „rJfa j se" tiv-
tribalii documeatare frt cea mat mare parte mh-
tesiabite ți aproape /Ura nici un rest-. publicate tu
Sfenut XXI, >1; noiembrie, tțn, de „nu oarecare
profesor- ștefan Lapu care ,.fantazeat$ desigur",
avlnd ,,imaginația Infîerbtntulă.-
Fard fndotald. balastul informativ, și unele
date imprecise «au chiar inexacte strecurate in
articolele documentarlfiilor amintiți pot dauna In.
ierpretdrli judicioase a nraterialutui Iaplic, fiu ne
propunem Insă sd analizam aici amănunții caren-
țele tor. Prestigiul semnatarului articolului critic
obliga Inul ta mai multă utenflc In redactarea
propriului tău material. Cîteva observa/li se im-
pun :
miniaturi
critice
*
I. După ce recunoaște ca au existe! ..unele
erori ota bibliografilor in legătură cu anii dc școala
vi ful Liviu Rebreanu“ si că el însuși, „după
o vizită la Năși ud” ți-a cartelai, inir-un studiu
publicat In 196», „eroarea’' susținută fn I9S2, că
autorul Iul „Ion'* ar fi studiat Ia liceul „unguresc*
in toc dc cri „ramÂnesc" din Năxăud. Al. Pirti
un eșafodaj dc argumente pentru a
contesta afirmația lui ȘL Lupa, rd Liviu «j sindiar
nuri departe la liceul „maghiar" nu .agenfwn’, din
Bistrița, cutn susțin autorlt unor studii, mono-
graf Hr lucrări memorialistice, cursuri universitare
ți iridnuafe școlare. Din păcate acest eșafodaj nu
rezistă unui examen critic riguros.
Al. Piru Invocă^ rrt primul rlrțd, (n sprijinul
afirmației că Livtu a urmat liceul german din
Bistrița pe „tofi cercetătorii de pind acum (tnclu^
siv doamna Fannp Liviu Rcbreanu). £semptul an*
lerlor a demonstrai că nu este exclus ea cercetă-
torii să preia sau sa reporteze a informație gre-
țildi fn ce privește cartea doamnei Fannp L. R.
„Cu soțul meu" ea este, cu toate calitățile ei.
mai curlnd oprra unui memwIalM, decit a unul
cercetă tar batal pe investigarea laborioasă a izpje-
relor documentare. Este suficient să menționez ed
am avut prilejui să citesc o epistolă a a^iQarei,
adretate unei rude apropiate a tul Liviu, fn care
cere amănunte ți precizări in legătură cu familia
lui din Arderii, numărul fraților Ji Slirorf/or.
chiar șl data venirii Iui la București.
AJ, Pfru nu acordă credit mărturiilor „orale"
ale colegilor Iui Liviu, citate de St, Lupu. Totuși^
autorul contribuitei nu se tforeerd pe un sfngu/
martor • Tettix unui, testif nullus - fi ps fref, iar
p/irti/e e/ «e dffd sf burtuf prieten și coleg ai lai
Liviu Rebreonu, Aiexn Sandale, ni căruț nume It
vom tnfilnf fatr-o listă de personaje a romanului
„ion" (BAR ms. ițjn f. 30. Vezi ți.- Llohi Pebreanu,
Opere, h/0n-4 Edflfttro M-’nervd» Hucurep/^ W7i?,
pp. 6^,63/ jr fi»/ J>. Oupd î. Rebre-ffnie acesr
nume „n	de prozator tn doini nuvele,
in roman ii servește ca prototip sub numele de
CdlMraru" (Cf. Steaua, XI (1&d nr. te, decembrie
1960 p. A3). fn treacăt menționăm că am fost sur-
prinși să oftăm eă Alexa Candalc este un pfrsonai
care apare tn „Pădurea xptnzu^afitor* (Cf. Atexart'
dru Piru, Liviu Rrbre^nu, Editura Tineretului.
București, I966r p. 9). Șl mal surprinzător este
faptul că eroarea nu este corectată nici ulterior.
In Studiul Intrcducflv din editia critică : Lluiu
Rebreaau, Opere, I. hluvelet Editura pentru litera-
tură. București, Mfâ p. VIU, Dacă pentru a corecta
afirmația inexactă, Liviu ar fi urmat primele
etate la liceul maghiar nu Ia cel românesc, a fost
Muoie de o vizită ia Năsaud, 2rt CaîciJ de fafd nu
95
ar fi test necesara decit o simplă frecventare a
..Pădurii sptnzurafilar" . , ,
Pentru a dovedi că Liviu Rebreanu a urmat to-
tuși la Bistrița liceul german, Al. Piru aduse încă
două argumente . cuaațNnlrle de limbă germană
ale lui Liviu sl propriile .Mărturisiri" ale roman-
cierului- Este adevărat că Liviu Rebreanu avea
cunoștințe temeinice de limbă germană din sare
a efectuat a serie de traduceri (de rx Putere*
voinței ți nihilismul eu> opean de Fr. Nietzsche,
fragmentul despre Pichard Wagner, precum fi Rdz-
bor pace de L- Totstoi, sau alte opere de jM.
O. ITndr, dupd versiunea germană). Dur
se pare că fi mai temeinice erau cunoștințele iui
de limba maghiara ln care și-a scris un fir de
nuvele din creația timpurie, publicate recent tn
volumul 1 /Jt'itr ftehreanu. Opere. 1. Nuvele. Edl-
tura pentru literatură ItiiS, cu sublinierea că Po-
vestirile din cleiul SzimărUtra ca și ceteta'te lu-
crări dm amari epoci, atesta o temeinica cunoaș-
tere a limbii maghiare încă de pe băncile școlii",
tp. WS) T. Rebreanu «firma de asemenea ; ..Cres-
cut fi format in fco'i maghiare, Liviu Rebreanu
și-a inceput activitatea tn alt grai decit cel matern,
iar limba literara rominească a fost nevoit s-o
lavele ia vtrste ciad cei de scama sa iți incheiau
stdiUeînsuși scrilorut declara că și-a început
activitatea literară In Cîteva publicații ungurești
f Vasdrnap, Az L'Dtg, Budapesti ffirlap) — ef.
Centenarul revistei Transilvania — Biblioteca „As-
tea". SbiU. 1969. p. 173.
Ai. Piru se referă toi la Mărturisirile Iul Liviu
Rebreanu publicate In 191b. (In Liviu Rebreanu,
Opere, 1. Nuvele. FPL. I9WI. p rjrjXV/ se indicei
euuJ rfTS. iar Tu articolul Iul Ștefan Lupu, Anii de
jcmIS *1 lui l.ivlu Rebreanu la Blalrlt* discutat
mal sus se menfloneacă anul 1911 pentru apariția
volumului Amalgam CI. Șleau*. AJtJ, nr tl (150).
(noiembrie IWO). pL «7. Se flit că Mărturisirile
suft forma unei eanferin/e răspuns la e durbeld
au fost făcute ln >932, Da- nu dclaiite crono'ogicc,
ci conținutul mărturisirilor constituie alei esenția-
fui, „Mărturisirile" din volumul Amalgam citate
mai sus ți cele reproduse de Al. Piru, in articolul
edu nu răitvid. Deși tneep In fel. ca fraza: „Peste
doua treimi din anii de studii iun petrecut tn
Scoli străine ... ide conflnud diferit.
P- S. — 1» Romdnia literari din s tV 1911.
pg. li Uvtu Rasa rezolvă documentat disputa in
favoarea tui Ștefan Lupu.
CEZAR APRE0TESE1
VIRTUȚI PLASTICE CUB ANEZE
Mesaj de frumusețe al unei arte temperamentale
crescută sub soarele arzacor al Caraibilor. expo-
ziția wfanrd n artiștilor cubanezi II OUE LUIS—
POSADA fl SaWOS—SERPA cristalizează o re-
marcabilă demonstrație de -vitalitate ți profesiona-
lism,
1IOSE LUIS—POSADA. deținător a! premiului
tatinp-american pentru gravură, evoluează spre un
ex^resitMiSm grotesc, anecdotic prin fantasmui
personafelar care populează cu un umor folcloric
o serie din litografiile prezentate. Viziunea aceasta
gratescâ, atestă iniclepelunea parrCaid a unor pre-
lucrări artistice tradilionate. capabili șii accelereze
sentimentul afectivității. Linia compozițională rsle
barocă, senzuală și insinuantd, ea aeentfueaJd
predilecția artistului pentru forma încărcată de
semnificații tributare gravurilor iui Cloya Tulbu-
rătoare sau neliniștite litografiile conlcpesc figu-
rarea cu nonfigurorea, profunzimea cu spontanei-
tatea. In imagini hieratice evoluate compuse din
clemente multiplicate de scrierea formelor.
Transmutația litograțului ln caligrafia inextri-
cabilă a peniței, constituie un prilej dc simulare
a spațiului, printr-o osteologic de contrast, ansam-
biata de n imaginativ tumultoasă contururi terme,
atenuate de sensibilitatea peniței, accentuează
spații Imaculate, intr-o încurcare de radiografie
interioară generatoare de senzații ireale. Forme
iregutare se desfac plutind ln imponderabilitate
sau se încleștează dramatic linzlnd spre contopirea
osaturilor.
Pictorul RÂUL SAHTOS-SERPA. laureat al
premiului național al Republicii Cuba, ațirmă in
diapozitivele prezentate c direcție constantă de
investigare a virtuților abstracționismului liric.
El este un stilist, format in lumina troplcilor. care
înaintează spre artă cu fervoarea descoperitorului
atiniindu-se spațiului patetic aflat Intr-o perma-
nentă mișcare. Tendința estetică a pictorului este
rezultatul unei pulsații vulcanice, caracteristică
iatirtu americanulul vtolent de receptiv la contactul
Cu mediat intonjurător. Există tn uteiuril- lai
RÂUL SA.VTOS-SERPA un motiv obsedant al
eereulut, care semnifică o cosmogonie din interior
spre exterior. Forma compoziflonato Se ingroapi
tn materia picturală zbuciumată d.- erupțiile pasle
cromatice fulgerate de tonuri calde care liedres
In te fiara granutoasă o fundalului.
Popasul acestei expoziții la Timișoara ne-e
prilejuit contactul cu a artă particulară încadrați
tn coordonatele spiritualității cubaneze, dlsilncle
tn peisajul cultural latlno amertccn,
RADU MELUU
SCULPTURA LUI PETRE JUCU
Lucrările tul Petre lucu ne prezintă un ciclu
bazat pe versuri din Eminescu, nedorind o ilustra-
re propriu zisă, reallztnd In majoritatea carurilor
depășirea acelei functit-supliment. de altfel lipsită
de rsrlee nc cpsltate tn alăturarea cu geniala creație
eminesciană.
Este o sculptură ce îmbrățișează acel tip de
expresionism romantic a cărei dramatică scară de
reflecții devine mobil restrtns și restructurat pină
la înțeleaptă măsură a durerii depășind poziția
inițiată pentru a st regăsi intr-un spațiu mate-
rializat al vlețiL
Impresionantă mișcarea din adine, de unde
materia Ușneșle Inlr-o viguroasă torsiune, fringln-
clu.fi direcția, justificlndu-sr Intr-an strigat dr
înălțare, ln unele lucrări o încercuire căutătoare
a spiriiului eace nu pleacă, nu alunge ct se cur-
bează f«t sine, ln forța acelei stelare flăcări umani-,
(Portret)
Descoperi o apariție de osaturi embrionare a
căror creștere de început se desprinde de sfrnbot
pentru a realiza progresiv echilibrul unpr dimen-
siuni din fireasca djitamied a negării. (Aneor*)
O îngemănare o lemnului cu piatra ca latr-o
pămtntească îmbrățișare a inefabliulut zbor spre
adevăr, acest adevăr care devine istorie.
In concluzie, sculptura pleacă de ia Eminctco
pentru a ajunge la noi. pentru u ne rfepdj! ți a
păstra Integra tn adinclmea durerii, în marea
bucurie a înălțărilor.
JO4A1.* .«Ofid AMGfiS/f
96


OM
Redacția:
Timișoara
Piața V. Roaită nr. 3
Telefon 3 13 99
Administrația
București
Șos. Kiseleff nr. 10
•
Manuscrisele și orice
corespondență scrise
citeț pe o singură parte
a hlrtiei cu indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
nepublicate nu se
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1517
la Întreprinderea
Poligrafică Banat,
Timișoara
Calea Aradului 1/A
R. S, România
| 429U7 |
Lei 7 -