Redactor șef.: Al. Jebeleanu Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R, S. ROMANIA CUPRINSUL Semicentenarul Partidului VIRGIL CARlANOPOL : Tara ........................................... 3 VALERIU GORUNESCU: Partidului ....................................... 4 TRAI AN BUNESCU : Din lupta ilegală a P.C.R. pentru apărarea independenței și suveranității patriei ......................... .............. ., 5 WILIAM MARIN; O revistă antifascistă influențată de P.C.R............14 * M IRCEA ȘERBANESCU: Zaharia Stancu — laureat al premiului „Herder“ .. 25 ALEXANDRU 1NDRIEȘ: Eugen Jebeleanu — laureat al premiului „Etna- Taorrnina" .. . ......................................... 27 *■ DAMIAN URECHE; Soarele iertat, întrebîndu-te, lubiți-mă, Pe sub cer noi de- pășim seninul ...................................................................... 29 NICOLAE DOLANGA: Partidului, Motiv de baladă. Deși peste munte, Mlnzul ploii, Cintec pentru marți...............................................................31 ION VELICAN; Taina ..............................................33 NICOLAE ȚIRIOl: Cosmogonie ................................... 37 LUCIAN BURER1U: Nesomnul veșnic .. •. ■ ■ .. .. ,. .. ...........37 ION STOIA-UDREA : O întîmplare la asfințitul soarelui ...........38 ION COCORA: O femeie.................................. ......... 44 DUȘAN PETROVICI: Cometă, tu liniște de pămint ...................44 ION IjOTREANU : Bega. Stampă timișoreană ..................... 45 VOICU BUGARIU : După-amiaza unui celibatar .........■ ..........46 VALENTIN TUDOR: Fulger fix ......................................50 VIRGIL NISTOR: Partitură posibilă ......... ... .................51 PETRU M. HAȘ; Primește acest poem ...................................52 V/ANA ȘERB AN; Nepămîntescul amurg .. . . ......... .. . . ..........32 ANA MARI A POTOCEANU: Rîsul .........................................33 HORI A GUI A: Zile noi ..............................................54 DUMITRU STANCA : N-am să te iert.....................................54 * CEDOMIR C1ONCA : Prozatorul Svctomir Raicov la 50 de ani.............55 Atelier poetic Versuri de tineri poeți: OLGA NEAGU, ALEXANDRU BANCIU, ANA RAESCU, S. MITROFAN, 1OSIF IMBRI, OCTAVIAN DOCUN, ION GEORGE ȘEITAN, MARI A DELIMAN, RODICA PASCU, Ml HAI BURACU. ZORICA BRANDUȘ, G. ZIMCESCU, MIRCEA BIRS1LA...................56 | Studii ANDREI A. LILLIN : Avatarurile romanului istoric — ~................ 61 Din literatura universală SOT/R/S VLAHOS: Lirică greacă ............- ...........................70 POLIDURl MARI A; Lingă tine .......................................... 71 GARIDIS KOSTAS: Asemănare, în rbmănește dc Dan Consta ntinescu .. 71 LIVADITIS TASSOS : Stea de dimineață, în românește de Sotiris Vlahos .. . 71 SOLOMOS DYONISIOS: Peste culmilc-ti scrum de Psară în românește de Neculai Chirica — —..............................-.....................72 ODYSSEUS ELYTIS: Bcotia -..............................................72 M/LTOS SACHTOURIS: Ca trandafirii .....................................73 DIMITRI CHRISTODOULOU ; Prezenta, în românește de Petre Stoica.........73 Cronica literară CORNEL UNGUREANU . E. Lovincscu : „Scrieri", N. Balotă : „Labirint*, S. Da- mian : „Intrarea în castel", Valeriu Cristea : „Interpretări critice" . - 74 SIM1ON BĂRBULESCU: Radu Cărneci: „Grădina în formă de vis" ... ... .. 86 Comentarii I WN MAXl!^ : Mărfuri despre eroism ... .. -....................... • ■ 82 Artă LSOLDA ERDELY; Bella Bartok — un geniu al muzicii contemporane..........85 j l. GEEA; Expoziția de pictură A. Grieb ............................ 86 Cărți-reviste ȘIMION DIMA : Titus Popovici : „Moartea lui lpu“ .................................87 PARrENIE MURARIU : Al. Piru : „Istoria literaturii române".............. 88 ION MAXIM: Dumitru Isac : „Frumosul în fjlosolia clasică greacă"........8!» HARALAMBIE ȚUGUI: Vlaicu Bărna : „Cupa de aur"..................... .. 30 C, U.: Radu Ciobanu; „Dupâ-amiaza bătrinidui domn* ..................... 91 DAN MUTAȘCU : Vasile Vlad : „Omul fără voie" .. .. .......... . . • 92 M. CERBU: Alexandru Georgcseu: „Pedeapsa" .. —......................... 93 Miniaturi critice 57MJON DIMA; Aui-el Leon : „Umbra", Nicolae Tăutu: „Întoarcerea argonauți- lor", Octav Pancu Tați: „Nu fugi ziua mea frumoasă" -....................94 A. D-: Echinox — — — • • •- ■■ •• —i — -................ — — 34 NICOLAE ȚIR1OI: Ritmuri contemporane ....................— • • -.......95 CONSTANTIN CRIȘAN : Pornind de la „Asklepios* .. .................. ■■ 96 V. G: Dan Cristea față cu recenziunea — - - • • ........... -........ ■ 96 * Semicentenarul Partidului Comunist Român VIRGIL CARlANOPOL Țara Zi de si ni s-a născut pămîntul. Patria de aur ce-o cîntăm, Pentru care Jrămîntăm cuuJntuî Și Zum ini ca nimeni îi sculptăm. Bunii și străbunii onălfară. Vis la temelie i-au zidit, — O crescură dîrză, i-au spus Țară Și cu ea au ris și-au chiuit. l-au dat zestre : Doina, Miorița, Hora, portul, ji hotaruî sjint, O-nvățară graiul cum e mierea Și nu-i are nimeni pe pămint. Meșteri mari muiară-n dor peneluri, După-acel care le-a fost județ — Și-i pictară-Agapii și Tismane Și acel de aur Voroneț. Veac cu veac apoi, prin vremuri aspre Au ținut-o Ungă ei cuminți Și-au adus-o, cind a fost, in brațe Pînă Za bunici și la părinți. Cei de azi primind^o cu mîndrie, i-au sădit îninimait^nt. Au păzit-o, au iubito strașnic Și i-au dat lumină și euvînt... * VALERIU GORUNESCU Partidului Te cint, o, forță ce pui chingă firii, șuvoi nepieritor de vieți crescind in zarzării cei ninși, gătiți ca mirii, în licărul de stea al unui gind, în cumpăna ce spre veac nou se-nclină — aducător de drepte răsplătiri, in hora-atitor raze de lumină desferednd boboci de trandafiri și întregind chemări, nădejdi și țintă în marile planetei simfonii — cum cresc, de la umilul fir de mintă și pînă la escala-n galaxii. Am să te cînt, vitează bucurie a ochilor sorbind pe-naltul cer mereu mai îmblinzită armonie din astrele ce pururea nu pier; netemătoare inimă ce sparge pustiul mut al tainelor, să dea visării-nfipte-n virfuri de catarge o călăuză de polară stea. Și, mai presus de toate, las o harfă ardoarea către tine să-și ia vint, cind fruntea mi-o cuprinzi ca o eșarfă, eroic (el al luptei pe pămint. In numele acestei forțe, care, nebiruită, crește-n veac, mereu, căci și-a aflat izvorul ei in soare, boltind, prin ploi de lacrimi curcubeu — eu urc acum un imn de proslăvire, al păcii și-al increderii-n destin, convins c-adevărata omenire pășește sub un cer tot mai senin. Din lupta ilegală a P. C. R. pentru apărarea independentei și suveranității patriei Instaurarea fascismului în Italia ți, mai ales, a hitlerismului in Germania, au constituit o serioasă primejdie pentru independența ți suveranitatea multor popoare 1 europene. Redresarea economiei ți, în mod deosebit, întărirea puțin obișnuită a i potențialului militar, aveau să facă din Germania hitleristă și din Italia fascistă două pretendente hotărîte la reîmpărțirea sferelor de influență ale continentului. 1 Tn asemenea împrejurări, prin ascuțirea contradicțiilor dintre marile puteri, statele ’ mai mici deveneau adevărate obiecte de tîrguială. „Noua ordine", preconizată de Germania hitleristă, viza direct și România. Datorită poziției sale geografice și, mai ales, datorită bogățiilor sale naturale. România constituia un obiectiv de mare însemnătate pentru Germania nazistă. Ea [ a intrat încă de la început în atenția politicii externe a Germaniei, care considera j că România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol și vite, reprezenta I cea mai bună, sigură și imediată bază de aprovizionare pentru expansiunea spre I estul și sud-estul Europei.1 'Pentru a-și putea asigura acapararea economiei românești, Germania hitleristă ■ a încercat să liniștească guvernul român, mai întii cu privire ia revendicările de v granițe. Așa, dc pildă, la 16 noiembrie 1936, în întîlnirea pe care a avut-o cu Gh. Bră- [ tinnu, Hitler i-a declarat premierului român că pretențiile la revizuire ale Unga- I riei „nu trebuie luate prea în tragic", promițînd că „dacă România devine un avant- ■ post al ordinai", atunci Germania va fi interesată în menținerea României.® Pe de altă parte, cercurile conducătoare ale celui de al treilea Reich au încurajat I prin toate mijloacele posibile formarea, întărirea și activizarea unor agenturi ale i lor în România, ca și în majoritatea țărilor europene. în țara noastră, o astfel de / agentură a fost Garda de fier, care a constituit un mare pericol pentru ființa I României. Ațături de Garda de fier. între agenturile amintite se numărau și alte organ i. I zații fasciste, ca de pildă „Partidul Național Creștin", „Partidul German" ți organi- I zația hitleriștilor germani din România. „Volkgemelnschaft", condusă de Frîtz I Fabricius, care încheiase o înțelegere politică cu partidul lui A. C. Cuza încă în 1932, I dețfășurînd o intensă activitate de propagare a ideologiei naziste, în scopul promo- | vării intereselor Germaniei în România. Același scop l-au avut ți înființarea orga- I nizației hitleriste V.D.A. în 1933, și, apoi, a batalioanelor de asalt ale acesteia în I Transilvania, sub conducerea lui Fabricius3). La un an după instaurarea hitlerismului în Germania, oficiul special de politică I externă a partidului nazist a creai o secție specială în România. între anii 1934—1936, I Alfred Rosemberg, conducătorul ei, fixase, drept obiectiv central al secției din Româ- ’> Arhiva M.F.A, — M. St. M., dosar nr, 7/1938. nr. inventar 7«B. fii» 35 Andrea* Hillgruber. ..Hitler, KOnie Caro) und Marschall Antoncscu', Editura Frana S*elner. O. m. b, H., Wjesbaden. 1954. o. 'n. •' Tiiu (Uurgrscu. .Intelectuali antifasciști tn rubtieistlca romJneasej', Editura Ș'IIrUihc* București. 1987. p 17. 5 nia, realizarea unei conlucrări cu grupările fasciste în vederea scoaterii din guvern Pentru finanțarea organizațiilor fasciste din România. Germania hitleristă a chel- tuit ln anul 1936 peste un miliard de lei.6 iar în anul 1938, Garda de fier. Partidu. german din România și Partidul National Creștin au fost subvenționate cu suma de 20 milioane mărci.* Menționăm și faptul că Garda de fier a fost finanțau! și de către unii mari bancheri, industriași și moșieri ultrareacționari autohtoni. ■ in leu - acesta au apărut în țara noastră o puzderie de ziare cu caracter fascist, fapt~Ce a atras după sine protestul a numeroși intelectuali. Intre aceștia. Scanat Criilimac ii arăta în iulie 1936: „Acuzăm pe cei care tolerează 61 de ziare, subvenționate cu bani străini, ale organizațiilor fascisto (...) Acuzăm pe acei care tolerează apariția ziarelor fasciste. In zilele de război, trădătorii de tară sînt împuscați după o judecată sumara E permis oare ca în ajunul războiului trădătorii să aibă libertatea de a răsomCJ otrava trădării arin 61 de fițuici, prin milioane și milioane de mărci germane . tea aveau loc la lumina zilei, fără ca guvernul burghezo-moșicresc să interzică astte Gruparea de soc a fascismului în România a fost Garda de fier, f a a acțîonat sistematic pentru lichidarea oricăror libertăți democratice în tară. împletind dema- gogia, nationalisf-șovină eu concepțiile mistice, legionarii sc erijau in apărători religiei, organizau numeroase procesiuni de pelerinaje și sfințiri de troițe pentru rfetiga aderenți în mase. Devastările, pogromurile, teroarea, exterminarea șt asasina- tele •— iată „binefacerile" acestei coloane a V-a a Germaniei hitleriste m R imam i Cel care a înfierat în modul cel mai vehement activitatea partidelor și ora nizatiilor fasciste si profasciste, făcîndu-se exponentul intereselor si năzuințelor no- . porului, a fost. în toată această frămîntată oerioadă, Partidul Comunist Român. Demascînd funcția socială, reacționară a diversiunilor naționaliste, practicate de orga- nizațiile fasciste. P.C.R. arăta că ..în dosul șovinismului național stă exterminarea acelei părți a națiunii care nu vrea să se lase jefuită și batjocorită".'1 Este un merit al P.C.R.. de o înaltă semnificație politică, că a militat Și educa . masele muncitoare în spiritul internaționalismului proletar că le-a mobilizat în comună împotriva asupririi sociale si a discriminărilor naționale. Mpnlo bă ăIu m. clasă din 1929, luptele nctrolișlilor și ceferiștilor din ianuarie-februarie 19.... la eare. ne lingă muncitorimea română, au participat și muncitori aoarținînd naționalităților conlocuitoare, au reliefat odată în plus faptul că, muncitorimea numai tinhă. poa.n obține revendicări de natură economică și politică. în lupta împotriva exploatării burghezo-moșierești. s-au unit atît muncitorii, ci si țăranii români s- cei aparținînd naționalităților conlocuitoare. Drept exemplu, ne servește intre altele, răscoala țăranilor -omăni și mnehinri din Valea Ghimeșulul căra a avut loc în octombrie 1934. organizată Si condusă do P.C.R. si rara a ost determi- nată de greutățile în care se găseau țăranii români si maghiari. Tn activitatea sa de educare în'ernaționalistă n oamenilor muncii. P.C.R. s-a sprijinit no organiza p democratice de masă, ca de oildă Madosz-ul, Acestea, sub îndrumarea P.C.R. demns- cau naționalismul șovin și luotau pentru a scoate populația muncitoare aparținînd națlonnli’ătllor conlocuitoare de sub Influența ideologici străine cauzei mnneitoreș* . Datorită luptei P.C.R, nolitiea naționalist șovină nu a putut să diminueze comunitate 1 de viată tradițiile de luptă comună, unitatea de aspirații ce i-au apronint pe oamenR muncii. Indiferent de naționalitate. Meritul P.C.R. în strfngercn laolaltă, pe bază de clasă a oamenilor muncii, indiferent de naționalitate, esîe cu atît mai demn de subli- niat cu cît ținem seama de împrejurările grele în care partidul și-a desfășurat ac‘ vitetea de faptul că practicile din cadrul Internaționalei a î!I-a. de a da soluții ce mi erau în concordanță cu raaMtatea din tara noastră, au produs confuzii, dezorientară De aceea. în unele documente de partid din perioada activității ilecnle și-au făcut loy idei si teze greșite. într-o serie de aspecte importante ale tacticii șl strategiei partidului, printre care si în problema națională. Cauza introducerii în documentele de partid din acea perioadă a principiului drantului națiunilor la autodeterminare pînă ln dc«- oărtirea dc stat, constă în aprecierea greșită și extrem de dăunătoare privitoare ln statul nostru, care era considerat nu ea unul național unitar, ci ea stat multinațional. <1 A HI11 grnhcr. Ou. HI, p, 11, n Procesul marii trtiiSrl nril«n»1e\ București^ i*. p. 174 P Arhiva M.F.A. — M. st. M.. dosar nr. 7/193S, nr. inventar W33, fila S7. ’) THu On. Hi , p. R u "ftocumwls" dhi 1934-1937. ES.P.L, București, 1957. u. *-M. 6 Or, se știe că „învățătura marxist-leninistă proclamă dreptul popoarelor la autodeter- minare nu în scopul destrămării statelor naționale constituite, ci, dimpotrivă, în vede- rea eliberării popoarelor asuprite ți constituirii lor în state naționale suverane, în conformitate cu voința și hotărîrea maselor largi populare".111 Grave confuzii a produs în problema națională unele materiale scrise de Boris Stefanov, unul din conducătorii P.C.R., aflat în emigrație la Moscova”). Aprecierile și lozincile greșite, au fost înlăturate „in documentele partidului din anii 1938—1939, cînd s-a luat poziție fermă pentru apărarea unității naționale, a independenței și suveranității patriei." 13 De aeum nu numai că lozinca autodeterminării a fost pără- sită, dar ea a fost și combătută în unele documente ale organizațiilor P.C.R. Așa, de pildă, hotărîrea adoptată la 6 decembrie 1938 de Comitetul teritorial din Ardeal ți Banat al P.C.R., după ee arată că dreptul la autodeterminare trebuie să fie orien- tat „după criteriile superioare ale democrației și păcii", face precizarea : „După cum anexarea germanilor sudeți la cel de al III-lea Reich nu o putem considera ca reali- zare a dreptului la autodeterminare, ci ca nenorocirea națională și înrobirea ger- manilor sudeți, la tel sîntem împotrivă ca minoritățile maghiare sau germane din Ardeal să se despartă". Luind poziție față de revizionismul horthyst, documentul arăta : „Sîntem împotriva oricărei străduințe spre despărțire, pentru că drumul de Ieșire îl vedem în primul rînd în lupta împotriva asupririi exercitată de către clasa dominantă comună" H). In ciuda confuziilor și a lozincilor eronate existente pînă atunci în problema națională, P.C.R. s-a afirmat, deschis, într-un moment important din istorie, în favoa- rea apărării independenței naționale și a integrității teritoriale a țării noastre. Avind o poziție categorică de apărare a acestora, fapt ce corespundea pe deplin intereselor naționale ale poporului, P.C.R. se lega tot mai mult de mase, cuvîntul său prindea viață. Apreciind în mod just pericolul ce plana asupra țării noastre în condițiile expansiunii hitlcrismului în spre sud-estUl Europei, cînd independența și suverani- tatea României erau vizate direct de fascism, P.C.R. a demascat cu tărie politica cer- curilor și grupărilor politice ale claselor dominante din țara noastră, care canalizau orientarea spre Germania hitleristă. Chemînd la luptă împotriva fascismului, P.C.R. arătn că „Împiedicarea alianței cu blocul statelor fasciste în politica externă trebuie să fie punctul de plecare și să alcătuiască conținutul dc bază al frontului unie de luptă".|S Pornind de la faptul că România era un obiect rîvnit de purtătorii „noii ordini" europene, că integritatea teritorială a țării noastre era amenințată în mod foarte grav de creșterea revanșismului și revizionismului hitleristo-horthyst, plenara a V-a lărgită a C.C. al P.C.R. din iulie 1936 arăta că „România poate deveni numai obiect de reîmpărțire nouă, imperialistă, a Europei, iar nu un subiect", că expansiunea și victoria bitlcrismului ar duce la „dezmembrarea României în folosul țărilor vecine fasciste și la înrobirea poporului român, la acapararea tuturor bogățiilor țării dc eătre imperialismul german". Dcscifrînd sarcina principală a momentului, P.C.R. accentua necesitatea unirii tuturor forțelor sociale în vederea organizării rezistenței „față de un atac posibil din partea fascismului german și ungar asupra României". Partidul Comunist Român a văzut în fascism pe cel mai mare dușman al Inde- pendenței și libertății popoarelor și de aceea a luptat neobosit pentru crearea unui larg front popular antifascist. Partidul a subliniat marele pericol ce-1 reprezentau pentru poporul român agenturile fascismului în România — Garda de fier, cuziștii, bitleriștii germani și instituțiile germane conduse de naționai-socialiști.14 Adresîn- du-se muncitorilor, țăranilor, maselor populare din țara noastră, P.C.R. cerea unirea „într-un singur și puternic front dc luptă" contra Germaniei hitleriste, pentru stîr- pirea agenturilor hitleriste, „pentru un guvern de salvare a independenței țârii, sprijinit pe masele largi ale poporului român".11 ”) Nicolae Crauțcseu : „P C.R. — continuator *1 luptei revoluționare șl democratice a poporului român, ol tradițiilor mlțcârU muncitorești șl socialiste din România*. Editura politici, Bucurași i. lâWi, p. sn—31 ”) Arhivele Statului. București, fonii Președinția Consiliului de Miniștri docar nr. 2«, fila 8. I21 Ihldem. lila 10. Nicolae Ceaușescu, Op cit., p .u. ") Arhiva InstItutuluI dc studii istorice șl social politice de pe lingi C.C. al PC.R. (tn continu- are A ISIS.P.I. Cota A XXIM5 ”) „Setnlela* anul VIti. nr 1/91 din ianuarie IMS. A.l.S.l.S P Cola A XXltl-H nr. Inventar HMX ”) Ibid. / Afirmîndu-se ca una din cele mai consecvente forje politice cc luptă pentru apărarea independenti țării, P.C.R. demasca cu toată hotărî rea planurile hitleris- mului expansionist, precum ți politica antinaționala, concesiile cercurilor reacționare ale claselor dominante ale României fată dc Reichul german. „Acum, după ocupa- rea Austriei de către Germania hitEerislă, se urati in documentele P.C.R., numai orbii și vînduții nu pot vedea ce pericol amenință independența poporului ■ romăn (,.,) din partea Germaniei hîtleriste". ’• OcupareEi Austriei, călcarea în picioare a independenței acestei țări de către Germania hitleristă a fost posibilă datorită faptului că aceasta din urmă nu a în timpi nat „nici o rezistență din partea cuiva*.11 Partidul a avertizat că, după ocuparea Austriei, Germania hitleristă va folosi i în continuare mijloace ți căi diferite pentru noi cuceriri, însă scopul va fi același : „Subjugarea economică ți politică a tuturor țărilor și popoarelor, care trebuie să fie j înhămate la carul marelui capital și al marii finanțe germane, spre a asigura celor ce lt? mînuiesc ți le stăpînese izvoare noi de cîțtig ți noi posibilități de sîngeroasă exploatare". “ P.C.R. califica tendința cercurilor politice reacționare dc apropiere a României față de Germania hitleristă, ca o politică antinațională. „Partidul Comu- nist Român susține de mult că a cere alianța cu Germania înseamnă a dori război ' ți ocupația germană pe teritoriul românesc, împărțirea României și a bogățiilor ei naturale".Pe linia consecventă, a acelorași avertismente, P.C.R. a arătat că, folo- sind mijloace variate, Germania hitleristă se va năpusti asupra altor popoare și — în primul rînd — după ocuparea Austriei, asupra Cehoslovaciei, de a cărei soartă . el lega atît pe cea a României, cît și a celorlalte țări de pe Valea Dunării.al In perioada crizei sudete și mai ales după tranzacția de la Munehen, P.C.R. u j chemat ia unire toate forțele democratice „în lupta pentru independenții naționala ■ a României, pentru apărarea Cehoslovaciei (...) pentru salvarea păcii". In lupta sa de demascare a expansiunii hitlerismului, făcînd o legătură Intre soarta României și cea a Cehoslovaciei, la scurtă vreme după acordul de 1a Munehen, P.C.R .arăta: „Ne pindește o mare primejdie. Ghiarelc hitlerismului cotropitor, după ce au sfîșîat Cehoslovacia, se pregătesc să se înfigă în trupul României. Păsările de pradă care stăpînesc azi Germania, încurajate de vînzarea rușinoasă de la Munehen, se rotesc tot mai îndrăzneț deasupra pămîntului țării noastre bogat în grîne și petrol". “ Arbitrajul de la Viena, din 2 noiembrie 1939, prin care Ungariei horthyste i se ■ atribuiau teritorii aparținînd Cehoslovaciei, a produs în sinul pujx>rului nostru uimire | și revoltă. Acțiunile de simpatie ți solidaritate ale maselor populare din tara noastră cu poporul cehoslovac s-au concretizat, intre altele, și în demonstrațiile protestatare în fața legației Germaniei hîtleriste ți atacarea legației, in cariiruirea numeroșilor cetățeni cehoslovaci. Este demn de subliniat și faptul că, făcîndu-se «oul sentimentelor poporului ! romăn. numeroși intelectuali uu fost în primele rinduri ale acțiunilor intămaționa- i liste ca, de pildă, N. D. Cocea, Ion Ghcorghc Maurer, Andrei Oțetea, Miron Constări- . tinescu, Radu Olleanu, Corneliu Mănescu, Mihai Levente, G. I. Gulian, Alexandru Bălăci, Titus Cristureanu ete. Apoi, George Călinescu, luan Agîrbicuanu. Jozsa Băla, Izabcla Sadoveanu, Ella Negruzzii, Constanța Crăciun, George Macovescu, Octav Livezcanu, Ladislau Banyai, Stanciu Stoian ți mulți alții și-au manifestat, atît prin Scris cil și prin viu grai solidaritatea eu poporul cehoslovac. Totodată, numeroși oameni de știință ți cultură au înfierat ți condamnat prin șeriț și In conferințe expan- siunea hitlerismului, * Intre aceștia, poziția fermă și consecventă a marelui om dc știință și cărturar, Nicolae lorga este edificatoare. Prin scrierile și cuvîntările salo, Nicolae lorga a făcut un adevărat rechizitoriu hitlerismului, O serie de documente arhivistice atestă faptul că la sfârșitul anului 1939 și înce- putul anului 1939 s-a înregistrat o intensificare deosebită a propagandei revizlonistc- Mobilui acestei intensificări era determinat de succesul obținut de politica ți diplo- '•) „Lupta dc clasă", anul XIX, nr. 2 din mai HW. '*> Ibidctn. nr. 3 din iunie V1?*. w) „Documente din Istoria P.C.R’, Fd, 11-a, F.P.L.P.. 1963, p. 316. nj „Sctntcla’ nr. din 15 februarie IIOA “j ..Documente din Istoria P.C.R., Ed. II-*, F. P .1. P , 1953. p, 317, nl „Sctnteia" nr, ll/im din *1 Iulie 193». ”) A.I.S.I.S.P., Enla A XX1I.Ț, •) tn această privință. vcz| lucrarea Iul Titu Gcorgescu. „Intelectuali antlta'rlsll fn publicistica românească". Editura S«llntlficJ, București. 1967. 8 L mația guvernului horthyst prin primul arbitraj de la Viena, Cercuri conducătoare ale Ungariei horthyste afirmau, că ,,de Îndată ce se va termina cu ocuparea teritoriilor cedate prin acordul de la Viena, întregul efort diplomatic al Ungariei, va fi îndreptat împotriva României, în scopul retrocedării Ardealului'*’* Situația României s-a agravat extrem de mult la începutul anului 1939, agra- vare determinată de încurajări date de către Germania, Ungariei horthyste, pentru noi cuceriri teritoriale. Astfel, la 13 martie 1939, Hitler a dat Ungariei horthyste mînă liberă pentru agresiunea împotriva Ucrainei subcarpatice.74 Totodată, se accentuează pregătirea pentru un atac armat împotriva României, in ziua de 14 martie 1939. Ungaria horthystă mobilizând patru contingente de rezerviști. In noaptea de 14—15 martie 1939, circa 18 divizii germane pătrund în Cehoslovacia și o ocupă, iar în ziua de 16 martie 1939, trupele germane pătrund în Slovacia și ajung la linia Nitra-Zilina, eu primul eșalon la circa 300 km vest de frotiera româno-ungară, distantă ce putea fi acoperită de marile unități motorizate în două trei etape de marș. Intre 15—16 martie 1939, trupele horthyste au ocupat Ucraina subcarpatică, în timp ce in Ungaria se continuă cu chemările de rezerviști, tinzindu-sc la o mobilizare generală. Așa dar, în urma ocupării Cehoslovaciei de către Germania hitleristăși a Ucrainei subcarpatice dc către Ungaria horthystă, situația internațională a României a devenit extrem de complicată, mai ales Că, la granița ei, Ungaria a concentrat cinci corpuri de armată. 27 în felul acesta, o intervenție a trupelor hitleriste, în spri- jinul unei agresiuni horthyste contrta României, a apărut ca foarte posibilă,*4 Această posibilitate a fost întărită și de faptul că în Europa circula o hartă editată de „Deutscher Verlag" din Berlin, pe care jumătate din orașele țării noastre erau tre- cute în limba maghiară.’3 Guvernul român, bănuind intenții agresive din partea Ungariei horthyste și a Germaniei hitleriste „a hotărît o concentrare a cîtorva con- tingente ce fac parte din unitățile din Ardeal și Banat, și a cîtorva contingente pentru instrucție din unitățile din restul țării" ” Prin invadarea Cehoslovaciei, deci, trupele hitleriste „se găsesc la granița țării noastre. întregul popor să se pună în stare dc alarmă (.,,) — se arăta într-un manifest al P.C.R. din martie 1939 — la luptă (...) pentru apărarea țării, împotriva cotropitorilor fasciști",31 în acele condiții atît de complicate în care se găsea țara noastră o înaltă semni- ficație patriotică și un pronunțat caracter mobilizator avea lozinca P.C.R. : „Ne cheamă la luptă sîngele lui Doja, Huria și Tudor Vladimîrescu. Ne cheamă la luptă dragostea de această țară, pe care nu vrem s-o vedem sfîșiotă și cotropită, dragostea de acest popor, pe care nu-1 vrem îngenunchiat și înrobit".M ln fnța iminenței pericolului hitlerist și horthyst, care amenințau independența și integritatea țării, într-un manifest din 20 martie 1939, P.C.R. arăta, de asemenea, că „Bestia hitieristă și Ungaria horthystă au invadat Cehoslovacia. Spînzurătoarei, foametea și sîngele încalcă popoarele democrate din Cehoslovacia. Invazia hitleristă se îndreaptă spre România (...) Granițele noastre sînt amenințate 1“.33 Partidul Comunist Român aprecia că România se găsea într-o situație extrem de grea iar „pentru a putea ține față cu dușmanii, e nevoie dc concentrarea tuturor forțelor de apărare ale țării. Trebuie să 1 se dea drum liber voinței și simțirii dc legi- timă apărare a poporului. Revolta contra agresorului trebuie să oțelească puterile de rezistență ale maselor".34 In broșura întitulată „Ce trebuie să știe fiecare student", elaborată în ianuarie 1939, P.C.R. sublinia faptul că „în asaltul pe care-1 dă împotriva României. Hitler are un avanpost (...) în Ungaria revizionistă care nu este decit un agent servii ol imperialismului germano-îtalian. Agitația revizioniștilor de la Budapeșta este coman- dată de la Berlin cu scopul de a ct^ea atmosfera necesară Împărțirii României și vasa- lității ei față de Germania".34 ») Arhiva M.F.A. — M.Șt. M., dosar nr. 15,'IJjS, nr. inventar 71TB, lila ir. KlM AUdar. ..Magyaroraqg Kâlpnlillkn|a a masodik vilaghahnru elCestejcn-, (Politica e«* terni a Ungariei în alunul edili de al doilea raahol mondial), Editura Knwuih. 1963, p. 7. V) Arhiva M F A — M. 51 M . dosar nr. 58t/5l. «1» I. ’•) tbidem. dosar nr. tssi filele m—Al. «i Eliza Campus. „Tratative diplomatice în preajma dictatului le 1» Viena", in revistă „Studii" nr. .1/1957. P 16? “) Arhiva M.F.A. - M șt M„ dosar nr 581/51. fila 1. •9 A I.S.I.S.P., Cnta A XXIU9, nr, inventar 1«W. ”) „Pocumente din istoria P.C.R.. Ediția a 11-a, F.P L P . 1953. p. 306. “) Arhiva CC. si P.C.R,. tond. nr. I, dosar nr. 221. fila 87. «) Ihldem. dosar nr. Mî, fila. ?i«. ») Ibidem. Cota Ab XXIll-6, nr. inventar 1957. 9 în vederea organizării unei stavile în fața agresorului, P.C.R. insista să se „for- me« un guvern de rezistența națională. Acest guvern va avea misiunea istorică de a apăra țara cu armele". Partidul Comunist făcea apel tuturor și fără excepție, să-ți facă datoria in armata română. Adreslndu-re comuniștilor, muncitorilor, el arăta ; Puneți-vă în fruntea apărării, dați pildă dc disciplină, conștiință și jertfă (...) Facem apel la toate organizațiile de masă, la partidele politice, la conducătorii politici și sociali, să făurească fără întîrziere unitatea națională a apărării".30 P.C.R. chema la luptă comună masele populare, indiferent, de naționalitate, „căci regimul lui Hitler e cimitirul comun al României și Ungariei. Nu vă încredeți In revizionismul răz- boinic — ci aveți încredere în lupta comună". *’ Sentimentele și dragostea față de țară și de glia strămoșească au ieșit la iveală în modul cel mai pregnant cu ocazia concentrărilor din martie 1939. A fost suficient să se hotărască efectuarea concentrărilor, pentru ca un mare număr dc muncitori, țărani meseriași, intelectuali și alți oameni ai muncii — pe lîngă cei chemați — să sc prezinte voluntar la unitățile din care făceau parte. In acostă privință, este sem- nificativ faptul că numărul total al rezerviștilor care s-au prezentat la unități a fost de trei ori mai mare decît al celor chemați eu ordin.» Masele populare au primit cu încredere si înțelegere toate măsurile luate de guvernul român ln scopul întăririi capacității de' apărare a țării în perioada premergătoare dictatului de Ia Viena, populația fiind convinsă atit de utilitatea, cit și de oportunitatea lor. Printre măsu- rile practice de apărare a teritoriului de vest a fost și construirea de fortificații, pen- tru care s-au depus eforturi mari, resimțite din plin dc poporul nostru. Pierind de la starea excepțională în care se găsea țara, masele populare „cu abnegație și multă înțelegere’' acceptau continuu o serie întreagă de sacrificii materiale.» Populația I românească era conștientă de necesitatea unor asemenea sacrificii și ie accepta — : după cum arăta în darea de seamă pe ianuarie 1940 Pretura Plâșii Recaș — „avînd singura dorință, nu arareori exprimată, de a se face totul pentru apărarea țării și neamului românesc*'.w La împrumutul pentru înzestrarea armatei își aduceau contribuția pături largi ale maselor populare. Adeziunea la această acțiune nu era întîmplătoare. Ea reflecta grija maselor populare pentru armată, pentru apărarea hotarelor țării. Contribuțiile . respective erau făcute la gîndul că ele își vor atinge scopul și de aceea acțiunea amintită a dat rezultate bune. Semnificativ în acest sens este raportul confidențial I pe luna martie 1940 a Prefecturii Județului Timiș Torontal, înaintat Ministerului de Interne, care, printre altele, preciza r „O deosebită impresie a produs printre oameni rezultatul frumos al subscrierilor la bonurile pentru înzestrarea armatei, avînd sim- țămîntul că și-au îndeplinit o datorie sfîntă față dc patrie, și fiind convinși că suma subscrisă va fi folosită exclusiv pentru înarmarea oștirei..." care, „va garanta apă- rarea hotarelor și integritatea teritoriului".41 Semnificația acestor gesturi are un conținut și mai bogat dacă avem în vedere faptul că ele au fost întîlnite nu numai la populația română, ci și la cea aparținînd naționalităților conlocuitoare. Așa, de pildă, în raportul nr. 26077/1940 al Ținutului Timiș, înaintat Ministerului de Interne, consemnîndu-se că populația este conștientă dc sacrificiile ce trebuiesc făcute, că autoritățile n-au întîmpinat dificultăți la execu- tarea concentrărilor și nici a rechizițiilor, se preciza ; „în această privință și-au dat contribuția deopotrivă atît românii cît și minoritarii".42 Majoritatea locuitorilor maghiari și, în specia), din rîndul țărănimii, manifes- tau o atitudine ostilă față de tendințele cotropitoare ale dușmanilor externi ai popo- rului nostru. Nu întîmpiator, la 10 mai 1939. țărani de naționalitate maghiară din Transilvania, au defilat la Cluj cu placarde pe care era scris : „Pacea și egalitatea, dar nu revizuirea granițelor" ; „Apărfnd granițele românești, noi apărăm pămîntul nostru".43 în inima și sufletul poporului nostru clocotea o ură de moarte față de fascis- mul cotropitor. Acest lucru a rezultat în mod convingător și din faptul că întrunirile M) Ibldem, Fond nr. ), dosar nr. 222, <11* Î1W. ”) Ibid. •i Arhiva Ministerului Afacerilor Estcrne, (In continuare Arhiva M.A.F J ionii nr. 71. Transil- vania, 1930—1944. vnl. 39, fila 253. _______ „ ™ * ") Arhiva Consiliului pnpular a1 județuul Timiș, dosar ar. 3S/I9Î9. ari. nr. îb. 36S din 15 de- cembrie 1939. *1 Ibidem, ari nr. 270 din Ianuarie 1940. ®) Ibldem. act nr. t4 din martie 1940. "I Arhivele Stalului. Timișoara, rond nr. 563. 1osnr nr. 3-1/19413, fila I. **) „Rominla* din 3 septembrie 1940. 10 1 ' și demonstrațiile ce nu avut loc cu prilejul zilei de 1 mai 1939, s-au transformat în puternice manifestații antifasciste, anthitleriste. „sub semnul împotrivirii poporului nostru Germaniei fasciste, pentru libertăți democratice, pentru apărarea independen- ; tei tării". 44 Partidul Comunist Român, exponent al năzuințelor poporului pentru libertate, (considera că un război „pentru apărarea independenței ți granițelor țării contra agresiunii fasciste, va fi un război drept",44 în consecință, C.C. ai P.C.R. a cerut membrilor și simpatizanților săi să fie printre primii care să se prezinte la unită- țile militare și să acționeze „pentru întărirea forței politice și morale a armatei contra Germaniei hitleriste și a statelor revizioniste",46 Conferința organizației P.C.R- Bueurești. conferințele organizațiilor regionale P.C.R. Moldova, Transilvania, Banat și Dobrogea, care au avut loc la începutul anului 1939 și conferința pe țară a P.C.R. din februarie 1931), au subliniat că sarcina de căpetenie a P.C.R. este aceea de a lupta din „toate puterile pentru a mobiliza masele largi de la orașe și sate pentru ! apărarea integrității, independenței, demnității și libertății României". Aceasta, deoa- rece, după cum sublinia plenara a Vl-a a C.C. al P.C.R. din iunie 1939, „primejdia dezmembrării și ocupării României de către Germania fascistă șl statele revizioniste a crescut enorm". Pornind de la această constatare, plenara a Vl-a a C.C. al P.C.R. a pus în fața partidului sarcina de a concentra eforturile pentru înfăptuirea grabnică a Frontului Popular Antifascist șl a unul larg front al forțelor patriotice, „care să hipte contră agresiunii fasciste, pentru slirpirea agenturilor hitleriste", iar în locul dictaturii regale să se formeze un guvern dc salvare națională, care să concentreze toate forțele politice și sociale interesate în apărarea independenței națio- nale. Linia politică clară a P.C.R. reflecta aspirațiile firești, interesele fundamentale ale poporului nostru. După cum remarca și revista muncitorească ce apărea în Anglia „World News and Views" : „Partidul Comunist din România, ca un conti- nuator al tradițiilor de luptă ale popoiului romăn din trecut, pășește alături de popor, în primele rînduri, in lupta pentru apărarea independenței României".4Î îngrijo- rarea maselor populare eu privire la independența și integritatea țării era din plin Justificată: în anul 19-19, puterile Axei au impus României dictatul fascist de In Viena, au încurajat aducerea la putere a dictaturii militaro-faselste, iar în anul urmă- tor au atras-o în războiul antisovietic. Drept rezultat, poporul român aven să treacă Iprin mari suferințe. Cu independența pierdută, cu pămintul străbun sfișiat, el a rezistat eroic vicisitudinilor istoriei, fiind încrezător în dreptatea acesteia. Forța politică care i-a insuflat această încredere a fost partidul comuniștilor, luptător consecvent pentru apărarea independenței naționale, a integrității teritoriale a țării. Ducă situația și conjunctura internaționala au obligat România să suporte sftrlecarea teritoriului său „poporul român a refuzat să accepte dictatul puterilor Axei".44 Repudierea hotărfrilor dictatului dc la Viena dc către poporul nostru s-a concretizat în mari demonstrații dc protest antifasciste în „mișcări populare care au cuprins întreaga populație a țării".4* In acele zile de restriște, „Partidul Comu- nist, numeroase cercuri politice, Madoszul și alte organizații democratice și patrio- tice. inclusiv grupuri ale armatei, s-au ridicat împotriva dictatului, au organizat în diferite centre ale țării puternice manifestații populare, au cerut să se treacă la lupta armată pentru apărarea integrității și suveranității patriei",M Zile în șir. Clujul, Timișoara, Brașovul, Bucureștiul, Aradul, Oradea, Sebeșul, Cîmpia Turzii, Sighișoara, etc. au fost teatrul unor viguroase demonstrații antifasciste. Aceste demonstrații au constituit un răspuns manifest al poporului român îndreptat, în primul rînd, împotriva celor care au încălcat cu atita cinism independența și inte- gritatea patriei noastre. Surprinzând semnificația demonstrațiilor amintite, ziarul „TAN" din Istambul scria : „Mișcarea aceasta dovedește că pentru națiunile formate a trecut era împărțirii în jurul meselor diplomatice ț...) Nu se poate prevedea rezul- tatul la care va ajunge mișcarea de protest ce ia proporțiile unei revolte. Multe exemple nc-au arătat, însă, cît de periculos este să te Joci cu independența și inte- gritatea unei națiuni conștiente de existența sa națională".41 ul Nicolae Ceoușescu. Op. cit., p. 45, “) A I $.1 S.P.. Cori A XIII'»- *1 ^rliva M.F.A, — MSt.M. dosar nr 290/01, filele l.'V—138. itj World News and Views'. din octombrie 1938. «1 Ârliiva M.A.E., fond nr. 71. Transilvania, 1920—I9M, voi. +4. fila 322. *) tMdem.. firi 3SÎ. Nkorie Ceaușescu, Op, cit. p. «5. Arhivele Statului, București, fond Ministerul Propagandei Naționale, dosare nr in®, i|ri «l. // P.C.R, organizatorul luptei poporului român pentru apărarea independenței și suveranității patriei, prin documentul „Punctul nostru de vedere* din 10 septembrie 1940, și-a expus poziția sa față dc noua situație politică a României. „Teama de avlnlul mișcării revoluționare populare, se arăta, printre altele, în documentul amintit, teama dc revoluția populară eliberatoare a poporului muncitor, a făcut burghezia ața zis democratică, liberala și național-țârănlstă să Susțină direct șj să participe la lovitura de la palat de teamă că dictatura regală {...) nu va fi în stare să stăvilească avîntuî mișcării revoluționare a poporului muncitor ce se vestea apro- piat, In arest scop, mai ales în acest scop, S-a instaurat cea mai cruntă dictatură, 1 dictatura militaro-gardistă a generalului reacționar Antonescu, agent al imperialis- mului germano-itaii&n“.B Documentul PX-R, „Punctul nostru de vedere* a consti- tuit o parte însemnată a programului de luptă a poporului nostru împotriva dicta- turii militaro-fascisle. El sublinia faptul că numai lupta unită a tuturor oamenilor muncii, indiferent de naționalitate, avea să asigure victoria asupra forțelor reac- ționare, asupra fascismului. Tn acele condiții dramatice pentru soarta României, P.C.R. a descifrat drumul ce trebuia urmat în vederea salvării țării de la un dezastru național. El a arătat că numai lupta împotriva dictaturii militaro-fasciste, a războiului antisovletic, scoa- terea României din acest război și întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitle- riste și a Ungariei horthyste este condiția fundamentală pentru redobîndirea inde- pendenței și a integrității țării. P.C.R- a surprins faptul că lupta pentru elilmraroa populației româno de sub jugul horthyst trebuie subordonată luptei generale a popo- rului împotriva celor mai feroci dușmani Interni ai libertății și independenței patriei. In acest sens a fost îndrumată și condusă lupta maselor populare de ia orașe și sate. Numeroase documente, ca do pildă „Platforma P.C.R," din G septembrie 1941" a, „Pieiren sau salvarea poporului român* din ianuarie 1942, „Hotărîrea C.C. al P.C.R. din iunie 1943 privind problema încheierii frontului patriotic antihitle- rist11’1 au constituit linia politică de luptă a poporului nostru. Pe altfel, nu a existat document mai important al P.C.R., după dictatul dc la Viena, în care printre obiectivele luptei poporului român, să nu fio ți eliberarea părții de nord a Transil- vaniei. fapt ce a scos la iveală o dată în plus adevărul că P.C.R. a fost exponentul năzuințelor poporului român pentru libertate și independență națională. Subordonînd lupta pentru eliberarea părții de norld a Transilvaniei luptei generale a poporului împotriva dictaturi militaro-fasciste, a râzl>oiului antlsovietic Si pentru întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste și horthyste, P.C.R. a făcut apel dc nenumărate ori către toate forțele politice ale țării, indiferent de clasele sociale pe caro le reprezentau și de convingerile lor politice, în vederea creării unui frent național, adresîndu-se în acest sens și conducătorilor vechilor partide. Dc pildă, la 26 ianuarie 1942, C.C, al P.C.R. a adresat lui Itiliu Muniu un apoi „li colaborarea și lupta comună pentru salvarea poporului român ți armatei salt*, pentru crearea Frontului Unic Național al tuturor patrioților, în baza celor 8 puncte din platforma de luptă din fi septembrie 1941 a partidului nostru, pentru redobîndirea onoarci, libertății ți independenței noastre naționale," B Din păcate aceste apeluri nu au găsit rezonanța așteptată în atitudinea lide- rului P.N.Ț. Analizînd situația grea în care se găsea țara. C.C. al P-C.R. a adresat lui îiuliu Maniu în Ianuarie 1943 o nouă scrisoare în care, între altele, arăta : „între- gul popor, cu excepția bandei de trădători din guvern, cere încetarea acestui răz- boi antinațional, încetarea jafului hitler ist și eliberarea țării de ocupanți, cere reîntoarcerea armatei și eliberarea Ardealului, (șubl. ns). Tot mai largi pături ale poporului sînt pătrunse de necesitatea imediată a acțiunii, dlndu-și seama că însăși existența noastră națională este primejduită, dacă nu rupem imediat alianța ruși- noasă cu hltlerismul și nu încheiem pace separată cu U.R.S.S., Anglia și Statele ! Unite*. M Poziția plină de responsabilitate a P.C.R. față dc sparta poporului este I cît se poale de evidentă. Starea de spirit antihitleriste ștăpînea muncitorimea, țâră- j nimea, marea parte a intelectualității. Toate forțele progresiste erau îngrijorate dc soarta țării. „în clipa în care un cumplit dezastru amenința ființa neamului nostru ■ — se arăta în memoriul celor 69 de oameni de știință adresat lui Ton Antoneseu ■') Arhiva C.C. *1 P.C.R. fond nr. 1, nr, W». fila 197. H) „Documenta din istoria PCR". Ed. Il-a E.P.L.P., 1963, p. 347. “) ibldem, p 373. “) AIS I.S.P., Cot* A. XXV1-9. nr, |l—(3. ") Arhiva CC al PCR, «Q"d nr, 1, dos^r nr. W12, filele 37—40. 12 în aprilie 1944 — am hotărît să adresăm apelul, pentru că în actualele împrejurări tăcerea noastră ar însemna o crimă". C. I. Parhon, R- Cernătcscu, M. Ralea. S. Stoilov, Dr. Bagdasar, St. Vencov, N. G. Lupu, Al. Rossetti, C. Balmuș, N. Profiri, I C. Daicoviciu, A. Oțetea, Gh. Nicolau și alți fruntași ai intelectualității noastre au protestat în scris împotriva dictaturii militaro-fasciste, cerînd ieșirea României din războiul antisovietic." Ura față de ocupantul hitlerist era fără margini. Ea a fost descrisă cum nu se putea mai bine dc Tudor Arghezi în pamfletul „Baroane" publicat în 1943 în , „Informația zilei", adresat indirect baronului von Kiliinger, ambasadorul Germaniei ; hilleriste la București.58 în condițiile dictaturii militaro-fasciste și ale războiului antisovietic, alături de contradicția fundamentală dintre proletariat și burghezie, au apărut contradicții noi, care au trecut pe primul plan, și anume contradicția dintre masele populare și dictatura militaro-faseistă și contradicția dintre poporul român și imperialismul hitlerist, contradicții ce puneau în evidență existența unei probleme de ordin social și a alteia de ordin național, respectiv dc eliberare de sub ocupantul hitlerist. Pe de altă parte, luaseră forme extrem de ascuțite toate contradicțiile interne ale regimului burghezo-moșicresc. Surprinzînd existența acestor contradicții, P.C.R. a trecut la organizarea insurecției antifasciste. în raportul la cea de a 45-a aniversare a P.C.R., în tezele pentru Congresul X al partidului se face o apreciere corespunzătoare, științifică, în legătură cu organi- zarea și conducerea insurecției armate din august 1944. „Unind pe aceeași platformă toate forțele revoluționare, patriotice și democratice naționale, P.C.R., în colaborare cu celelalte forțe politice, a organizat și condus insurecția armată de la 23 August 1944, care a dus la ieșirea României din războiul antisovietic, la răsturnarea regi- mului antonCscian, la alăturarea țării noastre coaliției antifasciste în lupta pentru eliberarea patriei și zdrobirea Germaniei hitleristc". Aprecierea ține seama de faptul că aceste obiective majore, de interes națio- nal și în primul rînd, eliberarea țării și redobîndirea independenței naționale con- stituiau o platfoițmă obiectivă pentru coalizarea tuturor forțelor patriotice. După aproape patru ani de dictatură militară fascistă, de umilință și rezistență, poporul român și-a spus răspicat cuvîntul. Insurecția eliberatoare avea să deschidă zorile unei ere în care România să-și recucerească și să-și consolideze independența și locul ce i se cuvine în istorie. Insurecția antifascistă a marcat și începutul luptei poporului român pentru redobîndirea teritoriului răpit de puterile Axei și predat Ungariei horthyste. I Războiului antihitlerist îi era subordonată întreaga luptă a poporului nostru pentru eliberarea țării, pentru salvarea patriei. De aceea, masele populare din întreaga țară urmăreau cu încordare și emoție comunicatele legate de situația frontului de vest Numeroase mitinguri, care au avut loc în multe Orașe ale țării la 15 octombrie 1944, cu ocazia eliberării Clujului, entuziasmul de nedescris al maselor populare manifestat cu prilejul zilei de 24 octombrie 1944, zi în care se desăvârșea eliberarea întregului teritoriu al țării, au arătat cu priso- E sință sentimentul dragostei de patrie și de glia strămoșească, ! Realizarea prin luptă ți cu multe sacrificii a unei asemenea năzuințe, a atras după sine „un puternic reviriment în conștiința maselor". Eliberarea integrală a teritoriul patriei și „perspectiva din ce în ce mai sigură a unui sfîrșit favorabil al războiului, tind să consolideze o stare de optimism și de încredere sporită în destinele țării."w Victoria insurecției antifasciste din august 1944, a reprezentat ' condiția fundamentală a redobîndirii independenței naționale și a integrității teritoriale a patriei, Ea a confirmat justețea politicii P.C.R. în condițiile date, a atras în încleștarea artnată cu Germania hitleristă și Ungaria horthystă întregul potențial militar și economic al țării. Lupta poporului român pentru redobîndirea independenței și a părții de nord a Transilvaniei a fost grea, plină de jertfe și sacri- ficii. Ea a triumfat, pentru că în fruntea ei s-a aflat partidul comuniștilor, expo- nentul adevărat al năzuințelor și aspirațiilor de libertate ți progres ale poporului român, stegarul independenței și libertății sociale. *') Titu Gcorgescu, Op cit., p. <6. “> ..Informația zilei". III (I9«>. .K) septembrie, p. I. Arhiva Procuraturii județului Tlmlț. dosar nr. 1/1944, inventar nr. I, Hla 13#. 13 UILLIAM M ARIN O revistă antifascistă influențată de P. C. R. La 1 octombrie 1935 a apărut la Timișoara primul număr al revistei politice, j economice și sociale „Țărănismul bănățean".1 Redactată și editată de un grup de I tineri intelectuali în frunte cu juristul Gheorghe Ciorman, directorul revistei. „Țără- nismul bănățean" va juca un rol însemnat în activizarea ți unirea forțelor demo- cratice din rîndurile studenților ți intelectualilor bănățeni. Aclivînd sub influența organizației P.C.R. din Timișoara, redacția revistei a reușit să se situeze pe poziții consecvent antifasciste și să aducă o contribuție valoroasă la demascarea caracte- rului reacționar ți antipopular al unor organizații extremiste de dreapta cum erau j Garda de Fier, Liga Apărării Național Creștine și altele. înțelegerea rolului politie și ideologic avut de gruparea și revista „Țărănismul I bănățean", a influenței pe care a exercitat-o asupra unor largi cercuri cere ca în prealabil să analizăm, cel puțin în mod succint, condițiile istorice în care s-a I constituit. Apariția „Țărănismului bănățean" s-a produs într-un moment cînd în întreaga țară inclusiv în Banat sc desfășura o ascuțită confruntare politică dintre forțele mișcării democratice antifasciste, pe de o parte și grupările fasciste și fascizante, I pe de altă parte. Venirea la putere a naziștilor în Germania în ianuarie 1933, existența unor I regimuri fasciste în Italia, Portugalia, întărirea mișcărilor extremiste de dreapta în numeroase alte țări europene constituiau toate fapte care stimulau activitatea I * grupărilor celor mai reacționare și șovine din țara noastră. Mai mulți oameni poli-1 tici din țară vedeau în Hitler și Mussolini pilde demne de urmat și căutau să intro- ducă în viața politică din România metodele violente, huliganice ale fasciștilor ger- mani și italieni precum și ideile lor șovine, rasiste ți obscurantiste. Intr-un discurs I rostit la Timișoara în martie 1936 Alexandru Vaida, dînd frîu liber convingerilor 1 sale reacționare, declarase : „Orice bun român trebuie să devină un hitlerist convins". îl Urmărind vaste planuri expansioniste în centrul ți răsăritul Europei, naziștii căutau să-și subordoneze pentru scopurile lor politice organizațiile de dreapta dtn diferite țări inclusiv cele din România. Utilizînd aceste legături care se bazau I Uneori și pe subvenții,3 hitleriștii sperau să includă și România în orbita celui de-al treilea Reich și s-o transforme într-un stat vasal. în vederea acaparării boga- i telor ei resurse materiale. In aceste împrejurări, ofensiva organizațiilor extremiste de dreapta, aflate în slujba imperialismului german, punea în mare primejdie nu numai regimul parlamentar-constituțional din România ci însăși independența și ■ suveranitatea națională a țării, întregul viitor al poporului. Lupta împotriva huliganilor fanatici purtători de cămăși colorate, demascarea । adevăratelor țeluri ale acestor așa-ziși naționaliști devenise astfel o sarcină impe- I rioasă a tuturor patrioților cinstiți. Este meritul partidelor muncitorești si în primul I rînd meritul Partidului Comunist Român, că au înțeles primii necesitatea luptei . ferme antifasciste. Analizînd în spirit realist raportul forțelor politice din România la mijlocul i deceniului al IV-lea, comuniștii și-au dat seama că ofensiva fascistă sprijinită de 1 cercuri influente din țară și din străinătate nu va putea fi oprită decît în cazul unirii strînse a tuturor partidelor, organizațiilor și personalităților democratice antifasciste. 9 Reducția și administrația revistei a fost la Timișoara I, Plat» Unirii nr. I. b Citat dupit Z. Ornca. Țdrânismut, studiu sociologic. Editura politica. București. IW9. :> "J ») Das hraunc Hetl. «tic Hillers Agentrn ir Auslande arbeiten und den Krieg vorbeeeiien, Editions du Carreiour, Paris, 1935. p. 34, 242—243. 14 Preocupate să activizeze sub aspect politic pe linia luptei antifasciste toate forțele democratice ți să le unească, organizațiile P-C.R., deși aflate în ilegalitate și supuse unor persecuții permanente, au reușit să stabilească legături ți contacte cu numeroși oameni politici avSnd vederi antihitleriste, cu diferite organizații ți asociații inclusiv cu unele care erau legale sub aspect organizatoric eu partide bur- gheze nefaseiste. La Timișoara, de pildă, organizația de partid locală reușise să stabilească legături sistematice cu o asociație democratică de studenți de la Poli- tehnică,* eu grupul literar politic „Vrerea",s precum ți cu unii activiști importanți ai organizației de tineret a Partidului Național Țărănesc. ' Ca și alte partide burgheze și Partidul Național Țărănesc era divizat în frac- țiuni diferite avînd fiecare nuanțe variate în ce privește orientarea politică și ideo- logică. Referindu-se la această situație, Mi hai 1 Halca, pe atunci directorul organu- lui central a) P.N.Ț. „Dreptatea" nota : „O barcă a lui Noe, cu elemente de credințe diverse, de variate obirșii, de educații osebite s-a înjghebat cu încetul. Dar numai unitate n-a fost Și guvernările noastre s-au resimțit.’ Elementele conservatoare, bancare, reacționare trăgeau la dreapta. Tineri ortodocși, animați de idealuri pur țărăniste, trăgeau la stingă... In fine, superbe personalități, de susceptibilitate maladivă (aluzie la luliu Maniu ța. — n.n.)T enervau la infinit partidul cu eternele lor „cazuri de conștiință11 pentru simple bănuieli ori „procese de conștiință.*1" In anii 1934—1937, cînd pericolul fascist a devenit tot mai amenințător ți în cadrul P.N.Ț., grupurile cu vederi democratice, mai ales cele cu o orientare mal radicală și-au manifestat voința de a colabora cu alte forțe antihitleriste iar uncie au stabilit legături și cu partidele muncitorești. Aceste procese ce aveau loc în cadrul P.N.Ț. au fost apreciate în mod corect în hotărîrea C.C. al P.C.R. din ianuarie 1936. Iată un citat în acest sens din acest important document: „Masele populare care se concentrează în partid și în juriul Partidului Național Țărănesc nu vor instalarea I dictaturii militare fasciste; ele sînt pentru un regim purlamenlar-dem&cratic ne- știrbit, în contra regimului stării dc asediu și al cenzurii, pentru păstrarea și lăr- girea drepturilor și libertăților cetățenești".’1 Intr-un alt document de partid ți anume în scrisoarea deschisă din 1937 a secretarului general al P-C.R. Boris Stefanov adresată lui Lothar Rădăeeanu, secretar general al P.S.D., se spune între altele: „In ciuda șovăielilor și tendințelor reacționare ale unei părți din conducere,... acest Partid Național Țărănesc este astăzi una din cele mai importante forțe anti- fasciste." ” Alunei cînd analizăm conduita politică a P.N.Ț. în anii 1934—1937 trebuie să ținem scama de deosebirea existentă între atitudinea conducătorilor F.N.Ț. (mai ales a lui Maniu șl Mihalache), care subordonau întreaga luptă opoziționistă împo- triva reacțiunii „marelui deziderat" al dobîndirii guvernării, ți poziția multor acti- viști și membri simpli de partid cart puneau pe primul plan lupta pentru apăra- rea drepturilor civice, lupta antifascistă. In vreme ce unii conducători ai P.N.Ț. ca Mihalache sau Maniu au încheiat compromisuri nefaste” în speranța ajungerii la putere, activiștii cu vederi de stînga au condamnat asemenea cedări neprincipiale. Pe poziții de stînga se situau în cadrul P.N.Ț., în anii 1934—1937, grupul de la revista prestigioasă „Viața românească", condus dc Mihail Ralea, tinerii Intelec- tuali clujeni de la revista „Tara de mîine", condusă de profesorul universitar Victor Jinga, intelectualii cu simpatii marxiste ca Petre Pandrea, V. V. Stanciu. Sterian Dumbravă, un grup de tineri intelectuali bănățeni în frunte cu Gheorghe Ciorman 4) Asociația amintita luase hln(S în 1932 si cuprindea 90 de menitei care studiau marslțmiit șl combateau ideile reacționare. șovine. Arhiva C.C. nl P.C.R., fond nr. 11, dmar nr 9813, f. 50(1—5(t7. *) Veri ^rllcatul lui WilUm Marin. Gruparea literară și democratică antifascistă „Vrerea" tn „Orizont" nr. 2 din 1920, *1 Arhiva Comitetului municipal Timișoara al PCR, fond Carnete dc partid, dosar nr. 21.583. f. W. ’) P N.T. a ajuns 1a etrma Rontdniei tn noiembrie 1928 rîmlnînd le putere (cu excepția unei întreruperi tntro 17 aprilie 1931—31 mei 1932) p!n3 1a finele Ini octombrie 1933. In noiembrie 1933 a» revenit la putere liberalii tar P.N.T.. » trecut Tn opnxlțlc. *1 ..Dreptatea" din 14 Ianuarie 1935. •) Documente din Istoria P,C.R, 1934—1237, București. 1957. F-P. p. 333. "1 ..RomnuisliccsM International" nr. 2 din 1937. B. Steianov considera necesar «tragerea P.N.Ț, în Frontul Popular Antifascist, , , . , • ') în privința acestei allrmâlil se pot cita mii multe lapte» ca de pildi contrairta udarea 18 cererea regelui Carat al Il-lea a marii manileatați nnlifasciste programate |n Bucuroșii pentru H noiembrie 1935, conduita lipsiți dc coniceventi a conducerii PNT tn timpul atacurilor dreptei conlra presei democratice („Adcvirul” și ..Dimineața'I tn 1936 si Al fine încheiere» înțelegerii electorale de ncbeligerantî semnat3 de luliu Moniu cu Garda dc Fler în noiembrie 1917. 15 ți alții. Cu membrii unora din aceste grupuri, P.C.R. stabilise legături. Asemenea relații! existau din toamna anului 1955 în mod sistematic ți cu dr. Gheorghe Ciorman ți cu unii membri din acset grup. Fiu de țărani săraci din comuna Vărădia (județul Caraț-Severin), tlnărui jurist Gheoghe Ciorman, stubilindu-se în anul 1931 la Timișoara, a început să se apropie de unii muncitori comuniști de la Atelierele C.F.R- ca loan Jurjac, Constantin Gcorgcscu, Constantin Lepădata ți alții. Sub influența acestor muncitori înaintați, Ciorman, care era membru al P.N.Ț,, a stabilit în 1935 legături organizate cu P.C.R. Aceste legături ci le va menține ți dezvolta în anii următori paralel cu străduința de a studia marxism-leninismul.11 Totodată, contlnuîndu-și activitatea în cadru] P.N.Ț., el va primi funcții importante pe care le va folosi ln interesul promovării luptei antifasciste ți pentru progres social. Inființînd în anul 1935 un cerc de studii în cadrul P.N.Ț., din care făceau paric un grup de tineri intelectuali, Ciorman a inițiat apoi editarea revistei „Țărănismul bănățean'*. Inițiatorii revistei doreau să obțină astfel o tribună spre a-și expune concepțiile lor de slînga. Totodată, revista trebuia să analizeze problemele economice, sociale ți politice bănățene ți să indice soluțiile la care ajungea cercul de studii. Redactorii șl colaboratorii „Țărănismului bănățean- doreau, dc asemenea, să contribuie la dezvoltarea conștiinței politice a maselor muncitoare, mai ales a țărănimii și a tineretului studios de proveniență rurală. Sprijinind inițiativa grupului de tineri intelectuali condus de Gh. Ciorman. organizația P.C.R. din Timișoara va căuta să influențeze activitatea revistei pe linia Orientării ei spre o luptă fermă antifascistă. Analiza conținutului și orientării politice a articolelor apărute ln cele 24 nu- mere ale revistei „Țărănismul bănățean.- în anii 1935—1937 va permite o înțelegere mai bună a rolului îndeplinit dc ea.14 Problematica revistei a fost foartc variată, publicația abordind subiecte de politică internă ți externă, de economie politică și de sociologie, de medicină și de etică, de psihologie socială șl de cultură. Un interes deosebit prezintă articolele consacrate studierii unor prOblemc de politică internă și în special cele menite să demaște caracterul reacționar, antipopular ți antinațio- nal a activității desfășurate de organizațiile extremiste dc dreapta. Încă din primo] număr al revistei, redacția a luat poziție împotriva grupărilor politice fasciste și fascizante. Intr-un comentar pe marginea Congresului învățătorilor din România, care s-a desfășurat in zilele de 7—9 septembrie 1935 la Timișoara, „Țărănismul bănățean" înfierează diversiunea șovină utilizată de forțele reacționare spre a abate dăscălime^ de la lupta pentru interesele ci vitale. Înfățișînd raportul de forțe dintre învățătorii democrații pe de o parte și cei cu vederi șovine, pe de altă parte, gazeta notează că primii constituie grosul dăscălimii însă nu sînt încă destul de organizați. „Grupa naționalistă sc prezintă deocamdată bine organizată, dată fiind situația ei materială, sprijinul oficialității și rolul avut în ierarhia învățămîntului. Este grupa care susține actuala formă dc stat burghez capitalist, refractară oricărui progres social".11 Referindu-se apoi la masele dăscălimii care sc află înlr-o situație mate- rială dificilă, revista afirmă : „Ei știu că li se plătește un salar* dc mizerie, ca să sc abrutizeze și să nu-și poată îndeplini adevărata chemare de luminători și Îndru- mători ai satelor și muncitorilor de la oraș. Cînd totul se va nărui, viața nouă ce se va naște pe ruinele sistemului ticălos de azi, va fi opera în bună parte a acestor dascăli anonimi, care înfrățiți cu păturile de jos, a căror prelungire cultă sînt, vor putea să serbeze praznicul cel mare, de înjghebare a noului stat..,"1’ Intr-un alt articol înserat tot în primul număr al revistei, autorul, dr. Radu Moica, înecreînd să contureze obiectivele soeial-pobiicc ale „Țărănismului bănățean" ți concepțiile sale despre lume, afirmă: „Dispoziții draconice contra ideii libere, impuse nu de saius rei publicat... ne împiedică azi să discutăm, cu toată larghe- țea, componența pietrișului care trebuie așternut în Drumul Nou al omenirii și ■ I implicit al neamului românesc...". După ce sc arată că revista își propune promo- varea discuției publice pe tema elaborării acestui „drum nou", autorul condamnă Arhiva Comitetului municipal Timișoara al PCR. fond sectorul carnete de partid, dosar nr. îl. M3. i GS-71 Jbidcin. Precum și relatările tovarășului Iz^ăk Ljdislau care un Hmp « avui ca sarcini dc partid misiunea de a ține leglihira cu dr. Gheorghe Ciorman. •9 tn anul 1935 iu apărut 6 numere ale revistei ; tn amil 1930 17 numere țl In 1937 un singur numâr. In primit doi ani dc existent^ „Țărăniunul bănățean” * apinit bltunar, “) ..Tirânismul bînițcan**, Anul 1. nr, l din 1 octombrie 1935, p. 14, ") Ibtdem, p. H—15, 1G eu vehemență demagogia socială și șovină a grupărilor extremiste de dreapta.11 Rcferindu-se apoi la concepțiile grupului din care face parte, R. Moica subliniază că fenomenele sociale vor fi abordate dintr-un unghi economic. „în politica țării românești se vorbește prea puțin sau cu dispreț despre elementul economic, Și totuși trebuie să recunoaștem, fără a-1 cita pe Marx și chiar a fi marxiști, că unii țărani bănățeni și In general unii țărani români, dacă nu erau mai înstăriți nu ne trimiteau la școală, nu-și schimbau plugul de lemn cu unul dc fier, treeratul cu cai cu batoza, nu-și înălțau case igienice, nu se hrăneau cu alimente superioare mălaiului cu etapă. Pe această linie vom căuta deci să prezentăm icoana reală a țărănismului nostru sugerind în același timp și proiecte de îmbunătățiri Ulte- rior, membrii grupului vor afirma mai răspicat concepțiile lor: „Structura noastră de gindire este strict materialistă și în funcție de aceasta judecăm utilitatea tuturor instituțiilor sociale Din citatele dc mai sus rezultă limpede că membrii grupului „Țărănismului bănățeanhiînd poziție împotriva grupărilor politice do dreapta, o făceau nu nutnai pentru a apăra regimul parlamentar existent ci și în scopul promovării progresului social. Deși concepțiile politice și ideologice ale membrilor grupului nu erau pe deplin clarificate, se constată totuși năzuința spre transformări social-politice radi- cale. Vom înțelege însă mai bine pozițiile pe care se situau membrii grupului „Țărănismului bănățean1* dacă vom continua analiza articolelor* apărute in orga- nul lor. Intr-un articol întitulat „Note pe marginea conferinței d-lui M. Manoilescu" se analizează într-un mod critic atacurile conferențiarului împotriva democrației. Autorul articolului. Gheorghe Ciorman., analizând concepțiile corporatiste susținute de M. Manoilescu arată că ele sînt împrumutate de la fasciștii italieni și servesc interesele dictaturii clasei burgheze. Totodată, autorul comentariului își exprimă opțiunea petnru democrație în interesul poporului, subliniind astfel limitele regi- I mul ui parlamentar existent în acea vreme.10 într-un alt articol, demaseînd esența social-politică a demagogiei șovine prac- ticată de grupările de dreapta, Gh. Ciorman scrie : „Curentul naționalist burghez de azi este o diversiune a clasei capitaliste... Chestia națională este pusă întotdeauna cînd Interesele sociale și economice ale mulțimii flămînde se pun pe tapet cu brutali- tate. Respingind șovinismul, autorul afirmă că lupta pentru eliberare socială u țărănimii este o concepție politică strict românească sau națională, fără ca să fie în același timp și șovinistă. Totodată, el subliniază că această concepție este tole- rantă față de toți membrii naționalităților conlocuitoare care trăiesc din munca lor proprie.” Se constată In formularea acestor idei în mod limpede influența învă- țăturii marxiste în problema națională. Totodată sc vede însă că autorul mai este și sub influența unor concepții țărăniste. Vom mai reveni asupra acestui fenomen caracteristic multor membri ai grupului „Țărănismul bănățean**. în articolul întitulat „Pericolul dreptei*', Gheorghe Cloițnan condamnă cu hotă- rîre actele de violență comise de membrii grupărilor extremiste de dreapta împo- triva unor personalități democratice, Denunțind elementele teroriste ea „merce- nari ai burgheziei**, autorul cere organizarea la orașe a unor gărzi de autoapărare a forțelor democratice compuse din muncitori și elemente ale micii burghezii. Auto- rul subliniază necesitatea unirii tuturor forțelor democrate de stingă spre a putea respinge atacurile huliganilor plătiți ai dreptei, „Crearea unui front democratic al tuturor forțelor de stingă este o chestiune de viață" își încheie editorialul directorul revistei „Țărănismul bănățean**.51 Este cunoscut că in acea interne P.C.R. milita pen- tru înfăptuirea unui Front Popular Antifascist care să unească toate forțele demo- cratice din țară. Liderii P.N.Ț. n-au acceptat propunerile P.C.R. de a se alătura acestui front, dar unii activiști ca Gh. Ciorman au sprijinit cu tărie apelul avan- gărzii clasei muncitoare. Ideea necesității unirii tuturor forțelor democratice din țară Împotriva amenințării fascismului și războiului a fost susținută și de alți n> ..Țărănismul bânițMB”, Anul I. nr.l din 1 octombrie 19.35, p. 9— li '•) Ibldem ”) „TUrânlsmul blnlțean". Anul 11, nr. 5 din martie 1936, p. I|, *1 Jbldeni, Anul li. nr. 2—3 din 1 februarie ifw, p. 17—1*. “) Ibidcm. Anul II, nr. 4 dl» 15 februarie 1936, p. 1—9, Jhlderu. *) ,.Tir9nisniul bșnilean", Anul II. nrb—7 din aprilie 1939. p I. 2 — Orizont 17 membri ai grupului „Țărănismului bănățean* ea de pildă Emil Marian, -* Ion Firu, * Gheorghe Crainic,” și alții. Acești autori resping de asemenea vorbăria despre așa zisul „pericol comunist'*, utilizată de unii oameni politic; burghezi spre a împiedica unirea tuturor forțelor antifasciste. Subliniind caracterul de clasă al partidelor politice burgheze, Gheorghe Crainic arată că există multe element^ incon- știente „care în loc să fi rămas în rîndurile din care își trag obîrșia au preferat să devină mercenari plătiți pentru a contribui la permanentizarea situației de robie a acelora care muncesc din greu în dogoarea soarelui pe cîmpiile întinse, ipotecate stăpînilor pe care ei îi servesc sau muncesc prin fabrici și mine istoviți de mizerie. Nu văd aceste cozi de topor, prostite cu lozinci „patrio- tice" că li se flutură conștient pentru a-i zăpăci, eternul pericol comunist." *■ Autorul articolului, apărînd ideea organizării unor gărzi țărănești cu orientare antifascistă, susține necesitatea înființării gărzilor muncitorești „la orațe, unde de rfegulă încearcă să dea lovitura clasa capitalistă". ” Demascarea politicii și ideologici antipopulare și antinaționale a Gărzii de Fier constituie obiectivul mai multor articole înserate în paginile „Țărănismului bănățean", dintre care cităm1 „Cîntec fără cuvinte" de dr. Radu Moica, “ „Psihologia tineretului român contemporan" de Gheorghe Bugîn, „Parlamentul de la Tîrgu-Mureș" de Vladîmir Cazacu,’1 „Semnificație., " de George Boescu-Brezoi,« „Naționalism de clasă de Gheorghe Crainic,** „Moralitatea Gărzii de Fier" (articol redacțional),’4 și altele. Merită subliniat faptul că o parte din aceste articole au fost scrise de studenți de la Politehnica din Timișoara va Vlădi- mir Cazacu sau George Boescu-Brezoi. Hotărîrea studenților cu vederi democratice de a se împotrivi acțiunilor huli- ganice teroriste și de a demasca acțiunile agitatorice ale legionarilor și cuziștilor s-a concretizat în anul 1936 și prin crearea la Timișoara a Frontului Democrație Studențesc. La crearea acestei organizații au participat și reprezentanți ai grupului „Țărănismul bănățean",*5 O poziție antifascistă clară a adoptat în 1936 și organiza- ția Tineretului universitar național-țărănist din Timișoara, constituită la 28 aprilie 1936. In fruntea acestei organizații se găseau colaboratori ai „Țărănismului bănățean" ca Gheorghe Boescu-Brezoi, Vladimir Cazacu și alții.38 Referindu-se la orientarea politică a organizației Tineretului Național-Țărănist, Gheorghe Ciorman nota: „După o îndelungată stăruință tineretul universitar a reu- șit să pună bazele unei organizații nnțional-țărăniste, arțătfnd prin aceasta studen- țimil de dreapta, Că nu înțelege să mai tolereze, ca aceasta să-și facă de cap și să dispună nelimitat de soarta tuturor" !T. Deci această organizație avea de la bun început o orientare ostilă față de grupările de dreapta. Prccizînd țelurile organizației, autorul continuă : „Elementele cele mal de va- loare, care îndrăznesc să cugete asupra problemelor politice și sociale ale claselor muncitoare, oropsite de vitregia unui sistem social nedrept, au înțeles să-și strîngă rîndurile și să acționeze pentru marile și mărețele principii ale unei sincere demo- crații... în contrast cu democrația burgheză deghizată, în dosul căreia se ascunde rea mai turbată, și în același timp cea mai lașă dictatură din cîte a cunoscut isto- ria acestei țări". 34 Ocupîndu-se cu agitația șovină și manifestațiile zgomotoase inițiate de legio- nari și cuzlști, Ciorman remarcă : „Suferințele celor ce muncesc din greu, din zori de zi și pînă pe înoptatc, nu se alină cu marșuri, cîntece și cămăși colorate... Naționalismul singur n'ajunge. El este bun numai pentru a îmbăta tineretul plin de avînt, ducîndu-1 pe un drum greșit... Acela care servește interesele altei clase. ”) Ibidem, Anul II, nr. 10—11. din 1 iutii* 1-906. p. 12. ”1 Ibidem, Anut II, nr. 12—17 din 1 septembrie 1931». p 15-17. ») ,,Tir,1nismul bânstean", Anul II, nr. 12—1? din I sept. 1916. p. 7—9 ”) Ibidem, p. 4—9- Ibidem, p. 9. "I (Radu Moica c pseudonimul scriitorului Iile lenea) „Târânlrmul bănățean", Anul II. nr 6—7 din 1 aprilie 1®6, p. 2-1 ”) Ibidem, Anul II. nr. 4—9 din 1 nul 19TW, p. S—9. tbldem, p. 10—lt. Ibidem, p. 12-17. ») Ibidem, p. 15—16. ’*) tbldem. p. 19—20. “> Arhiva Comitetului municipal Timișoara, fond carnete dc partid, dosar nr. 71, 58.3, f. 67. “> „Vestul", din I mal 19». a»! TârSrlsmul bănățean", anul II, nr. 8—9 din i mai 19». p. 2, «) Ibidem. p. 2, 18 amăgit de un naționalism fals, ipocrit și venal, este un trădător de cea mai ordi- nară speță, față de părinții și frații săi rămași acasă în suferințe și necazuri."^ Analizînd raporturile dintre studenții național-țărăniști, pe de o parte și cei cuziști ți legionari, pe de altă parte, V. Cazacu arată că primii sînt supuși unor măsuri dc opresiune. Cuzițtii care controlează comitetul centrului studențesc Timi- șoara amenință pe studenții național-țărăniști cu ridicarea burselor și cu eliminarea din cantină și cămin iar legionarii recurg la supremul lor argument — bătaia. ” Dc la amenințări, legionarii au trecut la fapte. Studentul Gheorghe Bocscu, unul din liderii organizației P.N.Ț. de la Școala Politehnică, a fost de trei ori crunt mal- tratat. “ Tînărul publicist Constantin Calapod, redactor pentru problemele studen- țești al gazetei național-țărăniste „Vestul", a fost atacat de legionari cu prilejul unei vizite făcute la Politehnică în ziua de 3 octombrie 1936. După ce a fost lovit în cap cu o măciucă a fost călcat în picioare de 5—<3 huligani în cămăși verzi care l-au lovit cu cîlcîilc în cap și peste față pînă l-au lăsat în nesimțire intr-un lac de sînge. *! Forțele democratice dc la Politehnica din Timișoara, aflate sub îndrumarea comuniștilor, nu s-au lăsat însă intimidate. Studenții utecițti loan Mețiu, Mircea Orban, Octavian Groza, Toma Boldea, Lucia Crjvinai'V și alții, antrenând studenții național-țărăniști cu vederi de stingă și alte forțe democratice, au organizat riposta 1 contra huliganilor fasciști. •’ Cu sprijinul unor cadre didactice cu vederi progre- siste s-au elaborat ți difuzat în cadrul Politehnicii și manifeste antifasciste.*4 Influența P.C.R. asupra revistei „Țărănismul bănățean" se constată și în modul de abordare a problemei relațiilor dintre oamenii muncii români și cei aparținînd naționalităților conlocuitoare. Respingînd cu fermitate șovinismul, rasismul ți anti- semitismul, revista afirmă: „țăranul român ca ți țăranul ungur sau german au sacra datorie de a merge alături pentru interesele lor dc clasă și nu să meargă izolați, stînd unul la cheremul partidelor burgheze de La noi cum este cel liberal, cuzist, vaidist, georgist etc., iar celălalt la dispoziția unui revizionism nedorit decît de cițiva magnați șcăpătați..* Intr-un alt articol, semnat dc Gheorghe Bugin, sc combate intoleranța față de tinerii de alte naționalități. „Prctcxtînd ideea națională — obseițvă autorul — „tine- retul naționalist", mic la număr dai* gălăgios, dorește izgonirea elementelor umane care diferă cu limba, religia, obiceiurile, dar comuni cu teritoriul pe care s-au născut, cu scopul de a le lua locul... Pentru ci, o viață socială organizată nu se poate concepe decît... prin încălcarea cetățenilor de alt sînge." ** în continuare, I Gh, Bugin afirmă ; „Tineretul democratic urăște aceste procedee... El face o operă de educare a mulțimii iar nu una de Învrăjbire și de opresiune".w Numeroase articole analizează situația grea materială a oamenilor muncit Ocupîndu-se cu condițiile de viață ți de lucru ale muncitorilor din industria lem- nului, Simion Duma relevă mizeria și promiscuitatea existentă în bordeele de pămînt în care stau. Se subliniază numărul mare de accidente în muncă și lipsa de grijă , pentru victimele proletare. *• Cuprinzînd colaboratori dornici cu toții să lupte pentru progres social dar cu f concepții diferite, unii influențați puternic de gîndirea marxistă, alții încă prizo- nieri ai iluziilor social-politice țărăniste, revista „Țărănismul bănățean" conține și multe articole pătrunse de concepții eclectice, confuze. Cu toate aceste limite, publi- cația se remarcă prin meritele ei ca organ al forțelor politice antifasciste din Banat. Aceasta sc poate constata și în ce privește orientarea articolelor și comentariilor de politică internațională. ”} Ibldem, p. 3. <• Ibldem, p. |0- il *') Arhiva C,C. al P.C.R., iond nr. 11. dosar nr. 284S. I. 512. Gheorghe Boescu care avea vederi politice de stingă avea reiatii cu membri »l organizației UTC de la Politehnici. E| a activat mal tirziu intr-o organizație de masA ailală sub îndrumarea P.C.R. „Vestul” dm S octombrie 1936. *) Pe baza relatărilor lovarAșilor eoni. univ. îng. lOan Gheorghe Clmponeriu, conf. unA ing loan ,nR. Victor Feidmann ți alții. *•) Ibldem. «1 „Țărănismul bănățean", anul 11. nr. 10— II din 1 Iunie 19C16, p, 10. *1 ibntem, anuitl, nr. a—0 dîn 1 mal I9w>. p 7. u) Ibidem, p. Ș «A ..Țărănismul bănățean", anul I. nr 4 din 15 noiembrie 1935. p 10—11, Menționăm că articolul lui S. Duma arc uncte aspeete negative tn orientarea ss poliUcă cuprlnrlnd și accente șovine. 19 îneît în primul comentat de politică externă se constată convingerile progre- siste ale colaboratorilor. Ocupîndu-se cu situația politică din Greci» în anul 1932, Gheorghe Ciorman își manifestă simpatia pentru forțele republicane democratice. „Poporul grec — afirmă autorul — stă la o mare răspîntie istorică, și nu va putea ieși din impas, decît sau printiSo revoluție nouă sau prin concentrarea forțelor democratice ...*** Revista „Țărănismul bănățean** a salutat cu entuziasm victoria în alegerile parlamentare din Spania a forțelor democratice unite tn Frontul Popular Antifas- cist. Autorul editorialului a subliniat cu acest prilej că acest front popular a înglo- bat toate forțele de stingă și ș-a bazat pe alianța dintre muncitori ți țărani.*0 In articolul întitulat „Congresul mondial pentru pace", Emil Marian populari- zează țelurile nobile ale mișcării democratice pentru pace și subliniază caracterul Ci antihitlerist Autorul cere ca și in România toate forțele democratice să se unească împotriva grupărilor de dreapta care preconizează „un ideal al puștilor, al mitra- lierelor". 41 Intr-un articol semnat de Florin Ogrin se analizează politica agrară a guver- nului Frontului Popular din Franța, venit recent la putere, exprimîndu-se simpa- tia pentru orientarea sa care părea antimonopolistă și favorabilă intereselor oame- nilor muncii.M Este însă cunoscut că ulterior acest guvern n-a continuat această politică ci a capitulat în fața presiunilor economice și politice ale marelui Capital. Desigur această involuție ulterioară era de prevăzut la data cînd fusese elaborat articolul respectiv (1 iunie 1936). Printre articolele meritorii apărute în revistă se remarcă prin documentarea sa serioasă și orientarea sa fermă antihitleristă cel semnat de dr. Coriolan Drăgu- lescu intitulat: „Hitlerismul nu și-a ținut promisiunile făcute țăranilor**. Articolul cuprinde o pătrunzătoare analiză a politicii agrare a Republicii de la Weimar iar ] apoi a celei duse de regimul nazist. Autorul prevede în mod corect că „O expropiere j masivă a junkerilor nu va avea loc... pentru că marii industriași, stăpînii lui Hitler, nu vor permite ea aliatii lor feudali să fie deposedați“.** în continuare, auto- rul tiduce de asemenea argumentul că junkerii formează cel mai important rezervor de cadre ale ofițeritnii germane și dc aceea ei sînt deosebit de prețioși pentru sigu- ranța celor avuți. w I Lupta revoluționară a poporului spaniol împotriva rebelilor fasciști conduși de Franco și contra intervenționiștilor fasciști germani și italieni s-a bucurat de înțelegerea revistei. Articolul „Revoluția spaniolă" semnal dc Ion Firu fiind o caldă pledoarie în favoarea cauzei republicanilor spanioli. 54 Un caracter ferm antihitlerist are și articolul întitulat „Dedesubturile Olim- piadei". Articolul abordează și evenimentele din Spania dcmaseînd cu acest prilej rolul hitleriștiior în organizarea rebeliunii fasciste conduse de generalul fascist Franco.54 O preocupare constantă a revistei a fost popularizarea realizărilor primului stat socialist din lume și combaterea defăimărilor antisovietice lansate dc presa bur- gheză. încă în al doilea număr al revistei se inserează un asemenea articol și anume tel întitulat „Familia în Rusia Sovietică" semnat de Gruia Nicolae. Comentind cu ] admirație progresul economic înfăptuit în U.R.S.S., autorul notează : „Acest progres Se datorește organizării desăvîrșite a industriei grele, care în primul plan cincinal a preocupat exclusiv politica de stat rusească. Prin eforturi supraomenești s-a ajuns, ca mașina — factor de dezorganizare în statele capitaliste — să aducă belșug și siguranță poporului rusesc. S-au înființat un nenumărat număr de fabrici pentru toate nevoile care azi au transformat noul stat înlr-un adevărat șantier unde se lucrează după planuri bine stabilite, evitîndu-se anarhia în producție din țările capitaliste. ” în continuare, N. Gruia subliniază că : „In Rusia tot efortul este făcut ca viața omului să fie mai ușoară și să aibe un trai mai bun.'*M în încheierea arti- colului, autorul evidențiază roiul însemnat al familiei în viața statului sovietic. •*) „ȚârinLmu! binJtcan", anul I, nr. I din I octombrie 1935, p. 13. uj Ibidetn unul 11, nr. 5 din I martie 19.*<. p. 1—3, K} Ihidcm. anul II, nr, 10—11 din iunie 1936. p. 11-12. “Ibidetn. p. 18—20. “} „Țdrinisinul bâru|e*n”, anul 11, nr, IZ— 17 din 1 sept. 1936, p 6. “î Ibldcm. “) Ibldcm. p, 15—17. *) ibldem. p. 22. , ») „Tiraniimul băni(ean ’. anul 1, nr. 2 din 15 octombrie 1935. p. H *•) Ibidem. p. 15. ?0 Intr-un ciclu dc articole, Gheorghe Crainic se ocupă pc larg cu realizările obți- nute dc statul sovietic in ce privește mecanizarea agriculturii. In cadrul artico- lului se argumentează importanța cooperativizării agriculturii înfăptuite în U.R.S.S. și urmările favorabile ale acestei mari transformări social-cconomice. Este semni- ficativă și concluzia finală a lui Gheorghe Crainic : „Rezultatul obținut de agricul- tura mecanizată și colectivizată a Sovietelor ne arată singura posibilitate de dez- f voltare a agriculturii de pretutindeni." Cartea scriitorului comunist Alexandru Sahia „U.R.S.S. azi". publicată în 1935. J se bucură de o recenzie deosebit de favorabilă și de amănunțită în revista „Țără- nismul bănățean". „Pentru prietenii noului regim social sovietic care n-au posibili- tatea să vadă înfăptuirile clasei muncitoare și țărănești, ridicate pe ruinele fostului stat feudal țarist, cartea este de mare importanță. Obiectivitatea cu care a fost scrisă I arată seriozitatea scopului urmărit de autor."’* Prezentînd conținutul de idei al cărții, recenzentul folosește prilejul pentru a combate diferite calomnii antisovie- tice care aveau pe atunci circulație și la noi, între altele și in ce privește poziția statului socialist față de religie. Se subliniază cu acest prilej că încă Lenin a asi- gurat libertatea conștiinței pentru toți cetățenii sovietici. •* Pe bună dreptate autorii acestor articole fac legătura dintre dezvoltarea pu- ternică a industriei grele sovietice și modernizarea armamentului de care dispune Armata Roșie.*3 Constutînd cu satisfacție întărirea forței primului stat socialist din lume, redactorii „Țărănismului bănățean" subliniază totodată că aceasta slujește intereselor păcii și progresului, *• I Orientarea de stingă a revistei a atras asupra ei atacuri furibunde din partea oamenilor politici cu vederi fasciste sau ultrareacționare. Intr-un articol veninos intitulat : „Nostalgiile unui tinăr bolșevic", gazeta „Renașterea" din Timișoara (de orientare liberală de dreapta) a cerut autorităților să la măsuri represive împotriva lui Gheorghe Ciorman, directorul revistei „Țărănismul bănățean",* Autoritățile reacționare nu așteptaseră însă acest îndemn pentru a persecuta revista. Ineă la finele anului 1935 cenzura tăiase rînduri întregi din două articole semnate dc Ciorman șl anume din „Stînga țărănistă" și din „Proprietatea mare agricolă"." In numărul următor al revistei, secretarul redacției dr. Radu Moica în ■ articolul intitulat „Ideea la cenzură" a protestat cu hotărire împotriva opresiunii autorităților.u Răspunzând organelor prefecturii care au declarat că membrii grupului „Țără- Inismului bănățean" sînt comuniști, Gheorghe Ciorman a scris editorialul curajos intitulat „Țărănism și comunism". Arâtind că „inteligențele gulerate de la Prefec- tură, ne-au taxat de comuniști", autorul remarcă ; „Dar azi, comunismul nu mai este o sperietoare. Au început să se familiarizeze cu el, mai intîi masele proletare și sărace ale suburbiilor văzînd în el salvarea lor din mizeria în care sînt inteționat ținute cu să poată fi exploatate mai bine. S-au familiarizat cu el încetul și păturile mijlocii producătoare, precum și micii funcționari care înțeleg că într-o societate socialistă vor fi tot atît de utili și poate mai uman plătiți, decît în societatea de azi capital istălf. “ După cum vedem. Gh. Ciorman n-a căutat să se eschiveze de la acuzațiile care i s-au adus. Este adevărat că directorul revistei „Țărănismului bănățean", precizînd ’ concepțiile sale, le declară ca țărăniste dar din modul în care le formulează rezultă limpede poziția sa de stînga și influența marxismului, De altfel, întregul articol se caracterizează prin respectul profund al autorului său pentru comunism, pentru miș- carea muncitorească. Intr-unui din numerele următoare ale revistei, grupul de la „Țărănismul bănă- țean" se distanțează net de orientarea oficială a Partidului Național Țărănesc. Arti- ■’i „ȚArȘnisinut bânutcan*. anul I, nr. 3 din I noiembrie 1935. p. 9—10 și nr 4 din 15 noiembrie I 1935. p. 15—16. "b Ibidem, din lă noiembrie 1935, p |5. Ibdem, anul I, 1 decembrie 1905, p. 15—16. *) Ibidem. „rȘrSniamul bănA(enn' anul 1. nr î din 15 octombrie 1955. p. 14. «) Ib'dem. «nul li. nr. 2—3 din I februarie 19136. p. >3— >4. W1 „Renașlerea' din 19 august “) „TSrAriismul bănillean' anul I, nr. 6 ilin 15 rieremhrle 19.35, p. 1—9, •f) ..Țirdnlsmul bdnA;ean- anul I, nr. fi din 15 decembrie 19X5. p. 15—16. ■ “i ibidem. anul II. nr. 1 din 1 Ianuarie I9K>. o. î—X ») ibidem, anul 11, nr. 2—3 din I rebri'arie 19Xi. p, I. 21 colul care e întitulat: „Răspuns Vestului- precizează între altele: „Deși luptăm pentru același organism politic ■— Partidul Național Țărănesc — totuși din punct de vedere doctrinar milităm pentru două concepții cu totul opuse. Avînd la bază fiecare o altă ideologie și concepție de explicare a fenomenelor sociale, este evident ca și primatele bănățene, să le judecăm prin prisma unor vederi deosebite. Structura noastră de gîndire este strict materialistă..” Incereind să formuleze clar concepțiile lor. membrii grupului de la „Țărănis- mul bănățean1 au decis în 1936 să editeze o sOrie dc broșuri. Prima lucrare din această serie plănuită a apărut în cursul lunii mai sub titlul „Banatul în cadrele viitorului stat țărănist” avînd cu autor pe dr. Gheorghe Ciorman.Tl Supusă prigoanei autorităților și găsindu-se în conflict cu elementele de dreapta aflate în conducerea organizației P.N.Ț. din Timișoara, membrii grupului „Țărănis- mului bănățean” n-au mai putut asigura în 1936 apariția regulată a revistei. Ince- pînd cu 1 aprilie 1936 revista poate să apară numai lunar iar după tipărirea numă- rului din 1 iunie 1936 intervine o sistare a editării pe timp de două luni. După ce iu 1 septembrie 1936 redacția reușește să mai scoală un număr intervine o nouă înce- tare a apariției care depășește un an. Numai la 7 noiembrie 1937 redacția condusă de dr Gheorghe Ciorman reușește să editeze un nou număr sub formă de ziar care ; urma să aibe o periodicitate săptămînală. Dar autoritățile au împiedicat reușita aces- tei intenții. Numărul din 7 noiembrie 1937 a fost Urmat dc cel din 14 noiembrie 1937 care a fost ultimul. In cei peste doi ani dc apariție (1 octombrie 1935—14 noiembrie 1937), revista „Țărănismul bănățean" a adus o contribuție importantă la educarea democratică și antifascistă a cititorilor ei, la propagarea ideilor înaintate. Mulți dintre redactorii, colaboratorii și cititorii revistei au devenit militanți conștienți ai mișcării antifas- | Ciste conduse de Partidul Comunist Român, unii îndeplinind chiar sarcini de mare răspundere. Astfel, dr. Coriolan Drăgulescu a devenit în 1943 unul din fondatorii Uniunii Fatrioților în Banat, organizație de masă aflată sub conducerea P.C.R. cart’ ' a avut un rol însemnat în cadrul rezistenței antifasciste. Dr. Gheorghe Ciorman, care i devenise membru a! P.C.R., a fost după 23 August 1944 primul prefect democratic al județului Timiș, dcținînd această funcție de răspundere din toamna anului 1944 pînă la mijlocul anului 1946. Desigur, printre articolele apărute în cadrul revistei „'țărănismul bănățean găsim uneori idei confuze ori îmbinări eclectice. Dar esențial e faptul că orientarea generală a revistei a fost democratică și antifascistă. In anii 1935—1937 ea a fost m Banat cea mai progresistă publicație periodică editată în limba română în mod legal. ! Bueurîndu-se de influența politică a P.C.R., revista „Țărănismul bănățean” a putut j difuza printre intelectualii bănățeni idei avansate devenind astfel unul din crainicii epocii noî pe care o pregăteau forțele revoluției. ”) „Țărănismul Mnâtcan' anul II, nr. S rfln i m«rH« I9M, p II ■’) Apariția acestei serii a tost anunțați tn numărul din I mal a revistei ..Țărăniștii ui bănățean* iar în numărul următor al revistei se -nnmtă apariția lucrării Iul Glienrche Ciorman „Banalul in cadrele viitorului sat țărănesc* tipărită la Timișoara. Broșura poate fi consultați ><* Biblioteca Academiei R.SR., unde se găsește un cremp1«. «j ArAioa Comitetului municipal Timișoara al P.C.R . torid sectorul carnete de partid, dota' nr. Pt-WÎ, p !U—W. 22 TEATRUL NATIONAL DIN TIMIȘOARA Ce poate fi mai obișnuit decit ca un director de teatru să vorbească despre teatru. Cu atit mai mult, cu cit acest teatru s-a găsit Recent, beneficiarul a trei săr- bători : ICO de ani de la primul spectacol In limba română jucat la Timișoara de timișoreni; 25 de ani de la nașterea celui dinții teatru profesionist de limbă română in orașul nostru și acordarea înaltului titlu de teatru național, al cincilea din patrie și primul in orinduirea socialistă. De aceea poate mi-ați îngădui, de data aceasta, să privesc aceeași realitate din perspectiva eventualității că Timișoara n-ar avea teatru. Cu ce ne-am simți și daci ne-am simți lezați de aceasta ? Teatrul e un fel de pline, dar a cărei absență nu te ajută stomacul s-o sesizezi, tn lumea noastră contemporană, suprasolicitați de multiplele canale informaționale, avem tot timpul senzația aglomerării, chiar a saturației. Capacitatea noastră de selecție n-a avut incă timpul să se constituie cu autori- tate. Afișele, radioul, televiziunea, filmul, librăria, activitățile sportive ne aleadgă de la unul la altul și de multe ori ne amendăm iubiri vechi chiar prin refuzul sau indi- ferența frecventării. Teatrul este o astfel de veche și mare iubire. Se poate tntîmpla„ ca în cazul tuturor marilor iubiri, neglijența noastră să fie o modalitate a certitudinii, că marea iubire ne înțelege, ne iartă. fn fața televizorului, a cinematografului avem de altfel senzația că ne găsim tot la un spectacol dc teatru, fn plus, avem comoditatea pe care teatrul tradiționalist nu ți-o poate oferi. Există o condiție specifică a spectatorilor de teatru, nu întotdeauna favorabilă crizei de timp, în ca^e avem sentimentul că ne zbatem, că ne adaptăm. E un fel de a lăsa — fi de a ne lăsa — pe neobservatele de teatru, fără să avem sen- timentul culpabilității. Sentimentul, nevoia teatralității, o păstrăm cu noi foarte intim fi o satisfacem indirect prin forme apropiate sau ehiar prin amintirile despre teatru, E o criză a teatrului ? O incapacitate a lui de a se mula după tipul și înfățișarea noului spectator ? S-a crezut fi se mai crede de unii fi asta. Au apărut dcindată formele teatrului absurd, ale antiteatruiui, ale teatrului de stradă, happeningului, ale teatrului violent, sexy etc., etc. Teatrele tradiționale și-au modificat mijloacele de expresie, timpul de desfășurare a spectacolului s-a redus — după un regulament mutual — la două, două ore fi jumătate, pedanteria vestimentară aproape a dispă- rut, apropiind sala de tcatrkr de cea a cinematografelor; bariera scenă — sală a fost înlăturată, $i totuși, și totuși... Scandalul n-a reținut atenția generală. Spectatorul se vrea profund analizat pe scenă, dorește să i se acorde Încrederea concluziilor, are ambiția nobilă ca realitatea sufletului omenesc, să fie abordată in forme subtile, critice, noi. interpretarea banală, pe un spectator azi cultivat, el însuși interpret amator In fcoli, universități, sindicate, etc. nu-l mai poate satisface, E greu să fii astăzi profesionist pe o scenă de teatdu, cînd la televizor fi cinema, apar în coproducții mondiale, Scofîeld, Laurencc Olivier, etc-, etc, Ce-i de făcut ? Credeți că spectatorul avizat de astăzi, cel mult solicitat, chiar răsfățat de atitea posibilități de consum ale timpului liber, el care are de făcut la rindu-i față complicatelor și tot mai pretențioaselor! solicitări in producție, dacă intr-o zi ar afla că nu mai este teatru, teatrul acela pe care nu-l mai frecventează in ultima vreme in propriul său oraș, ar fi indiferent ? Eu sînt convins că ar fi foarte nefericit. Ar simți că a mu- rit o parte din propria-i ființă, pentru că conștient sau nu, minunea aceasta a teatrului s-a născut odată eu omul. Din clipa cind a luat cunoftință de existența sa, cînd a început să întrebe, să dialogheze cu sine (tulburătorul monolog dramatic, care înso- fește pe om din toate timpurile fi pe toate meridianele pînă la moarte), teatrul a devenit o instituție definitivă fi definitorie a insăji condiției umane, Cel care nu vine sau nu mai vine la teatru, nu poate fi liniștit fără teatru. Teatrul e o fo^mă a vieții, o sursă de viață. Fiecare dorește acest soi de electrificare spirituală a orașului, indiferent de sursele de lumină pe care le folosește sau nu. El vrea să audă despre teatrul său, chiar să-Z fi înjure fiindcă e al său fi nu se dorefte lipsit de această formă vie de viață, de acest alieri eșo al său. Dar teatrul este fi o catedră, o tribună socială și națională; teatrul a participat yi participă la dezbaterea marilor idei contemporane (chiar fi prin intermediul repertoriului da- sicj; teatrul înseamnă critică socială, psihologie, bucurie fi îndemn. Teatrul este o parte integrantă a vieții noastre. Teatrul este oificind și oriunde o mindrie a cetății. De aceea conferirea titlului de național teatrului timișorean a stîrnit un senti- ment de unanimii solidaritate printre toți cetățenii orașului nostru, ai Banatului rnfndru de capitala lui, fi ai țării întregi, pentru că era vorba de o victorie recunos- cută pe plan național; Timișoara teatrală Iși asumă cea mai inaltă responsabilitate in ierarhia valorilor artistice, in climatul încrederii națiunii întregi, iată pentru ce Teatrul Național timișorean, este o tulburătoare promisiune fi speranță. El are nevoia să-fi redimensioneze multe din componentele principale ale activității sale : repertoriul, relațiile cu publicul, studioul experimental, sesiunile științifice, partici- parea la concursuri, turnee, schimburi de experiențe, întreținerea unui climat profe- sional fi etic cu sporită exigență. Teatrul Național Timișoara va trebui să spună un cuvint propriu yi in grupa naționalelor țârfi. Poate Inițiativa unui circuit de spectacole ale teatrelor naționale, fntr-un fel de permanentă cunoaștere și ajutorare reciprocă, ar prilejui crearea unei premise suficiente pentru un festival anual al teatrele^ naționale. Naționalul timișoițean a fost întotdeauna un /rate bun pentru celelalte două teatre din orașul nostru; Teatrul german de stat și Teatrul maghiar de stat, lecuim sub aceeași cupolă, și la propriu fi la figurat. Fără îndoială că noua titulatură a tea- trului nu schimbă cu nimic calitatea relațiilor instituțiilor noastre dc-acum tradi- țional constituite. Ba dimpotrivă, ele pot căpăta noi frumuseți. Crearea unui club al oamenilor de artă și cultură din Timișoara, ar prilejul discuții mai intime și tot- odată mal /recuente Intre toți artiștii teatrelor noastre. Pot fi reaualizate raporturile intre mișcarea artistică profesionistă și cea ama- ; toare. finind seama șt respeetind pe dc o parte tot mai înalta calitate a acesteia din urmă, cit fi ponderea ei, din ce In ce mai pregnantă in educația estetică a maselor. Efortul conjugat al amtndorura ar putea primi un plus de atenție cu privire ia aria de răspindi^e a spectacolelor de teatru și a repertoriului. Spectacole experimentala, sesiuni științifice, spectacole lectură pentru școlari yi tineret, recitaluri de versuri, încurajarea dramaturgilor locali și a acelor acțiuni care pot da scenei timișorene acoperirea rolului ei de scenă a unor înalte responsabilități de cultură, vor fi preocu- pări permanente ale colectivului Teatrului Național Timișoara. Noi știm că toate aceste ginduri trebuie să solicite activitatea noastră unită și colectivă, tn sensul acesta, comisii de lectură pentru determinarea repertvriulu•, cel curent și cel de perspectivă, investigație sociologică in rindul spectatorilor, priciți diversificați pentru a se cunoaște mai deaproape cerințele lor, cor constitui sprijin al colectivului de conducere, executivul acestui buchet de intenții. Dacă toate aceste inițiative vor determina o mai largă și totodată mai profundă InNurirc asupra Con știenței spectatorului nostru de toate lirstele și preocupările pto/esicmale, vom fi reușit atunci ea ceea ce azi se iubește unanim, dar se jrcccentează nu fu aeeeayi măsură, să capete echilibrarea necesară. Ciubotele lui Mdlo din Barbu Lăutaru și cu care acum 100 de ani marele artist cutreiera Banalul, printr-un gest de generozitate al colectivului naționalului ieșean, au fost dăruite la sărbătoriri’, Teatrului Național din Timișoara, fn acest gest simbo- lic al continuității culturii teatrale românești de peste veacuri și de peste vicisitudi- nile istoriei, vedem incapacitatea nobilă a indiferenței umane în fața iubirii ei veș- nice ; teatrul. . I Nu numai sentimentele yi simbolurile le oficiază acest etern strop de viață vie, care este teatrul, ci fi actele lui: acum 25 de ani se năștea in Timijoarta, voință a i noii puteri populare, primul teatru permanent pro/esionist de limbă română din Banat. Azi, el este cel dinții național creat in regimul nostru, lată acte care angajează dra- gostea poporului nostru pentru teatru exprimată la cel mai înalt nivel al înțelepciunii j și voinței lui de Partidul Comunist Român. hi curind semicentenarul Partidului ne va prilejui incăodată răgazul meditației ; active ce leagă cauza de efect indestructibil- Sîntem, efectul fericit al unei cauze care j exprimă splcdoarea destinului poporului român, apărat de patriotism, de demni- tate fi consecvență, de socialism fi umanism comunist. Timișoreanul nu poate /i indi/erent față de propriile lui creații. Noi deasemeni nu putem fi indiferenți față de forța pe care o poate exercita teatrul asupra lui. Împreună, responsabilități ți bucurii comune. I Dor le inchinăm cele mai fierbinți fi angajate gindurî ale noastre, ale Teatrului Național din Timișoara. GHEORGHE LEAHU 24 ZAHARIA STANCU- laureat al premiului „HERDER" Vestea că Zaharia Stancu, președin- tele Dnttinii Scriitorilor din R. S. România, face parte din laureatii premiului interna- țional „Herder" pe anul 197Î, ne-a adus satisfacția unei recunoașteri binemeritate, căci dincolo de arta care-l face cunoscut și prețuit, la el acasă ca fi fn țările — multe — unde opera i-a fort tradusă, scrii- torul român se distinge ca o personalitate cunoscută fn relațiile culturale ți de prie- tenie spirituală pe care le promovează con- sceuent tara noastră pe plan extern. îmi aduc aminte, la o inallă tensiune a senti- mentelor, de fntflnirea pe care am avut-o la Timișoara fn partea finală a anului trecut cu scriitorul, pe drumul său de reîntoarcere dintr-o călătorie prin Bulgaria și Iugoslavia făcută tocmai fn interesul consolidării ți dezvoltării unor relații de spirit mai strinse. mal eficiente, aSCultfndu-l relevînd fntflniri călduroase fi o una- nimă bună inffmpinare a intențiilor românești dedicate păcii, prieteniei colaborării active, dinamice intre popoare. Personalitatea scriitorului se definește o dată mai mult, intr-un moment istoric in care spiritualitatea națională se interferează incandescent cu ceea ce germinează pur spiritul contemporan al umanității. Zaharia Stancu duce, cu opera sa in lume, ceva dmlr-o experiență specifică, aparțintnd unui popor anumit, fn condiții isto- rice fi sociale, pe cam caracterul său fi toate condițiile evoluției sale ie particulari- zează pregnant. fncă de la prima apariție a lui Darie („Desculț" Zaharia Stancu îți releva 1 marea capacitate de ti asculta, profund fi grâu, pulsul zbuciumat, dramatic, de-un dinamism baladesc uneori ai poporului romăn intr-o lume necontenit agitată fi con- tradictorie. Rste o calitate primordială, demiurgică ți existența acestei urechi inte- rioare, foarte sensibilă ți aprigă întru a memora ca pentru totdeauna vuietul adine al lumii eare-t este contemporană, devine fundamentul unei opere literare organic 1 legată de existența și destinul poporului care-l dăruiește luminii. Cei eare-i adre- sează lui iJarie invitația, nu o dată cu caracter de poruncă de a nu uita ceea ce acesta vede ți aude („Să nu uiți, Darie !“) presimt in arcuirea concentrată orientată spre ei rezonanțele ce se vor afeza în permanența operai dc arlă, organic inspirată ți dedicată lor, celor mulțt ce năzuiesc fierbinte ți nesmintit către lumină fi drep- tate. Critica literară a relevat adeseori particularitatea lut Darlie de a asculta ți de a nu uita; aproape că devine o misiune sacră a celui ce urcă fără istov de foarte de jos muntele vieții individuale șt colective, tncărcîndu-se de pulberea amară a dru- murilor, de poverile lungilor etape parcurse, dc bagajele unei experiențe care este ți personală fi socială totodată. Din Joc fn Joc rămfn pietrele dc kilometraj pe care ' nimic nu le mat poate clinti apoi, de la .Desculț" la „Vîntul și ploaia" și de la ; „Poeme simple”, la „Cintec foptit*. Tivind ocazia să fiu în apropiere în cfteva momente de intilnirc a scriitorului cu cei mulfi, am putut verifica pe viu concentrarea supratensionată cu care anfist’d detecta și înregistra acel ceva tulburător din adincul inimilor, tainele ascunse în interiorul colectiv al mesei fi ceea ce la prima vedere părea doar,, o emoție puter- nică a unei fine sensibilități, devenea explicativ fi pentru actul Creației artistice, l/rteori, înainte de a sesiza aceasta, mă întrebam dacă nu era cumva un artificiu literar, 0 coincidentă premeditată înclinația reluată de nenumărate ori a eroilor lui Zaharia Stancu de a-l încredința pe Darie cu misiunea de a tine minte tot ce trăiau tragic ți toi ce sufereau fără speranță. După o astfel de intilnirc, scriitorul însuți a simțit nevoia să se explice, atribuind tăcerea încordată anterioară exclusiv unei emoții pe care nu fi-o putuse stăpint; este evident, insă, că dincolo de sentimentul emoției dc moment ți de capacitatea de a asculta a creatorului lui Darie, se afla pro- 25 /tinda încredere a oamenilor de toate silele, de a Se mărturisi unei sensibilități larg deschisă cifre ei. De aici, rezultă poale fi impresia de dialog cu lumea al operei literare ; Zaharia Stancu pare că invită pe cititor ia un taifas pătimaț, nu tipsii de vehemența dialogu- lui viu, vehemență care nu e numai de limbaj. Farmecul lecturii romanelor sale decurge, deci, ți clin antrenanta angajare în convorbirea uriajă, vastă eu lumea cea mare; plasticitatea imaginilor capătă în acest fel adincîmca de perspectiva necesară, pentru a determina in ca nf ființa cititorului anonim prezența sa nemijlocită in mij- locul unor evenimente memorabile. O coordonată principală a operei Scriitorului, în înfruntarea eu valorile aritis- lice de același calibru ale unor culturi de tradiție in viața spirituali a lumii ți oare desăulrțefte explicația succesului ei chiar ți in țărț de departe, este a anumită violență — atît de imagine, cit fi de stil. Originar din cimpia dunăreană, sctjiitorul aduce în literatura sa nota de asprime ți de vehemență caracteristică unor oameni dirji, îndelung ținuți in sărăcie, ignorantă fi nedreptate, mase cu un ridicat Indice revoluționar, după cum s-a dovedit de atftea ori în istoria mai veche ți mai nouă a patriei. Chiar ți efuziunile sentimentale tmbiiscd ia acefti oameni haina aspră a neindttplecării, a;a cum se poate vedea fi la alft scriitori descendenti din același mediu dunărean. Pe plan estetic, forhnația originală a scriitorului se convertește în predilecția sa pentru tematica revoluționară. Unii cititori ai săi i-au atribuit vehe- mența artistică pasiunii de polemist fi e foarte adevărat că Zaharia Stanca etalează ' o atitudine polemică față de ceea ce consideră vechi, depăfti, înapoiat; mai presus, însă, in cazul operei sale literarie este conștiința artistului revoluționar, care-ți soc-j- tefte realizările artistice făeind parte din ampla insurecție a maselor, fntr-un interviu din „Secolul XX" scriitorul sud-american Gabriel Garkta Marquez definește admirabil noțiunea; „literatura este — spune acesta — într-adevă^. o formă da ! insurecție, un torent continuu de agresivitate fi violență, al cărei scop final trebuie să fie însă unul constructiv, fiindcă in artă violența (Astfel înțeleasă, n.m.f este dovadă de iubire față de realitate " Paginile romanești ale proaspătului laureat ai premiului „Herder", poartă pece- tea acelei violențe de bună calitate, eu căițe noul luptă împotriva vechiului, construind ! minuțios fi temeinic victoria a ceea Ce e nou ți vital sub soare. Este atitudinea scrii- torului angajat, profund legat de destinul poporului său, într-un moment de istorie cind Komănia Socialistă, pe deplin conștientă de sine, se afirmă larg ți complex in lumea contemporană. M IRCEA ȘERB^NESCU 26 EUGEN JEBELEANU- laureat al premiului „ETNA-TAORMINA* fntft a învățat să suridă piatra; măștile știau doar să hohotească de plins sau de ris; tirziu, in. asfințitul lumii eline. Daphnis și Chloe și-au suris. Roma ne-a lăsat o tăietură severă și mindră a gurii, tn evul mediu fnspaf- mintat, sumbra și deșănțat de voios, mai iutii au suris vitraliile, aceste ferestre figurative. Umanismul are drept em- blemă surisul Giocondei. Asia se întru- pează in surisui lui Budha. Istoria su - disului e una din cete mai frumoase și mai pline de tilc. iVu intimplător din eenușa celui mai cumplit genocid, un poet român, Eugen Jebeleanu, a imaginat răsărind un phCmix numit conștiință : Surisui Hiroțirneî. l/iroșima surlele cutremurător. Ea suride senin, dar cu dispreț. Un suris de iubire, dar nu de iertare; un suris de speranță, dar nu de împăcare; un suris veșnic neresemnat. /Hagii ca o șabie, tenace ca apa de izvor, misterios ca graiul, infailibil ca tăcerea, extraordinar ca moartea, ineluctabil ca viața. furișul este prin excelență un act liric, tn poezia lui Eugen /ebtdeanu el este unu! din simbolurile atitudinii de superioritate creatoare față de lume. Dar acest suris este totodată fascinant ca o poveste, mintos ca un pamflet, sffșietor ca o tra- gedie, melancolie ca o doină, elegant ca un vas etrusc, șocant ca un poem avangar- dist. Surîsnl Hiroțimci este unul din cele mai frumoase, mai adevărate poeme politice din perioada postbelică. Premiul Etna-Taormina, conferit de un juriu in frunte cu Migucl ylnpel .ăsturias. laureat al premiului Arobel, consacră frumusețea, actualitatea fi universalitatea sintaxei poetice a acestei estetici a demnității. Geamăn cu motivul surisului este in opera lui Eugen Jebeleanu motivul ochiu- lui, bazat de asemeni pe o mare tradiție. Să ne gindim numai, in cultura noastră, la „ochiu-ntors lăuntru" a! lui Eminescu sau la ochii înfloriți de culorile neasemuite ale iui Țueulescu. Motivul acesta străbate poemul Elegie pentru floarea secerată. Pri- virea e simbolul fanteziei creatoare ce stabilește relații imposibile și necesare; Ochit mei sunt păsări / ce se rotesc și in somn / neavind declt un rost: / să descopere și altceva / decit ceea ce se vede ; / frunzișuri de ape, / zmeură in apu- suri. / an*^ in ochii închiși ai păminttilui. //(La pîndâ) Cea mai edincă, mai insuportabilă singurătate este, pentru poet, a fi frustrat de a doua privire, cea a iubitei, a soaței, a perechii: Nurul acesta l-am privit împreună / sau era poate altul. / De mi-ai fi lăsat măcar un ochi al tău, / Să privim împreună înaltul. // (Ochiul tău) fn artă. și mai ales in arta modernă, a despărți semnificantul de semnificat, sau, mai precis, multiplele straturi semnificate, este o operație arbitrară. Astfel și ochiul, ln poezia iui Eugen Jebeleanu, este, într-o unitate inextricabilă, tărimul fermecat al dureroasei nemuriri, neîntreruptă invocație a dispărutei fn întreaga ei individuali- tate care nu acceptă obnubilarea, și metaforă a metaforei, semnificat al unor nuanțe intime ale chiar procesului de semnificare, Nu vom intra acum ln analiza detailată a scriiturii sale lirice. Transcriem, cu o bucurie mereu vie a recitirii, cîteva frag- mente in care cele notate mai sus ne-au apărut eu evidența pe care de obicei o rea- lizează versurile sale de limpede adîncime ; Lacrimile mele curg dintr-un Izvor / ascuns adine fn nemișcarea ta, / Ele se rostogolesc, nu se numără, / nu se privesc unele pe altele. // Desculțe și oarbe se ciocnesc intre ele, / dar, uneori, încremenesc / t'scind un luminiș ; cind tu apari / și vii spre mine surizind prin lacrimi. // (izvor) Sau, prin stocarea unui gest de tandrele atit de personal incit pare halucinant, un apel sugrumat de dor la înțelepciune și la trans-individuațiune : Cit de cumplit e să te simt lingă, in mine, fără să te văd. / Li pește-ți fruntea yi sprintenele de fruntea mea, / aya precum făceam cind ne jucam de-a bufnita / yi cind yi tu yi eu aveam deodată patru ochi, / La fel e și acum. Ți-ai înclinat doar pleoapele, / iar eu am patru ochi și văd și pentru tine. // (Atîtea lumi) $1, in sfirytt, din splendida poezie in care imposibilitatea celui mai obișnuit act real aparte ca o răzbunare a unor zei geloși pe hybrisul imaginației: /mi străbați toate drumurile, / mi te-ntinzi pală-n hărțile cearcănelor. / te ghemuiești tn inimă, / o faci să tresară in zori cu bătaia celor dinții clopote, / (.) Pe toate drumurile vii, / pe cele de pămînt, și văzduh, și de apă. / Ești i i mine și-n afară de mine. / Dar nu poți să deschizi ușa. / (U$a). Există insă un tărim inaccesibil șeilor r Unde leii de piatră încep să vorbească. / unde pleoapa fintinilor / refuză cătușa pietrei, / unde surâsul / îndepărtează in fiecare seară j masca de fier / de pe obrazul insinguratului / (Intilnire) Acest tărim al libertății, al sincerității și candoarei, al chipului invingind masca este lirismul, prin care cuvintul, devenit vulnerabil și asumindu-și această vulnerabili- tate, metamorfozează rana in suris yi in privire, simboluri ale neliniștii creatoare ce încruntă yi desfide absurdul : Destinul nu t>a scăpa / nepedepsit de mine. / (La plndâ) La festivitatea de inminare a premiului Etna-Taormîna, la Hanța, Gianearlo Vigori’ a rostit o frază asupra căreia trebuie să medităm; „Dacă astăzi există in Europa o poezie care să recupereze creator poezia avangardai, aceasta este poezia românească'". Este pentru noi semnificativ faptul că, alături dc poeți ca Dylan Tho- mtts, Ungarettt și alții, acest important premiu a mai fost decernat iui Tristan Tzara, cel care, la răscrucea a două limbi, a dinamitat limbajul poeziei europene, introdu- cind, cu gest iconoclast yi nervos, nostalgia liberei topici românești și vraja hazardu- lui din atitea jocuri folclorice de acasă in cartezianismul frazei franceze. Propagarea valorilor literaturii noastre a fost mult stinfenită de restrinsa circu- lație a limbii. Astăzi insă se constată ca un fenomen simptomatic Sensibilizarea culturilor pînă acum dominante față de aportul, deseori inestimabil, ai crieajiei înfăptuite in limbi cu clreuîafie exclusiv națională, problema traducerilor intrind in centrul atenției. Limba nu mai este acceptată ca o graniță de netrecut. Dacă, de exemplu, poezia a izbutit, prin Eugen Jebeleanu, miracolul de a tălmăci deznădej- dea priin suris, de ce oare gramatica Afediteranei ar fi opacă la gramatica Dunării ? Anul 1971 a început pentru noi cu două mari recunoașteri internaționale: una con- firmă, prin premiul Herder atribuit lui Zaharia Slancu, valențele creatoare ale epi- cii românești, cealaltă, prin premiul Etna-Taormina decernat lui Eugen Jebeleanu, forța liricii noastre. O activitate mai susținută, mai îndrăzneață și mai inteligentă de propagare a scrisului românesc peste hotare ar putea desigur impune yi alte valori, clasice yi contemporane. Ar fi momentul să ne debarasăm de complexul intraducti- bilităfii. Cultura noastră are un timbru specific, inconfundabil, situat la un niț el mat profund decît cel lingvistic. Succesul poeziei lui Eugen Jebeleanu confirmă vocația europeană a liricii noastre. ALEXANDRA INDRIEȘ 28 DAMIAN URECHE *-------------------------------------------- Soarele iertat Iar mă așteaptă cine nu m-a$teaptă Miresme cresc pe unde nu sînt flori Șt numai bezna de-ar mai fi-nțeleaptă M-ar confunda cu ziua uneori. Ce mult înseamnă să te știi amiază, Să pui azur la început de lumi Cînd vezi privighetoarea cum lucrează Pe lacrima în care te consumi. Vor fagurii de drumuri să se spele, Albine fug de anotimpuri verzi, Tu să visezi pentru aceste stele, Mai mult pierdut, decit ai vrea să pierzi. Ierți soarele de umbre viitoare Pe căi de var doar pașii-s uniformi Și-nchis în sinul somnului de sare Pe gălăgia razelor adormi Dar nu e iarbă, iarba e departe, Ninsori petrec pe largul dintr-o zi, De parcă-ți spulberi noaptea într-o carte Și zorii nu te lasă s-o mat seri. Iar mă așteaptă cine nu m-așteaptă, Prea mul tă lume-i intr-un singur eu. Și zarea, obosind să fie dreaptă, Se face dintr-o dată curcubeu. I ntrebîndu~te Jntrebindu-te dacă orgoliul are mireasmă. Dacă lumina se pricepe la vinătoare, Mai poți să te-nțelegi cu respirația. Ai la-ndemînă piatră dovedită. Cu care urci deasupra lucrurilor, Dar fără s& te-ndepărtezi prea mult, Numai atît cit pot să te asculte. Cu preamîndrie te poți socoti Rădăcină sau cerb, Cu mare grijă insă, fiindcă vîntul Te poate-nlocui superb. Beteală hotărîtă de mări în devenire Iți trece prin pupile ca odihna Ori ca durerea mierii prin albine, Tu iei în mîn4 sarea încruntată, Și nu știi dacă-i bine ! 29 * Iubi{i~mă! lubiți-mă, am cancer, eu nu vă pot iubi, Eu vă iubesc prea mult să vă mai pot iubi Durerea cu sîngele de gît trece prin zi Mai am un an pe care azi ii voi cheltui lubiți-mă cu porii din marele a fi Eu vă iubesc prea mult să vă mai pot iubi. lubiți-mă, eu nu cerșesc la nici o stea Du vreau bucăți de milă trintite pe podea Lingă parfumul nopții să mă iubiți aș vrea Precum din așteptare un vin nebun se bea. Și mic și trist și vesel iubiți-mă așa Din timpul vast o lună a mai rămas a mea. Și tu, femeie — foaptâ, strivește-mă-n sărut lubește-mă, am cancer și cerul l-am pierdut iubește-mă cu ochii de lup de la-nceput 'Te iert pentru tăcerea de ieri cind nu ai vrut. In săptămina asta ce-alunecă-n trecut Te vreau ca mierea vorbei pe gura unui mut. Iar voi, voi flori perfide, ce zăpăciți aleia Vot frunza și tu iarbă ce-mi scurmi tn piept cu cheia Voi ape sănătoase și limpezi ea ideea Azi vreau in ura voastră să-mi răcoresc scinteia : Du-mi dați acum iubirea, e timp după aceea. Pe sub cer noi depășim seninul Zborul e-mpotriva aripilor, deci Aripa consumă pasărea zburind. O întortocheată cale a plecării, Mai plăpînzi ca apa, se înalță puii. Doar pe unde au trecut aseară lacrimile, Vine chiuind în pori zimbetul, Parcă la o nuntă ar fi stat In același foc cu lăutarii Nesigură pornește intîmplarea Dintr-un punct pe care nu-l mai știm Larg umbrit de flăcări necesare. Pe sub cer noi depășim seninul E atita adevăr aici, Parcă lingă buze tremură sărut între relativ ți absolut. 30 NICOLAE DOLANGA * ----------------------------------------- Partidului Cerc de copac, horă fără sfirșit. Nemăsurată, lumina mea te-nsoți Dtn străbunul nadir, pină-n zenit. Albă negare a nopții, zi după zi. Cerc de copac, virstă a-ngemănării fn marile inimi de-adinc și-nțeles, Inălțimi-ipostaze, sub clopotul zării, Anii mei se adaugă-n stelaru-ți cules. Cerc de copac, spiră și devenire, Spic limpezimii, culoarea ta mă culege. Crezu-mi solar, incendiat peste lire, Te proslăvește, cintec de pline și lege. Zori peste glia natală, cerc de copac, Timp trăgănat pe sub bolta de șoapte, Cîmpul și munții de dor prin tine prefac. Pașii lor simpli in poamele coapte. * ------------------------------------------ Motiv de baladă — De unde vii, îl întrebai ? — Din foșnet, se înverzi pădurea; — Dor, zdrumicară izvoarele ; — Briul măicuței, arcuîră ploile curcubeul; — Fluieraș picurat sub coajă, clopotară fagii; — De sub coapsa noastră, se îmbujorară zorile. — Unde sint cei doi cu turmele, care te-au omorit ? — N-a fost decît el și eu, se plecă piciorul de plai ; — Nu l-a omorit nimeni, se însori gura de rai. — Iată, vin la vale, și-aminti, Ca să existe Totul. Altfel cum ați fi voi, Cei de După mine ?... Vremea cobora din fluier Cu oile albe ca neaua. 31 * ----------------------------------------- Deși peste munte Ochii tăi îmi povesteau despre albastru Deși peste munte apusu-și tăiase berbecii Pe sub poenile orei ghiceam Cum noaptea ducea care cu mure. Rufele depărtării începuseră Să-și fluture gtndul din fagi ln umbra șoptită-a viorilor ghiceam Cum dorul ducea care cu secetă. O, cîntec al stelei ce-alungi veverițe pe ramuri Sub vîrsta ta ne-nmiresmam palmele cu zare, Gindind la o ploaie ce ne bătea Cu setea de albatroși a ozonului. * ----------------------------------------- Mînzul ploii Mimul ploii iată-l Ungă mine, Scutură din coama străvezie. Gîtul i-l îmbrățișez și-i pun căpăstru Inserarea mea portocalie. Mimul ploii freamătă din nări, Aburindu-mi dulce pleoapele plecate. Cum își tremură copitele subțiri, Nu știu ce-i argintul tău, singurătate... Cîntec pentru marți Totdeauna plouă lunea, vezi, învelind cu ape golul dintre noi,,, Te-așteptam cu niște răsărituri verzi împărțind in frunze drumul pînă joi. Te-așteptam pe unde dimineața scundă Cenușiul nostru îi cernea pe zgură. Vine deportarea unda după undă Cu fîntini albastre-n șanțuri de scursură. Totdeauna plouă lunea, uite, Indulcindu-ți părul cirlionțat. Bacă treci spre-amiază, inserarea cui te Clatină subțire, cîmp întunecat ? Care inserare, mătăsoasă-n păr Iți îmbracă fruntea în zulufi de ceață. Totdeauna plouă lunea-ntr-adevăr, Uite, vezi, și nu e decît dimineață. 32 TAINA e Schijă de Ion Velican In zadar a ocolit băltoacele stătute, tn care apa se amestecase cu reziduurile lăsate de uriașul Demag, intrase prin gardul de sîrmă ghimpată și, trezind că va ctștiga timp, o luase de-a dreptul, printre macaralele eu ciocul ca de pescăruș, spre baraca vopsită în galben și acoperită cu gudron. în fața căreia un om cu lopata pe umăr se năcăjea în preajma altor doi, izbind cu o cască roșcată din material plastic în genunchi, de parcă ar fi vrut neapărat, ori să-i convingă, ori să-și turtească rotula. Apa îi trecuse peste șireturile bocancilor, noroiul îi îngreuna pașii, buzunarele pufoaicei umflate cu batiste și un ziar împăturit, spinarea i se încovoiase puțin iar brațele o luau înaintea trupului peste ochiurile spălăcite împînzite cu istmuri de lut și de undeva de sus auzi un strigăt scurt ca de pasăre grăbită, apoi altul din altă parte răspunzîndu-i prelung. Păși pe o scindură scufundată în noroi, de la capătul ei își urmă drumul peste niște cărămizi aproximativ aliniate și în fața barăcii tropăi din răsputeri să-și scuture noroiul, cu fruntea muit aplecată, cu palmele goale simu- lînd aruncări în jos. doar omul cu casca roșcată mai rămăsese în fața barăcii sub ploaia de toamnă ce se cernea ca prin sită și fără să-și vorbească se priviră crunt, rotindu-și ochii apoi peste maldărele de prefabricate, peste zidurile de jumătate crescute pe fundații. Se uită prin ferestruica pe trei sferturi acoperită cu un ziar îngălbenit apoi se întoarse, trecu pe lingă omul cu casca roșcată, ezită între două poteci la fel de cîrpite cu seînduri și cioburi de cărămidă prin nămolul irezistibil în care Se cufundase șantierul, răsufla greoi, pentru că fugise o bună bucată din drum, un răget grotesc ai macaralei uriașe îi atrase atenția, făcîndu-1 să se abată din drum pe sub o boltă metalică parcă spînzurată în cer, lîngă care văzu o grămadă dc șine scurte și bare rotunde — toate reci și neprimitoare — obligîndu-l să cotească la stingă pe lîngă o groapă eu var unde o femeie bărbătește îmbrăcată agăța un mineioc și o mistrie in buza unei găleți legate la capătul unei funii. Ultima dată îl văzuse la blocuri împreună cu o femeie, cu siguranță nevastă-sa, și trei copii cărînd o dună și un cărucior de aragaz, era poate unul din noii veniți, arțăgos cu maiștrii și inginerii, omul cu ochii adinei, cu fata înnegrită și bărboasă, omul dc tinichea, ce rămăsese acum în urmă să-și bată genunchii cu casca roșcată în fața ușii scunde și dcscleiate, cu tocul negeluit și cu clanța de alamă stricată, nu-l suferea de cînd cumpărase cap dc porc și sc clorovăise cu măcelarul, și el după aceea simțindu-i firea îl evitase. îl ocolise cu bună-știință numărîndu-și pașii care trebuiau să aibă un rost anume. Ocoli hala, mai bine zis scheletul ei, în care cineva bătea parcă în joacă, simți o șuviță de apă treeîndu-i peste bocanci și se feri de băltoace, făcînd pași mari, pe vîrful picioarelor, apoi se opri într-un loc, presărat cu rumeguș, în apropierea unei mese prelungi pe care lăcătușii și instalatorii așezaseră țevi, , cînepă, un bomfaier, un aparat de filetat; n-avea cu cine vorbi, omul său trebuia insă să fie pe undeva prin apropiere, căci domnea o disciplină destul de severă, care se întrona de obicei numai în prezența sa. Puse mlinile în șolduri și privi în jur, cu picioarele puțin depărtate, înghiți simțind în gît un gust acrișor și dulceag de lămîie scăldată în ceai; dincolo de gardul de sîrmă, desfăcut pe jumătate, văzu un maidan și un drum pe care gonea un tractor cu o remorcă urmîndu-1 alandala, simți ume- zeala lnțepîndu-1 deasupra genunchilor, dar nu se zgribuli, ci înfruntă burnița cu tărie, adunînd în priviri un întreg inventar de șantier: drugi de metal roșcovan, calupuri de diferite mărimi, rogojini peste gropi albicioase, automacarale, un furtun întins peste băltoace, o poartă trîntită la pămint, un closet din pefeleu pe care cineva 1 scrisese cu vopsea albă: „Turi 71", basculante, suporți din oțel pentru prefabricate, stîlpi provizorii cu izolatori sparți pe care cineva înlășurase sîrmele conducătoare de electricitate, un transformator într-o lădiță agățată ca o insignă pe un stîlp aplecat, pe ca Inscripția : „Pericol dc moarte", blocuri hexagonale de beton, așteptînd să fie 3 — Orizont 33 plantate pe viitorul traseu al macaralei uriașe, magazii de ciment, nisip și metal, lemn și sticlă, magazii auxiliare și altele. Muncitorii păreau putini și te-ntrebai dacă ei singuri, ei înșiși și cînd, făcuseră toată acea muncă titanică, pentru că în aparență se mișcau fără rost de colo pînă colo, sau sus pe vreo schelă, pe vreo bară metalică, singuratică, vorbeau puțin iar atunci cînd vorbeau strigau de departe unul la altul, aveau pete de var și rugină pe salopete și pufoaice, și în timp ce lucrau cu brațele se gîndeau cine știe unde își zise el, nu se poate altfel, omul e om, trebuie să se gindească mereu la sine, la drumul spre casă, la femeia lui. la copii, la dările casei, la cei bătrini de la țarii, la boli și citcodată la primăvară. In flori, la iarbă, la întimplări de demult, la ceea ce alții le vor fi povestit rezemați de vreun par. Pe deasupra șantierului trecu în salturi scurte un stol de grauri, care făcu un viraj, revenind, apoi se îndepărtă pînă ce nu se mai zări, el îl urmă cu privirile, se gîndi la drumul celălalt, pe care se va întoarce, își punctă evaziunea cu o aplecare a frunții, în pămînt, scuipă ascuțit într-o parte, încît cei tineri din apropiere nu-1 băgară în seamă, de altfel se adunaseră cap in cap Ia marginea „mesei" în jurul unui pachet cu halva, mîncau și pălăvrăgeau. Gustul acrișor-dulce. ce-i stăruise în gîtiej. deveni amar și scuipă tot mai des, părăsind ridicătura presărată cu rumeguș pe care se orpise; de sus, de undeva căzu din cofraj o seîndură îmbibată de apă care izbi cu un capăt o rangă la cîțiva pași de sine și cineva din altă parte strigă blajin : „Nu cunoști protecția muncii, ai ?“ dar el se prefăcea că nu-1 aude, pentru că era posi- bil să nu i se fi adresat lui, ci aceluia de sus, care nu fixase bine cofrajul. vreun gură-cască proaspăt angajat. Steaua din vîrful unei macarale, pe care u văzuse strălucind noapte de noapte, lăsînd să se creadă că acolo sus, cineva, se mutase Intr-un cuib numai al său, pe o pernă de nor, acum părea o jucărie lipsită de semnificație, prinsă ca un broș, acci- dentai sau provizoriu, în capătul scheletului metalic, își coborî privirea de la ea ca să vadă pe unde pășește, într-adevăr, trecea pe lîngă un canal adînc pe fundul căruia văzu tuburi cilindrice de beton și peste care cineva pusese de-a curmezișul o punte îngustă, dar el sări peste canal și se afundă cu bocancii în săpătura proaspătă si lipicioasă. Laner. maistrul cel blond, găsise într-un astfel de canal vineri dimineața un cîine lup așteptind cuminte cu capul pe picioarele din față, do parcă acolo, in fundul pămîntului îi era casa ; rînjea la cei ce se aplecau peste groapă să-l vadă și nimeni nu știa al cui este, doar spre amiază a venit un om cu haină de piele și a întrebat: n-ați văzut un cîine lup ? apoi aflînd unde ajunsese animalul nu s-a mirat, s-a apro - piat de el, i-a pus o seîndură lungă pe care să poată ieși la suprafață și prinzîndu-i o zgardă i-a spus lui Laner : pe macaragiul Topală să nu-1 mai așteptați și plecase ca și cum știa el ce știa și deocamdată alții nu aveau acest drept, doar Laner încuvi- ințase plccîndu-și capul nu cu tristețe, ci îngrijorat. Aici, între canale, nu fusese depo- zitat nimic, era neted și se vedea colțul ierbii ieșind prin pojghița subțire de apă, iar dincolo dc pămîntul escavat un băiețandru alerga cu o roabă goală și privind mereu in fața ci zise, pe cine cauți nea Bratule, dar Bratu nu-i răspunse, ieși dintre canale și Înțelese că ocolise hala cea mare ajungînd iarăși în fața bărăcii vopsite în galben, de care se apropie din nou, bătu la ușă dar nu răspunse nimeni. încercă s-a deschidă dar era încuiată, neliniștea se furișa din adîncul său tot mai mult dezvelindu-și teama și nerăbdarea deghizate într-o lungă și blîndă așteptare. Banca din fața barăcii — o seîndură bătută pe doi pari înfipți în pămînt — îl îmbia să se așeze și el, apleeîndu-se frînt, își acoperi genunchii cu palmele bătucite tremurînd ușor și nepăsător la burnița rece, continuă, ce îmbrăca acea zi în cenușiu apăsător, simțea în suflet o bătaie scurtă, vlăguită, dar nu lipsită de speranță, înădită stîngaci cu alte căutări și neliniști izvorîtc dintr-o noapte nedormită. Singurul căruia îi putea mărturisi era inginerul, dar el era de negăsit și ploaia creștea în intensitate, totul părea pustiu, doar din cînd în cînd cîte-o basculă verzuie intra în goană pe poartă și se oprea după ce seca- băltoacele de noroi în spatele șantierului, de unde ieșeau pe drumul cel vechi al maidanului așteptîndu-se una pe alta și aliniindu-se în depărtare ca un cîrd de cocori. Se clătina pe bancă, cu tot cu ea, lărgind gropile în care fuseseră înfipți parii, lăsîndu-se pe spate anume, făcîndu-i parcă plăcere continua lărgire a gropilor în care o mînă chibzuită dc gospodar plantase cu bune intenții banca, acel obiect atît de puțin necesar pe un șantier, dar pe care mulți se așezau în ziua de plată cînd femeile veneau cu sacoșele goale prin gardul de sirmă și apoi ieșeau înaintea băr- baților, pe lîngă portarul cel nou, făcînd glume și arătîndu-se mai vorbărețe ca deobteei, dar Bratu trecu iute peste imaginea lor și se gîndi că n-ar fi rău să-l afle 34 cit mai curînd pe inginer, să-i mărturisească, dar asta în mare taină și neîntîrziat, I re um pînă cerul era încă cenușiu, pînă cînd răul nu se va fi produs, pînă cînd inima sa zbuciumată spera, pînă cînd vocile nu se făceau auzite. Simțea bocancii prea largi, pufoaica la fel, incit apa îi pătrundea cu ușurință pe gît, un chin ușor plutea peste șantierul regăsit undeva la capăt dc lume cu lucrurile sale desperecheate și urîte, acum tăinuitoare, dar nu starea vremii ți greutatea umerilor îi îngreuna pleoa- pele, ci nesomnul dc-o noapte, nerăbdarea de a-1 întîlni pe inginerul Costea. neliniștea aceea mică de sub clavicule, ce, uneori îi creștea nespus de mult tulburîndu-1, gră- I bindu-i pății, oprindu-1 la mijlocul unui gest, Unul dintre cei trei de la masa de filetat aruncă în canal un ghemelor de hîrtie, apoi se întoarse probabil, spunînd I ceva că ceilalți doi izbucniră într-un rîs prostesc, așa i se părea lui Bratu, apropi- indu-și genele una de alta — semn că voia să înțeleagă ceva din povestea asta știută poate doar de trupul inert al mașinilor și pilonilor de beton înfipți undeva pe acest pămînt — dar nu, fiecare viețuitoare ce se aciuase în incinta șantierului putea să știe ceva care să-i alunge îndoiala, semnul întemeiat sau neîntemeiat al unei crime posibile care să zădărnicească efortul acelor oameni învățați cu tihna neobositelor zile, cu fapte și planuri menite să înalțe sufletele ca pe ceva nespus de omenesc, Ochii i sc deschiseră mari, ca și cum adevărul era privit în față, trupul își struni I mușchii cu hotărîre, pentru că, acolo în partea dreaptă, la aproape două sute de । metri, era omul cu mantaua pînă la pămînt, cu pislari cenușii care stătea în fața । unei ferestre minuscule, însemnînd cu litere și cifre nesigure vehiculele ce intrau si ieșeau pe poartă, era omul ascuns, ca și aceia care dealtfel măsurau văzduhul sus, ? undeva sub cer, unde proiecte inimaginabile prindeau contur în fier și beton spre I < re porni la început hotărît, apoi czilînd, nemaiținînd cont de noroi și băltoace, ca ți cum acestea dispăruseră ca prin minune, vodca șantierul alb, adică nins ori aco- j perit cu praful unui deșert, schimbîndu-și forma de jos în sus ți dc sus în jos, pe verticală mai ales — un trup fantastic, de puțini înțeles, Acum portarul devenise un ciot, o dihanie care trebuia urîtă fără motiv, trebuia bănuită, alungată, căzuse din nord cu brațele încrucișate și fără să sc știe cinezi instalase s-au trezit spunîn- du-i noroc uico, dar mai întîi trebuia privit în ochi, trebuia ca un alt Bratu să-i dea tîrcoale, trebuie să-l audă înainte de a-1 îngrijora, trebuia prins de umeri ți ascultat sau împins de spate și lovit cu bocancul, ci ei paznicul poate era o dihanie mai înțe- I leaptă decît o arăta caligrafia imbecilă așternută cu creion chimic într-un registru liniat cu roșu și cu coperți tari dungate în verde. Un cîrd de patru băiețandri trecură pe lingă Bratu cu tîrnăcoapele pe umeri, conduși de unul tot tînăr. dar cu înfățișarea mai aspră, cu un fular alb ca spuma peste pufoaica soioasă și cu mîncciie scurte, dar Bratu nu-i băgă în seamă, i se părea că drumul său e fără sfîrșit și cei dimprejur înfăptuiseră un complot împotriva sa, dar că în același timp alții îi urau pe aceștia, dar nu puteau face nimic pentru că stăteau agățați dc nori, pi' schele și grinzi, și nimeni nu i-ar fi putut crede că au văzul sau că știu ceva demn do interes, erau clipe tulburi, în care panorama șanti- erului părea nespus dc lățită, într-un vid dureros, căci într-adevăr, ceva îl durea, îl trimitea mai iute spre o împlinire sau certitudine, și abia atunci va putea să se ' întoarcă cu privirile pline spre barăci și hale, spre macarale ți beton ca spre o casă | viitoare în care grîul sc va fi transformat în oțel, grijile în rigoare, bucuriile în I certitudini. Cu un an în urmă, aici era un maidan cu gropi de gunoi unde se descărcau mașinile de salubritate huruind de parcă ar fi coborit clin cer pe un drum pietruit cu grohotiș, mai tîrzîu, spre toamnă, s-au ivit eseavatoare ți niște tractoare cu pluguri aplicate pentru nivelări, au duduit înfingîndu-și dinele de fum în nori, oameni tre- I ceau p< drumul de alături spre cartierul periferic G. și ziceau fără să se mire „alt șantier", unii învățați cu liniștea pustie scuipau printre dinți și comentau fără ecou „Nici-o briază..dar Bratu venise la sfîrșitul iernii, cînd fusese turnată fundația și nimic din toate acestea nu mai erau actuale, se obișnuise lepede cu împrejurările fără 7nt5mplări, cu birtul de la drumul mare de lîngă fabrica de cărămidă, cu oamenii iceia atît de diferiți, care rămăseseră într-un fel mereu străini, pentru că, i se părea Iui, fiecare strîngea într-o grămăjoară bucurii pe caro el nu le lua în scamă iar în vară, cind își ridicase calificarea, se simți detașat de vorbele aruncate la întîmplare ale tovarășilor de muncă, pentru că el căuta în fiecare din ele un sens fără echivoc, autentic, însă propriile-i exigențe aveau să se întoarcă împotriva-i, ca un bumerang. învălui ghereta cu ură, se aplecă Ja gemuleț punfnd cotul pe pervaz, 11 privi în ochi adine, ca niciodată, sfredelitor (colțul gurii Si tremura ușor), dar cel ce purta manta și pîslari îi zîmbi blajin mulînd din stingă în dreapta registrului deschis șapca sa jerpelită de paznic, ca și cum nimic nu s-ar fi intimplat, ca și cum munca decurgea firesc, ca și cum l-ar fi întrebat „pe unde ai intrat, azi nu te-am văzut, știu eu, dar ce mai, vezi că știu ?“ Bratu își potoli ura fără să se înțeleagă nici pe sine, își privi bocancii terfeliți de noroi, apoi se îndreptă de Spate și zise „Merge treaba, merge ?“ dar nu așteptă vreun răspuns, ieși pe poarta marc făcută din bare subțiri de fier încrucișate și sudate din loc în loc. Acum, își zise Bratu, lotul e să privesc în urmă, și cum se îndepărta de șantier privea înapoi, acolo unde viața însemna drugi de metal roșcovan, calupuri și rogojini peste gropi albicioase, automacarale și suporți de oțel pentru prefabricate, blocuri hexagonale de beton, magazii, brațe neînfrînte, speranțe, lucruri ce-1 apăsascră cu taina strecurată între ele și oameni, între ele șl un singur om — marea sa neliniște — dar care acum deveneau uniform, un fel dc împăcare eu sine, un fel de amina re. 36 NICOLAE ȚIH1OI Cosmogonie Pămint cu trupuri: frăgezimi de floare Din lut și oase strămoșești — ești stîncă, Innalt cioplită-n munți, netrecătoare — Un vis etern de peșteră adincă. Ești apă. Pură, primenită încă In ploi și-n singe : lacrimă in soare. Un curcubeu de rouă și sudoare Și-un fruct, cînd gura-o soarbe și mănincă. Ești aer proaspăt. Rază idolatră Văzduh și cer, furtună și mărire. Un vînt de șoapte săgetate-n piatră. Ești foc și stea, tu patrie, iubire tn spuza cald-a umbrelor pe vatră Și-ace st prezent lansat in nemurire. LUCIAN BUKERIU -------------------------------------- Nesomnul veșnic Nu voi mai dormi niciodată. Mt-e teamă de vis. Acolo o lume se naște invers, Tăcerile zilei izbucnesc în hohot, Nu știu ce bătrîn se recompune In mine alunecînd rece. Nu știu ce lupi am- pierdut Și-atund îmi dau tircoale înarmați. Trebuie să rămin treaz Pînă cind vor dispare toate culorile. Acest dar al tuturor dimineților odihnitoare. Totul trebuie văzut, înghițit. Somnul, memorie subversivă. Vreau să mă tai in alb-negrul exterior, în oțelul real și elastic. Mi-e teamă de cele ce-n mine trișează, De miresme, de armăsarii gălbui, fumigeni, De prefigurări, de amintiri, De ceea ce descleștează dinții diferențiind Ziua de noapte. De ceea ce m-ar putea despărți de marele rest. 37 Ion Stoia—Udrea O ÎNTÎMPLARE LA ASFINȚITUL SOARELUI*’ La mănăstire începură să sune clopotele și primele lor dangăte sîărîmară brusc pacea desăvîrșită a întinderilor adormite sub cerul primăvăratec. Era cet, nu se simțea nici cea mai mică adiere de vînt, cum rar se întîmplă în acest anotimp, nu sc mișca nici o crenguță, nici un fir de trestie și soarele trecut binișor de chindie, aproape de apus, aprindea învăpăieri orbitoare în oglinzile ochiurilor de ape, ale băltoacelor și mlaștinilor cu stufărișul uscat al toamnei trecute, amorțit, făr pic de legănare, Bîrzava revărsată înainte cu vre-o săptămînă, își retrăsese apele, gălbui ți tulburi încă, în albia întortocheată, însă lăsase peste toată lunca din jur o puzderie dc ochiuri, de bălți și mocirle, pînă departe la poala pădurilor care începeau să uree costișele spre dealurile treptuite pînă la capătul zării, ale Vîrșățului. Gheorghe Boariu, după ce ieșise dintre cocioabele satului mînăstiresc. apucase nu drumul ce șerpuia printre bălți și lacuri, lăsînd în stînga priveliștea întinselor lanuri de grîne, în Lanca Birdei, ci o potecă ce urmărea de aproape o dilmă închi- puită pe malul Bîrzavci, printre stufuri și sălcii pletoase și care fără să atingă Bere- cuța, ieșea de-a dreptul la fișia îngustă de pămînt ce îngăduia, ca printr-o poartă, intrarea in Gătaia, printre lacurile pline de stuf și păsări sălbatice, formînd mai ales în sezonul acesta, o barieră de netrecut în partea de sud a satului. Mergea cufundat în hău) gîndurilor, cu capul în pămînt, și călea apăsat cu opincile cu gurguiul înalL, ca ale cărășenilor și cu nojițcle cîrpocite și înodale din bucăți, înfășurate cru- ciș-curmeziț peste obielele cu dungi roșii, lot ponosite. Cămașa dc lăor. nu prea curată, atirna în față mai jos de genunchi, iar în spate prinsă mai sus sub praș- cbia cu alămurile ruginite și pielea năpîrlită. Purta un pieptar de mici, desfăcut ia un număr, peticit și unsuros; pc cap avea o căciulă, cîndva neagră, acum roșcată, ca mîncată dc rugină, Nu era prea înalt, și cum umbla puțin aplecat de spate, părea și mai mic, și gălbejit. Să fi tot avut 40 dc ani, dar fața brăzdată adînc de un labi- rint de cute și șuvițele de păr surii ce ieșeau de sub căciulă, il arătau mult mai bătrîn. Pe umăr, eu baierul înfășurat pe un băț noduros, sc bălăbănea straița goală. Nu avea nimic deosebit, era unul din multele mii de țărani necăjiți, care băteau drumurile Bănatului pc acea vreme. Dacă ne-am oprit asupra lui, am făcut-o poate mai mult pentru faptul că este cel dinții personaj care ne apare în această povestire, și nu fiindcă ar avea un rol deosebit în urzeala întîmplărilor, pe care le vom povesti. Dimpotrivă, prezența lui va fi de foarte scurtă durată, ca și a multor altora, care vor apare așa, pc neașteptate, dc pe un drum sau dintr-o întîmplare. în cercul aten- ției noastre, falnici sau umiliți, buni sau mîrșavi, dragi sau urîți, și tot așa pe neaș- teptate sc vor destrăma în neant, lăsînd în inimile noastre milă sau jale, ori ură și seîrbă, la fel de trecătoare. Așa au fost vremurile acelea, cu multe treceri neaștep- tate și neprevăzute. Omul mînecase de dimineață la mănăstire, să-și rînduiască anumite treburi, ce avea cu sfințeniile lor pentru niște pămînt, ce-1 ținea în parte din moșia mănăstirii. — Adecă, la drept vorbind — gîndi omul — pămintul acela nu era al mănă-? tiriî. era pămînt strămoșesc, luat din spăilugul hn spăila Ibrahim, și dat lui moșu-său — din porunca marelui vizir Râmi, fie-i țărîna ușoară 1 — de mult, în altu veac, cînd marele vizir a împărțit pămîntul la toți raialii din țara Bănatului ; cînd însă au venit oștile împăratului de la Viena, de au cuprins toată țara și pe turei i-au scos, acu vreo douăzeci și cîțiva ani, au adus alte rînduîcli. Mai întîi și intîi au pus fișpani de-ai lor, care au tocmit felu de fel de porții, de robote, de zeciuieli, de bunul Dum- nezeu le mai știe doar de capăt. Apoi au adus neamuri străine din țara lor, de i-au •) Fragment din fresca istorici ^Căpilanil". 38 statornicit aici ți le-au dat case ți pămînturi de unde au vrut, fără să mai întrebe dacă acele case și pămînturi sunt ale cuiva, sau nu. Las-că, nici pe aceștia nu ar trebui sâ-î osîndîm, că n-or fi plecat ei de prea mult bine din tara lor și au venit aici la sărăcia noastră. — Apoi după ce chinejii noștri au ridicat din nou acoperișul mănăstirii noastre, 1 care arsese in vremea războiului, au poruncit ghinerarul lor cel mare din Timișoara să fie aduși aici călugări din Țlrviia, pe ai noștri i-or alungat, spunînd că mănăs- tirea ar fi fost cîndva a lor, cu toate pămînturile și satele din jur. Așa au luat păminturile oamenilor, moștenite și muncite din moși, și călugării le-au dat apoi oamenilor să le lucre în parte, adică două părți mînăstirci și una omului. Și pe lingă asta mai o sumedenie de robote. Cu miinile ți cu vitele. Apoi daruri și cîte și mai cîte, bașca apoi ale împăratului, de nu le poți împlini să lucrezi ziua și noap- tea dela sfîntul Vasile ți pînă la Anu Nou. — Și tare năprasnici mai sunt sfințiile lor, călugării ; pentru o nimica toată, fiindcă astă toamnă au scăpat boii în otava mînăstirii, pentru două guri dc iarbă, a trebuit să le dea cinci merțe de griu, bașca un purcel la Crăciun, și acum cel dinții inie], bineînțeles cu cîrcegete de răchie cuvenite. Asta pentru iertarea păcatelor boilor bagsama! — Dar acum măcar sfințiile lor nu s-or ales cu nimic din cîrciagul dc răchie, că dccum a intrat pe poartă, l-au luat în primire străjile de cătane, ți după ce i-au cotrobăit prin straiță, de miel nu s-or legat, dar i-au luat cîrciagul; degeaba a bîigult el, că sfințita sa Iguminu ți cuviosul Pava, cătanele nici nu s-au sinchisit, ba unul i-a mai dat și un picior la spate și l-a împins cu straița golită de merinde ți cu mielul pe umăr, spre chilii. Cînd a ajuns la sfînțiia sa Pava, cel cu socotelile și rîn- duiala averii mînăstirii, acesta s-a cam boldit urit la el, că a venit fără răchie, dai- după ce a lămurit întîmplarea cu străjile, s-a muiat ți a dat din mîini a neputință, — Ce să faci, așa-s vremurile 1 că vezi, că avlia sfintei mînăstiri e plină de cătane. de ne mănîncă și urechile. C-apoi tocmai acuma v-o apucat căpietu, și pe voi, p< valahi, d-ați început răzmiriță.., Cuviosul Pava vorbea moale, dar în ochii cenușii și țireți îi scăpărau scintei dc mînic. — Ba să ne ierți, cuvioase, că noi nu știm de nici o răzmiriță : că noi ne plătim și porția către împăratul și datoriile către sfînta inînăstire și nu eîrtim nici împo- triva lui Dumnezeu, și nici a sfinților, Or fi niscai-va nărozi, s-au auzit, pe la Dunăre, care s-or Înhăitat cu turci, d-au făcut felu de fel de treburi lotrești pe acolo, dar noi aici nu știm nimic din toate alea. Ne ducem greul ți necazurile cum putem, și nu iil' prindem noi, bieți necăjiți, cu slăpînirea și treburile celor mari. — Dar cei cîțiva tîlharî, care astă iarnă, cînd a venit la voi domnul finanț Porucie < u douăsprezece cătane să scoată porțiile dela oameni, au sărit asupra căta- nelor •: i-au izgonit din sat, iar pră domnul Porucic l-au bătut mâr, de abia a scăpat cu capul spart și cu o mînă frîntă pînă la mînăstire, aia nu sînt tot de-ai voștri ? — zise cuviosul im? un ton aspru, fără să caute să-și mai ascundă minia. — Acum zac în podrumul sfintei mînăstiri și au să fie judecați după fapta lor — mai adaugă cu o crispare dc zîmbet rău pe față. — Apoi să ne ierți cuvioase, — răspunse umil omul, — că ăia de cînd îs ei tot zăluzi au fost, că unii dintre ei, se spune, că ar fi umblat și cu Stoia — căpitanul cel mare — că au lipsit mai mulți ani din sal. Dar noi nu avem nici în clin, nici în mînecă cu ei, că tot satul nostru au fost întotdeauna oameni de omenie ți cu frica lui Dumnezeu, — se lepădă dc ei umilit și fățarnic. — Ce căpitan, de unde l-ați mai scos ți căpitan pe acel tilhar ? Harambașă tic lotri, asta a fost! Și așa a și sfîrșil-o, în ștreang cum se cuvenea unui ucigaș, ca el 1 — se răsti furios cuviosul. — N-a murit de ștreang, ci de plumbi — gtndise el să-i răspundă, dar judecase că-i mai bine să tacă, să nu-1 ațîțe. Cuviosul pipăi mielul și-l găsi gras. Se mai lumină la față. — Du-te la fratele Toma la cuină și-i mai ajută ceva pe acolo, că are de lucru, de nu mai știe de capul lui. Că are atîtea guri de săturat. —Omul se plecă, sărută mîna întinsă, făcu o închinăciune adîncă șl ieși. Porni încet spre șopronul de seînduri, unde intr-o despărțitură largă, fratele Toma trebăluia de zor lîngă o vatră enormă, plină cu pirostrii, cu cazane, eratițî, oale și tingiri; doi soldați aveau grijă de focuri și vreo trei femei din sat împlineau grăbite poruncile lui Totna în jurul calelor ți cratițelor. 39 Cînd acesta îl văzu pe Gheorghe cu mielul, zîmbi larg și strigă vesel: — Blagoslovită fie-ți calea, frate Gheorghe, că ne aduci tocmai ce ne trebuiește : astă seară sfinții» sa așteaptă oaspeți la cină și-am vrut tocmai să trimit la păcurarii noștri după un miel. M-ai scăpat de o grijă. — Dar cum, doamne iartă-mă, — își făcu cruce omul — miel fript acum în postul mare ? Eratele Toma își mușcă buzele, apoi se încruntă urît la Gheorghe. — Ce, tu ești beteag la cap, de iți închipui că noi nc-om spurca cu dulce acum în postul sfintei învieri și mai vîrlos într-o sfîntă vineri, ca cea de azi?! că noi în zilele astea nu luăm în gură mai nimic, decît o bucată de azimă și o olcuță de apă, iar sfinția sa Iguminu nici atît, că pînă la asfințitul soarelui nici apă nu ia în gură. Mielul -și mîncărurilc astea sunt pentru oaspeți, ofițeri de credință catolicească, și Pațtile lor, ști că au fost duminecă, așa că ei mănîncă de dulce. Ptiu ! auzi ce bănuială ! du-te omule la părintele ieromonac să te citească, vezi că nu ești în toate apele ! — se răsti la urmă aspru de tot, amenințîndu-1 cu un linguroi, ce-1 avea in mînâ. — Ieși afară și te cară de aici, nebun ule! pînă ți-e bine I auzi ce vorbă I ieși odată!—Omul își luă de jos bățul cu straița și ieși pripit, să piară cit mai iute din fața mîniei fratelui Toma, Cînd ieși de sub șopron o fetișcană, slăbuță și ofilită, îi veni in față cu o tavă cu niște oicuțe și un ulcior gol. Vru să-i fac loc să treacă, dar fala se opri și rosti cu glas moale : — Sărutmîna uica Gheorghe — și își lăsă privirea smerită în pămint. Abia acum, după glas, o recunoscu pe Ancuța, fața mai mică a lui văru-so Alexa, care zăcea și el cu ceilalți, în podrumul mănăstirii. O cuprinse de umeri și se uită lung la ea. — Ce-i cu tine fată, ești beteagă ? Fata dădu din cap a tăgadă și ochii i se înrourară. In momentul acela fratele Toma ieși mînios de la treburile lui și se răsti la fată z — Ce-ml stai cu toți pîriiții de vorbă ? hai, vino repede, că te așteaptă sus. și tu cară-te în drumul tău ! Fata fugi speriată în șopron, urmată de fratele Toma : omul nostru se uită lung după ei. Nu se putea dumeri nicicum. — Ce-o fi cu fata asta ? — se frămîntă omul — la Crăciun împlinise cinsprezece । ani, fusese o mîndrețe de fată, năltuță, cu obrajii ca piersica, cozile pline de culoa- rea galbenilor turcești vioaie, neastâmpărată, ca o veveriță... Parcă e o floare arsă de brumă. Umerii obrajilor ieșiți, ochii-n fundul capului, privirea rătăcită parcă mereu speriată... de-ar vede-o lanăș Dascălul!... De dragă cc-i era, îi Uruse și un țîntcc... dar acum și el zace în podrumul mînăștirci ■— gindl omul cu amărăciune. La sfirșitul Iul ianuarie, la cîteva zile după ce cătanele îi ridicaseră, pe cîți i-au mai putut dibui, dintre cei care făcuseră tărăboiul cu finanțul și cătunele ce-1 însoțiseră — într-o seară venise vorbă de la Iguminu că fiica tîlharuluj Alexa precum șl încă trei neveste, lot tinerele, ale altor trei tilhuri, ce fuseseră încinși, să meargă la slujbă mănăstirească. Vorba fusese o poruncă, adusă de cătane : aceștia abia dădu- seră răgaz felelor să-și adune ceva haine. Ic urcaseră pe toate trei intr-o căruța și au pornit în goană cu ele spre minăslire. A patra, Lena lui lancu Gașpăr, cînd a văzut cătunele intrînd pe poartă, a sărit prin fereastra dinspre grădină și s-a pierdut fără urmă. De atunci nici n-a mai văzut-o nimeni în sat. Pe cele două neveste le-au trimis acasă după vre-o lună, însă pe Ancuța, cu toate rugămințile maică-si, nu au vrut s-o sloboadă nici pînă acum. Gheorghe Boariu se opri în loc și duuse mineca stingă la ochi, ca să șteargă pînza ușoară, ce-i încețoșase vederea și privi ca trezit din vis în jur. Soarele mai era ca de un stal de om deasupra orizontului, dinspre luncile Bîrzavei un vînt ușor învălura stufurile. Orăcăitul asurzitor și neîntrerupt al broaștclor din toate mlaști- nile sfărfma parcă în țăndări pacea blîndă a amurgi rei. Porni mai departe și icoana fetei îi reveni iarăși în minte. — Ce-a făcut cu ea Iguminu ? Crucea mamii lui de față sfințită ! — în scapă cu glas gîndul înverșunării. Dar la auzul glasului propriu sc opri speriat și privi împrejur să vadă de nu l-o fi auzit cineva. Nu se zărea nici țipenie de om, cit cuprinderi cu ochii, doar vîntul fișîia încet stuful și broaștele orăcăiau turbate. Porni și încercă să-și dea altă cale gîndurilor. — Zvonuri, zvonuri umblă, parcă aduse de vîntul ăsta ușor de primăvară. încă de pe la Zăpostitul ăl marc, cînd începuse să se topească neaua prin lunci, se por- niseră vorbe, tăinuite, din sat în sat, dela om la om, vorbe șoptite la Început cu 40 fereală, apoi de-o vreme încoace rostite, cu glas din ce în ce mai tare, arțăgos chiar pe la clăci și Ia crijme. — Turcii i-au bătut în Sirbia pe ghinerarii împărătești și acum pornește înăl- țimea Sa Sultanul cu toate oștile sale, cîtă frunză și iarbă, împotriva împăratului. Au și cuprins cetatea Rîșavei și au intrat in BănaL Au răpezit cete peste sate și au pustiit valea-Dunării. Dar aici e și altă socoteală. Cetele de turci sînt puține, și nici alea nu prea-s turci. S-au sculat harambașii noștri, $i șalele s-au pornit în năvală de pîrjol. Fierb munții și codrii mai pînă-n Almăj. Cătanele împărătești de la străji au început să dea dos și fug încoace, spre pustă... — Mai este și alt zvon. Tot de pc la sfîrșitul iernii au început să umble prin sate niște români cu port și grai strein. Se șoptise că-s curuți de-ai lui Racoți Craiul. Cc-au urzit, ee-au năvădit, fișpanii n-au simțit nimic. Nici cătanele, Dar acuma sc știe că înălțimea sa îl aduce cu dînsul pe Craiul Racoți losif. să-1 facă domn și slăpînitor peste Ardeal și toată țara Bănatului. Harambați și căpetenii dc la noi s-au dus ia el în tabără la Vidin. Au jurat credință. Au primit staguri și arme; s-au întors căpitani. Ș-au astrîns oamenii și-au pornit război cu cătanele impărățești, — Zvonurile aduc nume. Unele cunoscute și grele. Doi frați Mohari prin codrii Ducnecii au un răghiment întreg, ș-au împărțit oamenii sub patru staguri. Brenca, om in amiaza virstei, chibzuit, inimă de fier ; laeob, pe Cărașu, năvalnic ca vifo- rul 1 și alții. — Să mergi eu ei pînă la capătul pămîntului, povestea Pavel Dărăbanțu acum cîteva seri la oamenii slrînși la un ciocan de răchic în crijma lui Moisă Jidovu. Aei își aduse aminte de ceva, se opri și se pipăi ia tibcala din dreapta, unde-și ținea cuțitul și unde simți scrisoarea cc-i fusese dată în samă. Cînd a pornit să iasă din avlin mînăstirii a trecut pe lingă hambarul cel vechi, unde acum erau sălăs- luiți soldați! împărătești. Jos erau podrumurile, cu ferestruici mici de tot, lingă pămînt, zăbrelite cu fiare groase. Cînd a trecut încet spre poartă de la o ferestruică din astea a auzit un glas șoptit: — Vere Gheorghe stai ! apleacă-tc și fă-te că ți s-a desfăcut nojița de la opincă. Ascultă, sînt io. văru-to Alcxa, de cînd ai intrat în mînăstirc te pîndesc. Gheorghe s-a oprit și s-a uitat repede împrejur; straja dc la poartă priven cu ochi lacomi în urma unei mueri, ce mergea legănîndu-și cătrința pe șoldurile largi pe ulița satului mînăstiresc. Cîteva cătane stăteau în fața cuinei de vorbă, fără să aibă grijă lui. S-a lăsat, bodogăind ceva, pc genunchiul stîng și a început să trebă- luîască la nojița de la piciorul, dinspre zid. — Ascultă Gheorghe — urmă glasul, — îți arunc o scrisoare, ascunde-o în obeală. Să-1 cauți cum îi ști pe Pavel Dărăbanțu și să i-o dai, că de asta alîrnă viața noastră J Na ! ia-o și du-te 1.,. Gheorghe Boariu a prins hîrtia împăturită și a pus-o în obeală, lingă cuțit. A pornit apoi agale spre poartă. Straja l-a oprit cu un semn, apoi a strigat ceva în limba lui spre grupul dc cătane, ce stătea în fața cuinei. Un subofițer din grup s-a uitat spre el, apoi a făcut semne strajeî să-i dea drumul. Mergea acum cu pasul iuțit, căci soarele sta gata să apună, și el mai avea ca o jumătate do ceas de drum. Se gîndea, că oare unde are să dea de Pavel Dărăbanțu. căci ăsta de-o vreme umbla ferit, că-1 căutau cătanele. Se zvonise ceva despre ol, că ar avea legături cu cei doi frați Moharu, dar astea puteau să fie numai vorbe scor- nite de oamenii împărătești, care îl bănuiau că el ațîțase răfuiala cu finanțul, dar nu putuseră dovedi nimic. Acum însă, după vorbele lui Aiexa și el înclina să creadă, că zvonurile au sîmbure de adevăr. Dar oare cum arc să dea el ? Cînd ajunse la locul unde cărarea iese la drumul mare, soarele începuse să asfințească. Un stol de rațe trecu pe deasupra lui spre bălți, și în clipa aceia sc auzi o detunătură, și o rață căzu, ca o piatră, aproape dc salcia bătrînă, deasupra căreia mai persista încă nourașul dc fum albastru al prafului de pușcă. — Asta numai Pavel Drărăbanțu poate să fie, căci altul de pc la noi nu știe trage cu pușca așa — gîndi omul repede și cum pînă la salcia aceea nu erau dectt vreo cincizeci de pași, voi să strige la el, să-l cheme. In momentul acela însă la coti- tura drumului se ivi un stol de vre-o zece călăreți, în frunte cu un subofițer, în uniforme dc cuirasieri. Coifurile și platoșele le luceau roșiatic în lumina apusului. Erau la o depărtare de vreo patruzeci de pași cînd i-a zărit și cu o hotărîre bruscă porni spre ei, ca și cînd nieî nu s-ar fi fost oprit în loc. Cînd ajunseră la cîțiva pași de el, se feri mai la opartc și își scoase căciula cuviincios în fața lor. Subofițerul însă ridică mîna stingă sus și comandă scurt: — Haiti 41 Grupul se opri în dreptul lui. Subofițerul, un zdrahon bine legat, cu fața brăz- dată de la tîmpla stingă pînă aproape de bărbie de o cicatrice urltă, cu mustața răsu- cită-n sus, striga mintos la omul care se oprise umil în fața lui : — Wo hast du deln Gewehr gestekt ? — și mai adăugă o înjurătură trivială, tot pe nemțește. Omul îl privi sfios și vorbi smerit: — Ce vreai, domnule, că nu pricep pe limba voastră — și zîmbi blajin, adău- gind — poate vreți să mă întrebați de drum ? Soldatul din față însă se răsti, tot cu mînic, pe românește: — Nu drum, unde pușca ? Tu lotru 1 Omni se uită la ei deschis și grăi caid, convingător : — Nu domnule, nu am avut pușcă în mînă de cînd sint ! Așa să-mi ajute dumnezeu ! — șl își făcu o cruce mare cti dreapta. Apoi ca intr-o fulgerare înțelese că ci cred că el a tras în rață și brusc îți dete seama de primejdie. Încă în iarnă s-a dat de știre în toate satele, că orice valah, cc va fi găsit cu armă asupra lui, să fie împușcat. Se uită de data aceasta rugător, umil, la subofițer și grăi cu glasul sugrumat dc teamă : — Nu domnule, nu am pușcă, nu io am pușeat rața... — Du liigst, Vieh du I — țipă subofițerul și-l plezni cu cravașa peste obraz, odată din dreapta, apoi din slînga. Omul își duse mîna stîngă la obraz., ca să ferească loviturile și se chirci, în timp cc dreapta fără să-șî dea seama, alunecă pe minerul cuțitului din obeală. — Ha ! du bist bewătfnet! țipă subofițerul și scoțînd un pistol de la oblînc, trase fulgetător. Omul primise Încărcătura în plin piept, de la trei palme, se clătină, apoi se frînse în două și căzu cu fața în jos, nemișcat. în momentul acela însă dinspre salcia bătrină porni o altă împușcătură ți subofițerul sc prăbuși cu capu-n jos de pe cal. Speriat calul cabră și porni în galop înainte, tîrînd dc piciorul agățat în scară, trupul greoi al subofițerului. Ceilalți călăreți, ca-ntr~o învolburare își întoarseră caii și tn panică porniră în galop îndărăt, țipind cît îi ținea gura : — Die Răuber ! Die Raubcr — ți în cîteva clipe dispărură după cotitura dramului. Calul subofițerului, care gonise în direcție opusă, după vre-o sută de pași, sim- țind că s-a desprins de pe el povara ce o lîrîse, și poate obișnuit cu astfel dc întSm- plări, s-a oprit ți cuminte a început să caute smocurile de iarbă fragedă pe margi- nea drumului. Soarele opusese dc tot și peste liniștea luncilor coborau încet umbrele înserării. Din stufăriș, cu pași ușori se ivi un om. Se opri o clipă cercetind cu ochii împrejurimile, apoi ieși la drum. Ținea pușca în mîna dreaptă, cu țeava în jos. Rața îi atîrna legată cu o sfoară de chimir, în spate, Era de statură mijlocie, îndesat, cu umerii largi, gîtul puternic, fața osoasă cu trăsături aspre, dăltuite în piatră parcă. Avea privirea rece și aspră, ochii dc culoarea oțelului, mustața brună răsucită hai- ducește. Purta pe cap o căciulă neagră, trusă pe sprinceană : cămașa ise vedea albă, și curată sub cojocelul scurt, ce-l purta aruncat pe umeri, ca husarii, nădragii de lină vîrîțî în cizme înalte, negre. Prașchia de piele galbenă, cu alămurile sclipi- toare. Sfi fi avut vrw 30—35 de ani. Văzu trupul nemișcat al lui Roariii ți se aplecă asupra lui. Acesta zăcea răsucit din mijloc, cu fața în jos, cu fruntea prăbușită pe mîna stingă, îndoită. 11 întoarse încet cu fața în sus și-i văzu rana groaznică din piept. îți dădu seama că nu-i poate îi dc nici un ajutor, omul era mort. — Dar ăsta Gheorghe Boariu dc ta noi — îl recunoscu el. Oare ce ursită rea t-a adus aici în calea morții năprasnice ? — rosti cu glas scăzut, cu milă, noul venit, li închise încet pleoapele și făcu semnul crucii asupra lui. — Dumnezeu să-l ierte, că toată viața l-au cercat năcazurile, ș-acum i-au rămas copiii singuri în casă, cu sărăcia — gîndi mai departe, și urmărindu-î inconștient, cu privirea mițearea înghețată a minei drepte, zări mînrrul cuțitului. II trase din obeală și odată cu acesta ieși la iveală și hîrtia împăturită. — Dar asta ce-o mai fi ? — se întrebă și despăturind hîrtia, începu s-o silabi- cească în lumina slabă a Inserării. Nu erau decît cîteva șiruri scrise cu cărbune, însă de o mînă pricepută. — Dar ățtia-s buchile lui lanăș Dascălul — exclamă și în timp ce citea se întunecă la față. 42 r — „Or tace Pavele, pe Nedeie se așteaptă mai o campanie de cătane. Atunci ne ! scot ți ne duc la Ciacova la judecată și la ștreang. Să ne dea pildă la alții. De poți și ai putere, cearcă! Dacă nu, spune-i lui popa Irimie să facă slujbele pentru sufle- tele noastre. Amin. „lanăș Dascălul-1 —Săracu Gheorghe, pentru asta ți-a dat viața, ca să-mplinească solia deznă- dăjduiților — se înduioșa Pavel Dărăbanțu și privi încă odată cu nespusă milă la fața împietrită a mortului. Cit despre cei din mînăstire — gîndi el mai departe, înclcștîndu-și pumnii, — oho I n-o să se potrivească socotelaa de-acasă cu a crîțmarului. O să aibă sfințiile lor o nedeie dc-o să se pomenească peste veacuri. Nu vă temeți fraților : Și-n ochi ii scăpărată fulgere. Puse scrisoarea în sîn, îți aruncă pușca în spate, trccînd cureaua peste cap și I privi în lungul drumului, să vadă unde-i mortul celălalt. Merse în direcția aceea și la cîțiva pași găsi coiful turtit. II zvîrli în lături cu piciorul, apoi mai merse vreo 50—60 de pași și zări calul, ce păștea pe marginea drumului. Cînd se apropie de el văzu și leșul subofițerului în mijlocul drumului, cu piciorul stîng răsucit, cum scăpase din scară și ceafa zdrobită de zdruncinături, plină de singe năclăit. Țeasta era găurită de glonț deasupra urcchei stingi, Trecu pe lîngă leș și se apropie încet de cal : îi vorbi blind și îl bătu pe gru- maz ușor și puse mina pe zăbală. Priponi frîul de un ciot de salcie și se întoarse lîngă mort. în desfăcu platoșa și-l scotoci prin buzunarele de la piept. Găsi cîteva hîrtii ți o pungă de piele strînsă cu șnur dc mătușă roșie. O desfăcu și zări în ea argint și vreo doi galbeni deai mici. — Are să le prindă bine copiilor lui Gheorghe, săracu 1 mormăi el și vîrî hîr- tijle și punga în sîn. Se uită încă odată la leș și privirea îi alunecă la cizmele nalte de cavalerist. Nu stătu pe gîndurî, ci se apucă să le scoată. Le legă cu o sfoară la oblîncul șeii. — Or prinde bine cuiva ! — rosti ca pentru sine. Sări sprinten în șea și porni îndărăt spre celălalt leș. Ajunse lîngă el, descălecă, luă mortul în brațe și-l așeză cu grijă, îndoit pe arcadă. Se urcă în șea ți porni, nu pe drum, ci prin stufăriș, pe o potecă doar de el bănuită și se mistui în noaptea ce coborîsv dc-abinelea, tăcută și tainică. 43 ION COCORA * --------------------------- Pe nisipul ce arde ca deșertul și armele am fi putut fi alături fără podoabe între fantasme șî harfe trandafirul alb se înalță și coboară devoră ca adversele țărmul oarbă și nepămîntească așa cum e trandafirul alb memoria mea întreagă e o femeie trista fi singură seara in biserici o femeie îngenuncheată pe mozaicuri sub lumini de sfeșnice pînă nu mai cunoaște durerea și cumpăna O femeie DUȘ AN PETRO VIC1 * ---------------------------------------- Cometă/fn, liniște de pămînt Cometei, iu, liniște de pămint — în coama de arbori stfrnefte-acei uînt de primăvară, să geamă rădăcinile sfinte, să zornăie aur în dulci oseminte De herghelii să-avem parte, de perla cusută de nevăzutele mîini ale scoicii, de grăuntele cosmic, de cîntul pc care-i toarce mierla, de laptele scurs, îmbelșugat, din fîfele doicii — Va trece o vreme dinele treaz să-și lingă stă pinul pe tristul obraz, și-o vreme va trece cu liniști ciudate in strinsă iubire de frate cu frate. 44 ION LOTKEANU Bega Cum poartă-n palma frunzei o nervură Trofeele din stele subterane — Trecindu-le prin mii de paravane Să bec din sări culoare fi mai pură, fi rful ; din tării montane înfășurat în tainică armură Aduce-a burg ecou de piatră sură Șt-n suflete ondula și liane... Flymînzi de primăvară și lumină. Sub frunze reci monologăm pe mal Si-a timp ce siluetele se-nclină in ape fragmentind profilul pal, O voce ne șoptește din înalt: întindeți punți spre malul celălalt. Stampă timișoreană Terasa Flora rara e-n tumult ; Prin raiul de calicii și stamine Egrete vin să bea licori divine Cu pelicani panșionafi de mult. Cînd lebede se sting în ape line, Fgretele-șî întorc profilul cult Din care fi emoția s-a smult -Spre roze-ncremenite în vitrine. Ci aripile iernii se dcsekid, l.ucește-n dunga frunzei lent viol ; Culorile se rup de-al frunzei rid Și lincezesc retrase-n pețiol. Peste zăpezi parfumurtle-s lipsă ; Terasa Flora intră în eclipsă. 45 DUPĂ-AMIAZA UNUI CELIBATAR Fragment de roman de Voicu Bugariu A ajuns în imediata apropiere a blocului unde locuiește. Pașii capătă o fermi* tete și mai accentuată, ca într-un final de cursă. Intră în casă și își reia decis pro- gramul, Pătrunde, îmbrăcat cu paltonul încă, în bucătărie, unde depune plasa cu alimentele. Oarecum calmat de încheierea acestei acțiuni a aprovizionării, se dez- bracă. Face apoi cîțiva pași indeciși prin cameră. Se apropie de masă, răsfoiește cîteva hîrtii, se așează. Stă cîteva zeci de secunde liniștit în fața mesei. Probabil că vrea să scrie o scrisoare sau ceva în senul acesta. Apoi, decis, se îmbracă din nou și pleacă iarăși pe drumul de mai înainte. De dala aceasta este mult mai des- tins. Iși permite, cu un vag perceptibil și vinovat zîmbet, să-și bage mîinile în buzuna- rele paltonului. Iată un interludiu neașteptat, avînd în vedere crisparea de pînă acum. Intră într-o farmacie și cere nu se știe ce. Apoi iese și privește în jur cu un aer neaș- teptat de liniștit. Parcă este un altul. Se îndreaptă agale, spre locul unde se vînd floricele, In treacăt privește o vitrină cu cărți și în timpul acesta, ivită de nu se știe unde lîngă taraba aceea unde se vînd floricele, apare o fată îmbrăcată Îndrăzneț. E| se îndreaptă spre ea. La salutul lui foarte cordial, prea cordial, fata roșește vio- lent. Să-î fi spus oare ceva deplasat ? Este greu de crezut Figura lui este tot timpul deosebit de atentă, cordială, deloc ironică. Totuși, fata pare grozav de emoționată, lată-i că se întorc în direcția de unde venise el, și fata, biruindu-și emoția aceasta absurdă, se calmează treptat, în timp ce el o privește cu sprîncenele ridicate a soli- citudine, ascultînd-o cu mare atenție, oferindu-i purcă ajutorul său în cine știe ce chestiune. Acum intră împreună într-o librărie și fata, care și-a revenit cu totul și este acum chiar rece, cerc nu se știe ce. T se aduc niște cartoane foarte mari, pe care le examinează cu un ochi expert. In acest timp el privește niște cărți aflate pe un raft în partea din stingă a librăriei. Se întoarce lingă fală în timp ce aceasta dă semne de nemulțumire în legătură cu acele cartoane. Vorbește fără să-l privească, uitindu-se tot timpul către acele cartoane. Apoi ies din librărie și pleacă împreună. Fata rr.ănîncă floricele. S-ar zice că el spune vreun banc acum, deoarece ea rîde, cam verde insă. Intră împreună într-o altă librărie și fata cere aceleași cartoane care, de data aceasta, îi sînt pe plac. Cartoanele sînt foarte mari și el se oferă să le ducă. După un timp ajung lingă un bloc identic cu cel în care locuiește el. Intră împre- ună. In fata blocului stau cîțiva tineri. Unul dintre ei, brunet, o salută pe fată, avînd o privire oarecum reprobativă. Ea roșește din nou, dar nu atît de violent ca mai înainte. Și bărbatul înregistrează aerul mustrător al tînărului, printr-o umbră de zîmbet. lată-i ureînd pe scară la etajul doi și intrînd într-o garsonieră identică eu a lui. Aici ei pune cu grijă cartoanele lîngă unul dintre pereți. în timp ce fata vorbește stânjenită. Cu siguranță că rostește scuze cu privire la dezordine. El nu dă insă nici o atenție scuzelor ei confuze. Este cuprins subit dc un fel dc pasiune posesivă. Se plimbă prin încăpere foarte sigur pe sine, aproape face abstracție de prezența ei. Ea spune ceva în continuare. El nu dă semne că ar auzi-o. Se plimbă îmbrăcat în palton prin cameră, pînă cînd fata are anumite grimase de enervare. ■ Poate că i-a spus în repetate rînduri să stea jos. Acum el iese pe balcon și în fine o întreabă ceva, poate despre poziția camerei față de răsăritul soarelui. Ea stă acum destul de nemulțumită, într-un eolț al camerei și îl privește fără să-i răspundă. Plimbarea lui continuă. Este parcă atins de un fel de iritare sau poate că este vorba de o afirmație importantă pe care nu se poate decide s-o rostească. Atmosfera devine tot mai încărcată. Fata își pierde treptat calmul și pare a-1 anunța că așteaptă pe cineva sau că trebuie să plece. El nu pare a băga de seamă însă aceste invitații de a pleca și își continuă plimbarea lui aproape furioasă. Întreabă ceva, zîmbind crispat. Ea îi răspunde destui de stînjenită, parcă scuzîndu-se sau explicînd o împre- 46 jurate nefericită, nefavorabilă. El nici nu ascultă ce i se spune. Nici fata nu parc a voi să fie ascultată. Privește pe fereastră și buzele i se mișcă tot timpul, minute în șir. EI nu se mai plimbă eu atîta vigoare, face acum pași indeciși, privind alternativ spre ușă ți spre ea. Probabil că vrea să picec. Fata vorbește in continuare. Ei s-a oprit și trăsăturile îi încremenesc. Spune ceva și se îndreptă viguros spre ușă. Iese și coboară treptele, trecînd pe lingă ace] grup de tineri care acum privesc la doi jucători de table așezati pe marginea lată a treptelor. Tinărul brunet ii aruncă o privire greu de interpretat. S-ar putea lotuși spune despre ea că exprimă o curiozi- tate aflată în stare pură, fără vreun obiect anume, îndreptată spre exterior fără vreo preferință. Să fie oare ți o anumită urmă de reproș sau chiar dc animozitate ? Bărbatul recepționează de această dată vizibil privirea tinărului. îi răspunde chiar, ridicînd, în Cadru] unei grimase de detașare, o sprinceană. Un zîmbet slab, asimetric, ii apare. Tînărul ii privește în continuare cu aceeași curiozitate pură, condamnîndu-1 poate pentru vizita sa la fată dar, poate și înregiștrîndu-i croiala paltonului. Ochii negri ai tînărului sînt imobili, sprîncenele ridicate, fruntea străbătută de multe linii paralele, orizontale, care se înmulțesc pe măsură ce se apropie de păr. Pentru o fracțiune de secundă ei încremenesc într-un grup statuar. Tînărul, smed, cu pri- virea lui atît de abstract curioasă încît pare golită de orice expresie, bărbatul pri- vindu-l cu coada ochiului, încremenit în grimasa lui vag disprețuitoare, poate nutnai interesată, reflectînd o posibilă, spontană, supoziție erotică- Tînărul, triumfător în forma iui fizică excelentă, de altfel el este de-a dreptul frumos, totuși cuprins de o inexplicabilă nesiguranță (ce ține încă de o recentă adolescență), in fața echilibrului |X' care bărbatul îl respiră, bărbatul, gîndindu-se că vîrsta lui nu este, totuși prea îndepărtată de cea a lînăruluj, că și starea lui fizică este apropiată de excelență, că, în fine, cenestezia Iui este destul de bună în această după amiază de iarnă, că un fel de superioritate există totuși în ceea ce îl privește față de acest tînăr, că, cel puțin, el are un fel de avans moral sau ceva în genul acesta. Și gîndurile bărbatului sc încețoșează în momentele în care face pași, îndepărtîndu-sc. Episodul se termină brusc. Acum el parcurge scurta distanță care îl separă de casă. Mersul este cel obiș- nuit, sau, mai precis, cel intermediar între decizia de la început și nonșalanța pe care a manifestat-o in a doua sa călătorie spre magazinul complex. S-ar zice, totuși, < ă începe din nou o perioadă de voință. Spatele Se îndreaptă, mișcările inîinilor devin mal supravegheate, pașii mai mici. Casa exercită parcă o anumită forță hipnotică asupra lui, dînd o coloratură specifică felului în care se comportă. Această consta- tare pare din ce în ce mai adevărată, odată cu apropierea de blocul său. La intrare esle cu totul riguros în mișcări. Introduce cheia în broască cu mart atenție, cu un fel de gingășie chiar. întră mohorît. Parcurge eu pași mari distanța pînă la radio și îl dcseliide. Se dezbracă întristat. Se așează cu un fel de abandonare pe pat și începe să citească un ziar. Episodul aresta nu durează prea mult. EI apare acum în niște chiloti negri strinși pe corp și într-un tricou alb eu mîneei scurte. Trece la un fel de alergare. Acum a început să facă anumite exerciții ușoare, de încălzire. Fața îi este scîrbită, s-ar zice că exercițiile acestea îl dezgustă în cel mai înalt grad, că le tace silit de cine știe ce motive. în momentele cînd fața i se vede (cînd nu e aplecat în diferite feluri cerule de exerciții) expresia aceasta de scîrbă este evidentă, nu lasă loc la nici o îndoială. Colturile gurii îi sînt vizibil lăsate în jos, privirea este pustie, îndreptată în goli nevăzînd nimic din cameră, executînd totul cu o preeizie mecanică. S-ar zice că, din moment în moment, el va închide ochii și va executa totul asemeni unul somnambul. Acum a apucat în fiecare mînă cîte o halteră și își rotește în dife- rite feluri brațele, avînd pe figură aceeași expresie de lehamite. Sau poate doar de sfirșeaiă. Totuși, nu pare de fel obosit. Dezgustul rămîne Ipoteza cea mai plauzibilă în aceste momente. Ochii au aceeași expresie de absență. Privirea nu poate, de altfel, căpăta nici o interpretare. Doar gura trimite cu precizie spre dezgust. Acum face niște exerciții Ia sol Expresia dezgustată a trebuit să dispară deoarece exerci- țiile acestea par a fi deosebit de grele și efortul mare nu mai poate îl ascuns de către mimică. Astfel că scîrba lasă loc treptat unei grimase a efortului, grimasă ce-1 urîțcșle, altcrîndu-i trăsăturile, de o manieră atît de accentuată încît dacă i s-ar face o fotografie acum nu ar mai fi recunoscut dc nimeni. Dar iată că exercițiile la sol au luat sfirșit și el trece la altele, cele mai grele din serie, se pare. Pe figura 47 lui apare pe nesimțite, tn timp ce a început să ridice o halteră mai mare, un fel de liniște, o împăcare cu sine. Trăsăturile i se destînd, gura își recapătă conturul, ochii au prins viață și privesc cu normalilatc, ba chiar șăgalnic, haltera pe care O tot ridică în fel și chip, Pe nesimțite el a devenit un om foarte vesel, care face exerciții cu o halteră. Mișcările, natura stilului în care ele sînt făcute s-au schimbat. Acum el face totul cu o plăcere evidentă. Iată, schițează chiar cîteva mișcări de dans în ritmul probabil al unei melodii pe care o aude la radio. Iată cîteva eschive și lovituri de box. Veselia lui este foarte mare în aceste momente. Omul parc a parcurge momente neconcordantc cu vîrsta lui. Și-a țuguiat buzele, probabil că fluieră o melodie săl- tăreață. Face cîteva mișcări finale dc relaxare și apoi trece în baie pentru a se spăla. Oglinda îl arăta prins de o anumită stare sobră de euforie. Mișcările îi sînt. oricum, eliberate de orice crispare. Toate gesturile au o mare siguranță, o siguranță foarte naturală însă, lipsită de orice asemănare cu decizia sumbră cu care executa O serie de acțiuni în urmă cu cîtva timp. Se privește în oglindă cu o satisfacție decentă. Impresia de putere fizică de la început se confirmă acum suficient. Omul este musculos, deși subțire. Privindu-și diferitele grupe de mușchi ce se reliefează într-un fel socotit, probabil, mulțumitor, el își manifestă bucuria într-un fel foarte ponderat, expresia lui este acum, cînd se examinează foarte atent în oglindă, mai degrabă negativă, s-ar zice că succesul acesta al musculaturii a fost obținut cu un preț prea mare și că rezultatele nu sînt, oricum, la înălțimea eforturilor care au fost depuse. Dar iată că se scutură dc postura aceasta contemplativă, și se îmbracă. Este deja seară. Ei pare a observa numai acum faptul acesta, deși întunericul s-a lăsat de cîteva ore. Se pregătește din nou de pleeare. Se pare că fluieră, fața îi exprimă o fericire foarte simplă, dar incontestabilă. Paloarea pe care o avea după terminarea efortului a dispărut, are o culoare sănătoasă. Iese și merge agale, pășind cu voluptate. Se plimbă, mersul îi este de data aceasta elastic, fără nici o urmă de artificialitate. Au dispărut acele ticuri de îndreptare a ținutei. Are acum exact nepăsarea oarecum obo- sită a unui sportiv, privește către trecători cu multă bunăvoință, îngăduitor chiar. Toate aceste nuanțe sînt extrem de discrete însă, abia perceptibile, mai mult ghicite pe fața lui umanizată de oboseală. Anumite lucruri, eare probabil îl bucură, se pro- duc. Iată, o elevă îi aruncă una dintre ochiadele acelea stranii, inexplicabile, fetița i-ar putea fi doar aproape fiică. Un fel de satisfacție flutură totuși peste trăsăturile iui severe, ca urmare a acestei flatări. Acum șovăie, se oprește, se întoarce spre casă, Aerul de euforie s-a mai atenuat, o ușoară îngrijorare îi urcă pe trăsături. Mersul se modifică și el. Sau poale este numai o părere ? Parcă, totuși, bucuria curată, atît de evidentă, lasă loc unor ezitări. Chîar fața nu mai este atît de net dominată de euforie. Este aproape de casă. Intră. Se dezbracă. Se pare că peste puțin timp va mînca. Face anumite preparative. Mănîncă absent, privind întunericul de afară, părînd în fiecare moment că va răsturna ceva pe masa foarte încărcată cu tot felul dc lucruri. Nu răstoarnă însă nimic, 2. fată-J pleeînd. Este îmbrăcat cu maximă grijă, elegant, sobru. Este îngrijorat, crispat, ca înaintea unei încercări dificile. Are un buchet de flori. In troleibuz pare înghețat de presimțiri sumbre. Poate că încearcă să-și compună fața neutră a unui călător. Nu prea îi reușește această detașare. Privește cu o îngrijorare greu ascunsă figurile celor din jur. Nimeni nu îi dă nici o atenție, nimeni nu-1 vede ca persoană. Și privirile lui sînt, de altfel, foarte discrete, aruncate cu precauțiuni. Buchetul de flori pare a-1 incomoda. Sc uită destul dc intimidat către el, voind pareă să-l facă nevăz.ut. E acum slinjenit și de ținuta sa excesiv de îngrijită, deși nimic nu este deplasat in înfățișarea lui. Acum este în fața unui bloc. Intră și urcă la un etaj oarecare. Sună. Fața îi este palidă. In timp ce așteaptă, încearcă un zîmbet. Ușa se deschide. în ea apare o fată. El o salută stînjenit, reușind totuși să surîdă destul de natural. Nesiguranța lui pare a fi resimțită și de către fată, care spune ceva destul de confuz. Ea este rela- tiv frumoasă, de o frumusețe aparte însă, orientală, cu pomeți procminenți și priviri întunecate, avînd membre de mare finețe. Pe față îi apare din cînd în cînd o expre- sie de suferință discretă. Ii ia florile, zimbindu-i. Se mișcă grațios, conducîndu-1 spre încăperea, unde se văd și alți invitați. Atmosfera este deja animată. Se beau cafele și o băutură aflată într-un vas foarte frumos de cristal. El se grăbește să se așeze pe un fotoliu aflat într-un colț. 48 In cameră mai sînt trei bărbați și o fată. Fata seamănă întrucîtva cu cea care a deschis ușa cu cîteva momente înainte. Este și ea foarte brunetă, dar ritmul miș- cărilor ei e cu totul deosebit. Face mișcări mult mai iuți decît cealaltă .Gesturile îi sînt repezite, buzele i se mișcă deasemenea foarte repede. Este mai tînără decît sora ei și are un aer rustic de sănătate perfectă. Vorbește cu mare volubilitate, adresîndu-se mai ales unuia dintre bărbați, care șade pe un scaun lîngă geam. Acesta o ascultă plin de atenție iar privirile îi sînt îndreptate în permanență spre cealaltă fată, care acum a revenit în cameră. Bărbatul de lîngă geam este de o rară urîțenie. Capul este foarte voluminos și plin de asimetrii, înălțimea trupului pare ridicolă în comparație eu mărimea lui. Picioarele nu îi ajung la podea. Privirile lui sînt îndrep- tate spre sora cea mare. Ea nu pare a observa lucrul acesta și conversează cu super- ficială naturalețe, adresîndu-i-se și lui, fără vreo atenție. El nu-i răspunde decît o singură dată, ceva destul de surprinzător probabil, din moment ce toți își curmă pentru cîteva fracțiuni de secundă mișcările în care erau angrenați, uitîndu-se la el. Fata cea mare zîmbește însă și spune ceva de circumstanță. Scena, care putea deveni interesantă, se curmă și gesturile obișnuite continuă. Așezat discret lîngă colțul unei măsuțe pe care se află o mare vază de flori stă un bărbat mai în vîrstă. Figura lui este de o neutralitate impresionantă. Este îmbrăcat ireproșabil, spre deosebire de bărbatul hidos care este destul de neglijent. Are o față agreabilă, bronzată, fără exagerare, sau poate tenul este închis. Arc un aer de vigoare neobișnuit la un citadin matur. Fața Iul amintește de cea a unui muntean foarte viguros, care la patruzeci de ani este în plină putere- Iată-1 că zîtn- bește și dezvăluie o dantură ireproșabilă, Mîinile ii sint însă contrastante, foarte îngrijite, lipsite de vigoare, expresive, dar trădînd iremediabila oboseală a viratei. Poate instinctiv, el nu le prea ține la vedere. Zîmbeul care tocmai l-a avut a fost singurul semn al participării lui la discuții. Totuși, tăcerea lui nu este jignitoare sau măcar bătătoare la ochi, ea este activă, se poate vedea destul de ușor că el ascultă cu mare atnție tot ce se vorbește. Pare a fi unul dintre acei ascultători cu vocație, care stimulează în mod ciudat pe oricine să se lanseze în lungi diseur- suri-mărturisiri. Pe figura lui mai tot timpul imobilă se mișcă numai ochii, îndrep- tîndu-se cu încetineală sigură spre cel care tocmai vorbește. Atenția aceasta este resimțită din plin de toți cei care se află acolo. Cînd cineva începe să spună ceva, se uită spre el cu precădere, așteptîndu-i la infinit o încuviințare, ce nu se pro- duce niciodată. Al patrulea bărbat este cel mai tînăr. Pare a se simți perfect. Vorbește mult, privind vioi spre toată lumea. Prezența lui îl enervează în mod vizibil pe bărbatul urît de lîngă fereastră. El nu remarcă acest fapt și perorează în continuare, plin de dezinvoltură. Fata care stă în picioare îl privește cu bunăvoință, pare a-1 încuraja. Bărbații nu prea îi sînt favorabili. Pe fața celui foarte scund o antipatic vădită poate fi citită cu ușurință. Bărbatul mai în vîrstă îl privește cu înțelegere politicoasă, dar iată că acum nu își poate reprima o abia vizibilă grimasă de plictiseală. Cel din colț, care a sosit ultimul este de un calm înghețat. Fetele spun ceva tînărului volubil, manifestînd o deosebită însuflețire. Se consumă în continuare cafele și băutura necunoscută din vasul frumos de cristal. Trec lungi minute. Acum fata cea mare i zice ceva, zîmbind prea amabil. Se pare că vrea să schimbe cursul discuției, care probabil a luat o turnură lipsită de orice interes pentru ceilalți trei bărbați. Reușește sa-1 determine pe volubil să tacă și i sc adresează acum celui mai în vîrstă, insis- tînd într-o rugăminte oarecare. Pare a căuta să-l determine să vorbească, să le poves- tească ceva din viața iui. Acesta clătină din cap a refuz sau a dubiu. Nu se poale decide să înceapă. Fata insistă. Bărbatul se ridică își privește ceasul cu o surpriză bine mimată și declară, probabil, că trebuie să plece la o întîlnire importantă, pe care a uitat-o. Se arată plin de decizie. Este un semnal al plecării generale, 3. Bărbatul se apropie de blocul său. Pășește îngindurat sau numai obosit. Acum intră, călcînd neglijent. Fără să se dezbrace, sc apropie de geam și privește întunericul de afară. După cîlva timp se întoarce nesigur și începe să se plimbe prin încăpere cu paltonul descheiat, cu mîinile în buzunarele pantalonilor. Acum scrie ceva la masă. Este aproape de miezul nopții. 4 — Orizont 49 * VALENTIN TUDOK Fulger fix Rămîne între cer fi mare Și dinspre mare spre uscat Ln spafiu de cutremurare ; Un spațiu-n valuri aruncat, Pe unde trec în larg vapoare ; în codri, urși la hibernat ; în vinturi păsări călătoare Cu stolul trist și consternat; Un spațiu fără apărare. Fără dureri, dar zbuciumat; Prin nori cu clipa-n. disperare. Un fulger fix, neluminat. * IIANS MOKKA Cum intenta pa mîn tul ui * Fiecare cu ale sale, cu ani și ani; neschimbată e primăvara, luna noiembrie, prima zăpadă ; totul întimpinâ invariabil foamea proprie și moartea. •) In memoriatn Constantin Brincuți 50 * Rugăciunea Trăitul înțelepciunea lui octombrie, rămii floare prin ger și prin nopțile lungi; în căderea frunzelor sădești soarele tânăr intr-un număr imens. * Coloană fără sfîrșit Ochind focosul imensității cind te lansezi ca o pasăre, luminezi treptele văzduhului cu infinitul; înlănțuit pe pământ gonești spre iarnă corbii. în românește de Ln Ambrozie V1RG1L NISTOR * ---------------------------------- Partitură posibilă Privește-ți chipul cit mai des în translucidele oglinzi e acolo un adevăr cu care nu-ți place să cochetezi întotdeauna mai cu seama cînd timpul iși scutură nestatornicele alcătuiri. Ochii străbătuți de dorință rîvnesc trupul are coaja lucie a mlădițelor mustindu-le seva părul întinsă eșarfă pe alți umeri mîngîind alt obraz degetul nimănui nu înfioară sinul vioară necintată. Timpul înscrie cercuri sterile și jocul seacă mlădițele mor tușind mugurii striviți îndelung părul împrumută culoarea cenușei vioara necîntată ffi sugrumă rezonanța — dar disperați strigăm — Vom eînta ' Vom cînta ! PETRU M. HAȘ *-------------------------------------- Primește acest poem De-l primești acest poem e al tău oricine ai fi prinde-l cu ambele miini contemporan al meu Jdptuîtorule pi încrustează-! lemnul încă tîndr cu încă un gest. Aceasta va sd însemne că sintem în continuare împreună aceasta va să însemne că sîntem ceea ce sîntem că merii noștri rodesc. VIANA ȘERBAN ațe ----------------------—------------- Nepăminfescu! amurg Uitasem de chemările tale somnoroase Și de parfumul verde, otrăvit, al ochilor Cu care râsfâțai florile fi semințele. Undeva, îmbelșugată — teama ne apropia In nepămîntescui amurg, în desfrîul absențelor Ce păreau golf al speranțelor în care pătrundeaî Adesea. Se auzeau in depărtări Unele chemări, ale sirenelor Și era o vrajă în tot ce făceai, ln tot ce gîndeai. Și mie-mi plăcea să-ți prind Gindurile. Intram buzna in ele. Păreau ca nifte albăstrele surprinse de rouă. Și soarele, ca un miracol, le viscolea, ne topind 52 Veselia yî invazia inimii. Nu reveneau convingerile acelui început de zbor, Nici vîntul nu-și tăinuia culoarea. Nepămintesc părea doar cuvintul iubesc. Și te iubeam. Și te deslegam Din robia mea. Și în surdină existența pornea pe drumul melancoliei; Tăcerile mc priveau prietenoase Iar spațiile goale dintre noi înverzeau. Mă tentau lacrimile, dar le țineam strinse încă în lacurile ochilor. Nu voiam să-mi scriu Biografia cu ele. Eu trăiam într-o geografie a ființelor în care sufletul părea un Everest neintilnit. Și mă hrăneam cu floarea de pisc Și cu prăpăstiile, în care nu mă voi prăvăli NICIODATĂ. ANA MARIA POTOCEANU *_____________________________ fiîsuî ..Le bonheur ce'ext pa, m c'esi une aplaude' La Rochefoucau!A Dormei intre pernele dimineții cînd in vasul de pe masă cîteva crizanteme înrourate stringeau din apă puterile risipite pregătindu-se să te întimpine în urma luminii. După ce ți-a desprins genele ți ți-a alungat zimbetul dăruit de voia Somnului ziua s-a jucat cu privirile tale spre florile ce așteptau cuminți. Petalele moi ți umede pe lingă pleoape au dezlegat dintr-o dată șuvița subțire și limpede a rîsului tău de clinchet: rîsul rotund al miinilor, rtsul tremurător al nărilor, rîsul neastimpărat al piciorușelor izbind clipele ce zburau speriate ! rîsul tău îngenunchea, cascadă 53 Hngd prospețimea culorilor ce-și trăiau ultima clipă ca să te învețe să rîzi. Degetele au strîns pumnul mic apoi desfăcindu-se au aruncat în viață cu petale moarte. HORIA GUIA 4c ----------------------------------------- Zile noi Fiecare zi E o lecție de istorie. A pierit în lava uitării Umbra lucrurilor „Unde nu se-ntîmpla nimic" Fiecare zi E o lecție de istorie Un oraș O casă Unde soarele sărută alte ferestre Fiecare zi E un cintec din care am alungat plînsul Un tablou Cu lumini din soare O statuie cînd în memoria marmorei Sculptăm clipele mart Pomii ce răsar pentru popasul pasărilor Aripile vîntului Codrii legendelor. Fiecare zi E o lecție de istorie. DUMITRU STANCA * ------------------------------------------- N-am să te iert Si ne apropiem de greșeala umedă a pământului fără să știm de ce fecioarele dimineții înspre amiază încărunțesc și zîmbetul devine acru. Fără să știm de ce frunzele se apleacă spre toamnă. Fără să știm de ce plouă cu cerbi încremeniți în soare. Cerem trecătorilor o picătură de zîmbet cind se Împlinește sorocul împrumuturilor și nu știm dacă o vom folosi. Pentru toate acestea șl pentru moartea lăstunilor n-am să te iert. Prozatorul SVETOMIR RAICOV la 50 de ani fncepind din 1952 cind publică un volum intitulat „.Anii JurtunOfi", scriitorul de limbă sîrbă Svetomir Raicov este o prezență permanentă fi activă in viată lite- rară a Banatului. Ca rod al activității sale creatoare desfășurate intr-o ascensiune fi împlinire artistică continuă, el a oferit pină acum cititorilor fapte volume de nuvele fi povestiri, precum fi un roman. S-a născut acum 50 de ani in iotul Diniaf, intr-o familie de țărani săraci. Este tipograf de meserie, Xctualmente — ziarist, redactor la gazeta „Banatske novine", Talent epic nativ, excelind in genul scurt, Svetomir Raicov are evidente afi- nități — păstrind, desigur, proporțiile fi distanța — cu povestitorii clasici români — M. Sadoveanu, I. Agirbiceanu ți eu clasicii sîrbi 1. Veselinovici fi B. Stankovici, — a căror umbră planează asupra creației sale, creație cu rădăcini înfipte in spiritul fi eposul popular. Opera literară a lui Svetomir Raicov — in ceea ce are ea mai pregnant fi revelator — este o oglindă fidelă, o frescă expresivă a satului bănățean contemporan, a transformărilor lui socialiste, cu urmări hotăritoare asupra destinelor omenești. Chiar și atunci cind e atras de teme citadine, el găsește momente fi pretexte de a-ți presăra narațiunea eu evocări rustice, iar eroii săi, dacă nu sînt țărani, provin mai totdeauna din mediul sătesc fi rămin toată viață cu puternice reminiscențe rurale. Svetomir Raicov povestefte simplu, cursiv, calm, poate fără prea multe nuanțe, dar eu persuasiune fi anumit farmec, cu un ton de induiofare ponderată fi umor de substanță. Uneori se face simțită in opera sa O undă de lirism nostalgic, ba chiar fi de idilism. Personajele sale au, in generai, un echilibru interior, o viziune optimistă a vieții, o încredere tonică in viitor fi o luminoasă înțelegere a sensurilor existenței. .Această atitudine nu vizează abstracțiuni, ci decurge firesc din concepția fi opțiunea autorului ca scriitor angajat, ca scriitor comunist. Opera literară a lui Svetomir Raicov aparține timpului nostru fi se adresează sensibilității generației noastre. Condiția ei de viabilitate rezidă, mai ales, în auten- cititate fi omenesc. Narativ prin excelență fi observator atent al vieții, Raicov nu caută neapărat să ne impresioneze cu rezonanțe neobifnuite fi realizări lexicale frapante. El se impune prin sinceritate și simplitate, printr-un .scris armonios, comprehensiv, apropiat de inima oricărui cititor. Narațiunile cele mai caracteristice pentru creația literară a lui Svetomir Raicov, narațiuni ln care ies in relief matu- ritatea expresiei, compoziția densă fi meftefugul autorului de a evita amănuntele nesemnificative, sint cuprinse in volumele „Povestiri" (1961) fi „Secvențe de viață" (1966). Ultimele povestiri ale tui Svetomir Raicov, apărute in publicații periodice, denotă preocupări mai accentuate pentru analiza psihologică ți căutări de noi mijloace de expresie. Nu este exclusă cristalizarea unei noi etape tn creația prozatorului, etapă așteptată cu viu și îndreptățit interes de cititori. CEDOMIR C/ONCA 55 atelier poetic * tn ciua de 31 ianuarie 1971 a avut loc, lub egida Asociației Scrii, lorilor din Timișoara și a Casei de Creație popularii <3 rud^ufui consfătuirea cercurilor literare din județele Timiș, ărcd, AfrhedcnfJ șt CnrașSeverin. Referatele flaute cu acest prilej, tac rări te citite, discuțiile din srminartile de creație au demonstrai efervescenta tinerilor creatori, fluxul de idei și temperamente al unei generații literare, din această parte a tării, tn plinii ecoluțtc. Publicăm tn acest număr un grupai din creația tinerilor participanți la această consfătuire. PAS Se-ntoarce frunza fn timp La fel de verde ți vie Memoria ei mai păstrează O rază rotundă ca un pas întors Răstignit ia o răscruce Cind nu știam spre care fintă mi îndrept, Cind m-am pomenit să rutină Nisipul unui drum, Cu tălpile arse de evadări Și simt că unul din pății de-atunci S-a depus în frunza copacului Din margine de drum — Sără întoarcere ... Oi.GA NEAGU UNICITATE Copleșitoarea preajmă a omului, străină, Sminti domnescul umblet al gindului. Tăcut, Brdncuți a imblinsit-o cind o sădi in lut. — Și românește multul in sine se închină ... In simburi — fără nume ți chip — triumfă mitic Puterea cumpătată a stirpei noastre : am Mărturisit — cu semnul acelui mare ram — Lăuntricia noastră în fire, mioritic. ALEXANDRU BANClU 56 TU VEI RAM1NE AICI, LOHENGRIN Tu vei fi totdeauna aici, Lohengrin , ►. Iți vei uita lebăda ta asculttnd Viitoarea poienilor noastre de fragi. Apoi, Lohengrin, vei aduna cu noi scoici, Ne vom bronza împreună pe nisipul anind, Va veni toamna cind fiecare piersică Va fi un imn al soarelui, pentru tine, Vintul de-a pururi iți va cinta o simfonie fantastică. Seara ne vom aduna noi, toți copiii de pe Ulița-Mare, Ne vom juca mult intr-un cerc magic Din care tu nu vei putea ieși. Ne vom agăța de genele tale zlmbetul nostru de caisă coaptă.., Noi vom rămine mereu copiii de pe Ulița Mare Și tu vei rămine totdeauna tu, Lohengrin, Uitlndu-ți de lebăda ta cu gilul prea lung. AMA RAESCtJ CINTEC PARTIDULUI ?1m să adun chiteau! tontului Din orga pădurilor ; Am să adun stele din candelabrul cerului, Albul mestecenilor. Legendele bătrînilor Și-o să-mi fac o doi nâ a mea, Culeasă din inimă, Din susurul izvoarelor reci și Din freamătul frunzelor de codru, lîucuria mea să o închin Partidului, Primul meu vers Să-l închin Partidului. CUTREIERA NOAPTEA S. MITROFAM Cutreieră noaptea din stincă in stincă translata zodie vestitoare de curcubeu ți întemeiază O Stare de Spirit adinei! ți-O furcă cu fulgere înalță în strigătul meu. Un cap mare de bour îmi paște împrejur miezul de foc a cile se-ntimplă ; ți eu trec in căutarea unui pa!o$ mai pur ți singe de domn imi licărește ia tfmplă, Fumegă iar in rit ierburi necunoscute ți duhuri învie tn bătrînii stejari ți tot mai dulce freamătă carnea pe ciute ți-ncep nunțile mele cu șoimi lăutari. De pe-o creastă lăuntrică arzător se-aude cum sună din același fluier ciudat clntecul meu înjunghiat de petalele ude ale trandafirului nopții ee la-mbrățișat. lOStf tMORt 57 FRAGMENT DE POEM Să ne pricim tăcerile înstrăinați — pedeapsă e sau vinii înstrăinarea ? să ne vorbim cu miinile dinții ca-n Ora cind știam că trupul tău e zarea. înstrăinați fiind privirile ne caută in osul păsării plecată spre-a veni, ne t>or găsi cind am ajuns, desigur să învățăm Înstrăinarea a iubi. OCTAVIAN DOC UN OBSESIE DE CASA Lunec din mine, lunec in rouă Ca laptele crestat de ani in vaci, Rădăcina mea clătinată de tristeți in două S-a spart, fi fără tine sintem săraci. Si varul tău colindă pădurea mea de dor Cind șarpele blind in barba tatii adoarme. Cocoțul pestriț la voi mă cheamă sonor. Albind, clopotul bisericii vrea să se sfarme. N'e-adulmecăm galben, Doamna mea casă. Dorm morți in noi sub lespezi verzi de rouă. Privighetoarea ta adoarme pe coasă Si visează la mine, ruginind amindouă. Lunec din mine in aripi stranii de ploi Și flămind rup din laptele casei o cană între pămînturi — se spune — riurile curg înapoi Ayiyderea eu și de prundișul aspru sint numai o rană. ION GEOpOP. ȘEITAN luxuriantele imagini de pace Cimpul era plin cu flori albe copiii alergau cîntînd după /luturi colorați ji cădeau înghiontiți de soare cu buzele pe foile albe de flori au adormit cu ochii răsturnati in oglinda dăruită de mare. A trecut un corb florile albe picurau sînge coptii alergau pHngind prin fum un bărbat străin alerga după ei cu o plasă grea de fiare. Copiii alergau, alergau și Creșteau nu mai plingeau de mult omul eu plasa gifiia obosit trupul îi fumega minjit de rugină. Florile albe zdrobite de pasul străinului ii chema pe copiii — bărbați fi ei s-au oprit cu brațele întinse inclejtate dureros spre străinul ce alerga spre ei. Am smuls plasa ș-am sfărimat-o de zidul trupului lor străinul a căzut și-a murit florile albe cintau copiii — bărbați cintau cu brațele verzi împletite cu soare. 58 IMAGINE PIERDUTA Si iar venita-i lacomă tăcere să imi adormi lingă pereți bolnava umbră, ți iar tăcute păsări mă-mpresoară de nu mai ftiu ce sînt ori ce-o să fie; Statuia lui însingurată ca un turn se pierde lung. In jurul meu tăcutul nibelung s-ațterne. MIHAI BURACU TARA LILIPUT Tu ejti regina-porțelan peste-un regat in filigran ți sinii ca-ntr-un altar jertfesc in două cupe vara. Jucindu-ți la încheieturi, bolnavele miniaturi, prin colorate dioptrii mi-ațiți iar dorul de povești. Și șterg de praf heraldic scut emblema Țării Liliput sub care voi călători spre neuitata Țară Li... Vai, raiurile fi se fring, doar cind le jinduiesc, și pllng. Eu pllng și-n Țara Liliput plouă cu lacrimi de mamut. mihai buraCu EMBLEME PE ZĂPADA Noaptea nimeni nu privejte-n oglinzi; Ele răsfring atunci chipul domniței, Tremurul genelor, Unduirea părului, Roșul de zmeură coaptă al buzelor. 59 Pe riul înghețat Am văsuț domnița albă danstnd Sub sălciile ninse de promoroacă, Cineva risipise argint peste tot Și semințe verzui pentru scatii colorați Jn odăile ne-ncălzite de anul trecut Ard butucii in căminele mari Pentru oaspeții Înfrigurați de-astă seară, Ce vor scoate viorile lor Din cutii căptușite cu catifea vișinie, Pe geamul înalt, intre ferigi și stele. Gerul a desenat urechile domniței, Ca să asculte de-aeolo corale fi preludii de Sach, Acum atirnă nori plumburii Peste întinderi fără sfîrfit. Pe vetrele dărimate și stinse Corbii prevestesc troiene și moarte... Și nimeni nu mai știe unde e-ngropată domnița. ZOJțltA 8WDUȘ PĂMÎNT ÎNȚELEN1T Afii zbat pămînt înfelenit sub ruejuri Mujeat de spini sălbatici, de scaieți Crăpat de secetă eu fața-n riduri Adine să pat A Cite dimineți Au tsrut să rupă chinul au căzut Murind eu rouă lor sub roata grea De foc rostogolit reînceput Masacru las, nedemnii temenea. Dar nu-i mfrînt trpartd meu de lut ; Sînt seve noi yi aspre ce se-adunâ Cfltrc-n afarâ-n praful așternut Ca dintr-o dată izbucnind din vene Spre noaptea de izbeliște nebună Să inflorească-un ciot de mărăcine ! ti UMCESai N-AM SĂRUT ALBASTRU N-am sfirut albastru ea să te sărut Cu a Iii ea păsări retezat pe soare Din miresele curajului adult Putreziră paști rătăciți in mare Si a$a te chem la țărmuri de înalt Un belșug de arbori smuls din rădăcină Lingă trupul tău în frunze de cobalt Așteptai ca fumul vorbelor de vină MJ/JCEA BffiSlfA AVATARURILE ROMANULUI ISTORIC Locul romanului „Pîrjolul" de Oscar W. Cisek Raportul dialectic dintre conceptele proză și prozaic pe de o parte, roman și romanesc pe de altă parte, din estetica hegeliană, ne poate servi drept reper pentru descifrarea uneia din problemele dc bază ale romanului istoric modern : valoarea sa ca act de conștiință socială rezultînd din necesitatea confruntării omului contem- poran cu marile evenimente ale trecutului, concepute ea trepte ale progresului socie- tății. .Astfel dacă Hegel definește romanul ca „epopee burgheză modernă" care „pre- supune o realitate orînduită în mod prozaic", pentru înțelegerea deplină a acestei formule este — evident — necesar să nc dăm seama ce anume înțelege el prin ter- menii „realitate orînduită in mod prozaic", ceea ce va presupune reluarea măcar în parte a itinerarului ideativ care l-a condus spre această concluzie. Putem anticipa că problema i s-a înfățișat lui Hegel cei puțin sub două aspecte : unul structural, celălalt axiologic. Subliniem însă că conceptele de structură și axiologie în accepțiu- nea lor modernă îi sînt încă străine, ele presupunînd o concepție de bază despre fenomenele vieții și artei la fel ca și metode de analiză, cu urmări imediate pe planul gîndirii ontologice și axiologice, mult evoluate față de cele ale idealismului post- kantian. Totuși, anticipații în această direcție există încă în Estetica lui, bunăoară, într-un capitol introductiv în care Hegel întreprinde stabilirea corelației între „scara concepțiilor de viață" și „seara formelor artistice*. Nu ne putem opri aci mai pe larg asupra acestei probleme. Notăm doar că principiul evoluției dialectice de la ideea frumosului artistic ca ideal la definirea frumosului în raport cu scara formelor artis- tice și, final, la stabilirea sistemului diferitelor arte, genuri și specii ca forme variate ale explicitării frumosului, care se află la baza Esteticii lui Hegel, îi modelează însăși articulația pe capitole. Asemănător și pentru precizarea termenului de „realitate orînduită în mod prozaic* calea dialecticii este singura indicată, întrunit prin esența sa „prozaicul” la prima întilnire parc a indica o realitate derogată față de „imperiul spiritului absolut", drept care. în concepția hegeliană, apare consecvent imperiul artei. în consecință, „prozaicul" pare a se institui ca antiteză a „poeticului". Și, cum vom vedea, Hegel și operează cu această antiteză, numai că el definește „proza” drept „cîmp opus poeziei și Independent al existenței lăuntrice și exterioare", care „atrage și asimiliează pe deplin în modul său de concepție întregul conținut al spi- ritului”. Șj foarte consecvent cu această definiție a prozei, Hegel explică in continuare „prozaicul" ca o „stare a conștiinței care apare numai atunci cînd principiul liber- tății spirituale subiective ajunge să se realizeze atît în forma sa abstractă cit și în cea adevărat concretă"1 — în lumea romană și, mai tîrziu, în cea creștină, pre- cum adaugă. I 6. IP. Fr. Hegel. AeMhetlk, Autbau Verlau Berlin. 1965 pp *3. rr'P d ™ 61 1 Dacă raportul între ideea absolută și artă în concepția lui Hcgel ține de domeniul speculativ, precizările sale cu privire la formele expresiei artistice au, în schimb, un caracter concret Vădind pe lingă cuprinzătoarea sa orientare în domeniul artelor și literaturilor mai ales o intuiție profundă și sigură a valorilor, Hegei a izbutit să descrie în liniile principale evoluția tendințelor intime și permanente ale simțului estetic, cuprlnzîndu-1 în sistemul său de gîndire. Acesta, la rindul său, în ciuda orien- tării sale indubitabil idealiste, este caracterizat in egală măsură și de un simț inco- ruptibil pentru realitate. .Was wirklich ist. ist verniinftig" : .realul este rațional", formulează el după un examen pătrunzător al actului de gîndire, depășind cu sigu- ranță barierele ridicate de Kant în fața cunoașterii absolutului. De altfel. în cadrul mai restrins al generației sale, în privința aceasta, Hcgel nu sc află singur, Indicînd încă în Scrisorile despre edueafia estetică a omenirii * frumosului rolul legii evolutive imanente a istoriei, Schiller a deschis idealismul pastkantian calea spre acea abso- lutizare a .faptului finit" prin artă — vezi și cxplicitarea acelorași idei în poezia sa /dealul și viața — prin care nu numai relația între „absolut" și „prezent* (concret) a fost total schimbată ci, concomitent și ca urmare logică a acestei schimbări, s-a produs și o radicalizare categorică cu privire la locul artei pe planul valorilor gene- rale. Schelling, se pare, a tras primul concluziile finale din această radicalizare axio- logică a artei, săvîrșită de Schiller, postulind triada: frumusețe, artă, libertate, fn care și prin care absolutul poate să ajungă la individualizarea sa maximă. La ierarhizarea faptelor artistice în gîndtrea lui Hegel au contribuit în egală măsură și Kant, și Schiller, și Schelling, dar mai ales romanul Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Afeister de Goethe, „această cea mai mare tendință a epocii* alături de revoluția franceză și de doctrina științei a lui Fichte, precum îl califică imediat lu apariție tînărul Friedrich Schlegel. Influența multilaterală a acestei lucrări asupra contemporanilor săi cît șt elogiul $us citat n-au de altfel nimic surprinzător dacă ne amintim că Goethe, imboldit de Schiller, a refăcut în acest „Bildungsroman", imbo- gățindu-1 cu tezele educației estetice ale confratelui său, un vechi material întrucîtva autobiografic, descriind evoluția unui lînăr burghez cu înclinații artistice care trece prin toate fazele afirmației, de la amatorism și diletantism, inițiere ți participare activă la viața unei trupe teatrale, la cunoașterea pe de o parte a limitelor sale pro- fesionale, pe de altă parte, a adevăratei sale misiuni sociale, susținută de normele eticului ți esteticului. Romanul lui Goethe a devenit în felul acesta o exemplificare a chiar programului estetic educativ formulat de Schiller, fapt care ii explică locul în conștiința contemporanilor, dar, mai ales, valoarea pentru definirea îndeaproape a vieții spirituale a epocii. „Hat irgend ein Buch elnen Genius, so ist es dîeses" : .Dacă o carte își are geniul său, atunci aceasta este cartea", subliniază cu același entu- ziasm Încă pomenitul Friedrich Schlegel într-o recenzie de mare răsunet1. Goethe însuși, într-o convorbire cu Eckermann, a arătat că a scris romțmul spre a umple un gol în cultura germană, iar dacă tînărul Novalis, într-un aforism, subliniază îndeo- sebi caracterul „prozaic ți modern" al lucrării *, Goethe în schimb. Ia bătrînețc, consideră că principatul merit al el constă în perspectiva pe care o deschide spre „totalitate* — : spre umanitate și absolutul valorilor. In felul acesta a apreciat valoarea Anilor de ucenicie ai lui Wilhelm Afeister și Ilegel, asimilîndu-1 atît dc bine încît în Estetica sa, analizind natura destinului în Hamlet, citează un pasaj din ampla dezbatere în jurul tragediei shakespeareen?, inclusă în romanul goethean — semn de prinos adus „firii creatoare* prin care marele welmarian la rîndul său îl recepționase pc nriarele brit. Tar cînd ulterior Hegel înscrie cîteva considerații cu privire Ia personajul atît de enigmatic al orfanei Mignon, răscumpărată de Wilhelm Mcistcr de la directorul unei trupe de saltim- banci, le centrează în formula: „Caracterul ei este pur și simplu poetic"5. Ne oprim aci, pentru a recapitula datele principale ale acestui scurt itinerar, în urma căruia termenii roman, proză și prozaic în accepțiunea lui Hcgel, prin con- fruntarea lor cu experiența artistică asimilată de el întru definirea lor, au cîștlgat în contur și adîncime. Întîi și întîl, „conținutul spiritual" care intră în ccmiectul prozei artistice amalgamîndu-se cu elementele existenței lăuntrice ți exterioare nu 2 Fr, Schiller, Ptillosopliische Schriften und GedleMo. ed. de F. Kphnctnniin. tn Phil. Bibi nr. IiȘ. Lelpzitz 1uis Aragon nu scapă nici în acest roman de obișnuita sa înclinație rapsodică, cu conexiunile neașteptate și sur- prinzătoare ce îi sînt inerente, Oscar Walter Cisek dimpotrivă construiește pe o schelărie clasică dc motive riguros înlănțuite, confruntate grijuliu cu realitatea isto- rică. variate nesfîrțit în raport cu necesitățile acesteia și colorate cu răbdarea unui „enlumineur* iscusit în raport eu epoca ți mediul social descris. In consecință, în romanul lui Aragon, narațiunea țîșnește spontan din fantezia autorului, erudiția se ascunde sub afluxul inepuizabil și mereu inedit al imaginației autorului ; tehnica narativă a Iui Cisek în schimb este dominată de note grave ; mișcarea e lentă, capi- tolele se încheagă pe o temelie vastă de fapte istorice sau imaginare la fel de minu- țios descrise, iar ascuțișul critic antifeudal sc degajă corect, circumspect pregătit și atent lucrat, mal ales din atmosfera cărții, rod atît al zăbavei de documentarist u autorului cît și al umanismului său inspirat în fața suferințelor milenare ale ioba- gilor ardeleni. 2. Ceea ce uimește în primul rînd la lectura Săptăminii patimilor este impresia dc întreg, de coherent ce rezultă dintr-o amalgamare de personaje, epizoade, stiluri ; impresia de bijuterie perfect cizelată și, în același timp, de curs tumultuos de ape. Nenumărate caractere apar, dispar, revin pe canavaua romanului; acțiuni diferite se împletesc, se ating, merg alături, se despart; orașe, peisaje, straturi sociale, cos- tume, dialecte se perindă — și toate acestea într-o unitate strălucitoare și desăvîr- șjtă, în aceasta constă una din cele mai de seamă calități ale romanului Săptămina patimilor, care își are, desigur, rădăcina în viziunea scriitorului asupra lumii ca unitate în diversitate. Aragon, fără a căuta cît de cît să simplifice lucrurile ci, dim- potrivă, urmărind să redea dinamismul și complexitatea lor și schimbînd cu acest scop adesea unghiul dc incidență spre a le clarifica toate laturile, izbutește să gă- sească acele simetrii interioare care coordonează contrariile, acea armonie intrinsecă a lumii care, de fapt, constitue însăți aspectul estetic al ei. Nu e ușor să pătrunzi acest „secret" al construcției complexe a romanului, toc- mai pentru că pc întreg parcursul lui totul c atît de bine făcut îneît trezește o sen- zație dc naturalețe, de inspirație mereu proaspătă care curge nesecat, fără a lăsa să sc străvadă măcar odată munca titanică ce stă la baza ei. Coeziunea romanului se creează în primul rînd prin atmosfera generală de derută pe care o evocă ți care e dominanta celor mai deosebite personaje, începînd cu regele fugar ți sfirșind cu studenții Școlii de Drept. Ca o materializare a acestei stări de spirit apare în roman ploaia ; ploaia necontenită care însoțește toate întîm- plările, toate personajele, toate orașele, ploaia prezintă pe mai fiecare pagină, în toate N np. c. p. Ml 4 ibid. 64 aspectele și consecințele ei, în toată persistența ci, ca un fundal de tablou, ca ritmul unei melodii, ploaia supărătoare, prea șl fără noimă, amintind de sfișieri, de dezagre- gări, de ezitări, de însuși cursul implacabil al vieții, căruia nu i te poți împotrivi. Dar marea artă a lui Aragon sc bazează îndeosebi pe capacitatea lui dc a con- centra într-un minimum de pagini substanța psihică a unui personaj, de a epuiza în cuprinsul lor semnificațiile multiple ale unui destin. Sinuciderea lui Bernard con- stituie în această privință un exemplu concludent. Conspirînd pentru restaurarea idealurilor mari ate revoulției, nu ajunge la nici un acord între năzuințele salo poli- tice și cele de ordin sentimental. In cele din urmă, simte cum terenul îi fuge de sub picioare datorită lipsei totale de unitate și de coerență între conspiratori. Pînă aci n-ar fi deeit un caz banal. El însă își concepe sinuciderea ca pe o farsă tragică pe care o joacă totodată dușmanilor săi, regaliștilor — și în felul acesta, semănind deruta în rîndurile lor, moartea lui cîștigă o dimensiune cu totul singulară: devine un act | de luptă. Concentrarea aceasta face ca personaje care, prin extinderea și locul lor în țesătura generală a romanului sînt secundare, epizodice, devin, prin complexitatea și intensitatea trăirilor lor lăuntrice, prezentate exhaustiv de autor, personaje de mare Importanță. Și prin această particularitate Săptăminu patimilor se deosebește fundamental de romanul clasic, în care personajele secundare rămîn pînă la sfîrșit un accesoriu, util autorului pentru a caracteriza pc viu mediul și epoca sau pentru a creia un ecou nemijlocit, cuprins în filele romanului, unor fapte prezentate de el. Astfel, în Iluzii pierdute, pentru a ne limita la acest exemplu concludent, Doamnei de Bargcton îi revine rolul de a-i deschide lui Lucien Chardon calea viitoarei sale cariere pariziene, dc a-i incita ambiția : apoi ca dispare din țesătura romanului, spre a fi reintrodusă de Balzac spre sfirșitul lui, cînd e arătată ca autoarea intri- gilor menite să pună capăt carierei lui Lucien. Dependența Doamnei de Bargeton in ambele ipostaze față de eroul principal al romanului este evidentă, trăsăturile sale de caracter, atît cît le redă Balzac, se cristalizează numai și numai în raport cu erou! principal. în schimb. în Săptaminti patimilor de Aragon toate personajele au o viață de sine stătătoare, între ele se țese o plasă subtilă de raporturi și afinități pc baza evenimentelor descrise și a atmosferei ce se degajă din ele. Această metodă epică a fost utilizată de Aragon și în Comuniștii. Dar pe cînd acolo nu se reliefează un personaj central, în Săptămina patimilor figura lui Thăo- dore Găricaulț ocupă evident locul principal. Lui îi dă autorul cea mai mare am- ploare. deși există capitole întregi în care el nu apare de loc. El, totodată, este și personajul ce! mai apropiat de Aragon, lui îi împrumută mai mult din propria sa problematică, după cum o spune direct într-una din digresiunile sale : „La drept vor- bind, tot ce e aici nu e viața lui Theodore, ci a mea, n-o recunoașteți ? Nimic din toate acestea nu s-au putut întîmpla în 1815. Sursele sint evidente. Viața mea. Nu numai Voelkingcn în 1919. întreaga mea viață. Experiența întregii mele vieți. „Și mai departe: „Vă spun că pe G&icault nu l-a interesat altceva dccîl caii și clar- obscurul, Vedeți dur Că cu sînt cel care visează in plin secol XX.“ Personaje înrudite lui Theodore Găricault prin căutările, dilemele și îndoielile lor a creat Aragon și în Comuniștii: Căcile, Jcan de Moncey, Watrin. Dar, pe cînd aceștia sînt istoricește depășiți de eroii care au găsit eaiea adevărată, Theodore GăricauJt e ceea ce poate fi mai bun pentru epoca sa. Dacă Căci le se zbuciumă între repulsia ce i-o inspiră corupția cercurilor înalte și neputința dc a adera la forțele noi, singurele în stare să salveze Franța, Theodore Găricault ezită între două alter- native la fel de negative : regele sau împăratul, ceea ce îi conferă mai mult drama- tism și totodată locul principal în roman. Limitele lui însă sînt limitele epocii, care nu putea oferi o soluție categorică, cerută de exigențele unui suflet mare, pe cînd cele ale personajelor amintite din Comuniștii sînt limitele clasei lor. Ei sînt un Theo- dore Gcricault lăsat în urmă de dezvoltarea socială a Franței, tipul reprezentativ al momentului 1940 fiind omul certitudinilor (Cesbron, Raoul Blanchurd. Guillaumc Vallier etc.) care a consumat istoricește drama îndoielii și care și-a găsit rostul în lupta revoluționară a proletariatului, în caracterizarea personajelor sale, Aragon se vădește un mare cunoscător al sufletului omenesc, înzestrat cu o rară capacitate do pătrundere în cele mai ascunse cute ale sale, dînd o formă concret-sensibilă celor mai inefabile nuanțe. în acest sens, analiza pasiunii pentru călărie a lui Gcricault ne dezvăluie în adîncime carac- terul său în plină criză: „Quo ruit ct tohum.,. Oriunde se duce, moartea-1 ur- mează,., Șl Thăodore își repeta deviza.,. Ca și cum ar fi fost a lui, destinul lui, această beție a călăriei care-1 ducea totdeauna vijelios acolo unde se află moartea. 5 — Orilont 65 Era o nebunie să te faci mușchetarul regelui, dar numai astfel, prin frenezia călă- rie», își putea spulbera gîndurile" Aragon suferă pentru sfîșietoarea derută a lui Găricault. De altfel soarta perso- najelor nu-1 lasă nici o clipă indiferent. Neostoit, el caută să le înțeleagă, să le iubească sau, cel puțin, să le compătimească, fără a le idealiza însușirile, fără a le polei cusururile, ci privindu-i consevent în omenescul lor. Omenescul acesta este ceea ce-l interesează pe Aragon mai presus de toate. De aceea: atît în Sâptâmina patimilor cît și în Comuniștii — și e bine să ne amintim în acest sens și de această epopee a trecutului război — personajelor cinstite („pozitive" nu se potrivește în cazul de față) li se acordă cea mai largă extindere. Personajele necinstite, egoiste, rele, nu se bucură de această largă atenție. In schimb, Aragon îi acuză cu vehemență, îi demască fără cruțare în faptele lor ea și în consecințele comportării lor anti- patriotice. Se impune totuși întrebarea : Oare în ciuda procedeelor și calităților descrise, romanul Sdptămfna patimilor cu un erou principal ca Thdodore Găricault, îndrăgostit într-atît de călărie îneît, precum la un moment dat plin de amărăciune subliniază Aragon „pentru el mișcarea cailor este adevărul" se poate înălța la acel grad de puritate a imaginii artistice cerut de conținutul spiritual al epocii descrise ? După Hegel cu aceasta stă și cade romanul. De altfel, în creația lui Aragon există destule pagini care verifică pe deplin temeinicia acestui principiu. Astfel. în Comuniștii, „nu numai politicul și umanul se întrepătrund în mod organic", subliniază Andră Stil într-un eseu închinat problemelor literaturii franceze din anii 50, „ci osmoza se pro- duce la acel grad de înălțime al politicului, unde el este istoric șl la acel grad de profunzime al umanului, unde el este cel mai personal, familiar, intim" **. Deci întrebarea față de structura de caracter a eroului principal din Săptămina patimilor, cu urmările-i nemijlocite pentru gradul de realizare a acestuia din urmă, este pe deplin îndreptățită. Va trebui prin urmarc să-i acordăm lui Th^odore Gericault mult mai mare atenție ca pînă aci, urmărlndu-i pe cît posibil gindirea, frămîntările, opțiu- nile și renunțările. Lipsa de încredere în el însuși, în talentul său, este atît rădăcina patimii sale pentru călărie, cît și a vieții sale ostășești. Totodată, în gîndurile și atitudinile șale față de pictură ni sa rclevă cel mai dinamic, cu o precizie dc-a dreptul seismografică, oscilațiile sale, transformările aproape imperceptibele, dezvoltarea sa și perspecti- vele sale viitoare. Lucrul e și firesc, căci Găricault C artist și pictura e misiunea lui majoră, în ea se va realiza, căei pentru el, a afla secretul vieții, echivalează cu a afla secretul artei. Chemarea sa de artist îl mînă neobosit spre căutarea adevă- rului vieții, pentru a-1 putea picta. Și e semnificativ faptul că în perioada șa de criză, lipsit de o credință fermă și de o conștiință trează asupra lumii, dezorientat și fără ideal, el nu poate creia. Dorința singură nu-1 ajută pe artist, ne arată Aragon fără ocol, abordînd o problemă artistică de cea mal acută actualitate. Mesajul se sprijină pe o fermă concepție a vieții, pe cunoașterea ei profundă. Tînărul Găricault simte în brațele și în inima sa un mare gol, imposibil de umplut. Golul acesta i-1 cauzase renunțarea la pictură. Căci drama lui GCricault nu e numai cea a epocii, dar și a artistului care luptă cu sine și cu împrejurările, pen- tru a fi el însuși, pentru a se realiza în arta sa. Astfel, hotărîrile iui ThCodore Găricault sînt determinate în primul rînd — chiar dacă el nu-și dă seama — de im- pulsurile vocației sale : „Cînd Theodore l-a părăsit pe micul Thierry, era ferm decis să nu urmeze Curtea Regală... poate mai ales pentru că dintr-odată a început să sc gîndească cu atîta intensitate la pictură. își închipuia cu o precizie dureroasă tablourile pe care Ic va picta" Adeseori vorbește despre Caravaggio, dar abia după ce el însuși sc apropie de cunoașterea adevărului vieții, pătrunde și taina maestru- lui său : „înțelese că la Caravaggio era o problemă profund omenească, fără îndo- ială transpusă în mijloacele picturii, dar în primul rînd omenească, o afirmare a celorlalți, a căror revelație a avut-o și el atunci, în noaptea dc la Poix" u. Așadar, în fond Găricault pînă în cele din urmă găsește un răspuns și anume singurul posibil în acel veac în care, după cum el însuși o spune: „...pentru mine nu există nici un drum care să nu-mi ofere decît un pretext sau altul de a vărsa sînge". Și mai trebuie oare să menționăm sensul general uman al acestor emoționante stri- 10 Louis Aragon: La Semaine Sainte, Gallimard, P»r»s, i9W. p- M. II op, c. p, &S 12 Andri Stil: Vers le IWalisme Socialist*, ed. La Nouvtlle Critico*. Paris 1961, p 51 13 op. burătoruhd“ ia literatuița romdnă e o excepție care ar merita un studiu aparte, 3. Să fie memoriile lovinesciene azi, după ce atitea dintre modele nu mai există, doar cărți în care recunoaștem pe unul din maeștri portretului în literatura noastră ? Patimile, după atita amar de vreme, s-au stins ; Camil Petrescu, G. Călinescu, marii denigratori ai memoriilor nu mai există. JVu mai e atît dc vie nici amintirea necruțătoarelor pamflete ori ironii ce au ridicat, mai mult decît trebuia, febra acelui moment literar; și dacă vreo pană păguboasa mai încearcă azi, să caricheze spiritul lovinescian, cenaclul ori cărțile, fi-va, bineînțeles, privită cu compasiunea cu care sint priviți cam toți acei memo- rialiști care, in vreo imaginabilă carieră literară, n-au fost capabili de altceva ... Ș. Așadar, liniștim este chemată și asupra acestor cărți, unele dintre ele mai para- doxale pe care le-au dat literele românești. Paradoxale pentru acest mare partizan a autonomiei esteticului, paradoxale pentru scriitorul eare și-a legat viața de ceea ce se cheamă critică literară.-. Paradoxală, din întinderea acestui domeniu al criti- cii dincolo de marginile ei consacrate, pînă in viața literară. Suveran al analizei, cu acea suveranitate pe care ți-o conferă calitatea de autor de istorie literară, deci de istorie. E, Lovim eseu își împinge „critica" spre acapararea unor teritorii străine șieși. Judecător al cărților, E. Lovinescu. iși părăsește domeniul, judecind oamenii. Marele critic E. Lovinescu, iese, scriind „Memoriile" din obiectivul atenției noastre, pășind, in straie dc Tind in fața istoriei literare. Dar ce importanță, mai are, pentru opera cutămi literat, cutare defect înregistrat de marele critic ? Fauna literară, diversă întotdeauna, populată de cele mai interesante specimene, nu interesează, ți nu trebuie să intereseze prin pitoresc; în literatură, biografia e totuși o vorbă goală și faptul minor interesează prea puțin. fn aceste Memorii, de fapt, acționează, o ambiție lovinesciană mai veche : demi- tizarea. Toate forțele criticului se Îndreaptă, atei, către ea. Un demon interior il 75 poarld împotriva mitului creatorului, ți nici unui dintre criticii noștri nu a refuzat cu mai multă încăpățînate .fantasia ca E. Lovinescu. Literatura c pentru el a între- prindere rațională, fi prima fațetă a paradoxului lovinescian o constituie tocmai cobo- rârea statuilor în pivtniță. De Eminescu-scriitorul se ocupă intii in două romane, ceea cc ar pleiade, de ia bun ineeput, perspectiva excepționalului. Geniu pustiu ii prileju- iește o elegantă strîmbătură din nas. Creangă, Caragiale, Macedonski, trăiesc parțial ți literatura pentru Lovinescu începe abia cu perioada modernă. Primele cercetări ale scriitorului se ocupă de Asachi ți Negruzzi, deci de tocurile in care documentul rezolva aproape totul, De unde dacă nu din disprețul pentru fantazie vine neînțelegerea (ori minimalizarea) lui Sadoveanu, Blaga, Pârvan, Matei Caragiale ți ai atitor altora ? 5. Nu răutățiie, nu maliția deci, ne mai interesează azi. O Utopie inversă, căzuta, alcătuiesc memoriile lovinesciene, un loc cu scriitori care se numesc Pârvan sau Galaction sau Camil Petrescu : dar acestea nu mai sint numele pe care le cunoaștem noi, nu mai sint scriitorii pe care ii cunoaștem noi. In istoria literară de azi, scrii- torii portretizați de Lovinescu arată altfel, sau cel puțin, ipostaza „lovinesciană" din „Memorii" a lor, nu se mai interesează. Memoriile rămin o operă de sine stătătoare, o cronică a unei lumi ciudate, a unui univers închis, lipsit de grandoare. Jar in aceste cărți, atit de bogate in calități literare excepționale, vom descoperi nu un critic, ci un prozator dintre cei mai mari ai literaturii noastre. Jar dacă vom împinge mai de- parte sensul, forțind semnificațiile nu vom întilni in „Memorii" decît un autoportret interior, singurul, de altfel, prin care putem Sesiza dimensiunile unei tragedii, consu- mată mocnit, a acelei priviri îndreptată necontenit spre Fata morgana a unui deșert interior. Memoriile sînt fața ascunsă a iui Lovinescu. Complinind opera critică, acest spectacol constructiv fi solemn, crez optimist adrlesat viitorimii. II, N. Balotă — Labirint Ce înaltă finețe respiră cronicile (Addenda) lui Nicolae Balotă, aceste false cronici literare ! O politețe desăvirțită le învăluie ; cărțile pro- priu zise, lumeasca lor materie se îndepărtează pe nesimțite de noi, ți, alături de mari nume, de grandioase opere, pașii exegetului calcă — am spune, parafrazînd un vers roiculcsclan — pe spirit pur. Pătrundem, alături de pajii cronicarului, într-un minunat basm al literelor, acolo unde totul e prins in nestemate. Marile teme ale literaturii dintotdeauna își găsesc liniște ți adăpost — cine ar fi crezut-o-in cărțile lui Iulian Neaețu, ori Ovidiu Constantine seu. Personaje, idei, cuvinte, sint luminate de bucuria autorului — ceas de amiază a liniftei cuvintelor. Căci cu aceeași bucurie egală scriitorul ii primește in cetatea Uterelor, pe un cutare quast-debutant ți eu altul, fnstă- pinit din alte vremi, eu domenii de hrisoave, in republica literelor. L'n Symposion la care nevăzuti învățăcei așteaptă, sc încheagă din loc în loc, vocea autorului părind a se auzi clară, rostind adevăruri sacramentale : „Da, F. cslc o căite adevărată. Para- bola, tehnica aluziilor, căutarea devflrului prin straturi de timp care-1 refractă diverse, prin conștiințe carc-1 modifică, toate acestea, și altele încă, sînt căite și uneltele unui seriilor care are, cum am spus, pasiune» Justițiară, lini voi îngădui să amintesc că Dostoicvski și Faulkncr, între marii moderni, sint asemenea conștiințe justițiare, care redeschid, cu fiecare carte a lor, un mare proces parcă ar pregăti judecata din urmă a omenirii. Cartea, lată un lacru sftnt pentru N, Balotă. Lectura ei se petrece in lumi absolute ; „M-am închis în odaie cu „Fiara" lui llie Constantin. Orice lectură (s.n.) este un fel dc lăsare în jos a punților care ne înconjoară, o scoborîre a scărilor, pentru ea cel ce se află dincolo de zidurile noastre să pătrundă în incinta cetății ce ne aparține", fn zadar am căuta vreun riad neplăcut criticului; cînd problema e mat delicată, c citat, cu evlavie, cu untilinfă, Cornel Regman, cel care, în ultimul cerc al infernului polemic, ispășește, sfint șl mucenic al cercului sibian, zborul confrați- lor in zone pure: „Să repetăm — prin refutare sau admitere — unele teme ale liricii iul llie Constantin ? Nu e nevoie. Același Cornel Regman in două elocvente articole din Tomis (llie Constantin și din nou nerăbdarea criticilor) a spus tot ce trebuia in acest sens. Poate că citind cele scrise de noi, ar fi găsit ți alte materiale intru eșafo- darea tezelor sale." ■ 2. Șl rîndurile lui Nicolae Balotă par a veni de departe, intilnirea cu lumea făcîndu-se prin intermediul Amintirilor ; un cere al înțelepților se nație, o lume a înțelepților, în care autorul e învățăcel, fn fața unor nume locuri care capătă, sub pana iui o mitică alcătuire ; spre a se opri la un profesor, cohorta numelor pleacă din veac, prelungindu-se mereu, prin intermediul cărților ; o nesfirșită republică a literelor, o cetate a lor, se înaltă dintre aceste întîlniri ale lui N. Balotă cu Blaga, cu Arghezi, cu profesorul Bezdechi. fntîlnirea cu Blaga are loc tn „Bîrlogul lui Faust“, un inițiator al autorului in misterele limbii grecești se numește maestrul Favorinus. „întîlnisem numele acesta care aparținuse unui mărunt filozof și retor latin, Favorinus 76 din Arelata, care a trăit între.. / Alesflrșlt4 este republica Uterelor, imens e șirul numelor ei I O ironie a înțelepților însoțește amintirile : o dureroasa ironie, un fel de răzbunare a cărților : pe masa Iui Biaga, acolo in Bîrlogul lui Fausț, se găsește un catalog de clasificare zeci mată a cărților „in care scriitorul se specializase-. Viața operei e, altfel, purtătoarea unu* hybrls, or* măcar a unui semn; Hadu, Stanca (...) fusese anunțat mai demult prin ciudate vizite nocturne... de sfirșitui său” De la un timp, mă vizitează moartea”.,. Daca vreți, unul din eroii cărții ini N. Balotă este timpul. Timpul amintirilor, timpul depărtării, acel tîrziu ai vegherii, ai desprinderii. far acest înalt orgoliu nu consemnează decit infinitul literaturii, încadrarea unui veac ai cărților între altele; „Veacul e înaintat în virată, și am citit aproape toate cărțile sale. Cărți ale poeților venerați intr-o lume care, uitind figurile sacrului, își investește uneori fervorile in sacralizarea Cuvîntului. I-am citit aproape pe toți, căci poate se află undeva vreun altar pe care nu s-au aprins flăcările jertfei, vreun zeu necunoscut care nu și-a găsit încă credincioșii, Pe toți ceilalți, zei-poeți, voci ale umbrei, corabia în derivă a sufletului nostru i-a purtat plutind intre extaze și anxietăți”. fu fond, N. Balotă nu este exegetul unei cărți, al unui scriitor, fi are «teren in față cu o uriașă opera omnia, obiect ai devoțiunii suie. Un crez ln valorile umane ale literaturii cum de puține ori nc-a fost dat sa citim trăiește in scrisul lut N. Balotă. Asta nu permite nici un zimbet ironic, nici o gratuitate. Iată pentru ce o ciudată trinitate a ironiei (Pico-Mallarme-Lovinescuț se retopește tntr-o /rază in care, înain- tea orgoliului ttman al victoriei, respiră bucuria conștiinței existenței cărților, Drumul spre elogiul omului, spre descoperirea lui este insă tocmai labirintul acesta ai litera- turii sec. XX, Cartea este o conversație, o discuție, un — să repetăm — i'ymposicm —. in care adevărurile — ariadnă reprezintă scopul cercetării. 3. Labirint nu este ceea ce era Euphorion, E, am spâne, o carte mai pământească mai — fiară se îngăduie cuvifitui — provizorie, alcătuită din rămășițele acelei mari eseistici ee se împlinea acolo. Faptul că Euphorion nu a abținut nici un premiu ni se pare normal și explicabil; cartea era cu mult prea sus fața de tot ceea ce însemna eseistica curentă la noi pentru a se integra unor circuite ale concurenței. Labirint este, ca și Urmuz un fel de carte de popularizare a tezelor enunțate tn Eupliorion. Nimic decit precizări Tăcerea gerniinatoure, Vasile Pârvan ți estetica tăcerii, nimic altceva decit o continuare a investigațiilor fin sensul precizat de volumul amintit; eseurile despre dulie» Gracq, Saint John-Perse, Mauriae, in care presimțim viitoarea „Panoramă a literaturii franceze” anunțată de JV. Balotă. Cind exegeza se oprește asupra literaturii române, punctele de vedere sint întotdeauna noi, cei aceeași grijă, de a nu epata ; glosele călinesciene, de pildă, se așează printre cele mai adinei lucruri care au fost spuse despre Cătlnescu. d, Călfnescu văzut de AL Balotă: Cătinescu in infinitul literaturii. Aceasta e axa interpretării lui Balotă. Un drum, spre infinitul mic, Spre abstracția pe care am numi-o maestrul Favorhius: clasicismul mărunt al lui Parnp, Coiardeau, J. B. Rousseau Delille. „Arta poetică (a lui Căilncscuj... c o critică a abuzului de metalorc”. Scrii- torul cauta elementarul sau drumul spre elementar, clar dn*m«l călănescian spre el trece prin Saint-Amant cel care face ditirambul pepenelui. Baroc clasicizant, Căli- nescu scrie N. Balota, c un hedonist spiritual. Excursia prin opera călmesclanu e rapidă, generalizările sint scoase rapid, eu maximă siguranță, Terminat odata dru- mul acesta spre poezie, spre cucint, deci spre infinitul mic ai literaturii, glosele con- tinuă năpraznic cu ; Cred în genialitatea iui G. Căllnescu. Omul avea un daimon ai său nepereche, imilnirca dintre Goethe și Călinescu are loc sub semnul genialității. Genialitatea implică și ieșirea din măsură, scrie Balotă, și tema subtilă a „gloselor" e permanenta „ieșire din măsură" a geniului călinescia», Frumusețea definițiilor ; ce minunat scrie Balotă despre un scriitor față de a cărui opinii are — bănuim — rezerve ,r Pentru cel ce citește atent eseul, diferențele dc opinie sint vizibile, ca și ordinea lecturilor, ca și lecturile fundamentale ale lui G. CălinCscu sau ale lui N. Balotă. Perfect conștient de ideea romantică a ideii de geniu, așa cum el însuți o formu- lează, Călinescu poate fi definit in această ipostază a sa drept o natură barocă (...) rivnind spre o ordine clasică, dar avînd un daimon (...) un duh singular, intempe- rant șl excesiv, care-l posedă și-i face receptiv la sugestiile romantice privind excep- ția excepțiilor umane, Geniul. Geniul lui G. Călinescu, lată o ipostază de cercetare, nu o afirmație goală. In fond, nu cărțile, literatura călinesciană a lui G. Călinescu ti Interesează pe AL Balotă, ci acei conclav Imaginar de scriitori, acel Symposion ce poate fi constituit ad-hoc, și ia care se pol fntilni, să zicem, Călinescu și Goethe, Sub forma lor de „naturi". Eseis- tul privește de data aceasta, abstras, nașterea constelațiilor. 77 III. S. Damian : Intrarea în Castel. I. E. de mirare cu»n această carte atît de actuală a stârnit reacții atît de moleșite. Afli ne referim la cronicile literare apărute ici-colo care oricum, era de datoria lor să apară, ei de luările propriu-zise de poziție, de atitudinile pro- sau contra. -4 lipsit o dezbatere mai largă a ideilor acestei cărfi, carte vie, făcută să intereseze pe toți cei ce Scriu azi proză. Au lipsit cele cîteva necesare luări de poziție pentru sau împotriva ei. Cartea lui S. Damian, e una dintre acelea care demonstrează că, critica literară începe să-și achite datoriile față de literatura actuală. Adică să se emancipeze de situația ei de fiu ascultător al cărților care apar, de gen fără inițiativă, pierdut in umbrele mari ale operei. Cartea Iul S. Damian încearcă să definească un drum necesar romanului contemporan. încearcă să îndrume, să dea direcții. Mai exact, să dea o direcție romanului contemporan. Că e suficient sau nu e suficient prestigiu criticului pentru așa ceva, rămine în afara discuției, sau, cu alte cuvinte, nu ne rămine decît să constatăm că in fiecare epocă și pentru aproape fiecare critic se poate pune problema: e suficient sau nu... Dar asta, e altceva, fi pifestigiul unui critic, nu se leagă de biblioteca aflată în spate, ci de adevărurile care le exprimă. De prestigiul lor. Și, să mai adăugăm ; de necesitatea, confraților de a discuta adevărurile acestea atunci cind ele ii fi privesc pe toți. Deci, îndrumarea, în eare a văzut drumul necesar al romanului românesc, ar fi către Tragic. Tragic, care înseamnă meditație asupra postului existenței ți a me- nirii insului în Cetate1", meditație asupra istoriei. Dar să-l lăsăm pe critic să-și pre- zinte programul : „Intr-o fază cind relația individului cu istoria trebuie privită în dialectica nepotrivirii și coincidențelor se impune depășirea pitorescului exterior, ridi- carea de la elementar fi descriptiv, deschiderea epicului spre un tragic al dezvălui- rilor de adîncime asupra realului, un tragic al stărilor de conștiință cu foraje și in ținuturile tenebroase ale psihicului, care decid adesea comportamentul. Astfel, conce- pem Intrarea în Castel". O acută conștiință a istoriei ii e necesară critici, cuprinsă de Studiul sensurilor desprinse de context. Pentru a-fi susține tezele, criticul studiază polemicile interbelice consacrate romanului, trece la analiza unor romane care ii servesc tezele, își prezintă (intr-un capitolj cîfet'a cronici literare, apoi, in partea a treia a cărții, analizează romanul călinescian. Cartea se încheie cu „Trenul imaginar" de ta Dostoievslci la Ka/ka“ in care ist alege drept una din stafii „Dublul" lui Dosi oievski. 2. Excepționale sint analizele prozelor. Eseul dedicat lui N. Breban, Somnul, e magistral. Fătfă a intra in chestiuni colaterale, S. Damian abordează viața .'•ubtită a operei cu o siguranță demnă de invidiat ; nici o speculație gratuită, nelegată de Operă. FărS să se ridice deasupra ei, /ără meta/ore. Luxul criticii lui 8. Damiait e de a fi lipsite de orice lux orice podoabe gratuite. Frazele merg drept la țintă, /ără ocol, criticul nu are superstiția operelor colaterale, crede in adeuănin'le puse fn primul capitol si in numele lor judecă. Adică analizează. 8. Damian este un profesionist al criticii și nu al literaturii comparate și nici a! eseului, ți cartea, oricit ar cocheta cu istoria literară, să zicem, se vădește ca lucrare solidă aici : adică pe terenul analizei, al aprecierii operei de dată recentă. S. Damian este Criticul, adică cel-pentru-care-opera-există : să nu ne așteptăm, deci, din partea lui, in numele adevărului propus, la execuții singeroase ori ia exaltări deșănțate. S. Damian pune opera intr-un context de valori, ii caută istoria, și-o integrează teoriile sale. Sint foarte exacte cronicile pe care ni le oferă S. Damian, dar e totuși cazul să ne întrebăm dacă ele iți aveau locul in acest volum, 3. E drept că S. Damian ne previne, într-un subsol că „nu poate fi dedusă o ierarhie strictă a valorilor și nici a preferințelor din lista cărților supuse aprecierii" Si că includerea unor titluri și omiterea altora „se explică ți prin fluctuațiile activi- tății de cronicar la o revistă literară", dar tocmai prevenirea aceasta marchează inconsecvența. Criticul iși lasă programul teoretic in seama — cum să spunem — a șansei, a întimplăril. Ne interesează mai puțin, dat fiind argumentul teoretic, uni- tatea criteriilor utilizate de critic fn analiza — de exemplu — a Șatrei lui Zaharia Stancu și a „Idolilor peșterii" a GenOvevei Logan. Ne interesează foarte puțin, fiindcă, in realitate — așteptam aci cărțile prin care criticul justifică „apropierea dc castel". Pentru a fi susținută, teza avea nevoie de cîteva cărți — de un număr de cărți care să probeze o direcție literară ți nu virtuozitatea analitică a cronicarului. Capitolul scade, așadar, miza. Putem descoperi în acest capitol un cronicar foarte bun, dar nu un creator de direcție literară: trăind in ordinea efemerului, multe din cărțile de aici nu ne spun exact nimic (Mihai Tunaru : Stații in cimpiile dezordinei etej. Șta- cheta exigențelor cărții, odată cu aceste cronici scade. Scade mai ales prin lărgirea prea mare a timpului supus investigației, Nu putem urmări ideile cronicarului pe texte atît dc diferite ca Epistole de Mircea Ciobanu și Ingeniosul bine temperat — 78 Dincționar onomastic de Afircea Horia Simionescu. Luate in sine, incă odată, cro- nicile sint impecabile, scrise exact, fără a ezita intre alegerea rezervei ori a laudei. Integrarea In universalitate, deci, e o cerință a prozei, un deziderat. Care e limbajul prin care romanul românesc poate conversa cu lumea de azi ? Răspunsul ar fi integrat in răspunsul dat in cuvintele de mai Sus, dar mai necesită și un altul“ ce înțelegem prin roman azi. Definiția dată de 5, Damian e prudentă; trep- tele modernității sînt Dostoievski, Kafka, susținute cu definiții din N. Sarraute, Robbe-Grillet. Terenul de mișcare, să recunoaștem, e corn strimt, dar criticul e supus obiectului său, fntr-un fel, critica din Intrarea în Castel e o stimă de indicații, de sugeții care dovedesc un gust Sigur fi un foarte dezvoltat Simț al necesarului. Cartea e vie fi trăiește ți in „netm plinirile* sale, de fapt legănări ale criticului in balansoarul atît de comod sieși; foiletonul literar. Foarte bun analist, Ș, Damian intinie cit poate de mult in acest tărim feric al plăcerilor d-sale, analiza, 4. O monografie ce se poate numi Călinescu-romancierul, se construiește, de la sine, In Intrare în Castel : Iar această monografie ar cere o discuție separată. Discrepanța dintre teoria romanului formulată de G. Călinescu ți romanele scrise de marele critic ar fi subiectul acestei „cărți*. Curajul criticului e de a afirma că teoriile eălinesciene asupra romanului ar arca, azi, o doză de inactualitate. E inactual G. Călinescu, cu opțiunea pentru romanul de tip balzacian ? In orice caz, teoriile călinesciene vin in contradicție cu „sindronismul“ propus de S. Damian, eu eșafo- dajul Ideatic al cărții. Analizele romanului, deci, sint îndreptate, in parte, spre exemplificarea tezelor, lui $, Damian. Iar analizele destinate romanului călinescian, analizele propriu-zise sint printre cele mal bune care s-au scris. Cartea vie, de o incontestabilă utilitate, Intrarea in Castel demonstrează că critica actuală e pe drumul anevoios al ciștigării conștiinței de sine, a conștiinței forței sale. IV. Valeriu Cristea ; „Interpretări critice". Interpretări critice este o carte tipică de „critic în formație" ilustrată cu felurite tipuri de analiză a diverse volume apă- rute azi, și acum un veac, la noi ori aiurea. Din această tatonare a terenurilor literare se nasc și profesiunile de credință ale criticului dintre care am consemna-o pe aceasta : „înțeleg critica literară ca un vampirism al esenței, ca puncții succesive in măduva operei. Din acest punct de vedere, tnetaforeleau rol absorbator, de ventuze diforme". Valeriu Cristea, deci, poematizează, idei mai vechi despre critică, origina- litatea fiind mai mult a metafore utilizate decit a ideii pe care armiza criticului; așa dc fapt, arată și foiletoanele in care strălucire au intii frazele. Discursului critic re- prezintă ocolul pedestru al crenelului metaforic, instaurat cu solemnitate în centrul judecăților. Afirmația sau negația are, astfel, ritm și, după ce reperele sint odată fixate, cronica ia aspect de baladă haiducească. Un zel al negației ll considera și G. Călinescu necesar in începuturile eritiee, necesar și binevenit, pe blazonul criti- cii figurind, firește bufnița, Partea frumoasă a cărții ar eonstitui-o deci negațiile, dacă Valeriu Cristea ar fi consecvent. Princepcle, bunăoară, e refuzată mal mult din „inerție" și trebuie Să ne plecăm cu admirație ln fața criticului care e in stare să descopere in acest roman un hău de nereallzărt artistice, de treme ce Fă naș Neagu pentru Vară buimacă e încărcată de elogii. In rest, in afară, de Cornel Regman, alegerile cărților duse spre eșafod nu prea suferă nici de curaj si nici de cine Stic ce noutate. De o vreme în- coace V. Em. Galan prea e o victimă sigură a criticilor ea să afirmăm, cu mina pe inimă, ca Valeriu Cristea e ccl ce face dreptate prozei lui V. Km, Galan. Dar ascultați ce frumos sună, ce execuție elegantă : „Nelipsită de pagini bune și foarte bune, aceasta carte a lui V, Em. Galan degajă o flecăreală epică uluitoare care amețește, obosește și pînă Ia Urmă plictisește". Iată o caracterizare splendidă a prozei lui V. Fm. Galan care trebuie să-i fie recunoscător lui Valeriu Cristea pentru ea: după atitea pagini cenușii, lălăite, scăllmbăiate, există și o frază eu care se poate ieși in lume.' Și Vîntul din fața soarelui de Troian Pilip reprezenta o victimă sigură; ca și Banchetul lui Valentin Berbecaru scriitor scos din negurile anonimatului de bună- voința negativistă a lut Valeriu Cristea. Sadismul criticului se pare că e fixat asupra unor scriitori care n-au păcătuit cu nimic față de literatură și puteau fi lăsați să odihnească ingropați in tăcere; cine a spus vreun lucru mai acătării despre Această parte a pămintului de Dumitru, Mircea, cine a adus in jurul ei valuri de t&nfie incit să suscite favoarea unei analize ? E drept că eticheta (cu cap de mort) pusă de critic np volum e strălucitoare: Din romanul „Această parte a pămîntultii" nu se poate obține nimic mai mult decît un libret de operă". 79 Negațiile acestea pot fi considerate programatice șt ca ți in cazul afirmațiilor, jovialitatea criticului pune perdele de fum peste dreapta judecată. Ne va fi greu să găsim intre fraze ca acestea, judecata de valoare; „Ceea ce lipsește la Mihai Beniuc Si inel într-un grad surprinzător în raport cu marele său talent e conștiința critică." Dar lucrul acesta l-a afirmat toata lumea. Din păcate cazul săli nu este singular, adăugă Valeriu Cristea. Din păcate acesta e tămîie curată, căci ascultat! acum ce dulceață de comparatii urmează; „Hortensia Papadat. Bengcscu și chiar Bebreanu, doi dintre cei mai mari scriitori români în proză înregistrează asemenea căderi. Cu toții cuceresc cote înalte dar nu sc pot consolida între ele. Cu toții, ca la nuntă. In pașnice recenzii de cărți, Valeriu Cristea arunca cîte o propoziție dichisită ca o sorcovă, menită să lirască după ea toate păcatele numite fi nenumite ale literaturii românești. tn căutarea simplității fundamentale, a unei morale a literaturii, Valeriu Cristea cade, nti de puține ori, in banalitate. Toată frumusețea „euvîntării", a pitorescului (căci critica lui V, Cristea e una pitorească! se duce pe ripă cînd in sprijinul oniris- mului se aduc asemenea argumente „Dumitru Tepcneag înclină spre misterioasa lume onirică, cu tenebrele și luminile ci, și în aceasta nu e nimic scandalos căci cu toții trăim in ea aproape tot cît în cea din afară, reală. „De data aceasta banda de Laudă, spusă apăsat, subliniată: căci cu toții trăim în ea aproape tot cît... zlsta e de contestat, nu dormim chiar atit. Poate că unii dorm aproape tot atît cît..., dar ce legătură are asta cu literatura? Și, in treacăt fie zis, prea iubește criticul reperele numite somn, deșteptare, matinal. Matinal cel puțin e valabil și pentru Emlnescu, și pentru Creangă și pentru Virgil Duda, evidențiind însușiri valabile pentru o întreagă istorie literară: (Eminescu) „sentimentul in poezia sa e proaspăt și matinal. (Creangă): „conștiința sc resimte de o tipică răceală matinală.. Virgil Duda: „O netulburată, matinală, liniște epică...). In excursiile (sumare) prin literaturile străine, Valeriu Cristea e un sentimental, scriind romanțe (frumoase/ despre Lesage, Saint-Bauve, Italo Svevo. Pentru exem- plificare, din cele cîteva pagini consacrate „Omului din subterană : „Omul din sub- terana este un pionier în infern, un pionier al umanității, în infernul omului, El face de fapt spionaj în favoarea noastră, da, așa se întîmplă uneori cu așii profesiei, ajunge să fie considerat ambiguu suspect, e șters de pe listele de „încredere*1 și trecut în tabăra adversă". Critica romanțată a lui Valeriu Cristea lasă Insă destul loc pentru idei generale. Una ar fi aceea a literaturii, in sens larg, alta a „orizontului filosofic necesar in actul critic, alta aceea a surplusului de pitoresc in litertură. „Proza artistică, scrie Valeriu Cristea, a creat eu timpul, o aptitudine adine înrădă- cinată pentru scrisul fastuos care frînează constituirea unui limbaj do lucru eficient în filosofic (ca eseu) nu ca ramură de specialitate... Căci cele mai grele munci, ale spiritului nu se pot îndeplini decît în haine lejere, de rînd". Perfect de acord. Deo- camdată, cartea lui Valeriu Cristea e o frumoasă călătorie de agrement pe locurile care vor trebui, cercetate, pe viitor, in haine lejere, de rînd, atît de necesare, nu, muncilor trudnice ale spiritului. C. UNGUREANU Radu Cârneci: „GRĂDINA ÎN FORMĂ DE VIS** Sonetele lui Radu Cdrneci dezvăluie o latură esențială a creației sale poetice, pe care am surprinsa, cu altă ocazie, prin sintagma pansenzualismului cosmic.** înmănuncheate la un loc cu sonete pe care cititorul le cunoaște din volumul Umbra femeii, (apărut in 1968), noile sonete vin cu un cortegiu de frumuseți nebănuite, •) Editura OHca rom4n<î*sră, 1970. A sr vrc/co ta acest sens articolul nostru ; ^P^n^nziialisniul Urir în porii* Ini Radu Cirn&ci* 80 surprinse prin titlul volumului: „Grădina în formă dc vls“, alcătuind o suită lirică excepțională, menită a contura profilul unei personalități poetice in plină afirmare. Ceea ce surprinde în mod deosebit de plăcut la Radu Cărneci este faptul că vine cu o nostalgie de neîmplinite bucurii sub forma unor insatletăfi senzuale, poetul abordind masca îndurerată a unui Sisif al erosului, pentru care viața este o continuă rătăcire pe „apa neantului" : .... Și rătăcind pe apa neantului de dor, — chiar de-am să trec dincolo — mereu o să te caut".., In poezia lui Radu Cărneci melancolia se împletește cu arderea euforică, arderea fiind interpretată ea proces unic al devenirii t Noutatea pe care o aduce Radu Cârneci in sonet constă în realizarea unui cere- monial care se oficiază Ungă „păginul altar", unde femeia iubită „cu mîinile ți gleznele subțiri" e așteptată spre a fi încununată „sub semn de muzici fi ninsori de sfere". Aceasta e „veșnic liman", al cărei trup e „cimpie aromitoare", pe care îndră- gostitul „bintuit de negăsire", (precum odinioară Don Juan), îngreunat de odoare, încearcă s-o înduplece cu „icoane de aur fi rubine". Nota de lux, de somptuozitate canonic-orientală, contribuie la sublinierea măreției ceremonialului: „Acum iți pun odăjdii triumfale, împărătești odăjdii, podobind cu aurul fi stelele de-arglnt regescul mers spre-altarurile tale" Femeia e preamărită cu „osanale" pe fundal coregrafic-imnic „cu largi volute supte", cădelnițate ca in ritualurile ortodox-orientale. Potrivit acelorași canoane, îndră- gostitul se unge „cu mir la-ncheieturi“, elogiind „sfinta-mpreunare", „adorarea tru- purilor" — cu un cuvînl triumful acceptării, care se înjofeyte de perturbări menite a întregi ritualul ; zorii plesnesc, ierburile fipâ, copacii privesc in jur, sorii se aprind yi însufi Creatorul se pătrunde de frumusețea blindului alint, imprumutind el însuși chipul iubitorului, lată fi un autoportret realizat panteistic : „Sunt arbore și vini fi-nseninare și ploaie și lumină ondulind ți drum cu virful peste depărtare ți mai ales sunt gind, mereu sunt gind" .., - din care desprindem mai mult decît o biruință panteistic-simțuală, o biruință a Lagosului, intrepretat ca gind ce stăpinefte lumea.., .Abuzul de gind poate fi insă generator de hybris. Echilibrul se realizează tolufi prin unitatea contrariilor... Portretul femeii iubite e alcătuit cu ajutorul unor interogații — după model petrarchian ; „De unde vii, ce asiru-sfiru te doare Si care zee arde-n chipul tău eternizind ? De ce sublimul rău te-nvăpăie cu aspra lui dogoare ?" Poetul are viziunea altei vieți, in care — purificați prin moarte de zgura grea a patimilor, „fără tristețe" — îndrăgostiți! nu vor cunoaște niciodată chinurile unor Paolo și Francesca da Rimini, ci doar eterna beatitudine edenică : „Acolo, preafrumoasa, vețmintul vom da jos ți rărtinind de-apurur: cu chip armonios vom trece de arhangheli prin poarta lung visată, vei fi de puritate și de-ncintări izvor, iar eu văzduh in preajmă — cereasca mea răsplată — voi fi de veșnicie și viață dătător" ,.. Cele clnzecișiumt de sonete care alcătuiesc sumarul volumului „Grădina în formă de vis“ ar merita și o cercetare mai amănunțită din punctul de vedere al tehnicii limbii — fapt care ar pune și mai bine in lumină trăsăturile caracteristice, nou- tatea liricii lui Radu Cărneci. In marea lor majoritate, sonetele lui Radu Cârneci transmit fiorul estetic al unei autentice trăiri, caracterizate printr-un senzualism frust captat in tipare clasice. Radu Cârneci a reușit cu prisosință să-fi compună un profil propriu în con- textul deceniului al șaptelea, situindu-se in constelația celor mai talentați poeți din acest deceniu care abia s-a încheiat... SLWON BĂRBULESCU 6 — Orizont 81 ION MAXIM : MĂRTURII DESPRE EROISM Evenimentele lasă urme adinei în viața fiecăruia. Cu atît mai adine vor fi cele ce cuprind o națiune sau lumea întreagă, ața cum se întîmplă la răspintiile mari ale istoriei. Se acumulează o experiență, se trăiesc încleștări, cunoscîndu-se o tensiune interioară, toate fiind depozitate în memoria inregistrindu-le fără să vrea ca apoi asemena valurilor ce aruncă rămășițele după furtună pe țărm, și acestea să scoată din adîncul ei insondabil ceea ce nu se poate uita niciodată sau ceea ce trebuie să fie ți pentru alții, pentru cei ce n-au trăit acele clipe, îndemn și învățătură. Din această obsesie a memoriei, din nevoia rememorării trecutului, a sublinierii intim- plărilor și surprinderii Rîndurilor sau sentimentelor legate de anumite evenimente, s-a născut un nou Ren literar, acela al mărturiilor despre ceea ce a fost, Sau poate numai din iluzia unei supraviețuiri datorită cuvintulni scris iegind pentru totdeauna martorul do evenimente. Deși s-ar părea că cel ce interesează in primul rînd este întotdeauna ultimul element, sc poate înlîmpla ca datorită personalității celui ce scrie lucrurile să sc inverseze : faptele devin interesante numai pentru că sint legate de viața cuiva, fiind privite intr-o anumită perspectivă, solidare cu Rîndurile ți acțiunile unui om. Memoriile folosesc multiple tehnici. Unii adună ți clasează un material pe care mai tirziu il vor structura in amintiri. Alții notează zilnic impresiile, activitatea proprio ți a celor din jur, reflecții, etc. Aceste însemnări se pot publica așa cum sint fie sub numele de Jurnal, fie chiar sub acela de Memorii cum a făcut Nicolae lorga. Dar se pot și prelucra, pe baza lor scriindu-se mai tirziu, împletind faptul nud extras din nota ce l-a consemnat, atunci, eu perspectiva și reflecția ulterioară. In sfîrșit o ultimă categorie a celor ce-ți „deapănă" amintirile, rememorlnd un trecut ce n-a lăsat urme acrise, amintiri ce primesc interes mai mult datorită îndeminăriî celui ee serie. Ultimul război a fost una din ocaziile ce a generat o mulțime de Cărți dc acest fel. Și după primul război mondial s-a scris mult. Scriitori de talent au surprins „literar" anumite aspecte în poezii și romane. Topîrccanu și-a publicat Amintirile din luptele de la Purtucoia, Prin Pianina, (despre zilele de prizonierat), Gh. Banea, Zile de Lazaret (tot despre viața ostașilor prizonieri). Fata moarta a lui Missir, cărți intermediare între literatură ți document. Dar ultimul război și în special campania antihitleristă a antrenat foarte numeroși martori hotăriți să mărturisească adevărul. Pentru că in ultimă instanță Memoriile cu lot gradul lor de subiectivitate trebuie să fie un document pe baza căruia să se poală reconstitui o realitate trăită, un adevăr isloi ic. Editura militară care a împlinit în ultima lună a anului trecut 20 dc ani de existență s-a specializai în publicarea memoriilor de război, incercind să împletească armonios întâmplările reale controlate prin documente, cu impresiile personale ale parLicipanților la campania pentru eliberarea Transilvaniei șl la războiul din Ungaria șl Cehoslovacia, încheiat cu victoria aliaților împotriva Germaniei hitleriste. Memo- riile sînt extrem de variate după cum multiple sînt și aspectele unul front în care armata noastră cu efective păstrate permanent — cu toate pierderile — in jurul a trei sute de mii de ostași, a asigurai buna desfășurare a acțiunilor pe distanțe de sute de kilometri, străbătând masive muntoase, forțind cursuri da apă, cliberînd localități șl teritorii Întinse. Dar varietatea e nu numai in funcție de realizări sau 82 de aspectele diferite ale solului ci mai ales dc specificul fiecărei arme. Luptători aparținînd vânătorilor de munte, infanterie, cavalerie, unităților de tancuri și pon- tonleri, artileriei sau grănicerilor, au depus mărturia lor despre zilele și nopțile pe caro le-au petrecut în tranșee, despre acțiunile la care au participat. Ponderea o dețin infanteriștii (7 volume), și vinătorîi de munte (3 volume). Iată cărțile colecției : Vasile Andreescu, Drum pește ape, 1970 ; ilie Antonescu, Șarje de foc ale cavaleriei, 1968 ; Ion Boțea și Ion Pană, Din august pînă în mai, 1965 ; Mîndru Costachl, Zi și noapte, 1967; Mihail Corbuleanu, De pe Mureș pe Morava, 1970; Ilie CrețulesCu. Peste crestele CarpațHor, 1968 ; Alexandru Dobriceanu, Dansul dc joc a! traiectoriilor, 1967 ; Ion Dulămiță, Batalionul de moți „Avram lancu", 1968 ; Costin lonescu. Mărturia documentelor, 1968 ; Leonard Mociulschi, Asaltul t>ind tarilor de munte, 1967 ; Ion Maxim, Oameni in alb, 1970 ; Alccu Nieolae, Dorobanții regi- mentului „3 Olt*, 1967 ; Dumitru Popescu, La porfile Timișoarei, 1968; Alexandru Petrescu, Detașamentul Păuliș, 1965; Ion Pană, 260 de Zile in fafa morții, 1970; Mistor Teodorescu, La Mălin în August 1944, 1966 ; Toma Zolter, Fragment de epo- pee, 1966. La care putem adăuga și cartea lui Alexandru Anton iu, 15 țigări și foarte puți- nele însemnări ale poetului Ion Șugarlu, apărute in colecția Columna. Firește, toate aceste cărți au un anumit caracter pe caro nu-1 uităm dar nu putem trece cu vederea nici faptul că memoriile sînt un gen literar. Chiar dacă socotim că substanța lor e adevărul nu ficțiunea literară, totuși, valoarea lor peste evenimentele cc le prezintă sau portretele ce le creionează, peste atitudinea personală sau valoarea educativă, stă în stilul lor, în plus ele sînt ale noastre ale tuturor celor ce le citim pentru că noi înșine am participat la evenimentele evocate. Ceea ce atrage după sine o altă responsabili tatc. Toate atestă îr.să lupta pentru Eliberare, participarea României la războiul antihitlerist, eforturile și sacrificiile făcute de poporul nostru sub chemarea : „Total pentru front, totul pentru victorie" la instaurarea păcii. De asemenea arată colabora- rea existentă între armată și populația civilă. Și asupra acestui aspect aș vrea să insist deoarece el arată nu entuziasmul festiv așa cum sînt înclinați unii vulgarizatori să prezinte, ei conștiința cetățenească, sentimentul unei datoriri ce trebuie cu orice risc împlinită. Iată ce scrie Dumitru Popescu în „La porțile Timișoarei', carte pon- derată, sobră, cea mai sobră din toată seria, exclusiv la obiect, fără nici o trimitere la viața personală a autorului, relatînd sec dar grav faptele : „Pentru urgentarea lucrărilor divizia a făcut apel la populația locală care a participat alături de „cătane'* la executarea lucrărilor dc organizare a pozițiilor* (pag, 39). „Prin eroina telefonistă Elena Glienescu, am fost informat...*1 (pag. 41). „Informații prețioase am primit în timpul luptelor de la o telefonistă din Parța, o adevărată eroină, al cărui nume nu-l cunosc. Pentru izbînda noastră s-a expus prea mult și numai intimplarea a făcut să nu plătească cu viața pentru curajul ei’*, {pag, 51) „în acele zile fierbinți m-am întîlnit deseori cu reprezentanți ai detașamen- telor de muncitori înarmați, organizate de Partidul Comunist, stabilind de comun acord diferite variante de pregătire a luptelor de stradă.,. Mulți muncitori au luptat cu arma în mină alături de ostași la Remetca, Șag, Ghiroda, și în suburbiile ora- șului Timișoara. Unii dintre ei ca Oală, Uborny, Petre, Popovici, au căzut în lupte. Alții au scăpat : Drăghici, Kaly, Crișan, Jivcovici, Bodor, Bănuță, Sistarovăț, Ursache, I-ay, Jijic, Roman, Bacoș," (pag. 94). „Numeroși au fost voluntarii din raidurile popu- lației civile care s-au prezentat la comandantul diviziei soliei tînd atone pentru a lupta in rîndurile noastre* (pag. 103). Această situație n-a fost o excepție. La Arad, Ploiești, Constanța, ca să amintim doar cîteva din centrele importante, colaborarea aceasta a fost deplină. Alexandru Petrescu in Detașamentul Păuliș, relatează cazul tinerei Maria Deheleanu care „îm- preună cu alți patrioți din Arad au aprovizionat pe luptători cu alimente, apă, muniții... In ziua de 27 august 1944, în Sncrîncenarea din preajma aeroportului în timp ce executa un transport de muniții spre linia întîia, Maria Deheleanu căzu Irăpusă de un glonț* (pag.68). Tot Alexandru Petrescu relatează (pag. 104), despre telefonista din Cuvin care a rămas in zona de operații, despre infiermiera Elena Chiriță (pag, 249 și urmare) rănită grav fără să mai poată fi salvată, despre moș [.azăr Danci din Cuvin (pag. 264), mecanicul dc locomotivă Teodor Pavica (pag. 143), rare a transportat sub bombardament muniția. „Alături de militari au luptat cu ruraj pentru alungarea hitlcriștilor din zona orașului Arad și a aeroportului un mare număr de muncitori și țărani patrioți printre care muncitorii losif Jivi, Rornu- ,us Topor, precum și țăranul Dumitru Museanu (pag. 70), 83 O situație similară la Ghimeș-Palanca : „Mulți, foarte mulți locuitori ai acestor sate au cărat cu brațele sub focul inamic, muniții în pozițiile bateriilor noastre... Săteanul Ion Florea și-a pierdut viața intr-o astfel de acțiune'*, după care sînt citați nominal trei ceferiști : Ion Petre și Dumitru fiul său, și Haralambie Pricop (Ilie Crețulescu, Peste crestele Carpafilor, pag. 55). Costin lonașcu in Mărturia documentelor (pag. 22) citează Chemarea Comite- tului Regional al Partidului Comunist Dobrogea lansată la 24 august 1944, care a avut un puternic ecou, detașamente de muncitori incadrîndu-se în acțiunile de cură- țire și dezarmare efectuate de armată. Apărarea orașului Constanța s-a făcut în colaborare cu jOrganele regionale ale Partidului Comunist reprezentate prin Victor Dușa" (pag. 23), Dar locul unde colaborarea a cunoscut acțiuni de mai mare amploare a fost Valea Prahovei: „Un mare rol in însuflețirea ostașilor români la lupta necruțătoare contra hîtleriștilor l-au avut comuniștii, care au transmis pretutindeni lozincile de luptă ale Partidului Comunist insuflindu-le încredere in victoria noastră" (Toma Zotter, Fragment de epopee, pag. 55), arătind apoi acțiunile muncitorilor la preluarea sondelor și întreprinderilor (pag. 79—80), citîndu-l și pe bătrînu) Iulian Petru care s-a înrolat voluntar (pag. 55), Documentele stau mărturie despre unitatea poporului în acele zile grele în care armata noastră a pierdut aproape 168 de mii de oameni, dintre care peste 5 mii ofițeri și tot atiția subofițeri, iar peste trei sute de mii ostași fiind distinși cu decorații de război românești, sovietice și cehoslovace, In fiecare din aceste cărți de memorii se află conturate portretele celor ce au dat dovadă de eroism, și-au pierdut viața in acțiuni îndrăznețe sau, s-au evidențiat în multele bătălii ce au avut loc la început pe teritoriul țării apoi în Ungaria, Cehoslovacia, Sînt demne de reținut întlmplările relatate de Vasile Andreescu In drum peste ape, în legătură cu sacrificiul pontonierului Eftimie Croitori» sau paginile lui Costin lonașcu privind acțiunile caporalului Marin Lungu care la 9 ani se afla pe front. Toate sint interesante iar unele se citesc și cu plăcere datorită stilului mai atrăgător (Ion Dulămița, Batalionul de moft „Avram lancu“)t faptelor multiple (260 de zile in fata morfti de Ion Pană) ori intîmplător neprevăzute (15 țigări de Antoniu). Aș face totuși cîteva observații in legătură cu felul in care sînt scrise : se publică foarte puține scrisori, însemnări și în general documente față de amploarea acțiunilor și numărul celor ce au participat la ele (O scrisoare a caporalului Nicolae Amâulu în Drum pește ape sau două scrisori în Oameni în alb). Deși sînt publicate unele ordine de zi și dispoziții de atac sînt prea puține extrase din referatele pentru decorații. In plus marea majoritate a acestor mărturii sînt scrise de ofițeri superiori (excepție cărțile Oatneni în alb scrisă de un caporal și Batalionul de moț» „Avram Jancu" de un locotenent), comandanți de unități sau de mari unități, dintr-o anumită perspectivă ce-și are limitele ei. Firește, e vorba de niște sinteze pe care numai ei erau îndreptățiți să le scrie. Dar în afara privirii de ansamblu și dc coordonare a operațiilor de la un cartier general sau un punct de comandă, cămine războiul cu toate aspectele lui ce pot fi surprinse doar dc cel care l-au dus în tranșee. Aceste aspecte mărunte poate, dar care-și au însemnătatea lor, rămîn necunoscute, In afară de aceasta cei ce l-au purtat au fost nu numai „ostași" ci și „oameni" iar sufletul omenesc cunoaște o mulțime de tendințe, de acțiuni, de reacțiuni neașteptate, de sentimente și gînduri, ce lipsesc în general îit cărțile amintite. Apoi, tonul festiv uneori, sau tratarea evenimentelor de atunci în perspectiva zilelor de azi (în special cărțile lui Mociulschi, Ilie Antonescu, Toma Zotter, Nistor Tcodorescu) aduc unele stridențe ce puteau fi cu ușurință evitate. Din păcate sînt puține reușite stilistice si unor autori le lipsește darul evocării relatarea informativă neaducînd și participarea cititorului la evenimente. Dar peste toate aceste slăbiciuni documentul rămîne totuși și ceea ce-i mai important, sentimentul patriotic și al demnității umane într-o eroică sforțare de depășire și jertfă. BELA BARTOK- un geniu al muzicii contemporane Actuala stagiune muzicală (1970—1971) stă la noi sub semnul constelației tripar- tite Beethoven — Enescu — Bartdk. în 1970, alături de bicentenarul nașterii titanu- lui s-au împlinit 15 ani de la încetarea din viață a marelui nostru Enescu, in aceeași toamnă desfășor indu-se a V-a ediție a Concursului și festivalului internațional ce-i poartă numele, iar la 26 septembrie s-a comemorat un sfert dc veac de la moartea lui Băla Bartok. Anul acesta avem încă un prilej de a evoca figura ilustrului muzician maghiar care s-a născut cu nouă decenii în urmă, pe meleagurile noastre, la Sinni- colaul Mare, în ziua de 25 martie 1881. Moștenirea lui Bela Bartok aparține astăzi culturii universale. Considerat înte- meietorul, împreună cu Zoitân Kodăly. al școlii naționale maghiare moderne de compoziție, Bartdk este totodată unul dintre cei mai de scamă reprezentanți ai artei muzicale contemporane, Pentru noi personalitatea iui Bartok, mare ca artist, ca savant, ca om, este deosebit de importantă. Se știe că el a fost un prieten al poporului nostru, al țării noastre, un admirator fervent și cunoscător profund al folclorului românesc, ale cărui comori l-au inspirat în crearea multora dintre capodoperele sale. De aceea este o datorie a noastră, mai ales a bănățenilor din mijlocul cărora răsărise, acum 90 de ani, acest geniu. in mod cu totul deosebit a îndrăgit Bartdk folclorul românesc. Pentru a putea cerceta cît mai temeinic creația poporului nostru, el a învățat limba română, iar bogata sa activitate pe acest tăi im are o imensă importanță pentru muzicienii și elnomuzicologii din țara noastră. Culegerile bartbkiene cuprind aproximativ 4009 de melodii, însoțite dc numeroase studii. Astfel au apărut in Editura Academiei Române ; „Cintece poporale românești din Bihor" în 1913, un volum de culegeri din Mara- mureș la MUnchen in 1923, o lucrare despre Dialectul muzical românesc din Hune- doara și multe altele. Dai- trebuie menționat cu o serie de culegeri dc melodii cu texte nu au putut fi publicate decîl postum, în timpul vieții marelui savant neexis- tînd interes nici sprijin material pentru aceste lucrări etnomuzicologice neprețuite ! Activitatea plină de solicitudine pe care Bartdk a desfășurat-o în domeniul folclo- risticii romane i-a atras prietenia și înalta apreciere a multor muzicieni progresiști din țara noastră. Sentimente de stimă reciprocă și de caldă prietenie l-au legat de Dumitru Kiriac, dc George Enescu, Constantin Brăiloiu și de alți compozitori și folcloriști români. In același timp Bartdk a fost expus unor atacuri violente din partea cercurilor reacționare atît în patria sa cît și în. România. Dar nimic nu a putut clinti fermitatea sa de caracter. Pătruns încă din tinerețe de idei înaintate, plin de ură împotriva regimului habsburgic de asuprire, internaționalist convins, , Bartok și-a urmat catca aleasă fără șovăire. El declarase de multe ori, în scris și cu viu grai că prin întreaga sa activitate, prin muzica sa urmărește înaltul țel de a contribui la înfrățirea popoarelor. Fidel acestui țel s-a dovedit mereu, în atitudini, în viața și acti- vitatea sa de compozitor, folclorist, pedagog și interpret. Inspirîndu-se din izvorul curat, nesecat al adevăratelor motive populare, Bartdk s-a eliberat întru totul de influențele romantismului găsind astfel căi nebătătorite pentru înnoirea limbajului său muzical, pentru un Stil propriu dc o uimitoare ori- ginalitate. Genialul inovator a fost atacat, luat în derîdere sau neglijat, întîmpinat cu indiferență de criticii maghiari cu concepții retrograde, conservatoare, pe cînd cei progresiști ca și o parte a publicului, l-au susținut chiar de la început. Primele succese obținute în străinătate în multiplele sale activități au avut 85 firește repercusiuni și în Ungaria, unde cu mai multe greutăți, lucrările lui Bartok s-au impus. Dar spre sfîrșitul anilor 34), cînd marele compozitor se bucura deja de o reputație internațională, situația politică și socială in țara sa l-au determinat la un pas foarte dureros. Bartok ovea o oroare de războaie, nutrea o ură neîmpăcată față de fascism, de hitleiiism, iar cînd trebuia să vadă fascizarea țării, aservirea ci intereselor hitleriste, atunci, în 1940, ca un semn de protest, alegea calea exilului, părăsindu-și țara, părăsind Europa, pentru a se inuta în Statele Unite ale Amcricii. La New York a continuat să lucreze la studiile sale folclorice și a dat la iveală cîteva compoziții, tot timpul cheltuindu-.și ultimele energii pentru a învinge suferințele cauzate de o boală necruțătoare, care nu i-a mai îngăduit să-și revadă țara. S-a stins la 26 septembrie 1945 în New York. B£la Bartok a murit acum un sfert de veac, dar viața sa pilduitoare, creația sa vastă, multilaterală ne devin tot mai apropiate. In sălile de concert, pe undele de radio răsună compozițiile sale admirabile. Concertul pentru orchestră. Divertismentul pentru orchestră de coarde, Suita de dansuri, Muzica pentru instrumente de coarde, percuție și celestă, cele trei concerte pentru pian și orchestră, concertul pentru vioară, minunata Cantata profana, compusă pe textul unei balade populare românești, cules și tradus dc Bartok. Copii și tineri care studiază pianul, cintă cu plăcere suitele în- titulate „Pentru copii“ și „Microcosmos", apoi Sonatina, Rondourile și alte piese, pe cit de utile din punct de vedere didactic, pe atît de atrăgătoare. Pe scenele lumii ca și pe ale țării noastre își face apariția, integral sau parțial, celebrul triptic cuprinzînd opera intr-un act „Castelul lui Barbă-Albastră", cu pantomimele coregrafice „Prințul cioplit din lemn" și „Mandarinul miraculos1". Emisiunile dc radio ne fac cunoștință și cu capodopere camerale cum sînt cele șase cvartete de coarde bartokiene. Pe lîngă muzicienii profesioniști un public mereu crescînd începe să înțeleagă și să savureze aceste compoziții. 1SOLDA ERDELY EXPOZIȚIA DE PICTURĂ, A. GRIEB Expoziția lui A. Grieb, lector la Institutul I. Andreescu ■— Cluj. — deschisă la Galeriile de artă din Timișoara, încearcă dezvăluirea unei complexității artistice, in ciuda contradicțiilor apărute în însăși substanța tematică a viziunilor. Pictura des- chide un unghi revelator în direcția ideii estetice predominante: restructurarea lumii interioare, evidențierea sistematică a unei spațialități pline de sobrietate și căldură. Relația dinamică dintre lumină și culoare conține aluzia eonstructivistă ca pe o metaforă a acestei spațialități. Difuziunea calmă a tentelor luminoase produce o estompare dc structură mărind încărcătura fundamentală a lirismului metafizic („Scoarța", „Compoziție".) Limbajul pictural bazat pe o comunicare eliptică apare întrudit cu domeniu] poeziei (Echilibru, Orga I, Orgall). Lumina este aici clementul protagonist ce dimensionează imaginile. Subiectul devine un pretext al jocurilor ritmice (Arlechin, Flori galbene) puțin încorsetate în unele tipare prea formaliste. O mai mare reușită se intîlncștc în picturile unde expansiunea și concentranta culorii și luminii devine principiul generator1 de formă, sporind energia potențialului emoțional. Grafica, purtînd amprenta eliberării totale de tiparele formale, plină de expresii, dinamism este o mărturire a incursiunilor în planul obsesiilor interioare, unde con- tradicția esențială devine un schelet in comunicarea reflexiilor asupra unor probleme de interes general (Cădere, Revelație) Monotipurile vin ca o replică la adresa rigu- rosului sintetism, înlesnind pătrunderea în zonele obscure ale unei lumi acefale, în fața căreia artistul își păstrează atitudinea de analizator obiectiv, descoperind și aici abstracții generat umane într-o manieră de o majoră sobrietate (Semn arhaic. Pasul calului zburător). I. GEEA 86 Titus Popovici; „MOARTEA LUI IPU' Se pare totuși că deplina consacrare a unei scrieri o dă numai volumul, chiar în cazul unui scriitor ca Titus Popovici, afirmat deplin. Acum aproape 3 ani, cînd a apărut, în Viața românească, nr. 9/1968, nuvela a trecut aproape neobservată, re- marcată elogios numai in familia și de cițiva critici transilvăneni. Pentru ca astăzi, cînd apare în volum la editura Al- batros, să cunoască, pe merit desigur (sur- prinde numai trecerea ei ncobsei-vată la apariția în revistă), succesul cel mai una- nim cu putință. Nuvela ni se pare pe deplin filmică, scenele sînt toate cinematografice, profund vizuale, cu cadre de prim plan, cu sec- vențe de grup, însuși flash-back-ul invers pe care-l include mai bine zis flașh-bofore, căci e o incursiune in viitor, cu moartea simulată a bătrinului, are în el ceva do secvență dc film ; pescuitul peștelui cel mare in riu, slujba din biserică, venirea nemților, tirguiala și masa ce a precedat-o în fine, sosirea lui îpu în zori, capătă o tratare filmică. De altfel, se uzează aproa- pe exclusiv de dialog, punctul forte de tot- deauna al scriitorului și încă exersat acum dc pe urma mai vechii sale îndemînări de scenarist. Oricum, citind-o, ai sentimentul că te afli cu această nuvelă tn fața unei izbînzi literare de prestigiu, de care și autorul și specia însăți, in ultimul timp parcă neglijată, aveau nevoie. Sint aici multe elemente cunoscute din scrierile anterioare ale prozatorului. Nu ni se parc nouă și de aceea ne-a inte- resat mai puțin prezentarea acidă a inte- lectualilor șatului, realizînd, în lipsa nuan- țelor individuale nescontate, un portret de grup omogen, o figură unică, meschină și conformistă cuprinsă de o animalică su- ficiență și dc panică in fața evenimentelor ce-o amenințau. Viziunea e poate discuta- bilă și pe alocuri excesivă, ca să nu spun manieristă. Apăsat sînt spuse ți alte lu- cruri, cruditățile de limbaj și de situații nu sint de altfel puține, temperamentul pasionat al scriitorului fiind de luat în șcamă. in această privință, deși nu i-a lip- sit nici acoperirea artistică. Sîntem în vreme de război, totul e acum întors pe dos, adolescența c și ea tirîtă, răvășită, desprinsă din rosturile ei firești; războiul maculează, urițește nu sînt iertați nici copiii. Partea cu adevărat frumoasă, fru- moasă sub beneficiul insolitului, in această nouă proză a iui Titus Popovici e figura lui Ipu, resurecția finală a bătrînu- lui, introducerea acelui amplu plan al gro- tescului, singurul în care demnitatea și omenia se mai puteau exprima. Contras- tul cu cloaca și imunda vulgaritate a ce- lor din jur face ți mai marcată figura pură a bătrinului vagabond, singurul alături de copilul martor, prin intermediul căruia se narează totul, care trăiește omenește, care nu simulează. I’entru el sacrificiul accep- tat — acela de a fi sacrificat ca vinovat de moartea soldatului străin, e marcă șansă, unica poate din viață, pe care o în- țelege treptat, străluminat, pătruns de o viclenie țărănească ancestrală, exprimată gospodărește. Și cît de fină e înțelegerea de către autor a resortului psihologic ce-l animă pe Ipu, în scena tirguielii. Și se mai intîmplă ceva foarte frumos și încărcat de simbolice înțelesuri : acea răsturnare de situații de pe urma căruia cel din urmă om al satului dictează celor tari condițiile lui. Intr-o suită foarte sigur gradată, Ipu crește, transfigurîndu-se ața cum, adevă- rat, îl înțelege copilul, năpîrlind ca croji din basme : fn clipa următoare, toată bătrrnețea, toff anii pe care-i cară in spate, curg de pe fpu, umplu sufrageria cu o mulțime de băltoace stătute. Gura i Se umple de dinți albi, strălucitori, de oțel; fata lui roșcovană se arde de soare șl de vint, părul ii crește clrlionțat și negru. N-am știut că Ipu are ochii verzi, ca ai mei’'. Aș aminti pentru semnificațiile ei atît de bogate și pentru modul cum scrii- torul știe să obiectivieze o stare subiec- tivă întreaga scenă — iarăși era s-o nu- mesc. cinematografic, secvență — a slujbei „de probă“, sosirea în uniformă împără- tească, cu toate neamurile. Se insinuează astfel un element de tulburătoare poezie, toată întimplarca devine, dincolo dc o ba- nală învoială, un test al destinului pe care bătrînul crezuse o clipă că-1 poate stăpîni, un test la care el, „viermii pămintului14, cei din grupul compact cu averi șl bunuri 87 de apărat, cad cu glorie, iremediabil, de- finitiv. Lucruri atît de frumoase și de lim- pezi, atît dc profunde despre condiția umană a țăranului, aici a țăranului umi- lit, nu s-au mai scris de mult în proza noastră. Condiția poate cea mai grea în vre- mea aceea de sfirșit al războiului nefast, o avea tinerețea, adolescența, expusă cru- zimii, avalanșei de violențe, urîtului. Fină și dragostea devine un act animalic, spec- tacolul cruzimii sugerează mimetic cru- zime, dar Ipu încearcă să-l ferească pe bă- iat, alungîndul ; „Și t« ! Tu ce cauți aici 7 Astea-s lucruri să te vadă un prunc ? Să le audă un prunc ?“ Hețin de aici și valențele expresive ale lui prunc pentru „copil**, alături de alte cuvinte ale graiului din Țara Crișurilor din care își extrage atîtea frumuseți în dialogul său Titus Popovici, prinzind în vocabular și bine plasînd-o culoarea loca- lă. Blajinul protest al bătrînului e expri- mat printr-un imperativ arhaic, format de la infinitivul lung : „Lăsareți, lăsarefr- Arhaic c și: „părul i l-o fost tunsă la ceafă**. Tot el spune undeva „mai avem oarece vreme”, notabile în măsura în care stilistic, se subsumează conturării și prin limbaj al unui ins natural, venind de de- parte, comunicînd cu trecutul, după cum de bun efect e și augmentativul călduro- cul pentru „căldura mare**. Dar mă oprese, critica stilistică nu prea are deocamdată drept in cetate și la urma urmelor citito- rul va sesiza singur cît și cum se resfringe graiul vorbit in Bihor, în limba persona- jelor pe care nuvela ni le redă în deplină viabilitate, cu forță realistă și cu acel cîștig stilistic ce vestește o revenire pe o treaptă mai sus a apreciatului nostru pro- zator. SIMION DIMA AL Piru : „ISTORIA LITERATURII ROMANE" Cele două volume de istorie literară românească, apărute în 1970 — epoca veche (voi. I, ed a III-a) ți epoca premodernă (voi. II), ed. a II-a, fac dovada strădaniei omului de știință, a profesorului univer- sitar, a istoricului și criticului literar de a-și perfecționa mereu metoda științifică de muncă, de a intensifica procesul de in- vestigație, de a fi mereu la curent cu bi- bliografia românească și străină privitoare *) voi. I. — «por a v«h«. cd " III», voi. II — epoca premoderrâ, ed. a ILa, Cucurcsll, 1970, Editura didaetks ți pedagogici. la dezvoltarea literaturii române, pe teri- toriul țării noastre, în diferite etape sau perioade de dezvoltare, inccpind cu pri- mele manifestări de ordin spiritual, în scris, pe teritoriul patriei noastre. Urmărind primul volum, ed, 1951, apoi ed. a II-a, 1962. ed. a 111-a, 1970, apoi voi. al II-lea, ed. 1964, ed. a II-a 1970, studenții, profesorii de limba și literatura română, cereetătorii.cadrelc universitare de specia- litate vor întilni, cu lux de amănunte și totodată in profunzime, aspecte multiple și deosebit de importante pentru cunoaște- rea evoluției literaturii române pînă în jurul anului 1830. Bazat pe un sistem uni- tar de a privi procesul literar in decursul epocilor istorice, Al. Piru consideră că li- teratura română pînă in preajma anului 1780 are anumite caracteristici comune, specifice epocii feudale — e vorba de li- teratura română veche (voi. I), iar între anii 1780—1830 (voi. II) asistăm la o fază de tranziție, explicabilă prin transformă- rile economice, social-politice, ce atrag du- pă sine noi transformări in domeniul spiri- tual românesc, remareînd lupta contradic- torie dintre vechi și nou, c perioada „cînd înregistrăm — spune autorul — ultimele manifestări ale spiritului vechi, alături de primele afirmări ale spiritului nou, mo- dcrnH. (voi. II, cd. a Ii-a, p. 3). în Introducere la voi, II, ediția de față, autorul ajunge la cîteva concluzii in- teresante și bine argumentate din punct dc vedere științific, în sensul că nu se poate face o delimitare strictă, bazată pe un anumit an, întrucît unele idei noi apar în sînul vechii mișcări culturale și literare, iar alte aspecte depășite iși mai mențin existența și în noul mod de conviețuire socială, politică șl culturală. In continuare dă cîteva exemple de periodizare a lite- raturii, autorii acestor istorii literare nețî- nînd seama că la anumite delimitări pe perioade trebuie să fim mai elastici (G, Pascu, Sextil Fușcariu, N. Drăganu ctc.). „Alți istorici analizează pe lenăchiță și Alecu Văcărescu, care au murit în secolul al XVIII-lca (primul în 1797, celălalt în 1799), in veacul al XlX-lea, iar pe Micu, Sincai și Maior, ale căror opere principale au fost scrise după 1800, în veacul al XVIII-lea". (voi. II, p. 5). Ca dovadă că a căutat să facă O mai bună încadrare a scriitorilor în epocă, re- spectînd mai riguros criteriul cronologic, o serie de scriitori care au creat și activat pe tărim cultural sub influența filozofiei luminilor (lacob Putneanul, Vartolomei Măzărcanu, cci doi Văcărești amintiți mai sus ctc), începînd de fapt de la p. 486 în Literatura română veche, ed, a II-a, și pină la p. 555 își găsesc locul nu în primul vo- lum, ed. 1970, cl în volumul al II-lea 1970, 88 - — epoca premodernă (termenul ii aparține autorului). Trebuie să subliniem apoi faptul că cele două volume din anul 1970 conțin multe îmbunătățiri nu numai în proble- mele. judicios rezolvate, de metodologie li- terară, ci și în privința conținutului. Dacă în ed. I și a H-a a primului volum consi- deră că teoria literară nu poate convinge în privința rezolvării problemei apariției scrisului în limba română. în voi. I, ed. 1070 acceptă ca valabilă această teorie, de- sigur în urma studierii mai aprofundate a tuturor teoriilor, deși noi rămînem la aceeași părere, exprimată în scris cu alt prilej, că condițiile interne din Maramureș și influența husită ar constitui primii fac- tori care au generat scrierea în limba ro- mână. In volumul al II-lea, 1970, Alexandru Piru aduce multe completări și dezbate mai amplu caracteristicile filozofiei lumi- i ni lor, rolul și influența acestor reprezen- tanți asupra culturii și literaturii române (vezi p. 20, 26—27), face apoi analize te- meinice și substanțiale, neîntilnite în edi- țiile anterioare, asupra Logicii și operei Elementa Unguae daco-romanae sive va- lachicae a lui Satnuil Micu. Exemplele sc pot înmulți. Nu putem trece cu vederea munca asiduă în privința documentării și punerea | la punct a întregului aparat bibliografic, deoarece aproape la fiecare scriitor apare material inedit, neindicat în edițiile anter- ioare. Jn acest sens putem cita nume de istorici literari și cercetători care au scris despre anumiți scriitori în urma apariției edițiilor anterioare (Șerban Cioculescu, losif Pervain, Mircea Tomuș, Pompiliu Teodor, Ion Gheția, Lucia Protopopcscu etc). De asemenea, sc impune să reținem și diferitele cercetări făcute asupra unor date, erori mărunte ce se datorau probabil dactilografierii, și întilnlm pe alocuri, fiind puține cazuri de stil în edițiile precedente, unele reformulări. De menționat, apoi, competența cu care autorul știe să dozeze materialul în funcție de importanța scriitorilor pentru dezvoltarea literaturii române, de valoare social-educativă și estetică a operelor aces- tora, făcînd analize temeinice și reușind astfel să stabilească O Ierarhie a valorilor. E suficient să amintim comentariile temeinice întreprinse pe marginea învă- țăturilor lui Neagoe Basarab.. „ a cronici- lor moldovene și, în special, a cronicilor muntenești, neglijate de istoriile literare sau chiar de cercetători, mai ales sub aspectul estetic. O atenție deosebită acordă Scolii ar- delene, subliniind activitatea multilaterală a reprezentanților acestei mișcări cultu- rale, sociale și politice. Poposește foarte mult asupra întregii activități a lui I. Bu- dai-Delcanu, analizînd admirabil epopeea Țiganiada, atît din punct dc vedere al con- ținutului, cît și a realizării artistice. Mai pot fi citate și alte exemple, PARTEN1E MURARIU Dumitru Isac : „FRUMOSUL IN FILOSOFIA CLASICA GREACA" Ca și în atîtea alte domenii, grecii au gîndit prin anticipație într-o epocă în care specializarea era necunoscută, ginditori și poeți prcocupîndu-se deopotrivă de cunoaș- tere, abordînd cele mai variate perspective pentru înțelegerea lumii, omului, valorilor. De aceea nu trebuie să ne mire specula- țiile ce se mai fac încă pe marginea feno- menului elin atît dc complex și bogat în sugestii, aducind pe atîtea planuri idei în- drăznețe șl neașteptate soluții. Dumitru Isac își propune în lucrarea sa apărută la Editura Dacia din Cluj, să urmărească teoretizarea preocupărilor este- tice așa cum au fost circumscrise de la primele mărturii ce atestă doar sesizarea valorilor (în special cele etice și estetice), pînă la doctrinele constituite deplin in care teoretizarea pe marginea frumosului ține de un sistem anumit, așa cum este cazul lui Platon și Aristotel. Schița istorică de- limitează Vagi preocupări în epoca preso- cratică la anumiți creatori (Homer, Hesiod, Safo, Simonide) și ginditori (Democrit, Gor- gias), ținînd mai mult de instinctul estetic atît de caracteristic Greciei antice. Apoi momentul socratic în care valorile inter- ferează fără a fi încă subordonate deplin, inițiind totuși o direcție, cercetările privind frumosul pierzîndu-și autonomia o dată ce frumusețea, binele și adevărul erau doar fețele aceleași realități. Dar așa cum cu îndreptățire remarcă autorul ne aflăm pentru întîia dată în fața unui proces de „meditație estetică" peste care nu se poate trece deoarece pune în mod conștient pro- blemele viitoarei discipline. Dacă la Socrate frumosul e totuși re- cunoscut deși supremația o are frumuse- țea morală, în schimb la Platon binele va absorbi toate valorile. Și dacă la Maestru generalizarea ce duce la conceptul de fru- mos nu se separă de lucruri, elevul con- tinuă pasul (făcut de astădată în gol), ajungînd la ideea de frumos separată de obiecte, ratînd după părerea autorului „abordarea științifică a frumosului și ar- 89 tef“ (p. 46). Depășind sfera realului con- cret Platan atinge cunoscutul dualism : Frumosul în lucruri, imitație a frumosu- lui în sine. Așa dar „frumosul in con- cepfia platonică crîstd in aceleași ipostaze pe care le postulează ontologia sa gene- rală : in sine, in lume, ln om. Dar nu cu aceeași demnitate ea:^stenffaiă', (p. 65), fiind astfel surprinse articulațiile între- gului sistem și locul modest pe care fru- mosul il ocupă pe unul din planurile exis- țiale, Fără îndoială ceea cc dă preț exi- stenței noastre, în această perspectivă nu poate fi decît „spectacolul eternei fru- mu4eti“ (Banchetul) dar pînă la frumosul absolut nu putem trece peste frumusețea fizică, morală, îndeletnicirile frumoase și științele. Deci dincolo de saltul făcut în inteligibil râmi ne și sensibilul și artisticul (ehiar dacă doar palide copii), punîndu-se astfel problemele de bază ale esteticii așa cum o înțelegem astăzi. Și este meritul autorului de a fi urmărit acest proces, interpretînd cu stăruință dialogurile unde ideile sint schițate subliniind și toate im- plicațiile metafizice. Ciudat cum deși Dumitru Isac res- pinge de plano întreaga filosofic plato- nică datorită dualismului ei cu repercur- siuni negative și asupra teoretizării fru- mosului și admite că o dată cu Aristotel se constituie o nouă filosofic, deci o nouă viziune despre frumos, spațiul acordat pri- mului este- mult mai însemnat decît cel rezervat Slavi ritului. Poate din pricină că Ia Plalon ideile sînt risipite în dialoguri dar și din pricina unui anumit farmec pe care chiar respingind-o, doctrina îl exer- cită totuși și bineînțeles îl lipsește celui din urmă, spirit sistematizator ce și-a în- chegat ideile într-un tratat de poetică mai ușor de înțeles. Dumitru Isac urmărește realizările Ștagirituluj comparindu-î ideile cu cele platonice (poate cu prea multă insistență) și deși în unele subliniază deosebirile, in rele mai multe apropierile îi par posibile: Aceeași kalokagatie este prezentă și în Poetică. Ceea cc a făcut deci imposibilă apariția în antichitatea greacă a unei este- tici a fosl permanenta ierarhizare a va- lorilor, lucru explicabil datorită viziunii in- tegralr despre iumr urmărită de greci, vi- ziune ce și-a avut neajunsurile eL Poale și virtuțile ce ar fi trebuit accentuate. Căci drumul de la metafizica frumosului la o teorie estetică nu se putea face în aceste eondițiuni decît parcurgînd toate aceste etape. Din păcale dacă Platon subordonea- ză explicit, nici la Aristotel sentimentul sau atitudinea cslelieă nu primesc auto- nomia cuvenită. Totul- izvora la greci în ultimă instanță din funcțiunile cognitive și dacă interesul pentru om a rămas me- reu pe tntîlul plan, din însăși acest „uma- nism" reiese nemijlocit valoarea specula- țiilor estetice specifice universului moral. Ceea ce se desprinde cu claritate, într-un stil agreabil din lucrarea lui Dumitru Isac. Frumosul în filosofia clasică greacă este pentru prima dată urmărit în lite- ratura noastră în întregime, inlr-o lucrare de proporții, procesul constituirii fiind circumscris cu atenție, descifrat cu com- petență chiar dacă critica poziției plato- nice ni s-a părut pe alocuri excesivă iar interpretarea celei aristotelice pasibilă de noi comentarii pornind din însăși doc- trina Stagiritului. Dumitru l*ac pune pro- blemele, urmări ndu-fe în desfășurarea lor. firește în perspectivă marxistă, interpre- tează, formulează concluzii uneori dar problemele rămin mereu deschise. PentrL» că ceea ce conferă valoare și autenticitate unui ginditor este tocmai această deschi- dere creatoare. ION MAXIM Vlaku Bârna : „CUPA DE ALrR« Inițial purlmd ușoare ecouri din li- rica barbîană, poezia lui Vjaicu Bârna a evoluat spre decantări de timbru propriu din cele mai rodnice, vădit semnificative pentru un poet autentic, clasicizant prin cultivarea unei clarități de cristal și tot- odată modern prin accentul pus pc ex- presia proaspătă, ferită atît de convențio- nalism, cît și de experimentalismul exa- cerbat. Achiala culegere selectivă simbo- lic întitulată „Cupa dc aur“ însumează partea rezistentă din volumele : „Cabane albe* (1936), „Brume" (1940), „Turnuri" (1915), „Arcul aurorii" (1962), „Ceas de umbră" (1966), precum și un ciclu de ine- dite. Renunțarea in întregime la volumele: „Tulnice în munți" (1956), „Minerii din satul lui Crișan" (1056—1951) și „Cerbul roșu" (1056) confirmă severitatea cu care Vlaicu Bârna și-a operat selecția. Am reținut ca punct de pornire in făurirea expresiei poetice proprii a lui Vlaicu Bârna ecourile barbiene, pe eonși- | dcrentul atenției deosebite acordate va- lențelor cuvînlului rar, cu o anumită tontă de hieratism, menit a genera atmosfera glacială a ideii pure : „Melodioase mîlm, din argint, / Nu opriră iezii dansului acerb ; / Domnișoara albă pasul își trecu / Ritmului din goana urmelor de cerb, ff In melancolii, extatice ore — / Cavalcadă neagră — îmi zburătăciră, / Noaptea mea culcată pe troieni de bură, / Steaua pă- 90 dureață obrintilă-n liră." (Dimineața). O fioezie din această etapă chiar se intitu- ează „Joc", invederind, sub bune auspicii, lupta poetului pentru elaborarea imaginii și expresia elevată, ca elemente esențiale ale lirismului. Impresionează, de aseme- nea, efortul spre concentrare, materializat în economia verbală și plasticitatea ima- ginilor. în precizia viziunilor poetice: „Peste cțmpia goală, în vînt, așa dansezi / Cum în helene pietre mlădiile^ hercyne, / Tu fantomală fată de fum, învăluită / De fantezia unui prea romantic mire.'1 (Fata dc fum). Lebede, catedrale negre, neguri euforbe, singurătăți brumate, ebc- nuri mortuare, palmieri artezienl, mene- streli cu plete de lună, domnițe în jderi șl in aur, niolini și oieri lunari, zodicri pribegi printre zăpezi, munți aștcptînd cu Oglinzi de ger, grădini ovale și arpegii estivale, grunzi de soare, luturi strepe- zite, nopți de lapte, ascensiuni spre moarte, etc., iată metafore și simboluri care se îmbină frenetic în această poezie dc început, rămasă mereu proaspătă și viguroasă în ciuda celor mai bine de trei decenii scurse de la întîia ei Confruntare cu cititorul, lată și versuri în care flecare cuvint își are o vibrație unică, realizind un baladesc de calitate : „Peste păduri de brad se-nalță buri și corbi, / Zăbra- nic greu pe țara tăcută și laponă ; / _ Ce frăgezimi de ger pentru ghețarii orbi, / Cînd apa suie pură de ia fiord ta zonă r (Skonga). Dc la această poezie prin excelență decorativă și frustă a „Cabanelor albe" trecerea spre cea mai interiorizată din „Brume" este marcată de o evidentă de- tașare de jocul Imagistic pur. Versul de- vine mai bogat în conținut și mai cald, fără a-și pierde prospețimea : „Lasă lo- pețile în valurile vinete !... / Mîinile tale să fluture peste ape, să fluture, / Insula e departe... Insula ademenitoare / Spre care vîslim prin apele vinete. / Acolo, frunzele-au Început să se scuture. (...) Buzele ți-au încremenit, de piatră, / Să- rutul e rece, pe apele ee nu vor să, ne mai poarte. (Ca o văpaie de lună răsfrîntă în ghețuri polare). / Din ce îndepărtate străfunduri de lume latră / Cățcii-pămîn- tului, a tăcere, a moarte ?" (Călătorie spre vis). Procesul de interiorizare transformă adesea pastelul în veritabilă meditație pe tema iubirii și a curgerii ireversibile a timpului, generind o atmosferă elegiacă în care sentimentul naturii se împletește organic cu cel erotic : „Floare, floare de ger, / Sinii tăi calzi sint de nea ; / Prin geamuri, vînătă, seara / Molcom îi ful- guia. // Pe ziduri, afară — zăpadă, / In munți, departe — troiene; / Aici, întinsă alene — / Tu, cea mai albă iarnă a mea " (Iarnă) Cadrul rămîne cu persistență cel montan, cu păduri ozonate și poiene, cu neguri și lumini crepusculare, cu vînturi și toamne in blindă desfrunzire, toate pre- figurind nostalgia poetului după natura mirifică a meleagurilor natale. Tn „Tur- nuri" sursa lirismului se lărgește prin simboluri noi cu iz de istorie și legendă. Intervine și o aplecare mai atentă spre baladescul livresc și spre portretistică. Ba- ladescul lui Vlaicu Bârna capătă sensuri profund umane, cu vădită tentă socială, în ciclurile reprezentînd volumele „Arcul aurorii" (1962) și „Ceas de umbră" (19&6). Poemele dc largă respirație „Hoțul dc aur", „Vînătoare la 1907", „Pe dealul Vie- zurinilor", „Ocheanul amintirii" și „Do- broge, Dobroge !" (cu toate că uneori pre- zintă anumite note exterioare și accente retorice) îmbogățesc simțitor aria tema- tică a creației lui Vlaicu Bârna. Cu inflexiuni proaspete și un evi- dent spor de esențializare a lirismului sînt versurile din ciclul „Inedite". Aici Vlaicu Bârna obține o seric de sinteze lirice de mare conibustiune, flecare dintre ele avind un timbru nou și o tonalitate gravă, precum în acest „Mondo cane"; „Ceasul își prelungea osiile-n neantul ve- cin, / Broaștele țestoase purtau în spate arbuștii carbonozați / Sub devastate amiezi ; / $1 mii de voci scandau sub tulburatul senin : / „Nu te mal întorci! N-ai să ne mai vezi 1" Negreșit, „Cupa de aur" întregește și impune profilul unuia dintre cei mai valoroși poeți contempo- rani. HARALAMBIE ȚUGUI Kadu Ciobanii; „dupa-amiaza bAtbînului DOMN“ După-amiaza bâtrinuluf domn, după- amiaza orașului de provincie, oră a toro- pelii și a odihnei, a dilatării ritmurilor vitale și a contemplației somnolente. Proza lui Radu Cioban u e citadină. în stilul prozei citadine ardelenești mai vechi, in carc oraș însemna oraș plus sat, rurali- tate prea puțin emancipată de ritualu- rile esențiale ale vieții. Fără tempera- mente deosebite, cu energii roase de moliile tîrgului, eroii nuvelelor, fixate, de cele mai multe ori, înainte de 23 Au- gust, se preling încet de-a lungul unei societăți. Bătrînul Domn, eroul uneia din- tre nuvele, se multiplică mereu, pun in - du-și pecetea amurgului său pe toate psihologiile eroilor cărții. Străbătute de 91 eclipse vitale, sînt psihologiile tinerilor, ale adolescenților eroi. Circumstanțele neprielnice le deformează, le viciază, O undă de cruzime se strecoară pe nesim- țite. în acest masacru operat de medio- critate, și tot în linia prozei ardelene țărănești mai vechi cîteva nuvele ce ne deplasează în lumea satului sînt arhipline de crime, bătăi, violență. Modelele sint lesne de văzut, ușor de observat, con- tribuția autorului mărginindu-se la reac- țiile adolescentului în fata gestului pri- mar, a violenței. Amintirile prozei arde- lenești sînt vii în cartea lui Radu Cio- banii, carte consacrată rememorării. Pe paginile în care bătrînli domni se adună, în după-amiezllc blînde ale verii să joace cărți, recunoaștem o lume întreagă, ce stîrnise și interesul atîtor prozatori. Fără să fie didactice, prozele conțin o morală: Radu Ciobanu este, cu, ori fără voința Domniei sale, un moralist melancolic, atras cu osebire de o lume ce cunoaște prea puțin febra contemporaneității. Sti- lul, cenușiu, se supune necesității evocării acestei lunii : „După moartea lui Liviu, Olimpia făcuse tentativa de a-și convinge nora să se mute la ei. Astfel, ea, ca soacră intransigentă și iubitoare și bunică iubitoare, și-ar fi putut impune direct principiile puritane în educația lui Vlad, fiul lui Liviu și ultimul reprezentat al odată foarte stufosului clan Moldovanu. Nora, independentă și mondenă, refuză net. scormonind tot veninul pe care o autentică soacră i! acumulează din mo- mentul în care nu se declară de acord cu căsătoria fiului ei. în faza următoare, Olimpia încearcă să-1 convingă pe bătrin, reactualizînd vechi talente persuasive, de a obține tutela copilului pe cate juridică. Bătrinul, ca jurist versat, își dăduse sea- ma că acțiunea n-ar fi avut șanse de suc- ces decît dacă ar fi declanșat, prin soli- dele lui relații, anumite resorturi subterane și ilicite. Din experiență însă știa că asemenea lucruri pînă la urmă tot răsuflă șl nu voia să intre în gura lumii," Proză, deci, consacrată de condeie strălucite. C. U. Vasile Vlad : „OMUL FARA VOIE“ *) Metafora de tip expresionist a lui Vasile Vlad implică o tehnică sigură o condiție ideatică, prospecțiune a trăirilor. Articolul ascunde o aspirație disimu- lată către aforism : „Tar viața noastră, *) Vmurl, „Carie* RomineascJi’’. 1970. (măsurată în marginea cerului), iși clă- dește cenușa de ambele părți..(Scri- soarea către stînga durerii), sau : „Aștep- tarea : suflet cu cocorii pe drum.. (Cintec pentru apropierea maternității), un gust sigur al disecției spirituale și sen- timentale la persoana a I-a: „O formă a prăpastiei / sînt însumi. Și nu-mj cu- nosc sfîrșitul / cît suflarea. Eternitatea / efemerului îmi duce pleava..." (Pustiu, ca sufletul unui păianjen), o predispoziție meritorie pentru inovația formală: „Ză- pada topită / sub degetele porumbeilor pare un ocean..(Și mă întind la umbră). Poetul așteaptă și mai mult decît atît : provoacă" judecata estetică, senin, eu o sfidare grațioasă uneori : „Ca pen- tru mine cînt împrejurul buzelor, / din vremea unei depărtări care începe cu ochiul,'/ din vremea altei depărtări care începe cu rațe sălbatice, / despre înșelă- toarea primăvară.,(Ca pentru mine cînt împrejurul buzelor), la adăpostul vi- sului stilizat, ordonat de o inteligență vie, ce pretinde ritmuri elementare și esen- țiale Ia răscrucea poematică dintre liric și epic, dintre adevăr și eroare, dintre speranță și dezamăgire, dintre tăcere și cuvînt: „Și mereu mă prefac a ști / unde-i marginea. / Chiar și cu ochiul / desfăcut. / Dar așa cum dispare un vîr- tej, / uneori / dispare speranța, / și se umblă atunci cu un gard în spinare, / pe lîngă salcimii jupuiți... (Și mereu mă prefac a ști). Vasile Vlad a fost primit dc critică — straniu cu o nemotivată răceală, el adincind cu volumul său „Omul fără voie” un timbru pasional, etalarea unor mijloace stilistice de eleganță, numeroase versuri memorabile: „Tu ești o simplă pauză în veșnicie / și eu, care cunosc dis- ciplina silabelor, / de asemenea.,. (Cîn- tec pentru apropierea maternității). Ceea ce s-ar mal cere de asemenea relevat în volumul comentat ar fi „suîlul" poetului, egala respirație pe parcursul a 40—50 de versuri, restînd aproape întotdeauna drept titlu un leit-motiv, sau chiar ideea de „origo” a poemului. Citeodată baletul imaginilor devine imperfect, vag obosit și-atunci Trakl. sau Saint-John Perse, adorați cu fervoare și invidie, fac notă discordantă în țesătura coloristică și armonică a artistului : „Tac. / Tac imprimat ca o fereastră într-o presimțire / compactă, ca un sfînt eătîn- du-și prin lăzile de / gunoi uniforme.. „ ori : „Pentru ce însă / dantela convul- siei ...“ Nici ecourile autohtone din Gelu Naum nu-mi par străine dc „ om fără voie" ; dar în ansamblu, dincolo de micile 92 inerentele, binecuvântatele inabilități și influențe „din", Vasile Vlad propune și cred că impune o carte unitară ca stil și gîndire, mocnind de întrebări, departe de sterilitate și contrafacere, vorbind îd „aplauzele închipuirii" despre conștiința individului „contemporan în sine ;* lucid și sensibil, analitic. DAM MUTAȘCU Alexandru Georgescu : „PEDEAPSA* *1 Acest volum al unul autor puțin prolific, a atras în mică măsură atenția criticii literare; în așa dc mică măsură, îneît parcă-ți vine greu să crezi că în același timp alte lucrări, de valoare egală, sau incă mai incerte ca valoare, au fost recenzate în lanț, cu multă asiduitate. Evidența situației este din ce în ce mai adine resimțită în masa cititorilor, unul dintre aceștia, adresîndu-se revistei ^Săp- tămina", reclama cu îndreptățite argu- mente „redarea* unor „funcții* ale criticii literare, „mai simple", zicea el, „dar foarte necesare pentru marele public", în primul rînd Informarea și orientarea. „Pedeapsa" nu intră în categoriile „moderne" ale prozei actuale, dar nici „tradiționalistă" în sensul clasic nu poate fi considerată. Ea se încadrează prin ceea ce izbutește și prin ceea ce nu izbutește acelui efort de creație îndreptat spre o tematică a timpului nostru și spre adap- tarea modalității realismului la subtili- tățile de psihologie ale contemporanilor noștri. Alexandru Georgescu se inspiră frust din realitatea obișnuită, de fiecare zi, iar fluxul memoriei sale caută trau- mele mai profunde ale textului în men- •) Zditura Emlnescu, ISM. talitățile țărănești, în cele mai multe pa- gini ale volumului său. La un moment dat. cel care parcurge cartea are chiar impresia unei structuri stilistice și dc limbaj inspirată și dedicată lumii ță- rănești sau unei pături de curînd ri- dicată la treapta orășenească. Reacțiile psihologice ale suferinței, iubirii, rapacității sînt astfel mai directe, mai nocive chiar și autorul se apropie de toate aceste trăiri interioare, profunde și adevărate, cu o anumită conduită etică. El pare pornit la drum în această lume fărîmicioasă, încă nestabilizată social, știind că va suferi pentru racilele ce va descoperi, dar în același timp hotărît să spună adevărul, cu gîndul tainic că poate îndrepta ceva din cele văzute. Cartea lui Alexandru Georgescu este amară; în primul rînd prin materialul faptic, în al doilea prin timbrul îndure- rat al scriiturii. Modalitatea abordării amare a subiectelor sale, particularizează în mod izbitor volumul față de ceea ce a apărut în același timp, nu o dată într-o monocordă ambianță de modernitate ex- cesivă. Cu toate acestea, nu sc poate spune că „Pedeapsa" se singularizează in peisajul literar al anului 1970 ; (După modesta-mi părere, an de tatonări, de experiențe, de căutare de echilibru} ; ea este interesantă mai cu seamă tematic șl mult mai puțin ca valori de stil. Este evi- dent că autorul se caută el însuși, într-un context de căutări generale; poate că stîngăciile lexicale șî particularitățile re- gionale să concuro și ele la impresia de exprimare artistică îngreunată, uneori ne- sigură, dar și tonalitatea accentuat ele- giacă poate că deservește .complexitatea epică a narațiunilor. Cert este că scriitorul Alexandru Georgescu trezește interesul cititorului, curiozitatea șl — ca să mergem pînă la capăt — speranța lui, M. CERBU Aurel Leon : „UMBRE* Aurel Leon include Inir-un volum de Umbre (Ed. Junimea) — însuși titlul fiind in bună tra- diție moldavă — cîteva evocări ale unor sciitori, pictori, actori moldoveni pe care l-a cunoscut, rindea, ta tați, ca ziarist tlnăr. E de fapt, după propria roracterirarr n nutorului, o tarte „fbrh pretenții literare." o reconstituire dc epocii Inter- cald de un almplu reporter". Epoca : anii' 30 — ' *). Modalitatea aleasă: portretul, „colajur de vorbe de spirit, anecdote, scrisori, dueluri cpigramalice. citate din vechi articole, chiar caracterizări grafologice. Lucruri mai consistente se spun despre Ionel Teodoreanu. Vicotac larga, Otitia Cazimir, ton Sava (cu un final simbolic, toarte expresiv) : adevărate șl por- tretele lui Cezar Petrescu, Pândi Istrati, ultimul surprins ln perioada finali a vieții. Sint si portrete ln care anecdoticul primează (Vernescu—Viicea) altele ln care n-are multe de spus (St- Dimitrescu) ori nu poale înregistra declt exterior faptele (lacob Negruzzi, senil). E adevărat, cartea n are pretenția de a ne comunica mari adevăruri și aceasta salvează to- tul. Un bun simt fl o modestie foarte la tocul lor care se însoțesc ca bonomia, chiar cu duioșia. E o carte care, dacă va folosi relativ puțin istoriei literare, are meritul dc a oferi o lectură plăcută, fixtnd mai bine conturul unui profit, nuanftnda-t alteori, șl întregind ceea ce cunoaștem, despre ambianța literară a lațului de-acum 30A0 dc ani. Nicolae Tăutu : „ÎNTOARCEREA ARGONAUȚILOR* Ce atribute sini necesare unei bune farse ? Fantezia creatoare, abilitatea, șoul. Nicolae Tăutu le-a dovedit din plin „organiztnd" multe din far- sele pc care le relatează acum cu umor. E O co- lectie care amuză, prelungindu-l autorului o /almei moi veche. Bucata care dă tittut culegerii e prototipul farsei-test moral, care pune la încercare rezistenta unor principii etice afișate cam emfatic de purtă- torii tor, „sancționați" nemilos tocmai pentru Pă- catul ipocriziei. Reacțiile umane sint aici defini- torii fi — pentru cd nu sint ascunse identitățile — credibile. După un deceniu ăi mai bine, orice pdcal se prescrie. Inclusiv acela al deconspirării unei păcăleli colegiale de răsunet. Incolo-farse fi farse: cu ofițeri de-acum 30 de ani, puși să se mările cu felele urile ale colonelului, gata să „rt- amplaseze" mormintele din cimitirul Ghencra du- pă grade, contingente fi armă, numai să rămină In Capitală. O contra-farsă pedepsitoare, foarte abilă, relatată indirect, relevă moravuri cam dure, de fapt a farsă — limită, la vecinătatea vindictei. Dintre naivii fi Încrezătorii pradă Ufoară a potri- vriilor voite ort numai Inttmplătoare. e de reținut fi bunul „bădic" Euscblu Camilar, victimă — aici — a orgoliului, a dortn|«( de publicitate. Imaginea e deformată, zic unii, n-a fast ri chiar așa. .. , E drept, imaginea e parțială, dar ceea ce Ifi propune Nicolae Tăutu nu e o retrospectivă memorialistică „obiectivă", ci numai una umoristică. Fapt e că această carie „ușoară" declanșează un ris conti- nuu, prinde pe cititor, tnvitlnd la ... malelice experimente. miniaturi critice * Octav Pancu Iași: „NU FUGI, ZIUA MEA FRUMOASA' ytulor al alttor cărți pentru copil, de fapt pen- tru adolescenți fi prcadolcscenți, Octav l'sncu-luși n are nevoie de o prezentare. Umărul, inventivita- tea verbală, abila strecurare a „moralnicei ineiță- turr, Hațegul viu fi firesc șl peste toate -- in- tuirea precisă a psihologiei infantile, li fustified larga popularitate. Cu aciuata culegere de schițe, prozatorul con. tinud a reda copilăria cu ceea ce constituie gustul pentru aventură șl fabulos, generozitaif, cultul adevărului fi al prieteniei. Situațiile Stnt de un cuceritor firesc, contururile exacte: doi prieteni fl vecini — un băiat si o fată — Sc ceartă, Imputln- du-fi reciproc metehne vechi. „Reconstituirea" lor e savuroasă, șl de lapt, de o particulară afecțiune. Jntrntiă schijă, un preadolescent, enervat fi efe fuiuf unei fete cam fandosite, ti toarnă sare in compot, iar apoi, pătruns dc un simț cavaleresc dc care și ei se miri, sc duce să-i ceară scuze. Psihologia e de fapt a unui adolescent tn devenire, nu străin de apariția primelor semnate ale noii salt otrsle, Delicios narată c st „gttceava" dintre echi- pele de fotbal de pe două străzi vecine-slntem con- stant tn mediul citadin -care cind se cearta, devin două tabere adverse ce recurg de conveniență ta... translatori; ln focul disputelor fi tratativelor ..diplomatice" Insă intermediarii devin inutili fi protestează: așa nu mei mai ioc 1 Relatate tnsd, aceste frumoase schite Ist pierd savoarea. Reversul, o proză facilă, Ilustrată și cam manieristică (un dascăl călătorește cu trenul și la fiecare loc de staționare și-amintete de are un copil : inginer, ci- neast, muncitor. „Surpriza" e că li sint toți nu copii, ci foști elevi I) nu constituie nota caracte- ristică a cărții, dar nici nu e atit de neglijabilă Incit cd fie trecutei cu PMfeno. SIMION DIMA „ECHINOX” Cu toiul remarcabil și acest număr ai revistei Echinox. Reținem tn primul rtnd interviul cu Alexandru Paleotogu : „ îmi vine greu să ratific un șefiilor care nu știe să scrie, care nu consultă dicționar ele pentru a putea verifica pind unde se 94 1 poate abuza de un termen, fi care șiluleșlt limba I tn mod nelegitim- Căci, firește, un mare tcrUlar nu numai că Iși poate permite x-o xitulascd, dar uneori trebuie s-o facă, fi așa de altminteri se produc marile ciștiguri, nu numai ale artei, dar ți ale limbii ca mijloc cotidian de comunicare, Detest fitalelia de pitoresc lexical — spune mai departe Alexandru Palcologu. — dar in egală mă- sură și lexicul impropriu sau rău balansat In fracare". Sau ; „Nu trebuie sa confundăm mește- șugul cu calofitia (. ..J Catofitia se referă tn schimb la șlefuirea detaliului, ta frumusețea și seducția tui; ți din asemenea opere se extrag, de obicei, fragmentele de antologie. Prin asia am spus implicit că n« sint un inamic al calofiliei. , . ■ printre calofUli cel mai iluștri numărlndu se Ma- «riu Caragiale, Sado v ea nu Și chiar artiști de a doua mărime, dar nu mai puțin excepționali, ca de pildă Barbep d'Aurevillp. Villiers de liste — Ceea ce trebuie să refuzăm fn tentația ca- lofiliei este „frumoslsmuP, adică efortul de a face stil pe deasupra". Ion Pop semnează un temeinic Studiu despre „Poezia lui Camil Petrescu", Ion Vartic emite interesante puncte de vedere despre ..Motive mlene in poezia lui Radu Stanca", Petru Poantă si Ion Livian susțin cronica literară. Clttnd din sumar articolul ..Originile orientale ți grecești ale filozofiei", comentariul asupra cărții tui lean Piaget — „înțelepciunea fi iluziile filozofiei" sau eseul tui lan Kott — „Omul ți istoria despre Afax”, tn traducerea tul loan Prla- nov — ne putem face o imagine asupra diversității de preocupări a revistei de Ia Cluj. Se cuvine sil amintim, de asemenea, traduceri, le din Mlnnesingeri ți din Fr. Nletzsche. colabo- rarea unor tineri poeți de remarcabil talent (Adrian Popescu, Ștefan Damian, Km Mlrcea, Viorel Sirbu, Alexandru Olar) prezența lui Nicolae Prelipceanu, Marcel Runcanu etc, A. D. RITMURI CONTEMPORANE Alexandru tforvalh, Ana Setena, ci și de numele muncitorilor : Gh. Jița, Gh. Nandu sau ale elevilor și absolvenților : Stela Caro, Mrcea Blrxtiă, Adrian Dărdban, Petre Boca. Oiga Nagy, Dan Timul te. Rufa fana Păcurariu. Nicolae trimis. Cornel Olelaru ți ion George Șeitan. In total, nu mai puțin de 2^ de etntăreți, entuziaști frecventatori ai cer- curilor literare. Chiar dacă cel mai mulți dintre el nu șl-au găsit Insă timbrul liric personal sau viziunea pro- prie n sentimentelor antale numărul dc versuri selectate — unele de prozodie clasică, altele dc formă liberă — atestă existența unei, tensini lirice tn continuă efervescență. Folclorul a făm-ss o sursă vie de Inspirație, dacă nu chiar „moder- nistă*. cum afirmă Papei Bellu — pentru care el „ocazionează reflex tu nt existențiale" — fn tot cazul, neistovită ți cu efect încurajator pentru debutant i, tntfuclt Ie stimulează ritmul Interior al gindlrft lor poetice. Cred că e prematur să consimțim că merge spre versul meditativ*, la urma urmii nu numai- decît vrednic de a fi exclusiv rlMll. dar se poate da ca exemplu de concentrare metafori'-d a timpului catrenul lut Constantin Brlndușoiu : ..Culoare șl ne- culoare, f alunecă spițele frlnte fl roata de-a dura st dă la drumul mare* ! • O sfioasă meditat ie poetică pot fi socotite fi versurile lut Gh. Munteanu despre Cuvintele rare cind mărturisește că n folosit: „pentru vindecarea sufletului Cuvintele mici J Cămătarilor, / Nu veți găsi nld un act / Semna/ pentru cuvintele rare / Luate de ia voi cu-mprumut. Din dicțio- nare. ! * Consider însă că. în afard de reflexivitate, me- taforele se pot Ivi candia și frumos, cu stlngace exploatare lirică, fi fn versurile lut Comei Oțe- laru: Bărcile talc au pbcat tn ochiul meu să caute buruiană Mă dor demete lor ascuțite și drepte f Nufărul palid vrea sd se deschidă la soare i Caută tramă . . . f SI ti dat să aștepte f Culegerea Ritmurilor din tara Iul lovan Iorgo- van oglindă meritorie fl Îngrijii prezență, tn condiții tehnice remarcabile, contribuie fără îndo- ială util la relevarea, dl ți ta stimularea tensiunii lirice de pe Valea Căruțului și a Btrzavet NICOLAE ȚIRIOI Sub titlul de Ritmuri din tara lui lovan Iorgo- van, Cuta Creației Popular fi Rețițar dtp pe Hngu Comitetul peni fu Cultură și Artă al Județului Caraș- Severin, a editat sub îngrijirea lui Petru O al Ide o culegere de versuri din. creația membrilor cercu- rilor și centurilor literare din Reșița. Caransebeș fi Orovița. Prefațată, printr-un ampla și plurivoc eseu, de poetul Papei heliu, care stăruiețte asupra fenomenului de autocâutare moderni —- atribuit, cam generos, tuturor poeților bănățeni, — culege- rea are drept motto programatic frază a lut Ci. Călinei cu scrisă fn J9^ pentru a tempera excesul dc bămițenizare, cu îndemnul creării unei mari tensiuni intelectuale locale, climat realizat abia tn condițiile noi ale societății noastre de astazi. Caracterizările făcute fiecărui poet cuprins in paginile cărții fini destul de Îndreptățite, deși au criterii de apreciere disparate, de altfel firești, dacă ne gindim că cel mai mulți sint, poate, numai modeste speranțe lirice și deci dificil de anticipat. Poeziile publicate, dc asemenea, sint inegale din punct de vedere ai realizării. George Sura și Nichifor Mi huța, mai cunoscuți prin volumele edi- tate fi prin colaborările lor la revistele literare, sint întovărășiți de astă dată, nu numai de alte nume Intltnite in coloanele revistelor șl ziarelor, ca Petru Berlogea. io.tif imbri, George Nicotovici. Gheorghe Munfeanu, Dumtru Jompan, Constantin Brlndușoiu. loan Burețea. ioana Cioancăș. Cm- stanța Constant inescu (Verescu), Octavian Declin, PORNIND DE LA „ASKLEP1OS“ In față versiunea franceză a unui apreciat roman de antică Istorie intelectuală, de Bilclung-t roman avani la lățire ; cartea dramaticei, înălță- toarei deveniri a Iui Esculap, părintele acelei ști- ințe care, prin cate mitologic și simbol îmbogățit peste timp — se numește Medicina. Autorul aces- tui roman : floria Stancu. Romanul a apărut de curlnd in fibră file franțuzești bueurlndu se. pe me- rii, dc atenția iubitorlfor romanescului antic. Păcat că nu știu cine semnează traducerea, deoarece am fi vrut subliniem ald. nominal ți- deliteatea prin care a reușit Jd restituie poezia eposului românesc, atmosfera dr taină, dantela ne- prevăzutului mitic, refăclnd realități aproape . . . an-istorice. Dar versiunea franceză (apărută sub titlul „Le Grund ptripfe d'Esculape' tn colecția „Plein veni'*) dirijată de And ni Massepain, colecție care apare sub auspiciile Editurii Robert Laffont), ne prilefu- iește o rh'pă dc. meditație... editoriali. •) o eolerțle care se adreseazi eu deosebire tineretului: n eolocUe licuti sfl povestea șefi grațios — fantezist, marile momente ale Istoriei. 95 Nu e prima carta, pe care n vedem, seoasă de cunoscuta editură pariziană, să sperăm de aseme- nea. că nu este nici ultima carte romănescă apă- rută In această colecție, căci mat sint- încă atitea valoroase luedri literare românești care ar merita o circulație similarii, Cind am spus insa că am urmărit fi alte apariții ale Editurii Lat font, am vrut să subliniez altceva ; prestanța figurii grafice <1 tehnoredacției, a machetei. Intr-un cuvlnt întreaga înfățișare tipografica făcută să atragă In absolut; de ta copertă plită la 1‘tert șl format, totul e gin- dit, îngrijit, „acurat*. Ifi face plăcere o astfel de carte. Coperta de un rotarii strălucit, dind tn fac- simil o pictură cu argument, cu temă epică; așa- dar, maehciatorului nu i-a fost jenă să fie cla- sicizant dar de bun gust. (Unele din cnperțtte noas- tre se compun din cîteva Unii sau din abracada- brațe desene menite parcă să-t tnspiiminte pe cititor de la primul gest de desen ^suspense' nu au chiar nimic comun cu confinatul cărții). Coperta care, prin existenta etapelor, fine loc șt de supra-copertă (deci: spirit de economicitate, vădit) este folosită tn întregime : scena epică de pe coperta a fV-a continuă un alt episod, de asemenea. In culori atrăgătoare fi foarte simple ln același imp, Căci virează limpede figurativul, tar clapele ta rtndut tor, sint utilizate la maximum ■ cea din „spate* comunică titlurile unor apariții mai ve- chi, descriind pe scurt subiectul, epoca ln care se petrece. Evident, sd nu uităm, coperta „finală* dă un rezumat al cărții pe care o tnsotește. attt ctt trebuie unul rezumat ca să atragă fără si spună totul el si tnoite, publicitar, la lectură. Da, publi- citar ; editorul de azi trebuie să sa glndească la publicitate fi, de pildă, tn loc să scoată pliante ..de propagandă să facă din fiece apariție, prilej de difuziune a unui program, dc recomandare, eventual, a unei colecții. Ceea ce se poate țara șl tn Interiorul cărții ; mare mi-a fost mirarea, răs- foind versiunea franceză a fui „Asilepios* să tnttlnesc, la sflrțit. procedeul (publicitar, de asemenea), al rezumatulul-suspense din alte cărți ale colecției „Plrin veni’, după care, editorul, politicos întrerupe... lectura: „Dacă vreți să cu- noașteți continuarea acestui roman palpitant,, pro- cura/l-vă" — urmează titlul romanului respectiv, autorul, colecția. Simplu, ingenios, se formulează astfel o invitație la lectură care uneori face mai mult decit o cronică literară. Noi scoatem atit de multe. atit de bune cărți, mai atrs tn ultimii ani; de prisos să mai dăm exemple ; editurile noastre care pol să dea un gubclais povestit pentru copii sau un tarry etc. etc, (fn condițiL grafice și tehno- redacționale exemplare) trebuie să nu uite un lucru; ținuta grafică n unei cărți este, la noî, aproape singura fonnH publicitari de sine stătătoare; ea atrage sau respinge cititorul, Cui ti este Indiferent acest lucru, ti este indiferentă vocația de editor : și atunci ar putea si apeleze la „Hygeea" attor profesiuni. Asta, ea să ne păstrăm in termenii căr- ții ..franțuzești" ce ne-a prilejuit glodurile de mai sus.. . CONSTANTIN CgIȘAN DAN CRISTEA FAȚA CU RECENZIUNEA Rominia literari, cea mai prestigioasă revlslă literară de ln noi. a Încredințai, de curtnd ea de recenzii la cărțile de poezile unui condei strălucitor. Dan Cristea, Salutind această cum nu se poate mai fericită alegere pentru judecarea feno- menului nostru editorial, ne întrebăm dacă nu cumva i s-a făcut o nedreptate lui Dan Crislea. Pentru ci p Idra aceasti munci dc uzură, dc a citi trei—patru cârji de poezie pe săptimlnă, pre- cum șl cărțile mai demult apărute ale auloritor in cauză, ort chiar fi unele articole ce s-au mai fost scris despre aceștia, a lăsa deci această sarcini ingrată tn seama unui talent allt de lefii din co- mun, pot să Înfăptuiască lucruri fundamentale pentru cultura noastră, este un evident sacrilegiu. Dacă i S-ar fi repartizat eventual un corp de ă—d băieți har- nici dornici de afirmare, cum procedează uneori marii profesori sau academicieni, am mal fi putui înțelege chestiunea. Să fi făcut ei adică, acești băieți, munca aceea de muncitori necaltficall. de a cili și oferi pasajele bune sau rele din lucrările analizate, precum și ideile ce-ar trebui dezvoltate, cu argumentele necesare, Căci, după cum, spune — cu un bine ascuns oftat — Dan Cristea, „cine -e mal crede pe simplu cuvlnt t". dr putea număra acești „auxiliari’ cărțile scrise de un poet sau altut, copiind fi titlurile sau anii de apariție, spre dreapta șl infeleapla folosință a titularului de rubrică. Altfel 11 vom sili pe Dan Cristea sd se întrebe, asemenea comisarului ta Început dr leto- piseț : „La al cltelea volum de versuri se va Ir afltnd autorul recenzat 1* Si tot el să răspundă, tn pragul deznădejdii: „Greu de răspuns imediat*. Cind ar da să scrie. Ca acum: „Nu știu nimic desPre autorul Arhipeleagulul de noapte*, sau cind ar fi silit să măriuriseacă despre „obișnuita com- parare a cărților semnate de autor*: „Nu le-am recitit dc curtnd', l-ar sări in ajutor vreunul din cei ln soldă, puntndu-șl In față țife laborios Intoc Apoi, acești dieci obscuri nr putea învăța cite o întorsătură de condei, cu valoare aforistică, pre- cum aceasta„Dar chiar de-aș fl fost ajutat de o memorie mai bună , . .* De ce să nu se eatiilce la locul de muncă acești adjutanți, privind cum scrie, covtrfir de grele răspunderi. Dan Cristea, cu mina fotogenic sprifinită de frunte; „A 5 fl ipocrit daca of recunoaște ci am reținut unul din sonete, fiindcă poetul mlnuleștc permanent abstrac- ții*. Parcd-i vedem pe ucenici admlrlnd expresia : mtnulcste . . . abstracti* șl InchiPuindu-șl cum la poetul acela tn mină cile un fascicol de abstrac- ții șl cum se îndeletnicește păcătos Intru stupefacția iui Dan Cristea. HoiărU, noul — ttnărul. dar strălucitorul — recenzent depășește cu mult, prin uirtuțiile sale ieșite din comun, condiția umilitoare a recenzentu- lui, munca aceasta care cere răbdare, onestitate Și poate Și un sirop de generozitate pentru cei ce „tn toc de-o treaba ca lumea tfi pierde vara cisclnd gura după năluci*, cum ar zice Poetul. V. CANEA 96 r V DACA abile ar fi fost prevăzător ... J OM * Redacția : Timișoara Piața V. Roaitâ nr. 3 Telefon 3 13 99 Administrația București Șoa. Kiseleff nr. 10 • Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singură parte a hîrtiei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1513 la Întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara Calea Aradului 1/A R. S. România | 42907 | Lei 7 -