—' ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMAN1A Semicentenarul Partidului Comunist RomAn ILIE M.ADUȚA : Aniversare, Dimineață solară....................................... 3 N1CO1.AE Ț1R1OI : Certitudini lirice .............................................. 4 TRAIAN BUNESCU : File din istoria poporului romăn pentru unitate și inde- pendență națională ........................ .. .. .............................. 9 * ION TH, ILEA : Ziua aceasta-i a ta............................................. 15 AL. JEBELEANU : „Regăscscu-mă pe drumul", Clar de toamnă, Pe locuri de baladă ................................................................- ■. .. ia COMAN ȘOVA : Așteptare • •................................................. , )7 * MARI A LUI ZA CRISTESCU : Viața la țară......................... ,, lfl ANGHEL DUMBRAVEANU : Drumul spre mare, Albastrele ceremonii, Ninsori 25^ N1COLAE IOANA : Globul de somn, Prieten, Pieptul meu. Intre cuvinte . . jfl GEORGE SURD : Plecările, Ninsoare dionysiacă................... , ’ 5? SOFIA ARCAN : Intr-o iarnă, undeva . . ., ...................... ' DIM. RACHICI : Treapta de sus, înseninare....................... " VIRGIUU BRADIN ; Rod ............................................." 22 SANTA FERENC : Naziști .......................................“ 22 IRINA GR1GORESCU : Baladă cu ancoră.............................. ' ’ 22 GEO GALETARU : Stelele acestui pămint........................... / 22 DRAGOMIR MIRIANICI : Așteptare, traducere de V. Ranga........... STELA COR A : Noiembrie ........................................ ’ T. VAS 1 LE ZDRENGHEA : Omul pămintului ........................... ’ • îl Atelier poetic CONSTANTIN IERCESCU : Comori . MANOLITA FILIMONESCU : Am cerut I ARA MICȘAN : Rugă .................................................. 4tf PETRU MAINHArDT: Peisaj cu tine ..................................... 1B IOANA MOGA MAGERIU : Zădărnicită clintiră............................ 4» » SIMION DIMA: „Scrisori" paleolitice . - ■ - ...................... 49 Orientări T HORST FASSEL : Sistemul tragicului in poezia lui Paul Celan ............... 52 Din literatura universală * DAMIAN DAMIANOV ; Sozopol ................................................. 55 COSTAS MONTIS : De aici pînâ la ochii ei, Răscoală cipriotă. Pății mei, tradu- cere de Marcel Corniș-Pop . • ........................-..................... 56 N, VRETTAKOS : Răsărit la Sunyon, in românește de Dan Constant! nescu ■ 57 KOSTAS VARNALIS ; Oreste, în românește de Neculai Chirica............... ■ ■ 57 RISTO TOSOVlC: Clipa .....................................•............ - 59 KAROLJ AC: Laudă la mersul trenurilor, in românește de Anghel Dunibră- veanu și Dușan Petrovlci . • • • .. . - - • .. ............................. 58 SLAVKO MIHALIC ; Cina cea din urmă, in românește de Angliei Dumbră- veanu și Slavko Almăjan..................................................... Bl HASAN ȘIMȘEK : Căruțașul, Grupa A-Rh — pozitiv............................. «1 TAZ1L, HUSNU BAGLARCA : A privit, in românește de Neuzat M. Yusuf .. - - 63 Cronica literară ALEXANDRA INDRIEȘ : Zaharia Stancu: „Cîntec șoptit”.................. .. 64 ȘERBAN FOARȚA: Text și preconsubtext .. ..........................-........ G” ION MAXIM: Alexandru Ivasiuc: „Păsările” .. ............................. Tîfl ANDREI A. LILLIN : Franz Licbbard : „Mensclien und zeiten" ................ 72 Comentarii MARCEL CORNIȘ-POP : Despre poezia pasageră................................. 75 Cronica dramatică N. D. PARVU : Două lucrări originale la Teatrul Național din Timișoara .. • • 81 Istorie literară-documente AUREL COSMA : Uamil Petrescu inedit — evocări din anii începuturilor literare Btl Cărți-reviste OVIDIU BÎRLEA ; Dumitru Pop : „Folcloristica Maramureșului” ............... 86 SIMION BARBULESCU : Veronica Porumbacu : „Mineralia" ................. . • 87 N1COLAE CIOBANU : Adrian Beldeanu : „Varlațiuni pentru speranță” . . .. 88 VALENTIN TAȘCU : Octavian Paler : „Umbra cuvintelor"....................... 96 Cartea străină P. VOINEA ; Adam Puslojic : „Cad spre cer" ................................ 91 Miniaturi critice M. ȘERBANESCU : Ștefan Braborescu „Ultima cortină” ............... .. .. 92 I. M. : Rubric< permanente. Despre provincialisme, Descoperirea poetului, Tradu- ceri și traduceri.................................................• < • .. 92 ' M. S.: Ceva despre „Cinema”.............. . ■ - - ■ • ........... - . ■ . - 93 CONSTANTIN CRIȘAN : G. Apollinaire: „De la Ingres la Picasso".............. 94 P. V.: Lirica japoneză * *............................ • ■ • - - ■ ....... 94 Epigrame de : ION I. MIOC, DAM1AN URECHE, MIHAI IOVANESCU, N. D. PARVU, SERGIU SIHARU .. .. ■............................... 95 G. P. t Corespondența ............* *.....................*................ 96 Semicentenarul PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN ILIE MĂDUȚA *------------------------------------------- Aniversare Ce cuget nalt intr-insul se-ntețește. . In glia-ntunecată pune zeul *■ solar mari fulgere de somn _ fi vînturd corăbii lungi de nouri. Scinteietoarele orașe-n boarea lăzduhului se arcuiesc albastre, iar turnurile zveltelor uzine Se-nalță lin in zodia puterii. Dar oamenii ? Cu umerii-n noianul unei lumini, al unui tinăr aer ce limpede vibrează cu vulturii — cu fețele în pietre preffoase. $i toate — jindul rodnic le primește, le-ntemelază viu, le-așează aripi prin anii — lespezi de granit și jaruri. I *------------------------------------------- Dimineafă solară Ca w scut înnegurat ziua se-naifa din mare, intre sulițele de argint, între corurile biruitoare. Pescărușii în larg trec cu plasa luminilor desfășurată peste veghea patriei, peste temple de vis și durată. Statornică marea plescăiește, utntul pulsează în ore, țcra iși mută-n zenit vîpăile-i tricolore. ■f MCOI-AK ȚiRlOI CERTITUDINI LIRICE Poetului vremii noastre, in sufletul căruia se reflectă cu atita inten- sitate zbuciumul precipitat de presimțire al unei noi civilizații umane, i se ivește, chiar in febra creației, momentul confruntării eului său și-a limitelor lui cu sensul existenței tuturora. Nu-i vorba aici, numaidecit de idealul unei vieți sau de descoperirea unei chemări, cit de conștiința perisabilității și de insignifianța individului in fața unui destin colectiv. Dezaxat de spaima de neant a filozofiei existențialiste și de psihoza dez- mățului și a contradicțiilor antagonice din așa numita societate de con- sum, artistul burghez iși ratează forțele de creație, imbrățișind, ca un Hamlet al tuturor flecărelilor, năluca dopată a absurdului. Fără certitu- dine interioară, creația artistului contemporan nu va putea exprima nici fiorul invizibilului sau al inefabilului, fără de care nu există nici artă adevărată. Pentru poetul care trăiește in societatea noastră, in condițiile înte- meierii socialismului, momentul hotăritor pentru destinul artei sale este cel al ieșirii din cochilia îngustă a eului liric, clipa expansiunii către obiec- tivele precise urmărite de o colectivitate puternic organizată. Nu există creator în societatea noastră care să nu fi ajuns să-și confrunte fețele dinlăuntru ale propriilor năzuințe, sentimente și concepții de viață înain- tea certitudinii întruchipate in partid și lupta lui pentru un viitor mereu mai bun în luptă și viață. Partidul, lumină călăuzitoare de 50 de ani, se simte prezent in lite- ratura țării noastre, ca și in scrierile unor poeți de toate virstele cu uce- nicia începută și reîncepută in Timișoara, cum sini, nu numai cei ce scriu azi, ci și debutanții interbelici: Ion Stoia Udrea, Grigore Popiți, Zoltan Franyd, Franz Liebhard, Karoly Endre, lozef Meliusz, Constantin Miu- Lerca, Ion Bănuță, zldam George Drumur, Petru Vintilă, Al. Jebe- leanu și alții. Activitatea literară desfășurată, bunăoară, la revista și editura Vrerea. poemul Cîntecul uzinei publicat acolo alături de alte versuri și idei pro- gresiste, a constituit O chezășie timpurie pentru bănățeni că se poate scrie literatură angajată politic de remarcabilă valoare estetică. Lirica timișoreană de azi, credincioasă luptei partidului, oglindește, prin realizările artistice ale celor mai înzestrate condeie ale ei, mentali- tatea sănătoasă a scriitorului deplin angajat față de idealurile societății socialiste, față de mersul înainte al omenirii. Partidul este simțit adine in conștiința și sensibilitatea lirică a poeților timișoreni, atit în mod indi- rect prin concepția de viață, ideile și viziunea poeziilor lor, cit și in mod direct, mărturisit, fie ca o descoperire in propria trăire subiectivă, fie in diferite reprezentări simbolice. Poeții timișoreni au mai făcut, adesea, elogiul realizărilor inițiate de partid, au evocat eroii clasei muncitoare, au 4 însăilat portrete a ie activiștilor de partid, chipul comunistului sau chiar a ti pledat pentru o mai activă participare cetățenească. Dintre cele mai interesante și mai realizate versuri ale poeților lirici, descoperirea semnificației profunde pe care o are forța șt lumina parti- dului, devenită certitudine pentru Al. Jebeleanu, convins totuși că nenu- mărate „virtuți sau însușiri amorfe zac intr-ale noastre firi", este expri- mată simplu și senin : Partidul se-oglîndește-n fiecare, Cum necuprinsul se răsfrînge-n mare. Pentru Anghel Dumbrăveanu,poetul care afirmă că tși închină toate cin- tecele lui luminii și vremii sale „in care oamenii cresc mai frumoșia, pen- tru a cînta partidul, adică forța ce dă sens alintului nostru; E necesar un citec vertical, Ca o columnă de flăcări nestinse. Sau larg ca un cer de epopee ; Un cîntec ca un poliedru cu infinite oglinzi hi care oamenii să se regăsească aricind. I Numai un asemenea cîntec ar putea să cuprindă „toate vocile pămîntului meu“, in toate clipele fericite și sfioase ale bucuriilor. Cutremurat de amintirea focului de iad ce mistuise o lume a trecutu- lui mult încercat, Zoltan Eranyo consideră intilnirea cu partidul, chiar la virsta-i înaintată, Sărbătoare a învierii, căci pentru idealu-î de umani- tate, acesta se-nalță in zări ca ; l ’n tinăr sol, ce-n ochi de foc răsfringe A Lumii Noi mărețe arătări, Și imnurile vieții-nalță liturghie Ca Omenirea-n om deplin să-nvie ! Mai puțin mișcat de un ideal etic, cit e pătruns de miracolul creșterii I interioare a propriei valori, tînărui Lucian Burerfu se smulge cu înain- tare din inerția orgoliului de sine, fiindcă : Trupul meu a descoperit o materie Sensibilă, de harfă și de liră, și de orgă. Care se lasă transfigurată de imensități, Mai presus de ele, O materie a iubirii întretăiată de aștri aprinși De oglinzi rotitoare trîmițîndu-și ecouri. Această materie nouă îi mutipUcă „in fiecare ipostază a lumii cure-o transform1', pentrucd inima sa e un nucleu comunist. !Un caracter de Autobiografie are mărturisirea transformării psiholo- gice în întrlnfrea sa cu partidul la Damian Ureche ; Pentru lumina nouă statomicită-n fard Am scos munfii din adine Să-i cunoască munții de-afară. Apoi intr-o seară tirzie Pădurile m-au petrecut pină la tipografie, Ele s-au întors, si eu am rămas Cu munpi si apele-n glas. 5 întruchipat simbolic, partidul „părinte dătător de viață", pentru Adam Anavi, care e profesor, bate în inima copiilor, căci: Ca un cintat de păsări, la fel și corul lor Aripile-și ridică in toată fara-n zbor. Cind sapă vreo grădină, cu zimbete pe guri, Ei patriei, în straturi, sădesc, cu pomi, păduri. Cind răsfoiesc vreo carte, in pagini, ei văd bine Cum se deschid noi mine, cum cresc, înalt, uzine. Livezile tinere ale generațiilor de miine reprezintă simbolic și pentru George Druniur forțele de creație ale partidului, viața nebiruită ale cărei înălțări se ridică robuste, deși nu-s împlinite complet. Anii limpezi iși ascund paloarea Rotunjind încete anotimpuri, — Crengile se-ntind și pipăie prin timpuri Jocul fructelor dorite, floarea ,.. Coloană in august, exprlmînd elanul infinit al vrerilor noastre, Traian Dorgoșan iși imaginează îndrumătorul idealurilor noastre : Dublată coloană-n rotundul albastru Un astru la capăt, la capăt, un astru ; adincule-nalt din zenitul înalt ești naltul adine din nadirul cellalt ; mesteacăn cu sevă de vise-n tulpină cu umbra răsfrintă in noi, pe retină, minune ce-ți sapi rădăcina rotată în vîrsta-mplinirilor noastre, bogată. Eăcînd elogiul realizărilor inițiate și dăruite tic partid oamenilor acestei țări aflate in continuu avint creator, poeții timișoreni exprimă, fiecare în stilul și viziunea lui, un sentiment plenar de mindrie și recu- noștință, așa cum Pe străzile Reșiței l-a avut Al. Jebeleanu: Cind pășesc pe străzile orașului brodate cu fier fi cu schele Pe care primăvara, cuceritoare, aruncă stropi cu senin. Oamenii Reșiței alunecă, grăbiți, prin anotimpul crud FilfHndu-și șepcile in fața dimineții blajine. In sufletul lor eu aud Pulsul covîrșitoarei uzine. Aspectele noi ale satelor se oglindesc în versurile lui Hans Kehrer (Crește satul, Marginea satului, Desecare) sau, în contrast eu amintirile dureroase ale trecutului, în versurile lui Constantin Miu-Lerca (Două sate, două lumi) care nu-yi poate învinge admirația, încercînd să descrie aspec- tele noi întilnite. La Constanța, poetul Anavi evocă umbra lui Ovidiu pentru a-i arăta cit de strălucite sînt acum malurile mării blestemate odinioară de cel exilat, 6 Pe Argeș, Anghel Dumbrăveanu înalță o Legendă a Hidrocentralei, vibrtnd, ca în această Laudă patriei, de revelația faptului că: ... Apele spun Morfeme albastre pentru ceasul de împliniri AI pămfntului meu. E o sete de timp Și-o chemare a sevelor, e un dor Necuprins de certitudini în spațiul Baladelor noi și harfele sint amețite De neliniști stelare sub aura țării. Tematica liricii cetățenești ridica fiecărui poet contemporan, probleme serioase de construcție literară, de selecție a materialului de transfigurare artistică, de stil și de inventivitate, Poetul trebuie, exigent cu arta sa, să se exprime pe sine transpunîndu-șî sentimentele patriotice și convin- gerile sale politice intr-o nouă ipostază, de vibrație estetică, dar in același timp, el nu poate să nesocotească nici intr-un fel cerințele meșteșugului și al vocației sale de creator original, profund și măiestrit, Dintr-un ase- menea examen interior artistul cerebralizează inspirația, o strunește cu luciditate, însă nu renunță ia idealurile de totdeauna ale aptitudinilor sale artistice. Reluarea unor teme cunoscute presupune o grifă în plus pentru originalitatea expresiei, căci rareori tematica inedită contribuie, direct la descoperirea modalităților noi de exprimare, iar valoarea artistică nu de- pinde exclusiv de subiectul sau de tema aleasă — adevăr de care, din pă- cate, nu s-a ținut întotdeauna seama. Din punctul acesta de vedere, e de remarcat că în lirica timișoreană : evenimentele din Februarie 1933, moartea lui Filimon Sîrbu, munca pe șantiere, semnificația lui August și alte motive de creație des cintate de poeții epocii noastre au răsunat, cel puțin cu un timbru de originalitate a comunicării, sub semnăturile lui AL Jebeleanu, Anghel Dumbrăveanu, George Suru, Franz Liebhard, Damian Ureche, Marcel Turcu, Nicoîae Dolîngă, înseși problemele cele mai grave ale existenței atit de efemere a omului pe pămînt, văzute in lumina nouă a convingerii partinice îi dă poetului de limbă sîrbă Viadimir Ciocov posibilitatea să surprindă cu su- gestia versurilor sale o undă de corolare, transmisă și în traducere. Lumina veșniciei dă sufletului său și clipei schimbătoare, scurtei sale zile, cuprinsul unui veac, căci; O lume nouă crește cu mine dimpreună Șt timpul care trece clădește Viitorul ! Eu nu sint nici tntîiul, Și nici cel de pe urmă, Pe calea fără tihnă ce merge-n infinit, Lenin, slăvit de atîtea ori și pe atitea meridiane și-n atâtea graiuri și limbi, la poetul Constatin Miu-Lerca primește o dimensiune nouă a ome- niei, fiind conturat in limbajul unui țăran bănățean simplu intr-o adu- l cere aminte trăită și împărtășită pe vorba de acasă: Eu l-am fost văzut și-l știu, nu din foi, — aievea, viu. 7 Se uitau la el cei mulți ca la tata Zor. — Odată, Îată-Z, pHcia, cu-o lopată, cot Za cot cu un matroz. Se-n^lrase Za moZoz, — dă să prindă de o grindă .. Am simțit c-o sâ cuprindă, insul ăsta mărunțel, toată truda lumii-n el". în dorința de a da un contur de artă accesibilă tuturor, poeții bănă- țeni au zugrăvit nu odată profilul comunistului. Erou, pentru Aurel Turcuj, el nu s-a jertfit zadarnic : Siugele i s-a scurs in lut, Flacăra lui s-a zbătut in huma cu iarnă tirzie și a izbucnit in ierburi și flori, din care izvora primăvara spre înalturi, peste cocori. Constructori, comuniștii sint pentru George Suru, „Visătorii luminii, cu nume țîșnitoare ca saltul păstrăvilor1 și „cei care nu sint singuri nici- cind, fiind legați de viitorul pămintulu^L Muncitori, despre care Anghel Dumbrăveanu afirmă că trec necon- tenit prin poemele sale, sint totodată : Prietenii mei cei mai adevărați Cu care beau in concediu frumusețea Paringuiui Și lumina argilelor, la Drăgășani Prietenii mei cu care privesc in stele Ș’i-n propriile-mi vise. Prietenii mei, in ideile cărora cred Pentru că sint și ideile mele". Luptător, cu steagul vieții neșovăitor dus înainte, fiindcă steag id face din propria viață, comunistul, după AZ. Jebeleanu, chiar dacă ar pica „ucis de cei mișei" iși va vedea pe culmile nădejdii „tovarășii cum urcă spre cetate". Deși nu m-am oprit cu niciun fel de analiză critică asupra creațiilor poetice date drept exemplu de adincire in propria substanță lirică a artei lor, se poate observa că poeții timișoreni sint conștienti de menirea de a se realiza ca scriitori deplin accesibili publicului larg de cititori și de a descoperi totodată modalități noi de creație în abordarea unei tematici în general cunoscută și încercată des. Fără îndoială, dificultatea de creație a acestei tematici n-a fost suficient depășită nici de poeții timișoreni, cum de altfel și ei sint încă tributari, din păcate, anumitor maniere, banali- zate prin clișee de vorbire, ce trădează grabă sau neglijență formală, pre- cum și răsfrîngerea imaginii printr-un unghi de vedere exterior, factice. De cite ori insă, optica aceasta a creației a pătruns în însămi structura lor lirică, versurile lor au izbutit să le oglindească adevărata valoare. & TRAIAN BUNESCU File din istoria poporului român pentru unitate și independență națională Ne este îndeobște cunoscut faptul că ideea unității statale a pă- truns adine in conștiința maselor populare încă in perioada revoluțiilor burghczo-democraticc din 1848. Făcîndu-se interpretul poporului și expri- mînd această realitate, marele democrat revoluționar Nicolae Bălcescu arăta : „Vrem să fim o națiune, una puternică și liberă prin dreptul și da- toria noastră, pentru binele nostru și al celorlalte nații, căci voim fericirea noastră și avem o misie a împlini in omenire. *“) El condiționa realizarea progresului social al țării de puterea și tăria poporului, respectiv de soli- daritatea tuturor românilor, de unirea lor într-o singură națiune. „Aceste condiții de putere, de care avem nevoie, — arăta Nicolae Bălcescu — nu le putem găsi dccit. în solidaritatea tuturor românilor, în unirea lor intr-o singură nație**.*) Nicolae Bălcescu, in fruntea luptei ginditorilor pentru unitate, are meritul istoric de a fi schițat programul revoluționar de înfăptuire a unită- ții statale. In acest sens, el scria : „Revoluția viitoare nu sc mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, propretari de pămînl ..că ea „va cere unitatea și libertatea națională4* și. astfel, „adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze in pace toate reformele politice și sociale de care are nevoie și să constitueze domnirea democrației, domnirea po- porului prin popor*. *) Acest nobil reprezentant al gindirii social-politice ro- mânești din acra vreme prevedea obținerea libertății naționale nu prin „dar1* și „milă", ci prin lupta solidară a tuturor românilor. alături de po- poarele împilate, împotriva asupritorilor. „Libertatea naționalităților — scria Nicolae Bălcescu — nu poate veni de la curțile împărătești și din mila împilatorilor și a despoților, ci numai dintr-0 unire strinsă între toți românii și dintr-o ridicare a tuturor împreună și in solidaritate cu toate po- poarele împilate. Aceasta este calea cea nouă pe care pășesc și trebuie a păși toți românii, de progres și de mișcare din Ardeal, Banat, Ungaria și coi din Principate1*. *) Ideea unității, a neatârnării și independenței reprezintă o năzuință veche a poporului român, avînd rădăcini istorice. Ea a fost înfăptuită, e drept, numai pentru scurtă vreme, și nu în întregime, de Mihai Viteazul. In condițiile istorice de atunci nu se maturizaseră premizele economice și sociale necesare realizării unității statale, unitate care avea să se înfăp- tuiască cu mult mai târziu. între timp, însă, sentimentul apartenenței la o singură națiune a fost cultivat cu o responsabilitate patriotică, exemplară, de către cronicari. In felul acesta, el își făcea loc din ce in ce mai adînc în conștiința maselor din teritoriile locuite de români și, în consecință, ten- *) Nkolic Bălcescu. Optr^, ESP I A. p 1112. •) Ibldcm. 1S4. *) Ibldcrn. Opere, voț, 2. Editura R S.R.. 0- 312. *1 Ibldcm. Op^T*. vfil. I. Fdlaza drep- tului la autodeterminare, intensificînd, astfel, lupta pentru desăvirșirea unității statale. Alături de Unirea din ianuarie 1859 și de cîștigarea independenței naționale din 1877, luptele armate din vara anului 1917 au avut darul să accelereze înfăptuirea deplină a unității statale. Prin epopeea de la Mărășești, poporul român, înfrîngînd armatele cotropitoare, a salvat indc- pendența și integritatea țării. „Victoria de la Mărășești — a arătat tov. Nicolae Ceaușcscu — a reprezentat o contribuție importantă la înfrînge- '*) ..Dada viitoare", anul I ,nr. î, din mal ISH3, '■> Ihidcm. nr. I. din aprilie t«M. ") ..Destrămare* monarhiei austro-unuare 1900—191»" Editura Academiei R SK , l$M. P 100. '*) V. I. Lenin. Opere. voL 22, Editura P.M.R.. 1962. p. Wv Ibidem. voi. 23. E.S.P.L P„ 1963, pas. 274 rea militarismului german, un moment hotăritor in lupta pentru elibera- rea patriei noastre, pentru înfăptuirea idealului de unitate națională.^ 1') In aceste condiții istorice, mișcarea pentru eliberare națională și pre- faceri sociale a cuprins întregul teritoriu al Transilvaniei. înlr-o serie de localități, ca de pildă. Timișoara, Arad, Reșița, Petroșani, Oradea ele. muncitorii și șoldații au pus stăpînire pe orașe. Proclamarea republicii, formarea sfaturilor muncitorești, atacarea conacelor moșierești de către țăranii români, maghiari și germani, împărțirea pămînturilor și a grine- lor, alungarea autorităților locale asupritoare, au lărgit foarte mult baza mișcării de eliberare națională, creîndu-se astfel condiții pentru desăvîr- șirea unității statale. De asemenea, constituirea și formarea la 1 noiem- brie 1918 a Consiliului Național Român, *) proclamarea acestuia ca unic reprezentant al populației române din Transilvania, au reprezentat pași importanți pe linia realizării acestui deziderat. în condițiile unei puternice mișcări revoluționar-dcmocratiee, ele- mentele înaintate, ca Vasile Goldiș și social-dcmocratul Ion Mihuț șa. au determinat Consiliul Național ca, pe lingă Adunarea națională a deputa- ților aleși pe circumscripții, să convoace la aceeași dată 1 Decembrie 1918 — o mare adunare populară,l6) Acest lucru a provocat un viu entu- ziasm in rîndul maselor populare, care nădăjduiau ca revendicările lor să se înfăptuiască cu prilejul eliberării naționale, o dată cu actul Unirii, Ele considerau, pe bună dreptate, că revendicările sociale și libertățile democratice pentru care luptau ar putea fi satisfăcute in cadrul unui stat democratic. Deosebit de semnificativ este faptul că, la Alba lulia, pe lingă cei 1 228 de deputați. dintre care 150 reprezentau social-democrația română, s-au adunat peste 100 000 de oameni din întreaga Transilvanie. Aceasta a determinat întreținerea unei atmosfere de frămintare revolu- ționară, care avea să influențeze intr-o marc măsură lucrările deputa- ților. Cu acel prilej, Adunarea națională a deputaților a adoptat decla- rația de Unire a Transilvaniei cu România. Citită în fața maselor populare de Vasile Goldiș, declarația mai prevedea instaurarea unui regim demo- cratic, înfăptuirea reformei agrare, votul universal, libertate și egalitate in drepturi, legislație muncitorească etc. Constituind dcsăvirșirca procesului de formare a statului național unitar român, „Unirea a fost încununarea victorioasă a luptei seculare duse de cele mai înain- tate forțe ale poporului român din Moldova, Muntenia și Transilvania, de cărturarii și marii gînditori ai neamului, a activității desfășurate de elementele revoluționare, de militanții socialiști, a aspirațiilor și voinței întregului popor român*4. l7) Evenimentele ce au precedat actul de la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România, au confirmat ideile lui Constantin Dobrogeanu- Gherea, care incă în 1911 scria: „Cînd popoarele muncitoare conștiente vor dispune de soarta lor și a țărilor lor, atunci va suna și ceasul liberării “) „Sctntel.v nr. 7«l Hin 13 «ugna l«7. •) Afară de cel din Transilvanii». la 16 septembrie 19IR. grupul emigrantelor r -miri; "• înființat la Paris, Consiliul Național Român din care făcea» parte Talie lonwii (pfr^rdinrri, Ni. o|av Tilalcscu. Oetavi.in Goga.. Constantin Miile. Traitn Vuia 5 a Accsl coimIIHi propaga hi rîndul opiniei publice mondiale . necesitatea dcsâvlrșirll imltiții raționil** 1 României. । ■■ cUct.i .lâpla mini rl a (ost recunoscut oficial de câtre guvernele Franței. Angliei. 5.U A >i Haliri I Ion M Oprea, „Nicolae TRulesrir^ Fdihira MHntUleA, Bucnrc$1i. i9tWi. p IIR) *) ..Din Istoria Transilvaniei", voi II. ed. ll a. Editura Academiei RSR. p «ih w> Nicolae Oonșcscu, „ClivTnljrc rostită eu prilejul aniversării m 50 ilr ani de 1.» Eiiarea epopee naționali ă Miră peștilor", Srtnlela nr. 74.li din 13 angti«i 1967. națiunilor mici de sub jugul celor puternici, atunci va deveni cu adevă- rat posibilă întregirea țării noastre într-o Românie cuprinzind pe toți românii4'.”*) Acest mare act s-a înfăptuit pe baza dreptului la auto- determinare „pentru care poporul român a dus multe veacuri de-a rîn- dul lupte din cele mai grele și pline de jertfe. Organizațiile muncitorești care au afirmat întotdeauna că fără dezrobire națională nu este cu pu- tință nici dezrobirea socială și nici asigurarea păcii între popoare, recu- noscând, prin aceasta, tuturor popoarelor dreptul la independență națio- nală în granițele lor etnice, s-au alăturat acestei lupte a poporului român și au ajutat ca ea să fie dusă la biruință44. “9) Marea Adunare națională de la Alba lulia a împlinit pentru totdeauna visul românilor de pe ambele versante ale Carpaților. în această hotărîre a noastră atirnă tot ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi cei de față și tot ce va înălța pururi pe fiii și nepoții noștri44. 2Bj Pînă la marele act al Unirii intr-un singur tot, poporul român nu-și putea dezvolta pc deplin toate energiile sale materiale și intelectuale, „împărțit în mai multe părți — arăta Rezoluția Congresului Partidului Social Democrat din Transilvania și Banat ținut la Sibiu in 6—7 ianuarie 1919 — dezvoltarea sa devenise anormală și nesănătoasă in cel mai înalt grad. Luptele continui pentru unitate statală absorbeau partea cea mai mare a forțelor sale morale și intelectuale, iar în urma acestui neajuns, organismul social al națiunii române suferea și stagna foarte mult. Sl). Visul acesta, sfințit cu atitea jertfe, a dăinuit în sufletul poporului român de-a lungul întregii perioade cit a trăit împărțit sub ocupații străine. Numai așa putem înțelege — sublinia savantul și istoricul român Nicolae lorga „cum am putut sta locului peste toate nenorocirile pe care soarta ni le-a adus; pe cînd oamenii aduși de vini se spulberă, cei can? s-au înfipt prin muncă și jertfă intr-un pămînt, aceia sînt de neclin- |tit“, pentru ca, mai apoi tot el să adauge : „Peste românii aceștia au trecut toate furtunile, i-au bătut toate grindinile și cu toate acestea rămin înfipți acolo.44 w) Subliniem faptul că Unirea Transilvaniei cu România nu s-a făcut sub formă de „dar44, ci ea a constituit un proces istoric necesar, a fost rod al luptei poporului român pentru afirmare națională, pentru eliberare de sub jugul străin și pentru unirea tuturor românilor de pe întinsul patriei noastre intr-un singur stat național unitar. Justețea acestui proces istoric a fost recunoscută și de către guvernul Republicii Sovietice Maghiare, prin mesajul semnat de Bela Kun, adresat guvernului român la 5 mai 1919. în acest mesaj se recunoșteau toate pretențiile naționale „ale guvernului român, condamnînd fostul guvern austro-ungar care din vechea subjugare de- ducea dreptul de a continua oprimarea41. Cu acel prilej, guvernul revolu- ționar maghiar aducea la cunoștința guvernului român că recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile „teritoriale naționale?44.2*) ■*) C. Dobrogeanul Ginerea. „Soclu Hamul în țHri*le înapoiate*4. prrlntji la • K Kaill4cy. „Dalele >o^kil-democra|leli”r Cernii de rdilnrfi aorlalHtă. BorurtflL lini. p S-» “J ..Lumea Noua’, nnul XXXI. nr. 27 din 4 decembrie ISW. p. 4 "j Nicolae C^'aiițeacu. MCuvlnlarea roslilj la adunarea populara de la Alba Jnlin din o.i Scfnteia nr 7126 d*« '» ncînmhrie IW. a,J ..SOTlalfamul", anul LX. nr. 37 din 17 2 martie I91Q Nicolae lor^n. ..Alirmarcii vltalllA|H romAne^H". Viîrnll de Mnolr. i?4d p 12 Ibdrm. p 21 2J) ..Dlmlw-aln"* din nml 1910. în cadrul statului național unitar român, datorită împrejurărilor isto- rice, alături de națiunea română, care formează majoritatea zdrobitoare a populației țării noastre, au trăit și un anumit număr de naționalități con- locuitoare (maghiari, germani, sîrbi etc.). „împrejurările istorice au făcut ca de-a lungul secolelor pe meleagurile patriei noastre să sc așeze, alături de români și populație de alte naționalități. în decursul a sute de ani, ro- mâni, maghiari, germani și oameni ai muncii de alte naționalități au luptat și muncit împreună, au indurat multe greutăți, au dus lupte dîrze împo- triva claselor exploatatoare. Conviețuind și luptînd laolaltă, ei s-au înfră- țit pe veci..25), înfrățire ce avea să primească un conținut nou și să înflorească multilateral în condițiile victoriei socialismului în patria noastră. Pe lingă numeroasele și uriașele manifestații organizate de masele populare din toate provinciile românești, actul Unirii a fost aprobat de către sași prin declarația de la Mediaș din 8 ianuarie 1919,26) iar de către șvabii din Banat prin proclamația de la Timișoara din 10 august 1919, cînd și-au manifestat convingerea că in cadrul României „caracterul lor național și limba lor maternă se vor putea dezvolta nestingherit."27) Tratatele de pace încheiate după primul răzljoi mondial și, în mori deosebit, cel de la Trianon, din 4 iunie 1920, au constatat și au confir- mat Unirea ca un fapt împlinit. Articolul 45 din Tratatul de la Trianon prevedea faptul că „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României la toate drepturile asupra teritoriilor fostei monarhii austru- ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei (...) recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcînd parte din România".2*) Teritoriile respective sc refereau la Transilvania care se unise, deja, cu România. Deși Unirea nu s-a realizat în cadrul unui regim democratic, ci al unuia burghezo-moșieresc — din care cauză multe prevederi ale Decla- rației adoptate la 1 decembrie 1918 nu au fost respectate — ca a lichidat unul din marile obstacole ce se găseau în calea dezvoltării social-econo - mice din România, „înfăptuirea unității statului Român (...) a realizat cadrul național și social economic pentru dezvoltarea mai rapidă a forțe- lor de producție; înmănuncherea laolaltă a energiilor și capacităților creatoare ale poporului nostru, a creat condiții favorabile activității for țelor progresiste ale societății...“ M) Aceste forțe, în fruntea cărora istoria a așezat Partidul Comunist Român, și-au asumat misiunea de a apăra cuceririle poporului român, unitatea și independența națională în fața primejdiei provocată de duș- manii externi, de forțele fasciste. Partidul Comunist Român și-a făcut o datorie de onoare din faptul că in decursul existenței sale, lupta pentru apărarea unității și independenței naționale a poporului a ridicat-o pe noi trepte. M) Klcolae CcaușcsCu, „Raport ia cel de al IX-ka Congres al P.C R Editura politie# Buen iVuS, p. *) Silviu Dragonilr „La Transylvanle avani c< apr^s l'arbitarge de Vlenne". Centrul de slu di! și cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 19*3, p. 2S: „RevMa rconnmiră’. SUmh. I9UI, p. 9J Kirițescu Constantin, «Istoria războiului pentru întregirea RomAnlei*, 19IB -I9i9. Ediția Il-a. In trei volume, volumul III, Editura Cum’ Senatelor. București p. W. **) Ibidem d_ Nicolae Ceaușescu, ..Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluționare >■ democratice n poporului român, al tradițiilor mi^riirii muncitorești și demneaiire n poporul’1' romftn. al Iradijillor mtșeârii muncitorești și socialiste din România". Editura politie#, B»cure$1i, o ™ i4 ION TH, ILEA * --------------------------------------------- Ziua aceasta-i a ta Am spus : e pentru ea. Ai ei e veșmintul acesta. Fulgerul ce s-a oprit deasupra apelor fi a pămîntului. Ție, dragoste, ziua aceasta. Ca pe o cupă curată, cape o corolă de apă tremurătoare, ridic-o in miinile tale, bea-o cu ochii șl gura, risipește-o in vinele tale ca să ardă aceeași lumină in singele tău și al meu. Iți dau ziua aceasta cu tot ce ea ar aduce : struguri străvezii de safir și pala de vint ce-ar aduce aproape de geamul tău durerile lumii, îți dau toată ziua aceasta. Din lumină și suferință vom face plinea vieții noastre, și nu vom izgoni ceea ce vintul aduce, și nu vom culege numai luminile cerului ci și semnele aspre ale umbrei de pe pămint. Toată ziua aceasta-ți aparține. Nu te va orbi întunericul, nici lumina strălucitoare . din această piârnadâ umană, sînt făcute viețile noastre și din această pitne a omului noi vom minca. Și dragostea noastră făcută din lumină obscură și din umbră scăpărătoare va fi victorioasă, precum ziua aceasta ce va intra ca un fluviu de turninâ, în mijîocui nopții. In ziua aceasta iubito, Toată ziua aceasta-i a ta. Ochilor tăi o dăruiesc, inimii tale o dăruiesc, ți-o las în mîini yi-n pâr ea pe o creangă cerească. Ți-o dăruiesc ca să-ți faci un veșmint din argint albastru și apă. Cind noaptea va veni să se reverse peste această zi, cu vălul ei tremurător intinde-te alături de mine, atinge-mă și-nvelește-niă cu toate pinzele înstelate ale luminii și umbrei și apoi închide-ți ochii ca să adorm 15 Al. JEBELEANl’ *------------------------------------------- „Regăsescu-mă pe drumul*... M-aș întoarce lingă pămintul natal, M-aș întoarce lingă brazda neagră, aromată, Părăsită de treizeci de ani. Țărina natală radiază-n mine : Oază-n deșertul anilor. Mă refugiez Și-adorm in grădinile ei purpurii Cind e prea puțină ziuă pe lume. M-aș întoarce să-mi regăsesc rădăcinile, Oricit de răsucite și firave. Sint ale mele ! Am cerul natal ! am leagănul, am viile ! Ascultai cum se naște cintecul in cuibul lor. Acolo nu mi-e teamă de moarte, Acolo nu mi-e teamă de vtafâ I Acolo plantele m-ar primi Fragede, semănind cu mina mea dreaptă. l.e-aș dărui soarele meu sd îe-ascutt germinația. Să le grăbesc suișul, sd Ie simt Palpiiafia sub grațiosul crepuscul de vară. Noaptea neagră ca o brazdă, hermetica noapte Ne-ar îngropa de fiecare dată, pe furiș, împreună, Ne-ar amesteca și ne-ar macera taciturnă. *------------------------------ Clar de foamnd Alungă-mi cu mina ta de melancolie Pietrele acre de pe frunte. Alungă-mi regretele Tirzii. Tinerețea ta aștearnă-mi treptat Pajiștea verde cu zvonuri de vară. Aripile tale nu sint de fanatică ostenită. Cînd ajungi pe pragul meu te prefaci în candelă, tn cireș imaculat. Dansez și plutesc cu bolfiEe Peste-amintiri mohorite, peste renunțări. 16 Ochit tăi necruțători mă călăuzesc Spre Necunoscut. Și e prima dată Cind nu mă tem de Necunoscut. Nici o răscruce Nu mă-ntîmpină. Ascult foșnetul străveziu al Viitorului. Vino, fără ezitări, spre imperceptibilul flux ! Să nu uităm nici o șoaptă I Părul tău lung Ocrotească-mi sentimentele și munții, Apele neprihănite ne poartă pe malurile de beton. sjc ---------------------------------------- Pe locuri de baladă Prea des repeți cuvin tul, prea des te culci cu mine, Prea des îmi scade umbra, prea des renaști alături, Tot pură-nchipuire, ca marile omături, Alergi, dispari pe pîrtii din zonele alpine. Citim pe fumuri urme. Străvechii leoparzi Trecură către moarte prin noaptea scandinavă Și treci și tu pn porul, felină și suavă, Cu mine, scuturimi cristalul de pe brazi. Cum scirție zăpada ca pltnsul sau ea lemnul Sub talpa de fecioară ! Geroase fuziuni! O pasăre îți scurmă zănatică desemnut. Suim de-atîtea ore, dar n-am pusit caverna Spre care ne tiviră bizoni sau viziuni, iar jos, in vale, sună, neutră goarnă, Cerna. COMANȘOVA * ------------------------------------------- Așfepfarc Și somnul cti un pui de urs polar Plecat in visuri albe după mrene Cu gerul tot in blană scîntelnd Iar eu alături cu zăpada-n umeri Ascult cum Sânii mari cu clinii obosffi, vin, Vin vulpi de aer fulguind in seară [-atita alb atita cruntă pace Că-ntregul eu se-mprăștie in nea Și sint ceva fără durere Șl sint ceva fără ceva Ce-așteaptă puii albi de urși Să facă tumbe pe un povirniș. 17 î Oriwnt VIATA LA TARĂ Marfa Luizu-Cristcsru Tînăra doamnă începu să recunoască locurile și, aplecîndu-se pe fereastra caleștii, se strădui sâ pătrundă ultimele valuri ale întunericului. Numai în țara aceasta, plină de păduri și ape, noaptea se ridica brusc, ca o perdea, și lăsa în urmă vîrtejuri de aburi reci care se răsfirau goniți de vtnt Dormise cîteva ceasuri și se trezise acum, cînd ținta călătoriei sale era atinsă. Respira mai greu și aceasta îi provoca lacrimile. Era poate obosită și intr-adevăr dorise foarte mult să se întoarcă iar pe acest pămînt pe care îl considera barbar și noroios. Copitele cailor răsunau altfel ieri cînd băteau pămîntul altei țări. Lacrimile nu-și au rostul, nici de bucurie că se află în siguranță și nici că va păși în țara de care se simte mai legată decît de oricare alta. Lăsa in urmă o viață zbuciumată, chinuită, de eare nu mai dorea să-și aducă aminte. Pînă U „Hanul morii** nu mai aveau mult. Trecuse Rlulețul, un firicel de apă, căruia locuitorii nici nu-i dăduseră un nume ca altora. Zărise cele două sălcii bătrîne cu scorburi. încăpea in ele o șatră de țigani. Aburii nopți înconjurau și albeau frunzele, le dădeau un aer de melancolic. „La urma urmei, ar trebui să mă bucur că am scăpat eu viață și să nu mă apuce lacrimile in fața unui păcătos de pom din care nu poți face nici cîteva cozi de toporișca pe care să le vinzi în zi de bîlci". Doamna iși făcu repede în gînd socoteala, pe carc pînă acum nu și-o îngăduise, de teamă să nu atragă ghinionul. Scăpase cu destui galbeni ca să poată cumpăra O moșioară cu suflete cu tot, cum e obiceiul prin părțile acestea, și sg țină o casă cu multe slugi, în care să nu-i fie frig iarna și să se poată răcori vara. Avea caseta cu minunatele ei coliere care făceau cît toți banii pe oare îi salvase. Aici insă nu prea avea undo să le poarte, poate prin odăile eu grinzi și în fața țigăncilor uimite, cane o vor sluji. Și rochiile, cuierele eu rochiile la care nu putuse renunța ! Ce va face cu ele ? își va schimba îmbrăcămintea, așa cum se obișnuiește atei, și va sta liniștită, fericită că se poale plictisi undeva, într-o tară unde viața nu-i mai c primejduită. A trecut vremea nebuniilor — își spunea doamna — scoțind dintr-un săculeț o oglindă ovală cu ramă de aur, anii s-au dus, pielea obrazului c încă albă și proaspătă, ochii și-au mai oțetit culoarea, dar au rămas aibaști. „A trecut vremea, și n-am izbutit pe de-a-ntregiil ce mî-am pus în minte. N-am fost stăpînă sa izbîndcsc. Totul a mers strună numai sfîrștttil a fost altfel decît l-aș fi vrut. S-a terminat cu uneltirile, cu dorințele și prea marile pofte. Uite, Începe să se vadă satul grăniceresc ț îmi bate inima ca la copiii crescuți fără mamă cind văd o femeie care le seamănă. Ce frumos poale ieși tumul pe un horn de casă țărănească ! Nu știu să fi văzul vreodată așa ceva la castele. La dracu ! Nu trebuie să-mi mai vină niciodată în minte lot ce-a trecut. îmi voi așeza viața într-un căsoi plin de odâi in lunecoase, cu blăni de jder și dc urs pe podele, cu miros de busuioc și le- vănțică așa eum îmi amintesc de demult, de demult. Dc la fereastră voi vedea slugile îmbrăcate în cojoace mițoase trebăluind încet, pașnice și neiulburatc, ca la sfîrșitul pămîntului. Niciodată să nu mai nud galop de cal lînfir care urmărește propriul tău cal frînt de drumurile bătute zile în șir. Nimeni nu va veni să mă vadă, fiindcă nimeni nu mă cunoaște. Nimeni nii-mi va admira frumusețea, fiindcă nimeni nu mi-o poate prețui". Trăsura scotea scîntei cînd nimerea peste un bolovan așezat in cale. Caii zbu- rau parcă simțind că se apropie de țelul călătoriei lor. Doamna se strînsesc înlr-o pelerină largă, căptușită cu blană și se ghemuia în brocartul canapelei. Pc ferestrele - mici se zărea un sal, cu multe case strînse una lîngă alta, parcă speriate de tristețe și singurătate. Doamna ocupa alît de puțin ioc pe bancheta trăsurii îmbrăcată în atlas vișiniu, îneît mica odaie de călătorie părea goală și enormă. Doamna tși sprijini capul de o pernă brodată și se scutură, trecută de un fior. Mirosul dulce, înveninat, îi aducea aminte dc viața din care ieșea acum, în galopul cailor. Luă hotărită oglinda și și-o așează în față. O izbi privirea rece a ochilor albaștri și se cutremură ușor, Luă seama că se înspăimîntase de propriu-i chip și își zîmbi. Așa cum ar fi făcut-o în fața unui duce, așa cum o făcuse cînd riscase totul și trebuia să cîștlgc totul. O cuprinse duioșia ca pentru un copil al ei, dacă ar fi avut îți privea chipul șj-î era milă de ea, Ca de pruncul pe care și-l promisese odată, pentru ziua izbînzii. încet, 18 culoarea ochilor i șe limpezi, deveni albastră odată cu cerul călătoriei sale ți ochii căpătară acel farmec ți acea fascinație pe care le-o cunoștea și cu care se mîndrea, pe care o folosise ea pe o armă ți care o trădase pînă la urmă- Zîtnbi chipului din oglindă. Se miră de strălucirea dinților și de suavul cutremur al nărilor. Nu se privise de atîtea zile în oglindă îneît uitase cum arată. Se putea crede egală furi- lor cu bărbi negre Încâlcite, cu zdrențe soioase și cămașă de zale, fugind așa hăi- tuită. Doamna rîse în sfîrșlt chipului din oglindă ; rîse și acesta odată cu ea. Parcă răsunară clopoței. Din noi i se tulbură culoarea ochilor sprincenele palide își di- latară curbura. Ar fi putut cuceri lumea. Avusese obrazul alb și trupul subțire și iute ca o sabie, avea puterea să lupte cu oricine șl înțelepciunea să aștepte clipa care, dintre toate, e a ei. Avusese, avea.,. Nu-i mai foloseau la nimic, Mergea într-un loc unde timpul s-a oprit, unde va găsi acea liniște a gesturilor și a lucrurilor egală cu nemiș- carea. Nu-și va mai aduce aminte niciodată de ce-a fost altădată. Era mulțumită că scăpase cu viață. Avusese parte de un dar ceresc, de o milă peste măsură. Jucase jocul în care se cîștigă totul, sau se pierde totul. Pierduse. Cerul se îndurase și-i lăsase viața. Copitele loveau un drum pierdut cu bolovani de rîu. Intrase în sat. Caii trăgeau de hățuri mai repede decit îi mina omul de pe capră. Se auzeau glasuri de copii. Văzu in porți femei care priveau curioase și făceau cu mina de parcă le veneau oaspeți. Doamna se afundă în perne. Avusese destule bătăi de inimă pînă acum. — Heei 1... strigă omul de pe capră. Mai repede ! Acasă I Doamna zîmbi. In sfîrșit, Ironim se convisese că a scăpat cu viață și nu numai el, dar și stăpînă lui. începu să-și danseze caii galbeni și să zboare, tocmai pe muchia șanțului. Doamna oftă și se înveseli cînd auzi iar strigătul fericit a lui Ieronim. — Acasăăă ! începu să-și scoată unul cîle unul inelele cu pietre uriașe. Tși desprinse colierul de smaragde din jurul grumazului. încet, dădu la o parte pelerina de blană, ieși din ea lăsind-o ca pe o piele de împrumut care o servise, dar acum nu-i mal era de folos. Rămase; într-o rochie suavă de culoarea azurului din care ieșeau brațele lungi și palide. Se aplecă, se descălță și ridică, parcă să-i privească mai bine : doi pantofi de bal aurii, cu catarame de aur bătute în diamante, „Fuge omul cum poate'11 își spuse Înveselită doamna. Adună într-un săculeț inelele, pantofii și lot ce nu-i mai servea acum, chiar i-ar fi făcut necazuri. Urma să-și scoată și rochia. Chîbzui o clipă, ridică oglinda de unde o aruncase și se mai privi o ultimă dată în ea. Fusese fru- moasă rochia, cea mai frumoasă dintre toate. Prințese și prinți i-o priviseră. Acum gata, o scotea. Poate că nu tocmai în cel mai nimerit cadru — o trăsură care se zgîlțiie fericită pe bolovanii unui sat. Dar nici acesta nu era un lucru prea greu pentru frumoasa doâmnă. Ieșise cu bine din împrejurări mai grele. La urma urmei e singură, în liniște și, minunea minunilor, nu trebuie să se teamă de nimeni. Nu o pindesc pumnale și otrăvi și nici Ochi îndrăgostiți. E singură și... în viață. — Prruuu I strigă Ieronim și opri trăsura încet, blînd, ca doamna să nu sufere. Sosiseră, — înlr-adevăr, ce mai căsoi! O minunăție, exact ușa cum am dorit-o — exclamă doamna, îmbrâcînd un lalbăr ușor peste cămașa de in subțire strinsă în jurul gitului. Țiganca Floarea ii prinse un brîu și o răsuci ușor, să i se încolăcească trupul în el. Era atîta veselie, apăruseră atiția oameni incit parcă o așteptaseră de cind lumea, parcă era stăpîna lor dintotdeauna. Toți păreau că o iubesc și nu-și putea explica de ce. — Tu, Florea, de ce rizi într-una și ești veselă ? — Și tu rizi într-una, stăpină. De ce-o faci 1 — Vorba ta, rîse doamna. Cred că din pricina soarelui de afară și a păsărilor. Hal să dăm zor! Femeile trebuie să gătească mîncâruri și să ducă bărbaților la cosit. Cele care rămîn acasă o să scarmene lînă, fiindcă peste o săptămînă ne apucăm să țesem. j— Și noi ne scăldăm ? întrebă pofticioasă țigăncușa. Avea treisprezece ani, o piele aurie de parcă se mînjise cu nuci verzi și niște ochi albaștri uriași, cine știe de la cine moșteniți. — Noi stăm pe marginea pîriului și brodăm, Cînd ne încălzim prea tare mai trecem sub nuc la umbră sau mai intrăm în apă. — Țigăncușa se învîrtea prin odaia cu ferestre mari, îndrepta 0 scoață pe o ladă, muta ceva de pe o poliță pe alta, răsfira crețurile de la brîul doamnei. 19 Din casă dădea o potecă lată, mărginită de iarbă înaltă și necosită niciodată încă în vara asta. Venea eleșteul și pe malul lui poteca înconjura grădina de zar- zavat. Intre straturile de varză răsăreau gurn-leului și ruja-buja, Pernei pliveau de zor ceapa măruntă, semănată a treia oară în anul acesta. Se opreau o clipă, îți îndreptau spinările și își priveau stăpîna mergînd dreaptă pe marginea gfrlci, urmată de țigăncușa subțire, cu fustele ei crețe și înflorate și părul bogat lăsat despletit să-l înmiresmeze mersul prin aerul verii. Doamnei nu-i pierea nici o clipă zîmbelul de pe buze. Soarele ii aurea pielea brațelor neapărată de niîneci. Tot mai des dorea Să umble desculță, să simtă pă- mîntul cald sub tălpi. Piriul era blind și i se vedeau bolovanii mari și verzi, dintre care unii mai țanțoși, ieșiți afară, stirneau valuri mici, — Aici să ne așezăm, Floare I —Bine, doamnă ! Și s-ar fi așezat ți s-ar fi întins pe Iarbă cu mîinile sub cap și eu broderia în- cepută de mult pusă alături. — Virtejuri de praf pe drum, virlejuri de praf I strigă țigăncușa fericită. Vin oaspeți! chiui, și doamna se ridică și urmări tăcută apropierea norilor de praf. Călăreții înfășurați in el păreau a fi mulți și grăbiți. Tropotul cailor se auzi pînă cînd copitele atinseră pajiștea. Iarba le încetinea mersul și înăbușea zgomotul. Ceata se putea desluși. Călăreții, prăfuiți și eu bărbi, erau încălecați pe cai puternici cu picioare scurte. Fiecare om era înarmat greu. Suliță, pumnale la briu, toporișca, străluceau împreună cu nasturii de la tunici. Un bărbat cu o barbă blondă ca spicul griului și parcă deghizat astfel, căci, în realitate ar fi un copil fără un fir in barbă, ieși înainte, — Hei, voi femei, sînteți de la moșia asta ? — De aici, de aici, strigă nerăbdătoare țigăncușa, doar — doar i-o vedea descălecînd. — Atunci poale adăpostiți aici pe un fur însemnat, pe care-l caută Domnia, strigă un glas din ceată, cu răceală și răutate. Cel cu păr galben întoarse respectuos capul și-și dădu calul înapoi, aliniindu-1 cu al celorlalți. Bărbatul care vorbise avea bărbuța scurtă și neagră, strălucitoare ți îngrijită, un obraz prelung, cum obișnuiesc să facă meșterii zugravi de biserci, ctitorilor și darnicilor și cum au învățat ei din alte icoane mai vechi. Țigăncușa amuțise speriată. Nu era alaiul pe care i! dorise. — Noi slntam boieri cumsecade și nu adăpostim fărădelegile! spuse doamna. Ochii lungi și înguști ai bărbatului cu barbă sclipiră spre ea. — Atunci poate stăpînu] vostru să știe ceva și dacă n-o ști el, toi aflăm cumva. N aveam unde fugi mai departe. Și văd. spuse ceva mai încet, pentru ai săi, că anul acesta moșia Pocni e rodnică ; griul pînă la mijlocul bărbatului, grădina plină și muierile acelea dintre răsaduri mai și cînlă ' Hei, voi, să vă găsim la conac după ce scotocim tot ce putem, strigă spre malul eleșteulul. Ceata porni prin iarba deasă și se împărți încet în toate părțile. Câțiva intrară in griu, încâlcind ți călcînd spicele, ceilalți călăreau peste frumusețea de răsaduri. Cîteva femei începură să strige la ei să se uite pe unde umblă, dar nimeni nu-i putea opri. Secerătorii erau cercetați la față, li se rupea cămașa să li se caute semne pe spate, femeile care nu se fereau se vedeau îmbrincite cit colo. Intr-un ceas, toate ! căpițele proaspete de fîn erau răscolite cu furcile, toate carele încărcate împrăștiate. Urmau acum podurile și fărtaiurile de nutreț, cămările și odăile, pivnițele și ghe- țăria. Tigăncușa își trăgea stăpîna de rochie, îngrozită. Numai de la doamna putea fi scăparea. Aceasta ședea liniștită în picioare la umbra nucului și se uita ce mai . strică și ce mai împrăștie ceata de oșteni. 11 căuta din priviri pe cel cu bărbuța strălucitoare și îl vedea mai înverșunat ca ceilalți, indreptînd calul de la griu la eleșteu și la ghețărie, iar la griu și iar (a eleșteu, intr-o încăpățînare turbată. Cîțiva din ceată sc adunaseră în ocolul casei și ședeau înconjurați la mare distanță de oamenii de pe moșie care își lăsaseră treburile, să nu-i încurce pe căutători. ■ Doar omul cu bărbuță mai era călare șl se-ntoarcea în galop pentru a z.ecea oară spre gropile ghețăriei. Atunci cele două femei — stăpînă și slugă — îl auziră sco- țînd un răcnet și-l văzură aruneîndu-se cu cal cu tot în groapă. Peste cîteva clipe 51 putură vedea cu toții ieșind pe marginea gropii, plin dc paie, trăgînd după el, eu brațele și dinții, o namilă de om, aproape înțepenit de frig și negru ca pîrjolit. 20 Doamna veni in fugă, ca ți toți ceilalți. — fală-1 prins cu mina mea, iată-l 1 striga turbat omul cu bărbuță. Ochii i se îngustaseră și se lungiseră încît ajungeau acum pînă la tîmple. Oștenii îl prinse- seră pe fur. 1! legaseră. — Dmeți-I în șura cea mare ! o fi avînd boierul o scară de pod și niște furci și funii. Omul cu bărbuță se Îndreptă spre poteca bătătorită frumos și presărată eu pietriș. Intră direct în tinda casei, urmat de ceată. Doar doi rămaseră cu furul înghețat și-1 tîrau spre șură. Doamna intră ultima în tindă. Era singura care stătea în picioare. Toți ceilalți se așezaseră la masa mare de stejar afumat. — Bucuroși de oaspeți ! Numai că v-ați așezat rău atei. Veniți in casa dinainte, cum se cuvine unui căpitan viteaz și ostașilor săi, spuse ea, — Du mita le iți cerem iertare cum se cuvine, că n-utn știut cine ești. Va să zică, boierul de la Pocni e o boieroaică, rîse vesel flăcăul cu bărbuță blondă parcă înă- dită pe obrazul alb de fecioară. — Așa cum ziei, flăcăule! Veniți și beți in cinstea căpitanului vostru, mal zise ea uitîndu-se in ochii omului cu bărbuță, acuin impasibil, parcă n-ar fi alergat bezmetic un ceas pe calul împleticit printre acareturile moșiei. — Ce-i tot dai cu căpitan, se răsti un ostaș mai vârstnic, uită-tc dumneatale și recunoaște-ți voievodul și slăpînul. Doamna tremură ușor a uimire și spaimă și căzu în genunchi. — Iertare, spuse, și așteptă o clipă ca omul cu bărbuță să o scoale. — Ridicole și stai alăturea cu noi, că ne ești supusă și credincioasă, zise acela. Ai acum, lăsați cu toți odihna și vinul și să ne vedem întli de ale noastre treburi. O porni în fruntea celorlalți spre șură Se adunaseră aici citeva femei care nu îndrăzneau nici să se apropie, dar nici nu se-ndurau să plece. — Veniți cu toții, să privească mulți .și să ia aminte cum pedepsește Domnul pe furi ! In șură se umplu repede cu bărbați și femei și o grămadă de copii de țigani din sălașurile moșiei, desculți și eu burta goală. Nimeni nu putea pierde așa pri- veliște : era schingiuit un fur. Mai trecu destul pînă se adunară atiția, încît fu dat un semn unuia dintre oșteni care ieși in frunte, iși scoase pieptarul din piele de bou, iși scoase și armele și cizmele și râmase doar într-o cămașă de cinepă și niște nădragi albi. O scară de la podul cu fin era așezată jos și pe ea întinsă namila de fur găsiți! in ghețărie. — Pornește I spuse puternic Domnul, cu un gest solemn. Era așezat pe un maldăr Înalt de iarbă. Toți cei de față se cutremurară. Un copil începu să p)!ngă. Cercul din jurul scării se strînsc. Omul în nădragi albi ridică o măciucă groasă și cu ea croi de cîleva ori șalele celui întins pe scară. Se auziră urlete grozave. Trecu apoi încet și lovi tot așa picioarele la încheieturi, pînă se auzi trosnetul care mărturisea că genunchii și gleznele s-au făcut zob. Era liniște. Puradeii rămăseseră cu ochii holbați de uimire și plăcere. — Mărturisește, strigă iar omul cu ochii înguști. Se auzi iar un răcnet al schin- giuitorului și încă două lovituri peste brațe. Se frînseră și acestea, in timp ce o mormăială de muribund umplu șura. Fund urla, cu oasele zdrobite, cu coastele sparte și cu șira spinării ruptă — E așa cum zici, așa e, mai scurtează chinul, așa e, numai lasă-mă să mor. Schingiuitorul mai lovi o dată la semnul stăpînului. Furul urlă și tăcu brusc. Domnul se încruntă și omul in nădragi se sperie că ți-a ucis victima, Furul urlă iar, implorlnd iertare, — Așa e, ața e, bălbîia, ața c, urla. Ești cel mai mare stăpîn, cel mai mare, cel mai mare, horcăia. Schingiuitorul se uită la stăpîn și trase repede funia încolăcită în jurul gitu- lui victimei. — Ești cel mai mare, cel mai mare străpîn... ți furul își dete sufletul din oasele zdrobite mărunt. Stăpînul, cel mai mare dintre stăpini, se ridică de pe maldărul de iarbă să spuie un cuvînt mulțimii, pojiorului său : — De vreme ce a mărturisit, așa cum e datina, cum am făcut-o Să fie, noi îi iertăm ale sale păcate. 21 Șura era acum alîl de plină încît se formase în jurul cetei de ostași un cere strîns. Se suiseră oamenii și în pod, ți pe grinzile cu fin, și pe acoperișul de țiglă, ca să poată vedea mai bine ce se întîrnplă. -— Acum ne merităm vinul promis de cinstita gazdă ! spuse voievodul. Oștenii încercară- să-i facă loc să treacă. Fu nevoie să ridice sulițele, să împingă cu ele și să strige, ca să dea la o parte oamenii rămași să privească, neclintiți în curiozi- tate, fața stăpînului lor, Ieșit în ocol și văzut de oameni de la o distanță mai mare. Domnul căpătă iar în ochii acestora atributele de intangibiiitate și măreție. Era cel mai mare slăpîn pe care îl văzuseră vreodată. Mal trecuseră pe-a iei tătarî, turci eu pașele lor, dar cel mal mare stăpîn era aici, între ei. — Trăiască vodă, strigă flăcăul blond, ridicînd o ulcică mare de pămînt. — Să trăiască, răspunse oșteanul care fusese călău cu o jumătate de ceas în urmă. —■ Pentru oștenii mei credincioși, închină Domnul și ochii i se îngustară ți lungiră mult spre Umple, Era semn că Vrea să spună ceva care îl înveselește. Pentru cei credincioși, căci pe ceilalți îi așteaptă ce au văzut cu ochii lor în șură. Hohote de rîs primiră cuvintele Domnului, prin care oștenii se veseleau de bucu- ria stăpînului lor. — Și acum, doamnă Maria și cinstită gazdă, să ne tragem într-o odaie mai liniștită să-ți mai aud glasul. — Doamna nu putuse vedea mare lucru din supliciul hoțului. Șezuse in ocol. Dăduse porunci și așezase masa la care știa că se vor așeza înfăptuitorii dreptății. — Hainde, Aroane, spuse ca surîzînd, țig&ncîle ne așteaptă în pdaia cea mai luminoasă, care dă în livada cu nuci. — Și e răcoare acolo, cum eia în grădina dumitale, Marfa, de la Viena. — Așa e, Aroane Doamne. — Ai văzut, zîmbiră ochii lungi ai bărbatului, acum ai spus mai bine. — Acum sînt supusa ta, doamne, și tu nu tnai ești acela de la Viena. — Am izbutit. Marin, spuse bărbatul, și fata lui căpătă o expresie de mulțu- mire neascunsă. Am izbutit, — își zise de data aceasta lui, parcă răspunzînd unui gînd ascuns. — Știai de atunci! Ani de zile ai așteptat ; ai luptat și ai crezut întotdeauna că vei izbuti. Și apoi era dreptul tău, era tronul tău. Ți-1 furaseră odată, l-ai redo- bindit, spuse doamna aproape cîntînd încet în odaia calmă, liniștită, de unde nici nu puteai bănui strașnicul chef al oștenilor rămași în tindă, serviți de argați, Aron se așeză pe perinele moi ale unui divan jos. — Parcă ar fi turcesc, se încruntă el. — Parcă ar fi, răspunse Maria. Aveam unul și la Viena. Iți amintești. — Alia, spuse domnul cu o nemulțumire abia ascunsă. Intr-adevăr, aveai Unul și acolo. Poieni e aproape de locul unde bat turcii. — Și ți-e teamă de trădare ? — Nu mi-e teamă de nimic. O caut ca să pot s-o zdrobesc. — N-o căuta și unde nu este, Aroane Doamne. Crezi că și femeile sînt în stare de asta ? — Mai ales ele, Mărie, mai ale ele! Plătesc mult turcilor să nu vină să-mi calee țara, să distrugă semănăturile, să ia copiii ți să mă ueidă ți să-mi ia tronul. — Vezi, Aroane Doamne, noi întotdeauna am vorbit despre aceleași lucruri, de cîle ori ne-am întîlnit. Despre turcii care vor tot mai mulți galbeni ca să nu te mazilească, care cer tot rodul semănăturilor ca să nu le distrugă înainte de a se coace. — Vrei să spui că nu te-atn întrebat ce necazuri ai și domnia ta, răspunse zimbind ușor și ironic, bărbatul. Nu tc-am întrebat, fiindcă e mai important cc se întîmplă cu mine șj e mai frumos. Dumneata ești femeie, cu toate că, zău, ai merita să fii bărbat. Ce treburi are o femeie ? Aron rî$e tare, intînzîndu-se pe divan, cu cizmele cu sabia, cu brîul cu două pumnale. Maria rămăsese o vreme în picioare pînă cînd domnul avea să-l dea îngădu- ința să sc așeze. Numai că el parcă uitase, — Acum poți ședea, domneatale Mărie, și ț»ți să ne spui ce necazuri ai dom- nia la la moșie. Maria își stăpîni mirarea și ztmbetul de uimire și batjocură îl transformă în grație și mulțumire. Va să zică așa ! Ea ședea în picioare, dorind să-i măgulească 22 ființa trufașă, iar el, stăpînul, credea că o făcea din respect. Era convins că așa sc cuvine și... așa se cuvenea, dacă acum cra rege. Era rege și cu ea, care îl învățase eu cine să se împrietenească la Viena, cind era păstrat aproape închis, de turci... Ei conduceau treburile țării acesteia și n-aveau nevoie să-i încurce poftele lui Aron de a fi slujbașul lor acolo, cînd puteau să se folosească dc altul, poate Radu, poate Mușat, tot pretendenți, sau mai bine 2is solicitanți, și tot la Viena puși la păstrare. Ea îl invitase ca pe un biet om trăit într-o țară izolată, care nu cunos- cuse perversitatea prinților și generalilor Vienei și Parisului, care nu voia împă- rății — ci doar slujba de mai mare al unor supuși și supuse el însuși unei mare forțe : Constantinopolul. Ea cunoștea ducii și miniștrii, contese și regine neîncoro- nate. Putuse ști, îl putuse învăța. Voise acum să-i facă un omagiu, să se poarte ca în fața regelui Franței și el... primise fiindcă așa i se cuvenea. — Spune, Doamne, după seara aceea minunată cînd, în grădina castelului de la Viena, mi-ai spus vorbe frumoase și cînd am sporovăit mult despre cum ai să I ajungi voievod aici, cum ai să cîștigi această luptă, ce ai făcut ? — Am cîștigat lupta, Doamnă, spuse parcă doar din ochii înguști. Aron. în privire i se lăfăia toată mulțumirea și trufia. După încă doi ani de zbucium 1 Se împlineau cu totul șapte de cînd fusesem alungat din țara mea și abia îmi scăpa- sem viața. M-au ajutat mari prinți. „Aha, își zise doamna, ai bătut Ia ușile la care te-am trimes, și pe care abia ieșisem eu“. — Am găsit omul care putea influența totul, l-am supus cu aur și drumul s-a mai ușurat. „Omul e dcei lani, vistiernicul, făcătorul și desfăcătorul de prinți pentru toate popoarele supuse marelui sultan și semilunii sale 1" — Și am ajuns stăpinul aici, unde trebuia să fiu de mult, suspina Aron, lăfă- indu-se pe canapea. La Viena, avea purtările celor din jur. Ale înaltelor fețe cu strămoșii cunoscuți pe sute de ani înapoi. Se uita la ei și făcea ce ii vedea făcînd. în odaia cu bîme, pe moșia Poeni, la sute de verste dc Viena, doamna Maria șezuse în picioare în fața bărl>atului, iar acum tot el se lăfăia aproape dezbrăclnat. Altădată,.. Altădată nu mai exista. în odaia eu blănuri de urs, erau față în față doi oameni care se mai întilniseră cîndva, ba chiar bănuiau că s-au mai văzut nu numai la viena, dar și la Constantinopole și la Budapesta și dacă nu cumva n-a fost deeît o părere, s-au zărit și la cetatea voievodală. Acum unul învinsese și era pe locul unde stăpînea, și unul fusese înfrint și se găsea într-un adăpost de împrumut, ales pentru tăcerea, uitarea și depărtarea lui. Spera că aici e o lume nouă, atît dc departe și de străină cunoașterii celor dintre care făcuse parte. Spera că pe un spațiu neștiut celor mari nu se întîmplă nimic, e o liniște, un echilibni atît de întreg, îneît timpul nu trece pentru că nu are ce să aducă și ce să ia cu el. Aici existau cu adevărat pînă ți grădinile, existau rîurile și țigăncușele fericite, scăldîndu-se în rîsetele șatrei ce le priveau. Ooamenii erau mai puțini, castelele dispăruseră și tot ce se lega de ele. Nimic din ce învățase, văzuse, o speriase sau îi tulburase vanitatea, pofta și orgo- liul nu mai putea și nu mai trebuia să existe. — Spune, Aroane doamne, șoptea blînd frumoasa doamnă care cunoscuse principi războinici, regi ai lumii și fusese gata să intre între ei, cit timp ai călătorit ? — Ei, se învioră Aron și își zîngăni fierăraiele atîrnate de la umeri la ea- rîmbi, căutăm de două zile. Am plecat din cetatea noastră alaltăieri, după djînă, adică atunci cînd apune soarele, se corectă el, gîndind că poate Maria nu știa toate vorbele lor, și de atunci batem satele. — Și anume pentru blestematul acela de hoț ai bătut atîta cale? suspină blînd vocea tinerei Marii. — Dar cum altfel, se răsti voievodul devenit încruntat, l-am făcut să re- cunoască ! — Ce să recunoască, mărite ? — Că sînt cel mai mare dintre stăpîni, spuse alungîndu-și ochii subțiați ca lamele pumnalelor dc la brîul lui. Maria rămase o clipă cu mîinile în nemișcare. Știa istorie, învățase versuri pe de rost, găzduise un mare filozof într-unui din castelele ei de altădată. Se auzi un lipăit ușor dc tălpi și o țigăncuță tînără îndrăzni să-ți arate nasul în ușă, dar și-l retrase repede, cînd auzi vocea puternică a bărbatului. 23 — Trebuie să stlrpese hoții, ca să dovedesc cit sini de puternic ! Și cred eâ acesta a fost cei din urmă și cel mai rău. Doar din răutate și ură n-a vrut să lu-irtu- risească pînă acum I Maria clipi repede și cu același zimbet de la balurile castelelor, îl întrebă: —• Oare n-ar trebui să nu te ostenești tu însuți ulița pentru astfel de ‘rebi ? Nu sînt destui s-o facă ? Domnul nu răspunse, ci dete a lehamite din mină. Bărbuța îngustă și neagră Se strimbă a supărare. — Un mare stăpîniloi' are neîncetat de lucru. Nu de mult am pîndit o zi in- treagă lingă o fîntînă unde pusesem un căuș de aur să văd dacă va îndrăzni cineva să-t îure, - Și... — Și nu l-a atins măcar cineva, rîse triumfător voievodul scărpinind ut tu- reacid cizmei, unde poate intrase o pietricică dc pe drum. — Și palatul cui il lași, doamne ? spuse dojenitoare Maria. Aron se ridicase, își depărtase picioarele și era foarte aproape de Marin cea zîmbitoare. — Nu rămine nici el mult timp singur! Alaltăieri, înainte de a porni la drum, am urcat in căngi foarte bine ascuțite niște soli nepriceputi, și, mai sus decît ei, pe un călugăr eare tocmai se nimerise să spună că nu l-ar place să fie pe acolo cînd s-o impuți acele stîrvuri. M-am gindit că sus va avea, desigur, aer mai pri- menit ! hohoti Domnul atît de tare, că se zguduiră ferestrele. Afară curgea pîriul liniștit spre eleșteu. Măriei i se păru chiar că ve !- un păstrăv sărind zănatec peste valuri, ca și cum toată lumea ar fi fost a lui „Ce nebunie C, gîndi nemulțumită de isprava peștelui. — Și acum, doamnă, lăsăm Poienile, îți luăm furul să-l arătăm lumii, > să știe și oamenii ! Te vom aștepta să ni te închini de sfintele pașii în cetate, după ce vei plăti mucarelul. Doamna ridică din sprintene a mirare. — încă nu te-ai obișnuit cu viața la noi. îți voi face înțeles cuvînlul, doamnă, cum mi-ai făcut și domnia ta destule altădată : așa se zice plății ce le-o dat uesc turcilor ca să mă lase în drepturi. — Voi veni, stăpine, spuse Maria cu cel mai frumos zimbet al ei. Voi veni Jupă ce voi plăti mucarelul. Domnul era pornit la druin și nu mai vedea ce lasă în urmă. Ktsetcle și Jefui oștenilor se curmară cînd îi auziră vocea. Peste puțină vreme apoi erau călări și plecau, lăsînd moșia Poeni și oamenii ei tulburați de vederea înaltului stîtpin ANGHEL DUMBRĂVI \XU ------------------------------------ Drumul spre mare Am fost pe drumuri ce duceau către mare. Ea însăși m-a primit totdeauna, întimpinindu-mă cu păsări albe-nainte, Punînd cai nevăzuți la carete, Scutind adincile curți S-aprindă safirele. Am ascultat in tăcere timpanele. Forfota apelor. Femei cu trup amețitor ieșiră din valuri Să-mi spele tălpile rupte, Ci eu nu le-am lăsat Si nici în carele lor n-am suit, Beat de iluzii, Ci de-a lungul țărmului singur plecînd, Obișnuit s-ajung fără ceremonii, Mi-am spus Că nu eram cel așteptat să sosească. Albastrele ceremonii înainte de-a veni iarna, caii Albi cu harnașamente scinteietoare Plutind ușor in văzduhul de liniști, înainte de-a-ncepe albastrele ceremonii Peste rîul verde și cald, peste arinii Cu crengi străvezii, înainte Ca duhul rătăcitor de decembrie S-aducă hlamide adinei pentru umerii Cimpului, căzut în reculegeri amare, Te voi duce, pe sub țipătul lung. Pe sub zborul în unghi aplecat către sud. Pe sub elegiile verii din care plecarăm, — S-derjji din nou fără astâmpăr, cheltuitor. Să strigi lucrurile cu vor&e miraculoase, Invelîndu-te-n aburi, vizind Cu clinchetul apelor mici, răvășind Tăcerea amurgului, pustiul care-mi subjugă Un drum pe care-l caut mereu. 25 * Ninsori Dacă nu seara, atunci aceste obiecte Incremenite-n graiul lor ne-nțeles /mi vor spune ceva despre tine, ceva Despre mersul tău de pasăre Obișnuită cu marea. O impresie rece De alb va da ocolul odăii, mărind Singurătatea în care om tras barca tăcut, Obosit de așteptare teamă. îmi rămase Numai umbra ta mirositoare a depărtări. Umbra care mă duce prin ținutul zilelor lungi Către un țărm unde alergai amețită de soare. Acum seara mai singură Decît pasărea mării rătăcită în iarg. Odaia se umple de mirosul albastru Al pașilor tăi, dar despre toate acestea Nu amintește decît aripa frintă a celui Care așteaptă aict ninsoarea uitării, NICOLAE IOANA * ------------------------------ Globul de somn Pe rîpa fnaîtâ a trăznit ascuns vei crede că sint ea apa ce ia foc pe pămintul uscat Adine e fulgerul și senzual și mă fnspă/mînt de parcă as vedea femei AJă culc și spun ultimile cuvinte uimit lingă globul de somn. ------------------------------- Prieten Tot ce-am gîndit nu poate fi decît o amintire gindurile mele sint ale unuia care ar vrea să iasă dintr-o mare primejdie îmi aduc aminte de fiori de văi și de maluri îmi aduc aminte de cîte un prieten mort în pădure 26 norii și iarba oamenii pe care i-am văzut furișindu-se prin încăperi viroage cu flori umede și ascunse fluturi umblind pe dealuri pietre-femei. * ------------------------------------------ Pieptul meu Ostenit am uitat pe pieptul meu o fîoare poate am petrecut intr-o noapte pînă în zori poate mi-e fața acoperită poate nu zimbește umbra mea singură sub ninsoare între cuvinte Nu md auzi omorft în somn îmi pun aripa zjoufi pe vint să nu plingă izvorul cu alba mască in el. Nu md auzi între cuvinte în mijlocul cuvintelor păzit. Genunchiul meu se sprijină de o umbră. Mă culc pe pămînt și din pămînt răsare altul; mă culc pe iarbă și din iarbă sare unul Mă urc pe soare și pling lucrurile. GEORGE SURU Ș; ________________________________________ Plecările Din trup de salcie arsă se desprinde luntrea, Doamnă stea de mare, ce binecuvîntare, Din frunză de castan se împletește vela, Doamnă stea de mare, neliniștitoare, Din rădăcini de brad înnobilăm catargul, 27 Doamnă stea de mare, ce mai legănare, Merinde ne luăm in saci din piei de cirtiță, Doamnă stea de mare, nu-ți trebuie nici spare, Ne luăm și o femeie ca să ne scufundăm, Doamnă stea de mare, nu-ți trebuie nici soare, Ne luăm părinți magnetici să nu peregrinăm. Doamnă stea de mare cum ți-aș mai da o floare, Ne adunăm în noapte și făurim o roadă, Doamnă stea de mare, neinmulțitoare. Ne spălăm cămășile, de fiu, băiat și tată, Doamnă stea de mare cu veșnice odoare. Cu ultima cămașă ne ștergem de sudoare. Doamnă stea de mare tu ești în sărbătoare, O aruncăm spre-o insulă și-apoi capitulăm ... Doamnă stea de mare, cum te mai uităm !... * ----------------------------------------- Ninsoare dionysiacâ Ne cotropesc zăpezile acestea cenușii, Vîivătâi de vifor umerii ne ard, Cu nostalgia viilor din vițele de vii Ne mai petrecem peste înalt pămintul cald; Femeile ne-aduc amintiri de — vară Câîcfnd cu glezne goale pe pocnitoare nuci, Ne-ascundem către ele și ele ne-nfășoară Ca cele patru drumuri pe sfintul din răscruci; Ne este plin pocalul cu cetină preacrudă. Mult alb e inafară, dar noi ne înverzim„ Păsări de scrum în inimi de-atîta cint asudă Și bat in gratii aspre cu aripi de pelin ; Pentru visul care al nostru-a fost să fie Și nici nu am ajuns să il întrezărim teșim cu pieptul gol intre elani o mie Să ne zdrobească pielea sunind de heruvimi, Of, și ne întoarcem tatuați de moarte Cu rotundele însemne ale copitelor de crini, Femeile ne spală și ne coboară-n șoapte Pe blăni de urs stropite mult eu vin ; Se înroșesc zăpezile ce trupul ni-l înghit, Fumegă femeile ca delte după incendii, Se bat pe sinii plini cu cnutul miruit. Cu gemete chemîndu-ne vedenia din vedenii; Dar noi ochii-nghețați ni-i ciocnim sub neguri Ca pe ciorchini cu rădăcina seacă Știind că vom rămine amintind in vremuri O singură ninsoare dionysiacă. 28 ÎNTR-O IARNĂ, Sofia Arcan UNDEVA... Cîteva secunde se fixară, sfidindu-se. Ura pe care o purtase în ea în primele luni după despărțire răbufni cu furie dintr-un colț întunecat și de mult neeereetat al amintirii ci. Simții că privirea-i învie, că tot trupul îi freamătă dc o forță neaș- teptată. era mulțumită de ea, cea de acum și vru ca el să știe asta. Era plata unei poliți de prea multă vreme neonorată și nu putea pierde această unică și neaștep- tată șansă. El continua s-o privească nemișcat și fu bucuros de lentilele fumurii care-1 ascundeau uimirea privirii. Deci asta era, simțise bine, ea se schimbase, își ciștigase — în ciuda părerii lui — o personalitate pe care o simțea aproape material in jurul lui. Decorul sordid, foamea șl oboseala și frigul nu reușiseră să-î stingă o anume siguranță, o vitalitate pc care el o vedea pe cale de dispariție cu 20 de ani în urmă. Simții in ea o forță care putea izbucni în orice clipă măturînd ,., ce? Prostii! Speculații sterile ! în fond, ce știe despre ea ? Și chiar dacă se schimbase, era mulțumită lui, simții asta cu certitudine. El fusese declanșatorul, descoperito- rul unor posibilități din ființa ei de care ea nu fusese conștientă că le are. Chiar în orele care precedaseră plecării ei, în acele ore care o determinaseră să plece, să fugă de el, îi demonstrase cu o sete drăcească incapacitatea ei funciară de a visa la altceva deeît la insipidul ci cămin în care ofta și se consuma absurd pentru aventurile sentimentale ale acelui Ștefan pe care-1 detesta profund, pe care-1 uri deși nu-1 văzuse niciodată, ura nu ființa lui ei ideea pe care o reprezenta el cate făcuse din ea o „casnică** de cea mai iremediabilă și insipidă speță. Așa crezuse, așa-și explicase el atunci ura, mult mai lîrziu, abia după ce o pierduse definitiv își dăduse seama că-1 ura pe ștefan în primul rind pentru, șansa care-î scosese în cale, înaintea lui. pe această femeie care-1 cucerise împotriva voinței lui, atît de puternic îneît își pierduse orice urmă dc control și se purtase întocmai unui nebun. Nu, nu avusese nici un fel de milă pentru ea. După ore de extaz se trezea detes- lînd-o pentru faptul că simțea că-1 va prinde pentioi totdeauna și-l va tiri spre viața ci insipidă, îl va contamina ou spiritul ei mic-burghez. Deliberat, reușise s-o rănească alil dc profund incîl s-o oblige pe ea să plece, un gest de lașitate pe care atunci 51 socotise act dc probitate șl curaj. Și iaț-o acum lingă el, cu mîna întinsă, . «șteptînd ce ? A da. sticla cu restul de coniac. I-o oferi zîmbind silit. Duelul încv- i tasi, trebuia să se miște, se sculă și făcu cîțiva pași. Trebuia șă se regăsească în halta cu lampa afumată, să audă iară viforul șuierînd la ferestrele înghețate, sfo- răitul prelung al țăranilor de pe saricile soioase întinse de-a dreptul pe dușume- ilele date cu motorină etndva, de demult, s-o privească pe ea, prezentul. Totul tre- cuse de mult, mit de demult și el ajunsese la vîrsla cînd nu mai putea spune — fără riscuri — „mai am vreme" ; pentru că ultimii ani trecuseră zicîndu-și mereu „mai am vreme", „mai respir puțin". Și iată-1 acum, plecat unde-a înțărcat dracu : copiii, pentru ce? Pentru o ștachetă înălțată kt o asemenea înălțime îneît, acum, I lingă ca. cea necunoscută, nu mai avu dc loc, dar absolut de loc siguranța că o va putea sări fără să-ți frîngă RÎtul. Oare numai prezența ei neașteptată a născut îndoiala sau ea exista undeva, pilită și voit nebăgată-n seamă chiar din clipa în ' care acceptase postul ? Cercul s-a închis, A ajuns la punctul de la care plecase cu gîndul în clipa cînd simțise că trenul a pornit și el va rămîne pînă la capăt pe locul lui, nu pentru că luase bilet pînă la stația terminus, putea, oricind, să co- boare la prima, a doua sau a zecea stație, dar era obligat să rămînă datorită acelei fițuici din buzunarul de la piept, numirea, acea „învestitură" pe care o acceptase într-o clipă de certă frică pe care el o mistificase într-o „vitalitate creatoare*1, într-o nevoie do a-și DOVEDI sieși și celorlalți că el este încă în plin marș, pe drum Drum ? Care drum ? La dracu aceste simboluri de doi bani. încercase, în trenul care abia părăsise orașul, să-și mute gîndurile șl o vreme se silise să urmărească ninsoarea și cîmpia care se ridica spre abureala cerului sau zăpada cobora spre eat stația terminus a acelor fulgi care veneau de undeva de sus, sus, de tare departe ca și senzația că a greșit plecînd ? Trăsese c-un gest hotărit perdeaua la fereastra vagonului ca să scape de asocierile acelea stupide care nu aveau ce căuta într-un 29 spirit format in aria sobră □ științei. Nu, nu fusese de loc plăcută călătoria și — pînă ce dăduse ochii cu ea — oprirea forțată în halta asta nenorocită i se păru un adevărat început de coșmar. Se opri în fața ei așteptînd să-i treacă sticla cu coniac. Ea o duse la gură, încercă să bea, se înecă, tuși, încercă din nou, reuși și-1 privi victorioasă. Risul lui sună bizar și sfirșil brusc, de parcă veselia' ar fi fost curmată la jumătate. Gestul ei era atît de aidoma celui pe care-1 făcuse atunci, pe tăpșanul cu iarba necosită pe care stăteau cînd el îi întinsese sticla cu bere și ea încercase, exact ca acum să bea și însăși expresia ei de bucurie copilăroasă că reușise pînă la urmă fu atit de aidoma a celei de atunci incit după amiaza aceea fierbinte reînvie neașteptat și amintirea acelor gesturi mărunte îl derută, căci uitase de mult de acea după amiază eînd fusese cu adevărat fericit fără să fi putut preciza de ce, știa doar că se simte fericit și îmbogățit de prezența ei proaspătă și neașteptat de copilăroasă. — Caută în rucsac, trebuie să mai am ceva de mîncare, coniacul mi-a adus aminte că mi-e foame. El nu se mișcă. Părea că nici n-a auzit ee i-a spus. Continuară să se privească îndeaproape și fiecare dintre ei știu ce gîndește celălalt și constatarea că se mal pot înțelege fără cuvinte le dădu senzația unei Intimități neașteptate. — Da, atunci am fost un dobitoc, spuse și-i strînse scurt și puternic un umăr în palma lui mare. Care-i rucsacul tău? Și mie mi-e foame numai că n-am nimic, nu mă așteptam la surpriza asta, sper să vină încă astăzi nenorocita aia de garni- tură cu plug. Continuă să vorbească automat în vreme ce ea ii arătă rucsacul, începu să-1 desfacă dar mîinile se opriră pe marginea lui, reci, inutile, aplecat, cu spatele spre ea, simți nevoia să închidă ochii. Avu dorința absurdă să revadă aievea acel tăpșan dar în fața ochilor închiși era numai negru fracționat de așchii de lumină, imaginea refuza să sc închege. Și, totuși, își aminti că era o după masă senină, dimi- neața plouase, o furtună din acelea iscate din senin și dispărute tot așa ca un gînd absurd care-ți trece uneori prin minte și dispare instantaneu și nu-ți poți explica nici de ce a venit sau dc ce s-a dus, îl uiți pur și simplu. Stațiunea respira în vale, proaspătă și in soarele arzător aerul vibra în unde verzui iar munții își pierduseră conturul, deveniseră doar niște creste fluide, viorii și numai iarba necosită împin- zită de margarete, de păpădii și maci părea reală și te ademenea să te cutei în ea, să-i simți mîngîierea umedă pe pielea încinsă de arșiță, să fii mac, iarbă, pămînt reavăn, să te dizolvi în liniștea și pacea tăpșanului. Și el caută să-și reamintească acea după amiază, gîndl ea, văzindu i nemișca- rea. Oare putem reînvia exact o întâmplare de demult ? Oare nu trișăm eu noi înșine cînd susținem că fluxul memoriei ne poate reînvia aidoma trecutul ? Mai putem noi reînvia inefabilul acelei zile ? Doamne, cît sîntem de idioți! Intre acea zi și clipa asta eu m-am luptat de trei ori cu moartea, el ? Sigur, amîndoi am înghesuit între acea zi și cea de azi întâmplări, dureri și experiențe, un alandula de reușite și înfnngeri și toate la un loc nu ne fac să încărcăm — acum — cu alte semnificații, să avem o altă înțelegere pentru o trăire pe care încercăm acum s-o scoatem din depozitul etroclit al amintirii ? Se ridică oflînd scurt, ocoli trupurile întinse ale țăranilor, sc apropie de el și, așezîndu-se lîngă rucsac, îi prinse mîinile nemișcate. El o privi tăcut și trecu lingă ea. — Știu doar atît, spuse ea calm, că atunci ne-ain despărțit cu adevărat. Și asta doar la două-trei zile după ce reușisem să beau din sticlă spre hazul tău și tu ți-ai dat seama că... Tăcu, nu pentru că n-ar fi fost sigură de adevărul spuselor ei, asta nu, căci rememorind de zeci de ori, după despărțire, acea după masă, ajun- sese șă-i pătrundă înțelesul fiecărui cuvînt sau gest, tăcu doar dintr-o neașteptată slînjeneală, nu putea să-i spună ; atunci țj-ai dat seama că mă iubești și ți-a fost frică de mine. El o privi atent, cu o aviditate aproape disperată. N-ar fi vrut să se înșele, în ultimii ani, femeile cu care avusese de-a face nU-1 preocupaseră prea mult, uitase regulile jocului, fusese prins în alte jocuri mult mai primejdioase și ar fi fost pur și simplu caraghios ca tocmai acum și aici, să se poarte ca un licean, un licean cu chelie și început de burtă și... drace 1 dar nici ca nu mai este o fetiță și dacă ar vedea-o într-o lumină adevărată, nu în obscuritatea asta afumată, poate că ar fi mult mai sigur pe el și... reușeau oare din nou să se înțeleagă fără vorbe ? Și oare și ea se gîndește la acea după masă și cum o vede acum ? în curentul con- tinuu care exista între ei pe vremuri, intervenea cîte-un scurtcircuit, ca cel. de 30 acum, de pildă, cînd nu putea intui exact dacă ea nu vrea să-și bată joc de el. N-o văzuse 20 de ani ți dintr-o dată cifra se dilată, umplu odaia sordidă ți lovindu-se de pereții afumați se-ntoarse in el, îl sufocă și-l făcu să înjure trivial — în sinea lui, — această întâlnire care-i deschide niște răni de mult cicatrizate exact acum cînd el este și așa prea vulnerabil, în urma altor răni mult complicate de accepta- rea iui să primească postul din orașul care-1 aștepta, plin de capcane și greutăți cari, in clipa cînd se văzuse înzăpezit în halta asta, i se păruseră insuportabile. — Iți dai seama că nu ne-am văzut de 20 de ani? spuse ca un oftat care-ți ajută să-ți reiei respirația normală. La ora asta sîntem doi oameni fără biografie, zîmbi ea slab apoi, cu o abia perceptibilă schimbare de ton : nici înainte de acești 20 de ani nu prea știu ce ai făcut. Erai destul de zgircit cu destăinuirile. Făcu o scurtă pauză aștcptînd parcă să spună și el ceva, s-o ajute și cum el continuu să privească în gol, cu bărbia proptită în palmele făcute căuș, continuă să vorbească rar, fiecare cuvînt era rostit limpede, ca un adevăr implacabil: atunci ți-a fost frică de mine. întoarse capul spre ea, abia îi putea distinge fața încercănată, sticla Lămpii se afumase, lumina pîlpiia anemică, mirosul de petrol și fum rece de mahorcă, de motorină veche și praf, îngreuna aerul care se prelingea pe el ca o apă mocirloasă, absurditatea întîlnirii el într-un asemenea loc, oboseala, toate la un loc îl făcură să se clatine, să simtă că pămîntul i se leagănă sub picioare ea după o lungă cursă pe mare, primii pași pe uscat — Tmbracă-te și hai puțin afară, spuse. Mă sufoc. Ea se ridică, își îmbrăcară hanoracele, căciulile, deschiseră ușa dar abia fă- cură trei pași și fură înconjurați de vîrtejul furibund al viscolului. — Șeful gării mi-a oferit să stau în biroul lui numai că acolo nu putem vorbi, strigă el ca să fie auzit. Ii prinse brațul și o trase spre o magazie care făcea un cot mai adine față de clădirea gării, Se opriră în colț, el în fața ei s-o apere de tălăzluirea apelor înghețate. La un pas de ei, felinarul se bălăgănea Intre așchiile sclipitoare. Simți cum. plămînii î se umplu de aerul pur și rece și trupul Iul își găsi locul în această noapte și se simți iar puternic și stăpin pe el. își scoase oche- larii pe care fulgii se lipeau ea o perdea alburie dar imaginea ei se depărtă, enig- matică, liniile se estompară ți trebui să-și apropie mult capul ca să-i vadă pri- virea încărcată de întrebări, — Da, atunci am știut că nu ești numai o aventură de vacanță deși păreai sau erai, nu știu înfiorător de banală iar eu îmi trăsesern niște jaloane precise pentru ceea ce urma să fac și tu îmi păreai fantastic de nepotrivită. M-am chinuit să mi te văd alături dar n-am fost în stare în nici-o clipă de luciditate. Vorbele J.ui grăbite sc furișau printre spicele înghețate și-î loveau. Ia fel de ■ reci, urechile, obrajii și inima. Nu inima ei de-acum, asta știa, se obișnuise de foarte muiți ani cu acest adevăr, o durea inima ei ,,de-atunci“, aceea a început iar să bală, să '.remure pentru nedreptatea despărțirii pe care el i-o impusese atunci. Suferise și fizic, suferise trupul femeii care întilnise exact bărbatul care i se părea că-i Jumătatea trupului ei, de a cărei lipsă nu fusese conștientă pînă atunci ți ple- carea era o mutilare. Jn același timp, el o obligase să asiste cu oroare, la propria ei disecție. Avea o plăcere diabolică și n-o ascundea, de-a rupe toate etichetele teribil de sf>răitoare care-î acopcrau falsele ei credințe spre a-Și vedea limpede conformismul ei ridicol. — Ai reușit ? Trebuie să-mi spui dacă ai reușit, zise sacadat, prinzîndu-se de haina lui, ricicindu-se pe vîrfurile bocancilor ca să ajungă mai aproape de fața Lui, Rămase perplex. Atacul venise pe neașteptate. Răspunsul nu putea fi decît monosilabic; da sau nu. Femela agățată de el o simți — nu avea nevoie de povești, de scuze sau laude ci de bilanțul a 20 de ani. Credit sau debit. Da sau nu. — Dacă ți-aș răspunde da, ai socoti că sacrificiul despărțirii noastre ar fi plata ta în centri, carc ți-ar da drept la un loc între cei prea fericiți ? La început păru că n-a înțeles batjocura sau că n-a auzit, pur și simpla. Hămă- sose agățată de ci, cu ochii mari, nemișcați, pînă ce, prin oglinzile ovale trecu o strălucire insanlaneu ascunsă de pleoape. Miinilc se desprinseră, oftă scurt ți spuse aspru ; Am Înghețai, hai să intrăm. — Nu pot spune doar nu sau da, pricepi? strigă el prinztndu-i brațele și obligînd-o să rămînă lingă el. Nu-mi poți cere asta, nimeni nu mi-o poale cere. Nu fii absurdă Narta, se pare că mai avem de stat in locul acesta nenorocit, dă-mi timp să-ți explic. Dacă eu te-aț întreba mi-aî putea răspunde ? Ai putea răspunde ? in- 31 sista el SCuturîndu-1 cu furie brațul, ai spune nu sau du ? Se înfruntară și el regretă întrebarea. Hal, este Intr-adevăr insuportabil afară, înghețăm, O ținu strîns de trupul Iui ea s-o apere de rafalele vîntului și o duse spre ușă, o deschise și se opriră spontan pe prag. — Cum dracu poL dormi atît de liniștiți în duhoarea asta ? — Dacă ai fi tras la joagăr ca noi in pădure ai dorini și-n privadă, răspunse aspru un țăran care se trezise la valul rece al aerului și la zăpada spulberată de vini. Stai afară dacă ai nasul subțire, mai spuse și se culcă ia loc trăgîndu-și sarica pe el. Intrară și închiseră ușa fără o vorbă. O ajută să-și scoală hanoracul, se dez- brăcă și el. — Parcă ziceai că ai ceva dc mincave ? — Ea porni spre rucsacul rămas deschis, scoase o pungă de nailon și veni lingă el pe bancă. — Mai ai ceva de băut ? — O sticlă întreagă de coniac pe care aveam intenția s-o păstrez pentru sosirea mea acolo. O sacrific. Se sculă și reveni cu sticla, o destupă și i-o întinse. — Facem troc. Măntncă, am șapte sandviciuri. — Ar trebui să păstrăm ceva, cine știe cit vom mai sta aici. — Am uitat de prudență, mor de foame așa că îmi mâninc toată porția. Reuși să bea din sticlă fără să se inece. îmi lipsea antrenamentul, spuse zîmbind, sticla asta-i tocmai bună, — O să le îmbeți criță, te previn, Cum ești la beție? Veselă? Eu devin volubil, dacă vrei să dormi, ai grijă de mine, e greu pînă ce pornesc la băut. — Și lotuși, ce cauți tu aici, unde te duci ? Puse întrebarea cu cel mai firesc ton, ca o cunoștință vagă înlîlnîtă întîmplă- tor intr-o stație, o întrebare oarecare, așa, numai să mal omoare cumva plictiseala așteptării, — Sînt numit director in S., la un combinat, și actualul director vrea să plece de sărbători acasă. Trebuie sfi-l schimb mîine, — Este o avansare sau o degradare disimulată ? — Ce vrei să spui ? — Cred eă știi ce te așteaptă acolo, nu ? — Da, lu știi ? — Intîmplător, da, — Mă îndoiesc, doar dacă... dar nu, e absurd, nu ești inginer, nu-i așa? — Am stat o lună In oraș pentru munca mea și... știu, atîta tot. O privi neîncrezător. Nu putea ști. Bravează ca să-l înfurie. Cunoștea situația exact căci fusese de citeva ori in inspecție in cei aproape doi ani de cînd intrase in funcție fabrica, „ultima expresie a tehnicii moderne" șl el, din postul pe care-1 ocupase își adusese partea de loc neglijabilă, ca acel combinat să fie, intr- adevăr, ultima expresie a tehnicii. Numai că uitase unele amănunte între zeci și zeci de probleme capitale : alegerea regiunii unde se va amplasa combinatul, apro- pierea materiilor prime și mina de lucru disponibilă, Da, se gîndisc la astea, figurau și In raportul care cerea aprobarea construcției tocmai în S. și clte altele, cile, drace ! doar lucrase, condusese mai bine zis, toate calculele legate de dotarea com- binatului și.., — Știi că-i primul combinat din istoria acelei regiuni și eă nu ai muncitori calificați pentru utilajele ultramoderne decît foarte puțini și cursurile dc calificare sînt încă nesatisfăcătoare și că,., drace 1 Cit pot fi de absurdă, eu siguranță că ești mult mai bine informat decit mine. întinse mina și trase o linie orizontală în aer . șterg fraza 1 Fă-mă să înțeleg de ce ai primit ? — Deci știi eu adevărat ? In fond, ce lucrezi și ce cauți tu aici ? — Trebuie să fiu de sărbători in comuna B. ca să înregistrez niște obiceiuri foarte vechi. O privi năuc și reuși chiar să rîdă. — Hotărît, unul din noi doi e nebun ! Cum dracu ai ajuns tu la folclor căci bănuiesc că despre asla-i vorba, nu ? Și ce are asta comun cu combinatul ? — Am stat o lună în S. Munca mea e legată de oameni, de foarte mulți oameni și ca să-i cunoști mai bine trebuie să pătrunzi In aria lor de preocupări imediate. — Eram convins că ai plecat la C., la sporturi de iarnă, chiar mă miram că n-ai schiuri. O privi cîteva secunde intrigat. Ce-i cu tine ? 32 — M-um dezvătat să vorbesc despre mine, erede-mă! Mai interesant ar fi să-mi Spui cum de ai ajuns TU aici. Bănuiam că trebuie să ai un post foarte important în minister. Parcă ți*am întâlnit și numele în presă. — Exact, postul în care trebuia să știu că nu vom avea cadre calificate pentru mașinile care s-au importat la insistențele mele și ar fi trebuit să iau măsuri și pentru asta. Trebuia. — Și-atunci ți-ai pus cenușă în cap și trasta-n băț și ai pornit să te izbăvești sau ai fost poftit politicos, să-ți repari greșeala Iar tu, plin de duhul blîndeții, ai acceptat cu recunoștință să repari oalele sparte 7 O privi mut din cauza consternării și furiei care-1 invadă ca un foc, făcu un efort ca să n-o înjure, să n-o lovească. Strînse sticla, bău, așteptă să se calmeze cit dc rit. — Ești o blestemată care și-a învățat bine lecția, spuse scrîșnit. — O, nu-ți plătesc polița, răspunse candidă, m-am dezvățat doar să peticesc adevărul cu „vorbe sforăitoare" parcă așa le numeai, nu 7 Mai bei 7 Eu aș mai trage o dușeă. li luă sticla, bău, se scutură cuprinsă de frig, își trecu mtna peste fața asprită, prin părul ciufluit. Cred că arăt al dracului de prost dar nu te lua după mutra mea nenorocită, acum că nu mă dor picioarele, mă simt admirabil ! — Atunci să lăsăm confesiunile și să facem dragoste. Ei dorm și recunoaște, cadrai e sublim prin hidoșeniei lui. — Te știam numai rău nu și vulgar, răspunse impasibilă și mai bău o în- ghițitură. O privi atent. Nu, Intr-adevăr nu reușise s-o umilească. Era învelită într-o platoșă pe cit de invizibilă pe atât de inexpugnabilă. Dumnezeule, cît de mult se schimbase ! — Ai găsit iarba fiarelor? întrebă stins. — Ceea ce ai început tu atunci a fost continuat de trei încercări date de boală și după ce am cîștigat — nu știu pentru cită vreme — nu mai mi-e frică decît de moarte, șopti ți se scutură cuprinsă de un fior. In sfîrșit, se reîntâlniră. O simți lingă el, umană, o ființă, nu o amintire, nu un reproș viu, nu o dragoste inutil pierdută, era lingă el un suflet bintuit dc temeri, altele decît ale lui, dar de temeri, de Îndoieli. Binecuvîntă viscolul, sala sordidă, plecarea lui nechibzuită, tot ce contribuise la această reîntilnire. ea, cea de acum, după ce și-a scos platoșa de bunăvoie. Abia de-acum încolo vor putea vorbi despre ei și despre toate cîte se întâmplaseră de cînd s-au despărțit și asta va fi marele lui cîștig. 3 — Orizont * -------------------- Te port în mine — gînd neștiut luînd strălucirea altor ginduri; îndelungă speranță, pui de mesteacăn crescut în vîrful uhih plop între două ramuri uitate. * -------------------- Stind in apă, o ușă a-nfrunzit — de durere după peretele prăbușit. Plinge. u?a sub cerul opac. Și-ntre timp devine copac. * ------------------- Cu pasul aplecat spre gind de. țară Trecem bronzați de încrederea apei Peste umerii toamnei aplecate, in rod. Ne legăm cu soarele-n drumul zilei Strîngîndu-ne zimbetele intr-o dimineață Inălțind pruncii peste cintec Cu palmele curate de muncă Să-i învățăm cu încrederea noastră Istoria țării făurită acum. om. RACHICI Treapta de sus înseninare VIRGILIV BRADIN Rod 34 Santa Ferenc NAZIȘTI Ciobanul — destul de bătrîn, cm Ja șaizeci-șaizcci și cinci de ani — tăia lemne pe un trunchi lat și înalt Alături, un băiat ca dc opt-nouă, aduna bucățile. Amîndoi auziseră tropotul cailor, oprit în spatele lor, apoi hîrșiitul chibritului de aprins țigările, dar nici unul nu se intoarse : continuau să taie lemne, ca și cînd n-ar fi auzit nimic. Perechea de înarmați ieșise din brădet, după ce stătuse multă, vreme In as- cunzișul copacilor, privind păstorii, turma, coliba măruntă, elinele pus pe alergătură și lătrat, în răstimpuri. Apoi străbătuseră pășunea în curmeziș, oprind caii în spatele celor doi oameni. Stăteau dinapoia lor, pufăiau din țigări și tăceau. La brîu, pistol; cruciș peste spinare, pușcă ; picioarele atârnate pe lingă scărițe. Timpul se depăna în liniște — de parcă n-ar fi stat patru oameni alături. Barem că oameni sc năs- cuseră : ți înarmați, și ciobanul, și copilul. Cînd isprăviră țigările, unul dintre cei cu arme desprinse de la obîînc un baston de cauciuc din cele mari ți se răsti la bătrtn: — Mă, bătrîne! Ciobanul tocmai avînlase toporul, dar nu mai lovi, ci îl așeză repede în fața lui, pe pămînt, scoase pălăria, se răsuci pe călcîie și, cu capul descoperit, se plecă adînc de tot, cit putea de adine ; nu dădu glas și nu ridică privirea ; stătea în fața calului, aplecat, cu pălăria in mină — și, îndată, boarea de vint începu să-i fluture șuvițele ușoare, albe. Copilul, ca și cum n-ar fi auzit nimic, continua să adune lemnele. sUvuindu-le lingă celelalte. Vremea depăna inai departe, înarmați! nu scoteau cuvint, iar bătrînul stătea plecat în fața lor, fără să clintească. Mai târziu, cel cu arma vorbi din nou, dar după multă vreme, cînd caii se apucaseră să tropăie pe loc și să dea din cap : — Văzuta-i pe cineva ? Bătrînul răspunse îndată, tot atît dc repede pe cum își așezase toporul în față, pe pămînt: — N-am văzut pe nimeni ! Celălalt înarmat îmboldi calul mai aproape ; — Te întrebarăm dacă ai văzut om pe-aici ! — N-am văzut om pe-aici ! — zise bătrînul. Privirea îi era ațintită în pămînt; își vedea bocancul, iarba, copita calului. — Vino mai aproape ! — porunci cel cu bostonul de cauciuc. Bătrînul se apropie de cal. — Și mai aproape I • ■ Ciobanul se alătură de piciorul calului, — Mai I Bătrînul înaintă pînă la cizmă. li vedea vîrful, scărița, o bucată din burta calului și iarba. înarmatul viri bastonul de cauciuc sub bărbia bătrînului, împin- gîndu-i obrazul în sus. Șalele acestuia erau frinte înainte ; capul, dat pe spate — dar nu ridica privirea : se uita la pantalonul călărețului, întins pe genunche, și la cureaua scăriței. Ar fi vrui să înghită, dar nu putea din cauza bastonului de cauciuc. Călărețul îl privea în obraz. Cu încheietura mîinii proptită dc genunche, ținea bastonul dc cauciuc înfipt sub bărbia bătrînului, încremenindu-i capul la aceeași înălțime și privindu-1 în obraz. Apoi trase bastonul și-i arse ciobanului una peste umăr. Liniște. — Poți pleca I Bătrînul se răsuci pe călcîie și se intoarse grăbit la trunchi, își puse pălăria, apoi apucă toporul, îl avîntă și continuă tăiatul lemnelor. La a patra sau a cincca bucată, înarmatul se răsti iar : , — Bătrîne I 35 Omul se întoarse, scoase iute pălăria, se Irinse de mijloc și țintui privirea în pămint — totul întocmai ca adineaori. — Cîți ani are băiatul 7 — Băiatul are opt ani... — Tu îl crești 7 — Eu îl cresc 1 Acum dădu glas și celălalt: — De cînd tl crești 7 — De un an îl cresc 1 — Cîți ani are băiatul 7 — Băiatul are opt ani ! — Tu îl crești ? — Eu îl cresc I Călărețul împinse calul mai aproape : Văzut-ai om pe-aici ? — N-am văzut om pe-aici 1 — Foti pleca ! — zise celălalt. Tăcură o vreme. — Mă, băiete ! — zise apoi cel cu bastonul de cauciuc. Copilul avea brațul plin de lemne; pornise Către stivă, să le așeze lingă cele- lalte. Se opri, lăpădă lemnele la picior, își scoase iute șapca, se înclină și se întoarse așa, frînt de mijloc, Vtntul se încurcă și prin părul lui. își văzu și el picioarele și iarba de pe pămînt. — Cîți ani ai 7 Răspnuse îndată — așa precum lepădase lemnele de pe braț : — Am opt ani 1 — Bătrînul ăsta le crește 7 — Bătrinul ăsta mă crește ! — Dc cînd te crește 7 — De un an mă crește 1 — Bătrinul ăsta 7 — întrebă celălalt. — Bătrinul ăsta l — Ți-i moș ? — Mi-î moș ? — Vino-ncoace ! — porunci cel cu bostonul de cauciuc. Copilul se opri în fața calului — așa cum făcuse bătrinul. — Mai aproape ! Se duse pînă-n botul cizmei, dur era alît de scund, încît, cum sta plecat, creș- tetul nu ajungea pînă la cizmă ; stătea aproape sub burta cuiului. Nici nu vede-t deeît iarba și propriile sale încălțări. Înarmatul clinti piciorul, vîrînd vjrfvl cizmei sub bărbia copilului ; după ce găsi Jocul potrivit, ii înălță capul ; — Mai sus ! Copilul îl ridică tare, alipindu-șî ceafa de spinare. Nu văzuse încă niciodată obrazul înnrmaților și-l îmboldea o dorință nemăsurată să deschidă pleoapele. Apoi le coborî din nou. — Deschide ochii! Copilul continuă să privească crețurile cizmei. — Văzut-ai om pe-aici ? — N-am văzut om pe-aici 1 1 se umplu gura, și lui, cu salivă. — Ai zis că bătrinul te crește ! —• Am zis că bătrinul mă crește ! Tăcere. Bufnetul copitelor de cal și al toporului. — Intoarce-le I — zise înarmatul, coborînd vîrful cizmei. Copilul se răsuci pe călcîie. —Uilă-le înainte! Copilul Înălță capul. ' — Ce vezi 7 — Văd mai încolo, munți, cer, copaci ; apoi văd colibă, dinaintea ei pari eu ulcele-n vîrf ; văd o capră și vatra focului,.. — Dă-i drumul înainte 1 36 împinseră caii pe urma lui, lăsîndu-1 să se ducă pină-n fata colibei. Acolo il opriră. Era o colibă ciobănească, scundă ; în fața ei, cîțiva pari cu ulcele ; in dreapta, legată la pociumb. o capră albă ca omătul ; mai aproape, intre lespezi de piatră, cenușa focului de dimineață. Călărețul cu baston dc cauciuc flancă băiatul, întonîndu-1, cu piciorul. în direcția caprei. — Asta ce-i ? — Asta-i capră! — Uită-tc bine! — Mă uit bine ! Vorbi iarăși celălalt : — Ce-i asta ? — Capră ! — zise băiatul. — Călărețul alpi cizma de coasta copilului : — Întoarce ' Mai încolo, turma păștea fără tălăngi, fără o singură talangă la gîtid vreu- nei oi. — Cheamă elinele încoace ! Băiatul chemă clinele. Animalul venit încet, codindu-se, apoi — furișat — se așeză la picioarele copilului. — Ascultă la mine 1 — zise înarmatul. — Ce stă aici, la picioarele bile ? Ce-i asta ? — Cîine — zise copilul. — Nu ... Aici, la picioarele tale, e o capră. O capră mare, albă ! Pricepi ? Băiatul tăcea. Călărețul propti bastonul de cauciuc în creștetul descoperit al băiatului. 11 culcă de-a lungul, împărțind exact in două bolta tigvei, în așa fel, îneît capătul bastonului se întindea mult în față, în văzul copilului. Celălalt înarmat își apropie calul, strîns lingă copil, atît dc strîns îneît tureacul cizmei ii apăsa umărul. — Vasăzică ? Băiatul se uita la cîine. Călărețul de-al doilea desprinse și el bastonul dc cauciuc de la oblinc și-l propti ușor de umărul copilului. — Spune frumos... — Vasăzică !,,. Ce-i asta, de la picioarele tale ? Copilul își privea clinele. — Capră ... — zise, — Capră mare, albă ! — Capră mare, albă I Înarmatul se depărta preț de-un salt ; celălalt retrase bastonul de pe creștetul băiatului și-l întoarsese, cu piciorul, spre capră. — Iar ăsta ... ăsta de aici e cîine ! Pricepi ? Culcă bastonul din nou pe creștetul copilului, — Pa ! — Un cîine, așa, mijlociu ; nici mare, nici mic ; un cîine cafeniu! — Da ! — zise copilul. — Cum îi zise ? Copilul tăcea. — Cum îi zice cîinelui ăstuia ? — Cezar... — Du-tc I — zise celălalt, — du-te și mingiic-1 frumos, așa ca de obicei și zl-i pe nume.., Celălalt ridică din nou piciorul și, proptind talpa între spetele copilului, il îm- pinse înainte, cu băgare de seamă. — Cezar... — zise copilul, cînd ajunse iîngă capră, punîndu-i palma pe creștet, între coarne. — Cezar ! — Și ce-i mai spui de obicei ? Băiatul stătea frint din șale, la gitul capiii, cu șapca in mină si ocliii-n pămint. — Cățeluș... — rosti el. Se lăsă tăcere. — Vino-ncoace! 37 Copilul lăsă capra ți se duse la călăreț, dar acum nu se mai opri în lata calului, ci înaintă pină Iei dună. înarmatul îi ridică bărbia, Din nou, copilul ar fi vrut să-nghită, dar nu putea din preina cizmei care îi apăsa gtlteju] ; ar fi vrut să ridice privirea — dar se uita, neclintit, la cizma de sub obrazul său. — Poți pleca ! Cînd băiatul făcuse jumătate drumul spre băirîn, înarmatul trimise glas după el, Copilul se răsuci pe călcîie, îndoindu-se din șale. — Văzut-ai oameni pe-aici ? — N-am văzut oameni pe-aici 1 Mai stătu locului o bucată de vreme. Călărejii aprinseră țigări, slobozind primul fum in vînt, apoi îți alăturară caii. — Poți pleca t — ziseră pe urmă. In tot răstimpul, bătrînul tăiase lemne, fără să întoarcă măcar capul ; mun- cise ca și cind nimeni nu s-ar fi aflat prin apropiere, Cei doi înarmați stăteau in spatele lor; copilul aduna lemnele, ei fumau. Tăceau, suflau fumul pe nări și se uitau la eiobani. Apoi aruncară mucurile, unul clătină dîrlogii, celălalt îi urmă pilda, se îndreptară tn șei potrivind armele dintr-o zmucitură scurtă a Umărului ți, la pas, iți văzură de drum, In rotnAnrțtt liEt.U PATEANU 38 IR1NA GRIGORESCU Baladă cu ancoră Am trecut pe Ungă alte ancore Cu glasuri veștejite de alge Și am plecat Kăsfrintă in malul dimineții. Ceara plutea sub izvoare Cu umerii vineți de vint Pinzele durau in lac un abur moale. Am trecut pe lingă un turn De muguri, cu coajă albă L-am privit la umbra melcilor Culeși in miez de zi Dar scările din turn s-au șters In praful de pe scuturi. Și glumele au plesnit sub paharul cu otravă. Am izbit tronul și am plecat S-a clătinat amurgul Se făcuse tirziu Și am așteptat porțile cu aripi Putrezite de veghe Dar toate apele au pierit din drum. Acum mă frige în coaste Țărmul colinei de spini Ca și cum somnul a alunecat Printre crengi. GEO GALETARU Stelele acestui pămint O inimă visind în aceste corole de ape de unde umerii voievozilor mai cresc în viori ca o lacrimă-n seară rotund să ne urce arsurile ierbii pe brațe limpezi de rana acestui azur răstignit în fintini. ne murmură zodii in singe și clopotele descintă un grîu mai înalt pînă Za mirările mamelor brune Cind osii de rouă albesc înspre vetre 39 sintem mlădieri de crini clădind cu lumina o veghe albastră ni pietre la somnul tău bun în care se~aude cîntecul păsării vindecind zăpezile greie- ri iarăși cădem cu genunchîi-n legende pe lutul în care toate semințele tale sint stele ... DRAGOMIR MIRIANICI * ------------------------------------------ Așteptare Trecu și vara așteptării-ncet și-n suflet totul pare cum a fost, face toamna cuib intr-un regret, cad frunzele — Iluzii fără rost. Va fi și toamna tot o așteptare prin care iar speranța drumu-și suie inspre iubirea care veșnic pare, înspre iubirea ce-o aștept, dar nu e. tntr-un tirziu, cu pomii împreună, noi aștepta o primăvară mare, vor fi toți pomii albi de flori sub iunâ, eu voi fi alb de-atita așteptare. Tradtutrt de v. SIjVCJ STELA CURA * ------------------------------------------ Noiembrie Mai rămin un țărm Zidit cu somn de galben, iar ploile desenează pe mine Fluturii cerului. Tu trebuia să fii Ucigașul meu pîn4 la genunchi Dar au venit Cu fuga lor tulbure Fiarele sîngelui umilit Și dealul înlăcrimat Mîncat de lună. Tu trebuia. Domn peste tăcerea mea Să semeni cu semințe gleznele mele Pînă la soare, Ca să calc cu fructe Timpul locuit de mine. 40 Autorul fragmentului drămuite pe careul publicăm ta pugin Ie de mai jos nu este un J.butani in literaturii. >Uim aproape trei decenii apărea ta București. sub semnatara lui Vasile Zdreghea. o Carte de subtilă analiză, anticiptnd un arm/nft de roman.eseu cultivat in ultima vreme. Volumul intitulat Valea cu plopi sa bucurat. Intre alte aprecieri, fi de aceea a lui Lucian Blaga. care la indemruu pe autorul cârtii publice de al doilea volum aflat in pregătire ți anunțai, ceea ce Vasile Zdren- ghea a socotit necesar să n-o faci, dintr-un exces, mai rar Inlllnit, de lonștlinfă scriitoricească. De altjel. projesorul Vasile Zdrenghea, născut ți crescut in pârlite Sebeșului (Alba) a fost unul dintre apropiati lui Lucain Blaga, pe care ta tntUnit fi l-a Insofil deseori in verile petrecute de poetul de la Lancrăm Ia Cupiino. pe valea Sebeșului. Legat profund de locurile natale fi cunoscător al tradițiilor si fold -utui din această parte de tară, Vasile Zdrenghea este fn acreați măsură un conducător al istorici acestui popor, așa cum se rdsfrtnge ea tn cronici fi, mai cu seamă, așa cum stăruie, surprinzător de viu tncă, dea lungul leacurilor, In vechile legende tesute !n jurul unor eroi fi evenimente din trecutul nostru. Din aceste izvoare autorul a reconstituit chipul lui Sirian cel Marc, evocat prin prisma unor „oameni ai pumtntului" care se adună In jurul domnului tn ceasul primejdiei. Personajele se mițcd cu acrul lor de arasă. vorbesc limpede si uneori apăsat, dar de fiecare dată eu a anumita deta- șare. in care firescul atitudinii stă sub semnul demnității. Cită vreme mai stntem dispuși să solicitam literaturii ți o funcție educativă, tn sensul clasic ți nobil al cuvlntului. credem se cuvine ea asemenea produe/U să-și găsească locul pe care-l merită. ȘTEFAN MUNTEANU VASILE ZDRENGHEA: OMUL PĂMÎNTULUI POEM DRAMATIC In versuri ACTUL II. (In depărtare, hău linei. se aud „urșii” bătrînultu) CE! TREI: Frunzuliță alior, Mo făcut mama fecior, M-o scris vodă-n potrocol. Cîntă mierla sus pco creangă Că Moldova nu se pleacă. PAMFILIE : (iarăși in fata doinitului) Ne dăruim viața luminăției sale. O dragoste și-o sete nc-mpinge înainte. 41 ȘTEFAN : Iți mulțămesc, mosnegc, de-acestc simțăminte; Iar pe-acești voinici poftesc să-i văd și eu. PAMFILIE (învăluind cu părintească admirafie și mmdrie locul unde s-au oprit „zimbrii" săi). Cum poruncești, slăvite. (Celor trei). Vă cheamă domnul meu. (după ce flăcăii s-au așezat, oarecum ostășește, în fața domnului în șoaptă, către ei) ; Mă! ăsta-i Ștefan Vodă, și bate iar război, Și vrea să afle — îată-1 — cam cine-mi sînteți voi. Strigați-i să trăiască. Hai, gata : CEI TREI: 'Ntru mulți ani! ȘTEFAN (fllndad toți cei de jafă a» Schițat fără sd crea gestul astupării '»re- chilor): Au inimă bărbată. PAMFILIE (foarte măgulit): Au, doamne, căi viță dc ciobani. Aceasta-i Cioplea, ușorul viatului, Istalat, Toma, greul pămîntului... BOLDUR (privind cu mirare spre Sparge Lume): Și dînsul? PAMFILIE : Cum se vede și-arată: Sparge Lume. BOLDUR : Ce nume... PAMFILIE: După dinsul și... dînsul după mine. ȘTEFAN : îmi place. PAMFILIE: Ia inireabă-i de cc-au venit încoace ? TOMA (luînd o pozifie ostășească): Căci pltnge țara... PAMFILIE (subliniind cuvîntul, cu degetul ridicat): Țara... ȘTEFAN: Vă mulțămesc. PAMFILIE (explicații?, Jeeiorilorj: li place. ȘTEFAN : Jurați să-mi fiți aproape Ia bine și la rău ? TOMA: Jurăm, stăpîne doamne ! ȘTEFAN: Toți trei? CEI TREI (în aceeași pozifie ostășească): Toți trei! 1LIE (de prin mulțime): Și eu. ȘTEFAN: „Și eu" ? Ce glas fu ăsta, sfielnic și ciudat ? PAMFILIE : Ilie, vîn’la taica. Accsta-i mai bărbat. ILIE (răzbind în fa(a măriei sale): S-au încruntat mămuca la Laica: Ești nebun ? Dar taica: Lasă pruncul să facă cum îi spun, Căci plînge Țara. ȘTEFAN : Țara ... Tu, mări, știi ce-i țara ? ILIE (cu măiastră sfătoșenie a tatălui său): Știu: Binele și greul, dulceața și povara. Mioarele și brazii... baltagul și săgeata Și doinele și viatul... PAMFILIE (cm un oftat adine): ...și sapa și lopata. (Dar scurtul moment de revenire a trecut repede) Ei, ce mai zici acuma ? Văzutu-l-aî că știe ? Și zici că-i prost. ȘTEFAN : Poftește să te sărut, Ilie. ILIE (trăgindu-l de minerii pe bătrin care in fața unei așa de înalte cinstiri s-a simfit obligat să verse cîteva lacrimi): Tătucă! PAMFILIE (deplin recules): Taci din gură... (Celor trei): Să vă purtați bărbat! (Lui Ștefan): De nu se poartă bine, să-mi spui. ȘTEFAN (cu zimbet ușor) : Iți spun. PAMFILIE: Săi bat... (După ce, cu multe plecăciuni în s/inga și-n dreapta, s-a văzut plecat, urmează o scurtă scenă aparte între Petrea ți dînsul). PETREA: Văzutu-l-ai ? PAMFILIE: De, Petre... PETREA: Acuma ce mai spui ? PAMFILIE: Cam mic de stat — nu-i vorbă — dar parcă Stîmește vîlvătăi în preajma iui. (Acum, de prin mulțime, dă coate Spre a răzbi in fata măriei sale o altă cunoștință veche a noastră: schivnicul). 42 ȘTEFAN: Sfinția ta? .SCHIVNICUL favînd pe umilr «n fel de cruce-gltioagă pentru care fapt pare a se sfii puțin de măria sa) : Eu. doamne rugai pe Dumnezeu Pentru izbava țării, și-acum mă bat și eu. BOLDUR; Iar crucea ? SCHIVNICUL i Am ^dauso picuțel mai plină Căci sabia-i oprită de pravila creștină. ȘTEFAN frdrindw-l prin mulțime pe milogul Niculaie): Bicisnicul de colo ? ORBUL : Sint orb și-aș vrea ... ȘTEFAN : Ce ai vrea ? Să vii la bătălie? ORBUL: Dircpt, măria ta. Mă cheamă Neculaie. Că sînt bicisnic ?,.. Sint. BOLDUR : Ții și tu umbră lumii. ȘTEFAN : Și... ce știi tu ? ORBUL; SS cînt. „Floricică strop de sînge, „Țara geme și se frîngc, „Inima în vodă plînge. „Plînge săraca și zace „Ca un pui într-o găoace „Cilul n-are unde se-ntoarcc. Gem pururea yr'o doină, cum gemen codru fiara... (t răgind CU urechea în vini spre ceva ce numai el aude). Rădvane... Trec rădvane... Se băjenește țara. PETREA (anunfînd sosirea doamnei Evdochia): Măria sa Evdochia. ȘTEFAN : Pohtim, măria ta. EVDOCHIA (ptecîndu-se în fața domnului, împreună cu Lisăndrel) : Nc-am abătut din cale... ȘTEFAN: Ne bucurăm. EVDOCHIA; ...și-am vrea Să-ți mai potfim... ȘTEFAN; Evdochia, gemuși înfiorată... EVDOCHIA (culeg'mdu-și o lacrimă): Săndrel, sărută mîna măriei sale. SANDREL i Tată, Sc strîngc țara ? ȘTEFAN: Curge. Bat inimile toate. SANDREL : Vom izbind!, tătucă ? Poftim și-a mea cum bate. EVDOCHIA (pregăt induse de plecare): L-oi deprinde, stind de veghe, buchiile și biblia Și-o să-ți facem carte. (Coconului) Vino. SANDREL : Eu rămîn, măria ta. ȘTEFAN (în cumpănă cu sine însuși) : Fie, Lisăndrel, rămînă. EVDOCHIA (înmărmurită): Unde, doamne? ȘTEFAN : Printre noi... Va să-nvețe... EVDOCHIA: Ce să-nvețe? ȘTEFAN : Meșteșugul ta război. EVDOCHIA: Nu-i cu cale ce faci, doamne... ȘTEFAN (încă reținut): Doamna noastră... EVDOCHIA (ieșită din minfi): Nu-i cu cale ! Singelc să curgă gîrlă, asta-i Ieșea vieții tale. Veșnic ropote și bucium, pururi vîlvătăi și sînge. ȘTEFAN: Numai cînd Moldova geme... numai cînd Moldova plînge. Hai Ilie, vino Toma, vino bade Neculaie. (după ce tofi trei și-au aplecat frunțile în fa[a sa) lată-i, doamnă. Unde mergeți ? ILIE; La bătaie. ORBUL : La bătaie. 43 ORBUL: La bătaie, ȘTEFAN : La bătaie. Pleacă orbii peste deal, peste munccl, Pleacă pruncii. EVDOCH1A: Urlă Ștefan ? Urlă codrii după el. (în genunchi) Domnul meu ... ȘTEFAN feu sobrietate reținută) : Hatmane, doamna vrea să plece CU urăbirt, Poatc-o lună... poate două va ședea la mînăstire. EVDOCHIA (Sîminei, care face parte din alaiul ei): Vin'Sîmina. SIMINA: Bună doamnă... EVDOCHIA (ghicindu-i gîndtd); Și tu? SIMINA: Nu tc mînia: P!eac-ai noștri, pleacă (ara... plec și cu, măria ta. (După plecarea doamnei, Petrea il anunță cu profundă emoție și glas scăzut pe haiducul Leu): PETREA: L-aduc pe Leu, lotrul, în lanțuri ca pe-o fiară. BOLDUR (lui Leu, care proaspăt scos de sub lăuturi, pare mai mult o cum- plită arătare omenească) : închină-te! LEU (Inclinîndu-și doar ușor fruntea): Sînt Leu. ȘTEFAN: Să fie slobod iară. (după ce haiducul e dezlegat de lanțuri) Tc cheamă țara, Leu. LEU (întunecat fi grav); MLc inima deșartă; Am putrezit în lanțuri. ȘTEFAN : Mă iartă. LEU (mai mult un fel de muget morocănos): Nici un „iartă-. ȘTEFAN (călcîndtt-și pe suflet, în vreme ce din depărtare se aude un firicel de doină): Auzi? Ascultă, Leu... Așa ca-ntr-un descintec... Purtăm în noi o vrajă și-n inimă un cîntcc. Un biet florini... Ascultă chemarea lui cea sfîntă... Moldova plîngc ,.. LEU (impasibil); Plingă; florintul meu nu cîntă. BOLDUR (reîntoreîndu-se, după ce a petrecut-o pe doamna): Măria ta, oștirea te strigă. ȘTEFAN (lui Leu, ni timp ce se îndreaptă spre movila din dreapta spre a le vorbi oștenilor : Ia aminte : Mihnilu-m-au aievea asemenea cuvinte. BOLDUR (de asemenea tui Leu): Moldova singerează și tu ești rău ca fiara. PETREA: Tn loc să-i zici o vorbă, să-i alinăm povara. ȘTEFAN (grăind mulțimilor care, imaginar, se întind pînă undeva departe): Boieri, țărani, prieteni și toți vitejii mei, Din Vrancca, de la Putna, din Baia, din Orhei, Ce-acum trei ani, ca imul, mi-ați ascultat suspinul, Cînd m am pălit sub munte cu Matiaș Corvinul, Vă ntreb, iar voi să-mi spuneți deschis și cu dreptate: Mai bate-același suflet în pieptul vostru ? MULȚIMEA (dettmmd): Bate! BOLDUR (tui Leu care privește încețoșat spre pămint): Ascultă, Leu. PETREA (sctttur'mdul pe haiduc ca spre a-l deștepta dintr-un vis netrebnic): Leu. LEU (cu sufletul plin de venin și ură la adresa tuturor): Mă uit la sfintui soare... M-am dezmorțit... (tncerclnd ghioaga tui Petrea): Fugi, Petre! PETREA (ascultînd cu sufletul luminos freamătul mutlinitor): Ascultă, frățioare. 44 ȘTEFAN {după ce freamătul s-a mai potolit) : Iar astăzi înc-o dată să afle fiecare Că stă asupra noastră cu spaimă han cel mare. Lumina i ca prin sită; viața se răpune; Prin codri trec miasme de hoituri și tăciune. (lui Petrea care străjuie în partea opusă): PETREA: Moldova arde, ȘTEFAN : Arde Moldova noastră : iată 1 Ne-au mai cercat și alții; sub noi stă Ghirai hanul; L-a biruit Moldova și I-a-nghițit gorganul. Și-acest buiac venise cu spaimă și su silă Șî-acum visează aur și grînc sub „movilă" ? (tumult în r'mdul oștenilor) Dar Emin han trăiește și ne lovește-n soartă. ORBUL: Mai bine morți cu toții decît o viață moartă. (Tunetul mulțimilor aprobă spusele orbului). ȘTEFAN : Jurați pe chinul țării! MULȚIMEA: Jurăm peal țării chin ! SCHIVNICUL '(ridicînd crucea pentru luarea jurămîntului): Jurați! MULȚIMEA: Jurăm, să-l stingem! SCHIVNICUL: Amin. MULȚIMEA: Amin ȘTEFAN (făcîndu-și semnul crucii) ; Amin. (apoi împărțind porunci de ultimă clipă) Domnia ta, moșnege, pleci iarăși cu solie La Emin han. EREM1A (scărpimnduși chelia spre a-ți da mai multă importanță); Ne-om duce... Se duce Eremia. ȘTEFAN : Stai. EREMIA . Stau. ȘTEFAN: Nu rupe vorba, ci laso pe din două... Nu l lași in cuget de-a dreptul să-ți cetească. EREMIA : Da. Doamne. ȘTEFAN: Știi cum ne place nouă... Și dă-ne semn din „bour* EREMIA : Cam știu ce vrei să spui. Dar Iască am cu, doamne, ac de cojocul luî. ȘTEFAN (Siminei); Domnia ta... SI MINA (fiindcă se pare că Ștefan ar ezita): Da, doamne... da, doamne... ȘTEFAN : Ești prea frumoasă- ... fata noastră. SIMINA (îmbujorată): Nu sînt. ȘTEFAN : ... și tare și măiastră... Iar banul tînăr. SIMINA (cu privirile în pămînt): Doamne .. ȘTEFAN: Cî... știi ce vreau să spui... La noapte pleci iscoadă in oastea hanului. PETREA: Și Leu? ȘTEFAN : Leu slobod, să fac-așa cum știe; Pe-i hoț de rînd să plece, de-i om întreg să vie... LEU ; Măria ta. ȘTEFAN: Da, Leu. LEU: Așteaptă-mă. ȘTEFAN: Te-aștept. LEU: Sînt om întreg. ȘTEFAN (tmbrăfițindu-l): Știut-am și mi te strînș la piept. (Lrmează o pauză grea în care voievodul își ascultă parcă bătăile inimii). Mre cald... mi-e frig... mi-e... Doamne, prind frunze să se-aștearnă. Și va mai fi „o toamnă" și... va mai fi o „iarnă". Mi-e cugetul furtună și inima amară. 45 (pentru ca cei din jur să nu-i ghicească gîndurile). Plecați, v-așteaptă-n sihlă oștirea mea de țară. (Voievodul s-a retras spre un coif tăinuit, iar prin inserarea ce s-a lăsat urmează un scurt intermezzo liric intre Ilie și Simina): SIMIMA: Să-ți dăruiesc, Ilie, un fir de busuioc. ILIE: Să-mi poartă-n bătălie și-n truda mea noroc. SIMINA: Și te sărut... ILIE: .* Simina, mi-ai dăruit lumina, Dar mi-ai furat odihna și sufletul, Simina. SIMINA: Și-l duc... îl duc Cu mine (sărutîndud iarăși fără să-și dea singură seama de ce): Așa... și înc-o dată. Și plec. ILIE (care nu mai știe ce-i cu dinsul, urmînd-o cîțiva pași): Tc duci curată, intoarcc-te curată. SANDREL (apropiinduse cu sfială de colțișorul de taină al tatălui său): Măria ta... Se lasă a nopții neagră haină... ȘTEFAN (răzimlndu-și obrazul de scoarfa aspră a stejarului): SANDREL: Tătucă. SCHIVNICUL: Nu te-aude; c-n ceasul lui de taină. ȘTEFAN: S-au alinat și păsări și ierbi și dumbrăvițe; Ivitu-s-au luceafăr și susură tomnife Cu capul pe desagă, al său și-al nimănui, își bănie amarul. Omul pămîntului... SANDREL (înfiorat de glasul tainic al tatălui său): Mă-nspăimînt... SCHIVNICUL (abia șoptit): Urma-vom poate dîra dc stele pe pămînt. ORBUL (cu urechea atințită în vînt și cu glasul scăzut): Și-n jur, cît bate mintea, incrincenată-n sînge, Moldova plînge, doamne... Moldova noastră plînge, (In zare, tot mai intensă, pîlpîirea roșie a satelor). ȘTEFAN : Treci, doamne, de la mine această nălucire. SANDREL: Tătarii! SCHIVNICUL: Jaf și moarte și lacrimi și robire. ȘTEFAN: Sări-vor așchii iar din piatra-n care S-ascunde chipul de vecie-a! Țării, Arată-mi-te chip al nostru mare, Arată-mi-te sfîntă arătare, Și jur că-n veci n-am să te dau uitării. (Cu întreaga înfățișare transfigurată, privind spre ceva ce în acel moment numai el a reușit să vadă). Văzutu-tc-am fccioară-ntre fecioare, Văzulu-team lumină-ntre lumini: Cînd viers dc nai, cind apă tunătoare, Cînd lieur biet, cînd soare rupt din soare, Cunună-cind de biruință, cînd te spini. Eu poate voi pieri strivit de ură Au cine-i știe cărții mele slova ? Usucu-tni-se însă limba-n gură, Blestem cumplit pe-ntreaga mea făptură Dc n-oi rosti și-n clipa grea : MOLDOVA! (Șt-a răzmîat iarăși fruntea de scoarța aspră a copacului in timp ce ca din veacuri de la capătul lumii, prin poiană și peste codri, plutește acum, aproape ireal de dureroasă, doina). 46 atelier poetic * COMORI Au trecut fi vechile mări, Și-au rămas Carpații și sarea. Și aurul ncgru-n rători Mttlse de lumină febril, Și de zborul de păsări — inirărea intr-un veac gigant șt subtil. Au crescut păduri nebiruite Și vițele s-au Inăltat cit struguri Spre oamenii eu vise împlinite fGiuvaiergii de grine ți de stupi!) Cu brațele arborescente, siguri Pe timpul toamnei, fructele să rupi. Si apoi, infimii# fi uoilatc Au strălucit noi ziduri de cel elfi. Si din suveică, creatorul laic A migălit covoarele cu tirste, Din lut, din lemn, din Rădăcina toată Din cer și melodie ondulată ... Stalul îi parcuri, fi condeie De pilduite doruri înspre Soare, Elipsele de dansuri, meiopee, Si fluierul ornat in Miorife dulci. Si potrivirea inimii crestată in suflare ; Sint, patriei Comori, pe timpuri îndelungi. CONSTANTIN IERCESCU AM CERUT Am cerut mării să-mi dea bucuria credinfei din mine eu farmecul nou al fiecărui apus; am cerut nopții cununa cu flori de-ntunerfe s-o pun pe fruntea luminii; am cerut pădurii lemnul pur din mestecenii tineri să-mi înfirip trupul din el. Am cerut vieții izvorul iubirii fi-am sorbit pocalul de nise. Târziu am cerut norilor lacrimile să le pling. MANQL1TA FILIMONESCU 47 RUGA Vremelnicii noapte, Afd tasâ sezia ar fi întotdeauna „Un dialog deoarece ■ bazează pe limbaj" *; mai întotdeauna »stinat dialogului, iar menirea versului ar să găsească o realitate grăitoare tnsprechbare WirJdichkeit). Ambele men- uni ii apropie de Rilke, care voia să facă ierurile să grăiască și care susținea în :’elați mod că geneza poeziei este inexpli- abilii, și eă mai degrabă are o origine ivină, aidoma unui har. Dar Îndeosebi Itimul aspect nu coincide cu felul de icru al lui Celan. Mai apropiată ni se are la el tendința spre actualizare. în )58 autorul declara că „poezia nu este temporală" ’. Ea ar avea de înfățișat „eve- i mente, mișcare, circulație" •, cu alte cu- inte, relații dintr-o lume palpabilă, dina- mismul procesual al existenței concrete, deca revine în cuvîntarea pentru premiul liichner (1960), în care afirmă: „poezia e ingtiratică ți tot timpul pe drumuri"*, kccastă mișcare este pusă acum pe meri* ionul succesiunii reversibile: ieri —- azi — niine, toate închegate intr-un sistem biectiv („arta ne distanțează de eu" '*}, ompletat de cel subiectiv (poezia fiind dpolară, exprimă o dată opinia autorului, ar pe de altă parte lucrul altculra *'). Ixistă deci la Celan constatarea că poezia ste cadrul unei evoluții, Bazîndu-se pc apaeîlatea limbii de a închega neîntrerupt anexiuni (prin asociații, prin timpurile sc- nanliee), poeziile sint între ele legate >r intr-o succesiune obiectivă, sprijinită în tarte pe identitatea poetul ui-vorbitor, pe ie altă parte pe analogiile existențiale hiporlul evoluției nu râmi ne așadar o sin- (ură verigă, o poezie izolată, ei un ansam- ilu. Și in asemenea ansambluri se conto- lește lanțul cronologic al poeziei lui Celan. In contextul unei poezii sau în cel al ■telurilor, din cauza numeroșilor factori, (eu, vilalți, realitatea obiectivă, lucrurile grăi* oare, spațiul individual și colectiv, inter- ectarea trldîmensionalității temporale), nu fleistă o formulă unică, o modalitate uni* ormă de expresie. Nu există soluții și Celan ecomandă : vorbește — / dar să nu desparți >e nu de da. / acordă enunțului tău și un icns : / acordă-i umbra. (Vorbește ji tu, 1965). H. Beniier Meln Gcdlcht ist mein Messen, «64. p 1*9 *) P. Celan, np e. p, ISA, id., p. 117. •) Id.. p IH7. •I Id, p. IM. “J id., p. 1» ") Ibidem. Această incertitudine Ii determină să încadreze in mesaj fiecare amănunt, orice latură a prezentării, chiar și cea mai con- trastantă. Și astfel poezia sa cultivă cu pre- dilecție paradoxalul. Beda Alleman, pînă acum cîțiva ani cel mai reputat exeget al lui Celan, l-a comparat pe acesta cu Kafka („poezia este o expediție in căutarea ade- vărului" ”) definind astfel procedeul poetic întrebuințat de Celan: „Vorbirea para- doxală este un fel de ultima ratio: ea epuizează în întregime posibilitățile și di- mensiunile vorbirii" w. Reținerea lui Celan in fața unui dis- cernămînt precis nu este numai modali- tatea poeziilor sale, motivind parțial prin discontinuitatea celor observate atitudinea sa sceptică, ci ea se datorează și unei alte cauze, general-umane, și anume caracteru- lui trecător ai ființei omenești. Abisurile absurdului iți au originea lor în această remarcă și de aceea poetul definește poezia : „această aureolare cu veșnicie a celor muri- tori și a zădărnicieirw. De aici dialogul poetic este deseori „o convorbire dispe- rată" IS. De aici pleacă și acel sistem al tragicului care constituie creația lui Celan. Primele poezii ale sale, apărute in parte și în revista bucureșteană Apora (în anul 1947), supraîncărcate cu senzualitate și arome, amintesc curentul Jugendstil (modern style) de la începutul secolului. Ele vor face posibile in primele volume, A'iripul urnelor (1948) și Macul fi memoria (1952), atmosfera exotică și variațiunjle melodioase prin care poetul încercă să în- fringă amintirile trecutului odios (mai ales pentru evreul Paul Ancei — cum se nu- mește Celan cu adevăratul său nume). Această primă etapă lirică a lui Celan are deci un substrat biografic. Cantabilitatea, Structura uniformă și precisă a poeziilor, ieit-motivul amplasat în situații mereu schimbate îl apropie pe Celan de G. Trakl, cu care se aseamănă și prin viziunea apo- caliptică. Incertitudinea se datorează me- diului, situațiile create pe suportul trăirilor șl experiențelor individuale și uneori pe parafrazarea bibliei sint transparente. In genul oracolului. Metafore — enigme și comparații rafinate ridică poezia pe trep- tele simbolurilor și o distanțează de actualitate. Acest lucru precum și lipsa adecvatului și a respectului față de netă- găduitele realități istorice i s-a reproșat de nenumărate ori celei mai cunoscute poezii din volumele amintite: fuga morțM. Con- '*) «pud B. Alleman. în P Celan, np. eJt. p 157 '•) Id., t> UU. ••) Id, p. 146. vcil șl mut l»s referirile u acel«fi text. “) Id, p. IM. ximll, 53 \ ccputâ magistral pe scheletul variațiunilor de voci solo, reunite in final intr-un cor funebru, poezia încearcă să contravinâ enunțului cunoscutului filozof Adorno po- trivit căruia, după Auscbwitz, nu s-ar mai putea imagina nici o poezie. Nu este mai puțin adevărat insă că mîtizarea forțelor oarbe din timpul fascismului ar putea duce la o idealizare a acestora, lucru desigur, nedorit de Celan. Catastrofa istorică care a constituit un fapt de viață pentru Celan, îl conduce, după ce a fost tema primelor două volume, la o căutare a esențelor, la interpolarea filozofiei. Acest lucru arc loc in volumul Din prag In prag (1955). în el se află poezia Spune fi tu decretind balanța judecăților, unitatea contrariilor. Celan parcă își pro- pune să ilustreze poetic o dată pe Heraclil (in hic flumen bis non descendimur) și pe Kant (das Ding an sicii). Fiecare poezie este reflexul unei incapacități: cea a cu- noașterii de la om la om (Depărtări), cea a pătrunderii dincolo de pragul eului (Oaspetele), cea a îmbinării resorturilor di- verse (Auzisem spunîndu-se) etc. Și disper- sarea se scufundă în imagini: Ei stau de-spărțiți în lume, / fiecare cu noaptea sa, j fiecare cu moartea sa, / morocănoșî, cu capul gol. cu bruma / apropierii și depărtării. lar concluzia este: Orice cuvint ai vorbi — / mulțumești f dezastrului. Dar tot atît de cert, ca și incertitu- dinea, este șl haosul; limbajul îl ampli- fică, dar tot el, singurul, ii poate uneori anihila sau ameliora. Condiția este ta el «să fie trecut prin propria incapacitate de a da răspunsuri, prinir-o amuțire cumplită înmiitul întuneric al cuvintelor ce aduc moartea". Abia după ce a trecut prin lumea de spaimă și de groază, prin recu- noașterea propriei insuficiențe, limba poetică „poale să reapară îmbogățită de acestea toate’1. Eșecul general șl obiectiv este condiția preliminară a atitudinii de totuși, cu toate acestea, pe care autorul o adoptă, înainte de aceasta însă, cu volu- mul Grafii verbale (1959), Celan explorează în fapt primejdiile, abisurile inerente limbii. Cel mai elocvent pentru această în- cercare este imaginea gratiilor, care în același timp apropie și despart existențe care structurează realitatea, făcînd-o apa- rent vizibilă și aparent pasibilă să fie cu- prinsă, dar în același timp încleștînd-o, supunind-o silei și samavolniciei. Incomen- surabilitatea celui măi mic element de comunicare șl cunoaștere verbală a cuvin- tului este sugerată Insistent în poezia Voci. Noțiunea enunțată in titlu se descompur tot mai mult, ajungînd in cele din urmă : fie un fel de verigă de bază a existențe Este una din consecințele nefaste ale di» lecticii intraiingvîstice, și anume tendin- de a produce generalizări nespecific (constatarea s-ar putea atribui și cercetăr poeziilor tui Celan); axiomele cunoașter nu rezidă în noțiuni — lingvistice, in cuvîi tul liber și izolat. Conexiunea în experien- de amploare este singurul factor acceptab pentru a proba ulterior, în retrospectivă elementele componente. Numai cadrul gem ral adecvat face plauzibil detaliul. Cadrt cel mai verificat și cel mai indicat Celan găsește în biblie. Volumul său Trandafir» neantuluj (1960) este împărțit în patr cicluri. Fiecare la rindul său grupează poeziil in .uialogie cu o parte a scripturilor sfint a bibliei. Primul ciclu constă din dubla r» petare a succesiunii de patru teme (red« in fiecare caz. prin două poezii), asemî nîndti-se celor patru compartimente al evangheliilor, Paul Celan în volumele ultcrioa.» a mers spre o apropiere holărîtă d faptul divers, de mărunțișul cotidM nului, de sfera unui singur obiec Dar, contlnuînd structurarea pe treptei semantice apropiate, pe asociația liberi acordînd în fine cuvîntului izolat amploare prea mare, Celan ajunge acu» la mozaicuri, uneori (relevante, absurde i incoerente. în parte, acest lucru se date rează ți afecțiunii sale, care in cele di: urmă l-a dus la sinucidere. în parte ins se datorează, din nou, resemnării în fa discontinuității, scepticismului, privitor : concluziile anterioare, realizate pe pis general. Celan a menținut și a diversificat ir cercarea sa dc a fi cronicarul procesele trecătoare. Realizarea poeziei sale ajung in final să se concentreze la reflexul um moment, la un prezent tranzitoriu. Nu mi sajul in sine are rolul predominant. Mi importantă în acest univers uman trecătc este ridicarea sa în sfera limbii și a vor birii, declanșarea unui dialog universal care, dacă nu poate înlătura dezastrul ș incertitudinea, totuși e în stare să le am» iioreze. Comunicarea tragicului in diversei sale stadii înseamnă pentru Celan un reme diu (măcar parțial) împotriva acestor star de fapt. Și acest lucru îl înțllnim de li poezie la poezie. HORST FASSBÎ din literatura universală * Poet’ din țârile balcanice Damian Damianov (BULGARIA) SOZOPOL Ulift cu piatră și umbre. Streșini mari, streșini sumbre. Smochini inserați și negri ca ochii grecoaicelor. Asfințituri, luntri, ulcioare, plimbări visătoare pe faleză, pe mină cu-o zină. Oraș — idee poetică — ori /ârâ grijă, romantic oraș ; din zori de timpuri ași jderi rămas. Turiști se revarsă o vară, un ceas. Pictori bărboși în alai, poeți cu pălării de pai, doamne ce-n nylon se-mbracă, vin plictisite și pleacă. Triunghi policrom de păsări. La capătul verii, vîntul începe să-și spună cuvîntul. Toți pleacă pînă la ziuă. Toți se-mbracă : adio I Dar numai cu vîntul pe plajă, cu valuri vuind, uriașe, și-n piețele surde, mute, in case-ofilite de sute de griji, un fugar se-ntoarce la tine, iar, cu ochii lucizi, să-ți purifice țărmurii mării, murdare, să-mprăștie arșița istovitoare. Atunci, Sozopolul meu, mă confund cu fiorul tău cald și rotund, și tu-nvii intr-o nouă vară, adevărată, tristă, amară. In romdnefte de VERONtCA PORUMBACU Costa s Montis (CIFRU) DE AICI PÎNĂ LA OCHII El E cale de-un pas de-aici pină la ochii ei, de-aici pînă la ochii ei sint o mie de leghe, o mie de leghe ce nu le străbați cu pasul, o mie de leghe ce nu le cuprinzi, o mic de leghe mai presus de distanță, mai presus de timp, mai presus de făgăduință, mai presus de iubirea ce ne-a fost delimitată. RĂSCOALĂ CIPRIOTĂ Din fericire singele n-ascultă edictele rațiunii, din fericire el trebuie să trateze numai cu inima, inima fi decide cursul, altminteri cine știe cit ar fi de calic ce calcule ar otrăvi clipa hotărită cînd noi ar fi trebuit oricum să spoim asfaltul roșu, cind nai ar fi trebuit oricum să tencuim zidul cu roșu. PAȘII MEI La noapte vei auzi pașii mei îi vei auzi în trecerea lor nocturnă peste pietrele tocite ale caldarîmului, îi vei auzi peste burnița inventată 56 și peste lătratul îndepărtat al unui cîine, fa vremea cînd nimeni nu mat e pe străzi la vremea cind pietrele s-or întoarce la ele, doar la ele, stăpine pe cer și pe pămint. li vei auzi venind, apropiindu-se statornic ; și-apoi fără să se-oprească vor dispărea în noapte pufin cite pufm. Și-atunci vei ști că nimic pe lumea asta nu-i va putea reține, vei ști că i-aî auzit ultima dată. Traduceri MARCEL CORmșror N. VreHakos (GUECIA) RĂSĂRIT LA SUNYON Sînt o alcătuire din mârefii străine, tot ce zărești la mine, în fapt, nu-mi aparține : din mare o frîntură, din tine șl din soare, ceva dintr-al pădurii, din lina nopții boare. Cind voi muri, tot bunul cu ele își vor duce : lumina, luna, codrul și marea ce strâluce, — și-aici, in locul meu, va răminea tăcerea — și al meu duh pe care, din nalt căzind, l-am frint, s-o risipi — iubire — peste-un întreg pămint. Kosfas Varnalis ORESTE Dezleagă-ți părul înflorit de Jună să te arăți așa cum ești, bărbat și-al Marelui Oracol aspru sfat să nu-l lași gindurile să-ți supună, că tot nu scapi ! Și c-un suris ciudat privește cum la Argos te adună cărările, ca mîna-ți să răpună năpraznic, sinul care te-a purtat. 57 Toți te-au uitat aici. La fel și tu de tine uită și-n oraș te du, pîn’la rășpîntie tăindu-ți cale. Ca și-un străin fă-fi datoria ta ' ... Căci te va umări, oricum, și-așa, sau crima sau prihana vieții tale I In rarniMîtt de N ECU IA! CHffUCU Risto Tosovic (R. 3. F. JUGOSLAVIA) CLIPA Sînt clipe de gingașă absenfă cînd iarba și piatra grăiesc către om. E o clipii a curajului împăcat cînd o voce obișnuită f ji amintește neașteptat că nu mai ești singur sub cerul nestatornic care-și schimbă în fiece oră veșmîntul asemeni pădurii. O, clipă de divină făgăduință. Taci, spune iarba. Taci, spune piatra. In locul tâu liniștea vorbește acum, ca marea de care te-apropii încet, u^or absent, u^or cutremurat de-această unică oră, in care timpul trăiește prefacerea magică, schimbind frica din privirile tale cu paloarea dumnezeiască a florii pe care-o păstrezi intr-o piaștrii la fereastra îngusta de unde un copil ciufulit aruncă firi mituri de pline în apă. Karolj Ac LAUDĂ LA MERSUL TRENURILOR Văzui locomotivă. Samavolnicie disciplinată. Docilitate dezmățată. La prima vedere fiecare pîrghie, ventil, piston funcționează ireproșabil, relativ imposibil, mai precis: cu indiferență. 58 Scăldat in ulei aiunecă nepăsător uriașul de oțel, în bătaie ritmică curg mici și neobservate trepidații. Cei pricepuți in treaba asta n-au decît să ridă de mine, cu competență ți sînge rece să cerceteze, poate nu e ceva in regulă; ftiu dinainte, nu vor descoperi nimic N-au decît să-și bată joc de spaima mea neîntemeiată, cuvintele să mile înăbușe in mine ; să mă ucidă cu zîmbetul lor compătimitor, ca pe un nenorocit fără de minte. Euthanasia. Da, numai asta mai ajută: eu văzui ciudățenia asta ucigînd * Nu, o văzui după ce-a ucis, ceea ce e fi mai groaznic. Cîteva clipe după crimă, cind vinovatul se gîndește la fugă, șî o trecătoare slăbiciune îl cuprinde : cu stupiditate privind la victima sa și cel mai puternic face atunci o greșeală fatală; pierde clipe prețioase, în pripă încearcă să înlăture urmele, și tocmai asta îl trădează (vezi teoriile despre crima perfectă). Cîteva bătăi se auziră. Aha, amiază, gindii distrat aruncîndu-mi privirea pe ceasornic ți a trecut huruind, un tic pe fața mea : in abundență de ulei uriașul de oțel cu indiferență mergea mai departe, în monotone bătăi se scurgeau mici trepidații neobservate ... Un tic pe fața mea, Era doar un spectacol obișnuit; șinele străbăteau centrul orașului, și de mai multe ori pe zi — la intervale precise — sub noi se cutremura pămîntul ne trăgeam ceasurile după trenuri. Un tic pe fața mea. Mă uitai in sus, îl văzui, a fi trecut huruind: sau podeaua camerei, scăldat in ulei, și în multe altele, bătaie monotonă și restul. ă9 far acolo, după primul colț : îmbulzeală singe, țipăt și celelalte. Ziceau, era tinără, n-nm văzut-o, îl văzui doar pe el, pe ucigaș și-ntr-o neputincioasă furie ridicai pumnii, alergai în grabă dar el era departe, bubuind peste pod ; în curînd, la stafia următoare, roțile lut vor zăngăni- Aha, cel de amiază, vor zice cei de-acolo privindu-și ceasornicele, E punctual, vor adăuga cei care cunosc mersul trenurilor Dar aici ? îmbulzeala se sparge, cineva a rămas sub cearceaful alb, unul zice : era grăbită, săraca, sau : mergea prea încet, și tocmai aici a înhățat-o ciudățenia asta punctuală. Bine, n-are rost sa continuăm, păi asta e deja o melodramă sfîrșită; baremi cadavrul acesta necunoscut să-l salvăm de lăcomia șacalilor. N-o să-mi pese chiar dacă vom uita totul, de fapt, aproape că nu s-a intimplat nimic în comparație eu ceea ce pînă acum, de acum, in fiece clipă s-a intimplat sau se întimplă, după mersul trenurilor și, și mai adesea, în afară de asta. Mie mi-a fost necesară această amintire confuză doar pentru a-mi exprima lauda în ce privește mersul trenurilor și ca — ^i mal descurajat — aproape ca o consolare să notez ; cîteodată sfat necesare și cîteva asemenea lucruri ca acest uriaș de oțel în belșug de ulei sâ poată porni mat departe, în mici, indiferente și monotone trepidații,,. rn romintfte de ANGHEL DUMBKĂVEANU }l DUȘAN PETROVIC! 60 Slavko Mlhalic CINA CEA DIN URMĂ Numai noi știm că ultima oară nu eram cu toții la masă. Am privit locurile goale dintre noi și din noi. Speranța era o vinovăție iar evenimentele au trecut pe lingă noi, pe lingă foșnetul depărtat al mulțimii care înainta singur spre eșafod. Unul câte unul, trăseserăm scaunele, surzi, intr-o ordine groaznică. Știam prea bine ce ne așteaptă pe fiecare dincolo de ușă. Mergeam tăcuți, fără o stringere de mină, nesalutați de nimeni. alifii vor inflori totul, cîndva, in urma noastră. Și de s-ar fi-ntimplat un mfrocal cine dintre noi ar fi putut să ceară ea încăodată să ne-așezăm la masă ? Și-a.șa dăduserăm mai mult decft avusesem. Doar neîncrederea răufăcătoare mai poate distinge rindurile noastre rărite. 7a de ANCtIEL DUMBRAVEANU fl SLAVKO ALMA/AN Hasan Șimșek (Turci») CĂRUȚAȘUL Pun caii la căruță Unul negru altul alb /Jarnapamentul in argint bătut duc cu ei timpuri vechi și noi povara mi-e destul de grea și drumu-i cu urcuș și văi. 61 1 la fiecare respirație o floare simt din muș-mersin și gaziantep și imediat apare konya în drumul meu pe negîndite miros însorit de grîu. deh, zicînd, iar pornesc din bici caii în două picioare se ridică eu de bucurie la orice respirație simt un albastru și trăiesc mai departe un jind apoi o cadînă in setea mea mai aprigă decît rachiul fiert, ochi căprui, sprîncene negre ... caii carafei mele, cline cline unul negru, altul alb cu hamașamentul bdtut în arpint de ani și ani la mari doruri sint surghiunit și chiar de-aș arde în cintece mi se face frig, singurătatea-mi crește ey lume, amanet singurătatea-mi Idsîndu-fi plec, plec cu ochii înlăcrimați. GRUPA A-RH-POZITIV S-a prăfuit traista mea cea veche, am aruneat-o în gunoi, rupt-spart și tot ce a râma; de ieri, — frica morții, chin, furie și puțină bucurie a vieții — acum sufletu mi-e ușor ca fulgul sint împăcat acum singurătății mele i se închide o carte in zori se deschide o garoafă albă dragoste, din nou dau ochii cu tine se schimbă și anotimpurile in lumina mea scriu albastru versurile-mi cerului ' de-a^ putea să potrivesc ceasurile după timpul mării iubire, din nou fi-a^ frămînta aluatul ji de-a^ putea adăuga nopții gust de buze 62 veniți, de-aș striga, veniți în goand, copii, stați cu picioarele încrucișate la -masa verii, brînză de burduf, struguri, scoverzi calde cireșe regești, pepene-galben, mere de soiuri, tot ce jinduiește inima voastră. Vino să mă vezi în zodia-mi vietnameză toate jocurile-s drame toate jocurile ... și eu, un om din popor fiind numai un rapsod sărac pot da mimat o sticlă de singe ce se caută pentru un suferind GRUPA A — RH POZITIV Fazîl Husnu Baglarca A PRIVIT A privit Ia mine miezul nopții, MHnile, picioarele mi-au degerat. De mult numai pe jumătate respir. Aminitrile-s în ierburi, in arbori, în ape. In duramcnuri cotite, departe Fața lumii s-a amestecat Cu mufenia imenselor stele. Miezul nopții a privit la mine, întuneric. Acum parcă trec iar prin ochii neantului. In romântite di NEUZAT M. W ’F ZAHARIA STANCU cronica literară * „CÎNTEC ȘOPTIT" Ceea ce frapează la lectura volumului de poezii Cintec șoptit de Zaharia Stancu este mal ales un indefinibil aecent. Există poezii care se vid, care « Simt, unele se visează, altele se gindesc, unele se cîntă —, poezia lui Zaharia Stancu se aude, Pornind de la această particularitate, resimfită, de altfel, de toți recenzentii vo- lumului, am urmărit felul cum la naștere, in raportul scriitură-receptor, universul acustic al Cîntecului șoptit. Am plecat de ia cea mai simplă probabilitate : coincidenta între infelesu! rațional și ințelesul estetic, altfel spus conotația ca decurgdnd direct din denotație. Am urmărit prezenta cuvintelor ți imaginilor care exprimă fenomene de ordin sonor, de exemplu : „Sub lună cîntă privighetorile" / îmi iubesc mult patria azi, p, 7 fi u.f; „Cornul sună, răsund-n pădure" /Arama frunzelor, p. 11 ți u./; „Cren- gile pădurii sint harpe" i De cind o știu, p. 21! ; „Vfntul vînăt ou ia, vuia" / Peisaj, p. 37 ți u., această imagine comasînd o sinestezie ți o onomatopee / ; „Viscolul a-nceput să se vaite" / Iarnă, p. 16/; „Talgerul de lemn sună-n pustiu" /La marginea lumii, p. 100 ți u.Jetc. etc. Analiza structurală implică mai mult neprevăzut decît se crede de obicei, /ată, chiar la capătul acestui scurt sondaj din cele mai simple, o concluzie deconcertantă: evident, universul acustic al poeziei lui Zaharia Stancu nu se compu ne din imagini acustice. Statistic, expresiile vizind realități sonore sini mai puf in numeroase dectt cele referitoare ta fenomene optice. Dar, ceea ce este mai interesant, punctele de maximă intensitate auditiv-estetică nu coincid cu versurile care denu- mesc direct, fie cit de pregnant, acțiuni acustice. Sau, altfel spus, efectele auditive cele mai marcate stilistic nu sint dobtndiie direct prin reprezentări auditive. S-a impus, deci, pentru a circumscrie farmecul tainic al accentului liric atît de intens personal din Cintec șoptit, o întoarcere la datele prime, dar verificate prin lectură reiterată, ale intuiției, adică la acele versuri care provoacă o emoție estetică de factură auditivă mai puternică. Am constatat, astfel, după o minuțioasă cercetare, că in mod paradoxal, impresia de audibil se iscă mai ales din culori, din pauze și din cuvinte neutre în sine sub raport stilistic. Sistemul de imagini, in volumul Cintec șoptit de Zaharia Stancu este dominat, cantitativ ți calitativ, de o cromatică de icoană rafinat-naivâ, alcătuită din aur, ar- gint, roșu, albastru, negru ți alb. Fiecare culoare are, se știe, o temperatură ji un son, nu acela sîmplamente fonetic al cuvlntuluf, ci acela sedimentat de o lungă tra- ditie europeană care le-a umplut de veacuri cu o simbolică precisă ți care face ca, in orice limbă, pe gama cromatică să se poată cinta ca pe un clavecin. Fenomenul nu este însă nici obligatoriu nici de la sine înțeles. Vreau să spun că fiecare poet instituie ierarhia sa personală in atributele culorilor: tilc simbolic, încurcătură afec- tivă, aspect vizual, temperatură, sonoritate, efect tactil etc. Desigur, toate acestea sint mereu prezente în cuvînt, dar ca niște straturi suprapuse totdeauna altfel. Evi- dent, la Zaharia Stancu aflăm culorile cintind șoptind, avlnd o intonație a lor dis- dinctă și penetrantă. Citeva exemple ,■ „Doi bani de aur sună, răsună, / Unul in inimă, altul In Lună, / /Poate mă fnolf, poate m-afund/Jn golul de aur rotund./ /Banul de aur in inimă sună, / / Sună, răsună, banul din Lună" / Doi bani de aur. p. 231 „Ziua topită era de argint, / Noaptea topită era de aur, /Ori poate doar de aramă" /In ca- zanul drăcesc, p. 108 ți u. / ; „Caii erau șapte ia număr, / Șapte erau doar, numai japte / •} Fdltura Cartea Românească, l#“0. 64 Negri erau toți și-alergau / Pe un cimp alb, de spumă de lapte"/Caii, p. 122 și u.7. Un loc aparte prin frumusețea ei ocupă poezia Pod de argint: „Pod de argint, de ia pămînt ia lună, IPod de arginl, de Ia lună la soare./Din creștetul cerului în sania lunii /Cu dragostea mea pe drumuri stelare. / /Pod dc aur, de ia lună la soare, I Pod de aur, de la stea la stea, /Cu nava rotundă a pămîntuluif Umblu prin spații eu dragostea mea." / p. 17 și u./. O mică experiență; traducerea poeziei cuvint de cu- vint, deci ceea ce s-ar numi o juxtă, nu o traducere creatoare: „Pont d’argent de la terre â Ia lune, / Pont d’argent, de la lune au soleil, / De la cime du ciel dans le trai- neau de la lune/Avec mon amour sur des voies stellaires./ / Pont d’or, de la lune au soleil, / Pont d'or, d’ătoile â r&aile. /Avec la ne! ronde de la terre / Je vague dans Ies espacesavecmon amaur". Diminuată, e drept, datorită-caracterului mai analitic al flexiunii franceze, impresia de muzicalitate straniu și pătrunzător de simplă și de limpede, persistă și in juxtă. Cele două „note" din care se compune cinteeul pur de dragoste, nemărginire și eternitate, sint aurul și argintul, ca semne pereche: lună, soare, rece, fierbinte, minor, major, feminin, masculin. Eteratul hymeneu cosmic descris se receptează ca pereche de accente contrastante estențiale. Încă o observație: vizual, argintul și aurul nu se valorează reciproc, ci doar totalitatea atributelor in- trinsece cuvintelor de luni și soare, le dramatizează, sensibilizîndu-le complementa- ritatea, pe care o resimțim muzical probabil fiindcă muzica e, cum s-a arătat, lim- bajul poetic absolut, dar, mai simplu, poate doar fiindcă de simbolica vastă a aurului și argintului se asociază și o anumită voce, un anume timbru distinct, o anume înăl- țime de ton. Nu intimplător am deosebit, la începutul acestor pagini, intre poezia care se ciută și cea care se ascultă, două moduri ale sensibilității receptoare de recreere a două urtlversuri poetice precis oferite de scriitură. Unele poezii se simt, imaginar, firește, cu corzile vocale. Celebrele versuri „Les sanglots longs..." ale Iui Paul Ver- laine sau extraordinara poezie simbolistă Peste vîrfurf a lui Eminescu, ambele intra- ductibile, sint opere care-l fac pe cititor părtaș activ la muzica lor, îl fac să devină el însuși instrument al acestei muzici, flaut pe care dniă cuvlntul scris. Un fenomen psihic diferit iscă poeziile care „acționează" prin inducție centrul auditiv. Pe cînd in primul caz, receptorul își imaginează că spune, că intonează versurile cu glas interior, in cazul cestălalt fantezia se ascultă, discerntnd spontan șanurile specifice ale unor imagini adesea, cum am văzut, preponderent optiee. Poezia lui Zaharia Stemcu trezește, cum cred că s-a văzut, prin termenii de aur și argint, imaginea a două sunete clar perceptibile, din care se constituie, iranscenzind atit aspectul fo- netic al limbajului cit și cel rațtonnl-denominativ, o acustică inefabilă. O altă importantă sursă de emoție estetică-auditivă in lirica Iui Zaharia Stân- cii este pauza, hiatusul, spațiul alb. Oprirea bruscă a frazei, iscă modulații prin care însăți tăcerea este cea care inervează fantezia acustică, creind un gol Intensiv dotat cu puterea de atracție specifică vidului zlm putea vorbi aci de o tehnică a decupa- jului fu lirică, cu efect de fascinafie. Un exemplu; „RÎul iji sună solzii de argint, riul / Aleargă către marea cea mare,/ /Toți alergăm către marea cea mare" / Buha pădurilor, p. 19 Și u. I Remarcăm din nou motivul, aici auditiv, al argintului, accen- tuat de repetiție și de aliterație. Dar emoția cea mai puternică o simțim in momentul de trecere de la penultimul la ultimul vers; inefabilul este concentrat in spațiul alb dintre ele. fntilnim însă aci și al treilea din procedeele particulare ale poetului de a constitui un univers sonor aparte structurat: repetiția cu variațiunl. O schimbare gramaticală obținută cu morfeme care, luate în sine, nu au o încărcătură simbolică solidă/cum fusese cazul cromatismului/provoacă un salt calitativ amețitor, o depla- sare subită de accent; spațiul alb este o genună peste care se trece din peisaj în destin și din alegorie in tragedie ; este, poate, un catharsis miniaturizat. Senzația de a asculta o voce care ni se adresează se datoreze și unui fapt mai adine decît simetria reprezentărilor și modulațiile înțelesului. Aceste ctntece șoptite cu discreție nu sint simple confesii intime, ci purtătoare ale unui mesaj de t naltă demnitate care ne privește pe toți și pe fiecare in parte. Zaharia Stancu nu ne dă o lecție, ci ne transmite o experiență concretă, 0 înțelepciune. Cerul își umple cu stele pădurea este una din cele mai frumoase poezii morale din literatura con- temporană: „Cerul ișt umple cu stele pădurea / De întuneric după apus. / Plopii țin mereu fruntea sus/Pină cînd ii doboară securea. / / Numai noaptea vîrcolacii mușcă/ Din marginea galbenă a lunii. / /Vulturii pleșuvi și lăstunii! De purici sint ciupiți doar in cușcă. / / Urșii bat din buze după miere / Dar urăsc albinele fiindcă ii în- țeapă. / Nufărul înflorește numai pe apă / Dacă il sădești pe țărm se usucă și piere, // !> - Orizont i Doar cine e buboi ți năting / Încearcă, suflind, zorii să-i stingă. / Fiarele nu vin mina să-fi Ungă,/ După ce mori nu viermii te pling. / / Griul ce-l semăn o să-ncolfească, / Rodul neghinei e pleavă, nu-i rod. / Poamele mele făuresc pod / Intre plob fi boită cerească. I / Acesta nu este întiiul met* cintJNici cel din urmă pe care il scriu./Sub roșu steag, sub cer albăstriu/ Mereu alti oameni se ivesc pe pămint." / p. 5 fi u.f. Etica este fără echivoc, netă, tranșată, ea în imagistica poetului, două note, solid ți imperturbabil, clasic constituite, se confruntă ți alcătuiesc melodia interioară a dic- țiunii lirice: binele și răul, demnitatea ți înjosirea, tîrîțul și verticalitatea. Mici o tranzacție, nici un compromis, nici un alibi ți nici o iluzionare nu este admisă. Din simetria aforismelor contrastante, accentuată ritmic de hiatusuri In frazare ia naștere un clntec al lucidității și intransigenței cu o linie intonaționalâ elegant desenată. S-ar putea discuta pe larg și despre simbolica animalieră pe care ți-o făurește Zaharia Stancu ți care și ea contribue la paradoxalul univers acustic al acestui w- lum, prin jocul marcat stilistic al opozițiilor ți ierarhiilor divers nuanțate intre făp- turile evocate. „Pămintul ne poartă pe umăr. /Ce uțorl sintem!.,. Libelule. I Albi- nele harnice sînt sătule,/ Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr./..,/Visul cir- tlței e să-ți sape o groapă, / Calul doar in vis și in basm zboară." t Pămintul ne poartă pe umăr, p. 13 ți u. /; sau t „Aș vrea să fiu un lup uriaș I Și si mănînc dintr-o dată timpul*' /Lup, p. 65 fi u. /ori încă: „Șireata vulpe albastră a nopții / Se furișează printre zăpezi.; Trebuie să ai un ocfti in frunte I Dacă fii negreșit S-o vezi." / Imagini, p. 113 fi uJ . lată o poezie exemplară : „ -Au?. .Vezi unde fi-a-njpbebat barza cuib,/Vezi t*nde și-a clădit barza cuib.! -Șarpele trebuie să se teamă, > Brotăceii tre- buie să se teamă.../ /-Au!... Vezi unde-șl duce puii mistrețul, /Vezi incotroși poartă puii mistrețul /-Recoltele trebuie să se teamă, / Paznicii recoltelor trebuie să se teamă.../ f-Au!... Vezi unde-ți sapă vizuina vulpea,fia seamă unde-ți sapă vizuină vulpea./-Cocoșul trebuie să se teamă, / Păsările toate trebuie să se teamă.. .1 / -Au?.., Vezi unde-fi tăinuia iîlharul culcușul, / Tiiharul cu pușcă unde-fi alcae cul- cuș. /-Vietățile toate trebuie să se teamă, /Chiar omul trebuie să se teamă.../ /Mai ales omul trebuie să se teamă...“/ Cine trebuie să se teamă, p. 126 șl u./. Seara viețuitoarelor este personală, neconvențională. Poezia crește in salturi bruște, arti- culate pe repetiții cu variafiuni, in care diferența specifică este dată adesea de ad- verbe, prin care sfera semantică se modifică brusc, ca într-o convulsie intelectual- afectivă de o puritate a liniei care dă tenebrosului și alarmei o indicibilă grafic și pudoare ! trecerea de la „chiar omul..." la „mai ales omul..constituie un fel de silogism liric care afectează toate straturile conștiinței / . La bipolarității? semnificative estetic in volumul Cintec șoptit: aur-arpint, alb- negru, bine-rău, scriitură-spațiu alb etc. se adaugă cuplul de senzații gustative : „Nu știu cum a fost dragostea mea,/ Poate dulce a fost, poate amară." / Zilele... zilele. . p. 69 și u.j; „Aici e mierea fi-aici e cucuta,/Aici e vinul fi-aici e oțetul." / Sonata p. 102 și u.,/. Viața mea a fost miere și fum./ >lcum e drojdie acum". I Romanță p. 106 și u. /. Fiecare din senzațiile evocate au și o simbolică consacrată, din care nu lip- sește nici tonalitatea muzicală specifică, pusă pe prim-plan in imagistica lui Zaharia Stancu printr-o seamă de procedee din care am indicat doar citeva, dar mai ales prlntr-un inefabil pe care analiza nu poate tinde decit ca, restrfngindu-l, să-l facă și mai intensiv, mai profund. Se va mai putea vorbi despre rime, despre ritmuri, des- pre punctuație ți despre alte procedee, amănunfindu-se analiza, cum se va mai putea vorbi despre sufletul afectiv ori despre tilcurlle poemelor. Dar mereu ta mai rămîne loc pentru mirare, ingenuitate și aventură a spiritului in fața unor poezii autentice care nu-și dezvăluie niciodată pe deplin taina, factorul miraculos al oricărei creatii spre deosebire de fabricația a cărei tehnică e prea lesne discernabilă, Rezumind cele arătate pînă acum, putem spune că, in volumul Cintec șoptit de Zaharia Stancu, accentul liric atit de pregnant ia ființă mai ales din tensiunea limbajului întemeiat pe bipolarități imagistic senzoriale, din modificațiile de nuanță, tonalitate și anvergură ale frazei, din personalizarea cuvintelor marcate stilistic prin schimbări fine in ierarhia simbolurilor implicite lor, din ritmica pauzelor ți din in- flexiunile melodice ale unei atitudini lirice de mare distincție. Intre imagine, pro- cedeu și receptare rămine totdeauna pentru analist un spațiu imprevizibil, incomen- surabil și inepuizabil car? este sursa concretă a frumosului. ALEXANDRA 1NDRIEȘ 66 TEXT Șl PRE- CON- SUBTEXT Ce «int rles moi» (flmenU ani pnrtenl du Dnnheur (AKAGOK) Există — între altele — în (toate ?) volumele lui Vțrgil Teodorescu ; y compris REPAOSUL VOCALEI (Editura EMINESCU, 1970) — un nivel a?a-zicînd: „cultural", acela al complicității poetului nostru cu Suprarealismul,.. Aluziile, culte ori ... oculte, „aerul de familie", trimiterile, care va să sică, la un context mai general — nu lipsesc; și — să zicem — într-o frumoasă laudă a Mării (ce e și una a Revolu- ției...), poetul nu uită să evoce... „mașina de cusut"; a lui Lautreamont — desigur fși nu doar una „dăruită cuiva de un marinar de pe Cuirasatul Potemkin" ...), cită vreme: Acest obiect, încărcat de glorie, avea pentru mine o atracție magnetică. Mi-l închipuiam plantat în mijlocul mării. O mașină de cusut scăldată de valu- rile unei mări tulburate... (s.m.); fi ceea ce-l fascinează pe poetul devenit, deodată, complicele Iul Maldoror (Mal d'AURORE: celălalt cuirasat al Revoluției...), e tocmai întîlnirea insolită (nu mai puțin decît aceea „sur une table de dissection d’une machinc â coudre et d'un para- pluie...") a unei mașini de cusut (un ooo, de fapt) cu Marea însăși... Să moi spunem că Suprarealismul a fost (ESTE — in... prezenta lui Virgil Teodorescu!) nu atit o școală — horribile dictu — „literară", dar «na a ... Vieții (ca Vis sau, dacă vreți, ca Joc...), o disciplină a Libertății: ,praxă“ ți maieutică a unei astfel de Idei, a — de ce nu ? — „obscurelor nevoi" : Obscurele nevoi sint poate acele fulgere de jad pe care umbra le trimite peste satanice pășuni sint poate simplele minuni ce se ridică și recad... Or, intre altele, tocmai „eliberarea" lor — a „obscurelor nevoi" — să zicem, e eauza textului suprarealist; text — așadar — pretext iși-așijderi — spuneam: parte mtr-an context mai larg ; la Revolution surrăalistc...} Ceea ce nu înseamnă că: deopotrivă sub- și extra-litcratură, textele suprarea- liștilor (y compris Virgil Teodorescu) nu sunt șl Literatur *) — poerie suficientă sieși ori, baremi, „gratuită" : una bucurindu-se de toate „fanteziile" ți libertățile, ți care e — In carul poetului nostru — un veritabil festival de metafore ; metafore fascinante, insolite, „convulsive” ți — nu o singură dată — autonome, id est — cu vorbele poe- tului însuși: ... perfect detașabile de context (de-acela strimt: al poemei cărei „aparțin" ...) ... și trăind in sine ; și ce este metafora; BREV1OR SIMILITUDO, „repede-asemănătoare", trecere in viteză de la un regn la altul, mișcare vecinică și devenire, dar..., dacă nu o dialec- tică sui-generis f „inventată de om...")? Intre mișcările „noneucUdiene" — oare nu fși/ ei, metaforei, cuvine-i-se acest Salut de toamnă : 67 .Salut respectuos necontenitei, tutelarei, fantasticei, mereu adolescentei mișcări non euclidiene, perfect detașabilă de context st trăind in sine ca un gigant iris de mare, ca o mașină decapotabilă, ca o linguriță, ca un tumulus in stare nativă, salut respectuos acestei duble, triple, guadruple apariții inventată de om pentru a nimici terifiantul element inert pe care leneșa unsoare a deprinderii ll strecoară in plasma pitpiitoare a dorințelor noastre. (Intre paranteze fie zis, salutul ultim al poetului sc adresează — ca unei metafore-a- metajorelor, poate: 'mensului, bătrînuiui ocean, cu valuri de granit și de cristalt al lui (iarăși) Lautriamont — desigur; semn cit, mereu, exiși# up context mai larg; „swprareaHstic" — in care textul lui Virgil Teodorescu e, poate, numai unul din „subtextele" posibile...) Există și un Virgil Teodorescu „minor" și fantezist, poet oniric (era părerea — parcă — a lui D. Țepeneag..,} Poemele — cele mai multe — sunt frumoase, au gra- ție și farmec, precum acestea de mai jos — vag baladești; Veniseră corsarii să te fure după un lung dezastru de corăbii cu mina goală fără săbii ca pe-un suris ascuns intr-o pădure, incăiecafi pe broaștele țestoase bâtrine ca un cal de regiment se îndrept, u spre un castel absent incercuind pagodele de oase.,. Poetul are — dar — tendința de-a „coagula", acum, un sens in jurul unei unice metafore, ceea ce face, citeodată, să trecem repede..să lunecăm peste contextul (desigur, nu acela „cultural" ori, altfebzis, „livresc" — dar al...) poeziei ca atare: Vastă Jesătură de mtafore — ele insele, SENSUL poeziei acesteia fără subtgxt. Toc- mai ele, metaforele, constituite-n text de-sine-stătător, fiind acelea care fac „produc- tivitatea" poeziei de față : tina care nu numai că șochează, dar ne obligă la o lectură activă, dc continue re-înnodări de capete de sens mereu pierdut..., o „lectură cu noduri" — așadar ; și regret că, fiind prea lungă, nu pot reproduce de dc-a-ntregui — in acest sens — Cochilia își păstrează secretul..in care metaforele ca atare nici nu mai sunt perceptibile, ele preschimbindu-se in propozițiile unei „axiomatici" fără obiect: In interiorul sinusoid al armurii descoperim preistoria roții, solitudinea voiajorului în picioare fi a voiajorului șezind, un dric in coliziune cu un tramvai, accident petrecut intr-un oraș dc Ia tropic, sub influența monadelor lunare, in virful picioarelor, prin ricoșeu, echivaiind cu o corridă fantastică in care matador fi taur fuzionează intr-o singură prizmă ... * Cum rindurile de fală nu se adresează numai ruprarealiflllor — foști sau de azi menționez că Litterature — ca și, de-altminteri la Revolution surreallste — e însuși numele unei reviste scoase de Breton... ȘERBAN FOARȚA 68 Alexandru Ivanilie „PASĂRILE Citind romanul Păsările nu mi s-a părut a fi „o carte fundamentală pentru proza contemporană românească'' așa cum afirmă, fără să demonstreze, Nicolae Manolescu in cuvîntul tipărit pe ultima copertă și care putea foarte bine să lipsească (o carte bună nu are nevoie dc recomandarea nimănui, nici chiar a lui Manolescu?, totul dînd impresia a ceva aranjat, a unei reclame pentru un produs proaspăt lansat pe piață. Cartea are fără îndoială meritele ei dar construcția amintește acele caiete pentru copii in care anumite contururi se cer colorate, atirnind de iscusința celui ce a'tge nuanțele să facă acceptabilă figura sau peisajul dat deja in linii mari, cunoscut intr-o primă formă. Schema urmată de Alexandru Ivasiuc este veche fi problemele noi ce se dove- desc a fi in mare măsurii false probleme, ca fi alegerea dibace din curcubeu a tonu- rilor subtile, nu-i pot înlătura nici limitele, nici slăbiciunile. Ivasiuc este un scriitor de talent, inventiv, sigur pe sine, poate prea plin de el însuși, cresclnd in proprii ochi cu fiecare earte publicată (și e acum la a patra), insinuant și insidios, făcind impresia că urmărește o literatură alunecind in fantastic dar Jiu tind cu totul alt- ceva. Romanul, dincolo de acțiunea fi personajele greu de pătruns fi mai ales de justificat, stă sub semnul unor simboluri prin care autorul vrea să demonstreze că fine pasul cu timpul, aderarea deci la modalitățile moderne, ca să ne trezim cind credem că ne aflăm in plin mister, la cele mai comune acțiuni, ia cele mai plate demonstrații. Prologul este o cale de acces la o mie de lumi posibile și trebuie să subliniem capacitatea autorului de-a ne plasa pe nesimțite intr-un orizont necunoscut. Obsesia femeii, bine circumscrisă, nu se întunecă la Liviu Dunca din pricina păsărilor inter- venind ca intr-o apocalipsă, fără motiv /motivele se vor arăta ulterior), prădalnice, mușcind din văzduhul interior, intunecind cerul „nevăzut de el niciodată". Ca in picturile fantastice sau ca in filmul cu același titlul, „zburau păsări mari de apă, Lovind aerul încurcat de sarea mării cu aripile lor mari. Nu se știa din ce specie erau toate aceste păsări, doar păsări, semănau. între ele, nu erau decît mari siluete In zbor, la fiecare trecere se înmulțeau, erau suma mărită a tuturor păsărilor pe care le văzusem vreodată zburind... atit de multe îneît nici nu mai aveau unde să zboare și băteau aerul in loc, încercind să se mențină in spațiul împuținat de mulțimea lor... Era o bătaie de aripi sufocantă"... (p. 8). Obsesia se dublează: femeia in verde (in fond, Femeia) și stolurile nesfirfite de păsări, Simbolul va reveni pe par- cursul cărții, el nefiind capabil să uite iar pasările de coșmar urmărindu-l mereu pentru că se asociază cu amintirile adolescenței din sufocanta casă a bunicilor in care „nimeni nu era cu nimeni". Originea lor poate in atlasul cu păsări dc mare stoluri- stoluri, proiect indu-se o dată cu gîndurile fi obsesiile lui, zbor posibil, ulterior, frint definitiv (ca in cazul ^tefauîei fi apoi al Margaretei), sau continuînd ca o intenție nerealizată, păsările devenind in aeest caz răpitoare, ciugulindu-i faptele fi timpul interior. Uvtu Dunca c un revoltat, unul din cei cc nu înfeleg necesitatea fdeci nu pot avea nici libertate), din aceeași familie, de.fi pe alt pian, cu Margareta Vinea, un răz- vrătit împotriva ordinel familiare moștenite, hotărit să i se împotrivească dar avind totufi nevoie de certitudini, de o altă ordine, de un model, integrare intr-un nou sistem cu liniște fi o lume sigură. Dar el dorea o ordine a lui, adevărurile lui, cer- titudinile lui, uitind probabil de ordinea necesară a lucrurilor. Pe plan social se integrează unei noi vieți dar nelnțelegind necesitatea va urma restabilirea nu a ordinei istorice ci o eliberare de trecut dar și de prezent: „Atunci și acum, în ceasul dc repaos ca și in dragoste, incerca mereu să se elibereze din timp, să fugă din timpul concret, istoric, nu de numărătoarea minutelor și a ceasurilor agreabile sau de regre- tul că ele se termină prea repede, ci de timpul istoric, dur, pe care el îl cunoștea, sub fața lui aspră, in care și el șl alții au greșit" fp. 334). Ciudat țum pus în condițiile favorabile realizării pe toate planurile, Liviu Dunca ratează toate ocaziile. Are capacitatea de a uita (p.2Q3), uită chiar fi totuși păsările revin. Un om ce nu știe ce vrea, întrezărind vag un zbor posibil, bintuit de neliniști, lotul în el fiind minat de teamă „de o frică nemărturisită fi dureroasă", simțind 69 mereu nevoia eliberării de un trecut terifiant, primind dimensiuni apocaliptice in mintea lui, fiind in fond unul banal fi cu o redusă personală semnficație. De aici prin generalizare unele false probleme ale cărții. Aviator, detașat de pămint, cu ilu- zia că trăiește in alti zonă, nu cunoaște împlinirea, pe șantier nu se supune nece- sității pe care n-o înțelege (nu rezultă de nicăieri că n-o acceptă), îndrăgostit de doamna llea este depășit de evenimentele istorice dar fi de schimbarea bruscă a acesteia, iar Doina și lulia, care ar putea însemna ceva pentru el, sint asemenea Victoriței „perfect adaptate pentru (urnea asta" fp. 161), Numai el nu are capacitatea de adaptare fi, deși autorul ori destinul ii oferă o ultimă fansă, intilnirea cu Marga- reta llea, devenită, datorită căsătoriei, doamna Vinea, refuză ți această ocazie, viața lui fiind un permanent cfec, cam didactic fi declarativ transmis: „Toată viața mea a fost un eșec. Am viul să fiu liber, ieșit din toate necesitățile care mă copleșiseră in acel moment al biografiei mele și m-a ținut deoparte, absolut deoparte, mindru cumva de independența mea, descondiționat. Doar învățasem asta, acolo, că nu sînt un pion pe o tablă de șah, că sînt liber tocmai pentru că nu trebuie să-mi urmez un destin prestabilit, pentru că e posibil să fiu ucis, distrus, să nu-mi realizez nicio- dată potcnțele". (p. 394). fntilnirea cu Margareta se face sub semnul neprevăzutului fi paginile pufin verosimile sint totufi frumoase prin tensiunea fi misterul lor, De altfel pagi- nile și iutîmplările privindu-i pe cei doi sint cele mai rezistente din carte pentru că sint realitate artisticește eu toate simbolurile intervenind ca un deus ex machina ca să explice totul fi ceea ce nu se poate explica. Căci multe in această carte nu se pot explica din desfășurarea evenimentelor sau a complicatelor mecanisme de con- știință, fiind nevoia de intervenția naratorului ca să existe totuși o justificare. Semnul narcisimului, oglinda, e prezent din primele pagini, la Liviu Dunca fi apoi firește la Margareta. Avea sentimentul că e el ca și cum s-ar fi privit intr-o oglindii, pentru că „a fi, înseamnă a fi pentru altul". Mărgărită nu participa la nimic, nu se putea integra in nimic, trăia ca intr-un fel de oglindă „unde imaginile sint supuse jocului dinafară'1. Era doar fiica doamnei llea, care fusese fi ea „bolnavă de indiferență". Liviu Dunca intuiește perfect situația, deși dialogul pare artificial și motivarea nu ține. Doar ii spune ca trăiește dintr-o ruptură, sub semnul oglinzii, deși „nu știuse niciodată de semnul oglinzii sub care, în parte, trăia șl el4' (p. 86). Revelația e bruscă, o iluminare ciudată la un tip reflexiv ce avusese timp să-fi disece pinii in amănunt obsesiile fi anxietătlle. In amîndoi există o rezervă, un gol. Margaretei ii place că se află sub semnul oglinzii, descoperindu-se pentru prima dată, Iar Dunca, care nu știuse ce înțelesese prima dată prin acest termen, ii răspunde că o vede „distanțată și detașată ca o imagine reflectată". Oglinda revine insă fi femeia detașată fi „rarefiată" de sub sem- nul oglinzii tp. 291), scapă încercărilor lui de a-i pătrunde umbrele interioare, răini- nind tn continuare enigmatică, zimbindu-fi in oglinda, oglindă ce multiplică imagi- nile, spunindu-și, după ce înțelesese că fi el voise să se oglindească in ea, că nu fusese pentru el dedt o oglindă: „stau sub semnul oglinzii, eu stau sub semnul oglinzii, asta e definiția mea" fp. 403). Și totufi, deși fiecare încerca să se regăsească in celălalt, să se vadă ca intr-o oglindă, pentru că suprapunerea n-a fost posibilă, fiecare fiind un univers închis in propria-i oglindire, refleclind din apele triste par- ticularitățile fi problematica proprie, neexistind punți, rămin ca niște cercuri închise, neputincioși să-și depășească hotarele, fărimițindu-se in ei înșiși la infinit. Margareta trece prin carte ca o timbra abia simțită în drum către o mare și visată călătorie, neîmplinită nicicind, viata ei desfășurîndu-se sub cel de-al treilea mare simbol al cărții, acela al cailor. Dragostea i-a fost străină pînă la intilnirea cu Liviu Dunca, chiar dacă posesiunea lui Vinea, soțul ei, era o realitate, acceptată cu indiferență, cu o abstractă curiozitate: „Atunci îi surprinse privirea asupra lui, o urmări. Era o privire fără dorință și fără amintire, albastră și serioasă, fără urmă de zimbet, ca și cum n-ar fi aparținut nimănui. 11 măsura doar șl-l vedea, și iși închipui parcă propria imagine, fără greutate, fără acea solidă și jânătoasă Impresie de eu. cum se detașează ca un nume, ca să răsune clară și subțire In mintea ei" fp. 100), Dar o pasiune interioară o mistuie ți simbolul cailor este clar ir* această privință chiar fără să facem apel la psihanaliză, Sint, in circumscrierea simbolului, pagini de neuitat in cartea lui Jvastuc: capete revoltate (p. 69), cai nebuni cu gituri întinse fp. 208), cai eu nechezat imaginar fp, 402), o cavalcadă ce se va dovedi inu- tilă, In sfișit. Păsările se întîlnesc cu caii, dar rămin realități distincte. Nu se pot uni pentru a da Pegasul așteptat si dorit de fiecare din d. In acest fel, zborul ar fi fost posibil dar nu, nu se poate .face nimic. Liviu Dunca ti povestește trecutul, in 70 * «cercarea Iui de a fugi de el (pentru amindoi încercare de evadare), printr-un fel de compensare necesară. Ea intuiește realitatea: „îți povestești numai ție“. El recu- noaște lipsa de curaj, pustiul și neputința. Ea ar voi să retnceapă împreună: „însă nu-i mărturisi gîndul fiindcă Liviu Dunca părea că vorbește de un trecut înde- purtat și de neinloruît, vorbea de începuturi, de libertate de a începe, dar începutul lut, un nou viitor, deschiderea unui nou viitor erau plasate undeva în trecut, în altă epocă, acolo unde ca și nimeni, nu mai avea nici un acces, nici măcar Liviu Dunca. Era un spațiu mort ; in altă lume, unde nu se poate ajunge41 (p, 395), Fiecare a fost pentru celălalt doar un pretext. Dragostea n-a putut sublima tre- cutul lui: era prea tirziu, cel puțin așa credea el. Iar ea nu avea tăria să-i Insufle energia ce-i lipsea pentru că înțelegerea trecuse pe lingă ci ca o pasăre in zbor. El s-a întors la micimile și obsesiile, lui, la trecutul de care nu se putea scutura la eșecurile fi ratarea definitivă iar ea mai trăind o clipă sub semnul cailor: ..capete de cai cu gituri întinse, struniți de zăbale de care voiau să scape, cu boturile deschise, arătindu-și dinții ascuțiți, nechezînd cu furie... cai în două picioare, cai cu coamele în vînt, cu giturile suple încordate într-un efort dc moarte, un ultim efort" fp. 402).Disperată dc eșecul ei, dragostea și călătoria împreună cu Dunca au însemnat un mare eșec, sub seninul oglinzii răsfrtngindu-i și trupul și sufletul, ți < amera in nenumărate imagini, încheindu-fi călătoria proiectată, posibilă și totuși < u neputință, în condițiile date, de realizat, in moarte. In opoziție cu aceste destine frinte, se prezintă altele care parcă ca înțeles mai bine necesitatea și ordinea lucrurilor, ordinea istorică, avind capacitatea de adaptare mult mai mare și supravețuind seismelor epocii. Cheresteșiu vorbind despre nece- sitate ca intr-un manual învățat pe dinafară, Victorița aplicind in interese proprii, pentru căderea ți înălțarea unora, capacitatea ei de adaptare, însoțită de slăbiciunile naturii sale feminine, justificate cu moderație, Mateescu, ca 0 reptilă, lucid, baian- smd intre toate primejdiile, plutind totuși pe apele zbuciumate ale intimplărilor, Dornide, luptind încă neexperimentat pentru putere și pentru un adevăr încă nu chiar suficient de bine înțeles, vor să fie în echilibrul cărții pendantul unei alte Înțelegeri și unei alte lumi. Și firește Dumitru Vinea, soțul .Margaretei in intenția autorului cel mai realizat dintre ei. Pentru că deși satisfăcut de sine, cu mentalitate de stăpîn, una cu fotoliul pe care-l ocupa nestingherit ți cu perspectiva veșniciei de mulți ani, Intr-o ierarhie de valori sui-generis in care el era pe treapta cea mai înaltă, ducind mereu bătălia pentru putere, considerind nestăpintrea situațiilor un cțcc, concepînd iubire pentru .Margareta ca o dragoste pentru virilitatea și forța lui, fără multe probleme (doar eșecul căsătoriei dindu-i oarecare bătaie de cap), îmbătat de putere (puterea are întotdeauna răbdare), suferind de delirul grandorii, intervine totuși criza care-l transformi pe neașteptate. Un accident cu victime omenești și mari pagube materiale petrecut in fabrica pe care o conduce intr-o inerție demnă de subliniat, il aduce la realitate și începe procesul lui de umanizare prin reflexivitate (spre uimirea lui Matcescu ce-l considerase doar un pachet de nervi și de ambiții) și apoi prin reliefarea unor realități profunde in ct și firește, tirziu dar nu prea tirziu, prin înțelegerea unei necesități ce-l face să nu sufere eșecul așteptat ci, peste toate încercările, redresarea ce sc șl cuvine unui astfel de om. Curios cum capacitatea proiectivă a autorului este excepțională in cazul pri- milor doi ți destul de palidă, dar cu sclipiri ce merită a fi subliniate, în cazul celor- lalți, în special a lui Dornide. Dar dacă Victorița (cu toate fluctuațiile ei lesne de priceput ți parțial justificate) ca și Mateescu rămin într-o lume și pe o poziție cuce- t,‘tă, n-am înțeles bine dacă acceptind necesitatea sau doar din oportunism, dacă Dornide este șters ți lipsit de personalitate, dacă celelalte personaje din această cate- gorie converg toate către jocul din vîrtejul căruia nu se pot sustrage, destinul Marga- retei ți parțial a lui Liviu Dunca, prin caracterul lor de excepție, prin neprevăzutul, misterul ți umbrele lăsînd vag să se întrezărească bogăția lor interioară, ni-i apro- pie făcind teza autorului greu de înțeles și de susținut. La sfirșitul cărții, bine închegată, bine alcătuită, ca o construcție aparent fără fisuri, ai sentimentul unui tablou reușit, foarte reușit, Nu știi ce să admiri, coloritul impresionant, tehnica modernă, desenul ce se pierde intr-un joc de umbre, penumbre și lumini dirijat cu iscusință pentru a reliefa amănuntele de efect, desenul prelun- gindu-se intr-o estompare bine executată, fondul ce se cuvine una cu primul plan de parcă ar fi legate organic, două realități de nedespărțit. Și, dintr-odată, după timp de contemplare îți dai seama ca intr-o iluminare, nu chiar atît de bruscă cum e descrisă de autor la pagina W, că dincolo de culori și nuanțe sînt forme cunoscute demult, un desen văzut clndva, in altă împrejurare, ce-i drept în alte colori acum, 7/ I cu mici retușuri, reliefuri fi contururi cunoscute, executate intr-o altă tonalitate fi tehnică dar aproape aceteaji, iți amintești fără să urci de Bătălie în marț, de Îniîl- nirca Iui Const. Chiriță, cu nimic mai prejos ți în acest caz pe nedrept uitată, de inginerul Pîrvan, de directorul întreprinderii de acolo, de aite modele. Simbolul pa- sărilor a mai /ost exploatat parcă intr-un film, este prezentat in cîteva pagini din Animale bolnave. Simbolul oglinzii ații de .frecvent îneît nici nu mai ftit unde nu l-al intilnit iar finalul bovaric, kareninian același ca intr-un decalc. Sigur, schema a fost adaptată noilor condiții dar rămlne tot o schemă cu toate eforturile autorului de a o colora altfel. Eforturi încununate de succes în marea ior majoritate făcind să se citească cartea cu interes și satisfacție, diminuate pe alocuri de umbrele «nor modele ce tulbură fiorul altfel transmis cit intensitate, ca într-un mare poem, KW AMX/.U Franz Liebhard „MENSCHEN UND ZEITEN"*’ Există in toate domeniile mode și antimode. Anul care s-a dus a cunoscut pe plan mondial, in mare parte, renașterea eseului. Nu vom susține calitatea de efect scontat al acestei renașteri, credem insă că un sondaj științific ar putea au stabilească măsura în care interesul sporit pentru eseu este azi in legătură cu desafectarea poeziei. Versul nemaifiind singura speranță a poeților, ei își Încredințează confiden- tele fu egală măsură eseului, Franz Liebhard este poet și eseist. El cultivă de ani de zile poemul și eseul cu înflăcărare asemănătoare. Consubstanțialitatea lor în creația sa constituie o notă spe- cifică a personalității sale. S-ar putea vorbi de aici de caracterul „reflectat" al poe- mului și de calitatea afectivă, sever cenzurată a eseului său. Dialectic n-am face astfel nici o distincție esențială între gradele de obiectivizare ale poemului său, pe de o parte, și ale eseului, pe de altă parte. Ar fi vorba doar de o dublă exigență care, pornind din însăși esența ființei creatorului, organizează expresia, în conformitate cu disponibilitatea momentului, cind după criteriile de optimă realizare ale poeziei filozofice ți cînd iarăși după acelea ale maximei concludente eseistice. In mișcarea literară a Banatului, dubla orientare a poetului spre intern fi eseu are o tradiție îndelungată. Odată ți odată, cind vom avea o Istorie ftflMifică a vieții literare de pe meleagurile noastre, rădăcina fenomenului în iluminismul iosefinist va fi pe de-a întregul pusă (n valoare. Dar nici iluminismul iosefinist, 1a rlnduî său, nu a fost unilateral rezultatul unui calcul premeditat, Valențe vechi ale omului din sudestul european care au dat viață in plină epocă a renașterii strălucitelor învăță- turi ale lui Neagoe Basarab ca ți marei elevafii spirituale din scrierile lui Pclbartus Temesvarensis sau Wicolaus Olahus, au fost reactivate in practica soclal-istorică a losefrnismuiui ca, după neegalata lor afirmare în opera lui I. Budai-Deleanu și Ber- zsenyi Dăniel, să răzbată în zilele noastre di» nou la suprafață, investind creafia lite- rară, romanească, germană fi maghiară de la noi cu amprentele unui stil cu greu- de răstălmăcit. Astfel, una din particularitățile sale este fi rămlne aceea de a-și "dez- volta plenitudinea numai ți numai în extensiune rațională. !n consecință, modurile respectiv genurile literare Sînt menite aprioric să îndeplinească funcția de partenere complementare, deosebirile dc structură între ele trecfnd pe planul al doilea al inie' resuiui; rațiunea manifestă față de ele o elasticitate ți maleabilitate nemărginită, folosindu-le deopotrivă pentru a introduce conștiința in om. Or, faptul acesta este hotărîtor cind ne străduim să deslușim identitatea concretă — o dată intre persona- litățile creatoare de vîrf ale Banatului ți, tn al doilea rînd, intre modalitățile orictt de variate ar fi ele, in afirmarea lor. *) Editura Kri’trîon. București, 1^70 72 Volumul de eseuri Menschen und Zeiten : Oameni și timpuri de Franz Liebhard debutează cm o Scurtă meditație Destin și viitor care ne-a sugerat in bună parte con- siderațiile de mai sus, intructt autorul, străduindu-se să demistifice termenii, ajunge pînă in pragul acelor „sinteze* intre sensul lor filozofic și poetic, care relevă intr-o formulă concentrată ideea că pentru organizarea valorilor in înțelesul maximei lor eficiente ca parte și intreg, este absolut necesară confruntarea normei socialului cu norma universalului. Numai in felul acesta relațiile între oameni nu iau locul rela- țiilor Intre lucruri, Intr-un studiu premergător, analizind începuturile poetului Franz Liebhard țRobert Reiter) am arătat in ce măsură acest crez a fost crezul avangardei anilor '20. Mențlnindu-se prin el deasupra apologiei idealiste a marții și a războaielor, poeții avangardiști din jurul lui Lajos Kassâk, VI. Maiakovski sau Johanrtes R, Becher, au reușit totodată să se mențină inafară oricărei experiențe social-istorice care, intr- un fel sau altul, urmindu-i pe filozofii vitaliști ai vremii, ar fi putut postula iristn- gurarea existențială a individului ca singura cale practicabilă cu scopul de a-și salva identitatea. Soluțiilor propuse de maeștrii filozofiei personaliste, poeții avangardis- mului le-au opus deci un crea dinamic de integrare a omului care încă de ta sfîrfituî veacului XVIII a avut un caracter antifeudal și antiburghez, fiind ancorat intr-o- concepție rațională a dreptului ta libertate, cultură și progres ai tuturora/cf. A. Blumauer: Lied der Freiheit, 17831. Pe această bată, încrederea profunda a lui Franz Liebhard in socialism, conferă ji eseisticii sale un caracter concret, de pe urma căruța scrisul său a însemnat încă din anii ’20 fi ’30 o luminoasă luare de ati- tudine împotriva agnosticismului propagat de lacheii ideologiei burgheze germane din Banat ca ți împotriva disprețului lor față de rațiunea umană ți față de știință, foile- toanele și eseurile sale din presa vremii păstrindu-se totdeauna deasupra liniei adevărului. Să adăugăm că, in acest sens, activitatea eseistică a lui Franc teibhard s-a înca- drat unui curent mai larg de opinie, susținut in presa locală, germană si maghiară, îi de alfi cî(ira condeieri de bun renume. Menționăm printre ei, pe lingă Zoltdn Frângă, activitatea eseistică a Căruia este sintetizată în volumul A pokol tornâcăban : Pe prisma iadului /EPL, 1968/, mai ales pe regretatii Schiff Băla, Bechnitz Săndor /Flaneurl și Braun DezSO. Schiff Beta s-a străduit in primul rind să șteargă colbul veacurilor de pe unele vechi documente istorice ea Testamentul primarului Peter Solderer, sau să reconstituie ambianța sumbră a cetății din timpul asediului din 1819 ele. Asemănător. Braun Deasă, entuziast cercetător al tradițiilor muzicale din municipiul nostru, și-a strfns pînă la urmă, cu mart sacrificii materiale, intr-un prim volum compact o parte din foiletoane, stinglndu-se prematur, după o muncă istovi- toare de secretar de redacție, critic muzical și dirijor de coruri. Atfiunile tor de reno- vare memorialistică a vieții istorice timișorene, întrucît s-au sprijinit pe documente reproduse mai totdeauna și în facsimil, au rămas de un real interes ji după tretreei de ani de la publicarea lor, familiariaîndu-ne nu numai cu unele fapte importante, uitate cu trecerea anilor ci, prin clișeele awc.rate, cu o seamă de documente pierdute sau distruse intre timp. De aceea, in ciuda unor Umile de Informație ji metodă, fi amintim ca valori reale, in contextul pe care-l prezentăm. Eseul de istorie culturală avind un trecut bogat în presa bănățeană, este indi- cat să precizăm locul pe care Franz Liebhard ii marchează, tn descendența înaintași- lor. In privința aceasta este bine să ținem seama de următoarele fapte : Măsura in care Frâna Liebhard reușește să ne facă tangibile unele momente dtn tradijiile culturale ale Banatubii este direct proporțională cu participarea afectivă, de id distanța deceniilor, la ele, In acest sens putem corbi tn cazul evocărilor sale de o reală percepție senzorială a faptelor. Cunoaștem metoda sa de lucru —l consultarea atentă și repetată a colecțiilor de ziare, documente ți afișe din țară fi străinătate, compulsionarea știrilor cu alte izvoare : enciclopedii vechi și noi, memorii, tratate de istorie, monografii de autori, emendarea materialului prin excluderea date- lor nesemnificative sau false și apoi reconstituirea atentă evolutivă a lor după un plan dinainte chibzuit. In felul acesta eseul său de istorie literară, teatrală sau cultu- rală păstrează tensiunea interioară a evenimentului descris iar în arhitectura eseului reînvie, Intr-o unitate indisolubilă, echilibrată și dinamică, structura originară a faptelor. Adăugăm la cele de mai sus că stilul eseistic al lut Franz Liebhard nu este străin de barocul monumental al fierului forjat din epocile pe care le descrie. Faptul nu e fntimplător! Afirmația însă că el s-ar datora exclusiv unei adecvări conștiente la însuși materialul tratat este greșită. De altfel nu toate subiectele din volumul de 73 față se înscriu in atmosfera densă fi incărcată de mistere încă nedeplin deslușite ale secolului XVIII, dominat de voluta incringată sub Care absolutismul vienez fi-a imprimat pecetea pe unele din cele mai frumoase monumente ale municipiului nostru. In scrisul lui Franz Liebhard nota barocă apare ca un dat originar, determinat. Aspectul supraîncărcat al frazei, pe ici, pe colo izbește desigur Ia prima lectură pe cititorul neprevenit, dar rezistența pe care el i-o opune este repede învinsă, intrucit intre timp autorul și a intuit inutilitatea ei, farmecul ascuns al frazei captindu-l definitiv. Aș îndrăzni să spun că stilul iui Franz Liebhard este de o vădită tridirnensio- naiitatc. La fel ca in cazul unor planșe ortogonale de geometrie descriptivă, imagi- nile se desfășoară spontan in spațiul imaginației, in strictă conformitate cu regis- trul valorilor la care se referă, proporții, model, lumină, culoare etc. Remarcabil rămîne îndeosebi ritmul frazei: un ritm larg cadențat, dar eu nunjeroase ramificări care nu pot fi raportate la o singură orizontală: dovadă că preta eseistică a iui Fr. Liebhard nu este rodul unei abstractizări complete ci opera unui poet, creind in locul unei proze unilateral raționalizate, netede și lustruite, variate forme de expre- sie, dinamice fi deschise. Fără a avea intenția de a face un inventar complet ai contribuțiilor Iui Fr. Liebhard la punerea in valoare a unor tradițiiții culturale din trecutul populației germane din Banat, credem că e de datoria noastră a sublinia măcar valoarea unora dintre ele. Eseul cel mat dens și dezvoltat ca număr de pagini tratează cu un lux de amănunte din cele mai zguduitoare istoria răzvrătiților din minuscula comiție Hauenstein, dintre care o parte, in frunte cu căpeteniile lor, au fost deportați la noi, in Banat, unde au fost sau infrlnți prin mizerie sau exterminați. Metodele justițiare ale terezianismului 71740—1780! sint astfel despuiate de orice dichis romantic. Două alte evocări, Ia fel de cutremurătoare, încearcă să ne familiarizeze cu destinele poe- ților Paul Moussong șl Beta Birkenkeuer, primii de la sfirțitul secolului trecui de la noi care, răzvrâtindu-se împotriva mizeriei materiale fi morale, și-au închinat poe- zia problemelor sociale. Insuccesul lor artistic dă de gîndit. In a doua jumătate a secolului trecut, iradiația Spirituală a proletariatului a fost in Banat, in ciuda aderenței organizațiilor sindicale ia Internaționala I, relativ slabă, ideea de depășire și împlinire culturală râminind multă vreme inafara intereselor organiza- torice, unilateral materiale. Dar și resursele artei poetice ale celor doi poeți, s-o recu- noaștem, au fost limitate, Poate că mai ales mizeria, pînă ta urmă, a avut asupra lor un efect sterilizant. Totodată, in dauna talentului lor s-a făcut resimțită fi izolarea in care și-au dus traiul. S-a dovedit în felul acesta încă o dată că pentru maturizarea unui talent nu este suficientă numai motivația morală superioară a poetului față de el însuți, mai trebuie în egală măsură și audiență publică. Or, ambilor tocmai această audiență le-a lipsit. Faptul nu este nici el pură intimplare. Cine cunoaște situația precară in care s-au găsit dascălii de la sate ca și dascălii familiilor dc mo- șieri din Banat din a doua jumătate a secolului trecut și din primele două decenii ale secolului nostru — claustrarea lor intr-un univers îngust ți abscons in ciuda pre- tențiilor afișate — înțelege că aci n-a existat niciodată o convergență sau comuniune cu spiritele creatoare, iar însingurarea omului talent a însemnat stingerea elanurilor înainte chiar de prima afirmare publică cu succes. Aceeași tematică dăruiește ți eseurilor dedicate șederii la Timișoara a lui Bruno Walter fi Franz Xaver Kappus un sub text aproape tragic. Evadarea celor doi din mediul de plumb al burgului, plin de comercianți lucrativi ți semidocți, ofițeri cu ifose nobiliare și funcționari adminis- trativi veroși a însemnat totodată și salvarea talentului lor, iar dacă pentru Bruno \ Walter șederea la Timișoara a rămas asemenea unui intermezzo pe o melodie exotică, dirijat Cu elan Intre două cafele amare și fierbinți, Franc Xaver Kappus, dimpotrivă, legat de o permanentă nostalgie de orașul său natal, n-a izbutit nici după incetățăni- rea sa la Berlin să nu fină seama de reaitfăfile noastre, transcrifndu-Ie in cîteva romane care-fi așteaptă încă valorificarea. încheiem cu un sentiment de nedumerire: cantitatea eseistică energică reflec- tată in paginile volumului Menschen und Zeiten este invers proporțională cu numărul redus al paginilor sale. Faptul nu este de loc rău! Cunoscind insă investigațiile va* rlate ale lui Franc Liebhard „spre interior" ne punem tatuai întrebarea : Ce a deter- minat in ultimă instanfă, cu formatul excesiv de oblong, coordonatele $i mai exce- I sivei selecții dintr-un material inițial mult mai bogat șt variat ? far, odată această selecție publicată, pe cind continuarea ? ANDREI A- LILLIN 74 DESPRE POEZIA PASAGERĂ Deși an al poeziei ți al criticii, în speță, anul 1070 nu ne-a surprins cu modali- tăți poetice dc noutate elocventă cu vreo carte de excepție care să ne descopere teorii noi pe fondul unei ofensive generale a unui spirit cvasi-clesic de echilibru, ordine și consolidare a teritoriilor deja cîștigate. Nu a făcut excepție dc la ceilalți ani nici regularitatea cu care au apărut cărți de poezie „răsucit-anemică1, ca să folosim expresia lui Paul Georgescu, o poezie nici prea rea, nici prea bună, reven- dîcîndu-și doar dreptul la o existență pasageră în literatura română. Asistăm în continuare la o adevărată frenezie a mișcării de debut din care nu se rețin decit cîteva nume : Daniel Turcea, Emil Brumaru, Gh. Astaloș, Mihai Ursachi, Dan Mu- tașcu. In rest întîlnim o poezie eterogenă, mimetică, în care coabitează cele mai diverse și mai incongruente formule poetice. Editurile tolerează dintr-o ciudată mi- zericordie debuturile pripite ale unor poeți care își mai încearcă mîna în exerciții de versificație, sau plachetele scoase la intervale scurte de poeți efemeri care nu- mai in felul acesta speră să rețină atenția criticii. Unul din grupurile de volumașe parcurse dc noi ne-a descoperit sentimenta- lismul infantil, ușor desuet, și proza melodramatică, locvace, a unor stihuilori ce mimează cu ingenuitate neliniștea existențială, destrămarea ființei, suferinți imagi- nare. Chiar și în cele mai bine intenționate, mai sincere, ne-a fost imposibil să tre- cem cu vederea mediocritatea gîndirii poetice, incapacitatea dc plasticizam în vers a unor rudimente de idee. In cel de-al doilea grup, dimpotrivă, am constatat ambiția tinerilor poeți de a se ridica la „modul intelectual al lirei", de a scrie o poezie ce- rebrală, reflexivă. Poate că principalul cîștig al deceniului abia încheiat a fost echivalarea poeziei cu o conștiință poetică (poezia ți-a delimitat teritoriul, sfera de interese). Dar odată cu conștiința poetică s-a deprins ți meșteșugul poematizăril, știința de a debita cuvinte, „dulci deliruri de vocale" chiar și în absența ideii. Poe- zia devine astfel o demonstrație gratuită dc virtuozitate, un discurs de abstracții ?>ale — vechea retorică grandilocventă a poeziei festive este înlocuită cu altă re- uică, retorica obscurității, invadată dc interogații și exclamații patetice, singura i itrcbare reală fiind, ca să-1 cităm pe Platon Pardău : „Ce mai spunem, Ce mai urlăm ?" Meșteșugul odată deprins, se poale purcede la lucru, chiar dacă Valeriu Armeanu va semăna la urmă cu Domnița Văduva, Nicolae Breb Popescu cu Ion Panait, și Vasile Pătru cu toți, prin accesul lor la un fond comun de imagini, teme ți ticuri poetice colective. Valeriu Armeanu (Să visăm, Edit, Eminescu, 1970, 64 p.) este unul dintre ce! care nu a avut răbdare să se mai aștepte și care și-a precipitat debutul, publicînd o plachetă care sub un motto prea frumos proliferează asemenea banalității ca „aerul curge prin oasele păsărilor", „umblă Nimic cu ochii verzi", „tu îți duci plă- mînul la păsări în spinare". Sînt rare momentele de poezie autentică (cîte ceva în zlpocalîps, Să visăm. Nu am ce face — dar în nici un caz nu SforSind ceasuri!) și cu atît mai rare imaginile care să ne intereseze (cităm din aceste adevărate trufan- dale : „miroase a leșie-n adevăr", „Alerg pînă ce tac roțile / In burțile pietrelor / Coclite de păsări"). Cel mai adesea încercările sale de a forța ineditul expresiei nu depășesc o anumită banalitate sau violentează bunul simț al cuvîntului: „îți beau lacrima / care cade / Și ea mi se face / Ochi în stomac (!) ... Și mie mi-e umbră / 75 Și ție ți-c lene, /Un număr îți cade în rîs / Și mie mi-e foame / de osul lui îs", fftacaj Motivul central al cărții, compunerile grupate in jurul poeziei. Sd visăm, re- produce, cu gesturi furate de la alții, o chemare destul de stridentă spre alte lărf- muri cu nume a căror sonoritate fascinează imaginația sa de adolescent („Haide cu mine în Isaurla', „Vino să ne iubim în Argia... Căci Argia nu e numai o inimă, / Ea toală-i o batale1’). Mai mult de o treime din carte ar fi putut foarte bine să lipsească întrucît nu face dorit să poetizeze niște reminiscențe din propriilc-i lecturi (cîtova pretexte în vers folcloric și umorul prăpăstios din ciclul Do, re re, spaima ți totodată fascinația stănesciană a literelor, cu efecte rizibile de soiul ; „vocala E cu nări lățwise"). Am mai reținut stihurile „zeul îmi umple orbita / C-un dinte dc mlnz" ți „IX din sus / dc vai de mine / Picur doamnă / După tine.. “ ca ultime perle ale acestei scrise poezii de V. Armeanu „potrivindu-șî inima cu gura". Mai grav este atunci cînd inautenticitatea contaminează însăți rațiunea dc a fi a poeziei, ajungînd la un fel de epigonism al simțirii. Zidul lumii de Micoleta Voinescu (Edil. Albatros, 1970, 34 p.) mimează aproape in întregime o ceartă „a înțeleptului cu lumea1'. Poeta suferă de „alergia singurătății", dc mania persecuției („Oricit aș vrea să merg, mă poticnesc / Și lumea mă ajută c-o sudalmă") sau dc grandomanie, după cum se nimerește. Mărturisim că ne-au trecut fiorii în fața acestei probe dc sflnt ți suveran dispreț pentru ceata muritorilor de rînd : „Sînt singură n triumf ți lumea-n poartă..." „îmi bate-n poartă lumea, se îmbulzesc: cu toți / Să-mi pună-n palmă banul cu care trec spre marți." Dar lovitura de grație avea să vină abia mai tîrziu, însoțită de tot patosul declamator de cuviință : „O, lume, soro lume, o, blestemate, tu / Cu umbrele-ți ți surlele păgîne... / M-ai surghiunit în mine, ni ai ferecat Cu lacăt / Să nu ajung odată la vreun capăt". La Florin Muscalii (Țara bâtrinuiuf fotograf, Edil. Eminescu, 1970. 76 p.) nu mai întâlnim nici muzicalitatea cadențată a sonetelor Nicoietei Voinescu. Versul său este amorf, expozitiv .destul de nesubstanțial: „închipuiți-vă că zăpada ar lua culoarea lunii ... / Cit de frumoși ar deveni arborii. / Trccînd pe lingă păsări". Sau în alt loc ne întreabă grav: „știți ce înseamnă să nu aibă pasărea anotimp?" Totuși Sălciile pe Dunăre, Cartea, Balodd promit un poet care știe să construiască situații poetice, deși rezolvarea lor este naivă. Dc obicei numai o întorsătură de frază la sflrșit le salvează de la insignifianță. Surprinde o poezie cum este Provincială în care intuiția poetică se îmbină in mod fericit eu o maximă concentrare și acuitate a expresiei ; „Trec prin parcurile de provincie pensionarii / Fină cînd li se îngăl- benesc bastoanele In fiecare / Și-nlunci, ajunși cărunți, parcă se reazemă / Pe un asfințit de luminare**. Nu pot fi trecute eu vederea nici alte poezii ca Regele Lear, Canarul negru sau Ciinclr de piFiătoare din care se poate desprinde cîte o metaforă interesantă, deși paternitatea unora e discutabilă (frumoasă este poetizarea morții ca un canar negru „Și zborul se-nlunccâ a steag / Și oamenii-l opresc la poartă să nu intre, / 11 bat în cuie și îl dau la alții, / Și-l ocrotesc cu crucile lor sfinte...“). Ele stnl însă repede uitate in fața abuzului dc cuvinte ca șarpe, lună, mască, melci care visează sau a unor inepții de tipul : „Avea glasul din. scorburi de melci", „cear- cănul pantofului cu toc subțire", „latră-n femei cocorii", „aveți părul cam tîrziu*" (!) Nu a lipsit nici prilejul de a ne amuza atunci cînd FI. Muscalu, furat dc proprîa-t elocvență, sau din prezumția poetului care din totdeauna se consideră un ales, se Închipuie vizitat de Eminescu și luat confident la mărturisirile sale amoroase („Dacă nu mă credeți, uitați-vă Ia luna, / Ea nu-i altceva decît capul lui omenesc / Ce șuieră uriînd nebun prin cosmos / Și pe care alte plete nu mai cresc") sau semnează ală- turi de A. Rimbaud o pedestră Elegie pentru mine. (Și FI. Muscaiu nu e singurul care comite asemenea impietăți — ne amintim de o mai veche poemă n Danielei Caurca care invita pe A. Rimbaud și pe Villon într-o plimbare nocturnă pe, . obci- nile SUnișoarei). Mult mai marc plăcere ne-a făcut să citim placheta Pe o vfrstîi de băiat de Constantin Ștefuriuc (Edit. Eminescu, 1970, 74 p.). Ingenuitatea, zîmbctul adolescentin sint la el o calitate înnăscută. C-tin Ștefuriuc pare că scrie poezie dintr-un imbold firesc, necontaminat de ostentația grandilocventă a colegilor de generație. „Pe o vîrstă de băiat / Ard cu inima cuvinte...* „Prinț adolescenței mă declar / $i să fiu pot peste păsări rege." Ceea ce fascinează la el este tocmai această copilărie per- manentă, o veselie uneori dubioasă, dincolo de care se ascunde zîmbctul dezamăgit al cehii care a făcut primii pași pe căile cunoașterii („Fluviul care curge prin viața mea, / Dragii mei lungani / A-ncoput să poarte cuțite... A-nccput să urce-ntr-un copac răsfățat / De șerpi și de stele sălbătăcite" — Dragii mei lungani). S-ar putea ca la un moment dat să supere acest mod dc abordare periferică a problemelor exis- 76 tcnței, tonalitatea minoră în care scrie despre lucruri grave (Moartea fratelui de sfnge). Poezia lui își refuză viziunea dramatică, vrea să păstreze intre sine și lume un soi de armistițiu bazat pe o tolerare reciprocă. Poetul promite să-și apropie lumea pe căile jocului („Hai să ne jucăm de-a lumea / Tu ești salcia, eu — rîul") deși adevărurile pe care le descoperă la un moment dat pot să-l copleșească. Poetul se înconjoară în mod intenționat cu o atmosferă artificioasă (fascinația lunii) care amenință să compromită inițierea sa în viață (și C-tin ștefuriuc intuiește foarte bine acest lucru în Băiatul chitară : „Te-a blestemat dumnezeu, băiatule, / Acum umbli prin lume chitară : / ...Ești o bucată dc pămînt / Pe cart își pun genunchii apele / Să treacă osul Lunii. / Ești o pastilă prea fantezistă / Cu care se vindecă ne- bunii.") Mai grav este atunci cînd C-lîn Ștefuriuc se joacă de-a poezia, cînd lasă im- presia că abia atunci a descoperit în cuvinte o vitalitate a lor ce poate deveni și primejdioasă. Sînt depășite de rigorile editării o scrie de poezii anecdotice din vo- lum sau altele cure banalizează, alunectnd în facil. încercările sale de elegii ni se par îndeosebi nereușite deoarece acestea refuză tonalitățile minore. Dar citiți Scherzo și vă veți simți răzbunați după lectura atîtor volume de poezie severă, încrîncenată în grimasa ei verbală, urmărind cu obstinație să-ți comunice sensuri grave, răvă- șitoare, la fiecare pas. Prima impresie la lectura plachetei Carele de bronz de Vașile Pătru (Edit. Al- hatros, 72 p.} este aceea a întilnirii eu poezii lungi, elaborate, cu un vers solid, stă- pîn pe mijloace prozodice destul de diverse, fără ambiția de a le înnoi (eventual doar cu ambiția de a se simți cît mai bine în ele). Dar după mai multe pagini începe să îți displacă conceptualismul lor înghețat, aerul declamatoriu, patosul demonstra- tiv care se transmite prin sintagme confuze, încîlcite, și o exprimare gongorică de tipul „Mercuru-n oase e transcedent egal, / Dc lucruri și de ctotece fragile", sau : „Cineva întoarce dinspre ceasuri / Orele în propria-i voință' etc. Nu lipsesc nici falsele interogații existențiale: „Străinule, căci nu știu dacă așa a fost, / De unde începi eu luna și unde rămîi ?“ Atrag atenția însă unele versuri interesante din Clinele, Fuga in roșu fi albastru și sugestia deschisă din poezii ca Cei trei pe- lerini sau Nematofizuta nuntă (ultima un fel de rescricre a vechii datini a pețitului, < mnd un spațiu mitic aproape blagian, un fel dc „zare metafizică"). In partea a doua a volumului se remarcă o firească tendință spre claritate, spre simplitatea mijloacelor care se recomandă pe sine mai mult decît balastul imagistic din versu- rile anterioare, chiar dacă sînt tot mai frecvente naivitățile adolescentine și micile inepții de felul „urc soarele cu pieptul", „vîjîie pereții dc icoane", „ciorapii sînt moi și luminoși". Și trebuie să renunțăm ia impresia (care ne-ar fi bucurat) că această transparență a expresiei ar fi efectul unui început de maturizare, de precizare a mijloacelor. Versurile dinspre sfirșit par mai degrabă produsul unui infantilism l>octic dc care poetul s-a dezis mai tirziu, dar nu înțelegem atunci rațiunea păstrării lor în volum. Coajă pentru aer dc Li liana Brateș (Edit. Eminescu, 1970, 64 p.) este unul din multele „debuturi în surdină', ca să folosim cuvintele lui Ilie Constantin (deși ne îndoim că discreția ar fi o virtute în artă). Reflexivă, ușor eseistică, poezia ei reu- șește de cele mai multe ori să fie un fel de amprentă a existenței; „Cu undițele temperaturii am / tăiat un ochi în sfera mișcării- / Mi-am potrivit mersul, pete moi, cuvintele j se întind pe el". Nedumerește însă inegalitatea acestui volum, tn unele compuneri exercițiul gîndirii este dus pînă la consecințe surprinzătoare (Toamna ne descoperă chinui, unde toamna este privită ca o clarificare, o cxplicitare nedo- rită a misterului vieții : „Ochii mei nu mai au ce feri, / în spatele fiecărei gene sc scorojește o frunză. / un milion de frunze ne înmoaie / trupul scăpat de orice taină"; sau Vin dintr-un oraș mare în care orașul este redus la liniile lui esen- țiale : mișcare, labilitate, mitologie pipernicită). L. Brateș reușește uneori să vizeze ideea, fără a o expune conceptual, să-i găsească o corespondentă în spațiul formelor concrete : autosatisfacția devine atunci o casă fragilă, pustie, de sticlă, „unde pă- mîntul uită că e pămînt / și se amestecă în cer, / nu mai trăiește nimeni, / nu se mai naște nimeni." în schimb alte poezii sînt discursive, lipsite de coerență inte- rioară, complicîndu-se într-o echilibristică de abstracțiuni : „intrarea își adună aripile, bolovăncsc, lovesc / ciocul păsării chircite", „lungimea timpului prezent sc măsoară în grosime", „nu e răspuns chilogramul de timp, / mînui așteptarea ca pe un aluat' etc. Deși Am ris destul este o invitație la gravitate, la ieșirea din copilă- ria civilizației noastre, poeta nu ne poate comunica fiorul dramatic pînă la capăt din pricina inflației de cuvinte, a rictusului verbal. Păcatul și-l mărturisește sin- 77 gură, fără voie : „Am luat mimetismul In care ne / învelim împotriva mișcării14... „Cuvintele de împrumut îndepărtează / Gîndul care ne roade pereții.“ (Cuvintele de împrumut). Nicolae Breb Popescu (Capcana Herminei, Edit. Eminescu, 1970, 56 p.) este un poet care încă nu are răbdare să sica îndelung în fața hîrliei (nici una din poeziile sale nu are mai mult de două, trei stanțe). Dar vina sa cea mai mare este, ca la atîțsa alții, absența unei voci proprii. Poetul mai este încă în stadiul cînd vînează cuvintul cu ostentație producînd asemenea exprimări prețioase, sforăitoare ca „sub cearcănul moscheii credinț^-și trage barca'1, „ea poartă-n talpa veche de iad □ frunții noastre / moneda lumii calpă, bătută altui chip”, „puteam să fiu ți ciungul balanței- mamă" ele. Celui ce, prin ceilalți de sine îndoindu-ser se hotărăște” este o gțngavă galimatie începînd încă din titlu. Am reținut însă încercarea de a crea o sferă ima- gistică proprie, de o anumită violență — violența carnalului, a anatomicului (că în Elegie sau O, daca vocea ta). Dar chiar si fără această agresivitate a imaginii, se re- marcă poezii ca Stampă, Poate a scăpat un zeu sau Cu vina toamnei — descriem a unui sat copleșit de povara sa ancestrală, în preajma festinului; „învinși de-un vis, ca robii în lanțuri bîjbîind / Bătrînl-și pieptănară în steagul porții barba, / Trâ - gînd-o din dcsfriul paharelor pe ochi / Să nu-i privească cum joacă în lacrimi baba- oarba,” O mențiune specială pentru infuzia regeneratoare de lirism și fior autentic din Scrisoare nordică, (poemă a mutației finale, a reîntoarcerii în păniînt și vegetal t „Sărac mă voi întoarce cu sania laponă ; / Scheletul ei de oase pe plrtii nu vei ști / Că, destrămat sub mine, va prinde rădăcină / Și biciul meu șl hamul pe reni vor înflori.”} șl Ca să ajung. Dincolo de ele însă, poezia sa nu depășește un epigo- nism facil care se susține cu prețul unei cheltuieli extravagante de imagini șl gri mă verbală. Capcana Herminei este în cele din urmă „capcana cuvîntului”. Ia Mihai Teclu (Cintecele, Edil. Eminescu, 1970, p.), incoerența ți precari- tatea expresiei sînt urmărite programatic. Versul său este greoi, prozaic în mod ostentativ, cu o sintaxă chinuită, inversiuni și elipse : „mai sub aburul al vizitiului nostru comun”, „o, prea lupul, căci lumea îl hăituie” etc. M, Teclu își propune să scrie „simetrii fără simetrii” în care versul se însoțește uneori eu șanuri hipnotice, dc incantație barbară (poetul nu evită aliterația sau asemenea sonorități de limbaj primitiv ca „vino, romule să te bemu”). Sensurile ni se dezvăluie extrem de greu., copleșite de acumularea orgastică dc imagini ce proliferează și asemenea aberații : . „bătrînul copil figura pentru toate femeile goale", „cureaua cătanei spînzura în săli de așteptare / dantura amantelor ți brațul ior dc lemn”, „un ulei de candelabre și orgi Intr-o nucă neprețuită.” Din loc în loc apare cîte o oază de sens, iestul e aco- perit de tăcere semantică, (frumoasă e O elegie cu obsedantul ei refren „speti tin- giri, spoi tingiri” în care M. Teclu ne prezintă perspectiva destul de neliniștitoare a continuării acelorași stereotipii și dincolo de moarte. Viața și moartea devin astfel ipostazele confundabile ale aceluiași univers închis. Interesante, dincolo de di scursl - vismul și expresia lor încriptată, sînt ți Strigoiul cătanei ți Foame și somn). De cîteva ori am avut impresia cS M. Teclu vrea să spună exact atîta cît spune, adică că profesează o poezie eufonică, exorcistă, un fel de lirism de atmosferă, care am- biționează uneori sensuri de parabolă criptică. Nedumeresc însă pretextele puțril- folclorice dinspre sfirșit (Cintec la splaiul oaselor, Lele, lele, Har clovnul) care abuzează de calambururi facile, asociații prăpăstioase, șl o viziune de bîlci ca în Ofelia, Insă ce se aulodemască. Și nu știm cu ce vom fi mai inteligenti după aseme- nea interogații febrile ca „Să fie clovnul / un da sau un însă ? / / Privighetoarea 7 plînsă, plînsă ?” Poezia lui Ton Chirie, in schimb, nu-și îngăduie nici un capriciu. Of paf ut pd- mOtluIui (Edit. Albatros, 1970, 96 p.) e o plachetă gravă, încruntată, monocordă, iz- butind să comunice ceva din greutatea lutoasă a plămădirilor, fon Chirie gîndește experiența umană în termeni cucaristici, ca ți Sorin MărculesCu : contactul dintre eul liric și lume este Marea logodnă, un transfer reciproc de substanță între om și pămîntul etnic (brazii au „suflet strîns prin însumare din oameni”, în poet „se cioc- nesc piscurile zilei"). De aceea poetul cere acces deplin la statornicia francei fntr-unul din cele mai bune poeme ale volumului. Situația sa este privilegiată : în el au fost depozitate spre păstrare o sumă de trăsături arheti pice, ale existenței co- lective („In cuvintele mele sînt pași de oameni, sub simțuri 1 izvorul nu a secat...") dc aceea el nu-ți poate permite decit gesturi esențiale. Ei trebuie să fie invadai de mișcarea formelor, să se pătrundă de sentimentul realului care îi este congenital 78 (s-a născut geamăn cu vtntul „într-un sat din Moldova.") Ion Chirie își revendică nu numai un rol contemplativ, ci accesul direct la facerea lumii („Sînt o unealtă pentru zămislirea de lucruri). De aceea poezia e fascinată de „plăsmuiri", de „plă- mădiri", dc „zămisliri" care sînt comunicate într-un stil vînjos, energic, care își refuză în general ostentația. Totuși Ion Chirie privește lumea prea mu.it de la înăl- țimea conceptelor- materie, forme, dialectica genezei, mișcare. Nu lipsesc nici re- zolvările simpliste sau clișeele poetice. „Substanțiali smul" filozofic nu se transmite ți poeziei sale. Ceea ce îi lipsește lui Ion Chirie este concentrarea expresiei, o logică interioară stringentă (ca în ciclul eliotian Voluptatea plăsmuirii, care întrece încă posibilitățile sale). Examenul pe care îl mai are de trecut acest poet destul de inte- resant, ațtepiînd „să sc nască gîndul cel mare", este de a-și stăpîni faconda de po- vestitor. Altminteri „pofta de limpede" sc va opri la jumătate : „Pofta dc limpede / strigăt alb în atita buimăceală sălcie, 1 tînjesc să dcscrească, dar magma spațiului meu i c încă în dezordine vie." Nici Ion panait (Noaptea unde mă închin, Edit. Albatros, 1070, Bă p.) nu suferă mai puțin de ceea ce am putea numi barocul imaginii (acumulări de metafore pre- țioase, rebarbative, exprimare eliptică, frazare neterminată). Poezia sa înghețată, fi- lozofardă, este plină de asemenea banalități întortocheate în cuvinte ca „Poate piatra din acest oraș . așezată sigur la lumina zilei / s-a-ntimplat să nu te mai rănească / de ta ultima tristețe, destrămarea / enigmatică a singelui nu mai are / început pe undo poți pătrunde..." Cele mai bune poezii sint realizate numai parțial. Credem că Ion Panait recurge prea rar la rimă, deși efectele pentru el sînt destul de fericite (vezi Elegie de stea). Uudabil este efortul de a plasa poezia în contingent glosind în jurul unor gesturi cotidiene (deși primejdia banalizării e aici șl mai mare). Pe această cale poezia sa face un efort dc maturizare, rcnunțînd la discursivismul abstract și verbigerația goală, încerclnd să se transmită prin sugestie (Corida, (Jar și aceasta). Am apreciat în special momentele cînd această observare nepretențioasă a unor gesturi cotidiene se însoțea cu un fior dramatic (Dacă rămff) sau cu o neli- niște civică : altarul de jertfă la care am sperat / credință este un neadevăr. „Din aceeași poezie însă putem cita și asemenea puștietoare ulambicărj de cuvinte ca : „Trebuie să se intimplc pe undeva ! o liniște de sînge pînă la spaimă..." care re- amintesc principalul cusur al poeziei lui Ion Panait, gesticulația histrionică. Nu con- ving (cu o singură excepție, Hofii de cai) nici poeziile erotice care nu fac decît să declame in jurul unor sentimente pe care poetul nu le are. Mai consecvent estetic în înțelegerea poeziei ca o sugestie fragmentată, des- chisă, este Al. Șerban lonescu (Trestii de aer, Edit. Emlnescu, 1970, 68 p.). Dar poetul :irc, așa cum bine remarca Ilie Constantin, exemplul lui Ungaretti în față. „Coinci- dențele" dintre cele două poezii sint numeroase: aderența la viață, la contingent (ceea ce Ungureni numea „immedlatezza" lirică), un anumit procedeu al „decupării" situației poetice transcris gramatical prin propoziții nominale, concentrarea epigra- fică a versului, definirea actului poetic ca o „iluminare", o revelare bruscă a unui peisaj nocturn în contururi evanescente cure se continuă apoi în ecouri sufletești, dispunerea neconvențională In pagină. In special genul de imagini profesat de Al. Șerban lotlCSCu vizează o anumită „nuditate a expresiei" (traspunerea instantanee a realității în imagini dc o transparență și concretețe maximă) care aparține Iui Un- garetti și imagismului deopotrivă, Elemente cunoscute, banale, sînt recuperate pen- tru poezii prin învestirea lor cu noi valențe expresive, surprinzătoare : „laptele albastru al zgomotelor”, „fața mulatră a soarelui", „o focă de aer", „nisipoasă aprin- dere". Chiar și metafizica lui Al. Șerban fonescu operează cu asemenea sugestii con- crete, refuzîndu-și conceptualismul ; „Devenirea se adună / într-o apă lungă, dară,/ apă bună de furtună, / grea de lună." Expresia programatică a acestor principii este piesa Dezwîluirea poemului. Poezia, „lanul de chimen / între iubire / și vulcani reci ai adevărului" sc află în urmărirea esențelor „evadate" ale lucrurilor, dar ne- fiind suficient de dinamică („Soarele coboară / mai repede ca un poet / în căutarea poemului său") trebuie să Ic Limiteze la iluminarea bruscă a „trestiilor de aer" care ascund misterele („risipirile”) orașului. Nu întotdeauna însă cuvintele își găsesc întrebuințarea ideală la Al. .Șerban lonescu. Atunci cînd inventivitatea poetului obosește, ci creează metafore banale sau repetă unde imagini care in felul acesta își pierd pentru noi surpriza. Remarcabile sînt acele imagini care reușesc să ne co- munice sentimentul materialității, a durității metalice a lumii („oțelul întins ai di- mineților", „fiori de platină", „apele dc fier ulc lucrului") văzut ca un clement de sprijin împotriva „răzlețîrii" temporale. Elementele alcătuitoare ale acestei mate- 79 rialități sînt altele decît la Ion Chirie, ele aparțin orașului. Cele mai bune poezii parcurg drumul spre o viziune unificatoare a orașului conferind cotidianului valori simbolice (La cafenea, cu o metaforă ginsbergiană ca „femeia-șofer", Pulbere caldă, Pești de sticlii). Supără totuși o anumită discreție în ton (care mai ales în poeziile aforistice e prea mult cel al lui Ungureni), o anumita fragilitate a versului care ne transmite fiorul materialității lumii prin „trestiile de aer" ate sensului. Am lăsat la urmă două plachete apărute în Editura Litera din motive bine știute (cineva numea recent această colecție „poșta redacției"). Prozaică, banală, fără ritm, poezia Marianei Filip Sărățeanu (Gardul eu jerpi, 1370, 60 p.) se întrece pe sine în a obscura pînă și rudimentul de idee printr-o expresie crispată, riteasă. Din cele mai multe poezii nu putem extrage decît asemenea mostre: „se surpă soarele-n Mările Sudului lemnos ea o lingură, îndrăgostitul „zburda în jurut meu în iupînguri nesflrșite", „Am auzit un glas / Avea brațu-neordat, ovalul tras" etc. Monumentală este însă Trecere pe care am citit-o cu sufletul la gură: „îmi căutai în carne. I Nu-ncăpeai în porii mei dezvățați să iubească / și m-ai silit să uit, ca să te topesc în altul / Și ne-am născut iar, din mine, / Cum am vrut noi*. Dar ne-am pierdut repede interesul pentru versul sentențios, epigrafic, cu mesaj educativ din Sus, Fără umblet, fără văz, Violonistul sau teatralitatea, patosul mimat din altele care lansează în cler asemenea „tulburătoare* interogații : „Mă dezbrac dc priviri și cphor în mine cu el (păcatul, n.n.) ca pe un ochi de ocean, / Cum iii ferești fața de moarte. / Viața curge. încotro ?* Dincolo de două sau trei compuneri parenetice care ne admonestează sever ori de sile ori an prilejul și de stimabilele încercări din Casa vitejilor și înapoi în tine nu vom mai găsi decît „palmierii / și eucalipții, călărindu-și turmele să m-audă vorbind . , Deși apărut în Editura Litera, volumul Proteze de Valeriu Oișteanu putea să apară fără prea mari riscuri la orice altă editură. Pentru că poezia lui V, Oișteanu e dcsăvîrțltă în rigurozitatea eu care își propune să nu fie poezie, mai exact să nu fie nici una din formulele curente de poezie. Textele sale sînt o sfidare la adresa lectorului comod care s-a obișnuit să asculte numai un limbaj consacrat în poezie. Malițios ca orice suprarealist care se respectă, ducînd probele de umor pînă dincolo dc limitele firești („La cursele de sini dștigă / Tije șlefuite fără bronhii j Dc sub mustățile rinocerului bicorn") falsul poet produce niște dicteuri automate folosind ca procedee preferate: „enumerarea alchimiști1', creatoare de ireal (ca la Gellu Naum) asociația bizară, expresia prăpăstioasă. Din loe în loc in această bolboroseală dudnistă apar mici insule dc sens care nu-și refuză o viziune neliniștitoare asupra contemporaneității : se reia protestul familiar împotriva „sfintei multiplicări" a omului modern („singurătatea mașinii de scris pe altar / țapîrograful ne plimbă pe șinele articulate") se proclamă sarcastic descompunerea vechii religii asaltate de obiectele ciclopice aie civilizației hiperindustriale și înlocuirea ei cu noua religie tactilă. Poetul oficiază printre „termite dc metal", „cocoși dc bronz", „femei ortope- dice" eu „trotil în jurul sinilor", „bulevarde de sulf" și „wnfreerii de larve", sara- banda agonică a acestui univers devastat de tehnicism- Dincolo însă de aceste po- sibile descuamăi-i de sensuri, dicteul automat continuă impasibil și monoton ca o bandă magnetică, oompromițind dc fapt formula poeziei suprarealiste, redueînd-o ]h o simplă „pirografie" de cuvinte, produs al „crierului său incendiar". în două sau trei piese programatice, V. Oișteanu citează din memorie, destul de aproxima- tiv, cîtcvn din postulatele suprareal!smtdui: reîntoarcerea la poezia stărilor infan- tile, la „formele respirației matrice" ; subminarea stării de trezie, a lucidității prin- tr-un fel de alchimie a cuvintelor („Dau scaunul din dreapta cefii mai în față f Dau la o parte linia de plutire a treziei i Și trec prin cavoul alchimiștilor / Cu lăzi de dinamită așezate temeinic ! La subsuori și pe pîntece") principiile „indecenței.,,, indiferenței, incoerenței, incompetenței, inconștienței..., inadvertenței" etc. Nu se poate însă să nit regreți că un tînăr cu inteligența, rafinamentul poetic și surprinză- toarea stăpînire a cuvîntulul pe care o vădește Valeriu Oișteanu, și-a ales cu bună știință o zonă periferică dc manifestare, scriind o poezie împușcată cu o „cara- bină sașie". MARCEL CORNlȘ-POP OUA LUCRĂRI ORIGINALE A TEATRUL NAȚIONAL IN TIMIȘOARA Este vorba de comedia lui Dan Radu ■hesCU i „Vii ațe, fet^o“, reprezentată la ieșitul stagiunii, în iunie» 1S70, ți drama d I. D. Sirbu: „Anca bunei speranțe" din uniunea acestui an. Comedia lui Dan Radu fonescu — regi- »r talentat ți autor dramatic — pare să ‘fleete, cum observase după premîcrfi ți Crgîu Levin. viziunea critică a unui tfușatescu* al epocii noastre. Problema- ra piesei este reală, frecventă ți actuală ; ■spectivele fericirii schițate în staul unei imilii, în care tinerii se grăbesc s-o rea- yeze, depășind coordonatele raționale ale icții. Ca structură dramatică, lucrării i jjot reproșa cîteva tablouri scurte, care ar putea suda la actele masive, consis- ■nte ale lucrării, lichidînd astfel fărîmi- iren piesei, înlregindu-i unitatea ți per- ■cțiunea. Cit privește conturarea perso- tijelor ți dialogul, aci măiestria omului <• teatru — regizor ți actor — sînt de ividiaL Comicul situațiilor, humorul re- hcilor sînt dozate cu măiestrie, cu finețe i tact. Același lucru se poate afirma și espre distribuție : una mai bună este greu c imaginat. Cit privește activitatea per- onală, interpretativă a actorilor, ea este ficientă și valoroasă, în cazul fiecărui iersanaj. Vlndimir Jurăscu în Tlteo, se pare că ealizează una din cele mai strălucite in- crpretări de la descinderea sa pe me- ragurile bănățene; Ștefan lordănescu, !inlr-un personaj neînsemnat creează o igură caracteristică, simpatică ți cara- Ihioasă, în același timp, cu mijloace mi' urne, dar bine dozate (BrtitusJ; Mihaela Iuta în „nesățioasa* Ba bit, grăbită după O erieire facilă ți ușor de improvizat, Iși ■x primă multiplele sale valențe inierpre- ative, prjn care se pare că acoperă un epotoriu deosebit de vast; nu putem fisa nesemnalate sinceritatea ți tactul luj ‘lorin Tănase (Modest), contradicțiile spe- ifire mamei dezorientate, cînd bună, cînd ca ale Elenei Simionescu (Bombomcaj, nrrgia feminină ți dragostea refulată a mei doamne care a ajuns la un stil per- onul de manifestare șl care nu cedează, irit pentru ca să învingă — Coca loneseu, n Ando; perspicacitatea intelectuală și armecul tinereții care, totuși, învinge ale ui Ion Cocieriu în Horio, sau puternica endință de afirmare a unui om mtndru, nilaleral, încăpățînat ți parțial păcălit — rictor Odillo Cimbru în Gorgan». cronica dramatică * Prin calitățile sale, spectacolul lui Dan Radu lonescu ilustrează, în mod exemplar, rit de valoroasă este coincidența, pe plan creator, a autorului cu regizorul. ★ Drama lui I. D. Sirbu este o lucrare cu o tematică social-fllosofică deosebit de com- plexă. Ea are valențe politice, sociale dar in special existențiale, posibilitatea unor atitudini multiple față de obiectivul final al vieții : optimism, pesimism, scepticism dar și conștiința tragismului existenței umane, din anumite perspective. în piesă se întîlnesc bâtrînii și tinerii, cu mentali- tăți diferite, începătorii cu avansatii, culti' valorii cu tehnicienii, naivii cu speculanții, rîsul cu plînsul, comedia cu tragedia. Po- sibilitățile de interpretare ale simboluri- lor acțiunii și ale personajelor sînt multi- ple și dau lucrării o complexitate psiholo- gică, filosofică șl artistică excepțională, care ne-au determinat să ne gindim la marii dramaturgi universali, care la timpul lor, au abordat asemenea teme. N-am dori să rătnînfi nesubiinlate cali- tățile literare ale dialogului — comparațiile excepționale, humorul, spiritul critic con- secvent îndulcit de-o împletitură intelec- tuală și afectivă cu visul, replica persona- jelor artistic și grijuliu construită, de la începutul pînă la sfîrșitul lucrării, surpri- zele pe plan dc replică, nu numai dc con- strucție dramatică. Socotim, sincer, că pu- ține sînt lucrările dramaturgiei noastre, din ultimii 25 de ani, care din perspectiva conținutului, a structurii literare, a pro- blematicii filosofice ți artistice să poată rivaliza cu drama lui I. D. Sîrbu. Cit privcțte construcția dramatică a pie- sei, primele două acte sînt impecabile. Ac- tul al treilea, prin structura sa — poate și din cauza jocului actorilor — este nițel „tergiversării" și nu servește, pe deplin. Orizont 81 obiectivul psihologic final al unei descăr- cări (sau încărcări) convingătoare ți sufi- cient de clare. Tensiunea dramatică sc menține la un nivel mijlociu, evoluează lent, iar țipătul „vesel* sau „tragic* lip- sește, deși el fusese pregătit de primele două acte. Firește, personajele ce apar fn dramă au o complexitate diferită, în raport cu pre- zența și participarea lor la acțiune. După coordonatele lor filosofice ți psihologice, toate cele 7 personaje sînt măiestrit con- cepute, ți construite. Opinia noastră este că ultimele 5 personaje — Sem, liane, Ja- fet, Ara și Protos — chiar dacă nu pre- zintă aceeași complexitate psihologică, oferă, totuși, fiecare în parte o serie de calități excepționale care pot atrage, în mod deosebit, interesul interpreților față de ele. Credem că pentru orice mare actor de pe glob, personalitatea lui Jafet prin complexitatea ți tragismul ei ți cea a lui Protos, prin simplitatea, sinceritatea și mo- dalitățile de expresie deosebit dc originale ce pot fi utilizate, ar constitui o atracție deosebită. Aț vrea să subliniez măiestria cil căre a reușit autorul să îmbine, în structurarea caracterului lui Jafet, ideea de infinit cu tragismul existenței umane, cu compensarea și sublimarea lor prin pa- tima beției, care-i redă, adeseori impresia dc trăire infinită. Asociațiile, ne duc, din nou. spre marile opere universale, ți In special. înspre eroi din lucrările lui Sha- kespeare și Dostoievski. Să recunoaștem că interpretarea piesei a pus regiei ți ansamblului artistic o serie de probleme : un text complex, pretențios ca structură literară șl psihologică, din care s-ar fi putut tăia multe pasaje, dacă teatrul de fapt rămîne, în primul rind, ac- țiune ți conflict. Unul din meritele deo- sebite ale colectivului este că, nu s-nu atins dc text, cum e obiceiul ți cum ccr, uneori și spectatorii. Al doilea aspect mai dificil al lucrării îl reprezintă acțiunea pie- sei și dialogul care, izolate, deslipite nu produc nici un efect, iar dificultatea ultimă izvorăște din complexitatea rolurilor, care ccr din partea interpreților rezistență in- telectuală ți o măiestrie artistică deo- sebită. Pretențiile lucrării sînt, prin urmare, deosebit de mari. Parțial, ele au fost satis- făcute de către colectivul actoricesc : personajele au fost pc deplin studiate ți înțelese, coordonatele lor sufleteș principale au fost evidențiate și trecu' pe primul plan, în interpretare, tensiune dramatică a lucrării ce izvorăște din inter fercnțcle interpreților a fost realizată, mi toacele expresive logic-verbale ți motorie au fost selectate, după posibilitățile și mi turitatea actorilor, E vorba de fapt, de u colectiv artistic relativ tînăr, care prin ex gența manifestată ți eforturile depuse reușit să dea spectacolului un nivel arii: tic apreciabil. Pentru toate aceste „circim specții" credem că trebuiesc aduse etog regizorului Sergiu Savin. Ștefan lordf nețeu în Noe a fost înțelept, demn și . readus la echilibru și conflictul dintre t: neri, ți ritmul lucrării; soția sa Noah, in terpretată de Eugenia Crețoiu, a împlct în expresie bunătatea mamei cu naivitate patriarhală a omului simplu în fața vicț; și a morții ; Florina Cercel, în Ara a rei| țit să reprezinte farul tuturor năzuințele oamenilor, piorduți pe o barcă cu căii deschise înspre toate orizonturile. Role este deosebit de complex ți cu poșjbilităi de interpretare multiple. Cel ales de actriț pare o sinteză a trei situații prin care treci în raport cu cei trei tineri ce o soliciți Este, însă, posibilă și o a patra „atitu dine*. Interpretările realizate dc Vladimi Jurăscu ; Ion Cocieru fHanj și Fiu rin Tănase (Jafet) depășesc un nivel mtdi' ți se plasează pe linia unei maturități ac toriceștî reale. Vrem să subliniem că cela trei personaje li se pot da interpretări va riale și că ele cer, din partea actori lui calități excepționale. Rezerve avem față d. interpretarea dată lui Proton de către Fiu rin Măcelaru. După opinia noastră, di arest personaj, se pot face lucruri mad In activitatea de început a ,.antropoidului trebuie să apară, anumite modalități ■ eventual comice — dc expresie verbal anumite stereotipii bio-psihice, vechi ți no în expresia de mai tîrziu a pcrsonajulu Cu oarecare inventivitate și pasiune, roii poate trece uțor pe primul plan al int< tesului. Scenografia Emiliei Jivanov, împrumi lată în parte, de la „Rața sălbatică* a I Ibsen nc-a părut corespunzătoare. Credei că atmosfera sonoră — clopote, cinte slabe, zornăitul frunzelor și șopotul zi pezii — poate fi îmbunătățită și divers ficată. N- D. PARVI CAMIL PETRESCU INEDIT istorie literard documente * EVOCĂRI DIN ANII ÎNCEPUTURILOR LITERARE Pe Camil Petrescu l-am cunoscut In vara anului 1910 cînd a venit ia Timișoara aducînd cu el elanul vîrstei celor 29 de ani ce-i avea atunci și talentul dinamic în plină înflăcărare care ii promitea să-și săsească în mediul bănățean de proaspătă libertate drumurile visate spre sublimele rodiri literare. Era ca orice tînăr, evadat din grozăviile războiului și ajuns intr-o lume cu perspective de speranțe, pornit să pună temelii de dreptate națională ți socială la așezarea democratică a noului stai unitar, A venit cu misiunea dc a-și dărui învățăturile școlii românești la catedra unui liceu și mai ales de a-și risipi puterea scrisului său în presa locală, pe caic a slujlt-o ca șef-redaCtOr și apoi ca director al propriilor sale publicații, cu neastimpârală sete dc a zidi la granița de vest a țării bastioane de cultură și literatură românească. Camil Petrescu a Stat mai bine de doi ani în mijlocul nostru, ne-am împrie- tenit și am colaborat cu el. descoperind tn sufletul său generos calități umane și un larg spirit dc înțelegere a oamenilor și a lucrurilor. Niciodată, nu ne-a vorbit dc el, nu nc-a spus cine a fost și dc unde a venit. Ne-a istorisit mimai întimplâri din anii grei pe care îi petrecuse în tranșee ți despre ijombarda mentale înspăimîntâtoare care îi lăsară o urmă dc surzenie. Ne-a povestit cu predilecție despre primele sale poezii scrise pe front și păstrate în buzunarele tunicii sale de ofițer. Le strînsc într-un volum cu intenția dc a le publica sub titlul „Drumul morții". Unele din ele fuseseră deja date criticului Eugen lovincscu înainte de u veni In Banat, în scurta perioadă cind, frecventase cenaclul ,Zburătorul" din București. Parcă îi văd prin diafana amintire, estompată de vreme, eu ochii lui de cer siniliu și cu privirea mai adtncă docil infinitele înălțimi ale spațiului astral. Cînd se uita la noi, vorbindu-ne despre o temă care il pasiona cu neslâptnitâ însuflețire, ochii lui deveneau și mai luminoși, mai aprinși, mai fulgerători. Nu-și pierdea nici- odată seninătatea privirilor, chiar dacă ele scăpărau scîntel din incandescența vi- brantelor sale simțăminte. Toată ființa lui era de factură enigmatică și plină de contraste. Era modest, dar ambițios. Cind tăcea și ne asculta, era ca apa mării pc timp frumos, liniștită la suprafață și cu nebănuite convulsiuni submarine, care îl făceau ca in ascunzișurile clocotitoare ale sensibilității sale să-ți pregătească valu- rile răbufnirilor dc discuții vehemente. Făptura sa de statură mică cuprindea o personalitate dc grandioase proporții. Nu era mallabil și nici conciliant In atitudini și relații. Dîraenia caracterului său mi însemna însă o încăpeți nare? sau o perseve- rare, ci o expresie dc tenacitate in hotărîrea categorică de a-și apăra ideile și punctele do vedere. în dezbaterea problemelor era accesibil și de muîtoori se lăsa convins in ciuda voluntarismului care l-a creat destule neajunsuri în viață. Odată ce și-a fixat însă părerea, nimic nu-1 mai putea abate din drumul realizărilor. în fondul sufletului său, cu toate acestea era un om bun, un prieten devotat și un coleg sincer. Așa l-am cunoscut pe Camil Petrescu In anii tinereții, cînd a venit în Banat și a trăit în mijlocul nostru, făcînd acel apostolat al scrisului românesc la granița dc vest a țării. S-a scris și s-a vorbit mereu de Camil Petrescu, dar viața și activitatea sa pu- blicistică și începuturile sale literare din anii 1919—1921 au rămas îngropate într-o nebuloasă indiferență, pentru-că nici prietenii, și nici cercetătorii lui, n-au căutat și n-au găsit căile dc pătrundere în perioada trăirii sale la Timișoara. l Camil Petrescu ne-a lăsat creații puțin cunoscute ți nepublicate în volum, scrise în timpul șederii sale la Timișoara sau cîteva aduse de pe front, Sînt începu- turi literare care denotă un talent viguros în plină formare cu îmbelșugate resurse poetice. Ele formează documente de voloare prinse pînă acum in „operele complete" apărute în Editura pentru literatură, am selecționat unele din cele împrăștiate în coloanele ziarelor locale din vremea aceea, de unde nimeni nu le-a mai aflat și nici nu le-a dezgropat. Astfel, poezia „J'esătorii Sileziei" a lui Heine, care i-a inspirat pe mulți scrii- tori să-i facă traducerea a apărut în nr. -17 din 1 aug. 1919 al ziarului „Banatul". Este de subliniat momentul cînd a versificat Camil Petrescu această poezie și mai ales con- ținutul ei, care trădează atît preocupările, cît și sentimentele sale. El i-a dat o formă literară dc valoare autentică și originală. Tot în ziarul „Banatul*1 din Lugoj, în același nr. 47 din I august 1919, Camil Petrescu a publicat o „Cronică veselă" cu subtitlul „Pe o pagină întreagă de album", pe care a scris-o improvizat în cartea de amintiri a familiei Mocionî din Bulei, la 18 iulie 1919. cind a fost in vizită ca șef-redactor. Versurile, fără pretenții literare, compuse din curtoazie de a mulțumi gazdei pentru ospitalitate, totuși prezintă un interes documentar. Iată textul versurilor : Cronică veselă Pe o pagină întreagă de aibtxrn Ca-n vremuri eu Vă mulțumesc acum, Și încă-n niște iambi atît de monotoni. Mă veți ierta — probabil — distinși amfitrioni. Desigur că nici cînd, cu poezie. Nu s-a plătit vre-un rest dc datorie, Că nu-i „culant" c-o simplă stanță Să te plătești de vreo creanță Căci vorbele — nu-i un mister — (Ti-o poate spune ori șl ce bancher) — Chiar dacă vin „sonore" în cadență. Nu sînt primite la scadență Și-i cert c-adescori pentr-un sonet Nu poți să capeți un buchet. Nici nu gîndese vă s-ar putea c-o strofă Să cumperi vre-un crimpei de stofă. Deci înțeleg și fără să mi-o spuie nime Că nu-i posibil să plătești cu rime (la birt) friptura de Ștefania ... Căci, vai castelele din Spania Și aurul din visuri E greu să Ic prefaci subscrisuri (Sau cel puțin în acții la „Banatul") Le paște, vezi, păcatul De-i greu chiar să le dărui, Dar dacă lotuși stărui Să pun la contribuție o muză, Eu am o scuză. Căci dacă știu prea bine, că o poezie, De regulă — c o monedă de hirtic. Emisie f ăr-acoperi re. Cu o valoare circulă tot mai scăzută Ca o „Bancnotă albă" nerecunoscută • Mai știu, c-adeseori, din fericire, Hîrtia-ceasta chiar — egală cu nimic — în anumite locuri ceva ea tot prețveștc, Dar vezi atunci (o, cum să mă explic) Tezaurul e tocmai la cel care o primește. Bulei, 19 iulie 1919 petrescu *1 biletele de banei! de ÎO coroane anitro ungare emite In ulii mul an ,i nrimot.u mondial. pe fata imprimate. iar pr «IV. 84 Nu au fost publicate în volumul dc poezii tipărit de Editura pentru literatură în seria de „opere complete" ale lui Camil Petrescu, nici versurile „Afelopee" și ,,$tanfe“ pe care le trimise în 1919 la „Sburătorul" lui Eugen Lovinescu și care au apărut atunci în presa bănățeană, la ziarele unde funcționa ca șef-redactor și anume : Melopee — Lacrimile mele, / Ornamente fine, / Lacrimile mele / Le cunoști prea bine, t Dorurile mele, / Agonii senine, t Dorurile mele / Ți-au rămas străine. // Visurile melc, / Flori pe* ape line, / Visurile mele / Ce-ar fi fără tine. // Versurile mele, / Flori dintre ruine, / Versurile mele / Toatc-s pentru tine. // (Ziarul ..Banatul" Lugoj nr. 32 din 27 iunie 1919). liante — în mine-aș vrea să mă închid etern / Ca-ntr-o cetate asediată, dar / Superbă ca o poartă de infern. / Cetate asediată in zadar / Aș vrea să-mi fie sufletul etern. // Nesocotind sălbatieele-ataeuri / Un crunt tiran ar stăpini acolo, / Ar da serbări feerice pe lacuri / Și-ar închina în cinstea iul Apolo / Dispretuind supremele atacuri. // Apărute fără semnătură în ziarul „Banatul Românesc* din Timișoara, în nr. 50 din 10 august 1919. Camil Petrescu a întocmit ia Timișoara primul său volum dc poezii sub titlul „Drumul morfii” compus din versurile aduse de pe front ți cele scrise în Banat Pe lingă poezii, el a mai publicat în presa bănățeană numeroase articole politice și culturale, precum și cronici teatrale. Activitatea lui s-a desfășurat Iu Lugoj și apoi la Timișoara mai mult pe plan ziaristic, decît literar. Ca scriitor îți pregătea ope- rele de mai tirziu. Camil Petrescu era profesor de limba șl literatura română la liceul real din Timișoara, dar preocupările lui principale se concentrau în publicistică. Ne întîlneam la masa noastră de la cafeneaua din clădirea teatrului. De aici vedeam toată animația de pe stradă, aici ne găseau prietenii din localitate, ți aici veneau să ne caute scriitorii sau ziariștii din București sau din altă parte. Era „Masa presei", după cum o numeau trecătorii, care ne priveau ca într-o vitrină, cum discutam probleme de actualitate sau polemici de ordin politic. Mulți se uitau Ia noi nedu- meriți cum ne scriam uneori articolele pe colțul mesei, știind că fiecare din noi lucram in redacții cu orientări opuse, Iar cind veneau trupe de teatru în turneu la Timișoara, artiștii se adunau în jurul mesei noastre. în fruntea noastră sc afla Camil Petrescu, care dirija discuțiile și punea concluzii. Cînd reuniunea era în plenul ei, nu lipsea de la masa presei: Camil Petrescu, Ștefan Vlădescu, losif Velceanu,, frații Gheorghe ți Traian Birăescu, Charles Brasey, Ton Imbroanc, Cornel Bojinca, Costcl Nieolau, Ion Băleanu, Andrei Braniște, Gri- gorc Ion și alții, care s-au străduit să pună bazele primului sindicat al ziariștilor bă- nățeni. Mai veneau la masa noastră cîțiva publiciști germani sau unguri, care cola- borau la gazetele locale ale lui Camil Petrescu. Aveam și momente festive cînd puteam sâ-i salutăm in mijlocit! nostru pe scriitorii consacrați care ne vizitau Timișoara, cum erau : Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Ion Minulcscu, Ion Pillat, Gheorghe Topir- ceanu, Cincinat Pavelescu, dintre care unii au devenit colaboratori ai cotidianului „Tara“ scos de Camil Petrescu la Timișoara în anii 1920—1921. Pe lingă poezii, Camil Petrescu a scris la Timișoara și teatru. Inspirat din moravurile vieții publice locale, a publicat o „scenetă-revistă* sub tltulul „Moj ion Roată in Banat" cu socpul de a pune la dispoziția amatorilor un „teatru de propa- gandă". Piesa a apărut în martie 1921 ca supliment literar al ziarului „Țara" și a fost foarte viu comentată și gustată de marele public al cititorilor. Ea a avut un deosebit succes, deși unele pasagii au apărut în alb, fiind cenzurate. N-a fost jucată pe scenă și nici n-a mai fost reeditată. Totuși, ea prezintă o valoare documentară de ordin biografic. S-ar mai putea evoca multe întîmplări și momente de viață din anii trăiți de Camil Petrescu în Banat. Ele vor forma obiectul unei lucrări mai vaste. Camil Petrescu a venit în Banat cu multă însuflețire, încredere și speranță, iar după mai bine dc doi ani de viață și de activitate la Timișoara, s-a întors tn capitală cu bogată experiență. Experiențele anilor trăiți în mijlocul bănățenilor i-au fost de folos în orientările sale ulterioare. AUREL COSMA 8S Dumitru Pop : „Folcloristica Maramureșului" Tn ultimii ani, asistăm la o eflorescentă a colecțiilor de folclor pe care le publică unele case județene ale creației populare. Eie sînt rodul strădaniilor culegătorilor lo- cali dc a da la iveală repertoriul local, uneori cu o pricepere care Încearcă depă- șirea plafonului folcloriștilor amatori. In- tre acestea se numără șl Folcloristica jlfaramurejultii deosebită totuși de cele amintite prin publicarea materialelor din periodicele secolului trecut, punind la în- domină informații greu accesibile. Regre- tăm că operația n-a fost extinsă și asupra secolului nostru, măcar în chip selectiv prin publicarea variantelor absente tn celelalte colecții maramureșene. Acestea ar fi adus eu sine și aparatul științific necesar prin indicarea bibliografici variantelor. Folclo- riștii dilelanți nu înțeleg utilitatea unei biblio, rafii tipologice, dar în folcloristica științifică preocuparea e vizitată încă de In început. Culegători ea G. Dem. Teodo- rescu, M. Canianu, V. Onișor, G, Alexici In volumul antum etc., iar în ultima vreme la Cluj, 1. Mușlea (colecția Pauleti) au in- dicat variantele pieselor, B. Bartok, carc nu a fost filolog, face ți el trimiteri la va- riantele literare, mai cu seamă în masiva sa colecție do colinde. Ei au intuit că aceasta răspunde necesității elementare de a determina aria dc răspîndire a tipurilor, aspect cardinal în știința folclorului. E drept că autorul face în studiul introduc- tiv unele referiri la indicele baladelor, dar celelalte specii sînt trecute cu vederea. Vo- lumul mai conține și parte din colecția inedită a învățătorului P, Bilțiu-Dăncuș, valoroasă și prin faptul că aruncă lumină asupra modului cum a fost întocmită co- let țin Tit Bud, după cum relevă adnota- torul ei, lordtm Datcu. Un indice de cule- gători, glosarul, cîteva scrisori ți bibliogra- fia aferentă încheie colecția întocmită de D. Pop. Ea e precedată de un amplu stu- diu despre folcloristica Maramureșului (peste 120 p.) care a fost extins ca titlu ai întregului volum. Interesul pentru folclo- rul maramureșun e urmărit Încă de la în- ceputurile lui și au ■ o, ui ne comunică in- formații deosebit dc prețioase despre biografia culegătorilor din arest ținut și despre publicațiile folclorice ale patrimo- niului maramureșan. iar cind analizează colecțiile, el indică și situația numerică a variantelor, utilă pentru eventualii statis- ticieni ai folclorului. In schimb, trece sub •| Ed, Miiwrvs, Buc., 1970, p. 397. cărți reviste * totală tăcere contribuția bibliografiilor la consemnarea folclorului maramureșan, ne gîndim în primul rînd la cea a lui Ion Breazu despre folclorul revistelor Familia ți Șezătoarea și la Bibliopra/ia generală a etnografici fi folclorului românesc din 1968, cu semnalarea eventualelor scăpări (de cx. culegătorul $ie e arătat numai cu 18 texte, fiind omise cele publicate tn anul următor al Familiei), Nu sînt amintite nici materialele extrase de studenții tui Ovid Densușianu din unele periodice intre cart și Famihu, Convorbiri literare, Gultnul, Gazeta poporului, conspectate de D. Pop pentru întocmirea colecției — depuse in arhiva dc folclor din Cluj, unde activa D. Pop în timpul redactării acestei lucrări. Frumusețea folclorului maramureșan este relevată în dese rînduri prin citate bine alese, semnificative și convingătoare. S-au strecurat totuși și cîteva erori, alături de unele omisiuni. Semnalăm cîteva. Ir manuscrisul de versuri din Cornești (p. 191 sînt indicate și practicele referitoare la inaugurarea unei case noi, strîns legate de riturile de construcție. Balada Piniea din broșurii l-a a lui Al. Mariencscu (Pesta, 1859) dar autorul dă consecvent referiri bibliografice Ia broșura a H-a din 18G7) provine ți din jurul Clujului, Cintceul lui fâniîșel nu e maramureșan, ci bănățean, fiind vorba dc Biserica Albă din Banatul jugosiav, dovadă apariția ei în ziarul f.tt- mînălorul din Timișoara ți absența bala- dei în repertoriul maramureșan. La p. 7£ amintește dc niște legende maramureșene citate de G. Barlț, fără să dea vreo indica- ție despre conținutul lor, eventual un re- zumat succint. D. Pop observă că „sistemul de transcriere fonetică* al lui Țiplea di- feră de cel nl lui Alexici și Weigand și at fi „o soluție proprie" (p. 70), dar dacă au- torul l-ar fi comparat cu cel al lui V. Oni- șor din Doine și ștripâtari din Ardeal, laș (1894) ar fi observat că este identic cu acesta, fiindcă amîndoi redau, numai muie- rea consoanelor (deosebirea stă în grafic, 86 Onișor folosind apostroful, iar Tipica, U- niuța ondulata ; Tiplea mai redă h muiat provenit din f prin litera grecească utili- zată apoi și de Bartok, pe cînd Onișor îl transcrie prin c cu apostrof). Cu acest pri- lej se mai vede că sistemul lui G. Alexici nu e „singur(ul) precedent* cunoscut de Tipica, căci mai apropiat ii era col al nă- săudeanului Onișor. D. Pop mai constată că în colecția Bartok, textele nu sînt re- produse totdeauna „integral* (p. 102), fără să amintească de nota de la p. 185 a colec- ției în care Bartok lămurește că parte din ele au fost pierdute în vălmășagul războiu- lui. Cît privește afirmația că de la colecția ■Bud la colecția Țiplea n-ar fi un regres ci un progres, ca se impune prin deosebita-i originalitate. Intr-un studiu referitor la colecțiile unui ținut, se ivește dc la sine problema specificului local. Nici D. Pop n-a scăpat de această ispită firească, dar a rezolvat-o în chip fugar, amatoristic, enumerînd „cele mai de scamă caractere stilistice ale crea- ției poetice locale: imaginile-simbol, for- mulele de început... frecvența silabelor dc completare .., Concentrarea cîntecului și interpretarea lui „tărăgănată”, asemănă- toare celeia din Bihor etc.“ (p. 64). Dar atari caracteristici se potrivesc oricărui ți- nut din Transilvania și Moldova nordică, iar în treacăt observăm că interpretarea horelor cu așa-zisele melodii punctate nu e dc loc „tărăgănată*. Folcloristica științifică se deosebește de cea a diletantilor în primul rtnd prin preocuparea constantă de a detecta reper- toriul cercetat în întregimea lui, Așa-zisul principiu al epuizării repertoriului este fi- rul roșu care separă colecțiile științifice de celelalte. D. Pop încearcă în repetate rîn- duri să țină seama de acest deziderat, afir- mînd eă proporția speciilor din colecția Bîrlea, „oglindește însă în general realita- tea folclorică a Maramureșului din acea epocă* (p. 93), „colecția lui T. Brediceanu izbutește să sugereze o imagine generală a folclorului muzical maramureșan în ceea ce are el mai caracteristic fără să acopere însă nici pe departe întreaga bogăție și va- rietate ce o cuprinde* (p. 100), Mai departe, constatînd că în colecția Papahagi există numai 62 strigături. D. Pop lămurește : ,jSe publicaseră însă suficiente mărturii dc că- tre înaintași (numai la Bîrlea găsim 326 exemplare) pentru a avea o imagine asu- pra ei* (p. 109). Astfel de generalități gău- noase repetă clișeele care abundă prin co- lecțiile diletanților. Inconsistența lor se dezvăluie dc îndată ce se pune întrebarea : unde este acest repetoriu maramureșan în totalitatea lui, din cîte tipuri sînt alcătuite speciile lui și care dintre acestea ar fi pro- prii ținutului 7 Folcloristul amator nu în- țelege rostul unor astfel de probleme dar cercetarea științifică nu le poate ocoli. S-ar fi cuvenit ca D. Pop să încerce o evaluare a colecțiilor maramureșene în lumina aces- tui postulat, făcînd el însuși sondaje sis- tematice și perseverente în localitățile mai bogat reprezentate în publicațiile exami- nate, utillzînd în primul rind chiar infor- matorii vechilor culegători. Sondaje de acest fel au fost întreprinse și la noi în ultima vreme, două chiar în Maramureș, ultimul fiind întreprins de Iordan Datcu în Berbești (din care provine peste jumă- tate din colecția Bîrlea) pe care autorul îl amintește în notă. Ancheta de acest fel e grea și meticuloasă, dar dacă se procedea- ză cu capacitate, rezultatele răscumpără ostenelile și aduc o reală contribuție în analele folcloristicii științifice. Mai amintim în încheiere că lucrarea lui D. Pop, profesor la universitatea din Cluj, (fără colecția lui P. Bilțiu-Dăncus) a fost susținută drept teză de doctoral la Universitatea din București în iunie 1969 (conducător științific prof. dr. doc. Mihai Pop, ale cărui cărți fundamentale nu sint citate, nici măcar cele referitoare la Ma- ramureș.) Amănuntul face înțeles dezide- ratul exprimat de autor In prefață că lu- crarea sa despre „creația folclorică* din această zonă îl va ajuta pe acela care își va lua sarcina să o studieze în amănunt* (p. 6). OVIDIU BÎRLEA Veronica Porumbarii: „Mineralia" *) Ultimul volum de versuri al Vero- nicăi Porumbacu impune o scurtă recon- siderare a întregii sale evoluții poetice. Aceasta pentru motivul că — mai mult deeît în oricare din volumele anterioare — poeta face saltul spre esențe, îndrăznind să și le apropie și să le privească în față. Aparținînd primei generații lirice afirmate după Eliberare, din care fac parte poeți ca Dan Deșliu, Victor Tulbure, Nina Cassian, Ion Bănuță, Eugen Frunză, Mihu Dragomir, Nicolae Tăutu, Ai. Jebeleanu, L£tay Lajos ș. a., poeta se încadrează — ca toți aceștia — luptei de sprijinire — pe tărimul ideologic — a procesului revolu- ționar de transformare a societății. Dove- dește o impresionantă perseverență edito- rială. •) Edil ura 1970. I 87 Volumul Mineralia se impune prin abordarea temerară a unor teme ți motive existențiale — ocolite pină acum. Confrun- tată cu o experiență crucială, poeta are revelația sensului tragic al existenței, sus- pendate între hăuri dc nimicnicie anorga- nică : „înaintea oaselor mele, / oase. / Îna- intea lor, / oase“ (Versetej. Esența o consti- tuie anorganicul, existența fiind doar ma- nifestare fenomenală inefabilă, adunind „în minerala memorie patima apei, / nos- talgia văzduhului, / și atît de greu vindecabila / teroare de noapte“ (On- togenie). Dintre toate, teroarea de noapte este legea inexorabilă a existenței, explicînd acele obsesii regresive inevita- bile : „Mi-e frică să adorm. Șarpele / pîn- dește îndărătul ușii. / Ml-e frică să mă trezesc. Golul / așteaptă în fața ușii1* (Fără titlu). Viitorul e circumscris legii impla- cabile a unui „spațiu fără timp", a unui „timp neutru"... Imaginea cea mai adec- vată a existenței îi apare — precum în Erlkdntnp — ca o cavalcadă fantastică, pe „ore de aer" : „Coama în vînt / Cravașa pe crupă / Zăbala în spume / Ține-te bine în șa / Pieptu-ncordat / Copitele-n scapăr / Lumea-n răspăr / Chiot cabrat / Arcuire superbă / Ține-te bine în șa / Călare pe ore de aer" (Cavalcadă). Fiecare-și trăiește pe cont propriu atît revelația solitudinii absolute „ca-n ziua cea dinții întîiul om", cît șt pe cea a instabilității funciare — concepută ca blestem originar; Vreau să mă așez, / scaunul fuge. / Vreau să pun piciorul pe piatră, / piatra se despică. / Vreau să mă aștern în iarbă, / firele muș- că. / Vreau să mă încălzesc la foc, / fla- căra îngheață. / Vreau să trec podul, I apa îl mestecă în măsele, / Vreau să mă dez- brac, / trebuie să-mi sfîșii pielea" (Febră). O altă coordonată existențială este cea a incomunicabilității tragice, fiecare fiind condamnat a se asculta. în ultimă instanță, doar pe sine însuși, dc a convorbi cu esen- ța „pe muțește" .,, Toate aceste adevăruri au caracter revelatoriu unic. Ele nu pot fi aflate în cârți „după ev maleabile" și nici în „creierii electronici cu certitudini de sine", ci doar în privirea acelui simbol geo- logic denumit Cumințenia Pămîntului : „o ființă cu ochii triști, / deschiși de milenii / spre geologia oaselor" (Ultima causa). în realizarea unei asemenea poezii de concepție, poeta recurge la tehnica minia- turală a crochiurilor lirice. în buna tradi- ție a lui Ungaretti, folosită cu bune rezul- tate și in volumul anterior (Histriana), ca- racterizată prin sobrietatea expresivă în sugerarea stărilor meditative. Intr-o ase- menea poezie, baza de lansare o constituie comparația-simbol : ,3i deodată / silue- tele tac iremediabil / ca înecații iarna / sub gheața rîului, / ca sfinții verticali, enigmatici, / dindărătul sticlei" (Anestezie) sau : „Fără somn, gol / ca un arbor fără scoarță / în vinele căruia Ixite / ciocăni- toarea" (Obsesie). Uneori, imaginea se spri- jină pe un epitet caraclerizator urmat de o descriere definitorie succintă : „Impu- dice, / de-o viață așteaptă să-și lepede / carnea" (Oase). Alteori, pe antiteză : „Din albele oase / arse. / cel mai teribil negru" (Cerneală). Simbolurile cele mai frecvente sînt cele popular-magice: ciocănitoarea, pisica neagră cu labe de ebonlt, șarpele (simbol biblic) ți cel obsesiv al oaselor. în sugerarea involuției spre anorganic cu pro- misiunea vagă presimțită a unei resurec- ții : „Dorm toate. Dorm de o viață. / Și la capătul ei / adorm de-a binclea, toate. / Poate numai trimbița zilei de-apol / să le trezească / din eternitate" (Oasele). Volumul Veronicâi Porumbacu nu se înscrie sub zodia unui pesimism sumbru, ci mai de grabă sub cea a resemnării ste- nice, atotințelcgătoare : „Cu migală am pă truns / idiomul păsărilor, din conversații fluide, / limba cenușie a pietrelor, univer- sală nație, / dialectele frunzelor, deoaebi- te-ntre ele, după meridiane/ /Pe versan- tul umbrei, / părăsită dc păsări, de pietre, de arbori, / trec azi, gest icnii nd și vorbind cu oasele mele / pe muțește" (Versant). S/MION BĂRBULESCU Adrian Beldeanu : „Variațiuni pentru speranță" întrucît ne numărăm printre admi- ratorii activității de pictor și desenator a lui Adrian Beldeanu, îndrăznim să plasăm „estetica" ultimei sale culegeri de versuri sub semnul unei interesante tentative: aceea a convertirii viziunii plastice (for- me culori, linii) în substanță poetică pro- priu-zisă. Autorul scontează pe o reciprocă potențare artistică a materiei originare 88 1 aparținind celor două domenii, cuvîntul ți respectiv, forma plastică cu toate cerin- țele ei. Mai departe, poetului i se pare că recur^nd ia o specie atît de apărată dc propriile-i constrîngeri formale, precum sonetul îți delimitează cu exactitate hota- rele dificultăților ce și le asumă. Cu alte cuvinte, o inteligentă opțiune menită, vir- tual, să asigure, dacă ne putem exprima astfel, sferlcitalea claborației poetico-pic- turale, în ața fel îneît recrudescența ex- cesului, fie dintr-o parte fie din alta, să fie sigur curmată. Să recunoaștem : un eșafodaj al „punerii în pagină* cît sc poate de coerent și, de ce să n-o spunem, ex- trem dc captivant și de îndrăzneț. Și, fără a lăsa să se înțeleagă cum că Adrian Bel- deanu are meritul absolutei descoperiri sub acest raport, simplu spus, este de vă- zut, în continuare ce rezultă din experi- mentele sale. în cazul autorului nostru, te- renul cel mai propice pentru modalitatea tn cauză este acela al sublimărilor onirice, în cadrul cărora pot fi imaginate în voie tablouri de o polifonie plastie-semantieă, nu odată de-a dreptul fascinante. In aceas- tă împrejurare, invitația adresată citito- rului de a colabora cu poetul, în sensul ac- ceptării convenției implicate în sugestia simbolică, este pe deptin motivată. Inte- resant de remarcat este însă că punctul dc pornire, altfel spus, sursa inspirației este mai întotdeauna de o concretețe semnifi- cativă. Pe ea se sprijină schelăria meta- forică a poemului care, la rîndul ei, prin- tr-o abilă „clintire* a imaginii vizuale, tulbură apele și luminile planului descrip- tiv, proiectînd întreaga construcție într-un plan superior, creindu-se astfel o realitate secundă, guvernată de legile ei proprii, aparent ilogice. De data aceasta, cvasi- hermetismul poemelor lui Adrian Beldea- nu este funcțional, și ca atare, nu sc poate să nu fie acceptat. Spre pildă : această decupare și reașezare în tipare mai preg- nante a unei gravuri, de tonalitate ușor grotcscă: „Și puful păsărilor ca un mir... / Terase-nclină coapsa de lumină-/ vin cai și dansatoare. O tulpină / am îm- pletit sub lampa de porfir. / /Două cara- fe-n fildeș sau furnir / punînd prin zidul — albă savarină — / Un vin neprihănit cînd mă suspină / femeia ta și mersu-i de tapir... H Sînt înțeleptul — grea tichie-ntinâ mi-e barba spartă de beții cu vină / în loc de tălpi rămfne tibițir — / / în loc de glez- nă — perne se anină / și e piciorul vitreg, de făină / acum, pentru poporul cu delir". Sau această microbaladă, înțesată de me- tafore avtnd o noutate frapantă și care, ideatic, rodează grav și discret în zonele ireversibilei curgeri a vieții : „Căpriorul muri. Cornițele-asudă / în rtpa cu lacăt cojindu-și rășini. / O, roata de spaimă prin bucșe s-audă / foșnetul șarpelului. mor- minte lumini./ / Nuiaua strivită se-ntoar- ce-ntr-o rudă / buclată, frunzoasă ; lăstari anodini / Cînd iarăși înalță, au lama cea crudă / și rup căpriorul și-l mcsleeă-n crini* etc. (Căpriorul). Sau, în sfirșit, această „citire* ca la microscop, într-o dis- poziție lirică de uimită fascinație. în fața nebănuitului miracol revelat: „Cercul și triunghiul isoseel / ruginii, întretinute-n roz — / acrobate la trapez de-oțel / dublu- salt sfîșie-n chinoroz. / / Aerul verzui dc hidromel / șuieră sub tălpi ce-așteaptă-un loz : / moi aplauze ... Poate altfel i cu rus- tic bălțal vraciul din Oz. / biciclițti ținînd balansul — cap / de jiaiațe răsturnate-n vid, / dau răspuns mulțimilor ce-ncap ,/ în pleneta circului lichid — / ți prelinse noaptea-n genunchi / spre tulpini cu rănile mănunchi* (Tulpini), Cel puțin în cazul acestei bucăți, dacă tenta ermetizantă tri- mite la duhul poeziei lui Ion Barbu, iar fastuozitatea lexicală la Al. Macedunski și, mai ales, la urmașii săi direeți (un Al. T. Stamatiad, spre pildă), este limpede, în schimb, că specia poemului de convertire în viziune anatomică, miniaturală și de melodici late prefăcut infantilă se reven- dică exclusiv de la Arghezi : Nu mai puțin izbutite sînt acele piese âle volumului, relativ numeroase, în care motivele poetice părăsesc zona investiga- țiilor în universuri. Strict fenomenale, fă- cînd loc unui lirism de vibrație mai intimă, confcsiv. Mai ales elegia de exultanță ero- tică procură reale satisfacții la lectură : fîămase pustie, La țărm ascuns, Halucinații dorindu-le, Sabasa Gorcw, Cu două chi- puri, Eugenia, Oprește-te Vlaia, ș.a. Să ci- tim această frumoasă romanță funambu- lescă, cuceritoare prin fiorul ei nostalgic : „Țl-aduc aminte străzile scăpînd / dintr-o- mpietrită goarnă către mare / suind un vint și duh de pești iscînd / silabisit prin țe- vi le-trotuare. / / De la fereastra dușmănit deschisă / lîngă perdele pescărești priveam / zidul pictat cu-o argintată fiară, / fa- langa dragostei, — și tatuam / / pieptul sfî- șiat al amintirii noastre, / plecarea dincolo de țipăt sec / spre metastaze dc ruinate castre / la țărm ascuns sub milenar înec, / / Acolo jos sînt chipuri sinuoase / am mai topit coloanele nescoase*. Evident, ca atîtea altele, ți formula poeziei lui Adrian Bcldeanu, prin natura ei este mai întotdeauna primejduită de propriile-i avataruri. Dintre toate, manie- rismul concretizat în predispoziția de a produce în serie, de a trage după un șablon inițial copii nenumărate, ni se pare viciul cel mai grav, Ceea ce duce la o monotonie de neinlăturat. De asemenea, improprieta- 89 tea. în sensul logicei poetice interioare, c ți ca nu odată prezentă. Autorul dema- rează adesea în gol, aruneînd cu nemiluita cuvinte căutate, de efect. Rezultatul: ob- scurizarea artificioasă a textului, împinsă în arbitrar și în secvență, la care se adaugă o cu totul superfluă plăcere pentru hîr- joana metaforică. Căci cc vrea să zică poe- tul în versuri precum : „Oul de barză și de albină / suie mircasa-n potir chitinos, / cind, despuindu-i lunaticii sînî, / strîng din albușul cu viscere scos / bănuți tulbulenți". Sigur, la rigoare, cu oarecare efort șl, mai ales, cu multă bunăvoință, chiar șl unor atari texte li se pot atribui niște sensuri. Par dc ce e nevoie să se apeleze la ase- menea eforturi artificializante, devreme -ce nu avem deloc impresia că procedîn- du-se astfel se obține un spor dc mister poetic? De unde se poate deduce că ți în jocul Incîntător cu cuvintele tot ce-i prea mult strică. NICOI-AE CIOHANU Octavian Paler: „Umbra cuvintelor" Absolut fortuită este forma poetică pe cure o dă Octavian Paler frazelor sale. De fapt scriitorul se șl pune la adăpost în această privință, subintitulîndu-și precaut volumul : Definiții lirice. Mai mult de trei părți din carte sînt pagini perfecte dc afo- risme, în genul tipic preferat dc regretatul Tudor Muțatcscu. Oferim numai cîteva mostre; „Visele, din somnul pămîntului / fug din captivitatea minerală prin fructe" (Definiția fructelor); „Soarele trebuie să fie trist în crepuscul / pentru ca niciodată nu poate apune ! acolo unde a răsărit pe pămînt" (Definiția înstrăinării), „Dacă ni- sipul ar avea rădăcini / ar înflori ți el. / ar ști și el cum surîd rădăcinile" (Definiția florii), „Albul e tăcerea culorilor" (Defi- niția albului) etc. Din 121 de Deffnifii lirice numai 33 își argumentează în sine poezia, restul aparținînd doar genului aforistic. Nu sint nici „poeme într-un vers" ca ale Iul Ion Pillat și nici nu încearcă poetica aforis- mului blagian. Tehnica lui Octavian Paler este înfeu- dată, cum spuneam, muțatismelor frecven- tate de atlta timp în Contemporanul, este vorba de acea asociație largă a două pro- nunții aparent separabile, dar care, prin subtilități de afinitate comunicativă, con- I vin spre un sens unic : „Neliniștea părului tău / e starea solidă a vîntulul". în general, aceste „definiții" conțin o savoare a lor ilustrată prin ascuțimea ver- bului și surpriza alăturărilor, dar nu depă- I șese stadiul valoric al conversației sprin- ] țâre. Uneori este abordat chiar, fără intenție (eccace devine nemerituos) sofia- ' mul : „Singurătatea ramurei se. cheamă I ramură. / Nesingurătatea ei se cheamă pădure". Mult mai rar este străbătută aria in- teligenței filosofice, prin care scriitorul ar fi putut să refacă umoarea poetică a expre- siei : „Arc și întrebarea o umbră, I dar nu : știu dacă ca e răspunsul / sau poate e o altă întrebare" (Definiția incertitudinilor). ] Supărătoare de-a dreptul sînt în schimb comparațiile de tip folcloric, vul- garizate tocmai prin ceea ce se intenționa 1 să le conceptual izeze : „Din picăturile dc ; lumină căzute / au crescut stalagmite nos- talgice, I cum m-am zidit eu însumi / din bătăile inimii mele" (Definiția meste- cenilor). ./ Ceea ce rămînc poezie din Umbra cu- vintelor se înscrie în linia mediană a ha- rului estetic, dată fiind preponderența ; experienței gnomice. Atît doar că ceea ce în maximă apare cu nuanță concluzivă, în versul amplificat se banalizează: .„Setea I a luat formă de arbore f să capete rădă- cini / să caute apă-n pămint. Cind renunță la crezută valoare a sentinței frazeologice, Octavian Paler se apropie vizibil de terenurile fertile ale poeziei : „Și țipă iar cocoșii în memorie f și fără voie calc pe țipetele lor / cum aș călca pe umbre dc șopîrlc I mergînd prin iarba ploilor uitate" (Definiția nesomnului). I Nu ne-am fi îndoit, deci, de posibi- litățile poetice ale lui Octavian Paler, dacă n-ar fi comis eroarea dc a scrie în I finalul volumului, cu titlu dc poezie, o Scrisoare către băiatul meu. Generozita- tea afirmației testamentare este copleșită de versuri neimportante, ce nu depășesc cu nimic „moștenirea" lăsată odinioară de Icnăchiță Văcărescu: „E rîndul meu să mâ întorc la ei (la strămoși n.n.) I și-ți las ce mi-au lăsat înaintașii / O sete dure- roasă de urcuș / și-un dor înalt, înalt ca Făgărașii". Final tragic pentru o carte a cărei linie de plutire nu era prea greu de găsit (vezi recenzia Veronicăi Porumbar# în Viafa romdneascâj. VALENTIN TAȘCU 90 Adam Puslojic : „Cad spre cer“'*) Drama cunoașterii și revelația morții — unică și ultimă certitudine — sînt te- mele majore care domină problematica ce- lui de al doilea volum de poeme al lui Adam Puslojii șl aproape toate subiectele sînt tratate in raport cu această ultimă realitate — moartea, principala „obsesie* a poetului : „De moarte-ades cu oamenii- ant vorbit / Mai puțin cu cei vii, cu cei morfi mai mult". Permanența morții în viață, trăirea ci necontenită, conștiința imanenței morții fn viață poate fi, uneori, privită cu luci- ditate aproape calmă, cu o ușoară, tristă •ironie : „Puțin cite puțin / Murim / Afin- cind pftne ccddă / Bfnd apă rece. / / Tot mai mult fi mai mult / fiâmînem / fn urma umbrelor noastre / In urma pașilor noștri / 7 Puțin clic puf in / Deoenim /Reci precum focul / Fierbinți precum ghiața. / / Tot mai mult și mai mult / Tăcem / Făcind econo- mie de singe / Risipind oasele noastre / ! Puțin clte puțin / Tot mai mult fi mai mult". Dar sentimentul se amplifică, de- vine stare permanentă, modus uidendi: ,.Pe ț:ămînt / A crescut piatra / Piuă la bria / I Rind pe rlnd / Pustnicii și pus- tiurile / Sorb oasele / / Pe cerul pustiu / Douâ-trei stele oarbe { Intr-o constelație ciuntită I / Oase fn»iegrite / Singe ruginit I In trupul meu / / tn urmă-mi se cască pă- mintal / Craniul tncu t Plutește fn văzduh". Este condiția eul ui cunoscător care, în re- velația propriei morții, întrevede sfîrșitul universal, apocaliptic. Permanentizarea sentimentului morții, care însoțește pro- cesul cunoașterii, ca o „apocalipsă zilnică* naște o tensiune ai cărei poli sînt figurați în pustiu și stele. Veșnica încordare între acești doi poli, între aceste două lumi, am- bele respingîndu-1 („De la mine fi stelele! Și-au intors privirea. / De pe mine ji moar- tea yi-*1 ridicat mîinile"), dar ambele re- vendicîndu-șl-l deopotrivă : : (Cad in spre cer ! Această idctimă-i ușoară f Și eu mă voi retntoarece), constituie însuși procesul cunoașterii, a cărui zădărnicie generează tragismul, tragism al unei continue dă- ruiri, al unei veșnice arderi la tensiune maximă, în năzuința spre absolut: „Dacă nu vei pierde tot / Totul vei pierde". Dar prin această permanentă pierdere sc pot uni cel doi poli, se poate deveni „rece ca focul" și „fierbinte ca ghiafa". Pierzînd mereu, murind mereu „puțin cite puțin". Astfel eul, supus acestei tensiuni, se iden- •) Prosv«ln, Bcograd, 19^0 tifică, în final, cu însăși cunoașterea ; „Pe masă, in adineul pustiului — mărul. / Ma- rea năvălește fn sfera de cristal a cerului) Și pe val deja plutește mărul roșu / El are acum ochi,, urechi, nas fi gură.! / Dar ochii închiși ! Dar gura mută — / Ochii închiși ai omului mut. / Omul fi mărul. Omul este mărul. / Astfel se numește pinza mea ! ! Iar pe masa pustiului mărtd fnsîngeral". Moartea rămîne ultima realitate, ea însă nu mai înseamnă izbăvire, ci absolutizare a tensiunii : „fn universul mut, nu există pămfnt / tn această veșnică, subpămin- teană clipă — / De pretutindeni ninge ză- padă subpăminteanfl f $f-n fafa ochilor nimic și moartea-i troienită / / Și-ndrăgind vijelia zilelor fi-a anilor / Zornăitul de zi și noapte-al zarului; aceasta sau nimic! — ! Alerg și alerg și alerg fi alerg și... „E rentoarcerea mea, a fiului treaz-rătă- citor". Eul își acceptă condiția sa para- doxală, la hotar de lumi: „Prin sufletul meu pustiurile urcă spre cer. Prin singele meu, cerurile coboară spre pămint. Prin- tre degete cern nisip fi pămint, fiare și oameni. Printre măruntele oase ale dege- telor". Ceea ce ni se pare un cîștig al acestui volum este o mai mare autenticitate a trăi- rilor, mergînd spre profunzimi, mărturi- site cu o sinceritate ce rămîne principala calitate. O remarcă în plus, în ceea ce pri- vește limba : poetul se dovedește un adînc cunoscător al cuvîntului, ajungînd nu rare ori, prin îmbinări abile, să-i dezvăluie sen- suri uitate, adînci, deseori paradoxale. Ceea ce, din păcate, limitează posibilită- țile traducerii- La cel de-al doilea volum de poeme, Adam Pusloji^ sc conturează ca unul dintre poeții cei mai maturi ai generației sale, cu o structură bine definită și, fapt remarca- bil, de o rară exigență. •) Prosvet». Bcograd, P. VO1NEA 91 I ȘTEFAN BRABORESCU — ULTIMA CORTINĂ --!--- IZmIm Jocon/cd n înccWrd din viață a unuia dintff marii adori rorndni din vf carnea noastră, oribilul emirii Bfuborcxcu, mi-n adus tn inimă nu numai profundă. (Atli d* dsx zepeJafă Ia finele anului trecui), ci fi — foart* înv — un chip raid șl un om drag, d? neuitat. I.am cunoscut fa Timișoara, in anii lui de maturitate. In totul unor evenimente frămintale și neprielnice arfei, cared țineau departe de trend, de rațiunea pro- priei safe existențe. Un bărbat puțin rn imp șl parcă tocmai de nrceo, prin contrast, de-n exirtt- nrdinard vigoare, dert rar tntilnltd prospețime de spirit Pr/ stră- bate / Cu tinerii cărarea vieții noastre noi*. Actorul însuți afirma tn acel moment dr festivitate ți de bilanț nrtixHe că n răma^ ,.același romhalam con- vins fa mareo bătălie pe COr* n dure teatrul ală- turi de celelalte instituții de cultură și artă, pentru făurirea unei noi conștiințe wtoto și n unul cm nou . . . Cortina unei vieți a căruț pentru ultima oară, definl/ir’, La nouăzeci de ani de Viață. O parte din Mești uni l-a dedicat Ștefan Braboreicu Timișoarei. Ceva din noblețea trererd ^ate prin acest mure Oraș al pot r iei rămlne Incrustată In actuala em- blemă cultural-artistică efervescentă tim/șortanâ. Pe firmamentul artei x-a stins o stea de mărimea ntli, Personal am pierdut o caldă șl cuprinzătoare afecțiune, cu car? eram vbinutt de ani șl ani, pier- dere care este nu numai grea, dar șt absolut ne recuperabilă M ȘERBANESCU RUBRICI PERMANENTE Săptămlnalele noastre fnirrr în acordarea unor ntbrlH permanente colaboratorilor *1 Uremie. cititorilor Contemporanul are rubricile SAplJmîna, de/Mu/d de Paul Anghel, $filn(lț ș| umanism (Gr. C. Mntxii(t Cumul aciuai (Af. ÎAurl^nu). Să vor- bim despre , fM. Popexcu), Corespondente, fost Antijurnal (Ana Biandiana), Sport (Teodor Mazilu), Gramatica nov» (Sorin Stati), Pro domo (Ai, tva- șine), ca să te cităm pe cele mai importante, fă- stnd ia o parte cronica literară ce nu intră tn cadrul discuției noastre. miniaturi critice I-UC cufărul, citind Inii o n-a să egoiere dar totuși nu xe Iată r întrebare* dej fiecare sâplămlnâ Iși arc răspunsul lui Mariifr Preda, Cronica pietonului (Candid), Confidențele J unui maninr (AI, Paletdogu). Jurnalul unul martor' (Teodor Mazilu), ele. N-ar ft rău in acest făP1 nimle rău O ruprrrj e aricind binevenită Și deținură de același aerHforP primește Șl permanență și importantă. In fwrtrfir! dc numele celui ce-o semneazu. Numai că pentru1 u c crtoru trebuie sd fii extrem de inventiv, port-1 dlnd In același timp o excepțională forță dc expre^l sie (unii lucrează tn același Ump tn două rdzboaie.t ca «d falnslm un termn consacrat). G, Căimeseu a ternul Cronica optimistului a mizm, tropului}. Experiența e nerepefabM Pentru ca aceaîtd cronică xă pontă fi Intoeudă ar fi nevoit de un alt CăHnexcu. lucrul acesta te simte din subiectele nlexe, din suflul redus fi adesea lipsa de haz a unora din ele. Ln un moment dat rdmme dnar rutina și bineînțeles fitul rubricii, ne acoperii. Adrian Pdunetru, trecut de la Romănia literari la Luceafărul,. r>bi>nuuu «d adreseze xăptăminaf o întrebare lui Marin Preda. Așa s-a născut rub- rica .* „în flecare sâptămfnă Marin Preda răspunde ia o întrebare'*. De multe săplămlni Insă nu se mai pune niri o întrebare dnr tn virtutea inerției titlul rubricii n rămas. Poate Marin Preda răs- punde to o întrebare posibilă (șl răspunde astfel interesant), neformulată sau formulată door tn forul interior- Atunci titlul rubricii ar frebut -id fie schimbat. Propunem ■ „Marin Prrdn răspunde la o întrebare nepusă încă ilar posibilă*. DESPRE PROVINCIALISME Mai fUiMă tari, tn mtntalttatra unora, di!t- rența dtnir, raftitafi $1 prot'in^it Signr nu eite rarul tlmpatîculuf crlfie Ion Nrgoifetcu ce n /reCB» demult prtle asemenea controii lUMf^u critic se pro- nunți despre unele tntr-un fel, despre atlete ln altul. Si nu intram In amiinufe, nici tn culise, pentru a putea lămuri oarecum lucrurile, pentru ci fiecare e liber id aibă simpatii Si antipatii (cri- ticii sini, rum ne știe, extrem de subiectivi șt sensibili, mal sensibili dectt mi masa pudica). f>e aceea calificativul dat unor reviste, nu trebuie 92 '«per* pe nimeni * lini răspunsuri >( rd-sp^rt- s«rt atitudini $i atitudini, judecăți. Ceea ce Insă este de mirare r cum apreciatul și subtilul critic vede doar paiul altora, fără să observe Mim pro orie. Pentru cd dacă ? să vorbim de provincialism, ir ți carul ca prețuitul șt pa li va ie ni ut critic rd •neerce al îndrepta in primul rind de ia reoMa la care domnia sa lucrează șl care deși apare fn Wi talii, .. DESCOPERIREA POETULUI Eugen Lovinescu. mărturisesc cel re Iau cu- muscat, a stal înfrigurat întreaga viață tn aștepta na Poetului. Aștepta să vină, să-i M u$d, 5d-i Mfîndd paginile ori vă ritensed Tn Certări U Avea probabil credința rd menirea criticului este d^ a alege dintre cei mulți pe Cei Ales, aga cum poate losif Vulcan, sigur Maior eseu, nu avut in- fuifta în eazr4 lui Eminenta, necunoscutul, rd sr află fn fața Poetului. Nu s-ar puteri spune Cu Lovinexru a fost rocos. ion Rufbu care l-a bătut sfi^ la usă rem mandlndu-i-se Poprxeu, cu fonte micile neînțelegeri ulterioare, poate fi socotit Potiui după care n-a așteptat zadarnic Mi-am amintit nce*f lucru citind unul din răs- punsurile lui Marin Preda to n întrebare nefor- mutată. Intitulat Un nou acrlltnr șl care deși se disculpă că ar avea i’Ocația de a descoperi talentele, 1 nr prezintă totuși un nou creator In persoana tui I /hex. Paptilan, al râ'ui roman Dihonii se află । 5uP tipar. Cezar Rultog ne spune fără ocolișuri ; „Din i punctul m*u dc- vederr evenimentul poetic cel nutl dc sr»mA (wl amilul l^în, n n.) t| rnnfilitwic apa rltla în tjicxMtarul « unei padini dc norzij semnale dc Mircen Dinc^m Cred Fn ileana Tul Mlrcm Di- ncscu și ti urez din mW rnlt dc paginii, împlini- rea delfinului *3u literar* (România literarii, |.7I W-dm auri/ de alți directori de edituri, etilici projesioniști sau ocazionali sil te poată lăuda cu descoperirea unor uni șl cunoscute talente, bar noule nu știm noi. ei sini modești, dlserrfi. nu vot tă ne aducă încă tn cunoștință descoperirea c* ostiei surpriza să fie șl mai mare, Pentru că < imposibil ca V. Maftofescu <4 hm fi descoperit un talent. Ștefan Aug. Doinaș Hina Castan, dna Hlandiana să nu ti găsit vrafurile de acrișori pr I cate le parcurg (sau fe-au parcurs) sdptămlnal. temnefe cd se află fața unui nou, proaspăt, •fwuiwscut și fatentat scriitor. Sau poate numai I aya ar trebui *d fie. TRADUCERI Șl TRADUCERI $- ticului larg, textele celebre n)^ culturii grecești, fiezdechi, Papocostra. Dalmuș. Mnma nu Ins* vițiva dintre cei mai de seamă. E Insă atlt de greu sa te descurci in textele lor și mal n/e* Im ron- frunJAriîe cu originalul șnu pu alte traduceri, din atic limbi, ce s-au condus dupu criteriile științifice pentru care pledăm. Textele originale poartă o anumită paginație, versurile sînt numerotate fragmentele de-a teme- nea. Există edilii cetebre după care xe ghidează In «eneral traducătorii : Diel» cazul presocraticilor, -ckkcr F« carul tui Arixtot *au Nanele Pentru fragmentele tragicilor, GMo Kem pentru textele Office. Majoritafea traducerilor noastre nu respectă aceste criterii, urmărirea textelor In paralelă prin aceasta exlrem de îngreunată. Abia în uiu- mul timp editorii sau traducătorii au ținut seama de aceste exigențe Operele fui Aristotei sini tra- duse riguros științific (Mdafltira de Oezdcchi, Organon de Mireea Flnrian, Fltica de flarbu, etc ). Ultimul Piaton tradus dr Papacasfea și iftgrtpl dc Noica este un alt exemplu, alături de Poetica yj Fragmentele dcaților traduse dc Pippldi. Opera Iul Sol&te tn traducerea tui fotlno păstrează nu merofația pînă și In ediția de masă de la Biblio teca pentru fnți. In aceeași colecție £uripid< (n traducerea lui AL Pop. urmează vechea metoda denunțată din traducerile lui Bezdechi sau Murnu. fără nici o trimitere Poate textul mt esie ciuntii (așa cum se tntimplă la Mumu care o omis sute de versuri din Oresliă) dar ne miră lip.M de eon^ secvență q editurii dara traducătorului i a venit greu xă pună număr ut respectiv înaintea versurilor. Din păcate nici ultima carte apăruta, Antologia llricâ geacă (Editura Univers. 1970) alcătuită șl tfadusă de Simina Noica nw face excepție. Anto- logia binevenita, traducerile vuforoasc dar ne întrebăm de ce numai In căzut Ini Theognis, par- liul a iui Pindar, a tragicilor, a Iui Teocrit a Epigramelor se fac trimite file de rigoare ? Ar trebui măcar dc acum înainte, sînt ahtea traduceri încă de lăcat, c.» x* respecta aceste criterii. f. Al. CEVA DESPRE „CINEMA" Pe cit de cochetă și colorald, pe atu de capri- cioasă această revistă ,, Cinema" ; tn paginile ci rtu/ricroair. copios fi (uneori) pironi ilustraie, mustește un spirit juvenil, nu o data delicios, nu o dală derutant, șocant. Ajungînd la porțile revis- tei, cititorul se part că are de ales ; orf pătrunde aceepiind jocul, ori rămlne pe dinafară. E îmbietor totuși sa abordezi un ținut unde Intr un toc este lăudată o peliculă. In altul desliin/ală, unde se încearcă și critica, dar șl anli-crltica alături, unde Ciiitorii (O parte a for) ov o tribună proprie, pe care o folosesc din plin, sprijinind in IMt esen- țiale direcțiile de susținere teoretică Și practică ate redacfiei. invit abile de a intra In acest „bisneg- land* autohton sar fn ochi cu litere marț de pe coperta chiar; de cile ori nu citim astfel de între- bări fulminante : .Jubuji filmul, Zaharia Sian u „Ce filme ați face dacă ați ți producător „Ce exte un film mare ș.a m d. Șochează ..cura/aî’ cu- car^ este ndmonestaf DpCbF ul (Pe scurt Serviciul de difuzare a filmelor) pentru că udu^c pelicule nefericite ca serialul „Angelica' formal „interzis" copiilort sau pentru cd intlrtie nepernus de mult aducerea unor anumite filme considerate de redacție „mari din toate punctele de vedere, iar ulterior rșprpșlnd aceluiași serviciu peniru că filmul a ajuns la noi prea tlrzîu', cam prăfuit și pu/in desenat. Unde poți găst formule ca aceea inventată de venerabilul și veșnic combatantul cri- tic Ov. S. Crphmdlnlceanu ,Jiim-Carbaxi' (Ca și cind n-am fototî așa de des carbaxinul /) sau afirmațiile de tip; „Deva preferă melodramele" și „Hunedoara mal degrabă wstemurite ' declt in „Cinema" ? 93 Fafd de public atitudinea reviste- este cam aceasta : Cum de nu vă place ți cvu4 ceea ce ne place nouă ? (A se vedea pagina dedicații filmului „Vagabondul" tn număr ai 13/1970) „Cinema' rtti scapd mcC un p'ilrf dc a admanesia publicat pentru că se duce }l ta alte filme decît acelea recunoscute ta rarisime valori spirituale de redacție: et est» certat sub tot felul de semnături ed se duce la pelicule lacrimogene, la comedii siropoase, io aventuri trase pe bandă rulantă ele.. etc. Face aceasta tn tonul ei juvenil ți jucăuș, cum sint aceste titluri din pagina de care vorbeam ; „Publi- cul exultă", „Critica Înmărmurește. Și apoi; „fr concluzii trebuie trase ?" 7n adevăr, ce condurii ? Filmul împlinește