P - ^7? ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA CUPRINSUL TRA1AN I.IV1U BIRAESCU: Drumuri și direcții in romanul românesc contemporan.............. .. ................ .. .. .„ .. .. ANGHEL DUMBRAVEANU: Cîntec de ziuă, Ținutul nopții, La marginea de nord ................. .. .............................. DIM. RACHICI: Săgi-alâ albă, Poem boreal .. .. .. .. MIHAi GIUGAR1U; Cina .. ............................... .. OVID CALEDONIU: Numai noi oamenii .............. ,....... ILIE MADUȚA : Hamlet ..................................„ .. LEONIDA NEAMȚU . Solia........................... ANDREI ULUN: Vladimir Ciocov....................... ....... VLADIMIR CIOCOV : Va dăinui numai frumosul, in românește de Ion Arieșanu ; Elegie în galben, Cum să te Iubesc, in rom. de Andrei Dumitrețti.................. .............................. IOSIF LUPULESCU : Zăpada ................................ ,, OVID1U GENARU : Ctutej de munte, Cenuși pe cenușă .. .. ... NICOLAE ȚIRIOl ; lx? Grand Meaulnes........................ ION LOTREANU: Jertfa ...................................... MARTA BARBULESCU; Același gind............................. DANIEI. DRAGAN: Șarpele Clcopatrei......................... TRAI AN DRAGOI t Ecee Homo ! ................................. ROD1CA PASCU : Și totuși timpul................................ ION MARIN ALMAJAN : Toma ți trompeta de aur ................... MAffM HADAN : „La Pontul cel cu nume așa de înșelător. “ ION FLORI AN PANDURII; Ploaia de aur.......... DRAGOMIR MAGDIN ; A rămas o femeie............ DOINA CETEA; Răscruci ... ........................ .. . * VALENTIN TU DOR : Pod, Inel, BâtrinUl, Nisipuri, .. ., .. ,, V ASJLE ■! jngft tijje .. .../ ,, .. .. ... Aceasta carte este donată Din literatura universală D. H. LAWRENCE : Inima omului, Gindire, Tandră venerație, in românește de Tașcu Gheorghiu .................... ....................•. • • 61 STEPHEN CRANE: Inima, in românește de Al. Jebeleanu............................ 82 PABIX) NERUDA : Mama. Insomnie. Oda primei zile din an, în româ- nește de Ion Popa..................................................... 82 Cronica literară ȘERBAN FOARȚA: Niehita Stănescu : „Necuvintclc"........................ .. .. 67 S1MION DIMA : Petre .Stoica : „Melancolii inocente" ........................ • • 70 ION MAXIM : Limite lirice .. ................................................ 72 /(ADU ClOBANU : Cornelia Ștefanache : „Zeii obosiți"............................ 76 Comentarii critice CORNEL UNGUREANU; Asceză și spectacol .. ....................................... 78 SIMfON BARBULESCU: Panaenzualismul liric In poezia iui Radu Cârncci 81 Cronica traducerilor PETRI' SFETCA : Franyo Zoltan : „Rumănische Lyrik".............................. 84 Cronica tcalrală N, D. PARVU: „Regele Moare", „Arta comediei", „Vijelie In crengile de Sassafras", pc scena teatrului „Matei Millo".......................... 86 Istorie literară — documente W1LLIAM MARIN: Gruparea literară democratică .și antifascistă „Vrerea" 80 AUREL COSMA : Compozitorul Nicolae Ursu (1905—1969)....................... .. 03 Cărți — reviste ALEXANDRA 1NDRIEȘ : Ovidiu Șurianu : „Galbar“ ...........................■ ■ ■ 95 TUDOR Vfl.CEANU : losif Moruțan : „Kchinoețiu liric"..................... .. ■■ 061 N. ȚIRIOI: Viana Șcrban „Versuri" ....................... . • ................. 96 GH. JURMA: Gh. Swiu : „Antrenorul și zeul" ................................... 97 DUMITRU VORINDAN : Maria Octavian : „Paradis arhaic" .. ........................ 98 VASILE ȚARA : Atlasul lingvistic român pe regiuni (Maramureș) • • 99 Cărți — reviste străine STELA MIREL : Marginalii la o carte despre roman .. .. . - . . - • - • 101 ADINA ARSENESCU: James D. Hart : Ttie Oxford Companion To Ameri- can Litera turc .. ........................................1(13 Orizont extern A și G. I.: Jowf von Sternberg, Max Itom, Protokolle 69, Leanu-Forum 103 Miniaturi critice OCTAV/AN METEA: Studii dc istorie a Banatului, Valențe ale culturii dc masă în județul Caraș-Sevcrin...............................107 PETRU SFETCA : Pictura lui Ciprian Radovan .. ,. ,. .. ,. . - .. 108 D. PETROV1CI: Bagdala ..........................................................ina Cnresjiondențfi .................................. — ....... — ... — • • — 109 ION MIOC: Epigrame........................................................... . 111 TRAIAN LIVIU BIRAESCU DRUMURI Șl DIRECTII ÎN ROMANUL ROMÂNESC CONTEMPORAN Apariția, către sfirșilui anului trecut, a remarcabilului roman al lui Eugen Barbu Princepele, continuarea de către Zaharia Stancu, prin Vintul și ploaia, a unei literaturi cu substrat memorialistic, de- plina satisfacție cu care, în 1998, a fost primit debutul, in roman, al lui Fănuș Neagu cu îngerul a strigat, sint tot atited semne care par a anunța reinviporarea substratului liric yi al povestirii în romanul românesc contemporan. Narațiunea, prezența manifestă și mărtu- risită a subiectivității, marchează astfel, dacă nu calea regală, atunci, fără îndoială, unul din drumurile specifice de dezvoltare ale roma- nului românesc. Critica literară de astăzi este astfel în măsură ca să reia, bine înțeles dintr-o altă perspectivă și apelind la lumini noi ale teoriei literare, una din cele mai dezbătute probleme în critica lite- rară de acum cinci și patru decenti: aceea a drumurilor de dezvoltare ale romanului românesc. Să reamintim, de pildă, că atunci, Lovinescu, Qpelind la haremurile teoriei literare ale secolului trecut, privise cu o oarecare suspiciune romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu, de fapt, lungi povestiri. Infiltrarea subiectivității, maniera „proustiană“ de a scrie roman a fost, pe de altă parte, amendată de G. Călinescu |ntr-o polemică incipientă cu Cărnii Petrescu; Călinescu se declara in favoarea unei creații obiective, de tip balzacian. In general stilpii de sprijin ai teoriei literare a romanului impuneau o distincție evi- dentă a romanului, deosebindu-l de povestire și tocmai astfel afirmîn- du-i excelența. Căci, se spunea, povestitorul nu încearcă și — la drept vorbind — nici nu poate să ne redea, ca romancierul, spectacolul exis- tenței ; povestitorul ne prezintă, in legătură cu acest spectacol, un singur punct de vedere : al său propriu ; ori romancierul, cum prea vine se știe, de la Flaubert încoace, încearcă o creație „obiectivă"; romanul, observă subtil Alain, nu p o v e s t e ș t e, el evocă ceea ce e cu totul altceva. Dar aceste postulate, in aparență axiome ale teoriei romanului, au început, mai cu seamă in al doilea pătrar al secolului nostru, să se O Clatine, și nu puțin. Au apărut, atunci, mari romane care erau compuse parcă la antipozii teoriei clasice a speciei. Proust își clădea marele său c epos subiectiv ; Joyce, tn Ulise, convertea viziunea subiectivă intr-una Obiectivă prin mijlocirea unui sistem vast de referințe și simboluri; ORIZONT Gide ți Rainer Maria Rilke, in acel ciudat jurnal intim transpus într-un roman, care este Caietele lui Malte Laurids Briggc evidențiau, la ria- dul lor, pătrunderea subiectivității in magma obiectivă a romanului ; în sfirfit, pentru a mai da, din multele exemple care s-ar putea da, încă unui, Hrrman Broch în marele său roman Moartea lui Vcrgiliu transformă romanul intr-un neîntrerupt monolog liric. Este astfel evi- dent că dogma presupusei obiectivități a romanului începuse să sufere, încă in primul pătrar al secolului, abateri esențiale, abateri accentu- ate apoi in următoarele decenii. Dacă apa stau lucrurile, atunci înseamnă cu pi in literatura romună unele rezerve pe care ie avuseseră odinioară Lovinescu și Călinescu față de romanul povestire, cel dinții, față de romanul „proustian", cel de al doilea, deveniseră caduce; Lovinescu, de altminteri, prin ple- doaria lut pentru un roman citadin dovedea implicațiile teoretice care explicau rezerva sa față dc romanul istoric „patriarhal" al iui Sado- veanu; Călinescu, pe de altă parte, în ultimele sale romane, fui Bietul loanide fi în Scrinul negru, dacă nu abandona formula romanu- lui obiectiv, caracterologic, balzacian, uza în schimb de procedee dacă nu doar moderne, jurnalul intim, memoriile, confesiunea, atunci evi- dențiind, in Orice caz. O viziune mai laxă fi mai contemporană asupra compoziției rotnanului. In acest context, al perspectivelor largi ți al abandonării unor poncife vechi ale teoriei romanului, se poate, oare vorbi despre unele cărări, drumuri, direcții constante tn dezvoltarea romanului romanesc ? Credem că o astfel de discuție este posibilă. Că ea nu cere decît îndeplinirea unei singure condiții prealabile : anume aceea ca aban- donind poncife vechi să nu clădim, in locul lor altele noi. Poati? că, in această direcție, cercetarea s-ar dovedi mai utilă dacă, in stră- dania de a încerca să găsim drumurile actuale ale dezvoltării romanu- lui românesc vom raporta, aceste drumuri, la dezvoltarea istoriei ro- manului in literatura română. Ciocoii vechi și noi, primul roman românesc, prezintă astfel o ciudată particularitate, pe care a revelat-o, printre alții, G. Călinescu, Călinescu observa anume, in monografia pe care i-a inchinat-o lui Al, Filimon, că realismul acestuia jiu e un realism, să-i zicem obișnuit ci unul fantastic (!). Observația lui G. Călinescu îmi apare plină de tilc. Bomanui lui N. Filimon aduna astfel, ca într-o unică matcă două filoane, două direcții ale romanului românesc; pe de o parte, ro- manul realist de observație socială și de moravuri, roman care va cunoaște, ca o primă culme, romanul lui Liviu Rebreanu, Ion fi, în romanul românesc actual scrieri foarte diverse, de la Străinul fi Setea, la Moromcții fi Cordovanii; pe de altă parte. Ciocoii.,, învederează, in scrisul lui Filimon, prezența tentației povestirii; o povestire care, aici, la porțile Orientului, nu se va putea dezlipi niciodată de ispita pitorescului și de avîntul fanteziei; o vom regăsi in eposul istoric al iui Mihatl Sadoveanu (cind Sadoveanu se încearcă în roman de observație socială ca Strada Lâpușneanu sau Mitrea Cocor, rezulta- tele sint departe de cele scontate), în Craii dc Curtea Veche ai lut Matei Caragiale fi, in nu mică măsură, în opere profund deosebite ca Desculț, Groapa, îngerul a strigat, Princepele. Fără îndoiala, Cele două direcții amintite adineaori nu sînt sin- gurele a căror dezvoltare și evoluție poate fi urmărită în romanul românesc contemporan ; dar ele au cea mai îndelungată tradiție. Ală- turi de aceste direcții, romanul românesc interbelic adaugă și altele, nu mai puțin însemnate. Alături de romanul obiectiv, ca o reacțiune, dar și ca o consecință firească a lărgirii modalităților de abordare a realității, mai mult, ca o integrare a romanului românesc in contextul romanului european, apare un nou tip de roman. Un ronwn care nu poate fi denumit doar subiectiv pentru oii, cel mai adesea, atenția eroului e îndreptată și spre realitatea exterioară. Dar, în acest nou tip de roman, tși face un loc, din ce in ce mai mare, reflectarea ex- perienței de viață a scriitorului fi, în egală măsură, analiza psiholo- gică, Acestei categorii de romane ii aparțin, în egală măsură, ro- manele Hortensiei Papadat Pengescu și acelea ale lui Camil PetreScu, Anton Holban sau Mîhai Sebastîan; ele sint continuate astăzi prin unele din romanele lui D. R. Popescu (programaticul „F“ e, în această direcție, un exemplu) , de Al. Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Alice Botez, pentru a aminti doar pe unii din ultimii paladini ai romanului de analiză psihologică, Un roman de analiză psihologică e, fără îndoială, și Animale bolnave. Dar aici planul intern ciștigă o continuă inter- ferență cu acela al faptelor exterioare, prin mijlocirea unei anchete întreprinse într-o afacere criminală croindu-se romanului, dincolo de structura sa aparentă de roman polițist, un drum propriu care a permis, in critica literară, comparația cu romanele lui Dostoievski. Dar, cred, a găsi în noul roman românesc de după 23 August doar o prelungire firească a drumului romanului românesc ar fi o poziție greșită. Greșită pentru că ea e unilaterală. Romanul românesc de după 23 August e, in aceeași măsură, o prelungire și o negare a romanului anterior. Trăsătura imediată a acestei negări e aceea a sensului polemic al romanului contemporan. „Romanul contemporan începe acest dialog cu trecutul, posibil într-o epocă agitată, de fier- bere, de răsturnări, de restructurări esențiale. O epocă polemică a favorizat o literatură polemică1', subliniază, în micul lor compendiu asupra literaturii române contemporane, D, Mtcu și N. Manolescu. Să reținem, ca o trăsătură distinctivă, mai mult, am putea zice ca o direcție nouă in romanul contemporan, această trăsătură polemică. Uneori ea se reduce la scheme, alteori ea ciștigă o convingătoare ți- nută artistică. Un singur exemplu, din multele care s-ar putea da, e, cred. îndeajuns de convingător. El privește chestiunea proprietății funciare. Problemă esențială ea a reapărut. sub nenumărate ipostaze în romanele interbelice de la Răscoala fi Ion, ia 1907, romanul lui Cezar Petrescu. Idee călăuzitoare și în Setea sau in Moromoții, ches- tiunea proprietății funciare vădește, prin mijlocirea unei superioare demonstrații artistice, ineficacitatea vechii concepții despre pro- prietate. Dialogul cu trecutul, dialog polemic, adineauri amintit, nu se reduce numai ia o simplă schemă, aceea a opoziției între trecut fi pre- zent. El conduce spre o noua perspectivă asupra trecutului insufi, Romanul contemporan impune ast/el — fi această nouă direcție tre- buie, în egală măsură, subliniată — o nouă formulă de roman istoric. ORIZONT orizont Un moment memorabil in evoluția noului roman istoric îl reprezintă Nicoară Potcoavă dar, cu osebire, romanul lui Camil Petrescu Un om intre oameni. Scriitorul creează, in acest roman, în egală măsură, o imagine a conștiinței colective, conștiința națională a romănilor, sur- prinsă în momentul de cumpănă al anului 1848, dar și o luminoasă imagine a conducătorului unei obștii; Nicolae Batcescu. Romanul e, astfel, o pilduitoare imagine a mutațiunii, a schimbării dc perspectivă intervenită, nu numai in conștiința unui romancier, ci în evoluția romanului istoric românesc. Am greși însă dacă am limita trăsăturile specifice ale romanului romanesc contemporan numai la aspectele sale polemice, la nega- rea vechiului. tn egală măsură ne interesează, in evoluția romanului contemporan, afirmarea noului. Nu prin mijlocirea unor scheme, a unor afirmații bombastice, a apariției unor eroi convenționali, aidoma unor păpuși umplute cu cilți, pseudopersonaje care circulă prin, din păcate, nu chiar puține romane contemporane. Fenomenul e, pe de o parte, pe cit de explicabil, pe atit de firesc; căci o carte bună, un mare roman, cere ca printr-un firesc echilibru, în cealaltă cumpănă a balanței, un teanc, nu chiar mic, de scrieri mediocre. Să nu ne oprim asupra acestora : ele ar putea, eventual, dincolo de cronica de serviciu, mălăiață, care le și îngroapă sub țărîna anonimatului, atrage atenția doar cercetărilor tematologice sau celor de sociologia litera- turii. Să ne întoarcem la cărțile bune, dacă nu ia marile romane, a căror serie de aur îi purtăm încă nostalgia, alunei la romanele remarcabile, nu puține, scrise în ultimii ani. Un diptic fac, in această direcție, cele două romane ale lui Ma- rin Preda: Risipitorii și Intrusul. Nu întîmplător romancierul și-a refăcut, cu sirg, de două ori, primul roman. Căci Risipitorii șt, din acest punct de vedere fi este Intrusul omolog, are in centrul dis- cuției o problematică etică : cum își pot oamenii cîștiga un sens plenar existenței lor sau, dimpotrivă, cum o pot rata in mod dacă nu ne- cugetat, atunci ca o consecință a neputinței de ah adapta la normele etice ale unei noi societăți. Romanul îmi apare astfel pilduitor pen- tru o nouă direcție care, e în același timp, și o nouă etapă în dezvol- tarea epicei românești contemporane; aceea a surprinderii făuririi unei noi, contemporane, și adecvate conștiințe sociale. Și dacă Intru- sul, cum am mai spus-o, e omolog cu Risipitorii, simetria vine prin sublinierea faptului că omul e, în acest proces de înnoire șî transfor- mare, supus unei tensiuni cu totul ieșită din comun. Intrusul e, în această direcție, un pilduitor exemplu. Romanul e, în nu mică mă- sură, antipodul unui roman de formație. Intr-un astfel de roman totul se încheie, limpede șî lin, cu biruința eroului. Altminteri stau lucru- rile în romanul lut Preda. Călin Surupăceanu nu e, în lupta cu o soartă vitregă, un învingător; dar romancierul ne permite să sperăm că el nu va fi, că el nu poate fi, un învins și în efortul pe care eroul il va întreprinde (romanul are un final deschis) pentru a se recîștiga, se evidențiază excelența morală, viitoare și posibilă, a personajului. Tot pe tărîmul dezbaterilor etice își așează cartea șî Al. ivasiuc. Romanul se cheamă, sugestiv, Cunoaștere de noapte și ei a ispitit pe unii critici să-l proclame un roman eseu. Nu știu dacă această for- muld, aparent atit de ingenioasă, iși are acoperirea necesară. Eseul ar însemna, pasămite, sporul de reflexivitate și, în această direcție, bunele intenții sînt salutare. Dar să ne reîntoarcem la ceea ce ne interesează, adică la problematică. Căci o astfel de problematică, acut și contemporan etică, fără îndoială o vom găsi in cartea lui Al. fva- siuc. Cunoaștere de noapte, alături de cărțile amintite adineaori, în- vederează importanța, discuției etice în romanul românesc de azi, Dintr-o pluralitate de motive. Un comentator al cărții (Nicolae Dra- goș): Te recunosc domnule Trotușeanu în România literară nr. 38 1969) il amintea pe acela al oportunității și acesta e departe de a fi cel din urmă. Căci dezbaterea etică cuprinde opinia publică, conștiința co- lectivității, colectivitate care își regăsește, in care, preocupările ei morale, ceea e cum nu se poate mai bine și mai important. Dar mai este un motiv, precumpănitor, după mine. Acela al cuprinderii artistice, în substanța romanului, a dimensiunilor spirituale, a fră- mintărilor conștiinței etice a omului contemporan. O astfel de cu- prindere dovedește nu numai un spor de investigație și de cunoaștere, calități necesare ale romanului; ea dovedește ceva mai mult, anume că romanul contemporan a depășit faza investigației reportericești a fenomenului moral; a depășit, aș zice, și faza eseului, intrucît acesta ar fi un transplant în substanța romanului; a ajuns — și aceasta e o biruință de căpetenie. — la un proces de osmoză deplină a problematicei artistice și a aceleia sociale și etice E această cale una din direcțiile de căpetenie ale romanului românesc contemporan. Care vor fi căile viitorului ? Orice profeții ar fi, în această prin- vință, hazardate. îndeletnicirea de critic literar nu are virtuți tauma- turgice. Să observăm totuși citeva caracteristici care, dacă nu ne pot deschide o perspectivă caleidoscopică asupra romanului românesc al viitorului, ne oferă, totuși, citeva jaloane și puncte de reper. Să menționăm, mai intii, permanența povestirii. Reînvigorată mai ales în procedeele ei tehnice, ea leagă romanul românesc con- temporan de firul unei tradiții pe cit de strălucită, pe atit de înde- lungată. Dacă Fănuș Neagu in îngerul a strigat împlinește povestirea tradițională, cu osebire prin dimensiunea pitorescului și a crudității, Eugen Barbu in Princepele dovedește ambții mai mari șit în nu mică măsură, mai realizate. Căci dacă excursurile teoretice ale scriitorului sînt, nu puține, aproximative, formînd corp străin cu substanța cărții, Barbu este incontestabil, în Princepele, unul din marii, din rafinații povestitori pe care îi avem în literatura contemporană. Cum se va dezvolta, în viitor, romanul tradițional ? Altminteri, fără îndoială, decît Cordovanii, masiv epos țărănesc scris cu scrîșni- turi și, probabil, utilizînd formule mai laxe, mai originale care să fecundeze, în mod inedit, compoziția romanului tradițional. Animale bolnave e, și în această direcție, un exemplu plin de semnificații; căci formula romanului criminalist nu este doar un strai exterior, o aparență. Breban a reținut, din această formulă, o calitate care nu lasă de loc indiferent pe cititor, mai cu seamă pe cititorul modern : aceea a tensiunii psihice, a suspensului, care, aidoma ca într-un film al lui Hitchkok, însuflețește cartea, de al un capăt la altul. ORIZONT orizont Și, in sfirșit, se pare că se va dovedi din ce în ce mai frecvent necesitatea romanului ca problematică morală și socială. E modali- tatea prin care scriitorul vrea să participe activ la dezbaterile din agoră, să depășească, în egală măsură, și ampla și tradiționala con- strucție epică, și povestirea pitorească sau savant barocă și exotică. Descripția lumii, într-un astfel de roman, nu mai este „mimesisui" ca reproducere doar, numai și întii, a realității exterioare ; ea nu se li- mitează nici la analiza psihologică a personajelor și a proceselor lor de conștiință surprinse în stare genuină. Pretenția unui astfel de roman e ca să pătrundă mai departe și mai adine; nu atît în sensul de a-și înfățișa personajele ca tot atiția filozofi „in nuce“, dar va surprinde, fără îndoială, din realitate, nu copia ci, pentru a aminti formula unui romancier Al. Ivasiuc. Oricare ar fi însă căile spre care se îndreaptă romanul românesc contemporan cîteva caracteristici comune am putea, credem, depista de pe acum, fntîia. semnificativă, de loc lipsită de importanță, este sporul cantitativ și, in nu mică măsurii, calitativ al romanului con- temporan. Nu numai cd apar mai multe romane decît, bunăoară, acum 10 sau 15 ani dar, îndeobște, apar și mai bune. Anul 1968 a fost marcat de critica literară ca un an al romanului și nu puține opere remarcabile au apărut și în 1969. Se poate observa astfel, chiar la nu puțini dintre poeții debutanți, o evidentă profesionalizare. Breban, Ivasiuc, Fănuș Neagu erau acum 10 ani nume necunoscute; astăzi ei nu mai sînt „tinere speranțe" ci scriitori cu o întinsă și bogată carieră literară. La aceste nume s-ar putea adăuga, in mod firesc și chiar necesar altele, de la generația mai vîrstnică intre care il amin- tim, întii, pe atît de fecundul romancier Zaharia Stancu pînă la tinerii care încearcă noi experimente, de la Sorin Titel la D. Tepeneag. Există astfel, în romanul românesc contemporan o pluralitate de tendințe, de direcții, de drumuri; cîteva. pe care le-am considerat, de căpetenie, ne-am străduit să le învederăm adineauri. Fără îndoială, fn pofida marelui număr de apariții, romanul românesc actual nu a creat încă opere de talia romanelor lui Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu. Dar vizind dimensiunea profundității și polivalența o operâ ca, de pildă. Bietul loanidc ar ocupa un ioc de cinste în orice literatură ; incălfat cu vestitele sale sandale de aur Desculț a strllbâtut mapa- mondul. Există, alături de aceste mari opere scrise, să nu uităm, la virsta de cumpănă între maturitate și senectute, cărți valoroase, ro- mane contemporane care de la Morometii la Groapa $î Princopele vestesc acele calități rarisime care rezistă în fața vremii. Marele nu- măr de romane remarcabile, nu puținele cărți care vestesc o expe- riență de viață autentică și altele — mai puține — care vădesc nostalgia profundității, ne îndreptățesc să sperăm că nu e departe ziua cînd se vor așterne pe hârtie primele cuvinte ale marelui roman pe care îl dorim și îl așteptăm cu toții, — capodopera necunoscutii. _ ANGHEL DUMBRAVEANU 5țC - - - - Cintec de ziuă Acum prin acest cintec de ziuă trece o teamă Că trupul tau curat ca o gutuie somnoroasă Va adormi în iarbă pi vor veni invazii De flori cu buze amețite de-un parfum împărătesc Și-ți vor cunoaște pulpa luminată, cum și sinul Cel răsfățat ca fructul din sud de linii clare. Și fiind posibil să te vadă vintul serii Și să te creadă-un vas îmbelșugat de griu. Sau de semințe rare, teamă mi-i că poate Să-ți afle taina mijlocului și subțioara Și să te-mbrace-n aripile lui de răsuflări albastra, Turnind în gîndul tău un dor nepămintesc. Și fiind prea lung desfrîul culorilor aduse De-acest amurg cu haine princiare, și prea grea Absența ta de insomnii florale, te ascund In golful unui cintec de soare și speranță, singur Să laud trupul tâu curat ca o gutuie somnoroasă. * ---------------------------------------- Ținutul nopții Acum sînt mult mai singur decît marea Și nu s-aude nimeni prin gindurile mele In care vine ceața și frigul altor virste. Plecă și mierla din păduri și sturzul Și nu rdmase-aici decît tăcerea și negarea Prin care umblă vintul de toamnă, derutind Cu răsuflarea lui copacii tot mai palizi. Nu se întoarce nimeni în noaptea mea fi nimeni Nu-mi mai aduce-o vorbă despre tine. Ce departe E ziua-n care ai intrat in anii mei puștii Și ce străin e totul acum și fără rost, Cum se cerni văzduhul in care-ai ris cu soare Și iarba ce-ți furase mirosul cum se stinse. Acum sint mult mai singur decît marea Și mult mai gol decît finului nopfii -Și-abia de mai tresar cind cade frunza Pe timpla mea de lut, ce altădată Visă pe șoldul tău bogat și-nvins de patimi. Abia de mai ascult ce spune vintul toamnei Și simt cum crefte ceafa în mine fi pe mare. ORIZONT * Prin necuprinse spafii de teamă te aștept La marginea de nord a îndoielii. N-am decît munții de tăcere lingă mine Și lampa de aramă a toamnei care arde Pe drumurile mele uitate și pustii, Cînd riu-mi bate-n timplă obositor și-adinc Cu sunete de gheață ți cu obsesii lungi Și cind prin cerul meu se-ntorc spre iarnă Corăbii mari de ceață, cum s-ajung Să te dezleg din neștiute depărtări și să te-aduc tn cortul meu unde te-ațtept de mii ele ani $i ca-ntr-un rit întunecat să dăruim luminii Pămîntul de blesteme ce arde-n noi suprem ? Dar e un vini tîrziu care m-apleacă, Un vînt ce suflă cu uitare peste mine și mă lasă. Ca un copac, cu ramurile goale la marginea de nord a îndoielii* La marginea de nord ORIZONT * DIM. RACHICl Săgeata albă Veronica Verny, Veronica Vern# — Stare mult prea frumoasa de zi. Auzi cum timpul crește-n stejari ? Prin lentilele lumii transpari — Jumătate neant, jumătate de nea — Incendiu-nghafat lîngS trecerea mea. Veronica, mt-e somn, Veronica Verny, Imi bat in (împle doi pumni de copii. Veronica — stagnare — Veronica Vemj/, Miez de zi întristat, unic sens de a fi. Dincolo de marginea stinsă-a orașului. Dincolo de rădăcini și de frunze ; Dincolo de cuțitul sinucigașului. Dincolo de iubiri și de buze. Dincolo de ceața, dincolo de timp, Dincolo de trecerile toate, Dincolo de flacăra aprinsă-n Olimp Murind pe fețe-nghețate. Dincolo de real, dincolo de mit, Dincolo de Dumnezeu și de-Apollo, Dincolo de minus și plus-infinit. Dincolo de viață și moarte ; dincolo .,, Poem horeai ORIZONT MIHAI GIUGARIU CINA OH1ZONT CARTEZIANU s-a îngrijit de amenajarea unei unități desti- nată exclusiv celor afectați Minervei. Aceasta s-a putut realiza prin folosirea unui spațiu de mai mari dimensiuni, divizat în citcva forme celulare de egală valoare funcțională. Totuși, prudent, el a prevăzut pe lingă deosebirile rezultînd obiectiv din orientarea lor față de lumină, locurile împrejmuitoare etc, și unele diferențe dimensionare una dintre camere fiind mai mare. Ingeniozitatea sa a constat in faptul că toate aceste deosebiri nu erau sesizabile imediat dc către un străin întrucît venind de afară se intra într-un mic vestibul de formă hexagonală, în ale cărui laturi egale și simetrice erau practi- cate cele cinci uși — a șasea fiind chiar ușa de intrare. O anumită ierarhizare, era totuși creiată pentru că ușa plasată exact pe latura paralelă cu intrarea dădea în încăperea rezervată Profesorului și astfel Cartezianu se vădise și un fin psiholog, mizînd pe reacția ab- solut previzibilă a celui care intrat in vestibul ar fi privit prima dată către acea ușă — acordindu-se astfel respectul cuvenit condu- cătorului. Ordinea de importanță a celorlalte uși era însă total echi- vocă și se întemeia pe hazard. Dintr-o pură curiozitate Cartezianu verificase cîteva articole de specialitate conținind studii de optimi- zare, dar concluziile la care ajunsese, prin comparare, nu erau edi- ficatoare. Așa incit însăși ezitarea pc care ar fi 1ncercat-o cineva care ar fi pătruns pentru prima dată in vestibul, era semnul unei sensibile egalități dintre toți cei aflați în serviciul Minervei : fiind deci prevenită veleitatea — latentă — a lui Vasile Bolzan. După citva timp de funcționaro a hexagonului Cartezianu fo- losindu-se de un prilej oarecare a organizat o masă colegială. La ora stabilită 14 persoane au luat loc, conduse deferent, în- tr-un salon particular, rezervat, dintr-un mare restaurant. S-au con- sumat antreuri și pește. înainte de a sc fi servit friptura cineva a spus : „Există în lumea regnului animal cîteva specii de păsări așa numite indicatoare de miere. Sc povestește despre unele dintre aces- tea că ar conduce, emițînd anumite suntete voioase oamenii spre cuiburile de albine sălbatice. Ele sînt recompensate, în deobște cu un fagure de miere pe care-1 consumă cu mare plăcere. Uneori însă scoțind un fluierat ce imită sunetele de ademenire ele conduc nu la cuiburi dc albine ci spre animale dc pradă ori șerpi mari. Această ambiguitate de comportament nu c atit de malefică pe cît pare deoa- rece băștinașii — este vorba de populația trăind in pădurile Africci tropicale cunoscînd această deprindere au început dresarea lor, acordîndu-le drept recompensă o parte din prada obișnuită". Profesorul a exclamat ,.foarte interesanl“, clar nu cu intenția dc a-1 întrerupe, iar celălalt a t onchis : „Prin urmare s-ar putea vorbi in acest caz despre o simbioză — care potrivit unei definiții uzuale constituie colaborarea unor ființe neegale in atingerea unui scop comun — dintre om și pasăre“, .Cei 14 comeseni fuseseră dispuși cite șapte, pe cele doua la- turi lungi alo mesei, capetele mesei răminînd neocupate. Profesorul fusese așezat alături de un alt personaj important, pe locurile 3, 4 din centrul mesei. Profesorul care era încă slăbit de boală avea o privire parcă febrilă și lucrul aresta sc oljserva mai cu scamă cind sc uita spre una din pomicrcle cit struguri aflate în capul mesei (lucrurile petrecindu-se intr-un anotimp in care strugurele cra un fruct rar șl costisitor). • Peste un timp după ce s-a servit friptura și înainte dc înghe- țată altcineva a spus : „Există un ordin al dipterelor din care, piol>abil vă amintiți, fac parte musca și țînțarul. Ei bine printre dipterele parazite sint unele la care fenomenul de parazitism nu numai că nu dăunează gazdei dar îi este chiar folositor. Astfel larvele unei insecte — Lueilia sericata — contribuie chiar prin secreția ci alantoidiană la vindecarea plăgi- lor, motiv pentru care altă dată au și fost folosite in terapie, după o anumită sterilizare prealabilă. S-ar putea deci observa că intre cele două ființe se stabilesc raporturi, biologic vorbind, utile. Iar mai departe, într-un raționament subsecvent s-ar putea conchide că pa- razitismul poate fi un caz particular al simbiozei — dacă această concluzie nu ar constitui un paradox. Din păcate, sau din fericire pentru echilibru otic al lumii viețuitoarelor, parazitismul mențin- du-se arc tendința dc a deveni foarte periculos deoarece dc cele mai multe ori parazitul nu respectă partea a doua din legea a trăi și a lăsa pe altul să trăiască". Profesorul l-a întrerupt — dc fapt nu l-a întrerupt fiindcă ce- lălalt terminase de vorbit și poate aștepta cel mult o observație o remarcă dovedind că fusese înțeleasă putința Iui dc a interpela fapte de istoric naturală — dar vocea Profesor uliii a irumpe aspră și toți au avut un moment impresia că el făcuse un efort așteptîndu-1 pe celă- lalt să termine. „In jurul acestei mese unii dintre dumneavoastră sînt destul de tineri; in raport cu ei eu sint destul de bătrin. Acest fapt ar putea fi considerat, din punctul meu de vedere, imoral", Vasile Bolzan își plecase capul îndată ce l-a auzit vorbind și astfel el a fost capabil să urmărească forma, durata, volumul fiecărui cuvînt. Ca și cum rczumîndu-se la o percepție auditivă sunetele ar fi căpătat dimensiuni fizice precise, măsurabile pentru el, Profesorul făcuse un imens efori pentru a spune eu și înainte de a pronunța un nou cuvînt nu se putea ști dacă el va fi capabil să continue ceea ce gindise. Ar fi fost deci de admirat atita tenacitate, puterea dc a-i sfida pc toți imputîndu-lc nu batrînețea sa — căci este clar, nu aceasta voise să spună și din momentul în care sc hotărise să con- tinue găsise și ieșirea — ci sfîrșitul său. Dar ar fi putut fi vorba și de manifestarea superstiției de a formula el insuți o sentință, în ț- z O x o * convingerea că odată gîndită, așa dar anticipată, nu se va mai realiza. Ei toți erau doar niște martori, mai mult încă, un auditoriu nece- sar pentru proferarea invocației. Mergind mai departe s-ar putea spune că ei — aceia dintre ei care erau destul de tineri — au fost direct implicați, adică folosiți ca un termen de opoziție indispensabil pentru că numai în raport de ei se arăta crud, deci imoral, ceea ce i se intîmpla Profesorului. La capătul acestui raționament desfășurat cu o precizie crescindă, Vasile Bolzan s-a simțit devenind captiv un obiect al celuilalt. Așa incit a fost absolut firesc ca el să ridice cu o anumită ner- vozitate sau revoltă privirea către Profesor. Acesta l-a intimpinat însă într-o foartc bună dispoziție și ducind mina spre paharul din față i-a făcut un mic semn complice. Tocmai în acel moment cineva termina de spus o glumă oarecum licențioasă și Vasile Bolzan a auzit clăi- finalul „acum puteți să vă îmbrăcați". Ei au ris și s-au întors în același timp uni către alții ca și cum ar fi căutat astfel să se confirme perechi — perechi iar Vasile Bolzan depășind momentul dc crispare s-a simțit dintr-o dată bine și fă- cînd parte din cei 14 comeseni. (între timp, după cc Profesorul vorbise cei mai mulți s-au grăbit să protesteze. Ei au formulat citeva observații care nu aveau legătură decît cu cuvintele folosite de Profesor, unii mergind pină la a-și aroga pentru ci o prematură îmbolnăvire, în felul in care s-ar fi dis- cutat privelcgiul unei infirmități. Dar fiindcă nu era nimic care să modifice sentimentul acela dc culpabilitate pe care il încercau — fără să înțeleagă bine dc ce — cu toții — in afară de Vasile Bolzan neatent la ceea ce se petrecea și incă unul, puțin beat și apatic — cineva a avut ideea de a povesti gluma cu sfirșit licențios). In momentele dc destindere care au urmat Profesorul a privit cu îndrăzneală la pomiera încărcată cu struguri din capătul mesei. Aceasta era o compoziție realizată cu multă pricepere. Printre me- rele mari cu fețele bine lustruite, folosite intr-o cantitate apreciabilă pentru a asigura plinătatea pomierei, erau risipite mici fragmente dc ciorchine dc struguri precum și cîteva smochine. Două sau trei boabe atîrnau în afara pomierei și astfel senzația dc abundență, de prea plin, era aproape desăvirșită —- cu toate că numărate la un loc toate lx>abcle nu depășeau cifra de treizeci-patruzeci, tot atît cît ar fi pu- tut să aibă un singur ciorchine viguros de toamnă. Mai ales trebuia să fie plăcut de apucat una dintre boabele care atirnau, smulsă cu oarecare bruschețe ea și cum legătura cu restul pomierei ar fi fost fermă. Apoi aceeași boabă, cu pielița deshidratată apăsată intre buze și dinți pină cînd s-ar fi spart lăsind să sc scurgă o picătură sau două din lichidul acela concentrat prin pierderea necontenită a apei, ar fi alunecat pe bărbie, printre firele unei bărbi nerase de șase ore. Luind act dc insitența privirii Profesorului, unul cite unul S-au simțit din nou vinovați, pentru că nu puteau face nimic pentru el. Ideea dc a sc ridica pentru a apuca pomiera mutind-o cam un me- tru mai la dreapta sau la stingă ii paraliza dindu-le senzația ridicolă de a comite un gest impudic, deși necesar, la fel cum ar fi trebuit să atragă Profesorului atenția asupra unei mici neglijențe vestimentare ORIZONT frizind necuviința, Poate că dacă un chelner ar fi observat ceea ce 2 se intîmplă ar fi ridicat, profesional, pomiera punînd-o în fața Pro- fesorului — deși acest gest, singur, n-ar fi fost suficient ar fi trebuit să se mai facă sau să sc spună incă ceva, ca cl să nu-și dea seama că le-a fost teamă. Dar pentru ca să se petreacă lucrurile astfel ar fi însemnat să fie făcute ca de unul dintre ci; ori, este puțin probabil ca străinul odată ce ar fi înțeles, ar mai fi fost capabil să se poarte nu naturalețe. Totuși cineva, care din eroare fusese invitat mai tirziu și venise nepregătit, s-a ridicat și a mutat vasul cu fructe. In primul moment răminînd cu bustul puțin aplecat in față s-a putut credo că încearcă să-și apropie un obiect de pe masă sau, pentru unii, că se pregătește pentru un toast. Apoi insă intenția sa a devenit clară și tocmai atunci s-a auzit — de dincolo — o voce dc femeie dar muzică nu aveți ? adrcsîndu-se cuiva necunoscut. (Nu este exclus ca ci să se fi gindit la cu totul altceva, nici unul nu observase șî nici nu și-ar fi inchipuit că Profesorul dorește să mănince cîteva boabe, poate doar un bob dc strugure, iar dacă și-ar fi dat seama fiecare s-ar fi grăbit să-i ofere, nu ar fi dramatizat un lucru atit de simplu. Ori poate că celălalt se impusese dintr-o dată cu acel gest imprevizibil). El a așezat pomiera la o distanța aproximativ egală între el și profesor, avind grijă mai înainte să-i elibereze locul. După ce a lăsat jos vasul s-a așezat pc scaun. Dar imediat ca și cum s-ar fi temut să nu piardă prioritatea acelei mișcări (deși nu era vorba dc lăcomie) a întins mina și apucînd una din boabele caro atîrnau, a rupt-o. In acest fel locul de unde fusese ruptă a rămas gol descoperit, numai codiția uscată, acum inutilă prin dispariția ornamentului. Prin urmare întreg vasul devenind inestetic a încetat să mai captiveze. După care un bărbat a întins și cl mina, a luat un măr și a mușcat imediat abandonîndu-1; apoi la fel încă unul, ș.a.m.d. Plictisiți ei lă- sau merele, numai o dată sau de două ori mușcate, in farfurie, peste rămășițele mîncării. In sfîrșit, chelnerul a împins panoul culisant, care despărțea sa- lonul rezervat dc restul restaurantului. Muzicanții au intrat pregă- tindu-se să-și reocupe locurile. Ei erau îmbrăcați în uniforme, cu ecusoane pe buzunarele aplicate de la piept. Din ncîndemînare unul dintre ei a izbit pupitrul, care a pendulat de cîteva ori iar vinovatul fără să facă nimic părea amuzat dc perspectiva iminentă a căderii chiar dorind-o. Nu s-a întimplat nimic și ei toți și-au luat instrumen- tele in așteptarea șefului executind scurte improvizați dezordonate. Fiind de cităva vrem liniște la masă, cineva a început să vor- bească ceea ce pregătise din Tacitus. El a prezentat în cîteva fraze «iurte, formulate cu grijă, viața lui Agricola înainte dc a fi trimis ui Britannia. în timp ce se făcea auzit acordajul unui instrument, a încheiat. .„Am credința că a fost un conducător foarte înțelept adică s-a comportat prevenitor. Ideea este conținută relativ în noțiunea de tact de care totuși mă feresc avînd, pentru mine cel puțin, o sonoritate dezagreabilă. Tacitus relatează că nu a reclamat niciodată pentru el ORIZONT 2 După o introducere — improvizație, la pian s-a auzit un vals. Un vals vienez, cîntat totuși in ritm dc java cu accente precipitate ca niște imprecații schimbate in stradă. Profesorul crezind că totul a fost pregătit in intenția lui și-a impreunat miinile sub brăbie, com- portîndu-se ca și cum ar fi fost confundat de plăcute amintiri. Foarte tirziu s-a servit tortul. Atunci s-a observat că cineva de la masă lipsea de mai multă vreme, de cind fusese spusă gluma licențioasă, sau, în orice caz, nu mult mai tirziu. Acela ieșise din sala mare a restaurantului și circu- lînd printre mese se străduise să nu atragă atenția asupra lui. Mer- gind astfel cu multă grijă ,— el se strecura pieziș ori dc cite ori trebuia să treacă prin spatele unui scaun ocupat, stringindu-și abdo- menul și înclinindu-și oarecum partea superioară a corpului — a revenit de două ori înaintea orhestrei totdeauna venind din partea pianistului, cu toate că in sală era lume puțină, — iar o tînără doamnă cu jabou a chicotit cînd s-a aflat încă o dată in spatele ei. Doamna folosea un parfum puternic. Părul ci avea virfurile decolorate de soare. Cineva din personalul restaurantului apropiindu-se cu discre- ție profesionala i-a șoptit ceva și el s-a îndepărtat mimind cu mina — palma bătind aerul jos la nivelul coapsei — nu te deranja sau, stins, e foarte cald aici. încăperea era îmbrăcată cu plăci de faianță albastră pină la înălțimea ochilor, o dungă in relief de o nuanță mai deschisă și mai sus plăci albe. Automatul de aer cald, declanșat îndepărta sunetul orchestrei și astfel totul a devenit foarte aseptic și calm. După aceea el și-a călit virfurile degetelor avînd grijă să-și potrivească apa căl- duță, a lăsat-o să curgă privindu-se in oglindă și in tot acest timp automatul a continuat să funcționeze. S-ar fi putut ca toți cei de sus să fie ncvoiți să colx>are deodată. încăperea s-ar fi umplut, Erau cu lotul opt obiecte din porțelan patru pe o latură patru pc cealaltă și aiară de ele cabinetele, chiar și chiuvetele lot din faianță albă, cu picior, dar oricum n-ar fi intrat decît doisprezece. 1 s-ar fi cedat locul Profesorului, bineînțeles, care era suferind. Se putea presupune ce cîntă mai departe orchestra, era o melodie cunoscută, ușor de reținut, și inginată in limp ce sc aflau in fața pisoarelor sau a chiuvetelor ori zvînlmdu-și palmele ude sub automatul de aer cald. Apoi el a revenit în sala marc s-a așezat la o masă și a cerut dc băut. Acolo l-au găsit cind au plecat in căutarea lui. S-a insistat foarte mult ca el să revină, aproape fiecare a încercat ■— fiindcă ră- măseseră treisprezece. Poate că el era un charmeur fiindcă ei nu plecau supărați sau indignați sau nervoși. Doamna ar fi dorit să-1 audă ce spune, gindindu-se că s-ar fi putut intercala printre ceilalți ca și cum ar fi fost unul dintre ai lor, mai cu scamă că acum învățase și H mișcările de făcut cind se va așeza la masă. Pentru el nu va fi o § surpriză că ca se află în fața lui, cel mult la un moment dat puțin £3 nedumerit va întinde mina spre faldurile jaboului retrăgînd-o însă q înainte dc a le atinge. In afară dc acest gest de curtoazie sau dc can- doare nu există nimic în el care să tulbure sau să seducă sau să liniștească. Rămine prin urmare ca singură explicație pentru răbdarea cu „ care ceilalți se urmau unul pe altui, faptul că rămăseseră numai treisprezece. Această cifră nu le creea o superstiție activă, in feiul in care cineva se simte absolut constrins să Îndeplinească un gest de protest, lovind spre pildă cu arătătorul indoit in lemnul mesei, ori azvirlind potcoava peste umăr — dar il obliga totuși din precauție să Întreprindă ceva și astfel să-și declare neadeziunea față de compor- tarea neconvenientă a celui ce instalase cifra 13. Poate că dacă nu ar fi fost salonul rezervat și prezența șefului de sală, mereu stilat pină la urmă s-ar fi mutat ei acolo, spunînd că a fost o glumă pe care au gustat-o. S-ar fi comandat o votcă sau gin — toți afară de Profesor, care ar fi cerut un pahar de șampanie, atrăgind atenția „sec, foarte sec“. Iar in urma lor masa din salonul rezervat răminea devastată : mere consumate pe jumătate sau mai puțin, o felie de tort neîncepută, o smochină căzută din vas ori aruncată, citeva boabe dc struguri din- tre care unul strivit din greșeală cu piciorul paharului pe fața de damasc albă, în sfirșit, fragmente de ciorchine, multe, uscate, negre risipite pe farfurii, în pahare sau căzute pe jos. Ajuns în fața casei Vasile Blozan a privit in sus la ferestre. Era un gest încă nou, nu se obișnuise cu el, adică nu exista un moment determinat în care il executa sau o anticipare calmă a acelui moment după cum nu erau încă definite, stabilizate deci, nici corespondențele pe care gestul le crea in el. Mergind și fiind aproape intr-un unghi mort a ridicat brusc capul iar violența acestei mișcări, ar fi surprins pe cineva care l-ar fi privit din spate, fâcindu-1 să creadă că sc fe- rise in ultimul moment de presimțirea unui obiect ce trebuie să cadă. Apoi însă spontaneitatea in care fusese declanșată mișcarea fu de- monstrată de faptul că el nu s-a mulțumit cu ceea ce văzuse ci a stat pe loc s-a dat chiar cițiva pași înapoi pentru a putea de data aceasta privi și înțelege bine. Cind va ajunge la o anumită rutină toate aces:e bruscări nesiguranțe vor dispare. El va beneficia de unul sau două puncte precise de reper, depinde de direcția de unde ar veni, de la care odată ajuns reacția lui ar fi neschimbată. El ar cu- veni, de la care odată ajuns reacția lui ar fi neschimbată. Așacar el nu a fost sigur că sus era întuneric, s-a mișcat puțin la dreapta la stingă, schimbind unghiul, părindu-i-se că printre sto- ruri străbate un ref.ex slab și știind că oricum nu s-ar fi putut vedea prea bine liindcă totdeauna ea răminea cu storurile trase, rareori uouă trei amcle in partea superioară erau ușor distanțate, cu lumina — singura pe care o aprindea — aceea a veieuzei. Numai după ce in- tra el in cameră ea ridica storul uneori complet și atunci stătea citeva clipe cu spatele la el privind spre calcane mizere de pe care fusese șters prin repetate văruiri un nume. Ințel?gînd dintr-o dată că absența luminii poate încă să nu însemne nimic el s-a bucurat de evidența acestui raționament și în întuneric a zîmbit. îi făcu plăcere chiar să se considere, în mod lejer, stupid. Sub impresia aceasta îngăduitoare pe care și-a acor- dat-o adică puțin cochctînd cu el însuși a urcat vioi treptele. ORIZONT « Ajuns pe palierul etajului I a apăsat pe butonul automatului de lumină. Apoi a repetat operația la fiecare etaj, deși urca cu repe- ziciune trepteie, și de fiecare dată răminind cîteva clipe in fața co- mutatorului inventa ceva Înainte de a declanșa automatul — verifica existența cheilor in buzunarul hainei, cerceta atent o carte dc vizită prinsă pe ușă, se prefăcea transpirat căutîndu-și batista ca și cum ar fi fost nevoie să justifice gestul prin aceste intirzicri mărunte. Era liniște, in afară de el și mișcările lui era liniște. Nu urca și nu cobora nimeni scările. Zgomotul surd, rotund al automatului crea o atmosferă de securitate și el a avut un moment ideea absurdă de a se duce din nou jos pentru a putea relua dc la capăt drumul, pre- lungind astfel sentimentul acela de așteptare calmă, puțin obosită. Ridicînd cu egală măsură un picior după altul, atent uneori să apese pe cea mai mare parte a suprafeței tălpii — era curios cum reținuse aceasta recomandație aruncată in cine știe ce împrejurare, el care sc comporta pe munte ca un oarecare pieton, grăbit, enervat de distanța, de neregularitatea terenului — aplicindu-se deci cu o anumită voluptate aceste mișcări ordonate, și-a amintit de o altă scară în care dorise foarte mult ca May să îl aștepte. Atunci pentru prima dală privise sus, identificind mai întii ferestrele, încereind să descopere lumina printre sau in spatele sto- rurilor. Urcase ca și acum scările fără să mai aștepte liftul dar nu fiindcă i-ar fi plăcut să-și prelungească o stare de excitație, ci toc- mai pentru că nu o mai putea suporta. In trecere declanșa automatul, brutal, lovindu-1 cu pumnul și casa scărilor umplindu-se de zgomotul acela persistent, agresiv intra aproape în rezonanță. Atunci intnnd in casă nu o găsise. A rămas in vestibul cu brațele puțin ridicate in față și lateral, sprijinindu-se cu palmele desfăcute pe întuneric, ca și cum mărind suprafața de contact prin distanțarea degetelor, totul ar fi devenit mai ferm in jurul lui. Era și o ciudată senzație de necunoscut care s-a instalai brusc. Nu mai putea să recunoască nimic. Nici orientarea camerei in care trebuia să pătrundă de acolo, cu atît mai puțin ceea ce era in jur, dimensiunea pereților, probabil o' pălărie bărbătească agățată deasupra unui im- permeabil, o gazetă veche sau mirosul cunoscut al unui obiect oare- care, O senzație care se prelungea fără ca el să o dorească, dar nici să o repudieze. Dacă ar li răsucit comutatorul s-ar fi născut deodată in jurul lui lucruri inutile. Mai tirziu a văzut-o in dreptul ferestrei. Poale că și-a dat seama că este acolo in urma unui zgomot pc care la început nu l-a înțeles, fără nici o legătură cu ea. Ori poate că ea făcuse intr-adevăr ceva care să-i atragă atenția asupra ci, să-l oblige să iasă din întunericul vestibulului, adică să-1 trezească. Acest zgo- mot ar fi putut fi frecarea unui chibrit pe muchea cutiei și atunci ar fi trebuie să vadă alături de ea in dreapta sau in stingă virful roșu al țigării, chiar dacă nemișcat. El i-a povestit vesel, deodată sufocat de plăcere, tot ceea ce sc întâmplase dindu-i tot felul de amănunte inutile despre acel ban- chet la care participase și ea reacționase o singură dată. Atunci cînd cl i-a spus cum Profesorul l-a oprit pe chelner l-a întors, l-a obligat să se plece către el rcpetîndu-i „demisec, cred că ai reținut. Ea l-a ORIZONT întrerupt corcctînd „nu demisec ei sec". Apoi simțindu-1 grav, des- - cumpănit — el stătea acum in dreapta ei, incereind cite o dată să vadă prin fantele strimte dintre storuri — a adăugat, de data aceasta vorbind moale, calm, scuzîndu-se, „un bărbat in putere nu bea decît sec". Și după aceea : „E foarte tirziu, dezbracă-te, mi-c frig“. Refuzase un gest de protecție din partea Iui, pornind repede, și din cauza aceasta pierzi ndu-și pentru un moment echilibrul. Sur- prinzător este că cl a ales tocmai acest moment pentru a-i spune că cineva se îmbătasc șî a fost obligat să-l ducă acasă. Fusese împreună cu el multă vreme — celălalt refuza să se lase condus, nu accepta nici să se urce intr-un taxi — și dc la un timp nici nu și-a dat seama unde să află, a avut convingerea că se învirtesc în același perimetru trecând și revenind prin aceleași puncte. Ceea ce părea să creeze în deosebi această senzație era obositoarea asemănare a gardurilor. Toate din șipci subțiri, de aceeași înălțime șî profil, iar pentru a se verifica a avut ideea ridicolă ca trecînd pe lingă unul din ele să lase un semn zgirîind cu unghiile lemnul. își mai amintea acum cind avea încă foarte puțin de urcat pen- tru a ajunge sus, că numai după ce May a plecat de lingă cl a ob- servat că este dezbrăcată. Privirea acomodată cu întunericul a putut să-i vadă umerii, spatele, coapsele, din ce în ce mai jos, ca și cum ar fi căutat mereu o confirmare, de fiecare dată ar fi trebuit s-o recunoască. Stătuse lingă el dar nu își dăduse seama că e goală. Ori poate că avusese totuși ceva aruncat pe ea, o bluză de pijama sau halatul lui pc care le azvirUse atunci cînd priveau unul lingă altul prin fantele strimte dintre storuri. Tot așa de bine s-ar fi putut ca ea să fi lepădat ceea ce avea pe ea — printr-o mișcare eficace, eliberîndu-și umerii repede unul după altul — cind spusese „mi-e frig“, fiindcă în acel moment el se afla încă sub impresia ciudată a observației făcută dc ea — îl co- rectase cu o anumită bruschețe sau enervare sau neliniște — era deci puțin absent. Mai înțelegea acum refăcind densitatea acelei scene, că ea s-ar fi putut afla acolo în dreptul ferestrei cu foarte puțin timp inainte de venirea lui. Poate chiar în momentul cind el învîrtca cheia în broască ea s-a trezit și surprinsă, sărind din pat, a venit in dreptul ferestrei, răminind acolo nemișcată la cîțiva pași de el așteptîndu-1 să iasă din întuneric. Amintindu-și de toate acestea un moment a fost amețit de do- rința ca tot ce va urma să sc confunde cu ceea ce fusese atunci. Să se suprapună perfect, elimînîndu-se distanța dintre ele, desfîințîn- du-se acel interval de timp așa cum sc șterge o masă de circiumă măturind cu dosul palmei resturile și paharele cu lichidul stătut de pe fund. Altfel spus, să sc întimple totul acum pentru prima dată, el avind numai senzația mereu neliniștitoare că le mai trăise încă o dată. Intîrziind să deschidă ușa, automatul s-a oprit, s-a auzit declicul și lumina s-a stins. ORIZONT _ 3VID CALEDONIU 3țC ' jVw/nof noi, oamenii Ridicați-vă, oamenii deserturilor mele, zilele au îngropat nopțile și le-am plins, grădinile, tirite la marginea lumii, s-au rezemat de cer ca de ziduri învechite și nimerit n-a știut că păsări s-au strîns la ospățul de taină fără de cuvînt. Numai noi, întorșii, vindecațiî de slavă, cu semnul izbinzii pe frunte încrustat n-am plâsuit, sporind amintirea și cintid, ca o azimă, la răspintie dat. Numai noi, oamenii cu numele scris, am strivit umbrele ca ierburi sub călcii strigindu-ne noaptea, lepădintu-ne ziua, numai noi, oamenii, numai noi cei dinții. * 1L1E MADUȚA Ha midi La Elsinor, la Elsinor mari șoapte cu aburi și văpăi se-aud pe vint, c al lui Hamiet duh lucind prin noapte, ori groaza răbufnește din pămint ? ! Ci groaza, nu. O, tinâr Prtnf, fantoma varuî yi noaptea Ie îidejte-n noi, durerii mute-i întețim aroma strivind făclii de nuferi prin noroi. .Și marea-n vuiet, zidurile roase ale castelului lumesc mereu, pe întrebările de frig și oase plutește palid chipul pur de zeu. ORIZONT * LEON1DA NEAMȚU Solia Mărinimos fu hatmanul cu mine Pentru solia care i-am adus Că-i acceptat și așteptat, in fine Pe fluviu, la porțile de sus Mijlocitor discret i-am fost și confident Iubirii lui Urzii și disperate Am străbătut cruciș un continent Străin, cu toate armele-ncărcate Imi dete o comoară adunată De trei vestiți și nesătui pirați Ce-au dus-o-ntr-o beție viața toată Și au pierit apoi decapitați — Un vechi castel și o moșie nouă C-un alb harem și-un rîu ce-o taie-n două In care de păcate să se spele Frumoasele zeițe infidele Și-un sclav care vorbește limbi uitate Ce de milenii au pierit în humă Cind mari împărății s-au risipit După un cutremur strașnic și o ciumă Va fi la noapte o răpire mare Cu negri armăsari în zbor fecund Frumoasa lui logodnică păgină Va răsări fugar din cortul scund — Dar eu mă-ntreb și stau cu ochii-n patru Va fi o lovitură de teatru : I.as dracului și rangul și comoara Să fie-a mea pagina, căprioara ! ORIZONT ANDREI LILLIN VLADIMIR CIOCOV Creația poetică o lui Vladimir Ciocov ne-a prilejuit fi in trecut unele considerații critice (1J ce nu cuprindeau insă decit maierialul artistic dintr-un volum sau altul. Caracterizările provizorii au fost desigur necesare. Situarea poetului in contextul vieții literare a naționalităților conlocuitoare din Banat n-a intiriiat din parte-ne nici ea (2). fn eiteva rinduri ne-am aplecat asupra versuri- lor sale cu scopul de a traduce din ele ceea ce, pentru moment, ni s-a părut mai pătrimi yf mai semnificativ 13). Cercetarea în ansamblu a operei a în- tirziat, totuși, in mod nemotivat, deși din ea, alături de precizări de o impor- tanță hotăritoare pentru situarea poetului in marele curent al artei socialiste din tara noastră, ar fi rezultat ți eiteva preocupări de un ordin mai puțin ge- neral, privind structura fi evoluția poeziei sale. ]. Poetul Vladimir Ciocov s-a născut acuma cincizeci de ani fn comuna Saravale, pe eîmpia Hanoiului, dintr-o familie de țărani relativ înstăriți. Me- diul sătesc de baștină ți starea socială a familiei sint de egală importanța, întrucît ele constituie mat mult decit o sumă de fapte, cu accentuări diferite intr-o anumită epocii, fn deceniile 2 fi 3 ale secolului nostru, satul bănățean, departe de a-i lipsi profilul folcloric, a fost un cimp zbuciumat de contradicții sociale. In timpul crizei economice mondiale /19Î9 —1934J acesfe contradicții au accelerat descompunerea realîtățulor vechi fi moștenite fi regruparea mate- rialii, socială, juridică fi culturală a colectivității sătcffi. Mai ales, insă, crizei economice din anii pubertății poetului i se datorează acea miraculoasă renaștere a conștiinței omului și printre țăranii bănățeni mai înstăriți, care a pregătit in bună parte climatul politie fi social din timpul celui de al doilea război mon- dial, potrivnic atit dictaturii antonesciene, cit mai ales spiritului acaparator al chiaburim#. Din prima copilărie, deși urmează la școala primară confesională de limba sirbă din satul său de naștere, Vladimir Ciocov iși însușește și limba ro- mănă, fn felul acesta, înscrierea sa la Gimnaziul românesc din Sinnicolaul Mare, unde va urma trei clase, nu întimpinu nici o dificultate. Aci, in primele clase de gimnaziu, profesoara Smaranda Itusovan ti trezește dragostea pentru literatură și tot ea ii descoperă talentul literar, eiddențiindu-I cu ocazia teze- ORIZONT 1) a/. cronicile „Vladimir Ciocov; Versuri” din Orizont nr. 6 196t, pp. 76—79 ți „Trei poeți bănățeni" din Orizont nr. 511969, pp. 61—6S. 2) vesti studiul Pesntci narodnoști u Hauatu fCmtâreffi naționalîtăfrlrjr iu Banat in Kn/jcrni Jivot nr. 2 1968, pp. 91—95. 3J printre altele poezia „Cu ochii copilăriei" din Orizont nr. 2/1965, pp. 20—22 lor trimestriale în limba romăiiă, notate ru 10. în fala clasei. fn toamna Iui w 1034, Vladimir Ciocov iși continuă studiile Ia Școala normală din Timișoara, unde Ia fel are Ia limba romanii, în regretatul Troian Toplieeanu, un profe- sor excepțional. Studiul aprofundat al gramaticii romdrre nu este niciodată rupt de Înțelegerea operelor literare, criteriile de vorbire eorectă nu sînt sepa- rate de acelea ale frumosului artistic, fn condițiile acestea, in clasă se produce o adevărată emulație de talente, iar in revista șeolii, intitulată de fondatorul ei, prof. Anțită, cu totul semnificativ „Scînfeia vieții", eleidi-pocți Marius Mun- tcanu ți Andrei Popîn facesta din urma făcfnd azi parte din colectivul gaiței Libertatea din Panciovaj atrag atenția asupra Iar și iu afara zidurilor școlii. De altfel, tot ca rlet> ai Școlii normaie din Timișoara, cure avea pentru elevii de limba sîrbă nu colectiv de cadre didactice din Iugoslavia, Vladimir Ciocov iți însușește bine ți limba sfrbo-croatd. Printre profesorii sui sîrbi merită o deosebită mențiune Dr. Martovici, ari șef de catedră de literatura sîrbă la Universitatea din Saraicvo, ți scriitorul Bogdan Ciplteî, alături de care, timi- șoreanul Liubomir Aivaz, profesor de pedagogie, la fel, in orele sale s-a ară- tat continuu preocupat de educația artistică-literară a elevilor, in același timp, corul școlii, de sub conducerea sensibilului toacă im Periam, desăvârșește ma- turizarea „muzica' a tinerelor vlăstare care fn arta corală, in sensul vechei tradiții bănățene a corurilor Iui Ion Vidu și Desideriu Jărossy, ating culmi ale perfecțiunii interpretative, ceea ce, in 1938, le prilejuește un program difuzat de studioul de radio București, elogios primit de presa de specialitate, Evident, intr-o atare ambianță, Vladimir Ciocov, care la virsta de lă ani își scrie prima poezie in limba sîrbă, nu a avut decît de ciștigat. Pleeat din satul său natal la o vlrst£ cind credea, precum subliniază in- tr-un poem, că „a trăi / înseamnă intr-una a te juca / eu ceata de prieteni noi / un foc mereu schimbat*, elevul de școală normală este pregătit in vederea întoarcerii tot la sat, dar acum cu o misiune soetal-eulturalfi precis definită, Astfel, scurt timp după nașterea sa, Cora Irineu, călătorind prin părțile locu- lui, notase in Scrisorile bănățene, printre multe alte particularități ale satului bănățean de cimpie acea „intenție de artă" sezisabîiă in tot ce țăranii între- prind spre a-șt înfrumuseța traiul. Fa fă dc această cultură artistică locală de tip folcloric, învățătorului îi revenea roiul unui „îndrumător" chemat să pola- rizeze talentele și năzuințele către o certitudine absolută, dincolo de contin- gențe, Hi neînțeles, programul acesta nu era alcătuit fără o adresă socială pro- fund chibzuită-anihilarea contrariilor din conștiința oamenilor, prin care pu- ternicii zilei sperau să-și permanentizeze regimul. Or, spre onoarea cadrelor didactice din școlile prin care a trecut Vladimir Ciocov trebuie spus Că nici- odată ele nu s-au folosit de literatură și artă ea un mijloc de diversiune con- trarevoluționară. Din opera marilor clasici — Eminescu, Creangă, Coțbuc — nu s-au omis paginile de criticii și revoltă socială șt nici din mai blînzii Al. Vlahuță ți Șt. O. losif. tn consecință, viziunea tînaridut absolvent al școlii normale asupra realității satului a rămas neinfluențată de clișeele fals idilice ale unei înalte oficialități, condamnată de istoric la pietre grabnică. Avem de altfel convingerea că tinărul invățător-poet Vladimir Ciocov nu s-a prezentat ea un habitat și din motivul că de copti el a cunoscut numai prea bine reali- tatea satului atit sub latura socială cit și cea culturală. Opoziția între cele două planuri, uneori, este totală. De o parte, planul temporal, social-eeonomic, de alta, planul permanentelor aspirații fi înnoiri. Din dualitatea aceasta s-a alimentat de prin veacuri și lupta pentru bunăstare și progres a țăranilor cu înflăcărările revoluționare temporare, pe care le cu- noaște istoria, dar ți caracterele în sensul aderenței Ia mediu, a vieții sufle- tești de profunzime, a legăturilor sociale tn tipicitatea lor. Și in acest din urmă sens notăm aci ca un amănunt de maximă relevanță că printre cărțile pe care țăranii de la Saravale le-au citit cu mult interes în deceniul 3„ la loc de frunte s-a aflat romanul popular Haiduk Stanko — șî nu numai pentru motî- vistieu sa romantică ! Căci descătușarea fulguranîa a individului a dat act tot- odată naștere și Ia acea particularitate, pe care humorul bănățean o caracte- rizează prin metafora „o gură cit ctrțtola". Atribuită mai ales fetelor de la Saravale Uf, metafora pierde de îndată orice urmă de zeflemea, dacă ne amttt- ORIZONT 4) Cora Irineu : Scrisori bănățene, Cultura națională. București, 1934, p. 32. ORIZONT Hm că in deceniul 3 hora dc in Soratale — kofo, după termenul sîrbesc — a fost încă un loc de aprige confruntări, pe care «omologia rurala nu le-a putut ignora, chiar dacii ca n-a fost interesată tn incestigafiita sale să le dez- văluie fi ultimele motive. Tn primii cinei ani după absolvirea Școlii normate, ytadimir Clocot’ func- ționează ca învățător Ia Tttrnu, in județul jărad, țî Ia Stinița, in judefid Ca- raș-Severin, Deosebirile între cele două sate sint fundamentale. In timp ce Turnu este locuit mai ales de țărani-precupeți care-ți împart timpul intre gos- podărie și piețile Xradului, dimpotrivă țăranii de la Svinița duc, intr-un ca- dru, ce e drept, pitoresc, o viața aspră in lupta cn natura. Intuirea unor ase- menea contraste aduce totdeauna ți o dilatare imensă a spiritului creator, Procesul ei, deobțte, nu decurge- Un. El nu poate fi caracterizat nici prin inten- sitate ți nici prin durere, inefabilul ia care dă naștere se manifestă printr-u vibrație sui-generis a țesuturilor lăuntrice, a simetriilor ți purităților. Dacă in mediul sătese semi-proletar de Ia Turnu, Vladimir Ctocov îți copiază primele 20 de versuri intr-un caiet frumos legat, ulterior, la St^niță, el nu mai gusefte dispoziția pentru asemenea pasiuni. încă din toamna 1940, atmosfera apăsătoare care se abate asupra țării, cu spaima generală de apro- pierea inexorabilă a războiului antisovietic, il supune unui efort continuii, conștient ți neliniștitor, de scrutare a realității, postulată de însăți logica eve- nimentelor. In această ambianță spiritualii însuți timpul cu precipitările, în- cetinirile ți opririle sale, are un potențial emotiv cu totul aparte care, izw- rlnd din ndfneul organic, conferă trăirilor o notă de coșmar. Dar spiritul crea- tor este chemat Să învingă tocmai acest aspect terifiant al realităților, prile- juind conștiinței un transfer in eKtrcmis,. de pe urma căruia se schimbă însăți direcția e.rpresiei metaforice, in felul acesta, cant in același timp elnd M. Se- nine publică, nebănuir de intențiile sale antirăzboinice, in paginile prea ofici- oasei Reviste a Fundațiilor, alegorica Meliță. in Temețvarskf Vesnik apare sub semnătura unui debutant un pastel alegoric O primăvară, Este un început te- merar care .«apa de intervenția cenzurei numai ți numai fiindcă Vladimir Clotov țtie la acea dată <1943.1 să camufleze sensul adevărat al termenilor prin- tr-u» iscusit mfmtkry formal; înscrierea sa pe linia tradițională a clasicismului sirbesc, față de care insă s-a simțit legat țt prin alte trăsături de uniune, printre care, in primul rînd, aceea dc a fi cit mai accesibil pentru cititorii timpului. După Eliberare, între 1946 ți 1948, VIodfmrr Ciocov funcționează ca int'ățător la Cenei, unde, in procesul său de maturizare, Intervin noi ți noi fapte, iscate de climatul revoluționar al vremii. Astfel poetul care pe baza mo- delelor din creația clasică sirbă — poemele lui Jakțici, Mantiei, Duciei sau Raktci — ți din mai modernii Fandurovici ți Korolia, a învățat mai ales să stăpfnească limba — .metalul care să sune", după formula lui Rakicî —, acuma trăiește perioada frămintată a unui interimat creator, cu neliniștile ți nesiguranțele inerente acestuia, prin care, totuși, t se deschide calea spre poe- zia de orientare revoluționară. Acesteia, incepind din 1948. fi va rămine fidel pentru tot restul celor două decenii și mai bine trecute de atunci. Dacă, după H. Ibsen, a face poezie înseamnă a pronunța sentința asu- pra ta însuți, sarcina poetului care, la îndeplinirea celui de-al cincilea dece- niu de viață, iți supune opera unui examen obiectiv auster, este din cele mai aspre. Volumul de versuri alese, întocmai de Vladimir Ctocov după trei decenii de activitate creatoare, se compune din ciclurile: Norocul va veni <32 de poezii, rod al primelor elanuri), Cintece, Mîine e sărbătoare ți Bucurii roșii (31 de poezii cu tematică socială), Sub cer clar, Frunze suflate de vint și Drumeții lirice <35 poeme lirico-meditaHveJ ți Tot mal departe de cuvinte <32 poeme filozo- fice). Este o recoltă din toata punctele de vedere apreciabilă, iar in sarcina criticii, dornică Să analizeze sensurile fi valorile activității creatoare a poetu- lui, cade și descifrarea efortului conștient de autodefinire din aceri volum, pe căile ramificate ale unei deveniri, străjuite de un ideal etic și estetic de pil- duitoare ținută cetățenească. Măsurată dc ultimele experiențe ale novatorismului dinamice și pline de cutezanță, escaladind parcă intr-una piscuri de piatră arsă sau de adriatică răscolită de furtunf, policroma ca o năframă de „șatrarska svila" ți adesea mai ales mirobolantă, creația poetică a lut Vladimir Ciocov pare mai degrabă mo- derată $i cuminte. Ia un examen mai atent nu i șe poate tăijădui, totup\ o « mare varietate a nivelurilor ți a mijloacelor de expresie. Sintactic fi metaforic, Vladimir Ciocov nu trece în genere dincolo de cadrul procedeelor admise fi studiate de arta poeticii din perioada dintre cele două războaie mondiale; in tendința de pozitivare a imaginii poe- tice, el se menține mereu intre limitele posibilităților de investigație a țtiinței actuale. Condițiile subiective ale expresiei poetice nu contrazic pentru el con- dițiile experimentale sau de observație ale psihologiei din deceniile 4 ți 5. Faptele acestea explică intreipil ansamblu al artei sale poetice. Complicitatea subconștientului nu este ocolită, dar ea nu este invocată ca problemă de prim ordin; polivalențele unei logici trans-antitetice nu-i sint curente; criptesteria versurilor lui Vasko Popa ca ți premonițiunea din poemele lui IV. Tuțtci — spre a-i numi pe acești doi contemporani atit de diferiți Intre ei ca fi de Vladimir Ciocov — li sînt la fel de străine. Aceasta nu spune însă că poemul lui VI. Ciocov este superficial, comun fi lipsit de abilitate, precum ar deduce prea grăbit spiritul snob de duzină al antipublicului literar contemporan. Arta zile- lor noastre nu se prezintă numai și numai ea o colecție de halucinații indi- viduale și colective, de fapte necontrolate și interpretări fanteziste, iar alături dc lirismul de subtilă abordare și cucerire a adtncimilor, poate să existe fi trebuie să se practice revelarea realității imediat sensibile, fără ca aceasta să ducă neapărat la o lamentabilă lipsă de semnificație. Dimpotrivă I Experiența deceniului 6 a arătat că timpul psihologic rezultă atit din reperurile ți suc- cesiunile fenomenelor exterioare, intervalele căruia se răsfring tn conștiință, cit ți din sinteza lor cu toate ritmurile vitale. Această dublă origine a timpului psihologic explică printre multe altele fi „tonalitatea" unui lirism guasi obiec- tiv ea rezultatul unei totalizări in virtutea căreia teoretic se poate vorbi de o veșnică corespondentă in eonytunta artistului intre lumea exterioară fi cea interioară ți de un continuu efort de adaptare a artistului la mediul încon- jurător. Este „realitatea", pe care Goethe a conturat-o cu prisos de claritate, încă in Epirrhema : „Dacă bagi in seamă Firea / Veri-t partea yf-ntrețnrea; / 4fli*nuntru ce-i afară, / Ce-i lăuntric se-nconjoară ., Caracteristica fundamentală a poeziei lui Vladimir Ciocov este fi rămîne legată de viziunea sa organică despre lume. Această viziune are un puternic suport biologic, dar faptul real ți imediat al trăirilor nu se rezumă Ia el. Introspecția lirică la fel ca și observația lumii obiective îl învață pe poet dc tlnăr să descopere dialectica vieții, pe traiectoriile căreia individul nu este nimic, dacă el nu se „împlinește" de sensul certitudini unor tern obiective care determină mersul evenimentelor. Sau in formularea poetului din poezia Jcsen /Toamnă, 1940 / : „înrudiți cu stelele in năruinți și speranțe / De ce indife- rența să ne despartă mereu / Cind aceleași ne sint yi durerile yt nevoite' în care chiar termenii „stelele". „năzttinți ți speranțe", „dureri și nevoi', atit dc des invocați in poezia unor tineri, sint semnificative pentru vorbirea acelei „conștiințe simple" a adevărului ți binelui, ca condiție și necesitate a binelui și nobilului, se realizează numai ți numai in cadrele unei experiențe a contra- dicțiilor esențiale și fundamentale. Tonalitatea lirică de bază a cestei experiențe este aceea a tristeții. Și de fapt, nu există nimic mai izbitor fn poezia tinărului VI, Ciocov decit atmos- fera ei neretorizată de alean ți durere. S-ar putea vorbi in acest sens de un adevărat diapazon al melancoliei ă la F Mendelssohn-Bartholdy fi P, I, Ceai- kovski, dacă pe linia ascendentă a creației sale nu s-ar dovedi că ea este tot mai filtrată prin neliniștile unui suflet modern, tot mai contemporan eu pri- mele zboruri cosmice. Și pe această treaptă istorică și socială „tristețile mor l cind curcubee s-arată", precum o prevestește incă in Elegia / 1937 /, rtvnrn- du-și din prea plinul inimii un „țărm de corale roșii". Motivul tristeții / tuoa / na rămîne deci obsedant pentru intreaga sa creație. Și avem aci de-a face nu H numai cit un motiv de atmosferă yi de meditație lirică. Uneori venind ca re- S flerul unei oglinzi verzi, din fundul cel mai depărtat ol apelor, tristefea este alteori brusc deschizătoare de orizonturi existențiale de maximă relevanță, g $i nu in ultima instanfă, regretul vremurilor apuse ale copilăriei se q amestecă in ea, sensibil yi delicat, cu viziunea poetului despre omul ideal al societății pe Care o durăm. „O vei veni oare in vis sau aevea / Cind primă- vara va fi aci și liliacul va înflori; / Durerile să le uităm, tristețea să ne S lase, / Pe banca de stejar însingurată" din poezia Ceinja f Dorul, 1938 f se citește fi ca o elegie romantică a unui tinăr îndrăgostit de „femeia ideală" ți ca un postulat al negației decise și decisive dintr-un prea plin de aspirație de bine și frumos. Conflictele ce se pot naște de aci sint multiple fi dureroase, iar cine din lafitate morala le preferă o mafii de compromisuri, in mod para- doxal, nu râmine mai puțin părăsit sieși decît cel mai visător dintre visători care, precaut VI- Ciocov o atestă in Haine albe / 1938 /, trăiește, ce e drept, clipa magică in care totul „se preschimbă în basme", nu insă in așa fel ca svircoliriie sufletului să rămină fn afara „imepriului de povestire". Și in felul acesta în ciuda frumuseții unui apus ca acesta, cintat în poezia Pe Dunăre /1944 /: „Atunci seara se lasă pompoasă, purpurie / Și noaptea tihnită cu stele strălucitoare / Iar pe țărm eu ascult trist, învăluit, / Cum trecutul sună În- tristat, dezamăgit, f / Și tn timp ce orele trec, valurile se joacă, / Luna din ele împletește tainice cărări / Și pină dimineața, in zori, ca intr-o glumă ușoară / Unul după altul gîndurile toate pe fluviu se duc", însingurarea celui visător nu i se relevă decît ca o formă preagonică a conștiinței umane, opusă de rațiu- nea înțeleaptă a lucrurilor neantului, spre a sluji în forme tot mai desăvirjite de „cintec" și „frumos" drama inexorabilă a vieții. Evoluția mai departe a poetului Vladimir Ciocov după aceste prime înfiorări lirice, de un romantism totuși funcțional, fiind mai ales al virstei, este din cele mai interesante. Mult prea sensibil ți receptiv, pentru a ajunge la acest nivel, în raport cu încordarea voinței, dornică de o participare efectivă la drama vieții, la o îndestulătoare satisfacție, el nu se refugiază integral nici in sfera unor despicări analitice pertinente ți nici in aceea a unui activism cu orice preț. El nu este incă la limita posibilităților sale de cunoaștere. Uni- versul, ce e drept, i se relevă in același timp un tot și un vid. Spaima, însă, in fața lui el o compensează printr-un sarcasm discret — uneori sceptic, alte- ori subtil. Și așa, dominînd prin puterea judecății mobilele ce dictează mișcările și adaptările, în poezia sa se produce acel salt de nivel, de pe urma căruța asceza gindului este ocolită în favoarea unui echilibru vital tot mai consolidat. fn plină maturitate a lirismului său meditativ, in poemul Ni samo belo, ni samo crno / Nu numai alb, nu numai negru, 1964, / Vladimir Cioeov va da expresia aceste: experiențe în versuri ca cele următoare; „Eu spun; / Și mai alb, și mai negru ’ Și mai negru, ți mai alb ! / Și in afară de aceasta, oameni buni, /Mai există fi alte culori..." Iar la replica înciudată a interlocutorului ideal: „Noi asta o știm, ce ne tor uorbefti ? f, el continuă: „Ați știut, cum să nu știți. /Nimic de zis. Am știut-o și eu. / Și-n ciuda faptului / Repet / Mereu, j Neoobsit, / Cumva să nu se uite .,,“ Ce putem reprofa acestei viziuni, fără a cădea in dogmatism ? Că în locul încorsetării rigide a omului in citeva puține forme unificatoare poetul pledează pentru „întregul vieții" ? Că la gradul înaintat de evoluție a gindiriî sale pe el nu-l sperie necunoscutul ? Că din umanismul vremurilor noastre, el nu exclude sufletul care palpită și adincurile organismului viu și frămfntat de năzuinți, pasiunile și aventura, dorul arzător șî împlinirile ? Poet prin exce- lență pasional, pe Vladimir Ciocov il interesează mai puțin ineditul ideilor, decît tâtful lor mental, fn această perspectivă vinovăția ca ji angelicul rămin realități la fel de „reale" și la fel de „firești", iar in această perspectivă ra- portul dintre spirit ți lume le determină ca poziții antagonice, necesarmente legate de materialitatea vieții. Totodată, faptul imediat și pur al trăirii indi- viduale, văzut pe dinlăuntru, il învață că omul se pierde ea intr-un virtej sau viitoare, dacă se crispează să se adapteze exclusiv ia una din ele, ignorindu-i funcțiunea dialectică. Și de aceea în poemul său Kao igra / Ca-n joc, 1968 / el subliniază clar ți răspicat: „Eu nu sint numai eu, tu nu efti numai tu, el nu e numai el. / Eu sînt fi tu, tu efti fi eu, el e și tu și / eu f Dai! / Și noi toți H sîntem fi voi, fi voi toți sintefi fi noi, / fi ei sînt fi voi / fi noi; / fi noi sîntem 5 noi ți nu sîntem voi, — ți voi nu slnteți noi, / nici ei voi / nici ei noi. j Și toți § sîntem toți". Cu alte cuvinte; poetul, aprofundind sensul umanismului modern S dincolo de resursele comportării individuale, descoperă paradoxul desăvirșit al 0 coincidenței Ființei fi Neființei ca însăși temelia existenței astfel ca atit pe plan biologic, adaptativ și utilitar al vieții, eît și pe plan social viața ii des- coperă ipse facto tendința ei ancestrală spre integrare șl augmentare calita- tivă, dincolo de condiționări și de constringeri momentane. $i foarte firesc, poetul va trage de aici concluzia artistica in poemul Viwka zelfa / Dorința « înaltă, 1967 / ; „Doresc o lume In care / înșiși oamenii / să fie stele. / Oamenii vii de pe acest pămînt / iradiind în mers căldura / virtutea / frumosul. / Ca din altă arșiță plămădiți f ți din alta viață strujiți / acefti oameni-stele / cu sine in;t$i ețjali / cu infinitul albastru egali / să dăruiască lumii noastre / /Irmonia,. S-ar putea vorbi mult, cum măiestria cu care Vladimir Ciocov minu- ește versul, contribuie în continue asalturi înfocate la crearea atmosferei dense ți dramatice a meditase» filozofice a acestor poeme. Versul clasic, construit după legea unor simetrii — metaforice fi ele — prin însăfi natura sa de pondera fi echilibru, este mai mult practicat fn poezia începuturilor ; coerenta strofelor, prefigurind unitatea poemului ca atare, este semnificativă și ea, vă- dind seriozitatea și siguranța creseindă a travaliului. Se remarcă însă de la inceput unele stihuri sau emistihuri-cheie, cu ambiția de a plia dicțiunea poe- mului in jurul lor. Amplificată pe parcurs, această tendința permite trecerea organizată a poetului la versul alb, folosit mat ales in poezia ultimilor sece ani. De aici procedeele vor deveni variate. Astfel in multe poeme, Vladimir Ciocov se întreține cu un cititor ideal, polemica lor devenind citeodată aprinsă. .Votăm doar în treacăt cil elocvența în poezie ea „faptă" literară îfi are isto- ricul ei. Nud vom urmări aci. Vom arăta doar că de multe ori ea este mult mai mult decît un simplu mecanism de tensiune și șoc. Ea poate rezulta dintr-o ostentafie ți dintr-un prea plin, iar in consecință replica, enumerarea, seriile au emoțional ceva grav ți pot fi privite estetic ca 0 sursă de valoare. $i ar mai fi de arătat in această ordine de idei cu fenomenul de creștere a emoției fn poezia iui Vladimir Ctocov trece uneori fi peste acel prajj ai lumii finite, din- colo de care toate se substituie într-o coincidență de maximă relevanță, lată de pildă acest fragment de poem :„tntr-o clipită norii au băut toată tristețea mea și toată / durerea din sufletul meu. Tu erai încă pe drum f Cind primii stropi f au inceput să cada nu din ochii mei ci din / norii cenufit — fi astfel / am piîns fi eu, / am plfns, am piins, dar cum — / cu lacrimi străine căci ale mele în mine erau“ f Kada si otijla, Cind ai plecat, 1965 . finaliza se oprește aci, Versul in solemnitatea scînteieriior sale se cere retrăit, după un moment de reculegere, in adincuri, nesfredeltt de curiozități trecătoare. ORIZONT A VLADIMIR CIOCOV Va dăinui numai frumosul Voi uita tot ceea ce a însemnat urit, tot ceea ce a fost întunecime, tot ceea ce, din obișnuință, ne-a pirjolit atita vreme, tot ceea ce, în sfîrșit, ne-a rupt pe totdeauna și pe mine m-a încremenit, m-a făcut să cămin in acest loc, iar pe tine te-a vinturat în lumea fără margini. Știu bine : cu timpul, aceste dureri vor fi uitate una cite una, ca și cum n-ar fi fost, și vindeca-voi chiar și rănile, pe rînd, iar ceea ce, în casa amintirii noastre, a însemnat maculare și ură le voi abandona ca pe un inutil bagaj, purtat de-alungul zilelor, în van. ?tiu bine : de-acum va dăinui numai frumosul, numai ceea ce prin anotimpul iubirii a fost sortit să viețuiască, ceea ce ne leagă inert muîtâ vreme ca o conjuncție. Poate va fi un cuvint intim, fără importanță, poate un suris incert, care a străluminat sufletul și chipul, poate un gest molatec al miinii, sau o sărutare prelungă, ca o îngemănare totală de suflete. Știu bine : de-acum va dăinui numai frumosul, ceea ce, in mod obișnuit, incintă ; presimt aceasta mai ales acum, cind noiembrie îmi dă tîrcoale cu aceste aduceri aminte rămase în penumbrele uitării, asemenea icoanelor din colțuri. Presimt aceasta cu întreg trecutul care, aidoma coroanei copacilor, se leapădă fără suspine de rămurișul de prisos, răminind fără regrete și dureri; un trecut care se întinde imaculat, în timp, frumos prin sine însuși. Ia rom«aelt« d» ION AR1E$ANU ORIZONT * ---------------------------------------- Elegie în galben Dacă n-ai păcătuit pînă azi, nicicum să nu te mai dărui altuia ! Nimeni nu te va iubi mai mult decit mine, nimeni nu va ști să-ți ingine ca mine glasul de rîu, nici lingă flacăra trupului tău să vegheze ca omui deasupra comorii lui neprețuite, nimeni printre toți cei ce sint vii, nimeni nu va ști și nu va putea nici să te-mbrățișeze cu dor mai aprins, nici să te sărute cu suferință mai mare. Dar de-ar fi să te dărui, totuși, cuiva la răspintii pustii, hohotind de căință, ca din senin vei începe să plingi și să te-alini cu tristețea, și Să sorbi din cupa mare pelinul asemenea vinului bun, și timpul să-l rogi, să-l implori cu miinile-amindouă să-și ia cursu-napoi și să te ducă și pe tine cu el, căci sigur sint câ nici tu nu vei mai putea iuti pe un altul. Și poate vei dori să învie tot ce a fost, și poate vet dori la dragostea moartă dinții să te-ntorci, alergind cu brațele-ntinse și in îmbrățișarea cea lungă să cazi, cerindu-mi iertare. Dar eu mă tem ca de piaza rea și mîhnit mă întreb; oare toate, acestea, oare tot ce-am dorit n-ar veni atunci prea tirziu ? * -------------------------------------------- Cum să ie iubesc Să te iubesc așa cum iarba iubește stropul de rouă ? Să te iubesc aja cum cerul iubește lumina ? .4$a cum fierul iși iubește magnetul, sau cum peștele adoră văzduhul de apă ? Nu, e mult prea puțin, e mult prea puțin ! De-acum aș dori să te iubesc cum dinele divinizează un os subțire și dulce, ca un dine de foame sleit ce umblă pină singerează de umblat, și cind il găsește ca pe-un odor U mingîîe, atent la cel ce sosește. Ce nici cu dorința, dar-mi-te cu ochii ori cu mina, trecind să nu-l atingă cumva. Așa aș vrea să te iubesc, o, nesperata mea bucurie, și pentru o vreme nici soarelui însuși să nu-i îngădui să te atingă cu razele lui. Ia xam&ne*l« d< ANDREI DUMLTREȘT1 ORIZONT IOSIF LUPULESCU ZĂPADA ORIZONT Gherasim urea in urma celor cinci, gîndind că de zece ani, de cînd venise în acest oraș, nu văzuse măcar o dală străzile acoperite cu zăpadă albă. Se gîndea cu tristețe la fulgii care desigur erau albi, ca peste tot, dar jos își pierdeau puritatea. Pe străzi zăpada devenise ce- nușie, și se topea înainte ca săniile ori patinele s-o stingă. Deasupra orașului atmosfera era grea de fum și praf. Cei cinci, la cîțiva pași înaintea lui, comentau cu-nsuflețire ora de dirigențîe, in care sc sta- bilise ziua banchetului, localul, suma, loate amănuntele,,, Pe el il însărcinaseră cu organizarea, știind cu toții că-1 cunoaște pe directorul localului. In clasa lor nu erau fete. La banchet fiecare dorea să fie cu o fată. Dar in oraș, pc timpul acela erau foarte puține. Cam o fată la cinsprezece băieți, așa că ei Ic căutau în altă parte. Gherasim vroia să găsească cea mai frumoasă fată. Dar care nu vroia ? își scutură pantofii dc zăpadă și intră în urma celorlalți. La garderobă era tot grecoaica, și tot așa cum o știa de zece ani. Nu-mbătrinise. Auzise că soțul ei e șofer, că bea mult și că o l?ate la fiecare salariu. Treptele coborau în sala restaurantului acoperite cu un covor roșu și pe mijloc cu o pinză albă. Simțea cum pantofii i se adinceau in covor, trezindu-i in suflet un sentiment familiar, odihnitor. în local ora liniște, o atmosferă plăcută, intimă. își ocupă locul la masa din colț, locul lui și numai al lui dc patru ani, încă dc ia începutul clasei a opta își rezervase masa, Sâmbăta și numai simbăta, stăteau toată noaptea, și uneori se imbătau crunt. La beție fiecare avea ciudățeniile lui. Unul plingea, altul provoca scandaluri, Rădoi cînta, Virgil spunea versuri... Dar cind la Samson venea Doina de la Lugoj, nu se îmbăta nici unul. Plăteau muzicanții să le cînle, îl cinsteau pe nea Tudor os- pătarul, cumpărau Doinei ciocolata, bomboane, cadouri și dansau cu ea pe rind pină în zori. O iubeau ca pe o soră și se simțeau timizi și fericiți. Samson era înalt, subțirel, cu obrajii veșnic îmbujorați. Ei n-aveau obrajii îmbujorați, și credeau că dc aceea nu-i iubesc fetele. Doina era blondă, mai mică de cit el, cu obrajii ca de porțelan. Venea la el simbăta, cind putea, și pleca luni seara. Se hotărîseră ca după banchet și examene să sc căsătorească. Ospătarul așeză pe masă fripturi, ca de obicei, întrebîndu-i cum le-a mers la școală ; șî dacă Gherasim și-a îndreptat nota Ia matematica. Acesta îi răspunse cu un „eh“ întărit cu un gest al miinii. Știa că profesorul de matematică, lovănescu, iubea seraliștii și n-ar fi lăsat pe nimeni repetent. Mincară în tăcere, fiecare gîndind la ale lui. După ce strînse dc ~ pe masă, ospătarul aduse la fiecare cite o cafea turcească, Samson scoase din buzunar o foaie de hirtie, un fel de tabel, care cuprindea zece adrese, a zece textiliste. Și fiecare adresă avea detalii : vîrsta, culoarea ochilor, a părului, înălțimea și profesia. — Alegeți-vă ... Să mergeți odată de probă, la Lugoj. E ceva in felul Cisnădiei, și Sibiului, dar nu ca la Brăila. Nu-s așa bine și înțolite. Cînd mă duc acolo se adună pe lingă mine ca la circ. Gherasim luă tabelul cu adrese, și-1 cercetă cu atenție. Se ho- tărî s-o aleagă pe ultima. Ii plăcea numele: Elena Săcereanu. Ii pronunță numele în gind de mai multe ori. Elena .,, Și-o imagina. Înălțimea 1,6U, ochii mari, albaștri, 23 de ani... Scoase din mapă cartea de chimie. Notă adresa pe copertă. Trase cu stiloul o linie peste numele ei de pc tabel, zimbi unui gind, și trecu tabelul lui Virigil — Pe care ai lual-o ? întrebă Samson. — Ultima. —• N-o știu, atrase Samson atenția. Poate din vedere ... — Și, mă rug, ce sâ-i scriu ? Dar dacă nu-mi răspunde ? Și dacă imi răspunde și ajung s-o cunosc, și nu-mi place ? latonă Vir- gil acest teren alunecos. — Nu-nțelegi că totul c o încercare, un joc stupid dacă vrei ? Ce poți pierde ? li Întorci spatele... Dar dacă și-a dat adresa, în- seamnă că și ea caută un bărbat, ca line și ca ei, o femeie. Asta nu înseamnă că trebuie să fii parolist, că trebuie să te însori cu ea ... Și, la urma urmei, faci ce vrei, doar n-o să mă faci pe mine respon- sabil de succesul ori insuccesul tău 1 ? Toate lucrurile au două fețe i depinde pe care ai norocul să o vezi întii, și dacă e cea care îți place, ori cea care n-ai vrea să o vezi. Normal ar trebui să ai la masă o fată, să dansezi, să cinți, să te cerți, să te împaci, să o duci cu tine ... Noaptea ar fi grozav de scurtă, și poate că n-ai mai da pc la școală, ori ai învăța numai de zece ca Lupșan, Fănică ori Bozgan. Dar așa, neavind nici unul din noi o prietenă, n-avem secrete, și nu nc place să fim singuri. Daca unuia i-ar plăcea singurătatea, și-a ochii pc bucata de covor dintre degetele de la picioarele ei și degetele picioarelor lui. Ea sc mutase de pe un scaun și sta puțin aplecată înainte, răsucind intre degete un pahar cu vin, — De ce te-ai dus departe de mine ? — Pentru că nu mai am încredere ... — Dar ce ți-am făcut ? — Nimic. Gherasim trecu pe lingă ea în curte. La bufet, se auzeau dis- cuții molcome și vîrful țigărilor lucea din cînd în cind, Sc așeză pe una din treptele de la intrare. E duminică. Dimineața a trecut. Poate că c amiază. în fața geamului, în curte. Nclioa din a treia se-nvirte cu palmele deschise spre cer — rîzînd. Ochii ii lucesc, obrajii și miinile sint roșii do frig. E-ncălțată în cisme de cauciuc, pantaloni de trening și bluză, iar capul e-nfășurat într-o eșarfă albastră. Se-nvirte în fața gea- mului rizind, cu palmele deschise sprv cer ; știe că învățătorul o privește și strigă : — Cit e de albă ! Cît c dc albă ’ Lui Gherasim i sc parc că incă aude clopotele rostogolindu-se peste sat și e cuprins de o emoție pc care nu și-o poate explica. Sin- gura lui dorință, care i-ar aduce fericire, își zice, că e să poală în- tr-un fel miraculos, să o cheme pc Elena, și să-i arate cit de albă e zăpada. ORIZONT O VI Dl U GENARU Cocoș de munte Un imn cocoșului de munte cind cheamă găinușa ! El e o privighetoare cît un taur. Hei, vinătonde, să fii așa flămind incit sd rivnești o carne de slavă ? în el natura-i nuntă și înmormântare tar noi ce stăm la pindă (la rindu-ne pindiți) cintăm, cintăm cu disperare imnuri înălțătoare femeilor noastre. * ------------------------------------------ Cenușă pe cenușă Fumegă rîul șt sălciile sînt argintii, pe mal pier căsuțele roșii și se aprind luminile-n cer. Noapte bună! îți voi vorbi încet despre culoarea cenușii, așa e capra săracului, uitarea, catedralele vechi, Numai prin viața noastră anonimii zboară fluturi portocalii. Sint viaturi ce usucă pasărea pe ou dar nu bat pe-aici, sint buze livide și zidiri înclinate din naștere, sint dizgrații și amnistii Dar tu rîzi și nu-ți pasă, foșnetul rochiei tale e foșnetul riului, argint întunecat, cenușă pe cenușă. NICOLAE ȚIRIOI Le Gr and Meaulnes ORIZONT In memoria Domniței Gherghinescu Vania De-ar fi o zi de iarnă, cind ai veni, ^i-ar ninge, Noi vom porni pe-afară, sub arbori, împreună Si fulgii, în cădere, p<> gene ne-or atinge Si-or încerca pe umeri, domol, să ni se pună. Vom ride și vom merge pe cimp către pădure, Vlsind, sub crengi, că vatra argintului se scurmă Și vom privi-n cenușa acelor semne sure Cum ni se-nproapă paf ii pe fiecare urmă ... Doi tineri, poate, incă pe-acolo vor mai trece, Căci peste noi lumina se cerne și dispare — Și ei vor duce-n simțuri aceeași vrajă rece Și n-or să bănuiască pierduta-ne cărare... A ION LOTREANU Jertfe Sint pretutindeni stele ce mor Pe altarul privirilor noastre, încă de cînd ne ascundem în ochii micșorați ai străbunilor, Ele ne urmăresc răsărita L /riști! importe fn două, in patru — Stele pornesc spre țarina rotundă în care umbra pagilor neruiscufi A fost demult adincită. Jertfește cerul tezaure în cinstea întoarcerii noastre: Cînd nu vor mai arde spre noi Sufletele prelungi ale stelelor, Smulgerea din ochii străbunilor Va fi doar dulce-așteptare. . MARTA BARDULESCU ----------------------------------- Același gind Dormim în lumi separate nevrednici printre merii înfloriți; tu vii cu lumi desperechiate, eu cu tăceri din necuprins. Dar vom pleca de bună seamă, ori azi, ori miine, nu știu cînd, fi n-om mai fi lumi separate și-om legăna același gind ... ORIZONT ORIZONT * DANIEL DRAG AN Șarpele Cleopatrei 1. E lungă povestea frunzișului prin care am rătăcit Marea cea sprintenă a împietrit jucăușile-i valuri ți nisipul torid al deșertului s-a ridicat pe aripi de ură năpăstuind privirea mulțimii. 2. Acesta-i umbletul timpului pe care voi cei din preajma blestemată a zeilor il curgeți prin gura clepsidrei. Dar cine înfulecă mai lacomă timpul decît stăpina care mă cheamă nerăbdătoare la sărutarea din urmă ? 3. Hohot de ris in morminte ! Singe de leopard în pahare ! împăraților îe-a curs vitejia pe buzele spadei și nu te mai caută. Dincolo e doar împărăția nimicului fără culoare Dincolo nu-i nimeni, stăpină ! 4. Ți-e dragă jalea, ți-e dragă, o știu. Jalea ta dulce ca lumina de candelă mulțumindu-se cu atit de puțin. Jalea întunecată cu draperii nepătrunse-n ferestre și straje la poarta de miazăzi a cetății. Jalea ta singură ca rumegatul tăcut al bovinelor care s-au hrănit din belșug. 5. Dulce răsfăț al amurgului. Iată ! îmi lunec inelele peste lumina rotundă ... în preajma vulcanilor marmora-i caldă și zvîcnește secret. îmi lunec răbdarea pe așteptarea înfiorată a sinilor tăi răsăriți ca doi sori din ascunzătorile nopții. 6. Doamnă, stăpină ! M-ai chemat și-am venit. Flotele mîndre coboară-n adine la odihna eternă și pacea furtunilor stinse le acoperă bltnd. Unde-i hotarul desfătărilor aspre cînd băteai — toboșar — pe spinările lumii voluptățile tale ? 7. Glasul Cezarului, trimbița oștilor — bulgări imenși pe sicriele zilelor ! M-ai chemat și-am venit. Doamnă, stăpină, buzele tale au atins fructul acela grozav tăinuit între frunzele morții. 8. Sevele lui umbtd neliniștite ca vintul răsfirînd iarba mlădie a trupului pe care l-ai uitat in hotar, 9. L'nde-au lăsat faraonii cuvintul cumplit ? Privește-l cum aleargă neauzit prin labirintele de noapte-n piramide, cum se izbește-n pereți ca o pasăre beată zbătindu-se-n lațul ne-ndurător al zădărniciei. 10. Veghea severă a strămoșilor și ochiul cerului eu steaua ridicată de Mii vocea de tunet mereu așteptată a Sfinxului, toate au curs neputincioase peste umerii tăi turnați in tiparele florilor. 11. Doamna, stăpina, m-ai chemat și-pm venit. Ochiul cerului se-lichide curînd. Păsările se vor prăbuși din văzduh ca bolovanii de gresie. Apele vor muri în cascade^ marele fluviu va adormi legănat peste arama deșertului... 12. Du faraonilor (di clipa aceasta finală desfătarea sfirșitului in care te lași cufundată acum ca-ntr-o baie teribilă. ... Duhul legendei, sfmunul, mă va-ntreba de parfumul părului tău nepieritor prin ideia destinului de a nu-l mai afla niciodată. ORIZONT * TRAIAN DRAGO1 *T* ' Ecce Homo! Din scinteie ne-am născut — scintet. Și, văpaie, tot văpăi aprindem. Azi și mini, ca-n zilele dinții Noi, în noi, cu totul ne cuprindem. Lunecăm o clipă prin eter; Ne legăm in doruri trecătoare ; Ne desfacem in pămint și cer; Pregătim aprinderi viitoare; Și, sporind intr-una, nevăzut, Aurora care ne nutrește. Lumea noastră-n fiece minut E-un extaz al Eului ce crește. * RQDICA PASCU /ofuși timpul „Domeniul meu o timpul** Goethe Au fost odatâ orele — ecou de puritate peste ginduri vacante, dar a venit un vint și le-a strigat in toamna crudă a timpului. Au fost odată anii — corăbii de nuferi crescute in surîsul bărbatului tinăr, dar a venit cuvîntul prea devreme și i-a chemat în amiaza zăpezilor. A fost odată o seară cu miros de amurg, cu ore lungi, portocalii, dar a venit ploaia tăcerii, șt i-a șters numele înghețat pc pămint. ORIZONT TONA Șl TROMPETA DE AUR ION MARIN ALMAJAN Intra în atelier fără nici o plăcere. După un vechi obicei încercă să se convingă dacă nimerise in clipele acelea atit de rare, încîl Su- zana le numea duminicile Sf. Toma, cind sculptorul era în apele lui și se putea sta dc vorbă. îl surprinse schimbarea pe care o constata la Toma, nu din trăsăturile feței sale tuciurii, oricui i-ar fi fost greu să pătrundă peste masca de bronz, dură, ca o felie dc granit, ci din poziția corpului prăvălit ca în urma unei lovituri în timplă, surpat, mai bine zis, ca ți cum cu citeva clipe înainte avusese o durere cople- șitoare sau și mai rău i se anunțase că are leucemie și peste citeva ceasuri va trebui să moară. Fără nici o legătură, Amăulu se gîndi la brațele împlinite ale Suzanei, la coapsele rotunde, tari, la picioa- rele lungi și nervoase. Și-o închipui alături dc Toma și avu o senzație de greață. Rămînind în picioare, nu sc aștepta ca sculptorul să-i ofere loc, n-o făcea niciodată, nici chiar dacă era vorba dc o femeie, pentru Cl era pur și simplu un obiect ntai mult sau mai puțin atră- gător, introdus prin forța împrejurărilor în atelier — se rezemă de trunchiul primului sau cireșului cioplit dc-a lungul nervurilor. Suzana iți pensa sprintenele bogate. Pc arcade îi apărură pete roșii. Toma o urmărea, o pindea, cum pîndește o pisică urcată pe vîr- lui gardului, zborul vrabiei sau al rîndunicii calculînd exact momen- tul saltului. Pc neașteptate azvirii cuțitul și numai prezența dc spi- rit a Suzanei sau poate norocul o făcuse să-și tragă capul lăsind lama strălucitoare să se im pi irite în tocul ușii. — Ieși afară, strigă Toma. Femeia ii privi in liniște, ca și cum ar fi vrut să se convingă dc o asemănare sau poate numai pentru a face o comparație. Te enervez, Toma ? Pe zi cu trece prezența mea te scoate din sărite. Simbăta scara la ceai, am susținut că-mi place sculptura lui Arghir, uitind sau prefacindu-mă că am uitat dc tine. Mi-ai arun- cat o privire mortală, Tc-am auzit adesea bătîndu-ți joc de femei, socolindu-le timpite sau în orice caz pe aproape, vanitoase și credule. Dar cine sau ce poate fi mai vanitos decît tine ? Știi ce mă surprinde și mă dezgustă ? Eforturile tale de a dovedi cu orice preț că ai com- plexe, dorința, lăcomia cu cai?? aștepți admirație, elogii. — Ieși afară, bolborosi sculptorul bulbucindu-și ochii mari ce abia puteau fi cuprinși de pleoapele veșnic iritate. Suzana își strinse trusa cu mișcări lente. în prag se întoarse privindu-i cu ochii ei metalici, cenușii. In atelier rămase o dîră dc orizont Ș parfum și de feminitate tulburătoare. Cînd și aceasta se stinse sau poate mult mai tirziu, Toma murmură : — Există o nenorocire pe care n-o înțelegem decit prea tirziu. Mă trezesc noaptea și-i contemplu obrazul liniștit, calm. Majoritatea oamenilor pe care i-am privit dormind aveau imprimată pc* fața lor o amărăciune, un gind sau o bucurie. Unii plîng, strigă, alții rid. Suzana insă se scufundă in noapte ca într-o baie, fără efort, fără remușcări. Tăcu. Liniștea se lăsă ca o pulbere argintie peste puținele mo- ' bile, peste bucățile de lemn. Sculptorul iși cuprinse capul în mîinile groase, masive, veșnic zdrelite de eczemă. Dc afară se auzi un fluie- rat scurt, apoi o voce : „Cristorene diseară te așteptăm la Dor?*. — Cred că se petrece ceva cu mine, Arnăutule, urmă cu vocea stinsă sculptorul. Pe zi ce trece devin tot mai irascibil. Poate că Su- zana are dreptate. Un lucru nu înțeleg. La început mi-a făcut plăcere s-o văd nepăsătoare, indiferentă la tot ce fac eu. Era tonic să intru în lumea ei, o lume complet diferită de a mea și să uit totul. Treptat, mi-am dat seama că m-am înșelat. Poate ar fi mai bine dacă aș ve- dea-o frămîntîndu-se pentru mine, spionîndu-mă, plingînd. Știi ce-i nostim ? Suzana n-a plins niciodată în fața mea. Uite, la asta nu m-am gîndit pină acum. Să existe oameni care nu știu să plîngă sau nu pot ? Ar fi monstruos. Durerea ne face oameni. Și plinsul... — Ar trebui să te odihnești o vreme, Toma. — Nu mai spune ? De ce nu mă sfătuiești să mă duc la țară să mă fac pădurar sau popă sau cioban ? Ești mai imbecil decît Su- zana. Ea nu ar fi în stare să mă îndemne să plec. Dimpotrivă mă împinge în viitoare. Ascultă-mă, ai avut vreodată senzația că treci ca o lumânare, că arzi văzînd cu ochii fără să te poți împotrivi ? Mi-e foarte clară o întîmplare dc anul trecut. Era ziua de Paști. Ședeam la masă și pălăvrăgeam. Dintr-odată m-am văzut copil. Pe vremea aceea așteptam cu nerăbdare sărbătorile. Erau singurele motive de bucurie în familia noastră. Numai atunci puteam să-i văd pe toți adunați in jurul mesei. Dar nu asta e important, ci faptul că trăiam pur și simplu senzațiile de atunci, căldura aceea moleșitoare, un soi de fericire greu de redat in vorbe. Puteam să jur că dacă aș fi întins mina aș fi dat de Chia, de Bobi, de toți ceilalți : Cind m-am dezme- ticit am vrut să mă spînzur. Am irosit in zadar aiiția ani mineînd, dormind, făcind dragoste. Se ridică de pe scaun umplind cu trupul lui marc, diform, odaia. Smuci perdeaua ce acoperea unul din colțurile atelierului. Lumina pătrunse apoasă, gălbuie. Peste șirurile de plopi văzură o fișie de cer plumburiu. ,,Din cauza ta am rămas aici, vorbi în momentul în care tăcerea îl umpluse vîrf, i se părea că acuși se revarsă prin ochi sau prin nări sau poate prin gîtul retezat, sc vedea în dublu exem- z plar, trăia senzația ghilotinatului, pur și simplu putea să facă distinc- O ție intre ceea ce știa că este el și imaginea cealaltă, a trunchiului g decapitat. De fapt incercînd să se explice se încurca mai mult. Ce- O lălăit, butoiul acela împuțit, prăvălit într-o rină și pc care nu avea posibilitatea, — ce zic posibilitate ! — curajul să-ndrăznească să-1 identifice în bezna și iadul care-i înconjura, probabil că însuși iadul i s-ar fi părut mai blînd decît peștera sau mina sau ce dracu ar fi fost, fiindcă acolo, în iad, (presupunea prin comparație cu ceea ce îți imaginase dc la cinei ani do cînd Trcicuroane ii oprea oriunde, pe stradă, în virful dealului sau chiar — bineînțeles mai tîrziu, cînd în- cepuse Să-i miroase a fustă și cra cu o fată într-un loc mai dosnic și-i zicea: „ci tc-ai mai gîndit la ce țî-am spus ?“ „Lasă-mă în pace, nu vezi că am treabă ?“. „Hai. să-ți mai povestesc ceva nou, îl tră- gea de minecă, devenea iritabil, daca se împotrivea, striga cît putea că așa nu mai merge. Adică cum 7 Să nu mai vrei să auzi 7 Asta nu s-a mai pomenit. Soldați 1 Pas alergător 1 La ochi arm’ 1 Foc 1“ Sc prăvălea cu buzele crăpate, o rană vie din care singele mustea in permanență, avea mișcările convulsive, ale unui împușcat în cap — tot trebuia să existe o pîlpiire de foc, ca să nu zic cazane și orgii de lumină. în fine, Toma făcuse o mișcare pc eînd coborau, care-i fu- sese mai mult decit fatală sau poate tocmai Fatalitate se chema gestul lui pripit dc a slabi, o singură secundă, din strînsoarca mîinii, lampa. O urmăriseră neputincioși, cum se prăvale pe gura puțului dărimînd pietrele, speriind vietățile care-or fi fost în adincimile reci, inundate de apă, — Acum poți să-i pui cruce ii spusese celălalt furios. Aici pu- trezim, imbecilule 1 Mă tot gin dese dacă nu făceam mai bine să te azvîrlu și pe tine odată cu ca, Stăteau nemișcați ascultind clipocitul apei și bolborositul adin- curilor. Toma retrăi, Dumnezeu știe cum, crâmpeie fugare, fîșii de viață despre carc nu putea nici măcar spune dacă i-au aparținut cîndva sau i-au fost povestite.*1 — Să nu te miști de acasă, că-ți rup oasele. Ies pină in virful Grunilor să văd căre-i situația. Trînti ușa casei, răsuci cheia in broască și o vîrî în buzunar. — Tată ! — Ce vrei 7 — Dacă-mi vine să ies afară 7 — Rabzi. — Tată, nu rămin singur. Pașii se șterseră in vacarmul acela de zgomote, înghițiți de zgu- duirea continuă a pămint ului și a văzduhului, ambele ciopirțile de ură. încercă să smulgă broasca cu umărul. „Lucrătură făcută do Piele. Are să trăiască cit Cula Vîrșețului, zisese moșul. Puteai s-o cumperi de la prăvălie, omule. Ce-ți trebuie ața zăvor dc închisoare î Taci, femeie ! Dumnezeu ne-a dat nouă, bărbaților, minte și pentru voi.“ Se-nvirti ca un cîine legat în jurul parului. Simțea că se-nă- bușă intre pereții scunzi, invadați de icoane și fotografii vechi din carc-1 pîndeau mătuși și unchi pc carc nu-i cunoscuse niciodată și H nici n-ar fi dorit s-o facă. Luă un scaun, din acelea de care se serveau z pentru a prinzi la masa lungă și-1 azvîrli in fereastră. Străbătu satul £ ars, sfărîmat dc bombe și obuze ferindu-se de bucățile încinse dc g plumb ce sfișiau acrul infigîndu-se cu plescăituri înfundate în ruine. O La răspîntia drumului pe unde se scurgea șuvoiul de soldați, la fintîna lui Peța, il zărise tirindu-se. Deși avea doar 10 ani Toma, îl ORIZONT recunoscu sau cel puțin așa afirmase cindva zlcînd că atund cind totul se potolise1 avusese prilejul să adune un car întreg de căști ase- mănătoare cu cea pe care o purtaseră ei atunci, in clipele acelea, Apoi păcăniturilc neregulate ; ta-ta-ta, panica și îngenunchicrile caraghioase ale soldaților ce-și tirau oboseala prin noroiul șoselei, ca și cum ar fi căzut in fața altarului și și-ar fi cerut iertare acelui Dumnezeu- Ochi de pe catapeteasmă pentru că l-au înjurat în pădure cînd li s-a rupt carul sau pentru nopțile cu miros de sînziene în care au făcut din pămintul cald ca o suflare de vită culcuș de dragoste. Dansul acela macabru, grotesc s-a sfirșit o dată cu păcăniturile armei. I-a urmat apoi un zgomot semănind cu acela pe care-1 face găleata cînd o slobozi in apă. Apoi nimic. — Iți propun o conversație și le sfătuiesc s-o accepți. Nu se știe cînd o să mai ai prilejul, ii spuse celui din fața sa după minute in șir de tăcere. — închidc-ți pliscul, Toma. — Degeaba. N-ai curajul să te ridici (rezemau pereții fără să simtă picăturile dc apă ce li se rostogoleau pc sub cămașă). S-ar pu- tea ca lingă tine să fie gura puțului. Scotoci în rucsac. Lichidul gîl- gii ca din gitul unui ulcior. — Bună, plescăi din buzele groase. Cît o mai fi. Vrei ? — N-am nevoie. — Ei, atunci cu sănătate și la mai mare. Ce-mi dai să-ți spun o poveste frumoasă ? — Du-tc dracului cu poveștile tale. — Cică s-a întimplat intr-un oraș. Doi prieteni nedespărțiți nu-și găseau un rost, căutau ceva care să nu-i plictisească. Atunci unul din ei a descoperit că-i talentat... — Lasă, Toma, se împotrivi celălalt cu blindețe, ce rost are ? „Ceasurile acelea singure fără nici un sens, fără □ schimbare care să-l scoată din monotonie, dar nu, nu e vorba aici numai de mo- notonie, ci dc altceva mult mai grav, o încercare disperată de a se pune do acord cu sine însuși, dc-a normaliza propria-i ființă. Se scula în zori, odată cu Băl rinul, aștepta pină cind acesta iși trăgea pc cl salopeta împietrită dc cărbune, totdeauna jilavă, il urmărea cum se depărtează legănat, ghebos, istovii și totuși cu o incrîncenare pe care n-o înțelegea, cum nu putea înțelege de ce ]a vîrsta lui și de ce de 20 și mai bine de ani, de cind știa numai el, accepta să facă ace- leași gesturi, să plece ca să-și lase vlaga undeva într-un fund de mina numai pentru a avea ce minca el și ci, ceilalți, cînd știa, vorbea chiar cu multă seninătate că mai are s-o ducă zece-cincisprezece ani și se va topi ca o luminare, se va reîntoarce în același pămînt, fără ca de data aceasta să mai poată ieși cu colivia după 8 sau 24 de ore șl să-și umple plăminii cu mireasma teilor. — Așa ni-e dat, răspunsese Bătrinul. — De ce? Ce-i asia dat, cine ne poate obliga să acceptăm ? — Nu știu ce-i cu băiatul, omule, răzbătuse pină la el într-una din nopțile șoapta mamei, — Las’ că-i trece femeie. Are să găsească răspuns la toate. Mai cîțiva ani și intră cu gîtul în jugul în care am intrat toți la vîrsta lui și nu va mai avea vreme de fițuri. „Nu ! N-am să primesc niciodată î jugul“ Plînsese, nu așa cum fac oamenii mari, ca să se ușureze, să potolească durerea, ei Înveninat, cu ură față de ei care l-au zămislit intr-un ceas de beție a minții sau a trupului, față de sine fiindcă se știa, nu in rind cu toți ceilalți tineri, bind sau urmărind femeile și prăbușindu-se noaptea in brațele somnului fără nici o grijă, fără stringere de inimă c-a mai trecut o zi, ci singularizat, ca un burete gata să absoarbă semnificații și sensuri poate inexistente, să le in- venteze sau să despice firul in patru, să se azvirle, la modul cel mai prostesc cu putință, intr-o mlaștină de stări confuze ca niște galerii oarbe. — Era frumoasă Maria Magdaiena. Celălalt tresări. Părea că abia atunci se trezise din somn, ori că fusese undeva intr-o recunoaștere. — Ce zici Toma ? —■ N-aș fi vrut s-o fac. Nu m-am putut insă stăpini. Tu ai ieșit afară să aduci apă sau țuică sau altceva. Atunci... Toma nu-și amintea decit căderea fără sfîrșit, o prăbușire în care se interferau sute, mii de fulgere și răcnetul, strigătul dureros, chinuitor, care-1 lăcea, noapte de noapte, să se trezească lac de su- Trinti poarta, primind din plin, lumina puternică a zilei dc sfîrșit de iulie. Orele de serviciu trecură anoste cum se intimpla aproape in fiecare zi. Primi un telefon, nu știa de la cine, care-i spu- sese că vroia să stea de vorbă cu el intr-o chestiune pe care el o cunoaște. Răspunsese : bine, și închisese fără a mai aștepta ca ne- cunoscutul să-i precizeze ora și locul intilnirii. Toată după-amiaza, după ce-și găti o omletă, savurind țigara, rămase să privească de la geam strada, vinzoleala trecătorilor. Sc miră de indilerența cu care oamenii treceau unii pe lingă alții și-și mărturisi că ar fi fericit să apuce ziua în care se va da o dispoziție care să-i oblige pe toți colegii de serviciu să-și spună bună ziua, să se întrebe reciproc de sănătatea copiilor, a nevestelor și a soacrelor. Desigur, se va ajunge la o Înțele- gere care să-i determine pe fiecare in parte să facă cit mai multe cu- noștințe, pe care să le prezinte și cunoștințelor lor mai vechi. De la anticariat ieși sau mai exact spus fu azvîrlit in stradă Toderică, muzicantul. Era beat și probabil se comportase ca de obi- cei, adică dădea semne de turbulența, se lega tam-nisam de cei din jur arătîndu-și fundul sfrijit acoperit de niște pantaloni largi ce atîr- nau pe el ca o fustă. Pe trotuarul de vizavi trecu, mlădiindu-și șol- durile, o femeie. O strigă crezând că recunoaște in ea pe Suzana. Cind il privi nedumerită și nițel intrigată, se Înroși ca un adolescent prcfăcindu-se preocupat de acoperișul clădirii vecine. Întunericul îi pătrunse in odaie. Se așeză pc pat. II trezi, după miezul nopții, țîrii- tul soneriei. Bijbii pe întuneric după ehibrite, nu le găsi și dărîmă in drumul său un scaun, un vas cu flori primit cadou dc ziua lui. Ră- suci comutatorul. In prag, Suzana, numai in cămașă de noapte, aco- perită cu un halat de casă, cu părul atirnîndu-i în dezordine pc umeri, ru fața și gitul tatuate de vinătăi. ORIZONT o — Am venit la dumneata. Poate n-ar fi trebuit, dar n-am la cine să mă duc. Adormise plingind și acum scincea prin somn bolborosind cu- vinte ininteligibile. Din oră in oră orologiul de la biserica nemțească anunța nimănui scurgerea timpului. O stea se prăvăli peste acoperi- șul clădirii vecine. Sări brusc, minat de cine știe ce impuls pentru a-i urmări căderea. Pașii se afundau, ca intr-un covor, in asfaltul înmuiat de căl- dură. Opri un adolescent ca să-1 întrebe cit e ceasul cu toate că avea unul ascuns in căptușeala hainei. Străbătu bulevardul in ritmul acesta anemic pînă ajunse in dreptul catedralei. Coti spre podul Tra- ian și se opri nehotărit in lața oeior trei străzi ce-și deschideau bra- țele spre cartierul Fabric. Așteptă un timp, ca și cum ar fi sperat că cineva ii va sugera decizia și in clipa in care înțelese că nu-i nici o nădejde il cuprinse agitația, iși mișcă miinile, se aplecă căutînd în- delung in jurul picioarelor, deșertă buzunarele, se descălță chiar de pantoii. Cind termină cu toate astea începu să plingă. Toma se simți singur, copleșit de prezența Celuilalt, de căderea aceea, o a doua sau poate prima („nimeni nu poate ști nimic in lumea asta“) in timp de treizeci de ani. Ploua lără contenire, zi și noapte, șanțurile desfundate gilgîiau, bolboroseau, undeva o pisică, probabil prinsă de ape, mieuna jalnic. Bătrinul se așezase, de cum se inserase, ia gura cuptorului și tăcea. Hainele ude pe care nu le dezbrăcase din mouve nedefinite, fume- gau. Ai’ingu iși curăță pușca țăcănind preocupat închizători. Rezemat ue geam încerca să desmșcască prin picia nopții contururile sălciilor, ale aninhor, care in întuneric și ploaie semanau cu niște monștri. Apoi i s-a părut ca aude, că simte, putea să jure că dacă ar fi fost atară l-ar 11 șters pe obraz — fiiliitul acela tulburător, fără noimă, be trase galben înapoi privind fețele oeior trei, făcmd Sforțări să des- lușească sau măcar sa intuiască care din ei este alesul. — Culcă lata, Iglico, strigă Chiva oprindu-se o clipă din citit. Alama se foi in camera de dincolo. — Hai la culcare, Toma, ii spuse. Trimite-1, omule. Aringu ii făcuse semn să asculte. Se întinse alături dc fetiță, o urmări cum țocaie uegctul mare de la mină, apoi se întoarse la um- brele și uluitul ce trecuse prin dreptul ferestrei. Și nu-și mai aminti nimic decit spaima bruscă, năuceala cu care sau care-1 trezi. Sub el fata nu mai respira. Se dădu jos din pat și-l atinse cu mina pe Bătrin. — Tatulc, mi-e frig. 11 primi în brațe și adormi cu sufletul acoperit de zoaiele cri- mei și ale lașității. Se ridică. Mingile lemnul aspru. Luă dalta și o privi neputin- cios. Descllizind fereastra dinspre parc se trase înspăimînlat înapoi. Simți filfiitui Păsării de Noapte, li aruncă strigătul ca un guițat de purcel în față. Toma începu să taie din lemn așchii groase. In minte ii stăruia tot mai puternic acel țipăt nemărturisit. ORIZONT MARIA HADAN „LA PONTUL CEL CU NUME AȘA DE ÎNȘELĂTOR" Am avut ca decor, pentru scurtele noastre vacanțe, o plajă me- reu pustie, un fel de ultim țărm la care se opreau valuri leneșe. Nisipul sclipea alb și mătăsos în lumina orbitoare a amiezilor calde. Pescăruși mari zburau deasupra apei, coborau uneori pe mal. Vuietul mării se auzea mereu, stins, îndepărtat. Stăteam ziua întreagă împreună. El petrecea ore îndelungate întins la soare, cu ochii închiși. Nu-mi vorbea decît rareori. Iar cînd îi spuneam eu cîte ceva, cuvintele mele se pierdeau parcă în dru- mul lor atît de scurt de la mine la el. Timp nesfirșit valurile se stingeau nepăsătoarc în nisip, pes- cărușii își mișcau aripile în albastrul cerului și al mării. Privirile îmi oboseau. Mi se părea că plaja și apa se amestecau, acolo departe, în- cepeau să pornească împreună spre zări necunoscute, ascunse de o perdea subțire, vibrantă, de aer incins. închideam ochii. Nu-mi mai aminteam de nimic din ceea ce lă- sasem în urmă, nimic nu mă apăsa. Deveneam o ființă simplă, lumi- noasă, în peisajul acela liniar, solar, Cînd și cînd auzeam vocea bărbatului de lingă mine : — Ești aici ? îmi așezam mîna într-a lui și amîndouă rămineau nemișcate in nisip. Orele se scurgeau pe lingă noi, încet, albe, fierbinți, fără să ne atingă. L-am urmărit cum a mers mult pe lingă apă, adunind scoicile pe care valurile le scoseseră din adincuri și le așezaseră in nisip. Pe urmă mi-a oferit cochiliile, una cîte una, și le-am primit ca pe un dar minunat. Am admirat împreună culorile și formele lor, de o grațioasă fantezie, — Te bucuri ? M-a întrebat cl. Mă privea ciudat și in ochii lui foarte albaștri mi s-a părut că trec luciri de duioșie. Am înconjurat cu scoici conturul trupului său întins în nisip. — Acum îmi aparții, am zis. S-a utiat la mine cu aceleași priviri neînchipuit de bune și multă vreme nu ne-am mai spus nici un\uvint. ORIZONT « Departe, acolo unde plaja sc isprăvea, creșteau scaieți albăstrui. Lingă ei vintul îngrămădise nisipul in mici dune. * Porneam uneori, tăcuți, in lungul țărmului. Bărbatul mă ținea de mină. Așteptam ca el să-și întoarcă fața spre mine, să-mi spună poate un cuvint. Valurile ne loveau picioarele și ștergeau deindată urmele pa- șilor noștri in nisip. Nimic nu răminea din trecerea noastră, nimic, nici pentru cî- teva clipe niște urme de pași alăturați în nisipul ud. * Un om a trecut intr-o zi pe lingă noi. înainta abia atingind ni- sipul, purtat parcă dc vint spre mare. Ne-a privit îndelung, ne-a fă- cut niște semne eu mina. Ii vedeam buzele mișeindu-sc, dar nu au- zeam nici un cuvint. înainta fără să sc oprească, a intrat in marc și in timp ce se îndepărta, ne mai făcea semne cu brațele ridicate. — Cine este ? Ce spune ? Am încercat să i-1 arăt bărbatului de lingă mine, dar cl a ră- mas nemișcat in continuare, cu ochii închiși. — Nu este nimeni, a murmurat cl. Ixm?u1 este pustiu, știi bine. Pe intreaga plajă nu sinlem decît noi. Apa, despărțită de cer printr-o linie ... Căldură uscată . .. Li- niște și intr-adevăr nimeni in jurul nostru. * Citeodată înotam atit de departe incit nu mai vedeam malul. Marea și cerul, la fel de limpezi și de necuprinse, ne legăneau cu blindețe. L-aș fi rugat : pov<îstește-mi acum despre dragostea dintre Oceanus și Gea, despre Ncreus și Doris. Să privim spre adincuri, poate in transparența apei vom zări siluete mistcrioarc și ușoare de nereide. Vuietul acesta care uneori se aude mai puternic nu este cumva al carului pe care gonește Amphitrita, undeva, prin apropiere ? Dar el nu mi-a spus niciodată nimic despre tăcutele oceanide, despre Tcthys sau Triton ... Marea și cerul păreau pustii ca și țărmul. Îmi spuneam că era deajuns dacă eram alături, numai noi și tăcerile noastre. Ajungeam din nou pc plajă, după ore îndelungate și ne opream osteniți, chiar acolo unde se stingeau valurile. Din astfel de călătorii ne întorceam fără amintiri și rămineam cu gustul sărat al unei bucurii fără contur. * Dormea, întins pe spate, alături de mine. In somn, fața îi părea mulțumită, calmă. Adevărata lui fire, bună și generoasă, răzbatea, dincolo de trăsăturile aspre, ORIZONT Aș Ii vrut să mi-1 închipui copil, așa cum trebuie să fi fost cu ani în urmă, înainte ca alitea întîmplări să-1 lovească. Pc fruntea înaltă și la colțurile gurii erau săpate cute adinei. Părul îi era amestecat cu fire argintii și tîmplele erau cărunte. Ple- oapele obosite ascundeau o privire albastră, tăioasă. Nimic nu se mai putea ghici din copilul de odinioară. Și cu cît îl priveam mai mult, cu atit mai limpede mi s-a dese- nat în față imaginea celui cc va fi în scurtă vreme. M-am aplecat deasupra lui și i-am cuprins cu palmele umerii încinși : — Trezește-tc, dragul meu. Este timpul să plecăm. PLOAIA DE AUR ION FLORIAN PANDURU Gruia se trezise de citeva ori. Pipăi cu mina, ușor să nu-șî tre- zească nevasta, pe masa de lingă pat. Iși aprinse o țigară. în scăpă- rarea chibritului văzu obrazul liniștit al Irinei. Era intrigat că nu sforăie ca în toate nopțile cînd își aprinde țigara și nu se întoarce pc partea cealaltă Ijolborosind ceva în somn. „S-ar putea să aibă ceva, poate cine știe ce, nu mai sîntem în putere0. — Irino — Ce-i ? — Nu dormi ? Nu primi răspuns. Dc fapt nici nu-l aștepta. Era bucuros că nu doarme chiar dacă nu vorbește, poate gin dește undeva și la urmă o să-1 provoace ea la vorbă și atunci mai aprinde o țigară și trece noaptea asta grea, nemaipomenit do călduroasă. împinse cu piciorul pătura groasă de lină. — Toată noaptea nu faci nimic decît să arzi banii. Era obișnuit cu asemenea cuvinte. Pentru ea țigările erau bani arși, fără nici un folos, ea nu știe că n-are cu cine sta toată noaptea, pină la răsăritul luceafărului, mai ales acum la cei șaptezeci de ani cînd nopțile nu sc mai termină și in zilele astea de vară cînd toți sînt plecați care încotro și vin noaptea și se culcă fără să mai cineze, darmite să mai scoată o vorbă. ORIZONT ORIZONT Irina apucă eu mina pătura și se acoperi, — Am avut un vis urlt. — Dacă dormi atita. — Poate-i un semn, — Cc-ai visat ? — Se făcea că sint în luncă, lingă marginea cucuruzului și ar- dea pămintul și eu eram desculță că mi se făcuseră numai bășici pc picioare. Mirosea a pămînt ars. Cucuruzul se uita la mine de parcă avea ochi și mă ruga să-i aduc apă că moare. Eu am fugit la rîu și cînd colo ce să vezi ? Riul luase foc și gemeau pietrele și crăpau do atita căldură. Eu am început să pling și am fugit la cucuruz. Cînd am ajuns m-a cuprins groaza. Porumbul parcă suferea de oftică, se în- gălbenea și mă striga pe nume să-1 scap de la moarte. Atunci am simțit că mă îngălbenesc și eu și mă cuprinde moartea de la picioare și m-am trezit. Mă tem că nu va cădea un strop in vara asta și se duce munca oamenilor degeaba. O fi venit vremea vacilor slabe că de multă vreme n-a căzut strop. Cucuruzul a îngălbenit rău de tot. — Eu ce să fac ? — Să fumezi țigară din țigară, aia să faci, că ție nu-ți pasă de truda oamenilor. Dacă zilele astea nu cade o ploaie bună tot pămintul se uscă, — Crezi că n-o să plouă ? — După visul meu ... — Lasă-1 amarului de vis, nu vezi că-i cerul negru și bate vîn- tul de la asfințit, ăsta sigur aduce ploaie. — Eu nu cred, tot arc să se usuce, — Vrei să ți sc adeverească visul ? Trebuie să cadă o ploaia șî dacă vine și-î dă una bună, caldă și curată, să vezi cum sc duce vi- sul tău ca lemnele putrede purtate de apa ogașelor, Vintul se întețise. Nucul din fața casei își lovea cregile de aco- periș, aproape ritmic și puternic, gata să spargă țigla. Eu aș Vrea să plouă ca in anul ăla când ne-a prins la StrinS de fîn la Dumbrava și nu mai știam unde să ne ascundem de fulgere și de potop. — Sau in vara cînd ai născut tu fata. Nu știi că am stat în ploaie cum stau copiii, atît de bucuroși eram. Numai să fie curată, fără pia- tră, s-o primească pămintul bucuros, s-o suie în ierburi și să vedem dimineața porumbul vînăt. Să cadă ca un rîu pe rănile pămîntului. — Nu-i bună cum zici tu. Dacă vine mare îneacă tot, mai ales fasolea care îi învățată mai mult cu pămintul. Coboară roșiile și varza se duce naibii. Să vină o ploaie măruntă și caldă ca în anul... nu știu care an, atunci cînd... știi tu anul ăla cind a murit Nicolae Marina. Crescuse cucuruzul dc nu tc vedeai în lan chiar dacă erai călare. — Crezi că anul ăla a fost mai bogat ? — Păi atunci au cules oamenii pînă a căzut zăpada. — N-a fost cine știe ce. Dc afară se auzea vintul apleci nd crengile nucului pe țigla ca- 13 sei. Un fulger lumină scurt pătura de lină de pe trupul IrincL — Vine ploaia. _________ Nu vine. Fulgeră în sec șî bale vintul. Nu ți-c somn ? — Nu. — Mai aprind a țigară. — Crești că visurile nu spun nimic ? Eu știu de !a muma. Ea văzuse odată, acvca fără să doarmă, văzuse seceta. Mi-a povestit 'îna- inte de a muri că a văzut-o intr-o noapte cînd păzea oile. Zicea că e o femeie bătrină și slabă, îmbrăcată în foi galbene de porumb și seacă rîurlle. — Poate o fi poveste. — Poate. — Ea iși pierduse mințile cind îmbătrinise. Nu știi că se văita tot de foame cu mincarea lingă ea ? — Crezi să fie poveste ? — Femeile totdeauna încurcă adevărul cu povestea. — Mie nu-mi vîne să cred. Dacă era îmbrăcată toată în foi gaîbene de porumb, atunci numai ea trebuie să fi fost. — Cred că a fost baba lui Arpcc cînd umbla pc riu eu vrăjile să-l omoare pe ginere-su. Ea umbla goală pușcă să se prindă răul de ăla — Aia nu era slabă. — Atunci o fi fost alta. — Cine știe Uite că nu plouă. Bine că s-a făcut griul, au oa- menii pe ce să pună gura. Afară era o liniște nefirească. Vintul nu mai clintea nici frun- zele nucului. Gruia își stinse țîgara și se întoarse la perete. Peste cî- teva clipe adormi. Irina nu mai avea somn. Sc gîndea la vis și ia vacile slabe. Deodată auzi picuri grei de ploaie spărgindu-se de țigla casei. Nu mai putu să răsufle. Aștepta să se oprească ca și in alți ani cu secetă, să cadă numai cîțiva stropi apoi să răsară stelele, dar ploaia continua să cadă cu stropi grei. Un trăsnet bubui îndelung deasupra nucului și ploaia cădea ca un riu. „Acum nu sc mai oprește, are să ude păm intui, să-1 sature de apă și să vindece toate bolile sufletelor verzi și să curețe pămintul de scîmăviile de ierburi care cresc numai cînd e secetăf(. — Moșule ! Gruia dormea și vorbea în somn. Probabil visa ceva urît. — Moșule 1 ? Gruia dormea și ploaia cădea pieziș picurind in geamul de către curte. „O să fie an bun. Ploaia asta e deajuns, îi chiar la vremea cind crește bobul”. -— Moșule ! — Ce-i ? orizont ORIZONT lă — Scoală-te! — Iar ai visat ? — Taci ! Fulgere prelungi luminau stropii din geam. Gruia sări din pat și deschise geamul, — Asta-i aur curat Gruio, — Trebuia să vină. Să vezi mîine oamenii cum fac glume și cum socotesc cît o se iese la hectar. Și ce frumos cade, ca un riu cald. Gruia aprinse lumina, iși trase repede pantalonii și ieși în curte. Se întoarse tîrziu frerfndu-și obrazul ud. — Nu vrei să mergi cu mine ? — Unde ? îl întreabă Irina. — In luncă, să auzim ce zice cucuruzul. Acu trebuie să vor- bească, —- Astea-s povești, — Nu, nu-s povești, vorbește cucuruzul, ride prin toate frun- zele ca un copil sătul. Am auzit-o pe mama vorbind. Ea nu umbla cu povești, ca vorbea numai lucruri adevărate. Are și el un suflet ca toți cei ce au nevoie de apă. Scoală-te odată 1 Dacă nu mă duc singur. Auzi cum cade ploaia, Baba se îmbrăcă și ieșiră în drum. — Bine c-am plecat desculță. — Parc-am fi copii. Mergeau ținindu-se de mînă prin ploaia dc vară ce le uda hai- nele lipite slrins de trupuri. La fiecare fulger baba il strîngea puter- nic. Cind au ajuns în marginea luncii au stat neclintiți privind, în răstimpuri, ajutați de lumina fulgerului, poctimbul, cc-și suna foile pline dc apă. — Auzi ? A cui îi glasul ăsta ? — Se aude ceva ce n-am auzit niciodată, parcă-i vorbă de bu- curie. — Se aude ce a spus muma, ce a văzut ca cînd a fost fată. — Eu îs bătrînă și n-am știut lucrul ăsta. Muream proastă. Știam numai înfățișarea secetei și aia povestită de muma cînd a fost beteagă, acu aud cu urechile mele cum vorbește cucuruzul. Dar n-o să ne creadă nimeni dimineața cind le spunem. Ei nu știu cîtc glasuri se aud noaptea cînd cade ploaia. Ploaia cădea necontenit. Simțeau șuvoaiele calde și hainele sunau metalic la fiecare mișcare. Sufla vîn- tul și foșneau foile porumbului îmbibate de apă. Zorile mijeau tulburi de după Cracul Cerbului. Bătrinii ținîn- du-se dc mînă plecară acasă. — Să nu mai spui la nimeni Irino, c-a vorbit porumbul. E mai bine să rămînă o taină. DRAGOMIR MAGDIN A rămas o femeie A rămas o femeie, neștiută de ea, Liniștea albă a nopții s-o bea : Vina-nevină invață pereții Să ierte, să uite ca lespedea gheții... A rămas o femeie să numere zile Și trenuri de noapte și zări inutile. A rămas un descintec și-o lacrimă poate Să ude tăcerea cu țărmuri rotate ; A rămas o femeie — nerodnic baîsam — Ca lacrima toamnei, uscată pe ram Sub pași drămuind universul alee Neștiută de mine, a rămas o femeie .,. * ------------------------ Răscruce de drumuri Pierdută intre dealuri. Să trec doar eu femeie Bărbat să mă urmeze Și-un fulger să deschidă Casa din virf de deal. Cai se rotesc prin ploaie Născuți în zorfi zilei Și saltă sub picioare Tremurătoare ierburi Și dorurile zboară Fintini țîșnesc din stele Vorbesc cu mine, cintă Și pier apoi fn tine. Cai se rotesc în ploaie, Să trec doar eu femeie Bărbat să mă urmeze ... DOINA CETEA Răscruci ORIZONT Valentin Tudor Pod ORIZONT Pot! de fier, pod de piatră Arcuit peste maluri, Peste ape-nghețate, Peste ghiața ce bate Purtată de vaduri fn fier și în piatră, izbind fn pereți Sub priviri de drumeți, Sub cenușiul ce moare, Nimic nu te-amuză, Nimic nu te doare. Ești fier șî ești piatră. Să treacă iubiri și vapoare Ridică-te pod, te despică Peste ape-n senin te ridică ! Rămii pod de fier De maluri desprins Ridicat înspre cerul încins. Vechi pod de piatră, Vechi pod de fier, Din ce-ți pot eu cere, Nimic nu-ff mai cer. * ---------------------------------- /ntuneric topit fără nume Jumătate arcuit peste lume Restul ascuns in miinile noastre Strălucești peste patimi sihastre Peste zile in farmec trăite Peste brațele aprig muncite Peste iubirea uitată ce doare Peste mănunchi de-amintiri trecătoare Peste volanul îngust prins pe gît Peste nimicuri și peste atit De curate așteptări străvezii Să pornești zorii din ierburi Urzii Cintă și ride-mpreună cu el Curcubeu peste iubiri în inel. 1 nel Bâlrîttul Sub fruntea dură, Azi neșlefuită, A bunicului sprijinit în cirjă. Se așterne toamna plopilor Uscățivi, tremurinzi și înaiți. Bătrinul se joacă fn fiecare zi Cu cite un gind De-a v-ați ascunselea. Gindul rdmine in ascunzătoare. .Știe, de ieri, meteahna bătrînului De-a renunța pînă seara la joc. Din pipa de lut uscat Fumul destramă trupul albastru Al unei ființe necunoscute Trecindu-l prin barba stufoasă Crescută odată cu așteptarea Și cu mîngiierile lut. ORIZONT * Nisipuri Nisipurile ies pe plajă Coboară din valuri Prin uși exterioare. Călătoresc clandestin Cu scoicile moarte Grăbite s-ajungă Ia soare. Nisipurile mării străbat din adincuri Din povara apelor negre Pătrund în lumina solară rămîn pe uscat peste vară. Le păstrează lumina, Le topește căldura, Le plimbă pe plajă femeia pe tălpi, Bărbatul le poartă pe palme. Peste ele ființele-s calme .., Dragostea coboară senină Din apă, uscat jî lumină. onrzoNT * ---------------- Lingă tine stau și stau sufletul te memorează, nu mă da, eu nu te dau ! Ce să vînd acestui timp dușmănit de trei tristeți — una-n mine, una-n tine alta-n ființa care vine fără să se fi dorit ... Lingă tine stau stau nu mă da, eu nu te dau 2V-am chemat să vii în lume, să mă tulburi n-aș fi vrut, — vinovată umbra tace și se năruie în lut ; amintirea mea dovadă n-ar fi fost că s-au deschis trei morminte-n ripa lumii: două-n noi și unu-n vis. VASILE RANGA Lingă tine din literatura universala * d. h. lawrence INIMA OMULUI Există un alt univers, inima omului, — De care nu știm nimic, pe care nu-ndrăznim să-l explorăm. O strame-ntindere cenușie Desparte incă sufletul nostru pal De această lume fremătătoare : inima ''mului. Cițiva pionieri abia dacă i-au atins țâr mu Și nici-un bărbat și nici-o femeie nu cunoaște Acea^tâ lăuntrică taină Cind, mai întunecate decit Congo, sau Amazonul, Țărmurile inimii se revarsă-n dorință, in împlinire sau in tristețe. GINDIRE Gindire : iubesc gindirea. Să nu meliți, să nu-ndrugi locuri comune. Resping aceste jocuri amabile. A gindi, înseamnă să urci in conștiință o-ntreagă viață necunoscută. A gindi, inseamnd sâ meditezi o experiență, să tragi o concluzie. La piatra de-ncercare a conștiinței. A gindi, înseamnă sâ contempli fafa vieții și să citești ce se poate g citi in ea. O E A gindi, înseamnă să meditezi o experiență, să tragi o concluzie. O Gindirea nu e un truc, nici un exercițiu, nici o șiretenie. Gindirea înseamnă să fii întreg, cu plenitudinea trează. fANDRA VENERAȚIE A te umili în fața altor oameni e înjositor. Nu sint umil fn fufa nimănui Și-mi doresc ca nici-un om să nu se umilească-n fața mea Dar dacă simt înverșunatul zbor al unui duh vital La vreun om, î-nchin întotdeauna umifa-mi venerație* tn rnrnâncite du TAȘCU GHEORGHtU stephen crane INIMA In deșert Eu văzui o ființă, goală, bestială, Care se tira pe pămint, Ținindu-și tnima-n mîtnt rozfndu-o. Eu îi zic : ,Este bună, amicul meu ?“ „Este amară .. . amară" răspunde el; Dar mîe imi place Pentru că este amară Și pentru că este inima mea“. In românește de AE. JEBELEAN'L" pablo neruda ORIZONT MAMA La Temuco, in galenți venea la noi marna. Noaptea sufla vîntul din nord, dezgolea casele, cădeau poduri și ziduri, și noaptea toată urla, ca o sută de tigri; iată a mijit dimineața soarelui de gheață și intră mama -— dona Trinidad Marverde *, a^a tandră ca prospețimea soarelui, timidă, fn părțile-acelea unde furtunile-s veșnice, — făclie mică : * Marverde (compus din două cuvinte : — mar și verde) înseamnă in spa- niolă „marea verde11. sc-aprinde și se stinge ca toți să vadă drumul. O, mamă, duioasa mea mamă nicicind nu voi putea rosti „vitregă mamă^; abia-ncepusem a pricepe și ți-am aflat bunătatea îmbrăcată in petice și-am văzul sfințenia folosului: apă, făină — (a fel sfinte, și tu a? fost astfel, pîine pe tine te-a creat viața și noi ne-am hrănit din tine Iarnă lungă, disperantă iarnă ; se prefirau prin tavan stropii omâtuiuf dezghețat, iar tu ești pretutindeni, neobservată și modestă, împărți piinea săracilor, aspra, acra pîine, parcă împărți printre noi fluviul de diamant. Ah, mamă, cum aș putea trăi fără să-mi amintesc de tine clipă de clipă ? Nu, asta nu se poate. Eu port în sîngele meu. a ta, „Maruerde“ * ea numele ptinîi ce se împarte, ea numele miinilor taie sfinte care coseau din saci de făină pantalonii copilăriei inele, ca numele tău, care ai fiert ai spălat, ai călcat, și-ai semănat, și-ai stimpărat dogoarea. Cînd însd totul a fost făcut și eu deja am știut sd mă țin pe picioarele mele, ea a coborit, ca și cum sorocul s-a împlinit, liniștit, neobservat, in coșciug, unde pentru prima dată s-a aflat fără nici o treabă, singură sub ploaia rea de Temuco. INSOMNIE In crucea nopți mă întreb : Cu Chile ce va fi, Cu biata-mi patrie ce se va petrece ? ORIZONT 5 Iubesc atia corabia aceasta sveltă Și pietrele acestea, glia ei, trandafirul înfioratelor țărmuri — ea trăiește sub boarea apelor, — am devenit una cu pămintul meu și-i cunosc toți copiii; istoria ei prin mine-a trecut, plingind și înflorind — a trecut. Simt azi, deși s-a scurs un an mort de îndoieli, eroarea care m-a vlăguit a trecut și iar stringem tot ce-i mai bun, veracitatea vieții, — minia răbufnește din nou peste zid, și torțele neliniștii s-aprind. ORIZONT ODA PRIMEI ZILE DIN AN Ea vine fugind, parcă-i un minz zbucnind, pierdut de herghelie. Pe frunte-i petrecem fundiță roșie-aprinsă, la git ghirlandă de clopoței, și la miezul nopții emoționați, mergem s-o întimpinăm ca pe un vestitor din altă planetă .., Piinea de azi seamănă cu cea de ieri, un inel imită pe altul — întocmai sînt zilele, mijesc, strălucesc, sună, se sting și-adorm in bezna nopților. Mi se pare că ultima zi din acest an e-o linie ferată răzbind prin ploi torențiale spre arhipelaguri move, unde omul de pe locomotivă, amețitor ca orele astrale străpunge cu ochii tînia șinelor nesfârșite, mînerele lucii, focul svîrcolit Ei, mecanicule de tren care năvălești ca un nu în abisurile nopții îndepărtatelor stații, spune-mi: Această ultimă zi a anului, fără copii și fără soție, cu ce se deosebește de Ieri ? Cu ce se deosebește de Mîine ? Cînd privești de pe drum ori din ferestrele fabricii, această zi cap de aliniat, pi prima auroră a anului gata să vină, împrumută culoarea de tren ruginit: pe jumătate-n ceața matinală il salută țăranii drumeți, rumegătoare și sate, care nu gindesc ia clipa intrării Noului Xn, la Ziua care va fi năpădită de clopoței, decorată cu pene de păsări și garoafe. Pămintului, acestea ii sint de ne-nțeles : oricare ar fi fost această zi — albastră, sclipitoare, ori gri — o primește, aștemind-o pe dealuri, o umezește fn firele transparente ale ploilor, V3 ORIZONT o apoi o răsucește ca pe-o hîrtie și-o ascunde în noapte. Tu ești la fel, și totuși rivnești o poartă de speranță, O, zi de Anul Nou, cu toate că semeni cu celelalte așa cum, o pîine seamănă cu alta, te așteptăm! Te trăim altfel, te mincăm mai cu poftă ? Te-a^ezăm peste zilele noastre obișnuite ca un tort, te aprindem ca o torță și te bem ca pe-un șuvoi de topaz ' Zi de An Nou intensă, proaspătă pe arborele vremii, azi iți sînt verzi toate frunzele, Ne-mpr ospătezi cu stropi curați dc rouă, eu izbucnirea bobocilor de iasomie ji cu toate miresmele florilor. Cu toate că tu, zi, ești doar o zi — limitată în ore, nimbul tău iradiază deasupra atîtor inimi obosite, fată de ce tu, zi nou născută, plutind înspre noi ca o ceață, ești ca o pîine invizibilă, ești cel mai durabil dintre turnuri. ORIZONT In ronSeeșlt de ION POPA NICHITA STĂNESCU : NECUVINTELE Editura Tineretului, 1969 cronica literara * Dacă, u propus de poemele lui Leonid Dimov, regretam ctndva că nu există încă o veritabilă onlrocrilică, în ceea ce privește NECUVINTELE lui N, Stănescu, regret eă nu există încă o ne critică. E-adevărat că recenzcnți și cronicari ai cărții se miră că ne lipsește, pină astăzi, studiul cuvenit unui asemenea poet, ca și cum n-ar fi de competența unuia dintre noi să-1 scrie... La o necritică, de fapt, sperăm cu toții, critică fiind, la noi, nu o singură dată : cronică ți recenzie. Și cum criticii noștri sînt prea puțin operativi, poetul I însuși, pe de altă parte, neingăduindu-le, prin ritmu-n care-și publică volu- mele, să se adune, pare-sc că N. Stănescu mai are-a face, 0 vreme, obiectul (numai) cronicilor și-al recenziilor, vai, caduce. Dar nu despre asta e, totuși, vorba... O strofă a poetului, din ELEGII, (de inspirație, pare-se, platonică: Anamnesis, Inteligență, căderc-a Sufletului...), poate cheia însăși a poeziei lui, a devenit, cu timpul, o cheie a înseși crizei criticii literare față cu-această poezie, anume: Astfel mă incordam să-mi aduc aminte lumea pe care am Înțeles-o fulgerător, și care m-a pedepsit zvirlindu-mă-n trupul acesta lent vorbitor... Căci dacă poezia, pentru acest poet exasperat de-ncelineala scrisului față de viteza ghidului, e numai o lentă vorbire, critica acestei poezii e una dc două ori mai lentă. Nu doar că nu se poate povesti, această poezie — greu e de povestit și poezia lui Marin Soreseu, dar nici recensămintul nu i se poate face ; poetul cintă... Și intr-o critică atit de amatoare ca a noastră, pe ur- mele unui Sainte-Beuve ori G. Călinescu, de „formule" (gen: „La vie de Voltairo est une comădie" ; „Conachi este un Petrarca ras in cap"), faptul că N. Stănescu nu are, încă, una, e simptomatic. Căci ce e poezia lui ? Ori,mai curînd, ce nu e ? Nu e, cu vorbele lui N. Manolescu (din LITERATURA ROMANA DE AZI, p. 144), „nici emoțională, nici rațională, nici metaforică în accepția știută ..." Și e de reținut că inteligentul cronicar de la Contemporanul avea-n vedere numai primele două cărți ale poetului: SENSUL IUBIRII și O VIZIUNE A SENTIMENTELOR. Lucrurile nu par a se fi schimbat, de-atund, prea mult... DREPTUL LA TIMP ori, am fi tentați să zicem astăzi: la ne-timp, era, intr-un fel, dreptul la poezie. Volumul continua, în linii mari, viziunea sentimentelor : alt nume pentru poezie. O „meditație" asupra poeziei aveau să fie și cele 11 ELEGII. Asupra poeziei? Da și nu! Poetul e, desigur, cu grație însă, cu candoare, un speculativ. Și care e obiectul acestei speculații ? Cuvintele, desigur, poezia ca atare. Condiția poeziei. Locul poetului in lume. Raporturile lui cu celălalt (in sensul sartrianului; „l’enfer, c'est ies autres l“, Z să zicem). Relația eu — non-eu... Ceea ce este uimitor acum, e că, departe O de-a fi un egocentric oarecare ori un, pină la urmă solitar ți ininteresant, « autor de arte poetice, N. Stănescu e, poate, singurul ce convertește o specu- § lație asupra condiției poeziei într-o poezie a Înseși condifie: umane. Și titluri ca acestea, a ia Gauguin. indiferent de reușita poemelor în cauză : Ce este omul ? Care-i este originea ? Ce fel de destin are el ? sau Cine sînt eu ? Care-i « locui meu in Cosmos ?..sunt nu numai legitime, dar erau chiar de așteptat din partea lui N. stănescu. Diafanizarea, levitația, feeriile din primcle-i vo- lume, poetul fiind, atunci, cind „pieton al acrului", ca Eugen lonescti, cind „omul invizibil'* al lui Wells, cind passe-muraille, erau ele insele, din punctul dc vedere-ai poeziei, o critică a condiției umane. Poetul, el, un Ariei suav, un acrobat in echilibru instabil (pe-o minge), precum cutare personaj al iui Picasso. Și, de ce nu?, un hippy acont la lettre... Nu cra vorba încă de cu- noaștere, pe-atunci, cît de gesturi. De-un veritabil alfabet al candorii. Cine-șl închipuia, totuși, că poetul are o „filosofi©", o „sistemă" ? Și iată că tocmai aceasta este, acum, frapantă, fără a fi, desigur, analizabilă. O „Înțelegem", ei, da, „fulgerător", dar ea ne scapă mereu, căci este vorba de un lucru foarle simplu... Leonid Dimov enumerd. N. Stănescu compară. Ce? Viteze! (Poetul are și o teorie explicită-n sensul ăsta). Este curios, dar N. Stănescu e, poate, singurul care continuă, in felul lui și, pare-se, din instinct, speculațiile iui G. Călinescu ă propos de „universul poeziei". Unde apare poezia ? I-a O inter- ferență (inedită) de zone ori de regnuri incompatibile unul cu celălalt Inir-o poezie de mare frumusețe, ultima din cartea NECUVlNTE-lor, N. Slânescu nu spune altceva : El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete. Eu am întins spre el o mină ca o frunză cu dinți. El a întins spre mine o ramură ca un braț. Eu am Întins spre el brațul ca o ramură. El și-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr. Eu mi-am înclinat spre el umărul ea un trunchi noduros. Auzeam cum se-ntețește seva lui bătind ca singele. Auzea cum se încetinește singele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur. Nu e decit un film despre întrepătrunderea regnurilor, o superbă scenă luată cu Încetinitorul, un basm, plin de eresuri mitologice (Daphe, Driadele...}, despre facerea și, vai, desfacerea metaforei. Omul-pom (poetul e, acum atit do simplu, Incit frizează calamburul!), ca să dăinuie, ar avea nevoie, poate, de un nume, așa cum avură unul centaurul, sirena... Altminteri, totul ră- mlne un ideal, un echilibru instabil, o „trecere", un neetivint. Ceea ce-l inte- resează pe poet, nu este, totuși, o imagine plasticii, precum centaurul, și-n acest sens el nu mai e călinescian; dar însăși punerea-n relație — adică un proces (abstract) — a elementelor disjuncte. Și-n acest sens compară el vite- zele și, implicit, duratele : a singelui animal și-a sevei vegetale. (O operație identică, fără să detaileze insă, numind și atita tot, face Ion Barbu tn Legendă : Și limfa pajiștilor pale Se pleacă soarelui ferit Al certei sere animale : Ingină singeltd ivit...) ORIZONT Metafora in sine este, ea însăși, un soi de „echilibru instabil", de con- juncție precară, o „criză." a cuvintelor. Și-n această permanentizare a stării de criză e, poate, unic N. Stăncscu. Nu spun că el ar fi cu totul străin de bu- curiile metaforei, că n-ar cinta, uneori cu un farmec indicibil, eminescian aproape. Că n-ar — CU propriîle-i ouvinte — contempla. De unde aspectul despicat al poeziei lui. O poemă, nu mai puțin frumoasă decit cea pe care-am reprodus-o anterior, și pe aceeași „temă”, anume Jertfa și arderea de tot, c S mai contemplativă, mai plastică și mai puțin abstractă, mai „cuvinte potrivite" decit „necuvinte". Citez, din păcate numai, un fragment: Voi rupe in bucate orice animal și il voi arde, ca să-ți placă țic, și toate astea fi-vor un semnal că tu și eu suntem ca ei. Făclie voi arde tot ce vrei, carnea pc os, plăminu] îl voi scoate la vedere căci Doamne, tu. ești marele miros, nară a timpului, nară de ere. Dar n-am să rup nicicind o floare n-am să strivesc nicicind un crin, nicicind eu nu voi smulge sexul de splendoare al trupului verdeții, și sublim. Noi ce avem un trup de animale și fără rădăcină ne mișcăm Noi, la suava florilor splendoare, unii pe alții ne mincăm. Ca să fim gustoasă hrană lumii înfipte în pămint, a pomilor, și-a ierburilor vamă pe care ele-o dau, cînd sint. Noi numai tălpi avem, iar ele au rădăcini in mit, noi numai stele-avem pe cer, doar stele, cînd ele au adîncul lor de timp oprit. Care e veritabilul N. Stănescu ’ Și unul, și celălalt. Căci contemplației ii urmează, ce fiecare dată, criza, acesteia din urmă, contemplația. Și după 210 pagini, cite numără NECUVINTELE, de poezie-a stărilor de criză și dc contemplațiuni, de „mișcare" și de repaos, acesta din urmă relativ fiind, căci absolută e numai mișcarea (pontif al fizicii, nu și-al poeticii, se pare), ultima poemă a volumului rămîne tot deschisa, intr-un dezechilibru; un ritm — cum ar spune Nina Cassian — „de continuat" : „Eu am rămas un pom singur, (El) un om Singur..," Or, primele poeme, in linia speculațiilor din LAUS PTO- LEMAEI, trădau tocmai o spaimă de oiteritate. E vorba dc Luptele, unele poezii, sunt aproape niște villonești d^bat-uri du eoeur et du corps 1 (Un arhaism plin de grație este o altă marcă a poeziei lui N. Stănescu, colecționar, cum c. dc vechi întorsături de frază, dc stingăcii și ..ziceri" cronicărești. de ticuri ver- bale — uneo-i silnice — ale „dulcelui stil clasic"...) Și după ce. in Peau, aduce-o laudă... cabalistică literei A, ..borțoasă de toate literele", iar in Pier- derea ochiulu.: „Aș Ciocăni cu unghia pină cind / n-aș mai avea unghie, I și cu degetul pîră / mi s-ar toci.,dă de înțeles că regimul firesc al poetului o un soi de „dereglare a simțurilor", rimbaldlană, N Stănescu, în momentan repaos, monacă sieși suficientă. își ritmează spaima de ideea de „tu“, de ce- lălalt, de altul, de materie („trupul tuturor numelor"), de doi („tatăl tuturor numerelor"): Schimbă-U numele, mi-a zis si i-am răspuns : tu vroi să fiu altul, tu vrei să nu mai fiu, tu vrei să mor și să nu mai fiu. Cum o să-mi schimb numele ? ORIZONT Ar fi aceasta, tn limbaj hegelian, prima determinare. Piciul o respinge, dar, vorba lui Valery: „i'autre existe, et l’Gnigme iious presie"! Și ia.ta-1 pe poet singur, adică sieși in-suficient, printre cuvinte : o lindtr«-n afară, des- chidere de sine, .Sichaufschlîessen, precum in Omul-Fantă. Ca ș cele 11 ELEGII, NECUVINTELE se lerminâ-n locul unde încep. „Eu am rămas un pom singur"'. Eu, carele fusesem un „om singur". Această trecere a omtfui In pom, țî-n pomului în om, metaforic vorbind, această devenire, acest proces continuu ține, pare-so, de ne-cuvinte..., al căror mare poet e N. Stănescu,,, E tont le ceste est litterature, ȘEÎBAiV FOARȚĂ PETRE STOICA : „MELANCOLII INOCENTE" ORIZONT La prima vedere ți eert fn primele cicluri ne aflăm «. Melancolii ino- cente in prelungirea Arheologiei bl înde, pe care Petre Stoica îs-a încheiat-o; e de fapt un proces de desprindere de trecut, un proces de jthsre a virstelor și a epocilor revolute, o poezie a reconstituirilor ce se înelieaijc din îndepărtate reminiscențe ale primelor virste, Foezia sa, așa cum s-a cristilisat in volu- mul anterior șt cum in bună măsură se continuă acum, e o pwrie a lucrurilor mici, Încărcate de afectivitate, de sensuri revelate prin afectivitate, dar nu o poezie minora ori sentimentali stă. .Vota specifică a Melancoliilor ni se pare a se confi^rura In acel „adio copilărie" pe care il exprimă sentimentul, tonalita- tea in care sin* scrise versurile e aureolată de distantii, de c hdelungă sedi- mentare incorporind simplitatea și obteettt-area. S-a spus că e c poezie a pro- vinciei. Dar aspectul provincial rămine totuși adiacent. Prxenier de bună voie ai biograficului, Petre Stoica nu refuză nota provincială devenită recuzită și tratată strict funcțional, după cum nu refuză nici pitorescul Jentru a refaee din crimpeie configurația unui orășel bănățean de altădată, el nu vrea să re- nunțe la niciuna din atitudinile fi gesturile apte să reconstituie t)tul ca Intr-un comprimat, oameni, atmosferă, locuri. Și dacă accepfi ca în^dienț duioșia, nostalgia, te pofi declara mulțumit, Am observat însă că poezia din Melancolii inocente se îndreaptă, după acest act de fixație ct’asi-ariteolnț/că, reluat din trecuta sa culegere, către un tărfm transcendent, mai profund, 'elevat de ob- iecte ți prin obiecte ceea ce ar echivala cred cu neglijarea alei coordonate, poate la fel de semnificative, a cărfii. Căci poetul știe prea b;ne să conver- tească epicul și amintirea fn lirism esenffalîrlnd faptul de viate, ’ără ostentație. El ne trece prin fată aproape cu indiferentă, cu o indiferentă de reporter fleg- matic, gesturi care au fost și care se păstrează, in juxtapuneri ,'are sint lungi șl nu totdeauna marcate de semnele ortografice, lungi șt precipitate, ața cum le dictează fantezia sa asociativă, așa cum le organiccacă plentudinea amin- tirii : sînt clipe duioase nici nu simt cum in gură mi se topește bomboana de mentă dinele imi linge cu credință picioarele citesc o carte groasă despre ingerit morfii mă întrerupe bunica îmi aduce agrișe — In grădină sint șerpi și comori îngropate (le turci □ ța imi spune bunica speria lă este o după amiază sfinții și caldă curînd izbucnesc duhurile ofetarilor riioji ctinele imi linge cu credinfă picioarele funcționarii de la primărie dorm cu muște roindu-le pe gură și-n somn iscălesc cu cerneală violetă propria lor avansare (De profundis 1) sau aceasta, evocind o ninttlnire de iulie", fn „curtea fcoiit cu menta și soc înflorit f e o seară a tangoului patefonul are glas de catifea sintem atit de tineri sinii prietenelor cresc sfint ji simțind cum le dor dansăm tangoul Nostalgiei și tangoul Împlinirii și dansăm tangoul Trădării cu viermii lui venind prin lemnul timpului (...) e o seară a despărțirii prin împlinire fn vom fi eroi și trădători dar nici o fată nu are ineă semne de singe încă nu știm să ne colorăm carabale măști sintem veseli fn seara eu mentă fi soc înflorit porțile s-au deschis de mult și diavoli nevăcufl ne aleg (la 17 ani) Dar frlngind cordonul care leagă cartea de cea anterioară, tenta biogra- fică se estompează și rămîne numai o poezie a mediilor stagnante, in care disoluția și moartea se strecoară insidios, sub aparențe banale : „Bicicleta facto- rului poștal / aduce hirtii cu semne de moarte". (O gară); tn La scufundarea vasului Titanic, „fiii miraculosului vece douăzeci / încrezător in forța aburilor in iubire și sport" sar fn apă cu tacul in mină — nu știu de ce". Dacă neli- niștea este atei insofită de ironie, ea reușește să exprime in alte locuri sensuri existențiale mai profunde, determinările fiind, ca în Cine ești tu?, eele ale epocii atomtee, unde contraste ample seruesc fa sublimări ale morfii nucleare ; Nu mai există miracole moarte-s miturile noaptea iradiaftilor atomice a prefăcut-o pe Venus fn neant de plancton E o detașare, o punctare ironică, o „scuturătură" a celor prinși fn expee- tative or indiferență din marile orașe fi eare duminica, asemenea unui Sisif, își lasă bolovanul în balcon pleacă să aprindă luminări „la altarul stadionului nou" dar : ghidul explicit legenda orologiului turiștii cască pura sau rumegă gumă de mestecat le bate ora și lor" („Orele n-or să mai fie ore atunci: / la Hiroțima la 8,45") (Orologiul). E poezia unui neliniștit memento demitizind comodități spirituale, șfi- chiuind aparenfe și invederind, rece, adevăruri: „locuim pe temelia morții ți nu vrem să știm”, final al unei parabole peste care domnește totuși indiferentă permanenta vieții: „in curte se joacă miei de zăpadă", ulucii și nimicitoare ironii sint destinate civilizației electronice, artificialilor „bărbați electronici", versuri de fantezie și dispreț nimicitor țintind excesele tehnocrației și ale lipsei de firesc: ORIZONT Frumoasele doamne ale veacului nostru N-au țimp : sug raci sau iji ascut instrumentate de torturii cataloghează cadavrele proaspete pentru arhivele frigide ale istoriei cîntâ trubadurii veacului cintâ trag cite o înghițitură de curaj din sticla de whisky fin timp ce neonul anunță noi victorii în cucerirea spațiului cosmic/1 f.iteraturd de anticipatei «« de anticipare mai precis a unor excrescențe pe care prezentul le-ar putea crea ți le creează, această secțiune a eârțti nu este Inși scutita de uscăciune ți patos foitelonistic, dueind caricaturalul la lintița facilitării, unde poezia se retrage discret, pe altfel pentru a nu omite nimic, să consemne; aici fragilitatea eeiui de al treilea ciclu al cărții, in care o dată eu formula predilectă dispare șt unda acelui lirism cald oare ajunge totdeauna te cititor. Pamfletar ori numai negator (aici) poetul își definește arta din negații, ari privind cu neîncredere poezia de idei, Dar nu «sta e râu, discutabile rdmîn doar mijloacele, prea apăsat publicistice. Chiar cu finalul nu se mai poate schimba nimic dintr-o poezie ca Epigrama nerostilă. Stilul polemic iji are desigur legile iui pe care sublectiuitatea poetului nu a reușit să le menftnă în atenffe. Mărturisesc, că ar putea să fie vorba ți de o ches- tiune de gust, înclin totuși a crede câ emottritatea caldă, finuta intelectuală a versurilor*sale din primele cicluri, aplecate tulburător spre ceea ce este eterna condi/te omenească, configurează substanța unei cărți ce-l menține pe Petre Stoica printre liricii cu glasul cel mai timbrat al generației safe, SIMJON DIMA. LIMITE LIRICE în Ochiul neantului de Gheorghe Piluț ți Odihni fn țipăt de Cezar Baltag ION MAXIM ORIZONT O poezie lucidă a unor poeți stăpini pe mijloacele lirice dar mai ales avind conștiința deplină a unui limbaj poetic autonom. Faptul acesta aduce dc altfel cu sine și tăria ți slăbiciunile poemelor respective : tărie pentru că sur- prind adesea stările liminare anevoie de precizat, convertind liric criterii axi- ologice sau fascinația cunoașterii intr-o stranie desfășurare; slăbiciune pentru că pindite de conceptualism excesiv ating zonele limită ale lirismului, golin- du-so de orice accesorii ca un schelet descărnat care Oricît ne-ar oferi in nu- ditatea sa imaginea unei structuri, este greu să ne transmită și fiorul liric, în această perspectivă Ochiul neantului de Gheorgiio Pituț reprezintă față de volumele anterioare cu cîștig dar șl o pierdere. Ciștig, înscriindu-sc pc linia unei căutări lirice pure, picrde-re pentru că oricit s-ar vorbi de O „etici- I zaro metaforică*1, așa cum sc încearcă intr-o cronică nesemnată din România î literară, structura metaforică pare mai puțin pregnantă decît în trecut, Nu-i | vorba de O sărăcire a limbajului ci dc un voit transfer, de o reducere în favoa- rea conceptualizării. Pare cel puțin ciudată stăruința poetului de a sublinia anumite realități pe carc cititorul le-ar putea surprinde chiar dacă nu CU ușurință, din versu- rile caracteristice : două poeme se intitulează Noaptea, primH și ultima a vo- 5 lumului, trei poartă titlul Roata, găsind noțiunea în subtitlul altei poeme Oricît de obsedante ar fi aceste teme, ți o să vedem că întreaga substanță a £ volumului se organizează in jurul lor, totuși așa Cum neantul înțeles într-un anumit chip străbate peste tot fără a fi amintit explicit decît in titlul volu- mului, tot așa pentru variație măcar, poetul putea încerca o altă titulatură. Mai ales că de o asemenea poezie nu se va apropia decît un cititor care are el însuși minime înclinații poetice. Nu credem că Ochiul neantului ar putea fi o invitație la neființă oricît noaptea „deschide flori / pe mările neantului" sau noi tîțnind din întuneric și singurătate am fi „.., strălucitori / și efemeri ca florile neantului" (Din în- tuneric, p. 65), ori avind conștiința pieritorului ne-am duce existența ca un fulger „in frigul / dintre două stele. / altfel atit de moarte/prin gropile nean- tului" (Atunci, p. 55). E mai degrabă o invitație la înțelegerea magmei, a ma- tricei care a dat naștere toiului și unde se vor întoarce toate, ca să se nască din nou intr-o desfășurare ciclică ce amintește roata timpului șl roata ce im- pune etapele acestei nașteri și pierderi intr-o devenire permanentă. Noaptea (prima poemă a volumului), este „maica lumii", leagănul, dar tot noaptea (ul- tima poemă a volumului) este ți mormintul. Prima e ieșire, început, activitate, dinamism, alunecare, curgere. Ultima, întoarcerea, potopul, sfirșitul. Dar dacă ieșim din noapte pentru a ne întoarce tot acolo e pentru că din noi vor răsări alții, așa cum șî noi ne-am născut din ceialalți, poposind in aceeași mare dc întuneric ce i-a aruncat cindva pe țărm. Poema Lumina surprinde exemplar sentimentul acestei țîșniri a ființei din neființă. „Să văd cum moare ziua — / ce pedeapsă !" exclamă poetul ca apoi să noteze etapele desfășurării vieții: „la marginile nopții aștept bolborosind / să crape întunericul /înspăimintat de trupurile ce se luptă, iar să fie" (p. 10) sau „un puhoi de omenire/care iese/ zvirlit de greața nopții in lumina / ce nu se vede niciodată" (p. 11), Propriu-zis e vorba de o alunecare intr-un permanent Întuneric chiar dacă întrerupt de scurte țîșniri luminoase, ochii sint în ultimă instanță ochi de mort, pentru că nimic previzibil decit întoarcerea : „Nici o țintă vizibilă / decit in noapte-semne / pe care roata ni le-ascunde / rostogol indu-se / mereu spre mare" (Sarmisege- tusa (Roata), p. 15), Același sentiment poate tragic, poate firesc, surprinde poema Culorile în care procesul de măcinare, după ce existența s-a ridicat din neant este încheiat așa cum sfirșesc toate : „și ne trezim pămînt. Uitare" (p. 17), Se pare că purtăm in noi cele două nopți, asediați „de noaptea prăbu- șită/ca o scroafă neagră peste vreme" (p. 5), trăind cu gindul că vom fi în- fulecați „de-o scroafă neagră" (p. 19). asemenea Sobolului din poema ce poartă acest titlu: „tu scromonești însă perpetuu / cu un orgoliu surd / pe dlrele din care/lumina-și umple/ singele de sănătate/și ești precum un om/în gura căruia / un înger cintă ca-ntr-o casă. / dar prin pereți cîntarea / alunecă / din ce în ce mai in adine/pe vinelc-ntunericului, / noapte bună!" (p, 57—58). E o așteptare continuă a unui semn care să despice noaptea, determinînd trecerea și petrecerea de la cele amorfe la ființă : ..pămtntul sună / și totu-i numai faptă / sub norii care nu cunosc cuvintul" (Sub nori, p. 24). Surprinderea acestui proces este de altfel marele merit al volumului semnat dc Ghcorghe Pituț oricît anumite obsesii ar întuneca sentimentul plenar al existenței. Pen- tru că dacă formarea presupune acțiune, fiind deci faptă, nu este nevoie de cuvint, toate evoluînd în virtutea unei dinamici interioare, pe treptele existen- ței cuvîntătoare, se întîmplă acea dereglare a cuvintului prea des folosit, pier- zîndu-ți prin aceasta valorile dinții: „vorbim enorm, pierdurăm / cuvintele ori- gini /pe o cîmpie-naltă /șî-abia le mai zărim/cum stau învinse/ca niște animale adormite" (Umba, p, 26). In mod firesc procesele se asociază cu timpul. De unde frecvența no- țiunii, etapele fiind doar niște semne pe circumferința imensă a unei uriașe roți: „popoarele coboară — fiecare / în urma unei roți de lemn / care înain- tează singură / spre ce ținuturi, timpuri ?" (p. 15), Migrațla materiei este pri- mul semn al roții, al unei roți fără oprire pentru că purtăm și viața și moartea in noi așa cum o poartă la nivelele respective orice forme de existență, asi- gurîndu-și astfel primenirea: „popoarele-și alungă moartea / pentru aceste încă mii de ierni, / cît roata fiecăreia / mereu se va munci pe loc, / acoperin- du-ți taina / c-un munle de pămînt,/iar noi — bătrini de veghe —/la trezirea roții" (Roata, p. 34). Alte semne, și cite trebuie să fie, arată alte etape : „La un semnal al Roții / vulturii-n cer au Înghețat /cu ar ipilc-ntinse,/Popasul nos- ORIZONT ORIZONT £ tril oare /să fie infinit ?" (Hepaos, p. 40). Cît dc departe sîntem dc surprinderea curgerii timpului prin „vreme trece, vreme vine" șî cîte noi semnificații implică versurile penultimei Roți: „Noi credem că e vremea, / nerăbdători pindim/să so trezească roata,/dar înțeleptul n-a îngăduit/nici cît ai prinde-n palme/ să răscolim țărîna. / Sc-aud cățeii din pămînt / schelălăind / prin pînzele de apă, / încep să zboare pietre / în furie spre cer, / schelete uriașe / se prăbușesc deasupra noastră/și lat-o cum răsare / dintr-o ceață neagră" (Roata, p. 59), Integrați in ea, avînd totuși posibilitatea detașării, putem contempla fenome- nul așa cum ne putem vedea și pe noi înșine in țesătura enormă a existenței, conțin uindu-și nestingherită facerea și desfacerea. Poetul trăiește intens sentimentul acelei veșnice pendulări intre cele două nopți, indiferent că am surprinde „un program restrictiv moral" așa cum în- cearcă să arate Dan Laurențiu. Jocul de lumini și umbre e posibil, primul pas puțind prefigura valorile morale, ultimul negarea acestora Intr-o axiologie dialectică. Dar în afara acestor zone și făcînd abstracție de efortul nostru de-a no plasa la semnul pozitiv, spaima pc care o purtăm cu noi rămine. Adu- ceri aminte, anxietăți, incertitudinea de-a nu ști nimic precis, întrebarea ce vom ajunge, de-a ști „că nu sint cu/cel care sint", intr-o continuă urmărire a Ființei, așteptarea ea dintr-o „balanță strimbă" în care se cintăresc faptele „să se-mplînească / la primul semn adînc din scorburile firii" (p. 63, Sîngele). „alcătuiri enorme/care curg / atit de repede pe mii de roți" (Din întuneric, p. 65), ne urmăresc. Cu toate acestea, chiar dacă pindiți de „pivnițele somnului" există o ordine caracteristică ce ființează in acest desmăț al elementelor: „C-un plins egal/din temelii/ne despățim de animale... și iară vom pomi/din marginile nopții prime" (Eliberarea, p. 86). E o „eliberare" care poate oferi c perspectivă, sentimentul duratei noastre in alții și în lucruri. O poezie împinsă pînă la limitele poeziei, uneori abruptă, alteori cu dis- continuități și reveniri, cascadări obositoare dar interesante, pe măsura proce- sului cosmic surprins dc poet, desprindere parcă din imensa rostogolire a lumii. Odi/md tn țipăt, ultimul volum de versuri a lui Cezar Baltag, deși atinge aceleași limite lirice, o face altfel, cu alte mijloace și dintr-o altă perspectivă. Dacă Gheorghe Pituț este un transilvănean aspru și uneori bolovănos. Cezar Baltag are alte alcătuiri, versurile lui vădind o subțirime aristocratică. Inte- lectualizarea este împinsă mai departe pină aproape de esențele printre care sc mișcă cu ușurința filosofului de vocație, Nu e o cuprindere dureroasă a unei invălmățiri sau deslănțuiri de elemente, ci punctarea discretă datorită unei intuiții, a esențialului, ca intr-un proces de cunoaștere în care ideile se dezvăluie in toată puritatea lor iar gîndul cunoaște poate suficiența, poate plenitudinea datorită identității dintre cele două planuri. Volumul e de o factură «parte, uneori incifrarea fiind împinsă pină la extrem, alteori cuvîntul greu de semnificații lăsind fiorul ce se potențează cu fiecare sens desprins ori abia întrezărit. Poemul care dă și titlul volumului ar putea poate lămuri lucrurile, des- chizînd o cărare prin acest labirint poetic : „Nemișcare. Cutremur, Nemișcare. /Cutremur. Odihnă în țipăt /a lumii/oh, împietrită și veche și sfișietoare / odihnă în țipăt a lumii" (Odihnă in țipăt, p. 33). Asocierea cuvintelor c stra- nie. Pentru Ilina Grigorovici „temelia țipătului e viața", ceea ce poate că este aproape de adevăr. Dar împletirea dintre revărsare și cutremur, odihnă și țipăt, no poartă gindul la ceea ce cuprinde și mișcarea și repaosul, răgazul și acțiunea, somnul și starea de veghe, împietrirea și curgerea. In această viziune de început de lume „cu ochii legați", „osîndit de rotire" unitatea este foarte greu de realizat deși pină in cele din urmă so va face, fiind în firea lucruri- lor: „Și voi fi sunet singur și nimic altceva,/și voi fi nimic auzîtor și nimic altceva, / unde voi auzi întrebind / și nu voi ști cine întreabă, / cind ? voi auzi și nu voi ști unde a întrebat / și întrebarea mă va ajunge peste tot/și mă va cuprinde/și inima mea va crește/și mă va acoperi" (p. 30). Poema Odihnă în țipăt este „Rădăcina Cărții Intîi" care poartă titlul Nașterea, iar poema Marginea este „Rădăcina Cărții a Doua" ce poartă titlul Setea, Ceea ce ar în- semna că înțelesul celorlalte trebuie căutat în aceste două poeme. Dacă repaosul in activitate este punctul dc plecare al nașterii, înseamnă poate că ieșirea noastră din circuitul existențial, detașarea psihologică, ne va pune în situația de-a participa la existență in mod conștient așa cum toate celelalte participă fără să știe: „Mă dau spre lumină / lumilor/și voi avea S umbră / și ochiul va arde văzind / și urechea va fi vinovată de sunete. / Iată, troc pragul ființei...“ (Durere din durere, p. 11). Constituirea este un proces lung ți anevoios. Intervin simțurile ca un incendiu iar respirația este cum- păna dintre „a fi și a nu fi". Se adună senzațiile, se formează percepțiile „ochiul arde văzind, / urechea e vinovată dc sunete" (p. 12), reprezentările și principiile gîndirii facilitînd petrecerea noastră în lume, integrarea și participarea: „Și ca un orb de mină / in lume petrecut". Temeiul setei este Marginea (Rădăcina Cărții a Doua). Legătura dintre cele două poeme este evidentă. E setea existențială („femeie locuită de sete", p. 37, „a Întins mina", p. 61), setea de rodire, dincolo de instincte, pătrunzind toate zonele conștiinței, O forță copleșitoare, o rădăcină ontologică in căutarea principiului androgin : „Tu ești vară le spune. Tu ești viscol./Tu ești liniște. Tu nu ești nimic. Tu ești întoarcerea. / Pe tine te iau de bărbat./Pe tine te voi naște/De tine nu-mi voi aminti./ Și deodată/in țipăt de crin torturat/ fața ei explodează / șî se oprește/și tace/ți cu privirea în gol/zimbește ni- micului" (Temeiul setei, p 38). E stranie atitudinea femeii cu fața neîntoarsă și cu mina tot Întinsă (din poema Marginea) dar imaginea reprezintă exact temeiul setei de ființare dincolo de timpul orb. Nu intimplător toate converg către această sete chiar dacă există și-n cazul el un joc. Chiar dacă scăderea ne privește pe noi, pe plan cosmic nu e nici o împuținare, noi intorcindu-ne acolo dc unde am ieșit. Dar dincolo de Sete ca și Înainte de naștere e altceva. înainte ceea ce a fost și este din carc păstrăm amintirea tulbure prin care un „poate" încearcă să lumineze o cale, să deschidă o fereastră la cele cc-au ființat fără noi și fiin- țează încă împreună cu noi : „Poate plecarea este apropiere/șl așezare, / poate este nedespărțire / cu alt început". / /Poate am fost cu cele ce odată/s-au adus întru a fi/și nu se asemănă. /poate am băut loc și am dormit vorbo /nepă- zind deosebirea carc m-a zămislit.//poate in mine își are ființă scăderea/și a întîrziat lingă întrebare / și a trecut înaintea sfîrșitului / luind lingă sine alte întîmplări.//Poate am uitat / poate am plecat înainte. / poate nici pulberea/ din carc sînt alcătuit / nu mă mai ține minte," (Zicere, asupră. p. 8). Iar dincolo de sete uitarea; „Totul este demult. Totul este / departe. / Călătorule veșted, sînt pulberea. /privcțte-mă cum surid." (Uitarea, p. 67). Toate s-au dus, rădă- cinile suspendate. Căderea. întoarcerea in neființă înseamnă doar uitarea ce- lor ce-au fost Ce rămine totuși ? „Oarbă se deschide soarelui / cucuta nepă- sătoare : doamne, sint nebună, nu poate fi adevărat, totul este demult, totul este departe / aici am fost eu, aici a fost drumul, femeia care își toarce părul / la malul unui fluviu / e marginea." (p. 71). Apropierea de poezia lui Cezar Baltag nu este una dintre cele mai ușoare. Și din pricina concentrării de idei, a transfigurării unor motive folclo- rice dar și din pricina unei conceptualizări excesive. Inteligibilul ascuns în forme contorsionate, uneori saltul în planul obscur al unui „Dincolo" (p, 471. este amețitor ea si încercarea transcrierii acestor realități ciudate : „Unde ești »ra mea geamănă f ca o Sahară, / unde ești Fărănimcneo. / tu. Departeaproapeo. număr secerător/al zilei care mă ceartă cu lipsa de mine" (Număr seccrător. p. 45), Asocierile „zei foame", „sferă sugrumătoare", „trandafir necheză tor", „copite de frig", „faraonii urzicilor", „hrană de furie", „picioare de sete". ,.le- oaica-păianjen". „amiralul de secetă", sint extrem de interesante și pot fi și grele de semnificații dar împing parcă poezia dincolo de limitele ci să zicem firești într-o zonă in care ideația stinge orice fior liric. Fără îndoială doar poetul însuși poate fixa acele limite dar alunecarea sc face chiar fără voia lui. Desfășurarea o dată începută este foarte greu să se fringă ; ideile cheamă alte idei, abisus, abisum invocat. Există în volumul lui Cezar Baltag Odihnă în fipât versuri stranii de o rară frumusețe, idei fascinante, pătrunderi îndrăznețe, trimiteri sau aso- oieri frapante, intuiții și nuanțări subtile. Uneori insă ele alunecă intr-o seacă discursivitate ca în Ursitoarele ce debutează exemplar ca să sfirșească didactic q Și nesemnificativ. Alteori asocierile stranii oricît ar deschide aplicarea specula- rC tivă, par fără acoperire. Am cita în această privință Centaurul. Cezar Baltag x nu e un poet oarecare. Stăpin pe mijloacele poetice și atacind întotdeauna o O tematică îndrăzneață. Dozarea farmaceutică insă a lirismului de dragul de a-î atinge limitele, ca $i excesul conceptualizării sînt în detrimentul poeziei sale, altfel chiar dacă nu „suficientă sieși", atingînd o treaptă înaltă. cornelii: ștefAnache i RADU CIOBANU „ZEII OBOSIȚI" Jurnal-ul pe eare Comeliu $tefanache îl publică saptămfnal în Cronica atestă «n publicist alert fi o conștiință lucidei, capabilii de a adapta o atitu- dine fermă și limpede in fața celor mai acute probteme ale omului de azt. Komanul Zeii obosiți, ea ți prima sa carte de altfel, Cercul de ochi, extind aceste calități din sfera publicisticii literare in aceea a literaturii propriu-zise, confirmind totodată talentul unui prozator subtil, din aceeași familie ctt Al. Ivasiuc sau AI. Breban, care, fără a avea vocația epicului suculent fi viguros, ftie sil construiască o carte interesantă, ancorată, prin ceea ce are mai va- loros ți esențial, fn plină actualitate. Zeii obosiți este un roman al ratării, ai unor experiențe de viață ețuate. Titlul fi ideea sa de bază se revendică de la o meditație cu rezonanțe he- mingway-ene, enunțată de sculptorul Toma, personajul principal; „Oamenii pot obosi, pot nturi, dar nimeni nu este ea ei" fp, £75}, „Nimeni nu este ea ei" — tata nifte cuvinte care sună foarte frumos, dar pe care le demonstrează prin destinul său nu Toma, ața cum mă așteptam după prima parte o cărții, ci Ținea, singura ființă care a indrâzniț să-i ia apărarea într-o vreme cind asemenea manifestări de loialitate se plăteau. Dar asupra Ancăi am să revin mai jos. In majori'.atea lor, personajele cărții par captive ale unui univers absurd, aplecate tragic asupra aceluiași semn de întrebare care le circumscrie des- tinele sisifice. Iată acest fragment de dialog, reprezentativ prin el insuji, chiar in lipsa contextului : Trebuie să reiei mereu. — Evident, dar dincolo de asta ? — Poate nu numai tu te Întrebi. Cred că pină Ia urmă fiecare capătă un răspuns", fp. 35). In acest univers in care totul trebuie reluat mereu fără să fiii niciodată ce se află ..dincolo de asta", singura certitudine — tragică certitudine ! — rămîne sentimentul vinovăției. Toate personajele, fncepfnd eu sculptorul Toma fi iermtnfnd cu profesorul K., poartă în eonftttnța lor, mai mult sau mai puțin ascuns, sentimentul culpabilității, Nifte mecanisme care au funcționat perfect pină cind undeva, cindva, s-a produs o defecțiune, un fel de Scurt- circuit care Ie-a abătut de ia rosturile lor. Unde ? Cind ? Acestea sînt între- bările carp devin obsesii, revenind mereu, cu nifte lei (motive, pe parcursul cărții ; „fn definitiv s-a terminat de mult, din. clipa cînd a părăsit casa lor ți(...y(p. 77). „De fapt s-a terminat In dimineața aceea cînd (...)“ (p. 78, „Acum îfi dă seama cu ratarea discuției a început din nwmentul aceia cind (.,.)“ (p. 83). „...} vor discuta totul, vor începe din ziua cind a venit ia el (,..)“ fp. 135). H cind a greșit, în care clipă a uitat sau « sfidat peneoitil fi, neftîu- 2 toane, ca un copil, a inceput să fugă pe cimpia aceea cu pămînt pustiit ?" g „(...) chiar de atunci a început fi nu se poate ca el sa nu fi înțeles. q Ba, a început cu rîsul acela (...) fp. 162), „Ca să înțeleagă, ar trebuie să reia lucrurile de la inceput, de ia re- uniunea aceea, sau mai dinainte (...)" (p. 177), „Unde a greșit, fiindcă numai ei a grafit ?“ (p. 266). Si exemplele acestor investigatii extenuante ți obsesive ar putea continua. £ Abia m final, Toma reușește să-și regăsească intr-un fel echilibrul, să se eli- bereze de obsesie, să-și smulgă prii irite de pe contururile fascinante și chinui- toare ale trecutului: „Știu, uneori ai să mă condamni că am început să țin la prejudecăți și respect anumite convenții, dar trebuie să trăiesc. Singura neliniște care mă mai stăpinește este aceea că m-aș mai putea amăgi, Mă voi lepăda și de ea. Nu voi mai alege și astfel nici nu voi mai greși. Voi lua lotul cc mi se va da, așa cum fac ei, cei eare sint fericiți..." (p. 277). Toma este acum, după o îndelungată și dramatică zbatere, un zeu obosit, adică, la urma urmelor, un infrint, etici se naște întrebarea dacă un zeu obosit mai este zeu. „Voi lua totul ce mi se va da, așa cum fac ei, cei care sint feri- ciți..." — nu sint acestea niște cuvinte cumplite, care consemnează in fond capitularea, oboseala, resemnarea ? Humanul este structurat iu trei părfi și, dintre ele, partea a doua, aceea care conține destinul Ancăi, mi se pare cea mai realizată, nucleul de rezistență al cărții. Spre deosebire de opinia exprimată de Liviu Leonte (vd. Cronica, 47/1969), mi se pare că tocmai aici Corneiiu ftefanache este cei mat mult el însuși, concis, mergind foarte precis ta ceea ce este intr-adevăr caracteristic și esențial. Este partea cea mai apropiată de adevărul timpului nostru pentru că personajul ei central — zinca — este cei mai apropiat de oamenii și de problemele zilelor noastre. Toate celelalte personaje, incepind cu marinarul (a cărui prezență in structura cărții mărturisesc că n-am ințeles-oj și termi- nind chiar cu Toma sint niște învălui, purtători ai unor grave traume psihice care imprimă modului lor de existență acea alură stranie. Anca este in fond singurul om normal, singurul care a luptat cu adevărat să-și depășească le- ziunea sufletească, singurul eare — deși s-a sinucis — nu este un infrint. Anca s-a sinucis pentru că era singura care avea o conformație fermă, pentru că, fiind singura capabilă să lupte jwntru un adevăr („Nu-i vinovat, înțelegi era incapabilă să capituleze. Anca n-ar fi putut niciodată să rostească cuvin- tele „voi lua totul ce mi se va da, așa cum fac ei, cei care sint fericiți'. Toma de la un moment dat creează impresia eh incepe să problematizeze, de- venind monoton și obositor. Anca are intr-adevăr probleme și rămine pină la capăt autentică și interesantă. In sfirșit, ea este singura ființă care-și vede limpede articulațiile propriei existențe, infeleglndu-le totodată mecanismul: Paula: „(,..) Aș fi vrut doar să te întreb ce ți-a dat [ie bărbatul ? — Nimic, răspunde repede Anca. Nimic, fiindcă nu există decît un singur bărbat pentru o singură femeie și de cele mai multe ori nu-i găsește.” (p. 179), Ceea ce mi-aș permite să-i reproșez lui Corneliu Ștefanache este faptul de a lăsa uneori impresia că se teme să nu fie prea cuminte, prea echilibrat, prea puțin „modem". Despre ce este vorba ? Constatăm, mat eu seamă la unit prozatori tineri, tendința, suficient de frecventă ca să vorbim despre ea, de a evita ceea ce este general și caracteristic vieții și de a cultiva in schimb perifericul și neesențialul, straniul, stările obscure, psihopatiile, evenimentele singulare, ilogicul sau spectaculosul gratuit — toate fără o justificare și un suport obiectiv in planul realității noastre contemporane. Fenomenul se mani- festă fără a avea preferinfe pentru o anumită formulă artistică fi apare ta un destul de mare număr de prozatori, de la un — să zicem — Corneliu Omescu, adept al epicului spectaculos și gratuit, in formulă tradițională, pină ia — să zicem tar — un D. Țepeneag, care a găsit in dulap o creatură cu picioare Sfrijite și ghiare ca de vultur care „păr nu avea mai deloc, doar un smoc deasupra sexului pipernicit și vinăt și citeva fire pe pieptul scobit" (vd. România literară, 3/1969). Despre romanul iui Corneliu Ștefanache nu se poate spune desigur (și din fericire) că intră in aria unei asemenea literaturi. Există totuși in această carte episoade care o apropie de ea. Sint tocmai acelea eare s-au născut — cred — din teama de prea multă cumințenie. Și, pentru ca asemenea afirmații să nu pară gratuite, iată, nu mă conving ca personaje nici marinarul, nici bunica lui p< Toma (și ce bine realizați sint, pe de altă parte. Anca, profesorul K.t tovarășul Z O., Clara, Paula I), nu-mi spun nimic pasajele onirice (din fericire scurte), după O cum nu mă solicită, tn ciuda autenticului său tragism, episodul erotic desfășurat p tn peisaj montan, cu mașini și decor monahal cu maici. Cornelia Ștefanache face § in asemenea pasaje concesii unei mode fatal efemere și acesta este singurul lu- cru care impietează asupra rotunjimii unei cărți valoroase care atestă personali- tate artistică distinctă. CORNEL UNGUREANU |B| ASCEZĂ comentarii critice * Șl SPECTACOL 8 o Nu credem că, datorită multiplicării, proza clasică a devenit falimen- tară, trecind azi printr-o profundă criză. Și nici că, in fața acestei iluzorii condamnări, ar fi legată de un basm nesfirșit, de cete o mie și una de nopți ale ispășirii ei, in care frenezia disperării recompune „amintirile’1 legate dc tot trecutul și toată devenirea ei — mit, legendă, parabolă, vis, E vorba mai curind dc o îmbogățire imensă a mijloacelor, printre ale cărei ultime conse- cințe ar fi asceza și spectacolul. Adică pe dc o parte, renunțarea la zorzoanele sentimentului, gratuitului și refugiul spre eseu, pe de alta, a descoperirii unor tehnici in caro ea însăți să Stea sub semnul ironiei. Gravitate și clarviziune. Ambele legate de plasarea epicului in plan auxiliar, Pc de o parte, sanctifi- carea unei situații, devenită existențială, pc de alta, banalizarea voită a unei formule de proză, Banalizarea voită, dorită, accentuată, scoasă din canonul literar comun. Sint lucruri observate de mai de mult în proza noastră și confir- mate in ultimul timp prin două cărți remarcabile : Epistole de IWfrcea Ctobanu. Martorii, intîia proză a scriitorului, era un fals-roman polițist, cu o filozofie sui-generis asupra banalității și asupra me- diocrității mărginită de o prezență excepțională, dispărută din însăși lipsa puterii de a-și suporta excepționalii»tea ; lumea din jur, martorii erau con- taminați ; romanul era o carte a contaminării, a ispășirii existenței altuia. Era o carte a ^tartorilor, care ispășesc moartea celuilalt, Roman polițist, ca sublimare a existenței in banal. Epistolele sint o carte a mărturisirii, a ispășirii prin literatură. „Se cade oricum, se întreabă dintru inceput autorul, să mărturisesc lucruri despre care mie tnsumi nu-mi amintesc niciodată ? Deci caracterul de confesiune ar fi înlăturat de la inceput, fiindcă teritoriile confesiunii aparțin evidențelor. Atunci ce e dc ispășit? Poate însuți faptul existenței sentimentelor. Ginduriîe noastre, scria un filozof într-o gaia sclenza — sint umbrele sentimentelor, ele sint întotdeauna mai obscure, mai goale, mai simple decit acestea. Scriitorul povestește întimplări cu acea minuțiozitate care transformă faptul, intr-o sumedenie de părți componente ce primesc individualitate. O intimplare devine un organism autonom, dar nu atit sub forma parabolei (căci sentimentul declamației parabolei nu ne părăsește, e jnclusj cit sub acela al unui organism tentacular, aproape monstruos, care absoarbe tot ce e în jur. Dacă una dintre implicații ar fi a nevoii de martori (așa se intitulează o epis- tolă) implicația mai adincă a cărții mi se parc aceea a neuoif de real. Dizol- vate, pulverizate, sentimentele acestea au nevoie de un trup ferm pentru a se recompune. „Ne bunule, spune un erou (unul dintre acești eroi care se cheamă la Mircea Ciobanu. întemeietor, Inchizitor, Iov ș.a.m.dj. Ai pornit sd mă cu- noști și iată, ai ajuns Să mi te închini ignorindu-mi ereafia". Cartea Înain- tează prin ignorarea ei și motivele fundamentale ale ei sînt tăcerea, întuneri- cul, spaima : tot ceea ce creează un vid, un gol existențial. Cartea este un roman al unor noțiuni abstracte, ți nu al unor idei. UI- K tima epistolă — a cincisprezecea, as numi-o a setei de sentimente, a neputinței atingerii lor, și aici văd cheia acestei cărți a lui Mircea Ciobanu: in acest efort dc a evada dintre gloduri — dintre umbrele de care aminteam mai sus 1 — și a intrării in lume (Rostul epistolelor : descoperirea drumului spre iubită, spre ipotetica dragoste). Eroul ei e geometrul. Ei — scrie autorul, e iubitorul de numere și semne geometrice pe care și tu il cunoști, pe care-l întreb uneori cum iși im pocii neostimjră rui, nerăbdarea trupească și nevoia de zgomot cu lumea pașnică a simbolurilor sale exacte — el rfde și-mi spune să nu mă neliniștesc, pentru că lumea aceea, in toate aparențele ei de cetate, e mai pri- mejdioasă decit imi imaginez: de-ajuns ar fi să-i cer o explicajie, asupra aderărurifor elementare eare o guvernează ca să-mi dau seama că n-are nici una. Neastimpăr, nerăbdare trupească, nevoia de zgomot — pe de o parte, pe de alta — lumea inflexibilă a gîndurilor, Acest traseu îl străbat epistolele lui Mircea Ciobanu, acest drum atacat in toate sensurile. Ceasul întilnirii, sfințitul — se amină mereu. Cartea — această carte a nevoii de martori — ar fi aceea a alegerii drumului către sentimente, iar această alegere se face in întuneric. Scriam că nevoia de martori e nevoia ispășirii. Intr-o epistolă (a patrusprezecea) eroul monologhează la nesfirșit pentru a nu avea ginduri ascunse, pentru a fi pu". Toată viața ii este o nesfirțită mărturisire. Omul-umbră nu are casă, nu are viață Individuală ; omul acesta nu este vinouat. Cu vremea își aduse aminte de toate vorbele auzite fi învățate (M, C. pg. 145), și acest nevinovat, condam- nat la confesiune nesfirșită, devine inchizitor. Bălrinul acaparase cuvintele lumii — nu mai erau cuvintele sale — și epuizat de ceea ce ar fi putut fi vina sa primește stima celorlalți. Printre cauzele iubirii lor — frica —. Iar frica „e ana din erorile capitale, nu mai puțin detestabilă decit matricidul". Demonstrația încheiată aici e aceea a drumului prin întuneric spre sentimente, spre dragoste. Necesitatea vulnerabilității. Iar vulnerabilitatea e nevoia de martori. Cartea lui Mircea Ciobanu e aceea a unui vizionar, și epistolele lui ar fi aceste viziuni ale unui condamnat la asceza meditației. Epistolele acestea, gilgiitoare de setea realului, resping deopotrivă „literatura” și literaturizarea, purtind in sine sentința monologului in întuneric. Lumea scriitorului, cu eroii ei numiți cu majuscule, tirăște in urmă poeme și stări poematice înăbușite, in stadiul incipient. Și in acest masacru necruțător al simțurilor, in care legal 1a ochi, scriitorul proclamă necesitatea lumii, are In el ceva dc Pitie rostind, nu predkțiuni ale viitorului, ci cuvinte despre acest canal Întunecat pe care ideile il fac in realizarea lor „sentimentală’. De eiteva ori, intervine in carte ideea individ ui ui-specțacol: cl nu e altceva decît această întrupare a nevoii de martori, iluzia comunicării. S. Damian compara această carte cu Mitul iui Sisif. Și paradoxal, cartea aceastca care se conjugă in o serie dc puncte cu eseul camusian, nu se intilnește in nici un moment cu el. Tragicul camusian e acela al unei lumi absurde, tragicul lui M. C. c acela de „uzură" ; plonjind între parabole Mircea Ciobanu descoperă o mulțime dc personaje, de croi a căror Înregimentare in demonstrație nu c definitivă. Cartea e pe alocuri obscură, dificilă la lectură, și nu numai datorită densității, ei. Ci și probabil siciitoare- lor întrebări plasate tn discurs, a permanentelor întorsături de condei. In „Epistole” Mircea Ciobanu practică o asceză melancolică, fără sufi- cientă seninătate. Mircea Horia Siniionescu: Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic. Un dicționar onomastic ar putea sugera o galerie tipologică așa cum imagi- nase G. Călinescu, reînviind o pasiune a clasicilor. Dar „tipologii” vede și Urmuz, și, norme de „dicționar onomastic" există și la acesta. Iată cum încep principalele sale romane : „Algazy este un bătrin simpatic, știrb, zimbitor și ț-i cu barba rasă șt mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurubat sub Z bărbie și împrejmuit cu sirmă ghimpată..." și: „Ismail este compus din ochi, § favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate"1., Definiții per- iq fecte, de dicționar. Parodia locului comun la Urmuz pleacă de la mimarea q clasicilor și accepțiunea călinesciană a literaturii lip-Urmuz s-ar încadra pa- rodiei. Ce poate fi altceva decit o imensă parodie un „Dicționar onomastic?" „Dați-mî un numo și universul devine proză" ar fi exclamația imediată. o Proză clasică, suprarealistă, calambur, schiță caragialescă, tabletă, litera- K tură onirică, avalanșă de Mîtici-mitici, in orice caz o goană continuă în afara noțiunilor acceptate, in afara numelui comun învățat la școală. Autorul trece prin istorie și geografie, și iată cum se purifică, în dicționar, nume acaparate prin braconaj : „Florida: /legiune pe glob unde femeile se numesc Horica iar bărbafU Piortan, Dunărea: Nume foarte frumos, prea puftn folosit. Poate din pricina articulării. Pe de altă parte, Dunăre pare un t>ocatio. Daria : Din cate- goria frumoaselor adorabile etc. Nici istoria nu e cruțată și autorul simte o plăcere „sadică11 de a face Un „Cronograf apocrif in care agață sclapuri: fn jurul lui Menumorut se instală un eort din care ieșea o coadă de panteră ce nu inspdimmta pe nimeni. „Se pare ca această coadă era mai mult un pretext decît o explicație11 spune lorga, Sau : „La spinzurătoare condamnatul făcu un gest scabros, eu totul necugetat. Vezi amănunte in Juies Mtchelet. Toate cită- rile din dicționar (țl cite sint!) fanteziste, și autorul, altfel om dc fină cultură, pare a avea groaza maculaturii înghesuite in biblioteci, a citatului aglomerat. Pe undeva, unii cronicari au crezul că au dc-a face cu o sugestie din Pseudokynepetgkos, pornind de la niște mărturisiri ale autorului in legătură cu geneza cărții, in „Dincolo de ușa capitonată" (Sub numele „lachint.,. sau .. J Nuvela e o descindere in Celălalt tărim, după un accident de mașină. Descin- derea e după toate regulile literare, adică cu un Vergil-ghid care se cheamă Odobescu. Infernul acesta (sau Paradis, Purgatoriu — are, așa după cum se și cădea intr-un Dicționar onomastic, o organizare pe familii : intr-un bloc — Po peștii in altul Zamfireștii etc. Evident, autorul se interesează de scriitori. Ca- ragialc — senior e pindit de o listă de Farfurizi gala să-1 fluiere. Matei Caia- giale „e considerat drept corupător de minori". Lui I, L. Caragiale „i s-au itn- putat nu știu cite servicii de ceai și o macara", Sint nevinovate maliții pre- sărate la adresa unor eforturi de actualizare, sub grația benignă a Odobesculuu In finalul nuvelei aflăm că Odobescu nu e Odobescu, și că în acest infern — paradls-purgatoriu nimeni nu-și mai poartă numele inițial, datorită birocrației celeste. Subtilități și birocrații onomastice. Iar sfaturile nc Odobescului ar fi o parodic de literatură ă la Falsificatorii de monezi să zicem, Nici literatura gen „Domnul Vucea" nu scapă de parodierea blindă, in semitonuri, și Lecția Sfir* șește cu „Ne dădu pe dată cite O diplomă și, in glumă, ne impinge fiecăruia. In drum spre ușă, cite mii picior in spate, emoționat, lansindu-ne părintește in viața care ne aștepta dincolo de poarta școlii", Appedix Robi devine „Apondix Robby“ și după ce corectează numele proprii, firește (cititorul trebuie să știe că Mircea Horia Simionescu nu-i oferă vorbe goale, și dacă pe copertă stă scris, „dicționar onomastic", toată cartea va fi consacrată cu zel, eu patos, onomasti- cii) încheie : „„După anexă, lucrarea iui Marcello fiabby noteazăFolosiți numele fn mod creator, corect ți eu pasiune !). Deci lingviștii ar fi și mai puțin cruțați decit literații, și in numele lor, autorul cheamă mereu la ordine. Gali- leo Galilei e, „începutul unei declinări incorecte. Calambururi, accidente ono- mastice, agramatisme." „Ingeniosul bine temperat" este o carte despre locurile comune ale spiritului, a unui autor de o deosebită finețe a inteligenței ; dacă ii căutăm modelele, ar trebui să ne întoarcem la toate textele parodiate aici, ceea ce nu o cazul : autorul iubește literatura cu detașare, șantajind-o unde e cazul, a cazul, , , Și dacă, pe alocuri, clovneriile sint stridente, „Dicționarul" lui Horia Si- mionescu sc așează, in literatura noastră nouă, printre unicate. ORIZONT I PANSENZUALISMUL LIRIC ÎN POEZIA LUI RADU CÂRNECI SIMION BARBULESCU încă de la debut, poezia lui Radu Cârneci s-a situat sub semnul luminii solare. (Primul volum, apărut in 1963, in colecția Luceafărul, purta chiar titlul; Noi ți soarele) *}. Sentimentul solar este atit de puternic la acest poet, incit ii direcționează nu numai creația, dar întreaga viață — desfășurată epieurefe-sen- zuaiist. /n concepția sa, principiul oricărei cunoașteri este senzația, a cărei acti- vitate e orientata spre lucrurile exterioare, spre natura, considerată drept izvorul oricărei experiențe, ai senzației înseși, Uin natură, poetul selectează doar bucuria, moi ales sub aspectul dezlănțuirilor ei senzuale, Distincția intre bine ji râu se face pe baza criteriului plăcerii sau al suferinței. Versurile poetului vor fi ți ele colorate de efervescență senzuală, Simbolul preferat, in această privință, este al Centaurului — figură mitologică monstruoasă, (jumătate om, jumătate cai), dominată de instincte ce se manifestă tiranic (cazul lui Nessus, care incercind s-o violeze pe Detanira, soția lui Heracles, este omorit de către acesta). Simță- mintui dominant in poezia sa este cel al unei concupiscențe perpetui a unu: senzualism insațiabil, don-juanesc: Ah, toată vara, peste valea de piatră spre vîrful de dor, căutindu-mă, negăsindu-mă-n ape, in soare căzut, in lună coaptă, căutindu-mă, negăstndu-mă, alergind, alergind (Centaur îndrăgostit). E vorba de o insațietate senzuală primară, căreia n-ai cum să-i put stavilă, fiindcă trupul e de fiecare dată străbătut de „păsări de pofte ți păsări de chin*, stirnind „virtej de dorinți" ce-l jac să lunece „pe-a singelui aprigă-arsuru* (Moment de nuntă). E un naturism sincer, debordant de vitalitate, poetul adul- mecind ca o Sălbăticiune femeia, fiind obsedat de „slăvitul nud“, de cădelni- farea ușoară a sinului gol, de volutele suple ale dansului (Sonet, înainte de dragoste). Nicăieri in poezia lui Nadă Cdrneci nu ne vom intiini cu iubirea- asptrație, iubire sentimentală, idealizată, hohc Minne — cum ii spun germanii — ci doar cu iubirea fără îngrădiri de împlinire excluxiv senzuală, ca in acele cinteze ale zorilor, (Tagelied) ale lui Wolfram von Eschenbach, fn care se ce- lebra iubirea adulterină, apreciate fi de Engels care le numea „minunate cintece ale zornur* (cf. Originea familiei, a proprietății private și a statului, Buc. 1950, ed. J, p. 71). Radu Cărneci este un euforic păgin. Pentru el, viața e o necontenită risipă de sentimente, dintr-un prea plin ce se cere cheltuit cu exuberanță și chiot, dar nu fără un anume ritual erotic, descinzind din poezia descintecelor țWciortce ți din Cintarca Cintărilor. ffituaiul presupune invocație șt o anume ; gestică, menite a crea o suire de magie, de miraculos, favorabilă împlinirii ) A11« volume ale poetului i!nl intitulate: Omd fi iarbă. 1966; timbra lemeă, 196S; turba rerde, acasă, 1968. tnumut *lu volum, Centuat Indedgoarlă aparul In colecția A/balrtu. 1969, cu- prinde o setectie amdorrlrA din ultlmile trei volume, poetul nemaUecunoactndu-ao tu volumul do debut, in 1969. a publicat pi un volum do traduceri din Ldopold SOdar Senobor; Jertfe negre. ORIZONT ORIZONT g erotice și generatoare de poezie... Invocația trebuie repetată de un anumit număr de ori, pentru ca zeul ce proteguit iubirea și care nu e altul decit Za- molxe să-i dea ascultare. Poezia capătă astfel aspect inifiatic : Să ieșim pe. zarea de dimineață, iii să ne rugăm la marele zeu Să dăruie flacără singelui nostru Neistovit, pentru a arde mereu... (Dans la echinocțiu). Viafa iți dezvăluie tainele prin cuvinte fi gesturi. Iubirea se realizează prin- tr-o continuă oficiere la „păginul altar', prin invocarea femeii cu miini ți glezne subțiri: îngenunchez : aici e piatra sfintă, e clipa cind se tace fi cuvintă, aici hotarul trece prin priviri: de unde efti, arată-te, femeie cu miinile ți gleznele subțiri, fi-nalță-mă la tine, albastră zee ... (Sonet în templul tău). Femeia răspunde ca in Cintarca Cintărîlor : Pentru tine mi-am pus albe vețminte, ți pe frunte aprinși trandafiri, mi-e obrazul străveziu ea visul, și, de-așteptare, buzele subțiri; vino, sub pomul meu nimeni n-a cintat, iar rouă — mireasmă e numai a mea, o string tn pumni „vino și-o bea" te-aștept, zburătorule, Există și un ritual selenar comun — al ingenunchierii : Sâ-ngenunchem, femeia mea, spre lună, și lacrima S-o plingem împreună... (Sonet în septembrie). Precumpănitor la Radu Cărneci este îndemnul spre o etică a plăcerii, spre care sintem îndemnați de însuși Zamolxe — zeul iubirii ți al rodului — căruia poetul ii închină psalmi, precum odinioară David lui lehova. Prima lege a iui Zamolxe este iubirea, ințeleasă la modul exclusiv senzual, ca in acele niedere Mintie din lirica vaganfiior tlrzii : îndestulați-vă din zorii și inserările mele și-n rut facefi dragoste, turme nesfirșite de dragoste peste cimpiile de dragoste, infierbintați ziua și noaptea cu patimă aici, pe valea de dragoste a cerului, impreunați-vă ți văzduhul să țipe, bucurindu-se ... fecundați Pământul, dați-i sentimente și semințe... lată, Zamolxe sunt eu, Stăpinitorul I ... peste voi duhul meu — pasăre orbitoare ! — nuntifi-vă trupurile! Peste toate, și-n toate sunt Eu! Hucurați-vă I... (Psalmii lui Zamolxe, I, II, IV), /kem de a face cu un pansenzualism cosmic, cu o insațietatt primară de inceput sau de sfîrșit de lume, aducind a blestem : Virtej de dorinți fi prelung lunecam, pe-a singelui apriyă-arsură, o spaimă nebună și dulce eram, și una ți aceeași făptură (Moment de nuntă). — sau o sublimă lamentație: Numai eu firii de păsări cind șuier, din mine ploaie, nu, nici săpadu, nici apă de botez, de spălat mirii, numai eu fără frunze și flori, fără fructe risipindu-le, fără tine mereu numai eu in apus, șovăind înspre capăt, numai eu stins arzind pe dealul de patimă {Lamentație sublimă). Din trinitatea vin, cintec, femei — Cdrneci reține doar ultimul termen — pe care il transformă in entitate unică și supremă a vieții, creind o poezie a etern-efemerului feminin. Poetul nu e preocupat decit de bucuriile simțuale, poezia sa fiind expresia setei neistovite de dragoste, realizată ia modul ritualic- magie prin rugă, invocație, ți gestica simbolică. Daca la NicMta Stănescu ți Ion Alexandru gestul primordial era ascensional, pe verticala spiritului, la Cârneci acesta este coboritor, pe orizontala trupului, sau de afundare in apele germinative... i.a primii, esențială este dezmărginirea, aventura spirituală, setea de absolut, obsesia structurilor aeriene ilimitate — poezia lor fiind in egală măsură cintec, elegie și meditație asupra condiției umane, asupra nepu- tinței cuvinfului de a cuprinde ceea ce Barbu numea „a humei despuiare“, pe cită vreme la Cârneci (și nu numai Ia el) esențială este trăirea senzațiilor primare, contopirea osmotică a omului cu elementele naturale, materiale — generatoare de certitudini solare.., Versurile lui Cârneci sint pline de lumină, prea multă lumină, ceea ce duce adeseori la ștergerea contururilor. Poetul lu- crează cu o culoare unică, uluitor ele puternică, din care nu se pot desprinde decit nuanțe, citeva nuanțe. Tehnica clar-obscurului este total și voit igno- rată. In aceasta constă dealtfel atit puterea, cit ți slăbiciunea artei sale. A explica viața și a concepe poezia numai prin senzație este, totuși, un act temerar pe care critica se cade să-1 sublinieze, Cârneci vine cu o experiență proprie de viată, fiind — pe planul artei — un epicureu extravertit. Versurile sale sint expresia preaplinului vieții, De aceea ele se înlănțuie cu ușurință, organizindu-se fie in tiparele clasice ale sonetului, fie liber — după cum ii impune însuți conținutul clocotitor de viață... Cele mat multe din aceste versuri sînt cantabile, realizindu-se și in acest fel o anumită dispoziție emo- țională, pe linia aceleeași „tainice oficieri* — care constituie simburele esen- țial al poeziei realizată de Radu Cârneci... ORIZONT „RUMANISCHE LYRIK" *) cronica traducerilor * ORIZONT Zoi tău Frauyci, acest maestru prestigios o! mesajului poeziei noastre in limba germană și maț/hiară, a făcut să apară recent la Viena volumul anto- logie Rumănische Lyrik, care se afirma drept icoană sintetică a unui secol de poezie românească. Antologia se descătde cu un cu ciut de Franc K. Franchy și o prefață cuprinzătoare, semnată de Perpessieius. Fidelă tn liniile ei mari, „Humănisclie Lyrik" apare stufoasă fi primi- toare cinci ajunge la ultimele decenii, numfirind 114 poeți. Traducătorul, scriitor cu o vastă experiență de interpretare a poeziei, a fost animat de o adevărată voinici demonstrativă. Criteriile sale sint cele ale unei crestomații pentru uzul lectorului de limbă germană dornic sa m- trerăreascâ valorile liricei noastre. Fiindcă, fără indoială, Zoltăn Franyd izbu- tește un adevărat excursus de la Aleesandri pină in prezent, oferind o temelie preliminară înțelegerii estetice a acestei poezii, fără dc care textele tălmă- cite ar fi fost doar niște forme fi imagini arbitrare. Dar pentru a verifica in ce măsură arta i-a favorizat pe traducătorul timișorean, să căutăm comparativ aproximațiile ji suprapunerile in opera lirică a celor mai i nai te coloane ale poeziei noastre, respectiv Eminescu, Blaga, Ar- ghezi, Bacovia și Ion Barbu. Salutam acum treizeci de ani in Zoltdn Frango pe tălmăcitorul autentic al lui Eminescu in germană, entuziasmat de versiunea „Luceafărului". După atifia ani, eomparind textul din antologie eu versiunile germane ale iui Orendi- Homenau fi A, M. Sperber, constatăm că prima noastră impresie rămine ne- alterată. In „Rumănische Lyrik" Franyo Zoltân transpune prea multe poeme emi- nesciene epice. De aceea ne vom opri la poezia „Revedere", care, prin carac- terul ei folcloric este o piatră de încercare pentru tălmăcitorul german, ftind vehiculată intr-o adevărată „stare de grație". Transcriem fragmentar: Wald, init doincn sanflcn Seen, Zeiten, konwn, Zei ten gchn, Bist du noch so jugendlich, Immeriort verjQngst du dich. — Was ist Zoii, wcnn schon scit je Sternc leuchten mir im Sec ? Dean ob gut, ob schlechl dus Welter. Rauscht der Wind durch moine Bliitter ; Ob das Wetter schlecht, ob gut. Strâmt dahin der Donau Flut". Originalitatea expresivă a lui Bacovia, melancolia sufletului românesc, atmos- fera de plumb fi cenușă, lirismul său aistoric, sint redate de Zoltdn Frângă cu un ton emoționant, lată aceste strofe din «Lacustră"; „Oft hi>r ich nachts den Hcgeil dort, Die Stoffe weincn immcrforl. Bin c-insam, und micii fbhrt zum Ort Der Ur-Pfahlbauten cin Gedankc, Mir scheit, ich lieg auf fcuchlcn Brcticrn, Tn RUcken spur ich Wcllonschlag — Ich schrecke auT, da ich den T^aulsteg Bei Nacht nicht aufzuzichn vermag41. Ni se pare destul de straniu ei parcela stabilita in antologie lui fon Barbu este aproape identică cu cea a lui Niculae Stoian fi D, Trancii. Altfel vocea interioară, obsedantă fi unică, a cerebralului poet intrli intr-o transfuzie ger- mană surprinzătoare in faimosul „Timbru" : „Man brauchtc cine Weise, gerdumig, die wie auch Bas seidenweidhe Fliistern ervecht im Sate de M«re. Die ahnlich wie das Lobiied der Engelsgarten ware, Wenn Evas Mannesrippen entspricssi der Batim aus Rauch*. Expresia pură blogianâ drn „Gorunul", Oscilind intre reflexe fi imagine, son- dind metafizicul, e transcrisă de Zoltăn Franyo cu sensibilitate : „In der hellen Feme hOr ich aus eines Turmes Bruet, Dem Herzen gleich. cine Glockc tGnen — und im sdssen Rausehen Diînkt es mich, Als fl&Mc an Blutcs statt, mir Stille in den Adern .. Cu toate cu Tudor Arghezi nu apare in culegerea antologică cu poeziile cele mai reprezentative, virtuozitatea cu care Franyd Zoltăn cucerefte grafiile tex- telor argheziene, pc care fi le-a ales, salvează situația, Reproducem in acest sens din poezia „Marții" din „Flori de mucegai" ; „Tote treten hervor... tjnterm Gewdibe. die Glockc am Tor. Sie sind ihrcr zehn, Dic Schulter an Schultcr Ștefan In ihren Sargen, je zu zweit, Ohne Mntter, Kreuz und Priestcwleil ; Nun ziehn sie schlicht Durch Frost und Mondeslicht. Zchn wurden aus der Liste gestnehen. Sie sind ins Aii enlwichen ; Sie pressen ihre Hiiiide Auf leere Magenw&ndc. Sie hungern — doch wissen sie nîchts vom Esscn, Sic frieren — und haben die Kalte verfiessen. Infame Zeichen : blaue Wunden, Werden im Himmc] gosutidcn,'1 Trebuie să obsendm ci de citeva ori memoria selectivă a tălmăcitorului S-a lăsat încărcată cu versurile unor autori care n-au fost îndeajuns sublintați de critica fi istoria literară pentru justificarea unui circuit universal. Nu reali- zăm nici criteriile care au colaborat la omiterea unor poezii fundamentale a marilor poeți și la șpaltul copios oferit unor pocii in evoluție. O lacuni de care se miră probabil însuși autorul este absența citorva poefi sfrins legafi de expresia linei» noastre moderne, ca Ștefan Petică, Matei Caraț/iale, B. Fun- doianu, Camil Petrescu. N. Davidescu, Aron Cotruș, Vladimir Streinu, Simion Stolnici*. Dan Botta, Virgil Gheorghiu, Dragoș Vrinceanu, Anifoara Odeanu, Drago? Vicol, lan Frunzetti, Ion Sofia Manolescu, Olga Caba, Alex. Lungu, Tudor George etc. O nouă ediție sintem siguri că va fi „revăzută fi adăugită", inlâturind orice exaltări in paguba unor valori autentice ale liricii noastre. PETRU SFETCA ORIZONT „REGELE MOARE", „ARTA COMEDIEI" „VIJELIE ÎN CRENGILE DE SASSAFRAS" pe scena teatrului „MATEI MILLO" cronica teatrala * Ultimele spectacole vizionate pc scena teatrului „Mate Millo" sint de-o structură diferită, cu valențe scenice deosebite și din care se reflectă anumite concepții despre lume și viață, ba chiar despre teatru. E vorba de Arta Co- mediei a lui Eduardo Filippo. Vijelie fn crengile de sassajras dc Renă de Obaldia și Regele moare de Eugen lonescu, Actoi și autor dc teatru. .ejLo.'. opera dramatică £ !ui Eduardo de Filippo este legată de neorealism și sc opune. atit esteticii antipopulare, cit și formalismului. A înființat un teatru San Ferdinando in cel mai sărac car- tier al Neapolului, frecventat de oamenii simpli ai orașului, iar majoritatea lucrărilor sale sint scrise în dialect napolitan, incercind să scoată in evidență tăria de caracter, noblețea sufletească, modestia și înțelepciunea acestor oameni. Privită din perspectiva concepției sale dramatice, lucrarea prezentată recent — Arta comediei — arată că, de fapt, teatrul trebuie să reflecte viața, că viața este și ea, In anumite condiții, teatru, in sensul cel mai adevărat al cuvintului. Lucrarea este in așa fel construită, incit după intrarea actoru- lui Campesă in scenă și în acțiune, rămîne deschisă întrebarea dacă tot ceea ce se petrece este „teatru" montat de actor cu trupa sa, ori realitate adevă- rată? De la oamenii simpli pină la somități, de la normali pină la nebuni, de la preot pină la medicul ateu, personaje diferite interferează CU dorința de-a trăi mulțumiți și cu surpriza de-a avea în continuu probleme de rezolvat. Cu excepția dialogului de început, din actul I dintre Excelența ta de Caro și Creste Campese, care este prea lung, lucrarea se arată a fi bine con- struită. Cit privește interpretarea, regizorul Dan Radu lonescu a căutat să-i dea unitate, farmec meridional și un anumit ritm, calități insă care nu au putut fi generalizate, pe toată întinderea spectacolului. De Caro (Ștefan Tor- dănescu) și Glacomo Franc» (Ștefan Mării! iau, uneori, prea „în serios', sint prea „marțiali" și prea puțini „creduli" și „mobili" — extroversiune tempe- ramentală cu naivitatea și mobilitatea absolut necesare meridionalului. Cei doi trebuiau să fie mult mai „italieni" decit au fost, cel puțin în unele scene. Discrepanța dintre modalitățile dc expresie ale celor două personaje și restul interpreților creează un gol, care fărîmă unitatea expresivă a spectacolului și chiar „verosimilitatea" unor scene. H Ne-au plăcut foarte mult Radu Avram în Oracle Campese, Miron Ncțea g in Quito Bassetti, Miron Șuvăgău în Părintele Salvati și Geta lancu în Lucia O Petrella, cu mențiunea că, in interpretarea „nebunei" sale, utilizarea unor £3 modalități de factură maniaco-depresivă și nu predominant isterice, ar face personajul mai interesant. Vijelie fn crengile de Sastafras c o comedie plină dc humor, de Critică humoristică la adresa multor aspecte ale existenței noastre moderne, înce- pind de la gustul pentru literatura și arta de aventură, concretizat în piesă prin luptele cu pieile roșii de-acum două sute de ani, dar pe care le savurăm, S reactualizate ți azi, pe toate peliculele cinematografice și terminind cu con- cepția tragico-humoristică despre dumnezeu ți multiplele contradicții rațio- nale cp apar in orice teologie, inclusiv cea creștină, credință care pentru omul modern, foarte lucid și critic, Se mai menține dintr-o speculație foarte clar exprimată in „pariul lui Pascal" : dacă cred și dumnezeu nu există, n-am pierdut nimic, dar dacă nu Cred și el există am pierdut lotul ! Humorul cu care sc desfășoară toate serbările religioase dirijate dc John-E'mery Rocke- jeller, analfabet, inteligent do 70 dc ani, arată că majoritatea modernilor de azi fac acest „tirg american44 și cu credința, ca să fie siguri că nu pierd nimic, nici pe planul infinitului. E un comerț cu forțe supranaturale, care trebuiesc păcălite, de pe-acum dacă există! Dacă nu există, atunci cu-atit mai bine! Despre particularitățile lucrării se pot spune foarte multe lucruri inte- resante. Ne limităm doar la aspectele esențiale ale humorului ci. După cum știm, humorul izvorăște dinlr-un contrast intre realitate și idealitate, intre ceea ce sîntem și ceea ce vrem să fim, între posibilități și dorințe. Acestea sint Și coordonatele comicului I La humor, contrastul fundamental este aco- perit de un văl afectiv, de o emotivitate care însoțește discordanța și care-i dă un aer tragic, sau relativ trist, un zfmbet-întristat. In lucrarea lui Obaldia, humorul nu izvorăște numai din situație, din contrastul dintre personaje, ei ți din contradicția prezentă în structura psihologică a personajelor. Această structura cuprinde trăsăturile psihologice specifice omului respectiv, cu ori- ginea lui socială, ca cultura sa, dar și ideile deosebit de subtile ale autorului, care contrastează într-un mod cu totul simpatic și humoristic cu naivitatea inițială a patronului lor. latăl pe John-Emery Rockefeller ; piele tăbăcită dc 70 de ani, analfabet, inteligent, credincios pină la un punct, dornic să facă avere Otc., dar care, din timp in timp, izbucnește cu considerații de intelec- tual modern, care știe» de toate, dc la „hic et hune" și pînă la relativitatea semnificației prezentei noastre pe pămint, contraste din care reiese un humor trist și savuros pc care-1 gustă, atit adolescenții cît și bătrinii, treziți la rea- litate de contradicțiile puse față-n față, de oameni care după 50 dc ani încep să creadă, fie și tactic, în ceva I ! Spectacolul a fost bine conceput și dirijat de Emil ficus, (cu Doina Al- mușom-Popa — scenograf}, Există două momente in spectacol care ar trebui subliniate in mod deosebit pentru mijloace scenice și actoricești: in partea iritai, monologul in versuri al iui Mariani (Mihaela Ruta), iar in partea a doua, căsătoria ei eu doctorul Butler (Temovici Alexanadru) și moartea ei, a căror atmosferă de seriozitate prezentată „tragicomic’* cu sublinierea aspecte- lor tragice dă piesei și spectacolului o semnificație și valoare deosebită. Prin coordonatele sale principale, spectacolul sc sprijină pe umerii a doi actori ; George Leahu in Rockefeller și Elena Simionescu in Carolina Rockefeller, dar plac și dau un farmec personal, specific personajelor inter- pretate : Temovici Alexandru, doctorului William Rutier ți Mihaela Ruta — Maritim — „Puștoaica — trage te — fix". Regele moare de Eugen lonescu este drama existenței omenești, a „Omului4* de pretutindeni, care după ce a inventat roata, oala, a făcut răz- boiul troian, mașina cu aburi și cu explozie, a descoperit curentul electric, energia atomică și a realizat rachetele cosmice, trebuie, totuși, să moară. Moartea altora ne apare ca un fenomen natural, firesc. Stingerea noastră o privim ca o nedreptate singulară, ca o excepție și începem să-i căutăm sensul. Trecerea aceasta periodică de la viață la moarte și de la moarte la viață este o lege universală, ori un reflex al absurdității condițiilor vieții pe pămînt. He că e vorba dc o lege, ori de un fenomen absurd, situația este deopotrivă de tragică. Iar dacă suferim, murind, dacă ne pare rău că viața sc sfirșește cindva, însemnează, totuși, că ea c frumoasă, e plăcută și o regretăm. De-aei coșmarul pe care-1 trăiește regele Berenger — i s-ar putea zice oricum — cind iși face bilanțul realizărilor, in fața morții. Pentru că, deți autorul nu o spune, totuși reiese, din toată problematica lucrării, că valoarea omului pc pămînt depinde de realizările pe care le lasă urmașilor. Regizat artistic și scenografic de Mircea Maroșin — unul dintre cei mai competenți oameni de teatru pc carc-i avem astăzi — spectacolul s-a desfășurat unitar și atractiv, cu toate dificultățile legate de o acțiune trecută, ORIZONT Jg retrospectivă si de o amenințare ce vine din față, fără să determine din par- tea celor ce sc tem de ea, activități mai precise. Prin scenografic și limbaj, regele acesta, apare clar, ca un om la toate nivelele cxistențli, împărăția lui a fost primitivă, apoi strălucitoare iar, azi, in decrepitudine. Ea seamănă însă, cu domiciliul familiar al fiecăruia dintre noi și cu problemele existenței umane legate de viață și de moarte. Piesă filosofică, dificilă cu o problematică predominant teoretică și cu mișcări eficiente căutate sau secundare, spectacolul teatrului timișorean sc menține la un nivel artistic deosebit — deși ața cum era de așteptat, nu place decit intelectualilor, de la un anumit nivel in sus, ca și spectacolul Oedtp salvat de Radu Stanca. Cele două premiere — lonescu și Stanca — după opi- nia noastră, constituie cele mai bune spectacole ale omului. Este deosebită interpretarea regelui do către Gheorghe I^ahu, care uti- | Uzează cele mai expresive mijloace scenice de exteriorizare a unui conținut psihologic și de captare și cucerite a spectatorului : vocea cu vibrațiile ți cu- loarea ei, in raport cu situația scenică, accentul, pauza și mișcările expresive ale corpului exteriorizate multiplu, în colaborare cu sensul logic, ți cu expre- sia vocală. Au menținut ridicat nivelul spectacolului toți actorii distribuiți : Flori na Cercel-Peria n (Regina). JWTăaria Ruta (Regina Mariaj Vladimir Ju- ră.wu (doctorul), Victoria Muchiei (Julieta) și Emil ffeus (Guardul) — nivel I care se deteriorează șl estompează, cînd capacitatea interpretativă a actorilor este mediocră, iar tensiunea inlelectual-afectivă scade, mai ales într-o piesă, in care intriga aproape vă nu poate fi povestită, Cu actorii onumerați, sîntem siguri că spectacolul iși va păstra prospețimea ți atracția intelectuală de la premieră. N D, PARVU orizont WILLIAM MARIN Gruparea literară democratică și antifascistă „VREREA" istorie literara documente * In anii deceniului al IV-lea din secolul nostru cind pe plan mondial se desfășura apriga confruntare dintre forțele întunecate ale fascismului, pe de o parte și cele ale democrației și progresului, pe de atlă parte, cind țara noastră era amenințată firav de expansiunea imperialismului nazist, cei mai valoroși intelectuali români S-au găsit alături de clasa muncitoare și de alte forțe patriotice. Gruparea literară „Vrerea" constituită la Timișoara în anul 1932 s-a aflat și ea in tabăra forțelor democratice, antifasciste, forțe care au militat eu fermitate împotriva hitlerismului și a curentelor extremiste de dreapta din țară. Inițiativa întemeierii acestei grupări a aparținut unui mănunchi de tineri intelectuali români, in frunte cu talentatul publicist democrat Ion Stoia Udrca. Membrii acestui grup au înființat la 24 mai 1932 săptăminalul de informare politică, economică și culturală „Vrerea".1) După cum rezultă din cercetarea colecției publicației periodice „Vrerea" și după cum a arătat, acum un an, într-un interviu, Ion Stoia-Udrea, grupul își propunea două mari obiective. Primul „de a găsi și grupa elementele cul- turale românești legato de Banat, care să poată crea o atmosferă culturală superioară provincialismului mediocru și desuet, existent atunci în Timișoara" și in al doilea rind, „orientarea mișcării spre o ținută socială și politică sănă- toasă". 2) O asemenea orientare politică și socială cerea neapărat — după cum arăta și I. S, Udrca — „ruperea definitivă cu toate partidele burgheze și apropierea de literatura și gindirea progresistă a acelei epoci".3) Primul contact cu ideile și literatura progresistă și de stingă l-au luat inițiatorii „Vrerii" încă in anii studiilor făcute în țară precum și în diferite centre din străinătate. întorși in țară, ei vor stabili legături cu viguroasa miș- care muncitorească din Banat.*) De altfel, printre primii colaboratori ai ga- zetei „Vrerea" il intilnim pc socialistul de stingă Traian Novac, vechi și bine cunoscut activist al mișcării proletare bănățene- 5) Tn primul număr al gazetei se expun intr-un editorial unele din ideile călăuzitoare alo grupării „Vrerea" : „E vremea să fie rostite fățiș adevăru- rile.. Fie doar delicate, fie chiar rușinoase. De un deceniu practicăm filozofia statului (burghezo-moșieresc — n.nj, ascundem adevărurile care ne sint ne- ') „Vlnte citrlrenc’. nr, 1. din 1IK8. f. Oollde, p. 18. î) IMdem, p. I?—I». ’l IhldetB- ■I Ibidem, p. 19. ♦) „Vrerea', din 2J luni» *1 6 noiembrie Interviul acordai do 1. S. Udrca, profesorului 1902. ORIZONT g plăcute. Ca ți cind, prin aceasta le-am putea suprima. Ca ți cînd nu am fi avut destul timp să învățăm că bolile tăinuite nu se vindecă niciodată". *) După ce se arată, in continuare că există maladii grave in cultură, politică, in economie" care sînt tăinuite, se scoate in relief faptul că gazeta dorește să facă cunoscută realitatea ori cît de neplăcută ar fi ea. Din lectura primelor numere ale gazetei se poate constata că redactorii ei, situîndu-se pe poziții democratice ți animați de simpatic profundă pentru masele populare au luat poziție eu curaj in problemele actuale. Ei au demas- cat cu vigoare crunta exploatare a muncitorilor de la uzinele U.D.R. din Reșița scoțind în evidență totodată marile beneficii ale acționarilor. •) Gazeta a Intervenit cu hotărîre in favoarea minerilor pensionari din Stoierdorf care de șase luni nu mai primeau modestele lor drepturi bănești. *) în paginile „Vrerii" găsim, de asemenea, o popularizare a succeselor obținute de munci- citori în organizarea lor sindicală.IO) în mai multe articole, gazeta a luat atitudine împotriva măsurilor bru- tal© de represiune ale autorităților contra comuniștilor, Intr-un editorial înti- tulat „Răscoliri", autorul care semnează cu inițialele I^.V., ocupindu-se eu prigoana brutală anticomunistă, notează, pe bună dreptate : „Forța nu rezolvă niciodată nimic, Ea poate să întîrzie doar o desfășurare do evenimente (sau 5-0 grăbească — n.n) dar nu să o nimicească pentru totdeauna. Dimpotrivă reprimarea unui curent sau a unei mișcări prin forță, dezvoltă o reacțiune și mai puternică".") Intr-un editorial întitulat „Partidele", autorul care semnează V. Grăni- ceru (e probabil un pseudonim — n.nj face o analiză pertinentă a caracterului ciuntit și iluzoriu al democrației din România burghezo-moșierească. Deți au- torul nu se situează pe poziții marxiste cl sesizează totuși multe din gravele carențe ale regimului politic din acea vreme. După ce arată cu amărăciune modul in caro guvernele iți „creează" parlamentele, el conchide: „Avem cea mai liberală constituție din lume și cele mai democrate legi și totuși voința poporului este inexistentă la noi".•*> Ocupindu-se de prigoana anticomunistă, V. Grăniceru condamnă aceste măsuri represive. „Și totuși — scrie el — constituția noastră garantează ți libertatea ideilor ți libertatea alegerilor iar d. Vaida (om politic național-țără- nist, pe atunci prim-ministru — n,n.) s-a exprimat recent intr-un interviu că la noi nu sint comuniști ci numai nemulțumiți. Dacă este așa, îl întrebăm pe d-l Vaida oare n-ar fi mai bine, mai Civilizat să potolească nemulțumirile... decît să aresteze și să schingiuiască pe la poliție."IJ) Articolul, din care s-au citat aceste fragmente este remarcabil și prin dezvăluirea caracterului anti- popular al partidelor burgheze, a politicianismului rapace caracteristic lor. Un merit de seamă al gazetei il constituie și poziția ei fermă antihit- lerislă. In articole ți comentarii, ca: „Germania in ajutorul războiului civil",") „Dictatura in Germania", '*) „Reînvie militarismul",'*) „Frontul comun al stîngii contra fascismului german" IT) și altele se demască cu vigoare pericolul hitlerist ți al militarismului german. Luind poziție împotriva tendințelor unor cercuri reacționare din Franța caro erau pentru o înțelegere franco-germană îndreptată contra Uniunii So- vietice, „Vrerea" scria : „Hitlcrîșliî speră că In felul acesta, Franța își va da învoirea pentru reînarmarea Germaniei, care acum se îndreaptă împotriva Rusiei. Am dori însă să țHm cine garantează că Germania o dală înarmată nu-fi va tchimba părerea pornind împotriva Franfei?" (Subl. ns.) "} „Vrerea" ORIZONT ■) tbidem. din 21 ouijList 1932 3i Tbidem. *| „Vrerea*, din 8 auquit 1931 Ibidem, «lin 23 nuguM 1932. '*| Ibldem, dm 5 seplembrifl 1932. "] Ibidcm, din 2$ iunie 1932. „Vrerea- din 9 iulie 1932. 3tl Itidom. "I Ibldcm, din 1$ iulie 1932. Ibidcm, din 15 septembrie 1932. Ibidem. Ibidcm, din 9 Iulie 1932. C,J Ibldem, dlq 8 IubSc 1932. demasca, după cum vedem. încă în 1932 o orientare mioapă a oamenilor poli- tici burghezi francezi care va duce această țară la catastrofa din vara anu- lu 1940. Dar redactorii „Vrerii” mi s-au limitat numai la luarea dc poziție prin intermediul scrisului ci au participat și la întrunirile politice inițiate de miș- carea antirăzboinică aflată sub indrumarea Partidului Comunist Român. Astfel, la marea întrunire antirăzboinică ținută la Timișoara în ziua de 28 august 1932 în sala ..Novotny* organizată sub directa îndrumare a P.C.R.. printre cei 1500 de participanți găsim și pe fon Stoia-Udrca, directorul gazetei „Vrerea" eare a făcut parte din comitetul de inițiativă.,#) I. S. Udrea a fost unu] dintre oratorii acestei întruniri, alături de alți publiciști și intelectuali români, maghiari, germani și evrei. Adunarea s-a încheiat prin adoptarea unei mo- țiuni prezentate in numele comitetului dc Inițiativă de Ion Stoia-Udrca. Direc- torul gazetei „Vrerea" a fost ales și in comitetul provizoriu al Ligii împotriva războiului constituit la Timișoara in ziua de 28 august 1932. ”) Gazeta „Vrerea" a popularizat apoi acțiunile întreprinse de acest comitet. M) După ce au apărut 19 numere ale săptăminalului. „Vrerea" își schimbă la începutul anului 1933 profilul, transformindu-se intr-o revistă literară și social-politică. Cu acest profil, „Vrerea" a apărut în anii 1933—1937 și 1945—1947. Tn jurul revistei s-au strins treptat numeroși intelectuali cu convingeri democratice iar unii chiar cu vederi marxiste. Printre colaboratorii revistei in anii 1935—1937 găsim publiciști democrați ca losif N. M&iusz, Virgil Birou, Zoltan Franyo precum ți artiștii plastici Catul Bogdan, Ștefan Gomboșiu, Romulus badea, I. Podlipny, I. Servalius, Nicolae Bruna și alții. Este semnificativ pentru orientarea democratică a revistei și faptul că la redactarea ei au colaborat, în bună înțelegere anî de zile, publiciști români, maghiari și de alte naționalități. Revista a respins eu hotărirc ideile șoviniste ți antisemite propagate de fasciști. In articolele combative, scrise de Radu Urlățianu („In jurul psalmului 55 al lui David zis Psalmus hungaricus", “), losif Murgă („Numeros valachicus") **), ș.a. Dintre articolele cu caracter antifascist se remarcă cel întitulat: „Scriitori germani emigrați' de losif N. Meliusz care a demascat CU vigoare regimul na- zist din Germania. Partea literară a revistei a avut un conținut net progresist. Ion Stoia- Udrca, directorul revistei a publicat citeva lucrări direct inspirate din viața și lupta muncitorilor. Astfel, poemul „Cintecul uzinei" publicat fn 1935 a fost inspirat din viața muncitorilor rețițeni. A doua parte a poemului n-a mai putut apare din cauza opreliștilor puse de Siguranță. Tot din viața prole- tariatului sînt inspirate și schița „Poveste dc crăciun" și nuvela „Destinul glu- mește”, ambele semnate de Ion Stoia-Udrea. Printre lucrările beletristice inserate în paginile revistei pot fi citate și versurile lui Aron Cotruș („Horia"), tălmăcirile din Eminescu in limba ger- mană, realizate de Zoitan Franyo, o schiță istorică semnată de losif N. Mf’liusz („Năpraznica moarte a lui George Dozsa"). “) Orientarea înaintată a revistei s-a manifestat și in selecția autorilor dc peste hotare eare și-au găsit tălmăcirea in paginile ei. Astfel, au fost traduși '*1 ..Vrerea", din 5 aeptembrl» 1932- «dlțlo «pecială. *) Din acest comitet nu lâcut parte, Intre alții ți Inn I Criatcicu, profesor la Sconta Politehnică din Timișoara. arhitectul Victor VInd. poetul lo»lf M^liuw, icriitoral Franyd ZoIUn. sculptorul Ferdmand Cellas. dr. Victor Ddznal directorul Liceului Israellt din Timijoara, d-na Sofia Faur, ziaristul Ștefan Hertika. activiști ai PCR. 5* alții- („Vrerea, din 5 ^rptrmhrie 193/|. “| „Vrere*-* din 6 nolembrio 1932. Tn urma acaatel activ il&|i Ion Stoia-Udrca a (ost un timp aretlat („Virale elriieno-. nr. T'ltMah ”1 „Vrerea*, nr. 2. din I^M. „Vrerea'. nr. L—2 șl 3—4, din 1935. w) „Vrerea*, nr. 3—4. din INS. ”| „Vtrste carițcno", nr. 1. din 1964, p. 20. *) ) Ibldem. ”1 Ibldem „Vrerea*, nj. 1—2, dlo 1935 «I 5—12 din 1935. ORfZONT g» în limb;» română mai mulți scriitori sovietici, ea Vjatceslav Șițcov, Alexander Nevjcrov, Vsevolod Ivanov ceea ce reprezenta un act de curaj din partea redacției „Vrerii".”) Printre poeții progresiști tălmăciți, merită subliniată creația lui Ernst Toilor, poet luptător, fost președinte al guvernului Republicii Sovietice Bavaria în 1919. Ion Stoian-Udrea a ales pentru cititorii revistei sale capodopera marelui poet german-evreu „Cartea rindunclelor" scrisă de acesta in 1923 in închisoa- rea din NiederschCnrnfeld".K>) în 1936 Udrca va edita intr-un volum separat această operă a poetului militant comunist aflat in acea vreme in emigrație.’1) O luare fermă de poziție împotriva ideologiei sălbatice a rasismului propagat cu atita insistență dc hitlcriști a însemnat tălmăcirea unor poeți negri militanți din SU.A. dc către îon Stoia-Udrea. In paginile „Vrerii" au apărut astfel versurile străbătute do revoltă clocotitoare ale lui Langston Hughes, Claude McKay, Fenton Johnson, Joseph S. Cotter jr. Waring Cuney. Frank Horne și alții. **) Deși in anii 1937—1944 revista „Vrerea" și-a suspendat apariția, gru- parea constituită în jurul ci nu s-a destrămat. Unii membrii ai grupării au pu- blicat lucrări cu orientare antihitleristâ ea de pildă, cartea ..Marginale la is- toria bănățeană" de Ion Stoia-Udrea unde, intre altele, este demascată poziția antiromânească a scriitorului bănățean nazist Karl von MCUer. Acest fascist notoriu care incă din 1922 avea legături cu naziștii din Germania și care înco- pînd cu anul 1932 a fost primul gauleiter al Banatului și-a permis într-o carte să aducă insulte poporului român dar a primit riposta lui I. S. Udrca prin articolul „Justificări periculoase" inserat în cartea mai sus amintită. **) Un răspuns ferm dat rasismului și antisemitismului, o dezvăluire documentată a inconsistenței sloganurilor acestei ideologii obscurantiste se găsește în cartea lui Franyo Zoltan „Zsidogyuldlet" apărută în 1940. Apariția in 1940 a acestor două lucrări ferm antihitleriste, cînd se părea că Germania nazistă va putea deveni stăpîna Europei, dovedea curajul civic al celor doi autori timișoreni. Printre actele de curaj ale grupării „Vrerea" se numără și editarea tn 1942 a unui volum intitulat „11 poeți bănățeni" în care au văzul din nou lu- mina tiparului numeroase poezii inspirate din viața proletarilor șî tălmăciri din Walt Whitman, langston Hughes, Claude McKay, Fenton Johnson și Waring Cuney. ^) După doborirea odioasei dictaturi militare-fasciste a lui Ion Antonescu și alungarea trupelor hitleriste din țară, membrii grupării „Vrerea" și-au pus condeiele in slujba revoluției militind eu hotărire împotriva forțelor reacțio- nare, In anii 1945—1947 revista ..Vrerea" apare din nou aduclndu-și contri- buția la făurirea unei culturi noi puse in slujba poporului. Opera nobilă de promovare a unei culturi progresiste făcută timp de peste un deceniu de mem- brii grupării „Vrerea" in Banat este continuată azi do revista „Orizont", unde colaborează și foști membri ai grupării „Vrerea". ORIZONT “) Ibidem. nr. 1, din 1IKM. nr. î, din IS», nr. 3—4, din IMS. ii ”i ibldtm. din Innuarto t93î (nr, I). w| EdltUfa ,,Vrerea', ca supliment al revistei. *1 „Vrerea”, nr. -4—8, din 1134. Ion Stoia-Udrear „Marginale la istoria bAnAțcanl*, Editura Talitututui cultural de vest, Timi)or« roman' („Rom. literari', 1M8. nr. 6, paU- 191. •, R. Barthes „Deaoro Raclau*. ECU, IMS. ’. Op. cit. pan. Î3-M. povestire" ); romanul e o operă in proză de o întindere de 50,000 de cu- vinte), TOcmai cind cititorul parc să fi înțeles că „romanul c o povestire", fire nevăzute il îndreaptă spre alte coordonate indusive ți obligatorii pentru ca romanul să fie roman : po- vestirca lipsită de cordonatele timp, spațiu, valoare „nu duce nicăieri*', e o „tenie. începutul și sfîrșilul fiind arbitrari'". K, M. Forstcr este el însuși scrii- tor. romancier. El înțelege că nu în- totdeauna intențiile scriitorului coin- cid cu sensibilitatea cititorului care receptează. Mai înțelege și că nu orice cititor poate accepta factorul mitologie într-o carte, deci că scriito- rul trebuie să fie dotat pentru a crea profeția cărții sale și că. in același ump. cititorul trebuie să aibă sensi- bilitate peste limita spiritului clasi- ficator. Cind cititorul pare să fi înțeles că fără profeție si fantezie, fără diver- scle posibilități de tratare a mitolo- gicului. romanul nu c roman-roman. Forstcr aduce incă un aspect ; schema si ritmul. Forstcr nu dă rețete. Ac- ceptă si romanele care urmează un plan inițial, o schemă, și pe cele care curg, care rezultă din îmbogățirea po- vestirii. numai dacă romancierul știe să dea ritm, deci dacă este un ta- lent, dacă își aude cartea. „Aspecte ale romanului" de E. M. Forstcr nu discul ă raportul dintre reprezentarea ficțlonală ți realitatea obiectivă (vezi, E, Aucrbach „Mi- mesis") și nici raportul dintre con- tinuitatea tradiției și discontinuitatea N CC O •. E. M. Porslor — op- cit. rug, 48. g cc rupe tradiția (Albdres — „Istoria — romanului modern"). Timpul, in car- tea lui Forster nu delimitează ro- manul în tipul de roman cu fabulă (succesiune temporal cauzală) și ro- man cu sujet (prezentare în ordine artistică a motivelor) ața cum se în- timplă in „Teoria literaturii11 a lui R. Weilek și A. Warren. E. M. Fors- ter face o autopsie a romanului unde disecă, rînd pe rînd, organele com- ponente nu pentru a le descrie siste- matic și amănunțit culoarea, aspectul, mirosul, ci pentru a afla tainica le- gătură dintre ele, izvorul vieții. Car- tea dă numai cititorului care știe să primea scă- STELA MIREL James D. Hart ; THE OXFORD COMPANION TO AMERICAN LITERATURE Oxford University Press, 1968, 991 pag. ed. a iV-a în vastul front al culturii contem- porane lucrările de referințe : enci- clopedii, dicționare, volumele de is- torie a diferitelor discipline, sau is- toria științei și culturii, bibliografii selective, reviste referati ve ocupă un larg sector și constituie mijloace im- portante dc informare și documen- tare. Tn ultimii ani numărul acestor publicații este din ce în ce mai cu- prinzător. imbrâțișind domeniile cele mai variate. Printre astfel de lucrări se înscrie în prim plan seria publi- cată de Editura universității din Ox- ford, editură de mare prestigiu și cu vechi tradiții, in domenii ca cel al literaturii engleze, franceze, al lite- raturii clasice, al teatrului, al muzicii etc, Este vorba dc cărți ca : The Ox- ford Companion to English Literaturo. Oxford Companion to French Litera- ture, Oxford Companion to Mutic. Theatre etc., sau The Concise Ox- H ford Dictionary of English Literature, 5 The Oxford Diclionary of English Proverbe, A Dictionary of Modem g English Usage, sau A Dtctionary of O American Usage pentru a menționa doar unele titluri din bogata și va- loroasa serie de cărți publicate de Editura universității din Oxford. De curînd am regăsit volumul „The Oxford Companion to Ameri- can Literature", într-o nouă ediție — cea de a patra —, completată și revă- zută. A fost asemenea unei intîlniri cu un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult și apoi odată re- găsit, zi de zi cauți neîncetat să afli cum este, cum s-a schimbat, cum a evoluat, il privești mereu, ii pui În- trebări după Întrebări. Imbinind pasiunea pentru litera- tură cu soliditatea documentării și cu o luciditate adincă, James D, Hart *) oferă in cele aproape o mie de pagini o imagine concisă a literaturii ame- ricane, vie și bogată. Deși o lucrare enciclopedică și didactică, cartea lui Hart sc deosebește de alte lucrări si- milare, prin faptul că nu se mărgi- nește să dea numai simple informații cu privire la aspectele literare, ci le leagă dc viața sexuală, economică, po- litică a lumii de dincolo de ocean. Volumul de față nu râmîne un simplu inventar bibliografie, Faptele istorice și culturale, frămintările sociale se imbină foarte concentrat cu evocarea persoanei scriitorului și a operei in cadrul epocii respective. Autorul sta- bîleștc relații intre faptele sociale și cele spirituale, analogii, dă date, in- formații. Pc lingă autorii contempo- rani și din trecut, sînt incluse școli literare, tendințe, curente, genuri li- terare, diferite tehnici sau termeni literari, universități, colegii și absol- venții lor care au jucat sau joacă un rol în lumea literelor, colecționari de cărți, ziare și reviste, antologii, biblio- teci, tipografii. Termenii literari, teh- nicile literare sau genurile nu sînt explicați decit in măsura in care au o anumită contingență cu literatura americană sau iși găsesc o largă exemplificare la scriitorii americani. Astfel se află explicați, exemplificați șl cu referințele respective termeni ca : proză polifonică, monolog inte- rior, culoare locală sau termeni spe- cifici literaturii americane ea tuli tale, acea anecdotă legată de viața dc frontieră. Biografiile autorilor deși concise sint foarte cuprinzătoare. Pc lingă •(Plot. do hleutuii amenconl ia Universitatea din California, autorul a mal multor «. .»111 i'iinite «I* >i foarte apreciata lucrară „A Hi»tory of America*» Liieraiv raste‘r rcdaclor a mimrra«c lucrări i colaborator La diferite rc< yltle dc hteialuid. acestea volumul conține peste o mic dc rezumate ale romanelor americane cele mai importante, a nuvelelor, poe- ziilor sau pieselor dc teatru. Prezen- tările sint destul dc lungi, au citate mai importante, incit oferă cititorului r> imagine completă a operei respec- tive. Alte informatii se referă la pre- mii literare ți laureati. Astfel sint trecuti toti laureatii premiului Pulit- zer. de la instituire pînă în 1957. ca și laureațiî premiului Nobel. Volumul se încheie cu un index cronologic cuprinzînd în paralel per- sonagiile și evenimentele principale ale istoriei literare și sociale, incepind eu Nathaniel Ward (1570—1652). care emigrează din Anglia, stabilindu-so in Massachusetș, unde formulează primul cod dc legi al coloniei, lă- sind totodată și o seric do alte scrieri. Primul fapt consemnat in istoria so- eîală este stăpînirea pe care 0 pune Drake in 1577 pe Noul Albion. Ulti- mul eveniment literar înregistrat in anul 1968 il constituie apariția cărții lui Updike, Couples, iar in rubrica istoria socială, asasinarea lui Martin Luther King. Noua ediție cuprinde informații asupra a 223 de noi autori și 62 de noi rezumate. The Oxford Companion to Ameri- can /.iterature oferă atît specialistu- lui cit și publicului larg cititor un tablou bogat, amănunțit al literaturii americane, eu largi ramificații, care depășește un cadru îngust enciclo- pedic și didactic, fiind infătișat în conexiunile multiple dintre fenome- nele sociale, politice și culturale. ADINA ARSENESCU JOSEF von STERNI1ERG Cinematografia anilor 20 și 30 a înregistrat ascensiunea regizorului Josof von -Stern berg ca o traiecto- rie plină de dinamism, determinind in mare măsură realizarea filmului ea artă. Născut la Viena în 29 mai 1091. Josef von Sternberg și-a pe- trecut adolescența în S.U.A., ca fiul unui emigrant. S-a încercat mai întîi în diferite „profesiuni mici“. Hotă- rind să îmbrățișeze cariera de scri- itor, cînd cerul literaturii ameri- cano era dominat de Francls Scott Key Fitzgerald. tînărul Stcrnberg a crezut în primul rînd că va îmbră- țișa o profesiune lucrativă. In felul acesta, atenția sa se oprește asupra artei scenaruhiî; nu izbutește totuși să înregistreze mult visatul succes dc lansare și in felul acesta se mul- țumește să lucreze in laboratoarele unui studio, unde sc familiarizează cu partea tehnică a ei ncmatog rafiei. In 1925 reușește să creeze primul film, Salration Hunters / Sutele salvării /, o operă experimentală care însă ii permite să-și afirme ca- litățile de plasțician al filmului, gustul său baroc, ca ți înclinația spre simbol. Filmul se bucură de un oarecare succes ți el atrage atenția lui Charlie Chaplin asupra lînărului regizor austriac; în cu- rind Stcrnbcrg va realiza cu Edna Purviance filmul La Mouette. care insă nu va rula niciodată. După doi ani, Josef von Stcrn- berg înregistrează primul succes mondial cu pelicula Underworid / Lumea din subterană a orașului Chicago /, după un scenariu de Ren Hecht: ineditul filmului — lumea de gangsteri. cu frămintările speci- fice ci. redate psihologic realist, fără înclinația spre Idealizare dc mai tir- ziu din filmul american, în curînd. ORIZONT succesul eu Ibirfermorld a fost du- — blat de acela al unui al doilea marc film mut The Doks of New-York / Condamnați! oceanului /, o uriașă pictură socială, dc un gust rafinat, din lumea dcclasațllor: un marinar și o prostituată. Marea cotitură din cariera lui Josef SîembcrR s-a petrecut in 1930, cind la Berlin el o întilnește pe Mar- lene Dietrich, despre care ulterior el va spune : .Personalitatea ei era de- terminată de o extremă sofisticare și de o simplitate aproape infan- tilă". Cu ea in rolul principal rea- lizează romanul Prafessor Vnrath dc Heinrich Mann, celebra dramă cine- matografică îngerul albastru. Mar- lenc Dietrich, în rol de vampă este invenția lui Sternberg, pe care in diferita variațiuni, ca aventurieră, spioană, femeie fatală, veneră. îm- părăteasă etc. o va reedita în filmele Inimi arse, filonda Venus, Shangai- Expres. X-27, tmpăruteasa rafie, Pe- meia fi paiaia, revoluționînd cu ele ecranul. Aceste filme au constituit totodată și un protest vehement îm- potriva dictaturilor tascizante și ele au însemnat momentele de glorie ale artei cinematografice din primul de- ceniu al filmului sonor, In timpul izbucnirii conflagrației războinice de la începutul deceniului cinci. Josef von Sternberg n-a mai avut vigoarea anilor 20 și 30. mulțu- mindu-se cu crearea unor filme mai mult critice la adresa modului de viață american. Acuma cl realizează dramele cinematografice O tragedie americano după romanul lui Theodor Dreiser, Crimă ji pedeapsă după ro- tnanuî lui F. M Dosloîevski și Anăo- tan, cu multe secvențe extrem de sub- tile de introspecție psihologică, fără totuși o localizare imediată in tragi- cul prezent, După terminarea celui de ai doi- lea război mondial, Josef von Stern- berg încearcă să extragă din bogata sa experiență de cineast creator învă- țătura sa cu privire la film. Este nu- mit profesor de cinematografie la Universitatea din Los-Angeles. Incu- rind își serie memoriile. Versiunea lor franceză a apărut în 1966, subtit- q Iul Soucenfrs d'un montreur d’ombreș, St arătind că tinărul care rivnise clndva g cariera de scriitor nu este lipsit de C nerv și precizie nici cînd apucă con- deiul, Două premize de bază se des- prind din această carte: 1) „Am riv- nit cu fervoare să atrag lumea in uni- versul meu. dar universul meu nu este al telorlalți" și 2) „Nu există nici o piedică să aspir la statutul de ar- tist intr-o ramură a artei unde nu este permis să lucrezi singur". Din confruntarea dialectică a acestor pre- mize insă se explică personalitatea lui Josef von Sternberg. despre care s-a spus cîndva : „El crea un film cu adevărat mare cu condiția să nu-și facă de fiecare dată portretul". Și sc pare că din clipa în care o Intil- nise pe Marlene Dietrich. pentru un deceniu întreg do maxime arderi creatoare, marele film a și fost rea- lizat de cl. Josef von Sternberg S-a stins din viață la virata de 75 de ani la Holly- wood, in urma unui atac dc cord, in 23 decembrie 1969, MAX BOHN Profesorul Max Bont, laureat al premiului Nol>cl de fizică din 1954, a decedat în 5 ianuarie 1970 la Goettingen (RFG) după o lungă boală, scurt timp după ce a împlinit 87 de ani, Discipol al lui Max Planck, el a lucrat mai mult de cinci decenii la construirea marelui edificiu al fizi- cii matematice contemporane. De la maestrul său. Max Born a preluat ipoteza despre discontinuitatea ener- giei, conceptul fundamental din fizica modernă a quantelor etc„ elaborînd in amănunțime interpretarea statis- tică a teoriei quantelor. Profesor de fizică la Universita- tea din Berlin și apoi la Universita- tea din Goettingen. el a avut marele noroc dc a fi împrejmuit totdeauna do studenți geniali. Printre capacită- țile de virf ale veacului nostru din fizica atomului au ieșit astfel dc sub mina lui mărimi ca Hcisonberg, Jor- dan și Opponheimer. Max Born este autorul unei teorii despre mecanis- mul electronic al afinităților chimico; laolaltă cu Oppenhelmer, cl a elabo- rat așa numita aproximație Born- Oppenheimer. Opera sa însumează circa două sute de titluri științifice, iar tratatul său de fizică se bucură de o circulație universală. După venirea lui Hitlcr la putere. Max Born și-a pierdut catedra ți a plecat in exil. Pînă in 1953 el a lu- crat in India și apoi în Anglia, la Edinburgh. Cu un an înainte de a fi obținut premiul Nobcl, Max Born s-a reîntors in Germania, unde, tot la Goettingen. s-a bucurat de o primire caldă. creindu-î-sc baza materială pentru continuarea investigațiilor sale științifice. PHOTOKOLLE 69 După formula trufașă și temerară □ lui Oscar Wilde, imaginația imită si critica inventează. Venind in intim- pinarea acelora care văd in critica de artă o manifestație prin excelență a puterii creatoare, formula permite de- gradarea operei de artă comentate la rangul unui simplu pretext. Poetul, romancierul, autorul dramatic, dar și compozitorul, pictorul și sculptorul, nu mai puțin actorul, cintărețul și dansatorul devin tot atitea existențe lipsite de Ilar divin, in timp ce cri- ticul — atotștiutorul — saltă pe rea mai înaltă treaptă, dominind tot pei- sajul creator al artei con temporari e. Tipul criticului in accepțiunea sus amintită este cunoscut, iar un comen- tar mai detailat (la persoană) inutil, fn contrast cu el. se Înregistrează, ca o adevărată revelație, modestia ace- lora care, asemenea lui Otio Breicha, apar înzestrați de la natură cu darul neechivoc de a descoperi in peisajul artistic contemporan prioritatea artis- tului contemporan. Repetiția de ter- meni din urmă dc altfel mi este in- timplătoare. Față de pasivitatea spi- ritului care acceptă orice sub titlul de nova tor ism, dacă tentativele res- pective sint însoțite de suficient ta- paj in presă și la cafenea artistică, adevărata contemporaneitate constă totuși maî degrabă in experimenta- rea unor mijloace dc expresie din imediata vecinătate a folclorului, a documentului dc epocă și a sponta- neității creatoare, fie a copilului» fie a marilor personalități artistice din .ișa-zisele perioade dc început dc epocă. fie chiar a celor așezați sub tutela lecarului, Un vast imperiu de valori Încă insuficient sondate, des- cris*’ și clasificate, se deschide in fe- lul acesta investigației estetice. Ulti- mul număr al anuarului Protokolle. redactat de Olto Breicha. este in acest sens reprezentativ. El cuprinde intr-un volum de 270 pagini text și ilustrații o scamă de documente vii, atît din folclorul austriac („adunate de Breicha"), cil și din creația lui 11. C. Artmann, Friederike Mayrok- ker, Gerhard Riihm. Peter Matejka. Ernst Jnndl. Alfred Gesswein, Josef MayeiMjmbcrg, Ernst Kein și Alfred Schmellcr, toți aceștia poeți din di- recția dialectală contemporană aus- £ iriacă, cit in sfîrșit un număr marc de “ studii, comentarii șl eonfesiî despre arta modernă a unor artiști moderni, printre care graficianul Walter SvhmOgner. compozitorul Anestis Ix>- gothetis, pictorul Kurt Moldovan și psihiatrul l.eo Navratil. Protokolle 69 se citește eu interes și desfătare, iar bogata sa iconografic (o bună parte din ea realizarea tot a lui Otto Brcicha-fotograf) se dove- dește a fi un mijloc in plus de a pă- trunde în intimitatea arestul curent deosebit de interesant de a identifica noutatea creatoare eu spontaneitatea unui spirit creator elevat pentru care, poate, simbolul cel mai adecvat ar fi figura lui Ariei din Furtuna lui Shakespearc. O introducere utilă la acest caiet o constituie studiul lui Alfred Trei- ber d: spre poezia dialectală austriacă contemporană (pp. 19—33). In care se încearcă definirea dispunctivă a mij- loacelor artistice prin care poeții sus- enumerați realizează acea IMAGO AUSTRIAE eare constituie totodată negarea Austriei cstablishmentului. Editura Jugend und Volk. s.p.a. din Vicna trebuie felicitată pentru frumoasa ținută tipografică a celor patru volume din Protokoiie, apărute pină acum, ca și pentru îndrăzneala cu care anunță pentru viilor cile două volume pe an ale acestei publi- cații in continuu progres. lenau-forum Speeiticind in subtitlu Revistă trimestrială de literatură comparată. Lenou-Forum, organ al Societății In- ternaționale Lenau. editat în redac- ția lui dr. Nikolaus Britz. își propune drept scop cercetarea și urmărirea multilaterală a relațiilor intre opera poetică a lui Nikolaus Trenau și spiri- tualitatea europeană șl americană, mai ales din secolul trecut. Acest scop se impune Îndeosebi prin vastitatea intereselor creatoare ale poetului, care a îmbrățișat o arie tematică, is- torică și socială, do o uimitoare cir- cumferință. f^nau este atent aplecat asupra luptelor cehilor husiți, a re- nmîsmului florentin inspirat de Sa- vonurola, a frămintărilor spirituale și sociale din secolul XVI german, a murei mișcări albigcnzc și waldenze, prin care s-a cristalizat in tipare, dis- truse apoi cu ură de către papalitate, ORIZONT O ORIZONT experiența etică și socială a color mai înaintate straturi din Franța meridi- onală și Lombard ia. Mai departe, Le- nau a sondat spiritul iberic prin in- termediul legendei Don Juan, al in- digenilor din America șl al coloniști- lor albi, spre a nu uita repetatele sale excursii creatoare in lumea hai- ducilor din sudestul european, a răz- vrătiți lor de pe Tisa și Mureș. Toate acestea insă n-au constituit pentru ol teme în sine și pentru sine, ci ele au fost puse in slujba expresiei poe- tice a răzvrătirii sale față de regimul autocrat mettcrnichîan. Depistarea acestor relații tematico la fel ca și înregistrarea ecourilor slirnite de opera poetică a lui Lenau în diferite literaturi continentale și transcontinentale pot alcătui un cimp t ast de cercetări istorico, filologice, estetice ți sociale. Intr-o scurtă pre- față-program la nr. 1/1969 a lui Le- it au-Forum. Alois Hatman, colabora- tor științific al Academiei Cehoslo- vace. schițează citeva jaloane pc eare în viitor revista le va urma desigur cu fidelitate. înregistrăm printre pre- ocupările fundamentale realizarea unei ediții critice a operelor complete ale lui Lenau. urmată de toate docu- mentele vieții sale, despre care re- vista publică un prim referat dc orientare semnat de Gerhart Bau- mann și Gerhard Neumann. ambii do la Universitatea din Freiburg im Breisgau (RFG), apoi a unui dicțio- nar Tenau. caro pentru întîiași dată va permite elucidarea procesului de creație a poetului, precum o arată Walter Weiss de la Universitatea din Salzburg. Ambele obiective au fost pregătite dc prin decenii prin pione- ratul unor specialiști de talia lui F.duard Castle. JOzsef Turoczi-Trost- ler, Gerhard Neumann. Helnrich Bi- schoft ele. Exemplul creator al unor lucrări similare privind limba lui Goethe. Karl Marx. Eriedrich HOlder- lin oferă autorilor viitoarei ediții cri- tice și dicționarului modele demne dc urmat. în cele două numere ale revistei care au ajuns pină in prezent în mii- nile noastre se publică și unele studii despre relațiile intre opera lui Lenau și naționalitățile vechiului imperiu austriac. Alois Ilofman rezumă in linii mari tematica cehă : Strahinja K. Kostiri face același serviri cu pri- vire la literaturile sirbă și croată din secolul trecut. Foarte interesante sînt și textele postume dc variante stu- diate de Karl Gladt. consilier biblio- tecar mlnlcipial din Viena. Din pă- cate, cele două contribuții semnate de dr. Heinz Stâncseu (București) pri- vind presa de limbă germană din Muntenia, Ardeal și Banat în anii re- voluției de la 1948—49, respectiv bi- bliografia Lenau din România sint mult sub nivelul unor lucrări științi- fice elaborate cu spiritul necesar de răspundere. Mai ales din bibliogra- fia Lenau se omit numeroase titluri, se confundă autorii sau se susțin con- jecturi fără acoperire istorică reală. Astfel subsemnatul se descoperă au- torul unui articol pe eare nu l-a scris niciodată, iar altele, ce-i conferă o anumită intîietatc in bibliografia marxistă despre Lenau, sint omise cu bună știință. Sperăm că intr-un viitor apropiat Lenau-Fonm va prezenta celor in- teresați ți rezultatele științifice ale ultimului simpozion al Societății care a avut loc în septembrie trecut la Ti- mișoara și Lcnauheim. Lena ie Forum ca organ al Societă- ții Internaționale Nîkoiaus Lenau este o publicație de prim rang ce se cere pusă în serviciul apropierii ți înfrățirii între popoare. în acest spi- rit. exemplul marelui poet, născut la noi, în Banat, este și rămine pildui- tor. Dorim acestei publicații o evo- luție ascendentă, A, și G. L. STUDII DE ISTORIE A BANATULUI Culegerea CU tltM de mai sus editată dc Unhwwftilto din rimijoatcL /a tflrdflu lui Irecuf. JC anunld Jnlercsanld. 1fli tio1• va trebuie subliniata, studiile privind diierfte etape din istoria patriei Interesează un cerc hrr# de cili fort revUirtc dc specrallfati' llind doar la iodemina ■peclalislllor. condi/JJ in rare euleflcrea UnhraraltâUJ din rimijoard o* te monltă sd Mracascd vizftuieu iMNZftfd asirpro uiWf etape IstOfrC? rămase In umbrfi care primesc o nouă Interpretare pe mă- tura interpretării documentelor In lumina Hfotoltef marxi* l-leniniste sau a descoperirilor arheologice. DnvoHazea isiotiel noastre fiind un pro- as unitar, cercetătorii Istoriei Banatului tre- buie sd tic călăuziți dc viziunea unității po- porului rom Ap chiar Șt atunci cind studiază forma Uite sociale din această provincie Această concepție a fo>t «ubllnnitd dr Efti- mie Murgu Incă din anul 1830. crnd in fu- ulul*r autorii MotiUs RizerJa si ( tln Rudneamt invcsliglnd un bogat material bibliografic, ghidați de considerații istorico- 9* ograllce. ajung la concluzia că această formație politică autonomă românească, a avut un rol important în luptele de apărare ronlra furcilor, Wmf In același timp și un focar de rdsptndire a scrisului si culturii me- dievale In Banat. Din confruntarea documen- retor, analiza numelor dc localități. am li așteptat evidențierea rolului populației româ- ni ști In această perioadă Jrămintafd a isto- riei, modul cum o sup/aviefuH acestor con- fruntdri, Incufdotd si sprijinită de romănii din provinciile limitrofe. SlUdlUi ‘ ,,Despre unele cetiți medievale din Banal* țTheodor IV. Trăpcea) este mai Infhegat și sistematizai, izvoarele documen- tare fiind completate cu cercetări personale Si la ti cu ultimele descoperiri arheologice, realizate cu prlle/uf lucrărilor de ta Porțile dr Fier. Autorul distinge trei categorii dr tetă fi medievale i al Cetiți le de scaun a Banatului de Srvrrln î Seve rinul. Grădctut- CrtAfuia, Insula Bonului șl Ada-Kateh. b) Ceti ti le de apărare a vadurilor Dunării ; O/pova. PecL TfiCUle, Drencova și SI. Ladis- Iau și cj Cetățile Interioare ale Banatului M’eftod/a, Aîmâ/uJirl, Furou HuJrni, Jdioara, tlidta, Catașova. Bocșei. Clacovei. Ltpovef. Șolmoș șl Timișoarei, textele fiind Insafitr dc toiogralll șt reproduceri din epocă McrHui studiului este că realizează un scurt Istoric al fiecărei cefâil In parte, dar integraf In instOrfa provinciei. Studiul „Situația Banalului la cucerirea Iul dc către Habsburql " fAurrt Țintă) des- tramă mitul tetei „Banatului pustiu si de- populat', preluată de unii istorici din trecut, de la Griselini cronicarul romantic al Bana- lului- Autorul analizează lucrările mat vechi ca date documentare, scoți nd in evidență contra- rhctfiir dintre harta din 1727-25 șl consrrip- Un anului 1717 CU privire la dafefr privind populația și combate teza falsă o Jw Grlsellni miniaturi critice * cu arpumerirc lirale din jurnale Ic dt călăto- rie ale Iul losif al ll-lea. Studiul ar U clșiigai in valoare dacă era mat sistematizai, țâră .id ne dilueze In analize cu «emni/Jca^e mJ- notă privind conrribuliile hăncșți, deoarece teza fundamentală că la data colonizărilor Banalul avea o masjvd populație româneasca oare cu pmosin|d argupicnjard /siorleejle Srutfittl ..Din istoria școlilor qrlnlcerești binlteac" (Viorica Goian) aduce date noi și valoroase privind începuturile școlii tomă^ nețti din această parte a tării. Sint de asemenea dc remorcat siudifte privind Istoria contemporană ; .,Lupta târâm* mii muncitoare din Banat pentru imprimarea unui caracter democrat, apliclril reformat agrare d»n 1921 ‘ fGh. I. Oanceaj invesilglnd o bogard docu/iirnfaMe din arhive și presa timpului i ,, Aspecte din viata și lupta mine- rilor din Banat Intre anii 1934—1938.’ fJ. ■Murttconul ucfudrtd coniribujil noi din lupta clasei muncitoare bănălenc și • „Din lupta n-uneitorimd blnlțene Împotriva exploatării burghcia'inoșieresti : t93S— 1M0 ’ (Tralan D. Buneacu G/icorgbe I. Oancea) relieDnd lupta munrirorfmit bănățene împotriva exploa- tării, parte integrantă din lupta poporului condus de P.C.H. pentru apărarea drepturi tor și hbrrtâțrfor democratice. Lucrorea sc În- cheie prfn ..Contribuții la bibliografia isto* ricl a Banalului’ (Al. Rutu) cate. Cu țoală strădania autorului este IlteOmptetA, din por- tea a H-a lipsind titlul studiilor și lucrărilor apărute In .Scrisul blnltean* și „Orizont’, Jn ccf 20 de ani deșf s-au publicat un nuntă! apreciabil dc asemenea lucrări privind Ba- nalul- VALENȚE ALE CULTURII DE MASA ÎN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN Comîrerul de cuUurd și artă al Județului Caraș-Severln In colaborare cu Casa creației populare a cdlfaf lucrarea : „Tradiție ți con- temporaneitatr’ cate Însumează comunicările rare au Mcui obiectul aejlumlor șl stmpozloa- m lor cu femele : ..Tradiții ale unor asocia- ni 9i Inal/fufil dr cultură' (28 septembrie Bâtlc Hcrcttlane), „150 ani dc teatru de amatori la Oravița* (28 decembrie JWL . Valorificarea țj stimularea rreafler muzicale șl coregralice In activitatea formațiilor orlfs- _ ticc dc amatori* 5 aprilie 1959J si „Douâ- zeci de ani de fMini pro/esloniif la Reșfta' S t8 Iunie I9A9) care au îmbrâllfat Întreaga y activitate a culiurii de masă din acest judel d-n-a lungul a două veacuri. CC CaN’jjerca se adresează fn primul rlnd 0 faerdiorl/or din domeniul culturii prilejuind un valoros schimb de experiență șl compeli- tivd pentru Căminele culturale. întd /nfern- seazâ $1 marele public care are prilejul să E- o cunoască etervescenfa activității celor 4 cate orășenești de cultură, 231 cămine- culturale, 156 echipe de teatru, HO farm afli de dansuri. F?9 bzfoăzl artistice dc agitație, 75 coruri și grupuri vocale, 30 târâturi, 54 formații de instrumente populare șl II ansambluri folcta- ric*- Valoriflcfrad bogatele tradfffl ale ruiiiirJI dc mtud. activiștii culturali #1 cadrete didac- tice din OCWF ludei, avlnd asigurate condiții superioare de activitate au reușii jJ antre- neze In munca culturală un Jarg activ ob- ștesc Fonul, tradițiile, clnruF șl muzica din aceasta parte a (Ori/ au tai! apreciate In comprHffî Inter județene și republicane, unde du clitfant premii ți diplome. In comunicarea ,.Tradl/Ja corală a Oriovci' Favor Ctabdftu schllcozd istoricul formafirtor corale din ar?#! ora#, care tncepind cir anul W9 a valorificat piesele carate ale Iui C. Porumbescu. fon Vida. Tiberlu Brrdfocanu. aiemenca Dumitru Jompap preztnrfi teta* rrcul vieții muzicale din comuna Murga. Im- portant centru folcloric al Județului, artiștii amatori de aici lllnd cei care au dat rpre* tecole rn /ața minerilor șf meiaiurgijiiior din fudctiti Hunedoara. iar In dialogul folcloric din 1965 ji ia al IVdea festiva) da teatru, au clștigat locul f pe fard. Toi alei s-a organizat primul ansamblu folcloric, gen nou de speeta* col, reprczcntlnd obiceiuri locale trad/ftonale legate dc maturatul oilor șf nunta bdndfanâ. pe care Ie-a reprezenta! cu succes fa cei dc al IV-lea festival folcloric de pe litoral. Gh. Luca evocă cu căldura pe „ Doini tor II Garajului* renumfoj corlfli din Ăl erei na și pe Vfdu Guga ,1 Nistar Miclea, dlrifori șt com- pozitori țărani din Valea Carasului, Jnir-o cer- cetare de Istorie culturală, pro!. Petru Oalldc relevă interesul cdrășenilor pentru teatrul lU> Aiccaandrf, subliniind Unptefurarca că gustul de teatru a Foi! mal dezvolta! aici deci! In Transilvania,, deoarece In perioada IMJ3—fW5 in comitatul Caraj-Scverin o-au organitai 170 speciacote de teatru. Sală dc 110 Fn comitatuf Brașovului și 99 al Sibiului, Comunicările Iu! Petru Ardeleana. Gh. $ora, M Deleariu #1 laail Mtfssolf cu privire ia OCUvltefM teatrală de ta Orav/fa aduc dare noi și interesante privind activitatea Societății pentru fond de teatru ramăn care șl-a Jinut In acest oraș citeva din adunările soit anuale, asupra Carnavalului de la Ora- Vlfa șl activitatea artiștilor amatori. Activiștii culturali Velișcu Boldea. D. lompon, M. Mlhăifescu, Ion Mumeanu fi 1. Pută comunică aspecte privind valorifica- rea șl stimularea creație! muticele ș! core’ arafice la diferite formații artistice de ama- tori, relevlnd experiența clșttgată de ei In ridicarea nivelului artistic ai manifestațiilor, AF. Bdrueseu. Emil Bețan, Pertu Călin, foan ffefrtech «I MJhal Dcleanu anallcraid «specie privind cel 20 ani de activitate af Trăitului de stat din Reșița. Culegerea „Tradiție și conlemporaneito^ dâ o vis Iunc dc ansamblu asupra vlefll ^ul- turale din lude lui Cntot-Severfn. care s-a ridicat In anii socfaltemulul pe o treaptă superfooră. OCT. METEA PICTURA LUI (TPRIAN RADOVAN n! o La prima vedere pictata Ful Clprian Ba- dovon apare ca o continuă aprofundare a raporturilor dintre lumea percepție! șl vb rrunii și lumea realității șl obiectelor. Raportul dialectic dintre formă, lumină șl culoare pare a II substanța frmailefl a vb sluntt sale In cure cucerirea ilruclura^ ctalfad o luncile esențială a spailalitălil. Orice termep lingvfștfc apare In creațiile șalr ea #1 liberai dc rezonante nattaJHde penfra □ #e fmlJiu/ ca semnllfcalte siruetarafa a unei inlrancfacnțe piazficc. Sfnler/imui zdu. chiar rfaed nu c lipsit de o oarecare rigoare con- eepruaid, sc jrdlnccsic InFfO anniiid perjpeo tivd a ifruclurlFor primare ale viiitlnif. Concepfta sa despre tomlnd se concreta pratd înlr-o rflnamlrd spajiata in cure fanuF n In reies nu ca un taporr de planuri colorase, el ca substanța iuntlnoasft a unei mtiterlf prreepfJhJle. devenind parcă principiul treae- ralor ai lormci. Expansiunea fi concep rr ar ca FuminJI scandează InsA numai rirmuriie struc- turate a/e imaginii fn continui tarea spațiului. Această perspectivă este experimentată di- ferit de Cfprfan Rodovan Intr-un ciclu vasf di căutări și verificări care sugereard o In- terpretare diferită a unui lirișm cromatic pffn de efuziune, Dar Radavan iși domină delirul Admirator a lui Wols, care «te pen- Iru el un model de zltucrurt psihicii sensibila, Clprlan Kadovan crernzd, după cum mdrfurl- seiic -• „o piefurd de alternare a epafflîor de Mcere cu zone de ronvufilf, o lume de ffgu- rărt spuse pe Jumdtate,- rlFFul unei tacrâri „Limita absenfd* as putea siM ezhftd pentru roata lumea mea de timpi răsturna!!'. Abttracjille sale rarefiate sini luminate prlrair-un schimb subtil, de Fa receptivitatea sensurilor, plita Fa o subllmar* mentald. Elementul luminos ea energie pfaztlcd tnlernd a cuForff. o formelor, adfcd orchestra- ția aeesrui mi/Foc care vine sd fraerfonete imaginile, untndu-te Intr-o unduire lumi- noasd și eromaricd, erceazd un procedeu ade- vărat el propriu. Lumina e clementul protagonist prin care Ciprian Radovan Iși concepe ritmurile sale compozite, «testate jl recompune voiumefr dumensioneard Imaginile, care, astfel, F$J primesc noi structuri inrro adevdrata res- pJrațfe cosmogonfcd, PETRU SFETCA HAGDALA (auflust-scpUimbrio 1969. Cniievac, ■Iugoslavia)_______________________________ Mensualul fugailav de litera tură șt arid, BAGDALA, care apare Fa Cru.îevac, publică In numărul sdu din augushzeptemb/fe f069, rin amplu Interviu cu poetul Anghel Dum- brnveanu. fnJrrbdrile sint puse de poetai /u- gesfav Adam Pirstolfo, cunoscut de ța pub/feu* Ful nostru cititor, si de zlndruF poci /ugosFav Predrag Cud&. Oaspetele român face o suc- cinta trecere în revista a unor probleme prin- cipate ate liricii românești contemporane, cu referiri mal ates la generația postbelică dc poefl, care, cum spune d-sa, canllnud iradi- tte ..perioadei dc aur' a liricii românești. ettlndu-ț, aici, p« Bfaga, fon Barbir. T. Ar- gbrii o. Bacovta. fîfispunzînd la o Fnîrebjre cu privire tu ftltatfu de consubstanțialitate lirică, podul român citează pc L. Blaga — „poetul marii nr/tnlfif mrtal/îlee’ și pe A E. Baconsky, poefui „eu o mare eleganfo a versului, o lirismului'. în încheiere Anghd Dumbtaveanu arară necesitatea apariției arft Fn ftamdnta cît șl In Jtrgoslavta a unor antologii de pocite contemporană, antologii care ar contribui substanflol la cunoașterea celor mai valo- roase crcu/ft lirice din cele două fări prie- tene. Același Adam PueloiiC traduce excelent In paginile revistei iugoslave două dlnire poe- ziile poetului Anghe! Dumbrăvcami ț „Imnuri răsăritene' șl „Clfllcc de mare', D. PETROV1C1 corespondenta * GRiGORE ION AS — Ploiești: Cele șase poezii pe care ni le-aii trimis vădesc In bună măsură talentul dvs. Fără să se detașeze net de stilul po- eziei contemporane, versul ce-1 culti- vați cere o claritate mai convingă- toare. potențarea emoției artistice la un mod mai elevat, spre a depăși uncie clișee ce se repetă prea des și un anume mimetism. Iată, de pildă, din „Toamna lui Don Juan" ; „Cineva distruge frica / și intr-o clădire, / neobișnuit de statornic, glasul de- vine amorfă” / Nu siteți prea departe de adevărata poezie. Mai trimiteți. CONST. PANA — Nudlac : E de mi- rare cum de ați putut aduna atitea expresii inadvertențe, lipsite dc orice logică iu succesiunea — să zicem — a ideilor, denaturind prin modul în- lănțuirilor, însăși funcționalitatea poeziei, frumusețea ci. Iată eiteva mostre edificatoare: „Amețeală de lună, sărbătoare / In ochi turbați de eîini / Urlete dc vise, urlete roșii (?) Halueinind in miini, / Garduri eu ciori fără pene uscate / dc puternice focuri. / Viermi evaporați in eter uri „Ciori și nisipuri căscate" — ș.a.m.d. — din poezia ..Să nu cerem apă“. Și asemenea „perle" abundă în toate poeziile ce ne-ați trimis, Credem de prisos orice comentariu în plus. VELt/ TAKU — Recoș; Din toate poeziile primite pină acum, nu ne-a reținut atenția in mod deosebit, nici- una. Nu au, după părerea noastră, nimic poetic în ele. lată un exemplu (din poezia „Neliniște interioară) „Cind urlă lupii, / pustia, de lună / și marea le încheagă refrenul / se vor trezi largi pădurile și coapsele talc (?) Am respectat intocmai forma gramaticală originală. Ca elev a) ci- clului mediu, mai ai multe dc învățat. Ai nevoie, in primul rind, de o masivă lectură din poezia cla- sică și in deosebi din cea contempo- rană, spre a găsi calea adevăratei poezii. Și s-ar putea s-o găsești. La virsta dumitale totul e posibil, dacă ai talent, o cultură temeinică și pa- siunea lucrului. Al/K/CA TIR — Recaș ; Există in poeziile pe eare ni le-ați trimis o anume tontă lirică de inspirație fe- minină ce își caută o cale Spre emo- ția artistică. Păcat, insă, că modali- tatea exprimării se pierde în plati- tudini șl nebulozități ce ii fărămi- țează și uneori ii anulează efectele, ca de pildă în poezia fnwmnie,,, „Acest® petale ce și-au pierdut cu- loarea / Înspre lumina nopții unei feerii, ele. Aveți o vizibilă indemlnare in se- sizarea unei idei poetice, dar ii pier- deți firul pp drum. Citcodată reușiți să scrieți versuri ce rețin atenția : „Prelung se strecura fără sfială / tă- cerea mea in tulnic dc argint” (Greeri dc searuț, dar numai cu atit nu e deajuns. Evitați expresiile comune, banale, pc care le folosiți, cu atita dezinvoltură. Mai trimiteți-ne. PETRU MIHAEESCU CIRJA — Ti- inișoara : Numai dintr-o singură poe- zie — și aceia scrisă cu peste 40 ani in urmă — nu ne putem forma o părere de ansamblu asupra creației dvs. Pentru aceasta am avea nevoie de un număr mal mare de poezii. Vă atragem, insă, atenția că dacă și ce- lelalte sint scrise in același mod, nu aveți șanse de izbindă, datorită ca- racterului prea Învechit al modalită- ților de exprimare și a totalei rupturi de realitatea tumultuoasă, plină de patetism, din zilele noastre. HORI A ȚARU — Timișoara: Vă mulțumim pentru simpatia ce-o ară- tați revistei „Orizont", In versurile ce ni le-ați trimis am descoperit uncie calități, dar sint asocieri de cu- vinte ce se resping și multe confuzii. Iată de pildă, din poezia „La un tab- lou" : „Vînt îndoliat de nesupuneri / ORIZONT ORIZONT 2 fugeam picrzîndu-mi sufletele talc (sic 1) In unele din poezii aveți ți cile o sclipire de duritate în exprimare : „Cerc-mi o fărimâ de stea / miine in zori, / să mă cufund in vis după ea" (Somn lingă ape), — de unde ți con- ți ngerea noastră că eliberindu-vă de prozaismcle ce abundă in versurile dvs. și cultivind expresia lirică sin- ceră. luminoasă, s-ar putea să reu- șiți, Așteptăm și alte vei-suri. AK FLORIN ȚENE — Drigășani: Versurile dvs. reușesc arar să contu- reze o idee clară. Incongreuența lor surgrumă expresia poetică, forțată .și ea de numeroase abuzuri și ncconcor- danțe, într-un ciudat amestec lexi- cal: „Vai ' Ucisa-i copilăria / și-ai fu- git cu ochii smulși in prima zi / Lă- sindu-mă ccnușe etc. din „Florile ce- nușii". Sau : „Aceleași săruturi / toate de alte buze. / Gesturi nestatornice, x oi sinteți la fel / la îmbrățișări străine / uițindu-lc pe ale melc" etc. ele. — din „Sărutul". Nu putem trece peste unele versuri pe care le consi- derăm bune, ca de pildă : ..Mergem peste pămintul / înlănțuit de datini/ și ne îndestulăm șinele flămînd ne ascundem in oile/arse de ruguri / la început, de fiecare an" (Mereu). Atit. nu e de ajuns. PAUL ISFAN — Reșița : Ne scrieți : Rulade, versuri dc uimit. Spre publicare vă trimit , Sint Scrise într-un stil ușor Pe înțelesul tuturor. Răspundem : IX1 uimit nu ne-au uimit Versurile ce-am primit. Coșul, lacom, le-a-nghițit. M PETRU-GIULVAZANU — Peeiul Nou: Notațiile dvs. sub formă de versuri, din cele patru poezii, ne fac să credem că mai aveți un drum lung dc străbătut pină la găsirea adevăra- tei poezii, bineînțeles numai in cazul cind sinteți stăpinit de pasiunea ei. Arta adevărată exclude improvizația. SILVIU 1VSTIN1AN — Versuri ne- semnificative, echilibristică lexicală, contraste fortuite: „Dar strigătul cli- pei / ascuns / in oglinzile caprelor negre?/— din „Stil matinal". încer- cați alte modalități. S-ar putea să vă clarificați. WCOLAE LAȚCV, GH. OGR1N — 7’rmifoora ; E lăudabilă inițiativa dv. de-a închina Timișoarei, ni prilejul aniversării a 700 de ani de la exis- tența sa documentară — poezii pline dc simțăminte alese. Întrucît, însă, numărul revistei noastre consacrat acestui eveniment istoric s-a întocmit eu mult înainte iar poeziile dv. au sosit la redacție cu mult prea tirziu, nu am mai putut să le folosim. In orleo caz mai trimiteți-ne și alte poezii, ION SERGHEEVICI — Periam: Traducerea dv. nefiind pc profilul rc- vistei noastre, nu o putem folosi. IOV PEIA — Timișoara : Deocam- dată nu se vădește din poezia trimisă, nici un sentiment liric. Prea modes- tele dv. mijloace în ale poeziei, ră- minerea in urmă față de orientarea și nivelul liric de azi, ne îndreptățesc să credem că aveți un drum foarte lung de străbătut pînă la înțelegerea adevăratei poezii. MIRCEA DEJICĂ — Lugoj: Cele trei poezii pe eare ni le-ați trimis împreună cu rugămintea dc a vă da eiteva sfaturi în legătură cu ele, vă spunem de la bun inceput că mai a- veți multe de învățat, pină a ajunge să scrieți versuri care să emoționeze prin conținutul lor. Aveți nevoie dc o masivă lectură din poezia noastră clasică și din cea a zilelor noastre, spre aii putea forma o convingere proprie in acest sens. Poeziile tri- mise. Încă nu vădesc acest lucru. Mai Încercați. ARDELEANU PAVEL — Timi- șoara : Același răspuns, cu aceleași recomandări, ea mai sus. PAVEL ILiCA-COSTA. Slntana. Ciclul de vereuri Vremea păcatului vădește unele speranțe dar nu îndea- juns de concludente, față dc nivelul tinerei lirici contemporane, Abundă în versurile ciclului pe care ni l-ați trimis prea multe confuzii, pro- zaisme, asociații de cuvinte de-a dreptul supărătoare ce anulează mi- cile sclipiri poetice : Și nu-ți mai da ochii peste cap / că-ți pot ajunge-n ceafă/ți zău, ar fi păcat., “ Șl ase- menea „mostre" sînt multe. Nu le mai cităm. Versurile trimise trădează o vădită grabă. Lipsește munca pe ma- nuscris, după ce ideile și-au găsit un contur. De aici și numeroase inad- vertențe in desfășurarea dialogului lirie. Există, insă, ți numeroase pro- misiuni, care ne fac să așteptam din partea dv, alte versuri, mai conclu- dente. Avem certitudinea că nc-nți putea da. PETRU VALUREANU — Con- stanța : Oricît ne-am străduit să gă- sim din cele nouă „Mctope" ce ni le-ați trimis, măcar una care să ne convingă a fost cu neputință. Avem impresia că vă risipiți talentul in niște amestecuri lexicale, eare, pe lingă că sînt forțate pină la refuz, îneacă orice idee, verbul devine con- torsionat, picrzîndu-și astfel, orice semnificație lirică, lată din Metopa XI : „singele toarnă cădelniți pe coa- ma virfului surpat / urcare persidîcă inspectattiLare virtejuri/printre sim- burli dospiți dc aluviuni suave/ oearțaful norilor ixdtit cumva in jos /orbMăiri de viermi înstelați părel- nică nuntă" etc. Din Mctopa XII : „sc risipește vegetal pustiul sudorii din pătrat (?) drum impregnam de obsta- cole fine descurajări! punct concen- trat in parașuta asemănării visate/ cte. etc. Față de această beție de cu- vinte, iresponsabil asociate, socotim do prisos orice concluzie, aceasta ră- minind s-a desprindeți dv, înșivă. GRAȚIAN ȘERBAN — Roșiori dc X Vede; Versurile din ridul in pregă- J lire „Nopți albe" ne-au dezamăgit, Nu știm îri ce măsură ați fost îndru- mat dc vele două ccnnde literare pe caro le frecventați in orașul dv. Cert este că încă plutiți in atmosfera poe- tică do la începutul sec. al XX-ka. Trebuie s-o depășiți, mai ales că din cele B poezii se conturează — o ade- vărat, încă foarte vag și naiv — unele fulguiri lirice ea in „Tinăr* : Am crescut pină ia sini:] Verii/dacă mă înalț pe Movilă tăria soarelui înlănțuit in holde. / imi în lăcrămează ochii". Mai trimiteți. Si M ION VORNIC — «iichin fCu- ra^-Severîn); Numai două poezii nu sint suficiente spre a ne putea da seama ducă, intr-adevăr, aveți tatent- Citind. ceea ce nc-ați trimis am găsit și cită un vers, care ne-a plăcut, ca de pildă ; „l’c umerii mei drepți / port pasărea albastră, tainică, tăcută / a zorilor,,,'* dar numai atit e prea puțin, fiindcă în rest sint platitudini si exprimări comune. Noi vă îndem- năm să continuați a scrie și mai țri- miteți-nc. G. P. ORIZONT ION I. MIOC A apărut volumul „Cinci litri de țuică" de P. Schuster. E bună ! — zise-un critic mucalit, Cu capul plin de dogme și idei ; Dar nu la carte el s-a referit, Ci, în mod cert, la titlul ei. Unui scriitor care își petrece concediul la o casa de creație, in munți, pregătind un nou volum de versuri. Tu barde, făurar de rime, Concepi in munți, la înălțime, Așa că azi, pe drept, pot spune Că ești în plină-ascensiune. Unui condeier care apelează des la „Fondul literar1. Știe-ntrcgul măpamond Că sfidează orice normă Și nu ține mult la formă, Dar, in schimb ține la jond. Unui poet, Cind, tandră, îl alintă muza-i fistichie, El îi rămine credincios și consecvent : Inaccesibil și abstract în tot ce scrie ; La el reald-i numai lipsa de talent. OM Redacția: Timișoara Piața V. Roaită nr. 3 Telefon I 20 26 Administrația București Șos. Kiselcff nr. 10 9 Manuscrisele >i orice corespondentă scrise citi) P* o singură parte a hlrtiei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 150) ia întreprinderea Poligrafică BanaL Timișoara — Calea Aradului 1/A R. S. România Lei 7- —