COMITETUL DE REDACȚIE: AL. JEBELEANU red. șef ANGHEL DUMBRAVEANU red. șef adjunct ANDREI A ULUN SORIN TITEL CORNEL UNGUREANU DAM1AN URECHE ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. R0MAN1A Ancheta noastră iii LANȚ Șl PERSPECTIVA (Răspund: Ion Ariețanu, Lucian Burenu. Laurențiu Cerne), Vladimir Ciocov, Anghet Dumbrâveanu, Erantyo Zoltan, Al. Jebeleanu. Andrei .4. Litlin, Ion Maxim, Mircea Șerbăncscu. Sorin Titel, Damian Ureche, fon Velican) ...... * N1NA CASS1AN . Pastel in indigo.............................. IUN STuJA-UUREA Balada drumului mare. Balada Cerbului de. Aur AL JEBELEANU . Stanțe de primăvară NICULAE ȚtPlOl: Moment aniversar • M1RCE I ȘERBANESCU . Pe farm ți in larg ION' Al IA7.M. Soma păminlului .. .. DAM1 AN URECHE ■ Invocație Ia frunza de vtc — CR1ȘI DASCAW : Crima din tutungerie. Tuburi in jos ION COCORA: Portul, lisați nesățioasa iarbă. Nu știu _ - TEODOR SCARLAT: Ciniec MIRCEA MICU: Vis cu cai. Alunecind spre alb DAN ROTARII Poamca retinelor, Viziune I, Cuvinl la despăpre ALEXANDRA 1NDRIEȘ: Ion Velican: „Rătăciri de duminică" ION VELICAN: Căderea TRAI AN DORGOȘAN Hoții de stele, Poeziei kfellatr'.* Itanlșw* 3 8 S 10 11 14 20 20 21 23 23 24 3G Puncte de vedere MtHAIL PETROVEANU : George luașcu .Jstoria literaturii române,, ud. I" . gr C. N. MWALACHE: O perspectivă nouă . . ? . 42 Debut ADRIAN NASTASE: Privind.........................................................w ELENA SOLOMIE-DEAC; E prea tirziu, Astru ingenuu . .. 44 UDIA UE/ENARU: Culoarea norilor . - 45 Orientări ANDREI 4. Ul.LJN: -Lna și tăcerea Din literatura universală Tineri poeți iugoslavi RADUMIR AN DRICJ-. Peste deal..................................................46 GOIKO GIOGO ; CînfecrH fetatfei 53 MU.AN ROMNENiCI: Lanterna magică, in românește de Anghel Dumbrăveanu și D. Petrovici ....... 54 VITO MARKUVICI; Poetul, in românește de Anghel Dumbrăveanu și loan Peianov 55 4/J/IM PUSWJ1C1: Capra nebună, în românește de Anghel Dumbrăveanu și Dușan Petrovici ........ 55 HRAN1SLAV PETROVICl Puterea vorbii.............................................56 PERO ZUBAȚ: Cu greutatea apei, cu greutatea argintului, in românește de Anghel Dumbrăveanu și Slavko Aimăjan ...... .57 GEORGE MANDEL: Chemarea mării. în românește de Marcel Corniș Pop 58 Studii SOCRATE STANILA: Omul de geniu in dramaturgia lui Lucian Hlaga 62 Cronica literară FOARȚA: 4. E. Baconsky: „Cadavre in vid" ... .67 CORNEL UNGUREANU : Eugen Barbu: „Princepele" . 70 SIMION BARBULESCU t Victor Felea: ..Ritual solitar" 75 Cronica traducerilor PETRU SFETCA: Robert Desnos printre noi . ... 78 Istorie literară-docuniente I. D. EU CIO : O autobiografic a folcloristului George Căiană . .80 Cronica limbii -ȘTEFAN MUNTEANU Sensul inovației în limba poetică .... 84 Cronica teatrală N D. PÂRVD ■ „Oedip salvat" de Radu Stanca la Teatrul „Matei Millo" din Timișoara 87 Cărti-reviste DUMITRU LAZAR : Ou. Birlea ; „Mcfa4a de cercetare a folclorului" . ® VOICU BUGARIU : Ion Hobana : „Vîrsta de aur a anticipației românești" PO HARALAMBIE ȚUGUI: Eugen Frumă: „Iarba de aur“ 91 ION MAXIM: C. Cubleșan: „Miniaturi critice" . . 92 DUMITRU VORINDAN Paul Sinpetru. „Urme".........................................98 Miniaturi critice GRIGORE TANASESCU : .1 doua Consfătuire națională de titeruturâ comparată 94 AUREL COSMA: Muncitori publiciști in presa socialistă din Timișoara, Despre unele legaturi ale țăranilor bănățeni cu Napoleon . 95 M. CERBU : O remarcabilă tălmăcire pentru cei mici . . . ■ 96. BILANȚ ancheta noastră * PERSPECTIVA I. Ce apariții ț poezie. proză, eseul ale anului 1969, v-au reținut atenția ? 2. Ce satisfacții in planul creației — v-a adus acest an > 3. Ce speranțe vă leagă de 1970 ? • ION ARIEȘANU L O literatură nu se constituie numai din carii răsunătoare. Sini lucrări care, fără a fi luceferi la apariție, pot însuma, in timp, repere memo- rabile Anul 1969 na a lost impresionai, din acest punct de vedere, decit, poale, in eseu: un Marino, Alexandrescu .Balotă. In proză nu mai putem vorbi de un .fin al prozei". „Serenada pentru trompetă" a Sinzienei Pop și „Cunoaștere de noapte" a Iwr loasiuc sau „Epistole" n îwi Ciobanu nu fac decît să continue un stil (dacă nu o manieră), un erou, fără a însemna nea- pirat „salturi" pentru autorii lor (eventual, pentru S. Pop, se poate vorbi de așa ceva). In proza timișoreană, romanul iui Velican seduce, prin colorit, vervă si ironie oltenească, iar „S-a întors Paternic" al lui I, D. Teodorescu constituie „experimentul" său in schița dramatică. De ce su nud dăm girul, ca atare? Poezia are, și in Timișoara, ca în întreaga țară, poeții ei, care nu srnt mai prejos de ceilalți, destui, prin ,J)el/e", „Viori fără amurg", „Far turla sălbatică" și „Corabia autohtonă". Poezia acestui an riscă. Insă, uneori, să rămînă agățată în vid, fură cititori. 2. In aceste zde, perfectez la editura „Emtnescu" un roman de care mă leagă fire multe și trainice. Scriu, apoi niște schite, simbol, un joc ale- goric care-mi place, ca prima mea dragoste. Încolo? Mă atrage magnetic și pasionant eseul, articolul dinamic, de oeroă publicistică. 3. De 1970 mă leagă o unică speranță : literatura scrisă în aria celor 363 de zile, care îi rint rezervate, să atingă zone mai apropiate de sensi- bilitatea contemporană, mai apropiate omului în toate speranțele iui intime, pe care el și le pune în viitor. Literatura pe care o jacem, dacă nu se consti- tuie ca un ecou la această sensibilitate, nu înseamnă nimic. • LUCIAN BURERIU 2. La rubrica „CE AVEȚI PE MASA DE LUCRU" pot răspunde a patra carte de versuri, „ZILNL UL WAS BUN", ta rert. satisfacția, dacă sc poale numi așa, de a nu ține cont în ceea ce scrii decît de considerentul uman. La ora us-a ni se nare util de uluitor să descoperim ci doar ceea ce simțim merită scris ți încă așa „Cum ne vine", conform adică naturii față de care nu trebuie wi nrv/n secrete, altminteri ne mințim pe noi. .4 te situa ORIZONT ORIZONT intr-un curent mi se pare, dacă nu fals, cel puțin nu tocmai necesar pi firesc. Aș vrea să șterg din viața mea tot ce a fost calp, mi-e sete de auten- tic, de un autentic natural și social deopotrivă (societatea — ce invenție colosală,! str g. nov. bururîndu-mă) de artificiu! răzvrăti împotriva propriei persoane, exclus din oerdeafa firii și reîntors ca fiu risipitor întru căutarea echilibrului. 3. Și aș vrea să nu simplific și să vulgarizez ceea ce doresc și am scris mai sus. Si nu un an baga', in sensul no'orieiâtii. Vreau ceoa sobru și demn de a fi înțeles. Asta nu înseamnă că mă exclud benevol de la bu- curiile pe care ar fi dispusă să ni le facă Uniunea Scriitorilor. • LAURENȚIU CERNEȚ I. Eugen Barbu; „Princepele". 2. Am citit .Viori fără amurg" 3. Aștept demult promisa revistă timișoreană „GENERAȚII" • VLADIMIR CIOCOV 1. In decursul anului 1969 am citit mai multe cărți apărute de poezii, proză, eseuri. Vintre primele aș cita în mod deosebii volumul de poezii „Ca- davre în oid“ de A. E. Baconsty. 2. Pe planul creației proprii am avut in cursul acestui an o activitate bogată și desigur, și satisfacția împlinirilor legate de ea. In toamna acestui an am terminat un nou volum de poezii .Tot mai departe de cuvinte* pe cote l-am inclus invohmiul antologic cuprinzînd poezii din 9 volume dintre care două inedite — primul cu începuturile poetice și ultimul deja amintii pe lîngă poezii alese din cele 7 apărute între timp. Este un fel ^3* bilanț pe Core l jac cu prilejul împlinirii a 30 de ani de activitate poetică și 60 de ani de viață. Cartea im apare in cursul acestui an, 3. Aș mai vrea să fac multe. Nu-mi fac niște planuri concrete. Mă gin- desc la un volum de poezie în proză. La un poem lirico-dramatic de pro- porții, la întocmirea unui volum de traduceri din lirica română • ANGHEL DUMBRĂVEANU 7. Poezie. Tntii, două volume retrospective excepționale: Virgil Teodo- rescu: ..Blănurile oceanelor" și Ion Caraion. „Necunoscutul ferestrelor*. Apoi cifeva cărți cu toiul ieșite din comun; /l. E. Baconsky: „Cadavre in otd“. Petre Stoica: „Melancolii inocente" și Nicolae Ioana: „Moartea tai Sacrale". Proza: Altrceo Ciobanii: „Epistole*. Eugen Barba- „Princepele" Critică. Nicolae Balotă; ,£uphorion“. 2. Apariția volumului .jJelte", în colecția „Albatros". Alcătuirea și traducerea culegerii de poeme . Poeți sîrbo-eroați contemporani", in colaborare :u poetul iugoslav Slaoco Almăjan, 3. Speranța de a vedea în Hfrrâru excelenta carte de debut a tînărulni poet D. Petrooici, carte care așteaptă în sertarele editurii de aproape trei ani. • FRANYO ZOLTAN 2. /Intri trecui au apărut două dintre lucrările meie, o antologie d.e amintiri, eseuri, publicistică antifascistă — Prispa iadului. Sini înmdnuncluate aici articole incepind din 1912 (pamflete împotriva lui Ștefan Tisza etc.) si pină în 1968. Cartea s-a epuizat și pa apare în 1970 și în limba română. .4 apărut de asemenea, Ia Berlang Verlag, o antologie de poezie romă- “» neoscd (Rumănische Lyrik) însunund 114 poeți ți 273 poezii, de la Alecsandri la Petru Popeseu. Ardoogia, cu aestina ia Austria, Elve.ia, R.D.G., RE.G., s-a epuizat siirnind comentarii elogioase în presa firilor respective. 3. Ars Ion ga, uita brevis. Mi-am dublai munca: în 1970 î/rtî vor apare opt cărți in țară ți peste hotare; o antologie a liricii austriece (ed. Criterion Budapesta), o noua ediție a poeziilor lui Eminescu, o culegere a poeților ma- ghiari din România, o ediție a poeziilor lui Rainer Al ar ia Rilke, Antigona de Sofocie, in limba maghiară; în limba germană — o antologie din lirica chi- neză (traducerea direct din original) o culegere din poeziile lui PeiSfi, o cu- legere de poezie maghiară din România. Pentru Editura Tineretului o carte despre Austria (în co’aborare cu soda mea, Crisfina Mayrhofer-Franyo). Am în pregătire un ai doilea volum „Rumănische Lprik" în care coi include mulfi poeți tineri. • AL. JEBELEANU 1. Sint un cititor pasioaai, un lector care citește din plăcere, jără obli- gații profesionale. întotdeauna citesc numai cărțile care mâ interesează. Aprecierile mele subiective n-au pretenția de a impune un gust sau de a se înălța pînă la nivelul acelor critici care au parcurs toate volumele tipărite In anul 1969. In ciuda unor sceptici, în anuî 1969 ți-au desfăcut petalele numeroase volume de poezie bună. Din cele citite, răsfoite sau răscd.te aș vorbi despre citeoa. Mai întii însă vreau să accerituez că împărtășesc părerea scriitorului Robert Musit. „Cu’mea poeziei — spunea Afusiî la sârbi, orirea lui Rilke — nu e un oîrf pe care să te poți urca mai sus, ci un platou pe care există doar egalitate în diversitate, un sol de anarhie ți de frăție între mărimi unice". Poate că asemenea păreri s-ar potrivi ți cînd e vorba de proză. Teo- ria capodoperei, susținută ți introdusă la noi de Mihaii Dragomirescu și adoptată de mulfi critici in ultimii ani, mi se pare o teorie retrogradă și dăunătoare. Conform acestei teorii există în literatura română doi sau trei scriitori pe culme, iar „restul", .restul'’ sini mediocri... Capodoperele șint foarte greu de recunoscut atunci cînd apar, capodoperele depind de atîtea circumstanțe ți, de obicei, posteritatea le hotărăște. Eu n-am să vorbesc deci, despre capodopere, ci mă mărginesc ta vechile mele simpatii. Un volum pe care l-am citit ți răscitii cu plăcere ți nostalgie a fost „Necunoscutul fe- restrelor" de Ion Caraion, deși, trebuie să mărturisesc, nu-mi plac cărțile de poezie prea groase. Volumul acesta cuprinde însă versuri din toată cariera lirică a lui Ion Caraion pe care le-am dorit ți am vrut să le am alături de mine. In anul 1969 a apărut culegerea retrospectivă a Anișoarei Odeanu: „Noaptea Crealiei". Eu aș considera volumul un eDenimfnî pentru poezia noastră, dar, din păcate, s-a vorbit foarte rar despre el. In luna decembrie a anului 1943, in „Universul literar" se accentua: Jn ultimul timp, literatura noastră s-a îmbogății cu ctteva nume de scriitoare de prim rang". Numele scriitoarei Anițoara Odeanu era citat înaintea portelor Coca Farago ți Magda Isanos. „Prezența acestor femei — se spunea cu o terminologie cam se- mănători stă — în zăvoaiele literare românești, le dă culoare și farmec deosebit". Acest farmec și-l păstrează și-i reîmprospătează Anișoara Odeanu. Fără să mă deranjeze numărul paginilor, am citit cti interes „Vîntul si ploaia" de Zaharia Stancu. Evocările, amintirile dinir-un trecut apropiat, scrise de o peniță ascuțită ți uneori cu mînia din „Desculț", cuceresc lec- torul de la prima pînă la ultima pagină. Proaspăt am în memorie primul roman al unui tinăr scriitor timi- șorean : Ion Velican. Un roman despre tineri, care a fort smu’s din librăriile din Tim-șoara. L-am gustat și eu cu plăcere, deși nu mai sini ctii de tinăr. Un roman despre care s-a discutat mai mult la sfîrțiiul anului 1969. în reviste și in afară, este „Princcpele", opera prodigiosu'ui scriitor Eugen Barbu. Mi-am notai în caietul meu de „creionări intime" primele gtnduri. ORIZONT ORIZONl după ce l-am citit. Le transcriu aci; „Matei Caragialc are stilul lui arish- eraiic de bucureșteari de la porțile Orientului, Eugen Barbu are stilul fi lin- bajul vulgar al unui bucureștean de la porțile Orientului. Dar în această vulgaritate are strălucirile lui ații în „Princepele" ăi și în „Groapa", doui romane caracteristice pentru Eugen Barbu". 12 decembrie 1969* 2. Am apărut la începutul anului cu volumul de poeții „Divagații si simbrii”. Satisfacție rm-au adus părerile unor poeți despre această :artr Maria Bănuț, Veronica Porumbacu, ilaralambie Țugui, Damian Ureche. J. De anul 1970 mă leagă speranța de a debuta in proză, după lumii încercări și așteptări. La Cluj se află sub tipar un fel de roman cu titlul „Iubirile candide". Undeva am citit o nota in care se zice că ar fi vorba de un roman autobiografic. Nu e adevărat. Răspund cu edificatoarele cuvinte ale tui Franțois Maurise: și tot ce eu am povestit este inventat — și totuși totul este adevărat si istoria mea personală se înscrie invizibil intre rin durite povestirii mele. • ANDREI A. LILLIN I. Cavalerul trac de Ion Gheorghe și Euphorion de Nicolae Balota, am bele pentru amploarea, cutezanța pi profunzimea viziunii, Ion Barbu de Dinu Pillat pentru concizia analizelor, iar din literaturile străine: volumul de proze Patruzeci de ani de Nemeth Ldssid {totodată primul tom din opera completă), și studiul Lawrence Durrell de (i. S. Forster. 2. Interpretarea Mioriței de .Lorenzo Lanzi, care, în privința unor ver suricheie. coincide cu interpretarea mea din studiul Seducțiile unui sistem de filozofia culturii, apăruta In Orizont nr. 7, pp. 57—62. 3. închegarea unui climat literar, in care să nu mai fie posibile atacuri ca cel smuls din teacă goală de M. R. Paraschiwscu împotriva lui M, Beniuc ♦ ION MAXIM 1. Au apărut multe volume demne de nsemnat. Sini legat mat mult de Steaua Venerei a lui Const. Tonegaru. Princepete lui Eugen Barbu. Realitate 51 romanesc de L. Petre seu. 2. Apariția volumului de nuvele „Frumusețe amară". 3, Speranțele legate de scriitorii timișoreni. înscriși in planul editorial eu peste zece ooiume • MIRCEA ȘERBANESCU 1. George Călinescu releva in revista „Banatul" din Timișoara anului 1928, particularitatea specifică bănățeanului de a fi „ironic", în sensul preci- zărilor pe care le citez, și le subliniez: „Localnicul ia o atitudine defensiva ce oscilează între ironia compătimitoare ji disprețul îndărătnic...“ (Articolul se intitulează „Opinii fugare pi libere despre Banat"). Intr-o serie de apariții de anul trecut — poezii de autori originari prin excelență din această parte de țară — pot ți depistate cu ușurință particularitățile de Specific decurgind din spiritul localnic. Folosind diferite modalități lirice, poeți ialentați reușesc, lineari cu succes, să convertească in valori estetice moderne un fond spiritual transpus nu odatu cu strălucire in folclor și tradiție. Dincolo de '.^egalitățile artistice, volume ca „Buletin meteorologic'' de A'. D. Păruit, „Dragostele mele" de Troian lăncii — dar și poezia altor bănățeni — ar puica oferi, din punctul de vedere apres succint mai sus, un teren fertil de discuții mai largi, gene- ralizatoare. 2. An«f trecut a prcponderai in activitatea mea publicistică proza lite- rară; mi-au apărut în „Generații", în „Argeș", în „Kiafn miWard", în fla- căra roșie”. In „Banatske Novitte" fi am auzit la Radio București proze scurte pe care le-am scris tu pasiune. Bucurii alese am trăit la masa de lucru. Am incfteîai al doilea volum de povestiri științifico-fantastice. zlm trăit pro- ‘ fund și amărăciunea pe care o poate provoca aminarea apariției unei cărți, aflată în tipografie. £ încă lung fi anevoios drumul unei cărți de la scriitor la cititor, mai cu scamă la Timișoara, care încă nu are editura mult visată f 3. In primul rînd să-mi văd tipărită cartea „Privind cinematografic”, de asemenea sd-mi definitivez cete două romane la care lucrez: unul inedit, o poveste dramatică pe fundalul efervescent al Rețiței contemporane, cel de a! doilea, reluarea — cu sporită pasiune — a mai vechiului meu succes de public „O fată din cele multe". încheg concomitent ca urmare a unor drumeții documentare întreprinse în ultimii ani, o nouă carie de reportaje. • SORIN TITEL 1. Evenimentul anului 1969, cartea tui Mir cea floria Simionescu „Inge- niosul bine temperat", 0 carte cu totul remarcabilă, o carte de sărbătoare, o carte de iile mari. Mi-a atras atenția de asemenea debutul lui Florin Gabrea a cărui proză se înscrie înir-una din mișcările cele mai interesante apărute în ultimii ani. Dintre volumele de critică cartea lui Mirtea Martin. De asemenea volumul de poezie al lui Ion Alexandru 2, Apariția unor cărți semnate de scriitori timișoreni. 3. Maf bine decil in 1969. < DAMIAN URECHE 1, Princepele, Rătăciri de duminică 2, Viori fără amurg, una din cele mai bune dintre creațiile mele trecute și preientc. 3, E greu să vorbești despre cărțile care-ți zac in capitală și n sertar. in atsenfa editurii din Timișoara, Așadar, vagi speranțe. ♦ ION VELICAN l. Dintre cărțile anului trecut aș aminti in primul rînd „Princepele” lui Eugen Barbu, apoi „Viața și opiniile lui Zac har ins Llchter" a lui Maici Căli- ne seu și în poezie volumul „Delte" al iui Anghet Dumbrăoeanu. 2. Debutul meu editorial — cea mai mare satisfacție a anului. 3, 1970, care inaugurează un nou deceniu sper să constituie continuarea (de fapt) a unor ciștiguri deosebite in planul creației scriitorilor timișoreni și care sa se înglobeze mai cu spor în contextul cult urii naționale. ORIZONT NINA CASSIAN Pastel în indigo ORIZONT Deci, tot se face seară aci, pe-orizontaie blesteme dezlegate. Deci, tot se face seară pe casta împăcare a patimilor tale. Deci, tot se face seară, acum-a cita oară ? Se lecuiește cerul de tropotul luminii și, părăsit de zgomot, respiră. Păsăretul aripile-și adoarme. Și-n timp ce suie crinii, își pierd puterea macii degenerînd cu-ncetid. . . . Deci, tot se face seară. O, dacă-ai fi știut, puteai să-aștepți in voie, și nu gemind, și nu recunoști nd un sumbru păcat necunoscut, și nu dind zvon în lume că tu și tu, și tu ! ION STO1A-UDREA * ----------------------------------------- Balada drumului mare Mă cheamă drumul mare, ortacul meu fidel, Mi-ademenește pașii prin pulberea de-amurg Mereu cu noi miraje și noi făgăduieli, Ci oricit merg nainle eu tot nu mai ajung. Mă cheamă drumul mare tot mai departe-n zări. Spre crestele aprinse de farmec și de vis, L-al lumii capăt unde nu se mai leg cărări și pasărea măiastră clocește peste-abis. Mă cheamă drumul mare, mă-ndeamnă iar la pas. Cu fiecare leghe de-o toamnă mă dezbrac Și-mi las cîte-o podoabă la fiece popas: Cu cîte-o despărțire pornesc tot mai sărac. Mă cheamă drumul mare și-n urma mea rămîn Răsvălmășite, tocuri, cu oameni, și cu vremi; Tot mii puține taine-mi răsar pe-acest tărim Și tot mai naltă-mi crește-aurora peste vămi. * „... Și cerbul acela este bătut tot cu pietre scum- pe ții nici un fel de armă nu-l prinde., t“ Ion Creangă: Harap-AUr Prin rariști de fag. prin cringuri de laur, adulmecă izooarele-nchise-ale mitului, tăgăduire înaltă trecerii, sțîrșUului, pe sub bolți de frunzare. Cerbul de Aur. Zadarnic adastă un cintec de naturi, atauri de nimfe, bacante, naiade, din scoicile miinilor cu vis să-l adape, singur in fluidul timp stă Cerbul de Aur. Codru-i acum al Mumii-Pâdurii, trist staul de proaste și hide jivine, timp neam și mut, stirpe, slutenii, făpturi de neguri si lut: fum prin ochii-mbeznați trece Cerbul de Aur. Ape de leac, somn, mătrăgună, țintaur, i-se torc în priviri: a Mumii Pădurii plămade bolnave își lapădă ochii în oarbe tăgade .,. nedespovărat rătăcește Cerbul de Aur. Cad piefre-n solstiții din fruntea tezaur, topaze, smaralde, agate, rubine, ic calcă prin smirctiri soioase jivine: sub cer zăvorit se-mprăștie Cerbul de Aur. Grădint de cleștar, vrăjitele plaiuri, scufundate-s demult în putred nămol, spre pajiști eterne prin toamna pir joi zadarnic drum caută Cerbul de Aur. Zadarnic adastă de la vraciul Centaur Făt-Frumos sâ-i aducă somnul de vrajă, să nu simtă spada tind de taină-l desleagă ... Singur, fără de moarte, trece Cerbul de Aur . ., QCt- IÎH3 lialada Cerbului de Aur ORIZONT AL. JEBELEANU Stanțe fie primăvara Orfeu înlocui jt primăvara de-azi f Toți pomii noduroși, insectele trezite f-asculld numai versul cu seve, cu ispite, Cind soarete se scurge, șovăitor, pe brazi. Cn fluier unduios ori poate și-un condei Din pruni sau din cireși voi scoate mai Urziu . ,. Silabele grădinii, nerăbdător, le scriu Cu florile crestate doar rime: clopoței. II Te simt, ademenită, cind pleoapa mi se stringe (Cum scormonești prin somn și vtntuiești prin vinei) /Vn scuturat, ofrandă, din visul meu ciorchine. Hipnoticele nopți le-am ostoit in sînge. .V mai rămas in coastă : un simbure de chin, Un abur argintiu al amintirii grave .. . Sub armonia mută a florilor suave, Văpăile se sting în cupele de vin. ORIZn ce mai mult pe datele de cunoaștere ale psihicului, mai ales ale psihicului femeiesc. Mircea Șerbănescu a avut întotdeauna un deose- bit interes pentru cunoașterea sufletului femeii și el a realizat o com- plexă imagine a femeii contemporane, fie că a fost conturată figura unei luptătoare eroice pe plan social (Prețul tăcerii), fie că a intuit fermentul latent care se trezește la realitate, implicînd riscul unei pu- ternice responsabilități sociale (O fată din cele multe), fie plăsmuind ipostaza sublimă a sacrificiului de sine pentru un nobil ideal (nuvela Agnes). Eroinele lui Mircea Șerbănescu au o mobilitate, o plasticitate sufletească extrem de generoasă și cuceritoare, simbolizind se pare înseși izvoarele inepuizabile ale vieții. Poate că rezervele acestor energii uimitoare sint dăruite de convingerea scriitorului că femeia — mai mult decit bărbatul — e ancorată concret în problemele practice ale vieții, pe care ea nu le trădează decit foarte temporar și din care ființa ei își adapă regenarea morală. Admirația aceasta, fecundă pentru fantezia sa creatoare, e un indirect omagiu adus, ca elan visă- tor al bărbatului recunoscător, zestrei neclintite pe care o reprezintă femeia cu bucuria ei de a trăi în mijlocul nefalsificat al certitudinilor vitale. E totodată icoana nealterată a întruchipării prezentului in des- tinul de viitor atribuit de obicei bărbatului, adică ființei care își cere completare, și nu se poate realiza singură pe sine. Zăbovind cu subtil spirit de observație asupra sufletului femeiesc, Mircea Șerbănescu s-a apropiat nu numai cu înțelegere și simpatie, ci și cu curiozitatea de a cunoaște resorturile neidealizate ale atracției senzuale. Oricît tribut ar fi plătit prozatorul schematismului și mentalității - educative privitoare la literatură, zgura neartisticâ (impusă uneori de o anumită recomandare a criticii literare și a achiziționării editoriale) nu întunecă realizarea unor remarcabile portrete psihologice (ca Jana Dimineț și Agnes), personaje feminine din realitatea noastră contem- porană, intenție de altfel mărturisită de scriitor cu prilejul unui inter- viu. anume aceea de a înfățișa chipul femeii pe planuri diverse, dra- matice. Universul moral al eroilor lui Mircea Șerbdnescu este în continuă fierbere internă, iar complexitatea lor psihologică are autenticitate și contur real, întrucît prozatorul se inspiră dintr-un mediu urban și mun- citoresc, deci mult mai complicat și mai profund decît cel țărănesc, supracxplorat în epoca noastră mai veche și chiar in cea actuală. Dacă mai amintim că un loc aparte, destul de întins, în scrisul lui Mircea Șerbdnescu îl ocupă reportajul, înțelegem mai adine aria tematicii, a personajelor și a modalităților literare ale lui. Volumul Timișoara (1961), cel mai cald și cel mai bine documentat portret al orașului industrial de pe malul Begheiului, precum și nenumăratele reportaje literare risipite in foarte multe publicații, traduc pe acest plan al scri- sului literar, dragostea, încrederea și admirația pentru centrele mun- citorești, ale Banatului, Timișoara și Reșița, pentru oamenii lor minu- nați și complecși, plini de viață și deschiși progresului material și moral, vrednici de a fi zugrăviți cu mijloacele artei. în tradiția literaturii bănățene, care a oglindit, înaintea scriito- rilor din celelalte regiuni ale țării, lumea micilor meseriași și meș- teșugari din orașe și a minerilor din Anina în proza riguros realistă a lui Ion Popovici Bănățeană și Virgil Birou, nuvelele, schițele ro- manele și reportajele lui Mircea Șerbdnescu, duc mai departe ima- ginea și lumina artei răsfrintă pe chipul muncitorilor și intelectualilor citadini, îmbogățind, fără modelul unor creații premergătoare, tipuri, idei și sentimente noi despre lumea vrednică de a fi mai bine cunos- cută și prin artă. NICOLAE ȚIRIO1 BIOBIBLIOGRAFIE Născut: 14 octombrie 1919. StudiiBacalaureat. Absolvent al Academiei de înalte studii economice, București. Debut literar: 1937 în revista „Colț de țară* din Timișoara. Debut editorial: 1937 cu volumul de proză scurtă „Cadavrul .ambulant" — Editura „Intelect* București. Alte cărți: „Prea tirziu". Editura „Fruncea" Timișoara 1943; „Biruința", Editura de stat pentru literatură și artă. 1953. „Rătăcire", Editura Tineretului 1955; „Prețul tăcerii", Editura Tineretului 1957; „O fată din cele multe" roman. Editura pentru literatură, 1958; „Timișoara" reportaj monografic, Editura Tineretului 1961; „Pagini pentru ochii limpezi". Editura Tineretului 1965j „Aventură în lumea albastră", Editura Tine- retului, 1967; „Uluitoarea transmigratic", Editura Tineretului 1968, Reviste la care a colaborat: „Orizont", „Viața Românească". „Flacăra" (1949); „Gazeta literară", „Luceafărul", „Tribuna", „lașul literar", „Argeș*. „Viața mTiară", „Scînteia", „Ro- nânia liberă", „Munca", „Drapelul Roșu” Timișoara, Radio București și Timișoara etc. ORIZONT MIRCEA ȘERBANESCU PE ȚĂRM Șl ÎN LARG ORIZONT A fost ca un fulger : genunchiul mic, rotund ca o măciulie di umbrelă, în cart? se reflectă întreaga lumină strălucitoare a plajei și a zileî de vară : a fost ca mi trăznet din senin: primul ei pas pe te- rasa orbitoare ți în el, și pe urmă din ce în ce mai departe pe dalei’ mozaicate și mai adine în el, în el ca într-o peșteră în care năvălește prin surprindere o rază luminoasă în urma unei surpări, a unui cata clism, smulgînd din neguri pereți de mult învățați dacă nu cu întu- nericul cel mai negru, in orice caz cu un clar-obscur egal și neschim bat, pe care ea îl făcea să vibreze neliniștit, înaintînd ca un astru incandescent, ca o forță care venea de undeva dintr-un cer de mult călcat și părăsit, uitat poate sau numai păstrat tainic undeva ca o durere, și toate reînviau sub mersul ei, cu neputință de Oprit, o alu necarc implacabilă ca a unui strop de apă pe un geam. Ti era familiară necunoscuta subțire ca un fus, străvezie ca nu abur, mlădie ca o joardă de salcie, cu talia și bustul înalte ca într-uu desen ideal, așa plină de lumină cum era, radiind raze ca hma, reci, infrigurîndu-l intr-un fel neașteptat, deși soarele îi frigea umerii și spatele; se zgribulea și-și căuta apărare în ceea ce era realitate, putea ti, trebuia să fie și chiar era în preajma lui, pe terasă, sub umbrelele colorate, de care aureola ci ucigătoare și rece habar nu avea, pentru că, barem, să se fi prelins printre toate acele obiecte ca orice ființă prin universul real, care era lumea înconjurătoare ; ca, însă, se clădea cu răbdare ca o stalactită ca re-și pregătește întîlnirea cu stalagmit i fără să se grăbească, strop cu strop, un strop la intervale de timp uriașe, ca o voluptate fără margini a așteptării și a dorului, picurai peste vreme halucinant și aproape nemuritor, el aflîndu-se la mijloc, suspendat între cele două forțe care se atrăgeau irezistibil, dar nu se grăbeau să sc unească, pemtițîndu-și scandalos de ostentativ viciul îu- ttrzierii, îl trăiau înnebunitor de lent, pentru că undeva pasiunea lor nu depindea de factorul timp. In schimb, tot ce se lega de el. de băr bătui matur, lovit mortal de fulger și de trăznet, era limitat și obo- sitor, pentru că nu forma o imensitate fără contur și fără granițe de virstă, ci o biată adîncîtură concavă, absolut perfect încadrată de pereții și de tavanul, și uscat, și scorojit, dar și umed, străbătut de vinișoare de apă ca un sistem circulator riguros așezat, iar himinj aceasta tlnără releva fugar zone de mult cufundate in lîncezeala ace- - lui întuneric fără densitate și fără putere prin care de multă vreme nu mai cutreierase nici o rază... De atunci de cînd o lumină aseme- nea întru lotul accsteea pierise... ba nu. nu de la sine, ci el însuși fusese cel care o alungase, sau o refuzase, sau nu avusese curajul să e se deschidă și să i se dăruie definitiv .. . și nici măcar nu fusese asta, ci altceva, tot din cauza lui, o amintire pe care parcă i-o smul- gea din întuneric reflexul de azi, răvășit de o surpare, sau de o ex- fdozie. Se afunda în el însuși cu ecouri, nu de mers tineresc ușor ca ulgul — fata umbla desculță pe mozaicul încălzit de soare — ci de altfel de zgomote, de valuri și glasuri vesele, plesnind în chiote, în rîsetc și chemări, totul pe un fond muzical solemn șl fără sîîrșH : valurile care loveau țărmul. Ele înfășură u mingile lor glezne subțiri de fată, cu cit înainta mai mult spre larg... și el o urma pe fata aceea din amintire, iar ea îi arunca peste umărul de fildeș fu- muriu ochiade, iar mai tîrziu îl și chemase, îi strigase de dincolo de valuri „Vino !" și el, .. II zguduia descoperirea tă fala, nu aceasta, ei aceea de demult, reînviată prin senzații și scăpărări de lumină, se întrupa în aceasta, care-i semăna izbitor, de parcă descindea direct din ea, u1uîndu-l cu perfecțiunea luminoasă a frumuseții ei, în care erau și toate dorurile îui născute din focul sentimentelor tinerești, dar numai doruri, nă- zuințe, ca și cind aura strălucitoare tocmai din ele se formase cu împlinirea anilor. Hotăra să-i vorbească- Nu avea nevoie de nici im efort; ca înainte doar în incinta interioară a ființei iui, și in curînd se va întîlni cu imagini și relicve cunoscute, carc-i vor trezi senzația a ceva foarte apropiat și al ei, care-i aparține de drept și atunci va fi a lui fără doar și poate, ii va cădea la piept și-i va restitui ceea ev el a dăruit altădată și n-a izbutii să ducă la îndeplinire. Dar pe cînd își pregătea brațele și inima pentru îmbrățișarea mult dorită, atunci cînd brațele erau cit pe-aci să se ridice spre ființa ra- dioasă care concentra toată lumina plajei, a cerului și a lui, în raza vizuală a ochilor lui apăru o umbră : două pupile dilatate, rcflcctînd aceeași imagine și lumină; intui că fata nu intrase numai în sine, ci și în altcineva, în acel bărbat tînăr. ceea cc îl dezmetici. Prima reacție fu de violență. Cum își putea permite cineva să-i încalce teri- toriul atît de scump plătit, să rîvnească 1a ceva care cuprindea în tră- săturile desăvîrșirii pecetea a ceea ce depusese mai de preț cu ani în urmă într-un sentiment de dragoste și de ambiție, care, chiar nedus la capăt, nerealizat pînă la suprema încoronare își găsise locul în iri- zarea de lumină care niciodată nu poate să piară și pe care fata o purta în jurul trupului ei binecuvîntat. E iubita mea! striga. Regă- sită. întreagă. Regăsită ! striga. Asemenea pînă în cele mai mici amănunte: ochii la fel de albaștri, de mari și rotunzi ca atunci cînd îi tăiam din visele mele pe sub ferestre stinse; gropițele din obraji în care-mi vedeam reflectat optimismul și încrederea în viață ; silueta bustului, cu nota lui de agresivitate și gingășie... Privește-o. zev- zecule ! La desăvîrșirea ei am contribuit cu tot ce am avut mai bun ! Fără să fiu dalta, am pus partea mea do materie... ORIZONT ORIZON! Și atunci îi plăcu admirația fără rezerve a Hnărului, ochii lui amețiți, țigara stinsă între buzele întredeschise a uimire fără margini; dar nu uită că avea datoria $ă-l urască, pentru că în fond încerca să-l frusteze, el un tînăr imberb, emanînd amplu parfumul aspru și sălba- tec, care îl înnebunea pur și simplu, Pleacă-ți cehii, blestematule I îi striga, încleștînd pumnii. Mută-ți-i în altă parte1. îi poruncea. Sînt atftea trupuri de fete pe plajă, sensibilități însetate de mîngăieri și de cuvinte alese pe care numai voi, tinerii, știți să 1e dăruiți cu seninătate și lipsă de răspundere: întoarce-ți ochii de ia idealul meu, de la șansa mea, poate ultimul meu zvîcnet de viață adevărată, nu-mi lua această din urină rază de soare, chiar de ar fi să mă ardă și să mă ucidă ! Primea moartea, dacă aceasta îi venea prin fata care semăna cu ceva ce crezuse că nu va mai întîlni niciodată în existența lui banală și monotonă ca un cîntec fără har; hai, iubite flăcău, intoarcc-te în altă direcție, auzi cum chicotesc fetele celelalte, duiumul, puzderia, ctun se fîțîie în preajma ta dornice să-și ardă aripioarele de gîze. transparente ca ale acelor fluturași ce zboară noaptea în jurul unui bec aprins; tu poți fi lumină pentru oricare din ele, pentru mai multe, pentru toate dacă vrei, ia-ți zborul și-o să te binecuvîntez 1 Sînt multe, multe de tot, n-ai decît să tc uiți, viermuiesc pe întreaga plajă, întinse pe nisipul auriu și catifelat, aureolate generos și plenar de soare, vi- sînd voluptatea pe care de la tine o așteaptă și o să ți-o ceară, dar e mai bine să nu aștepți ca ele să ceară, hai, du-te 1 Lasă-mi mie ca pe o bucurie fata care trece prin mine tot mai adînc și mai departe intr-un chip de care tu habar nu ai! Intensitatea pledoariei în raport invers proporțional cu ceea ce se întîmpla în realitate îl obosea peste măsură ; fata nici nu se sin- chisea de bărbatul matur, de el, adică, ci continua să arunce ochîade numai tînărului, ca și cînd numai el exista pe terasă, pe plajă, în lu- mea înlreagă, încununindu-1 exagerat cu o jerbă de luminițe străluci- toace, jucăușe, și parcă numai pentru el făcea să i se legene șoldurile rotunde, pentru tinerețea superbă, arogantă, nepăsătoare, pentru că după prima impresie extraordinară, el își aprinsese din nou țigara și o privea cu oarecare ironie bine voitoare, și încrezută. în felul acesta răsturna întreaga psihologie a celuilalt, cei matur, care-și aduse aminte de propria sa experiență și de impresia deprimantă a viciului aștep- tării, ca în căzui stalactitelor și stalagmitelor din peștera lui inte- rioară ; ah, nefericitule, îl certa, nu sta prostește, zăpăcituie! îl certei ; nu lăsa între picăturile sentimentelor voastre intervale de timp uriașe, pentru că nu sîntem nemuritori 1 Dimpotrivă, măsurați-vă real, așa cum sîntem cu adevărat: mărunți, neînsemnați, și — vai ! — atît de efemeri ! Transformă clipa în realitate, mai înainte ca ea să devină tis. Dacă ajungi pînă acolo ai să pățești ca și mine, care am pierdut ceva mai de preț dccît orice pe lume și m-am hrănit întotdeauna cu vise goale, iar azi mă agăț stupid și inutil de firul de pai al unei spe- ranțe, care poate că nici nu există.,. Nu, nu, iubite al meu, nu sta locului cînd pămîntul arde sub tine, ca un idol leneș și lacom care așteaptă ofrandele să--i vină de la sine. Fata asta nu va veni să ți se prostearnă la picioare. 11 iubea acum pi- celălalt și-l ura in același timp și la fel de pb- — ternie, îndemnîndu-i să acționeze numai și numai pentru că se con- vinsese că fata nu avea ochi decît pentru el; și-și aducea aminte de Tata cealaltă, de la vremea lui, care se avîntase cutezător în larg. în- lorcîndu-se doar ca să-i facă semne; Vino, Urmează-mă, îl chenta. Ține-te după mine, îl chema. Prindc-mă. Rai, nu rămîne în urmă ! N-o prinsese atunci, șovăind lingă țărm, acolo unde se simțea în sigu- ranță între cei mulți, neavînd curajul sâ înainteze prea mult pînă unde apa era mai adîncă ; revenise acolo unde putea simți aricind fundul mării sub tălpile picioarelor... încă o justificare în plus,dacă mai cra nevoie, pentru lăcomia cu care încerca Să o facă prizonieră pe lata de azi, deși ea, după ce-și luase înghețata, plecase tot așa cum venise, ca un filfîit de lumină pe care nu se poate să nu-1 urmezi. Amîndoi s-au hiat după mersul ci unduitor, și curînd picioarele începură să li se înfunde în nisipul moale ca un covor; cînd și cînd de la ca le venea bucuria unei priviri aruncate peste umăr, o bucurie dulce într-o parte, in cealaltă amară, deși bărbatul matur o simțea mai puțin acum, curios să știe ce va face tînăml, căci îi era mai presus de orice îndoială că fata va proceda întocmai ca predecesoarea ei: va pătrunde în apă, se va lăsa cuprinsă cu totul de valuri, va înnota către largul albastru și fără sfîrșil și va striga în urmă de cîteva ori... Și atunci, tînăru! ? Se vedea pe ane, tulburat și tremurător ca printr-o sticlă aburită ; cunoștea acea chemare fierbinte, năprasnică : Vino! Hai mai aproape 1 Glasul ci care chema : Vino și mai departe I Urmează-mă, dacă știi să înoți ! .... peste ani același îndemn pentru cart acum cra pregătii, dar altădată nu avusese puterea să înțeleagă de ce ea îl punea la în- cercare și-și aducea aminte, năpădit de rușine, cum se oprise, cum se înapoiase furios spre malul invadat de trupuri omenești și, mai cu seamă, sute și sute de trupuri de fele întinse leneș la soare; scontase pe o victorie ușoară și iată că era nevoit să facă o puțin onorabilă cale întoarsă ... Ar vrea acum să se apropie de cel tînăr și să-i dea sfatul cel bun, dar il împiedică egoismul și curiozitatea. Dar dacă băiatul se va duce pînă departe în larg după fata frumoasă, după cea mai minunată ființă dintre toate cele care se aflau în acel moment pe; toate plajele litoralului ? Dar nu se îndura să lase din mînă firul des- fășurării evenimentelor; știind cu o precizie minuțioasă, tulburătoare, ioi ce va urma : și in adevăr, ajunsă la limita de adîncimș cînd nu se mai poate merge decît înot, fata întinse mîinile înainte, plonjă sprinten și-și continuă drumul spre largul frămîntat de valuri. încor- dai ca o strună, cel matur aștepta să vadă reacția tînăriilui. Mergeau alene prin apa care crtșteă pe încetul în jurul coapselor lor; distanță față de fată creștea tot mai mult și atunci, uitîndu-și egoisnttil, îi strigă : Ce mai așteptați ? Și cum celălalt parcă nu auzise, reluă cu patimă : Hai du-tc. Nu vezi cum se depărtează ? Reluă cu patimă : 5 în curînd o vom pierde din priviri și nu știu, zău. dacă ai să măi dat si vreodată dt ea 1 . 3 Se gîndea că el avusese norotul să o mal întilneasCă o dată ; dar ® tot dștf de Nrib s-ăr fî putut să închidă odîii porftra totdeaetha și do ea să nu mai fi fost nici o urmă ; iar îl îndemnă, încordîndtî-șl VoCea, ORIZONT S să pornească înnoi. Apa le ajungea pînă la bărbie și, pe semne era încă prea mult zgomot în jur de la cei care se jucau cu mingea, sau săreau în apa puțin adîncă, dar tînărul nu dădea semne că îl auzea și că îl înțelegea. Bărbatul matur începu să înnoate în direcția capului fetei care juca pe valuri ca o minge, undeva în față ; în curînd își dădu seama că și tînărul se ținea în rînd cu el, pe urma deschisă de trupul svelt al fetei, care tăia apele ca un delfin. Deși tînărul i se părea încă o primejdie, celălalt se liniști deodată, nu-i mai tresăltă mușchii și nervii, nu se mai simți neliniștit și înfrigurat, ci calm și sigur înnotînd pe urmele fetei, decis să învingă de data aceasta, să se depășească pe sine, să-și doboare la pămînt amintirile lăsate do eșecul stăruitor, în- tunericul acela lînced care i-a umbrit întreaga viață pentru că atunci abandonase, sau se temuse să se depărteze prea tare de pămîntul sigur, de țărmul plin de oameni, unde-i era începutul și leagănul, plăcerea de a fi, sfîrșitul. Vino! Vino! Vino! ea îl chemase mereu și el m dusese la început fără să-i fie frică, temător mai apoi, terminînd în sfirșit cu gîndul apăsător că fiecare lovitură a brațelor îl făcea să se depărteze tot mai mult de fundul puțin adînc al mării pe care oricînd se putea lăsa fără să-i pese de nimic- Acum nu se mai întreba dacă va rezista sau nu, dacă nu face o nebunie dueîndu-se prea departe, dacă îi vor rezista plămînii și inima, dacă nu-1 va apuca un cîrcel. Striga peste valuri: Vin! Așteapiă-mă 1 striga. Nu mi-c frică de nimic. Vin ! Iar fata nu se mai vedea, și el se gîndea că tot așa i se intîmplase și atunci, cu mulți ani în urmă, cînd era la fel de tînăr ca și tînărul care înnota nu departe, dar din ce in ce mai fără chef, parcă mai plictisit, mai dispus să se lase păgubaș; în același fel începuse să piardă el însuși distanța, simțind în umeri și în brațe legăturile care îl trăgeau îndărăt, spre țărm, tiniștindu-se ca un laș că nu va avea pe urmă altceva de făcut decît să aștepte pe plaja, cînd îi va putea vorbi, îi va putea explica, o va putea căuta indiferent în ce punct va reveni ca din larg, o va căuta șî ova aștepta, ova aștepta, ova aștepta, dacă nu-și va găsi pe plajă o altă parteneră mai comodă din atîlea cîte erau întinse pe nisip... Dar nu-și pusese atunci și ipoteza că s-ar putea întîmpla să nu o mai vadă niciodată și de aceea îi era ciudă pe tînărul ce părea să-și facă socoteli practice, același fel de socoteli, aproape în același stil de comoditate, decizind poate fără să-și dea seama ce pierde, că avea timp să caute ulterior, să caute și să aștepte liniștit, în deplină siguranță pe țărm ... Nu pe acolo! îi strigă cînd îl văzu că-și reia innotul voinicesc,, tăind valurile ca o torpilă într-o direcție care nu părea să fie aceea pe care o urmase fata *, n-o lua încotro nu trebuie, vino pe aici, îl în- demnă încă o dată și pentru ultima dată; nu te lăsa indus în eroare, hai, vino pe aici, mai departe, tot mai departe, căci te sprijin și eu dacă c nevoie, îl mai îndemnă o dată și pentru ultima dată. Pentru că nu mai era vreme; de peste valurile care se ridicau spre cer ca niște brațe ce voiesc să atingă înălțimile cele mai neatinse, venea .' chemarea, se auzea slab, pierdut, ca un ecou al ecoului și poate că nici nu se mai adresa unuia dintre ei, ci oricui ar putea auzi. Che- marea fetei! Iși încorda cit putu forța brațelor care loviră ritmic și hotărit - apa ; se repezi înainte ca un rechin flămînd. fără să-i pese că valurile se făceau din ce în ce mai înalte în jur, clocotind cu creste de spumă, închise la culoare a amenințare și a nemulțumire, vuind și duduind, gemînd, însîngiirîndu-1 din ce în ce mai mult, iar el își aduna din toate cotloanele ființei puterile ca să nu se lase supus de stihii și de singurătatea aceea ciîncenă din mijlocul pustiului de apă și din el. asculta ecourile mării, insetat și flămînd s-o găsească, ațîțat de che- marea ei mută care aiîrna deasupra zbuciumului valurilor, cea de azi și de odinioară, hotărit să nu o mai piardă acum și niciodată de acum încolo. Vuietul depărtărilor crescu în intensitate, prăvălindu-se asupra lui ca o Niagară și de pe creste încerca sa o descopere în apropiere, deși nu îniîlnea altceva decît mișcarea frămînlată a apelor verzi, și imensa depărtare de țărm, care acum nu mai conta, căci nu mai era încărcat de teamă și de lașitate, deși fata nu se vedea încă și nici nu o mal auzea, poate gîngurînd neștiutoare de soarta lui lingă trupul viguros și imberb al celuilalt. Totuși, avea datoria să o caute, și să o găsească ; începu el să strige, sa o cheme cu ceea ce mai rămăsese din forța și din ambiția lui. spunindu-și că nu are voie să intre în panică și că va trebui să caute sistematic, menajîndu-și puterile și glasul, pentru că altfel știa că va pierde încă o dată și pentru totdea- una ceea ce venea din tinerețea lut, ceea ce avusese mai bun și ră- măsese neatins în el, nedăruit fetei și lumii. Și o căuta, o căuta pentru că altfel risca să-și încheie viața fără nici o concluzie, în același în- tuneric, și pentru asta merita să se epuizeze, să înnoate, să caute, să cheme, să cheme, să cheme la nesfîrșit. ORIZONT ION MAXIM * --------------------------------—7" Sarea pamintului 4$ vrea să fiu sarea pămintului, păstrind neatinse 'te ruginitul dinte ai istoriei și suflul otrăvit al pierit orului atitea frumuseți, visind nepieritorul. Sâ-mi păstrez tinerețea, aburul proaspăt și zvonul pe care-l stirnește adine, cu toată puterea, claviaturile gindulm ager, apele repezi și nestatornice cascadind emoții, sentimente, proiectate pe cer in toate Culorile curcubeului. Privirea-aș dori-o limpede, mai pură decît ideile pure ale bâtrînidui atenian ce-a visat permanențele veșnice. b 4^ vrea să caut potrivirea, acea încercare de veacuri și veacuri prin care îndrăzneala face saltul de-aici, dincolo, peste, in ceea ce i se fiare că este. Doresc să păstrez neatinse toi ce se-ncheagă și tot izvorul de forme prin care exist și mă leagănă-abia pe drumul fără sfirșit al istoriei. ORIZ( DAMIAN URECHE * ------------------------------------------ / noocafie la frunza de oie Frunză de vie, frunză de viață, Mai pune-mi iar necunoscut in față, Mai pune coji de frig pe sfîntul miez, Să-l caut și să-l inventez. Că dacă știi și lumi, și cărți, și vieți. De ce mai trebuie să-nveți ? Cind sint vapoare pentru-atitea mări, Ce ne-am mai face fără depărtări? Chiar genele acelea bâtind pe țărmi rotunzi. Sini unice, și totuși le confunzi, Cind spargi cu talpa visului lumina, Ce nu știe frunza, știe rădăcina. Frunză de vie, frunză de viață. Har lasă-mi o insulă-n ceață, Și un lărim nedefinit Ce s-ar dori de două ori iubit. Și cind cu marea-n dinți pornesc de-a-notul, Frunză de vie, fă să nu știu totul, Acum cind nici taina nu vrea să te poarte, Frunză de vie, frunză de moarte 1 CRIȘLJ DASCALU * --------------------------------------7 Crima din tutungerie Stau hornurile ninse ca frunze vechi subt cer E toamnă in subsoluri cazonele cu smoală Aduc pe lărgi pădurea și domnul grefier înfășură omorul in ochi și intr-o coală Lucesc piezișe goluri muiate in pereți Homarii cind își sună tremurător aripe Traficul e subt lacăt vegheat de doi sticleți fn ziduri fumătorii înșurubează pipe Imaculate hornuri se-nchid precum sertare Peste căldura oarbă a inimii de bufniți înspre al căror cintec atirnă-n legănare Drumeți din bulevarde ca din sticloase undiți * Tuburi în jOs Dacă vei ști cu frunțiie-n cimpie Cum prin piloni sorb podurile goluri Cum luminind prin ceața timpurie Se-ncrucișează apele-n subsoluri ORIZONT « 7mpodobiți cu lăncii cum se scoală Pescuitorii înverziți din jghiaburi Cum grijulii împart la cei din cală Pielugi subțiri ușoare albe hapuri Ca printr-un ian unduitor de trestie Cum sună dulce cornul in perete Cum păsările vin Spărgind ferestre Tăindu-și cuiburi albe in chiuvete. ION COCORA Cine se urcă in copaci să salute luminoasa apoteoză a rădăcinilor printre zăbrele calme de eleșteu inima cui se arată poetul capitulează pe cheiuri supraviețuind înecaților in ochiul scorboros al mării abia ajunge să răsufle dar nud trădați că incendiase barierele muritorului nostru singe. ORIZON! * ------------------------------------------- Lăsați nesățioasa iarba Lăsați nesățioasa iarbă să crească liberă liberă liberă Am chemat clinti inlăuntrul lacătelor să învețe consemnul viața jără efort cu pofte și voluptăți Acum nu e nimeni care să-și aducă aminte de un prieten Vița de vie patima veche va fi descinsă in negrai mai înainte de a ne pierde partea de vină intr-o intimplătoare auroră. Nu știu Nu știu dacă această plantă roșie nu e cumva femeie carnea mea prea arde ia un gind nesperat de ploaie ii sărut sinul pentru care cred că a trebuit să mă nasc voi muri jertfit pe ochiul ce ride sensibil ca viermii. TEODOR SCARLAT Cîniec Ochii ci de flăcări mici M-au ademenit aici. Unde-mi joacă sub fereastră Apa Oltului, buiastră. Cum mă simt de ea flătnind Vreau Pegas-ul să mi-l vind. S-o beau toată, la vreo stină. Ca pe-o drojdie bătrină. Dar toți munții de pe mal Ard în focuri de opal, Parc-aid, s-au adunat. Ca la nuntă, sau la sfat in catrințe și mintene, Toate toamnele oltene ... Gindule, frate de drum — Spune-mi cum aș face, cum ? Să-mi fac dorul așternut, Sau s-o iau de ta-nceput ? * MIRCEA MICU Iis cu cui Prin coame călărind, țesut in coame, topit in ochi cu bruma la un loc, eu i-am văzut in anul nu știu care fugind buimaci spre-un țărm cu nenoroc. ORIZONT Era la ceasul unu dinspre ziuă secau fintini de dragul lor. Era ttn scincet de copite și căpestre in noapte care nu se mai sfîrșea. f-am vrut opriți cu botul in pășune dar ei mă ocoleau ca pc-un străin minați poate de-o forță nevăzută spre straniul și nedreptul lor destin. Zburau spre nori, se imbăiau în nori, albi armăsari cu moartea Xh zăbele purtînd in ochi și-n coame și pe frunți însingurarea stemelor (le stele. * ------------------------------------------ Alunecînd spre alb Ca intr-o ocnă de sare și mai adine decembrie cu fiecare zi intre pereți de cristal unde nimeni nu te mai poate auzi. E pe jumătate trecut. Cununa de mire a timplelor mele s-a șters. ■Vu mai pot citi in psaltire sîngele mi se încheagă în vers. Alunec spre alb, imaculare, mlădieri de trestii cu tremur mărunt. Trăiește un cuc pe umărul meu un cite fără glas și cărunt. OR12ONI’ DAN ROTARI * ---------------------------------------- Foamea retinelor *) Lui Ch. Tomoatl O, toate lucrurile vor să mă dezlege 1 Și-mi, mușcă simțurile fără milă, toate! Sfmt cum materia mă invadează Și singele mi-l paște de păcate ... Și parcă-mi fuge sufletul, luînd din toate vorbele doar înțelesul. Materia-n mine-o-ndeamnă cineva cum mină baciul pe sub turmă șesul... *} Din ciclul „Foamea retinelor'. Și nu mai știu din mine cit sint eu, cit simt cu-ntreaga lume, cit cu mine. Intr-un tîrziu, cînd lucrurile-adorm, Sufletu-mi să le soarbă somnul vine ... Dar somnul lucrurilor e solid, Semn că invazia lor trece-asfințițul... Cu sufletul văd soarele ca pe-un imens burete ștergind de ziuă incet, încet zenitul... Viziune / /: necesar să purtăm măcar niște carne pe noi, Ca să ardem in ea înăbușit de cu zori piiia-n seară, Altfel s-ar putea ca sufletul nostru să topească soarele ca pe-un sigiliu rece de ceară... * --------------------------------------- Cuoînt la despărțire Cineva plecase din mine căi ci rid așa de apăsat incit ti m piele își declaraseră război una alteia ... Se zbateau in mine citeva anotimpuri. Și credeam că trăsesem în piept o dată cu aerul o pasăre cu o mie de aripi.,. Wi-am privit sufletul în oglindă, Dar n-am văzut decit o urmă proaspătă a unui cuvînt, pe care n-o puteau umple nici toate ploile căztde pe întregul pămint... ORIZONT ION VEUCAN: RĂTĂCIRI DE DUMINICĂ *> ORIZONT celor mai mulți dintre scrutării moderni, ți Ion Vatican ne oferii .„cheia" cu privire ia structura intenționalii a lucrării sale. Vorbește un arheolog inlitnit infimpluior m tren de citire personajul princi- pal: „Nu, tinere, nimic nu s-a intimplat demult, totul s-a intimplat adineauri, ih aceea, istoricii t>or spune: „Pe aici trecu Troian cu oștirile romane" ( ...) Du, isto- ricii se pare că sini mai aproape de adevăr decît chiar și noi, arheologii, care adesea spunem: „S-a descoperit un nou cadru roman" sau Jn urma săpăturilor ii fost găsit rm tezaur, care a fost îngropat prin secolul cutare", pe cînd normal ar fi să spunem: „5c descoperi un nou castra roman". „In urma Săpăturilor fu "asii un tezaur care fu îngropat prin secolul cutare". Nu ținem noi. oare, luneta invers cînd privim trecutul? Adineauri trăirii strămoșii noștri, adineauri pilpiiră locuri pe trupuri ți conace, trecurăm prin războaie, murirăm, înviorăm, pedepsirăm, mintirăm, dărimarăm, consiruirăm. uitarăm... Totul adineaurif E util de adevărat acest adineauri, incit putem spune că tot adineauri vom și muri..." (op. cit p. îl: ș. a.). Predilecția pentru un anumit timp și mod verbal este iot atit de caracteris- tica pentru factura stilistică in epică cum ar fi tușa de /.vriei in pictură sau tău tura de daltă în sculptură. Conștientizarea programatică fi experimentală a acestui fenomen este specifică literaturii contemporane. Se știe astfel că Albert Camus a întrebuințat perfectul compus pentru a sensibiliza inexorabilul destin al Străinului, â noul roman francez se scrie la prezentul irtdicaiitmlui — timp al unei existențe reificate impuse imediafății unei conștiințe lipsite de istorie și de speranță: se mar știe că, de pildă, A. Poulenc ți-a scris romanul Lucrurile la modul optativ, spre a sublinia caracterul himeric si ratarea subtilă a unei vieții încontinuu aminate sub dominația publicității, n falselor posibilități promise de societatea de tonsurn. Tn acest context, :tnd un tinăr debutam face apologia perfectului Simplu, faptul nu trebuie trecut cu vederea. Perfectul simplu — timp al narațiunii realiste, abordat ca atare de mulți autori de azi — ar corespunde, în procesul de creație, unui soi de stenografiere a imaginarului, iar in procesul de receptare prin el se stabilește intre ficțiune ți cititor o distanță minimă, dar o distanță, totuși: ca de un pas, ca de o clipă. Scriitorul joacă astfel rolul martorului, al celui care relatează ceva care tocmai s-a petrecut sub ochii săi — chiar dacă uneori își permite să asiste și la »j li. r. i., iași, :«a ce se iniimplâ dincolo de perdeaua tăcerii și imobilității. Doza de încredere £ si de scepticism, de participare ți de distanțare este similară cu cea față de un martor mai mult sau mai puțin convingător. mai mult sau mai puțin interesant. Dar Ion Velican știe că domeniul epicii e mult mai larg decît cel al verosimilului; de aici și frumosul paradox: „Adineauri vom și muri". Reabilitarea perfectului simplu, după lectura romanului Rătăciri de duminică, ni se relevă insă a conține și o altă semnificație. Pasajul citai ne-a forțai așa- ziclnd să gindim termenul de perfectul simplu. Dar in mod figurat acesta este fi tipul de erou pe care Ion Velican iți propune să ni-l prezinte. Nu un erou excep- țional. nu un ..caz", ci oamenii cei mai obișnuiti, in cca mai comună dintre exis tente. Este oarba deci tot de o redescoperire, de o revalorificare; dar câți autori — și nu debutanfi — ar putea pretinde că inventează ceva pe care un istoric literar perspicace să nu-l poată descoperi anunțat sau chiar desăvirșit in vreo operă an- terioară 1 In orice caz, I. Velican aduce în cartea sa citeva nuanțe individuale — rtra ce nu e deloc puțin lucru. ..Perfectul simplu" al său nu este nicidecum omul statistic și nici eroul căruia i se iniimplâ numai evenimente eure-i dezvăluie semnificația generală. Aleaioricul toaca un mare rol în existența banala a perso- najului principal, tînărul Marin Pngorte, Prin el se realizează destinul său de serie (peripețiile dragostei lui cu /ora etc.), dar tot prin el se învederează că omul poate trece prinir-o serie de intimplări fără nici o consecință, că nu totul are tir mări. Astfel, conflictele de muncă ale personajului nu-l transformă intr-un furios" și nici nu-l constring ia compromisuri. El r amine omul simplu, cinstit fără fana- tism, dornic de bucurie fără aviditate, suplu dar vertebrat, aspirină uneori spre mat mult decît îi este posibil, dar fără disperare. Hazardul ii aduce in calc tot felul de oameni: intelectuali snobi, blazați sau profunzi, tineri petrecărefi, un nebun straniu de inteligent etc., care apar și dispar de pe traiectoria vieții Iui, Unii — ca pedagogul școlii tehnice unde era elev in ultimul an — îi fac confidențe ți atunci avem, după o tehnică foarte veche, povestirea în povestire. Aceste încruci- șări de drumuri nu schimbă nimic din destinele personajelor și, evident. Ion Velican intenționat procedează astfel. Alteori, însă, coincidențele au ceva de ursită: reîntil ■ nirea cir /ora. fata care-i plăcuse in tren și care se dovedește a fi nepoata unor bâtrini care-i închiriaseră o cameră mobilată etc. Autorul introduce la un moment dat un fel de fabulă despre hazard: „Cu gindui că poate ochii bătrînului încă îl urmăreau, se răzbună pe o cutie de conserve, trăgîndu-i un put năprasnic. Cutia luă o traiectorie curioasă și iviră de-a dreptul intr-un coș de gunoi. Lui Marin ii păru rău că nu era nimeni prin apropiere să-i fi văzut isprava (...) De o mie de ort dacă ar mai fi încercat si reediteze performanța, și tot n-ar mai fi reușit. Era una din înfîmplărilc oarbe ale mișcării, ce împing pe făptaș la meditație, la încrederea intr-un destin deosebit sau ia superstiție in ultimă instanță" (p. 72 fi u). Ceea ce i-a lipsit Iul Ion Velican pentru a ne da un roman foarte bun a fost curajul și iscusința de a rămine fidel propriilor premize: adică perfectului simplu, cu toată lărgimea semantizărilor sale posibile. Situarea programatică a imaginii in acel „adineauri" ații de frumos expus, comportă o anumită vioiciune a narațiunii. j o alură firească a dicțiunii o impune idiosincrazia fața de literaturizare. Or, toc mm în această din urmă privință Ion Velican nu s-a dovedit destul de sensibil. fn sneda1 în unele pasaje de relatare, de povestire obiectivă a faptelor, condeiul său inexperimentat și poate că și gustul insuficient de rafinat nu i-au ajutat să reali- zeze deziaeratui „perfectului simplu". In tonalitatea de ansamblu, sprintenă și colo- rată, s-au strecurat fraze de o banalitate pretențioasă: „Tinerii, care veniseră din diferite colțuri ale țării, să învețe meseria de chimist, trăiau ireversibil și nebănuit de puternic clipele dc neuitat ale adolescenței, vorbind cu exuberanță despre orice 'leac, ftirtind angelic sau demonic cu dragostea" (p. 21), Sau pasaje de exaltare retorică: „O, cit curaj încape intr-un om I In brațele sale, in mintea și-n pieptul său, Există curaj cit un bob de mei. cît un bob de griu, cit un bob de strugure, cît luna, cît pămînttd, cît soarele..„Răsăriși, soare ? Vino și arde-mi ultimul iepure din sufle!: să miroasă a ars. a pămint plrjofit, bun de arai, a iască fume- J gindă... Sau la prinz. cind treci pe la noi, dă-mi amnarul tău dc aur. căci sînt bogat și oreau să fiu si mai bogat. Auziți, soare T" Soarele auzi, căci se însenină deodată, lâsind sub bărbie un șal cenușiu de nor, ți revărsă din răsăritul său un foc roșu și rece, care însemna pentru tot verdele pămîntuhu o invitație la prudență : ... Era prima dimineață a lumii in care prudente puteau fii gladiolete, brazii pitici, OPIZOXT S sakintii, fluturii, dar nu omul. Omgl nu mai avut dreptul au fie prudent, trebuia sâ fie așa cum în realitate era; un șuț»W de apă curgătoare, cind limpede, cind tul- bure. dar curgătoare..(p. 89). Fără introducerea bombastică, ideea finală a ini prudenței necesare, a spontaneității și autenticității ar ți fost remarcabilă. E greu să nu te tenteze gîndul că, epurat de tratele banale sau emfatice. Rătăciri de duminicii ar fi putut deveni o excelentă nuvelă amplu. Talentul scriitorului se vădește mai ales in jelui cum inventează șt expune mici fapte semnificative, incongruentele, inadvertențele, lipsurile ți inalentendtx-urik- relevante: Un exemplu. .Marin Prigorie primețte o telegramă prin care t se anunța moartea tatălui său și el intră la directorul școlii pentru a-i cere învoirea sâ plece acasă. „Bătu la ușa capitonată a cabinetului directorului și, ncaugind nici un răs- puns, intră abătut. Directorul avea pe birou un ziar, pe care pusese, ca la expoziții cirnați, șuncă, muștar, cornuri șl un pahar cu vin. — Ce-i, mă ? zise el cu gura plină. — 4? areu,.. 4 murit... Aii^uî .Marin. Directorul ridica coatele de pe masa și făcu un semn cu capul spre bunătăți. — Np, mulțumesc, nu mi-e foame, zise F^ih. ca imediat, în secunda următoare, sări vină să intre în pămint de rușine oăzțndu-l pe director cu ochii măriți și di ud mereu din miini, semn că se înecase, nu căd invitase la masă" (p. 33 și u.). Plasată în momentul acesta tragic, infini- tezimala îniimplurc nu numai că dă viață scenei, punetind-o cu un detaliu neașteptra. dar vădește și o intuire foarte bună a psihologici inhibițiilor. Și asemenea mici dar foarte precise tușe se mai află în lucrarea tui Ion Velican. suficiente pentru a o face atrăgătoare la lectură. Tot astfel, o proba iruieniabilă de talent epii giisim in cîfe un cuwinf deose- bit, imprevizibil, care conferă frazei o individualitate pregnantă. Citeva exemple : „Oamenii din cel mai frumos oraș de provincie însă nu vedeau decit cerul: înalt, albastru ți senzațional (p. 126, s.n.). Sau : „E o realitate infinitul, sau o resem- nare?" (p. 134). O propoziție ca aceasta, azuirlilă parcă in treacăt și atribuită unui personaj meteoric și lipsit de identitate, ne pune totuși pe gînduri: este ceva șocant și tulburător in alternativa dintre realitate și resemnare ca esență a infi- nitului. Autorul își caracterizează personajul principal, mai ales prin spusele altora. ca un timid. Comportamentul pe care i-l atribuie e insa departe de a se conformii simptomelor clasice ale timidității, deși, evident e tot afli de departe de tipul infa- luatului sau al temerarului nechibzuit. „Cheia" ne-o dă printr-o notalie făcută tot parcă întimplălor, dar in realitate foarte bine gindită ; „Marin înțepenise cu miimb in solduri, alături de grupul însuflețit, și, copleșit de evenimente. alerga cu ochii dinir-un loc in altul" (p. 128). Pe pagina premergătoare, insă, citisem o fugar ex- pusă tipologie a atitudinilor „S-ar putea face a clasificare de atitudini după felul în care țin oamenii miiniie. Unii le țin in buzunarele hainei sau încrucișate la piept (inoportună), alții la spate (imburgheziții sau proștii), alții in buzunarele pantalo nilor (nepăsătorii), alții in șolduri (grozavii), alții o mină în buzunar fi alta miri- gîind gîtul sau bărbia (stupefiatii) și cei care mereu schimbă cite-un obiect dintr-o mină in alta (curioșii de profesie)" (p. 127). Așadar, avem de-a face cu un „timid grozav", mai bine nici n-ar fi putut ți spus. Acest personaj foarte normal, dehx teribilist și de loc aventurier, care dorește sa se însoare, să-și facă studiile la fărn frecvență. să-ți cumpere cu timpul o mașină, are și el momentele Iui de extrava- ganță — „rătăciri de duminică” — și iocnwi prin a- casta devine credibil și sim- patic in calitatea sa de om simplu: pe lingă cele șase zile lucrătoare, fiecare ado- lescent. de fapt fiecare om, trebuie să aibă și ziua de festivitate a fanteziei, lata un asemenea moment, atit de juvenil, prezentat cu haz, suavitate și un subiect grav de meditație: „ — Zora. vrei să fim nebuni ? Fala se lumină la față, ca și cum nebunia era un vechi vis ai ei. — Vreau, răspunse ea cu însuflețire, urcindu-se eu totul alături de el în pat. — Atunci adu puțin umbrela. Zora aduse umbrela cu gesturi de nedumerire. Se urcă iarăși în pat, în timp ce Marin deschise umbrela și o puse deasupra lor. încremeniră in aceasta poziție pînă cînd Zora izbucni în rîs. — Aia ride, Zora, avem nevoie de umbrelă. Ea ne apără de soare, de ploaie și di gura lumii. — De gura lumii ? — 5r^ur că da, doar acum sintem nebuni, nu ? Și începusem ia plajă să-ți spun ceva. Știi, Zora. astă-iarnă în tren..." (p. 69 ți u). Cind gazdele lui il dau afară, întrucîf visau altă „partidă" pentru nepoata lor, Marin Prigorie, timidul grozav, inventează o trăznaie pe care, după ce a iscat oilvă, o explică în felul său rațional dar și foarte spontan în reacții și improvizații: „Cu ORIZONT 9 ora in urma, am intrat m curtea dumneavoastră cu jindul să-mi găsesc pe cineva aw ar fi dispus să mă găzduiască. Vârind că mt-i nimeni prin curte, m-am pre- tentat in glumii drept /sus, spetind să stirnesc curiozitatea cuina, insă neieșind nimeni mi-am dat seama că sinteți plecați cu toții. Atunci am auzit curgi nd apa ’a ușa aceea și am fost îngrijorat, mai ales că am bătut la ușă și nu mi-a răspuns nimeni. Am reușii să intru și am închis robinetul, apoi am așezat ușa la toc. Pe ușa aceea începuse să iasă fum. Am izbutit să intru fi acolo, am scos copilul și am stins focul, apoi, îngrijorat, am intrat și în alte curți, dar găsind totul normal, iată, m-am reîntors, și dumneavoastră, in toc sa-mi mulțumiți, mă intimpinați cu dușmă- nie" (p, 78 și u.). Marin Prigorie se vădește dc c un om căruia ii place fantasma- goricul, dar cu măsură. Un tinăr fără rătăciri de duminică” ar fi tot atit de mon- struos si de imposibil ia unul care ar viețui numai in oțiosul ireal, Foarte bine sesizată în scena sus amintită este și altă caracteristică a psihologiei juvenile tendința de u se simți responsabil de soarta । elor din jur și de a interveni activ, hîar darii inoportun sau bizar, in existența lor; cu alte cuvinte, impulsul fire* de <1 da buzna, forând uși încuiate. pentru a face un bine unui necunoscut. Narațiunea romanului, cu alternanța dc intimptări obișnuite și extraordinare, u viața împărțită intre munca, di strai ții, plictiseală, dragoste, peripeții și rutină, aspirații, neliniști și adaptori la realitate este fluidă și cokerentu, fără a fi lineară. Halasiul nu este dc natură epica, i sMi.tfrca. Toate episoadele, în diversitatea lor. ac avar necesare pentru a alcătui imaginea mișcată, vie, nuanțată a unor vieți care, ii banalitatea lor. nu sini mai puțin individuale și caracteristice decît existențele fenomenale situate Iu polul plus sau minus a! societății. Romanul lui Ion Velicati este, o .subliniem im dedată, realist. Dar procedee foarte moderne sini introduse cu disireție, absorbite, cum e și firesc, de tonalitatea generala. Astfel, in redarea lim- bajului interior, din tehnica dicteuhu automatic sini însușite jocurile involuntare dar s mptamatice dc cuvinte, fortuitul semnificativ al asociațiilor, declinarea frazei, ararterul exclamativ si clipii al dicțiunii interne ele. „Ce s-a intimplat eu Stam- mir?... Ce om...! Du, da, da... Nn era... Dar dacă ... De ce? ... A, nu, nu.. Trecu și ziua asia... Ce drucu am că mu doare in partea asta ? ... Titu ... ■'e-o mai face acum? N-n mai trecut pe fa mim-, Mi ine voi cumpăra fructe. Nu s-au aranjai... /.ora ? Dar poate fi /.ora... /ora. /.ara, Raza, Roza... In zori, /.ora a o rază . Dacă țrunzcle cad, înseamnă că sînt bolnavi copacii?/... Copacii, babacii. . Ce voce hodorogită!" (p. 149). Sau: „Vom fi fericiți, Zorat Te voi face Aricită. ii voi face fericiți și pe bunicii tăi. Ce păcat că nu mai ai părinți... și pe ai mei. ți pe Titu. ți pe Stanimir. șt pe fostul pedagog, și pe Ibt, fata nopților, pe toata lumea... Cînd voi fi... Cînd voi începe . - . Cînd am să far . , . Cînd vot sprși . . . Daca voi ft . . . Dacă voi începe . . . Dară voi face . . . Dacă voi sfirsi . (p. 173). înlocuirea viitorului prin condițional ia verbe auxiliare și tranzitive, ambigui prin absența complementelor și a numelor predicative, dă impresia dc ra- nidă consumare, a unei realități care e perpetuă curgere, a unor elanuri mereu nso'itc de îndoială, Reluind paradoxul arheologului, am putea spune acum că tot adineaori vom fi șt fericiți. Ion Vetican arc, cu acuitate, simțul realului și puterea stilistică de a-l exprima r» < oncretețca sa prin mimeticul epic. Dar el arc ți aptitudini de loc nrgli/abde neutru fantastic. Visul din finalul romanului, de exemplu, prin insolitul detaliilor, prin humorul absurd, prin luxurianța imaginilor, prin verva succesiunilor dc scene, n-ar face dc rușine nici pe cel mai ortodox onirist. Dar meritul și nota sa perso- italu constă tocmai în faptul că integrează foarte bine, dind impresia naturaleții, toa*e aceste procedee in substanța realistă a lucrării. Ion Vetican și-a propus o țintă relativ modestă, iar faptul nu e rău pentru un debutant. Rătăciri de duminică e un roman care se citește cu plăcere, cu interes, ti momente de im intarc, dar lârâ zguduire. In penuria romanelor despre tineret di la noi, are toate șansele su devină un eveniment pentru cititorii in care farmecul narațiunii se exercită firesc, alături sau nu de solicitările unor modalilății stilistice mai complicate și mai subtile. Pentru criticul literar, romanul este interesant mai ales fiindcă îl pune in fala unui indeniabil talent înnăscut, care își caută drumul. Ion VeHcan, eoident, are calități pentru mai mult decît a dat în primul său roman si desigur că-și va realiza ascendent vocația. ALEXANDRA INDRIPȘ ORIZOXT ION VELICAN CĂDEREA ORIZONT ălare pe una din birncle prăfuite, Manele bălăbănea picioarele ți privea cu indiferență frînghia spînzurată de clopot, ca un buric netă iat, iar de jos de pe altă bîrnă Toader îl asculta cu gura căscată, de parcă aștepta să-i cadă vreo pară mălă- față ■ prost cum era, sau mai bine zis cum il credea lumea, ar li fost în stare s-o creadă ți pe asta. — Dacă ești om cuminte nu-i greu să faci pe nebunul— îi spui ți tu, atîla am luat, fă ! De unde vrei să-ți dau mai mult ? Și pui de-o parte o mie. Altădată la tel ți în vreo doi-trei ani ești birtaș, iar de ea poți, să te scuturi dacă îți tot face zile negre. Toader plecă ochii ți desenă în praful grinzii un unu ți vreo trei de zero, a put mai adaugă încă un zero, ți încă unul, ți apoi prelungi cit putu ultimul zero, care semăna cu un cartof cioturos... — Nu merge, zise el. Ca să deschid birtul am nevoie de garanție. Cu ce ga- rante? eu ? Bani n-am„. Casă n-am... Planuri goale... Manole it scuipă din vîrful buzelor ți făcu vini frînghiei. — Ha! Neam prost... Cu vorbesc, eu aud.,. Acuș divorțez eu ți de biserica ș;-li arăt eu că și altfel se poate trăi. Dacă cărnii tot bleg te las, îmi caut altul. Altul care știe să facă pe nebunul! — în fața ta, poate... — Ba în fața altora Cu mine nu ține... Nu i-a mers nici mitropolitului,,. Ha ' Să-mi fie teamă de o femeie... Da' ce, ele se cațără pe turle ? Ele îți primejduiesc viața, sau noi bărbații ? E ? împinge seîndura aia încoa' ți ai grijă să n-o scapi. Sudoarea î se prelingea pe frunte în șuvoaie ți mina sa aspră, cu palme bă- tătorite, se plimba peste pielea arsă de soare domol, năclăind-o din belțug. ÎI usturau ochii de transpirație ți clipea des, sau îți ștergea pleoapele cu dosul palmelor. Toader il privea cu teamă, deși era mai tinăr ți mai cărnos, deși avea picioare mai lungi ți palme uriașe. Făcea însă tot ce i se cerea, în grabă, ațteptîndu-se parcă în orice moment, ca omulețul slăbănog și uscat de sus de pe bîrnă să-i arunce ceva în cap numai ți numai pentru că el, cel de jos, nu știa să facă pe nebunul... împinse seîndura cu grijă, aproape fără efort, apoi se aplecă și prinse cu ambele mîini un retevei greu, de fag, pe care 11 săltă cu un efort vizibil — drevele gîtului ți mușchii prelungi ai brațelor se încordaseră — ți după ce Manole îl prinse și-1 băgă printre cele cîteva țigle scoase de la locul lor — țigle emailate, de diferite culori — răsuflă ușurat ți se ridică în picioare, agățîndu-se cu mâinile de bîrnă dc sus, mai subțire decît a sa. poate ți mai putredă, iar Manole făcu ca de obicei un „Buuuun" prelung, semn că era satisfăcut cum mergeau treburile. De capătul rete veiului Manole legă o frînghie, pe care o trecu apoi pe dinafară, prin vîrful turlei ți o legă zdravăn, căci avea ei micile lui ingeniozități pentru asemenea treburi, ne- învățate de la nimeni ți datorită cărora, îți cîțtiga existența întrun mod cinstit ți iși apăra trupul de primejdia căderii. Cînd prin această frunte încoronată a bisericii, ieșeau ca două coarne drepte ți negricioase cele două reteveie, mina lui Manole așeza între ele o seîndură lată și apoi, de jos de pe stradă trecătorii observau ieșind două pi- cioare, apoi un spate ți în sfîrșrt un cap — toate în miniatură. Această jucărie flexi- bilă făcea mișcări grațioase, lejere, țezînd în picioare pe acea scîndurică, apoi se lega în văzul tuluror cu o funie, al cărei capăt îl legase mai dinainte. sub acoperi*;, de ultima grindă și după ce se mai juca un pic cu Fringhia, cerea prin spărtură o găleată, o perie ți o măturică, pe care le punea pe scindură, iar el, chinei ndu-so, pleca ușurel pe streașină turlei, de jur împrejur, cu o mină țlnindu-se de frîtighie și cu cealallă lustruind frumoasele țigle lucru migălos, dar făcut cu uriașă răb- dare și cu un ciudat sentiment de măreție, Toader, ncmaiavtnd in mod practic nimic de făcut privea prin acea ferestruică ad-tioc la cei de pe pămînt. care se opriseră pe trotuare și priveau în sus, așteptînd parcă să se intîmplc ceva ; unii s-sr fi îm- bolnăvit de plăcere dacă jucăria aceea flexibilă, care purta numele de Manole, s-ar fi rostogolit peste țigle și ar fi rămas suspendată între cer și pămint, spînzuraiă do Fringhia sa cea protectoare, să vadă, atunci, cum și cine ar fi salvat-o sau să cadă de-a dreptul pe pămînt, să le producă un șoc, o emoție puternică. — Mare zăpușeală aici înăuntru, zise Toader scoțîndu-și nasul prin ferestruică. — Vino afară- Cine te ține acolo ? rîse de e] Manele, știind că Toader pentru a ieși afară pe unde ieșise ei trebuia să facă două lucruri : de două ori să fie mai curajos și de două ori să mai slăbească. — A zis popa Frintu să fii atent la cruce, că se mișcă, încercă Toader să schimbe firul discuției. M a note începuse să fluiere și asta îl cam neliniști pe Toader. căci la drept vorbind, din cîte il cunoștea, nu fluiera decît arareori, atunci cînd presimțea o pri- mejdie, și crezînd că nu fusese auzit repetă : — A zis popa Frintu să fii atent 1a cruce, că Se mișcă.., — Care popă ? - Frintu. Ala, ce i-au umorii copilul anul trecut la vînătoare. cînd cu rege!.- — Aha I și Manote fluieră mai departe. Toader rămăsese de partea cealaltă. Mă ! Ce faci acolo ? strigă Manole, părindu-i-se că rămăsese singur. — Nimic, răspunse moleșit Toader, — Miine, cînd lucrăm la turla a mare teși ți tu cu mine, ai curaj ? — Oho 1 făcu Toader, Aș fi încercat de mult. dar.,. — Imî place că începi să faci pe nebunul... Pînă la urmă îmi măninci pila. PITA! Cerul ameți și 1 se rostogoli pe sub tălpi, ItiWuJ-o înainte, spre pămînt. cu toată viteza, iar el, jucărie flexibilă, cu fruntea asudată, se agăță Cu degetele îndoite, ca niște cîrlige de fier, de ceva — nu știa nici el de ce — și inchizînd ochii aștepla nerăbdător o forță titanică să țîșnească din firea sa, o salvare miraculoasă.,, Tn 36, toamna, intr-o zi mohorită, cu ploaie măruntă și vînt, peste pietrele uriașe, anapoda înfipte, în pămîntul unei străzi dintr-un cartier periferic al orașului trecea un camion-platformă tras de cai. încărcat cu lemne și cărbuni. Că- rirțașul. un Om mic de statură și slab ca un tîr, nebărbierît de multe zile, cănit șt cu bascul tras pe frunte sta în picioare în partea din față ■ platformei, cu hățurile in mină și în dreptul unei fîntîni arteziene din colțul unei străzi, opri caii brusc, irăgînd fără milă de hățuri, încit bietele animale înălțară capetele Spre cer, dîndu-și gîturlle pe spate cu putere ți ncchezind dureros. Căruțașul Făcu o săritură acrobatică, apoi se aplecă sub căruță, 1uă o găleată și se îndreptă spre finlînă. Acolo. înainte ea mîna sa să apese pe minerul acela scurt și neted, o altă mină, uriașă, i-o luă înainte ți apa țîșnl cu viteză în găleată, iar căruțașul, cu mîinile în șolduri. îl privi, pe cel ce-și oferea serviciul, cu răceală ; un vlăjgan prost îmbrăcat, cu ochii miei și verzi, blond. „Mălai mare" se gindi căruțașul. în timp ce caii își înfigeau pe rînd boturile în vadră, cei doi se măsurau în tăcere, ca doi ciini de același sex, care mai curînd devin dușmani decit prieteni Apoi căruțașul întinse găleata vlăjganului, și acesta, parcă învățat cu asemenea tre- buri, zvîrli apa ce rămăsese pe fund și o umplu din nou. „Bun de muncă !.., și credincios ca un cîine1“ gindi celălalt. Chiar și preluînd găleata continuau să se privească țintă în ochi ți în timp ce unul aruncă toată apa în mijlocul străzii, rizînd ta un apucat, celălalt sta alături, ca un stîlp de telegraf, într-o totală iner- ție, iar cînd cel mic și slab se apropie, îi luă din nou vasul și-l umplu, dar acesta repetă figura, pînă cind rîsul său se întrerupse brusc; se trezise în el o dublă teamă: ori vlăjganul avea să se înfurie și să-l calce în picioare, ori era surdomut ORIZONT Și sau nebun ți atunci — cu atit mai rău — pierdea o mare ocazie de a-șî găsi o sîcfgă credincioasă. Se apropie de el și zîmbind amar îl întrebă: — Știi să vorbești ? Vlăjganul făcu din cap că nu. înțelegea, deci... — Atunci ce știi ? — Să muncesc. — Nu te lauzi ? Așa s-a cunoscut Manole cu Toader. Multă vreme au cărat lemne ți cărbuni prin cartierele mărginașe, snopind ia bătaie caii, uneori cind platforma se împotmolea în vreo băltoacă noroioasa. Tender, mai milos decît Manole se învățase ți el de la un timp să înjure ți să bată caii. Manole, regățean (lupă mamă, știa o sumedenie de sfinți, pe care-i -somenea în înjurăturile sale cu o satisfacție de nedescris. Accentua termenii biseri- cești. ca „grijanie", „anafura", „candelă", „altar" în așa fel, incit aceștia să iasă în relief, să aureoleze consumul său de energie, iar sfinții ii pomenea intr-o numita ordine, ferindu-se de a-i repeta mereu pe aceiași, ținind parcă neapărat, ca lim- bajul său să fie în permanență variat. Iți da acre de proprietar, căci nu făcea altceva decît să tragă platforma lingă silva de lemne, să asiste 1a încărcarea ei, s-o tragă pe cîntarut mare de la poarta lemnăriei, s-o ducă la o adresă ți să-și încaseze ciubucul. Toader băga lemnele în pivniță, sau în cămara de lemne a cetățeanului, apoi număra hârtiile de 1 leu, de 3 sau 5, ic mototolea în buzu- narul de la spate al pantalonilor ți dădea o fugă pinâ la birt, unde bea o drojdie, sau, 'iacă avea bani mai multi un carcalet, o amestecătură scîrboasă de băuturi, și după aceea voios cu claia de păr răsturnată pe frunte, pleca spre lemnărie, unde il găsea pe Manole de obicei pe butuci, injurîndu-î pe toți ce-i treceau pe dinainte, ața, din obișnuință, nu că-i ura, iar cînd îl vedea pe Toader începea să se scobească în nas, semn că nu-l speria statura acestuia. De sub capra platformei scotea pa- chețelul cu mîncare — de obicei ouă prăjite. între două felii de pîine neagră — și câțărindu-se pe grămada de lemne nelăiate începea să muște cu poftă. Lui Toader ii lăsa gura apă ți se prefăcea că are de lucru la hamurile cailor, dar Manole ii ghicea gîmlurile și printre înghițituri începea să-l dăscălească : „Nu vrei sa te-nsori. vrei să fii liber, să-ți trăiești viața... Așa îți trebuie: să n-ai o rufă urată, o zdreanță cârpită. o felie de pâine unsă. Neam prost.,.“ Toader îl privea pieziș printre piturile cailor și se temea să-i răspundă, deși ar fi avut ce-i spune. — Dumneata... Știi ce. . se răzvrăti Toader într-o zi. — Știu, mă, li răspunse Manole râzind. Vrei să pleci de la mine și să ic Iaci hingher. „El rîde de mine, dar nu-i o idee rea, gindi Toader. Prind cîini vagabonzi, primesc salar, mai pun mina pe câte unul de rasă, vine madama și se văicărește, îmi baga in buzunar o sută ca să-l fac scăpat, vine altul și-mi dă două să nu-l mai latre mopsul vecinului; alții mă roagă să le iau crinii din lanț, pentru ea au imbătrînit sau mănâncă prea mult. Ehe, nu-i rea ideea. Se câștigă bine,.." Și cum voința omului simplu e încununată de succes wî de cîte ori acesta nu-și propune cine știe ce „lovitură" iată-l pe Toader părăsindu-l pe Manole, nu înainte, bineînțeles, ca acesta să-l împroaște cu vorbele sale tari: „Neam prost! Umbli din loc în loc, ca țiganul cu cortul. O să te pricopsești cînd oi ajunge eu episcop. Nu ești în stare sl pui o haină pe tine, să-ți cumperi un săpun, o că- mașă, acuma cînd ai bani la grămadă. Ce-o să te faci acolo? O să crapi de foame. (Sinii or să te maniace. Mai bine ședeai pe lângă mine, te așezai ți tti într-urt loc. îți găseam o femeie, le însuram, aveai și tu casa ta, liniștea ta — am uitat să-ți spun, e una care vrea să le cunoască, ce femeie! Te adunai si tu de pe dru- muri, Vrei să răniri țoală viața un împrăștiat ? La douăzeci și patru de ani, ar fi timpul să te așezi si tu. Poate nu-ți place la lemnărie, dU-te in fabrică, fă-te me- seriaș, dar nu hingher. Neam prost ce ești!" Toader îl ascultase tot tâmpul, cu idîinile cufundate în buzunare, zîrtfbinct 2 u un fel de superioritate, sau în otite caz zeflemitor. în fața acelui ortfttleț. 5 care-J dădăcea ca pe un eopît mic. Chestia cil femela r se părea o păcăleală, ot, crede-ină, nu pot..." Toader nu se lăsă: „Pentru ultima dată. Să vezi de n-o să-ți placă... Manole făcind negativ din cap, zise’ „N-ar trebuit, dar hai, fiel Ție-e foame!" „Nu mi-c". răspunse Toader abia stă- pînindu-și bucuria, în timp ce Manole pe care de fapt nu-l interesa răspunsul său strigă: „Nevastă pune ceva să mîncăm" simți că viața sa trebuia luată de la început... Manole. omulețul acela, umbra aceea de om cu voce groasă și aspră, crescu in ochii lui din nou, îneît din el rămînea tot mai puțin — un bulgăr de ceară, pe care-1 micșora temperatura vieții. ... și totul a Inlrat în normal, adică așa ca mai înainte, pentrucă normal e un fel de a spune, căci Toader continuă să fie același neglijent și risipitor, același murdar și neghiob de odinioară. Mereu alte pivnițe se înfățișau ochilor și palmelor sale, mereu alțî oameni, care însă aveau cu toții o trăsătură comună : tăcerea Nici unul nu vorbea cu el. Ti arătau unde să așeze lemnele, cărbunii șl atît într-o zi însă se întimplă să fie altfel ca de obicei. La un bloc din centrul orașului, clientul său. căruia ii adusese lemne pe sprinceană, un bărbat înalt și impunător, il chemă — lucru neobișnuit — în apar la meniul său de la etajul întîi, il servi cu o țuică și măsurEndu-l cu răceală de •os în sus, îl întrebă cit îi cere pentru bătutul unui covor persan și pentru spar- tul a zece coșuri de lemne. „Cinzeci", răspunse Toader cu seninătate, ca și cum acest preț era ce! puțin oficial. „S-a făcut", răspunse celălalt. Spre surprinderea lui Toader. la scosul covorului ii veni în ajutor o fată roșie în obraji și pietroasă, cu părul ca și al lui, blond, puțin creț, despre care mai tîrzîu află că era îngrijitoarea copilului. în limp ce trăgea un colț al covo- rului de sub piciorul frumos sculptat și lăcuit al biroului, Toader rămase cu gîtul întins spre pereți, unde atîrnau o sumedenie de tablouri — adevărate ferestre spre zări și munți, spre locuri noi, și pe deasupra, mirosul acela frumos, caracteristic unei case bogate și îngrijite, de altfel un miros stătut îl tulbură, și lot ce-l înconjura: biblioteca, recamierul, fotoliile, televizorul, mica vitrină cu bibelouri, muzica lentă, ce răzbătea din celălalt salon (acele camere spațioase erau adevă- rate saloane) îl angajau într-o visare nouă, făcînd din el un descoperitor de !um> necunoscute lui, pe care ar fi voit să le simtă mai aproape, să le stăpîncască. în plus, rîsnl sănătos al fetei, privirile ei îndrăznețe, mersul, cînd în urma, cînd îna- intea ei, il cuceriră pe nesimțite și sălbăticia din e! muri parcă treptat, îneît spre -seară, cînd se regăsi într-un ciob de oglindă, în pivniță, îi plăcu de sine, deși avea barba mare și era murdar. Iluș, ajutoarea și, într-un fel, slăpîna sa, era dez- legată la limbă și cu toate că vorbea stilcit românește, îi povesti o serie de lucruri, care pe el nu-l interesau, dar îl amuzau, căci fata avea mult haz. punind accentul pe primele silabe în mai toate cuvintele. — I.â noi, IA Tîrg Secuiesc, fost un fămeiț, care bătut pe bărbat în fiștecare •arară înainte de culcare. Așa femeie trebuie la dumneata. Toader rînji (da. e bine zis) și-i puse mina pe umeri, IrSgînd-o spre el. « — Jos laba ! făcu Iluș, lovindu-1 peste mină, încercai șl alții și nu mers, „A dracului femeie 1" gîndi Toader. FEMEIE. Un cuvînt aproape nou, sau în orice caz, în conștiința lui Toader proaspăt Se apropia iarna și pentru el acest cuvint începea să iradieze inefabil, zbuciu- mîndu-1, creîndu-i stări meditative de autentice revelații, căci Manole ii promitea zi de zi că i-o va aduce pe aceea care îi va fi stăpînă, care se va îngriji de el șid va face fericit, iar Toader se gudura cu neastimpăr și-i atrăgea mereu atenția lui Manole că lui îi plac sinii mari, iar Manote îi da cu palma peste „bot", sp'u- nîndu-I: „Nu fi fraier, sinii sînt pentru copii, nu pentru tine..." și Toader dacă se gîndca mai bine ii dădea dreptate, căci pentru cine a dat dumnezeu fe- meilor sîni ? într-o seară, aproape de miezul nopții, se auziră bătăi delicate în ușa lui Toader, care, frint de oboseală, dormea dus. Bătăile se întețiră și Toader se trezi, buimăcit- Muncise și băuse cam mult. Trase zăvorul de la ușă (locuia într-uu subsol din apropierea stației de tramvai Maria) și în prag se ivi Manole, urmat de o femele mai mult o fetișcană, cu părul oxigenat, destul de împlinită la trup, cu veșminte mai curînd orășenești — o ambianță de culori stridente, cer- cel roșii și broș verde, fustă albastră și jachetă din imitație de piele — cu niște ochi mari și negri. — Ne primești și pe noi ? zise Manole, întînzindu-i mina și făcîndu-i femeii cu ochiul. Toader era puțin speriat, nu se regăsea. Fusese luat prin surprindere, — Poftiți, spuse el. — Ei, spune-mi, ce ai visat ? Toader se roti, stîngaci, apoi făcu semn cu mina : — Luați loc, stați... Manole se așeză, iar femeia continuă să rămtnă in picioare rostogol indu-și ochii prin acel interior dezordonat și sărăcăcios. — Stai, Ano, o invită Manote. Simte-te ca acasă la tine. Ea rîse și întîlni privirile lui Toader, timide, nehotărîte. Fiecare surîdea cu înțeles. Era una din acele viitoare căsnicii, al căror film fusese vizionat cu mult timp înaintea premierei, de către fiecare protagonist. — Iți place fata asta ? zise Manole, bătind-o cu palma pe umăr. Vreau s-o vînd, n-o cumperi î Rîseră cu toții. — Cu ce ? ridică Toader din umeri. — Apoi, dai ți tu un rom, zise Manole ți scoase de sub haină dlntr-un buzunar parcă anume cusut, o sticlă mare, cu gîtul bombat, pe care o puse pe podea, — Uite, Toadere. care-i socoteala, începu Manole cu gravitate, știi și tu despre ce este vorba, știe și Ana. Nu vă mai siliți, dați-vă mina și ziceți „Doamne- ajută I" Ana-i o fată necăjită ca ți tine. A îndurat multe și după cum îmi spu- nea, ar vrea să aibă șl ea o altă viață. Mi se pare că la fel gîndețti și tu. De aia zic, viața voastră să-nceapă acum. Ți-am spus, a fost măritată cu un cefe- rist, care o bătea și o-njura toată ziua, a fost și cam suferindă, numai grozăvii, A fost singură la părinți, răsfățată și dintr-odată au ros-o necazurile... Are un tată, care s-a înrăit, ca un cîine de cînd n-o mai știe cu ceferistul ăla, o ține sub cSIcît, de aia am și venit așa tîrziu, a fugit pentru totdeauna, gata, înapoi nu mai are ce căuta, o omoară; nici din casă nu mai scoate nimic, dar nu contează, importanța primondială este să vă înțelegeți voi doi. că celălaltc vin singure. Nici eu n-am avut la-nceput nimic, și-acum ai văzut: mobilă, covoare, pate- fon,.. Așa că luați-o cu curaj, de la lingură șl furculiță. Vă mai ajut ți eu. Credeți că alții răzbesc mal ușor în viață ? Da, ăi cu carte... Cu ei e altceva... Dar șl ai fără carte, dacă au puțină minte, ajung bine. Ba de multe ori ajung mai £ bine ăștia. O cunosc pe Ana de cînd era atîtica. Ar putea să-mi fie fată și mi-ar O părea rău să se distrugă în bătătura lui taică-su ori să ajungă tîrfa ceferiștilor. — Ei, voi ce ziceți ? Toadere I Iți place Ana ? O — Aha, făcu Toader, ațezindu-se lingă ea și prinzînd-o de mînă, — Dar tu, Ano?.,, insistă Manole. — Imm... răspunse Ana cu acest echivalent al lui „Nu-i grozav, dar merge". Manole desfundă sticla, pe care o trecură apoi din mînă în mînă, sorbind fiecare din ea cu strîmbături, iar in cele din urmă plecă liniștit și din prag făcu g? semn spre pai: — Fie-vă milă de scindările alea, o să vă mai trebuiască. Cei doi riseră și Toader închise repede ușa în urma lui... Sînt unii oameni care nu știu să se bucure de soare, precum nici.de ză- padă, pentru că nu se tem nici de una, nici de alta; soarele, gîndesc ei, poate să te încălzească, dar nu să te ardă, zăpada să-ți producă irig, dar nu să te înghețe Unul dintre aceștia era și Toader. Iată-1 în Piața Unirii, rezemat de gardul de (ier, ruginit, ce împrejmuiește un monument, alături de un bărbat cu o geantă mare, încărcata.. Peste ei ninge mărunt și zăpada se prinde în părul blond al celui bine îmbrăcat și pe bascul lui Toader. tras mult pe frunte. La cîțiva pașî de ei niște șvăboaice, îmbrăcate în negru și cu fuste extrem de lungi, au înșirat pe mese de beton, verze înghețate, ouă, șuncă și smîntină. Cumpărătorii se tîrguiesc cu ele — mulți întreabă șl pleacă — iar porumbeii vin în pilcuri, cu aripile deschise dinspre biserica cato- lică și dau tîrcoale pieței. La arteziana cu apă minerală, oamenii vin din cînd în cînd cu damigene și se aprovizionează cu apă bună pentru stomac, indispensabila acelora ce s-au obișnuit cu ea. Curge din belșug, nu costă nici un ban. Lui Toader nu-i place apa asta. Cînd trece pe acolo, se apleacă, o ia în gură și apoi o ,^pri- țuie' cu putere pe caldarîm. Cerul e una cu piața, e parcă un acoperiș de tablă al orașului, alb-cenușiu Să mă rog sîîntului Anton ?... Aiurelî I Ce-o să fie dacă nu mă rog? — gîndește Toader, micșorînd ochii. Am mai găsit eu bilele de astea. Pocăiții... N-au de lucru, impînzesc orașul cu bilețele,„* Și în timp ce scoate o hîrtiuță frumos caligrafiată, pe care o rupe în bucățele, tovarășul său necunoscut scoate o sticlă și trage o înghițitură. Toader zîmbejte și zice: „Merge? Merge?" „Asta-i doctoria mea .. Toader urmărește înălțarea sticlei și cu o tristețe afișată aruncă hîrtiuțcle peste cap, dincolo de gardul de fier. — Spune-mi ce mai (ace Manole ? Toader, uitînd că cel de față era un simplu străin, răspunse într-o doară : — Ce să facă? Lucrează,., — Mai bate caii ? — Ti bate... — Cum se poartă cu dumneata ? — Bine. — Nu și-a cumpărat mașină de tăiat lemne, că zicea că-și cumpără... — Ț. Zicea că se lasă de cărăușie. — Tocmai. — Și nu mai vrea să audă de lemne. — Prostii. Nu știe să facă altceva... — Zicea că o să încerce la Mitropolie... — Ce să încerce ? — Nu știu. Zicea că o să cîștige bani grei și mă ia și pe mine cu el. — Din mărunțișul Mitropoliei nu vă mai îmbogățiți voi... Spune-mi, ăi bă- trîni mai vin pe la el ? — Nu i-am văzut de mult. — Dar cu aia de la Gătaia mai are de-a face ? Toader nu înțelese, sau mai bine zis nu voia să înțeleagă, de aceea întrebă : — Care, de la Gătaia ? — Aia vopsită, Ana, sau cum îi spune?... Toader tresări: „la să văd despre ce e vorba ?" gindi el. — Una oxigenată, cu haină de piele ? — Lumea vorbește... — Vorbește și vorbește bine, că a despărțit-o de bărbatu-su și că toți banii îl dă el. — Nu prea e așa. Dă în casă, are patru copil... — Dă pe dracu ! — De unde îl cunoști dumneata ? — Am avut noi o afacere în comun. Mare porc! Să-i spui că te-ai întîlnit ORIZONT In cu Borchtscu, ți că am spus că-i mare porc. Dacă nu te are la mînă cu ceva, fugi de el, nu mai sta pe gindurl. Uite că a venit trăsura, am plecat, Să trăiești I Toader îngăimă în urma Iul ,,Să trăițil", apoi se îndreptă spre bufetul M. Pierduse o sumedenie de timp ți nu cîștigase nici un ban, dar nu asta îi rodea, cî cu totul altceva: vorbele lui Borchescu, acele aiurii răutăcioase, care îl puse- seră pe gînduri, îl măcinau... Ana îți începu noua sa viață, cu neliniște, copleșită de întrebări, ce răsăreau în adîncul sufletului ei, sincere — neașteptînd insă un răspuns, ci o aruncare oarbă înainte, spre zilele următoare, care-i puteau aduce la fel de bine fericirea, cil ți nefericirea. Starea dublă ce se crease în ea îi da nesiguranță ți o permanentă i'ascibîlitate. îneît Toader de altfel blînd, o întreba adesea ce are, se simte rău, sau îi lipsețte ceva ? căci de cînd trăiau împreună Toader se înverșunase și mai mult pe muncă: pleca în zori ți venea seara, cu 70—80 de lei în buzunar. E ade- vărat, că uneori nu cfțtiga nici un kilogram de zahăr, ți atunci, cădea odihnii j>e pat ți zicea plictisit: „Azi n-am fost bun de nimic!" O ciudată imobilitate a sentimentelor punea stăpînire pe ei; devenea din ce în ce mai tăcut mai închis. Ana, la început nu-1 iubise de fel, mai apoi însă o cuprinsese un soi de mită pentru ființa lui — un biet animal muncitor, care îți găsea fericirea doar în băutură ți în femeie, pe cînd ea avea o sumedenie de satisfacții; făcea cusături pe pinză, împletea pulovere, șaluri, mergea la film, la cofetărie, trimitea scrisori rudelor... în plus, avea mult timp să se gîndească la viața ei, la Manole, In viețile altora Vtața ei... „Viața mea, ar fi început ea să se destăinuiască dacă ar fi avut cui, e vtaț.i unei femei lipsite de noroc. Ce folos că am fost singură la părinți, dacă nici ei, nici eu, nu ne-am ales cu ceva din asta? Copilăria mea... îmi plăcea să fac păpuși din cucuruz cu părul roșcat, ars de soare, și visam să am și eu odală părul ca al păpușilor mele, apoi mi-a plăcut să bat potecile printre holde, înțesate de volbură și să mă înalț din an în an cu puțin peste lanul de grîu, după aceea arșița sece- rișului, setea, nebunia vacanțelor, primele semne ale împlinirii trupului meu lînăr... Nu terminasem clasa a șaptea, cînd într-o seară, ia joc m-a prins de mînă Pavel, acarul de la Timișoara, Mi-a spus că-i place de mine și după aia a plecat fără să-mi spună nimic, Altădată, pe cînd mă întorceam de la Kntînă mi-a făcui cu ochiul și mi-a zis: „Tot eu plin îmi ieși în cale, Ano!.“ iar eu am roșit, că era mai mare cu mult decît mine, pe urmă m-a rhemat. cu el_ la gară, peste toi. Timpul trecea iute și mie îmi rămîneau lot mai puline să-i ascund,., fn vară, după ce am terminat clasa a șaptea m-a luat la el, fără vota iilor mei, pe urmă s-au împăcat și in toamnă am făcut nuntă. După o lună și ceva de căsnicie, Pavel al meu s-a schimbat, nu-1 mai recunoșteam, parcă l-a bolînzT careva... Venea rar acasă, iar cînd venea, venea băut ți mă bătea. Intr-o vineri m-a sculat de noapte tare și m-a dus Ia Timișoara, la piața de vechituri. Mi-a cumpărat o fustă și un căput. Ne-am învîrtit prin piața aia o jumătate de zi. înainte de a pteca am băut bere împreună cu niște țigani, negustori de cal, prieteni de-ai lui și el s-a îmbătat ți unul dintre țigani a zis; „Facem schimb de muieri ?“ iar Pavel a sărit în sus de bucurie, „Facem !* a răspuns, și in timp ce a luat-o de mijloc pe țiganca mustăciosului, m-am și trezit mușcată de obraz de namila aia de om. dar am fugit ți Pavel a venit după mine, iar în urmă îi auzeam pe țigani cum rîdeau de noi șl iți pocneau cizmele cu palma. L-am ocărit pe Pavel și l-am spus alor lui. dar degeaba. începuseră ploile de toamnă, parcă-mi amintesc ce urît era timpul ți viața; bătăile se întețeau și în fața mea se așternuse o negură de moarte dar la piața de vechituri continuam să mergem. Mulțimea de acolo mă atrăgea, mă înviora, mă scotea dlntr-o stare de așteptare oarbă, de tristețe. Intr-adevăr, prin piață Pavel își punea brațul peste umerii mei, sau mă ținea de mină, îmi promitea tot felul de lucruri pe care, insă rareori se îndura să m[ te cumpere, rîdea zgomotos ți minca tot tîmpui semințe de ludaiț. La toi pasul întilnea cunoscuți și sta de vorbă cu ei, iar pe mine mă lăsa să colind singură. Pe urmă ne căutam unul pe altul ți se întimpla cîteodată să ne găsim către amiază. Atunci el mă înjura ți-mi promitea pumni, pentru că, zicea el. am fost cu vreunul undeva; mă făcea tîrfă ți mă scuipa. Lumea se uita la noi ți cu mă rușinam, deși mă simțeam nevinovată. Odată am vrut o pereche de cercei roșii, — pc care cereaofemete douăzeci și cinci dc lei, dar Pavel mi-a dat un ghiont: „Cercei îți trebuie acuma ? Să-ți ia drăguțul Mai bine bem șase sticle de bere ORIZONT de banii ățstîa" fi m-a lăsat iarăși singură, Eu aveam cîțiva lei la mine și m-am tottirguit țț cu femeia aceea să mi-i lase mai ieftin, dar n-a vrut. Am părăsit-o abătută, visînd timpurile, cînd voi putea să-mi cumpăr ce vreau. Dar am simțit ia un moment dat un om mereu alături de mine, îți potrivea umbra alături de a mea, dar nu îndrăz- nea să-mi vorbească. Am fugii de el, dar in capătul pieței m-a ajuns. Ținea in palmă cerceii și m-a îmbiat: „Pentru dumneata sini’. Cineva îmi spunea, deci, (tzimnen/a. eram respectată. L-am privit cu atenție; un om mic de statură, mai în virată decît Pavel, slab și nebărbierit. „Nu pot" — am zis și am dat să plec, „Stai, s-a rugat el, nu-ți cer nimic, doar să-î primești. Ți-s dragi, am văzut eu... ți n-ai bani destui, la-i, pentru mine valoarea lor e egală cu zero. Uite bani" șî a scos din buzunar o mină de hîrtii mototolite de cîte o sută și de douăzeci și cinci. Pentru a doua oară în viață nu-mi puteam stăpîni firea, deveneam o pradă ușoară; prima dată căzusem pradă dezmierdărilor. Am primit cerceii și am zis, apropiindu-mă de el: „Să nu ne vadă nimeni", Atunci el m-a luat de mînă ți m-a scos din piață, iar eu t-am urmat fără să mai simt pe unde șl încotro pășeam... Și iată-mă amanta lui Manole, cumpărată la lumina unul fulger de pe cerul în- nourat al vieții mele. Începusem sâ mi fac drum la oraș, prctextînd diferite afaceri, din care promiteam să ies în cîștig și Pavel, văzînd rodul imediat al strădaniilor meh: banii, era mul urnit și de la un timp parcă nici nu-l interesam prea mult. Ne întilneam tot mai rar și atunci mă batea si mă călca în picioare. Manole, căruia nu-i puteam refuza nimic, mă împrumuta uneori unor cunoscuți de-ai lui și asta mă făcea să sufăr cumplit, dar cu timpul m-am învățat, deși undeva în sufletul meu zbuciumat încolțise ura împotriva lui, pentru că înțelegeam că mă trata ca pe o... Ca să mă aibă mai aproape a hotărît să mă aducă la oraș, lucru pentru care mi-a cerul să mă despart dc Pavel, Zicea că are el un „prostovan". Dar am început Să-l iubesc pe „prostovanul"1 ăsta și i-aș destăinui totul despre mur- dăria în care mă scald, dacă nu mi-ar fi teamă de moarte, Manole mi-a arătat într-o zi cuțitul, un cuțit cu două lămuri, cu prăscle colorate, transparente și mi-a zis: „Dacă sufli o vorbă, harșt!“ Nu știu ce să fac... Sînt în grea cumpănă. Dacă m-aș putea întîlni cu mama. Laș spune tot... Nu mai rezist. Atanole vine mereu cînd Toader e plecat si asta n-o să meargă la nesfîrșit. Presimt o crimă, o moarte cum rar s-a pomenit..." Viața ei... De unde pînă a nu fi căsătorit, Toader avea rareori șansa de a bea cu Ma- noic. după re acest lucru se împlini, chefurile se ținură lanț prin „bombe" sau acasă la Toader, Manole fiind aproape totdeauna acela care plătea și se mîndrea din această pricină, căci, spunea el „eu vă sînt vouă șl lată și mamă", iar Toader. știind lotul, cîștigase ochi de vulpe și rîdea cu gura pînă la urechi, iar în fundul sufletului i se zvircolea o durere nebănuit de mare, șl aștepta cu calm un prilej dc răzbunare, de răsturnare a nedreptății. Ana, care participa și ea. la chefuri, Ji privea reținută, fără să zîmbească și Manole spărgea din cînd în cînd pahare în podul palmei, căci simțea nevăzutele fire ale dragostei cum se legau între cei doi — marionete ale sale, peste care suflase din greșală șt ele prinseseră viață, curaj. Veniră anotimpuri cenușii, în care familia sa avu de suferit, îndurînd mi- zerie și neliniște. Fata rea mare, de paisprezece ani, fugi de la școală ți colindă gările prin tară. Pe ceilalți trei Manole puse centura, pentru a nu mai avea surprize, dar ei îl priveau cruciș, spunîndu-șl mereu citeceva la ureche, prin cotloane, sau pe lîngă corețele găinilor. Nevasta lui Manole se drăcuia toată ziua cu vecinele și ținea socoteala banilor, care, observa ea. „de la un timp nu mai au valoare, nu se mai ajung". Manole, bucurîndu-sc încă de ascultarea Anei, continuă s-o trateze ca pe o datornică a sa, iar, ea, slabă de înger, nu se putea opune, cufundîndu-se pînă ia gît în mocirlă, împotriva simtămintelor șî conștiinței sale. Toader începu s-o urască, dar în primul rînd îl ura pe Manole și le puse gînd rău; procură un cuțit cu lama nichelată, pe care îl folosea, ba la mîncat, ba la tăiatul unghiilor, ba la crestat lemne — toate astea în văzul lui Manole care insă rămînea același orb care îi credea și pe ceilalți orbi. Ana simțea în adincul ei tulburarea apelor și sub pretextul că răspunde;: răutăț lor din lume, zicea cîteodată : „Dușmănia o să-î mănînce pe toți !“ iar Toader se încrunta, căci nu înțelegea ce anume voia Ana să spună. Ceea ce il înfrîna și îl oprea încă de Ia acte necugetate era totuși felul Anei de a fi — devenea din ce în ce mai grijulie cu el (De-acum avea și el altă înfățișare), mai iubitoare. Toader o ORIZONT în suspecta, dar în același limp o și credea capabilă de un sentiment curat, această convingere dindu-i-o nu atîl speculațiile sale meditative, cît pur și simplu intuiția, acea intuiție caracteristică omului simplu, care știe să privească adînc în fîntînile ochilor... (Ana e vinovată fără să vrea...) Goana după bani îl îndemnă pe Manole să încerce și o altă șansă de a dș- tiga, muncind mereu în primejdie, acolo unde puțini se arătau dispuși să facă treabă. Biserica fu prima care remarcă curajul și îndemînarea lui Manole, căci avea nevoie de rnîini pricepute ți îndrăznețe. Așa se întinse vorba; „Mare meșter Manole ăsta I" șl niciodată, mare meșter Toader ăsta 1 Ana se întîlnea tot mal rar cu Manole. Noua situație avea un efect corosiv asupra tuturor, căci fiecare „știa ce știe el“ și nici unul nu știa ce știe celălalt... Dar salvarea miraculoasă nu veni. Toader se aplecă și-î văzu unghiile învinețite, înfigîndu-se in țigle. Un șuvoi de căldură îi săgeta capul, o îmbulzeală de sentimente, o secetă de inițiativă, o ne- bunie totală. Se întoarse cu pieptul spre interiorul neguros al turlei, nemișcîndu.și labele picioarelor. Auzi niște bocănituri parcă intenționate — pași zvîrlîți, de copil — și cînd privi în jos, văzu apărind într-o rază de lumină chipul Anei, voios („Nu știe nimic... Șarpele..."), zvîcnind spre el ca o bălaie de inimă, dar între ei alunecă, spînzurat de un fir abia vizibil, un păianjen mare, care își rășchiră picioarele a ne- putință, iar Ana, răsuilînd greoi, tăie cu profilul palmei firul deșirat din pînză și zise : — Veste... — Veste... răspunse ușor agitat Toader. — V-am adus mincare. — Pune-o aci. Ana, în capătul scării, se prinse de una din bîrne și înainte de a pune min- carea la locul ei, privi în jos, printre clopote și i se făcu frică. — Țl-e teamă ? — Aha. Toader își înfipse unghiile în lemnul prăfuit, pentru a-șî opri pornirile de răz* bunare. Se închipui îmbrîncmd-o, ți ea, în cădere, îi cerea îndurare. Apoi se întoarse cu spatele spre ea și un resort invizibil îi împinse cuțitul in mină, iar un glas care nu era al lui îl îndemna: „Taie I Taie fringhia 1". apoi glasul lui: „Nu, s-o îacă ea“ ți Ana, parcă recepționînd. se apropie de ei și întrebă : — Ce-I cu tine? — Nodul, făcu el. — Nu-Î poți desface ? — Nimeni nu-l poate desface. Nici Manole n-a putut. Ana rîse ți îți înfipse dinții în cînepa vîrlos răsucită, apoi trase cu degetele ei prelungi, cu putere ca și cum ar fl vrut să le arate că le-ar fi fost un ajutor de nădejde, dacă mai demult l-ar fi putut convinge de bărbăția ei. Toader cobori pe treptele spiralei și se întoarse spre ea liniștit. Ana eliberă un capăt al nodului, apoi frînghia o smuci și în timp ce-i țîșni prin palme, rănind-o, îl văzu pe Manole prin opacitatea țiglelor, prin aerul fierbinte și spălăcit al clopotniței, căzînd. ORIZONT TRA1AN DORGOȘAN * ■------------------------------------------ Hoții de stele flotii de stele s-au strecurat în mine, aici. Cățelul pămîntului îi simte și-i latră. Liniștea nopții se zbate sub pleoapă de piatră. De spaimă, stelele se prefac în albe furnici. — Cu-cu-ri’gu! — vestește în singe cocoșul de strajă. — Cu-cu-ri-gu ! — ecou îi răspund cocoșii de patimă. Roșii furnici se trezesc ca din vrajă. Cerul nopfii de taină se clatină. De-o parte — furnici, de alta — furnici: albe de spaimă, roșii de patimă. Liniștea mea, la mijloc, se clatină lovită de moarte, sub coastă, aici. Dar stelele, unde-s l 2 Dar hoții de stele ! 2 Oarbe furnici se devoră-nlre ele. Poeziei Păstrați-vă comoara, stăpină prea ilustră a nopților vegheate, tilhară de morminte, și sinul flasc al milei scăpat de sub vesminte și steaua pîngărită ce spîmură de lustră. Ud luați cuvintul, doamnă zarafă de cuvinte și coapsa dezgolită a gîndului-palustră! azi smircul vorbei voastre auzul nu-mi mai mustră și ochiul vostru, simbur de vise, nu mă mai minte. Și nu-fi uita nici cheia iatacului rămasă in ușa inutilă, nici taina voluptoasă și lasă-mă în urmă, orgolios plebeu, jignit de castitatea perverselor vestale, să beau otrava cupei iertării dumitale, ■eu lașul, eu învinsul, eu, presupusul eu!. ORIZONT GEORGE IVAȘCU ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, voi. I. ORIZONT puncte de vedere Se știe că pînă la G. Călinescu, inițiatorul abordării estetice a epocii întinse de la cronicari la pașoptiști, ba deseori inclusiv aceștia, istoriile dedicate trecutului nostru „prelucrări" îți priveau obiectul sub unghi strict Cultural, interzicînd chiar orice altă considerare. O. Ivașcu încearcă pentru întîia oară în mod expres fi con- secvent combinarea ambelor perspective. Cu ce rezultate? Să vorbim deocamdată, din rațiuni practice, de felul recepției estetice. în mîinile unui discipol care, reclamîndu-se de la G. Ibrăileanu și G. Călinescu în același limp, este conștient dc sterilitatea oricărei sforțări de imitație a maeștrilor, forma de artă și „viciul asociativ"1 (expresia aparține lui G. Ivașcu) al Iui G. Căli- nescu se transformă într-o tehnică de lucru, într-un procedeu de încadrare, cu ur mări fertile pentru ierarhia și mai ales actualitatea unor valori considerate nu numai neartistice, dar, în fapt, arhîvistice. Punerea într-o lumină de „scenă", foarte pu- ternică, a coeficientului literar deținut fie și de către cel mai mărunt înaintaș, ca și continua raportare a trecutului la prezent face din autorii înregistrați o șansă de apetit estetic, un îndemn la o lectură vie. delectabilă. Și aceasta Iară mijloacele literare ale lui G. Călinescu, fără d. ex. reanimări portretistice sau constituiri sa- vuroase de atmosferei istorică, dar prin circumscrierea, tenace, insistentă, a reliefu- rilor artistice." Tn plus, și acî este de căutat, nî se pare, principalul aport al lui G. Ivașcu in exercițiul metodei călinesciene, se institue posibilitatea dialogului activ intre vechi și nou. a unei confruntări permanente de atitudini, idei, forme „roluri" literare între cele mai îndepărtate și cele mai apropiate inele ale literaturii române. Alod de a sugera dinlăuntru constantele, vitalitatea speciiicului ei, dincolo de obiș- nuitele, epuizatele „generalizări" pe tema respectivă, lată o serie de asemenea pa- ralelisme sau, dacă vreți, de interferențe, stabilite peste limitele temporale: Gavril Protul este „primul strămoș ni lui Arghezi", /Varie este „un excelent povestitor, un Neculce al istoriografiei în slavonă" șî, întrucît schițează „în manieră bizantină cîteva figuri memorabile", este „un precursor al tui Ureche" ; Mimdescu „traducător de vocație" este, ca atare, „nu numai un precursor al lui Dinicu Golescu" (în ca- litate de călător, n. n.), ci fi al lui Heliade Rădulescu”: lectura operei lui Miron Costin „care a deschis drumul lui Cantemir" este „un dialog cu un spirit deasupra veacurilor, tovarăș de drum etern, ca și Bălcescu sau Eminescu" ; Dosofteî, „un creator tot așa de mare pentru vremea sa ca Budai Deleanu, Heliade, Eminescu sau Arghezi"; Radu Popescu este „un ucenic muntean al lui Grîgore Ureche... care prevestește pe Caragiale*. La Stolnicul Constantin Cantacuzino „se pot des- cifra înlîiele acorduri ale verbului profetic ce avea să răsune odată cu scrisul și > cuvîntul Iui Nicolae lorga, Neculce este un Saint Simon prin arta memorialistica", Ncagoe Basarab „un Machiavelli fără cinism, temperat de evlavie șî eticitate". Co- respcmdcnțcle indicate, pregnante, repetăm, nu atît prin ineditul practicei (ia unele, s? menționează izvorul), cît prin uzul lor sisiematic, descind dintr-o vibrație pro- prie în țața materiei. Și din precauție, și din dorința, explicită, de a consemna contribuția celor mai modești, mai anonimi dintre exegeți, G. Ivașcu își înconjoară afirmațiile cu o profuzie de referințe, îngropate în text, expediate la subsol, con- ținute in bibliografia comentată pe scurt („raisonnable") de la finele tomului. Tri- miterile la avizul altora, departe de a împiedica omiterea de verdicte fi chiar de nuanțe interpretative proprii, l-au incitat pe autor la atacul direct al Operei, i-au stimulat gustul investigației, tentația de a spori sensurile moștenite. S-ar putea spune că in G. Ivașcu s-a iscat un fel de emulație cu predecesorii ? întru percepția sensibilă ți intelectuală a unui trecut a cărui reputație de ariditate lingvistică, de platitudine ideativâ ți inexpresivilate artistică stăruie încă. A? cita în întregime pasajul cu accente de un patetism iorghian, rezervat „nașterii spiritului de investi- gație istorică pe meleagurile naționale" pe care-1 reprezintă ..Istoria țării românești" a Stolnicului Constantin Cantacuzino: „în spatele absenței de stil, descoperim ast- fel o măiestrie — hașdeiană — de ațițare a spiritului, de sugerare a complexității și dilicultâților subiectului, dc introducere a citatului erudit, acolo unde el poate spori tensiunea așteptării și încrederea în știința istoricului dc a ne purta în cele din urmă la liman peste prăpăstiile neștiinței... E un tulburător spectacol intelec- tual : al unei înaintări prin cețuri, care, de la un moment dat se dau în lături, lăsînd să se vadă o bună parte din ceea ce astăzi alcătuiește fondul de bază al certitudinilor istoriei noastre naționale... Deși istoria este încărcată de numeroase digresiuni — nu altfel va scrie Hașdeu peste aproape două secole — din loc în loc este luminată de ideea generală, a cărei expresie lapidară și vibrantă este speciali- tatea Stolnicului... Nimeni, nicicînd nu mai privise astfel peste veacuri și nu îm- brăcase mîndria națională în cuvinte atit de vibrante și de cutremurătoare. Este, în stilul dificil numai la început, dar cuceritor apoi, al Stolnicului, o forță de a evoca grandoarea istoriei străbunilor, în care se pot descifra întîiele acorduri ale verbului profetic ce avea să răsune odată cu scrisul și cuvîntul lui Nicolae lorga". Acest fel de a vedea lucrurile transplantează pe terenul istoriei literare deformarea medicală a agravării simptomului ? Desigur, prin izolarea elementelor artistice, foarte adesea în stare embrionară, din contextul lor originar, extra-artistic (religios, istoric, politic, etic, general-cultural) și reînlănțuirea lor, după o optică estetică și după criterii de apreciere contemporană cu noi, cei de azi, se potențează niște la- tențe, se supradimensionează obiectul. Totodată, cum operația solicită intervenția imaginației critice, oricît de supravegheat ar fi factorul acesta cu cea mai încărcată doză de subiectivitate, actul de istorie literară capătă alura actului de artă. Să ne scandalizăm ? Putem contesta o evaluare locală, legată de un caz ori altul (Do- soitei, considerat ca un „creator tot așa dc mare, pe vremea sa, ca Budai-Deleanu. lieliade, Eminescu, Arghezi“, ca unul din creatorii pamfletului românesc). Dar pri- vită în ansamblu, întreprinderea lui G. Ivașcu se legitimează tocmai fiindcă „exa- gerarea* este conștientă și fidel urmărită? Dreptul criticului de a-și „deforma” obiectul, apăsînd violent unele laturi, cstompînd altele, este o revendicare legitimată de critica modernă. Oricum, pe drumul acesta proclamat „subiectiv", îndreptai în chip deliberat împotriva unei imagini de o obiectivitate mecanică, pozitivistă, a literaturii, pentru recuperarea ei integral estetică, se înmulțesc sorții unei interpre- tări creatoare de puncte de vedere. MIHA1L PETROVEANU QW2UNȚ C. N. M1HALACHE O PERSPECTIVĂ NOUĂ Î1RIZ0NT Apariția unei Istorii a literaturii române dobindește dimensiunile unui eve- niment cultura!. Cu ntît mai mult cu cit c o lucrare izbutită, scrisă din perspectivă contemporană, cum e cea despre care scriem. Lucrările vechi ale lui N. lorga. Eugen Lovinescu fi G, Călinescu, de istoria literaturii, nu mai sînt în circulație. Și chiar dac-ar li, ele sint vechi mai ales prin persnectîv* din care au fost scrise. Cele scrise după 23 August, cea a tui Al. Piru — ..Literatura veche" și ..Literatura premodernă* — s-au epuizat și autorul nu ne-a lăsat nădejdea că va merge mai departe; „Tratatul" Academiei (voi. I și II) este mat mult 0 culegere de micromonografii, unele bune, altele mediocre, Volumele următoare nu mal sînt așteptate decit ca O curiozitate. Acest gol mare din cultura noastră II acoperă lucrarea de sinteză a lui G. Ivașcu. Dacă 4 ani au trebuit unui colectiv de aproape 50 de persoane pentru redactarea istoriei literaturii române dc la 1780 pînă la I8W. cîtă trudă a trebuit să cheltuiască un singur om pentru a o scrie de la începuturi și pînă la aceeași dală. Numai cine a redactor măcar în parte o astfel de lucrare, măcar sub forma unui curs, poate ști și înțelege truda unui autor al unei astfel de cărți. Ci, Ivașcu poate fi mulțumit că opera de încununare, opera de maturitate, a unor strădanii de peste trei decenii în cimpul istoriei ți criticii literare este într-adevăr o biruință strălucită. G. Ivașcu este elevul lui Garabet Ibrăileomi, al cărui student a fost între 1929^1933, și al tui G. Călinescu încă din 1939, cînd era colaborator prețuit al Jurnalului literar. Lecția acestor două autorități din critica și istoria literară ro- mână i-a servit drept călăuză. Garabet Ibrăileănu în cursurile sate de la Universi- tatea din Iași (Epoca Conachi. Epoca Alccsandri. Epoca Eminescu și Epoca Sado- veanu) se dispensa de materialul biografic și se menținea la considerații personale privind esența operelor și a scriitorilor; G. Călinescu consemna, acolo unde simțea că e nd'esar, pînă șl amănuntul biografic și chiar anecdotic. G, Ivașcu a realizat în lucrarea sa O sinteză fericită între cele două puncte de vedere. Se dispensează de clementul biografic și de cel factologic în care s-a împotmolit ..tratatul" Acade- miei, Acesta poate fi aflat în monografiile scriitorilor sau în dicționarul enciclopedic. Ls prima sa lectură și noi am fost surprinși de pildă de faptul că ta G. Șincal nu e înfățișat tot calvarul suferit în lupta sa cu oficialitatea obtuză, cum eram obiș- nuiți din cărțile vechi, că la V. Alecsandri ni se oferă prea puțin din participarea lui la atîtea evenimente care au pus temeliile statului român modern ctc. Dar re- flecltnd mai mult și recitind cartea, ne-am dat seama că punctul de vedere al auto- rului este Cel just și că o istorie a literaturii trebuie să consemneze creșterea capa- cității de exprimare a frumosului, direcțiile de dezvoltare a geniului creator al poporului. Autorul afirmă hotărît poziția lui față de elementul biografic, anume că a reținut numai ceea ce era obsolut trebuitor pentru fixarea scriitorului în epocă și numai acolo unde biografia era ea însăși o parte din operă ca în cazul lui N, Bâlcescu șl N. Milescu. Primul lucru de relevat din această lucrare este că se întemeiază pe o con- cepție de ansamblu, care e coloana vertebrala a culturii noastre și anume ideea de unitate. Deși poporul nostru a trăit veacuri de-a rîndul în state separate, cultura lui s-a dezvoltat într-o unitate Impresionantă. Autorul afirmă acest lucru răspicat : „După cum se poate ușor constata. în centrul acestui efort de rcsîstcmatizare a stat ideea unîtAiii ab initio a culturii românești. Ideea nu e nouă, dar aceasta este o istorie a literaturii române care în expunerea materiei și-a propuso în mod con- secvent din «le mai vechi timpuri pînă Ia epoca actuală. Am încercat să demon- ? străm — și credem a fi reușit — ci se poate înfățișa creșterea limbii ți literaturii romăne ca o realitate structural unitară, dincolo de limitele impuse de vitregiile istoriei unui popor altfel trăind într-un ansamblu atit de omogen” (pag. 5). Noi credem că pornind de la această idee fundamentală, autorului i s-a impus structura lucrării și resistematizarea materialului. Nu mai apar capitole ca Literatura din Transilvania in secolul al XVH-lea ori al XVJIf-lea, Cronicarii moldoveni, Croni- carii munteni etc.. cum eram obișnuițî din alte asemenea lucrări vechi. Tot ideea unității structurale i-a dat autorului putința să cuprindă, întreaga dezvoltare a lite- raturii române șî să-și construiască opera ca un arhitect ce are în mintea sa planul unei mărețe construcții. Este marele merit al lucrării Iui G. Ivașcu. Nefiind ,.spe- cialist" în sensul îngust al cuvînțuluî „specialist", de care avem din nefericire prea mulți, auiorul a putut vedea totul departe și în adîncime. Tn aceasta rezidă origi- nalitatea lucrării; în viziunea de ansamblu, în îmbrățișarea întregului material într-o perspectivă nouă. Dacă autorul vede întreaga evoluție a literaturii noastre în con- dițiile istorice date, nu neglijează nici așezarea ei in contextul spiritualității europene. Autorul îți face un merit din a recunoaște că a valorificat cercetările ante- rioare semnate de autorități în materie — lorga, Densușianu, Călinescu, Ibrăiieanu ș.a. — altfel nici n-ar fi posibilă alcătuirea unui astfel dc lucrări și că a reținut rezultatele acelor cercetări cînd erau indiscutabile, dar și-a spus și propriile sale păreri cînd a fost cazul. Este atitudinea omului ce și-a propus ca principiu călăuzi- tor, „sum cuique tribuere". Dacă adepțîi erudiției biografice pot rămînea dezamăgiți la lectura lucrării, autorul ne-a oferit o compensație mult mai bogată : capitole de sinteză clară, remar- cabile, privind diferite epoci: „Coordonatele românești ale secolului al XVIII-tea", „Sub semnul revoluției de la 18^8 și al luptei pentru Unire", „Clasicism și roman- tism", „Cristalizarea ideologiei literare moderne" ș, a, G. Ivașcu află și relevăîntr-o epocă sau în activitatea unui scriitor elementele care vestesc direcțiile viitoare. Un exemplu concludent: Radu lonescu prin articolele sale critice îl vestește pe Titu Maiorescu, care va domina epoca următoare. Lucrarea e străbătută de la un capăt la altul de un suflu de profund patrio- tism. nu în sensul ieftin al cuvîntului. ci ca o atitudine lucidă care te duce la prețuirea acelora care au îmbogățit viata spirituală a unui popor, cum e cel al nostru. Capitolul despre Școala ardeleană sau despre N. Bălcescu sînt revelatoare în acest sens. G. Ivașcu află de multe ori caracterizări sugestive și cuprinzătoare: „Un rapsod al vitejiilor lui Mihai: Stavrinos, Primul „homo universale" din cultura ro- mână : N. Milescu", ,.Un savant de renume european: D. Cantemlr", „Un ideolog liric: Alecu Russo", „Legendă națională, dar și exotism: D. Bolîntineanu”, „O sin- teză a epocii: V. Alecsandri4 ș. a. Să-î aflăm autorului și deficiențe ? Nu e cazul. Că am fi voit ca unele capi- tole să fie mai dezvoltate, că uneori ni se pare că un scriitor e favorizat în dauna altuia, aceasta ține de propriile noastre puncte de vedere, și dorințele noastre nu pot fi deficiențe ale lucrării aci discutate. Cartea e scrisă într-un stil academic, mi prea încărcat de neologisme, într-o frumoasă limbă românească. LNOZIifO debut * PRIVIND Tăcut se strecoară viatul printre noi aplecați peste-acel străin adevăr Rostit de fiecare dată și negăsit într-atit de multe cuvinte. Sintem amintirea unei străzi fără nume — Cu palmele-ntinse, arzînd de strălucirea ploii cu părul alunectnd pe umerii goi, Alergăm, atingindu-ne la intervale neregulate Atunci ne privim mai cald $i ne-nțelegem cu simple priviri. Un timp nesțtrșii au rămas lipiți unul de altul Apoi au plecat ținindu-se de umeri Treceau zimbind. ADRIAN NASTASE E PREA TÎRZIU £ prea tîrziu acum E prea tîrziu s-o iau pe alt drum, E prea tîrziu să cred tot ce-mi spui E prea tîrziu din viscolul clipei s-adun Atitea stele risipite ia capătul razei, E prea tîrziu. ORIZONT ASTRU INGENUU 0 ce trecute-s toate Și uitate de mult, i Astrul de la care primeam Lumină, In creuzetul vieții. S-a calcinat de mult. Aș vrea s-aprind Acea fărimă de rază, Care — a durat peste tim/ Ca un astru ingenuu — Lumină de demult. ELENA SOLOMIE-DEAC CULOAREA NORILOR In ochii mei, fintlna își cheltuise zorii. M-ademenea fă rina Cu plante iluzorii. Tu, cețurile toate Le-ai alungat cu mina. Dar tot crescură norii. O geană de chemare Se-mparte pîn-ta moarte. Cu flacăra ce doare Puneam un semn in carte, A cita oară, oare 2 Tu prea erai departe Și soarele, prea soare f LIDIA BEJENARU ORIZONT ANDREI A, LlLLlN ARTA orientări TĂCEREA din problematica curentelor novatoriste ORIZONT Terorizată de imprecațiile profetului captiv și, totodată adînc rănită în min- dria ei, Herodiada izbucnește tn una din scenele culminante ale Salomeel de Richard Slrauss în dubla porunca: „Beftehl ihm, er soli schweigen 1" Și zicem; dublă poruncă, fiindcă eroina este exasperată de răbdarea letrarhuhii, iar inflăcărata-i replică se adresează cu egală furie acestuia ca șl profetului din subterană. Să adău- găm mai departe că țesătura orchestrală care sprijină replica — o succsiune de di- sonanțe tăioase pentru vremea aceea, rezultînd iiinir-o expresiva suprapunere a unor acorduri în si-major și re-minor — constituie o pagină politonală timpurie, de mart sugestivitate psihologică. De altfel, între 1902 și 1905, cînd Sirauss își compune Solomeea, practica șî estetica muzicală europeană n-au ajuns încă să tragă din criza tonalității, ce se anunțase încă In partitura lui Tricon, concluziile. Epigonii lui Wagner — un Draeseke, Hauwgger sau Tbullle — nu s-au putut decide să con- tinuo în mod creator experiența maestrului. Richard Strauss — și el, anticipează. Căci de abia în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru se va ajunge îa for- mularea sistemelor atonale șî dodecafonice, prin care se înnoiește limbajul muzicii occidentale, Jar dacă Feruccio Busoni, Josepft Matthlas Hauer și Arnold Schonberg constituie pentru estetica zilelor noastre mereu încă numeroase probleme, aceasta st datorează în multe prlvinți înlîrzierli acesteia din urmă față de creația lor. Mai combativ, urmat și de un gruo de discipoli înflăcărați și (atentați. Arnold Schdnberg »-a impus mai mult unul public cult și antiveleilar decît grosului criticii muzicale, în limp ce Busoni și Hauer. nu mai puțin originali în privința principiilor, verificate printr-o operă bogată și variată, își așteaptă încă descoperirea, De unde totuși inhibiția față de aceste concepții, strădanii novatoare și valori ? G hermeneutică grăbită ar putea să enumere o seamă de cauze obiective și subiective, să le sistematizeze și să le explice. S-ar putea vorbi astfel de o rezis- tență colectivă bazată în proporții nedefinite pe ansamblul rcacțiunilor organice și spirituale ale omului față dc orice tentaiivă de inovație revoluționată a oricărui limbaj. Totuși, lingvistica generală știe că numai în decursul unor puține gene- rații, limbi riguros formale, ca limbile greacă și latină, au cedat, în ciuda uriașei tor puteri expansive, în fata puterii corosive a timpului. Similar, gramatica artelor plastice, după cîteva secole de stagnare în decursul evului mediu, s-a restructurai temeinic — ți nu o dată 1 — în timpul Renașterii italiene, al clasicismului francez și german, al Impresionismului și, mai nou, al cubismului. Atunci explicația, poale. se găsește în faptul că limbajul tradițional al muzicii occidentale este constituit din simboluri în mult mai mare măsură decît limbajul artelor plastice. Că asemenea magici, cabalisticei sau măcar chimiei, cart devin inoperante deîndată ce părăsim simbolistica lor, și muzica devine de neînțeles în intenționalitatea ei dacă se fo- losește de alte mijloace de expresie — de un alt limbaj melodic șl armonic și de alte simboluri ritmice, agogire și coîoristice — decît cele stigmatizate de o tradiție multiseculară. Am ajuns însă pe această ea1e să stabilim pentru arta muzicală așa ceva ca un cadru fix, cu miei insule solide țprecjașicism, clasicism, romantlrm) in fluiditatea primitivă a gamelor majore șl minore ca șl a unui cromatism naiv, cu raportare continuă la un centru tonal. Cui bono? Ar îi servilă, ce de drept. metafizica muzicii, formulată de nu prea muzicalul Arțhur Schopenhauer, cu ticul £?- ei fideist de identificare a acordului'de tonică (Dreikiang) cu Sfînta Trinitate, în schimb mai nimic din emoțiile clementelor artistice, pe care școlile naționale le-au adăugat în ultimul veac la marele tezaur al artei universale, nu și-ar găsi justi- ficarea. Intr-adevăr, atiU timp cît tendința de simplificare rămîne dominantă, numai fondul sărăcit prin rareficare, reducere și împuținare al mimetismului ipigonic, rupt de viață, poate fi înțeles și aprobat, întrucîl numai el vine intru înlhnpinarea lenei și comodității. * Trebuie să subliniem, totuși, că în ultimele două pătrare de veac, funcția artistului in societate — și cu ea rolul artei — s-a schimbat fundamental față de aceea din perioada clasicismului și romantismului, cînd unele figuri titanice ca (iOethe, Beethoven, Berlioz, Liszt șl Wagner au produs o adevărată revoluție în raportul de subordonare a artistului considerat pînă atunci doar ca un fel de pro- fesionist dintr-o branșă aparte, impunînd dreptul marei lor individualități și cu ea criteriile valorii. Încă W. A. Mozart a fost concediat cu un picior în spate de la curtea arhiepiscopului din Salzburg. Goelhe a rămas condescendent fată de prinți dar cînd marele duce încearcă să-i impună o măsură arbitrară, el părăsește în semn de protest direcțiunea teatrului weimarîan. blamîndu-l în med public pe marele duce- La fel. Beethoven nu-1 îngăduia arhiducelui Rudolf, etevului său de pian, nici o abrogare de la rcguleJe artei, corectîndu-1 la nevoie fizic. Cit datorită lui Berlioz, Liszt, și Wagner, care determină prin marea lor personalitate nu numai stilul mu- zical al epocii, aristocrația conservatoare își pierde definitiv mecenatul, prestigiul social și moral al artistului cresclnd în ochii clasei noi a burgheziei financiare, proporțional cu dorul neistovit de reînnoire, investigație și transformare a artei, pro- pagate de ei. Se înțelege, credem, de la sine că odată cu zorile transformărilor fundamentale aduse limbajului artistic de iscusitele spirite novatoare din prima parte a veacului nostru, a trebuit să Se schimbe și funcția artistului in societate. „Nu tu funcționar, nu tu maestru ci pur și simplu mijlocitor", acesta este după Paul Klee artistul zilelor noastre în societatea occidentală. Șl Paul Klee adaugă: „El se mulțumește să filtreze sevele ce se urcă din adincuri ca să le dea mai departe". Substituția simbolică „arborc-artist" în Cultura germană este veche. O cu- noaște într-un anume sens încă filozoful-pantofar Jacob Bbhme; o îniîlnim tainic inzifrată în poezia tînărutui Goethc. ca apoi ea să devină simptomatică spre sfîr- șîtul veacului trecut pentru concepția lui R, M, RMe, găsind o- largă oopularizare prin vigneta paginii de titlu a Ceasîoou/ui (Stundenbuch) ca „copac îintînă" cu trei guri de apă, Paul Klee, care J-a înlîlnit în repetate fînduri pe R. M. Rilke, o preia de ia acesta ca simbol al ,,realității" în același timp imobile și fntenș active a artistului, mereu deschis față de totalitatea existenții. Iar dacă în. continuarea pre- cizărilor de mai sus Klee adaugă: „Frumusețea culorilor nu purcede din artist* ea numai 11 traversează", Ideea pare direct înprumutată din Sondele către Orfeu. Și aici, din chiar primul sonet, se spune: „Și-un pom crescu. O, pură depășireI (...) Totu-a tăcut. Dar chiar în amoriire, / fu începui și semn de transformare (...) Glas, răgete pustii / părură mici în inimi. Și tinde doar / colibă fu, mai iert, (...) cu o. întrare-ai cărei stilpî tresar — / un templu în auz tu le-ai creat"'). Și mai departe: „Un cîntec învățat nu-i rîvnă dreaptă ! nici dibuiri, nici sîrg greu răsplătit: / ființa noaslră-i cîniecul rostit (...) învață cînlecul să-l uiți de neființă1). Nu la o concepție esențial străină s-au oprit și ceilalți mari artiști din primo jumătate a veacului. Mărturia lui P, Picasso despre prioritatea „artei" care, fizic ți moral, îl depășește, astfel încîl el pictează cum ea îi dictează șl ceea ce ea îi dictează, este cunoscută. Asemănător s-a pronunțat șl Arnold Schiinberg, despre care în genere se crede — foarte pe nedrept 1— că a fost o fire puțin exaltată și exuberantă, elaborîndu-și opera la rece, după un soi de parametri dinainte căl- ORIZONT ii R. M. Rilke: Versuri, EPL. Bucurtșfl, 1966, p. S®, In admirabila traducere a Măriei Bănuț. i) Op. c. p. 2® svnțtul III In traducerea lui H. Argtntescu-Amia ORIZONT cula'i. Problema este mult mai complexa ți vechea nsiholopie n artei greșește, ope- rând cu mijloace neadecvate, prin care încearcă să Introduci In procesul creator un determinism mecanicist. Altminteri, mărturiile susamintile nu sînt izolate. Astfel încă în pragul veacului, dramaturgul neoclasic german Paul Ernst rostește formula ; „Wir kdtinert nichl iur unsl“ fără ca prin aceasta să pledeze și pent'ii iresponsa- bilitatea, resemnarea ți pasivitatea Omului. Dimpotrivă, Paul Ernst crede în reali- taxa diferențierilor de clasă, de putere, de avere ca elementele determinismului social, ți el crede ți în realitatea factorului ereditar — bineînțeles, într-o formă mult mai evoluată decît Tolstoi, Ibsen ți ilauptmann; criteriile după care faptele omului trebuie judecate nu i se par totuși a fi cele ce ar rezulta din altoirea rea- lității psihice pe cea socială ți biologică, întrucât mobilele ultime, în foarte multe cazuri, contrazic, la o analiză atentă, coordonarea deplină, fără liiatusuri, a năzu- ințelor, sentimentelor, gândurilor și actelor noastre. Cu atât mai mult atunci crește după Paul Ernst rolul conștiinței. ea avind misiunea de a conduce ca gândire activa totdeauna spre o soluție în perfect acord cu cadrul social ți moral al exis- tenti noastre. Astfel deci subiectul care Se frământă, care după specificul voinței sale greșește sau nu greșește, care-țl biruie sau nu-ji biruie înclinațiile și apeti- turile, care decade sau se izbăvește, este șî rămâne individual real, pilduitor prin aceasta și pentru artistul creator. Individul real poate fi concesiv și prin aceasta, comic sau tragic — nu insă fără ca în fața instanței conștiinței să răspundă nt curmat pentru faptele sale. la fel răspunde pentru opera sa și artistul, chiar dacă aria este și rămâne o realitate superioară eului plenar — ca ființă umană ți ca creator — a lui X sau ¥. Faptele acslea au fost lămurite și de marele fizician Max Planele în câteva pagini luminoase, intitulate Despre esența liberului arbitru, în care e! arată că „vc'nțn noastră proprie ne este de înțeles numai pentru fapte îndeplinite"’). Aceasta, ponte, fiindcă psihologic inteligența este refractară oricărui apriorism, adăugăm din pnrte-ne. Misiunea ei este să constate, să verifice, să analizeze fapte, nu să le aplice tipare gata făcute. De pe o poziție înrudită formulează Saniuel Becketț în Fin de pârtie acesl erimpel de dialog: (tnmm (avec angoisse) : Mais qutesî-ce qui se passe, qu'est-ce qui passe-? Clon; Quclque crose suit son cours... i ilamm (;u neliniște sufletească): Dar ce se întîmplă aci ? Ce se în- timplă aci * tilov: Un lucru oarecare îți urmează cursul... Pentru el se poate cita, de pe poziția „faptelor îndeplinite* acest mîc co- menlar din [,‘lrtnwnmable: „Ce qui se passe, ce sont des mots*. Semnificativă in sensul celor examinate rămine în primul rând diferența constat abilă de niveluri — al țub-conversațtei, dusă așa-zidno de-a sila, între Hamm și Ciov, ca nivel al unul provizorat, ți al formulărilor quasi aforistice a fortiori — din supraetajarea cărora rezultă, dacă nu ne înșelăm, acele ,,stlmulaHi perturbante" din dicțiunea operelor lui S, Beckett, pe care L. Janvier, unul dintre cel mai Iscusiți comen- tatori al specificului lor, înclină s-o numească, eu un termen foarte aproximativ, „muzica lor concretă", Nu e ușor să faci apologia lui S, Beckett. Inamicii raționalismului eșulază în această muncă la fel Ca și neopozitiviștii șl existențialiștii. Există o sc’Hță materială a cunaoșterii ? Pusă astfel, întrebarea din perspec- tiva tui S, Btrkctt se adeverește a nu fi nîci oportună, nici prudentă. Și în ciuda faptului, in!r-o epocă cu predominanțe tehnice ți științifice. ea se impune cu pasiune Ce ne învață supraetajarea contrapunctică a nivelelor din textele Iul S. Becketlî Că la o temperatură emoțională ridicată (angoasă, urii, dor) între „trăire" și „expresie" puntea verbal-ideativă nu funcționează în mod normal, în ziua cînd vom îi in posesiunea unui model fiziologic șl psihologic avansat, dereglajul acesta va li ușor de urmărit pe tot parcursul căilor sale, devenind perfect măsurabil și -- - oale — remediabil. în cadrul societății moderne din occident, în care solici- tările sînt imense, de aici se nasc un număr mare de defecțiuni, lapsusuri și ne- reușite. Dar societatea tehnocrată contemporană este supusă ți unui adevărat bom- bardament informațional, de pe urma căruia se creează o confuzie de stimuii, în 11 Mii PUnck : Vom Wesen der Wllliirstrclhcit, Lipsei, 1®6, p. 20 sl u. condițiile acesteia, unii oameni se pierd cu totul, se dezorientează, îndeosebi tinerii 5 nu mai au busolă. Angoasați și copleșiți de urît sau vînînd plăcerile „paradisului artificial”, spre a evita disperarea totală, ei se mulțumesc să trăiască triumfuri ima- ginare. devenind mitomani. Căile pe care arta contemporană înaintată încearcă să remedieze acest „Curs” fatal al lucrurilor din lumea tehnocratică occidentală sînt numeroase șl variate. Astfel, foarle recent, un factor de seamă al filmului francez a declarat: „Le cinema devrait fitre Tanti-fatigue". In consecință, se plănuiesc pelicule care, prin temă, dialog ți imagini să nu mai cauzeze spectatorului „eochymose". Nu știm in ce măsură aceste inițiative vor fi încoronate de succes artistic, cum nu știm nici dacă omul occidental de mîne-zi va izbuti să iasă pe această calc din impasul psihic ce i-a fost prezis încă din primele decenii ale secolului de unii mari artiști, cutremurati de asaltul tehnicii moderne. Hipertrofia eroico-patetică a vitezei, concepția ciclică a orariilor de muncă, specializarea ți tehnicizarea crescîndă, cu succedaneul lor inevitabil: uniformi- zarea practică a vieții ți traumatizarea omului, pot fi citate ca modele, pc care James Joyce le-a avut în vedere, cînd ți-a conceput romanul Finnegans Wake ca un „vlcous cycle”: „cerc vîco®“. Și semantîzarea ciudată a formulei care asimi- lează numele filozofului italian Giambattista Vico, autorul primei teorii ciclice a culturii, cu atributul „vicios", este, în sensul celor arătate în aceste pagini, nu mai puțin sugestivă decît faptul că textul romanului pornește pe prima pagină cu fragmentul final al unei fraze, al cărei început figurează pe ultima pagină — invi- tație din partea autorului, de a începe lectura de oriunde I în felul acesta, autorul dispare cu desăvîrșire, iar opera de artă se creează mereu din nou, prin partici- parea activă a cititorului. „Opera de artă nu reproduce lumea vizibilă ci ea o face vizibilă", subliniază într-un sens înrudit și Paul Klee. Căci dacă a privi o operă de artă a presupus încă din Renaștere o înaltă pedagogie spirituală, aci ți acum publicul este invitat mai mult decît oricind la 6 participare concretă. In orice caz, în fața euritmiilor coloristice pure, a hieroglifelor ți ideogramelor din pînzele lui Klee, sugerînd miș- carea neîntreruptă a materiei, i se pune în vedere privitorului să-și revină din imprăștierea în care l-a tîrît impetuozitatea dezordonată a simțurilor, spre a se concentra la maximum. Fără a ii esoterică. linia în onera lui Klee, nici dacă ea se supune unei lecții riguroase de perspectivă ca în lucrarea Camera locuită, nu poate fi luată drept ceea ce ea circumscrie, fiind plină — precum sezîzează Henri Michaux — de pulsațiile angoasei. Sau, în formularea ingenioasă a comentato- rului : „Cîte o linie fntîlnește altă linie. Cile o linie evită o altă linie. Aventură de linii. Cite o linie pentru plăcerea de a fi linie, de a porni (...). Pînă aci nimeni n-a făcut o linie să viseze. O linie așteaptă, O linie speră. O linie recon- struiește în gîndu-i un obraz". Să mai adăugăm că printre hîrliile Iul Paul Klee s-au regăsit schițele sale notative pentru seria întitulată Patrate magice, în care pictorul a încercat — în gama diverselor culori și tonuri ca și în repetiția lor ritmică — să transpună în arta sa investigațiile muzicale dodecafonice ale lui Arnold Schdnberg din 1923 în partea lor matematică, schițele se bazează pe o tradiție multimilenară. Chinezii cunosc asemenea careuri încă din timpul împăratului Yiî, numîndu-le ,.ioșu“. Ele au servit inițial la diferite calcule astrologie® și calendaristice; mai tîrziu ele au fost folosite și ca talismane, fiind asimilate celor patru elemente, rozei vînturilor, planetelor și zilelor faste și nefaste. în cadrul unei arte care iți propune mai ales să facă vizibilă lumea, inte- resul artistului pentru aceste vechi forme de simbolizare a realității nu este deeft firesc. Faptul că totodată Paul Klee încearcă să dovedească fecunditatea pentru pictură și a experiențelor dodecafonice schonberghiene, arată, după noi, cît de adînc. impregnată este pictura sa de un tainic strat de asociații muzicale, fapt care con- feră diferitelor nuanțe ale unei culori caracterul unor sinestezii. Prin toate aceste procedee, artiștii mari novatoriști din primele trei decenii ale veacului au încercat. în fața năvalnicei tehnicizări a lumii, să trezească în se- menii lor un sentiment crescînd de răspundere pentru valorile unei culturi autentice, izvorîte atît din realitatea arhetipurilor cît și din aceea a nevoilor social-istorice ale contemporaneității. Marile creații ale epocii — dramele muzicale Moise fi Aroa de Schbnberg. Wottek și Loulou de Alban Berg, Ioana pe rug de A. Honegger — sînt alături de creația romanescă a lui James Joyce, Italo Svevo, Thomas Mann. ORIZONT ORIZONT £ William Faulkner fi marea creație picturală ți sculpturală a lui P. Picasso, G. Braque, P. Klee, A. Giacomctti, G. Moore — deținătoare ale unui mesaj de înălță- toare umanitate. Nu mai puțin, principiile formative ale artei noi ca fi diferențierea fi inovația mijloacelor de expresie, stau fi ele în slujba mesajului. lată-le într-o scurtă înșirare recapitulativă: — preeminența artei față de artistul creator; — condiția ireductibilă a artistului la intelectualitatea sa: — promovarea inconștientului la rang de „conștiință pură" ; — degajarea mijloacelor de expresie de suportul reprezentărilor curente; — atenția acută față de lapsusuri ca și față de aspectele „concrete al limbajului". * ! Poate că după aceasta înșirare vom înțelege mai bine fi ce vrea să spună Eugen lonescu, cînd exclamă: „Je cherche desesperement mes racines”: „îmi caut cu disperare rădăcinile". Paul Klee, pentru a reveni aci la el, a subliniat, pe o pagina din eseul Confesiune creatoare, răspuns la manifestul lui Kandinsky despre pictura pură: „Gîndirea este acea realitate care mijlocește înlre pămînt fi univers", servindu-ne mai mult decît o săgeată de direcție, in ce sens anume trebuie înțe- leasă beția cromatică a pînzelor sale ca medie creatoare între fenomen fi idee, lucru fi structură, nuanță și valoare. Asemănător fi lonescu își va termina exa- menul cu concluzia : „C'est dans l'ireel que plongent Ies racines de la rdalîii" : „Rădăcinile realității coboară in ireal". Trebuie să precizam aci că asocierea „irea- lului" cu incoherența unor fenomene de conștiință, deseori făcută într-o anume ese- istică, este mai mult decît penibilă și ca nu contribuie cît de cît la lămurirea fe- nomenului. Ca și Lucian Blaga, care pornește de la alte premize epistemologice spre definirea aceluiași fenomen, Eugen lonescu nu crede în posibilitatea unei con- științe unice- Acolo unde ea se ivește sau se întrezărește ca fapt teoretic, la un examen mai atent ni se relevă natura ei chinuită, de construcție raționalistă, de- ductivă, apodictică, tipizantă. Viața o exclude și îi contrazice realitatea. Mai mult, viața ne dezvăluie și originea ei ca act al neputinței din partea unora de a cuprinde realitatea vie, cu mulliplele-i fețe, unele luminoase, altele întunecoase Formula ionesciană despre „irealul" în care coboară rădăcinile „realității" este expresia încrederii sale totale și perfecte în aspectul global al fenomenului viu, țață de care orice „limitare" înseamnă un act de frustrație și pauperizare cu urmări tragice. Foarte asemănător cugetă și Lucian Blaga, dacă spune, bunăoară în aceste versuri: „Sutlete, prund de păcate, / ești nimic și ești de toate... / Drumul tău nu e-n afară, / câile-s in tine însuți. / Iară cerul tău se naște / ca o lacrimă din plinsu-ți". Cu alte cuvinte, greșește cine crede că poate găsi în aceste versuri expresia unui imanentism benin, menținut prin forțe proprii intr-un fel de echilibru plutitor, nediferențiat, larvar. Orizontul necesităților obiective nu este străin de vi- ziunea despre lume a aceluia care-și numește sufletul „prund de păcate", cum „lacrima" din imaginea finală interzice de a vorbi de autotclism acolo unde ea este pomenită în direct raport cu tărîmul atitudinilor absolute. In ciuda unor „sen- suri imediate" — iar ghilimelele în acest loc încearcă să servească o mai bună înțelegere — care predestinează la o interpretare plată, monocordă, simplifica- toare, adevărata forță și adevăratul înțeles al acestor versuri este deci anti-pitoresc, anti-anecdotic și antî-simbolist în funcție de o logică modernă care pune, ce e drept, accentul pe întesitatea și tonalitatea conținutului, fără a coborî, totuși, poezia la nivelul sentimentalității și sensibilității comune. De altfel prin însuși rostul ei de a fi poezia interzice aceasta. Ceva din destinul lui Euridice îi este propriu, adică ..să fie, deși părtașă a neființei / al eului temei statornicit", precum ar spune R. M. Rilke’). Ca atare, ea pornește invariabil de la un moment zero care, paradoxal, închide totuși în sine germenele maximei vibrații și ecloziuni. In sensul acesta locul termenului „tăcere" în opera lui Lucian Blaga, la fel ca în arta modernă în genere, ni se descoperă, schimbînd unghiul de privire cotidian, ca mareînd în re- zumat însăși condiționalitatea creatoare a lirismului. Mat mult decit oricare alt <) R. M. Rllkr. op, cu. p. 296. cifru posibil, termenul „tăcere" este înzestrat cu o putere evocatoare inegalabilă 5; — de fundal cosmic ca și de posibilitate de înfăptuire a unor vibrații puternice și diferențiate, care să confere poemului o plenitudine de viață reală, if „Ocup un punct în retragere original", subliniază Paul Klee la un moment dat și propoziția cuprinde mai mult decît o filozofie întreagă, în fond însă, s-o spu- nem de pe acuma, experiența artiștilor occidentali moderni nici nu este atit de ine- dită, Astfel printre multe fapte înrudite, este indicat să amintim că începînd cu experiența pitagorieniloc care, cu o formulă transcrisă de Ovidiu, s-au numit sau au fost numiți „Coetus silentium" : „adunarea tăcuților", elaborarea unei opere oricit de modeste, care necesită echilibru și calm, îl situiază pe artistul creator atit înafara zgomotului cotidian, cit și în contradicție cu tot ce e curent și banal, fără ad transforma prin aceasta și intr-un permanent opozilionist pe plan social. Doar dacă societatea timpului sau, prin poziția istorică ocupată de ea, impune și aceasta. Pitagorieniî, după mărturia lui Empedoele (Fr. 134), identificîndu-l pe înte- meietorul școlii lor cu Apollon Hiperboreiculs), au scrutat în el „ultima putere" a lucrurilor (phfen hiere). A vedea în izolarea lor o demarcațiune față de vulg ca și o sfidare voită față de puterea de clasă a „tiranilor" din Magna Graecla — și numai alît, este greșit. Căcî dacă această izolare se înglobează și ea în „aristologia" epocii, ea este, totuși, handicapată față de selecția din jurul „tiranilor", dominată de criterii de iscusință politică și militară, prin orientarea ei unilateral spirituală, prin care mișcarea pitagoreică se înrudește cu alte asemenea cercuri filozofice în- chise din orientul mijlociu ți îndepărtat. în buddhîsm, care sub forma școlii 2en ține azi înlănțuite numeroase cercuri de laici și artiști din occident, dragostea vieții terestre (rttparaga) și dragostea vieții cerești (aruparaga) se constituie într-o antinomie ireconciliabilă. Un „arahat" stă sub imperativul negării absolute a tot Ce deobște este caracteristic pentru viața obișnuită i iluzia conștiinței individuale, îndoiala, Încrederea în practicile religioase curente, sensualitatea, patima carnală, ura și reavoința, Zgomotul este nedespărțit de toate acestea. Interesant de notat, în acest sens, este felul cum în limba sanscrită s-au format termenii pentru zgomot; nihstrana, respectiv ninada. Ambii sînt un fel de augmentative. La baza primului se află substantivul soarta: sunet, tunet, zvon; la baza celui de-al doilea verbul nadati ■ a țipa, Spiritul limbii procedează deci în ambele cazuri după același tipic, prin apozlția silabei indeclinabile ni-, de valoare adverbială, însemnînd „mult" — procedeu naiv, dar expresiv. Și mai ales, el nu este un produs de consternare ți mirare, ci prin el se vădește o mare doză de spirit analitic care in felul acesta apare la hinduși ca o particularitate psihică naturală, cu urmări morale și artistice de netăgăduit pentru totalitatea culturii lor naționale. Diferentele dintre cele două mișcări spirituale, a pitagoreismului șî buddhis- mului, sini fundamentale, mareînd două stiluri eu toiul distincte de a concepe spiri- tualitatea. Astfel, la pitagoreici, dacă izvoarele parcimonioase și pline dc lacune ne permit să fim bine informați, toiul era îndreptat spre educarea armonioasă a indi- vidualității ; în buddhism, dimpotrivă, se tinde spre estomparea șî înlăturarea tuturor notelor distincte și originale. Pitagoreicii au tins sa cunoască legea și structura deosebită a lucrurilor, să stabilească gradul lor de importanță primordială, spre a se servi de ele cu maximă eficiență pentru evoluția gîndirii iilozofice, științifice, artistice eic. Să amintim aci că o seamă de învățături ale pitagoreismului au supraviețuit școala pitagoreică propriu-zisă. Ele au fecundat necontenit gîndtrca estetică în decursul ultimelor 2500 de ani, prin un număr mare dc concepte ți instrumente ea „armonia sferelor", „doctrina proporțiilor”, „monocord", „tetractis", „lambdoma”, „tăietura de aur" etc. Cel care le-a studiat mai aproape de noi. străduindu-se să le cuprindă într-un sistem unitar, a fost muzicologul austriac Hans Kayser, decedat, după o activitate bogată în roade, în 1964. Elevul său Rudolf Ha ase ocupă azi sin- gura catedră din lume de studii armonice pitagoriene, înființată în I9G7 la Aca- demia de muzică din Viena. în programul său de lucru se înscrie, pe lingă depis- ORIZONT S) A Etud«<, Paris. 1915, p. 271, S? iarea unor noi izvoare, reconstituirea gindirii pitagoreice prin cercetarea cu mijloa- cele acusticii modeme a tuturor relațiilor posibile între fenomenele artei și feno- menele naturii. în limba germană, schweigen; a tăcea, verb ți substantiv, derivă de la un radical idg. suig(k), din care coboară și termenii corespunzători din limba greacă: sige: tăcere, sigan: a tăcea și sigelos: făcut. Romanii, după cum atestă formula plină de vervă a lui T. M. Plautus: Sitele ei tacete I, au folosit în egală măsură, aut derivatele unui radical sil-, cit ți ale altuia tac-, ambele cu aceeași accepțiune de bază, doar că primul, precum o arată definiția antică a lui silentium ca fiind uzitat „de alquna re", pare a fi fost folosit îndeosebi in raport cu lumea fizică, pe cînd cel de-al doilea se referea la persoană. Cu aceste accepțiuni, termenii au fost preluați mai departe ți de limba franceză, în care alături de silence, care marchează încetarea oricărui zgomot, ți silencieux avem verbul (se)taire: a tăcea, a nu spune Din același izvor latin își trag însfîrșît și englezii substantivul și verbul silence, respectiv adjectivul sileni. Această scurtă recapitulare nu este întimplătoare in acest loc. Dacă nu vom susține neapărat că prin continuitatea acestor termeni în limbile respective, ca șl prin tăcere și a tăcea in limba română, se înlrezărește posibilitatea unor tradiții pitagoreice, o anumită comunitate de destin, de acuitate și luciditate, nu va rămîne exclusiv de domeniul ipotezei. „Schweigen", în limba germană, în sens de „teise sein" : „a li tăcut", are ca termeni înrudiți „Stille", „Ruhe". „Friede", iar ca adjective „tonlos", „still", ..stumm". Și în limba română „tăcere" și „tăcut" își asociază o seamă de termeni ca „liniște", „calm", „nemișcare" și „pace" care îi îmbogățesc simțitor rezonanța Șl asemănător se petrec lucrurile și in limbile franceză și engleză, A vorbi în marginea acestor fenomene lexicale de o „artă a tăcerii" și de <; „literatură a tăcerii" nu înseamnă a recurge 1a un criteriu periferia), fără o expe- riență lingvistică multiseculară bine stabilită. De altfel, nu sîntem nici primii Care o facem și cu siguranță, nu rămincm nici ultimii. Am schițat într-un paragraf anterior, în raport cu poezia lui Lucian Blaga, semnificația ontologică a tăcerii ca moment zero în geneza poemului Credem că acuma, sub forma opțiunii, a personalității și a duratei, rolul ei în rontextura ariei moderne, aplicată cu grijă și atenție asupra nuanțelor, este cu desăvîrșire clară. Tăcerea aceasta nu izvorăște din ethosul de singularizare a unor apucături aristo- cratice, precum ea nu este nici efectul unei evaziuni sau intimidări. Nici o Hero- diadă a vremurilor noastre nu poruncește asupra ei, calitatea ei esențială fiind aceea de a servi înflorirea frumosului șî adevărului. ORIZONT Cind încheiem aceste pagini, lucrarea The Literaiure of Silence (Henry Mii ier A Samuel Beckett) a profesorului Ihab Hassan vine să confirme o bună parte din tezele noasire de lucru*). îndeosebi capitolul The Memory in Fiction, cu ana liza pătrunzătoare a realității lui Jhe altoie worid of ari", justifică prin interme- diul experienței nuanțate a lui Henry Miller și Lawrence Durrell, cu ample ecouri in structura tehnică, tratarea timpului și simbolismul caracterelor din romanele lor, pledoaria noastră pentru o estetică la înălțimea creației artistice contemporane. O anumită orientare comportamentală nu va putea să lipsească din ea, ceea ce în fond față de o artă care își propune să îmbine necontenit psihologicul cu o viziune despre lume, bazată pe mit7), nu este decît de înțeles. In orice caz, „legea încă nescrisă" a transsubstanțializării anecdoticului va fi urmărită în felul acesta me todic, iar categoriile de „stil*, „poezie", „simbol", ..muzicalitate", „mister", „frumos" etc. nu vor interveni arbitrar în judecarea operei, fărămițîndu-i linia evo lutivă lăuntrică. «) La Altred A. Knopf. New-York. 1967. od- a doua 1968 7> G. S. Fr*«r: Lawrence Durrell, Faber A Faber. Landou. 1968. p- 129. din literatura universală * TINERI POEȚI JUGOSLAVI radomir andrici PESTE DEAL Cei dragi se duc peste deal Abia cintă. Abia surtd. Din pisc pină-n vale pe drum Pulberea oaselor le-ascunde urma Mai departe de deal nu s-au dus Aici se-ncheie memorialul soarelui Urletul încolăcit în inima pietrei așteaptă Cine-l aude îi devine oaspete drag Moartea își află cuibul acolo Unde adevărul despre ea ajunge -nainte Cei dragi se duc peste dealul Atit de înalt incit să-i poată ascunde Cu mina tremurîndă ei fac semne de-adio Și-și mai întorc fața să soarbă lumină. goiko giogo CINTECUL LEBEDEI Valea mea, colina inea Păsări nebune vinează consoane-n abis Cite nopți cît aur au țesut ORIZONT Pietrele (le moară în această mania Și nu e liniște. nu sînt cătușe Pămîntul urlă în palme. Caut luminarea caut ușa Tnvîrtindu-mă în jurul copacului far pe frunte brazdele se ară pe sine Rădăcina în beznă chircește degetele Dar durerea n-o face să-nșete Păcatul nu există păcatul e o veche zdreanță. Văd întunericul văd mulțimea Apăsare pe piept zadarnică revoltă Ta gitlej tăișul șoptește asemenea frigului Clntă cumpătat lebădă aibă De n-ar fi moartea Nici leac n-ar fi. milan komnenici ORIZONT LANTERNA MAGICA Ascultă cum tot ce există nu e decît o chemare Și piatra zvîrlită In sine vibrează Pe cînd larderna-nsoțește cu credință zăbala și roșcatele coame Duhul pămîritului ia înălțime Iar zorii renasc în țărină Și glasul se-ntiade și glasul bate ca ploaia Tmpărtășiți-vă cu slngele-acesta Mina aceasta ce dăruiește n-a plăsmuit moartea Smulgeți mărinimia și geamătul de pe-aceste buze crăpate Și nu există lumină care s-alunge crengile nopții De pe fața care farmecă drumurile De pe fața Menadei Și nu există lumina aceea palpabilă Pe urma căreia ne-ntoarcem ia noi Cînd pecinginea tot sîngele-l bea și-ntregul singe răsare Aceeași flacără va călăuzi săpînd mereu în inimi Căci înălțimea e pînă la neputința de zbor Căderea stăvilită și căderea stîmită Oare nu ne prăbușim necontenit In rflmânrsk dr AXGHF.L pUMBRAVliANU și DUȘAN PETWOVIC1 vito markovici POETUL Ochii mei Ca două negre corăbii Urmează timpul In timpul meu Ochiul sting îmi umple necuprinsul Cel drept vă jur Mi-l umple-n lung și-n lat Asemenea munților Ridic ambele brațe în sus către cer Să-mbrățișez cerul Pootrniș de vorbe-nșirate Asemeni genunilor /I trăi Sau a muri Moartea E toată trădarea omului 4 lui însuți Și-a multor altor lumi Viaf a E agonisirea De noi puteri Pentru noi înfriageri. în romAnefte de ANGHEL DUMBRĂVEANU fi IOAN PHIANOV adam puslojici CAPRA NEBUNA Am o capră nebună la care țin nespus — Ea se strimbă prin fereastră Ia oameni. Toată ziua umblă pe cimp după aur. Nopți întregi după iarba din camera mea. Și cind îmi spune cele mai grele cuvinte, E ca și cînd ar fi sora mea mai mare. Ea îmi spune ce să vorbesc, Ea îmi spune cit trebuie să tac. ORIZONT S Ea e stă pi na casei mele. Seara ea îmi întoarce ceasul de buzunarr imi pune flori de pădure în vază, Pîinea șl vinul pe masa de lemn. Dacă o să mă îndrăgostesc vreodată. Ce mult o să mă uit în ochii ei. Cum o să-i mai spun surioară, înaintea coarnelor cum o să-i ies. Oglinda asta de perete o s-o izbească de zid. O să-mi adttcă-n casă un fel de fotograf, Și ca-ntr-o rugăciune smerită să-l întrebe ; Ai putea să mă scoți cu trei coame? în romUnețl* rfe ANGHEL DUMBRAVEAN L ți tlUȘAN PETRQVICl branislav petrovici ORIZONT PUTEREA VORBII E puterea respirației e puterea creșterii arborilor este puterea casei de-a se prăbuși pe neașteptate deasupra capului celui ce doarme dar puterea vorbii e o putere aparte și c cea mai mare putere puterea vorbii puterea vorbii puterea vorbii puterea vorbii pot spune MINA ÎMBRĂȚIȘEAZĂ ACEASTA LUMINA ți mina mea ascultătoare cu o grație desăvîrșită îmbrățișează din mers ciudățenia luminoasă apoi pot spttne PAMINTULE TU EȘTI CEA MAI FRUMOASA JUCĂRIE ÎN CAMERA MEA CEA MAI FRUMOASA IN MINA MEA și-ndaiă după aceea PAMINTULE TU EȘTI UN ȘARLATAN VICLEAN CA UN CHNE TE VOI MUȘCA și-ndată după aceea ACEST TAUR V ALOREAZA MAI MULT DECÎT MUNTELE DIN CARE IZVORĂȘTE APA apoi să mă întind pe iarbă cu capul pe-o piatră caldă Să dorm infinit de mult așa cum doarme cărbunele și cînd mă trezesc (recunosc aceasta este o putere de neconceput) zăresc copacul și pjt spune COPACUL văd soarele și pot spune SOARELE Și văd fiul omului și pot spune COPIL apoi COPIL COPIL COPIL altfel ar striga Henri Michaux el ar spune GARSON GARSON GARSON și cuointele noastre bronzate s-ar amesteca în cîmpie dacă ar fi trecut pe aci Pasternak cu surisul său asemenea șarpelui pregătit să facă un salt pe cîmp toate florile și-ar întoarce capetele unele chiar s-ar scoate singure din pămînt întrueît sînt din cîmpii îndepărtate și-ar vrea să audă această minunată ne-nțelegere MAUICIR DECAJ GARQON MAUICIK DECAJ GARQON MALJIC1K DECAJ GARQON MALJICIK DECAJ GARQON și-astfel la nesjîrșit puterea vorbii pero zubaț CU GEUTATEA APEI. CU GREUTATEA ARGINTULUI A te refugia in vis, in toamnă, în zborul păsării a te refugia departe de cîntec, de noaptea care (i se așează pe frunte cu greutatea argintului, cu greutatea apei. Dincotro să ne-ntoarcem pe drumurile verii căci vîntul a sfărimat coastele vișinilor. De unde această neliniște care poposește in vis de unde cuvintele, cei obosifi nu se vor statornici în cîntec, aici nu e odihnă, aici doar piatra ți se așează pe frunte cu greutatea apei, cu greutatea argintului. în romlncțte de ANGHEL DUMBRĂVEANU ți SLAVCO ALMAJAN ORIZONT CEORGE MANDEL CHEMAREA a MĂRII '> II acoperi o dimineață mohotîtă sfidindu-l plină de batjocură cu grindina ei rece fi întinderile nesfirșde de nisip umed și cleios, încercă să se îmbărbăteze, scrîț- nind din dinți. Fuga tui (fugea) semăna ca fuga unui coșmar în care pămîntul se apune cu înverșunare pașilor ce devia ca de plumb, molipsind întreg trupul cu infirmitatea lor pînă ce nu mai poți scoale nici un cuolni, încercă să strige. Ropotul ți vuietul ploii ti înecă glasul. Mugind, oceanul se înălță și-l mușcă cu dinții lui de spumă, apoi se risipi în bășici și sclipiri luminoase, retrăgindu-se cu repeziciune, pregăiindu-se să se arunce din nou. Furios el se repezi asupra valului lovindu-l cu picioarele, dar acesta, ca un monstru orb și indiferent, il copleși cu aripa sa de ghiață, îl răsturnă cu capul în jos, lăstndu-i în cele din urmă, fără suflare, în nisipul umed. Se ridică amețit și se îndreaptă în fugă de țărm pînă ce ajunse la adăpost de furia oceanului și abia atunci se întoarse, spre el, sfidindu-t cu un gest vulgar al mîinit. Ropotele de ploaie înghețată îi ciungim fața. Cu respirația întretăiată, tremurînd, se așeză pe nisip, încereînd să înalțe un monument de noroi cicairicelor sale: o spirală pentru fiecare semn de pe obraz, o coloană pentru fiecare dezamăgire. Rănile, îți spuse el, se înmulțesc ca iepurii și prin fiecare looitură nouă deoin tot mai imposibile de vindecat. Lăsă noroiul da i se scurgă printre degetele înghețate și improviza turnulețe ți Ironlonuri pentru rudimentarul său castel, ridicat în memoria suferințelor sale. In acest fel fiecare supliciu era canonizai. Se ridică în picioare țiergindu-și nisipul dc pe haină, asculți nd cum ploaia înghețată îi lovește dinții incapabil să înțeleagă dacă aceștia ÎI mai dureau sau îi înghețaseră. Atenția 1 se concentra asupra trupului care nu mai putea deosebi frigul dc durere. Cu miinile întinse se înoîrti în Ioc. urlînd împotriva ostilității cerului. Pînă cînd privirea îi fu atrasă de o mișcare abia definită undeva în depăr- tarea pustie, în care o umbră încerca să prindă viață. Se trînti pe spate închizîndu-și ochii, rețirăndu-și respirația, simuănd cit putea mai bine inerția morții. Ploaia îi biciuia obrazul, cu săgețile ei ascuțite. Poate chiar sîngera puțin, ceea ce îl făcea să fie și mai impresionant, Rîse în sinea sa. Avoi se cutremură la gindui că ar putea să aibe o înfățișare grotescă: cu prlrui sdu de culoarea nisipului. Ia fel de umed ca și nisipul cu care era amestecat, cu fața lividă din cauza oboselii și a frigului; cu miinile sule noduroase ieșind de sub mânecile unui veston greu de. descris dar care accentua și mai mult diformitatea trupului său numai piele și oase ...cu pantofi mari și cenușii. Cindva lumina soarelui se reflectă în clădirile trandafirii a căror învecinare cu cerut limpede Ic dădea o înfățișare bucolică, și erau ți rocadele de aer curat care ie stimulau, te ciupeau, te gtdilau, făceau din tine o părticică a eternității ți a soii- durității lor permanente cu tot ce e pi«. O, afîfea imagini obscure. Simți palmele ei reci pe față, ti zguduiau cu putere și auzi un suspin înă- bușit. Deschise un ochi dar îl închise repede înapoi reținînd pe retină imaginea cărnii, a trăsăturilor ți a expresiei, a senzațiilor și culorii celei care era în fața 'ui. Apoi îi auzi vacea, un amestec de claxon cu clopoței. ORIZONT •ideoret Mandet The Beckoninc Sea In Vot PROTEST, THE PORTRA1T OF A OE NERATIOM. Panther BoAs, London. l!66 PWW.tifea a ! sl publicații originar in revista Ihc American, Vanguard, 1-950. — Uf, e doar beat. Credeam că e bolnav. Eîdicîndu-se în coaie el îți scutură părul ți simți ginganii reci alunecindu-i pe spate. — Nu sini beai de loc. Mă simt doar izgonit în mare. Fata, frumoasă, imaculată, îmbrăcată confortabil împotrioa vînfului ți a ploii, făcu un pas inapoi, cuprinsă de teamă. Și pe cind el se ridica, ea o porni la fugă cu păți îniretâiați, aruncînd în urmă prioiri agitate de sub umbreluța ei oioletă Pe fața lui apăru un rînjet care ii dezmorți trăsăturile înghețate. El porni spre ea, mai înfii încet, apoi într-o goană ce-i ascundea anxietatea. Ea se opri încordată, Iți închise repede umbrela și începu să o înoirtească prin aer, cu fața răvășită de frică. El evită lovitura care își pierduse precizia în isteria mișcărilor. In schimb aceasta o aruncă definitiv in brațele tui deschise. încercă să se zbată, dar el O strîngea neputincioasă. — Strig, făcu ea isterică. — Nu fi proastă. Doar cer întunecat, nori ți orizonturi indiferente de apă. — Udată, îi spuse el ținind-o strîns, o indiancă fugind din calea unui aventurier, undeva, prin vestul sălbatic, s-a tu pilot deodată la pămînl văzind că urmăritorul ei cițtigă teren și și-a umplut o anumită parte a trupului ei cu nisip. De ce n-ai dat și tu dovadă de aceeași ingeniozitate? Eliberînd-o, el îi luă umbrela ce i se bălăbănea în mînă, o deschise și i-o oferi cu un gest galant. — Aw nu vei fi brutalizată, micuță eroină. Sufletul meu netrebnic e ți așa încărcat de prea multe păcate. — Atunci nu ești un... un depravat, se bucură ea. Vwau sa spun... — M-ai înțeles greșit. Sînt un depravat, nu însă ți samavolnic. — Ooof, spuse ca întorcindu-și fața spre grindină. Slavă Domnului I Și acum trebuie să ma așez. Se lasă pe nisip, ridicînd spre cer ochii plin de recunoștință. îngenunchind, el îi oferi din nou umbrela. Ea o luă ți o închise, sărind în același timp în picioare. Adunindu-ți puterile, ea îl croi fără milă, administrîndu-i ci leva lovituri serioase înainte ca el să se poată ridica ți să-ți caute un refugiu. El făcu cifiva pași în susuî plajei, apoi se întoarse ți o văzu schimonosin- du-se de rts. — Cine dracu ești, la urma urmei ? îi strigă ea, ascunzîndu-și capul sub pavăza violetă fi redevenind serioasă. — Nimeni în mod deosebit, răspunse el, făcind un pas înainte. Sînt un om izgonit în mare. Aceasta e cartea mea de vizită. — Izgonit? De către cine? — De cărămidă ți oțel. De zgomot, duhori ți platitudine. De prețul mare al fericirii. — U uliii Adevărati Vino lingă mine. N-am să te mai lovesc. De la dis- tanță nici nu pari așa de primejdios. spune că semeni mai degrabă cu un... cu un copilaș. El se apropie șovăind, făcînd-o să rida împăciuitor. Un suspin din inimă puse capăt încordării dintre ei. Ea îi întinse umbrela și tuindu-l de braț, îl conduse pe plaja încețoșată de grindină. Mănușile ei delicate și atenția distrasă o făcură să nu observe nisipul de pe mîneca lui. Ea îi citi pe față urmele înțepenite ale frigului ți în momentul acela nu mai putu suporta liniștea care se lăsase între ei, amplificînd și mai mult ropotul grindine! pe umbrelă. — Hai să ne găsim o distracție, spuse ea, trăgîndu-l de mînecă. Curentul e foarte bun pentru pescuit crabi. Cc-ar fi să prindem cițiva și să-i mîncăm. Ar avea haz, nu-i ața? El cintări în sinea ia hazul. — I-am putea prăji, spuse el in cele din urma, Am să-ți arăt cum se prăjesc crabii pe grindină. Ii întinse umbrela ți se apropie de țărm. O clipă mai Erziu, el arunca crabii peste umăr, scoțindu-i cu mișcări repezi de parcă ar fi atins castane fierbinți. Fata ii punea în umbrelă, tot mai preocupată de strinsul lor. Deodată el tresări ți se ORIZONT ORIZONT 5 întoarse cu fața spre țărm, făcu t)int unui crab uriaș pe deasupra ci și se aruncă sălbatic în apă. Ea îl văzu răsărind din spuma pe care o iscase și afirnind sus- pendat o clipă, ca apoi, împroșcînd, să dispară din nou. Ea aruncă umbrela, fi se repezi la mal. — Johnny, Johnny. țipă ea. El apăru din nou. Ca înir-un delir, ea continuă să-l strige pe numele impro- vizai. O prioire bolnavă il aținti de sub stropii de apă. — Johnny, vino fi spune-mi, il rugă ea printre lacrimi, oino fi spune-mi ce te împinge în mare. Cu apa pînă la umăr, el strigă: — Cruștaceii f — îl striga ea deznădăjduită, marea e plină de ei. — Pe ticălosul acela l-am cules la mal. — Uîno aici fi spune-mi. Spune-mi ce te împinge în mare. — Insectele, gemu el. Ploșnițele. Paraziții de toate țelurile. — Nu te aud. Stătea în noroi și plîngea. El îți croi încet drum spre țărm. T re murind de frig, o ajută să se ridice în picioare. — Cîinîi, șopti el. Fiarele. Ea îl privea și continua să pUngă. Apa se prelingea pe jaf a lui purparie. El — Fumul, spuse din nou, dipi din ochi ca să alunge picăturile sărate. — Și încă ce, Johnny? întrebă ea, înneeîndu-se în lacrimi. — Funinginea, spuse el. — Murdăria. — Negă. — Coreea și halucinațiile. — Funcționarii, angaja- mentele. — Vantreu. — Controlorii de bilete. — Granițele. — Zidurile. — Magherni- țele. — Clasele, — Castele, — Dezinformarea, țipă el. — Noblețea, sterilitatea, — Mîndria, fetele convenționale. — Și zahărul. — Lăcomia. — Preoții. — Miniștri. — Intimidarea, gemu el. — Poliția. — Tradiția. — Inchiziția morală. — Profesorii, poziția. — Școlile murdare. — Școlile duminicale. — Sa/tiarca, șuieră el. — Școlile de dans. — Filmele. — Cărțile. — Barurile tixite. — Difuzoarele. — Stagnarea, strigă el. Teleoiziunea. — Părinții. — Bunicii. — Unchii și măi ușile. — Vecinii de pe stradă. Aripile caselor. Fața lui era lipsită de expresie. Fata, paralizată, ținea umbrela deasupra lui, sorbindu-i cuvintele ca pe un țel de poezie. — Decreptiiudinea, spuse el tremurind. — Glumele. — Distracțiile, — Proiectele. — Minciunile, minciunile, — Gunoaiele, șt toate duhorile. — Moartea, urlă el, cuprins de fior. Scâncind, fata îl luă de braț și îi puse umbrela în mina care îi înghețase. începură să se plimbe ca să i se încălzească sîngete în vine. — Sterilitatea c moartă, șopti cl. Insensibilitatea și cruzimea sînt moarte. Inuma- nitatea e moarte. — începuse să strige: Și ura e moarte, și nedreptatea, calami- tatea oarbă, ușurința, senilitatea, își întinse brusc mina și alergă ținînd umbrela în sus, poticnindu-sc din loc în loc, dar rewnindu-fi și coniinutnd fuga în susul plajei. — Stincile, strigă el. Stincile sînt ultimul nostru refugiu. Fugi, fetițo. fugi, fugi I Ea îl urma hohotind sub grindina care nu mai contenea. Ajungînd la un promontoriu de stinci, el se întoarse și o așteptă. Ii trecu umbreluța fi o conduse de mină peste pragul de pietre colțuroase afutind-o să treacă poteca nesigură spre marginea solitară a pragului, acolo unde valurile loveau stincile acoperite de alge, arunetnd în aer o bură sărată și mugind ca niște fiare în captivitate. Grindina lovea, sfârima, mușca. O ajută pe fată sd se așeze pe piatra alunecoasă, apoi o îmbrățișă la picioarele lui. fși întinse obrazul în grindină și urlă spre cer, capul său iremurînd sub în- cordarea inutilă de a se face auzit. Stridente și incoerente, cuvintele lui se pierdură in distanfa lipsită de sens unde pînă și marea era înghi/ită de întinderea cenușie și împietrită a cerului. De teamă, printre hohotele de pUns, fata îl trase de pantaloni pînă ce el se așeză alături. O răbufnire de apa trecu peste ei, lăsând o pulbere de picaturi sărate pe fețele lor bătute de grindină, în timp ce el rămaseră agățați unul de altul. Aptecîndu-se pe spate, se apropiată și mai mult, fata eontinuînd să siringă inconștient minerul umbrelei. El urlă din nou și sărută plinătatea buzelor ei pînă cind îi simfi dinții, acceptind prezența grindinei ca pe o dăruire a feminității ei, un produs anormal ca de singura ei certitudine în viață. El îi desfăcu haina de ploaie și uită grindina izoorft din pasiune. Printre suspine, ca ii sărută g'tu! și barba, agățîndu-se de el și mugetul mării, mingiindu-i veșmintele ca și cînd s-ar fi aflat în sanctuarul unui pal. Instinctiv, ea il cuprinse cu șoldurile și picioarele ei, finind tot timpul um- brela ridicată, ca o ridicolă apărare intre dezlănțuirea elementară și finalitatea apro- pierii lor. In românește de MARCEL CORN1Ș-POP ORIZONT SOCRATE STANILA OMUL DE GENIU ÎN DRAMATURGIA LUI LUCIAN BLAGA studii * finind cont de închegatul sislem filozofic al lui Blaga și de poezia și dra- maturgia sa puternic impregnate de idei filozofice personale, am susține urmă- toarele ; 1. Filozofia, poezia și dramaturgia lui Blaga alcătuiesc trei obiecte distincte care se influențează reciproc în ordinea următoare; :— ------------------* Poezia <-------- ORIZON! în conținut în formă I i in formă in formă 14 4 1 Filozofia------------------———-----------------P Dramaturgia 1 în conținut $ 2, Rămine că, in concordantă cu schema de mai sus, Blaga e mai întîi filo- zof, apoi poet șî în al treilea rînd dramaturg. Cu acest sistem de influențe nu urmărim să arălăm că opera dramatică ar fi subordonată poeziei și Că poezia și dramaturgia ăr fi subordonate filozofiei în opera lui Lucian Blaga, întrucit filozofia, poezia și drama rămîn creații distincte, fiecare cu specificul ei. Cu acest sistem de influențe vrem doar să fixăm locul operei filozofice, poetice și dramatice în ansamblul creației blagiene. E indiscutabil că gindirea filozofică a lui Blaga e pur metafizică. De aceea pe noi ne interesează doar felul raționamentelor șl mai cu seamă metoda dogmatică de cercetare ca un anumit tip axiomatic de investigație a tainelor naturii spre a ne sugera unele procedee no; de cercetare pe baza materialismului dialectic. In general, sub raport axiologic, opera filozofică a autorului „Trilogiei cunoașterii" nu mai constituie în prezent un sistem valabil în adevărata accepție a cuvintulul. Mai sîntem înclinați in această direcție și din cauza unui factor subiectiv caracteristic celor ce sini interesați în exegeza unei anumite părți din opera variată a unui inte- lectual care s-a produs în mai multe domenii. Pe noi ne interesează la Blaga opera sa literară, iar filozofia ne trezește interesul mai mult pentru a ne explica lite- ratura sa. Creația lirică a autorului „Poemelor luminii" se întinde pe mat bine de cinci decenii. Ea a fost preocuparea permanentă a poetului, dramaturgului și filozofului și ne oferă în prezent valori poetice inestimabile. Nu putem să nu susținem prio- ritatea poetului asupra dramaturgului. Gîndindu-ne la valoarea actuală a întregii creații a lui Blaga, pentru noi considerăm că e mai importantă poezia șl dramaturgia decît filozofia sa. Așa că nu e greșit să schițăm următoarea relație în care subliniem valoarea actuală a creației Iul Lucian Blaga; I. poezia, 2, dramaturgia și 3. filozofia. OPERA DRAMATICA Teatrul de idei specific lui Blapa și lirismul său. în perioada studiilor de la Viena. Blaga și-a adîncit preocupările filozofice asimilînd numeroase idei din școala spiritualismului și iraționalismului german. Le- bensphilosophie înlocuia distincția fundamentală dintre „conștiință" și „existență"cu diferența dintre „cunoaștere" și „trăire". îr* Lebensphilosophie, „viața" e confundată cu „trăirea", iar perceperea existenței e posibilă numai prin intuiție exprimindu-sc prin simboluri și mituri. Faptul este caracteristic artei expresioniste in general și-l putem remarca și în dramele lui Blaga. Dar, după cum am mai afirmat, autorul lui Zamolxe este original în întreaga sa producție literară și filozofică. Aceasta se datore.ște faptului că Blaga nu și-a împrumutat ideile despre viață și lume care circulau în epoca sa, ci le-a asimilat creator formîndu-și o filozofie cu puternice trăsături perăonale. La fel a procedat și cu operele literare. In ele și-a infiltrai ideile prin simboluri șî metafore numeroase. De aceea s-a observat pe bună dreptate unitatea de spirit între poet, dramaturg și metafizician. „Există o mare unitate de spirit între poet, dramaturg și meafizician ; poemul, mitul dramatizat, eseul și sis- temul metafizic al d-luî Blaga sînt, in bună parte, numai forme variate sub care sc-nlrupează neliniștile și certitudinile unui spirit preocupat de marile taine ale vieții și de soluționarea lor"1). Adcvărații mari scriitori din literatura română șî universală, chiar metafi- zicii, nu au elogiat o anumită credință religioasă sau Ideologia claselor exploata- toare în scrieri de circumstanță. Prin aceasta ei s-au făcut cunoscuți ca titani în arta lor. Lucian Blaga se include în lista marilor scriitori tocmai prin această po- ziție a Sa. Știm din operele sale că nu a căutat să susțină dogmele bisericii orto- doxe sau ale bisericii în general. Biserica ortodoxă română putea pe drept cuvînt să-l numească pe Blaga eretic. Cel ce susținea teoria categoriilor stilistice abisale era conștient dc aceasta, căci aceste categorii stilistice deformează conform unei anumite „năzuinți forma tive” specifică unui popor orice doctrină sau concepție despre lume șî viață. Tn piesa „Tulburarea apelor" este evidentă această erezie dacă ne gîndim la Isus- Pămîntul, concepție panteistă asupra universului susținută de Moșneagul. Ortodoxia este deformată prin fondul folcloric păgîn. Atît Octav Șuluțiu cît și Eugen Todoran au remarcat cu exactitate că eroii lui Blaga sînt idei individualizate. Acești eroi sînt despersonalizați, scoși din reali- tatea socială și se manifestă prin dinamica ideilor-forțe tocmai pentru a sublinia mai profund ideea. Unii critici literari susțin că toate piesele de teatru ale lui Blaga sînt drame ale cunoașterii. Intr-un loc Dumitru Andrașonl susține: „Poeziile sînt așadar drame ale cunoașterii după cum drame ale cunoașterii sînt și piesele" *)- Nu mă refer la poezii pentru că nu consliluie obiectul studiului nostru, dar în ceea ce privește dramele pomenite, nu sînt toate drame ale cunoașterii. Drame ale cu- noașterii sînt de exemplu piesele: Zamolxe, Cruciada copiilor. Tulburarea apelor. Dar nu putem spune același lucru și despre Avram lancu sau Daria. In aceste două drame sîntem departe de a admite că au ca fir principal sentimentul de a stabili relațiuni cu absolutul. Deoarece dramele lui Blaga sînt, în esența lor, expresioniste, e clar că vom întîlni în ele prezența demonicului, In „Afeș/erui Manole'' întîlnim caracterul demo- nic al creației, în „Cruciada copiilor" avem de-a face cu demonicul fanatismului, în „Fapta" avem demonismul instinctelor ancestrale etc. Prin acest demonism își fac loc ideîle-forte. Datorită demonicului ideile devin elemente purtătoare ale unor adinei tensiuni sufletești. Creația dramatică a lui Blaga e poetică pentru că folosește din plin imagini artistice încărcate de lirism. E suficient să ne gîndim la Zamolxe pentru ca să observăm adînca legătură dintre ideile și sentimentele autorului. Avem de-a face cu un teatru de idei impregnat de lirism. ORIZONT • 1 Pwuplllu Conslantineseu. „Lucian Blaza" tn „Scrieri", voi. I. E.p.l. 1967, p. SW, t) Dumitru Andra^oni, „Preliminarii blaglent", Steaua nr. S, 1967. p. 126, ORIZONT Cel ce susținea importanța mitului pentru a da misterului o dimensiune în plus a folosit din abundentă mitul în piesele de teatru. După Blaga mitul este o cunoaștere cenzurată ți totodată el constituie o creație modelată artistic. Prin ur- mare el mal “are rolul șl de constituent metaforic al operei dc artă. Remarcăm că Traian Liviu Birăescu a subliniat cu finețe rolul mitului în opera de artă: „E tot atit de adevărat, apoi, că prin mit, ideea, conceptul, îți cîștîgă o aureolă poetică, un veșmînt liric, care o populează si o înnobilează"1). Deci mitul are o mare valoare poetică în creația artistică. Același autor arata că Blaga a avut dreptate cînd a afirmat că mitul are „înfățișarea unei metafore dezvoltate". Poetul Blaga și-a făcut cunoscută calitatea de poet și-n drame prin întrebuințarea mitului în aproape toate piesele sale de teatru. Drama a creației. Meșterul Manole. Meșterul Afanote este una dintre cele mai frumoase piese ale lui Lucian Blaga ți aceasta se datorește înrudirii cu vestita baladă populară, frumuseții ideilor și realizării artistice. Unii critici susțin că în Meșterul Manole am avea de-a face cu o ciocnire intre ortodoxia pravoslavnică și erezia bogomilă. Probabil că au fost înclinați să afirme acest lucru din cauza personajului Bogumil Care-și permite intr-o replică să pomenească de frăția lui Satan cu Dumnezeu. In drama ce o dis- cutăm, Bogumil și Ideile sdle nu fac altceva decît să apropie șî mai mult mitul de credințele străvechi populare. El alcătuiește unul din mijloacele prin care Blaga amplifică culoarea de autohlonie a conținutului piesei. Autorul acordă o importanță mult mai mare dramei ce se petrece in sufletul omului creator și toate mijloacele pe care le folosește, precum și ideile, converg către acest scop. George Călinescu a intuit admirabil esența din Mașterul Manole. deși face unele concesii ideii de bogomilisin ce s-ar strecura in piesă: „Din alt punct de vedere — Meșterul Manole — e un răspuns la problema estetică. Creația are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine operă vie fără factorul irațional, fără har. Acest har pretinde însă artistului suferință"*). Omul creează frumosul transfigurînd realitatea printr-o viziune personală tributară unei „matrici stilistice” autohtone. Lui i secere „har", adică talent și dorul de a zămisli frumusețe, dar acestea trebuia să-l smulgă din condiția umană ordinară. Creatorul e obligat să se dăruie integral idealului sau renunțînd ta bucuriile obișnuite ale vieții, Și astfel apare drama din sufletul artis- tului, apare ideea de jertfă. întreg actul I se referă, dc fapt, la frământările artistului pentru a afla ideea creatoare. Căutările 1ui Manole pentru a găsi soluția înălțării minunatei biserici sînt înfrigurate, pline de îndoială. I se opun forțele obscure ale adîncurilor. Găman. duhul pâmîntului, le redă prin interjecții ce imită sinistru uruitul stihiilor subpă- mîntene, colcăitul bulboanelor din mlaștini. Manole e chinuit de demonul creației: „... Lăuntric un demon strigă: clă- dește! Pămînlul se-mpotrivește și-mi strigă: jertfește!’5). Acest demon îl deter- mină să fie consecvent in căutările sale. Cei nouă zidari sînt contaminați de focul arzător al creației ca și Manole. De acest imbold ei cer sa fie dezlegați, dar Manole nu poate să-i ajute. Dorul de biserică, dc opera de artă îi arde: Al optulea Sîntem bolnavi de ea. O simțim în văzduh ca o mătase. Nu e nicăieri și lotuși dorul de ea e în noi ca un dor de casă 5). Manole cere apoi jurămîntul cu privire la Jertfa cea mai mare", cu privire la dăruirea totală. întreaga dramă se desfășoară în jurul realizării creației artistice- Ideea crea- n-are, tot ce are mal scump artistul, sufletul și lumina operei de artă este întrupată 8) Ibld™. p. 236 *) Georpc CSIlnescu. Istoria literaturii române dc la Origini pina In prezent ; Fundația Hegatâ pentru Literatura țl Art*. Buc., 19*1. p. 797. 81 Ludan Blaea. Meșterul Manole. în Optra dramatici. voi. II. Ed. Dacia TraianS. Sibiu, 1919. n. 23. <) Op. cit., p. 56. tn sofa Iui Manole. Fa va fi zidită în zidul bisericii ce simbolizează opera da țg artă. Chinurile meșterului în timpul jocului de-a ziditul Mirei se identif.că cu truda creatorului in timpul realizării operei. In scena 1. a.'tul IV, demonul crea'îeî își face loc în munca febrilă a zida- rilor. Ritmul alert apare în versuri îmbibate cu idei mărețe ce scot in evidență grandoarea actului creator: Al patrulea Din gura de iad și-nvînsul mister noapte ți zi creștem spre cer. Al doilea Sus sc'nduri fi birne, zi lungă ți noapte. Otravă ți slavă culegem din fapte’). Din „învinsul mister" se clădește frumosul, in „Cunoașterea luc fcrică" mis- terul e criptic sau fanic, respectiv ascuns sau revelat. M sterul învins este un mister revelat si deci potentat. Conform părer lor lui Blaga artistul potențează misterele, în rei Hca celui de-al do lea zidar întîlnim ideea că din fapte, desigur mărețe, sa culege „otravă și slavă". Nu culege oare Manole otravă din faptul că-sî zidește țu'ktul în biserică renunțind ia viață? Că Manole își pune tot sufletul în creația sa jert,indu-ți via a, nu constitue n ci o îndoială pentru noi. încă din actu 1, cînd meșterul se afla în febra căutărilor, Bogumil îl sfătuiește: „...Ce e trupul ăsta? Fila sufletului. Făptuiește, nu cumpăni. Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi și păroși și intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veșniciei,. încercarea lui Mano'e de a distruge „lăcașul" se transformă în eșec. Mește- rul este oprit de cei din jur, căci opera de artă nu-î mai aparține. Ea a devenii u i bun al tuturor. Ceea Cî are preț in ochii lumii e opera și actorul ei, O idee importantă întilnltă și-n Cruciada Copiilor privitoare la rolul omului ideilor sau rolul artistului în săvîrșirea unei opere ne atrage atenția : Manole (frint) ...Fu am fost numai o netrebnică unealtă, o seîndură în schelele ne care te dăriml cînd clădirea e gata și folosul vremelnic nu le mai cere. Așa sîntem noi toti urnite și seînduri în schele; unii-și dau seama mai curind, alții mai tîrziu. Prin ceea ce din durere nimic nu ni se scade*). Creatorii, oamenii de geniu, sînt uneltele demonului din ei, iar cînd își dau scama de aceasta din durere nimic nu li se scade. Ar fi de subliniat o interesantă problemă ideologico-politică în Meșterul Ma"de. în această dramă cei ce uneltesc împotriva lui Manole sînt boierii și că- lugării. Vodă e un element pasiv carc-l compătimește pe creator. Avem deci o tună idee .1 lui Blaga. Nu un om, ci o clasa parazitară e de condamnat pentru ura și disprețul ce le poartă omului de artă Arca lui Noe și Anton Panii. Arca lui Noe are un subiect melodramatic de inspirație biblică. Partea dra- matică a piesei atacă problema omului de geniu care concepe o ooeră de mare valoare pentru omenire sub un impuls exterior, inspirator. El este neînțeles de Ana și reî dm jur. Pînă la urmă soția și copiii săi sînt impres onați de foria șî mă- reția operei — momentul cind sub inllucnța toacei arca sc reface și dob.toacele pe- rechi — perechi se adună. Moșul stmbolizind pe Dumnezeu îl îndeamnă pe Noe să construiască o arcă pentru familia sa și perechile de viețuitoare destinele perpetuării speci.lor pe pă* m nt, int uci» va [CJepsi omenirea pâ ioasă cu |O,opuL li mai oer.» o oscă iă- cătoare de minuni în stare să îndrepte orice rău sau orice stricăciune. Lucian Blaga folosește prilejul pentru a da o lovitură surdă religiei cu poveșt le ei biblice co- pilărești : 1) Id m p, n. •) Ibidcm. p. 13. *) Ibldcm. p. STO. ORIZONT Noe (ia toaca) Dacă-i ața — și cum oare n-ar fi ? — atunci ia Moșule toaca asta înapoi, începe Tu din răspuleri cîntecul cel mare, să între ți oamenii Iarăși in matca pentru care i-ai tăcutIU). Prin Ana și Noe, Ncf’rtate fi Moșul se înfruntă. Putem observa chiar uni- tatea contrariilor în afirmația lui Ncfîrtate: „Eu sînt umbra Moșului...“’')< Iar Intr-un loc tot Nelîrtate it numește pe Moșul „Firtale-Moșuler, Desigur că putem adm te aici și uneb rezonanțe bogomilice slrîns legate de faptul că acțiunea se pe- trece în „preistorie" du^ă cum a notat autorul. Mai profund și mai esențial în piesă ni se relevă suferința creatorului arcei care lucrează fără f utere de împotrivire, ca un rob, ,,sub silnicie cerească". Această silnicie cerească e un „îndemn înalt de forță majoră", iar Xo» este alesul, omul dotat cu „har" întru realizarea operei. Judecata lui Nce, reprezintă tocmai neînțele- gerea activității sale creatoare de către cei ce-l înconjoară: Al treilea Jude î Ano. poate că dumneata nu l-ai îndrăg't îndeajuns pe omul dumîtale și atunci Noe a îndrăgit arca...1*). Ana însă se apără. Noe a îndrăgit arca sub un im- puls creator deosebit care nu-și găsește echivalent în iubirea de femeie. Cu piesa Anton Pana, Lucian Blaga se apropie și mai mult de realitatea socială. Spiritul răzvrătirii izbucnește în această dramă a creației, căci Pann-poetul este Pann-haiducul. El haiducefte pe plan intelectual prin opera sa po t < ă. pu- nîndu-se în slujba maselor, identificîndu-sc în acest sens cu Groza, poștașul Panțu, Ursarul sau Paznicul de noapte care sînt tot atitea fețe ale aceluiași haiduc. In eco- nomia piesei apropierea dintre bardul popular șî ha ducul Groza nu e întimplă'oare, ci necesară. Florin Tornea afirmă într-un studiu că mitul de care lace uz Blaga în dramă este „mitul iubirii de om și de omenie, mitul forței Justițiare a roporului: „haiducia" •’). Nu ftlam de ce autorul studiului numește mit ceea ce în piesa /Vtlon Pann esle o idee — ideea răzvrătirii — care străbate drama și este incorporată în diverse personaje. Personajul principal este haiduc pe plan spiritual, cel ce în- sumează în sire și-n opera sa ideea de haiducie, cel ce asimilează pe un plan .superior, freamătul de răzvrătire al vremii, în cuprinsul dramei mai putem semnala o atitudine biciuitoare a autorului față de exploatatorii intelectualilor din acea vreme. Pann este in realitate un pro- letar intelectual exploaM Iară m lă de ti'ograful Ciurcă și Safta. In tabloul al doilea, scena a treia, Bidu. unul dintre prietenii bardului o judecă astfel pe Safta: „Ridic glas împotriva coanei Safta c-a ținut în robie pe sfintul duh1“ w). Ideea de haiducie este pusă alăturea cu exploatarea nemiloasă a poetului. Atît în drama Anton Pann cit și-n piesa Arca lai Noe remarcăm două per- sonaje importante pentru viata eroilor. E vorba de Ioana și Ana. Anton Pann oăMrează o dragoste profundă Ioanei, deși aceasta e insensîb lă la geniul po tulul. Poetul este preocupat de arta căreia I se dăruie în timp ce pămînteana Ioana pur și simplu nu-i înțelege, cu toate că bardul se explică : „Este în mire o nebunie care vrea să se cheltuiască și o căldură care crește cînd se dăruie, care se stinge cind vrei s-o aduni I" '*). Recunoaștem aici iocu! lăuntric creator sau „harul" cum îl numește Blaga. Aceeași neînțelegere O are pentru Noe. dotatul, și Ana. Soția lui Noe e materialistă și vede toate prin prisma meschinelor interese casnice. Ca să-l îm- piedice pe soț de la realizarea planurilor sale e gata să se întovărășească cu NeErtate. Ambele femei îșt revin însă pînă la urmă și sînt cucerite de geniul so- ților lor. ORIZONT 1#) Lucian Blaga. Arc* Iul No», Dacia TralanS, Sibiu. 1W4, j>. 25. II) O?. Cit, p. 52. is) Idem. p. 60. I») Ft»-ln Torn»*. Anton Pann, de Lucian Btaea. Teatru, nr. 12. KiSL 14) Lucian Blaga. Anton Pun, Teatru iw. 4, 1965. p, 71. M) Op. elt p. 57. A. E. BACONSKY: CADAVRE IN VID «• cronica literarâ Artfcf, in ECHINOXUL NEBUNILOR, 4. E. Baconsky se vrea, [■are și e, în ultima-i carte de poezii, existențial. Zicem : se vrea, pare ți e, iar nu, neapărat, e ori, numai, pare, pentru că lacurile sînt mai încurcate, in ceea ce-l privește, decît credem. E, pe de altă parte, sigur că, în ECHINOX..., A E. Baconskt/ e, numai artist? E-ade- vărat că prozele poetului răspundeau, parcă, unui faimos deziderat baudelairean, anume: „Quel est celui de nous qui n'a pas reve le miracle d’ttne prose poâtique, musicale, sans rythme et sans rime, assez heurt^e pont s’adapter attx ondula'ions de la reverie, aux sou- biesaut de la conscience ... Mai spuneam, aiurea, că prozele aces- tea sînt un lung monolog la țărmul mării euxine, niște parabole $i, wi cu scamă, proiecția-n exterior a unui fond sufletesc — ar spune E. Loulnescu — ..muzical", expresia ceremonioasă a unui eu obscur, plin de neliniște și de „amintire barbară", sau, dacă vreți — cu voia lui Amici — un etat d’ame: cd sensul cărții e unul ezoteric (prozelc-n ntimăr de 9, motto-urile din Deuteronom, Frai/ Luis de Leon, John Donne sau Persius, simbolurile heraldice), nu fă ă o notă de dan- dț/sm; că /!. E. Baconsky are, ca Mateiu Caragiale, vocația enig- maticului că nevoia lui de-a se dezvălui e concurată, pas cu pas, de-o artă a învăluirii; că șansa de-a „face lumină", de-a reconstitui lu- crurile „așa cum au fost", c aminată mereu $1, pînă la urmă, respinsă cu un gest de suveran dispreț; și că titlul de drept al scrierilor acestora e: sub pecetea tainei.,, Că, în fine, misterul nu e elucidat, de vreme ce există un stil al misterului, așa cum, pe lingă hermetts- mul de substanță, există unul pur estetic, pe care-l denunță, la Va- Ury și MalIar mă, drept „surogat de mister". Lucian Blaga, uit'nd, pare-se că însăși filosof ia lui e o metodologie a misterului... Cînd iată, că tot ceea ce acolo există, fie și in. vis, în reve-rie, în vis-iune, era, oricum, prezent: mituri grozave (un soi de Atrizi. să zicem), mari enigme, biografii exemplare și, ca un corolar al lor, abjecții. ORIZONT 2 dar nu de toate zl'ele, e res:mțU aici, în CADAVRE IN VID, cu groază, ca o teribilă absență : Nu mai e nici otravă, n-a mai rămas decît o limfă palidă, limba arsă de soare agonizează și colții s-ait făcut mici, și nimicul sigilează cuvintele... O carte a Absenței, e aceasta, a Golului absolut: CADAVRE IN VID, unul la puterea a doua — așadar, amint’rd, oarecum, de dezolarea lui Beckett, după cum savantele p o ocoluri din ECHI- NOX ... evocau, parcă, arta lui Saint-John Perse — fi ne-ar mira aversiunea eseistului nostru pentru cei doi laureați ai fundației No- bel, de n-am fi ispitiți să vedem într-însa, mai curind, negația unei secrete admirații ori, poate, a unei genealogii, fie și mai puțin di- recte, dar posibile. Firește, A, E. Ba-onsky e, mai cu seamă, un sadovcnian; om al pădurii și al muntelui, al „dorului de timp11 și, uneori, al unei culturi de tip arhaic, cu toate că n-a ezitat — ori n-a uitat — să cinte și miracolul ciu lizației: marile orașe, „liniile de- naltă tensiune", fabricile și „du pă-amiez'le foburgului" ... Ceea ce i-a și adus, pe vremuri, din partea unei critici mioape, acuza de „modernist" ! Suferă, astăzi, poetul tocmai de ceea ce era învinuit că exa'tă: marile orașe, „liniile de-naifă tensiune", miracolul civili- zației? Ori, mai bine-zis, de formele goa'e, și ost le omulw', ale ace- leiași civilizații? Este el, poetul, un Sandburg cu nostalgia bizonilor de altădată? „Nu mai sunt oamenii de odinioară", se spune-n Ilnmlet apocriful ... Este el un expresionist, regretind, cu Trakl sau cu Brecht, exodul „aus den schtvarzen Wăldern" un „filozof ai Vieții" proclamind cu Spengler, declinul fără întoarcere al Abend land-u/ui ? „dans al cetăților obosite, crepuscul roșu, abend- / land... a- gonia tică'oșitelor neamuri sufocate in aur I și ptirpu d veche... mercenarul s'rein călărește seara pe colinele solitare / vlsind jaf și incendii — destul vouă ! cuvintele pești, moarte, pe ape / albe, me- duzele infestează istoria... animale și păsă i de p adă pe / steaguri se schimbă în hiene și corbi... iarăși mă voi întoarce-n / pădurile mele, 1000 de anipînă cînd va trece ava’anșa absurdă.,. i hoardele ... oîntul a și început să miroase a carne crudă sub șeile I cailor... virilul stepelor, miros de scuturi de piele .. O atitudine — estetizantă, fie — era aceea a lui Verlaine, să z'cem, depășindu-și urîtul și .angoasele finelui decadenței, în „acro- stihuri indolente" ... Or, A. E. Băconsky pare a se îndoi de artă fi de a!ibi-ul pe care-l oferă, totuși, ea, intrebindu-se aproape bacovian: Ce să vă caut, ce să vă mai cînt...? O atitudine — angajată, da! — cs^e și a lui Sandburg, E, aceasta, oarecum — și atitudinea lui A. E. Băconsky, numai că — sarcastic — poetul nostru afectează o grea nostalgie după valoole negative ale Istoriei. El e, in CADAVRE IN VID, un moralist ă l'cnvcrs, uimindu-se că Jilliand e mic și firav", că „trădătorul ezită", că „uzurpatorul e lipsit de curaj",.. Culpa tuturor acestora LNOZIiJO este aceea de-a nu-și respecta condiția de trădători, tîlhari, uzurpa- 3 tori. Un aer de paradox hamletian are toată acea tă critică în ver- suri, și nu-i de mirare că o poezie se intitulează Hamlet apocriful. Numai că „nebuniei* Prințului, și vorbitului lui „tn dodii*, i se sub- stituie, la A. E. Baconsky, poet lipsit de ceea ce, intr-un anume sens, se cheamă umor, discursul direct, satira, plîngerea propriu-zisă, in- tretă ată, cind și cînd, de cîte-un „destul, vouă de clte-un „vai, celor f", de gesturile nobile, adică, și fără ambiguitate, ale teatrului antic. Marele stil, cu alte cuvinte, este vocația poetului acestuia — in poezie, nu in proză! —, monotonia căruia, pe unii, putindu-i chiar exaspera... E-adevărat că ironia Ini A. E. Baconsky, făcută din sarcasme, mai cu seamă, nu e lips'tă de simplificăm. lată,, se va spune, un poet care na cunoaște nuanțele. Care ne oferă, de fiecare dată, același lung metraj în bianco e ncro ... Și cine-și aduce-aminte de ECHINOXUL NEBUNILOR, cu aparentele-i ris pe de culori, in ciuda „dezolărilor" și-a „aleanului" de-aco'o, poate să fie ispitit a crede, despre această carte, că a ieșit dintr-o paletă stoarsă de culori șî, mai ales, de nuanțe. Numai că, nici in ECHINOX..., A. E. Ba- consky nu eter, propriu zis, un colorist, culorile f.ind, p ntru poet, un pretext, da^ă vreți: heraldic, A. E. Baconsky e ceea ce se cheamă un grafician, unul care lucrează-n alb și negru, mai cu seamă — și vignetele, cu care-și decorează cartea ne-o dovedesc p ca b ne, Și e mereu, un fin stilizator, plinind culorile, pe ptnză, după un anume cifru, nu neapărat cromatic, dar funcțional, în felul lui Materii Cara- gale. Tn arta blazoanelor, ele, culorile, nici nu sînt, de al'minieri, fă- cute pentru ochi, și paradoxul sinople-u/uî, să zicem, al „sîngeaputui" matein, desemnind VERDELE heraldic, e că provine dn latinescul sinopis, ceea ce-nseamnă: pămînt ROȘU de Sinopel Tn fine... Sem- nal sub care stă această carte e Negrul. Negru e un Sonet, tot negru e un Psalm. Și cu toate că ochiul japonezului, să z cem, distinge mal multe nuanțe de negru, nu cred că se poate vorbi de-o pol'cromie a Negrului, în cazul lui A. E. Baconsky... Mdan-colia poetului e una și aceeași de-a lungul unei că ți foarte egale. O excepție, intre atitea poeme negre ale alienării, ar fi acest Autoportret în timp : Aur semănat cu pădurea, cu moara de vint, cu tăcutele, negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri, cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave am semănat — și cu chipul cittdațilo' zei ingropaț i în nisip lingă mare. Cît e de-atunci? Trebuie să fi trecut multe p’o\ multe visco'e, trebuie să fi pierit multe ziduri și oști, să fi căzut multe lanțuri, să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii ca să-ncep a semăna în sfîrșit și cu mine. De-altmînteri, tot acest op'imism de-o clipă și, sperăm, nu și de circumstanță, e repede negat de ade și alte poeme negre, ieșite din aceeași estetica fără nuanțe. Să fie ea, estetica aceasta, cea care-i im- pune poetului, ptnă la urmă, și un soi de neîncredere-n cuvînt, un dezinteres, mai bine-zis, de cuvinte — căci: „nimicul sigilează cuvin- ORIZONT £ iele..? Oricum, 4. E. Baconsky pare-a avea și are, tot mai mult, vocația anonimatului, și faptul că apelează încă ia vocabule „fru- moase", la poze nobile, nu trebuie să ne înșele. Un paradoxal ames- tec de literatură și sinceritate — e toată poezia lui. Și, nu o singură dată, amărăciunile-i literare se convertesc în linele existențiale. Poetul este un blazat care, de nu mai are bucuria scrisului, o are-n schimb pe aceea a că ții: „S-au țipă it din această carte 1530 exemp'are. din care 30 nepuse in comerț, numerotate de la 1 la 30 și pariind sem- nătura autorului.. De unde se vede, credem, că e cu neputință, deocamdată, să tra- gem o-ncheiere â propos de versurile poetului acestuia atit de viu și, in multe privințe, exemplar ... FOARȚA CORNEL UNGUREANU EUGEN BARBU PRINCEFELE ORIZONT 1. Chiar dacă nu convine unora, proza lui Eugen Barba ocupă un capitol substanțial al istoriei noastre literare contemporane. Prolific, scriitorul ințesează presa cu articole de cea mai diversă factură, im- p ăștie, pe drept sau pe nedrept, pamflete, apare in librării ca drama- turg, eseist, poet, dă interviuri, declarații, se luptă cu criticii, cu an- trenorii naționalei de fotbal; literat sau publicist, e in continuă ofen- sivă, iși scrie memoriile și apoi, și le publică, la o virstă la care alții visează maturitatea, semnează declarații patetice pe care apoi și te neagă, bineînțeles violent, afirmă tinerii și apoi scrie împotriva lor. Ar mai fi vreun domeniu vecin literaturii, în care Eugen Barba să nu fi intervenit, in admirația unora și sub înaltul dispreț al altora? Scenarist sau gazetar, Eugen Barba e gata să găsească țapi ispășitori, demască cu un curaj pe care îl au puțini; un spirit de pamfletar ii in- cinge cuvintele, care aproape întotdeauna merg p-ea departe, întotdea- una lovesc prea dur; limitele acceptate, tacit sau nu, sint aruncate în aer, de către acest navigator pe toate mările. Superficial, ori nu, tran- șant de cele mai multe ori, scriitorul are ceva d'n alura inchizito Hor de demult, necruțători cu cei ce li se par că le calcă legea ce le-a fost dată, prin har, în pază. Pe un tron imaginar, scriitorul imaginează un ne- sfirșit, șir de auto da fe-uri pe care se perpelesc ereticii intru credința cea adevărată. înainte de a fi un remarcabil scriitor, Eugen Barba este un tem- perament scriitoricesc: capricios, vanitos, nimicitor de iluzii el își creează, în același timp, iluzia enciclopedismului său. Iluzie dată de rara și excepționala capacitate de a slăpîni cuvintele. Eugen Barba poate scrie despre Goethe, așa cum scrie despre blokhausurile din America, și poate strimba din nas în fața unui roman de Goethe ca și in fața unei poezii a lui Nichita Stănescu. Nici un domeniu nu este, C pentru Eugen Barbu, supus interdicției: ei se ridică cu dezinvoltură deasupra, emițînd păreri riscate, contestind, distrugînd, mereu cu aceeași forță a verbului care îl face, de atitea ori, fascinant. In această permanentă bătălie, e evident că scriitorul nu tinde spre concentrarea unor idei și nu-și mărginește, in numele unei finalități precise, ambi- țiile literare. El este Povestitorul (cu literă mare), pamfletarul, dar mai ales artizanul, maestrul unei limbi de rară strălucire. în Jurnal, una dintre cele mai bune cărți ale sale, unii au căutat adevăr și con- fesiune, istorie verificabilă, in loc să sesizeze așezarea cuvîntuiui, umo- rile, iritarea care fac farmecul personalității autorului. Cartea trebuie privită ca operă in sine, chiar in literatura noastră, mai puțin obiș- nuită cu formele genului. Căci Eugen Barbu reprezintă, mai bine decît oricine in literatura noastră de azi, scriitorul-speclacol, jucîndu-și par- titura cu cortina trasă. Cineva amintea, într-o recentă cronică (un pic malițioasă) că E. B, nu pierde nici un prilej de răfuială, cu contemporanii. Și asta c adevărat, și mai e adevărat că face concesii galeriei. Și că aceasta face parte din spectacolul său, jucat cu o vervă îndrăcită de la un capăt pină — poate — la sflrșit: un spectacol in care exîs'ă toate poncifele cabotinajului și toate rafinamentele unui mare maestru. Și sub aplauzele unora și sub huiduielile altora se uită — și nici nu se poate altfel — că, în momentele in care părăsește scena, în pauzele acestea ale oboselii, ale euforiei, ale liniștii — Eugen Barbu este un ma-e scriitor. Se uită: fiindcă e! face parte dintr-un peisaj literar, fiindcă el este de fapt un prim solist de spectacol și nu un comod as- pirant la clasicitate, un claustrat în chilia care naște opere definitive. Și, mi se pare și mai important, nu trebuie să căutăm in opera lui Eugen Barbu cărți definitive, egale, perfecte, cred că Eugen Barbu n-o să scrie niciodată ceva ce ar rănit ne închis în sine, șlefuit, sortit de la naștere unei cariere glorioase în paginile istoriei literare: întot- deauna, scriitorul face prea mult, merge prea departe, fără acel simț al limitelor care definește mediocritatea literară dar și clasicitatea, și pe făurarii de perfecțiuni sigure. 2. întîlnirea cu istoria era deci fatală, pentru un scriitor de fac- tura lui Eugen Barbu. Fatală, fiindcă in istorie Eugen Barbu desco- peră un limbaj inepuizabil, de efecte inegalabile: fatală prin putința de a învia o lume miraculoasă și de a vorbi, despre contemporanii săi. Cartea e, in mare parte, sprijinită pe document, și reconstituirea epocii fanariote, e plauzibilă, dar nu acestea fac valoarea cărții, chiar dacă aportul lor la constituirea Principelui nu e de loc minor. ylya- dar. mai întH, tot ce (ine de „reconstituire", adică de canonul genului fi ti este sortit, mai devreme sau mai tîrziu, includerii în manual șco- lar : ceremonia înscăunării domnitorului, Fanarul, S'ambttlttl veacului 18, Bucureștii, (Bucureștii, scrie Eugen Barbu) aceluiași veac; curtea £ domnească, educația domnitorului, birurile către Poartă, țăranii cu g jalbele in proțap, decapitarea „pdncepelui" în dizgrație, și alte ase- 5 menea mărunțișuri, cuprinse cu un bun simț al cadrului; pe urmă ar O veni vinătoarea domnească, mesele (și ce gurmand rafinat le descrie), toaletele, intrigile curtene, cu boierii trădători și dela’ori-jalnici, cor- £ legiile sărbătorești, necazurile casnice, pasiunile aprinse de arginți. De-ar fi doar atit, și cartea și-ar avea rosturile ei, căci totul capătă strălucire și culori, trăiește : „Scîntciau pietrele grele, scumpe cît o moșie ori o mină de sare, năucitoare, fanatice, cu o grea și mohorîtă strălucire, ori de pucioasă, ori de foc mocnit, toate strîngînd in ele păcate grele ce aveau a fi ispășite în vreo zi ori în vreo viață. Sara- sirul greu, cu linii de samur ori de sobol sau canavățul cu f ori de fir brodau desene podobite pe acele trupuri leneșe, sfidînd mulțimea ce sta și se uita cu gura căscată la cine-i conduce, sucnelc de tabin, de hatai $i de belacoasă, cu sponci de aur făceau o ris'pă haină în acei ochi flămînzi de frumusețe". Și aceste reconstituiri capătă, prin nu știu ce miracol, o ciudată senzualitate, de care, altfel, e plin romanul: i-am spune funcționalitate, dacă n-am antic'pa o idee pe care o reținem pentru mai iîrziu. E devorant acest baroc al fabuloasei mode șl al acesto- fabuloase ceremonii; obiectele acestea care reconstituie absorb oamenii, creează opoziții prin farmecul — poate — al acestor cuvinte redescoperite, de o forță stranie. Reconstituind (peisaj, atmosferă etc.), Eugen Barbu comentează evenimente care stau sub semnul senzațio- nalului (alt canon al literaturii isto ice). Să enumerăm: ciuma, iutii, cu șiragul acela de mo ți, nesfirșit la număr cu oameni putrezind ori tngropați de ui, orgii de cele mai felurite, chinuri de tot felul (nu se sfirșise încă — aici — evul mediu), descrieri amănunțite de crime, de omoruri: două personaje centrale sint astrologi, intr-im castel prin- cipele, plecat in expediție nocturnă, întiinește, printre alte animale fabuloase, un (ap cu cap omenesc. în subsol. Principele mut este un roman negru ori cel puțin, mimează asta. Limbajul urmează fidel tri- vialitatea unor ges'uri sau a unor personaje. „Senzaționalul" acesta ar fi subordonat tot senzualului, unei lumi care t dește violent prin simțuri, edeodată ca unică scăpare, cîteodată indice a unui balcanism sufocant. într-o epocă literară in care „demiii zarea" își încearcă pes‘c tot șansele, Eugen Barbu și-a ales o epocă în care nu mai are ce să demitizeze, senzaționalul ieșind din iei tura ori din sugestia documen- tului. Scdzînd temperatura, cartea este — uis-a-vis de istorie, legat de ea — o ca te a suferințelor cărnii și a aberațiilor ei, paralelă fiindtt-i aberația gindirii, deci ieșirea in Iunie prin astrologi. fnvertiți și curte- zane. vicioși de cele mai d verse categorii populează această lume, blestemată de isto-ie. Iar primul cuvint al acestui blestem, rostit tună- tor, într-o imagine de apocalips, este cap'.to'ul inițial, consacrat ciu- mei. a invaziei orașului de către cerșetori; ,,timbra unui neam ticălos spurcase totulspune scriitorul asemenea cronicarului, și propoziția ar fi patul deveni moto-ul cărții, umbra unui neam, adică umbra unei conjuncturi, a unei neșanse a istoriei, umbra unor oameni care au tre- cut mișelnic peste lege. Căci legea însemna țara. 3. După cum se vede, scriitorul râm ne in mare, în tradițiile lite- g raturii istorice, și punctele de referință imediate ar fi „Ciocoii vechi și o noi“ a lui Fiiimon și „Craii de Curtea Veche“; o întîlnire oarecum 2 surprinzătoare, oarecum în firea lucrurilor. In Jurnalul unor romane O Eugen Barbu își nota, de altfel, intenția de a urmări conștiincios epoca: Pentru „Săptămina nebunilor" (numele romanului, probabil, într-una din variantele inițiale, n.n.): [orga — Istoria Bucureștilor, Craii dc Curtea-Vechc, din Papiu Marian, instalați aici, după ft'ga Iui p? Vodă Mihai Șuțu la Brașov {1802) orașul fiind pustiu, Bucureștii ră- măseseră pe seama vagabonzilor (...) Excelent episod pentru ceea ce vreau să fac, ea și capitolul morții Hangcrliuluî din Cnronograful de Dionisic Eclesîarhul etc. Să lăsăm la o parte această notă, strict documentară. Se întîmp'ă, la ceasurile de gaă ale l terelor, să regăsim o scamă de scriitori ori intenții Iterare contopite intr-o opTă; și toate eîo-turile de a desco- peri filiațiuni și relații rămin împlinire în fata operei în cauză, care curmează un drum literar, Sint operele de „sfirșit dc stagiune* literară, și Prîncepclc mi se pare a fi printre ele. Poem și evocare, cartea lui Eugen Barbu încheie, prin înaintare în timp, literatura „Crailor..." constituind acesteia, dacă mai e a nevoie, un fundament și o justificare. Lumea de spleen oriental din romanul lui Matei, cu degradarea și viciile ei, își proclamă, în Princepelc o patrie mai largă. Eroii lui Matei, se regăsesc aici, într-o pimă istorie a lor, în care mai afișau blazon, noblețe, și mai ales putere. Princepele e un Pașadia care nu istovise, deci prin curgere în timp, stirpea puterii; monstru- osul nobiliar nu mai e o amintire, o pova'ă a eredității, ci însăși seva acestei reconstitui t a Țării Fanar ote. Melancoliei mateine i se adaugă in cartea lui Eugen Barbu, sentimentul ex stenței, pe t n tron. Ca in- tenționalitate, principele ar pitea fi definit prin citate din Macii a- oelii, dar este cuprins de morbid contemplației. Și melancolia il in- vadează, îl toropește, îl macerează. Din altă parte, se aude sunetul sadovenian a! Creng i dc aur. loan Valahul, cu neamul lui colodto' din adîncurile uremii, își a e stră- moș in bătrînul înțelept din in'ma munților, tălmăcitor de semne ascunse; ca și acesla e un inițiat in puterile magice ale Universul u. „Creanga de aur" era simbolul prăpastie! intre lumea eternă a ade- vărurilor veșnice și ființa trecătoare a neamului omenesc. Și „prince- pele" încearcă sentimentul acestei prăpăstii, și vrea să devină inițiat. Dar raportarea la Sadoveanti poate fi înt’mplă oare. Și aș reveni ta Nico'ae Fitimon. Trecînd peste d< talii comune (ospețe, cu'oare lo- cală etc.), romanul lui Eugen Barbu corespunde, pe o abă scară a spiralei, schematismului (nu in sens rău) al primului nostru roman- cier. Trinității — Tuzluc — Păturică — Gheo'ghe, i se opune o alta, finind de același fond: Princepele — Ottaviano — foan Va'ahuL Iar cinismului „ciocoilor" (Filimon) rudimentar, p imdiv i se opune un altul, organ'zat, bazat pe o știință adincă, și de aceea cumplit, ca un comentariu al infernului. 4. Princepele este un estet, este un grec sosit dintr-o țară a sta- tuilor, inadaptabil aici. E „melancolic" la modal baudelairian („Je suis comme le roi d’un pays pluvieux") și visează, himeric, să con- struiască, la marginea Bucureștilor, un ținut montan. Venit din ținu- turi solare, vocația lui de rafinat se lovește in primul rină de postura sa de princepe, de om al puterii (Nu-i plăceau legile, nu-i plăceau lu- crurile, nu-i plăceau oamenii"), Di esență portretul Princepelui poate fi găsit sub un enunț călinescian : prefer să mănînc măsline pe Acro- pole decit să fiu bogat intr-o țară făiă statui. Prințul are, in răstim- ORIZONT X puri măcar, ambiții edilitare, care se termina rău, concepute fiind fantast, fără adeziune la viata intimă a locurilor, imperceptibilă lui. Boala princepetui, melanholia, sici in contemplație (A contempla nu a face! Cunoști un pact mai frumos cu diavolul decît acesta?). Con- templarea îl duce spre tentația cunoașterii universului, și princepele vrea să fie un inițiat, să afle tainele astrolog lor. Pactul cu Ottaviano — faustic — înseamnă renunțarea sa la putere (i se supune astro- logului) și propensiunea lui spre metafizică, sp e — intr-un sens foarte general — poezie. Ottav'ano c un șarlatan (și p'incepele, știe acest lucru), insă îl fascinează. Dar părăsind această lume de o sen- zualitate deborantă, prin acceptarea intrării in mister, princepele se reîntoarce, tot prin messer, în mocirla din care încercase să scape. Pactul cu diavolul este și el inutil, si princepele înnebunește și moare în aceasta lume, care nu-i a lui, pe care o disprețuiește, salvarea nu e cu putință. Legea înscrisă in istorie se împ inește, și Ottaviano, e stăpintd haosului, al forțelor obscure dacă ar fi să l luăm în serios, expert în maleficii și tot ceea ce atinge e condamnat pieirii. E artist (fals) șarlatan, ipocrit, cu figură coborită din cadrele pictorilor de Renaștere: pe acest pămînt epuizat de asupriri, de nedreptăți, el ini- țiat și farseur ar reprezenta o năzuință a princepetui, o proiecție a tui prin artă. Cuplul Princepe — Ottaviano construiește, in ideal, „o (ară a statuilor" unde, spune cineva în roman, „totul e c'ădit pe ni sip“, în afara legii, in afa'a oricărei credințe, în bine, in ră i, în om, cuplul acesta, excesiv, înflorește în mocirla acestui tinp istoric. Ei reprezintă o pleavă purtată, aici, de, o istorie nefastă. Să nu se înțe- leagă că primul ar reprezenta ideea de cultură greacă, iar al doilea italică, unite, aici, într-o mută împotrivire a firii: ei reprezintă ca- ricaturile acestor idei, intr-un timp întîrziat. Opus acestora e loan Valahul, și cu el răminem, în mare, in cli- șeu. loan Valahul, cititor în astre, e plugar, cărturar, și reprezintă înțelepciunea locului, sp'ritul pămintului, demnitatea și mindria lui. în alte vremuri ni-l pu-em închipui plăieș, ostaș a lui Ștefan etc. Aci. in aceste veacuri tulburi, e și astrolog, cunoscător al cerului și al pămintului. Și retras în munți, ca pentru a consemna refuzul parti- cipării la o istorie ce se îndreaptă împotriva neamului său. Există in acest roman o „filozofie a istoriei" ? Pină la un punct, romanul afirmă, cu strălucire, teze și personaje cu subtilități pe care o cronică nu le poate epuiza. Pe parcurs, tensiunea se pierde, scrii- torul se ambalează în relatări colaterale, scrise doar pentru plăcerea de a povesti. Și, din nefericire, face niște portrete atit de puțin ama- bile colegilor de breaslă incit, spre sfirșit, romanul devine pamflet și -entimeniul de penibil c din ce în ce mai evident, 5. Princepele este o carte despre decadență, un Satyricon plin de presimțiri funeste. Exaltarea simțurilor, pactizarea cu fo-țele răului, șirul de orgii și de monstruozități și mai a'es melancolia invadtnd pe acest om că ar fi trebuit să se hrănească din putere, aduc, cu ele, - sentimentul copleșitor al stingerii. Ca și „Craii..lui Matei Ca- ragiale, Princepele este un roman al crepuscularului, văzut sau des- coperit prin imagini violente in care se ghicesc de utitea ori ambiții, și fundă'uri ale romanului modern. Dar, deasupra acestora, cartea tră £ iește mai ales prin limbaj, prin expresie, prin acele cuvinte cărnoase care definesc o lume, și care o absorb, prin nema'pomenda senzație, a vieții, aflată intre estetizare și între pasiune. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: cu toate erorile ei, care sînt ale acestei personalități ce se numește Fuden Barbu, Princcpcle este un roman de mari ambiții și de indiscutabile împliniri. SIMION 8ARBULESCU VICTOR FELEA : RITUAL SOLITAR» Formai la școala unor leduri temeinic așezate (Felea este tot- odată un critic de gust și un traducător al unor clasici ai literaturii niuersale), vizează pe planul creației reaFzarea unei poezii din care dementele de prisos să fie expurgate, reținindu-se doar esențele — floarea, mireasma, argintul, sărutul... In concepția sa, poezia e pa- sărea superbă tăind văzduhurile limpezi cu desfătări nețărmurite, /.bo- rtii ei — cîntec și împlinire, dar și lumină dansind cu grații dezin- volte „pe dealuri / ] prinț re pomii tn floare / [.,. ] desculță prin turbă măruntă" (Dans). Spre deosebire de confrații care vor să iasă din albie. Felea cultivă o poezie de aspect ideatic-conținutist, convins fiind că „ești atita cit ești / Cuvintele goale / Sînt piramide In care zace-o mumie" (Caleidoscop, 11, 2). Volumul Ritual solitar reia tema favorită a condiției umane, adu- nind piese lirice care ar fi putut să fie mult mai bine organizate intr-un umplu poem dramatic, precum Tragedia omului a lui Madâch, scriitor, cu care Felea are afinități. Spre o asemenea organizare l-ar fi împins însăși structura sa artistică, prin excelență conflidua'ă. O astfel de realizare l-ar fi proiectat totodată dincolo de conul întristător de tmbrâ al nereceptivitații critice. Pom analiza, deci, cartea sa nu ca pe un volum antologic de poeme disparate dintr-o lungă perioadă de timp, (1943—1967), ci ca pe un virtual poem dramatic — socotind că această modalitate su- ițestiuă poate fi de folos atit autorului, cit și cititorului. h. Tn concepția noastră, cartea lui Felea s-ar fi deschis — și se deschide de fapt — cu un prolog. în care Poetul — asemenea lui Faust — stă de vorbă cu harurile. împ!orîndu-le tinerețea fără bătri- £ ♦) e.p,^ isen £ nețe a poeziei: „Vreau numai floarea, numai mireasma, i Numai ar- gintul — mimai sărutul / (Adincă e taina, grea e sămința, î Amar începutul)". Rupă e întimpina'ă favorabil cu o inv'tație pe ton de po- runcă, de îndemn anonim la renunțare — ca în Regele moare al lui fonescu sau ca în Dialogurile morților ale lui Lucian din Samosata, de la care Eugen ionescu însuși a pornit: „Primește j rtfa [...] / uită pașii înregistrați p in ceruri anonime / (...) Udă durerea. uită dragostea, uită trecutul i și int ă in pustiul mo ț i ca într-un fluviu bătrîn" — ceea ce amintește insă și de inscripția de pe poarta infer- nului: Lasciate ogni sperauza, o voi che entrate... O dată jertfa acceptată (convenție dramatică), se trece Ia iniție- rea ritualică, ia fel ca in nitul sacrif 'cării lui Isaac. Sp e d osebire de Avram care ascultă orbește poruncile, personajul lui Felea se zbu- ciumă padă sentimentului dezoării, invocind Noaptea ca în p acti- cile magice din dramaturgia shakespeareană (Mackbet — de pldd). sau goetheană: „Vino noapte aspă și rece l Sub plafonul tău dezo- lant / orice țipăt cade ca un zbor orb — (hiiinde-ti peste m ne ari- ple slute de corb". Inițierea se face prin hiperdeschldere auditiv-vi- zuală, interzisă celorlalți oameni, care aud doar ecouri vagi și văd doar contwu'i evanescente. Tonul de pouncă este menit a realiza starea hipnotic-magică propice cunoașterii ek-statice: „Ascultă destră- marea, I ascultă topirea în humă, / ia seama la c'asica spumă / ce-o vezi rotind o clipă pe ape — (E moartea cea mare care ne-ncape Ii p ivește Crucea, / crucea neag ă — și te-nehnă, / ea te st ivește cum umbra strivește o lumină, î fii singur și te roagă n surdină'*... Apare apoi un nou personaj — Femeia iubi^ — a'ături de care Poetul poate străbate mai sigur dc sine tă imul solitudinilor thana- tice, spetind în posibilitatea unei resurecții: „poate vom găsi cindua un d'um / Care să ne scoată din moarte — în viață". Intre Anonimul (Ochiul) care pretutindeni vede și scurmă si Femeia iubită desprinsă d'n contingent. Poetul iși începe fascinanta experiență a tenebrelor, prin ținuturi necercetate: „unde spinii veninoși i ne vor mușca de glezne / iar ape putredeJși vor mă’ța / gurile cleioase și verzi ! che- mirul sp-e adinctiri / trupurile noastre subțiate de spaime" ... Prinși iremed abil în șuvoiul unei treceri neîncetate — amintind de alergarea acelor eterni insațiabili Francesca și Puolo — Poeți i încearcă durerea necamunicării: „Din valul trist mă urc și eu descătușai t Privesc la tine și aș vrea să strig: /Te iubesc! Te iubesc! (Dar bucuriile cu prora zveltă în piept mă izbesc" ... Scurte_popasuri — de p Idă, lingă fintîna cu apele stinse — sînt contra pun etate de îndemnurile thanatice reluate ledmolivic : „Lasă viața să se sfărtme / Ușor ta o ceașcă sub- țire!" Poetul se află intr-un fel de transă, în care are v’zilnea pano- ramică a derulării istoriei sub semnul fatidic al acelui homo homini lupus al lui Plani, reluat de flacon și Hobbes: „Privește în subsolul £ tău îngrozitor / Unde fiecare om iși pîndește vecinul (și-l doboară O dacă poate), i Unde legea junglei domnește nes'ingher.tă / Și orice £ canalie valorează cit zece înțelepți, l Unde minciuna și adecă uf ° se-noălmășesc (într-un haos cumplit — /O, epocă, dă îmd-ți palatul! Sub care gem șî mor nefericiții lumii 1" Spectacolul luptelor intestine ii facilitează cunoașterea „pină la izvoarele ei amare". Lamentoul hamletian, cu ecouri bacoviene secondează această cunoaștere: „Să F: adorm, să adorm, / obosit, năucit, hăituit ! de viața contemporană / cu abstrdele, ucigătoarele-i s Inicii t" ... Indicațiile regizorale sînt la rîndul lor, p’ese poema'ice, inovație dramat că ce ar trebui subliniată. Iată, deșert ă, o situație Umilă cu rol de liant regizoral: „Crengi s-au frint, viaturi s-au oprit, l inmi au căzut Ia margini de vată — efemere". Sau: ........lumea s-a făcut mat plină, / infinit de melodioasă"... Precum și indicații referitoare la lumină: „O frîntură de azur ! se ză eș'e p in geam / după atitea zile posomorite". Altele cu aspect de gravură: „D mineață p oztucd. Totuși frumoasă / pentru că cineva a cu ă'at-o de impurități i iar plopii i-a subțiat l fă indu i coloane transparente" ... Sînt și sim- ple notații de aspect graf os, dar șl indicații referitoare la stă ile psi- hice ale Poetului: '„Monotonie fă'ă sfîrșit, / care trece dintr-o zi în alta / ca prin oglinzi fără număr"... Insolite par și acele „peisaje și ginduri" ... în acest poem dramatc și-ar afla țoade bine locul — scenele de circ, cu același rol ca și scenele de balet d n spectacolele clasice. Astfel, scena cu leii dresați a' avea menirea de a contura mai precis ideea poemului conceput pe motivul lumii ca spectacol, intrucit de la priveliștea dezolantă a crcului, Poe'ul își îndrcap'ă mai apoi atenția spre priveliștea lumii stăp'nită de hazard „ ... hazard fă ă limite" ... O altă scenă e realizată muzical prin intonarea unui Cîntec de soartă — amintind de corul antic, dar cu certe ecouri din Mdricke: „Ca iarba și ca fio ile sîntem. I tVe place ploaia,' soare'e și vintul, / jVe naștem și trăim fără să vrem / Pină ne cheamă înapoi pămlntul"... Din acest poem dramatic ar trebui eliminate, bineînțeles, toate acele formulări didactice neabsorbite artistic și de aceea l'psite de emoție, neavînd nici măcar meritul unor descoperiri ștdntifice ului- toare: „O viață netrăită / se-adună ca un flux / și năpădește plaja inimii, pustie" ... Poemul s-ar încheia, totuși^ op'invst — prin afirmarea unui altceva misterios, cum și prin întoarcerea Poetului din marea aven- tură spirituală — sintetizind însăși istoria omenirii in drumul ei spi- nos pe certitudine și completudine... Eliberat de incertitudini, de ierem ade clamate la modul absurd-hurmuz'an, („Desp indeți-vă capul de trup cu o simplă apăsare / Pe resortul ascuns in subconșt'ent" ), de insidioasele chemări și îndemnuri la renunțare („Inutil să mai veghezi cînd noaptea e tirzie / /...j Cufundă-te în vasta i resem- nare"), Poetul — pecum odinioa-ă Faust — descoperă bucuria în- toarcerii printre oameni care „au nevoie de febra speranțelor I de fo ța ideilor f.../ mature". El clamează acum adevărul despre „bu- curia muncilor aspre". Poemul s-ar încheia cu un comentariu muzical: „Aici nu e sfir- șit ul. / Aci e numai o fereastră ! spre ceea ce vine"... Organizat astfel de către autor sau citit în acest mod de către cititor, volumul lui Felea Ritual solitar este străbătut de fiorul acelei poez'i a căută'ilor febrile, meditative care și-au găsit totdeauna drum spre inima oamenilor... ORIZONT PETRU SFETCA R OBERI DESNOS PRINTRE NOI cronica traducerilor ORIZONT O cronică a traducerilor de poezie pe care încercăm să o deschidem în această revistă, nu are în vedere agerite verdicte, mat mult sau mai puțin arb tra e, asupra talent u'ui traducător.lor, li prea ușor sd spui e bun sau e rău. E mult mai greu să descompui în parai, te procesul de creație al i i i mac torului, artificiul lui, să vezi în ce măsură ei a servit efect o opera poclUcă tălmăcită. Convinși că valoarea oricărei poezii e intrinsecă substanței verbale, consi- derăm totuși că e absurd să judecăm o traducere de poezie numai trupă tonul, ritmul, coloratura silabcă, adică după valorile ei fontiice, introduse din afară prin simplifi- carea limbajului. Interesează în tălmăcirea unei poezii suflul, respectiv tn ce măsură au fost cucerite grațiile textului, intrușii s-a făcut transfuzia mesajului în noua limbă. „Qui dît Traducleur dit serviteur de la verile* susținea Valiry Larbaud stig. maiiând muti'ările, contrasensurile ți îndeosebi mezat, antele și subliniind cu toată gravtatea problema alegerii operei pe care o traduci. De aceea țelul acestei cronici este de a sublinia, oridec'tecri pa fi cazul, distanța care-i separă pe creatori de intermediari sau dimpotrivă. Evident, ne vom ocupa numai de traducerile de poez:e care merg Ia sursa originalului și din limbile care ne sini accesibile pentru travaliul comparai.v. •ir Prin „Noaptea nopților fără iubire", volumul anto'ogic, tradus de Vasile Nicolcscu și Tascu Ghcorghiu, din Opera lui Robert Desnos intrăm im imperiul rinei poezii prestig oase. Contururile poemelor lui Desnos poartă pecetea unei autentici- tăți, a unei neliniști, ceea ce contrariază pe cei care hait apropiat prea mult de neprec se’e tor au'omat'sme suprarca'ifie, Desnos materlarz"azâ r cidru inimi noast'ă prelungirile ei in invizibil, ți ființele cele mai simple, obiectele cel mai comune, dobîndesc la el caracterul unei apariții. Trecut prin labirintul suprarealist, Robert Desnos a înțeles și descris pînă la urmă convulsiile unei istorii al cărui martir a fost. Cum ajunge mesajul tui Desnos în l mba română? In ciuda conirooerscdei idei a intraductibilității poeziei, întreprinderea lui Vasile Nicolcscu si Tașcu Gheor- ghiu. in când lui Desnos, dovedește că atunci cind traducătorii Sini poeți autentici și n-au fost încheiate me.zalianțe, poezia e repetabilă, O lectură comparativă a unor poeme ca „Strigătul lui Robert Desnos*, „Ascuns în noapte", „De-ai ;tii“, „Spațiile somnului* sau „The nîght of loveless nîght", „Evadatul" ș. a. arată nu numai că poeme ca „Strigatul lui Robert Desnos'*, „Ascuns în noape", „De-ai șl", „Spațiile tocrea unor pagini de antologie poet că universală prin nota lor de deosebită expre- sivitate. lată aceste confruntări cu originalul atit de elocvente: „Coimne une main â l'instant de la mort et du naufrage se dresse comme Ies royons du soleîl 'couchant, aiasi de loutes parts jaillissent Ies regards..." ta Vasile Nicoiescu se simplifică cu un efect parcă și mai puternic cînd traduce „O ntina-n clipa marții fi-a naufragiului, ca rasele-aslințitului țițnesc privirile talc. sau pcwria „J'ai trut rfve de toi": „Tai lanl rtve de toi, nue tu penis ta rdallt^ Est-ii cncore lemps d'atlcindre ce corp vivant et de baîscr, sur cit le boucke la naissancc de la voîk qui ni’est châre .. . ? se transpune: „Alil dc mult te-am visai, că ți-ai pierdut realitatea. Și-a mai rămas vreo clipă să mingii solarul tău trup fi să sărut pe-această gură glasul drag răsărind î" Credem, că, traducind „tfalțcindrc" cu „sd m-ngîie", „corp vivani" cu „solarul trup" ți „la ttaissance" cu „răsărind" — poetul Vasile Ntcolescu nu numai că nu alte- rează substanța origit a’tilw, n rt mrpirtvn o rmpbfică pi tea r^rmn’tfica de asemenea cu poemele traduse de Tașcu Gheorghiu, îndeosebi, eu cele scrise după canoanele clasice. Spa'iul ne abfigâ însă sj na oprim aci sahriîrtd în „Noaptea nopților jără iu' ire de Robcrt Desrtos, un succes al traducerii de poezie, iar în traducătorii Vasile Nieotescu ți Tapa Ghearghiu pe doi autentici interpreți ai me- sajului unui mare poet contemporan. LMOZtaO I. D. SUCIU O AUTOBIOGRAFIE A FOLCLORISTULUI GEORGE CÂTANĂ istorie literară documente în 1905 z’arul „Drapelul" din Lugoj lansa un anei „că're nViuninea ro- mâni" care cuprindea o invitație adresaiă tuturor cărturarilor din acea vreme să tr’m'lă materia) pentru între micea unui „oanleon" al seri.l eilor român din Banat1), Modelul unei asemenea scrieri fusese lansat încă din t8U9 de losif Vulcan [rin cunoscutul său „Panteon român1' ce cuprindea „portretele și biografiile celebrităților române" și din care nu a apărut decît temui înlîi. Pentru r> cit mai comnletă informare, autorul apelu'ui indica nominal ți un număr mare de scriitori bănățeni atît din trecut cîl și din timpul lui, care urmau să f gureze în acest panteon. Scriitorii în viață erau invitați să trimită o autobiografie care să cuprindă date despre viața și opera lor. Scorul era foarte inimos căc dacă s-ar fi realizat, încă din 1905 am fi avut o prezentare sistematică a dezvoltării culturii și literaturii bă- nă'ene, stnbii induse încă de alunei aportul adus de acest col al patr ei noastre ia formarea culturi române unitare. Din păcate, la apelul lansat n-au răspuns decît cîtlva scriitori dintre care azi nu mai prezintă importanță decît folcloristul George Cătană, publicistul Pavel Rotariu ți istoricul Teodor V. Păcățian. Toate autobio- grafiile se păstrează in manuscris în tog ita arhivă rămasă în urma lui \ alerîu Bra- n ște, redactor al „Drapelvlui” în acea vreme, și cunoscut om de cultură bănățean. Soculm că pentru cercetătorii trecutului cultural de azi autebiografia lui Gcorge CăianS constitu’e tm material deosebit de prețos și de aceea in cele ce urmează o publicăm în forma în care a fost trimisă de folcloristul bănățean redacției zi irului lugojan. Pe lingă preț'ouse mărturisiri autobiografice, găsim il t" interesante despre familia lui precum și despre viața satului românesc de acum șaizeci și ceva de ani cînd a fost scrisă. Spcct abile domn redactor I Conform apelului publicat în n-rul 81 al ...Drapelului" anul curent, fiind și neînsemnata mea persoană luată între bărbații vrednici de a figura în „Panteonul Român" ce intenționați a cda — vă dau următoarele date biografice: Sînt născut în 20 septembrie 1865 în mila comuna Pemetea-Pogonîci în co- m'tatul Caraș-Severin din părinți economi gr. or. fon și Trăia, Mama mea Trăia a murit cînd eram eu abia de 6 ani și tatăl m'u se căsători de nou cu o femeia din sal. De ia mama mea am rămas din 3 copii numai eu. Cu mama mașteră, tatăl m u a făcut 6 copi care toțt trăiesc. Tatăl meu fiind cărturar, mult timp ep'trop bisericesc, jude comunal etc. om cu vază în comună și foarte religios, de mic a început a mă învăța și pe mine să scriu, să citesc, să cînt și să fiu iubitor de d-zeu și aproapele. La 6 ani înerpu' a merge la școala din sat. unde funcționa £ tm învățător harnic cu numele Savu Mustață. Tn școală eu aveam ourtnre hună și eram primul între toți conșcolarii mei. g Mamei mele maștere nu-i plăcea să merg eu la scoală, cî să le ajut la econom’e. O Dar tatăl meu mă trimise regulat la școală, căci îi plăcea de purtarea mea. 0 Un romln bdnitean. Apei către națiunea rotnJuA. „Orapeiol" 1905, nr. SI (29 Iunie). Ajungînd virțla de 13 ani cu eram silit să părăsesc casa, căci mama mea maș- Icră avînd acum pruncii ei proprii tracta toarte dur cu mine ți eu rugai pe tatăl meu să mă dea sau la școală mai departe, sau la vreo măiestrie. La stăruințele hunului meu învățător, latăl meu mă duse în toamna anului 1878 la școală în Lugoj în clasa d-a normală, apoi în anul următor cercetai clasa primă gimnazială tot în Lugoj cu succes bun, deși intîmpinam mare greutăți din cauza necunoașterii limfei germane ți maghiare. In acești doi ani, mama mea mașteră înlr-atîta necăjise pe tatăl meu pentru mine încit cu eram silit să rămin de la școală acasă, un lucru toarte dureros pentru mine, Care cu ața drag priveam la studenții din gimnaziul superior și oftam : „Doamne, cînd voi ajunge ți eu acolo|" Norocul meu insă în bunul meu învățător, care venea adeseori ta noi, ți intr-atita vorbi tatălui meu pînă îl înduplecă să mă bage în pedagogie și să mă tacă dascăl. Așa, în toamna anului 1880 intrai în pedagogia din Caransebeș pe care o absolvii in anul 1883 cu succes lăudabil. Tn acești 3 ani de zile mult am pătimii din cauza sărăciei, căci părinții mei mă părăsiră cu desăvârșire. Norocul meu în doi profesori buni de inimă, dum- nezeu să-i ierte, că-s morti amândoi, care îmi deferă virp, căci altfel nu știu Ce s-ar fi ales cu mine și astfel mă văzul și eu cu diploma în mină. Prin octombrie același an, 1883. lui denumit de învățător substituit în Va- leadicni unde erau două partide ce se râzboiau intre sine și era turburate în comună num-așa. Școala era zidirea cea mai mizerabilă din comună, fără ferestre, fără bănci, fără cărți și îără alte rechizite de învățământ. Copiii nu umblau la școală și între astfel de împrejurări, fără prasă în lume, fără sprijin îmi era viața amara. MS lăsai în voia lui d-zeu ți în grija sorții. La 1 mai 1884, în etate dc 18 ani, mă căsătorii cu fiîca răposatului preot din comună Alexandru Trandafir, adecă cu Tuja (Rostea) pe care o crescură moțul său, un om bătrin, avut ți cu vaza in comună, capul unei partide din comună, Viața mea din acel minut deveni mai ușoară, mai plăcută, traiul mi se însenină, *i devenii ți eu mai vesel, deși suferințele lăsaseserâ brazde adinei în sufletul meu. Ținîudu-se alegerea de învățător prin iulie 188-L eu căzui ta alegere cu un singur vot, raminind ales un fiu al comunei. Tn septembrie tot același an, 1884. fui denumit de învățător substituit în comuna vecină Brebul, unde slătui 3'/j ani pînă în 15 martie 1888, cînd apoi fiind ales cu majoritatea voturilor mă strămutai iarăși în Vateadieni, unde mă aflu pînă astăzi. Tn Brebul am început a-mi aduna o bibliotecă, care astăzi numără peste 500 opuri in valoare de peste 1100 coroane, ceteam, meditam, Învățam mereu; cărțile n>i erau prietenii mei cei mai intimi pe care îi consultam totdeauna și astfel cău- tam ca pe cale autodidactică să-mi xîșlig acele Cunoștințe ce-mi lipseau, și pe care nu avui fericirea a mi le cîștiga in școale. Cetind mereu, meditând asupra dtj.ui sau altui lucru am început a ți scrie cite ceva din sfera școalci, dar mai ales -din productul cel alît de bogat al litera- turei populare nescrise. Așa am colaborat la următoarele foi: „Gazeta Poporului", „Luminătorul*. „Dreptatea* și „Foaia de Duminică* din Timișoara, „Foaia Diecezană" din Caran- sebeș, „Pedagogul Român" și „Balaurul" din Reșița, „Familia" din Oradea, „Gazeta Transilvaniei" din Brașov, „Tribuna". „Foaia Poporului" ți „Foaia Pedagogică" din Sibiu, „Revista Ilustrată" din Șoimuș, „Tribuna Poporului" Arad, „Poporul Român" și „Luceafărul" Budapesta, în „Drapelul" din Lugoj. Am mâi publicat apoi mult material șî prin Călirtdare cu deosebire în „Ca- lindarul Românului" ți prin alte „Almanace", Scrierile meie tipărite îu Oo/um Mi: ț. Poveștile Bănatului, 3 volume tipărite la Gherla, 2. Balade poporale din Bănat, 1 volum tipărit în Brașov. 3. Păcală ți Tîndalâ, poveste publicată șî tipărită in Gherla, 4. Omul. Noțiuni de anatomie șl fiziologie. Reguli igienice. Manual didactic tipărit in Gherla, ORIZONT 5. Viața lui Ștefan cel Mare tipărit in Sibiu, 6. Ohtoîc Bogat tipării in Budapesta, 7. Citeva cuvinte despre creșterea pruncilor, Caransebeș. 8. Teatru la sat tipărit în Gherla. Scrierile ce le am în manuscript sini; Poezii poporale din Bănat Monografia comunei Valeadieni, Icoana școalei, Amintiri din copilărie și alte povestiri ce se vor extinde : ' * ’ * rf pe aproape 20 coaie tipărite- ORIZONT Dc prezent am in lucrare: Poveștile Bănatului, volumul al IV-lea Șezătorii? școlare intre săteni, sau cum să ne creștem coptii, Iată iot ce biet am putut șî eu lucra, De-mi va ajuta d-zeu și îmi va da zile multe voi mai lucra, căci azi slut de -10 ani, iubesc munca cu deosebire cea spirituală. C2£ein m-ăm dedicat cu trup cu suflet, deși cu soacră-mea și soția mea multe ori am neplăceri din cauza că ett iubesc munca spirituală mai mult, iar ele cea corporală. In școală totdeauna am arătat rezultate foarte bune, instruind tinerimea, îndreptîndu-o și conductndu-o pe calea zea adevărată. Eu însumi am fost modest. iubitor de adevăr și dreptate. însușiri moș- tenite de ta bunul meu tată, pururea am dat pildă bună și nici cînd n-am excedat cu vorbe ori fapte contrare bunei cuvinte. Venerabilul consistoriu diecezan din Caransebeș încă din anul I8!>S m-a de- numit de „comisar școlar" în_tractul Caransebeșului, conducîml conferințele invă- țătorești, și luind parte la examenele anuale din tract. La reuniunea învățătorilor din dieceza Caransebeșului totdeauna am fost unul din cei mai activi membri. In despărțămîntul Caransebeș al Reuniunii am fost mult timp notar, casar, bibliotecar, și președintele despărțâmîntuiui. Anul acesta adu narea generală a reuniunii noastre invățătorești m-a ales prim secretar al ei. Cu poporenii și inteligința din comună o duc bine. In anul 18112 ne-am zidit o școală foarte frumoasă și acomodată spiritului timpului, inzeslrînd-o cu toate cele necesare. Am înființat și o bibliotecă școlară care numără peste 200 opuri și e citită cu drag de tinerime. Capitalul bisericii plasat în obligațiuni pe la locuitori din timpuri îndepărtate în negura uitării, ani reușit, deși d-zeu știe cu ce greutăți, ba chiar și cu amenin- țări și pagube materiale însemnate, ;i-l scoate și a-| deporta la loc sigur, in casele de păstrare, spre a ne putea zidi și o biserică. Capitalul bisericii depus la bănci spre fructificare trece peste 16 mii comune, iar la poporeni mai este încă vreo 6 mii. In curînd ne vom apuca de zidirea bisericii pe care atît eu cit și preotul local loan Ateda, cu carele în înțelegere am putut face toate — dorim a o vedea ridicată intru preamărirea lui d-zeu și intru evlavia credincioșilor din comună ca un product ,d ostenclelor noastre. Dintre tinerii ieșiți de sub mina mea sînt astăzi doi învățători, cițiva studenți in gimnaziu, cițiva in școalele elementare din Vegvăr. cițiva meseriași, neguțători ele. care astăzi inii mulțumesc pentru bunele mele povețe și îndrumări. Cred dară și cu drept cuvînl pot zice că am contribuit și eu cu o petricica cit de mică la altarul cullurei noastre naționale. In viață socială totdeauna m-am arătat și am nizuit intr-acolo ca să deștept in popor dorul de muncă, de cultură, să-i fac să fie oameni de omenie, oameni religioși, creștini și români adevărați. Am lățit gustul de citire în popor prin în- ființarea bibliotecii școlare, prin abonarea de foi și gazete și am căutat să țin viu interesul față de tot ce e nobil, frumos și folositor. Sînt membru ordinar al „Asociațiunei" pentru literatura și cultura poporului 5 român. Tn adunările despărțămîntului Bocșa al Aslrei am ținut și cîteva dizertațiuni pentru luminarea ixiporului. Cu soția mea copii nu am avut, deși sîntem amîndoi sănătoși ca peștele și ohl ce dor aș ft avut ca să-mi fie dat ți mie d-zeu un fiu, ca să-l fii lăsat sa studieze baremi el, după gustul meu. Mulțumesc lui d-zeu însă pentru toate, că el știe Ce face și cum face și toate ce ni le dă d-zeu sînt hune și iolositoare. Solia mea e o muiere cuminte, harnica de nu-i afli păreche, nu a studiat prin școlile cele mari, dar are un suflet nobil și în multe privințe întrece pe altele care au școli multe, dar inimă de piatră și așa numai înțelegerii, hărniciei și a bunei chibzuieli dintre noi am ajuns de ne putem lăuda astăzi și cu o stare bună materială. Și astfel iată cum d-zeu ajută omului care-și pune nădejdea intr-insul. Valeadieni in 1 septembrie 10G5. GEORGE CATANA, învățător ORIZONT ȘTEFAN MUNTEANU cronica limbii SENSUL INOVAȚIEI ÎN LIMBA POETICĂ ORIZONT Fonomcnul inoouffe în materie de expresie artistica poale fi examinat por- nindu-se de la o premisă dublă, un loc comuti cu caracter restrictiv, ți anume Ca nu tot ceea ce pan nou este și nou in realitate și că noutatea nu este întotdeauna o formă autentică ți durabilă de inovație, sinonimă cu creația. O cercetare su- mari a limbii artistice efectuată pe texte diverse duce la concluzia că sfera no- i U'iii in discuție este foarte largă și mai cu seamă eterogenă. Cea mai puținii rezistență la stabilirea faptelor ce inlră în limitele ei ne oferă ața numitele figuri de stil, precum și elementele lingvistice extra litera re. înregistrarea și, eventual, comentarea lor au fost considerate inullă vreme suficiente pentru definirea speci- ficului individualității stilistice a unei opere sau a unui autor. Se sustrag însă de io ncesf examen operele a căror limbă nu se opune, în aparență, uzului comun. Este ața numitul stil clar, despre care A. France, mi se pare, spunea că este cel mai greu de definii: stilul clar e asemenea luminii albe a spectrului solar, in care se îuElnesc și se topesc culorile din întreaga gamă cromatică a curcubeului. 1>e aceea, este mai la indemina cercetătorului sa analizeze dîn punct de vedere lingvistic stilul lui V. Alecsandri sau Matei Caragiale decît jie acela al 1uî Ion Pillat sau Camit IMrcscu. Ne întimpină ți în cazul scriitorilor amintiți la urmă lapte distincte, la nivelul artei cuvintului, dar ele nu „sar in ochi" și nu par liemate să individualizeze prin ele însele o anumită operă a unui scriitor. In general vorbind, există o anumită forță de atracție a cuvintului, care are darul de a-i modifica uneori conținutul noțional țl de a determina prin această un alt raport față de obiectul pe care-1 desemnează. Cînd se vorbește, de pildă, in lini bajul medita] despre o intervenite (chirurgicalăJ. in loc de „operație", termenul folosit de predilecție este un eufemism care „îndulcește'' acțiunea ca atare, o face mai tolerabilă, mai inofensivă pentru pacient... Cînd însă intestinele sînt numite „mațe", iar luxatia „scrintitură", impresia ce ne însoțește este mai aspră, mai „vul- gară". deși cuvintele acoperă prin sensul lor exact același conținut, denumesc aceeași realitate, numai că fac parte dintr-un alt limbaj, cel popular, adică aparlin unui alt registru stilistic. De aceea cuvintele au pc lingă insușirta dt a descoperi fața lucrurilor și pe aceea de a o acoperi în parte, ele sugerînd, în împrejurări dale, nu o realitate diferită, ci o alfa atitudine față de ea. Cu timpul, această reacție se poale substitui realității înseși, transformîndu-se inlr-o accepție nouă a cuvintu- lui, rezultată din modificarea raportului dintre conținutul termenului folosit și obiectul ta care se referă. Exemplul pe care-1 transcriem din tableta tn văzduh de Tartor Arghezi ni se pare ilustrativ sub acesl aspect. „Vrem să întrebăm un lucru, ziserăm cocoțatului. Ce era atîta zarvă și mu- zică la scoborirea noastră 1 — Cum, nu știți ? Orașul a devenii municipiu, răspunse cocoșatul. — Adică nu mai e oraș. — Ce s-a schimbat t — Nu ș-a schimbat nimic. Și cocoțatul explică : de pildă, gropile au devenit grote, marginile gîrlei spla- £ iuri, iar străzile care purtau nuinc de lucruri au luat nume de oameni însemnați din istoria lumii" (Tablete din Țara de Kuig), Dacă pe eroul lui Arghezi schimbările încă nu-1 pol înșela — căci ele s-au petrecut numai la nivelul expresiei sau al „semnificanților" — pentru Cei care vor veni după el, cuvintele municipiu, grote, splai le vor spune altceva decît rea- litatea denumită mai înainte prin termenii vechi și comuni. Cocoțatul mai este încă prizonierul experienței sale șl deci al obișnuinței, foarte firești, potrivit că- reia... semnilicantul și semnificatul alcătuiesc o unitate, care de data aceasta a fost numai aparent contrazisa de autoritățile oficiale. Mai tirziu, e de presupus că el va uita vechile nume și recurgînd la cele noi va percepe „o altă realitate" care a luat locul celei vechi, astfel încit contradicția vremelnică dintre elementele semnului lingvistic va putea fi suprimată : cuvintele impuse vor li acceptate mai de vreme sau mai tîrzîu de către vorbitori, care își vor fi schimbat între timp prin interme- diu! lor — al cuvintelor — ofifudinea față de lucrurile din jur. Pe o treapta calitativ deosebită se situează inovațiile din limba poetică. De data aceasta, faptele nu sînt circumscrise la domeniul lexical, ci angajează un în- treg complex de factori de natură verbală șî extraverbală, care derivă din funcția poetică o limbii. Modificarea structurii secvențelor curente din comunicarea obiș- nuită apare drept intervenție a scriitorului în limbaj, pe planuri diverse și cu efecte variate care colaborează la realizarea impresiei estetic*. Ar fi riscant să se creadă că funcția limbajului poetic se măsoară după capacitatea artistului de a interveni în mod preconceput în materialul și formele limbii pentru a-și construi — din afară în spre înăuntru — o modalitate de expresie proprie. Poezia mai nouă a crescut, într-o mare parte (dar nu totdeauna și în cea mai bună parte a ei) din rădăci- nile unor curente care exaltau și exploatati limbajul, confundînd funcția internă în- deplinită de el în poezie cu mijloacele externe, supuse unui proces de alambicare. de unde trebuia să iasă un produs artificial, menit să contrarieze și să amețească puțin pe cititor. Din ceea ce se considera o posibilitate a limbii și un privilegiu al scriitorului s-a ajuns ta postularea sfărîmării regulilor, socotită drept condiție a poeziei și îndatorire a poetului. Aragon a spiis-o fără echivoc, cu mai mulțl ani in urmă: „Nu există poezie decit în măsura în care există meditație asupra lim- bajului și reinvenția, de fiecare dată, a acestui limbaj. Aceasta implică sfarîmarea cadrelor fixe ale limbajului, a regulilor gramaticii și a legilor vorbirii" (citatul la Jcan Cotien, Structure du langage poetique, Paris, 1966, p. 184). Așadar poezia = meditație a limbajului = reinvenția limbajului = strivirea regulilor, a legilor vorbirii. Nu se poate nega faptul că această definiție a poeziei cuprinde un adevăr, dar un adevăr parțial șî exterior actului de creație artistică, întrucît poetul francez proiectează asupra poeziei numai fasciculul de lumină pornit de la nivelul ling- vistic al comunicării poetice, lăsînd într-o zonă obscură resorturile interne ale acestei porniri spre devastarea normelor consacrate. Fără să intrăm în domeniul unor speculații teoretice, să ne întrebăm — qi preopinentul filozofului grec care nega mișcarea și căruia cel dinții i-o demonstra mișeîndu-se in fața lui — în ce ronstă încălcarea regulilor limbii, codificate de gramatică, în aceste versuri din poezia inscripție pe un portret a lui Tudor Arghezi: Făpiură vrăjitoare și duioasă J Nu te-am oprit s-aștepți și să suspini. Ci te-am lăsat să-l încîlceștî în spini Fuiorul vieții tale de mătase. Că există aici o rcinoenție,a limbajului este adevărat, dar poezia nu este efectul direct al acestui efort de reclaborare a unui material lingvistic, ci produsul unei meditații interne căreia i se asociază o meditație a limba piliți devenit mijloc, ■i nu scop. Din această perspectivă poetul este un inovator, dacă șî întrucît este creator de stări poetice convertite în limbaj, fără obligația de o inventa cuvinte sau forme, lucru evident în versurile amintite. Inovația există nici, dar ea trebuie căutată în altă parte și anume în puterea de evocare a lexicului, in sensurile no născule din alăturarea inedită a cuvintelor, în organizarea și configurația lor coi textuală șî sintactică, în sugestia muzicală promovată de surtesiunile ritmice. Sen OR1ZONȚ § timentul de vinovăție iată de puritatea iubirii tulburate ți ucise se strecoară prin toate arterele versului, inundă toate compartimentele limbii ți se scurge in formele unui flux liric de esență emoțională ți muzicală. Pentru aceasta poetul alege sub- stantivul făptura, cu rezonanța lui veche ți populară, opusă sinonimului ființă. Ti alătura epitetul adjectival urdj/foure, echivalentul stilistic al adjectivului fermecă- toare, față de care posedă virtuțile in plus ale substantivului, de asemenea vechi ți popular, vrajă. Alăturarea celuilalt epitet — duioasă - elimină posibilitatea de ei conferi celui dinții accepția cu care circulă ca substantiv, echivalent cu fr. s or ciere, căci duioșia esie aici atributul complementar al farmecului. De notat că cele trei -uvinle se constituie într-o adresare transpusă in tiparul sintactic al exclamației, ■cea ce sugerează prezenta sufletească ți vie a aceleia care îți va purta povara destemului candorii jertfite. După ce in versul al doilea poetul îți mărturisește vina de a nu fi pus stavilă drumului ce venea spre ara le- ii smelor dintre literatura rMnlraă șl cele ale popoarelor învecinate. Așa cum a subliniat praf, Al. Dinia, ase- menea cercetări slnt deosebit dc fructuoaic și de aciuate ; eJe au menire» si elucideze căile și aria de pătrundere a ecourilor.' în- trepătrunderea unor laturi ale fenomenului literar autohton cu cel al hteralurllor din același spațiu carpato-daiiubian din Sud-Est sau din Europa centrală. De aceea, au lost urmărite cu Interes comunicarea Iul V. Ov. Chelam despre D. Buli plinea nu șl Iran Văzu*.. a lui M. Mitu „Țiganlnda" Iul loan Budai- Ikkanu și lllcrațurj Iluministă polonă. cea susținută dc Ion Petricâ referitoare la ,,Țâ- ranir lui Reymont și ..lon’- al lui Liviu Rebrcanu, Nu putem trece cu vederea nki contri- buțiile unor specialiști reputațl care au pre- zentat comunicări din domeniul literaturii miniaturi critice vechi sau populare, al folclorului cumpa-al : I. C. Chifimia, As pecie ale fabulei meditr- mnlene In «nete literaturi europene. P. Ol- teana, Criterii stilistice tn studiul comparai al literaturii mniletlco-parsTicticc. t. Ocrilchi, Temă șl rimă in balada populara cnglrru și romină. Înainte de a discuta capitolul comunică, rllor referitoare la Eminescu, remarcăm ră- punerile docte ale prol, Liviu Rusii despre Matorcscn si Mesei In care distinsul compa- ratist clujean neagă orice influență a Ideilor estetice ale fIlosolului german asupra doctri- narului Junimii, cea - prof, victor luncii privind RcXept hi Utca literaturii romănc l.itu de cultura germană, precum si referatul Iul Troian Liviu BIrăescu; Sainte-Beuve privit de Proiist ți Călinescu. Lui Eminescu șl raporturilor genialului poet cu a!ți acrilicei l-au fost consacrate ui număr de a comunicări (dacă o adăugăm ți pe cea a Iul Horst Fassel, menționată mal sua) : Eminescu șl Krasbo de C. Barborică, AVIamarnaza Glosări . , de flugo Mozes, re. feratul lui Aurel 5asu despre Ilmlncscu și romantismul francez, al Iul Mircea Valda privitor la Eminescu și Kalidasa >L ><• linc- «I despre Eminescu șl Goethe. susfinut de semnatarul acestor rinduri. In Metamorfoza Glossei. . . ni se pare ca autorul a adoptat □ metodă nelndlcată, dls. cuHnd — pe același plan — Glossa emines- ciană, cu cele II variante ale strofelor aces- teia șl traducerile elaborate de diverși autori maghiari. In ce privește comunicarea Iul Aurel Sasu, c lăudabilă temeritatea cu care s-a angajat In tratarea acestei teme, dar conclaxlile nu ni s-au părut dintre cele mai concludente, Tn orice car, Iu cercetările com- paratiste trebuie valorificate critic rezulta- tele la care au ajuns predecesorii șl trebuie evitate paralele, comparații șî Ierarhi rări forțate. Discuțiile care au avut loc, numeroase și la un înalt grad de exigență științifică, au relevat importanța problemelor abordate in comunicări. N-au lipsit nici lucrările dc pozlill critice față de unele aserțiuni expri- mate șl de metoda urmată de cel care au susținut referate, S-a accentuat, pe bună dreptate, necesitatea de a se aplica in cer- cetările comparatiste metode noi de Investi- gație. îmbinate iu cele tradiționale. Este un lapt indiscutabil că cea de-a ll-a Constituire dc literatură comparată, care s.a ținut la București, a depășit ca arie tema- tică șl din punct de vedere al rodniciei dis- cuțiilor Consfătuirea din anul 1967, marcfnd o etapă nouă, calitativ superioară, 1n der- voltarca studiilor comparatiste in Romănia. GR1GORE TANASESCl Muncitori publiciști in presa so- cial istă din Timișoara. Răsfoind colecția Ziarului „Votul Poporu- lui'* diri anii 1903 și lîbl, glllni numeroase versuri ți încercări literare compuse de mun- citori șl țărani grupați in partidul soclal- democrat din lim|$0«ra, unde încă de 1a încăputliI secolului se inițiase o Kțilinr mal pronunțată de organlzm a mișcării prote- tare printre românii bănățeni, Timișoara a devenit la slirșitul veacului trecut un ora> Inducțiiil de mare Importante, cu fabrici si uzine, cart aveau nevoie de un considerabil număi de brațe de muncă, Lu^ criterii erau recrutați mai ales dm satele românești învecinate, din riiidu! mu ne iter i lor agricoli, săraci și lără piniinț, proletari care iți dștlgau existenta ca slugi pe moșii te mari- lor proprietari, F.xodul rural a dat naștere unor mise de muncitori români, care K«ăU transformat într-o clasă combatantă. Prole- tarii români au simțit nevoia sa se organi- zeze intr-un partid muncitoresc cu program, socialist după modelul celorlalți dr altă na- lionalitate. Pe vremea aceea sistemul de or- ganizare al datai muncitoare era barai pe grupări în secții naționale, dar cu principii social’dcmocralc, care le unea in cadrul in- ternaționalei a doua. Astfel s-a Înființat in Timișoara la incrpulul secolului cea dini ii organizație social-demoerala tutnânească din cuprinsul Ungariei de atunci. Presa socialistă a lust in întregime scrisă de munci tarii agricoli ți de cel din Industrii. Scrisul lor nu era la nivelul unor creații literare, nici ca formă, nici ca land, dar condeiul lor a scos lă iveală idei înaintate. Vom desprinde din paginile gazetei „Vo- tul Poporului** de la Timișoara citeva încer- cări de pruzi sau de versuri. Le vom men- țipna, fără a ie reproduce siu contenta. Petrii IPunta, meserlaț pantofjr, redactor al ziarului „Votul Pope*alui”, a publicat in foltetone, apoi in broșură, o P eț> rfr leatfU Intr-un act ți 1® scene cu titlul „felele de la labrică", pe seam* muncitorilor români. El s-a inspirat din comedia lui Wilhelm M. pe care a tradus-o din limba germană, adap- tindu-o mediatul local șl Iran&fornind rolu- rile In personagii românești. Tot Petru Ponta a mai puhHcat un studiu de popularizare sub titlu! „Știința socialistă". Atona sic Volehcscu, muncilor morar, activist al pilii du lui socialist român din Timișoara, a publicat in foiletoane, apoi in broșură: „Citechismul pentru copiii econu- mulul ți a mine itoru Iul", ințelegindu-se sub denumirea de „econom" pe limbajul de atunci „țărani o scșlcaptă-te române" ~’ — ..Clntecul lucrătorilor cizmari", se ciuta după melodia „Noi țăranii de la tară". — „Marseikza proletariatului reuniri", vcriurl românește — „Nki pline fără muncă, nici muncă Sară pline", — marș in versuri. — MHora muncitorilor', iu 1 strofe șl l& versuri. — ,,Lucrătorul"', sonet în II versuri, seni* nat „Traian". „Votul Poporului" din Timișoara a fo*t o gazetă săpiainma ă. -u "i*" »'l: o ” * pentru puporul muncitor român al Ungariei cu principiu soc lai-democratic". hi realitate, gazeta era o publicație de popularizare a doctrinei socialiste, prima de altfel in arest gen din fosta monarhie auslrc-uiigară. iolo- sind mijloace de versificare șl cte literalii ni populară pentru j puteai pătrunde mal ușor m lumea ^atelo^, Despre unele legături ale țăra- nilor bănățeni cu Napoleon. In J9€9 s-au împlinit douâ sute de am de la naștere» Iul Napoleon Bnnapartc. Eu ITanța s-au organizat cu acest prilej o seric de festivități comcmocathfti iar presa dnto.i- te țările lumii a evocai fapte și inlîmplărt din viața marelui împărat al franței, care cuce- rise aproanc toate țările din jumătatea apti- seănâ ■ Europei. Printre numeroasele anecdote apărute pe vremuri in riare, era și una despre ostașii români din Banat, care, fiind lăcuțl prizo- nieri Fn urma băllliei de la Austeri itz, la 12 decembrie IS05 in Moravla. au fost aduși 1» Fața tui Napoleon. Impărațul franței, dorind: săd vadă și să-i cunoască pe acești viteji, • are il apuseseră o rezistență Inofrjltă In limp ce armata austriacă st predase. Erau români din regimentele de graniță ale Ba- natului de sud, rare luptau in cadrele ar matei austriace. Interpretul de lingă Napn- leon ta Interogai In limba germana, dar prizonierii români, neînfetegind nemțește, ău început să se întrebe între ei In limba lor. Napoleon a crezut că stat Italieni șl Foarte mirat a Intervenit, xpunindu-le celor din an tiirzjul Său : „Acești italieni sini oivlea de elită a austriecilor.''1 Iar cind a lost lăinurlt că nu sînt Italieni, cl români, a esclamat din nou: „Dațl-mj două regiment r din acești viteji români șl voi cuceri cu ci toata Eu- ropa". Apoi, stind de vorbă eu el, s-a Inte- resai de soarta șl viata românilor din Ba- nat, Cind a aflat că poporul suferea și n-avea libertate, nici drepturi. Napoleon le-a promis că le va tace dreptate și le vă da toate II- bertățlle cerute, dar Je-a spus să nu mal lupte șl să nu se mal Jertfească pentru o cauză străină. A dat șl dispoziție scrisă in acest seni, iar documentul semnat de Napo- tam trebuie să te afle Intr-una din arhivele iostalul Imperiu austro-ungar. Istoria ț| tradiția au păstrat aceste ln- 11mpUrl sub diverse forme de povestire, dat cu același miez de conținut. QRJZONI După IoIrlngerea urmatei austriece. Na- poleon țunosctnd vitejia ostașilor români din Hanat c*r« luptaieră In regimentele de gra- nița ale Imputatului de la Viena. țl din isto rlsirlla color făcuțl prizonieri, alltnd de sta- rea vitregi a poporului român ținut sub jugul nedreptăți [or naționale ți sociale, a pus la tale o răscoală țărănească, prin oa- meni de încredere recrutați din rtndurile acestcr prizonieri. Napoleon l-a îndemnat pe românii bănățeni *4 nu mai lupte pentru împăratul care le nesocotește drepturile ți să nu mal servească In armata austriacă, ci să se răscoale Împotriva stăpinlrll țl șă-și .11 ragă un „ban'* român ca pe vremuri, care și conducă poporul ți Banatul prin organe adminislratlve românești alese de popor. Na- puieO-1 le-a tăgăduit românilor bănățeni tot si ||inul său. Răscoala a avut loc, dar n-a izbuti, Iar armata franceză era prea departe ca să le Rosti sări tn ajutorul românilor. Militarii român! eliberați din captivitatea franceză s-au întors acasă cu instrucțiuni de levoltă, Ițind încurajați de promisiunile Iul Napoleon, Au mobilizat tntr-o z| de țlrg 1a Orarița □ mulțime de romlnl înarmați cu gindul ca să dea lovitura împotriva puterii imperiale austrlace din Caras >i să pună stâpinlre pe treburile publice și pe admi- nistrație. Au lovi insă trădați de un spion al camerilel de la Vlena. Românii văzindu-sc dc-odală Incrrrulțl de militari austrieci, ea să scape, au lost revolți si dea loc carelor cu fin tu care erau ascunse armele lor. apoi scutind boli din jug, au fugit ți s-au Im- pra^fat Răscoala n-a lost bine pregătită și nici organizată pe plan general, de un cap cu pricepere de strategie militară. Gru- purile răzlețe de răsculati n-au avut coe- ziune țl nici legătură Intre ele. Lipsea o co- manda unică. Apoi se făcuse prea mult zgo- mot cu mobilizarea, Incit nu era greu ca spiona- jul Imperial să alte de tot ce se punea Iacale. învățătorul bâlrîn Solronk Lluba din Maidanul de lingă Oravlța iml scrisese pe vremuri, că toate acestea le auzise de la străbunicul său Milita Lluba Marco, decedat ia IB7Î In etate de llă ani, care luate parte la răscoală cu al|i 29 de bărbați din Maidan, O parte din cele comunicate de Sotronk Lluba le-am publicat încă pe vremea cind trăia, sub titlul de „Date șl lapte necunos cute din trecutul românilor bănățeni" tn re- vista „LucealArul" de la Timlțoara (nr, li din Iunie 1937), Napoleon a intrat ți in folclorul bănă- țean. L-au cintat lăutarii care cutreierau sa- tele românești. S-au găsit *1 versuri poporale, cu expresii fără pretenții literare, unele lip- site de ritm, altele numai cu rimă. In eare erau evocate lapte de armă șl momente din viața lui Napoleon, Iar bălrtnll satelor Iml pn- vesteau cu mulțl ani Tn urmă o serie de le- gend- auzite de 1a strămoși lor, care lupta- seră la Austerlitz, despre ostașii francezi și despre împăratul tor. AUREI. COSMA 0R1Z0K1 O remarcabilă tălmăcire pentru cei mici ’) Cartea pentru copil ..Drago-urlațul* ne dezvăluie un bun cunoscător al universului Infantii, dar mal presus un scriitor sensibil, •)B rapco Ciopid: „Drago-urlașul" £d Tineretului. cu o lantezte barocă ți un umor de bună calitate, care amintește uneori pe Erlk Kăst- ner (,,Eml1 ți detectivii-, „3$ Mal" ș. a.), deși la autorul Iugoslav farmecul povestirilor capătă o culoare aparte prin vigurosul filon folcloric implicat cu finețe țl artă. Calitățile scriitoricești ale Iul Hranco Ciopicl decurg șl din dalele sale biografice, originar dlntr-o regiune bogată peisagistic și folcloric (Bos- nia), un timp Învățător țl, in timpul războ- iului, luptător tn rezistentă antifascistă. Com- plexa experiență de viață sugerată anterior iți află exprimarea artistică Intr-o multico- loră operă literară din care amintim cttcva scrieri : „La poalele muntelui GrniMf, „Lup- tători ți dezertori". „Muntenii”, cartea pen- tru copil „In lumea fluturilor ți urșilor”, dinainte de război, precum șl un întreg pal- mares editorial ulterior ; „Primăvara osta- șului". „Poezii", „Rouă pe baionete", „Mă- garul sflnt", „Oameni eu coadă". „Peripe- țiile lui Nlkolctlna Bursae", „Mierea codru- lui”, „Dezlănțuirea”, „Explozivul secret", „A opta ofensivă”. Editura Tineretului 11 prezintă cu succes nu numai tinerilor cititori cu o culegere de po- vestiri fermecătoare, scrise alert șl Intere- sant, conțintnd In ele acel farmec inepui- zabil al clntecelor ți poveștilor populare din Bosnia natală. Bineînțeles, fondul prozei pentru cel mici este țl la Cloplrl — ca la toți scriiCorii care se adresează acestui cititor dificil țl pretențios — educativ, dar mijloa- cele sale pedagogice stnt subtile, subsumate artei de povestitor cu fantezie țl umor. Ttl- barul din povestirea „învățătorul, tilliarul țl păsările” este readus la școală din cauza Isprăvilor sate nelegiuite, Intr-o situație răs- turnată, captivantă, comică si ttlcultoare tot- odată, care permite autorului să-ș| trans- mită nuanțat mesalul. Ciopicl stăpinețte pe cititor prin xuprlză, apellnd la capacitatea iui de duioșie, de umor, de Inedit, Ingemănirid adeseori sentimentele, surisul și lacrima, el sugerează cu subliniate țl pro- funzime posibilitatea îndreptării, scopul măr- turlslt în subtexl ui povestirilor sale. He că e vorba de un motan leneș, fie de un zmeu înfricoșător, calea îndreptării spre bine este mereu deschisă, ceea ce face ca poves- tirile în discuție să lie optimiste, luminoase, dar luminoase nu din alarl, cl dinăuntru, ca un glob miraculos. Un Hlon de poezie de bună calitate vine în ajutorul acestui ames- tec delicat ți de mare penetrație psihologică. Uneori transpare țl nota de evocare a pro- priei copilării (Ca de exemplu In „Fluierul"). Scriitorul Iubește universul anilor mici ți știe să aleagă din el esențialul ; linia dară a povestirilor ca ți colorația lor mt- rslrilâ rezultă pagini dintre cele mal fru- moase spre care șl timpii căruntă se apleacă atent, cu aceeași plăcere ca ți limpezimea ochilor copilăriei. Prima sa apariție tn ro- mânește ca autor de literatură pentru cei mici, beneficiază de o traducere de bună ca- litate. Intr-Un deplin respect față de textul original șl de spiritul acestui text. George Bulic, traducătorul, cunoaște la perfecție limba din care transpune, este minuțios cu cuvintele, cu expresiile țl. mal au scaml, ca ceea ce izbutește să particularizeze un scrii- tor șl o scriere. In acest tel, Ciopicl apan- cititorului român foarte apropiat de crea ce este cu adevărat tn textul original ți cred cl nu greșesc cind alirm că am făcut eu noștlnța — prin Intermediul Iul ,,t>rago-uri- așul” — cu un scriitor pentru cri mici fer mocător țl, pa eare ne-ar place să-l relntll- nlm țl In alte Izbutite tălmăciri romăneștL M. CERBI! Prezentarea grafică: ANA MARIA BAU MEI STER Redactor lehtiis ■ ION VBUCAN Redacția : Timișoara Piața V, RoaKă nr. 3 Telefon 120 26 Administrația București $09, Klselelf nr. 10 Manuscrisele ji orice corespondentă scrise citeț pe o singură parte a hlrtiei cu Indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1501 la întreprinderea Poligrafică Banat, Bd. Leontin Sălăjan nr. 7. Timijoara — R. S. România 4?%7 I Lei 7 -