
Redactor șef.: A1. Jebeleanu
Red. șef. adj.: Anghel Dumbrăveanu
__-_______-_________
ORIZONT
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANIA
Î	CUPRINSUL
România pitorească
MIRCEA ȘERBĂNESCU: Așezare de permanențe .	...	3
ALEXANDRU DEAL: Am văzut Porțile de Fier .	....	7
ION VELICAN; Gigantul............g
DAMIAN URECHE : Baladă...........9
N. D PARVU: Bronz.............................................................10
ION POTOPIN : Desăvlrșire.....................................................10
JIVA POPOVICI: Odă, în românește de Damian Ureche .	.	.	.11
HARALAMBIE ȚUGUI; Zbor de flacără. Transcendere, Cu toată
zarea ........	12
Anul literar 1970
ALEXANRA iNDRIEȘ: Preeminența modelului ,	....	14
ION MAXIM: Situația poeziei în anul 1970 ......	18
ANGHEL DUMBRĂVEANU: Sub colinele mării, Drum de toamnă.
Sala vintulut .....
GEORGE SURU : Sălcii, Cînd arborele, Cumpănă ruptă ,
AMMN MUNȚIU: Prietenii mei sînt pretutindeni. Vămii, Eu nu
cred in pustiu .....
CONSTANTIN MIU-LERCA^Bucurie	.
DORIAN GROZDAN : Chemarea pădurilor ....
VLADIMIR CIOCOV: Temere-; Există clipe. Final, în romdnețfe
de Dușan Petrovici .
NICOLAE ISPAS: Cineva care să te aștepte .	*
TRAI AN LALESCU: Pasența .	.	.	~.ț
f & HMlS

23
24
26
ZI
28
28
31
39
DAN MUTAȘCU: Departe de steparul frigian .	.	.	.	.3?
MIHAI DUȚESCU :Poem oriental...................................................40
PAUL GEORGE-STATI: Sfîrșit de vară, Pastel	...	40
ION COCORA : Sofia poetului ........	41
VALENTIN TUDOR: Unde ești acum ?, Metals, Balerina .	.41
ION JURASCU: Genealogie........................................................43
Atelier poetic
VALERIU ARMEANO : Cîmpia de lacrimi............................................46
ELY RADOVAN: Așteptare.........................................................47
MARIA BEG : Păduri.............................................................47
LIGIA TQMȘA ; Vâri tîrzie......................................................47
Orientări
ANDREI A. LILLIN: Problema timpului în romanul contemporan. .	.	49
Din literatura universală
CATUL: Elegia a VIILa.................................	.	.	.57
TlBUL: Elegia I. Către Delia, în românește de P. Longin .	.	.	.58
DOMEN1CO ZANNIER; Ființei tale îndepărtate, din limba ladină
de Pimen Constantinescu .	....	58
BRUNO NARDINI: Legenda, Intrat zi, din limba italiană de
C, Bivolarii .......	59
*	Cronica literară
C. UNGI) RE AN U: Cărți de istorie literară și eseu .	.	.	.	62
Comentarii
I.	D. Suciu: Cronica Banatului .......	70
Istorie literară documente
LIVIU BERZOVAN, N. COREEANU : Itarie Chendi în paginile publicațiilor
arădetie ........	73
PETRU SFETCA: Interviul nostru cu pictorul Catul Bogdan .	.79
Artă
GEORGE GENOIU: Trei mituri țFăt-frumos. Meșterul Manole. Miorifa)
fi dramaturgia româneasaT .	...	.5/
N. D. PARVU: Travesti și Furtuna la Teatrul „Matei Millo" din
Timișoara .......	83
Blocnotes cinematografic
SORIN TITEL: O autentică transcriere cinematografică a lui
Dostoievski .......	85
Cărțl-reviste
RADU CIOBANU r Ion Brad: „Orga de mesteceni" .	88
GEORGE C. BOGDAN : Perpessicius: ..Memorial de ziaristică" .	-89
DAMIAN URECHE: Coman Sova: „Astrul nimănui" ....
NICOLAE ȚIRIOI: Domnita Văduva: „Peisaje" .....
MARCEL CORNIȘ-POP : Ileana Mălăncioiu: „Către Ieronim’	$r
SERGIU DR1NCU: Izvoare folclorice si creație originală ■ S	.	9?
ALEXANDRA INDRIE$: „Metamorpfioses". Numero Spectal XIII—XIV,
1970 ....................................................93
DAMIAN URECHE; jRowuftw Cojocaru: ..Punct căzut" ....	9^
Miniaturi critice
RADU MELN1C: Expoziție de poezie și pictură .....	95
D. R.: Almanahul educafiei. Corigent la literatură .....	95
Epigrame
Epigrame de: ION. I. MIOC, C. MIU-LERCA, ION VELlCAN
România
pitorească
*
Scriltoii din Timișoara și-au propus să cinstească semicente-
narul partilului în multiple forme, avlnd toate in centru creația
literară. Uia dintre acțiuni a fost dedicată Porților de Fier. Gru-
pul de scritori care au vizitat șantierul în lima noiembrie și-a
transcris impresiile proaspete în paginile de față.
\
*
Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura
Balcanilor cu Carpafii. Peste pumnii lor încleștati,
Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cete
din urmă stăvilare ce i se mai ridică în cale. Și, în
vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val
pare că strigă, fiecare stîncă pare că se mișcă,
Deodată apa lunecă de pe zăgazul colfuros și se
întinde ca o pînză.
AL. VLAHUȚA
*
AȘEZARE
DE
PERMANENTE
<• Din două popasuri la Porțile de Fier, distanțate în ani, și poate
tocmai de-aceea,am izbutit să filtrez mai pur noțiunea de construcție,
j specifică ultimuhi sfert de veac pe meleagurile românești. Mai presus
, de ceea ce se îițelege în chip obișnuit prin aceasta, am dedus sub-
tilități inedite, dcurgînd din realitățile înregistrate o dată în perioada
de început a mrelui șantier și o dată recent, într-un stadiu avansat
de definitivare t grandioasei lucrări sub auspicii de apogeu. Am re-
flectat îndelung la ceea ce aș numi atît de sărac față de cît am des-
prins în cele dh urmă din termenul uzual folosit în viața noastră
3
economică „organizare" ; căci orice aș include acestui termen nu poate
atinge profunzimea a ceea ce s-a realizat de fapt la Porțile-dc-Fier,
dispunînd într-o direcție anume și unică o uriașă cantitate de inteli-
gență umană și de materiale venite în fluvii impetuoase de pretu-
tindeni din țară, angajînd alte zone ale inteligenței și alte zone ale
tehnicii și producției.
Era o epocă încordată de acumulare și așezare atunci cînd am
călcat prima dată pe teritoriul, frămîntat apoi ani de-a rîndul de cons-
tructori și mașinile lor. într-acoace veneau materiale și oameni. Ames-
tecul era haotic, cu atît mai de neînțeles unui călător nepregătit din
acest punct de vedere. Sc petrecea însă ceva care se ridica peste orice
ignoranță tehnică; între elementele primordiale ale locului, țărmul
și apele, se dădea o luptă acerbă, condusă, dirijată, potențată de
om. Un ritm infernal de muncă și de efort al mașinilor făcea ca,
din oră în oră aproape, țărmul să crească în dauna apelor neînvinse
pînă atunci, potopul acesta de ape care tăiase munții pe o distanță
de mai bine de o sută de kilometri. Platforma de lucru a atins astfel
în scurtă vreme parametrii prevăzuți și absolut necesari desfășurării
etapelor ce s-au succedat ascendent pînă la clipa prevăzută.
Au trecut de-atunci ani și dinamismul lor exuberant se așează
într-o magnifică permanență a României socialiste. Haosul inițial a
rezultat un Hiperion strălucitor și momentul nașterii lui trebuie nea-
părat înțeles la alte dimensiuni ale timpului, decît cele obișnute, co-
tidiene, de toate zilele. El cuprinde o înaltă tensiune de inteligență
umană biruitoare, deși în luptă cu inerția, in continuu efort de auto-
depășire, căci socialismul desenează mereu la zenit piscuri spre carc
pornim cu elan și cu irudă, suindu-le pas cu pas, atingînd un pisc
și rîvnind la altul, asumîndu-ne riscul primejdiei, dar și răsplata
străluminată a victoriei. în urmă drumul rămîne marcat cu perma-
nențe. Și acesta este drumul nostru spre mîine, Porțilc-de-Fier fiind
doar o piatră de kilometraj lîngă carc cu drag vom face cîndva din
nou popas.
VIOLENȚA CONTRASTULUI
S-a întîmplat ca în trupul acestei toamne lungi, multicromă și ca-
pricioasă uneori, să existe și o zi ploioasă, ziua ce ne înfășură sufo-
cant în culoarea cenușei. Peisajul c dezolant, oricît l-am străbate de
grăbiți. Dealurile, ureînd de la Dunăro spre nordul priveliștii încon-
jurătoare, par copleșite de-o aspră povară de tristeți iremediabile.
Case, copaci, oameni, viețuitoare, toate culorile obișnuite ale vieții par
a se dezintegra lent, obositor dc încet, pentru a pieri în vagi fume-
gări cu funingine. Cerul a coborît ca o meduză lichidă, lacomă să
dizolve ca pe-o bucată de zahăr candel (Dc-o ciudată culoare incertă)
pămîntul din jur. Noi înșine părem a ne risipi în tot ceea ce vedem,
atît cît putem vedea, lunecînd în dreapta și în stînga cu șerpuiri ca
dc argint viu, pierind cu iuțeală și adunîndu-nc așișderea. Sîntem
copleșiți ca după lectura versurilor bacoviene. Chiar și marile cons-
trucții de la Porțile-de-Fier, așa cum ne apar din fumegarca cenușie,
par plutitoare și incerte ca într-un peisaj lacustru, pînă ce ne dăm
4
seama dc adevăratele culori, dc strălucirea potențială a întregului,
aici, în calea apelor coborîtc din largul continentului și, de sus din
plafonul de nori, într-un ansamblu dezolant de toamnă ucigătoare.
Cunoștința cu oamenii ne relevă întreaga violență a contrastului
și din acel moment ne reintegrăm în siguranță, suind și coborând
cotele uluitoare ale complexului hidroenergetic, realizare nu numai a
unei epoci și a unei gîndiri, ci a întregului popor, a tuturor resur-
selor sale materiale și spirituale. E-o zi în care Dunărea se zbuciumă
strînsă în chingi dc beton ca în hățuri un cal nărăvaș și c la fel de
dezolantă ca mai înainte; cu toate acestea totul a devenit izbitor de
altfel, aproape dureros și plăcut de altfel, de parcă s-ar petrece o
naștere miraculoasă sub aureolă de violentă strălucire a planului se-
cund în care ne-am reintegrat cu îneîntare și recunoștință.
MUTAȚII IN LEGENDE
De pe creasta barajului, după ce am adunat înțelesurile perma-
nenței, ne punem la încercare să găsim cuiburi de legendă de mult
cunoscute. Cerna coboară din munți duhul nepieritor al lui lovan
Iorgovan, învingătorul peste vreme al balaurului întunecat ce se voia
stăpînitoruJ și asupritorul limpezimii și al frumosului. Gura riului de
baladă rămîne mai sus în peisaj, tot lingă Orșova — moment de
istorie — ea însăși, însă, renăscută pc loc uscat la marginea viito-
rului lac de acumulare, crcscînd în cîțiva ani doar cît un Făt-Frumos
din basme, într*> zi cît altul obișnuit în decenii.
Sînt pline locurile de legende. Cît se vede în jur, în susul și-n
josul fluviului străvechi, sînt nume de locuri evocatoare de oameni și
de trăirile lor complexe, biografii aevea sau create de fantezia populară,
așa de năstrușnice uneori. îneît par astăzi de necrezut. N-am să uit
niciodată cum mă temeam la vîrsta copilăriei de joimărițele cu care
amenința mama necumințenia ! Și tot de la ca îmi aduc aminte dc
flăcăii dunăreni ai foarte îndepărtatei ci copilării, de acei bărbați
fără teamă în dosul mustăților uriașe, carc-și furau mireselc de pe celă-
lalt țărm dunărean, nu folosindu-se de luntre sau de efortul înotului,
ci traversînd peste vuitori învîlvorate din piatră în piatră și din
stîncă în stîncă de pe o parte pe alta a porților dc fier, atunci cînd
nivelul apelor era mai scăzut și nopțile mai fără lună. Povestea
urmează, pentru că după aceea veneau neamurile dintr-o parte sau
alta ca să se răzbune, sau ca să facă pace. Alunecau hoțește cu
lotci negre, legănătoare, și suple, mirosind a catran și a pește —
erau bărci de pescari — și nu o dată, cîntecul mătăsos al Danubiului
în frecare de trupul de lemn, bine călăfătuit, au stins doruri de răzbu-
nare, născînd cumetrii și petreceri cu mare răsunet peste aceste
plaiuri.
Creșterea în curs a apelor face ca legendele de acest fel să
rămînă și mai adînc îngropate în vremea trecută, parcă mai ireale
și mai greu de crezut decît orieînd. Și în bătaia vântului și a ploii,
încercăm să pătrundem prin neguri umede pînă acolo unde a fost
Ada-Kaleh, insula cu moschee, unică în peisajul dunărean al locurilor,
pe unde-a hălăduit cîndva Regep-aga, cel care — în credința populară
5
— se zice că și-ar fi deslușit în sine inimă de român, deși era maho-
medan, crescut în altă lege și în alte rosturi decît dacă ar fi rămas
în satul natal. Biserica din Tufări se zice că-i este ctitorie și că i-ar
fi fost cunoscut și partener dc negoț și lui Tudor Vladimirescu îna-
inte de marea răscoală a acestuia.
Gol a rămas petecul de pămînt al insulei, pe care apele o
devorează încet, ca un șarpe flămînd. Tot ce era clădit din vechime
pe ea s-a refăcut cu migală și pasiune pentru identitate, puțin mai
jos de Severin, tot între puhoaiele cele tulburi ale Danubiului, într-un
cadru aproape de cel de origine, pe ostrovul Simianului. Nu a fost
o simplă reconstrucție de ziduri și de fortărețe medievale, ci s-a în-
cercat — cu specialiști și istorici — o mutație pe multiple planuri,
pînă la cele mai subtile și mai subiective, ca de exemplu acela al
legendelor. Umbra mătăhăloasă a lui Regep-aga plutește în atmosfera
specifică a insulei, pe deasupra grădinilor cu trandafiri și cu smo-
chini, în cuprinsul cimitirului refăcut piatră cu piatră și relicvă cu
relicvă.
Nu ni s-a părut emfatică expresia auzită la Severin : „Turcii au
început să se mute pc insulă !" — ci, revăzînd ceea ce știam despre
Ada-Kaleh, ne-am găndit la dulceața de trandafiri și de smochine, cu
care localnicii turci îi îmbiau pe turiștii veniți să deguste ceva dintr-o
veche atmosferă orientală în aceste părți ale lumii.
CUPOLE RĂSTURNATE
Cineva i-a găsit termen de comparație un stadion, altcuiva i-a
dat prin minte să asemuie deschiderea unuia dintre pereții laterali
ai halei către peisajul din partea românească a Dunării, cu un ecran
panoramic. Privind lăcașul în construcție al unei viitoare turbine,
am avut impresia că privim în înălțime, deși ne aplecam capetele
și amețeam ca în fața unei autentice prăpăstii cc ni se deschidea la
picioare; era ca și cînd ne-am fi îneîntat de arta murală dc pe-o
cupolă cutezător ayîntată spre cer, deși nu priveam decît o alcătuire
metalurgică și de cabluri divers colorate pe un intens fond roșu închis.
Pare un joc. Al dimensiunilor. Poate al închipuirii noastre funda-
mentată. livresc. E însă autentică dialectica relațiilor dintre creator
și operă.
Ceea ce putem desluși e tulburător și relevant, e simplu și com-
plex în același timp. Aici, în dimensiunile uriașe ale halelor și betoa-
nelor turnate, în cupolele răsturnate în care se învîrtcsc și se vor
învîrti coloșii de oțel ai rotoarelor, mai departe, în imensele ecluze
care se închid și se deschid cu adevărat, de astă dată, por(i de fier
(Turnate la Reșița și la Galați) descifrăm uriașa forță a construc-
torului contemporan. în siluietele simple pe care le întîlnim la fiecare
pas, sub căști de diferite culori, cuprindem și dimensiunea măre-
ției, căci fără nici o exagerare, ceea ce au reușit ei așa se numește.
Majoritatea oamenilor dc aici au mai construit uriași și nu vor
osteni să construiască în viitoarele planuri economice ale țării. Sînt
doar ctitori dc permanențe!
6
Și mai deslușim apoi, în imensele cantități de materiale venite de
pe toate meleagurile țării, din fabricile de ciment, ca și din puternice
centre metalurgice și de uzine constructoare de mașini, dc pretutin-
deni din patrie, o forță implacabilă care nu este numai economică
și tehnică, și aparține întregului popor. Un popor ridicat la construcții
de permanențe de acel potențial dc resurse, de energie, de voință
nesecate, care de cinci decenii slujește idealuri ce au ca sursă tot
măreția, o măreție dedicată cu generozitate vieții, omului. De partid.
MIRCEA ȘERBĂNESCU
AM
VĂZUT
PORȚILE
DE
FIER
Un peisaj, fie el natural, industrial, sau de altă natură, închide în
sine, întotdeauna, alături de frumusețea de ansamblu, de frumusețea
gratuită — dacă o putem numi așa —, frumusețe ca un sunet armonios,
grav, dar fără semnificație, închide deci un element, sau cîteva, care,
percepute de un ochi, fie el și mai puțin perspicace, rămîn reverbera-
tive, însemnate adine pe ecranul memoriei ; aceste elemente vor con-
strui cu uluitoare fidelitate, chiar și peste ani spiritul emoțional al
acelui peisaj. Elementele principale ale peisajului, se vor developa
printr-un mecanism subtil, reeditîndu-se „vederea", păstrîndu-se ne-
alterată prospețimea. Intîlnim adesea în drumurile noastre, autentice
monumente industriale, în jurul lor plutind acel halou de frumusețe
gravă, adîncind în noi, privitori neavizați, un sentiment profund de
măreție, o senzație de utilitate acută. Am avut șansa să vizitez, de
curînd, într-un grup de scriitori, uriașul șantier de la Porțile de Fier.
Ceea ce se forma în sinea mea — aproape cu violență —, era o stare
tulburătoare de uluire ; uluire; în fața dimensiunilor ample, a vertica-
lității forței și inteligenței omenești. Acum cînd îmi propun să acopăr,
cît de cît, sensul și valoarea acelor dimensiuni ale inteligenței, cu
ajutorul abstract al cuvintelor, realizez încă odată neaderența meta-
forelor, infidelitatea lor în fața concretului persuasiv. Intuiam acolo,
pe acel platou al turbinelor, disciplina și credința în creație (spun
creație pentru că termenul muncă mi se pare sărac în semnificație
acum), a unui popor. Simțeam pulsul unui mod de viață. Se concreti-
za în linii austere, precise și verticale, gîndirea unui popor. Poate că
acolo, în atmosfera laborioasă a imensului șantier, se afla chintesența
unui destin. La un moment dat cineva a făcut o remarcă; ne găsim
7
într-un templu în care se oficiază munca. Da, din nou cred că nu era
o simplă metaforă a unui poet.
Rețin cuvintele acelui tînăr inginer care într-un anumit episod a!
vizitei, m-a oprit în fața unui tablou de comandă, mi-a schițat în
cîteva cuvinte unele caracteristici tehnice, apoi s-a destăinuit: știți, la
început mă temeam de tot ceea ce vedeți aici. Deși cunoșteam pe de
rost aceste butoane. Acum însă — și zîmbi —, m-am obișnuit. Cred
că asta organizează memorizarea unui peisaj : cîteva elemente, apa-
rent neesențiale, aparent disparate. Dar undeva în subsidiar se for-
mează acea „rețea de conducte" prin care circulă, asemnea sîngclui
prin vene, emoția, reorganizînd cu maximă acuitate semnificația și con-
cretețea sa.
Am coborît la 35 de metri sub cota Dunării, printr-un adevărat labi-
rint de coridoare. Avem deasupra noastră un dat fundamental — dacă
vreți —, a destinului nostru : proiecția în beton și oțel (elemente pri-
mordiale, precum apa și focul), întruparea în intensități materiale a
evului pe care ne-a fost dat să-l trăim.
ALEXANDRU DEAL
GIGANTUL
în pragul marilor emoții, totdeauna cerul ospitalier al edificiilor ne
întîmpină deschis către viitor.
Undeva o inimă devine tot mai fierbinte, pulsînd în limbajul comun
al superlativelor — panorama marelui Șantier de la Porțile de Fier.
Prin intermediul presei și al televiziunii, sau călătorind pe marile
artere de circulație împlîntate în brîul munților Dunării, cunoscusem o
parte din eforturile omului traduse în fier și beton, în agregate și
utilaje, aci, unde Dunărea se arătă încolțită de presimțiri încă din
timpuri străvechi, dar nici nu bănuisem măcar că, pătrunzînd într-o
bună zi în labirintul marelui obiectiv industrial, mă voi fi simțit j
copleșit de tot ceea ce mă va fi înconjurat cu măreție și tumult și va fi
rămas în conștiința mea expresia unui gigant fără seamăn, al nostru al
tuturor, al socialismului, redescoperit de fapt dincolo de fantezie și
informație.
Gigant. Acesta e cuvîntul cel mai potrivit. Un gigant făurit dc om. |
Cuvintele sînt puține. Pc marele șantier, cel mai adesea ele sînt de
prisos, rămînînd doar în aria strictei necesități : comenzi de lucru,
comenzi de continuitate și aproape dc loc mijloace de comunicare.
Un fluid ascuns face oficiile comunicării la cotele maxime ale acestui
edificiu, care, eliberat de orice metafore se numește pur și simplu
GIGANT.
ION VELICAN
8
BALADĂ
Peisajul României, cald și ondulat, în cărbune, în vers, în daltă și
miere, acest peisaj pe care-1 cunoaștem și pe care trebuie să-1 mai
cunoaștem are in el obsesia leagănului din anii pe care nu-i poți uita
niciodată. Peisajul de floare și piatră, de vis și metal, peisajul acesta
de culoare și suflet mereu în contopire cu mina omului ne dă însăși
dimensiunea existenței.
Această sublimă senzație am împlinit-o în piept în ziua cînd
ochii mei, cînd inima mea au bătut lîngă magistrala de pe Dunăre, în
oglinda modernă a Porților de Fier. Aici, lîngă țesături metalice de su-
perbă linie arhitectonică, lîngă barajul de beton și imaginație, toamna
aceasta intrînd cu razele în iarnă s-a prelungit ca un ecou de înaltă
temperatură. Eram sub Dunăre, eram deasupra Dunării, eram lingă
coloșii aceia înfipțî în torentul de valuri, eram lîngă turbine și ecluză,
și nu puteam primi dintr-odată întreaga măreție a peisajului, îmi
trebuiau milioane de clipe să absorb și să contemplu, îmi trebuia
acea prometeică înțelegere a luminii, cu dramatism și miraj, cu forța
nemăsurată a omului lîngă sălbăticia valurilor. Eram acolo unde natura
se modifică după traiectoria visului, unde fapta se ridică simbolic spre
bolțile făcute de om, Eram acolo unde roțile nu se auzeau de vuietul
apei, eram lîngă paletele turbinelor mișcate cu albă explozie dc valuri
căzătoare, și nu puteam să cuprind totul dintr-o singură sete de
privire.
Acum, aici, cu Dunărea lîngă umeri, cu toată viziunea viitorului,
castel din orașul-himină, lîngă malurile prietene, acum, aici, și ochii
și gîndurile și întreaga contemplare se transformă în continuu omagiu.
DAMIAN URECHE
9
*
D. PĂRVU
Bronz
Bubuie balada
Peste ctmpuri moarte,
Răpăie cascada
In căștile sparte.
Ploaia grea de gloanțe
Macină pămîntul.
Fumegă distanțe,
Fremătind cu vîntul.
Morții-nfipți în coate
Peste vremuri suie,
Apusul le scoate
Singe din statuie.
Bronzul ei lucios
Prin veacuri străbate,
O privim de jos,
Din fabrici și sate.
Crește, inundînd
Cerului livada,
Peste vremi cîntînd
Bubuie balada.
Stele-aprind un nor
$i-n tainice-azururi,
Dorurile lor
Scapără de-apururi.
*
ION POTOPIN
Desăvîrșire
Rotund e ochiul soarelui, rotundă
și-aruncă luna peste brazi brățara
și țara, sub a veacurilor undă
ca soarele, rotundă e și țara!
10
Surîsul ei de azi-de-aș fi Da Vinci
mi-ar arăta care i-a fost solia
că-n suflete n-au fost nici cînd provincii
ci, din obîrșii, numai România 1
De aceea, cînd pămînturile sfinte
s-au scuturat de sumbrele hotare
o inimă rotundă și fierbinte
în pieptul țării a bătut mai tare !
Și glasuri vin cu unda lor temută
din oseminte vin, de sub cerdacuri
— O rădăcină care nu se mută
e toată țara fremătînd de veacuri!
Rotund e ochiul soarelui, rotundă
și-aruncă luna peste brazi brățara
Și țara, biruind a vremii undă
în vadul ei, rotundă este țara!
JIVA POPOVICI
* ------------------------------------------
Odă
Pentru ziua ta mi-am împodobit sufletul cu cristale,
Am înălțat steagurile de mătase ale tinereții.
Braț la braț cu uriașul idealurilor
Am săltat ciutura de foc a vieții.
Pentru ziua ta am pregătit mii de ode
Făcîndu-le cunoscute în zarea albastră.
Pe strălucitoarea tribună a renașterii
In bronz am dăltuit credința noastră
Pentru ziua ta. Republică, am deșteptat munții —
De sub stîncile vremii triumfă Carpații,
Ca să privească cum cascadele zorilor
Revarsă-n noi oceanul acestei generații.
Pentru ziua ta am aprins sub boltă
Făcliile demnității pe-a veșniciei cale;
Am sculptat frumusețea pînă-n la cer
Ca simbol de aur al aripilor tale.
In fomânrft» df DAMIAN UgECffE
11
HARALAMBIE ȚUGUI
* ----------------------------------------
Zbor de flacără
Reșița, Reșița mea, os de oțel și de lumină
crescut din osul meu totdeauna fierbinte ...
Vin din adine de pămînt ca o siderală maree
incandescente, nemaiascultate cuvinte.
Și uite cum se fac de cîntec, rînd pe rînd
de nu le mai găsesc în fînttna pieptului loc,
în timp ce Miorița aleargă, aleargă pe munți
ca o fată cu trup de veacuri și foc.
Și uite cum mă caut tot mai adine în sorginte,
transfigurat de dragostea ta, Românie și
lăudat de toate apele și toți munții, fierbinte —
mai plin de înălțimi în orice poartă de zi.
O! dar eu duc voievozi și martiri în sînge,
și sîngele meu se bucură privindu-se regăsit
în fiecare bulgăre de minereu vibrînd în flacără,
în fiecare gram de oțel limpezite
Și Reșița, Reșița vine cu mine prin țară
spuntndu-mi că am ceva de oțel în trup și în duh.
Și-atunci mă prefac in curgătoare, eternă vioară
și-n zbor de flacără hrănit cu văzduh.
* -------------------------------
Transcendere
Trec pe sub zile, pe sub ani de fum
și-abia mai pot purta în sînge și în ginduri
săruturile vieții, fără număr.
De gretd lor mă simt precum o creangă-n vară
și iată, în zadar le fac numărătoarea:
sporesc, sporesc neîncetat...
Sărutul aerului, de ozon, prin capilare-n fugă
cu-aromele fierbinți de constelații pe nevăzute buze;
sărutul cvantelor solare precum o clorofilă violetă
înnobilînd surîsul, umbrele tristeții;
sărutul apei gîlgîind, prin care-ascult
văzduhul și pămîntul cum tresaltă;
sărutul ierbii ce mi se lipește
de piept asemeni unui miel fragil;
sărutul pașilor mulțimii, pe asfalt
12
în labirintul marilor cetăți;
sărutul crivățului, tare ca alcoolul
sorbit cu sete, pe nerăsuflate;
sărutul răgușitelor semnale de vapor
ce mă îmbie hrană depărtării;
sărutul florilor de pe morminte
în care cresc într-una buze calde
ori mîini întinse spre îmbrățișare;
sărutul alb al orelor de insomnie
cu dangăte de versuri ca de murmuri;
sărutul mării împletit cu algele
sărate ale trupului meu tors din ape
la taina începutului, cea pură
în nesfîrșire veșnic revărsată.. *
Le port cravate-n sînge și cuvînt,
dintr-un adînc în alt adine...
$1-5 mai flămînd, tot mai flămind.
Cu toată zarea...
N-am o săgeată, n-am un cuțit
să te pot săpa din ai inimii lut..,
Prea fierbinte și lacom băut
ți-a fost sărutul solomonit.
M-aș face pasăre, m-aș face nor
să merg pe umerii tăi, oriunde.
Și-n priviri le-ți aburinde, rotunde
m-aș prăbuși răpus de dor.
Să fie-ngemănarea fără țărmuri, trează
și ochii orbi de patimă să arză.
Să fie sîngele-nțepat de-a nopții harpe
și inima mușcată ca de șarpe.
Numai așa, numai așa (m-auzi?)
pierdut prin timp te-oi jindui mereu
cit toți lăstarii sufletului, cruzi —
eu toată zarea cîntecului meu.
13
Anul literar 1970
PREEMINENTA
MODELULUI
ALEXANDRA INDRIEȘ
Vocația epicii cămine umanismul, iar imaginarul — o dare în vileag a unei
antropologii privilegiate prin posibilitățile creativității. Privilegiate romanesc!
De aci, parcurgînd un număr relativ marc de romane din producția anului 1970
— multe mediocre, unele de-a dreptul ilizibile datorită banalității lor, sofisticate
ori nu — am rămas cu întrebarea: Criză a romanului ? Nu credem, fiindcă au
apărut destule romane remarcabile. Mai degrabă criză a bunului gust din par-
tea unor editori, dovadă și felul discutabil al opțiunilor în cazul reeditărilor.
Nu vom stabili o listă de romane bune și rele, lăsînd altora plăcerea ierarhiză-
rilor și competițiilor literare. Vom pune doar în discuție unul din aspectele
prin care literaritatea învederează estetic o preocupare de ordin general a
umanismului modern. Și anume, frapează faptul că majoritatea romanelor demne
de interes apărute în acest an conțin anumite structuri pentru care termenul
de „model" mi s-a impus spontan și cu deosebită claritate conștiinței. Să fie to-
tuși nevoie de explicații ?
Două romane, ambele constituind debuturi excepționale, narează vicisitudinile
existenței sub apăsarea unor modele prestabilite -.Racul dc Oltea Alexandru și
Ultimii de Bujor Nedelcovici, ambele apărute în Editura Eminescu, 1970, Per-
sonajelor le este dată, impusă chiar o anumită imagine, de o fatidică precizie,
despre om. Ereditatea biologică care, în secolul evoluțlonismului, determina ursita
personajelor lui Emile Zola, este înlocuită în secolul ciberneticii printr-un fel
de„pnogramare" a personalității. Doamna Rujinski, din Ultimii, își asumă pe
deplin rolul de a reprezenta finalul unei anumite tradiții, care i se înfățișează
printr e imagine obsesivă și ineluctabilă ca decizia unui articol ; „Un șes întins
fără nici un pom, doar cu un drum care știi numai unde a început... cauți un
lan dc griu, de secară, cîțiva scaieți, o fîntînă cu cumpănă, nu vezi însă nimic
din ceea ce intîinești de obicei într-o cîmpie. Mergi pe drum și deodată Zărești
în depărtare silueta unui om. Nu știi dacă e bărbat sau femeie, te apropii,
observi că este o doamnă: arc o pălărie mare, cu boruri largi, poartă o rochie
dc culoare închisă, nu e neagră, mai curînd vișinie, ține sub braț o umbrelă de
soare; înaintează cu pași fermi, cu bustul drept, trena rochiei lasă o urmă
ușoară de praf (...) Este cea din urmă doamnă cu rochie lungă ți cu pălărie
cu boruri largi, ea reprezintă un tip anume de femeie; acum însă a rămas singu-
ră, c ultima. Este mîndră, chiar maiesteasă în tristețea și nefericirea ei. (...)
Și ascultă atent ce-ți spun! Nu va fi atît dc ușor pentru ceilalți 1 Ea, cu voința
ci, se va îndrepta pe drumul ales. Nimeni, nimeni nu o va forța să plece, nimeni
nu o va împinge din spate ca pe un animal! Asta să nu uiți niciodată" (Ultimii,
p. 118 și u.). Dar este totuși altceva decît un oracol, este un prototip; nu i sc
spune: Așa vei acționa 1, ci: Așa vei fi! Este o predestinare de o subtilă cruzime,
căreia somptuozitatea stilului îi dă adesea măreția unui mistuitor incendiu.
Acceptînd întru totul această moștenire, această ereditate înscrisă tn icoana
ultimei doamne tot atît de exact ca în lanțurile unui cod genetic, eroina dobîn-
dește noblețe, liniște și chiar o stranie felicitate, ea este liberă prin identificarea
cu modelul prestabilit. Dar această libertate se dovedește în cele din urmă a
fi criminală. Ultima doamnă aruncă vina ei pe umerii ultimului țăran. Petran,
el însuși „modelat" în toată comportarea și felul lui de-a fi de tradiția satului,
va trebui să plătească în locul doamnei Rujinski. Cu perversă premeditare, 1
14
aceasta conduce lucrurile în așa fel îneît cele trei morți, ultima fiind sinuciderea
ei, să-i fie atribuite, fără nici o putință de tăgadă, poștașului Petran. Sfirșitul
ei este o sfidare, distincția ei este neomenească, splendoarea-i crepusculară dis-
tilează cele din urmă picături de venin ale unei multiseculare inechități. Identi-
ficarea cu modelul aristocratic este totală și cumplită, iar felul cum tinărul au-
tor ne face să Întrezărim printre dantelele și brocartul unui mare stil aroganța
privilegiaților, merită subliniat cu entuziasm,
în romanul Racul de 01 tea Alexandru, motivul modelului apare în întruchipa-
rea sa cea mai izbitor precisă, am zice clasică: tatăl: Fascinția personalității
paterne se exercită asupra întregii familii într-o diversitate de nuanțe, de la
imitarea slugarnică la negarea cc se reduce, în fond, la o copiere în negativ:
„De la început — necesitatea apărării: trebuia să mă ascund de el; să mă în-
corsetez într-o carcasă cît mai puțin vulnerabilă; nu cumva să mă influențeze;
nu cumva să mă contrafacă, într-un sens sau altul, dar după chipul și asemăna-
rea lui. Mereu în defensivă, mereu închistîndu-mă. Voința lui, puternică, matură,
anihilindu-mi embrionul voinței, nedindu-i răgaz să se împlinească. Poate dacă,
el n-ar fi intervenit mereu, dacă, la urma urmei, nu mi-ar fi fost mereu în
față, în preajmă, m-aș fi format asemenea lui. în contumacie, i-aș fi devenit
copie fidelă (fără să-l imit, să-l copiez voit, ca Doru). Inițial poate am moștenit
identic — firea, trăsăturile dc caracter, înclinațiile, reacțiile, coordonatele lui ?
(...) M-am străduit însă cu încrîncenare „nu cumva să md asemăn lui"!*
(Racul, p. 153, s. n.) în această constă esențialul: făptură integrată, fizică,
psihică, socială ctc. a șefului familiei constituie pentru membrii „tribului"
mic-burghez unica proiectare a „umanității, adică un model antropologic
absolut. în cele cîteva ore ce urmează decesului subit și enigmatic al tată-
lui, fiul bănuiește pe toți cci din preajmă de a-1 fi ucis, afară de cei doi
care, cel puțin pc plan simbolic, ar putea fi chemați să înfăptuiască amorul
ritual al tatălui, singurele personaje care s® opun cu înverșunare autorității
„exemplului" dominator, ncreușind însă a-și crea, a-și inventa o personalitate
cu adevărat independentă, ci doar, cum am mai spus, un chip interior cu exac-
titate invers celui Impus: este vorba de însuși, fiul, și de ginere, Toma. Narato-
rul admite și e tulburat de gîndul că cumnatul l-ar putea bănui, dar tocmai
faptul că el la rîndu-i nu-1 acuză în gind dovedește că, în subconștient, se identifi-
case cu el. Oltea Alexandru utilizează complexul Oedip nu ca pe o explicație
psihanalitică ori filozofică, ci ca pe un „fapt de cultură",; comentariul freudian
al mitului a devenit la rîndu-i un fel dc mit, adică o configurație larg primitoare
de înțelesuri. Transparența cu care apare această structurii o scutește dc ambi-
guitatea tenebroasă și viscerală a altor reprezentări: „Un complex, fără îndoială.
Dar nu e numai asta, deși îmi place cînd sînt ostenii, cînd sînt amărît, fără
rost, singur și inutil, cind totul mi se parc nesigur — îmi place să mă-ntorc
la anii aceia (...) Acolo — constringerea, siluirea, abuzul sînt înlăturate. Există,
desigur; prezența lor se presimte, foarte aproape, foarte concretă; dar, puterea
aceea miraculoasă a mamei, de-a mă ocroti, de-a mă feri, ascunzîndu-mă în bra-
țele ei subțiri, de adolescentă, punînd între mine și lumea brutală, absurdă o
pădure de cergi, o pădure de liniște, de căldură și puritate (...) Nu mă știam
vinovat și nici nu eram ! — de declanșarea impetuoasă a exuberanței lui (a tată-
lui, n. n.), a tiraniei lui/ciudat! dar simt că trebuie să adaug un atribut neaș-
tepat î /drăgăstoase (s.a.) I Pentru că dc fapt nc iubea: pe mama, pe mine — pri-
mul născut, băiatul, fiul, cel care... Ne iubea în felul lui: supărător, acapa-
rant, tiranic. Eram ai lui — și mama și eu. Bunurile lui cele mai de preț
fără nici o îndoială 1“ (op. ct p. 151).
Oltea Alexandru și-a compus romanul cu o știință a dozajului, suspensului
și gradației carc denotă maturitate artistică. Dacă, în cazul său, unele negli-
jențe și stîngăcii se manifestă la nivelul lingvistic al stilului, în schimb Bujor
Nedelcovici, posesor al unui limbaj bogat și personal, este mai puțin sigur pe
arta construcției epice, romanul său fiind lungit și dczlînat pe alocuri.
Cele două sisteme dc imagini cu totul diferite care constituie romanele Racul
și Ultimii au în nucleul lor problema personalității prcstabile, a psihologiilor
așa-zicînd instituționalizate. Atît Oltea Alexandru cît și Bujor Nedelcovici descriu
declinul, falimentul, sfirșitul .modelului", dar nu începutul dialectic, revoluțio-
nar al creației de sine a omului. Contradicția între ereditatea în sens larg și
originalitate apare în romanele lor în același timp ca de nedepășit și insuporta-
/5
bina. Ei descriu criza ți eșecul unui mod „dat”, predeterminat al făpturii de a sc
constitui pe sine ca om în raport cu un exemplu, o pildă, imagine, figură — și
mai putem găsi și alte sinonime — totuși mai puțin exacte decît termenul dc
„model", cu implicațiile sale pedagogice pe de o parte, cibernetice pc de alta.
Simbolurile pentru această situație sînt bine găsite : „racul", ca înapoiere, devo-
rare, obsesie, cerc închis: „ La urma urmei de ce să fi avut cancer ? ț Mă leg
de-o vorbă întimplătoare numai pentru că imi sună „altfel" | Și-mi place rezonanța
un pic morbidă, plastică. Zodie de foarfece rapace și mers îndărăt, in cerc,
mereu pe loc. „/Racul, p. 145/; și „ultimii", ca amurg al unor tipologii, ca
reprezentare finală a lor. Ambele romane secretă o nostalgie a autenticității și
a spontaneității, pc care Oltea Alexandru o relevă prin nemulțumirea de sine
a personajului-narator, iar Bujor Ncdelcovici o filigranează, cu prea multă
timiditate totuși, recurgerea Ia excentrcitatc fiind de obicei un simptom al lipsei
de îndrăzneală, în figura Albertei, bizara fată care se împrietenește cu un urs
de circ.
Un aspect foarte interesant al problemei modelului îl găsim în romanul, și el cu
titlu pregnant, Cartea fiilor de Mircea Ciobanu / Editura Cartea Româ-
nească 1970 /. Aici, datele problemei pe care o discutăm sînt puse invers decît în
romanele premergător analizate: nu fiul se construiește pe sine în raport cu tatăl,
covîrșit de autoritatea anteriorității, ci tatăl trăiește în căutarea filiației, există
numai și numai pentru a-și găsi un ipotetic fiu.
Se impune în acest loc deschiderea unei paranteze, prin care noțiunea de model
să se lărgească. Se observă că în diverse perioade apare în Literaturi, cîte un tip,
cîte o configurație sau un procedeu epic care, deși caracteristice pentru climatul
spiritual respectiv și puțind da naștere la opere din cele mai valoroase, totuși
prin repetare excesivă, la grade foarte diferite de realizare artistică, dau sentimen-
tul de relativă sărăcie a inspirației epice. M. Ungheanu arată cu multă perspi-
cacitate și libertate a spiritului caracterul limitativ și stereotipic al schemelor
polițiste, vizibil chiar in romane de marc succes apărute în ultimii ani. Am arătat
de ce credem că, în Ultimii, confuzia juridică între vina celor două personaje
principale ne apare pe deplin justificată estetic și istoric; în schimb, figurile celor
doi milițieni, băieți buni, din același roman, sînt convenționale și nu semnifică
nimic, spre deosebire, de exemplu, de Sherlok Holmes și de părintele Brown
care întruchipau concepțiile foarte precise și personale ale celebrilor lor autori.
Excesiva prezență a' structurilor mai mult sau mai puțin polițiste in romanul
nostru îheepe, intr-adevăr, să cam semene a modă și să producă sațietatea bine
cunoscută a fenomenelor de modă din orice domeniu. S-a ajuns chiar la oni-
rismul detectiv intr-un roman de debut. Zeul cu pistrui, în care sen-
sibilitatea și talentul lui Marius Stoicescu, perceptibile pe fragmente, se irosesc
in tot felul dc artificii și afectări compoziționale. In literatura actuală pot fi
insă ușor detectate și alte structuri epice care încep să devină fenomene de
serie, vestind prin acest fapt inevitabilul lor declin. Una din ele este apelul la
mituri, îndeosebi biblice. In cazul Cărții fiilor, paralelismul dintre situațiile
epice descrise și evenimentele ritual-simbolice din Săptămîna Patimilor este
discret, iar finalul, prin care tatăl înțelege că nu-și va putea găsi niciodată, prin
fiu, un „mijlocitor" cu lumea, este original și profund tragic, Dar intr-un roman
care pune foarte interesante premize ale unei discuții epice a contradicțiilor
identității și non-identităfii cu sine a omului, Trei ceasuri în iad de Lconida
Plămădeală /Editura Eminescu, 1970/, cele două alegorii — cea social istorică
și cca biblică — în loc să se potențeze reciproc, sc mărginesc prin simetria
lor prea munițioasă și prea raționalist pusă la punct. Problema incongruenței
totale între psihic și fizic, esență și aparență, între Anton Adam-omul și Peter
Gast, oaspetele, străinul, tratată tot timpul în paralelism explicit cu modelul
Isus, din exces de demonstrație, este lipsită dc fior emoțional, puțind prilejui
mai de grabă asociații pe plan pur intelectual. în romanul lui I. D. Teodorescu,
Țipătul de nuntă al păunului /Editura Eminescu, 1970/, încercarea
„orașului" de a constringe literalmente cuplul de eroi să repete, ritual, perechea
originară Adam ș Eva, este o situație epică inedită, dar insuficient susținută
artistic, mai ales pentru că autorul nu-și înzestrează protagoniștii principali Cu
acea libertate a conștiinței care să-i facă să aspire a deveni ei înșiși, opunindu-se
„modelajului"" impus de grup. Scriitorul și-a creat o extraordinară „ocazie" de
a pune în dezbatere artistică problema depășirii dialectice și, ca atare, dramatice
16
a impasului modelului, pc care însă o pierde, sedus pînă la urmă el însuși de
prestigiul mitului. Stilul lui I. D. Teodorescu, frumos și amplu la nivelul frazei,
se complică și se contorsionează la nivelul structurii compoziționale, alambicînd
prin situații uneori teatrale o substanță epică nu îndeajuns de consistentă pentru
a suporta acest tratament. Dar, în alte romane’ găsim configurații epice care se
repetă, călătorind uneori din literatură în film și înapoi între paginile cărților,
unele cu totul minore, de exemplu variațiuni plictisitoare și vulgare pe tema
,'dolce vită" etc. Dar nu numai situațiile epice se transmit de la un autor la
altul, ci și personajele. Acum cîțiva ani, adolescenți puri și furioși invadaseră
o parte din literatura noastră, aduși adesea cam cu hîrzobul de pe malurile
Tamisei pe cheiurile Dîmboviței sau ale Begăi. Acum, dimpotrivă, bătrinul, de
preferința cerșetor și vagabond, pare a-i fascina pe scriitori. Să fie Zaharias
Lichter, personajul lui Matei Călinescu, capul de serie al acestei tipologii ?
Artisticește, și cerșetorul din romanul lui Mircea Ciobanu, Cartea
fiilor, se susține pe deplin. în romanul lui LD, Teodorescu, Țipătul de
nuntă al păunului, bătrinul losif, în straniul său pitoresc, este probabil
cel original și consistent dintre personaje. Dar credem că tipul se va epuiza
curfnd și, afară de cazul că va fi reluat de un foarte mare scriitor, va sucomba
în epigonism și pastișă. Ceea ce am vrut să arătăm este că obsesia modelului
poate fi înțeleasă șl pe planul intern al conștiinței scriitoricești și că referirea
Ia autoritatea unor precedențe mai mult sau mai puțin ilustre, aparținînd
unei trainice tradiții sau efemerei mode, închide în sine o contradicție tot
atit de dificilă ca cea. pe plan antropologic, între „libertatea" și „ereditatea*
personalității. în această situație, referirea la configurații epice neuzitate este
totdeauna o soluție inteligentă. Astfel, în cartea a doua a romanului său, Mircea
Ciobanu utilizează cunoscuta anecdotă orientală /turcă, cred/ a cadavrului pe
care diverși oameni ji-1 trec unul de la ușa celuilalt, căutînd „comment s'en
debarasser*. Un subtil humor macabru străbate, datorită acestei structuri —
model, partea aceasta a romanului.
De o semnificație insuficient relatată ni sc pare problema spațiului în roman.
Locul acțiunii, de la Balzac încoace, apare cel mai ades nu ca un decor ci
ca un fel de machetă a destinelor. Acțiunea închisă și dramatică a romanului
Racul de Oltea Alexandru, este firesc solidificată în imaginea casei etajate,
în care membrii clanului apar ierarhizați și prin locul fizic pe care-l ocupă.
Subsolul în care se petrece o bună parte din povestirea romanului Ultimii
dc Bujor Nedelcovici este și el dotat cu semnificații precise. La fel, marea
în romanul lui I.D. Teodorescu. în prima parte a Cărții fiilor dc Mircea
Ciobanu, dramul halucinant de la gară Ia oraș, trccînd pe lîngă fîntîni secă-
tuite, este spațiul tragic ai unui inutil calvar. Contopirea între model în sens
propriu și figurat, spațiu fizic, fapt de conștiință și destin ne apare în romanul
Condotierul /Editura Cartea Românească, 1970/ realizat cu o admirabilă
siguranță a scriiturii de Mihai Giușariu, ca machetă a unei construcții, prefi-
gurare și întrupare totodată a trufiei și a singurătății tehnocratului. Deasemenea
vitrinele pe care le privește presonajul principal, Vasile Bolzan, descrise cu o
rară pregnanță și prospețime a observației, sînt metafore ale unei vieți eta-
late, aranjate, trucate, în care raporturile firește se deteriorizează pe nesimțite,
iar substituirile năvălesc în locul gol lăsat de pierderea autenticității. Ca și în
celelalte romane, modelul este fatal; proiectul construcției, absorbant, alungă
ființa vie, iubită, dar iubită ca un obiect; plecarea femeii este revanșa subiec-
tivitMții. Dar constructorul o caută în alte șt-n alte femei, ca si cum ea ar fi
un „model” al feminității, recurgind astfel la substitute pentru ceea ce este
unic: persoana umană. în ciuda calităților sale /inteligență, sensibilitate ima-
ginație/, tehnicizarea sa este incurabilă, iar autorul se dovedește necruțător cu
un personaj complex conceput.
Criza modelului este cea a tuturor conformismelor, deosebit de acută în
perioadele de mari schimbări social-istorice. Să nu uităm că Don Quijote, la
timpul său, n-a fost decît negarea modelului cavaleresc de umanitate, nebu-
nia Cavalerului Tristei Figuri a rezultat din excesiva-i fidelitate față dc exeifiplele
osificate în noblețea lor îmbătrîriită și că după el, omul a trebuit să iasă
din chiurasa ruginită. Criza modelului este astfel totdeauna perspectivă, depă-
șirea ei dialectică, pe toate planurile ; este revoluționară.
la Ori ioni
17
SITUAJIA
POEZIEI
ÎN ANUL 1970
ION MAXIM
Nu s-ar putea spune despre anul ce a trecut că a fost anul poeziei. Nu pentru
că n-a adus cîteva volume demne dc reținut ci pentru că n-a impus un nume nou,
un debut excepțional iar cărțile celor consacrați nu adaugă nimic sau nu
adaugă prea mult creației anterioare. Numărul volumelor apărute se ridică la
data încheierii cronicii noastre la aproape o sută douăzeci, fiind anunțate pentru
luna noiembrie încă șapte. Destul de multe deci și cu atît mai mare regretul că
din cărțile de debut nu se pot reține decît cîteva promisiuni și acelea destul
de vagi. Sint multe inegalități și căutări, extravaganță și aglomerări obositoare
de cuvinte. Există fără îndoială o disciplină poetică la care nu se poate renunța
decît pentru o experiență nouă, Din păcate la foarte mulți din tinerii poeți
disciplina pare să nu fi fost niciodată cunoscută. Brâncuși, ca să împrumutăm
un exemplu din artele plastice, era capabil de o artă pc măsura Iui Michel
Angelo sau Rodin. A renunțat la modalitățile acestora pentru alta nouă, dove-
dind însă înainte că poate face față celor vechi, stăpinind in mod exemplar
mijloacele. Ceea ce nu este cazul la poeții noștri tineri situați în afara oricărui
exercițiu sever.
Cronicarii literari au reținut puține volume și in general aceleași: unsprezece
N. Manolescu la Contemporanul, tot atitea Eugen Simion de cînd semnează croni-
ca Luceafărului, patrusprezece România literară, fără să uităm dările de seamă ale
lui Florin Manolescu și Ilie Constantin, comentînd la aceeași revistă aproape o
sută cincisprezece volume deci practic toate aparițiile, ceea cc c demn de subli-
niat, Din acestea multe arată doar căutările celor cc sînt la început de drum sau
nu și-au aflat încă sunetul propriu,
S-au tipărit cîteva volume de postume : Stanțe și versete de Bacovia, Crengi
și XC de Arghezi, La porțile nopții de Ionel Teodoreanu. în ce măsură vîrstele
primului volum sînt autentice rămîne să se vadă într-o ediție critică cînd va fi
posibilă studierea manuscriselor. Dar, indiferent dc rezultate, poeziile nu aduc
nimic nou în creația bacoviană. Aceași atmosferă, același mod particular dc
a versifica specific ultimilor ani de creație, îneît imaginea ce ne-am Tăcut-o
despre poet nu se întregește. Ba poate dimpotrivă, scade. Volumul nu cuprinde
nici o notă explicativă făcînd parte din seria pe care am putca-o numi cu
maliție, „ediții de neveste", o calamitate ce ar trebui să dea de gîndit editurii
Minerva, înlăturîndu-le în viitor.
Volumele lui Arghezi poartă o scurtă explicație a moștenitorilor din care aflăm
că avem în față inedite „definitivate" de autor înainte de moarte și neincluse
în volumele apărute pînă acum. Ca în cazul lu Bacovia n-am putut susține că
versurile acestea ne descoperă un alt Arghezi sau măcar o fațetă necunoscută
a lui. Nuanțări ale vechilor tonalități, ba adesea chiar o scădere a tensiunii cit
care ne-am obișnuit ca în poema Ciorba, De reținut Ora confuză.
Nici poemele lui Ionel Teodoreanu îngrijite de Ștefana Velisar nu au vreo
trimitere critică. în afară de Agonie care poartă data „Crăciun 1951" îngriji-
toarea nu s-a obosit să indice măcar cu aproximație data creației, nici să facă
vreo referire la poemele publicate cindva în Universul literar și care dacă-mi aduc
bine aminte s-au tipărit în romanul Hai diridam. Ni se promit toate datele ne-
cesare într-o ediție critică. Volumul are parte dc o caldă prezentare a lui Al.
Philippide.
Ne aflăm în fața unor poeme construite după metoda obișnuită romancieru-
lui, printr-o revărsare de metafore nu întotdeauna organizate. Curios lucru
18
cum deși cunoaștem azi o poezie în general puțin axată pe metaforă, totuși
excesul dc metafore a lui ionel Teodoreanu este obositor arătuid parcă încă
O dată că poezia nu este numai metaforă. E mult retorism în poeziile din La
porțile nopții, imagini comune, stridențe „Oh! Nu m-am cruțat / Cu nemiluita
m-am dat"; „E fioros de multă cenușă în inima mea" (p. 8). Există O zbatere,
zbaterea neputinței de a disciplina exercițiul liric revărsat cu prea multă dămi
ele îneît dm marea de metafore s-ar putea reține cîteva, destul de puține,
logoreea nestăvilită a unor poeme subțiate și fără sfîrșit, ca și arhitectonica
lor aceeași aproape, făcîndu-lc obositoare. Poetul nu poate susține și menține
tensiunea și chiar dacă ideea ar fi interesantă și imaginea sugestivă, acestea
sc îneacă intr-un ocean de cuvinte. îneît poemele nu arată un alt Teodoreanu
deosebit de Cel cunoscut din romane.
Nu ne vom opri asupra unor volume antologice: Sunetul originar dc Gh. Pituț,
Orologi»! lui Petre Stoica, Cupa de aur de Vlaicu Bîma,_ Poemele alese ale lui
Gelu Naum deși ultimele conțin și inedite. Se cuvine a aminti edițiile Ion Barbu,
una de masă îngrijită de Dinu Pil'lat, alta a lui Romulus Vulpescu, cu un amă-
nunțit spart critic- La fel cele două volume din Eminescu îngrijite de D. Murărașu.
Despre volumele „consacraților" în viață s-a spus în general că sînt „remar-
cabile*, „mature", etc. aprecieri vagi ce pun sub semnul întrebării poeții cc
figurează în comentarii datorită mat mult numelui și poemelor tipărite pînă
acum decît valorii celor actuale. N-aș vrea să fiu greșit înțeles dar după umila
noastră părere s-a stăruit asupra unor volume ce meritau să fie amintite dar
nici dc cum să ii se acorde importanța și spațiul acordat.
Cele două volume ale lui Marin Sorescu, Tușiți și O aripă și-un picior (poetul
c extrem dc productiv in detrimentul calității), nu aduc nimic nou, fiind net
inferioare volumelor anterioare și sub posibilitățile poetului. Dacă in cazul
celorlalte volume ironia și detașarea au reușit să captiveze aceasta s-a făcut
datorită poeziei care nu le lipsea. Ori ultimele volume ridică mari îndoieli.
Precaritatea genului impune mai multă atenție. Poetul, face impresia că se
lasă furat de propriul joc de cuvinte. Sc poate reține Foaie verde din Tușiți
deși în maniera cunoscută. O aripă și-un picior conține multe poeme nu lipsite
de fior liric. Altele lipsite și dc haz și de poezie, un soi de autopastișă diluată.
Manolcscu taxează modalitatea, folosind un eufemism, drept „manieristică".
Cu toate „inegalitățile", volumul Iui Zaharia Stancu, Cintec șoptit, a fost bine
primit de critică pentru simplitatea, lirismul direct, sentimentele adinei și căl-
dura versurilor sale. Versuri deschise, pe măsura celor ce caută potrivirea
de cuvinte și conținuturile sufletești diurne, fără complicații stilistice și contor-
sionări. Versuri ce realizează comunicarea și emoția tocmai pentru că substanța
lor e general valabilă. Mulți își vor regăsi în ele propriile bucurii și neliniști;
„Nu ie uita că mă tulbur la față, / Parcă aș fi fi îmbrăcat în zale de fier. I Am
să rămîn aici lingă tine, / Numai sufletu-mi o să meargă în cer" (p. 89),
Ion Caraion (Ctrtița și aproapele} sc arată scîrbit de viață ca o cirtiță sub
pămînt, fără semeni. De altfel ar fi și greu să-și găsească aproapele : „Zăpada
a învățat să fie zăpadă ! buruienile să fie buruieni i vîntul să fie vînt. 11 Numai
oamenii n-au învățat să fie oameni". Se simte singur, pretutindeni singur, singur
în speranță, în desn&dejde, în iubire și ură, în singurătate (ciudate sentimente
în lipsă de parteneri I). Constată că din propria-i frumusețe nu va răinîne decît
moartea și nostalgia (cu condiția ca în moarte să aibă conștiința nostalgici). Cine
să fie de vină de atmosfera aceasta terifiantă și dc nemulțumirile poetului ?
Nu aflăm dar orice s-ar spune (și în special Manolcscu a spus lucruri de loc
pe placul poetului), poemele dovedesc o putere de sugerare și o expresivitate
ieșite din cdmun.
Nichita Stănescu a publicat două volume masive: Un pămînt numit România
și în dulcele stil clasic. îl recunoști dc la primele versuri. Chiar dacă nu i-ai
citi numele pe copertă nu te poți înșela asupra identității autorului. Nichita
Stănescu are un fel particular de a scrie. Poeme atrăgătoare chiar dacă pînă
la familiarizarea cu ele opun, în special cititorului neavizat, oarecare rezistență.
Nu vom cita pentru că ori am face-o din volumele dc dinainte, ori din acesta,
ar fi același lucru. Tensiunea n-a urcat dar nici nu a scăzut ceea ce este spre
lauda poetului. Repețirea și „manierismul" îl pîndesc din umbră. Iar în ceea
« privește cantitatea, abundența versurilor, ii amintim și lui ți altora cuvintele:
„Majoritatea poeților încep prin a publica mai mult decît scriu, pînă cînd ajung
19
a înțelege — uneori cu întlrziere — că ar fi trebuit, dimpotrivă, să scrie mai
mult decît publică', pe care Bakonsky loa pus în fruntea volumului său antolo-
gic Fluxul memoriei.
Mai mult ca plînsul, volumul lui Ion Gheorghe, menține atmosfera și tonali
tatea ultimelor sale cărți : Zoosofia și Vine iarba. Mituri proiectare într-o nouă
lumină, stilciri de cuvinte pe măsura lor, împerecheri de expresii ciudate ce ar
merita un examen mai atent ți o adi nei re. Amănunțirea realului posibil se face
cu mijloace specifice și dacă maniera poate deveni obositore e pentru că poetul
nu se știe opri unde trebuie. De altfel pe această linie a mitizării, în fond o
demitizarc, volumul atinge temperatura cea mai înaltă, peste care poetul nu va
putea continua decît cu riscul da a se repeta, Ceea ce ar fi în detrimentul
poeziei sale interesantă, expresivă, particulară: „hnbrățișînd crucea și picioa-
rele I au îngenunchiat bocitoarele: a mai hătrldă I plouă cu ochiul drept in
țărWL / iar cu stîngul pe cruce I de nu mai știe soarele cum s-o usuce" (p. 90),
Doinaș își arată în Alțer Ego cele două fețe ce se reduc, în ultimă analiză, la
una. încărcătura poetică e prea evidentă ca să fie vorba de un alt eu. Mai de
grabă de două planuri atît de pline dc poezie îneît se pot oricînd substitui. Ceea
cc personal mă nemulțumește este faptul că marile balade sint trecute la Anexă
cînd ele nu sînt cu nimic mai prejos decît creațiile actuale, ocupînd prima parte
a volumului, altfel substanțială. Poetul a evitat și acum monotonia. Deși versul
îi este atît dc propriu totuși datorită mijloacelor poetice variate și mînuirii
exemplare a verbului, ni se înfățișează mereu tînăr și nou, în haină de sărbă-
toare, altfel împodobită, mercu schimbată dar nu dc ncrecunoscut. Arc Doinaș
această rară calitate dc a fi unitar într-o nesfîrșită varietate. Unitar prin timbru
și pecete proprie de neșters, variat prin inepuizabila substanță poetică și plurali-
tatea mijloacelor, Umbra ta, Cuvintele, Nesfîrșita toamnă, Pecetluiește cu surtsul,
Delta, Cvinta ca să cităm doar cîteva poeme din multele ce ar trebui amintite,
stau mărturie. Incit la sfîrșitul volumului ai sentimentul pe care și poetul îl
încearcă în Amiază pe mare : „Dar noi zidiți pe țărmuri de piatră și susupin, / stm-
(im că-n ciuda celor ce trec hotarul lumii t mereu ne iese-n față un orizont
virgin," (p. 159),
In afară de primul amintit toți acești poeți mari mențin valoarea volumelor
anterioare, ceea ce nu este puțin lucru. Dar ei ne-au obișnuit să urcăm. Spi-
ralele continuă la nesfîrșit. Nu putem rămîne doar pc una singură ca pe cir-
conferința unui cerc de care nu ne mai putem desptrinde.
Radu Boreanu in Piramidele frigului, Demostcne Botez în Na greu' pămînluîui
și Maria Banuș în Portretul din Fayum, suscită interesul de totdeauna, dovedind
..matulritatea remarcabilă'1 amintită dc un critic. Din păcate Leonid Dimov în
bemne cerești, rondeluri, dezamăgește. El nu are nici disciplina interioară, nici
aplicația înnăscută pentru o poezie de formă fixă. Rondelul cere o varietate și
o bogăție de expresie cave să facă acceptabile repetițiile și rimele obligatorii,
altfel obositoare și artificioase. Rondelurile sale oricît de interesante și reușite
adesea sub aspect formal nu transmit fiorul și emoția fără dc către orice formă
fixă rămîne rece și moare înăbușită de propria-i geometrică rînduială. O spun
cu regret penWru că e vorba de un poet talentat care ne-a dovedit în volumele
anterioare realele sale calități
O plăcută surpriză face volumul lui Mircea Ivăncscu,,Poeme, Pentru că dincolo
de bizarerii și idei năstrușnice, peste întimplări absurde și înțelesuri ascunse
există multă poezie. Ironia, inventivitatea, trimiterile subtile (Înțelepciunea
superbissima). plutirea permanentă în tot ceea cc este și poate fi, într-o fluență
ieșită din comun, cu o neobișnuită resfringere de idei, culori potrivite ciudat ca
într-o pictură nefigurativă, game majore și minore altemind după o cheie numai
de poet cunoscută, asonanțe dar ți armonie, cuceresc de la prima pînă la ultima
pagină. Ex : „s-a dus la schit în munții din nord și acolo vrea / să stea fără de
gînduri o vreme, pînă cînd va înțeîege acea I provizorie umbră, aruncată de
conștiință cu amare f resturi de timp fumase, asemeni sîmburilor care se strîng
/ și îl fac să îi numere, pînă cînd nu mai știe nici el ! dacă înserarea dintre
dealuri e reală, sau acel f pom alungit în umbrii peste curte cu frunzele care
pling / nu este răspunsul la întrebările pe care mereu / șt le pune despre timpul
Iui, despre acel greu i gest de vremelnicie care e spaima de neființă" (p. 27),
Genul își are insă riscurile lui pc care-i dorim poetului să Ic ocolească așa cum
20
I
alții din aceeași familie spirituală nu au știut s-o facă. Dar reușitele de pînă acum
ne îndreptățesc să-l așteptăm cu încredere și în viitor.
Surprinzător cu lot livrescul lui este și volumul Mineralia a Veronicăi Porum-
bacu. Reducerea expresiei la strictul necesar, lipsa de patetism se potrivesc
temelor interesante ce se mențin într-o unitate destul de rar întîlnită azi.
„Cineva îți plimbă degetele reci / pe vertebre. / pe clape albe. / Sunetul e purtat
de vînt / In curînd vor cădea peste mine I bulgări grei de pămînt f 1 Și pianul
răspunde spart: / în curînd" (p. 9).
Poemele de dragoste ale lui Tomozei debutează cu un foarte frumos citat din
Rilkc și cu o qesugestivă copertă în lila trecînd spre roz. patetismul, ușurința
versificației ni-1 pun într-o lumină favorabilă însă. Trecînd peste Amor de bei-
zadea ce amintește de M. R. Paraschivescu, Confesia patetică. După dorință.
Căderea de, pe trapez, etc, ne arată poșibilitatăți mari de poetizare, versuri
proaspete și înfiorate (a se citi Lui Dimitrie Zugravu. închinare, p. 20).
Constanta Buzea este și ea extrem dc productivă. A tipărit la scurt interval
de timp două volume: Agonice și Coline, Versurile nu sînt lipsite dc interes
dar nici n-am putea spune că reprezintă o personalitate poetică distinctă. Aș cita
Adormire .■ „Dincolo de tine poate fi puștiul. / Tu te-așezi cu spatele la noi,
/ Fără milă fără ardoare. / / Singur ca un leu, pe tine însuti / Te expui unui
dezechilibru, / Mărfii prin vedere te expui. II Dar noi sîntem neîncrezători, 1 Tu
de-un secol, ești întărîtat, / Toate nervurile pe tine / Dinspre începutul lui
te-anunță". etc. (p. 15).
Esfc greu de înțeles ce e Boala de origine divină a Gabriclei Mclinescu,
volum cu o copertă atît de inexpresivă. Poate dragostea, poate creația, poate
altceva poate nimic. Poezie ambiguă, făcută cu tot dinadisul: „zice a, c, 1, o, u /
punctind verdele?" (p. 11). Dacă poezia a existat în intenția autoarei atunci ea
a dispărut în încifrarea voită, în contorsionarea cuvintelor, golite parcă dc
sensuri ca niște schelete descărnate. Să cităm Ciudata fire: „Căci tot ce-a fost
al meu a dispărut / în prejma mea / șî în interior I ca suflul florilor nelămurit
l In vasele de lemn l ale substanțelor" (p. 21). Dacă această modalitate poate
fi fructuoasă la un poet de mare talent ca Nichita Stăncscu, e bine să ne amintim
că la umbra marilor stejari nu pot crește decît fire de iarbă.
Ion Brad în Orga de mesteceni menține vigoarea versurilor sale; unele măr-
turisiri („Trimit în nisip / Sînt vietate, marină / Fără cuvînt, fără chip / Speriat
in lumină", (p.9), altele pc linia poeziei tradiționale transilvane cu accente
patriotice de bună calitate. Al Andrițoiu în Simetrii nici nu crește, nici nu
descrește. De altfel au apărut multe volume ale unor poeți de talent ce-și con-
tinuă creația lirică fără să urce pe o nouă sau spectaculoasă treaptă: Virgil
Gheorghiu,Ținută de seară, FI. M. Petrescu, Intre pămînt ți stele, Emil Brumaru.
Detectivul Arthur., Mihai Sabin, îngerul ți măscăriciul., Ilie Constantin, Coline
cu demoni, Florin Mugur.Cartea regilor, etc. Fericite excepții Identitate dc
Liviu Călin, Moralizînd fără voie a Verei Lungu și Omul fără voie de Vasile
Vlad, dovedind un proces demn de subliniat. Regrese înregistrează Duhul pietre-
lor de Corncliu Sturzu, Drumul sufletelor de George Alboiu (unele imagini luate
izolat pot fi reținute ca și anumite idei ecou din volumul precedent, dar
poetul nu a reușit să Ic dea unitatea fără dc care nu există poezie).. Versuri
de Emil Brumaru (trebuie să fii Arghczi ca să faci din „pir ful de înger chifticind
cristale" poezie, Din nefericire sau din fericire pe poet îl cheamă Brumaru și dis-
tanța dintre cei doi este astronomică), Media Luna de Barbu Cioculcscu, ctc.
Neutre, fără suflu puternic. Poeme dc Irina Mavrodîn (monotone), Orizont,
linie severă de H. Y, Stahl (unele versuri notabile), Vertebra lui Yorick de»
Ioana Bantaș (se pot reține versuri), Chatarsis dc Victoria Ana Tătișan
Corăbii de Monica Pillat. etc.
N-am vrea să se cpeadă că lăsăm la o parte volumele unor poeți aparținînd
generației mai vechi. Din păcate nu conțin prea multe reușite. Dona Sixtina
a lui Matei Alexandrescu, sonete (nu se repectă în toate cazurile regula genului)
în care ideile se refuză hainei dinainte croită. Sonetul XXVII ar fi putut fi un
poem reușit dacă poetul utiliza versul liber. Așa ideea este înăbușită de forma
fixă cu care nu se împacă nici imaginile. Finister 2 a lui Aurel Chireșcu dovedește
talentul „remarcabil", nefiind excluse anumite suprize. Nesemnificative Poemele
Iu Murnu, puține reușite în Fructe de mare ale lui George Dan, interesante
Poeziile Olgăi Caba.
Să stăruim puțin la unele cârti de debut. Ideea Editurii Junimea de a tipări
o antologie a debutanților „Cerul în apă“, pare a fi fericită. Din păcate poemele
celor nouă poeți incluși sînt, după cuvintul lui Gh. Drăgan îngrijitorul ei,
„căutări sterile adesea dar și scăpărări veritabile”, acestea din urmă puține.
Coajă de aer, volumul Lilianei Brateș, recomandat de Al Piru (aer intclectua-
list, nu lipsit de sensibilitate) aduce un amestec bizar dc idei și imagini insufi-
cient asimilate. Aerul prins în coaja poamelor este prea ușor și se risipește la
prima adiere. Paul Tutungiu în Imperiul neodihnei, face impresia unui exercițiu
poetic steril. Rare imagini scinteiază ușor, repede stinse de apele tulburi ale
balastului (foc blond, elegie blondă, aripa blondă, inimi blonde, pulsul mov,
singur în mov, etc.).
Numele Rodicăi Iulian (Palinodii) l-am întînit întîia dată în paginile Viefii
românești. Palinodii, cu multe ecouri din Ion Barbu, amintesc în bizareria
imaginilor și ideilor de pînzele cu vagi figuri, existente cîndva, din care a rămas
□ palidă umbră, Poezia pare a fi exact în situația picturii abstracționiste unde
trebuie să ghicești sau să inventezi ceva. M-am întrebat la sfîrșitul volumului
ce are dc retractat Rodica Iulian, de ce sau de cine vrea să se despartă ?
De poezia ei anterioară, de poezia de pînă la ea? Dorește să facă saltul nefăcut
de nimeni ? Saltul ei e în gol.
Alte multe debuturi nesemnificative incit e firesc să ne îndoim că poeții res-
pectivi au să nc comunice ceva. Ce mesaj oare, ce substanță lirică de care le este
sufletul prea plin vor să ne transmită și nouă muritorilor de rind ? Nu e cumva
mai mult dorința de a avea pn volum, de a-și vedea numele pc o carte ? Dorința
este firească dar trebuie justificată prin ceva. Puțini poeți au puterea unei
sinteze lirice. Poezia e și construcție: cere știința organizării, eliminarea
nuanțelor nesemnificative. In general poeții tineri de azi, mă refer la debutanți,
se mulțumesc cu o metaforă în jurul căreia gravitează apoi în dezordine voită
sau nevoită sentimente, idei sau doar iluzia acestora. Numai din visuri inlelec-
tualizate și exerciții de gîndirc nu se poate face poezie. Tonalitățile sînt simpliste,
nuanțele șterse, complicațiile inutile, expresiile inadecvate. In special în unele
volume tipărite la Editura Litera.
Am fi nedrepți dacă n-am aminti din cărțile de debut și cîteva care rețin aten-
ția : Astrwf nfmdnuî de Coman Șova, dar mai ales Efeniemefe lui Bujor Voinea
(„Eu mă plec, ți mă strecor, si ard I în mine însumi negura din fală, / Și dau
lumină fructelor și-mpart ! In căni de lemn plăpînda dimineafă", (p. 29) și
Tăgade de Alexandru Grigore (Și iată învierea cuvintelor / suie molcom în suflet
f ca o răcoare I pe creștetul amiezii i ți un cer de semințe / îmi bîntuie somnul
(p. 29). Versurile ultimelor n-au făcut zadarnică trudă de a parcurge atitea volu-
me.
Peisajul poetic al anului a fost extrem dc variat. Unii poeți și-au cîștigat un
loc al lor pc care indiferent de evoluția ulterioară nu-l vor pierde. Alții sînt în
căutare. Mulți n-au reușit să-și diferențieze vocea, cîntînd în corul cc clameazl
la unison aceeași melodie, amăgindu-se că sînt soliști. Există însă speranța că
măcar cîțiva, puțini, vor reuși să se detașeze. Ceea ce răsplătește și căutările
lor dar și ale noastre.
N-am putea încheia notațiile acestea fără să amintim citeva remarcabile tradu-
ceri (Umbcrto Saba-Uic Constantin, Eliot-Aurcl Covaci, Sunete fundamentale,
Ștefan Aug. Doinaș) și prezentarea grafică a unor volume de poezii în Editura
Eminescu dar mai ales cele ce poartă, reînviat, semnul Cărții românești.
ANGHEL DUMBRAVEANU
4c ——----—	- ■
Sub colinele mării
Unde e slava acelui timp fără nume,
Acele țărmuri pustii unde veneam
Sub lipărul soarelui, beat de iluzii,
Și unde-tnarea de aur verde, abia
Respirînd pe nisip în declinul amiezii ?
Dar palmele tale visîndu-mi pe umeri
Ca niște aripi, dar ochii tăi rugători
De pasăre nordică, vorbele tale nespuse,
La care încă nu voiam să ajung ? Acea nemișcare
A mării învinse de așteptarea noastră,
Acele-ntinsttri fără drumuri, pe unde numai noi
Am fi putut domni imperiul verii
Numai c-o barcă fără vîsle. Vai,
Nu știurăm că norii pîndeau,
Sub colinele mării. Și unde plecară
Acele țărmuri pustii unde veneam
Să mă rog necredinței din mine ? Și unde
Palmele tale visîndu-mi aripi pe umeri ?
Drum de toamnă
Mult așteptasem la marginea rîului
Să vină o barcă.
Curgeau prin lumina stinsă a toamnei
Șiruri de păsări, lăsînd peste noi
Țipete triste, poate cenușă de adevăr
Nedeslușit.
Ar fi trebuit să plecăm
înainte de-a veni norii,
Dar cineva aruncase ramele-n rîu —
Si-a trebuit să luăm brațe de arbori
Să vîslim mai departe.
Atunci îi văzurăm pe cei ascunși în tufișuri,
23
Pe cei ce-ntîrziară pe drum.
Fețele lor vineții
Exprimau neputința și teama,
Acum cînd pluteam spre estuare.
Ni s-a părut că auzim acolo, în urmă,
Croncănitul lor sufocat.
Dar se vedea cetatea cu turnurile albe.
Porțile ei așteptau deschise spre noi —
Și-am înțeles că drumul devine mai greu.
Sala vîntului
Pe multe drumuri am fost, scriind
Cu sîngele meu
Nume de prieteni
Care mă luminează și-acum.
N-am putut să dau nimic_în schimb
Pentru acele mirabile zile.
Tăcînd
l-am primit între puținele lucruri
Ce mi au rămas, arătîndu-le
Sala unde aștept. Am
VtnMÎ acru în căni de pămînt
Lăsînd să-mi scape în fiecare
Cîte o lacrimă. Astfel au dus
Ceva din mine cu ei. Poate de-aceea
Nici nu mă uită
Și nici nu se miră
Cînd mă găsesc în aceeași sală a vîntului
Și-n același oraș, din care nu plec
De teama c-aș putea deveni
Cu mult mai sărac.
GEORGE SURU
*	Sălcii
La rădăcina sălciilor cu știrea pătrarului de lună
In ceasul crescut din tăcere
Și rîu cunoscut
Văd jocul pe pietre albe în adincuri
Al înecaților
O fugă sare cu aripi străveziile
Știuci adormite
24
Fata cu trup de nucă verde
Se leagănă într-un balansoar de ferigi
Ochii mei albaștri în juru-i și
Țiparii prelungi ca așteptarea
Se topesc în vraja rotirii
înecat e fratele cu gene mărunte
înecat e tatăl cu brațe de mărgean
înecată mama rîde printre trestii
înecati bunicii croșetează depărtări
Pe țărm dai mat in
E ceasul înecaților ochii mult mai puțin albaștri
Se roagă în mătănii lucioase pe fața
Ce chiar acum o fură în adîncuri
Un vîrtej de mreană
Sălcii dc taină interior trăsnite
De ttnda mișcătoare nouă tot alta
*----------------------------------------
Cînd arborele
Liniștea cînd arborele
se apropie cu roadele apoi e fuga mea
care se aude pînă la prima rădăcină
din ziua aleasă dintre cele șapte
Neistovită fugă oare de cine cerută ?
Fugă dc pasăre fugă de izvoare fugă de sămînță
zgomotul retragerii în mine ca într-o culoare domoală
doamne de atîta sfială încep să plutesc
din ochiul greu al pămîntului
ca o lacrimă goală ca o lacrimă goală
* ---------------------------------------
Cumpănă ruptă
E un gol ca și cum mi-ar trece prin piept
O cumpănă ruptă sau coamele cailor sălbatici pe lună,
Și e fi o durere întinsă ca la îmbolnăvirea unui înțelept.
Sau ca atunci cînd pîrjolește o fîntînă.
Și mai e și o teamă ca la venirea lăcustelor,
Cînd se ascunde-n clopote populația lumii,
O teamă ca dinainte de învierea morților
Cînd cei cu voia lor din rădăcini își fac funii.
Cred că-n mine ridică un nemilos cuțit,
Uhuhu, un uitat Îh țara de alune.
25
Și sparge în mine ulciorul înflorit
O fată de sete cu trupul din rune,
O, și e un gol și o durere și o teamă
Și-mi plîng ochii în ființă ca sîngele-n rană.,.
ADRIAN MUNȚ1U
* ------------------------------------
Pr/e/en/i mei sînt pretutindeni
O fereastră deschisă e tot mai mult în got
Intr-un adine de lume pe care nu-l pot crede.
Răzbit de bici și pietre eu caut în nămol
Secunda-n care orbul intrînd în sine vede.
Dar geamul e nălucă, mi-e părul sticlă groasă,
Pribeagul care-l caută își naște numai pașii.
Sfidarea lui e chinul de a muri, cînd lașii
își au spînzurătoarea în trup mult mai frumoasă.
Bubuitor prin vîrste ferestre ard deschise,
Gropari se-ntorc în taină sfințind în morți pămîntul.
Un om plin de praf în pervazuri va bate, ucise.
Prietenii mei sînt pretutindeni ca apele și ca vîntul.
*------------------------------------
Vamă
Ai îmbătrînit de mult, bunul meu cioplitor,
Anii tăi s-au sfîrșit unul cîte unul între dălți și metal.
In piatră vulturii (i-au retezat un zbor,
11 ating în vasul de lut ce-l azvîrle furtuna la mal.
Ai îmbătrînit de mult, bunul meu cioplitor,
In bolți tîrzii și turnuri crești umbră de aramă.
Rîvnești o răsărire de timp, un chip de dor,
Dar aripi mari de piatră rup trist din tine vamă.
*-----------------------------------------
Eu nu cred în pustiu
Fără sfîrșit, liniște, lasă-mă-n urmă
Numai al meu pentru tot, pentru cît de puțin.
Din tată în fiu reîntors fără timp ca-ntr-o turmă,
Mie, în trup seînteind de pămînt și de cer, să mă-nchin.
Eu nu cred în pustiu, îl simt în mine, îl neg
Ca pe-o tăcere care bate-n brazi, pe ger, nebună.
Poate îi lipsesc arșiți vechi ca să fie întreg,
Sau poate șiruri de cămile prin pulberi nu adună.
26
CONSTANTIN MIU-LERCA
* -------------------------------------------
Bucurie
Mugur,
mugur,
încolțește,
primăvara prinsă-n rugi —
și rogozul, prin borugi,
bun de coasă, înverzește.
Turmele
se proptesc
cu boturile-n culmi, —
vremea rîde caldă-n ulmi
și-și astrucă, cu poneavă nouă,
urmele.
Inflorit-au macii rîu,
prin otavă și prin grîu —
și-au pornit și plugurile
de asudă jugurile,
bulgări de-ntuneric să desgroape-n soare,
prin ogoare.
Ca-n niște stupi,
roiește primăvara, prin grădini,
de parc-au înflorit albini,
în pupi.
Cerul s-a spălat
cu mine, la f în tină, în șofiu —
și-atît de curat,
de parc-ar fi furat,
albastrul
florilor de foiofiu.
Privighetorile
-n răchită,
■și leagă cîntecele, chită,
să le-mpartă zorilor, din creangă-n creangă,
cînd plouă,
boabele de rouă,
pe florile
de sănfireangă.
27
DORIAN GROZDAN
* -----------------------------------------
Chemarea pădurilor
Ne cheamă pădurile sub bolțile coapte,
invitații la zvonuri de frunze și șoapte;
ne-amețim ochii cu ploi de culori,
curcubeu răsturnat pe poneavă de piele și nori...
Ne-mbie pădurile s-ascultăm crengile frînte
cum încep s-adoarmă și apele tot mai domol să etnie;
cu poleiuri de aur și beteli de argint
spulberate-n văzduh de ploaie și vînt...
Pădurile ce-adorm în curcubee brumate
sînt propriile noastre oglinzi sfărîmate ;
acum pricep de ce în multiple culori ne spoim visul:
să nu simțim cum ne fură noaptea și-abisul...
Curcubeul pădurilor coboară cuminte-n pămînt:
la prohod e numai beție de foc, de ploaie și vînt.,,
VLADIMIR CIOCOV
___________________________________
Temere
Nu mă tem că voi ajunge prea departe,
la cea din urmă țintă
sau poate dincolo de ea
și alta Să nu mai aflu pentru mine :
nu mă tem că de pe Pămînt mă voi desprinde
și chiar mîine voi plonja în nemărginirea pustie,
și tot așa mergînd mereu s-ajung dincolo de Lună,
dincolo de stele, și de cerul necuprins —
nu, nu mă tem că voi ajunge prea departe.
Mi-e teamă însă de un lucru ca de moarte :
ca nu cumva-ntr-o zi cuprins pe-ntregul de dorința
de-a vieții beție nebună cuprins
să nu plec, să nu ajung cumva
dincolo de propria mea rațiune,
de inima mea dincolo să nu ajung
în acea dorință oarbă
de a merge mereu,
mereu pînă la capăt,
și-n mersul acesta să aflu
28
longitudinile toate, latitudinile, adîncimile,
ale tuturor dimensiunilor lumii și-ale sufletului,
și tot ce vede ochiul
in simțire după aceea să-mi pătrundă;
în fiece ungher necunoscut
într-o veșnică sete de a da de ceva nou :
căutînd cheile sinelui
și ale materiei
în ale inimii și rațiunii
antimaterie
să nu mă prăbușesc cumva,
zi și noapte cu durere eu mă tem.
Dar, înfîmplă-se chiar asta — fie!
Numai drumul înapoi să-l pot afla,
drumul spre starea cea de dinainte, ancestrală,
drumul înspre matca mea adevărată,
și ca fiul cel risipitor, viu și fără de prihană să mă reîntorc,
să-i deapăn firul celor petrecute dincolo, în nemărginire
mirată ea să fie
că am putut s-ajung atît de departe,
și chiar drumul înapoi să-l aflu,
acest drum din antimateria oarbă /
Există clipe
Există clipe și clipe,
unele împurpurate ca un răsărit de soare,
altele cînd omul crede că e totu-n lume ;
și ia aminte după-aceea
că nimic nu e din toate acestea:
o, sînt clipe tulburi ca o înnorare —
clipe ale-nfrigurării reci mai sînt, —
dar cele mai infame, cred, sînt clipele
cînd
simți în tine neantul
și ca un fulg ușure de zăpadă
prin aer, fără aripi, doar într-o plutire ești purtat
și totuși zbori, te legeni,
cînd știi că-n orice clipă te pîndește o cădere,
cînd seama nu-ți mai dai cu tine ce se-ntîmplă
și cînd teamă (i-e de moarte că cineva
de-abia cu degetul să nu te-atingă
și ca un castel din cărți să nu te prăbușești, —
cînd, într-un cuvînt, simți că ești omul
unei năluciri ce înafara legii te aruncă,
29
I
*	Final
Tu nu plîngi, iubito, nu plîngi
și nici pe mine plînsul nu mă-ndeamnă
și totuși pricini sînt destule
pentru lacrima amară, pentru suspine fără mîngîiere ;
să ni se zbată-n piept durerea
căd, iată, se sfîrși iubirea, pe neașteptate,
în mare taină se sfîrși —
nici n-am băgat de seamă cînd, nici cum
s-a întîmplat nu am băgat de seamă.
Fără de ea acum pe aleile pustii trecem în tăcere
ca două fantome-n noapte, ca două statui
pornite într-o lungă nesfîrșită promenadă.
Deși sîntem alături, aproape că »e-atingem
între noi e o mare-ndepărtare
și ca prin sticla amintirii abia ne mai distingem,
o vagă bănuială-i tot ce ne-nconjoară.
Noi nu mai sîntem cei ce altădată-n miez de iarnă
pășeam pe-o cale luminoasă,
cînd cu întreaga noastră fiin{ă sorbirăm
raza-aceea de speranță
ce într-o floare concrescu, o prea frumoasă floare.
O, cum moare totul, și iubirea cea mai înfocată!
In marea tăcere ce sîntem, parcă nici n-am fi fbst vreodată!
Și nu există-mpotrivire, și nici leac le toate-acestea,
de cînd lumea este, de cînd noi sîntem în lume...
Ce vise ne-ncropirăm, ce speranțe dintr-o lungă agonie
iubirea iarăși să ne afle. Și nouă și luminoasă
într-un suflet să ne contopească pentru veșnicie.
Dorin(ele ns-au fost deșarte, deșarte vrerile noastre au fost!
Și astăzi tot alături pășim poate cu ură, cu o neagră presimțire
că nu se mai întoarce iubirea noastră
de-altădată
și cine-ar putea s-o reînvie,
să o cultive ca pe o vrajă ?
Mult prea devreme ea ne părăsi
făr'de lacrimi, fără de regrete
și-acum cu inimi înghețate și nepăsători
ca două statui în mers
ne creștem depărtarea dintre noi, tot mai mult,
tot mai mult în nesfîrșire!.,.
tn rominepe de DUSAN PETROVICI
30
CINEVA
CARE
SĂ TE
AȘTEPTE
de Nicolae Ispas
Nimeni nu știa de unde vine. A cerut să fie angajat.
A fost angajat fără să fie întrebat de ce vrea să se angajeze acolo și nu în
altă parte. Nici el n-a apucat să spună de ce vrea să se angajeze tocmai la ei
pentru că cel cu angajările i-a cerut urgent actele și o autobiografie și 1-a
trimis la treabă.
I-au dat un autocamion destul de vechi dar cu motor bun. După ce-a
verificat mașina, a scos-o din garaj și-a plecat în prima cursă. Șeful i-a spus
că să-și vadă de treabă și încolo nimic, adică, i-a mai spus că să nu cumva
să-i aducă mașina-n spate pentru că n-o să-l creadă nimeni că stîlpul sau
mai știe el.ee n-a vrut să se dea la o parte din drum.
Nu i s-a părut prea grozav șeful, doar că avea ceva de Gargantua sau poate
chiar de Hercule, dacă treceau cu vederea cărnurile care-i atîrnau peste tot,
și-i dîrdîiau la fiecare pas.
în prima cursă a purtat tot bagajul cu el pentru că nici n-a încercat să-și
găsească o casă, unde să tragă după ce vine de pe drumuri.
Cînd s-a -ntors, șeful l-a întrebat dacă are unde-și pune capul Cit timp, nu-i
plecat pe drumuri, iar Barhan i-a răspuns că nici nu s-a gîndit la așa ceva, dar
că după ce bagă mașina o să se intereseze.
Șeful i-a spus că nu-i nevoie să se mai intereseze pentru că i-a găsit el ceva
și că d-abîa dacă nu i-o place să caute-n altă parte.
Gazda era un omuleț de vreo 40 kilograme, cu urechile mari și transparente,
împînzitc de o rețea vizibilă dc vinișoare albăstrii, cu fața încărcată dc pistrui
și o barbă roșcată și creață, în mijlocul căreia își făcea apariția brusc un nas
găunos plin și eL de părul roșcat care nu lipsea decît de pe frunte și din
spatele urechilor.
La început Barhan îl privea cu o silă nereținută. Odată i-a spus: „Toate
cu dracu să fi fost și tot nu ți-ar fi pus o podoabă mai frumoasă în mij-
locul feții*. Zolman și-a mișcat urechile precum un elefant și fără să facă
eforturi ca să-l, privească pe Barhan în față (se uita la el de la înălțimea lui,
îl privea acolo unde rezervele hainei se unesc într-un „V"), îi spuse mișeîndu-și
nasul în sus și-n jos, după cum deschidea sau închidea gura: „Ce dracu te
costă dacă întorci capul cînd treci pe lîngă mine ?“
I-a răspuns că așa va face și dc atunci nu l-a mai văzul pînă ce nu s-a
făcut luna și a venit să-i ceară din nou chiria, pe o lună înainte. Și-a mișcat na-
sul în sus și-n jos dc cîteva ori, a băgat banii în buzunarul hainei jegoase și
a plecat pentru a nu fi văzut încă o lună.
Lumea spunea că Zolman ar învîrti afaceri necurate. N-a crezut, dar nici
nu și-a bătut capul să afle dacă-i adevărat sau nu.
Circula și zvonul că Zolman, avea o fată, care nici pe departe nu semăna
cu el, fără să știe nimeni dacă-i adevărat, Zolman ținea la ca ca la o zeitate.
Fata, sc spunea, îitvăța undeva în țară la o universitate. Nimeni n-o văzuse
vreodată.
Mai tîrziu s-a auzit că fata lui Zolman s-a măritat cu un tînăr de pe la
universitatea unde învăța și că Zolman nu fusese dc acord.
3!
îl vedea pe Zolman în fiecare lună, adică odată pe lună; cînd venea pentru
chirie. Niciodată nu-i spunea mai multe cuvinte de cit prima dată cînd i-a
cerut banii ți, de fiecare dată, cu același gest îi băga în buzunarul hainei pe
care n-o schimbase, probabil, dc dinainte de război.
într-o seară pe cînd se întorcea acasă, văzuse lume multă adunată în fața
ușii de la camera lui Zolman. Cîțiva erau și în cameră, mulți vroiau să intre,
dar un milițian păzea intrarea.
A trecut pe lîngă toți și-a intrat în camera lui fără să se dezbrace, s-a oprit
lîngă ușă șt se uita pe fereastră.
După un timp a venit cineva la el și l-a chemat să-și vadă proprietarul.
Nu s-a împotrivit, s-a luat după cel carc-1 chemase și a intrat, pentru prima
dată, în camera Iui Zolman..
Pe masă erau niște resturi de pîine și cîteva căciulii de usturoi, patul din
fier nevopsit, acoperit cu o pătură dădea impresia de cameră dc arest;
nici urmă de sobă sau ceva în care să se poată face foc, și nici altceva la
care să te poți încălzi: „Cum dracu o fi stat iarna aici ?"
Pe peretele opus patului era înfipt un cîrlig ca cele de care sc agață mielul
cînd îl jupoi de piele.
De cîrlig era legată o cravată care-și pierduse culoarea din cauza slinului,
iar la capătul celălalt atirna Zolman cu picioarele puțin îndoite, cu nasul
vînăt, cu ochii bulbucați ascunzînd pentru toată lumea taina în care era învăluit
posesorul lor. Urechile păreau acum două aripi de liliac deschise și încremenite
astfel. Fața lui Zolman părea să exprime, dincolo de unde se afla el acum,
mulțumirea că fusese atît de șiret îneît să poată pleca fără să fie nevoit să
lase vorbă cuiva unde să-l găsească și nici să explice de ce făcuse asta.
„Nu are nici măcar o rudă, sau pe cineva care să-l cunoască mai bine"
spuse cineva din spate. Cel căruia i se adresase răspunse ceva ce nu putu
Barhan să audă și apoi ieșiră amîndoi lăsîndu-1 cu tipul care venise să-l cheme.
Acesta examinase cravata după care se întoarse brusc către el și spuse:
„Dacă nu aș vedea cu ochii mei aș spune că nu-i posibil".	'
Barhan stătea în fața lui și-l privea fără nici o expresie. Parcă ar fi fost
la volan și în fața lui s-ar fi surpat șoseaua netedă, dreaptă și pustie, complet
pustie.
La un moment dat cel care venise să-l cheme din casă i se adntsă: „Cine
ar fi crezut că o cravată nenorocită ca asta poate fi folosită la așa ceva ?“
Barhan nu răspunse nici de data aceasta.
Privirea i se opri pe cravata jegoasă apoi se ridică spre cîrligul care o
susținea, apoi îi veni în minte că dacă ar fi fost altcineva în locul lui Zolman
n-ar fi putut folosi nici cîrligul nici cravata. Se uită la tipul de lîngă el care
sc mira necontenit, Cum dc-a putut întîmpla treaba asta, adică o cravată
nenorocită să poată fi folosită la o treabă ca cea pe care o făcuse Zolman
și nici cu atîta succes și, fără să-i spună nimic, se îndreptă către ușă. Afară
nu mai era nimeni. Cu toate acestea milițianul stătea rezemat de tocul ușii
parcă ar fi vrut să nu-i scape cel care ar fi vrut să intre cu forța înăuntru.
Ieșind de la Zolman na jnai intrat în camera lui, s-a dus pînă la colțul
străzii, a intrat în frizerie, s-a oprit în dreptul scaunului unei fete și a întrebat-o
dacă poate să-l tundă și să-l radă mai repede decît oricare alta. Ea nu i-a
răspuns, s-a apucat să-1 tundă: Nu l-a întrebat nimic despre Zolman deși știa
că locuiește la el. Poate că nici n-o interesa.
Seara și-a petrecut-o într-o circiumă nu prea aglomerată, iar după ce s-a
închis a plecat acasă, în odaia lui Zolman se vedea lumină.
Puțin după întimplarea cu Zolman a circulat zvonul că cineva cu o figură
asemănătoare cu cea a lui s-a interesat dc el, că a intrat chiar în camera cu pa-
tul de fier și cu cîrligul înfipt în perete, de care acum nu mai atîrna cravata
cea jegoasă, sau că a încercat să intre, pînă să prindă cineva de veste, a dis-
părut, fără să se poată afla măcar cine a fost acela.
In camera în care fusese găsit Zolman, atirnat de cravată în cîrligul din
perete, s-a mutat un custaragiu de piață.
Zolman nu mai putea veni să ridice chiria așa că Barhan se ducea s-o
plătească la administrație.
32
Nu s-a găsit nimeni să-l poată moșteni pe Zolman. Nici chiar fata Iui, care
se măritase cu un băiat de pe la universitatea la care învăța, nu venise să-l
moștenească. Nimeni nu venise. Poate că nici nu avusese Zolman vreodată
o fată carc să-l poată moșteni sau plînge.
Dc cile ori se întorcea mai devreme acasă și vedea lumină la fereastra can-
taragiului, își aducea aminte dc cîrligul din perete, dc Carc stătuse atirnat
un timp Zolman, și era foarte curios să știe dacă mai poate fi văzut acolo.
După ce Barhan se învățase cu lipsa lui Zolman, fusese chemat la procuratură
dc către cel care-l mai chemase odată, atunci cînd cravata atîrna in cuiul pen-
tru jupuit mici sau altceva.
Iau pus cîteva întrebări despre cei care veneau pe la Zolman iar Barhan
răspunse că nu văzuse pe nimeni și că nici pe acesta nu l vedea decît o dată
pe lună și atunci cîteva minute cit ii trebuiau să-i ceară chiria și să bage banii
In buzunarul hainei jegoase, pe carc. credea el, n-o mai schimbase de pc timpul
cînd incă nu începuse războiul.
Procurorul i-a spus, apoi, că Zolman avea o fată, pc carc nimeni n-o văzuse
și La întrebat dacă nu cumva știa ceva despre chestia asta.
Nici dc data asta na putut spune mai mult decît că auzise despre o fală
carc ar putea fi a Iui Zolman, dar nu crede că unul ca el ar fi putut avea o
fată și că dacă ar fi avut, aceasta n-ar fî pregetat să vină să-l vadă, sau măcar
să adune ce-a mai rămas de pc urma lui; sau să îa, în cazul cînd procesul
i-ar fi permis, cuiul și cravata pentru a avea ca amintire ultimele lucruri de
care s-a folosit tatăl ei înainte de a trece cu seninătate pc cealaltă lume.
Pînă Ia urmă a dat o declarație scrisă și a plecat.
Pe drum și-a amintit de tipul care sc învirtisc un timp prin oraș șî se intere-
sase dc Zolman, ba chiar intrase in camera acestuia și apoi a dispărut.
II.
în dimineața a ceea Barhan s-a trezit mult mai devreme și, în timp, ce sc
bărbierea, își întocmea programul de duminică.
La cîtva timp cineva bătu în ușa camerei unde stătuse Zolman. Cantaragiul
ieși iăcînd tărăboi după ce discută cu cel de afară ceva ce nu putu auzi Barhan,
îl trimise 1a acesta,
Barhan se gîndi că poate Zolman lăsase ceva datorii neachitate și că acum
creditorii, reprimind rucî un semn de la el au început să-’, caute.
Chiar în momentul cînd necunoscutul băiea ia ușă, Barhan aborda un zîmbet
ironic gîndindu-sc ce figură va face tipul cînd va auzi că Zolman s-a cărat fără
a lăsa adresa, sau măcar o vorbă două de transmis cuiva. Dar poate că se
înșeală, tot așa cum s-a înșelat cînd a crezut despre cantaragiu că nu va sta nici
măcar două zile în camera lui Zolman, după ce va auzi ce a făcut acesta.
Sc distrase, dar fără temei, gîndindu-se în prima seară cînd s-a mutat acolo
cantaragiul, că nu peste multă vreme va avea un oaspete în miez de noapte...
Nu numai că n-a avut oaspeți, dar nici n-a mai avut de ce să sc distreze, cantara-
giul sc simțea bine în camera lui Zolman.
Deschise cu grijă ușa lăsînd să cadă lumina becului pe figura necunoscutului.
Necunoscutul, era poștașul, fără să stea mult la discuție, a scos un plic al-
bastru din buzunarul genții, l-a întins lui Barhan cu un zîmbet credul și vor-
bind peltic i-a recomandat : „Vezi să i-1 dai lui Zolman".
Barhan a vrut să-l oprească dar poștașul o luase la picior, probabil nu
vroia să riște o discuție mai lungă la sfirșitul căreia să fie refuzat ca mai
înainte.
Plicul nu era lipit. Barhan scoase o filă albă pe care erau scrise citeva rînduri
fără prea mare importanță, iar la sfîrșit dc tot, Zolman era anunțat că Ana
sosește cu trenul numărul cutare de duminică și atît. Adică urma semnătura
și încolo nimic.
Barhan nu văzuse de prea multe ori un mers de tren și nici nu știa precis
ce trenuri vin și pleacă așa că-și schimbă programul și făcu un drum la gară.
Orizont
33

Primul gind al lui Barhan a fost să treacă pc la procurorul care nici cl nu cre-
dea că Zolman ar avea vreo fată ți să-i arate plicul, dar s-a răzgindit. „Dc CC
plicul ar fi neapărat de la fata lui Zolman și de ce n-a venit mai din timp,
dacă ar fi fost chiar fata lui ?!
Barhan nu văzuse de prea multe ori un mers dc tren și nici nu știa precis
dar trenul acela n-a sosit niciodată și că de atunci n-a mai așteptat pe
nimeni, la gară și nici nu credea că va mai aștepta vreodată...
Luni, aproape de prlnz, după ce și-a pus o haină mai bună și o cămașă
albastră, Barhan a pornit către gară.
Iutii s-a gîndit să-și pună o cravată dar i s-a părut că ar fi caraghios și
că dacă vroia să spună ce avea de spus era mat bine să nu-și simtă ștreangul
de gît să nu cumva să se trezească trăgind de ea în timp cc avea să-i poves-
tească despre Zolman.
Peronul era aproape gol și Barhan nu se simțea prea bine intr-un loc atit
dc expus privirilor.
Din tren a coborît. înîti un tip cu o pălărie tare, neagră cu borurile întoarse
și tivite cu mătase tot neagră, cu un geamantan dc carton, uzat și cu un
barbișon castaniu închis. Avea înfățișarea unui popă de țară plecat pe Ia copiii
lui.
La ferestrele vagonului din care coborîsc tipul cu barbișon se vedeau citeva
fețe care așteptau să plece mai departe trenul.
III.
In sală nu era prea multă lume. Prefera lumea să aștepte în hol unde puteau,
doi inși sau mai mulți, să schimbe o vorbă.
Aprodul deschise ușa și rosti, plictisit ca toți aprozii, un nume — Cel care
răspundea la acel nume se sculă, de pe bancă pc care stătea singur și cu pași
rari, se îndreaptă spre sală.
Judccătoarea, care în acea zi, părea că nu prea are chef să stea în sala aceea
în care soarele încă mi putea pătrunde, decît reflectat de ferestrele casei ală-
turate, sc trezi cu un vlăjgan blond cu o haină cadrilată, de culoare raarou,
care putea fi purtată în orice anotimp dc un tip prea, pretențios cu ținuta
lui, <X?hii acestuia păreau să spună că a sosit momentul să fie întrebat, dacă
bineînțeles aveau ce...
Vlăjganul acela blond și cuminte se clatină de pe un picior pe celălalt, și-și
trecu de cîteva ori mina prin păr.
„Spune ce știi" îl îndemnă judccătoarea, fără să mai pară, dc data aceasta,
că ar vrea să părăsească cit mai curind încăperea.
„Așa, cum s-o intîmpla?... sau mai bine îmi puneți Dv. — întrebări...
răspunse nesigur vlăjganul. De fapt cu am mai dat o declarație la miliție și
la procuratură...
„Așa cum știi" răspunse judccătoarea, fără să se mai uite cum cel din
fața ei își muta greutatea trupului dc pc un picior pc celălalt și-și trecea
mina sfîngă care nu avea pălăria, prin părul blond și des.
Tot fără să se uite la el judecătoare» a mai spus : „Ai putea să nu-ți
mai treci mîna prin păr și să-ncepi să spui ce știi".
,,Păi ce să spun", începu băiatul după ce lăsă și mina stingă să-i atîrne
pc lîngă trup „Eu n-am mai fost ca martor și nici n am mai văzut pc alții"...
se întrerupse și din nou mina stingă să și-a treacă prin păr, apoi se răzgîndi,
trecu pălăria din mina dreaptă în mina stingă și continuă..........n-am văzut prea
multe, dar îmi aduc bine aminte ce-am văzut. Era într-o joi, la prînz, din luna
trecută, joia este zi de tîrg. Lumea se îndrepta, care către case, care către res-
taurant, așa că pe stradă era lume multă și nu prea era dc ieșit să mai
faci un tur. Am așteptat să sc mai potolească viermuiala și-am ieșit; m-am
dus la cinematograful cel nou, ziceam să fac rost de bilet să intru la film".
Aici tinărul se opri așteptînd parcă să-l încurajeze cineva; nimeni nu i-a spus
un cuvînt așa că a continuat ; „După CC am luat un bilet am mai colindai
prin oraș, așteptînd să se facă ora'r. Mă oprisem să văd cîteva poze din vitrina
34
unui .„Studio". In timpul ăsta cei doi, spunînd astea, tînărul întoarse capul
spre doi țipi îmbrăcați în haine vărgate care stăteau amîndoi, în spatele
băncii pe care era așezat un avocat, s-au întîlnit aproape de mine ztcînduși
„unul celuilalt „Hello“, în așa fel încit ai fi crezut că au băgat mai mulți „1"
dc cît era nevoie*... După aceea s-au uitat pieziș la mine și miau spus
amîndoi în acelaș timp, dc parcă s-ar fi înțeles: „Zi, mă lungane, îți place
vreuna din ele ?' și-au arătat către poze. „Eu nu le-am răspuns și m-am depăr-
tat puțin, făcindu-mă că am treabă. „N-am făcut mai mult dc trei pași, m-am
oprit lîngă un tei din marginea trotuarului: „Cel gras uîtîndu-se in vitrină, în
partea din stingă, il întrebă pc roșcovan dacă-i ea iar roșcovanul i-a răspuns
că da și amîndoi în același, timp s-au apropiat mai mult de sticla vitrinei.
„Cînd au ridicat capetele au început să rîdă și au scuipat printre dinți. Au
mai rfs o vreme bătîndu-sc peste umeri, apoi s-au despărțit spunîndu-și tot
„hcllo" După cîțiva pași roșcovanul, fără să se mai întoarcă a strigat către
celălalt: „Nc vedem deseară la birt". Cel gras nu i-a răspuns, dar se vedea
cît dc colo c-a auzit pentru c-a pocnit din degete șia-nceput să rîdă ca mai
înainte",
„Tocmai mănlrebam de unde-or fi învățat cei doi să-și spună „hcllo".
cînd roșcovanul mi-a pus mîna pe umăr ți mi-a spus să mă cărăbănesc acasă
la mămica dacă vreau să mai găsesc ceva dc mîncare". „Atunci cu i-am spus
că să nu-și facă griji pentru că dc dimineață pînă cc m-am întîlnit cu el
n-am făcut altceva decîț să înghit și iar să-nghit, și să mă îngrijesc și pentru
mai tîrziu. Mi-a părut, imediat rău căi spusesem asta, pentru că roșcovanul
m-a privit ca și cum aș fi avut un ochi, în plus și nu m-a crezut, pentru
că mi-a spus din nou să mă duc acasă să măninc ceva și să nu mai spun nimănui
că am mîncat înainte de a ieși in oraș fiindcă se vedea cît de colo că sînt lihnit
de foame".
— l-am mai spus odată că mincasem și că dacă între timp mi-ar fi venit
foame puteam să intru la un birt să-mi potolesc foamea". Roșcovanul s-a
uitat la mine cam strîmb și n-a mai spus nimic despre mîncare și nici despre
altceva. M-a bătut cu dosul palmei peste burtă, ca și cum ar fi vrut să mă
verifice și-a plecat d-adevăralelea de parcă s-ar fi temut că dacă sc-ntoarcc
o să-i se întimple ceva și no să se mai poată duce seara la birt". „Spre scară
se tăcuse desulă răcoare ca să pot pune haina pe mine și să ies puțin Ia aer.
Cum stau aproape dc gară și birtul este chiar in spatele gării m-am gîndit
că n-ar strica să intru să beau o berc și să văd dacă cei doi n-au uitat
să se intîlnească.
„Am uitat să spun că după cc roșcovanul m-a bătut cu dosul palmei peste
burtă și a plecat dc-andărătelea eu m-am dus la vitrină și-am încercat să
ghicesc la ce poză s-au uitat atunci cînd au șușotit împreună și au început
să rîdă". Nu era prea greu de ghicit pentru că-n partea stingă a vitrinei nu
erau decît cîteva poze dc bărbați și o poză a unei fete... pe care n-am mai
văzut-o pină atunci".
„Vreau să spun că mi se părea cunoscută și nici în vitrină n-o mai vă-
zusem. După cum arăta părea să fie dintr-un oraș mai mare și, mai părea
că nu s-a pozat numai dc două ori în viața ei. dar nici că asta i-ar fi fost
meseria, vreau să spun că era o fată care nu Sc sperie de un aparat de foto-
grafiat și că stă în fața lui fără să se gîndească la altceva. Nu cred că știa
dinainte că-i va pune poza in vitrină, mai bine zis cred că nici nu s-a gîndit
la așa ceva". Nu știu dacă înțelegeți Ce vreau să spun ?!"
„Continuă” îl îndemnă judecătoarca, fără să-i spună dacă înțelege sau nu.
Cîțiva avocați de pe banca din stingă se foiau gindindu-se ce-o fi cu
judecătoarea care dintr-o dată este dispusă să asculte toată povestea tinărului.
fără să fi consemnat încă nimic și fără să aibă deocamdată gîndul s-o facă :
Procurorul și grefierul se uitau unul la celălalt fără să facă nici un
efort pentru că erau față în față, deși la oarecare distanță.
Cei doi din spatele băncii pc care era cșazat un avocat, nu păreau
să fi-ascultat ce spune tînărul blond îmbrăcat în haină cadrilată. Acesta tăcu
cîteva clipe treeîndu-și pălăria în mîna dreaptă, apoi trecindu-și din nou stingă
prin păr reîncepu: „Cînd am imtrat în birt era încă lumină afară așa că nu
m aștept am să-i găsesc pe cei doi prieteni acolo.
35
Am luat o sticlă cu bere și m-am așezat aproape de ușă cu gîndul să
nu-i scap din ochi. După puțin timp au intrat cei doi, păreau că sau inlîlnit
chiar în fața birtului și, pentru că încă nu se făcuse înghesuială, m-au
văzut imediat. Vreau să spun că roșcovanul m-a văzut imediat și s-a îndreptat,
trăgîndud pe cel gras către masa la carc mă așezasem". Nu-i așa că-ți place
lunganul ăsta!" întrebă roșcovanul, iar celălalt răspunse imediat că da și,
ca s o dovedească, începu să-mi ciufulească cu o mină părul;
„Nc lași să stăm la masa ta?" întrebă roșcovanul șî pentru că n-am
răspuns s-au așezat.
Nu i-am spus nimic celui gras că mi-a ciufulit părul, și crezind că așa pot
să-i arăt și eu cît de cît respect, i-am băgat degetele prin păr, spunîndu-i că ar
trebui ca măcar din cînd în cînd să și-l spele, altfel riscă să cheltuiască. Nu
mî-a spus nimic, nici nu s-a ferit, doar că-și ridicase privirea către mină mea, fără
să reușească în vreun fel să vadă cc-i făceam, apoi și-a răsucit privirea cu tot
cu cap către roșcovan, probabil să vadă ce părere are el despre toată povestea
asta. Roșcovanul a spus în așa fel îneît să înțeleg că nu făcusem primul des-
coperirea șl că și așa o să chelească chiar dacă s-ar fi spălat în fiecare zi —
„Și-apoi poate că se spală și n-ai de un-să știi tu pentru ca-i cam gras și nu sc
prea cunoaște după o zî două continuă mai apăsat roșcovanul, în timp ce
un camion, sc cunoaștca după motor, a oprit în fața birtului.
Roșcovanul mă scăpă pe mine de sub privire și se întoarse repede către ușă.
în birt intră un tip trecut de douășcinei dc ani, destul de solid, îmbrăcat
intr-un pantalon de salopetă și cu un maieu atîrnat și puțin găurit în spate
și sc-ndreaptă către tejghea.
Ceru barmanului un cîrnat din galantar și cîteva chifle plăti și ieși, cînd
Cei doi săriră dc la masă și se-ndreptară iute către ieșire. Nu apucaseră să ccară nimic
dc mîncarc sau dc băutură așa că n-avea dc cc să țină chelnerul după ei- De
afară s*a auzit scandal iar cînd am vrut să ies și eu repede după ei chelnerul
m-a oprit și m-a pus să-i plătesc sticla cu berc, spunîndu-mi că i s-a mai
înlimplat lui să i sc grăbească clienții, așa că n-am văzut ce s-a intîmplat,
Cind am ieșit cei doi dispăruseră iar șoferul încerca să se ridice de pe trotuar,
ținind într-o mină cîrnatul iar în cealaltă chiftelele.
Cred că dacă șoferul n-ar fi ținut într-o mînă cîrnatul și-n celălalt chiftelele,
n-ar fi avut nevoie să sc scoale dc pc jos, dar nu se putea să ai amîndouă
mîinile ocupate și să te și mai ții pe picioare în fața unor țipi ca cei de colo".
Tinărul cel blond arătă către banca în spatele căreia stăteau cei doi, fără să
întoarcă privirea să vadă dacă-s acolo sau nu,
„Asta a fost ce-am putut vedea", continuă tinărul cel blond, fără să lase,
însă impresia că a terminat ce-a avut de spus.
„Asta a fost tot ?" întreabă judecătoarca fără să-l privească în față- Sc uita ia
pălăria care acum sc muta dintr-o mină in cealaltă, fără să sc hotărască în care
să rămînă,
„Da, tot cc-am văzut" răspunsese tinărul blond și-și trecu mina stingă prin
păr, după ce opri pălăria în mîna dreaptă.
„Altceva cc mai știi întrebă judecătoarca, încercînd să nu-i scape momentul cind
tinărul va începe să-și mute din nou pălăria din mînă dreaptă în cea stingă
și apoi din cea stingă în mîna dreaptă.
Martorul, parcă ghicind cc vrea să vadă judecătoarei, duse pălăria la spate și
continuă: „După aceea am aflat că cei doi l-au amenințat pe șofer că dacă sc mai
ține dc fusla Annci și dacă nu-și va vedea mai departe dc mașina lui și de cursele
pe care le făcea s-ar putea ca în timp ce va urca culmea Pipirigului să isc răstoar-
ne un buștean peste mașină și să intre în belea. Probabil că șoferul n-a vrut să
înțeleagă cc-i spuneau cei doi, sau chiar nu înțelegea cu adevărat, că aceștia
au încercat să-i dea dc înțeles cil îi de periculos să treci noaptea peste Pipirig,
chiar înainte ca șoferul s-o facă.
La urma urmei ințelegînd și ei că nu se poate discuta omenește, chiar în
fața unui birt, au amînat discuția și-au plecat să se sfătuiască probabil, ce
să-i spună la viitoarea întîlnirc.
între timp un milițian m-a întrebat dacă am buletin și cînd i l-am arătat a
puș mîna pc cl și m-a invitat la miliție, pentru că aflase dc la ospătar că cei
ct<r au stat la aceeași masă cu mine.
.56
Acolo am aflat că pc cel roșcovan îl chema Zolman ți că venise în oraș după
ce i murise un frate sau un văr, sau cam așa ceva, în casa căruia stătea șoferul
care cînd am ieșit afară din birt încerca să se ridice de pc trotuar ți pe care
îl chema Barhan, iar celui gras ii spunea Ticăle sau Tilică sau cam așa ceva.
Tot acolo am văzut că roșcovanul, Zolman, avea o poză, intr-un dosar gros,
în care se mai afla și o altă poză asemănătoare cu prima dar nu identică; cel
din poza a doua era mai bătrîn și mult mai păros decît roșcovanul dc colo.
In timp ce stăteam acolo, pc șofer îl căuta o fată care făcea atîta tărăboi
înctt au trebuit să-l lase cîteva clipe, cit să-i poată explica fetei că n-a pățit
mare lucru și că a reușit singur să sc scoale de pe trotuar, fără să-l ajute
nimeni și că peste puțin timp avea să iasă și de aici.
Fata a stat acolo pe sală pînă ce-a ieșit Barhan, așa c-am văzut-o și am re-
cunoscut-o fără să mă uit de două ori la ea,.. Era cea din poza de la „Studio"
și n-aveam de und1 s-o știu mai dinainte pentru că în oraș venise numai de
cîtva timp.
Mul mai tîrziu, poate după o săptămînă am aflat de la șofer că Zolman
cel roșcovan și prietenul lui, Ticăle sau cam așaceva scotociseră prin camera
fratelui sau vărului, sau poate chiar unchiului acestuia, cred că-i putea fi nepot
mortului, cu gîndul că va găsi ceva parale, dar nu știe dacă a găsit și sperau
să poală găsi la fata acestuia, care dc fapt nu-i era chiar fată, pentsu simplul
motiv că Zolman bătrînul n-avusese niciodată o fată. Fata era a altcuiva și
avuse un timp grijă de ea după cc acela a încercat să treacă peste Șiret cînd încă
ghiața nu era destul dc groasă, dar că fata a intrat Ia un orfelinat pentru că
Zolman bătrînul nu putea să aibă prea tnare grijă de cineva.
Acum se parc că dc fată arc grijă șoferul, deși după cîte am putut să înțeleg,
el nu făcea decît să sc țină de fusta ei dacă, bineînțeles, am luă de bună ce
spuneau cei doi de colo.
Eu cred că fata, după cum arată, acolo în sala unde am văzut-o pentru
prima dală și după cum se poate vedea și din poza din vitrina Studioului nu
arc marc nevoie de grija cuiva, mai ales că după cîte-mi dau scama ea era
aceea care-i ducea mai multă grijă șoferului atunci cînd făcea tărăboiul acela
cumplit, cerînd milițianului să-i dea voie să-l vadă ncaparat pe șofer. Asta-i
tot“.
Judecătorul n-a mai insistat pc lîngă tinărul acela blond să-i spună și alte
lucruri și s-a apucat să dicteze grefierului cc auziseră cu toții, dar bineînțeles
trecînd peste foarte multe amănunte și păreri intime ale martorului care, ar
fi luat prea mult timp și care chiar dacă ar fi avut o memorie teribilă tot nu
le-ar fi putut ține minte.
După ce grefierul a terminat de consemnat cc declarase tinărul acela blond,
avocatul, care era așezat pe banca. în spatele căreia stăteau cei doi, Zolman
și „cel gras" s-a ridicat și a cerut judecătoarei să pună cîteva întrebări mar-
torului.
Răspunsurile au fost și ele consemnate, apoi martorul a fost invitat să ia
loc in sala, după ce a mai răspuns și la întrebările altui avocat.
Procurorul, care nu avusese de pus întrebări, privea cum tînărul acela blond
își trecea privirea de la avocat la judecătoare și înapoi și cum în timpul acesta
borul pălăriei se rotea in mîna stingă pînă ajunsese să facă de două ori
rotația de la funda panglicii pînă în același loc,
După „lungan" au mai fos ascultați și alți martori.
Cantargiul care stătea în camera în care murise Zolman, știa că cei doi
au venit într-o seară la el acasă și că i-au spus că sînt rude ale mortului,
că dacă n-are nimic împotrivă vor să ciocnească un păhărel în amintirea mortu-
lui și in sănătatea gazdei fi că după cc l-au îmbătat bine au scotocit prin
cameră și sub cîteva seîndun din dușumea, care sc cam mișca atunci cînd pășeai
peste ele și că au dispărut fără să mai dea ochii cu el.
Funcționarul dc la bagaje de mînă din stație a spus că știe că intr-o seară
din luna trecută, cei doi au venit să lase o servietă și că, dacă-și aduce bine
aminte, cei doi iau spus să aibă grijă să nu răstoarne că s-ar putea vărsa lap-
tele dintr-o sticlă și că cl k-a spus că n-au decît să scoată sticla și s-o
bea amîndoi; pentru că o sticlă goală oricum ar fi și oricum ai punc-o tot nu

se poate vărsa, și că atunci au rîs toți trei și cei doi au plecat, cel roșcovan
plinind chitanța in buzunarul de la ceas.
Un tip în vîrstă, cu barbișon castaniu închis (părea vopsit) care pretindea
că fusese secund pe vas de pasageri, a declarat că acum o lună sau poate o
lună și jumătate s-a înapoiat în oraș fiind scos la pensie și că în gară a dat
cu ochii de Barhan care părea să aștepte pe cineva, dar că privea cu atîta
nesiguranță în jur incit ai fi jurat că nici măcar nu știa dacă va veni sau nu
și că imediat ce-a coborît o fată dintr-un alt vagon, Barhan s-a îndreptat
către ea cu aceeași nesiguranță în privire și că după ce i-a spus ceva, a ajutat-o
să-și ducă bagajele pînă ia hotelul la care a tras cl și că pc drum au fost
urmăriți „nu mă-nșel" spusese fostul marinar — de cei doi inculpați. „După
cîte-mi dau eu scama, spusese marinarul, șoferul și fata nu sc mai văzuseră
niciodată, dar asta n-arc nici o importanță pentru că nu trebuie să te vezi
cu cineva de o sută de ori ca să-ți dai seama cc fel de om este și dacă
poți sau nu să ai încredere-n el".
După ce s-a terminat procesul și lumea a-nceput să sc-mprăștic nu era prea
greu să-1 vezi pe Barhan slînd cuminte în fața Annei și privind cu timiditate,
poate și cu puțină stinghereală, cum cai îndrepta gulerul de la cămașă și cum
îi încheie haina și cum în timpul ăsta îi tot spunea ceva, iar el ascultă cu
aceași cumințenie și stinghereală pc figură și continua să tacă.
Văzînd toate acestea nu era prea greu să-ți dai seama că de acum încolo
avea cine să-l aștepte să se-ntoarcă din cursă și cine să-i pună farfurie atunci
cînd i-o fi foame și poate chiar cine să-i spună cum să-și încheie cămașa sau
r um să-și încheie haina...
TRAIAN LALESCU
* -------------------------------
Pa sen ța
Desfășur jocu-n geometrii bizare
De cărți tăiate-n margine de vis.
înaintez, prudent și cu răbdare,
Pe-un drum ce uneori îmi este-nchis.
Și ce ușor pasența s-ar deschide
Dacă-aș schimba Șeptarul cu un As
Și-n loc de un Valet cu mîini livide
Aș pune pe furiș un Popă gras.
Dar nu trișez. (Nici n-am trișat vreodată,
Deși de-atîtea ori s-ar fi putut).
Și mai desfășur cărțile o dată,
Luînd pasența de la început.
DAN MUTAȘCU
* --------------------------------
Departe de stejarul frigian
Nesigur uneori sufletul de ramură:
sevă cu sticlă și-o primă lacrimă desculță !
Și trece apa peste copastiile norilor,
peste false gesturi de despărțire,..
Nimeni nu pleacă, deși nimeni nu rămîne,
sau poate tocmai firele de păianjen pleacă!
Albastru-a fost o despletire de simbol!
Orice fii-va mult mai greu decît plecarea
-n căutare, căci rușinosul frig case ridică
și tei pe roate trage și biete adjective
și cele mai multe dintre clipe
și cele mai multe dintre chipuri
și chiar colțul de liniște în care
te sui spre a gîndi cu voce tare ...
39
*
MIHAI DUȚESCU
Poem Oriental
7
totul răsfrîngere, pătimită
orientală dragoste însum
boală a umbrelor însum
trupului ei alaun
ochiul al meni verde mișcare
ochiului ei iertător
suav paraclis de culoare
în care cobor
și iarna spune-vor unii
are ceva disperat
sinii femeii nebunii
goi alcrgînd prin palat.
II
păianjenul iris, știutul
tău văz cel care-și
luce trupul pe scutul
îmbrățișării yi
ne scufundăm în lumine
ca frunze de oleandru
păianjenul iris spre mine
grăbit întru moarte și tandru.
PAUL GEORGE STATI
--------------------------------------
Sfîrșit de vară
E mai sticlos văzduhul și mai rece,
luminile în frunze pun rugini
și crizanteme cu palori aztece
așteaptă vîntul nordic în grădini.
Rămîn tot mai puține sburătoare.
Se-nclină orizontul către sud
și din singurătățile amare
mărunte ploi de toamnă se aud.
Pe dealul ars de secetă prelungă
se scurge-un fluier singur de cioban —
și soarele lung bate ceru-n dungă
într-o clopotniță din Bărăgan.
40

Pastel
Putrede neguri se iasă în văi;
peste-amorțite pămînturi
trec norii cu ugere pline de ploi
noaptea-n răscruce de vînturi.
Fug arborii goi spre păduri, din grădini,
cu brațele pline de cețuri;
pe drumul subpămîntean rădăcini
se-ascund de zăpezi și înghețuri.
Ca sevele, singuri, ne-ntoarcem în noi,
rămînă doar perdelele ploii afară
ți trecem în alt anotimp amîndoi
prin arcul luminii de vară,
ION COCORA
*__________________________-— ----------
Solia poetului
Ființă sfintă în privirea cu jertfă
nume întemeiat
între săgeată ți spirit
cineva în cele din urmă iți va aminti
îngerul fără chip luminmd
muntele de crini
VALENTIN TUDOR
*---------------------------------------
Unde ești acum
Unde ești acum, femeie pentru care
Urcam un deal și coboram în vale
S-ajung la culmea frumuseții tale,
Cînd firul ierbii renășteam cărare ;
Cind frunza sălciei se alungea pe vale;
Cind floarea finului împrumuta parfum
Cărărilor, atunci făcute pentru-acum ;
Cind uitam caii noaptea-n ierburi la păscut
S-ajung în locul nostru cunoscut;
Cînd înotam prin holdele de grîu
Care te sărutau cu spice peste brîu.
O ! spic cu bobul galben și mănos
Cum te-am strivit în mîini, atunci, gelos
Si te-am mîncat, un bob să nu rămii,
Căci tu-naintea mea ai sărutat, întîi,
Sinul femeii mele amar și mătăsos,
Cînd ne plimbam, de mînă prinși, prin grîu, pe jos
41
Meleag
Am să trec pe-acel meleag
In care-ai răscolit tăceri,
/Im s# străbat întortochiate
Cărări, de noi, bătute ieri.
Intr-un tîrziu voi găsi urma
De pași mărunți făcuți atunci
O urmă rătăcită-n lunci
Cu flori ce-mpodobesc iubiri
Și cu polen peste-amintiri.
Voi da într-un tîrziu de tine,
Vioara mea, și eu arcușul
Voi pune mîna de-a căușul
Cu palma conic, să m-auzi,
Te voi striga, mă voi ascunde,
Tu mă vei căuta mergînd.
Voi apărea în urmă-ți, cînd
Nu vei putea să știi de unde,
Așa cum îmi apari în gînd,
Și-apoi pierzîndu-te de dragul
De-a ne mai vedea cîndva
Vom părăsi din nou meleagul
Călăuzindu-ne o stea.
*
Balerina
Dansezi în fața mea mai goală
Decît o mare fără vase,
Decît acvariul fără pești,
Decît pustiul fără oase,
Decît scrisoarea fără vești.
Cînd vei ajunge mai domoală
Vei fi o seară liniștită
Cu un amurg învinețit,
Vei fi refrenul unui cîntec
Din noaptea aceea de spectacol,
Povestea mea nepovestită
Grației tale dînd ocol.
Din trupu-ți gol voi mai păstra,
Parfumul tău din tinerețe,
Cînd va dispare dansatoarea.
GENEALOGIE
în urmă cu o mie de ani, intr-un crîng cu multe mlaștini, s-a născut
din pămînt apă și cer —, Rudolf, care a trăit o sută cincizeci de ani,
avînd șaptesprezece copii, roșii la față. Nevasta Iui, fugită, a ajuns
pc pămînturi străine, părăsindu-și odrasclele și soțul. Copiii trăiau într-o
scorbură, în apropierea lui Rudolf, și ziua sc ocupau de vînătoare
iar seara formau un grup și încercau să dezlege enigmele. De multe
ori plîngeau cu convingerea că lacrimile lor îl vor emoționa pe Rudolf
și-l vor face să fie mai puțin tiran cu ei. Rudolf nu le-a ascultat rugă-
mintea și i-a lăsat pe fiii săi, șaptesprezece la număr, fugind spre
miazănoapte fără să se mai uite înapoi. Copiii, unii mai mici și alții
mai mari, s-au împrăștiat ca oile rătăcite în căutarea lu Rudolf care
a săvîrșit un lucru monstruos. I-a părăsit. Copiii au crescut încet-încet,
cei mici creșteau sub ochii celor mari, cei mari creșteau în voia lor.
Pe măsură ce trecea timpul, copiii mai mari au plecat lăsîndu-i pe cei
doi frați mici, singuri și lipsiți de ocrotire.
Ei au plecat și s-au împrăștiat în lume fără să știe nimic unul
de celălalt. Și poate au ajuns conducători de state, prinți, nobili sau
simple slugi de curte. Cei doi frați mai mici au domesticit doi lupi,
doi tigri, doi lei, doi elefanți, și alte animale, în număr de două din
fiecare specie și s-au apucat șă-și facă o căruță și într-o bună dimineață
de iarnă, cînd strălucea zăpada, s-au urcat, au dat bici elefanților și
au plecat. în drumul lor au dat de așezări părăsite și de pești, croco-
dili și hipopotami. Nu le-au dat nici o importanță. Ei au mers mai
departe, au crescut, și in drum au găsit o femeie îmbrăcată într-o piele
de ren, cu un arc la subțioară. Erau destul de mari ca să-și dea seama
de importanța ei și au luat-o cu forță și femeia le-a devenit soție la
amîndoi. La un moment dat, cînd celălalt făcea dragoste sub ochii
primului, acesta a luat un ciomag și La omorît. Sîngele mortului a țiș-
nit pe suprafața zăpezii și fratele criminal s-a bucurat nespus.
Femeia sa uitat la el și I-a ajutat să-l dezbrace în pielea goală, să-l
spele de sînge cu zăpadă. Au aprins, mai pe urmă, seu și l-au pus la
capul dispărutului. Și au mers așa trei zile, după care, fără să se op-
rească, l-au aruncat pc suprafața înghețată. Cadavrul a rămas singur
și cine știe dacă a putrezit vreodată. Poate l-au mîncat fiarele sălbatice
sau a-nghețat și se află și acum acolo. Ei au continuat să meargă mai
departe, au făcut dragoste și copii. Micile vietăți nu aveau trai lung
pentru că părintele lor avea grijă să-i arunce.
îmbătrinind i-a venit mintea la cap și a oprit vreo șase dintre care :
patru fete, un băiat și un centaur. Urmași au avut din moment ce cu
sînt un descendent al lor. Mai știu că unul din băieți a fugit cu sora
lui și s-au căsătorit fără să-și boteze copiii. Ca să-i cunoască, unuia
i-a tăiat o ureche, celuilalt i-a pus un cui în nas, altuia i-a crestat
carnea de la un picior și bineînțeles, i-au recunoscut după semnele

43
particulare. Ei, spre deosebire de ceilalți, au trăit în grup, unindu-se
și familia lor, în urma căsătoriilor avute, s-a întins pe mari suprafețe-
La o dată, pc care o fixau se întîlneau. Asta se întîmpla cînd luna
apărea pentru prima dată întreagă, sau dacă apărea tot pentru prima
dată, numai un colț. Și această familie, întemeiată dc Rudolf cel năs-
cut din pămînt, apă și cer, a trăit mult, iar unii dintre componenții
ei chiar și sute de ani.
Cei tineri au fost mai isteți decît înaintașii lor și au dat un nume
copiilor. Unul dintre frați a avut copii și anume pe: Maria, Alexandru,
Moise, Ion, Ana, Radu și Petru. Centaurul a născut și cl o creatură
pc care toți o disprețuiau și voiau s-o înlăture. Cele patru fete n-au
născut toate.
Una, probabil, din motive de sterilitate, alta nu avea cu cine să
se înmulțească, cealaltă a născut un copil cu două capete, care a
jnurit după cîteva zile, și numai a patra, cea cu două lanțuri legate
la picioare, a născut două fete și trei băieți, deci cinci, pe nume:
Gala și Urlata și Ram, Dada și Saul. Desigur, nu toți au meritat să
trăiască. Unii au fost cu mintea încețoșată, alții au murit în bătăliile
duse între ei și cei care au supraviețuit și au trăit împreună cu soțiile
lor au fost : Marta, Gala, Moise, Ion și Saul.
Marta, se spune, era chioară și umbla cu un baston de fildeș,
pc care-1 punea, cînd era furioasă, în gura unui cîine. Ea își maltrata
supușii și chiar bărbatul, un om cu părul negru și cîrlionțat și capul
extrem de mare. Bărbatul fugea cînd o vedea și cînd era prins. Marta
dădea ordin să fie legat cu un lanț, Marta lua batonul din gura cîinelui
și-l lovea cu măciuca în cap pînă obosea și atunci spunea să fie dus
la beci, lîngă slilpul dc spînzurătoare.
Aceasta era numai o fațetă a Martei, pentru că ea avea clipe cînd
își iubea soțul și atunci plîngea și se ruga să fie iertată dc nesăbuitele
ei fapte. Ea își purta apoi soțul în brațe ca pe un copil și-l ducea în
casa din mijlocul pădurii. Dc acolo nu mai ieșeau vreo două, trei luni,
după care istoria se repeta.
Gala, spre deosebire de Marta, era blindă. Avea părul blond, pînă
la genunchi, și o piele neagră. Ei îi plăceau nopțile cu lună clară și
stelele cu coadă. Acolo în întuneric, Gala se desbrăca, punea cîntărețul
să-i cînte și dansa ca o nebună. Frații ei au dușmănit-o și unii nici n-au
cunoscut-o. Ea a fost o apariție nocturnă, a fost o stafie, Necuratul
sau un diavol cu trup( de femeie. A murit tînără. Ca să se răzbune,
frații ei au pedepsit-o crunt; i-au făcut groapă, au aruncat-o în ea,
fără nici un fel de sicriu și, ca să nu-și mai amintească nimeni de ca,
nu i-au pus nici cruce.
Moise, primul dintre bărbați, era mic de statură și firav. Avea
ochii mari alerga din cînd în cînd la vînătoare. Se spune că era o
fire ciudată. Avea geamurile vopsite în negru și nu dădea voie nimănui
să intre la el în cameră. Se mai spune că era un alchimist. în orice
caz, după sfîi'șitul lui din cauze necunoscute, încăperea unde a trăit
era aproape goală. Pe podea au fost găsite două sticle cu otravă și
o icoană.
44
Ion și Saul au fost prieteni toată viața. Ei au fost viteji și împre-
ună cu soldați! lor au cucerit teritorii întinse. Viața lor a fost hrănită
de belșug și trufie. Nici unul n-a fost bețiv sau pervers.
Membrii acestei familii, au împînzit lumea și, au dat naștere la
popoare întregi. Ei s-au banalizat, și-au pierdut farmecul unicatului.
Arborele genealogic care a avut ca embrion pc Rudolf, cel născut din
pămînt, apă și cer, și-a extins atît de mult, incit crengile s-au desprins
de trunchi, au căzut jos și s-au uscat iar din alte crengi, s-au născut
alți arbori, mai tineri, Ei s-au împrăștiat, pentru totdeauna, spre apus
și răsărit. Eu, însă, am rămas acolo.
Am apreciat totdeauna vitejia și frumusețea strămoșilor mei, pier-
duți sau morți pc cine știe ce cîmpuri de bătălie. Am avut ochi verzi
și nasul coroiat, și am fost mare de statură. Am trăit multe sute de
ani și am urmărit drumul soarelui la apus la răsărit și ani privit dis-
pariția lentă a două sute dc ierni, veri, primăveri și toamne.
Și m-am apropiat de sfîrșitul vieții mele atunci cînd am început
să port o barbă albă și un baston de fildeș de care eram mmdru. Am
trăit pînă la adinei bătrînețe de unul singur în mijlocul unui deșert
nesfîrșit și eram atît de bătrîn că privirea mea abia putu să-l vadă
pe copilul acela care a trecut pe lîngă mine îndrept în duse spre acel
loc unde credea c-o să ajungă odată.
7OV JURĂSCU
atelier
poetic
*
CIMP1A DE LACRIMI
Iul Țuculescu
Peste somnul meu,
Cade inima voastră
Ca o prăpastie
Cu gura în jos.
După datini,
Copiii satului
Se-apleacă-n fîntînă
Și plîng,
Apele, apele mamă
Vor da peste ciuturi
In crîng.
Deasupra casei noastre
Se va ridica cina
Ca o taină
Cu botul de iarbă,
Se vor aprinde luminări,
Pentru că sufletul nostru
Doar ele știu să-l soarbă.
Pe o cîtnpie de lacrimi
Stă inima satului,
Ca plînsul
Cînd face dulbină
Și paște nisipul
Cînd iarbad suspină.
VALERIU ARMEANU
46

AȘTEPTARE
Părul mi-a crescut dincolo de răbdare
Și încă te-aștept.
Lunecă, alunecă din genele timpului
Secunde rotunde.
Nostalgic se pierd păsări în zare
— Frunzele sufletului meu chemătoare —
Și inima mea se face stea
Sau fruct se face inima mea.
De cînd le-aștept
Părul mi-a crescut dincolo de răbdare
Și încă, încă te aștept.
ELY RADOVAN
PĂDURI
Păduri amorțite, păduri nestemate
păduri liniștite
V-am închistat într-o ghindă
Mireasma și vuietul, pur
să rămînă tînărul meu copac
pînă și-n revărsare.
Acum vă tîrăsc ca niște plete
enorm de grele-n tăceri
V5 tîrăsc în dezlipirea mea de pămînt
Deseară voi fi un cap plecat
pc dezghiocate valuri de lumină
Vuietul furtunii și
ierburi crescînd din urechi
îmi vor cuprinde pădurile
pînă în miezul uitării.
MARTA BEG
VARA T1RZIE
în toamna-aceasta ca un vast decor,
Deogiinzi, de catifele și agată,
4 mai rămas în mine un cocor.
Ce n-a plecat cu ceilalți deodată ...
I-am dat să bea nectar din pumnul meu,
l-am dat penaje noi de curcubeie.
Dar zarea mi-l ademenea mereu,
Cu ochi albaștri, tandri, de femeie ...
17
M-am prefăcut fin fină să mă bea.
Semințe dulci i-am dus lîngă fintină.
Cocorul meu în cercuri largi zbura.
Să plece oare, să mai rămtnă ?
Neliniști mari în aripi i se-aud.
Din ce în ce mai rar mi-ascultă gtndul
Și un descîntec tînăr dinspre sud.
Din ce în ce mai des l-încîntă vîntul...
De-acum au ier bile genunchii frinți
Și înspre toamnă frunzele-mi sc-apleacă,
Vară tîrzie, de ce oare ctnți,
Cînd ultimul cocor din mine pleacă ?
LTGIA TOMȘA
ANDREI A, LILLIN
a
PROBLEMA
TIMPULUI
IN ROMANUL
CONTEMPORAN’1
orientdri
*
In ciuda precizărilor științifice tot mai pătrunzătoare, viața este și rămîne
o enigmă. 0 enigmă care-1 neliniștește pe om. Asaltat de întrebările fundamen-
tale ale oricărei concepții realiste de viață : Cc sîntem ? De unde venim ? Care
este sensul existenței noastre ? încotro ne îndreptăm ? la dramatismul luptei
intre forțele antagonice, naturale și sociale, se adaugă, în felul acesta, pentru
liecare generație mereu din nou, acela al luptei spirituale pentru clarificarea
destinulu nostru istoric.
1n acest dramatism timpul își dezvăluie în curînd funcția demiurgică, de
categorie formativă ineluctabilă. Subiectivul privit, cu evidența contrariilor irecon-
ciliabile între trecut și viitor care se relevă rațiunii de îndată ce ca încearcă
să treacă dincolo de empiria momentului, timpul impune judecăți omului reali-
tatea unei unități apriorice supramomentane, singura în stare a-i permite, aplecat
să aprofundeze experiența vieții, să descopere adevărul adevărat. Obiectiv privit,
dramatismul eternei treceri relevă rațiunii, atît sub forma angoasei în fața eter-
nei treceri, cît mai ales sub aceea a tuturor opțiunilor etice și estetice, timpul
ca principala categorie a istoricității — a tuturor actelor și înfăptuirilor în
lupta omului pentru libertate și progres, împotriva tuturor constrîngerilor, indife-
rent de unde ar pomi ele, ca și împotriva tuturor relelor credințe pe planul
conștiinței și al înfăptuirilor sociale.
Funcțiunea creatoare a timpului ca fapt dc conștiință fiind în felul acesta
învederată, sc pune întrebarea: In cc fel romancierul contemporan, sensibil
cercetător al conștiințelor, ajunge să înglobeze timpul structural — deci
dincolo dc orice apologuri și parabole didactice — în creația sa. Bineînțeles,
examenul acestei problematici nu este fără riscuri. Credem totuși că alunccărle
mai mult sau mai puțin hazardate în aventură exegetică pot fi evitate. Cu
acest scop vom ține seama atît dc delimitările logice necesare ale problemei în
sensul lui Wiltgenstein care conchide în al său Tractatus logico- m a-
thematicus : „Despre tot ce nu poate fi apropiat în mod adecvat in cuvinte,
trebuie să sc tacă", punct de vedere ce impune limite la un examen în adîncîme,
cît și de postulatul analitic al lui John Wisdom din lucrarea Philosophy and
* *>	— -  - —.
*) Antonii sltidlkilul dc iaț.1 n participai Intre 23 augustl și 5 septembrie a.c . la Alpbach in
ltn>L la seminarul dc literatura .4 cetei dc a 2G a ediții a l'oruinuiul European, in c ud rele cMnil
■cmlMr. condus de l)r TarMs Ungvdri (Budapesta). sa dezbătut prcbematka timpului in rotit .inul
। onkjrp'rsn Am contribuit la drzbnlcrlte seminarului cu $»se coreferate, privind tipologia romanului
m dern. aspectele timpului in romaucic lui Thomas Marin. teoria înstrăinării la liotei și Georg
Luk^cs. timpul inapte in concepția lui O. Wildc ți limbajul simbolic din romanele Iul James Joyce.
sudiul prezent constituie o completare la coreferatele amintite, completare chemat# si rotunjească
^problematica romanului contemporan dezbătută la Alpbach
•I
Orizont
49
Psycho-Analysis : „Filozofii ar trebui să se străduiască neîntrerupt să
spună ceea cc nu se poate spune", care nc îndrumă să privim opera dc artă ca
un fapt insolit ce invită la o scurtare mereu reluată. Altminteri sîntem pîndiți
de deziluzia lui L.N. Tolstoî, studiindu-i pe W, Shakcspeare și R. Wagner, și
care n-a putut descoperi în Regele Lear și Inelul Nibclungilor decît
o sinteză șubredă și caraghioasă de fapte demne dc tăiosul verdict hamletian: „Ay,
madam, it is conunon 1" La opusul său, apologeții necondiționați ai unor opere
de avangardă apar în entuziasmul lor fără limită ca negația involuntară și fără
haz a tuturor străduințelor justificate de a ridica creația artistică la nivelul
tehnicii modeme ...
1
Caracteristică pentu viziunea omului zilelor noastre asupra vieții este ideea
evoluționistă. Timpul și mișcarea sînt în formație neîncetată, ne dau progresul
dinamic, Evoluționismul, totuși, nu trebuie înțeles mecanic. La un examen
atent, faptul că nicăieri în natură nu există o progresie continuă nici de la
datul simplu la complexitate și nici de la unitate la multiplicitate, este numai
prea evident. Asemănător pe planul conștiinței care, dacă trăim realitatea ci
în ordinea memoriei ce grefează trecutul pe prezent, și a creativității intui-
tive. divinatoriu-prevăzătoare sau poetic vizionară, sc realizează prin ceea cc
desface și, invers, se fracționează și încremenește în mișcare invertită. fără
a marca prin aceasta fie un suiș, fie un coborîș continuu. în felul acesta parc
justificată pină la un punct chiar cazuistica prudent sceptică a Iui Teithard
de Chardin care subliniază că „ceea ce face în mod special modernă lumea in
carc trăim decurge din faptul că omul a descoperit în cele din jur evoluția:
în schimb, ceea ce din adine neliniștește lumea modernă este urmarea faptului
că noi nu putem fi șipuri și nici nu putem întrezări cum anume am putea
fi siguri că pentru noi înșine există un acces la această evoluție". Cu toate
acestea accesul există 1 Mai mult, nu este nevoie nici măcar dc mecanismul
cartesian ca faptele ce rezultă de pe urma lui să prindă contur și precizie.
Pe o pagină memorabilă a Artei poetice, Paul Claudel expune in
termeni de mare limpezime problematica Anteriorității". Atribuindu-i înțelesul
acelui principiu gnoseologic, pe baza căruia sc contractează într-o unitate
superioară tot ce în raport cu conștiința omului este juxtapus în spațiu și c
succesiv în timp, el deschide totodată și calea spre o înțelegere mai homo
centrică a evoluției. în înțelesul acesta, interioritatea nu sc reduce la o uni
tatc imuabilă oarecare, opusă realității obiective, difuză și greu controlabilă, ci
ca ni se relevă ca însuși mediul mișcării sub aspectul căreia conștiința uman£
cuprinde în mod creator realitatea. Să adăugăm că de aici interioritatea n<
pare și nouă drept un termen întotdeauna dc preferat atunci și acolo, cînc
și unde funcțiile creatoare ale conștiinței umane sc cer integrate unei viziuni
structurale și axiologice asupra artei care o diferă, in privința naturii intime
și a gradelor de realizare, dc datul natural, suceplibîl la rîndul său și el sub
un anumit unghi de vedere aprecierii estetice. Dar despre acestea mai po
larg cu altă, ocazie. Ceea ce interesează în ordinea de idei, abordată de la
începutul acestor pagini, este și rămîne întrebarea, în ce fel, dincolo de apa-
rențe și impresii, romanul contemporan ca rezultat al spectacularelor și uimi-
toarelor încercări ale artistului contemporan de ași manifesta geniul epic îi»
mod nlcnar, forțînd limitele cognocibilului, modificînd viziunea asupra propor-
țiilor faptelor omenești și înnoind în toate acestea limbajul expresiei în di t ec 4
ția adecvării sale la ritmul precipitat al epocii noastre, este în intimitatea
structurilor sale determinat de un sentiment tot mai diferențiat al timpului.
Procesual, insă diferențierea aceasta, la un examen atent, va apare dinamizat.!
în sensul unei evoluții concomitent interioare și exterioare, ca urmare firească
a necesității imperios resimțite dc romancierul contemporan dc a fi în acelaș
timp și martorul evoluție sociale și morale a omului contemporan și al tehnici
contemporane. Repetăm : martorul ambelor evoluții. în sensul acesta, precum
vom vedea, romancierul modern își interzice cu strășnicie caractere, fabule
50
evoluții și judecăți drepte ca un drum roman. El își interzice chiar optimismul
că tot făurind pînă la urmă devii faur. Sau mai pc scurt și mai laic : pătruns
dc convingerea că fără clemente de surpriză arta n-arc putere dc pătrundere,
la fel cum fără o atitudine suverană față de obiectivitatea empirică creația (sau
mai precis, ceea ce în lipsa atitudinii sade suveran creatoare mai poate să treacă
drept artă) rămînc la nivelul imitatorii! și lasă impresia unui searbăd miș-maș,
romancierul modern sc călăuzește în creația sa totdeauna după principiu! că
„poetry is not only a way of iooking at the World, but a way of speaking
aheut it” (Donald Stauffer :TAe na/ure of Poetry) și el este profund neliniștit
și decepționat, dacă opera sa ca realizare artistică rămîne în urma intențiilor
sale. Creația romanescă, în sensul acesta, apare în aura unui act moral, datorită
căreia romanul, desconsiderat ca gen literar multă vreme de lumea anuseană,
sc îna'ță însfirșit la rangul epopeii vremurilor noastre. îndeosebi ca „mijloc
dc a vorbi despre lume", calitatea aceasta îi revine pe deplin. Ne aflăm prin
aceasta din nou în fata homericei „allă gâr" (Odiseia. X, 202), preluată — evident
— din înțelepciunea dc toate zilele, căci cu un „așadar", literalul subtil înstrăinat
de realitatea vremii sale nu-și începe discursul, misiunea sa nefiind aceea dc a
reda „ce quî vient commc il vient" (Lawrance Durrelt. in emisiunea Vortences
dc Michc’c Arnbud din octombrie a, C.), ci de a contraface realitatea, pentru
a abs’rage atenția publicului său de la gravitatea realității. Schimbarea perspec-
tivei sub care sc realizează romanul contemporan este prin urmare clară. Rămînc
ca in continuare să deslușim în ce fel. în ultimele decenii, experiența creatoare
in roman sa adincit și s-a diversificat, iar mijloacele de investigare critică au de-
venit mai subtile și mai precise. Mai ales pc baza mărturiilor romancierilor cu
privire la procesul creator, înfătișînd uneori cu suficientă pătrundere esențialul,
se poate alcătui o tipologic variată pe epoci, climate spirituale și curente care
ne permite să cunoaștem mai bine criteriile structurale ale atitudinii creatoare
față de problematica epocii ca și modalitățile de tratare a timpului care decurg
din aceste atitudini.
. Noi. autorii moderni, plesnim dc însîmfare, dacă am redus un fenomen sau o
acțiune oarecare la elementele sale microsconice, disecîndu-lc in micimea lor.
Rcal:smul nostru mult încercat cons'ă în a dovedi neobosit că miracolul reali-
tății nu e nici un miracol", subliniază la una din extreme romancierul austriac
Prânz Werfel, cerînd prin aceasta creatorului contemporan fixarea fenomenelor
nu ta o singură calitate sau ipostază. Îndeosebi experiența cinematografiei i-a
învățat pe scriitori și critici că făgașul și fluxul vieții nu se desfășoară liniar,
în sensul reluării ad infinitum al unuia și aceluiași film. Viața este stăpînilă
dc o inegalabilă dinamică expansivă. „Sîntem îmbrînciți irezistibil înainte, întrea-
ga noastră ființă dă ajutor și vîrtej acestui brinci", confirmă Reni) Char într-un
poem închinat demnității omului de azi. Martin Heidcggcr spune pentru îmbrin-
cit „geworfen" ; catapultat. Și el aduce această stare în legătură cu ultimele prob-
leme ale omului: ieșirea lui din cenușiul existenței, stăpinirca destinului, demnitatea
în fața .morții. Asemănător și Fr. Werfel în romanele sale atrage atenția noas-
tră asupra corelației între existență, demnitate și moarte ,,Nc gîndim cu toții
mereu la moarte ; sîntem plini de realitatea ei, de acest gînd nesfîrșit al tuturor
gîndurilor, dar din pură rușine nu vrem s-o mărturisim" (Der veruntreute Himmel
p. 49). in fața acestei realități fundamentale romancierului contemporan i sc
impune o interpretare originală a problematicii timpului cît mai apropiată
de legile evoluției biologice, sociale și spirituale a omului modern.
Atitudinea față de problematica timpului a omului modern este dinamică.
Nimic din ca nu vizează „fixitatea hipnotică" în fața naturii din care Nietzsctie,
in opoziție accentuată cu moștenirea eleată a stoicilor, deduce „nădejdea lor
demențială" de a putea rezolva cindva problemele lumii prin tiranie (cf. Jenseita
von Gttf ttn Bose, I, Despre prejudecățile filozofilor, aforismul nr. 9) Și
tot Nietzsche, primul, atrage luarea aminte și asupra diferențelor de tempo în
stilul diferitelor sisteme de gîndire, diferențe neintenționate, care participă în
iro 1 esențial la determinarea realității: a continuului și discontinuului, a mobi-
lității reale și profunde a lucrurilor ca forme, calități, poziții și intenții, ca și
a viziunii pc care inteligența sistematizatoare o va crea cu privire la devenirea
universală. Ceea ce o „non-existența" în concepție platonician^ ți „materia* in
cea aristotelică, in calitatea lor de temeiul existentii, apare astfel, in intimitatea
lor, la ici dc precis structurat dc tempo-ul originar specific al lui Piaton ți
Aristotel ca mai tirziu „lucrul în sine" din concepția kantiană de impulsul
inițial în armonizarea .termenilor din conștiința lui Kant sau „existență" și
„timp", în zilele noastre, de vertijul analitic din gîndirea lui M. Heidegger.
Asemănător, încorporarea creatoare a problematicii timpului în romanul contem-
poran, la o privire critică atentă, se vădește a fi un proces complex cu multiple
și variate modele mai mult sau mai puțin conștiente. Unele din ele coboară
în matca etnică a popoarelor. Să ne amintim în acest sens că termenul latin
temptts, carc se află la baza cuvintelor corespunzătoare din limbile romanice
de azi, dar și din limba engleză, înseamnă la originea sa „interval", „întindere",
..durată", deci ceea ce filozofia bcrgsoniană va releva drept conținutul temporal
concret al conștientei și în căutarea căruia vor porni Marcel Prousl, Italo Svcvo,
James Joycc și Virginia Wooif. în limba germană îi corespunde strict semantic
„Zeii", de la un radical carc însemnează „a segmenta". Concepției concrete Ia
romani i se opune în felul acesta de la origini o concepție analîtic-constructivă
Ia germani, concepție care se găsește Ia baza „Bildungsroman'-ului dc la Grim-
melschausen, Zesen și Lohenstcin la Goethc ți la Hermann Hcsse și Thomas
Mann. In limbile slave termenii corespunzători îți trag originea dintr-o viziune
organică a deveniri, in timp ce grecii și hindușii la rindul lor, se vădesc de Ia
origini dominați dc o viziune mitologică a timpului ca manifestare a unei puteri
creatoare transcendentale. în consecință, în romanul contemporan al popoa-
relor slave — bunăoară, Via|a lui Klim Samghin de Maxim Gorkî sau Podul
de peste Drina dc Ivo Andriâ — tratarea timpului ni sc înfățișează ca un proces
prelung de gestație și maturizare. In felul acesta „De cînd se pomenește lumea",
din fruntea romanelor lui Ivo Andrid, aparent truism de obirșie populară, nu
este o formulă întîmplătoarc dc uvertură a epicului său dens și dramatic.
Și asemănător, ceea ce A. V. Lunacearski a numit „sarcina panoramică" a roma-
nului gorkian, adică sarcina de a scruta multilateral condiționalitatca istorică
;* destrămării personalității înlăuntrul societății burgheze ruse de la începutul
secolului, ar fi rămas fără suportul afectiv al timpului ca dat organic la fel
de inoperantă ca zugrăvirea cu succes a lumii seculare dc chef, tabiet și taclale
din orașul dc pe Drina. Pe de altă parte, in romanele grecești ca și în cele
orientale — să cităm drept exemple concludente Hristos răstignit a doua oară
de N. Kazantsakis, Vafrtz șî lumea de R. Tagore și Țara zăpezii dc Kawabata
Yasunari — timpul sc concretizează sub forma „cvcnimcntului-dc’stin", deci ca
„situație limită", cind alternativa liberlate-moarte creează alte ierarhii etice șl
alic idealuri decît cele ale vieții obișnuite cu caracter vegetativ al lumii orien-
tale, „într-o zi începu în Bengal vremea nouă a mișcării swadeshi. Cum s-a făcut,
despre aceasta noi nu aveam nicidecum o idee clară. Departe de a fi fost o trece-
re lentă dc la trecut la viitor. Și aceasta, cred eu, este motivul principal pentru
care epoca nouă s-a putut revărsa peste țară ca o viitură care a spart toate
digurile, dind la o parte la fel deșteptăciunea ca și frica noastră", citim pc
una din paginile fundamentale ale romanului lui Tagore, Asemănător sc manifes-
tă sentimentul originar al timpului cu putere modelatoare și în opera romancie-
rului din țara soarelui răsare. Și aici, timpul dinamizează dialectic două prin-
cipii strâoriginarc ale spiritualității japoneze; principiul teishisei: al calmului
și al amabilității imperturbabile, și principiul kushtșet: al autorității energice
ți pline de sine, cu scopul de a realiza un nivel echilibrat de atmosferă: kmtocftî,
reclamat in primul rînd dc conștiința eternei treceri. Totuși, oricîtâ atmosferă
de echilibru s-ar realiza, pînă la urmă, fața „dansatoarei" — personaj-cheie — tot
sc preface în mască mortuară, iar eroii, dacă au știut să-șt conducă viata după
legile supremei înțelepciuni, ajung să sc scufunde in nirvana care, după Vangisa
tiuita 14, înseamnă însăși stingerea cauzelor (upadana). Care pot fi piedicile
în atingerea acestui țel suprem ? Kawabata Yasunari ni le descrie în cîteva
pagini, simbolismul cărora amintește de vechile haikti : poezii lirice de scurtime
«pigrămatică —; piedici cu caracter fulgerător de destin implacabil : buzele
seducătoarei — buze dc lipitoare care-l viăgucsc pc erou etc. Bineînțeles, nu
52
aspectul fizic este în această ordine a faptelor decisiv, ci ceea ce prin acțiunea
fizică cu caracter dc ritual se realizează pe plan spiritual: pierderea fatală,
în sensul acesta, trecerea ireversibilă a timpului atrage după sine ideea reîn-
carnării, cu chinurile degradante ce o caracterizează.
Problematica structurii timpului în romanul contemporan, precum vom vedea
îndată, nu sc limitează totuși numai și numai la aceste diferențieri fundamentale
ale sentimentului originar în tratarea timpului.
„în arta literară de azi, mai ales concurența între două idealuri joacă un
rol mare: idealul poetului care în calitate de martor al lumii contemporane
dă formă sentimentelor lumii contemporane, și al poetului care, aflîndu-se în
fruntea lumii contemporane, o devansează în mod creator", stabilește romancie-
rul Robert Mușii într-o însemnare definitorie de poziții. Mai departe străduindu-se
să lămurească aportul conștiinței active la tratarea timpului în creația roma-
ncscă proprie ca a unui poet ce se află în fruntea societății contemporane,
Mușii distinge între patru trepte ale împlinirii conștiinței:
—	treapta monotoniei de automate, simbolizată de șeful de gară din romanul
său Rătăcirile elevului Torless, care iese la oră fixă din biroul său spre a controla
semnalele și macazurile; în perspectiva acestei monotonii dc automate eveni-
mentele și faptele rămîn repetabile ;
—	treapta lui .atunci" care in memoria omului marchează un eveniment, o stare
excepțională, o problemă neobișnuită, cu funcție dc moment nodal. în care și
prin care, după împrejurare, visul și realitatea trec unul în alta, sc întregesc, se
combină, se augmentează, timpul devenind o realitate dinamică și individualizată;
—	treapta autotclismului gîndurilor, pentru care Mușii recurge la formula
intraductibilă: „Etwas denkt sich in uns herauf" (Opere complete, II , 79):
aci și acum conștiința are un caracter prismatic prin care ne devine perceptibil
in elementele sale componente un „niciodată și mereu' dc impulsuri, vise, expe-
riențe mai vechi și viziuni, în largul cărora timpul se desfășoară multidimensional,
în trecut și viitor;
—	treapta prezenței plenare și nelimitate, pc care romancierul se află în plină
febră creatoare. Semnificativ, totuși, că aci Mușii mai distinge intre două moda-
lități: a epicului primitiv care se desfășoară ca un „fir de apă ce cade într-un
lighean" (Opere complete, I, 128) și a epicului „pașilor motivați" (id, II, 812)
care este metoda sa personală, datorită căreia, cu precizia și luciditatea narațiunii,
datele și faptele dc pc diferitele nivele ale conștiinței sînt surprinse în corelația
lor fenomenologică și motivică, iar timpul în sensul complementarității sale. Sau
cum o spune cu o imagine plastică: „Dacă în perete se găsesc douăzeci de
ceasuri și tc uiți la ele, pendulul fiecărui ceas arc o altă poziție; toate ceasurile
sint simultane și nesimultane, iar timpul adevărat curge undeva printre ele"
(id. HI, 468). în alt loc, cl definește complementaritatea timpului mai teoretic ca
,.un timp care plutește în bucăți răzlețe în timp" (id, I, 1243).
Poziția creatoare in problematica timpului a Iui Robert Mușii este, fără
îndoială. întîi și întîi rezultatul temperamentului său individual-artistic. Nu mai
puțin însă ca este efectul și a unei tradiții dc limpezime și discemămînt analitic,
maturizată in climatul cultural al Vienei din primele trei decenii ale veacului
nostru, cind aci, în filozofie prin Wittgcnstein și Carnap, în psihologie prin Frcud.
in .muzică prin Schbnbcrg și Wellesz, Berg și Webem și în artele plastice prin
Klimt, Schîele, Kokoschka și Wotruba s-a produs o hotărîtă acțiune de pozitivare
a experienței novatoriste, in locul tentativelor de înnoire anarhică și cu orice
preț a expresivității la fci ca și a noțiunii dc geniu ca monstru și excepție trccînd
munca sistematică și ariistul laborios aplecat asupra operei sale. Metoda lui
R. Mușii, analizată în cele dc mai sus, devine in felul acesta reprezentativă pentru
acel tip de artist contemporan care cu o formulă pregnantă poate fi caracterizat
ca magi ster austriacus.
Fundamental diferit de R. Mușii, dar cu egale șanse dc a rezista ca creator
in fața unui examen tipologic de profunzime, se prezintă prin soluțiile aduse în
creația sa problematicii timpului, romancierul englez Lawrencc Durrell, tipic
magister britannicus al artei literare contemporane. în ciclul său Alexandria
‘Quartett, trei din cele patru romane nu sînt „continuări" ei „pandanturi",
55
întrucit aceste trei romane nu sînt legate cu primul și nici între ele după princi-
piul serici, ci ele sc întretaie, întrețes și chiar se acoperă parțial, relația lor
cronospațială fiind condiționată de o tratare specială a timpului ca „timp
încremenit1', Socotim insă că această concepție este caracteristică pentru un climat
spiritual, dominat în condițiile anilor 40 și 50, de cuceririle practice și morale
ale tehnocrației occidentale, în largul căreia vitezei și diversității punctelor
de vedere dc pe o parte, a logisticii pe de altă parte, le revine un rol tot mai
dominant. în felul acesta, Lawrence, Durrcll, asemenea unui Tezcu modern, se
întreabă in fața labirintului : „Dintr-o mic de căi cîte sint absurde ?“ Și după
o scurtă cvalorare a numărului dc încăperi posibile și a ușilor probabile, toată
aventura din palatul lui Minos i se transformă intr-o simplă problemă de logică
matematică.
Accelerația cunoașterii, verificată cu prisosință în condițiile ordinatoarelor
anilor 50 și 60, tinde nu numai spre un conceptualism tot mai accentuat ci ea
aduce totodată pe primul plan al interesului problematica modelelor, a evolu-
țiilor paralele, a influențelor mutuale, în lumina cărora descrierea comporta-
mentului uman — adaptarea și dezadaptarea, reintegrarea și supraformarea, cu
tot ce ca gest și accente le caracterizează — apare tot mai clar sub latura sa
procesuală. în această perspectivă nu suprindc dacă Balthazar, eroul lui L.
Durrcl, devine un fel dc gimnast ai demarcării. Cum o face, înlocuind o legendă cu o al-
tă legendă nu este, desigur, lipsit de un pitoresc romanesc aparte, chiar dacă “pînă
la urmă —după noi — procedeul sc dovedește greșit, deoarece efectul final nu este di-
ferit dc un fel de „clochardizarc" a realității, întîi in sensul unei alunecări dc sus
în jos, din lumea aparențelor in realitatea instinctului, prin intermediul eflo-
rescențci carnalului și sensorialului, apoi, după această „detnistificare", a sta-
tuării unui „presque ricn" ca coeficient uman general valabil în largul lumii
descrise: lume a ambițiilor, violenței, mișeliei și vanităților din Alexandria tic-
sită de diplomați, agenți secreți, corespondenți de presă, polițiști curtezane și
imbecili din ultimii ani ai dominației colonialiste engleze. Procedul justifică Insă
și o altă concluzie din teoria romanului contemporan.
Problematica adevărului este problematica etalonului, se subliniază tot mai
stăruitor ia capătul analizelor critice consacrate producției uriașe romanești din
toate literaturile contemporane. Reprezentanții „criticii noi”, de la Babitt și
Hulme la Spingarn, Eliot și Lubbock, ajung la această concluzie pe baza pătrun-
zătoarelor lor considerații asupra diferitelor „tehnici" ca și a caracteristicilor
„unghiului de verde" („point of view"), sub care romancierii privesc și descriu
destinul eroilor lor. Două atitudini in acest sens atrag mai ales atenția noastră :
„Autorii de romane din secolul trecut par a fi cunoscut sensul vieții unui erou,
sensul vieții sale în societate; ci par a fi știut in ce fel viața aceasta trebuia
orinduită într-o suitii de capitole ca în calea vieții eroului să sc poată întrezări
un anume sens acordat vieții. Mie personal, felul acesta dc a privi o viață mi
se pare prea suveran, După cum cred, eu nu posed o perspectivă atît de clară
asupra societății și asupra noastră ca indivizi ca prin, mari orînduiri compo-
ziționale să mă înfățișez în rolul unui dătător de sensuri. Sînt de părere că
numai printr-o înșirate de detalii cit mai fidele putem realiza în roman o
imagine verbală adecvată a realității", mărturisește romancierul german contem-
poran Martin Walser. La opusul lui se înscrie o mai veche confesie a lui Franz
Werfel: „A fi cult înseamnă așa-zicînd să stai in culise și să privești spectacolul j
vieții și al artei din dosul rampei ca un obișnuit al casei. A fi cult se numește
acea stare cu greu însușită care permite unora să nu fie impresionați de nimic
în lume, fiindcă cunosc numai prea bine tainele spectacolului la care asistă.
A fi cult este un fel de colac de salvare. Cîne-1 poartă în jurul trupului nu mai
este amenințat, el nemai trebuind să se lupte cu valurile spiritualității. Dimpotri-
vă, a fi incult înseamnă a fi sacrificatul prin excelență. El se scufundă fără po-
sibilitate dc salvare în materialitatea vieții și artei, dacă aceasta din urmă îl
atrage prin conținutul ei uman".
Compulsionînd cele de mai sus, „unghiul de vedere" își dezvăluie dubla sa
realitate: este determinat, întrucit el corespunde unui apetit aprioric față de rea-
realitate a romancierului, și, totodată, este determinant, fiindcă nu în ultimul rind
54
cantitatea ți specificitatea realității asupra căreia se deschide, îi decide uvertura.
Astfel deci, dacă pentru Mușii, după cum ani văzut mai sus, pe treapta pre-
zenței plenare ți nelimitate a febrei creatoare, timpul sc fixează într-o unitate
superioară a semnificațiilor exclusiv în cadrul „epicului pațiior motivați*1,
aceasta Înseamnă că adevărului ii corespunde în egală măsură o anumită inten-
ționalitate a autorului ca și o anumită calitate a faptelor. Unei „videndi delec-
tatiot' dublată dc un videndum est utrt, i se îngemănează realitatea unei au-
tenticități, pe care încă romanii au caracterizat-o prin zicala: „Omnia in suo
stătu manent" : „Toate dăinuie in starea lor". Și asemănător se petrec lucru-
rile și cu acel „presque ricn" care ii rămîne lui Lawrance Durrell după ampla
confruntare a legendelor din viața Alexandriei, oraș intre fascinația deșertului
și fascinația mării, fn perspectiva autenticității caracteristice a faptelor, el devi-
ne un „quelque chose" : un semnal al adevărului — în clipita justei sale încadrări
in spațiu și timp — după care cititorul — „colecționar plin de înțelegere", în
concepția lui Mușii — strînge firele din care se țese epicul ramificat ca o plasă
de păianjen. Dar să nu grăbim concluziile! Apelul insistent la colaborarea
cititorului în romanul modern nu este deloc întimpiător. De abia prin ea
se fixează definitiv „materia". Un exemplu deosebit de elocvent in acest sens
îl constituie „noul roman", despre care la noi au circulat multă vreme legende
mult asemănătoare cu legendele medievale despre monoccri și alte animale
fabuloase. Ceea cc îi interesează pc creatorii săi este să trateze obiectul roma-
nesc ca și cum acesta ar fi în sine un obiect dc știință. De aici acele descripții
milimetrizate din prozele lui Alain Robbc-Grillet și Nathalie Sarraute, Să nu
uităm totuși că romanul Le Plan^tarium începe cu un „Non vraiment’' răspicat,
după care verbul este pus la formă impersonală, ca încă în cadrul aceluiași
aliniat să se spună brusc, într-un ton nu mai puțin decis: „Et maintenent,
c'cst evident" — toate acestea sub forma unei analize dramatice de situație,
la capătul căreia datele se orînduiesc în mod armonios „autour de vous".
Apelul ta adresa cititorului dc a participa la definirea unghiului de incidență
sub care lumea romanulu modem prinde în conștiința sa contur și precizie,
îi mărește în mod considerabil dinamismul lăuntric. Devenim in felul acesta
„co-părtași" la destinul eroilor: selectorii faptelor, interpreții mobilelor, sfătu-
itorii lor in momentele de strîmtoare și prietenii lor în nenorocirile cumplite
CC-i încearcă. în romanul obiectiv, din a doua jumătate a secolului trecut, par-
ticiparea aceasta, intr-un sens, încă s-a Subînțeles. Romanul obiectiv însă a fost
totdeauna asemenea unui cimp geometric, prin care narațiunea s-a revărsat,
desigur cu mici abateri de la logica obișnuită, întrucît fără momente dc surpriză
nu există artă, dar în genere pe căi relativ drepte. De abia de cînd cu K. G.
Chesterton, J, Joyce, Andre Gide, John Dos Passos, Jules Romains, Robert Mușii
și Hormonii Broch substanța epică s-a complicat în așa măsură îneît, în afară dc
un „recit souvent farfelu*, după o formulă franceză, cu meandrele unor acro-
bații quasî-improvizatorii, anecdota dc bază este continuu augmentată cu noi și
noi detalii, orientarea cititorului în privința intențiilor etico-esteticc ale auto-
rului au devenit o adevărată problemă, participarea lui fiind chemată să măreas-
că acea „Perspectivgewisshcit", pc care E. Pracht și W. Neubert o reclamă în
teoria romanului, în zilele noastre, ca o condiție sine qua non a artei romanești,
Să mai adăugăm că în sprijinul ei, Claude Mauriac — interesant mînuitor și al
datelor temporale din operele sale — recurge în romanul său L'Oubli (1966) la
fragmentarea textului pe aliniate, separate între ele de largi spații albe, res-
pectiv Ia schimbări repetate ale coloncifrului, dc pc urma căruia numeroase
pasaje, unele culese în versalc, apar in coloane mai înguste față de restul textu-
lui. Procedeul nu este străin de un fel dc ecranizare, dar cl își are baza și în
metoda de lucru a autorului. Iată cum o descrie Jacques Jaubert cu privire la
„jurnalul' Le tentps immobite, ultima carte a lui Claude Mauriac : „îmi arată
un aparat de fotocopiat, o masă transformată în tablă de montaj și pelicula,
adică șirul orinduit după ani al caietelor jurnalului său. Paginile care privesc
subiectul său — prietenia cu Jean Cocteau — sînt fotocopîate, decupate și mon-
tate după tehnica montajului dc actualități cinematografice. Rămîne pînă la
urmă întrebarea, dacă nu există încă unele pasaje nedetectate..
După Franz Werfel, aportul cenușiului cotidian („das vom Tage Zugetragene")
formează efemerul existenței umane, lipsit de șansa „resurecției". La opusul con-
55
ccpțici sate. Clau.de Mauriac subliniază: „Ce serail trop facile de tout recarc
dans une opliquc nou vel Ic" : „Ac fi prea ieftin a rcscrie totul intr-o optică nouă".
Epicul obiectivat ca normă artistică general valabilă încă acum trei decenii,
i se opune în felul acesta, în concepția modernă, tot mai mult tendința spre
o artă documentară, directă, naivă, frustă, chiar rudimentară carc, pe cît po-
sibil, să nu mijlocească o imagine neretușală a realități.
Evident, in artă soluțiile de moment, superficial abracadabrante, nu duc la
rezultate trainice. Dar romancierul modern nu sc mai poate folosi nici de
metoda diavolului lui Lcsagc care, descoperind casele, devine atotștiutor și iscu-
sit in toate. Fără o solidă tehnică de incorporare structurală a timpului obiectiv
și istorie în timpul subiectiv al narațici, insă, romanul contemporan nu se poate
ridica la înălțimea exigențelor estetice și etice ale vremii. O dovedesc opere
dc mare răsunet ca Speranfa de Andre Malraux, Ciuma de A. Carnus, Descuîf
de Zaharia Stancu, Steaguri de M. Krleza și Fiii morlit de M. Babits, în care
aprofundarea problematicii timpului s-a impus ca o condiție fundamentală a
creații epice, cu ambiții legitime de a-și reprezenta epoca.
din
literatura
universală
*
Calul
ELEGIA A VII La
Catul, sărmane, curmă-ți chinul
Și ceea ce a murit socoate mort pe veci.
Ți-a strălucit și (ie etndva o zi cu soare.
Cînd te lăsai robit de glasul dragii tale -
lubită-așa cum alta iubită nu va fi!
Atîtea desfătări vă-ntîmpinau atunci...
La dorul tău aprins, ea răspundea cu doru-i.
Ți-a strălucit și fie etndva o zi cu soare...
Azi, altu-i gîndul ei țrenunfă dar și tu;
Cind ea te ocolește, de ce să-i stai în cale ?
De ce in suferință se viețuiești de-acum ?
Cu sufletu-mpietrit, tu rabdă astăzi toate.
Copila mea, adio! Catul va îndura.
Pe urntele-ți de ieri el nu va mai păși.
Și nici cu rugi nu-ncearcă să-fi frîngă nepăsarea..
Vei suferi și tu de ruga mea lipsită.
Nelegiuita, vai, ce viafă te așteaptă ?
A cui vei fi de-acum ? Părea-vei cui frumoasă ?
lubi-vei iar, pe cine ? Vei spune cui “a ta sînt ?“
Ci tu, Catul, de astăzi, ce (i-a fost dat, îndură.
57
Tibul
ELEGIA I. CĂTRE DELIA
(fragment)
Strîngă-și alții averi de aur gălbui cu grămada
Și stăpînească pămînt cît și-ar pofti ei de întins,
Ca într-un chin necurmat și-n teamă viața să-și ducă.
Trtinbița cea de război altora somnul alunge-!,
Eu — să-nsoțesc sărăcia cu-o viață tihnită doresc.
Cît în cămin îmi va arde focul cel pururi nestins
Viță gingașă, la (ară, sădi-voi cînd timpul o cere
Și-ndeminatic m-aș ști îngrijind de pomii cei mîndri.
Zeii să-mi fie alături dăruindu-mi holde bogate,
Must din belșug și dulce, curgînd în vasele pline.
Căci credincios voi rămîne zeilor mei de pc-ogoare
Cu stîlpi uitați de hotar sau pietre-tt ghirlarde de flori.
Roadele cele dinții, în semn de pioasă ofrandă,
Zeilor mei câmpenești dator mă socot să le-aduc.
Ție, blondă Ceres, cunună de spice-ți închin, pe care
Prinsă aș vrea-o, podoabă, la ușa templului său.
în românește de P. LONGIN
Domenico Zannier^
FIINȚEI TALE ÎNDEPĂRTATE
Te salut cu vocea rîului
ce coboară din gura lunii
și cu susurul brazilor
ce nu dorm din cauza frigului.
Eu las ca tu să-ți topești fața
în văluri de apă albă,
ca tu să-ți pierzi vechii pantofi
pe cărările noii zăpezi,
ca brațe și mîini să se deslege
cu pletele tale ca să fie vînt.
Te salut ca să mă îmbraci
cu ființa la-ndepărtată.
Din limba lodlni de PIMKS CONSTANTIN ESCU
■ n. >930.
58

Bruno Nardini
LEGENDA
După o noapte densă ca haosul
pe crestele munților apăru soarele;
fericiti, atunci, oamenii cîntară.
Era dimineața Europei, o zi luminoasă
urma unei epoci imemorabile
(alt, agonia cezarilor, lunga
moarte a Romei, funebrul tropot
al cailor sălbatici!) un ceas sau un secol,
injesat de uimire și speranță.
Cîntecul țîșni ca o vină
de apă din inima viețuitoarelor, și miturilor
se născură; și la ele, ca niște izvoare
omul își potoli setea de a trăi.
Numele rapsodului e un nume oarecare, nimic mai mult
El era buza, dulcele
instrument Îh mîinile vieții;
și viața era limpedele uragan
al zilei născută pentru speranță.
Cîntecul plutea în aer ca un vînt.
Dospea în tăcerile brazdei
rebotezatd verde prin sudoare,
se umfla cu străzile sub pașii
caravanelor, invada pădurea
ca o orchestră.
Nu unul, mulțime de aezi.
Aduceau oamenilor în piața
polenul cîntecului, ca pe un dar
și o nouă lume
se dezvăluia în rime.
unde frumoasă ca dragostea era moartea;
fața și sîngele țării sale
o descoperea fiecare
în evocatoarea voce a cîntărețului.
Au inimă piețele satelor
dacă ajunge un trubadur să fie înconjurat
59
de mulțime înflăcărată de dorința legendei;
și pentru cînd nava apusului
coboară flamura,
plin de vin este burduful pentru ca acel cînt
să rămînă ca un foc de tabără.
O, Cidul meu, dacă pe regele tău îl orbește invidia
vede limpede și senin poporul tău.
Acesta este Cidul Compeador hun și puternic;
e mort și totuși galopează în bătălii.
Dar pentru cine sună cornul îndurerat
dacă de acum încolo împăratul doarme un somn
fără vise ? Este Roncisvalle, vîntul
din Navara care împrăștie în noapte
ecoul lui Orlando poporului din Franța
Ești Vendetta, care știe bine cine a fost
în pădurile croate Marku, emblema
omului singur, a omului urmărit.
Și tu Woa«h, căzut în vîrtejul
timpului, vulnerabil și muritor
setea de putere, altceva nu vrei.
Te lepezi de divina ta esență
pentru un Walhalla, pentru o Walkiria
care fuge pe ascuns cu morții.
Fiecare ctnt a fost frumos, era viață,
era ziua de mîine, înăutrul legendei;
a fost dulce ce piinea cea de toate zilele.
Și pare acel timp îndepărtat
un singur cîntec. Deopotrivă era mesajul
ce pornea în zori, spre cer, de pe toate căile Europei.
ÎNTR-O ZI
Dar va veni ziua cînd morții ne vor auzi
și moartea va fi ca ușa casei
unde dacă chemi o voce răspunde.
Omul va ști, din golul fără margini
a tăcerii și nimicului să cheme
înapoi cuvintele, ecoul zilelor:
60
degetele noastre vor desfășura timpul
ca pe o panglică sonorii
și ci, morfii, ne vor răspunde.
Unde va fi anotimpul înflorit
în care auzi în curți cîntece dc dragoste ?
Fiii lui Euclide, profeții
zilelor de mîine, o știu.
Au descoperit țărmuri cerești
unde vocile noastre vor trage la mal,
un regat invizibil, un punct
încă viitor, unde nu a sosit
ziua noastră.
Nu este războiul cruda aventură
ce distruge această eră, ci reîntoarcerea
oricărui cuvînt, aici viu, prezent;
fluviul care se reîntoarce la izvor,
soarele care se oprește și se întoarce înapoi.
Am cules obscurul mesaj
al unui nou răsărit, care nu știe ce-i moartea
cînd vocile stinse se vor reîntoarce
la viață. Secole. Ere moarte.
Și cînd morții vor învia.
Din limba italiana de C. BIVOLARI!
I	)	C. UNGUREANU
cronica
literară
*	CARJI
_____________ DE
ISTORIE
LITERARĂ
Șl ESEU
I.	NEGOIfESCU-E. LOVINESCU. 1) In afara luptei literare deschise, publi-
cină priit reviste articole ce par capitole din anunțata istorie a literaturii ori —
mat rar — doar amabilități adresate prietenilor, Ion Negoițescu se impune
toi mai mult a fi criticul cel mai complet al perioadei actuale. Capriciile cri-
ticii d-sale se reduc ia acel protocol care face farmecul personalității, la acele
laude duioase care fac din Titus Mocanii romancier onorabil fi din cutare
volumaș al cutărei romanciere piatră unghiulară In proza românească in alt
context al valorilor, l. Negoițescu pare a reedita destinul călinescian: literal
remarcabil, scriitorul își lasă amprenta originalității — a unei originalități
frenetice — pe tot ceea ce scrie. Dacă proiectul istoriei literaturii române a
stirnit controverse, Poezia iui Eminescu, carte intr-adevăr polemică, de o stri-
vitoare noutate, nu le-a mai reeditat. Etninescologii consacrafi ori numai pre-
supuși au ridicat brațele cu in fala zădărniciei, certificînd astfel nu atît valoarea
unui punct de vedere, a unei exegeze, a unei cercetări, cît a unei autorități.
Se pare că, multă vreme înainte, întreprinderile critice ale lui Ion Negoițescu |
nu vor mai mtîntphta vreo opoziție serioasă; antischismatică ori încurcată doar i
în probleme mărunte, fără ambiția marilor sinteze, (două-trei excepții), critica
actuală nu ii poate ridica vreo opoziție serioasă. Mișcindu-se. lejer prin toate ori-
zonturile culturii, lăsînd comentarii fundamentale asupra lui Blecher sau asupra
lui Balotă, Negoițescu eclipsează în asemenea măsură incit capriciul critic — nit
defecțiunea de gust — poate primi însemnul investituirii definitive,
Cartea lui Negoițescu despre Lovinescu (probabil capitol de Istorie lite-
rară) seamănă a pact cu critica actuală, concesie în același timp și virtuozitate
de analiză. Ignortnd toate cercetările mai noi Negoițescu reface profilul cri-1
ticului de lu „Sburătorul" metodic, intr-o carte care poate sluji drept exemplu |
pentru orice monografie. Presiunea istoricului literar a anihilat exploziva ori-
ginalitate a criticului, Lovinescu e citit cu creionul în mînă, el și nu altcineva,
și din această lectură se naște o expunere in care autorul nu-și prea lasă
multe libertăți; dar, ca întotdeauna, vasta cultură a criticului modifică for-
mule, emite noi puncte dc vedere. O paralelă cu Reniy de Gourmont desco-
peră în Lovinescu „criticul simbolist". Ispititoare categorisire, mai ales că întajil
Lovinescu își plasa canoanele critice printre legile simbolismului, mat ales cț
în cele două „istorii ale literaturii române", Lovinescu definește, în termenii
•i L NetrotleMii ; E. Lovlnvacu. II N Ralotii ; Urmui. 111 Georfda Horodinca : Structuri liirrait
IV Alrx.indni George : Marele Alfa.
62
C« mai exacți, poetica simbolistă și poelii simboliști. Adversar moderai a!
simbolismului în începu tarife carierei, sale, Lovinescu nu tutmai cH il acceptă
ci devine și criticul lui cel mai exact. Ca exeget al simbolismului, ori cel puțin
ca autor a unei definiții a curentului, Remy de Gourmont este insă refuzat
fără șovăire (Istoria literaturii române contemporane III, Evoluția poeziei
Ibice, 268).
Dar în „critica sincronică" profesată de E. Lovinescu, simbolismul repre-
zintă insă o etapă și nu o opțiune, o înțelegere și nu o aderare: o supunere
propriilor sale credinfe in rosturile criticii. De altfel, o spune dar însuși criticul:
..După ce am determinat nota specifică a simbolismului (...) nc mai rămîne
acum să-1 privim ca pc un fenomen literar cc a existat, a produs o revoluție
în poezia română, după ce produsese aceiași revoluție în alte literaturi, după
cc produsese aceiași revoluție în alte literaturi, după ce a fost depășit în propria
lui direcție dc expresionism... (op, cit. 276) Și în Istoria Literaturii
române, I, Evoluția ideologiei literare simbolismul e văzut ca etapă:
„Mișcînduse, așadar, în cadrul acestei legi generale de sincronizare,
și fără a ne opri la simbolism ca la o formulă definitivă, cu atît
mai mult cu cit a fost depășită, urmează de la sine că și evoluția viitoare
se va desfășura tot în cadrele interpenetrație curentelor literare (p. 200).
Nimic neobișnuit, deci, în receptarea simbolismului de Lovinescu, nimic șocant:
simbolismul e receptat prin sincronizarea obligatorie a criticii. însuși criticul
care nu odată se ferește să confunde simbolismul cu modernismul, va fi regretat
rîndurite în care se autodefinea structural simbolist (citate cu evidentă plă-
cere, in urma unei demonstrafii aproape impecabile, de L N.) cum a regretat
desigur ătifea altele. Contenind estetica (știința esteticii), operînd cu un sis-
tem de valori în care el. criticul, se afla în centru, el, adică personali-
tatea sa, capacitatea sa de o intui, de a discerne, de a crea, Lovinescu,
e, intre afirmație și retractare, critic simbolist doar pe o porțiune a auto-
definirii sate. In fața necesității de a defini tehnica interioară a critcii lovi-
nesciene, I. Negoițescu declară, tăind, într-un superb efort, nodul gordian:
criticul simbolist. E una din acele definiții admirabile, una din fermecătoarele
definiții ale lui I. Negoițescu. Dar pînă unde are acoperire ? Problema rămîne
încă deschisă, mai ales că, în numeroasele autoportrete ulterioare celui con-
semnat de Negoițescu, E. Lovinescu ocolește termenul, considerîndu-l desigur,
Hmitator.
Rămine deschisă, și spre a fi drepți, vom consemna aici opinia unuia
dintre cei mai asidui cercetări de azi ai criticii lovinesciene: „Pentru a fi in
spiritul adevărului, să recunoaștem, atunci, că formația critică a lui Lovinescu
c mai complexă și că cete dinții valori asupra cărora cad privirile sale nu sînt
cele simbolice. Nu vor fi nici cele din urmă. Critic al simbolismului, dar nu
critic simbolist..." etc. (Eugen Simton, Concepea critică a lui E. Lovinescu,
studiul introductiv ta E. Lovinescu, Scrieri. EPL, 1969). Polemica, implicită,
poate continua.
2.	Mai midi decît ar bănui-o cititorul comod, cartea aceasta, atît de solid
articulată, se hrănește din numeroase atitudini polemice nenumite ori numite
• foarte în treacăt; fiindcă despre cenaclul lovineseian s-au scris sute de pagini,
Negoițescu nu-i dă nici o atenție; fiindcă răsunătoarele polemici lovinesciene
au captat atenția atitor comentatori, Negoițescu Ic cuprinde în cîteva fraze.
S-ar putea da explicația că autorul urmărește doar fenomenul estetic și nu
existența vulgară a ideilor. Proza lovinesciană, blamată în genere (prilej, totuși
pentru unele vagi articole de reconsiderare) devine subiect de capitol și obiect
de formidabil elogii; „Locul lor (al romanelor lui E.L., n.n.) tn istoria romanului
a asigurat prin faptul de a fi extrem de reprezentative pentru creația unui mare
artist cc a contribuit substanțial la consolidarea modernismului in literatura
noastră. Ce înseamnă „extrem de reprezentativ" pentru un marc artist ? Iată o
înălțime amețitoare, un vîrf pe care sîntem învăluiți în cețuri.
In umbra afirmațiilor autorului se află, însă de cele mai multe ori, con-
siderațiunile călinesciene, cele din „Istoria literaturi române de ia origini pînă
in prezent" șt cel puțin un capitol din monografia lui Ion Negoițescu e alcătuită
altfel decît capitolul destinat acolo de G. Călinescu lui I. Negoițescu. Altfel,
adică prin recul. Prin negație sistematică. Așadar: G. Călinescu începe „micro-
grafia" prin descrierea cenaclului. I. N. nu acordă vreo atenție cenaclului. Autorul
6?
Bietul loanide continuâ ch irom'j plasate monografiilor de început (Grigore
Alexandrescu, Negruzzi, Gheorghe Asachi), Negoifescu te trage deoparte, așe-
zmdu-le în raftul sacru al muzeului. (.Autorul monografiilor închinate lui
Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi și Gheorghe Asachi, cc cămin pînă
asta^i, prin nivelul informației (atunci) .rigoarea didactică suplă și stilul dc o
acuratețe remarcabilă, modele pentru critica universitară, și-a încheiat cariera
cu periplul substanțial de monografii maiorescicne").
.Asupra operei lui Eminescu n-a scris niciodată nimic“ și numai romanul
Geniu pustiu ii slujește ca prilej dc a osîndi structura cogitativă a poetului, sdrun-
cinat astfel în fundamentulhii*, scrie G. Călinescu." „există pagini închinate lui Emi-
nescu și Dclavrancea, care, paradoxal, prin chiar distincția față de vederile
noastre estetice mat noi, ne suscită interesul, dovedindu-ne că E, Lovinescu se
află in inima problemelor respective. Citind pe cele ce se referă la Eminescu,
să nu uităm că atît în Istoria civilizației române cît și în scria dc monografii
junimiste, concepțiile politice reacționare ale poetului sint sistematice și con-
secvent respinse1'. Replica e colosal#! 1. Negoifescu folosește cu o rară vigoare
chiar argumentele adversarului într-un proces în care nu mai există vreun mar- ;
tor. Da să continuăm lectura paralelă. Pe Macedonski, scrie Călinescu, în același
stil telegrafic, în loc să-l reabiliteze, îl găsea perimat și mediocru", La fel de
vijelios, I .Negoifescu citează un portret strălucit, în care se află scris: .Mace-
donski a fost vizionarul nostru cel mai marc. Lui Caragiale, nofeaz# Cdlinescu,
ii găsea doar meritul relativ de a fi zugrăvii doar epoca lui". Cu Biblia lovi- I
nescian# în mîtnite adversarului, L Negoifescu ia bară, pledează: „...deși comite J
eroarea de a socoti opera dramaturgului caducă, prin depășirea ei istorică, pă-
trunzătorul critic premerge observației lui Eugen lonescu asupra teatrului cara- I
gialcsc (s.n.)“ și urmează, firește, șirul de citate. Lectura aceasta paralelă ar [
putea continua, și cel ce ciștigă procesul nu e G. Călinescu. Reparația atît de ne- I
cesară e făcută de «n critic care își așează începuturile sub steag lovinescian.
Aparent calmă, aparent detașată, monografia lui J. Negoifescu este o aefiune
de partizanul. Și dacă vom sesiza aici, pe lingă un act ae dreptate, pe lingă I
unul de cultură, și pe acela al adeziunii, al alegerii, vom putea nota: I. Negoi- ț
/eseu face parte din prima generație tovinesciană.
3.	Se naște astfel o generație paradoxală de critici, ale cărei trăsături nu le I
putem marca încă îndeajuns: lovinescienii. Prin frecventare, ori poate doar I
prin apropiere, călinescianismul a început să fie obiectul unor atacuri, dacă hm
directe cel puțin sistematice. Nimeni nu-t va contesta niciodată pe Călinescu. Va I
contesta însă călinescianismul.
Ce oferă Lovinescu ? Oferă, desigur, întii exemplul acestei mucenicii 1
intru critică. El c primul nostru profesionist absolut al ei, cel ce îi men-
ține, decenii de-a rîndul, nepătat, steagul, înainte de toate, el e un exemplu nio- r
ral, o pildă. Și poate că, nu întimplător. o generație — azi strălucită — de critici, I
i-a adresat, odată, un manifest.
După monografia E. Lovinescu, imaginea Istoriei literare promise de
L Negoifescu începe să prindă claritate.
II.	N, BALOTA — URMUZ I. /. Negoifescu numea critica practicată de N. Balotă I
irans-est etică, și se pare că acesta ar fi cuvintul cel mai adecvat care ar defini I
,,Euphorion” ; căci pentru N. Balotă literatura nu-i decît un argument, un mijloc I
de a pătrunde in lumea ideilor și nit un scop ultim al cercetării. Faptul literar I
nu-i decît un fragment al unei antropogonii. și el este privit ca atare. Citiți I
ultima parte a masivului volum ce e Euphorion. partea destinată „argonauților 1
sec. XX" și veți întUni aici cîteva chei pentru înțelegerea procedeelor întrebam- I
țațe de N. Balotă. Să luăm întimplător, unul: Impasul lui Ulise. consacrat lui I
Joyce. Primul punct ar fi cufundarea autorului în opera sa. Primul personaj |
asupra căreia i se aplică hermeneutica lui Balotă e autorul. Joyce adică. Joyce I
devine Ulise, simbolul, semnul suh care se va înainta cercetarea operei. Biogra- I
fia e deci u n semn. Moartea tui Bergote se suprapune peste moartea reală a tui 1
Proust. Caline nu merită admirația ci compasiunea noastră. ,A fost Thomas |
Mann un ales? e altă întrebare care naște un studiu. Așadar, nu cercetarea I
operei în sine il preocupă pe N. Balotă, ci sudura dintre om și operă, existența f
artistului. Omul e nu o pasiune inutilă, proclamă N. Balotă în finalul lui Eupho- I
rton; omul, adică aplicînd aceasta, artistul, literatul. Existența lui trebuie să ;
64
poarte semnul alegerii; abia pe urmă vine opera, consens al vocafiei autorului
ți al mulțimilor care îl primesc.
Există în efortul* acesta de raționalizare al literaturii nu o gamă dat, ci un misti-
cism al artistului, al creatorului de artă. Ceea ce alege e biografia; opera
poartă seninul ei sacru. I. Negoițescu găsea, în articolul consacrat lui Eupho-
non, două coordonate ale gîndirii critice ale lui N. Balotă: originalul și apoca-
lipticul, apocatipsa devenind cosmogonie, întru primenirea valorilor, Și citează:
„Ce holocaust al valorilor, pentru ca din arderea de tot să se ivească valoarea
nouă". Prin cercetarea literaturii, autorul cercetează de fapt pulsul umanităfii
acestui secol. Există în critica trans-estetică a lui N. Balotă in aceste antropo-
gonii văzute prin intermediul „aleșilor" o morală afirmată sec, repetată de mai
multe ori. Opera trebuie să cuprindă valori social-ctice, altfel, e un caz Thomas
M«nn ar fi trebuit să aleagă între Settembrini și Naphta, Joyce a lipsit omul
de aceea ce se cheamă umanitatea sa. „In perspectivă hermeneutică, scrie N.
balotă, a interpreta o operă nu înseamnă a o explica în modurile în care ne
apare, ci a tace opera să devină ceea ce este. Dar, in fine, ce este opera, ce
poate deveni ea ? Oare nu fiecare critic are impresia că face ca opera să devină,
„ceea ce este ?“ Sub această blîndă fomulare a scopului hermeneuticii se ascunde
o ambiție teribilă: aceea a regăsirii operei, a re-nașterii ei. „Ctaudel sau poezia
ca ființă" îți intitula N. Balotă un eseu. Literatura ca ființă, acesta e obiectul
criticii lui Balotă, literatura trăindu-și autogenia, literatura presimt indu-și apo-
calipsul, legată, inăljată pe stîlpul de foc care e creatorul ei. Literatura
ca ființă, ca expresie și acțiune, ca părtașă indestructibilă a marilor seisme
sociale. Cuvîntul, năseîndu-se, se naște odată cu creatorul său, fiind una.
fată de ce Urmuz nu e o simplă cercetare de istorie literară, după cum au
. crezut unii.
In această operație, cercetătorul are ceva de alchimist medieval, cunoscător
al tuturor misticilor și misterelor, al tuturor tainelor deci, zgîndărind necontenit
flăcările din jurul său, supuse sieși, care, fără îndoială, vor trebui să devină
aur curat.
In această antropogonie „mistică", un singur raționalism pur: acela al operei
de artă.
2). De ce Urmuz și nu altcineva? Să fie pentru că ,,oamenii din toate cele
fac icoană și simbol 2" Poate că Urmuz fiindcă aici N. Balotă a descoperit o
I biografie. O biografie care să poată fi părtașă operei acestea de „pagini bizare".
Un capitol anexă a „argonauților sec. XX" sau de popularizare a acestuia. Joyce,
afirmă N. Balotă „percepe infinitul mic". Biografia iui Urmuz e intitulată „spre
\ infinitul mic". Numele lui Urmuz trebuia să stea sub semnul haosului cuvinte-
lor. Deci tatăl său se numea lonescu, dar, „din simpatie pentru felul de a se
numi al {ăranilor și al rușilor", micul lonescu devine Dumitrescu. într-o epocă
in care anarhia onomastică mai era posibilă. Tînărul lonescuDumitrescu adoră
muzica dar părintele său (ca și acela al lui Kafka. notează N. Balotă) declară
Ic# „arta nu e O carieră a viitorului". Tînărul devine judecător în provincie,
I grefier în București. Apoi, prin grafia lui Arghezi, se naște Urmuz. scriitorul.
Și Dem. Deme'trescu, alias Urmuz se sinucide, lată cum comentează N. Balotă
I sflrțitul:
LCa ți făpturile sale care aleg, ea loc al dispariției lor marea, nemărginirea
I naturii, Urmuz a ales noaptea și boschetul lipsit de verdeața din parcul întom-
InaZ. Ca și Stamate care s-a suit în căruciorul cu manivelă și, mișcînd manivela,
iunea/i# tehnică permifindu-i dispariția, micșorindu-și mereu volumul, căuta să
I pătrund# ți s# dispară în infinitul mic, tal astfel Unnuz a utilizat unealta'
Isuverană/evolverMÎ, pentru ca să atingă punctul de la infinit,cum numea el
■ obiectiv;# acela rivnit și dc neatins către care îi plăcea să se îndrepte, în plim-
Ibdriie sale vesperale".
I lată-l pe Urmuz erou al operei sale. Cu aceasta, analiza poate începe, tntîi,
IN, Balotă descoperă în opera lui Urmuz caracterele, portretul-dcstin.
Uluitoare descoperire, si nu mai avem timp să ne gîndim în ce măsură e
■viabtid. Degradările omului urmuzian ar fi omul pasăre ți omul-meconomorf
■ Bine înțeles, cortegiul de comparatii al acestui critic de rarisimă cultură, N.
■ Baton! Omul mecanomorf tinde spre forma ovoidaiă. Dar oul, arhetip al uni-
Iwrsuîwr, „apare în nenumărate imagini plastice ale microcosmului (sn) uman,
li — Orizont	65
b» deosebi la manieriștii din secolul al XVLlea și XVH-Iea". Urmează nume și
opere. Ni se vorbește despre „mitul mașinist'' (adică, exact: se poate vorbi,
scrie N. Balotă} la Urmuz. Capitolele următoare se cheamă: „Obiecte banale
și insolite", „sadomasochism", „vina neștiută", „omul de transcendenfa vidă:
etc. Minuscula operă a lui Urmuz este trecută prin sitele „argonauticii" lui
N. Balotă, este canonizată, trecută deci prin aceste „probe de foc" ale moder-
nității literaturii (ori: ale temelor modernității). Urmuz este, astfel, obiectul
unei analize inverse decît cele din „Euphorion": îh Euphurion se pornea de
la autor spre operă, temele opărind pe măsura înaintării in operă. Recitiți
„Marginile la o istoric a romanului modern", „Reflexii asupra noului roman",
„Impasul lui Ulise". Lumea prozei modeme apare deci fixată în Euphorion^
Intr-o cercetare monografică N. Balotă încadrează opera lui Urmuz acestor
teme, descoperind un scriitor strălucit. Urmuz. cel din această monografie,
există desigur. El e creația lui N. Balotă. Eseistul oferă astfel literaturii noas-
tre un scriitor excepțional și în același timp, o magistrală demonstrație de
hermeneutică.*)
III.	G. HORODINCA: „STRUCTURI LIBERE" Critica profesată de Georgeta
Horodincă în Structuri libere, așezată intre foiletonul dc serviri și literatura de
informație, cu ambiții eseistice mărturisite, fine de un dogmatism ce parc, a șe
întrona mai nou: acela al modernismului. Scriitoarea oferă un sumar din care
nu lipsesc Proust, Sartre (o pasiune mai veche) Camus, Grillet. Butor, Camil
Petrescu, Btecher, Marin Preda, deci cărările sînt ale cercetării prozei modeme,
în cîteva din formele ei excepționale. Firește că această carte ar fi fost <1 minată
să umple un gol, cel puțin provizoriu în punctul dc alcătuire al volumului. Intr-un
înainte de orice Georgeta Horodincă ne previne : „Lecturile preferate desenează
imaginea noastră interioară, dar nu acest lucru are importanță, Dacă din lec-
turile noastre preferate cresc legături acolo unde păreau că nu sînt, deși suit,
atunci acest lucru are importanță. Confesiunea prețioasă și pretențioasă a au-
toarei, care ne-ar lăsa să înțelegem că această carte ar reprezenta, mai întîi, un
document interior, un „jurnal" scris prin intermediul unor cărți, prin opțiunea
pentru ele („dar acest lucru nu arc importanță !"j și în al doilea rînd, o desco-
perire de valori noi, o „cercetare".
Sd lăsăm pe seama modestiei prevenirea cu „imaginea interioară" sau să o
considerăm drept o figură retorică menită să ne prevină asupra unei ambiții
In plus ? Să tragem concluzia că Georgeta Horodincă ar opta pentru literatura
•) DupS monografia Iul N, Balotă, multă vreme. tn fata operei Iul Urmul, cercetătorul va TI
dezarmat. Una dintre moralltt.urile monografiei ar fi Drumul sprr Urmul:
Dar unde există Urmuz. cine a fost cl 1 Poate că, tn fond Urmuz nu c altceva decît nevoia
literaturii dc n-ți crea antemergUcri, de a-ți tauri tradiții. Ne întoarcem înapoi la Urmuz ața cum rr
Inlroarccm spre autorul anonim al Mioriței, a Iul Tonta Allmoț. Urmul este. ți trebuie si rămtaă,
o Insulă anonimi, un țirîm de la care literatura poate exista tari autor. Numele lui. cel pămtnțesc.
aparține unei serii banale, ți biografia »e Include, cu o rari avariție, anonimatul. Viața lui Urmi»
tncepc la nivelul cuvîntului. al totalei lui eliberări, unde totul este posibil. Urmut devine astfel
un loc geometrie al cuvintelor, el. însuți neflind altceva decît o emblemă. Fostu-i-a sortit autorului
lui Gayk să nimerească, printr e fericită (? 1) conjunctură tn lume literară. In literatură. Șt, fn fre-
netica cl nevoie de viata, literatura l-a absorbit. Istoria literară l-a oferit, acapartndu-l un costum.
Urmuz. capătă, deodată, rost, In această nevoie de viață a literaturii. înfiat. Urmuz ti inso-
tcțlc. In literatura universală, pe alții, pe alții, pe alții,
A fost Urmuz un scriitor? Va trebui si răspundem da, ți au trebuit să treacă decenii Tn acest
da să nu ramînă nici Jenat, ți nici ridicol. A existat Urmuz? Probabil nu. Ceri e că Urmuz cxldâ
azi. Cirul, in această spargere a limitelor, literatura a acaparat continentul cuvintelor sale. Litera'
tura tentaculară literatura vie Literatura — Flintă. Șl, ne vom întoarce mal des. tut mal d»«.
spre Urmuz.	,. -
Ne vom întoarce spre Urmuz. spre continentul Urmuz. spre luminile Urmuz, pentru a auzi, mii
bine, mal des ncbănuitele voci ale Pustiei.
Căci ce a însemnat pentru literatură Urmuz. decît sunetul pur al Pustiei ?
De care literatura nu ne va mal putea salva niciodată.
Urmuz. fenomenul tfrmuz. familia mai ales familia Urmuz. în vecinătatea cui? A Iul lonescn ?
Poate a 1ui Becketl ? Poate a lui Kafka ? Poate, Drumul spre el trece desigur pe alei, pe aici, d
prin alte puncte ale literaturii moderne, fără să ajungă niciodată la ei. Drumul spre Urmuz nul
decît Inițierea in moartea Cuvîntului.
66
dc idei a unși Camus, Sartre, Camil Petrescu, pentru structurile epice întronate
de Proust ori Butor, in care ar descoperi „legăturile acolo unde păreau că nu
sînt ?" Avertismentul autoarei ne alungă spre sacralizarea „magnetului interior
al lecturii" valoarea cărții trebuie să apară acolo unde „cresc legături acolo unde
păreau că nu sînt”. DîWotdeclHna, eseul a trecut prin aceste por ți, arcuri de.
triumf sau furci caudine.
Toate banalitățile despre Proust ne sînt repetate aici. O comparație plată cu
tehnica balzaciană a prozei ne poate aminti, doar, de începutul cercetării prous-
tiene la noi. O înviorare a eseului pare a fi introducerea, în prentizele epicii
prousliene, a analizelor celor două ample opere premergătoare „Timpului pier-
dut", Jean Santeuil și Contre Sainte Beuve. Dar asta a făcut-o ceva mai bine Gae-
tan Picon în Lectura de Proust; dar Picon nu a pomenit aci, probabil pentru a
nu mat umple cu ghilimele uit eseu-studiu și așa prea copleșit de citate. Fraza
de debut a cărții lui Picon, de mare conciziune („Istorie a unei vieți", în cău-
tarea timpului pierdut este deasemenea istoria unei cărți"), apare și la Georgeta
Horodinca, împovărată de pronume relative: .. .Proust se dovedește a fi un
artist reflexiv, care scrie concomitent romanul și romanul romanului, care
practică și teorizează simultan propria sa metodă, care scrie și se privește pc
sine scriind și care...", în această orgie de „care”, amintirea lui Picon ar fi
fost o impietate, A lui Proust, mai puțin: între memorie și falsă memorie,
descoperirile eseiștilor pot fi paratele, după cum a fost și descoperirea Americii
de către vikingii cu piroge ori corăbii cu cap de struț.
Bineînțeles, ne încrincenăm în lectură mai ales că titlurile ne cheamă sunător,
ca o fanfară; Patul lui Procust intr-o nouă lectură, M. Blccher: delir esențial,
Autobiografic și destin, Cainus, între mit și istoric...
Tehnica Georgetei Horodincă e ceea de a vîrî între canoanele lui Alberes,
Picon el comp literatura în cauză. Cu Picon (ținut tot sub anonimat) ne mai
îmilnim în singurul studiu compact, de ținută, al cărții; cel despre
M. Blecher (pg. 44) Cu ceilalți.., Camil Petrescu e maltratat în numele „lecturii
active" și al romanului — cercetare', după ce, înainte, G. Călinescu fusese pus
la punct cu „superioara emoție polițistă"" fiindcă, ne explică Georgeta Horo-
dincă, „în patul lui Procust, enigma rămîne"; e evidentă confuzia între „emoție
polițistă" și .„roman polițist".
Nefericite sînt și considerațiile pe marginea tui Marin Preda. {Marin Preda:
Timp și istorie). Hșecul autoare? e de a încerca să demonstreze că „Marin
Preda năzuiește să capteze timpul în felul lui Proust sau Thomas Mann'"" ceea
ce. e evident, eronat.
Cartea lui Georgeta Horodincă, dincolo de frazele chinuite ori de citate mult
prea numeroase, păcătuiește prin discrepanța dintre o estetică rudimentară și
literatura căreia îi este aplicată această „estetică". Prin /ochiurile prea mari ale
plasei, adevărurile se scurg, lăsindu-se doar în fața unui dosar de fișe. Nu atît
„lecturi de cărți" sînt structurile libere ale Georgetei Horodincă, cit lecturi de
bibliografie. Ambițiile autoarei sînt, așadar, cam prea mari, Nu se pot desco-
peri prea multe legături inedite, pornind de la faptul că un scriitor „descrie"
bine cutare, că altul „înfățișează" cutare, iar majoritatea se ocupă de relații:
„Marele subiect al dramaturgiei lui Sartre este relația individului, și în special
a intelectualului, cu istoria" (p. 90)
.„...subiectul profund al romanelor lui Marin Preda este relația omului cu
timpul și, în ultimă analiză, cu epoca în carc trăiește" (p. 165)
„eroii lui Marin Preda (...) sint de fapt preocupați să rezolve problema rela-
țiilor lor cu istoria" (pg. 152)
„Pentru Proust, realitatea a încetat să mai fie relația pc care o întreține indi-
vidul cu mediul, cu societatea în ansamblul ei, cu spiritul timpului".
Ca literatură de informație pentru publicul larg, cartea e însă utilă.
IV.	ALEXANDRU GEORGE — MARELE ALFA. 1. Vedeam în cronica .Simplelor
întîmplări cu sensul în urmă" în Alexandru George un eseist, și încă unul dintre cei
de excepție ; Marele Alfa, carte consacrată lui Arghezi, confirmă această opinie, ca-
re, de altfel, nu era numai a noastră. Dacă admitem că eseul este o disertație care
își are punctul dc plecare într-un sofism, atunci cartea lui Alexandru George este
un excepțional eseu al unui autor dotat cu o mare mobilitate a inteligenței, cu
o vocație polemică exemplară și cu o cultură deosebită. Arghezi, ne propune
67

Alexandru George, a fost un spirit religios iar vocația religiozității nu t-a părăsit
niciodată. Universul său artistic se constituie î« jurul ei. „El face parte dintre
spiritele scindate, patetice și neliniștite, de timpul lui Pascal Kierkegaard. Nic-
tzsche, la care efortul contează mai tnulf decît rezultatul.
Cartea lui Alexandru George, neobișnuit de polemică, repune în discuție cîteva
din problemele fundamentale ale creației literare. întemeiată pe bănuială, pe
presupunere, și mat rar pe document ea ne spune o serie'de lucruri foarte
interesante in sine, dar îndoielnice atunci cînd le raportăm la Arghezi.
Fiindcă religiozitatea lui Arghezi e o problemă secundară.
Fiindcă „Vraciul" In opera argheziană e 0 temă secundară.
Fiindcă Leon Blay e posibil termen de comparație doar pe o parte a operei
argheziene, ți nici măcar pe una fundamentală. Fiindcă citadinismu! arghezian
e o anexă a literaturii sale șt nu o bază de plecare.
Fiindcă nimic nu ne îndrituiește să-t plasăm pe Arghezi în familia Pascal,
Kierkegaard, Nietzsche.
Fiindcă...
Eseul poate fi demontat bucată cu bucată, fi contestat, astfel, în punctele
iui esențiale, pentru că nu Al George se îndreaptă spre operă, ci ciuntește
în numele demonstrațiilor sale.
Vorbind despre religiozitate despre Leon Bloy (călugăria, căsătoria acestuia
ele. despre tămăduire, despre „toată poezia lui Arghezi sugerează moartea",
Al. George trece pe Ungă adevărurile fundamentale ale operei argheziene. Intr-
un interviu, nemulțumit dc un monografist, Arghezi sugerează cercetătorilor săi
cercetarea biografiei sale, sursă directă a operei.
Dar Al. George nti cercetează biografia, o presupune.
Există in cartea lui Alexandru George disociații de o mare finețe și una dintre
acestea, care ii devorează demonstrațiile celelalte, ar fi aceea a multiplicității
valențelor operei argheziene.
Poetul Cuvintelor potrivite, lucrează pe o imensă claviatură, apăsind.,, a-
proapc simultan pe toate clapele, scrie autorul eseului. Ori „imensa claviatură''
rămîne în afara cărții, poetul descoperind doar cîteva clape și absolutizînd
descoperirea. In începutul fiecărui capitol există o documentare de autentic
cercetător, și Al. George are pasiunea scormonirii bibliotecilor, a revistelor,
a publicațiilor, dar o face doar în măsura in care acestea îi aduc argumente
ideilor sale, și nu poeticii argheziene. Suprema pasiune a autorului ar fi aceea
a răsturnării exegezelor anterioare, răsturnarea operată intransigent, cu o dia-
bolică voluptate, care de fapt, pune în discuție nu numai opera argheziană, ci
jî ordinea stabilită a literelor românești:
,Dacă o să-l comparăm (comentariul lui Lovinescu despre Arghezi n.n,) cu
prezentarea iui Eminescu de către Maiorescu și de care se face, dc obicei, atîta
caz, vom observa că judecățile lui Lovinescu sînt mult mai profunde, mai di-
verse, și mai amănunțite decît afirmațiile cu totul generale și sărace ale men-
torului „Junimii". Dar asta nu intră în subiect și asociația e evident malițioasa,
ca atîtea altele. Fraze din acestea intransigente apar la tot pasul „Elegii pentru
Ființe mici" e un volum nul, Ion Rarbti scrie notițe (Poetica domnului Arghezi 1)
pe Blaga îl rod invidiile, cine scrie despre Arghezi. poet al omului, săvirșește o
gravă eroare ți ața mai departe. Acestea sînt doar refulări de istoric literar,
grăbit sd recupereze terenul prin epitete tari („pălăvrăgeli de cafenea', „gravă
eroare1' — în mai multe rinduri) care, eventual, l-ar deranja pc istoricul literar
obișnuit cit demonstrația completă și cu afirmația cumpănită. Istoria literară
folosită de Alexandru George este însă mai largă, foarte capricioasă ți nu se
reduce doar la document, ci și la cancan. Ia zvonul cules din cafeneaua literară
ori colportările confraților; un cutare scriitor a spus că Arghezi e in urma
celor trei B. (Barbu, Bacovia, Blaga) și AI. George consemnează asta cu scîrbă.
Arghezi „trece printr-un con de «mbrd", „cola lui Arghezi e extrem dc scăzută1'
(subînțelegeam : Ia bursa cancanului, cum s-ar putea altfel), Arghezi are „o si-
tuație literară nu vrea bine lămurită1'. Toate aceste controverse, țin de orali-
tatea comentariului arghezian, ți o face, la modul agresiv din ele, p remize de
68
cercetare încă nu ar fi prea rău. Dar controversist, autorul împinge sportul
intelectual ceva mai departe,în care eseul demonstrează o libertate nefolositoare. A
propos de Arghezi, meritul cărții e de a stîrni discuții și de a fixa, mai exact, ter-
menii unor probleme pe care exegezele anterioare le-au expediat cam repede.
Cartea, altfel, are multe frumuseți valabile în sine. La obiect vorbind, Marele
Alfa nu defrișează un drum către finutul originar al poeticii argheziene; fluie-
rînd bănuitele hiene ale desișurilor, autorul se strecoară cu o formidabilă agi-
litate. printre crengi și liane, printre desișuri și rogoz. Spre acesta. Se poate
presupune. Căci în wr?na Iui, cărarea se închide, ca și cînd nici n-ar fi fost,
2. Și totuși, în ciuda insuficienței descoperirii lui Arghezi (Sînt și păreri contra-
rii: Al. Paleologu, eseist față de care admirația noastră e totală, scrie în Argeș
10/1970: „Cartea lui Alexandru George /îmi pare prima interpretare dusă
cu adevărat pînă la esență a operei tui Arghezi*. Sim-patiile eseiștilor!), cartea
trăiește cu o incandescență neobișnuită prin „punerea In pagină" a faptului
cultural, a filonului inedit, a scînteii asociative. Se pot scrie, folosind intui-
țiile iui AL George, cărți excepționale despre Arghezi.
CRONICA
BANATULUI’’
Tipărirea
cronicii lui Nicolae Stoica de Hațeg intr-o ediție de înaltă exigență
științifică datorată cercetătorului Damaschin Mioc, după alte încercări neștiin-
țifice, constituie un eveniment dc scamă în viața culturală a Banatului. Prin
bogăția de informații istorice cil și prin valoarea literară, cronica lui Nicolae
Stoica dc Hațeg înlătură, în parte doar, marele decalaj ce există între publicarea
izvoarelor istorice privitoare la trecutul Banatului și a celorlalte provincii ro-
mâne. E datoria tinerilor istorici și istorici literari să completeze această lacună
scoțînd la iveală nenumăratele documente ce zac încă necunoscute în arhivele
din țară și străinătate și în acest fel să fie integrată istoria românilor bănățeni
în contextul istoriei poporului român.
După ce a fost folosită de istoricul Patriciu Drăgălina cronica a intrat în
posesia lui Valeriu Braniște iar după moartea lui, regretul istoric bănățean
loachim Miloia a depistat-o in bogata arhivă rămasă la familia lui V. Braniște
Deci adevăratul redescoperitor al cronicii este loachiin Miloia și nimeni altul,
Dîn biografia cronicarului pc care Damaschin Mioc o reface in introducere
(p. 6—17) rezultă că tatăl lui Nicolae Stoica, preotul AtanasiC Stoica s-a stabilit
în Banat din cauza persecuțiilor religioase din Transilvania functionînd in
Mehadia. Aici se naște cronicarul la 24 februarie 1751. După ce începe școala I
în satul natal, trece la Timișoara unde învață limbile latină și germană. Aceste
limbi împreună cu cea sîrbă îi vor ajuta mult în viitoarea lui carieră. Rem-
toreîndu-sc acasă, ajută pc generalul Papilla la militarizarea graniței apoi se I
angajează în serviciul episcopului Vichcntie Vidak. Noua slujbă îi va da prile- I
jul să cunoască tot Banalul și să facă chiar o călătorie pînă la Viena (p. 8). I
Iti 1775 se întoarce la Mehadia și, refuzînd să accepte situația de militar o i
duce destul de greu pînă în 1777 cînd e numit învățător in comuna Corni, iar f
in anul următor e hirotonit preot în aceeași comună (p. 10). Aici Stă pînă în I
1792, dată la carc e numit director al școlilor naționale dc pc teritoriul regimen- l
lelor dc graniță și administrator pro*.opcpesc al Mehadiei (p. 11). Fiind in legă-
turi cu ofițerii superiori ai regimentului valaho-ilir, Nicolae Stoica participă ca
preot militar la diferitele războaie ale imperiului austriac dintre care cel mai
important e războiul austro-turc din 1788—1791 (p. 11—12). Ca director al șco-
lilor naționale stă pînă în 1830 iar la 6 ianuarie 1833 moare păstrîndu-și pînă
la acea dată, funcția dc protopop (p. 15).
Avînd o bibliotecă bogată, Nicolae Stoica a manifestat preocupări continue
pentru traduceri și scrieri dc cărți. D. Mioc, refăcindu-î activitatea beletristică,
identifică încă opt lucrări „la alcătuirea cărora a participat sau al căror singur
autor a fost” p. 18). Aceste cărți sînt: Catechisnud românosîrb-german din 1777
al lui loan Raici la care a colaborat și Nicolae Stoica, Cartea de mină a dască-
lilor tradusă în colaborare cu arhimandritul Foldvări, la anul 1776; Scurtă ț
istorie a Banatului menționată în cronica districtului Mehadiei scrisă in anii I
1815—1816; Slrbii în Banat scrisă la cererea episcopului Petru loanovid Vidac; I
Faptele lui Hercule, prelucrare a legendelor grecești despre Hercule; Viața lui
') Studiu ;i ediție de D. Mioc, București. 1969. 365 p. Editura Academiei R-SR.
70
Alexandra cel Mare prelucrare după Curtius ;Sc«rt# cronic# a războiului au-
stro-turc din 1788—1791; Cronica districtului Mehadia în limba germani.
Din păcate, majoritatea acestor lucrări sînt încă necunoscute; cronica dis-
trictului Mehadia a fost descoperită dc .C. Mioc în arhiva istoricului Leonard
Bohm din Biserica Albă (R.S.F. Iugoslavia).
în partea introductivă pe care cronicarul o intitulează „Intrare" (p. 52—58),
după ce descrie pc scurt cele patru continente (fără Australia) trece ta ocupa-
rea Daciei de Traian, (p. 53), retragerea armatei romane din Dacia (p. 54) și
migrațiunile, insistînd asupra slavilor. După ocuparea Transilvaniei dc unguri
„scaunul Banatului1' se mută de la Severin la Timișoara (p. 55). Exemplele dc
coabitație româno-slavă le dă din Banat (p. 55—56). Partea introductivă se înche-
ie cu importante date autobiografice (p. 56—58). „Hronologhia sfințită", după
cum indică titlul se ocupă de evenimentele religioase mai importante de Ia
facerea lumii pînă la reforma calendarului din timpul lui luliu Cezar (p. 58—59).
Cronica propriu zisă, începe la pagina 59 prin incursiunea ce 0 face autorul
în istoria antică: Egiptul, Babilonul. Asiria, Media (p. 59—65) trecind apoi la
greci (p. 65—69), la formarea și dezvoltarea imperiului roman căruia i se
acordă o atenție mai marc (p. 69—93). In cadrul acestui capitol, Nicolae Stoica
। tratează și ocuparea Dacici de Traian, urmașii lui și urmele lăsate în Banat
! (monezi, inscripții, toponimie etc.). După evacuarea Daciei, populația romanică
a rămas pe loc, retrăgîndu-se in munți, unde încă în vremea lui se mai păstrau
| urme ale adăpostirii în munți. Și la nararea evenimentelor din Imperiul bizan-
tin cronicarul nu omite legăturile cu Dacia și Banatul (p. 85—89 ; 93—98).
Ceea ce merită relevat încă din această parte a cronicii este atitudinea critică
și comparativă a lui Stoica. Vorbind despre legenda lui Hercules face analogia
cu lovan Iorgovan (p. 66—67). Sesiscază și analogia legendei din Pergam cu cea
a meșterului Manolc din balada română (p. 68). Cît privește originea romani-
lor, se leagă dc „poeticcști fabule" (p. 69). Aceasta însă nu-l împiedică ca, din
lipsă dc informație, să facă unele derivații etimologice neîntemeiate: „boiar"
vine după el dc la „român cu boi" (p. 81, 91) ; cuvîntul „Scrvia" înseamnă
„roabă" (p. 112). Cetatea Tomis c confundată cu Timișul prin analogie dc nume
(p. 77, 89). După ocuparea Banatului dc maghiari, regele Andrei face cele două,
Banale: al Timișoarei și Severinului (p. 101). De acum încolo, cronicarul tra-
tează cu predilecție istoria Banatului pe care o compilează în deosebi după
Grizelini, din cînd în cînd mai adăugind și cîte o legendă cum este aceea pri-
vitoare la dragostea lui Sigismund pentru o frumoasă româncă din Transilva-
nia care a fost omorită din ordinul Isabelci (p. 127). Evenimentele importante
din această perioadă sînt concretizate în luptele lui loan de Hunedoara și
Pa vel Chinezu cu turcii (p. 109—120) precum și în războiul țărănesc de sub
conducerea lui Ghcorghc Doja. Pentru supliciile lui Doja, cronicarul are cuvinte
de compătimire: „cu greăle munci fu pedepsit, ce n-au mai fost pînă aci, nici
dc atunci încoace" (p. 121), După căderea Timișoarei sub turci abia, românii
bănățeni înlocuiesc alfabetul latin cu cel cirilic (p. 136) ceea ce nu corespunde
realității istorice.
Urmează toată perioada de lupte cu turcii, ocuparea regiunii muntoase a
Banatului, luptele din Transilvania, luptele lui Mihai Viteazul, Transilvania în
timpul Principatului, asediul Vicnci, ofensiva lut Eugen dc Savoia și ocuparea
Banatului prin pacea de la Pajarcvad (p. 152—165). Organizarea Banatului după
ocupare, dc către generalul Mereczy e luată tot după Grizelini (p. 166—169).
Dar, începînd cu războiul austro-turc din 1736—1739 și pînă la sfîrșitul eve-
nimentelor ce le descrie (1825) valoarea cronici crește considerabil. Deși croni-
carul n-a trăit în vremea războiului din 1736—1739 el reface evenimentele și
după tradițiile locale (Moș Ion Nămăilă din Corni sau episodul cu Petru
Vancea). Din descrierea evenimentelor rezultă însă rezistența populației române
față dc ocuparea Banatului dc habsburgi. Aceeași rezistență se constată și în tim-
pul militarizării graniței bănățene, cînd populația prefera să părăsească satele
sau să renunțe la numeroase favoruri numai să nu accepte militarizarea (p.
198—200).
Dc acum încolo, cronica abundă de venimente extrem de interesante pentru
cunoașterea istoriei Banatului. Pe lîngă vizitele lui losif al IMea în Banat la
71
care cronicarul a asistat servind chiar și ca translator (p. 230), se pot urmări
ecourile răscoalei dc sub conducerea lui Horea (p. 223) sau legăturile cronica-
rului cu Tudor Vladimircscu și ecoul răscoalei din 1821 in Banat (p. 304, 307).
Nu mai puțin importantă este revolta neguțătorilor din Vîrșeț împotriva episco-
pului Vichentie Popovici pc care cronicarul o redă cu toate detaliile (p, 213—214).
Pentru războiul austrb-turc din 1788—1791 la care N. Stoica participă ca preot
m"*itar, cronica Iui constituie un izvor de prima mină. I sc consacră acestui
eveniment 66 de pagini (p. 225—291) în care cronicarul pe lingă desfășurarea
luptelor cu ocuparea Șabațului, cu infrîngcrilc suferite de trupele austriece pe
teritoriul Banatului, redă și interesante episoade din viața lui, ca acelea cînd
a servit translator generalilor austrieci, sau ca acel moment, impresionant,
cind a îngrijit pe bolnavii de dezinterie și el însuși s-a îmbolnăvit reușind după
o îndelungată suferință să se salveze (p. 259—260).
După sfîrșitul războiului, fiind vacante protopopiatele Caransebeșului și Me-
hadiei, N. Stoica povestește cu amănunte semnificative, care indică moravurile
vremii, intrigile pentru ocuparea parohiilor și protopopiatelor mai bune.
Evenimentele dintre 1794 și 1825 sînt tratate destul de sumar mențîonînd
după informațiile ce i-au parvenit, războaiele lui Napoleon, războiul ruso-turc
din 1806—1812. Informații amănunțite dă în legătură cu Băile Herculane precum
și cu răscoala condusă dc căpitanul Jumanca și locotenentul Scripete (p. 300).
In general, cronica abundă, de informații care arată strînsele legături dintre Ba-
nat Ș> Țara Românească (181, 187, 190, 202, 211, 214) ; noi date aflăm și asupra
invățămintului românesc din Banat care exista cu mult înainte dc apariția
Regulamentului Iliric (p. 187). Nu pot fi omise nici bogatele informații ce ni le dă asup-
ra personalităților politice și culturale ale vremii lui : Tudor Vladimircscu, Dimi-
trie Eustalicvici, Mihail Roșu Martinovici, Visarion Serai, loan Raict, Dositei
Obradovici, Vichentie loanoyici Vidak, Vichentie Popovici ș. a. Pe lingă impor-
tata istorică, cronica lui Nicolae Stoica prezintă și una literară, cronicarul cu
toată influența germană asupra vocabularului, arc un dar dc povestitor captivant.
Cronica este precedată de o Introducere scrisă de D. Mioc in care se reface
in mod competent viața cronicarului, lămurindu-sc unele informații contradic-
torii (cx: Data nașterii sau a morții, p- 6, 15). Se întregesc scrierile cronicaru-
lui, adăugînduse pe lingă cele cunoscute și cele descoperite sau identificate
de D. Mioc (p. 17—20). în alt capitol țp. 37—42) editorul stabilește in mod
comparativ izvoarele cronicarului. Deoarece N. Stoica de Hațeg nu indică căr-
țile de care sa servit la alcătuirea cronicii, editorul prin compararțic dc texte,
identifică majoritatea izvoarelor. Dintre istoricii folosiți mai frecvent de cro-
nicar sînt Francisco Griselînî cu Istoria Banatului Timișan apărută in 1789 la
Vicna și loan Raici cu cele patru volume alo istorici popoarelor slave apărute
in 1790 tot la Viena, Cronica lui Stoica a fost apreciată de Datnaschln Bojincă
care o numește „o nespusă cumoară a Istoriei Românilor" iar Nicolae lorga o
califică „ca un izvor dc cea mai mare însemnătate".
O vastă bibliografie la care s-ar mai putea adăuga și unele titluri risipite I
prin presa din Banat încheie partea introductivă.
Pc lingă aparatul științific ajutător, (glosar, indice alfabetic) editorul a avut
grijă să completeze varianta „B” a cronicii cu unele fragmente din varianta I
„A" care întregesc informațiile din varianta ,,B" (p, 315—318). Tot atît dc pre-
țioase sînt fragmentele autobiografice din cronica districtului Mehadia în care I
vorbește despre studiile Iui din Timișoara, despre activitatea pc lîngă generalul
Papilla. pe lîngă episcopul din Timișoara, precum și alte episoade cunoscute
din textul cronicii (p. 319). Scria anexelor sc încheie cu reproducerea a două J
fragmente din circularele lui către preoți dintre care prima îndeamnă la „se- ■
mănătura crumpilor" (cartofilor — n. n.) căci spune cronicarul „în casa ce arc
destui grumbiri, nu numai că-s oamenii și pruncii sătul ci și vitele sînt îndes-
tulate" (p. 319).
De încheiere, putem afirma că D. Mioc ne-a dat o ediție care respectă toate
regulile științifice. Pe lingă punctuația stabilită dc editor, pc lîngă indicarea pa-
ginației foilor din manuscrisul Original, editorul a respectat cu strictețe limba
cronicarului reușind săt transcrie toate particularitățile graiului bănățean.
A D. SUCIU
72
istorie
literară-
documente
*
Uarie Chendi
în paginile
publicațiilor
arădene
Critic remarcabil, cu priză în epocă, Ilaric Chendi a avut o influență apre-
ciabilă asupra literaturii române dc la începutul secolului nostru. Bogata sa
activitate de foiletonist critic a fost risipită cu dărnicie nu numai în revistele
literare dc prestigiu ca Semănătorul, Convorbiri literare sau Luceafărul ci ți
in publicații de provincie ca ziarele Tribuna poporului, Tribuna și Românul care
apăreau la Arad. In aceste ziare Ilaric Chendi a publicat circa 70 de articole
critice al căror studiu poate contribui la mai buna cunoaștere a personalității
sale literare.
Spirit viu. in permanentă efervescență, Chendi era conștient de dulcea som-
nolență intelectuală în care se complăceau mulți din cei a căror datorie ar fi
fost să participe Ia propășirea culturală a poporului român din Transilvania.
Un articol consacrat organizației Germania Jună conține concluzii fără echivoc:
.Astăzi, poate mai mult ca oricînd, sc simte la noi lipsa muncei intelectuale. Pa-
re că o lîncczire generală nea cuprins. O generală sărăcie de duh, o totală
lipsă de originalitate a gindirci este caracteristică generațiunii noastre. Zeci
de tineri abia așteaptă să treacă pragul universității ca să se alăture pe urmă
la masa inertă și să-și trăiască în tihnă aproape mehanicește viața de cetățean,
fără dorinți superioare, fără ideal. Aici o Românie Jună e necesară, care să
miște capitalul intelectual, să-l pună in circulație. O Românie Jună c chemată
să facă să dispară moleșala și tâmpenia, carc ca un des zăbranic ne învelește.
Cu energie, cu putere dc expansiune cu foc tineresc, o Românie Jună c chemată
și reclamată de actualele noastre stări interne. Pentru ce chiar acum, e evident.
Este doar bătător la ochi că factorii conducători ai vieții noastre publice sînt
de-a dreptul bariere in calea noastră de progres, atît politic cît și cultural",
Conștient dc corupția politicienilor burghezi, Chendi profesa idei democratice,
militind pentru dreptul la cultură al tuturor claselor sociale dat fiindcă „astăzi
literatura nu mai e o prerogativă a clasei culte, căci pătura de jos își cerc și
ca drepturile ei la mersul culturii generale". Critica are, în această privință,
• ’Oligațiilo ci, „critica trebuie să pună deci pe scriitorii fruntași in legătură
intimă cu toate aceste pături sociale, ceea cc cere muncă multă și anevoioasă".
tn această ordine de idei, Chendi era partizanul unei literaturi române uni-
tare, împotriva regionalismului cultural. El imputa unor reviste caracterul lor
regional, sfera îngustă .de preocupări, considerînd că „la alcătuirea unei culturi
contribuie elemente adeseori eterogene (...) și e greșit a reduce o întreagă
mișcare culturală la o singură formulă sau o singură grupare". în 1905, Chendi
aprecia revista Luceafărul pentru publicarea scrierilor lui I, Ciocîrlan „fiind
vorba aici de frații moldoveni". Criticul se folosea de prilej pentru a sublinia
necesitatea unității de limbă, culturală și sufletească țintind, dincolo de ceea cc
exprima direct, unitatea națională carc avea să se înfăptuiască mai tîrziu. Cu
prilejul apariției revistei Viața românească, Chendi afirmă că „pătimirile noas-
tre sînt aceleași în toate provinciile române, că idealurile noastre nu sc deo
sebesc întru nimic și că scriitorii, de oriunde ar răsări, contribuie deopotrivă
la formarea limbci culturci, care este a noastră a tuturora, una și nedespărțită".
Dacă unirea, culturală și politică, ca ideal este prezentă explicit sau implicit
în scrierile lui Chendi, politica propriu zisă, cu toate viciile care o însoțeau, îl
73
dezgustă, îndeosebi atunci cînd politicienii erau și literați. „Curentul materia'
lî$t — Chcndi folosea termenul materiflfisr in sensul lor vulgar, de aviditate
pentru bunurile materiale — pulsa din plin nu numai la unii oameni politici
ci și la acei savanti literați care nu se coborau din regiunile lor înalte în mij-
locul poporului decît atunci cind se puneau in fruntea mulțimii care cerea ră-
stignirea unui guvern sau altul". Scriitorul regretă timpurile cînd flutura drape-
lul idealismului și al muncii intelectuale dezinteresate, înfierind prezentul care
favorizează „autorii de paradă" și „literații de sărbătoare".
Pentru un critic atît de activ ca Ilarie Chendi este firesc să se fi pus prob-
lema condiției criticii, a modalităților și sarcinilor ci specifice. Spre deosebire
de confrați ai săi care, ca MihailDragomirescu, își propuneau să transforme
critica literară intr-o disciplină „științifică", crezind în posibilitatea obiectivitătii
depline a ci rt icului literar în fața operei, Ilarie Chcndi, atacat pentru caracterul
„personal" al judecăților sale, afirmă deschis imposibilitatea criticului dc a fi
imparțial- „Critica modernă și științifică" este pentru el „vorbărie goală", con-
siderînd că e cu neputință să faci abstracție de propria-ți personalitate pentru
a putea da judecăți strict obiective, „în materie dc critică nu există nici reguli
de matematică fixe, nici anumite silogisme din marginile cărora nu ai putea
ieși. Totul depinde de rațiunea, temperamentului și simțirea ta și, precum se
știe, astea sc deosebesc de la un individ la altul". Respectarea adevărului e
posibilă și dacă e cineva „personal" și nnmaidecit „obiectiv", „impersonal",
„științific".
Impetuosul critic consideră că, pentru a curăța atmosfera literară poluată de
spiritele vulgare, nu este suficientă argumentația logică ci c necesar și un lim-
baj adecuat menit să dea stilului acea violență, opusă moderației dc stil, „sistem
elastic și comod4 dc a trăi printre contemporani". Violența de limbaj e singura
capabilă „să smulgă vălul de pe turpitudine literară. Cind vom voi să combatem
un sistem nefast, stilul nostru va trebui în mod fatal să se ridice la același
grad de violență la care se înalță gîndirea", într-adevăr, nu violențele de limbaj
lipsesc din opera critică a lui Chendi și, pe bună dreptate, s-a observat că
foiletoanele sale sînt mult mai izbutite atunci cînd sint distructive cînd sînt
afirmative. în concepția sa, foiletonul critic trebuie să aibă o valoare intrin-
secă, indiferentă de valoarea scriitorului discutat, fiind, după caz, un pamflet
sau un panegiric. în această situație resentimentele celor excluși din cetatea
literaturii sînt cu totul explicabile. „Cum însă în literatura noastră este mult
de negat, cum printre cei ce vin valuri să bată la poarta de intrare a literaturii
sint mulți neisprăviți și multe grozăvii goale de duh, cc este mai natural decît
ura și blestemul în contra criticilor, cari au un fel al lor propriu de a spune ade-
rănii". Arma principală a criticului, „negațiunea". nu numai că „astupă trîm-
bițclc și chimvalele falșilor apostoli" dar și „împrăștie ceața de pe ochii cititorului
căruia i se redă adevărul". E bine cunoscută afirmația lui Chcndi după care,
mctiuonc vorbind, criticul e „paznic treaz la castelul frumosului unde mărunții,
sterpii și banalii nu au ce căuta".*)
în această postură, Ilarie Chcndi execută fără milă superficialitățile nebuloase
ale unui Th, Cornel, erotismul Ju Eugeniu Ștefănescu-Est, necinstea literară a
lui C. Lecca și A. de Herz, plagiatele comerciale ale lui M. Eleftercscu, calificat
drept „literat dc ccwtraâwiaă" și multe altele. Mai puțină dreptate arc criticul
atacînd vehemet poezia lui Emil Isac și Al. Th. Stamutiad sau „Enciclopedia
română" scoasă dc C. Diaconovlch sub egida „Astrei" lucrare care, CU taoate li-
rmide ei, este meritorie, printre altele pentru faptul dc a fi una din primele
încercări de acest fel în cultura românească.
înverșunarea negatoare avea, cu toate acestea, în concepția lui Chcndi, un
rol pozitiv. Ea urmărea să curețe și să niveleze terenul literar pentru adevăratele
valori pc care, alunei cînd le găsea, sau credea că le găsește, Chcndi Ic promova
și le ajuta să se afirme cu aceeași onestitate intelectuală, uneori chiar împotriva
propriilor sale vederi. Admirator fervent al poeziei lui Coșbuc, Chendi se stră-
duia să promoveze pe toți cei care î sc păreau a continua opera acestuia. Astfel
el ajunge să aprecieze pentru spirit sensibil și blîndețe sufletească poezia foarte
mediocrelor Maria Cunțan și Maria Cioban ceea ce, oricum, nu denotă un gust
infailibil. Exagerat de sensibil la farmecele literaturii feminine ardelene (sici),
*) Ilarie Chendi. Schi/e de critici, Buc„ ISC pag. S.
74
Chendi se mai entuziasma și dc producțiunile unor Lucrcția Rusu Șirianu,
Elena Poenar sau Margareta Moldovan. Nici în aprecierea pozitivă a unor scrii-
tori ca Em, Grigorovitza, D. Nanu, Ion Asam criticul n-a fost prea norocos,
istoria literară rezervîndu-le locuri în cel mai bun caz modeste.
Pcrmiț induși uneori derogări dc la propriile sale principii criticul recomandă
lucrarea „Teatrul de familie" de C. A. Grigoriu „nu pentru importanța literară
ci fiindcă răspunde unei necesități" de educație morală și națională. In general
însă, Chendi se situa și pe pozițiile existenței și în domeniul producțiilor dra-
matice și al spectacolelor teatrale. într-un articol despre teatru.după ce constată
succesul de carc se bucură la București premierele originale și după ce remarcă
faptul că „avem un public bun, sentimental, însuflețit pentru virtuțile neamului,
gata a primi cu entuziasm tot ce se produce pc acest teren", constată că în
domeniul pieselor istorice sc crează un spirit de prea mare toleranță, multe
piese reprezentate fiind submediocre deoarece „nu e nimic mai ușor decît a
face zgomot cu subiecte naționale",
în fond, Ilarie Chendi fiind critic dc tendință națională, mai apropiat ideo-
logic de mișcarea de la Semănătorul decît de oricare alta, nu putea avea nimic
împotriva lucrărilor de inspirație istorică. Despre obscurul D. P. Bareianu, au-
tor al unor lucrări despre Andrei Șaguna și Vasile Aron spune că „ se numără
printre puținii din generația de azi ce își îndreaptă atenția înspre acei bărbați
care prin activitatea lor au păstrat dulcea noastră limbă românească, unica
noastră pavăză națională". De pe aceeași poziție îi apreciază pe scriitorii pașop-
tiști, pe criterii extraest etice, pentru caracterul de carc dădeau dovadă: „Bunii
noștri pașoptiști, chiar dacă n-au fost la înălțimea valorilor dc azi în privința
scrisului, erau în schimb naturi mai aspre, mai dintr-o bucată decît noi". De
o deosebită apreciere a lui Chendi sc bucură Vasile Alecșandri și Alecu Russo.
Cluar scriitori mai vechi și mai puțin notorii ca Ghenadie Cozianul (un miste-
rios călugăr care pe la 1774 scria versuri erotice, C. Stamate, Al. Hrisoverghi
sînt apreciați pentru aura romantică a existenței lor zbuciumate.
Aniversarea a 40 de ani dc la apariția Convorbirilor literare dă prilej lui Chcn-
d: să-și definească, o dată mai mult, poziția față dc junimismul literar. Apreciind
pc Titu Maiorescu pentru că „a ținut purerea treaz simțul pentru o limbă
curat românească", pc lacob Negruzzi pentru că „a știut cum să-și aleagă
tovarășii pentru a dezvolta gustul pentru o bună literatură națională1', iar pe
Slavici pentru rolul jucat în aplanarea polemicilor cu presa ardeleană, Chendi
are totuși rezerve cu privire la activitatea /unimn, Astfel el îi reproșează lipsa
de legătură cu trecutul literar și tendința de a se considera independentă de
evoluția firească a literaturii române; infatuarea dc a se considera singura
mișcare care a înțeles adevăratul spirit al literaturii române ; aroganța și exa-
gerarea iii criticile și satira îndreptate contra latiniștilor și îndeosebi împotriva
lu: Bămuțiu; asprimea cu carc au fost judecați scriitorii din afara Junimii
(Coșbuc, Vlahuță).
Cu toate acestea, Chendi nu era un adept al criticii lui Gherca despre carc
afirma„Școala d-lui Ghcrca a fost cea dimii în țară carc, neavînd nici o ră-
dăcină naturală cu împrejurările și negăsind nici un interpret genuin printre
scriitori, a trebuit să dispară și să rămînă fără o revistă de seamă". Situat
pe poziții naționaliste, criticul era nereceptiv față dc ideile socialiste. într-un
articol intitulat semnificativ Socialistul de paradă, consideră socialismul un curent
dc import, adus la noi in spirit de imitație, lipsit de reprezentanți intelectuali
remarcabili. Revistele dc orientare socialistă Facla și Vra/a socială sînt criticate
pentru că își propun să educe masele cu „literatură decadentă", cu „aiurările
rimate ale unui domn Arghezi". Marele poet publicase versuri în aceste reviste
și Chendi incriminează poezia Infinit, infinit părîndu-isc a găsi o contradicție
intre declarațiile de democratism literar al revistelor socialiste și promovarea
unor poezii „decadente", individualiste și aristocratice ca poezia lui Arghezi.
Mai tîrziu criticul șî-a înțeles eroarea și l-a apreciat cu mai multă îngăduință
pentru că „se pare predestinat să se cristalizeze cu încetul și să-și deschidă
o calc mai largă spre mulțime". In ciclul Agate negre" cu toate exagerările
avem totuși pagini artistice care ni-1 pun printre puținii poeți moderni mai serioși
de care dispunem astăzi, mai ales că pătimește de boala generală a tinerilor
noștri scriitori: banalitatea". Criticul destul de circumspect față de „poezia nouă",
75
se vedea nevoit să le recunoască așa-zișilor decadenți anumite calități. Ștefan
Petică și I. C, Săvcscu sînt poeți „a căror lucrări reapărute n-ar face de rușine
literatura noastră", Ion Minulescu e „o figură originală și simpatizată chiar de
adversarii d-salc", Alexandru Obedenant scrie versuri care, deși macabre, au un
conținut real și merită atenție multă".
Este interesant de constatat că Ilarie Chendi, considerat îndeobște printre cri-
ticii semănătoriști, înțelegea să aibă rezerve chiar față de curentul în spre
care se îndreptau, în primul rînd, simpatiile sale. Intrat, în ultima lui etapă
de apariție, pe mîinile lui Aurel C. Popovici, Semănătorul se transformase
într-o publicație semipolitică, părăsit fiind, pe rînd, din cei mai însemnați din-
tre colaboratorii săi scriitori. Sesizînd degringolada revistei, Chendi se întreabă
în 1909 „ce-o fi greșit bietul Semănătorul de trăiește atît de mult, din moment
ce în teatru! literaturii noastre el joacă acum rolul penibil al acelui artist
îmbătrinit, caro n-a înțeles momentul cînd trebuia să se retragă",
Pc de altă parte, vorbind despre poporanism, îl consideră, cum îl considerau
înșiși poporaniștii, o continuare a literaturii democratice din secolul trecut.
„Poporanismul în dezvoltarea sa istorică nu este vreo doctrină primejdioasă sau
revoluționară, cum vor s-o denunțe parveniții noștri intelectuali. El înseamnă
o expresie colectivă a muncii intelectuale pentru ridicarea poporului în toate
ramurile vieții sale". Aprecierile pozitive nu-l împiedică, totuși, să acuze revista
de un pretins regionalism, dc caracter „curat moldovenesc" și să denunțe li-
teratura fadă, manieristă a unor poporaniști minori.
Dacă se poate reproșa unora dintre articolele lui Chendi O oarecare superfi-
cialitate, stil simplist sau, dimpotrivă, încărcat și retoric, in general ele sînt
scrise vioi și cu nerv. în ciuda unor inconsecvențe în aprecieri și a unor erori
în judecățile de valoare, existente în măsură mai mare sau mai mică la toți
criticii, dc cele mai multe ori Chendi sa situat pe poziții juste, elogiind ceea
ce era de elogiat și, mai ales, atacind necruțător și cu vervă polemică nonvalo-
rile literare. Dacă in privința tradiției, a reflectării în literatură a vieții popo-
rului și a democratismului artei s-a situat pe o poziție tradiționalistă moderată,
ovilind exagerările extremiste. în ceea ce privește inovațiile literare, pe care
nu le aprecia prea mult, a păstrat rezervă, ferindu-se, în general, de formulări
definitive.
Activitatea publicistică a lui Ilarie Chendi desfășurată în paginile presei
arădene întregește astfel profilul literar al unuia dintre criticii apreciați dc la
începutul secolului.
BIBLIOGRAFIA
Articolelor de critică literară ale lui Ilarie Chendi apărute în paginile publicațiilor
din Arad
Articole semnate de Ilarie Chendi:
Germania Jună în Tribuna poporului, anul III /1899/ nr. 19 din
28 ian. / 9 febr. p. 2
Petbii în Tribuna poporului, anul III / 1899 / nr. 134 din 13/25 iulie
p. 2-3
Cronica literară în Tribuna poporului, anul III / 1899 / nr. 158 din
17/29 august p. 2—3
încetarea „Foii pedagogice" în Tribuna poporului, anul V f 1901 f
nr. 2—25 din 8/21 febr. p. 2—3
Humorul lui Eminescu în Tribuna poporului, anul VI / 1902 / nr. 208
și 209 din 10/23 noe. și 12/25 noe.
Ion Bianu în Tribuna anul VIII / 1904 / nr. 41 din 25 febr. / 9 mart,
p, 1-2
Reviste literare în Budapesta. „Luceafărul" în Tribuna, anul VIII /
/ 1908 / nr. 42 din 26 febr./10 mart, p, 1—2
Călugărul poet în Tribuna, anul VIII /1904 / nr. 54 din 14/27 mari,
p. 2—3
Alecsandri și românii din Bucovina in Tribuna, anul VIII / 1904 /
nr. 2’0—225 din 21 nov. / 4 dec. pînă la 28 nov, / 11 dcc. nr. 230—231 din 8^21
dec. pînă la 12/25 dec, nr. 234—237 din 13/26 dec. pînă Ia 16,29 dec. nr 239
din 19 dec. / 1 ian.
76
Scrisoare deschisă dlui M. G, Holbau, directorul „Revistei idealiste"
în 1 ribiout, anul IX /1905/ nr. 91 din 15/28 mai p, 1 iulie.
Informațiuni literare in Tribuna, anul IX /1905 / nr. 116 din 5/22
iunie, nr. 124 din 18 iulie / 5 iulie, nr. 128 din 23 iulie / 10 iulie, nr. 133 din 30
iulie / 18 iulie, nr. 135 din 2 aug / 19 iulie, nr. 147 din 22/9 aug, nr. 155 din 3
sept, / 21 aug. nr. 178 din 25 sept- / 13 sept, nr. 192 din 9 oct. / 27 sept. nr. 193
din 10 oct. /28 sept.
in /nbuno, anul X /1906 / nr. 30 din 12/25 febr. nr. 60 din 26 martie / 10 apr.
Viața literară în Trifrimn anul XIII /1909 / nr, 222 din 13/26 oct.
nr. 226 din 18/31 oct. nr. 232	din 25 oct. /	7 nov, nr. 237 din L/14	nov,	nr.	249
din 15/28 nov. nr. 255 din 24	nov / 7 dec.	nr. 261 din 3/14 dec.
în 1 ribtma, anul XIV / 1910 /	nr. 75 din 4/17 apr. nr. 103 din 12/25	mai,	nr.	140
din 6/19 iulie, nr. 144 din 10/23 iulie, nr.151	din 18/31 iulie, nr. 166 din 6/19 aug-
nr. 282 din 7/18 nov.
în/n&itraa, anul XV / 1911 / nr. 12 din 16/29 ian. nr. 18 din 5 febr. / 23 ian.
nr. 60 din 15/28 martie,
Scrisorile tui V, Alecsandri în Tribuna, anul XIII /1909 / nr. 229
din 22 oct. / 4 nov.
Foileton ți foiletoniști în Tribuna, anul XIV / 1910 / nr. 69 din 28
martie / 10 aprilie
Scriitorii noștri dramatici în Tribuna, anul XIV /1910/ nr. 78 din
8/21 aprilie
SociaHstuf de paradă în Tribuna, anul XIV / 1910 / nr. 91 din 11
mai / 28 apr.
loan Popovici Bănățeamt (Niță Popovici) în Aontămd, anul IX 1919!
nr, 33 din 8 iunie
Al. Hrisoverghi în Românul, anul IX /1919, nr, 138 din 18 oct. 1919
ți nr. 139 din 19 oct. 1919
Articole scrise probabil de Ilarie Chendi și semnate cu
tniliale sau pseudoninid;
Din București in Tribuna poporului, anul IJ / 1898/ nr. 175 din 17/29 sept,
(semnat ich.)
Traian Demetrescu in Tribuna poporului, anuî II /1898 / nr. 198
din 20 oct. / I nov. (semnat ich.)
Margareta Moldovan: „Din tainele vieții" in Tribuna poporului, unul
III / 1899 / nr. 96 din 18/30 mai (semnat Ch.)
Literatura și arta în Tribuna poporului, anul IV /1900 / nr. 215 din
| 18 nov, / I dec, anul III, 1899 nr. 216 din 11/23 nov, anul III, 1899 nr. 218 din
14/26 nov. (semnat Fîdelio)
„Convorbiri literare" despre Enciclopedia română în Tribuna po-
porului, anul IV, /1900 / nr. 76 din 29 apr. / 12 mai (semnat Ch)
Divanire (Forță majoră) în Tribuna poporului, anul IV / 1900 / nr. 143
in 1/14 august (semnat Fidelio)
Literatura abjectă în Tribuna poporului, anul IV / 1900 nr. 200 din
‘6 oct. / 8 nov. (Semnal Depe-Tocilc)
Cronica literară in Tribuna poporului, anul IV /1900 / nr. 227 din
6/19 dec. (Semnat Ch.)
Polemici in Tribuna poporului, anul V /1901, nr. 11 din 18/31 ian.
(semnat Fidelio)
„Un literat de contrabandă" în Tribuna poporului, anul V / (901 /
nr. 50 din 15/28 martie (Semnat Ch.)
Cronica mea în Tribuna poporului, anul VJ din 22 din 2/15 febr.
1902 (semnat Fidelio)
Informațiuni literare în Tribuna, anul IX / 1905 / nr. 93 din 18/31
mai, nr. 96 din 6 iunie / 23 mai, nr. 99 din 10 iunie / 27 mai, nr, 109 din 25/12
iunie, nr, 115 din 4 iulie / 21 iunie (semnat Fidelio)
Din școala lui Coșbuc în Tribuna poporului, anul IV /1900/ nr, 15
din 31 dec / 13 ian. (Semnat Fidelio)
LIVIU BERZOVAN
N. CORBEANU
77
Catul Bogdan: „Autoportret"
Interviul
nostru
cu
pictorul
Catul Bogdan
Acum 30 de ani, la „Expoziția Cărții și Artelor plastice
din Banat", Catul Bogdan demonstra, alături de confrații săi
Romul Ladea, Virgil Birou, Udrea, Detniatt și Ciupe, că în
sfera Banatului există o treaptă de dezvoltare a culturii noas-
tre semnificativă pentru spațiul acesta românesc în care na-
ziștii intenționau să suprapună „Donaulandul".
După trei decenii, sensurile picturii lui Catul Bogdan la
Timișoara fac deliciile unei mari rigori artistice, constituind
un adevărat eveniment cultural.
Nu vom încerca aici să analizăm valorile acestei impre-
sionante retrospective, ci într-un strîns dialog, să atragem
atenția asupra frumoaselor cadențe pe care grafica marelui
artist a avut-o în lumea scriitorilor bănățeni, începînd cu
coperta revistei „Luceafărul", cu ilustrațiile la unele volume
de proză și poezie și culminînd cu expresivele portrete ale
poeților antologafi, apărute în revista „Vrerea".
— Ca odinioară Rouvăyre și Delacroix, dvs, v-ați apro-
piat un limbaj esențial de lumea literară din Timișoara. Cum
explicați această condiție intimă a artistului Catul Bogdan ?
— Am trăit din fragedă copilărie într-un mediu de căr-
turari — sînt doar fiul lui Bogdan-Duică și nepotul lui lorga
care și-a lăsat amprenta asupra psihologiei mele, iar în timpul
primului război mondial am fost un apropiat prieten al lui
Ion Barbu, poetul de mari rezonanțe al poeziei noastre au-
tentice. Dar eu consider că mediul ar fi rămas un element
exterior, dacă nu m-aș fi născut cu o structură lirică, care
sper este evidentă în expoziția retrospectivă de astăzi. Tan-
gența mea cu scriitorii este așadar firească deoarece mă simt
unul dintre ei.
— In creația dvs., cu scriitorii ați căutat modelele după
relații ipotetice sau sesizabile ?
— Ceea ce ține de capacitatea mea de a transmite o fi-
zionomie nu e forma, pe care la drept vorbind o contest, ci
o viziune în legătură cu esența unei personalități posibile.
Funcția limbajului meu grafic sau coloristic este o extin-
dere a unei conștiințe estetice. Eu am dorit să comunic acum,
aproape 30 de ani, în antologia „11 poeți,bănățeni", elemen-
tele specifice ale unor oameni de creație cu talente și psiho-
logii diferite. Cu toate că referința ta literatură a cîtorva a
stagnat, necesitățile mele expresive de atunci au prins în

79
diferite grade o conprehensiune omenească. Să privim por-
tretele unor poeți ca Ion Stoia Udrea, Constantin Miu Lerca
sau Romulus Fahian și Al. Jebeleanu. Ba chiar, și mai ales,
portretul lui Petru Sfetca. După trei decenii, revăzîndu-le, în
esență ele nu-mi par clișee. Prietenia mea cu omul rafinat, cu
scriitorul și editorul Ion Stoia Udrea mi-a asigurat de la în-
ceput acest succes. Cu mijloace materiale infime, el a stimu-
lat avîntul și temeritatea creatorilor bănățeni de la scriitori
pînă la artiști plastici. N-am să uit niciodată că prin sensibili-
tatea lui am cunoscut in românește opera poeților negri, tra-
duși pentru întîia oară la noi, ca și versurile cu accente de-
mocrate ale unui Walt Whitman și Ernst Toller. Tocmai aceas
tă afinitate cu ion Stoia-Udrea m-a determinat să-i fac vreo
șase portrete în peniță.
— Știm că cele mai multe portrete le-ați lucrat pc lista
meniurilor de la „Spielhur". Ce v-a legat în deosebi de acest
cenaclu ?
— Dragostea și prietenia mea cu Virgil Birou și cu mai
toți convivii tineri și bătrîni. Am fost legat de această grupa-
re literară cu trup și suflet. La un pahar dc vin de Silagi,
cîte dispute estetice cu criticul Nicolae Țirioi, cu Ladea, cu
Sabin Drăgoi, cu dta, și cu toată protipendada artistică și
literară. Această atmosferă creatoare a stimulat penița mea
constituind o etapă esențială în formarea conceptului meu
modern de grafică.
— Care a fost criteriul care v-a animat în ilustrația pro-
zei lui Virgil Birou ?
— flustrînd proza de o viguroasă valoare a bunului meu
prieten, îndeosebi nuvela „Oglinda lui moș ion Stăvan" m-am
străduit s-o redescopăr grafic. Poate că n-am reușit întotdea-
una, dar m-am apropiat cu afecțiune de lirismul ei.
— Cum vă identificați cu grafica copertei revistei „Lu-
ceafărul ?"
— Era o revistă luminată de colaborările prestigioase
ale unui Ion Pillat și Adrian Maniu, care se cerea prezentată
în mod adecvat. Aurel Cosma, un om de cultură generos, mi-a
solicitat colaborarea grafică, iar pentru mine ea a fost peisa-
jul revelator în care mă abandonam lună de lună. După atîfia
ani, am senzația tihnită că n-am lucrat degeaba.
*
Retrospectiva pe care timișorenii au avut prilejul s-o ad-
mire, departe de a fi un bilanț, e o etapă edificatoare în cre-
ația lui Catul Bogdan.
Noi, care-i cunoaștem îndeaproape efervescența artistică
din atelierul din București, știm cu cită tinerețe răspunde în
fiecare zi în ceasurile sale plenare, unei plastici încărcate de
semnificație.
PETRU SFETCA
fiO
IPOTEZE -
Trei mituri (Făt-Frumos,
Meșterul Manole, Miorița)
și dramaturgia românească
Nu-mi propun să analizez, în profunzime, dramaturgia românească în relație
cu gîndirea mitică ci intenționez să pledez, pentru reactualizarea scenică a
acestor trei nesecate.izvoare de inspirație populară, care sc cer redimensionate
in perspectiva vremurilor pc care le trăim ți a deceniilor viitoare.
„Prudența* Ia care ne Invită Andră Gide în arhcolurThtitulat „Considerații
asupra mitologiei grecești" (Paris, 1931) sc cuvine să fie luată în seamă. „Mitul
— scria Andre Gide — se aseamănă cu ulciorul lui Fiiemon, care rămîne veșnic
plin, oricare ar fi setea care te-ar îmbla să sorbi din el, dacă înainte de a bea
închini în cinstea lui Jupiter... Dar dacă, fără a fine seama de zei, sfarnti ul-
ciorul de dorința de a afla ce se află pe fund și de a descoperi miracolul, se
intlmplă adesea să nu rămii în mină decît cu niște cioburi".
După cum se știe, atît pentru vechii greci cit și pentru membrii unor anumite
societăți tribale din Oceania sau America din zilele noastre, ale căror credințe
și rituri au fost și în obiectul de studiu al ontologilor și sociologilor con-
temporani, mit înseamnă o poveste „adevărată", care a avut loc aievea într-un
trecut foarte îndepărtat, întîmplare transmisă prin tradiție și care are menirea
fie să explice o anumită stare dc fapte (miturile cosmogonice), fie să perpetueze
amintirea unui comportament exemplar, ce trebuie imitat de membrii societă-
ții respective.
Cele trei mituri străvechi-umanc care s-au păstrat în spațiul carpato-dună-
rea, Făt-frumos, Meșterul Manole și Miorița, — o expresie a gravității ca răs-
puns ia problematica existenței, le intîinim frecvent în literatura noastră dra-
matidL.
In eposul românilor, mitul jertfei zidirii și-a găsit o vie expresie în balada
„Meșterul Manole" care la rindul ci a inspirat unele scrieri dramatice datorate
lui Jîlaga, Goga, lorga. Adrian Maniu,. Victor Eftimiu, Ion Luca, Laurențiu
Fulgași Darie Magheru. Rcdîmensionînd acest mit, Horia Lovinescu, în „Moar-
tea unui artist", și Paul Everac, în „Ana", propun ipoteze originale cu privire
la menirea artistului contemporan.
O „variantă" recentă in viziune dialogată despre mitul sacrificiului suprem
pe care-l presupune creația operei de artă, a realizat-o Valcriu Anania. Dacă
fabulația, in linii mari, este bine cunoscută, deoarece a fost preluată întocmai
6 — OrJiuot
81
din structura mitului, autorul ni-I prezintă pc Manole, artist care se dezvoltă și
se afirmă în ambianta renașterii italiene, neliniștit să înfăptuiască mînăstirea
de Ja Curtea de Argeș într-un dcsăvîrșit stil românesc: „.. .cm pace / Nu voi
avea decît în clipa cînd / o voi vedea din visul meu zburînd ! ca o minune
albă către cer /. El mai știe că „frumosul cere preț".
După cum sc știe, Făt-Frumos eroul central al basmului românesc despre
\are George Călinescu scria că este t,un' gen vast depășind cu mult romanul*
fiind mitologic, etică, știință, observație, morală etc*.
Această proiecție în fabulos, a unei viziuni despre om și destinul său, inter-
ferind realul și imaginarul, a devenit concept dramatic proliferat mai ales în
perioada interbelică. Dar cea mai durabilă scriere rămîne poemul feeric „lnșir-te
mărgărite" de Victor Eftimiu care dc șase decenii își păstrează prospețimea prin
„explozia juvenilă de poezie mitică" — după aprecierea lui George Călinescu.
Din păcate, Făt-Frumos, o variantă a idealului uman, nu a devenit un motiv
de inspirație pentru noile generații de scriitori, deși, după cum vom vedea,
mitul acesta mai poate semnifica și tinerețea ca dimensiune spirituală a omenirii,
O singură lucrare a fost scrisă în ultimul sfert de veac: „Satul fără dragoste"
de Radu Boureanu. Acest poem dramatic — feeric, legendă și istorie — luminează
una dintre trăsăturile de caracter ale poporului român: vitejia, care ne-a făcut
să fim liberi. Nc-ăm dovedit vitejia pentru că iubim libertatea după datina
străbună. „Sataf fără dragoste" este o scriere de inspirație mitică, un pilduitor
îndemn pentru tinerele generații de români care trebuie să știe să asculte foș-
netul gorunului, să găsească raza de soare la miezul nopții, să se sfătuiască cu
strămoșii, să-și apere pămintul natal.
Motivul mioritic, care ne propune un erou tragic stăpînit de sine, reprezen-
tativ pentru universul spiritual al poporului român, datorită idealului uman,
a apărut insuficient în spectacolul teatral. Un poem dramatic, „Miorița" de
Valeriu Anania rămine, deocamdată, singura lucrare care transfigurează balada
despre încrederea poporului nostru in virtuțile morale ale omului. Intr-o „pre-
doslovie" a volumului editat în 1966, Tudor Arghezi scria: „Miorița" nu-i un
poem de la o zi la alta și de la o săptămînă la alta. Încă destul de tînăr, auto-
rul ei se invecinește cu clasicul adevărat. Cît privește repertoriul, teatral româ-
nesc a cișligat cu „Miorița". 4a întilnirea ciobanilor cu universitarii, opera de
valoare ce i lipsea. Recent, regizorul Radu Penciulescu a îmbogățit spectacologia
românească cu „Baltagul", o transcriere concentrată după romanul lui Mihail
Sadoveanu.
Dacă Meșterul Manole a căpătat o frecvență mai mare în dramaturgia româ
ncască,celelalte două mituri: Făt-Frumos și Miorița, sint insuficient abordate,
deși o meditație atentă asupra lor ne-ar releva sensuri profund demne să fun-
damenteze filozofic scrisul dramatic românesc și să-i determine specificitatea.
Pasiunea constructivă a poporului nostru, disponibilitatea tinereții pentru defi-
/, tine, pentru făptuire, stăpmirea de sine și cumințenia, sentimentul datoriei
< și al demnității umane, duioșia, bunătatea, blîndețea, simțul măsurii, integrarea
în ambianța cosmică și comunitară, sînt trăsături ale eroului prezent in cele
lirei mituri.
Cred că spectatorul zilelor noastre ar dori să sc înlîlnească cu un Făt-Frumos
care să simbolizeze conștiința de sine a tinerelului, a epocii ce se află în plin
proces de elaborare, de naștere dureroasă a posibilităților de afirmare a indi-
vidului ca personalitate.
Se știe că în societatea contcfrnporană asistăm la interesante și evidente
„mutații" în statul social al tineretului. Un complex de factori determinați dc
expansiunea revoluțiilor științifice, tehnice și sociale propun tendințe complexe
dc afirmare a tinereții. Făt-Frumos de pe meleagurile noastre simbolizează
descoperirea tinereții ca devenire intru umanitate, angajarea concretă în des-
tinul colectiv, vocația de a traduce în fapte binele. Ar fi posibil un Făt-Frtunos
luminos și drept, înțelept și viteaz, să polemizeze cu un tineret sfîșiat de tendin-
țe divergente, care se complace în dezorientare, nehotărîre, egoism strident,
individualism brutal, indiferență, pasivitate, plictiseală, anarhic etc. etc,; un
Făt-Frumos care să nu-și dispute voinicia cu balaurul abstract, ci cu mentali-
tăți concrete; un Făt-Frumos contemporan cu viața noastră tumultuoasă.
82
1
Dar. după această dramatică devenire, după instituirea individului într-un
destin colectiv, Făt-Frumos capătă o anumită existență activă, o pasiune con-
structivă și devine Meșterul Manolc care înalță pe verticală, din beton, sticlă
și metal marile edificii ale timpului nostru.
Creează prezentul și viitorul zidind-o pc Ana, care înseamnă iubirea de fe-
meie, de copii, de cei dragi care au rămas acasă. Dar mai poate să semnifice
și tipul care duce cu el ceasurile, zilele, anii, viața,.. Meșterul Manole s-a in-
tegrat cu trup și suflet colectivității pe care o slujește cu pasiune și pricepere,
iar dacă este cazul, cu prețul vieții.
Și Făt-Frumos, în cele din urmă, dispare tragic ca Meșterul Manolc sau cu
ciobanul mioritic, care înfruntă moartea în singurătate. Dorința ca după moarte
să ia parte Ia viața obișnuită, comunitară exprimă de fapt nețărmurita sa
dragoste față de munca pe care a prestat-o. Sc vrea contopit, într-o veșnică am-
bianță cosmică și comunitară.
Aceste mituri constituie un triptic unitar despre existența individului și expri-
mă, cie fapt, filozofia vieții și a morții, în perspectiva românească.
Redimensionarea celor trei mituri (Făt-Frumos, Meșterul Manolc și Miorița)
sc cere adaptată de către dramaturgii noștri care au datoria să mediteze asupra
sensurilor pe care le propun acestea. Sc cer descoperite noi forme de tratare
a surselor dc inspirație populară.
„Forma nu unuZenzd sensul mitului; — spunea Roland Barthes în studiul
său intitulat „Mitologiile’' (Paris-1957) — ea nu face decît să-l sărăcească, să-l
îndepărteze, să-l tină într-o stare de disponibilitate. Se crede că sensul va muri
dar nu este vorba decît de o moarte amînată. Sensul își pierde valoarea, dar
păstrează viafa din care se va hrăni o nouă formă, a mitului. Sensul va consti-
tui pentru un fel de rezervă de istorie, o bogăție cucerită pe care o pofi apropia
sau îndepărta după cum fi-c voia*.
E timpul ca dramaturgii români să încerce să „hrănească o nouă formă a
mitului despre Făt-Frumos, Meșterul Manole și Miorița, cu certitudinea că se
, păstrează o viată din care se va hrăni".
GEORGE GENOIU
TRAVESTI și FURTUNA
la Teatrul „Matei Millo"
din Timișoara
Două aspecte interesante ale vieții noastre de azi sînt reflectate in piesa Iui Aure!
Baranga : dificultățile familiei, în care unul din membri îndeplinește funcții dc
conducere, este pasionat pentru buna desfășurare a activității și își neglijează
îndatoririle domestice, familiare. Este cazul Alexandrei Dan, directoare de teatru,
care-și vede soțul dimineața și seara, iar uneori cînd ii cerc cl audiență și o cer-
cetează la serviciu. Al doilea aspect, deosebit de inteligent sesizat de dramaturg,
este invidia personală și „mica bîrfeală" ce se instaurează în unele instituții
— c vorba aici dc teatru, unde obiceiul este deosebit de frecvent —, dar, firește,
există o tendință de generalizare a acestei modalități de a-ți asigura ultimul
cuvînt și superioritatea, in toate instituțiile. Discutînd între ei, fără șef, condușii
găsesc că directivele și realizările acestuia sînt caraghioase și fără valoare.
Discutînd, fiecare în parte cu șeful, îl laudă pînă dincolo dc limitele succesului
și își bîrfesc colegii, care se parc că nu au ințeles toate indicațiile date și, de
83
aceea, in unele incuri, au suferit eșecuri personale. Vina este a lor, pentru că
au uitat indicațiile date de „șef" sau nu le-au uitat, dar au încercat să-și aplice
propriile idei în mod fraudulos, în speranța unui succes deosebit. Regăsiți împre-
ună, din nou, in cerc restrîns, directorul este criticat pînă la sînge deși, mai
înainte cu cîteva minute, fusese ridicat în slăvi.
Scrisă Intr-un stil modern, de secvențe situative fără un conflict modal deo-
sebit, lucrarea este accesibilă publicului și gustată cu multă plăcere și înțelegere.
Regia lui Emil Rcus nc-a părut subtilă și bine axată pe tematică, echilibrată
în raport cu mișcarea scenică determinată de acțiune și dc scenografia Doinei
Almășan Popa. Adaptată, de asemenea interpreților principali și tn special ।
actriței Florina Cercel (Alexandra Dan) cu o tendință vădită de a sublinia as-
pectele comice ale lucrării și mai puțin pe cele dramatice.
Dintre interpreți menționăm pc Florina Cercel (Alexandra Dan), Miron Ncțea '
(Titi Precup), Alexandru Temovici (Boiangiu), Vladimir Jurăscu (Maestrul Vasi-
liu), Ștefan lordănescu (Fanache), Camil Georgescu (Mihai Dan) și Mihaela
Buta (Manueia).	I (
Firește, unitatea spectacolului și farmecul lui recreativ a fost realizat de întreg
colectivul, indiferent dc faptul că actorii necitați aci au apărut în roluri mai (
■nici.	I
Spre deosebire de alte lucrări ale lui Shakespeare piesa Furtuna sc caracteri-
zează prințr-un dramatism tematic, de interior: binele și răul, omul de știință .
și ogmorantul sau primitivul, urîtul și frumosul, cinstitul și profitorul — ce
izvorăsc dintr-o acțiune programată de autor și din sufletele personajelor; ale
căror coordonate psihologice nu sînt însă atît de pregnant reprezentate ca în
celelalte piese ale sale. Fără îndoială că prin structura sa, lucrarea sc apropie
mult dc teatrul modem.	(
Conștienti de aceste trăsături ale lucrării atît regizorul Ion Taub cît și sce- ,
nograful M-Mateaboji — amindoi de la Teatrul Național din Cluj — au dat sce- £
nei, cît și jocului actorilor o înfățișare modernă, sporind valențele psihologice,
tematice și ideologice ale lucrării. Prospero a devenit un nedreptățit, care cu aju- '
torul științei sale, un fel dc magie modernizată, încearcă să-și recucerească '
drepturile pierdute, fără ca, în final, să-și pedepsească dușmanul. Ariei este spi- <
ritul iui Prospero, știința care întinerește și, ca în basme, face tot ceea ce ii (
cere savantul. Caliban este întîmplarca irațională care se poate amesteca, peste .
tot și încurcă lucrurile, dacă înțelepciunea noastă nu e circumspectă. între igno- 1
ranță și înțelepciune, între acapararea și dăruirea sc divid toate celelalte perso-i
naje. Finalul pare o eliberare de tensiunea luptei încinse între cele două extreme, i
prmțr-o împăcare a personajelor cu propriile succese, mai mici pentru unii, mai L
mari pentru cei ce, luptînd, au devenit veritabili victorioși.
Regia a valorificat la maximum înțelepciunea și poezia din text, determinind L
o interpretare simpatetică, dar plină de nerv și de sinceritate din partea actori-"
lor. Scenografia s-a împletit printr-un mod, cu totul original, cu muzica și cu 1
baletul. Sincer vorbind, fără muzica lui Remus Georgescu și Baletul lui Al :
Schncider decorul unic, oricît de potrivit ar fi fost, cu cerințele dc ale perso- ,
najclor, n-ar fi degajat farmecul pc care-1 revarsă asupra spectatorilor.
Unitatea de concepție între regie, scenografie, muzică șî balet, împletite cu ;
naturalețea artistică, a interpretării determină credem, succesul deosebit al aces- ,
tei premiere shakespeariene, lucrare de care, în mod obișnuit, teatrele se feresc, '
din cauza succesului ci problematic.
Menționăm că în rolurile mici șî mari au fost distribuiți actori maturi și de ’
prestigiu, procedeu care face din reprezentație un veritabil spectacol jubiliar, f
Ne-au impresionat, prin jocul lor, în mod deosebot, Mihaela Buta (Ariei),
George Pătru (Caliban) Gheorghe Leahu (Prospero) Al. Ternovici (Trinculo), ;
Traian BuzoianufS/efanoj, Lucia Doroftci (Miranda) și Camil Georgescu (Gon- ;
zalo).	I
Cele două premiere, dar în special ultima Furtuna de W. Shakespeare sînt rea- L
lizări remarcabile, care reflectă maturitatea artistică a colectivului timișorean J
și justifică încrederea pe care spectatorii lui o pun în succesele sale viitoare. 1
N. D. PARVU,

SORIN TITEL
O autentică
transcriere
cinematografică
a lui Dostoievski
bloc
notes
ci nematoQ rafie
*
Nici „Frații Karamazov" și nici „Idiotul", in ciuda unor performante
actoricești, mă refer mai ales la ultimul, nu lăsau impresia unei lecturi
prea fidele lui Dostoievski. Pîrîev îl clasiciza pe marele rus, cenzurîndu-i
exaltările, transcriindu-i adeseori in piamsimo strigătele prea puternice,
retușînd gesturile și atitudinile care lui i se păreau prea stridente. Așa
se face că nu găseam în filmele sale acea lipsă de măsură, exasperantele
situații „penibile", urmări ale unor stări sufletești paroxistice, ale unor
trăiri la limitele posibilului, atît de specifice literaturii dostoevskiene.
In „Karamazovii", în special, gesticulafia era, în majoritatea cazurilor,
exterioară, tocmai datorită escamotării mobilărilor metafizice ale dramei.
Filmul era în primul rtnd istoria unei familii, ceea ce pentru Dostoievski
e mult prea puțin și trebuie să recunoaștem că uneori aveam impresia
că vizionăm ecranizarea unui roman de Zola .-certuri în familie, reiatii
scandaloase între tată și fiu, solicitînd ambii aceeași femeie fatală etc.,
toate astea întîmplîndu-se la Dostoievski, dar nu numai asta, nici într-un
caz nu numai asta! Pîrîev era atent, în filmele sale, să urmărească ce
se întîmpla în cutare carte a marelui scriitor rus și filmele sale erau
transcrierea, e adevărat foarte exactă, a istoriei acestor întîmplări. Tot
interesul regizorului se îndrepta spre redarea cinematografică pre-
cisă a anecdoticii, pe el înteresîndu-l, așa cum am spus, întîmplarea
nu dezbaterea. Ori structura cărților lui Dostoievski e, după cum bine se
știe, una dramatică, nu epică, pentru eroii săi nu e în primul rînd im-
portant cc se înlîmplă cu ei, ci cum se mtîmplă, adică nu atît ceea ctț
fac eroii, ci care sînt mobilurile care îi determină să facă un lucru și
nu altul, care sînt cauzele și urmările cutărui lucru făcut. De ce face
Raskolnicov crima deci și ce se declanșează în el în urma acestui act,
numai prin aceasta „Crimă și pedeapsă" detașîndu-se total de un roman
polițist de duzină cu un subiect asemănător. Uriașul consum de combus-
tibil din romanele marelui scriitor îl speria probabil pe Pîrîev. Astfel se
și explică poate faptul că pînă la urmă a renunțat să coboare pînă la
capăt cu Mtșkin și Stavroghin în infern, t urnind și partea a doua a mare-
i
85
I
tui roman. Aș fi curios să știu cum ar fi rezolvat acest regizor, dealtfel
remarcabil, dar după părerea mea înzestrai cu uit temperament artistic ;
nu întrutotul atașabil creației dostoevskiene, „îngrozitoarea" scenă fina-
lă a „Idiotului" t de o violență indescriptibilă, ieșită parcă dintr-un coș-
mar de Goya ?... Iată de ce „Crimă și pedeapsă", noua ecranizare după
Dostoievski, film prezentat In cadrul festivalului filmului sovietic, mi se
pare a fi prima transcriere cinematografică făcură în spiritul operei ma- ,
relui scriitor, cel dinții Dostoievski autentic pe ecran, nu numai datorită
virtuților interpretative remarcabile ale actorilor, al căror joc este
intr-adevăr în spiritul cărții: momentele de delir, de transă, de paroxism, '
momentele penibile dacă vreți nu sînt estompate printr-un joc reținut,
ci din contră sînt subliniate de actori, fuctndu-se exaltat, îngroșat chiar,
așa cum trebuie jucat Dostoievski, dar nu numai jocul, așa cum am
spus, e în tonul cărții, ci regizorul a știut să găsească și modalitățile plas-
tice cele mai în concordanță cu spiritul ei: sîntem în fața unui film și
nu a unui teatru filmat. In primul rînd autorul filmului a știut să gă-
sească acel spațiu foarte exact în care să-și plaseze drama, acel decor
unic, care nu poate fi nici într-un caz altul, care e Petersburgul sfârșitu-
lui de secol, tot atît de integrat romanului dostoevskian, cum ar fi
Praga în literatura lui Kafka, Petersburgul care, în film, devine el însuși
un personaj, nu numai fundal al filmului, reconstituit cu o atenție re-
marcabilă. Toată drama se petrece deci in acest spațiu format din
coridoare înguste, din scări murdare mărginite de balustrade ruginite,
din odăi murdare cu pereții mîncați de igrasie, apoi străzile orașului,
clădirile mîndre și reci, cheiurile acestei Veneții a nordului, lumina
rece și înghețată a orașului, toate aceste lucruri care sînt în stare să
biciuiască orgoliul și singurătatea lui Rascolnikov, impingîndu-l spre
crimă, oferindu-i la început, argumente pentru comiterea ei. Orașul
prin care se realizează acel spațiu închis și sufocant, din care înfometa-
tul student în drept încearcă să iasă printr-o crimă, potențează fihnic
romanul lui Dos/oevski și mi-a făcut să-mi amintesc eroarea pe care
a făcut-o Orson Wels fihnînd „Procesul" în altă parte decît la Praga,
văduvind adică romanul lui Kafka de unul din personajele lui princi-\
pale, lipsindtt-l, în același timp, de decor care ar fi ajutat, din punct
de vedere al plasticii, la realizarea atmosferei kafkiene. Pentru că roma-
nul lui Dostoievski rămîne o dramă petersburghează și mă gîndesc cu
spaimă că furia iconoclastă a unor regizori contemporani ar putea sd-n»
ofere la un moment dat un Rascolnikov în bluginji, pe un fundal de
metropolă să zicem sud americană. Promit că am să strig în gura mare
că e o înșelătorie, cu toate că tni-e teamă că n-am să mă fin de cuvînf,
de vreme ce am fost în stare să înghit, fără să mă ridic de pe scaun]
un Lear în cămăși de nailon și slip. Ay mai aminti, vorbind despre au-
tenticitate transcrierii, ritmul nervos, gtfîit, în care se derulează întînt-
piările, evidențiind atmosfera de sufocare, priceperea cu care sînt rea-
lizate secvențele de coșmar, cu toate că în unele scene, ca acelea în
care sînt filmate „visele" lui Rascolnikov se apelează inutil la o recu-
zită kafkiană, dar în primul rînd, așa cum am spus la început, jocul
întrutotul remarcabil al interpreților, interpretarea magistrală pe care
o dă tînărul actor tui Raskolnikov, care arată, lucru rar atunci cînd e
86
vorba de transcrieri cinematografice, exact așa cum ni l-am închipuit
noi toți, care joacă, timp de aproape patru ore, fără să obosească o cli-
pă, care se menține, lucru teribil de dificil, într-o permanentă stare de
paroxism, în acea stare limită pe care-i i-o cere rolul fără să devină
o clipă monoton, sau monocord, realiztnd, ctt o rară pricepere, momen-
tele „penibile", leșinurile, cu ochii peste cap, tremurai din cauza fri-
gurilor, îngenunchierele pline dc pocăință, fiind întotdeauna sublim și
niciodată ridicol, acest actor care arată splendid, cu ochii lui de vizio-
nar, care îmi amintesc de Rimbaud! Pentru Smoktunovski cred că nu mai
pot exista superlative. Păcat că partiturile feminine au fost susținute
cu mai puțină strălucire, excepttnd-o bineînțeles pe M. Bulgacova, una
din excelentele artiste pe care cinematografia sovietică ni le-a dat în
ultimul timp. Am putea avea de asemenea unele rezerve cu privire la
felul în care e conceput Svidrogailov actorul estompmd puțin „nebunia"
disolvantă a personajului, dtndu-ne oarecum impresia că vine din altă
parte, printr-un joc care ni se pare că hm se integrează viziunii regizo-
rale.
Ion Brad :
„ORGA DE MESTECENI1 *)
In aparență, ultima carte a lui Ion
Brad nu aduce nimic nou în ceea ce
privește substanța poeziei, maniera sau
atitudinea poetului, Aceeași predilecție
pentru temele perene, etern umane, ace-
lași cult al formelor echilibrate, lipsite
de ambiguități, de o clasică armonie și
chiar muzicalitate, aceeași combustie
calmă, dar de mare și constantă inten-
sitate. Un articol recent — acela sem-
nat de Aurel Martin în „România lite-
rară" (38/70) — îl definește pe Ion
Brad, chiar din titlu, „un neoclasic"
și, fără îndoială, nimeni n-ar putea
obiecta, cu atît mai mult, cu cit ultimul
volum confirmă într-adevăr această con-
cluzie.
Fidelitatea față dc sine însuși, față
de propriul timbru, la care a ajuns
poate după înoclungă și intimă trudă,
este un atribut care nu ) onorează decît
pc scriitorul matur. (E vorba desigur
de maturitatea artistică, deoarece, dacă
e să ne luăm după maturitatea biolo-
gică, descoperim cu stupoare că sînt
destui aceia care, cu timple argintii
fiind, suferă încă influența giruetei și
practică, în mod manifest sau nu, ceea
ce Paul Anghel numea atît de salutar
„genul confuz" — vd. „Contemporanul",
43/70). Și e atît dc stenic sentimentul
pe care ți-1 dă conștiința că și în litera-
tura neamului tău — chiar și în litera-
tura strict contemporană a neamului
tău — există o sumă de asemenea ma-
turități artistice la care te poți întoarce
oricînd ca la o mamă, ca la o matcă,
pentru că le regăsești mereu, insule cu
teren sigur și climat fertil, dc care sc
sparg, mici sau mari, toate valurile
(căci — s-a mai zis doar — ce c val
ca valul.,.)
Patriotismul lui Ion Brad — senti-
mentul fundamental al oricărei conști-
ințe lucide —- fără să se rotească cu
acea aprigă incrinocnarc care îl prinde
atît de bine pe un Mihai Beniuc bună-
oară — nu este mai puțin patetic și
nici mat puțin autentic:
„De teamă să nu înviem
Ne-au risipit cetățile, ne-au ucis altarele,
Toate frumusețile, ca-ntr-un blestem,
Ni le-au schilodit. Și-am rămas doar cu
soarele.
*) Ed. Dacia, Cluj. I97D.
cărți
reviste
*
Din el ne-am croit poteci in pădureț
în munte.
Am podidit cu lacrimi și spice cimpia,
Lîngă vetre mărunte
Am logodit timpul cu statornicia.
Dacă te uiți bine-apoi
In pietre, nemuritori, sîntem noi, numai
noi."
(Terra Daciae)
Acestea însă sînt coordonate perma-
nente, depistabile și în volumele ante-
rioare ale lui Ion Brad. Orga de meste-
ceni, față de acele volume, aduce totuși,
pentru lectorul familiarizat cu opera
poetului, și unele discrete, dar adevărate
și — aș zice chiar — dramatice sonori-
tăți noi. Nu e vorba de acele peri fraze
ale nostalgiei, vizibile și în poezia de
pînă acum, prezente și în acest volum:
„drumuri fără întoarceri", „săgețile co-
corilor plccind" ș. a„ care, la urma ur-
melor, sînt destul de superficiale și de
oarecari. E vorba însă aici de o agravare
a nostalgiei, de o convertire a ei La triste-
țea de diverse nuanțe, ajungind pînă la ne-
liniște. Căci ce altceva decît neliniștea poa-
te fi ceea cc se insinuează chiar șî într-o
poezie precum La Histria:
„Zadarnic bat, degeaba strig,
E numai istoric și frig,
Numai amfore sparte, cu buze subțiri
Sărutate dc amintiri,
Numai capiteluri, coloane frinte, bătrini
înțelepți |'
Al căror cuvînt zadarnic l-aștepți
Cu urechea lipită de golul ușii —
In agora văzduhului se sfădesc pescă-
rușii."
în toate acestea, cred vorbește Tim-
pul, adică acel „mezzo del cămin" carc
dă și titlul uneia dintre poezii. Poetul
s-a văzut ajuns la acel loc aflat la
cumpăna apelor din care nimeni nu
poate pleca fără a privi în urmă, cu
tot ceea ce decurge din acest gest, și
88
fără a încerca să distingă ceva înainte:
„Limpede ceas ori uitare ? / Timp înțe-
les ori mirări ? / Sîntem în vîrsta ce
doare / De muguri prea mulți, dontre-
bări..." ( Anotimp incert). întrebările
îl înconjoară, dansînd tulburător, ca
flăcările de pe comori : „Copaci dc sti-
clă, fanteziștl, / Copaci de-o noapte, în-
ghețați, / Cînd tu exiști / Și brațe mari
în vînturi zbați / Copaci statornici, des-
cărnați, / Ca dup-o dragoste de triști,
/ De ce pc nume mă strigați! ?“
(Întrebare de iarnă).
Agravarea nostalgiei, cu toate nuan-
țele ei, ți sporul de neliniște care mar-
chează acest volum sc află totodată
intr-o intimă relație cu un remarcabil
spor de reflexivitate, Răsfrîngcrea în
sine, ecourile lungi ale întrebărilor pe
care le scot în cale anii sînt sesizabile
și în poezii precum mai sus citata La
Histria (dar și în altele, în care patrio
tismui. dc foarte buna calitate, retuzîn
du-se retorismului și locului comun,
este sugerat cu o expresivă discreție.
Cu atît mai evidentă apare această re-
flexivitate în uncie foarte frumoase
piese de meditație intimă: „Trimit în
nisip I Sînt vietate marină / Fără cu-
vint, fără chip, / Speriat în lumină. / /
Greu ne tîrîm / Unul spre altul: /
Neliniștitul, lumescul tărîm / Și sele-
narul, înaltul, / / Ceasul rîvnit, mult
prea rîvnit, / N-o să mai vie, / Peste
nisipuri, cu albul cuțit, / Pescărușul nu
știu ce scrie." (Nisip).
Ultimele șase poezii ale volumului,
produse tipice ale literaturii lirice dc
voiaj, deși corecte (sau, poate, tocmai
pentru ca sînt prea corecte) nu mă
solicită. Caligrafice și cuminți, dau
impresie dc „ddjă vu“. Dacă poetul ar
fi avut tăria să renunțe la ele, volumul,
în ansamblul lui, ar fi cîștigat în omo-
genitate.
RADU CIOBANU
Perpessicius :
„MEMORIAL DE ZIARISTICA"
Scriitorul Perpessicius a întrunit într-
un volum intitulat Memorial de ziaris-
tică o selecție de o sută cincizeci de
articole, reproduse din presa anilor
1927—1933 șt grupate în funcție dc vari-
ata lor tematică în douăsprezece capi-
tole.
Ziaristica românească se mîndrește
cu faptul că prinlrc slujitorii ei devo-
•) Editura Mlnerva, 1970.
tați sc numără mulți cărturari dc sea-
mă care, prin vocația lor, s-au impus Ia
loc de frunte de preferință în alte ramuri
ale scrisului. în introducerea intitulată In
loc de prefață, autorul enumeră cîteva
nume reprezentative din falanga de scrii-
tori care, n-au ezitat sădi îndrepte cuvîn-
tul către conștiința publică. Cei mai mul-
ți dintre aceștia și-au atras fulgerele gu-
vernanților atotputernici pentru curajul
lor civic, pentru iubirea lor de oameni
sau chiar pentru mărunte reflexii înțe-
lepte, manifestări care după caz erau la
fel dc ostii primite de monopoliștii tre-
burilor publice de atunci.
Rcfcrindu-se la începutul secolului no-
stru. avizatul istoriograf consideră drept
cap de coloană a „ziarismului nostru
de sorginte scriitoricească" pe Nicolae
lorga, „ctitor fără egal, după Eminescu",
urmat de (reproducem) : Octavum Go-
ga, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Gala
Galaction, Mihail Sadoveanu, Victor Ef-
limiu, Ion Vinea, ion Pas, Camil Petres-
cu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Pompi-
tiu Constantinescu, Serbau Cioculescu,
Geo Bogza, Zaltaria Stancu, Tudor Teo-
dorescu-Braniște, Eugen Jebeleanu, De-
mostene Botez adăugind „și desigur lis-
ta nu e încheiată".
Istoria _ gazetăriei românești nu va
putea omite nici numele Perpessicius.
Preponderența mărturisirilor unor a-
firmări intense, cuprinse în acest prim
volum, sînt impulsionate de probleme
literare ți culturale la ordinea zilei, ur-
mate la mică distanță de atitudini poli-
tice și dc meditări în legătură cu atît
de vitregita școală a vremii, pe care
scriitorul a servit-o ani dc zile ca pro-
fesor. Alături dc aceste preocupări car-
dinale, cauza mizeră a salariaților, a
pensionarilor și în special a victimelor
primului război mondial, actualități so-
ciale grave, îi erau mereu aproape de
inimă.
Dacă autorul recenziilor din cunoscu-
tul Jurnal de lector consemnate în di-
verse publicații, timp de multe decenii,
n-a cunoscut violența de limbaj și s-a
impus prin judecăți chibzuite, de multe
ori binevoitoare, ziaristul Fepcssicius
nu și-a putut reține indignarea împo-
triva torentului de abuzuri de fraude și
farse publice. In asemenea cazuri, omul
blind, intelectualul obișnuit cu senina
liniște a bibliotecilor, a replicat cu șar-
je pamfletare virulente, arătînd că știe
să despice firul în patru și să sfîrtece
„mușamale și flamuri", noțiuni de ran-
guri diferite, contradictorii, dar deva-
lorizate și aduse la același numitor de
practicile politicii timpului.
89
Adeseori, articolele de gazetă, inspi-
rate din actualitatea imediată, iși pierd
interesul pentru posteritate devenind
a doua zi simple efemeride înmormîn-
tale în paginile prăfuite din arhive. Se-
lecțiile lui Pepcrssicius turnat inițial în
plumb acum patru decenii, înr-un cli-
mat și ambianță socială diferită — stră-
bătute dc îndemnuri lucide de mora-
lizare, îndreptate și înnoire — înfruntă
timpul.
GEORGE C. BOGDAN
Coman Șova :
„ASTRUL NIMĂNUI *)
Apărut sporadic prin revistele lite-
rare, (Luceafărul”, „România literară",
„Orizont", .Amfiteatru"), Coman Șova
debutează în volum cu „Astrul nimă-
nui" într-o zodie bună. Bună pentru că
traiectoriile lirice trase dc Nichita Stă-
nescu sau Ion Gheorghe, Adrian Păune-
scu sau Leonid Dimov, încoronează ma-
gistral deceniul șapte. Atent la cuceririle
poetice contemporane și înzestrat cu
pătrundere acută în fenomenele actu-
ale, Coman Șova invită lucid la dense
interiorizări, dense ca însuși limbajul pe
care îl vehiculează. Cultivînd tocmai o
poezie dc scurtă respirație, plină de
semnificații, poetul comentează într-alt
mod sensul „stelei fără nume", al meni-
rii artistului ale cărui raze, izvorînd din-
tr-o sevă plenară, se-ntorc tot acolo spre
a contribui la marele tezaur al țarii.
Filtrate deci printr-0 permanentă ne-
liniște și dăruire, aceste raze, ca răs-
frângere estetică, aduc pe pămînt mira-
jul unor adîncimi tăcute ca pe niște
comori dc suflet și idee.
.Astrul nimănui", deși ar părea se-
cretul unei metafore nu este decît pu-
terea eului de a sc dizolva în mulțime,
trimițînd ecouri de muzică abia percep-
tibilă în cosmogonia umană. Retortele
visului primesc aici cu o îngemănată
împletire de nuanțe întrebările lumii,
zbaterea existențială fortifietnd planu-
rile emoției pînă Ia esență.
Și atunci cînd ușoare influențe, vezi
obsesia repetiției torențiale din Adrian
Păunescu, îl pîndesc de după cortina
unei imagini, motivul autentic triumfă,
ca-n poezia „Gri", Coman Șova știe că
vibrația începe unde rădăcina se trans-
forma în aripă, unde copacii neștiutori
•) Versuri. Edituri Emineicu, 1970.
90
își dizolvă bijuteriile pe altarul toamnei.
E o mișcare a inimii subtil reținută, o
avalanșă de senzații nezgomotoase care
trec din emoție în problematizarea ei. Se
succed căden dc cuvinte, într-o planifi-
cată cascadă, se împletesc sensuri care
abia tremură sub armura lexicală, așa
îneît poetul stăpîn pe lumina și umbra
cuvintelor se-nureaptă spre zonele ine-
fabilului, ca-ntr-o vmătoare imaginară în
care nu ținta e totul, ci vinătoarea în
sine. Debutul poetic a! lui Coman Șova
seamănă desigur cu expresia maturită-
ții pe buzele unui copil sever, care din-
tr-o dată, devenind in atingere cu lu-
mea, o uimește, și e uimit de ea, nu
numai la modul contemplare.
DAMIAN URECHE
Domnița Văduva :
„PEISAJE"
Mulțimea volumelor de versuri, edita-
te după criterii greu dc descifrat, deși
pun în circulație nu puține nume de
temei, rareori dau ocazia să sc poată re-
marca aroma de vis a vreunui talent
liric autentic. Sînt flori minuscule care
nu înflor niciodată, stinse prematur fără
sevă sau strivite dc ierburi. Feminitatea
sc revelează îndeobște prin meandrele
capricioase și subterane ale sentimen-
tului, însă de cînd femeile, mimind agre-
sîvitatea iconoclastă a poeților mo-,
derni, renunță la vibrația interioară a
afectivității, lirica lor, neconvingătoare,
șchiopătează împiedecată in hăitișul sterp
al cuvintelor, fără să mai exprime un
mesaj tulburător al ființei lor intime.
Volumul Domniței Văduva, din păcate,
nu face excepție, chiar dacă, uneon, pare
a avea ceva de spus. Ceva personal, ti-
mid, neliniștitor, meditativ, ca niște
„miresme uscate deasupra anotimpurilor
semințe sufocate-n buruieni", cum ar fi
versurile: „Mic gînduf umed, cefuri verzi
îl string, / II sapă strîmb ispitele și
sarea / Se surpă echilibrul desferecat,
și-i sorb f Cascade de nisipuri mișcă-
toare’ (Pieziș treci).
Influențată de stilul meditațiilor lui
Blaga, dar nu și de profunzimea trăirii lui
subiective. Domnița Văduva vrea să epa-
teze prin curajul cinic al unor asociații
dc cuvinte și reprezentări bizare, ca:
„Limpedea nedumerire”, „să dispar la ră-
dăcina nașterilor mele’ (Rugă); „copți
păianjenii se strlng în cruciade’ (Săra-
că vremea); ,,-n jurul stafiilor de ben-

zind, virgine întîrziate string între pulpe
ultimul crîmpei de vis — uscat vis, stă-
tut busuioc" (Peisaj citadin); „înfige-mi
capu-n plopul din răscruci, prin gura
descărnată prelung vîntul să treacă";
„duhnește putred Intui sub zalele încinse'
(Peisaj); „pedepsitoare liniști se vestesc
cind umed, colcăind,-se-ntind spre ce-
ruri viermii" (Nu-i timpul) etc. Obseda-
tă de unele cuvinte (rădăcini, _ iarbă,
pași) autoarea nu le prinde semnificația
lirică, decît poate în versuri în care ex-
primă sentimentul unui eveniment real
(moartea tatălui său), Cuvintul iz (=gust
particular) e folosit, în schimb, și atunci
cind nu trebuie :„iz de ciprit se-aprin-
de“ (Ru^ă), „tz de nestatornică drepta-
te" (Nu-i timpul).
Sitnțindu-se, prea de timpuriu, „ruină
de acorduri1' și voind să se strecoare
— cum singură mărturisește — prin
„lumina unsuroasă a neșansei", Domnița
Văduva sa grăbit, cred, să-și publice
un volum de versuri, in care „cad vor-
bele sonori zîndu-și zgura". Insuccesul
său nu constă în „neșansa" și nici „bles-
temata marc moartă" a călătoriei ima-
ginare spre poezie, ci în atitudinea
nefirească și nepotrivită dc pesimism,
de cinism grotesc, substituind grația
sentimentului și muzica ce în „deseîn-
tece de iarbă" nu „asudă pe sub cruci",
ci „peste toate — „visează frumusețe".
NICOLAE ȚIR1OI
I kana Mâlăncioiu :
„CĂTRE IERONIM"
în paginile ei cele mai autentice, poe-
zia Ilenei Mălăncioiu se remarcă prin-
ir-o economie și simplitate a mijloace-
lor aproape clasică (dc unde și cultivarea
unor formule prozodice consacrate). O
poezie nudă, adică, lipsită de ostentație
și teribilismul unor colegi de generație,
care trădează însă o gîndire logică, per-
ceptivă echilibrată, ce face din limpidi-
tatea versului o virtute. Simplitatea im-
plică însă și primejdia penuriei de mij-
loace, a inconsistenței, a naivităților și
stingăciei în construcție, care, din.păcate,
nu lipsesc din poemele ci, mai 'ales a-
tunci cînd încearcă să scrie în vers li-
ber. Bună povestitoare (în Richard inimă
de Leu), cu un ascuțit simț al detaliului,
poeta nu depășește uneori stadiul pur
narai iv sau descriptiv al unor poezii ca
Obicei și Nașterea cerbului (sau a unor
încercări de pastel pe care ni le amintim
din prima ei plachetă, Pasărea tăiată,
(1967). Nașterea cerbului și, uneori.Boul
jupuit, dincolo de delicatețe feminină,
impresionabilă, fac apel la anumite efec-
te de ordin sentimental, la îndemîna
oricui. Este adevărat că Ileana Mălăn-
cioiu vine in poezie cu memoria încă
proaspătă, obsesivă, a satului (așa cum
mărturisea in volumul ei anterior:
„Parc-am luat neliniștea din Vlașca / Pcn-
tr-un coș de mere burdușite / S-o ascund
în casa părintească / Și de zece ani cîți
sînt de-atunci / Umblă șesul să mă ur-
mărescă". — întoarcere) și probabil dc
aceea substanța imediată a poeziilor ei
este un peisaj agrest, o realitate aspră,
bărbătească. Mai mult, o poezie cum
c Ursul, dincolo de senzualismul ei pe
alocuri dubios, proclamă metaforic ne
cesitatca restabilirii contactului cu aceas-
tă realitate, ca un fel de terapie revita-
lizanlă. Dar'cele mai reușite poeme ale
sale sînt acelea care îmbogățesc sem-
nificația imediată a realului prin capa-
citatea lor dc sugestie. Satul este integ-
rat într-o viziune aproape mitică, mai
apropiată formației filozofice a poetei.
Realității descrise i se găsește o cores-
pondentă interioară, în sufletul poetei
(dar mecanismul prin care se realizează
acest lucru, un fel de paralelism tema-
tic, ni se parc uneori prea simplist, ca
înPasdrea din geam sau Cintecul cucu-
lui). Mai reușite sînt poeziile în care
fiecare detaliu devine semnificativ nu
numai în planul subiectiv al poetei, dar
și într-unul obictiv, ideatic, circumscriind
o veritabilă teorie a existenței. în spa-
tele detaliilor descriptive intuim o co-
ren(ă interioară, o cscnțializarc a reali-
tăți s-o acceptăm dc dragul jocului (și
metaforă, Este exemplul poemelor Drum
(tratată asemănător și în volumul dina-
inte) sau Iluzionism, un fel de meditație
printre rînduri asupra unei drame de
ideal: falsa realitate pe care sîntem ten-
tați s-o acceptăm de dragul jocului (și
poeta ne avertizează asupra primejdii-
lor care se ascund sub aparența de can-
doare a oricărui joc), ca apoi să dis-
trugem și acel sîmbure de adevăr pe
care-l conține, prin repetarea stereotipă
a acelorași gesturi. (Copilul care execută
un număr de iluzionism sub cupola
circului, „îmi pune-aceași rimă în cîr-
lig / Și prinde rînd pe rînd același peș-
te (...) t Apoi ar trebui să-l pună-n
apă, ! Dar undița se zbate șî mai tare
/ Și noi aplaudăm să mai rămînă / Iar
peștele îi moare-n buzunare".).
Un grup aparte îl constituie poeziile
care rcscriu istoria sau anumite teme liv-
rești bine cunoscute (am spune prea bine
cunoscute) apelind la imaginația adesea
fabuloasă a poetei (ca în acea veritabilă
91
baladă fantastică care este Richard
inimă de Leu), Autoarea visează cu ochii
deschiși o posibilă reinterpretare a unor
roluri celebre cum sînt acelea ale lui
Lenore, Grimhilda sau Ondina. Este și
acesta un fel de joc care respectă can-
dorile copilăriei, dar poate nu-și ascun-
de o anumită nostalgie a celei care a
pierdut totuși regulile jocului, sau care
e prea lucidă pentru a mai crede în ele.
Intre ea și eroii dc care a încercat să
se apropie pînă la identificare, învățîn-
du-le partitura, sc interpune conștiința
timpului (Aureftan împăratul sau On-
dina „Din acea clipă zeii au hotărît să
uit / Dar stau pe malul apei și strig
fără să știu. / Ce cavaler frumos,, ce
mult l-aș fi iubit i Dacă l-aș fi întilnit
cînd era viu.’} Mi se pare de altfel că
toată erotica Ilenei Mălăncioiu c tra-
versată de o serie de imposibilități. Dra-
gostea mai este, ca și în primul volum,
un joc „de-a baba-oarba" cu neantul, cu
o vîrslă a incertitudinilor'(azi mai mult
mimată decît reală) sau imposibilitatea
identificării absolute a celor doi parte-
neri (Un fel de chemare). întreg ciclul
lui Ieronim, incomplet încă — judecind
după noile poeme pc aceeași temă pu-
blicate în presa literară, stă sub semnul
unei tensiuni dramatice din care nu lip-
sesc și unele accente funeste: „Patul
meu, Ieronim, cu stîlpi negri împrejmuit
este I Din greșeală m-am culcat în cl
în noaptea aceea / încet il trăgeau zece
cai, / Nimeni nu știa încotro mă duceau.
I Alăturea numai tu plîngeai." (Aripă
de vrabie) E fascinantă aici alăturarea
unui erou fabulos, aproape oniric, „cu
timpla strimbă", „un ochi de sticlă al-
bastră" și „trupul din bucăți" (poate
o reminiscență a imaginației febrile dc
copil, cînd poeta visa să fie iubită de
smei) și o feminitate aproape virilă, pli-
nă de inițiativă, a cărei menire este
să revitalizeze partenerul ci masculin,
să-i redea integritatea fizică și spiritu-
ală (vezi Singe de urs sau Richard Ini-
mă de Leu). Sînt rare metaforele, dar
dc o uimitoare prospețime („O lumină
dinăuntru și-o lumină dinafară i Lasă
coastele să facă cercuri albe de răcoa-
re..., Boul jupuit) pentru a regreta că
Ileana Mălăncioiu nu are mai des acest
curaj imagistic. E remarcabilă la această
poetă delicatețea cu care stilizează anu-
mite clemente folclorice, creind un spa-
țiu poetic de un lirism discret, desăvâr-
șit, aproape mioritic, (ca în poeziile
AfciMe timpului, Am semănat cu frun-
za, Gheorghe cu roata).
Un volum, în ansamblu superior celui
dinainte, deși nc face să regretăm ab-
sența unor poezii de felul mai vechilor
Afdrtuțirire, Sturionii sau Te aștept, care
avem impresia că o reprezintă mai fidel.
MARCEL CORNIȘPOP
IZVOARE FOLCLORICE ȘI
CREAȚIE ORIGINALA*)
Două direcții de cercetare pot fi pre-
supuse, ca primordiale, în studierea zo-
nelor de interferență a literaturii popu-
lare cu cea cultă: una dinspre folclor
spre literatura cultă și una, cea folclo-
rică. Dicotomia e pur „didactică", în-
trucit îmbinarea acestor direcții, am zi-
ce prin pulsații reciproce.este necesară,
ea rcproducînd, astfel, în planul comen-
tariului critic, interferența elementului
popular cu cel cult din plasma actului
artistic însuși. Această mixtură, conver-
tită, cum se întimplă adeseori, din dat
real în dat metodologic de cercetare, tre-
buie observată deci, In noua ci funcțio-
nalitate, cu rigoare dar și cu variate
nuanțări care să-i păstreze flexibilitatea
„naturală1', lucru Ce se intîmplă în toate
cele șapte studii ale volumului. Evident,
nu în ele se produce, întîia oară in cri-
tica literară românească, fericita întru-
nire a tuturor virtuților acestei metode.
Lucrări care să surprindă inefabilul pe-
netrației clementului folcloric în litera-
tura cultă sau scris destule la noi și
pe cele mai importante le amintește, de
altfel, Ovidiu Papadima în cele „Cîteva
lămuriri" care deschid volumul. Dar ceea
ce ni se pare demn de Subliniat e că
cercetările din cartea de față au prins,
în mod diferențiat însă, pentru fiecare
scriitor studiat, justa măsură a inter-
ferărilor celor două planuri și, în con-
secință, dreapta pondere în solicitarea
uncia sau alteia dintre căile de investi-
gație ale metodei discutate. Și dacă prin
aceasta ele nu-și pot asuma meritul în-
tiictății, nu c mai adevărat că, datorită
lor, pragul valoric al cercetărilor de a-
cest gen devine și mai bine delimitat.
Comuniunea spiritului „cult" cu cel
folcloric cunoaște stadii diferite de rea-
lizare, La extremități se situează simp-
lele prelucrări sau imitațiile superficiale
(Alecsandri. Coșbuc, Sadoveanu, în cîteva
prelucrări, cf, p, 14—20), iar de alta,
transsubstanțicnic estetice ale culturii
populare (Eminescu, Blaga), ca să folo-
sim un termen din studiul lui I. Oprișan,
Lucian Blaga și transsubstanfierea este-
* institutul de istorie și teorie Iii, G. Cdh-
nescur Ed. Acad. R S.R, București 1970.
92
tică a culturi populare. Intre aceste punc-
te dc hotărnicie există o multitudine de
alte ipostaze și fiecare lucrare din volum
este revelatoare în acest sens. în mod
concret, procesul acesta dc infuzie a ele-
mentului folcloric in opera literară se
realizează pc diverse căi, care ar putea
fi următoarele (după I. Oprișan): cle-
mentul folcloric cu funcție de element
disparat dc construcție, procedee folclo-
rice de realizare artistică, structuri con-
forme cu prozodia populară, „prelucra-
rea" motivelor folclorice, crearea dc sîmîli
folclorici. Ar mai trebui adăugate faptele
lingvistice dc proveniență populară. Nu
este vorba, bineințeles, de utilizarea dis-
parată, a acestor procedee, ci de con-fu-
ziunea lor în structura formală și ideolo-
gică a operei literare. O sacrificare
valorică a acestor procedee este însă po-
sibilă și chiar necesară pentru înțelege-
rea modului în care elementul cult trans-
gresează elementul folcloric- Astfel, si-
miUi folclorici (termenul e al lui. Ovidiu
Papadima), prin potențare filozofică, par
a se situa în fruntea acestei ierarhizări,
fie că aceste vorbe de cristalizarea lor
într-o întreagă operă, fie că se consti;
luie doar ca părți ale unei construcții
literare,
Tn funcție de aceste date, care, de alt-
fel, sc deduc din însăși substanța volu-
mului lucrările semnate dc I, Oprișan,
Rolul cărților populare în opera lui Mi-
hai Sadoveanu și Viorica Nișcov, Inspira-
rafie folclorică in proza lut Gala Galac-
tion, pot fi orânduite între cercetările
ce vizează operele de prelucrare folclo-
rică, în vreme ce mai sus citatul studiu
despre Blaga, a lui I, Oprișan, năzuiește
și izbutește, să ilumineze căile complexe
prin care viziunea folclorică, românească
despre lume a fost transsubslanțială
estetic (și deci filozofic) în opera poetu-
lui ardelean, între aceste cadre și exem-
plificînd parcă diversele stadii de asimi-
lare a folclorului în literatura cultă, pot
fi Încadrate celelalte cercetări, aparți-
nind lui Emil Mânu, Sinteze folclorice
in poezia lui Octavian Goga, Ovidiu Pa-
padima Jtinerariile poeziei lui Ion Pillat,
Viorica Nișcov Folclorul în poezia lui
Ion Barbu, George Muntean, Voiculescu
— orizontul folcloric al scrisului său.
Dintr-un punct dc vedere, studiile lui
Emil Mânu, cele ale Vloricăi Nișcov, pre-
cum și cel Semnal dc George Muntean,
sînt, poate, cel mai exact circumscrise
ideii directoare a culegerii. In schimb,
ampla lucrare a lui Ovidiu Papadima, și
exegeza blagiană datorată lui I. Oprișan
devansează cu mult simpla chestionare,
cu aplicație concretă, a raportului crea-
ție folclorică-creație cultă, constituindu se
în adevărate eseuri, cu întinse digresi-
uni de istorie literară și sociologie lite-
rară (de fapt, și studiul lui Emil Mânu
poate fi încadrat aici).
Peste toate aceste elemente de meto-
dologie și structurare internă, fiecare
lucrare reține atenția prin densitate ide-
atică. Am putea face numeroase trimi-
teri la un text sau altul, dar n-am reuși
să dăm nici măcar o imagine aproxima-
tivă și de interpretare, nouă în multe lo-
curi, pe care volumul o etalează, la o lec-
tură atentă, ca pe o marcă a valorii sale.
SERGIU DRINCU
„METAMORPHOSES", NlîMERO
SPECIAL XIII—XIV 1970
Revista franceză de poezie Afetamor-
phoses, vizind o cuprindere largă a crea-
ției lirice actuale, ne oferă totdeauna,
pc lingă o lectură elevată, și cunoașterea
comparlivă a tendințelor liricii de azi
din diferite zone geografice și, deci, spi-
rituale. Numărul special XIII—XIV de
care ne ocupăm, cuprinde pe 140 de pa-
gini, consistente grupate din poezia fran-
ceză, catalonă și americană, acestea din
urmă atit în original cît și în traducere.
Poezia catalonă prezentă in acest nu-
măr sc distinge prin limpiditatea dicțiu-
nii și prin fervoarea mesajului revolu-
ționar. Remarcăm tonul de o cuceritoare
sinceritate al tinerei poete Colonia Ideal,
stilul deconcertant de ncimpodobit cu
care Joan Colomines cîntă solidaritatea
cu lupta poporului vietnamez, temă tra-
tată într-o modalitate mai nervoasă și
mai incisivă de Joaquim Horta.
Grupajul de poezie americană alcătu-
it dc Janinc Milaud se caracterizează,
dimpotrivă, prin căutarea unui efect de
distanțare, realizat printr-o fantezie iro-
nică. lată un fragment rcprezenlativ din
poezia Darul de Jack Anderson : „Mîna
mea, cred, a fost înlocuită / Cu cea a
unui manechin / — E chiar solzoasă Ia
încheieturi — / Iar tu, o știu, ai făcut
/ Dintr-o păpușă din pod mandatara ta".
Poezie franceză, firește mult mai am-
plu reprezentată, preferă, în general, in-
cifrarea neliniștilor într-o scriitură elip-
tică, adesea criptică. A alcătui un număr
dublu de poezie, exclusiv contemporană
și în mare majoritate inedită, este o
Întreprindere temerară și Mefamorpho-
tes, in ciuda calității indeniabile a tutu-
ror textelor, produce totuși, la capătul ce-
lor 80 dc pagini de poezie franceză un oare-
93
carc sentiment de suprasaț letale, pe care
vechea noastră stima pentru această re-
vistă nc împiedică să-l ascundem. Se
pare că în Franța, ca ți la noi_ de altfel,
se scrie și se publica azi uimitor de
multă poezie bună, dar întrucîtva indis-
tinctă, din care se ridică cîteva voci ex-
cepționale, dar nici un curent novator
îndrăzneț. Tabloul liricii franceze actu-
ale oferit de Metamorphoses XIII—XIV
arată mai ales procesul de conștientizare
a tradiției suprarealiste. Poeții și poetele
un fel dc „subconștient fictiv", în carc
spontaneitatea dicteului automatic a fost
înlocuită cu intenționalitatea lucidă a
actului poetic, avînd ca rezultat o linie
stilistică mai pură, un intelectualism
mai pronunțat și o emoție mai filtrată,
dar nu inventează nici figuri stilistice
esențialmente noi, nici obiect nou al
poeziei.
Vocile excepționale despre care vor-
beam sînt, în acest număr al revistei,
după gustul nostru personal. Oleg îbra-
hirnoff și Hubert Lucot. Poemul Luarea
puterii dc O. Ibrahimoff, organizează un
vast spațiu alb, moștenit desigur dc Ia
Mallarmc, printr-o grafică de sorginte
expresionistă ce impune, subliniat, șo-
cant, enunțuri poetice tinzind spre o e-
scnțializarc fenomenologică, dar struc-
turate astfel îneît, incitînd la multiple
variante dc lectură, odată cu o ambigui-
tate generatoare de emoție, să dea poe-
mului o tensiune dialectică de marc dra-
matism interior. Hubert Lucot, în spa-
țiul grafic dens, compact, al poemului
in proză, corespunzind unui spațiu ima-
ginar de bric-a-brac interior, cu imagini
concrete, individualizate, cu un puter-
nic impact dc zone temporale și de ni-
vele de conștiință, constituie în fond o
punere în chestiune lirică a realității
contemporane occidentale. Poetul iți de-
finește astfel metoda : „Materie fragmen-
tată neregulat, căreia cu regularitate îi
prelungesc chipul, clasînd, organizînd re-
pertoriu, repere sau calendar (...) frag-
mentez și regrupez fragmente într-o
succesiune „gîndită"."
Metamorphoses XIII—XIV constituie
o mărturie, impresionantă prin succese
dar ți prin dificultățile dcscemabile, a
creației lirice actuale de a realiza voca-
ția de totdeauna a poeziei: a se depăși
mereu pc sine, răspunzînd epocii nu ca
un ecou tardiv, ci ca o forță transforma-
toare. Sau, cu inspiratele cuvinte ale lui
Robert Guyon : „De la cunoaștere la cîn-
tcc / spațiul unei imagini / Oedip orb e
mai puțin de plîns decît Orfeu mut".
ALEXANDRA INDRIEȘ
Romulus Cojocarii:
„PUNCT CĂZUT"
lată un nume care în constelația poc
ziei tinere nu a sunat prea tare: Romu-
lus Cbjocaru. De aceea, poate, debutul
său cu cartea „Punct căzut”, la Editura
tineretului, nu a stîmit comentariile Cu
venite. Poate doar Dumitru Micu în „Ro-
mânia literară" a surprins cîteva din
trăsăturile sensibil autentice ale poe-
tului. Pentru că această carte e unică
în felul ei, nu atît prin autumnalistnul
bachic, cît, maî ales, prin libertatea cu
care autorul îți dizolvă tăcerile în cu
vînt și strigătul în metaforă, Introver
tirile sale capătă, de aceea, o nuanță
de acută trimitere la existență, la com-
parații între ins și obiect, între lumea
dinăuntru și cea dinafară. Chiar și „bles
temele erotice" capătă la Romulus Cojo
caru un tragism esenian, intre mirajul
gingășiei și gravitate, precum în „Cău
tare", „Renunțare" și Blestem lui F. A."
Poetul e un explosiv în sensul bun al
cuvintului, dînd expresiei poetice și fiu
xului liric vitalitate și savoarea, a lî
Villon :
Strig tîlharul cel pustiu
Răspîndit pe tindă, casă.
Blestemat ți mort să fiu
Dacă norul nu-i mătasă.
(Miraje, p. 43)
într-o oarecare măsură năvala tortn
tială a cuvintelor nc e întotdeauna în-
soțită dc unda inefabilă, limbajul devine
colțuros, luînd după sine mari aglome-
rări de intenții semantice, dar poate că
tocmai aceasta este linia specifică a
creației lui Romulus Cojacaru:
Din azur descresc furtuni
Fulgcrînd limanuri dure.
Spînzurată dc genunchi,
Mă inundă o pădure.
Vîrtejuri, p. 36)
Poetul nu e contemplativ, nici un pas-
telist, cum ar părea în unele poezii. Pei-
sajul interior se dislocă și dă naștere
unor arteziene exclamații care-i sînt pro-
prii, a Ică tu indu se astfel latura de rezis-
tență a creației sale — atitudinea. O
atitudine căreia-i rămîne fidel chiar ți n
acele scurte și concentrate balade ba-
chice, în care poetul se ajunge pe sine.
Pentru tăietura sigură în materia lim-
bajului, pentru nu puținele poezii de
viguros sondaj al eului, „Punct căzut'
ne prezintă un poet cu reale perspective.
DAM IAN URECHI
94
EXPOZIȚIE DE POEZIE ȘI
PICTURA
Natură lirică aptă să exprime și tn
culoare intensitatea sentimentelor uma-
ne, Damian Ureche afirmă în picturile
(însoțite de vers), expuse în ho/uî libră-
riei „Mihai Eminescu", o decentă hiera-
tică lipsită de ostentație. Prieten de tot-
deauna al pictorilor, poetul a simțit
nevoia asocierii expresiei poetice cu cea
plastică, în imagini de visare delicată,
care cu toate carențele de desfășurare
militează pentru un scris interior.
Pictura lui Damian Ureche oscilează
Intre figurativ și abstract, visul, imagi-
nația, îmbracă forme picturale, în care
culoarea devine determinată în sugera-
rea ansamblului, dispus în motive orna-
mentale ce generează sentimentul _ exis-
tenței, într-o viziune de decorativism
naiv, ideea germinației stărue în creația
poetului care reușește în aceste mici
picturi o atmosferă de mișcare latentă,
capabilă să izbucnească de sub densita-
tea pastei cromatice. („Starea de grație
a culorilor", „Tăcerea germinației").
Remarcabile prin organizarea suprafe-
țelor și prin forța de sugerare a ideii,
lucrările „Stele gemene", Elogiu nostal-
giei", „Cuib de munte" se înscriu ca
motive ce vizează timbrul afectiv. Deși
am accentuat aportul decisiv al culorii,
concepția lor funcțională nu este sufi-
cient de cristalizată.
Departe de a exprima judecăți de va-
loare asupra valențelor sale plastice ; sub-
liniem insă ineditul expoziției de poezie
și pictură, care afirmă frumusețea și
temeinicia preocupărilor acestui poet.
RADU MELNIC
„ALMANAHUL EDUCAȚIEI" —
CORIGENT LA LITERATURA
Ce poezii se pot pretinde unui „alma-
nah al educației" ? In primul rînd, poc-
zii bunc.u^or de memorizat, cu un bogat
conținut de idei, pe care educatorii (pă-
rinți sau cadre didactice) să Ie aibă la
indemînă spre a le oferi copiilor să le
recite cu diverse ocazii. Altfel nici nu
înfe/egem ros fu/ versurilor tntr-o aseme-
publicație de strictă specialitate.
miniaturi
critice
*
Sd vedem însă ce oferă, in acest sens,
„Almanahul educației" pe 1971, apărut
sub egida unui înalt for de învăfămint
— Institutul de științe pedagogice.
„Numtoarce capul înapoi / Ca să nu-ti
strivești sufletul, I Dar nici te-apropia
mai mult de mine, I Ca să nu te-nsinge-
reze I Bolovănoasele mele singurătăți"
— averfijea-d Jîotneo Dăseălescu în „poe-
zia" „Moment"; iar în „Revedere" afir-
mă: .Am ales atît cuvintele I ca să
te-ntlmpțn, I Incit f Dîndu-le de-o parte
pe cele nepotrivite f Nu mi-au mai rămas
de nicî-unele", RMnan și noi... fără
cuvinte în fața unor asemenea însăilări
șt trecem la pagina următoare, unde
L Măgureni ne comunici uh vcnimenf
formidabil: „Aseară, pe țărm, l .Mi-a
spus coptiui c-am încărunțit". In schimb,
începutul unei „poezii" de V. Drag^ea
este „profund" și... interogativ: „M-a
întrebat cineva I Unde-mi ascund dra-
gostea / De n-o știe nimenea ?" O atare
dilemă, evident, rămîne nedezlegată chiar
ți pentru cel mâi mare educatori
Mai departe, la pag. 109, găsim 4 poe-
zii de Ștefan Tita, Aici, tehnoredactorul,
conștient sau nu, i-a jucat autorului în
cauză un renghi, caligrafiind un 4 dt
toată pagina; căci 4 este exact și nota
ce-o merită poeziile, și nu numai cele
de la pagina respectivă, ci toate din cup-
rinsul almanhuluit De altfel, așa se în-
tinipM )vorba unui alt stihuitor prezent
în această alcătuire — Gft, Rădulescu).
cînd „te sprijini de nimic și te crezi"...
(poet — n. n ).
D. R.
95
I
EPIGRAME
*
Lui Mal iu Bogoe, care in Orizont nr, 9, a.c.( mi-a reproșat că nu am sare
in epigramă
Eu sare am — așa socot —
Chiar în scrieri originale.
Dar aricit aș vrea, nu pot
Să-fi împrumut și dumitale.
ION I. MIOC
Lui Ion Velican
Pe Velican din slavă de-l traduci
In românește-ar însemna „cel tnare“;
Din limba noastră însă de te-apuci
Ad tălmăci, dimensiune n-are 1
C. MIU-LERCA
Răspuns lui C, Miu-Lerca
Deși ești un poet recunoscut
Și versul fi-e fierbinte ca o lavă
Să te traduc defel eu n-arn putut,
Pentru că Miu-Lerca nu e-n... slavă!
Lui Mircea Șerbănescu, care la aparița cărții sale de proză scurtă Privind cine-
matografic a dat o recepție
„Proiectind* cartea în vin
ȘerMnescu fu divin,
Căci fiind vorba de plată
O făcu pe ecran... lată!
ION VELICAN
96
&

'OH
Redacția i
Timișoara
Piața V. Roaîlâ nr. 3
Telefon 3 1399
Administrația
București
Șos. Kiseletf nr. 10
Manuscrisele ți orice
corespondenți scrise
uteț pe o singuri parte
a hlrtlei cu indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
republicate nu șe
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1546
La întreprinderea
Poligrafica Banat,
Timișoara
Calea Aradului 1/A
R, S. România
Lei 7 —