ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA CUPRINSUL Semicentenarul Partidului Comunist Român ORIZONT: Călit în lupte și veșnic tînăr , WILLIAM MARIN; Contribuții la istoricul presei comuniste din Banat ...... VICTOR EFTIM1U: Noaptea pe Sena ... .15 VIRG1L CAR1ANOPOL: Din pădure........................'. 15 GABRIEI.A MELINESCU: Acvila, Exerciții de tragere cu arcul, Paradisul pierdut. Ralu, scumpa mea copilă. Baladă . . . ftf HORI A VASILESCU: Galeria cu basoreliefuri . .... 19 ANDREI A. LILLIN: Jocul de piatră, Pluton către Kore . . . . 24 AL, JEBELEANU: Ofrandă, Migra/ie, Mixaj . .... 25 DAMIAN URECHE: Calda mea Mare Neagră, A urca pe o rază, Dansul infidel al banilor, . .27 MIRCEA ȘERBĂNESCU: Dintre to{i șl toate, Pe o stradă cu castani . 30 TUDOR GEORGE; Sugestii pentru monumentul meu , . . .34 DIM. RACHICI: Iris, Bătrîn sentiment, Oră banală . . . .37 iRENE MOKKA : Cuvintele, * * * Tîrg de păsări, în românește de Angliei Dumbrăveanu ...... 38 ION LOTRF.ANU: Poem în vie. Exod ....... 40 PETRU M. HAȘ : Parc întins ........ 41 SIMION MIOC: Cronici, Tărîmuri și fantasme. Figuri de vitralii. . . 42 Atelier poetic ST£LA COR4,- Strig . ...................... 1OAN VASIU: Schiță autobiografică ......*« OCTAVI AN DOCLIN: Vulcan nestins , . . . . , Vț GEORGE NICOLOV7CI: Pescuitor de perle...................................... I CORINA SEGMAR: Cine mă știe 47 CONSTANTIN MILIȚESCU. Focuri muzicale . . îi RODICA COJOCARII: Alter ego....................................' 47 Din literatura universală EVGHENI EVTUȘENKO : Pcarl-Harbor, in românește de Ian Pipa și Greta Eschenasy ....... ax POEȚI CANADIENI MICHAEL YATES: Ectenie pentru muzica electronică . . . .5/ ALDEN NOWLAN: Imn lui Dionisos ...... 5/ BARBARA CARUSO: Fluturi ......................................, .52 LOU1S CORNIER ; L'histoire d'un peuple ...... 52 -MF MACPHERSON: Prin păduri ....... 52 ANDREAS SCHROEDER: Introducere . . . . . . 53 BERTRAM WARR: Sînt copii acolo, în amurg . . . .53 FRED COGSWELL; Rana și cicatricea ..... .54 ELDON GRIER: Quebec. în românește de ION CARAION. . .54 Cronica literară CORNEL UNGUREANU: Cornel Regman: „Cică niște cronicari, Mihai Ungheanu: „Campanii" ...... 55 ȘERBAN FOARȚA: O monografie Bacovia . . . . . . 60 1ON MAXIM: Dumitru Micu: „început de secol. Curente și sciitori „Estetica lui Lucian Blaga" . . . . . .62 Profiluri literare NICOLAE CIOBANU: A E. Baconsky: „De la lirismul contemplativ elegiac la crisparea tragică" (I) . . . . . * . 68 F. s e u ALEXANDRA JNDR1EȘ : Rigurosul inefabil . . . . .76 Cronica traducerilor IRINA GRIGORESCU :WALLACE STEVENS: „Lumea ca meditate" . . 81 Istorie ilterară-documente NICOLAE ȚIRIOI: Locul lui Victor Vlad Delamarina în literatira română ......... 83 OCT AVI AN METEA: Publicistica lui Vincen/iu Babeș . . .85 Cârțl-Reviste G. D: Ion Th. llea: poezii’ . . . . ... ȘERBAN FOARȚA : ion Sofia Manolescu : „Pînă unde pot mun. . . W CORNELIU NISTOR: Probleme de literatură comparată și socohgie literară . . ... • • • ' or i Ș. F: Clementina Voinescu: „Versuri" ...... Miniaturi critice AUREL COSMA: Bicentenarul nașterii lui C. D. Loga . . - DAMIAN URECHE: Festivalul național de poezie . . . . • H GHIȚA BALAN ȘERB AN: O publicistă fărancă...............................« CEZAR APREOTESEI: Exigentele articolelor istorice . . . . w Semicentenarul PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN CÂLIT ÎN LUPTE Șl VEȘNIC TÎNĂR Partidul și poporul au devenit un singur trup, o singură voință, tn cei cincizeci de ani de activitate, Partidul Comu- nist Român a condus victorios marile bătălii revoluționare ie clasă, a instaurat în România puterea clasei muncitoare tn alianță cu țărănimea și intelectualitatea, conduce cu suc- ces construirea societății socialiste, schimbînd din temelii 'ața țării și adeverind forța creatoare a marxism-leninismului. Congresul al X-lea a trasat noi sarcini mărețe, pe care oamenii muncii le duc la îndeplinire în ciuda greutăților cauzate de calamitățile naturale nemaipomenite abătute asup- ra pămîntului patriei. Răspunzind chemării partidului, între- gul popor depune eforturi pentru a înlătura efectele inunda- țiilor, pentru a îndeplini și depăși obiectivele puse în față de Congresul al X-lea al partidului. In inima fiecăruia dintre toi răsună actuale cuvintele rostite de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului: „Ne exprimăm convingerea că partidul nostru, călit în lupte, încercat în narea operă de edificare a noii ortnduiri, întregul popor, mimat de idealurile socialismului, își vor uni mai strîns for- țele, vor munci cu abnegație, cu entuziasm și perseverență venirii a da viață marilor sarcini ce ne stau în față, pentru i face să propășească tot mai mult scumpa noastră patrie". Scriitorii participă la luminoasa aniversare a partidului :u noi opere care să contribuie la ridicarea nivelului de con- știință ; la statornicia moralei comuniste în societatea noas- 'ră. Pregătirile pentru aniversarea partidului constituie un bun prilej de a strînge și mai mult legăturile cu masele de silitori, spre a le cunoaște aspirațiile și exigențele. La festi- valurile de poezie ce vor avea loc în principalele orașe, la șezători, la simpozioane, la întîlnirile cu cititorii, care se desfășoară în fabrici, în școli și la sate, scriitorii își exprimă atașamentul față de politica Partidului Comunist Român, politică inspirată din realitățile țării, avînd drept 3 scop fericirea poporului și continua înflorire a patriei. 4vî»- tul și progresul asigurat de Partidul Comunist Român patriei noastre, înțeleaptă sa politică externă au întrunit stima și prețuirea lumii întregi. Asociația Scriitorilor din Timișoara și Asociația Scriito- rilor din Cluj au organizat o întîlnire a scriitorilor din Cluj și Timișoara la sediul Asociației noastre unde s-au dezbătut probleme privind participarea scriitorilor din cele două aso- ciații la aniversarea partidului. In cele două zile, cît a durat vizita, s-au ținut șezători la Timișoara, la Comloșul Mare și la Tormac, dedicate semicentenarului partidului h-cepînd cu acest număr, revista „Orizont" publică studii, articole, eseuri privitoare la activitatea Partidului Comunist Român în cei cincizeci de ani, precum și lucrări beletristice inspirate din lupta partidului, oglindind tumultoasa tinerețe a partidului Comunist Român, tinerețe izvorîtă din forța și înțelepciunea poporului. ORfZONT WILLIAM MARIN CONTRIBUȚII LA ISTORICUL PRESEI COMUNISTE DIN BANAT 11921—1944) Suferința și strigătul dc revoltă al celor exploatați și asupriți, aspirațiile lor la o viață mai bună, năzuința lor nestrămutată de a făuri o societate mai dreptă pe pimintul României și-au găsit expresia cea mai clară și mai viguroasă în presa revoluționară a proletariatului. Purtătoare de cuvin! a maselor largi, slujitoare devotată a adevărului, presa comunistă a fost, este și va fi una din armele cele mai eficiente ale partidului în lupta sa pentru progres social, Dcsfășurindu-și timp de peste două decenii activitatea în condițiile grele ale ilegalității, ale persecuțiilor neîncetate. Partidul Comunist n-a precupețit nici un sacrificiu pentru a reuși și în aceste împrejurări vitrege să păstreze și să întărească legăturile sale cu masele muncitoare prin intermediul cuvintului scris. Că lăuzi ndu-se după principiul leninist, care atribuie presei comu- niste rolul dc propagandist, mobilizator și organizator colectiv, presa revoluțio- nară editată sub îndrumarea P.C.R. a militat pentru îndeplinirea acestei meniri de uriașă însemnătate in educarea și pregătirea maselor pentru revoluție. Cele aproximativ 500 de gazete și reviste editate dc P.C.R și de organizațiile de masă în anii dc teroare și opreliști cînd tipărirea cuvintului partidului atrăgea cele mai aspre represiuni din partea autorităților constituie o mărturie grăitoare a for- ței avangărzii clasei muncitoare din țara noastră, a capacității sale politice și organizatorice. în Banat, regiune relativ dezvoltată sub aspect industrial, cu un proletariat avînd vechi tradiții de luptă, comuniștii au editat — conform date- lor de care dispunem — 28 dc gazele și reviste clandestine și 19 publicații perio- dice cu caracter legal.1 Istoria presei muncitorești este indisolubil legata du istoria mișcării pro- letare, de etapele dezvoltării ci. Presa comunistă din Banat a oglindit în dezvolta- rea ei, ca de altfel și cea din alte regiuni ale țării, procesul călini și maturizării partidului nostru. Desigur, acest proces n-a cunoscut „o evoluție rectilinie, n-a fost ferit de greutăți, greșeli și neajunsuri în elaborarea liniei politice, a tacticii, în stabilirea formelor du activitate."' Unele din aceste lipsuri manifestate ți în activitatea presei revoluționare din Banat le vom aminti și în cadrul acestui articol. Caracteristic csțe însă faptul că partidul a găsit în nodurile sale, ale clasei muncitoare, suficiente forțe pentru a corecta greșelile comise, a depăși greutățile, a asigura victoria revoluției. I) Gazetele ilegale editate de P.C.R inclusiv cete elaborate țl Upirlte tn Banat pot fl consul- tale la arhiva Institutului dc studii Istorice ți socia l-pol Iticc de pe lingi CC. nlP.C.R., cele apăruta legal pot 11 cercetate [a Biblioteca Academiei R.S.R In lucrarea semnați dc Tltu Georgescu ți Mircea ioanld, Presa P.C.R. fi a organizațiilor tale de masă Iitl—1941, Editura științifică. București. 1963. *e face o euceintâ prezentare bibliografici «i a celor mai multe periodice Ilegale editate sub îndruma- rea P.C.R. In Banat. Cartea ainincilâ are Insă si unele lacune. Astfel, In ce privește gazetele legale apărute sub Îndrumarea P.C.R. la Timișoara lipsesc ; „TArekves- (1925). ..Țirânismul bini- ‘ țean' (l&Ș-lVJT. „(6 oral ujsăg” (aflat sub conducerea P.C.R In anul 1939) sl altele , Jj Hotărire eu privire ta aniverearea semicentenarului P.C.R.. In ..Analele de istorie nr. ♦ din' 19X1, n. R Presa proletară din Banat are vechi tradiții, Primele gazele cu orientare socialistă au apărut încă la finele secolului trecut. La i mai 1393 și-a făcut aparifia la Timișoara gazeta săptăminală social-demoerată „ Volkswillc". iar la Arad, în același an apare gazeta ,A munka ore",’ in 1903 apare la Timișoara gazeta „Votul poporului" și la Lugoj „Adevărul", în 1907 începe la Timișoara editarea gazetei „Muncitorul român J Presa muncitorească și socialistă dinaintea primului război mondial a spri- jinit cu succes activitatea partidului social-dernocrat pe linia organizării maselor, a antrenării lor în mari campanii împotriva exploatării și a râzooiului, pentru drepturi ți Libertăți, a contribuit la dezvoltarea conștiinței de clasă a muncito- rimii, Dar partidele social-democrate din acea vreme aclivînd în cadrul Inter- naționalei a H-a în sinul căreia existau și manifestări tot mai evidente ale reformismului, precum și lipsuri serioase din punct dc vedere organizatoric au suferit și ele de aceste slăbiciuni. Aceste limite ale epocii s-au manifestat ți în activitatea socîal-democraților din Banat, inclusiv în organele lor de presa. După primul război mondial, in anii avinlului revoluționar 1918—1920, mișcarea muncitorească din Banat ca de altfel cea din întreaga țară a cunos- cut o creștere, o lărgire fără precedent, tn 1920 numai în orașul Timișoara organi zația Partidului Socialist număra 16.000 dc membri* iar numărul muncitorilor funcționarilor și tehnicienilor organizați în sindicate a depășit cifra de 20.000 Totodată are loc și un proces de radicalizare a maselor muncitoare, de orientare a lor spre ideile revoluționare ale marxism-leninismului. Acest proces de clari- licăre politică și ideologică care s-a desfășurat in condițiile unei aprige con- fruntări între aripa revoluționară a partidului, pe de o parte și clementele refor- miste și centriste, pc dc altă parte, s-a oglindit și în coloanele presei muncitorești din Banat. Gazetele „Înainte", „Arbeiter-Zeitung" și „Munkăslap", editate de Partidul Socialist ta Timișoara în anii avîntului revoluționar, au acordat mult spațiu dezbaterii problemelor principale ale mișcării muncitorești contribuind astfel la demascarea reformismului și a altor racile ale ideologiei și practicii social-democrate. Deși ..Arbcitcr-Zcilung" a ajuns inai tîrziu sub controlul unor elemente cu vederi reformiste, dezbaterile purtate in coloanele acestei gazete in anii 1918—1921 au permis uneori expunerea unor idei avansate susținute dc publiciști comuniști care au utilizat această tribună.' Lupta aripei dc stingă a mișcării muncitorești pentru adoptarea unei linii consecvent revoluționare a repurtat o victorie istorică la Congresul din 8 mai 1921 al Partidului Socialist cînd s-a hotărit transformarea acestuia in Partidul Comunist din România și afilierea lui la Internaționala a IlI-a comunistă, fău- rită dc V, I. Lcnin. La acest eveniment de marc importanță istorică pentru mișcarea muncitorească din România au participat și militanți revoluționari din Banat.' In primii ani dc existență ai Partidului Comunist Român, organele sale centrale : „Socialismul" și „Munkâs" s-au bucurat de o largă difuzare în Banat cu toate piedicile puse de către autorități.1* Cu forțe locale s-a editat în anii 1922—1923 gazeta „Arbeitcr-Jugcnd" care se adresa tineretului muncitor avînd ca limbă maternă germana. Redacția și administrația acestei gazete legale a fost la Timișoara, Propagînd ideile revoluționare ale marxism-leninismului și adop- tind o poziție fermă împotriva reformiștilor, gazeta „ArbcitcrJugend" a contri- 3) losel Gabriel, FUnfrigiihrige GncMcM* de' Bawter Arbeiierbetcegung 1810—HM, Tlmi- țo» ra, 19®, 0. tș, O V. A. Varga. Contribuții ta istoria miședni munatorefli din Transilvania la sflrsitul secolului al XJX-Ira, tn „Studii, revistă de Istorie* nr. 3 din 1959. p. 36. 5) Presa muneiloreosci fi sociaiisiâ din România, volumul *1 H-1ea partea I {1900—1907). Editura politiei, BocurețU, 1966. p. *55. 564 $5 796. 6) „ArSeifer Zeii ung* din 6 septembrie 1920. 7) Wllliam Marin, Afițcdri greviști tn perioada premergitoare grevei generate din octombrie l$20, tn culegerea „Studii ji articole de Istorie*, volumul V. Bucurețll, 196a, p. 351. A) Din aceste articole se remarci cele semnate cu Inițialele H-r «I r. Veri mai pe larg In WllHam Marin. Contribuții Ia istoricul rispindirii Ideilor leninis'e tn Banat, In „Orizont* nr. .1 din 197# ,p. 13—U. 9) La Congres au fost reprezentate 17 secțiuni ale partidului, printre care țl cel» din Timișoara al din Arad (Documente din Istoria mițclrli muncitorești din România 1916—1921, Editura politici. București, 1966, p. 661 sl 737) Secțiunea din Timișoara a tost reprezentată prin Thurzd Năndor. 10) „Deșteptarea* din 6 Iulie 1924 «I „Munkas* din 26 august 1923 țl 20 mărfi* 1924, 6 buit prin activitatea ei la crearea condițiilor necesare creierii Uniunii Tineretului Comunist din România. Printre colaboratorii gazetei găsim pe L. Rădăceanu, I. Salamon, E. Kapaun, Martin Itzkovits, secretarul organizației Uniunii Tineretu- lui Muncitor din Transilvania și Banat și alții ", Afirmarea hotărită pe arena vieții politice a Partidului Comunist Român, prestigiul său crescînd in rindurile muncitorilor a stirnit îngrijorarea claselor exploatatoare. în anul 1924 guvernul liberal a decretat scoaterea in afara legii a Partidului Comunist Român. Au urmat arestări în masă menite să decapiteze organizațiile P. C. R., să împiedice orice încercare de a continua activitatea lor prin metode conspirative. Numai în decembrie 1924 au fost arestați 800 dc comu- niști. “ Arestările, maltratările, tratamentul inuman din închisori la care au fost supuși comuniștii n-au putut însă determina încetarea activității lor eroice și neobosite pusă în slujba poporului. Organizindu-și întreaga muncă pe baza cerin- țelor activității ilegale, comuniștii au continuat lupta lor. Totodată ei au căutat să editeze noi gazete în locul celor suprimate dc către autorități, călăuzindu-se după directivele elaborate dc plenara C. C. al P. C. R. din iunie 1925, „Cel mai bun mijloc dc a ține legătura intre Partidul Comunist și mase — se spune în rezo- luția adoptată dc Plenara amintită — dc a le lămuri toate evenimentele și chesti- unile la ordinea zilei, de a le îndruma în activitatea lor zilnică și dc a stabili legătura dintre ele este presa partidului. în condițiile ilegalității, presa legală nu are putința dc a se exprima liber și pe deplin ca în timpurile legalității partidului; dar ea trebuie șă fie sub controlul direct al Comitetului Central. ...Directivele subliniază necesitatea redactării presei Intr-un mod accesibil maselor și a asigu-, rării caracterului popular și prin faptul că ea să permită muncitorilor să exprime prin ea „păsurile, durerile și părerile lor în chestiunile aflate la ordinea zilei. ””) Aceste directive au fost aplicate cu succes în editarea unor gazete legale aflate sub îndrumarea P.C.R. ca: „Dezrobirea (1929). „înainte" (1926—1930), „Deșteptarea” (1927—1931) și altele tipărite în mod legal la București, precum și in gazetele „Lcbensmittclarbeiter" (1925—1928), „Blelmezăsi Szbvets6g" (1925— -—929), editate la Timișoara. Pe lingă presa legală aflată sub îndrumarea P, C. R. care era editată de regulă sub egida sindicatelor sau a altor organizații de masă îndrumate de partid, sc redacta de asemenea și o presă ilegală destinată în primul rînd membrilor dc partid. Publicații periodice prestigioase Ca „Lupta dc clasă" (1920, 1926—1939), „finărul leninist" (1924—1936), editate la București și dituzatc în întreaga țară, îndeplineau un rol însemnat în ridicarea nivelului politic și ideologic al comuniști- lor. în Banat nu s-au editat în anii 1924—1928 publicații periodice ilegale ci nu- mai cele trei gazete legale mai sus amintite. în 1928 s-a mai adăugat la ele încă o publicația periodică legală adresată femeilor muncitoare." în general, in anii 1924—1928 comuniștii bănățeni au pus accentul pe acti- vitatea lor in cadrul unor organizații de masă puternice cum au fost Sindicatele Unitare și Blocul Muncitoresc Țărănesc. Aceste organizații dispuneau dc sedii proprii încăpătoare unde se desfășura o vastă și multilaterală activitate politică, ideologică și culturală. Un adevărat centru al acestei activități a fost Căminul muncitoresc din Timișoara care fusese construit din banii strînși de proletarii bănățeni și inaugurat în 1926. La Timișoara funcționa in acea vreme de aseme- nea o editură și o librărie, ambele fiind proprietatea unei cooperative muncito- rești care activa pc lingă Sindicatele unitare aflate sub îndrumarea P. C. R. Editura proletară din Timișoara a tipărit mai multe lucrări cu teme social-poli- 11) Vezi colecti* gazetei aliata ta Biblioteca Academiei R.S.R. In primele numere ale gazetei predomina Inel orientarea social-democrati. începi nd Insă ru nu mirul patru „Arbelter-Jugend" a adoptat o linie politiei ți idiologicâ revoluționara imprimați dc noii el redactori ți colaboratori în irunie eu Martin Itzkovits. ttnâr comunist cu o buni ptcgMIre teoretici și activist de aeamâ a m>)c*r|* tineretului proletar din țara naasri. 12) Dorumentf din isiora Partidului Comunist din Rnmdnla 1)23—volumul II. Editura pentru literaturii politiei. Bueurelțl, 1953, p. 293. 13) Ibidem. p. 317—31*. 14) La Biblioteca Academiei RS.R ac gîsesc numerele din 15 februarie al 15 Iulie IMS ale acestei publicați. („Ndmunkas") tice. ° Căminul muncitoresc din Timișoara posedă o bogată bibliotecă dispu- nind atît de colecțiile gazdelor proletare editate în tară și peste hotare cît și de * un mare număr de cărți cu caracter politic și beletristic. “) Această intensă activitate politică și culturală a primit o grea lovitură cu prileiul „Duminecii sîngeroasc" din 7 aprilie 1929. în această zi, folosind ca pretext pregătirile muncitorilor timișoreni pentru funerariile lui loan Fonagy, militant de seamă al P. C. R., autoritățile au trimis armata și poliția împotriva celor adu nați la căminul muncitoresc. Clădirea a fost supusă tirului mitralierelor iar apoi ocupată și devastată. Au fost arestați cu acest prilej 250 dc persoane, dintre care unele grav rănite în urma atacului armat comis de forțele represive împotriva unor muncitori neînarmați. Guvernul a dizolvat Sindicatele unitare și a ordonat sigilarea sediilor acestei organizații inclusiv a căminului muncitoresc din Timi- șoara. ” Măsurile represive din aprilie 1929 au făcut să sufere activitatea mișcării muncitorești din Banat, n-au putut totuși s-o zdrobească. Ca răspuns la samavol- niciile autorităților burghezomoșierești, comuniștii din Timișoara și din alte centre induși riale ale Banalului își st ring rindurile editind totodată primele publicații periodice ilegale elaborate și multiplicate pc plan local. In anul 1929 apar la Timișoara un organ al secțiunii locale a P.C.R. și un organ al organiza- ției U.T.C., ambele redactate în limba maghiară.11 în limba română sînt editate în Banat sub îndrumarea Partidului Comunist Român mai multe periodice legale, printre care cităm „Buletinul de fabrică” al Comitetului dc febrică , Astra" din Arad care a apărut timp de aproape doi ani (1929—1930). In anul 1931 au fost editate publicațiile periodice ilegale: „Muncitorul de Astra" și „Muncitorul textil" ambele la Arad. Printre publicațiile legale amintim următoarele: „Pri-Pre-Pro", Prietenii presei proletare, publicație apărută în anul 1930, „Dolgozok Lapja", săptămînal politic editat la Timișoara în anii 1930—1931. Toate aceste publicații periodice au avut de suferit represiunile autorităților, fiind pînă la urmă inter zise." Presa ilegală și legală a P. C. R. a demascat în anii crizei economice încer- cările patronilor și statului burghezo-moșieresc dc a arunca pe spinarea munci- torilor toate urmările cataclismului carc zguduia industria, agricultura șî finan- țele țării. In articolele ca cele întitulate: „Raționalizarea asasinează”,” „Ce sc dă dc mîncat muncitorilor fabricii „Astra” ? „Sîngelc proletarilor — drumul capitalismului"11, gazeta „Buletinul de fabrică al comitetului de fabrică „Astra" dezvăluiau diferite aspecte semnificative ak intensificării exploatării muncitorilor a procesului lor de pauperizare chemînd totodată la luptă activă pe cititorii săi. Rolul dc organizator colectiv al „Buletinului" s-a manifestat îndeosebi in timpul bătăliilor dc clasă desfășurate de muncitorii uzinei ,Astra" în anii 1929—1930, atît la greve cît și în mișcarea antirăzboinică. Astfel, în numărul 3 al „Buletinului" se explică cauzele grevei declanșate in toamna anului 1929, demas- cindu-se minciunile presei burgheze cu privire la existența unei hotăriri de reluare a lucrului făcîndu-se apel la muncitori să continue rezistența în vederea obținerii victoriei." Un caracter asemănător are și editorialul întitulat: „învățăminte după 1 August" în care sc analizează rezultatele grevei politice ale mitingului antirăz- boinic care a avut loc la 1 august 1930 trasindu-se totodată o seric dc noi sarcini muncitorilor. * 15) Autorul acestui arileol poseda o lucrare tipărită dc aceasta editura In anul 1028. (Mulku KalmJn. A Ciuli nagy munhiiip&r, Kiadja a MunkaskânyvkeresdAs; 16) Potrivit maruriei unor vechi parlicipunli la mtțcarca muncitoreasca din Timișoara 17) W. Marin. V. Farkas F, AÎbert, AlumtUorintra bdnd/eand In anii crini rranoutn, in „Anali dt ularig” nr 2 din 1983, p. 97—ini. 18) Ambele publicatii pot II cercetate la biblioteca Institutului de studii istorice țl social politice de pe lingi CC. al P,CR„ prima s-a numit ..VOrus lobogo” iar a doua „Uju Koiwnunista" 19 Arhivele statului Timișoara. Fondul Dir. VU. dos. 1930 (911 9, 1, R, Inventar special 10. < BL 20) Buletinul de fabricii al Comitetului de fabrică „Aslra* din Arad nr. il din Iulie 1930 20 IMdcm, nr. li din 18 aprilie 1930 *1) iiHdnm, nr. 12—13 din I august 1930. 23) /bidem. nr 3 din 12 octombrie 1929, 34) Ibidem. nr. 14—14 din I septembrie 19X1 8 Organ al Blocului Munci lorcsc-Țărănesc, „Dolgozok Lapja" a sprijinit cam- pania electorală a acestei organizații desfășurată în alegerile parlamentare din anul 1931 iar anterior în alegerile comunale. Se știe că in ambele consultări electorale comuniștii au obținut succese importante in pofida terorii crunte la care au fost supuși. Astfel, în 1930 au fost aleși 11 candidați ai Blocului Muncitoresc-Țărăncsc în consiliul comunal al municipiului Timișoara” iar în alegerile parlamentare din 1931 BMT a obținut în județul Timiș-Torontal 11.752 dc voturi trimițînd în Camera deputaților pe candidatul său, țăranul comunist Obrad Comanov din Ccnci. • Preocupat dc ridicarea nivelului politic și ideologic al cititorilor săi, „Dolgo- zok Lapja" a publicai diferite materiale de propagandă marxistă și o rubrică permanentă consacrată combaterii unor fenomene dc oportunism existente în acea vreme în mișcarea muncitorească. Uneori însă aceste articole conțin teze cu caracter stîngist care oglindeau limitele mișcării comuniste internaționale din acei ani precum și uncie influențe negative exercitate de Comintem. „Muncitorul de Aslra", organ al celulei de partid din această mare uzină arădană, a apărut în octombrie 1931. Publicație periodică ilegală ca poartă în coltul sting al front tspiciului indicația : „Citește și dă mai departe 1 Nu trăda de ia cine l-ai primit ! Păzeștc-1 dc spionii siguranței și de ochii denunțătorilor!". Preocupat de problemele muncitorilor de la Astra, gazeta evidențiază prin graiul cifrelor scăderea salariilor muncitorilor calificați și necalificați, arbi- trariul care domenca la angajări și concedieri, brutalitatea unor zbiri ai patro- nilor. Subliniind necesitatea ridicării la luptă organizată, „Muncitorul de Astra" formulează un program concret de revendicări dînd totodată indicații cum trebuie pregătită viitoarea grevă.” Un alt articol cheamă muncitorii de Ia Astra să-și manifeste solidaritatea cu metalurgiștij de la Reșița aflați în luptă cu patronii. Și acest material conține îndrumări precise asupra modului in care va trebui acționat în sprijinul greviștilor de la Reșița,” Simultan cu „Muncitorul dc Astra" a fost editat la Arad și o altă gazetă ilegală și anume „Muncitorul textil", organ al Partidului Comunist din România, Secția Arad, celula fabricilor textile.” Cel mai amplu și documentat articol al gazetei este cel întitulat: „Soarta noastră și sarcinile noastre", tnfățișînd nivelul scăzut al sarcinilor muncitorilor, gazeta remarcă totodată că în secțiile țesătorie și filatură a uzinei „LT-A." din Arad se lucra in acord 12—14 ore pe zi. Muncitorii care sc îmbolnăveau și lipseau două săptămini erau concediați. Brutalizarca muncitorilor de către supra- veghetori devenise un fenomen cotidian. „Muncitorul textil" formulează în aceste condiții un program concret de revendicări care urma să fie impus direcțiunii printr-O grevă. * Numărul doi al gazetelor „Muncitorul de Astra" și „Muncitorul textil" n-a mai ajuns să fie difuzat deoarece poliția din Arad a reușit la finele lui octom- brie 1931 să aresteze mebrii colectivului redacțional. Au fost de asemenea arestați numeroși muncitori de la uzinele .Astra", ,J.TA.“, Atelierele CFR Arad care au furnizat material informativ pentru cele două gazete ilegale sau au participat la difuzarea lor. Numărul celor arestați sa ridicat — după cum rezultă din informațiile date dc presa burgheză la 25.“ Dar chemarea la gravă lansată de „Muncitorul textil" a avut ecoul cuvenit. In noiembrie 1931 a avut loc o grevă la lilatura uzinei „Industria textilă arădană" (LTĂ.) care a dus la para- lizarea activității altor secții” ..Dotgozak iJipja" din 21 septembrie 19», Stil Arhiv» GC. »1 P.C.R., iond nr. II. dosar nr. 5H16. f. 23«. 2J> „Muncitorul de Aitra" nr I din octombrie 1931. 24) Ibidem. M) „Muncitorul textil" nr I din octombrie 19.11. 30) Ibidem. 31) „Aradl Kditony" din »octombrie 1931 ți „Rrdclyl Hlrlep" din 2S octombrie 1931 Printre «I armt*U a toii și Andrei Șermith, miliUt dc «ml al P.C.R. rate t partklp»! la redactare* acestor periodice. 32) „Erdclyi Hlrlap" din îs noiembrie 1931. 9 O preocupare dc seamă a gazetelor ilegale ți legale ale P.C.R, in anii deceniu- lui al IV-lea a fost mobilizarea maselor ia luptă împotriva pericolului fascist. Venirea la putere a lui Hitler în Germania în ianuarie 1933 ți transformarea aces- tei țări intr-un focar de agresiuni a pus in primejdie pacea în Europa. Printre țările amenințate de ofensiva fascistă sc găsea și România ale cărei bogății erau rîvnîte de naziști. In scopul subordonării României țelurilor lor imperia- liste, naziștii au făcut uz de influența lor asupra organizațiilor extremiste de dreapta care activau la noi, cum au fost legionarii, cuzițtii, fasciștii germani din România conduși de Fritz Fabritius și alții. Aceste aspecte ale cîrdășiei dintre fasciștii germani și cei români au fost dezvăluite și în publicația periodică ilegală a P.C.R. „Scînteia Banatului" din noiembrie 1933. Sub influența comuniștilor au luat poziție împotriva fascismului in acea vreme în Banat mai multe gazete și reviste legale cu orientare de stingă ca: „Vrerea" (1932—1937), condusă dc Ion Stoia Udrea, „Țărănismul bănățean" (1935—1937), director Gheorghe Ciorman, „6 orai ujsâg" (1931—1940), „Neue Zcitung" (1933—1940). La redactarea acestor publicații periodice au colaborat ți publiciști comuniști. Partidul Comunist Român s-a străduit să unească toate forțele democratice sub steagul luptei antifasciste in interesul apărării independenței naționale și a integrității teritoriale a României, a menținerii libertăților și a drepturilor cetățenești cucerite de popor în urma unei îndelungate lupte. Acest proces de coalizare a tuturor forțelor democratice și patriotice nu s-a realizat ușor. Activitatea comuniștilor continua să sc desfășoare în condițiile unei prigoa- ne neîncetate din partea autorităților burghczo-moșiereșii. In cursul anilor 1933—1934 organizațiile comuniste din Banat, mai ales cele din Timișoara au suferit grele lovituri în urma arestărilor masive operate dc Siguranță. In sep- tembrie 1934 s-a judecat la Timișoara procesul a 55 de militanți comuniști. Comuniștii și-au apărat cu curaj convingerile lor. Numeroși martori, printre care cunoscuți activiști sindicali de diferite convingeri politice, au luat apărarea acu- zaților.® Sub presiunea opiniei publice, inclusiv a gazetelor de orientare demo- cratică din Timișoara și din București, tribunalul a fost nevoit să achite 34 din cei 55 da acuzați. Bucurîndu-sc de sorijinul unor largi cercuri ale opiniei publice, comuniștii au reușit să obțină o victorie moral-polftică la procesul dc la Timi- șoara din septembrie 1934.“ Sub raport organizatoric, căderile masive din anii 1933—1934 au avut urmări serioase care nu au putut fi eliminate decît după o activitate mai îndelungată și dificilă. Această situație s-a reflectat și in ce privește editarea presei ilegale. în anul 1934 nu s-a editat în Banat nici o publicație periodică ilegală. în ultimele luni ale anului 1934 a reînceput însă editarea dc manifeste și broșuri revoluționare.” în ianuarie 1935 Comitetul regional Banat al U.T.C- a reușit să editeze primul număr al gazetei „Banâti Komunista ifjumunkâs". Gazeta subliniază necesitatea înfăptuirii frontului unic muncitoresc. Deși articolul expunea multe idei valoroase, el pierdea însă mult din uti- litatea lui practică datorită aprecierilor stîngiste și sectare pe care le cuprinde în ce privește rolul politic al social-democraților* Cu toate limitele sale istorice, gazeta a avut la timpul său un anumit rol pozitiv în activizarea muncii politice revoluționare în Banat. în general însă, în anii 1934—1940 Comitetul regional Banat al P.C.R. n-a căutat să editeze publicații periodice ilegale proprii ci s-a orientat spre difuzarea sistematică în raza sa de acțiune a organelor centrale ale partidului și în primul rind a „Scinteii" (1931—1940). Avînd corespondenți în Banat, „Scînteia relata cu regularitate despre luptele greviste și alte acțiuni desfășurate de muncitori bănățeni. Astfel, „Scînteia1' a popularizat grevele munci- 33) Veii gazetele : „Descltu jarca* din 25 mal 1934. „Dimineața* din 9 Iulie. 23—29 scptmbrie. 3—11 oetombrle 19J4, _Neuc Zeitung* din septembrie 1934, «6 orei ujsab* din septembrie— octombrie 1934 f. a. 34) Arhiva C.C. al P.CR., Fond nr. II, dosar nr. 2820, f. 219 al „Universul* din octombrie 133* 35) Arhiva C.C. al P.C.R., fond nr. II dosar nr. 3100, f. aș—37 ți dosar nr, and Iunie 1935. t 9 p * 30) „Biniti Kommunlata Ifju mnnkls* nr I din Ianuarie 1935. 10 lorilor de la „Industria lînii" din Timișoara carc sau desfășurat în anii 1933 și 1934,” a minerilor de la Anina in 1935," ș. a, Căutind să difuzeze cuvintul partidului în cercuri cît mai largi, comuniștii bănățeni au acordat o atenție deosebită editării unor publicații periodice legale cît și influențării in spiritul unei poziții antifasciste consecvente a unor gazete și reviste cu orientare democratică. Dintre revistele legale aflate sub îndrumarea P.C.R și editate la Timișoara se remarcă „Țărănismul bănățean". Primul număr al acestei reviste a apărut în octombrie 1935. Directorul revistei, tinărul jurist dr. Ghcorghe Ciorman avea încă din anul 1931 legături cu muncitori comuniști de la Atelierele CFR din Timișoara, printre carc loan Jurjac, Constantin Georgescu. Sub influența acestor muncitori înaintați, Gh. Ciorman a stabilit in 1935 legături organizate cu P.C.R” La indicația partidului comunist, Gh. Ciorman, carc era membru al Partidului Național Țărănesc, a organizat o grupare dc stingă alcătuită mai ales clin tineri intelectuali, între carc mulți studenți. In numele acestei grupări va fi editată revista bilunară „Țărănismul bănățean" care va milita pe frontul antifascist, va susține ideea necesității înfăptuirii alianței muncitorcști-țărănești, va populari- za realizările primului stat socialist din lume. Printre redactorii și colaboratorii revistei se găseau: Ion Firu, dr. Coriolan Drăgulescu, Gheorghe Bugin, Gheorghe Crainic, Vladimir Cazacu și alții." Printre publicațiile periodice legale editate sub îndrumarea PG.R sc numără și revista socială bilunară „Holnap", organ al uniunii angajaților particulari din Timișoara. S-a păstrat numai primul număr al acestei publicații care arc data de 1 februarie 1933. Presa de stingă din Banat a sprijinit cu vigoare sub îndrumarea P.C.R. acțiuni antifasciste de masă cum au fost marea demonstrație dc stradă din 24 mai 1936 la carc au participat peste 50.000 dc oameni," mișcarea antirevizi- onislă care va avea ca obiectiv apărarea independenței naționale și a integri- tății teritoriale a țării," mișcarea de solidarizare cu Spania republicană inițială de P.C.R.,*1 lupta pentru apărarea păcii" și alte mișcări democratice. Gazetele de stingă aflate sub influența P.C.R. ca: „Țărănismul bănățean", „6 orai ujsâg", „Neue Zeitung" au sprijinit lupta comuniștilor și a altor anti- fasciști pentru făurirea frontului popular antifascist. într-un articol publicat în revista „Țărănismul bănățean". Emil Marian serie: „Mai mult ca oriunde, în România este necesară gruparea tuturor partidelor democrației, tuturor orga- nizațiilor profesionale, culturale, religioase care pentru un motiv sau altul sînt împotriva războiului într-un larg front al păcii căci lupta României pentru pace nu sc duce numai in forurile internaționale ci și în înăuntrul ei. în țară avem tineri dcscreierați care strigă : „Trăiască războiul 1", „Trăiască Hitler!" " Aluzia la acțiunea legionarilor această agentură hitleristă din România, este evidentă. în favoarea forțelor democratice s-a pronunțat într-un articol pu- blicat in „Neue Zeitung" activistul social-democrat H. Langer," rar in coloanele lui „6 orai ujsâg" muncitorul Baranyi Istvân." Pe poziții similare s-au situat în 1936 și oamenii politici național-țărăniști ca Sever Bocu, și dr. loan , 37) ..Sclnteia" dm 1 ti 15 ianuarie 1933, Ianuarie 1934. 36) „Selnteta" din ianuarie 1935, 24 februarie 1935. Unei* acțiuni grevist* din Banat au fost oglin- dita tl de revista „Tînîirul leninist* șl de ..Dcscfltujarea". ambele editate ta Bucurețtl. 39) Arhiva comitetului municipal Timișoara al P.C.R., fond sectorul carnete de partid, dosar nr. II W, f. ăl—73 40} Revista ..țărănismul hânȘUan" a apărut la Timișoara între octombrie 1935 țl 14 noiembrie 1937. Coleclla el este la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste RomUnla, 41) „Infrițirea" din 25 mai 1936, „Dimineața" din 2(1 mal 1936. 431 Arhiva C C. al P.C.R.. lond nr, II. dosar nr. ÎM5, I. 5as. 43) Articole tn favoarea Spaniei republicane ți împotriva fasciștilor au publicat galetele limb jorenr; ,.Infritlrea". .Țirlnismul binatean". .Vestul". .Neue Zeitung", „6 oral ujsâg" ța. Nume- roși blndtenl au plecat ca voluntari s£ lupte pentru apirarea Republicii Spaniole împotriva fascis- mului. Dintre aceștia amintim pc Gheorghe Adori sn. Ștelan Cioban, Gheorghe Taur, Ștefan Megyeri, Edmund HirMh, 44) „Nene Zellung' din 13 august țl S septembrie 1906. 45) ..Țărănismul hțnâțean' din I Iunie 1936. 46) „Nene Zeitung" din a țl 9 februarie 1936. 47) „6 orai ujsâg" din 9 februarie 1906. li Subțire.' Toate acestea au permis ca în alegerile comunale ți județene care au avut loc în cursul anului 1937 să se realizeze în Banat Sn cîteva cazuri liste unice ale forțelor democratice ceea ce a permis obținerea unor victorii politice importante pe plan local, mai ales în județele Timiș-Torontal ți Caraș." Larga activitate antifascistă desfășurată de forțele democratice in frunte cu comuniștii in anii 1933—1937, tendințele de unire a tuturor forțelor anti- hitleriste din România nu au putut insă să se concretizeze in acest timp într-un larg Front popular antifascist datorită inconsecvenței politice a unor lideri ai partidelor principale nefasciste. La 25 noiembrie 1937 luliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, a semnat un pact de neagresiune cu Corneliu Zclca Codreanu, conducătorul Gărzii dc Fier. La această înțelegere sc va alătura și Partidul Liberal condus dc Gheorghc Brătianu. Acest cartel electoral încheiat in preajma alegerilor parlamentare din decembrie 1937 a împiedicat coalizarea tuturor forțelor democratice intr-un front național unic ușurând astfel mat tîrziu instaurarea dictaturii regale, iar după aceea a celei fasciste. în anii dictaturii regale (1938—I94U), comuniștii bănățeni n-au editat pub- licații periodice proprii dar au difuzat printre membrii de partid și simpati- zanți organul central al partidului „Scînteia". ” Ei au pus accentul pc folosirea unor posibilități legale dc difuzare a cuvîntului partidului folusindu-.se de legă- turile pc care le aveau cu gazetele „Nene Zeitung" și „6 orai ujsăg". Pc baza indicațiilor date de loșif Rangheț, pe atunci secretar al comitetului regional al Transilvaniei și Banatului, a tost alcătuit un nou colectiv de redacție al gazetei „6 urai ujsâț" care va activa sub îndrumarea directa a PC.R. Om acest colectiv au făcut și Elena Novacu, losif Lazăr, Izsăk Lâszlo, Szabo Arpăd. “ Astfel, gazeta a putut deveni in cursul anului 1939 dc fapt o publicație legală axată pc linia politică a P.C.R. Tirajul gazetei a ajuns la începutul anului IV4U la 3l).UtiQ de exemplare?' Gazeta sa preocupat sistematic cu demascarea fascismului german care devenise o amenințare ueosebit de gravă pentru țara noastă. în mai multe arti- cole a tost înfierat atît imperialismul nazist cit și ideologia sa inumană,” Gazeta a demascat dc asemenea caracterul reacționar al politicii revizioniste practicată de regimul horthyst din Ungaria.M Redactorii gazetei precum și numeroșii ei colaboratori din diferite orașe ale țării au militat cu înflăcărare pentru strîn- gerca legăturilor între poporul român și naționalitatea maghiară din România, totodată ,,6 orai ujsăg" a continuat vechile sale preocupări de traducere in limba maghiară a operelor literare a celor mai dc seamă scriitori români. ” In anii dictaturii regale numeroase gazete și reviste din Timișoara, ca de altfel din întreaga țară, au continuat să ia poziție contra pericolului hitlcrist. l’e asemenea poziții s-au situat și „Lumea", „Tribuna", „Voința Banatului", „Temes- vane Zeitung", „Temesvări (Bănăli) Hirado" și altele. Instaurarea la 6 septembrie 1940 a dictaturii miJitarc-fasciste în țara noastră a făcut ca poporul să piardă și ultimele libertăți democratice. Toate gazelele cu vederi antihitleriste au fost suprimate. în aceste împrejurări, presa ilegală, menită să facă cunoscut oamenilor muncii cuvîntul partidului, a primit o însemnătate deosebită. Trecerea la editarea presei ilegale s-a desfășurat in condiții grele. Aparatul represiv al statului fascist in colaborare cu Gestapoul declanșase in țară o tero- are singcroasă fără precedent. Mii dc oameni fuseseră arestați și aruncați în închisori sau lagăre dc internare. în mai multe cazuri militanții comuniști 4S) lbidfnțt din fi martie I93fi 49) „Vestul’ din 2 «februarie 1WE7. „Renajlerea’ din 19 tnnfe 1W. 50) Arhiva C.C. al P.C.R.. rond nr. II. dosaf nr ÎAW. f. 23-1. Sl) DupJi relatările tovarițilOr Usik Loth». Stimonii Henrlk. Franyo Zollnn. Ișnațlc Dțuljcb ț a., confirmate astfel prin cercetarea colerliel gazetei ,,6 oral ujsag* din anul 1939. 52) Arhiva C.C- al P.C.R., fond nr. II. dosar nr, 2333. f. 254- Intr-un raport al siguranței din Timișoara câtre inspectorul de poliție se menționa faptul ei situația gazetei sub aspect financiar c buni țl s-a cerut autorizația pentru transformare* ei tn cotidian ceea re insa nu s*a Aprobat dai iii rid nrirn tarea ei polii ied. 53) „5 oral ujsag“ din 6 februarie. 25 apriliel, 1C septebrie 19391 $41 Ibidem, din 21 februarie 1939. 55) din 6 februarie, 25 aprilie IM9- 12 arestați au fost schingiuiți pină la moarte ori trimiși în fața plutoanelor dc execuție. In pofida represiunilor la care erau supuși, comuniștii din Banat au reușit încă in cursul lunii septembrie 1940 să elaboreze, să multiplice și să difuzeze primele manifeste îndreptate contra dictaturii militare-fascistc. Radiotelegrame ale inspectoratului dc poliție din Timișoara anunțau Direcția Siguranței din Bucu- rești despre acțiuni dc difuzare a manifestelor comuniste la Arad fin noaptea de 18 spre 19 septembrie), la Timișoara (la 30 septembrie) la Deva (în noaptea de I octombrie) iar în zilele următoare la Reșița. Lugoj șt în alte centre industriale.•* Incepînd cu anul 1941 Comitetul regional Banat al P.C.R. a reușit pc lingă elaborarea de manifeste să treacă și la editarea sistematică a unei prese ilegale antifasciste. In mai 1941 au fost editate primele două gazele ilegale și anume: „Presa liberă" și „Szabad Szcmle", ambele, prin dactilografiere. Intr-un număr purtind data de 20 mai 1941 „Presa liberă" avertizează asupra pericolului tîririi României alături de Germania nazistă in război, tn același număr, polcmizînd cu gazeta hitlcriștilor din România „Sudostdeutsche Tageszeitung", care atacase lozinca solidarității internaționale a proletariatului, „Presa liberă' apără ideca marxistă a unității de interese a muncitorilor. „Războiul, foametea, teroa- rea sau scumpetea lovesc deopotrivă muncitorul roman, german sau maghiar, iar marii industriași și marii comercianți germani, „tovarăși dc neam" trag folo- sul și exercită teroarea la fel ca capitaliștii de alt ncam".K După împingerea României în războiul nedrept antisovictic, „Presa liberă", conducindu-sc după aprecierile C.C. al P.C.R., a lămurit pentru cititorii săi carac- terul războiului, t-a chemat la luptă împotriva fascismului. “ Cu o clarviziune caracteristică partidului înarmat cu învățătura marxist-lcni- nistă, la o lună după agresiunea fascistă împotriva Uniunii Sovietice, „Presa liberă arată falimentul visului fascist despre „războiul fulger",” Demasrind politica criminală a regimului militar-fascist, caracterul ei profund antipopular și antinațional, gazeta chema la luptă unită împotriva lui pe toți patrioții indiferent de naționalitate. In articolul întitulat „Astăzi mai mult ca oricînd , gazeta a popularizat punctele Platformei-program elaborată de P.C.R. la 6 septembrie 1940, document de însemnătate istorică.- „Presa liberă" a acordat o atenție deosebită popularizării manifestărilor de rezistență antifascistă care începeau să ia extindere și în Banal, Se relatează astfel despre o manifestație organizată de P.C.R. la Orșova, la care au participat 300 dc persoane, despre o grevă ce a avut loc la fabrica „Dura” din Timișoara, despre acțiuni ale ceferiștilor din Timișoara și a metalurgiștilor din Reșița.” în anii 1942—1943 Comitetul regional Banat al P.C.R, a reușit să extindă activitaiea sa editorială in domeniul presei, în ianuarie 1942 începe să apară „România liberă'Banat iar mai tîrziu și gazetele: „Apărarea", „Libertatea popo- rului", și N£pszabadsă£". In 1944 se vor edita de asemenea și pcriodiciie: „Luptă patriotică" și „Bansagi Magyar Szo".“ Ca și „Presa liberă" aceste gazele vor oglindi diferite aspecte ale activității mișcării antifasciste din Banat și din alte părți ale țării, precum și dc peste hotare. Urmărind cu regularitate emisiunile postului de radio clandestin „România liberă", aflat sub îndrumarea P.C.R., precum și știrile transmise dc posturile de radio ale țărilor membre ale coaliției antihitleriste, gazetele ilegale antifasciste din Banat au informat cititorii lor despre mersul operațiunilor militare pc toate fronturile, alimentindu-lc încrederea în victoria torțelor antihitleriste in Irunte cu Uniunea Sovietică. Si) Arh.va CC. *1 P.C.R . iond nr. tl. dosar nr. âd32, I, DX t. ICO; dosar MUi, I. «Kt. KO O «tosar nr 2«2 1, IW și ian. 57) ..Prtsa liber*' nr. S din 5r tnsi 19*1. 5H-) „PrcsA liberi" nr. 4 d.n JS6 Iulie 59) „Prese li Fiere* nr. 4 din 2t iulie I91|. 6ii} Ibidsm, din 2C septembrie 19+1. 611 „Presa liberi* din 2+ noiinbric 1941 (firi număr} 62) Ac-e^tț frezele pot li eonsultelr le arhive Institutului de studii Istorice- $1 toclelpuHlIti este cap, intr-un costum medieval din catifea vișinie, așteptîndu-1 pro- babil pe ^omeo, care deocamdată era înșelat cu un biet lacăt vicios. îl apucă o ciudă nemăsurată pe lucrurile acestea, pe care era obligat să le privească, zicîndu-și că trebuie să aibă succes la Magdalena, că dragostea este un lucru prea simplu, necrezut de simplu și tocmai de aceea oamenii îl complică, se străduiesc necontenit să-l complice. Se gîndea Ia toate fetele din lume, la femeile al căror număr nu și-l putea imagina, care se aflau în clipa aceea lungite în automobile alături de bărbații ce și-i aleg și care privesc ca niște automate, țepeni, numai îna- inte. Le aduna pe toate în J?enatdt-ul lor confortabil, convins fiind că toate au in sînge atracția irezistibilă de a înșela bărbatul de la volan, care mai în toate cazurile se dovedește a fi un individ incapabil să intu- iască un adevăr atît de evident, că toate sînt minate de o dorință feroce de a săvîrși infidelități — chiar dacă sînt cu soțul pc bancheta aceluiași automobil, substituindu-1 în acest caz cu un amant măcar în imaginație. Sc gîndea că mașina la urma urmelor este un excitant rafinat, un drog ce te înrobește pe nesimțite. Pe semne de aceea nu-i mai pasă nici de Maria. La plecare nu îi lăsase nici o adresă cît de cît vagă unde să-i scrie, pretcxtînd că filmă- rile acelea repetate, istovitoare, îi macină puterile și deci nu ar avea sens să-și piardă timpul cu compunerea unor scrisori care în fond pierd întodeauna ceea ce își propun inițial să conțină în semnele ce le poartă, umbra celui care le trimite scăpînd de fiecare dată. Cînd se despărțiscră, începu să filmeze după-amiezele fiindcă soarele slăbea canicula. „Ai să 20 vezi că va fi un film marc", îl asigură ca cu o naivitate care ii stătea bine. ( Deocamdată, pentru el nu exista decît Magdalena, astfel că acceptă și concretul searbăd in care se refugiaseră privizoriu. Lacătul sc izbea în convulsii de crinolina Julietci, clănțănea. Aerul din mașină deveni excesiv de încins, stătut, deși se primenea continuu prin ferestruicile date oblic la refuz. Mirosea a sudoare de bărbat, a material plastic fierbinte, a țigări scumpe, a lac de unghii, mirosea a piele de femeie frumoasă, obosită, leneșă, îngăduitoare. Radioul le dăruia o muzică solemnă, pretențioasă, pe care nici unul dintre ei nu o aprecia cum se cuvine, poate și din pricina paraziților ce bîziiau, pîrîiau răutăcios. — Dinamo a pierdut în Iugoslavia, oftă inginerul T. Da, puteau face mai mult domnișoarele alea, îi răspunse Magda- lena ca o cunoscătoare severă. Julieta căzu iarăși într-o indecentă îmbrățișare cu lacătul, și cîteva secunde păru nespus de fericită. Șoseaua cobora în serpentină, cotitu- rile se zăreau de la mare distanță. Depășeau tot ce li sc ivea în calc. Muzica radioului continua să se reverse în valuri, solemnă. — Tache, zise Magdalena către inginerul T., cu îl cunosc totuși pe dumnealui. Sergiu rămase perplex, nu atît pentru ceea ce spuse Magdalena, cît mai ales pentru faptul cum vorbise. Cuvintele ei picaseră ca niște alice pe un acoperiș de sticlă. Mișcase buzele roșii cu un înțeles care întărită. Dinții ei decupaseră parcă fiecare cuvînt ca niște lame mecf nicc. Genunchiul ei, destul dc puternic pentru talia ci gingașă, se fixă in coapsa lui cu o siguranță definitivă. Sergiu ar fi întins mîna ca un somnambul dirijat de misterioase forțe lunare, și își zise că din partea lui putea să sc ducă dracului și mașina, și ei, numai să simtă aproape apăsarea respirației nevăzute a porilor pielii ei. Intuia că va urma o explicație. Inginerul T. parcă lăcea dragoste scîrboasă cu volanul și nu remarcă nimic la spusele ei, sau evită să adauge ceva dinți-o anume frică intră întotdeauna într-un procent ce variază în reacțiile oamenilor timizi. Se scărpină pe piept și mușcă o rămășiță de pieliță netăiată de la o unghie, apoi iarăși înlănlui volanul cu ambele brațe. Ochii Magdalenei, verzi, migdalațî, sub sprînccne prelungi, arcuite, il sfredeleau cu o sensibilă imputare. Sergiu căuta pe chipul ei oval, cu forme limpezi de femeie despre care — dacă ai văzut-o într-o anumită lumină a zilei, adică sub lumina crudă a amiezii — nu eziți să afirmi că e frumoasă, liniile sub care văzuse cîndva acest profil, ca și cum trebuia să existe neapărat o mască fidelă, de ghips, sau ca aceea de mumie, împietrită în amintirile sale. Dar scormonea în zadar, — Dumneata ai fost invitat împreună cu Doctorul la un coleg de-al lui, chimistul Levi, acum aproximativ patru ani. Doctorul te-a reco- mandat celor prezenți drept student la Filologie, care scrie ... Era prea mult. O femeie care îți aruncă în nas amănunte cu duiu- mul și tu, un ignorant fără margini, un uituc, un om teribil de împrăș- tiat; Se simțea penibil, voia să repare numaidecît ceva, dacă mai era posibil, dar se abținuse. îi era teamă să nu se afunde și mai adînc în 21 milul ridicolului cu care se războia. Ceea ce părea mai mult decît ciudat, era că nu abandonase de loc imboldul de a cuprinde acel ge- nunchi fierbinte, de a-1 strînge cu toată vigoarea. — Nu-mi amintesc, zise Sergiu cu o indiferență prost simulată. — Pc atunci. Doctorul nu era căsătorit. Spunea că nu-1 vor interesa nicicînd femeile. A venit cu dumneata acolo, sînt sigură de asta, din prietenie pentru colegul lui, Levi — un tip care a făcut carieră fiind foarte deștept. Nu știu însă să fi dansat, adaugă Magdalena. — Nu-mi amintesc, stărui Sergiu, deși, confuz. începuse să-și aducă aminte de o asemnea serată. Dar nicăieri în imaginile ce se suprapuneau ca niște negative deteriorate ale amintirii nu afla chipul ei. Pă'«unsese ca într-o galerie de basoreliefuri în care figurile sculptate nu au o fizionomie individualizată suficient, iar dacă încerci să recunoști una anume faci o trudă deșartă. Cam Ia trei ani după aceea apăruse în viața lui Maria. Deși era încă liceană visa zi și noapte cinematografia. „Nu e vorba nici de vreo manie, nici de orgoliu, nici de o nebunie trecătoare. E o pasiune pe care mi-este peste puterile mele să o explic", spunea Maria. Era o Hușturatică în sensul bun al cuvintului. Cu trăsături delicate, dc japo- neză, pe un ten măsliniu, făcută parcă dinadins pentru a te contrazice de cum deschizi gura, pentru a-ți expune „opinii proprii", „documente" imposibil de contestat, cu un cuvînt pentru a te provoca la certuri aprige și de durată, ca apoi să născocească aproape din nimic, din senin („Vezi bucățica aceea de lemn ? Seamănă cu coada unui păun!"), o drăgălășenie care să te înmoaie. Sergiu nu se descurajă, reveni la galeria lui întunecată cu basore- liefuri : lumini somnoroase, lichide atingeau blînd contururi aspre de aramă și fier, umbre mate, prăfuite, înțepenite în sinuoase adîncituri de lemn sau dc piatră. Magdalcna, desigur, se ascunse fără voia ei între acele lumini somnoroase și umbre mate. — Tache, ai fost cam zgîrcit azi, zise Magdalena. — De ce ? întrebă buimac inginerul T. — Zgîrcit la vorbă, preciză ca, — A-a-a-a-a, se lămuri inginerul T. într-un mod caraghios. — Sînt mai mică decît Doctorul cu doi ani, promoția Wandei. O cunoști ? Dar sîntem prieteni vechi. Doctorul și o biată asistentă la Chimie, se ironiză ea. Sergiu nu a fost niciodată la curent cu relațiile și amicițiile fratelui său. Diferența de vîrstă, deși nu exagerat de mare, a fost suficientă totuși pentru a statornici între ei doi, în ceea ce privește relațiile fie- căruia, o oarecare distanță, bineînțeles fără a răci prin acesta cu nimic afecțiunea fraternă. „Ești un băiat de viață, Scrgiule I", îl lăuda cîtcodată Doctorul cînd se afla în preajma lui vreo ocazie mai intimă. însă, adăuga : „Voi, cei care scrieți, sînteți uneori de neînțeles! Tocmai voisînteți dc neînțe- les ..." Era o reflecție care se vede că îl preocupa, fiindcă o mărturi- sea cu o convingere evidentă, nostalgică. Ceea ce îl nedumerea era ideea că fratele său mai mare nu catadixea să-și argumenteze această con- vingere, el care avea întotdeauna argumente cu grămada pentru tot ce afirma. 22 Mașina frînă brusc. Inginerul T. își dezlipi necăjit mîinile de pe volan și se întinse fără jenă. Magdalena rîse : „Faci ca un bivol", zise ea, și iarăși rîse. Sergiu habar n-avea de ce. Probabil de gestul lejer al inginerului T. Abia atunci, Sergiu observă că șoseaua îi purtase în plină cîmpie In fața lor se ivi un cîrd dezordonat de camioane și autoturisme înghesu- ite. Șoferii se adunaseră repede în grupuri. Fumau și sporovăiau la o oarecare depărtare de lanțul de mașini imobile. Panouri dreptunghiulare de tablă, desenate naiv, dar impersonal, înfățișînd bidoane ondulate dc uleiuri, automobile aerodinamice cu conducători auto zîmbăreți și cu fețele colorate pestriț, avertizau strident că se găseau înaintea unei stații de benzină. — Trebuie să mai luăm și noi oleacă de benzină, zise inginerul'T. și coborî. Trînti portiera. Magdalena respira lung. Sergiu o ținea în ochi și privirea ei, dega- jată, nu îl stînjenea de loc. Genunchiul ei pietros se afla în aceeași poziție comodă. Piciorul lui însă înțepenise și nu simțea nimic altceva decît o mic de ace care se fugăreau pe sub piele. Pe gîtul ei subțiratic se ghicea o urmă de transpirație. Părul blond, în plete bogate, groase, străluci- toare, ca mierea, împrăștia o lumină liniștită, fierbinte. — Nu ți-e cald ? — Ba da, îi răspunse Sergiu. Se întoarse și căută termosul cu cafea în valiză. Magdalena rămase uimită de-a binclca cînd Sergiu o rugă să ia un păhărel. — Vai, cc bună c, zise ea mulțumită plecînd capul. Bău cafeaua în suspine întîrziate de plăcere șî își linse buzele cu zgomot. Pe Sergiu, căldura nu îl deranja aproape dc fel. Nu simțea nici nevoia cafelei, nici a vreunei băuturi răcoritoare. — Cînd se întoarce Doctorul ? se interesă Magdalena. — Inițial, era vorba că mîine. — Atunci, mîine seară ne vedem la cl, îl asigură ea cu o satisfacție limpede în glas, cu o refuzată vină însă. își ascunse stîngaci fața după degete. O cută infimă, pc frunte, îi vicia discret întinderea netedă, echilibrată, a pielii. Sergiu privi pe geamul automobilului. O miriște țepoasă îi strînse privirea ca un laț obo- sitor. încet, încet, își dădu seama că tentația de a cuprinde în podul pal- mei acel genunchi tiranic, șlefuit, rotund, fără asperități, se atenuase de cînd inginerul T. îi părăsi indiferent, cenușiu, preocupat doar de pro- curatul benzinei. De aceea, Sergiu se trezi așteptînd cu o cumplită curiozitate bîzîitul cuminte al motorului, zvîcnetul înainte al mașinii. Julieta și lacătul se pironiseră într-o jalnică înmărmurire. 23 ANDREI A. L1LLIN * ------------------------------------------- Jocul de piatră Ne plimbăm pe dale de piatră încrustate cu un joc vechi; un joc cu luna, cu soarele, cu zăbava, cu saltul, cu golul, cu plinul un joc de demult pentru coconi și domnite întorși de veac în ierbi yi în ulcioare. /Nevăzută, neștiută mereu, lunecă pala lumină prin stufăriș, peste lac. / Noi ne plimbăm peste soarele ce rîde, peste luna ce plînge, peste zi, peste noapte, peste cîștiguri și pierderi, peste înaintări și reveniri, ne plimbăm și nu ne jucăm. Ierbi și ulcioare să fim nu ni de-ajuns. In nesfîrșitul Apoi Am vrea să durăm ca meșterii ce-au scris în piatră Jocul acesta dintre ins și ursită, să-l cîștigăm, pînă în cele din urmă, ajungînd pe dala din urmă cu soarele și razele. Ne plimbăm, meșteri domnind peste frumusețea cea veche, domni meșterind un joc mai bun și mai drept cu luna cu soarele, cu pămîntul, cu apa... /Trist (ipă somptuoșii albaștri păuni. Copacii răsuflă greu sub povara de frunze, și verzi și uscate. Dulce lumină leagănă trestii... 24 * Pluton către Kore Printre măslini și eucalipți, Un fraged obraz de ramură verde, în spate «n zid de stîncă în cer, Mari pete de aur și umbră adîncă. Tu, ce treci prin tînăra zi; Pierdut eu pe pajiștea neagră a vremii. Viclean visător cu ochi creatori, Ce-nvăluiem cîntec transfuga ființă-ți. Vrajă ce ești, semeață și rea. Aprinsă din vechiul alean de pierzare. Obrajii-ți surîd ca un fruct tămîios în care pulsează' seva dogoarei. Azi nu mai sînt. Tu singură crești. Tu singură nesfârșitul făgaș Mișcatelor zări vîrlej și zăgaz Ce ochiului sensul și formelemgemeni. Sîniidi tresaltă naivi și mirați De-o atît de săgetată schimbare. Un tic-tac de ceas aiunecă-ncet Și treaptă cu treaptă crește viața. Mai tremură-acum căldura din noi, Ca mîine să nu fim decît iubire ? Să ne deschidem inima-n piept, Surîsul anunță eterna lumină . .. 25 AL. JEBELEANU * ----------------------------------------- Ofrandă întotdeauna dorisem o iubire pură Cu o femeie de vis în mijlocul ierburilor înalte sau sub teii lui Eminescu, Pe plaja mării sau între perne moi Și albe ca trupul ei, ascultînd Murmurul jarului, cînd fulgi languroși, Albi ca trupul ei se izbesc Veseli, albi cărăbuși, de geamuri. Năzuiam să navigăm pe iluzii, departe De mare, într-un voiaj de nuntă, Spre-un arhipelag transparent, Spre-un arhipelag fără timp Șî fără întoarcere. Vîrstele trec disprețuitoare, Iubire pură! în fiecare an le pierd, Zăpadă albă, ca trupul ei necunoscut, în fiecare toamnă m-apropii de tine Cînd se scutură teii, îngropîndu-ți Cu șoapte de aur și tăceri Semnele pașilor credincioși. Și numai vlntul își înfige colții în coaste, Numai vîntul... * Mi grafi a 5înt înfrisraf că plecați spre Sud Zilele cu obrazul de soare, pleacă Și munții mei sănătoși, pleacă Și comoara prodigioasei lumini Și marea pleacă și aurorele... 26 Privesc triunghiurile cum spintecă Zările, orizontul rănit stngerează Peste pădurile tragice, peste miriștile Deșarte, se leagănă-n vid Și tipa de disperare. In urma voastră zile cu-obrazul de Soare, vor atîrna podoabe de doliu, Petale moarte și ne-or cuprinde Nedreptăfile, umilirile anotimpului Atît de bolnav, de intolerant. Ah, voi fugi în mușuroaiele Umbrei, în obscuritate, mîngîindu-mi Genunchii și umerii dureroși. Dimineața voi cînta soarelui imnuri Bizantine, ca unui zeu antic. * ------------------------------------------- Mixaj Aș vrea să răntîn ceea ce sînt In această suită de variații! Deșertul lunar sau noaptea De velur nu-mi stau bine în plete. In fiecare zi în fața furtunii, In fiecare zi în fața bucuriei, In fiecare zi în fața disperării, In fiecare zi în fața dragostei. Sufletul meu poate să-și ispășească Propria noapte. Chiar dacă nu plutește împrejur ritualul blîndeții sau al certitudinii Nu-mi trebuie mozaicul vostru hipnotic! Vara și toamna, pe nisipul fierbinte sau rece, Eu merg implacabil pe urmele mele, Tristețea are culoarea ochilor mei, Veselia are culoarea ochilor mei. Văd și-aud fuga zgomotoasă a veșniciei, Tropotul orașelor, tunetul stepei, Tăcerea mea nu e complicea nimănui Și nu transpir niciodată de teamă pe drumul spre creastă. 27 DAMIAN URECHE * --------------------------------------- Calda mea Mare Neagră Iau pe brațe un val șî el scapă, Iluzie lichidă Cu stropii sărați, Niciodată nu te voi cuprinde întreagă, Acum știu am arăți, acum știu cum te zbați. Răsfoind mereu aceste file de apă, Aceste plecări, aceste fragmente de-not, Am luat refluxul cu mine în tren Să-t citesc pînă se va retrage de tot. Marea brună și apăsătoare Ca un dor între stînci concentrîndu-și lumina, îmi vorbeai de flacăra blondă născută din mare Care se cheamă Ondina. Acum e frig și marea-i departe, Acum e frig și marea n-are chip, Dar într-o zi o voi încălzi cu strigătul Acestui bob de nisip. * ----------------------------------_ X urca Pe.o rnzâ Apasă pe steaua aceea Cu memoria, cu rădăcina muzicii. Vreme de aramă pînă lîngă piept O să-ți bată drum întărîtat Încă limpezim seara cu mina, Intoarce-te, acolo e septembrie, Nu-ți lăsa acasă verile Intr-o zi cu pămînt afinat. N-ai unde să te rogi, e secetă Ai putea coborî către ieri, Intoarce-te, acolo e septembrie. Din mănăstiri au rămas numai apele, Cu amurgul lăsat pe spate Trece pămîntul prin ceasul din noi Pe steaua aceea concavă A pasă, și vino-napoi! 28 Dansul infidel Manșete de blană și guler de blană, Blănuri de sălbăticiuni infernale, Tu te-mbraci la Casa de mode. Eu mă-mbrac cu nepăsările tale. Și sînt scumpe inelele, și sînt scumpe privirile, Doar cuvintel&s ieftine ca soarele-n Calatis, Apa și cuvintele sînt date pe gratis, Și banii dansează, și dansul ne minte Tot ce e fierbinte e scump, Tot ce e scump e fierbinte. Nisipuri de aur sub tocul pantofului scump, Și ochii aleargă prin eleganta ce irumpe, Scumpa mea cu privirile scumpe. Dar mult mai scump se plătește o rană. Să-fi privesc umerii fără guler de blană, Să-fi sorb pașii fără întoarcere, Dar iată fîntîni legănate de banii lichizi, Dar iată gene cu apă sărată Unde jertfim o mult mai scumpă plată, Scumpa mea cu privirile scumpe, Incit nu mă vezi niciodată.' Violen nu are rochie, Pentru că Violen mi există, Violen nu face dragoste, Pentru că Violen nu există. Dar Violen ne tulbură, ne urmărește, Ne atacă în somn cu citeva fire de păr, Pleacă fără să vestească fă rina, Pentru că Violen e un adevăr Ce nu se poate desena cu mina. Violen, din nou Violen, Violen mult prea veselă, i Violen mult prea tristă, f Dar Violen apare printre noi îndeosebi cînd nu există I ‘J9 DINTRE TOTI Șl TOATE MIRCEA ȘERBĂNESCU Profilată pc draperiile albastre intens din fundalul scenei, orches- tra se întrecea pc sine sub conducerea lui Oprișor care frămînta cu pati- mă acordeonul. Muzica sc răspîndea în lumea interioară a spectatorilor ca niște cercuri în apă, pînă departe, atingîndu-1 și pe el ca și cînd ar fi fost un mic și îndepărtat țărm învăluit în taină și amețit dc clipoceala monotonă și persistentă a emoțiilor. Ropote dc aplauze în intensități diferite veneau dinspre maluri în largul apelor, întoreînd astfel bucuria de a trăi, și bucuria dc a trăi bucuria, și de fiecare dată Oprișor își lăsa mai mult capul pe spate, mai mult ploapclc peste ochi, domolindu-le conformația bulbucată, și mai mult desfăcea burduful cu gestul larg și generos al semănătorului de străluciri seînteietoarc. Sămînța astfel aruncată cădea pc fețe, încolțea în ochi lucitori și umezi, înmugurea in zîmbete, rodea victorios în sensibilități vibrante și el își plimba agale privirea peste rîndurile dc scaune, trase în linii drepte, ca o arătură cinstit și temeinic făcută, căutînd să descifreze conturele tainice ale recoltelor care suiau, suiau din adîncuri. Frumu- sețea și lumina tuturor era și a Titianei și nu-i păru dc loc rău că înainte dc a ajunge la ca, ca să facă popas îndelung și recules, străbătu- se mai întîi peisajul anterior adunînd emoții peste emoții. Acum trebuia să caute tot ce avea mai gingaș în sine pentru a contempla acel „o" rotunjit subțire și fin, care era ovalul unui obraz de fată rivnită; îl lumina și dinafară, dar mai cu scamă dinăuntru o ncsfîrșită uluire fericită, un fel de exaltare care părea trimisă lui Oprișor exclusiv, sus pe scenă, așa cum o oglindă reflectă o rază de lumină. Nu-i venea să creadă că fața aceea ca o mască dc cauciuc a lui Oprișor — o mască de care cineva trăgea în jos, ca să exprime, contra- dictoriu cu muzica, un sentiment tragic — ar putea să ... N-ar putea să... Și totuși., ♦ Respiră adînc ca să-și potolească stupefacția revoltată. Acordeonistul îi părea execrabil cum se arcuia mai cu seamă spre fata din rîndul întîi. Și fata psalmodia cu întreaga ei ființă acea frumusețe exuberantă pe care o mai întîlnisc și înainte, da, își amintea că o văzuse, chiar dacă nu așa dc perfectă, dar îi ieșise în cale. Aproape că nu-i venea să creadă că o văzuse mai înainte pe Măriuța de la "Comenzi" și pe îngîmfata „domnișoară" Lupșa, secretara directorului adjunct, trans- figurate într-atît îneît nu le recunoscuse pe loc. Pc toți îi văzuse, deși nu-i recunoscuse sub lumina blîndă a rampei și sub izvorul de bucurie care năvălea din fiecare. Intrebîndu-se dacă nu cumva și el răsfringea aceeași frumusețe a tuturor, își ridică palmele asupra obrajilor. Le privi un timp, cu o intensitate concentrată, aproape dureroasă. Mîinile lui de catifea ! 30 Mîinile lui dragi și moi, prin care pulsa nerăbdarea de a mîngîia, dc a atinge alintător frumusețea aceea imensă din jur ! Punîndu-și-Ie lin pc obrazul rece ca o mască de gheață, imobil ca o mască de ceară, le simți netede, dulci, fierbinți, bucurîndu-1 atunci cînd își imagină cum va mîngîia un anumit obraz de fată, cu ce nespusă gingășie și emoție s-ar apropia de pielea roză, transfigurată, cxprimînd cea mai deplină fru- musețe, o mare și deosebită frumusețe, așa cum nu sc poate vedea ori- cînd. Mîinile lui de catifea. Ropotele de aplauze și luminile obișnuite ale sălii îl buimăciră. De ce își freca obrazul cu palmele aspre, muncite ? își smulse privirea din sine, de parcă desrădăcina un copac. Unde era frumusețea tuturor ? Parcă sc sfărîmase subit, ca o fereastră lovită de suflul unei explozii. Zgomotul insuportabil prevestea suferință, așa cum orice catastrofă aduce pe lume. Căzut din peisajul frumuseților minunate, recunoștea cu o uimire dureroasă în fiecare om din preajmă imaginea de fiecare zi, aceea obișnuită, fără strălucire și aureolă de frumusețe. Deveniseră gălăgioși și respirațiile lor infectau aerul strîns între pereții sălii obiș- nuite, dc spectacole. Se silea să ocolească îndelung mai înainte de a ajunge cu privirea acolo unde ar fi dorit. Vai, ce lung și trudnic fu acel ocol peste sfărîmături și de cîte ori nu se opri, gata s-o ia la fugă, sau să sc trîntească la pămînt ca să plîngă cu spaima pc care din copi- lărie n-o mai știuse ! Cu toate acestea nu sc putu opri cu adevărat, ci înaintă, apropiindu-sc pas cu pas, și cînd avu intuiția că în curînd ... Că aproape nimic nu-1 mai desparte dc ca, se crispă și încleștă pumnii, străbătind ultima rămășiță de distanță călcînd temător ca un orb. Și după aceea se produse șocul, căci ajunse la destinație, ajunse în sfîrșit, și avu revelația că dintre toți și toate, Titiana, da Titiana, Titiana... PE O STRADĂ CU CASTANI Venea spre casă cum nu i se întîmplase de mult, exuberant și lumi- nos ca la-nceput cînd îi făcuse numai curte Marinelei și apoi ca soț tînăr căruia apropierea de căminul drag îi face o plăcere simțită încă dinainte. De obicei sever în ținută, de-o elegantă corectitudine, rotundă aproape dc parcă o avea desenată, cu expresia dc gravitate prematură care plăcea enorm vecinilor de treabă de pe toată strada cu castani. Adunase totdeauna cu îneîntare și orgoliu privirile lor admirative, chit că erau strecurate doar printre perdelele sau zăbrelele de lemn ale rulourilor lăsa- te, mîndrindu-se cu părerea ce-O aveau despre el, ca despre un tînăr „dc marc viitor1'. I se mai spunea și „tînărul nostru" cu o nuanță de încre- dere și familiaritate, ceea ce însemna că a cucerit inclusiv exigențele cele mai pretențioase. Așa era strada pe care locuia, în ciuda poeziei pe carc o degajau castanii vechi, cu coroanele unite ca o boltă deasupra ei; casele solide, construite înainte vreme, unele în stil de vilă, altele adause cu detalii modernizatoare, demonstrau concepții fundamentale de viață, depozî- 31 tatc tainic dincolo de crusta care le izola de restul orașului. Ele se închideau riguros în sine, cu obloane, uși de fier (forjate artistic) și garduri solide, deși frumoase exemplare de artizanat. Grădinițele din față (mai toate aveau) păreau prizoniere și triste, cu toate culorile care nu se puteau vedea decît printre gratii. O dată i sc spusese că orice grădină arată altfel privită din interior, ajungînd așa să tragă concluzia că c important din ce punct anume privești frumusețile încon- jurătoare ’ Și tînărul ,,de mare viitor" se adaptase regulilor, acoperind formula laudativă exact cu ceea ce i se cerca : Era sobru, saluta cu profundă politețe exterioară, și repudia exagerat libertățile frivole des- pre care se vorbea că ar aparține restului orașului. Ani dc zile fusese perfecțiunea întruchipată ! Și tocmai în ziua aceea se abătu de la canoanele știute; își scosese cravata, care-i atîrna acum cu neglijență de-un buzunar al hainei așe- zată strîmb pe umeri, ostentativ dc neglijent și de nepăsător, fluicrînd radios, cu un joc semnificativ al trăsăturilor sfidătoare. în mușchii obrazului îi mai vibrau ecourile hohotelor de rîs care, cu puțin înainte încă, îl despărțiseră de existența obișnuită, apropiindu-1 dc ceea ce fusese odinioară și urma luminoasă a acestui trecut tineresc stăruia regenerator în ființa sa primenită parcă în întregime. Se simțea atît de altfel, îneît nu numai că nu-i păsa de ora imposibilă (Imposi- bilă, aici, pe strada cu castani) la care se întorcea acasă și nici de gura lumii, fiind mai degrabă gata să rîdă nebunește de tot ceea ce se clădise meschin și închistat departe de largurile orizonturi, bucurii și emoții ale lumii, în numele unei perfecțiuni false. Avea în el o rezervă dc forță, cu care putea nu numai să înfrunte, dar să și biruie meschină- ria și cercul strimt ce închidea fiecare casă în parte și tot grupul apoi de la un capăt la altul al străzii. Erau niște moluște, constata cu plăcere, fluicrînd mai tare, de parcă dădea cu tifla ; se complăceau ca într-o apă stătută, apărîndu-se de orice posibilă primejdie (închipuită cel mai adesea — Și cîtc nu se închipuiau aici!) închizîndu-se în cochiliile lor ermetice. inaintînd pc strada familiară și dragă (Pînă azi) își dădea seama că c urmărit pas cu pas, după tremurul perdelelor și clipirile ochilor prezenți la pîndă. Dacă avea norocul să întîlncască în ele figurile cunos- cute, se delecta salutînd cu termenele caricaturale ca de saltimbanc : se pleca adine, cu mina pusă pe piept, în dreptul inimii și era satisfăcut să-i vadă ieșind pentru cîteva clipe din sine și exprimînd ceea ce erau și credeau cu adevărat. 11 amuza la maximum stupoarea tîmpă, indig- marea ridicolă, spaima exagerată, descoperind îneîntat că de multă vre- me dorea să-i silească să sc arate așa cum erau, dincolo de fațada gravă și perfectă sub care se adăposteau grijulii. Trecea în revistă cu plăcere întreaga galerie de caricaturi a la Daumier, un concert al meschinăriei sub haină dc onorabilitate și de concepții solide despre lume, un nucleu omenesc în care se pătrundea cu greu, iar cel care era acceptat trebuia să îndeplinească toate acele condiții indispensabile pe care ie îndeplinise el însuși, devenindu-le o vreme supusul. Sc elibera la riadul său, pas cu pas, apropiindu-sc in acest fel deo- sebit de casă. Era ușor, din ce în ce mai liber, fericit la gîndul că Mari- nela, scumpa lui femeie ca o lalea, îl va înțelege dintr-o privire, atașîn- .52 du-i-se dintr-un singur clan, adeptă deplină a minunatei lui stări dc purificare. Poate că dorise o asemenea schimbare, dacă ît măsura din acest punct dc vedere reproșurile destul de des auzite în ultimele zile : „Se întîmplă ceva cu tine :parcă nu mai ești cum erai 1" Sigur că da, avea dreptate Marinela — și se pomeni vorbindu-i dc-aproape, de parcă o avea alături, mai mult, ca și cînd ar fi fost și ea prezentă la întîlnirea lui miraculoasă și fericită cu tinerețea, poate dezaprobîndu-i sarcasmul și domolindu-l, cu acel mic gest al ei de a-i acoperi gura cu vîrful degetelor cînd întrecea măsura. Cu ea putea fi sincer pînă Ja capăt, deși își dădea seama dc sen- timentele puternice cc o legau dc această galaxie a negațiilor; aparținea acestei lumi și totuși era convins că n-o și reprezenta, li și auzea hoho- tul dc rîs cînd îi va relata drumul pînă acasă pe strada cu castani. Și poate că îl va tempera, punindu-i palma peste buze atunci cînd va cuteza mai mult împotriva părinților ei. Va fi nevoit să tacă și va tăcea emo- ționat și îndrăgostit, sărutîndu-i vîrful degetelor și apoi gura, ochii, ceafa ... Grăbise pasul fără să vrea, îmboldit de asemenea gînduri, deși în același timp și dc-o nelămurită teamă. Se aștepta să o vadă în geam, în locul unde stătea de obicei cînd se înapoia de la serviciu. Casa lui, spre deosebire de toate celelalte dc pe strada cu castani, chiar apartamentul învecinat al socrilor, era deschisă și albă, grădina nu avea gratii și podoabele ci surîdeau în voie soarelui, vuitului, trecătorilor. Mai ilena, femeia lui, oglinda în care imaginea i se răsfrîngea pură, com- plexă, cea adevărată, întotdeauna cea adevărată, îl aștepta. Cînd o strîn- gea la piept, uita de întreg teritoriul prin care doar un singur coridor răbătea liber la trecere : strada îngustă ! Și cl venea întotdeauna cu pași mari, nerăbdători, căci își dorea să ajungă cît mai iute Ia cuibul lui deschis, aerisit, luminos, încărcat cu miracolele existenței lui intime: Marinela, copilul, biblioteca, bibelourile și magnetofonul, serviciul lor dc cafea și senzația uriașă că trăia într-o lume de azi în care germina mîine, și poimîine, și totdeauna ! Ferestrele ferecate îl țintuiră locului. Nu ajunsese la capăt ? încă mai înfrunta universul mic, sever îngrădit și zăvorit cu cea mai mare grijă ? Casa lui închisă ermetic ? A supărare, a jignire, a ce altceva ? Nu-i venea să creadă că lumina ci se stinsese dintr-o dată și ceea ce re- simțea în sine era ca o răsucire dureroasă înceată și apăsătoare, roata unui supliciu insuportabil, scîrțîind cu osia ncunsă de mult, aducînd nu pur și simplu întuneric, ci noroi foarte mult, o trombă formată din puzderie de stropi care-1 sufocau și-i acopereau ființa întreagă parcă să-l închidă pentru totdeauna în crusta cea mai urită de el. înțelept ar fi fost s-o ia la fugă (Avea unde să se ducă — în trecut, în același timp și în viitor!), să întoarcă spatele acestei lovituri năucitoare... Deși, dragostea lui aici era. Marinela întîi; apoi fructul iubirii lor: Copilul ! Dar tot a șovăit mai înainte de a porni mai departe, pe fășia de ciment dintre rondourilc cu flori optimiste, spre ușa închisă ostil în față-i, zăvorită și grea ca o lespede, dincolo de care căminul lui aștepta mîna hotărîtă care să-l deschidă complet și întreg către lume. — Ofiiohl TUDOR GEORGE * ---------------------------------------- Sugestii pentru monumentul meu Vr-un suflet moralist de-o vrea să-mi facă Un monument, fălos să-l puie-n piață, Luați-l, voi, dragi prieteni, în tărbacă — Ptnă i-ar rîde-n nas vreo precupeață! N-am chef să-mi port dincolo de groapă Imaginea de care silă-mi fuse. Urmașii să-i aud că nu mai scapă De-acest bețiv cu zîmbetul pe buze! Și nici vr-un sculptor realist-romantic (!) Din ce n-aveam, clte ceva să-mi pue N-am chef cu calități, în stil gigantic Să-mi îndulcească mutra din statue ! N-am chef să-mi port și dincolo de moarte Eternizate-n chip hilar pe-un soclu Famelic-hoitul, boarfele deșarte, Necum călare, nici pur tind monoclu! Ferească Dumnezeu! — n-am fost vr-un rege, Nici n-am rîvnit episcop, nici ministru, — Din personalitatea mea să-nchege Vr-o marmoră! Fui doar un bard sinistru ! Mantilă-a prinsă n-avui, princiară ! ... Un trening ponosit mi-a fost vețmîntul Și un fular cu aripa ușoară. Un fel de torță ce-o zmintise vîntul... 34 Nu mi-am bleojdit vr-o tiară pe-o ureche. Ca un {esut impozant să-mi alungească — Purtam în toiul iernii-o bască, —veche, Dc cînd s-a inventat pe lume bască! Ci-n palma mea eu n-am purtat vr-un schiptru Or spadă temerară de Toledo — Ci, mai vtrtos, o glajă grea d-un litru Și-un prieten bun mi-au fost distinsul „credo" ! Nici n-am avut pe zare-ntinse gesturi. Vocalizând, ca arborii-n furtună, — Indicative-n vînt, comenzi, protestări, — Gest sacru-mi fuse-o strîngere de mină! Ci n-am purtat botfori luxași, nici cizme. Nici bilgheri ca vechilii, or ca grofii, — Doar votca mi-a scăpat de reumatisme Picioarele-nghețate, spar ți-punt of ii! La cc să mint ? — ca să-mi mai apăr t roșii De setea lor, ce mămtrecea-n beție, Drept botniță, le-ncăputam galoșii — Deși-i detest, — rit din burghezie ! (Ce înțeleg prin rit burghez? Vezi bine: Ipocrizia — Fast deprins să-nghiță, Sub masca lui, nemernica rușine, Mizeria-sub lucia pojghiță!.,,) Mai merge-acolo-n soclu vr-o opincă, Or un bocanc, ba chiar desculță laba, Or chiar ochiala lui Ivan-Turbincă, — Dar un galoș sculptat ? Nu ține treaba! Portretul meu, ca mine, nimeni știe-l, Pe din lăuntru, cît pe dinafară — Din partea mea, cu multă bucurie-l Denaturai, făcîndu-l de ocară. 35 Mi-l recunosc reverberat din sticle, Or din vitrine-ntors, cînd poftă nu mi-i. Din origile de loturi — cic/e, cicle.,. Și din latrine... fi din ochii lumii... Vd pot chiar spune cum să-mi faceți chipul: Să-mi borteliți, drept frunte, o cocoașe, hi care ochi plăvani, vădindu-și sclipul: Vor spinzura de-un nas, ca două boașe... Ochi mari și lăcrămași avui, cum ciuta .,, Dar ce contează-nfățișarca feții ? Figura mea e bine cunoscută Figură ce-o purtară toți poeții. Incit, nu voiu nici-o asemănare Cu nimenea și însumi nici cu mine: Cu-atît socot poetul că-i mai mare Cu cit l-asemeni semplu, cu oricine! De-or vrea — morțiș ! — urmașii să-mi rămină Vr-un monument, pe unde-mi tlrli pașii Să-mi nal(e-un obelisc c-o sticlă-n mină, Cum hăulesc și dănțuie nuntașii! Așa mă știu, — descătușată forță! — Sticlind sub zări solare ca sideful, Ca o cometă-aprinsă, ca o torță. Ce astrelor le-nvîrtoșează cheful! Or, — mai dihai! — faceți doar obeliscul, tar chipul meu, nimica întrupindu-l. Doar voi veți ști că unde-apune piscul Ca o fantole stă de straje vîntul! Căci Vînt am fost — un duh robit în straie. Cu ochi de foc ce-n depărtare scurmă, Un suflet de prăpăd și de văpaie Ce n-a lăsat, ca vîntul, nici-o urmă... S6 DIM RACHIC1 * Iris Greu am ajuns pîn-aici — sînt acum un ochi mare lunecînd pe stradă și cineva de după coif îmi împlîntă-n pupilă un pumnal ruginit. Dar eu trec mai departe cu lacom iris reflectînd. * Bătrîn sentiment Bătrîn sentiment al fructelor coapte. Ruginește vin tul de prea multă cădere a frunzelor. Cum să pătrund inconștiența tuturor lucrurilor ? De ochi, de buze, de gînduri — speranțe: spațiul dintre creangă și rădăcină. * Oră banală Ora aceasta cînd florile sînt produsul parfumului lor, cînd fluturii devin numai aripi, iar clinii se-ntind și se strîng, ca niște armonici, în timpul galopului. 37 Ora aceasta mai interogativă ca Sfinxul din Efes în care bănuiește c-o să se~ntîmple ceva — ceva totuși nu se înftmptâ, ci pur și simplu trăiești înconjurat de mirosuri, de fluturi și de cîini care fug. * IRENE MOKKA Cuvintele Fiecare își are rădăcinile sale fiecare caută timpul de miere Cînd soarele v vrea să mă dezbrac de ocoluri ți norocul să-l strîng într-o rezervație unică Iar necredința mea să stea de pază. * ---------------------------------------- Tîrg de păsări Unii căzură pradă lațului de clei sau zăpezii fără culoare Nimeni nu știe cît va dura iarna Acum gîtlejul se cheamă bacșiș iar pana semnul cunoașterii Aspră sămînță de rătăcire Intre monede cîntecul are o voce subțire In rominmr dt ANGHEL DUMBRĂVEANU 39 ION LOTREANU 4:-----------------------------— Poem în vie Octombrie. Scriu și mă tem Că numai aici cerneala nu moare... Tu, Vica, ai frunzc-nstelate La toate încheieturile corpului, Iar în vine ai vin, negreșit. Auzi, licoarea foșnește în boabe — Aracii uscați îi suportă triumful; Sturzii simt mirosul din depărtare Și apar pe trasee lungi de cărbune. Trec prin scuturi de umbră, Și, iată, regret că odată Le furam străbunii din cuiburi. Știu, la poalele muntelui Vița de vie încă nu crește. Dar ferește-te de stoluri de sturzi: Ei vor simți mirosul de struguri Din vîrful sinului tău, dintre coapse, Și nu vei avea liniște-n veci... * -------------------------------------- Exod lui Danii an Ureche Spre curtea cu reviste literare Treceau poefi cu manuscrise-n mape Ca niște zei calamități de ape Și claustrați pe stivele lunare. Dar marginile nu-i puteau încape Și-atunci, ca niște păsări călătoare, Ei regretau că au privit în soare Și au uitat să are și să sape ... 40 In lipsa unei oaze de lumină Sub care arși(a din vers se-nclină. Ei invocau colinele și norii; Și-n timp ce le striga, smulgîndu-și părul, Un saltimbanc: „In vis e adevărul!“ Poefii adormeau pe scocul morii. PETRU M. HAȘ * ------------------------------------------- Parc întins vom merge-n parc întins (încă nu va fi nins) și verdele va zice copacii nu s-au stins veselii puști vor zice ah 1 fe(c ismenite cu doruri vagi oscurii de ceruri saudite mari păsări vor pluti spre vechiul cerc solar înalt dar nu va fi atunci în ianuar mici păsări vor pluti spre noul cerc lunar adesea melci prin ierburi infășurați profund se vor hrăni cu verburi de care se ascund cînd pă- sări sus AII! cu zborul lor întins cu zborul lor destins și nimeni nu va ști iubirea noastră nouă mai sus va răsări văzduhul dc pe stele aiurea s-a desprins și a fugit lumina de tot în parc întins Cronici Linii dure, violete, paralele într-o eră, Privegheate-n cercul roșu al vegherilor prelungi. Te clădesc între dezastre ca o statuă a păcii Cu privirea adineită cronicii medievale. Și tăcerile sînt multe între pale de vintoase, Spiridușii-n miez, de vreme în chimvale dorm ca dușii. Stampele sînt scorojite în obrazuri de madone Bune pentru masul nopții între file pritocite. Mîngăiere voluptuoasă mai adie din haremuri Bărbilor urzite-n taină și iatacuri de Fanar. Clopotele se-nmul{iră cu răsunet de pojar, Denii scribului de cronici pentru cumpăna dreptății. Tărimuri și fantasme Verde de faianță crește-n toiul nopții. Bine-i stă pe lume celui statuar! Bufnițele-n vitre îji înscriu în jind Ochii lor concentrici pînzelor de jos. 42 Lacrimează-n zare drumuri în duiumuri. Grotele așteaptă fagurii cerești. Un pustiu se-adună sufletului mană — Soare de sahară iernii sub pleoapă. Amintirea-și pleacă sălciile ninse. Ne-nțelese haruri clopotul aduce. Dinspre cornul lunii cerbii ascultă zvonul Pierderii în valea fără vînători. S-au culcat în sine codrii din Vlăsia, Fiara-n vizuină se ogoaie acuma. Doar fantasme-n ceață cu făclii în mînă Trec pentru divanul tîlcului pierdut. * ------------------------------------------- Figuri de vitralii Cuprins de alge-i cavalerul Și apa-n valuri îi aduce Un ev cu foc de diamante Lucinde-n vîrful de la sulifi... E necesar calul troian Și în cetăți interioare; Cu pana, scrie corolarul, Pe vechi vitralii, eremitul. Sobor de bufniți pe crenele, Incendiate de amurg. Pe sipetu-ncrustat de zestre, Hieratic vis avu domnița ... Dar „el“ s-a tras după perdeaua Ce i-a lăsat-o-n dar Poloniu. Nocturn alai vor da in fanții. Zvoniră clasele de jos ... ... Dar scrib s-afundă în vitralii. Și corolarul curge-a fum. Și cine pînă-n zori ascultă Cum diamantele fac ape ?... 43 atelier poetic * Alerg Alerg pe bulevardul tinereții mele ... Ciorchinii bucuriei plesnesc de mustul vieții. Însetat de timp și de spațiu. Nostalgia luminii m-a cuprins. Alerg pe bulevardul tinereții mele, cu celulele băttnd ritmic un puls triumfal. Pe frunte mi s-au așezat zorile, și rouă mi-a mîngîiat clipele, clipele de dor, de vis și de gînd... Alerg pe bulevardul tinereții mele, cu ochii; două felinare fosforescente și văd nevăzutul și aud neauzitul, și cuprind necuprinsul, alergind pe bulevardul tinereții mele.., IUUU LUCACIU Tăcere Tăcere, tăcere; Unde nu e nimic și nimic Unde umbrele mari se aștern Ca niște visuri peste visul etern Lungi ca umbrele piramidelor Răsărite într-un veac, peste veacuri. Unde sînt marginile tăcerii Și locul de-ntoarcere a ecoului? 44 Unde-a lovit glasul nevinovat Ca un strigăt de iubire-n pustiu Și-a venit înapoi De unde-a plecat. Tăcere, tăcere! De ce te-ai așezat la capătul sufletului Pe acolo — pe unde-ncepuse a-și uita Din iubirea sa omul, omului. Tăcere, tăcere, de unde-ai plecai ? TEODOR FR1XCU Vis eu oc/tii deschiși Ardea un somn ușor în calendare De parcă ar fi plouat un nor corupt Fîntînile se profilau pe zare Cu trupul zvelt și cum peni dedesubt Ca niște arcuri dc cetăți ciudate Răsfrînte-n ochiul timpului sever Intre chindii de iederi măsurate Cu frunzele de spaimă peste cer Și dimineața n-a mai fost decît O liniște între ferești bolnave Pe care soarele tăcut și mohorît O măcina cu dinții orei grave. MIMAI MORARU Strig Acolo tinde strig Cresc flori Iai răsăritul aripei de cer Și trec pe lingă alunecări în vis Și strig la ierburi Să crească prin mine Cînd dimineața e ochiul meu Și lumea grăbită Ca un fluviu spre mare. Acolo unde strig E valul, E albastrul,.. STELA CORA 45 Schiță autobiografică Intr-un coif al pămîntului există o casă de culoarea cerului în curte tata doarme răstignit pe-o aducere-aminte, iar mama numără mieii și sărută pămîntul cu gust de mentă, numai eu împletesc petrecerile satului pe-o funie fără sfîrșit. iQkîi VASIU Vulcan nestins Suflete, tu, vulcan nestins arenă de luptă dintre zi și noapte, adînc de mare hrănit cu oase de pești, unde mereu bat clopote sparte. Ești alb sau negru, au fluture ești, pasăre glorioasă, ori cal de curse -nvins, scut potrivit și singur pentru trupul meu, suflete, tu, vulcan nestins. OCTAVIAN DOCLIN Pescuitor de perle In ochii ci adînci se joacă valuri să-mi tragă luntrea dorului pe ei, Lagună i-e privirea cu canaturi ce duc spre inima Veneției. Arunc inelul de logodnă -n ape ca dogele-n gondolă, matelot. Ridică ea sprtncenele pe pleoape colacul de salvare cînd înot. Să pescuiesc pe prundul de retină Acele perle ce-au lăsat imagini cînd le-a rîvnit, privind într-o vitrină. Dar cum să fac, în aceste pagini privirea ei cu-adîncuri dc lagună citind, să simtă perlele —■ în mînă! GEORGE NICOLOVICI 46 Cine mă știe? Cine mă știe ? prin fîntînă cobor glas de clopot de-aramă, glas de pasăre-n zbor. Cine mă strigă ? noaptea mi s-a strecurat lingă gleznă și m-au pipăit ritmuri păgîne era numai argint, numai beznă Cine mă vrea ? dragoste clopot de aur ce șoptește cuvinte-nvechite durere de păsări rănite. CORINA SEGMAR Focuri muzicale Cuarțit ce-nchțzi mistere de focuri muzicale Sub albele veșminte în pieptul tău eroic. De ai conștiință spune-mi cum rabzi în nepăsare A ploii biciuire, cum taci senin și stoic ? Sub lunga presiune pierdutu-ți-ai dorința Și-n goluri, doar eternul păstrezi, pe a ta cale: tnvăluie-mi frisonul în calmul de cristal Cuarțit ce-nchizi mistere de focuri muzicale! CONSTANTIN MIL1ȚESCU Alter ego Mi-e inima o flacără, un vulcan cu-adîncuri ce fierb, cu-adîncuri ce se-nalță în negura nopții, în negura de ceruri... Și imensa, faclă de văpaie se frămîntă în lumină, se zbate în moartea de lumină, se-nalță și cîntă... Și cîntecul meu nu-l va putea ucide nimeni! RODICA COJOCARII 17 EVGHENI EVTUȘENKC din literatura universală * PEARL-HARBOR (fragment) . ..— Acum am atins înălțimea reglementară, sir, îi spuse stewardesa lui Grives, oprind în fața lui măsuța pc cane zăngăneau sticlele. „Orice dorești, numai sakc să nu fie" — își zice Grives prii indii 1 pe japo- nez cu coada ochiului și simțind încă in gură tăria neptăcută a alcoolului. — Naveți cumva șampanie? — Desigur, sir... Stewardesa părea chiar ofensată de întrebare. — E rece ? — se interesă sceptic Grivcs. — Bineînțeles, se supără și mai mult stewardesa. Șampania se dovedi intr-adevăr rece, — îți tăia dinții, — Singurul loc din America unde se poale bea o șampanie rece, sînt avioanele, îi spuse Grivcs japonezului, dar regretă îndată că-i vorbise: oricum, era japonez. JajMnezul refuză șampania oferită de Grivcs și scoase iarăși dintr-un sac de voiaj borcănelul cu sake, ferindu-1 de ochii stewardesei. — Aciditate mare! — lămuri el. Sakă mi-e singură băutură alcoolică în- găduită dc medici — dc aceea o port după mine. „Firește nu porți după tine sake pentru a-i servi și pc alții, gindi Grives. Desigur, doctorul fusese și cl japonez. Și dacă ar fi fost neamț, ar fi prescris doar șnaps". —Călătoriți pentru prima dată spre Haway ? sc interesă japonezul. — Nu, e a doua oară, răspunse Grives. — Și cu vin pentru a doua oară, — zise japonezul. E drept, atunci am zburat pc un avion dc război. Asta a fost acum 25 dc ani. Grives tresări: — Pearl-Harbor ? — Da, Pcarl-Hnrbur, aprobă din cap japonezul, îmi parc nespus dc rău, dar așa a fost. Tonul i sc păru lui Grives jignitor. „Tocmai cl regretă, dar ce le mai pasă de regretele lui băieților care au pierit atunci. Cu păreri de rău n-ai să-i invii. Ei nu mai sînt, iar tu te lăfăi la clasa intîia și-ți bei sake-ur. Pe cind servea în cadrul trupelor de ocupație din Berlin, Grives era pur și simplu uluit cînd vorbea cu nemții: și aceștia regretau eu toții. Parcă in suflclul lor mai toți fuseseră antifasciști, Cc s-ar fi întimplat insă dacă nemții și japonezii ar fi cîșligat războiul. Ar fi interesant dc știut dacă ar mai fi încercat și-atunci păreri de rău sau nu. Și eu, care am băut sakc-ul lui, naiba să-l îa! Dacă l-aș întreba ce a simțit la Pearl-Harbor, mi-ar spune desigur ceva in genul : „Eram soldat. Ordinul e ordin". Grives îl întrebă totuși. — Cc am simțit atunci ? Mă credeam cineva, zimbi amar japonezul. Nimic nu pare a fi mai periculos ca omul cuprins de sentimentul propriei sale im- portanțe. Asta, întotdeauna înseamnă că se află pc o cale greșită și, uneori, chiar criminală. -/â - Și-acum în Japonia nu mai sînt răspindiți microbii acestei boli? _________________ il iscodi Grives. — Unde nu sînt ? oftă japonezul. Parcă în America nu sînt ? Ei își află ioc nu numai în fiecare țară, dar și în fiecare om. Depinde totul de virulența lor. E necesară o profilaxie permanentă. Activitatea comitetul nostru este dedi- cată acestui scop. „Fire-ar să fie de engleză, — gîndi japonezul. Nu pot răzbate prin labi- rintul cuvintelor și par desigur rigid în ochii acestui om". — Ce fel de comitet ? — întrebă Grives morocănos, iritat de reflecțiile minuțioase ale japonezului. Dar japonezul parcă nici nu bagă în scamă surescitarea lui Grives, — Sint unul din membrii comitetului pentru Apărarea Păcii din Japonia. Acum merg la Pearl-Harbor să țin o conferință cu prilejul evocării acelor evenimente. „Ce fraze stereotipe 1 Oare la fel mă exprim în japoneză și nu-mi dau seama ? — Șt înainte dc război s-a tot vînturat despre prietenia dintre popoare. Cu toate acestea războiul a izbucnit. Credeți că așa numita luptă pentru pace ajută la ceva ? — stărui Grives. — Ni idealizez eforturile noastre, — zise japonezul, dar trebuie făcut ceva. Ne străduim... „Conferințele repetate m-au transformat intr-un ziar ambulant, iar ziarele de azi nu conving pe nimeni.. " — Vă străduiți dumneavoastră, dar alții se străduiesc și mai și, remarcă sarcastic Grives. Războiul e un marc business. Și cum observ, pentru unii oameni lupta pentru pace este și ea un fel de business. Bănuiesc că în timpul războiului n-ați luptat pentru pace, ar fi fost mult mai periculos... Spre mihnirea lui Grives, japonezul părea că nu s-a supărat și prefera să nu-i răspundă. Stewardesa așeză pc măsuțe tavele din plastic cu dejunul. — Din păcate, nu mă pot atinge aproape de nimic, regretă japonezul, trecînd furculița prin mîncare. închisoarea mi-a lăsat ulcerul ca amintire. „Aha, a fost condamnat criminal de răboi. Și-acum a devenit luptător pentru pace", — gîndi Grives cu o bucurie răutăcioasă, căutind să mestece bi flecul cu mai multă poftă, spre a stîrni pizma japonezului. — Am făcut parte din brigada kamikadzc și împreună cu cîțîva tovarăși am refuzat executarea ordinului, — adăugă japonezul. — Viața vi s-a părut -mai scumpă decît gloria ? — il înțepă Grives. — Nu-i tocmai așa. Pur și simplu, am încetat să nc mai dăm o prea mare importanță. Am înțeles că războiul n-are sens. Nu ne-au împușcat. Au vrut să ne supună oprobiului public. „Nici nu-l cunosc și parcă încerc să mă justific în fața lui. Pentru el sînt doar un ins care a bombardat Pearl-Harborul, și-atit. Și nici măcar nu-l pot face să vadă aievea strada pe care ne-au purtat cîndva..." ...Trei foști kamikadzîști erau purtați prin mijlocul străzii; urmele pi- cioarelor goale se imprimau in asfaltul muiat dc căldură. _ Bluzele îmbîcsite, cu epoleții smulși, li se lipiseră de trup. Sudoarea le șiroia pc obraji, dar nu se puteau șterge: cătușele le zdrobeau mîinile. Pc pieptul ficăruia alîma o tablă cu însemnul lașității. Lașii! Lașii! Urla mulțimea, asemeni unui gîtlej imens ce împroașcă salivă. Polițiștii, cu cămășile asudate la subțiori, abia mai țineau piept puho- iului care încerca să rupă cordonul format în jurul deținuților. — Lăsați-mă să trec 1 Voi cresta acest cuvînt pc spinările lor! sbiera un bătrinel ca scos din minți, agitindu-și sabia dc samurai scoasă de la naftalină. O doamnă, care ținea să fie mai tinără in chimonoul strident ce nu i sc potrivea cu vîrsta și pc a cărei față grasă șirciau dresurile topite, se furi- șase pc sub brațele înlănțuite ale polițiștilor și alerga spre piloți. Cînd îi ajunse, scoase ecta de la un picior și începu să dea cu focul în Kimura, încă foarte tînăr pe atunci. Acesta ținea capul îndesat între umeri. Din vitrina unei ga- lanterii, împăratul surîdea mulțumit destoinicei patrîoatc. Cu greu au reușit s-o tragă la o parte, în timp ce Kimura era scuturat de plîns. I — Grh ml *9 — Poate într-adcvăr sînlcm lași, Makotasan, spuse el printre suspine celui mai vîrstnic pilot, carc privea cu dispreț mulțimea turbată. — Nu, — răspunse Makota. Ei sînt lași. — Din tote părțile zburau spre trădători, banane putrede, pietre, sticle. Un patriot deosebit dc zelos sc aplecă peste brațele polițiștilor și adunîndu-și toată saliva, scuipă cu o ură triumfătoare, drept în obrazul lui Makota. Acesta făcu un gest involuntar să-și smulgă mîinile din, cătușe, ca să-și șteargă scuipatul gras se i se prelingea pe obraz, odată cu sudoarea. Lăsă apoi capul îritr-o parte, căutînd să ajungă cu obrazul la umăr, insă bărbia se lovi de tabla cu însemnul lașității, Mulțimea hohotea bucuroasă. Și deodată un glas dogit răsună : — Faceți loc invalidului Țușimei. — Faceți loc invalidului Țușimei, lăsați-1 să treacă 1 — îl susținură glasuri din mulțime. O să le-arate el! Polițiștii sc feriră făcînd loc unui bătrinel în cîrje mic și uscățiv, încins cu un șorț de cizmar sub care era vîrît un ciocan. — Lovește-i cu cîrja, bătrîne! — șuieră mulțimea. Bătrinul se apropie șontîc-șontîc de Makota și scoase ciocanul de sub șorț, — Nu, îi va da una mai zdravănă cu ciocanul. Așa, bătrîne ! Dă-i peste ochi! urla furioasă mulțimea. Makota își încleștă fălcile și închizind ochii își înălță capul cu mîndrie. Dar pe neașteptate bătrineiul vîrî ciocanul în buzunar. Cu degetele strîmbe, noduroase, își dezlegă șorțul. îl scoase și cu docul lui șterse obrașul lui Makota. Kimura se aștepta ca bătrinul să fie sfișiat pc loc, dar mulțimea încre- meni amuțită, . Bătrinul își puse iar șorțul, își legă curelele, vîrî ciocanul la loc și pomi înapoi șontîc-șontîc. rezemînduse în cîrjc. Fără glas, mulțimea se dădu în lături lăsindul să treacă și el se pierdu în puzderia de oameni. ...Dar despre toate acestea, japonezul nu-i pomeni nimic lui Grives. Sc mulțumi să-i spună doar că a stat la închisoare. In romdnețte de ION POPA ți GRETA ESGNENAsY POEȚI CANADIENI Michael Yates ECTENIE PENTRU MUZICA ELECTRONICA Există, poate, o subtilă evaporare. Nevăzută. Dar de auzit auzim ploaia. Dorința de a fi fără dorințe devine pasiune. Deoarece pot muri pot exista Tristul obicei al sărutului înainte de culcare Intre cauză și efect, nici o relație. Care-i glanda care secretă distrugerea Tuturor celorlalte organe ? Orice am făcut ca să fiu Ca să-mi fie mie de învățătură. Marea umple Cavitățile înămolite Spre care s-au îndreptat ochii unei națiuni. Alden Nowlan IMN LUI DIONISOS Șiretenia-i să lași ursul pădurii oricît de slobod Dar să ții strîns de lanț he-hei cînd ursul prinde el verigile și te face să focii Barbara Caruso FLUTURI Sunetul fluturilor ftlfîind fffffffffffffffff Wl’VWVWWl’VVVVV cu le spun fluvfluri Louis Cornier L’HISTOIRE D'UN PEUPLE nici Napoleon n-a avut decît clipe de biruință l-am văzut în Rusia unde focurile ardeau neluate în seanță dc zeii războiului; văzuseră mul li eroi înainte de el scăpătînd ca razele moarte ale soarelui în amurg, in goană de-a j unge din urmă izvorul cel cald ce-i {inuse în viată. Jay Macpherson PRIN PĂDURI N-o să mai rătăcim prin păduri Nici n-o să mai dăm ocol ienupărului. Lacrimile-mi curg, durere mi-i inima Și n-o să mă-mbie nimeni în joc. Dar vino într-altă zi iubito Am să-fi dau cireșe fără sîmburi Și clopote de-argint și nuci în mai — Of nu mai șovăi. 52 Andreas Schroeder INTRODUCERE Iar dacă-ntr-o seară privești pe fereastră și-n straie de-amurg vezi trei bărbați cu coz prin porumbiște spre rîu, întoarce-te la lumea ta dinapoia geamurilor: îți voi spune de ce există. Trebuie să ți-i închipui umbRnd dea lungul apei; unul a trecut rîid pe celălalt mal, unu-și croiește drum prin mijlocul apei, călchtd peste pești. Al treilea a rămas aici, pe malul ăsta; măsoară cu o panglicuță vie niște găuri în nisip. Ia seama cît e de surprins. Strigă într una la cel de dincolo, care scormonește prin rămășițele plajei. Cel din mijlocul apei calcă peste pești; e iscusit. Peștii învață prin el, el umblă prin ei. Observă că nu parc mirat. Omul de pe celălalt mal înseamnă rămășițele cel de aici de pc mal calculează dintr-un bloc-notes; ia scama la el. Acum cel de aici de pe mal calculează, mărimea firelor de nisip. Insul din mijlocul rîului merge mai departe. Calcă peste pești. Berfram Warr SÎNT COPII ACOLO, ÎN AMURG Vită mor {ii care, De data asta nu-s glorioși Jertfa lor dă apă la moară crizei noastre Și ultimul război nu ne-a lăsat locuri Deasupra cărora să ne-nălțăm monumentele. N-om pltnge la solemnitățile lor de dezvelire. Duioșia nu face dectt să-ncurce Așteptarea capiilor în amurg. 53 Fred Cogswell RANA $1 CICATRICEA Rana e închisă dusă durerea așa cum apa acoperă o piatră ce se afundă dar cicatricea lăsată încă mai dovedește că orice ar fi piatra inimile nu-s apă Eldon Grier OUEBEC La înălțimea turlei In hătaia vuitului care le ciufulește părul Grupul de turiști, Furnici în spirală Mari cît păsările Urmăresc zeloși Fantomele palide ale istoriei Pariază pe fiecare ghid papagalicesc Pc semne de-ale marților Dar, frate draga, nu-i nimeni acasă în afara fluviului Cu carnavalul său de vase Și de-amețitoare mile. Dați-le-ncolo de cărți și de aparate fotografice. Visați că ați sosit aici în zori Și că ora primului nu va veni niciodată, istoria este în holurile hotelurilor; Gingașul Wolfe*) Murind pe-un pat de steaguri, Ori Montcalm *), proptit în culise Ruină de luptă. tn romintftr di ION CARAtQS *) WWr si Mnntrafm — numele «lof doi generali. efigiei țl franței, eare eu ItlpUI pentru luetice la 1759. Amlndol au pierit In baulli tn urma cifela franccall au pierdui craiul »1 întreaga lanadl cronica literara * Cornel Regman: „CICĂ NIȘTE CRONICARI" I. Cartea lui Cornel Regman, cîrtitoare și pătimașă, poartă în sine mirosul înțepător al foiletonului literar, și ar fi fost de încercat păstrarea ei doar între cotoarele gazetei. Citind și recitind peste ani revista Tomis am fi închinat cro- nicarului cronicarilor întreaga noastră admirație și recunoștință pentru specta- culoasele bătălii pe care le-a purtat în anii '67—'69, uimiți fiind de vigoarea sa pamfletară, de verbul său vajnic șt mai ales, da, mai ales, de curajul opiniei sale; fiindcă nu e mic lucru să polemizezi, într-un singur foileton, cu 3—4 critici, după cum nu e mic lucru să afirmi că poezia lui Doinaș trece neobservată, iar Valeriu Cristea e un proletcultist. Pentru toate acestea și încă pentru altele e necesară puțină uitare de sine, puțină euforie critică, puțin praf aruncat în ochii cititorului. De obicei însă, criticul e tumultuos, năvalnic, cuvintele curg torențial, impresia fiind a unui prînz pantagruelic, a unui ospăț la care au fost convocați Setilă, Flămînzilă și Ochită ta un loc. Starea obișnuită a criticului e foamea cumplită de eroare, și regretul cel mai mare al celui ce citește cartea e că n-au existat mai mulți cronicari gen V. Cristea care să-i catalizeze verva pamfletară. Cornel Regman își aranjează pamfletul cu dichis, descoperind la început o maladie mai amplă, vreo boală mai veche căreia i se supune, ca un netrebnic ce e și criticul neascultător. De altfel, pentru cine citește cartea Iui Cornel Regman fără a cunoaște anumite dedesubturi (cum stau lucrurile cu călinesc icnii, cu Cercul literar etc.) istoria literaturii de azi este opera unor societăți secrete, cu carbonari ascunși prin subsoluri întunecoase numite Gazeta sau România literară, cu complotiști ce plănuiesc, fără încetare, asasinate și crime sau, cel puțin excrocherii, jafuri, împilări. înainte de a fi o carte de critică literară Cică niște cronicari e, prin aceste foiletoane sustrase paginii revistei, o carte încruntată despre viața literară și despre acești răufăcători ai ei, care sînt cronicarii. Să fim drepți și să nu afirmăm că autorul nu iar iubi pe cronicari; dimpotrivă, îi iubește chiar foarte mult, dovadă peremptorie fiind un arttcol consacrat lui Adrian Marino (Un quaker prezice sfirșitul cronicii lite- rare!). Dintr-o carte de peste 500 de pagini, Cornel Regman alege un capitol îndreptat împotriva cronicarilor și îl disecă, punînd în mijlocul frazelor macerate de explozia pamfletară, pe însuși autorul în cauză: Adrian Marino. Cum apare ideea infamă ? Foarte simplu. La mijloc e un quaker, un membru al unei societăți de temperanță. După descoperirea personajului, Cornel Regman îi înca- drează sectei: Quakerul e vestitor de nenorociri, „socotindu-se trimisul Apocalip- sei“. în fine, aceste mărunțișuri nu au importanță, trimisul „strigă prin toate pîlniile criticilor să se predea". Iată 0 operațiune dușmănoasă, care cere represalii, și criticul e gata de cele mai teribile represalii. Și, după ce munițiile au fost istovite, după ce quakerul (la 55 modul iluzoriu} e convent la religia foiletonului. Cornel Regman găsește un drum al Împăcării exclamînd, pe cimpoi insîngerat al bătăliei: „Acest ncoimpresionism — autorul (quakerul adică, n. nj nu ne-o mai spune, reprezintă reluarea jalnică ți degradată, caricaturală, a gesturilor vechiului, prestigiosului impresionism, de către niște inși foarte nefericiti care, in graba dc a nu pierde nimic, mai înghit pe deasupra, fără să le mestece, ca la un ospăț al calicilor, cele mai eteroclite bucate: structuraliste, semantice, psihanalitice și psihocriticc, genaticc, stilistice, eseistice, estetico-sintetico-totalizantc". Memorabilă, antologică frază, ca atitea altele din această carte destinată cronicarilor. Cică niște cronicari se vede deci a fi cartea unei mari iubiri înșelate de acești indivizi nemanierați. Divinizată cro- nică literară, minunata, iubita și superba, a ajuns pe mîinile unor coate-goale și ai unor mațe fripte care o plimbă prin toate dughatele infecte ale literaturii. Ca un părinte moralist. Cornel Regman încearcă să-și scoată iubirea din mîinile bagabonților, a nefericiților care cinează structuralism și iau dejun estetico-sinte- trco-totalizant. Cică niște cronicari... este o carte sui-generis de morală. 2. Premiza cărții e legată de o idee măreață; au existat în această perioadă oarecum tranzitorie, nenumărate experimente, apariții epigonice, scrieri nerepre- zentative care au fost îmbrățișate Cu un entuziasm mult prea mare de o critică gălăgi- oasă, agresivă, și ea mizînd pe improvizația informației, pe epatare și pe mimarea culturii. Această critică ar fi creat un haos, o confuzie de valori care se cere neintîrziat reprimată, în numele adevăratelor opere. Se profilau la început citeva victime prin definiție: încredințate unor tineri, cronicile literare trebuiau ne- greșit să păcătuiască, fie prin exces de zel polemic, fie prin negativism, fie prin... Unde ne sînt cronicarii, ar întreba Cornel Regman, nu cei cu citeva tuleie abia mijite, ci cronicarii cu țăcălic, cronicarii impasibili, demni, nesimțitori la fumul de tămîie al bisericuțelor? Unde sînt, și căror zei ai păcii, ai liniștii și ai operelor monumentale înalfă rugă? Oare de ce acești salahori delirează în fața „Echinoxului nebunilor", bat mătănii ta o monografie despre Rebrcanu, scriu anapoda despre Păunescu sau Fănuș Neagu, îi uită (ca blasfemie) pe. Vetea și pe Ilie Constantin ? Critica se ocupă de bruioane, de cărți nefinisate, exclamă scirbit criticul, glosînd aiurea atunci cînd dă (desigur, intimplător) peste un poet de talia lui loan Alexandru. Oare chiar aiurea, sau Cornel Regman e, așa cum e firesc, reprezentantul unor alte puncte de vedere pe care încearcă să și le impună prin ridicarea tonului, prin bagatelizarea adversarilor ? Oare în această epocă de tranziție (afirmația aparține lui C. R.) nu erau necesare citeva cărți care, definind tranziția, să atragă elogiul criticii ? In numeroase rindurt, Cornel Regman, vorbește despre deceniul șase pomenind mereu ca o scriptură a erorii, poezia lui Eugen Frunză. Dar Eugen Frunză a fost singurul creator al acelei etape, ori mai erau prin jur niscaiva prozatori, niscaiva poeți, poate chiar critici, eventual unii autori de prefețe ? Critica nu trăiește in Empireu iar cronica lite- rară nu se hrănește cu ambră, ci cu volumele momentului literar, cărora le caută semnificația: și acest lucru autorul acestei cărți îl știe, fără îndoială, din experi- ență proprie. Intransigentă, critica lui Cornel Regman scapă din vedere un fapt în aparență mărunt: cărțile și ideile supralicitate de această critică „de nefericiți" erau cărți și idei necesare. Mai mult decît necesare. 3, Titlurile foiletoartelor, ca și acela al cărții, complinesc zefiemisirea. Tonul e „dc sus", și afirmațiile lui Cornel Regman nu poartă, nici o clipă, pecetea îndoielii-de-sine. Ca nimeni altul, Cornel Regman face din critică spectacol Un titlu e Echinoxul nebunilor și delirul criticilor, alte titluri sînt inspirate, pentru efect, de filme; Hagiu își asumă riscurile. Totul despre Țepeneag. Anunțată blajin („Cică niște cronicari"), așa, ca un fel de basm, cartea tui Cornel Regman e un western al criticii, cu salon, cavalcade, piei roșii și fețe palide. Din uimitorul potop de acuzații, de ironii, de mingîieri diabolice, de retrageri fățarnice și de lovituri frontale se naște un stil critic de o indiscutabilă siguranță. Dacă, în gene- ral, cei care scriu despre literatura de azi lasă la o parte, din orgoliu, din neștiință, din ambiția sintezei, păreri și opinii paratele. Cornel Regman înregistrează totul, consemnează cronichete din lașul literar, Cronica, Luceafărul, și mai ales (pasi- une fatală!) Gazeta și România literară, Contemporanul. Am văzut că lauda e zgîrcită și subțire, că înțepătura (să folosim un eufemism) e la mare cinste, că ocara e implicată programatic dar, lăsînd ta o parte exagerările de rigoare. Cornel Regman e, nu în puține cazuri, un diagnostician strălucit: nimic mai 56 exact nu s-a scris despre poezia lui Păunescu, despre romanele lui Ivasiuc. Fraze numeroase, de strălucitoare plasticitate, se detașează din context. Cităm cîteva: „Despre Dumitru Țepeneag totul s-a spus, fiecare centimetru pătrat al Operei sale a fost călcat după sistemul covorului de bombe..." „Critica diplomatică acționată dc pasiunile politicii dc culise și păzind cu scumpătate principiul, plutirii ți al echilibrului de forțe, critica ce se sperie dc un cuvint mai verde și se adună in conclav dramatic pentru a obloji niște simple zgîrieturi" ctc. Am citat începuturi de articole. Fătaturile sînt la fel de măiestre tn afurise- nie: (In foiletonul dedicat lui Fănuș Neaga): Hanu-Ancuței și Craii dc Curtea Veche — opere dc ceremonial, cea din urmă lucrînd în materie specific cara^ia liană — aparțin unor nărăviți ai scrisului aflați la o vîrstă cînd asemenea experien- țe, impunîndu-se parcă de la sine, sc realizează efort vizibil. Și fără fisuri, sau: „Liber — prin umor și Urmuz — de servitutile cadenței. Dumitru Țepeneag are o dată în plus netezită pista dc decolare — pentru toate exercițiile dc zbor, Care trebuie însă efectuate. 4. Critica nu e totuși un teren dc joacă, pentru îngerași, declară Comei Regman într-un interviu inclus în volum. Dacă ne-am ocupa un pic de acel totuși, de această portifă minusculă, am descoperi în Cornel Regman un critic de factură lovinesciană. Dar, cum nu putem permite izolarea abuzivă a cuvîntuiui cu pricina, nu nc rămîne decît să descoperim în autorul acestei cărți decît un strașnic purtător de bătălii literare, de execuții rapide și uneori nedrepte (artico- lul despre Echinoxul nebunilor, de exemplu, pleacă de la premize false. în numele cărora sînt supuse anatemizării o seamă de fraze, de ticuri verbale etc) S-a spus (M. Ungheanu), că, prin aceste articole, s-ar încerca, în numele Cercului de la Sibiu, o discreditare a călinescianismului, o zadarnică tulburare de ape. Că exercițiul polemic at lui C. Regman îi ocolește pe Negoițescu fin care ucu vedem cel mai împlinit critic al momentului literar actual), ori pe N. Balotă (acest inegalabil eseist) e evident, și cartea ar fi cîștigat în corectitudine și mai ales în frumusețe dacă măcar o pagină era consacrată vreunei divergențe — să zicem — că I. Negoițescu. Dacă, exponent al unei „direcții noi", Regman neagă călinescianismul, lovind fără cruțare in „călinescieni", am fi dorit atașat cărții un studiu mai amplu de precizare a pozițiilor, fiindcă simpla insinuare a inco- rectitudinii, a superficialității „călinescienilor" nu ajunge. In locul acestuia. Reg- man atașează un dialog (cu toma Pavel, rău ales) și un interviu. Ajung aceste autocontemplații? E evident că autorul vibrează „in replică", această modalitate eonvenindu-i cu deosebire, dar la fel de clar e că după „Cică niște cronicari", Comei Regman ne rămîne dator cu o carte care să-i dea acesteia dimensiunile spre care aspiră. Și cartea aceasta n-o va putea scrie nimeni altul. Astfel, „Cică niște cronicari" rămîne un roman al orgoliului criticii, ori al orgoliului critic ce nu cunoaște, î« fața operei, nici teama, nici umilința și nici îndoiala. Din acest punct de vedere, cartea lui Cornel Regman e exemplară. Mihai Ungheanu: „CAMPANII" Mihai Ungheanu publica prin„România literară" articole în care era con- damnat balcanismul și era negată literatura de tip „balcanic" în numele unor fanteziste opoziții cu „homo acdificator" ,nn fel de Simon Temptar al romanului, înzestrat cu (probabil) o sumedenie de calități care l-ar face pe Pirgu să se călugărească, tar pe Nastratin să se recalifice antreprenor de pompe funebre. Cîteva lovituri indirecte erau aplicate „Crailor.și așteptam cu nerăbdare dezlănțuirea hecatombei; dar, pentru moment, criticul s-a instalat conștiincios în rubrica recenziilor, ocupindu-se doar de cărțile de critică literară. 57 ideea aceea cu homo acdificalor hh era gdselmfa /ui Ungheanu, și crifical nu pretindea acest Incnt. Ea aparținea momentului apariției lut Ion și Lovinescu nu fusese singurul care încerca, arunci, să îndrume romanul pe acest traseu. Relu- ată azi, încercarea de a îndrepta romanul spre acest canon este de un eroism superb, aproape donchișotesc. Toată evoluția romanului modem face zadarnic efortul lui Mihai Ungheanu, adorator statornic al liniilor pure. Un roman ideal ar fi deci, o construcție ideală, avînd în mijloc un dirijor al armoniilor un construc- tor. In Campanii intenția e aceea a construcției, și nici o altă obsesie nui întinează polemicile. Motto-ul cărții, avertisment prețios (și foarte exact pentru ceea cc înseamnă cartea) e din Titu Maiorescu. „Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment o cantitate mărginită. Averea națională a României arc astăzi o cifră fixă. Ener- gia lor intelectuală sc află de asemenea într-o cîtime fixată. Nu te poți juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitolul întreprinderii dc cultură a unui popor. Timpul averea, tăria morală și agerimea intelectuală ce le între- buințezi pentru o lucrare greșită sini în veci pierdute pentru lucrarea trebuincioa- să și adevărată. Ai un singur bloc dc marmură: dacă il întrebuințezi pentru o figură caricată, de unde să mai poți sculpta o Minervă ? Criticul nu e înfeudat vreunei prejudecăți și afirmații care ani de-a rîndul au circulat prin critică, dob'tndind valoarea de axiomă, sint reluate, cercetate și, din cînd în cînd, contrazise. Stima paralizantă nu e sentimentul acestei cărți, Ungheanu nefiind ancorat in vreunul din acele ostroave searbăde ale culturii care nasc epigoni sau adulatori impenitenți. Cine s-ar mai fi gîndit azi, cînd atîția critici au devenit, prin metamorfoze subite, esteți, că Istoria literaturii românești contemporane a tui lor ga poate constitui prilej pentru o bătălie ? Ungheanu reia argumentele înaintașilor, și descoperă în această carte adevăruri prin care Istoria... își merită o soartă aleasă. Forțind lucrurile, Ungheanu demon- strează că unul din datornicii acestei cărți e însuși Călinescu, detractor înver- șunat al ei. Există în critica profesată de Ungheanu o cenzurare tacită a excesului călinescienilor, acel exces care, în numele magistrului, amenință să arunce umbre asupra a numeroase capitole ale ideologiei literare. Fraze din Călinescu care au căpătat circulația monedei mărunte, demnă de toate buzunarele, sînt privite cu mirare și amendate fără apel: „Nu putem ști ce părere a avut E. Lovinescu despre literatura română veche, despre Emincscu sau Creangă. Stupoare! Traiectele pe care se mișcă G. Călinescu pot fi intilnite și în Eugen Lovinescu și c de mirare că primul nu i-a ridicat celui de al doilea o statuie pe măsura meritelor ce ar fi putut să i le vadă ca nimeni altul". C1 fi personal, putem spune, era a te identifica cu masca, cu persoana figurată. Ceea ce și face Bacovia, cu un dublu adaos. Omul Bacovia, frustrat de cui sdu, era obsedat de fantoma acestuia, pe de o parte, iar pe de alta, artistul Bacovia este con- știent de sine, în sensul introdus de Baudetaire, ca o achiziție definitvă a artei, după care modern înseamnd, înainte de orice, a fi conștient de calitatea de artist. Bacovia, alcătuit dintr-un minus fi un plus de personalitate, dintr-o exa- cerbare în plan poetic a unui eu frustrat pe planul vital, îți exercită „rolul" tra- gic cu o consecvență blînd-încăpăținată, fi întreaga lui poezie este văzută, sub acest raport, o tragedie mută, o mimodramă a eului deficitar, complexat". De unde și încheierea care, decurgînd dintr-o atît de fină analiză, ar pune, nu numai deocamdată, cum spuneam, PUNCT acelei certe „pc Bacovia", dacă în obiceiurile criticului Mihail Petroveanu ar intra și puțin ton peremptoriu,,. „Dominat de carențele lumii și alcătuirii sale personale, Bacovia îfi va reduce poezia la graficul nevrozei sale autentice, al dezechilibrului dintre ceea ce ar fi voit să fie și ceea ce este. Or, în natura nevrozei stă și acapararea eului, încorsetarea în propria imagine. Bacovia nu vorbește decît de el. fără însă a ți extrage de aici vreun element de orgoliu, în sensul curent, normal al ter- menului. De unde monotonia, revenirea la aceleași teme, la aceleași obsesii. Problema sincerității sau artificialității nu se mai pune în această perspec- tivă..." (s.mj Cdci, zicem noi, „obsedatul nu poate fi privit decît cu criteriile pe care le impune condiția Sa umană-.."! Dar, cum spuneam, critica lui Mihai! Petroveanu e departe de a fi oracu- lară. Criticul, el, un analist subtil, ba chiar un „psihanalist" care, fără să des- pice jiru-n patru, explică mereu și se explică. Dosarul Bacovia e recitit filă cu filă, neocolindu-se nici o probă. Mihail Petroveanu joacă cu cărțile pe fată și e aproape straniu, cită vreme „favoarea excepțională acordată postum lui Bacovia ține de domeniul senzaționalului...", să se citeze și să se re-citeze, uneori, cam tot cea scris poetul. Contrazice, faptul acesta, existența unui mit. BACOVIA? Miturilor le priește foarte tocmai vagul fi,., absenta, și Mihail Pe- troveanu, totuși, nu nt se adresează ca unora care l-am ști, baremi,, pe di- nafară, pe Bacovia! Un vag, și mai deplin acela, anume cel eminescian, nu fusese, oare, el repopulat, la vremea lui, de G. Călinescu cu reperele, coordo- natele și Ultimele Thuie ale unei geografii, de fapt, necunoscute.,,? Și Mihail Petroveanu scrie despre Bacovia în condițiile existenței unui mit bacovian, E grație metodei lui că nu cade-n hagiografie (ei, da, Bacovia e un „laic sfînt'f), și dacă reproduce excesiv din opera poetului, e pentru că vrea să fie crezut... pe cuvint, iar nu pentru că n-ar deosebi griul de neghină. Altminteri, cu-o strofă ca aceasta: Cînd liniștea mă împresoară Și cred că pacea mă susține. Un rai, plăcere este viața, Nu are cum a fi mai bine..., ne-bacoviană poate, nu e nimic de demonstrat în legătură cu Bacovia, nici baremi motivul Tăcerii în poezia lui! Poema, de altfel, aparține epocii Urzii (dacă nu mă înșel e din STANȚE BURGHEZE), cînd vraja malefică a PLUMB- ului și-a SCINTEI-lor GALBENE, epicentrul „cutremurului' bacovian, fusese, în fine, destrămată. Poetul se detașează, in poezie, de ceea ce era însâft ființa lui, ca de un greu blestem. Ceea ce nu-i reușise omului, ii reușește poetului, poate un supraviețiutor al unui cataclism fără ieșire, al unui naufragiu in 61 imensitatea oceanului De fapt, poetul se desparte — acum — de om; indivi- duum de persona. Bacovia nu mai acceptă bacovianismui, nu și-l mai acceptă. El are, în sfîrșit, un alibi, «cela de a fi o operă prezentă și un poet postum..., de unde senina resemnare din ultimelei versuri. Dar un Bacovia cu alibi — nw mai este Bacovia. Cel care nu avea ieșire, ar vrea să se întoarcă. Dar acum întoarcerea nu mai e cu putință. Corabia e pe fundul mării, naufragiatului ne- matr£mînîndu-t, de pe ea, decît sfărîmături și rămășițe, „ecouri la Bacovia*. Nici, din păcate, baremi, cited trebui seră lui Robinson s-o ia de la-nceput. Tra- gediei i se substituie, pare-se, nostalgia ei. Căci tragedia e, cu vorbele lui Mihail Petroveanu, „un destin asumat*. Bacovia nu-i Bacovia decît, între altele, atunci cînd: In murmure stranii semite M-adaug și eu în convoi.., Poezie sau destin ? Căci, poate, fără să știe, poetul nostru reproduce aidoma gestul de asumare a destinului, de însumare in convoi..., al fratelui întru suferință Gărard de Nerval ; Un convoi croisa ma marche; il se dirigeait vers le cimetiere oii elle (Aurita, n.m.) avait ite ensevelie; j’eus l'idee de m‘y rcndrc cn mc joignant au cortege... Așadar: există o Monografie Bacovia! ȘERBAN FOARȚA Dumitru Micu: „ÎNCEPUT DE SECOL, CURENTE Șl SCRIITORI", „ESTETICA LUI LUCIAN BLAGA" S-a afirmat adesea, cu argumente mai mult sau mai puțin convingătoare, că poetul poate privi și gîndi creația proprie sau a altora, „dinăuntru* fiind prin acest privilegiu, mai avizat decît un critic. Stăruințele unor exegeți de a combate sau a altora de a susține nu interesează în cazul de față, teza enunțată fiind doar punctul de plecare pentru alta ce ne arată cum criticii sînt, sau ar putea să fie, în situația favorizată de a circumscrie cu mai multă înțelegere și precizie pozițiile altor critici, probabil tot „dinăuntru*. Altfel nu am putea explica subtila observație a tui Victor Felea în legătură cu autorul tnceput-u/ut de secol: Dumitru Miau e un critic matur, echilibrat, cu antene sensibile îndreptate în multe direcții. Scrie substanțial și cu finețe, și practică spre deosebire de confratele său (N. Manolescu, n. n.) o critică plenară, înțelegătoare, flexibilă... E, în sensul precizat de Saint-Beuve, un lector avizat, un ghid priceput și spiritual înarmat cu bun simț și răbdare. Știe să polemizeze la nevoie, dar nu și-a pierdut nici candoarea entuziasmului. Articolele sale se citesc cu plăcere chiar cînd nu ești pe deplin de acord cu ele („Reflexii critice") E. p. 1. 1968, p. 132). Observațiile lui Victor Felea se potrivesc și ultimei redactări a istoriei literaturii române la începutul secolului XX ca și celorlalte cărți scrise de Micu: Opera lui Tudor Arghezi, Lirica lui Lucian Bl aga, etc. Judecățile de valoare sînt ferm formulate dar și argumentarea temeinică, o dreaptă cumpănă și măsură fiind în general criteriul după care se conduce criticul. 62 Istoria literară practicată de Dumitru Mtcu vj fi în conformitate cit firea sa bine intuită de poet»! clufan, meticuloasă pînă la amănunt, punctind înși- ruirea datelor absolut indispensabile înțelegerii evoluției literare de la începutul secolului nostru cu critice luări de poziție. Poate în ceea ce privește Semănătorul prea critice. Cartea se împarte în două, urmărindu-se în tnlîiul rînd revistele, grupările, și curentele literare apoi scriitorii ce s-au dezvoltat în ambianța acestora, stabilind ambianta Semănătorului și a Vieții românești, ambianța sim- bolistă, a vechilor și noilor Convorbiri, ambianța socialistă și scriitorii negrupați. Subtile disocierile ideologice ca și asocierea dintre atmosferă, mediu, idei și creațiile respective, deoarece majoritatea scriitorilor nu se pot lega rigid de un anumit curent sau o ideologie anumită. In ceea ce privește revista Semănătorul putem fi de acord că în paginile ei sa publicat multă „literatură mediocră de interes documentar" (p. 38) dar cîte din revistele începutului de secol n-au adăpostit asemenea mediocrități ilizibile azi? Afirmația însă că ideea națională a fost vehiculată „în scopuri diversio- niste" țp. 27), ridică semne de întrebare, ca și aceea că „estetica publicației derivă nemijlocit din ideologia ei socială" (p. 31). Orientarea paseistă este o realitate dar de la cîteva versuri ale lui losif la concluzia „iată, tălmăcite liric, și elanul orientării spre popor, de care erau însuflețiți cei mai mulți dintre scriitorii timpului, și concepția îngustă, patriarhai-conservatoare, pe care se grefa, la o seamă de scriitori, acest elan", (p. 33), trecerea e mult prea grăbită. Problema merită să fie discutată. Din capul locului unii (Mircea 7. ac iu) con- testă semănătorismului calitatea de curent literar. Dumitru Micu, mai prudent, îndoindu-se de valențele lui estetice, îl socotește totuși un curent important mai ales pentru aspectele lui negative: „fiind un curent, sămănătorismul a răscolit viața literară, a scos la suprafață anumite manifestări și le-a dat răspbtdire, a acoperit altele", (p. 81). Realitatea este că dincolo de păcatele Iui, puțin exagerate, sămănătorismul asemenea poporanismului a fost un curent cultural în primul rînd, o direcție culturală, iar nocivitatea lui mi se pare a fi fost mult mat redusă dectt o subliniază criticul. Opoziția lui Micu amintește pe aceea a Iui Blaga, excesivă și ea, din Artă și valoare: „paraestetică este o bună parte din literatura și arta semănătorismului" (p. 104), „doctrina este- tică semănătoristă este în întregime un fel de îngrășăminte chimică" (p. 105). vorbind apoi de „nepricepere și imbecilitate estetică" fp. 179). Mai de mirare este Insă că acordlnd semănătorismului calitatea de curent literar, în același timp o retrage poporanismului, Cum semnalează în cazul primului și unele aspecte pozitive măcar Ia scriitorii de talent care au trecut „peste semănătorism" după cum se exprimă, tot așa și-n cazul celor ce au activat in ambianța Vieții românești se pot găsi realizări demne de reținut. Dacă ar fi să amintim doar literatura lui C. Stere și tot am găsi un nume care să ne susțină afirmația. Că Ibrăileanu „a făcut adesea generalizări grăbite" (p. 93) sau că revista nu a avut colaboratori care să îmbrățișeze în întregime doctrina, că sămănătorismul nu a avut o estetică proprie dar în schimb a avut scriitori ce au activat pe linia ideologică profesată la atît de controversata revistă sînt amănunte cunoscute. înțelegem rațiunile pentru care preferințele criticului se îndreaptă către Viața românească clar sîntem mai de grabă înclinați să atribuim ambelor curente unele exagerări inevitabile în condițiile social-istorice existente la data aceea, unele iluzii ce s-au dovedit pînă în cele din urmă deșarte, dar ctt toate contradicțiile, ezitările, sinuozitățile, nu li se poate contesta colaboratorilor celor două reviste „buna credință". lorga a fost un spirit impetuos, vulcanic, exagerat și p. Micu îi face un un portret exact surprinzîndu-i umbrele și luminile:" lorga reduce arta literară la stil, la compoziție, la tehnica expresiei, nepretinzînd scriitorului noutate de concepție, originalitate de viziune*. Nu e de mirare că salutînd cu entuziasm Poemele luminii va respinge celelalte versuri ale lui Blaga. „Umoarea inegală, firea capricioasă au influențat evident judecățile marelui cărturar" (p. 50), dar trecînd peste confuziile și erorile explicabile istoric intențiile nobile rămîn după părerea criticului pentru că lorga „a dăruit tot ce avea mai bun neamului" (p. 82). Fără îndoială meritele istorice și culturale enorme dar și greșelile omului sînt mari, neputînd fi scuzate prin primele. De neînțeles par a fi și tribulațiile lui Ibrăileanu. lorga a fost măcar consecvent... inconsecventelor legate de firea lui pătimașă dar criticul de la 63 Viața românească iWWindu-și credințele din tinerele a căutat să justifice ceea ce nu se mai putea justifica. Inconsecvențele, exagerările, contradicțiile, spiritul provincial, rămîn peste ideile și calitățile necontestate de nimeni. Micu denunță interpretarea abuzivă a datelor, sofismele, exchibițiile logice ce-au siluit realită- țile istorice pentru ca acestea „să intre în tipare fixate arbitrar" (p. 216). inexactitățile, interpretarea forjată, deducațiile neîntemeiate din Spiritul critic fiind dezvăluite de A. Piru pe care-l citează. De altfel însăși importanta acordată și spațiul rezervat mi s-au părut exagerate. In legătură cu această problemă ar fi mai multe de spus. Adesea spafiul e disproporționat față de rolul pe care un anumit scriitor l-a avut sau se pare doar că l-a avut. Așa Mihail Dragomirescu este expediat în grabă iar anumitor reviste ti se acordă, în afara criteriilor estetice, o importanță nemeri- tată. Firește, felul in care a fost concepută cartea a dus la anumite repetiții „micilor vibrații" cum caracterizează criticul pe Topîrceanu. „Suflul amplu, capa- citatea de a siringa in vers energii clocotitoare îi lipsește" (p. 286), Și lotuși i s-au acordat douăzeci de pagini, cît lui Angliei și Bacovia, față de trei lui Mihalache Dragomirescu, treisprezece lui Mimdescu, două lui N. Davidescu, treisprezece lui Brătescu-Voinefti, cinsprezece iui Hogaș etc. Nejustificată mi se pare și prea marea importanță acordată tui Ovid Densușianu, poetul. Criteriul după care anumiti scriitori sînt tratați la începutul secolului este destul de elastic. Figurează de pildă Goga. Agîrbiceanu, Sorbul, Galaction, Eftimiu în timp ce Sadoveanu este amintit doar în /recent deși a publicat pînă în 1916 (dacă anul poate fi criteriul căutat deși în cazul celorlalți se cuprinde întreaga operă) numeroase volume: Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite, Crișma lui Moș Precup, Floare ofilită, Vremuri dc băjenie, însemnările lui Niculai Manca, Neamul $oimăreștilor etc. Și Agîrbiceanu și Gala Galaction au publicat asemenea lui Sadoveau .mai mult după 1916 și totuși opera acestora este analizată aproape în în/reflime. Zic aproape pentru că anumitor cărți li se amintește doar titlul (La răspîntic de veacuri), altele fiind total omise (Stana, Biruința). scriitori ca George Gregorian, Dragoș Protopopescu, Al. Colorian, George Dumi- frescu au publicat după 1920, unii fiind independenți, Dragoș Protopopescu mai de grabă gindirist decît la umbra simbolismului. In cazul lui N. Davidescu nu se amintește nimic nici de proza volumului Apocalips profan nici de opiniile estetice din cele mai interesante. Unele exagerări sau inadvertențe puteau fi evitate. Se afirmă despre Agîrbiceanu că „n-a fost niciodată stăpînit de sentimen- tul religios" făcîndu-se abstracție de bogata lui activtate la Cultura creștină? Insistența cu care se încearcă scoaterea lui Goga din sfera semănătoristă pare neacoperită întrucît se cunoaște limpede poziția poetului. Curioasă este și apre- cierea teatrului acestuia: „Piesa (Meșterul Manolc) e, incontestabil, meritorie"' ca mai jos cu cîteva rînduri să citim : cu toate calitățile ei, piesa nu e însă o operă în stare să înfrunte timpul" (p. 255). Uneori perspectiva din care încearcă judecățile de valoare pare unilaterală, accentul căztnd pe social, nu și pe artistic deși revenirea se face apoi pentru a le cuprinde pe amîndouă. Analizele sînt numeroase, la obiect și modul în care le întrerupe prin jude- căți cuprinzătoare, maliții, trimiteri interesante înlătură ușoara tor tentă didac- tică. Nicolae Pătrașcti face, despre talent ..divagații pedante" (p. 22). La toate revistele întîlnește pe „inevitabila Maria Cunțan", alteori amintindu-se „ubicui- tatea poetei" Ilarie Chendi „a debutat ca poet, mai degrabă ca versificator". Șt. O. losif e „romantic minor", în cazul lui M. Codreanu arătmdu-se „excelența exercițiului". Calistrat Hogaș, deși nu e situat printre scriitorii de întîia mărime, „ocupă un loc de prestigiu". Ion Al. Brătescu-Voinești „nu are respirația largă, vigoare epică" (p. 325). Criticul nu-i prea darnic în aprecieri dar totuși rezervele sînt compensate: „Fără a fi un mare scriitor, D. Anghel a avut în istoria literaturii române un rol considerabil" (p. 422). Mircea Demetriad e „poeta versifex". Nu se arată prea entuziasmat nici față de epica lui Eftimiu; ..intere- santă sub multe aspecte, epica lui a fost în bună măsură eclipsată de oprea lirică și mai ales dramatică" (p, 552). Ultima ambianță despre care vorbește este artificială iar importanța invers proporțională cu semnificațiile artistice reale. 64 Exista în cartea lui Dumitru Micu unele intuitii demne de subliniat; nevrozele consemnate de Ștefan Petică anunță pe Bacovia (p. 397), poeziile lui Petroff „prin aluziile livrești" par adesea de fon Pillat cel din Versuri păgtne iar „sensibilitatea și tonalitatea modernă" (p. 430), vestesc pe Adrian Maniu Săptămîna luminati a lui Săulescu anunță învierea lui Blaga. In legătură cu Bacovia subliniază perspectivele de limbajul său poetic: „Ducind simbolismul depresiv-protestatar la expresia lui ultimă, creația bacoviană a înscris implicit in istoria lirismului românesc o experiență artistică dintre cete mai originale, eu însemnate urmări pentru întreaga evoluție a limbajului poetic, Bacovia a înfăptuit înainte de Lucian Blaga, Ion Barbtt. Al. Philippide, Adrian Maniu fi chiar Tudor Arghezi ajuns la apogeu după primul război mondial, o acțiune de adîncire și esențializ/ire a lirismului hotăritoare" (p. 463). fată că deși poetul nu și-a teorizat principiile poetice, totuși din analiza versurilor sale s ar putea contura o poetică. Nu toți poeții sînt dublați și de teoreticieni deși peisajul liric românesc contemporan cunoaște asemenea fericite personalități, lina din ele este pentru Dumitru Micu, obiectul unor pertinente considerații. Studiul la care făceam trimiterea mai sus începe cu afirmația: „Lucian Blaga n-a fost un estetician" ceea ce înseamnă cel puțin o nepotrivire cu amăgi- torul titlu „Estetica tui Lucian Blaga'1 din care am putea deduce că filosoful a făurit o estetică, cînd in realitate ceea ce ni se prezintă pe mai bine de 200 de pagini nu sînt decît consecințele estetice ale filosofici lui Blaga sau mat degrabă concepția lui despre artă. Definind omul drept „animal metaforic", poetul nu putea să nu se ocupe și de problemele de estetică. Chiar dacă noțiunea „metaforă" are în sistemul său o altă accepțiune decît aceea obișnuită, totuși, înfelegînd prin definiția dată „ființă creatoare de cultură", cultura fiind metaforă, procesul creator trebuia să fie in atenția sa mai ales că. așa cum afirmă exegetul, „Blaga s-a găsit in situația privelegiată de a putea gîndi arta dinăuntru" (p. 5). De fapt numai titlul e amăgitor, criticul arătînd intr-un avertisment de patru pagini (ce nu poartă din păcate nici un titlu, cartea debutind, contrar oricăror norme tehnice, cu fraza citită mai sus) despre ce este vorba, chiar dacă și poetul nutrea iluzia, susfinhtd în Artă și valoare că intr-un fel e vorba mai puțin decît un „tratat de estetică", iar în altul mai mult, socotindu-l „o aripă" in construcția sistemului său filosofic. Metoda lui Dumitru Micu este adecvată: prezintă ideile despre artă ale lui Lucian Blaga, stăruind asupra unor noțiuni centrale cum ar fi acelea de stil, mefa- /oră. mister, orizont al misterului, categorii abisale, structuri artistice, cosmoid ele, ca apoi la fiecare, în conformitate cu principiile de valorificare ale moștenirii noastre literare, să ia poziție uneori net potrivnică, alteori mai mlădioasă in ceea ce privește consecințele estetice, fundamentale filosofice fiind însă respinse de plano. Uneori exegetul explică anumiți termeni împrumutați din arsenalul liric al gîn- ditorului-poet, cum ar fi acelea de „mister" care nu înseamnă altceva decit1 „necunoscut". De altfel însuși Blaga in Aspecte antropologice, cursul litografiat din 1948, înlocuiește expresia „orizontul misterului" prin „orizontul necunoscu- tului". tu acest sens n-ar fi fost inutil să se fi arătat în continuare cum diverși termeni ce ar putea fi supuși unei interpretări iraționale nu sînt decît noțiuni obișnuite fără nici o coloratură teologală sau mistică. De fapt, D. Micu îndulcește termenul „revelare" echivalîndii-l ce acela de „viziune", dar în legă- rd cu el Blaga dăduse din timp explicația cuvenită: Cuvîntul „revelație nu are in i osofia noastră nici o legătură cu semnificația teologică a unei inspirații divine, „revelare" are un sens strict uman și dc ordine firească, adică sensul de „arătare, de „punere în lumina conștiinței" (Trilogia cunoașterii, Fundația regală pentru literatură și artă, 1943, p. 337). Critica lui Dumitru Micu nu se îndreaptă atît împotriva ideilor estetice ale tui Blaga acceptate în parte, cît spre viziunea metafizică amendată serios pentru desconsiderarea factorilor sociali istorici („Validitatea studiului e primej- duită, de la bun început, de o grea rană lăuntrică, efect al desconsiderării rolului factorilor istoric-sociali în constituirea, evoluția intrinsecă și succesiunea stilurilor" (p. 34), viziunea static mecanicistă („Nu e pusă în lumină dinamica dezvoltării, mt sînt dezvăluite înfruntările dintre curente" (p. 35), ■ Orizont 65 unilateralitatea explicațiilor („Nu vom împărtăși desigur, concepți că această tendință generală, acest sens, sînt doar un mod al „stilului": credem dimpo- trivă că stilul este expresia lor" (p. 36), nivelarea planurilor istorice („Eroarea lui Blaga constă nu în faptul de a fi căutat corespondente de ordin stilistic între fenomene cu totul eterogene, ci în naivitatea de a fi așezat diversele aspecte ale vieții sociale fi spirituale pe același plan" (p. 37), insuficiența observației indirecte („Temelie de ajuns de șubredă, trebuie să recunoaștem" p. 51), preexistența orizontului spațial în categoriile stilistice („Teză evident greu de susținut, spre a nu spune absurdă"), desconsiderarea factorilor materiali („Oricum am întoarce însă lucrurile, sîntem constrînși să admitem că destinele istorice și, implicit, structurile sufle- tești, sînt determinate în cele din urmă (fapt recunoscut de Blaga însuși în ultima perioadă a vieții sate) de condițiile vieții materiale" p. 54), adoptarea unei filosofii a istorici inacceptabile („Neacceptînd materialismul istoric, Blaga s a privat principial de posibilitatea de a elucida teoretic o seamă de probleme pe care, oricît le-ar ocoli, nu le poate escamota" p. 79). Împotriva poziției gînditorului, criticul formulează unele opinii proprii, por- nind de la ideea că poetul caută peste lot doar ceea ce convine spiritului și sistemului său, lucru adevărat dar și inevitabil. Unele concepte, deși seducătoare și ingenios susținute teoretic, sînt nesatisfăcătoare. Plăcerea estetică, așa cum e definită de Blaga, este amendată pentru că nu i se circumscrie riguros obiectul, aplicindu-se în egaM si altor satisfacții. Dumitru Micu încearcă o altă cale, aceea care ocolind satisfacțiile princinuite de gîndirea științifică sau înăl- țarea filosofică, să ducă doar la emoția estetică, văzind în ea contactul intuitiv, urmare a unei dispoziții prielnice, imposibil de formulat în termeni abstracți sau în limbajul obișnuit. Nesatisfăcătoare i se pare criticului ideea de progres văzută in chip ciudat de Blaga, urmare a conceptului dc cenzură și frînă care ar ține, chipurile, arta, în orice etapă a desfășurării ei la egală distanță de necunoscutul pe care omul încearcă să-l pună în lumina conștiinței. Explicația in acest mod este necesară sistemului dar e contrazisă de evidența istorică pentru că „istoricitatea nu conferă valoare dar decide actualitatea și eficiența valorilor" (p. 155). Criticul sesizează și neelucidarea, cu tot efortul depus, unor probleme ca aceea a originii și funcției orjginare a artei, fără să rostească deși intuiește (dovadă capitolul despre metaforă), adevărul că Blaga și-a con- struit „estetica" în urma analizei fenomentului estetic sau a propriei activi- tăți creatoare, ci ca o „aripă" necesară în arhitectonica sistemului. Ideile este- tice trebuie să corespundă fundamentelor filosofice, susținîndu-se reciproc, de unde caracterul lor artificial și siluirea structurilor artistice ca să intre intr-un tipar teoretic dinainte stabilit. Semnele de întrebare ridicate de critic sînt multiple: în legătură cu stilul și cu ambiguitatea noțiunii de metaforă („teoria metaforei nu conține însă doar idei vădit greșite, reprobabile ci și speculații confuze, contradictorii, cu nepu- tință de corelat", p. 99), ce duce prin radicalizarea excesivă și absolutizarea expresiei la aspecte hilare (v. p.p. S7—S& In general întregul limbaj filosofic trebuie privit cu o anumită înlețegere pentru a nu produce derută. Călinescu a vorbit de „beția de cuvinte" dar a fost după Micu, „gelos probabil" de concu- rență, el însuși fiind un creator de noi cuvinte și expresii insolite. Unele noțiuni erau absolut necesare, altele aduceau o încărcătură lirică, facilitînd delimitarea ideilor, izbucnind dintr-o magmă poetică nestăvilită. Criticul este însă prudent în afirmațiile pe care le face în legătură cu acest aspect fi nici nu putea lua o altă atitudine față de gîndirea profundă a unui mare filosof și poet ce încearcă să explice atîtea probleme greu de explicat. Avea în față un sistem, o cons- trucție de mari proporții ce neliniștește, obligă la meditație, invitînd la discuție și critică. Chiar dacă multe din idei sînt inacceptabile în perspectiva actuală, altele se impun prin adevărul și frumusețea lor. De aceea concepția de bază care închide un „sîmbure irațional" e respinsă, subscriind doar anumite intu- iții în materie de artă. Nu fără ironie, vorbind despre categoriile abisale fi cenzura transcendentă criticul notează: „Toată construcția aduce a basm și ca atare, evident, nu suportă un examen științific" (p. 105). 66 lată în mare intimpinările fi răspunsurile lui Dumitru Micu. Sistematizarea încercată s-a făcut cu numeroase citate pentru a arăta cit sînt de neîntemeiate obiecțiile aduse lucrării sale că nu privește critic ideile tui Blaga, nefăcind decît o expunere „cuminte". Orice alte cusururi i se pot găsi doar acesta nu. fată cîteva obiecții. Anumite afirmații sînt prea categorice: „credința re- ligioasă i-a fost lui Btaga absolut străină" contrazice, evident, realitatea. I s-ar putea obiecta exegetului exact cum procedează el față de anumite afirmații tot atît de categorice ale poetului: „propoziții atît de categorice nu puteau fi bineînțeles lansate fără riscul de a provoca reacții" (p. 42). in legătură cu di- ferențierea mult prea netă ce o face între ideile filosofice ți realizările artistice, afirmind că opera lui Blaga nu poate fi dedusă din filosofia sa; „cine proce- dează astfel nesocotește criteriul istoric, face abstracție de faptul că poemele „filosofice" sînt anterioare sistemului folsofic" (p. 179). Afirmația e discutabilă mai ales că ideile filosofice sînt prefigurate de poezie. Eu nu strivesc corola dc minuni a lumii din Poemele luminii (1919), anunță teoria misterului („ci cu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Poemele sînt concomitente articulării sistemului și se poate observa cu precizie cum pe măsură ce ideile se lim- pezes- eristaiizîndu-se și edificiul filosofic se înalță, poemele poartă pecetea lor, adîncindu-se și încircîndu-se cu noi semnificații. S-ar putea atinge rezul- tate interesante urmărindu-se corespondența dintre ideile filosofice și exercițiul liric în constituirea lor simultană. De altfel însăși Micu își îndulcește poziția afirmind: „Rămîne totuși un fapt că o seamă de viziuni poetice și dramatice anticipează, prefigurază concepte filosofice" (p, 179). Fără să se reducă sim- bolurile lirice și conceptele metafizice la același numitor, ideca criticului e pro (ioasă cu amendarea că Marele anonim chiar dacă se poate apropia de „Orbul" din Zalmoxe si de „Marele orb" din în marca trecere, este o expresie împru- mutată din Dionisie Arcopagilul, după cum poetul mărturisește (v. Geneza me- taforei și sensul culturii în Trilogia culturii, E.L.U. 1969, p. 372, nota). Față de aceste obiecții și de altele ce i sar putea eventual aduce, meritele lucrării sint incontestabile. Nu e chiar atît de simplu să te miști cu ușurința eu care o face criticul într-un sistem complex ți plin de umbre ca acela al lui Blaga. Nici să sintetizezi idei în spiritul gîndirii acestuia, dovedind pătrun- derea în zonele cele mai ascunse ale gîndirii dar și ale imaginației creatoare blagiene. Excepțională ni se pare analiza. In perspectiva teoriei' despre metaforă, a unor versuri din Rilke (p.p. 94—95), ca și exemplificările în legătură eu plă- cerea estetică, făcînd apel la lirica gînditorului. După cum apropierea de anu- mite idei ale lui Croce nu-i scapă deși inttlnirea lui Blaga, mergind pe alte căi, cu filosoful italian, se face fără ca poetul să-și dea seama. Nici umanismul ce străbate de la un capăt la altul întregul lui sistem filosofic: „Omul își este propria operă, cea mai pardoxală. Din tot ce a scris Lucian Blaga se degajă o nemărginită stimă, o admirație uimită față dc miracolul „om" ; fiecare rind al poetului și filosofului atestă o conștiință sfios-orgolioasă a valorii unice, in- comparabile, pe care o întruchipează ființa umană" (p. 192). Păcat de slaba prezentare grafică a cărții și de coperta ei de bilei. O carte despre Btaga merită o altă înfățișare. ION MAXIM A. E. BACONSKY- DE LA LIRISMUL CONTEMPLATIV ELEGIAC LA CRISPAREA TRAGICĂ (I) profiluri literare * Puține sînt cazurile de poeți români contemporani de certă notorietate a căror aperă să releve cu o atît dc mare franchețe și acuitate diagrama evo- luției în timp a unei conștiințe artistice traumatizate divers de propriile-i ava- taruri precum acela propus de A. E. Baconsky. Evident, fără a nc închipui că, pc viitor, poetul nu nc va mai oferi și alte spectaculoase surprize, suscepti- bile de noi autodefiniți!, deocamdată sîntem tentați să admitem că urmă- toarea frintură de autoportret, detașată din volumul Cadavre in vid (1969), rezumă esența fenomenului in cauză: „Tînărul melancolic a /ost sugrumat într-o noapte / șt i s-a substituit un individ ridat ți cărunt / cei care-i lin compania sînt clinii fi cavalerii absurdului. / (...) Fluieră gloanțe zadarnic în nopți toropite, I și efebii de ipsos cad secerați de pe socluri I — Ce risipă stupidă... (s. aut.) / spune rmjiud individual ridat și cărunt — I Cei ce de mult vor să i ucidă — nu l-au văzut niciodată la chip" (Tînărul melancolic). Ar fi să privim cu totul unilateral lucrurile dacă unei asemnea autoconfrun- țări înscrise pe axa timpului i s-ar acorda doar semnificația unei firești me- lancolii (împinsă, uneori, c drept, pînă la angoasa demoniacă) pricinuită dc caracterul revolut al virslelor. Nu ni se pare deci a fi vorba doar de acele vîrstc rememorate, conform uzanțelor poetice atit de frecvente, dintr-o perspectivă scuzabil egocentrică și care se sprijină pe arhicunoscutelc-i argumente: raiul copilăriei, exultanța romantică a adolescentei, vigoarea cu care se aderă la așa-zisclc valori morale și afective ale tinereții, cu superb orgoliu trăite în cele mai multe dintre laturile ei, incepînd cu universul intim și încheind cu răspunsurile la marile întrebări ale timpului istoric. Foartc decis, într-o stare de adincă cutremurare interioară, poetul, dc fapt, se supune celui mai nemilos autoexamen ontologic. E un examen pornit nu atit dintr-o luciditate intelectuală sever strunită, cît mai ales dintr-o rană morală mereu deschisă, din ce în ce mai apropiată de suprema suferință umană generată de obsesivul și înnebuni- torul gînd că mai tot ceea cc a fost cl, poetul, pînă acuma, circumscris con- comitent in spațiul timpului subiectiv și al celui obiectiv, poartă pecetea înșe- lării dc sine, a crorii și a eșecului existențial. Astfel, ciclul Autoportret în timp din volumul Cadavre în vid nu se vrea altceva dccit un nemilos act chirurgical, menit să identifice cauzele și desfășurările respectivului proces și, dacă se poate, să-i fixeze chiar diagnosticul, în vederea luării eventualelor măsuri de restruc- turare. Cauzele revelate, in retrospectivele de viziune halucinatoric, sînt cîteva, fundamentale. Inițial, totul ar purcede de la inautcnticitatea cunoașterii dc sine și a incapacității dc a trăi timpul cu toate avatarurile lui, prin el însuși, altfel zis, prin propriul cu, în așa fel Încît biografia sa să se înscrie ca un destin de sine stătător, distinct și permanent, în unicitatea, și universalitatea lui. Așadar, rînd pe rînd, se denunță: conștiința slăbiciunii de a se fi lăsat asimilat de ritmurile dcspersonalizante ale unei existențe în care totul se su- 68 pune contrafacerilor facil estetizante: „Poate cîndva / ui iubit, poate — ai cintat pc superb^ corzi, / și femeile — lire, toamnele — lire, orașele — lire f, încrucișîndu-se perpendicular, memoria / și-au ferecat-o pe veci între gratii de aur Vanitatea virtuosului dansator, obsesia ritmului / și silueta unui tînăr dresor al cuvintelor — cai..Omul pe care l-ai ucis, apoi drama de a de*s-, cinde, ca destin individual fixat pc solul tradiției etnice, naționale, dintr-o isto- ric mai întotdeauna potrivnică aspirației insului dc a se regăsi și oglindi în unitatea lui primordială, ceea Ce l-a constrîns să-și disperseze ființa lăuntrică, luînd înfățișări, ce-i erau impuse dc alte realități decît cele proprii singulari- tății sale: „Am semănat cu pădurea, cu moara de vînt, cu tăcutele, ! negrele, necunoscutele cruci de la margini dc drumuri, / cu umbrele cailor noaptea pc- nalte coline? moldave / am semănat și cu chipul ciudaților zei / îngropați în nisip lingă mare. Cit e de-atunci ? / trebuie să fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie / să fi pierit multe ziduri și oști, să fi căzut multe lanțuri, t să fi ars, să se fi risipit, să sc fi dus dracului multe imperii / ca să-ncep a semăna în sfîrșit cu mine'1 (Autoportret în timp) ; sau această Euritmie, de o virtuozitate a expresiei atît de neobacoviană și care închide în ea o autentică tragedie ontologică implicată în grotesca succesiune a măștilor sub care se înfățișează nu puține dintre metamorfozele parcurse de alienarea individua- lității umane pc scara timpului social-istoric: „Cizme, cizme, regale cu pinteni dc aur, cizme — fantomă / cizma de spărgător nocturn cu tocuri-surdină, / cizmele ticălosului înaripat, cizinulițc dc curtezană vicleană, f cizme de saltim- banc, de măscărici, dc toboșar ce deschide, / drumul fanfarei, sau de lacheu somnolent / sau de trist mercenar totdeauna visînd o trădare, / sunete, sunete, sunete, veșnic ritmul acela absurd; și cc drum generos e această biografie / care nu se mai termină .. Copleșit dc povara asumată a unor asemenea avataruri nu este de mi- rare deci că, în cele din urmă, erou! liric (înțeles în personalitatea lui arhetipîcă și nu ca o exacerbare egolatră, cum insinuiază unii comentatori prea bine cunoscuți pentru aprehensiunea lor față de opera lui A. E. Baconsky), își cla- mează cu sfîșictor patetism durerile, pustiit de gîndul pierderii oricărui liman al izbăvirii: „Doamne, aș vrea să plîng dar nu mai ! am nici un rîu pc-alc cănii maluri / să-mi pot aminti de Sion. Și Babilonul ! e-n mine și mulțimea de robi / îmi întinde cătușele predestinate și rîde, ride... /istoria" etc. (Psalm negru). De unde și invocația finală, chemînd un sfîrșit pc măsură bleste- mului revelat: „Doamne, istoria... Doamne, ia de la mine / destinul acesta — și dacă nu-mi poți hărăzi altă soartă, / dă-mi o moarte înaltă, contropitoare, sălbatecă, i mai mare decît viața dușmanilor mei". Cum o mărturisesc ultimele două versuri, așadar, întreaga implorațîe, străină de umilința și resemnarea creștină, vizează, cu superb și grav orgoliu, un ideal moral cu adevărat pil- duitor, grație superiorității sale sfidătoare. Iar Rugăciunea unui dac, parafrază lirică de o simplitate și o profunzime comparabile cu ale versetului biblic, nu face decît să nuanțeze șî să postuleze un atare cod al preceptelor morale: „Doamne, dă-mi iarăși dorul de moarte al străbunilor mei, / nu mă lăsa să accept lîncczeala, rugina și lanțul — dcschide-mi f porți mari de stejar, și așterne-mi douăsprezece poduri, și dă cailor / să-mi poarte coama. / Ochilor mei dă-Ic iar cristalinul de gheață / pc care dc mult l-am pierdut, otrăvește-mi săgețile t și adu-mi aminte ca ultima / s-o păstrez pentru mine". Dar, înainte dc a-1 urma pe poet, fie și parțial, în hățișul rătăcirilor sale de peregrin mereu și dureros respins de către narcoticul certitudinilor inte- rioare, așa cum ne apare în cartea Cadavre în vid, să ne angajăm la o cît mai atentă evaluare a antecedentelor ce compun dosarul întregului demers poe- tic baconskyan. * Ni se pare cu totul potrivit ca retrospectiva Spre care tindem să debuteze cu| citarea unei aserțiuni teoretice, avînd valoarea de program estetic, formu- lată de însuși A. E. Baconsky, în interesantul său eseu Scht(ă de fenomenologie poetică, eseu al cărui nucleu inițial îl formează mai vechiul și mult contro- versatul articol Declinul metaforei. Avem în vedere un pasaj, care, totodată, nc va ajuta să reluăm legătura cu afirmațiile din primele rinduri ale prezen- tului profil critic, privitoare la natura raporturilor dintre substanța poblcma- 69 tică a liricii baconskiene și dimensiunea istoric-umană a timpului: „PoetuL postulează autorul cârtii dc versuri Fluxul memoriei — trăiește în istoric, într-o epocă dată, într-un spațiu geografic și etnic dat; el aparține acestor ambiante circumscrise și le exprimă, dar a exprima înseamnă, în poezie, a opera o re- ducție in direcția esenței, atemporalizînd temporalul, siluind valorile realității restructurate într-un orizont reversibil, El stabilește astfel — citim în continuare — o confluentă a timpului și a duratei, și din această dublă apartenență a poeziei care contrazice deci simultaneitatea plotiniană derivă facultatea ci dc a rămînea egală cu ca însăși atunci cînd, pe plan deopotrivă istoric și fenomenologic, suferă o continuă metamorfoză sub acțiunea determinărilor exis- tențiale". Partea din urmă a aserțiunilor (cea vîzînd permanența, actualitatea adevăratei poezii, în sensul capacității ei virtuale dc a se placa pc gustul și sensibilitatea cititorului dintotdeauna), eseistul apelează mai întîi la o strălu- cită apaftegmă kirkcgardcană, parafrazînd-o (...„adevăratul cetitor c totdeauna contemporan cu poetul, tot așa cum. Kirkcgaard considera că a fi creștin înseamnă a fi contemporan cu Chist os"), pentru ca după aceea să fîe invocat Mircea Eliade : „Lectura poeziei, care c o situare a ci in timp, are totdeauna sensul a ceea ce Mircea Eliade numește „repetiția archetipurilor", respectiv „le deșir paradoxal de realiser une forme ideale (=l’archdtype) dans ta condition mime de 1‘existence humaine, de se trouver dans la durde sans en porter le fardeau, c’est-ă-dire sans en subir l'irtversabilitt!“ Anticipind judecăți critice asupra cărora vom reveni mai încolo, in sensul implicărilor in analiza detaliată, vom recunoaște încă dc pc acum că poezia lui A7~E. Baconsky, privită în integralitatea evoluției ei. oferă imaginea agitată și spectaculoasă a celei mai pasionate confruntări declanșate tocmai de acest neobosit efort al „atemporalizării temporarului", în accepția disociațiilor dc mai sus. în multe privințe — și nu dintre cele mai puțin importante, dim- potrivă ! —, destinul artistic al acestui poet este pilduitor pentru însuși drumul atît de zbuciumat, atît de presărat de evenimente avînd naturi extrem de diferite, pc care l-a parcurs poezia română în ultimul sfert dc veac al existenței ei. Așa se face că (precum în cazurile oferite întotdea- una de către artiștii de superioară vocație și hărăziți să traverseze epo- ci istorice bîntuite de fundamentale convulsii și dislocări), în cele din urmă, atît izbînzilc cît șî căderile, impasurile sau stagnările poeziei ba- conskyene descriu, particularizînd-o însă în forme de o elocventă tipicitate, însăși traiectoria destinului întregii noastre lirici contemporane, in aspirațiile ci creatoare și în împlinirile ci certe. Am spune deci că puțini sau poate chiar foarte puțini dintre reprezentanții generației sale fac dovada unei atari exemplarității precum acest poet, în virtutea unui paradoxal proces de integrare pasionată și de disociere vehementă, opera poetică a lui A. E. Baconsky pro- pune imaginea simbolică a unui tulburător personaj, nu lipsit de unele însușiri eroic — comice, pe chipul căruia istoria Complicată și contradictorie a bătăliilor prin care a trecut și-a gravat cele mai de seamă insemne. Am dori să fim bine înțeleși: cu asemenea afirmații nu urmărim să formulăm aprecieri de valoare, ci țintim la judecăți de situare, operație, credem noi, absolut necesară, dacă avem în vedere poziția cu totul reprezentativă, confirmată de perspectiva istoric-Uterară, deținută dc scriitorul nostru. Nu socotim potrivit să ne anga- jăm aici la operația de reconstituire a avatarurilor, să spunem așa, aparținînd întregii biografii artistice a lui A. E. Baconsky, prin raportare la date și fapte conjuncturale de maxim interes istoric-literar, deșt în ce ne privește, credem că mai devreme sau mai tîrziu o eventuală și necesară istorie literară de investigație în zonele interne ale fenomenului nu le va putea ignora. Por- nind de la convingerea că răsfrîngerile respectivelor avataruri în substanța intimă a destinului poetic baconskyan sint pe cit de puternice pe atît de semnificative, dorim în schimb să remarcăm organici tatea istoric-literară, cum spuneam, atît de exemplară, atît dc reprezentativă, de la carc sc revendică integral condiția estetică a producției lirice aflate în atenția interpretărilor critice de față. Avem deci sentimentul că numai procedînd astfel dispunem, cel puțin virtual, de șansa aptă să ț^grmită reconstituirea drumului urmat de poezia lui A. E. Ba- consky în direcția încleștatului ei efort de a-și identifica și structura conștiința de sine, in consecință, propria-i esență estetică. 70 Estetic, debutul foarte tinărului poet traduce elocvent consecințele nefaste ale prejudecății sociologizante privind superioritatea așa-zis realistă a epicului fața c i r sm, Aceasta din urmă (grosier mod de a gîndi!), fiind suspectat de subiec- tivism, de „evaziune",ar reprezenta un pericol permanent, ar fio sursă inepuizabilă de nocivități menite să submineze din temelii atit substanța concret umană, social- politică a versului, cît și mesajul militant, nu implicat ci afișat, al întregii construcții poetice. Ciudată e constatarea că prejudecata prinde un teren atit dc solid nu numai pentru că sc generalizează din punct de vedere teoretic ci și pentru că este „confirmată", cel puțin pentru moment, de prezența cîtorva jxxjți înzestrați cu un talent superior, poeți care, oricum, nu-și pot administra asemenea interdicții îneît să se automutilizeze la modul absolut. Cîte ceva to: mai răzbește și marca vocației, a impulsului poetic originar, să străvede din cînd în cînd. Consecința este bivalentă: pe de o parte de aici se nutrește iluzia că totuși ceea ce se produce este poezie, iar pe dc altă parte resursele intime ale lirismului își conservă cit mai pot forța latentă, uimind ca mai devreme sau mai tîrziu să irumpă și să orienteze din ce în cc mai sigur pe făgașul lor firesc, în cazul lui A. E. Baconsky, deocamdată, în faza Frasi- nilor de la răscruce, sub cel din urmă aspect, elaborările sale versificate „pă- cătuesc" doar prin cîteva sporadice intrusiuni dc factură descriptiv-contcmpla- livă care, cu oarecare bunăvoință, pot fi socotite puncte dc pornire îndepătate ale spectaculoasei resurecții declanșate dc volumul Fluxul memoriei. Să reținem deci uncie izolate inserții ale tonului nostalgic-elegiac, precum acestea: „Pe malul riului, aici, adesea veneam înainte —, / era timpul cînd în piept viața-mi părea ca aproape s-a stins / veneam aici, lingă cîntccul apei, cum odinioară, robii, departe, / la rîul Vavi Ionului au șezut și-au plina" (Cîntec la apa riului). în schimb, cărțile ce vor urma (Dincolo de iarnă, 1957, Cintece de zi și noapte, 1954, Două poeme, 1959), vor releva tot mai pregnant „abaterile” de care poetul se face „vinovat", în direcția repunerii in drepturile lui firești a lirismului autentic, descins din zonele indicibile ale sensibilității și coștiinței poetice individuale. Simptomatică, încă din această fază, este constatarea că gestul, temerar la vremea aceea, al întoarcerii la adevăratele izvoare ale poeziei este intrucitva echivalent cu efortul dc a reface, ca urmare a redescoperirii lor, a unora din căile parcurse cu multe decenii în urmă de către înaintași, O bună parte, de fapt cele mai izbutite, din poemele cuprinse în culegerea Dincolo de târnă sc structurează direct sub semnul unui insistent apetit naturist, în care viziunea lirică unificatoare rezidă în insinuarea progresivă a inflexiunii elegiace in substanța peisagist-dcscriptivă. De la idilica exultanță gen Alccsandri sau Coșbuc („îmi place să privesc afară, / — Cînd au căzut aceste frunze? I Și arborii sc scutură, I Și-n vizuini adinei, ascunse, // Stau vulpi roșcate, / Stoluri, salbe, / Peste pădure nori dc ceață, / Ca niște zburătoare albe / Plu- tind de vîrfuri sc agață" — Desen), tot mai accentuat se resimte pătrunderea undelor de interogație, al căror ultim scop este imprimarea unor sensuri umane permanente întregului demers poetic. încă dc pe acum, farmecul poeziei lui Baconsky izvorăște din remarcabila putere de a sensibiliza viziunea autentic plastică, care este convertită în subtil și nuanțat cîntec liric. De un contcm- plativis reținut, cenzurat de o pudoare orgolioasă, temperamentul poetului tînjește totuși încă de pe acum la Identificarea punctelor de sprijin ale biografiei interioare. Paralelismele și interferențele iscate dc raportul destin uman indi- vidual — dinamica ciclului biologic conduc spre gînduri și reflecții revelatoare. Dc un optimism sobru, al cărui caracter stenic, însă nu este străin de o anume melancolie („— Dar ce va fi? O, veche -ntrebare fără sens...*), acest soi de identificare cu timpul indică prezența unei conștiințe artistice obsedate dc ros- turile și finalitățile morale ale existenței ei. Punctele de reazim despre care vorbeam sc materializează în sentimentul apartenenței, al integrării într-un anu- mit timp și într-un anumit spațiu, cu datele și valorile lor: „Nu, n-aș putea să plec — e — atît — de — aproape / Această legănare de ramuri și de flori, / De mi pare că eu însumi, pe malul unei ape / Acoperit de frunze mă leagăn uneori, f Acum pe trotuare, petalele se sting / Și vîntul le rotește purtîndu-lc de-avaLma / Visîndu-mă departe rătăcitor prin crîng, / Străbat pe bulevarde și deslușesc în calma / Dupăamiază rostul atîtor întîmplări, / Văd anii, anii cum trecură, prin zbuciumata viață. / Ca printr-un cîmp de luptă strămoșii mei călări, l Cu-armuri de zale dispărînd în ceață*. Și mai departe, acest fragment 71 dc elegie, atît de idealizam — tradiționalist in latura conținutului său moral, și — de ce nu ? — etnic: „Nu n-aș puica lipsi de-aici prea mult, / Aș reveni pc-accstc pămînturi dc oriunde, / Să dorm și să știu că deasupra / Sc lea- gănă pe cerul primăverii f Ramuri prelungi / Care-și scutură floarea dc mai — / Să dorm și să știu că deasupra / Sc plimbă-n amurgul de jar / Un tînăr aștcptind o fată — / Să dorm somnul lin al cimpiei / Din care nimeni nu se- ntoarce niciodată". Așadar, poemul Legănare de ramuri în mai, asupra căruia am poposit in rindurile precedente, poate fi socotit o izbutită replică contemporană la celebra Noapte de mai a lui Maccdonski. Pateticul îndemn al marelui inaintaș („Ve- niți : privighetoarea cintă și liliacul c-nflorit"), un îndemn izvorît din amara conștiință a imposibilei fuzionări dintre existența umană și fascinantul miracol al ciclului natural pare a-și fi descoperit un motivat modus-vlvendi în poezia temerarului urmaș, dc vreme cc poemul acestuia sc încheie cu această confe- siune dc o semnificație programatică: „Nu mai aud vreun sunet — doar ramurile verzi / Abia foșnind sc clatină, și — adie / Suflarea dc departe cu care mă dezmierzi / Tu, vînt de mai, grădina mea tirzie. I Și lingă sclipitorul, neliniștitul toi / Al razelor de soare cc mă cuprind febrile, / Dispar în fru- musețea pe care, printre noi, / O murmură trecind aceste zile*. Chiar dacă nu vom trccc cu vederea prezența, în sumarul său, a unor poeme — pastel, ca să spunem așa, de un convenționalism elevat și consacrat (Răsărit de lună, pe mare, Peisaj în apă, Dttpă-amiaza foburgului, Pescărușii), volumul Dincolo de iarnă — nu mai incape nici o îndoială — se înscrie ca un moment pregătitor, privit din perspectiva a ceea cc va însemna — în dubla lui semnificație isto- ricii tei ară — volumul Fluxul memoriei. Dar nu vom încheia această parte a retrospectivei noastre fără a retine ccl puțin încă două poeme inserate în cartea Dincolo de iarnă, simptomatice pentru nucleul lor dc îdcațic poetică anticipativă. Anume, este vorba dc poemele Noaptea ,vîntul de mare, și valurile și noaptea. Aici, pentru prima dată, este atestată una din marile obsesii ale poeziei baconskyene: mira jul rătăcirilor în spații temporale revolute și în zone geografice cvasiiamginarc, ambele pro- pice celei mai voluptoase cufundări in reflecția lamcntativă a cunoașterii dc sine. Plăcerea dc a divaga la modul blazat romantic este deci suverană : ..— Da, vintul c. nu ponte ti decît vîntul, / Vîntul dc marc. Noaptea vîntului de mare umblăn larg / Ridicind din valuri făpturi felurite ; / Uneori parcă vezi un convoi dc delfini / cu spinările negre — / Ivindu-se pe rind și disparînd f Alteori ciudate nave apar, / Profiluri dc umbră ce lunecă peste / Mereu călă- toarele valuri, / Sau poate — o lumină răsare / Și piere stingindu-sc-n apr; Noaptea vîntul de marc / ia uneori chipul acelor corăbii pierdute dc mult, r Care dorm legănind in adincuri / Grădini scufundate — / Noaptea, vîntul de mare / îngînă adesea chiar voci, / Voci ale celor iubiți, / Ale celor trecuți fără timp / Prin furtunile verzi ale toamnei". Reluată („Mi-ar fi plăcut o vreme să locuiesc aici, / Să văd mereu această apă verde, / Să văd venind asupra mea aceste valuri — / Asemenea anilor care vin și se sparg" etc,), incursiu- nea mcditativ dcscriptivă sc intilnește — de asemenea, pentru prima dată, — cu pos- tularea uneia dintre cele mai apăsătoare dichtomii implicate în simbolistica spiritual- lirică ar scriitorului: borcalismul silvestru față cu meridionalîsmul pontic: „Dar m-am născut la miază-noapte, cu / și viscolele iernii m-au legănat, nu ma- rea — / Pădurile pc dealuri își clatină mereu / Coroanele dc umbră, luînd în- fățișarea t Unor imense herghelii de cai, / Cu negre coame răsărind în zare f Cînd cerul și văzduhul pe care-1 respirai, / Lovite de amurguri, ardeau stră- lucitoare", etc. încheind, vom observa că, în cele din urmă, sprijinit pe ele- mente de construcție de naiura celor învederate de analiza noastră, poetul aspiră încă de pc acum la constituirea unui cosmos liric de O cît mai rigu- roasă articulație internă, pe curprinsul căreia spiritul său contcmplativ-meditativ s'i s- poală mișca în voie, nestingherit de vreo opreliște accidentală. Căile deschise acum' îndrăzneț și aproape definitiv fixate odată cu volumul Fluxul memoriei, duc spre vîrstele mature ale poeziei baconskyene și nu numai spre acestea, căci strania carte de povestiri Echinoxul nebunilor își trage și ca sevele îndepărtate tot de aici. 72 Tipărită in același an cu culegerea Dincolo de iarnă, respectiv în 1957, cartea Fluxul memoriei reprezintă momentul decisivei definiri a presonalității artistice a lut A. E. Baconsky. tn același timp, Fluxul memoriei marchează □ dată cu valoare de răscruce, în contextul amplei și complexei zbateri desfășurate de poezia română contemnorană, angajată în aprigul ei efort dc a se emancipa de scrvituțiile dogmatizant-proletcultistc ale deceniului al Vl-lea, Sub cel din urmă raport, cartea lui A. E, Baconsky este un punct dc reper, un „docu- ment" dc istorie literară, destin rar, hărăzit unui număr restrîns de oncre, din- colo de valoarea lor estetică instrinsecă. Să nc explicăm. Este posibil ca sub- stanța artis/tică a volmului acestuia, în momentul dc față, să nu mai satis- facă decît într-o anumită măsură, inclusiv pe însuși A. E. Baconsky. Anume, este posibil ca acest volum să poarte pc ici pe colo însemnele unor răni pri- cinuite de neputința autorului dc a se smulge complet de sub tirania unora dmtre practicile curente ale perioadei în cauză; dc pildă, obstinația contagioasă a încropirii dc poezii declarative, strict circustanțiale, în interiorul cărora retorismul exterior patetic face ravagii; .Adie în mine cîntecele noi / Cc se trezesc în oameni acum întiia oară. Prin rădăcini adinei, ramificate, / Răz bre-n visnl meu aceas'.ă țară. /Vin ploi iluminate, albe zile, / Planînd peste semănături fertile. / în evul cînd distanțele dispar... / Vin ploi iluminate, aloc zde— Cmtecul meu c piatră deholar" (Ritmuri) sau ; „Viața lui, viața acestui popor / E fluviul uriaș din care fac parte / Cit timp cîntarea cu drumul lui mi-o măsur / Niciodată n-am să cobor / Prea aproape de moarte41 (Cu tot ce am). De asemenea, mai este posibil ca „structurile" stilistice propuse dc Fluxul memoriei să pară multora (iarăși: inclusiv lui A, E. Baconsky!) destul dc cuminți, ca să nu spunem conformiste, dată fiind coerența și limipiditatca o.-— . .. cc ar veni, chipurile, in Ekigran.ă contradicție cu furia insolitului împinsă pină în pînzelc albe, de care este cutreierată poezia românească a ultimilor ani pe o bună parte a arici ei. Și totuși, cartea Fluxul memoriei se înscrie ca un act de remarcabilă resurecție estetică, fixat — cum spuneam — într-unul din momentele cele mai dramatice din istoria poeziei noastre contemporane, moment în care ea, această poezie, este hotărîtă, cu prețul oricărui risc și al oricărui sacrificiu, să-și afirme conștiința dc sine, să-și edifice propria-i con- diție. Nu trebuie, desigur, ignorată nici împrejurarea că această carte de poezie aparține unui scriitor care tocmai în acel răstimp s-a impus ca una din con- științele lucide ale literaturii noaslre contemporane, în direcția emancipării la care nc referim. Istoria literaturii contemporane, scrutată în latura izvoarelor ei interne, desigur, nu va putea face abstracție dc rolul catalizator al revistei Steaua, in anii dc la jumă.alea și de ia finele deceniului al Vl-lca, tocmai in acest sens. în sfîrșît, cartea dc eseuri Colocviu critic, apărută tot in 1957, la care se adaugă o seamă dintre articolele consacrate scriitorilor străini, publicate acum și inserate în volumul Poefi ți poezie (1963), nu vor putea absenta, nici ele din dosarul la carc ne refeream. Obiectiva și atenta interpretare a tuturor acestor izvoare din domeniul biografiei artistice va conduce neabătut spre o singură concluzie: prezența lui A. E. Baconsky in a doua fumaiatc a deceniului al șr-sclea in planul deselor dispute dc ordin ideo- logic-litcrar, în sens larg estetic, este aproape singulară, în orice caz dc-a drep- tul remarcabilă; diversitatea și adîncimea consecințelor acestei prezente se constituie ele înseși într-o temă independentă, ce-ar merita cercetată cu deplin simț de răspundere. Revenind la cartea Fluxul memoriei, ce-ar fi de observat în spiritul su- gestiilor remerorative de mai sus ? Ni se pare că substanța artistică a poeziei de aici sc implică într-un program estetic pc carc poetul deja și-l structurează in unele privințe, Derivînd din aserțiuni precum cele citate în primele pagini ale studiului acestuia, revelația cititorului transpus în climatul literar al anilor '50—'60, rezidă în hotărirea poetului dc a rezolva într-un chip cu totul nou, am spune fundamental nonconformist, conceptul de actualitate în poezie. Confucnța timpului și a duratei, proces despre care vorbește poetul in Schița de fenomenologie poetică, trebuie spus, se structurează cu prețul unei tot, atît dc ferme implicări a acestor dimensiuni existențiale, obiective în matca indicibilă a eului poetic. Astfel înțeles și conceput, poemul, în cartea Fluxul memoriei, este expresia celei mai deschise și mai grave confruntări a acestui eu poetic, mereu tulburat în echilibrul său, cu coordonata timpului 73 obiectiv, măsurat prin faptele, ideile și sensurile umane ale istoriei. Aceasta parc a fi calea de urmat în vederea obținerii virtualei posibilități de fixare in spațiul metafizic al lirismului, durata. O ambiguitate funcțională, migrlnd cont u ei dialectici imprevizibile, sui-gencris, dintr-un plan intr-altul al tim- pului, declanșează acele stări de neliniști tipic baconșkyene. Această stare de conș n ă, îiicorporind deopotrivă rațiunea și sentimentul, se insincază în mate'ia concrctdescriptivă a poemului, faptul neavînd altă finalitate decît de a potența in sens poetic misterul unui destin individual ce nu-și refuză amara bucurie dc a se cunoaște pe sine, plonjind în întregime, fără rezerve în flux 1 obsedant și acaparant al memoriei, element care, la rindul lui, nu desenează altceva decît dimensiunea totală și deci poetică a timpului. Prin alte cuvinte, himera înfrîngerii efemerului ce grevează conștiința existenței individuale prin confr ntarca cu tot ce parc a fi apt de a statornici în veșnicie memoria tim- pului și, astfel, de a catapulta poemul pe traiectoria actualității perpetui. Deocamdată, in Fluxul memoriei, calea aleasă, cel mai des, este aceea a aban- donării euluî poetic în infinita curgere a firii, în acceptarea cuferic-melan- colizată a legilor acesteia, dat fiind faptul că poetul vădește o specială încli- nație de a „citi" în cartea naturii înseși însemnele istoriei contemporane: „Păsări dc miazăzi, cu voi despic l Și cu văzduhul. I Iată, nu-mi mai aduc aminte. / Dormi ți adine în suflet voi, glasuri dc demult, / Imagini de războaie, dormiți ca-n templul mării. / Epavele dc fosfor. / Nu vreu să vă ascult. I Sus pe cover'.ă-mi place s-ascult corăbierii. / Dormiți în suflet dureroase amintiri, I Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii — /Tu, vînt de primăvară ce-n pieptul meu respiri, I Adu-mi din codri frunza cc stăpînește fragii, / Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc / Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii, / Și-n nopți cînd mă absoarbe edenul cîmpenesc. / Vreau somnul alb pe care-1 poartă crinii, f Țară dc mai. durerea s-a risipit în rouă — / O, patimă de viață ce-n pieptul meu respiri 1 /” In Fluxul memoriei din perspectivă larg istoric-litcrară, remarcabilă este nostalgia după izvoarele originare ale poeziei românești modeme- Efortul poe- tului de a sc situa pe o anumită direcție a înaintașilor celor mai apropiați este evident. Dezideratul specificității naționale cunoaște o surprinzătoare tranzlație de pc terenul ilustrativismului epic, fotografic, — fenomen masiv infiltrat în peisajul poetic al epocii — pe acela al implicării în categorii etice și estetice propuse de cele mai recente experiențe ale generațiilor precedente. Prin temperament artistic și formație intelectuală, autorul cărții Fluxul memoriei pare a avea o înclinație specială pentru formele de modernitate lirică învederate dc marea poezie așa-zis tradiționalistă, dintre cclc două războaie, în linia Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu și mai ales Lucian Blaga. Este însă interesant de observat că neotradiționalismul baconskyan, in plan estetic, sc definește printr-o originală confluență dintre tradițiile etnice ale acestei poezii (grefase pc o sensibilitate tulburată de angoase și elanuri metafizice) și exul- tanțele romantic-stilizate, de un folclorism vizionar, ale eposului sadovenian. De aici rezultă lirismul de factură contemplativă, traversat aparent contra- dictoriu de crize nostalgice și de discrete hedonisme convertite în „poze" de tip estet, deci o anumită prețiozitate studiată, congenital proprie, pare-se, personalității scriitorului — dar, tot dc aici, și propensiunea spre poezia volup- tăților naturiste și a itinerariilor fastuoase, înfiorate de impulsuri, adine și indefinibil ereditare, in ordinea timpului istoric și al spațiului geografic. Pc un asemenea fond structural se relevă actualitatea profund originală a celor mai împlinite poeme ale cărții. Întîi, ar fi pastelul ușor epicizat, de inflexiune meditativă, a cărui articulație intimă sc sprijină pe rigoarea transferurilor de sensuri metaforice dc la ipostaza descriptiv-plastică la cea ideatică, cu predilectă apăsare pe resorturile puse în mișcare dc sentimentul elegiac al trecerii timpului, acum rememorat la modul mitic. în special obse- sia borealismului se resimte într-un adevărat ciclu al munților din nord, cu pădurile și legendele lor dc care poetul se simte mereu chemat în ordinea unor pc cît de cețoase pe atît de tiranice descendențe ereditare: Moină, Lied de seară, Cîntecul brazilor. Trecere lină, Elegia munților, Vn dor de timp în Munții Rodnei. Tonul e de baladă solemnă și versul curge în cadențe de o ceremonie gravă, într-o elaborare atent șlefuită: „îmi pare cîtcodată c-am mai privit acești / Munți străbătuți dc ape, de viscole și fiare — / Cîndva 74 în traversarea frumoaselor povești / Trecui pedalei în urma tăcutelor mioare". Sau aceste fragmente dc autentică baladă a transhumantei, trimițînd atît dc subtil la obsesiile mioritice ale eposului folcloric, dar și ale celui sado- venian: „Cînd toamna cade peste munții Rodnei / Și cețuri se lasă plutind din miazănoapte, / dc către Cernahora, / Cind coboară ciobanii cu turmele lor spre timpii / Și-n nopți tîrzii pătrundc-ncct spre mine / Zvonul nostalgic al tălăngilor — / Atunci deschid fercastra-n întuneric, / îmi sprijin fruntea în palme / Și ascult îndepărtatul meu trecut. / Cu mii de ani în urmă. J Pe-același drumuri, șerpuind dc-a lungul apelor / Turmele toamna coborau spre șes — / Și neamurile melc de păstori / Ghiceau prin neguri albăstrui Șiretul / Departc-n vale. Și treceau încet / învăluiți în saricile grele. / In urma lor, pe crestele înalte / Lupii urlau singurătatea iernii / Și viscolul rînjea cu dinții albi / Iar ci coborau spre cîmpii / Cu zvonul liniștii și-al împăcării". Nu mai puțin interesante sînt tentativele dc înfiorare erotică a pastelului, elaborat în aceeași manieră, de rigoare descriptivă maximă și de elevată, am spune „im- personală" discreție, în strunirea sentimentului, a clocotului acestuia: „împlint în pămînt o nuia de răchită, / O nuia mlădioasă și galbenă — / Și mă gîndesc la pașii tăi cînt treceai / Pe nisipul de aur al mării" (O nuia de răchită). Sau, spicuind din același remarcabil grup de poeme (Spirală, Miraj de iarnă. Seară erotică), acest Nud in zori atît de stilizat și totuși de o expresivitate perfect discretă, anunțînd viziunea dcpoctizantă, „antimetaforică" și, în același timp, extrem de severă în ceea cc privește reprimarea elanurilor vitale, ale liricii erotice baconskyene în general : „Trupul tău gol a început să cînte / Deși nu l-a atins nici un sărut / Numai lumina ca o ploaie dulce / în falduri străvezii s-a desfăcut. I / Cîntecul lin vibrează-n încăpere, / Pașii mei singuri au trecut arar, / Șoaptele ne-au rămas ca-n scoicile dc marc 1 In florile acestea din pahar. / / Acum sini toate ca-ntr-un somn încet, / Un cîntcc doar aud, fără cuvinte, / Un murmur în lumina dulee-a zorilor — / Trupul tău gol a început să cînte". Nu mai puțin demne de reținut sînt tentativele dc repunere in drepturile sale a lirismului în poemele dc inspirație istorică. Descinzînd din doinele și baladele poeziei noastre clasice de această factură, și aici, atins insă de melan- colia romantică eminesciană, Baconsky angajează grave dialoguri cu timpul, a cărui dimensiune vizează aceleași rememorări tulburătoare, menite să de- clanșeze fluxuri neîntrerupte dc meditație elegiacă. Astfel, Ploaie de primăvară la Putna c o baladă a obsedantei migrații în conștiința arhetipîcă a timpului istoric cu faptele lui exemplare și cu obsesiile lui revolute : „Plouă la Putna și picurii îmi răcoresc / Fruntea și pleoapele — și muzica ploii pc acoperișuri / Și șoaptela ploii în arbori, toate-mi intră in suflet încet, / Toate sc-ntorc de unde plecară. // Norii își schimbară înfățișarea din nou f Și Ștefan se face din nou nevăzut și dispare — / Iar brazii nu sc miră, nu tresar, nu întreabă nimic / Pcntrucă ei cunosc toate acestea ci’ sute de ani". La rîndul ei, Ștefan ți oamenii e un adevărat reccviem al isteriei, în ale cărui melodii funebre sc insinuiază aceeași elegie a timpului reînviat prin aduceri aminte și prin descifrări de sensuri permanente: „Sună toaca dc seară — ce pasăre bate cu ciocul / In poarta pădurii și-a timpului, cc pasăre bate ? / Parcă aud oștiri departe gonind, / Parcă aud nume dragi strigate departe prin arbori, /f Parcă sc clatină brazii, bătrînii și bunii mei brazi / Cu toate că vîntul abia dc-i atinge în treacăt" — ctc.; aceasta în timp ce oamenii și firea își urmează implacabil rostul: „Oamenii cîntă și doboară copacii, / Umblă cu turmele, rîd cu furtuna — / Oamenii răsar și apun ca soarele, ! Oamenii trec și rămîn ca izvoarele". în sfîrșit, Cronic#, cea de a treia piesă a tripticului putnean, e o veritabilă inscripție funerară, dc o lapidaritate extraordinară, inspirat pan- dant la epopeea eroic — vizionară a lui Mihai Sadovcanu : „Ștefan cel Marc ! A purtat patruzeci de războaie, / a clădit / Patruzeci dc biserici / Și-apoi / Adormi liniștit. / Numai săgețile / Zburînd din arcul lui / Mai caută încă ! Inimi dușmane". NICOLAE CIOBANU ALEXANDRA INDRTEȘ : eseu * RIGUROSUL INEFABIL Pentru criticul literar, interesul cărții lui Solomon Marcus Poetica mate- matică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970) re- zidă deopotrivă în ceea cc află nou despre fenomenul literar, in problemele pc care i Ic iscă și în personalitatea autorului. Apariția lucrării, în spațiul spiritual al remarcabilei școli lingvistice modeme de la București, confirmă că efortul de „sincronizare", în accepție larg lovinesciană, este o condiție rine qu# nan a originalității și că, tot atît dc adevărat precum este că numai cxprimlndu-te plenar pe tine însuți și realitățile imediat înconjurătoare ajungi să contezi pc un plan mai larg, este și că numai integrîndu-te culturii mondiale poți observa adecvat și in adîncime specificul celei naționale și că prin frec- ventarea marilor spirite dc pretutindeni devii mai sensibil la aromele de acasă. Solomon Marcus merge, precum o subliniază. pc drumul deschis esteticii matematice dc iluștri savanți de origine română Matila Ghyka și Pius Servien (despre un studiu al său cu privire la aceasta din urmă m-am exprimat mai de mult în paginile acestei reviste). Este astfel semnificativ că prima poetică adevărată scrisă în limba română este tocmai o poetică matematică. înclinația artistic^ și cea matematică sînt nu numai simetrice dar și, la o mare adîn- cime, gemene. în artele plastice, obsesia numărului dc aur e evidentă, iar în muzică, de la pitagoreici la serialiști, domnește spiritul matematic. Comparația, argumentată convingător, amplu și subtil, intre limbajul ma- tematic și cel poetic, ca și relația paradoxală intre entropie și energie infor- mațională în poezie, precum și multe alte probleme vor reține desigur atenția și vor provoca discuții. Deocamdată, cu multă înțelegere și _ finețe comentează citeva probleme teoretice din Poetica matematică. Matei Călinescu în România literară (nr. 35 și 36 din sept. a.c.). Evident, limbajul standard este o abstrac- țiune, pq cînd limbajul poetic și cel matematic sînt limbaje reale, existente ca atare. Mai mult, ele sînt primordiale: metafora și numărul au precedat conceptul, așa că deducerea, propusă dc Matei Călinescu, a celorlalte limbaje din limbajul poetic s-ar legitima perfect prin diacronie. Cu toate dificultățile enorme legate dc această tentativă, mărturisesc că aș citi cu extremă curio- zitate o lucrare care și-ar propune să reconstituie drumul conștiinței dc _ la figură la idee și poate că nu numai etnologia și psihologia copilului ar furniza date interesante, dar și limbajul criticului literar prin care sc săvîrșește un proces similar dc transformare a imaginarului în rațional, de trecere dintr-un cod în altuț poate mai mult decît de decodificare propriu-zisă. Dar, pînă la eventuala apariție a unei asemenea lucrări, să ne menținem la discutarea, dc sigur nu exhaustivă, a Poeticii matematice. Lucrare, de maximă rigoare științifică, nu sc sfiește să introducă încă în Preliminarii, ca un prim criteriu, ambiguitatea cea atit dc antipatică multora: ,.Ordinea celor patru limbaje este ordinea lor dc ambiguitate: maximă la cel muzical, nulă la cel științific, intermediară la cel poetic și la cel uzual, dar inferioară la acesta din urmă" (op. cit. p. 23). întreaga carte ar putea fi asemănată cu o imensă formulă algebrică, în care marea necunoscută este inefabilul. Izgonit dc mulți oameni dc litere, inefabilul, acest spiriduș, iasă pe: 76 ușă și sare îndărăt pc fereastra deschisă a matematicii, prefăcîndu-se într-un „X." tot atît dc recalcitrant, de ineluctabil și dc fascinant ca atunci cînd avea vechca-i înfățișare de Ariei, Solomon Marcus nu numai că admite inefabilul, dar își bazează întreg impozantul edificiu științific pe această incaptabilă dar rigu- ros necesară prezența. Pentru majoritatea criticilor literari, pe care o pedagogie defectuoasă și vetustă i-a privat dc competență în domeniul matematicilor superioare, pasa- jele pur științifice pot primi, în mod paradoxal, o valoare literară: formulele pot acționa aspura unor sensibilități ca „semne" ale unui conținut bănuit, pre- supus, Impresionează puternic „epica" Poeticii matematice: dincolo de ceea ce se spune, ne atrage felul cum se spune. Și nu mă refer doar la stilul, alert, fin în care e scrisă lucrarea. Formulele matematice sînt, pentru nespe- cialist, nu transparente ci opace. Sc produce un transfer ciudat de valori: ceea cc c științific capătă o încărcătură estetică : denotația devine conotație. Ininteligibile ca desenul unui tatuaj sau al unei amulete, formulele ne sugerează miracolul unui tărîm inaccesibil, puterea magică a unei rostiri ezoterice, mur- murul unui descinlcc pentru adus inefabilul acasă, pentru prins în capcană pasărea măiastră. Solomon Marcus vorbește ades despre vraja poeziei, fără să bănuiască nimbul pc cărei împrăștie chiar modelajul matematic propus. Bine- înțeles că inițierea în matematică a tuturor intelectualilor este dc preferat. Am vrut doar să subliniez situația ambiguă a oricărui limbaj în raportul dia- ’cetic emițător-receptor. Nu fără rost vorbeam despre „epica" lucrării. Din în- tîlnirea a două domenii „care nu se pot povesti1' (op. cit. p, 16): poezia și matematica, rezultă un itinerar spiritual. Ceea ce ne emoționează este aventura unui matematician presimțim că a unui foarte mare matematician, în „lumea minunilor", lumea poeziei: peripețiile, isprăvile, pasiunile unui spirit riguros, dar nicidecum sceptic, dimpotrivă, înzestrat cu entuziasm și acea doză dc can- doar care-1 înnobilează pe om. Nu fără noimă înscrie ca motto cuvintele lui Maraton Morse : „Matematica este sora și auxiliara necesară a artelor și este atinsă de nebunie și geniu". Din motive înrudite mă îneîntasc, deși n-am avut posibilitatea so spun la timpul potrivit cartea lui Basarab Nîcolescu despre ion Barbu, în special pentru cc ne spune despre autorul exegezei, fizician și filozof, cu obsesiile, visele, convingerile sale, cu toate trăirile sufletești pc care i le declanșează, lui și numai lui. poezia lui Ion Barbu, și pe care le trans- mite cititorului cu o pregnanță care dă lucrării, desigur discutabile sub raport științific, o indeniabilă valoare literară. E drept că terminologia sa era incompa- rabil mai accesibilă celor de formație unilateral umanistă decît cartea lui Solomon Marcus, dar, insistăm, chiar pasajele dc înaltă matematică ne impresionează in contextul general, simțind în ele strădania vibrantă cu care autorul inventează echivalente matematice pentru farmecul poetic; simțim dragostea autorului pen- tru ambele domenii, desfătarea cu care trece dintr-unul în altui, purtîndu-ne ca într-un leagăn dintr-un basm inexistent peste două tărîmuri, dîndu-ne o dulce amețeală, dar, totodată, făctndu-ne să întrezărim peisaje noi și mai ales noi contingențe, nemaivăzute vecinătăți, dăruindtt-ne o .mobilitate încă neîncercată. Poetica matematică nu este un manual. întrebarea utilitaristă, pragmatică : la cc folosește ? este meschină. Dc bună seamă, nu vom învăța din ea nici cum să facem versuri, nici cum să facem critică literară. Ea nu e nici o carte salo- nardă și nu furnizează termeni dc conversație șic. „Folosește" pentru că e intere- santă, vie. Inimoasă, bine scrisă, armonios construită și mai ales pentru că este, cu un termen al lui Malraux despre arta modernă, o interogație, o punere în chestiune. Autorul își asumă riscurile întreprinderii sale : „Totul se bazează aici pc analogii între structuri poetice și structuri matematice ( ,.,). Este adevărat că unele analogii nu răspund așteptărilor (... ). Dar timiditatea și stingăcia în mate- tic de analogii aduc în lingvistică și poetică pagube incomparabil mai mari decît cutezanța exagerată" (p. 22). Poetica matematică este, mai mult decît o lecție de disciplină, probitate șt răbdare, o lecție dc patos și dc ingeniozitate. „Mulțimea semnificațiilor poetice este nenumărabilă", scrie S. Marcus (p. 41). Formularea nc amintește celebrul titlu al Armei deNoaillcs Le cocor innombrable, Relevante sînt în această carte semnificațiile personale pe care autorul le confe- ră unor fenomene literare concrete. Din contactul tenace cu matematica și cu poezia se nasc cîteva intuiții fulgurante, care ne șochează prin scîntcicrile lor de proaspăt adevăr; „Dadaismul și letlrismul, prin accentul pus pc aspectul corn- 77 binator al elementelor, prefigurează experimente cibernetice". Sau, mai departe: „Fabricarea literaturii cu ajutorul calculatoarelor nu este însă menită să înlocu- iască creația poetică omenească, ci dimpotrivă, s-o înlesnească pe aceasta din urmă, printr-o înțelegere mai bună a aspectelor ci rutinare Simularea pe calculator a creației literare este însoțită dc un umor sec, involuntar, care con- stituie o atitudine formidabil de critică față de această creație." (p. 51). Punctele de vedere, așa succint exprimate cum sînt, ne deschid zări neștiute, Mi-ar fi plăcut totuși să detaileze, mai ales afirmațiile despre dadaism și lelrism, curente pe care numai comoditatea prejudecăților Ic consideră simple excentricități. Și din refe- ririle la poezia contemporană, de la noi și de al tunde, se observă mai departe sensibilitatea autorului față dc „modernism" și chiar față de unele experimente formale destul de „scandaloase". Cum sc explică atracția omului de știință pentru novatorism ? Problema c mult prea vastă pentru spațiul unui scurt eseu. Notez doar un aspect care m-a frapai. întimpiător am parcurs, cam in același timp cu lucrarea lui Solomon Mar- cus, două tratate de „gramatica nova" : Teorie și metodă în smraxd de Sorin Stati (Editura Academiei R.S.R. 1967) și Sintaxa transforma(tonală a limbii româ- ne de Emanuel Vasiliu și Sanda Golopenția-Eretcscu (Editura Academiei 1969). Ambele lucrări sc bazează, programatic, exclusiv pe limbajul standard și tind spre reguli de maximă generalitate exprimate chiar în formule quasi-matematice în cazul celei din urmă, de orientare chomskiană. Amîndouă disting net între enunțuri admisibile ori nu din punct de vedere semantic, in cadrul corectitudinii gramaticale, dînd următoarele exemple: al /„casele pomului vînau în catedra sulfurică" / (Sorin Stati, op. cit. p. 21) și bl /„elevul latră", cl / „calul aleargă mîncare", dl/„copilul este infinit". (E. Vasiliu, S. Golopenția-Eretcscu, op. cit. p. 24), pe care le opun enunțurilor: a2 / „fratele vecinului lucra in camera înso- rită", respectiv b2 / „elevul plinge", c2/„calul aleargă repede", d2/,.copilul este mic". Cc se întîmplă insă? Cu excepția enunțului cl /, care de altfel nu se află m paralelism perleet cu c2/pentru că „mîncarc" și „repede" nu aparțin accle- eași clase morfologice, toate celelalte exemple de propoziții „inadmisibile" au un „nu știu ce" de natură estetică. Sorin Stali observă foarte bine: „Vorbitorii (...) sînt dispuși să le considere fragmente cu caracter literar, modernist", (p. 22). Este clar că aceste enunțuri sînt marcate stilistic, că ele sînt sau cel puțin se apropie de ceea ce personal numesc „esteme". Și iată dc ce. Enunțul bl) cate, evident, metafora lui b2), și încă una destul dc obișnuită: elevul plînge (urît), parcă ar lătra, cl) este metafora lui c2), dar de o mult mai marc profunzime. Enunțul provoacă în receptor un șir „nenumărabil" de conotații, de interpretări: copilul este infinit, pentru că omul însuși, ca microcosmos corespunzînd macro- cosmosului este o lume, un univers infinit; apoi, pentru că destinul, evoluția sa ulterioară cuprinde o infinitate dc probabilități, depinde de o infinitate dc factori etc. etc. Particularizarea „copil" fată de „om", restrinrînd sfera noțională. a lăr- gește in schimb pe cea a conotaț iilor semantice, trăsătură specifică limbajului poetic. Tn plus, enunțul răspîndește o aură afectivă, dc tandrețe indeniabilă, care sc opune atît enunțului din limba standard: „copilul este mic", cît și enunțului din limba științifică: „linia dreptă este infinită". Deci enunțul este pe deplin admisibil estetic. Mai complicat este exemplul lui Sorin Stati. Am recurs la o experiență, nc care din lipsă dc spațiu nu o transcriu; am înlocuit enunțul al) cu o serie de enunțuri perfect simetrice, dar inteligibile, raționale, și invers, pentru a2), cu propoziții cît mai asemănătoare formal, dar absurde. Am costatat că enunțurile din prima scrie își mențin marca stilistică, pe cînd cele din a doua pot fi luate cel mult drept versuri proaste. Explicația, dc fapt, e simplă: enunțul „inadmisibil" întimpiător are o dispoziție fonică precis și ritmic constituită, formînd o „figură consonantică", după expresia lui Brik. Faptul pare mai puțin evident în cazul enunțului dl). Dar să-l traducem: „icnfant est infim". E urît! De ce ? Pur și simplu din cauza fonfăielii. Sau să luăm versul lui Paul Eduard, citat de Solomon Marcus: „La terne est bleue comme unc orange", de o incon- testabilă frumusețe în onirismul său care astăzi nc pare o premoniție a viziunii cosmonauților despre planeta noastră. Dar nici un om înzestrat cu un minim de simț estetic nu l-ar traduce prin: „Pămîntul este albastru ca o portocală", ci even- tual „Pămîntu-i de azur ca portocala" sau altă variantă în care, fapt esențial, 78 să fie perceptibil un anumit ritm, O anumită simetrie sonoră, o „formă". Numărul „figurilor" fonice, ca și a situațiilor epice și dramatice se știe că poate fi expri- mat matematic. Inefabilul este ceea ce rămîne după ce nu numai rațiunea, ci și afectivitatea și imaginația eidetică par a se fi epuizat. Cuvîntui „rămîne" e con- vențional : acest „rest", acest „număr irațonal" al unui complex de operații, este de obicei prim in actul dc contemplare estetică, el constituie ceea cc ne dă, dintr-odată, frapant, sentimentul frumosului și care crește apoi prin analize și trăiri contingente cu esteticul, spre a ajunge, pc un alt nivel al spiralei, vizavi de aceeași realitate insurmontabilă, pe care poetica matematică o legitimează: inefabilul. Din cele arătate rezultă că nu numai prin aparența de hazard și pro- vocare a asociațiilor de cuvinte, conjugată cu o corectitudine gramaticală sc su- gerează incifrarea unui sens dificil de priceput, enunțurile de mai sus sînt, la grade diferite, pertinente estetic, ci mai ales datorită prezenței unei „forme", a unei structuri lăuntrice speciale, care intră spontan în atingere cu acea facultate încă misterioasă numită simț estetic. Dar fenomenul mai vădește și altceva, foar- te important: relația între aleatorie și creativitate, afirmată peremptoriu de dadaiști și letriști. Dar chiar în poezia clasică, jocul rimelor iscă adesea imagini neașteptat de frumoase. Fără a mai vorbi dc folclor, unde „inovațiile" se nasc din lapsusuri, confuzii și contaminări întîmplătoare de cele mai multe ori, adică neintenționate (explicabile însă psihanalitic sau altfel, dar aceasta e o altă prob- lemă). Propunîndu-și analiza structurilor și dinamicii limbii la un grad de maxi- mă abstractizare, pe care adesea o verifică prin enunțuri indiferente sau voit aberante ca sens, lingviștii moderni ajung astfel ei înșiși să elaboreze enunțuri a căror explicare nu poate fi de nici o altă natură decît estetică. Ceea cc dove- dește că limbajul poetic sc poate manifesta și fără o conștiință auctorială, dar că, pe de altă parte, poezia nu se reduce la limbaj. Marea problemă a poeticii științifice rămîne cea a estonelor, S. Marcus utilizează termenii de „unități poetice minimale, un fel dc morfeme poetice sau sintagme poetice" (p. 223), întemeinduse în segmentarea textelor pe „trăsături semantice (...) cît mai pertinente". Pc baza lor, autorul compară, in colaborare cu Lucia Vaina, patru traduceri ale unei poezii de Baudclaire, ierarhizîndu-le în raport cu fidelitatea poetică față de original. Aici, segmentarea se dovedește pe deplin eficientă. Mai departe însă, privitor la analiza, de altfel de mare finețe, a poeziei Familiale de Prevert (cf, p. 235 și u.), sc ridică o problemă. Prin decupajul semantic, se obțin o serie de enunțuri care aparțin limbajului Standard: „La mere fait du tricot" etc. Discursul devine pertinent estetic numai în momentul cînd enunțurile, nemarcate stilistic, se repetă, cu varîațiuni. Rolul estemului îl joacă aici procedeul; repetiția, paralelismul. Segmentele semantice sînt, în acest caz, esteme zero. Necesitatea introducerii în stilistică a acestei noțiuni a fost relevată și de Paul Miclău, în studiul Sistemul limbajului (volSistemele limbii, Editura Academiei, 1970 (p. 23 și u.) „în proză și chiar și în poezia modernă se poate tinde spre gradul zero al acestei variații a expresiei; însă în nici un caz nu se poate spune că expresia nu este dc loc pertinentă literar. Dacă opera este con- sacrată ca avtnd valoare literară prin alte aspecte, și expresia se impregnează cu această valoare; în plus, gradul zero al expresiei este și el pertinent, opunîndu-se gradului marcat prin elemente de expresie literară întîlnit în alte opere". Dar opoziția pertinentă între gradul zero și marca estetică este activă și importantă mai ales în interiorul uneia și aceleași structuri poetice. De exemplu, cstcmul puternic marcat stilistic „mai departe, mai departe" din poezia Peste vtrfuri de Eminescu, este format din dublarea estemului zero „mai departe". O întrebare de neocolit este: poate stilistica științifică" să depășească date- le intuiției, să aducă un punct dc vedere inedit față de cel al stilisticii „literare" ? Am arătat că Solomon Marcus spune despre dadaism și letrism un lucru pe care nici un ne-matematician nu l-ar fi putut descoperi. în decursul cărții găsim și alte observații la obiect care nu concordă cu punctele de vedere obișnuite și ade- sea rutiniere ale istoriei litrare și ale criticii curente. Mai relev doar un singur fapt. în capitolul final, de o mare bogăție de idei. Metode matematice în studiul teatrului, în urma unor ample analize științifice, rezultă că, în O scrisoare pierdută, Pristanda are o importanță mult mai mare decît i se acordă in mod obișnuit. Reconsiderată din acest punct de vedere, deci cu accent pe Pristanda, piesa ni s-ar releva sub o lumină nouă, mai interesantă, mai modernă, ca o comedie a 79 existenței mizerabile, iar filiația Caragialc-Ionesco s-ar vădi la un nivel mai pro- fund decît cel al limbajului „cocassc". In schimb, analizînd matematic poeziile lui Eminescu La mijloc de codru des. Somnoroase păsărele și Se bate miezul nop- ții, rezultatele concordă pe deplin cu cele furnizate de intuiție. Aplicind o cu totul altă metodă, Paul Diaconcscu în Informația semantică și stilistică a urnă text (voi. Sistemele limbii, p. 65 și u.), ajunge tot la rezultate similare cu cele ale analizei tradiționale. Ceea cc ne place în studiul său este procedarea, argumentația, inedi- tul modalității de abordare a textului sadovenian. In ambele cazuri, investigația nouă este confirmată de cea veche, consacrată. Dar stilistica științifică poate mai mult decît atît! Verificată in raport cu texte clasice, ea ar putea aborda cu îndrăz- neală — și primi pași au și fost făcuți — literatura actuală, neconsacrată, ar putea pătrunde deci în domeniul criticii literare curente. Astfel cercetările dc pînă acum ar deveni prolegomene ale unei axiologii științifice. Dar metodele matematice, structuraliste, transformaționaliste etc. s-ar putea aplica și la texte vechi, căutînd să scuture dc pe ele colbul interpretărilor școlărești, dar și, cînd e cazul, pulbe- rea argintie a unor exegeze seducătoare, dar nu și inatacabile, aducînd lumini noi sau confirmind aserțiuni care nu s-au impus din pricina concurenței cu interpre- tări anterioare, înrădăcinate datorită prestigiului autorilor lor. Astfel am con- vingerea că o analiză științifică a operei integrale a Iui Eminescu — muncă tita- nică dar, precum o propune S. Marcus, calculatoarele electronice ar putea da o mînă dc ajutor — ar continua ideea că poetul nostru depășește romantismul, apropiindu-se de simbolism, că opera sa este mult .mai „sincronizată" contextului european decît o lasă să se întrevadă exegezele cc se încăpățîncază ia formula romantismului tîrziu. N-am atins nici pe departe bogăția de probleme ridicate dc Poetica matema- tică și nici n-ar fi cu putință. Aceasta este o carte dc referință, care nu se epui- zează prîntr-un comentariu. Este o lucrare pilduitoare prin erudiție, sensibilitate, fantezie, cutezanță; o carte inspirată. WALLACE STEVENS: cronica traducerilor * „LUMEA CA MEDITAȚIE,,' Pentru americanul a cărui cale spre echilibra pierdut in lume dc la moartea zeilor trece prin abstractizare și starea dc meditație, poezia devenită mod dc existență poate și trebuie să recompună specific ipostazele de recunoaștere ale sensibilității contemporane. Valoare stabilă și recunoscută ca atare în conștiința artistică a epocii, poe- zia lui Wallacc Stevcns s-a distins limpede înăuntrul „marii generații" a lut William Carlos Williams, Ezra Pound, Thomas Stearns Eliot, însemnind evoluția originală a modalității de formulare poetică marcat americană pe direcția esențiali zării abstracționiste, favorizată de o anume dimensiune a spiritului latin prezent la Stevcns prin excelență. Pentru poet, latinitatea culturii europene era pe deplin exprimată dc arta românilor Enescu și Brâncuși, propuneau in repetate rînduri dincolo dc Atlantic arta nouă în două aspecte — meditativ și abstract — esențiale pentru conștiința culturală a lumii moderne. Așadar recunoașterea în poezia lui Stevcns a coordonatelor structurind creația muzicală și plastică a celor doi ro- mâni dc scamă îndreptățește cu un argument în plus stabilirea neîntîrziată și atentă a contactului cu poetul american. Căci receptarea in profunzime poate descoperi specificul spiritualității românești ca funcție nemijlocită de artă moder- nă, înscrisă în două arii de manifestare etern umane și nedcscoperitc in forme contemporane; abstractizarea și exercițiul meditativ. Este unul din sensurile în care dc altfel sc propune cititorilor lectura poeziei lui Wâllace Stevcns, a cărei această primă transpunere în românește marchează pătrunderea la timp (au trecut șaisprezece ani de la moartea poetului) în fondul slabii de cărți dc poezie străină a unei interpretări necesare și valoroase. Din punctul de vedere al fidelității, echivalențele românești stabilite de au- tori reușesc în primul rînd, credem, prin acea recompunere expresivă în sitemul nostru de sensuri și sonorități a piinicipalclor înțelesuri poetice stevensicne pre- zentate într-o selecție generoasă, din ultima colecție completă publicată în patria poetului. Piesele își păstrează în volum așezarea lor dintotdeauna, așa cum a fost ca hotărîtă în toate edițiile și sc cuvine să remarcăm cu satisfacție lipsa unei împăr- țiri didactice, și în cazul de față nu prea semnificative, pe volume și ani marcați cu grijă. Aceasta ar fi fragmentat inutil cuprinsul, care, in forma sa finală, sim piu organizat, supune dintr-odată atenției lectorilor o sută cinzeci și șase dc poezii, adică un grup de proporții serioase, după întocmirea căruia sc poate reține un punct de vedere și un ton general, necesar în primul moment de primire al nou- lui autor. Faptul că în cele citeva repere de primă familiarizare cu personalitatea poe- tului, prefața lui Ștefan Stocnescu include unele calități ale stilului stevensian, deja admise și posibile, ni sc parc a fi de bun augur. •) Editura l'hbm Bwnicțtl. 1970. In românește de Constantin AbMuțâ $1 Ștefan Stocnescu. Ori toni 81 Căci așteptînd, de la un capăt la altul al cărții, recunoașterea semnului de rigoare meditativă în fluidele metamorfoze ale lumii aflate sub un focar puter- nic, sc poate constata potrivirea dorită intre concluziile comentariului la poe- mele originale și traducerile tipărite aici, ce rezistă atit de bine încercării de comparare, „Lumea ca meditație', solicitată prima în acest scop — aceasta poezie da titlul potrivit cărții — și-a format cadențe, a căror relativă lărgime și rezolvare se corectează necontenit în funcție dc mersul original din „The World as Medita- tion“ ; în acest fel, autorii traducerii reușesc o proiecție ritmică semnificativă pentru tema care încheagă în ultimă instanță întregul grup de poeme ales. Nepotrivirile de amănunt, inerente prin definiție oricărui enunț simplu tra- dus, sînt încă aici abil integrate, avînd drept urmare transpunerea nuanțată a implicațiilor din sensul original, întregirea lor întrucitva pc terenul vorbelor ro- mânești care la început par să fi scăpat alături de echivalențele perfecte. „Ireversibil" este o soluție de fapt potrivită perfect pentru „interminabile" (adventurer), convenind dc asemeni gustului mărturisit a lui Wallece Stevens pentru cuvinte pur romanice; întregul său context românesc este remarcabil pentru o fidelitate subtilă care de altfel se păstrează la un nivel deosebit de bun în toate poemele traduse : „Din răsărit se-apropie. El e Ulise. / Ireversibil aventu rier? ... Arbori proaspăt lucrați/Iarna spălată pînă departe..." (Is it Ulysscs that approaches from the east, / The interminable adventurer ? The trees are mended. / That winter is washed away..."). Și in același sens, o altă strofă, în care insistența pe un contrast esențial, meditația infinită — pustiul golit fizic, se recunoaște perfect în versiunea românească mai ales datorită simetrici ritmice, căci și aici cuvintele sunind prelung se întrerup brusc, urmează apoi la șir cuvinte scurte și dese (în englezește doar anglosaxone) măsurind căderea parcă în golul dimprejur: „Proaspăt lucrați copacii. Ce liber exercițiu / Esențial în cîmpul unei meditații infinite — / Iar ei nici vîntul ca un dine în noapte nu-i rămase. (The trees had been mended, as an esscntial exercise / In an înhuman meditation, largcr than her own. / No winde like dogs warched over her at night"). Surprinderea exactă a nuanțelor ușor parodice in titlurile de poeme pregă- tește dc cele mai multe ori abordarea textului de pe poziții identice cu ale unui lector de limba engleză: „Dreapta cugetare a prestigiditatorului" (Tire Sense of the Slcightof — bând Man), „Nici possum, nici terci, nici cartoafc" (Noo Possum, No Sop, No Taters), „Rămășițe ale vieții și ale minții" (Debris of Life and Mind), „Monologul final al amorului lăuntric" (Final Solilcxjui of Interior Paramour) ețc. Tn măsura în care un astfel de volum de traduceri înseamnă întotdeauna o aproximare a textului original, așa cum sîntem de altfel sobru preveniți spre sfîr- șitul studiului introductiv, „Lumea ca meditație" reușește reducerea la minimum a „unghiului rezervei" între sensul dc bază și proiecția găsită pentu el In româ- nește. Cărții întocmite de Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu i se stabilește astfel calitatea de a fi o traducere frumoasă și rezistentă unei comparatii cu originalul pe cîteva planuri esențiale de abordare, alături dc acea calitate impor- tantă a existenței sale pe masa de lectură, mijlocind cu seriozitate și promp- titudine receptarea uneia din cele mai dc scamă personalități din cultura epocii modeme. IRINA GR1GORESGU LOCUL LUI VICTOR VLAD DELAMARINA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ istorie literara documente * In articolul Wcfor Vlad Dclamarina fi arfa lui, scris „tn vederea paragra- fului rezervat scriitorului in voi, III al Tratatului de istoria literaturii române" și publicat in Orizont 7 din iulie 1970, istoriograful literar George Muntean su- bliniază „instinctul artistic notabil" și nota aparte adusă dc cîntccul unui poet a cărui moarte prematură o regreta pe drept cuvînt Titu Maiorescu, Lui George Muntean i se pare îndreptățită oricînd □ revenire asupra poetului, în ciuda her- mctismului său lingvistic „la marginea ininteligibilului", dar, în afara pomenitului „instinct artistic", arta poetului bănățean, care il salvează de „crasa banalitate", s ar reduce după exeget, la „iureșul euforici al mecanicii adeseori expresive a versu- rilor și mai ales (la) cel al contaminantei sale jovialități, realizată aproape dincolo, cind nu cu totul in afara fiecărui cuvînt în parte, într-un clan de atmosferă gene- rală remarcabil. Cu alte cuvinte la clemente ancstetice, dc ordin psihologic general, în ultimă analiză — poate — Ia pitoresc, însușire artistică minoră. E îndoielnic că pentru o asemenea curiozitate culturală poetul ar merita un loc, cit dc modest, în istoria literaturii române. Creatorul literaturii poastre dialectale, are o valoare carc trebuie raportată Ia vremea sa, înțrucît el singurul în literatura română a dovedit, ceea ce în alte literaturi majore este mai frecvent întîlnit, anume că operele literare reușite pot fi prețuite chiar dacă nu sînt scrise într-o limbă literară propriu zisă. Dacă proza și desenele sale, încă insuficient cunoscute, uimesc cu pitorescul, culoarea, umorul și puterea lor de observație și pătrundere a caracterelor omenești, cele 21 de poezii carc au reținut atenția criticilor literari dc talia lui Titu Maiorescu, Ilarie Chendi și Mihail Dragomirescu, sînt remarcabile și azi prin realismul și originalitatea lor. în special una din ele, Al mai tare om din lume „poate fi privi- tă — afirmă Mihail Dragomirescu — ca o capodoperă, în dialectul bănățean, cucerind astfel dreptul de a sc ridica la mare artă" (Mihail Dragomirescu: Teoria Poeziei, Buc. „Socec", pag. 133). Poezia lui Victor Vîad Dclamarina, c valoroasă intr-adevăr, nu prin expri- marea ci dialectală și nici prin întîmplărilc povestite în versuri, ci prin felul cum scriîtdrul, relatînd întîmplări de toate zilele, a știut să scoată la lumina imaginei artistice un suflet omenesc cu totul deosebit, cu sfielile și neîndcmînă- rile Iui. Poate nc și veselim citind versurile lui Dclamarina, dar rîsul nostru c blajin și înțelegător, pentru că putem, cu ajutorul măiestriei incontestabile a scriitorului, să cunoaștem slăbiciunile omului și să ne batem joc de unele dintre ele. Ne dăm scama că tînărul poet născut acum un veac a cunoscut bine viața, a 83 iubit pc oameni și mai ales pe oamenii simpli din popor și le-a înțeles și iertat unele slăbiciuni. Vor rămine întotdeauna vii in sufletul cititorului oameni ca Sandu Blcgia — tăbăcarul, loța lui Toboc, Ana lui Gică, Binca, Doancă, Șlefănigă, ccrșitorul h^trin .Jucăl moșu" și alții, tipuri din popor, chipuri dc oameni cumsecade. Stlngaci cînd trebuie să înfrunte pe alții mai vicleni sau atunci cînd sînt puși să-și exprime sentimentele, ci sînt surprinși uneori în postură comică, dar fiecare din ci, învăluiți în duioșia scriitorului, au o personolilate a lor, sînt năstrușnici și năzdrăvani în felul lor. Cine nu zîmbește cu îngăduință dc naivitatea tăbăcarului Sandu Blcgia, sin- gurul fecior care sc încumetă să-l doboară la trîntă p-„ăl mai tare om din lume" și care apoi, crczînd cu seriozitate în puterea Iui inegalabilă, amenință pe „comegiant" fiindcă nu-i dă suta făgăduită ? Nu t’cc jioși cu mine, dragă, Asta vedz în cap ț-o bagă.. N-ascult vorbic io și giumie Cînd mis io mai tare-n lumie. Pc loța — care bate toaca ziua și noaptea, ca să nu-și strice faima în LUgOj —; pC Ana lui Gică — nevasta care strică banii soțului cumpărînduși pălărie —; pc Binca — fata frumoasă și analfabetă din Chizătău care se perpe- lește de dorul unui flăcău plecat la oaste, îi trimite scrisoare și sărutare pe ultimii bani —; pc Doancă — paorelc care-șî ucide calul adunînd în căruță pe toți cunoscuții întîlniți pc drum — și pc ccrșitorul blajin și duios care moare înghe- țat în noaptea dc Crăciun, ii intuim, vii și incomparabili, cu tot farmecul lor uman, reduși chiar la o singură latură a comportării lor, fie ca ridicolă. Potolit și reținut, poetul prețuiește în primul rînd bunul simț al omuhii din popor, simțul măsurii în gînduri și faptă și ironizează artificialul, poza, infatua- rea, ingratitudinea, extravaganța și frivolitatea: Dă crcgință ș-a lui faptă Bănățanu’ăl frumos. Tot d-auna i fălos 1 — Tu șic eșci ? dă-ntrebi, ce-așccaptă Dă la orice băiețan : — Bage, io mis bănățan, O fi vorba lui gircaptă.... Pîngă tccc eșcea bunic. Care îs pă la Bănat Ieste ș-un micuț păcat, Nu vă rigeț’ dar l-oi spunic: Farba și albicliclie Strică bănățcnielic Ca pă flori o uscășiunie 1 ...Icoane din lumea spirituală a țăranului" — cum scria F. Dătanu în gazeta Tribuna din Sibiu la moartea poetului — poeziile lui Victor Vlad Delamarina depășesc sfera moralizatoare a literaturii cultivate în Ardeal și Banat la sfîrșitul veacului trecut. Popular prin accesibilitatea lor largă și nelimitată la regiunea în graiul căreia au fost scrise, original prin autcncititatea sufletului omenesc oglin- dit in eroii săi neuitați, și realist prin forța dc zugrăvire artistică a atmosferei și a vieții nefalsificate care se transmite prin tehnica sa literară. Victor Vlad Dclamaria a fost un creator înzestrat și fără asemănare cu scriitorii vremii sale. După o sulă de ani de la nașterea sa, poetul rămîne un exemplu luminos dc conștiință artistică pusă în slujba cunoașterii și prețuirii poporului. NICOLAE ȚIRIOI PUBLICISTICA LUI VINCENȚIU BABEȘ La 1 ianuarie 1971 se împlinesc 150 dc ani de la nașterea luî Vincențiu Babeș, prilej binevenit pentru a evoca începuturile sale literare și publicistice. Contemporanul său Vasite Gr, Popu, scria în anul 1876 următoarele: „Activi- tatea sa literară datează de pe la anul 7843 cînd a început a scrie în Gazeta Transilvaniei mai multe studii ecanomico-politice și în Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov diverse scrieri literare, in Almanahul tinerimii române studioase din Oradea Mare, tipărit pe anul 1857 se găsesc și cîteva poezii de K Babeș. „Adevărata sa față literară și meritul său deosebit consistă însă în jurnalul Albina, fundat în anul 1866 și dirijat de dînsul d-atuuci și pînă astăzi (anul 1876 n.n.). Jurnalul său este cel mai răspindit organ de publicitate dincolo de Carpați". l) în amintirea urmașilor numele lui Babeș a rămas doar ca gînditor și om politic consacrat dc cartea lui „Die sprach und Nazionalitatenfrage in Osterreich” (Problema limbilor și naționalităților din Austria) apărută in anui 1860 în lim- bile germană și română. Omul acesta cu o biografic foarte bogată, avind încli- nații de enciclopedist, s-a antrenat în domenii dc activitate foarte variate, astfel ca student trecuse prin trei facultăți, apoi a intrat în activitate și-a împărțit viața intre magistratură, profesorat și avocatură. Activitatea dc tinerețe a rămas uitată în paginile prăfuite dc vreme ale gazetelor timpului, deceniul al cincilea al secolului al XlX-lea, pe atunci lipsind revistele literare. Scopul acestei investigații istorico-literarc nu este încercarea de a-l impune în literatura secolului al XIX-lca, dc altfel nici cl n-a avut aceste veleități, ci doar dc a proiecta o rază dc lumină asupra activității sale din tinerețe, desfășurată într-o perioadă dc începuturi cînd și aceste poezii, epigrame, re- portaje și eseuri, în peisajul literar al epocii, au deschis orizonturi fertile urma- șilor în dezvoltarea culturii și literaturii române. Babeș s-a născut la 1 ianuarie 1821 în Hodoni, județul Timiș, și s-a format între epocă de mari/ frămintări sociale, de schimbări fundamentale în lume, de traumatisme spirituale carc și-au pus pecetea și pe activitatea sa publicistică. Începuturile lui publicistice le intîlnim în Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov, Amicul Poporului din Pesta, Telegraful Român din Sibiu, Luminătorul din Timișoara și Albina din Viena și Pesta. Albina purta pc frontispiciu deviza: „Dncorotname morală, culturală una șt indivizibilă", lupta pentru interesele întregului popor român și urmărea: „înaintarea, dezvoltarea și fericirea națională"', Din paginile gazetei nu lipseau problemele literare și beletristice: „Un popor cult nu poate fi sărac iar națiunea care are literatură proprie nu-și poate pierde na {tonalitatea"- 2) Ca tînăr student, influențat dc valurile romantismului german, a scris și publicat în ziarele vremii versuri, Vincențiu Babeș, a fost prezent în miezul fierbinte al epocii sale. E foarte adevărat că multe din idede și teoriile lui susținute cu atita fervoare și-au pierdut treptat din actualitate, au suferit o serie de mutații, fiind depășite în chip firesc de evoluția societății, dar nu c mai puțin adevărat că ele au contribuit la formarea și evoluția limbajului. Apariția lui V. Babeș în rindul poeților n-a rămas fără ecou, ci a provocat în coloanele Foii pentru minte, inimă și literatură din Brașov, o polemică asupra problemelor de poetică, pc marginea versurilor sale dc tinerețe. Profesorul Aurel Mureșeanu, în articolul „Cîteva reflexii asupra poeziei noastre"}) critică poeziile lui Babeș, acuzîndu-le de asonanțe, inversiuni sintactice, eliziuni și îndeamnă pe tinerii versificatori ai timpului să ia model pe poeții din Țara Românească, I. Heliade-Rădulescu și Gh. Asachi. în articolul de răspuns: „Cri- tică în reflexiile poeziei noastre” *), semnat de V. Babeș, student anul III la Pedagogiul din Arad, autorul aduce argumente din poeții germani, în special din Schiller și pledează pentru licențele versului, Tînărul combate pe Mure- șeanu și c de părere că poeții clasici dacă nu pot fi traduși în versuri albe, e preferabil să fie traduși în proză, păstrînd mesajul poeziei, deoarece corecti- tudinea versurilor poate altera conținutul valoros. Mihai Zamfir, cercetătorul 85 care a șters colbul vremii de pc această polemică purtată in anul 1844, tălmă- cindo cu alți ochi, scrie: „Murcșeanu nu face critica poeziei ci a versurilor. Afirmația stabilește un distinguo inedit: la modul în care colaboratorul lui Bariț (Murcșeanu n.n.) dddea îndrumări, obiecția îl va fi nedumerit foarte. Nicăieri nu citise că poesia poate fi fi altceva decît măsurarea corectitudinii acestora".5) Dar polemica nu s-a oprit aici. Murcșeanu a continuat cu articolul; „Duplică asupra poeziei"*) și s-a încheiat cu articolul: „Dn discurs asupra versificației noastre"D semnat de Gh. Bariț, în care face considerații ample asupra versi- ficației românești în comparație cu cea latină și romanică. Ceea ce trebuie reținut din această polemică este împrejurarea că în timp ce profesorul Mureșeanu, care se considera un critic literar al vremii, se men- ținea pc pozițiile tradiționale, susținînd corectitudinea formelor absolute, clasi- cizante, tînărul student Babeș, începător în poezie, pledează pentru libertatea inspirației poetice, este partizanul licențelor poetice, influențat dc romantistul poeților germani. Vincențiu Bahes a scris si eninramc satirizînd pe Decar' clmw*tîtr’-î nHma- tori, bețivi și judecătorii nepricepuți, categorii sociale, întîlnitc în activi- tatea sa.*) în timpul revoluției de la 1848/49, e! nublică în gazeta Anticul Ponorului din Pesta o scrisoare, însoțită de două poezii desnre care afirmă că sînt; . pen- tru popor și despre popor, una din lumea veche •— cîttd țăranii w inhagi. desmtiați de drepturile cetățenești — yi alta din lumea nonă, reformată — cînd poporul este ceea ce trebuie să fie — țara Însăși". El precizează că poeziile sînt prelucrate după două cîntcce populare maghiare, din care „a păstre1 ideile ori- ginale dar le-a stimpărat cu simțămintele sale. „Poetul le-a dat culorii patriotic și crede că publicarea lor în gazetă „va deștepta simțiri hmeeHvmio'r" oy Prima, oglindea situația grea a țăranilor în timpul feudalismului, năzuințele lor nentru libertatea socială si națională, îndemnînd In luptă în iureșul eveni- mentelor revoluționare. Cu titlul de document, reproducem cîteva versuri din acest cîntec, purtînd titlul Cîntec despre dare. „Nu am pîinc nici de sare Ten dus toate darea marc. Darea mare ce m-anasă Ca și suflctu-mi să iasă". Spiritul de revoltă și setea dc libertate sc reflectă în finalul ci. „Fă, o doamne, strămutare Fă cum ști, și-mi dă scăpare 1" Dună cum arată, noezia c prelucrată după cîntecul popular maghiar Adodâl la data de 8 mai 1847. Cealaltă, poezie. Cerșetorul, prelucrată după cîntecul maghiar Bdcsw/etes mâgyar-olah dâla, de Dcbrcntci Gabort’) are doar valoare documentară și puțin culorit social, întrevăzîndu-se în cuprinsul ci lupta dintre bogati și săraci In poezia Națiune fără naționalitate H) remarcăm comparațiile între cele două concepte politice: națiunea și naționalitatea, una fără alta sînt ca: soarele fără lumină, floarea fără rădăcină, vulturul fără aripi și cerbul fără picioare. In plină efervescență revoluționară tînărul Babeș a colaborat intens în pagi- nile gazetei Amicul poporului — în cele trei luni de apariție — aducînd pe lingă poezie și cîteva reportate și articole valoroase prin stilul lor alert ideile și principiile cuprinse în sluiba cauzei revoluționare. Reportajul parlamentar O ședință a Casei reprezentanților™), anărut în trei numere. în care cnmcn'cază ședința dietei din 26 iulic/7 august 1848, cu prilejul dezbaterii proiectului de lege privitor la învățămînt. Pentru a intra în miezul problemelor autorul introduce pe cititor în cu- noașterea substratului istoric și politic al dezvoltării învățămîntului, a drep- turilor istorice ale poporului nostru. Fără îndoială că reportajul, in totalitatea lui, interesează în primul rînd pe istorici, pentru a aprecia modul cum autorul a apărat cu argumente istorice și filozofice cauza națională, iar pc istoricul literar îl ademenește mortul cum Babeș apăra dreptul la cultură al poporului nostru mai ales prețuirea pe care o dădea limbii noastre: „Națiunea trebuie să folosească toate mijloacele pentru a propăși în cultură", să sprijine și să răspîndească literatura națio- 86 nalâ „mai cu seamă poezia și istoria națională fără de care naționalitatea lince- zește si airînd-tlrziu degenerînd, își pierde caracterele originale". RejporU.ru! ridică un adevărat imn dc slavă limbii naționale, scriind : „Na- țiunea română încă are limbă ți apoi ce limbă.' Limbă mai dulce decît toată dulceața, mai ușoară decît oricare alta; decît viața mai plăcută și mai pre- țuită; exemplu de armonie și euforie cel puțin pentru romani și, cine nu crede aceasta, acela n-o știe deci îttvețe-o și, va crede". Cînd e cazul, în cuprinsul reportajului, c caustic și necruțător cu cei CC sc îndepărtează de interesele poporului, față de „oile cele pierdute" care vorbeau in dietă „„treanca-fleanca, prin contraziceri și absurdități de care vor ride și pisicile". El știe să insufle cititorului mîndria apartenenței sale latine, arătîndu-i că arc „origina romană, aceeași limbă romană, aceleași datini — romane, aceleași melodii dulci și duioase (.. J aceeași fire și simțire românească. Originea, limba, vestmîntul, datinile cîntecele și alte note caracteristice dau ca- racterele naționale"; pledează pentru unitatea poporului nostru, pentru dreptul lui la „împreunarea dț toate mădularele strins laolaltă și a forma o națiune și o naționalitate politică chiar dacă poziția geografică, împrejurările politice, neajunsurile fizice sau morale ș.a. ar împiedica o atare împreunare, națiunea are dreptul și dorința de a se însoți pentru acest scop". t.i zilele fierbin|i ale revoluției, tînărul scriitor Babeș participă activ la lupta poporului, prin scrisul său el răspîndește în popor ideile revoluției, con- știiiia latinității poporului nostru, dreptul lui la unitatea politică, reluînd idea* Iurte afirmate cu tărie cu citeva luni înainte, în Adunările naționale de pe timpii le istorice de la Blaj și Lugoj. în anul următor cînd îndeplinea funcția de Director districtual al școalelor din Banat, cu sediu! în Lugoj prin Circulara nr, 56/1849, ci se adresează cu aceste cuvinte învățătorilor : „Acum sau niciodată să arătăm lumii că ne tragem din SÎnge roman, că avem în piept u-ne duh roman, că iubim lumina- rea minții, că dorim fericirea neamului mai presus de toate". a Circulara nr. 57/1849 el îndruma pe dascălii bănățeni să cultive limba, ins r i ' cntul de propășire al poporului. EÎ arată că datorită vicisitudinilor tim- pului, limba română „a fost pocită și batjocorită, fiind scrise cu slove în loc de li- tere pîngărită cu vorbe străine, necurate, neciopiite, neînțelese, nesuferite pentru ureche care stau în cîmpul cel frumos al limbii ca scăieții și mărăcinii în semdHtWra de grin curat". Babeș ca îndrumător de școli, in timpul revoluției de la 1848/49 urmind linia .'școlii Ardelene, a iui lorgovici și Țichindeal, milita pentru primenirea vocabularul dc cuvinte străine curc-i alterau fondul latin și cerea întoarcerea la limba vorbită a poporului, îndemnînd pc învățători „să întorci limba la onoarea răpită". Tot din această perioadă și anume din luna octombrie 1848, datează și reportajul sau asupra unor episoade ale revoluției și descrierea stării dc spirit a populației din Banat, El combate acele ziare care „cîrtesc asupra românilor" scriind că aceștia „vor sd folosească toate bunătățile, dar nu iau parte la apărarea revoluției" aserțiuni care sînt „scornituri și minciuni". Mai tîrziu în coloanele gazetei Album, cl a popularizat ideile Intemațonalei I și Comuna din. Paris, a fost între puținii publiciști români care s-au ridicat la înțelegerea țelurilor ei, justificînd insurecția armată, idee reflectată cu limpezime în articolul Dreptul la revolut iune, în care scria: „Poporul are nu numai dreptul dar chiar datorința la opozifiune, adică la rezistență cu arme sau mijloace morale șt, numai dacă acestea nu folosesc, a trece la opozițiune fizică."^) Am ținut să evidențiem activitatea scriitoricească a lui Babeș, începuturile sale literare, mai ales că nici unul dintre biografii săi nu au scris despre ele, completind astfel viziunea contemporană asupra acestui înaintaș luminat al popo- rului nostru. OCTAVIAN METEA SIOTF : I] Vaslle Gr Papii. Con.rp«r asupra literaturii române }i literalilor sil, P t[.a. București, tare, p 2M; 2) /1/6/na, nr 1US66; dl Foaia, nr. 26 1*44; Vlbttem, nr. 44 st 45/IM4 5) Zamfir Mihai. O potemiei despre verațieatlr la 1*44, Analele Univ, Buc. FUol nr. tfVISKt p 21; 6 ^Fonin. nr 46, 47/1*44; 7| fbidrm. nr. 14—U?!*45; Al tbUlem. nr. 34, 37/1843 ți nr. 1I/IM4; 9) A mitul Popo-u'ui nr, 12'184*. 10} /batem. nr. UVISiS; 11 VMcfejn, nr. 16/1848; 12) ți 13) Affrlna din 21 aprllie/J mai 1871. 87 Ion Tb. Ilea: „POEZII" Evoluția lirică a poetului Ton Th. Ilca a străbătut cîteva etape semnificative în perspectiva cărora s-a cristalizat sub- stanța metaforei, împreună cu limbajul expresiei și coordonatele discursului său poetic. Volumul de debut „Znventar fine*, tipărit la Cluj în anul 1931, vestea apari- ția unui poet nou, cu o sensibilitate pu- ternică, dar potolită încă, mistuindu-și flăcările în culorile estompate ale peisa- jului rural, — într-o cromlică redusă uneori în clementele cele mai simple, — dincolo dc care se desprinde un iz străveziu de melancolie tomnatică. Oco- lind reflexivitatea filozofică și comenta- riul dramatic, rezultind din comparația contrastelor, sau semnificațiile simbolice. Ion Th. Ilca nu desfigurează imaginea lucrurilor ci ii adaugă o căldură, interioa- ră care multiplică fiorul artistic: „Luna a poposit în luncă/ zîmbitoare — stă și (esc țoii de plop. Vîntul încet i-aruncă J suveica înainte și-napoi" (Intr-o noapte dc vară). Dar lupta zilnică cu problemele vieții deosebit dc contradictorii din dece- niul al treilea al secolului nostru, își în- fige tot mai adine amprentele sale în conștiința poetului, modifieîndu-i nu nu- mai atitudinea față de lumea înconjură- toare ci îi răscolește cu violență tempe- ramentul liric. Din bucolică, poezia sa devine în toarte scurtă vreme explozivă, idcntificindu-se cu răzvrătirile vizionari- lor care luptau pentru o lume nouă. Își dă seama de valoarea cuvintului scris în acest nou drum al său. Fiul țăranilor nevoiași din Bistrița Birgăului, plecat de acasă să-și găsească în altă parte un rost în viață, începe să descifreze mecanismele sociale existente în condițiile dc atunci. Este etapa volumului..G/oata", apărut în anul 1934, volum primit cu interes de critica literară a acelui timp, care l-a socotit „reprezentativ pentru profilul său poetic", datorită în primul rînd orientă- rii poetului, spre problemele sociale, Ver- sul are acum o greutate mai mare, un plus de vitalitate o vibrație gravă, ener- gică, profundă. Decorul exterior nu mai e un simplu divertisment peisagistic, ci are o funcționalitate clară ; omul c sur- prins în matca suferințelor sale: „Tră- iesc pe ogor, sînt alături de fiecare ță- ran, / toamna mă-nțelege, toamna îmi dă crezare" (...) De aici n-am luat nimic /aici voi aduce aurul iubirei/și aurora zilei nevăzute încă. Pleoapele îmi ridic, i dar privirea mi-alunecă spre minele de cărți reviste * la Anina / Frate cu minerii sint" (Dc vor- bă azi pentru altă zi). Boem de tip gorkian, Ion Th, Ilca duce peste lot mesajul social carc i-a înaripat poezia, călăuzind-o spre făgașele marilor frămintări umane. Imaginea sa- tului apare mereu in mai toate poeziile sale, ca un leit motiv, în multitudinea diferitelor iposteze, toate oscilînd către străluminările marilor clipe de viitor: Țăranii așteaptă cu ochii mulați în rouă lo stea călăuzitoare / spre altă lume no- uă" (Sfredelind vremea). Timbrul versu- rilor lui Ilca devine mai profund depă- șind o anume tonalitate de atmosferă lirică, cu o inegalabilă putere sugestivă, emoținală: „Buze uscate de sete/din frunză de aramă cîntă sfirșitul anilor de osindă / lucește la moft argintul în plete. 1 luminița șesului e semn unde mii de oști stau treze" — din poezia „Horia" — carc sc încheie cu accstă luminoasă imagine: înălțat pe crestele munților cu brazi / Horia trăiește în împilații de azi". Poezia lui Ion Th, Ilea, sc substanți- alizează dc la volum la volum, devenind corolarul unor rezonanțe puternice, de- clanșate dc sentimentul lucid al propriei regăsiri in năzuința spre mai bine a celor mulți cu care poetul sc identifică în mo- mentele marilor cotituri istorice: „Rupt printre flăcări ca un zmeu, f trupul țării-i trupul meu. Cu cei ce sufăr zări străbat — / fn fiecare m-am aflat" (Strădanie). Elementul social nu este singura carac- teristică a poeziei sale. Uneori poetul își dezvăluie accente dc lirism în adevăratul înțeles al cuvintului, de o mare simplita- te aproape clasică: „Țîșnesc izvoare de lumină / la răscruci de sate ardelene / cînd fruntea voinicului se-nclină / puteri- lor vrăjite n nopți de Sînzîiene" (Hotar sufletesc) Fluxul dc lirism se revarsă într-un dozaj bine echilibrat solemn, dind 88 metaforei o strălucire aparte, un plus dc expresivitate, în care desenul poetic atin- ge semnificații picturale dc o impresio- nantă claritate :„A« plins cu noi izvoare- le-n pădure / iar muri (ii au îngenunchiat aproape, I iăsind clipele să fure l albas- trul cerului din fund de ape" .(Au plîns cu noi izvoarcle-n pădure), Cu „Simfonia furtunilor” a patra culegere de poezii a poetului, apărută în anul 1946, apoi „Ani vii“ (1967 și Mona Lisa" (1967—1968), Ion Th. Ilea, revine în parte Ia tematica socială adăugindu-i va- lențe noi, solicitate de marile probleme ale omului descătușat dc robie, copleșit de întrebări și neliniști in fața mirajului libertății cucerite: „tn calmul nopfii /cuvintele nasc pe buze întrebări", —con- stată poetul în poezia „Miraj" : Pașii nop- ții împreună cu pașii mei / cutreiera pla- iurile planetelor, / „Prin livezi de cenușă, insomnii / cresc flori de foc udate cu stngele zorilor, f și eu întors din odiseicul Circuit sub vraja ispitei sun pe buro- nul ultimului cuvint". De aci-naintc versul lui fon Th. Ilea devine dc o limpezime cristalină, concis, clar, încărcat de melodii dc baladă, lu- minos, purtînd emoțiile dc autentică vibrație lirică. Fără să-și pună probleme, complicate, poetul surprinde cu aceeași simplitate stările sufletești declanșate dc cele mai variate aspecte ale vieții dc fie- care zi, spontan configurindu-le într-o în- lănțuire de imagini cu o dinamică lăun- trică dc efect: „Timpul în mers, peste granifi, pleoapa / și-« deschis / iluminat / picurind în inimi taina dorului nesfir- șit“. (Taina dorului). Poetul apelează deseori la expresia directă, nediformată, care duce la esența lucrurilor, confesia lirică devenind astfel cu mult mai expre- sivă și mai autentică. Volumul retrospectiv „Poezii" al lui Ion Th. Ilea admirabil ilustrat de pieto- nii Eugen Drăguțescu, tipărit în condiții grafice excelente — pc care le-am dori aplicate și altor poeți consacrați — pune in fața cititorului de azi nu numai un joet autentic format între cele două răz- boaie, dar și o experiență lirică de preț :e merită să fie cunoscută, pentru inedi- tii ei. 0. D. Ion Sofia Manolescu: „PtNA UNDE POT MURI" Un poet neașteptat de modem e Ion Sofia Manolescu. Zic : neașteptat de.... pentru că omul pare, mal curînd, patri- arhal, descins acum din vreun dulce tirg moldovtnesc, după cum îl trădează nu numai vorba, dar, mai cu seamă, o ncsHrșită candoare, o bunătate rară. Cine și-ar închipui că omul acesta, stînjenit dc zgomotul Bucureștilor prin care trece ca prin vis, a avut o viață de — cum spunea nu mai știu care cronicar — prozator american, făcînd toate meseriile om iunie, pina și pc-aceea de-a sta, o noapte, intre cuțitele circului. Practi- cind, în cele din urmă și pînă nu demult, agronomia prin fel și fel de sate ale țării, intr-unui din ele era, zilnic așteptat de-un cîine de pripas cu care sc împrietenise. într-o bună zi, clinele fu otrăvit, pentru pielea lui, dc veteri- narul satului. Cu el n-a mai vorbit poetul un an, închinîndu-i prietenului mort o poezie: dinii din lacrimii. Și numai pentru că ca, poezia, e foartc frumoasă, mi-am îngăduit să-i divulg mobilul anec- dotic. Poezia, c drept, nu mai păstrează nimic din trista experiență care a de- clanșat-o, transfigurată fiind, aceasta, dc poet — pină la cîntec. Cu alte cuvinte, Ion Sofia Manolescu, poet cu mare expe- riență dc — cum se zice — viață, este un realist sui-generis, nu însă un prozaic, poezia lui ncavînd nimic de-a face cu aceea zisă de notație. Martor al ultimi- lor ani ai lui M. Blecher, cc altă com- bonație de cuvinte ar fi putut rezuma cu mai multă pregnanță tragica situație a acestuia, decît: basorelief culcat ? Basorelief culcat, purta un basc fran- țuzesc. Dc obicei privirile îi întîrzîau pc același decor. Numai în cuprinsul poemelor o visam pc Solange și lîngă dragostea ei învățam cum să mor... Spuneam: poetul c un realist sui-gene- ris, aproape un supra-realist, aș zice..., dacă nu i-ar lipsi vocația onirică. Ion Sofia Manolescu are, de la supra realiști, numai metoda, așa-zicînd, a realității mediate. Ceea ce ei numeau „dicteu au- tomat", nu era, dc obicei, decît o frag- mentare a realului și o recombinare, altfel, a lui. De unde, pe drept cuvînt, Ion Barbu trage încheierea că între ei și naturaliști nu e marc deosebire. Intr- adevăr, numai că la cei dinții, „felia" de viață (sau de vis), devenea „feliile" ^9 dc viată (sau de vis), fragmentate, aces- tea, pînă la nivelul metaforelor auto- nome. Ion Sofia Manolcscu c, față dc ei, mult mai coherent. Ca dovadă, această poezie amintind dc L'UNION L1BRE a lui Breton..., dar cu un sens mai limpe- de. Un vector: Pis a ta dormind în galantarele gal- bene, pisica ta dormitînd între eclipsele lunii, pisica ta tăvălită prin umbra ascunsă, pisica ta învăluită într-o spaimă felină. Pisica ta învăluită în dragostea mea îmi trece uneori prin inima neauzită așa cum treci tu printre cuvintele dulci făcîndu-mă să tresar în părul nopților. Pisica ta dormitînd în galantarele lunii, pisica ta dormind între ape și lotuși pisica ta deschisă ca o păstaie... ... Am subliniat dinadins versurile me- diane, dînd sens și direcție, ca un ecua- tor — Pămîntului, ca oricare dintre dia- metrele ei — unei sfere, acestei libere reuniri de termeni, dc-un erotism decla- rat și ingenuu... Modernismul sau. dacă vreți, moder- nitatea lui Ion Sofia Manolcscu nu cred că mai are nevoie deo demonstrație ad-hoc. Cîteva titluri numai, și sunt de-ajuns: INTRU ÎN ULISE, DANSATOAREA ÎN- TREAGA, FEREASTRA NEVEROSIMl LA, PISICA TA DESCHISA sau OCHII DOMNIȘOAREI POGANY : Pc retina ascunsă rătăceau statuiele oarbe. Haustorii ochilor, sorbeau sufletul rămas în tulpini In extazul de piatră nu sc născuse incă lumina. Numai ochii domnișoarei Pogany clipeau pînă dincoace de moarte... ... în treacăt fie spus, de mirare că Ion Caroion, căruia, între altele, poetul nostru îi închină in această carte un Paste!, n-a inclus poemul in ospățu-i de metafore la Masa Tăcerii, Păcat! Păcat pentru ospăț... Pc scurt. Ion Sofia Manolescu e un Dimitric Stelaru fără, poză. Și acesta din urmă e un poet al realității media- te, așa cum fu unul al irealității ime- diate, M. Blecher. Cel dintîi cultivă cinis- mul și declarația teribilă. Ion Sofia Manolcscu, care transfigurează, și el, pretextul autobiografic, e și rămîne un candid, chiar și în pamflete : Dar dracul tot mi-a momit îngerița cu două inele deseîntate de mătușilelui. I-a smuls aripile cărei ajungeau pînă la mine și-a tîrît-o în culcușul spărcăciunii. Deatunci, prin toate oglinzile orașelor mă podidesc lacrimi neauzite 90 și numai dracul chel se lăfăie ca un porc prin toată ființa și neființa în care nu sunt.., Poetul e, mereu, un Arlechin rănit ca- re „freamătă", cum singur o spune, un „suflet pierdut la roata norocului"! Si ar fi de citat o mulțime de versuri, aproape toate, pentru a-i pune în lumi- nă Poezia, într-aiît e. Ion Sofia Manoles- cu, de ignorat de-o critică sensibilă, din cc în cc mai mult, la zgomotul și indis- screția confraților poeți. Pe cînd dom- nia-sa... ȘERB AN foartA PROBLEME DE LITERATURA COMPARATA ȘI SOCIOLOGIE LITERARA*) Referindu-se la lucrările primei consfă- tuiri naționale le literatură comparată, academicianul AL Dlma nota în paginile cunoscutelor sale Principii de literatură comparată (E. L., 1969) : „Prima consfă- tuire dc literatură comparată din iunie 1967, ținută în cadrul Institutului de isto- rie și teorie literară • G. Călincșcu» al Academiei R.S.R, ca și cel dinții volum de studii comparatiste apărut la Editu- ra Academici (1968), dezvăluie virtuali- tăți ce se cer cultivate și actualizate". Privit prin prizma acestei afirmații a entuziastului și neobositului îndrumător al comparatismului românesc actual, re- centul volum Probleme de literaturi comparată și sociologie literară vine cti atît mai mult să certifice valoarea virtualităților" cultivate de literatura comparată din R, S. România. Insumînd numeroasele comunicări prezentate la cea de a doua Consfătuire națională de literatură comparată din octombrie 1969, atît prin semnificația titlului, cît cartea care ne stă în atenție confirmi mai ales prin profilul materialelor, am- ploarea și larga orientare a cercetări- lor actuale. Și aceasta cu atît mai mult, cu cît mulți dintre cei prezenți în volum nu sînt neapărat comparatiști prin for- mație și preocupări didactice. Profilul lor științfic însă — nu numai volumul prezent atestă acest fenomen actual —se caracterizează prin asimilarea și utiliza- rea metodei comparate, fără de care • Uucurtfll. Ed. Auadamid. R S. România. nici nu poate fi concepută azi o cerce- larc modernă. Este unanim recunoscut faptul, evi- dențiat în detaliu și de AL Dima în Principii de literaturii comparată, că una dintre principalele tendințe ale com- paratismului românesc constă in rapor- tarea fenomenului literar autohton la cel universal, îmbinind armonios crite- riul tematologic cu cel estetic, urmărin- du-se reliefarea acelor coordonate majo- re ale specificului național care asigură atributul universalității unor aspecte ale literaturii romane. Astfel se și explică de ce majoritatea comunicărilor de la Consfă- tuirea din octombrie 1969 cercetează fenomene literare autohtone în conexiu- ne cu fenomene străine similare (fie transmiteri de influențe, fie evidente paralelisme): I. Budai-Deteanu și Casti du Ioana Petrescu, Motivul „don Qui- jote" în poemul „Trei viteji" de loan Budai-Deleanu a Medcci Freiberg, Meta- morfoza „Glossei" la Eminescu, Dsida ți Szab&ii a lui Mdzcs Huba,implicatii italiene in poezia lui Duiliu Zam firesc» «Ic Margareta Dolinescu, Sainte-Beuve văzut de Marcel Proust și George Căli- nescu a lui Traian Liviu Birăescu etc. etc. Uncie dintre comunicările dc acest gen, mergînd pe calea tradiționalului Stoffgeschichte, urmăresc, pe baza unei documentări bogate dar nu întotdeauna exhaustive și, suficient de explicative prezenta in literatura noastră a unor teme și motive de circulație universală: Infer- nul. motiv literar in conștiința poeților ro- mâni a Doinei Graur și Motivul faustic in literatura română de Herlha Peretz. Dacă primul volum de Studii de lite- ratură comparată (Ed, Acad. R. S. R„ 1968) cuprindea, ca pondere, un număr mai mare de lucrări cu caracter teore- tic (semnate de AL Dima, M. Novicov, Paul Cornea, Sorin Alexandrcscu, I. C. Chițimia) care căutau să fixeze un sis- tem de principii comparatîsmului româ- nesc, Probleme de literatură comparată ți sociologie literară aduce doar cîteva contribuții teoretice dar carc au calita- tea unor sinteze suprioarc vizînd litera- tura comparată atît ca metodă, cît mai ales ca domeniu autonom al științei literaturii: AL Dima cu Obiectivele com- partismului român, Clio Măncscu cu Caracterul de constantă și varietatea struc- turilor mitice in circulația lor literară, Ion Zamfirescu cu Raporturi posibile fn tri literatura comparată ți filozofia cul- turii, N. I .Popa cu „Noua critică" franceză fi literatura comparată. Do asemenea, pe lîngă excelente cer- cetări moderne ce aplică cele mai noi principii ale sociologiei literare (cf. Paul Cornea cu „Cerere" și „ofertă" in deter- minarea profilului traducerilor de la ju- mătatea veacului trecut). Probleme de literatură comparată și sociologie lite- rară mărturisește și cadrul amplu al cercetărilor comparatiste, continuind strălucita tradiție a cercetărilor ceva mai vechi (E. Lovinescu, T. Vianu, D. Popo- viei, G. Călinescu), căutind explicația unor fenomene sau profiluri din dome- niul literaturii în metamorfozele din do- meniul istorici, filozofici sau artei în general. Nu rare sint prețioasele consi- derații dc filozofie a culturii dc filozofic comparată și de istoric comparată din comunicări prestigioase ca Titu Ma- iorescu și Hegel a lui Liviu Rusu, Receptivitatea literaturii române față de cultura germană a lui Victo: lancu, /vom Turgheniev și filozofia cla- sică germană a lui Alfred Heindrich și „Tentației modernului" in cultura italiană de Nina Fațon, lucrări ce adesea vin să corecteze sau chiar să răstoarne inter- pretări exagerate sau eronate ale unui trecut nu totdeauna îndepărtat. Inegal prin însăți varietatea probleme- lor tratate, dar și prin calitatea firesc diferențiată a numărului mare de cola- boratori, sub aspect metodologic și isto- ric, volumul Probleme de literatură comparată și sociologie literară consti- tuie in ansamblu o unitate în diversitate, certificînd totodată speranța în evoluția pozitivă ți ascendentă a comparatismu- lui românesc. CORNELIU NISTOR Clementina Voinescu: VERSURI • Cînd atîtea din poetesele române nu vor nici, baremi, să audă de existența unei lirici feminine, doamna Clementina Voinescu nu numai că nu-și declină însăși a VERSURLlor sale. E vor- t>a de-o feminitate oarecum învinsă, resemnată, în nici un caz provocatoare, gen ȚARA FETELOR ... VERSURI le aces- tea sunt de citit ia lumina scăzută a feminitatea, dar face, din ea, materia ceasurilor de crepuscul, toamna..., sau la aceea „tunsă, grea, de sobă". Ele nici nu sunt alta decît un jurnal intim, cu nu știu ce .într-însele, de abandon și, totuși, de cochetărie. Cochetărie c chiar numele unui catren..., una deve- 91 nită, între timp, dacă nu deșertăciune, o povară: „Mi-am cumpărat cercei, / Să port și cu o nepăsare. / Dar umbrei mele îi sînt grei / cînd trece drumul, prevăzătoare ..." Dar. oricum, cochetărie, cită vreme MtWfrînire-a însăși e văzu* tă ca o încenușare a mănușilor: „Adorm cît ai clipi, / Nu mă mai doare plapuma pe trup, / Cînd trec sub toamne nu mai rup 1 Nici o creangă... așa, ca s-o rup, /Cînd mă pieptăn, părul nu-mi mai pa- re / Taină de pădure, harfă cîntătoarc, / Mi-adun rîsul vechi din auz / Și-mî îmbun, în oglindă./ Ochiul ursuz,/Bat la puține uși:/Am funingine pe mănuși.,." (s. m.) O cochetărie, e drept, in care mon- denitatea cedează pasul, tot ma mult, domesticității. între mîini „cresc frînghii cu rufe posace.,.*, „supa e bună de prin vecini, ca în Bacovia, vine zvo- nul ... micilor pregătiri dc masă : „Cînd vor adormi vecinii, / Cînd nu s-o mai auzi treapta,/Cînd nu s-or mai auzi lingurile ți cănile,/Am să-mi număr rănile..." f.Wrle de suflete ale mele) Sinceritatea c totală, fiind acesta, pare-se, minutul adevărului- Oglinzile au devenit zadarni- ce, poeta lă&îndu-sc surprinsă, fără fard, la finele reprezentației și protestînd, din cc în ce mai rar, la indiscreție și inopor- tunitate: Ani mai fost cîndva mormînt, /Cu stradă, cu număr de casă,/Și ni- meni nu mi-a tulburat iarba de ciment, / Acum, de cerni loviți iarba de măta- să? / Porunciți-i datinei să vă dea pace: / La pasul vostru. / Iarba mea tace..." (La pasul vostru, s. m.) Desigur, poema c... postumă : o provocare d'ou/re tombe ■ in care, însă, afectarea n-are lm fost o gospodină visă- toare) Nu alta ar putea să spuie, despre ea. Cenușăreasa, la capătul unei zile... Ultimul orgoliu e o umilință apropc franciscană: Lucrurile mele, putinele. Femeie mai sărmană decît mine, fi- ne-te... Din astfel de frînuri și rămășițe — Da ruri-le poetei — ia naștere, în cele din urmă, o ambianță anume, un sentiment, o obsesie: un „grafic de sensibilitate*, sincer și, mai cu seamă, demn și dis- cret... Căci, dacă poeta se lasă, astăzi, s-o surprindem, spuneam, fără fard și mască, tot ca nu nc îngăduie, nici un moment, s-o vedem de-machiindu-se 1 VERSURI-le doamnei Clcmentina Voi- ncscu sunt, parcă, ale uneia dintre „Ies petites vieillcs*, cîntate de Baudelairc, ajunse la treapta lirică. Și dacă nu fac uz de eufemisme, e pentru că sincerita- tea cărții sale nu mi-ar îngădui-o... „Tef/es vons cAemtncz, s/oîtjites et sans plaintes, / A travers le chaos des vivan- tes citâs, I M^res au coeur saignant, cour- tisanes ou saintes, I Dont autrefois Ies noms par touts ătatent citis... Ș. F. • EDITURA EMINESCU, 92 bicentenarul nașterii LUI CONSTANTIN DIACONOVICI LOGA (1770—1850] La 1 noiembrie s-au împlinit două Sute dc ani de la nașterea pedagogului și scrii- torului bănățean Constantin Diaconovici Loga, iar la 12 noiembrie 120 de ani de la moartea sa. In timpul său a fost nu numai un luptător pentru drepturile poporului, ci în special un marc și îndrăz- neț reformator al metodelor de învăță- mînt, introdueind ca profesor și ca direc- tor de școli un sistem dc prelegeri mult mai avansat față dc felul anacronic prac- ticat pînă atunci la catedre. Constantin Diaconovici Loga a preconi- zat o metodă de a se pred; lecțiile In mod explicativ și intuitiv, ca elevul să înțeleagă tot ce învață, ca el să cuprindă -■ să rețină prin intelectul său prelege- rile. Et a combătut metoda veche de a i îndruma pe elevi să învețe mecanic lecțiile, fără să le pătrundă sensul. La preparandia din Arad, unde a funcționat lîmp dc 18 ani, de la 1812 pină la 1830, apoi Ia cea din Caransebeș si Biserica- Mbă, ideile lui Constantin Diaconovici Loga au format o dinamică nouă în pro- cesul de invățămint. De aceea, în isto- ria pedagogiei, concepțiile sale au fost așezate alături dc sistemele marilor re- lormiști din apus. Constantin Diaconovici Loga a fost profesor de gramatică română și dc stil, invățîndu-i pe viitorii dascăli să redac- teze șt să serie corect. După aceea a pre- dat și lecții pedagogice de metodică și didactică. Prelegerile le-a ținut in limba română și în cea sîrbă, întrucît cursu- rile sale erau frecventate și dc elevi sirbi. El a întocmit planurile dc învă- țămînt și programul școlar. Tot cl a compus prelegerile ce se țineau la insti- tutele preparandiale. tn anul 1830. cînd „înaltele dicasterii" au căutat un profesor român ca să orga- nizeze școlile iliricc, adică cele românești și sîrbești din partea dc sud a Bana- lul' i cunoscută sub denumirea dc teri- toriul militar al regimentului dc gra- niță româno-banatic, Loga a fost numit prin rescriptul nr. 2382 din iunie 1830 de că.re „Inaltu consiliu ostășesc" ca direc- tor al acestor școli. In același an a înte- meiat o nouă preparandie în orașul său natal, la Caransebeș, pc care a organi- zat-o după un proiect întocmit de el. Această școală pedagogică a funcționat aici pînă în anul 1836, apoi a fost trans- ferată la Biscrica-Aibă. Mai tîrziu școala miniaturi critice * aceasta, care a dat satelor bănățene o mulțime dc învățători, s-a mutat iarăși la Caransebeș, iar în 1850 Loga a revenit in orașul natal, unde a și murit în ace- •ași an. Pe mormîntul său din cimitirul Caransebeșului, în 189.1 reuniunea învăță- torilor i-a ridicat un monument funerar. După unirea de Ia 1918 numele lut a fost eternizat pe frontispiciul primului liceu românesc din Timișoara. Constantin Diaconovici Loga terminase studiile juridice la facultatea de drept din Pesta, dar avea o deosebită atracție pentru invățămint. Ca fruntaș al vieții românești din capitala Ungariei a fondat aici o școală pentru copiii macedoneni, iar societatea femeilor române din Pesta a lu it ființă din inițiativa lui. Dar acti- vitatea luî cea mai importantă s-a desfă- șurat în satele din sudul Banatului, unde a înființat și a reorganizat școli ele- mentare, la care ii trimitea pc învăță- torii calificati de el, ca să predea lecțiile elevilor români și sîrbL O altă însemnată realizare a lui Cons- tantin Diacovonici Loga a fost organiza- rea școlilor normale pentru învățători, un fel dc cursuri suplimentare de cîte 6 săptămini, numite „Norma", la care îi chema pe dascălii rurali ca să-și comple- teze studiile și să se perfecționeze în metoda pedagogică preconizată dc cl. În- vățătorii existenți la venirea lui, care terminaseră studiile preparandiale îna- inte de aplicarea sistemului său de în- vățămint, Loga i-a obligat, în calitatea sa de director al școlilor bănățene, să participe in timpul vacanței de vară la astfel dc „norme", pentru a sc pune la curent cu noile metode dc învățătură. Constantin Diaconovici Loga a luptat cu succes împotriva sistemului învechit de a silabiza literele cirile, adică dc a-i învăța pe elevi să cunoască denumirea 97 „buchiilor" si a le citi. Metoda aceasta, atît de uzuală pînă atunci, in școlile pri- mare, el a considerat-o nu numai dăună- toare minții copilului, dar și inutilă. Ea nu dădea decît rezultate negative. După părerea lui Loga, elevul trebuia lămurit prin lecții explicative și intuitive, ca să înțeleagă ce învață. El nu cerea elevului să-și umple creierul cu lecturi învățate pe din afară, ci să-ți îmbogățească gîn- direa cu lucruri pe care să le perceapă în mod raționai, pc care să le înțeleagă prinir-o ttlcuire clară a dascălului. Constantin Diaconovici Loga și-a dat seama de importanța manualelor școlare și s-a îngrijit dc elaborarea lor. Chiar cl a fost cel mai harnic autor de cărți di- dact Ice. Constantin Diaconovici Loga a pus un accent deosebit pc învățămîntul prac- tic al elevului, îndrumîndu-i pe dascăli să'i instruiască pe tineri în toate dome- niile economici rurale, în special în cele mai utile și rentabile. Iată ce scria el despre această problemă în notele sale memorialistice: „învățătorii din distric- tul regimentului românesc și a batalionu- lui sîrbesc carc stau sub ocîrmuirea mea, și prin aceea se ajutorință că cu am introdus să învețe pc tineri și economia, adică: lucrarea grădinilor cu altoirea și oculația pomilor, ținerea albinelor și în- mulțirea stupilor", în continuare, Loga a menționat cită stăruință depunea ca în- vățătorii să cultive „bombicc de mătase" care le putea aduce un cîștig ce dubla salariul și să-i invețe și pe elevi această cultură a gogoașclor de mătașă, O parte din însemnările autobiografice Loga le-a publicat la virsta dc 71 de ani, in ultimele pagini ale volumului său: „Epistolariul românesc" apărut în Buda la 1841, Datele și informațiile de mai sus sînt scoase din aceste însemnări. Constantin Diaconovici Loga a vorbit și a scris în limbile română, germană, maghiară, sîrbă, franceză și latină. Prin- tre lucrările sale publicate amintim ; „Or- tografia sau dreapta scriere" (Buda 1813), „Chemarea la tipărirea cărților româ- nești și versuri pentru îndreptarea tine- rilor" (Buda, 1921), „Gramatica română" (Buda, 1922 și 1923, manual folosit dc elevii de la școala pedagogică pînă în 1852). Bogata bibliotecă personală a Iui Loga, precum și lucrările sale în manu- scris s-au risipit. Printre aceste manuscrise s-au aliat următoarele cărți pe care Loga nu a mai ajuns să le publice, dar le-a menționat în notele tipărite la finele căr- ții din 1841 : „Plutarch pentru creșterea pruncilor", „Bclizarie Duca lui Justinian împăratul răsăritului, cu iccane, care arată datorințele către stăpinire și către patrie", și mai ales „Istoria romanilor dc ia zidirea Romei sau dc h ftnul 753 înaintea c.n. pînă la înjugarea Țarigra- dului de turci, sau pînă la tnul 1453“. Loga a mai notat în anul 1841 : ,Afară dc aceste cărți, am gata pcitru tipar și cărțile din care se propun învățăturile în școlile preparande pedagogicești*. Cele două portrete cunos:ute pînă acum ale lui Constantin Diaconovici Loga le-am publicat în volumul meu „Bă- nățeni de altădată", apărut la Timișoara în 1933. AU RTL COSMA FESTIVALUL NAȚIONAL DE P5E2IE Pentru a doua oară, sub cuxrta toam- nei din Moldova. Festivalul dc poezie și-a adunat barzii din toată țara pentru a cinsti cu inima și versul Luccifărul poe- ziei românești, pentru a da ut nou plus de zbor vieții contemporane. In Iași se ciuta „Hora Unirii", la Mircesti, „Ginta latină", la Ipotești. „Sara pc deal", și ecourilor acestora li se adaugă lirele cele mai înflăcărate ale țării, la Palat și la tei, la Teatrul național și Cast tineretu- lui, la Universitate, culmînînd cu impre- sionantul recital de poezie pa riotică de Ia statuia lui Cuza din Piața Lnirii, unde aplaudăm prezența Radiotcleriziunii ro- mâne. Această manifestare e un jrilci ideal de cunoaștere și schimburi dc ștafete li- rice între poeți, de la suflet Ia suflet. Pentru că Moldova arc un fkrilcgiu ne- întrecut de monumente ale traciției cultu- rale din a căror sevă tonică liccare din- tre noi soarbe cu o sete încatoritoare. Adăugați Mirccșlilor și Ipotcștilor. Pașcani, Tîrgul Frumos, Prigorenîi Vechi și pentru lăcașurJe sacre, Casa Pogor, Bojdeuca lui Creaigă, Casele Sadoveanu, Otilia Cazimir, Gh Topîrcea- nu, Magda Isanos, D. Anghel, Minai Co- drearm. și mai adăugati întri cinstirea lirei Cotnarii și culesul de struguri, de la Șorogari, pentru a avea o imagine cît de cît fidelă a celui dc al II-ka Festival național de poezie „Mihail îminescu". Poeți de diverse generații. Șt Aug. Doi- naș, Virgii Carianopol, Franțd Zoltan, Violeta Zamfircscu, Ion Gheorghe, Al. Jebeleanu. Ilie Constantin, Dtmian Ure- che, Nicolac Prelipceanu, George Lcsnea, Andrei A. Lillin, Radu Cârneci Ion Poto- pin, Horia Zilieru, Mihai Sabn, Ion Pc- tra.he, D. Florea Ranște, Carmen Vă- 94 raru, V. Radu Ghenccanu, Teodor Frîncu, Mircea Micu, Adrian Munțiu Adrian Bel- demni Nicolae Tăutu. f/reL n V.'.k-.. Co- man Șova, Silviu Rusu, Ion Țugui, Petre Strihan, Haralambie Țugui, Adi Cusin, îlarie Hinovcanu, Ion Chiriac, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Elena Podolca- nu, Horia Ganc, loanid Romanescu, Ion Crînguleanu sînt doar cîteva dintre stru- inele care au strălucit sonor pe plaiurile moldave, într-o grandioasă armonie li- rică. Urăm triumf deplin și continuarea și-n alte centre culturale din țară a unor asemenea fierbinți manifestări patriotice. DAMIAN URECHE O PUBLICISTA ȚARANCA Intre „plugarii condeieri din Banat", cum i-a numit profesorul Gabriel Țepe- lea în culegerea despre scriitorii și pu- bliciștii țărani, se află și Maria Dogaru din Comloștd Mare, o figură mai puțin cunoscută. Publicăm mai jos rindurile pe care ni le-a trimis despre Maria Dogaru, Ghiță Bălan-Șerban care i-a fost confrate, colaborînd alături de ea la publicațiile țărănești „Cuvîntul satelor" și „Suflet Nou". Camloșu! Mare... Sat întins, cu peste cinci mc locuitori, așezat la marginea pus- tei panonice, la jumătate zi depărtare de Tisa și cam tot atîta, de Murăș... Sat, cu case curate și mari, ca niște pa- late, cu uliți drepte și largi, cu țărani harnici și neîntrecuți gospodari, pe cari regretatul profesor Ion Simionescu, fost președinte al Academiei Române ii opu- nea — Ca rivali pc tărim economic — celor din Elveția și Olanda... Primăvara, satul, așezare fermecătoare, cu șirurile lungi de băgrini grei de floare, cu ogor bogat, tivit pc margini, unde n-ajunge fierul plugului, cu bănuții galbeni ai pă- pădiei, care au inspirat, lirismul de o rară gingășie, al Otiliei Cazimir, cînd scriitoarea a trăit în Banat. In această comună s-a născut la 10 a- prilie 1906, Maria Dogaru, care avea să-și înscrie numele printre țăranii-condcicri ai Bănatului. încă de pe timpul adolescenței, în casa părinților ei, Maria găsea să citească „Drapelul" lui Braniște, „Poporul Român" de la Budapesta, „Libertatea" de la Orăș- tic, ca mai tîrziu apoi, după căsătorie, să circule în casa lor „Cosînzena" și „Lumea ți Țara" din Cluj și „Primăva- ra* de la Sînnicolaul Mare. Natura, refu- zîndu-i maternitatea, Maria a început să cetească intens și să studieze. La Lugoj apare gazeta „Cuvîntul Sa- telor", în ale cărei coloane sc găseau numai articole semnate de țărani. Maria Dogaru începe să publice articole mai în- tîi sub numele soțului ei Iulian Dogaru, pentru ca, după cîteva articole publicate, să lașe Ia o parte „complexul dc infe- rioritate" — cum spunea chiar dînsa — și să semneze, cu numele ei adevărat dc femeie-țărancă. Timp de mai mulți ani a colaborat la „Cuvîntul Satelor" cu articole de actua- litate și schițe literare, avînd ca tema- tică ridicarea țărancei române din igno- ranță și umilință. Concomitent, a început a colabora și la revista „Suflet Nou", apărută în comuna natală Comloț. Cînd îșr susținea punctul ei de vedere scump și cînd își apăra convingerile ei. condeiul împrumuta o vervă deosebită, primea duritatea impetuoasă a mnflc- tului. ,Avem în Banat — scria Maria Dogaru — țărani culți, care cetesc mari enci- clopedii agricole, care vizitează expoziții agricole internaționale ținute pe Ia Viena, Berna, sau Bruxeles (...) dar alături dc ci mai stă încă, o femeie cu un pu- ternic complex de inferioritate, care în fața unui străin se fîstîcește cu mina la gură neindrăznind să spună și ea o vorbă, o părere! (...) de aceea e nece- sar ca și femeia-țărancă să fie antrenată într-un puternic afluent de cultură, care săi trezească conștiința demnității și ro- lului ci în familie și societate, o ființă ce trebuie scoasă din inerția ei ances- trală, din îpostasa dc simplă protoplas- mă biologică" ... Paralel cu activitatea publicistică șî cu îndeplinirea conștiincioasă a treburilor gospodărești, Maria Dogaru căuta să a- Erofundcze, prin lectură și studiu, pro- leme ale sociologiei, reclamate de lupta ei pentru emanciparea femeii dc la țară, interesind-o totul. Dar, în plină activitate pe tărîtn publi- cistic și literar, în plină ardoare de a-și realiza personalitatea, destinul care pro- iecta umbre invizibile și-a fluturat aripa, îneît, o boală — vindecată în tinerețe — s-a exacerbat brusc, trebuind să fie transportată la un sanatoriu din Timi- șoara. Maria Dogaru se stinge, la cîteva ore după intervenția chirurgicală. în floa- rea vîrstci. într-o zi tristă și umedă de no- iembrie a anului 1942. A fost înmormîntală în cimitirul de sud al satului natal, în duiosul dangăt dc clopote al celor două biserici și pe- 95 trecută la groapă de toată suflarea fe- minină a satului. Peste mormîntul ei s-a ridicat, puțin mai tîrziu, de către bătrinii ci părinți, o criptă din beton. Rămîne, în urma sa o dîră de lumină, desenată dc strădania și dragostea sa, pentru emanciparea semenelor ci, ță- rance. CHITA BALAN-ȘERBAN * EXIGENȚELE ARTICOLELOR ISTORICE Tu revista „Magazin istoric", IV, nr. 6 (39), iunie, 1970, p. 89—91, la rubrica „Pe cărări de legendă" este inserat un interesant articol: Au biruit prin jertfă cu subtitlul „Emil Rebreanu — erou au- tentic al „Pădurii spinzurafitor", (frag- ment din lucrarea locotoncnt-colonclului Florian Tucă „In memoriam", aflată în pregătire la Editura Militară). Scrise cu căldură și sensibilitate, cu nețărmurită dragoste față de martinii războiului și eroul romanului, paginile amintite, nu lip- site de vădite calități literare, evocă emo- ționant figura fratelui romancierului, Emil Rebreanu, prototipul Iui Apostol Bologa. Avem totuși impresia că, absorbit dc latura educativ-patriotică a lucrării, auto- rul redă imaginea unui Emil neconformă nici cu realitatea, nici cu atmosfera ro- manului (de exemplu: „Cu fruntea sus, a răspuns la proces,.."; „înainte de a i se așeza lațul în jurul gitului «,.,»Emil Rebreanu strigă cu o voce puternică. .Poate că scopul educativ propus scuză asemenea licențe dintr-un anumit unghi dc vedere nccsențiale. Mai puțin justificate sînt însă carențele infor- mative ale articolului. Cităm cîteva. în capitolul „Un copac din „Pădurea spin- zurafilor" se arată că „la începutul răz- boiului Emil Rebreanu era sublocotenent in rezervă în Regimentul de artilerie austro-ungar „Maria Luiza", în realitate, Ia începutul războiului Emil era cadet la Școala dc artilerie din Tg. Mureș și a fost avansat sublocotoncnt abia în pri- măvara anului 1916 (e drept că cu data dc 1. I. 1916), deci după aproape doi ani de la recrutare și mai bine de un an de război. Decorația cu care a fes dis- tins Emil pentru vitejia sa a fost „Meda- lia de argint" nu de aur, cum se afirmă. Nici crucea marc dc brad „rămasă de veghe" incepînd de atunci (din 1920 n. m.) la c&pătîiul lui Emil, nu am reușit să o identificăm în peregrinările noastre la mormîntul eroului. Străjuiește doar, luai puțin solitar ca in trecut, la conflu- ența „Piriului Șanțului" cu Trotușul (acolo unde Emil voise să treacă) o cruce monumentală lingă o lespede de piatră, alături de un obelisc înălțat în memoria ostașilor sovietici. Pe inscripția de pc cru- ce verbul este la trecut, nu la viitor cum apare reprodus „nu l-a uitat" in loc de „nu-l uita"). Articolul este însoțit de o ilustrație sub caic citim textul: „In această caisă modestă, astăzi muzeu, s-au născut cci doi frați Rebreanu:. în cele două rinduri s-au strecurat o dublă greșeală. Nici Li- viu și nici fratele său Emil nu s-au născut aici. Cititorul avizat va recunoaște în mo- destul edificiu actuala „Casa memorială Liviu Rebreanu" din cartierul cu același nume al Năsăudului (fosta comună Pris- lop cunoscută ca loc de acțiune a roma- nului „Ion“ transpusă în operă cu denu- mirea Pripas.) După cum se știe romancierul nu s a născut la Prislop, ci la Tirlișua (în 27, XI. 1885) sat pe un aflucnt al Someșului, in fostul comitat Solnoc-Dobica, nu depar- te de Bcclean in actualul județ Bislri- ța-Năsăud. în anul 1887 Vasile Rebreanu tatăl scriitorului s-a mutat la Lăpușul ungu- resc ca învățător apoi s-a stabilit pentru zece ani la Maicru in apropiere dc Ruti- na Veche. Aici s-a născut la 17. XII. 1891 Emil Rebreanu. Abia prin 1898 familia Rebreanu s a mutat la Prislop. Aceste precizări ar putea servi autoru- lui pentru eventuale corectări ale lucrării sale „In memoriam" aflată sub tipar. în paginile revistei „Magazin istoric" s-au purtat discuții cu privire le cea mai potrivită modalitate de prezentare a arti- colelor ; sub formă riguros — documenta- tă, cu trimiteri bibliografice, cu aparat științific, dar arid, sau, dimpotrivă, într-o formă atractiv — literaturizată pentru a fi și mai mult gustate dc cititor. Considerăm că soluția nu poate fi dc- cit un conținut exact într-o formă atră- gătoare. CEZAR APREOTESE1 Gospodine! NOU Uzina Azur din Timișoara, SpL Peneș Curcanul nr. 3-5, vă pune la dispoziție un nou detergent din familia PERLAN ÎS în cutii oe 300 gr. „Perlan 15”este un detergent ideal pentru spălarea articolelor din bumbac, in și cinepă. Folosirea „Perlan 15" este economică. ABONATI-VĂ LA REVISTA ORIZONT PREȚUL UNUI ABONAMENT: pe 3 luni: 21 lei pe 6 luni: <42 iei pe 12 luni: S4 lei COMBINATUL TEXTIL nr. 1 cu sediul în TIMIȘOARA Sp1. PE* NES CURCANUL nr. 6 VĂ OFERĂ prin unitățile compo- nente următoarele produse: UNITATEA: „1 IUNIE' — tricotaje de bumbac ușor lavabile pentru noi născuți; — tricotaje din fire PNA de calitate su- perioară pentru copii pînă Ia vîrsta de 14 ani. UNITATEA: „FABRICA DE CIORAPI’ — ciorapi și șosete de bumbac pentru copii și adulți; — ciorapi și șosete supraelastice pen- tru copii și adulți; — tricotaje de bumbac pentru copii. UNITATEA: „ARTA TEXTILA' — stofă de mobilă de calitate supe- rioară, diverse desene si poziții colo- ristice; — garnituri „Ciocîrlia" fețe de pat și fețe de masă. UNITATEA: „BEGA* FABRICA DE CONFECȚII — confecții de bumbac pentru copii și adulți care prin execuția lor satis- fac cele mai variate gusturi. UNITATEA: „BUMBACUL' — țesături din bumbac fanteziuri-modă în multiple desene și poziții coloris- tice. UNITATEA: UZINELE TEXTILE TIMIȘOARA — diverse pînzeturi și albituri, batiste în game variate și coloristice pentru populație. UNITATEA: „TEBA" TIMIȘOARA — diferite sortimente de fire pentru țesătorii și fabrici de tricotaje. dl Redacția : Timișoara Piața V. Boaită nr. 3 Telefon 1 20 26 Administrația București Șos. Klscleff nr. 10 • Manuscrisele și orice corespondență scrise Jteț pe o singură parte a hirtiei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1543 la întreprinderea Poligrafică Banat. Timișoara - Calea Aradului 1/A R. S. România | 42907 |