
/

—_______ COLECTIVUL REDACȚIONAL -------------
Al. Jebelcanu	—	redactor șef
Anght'l Dumbrăvcanu	—	red. șef adj.
Andrei A. Lillin, Sorin Titel, Cornel Ungureanu,
Damian Ureche
Ion Velican	— corector
ORIZONT
*
REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMANlA
CUPRINSUL
BAGDALA
Redacția Bagdala: Despre „Bagdala" ......	3
BUDIMKA KOVBASKO : Krusevaț — oraș de șase veacuri ...	6
M1LOȘ MARCOVICI : Slobodiște — monument magnific al libertății ,	S
DUȘAN KOSTICI: Dacă nimic altceva, in românește de George Bulic .	.	10
BRANISLAV L. LAZAREV1CI : Chemare, Dovezi............................10
DOBRT DIMITRIEVICI: Asemănare, Patria, in românește de Anghcl
Dura brii veanu ți Dușan Petrovici .	.	.	.	,	.11
LJUBJNCO SAVICT: Provocare tardivă, fn românește de Dușan Petrovici ,	13
M1LUTIN R. JUGOVICI: Orașul Kozfîik, în românește de Dușan
Petrovici ........	.14
L1UBIȘA GIDICI : Mânii miezului de noapte. Greierele .	.	.15
RADOMIR ANDRICI : Vine gheața, Securea, în românește de Anghel
Dumbrăvcanu ți Dușan Petrovici ......	16
MILIVOJE MARCOVICI 1 Critica — atitudine morală, tn românește de
P. Voinca ........
ATANASIE SAVICI : Cu un cer mai jos .....
MILOVAN GOCIMANAȚ: Pasărea........
BOȘKO RUDINCIANIN : Din cerc în cerc, în românește de Al. Jebeleanu
ZORIȚA ARSICI : In genunchi, Excelsior, în românește de Damian Ureche
IOVAN DJORDJEVICI; Sinucigașul, in românește de Dușan Petrovici
DIM1TRIE NIKOLAJEVICI : O viață de om .
SRBA DJORDJEVICI: Pădurea intră în oraș ....
SLOBODAN STEVOV1CI; Delte, în românește de Dușan Petrovici .
VLADETA VUCOVICI ; Pasărea albastră, in românește de Damian Ureche..
ADAM STOȘICI: Curtea domnească a cneazOlui de Krușevaț
18
22
■ȘtWfă
23
25
27
28
2»
29
30


*
N1CHITA STANESCU : Încă o dală. La toamnă. Noi ierarhii, Mai lasămă,
Ultima ..........	33
AL. JEBELEANU : Romul Ladea $î poezia ......	37
NICOLAE ȚIRIOI: Ponrot în piatră ......	39
VIANA $ERBAN : Pygmalion .......	39
NICOLAE STAICULESCU : Riga de treflă..............41
□VID CALEDONIU: Steaua bunei speranțe .....	49
GEORGE MOROȘANU: Balsam .	.	.	.	.	.	,49
DOREL DRAGUESCU: O amintire de la palatul de Cristal .	.	.50
CRONICA LITERARA
ION MAXIM: Ultimul maiorcscian sau contradicția lui Manolescu,
N. Ciobanu : „Ionel Teodoreanu, viața și opera" .	.	.	.55
CORNEL UNGUREANU: Ion Dumitru Teodorescu: „Țipătul de nuntă
al păunului" Alexandru George: „Simple întimplări Cu Sensul în urmă 62
NICOLAE ȚIRIOI; Mircca Șerbănescu : „Privind cinematografic" .	.	65
COMENTARII CRITICE
MIRCEA ȘERBĂNESCU; Misterul Mauriac..............................67
ALEXANDRU RUJA: Dimitric Stclaru: „Coloane" .	.	.	.68
ȘERBAN FOARȚA: în legătură cu Emil B ramam și rondelurile lui
Lconid Dimov .	.	.	.	.	.	.70
ISTORIE LITERARA-DOCUMENTE
ANDREI A. LILLIN : Un marc prieten al românilor — poetul Martin Opitz 73
C, N. MIHALACHE: Școala din Banat in publicistica lui Camil Petrcscu . .'77
CRONICA LIMBII
ȘTEFAN MUNTEANU : Marginalii la o carte.......................79
CRONICA TRADUCERILOR
GEORGE BULIC: Anghcl Dumbrăveanu în sirbocroată .	.	.82
CARȚLREVISTE
GEORGE C. BOGDAN : N. D. Cocea: .Jurnal" .....	84
SJMION BARBULESCU : Constantin Crișan — Victor Crăciun;
„Literatura română în lume" ......	85
N. ȚIRIOI: Ionel Teodoreanu : „La Porțile nopții"	.	.	.	.86
ILIE MADUȚA: Irina Mavrodin : „Poeme" .	.	.	.	.87
PETRU SFETCA: Mincca Micu : „Nopțile risipitorului" .	.	.	.88
ION LOTREANU : Dan Mutașcu: „Substratum" ....	.89
CARTEA STRĂINĂ
\ DAMIAN URECHE: Mihai Avramescu: „Treptele singurătății". Cinci poeți
în editura „Libertatea" .......	90
HORST FASSEL; D. C. Amzar; „Der Walachischc frcmdenromen
J. F. Mavcrs .........	92
FELICIA GIURGIU : La nouvclle revue franțaise, avril, 1970 ,	.	.92
MINIATURI CRITICE
M. CERBU; Valoarea memorialisticii ......	94
C. NISTOR : Pagini de revistă studențească .	,	,	.	. • 94
ION I. MIOC : Epigrame.......................................-96
*

Continuînd și dezvolfind legăturile de co-
laborare pe care le-a realizat în ultimii ani
cu revistele iugoslave „Stvaranfe" din Tito-
grad fi „Polja" din Novi Sad. revista noastră
face acum cunoscută activitatea colegilor noștri
de la revista „Bagdala" din Krușevaf. Această
revistă a avut inițiativa de a publica un nu-
măr dedicat literaturii române contemporane.
Apărut în luna mai a acestui an. numărul la
care ne referim se constituie mai ales ca o pano-
ramă a poeziei și prozei noastre de astăzi,
reunind nume prestigioase și nume tinere, de
la acad. Zaharia Stancu pînă la Virgil Mazi-
tescu sau Crișu Dascălu.
Vizita pe care un grup de scriitori timi-
șoreni a făcut-o î« străvechiul oraș Krușevaf
—cetate de care se leagă și faptele de arme
ale oștenilor lui Mircea cel Mare, care-au trecut
prin această capitală în drum spre Kosovo N
(Cimpia Mierlei} —, convorbirile pe care le-am
avut cu colegii noștri de la „Bagdala",
locurile și monumentele venind din le-
gendă pe care le-am cunoscut, iar acum tradu-
cerea acestui florilegiu de lucrări literare, pe
care le menim acelorași sentimente dc priete-
nie care leagă peste veacuri popoarele român
și iugoslav, se realizează in intenția noastră,
ca o contribuție modestă la un dialog intre
culturi.
ORIZONT *
DESPRE „BAGDALA"
Crearea focarelor literare în afara orașelor principale ale
țării este o cucerire și o determinantă a renașterii noastre cul-
turale. „Bagdala" e in acest sens un fenomen interesant. Pentru
romancierul iugoslav Dobrița Ciosici apariția și activitatea
„Bagdalei" e un curent in cultură, Intr-adevăr, revista „Bagdala"
e un rezultat al înfloririi generale a culturii in condițiile con-
struirii societății socialiste. Este o expresie a avîntului cultural
a
și a izbînzilor din interiorul Serbiei. „Bagdala" este unul dintre
cei dinții luptători pentru ștergerea liniei de separare Intre
așa-zisele metropole și așa-zisele provincii. Iar acest fapt va
fi în ortce caz o luptă de asemenea natură care necesită
eforturile a citorva generații, intr-un număr destul de mare de
orașe.
Krușevaf n-a devenit întîmplător focarul cultural și lite-
rar din interiorul Serbiei. încă în a doua jumătate a secolului
XIV, cînd a fost capitala țării, Krușevaț a cultivat cuvînttd
poetic, iar in secolul XV a înflorit pictura, sculptura și arhi-
tectura. La curtea cneazului Lazăr și-n împrejurimile Krușeva-
(ului au trăit și au activat oameni învățați, refugiati din ră-
săritului Balcanilor. La curtea cneazului Lazar a trăit
călugărița lefimia. care mai tîrziu, în mănăstirea Liubostinea,
a brodat cu fir de aur pe o purpură de mătase una din cele
mai frumoase poezii sîrbești din evul mediu (Laudă cneazului
Lazar). Familia cneazului poate fi considerată o familie de
poefi. Soția cneazului, MtHța, și fiica sa. Elena, se numără
printre cele mai vechi poetese ale noastre, iar fiul cneazului,
Despot Ștefan Lazarevici este creatorul unei excepționale
poezii: Cuvînt despre iubire. Cneazul Lazar, a pierit în v«-
tita bătălie de la Kosovo (Cimpia Mierlei). Sfirșitul tragic al
cneazului a făcut ca el să devină eroul principal al literaturii
noastre de la sfirșitul secolului XIV și începutul secolului XV.
îndată ce s-au eliberat de sub țugui otoman, locuitorii
Krusfvațului au dorit ca filonul poetic, îngropat timp îndelungat,
să fie din nou scos la suprafață. Dar despre o continuitate a ac-
tivității literare se poate vorbi începînd de-abia cu al douăspre-
zecelea an al secolului nostru, cînd acest oraș ambițios a început
să editeze reviste (Krug, Djatki glasnic, Zvezda și Vcnturi) cea
din urmă, fiind pe-atunci cea mai cunoscută revistă pentru tine-
ret din țară, redactată de profesorul și poetul Jivko levtici).
Adevăratul avînt al vieții literare începe după eliberarea
Krușevațului, mai cu seamă din anul 1959 cînd se înființează
„Bagdala", intr-un climat cultural în care apar, printre altele,
monumentul magnific Siobodiște, Parcul arheologic. Muzeul.
Teatrul, Biblioteca, Universitatea populară, Galeria de artă și
Arhiva istorică.
„Bagdala" are 30 de membri, dintre care 11 sînt membri
ai Asociației Scriitorilor din Serbia, „Bagdala" își desfășoară
larg activitatea și-n afara granițelor orașului său. Un specific
al ei este strîngerea forțelor literare din interiorul Serbiei. Ca
secție a Asociației Scriitorilor din Serbia, are membri și scriitori
care locuiesc în alte localități din Serbia. In activitatea „Bagda-
lei" este cuprins un larg cerc de colaboratori din toate dome-
niile spirituale, de la începători p'tnă la cele mai distinse nume
din domeniile literaturii, artei și științei noastre.
Programul „Bagdalei" este cunoscut în opinia culturală
iugoslavă. Accepttnd un concept dinamic al culturii, „Bagdala"
își aduce contribuția la acțiunile de renaștere culturală; des-
coperă scriitori din provincie și, in genere, nume necuncs.ute,
dezvoltă colaborarea literară între naționalități, urmărind creația
literară a minorităților naționale din Iugoslavia și legind orașul
ei (avtnd acest drept) cu restul lumii pe tărtm literar.
Activitatea editorială a „Bagdalei" este îndreptată ți spre
cunoașterea poeziei contemporane a altor popoare (Franței,
Italiei, Uniunii Sovietice, Poloniei, României, Greciei, Belgiei,
Bulgariei, Angliei, Cehoslovaciei ș.a.) Ea a editat cea dimii In
țară pe Saînt-John Perse, Michaux, Emmanuel, Magda Isanos,
Evtușenko, Seferis ți alții. Cu 30 de ani în urmă, la
4
Belgrad, cel mai important centru al suprarealismului, după
Paris, se vorbea mult despre Manifestul suprareaiismului ai lui
Breton, dar un text integrai al acestuia n-a existat în limba
sirbo-croată. Această operă a apărut în anul 1961 la Krușevat,
în editura „Bagdala".
„Bagdala" i-a prezentat cititorului iugoslav pe poeții români
contemporani; Marin Sorescu, Angliei Dumbrăvcanu, iar în pla-
nul de apariții slut cuprinși: marele poet Eminescu și, dintre
poeții contemporani, Nichita Stănescu și Petre Stoica.
Și, iat-o acum, pe „Bagdala" în orașul vecin Timișoara.
Prin aceasta, „Bagdala" iși exprimă dorința de extindere a cola-
borării și-n alte domenii ale activităfii culturale.
REDACȚIA BAGDALA
5
KRUȘEVAȚ—
ORAȘ
DE
ȘASE
VEACURI
Serbia, veacuri dc-a rindul cîmp de bătălie și de distrugeri, țara unui popor
al cărui început de urcuș cultural a fost înăbușit în sîngc, Serbia aceasta a
rămas, în urma atîtor distrugeri, cu puține orașe istorice. Printre acestea putem
enumera și KrușavcțuL Aceasta este Serbia cneazului Lazar, a fiului său Ștefan
și, în cele din urmă, a despotului Djuradj Brankovici, înscrisă în ultimele pagini
ale calendarului istoric, tenace și, totuși, neputincioasă în fața puterii turcești,
dar, în pofida acestui fapt, cu un imens potențial creator, devenind, prin forța
împrejurărilor, singurul și ultimul punct de rezistență al lumii creștine libere
din Balcani.
Spațiul geografic al dezvoltării ei cuprinde mai cu seamă cursul inferior
al viului Velika Morava, cu centrul politic la Krușevaț și cu focarele culturale
în mănăstirile Ravanița, Liubostinca și Resava. Krușevațul a fost înăltat de cnea-
zul Lazar din motive strategice pe o terasă vastă, care se întinde intre riurilc
Morava deț apus și Rasina, Orașul s-a dezvoltat de-a lungul dealului Bagdala
și străzile lui poartă și astăzi numele eroilor din acele timpuri: Obilici. lugo-
vici, Musici. Pe aceste străzi au fluturat acum 600 de ani drapelele, au forfotit
masele populare, pline de voioșie, și au sclipit calpacele și coifurile vitejilor.
Despre trecutul Krușcvațului dinaintea domniei cneazului Lazar nu există
nici o dată certă. Numele orașului na fost încă explicat cu pecizie. Cel dinții
document sigur este hrisovul pe care l-a dat cneazul mănăstirii sale Ravanița.
După izvoarele turcești din cronica lui Zad— pașa. Krușevațul apare la sfîr-
șitul secolului al XIV—lea sub, numele Aladja Hisar, numit așa după modul
în care au fost zidite curtea domnească și biserica: un rind de cărămizi
cenușii și altul de cărămizi roșcate.
Krușevațul n-a luat ființă prinlr-o dezvoltare treptată a unei așezări mai
mici întruna mai mare și nici în felul celorlalte orașe din evul mediu, dintr-un
loc de negustorie a cărui poziție prielnică a contribuit la dezvoltarea lui ulte-
rioară, ci a fost înălțat prin voința unui om intr-un interval de timp scurt
in jurul anului 1371 cu o destinație precisă, dictată de necesitățile timpului.
Nu se putea trece pe atunci la construirea unui oraș — reședință ca centru
politic, economic și cultural, fără un plan de construcție dinainte stabilit.
Prin urmare Krușevațul s-a format după un plan precis. Despre acest lucru,
stau mărturie și toate clementele tchnico-urbanislice din acea epocă, păstrate
parțial pînă la zilele noastre. S-au păstrat caracteristicile acropolei sîrbești
pe dîmbul de lingă biserica Lazarița, unde renumita culă a orașului
conturează marcant vechiul oraș. Celelalte părți, ruinele orașului, indică forma
spațiului central, în care se află reședința cneazului, înconjurată în partea
din vale de o seamă de străzi, care alcătuiau centrul negustoresc al orașului.
Krușevațul era înconjurat de cetăți așezate în formă dc arc, în care lo-
cuiau feudalii devotați cneazului, iar orașul era împrejmuit în întregime dc
un zid înalt de piatră cu întărituri duble zimțate, avîrid la bază cule asime-
trice. în cula principală se poate intra numai mergînd pe jos ori călare,
drumul de căruță fiind evitat, pentru ca să nu poată fi folosit de dușman.
In acest oraș S-a ținut dramatica adunare din ajunul plecării la Kosovo.
Oastea s-a încolonat pe cîmpia întinsă Kosînsko polc și a apucat pe drumul
Jankova Klisura, drumul gloriei, spre Kosovo.
6
Bătălia de la, Kosovo a devenit legendă. Din dezastru și înfrîngerc s-a
făurit epopeea. Din acea epopee a țîșnit energia pentru noi eforturi și sacri-
ficii.
în cursul înfrîngerilor succesive ale țarilor din sudul Balcanilor, Serbia
cneazului Lazar a devenit adăpostul multor nobili feudali, preoți, constructori,
arhitecti, pictori și copietori de cărți. în această perioadă în mediul social
din jurul curții domnești s-a cultivat și arta în condiții cu totul deosebite. Nume-
roase date istorice dovedesc că în jurul domniței Milița, văduva cneazului,
Lazar, era adunată toată elita societății de atunci. în preajma Milițci SC afla
mereu călugărița Icfimia. Fiul Milițci, Despot Ștefan Lazarevici, unul din cei
mai mari scriitori din acele timpuri, era întemeietorul și sprijinitorul școlii
Rcdovska. Alături de el se aflau mereu Constantin Filozoful, intr-un asemenea
mediu cutreierau țara noii arhitccți, înălțînd noi fundații culturale, aducînd în
opera lor prospețimea, gingășia și vastitatea de neuitat de pe Valea Moravei.
Sculptorii dau viață nisipului alb, se desprind dc tradiția înțepenită a teologiei.
Strădaniile culturale și artistice apucă pe un drum nou, oricnlîndu-se spre
ornamentație și lux. Nici o epocă din evul mediu al Serbiei n-a lăsat o arhi-
tectură și o literatură mai rodnică și mai plină dc umanism, cum a lăsat
această perioadă.
în dezvoltarea sa, Krușevațul a păstrat și anumite urme ale epocii turcești.
Arta islamică, adusă de turci in Serbia după cucerirea acesteia în anul 1459
.* prins rădăcini adînci pe tot teritoriul țării. Arta aceasta s-a manifestat m?
întîi in Krușevaț, pentru că orașul își pierduse independența încă din anul 1455.
Turci au dezvoltat orașul, aducînd in el cultura lor, manifestată în arhitectură,
care a intrat pînă adînc în secolul al XlX-lea. Despre această însemnată acti-
vitate a turcilor stau mărturie monumentele arhitectonice: geamiile, existente
in acea vreme (după Eclia Celebi) în număr de 9 la Krușevaț. Arta islamică s-a
manifestat și-n arhitectura caselor dc locuit. Pentru a ameliora suferințele
sirbilor după dezastrul de la Kosovo, domnița Milița a trimis-o pe fiica sa
Olivcra in haremul hanului Baiazid. Istoricii turci au urmărit sec acest eveni-
ment, pentru că n-au fost în stare să pătrundă în miezul lucrurilor și sensul eveni-
mentului. Din cauza situației grele din țară, după dezastrul de la Kosovo, se duce O
politică bazată tot mai mult pe sprijinul turcesc. Dezbinarea dintre Vuk Bran-
kovici, domnița Milița și Ștefan Lazarevici se adîncește din ce în ce mai mult,
Dc aceea Milița înalță o geamie la Krușevaț în cinstea ginerelui ci Baiazid și
a demnitarilor turci, care veneau adeseori la curtea domnească. Geamia e
aproape complet ruinată, dar ea c o mărturie vie a unor mari evenimente
istorice, a unor realități și a spiritului vremurilor de atunci.
Viața economică a Krușavețului n-a amuțit în perioada stăpinirii turcești.
Există anumite momente în care este menționată viața coloniei raguzenc.
Raguzcnii își aveau colonia in partea orașului strins legată de drumul spre
Raguza. Colonia raguzeană făcea negoț îndeosebi cu produse animale cu Româ-
nia, Serbia, Bosnia, Bulgaria, legînd astfel aceste țări cu piețele mondiale:
Veneția, centrele negustorești ale Mediteranei și chiar Anglia. Cu toate
că în condițiile istorice n-au existat cantități mari dc asemenea produse, totuși
rămînc important faptul că aceste legături comerciale ale coloniei raguzenc
au avut influență asupra economiei țărilor de sub stăpînirea turcească. în
Krușevaț existau pe atunci vreo 15 negustori pomeniți pe nume în documentele
vremii. Colonia raguzeană numără un număr destul dc mare de membri.
Mitropoliții, vizitindu-și diacezcle, se abăteau adeseori pe la Krușevaț la credin-
cioșii lor raguzeni.
Sirbii, ridieîndu-se de două ori la răscoală, și-au refăcut (ara la începutul
secolului ai XlX-lea. Numele lor a început să capete însemnătate și să se bucure
de respect în Europa. Conducătorul primei răscoale Karagcorge Petrovici, în
situația grea dc după răscoală, a emigrat, găsindu-și adăpost în România, țară
vecină și prietenă. în România a intrat în legătură cu asociația revoluționară
greacă Heteria, al cărei scop era eliberarea tuturor creștinilor dc sub stăpî-
nirca imperiului turcesc.
Revoluțiile și înfrîngcrilc din prima jumătate a secolului al XÎX-lea
parcă n-au atins prea adînc Krușevațul. De aceea, mai tîrziu, în a doua jumătate
a secolului al XlX-lea, devine centrul vieții publice a societății sîrbești.
7
Krușevațul, orașul eroilor dc Ia Kosovo, a devenit în războiul de eliberare
națională din 1941—1945 oraș al partizanilor. De pe coastele lastrcbațului au
pornit luptătorii Datașamcntulul de partizani din Rasina la revoluție. Ia lupta
pentru eliberare națională, pe drumul eliberării și al refacerii țării.
In 1971, acest străvechi oraș, veșnic tînăr, sărbătorește 600 de ani de
existență.
BUDIMKA KOVBASKO
SLOBODIȘTE—
MONUMENT
MAGNIFIC
AL LIBERTĂȚII
Pe panta dc la sud-estul muntelui Bagdala, acolo unde se încheie orașul.
Ia poalele unei păduri de brad se află Slobodiște, monument, loc sacru și scenă.
!n zilele de serbătorire a libertății (28 iunie — 7 iulie) mii de oameni se adună
acolo dis-dc-dimineață. Zilele acestea dc sărbătoare n-au fost alese intimplător.
La 28 iunie 1839 oastea sîrbcască care a pornit din acest oraș la bătălia dc la
Kosovo a pierit în lupta dusă împotriva cotropitorilor turci, demonstrînd cum
se apără libertatea. La 29 iunie 1943 pe locul unde SC află astăzi monumentul
Slobodiște fasciștii germani au împușcat sute dc patrioți, care, aidoma marilor
lor înaintați, s-au ridicat să apere libertatea și-n această apărare au devenit,
în mod conștient, jertfe care au biruit" moartea. Iar în ziua de 7 iulie 1941 a
izbucnit în Serbia răscoala împotriva inamicului.
După arhitectura sa. Slobodiște c un monument unic în lume. Este con-
struit din pămînt, acoperit cu iarbă, piatră și aramă după concepția arhitectului
Bogdan Bogdanovici, profesor la Facultatea dc Arhitectură din Belgrad, con-
Strucție în care s-a folosit configurația naturală a terenului. Pentru ca monu-
mentul să poată fi privit și înțeles in întregime, trebuie să te apropii dc cl,
sau, mai bine zis, să intre în el. Intrarea sc face pe o poartă în formă sferică,
imitînd soarele, făcută din aramă, ale cărei reflexe tind spre înălțime, spre
soare, spre libertate. Explicînd alegoria și mesajul monumentului Slobodiște.
creatorul lui spune:
„Trecind prin poartă, ajungi înlrun spațiu sferic, carc-1 întimpină pe vizi-
tator și-l pregătește să-și continuie drumul. Primul lucru de care vizitatorul
dă în acest spațiu este o piatră dc moară, care reprezintă materia în mișcare,
roata vieții, în cazul nostru această moară de piatră reprezintă modul de
procurare a piinii folosit de generații întregi de țărani din acest ținut, deve-
nind, în cele din urmă, un fel de simbol al vieții.
La mijlocul spațiului sferic dc trecere sc află o scenă mare și rotundă.
Ea nu se deosebește de contextul general și este un fel de memento și semnal.
Scena este construită din pămînt și ceea ce sc desfășoară pe ea, în zilele dc
sărbătorire a libertății reprezintă un piedestal natural.
Apoi străbătind o potecă ajungi în a! doilea spațiu sferic, mai adine și
mai tainic. In acest spațiu sc afla baza monumentului. Locul acesta numit
„Valea poștei" este fără îndoială sacru. Dar să rămînem la denumirea antică,
aci este oracolul, care prezice viitorul. Locul acesta ne aduce cu înfiorare a-
minte de o taină pe care toți o știu și vor S-o audă din nou.
6'
Pe „Valea poștei" se Întind din pămînt spre soare, douăzeci de aripi de
piatră, care vorbesc limpede despre misiunea istorică a poporului nostru,
întreg monumentul este acoperit doar de cer, pentru că numai el poate să
limiteze spațiul nelimitat al înălțimii.
Sărbătoarea libertății începe cu o manifestație memorială cu un conținut
dinainte stabilit, Purtătorii de torțe, douăsprezece fete și doisprezece băieți,
îmbrăcați în alb aduc la monumentul Slobodiștc focurile partizane și prometeice pe
mormintele celor care s-au sacrificat. Aceste focuri contopite fac legătură
între cei vii pe carc-i stimulează pentru noi năzuințe. înainte de aprinderea
luminilor se citește declarația celor vii.
I Prima seară a serbării c închinată poeziei libertății, recitării celor mai
bune texte poetice, incepînd cu poezia epică populară pînă la poezia revoluțio-
nară. Pentru celelalte zile ale serbării, se stabilesc programe aparte, cuprinzind
piese de teatru, muzică, balet și folclor, toate cu conținut uman și revoluționar.
Astfel la monumentul Slobodiștc se reprezintă scene din: Regele Edip și Anrt*
gona de Sofocle; Apărarea lui Socrate de Platon; Ghirlanda munților de Negos;
Troienele de Sartre; Basm de iarnă de Shcakespeare; Urmărirea de Wdss;
Descoperirea de Ciosici; Simfonia a IX-a de Beethowen; opereta Boris God«-
nov; Legenda Ohridului de Hristici; Silfide de Chopin și altele.
Astfel construit și cu un asemenea repertoar, Slobodiștc nu este numai
monument și loc sacru ci și teatru popular aidoma celor din Grecia antică, dar
și cu concepții noi. Vorbind despre toate acestea scriitorul iugoslav Dobrița
Ciosici spune:
„în sens istoric Slobodiștc e o anumită reînviere a spiritului păgîn și antic,
dar Sărbătorirea libertății, prin conținutul ei, nu-i o simplă repetare a cultelor
păgîne și a teatrului antic, Slobodiștc conține în el, prin formele și funcțiile
sale, numai ceea ce din antichitate are și astăzi un sens general uman, Slobo-
diște conține, organic, o idee unică ; forma pitorească și spațială a Serbării
libertății și mesaje în numele celor vii. Slobodiște e monument și cimitir, Slo-
bodiște e monument a) libertății; Slobodiște nu-i un cult al morții, Slobodiștc
e o apoteoză a omului luptător, constructor și creator ; Slobodiște e glorificarea
vieții și a puterilor ei; Slobodiștc nu-i un țel de făurire a unei noi mitologii;
Slobodiște e o contribuție de eliberare a conștinței omenești, de toate miturile
și mistificările vieții și ale lumii."
Publicul care participă la Serbările de la monumentul Slobodiște repre-
zintă întreg poporul din acest ținut, de la ciobanii de pe lastrebaț pînă la aca-
demicieni. Toți se înapoiază de la Slobodiștc cu mai multe cunoștințe, cu mai
multe mesaje și cu mai multe pasiuni. Se înapoiază de acolo pentru ca să se
reîntoarcă în anul care vine și-n toți anii care urmează.
MILOȘ MARKOVICI
Dușan Kostici
DACA NIMIC ALTCEVA
Dacă nimic altceva, va rămîne sunetul duios
al strigătului tău, stins de lumina lunii,
cind liniștea împrejmuia marea cu ghearele verzi ale crengilor;
cînd toate drumurile lîncezeau moleșite de stele;
poate pentru ultima oară. Unde s-a întimplat acest fapt ?
Deasupra unor chiparoși, mai negri decit straiele negre ale călugărilor
din mijlocul mănăstirii în care nimeni nu intră și nu îngenunchiază
Unde s-a întimplat acest fapt ? Lingă un perete pustiu
acoperit de vrejurile și păianjenii singurătății
Cîntau dinspre mare și tn-au azvîrlit în mare.
M-au ciopîrțit. M-au îndurerat. Au revărsat pietrele asupra mea.
Nebănuind nimic, au scufundat zorile de demult în întuneric,
Fără să surîdă altor zori; și m-au lăsat,
fără să miște un deget, să mă sfîșie drumurile
ca să nu mă mai întorc și ca să nu mai întîlnesc ochii luminati de alt cer
pe care se leagănă liniștită steaua care a fugit.
fn rumâneftt de GKORGE BUI.IC
Branîslav L. Lazarevici
CHEMARE
Fără de păsări e seara, și doar ele
mesajul stelar îl mai citesc
deasupra mea.
De-aceea pietrei mele îi spusei
vino cu mine,
să găsesc toiagu-n{eleptului
și să te-ating cu el și-n pasăre
să te preschimb
10
DOVEZI
mesajul oare nu-mi va spune
că după — atitea înfrtngeri
nu voi avea
ce să-mi mai spun ?
Nu eu ci doar această armură
e o dovadă
că m-am apărat
iar reazem mi-a fost stîlpul de piatră
și dovadă
că aici
mi-am aflat
un loc.
Dar trandafirul se trecu : e cea mai bună dovadă
asupra
credinței mele ;
Nici o altă dovadă
nu mai am
că exist.
Dobri Dimitrievici
ASEMĂNARE
toți oamenii mei
în așteptare
in căutare
în umblet
în dragoste
în vise
în îmbrățișări
nu lasă niciodată în urma lor umbră.
1/
PATRIA
In patria mea
a libertății
fiecare om
e încăodată
viața mea
încă una
din luminile mele
fi una
din puterile mele
fit rontnește de ANCHEL DUMBRAVEANU fi DUȘAN PETNOVtCt
।
UUBINKO SAVICI
PROVOCARE
TARDIVĂ
A venit pe neașteptate, ploua, timp excelent pentru a medita în liniște. Nu-i
pasă de frunzele mînate de vînt, de atingerile tardive care distrug orice speranță
de rămîncre. Doar atît mai putea; să scape dc ultimul efort, pentru a mai salva
jocul, idila, printr-o atingere ușoară, apoi putea să fugă de această înverzite
din jur.
Stătea în fața iui neliniștită și tremurătoare, ochii-i exprimau dorința de
joc, clipeau, nu cunoșteau furtuna. Nici amintirea. Totul plutea în ceață, dez-
membrat și corupt, iar efortul ei, în timp ce se ridica în virful degetelor, lipindu-
se de el, era doar o provocare tîrzic. Zveltă și fragilă, se legăna ui ritmul sune-
telor dc toamnă, care veneau și plecau prin zăplazurile sparte, curgeau pe
trotuarele murdare și se pierdeau fără dc întoarcere,
Nenad încerca să revină, să prindă ritmul clipei, privi adînc in ochii aceia,
ridurile i se accentuară pe față, smulseră din îmbrățișare sărutarea înceată, și
iarăși golul acela, doar clădirile spălate sărutau norii, o stingere era pe drumuri,
o pîlpîire anemică, cenușie. Totul e cenușiu.
Nu pot să-mi amintesc — zise, pașii s-au pierdut pe treptele dărîmate, vocea
se pierde și se transformă în șoaptă, totul c un murmur, izvorul plînge înainte
de secetă. Ea ride. Faco cu mina vintului, în timp ce prinzonierul așteaptă
eliberarea și chemă primăvara, teii poate vor înflori chiar astăzi. Să fim iarăși
mînă-n mină, cheia nu va rupe cătușele, trebuie să fie pe undeva o cheie, dar
ce folos pentru inimă, dintr-o eliberare trăirea poate să se-mbogățească.
A trecut clipa nchotărîrii, provocarea îi pătrunse în palme, îi alunecă prin
sînge, fărîmiturile de întuneric se mișcară, departe sînt zorile, oare va mai fi
dimineață ? Ea încearcă să se ascundă, cu viclenie parcă ar căuta o amintire
dragă pierdută pe caldarîm, se ghemuic pe asfalt. își oferă amintirea, ccl învins
poale să creadă în victorie, sau în nimic, umbra bănuielii, parcă acum s-ar
naște femeia...
Degetele se ating, Nenad, parcă și-ar ierta sieși o greșeală, întind pasul,
liniștea crește, cuvinlul seacă, buzele rămîn pustii, nesiguranța se retrage și
trece pe caldarîm, sc-mpreunează clipa și totul curge în ncsfîrșit. Poate să plouă,
ce contează, ce bine e că există perle, fața va rămîne ascunsă în umbră, e mai
bine așa, minciuna va rămîne nepedepsită, să cadă totul, să treacă, adevărul nu
arc cuvinte, dar dăinuie.
— Nu trebuia să vă amintesc, șoapta atinse provocarea și buzele, pupilele
rid, vintul smulge masca, de ce, sc-ntreabă Nenad, dezvelirea s-ar prelungi la
infinit. Verigile se mai țin, firele nu sau rupt încă, înecatul caută paiul salvator,
jocul a început, sfîrșiiul se poate doar bănui, dc ce să creadă in salvare, există
oare speranță. Să intre undeva, ea acceptă, fără să protesteze, de ce oare, și
iarăși barul, albastru, și asta e ceva, minciuna se poate dovedi, ține prea mult
totul, așa nimic nu va putea s-o doboare.
— Vreau o țigare și o cafea, mina se mișcă, hoții mărunte—meditează Nenad,
nu-i nimic, le pun la inimă, e o minciună măruntă are vreun rost să fugă de
foc. Și ca Ia un tirg. Ea citește în cărți, începe cumpănirea valorii, cc dă fie-
care și cit pierde, oare viața c atît de săracă îneît ne tocmim pentru fiece
clipă, dacă ești om pritocește-lc, nu mai sîntem siguri unii pe alții, sîntem lași,
fugim și totuși de cc, și așa răminca săracă și fără de martori.
Dacă totuși știm ceva despre noi, atunci tăcerea e mai bună decît aurul,
să învingă deci sentimentul, jocul aparține femeii, tu care ești flămîndă și neli-
niștită, dc neatins, e bine, sînt viu, poate numai astăzi.
Timpul, ne căutăm, ani și multe zile, nc-am înstrăinat și atît de mult am
fost împreună pe aceste trotuare, nu m-am întilnit, amina m moartea, oare acum
e mai bine.
Și mai mult, se pare că în ea acum se năștea amintirea să spunem totul
pînă la capăt, tot mai marc e setea cuceririi, buzele sînt uscate, contează și o
picătură, cei puternici nu mor niciodată, își au izvorul veșnic, tocmai dc
aceea ești șt tu aici, femeie.
Mai bine e să nu te reîntorci, ar fi o nouă lovitură, inima nu e totuși
piatră, ne chinuim și o chinuim, sîntem lacomi, parcă ni sa dat timpul in dar,
să fim risipitori. Și de unde i dorința dc a ști totul. Mai bine c să rămîi anonim,
ții minte mai mult, ce noroc că existăm, Povestcștc-mi ceva fără importanță,
să ne amăgim.
ORAȘUL
KOZNIK
(Jupa-Aleksandrovaf)
In drum spre Josanieka Banja, la vreo sută de pași pe
partea stingă de la răscrucea drumurilor ce curg înspre Brus
fi Aleksandrovaț se află orașul Koznik, care, cocoțat pe vîr-
ful muntelui cu același nume, stă împotriva timpului de
veacuri, mărturisind despre măreția acestor locuri. Iată ce
spune legenda cu privire la întemeierea acestui oraș; soția
banului George Nrankovici caută mult timp un loc pentru
întemeierea unui nou oraș. Cînd ieși pe drumul dintre Alek-
sandrova! și Josanieka Banja privirile îi fură atrase de ma-
sivul Banovăț, pe care se urcă tot alaiul tui și cînd văzu
piscul semef pc care nici o capră nu se putea urca hotărî
să întemeieze aici cetatea.
Lucrările începuseră chiar în ziua aceea și durară mult,
chinuitoare fură lucrurile de înălțare a cetății. între coarnele
caprelor cărară lucrătorii piatra, de la poalele muntelui
pînă-n virf. După aceste capre — ajutoare de neprețuit la
construcția cetății, orașul primi numele de Koznik. în popor
i se mai zice Orașul Serinin după numele soției baciului
George, care sc chema Serina.
MILUTIN R, JUGOVICI
tn romantfU dt OUȘAN PETROVICr
Liubișa Gidici
MĂRUL MIEZULUI DE NOAPTE
Din nou provocati de vînt alergătorii
năvăliră în spuma albă și moartea-i cuprinse
Pe prundișuri cu roșietice flăcări
în gînduri mai palide ca lacrima spartă e ziua
Constelația apune deasupra lui Odiseu
și-ntunericul învolburează acum neagra grădină
Tu alegi din ea mărul miezului de noapte
și-ți însemni acolo o palmă de pămînt în lume și-n moarte.
GREIERELE
Noaptea, zînele dărîmară orașul
iar greierele cîntă acum pe mine
Visul lui țesut pe chipul ctmpiei: apoi se oprește
o întîmplare de aur fals începe răzbunarea.
Ce mult ne-a plăcut mirosul de ploaie
Cum am scornit cu mintea un fluviu
Cum a plutit pe albia lui corabia albă
Cit de mult a fost stînjenită de realitate plutirea
Cum am transformat încărcătura de aur fals în soare
Acum greierele ne arată un gînd de lumină: apoi se oprește
Dacă vom mai scorni odată un oraș alb
dacă ii vom înălța din nou albele turnuri
dacă o să-l mai apăr cu ficați de ciori și de zîue
dacă noaptea pe-ascuns o să-I dărîme.
15
Radomir Andrici
VINE GHEAȚA
Nestăvilită
Vine gheața
Nestăviliți
Cei ce-o vor sparge
Garda de onoare
A înghețului
lozsef Attila
Stă neclintită
Numele tui
Poartă cîmpia
Preschimbată
In cimitire.
Numele lui
Poartă cîmpia
Și crede din nou
In corăbii
Mă gîndesc la Dunăre
Oare-mi mai curge
Mă gîndesc la gheață
Oare mai vine
Mă gîndesc la lozsef
Ce are oare
De nu mai tremură
Pe semne-i e bine.
SECUREA
Securea e jumătate din viața mea
Pe cealaltă jumătate nici n-am avut-o
Ziua, îmi stă înfiptă
Cu tăișul în ceafă
Noaptea, o țin sub pernă
Ca trunchiul soarelui miroase
16

Rădăcinile soarelui nu le-am tăiai încă
Și cum aș fi putut, de vreme ce ele
fi cresc deasupra cerului
Strălucește in pădurea umbroasă
Și seamănă în jur un lătrat nepieritor
Jar darurile mîinii din stingă
Sînt amanetate celei din dreapta
Frate al meu
Și de data aceasta
Numai pentru tine
Capul pe butuc mi l-am pus,
Securea e oglinda mea
Apleacă-te și de chipul tău bucură-te.
In nmănețle de ANGUEL DUMBUAVEANU f- DUȘAN fErnOVICl
$
I f
— OriioM
!7
CRITICA—	MILIVOJE MARKOVICI
ATITUDINE	,
MORALĂ
(Despre responsabilitatea criticii)
Cind sd discută despre critica literară, foarte adesea este impusă ideca
după care aceasta ar fi doar interpretă a viziunii artistice asupra vieții, reali-
zată in opera de artă, și prea rar se cugetă asupra faptului că prin analiza
problematicii, a scriitorilor sau a operelor lor, ea însăși devine artă. Scriitorul
(poet, prozator, dramaturg), își află temelia operei sale în viața însăși, pe cînd
criticul se inspiră, în actul său creator, din opera literară, ca viziune artistică
sublimată a vieții. Pornește, deci, de la stările sufletești comprimate, de la pro-
blemele subiectiv private, de la forma lor concentrată în tipuri, imagini, meta-
fore, simboluri, mituri. In oarecare măsură aceasta înseamnă că și criticul, pus
în fața operei de artă se străduiește și sfiește, față-n față cu fenomenul artistic
al vieții în operă. Situația lui ca artist este uneori cu mult mai dificilă: el
trebuie să dezlege enigme, să răzbată in lumea viselor și a simbolurilor și să
stabilească între acestea relații dc gind și simțire, să exprime inexprimabilul.
Prin aceasta criticul își exprimă propria atitudine ideologică și de sensibilitate
in fața operei despre care vorbește, și încă mai mult, față de problemele pe
care aceasta le înfățișează. Foarte adesea criticul se află in situația dc a sublinia
adevărata valoare nu numai probleme și idei generale ci și probleme ale este-
ticii operei de artă. Dacă la acestea adăugăm că fiecare creație pretinde criti-
cului să i se adapteze și să-și găsească în ea însăși instrumentele cu care va
opera, atunci complexitatea și responsabilitatea criticului se va impune de la sine:
criticul trebuie să aibă simț estetic dezvoltat, trebuie să fie în posesia unor
idei și criterii etice elevate, spre a reuși să exprime în mod superior, judecăți
competente; el trebuie să fie neîncetat în acțiune, și să-i incite și pe alții.
Aceasta înseamnă că rolul criticii în viața literară este nelimitat, dar dc aceea
și responsabilitatea ci este mare. Critic nu poate fi oricine, întrucît critica
creatoare presupune alături de erudiție, o profundă emotivitate, fantezie, putere
dc observație, reacții rapide și precise, presupune putere analitică, inventivitate,
ingeniozitate, vederi largi și toleranță, dinamism și intransigență; criticul tre-
buie să aibă reacții complexe, să poală reteza cu severitate și dintr-o primă
și unică mișcare, care trebuie să poarte în sine maturitatea unei sinteze; cri-
ticul trebuie să știe să riște, dar niciodată să se avînte in judecăți deoarece el
este arbitrul, este pulsul viu și temperamental al vieții literare. Și ceva mai
mult : cînd evaluează opera sau autorul, sau o problemă de teorie literară, el
mai întîi sc evaluează pe sine însuși: publicul cititor descoperă personalitatea
lui, concepțiile, sentimentele, capacitățile, talentul și erudiția lui — deci toată
bogăția de viață ce o poartă în cl. Și acum, oare nu nc aflăm în situația dc
a pune atit de controversata întrebare: în ce măsură este criticul artist, iar -
critica — artă? Pentru mine această problemă este dc neevaluat, întrucît tră-
iesc critica precum o pasiune, o neliniște, o necesitate artistică, o opțiune
pentru acest mod de exprimare, întrucît în acest chip criticul își face simțită
prezența in viață. Aceasta este viața lui și nu poate da înapoi în acest caz,
chiar dacă uneori greșește. Dar și aici există limite: acel care judecă acceptă,
sau trebuie să accepte, să fie judecat la rîndul lui.
Critica trebuie să izvorască din atitudinea etică a criticului față dc artă,
din pornirile-i creatoare de a afla ceva, de-a lumina și de-a susține fenomenul
artistului în operă și în timp, dc-a sluji, în cele din urmă, drept mărturie a
artistului-creator și cunoscător al pulsațiilor profunde și tainice ale artei. Cri-
ticul se dovedește a fi artist și arbitru îndreptățit doar dacă știe să găsească
și să motiveze nucleele artistice în creație, dacă descoperă esența tainică a
vieții, dacă știe și dacă poate să o relateze ca viziune a artistului. E de la sine
18
înțeles că această capacitate de-a evidenția și transpune viziunea artistică
e o dovadă (sau ar trebui să fie o dovadă) în același timp a artei criticului.
Prin aceasta se și evidențiază puterea artistică și virtuozitatea criticii. Cred
qă arta și critica pot colabora doar cu această condiție. In esență problema
este mai cuprinzătore: criticul trebuie să posede o dezvoltată intuiție a
creației și să știe că felul in care se exprimă reprezintă temelia creației artis-
tice; el trebuie să știe care formulă dc exprimare este adecvată anumitor con-
ținuturi. Dacă știe și simte aceasta, poate stabili prin analiză ce fel de simțăminte
Încercă autorul să producă în noi prin viziunea sa artistică.
Scriind critică, muiți critici își pun întrebarea dc cele mai multe ori
inconștient, dacă au reușit tot timpul să spună ceea ce au dorit (acesta
e imperativul psihologic al necesității și posibilității da a se exprima al cri-
ticului) sau dacă au Spus mai mult sau mai puțin decit an avut în intenție;
în fine, iți pun întrebarea, în ce măsură este creatoare critica lor (imperativul
etic al criticii) în ce măsură înnobilează ea literatura și cît este de reală
și constructivă legătura dintre literatură și cititori.
Fiecare contact cu critica noastră iscă in noi dileme. Ne punem întrebarea:
își efectuează cu conștiinciozitate funcția și corespunde ca oare cerințelor tim-
pului ? Foartc adesea se ivesc observații serioarc care avertizează asupra anu-
mitor fenomene dc inconștiență și iresponsabilitate; dezvăluie arbltrariul și
superficialitatea ncdisciplinată. Chiar fără alte neajunsuri (și există) acestea vor-
besc foartc limpede că ceva nu este în ordine cu etica criticii noastre literare
șt că despre toate acestea trebuie discutat deschis și fără ocolișuri, constructiv
și antidogmatic. Există la noi obiceiul ca fiece neajuns social, psihologic, estetic,
cultural, economic etc. să fie pus pe seama unei crize fictive. Iar problemele
nu se ascund în așa-ztsa criză, ci în iresponsabilitatea socială și etică, în fiecare
domeniu aparte. Totodată, sub noțiunea de cri^ă sint foartc deseori camuflate
atitudini dogmatice față de unele fenomene, sau iresponsabilitățile și delăsarea
unora sini puse pe scama întregii societăți. Aici trebuie căutate cauzele „cri-
zismului" in critica literară. Pentru mine esențial este următorul fapl : critica
nu poate fi „ghicitoare" și nu poate fi scutită dc responsabilitate in fiecare ju-
decată a ci, trebuie să fie etic superioară, trebuie să vibreze cu pulsul emoțio-
nant al timpului ei, să pătrundă in literatură ca în viața însăși, trebuie să
pornească din miezul literaturii și cu aceeași ardoare și scnsbilitatc să se reverse
prin întregorganismul. complex al creației literare. Aceasta înseamnă că bele-
tristica, și in sens mai larg, literatura, la fel ea și societatea, ne obligă să o
privim critic, să manifestăm față de ei exigențe ideologice și estetice mereu noi,
așa cum ea le manifestă în raport cu viața, în raport cu problemele capitale,
ale omului in genere, Critica trebuie să fie mobilă, evident capabilă mereu
dc revoluții și revalorificări ideologice și estetice, trebuie să fie mereu activă
față dc tot ceea ce constituie esența vieții noastre. Dimpotrivă, în critica noastră
literară, de cele mai multe ori nu se imlmplă așa. Descoperim zilnic dovezi
ale lipsei de^ Curaj dc care dă dovadă în abordarea problemelor vii ale artei
literaturii, sau insuficiențe ale „auzului" și simțului ci dc evaluare. Cu aite
cuvinte, pe zi ce trece ne găsim tot mai des în fața unor criterii mute, ne-
grăitoare, a unor auto-satisfacții narcisoide, în mărunțișuri gingurit dulceag. Ne
lovim dc acestea, dar din păcate ne împăcăm cu existența unor astfel de
„țințari" ai criticii, cu toate că știm că pentru literatură trebuie să avem dra-
goste și că această dragoste nu poate ti subordonată de nimic, întrucît, așa
cum zicea Mi lan Bogdanovici, calitatea unei literaturi, a unei opere, condițio-
nează ceea ce îi urmează, ceea Cc ii formează pe critic. Iar ia noi cc jl face"
pe critic? Aprecierea să scriem intr-un fel sau altul (sau nici într-un fel),
apropierea dc-un grup sau altul, adularea și aplecarea spre unul sau altul și,
în cele din urmă: forța unui începător de-a transforma o întreagă literatură
națională prin ambiția sa ca toate fenomenele și toate criteriile să cedeze sau
in fața impulsivității, sau a lipsei lui dc sensibilitate pentru fenomenul ideo-
logic și estetic, care străbate literatura noastră. Critici dc acest fel exislă muiți
în literatura noastră de azi și desigur că ei nu uită că datoria criticii este
să vorbească la modul concret despre anumite probleme, scriitori și opere ale
acestora, să dczvăluiască valori sau să înfiereze non valoarea, și nu, așa cum
deseori se întimpîă, să-și mărturisească unele din subieclivitățilc lor refulate.
Toți acești critici șiiu aceste lucruri și totuși își urmează calea. Trec de la
zarvă la furie, se topesc de surîsurj narcisoide și se bac cu pumnul în piept,
19
Iar etica. — aceasta pentru ci nu este important, nu este integrală în criterii,
nici chiar atunci cînd există motive serioase ca ea să existe. Tocmai criticii
din această categorie au condiționat o astfel de situație insuportabilă în viața
noastră literară, au creat acest diletantism prezent foarte intens deși noi ne
amăgim cum că el ar fi depășit iar problemele rezolvate, Încă mereu sin tem
adine închistați și trecem CU vederea neliniștile noastre care, doar pe ici pe
colo mai răbufnesc cu amărăciune. Pentru mine problema nu e dacă tăcem
sau ne certăm cu pornire, dar fără a spune ceva in mod deschis, pentru mine
problema e că fiecare generație nouă o deformăm încă înainte ca aceasta să
sc fi format.
Cam astfel sc gîndește despre literatură astăzi — la noi, iar fie — iertatul
Milan Bogdanovici spunea că pentru el critica însenina dragoste față de operă
„ceea ce poate fi denumit pasiune, ceea ce poate fi denumit emoție", cali-
tatea care a produs această emoție, prin mijlocirea limbajului. în acest caz
nu există dileme: critica cu adevărat creatoare izvorăște din sentiment, spre
a rezolva uncie enigme și probleme care sc impun criticului ca proces ana-
litic al lecturii, aceasta fiind, pentru critic exteriorizarea pasiunii și tempera-
mentului, dovadă grăitoare că este ancorat, ca artist în problemele esențiale
ale vieții. Pledoaria criticului asupra problemelor literare, in cele din urmă nu
e nimic altceva dccît exprimarea propriilor esențe dc viață, angajarea lui in
descifrarea tainicelor enigme ale scrisului. La noi, azi, nu există o mărturie
critică; așa de adevărată, cum au fost cele ale lui Bogdanovici, Vidmar, Mi-
hailovici, afirmate atît dc larg și de profund. Să nu apară confuzii, să nu se
creadă că neg toată critica noastră. Dimpotrivă, există la noi lucrători ageri
și pasionați, ale căror judecăți le acceptăm, dar, și la aceștia, nu pe toți, se
race sințită nesiguranța in aprecieri, aplecarea spre improvizație, nu există
sinteză. Rămine impresia că unii critici virstnici intră uneori în construcții
complicate ale problemelor literare fără suficientă pasiune și fără suficient clan
creator. Criticii generației dc mijloc sint amăgiți uneori de propria desăvirșire,
care totuși, nu c niciodată desăvârșită.
Critica e datoare să ofere judecăți mature și chibzuite asupra operei, indi-
ferent dacă c critică dc actualitate sau științifică. Ea trebuie să fie curajoasă
și fără prejudecăți, Ircbuie să fie o deslușire creatoare a operei, să aibă
libertatea interioară de a spune ceea ce simte și crede. Nu-și poale îngădui
să ignore valorile și nu poate să impună ca fiind valoarea ceea ce nu
valoare, nu-î este îngăduit să întunece, să înnegureze in mod conștient valorile
reale. Criticul trebuie să pornească mereu de la certitudinea că fiecare judecată
a lui este mai intii o judecată asupra lui însuși. Dacă greșește sau se lasă con-
dus dc cine știe ce porniri, prin aceasta cl se condamnă pe sine însuși, pentru
că valorile nu trăiesc în funcție de aprecierea lui. Valoarea unui critic atîmă
dc valabilitatea judecăților lui și de durata de viață a acestor judecăți. Noi
recurgem la un Gherbici și un Matas tocmai pcnlru că cel mai adesea ei au
apreciat cu seriozitate, au știut să fie însuflețiți sau să-și arate dezgustul în
mod creator, s-au priceput, in majoritatea cazurilor, să pătrundă în esența
problemelor și să descopere în scriitor și în problemele acestuia izvoarele
artistice vii, la' care și astăzi nc adăpăm; dar au știut și să nege in mod
constructiv. Ceea ce înseamnă că, în ce privește concepția ci, critica trebuie
să fie largă și atotcuprinzătoare, trebuie să sc întemeieze pe atitudinea umană
față dc valorile artistice; nu poate fi meschină, trebuie să fie largă și atot-
cuprinzătoare etic, să fie o esență estetică și dialectică a culturii,
După toate acestea, ne putem întreba: oare nu este necesar să nc mai
domolim din prea avîntatul nostru spirit slav și să cugetăm asupra celor
ce le Înfăptuim, căci faptele sînt evidente: literatura depășește critica și de-
vine independentă dc ea, Mulți scriitori nici nu mai citesc ceea ce critica
seric despre ci. Cui, atunci, folosește această critică? Oare nu c timpul să
înceteze deja cedarea criticii in fața concepțiilor dogmatice ale unora dintre editori
și redactori dc ziare și reviste? Critica trebuie să se elibereze de „complexul
birfei", trebuie să se reculeagă și să sc avînte cu depline forțe creatoare în
analiza Operei Acesta este singurul .mijloc dc a păși in nou și trainic. Prin
această prismă asupra creației, doar, poale fi descoperită vigoarea spiritului
care analizează, A critica, azi, înseamnă a gindi creai iv-S.uperior, înseamnă a
afirma capacitățile și slăbiciunile, înseamnă a dovedi capacitatea si calificarea
dc-a stabili valori. Dacă în acest mod este concepută critica, alunei nu se mai
20
ivește problema sincerității și-a durabilității ci (a trăiniciei). Spunind acestea
nu pledez pentru o critică deosebit dc nouă, dar sînt în orice caz pentru renaș-
terea ei, sînt pentru avintul infierbînlat al pasiunii, pentru acțiunile creatoare,
pentru maturitate, deplinătatea și responsabilitatea gindirii și-a sentimentelor,
pentru înălțările curajoase și prăbușirile în adine; dar, înainte de toate, penlm
responsabilitatea etică și estetică, Critica trebuie să fie un proces logic al mo-
delării artistice; criticul trebuie să posede impulsul creator al gîndului și sim-
țirii, să aibă simțurile exersate și să simtă din prima clipă fiecare pulsație
vie a operei. Critica nu poate fi defensivă și limitată, ca trebuie să fie în
neîntreruptă legătură cu cursul evenimentelor literare, să evidențieze valorile
șt să mineze nonvalorile. Dacă criticul nu este la nivelul unei forțe creatoare
abundente, el nu sc poate măsura cu problemele dinamice ale literaturii, este-
tice și ideologice.
In mminrțtt 4, f VOINE 1

21
Atanasie Savici
CU UN CER MAI JOS
Trebuie să pornim odată, să umble sufletele noastre
Ptnă ce timpul n-o să ne decapiteze.
Aci, unde ne aflăm,
Frate al meu frate,
Nimeni n-a pus pietre de hotar
Și nimeni nu fine odgoane atît de tari
Să ne oprească.
Azi, cu o temelie mai mult,
Miine, cu un acoperiș mai aproape,
Iar după temelie, acoperiș și ploaie,
Cînd timpul nostru chemat de-o trîmbifă sclipitoare.
Coboară din înălfimi,
Cu un cer mai jos vom fi, cu-un cer.
Milovan Gocimanaț
PASAREA
Atunci cînd vreau să vă grăiesc
în graiul strămoșesc și dulce, chem
să luați în brațe timpul acesta,
ingenunchiați și minări, să trageți o brazdă
pe cerul de deasupra noastră, în care sîntem veșnici.
Vom trăi, în statorncie și curaj,
înfruntînd destinul,
piepturile noastre vor fi ale pădurii negre
cu mirezme de brad și sănătate;
atunci cînd vreau să vă grăiesc
simt în mine izbucniri solare;
să ucid sau să îmblînzesc pasărea cîntătoare ?
22
Boșko Rudincianin
e
DIN CERC ÎN CERC
în jurul roditelor spice
soareîe-aruncă nimburi de aur
coboară din primăvară
galbene inele
și-n urma tor
pe floarea secetei necuprinse
sete după sete mereu
cu lăcomie se-nșiră
și din bob în bob
rotit în bob
s-adună rumeneala
ghemului vegetal.
cu nebănuite forțe semănătorii
tăcuți și melancolici
împodobiți cu aur se visează
din floare în floare
setea bobului izbucnească
ca o lacrimă tlrzie
într-o veche piatră!
Tn rornd niște de AL. JEBELEA.NU
Zorița Arsici
ÎN GENUNCHI
A^-ou mîngîiat greierii sub clar de tună
M-au frînt stelele.
Setea înfocatei ierbi.
Cerul m-a violat nebună și tandră
Și m-a însemnat cu linia albastră.
Florile m-au mușcat de mîini rătăcitor
Pentru ferbințeală spinii se grăbeau,
Sub trandafiri s-au zbuciumat valurile,
El aceasta nici nu observă,
Pentru aceasta sînt în genunchi.
23
EXCELSIOR
Obsedați de basm
în crezu! corpurilor noastre,
Nu mai sintem.
Dc la o voce fără sfirșit
Strîmbă, încovoiată.
Fulgerele sînt limbă pe cer.
Putem să ne dăm murelor
Ca să ne uimim prin lumină:
Inutile sînt căutările.
Din pieptul meu
Timpul neanunțat
Printre degetele tale zumzăie.
în cercul fără sfirșit
Lungimea dragostei
Nu se vede.
ffl ramân-rffe tir	L'fiECf/jr

IOVAN DJORDJEVICI
jE
SINUCIGAȘUL
Avea glas de turturea. Sub vălul ci străveziu puterea i se pierdea încet.
„Uîtă-te în oglindă să te vezi", zise cl. Parcă tc-ar fi scos pescarii moartă
din marc. Tot singclc ți s-a dus din obraji. Ești palidă. Să intrin joc cu
Mozart nu c deloc ușor. Mozart e original, capricios într-un anume fel. tn
conștiința lui e prezentă întreaga natură ; răsună codrii urlă moartea, tremură
frunzele, sc joacă razele dc soare, Pentru cl lumea s-a transformat în tonuri,
in sunete, iar tu ești, Maria. prizonierul acestor sunete. Da. sunetul se aseamănă
cu o floare. Sau floarca-î sunet, flacăra, focul care arde încontinuu. Sunetul
se întrețese cu razele de soare. Sunetul înseamnă frumusețe, iar pentru fru-
musețea asta Mozart și-a jertfit întreaga-i viață. Mai bine să aruncăm pianul.
Dă I afară din casă, aruncă-l in curte la primăvară să vină turturelele să-ți
facă cuib în cl. Iar dacă vrei să cînți, ia un alt instrument, unul mai primitiv.
Pianul e ca șarpele. Mușcă. îți atacă nervii, Nu, ci nu-ți mîngîie sufletul.
Ce-ar fi, să zicem, să ici un flaut. Tonul lui c mai moale, mai dulce, iar cel
care știe să-l stăpincască bine, poate să ajungă la desăvârșire. Știi ce înseamnă
un păianjen care stă Ia soare. Asta c tonul unui instrument primitiv, pentru
el întotdeauna găsești un loc in suflet. Cintatul ia piat tc epuizează te urîțește.
Nu mai ești fata aceea eu zîmbetul atît de senin. Timpul pe carc-l pierzi cîn-
tind la pian mai bine l-ai utiliza pentru plimbări pe cîmp, să observi florile,
să asculți cum crește iarba; cum susură apa in izvoare". în timp ce stătea
culcată pe dormeză, odihnindu-se după cintatul la pian, cu mîinite moi atingînd
podeaua, privirea îi aluneca pe suprafața tavanului, vopsită în galbcn-închis,
pe care, ca pe un fagure umbla o muscă. Musca aceasta, unica în cameră,
reprezenta pe adevăratul prizonier, căci și ușa și geamurile erau bine închise.
Zburînd, făcea adevărate lupinguri. și totuși nu era conștientă de captivitatea
în care sc afla. Maria observă zbaterile mușteî și se gîndi la felul ci de viață.
„Și totuși viața acestei muște folosește la ceva", șopti in sinea ci, apoi, privind
la raza de soare care, ca o floare, împodobea peretele, își aminti dc ceea
cc îi spusese cl mai Înainte. „Nu, niciodată n-o să mă despart de pian. EI e
prietenul meu credincios încă din copilărie. Mi l-a cumpărat lata odată dc
ziua mea. Și de atunci sîntem mereu împreună. întotdeauna nc înțelegem,
și în clipele cele mal grele. Niciodată n-o să renunț la cl, El mă apără de
singurătate, dc tristețe, care, dc multe ori ini-c musafir. Tristețea c un rău
care sc Cuibărește in om CU viclenie. Și cîtcodală rămînc ca un vierme și-t
roade viața, iar, cîteodată, dispare, ca și cînd nici, n-ar fi fost vreodată. Dar
cu Ipe m-aș apăra eu de tristețe dacă n-aș avea pianul cu mine. Cu muzică.
Cu sunete. Pianul c amintirea mea drugă. Prietenul tinereții mele".
E! ii aduse un buchet de liliac, se apropie, se așeză alături de ea. Ea privi
îndelung, florile, respirindu-lc mireasma, minunindu-sc. Florile treziră tandre-
țea. simțurile ci adormite.
„Florile trăiesc puțin" zise ea, „De ce oare viața lor nu e mai lungă.
Lumea se reînnoiește și întinerește mereu".
„Dar, eu și cu tine, nu! Eu și cu tine, Maria, nu întinerim.
Cu fiecare zi care trece sîntem mai _ aproape dc sfîrsit. Timpul ce!
de fiecare zî, vine și pleacă. Nu, el nici nu vine, nici nu pleacă. Timpul e prezent
mereu. Sîntem cuprinși în el. Nc mișcăm în acest timp ca intr-o tobă. Totuși,
timpul ne fura ceva, ceva care ne aparține, pe nesimțite, pe nevăzute. Pur
și simplu nc fură, nc ia firele noastre de păr, zimbcLuI de pe fețele noastre,
lumina ochilor noștri. Ne îngustează orizontul și nc omoară visele. Dar tu,
habar n-ai dc toate astea! în fiecare zi pierdem cîte ceva, ceva numai al
nostru, pînă cînd între zi n-o să mai fim pe fața acestui pămînt. Și încotro
25
vom pleca ? Unde ne va duce timpul ? în noapte, în neant. Tu nu pricepi
tragedia asta a vieții. Ce sîntem noi. cc c lumea pe pămîntul acesta cocoșat
ca o cămilă. O umbră! O umbră! O umbră se duce, iar alta vine. Nașterea
și moartea se completează, ca noaptea cu ziua. Noi sîntem aidoma călăre-
țului pe un cal de lemn, care, în timp ce strigă „haide! di, diistă pe loc
și nu se mișcă.
Ea se sculă de pe dormeză. Lăsă buchetul pc pernă. Florile erau carbo-
nizate. își pierdură culoarea, mirosul.
„Deschide ferestrele să intre aer proaspăt" spuse Maria d,Mă înăbuș". E
un adevărat iad în camera asta. Fumul țigărilor tale mă îneacă. Cum ți-o fi
ție, care pur și simplu mănînci țigările alea. Plămînii tăi seamănă probabil
cu >un coș de fabrică. Aș vrea să-mi odihnesc privirile pe frunze verzi, dacă
mai există cumva. Și să fug undeva de gîndurile astea ale tale carc-ți zumzăie
prin cap. Simt în dc o prevestire rea. Leapădă te dacă poți de asemenea
ginduri. Ucide-Ie 1 Fă-le să moară în propria ta ființă".
„Tu ai vrea ca eu să fug de mine însumi. Dar se poate oare fugi de
propria-ți ființă, de propria-i umbră, de propriu-ți hoit ? Poți oare să ieși din
propria-ți piele ? Așa ceva n-a reușit nimeni pînă acum. Numai sinucigașii. Dar
sînt ci oare eroi sau sînt doar niște lași care se tem de viață ? Și mic îmi
place să privesc frunzele. Frunzele! Ah, frunzele! Azi le vezi — verzi, pline
de viață, iar mîine Ic cuprinde rugina, se ofilesc și mor. într-adevăr, ciudată
e viața frunzelor. Zici, toamnă. încep ploile, apoi vine ceața. Da, toamnă.
Pămîntul își închide porțile, își închide inima, se pregătește pentru odihnă,
așteaptă cuvertura de zăpadă, adună hrană pentru plante, pentru iarbă, pentru
tot ceea ce va veni în primăvară..,
„Ia, Maria, eu nu mai am putere, mă înăbuș. Mă ineacă cețurile albe...
Mă gîndesc mereu la asta..." „Despre ce..“
„Despre cine dintre noi doi va muri mai întîi ?"
„Tu nai decît să mori imediat dacă vrei. însă cu, eu vreau să mai trăiesc.
Tu fii erou, ca sinucigașii. După mine insă sinucigașii sînt niște lași. Tu
semeni cu bolnavul acela în agonie care spune cuvinte dc neînțeles. Te chinuie
ceva, tc îndepărtează ceva de viață, de realitate".
El o privi cu ochii plini dc tristețe.
„Viața noastră nu e nici cealaltă, nici vis. Trăim și simțim că existăm
și pierim. Asta e îngrozitor, nu-i așa ?"
„Ce ți-a mai venit? De ce să te gindești la asta? Vine iarna, să nu
uităm să aducem în casă lămîiul, să avem grijă de nucul ccl tînăr să nu
înghețe. Dc ce să te gîndești mereu aiurea? Viața-și are începutul și sfîrșitul
ei, uneori urcă, alteori coboară, apoi vine finalul. Iar dacă nu ai noroc în
viață, caută-1. Dar nu te du prea departe. Norocul nu se ascunde. El sc află
în noi, în munca noastră, în micile și neînsemnatele lucruri. Trebuie doar să
ți șă 1 descoperi" ..,
„Tu ce vrei să recunoști? Tu n-ai greșit de fapt cu nimic. Ce vină ai putea
să ai tu ? Ai făcut rău cuiva ? Tu care n-ai călcat în viața ta nici o furnică
măcar. Păsările, pe aripile lor o să-ți ducă sufletul pînă la poartă, sufletul tău
ca pulberea de ușor, fără de prihană".
„înseamnă că voi intra în rai", risc Maria.
Oare te vei duce fără mine acolo ?"
Ea ridică din umeri;
„Aș sta în dubiu. N-aș ști prea bine cc să fac".
„Asta s-ar chema trădare din partea ta", zise cl. Trădarea c în orice caz con-
diționată. Nu putem intra împreună în rai. Trăim împreună, dar nu vom muri
împreună. Și zău, nici n aș vrea să fiu cu tine împreună în rai.
„Ești foarte sinceră, dar asta nu trebuie să-mi spui".
„De ce?"
„Mă simt cam neplăcut".
.Adevărul, c întotdeauna neplăcut pentru cel care suportă. Are un gust amar,
Cînd spunem tiranului că e tiran, el spumegă dc furie. El nu vrea să creadă
că e tiran. El crede că e un înger".
7«	a# nUS*H PETROVICI
26
Dîmitrie Nikolajevici
O VIAȚA DE OM
Prin timpuri vechi, cețoase, ca peste un cîmp trec
cu iarba ctinelui în gură;
mă-mpiedică mărădnișul
pietrele-mi crestează fruntea
Și așa după o viață de om
mă întorc acasă, la steaua aceasta
mereu
aproape, mereu
în calea mea.
Și iată, cuprins de această iubire, spun:
doar aici moartea-mi va fi curată și netulburată;
ea e
în fiecare sămînță
setea aceea
miraculoasă și îngrozitoare
ce seacă țări na
și stoarce soarele.
Aici, unde-am pierdut totul, al meu e totul
de la izvoare și plantații
cu rodul înmiresmat
ptnă la firul subțire de iarbă
Și așa mereu
mă-ntorc acasă, la steaua aceea
ce o să mă ucidă într-o zi
pentru că ea
să strălucească
veșnic.
27
Srba Djordjevici
mO7
PADUREA INTRA IN ORAȘ
Pădurea intră în oraș
Ca norul gros de ploaie.
In jur numai copaci înfrunziți
Subt pat, lingă masă
Frigiderul nici nu se vede de pomi
In locul becului un pom luminează
Ca o ultimă dorință a celui murind.
O, cerule, cine o să-ți colinde cu mîinile
Pieptul cînd o să te lase soarele
Aripile mele sînt frînte
Și eu dau din mîini
Așa cum își mișcă măgarul urechile.
Slobodan Stevovici
DELTA
Din piatră-n piatră
parca trec un pîrîu
pașii mei cu sfială îți caută urmele.
O nebunie-i vintu-n părul tău
un rug enorm
e focul din privirea ta.
Aud in ritmul pașilor tăi
copita aspră-a nerăbdării
Adio.
Aici e obîrșia deltelor
a rîurilor ce se varsă
în mările tăcerii.
ftt	dl* DU$AN PETROVJC/
28
Vladeta Vukovici
PASĂREA ALBASTRA
Pasăre a tinerefii la sftrșitul infinitului.
Tu învii cu cîntecul ploii deodată,
Cînd durerea picură și-mi șoptește
Precum corbul lui Poe ; Niciodată.
Fîlfiit de aripi. Zvonuri — cuvinte
fu chinul de marmură le-arată.
Ca rugăciunea ce-n zadar îngenunchează
In fala trecerii: Niciodată.
Și cînd dispar la capătul beznei
Șoptește-mi cîntec încet, liniștea toată,
Despre pasărea albastră ce dintr-odată răsare
Și care nu se-nloarce niciodată!
In ronrăncftf de DAMIAN URECHE
29
CURTEA
DOMNEASCĂ
A
CNEAZULUI
DE
KRUȘEVAȚ
Mecenat ți centru al creației
literare din Serbia Moraviei
Cînd cneazul Lazar și-a mutat, în anul 1371, reședința pe valea blîndă a
Moraviei dc apus și a Rasinei, acest ținut, pînă aici puțin cunoscut, devine și
centru cultural al Serbiei din ultîmile decenii ale secolului al XIV-lea și primele
decenii ale secolului al XV-lea, Mulțumită minelor bogate, cneazul Lazar și
urmașii săi au putut, pe lingă preocuparea dc întărire militară a țării, să asigure
și condițiile dezvoltării ei culturale. El înalță drept centre culturale o scamă dc
mănăstiri și școli corespunzătoare pe lingă acestea, antrenîndu-i la o activitate
constructivă atît pe nobili cît și pe feudali. In acest fel, in decurs dc cîtcva
decenii, au apărut zeci de mănăstiri, mai mici sau mai mari, printre care cele
mai însemnate sînt: Ravanița lui Lazar, Manasia lui Ștefan. Liubostinca dom-
niței Mi li ța ș.a. Toate sînt construite în stilul așa-zisci Școli a Moravei, carac-
terizate prin materialul de construcție, cum sînt cărămida, piatra, mortarul;
apoi plastica de piatră, cu motive florale și animale pe stîlpi și bolți, celebrele
rozete de piatră cu elemente geometrice și florale ș.a. Prin frumusețea lor
arhitectonică, aceste construcții stîrnesc și astăzi admirația vizitatorilor. în ele
există și o puternică frescă in ak- cărei motive creștinești străbate și viața
contemporană (ostași, țărani, feudali ș.a,).
Noile mănăstiri au impulsionat o vie activitate îndeosebi în domeniul literar,
pentru că funcția lor instructivă-culturală era primordială. Aici au fost copiate
și traduse cărți bisericești și alte cărți; sau scris texte literare inspirate de
religie și teme istorice; s-a organizat activitatea pentru reformarea limbii lite-
rare și a ortografici ctc. Minăstirile centrale sîrbești din acest timp au devenit
loc de refugiu al celor mai cunoscuți scriitori din Balcani, care, fugind din fața
invaziei turcești, și-au găsit noi cămine în țara ospitalieră a cneazului Lazar,
mai cu scamă la curtea domnească din Krușevaț (Amintim în treacăt că
cneazul Lazar, și fiul său Ștefan au ajutat din plin și mînăstirilc din jur, în
primul rind pe cele de pe Muntele Sfint, Țara Românească și Moldova).
Impulsul pentru creația literară din Serbia, în timpul domniei cneazului
Lazar și mai ales a fiului său Despot Ștefan, l-a dat însăși curtea domnească
din Krușevaț. Pc baza datelor și a textelor păstrate, putem afirma că însuși
membrii familiei domnitoare au iubit literatura și s-au ocupat cu ea. Cneazul
Lazar a ales dascăli pentru copiii săi (avea doi băieți și cinci fete) pe călugării
cei mai invățați dintre care îl știm pc Nikon Ierusalimeanul, dascălul fiicei
sale Elena, mai tîrziu soția cneazului de Zcta, de la care ne a rămas o scrisoare
în versuri adresată dascălului ci. Aci a fost și arhimandritul Dani Io, patriarhul
sîrb de mai tîrziu, Danilo al IlI-lea, care a venit la curtea cneazului Lazar
de la mînăstirca Drencea din împrejurimea Krușevațului. Danilo era de origine
nobilă, mînăstirea Drencea fiind ridicată de tatăl său pc care Danilo o va con-
duce mai tîrziu ca stareț. Danilo și-a dovedit afinitățile literare în cunoscuta sa
operă Cuvînt de închinare cneazului Lazar.
30
In atmosfera literară de la curtea cneazului Lazar a avut o contribuție
deosebită talentata scriitoare și mestră în arta broderiei călugărita lefimia,
din ținutul Șer, care după pieirca soțului său Despot Uglcșa și cucerirea Șcru-
lui de către turci, a trecut în Serbia la curtea cneazului Lazar, fiind o nadă
îndepărtată a soției cneazului, Milița, și a devenit instructoare a copiilor acesteia
și sfetnic in treburile țării, a Miliței și a lui Ștefan.
Influența acestor dascăli și scriitori permanenți și a unora temporari,
într-un număr și mai marc, care în vremea aceea frămîntată din Balcani au
poposit timp îndelungat ori scurt la curtea domnească din Krușevaț, a dat
rezultate rodnice. Pe lingă citirea regulată a textelor și o instruire mai largă,
majoritatea copiilor cneazului Lazar au început să se ocupe activ de creația
literară și însăși cncaghina Milița a lăsat dovezi grăitoare în acest domeniu.
Tragedia de la Kosovo și moartea eroică a cneazului Lazar în anul 1389 au
devenit motivele dc bază ale literaturii din vremea aceea și acest fapt a înlesnit
păstrarea acestor texte în copierile de mai tîrziu.
Kncaghina Milița a scris cîtcva texte mai scurte inspirate de durerea pier-
derii la Kosovo a soțului și tatălui copiilor ci. Printre aceste opere cea mai
lungă și cea mai poetică este cea care poartă titlul Sofiei mele văduve, plină
dc o durere adîncă după cneazul Lazar, pe care-1 roagă să-i păzească fiii și-l
preamărește în stihuri pline dc simțăminte ca pe un mucenic erou și luminător.
Călugărița lefimia, rudă a cneaghinci Milița, rămînînd fără soț și fără
copii, și-a petrecut ultimele decenii ale vieții la Krușevaț și a fost înmormîntată
cu ruda și ocrotitoarea ei la mînăstirca Liubostinca. încă de pe timpul cînd
era cncaghină a ținutului Ser, a dat dovadă de multă dragoste pentru creația
poetică prin stihurile scrise pc o icoană dăruită mînăstirii Hilendar, unde a
fost înmormintat fiul ci minor. Un duios text poetic a lăsat pc praporul dăruit
mînăstirii Hilendar.
Valoarea deplină a talentului ei literar este dovedită in cunoscuta Landă
cneazului Lazar, brodată cu mina ci pc o mătase dc Damasc, așezată ca giulgiu
pc corpul cneazului Lazar. Acesta este unicul text poetic sîrbcsc din evul mediu
păstrat pe un asemenea material. Inspirată dc dragostea și recunoștința față
dc cneazul Lazar, și patria lui, lefimia aduce toată lauda aceasta a ei, plină
de facilitare și însuflețire poetică, rugîndu-1 pe cneazul mucenic să ajute patria
și copiii ei. Sentimentul adine și forța poetică este expimată în ultimele ver-
suri in cărei mulțumește ocrotitorului ei, pentru că a primit-o pe ea, „străină
trupește" și-l roagă ca și acum „să-i potolească furtuna aprigă a sufletului și
a trupului".
Măiestria ei în arta broderiei, lefimia a lăsat-o pc pomenitul steag dc la
mînăstirca Hilendar șî, mai ales, are o mare valoare „cămașa lui Cristos",
brodată de ca și păstrată în minăstirea Putna din România, dovadă a legăturilor
dc prietenie între Serbia Moravici și țările românești.
Despot Ștefan Lazarevici este fără îndoială cel mai prodigios scriitor din
familia cneazului Lazar și a curții domnești din Krușevaț. Cu toate că era
vasalul turcilor Intr-o epocă de neliniște in Europa și Orient, cl a găsit totuși
forțe și mijloace ca să anime și să sprijine multilateral creația pe toate tărî-
rnurite și mai ales pe cel literar. El însuși om foarte instruit și marc biblio-
fil, ia adunat pc oamenii învățați, îndeosebi pc cei fugiți din Bulgaria, după
căderea cetății Tîrnovo și le-a dat posibilități de creației la curtea sa din Kru-
șevaț, iar mai tîrziu la Belgrad și-n mînăstirilc centrale (Manasia, Ravanica,
Liubostinca, Deceani ș.a.). Activitatea lui în acest domeniu a ajuns la apogeu,
mai cu seamă după încetarea obligațiilor vasale, fa anul 1402, cînd a dobindit
și titulatura de despot al Serbiei.
Despot Ștefan era un domnitor foartc prețuit atît în Răsărit cit și-n Apus,
lucru despre care vorbește documentat biograful său Constantin Filozoful. In
personalitatea lui sc contopeau ideal două calități: cea de ostaș excepțional
și cea de artist, de bun diplomat și de sprijinitor al culturii. El își însușește
literatura bizantină, comandă multe traduceri de texte istorice, dc drept și alte
cărți; traduce și cl însuși și, ceea ce-i mai important, creează după luni dc-a
rindul petrecute pe cîmpul dc bătălie sau după peripeții diplomatice. Multe
texte ale lui s-au pierdut dc-a lungul veacurilor, dar dovada sensibilității lui
poetice și patriotice a rămas în operele Cuvînt despre iubire și Inscripție pe
stilpul de marmură de la Kosovo.
ChvîhZ despre iubire este o scriere liricofilozofică, preamărind iubirea.
Forma poeziei este epistolară cu zece versuri introductive ale căror prime litere
redau în acrostih titlul poeziei Cuvine despre iubire.
inscripție pd stîlpul de marmura de la Kosovo este un prinos de recu-
noștință patriotică și de admirație a eroismului și spiritului de sacrificiu al
cneazului Lazar și al vitejilor dc ia Kosovo. Stihurile de la început aduc aminte
dc cunoscuta inscripție de la strimtoarea Termopile din Grecia. Inscripția era
dăltuită pe un stilp de marmură, înălțat după încetarea vasalității lui Ștefan
(1402) distrus ulterior, dar textul a fost păstrat în copie. După înfățișarea
puternică a conflictului și a patriotismului se vede că textul a fost scris
de un poet și totodată de un ostaș, aca cum a fost Despot Ștefan.
Am pomenit numai patru personalități de la curtea domnească a cneazului
Lazar, personalități care ne-au lăsat mărturii ale interesului lor față de litera-
tură și care au influențat neîncetat creația din Serbia dc odinioară, dacă nu
ca exemple demne de urmat, atunci cel puțin, ca sprijinitori. Aceste cîteva
reflecții asupra lor trebuie să confirme leza despre cultura domnească de la
Krușevaț ca centru dc adunare și inspirarc a numeroși scriitori din vremea aceea.
în fruntea listei dc scriitori din Serbia Moravei se află în orice caz și
Constantin Filozoful (Konsteneciki) cu a sa biografic a lui Despot Ștefan La-
zarcvici și cu alte lucrări lingvistice și sociale. Alături de el stă și Grigoric
Țamlak, de asemenea refugiat din Bulgaria, cu biografia lui Ștefan Deccanski
(tatăl țarului Duțan) apoi pomenitul patriarh Danilo III, dascălul copiilor lui
Lazar, cu scrierea sa însuflețită, de nivel intelectual, C«vîm de închinare cnea-
zului Lazar și un întreg șir dc călugări, scriitori ancnimi de la mînăstirea
Ravanița și de la alte mînăstiri.
Toți au fost creatorii poeziei înaripate din ultimele decenii ale statului
sirbcsc, relativ liber; toți au dat dovadă dc un înalt nivel de artă literară
și au rămas și după trecerea veacurilor, ca simbol al unor realizări nobile din
acele zile de luptă și, in felul acesta, la sfîrșitul evului mediu din Serbia se
pot consemna nume și texte demne a căror valoare n-a fost umbrită nici pînă
in zilele noastre.
ADAM STOȘICI
CINCI
POEME
DE
NICHITA
STĂNESCU
Încă odată
l-am mîncat zborul, nu osul, cum ziceți1
Aurul din umbra norilor.
Voi care ați căzut din înșivă
Clipelor, orelor.
I-am lins ochiul cu limba, nu vederea
El s-a făcut mai rotund, mai verde
Orbitor, orelor
Timp cu dinți, care mă mănîncă și mă pierde.
Am mirosit-o, atît, numai atit.
Am mirosi t-o cu mirosul meu,
Voi muților de nas și cîrnilor,
Voi robilor.
Voi clipelor și orelor
Acestui mult de disperat de zeu.
La toamnă
lui Angliei Dumbrăveanu
La toamnă am să-mi schimb
Clinele și tatirele
Mă voi împodobi cu un nimb
Pe care-l are nimenele.
La toamnă, plin de pești și de nămol
Voi curge pe sub pasul tău, nemers,
Cum gama rea decade-n sol
Fără de vers...
La toamnă tu cînd ai să dormi
Pe o saltea numai din piele
Primind în gîndul tău doar prinți și domni
Fără putere,
3	— Ori ioni
33

La toamnă, cînd pe buba mea
Tu ai să-ți pui ca pe o pernă
Verdele ochi și, și vederea
Mult oarbă și eternă
La toamnă cînd se bea ce e
Adică nervul, ochiul, trupul.
Noi ierarhii
Cobor numai pe trupul tău înjunghiat.
Nit plîng pentru că se vede.
Sîmbure minunat
Și foarte verde.
Mă duc, duce-m-aș
Numai și numai pe spinarea ta albă
Cal nărăvaș
Din lumea cealaltă.
Nu ajung, nu,
Altfel unde aș ajunge ?
Tu care ești numai tu și tu
Plină de sînge...
Mai lasă-mă
Centru de cerc pierdut,
Gură fără sărut,
Ochi fără vedere,
Bărbat fără muiere!
Fugă fără de alergare,
O munte, o marel
Și mai marele
Soarele!
Rază violentă numai.
Și numai
Pentru 4, pentru Ai,
Pentru Nu.
Uf
Cît îmi este de urît.
Și de frumos cît îmi este
Uf
34
Ultima
Visez cum mă mănîncă o șopîrlă.
Și cum sunt pescuit dintr-o gîrlă.
Și cum sunt scaun pentru trupul tău,
Și cînd mi-e bine eu visez că-mi este rău.
Zic, Doamne, semnele, pe dos.
Deasupra carne, dinlăuntru os,
Iar nu ciclonul alb, drept apărare
Cu carne sîngerează mlăuntru, de mirare.
Nu-mi pare că e-n zbor această slavă
Că acrul în păsări zboară, dragă.
Că merge pe sub talpa ta, iubită,
Cînd stai — pămîntul ară de clipită
Că te bea apa nu îmi pare,
încoronată arătare.
Romul Ladea: Tatăl meu Gheorghe.
ROMUL LADEA Șl POEZiA
Generoasa inimă a lui Romul Ladea nu mai bate. Odată cu moar-
tea lui parcă simt că s-a surpat ceva din mine. Mă simțisem țesut
de Romul Ladea prin atîtea amintiri din tinerețe, din începuturile
mele literare.
Romul Ladea nu scria poezii dar era poet, poetul dălții și al lu-
tului modelai; Romul Ladea iubea și trăia poezia; Romul Ladea răs-
ptndea în jurul său poezie; Romul Ladea iubea poeții. L-am auzit
recitind din Baudelaire și din Rimbaud, l-am auzit citind cu patimă
versurile poeților noștri. Primul meu caiet de versuri trecuse și prin
mina lui și-i primise binccuvmtarea, îndemntnd pe Virgil Birou să
mă tipărească în culegerea „Poezia nouă bănățeană". Romul Ladea
găsea repede o punte de înțelegere cu tinerii poeți. Toți cei din gene-
rația mea sau din generațiile apropiate s-au bucurat de lumina su-
fletului său : Pavel Bellu, Petru Sfetca, Dorian Grozdan, C. Miu-Lcrca,
Grigore Bttgarin, prozatorul Mircea Șerbănescu. Nu-mi dau bine seama.
Romul Ladea ne căuta sau îl căutam noi. Băteam anume străzile
spre a-i întîlni pe Romul Ladea și pe Virgil Birou. Căci zîmbetul și
coama albă a lui Ladea le puteai vedea adesea pe stradă. îl puteai
întîlni și pe Virgil Birou cu mersul greoi, înarmat cu amenințătorul
baston. Pe cealaltă foaie a trifoiului, pe Ion Stoia Vdrea, îl găseai
acasă, satt la birtul unde lui masa. Romul Ladea dezbătea cele mai
grave probleme pe stradă, ciocnea pahare cu vin în armoniile toro-
goatei lui Luță laviță, ne invita la el acasă cînd cheful se apropia prea
mult de dimineață, nesfiindu-se să doarmă cu noi în același pat.
Romul Ladea nu vorbea de moarte și nu se temea de tunetul ei.
Sculptorul era un optimist, avea în suflet optimismul țăranului că-
rășan, optimism care țtșnejte din toată opera lui. Radia optimism
în jurul lui, optimism și voie bună. Pe stradă privea cu ochi de sculptor
rotunjimile femeiești, cîntărindu-le și prețuindude: „sînt multe" — zicea
sculptorul. Noaptea ne opream prin parcuri discutînd fără sfîrșit sau
recitind versuri.
Acum vreo doi ani l-am mtîlnit iarăși pe stradă. Imbătrînise.
devenise mai voluminos, dar era acelaș Romul Ladea.
— Mă, am venit să vă văd că nu știu dacă voi mai ajunge vreo-
dată la Timișoara.
Să fi avut vreo presimțire marele artist ? Eu am considerat vorba
lui o glumă cum obișnuia adesea să facă Romul Ladea. Mii închi-
puiam în mijlocul unei expoziții la Timișoara, îmi imaginam prietenii
și admiratorii cum se adună să-i judece opera și să-l vadă. Discutasem
cu Romul Ladea chiar în redacția revistei Orizont, dc față cu con-
ducătorul Filialei Artiștilor Plastici, să-i organizăm o expoziție retros-
pectivă la Timișoara. Mai ales, ziceam, că există o scamă de onere
valoroase la Muzeul Banatului. Dar Ladea a accentuat că nu vrea să
fie înfățișat bănățenilor doar cu lucrările vechi. Voia să le arate c>"m-
țiite lui din ochii aceștia, din anii socialismului, atît de rodnici pentru
?7
I
celebrul artist. Expoziția nu s-a deschis nici pînă astăzi. Și iată că
Ladea a trecut dintre cei vii. Inerția și lipsa de efort au tot amînat-o
Ladea a populat orașele ardelene, și mai ales Clujul, cu opere
nemuritoare. Timișoara nu se poate mmdri cu nici o operă
reprezentativă creată de Romul Ladea. De fapt, Ladea trăia și lucra
dc vreo două zeci de ani la Cluj. Acolo se afirmase viguroasa sa forjă
creatoare din anii deplinei desăvîrșiri. Plecase ca profesor cu mutarea
școlii, cum plecaseră ți alți pictori mari; Aurei Ciupe, Catul Bogdan,
Ștefan Szony și alții. In Cluj găsise condiții și un mediu favorabil.
Poate că Timișoara ptnă astăzi atît de săracă în statui, n-ar fi fost un
stimulent pe aceeași măsură. Și Ladea nu era un sculptor dc salon. El
prefera sculptura monumentală din piețele publice. Ladea dăruise
atîtea opere orașelor ardelene incit criticii și ziariștii începuseră a-l
nunii ardelean. Faptul l-a înfuriat pe regretatul Virgil Birou care îmi
spuse că merge la mama lui Ladea dintr-tm sat de pe Valea Cara-
șului să ceară o desmințire. Căci Romul Ladea a fost și a rămas bană-
țedfi în toată opera lui. în lucrările Horia, Cloșca și Crișan se vede
țăranul bănățean; ptnă și figura humuleșteonului Ion Creangă o bănă-
fenizase.
Ultima realizare a lui Romul Ladea, care s-a înălțat pe soclu la
Cluj, este cea care întruchipează pe generosul poet Lucian Blaga. /bn
admirat-o în această primăvară alături de poetul Pavel Deliu. Sculptura
simbolizează legătura consecventă a sculptorului cu poezia, cu poeții.
Poeții vin cu inimile aprinse ea niște candele ia mormîntul ma-
relui lor prieten: Romul Ladea. Vărsăm lacrimi și topim gînduri
amare, dar poate c-ar trebui să vărsăm și o picătură de vin, după
tradiția strămoșilor noștri.
AL. JEBELEANU
NICOLAE ȚIRIO1
Portret în piatră
tui Romul Ladea
Lățind modelul ca să se desfete,
l-ai prins mișcarea-n orișicare culă
Și masca blinda, sarbădă și slută.
Ca o amprentă arsă pe perete.
Și doar a pleoapă moale, nevăzută,
li mai răstoarnă visurile bete,
Să-i poți ciopli a patimilor sete
Și — aspră — sarea lacrimilor, mută.
Pe ceruri tors ți-e fruntea mai înaltă.
Îmi văd trecutul fără nici o urmă
Și-argintul viu cu strălucire saltă.
Atunci surîsul ridurile-ți scurmă
Și ți se vede fața ceealaltă.
Și un grimas în suflet mi se curmă.
VIANA ȘERBAN
Pygmalîon
lui Romul Ladea
Atinse de spaime
Mîinile ospătau lutul neînchegat căutînd
Sub odajdia varului, culoarea incertă.
Loveai des în sufletul meu ce părea mortal fraged
Prihănit doar de teamă. Ca un turn de cetate cuceritor
Te culcai la pămmt, sub picioarele mele
Pe care încă, nu le închipuiai.
Și din jocul minții tale, răsărea trupul subțire
Hrănit cu marmoră gălbuie, străbătută de vine
Prin care sîngele pulsa încet viața.
39

Ca o fugă religioasă, cuprinsă-n scriptură
Și-ntoarsă-n enigmă, se desprindea taina.
Mă trezeai din somnul de rocă și mă contaminam
De voința ta. Luptam cu șuvoiul de ginduri.
Dar cu forma amețitoare mă cucereai.
Chipul mi se apleca încet în jos
Și printre genele lăsate, mă studiam și-mi plăceau umerii.
Dar brațele și bustul erau încă mai fabuloase
De cît le purtai în închipuire.
Intr-o zi peste picioare am simțit un rod
Era atît de strîns peste pulpe,
Și nu puteam păși
Pînza parcă făcea ape, și parcă mișca
Era mai vie decît piciorul meu înțepenit în piatră
Și atunci lacrimi neputinciase picati încet
Rănind carnea încremetită
4 statuii.
NICOLAE STAICULESCl
RIGA
DE
TREFLA
Capul i se aplecă încet, cu poticneli mărunte, dar decis, supus unei comenzi
exterioare, legea gravitației, gîndi, singura căreia ii mai pot da ascultare, de
fapt sînt obligat so fac, se corectă, ar trebui să plec acasă, ar fi cel mai bun
lucru, dar nu pot, nu pot, ce prostie că am venit, nu trebuia să vin, eram și
așa prea obosit, dc aseară, parcă ar fi coborît panta abruptă a unei scări cu
multe trepte, cîte oare or fi? Simți apoi că fruntea se sprijină de ceva, receptă
contactul cu întîrziere, o izbitură mică, înfundată, nedureroasă, apoi semnalul
aceleași presiuni îi veni din altă partc, pe altă cale, se confruntă cu primul
anihilîndu-se reciproc, și abia atunci își aminti că avea mîinile împreunate pc
masă. Prisosul de energie potențială s-a consumat transformindusc in energic
cinetică, sistemul și-a găsit starea celui mai stabil echilibru, deocamdată, despre
care sistem c vorba, ah, da, eu, eu, iată-mă redus la un sistem de forțe, ce bine
că sînt doctor în științe, nimic numi este necunoscut — trupul întreg i se cutre-
mură întrun spasm de rîs amar — dar forța cea mare, rezultanta, e tot,
în jos, mereu c în jos, mai este puțină energie potențială de consumat, să
fiu atent, dc la scaun pină la parchet, și consumul ei mar putea durea, casa,
oricum, e bine zidită, dușumeaua mă va opri în mod sigur, și chiar atunci va
mai rămîne încă, oh-ho, doar am urcat patru etaje, sau cinci, n-are importanță,
etaje!, și chiar atunci, de acolo, de jos sc poate și mai jos, reflecții dc om beat,
asta nu!	""
Auzi niște zgomote înfundate care aduceau a rîs, da, sigur, își spuse,
uitasem — ceilalți, n-au plecat ?, își adună cu putere pleoapele peste ochii *
înroșiți și tncordîndu-și pină la durere mușchii fitului, pîrghie de gradul unu.
gîndi, împinse capul în sus. Spinarea i sc desdoi și se culcă pc speteaza plușată a
scaunului, din nou om, deci, revenit la starea celui mai dezavantajos echilibru,
socoti, un ou aproape rotund, lucios și neted pe fundul unei farfurii întinse.
Privirile plutiră rătăcite în gol, apoi se agățară de ferestrele suspendate
între laptele vînăt al zilei care își desprindea neconvinsă zdrențele din
gunoiul nopții și piftia leșinoasă din interior, încorsetată de cei patru pereți
ai camerei cu contururi incerte, părînd că vrea să sc curbeze in ovalul stabilității.
De cc nu deschide nimeni fereastra, gîndi, dar nu întrebă, vru doar, efortul i se
păru prea mare, s ar fi simțit epuizat după aceea,
ti văzu pe ceilalți, mai rămăseseră trei, adică patru, ultimul adormise cu capul
pe masă șî abia putea fi ghicit în spatele unei fructiere pline cu jumătăți de mere,
jumătăți de pere, coji dc portocale, porții dc tort, ceilalți trei, grupați în
capătul celălalt al mesei discutau ceva, unul din ci se răsuci spre el, spuse
bună dimineața băiețaș, te-ai sculat, apoi se întoarse fără să aștepte răspuns, da,
m-am sculat, aș vrea să merg la baie să dau^dc citcva ori cu apă pe față.
— Nu știi unde c baia?, încă nu ști?,?păi acum e dimineață, bătrîne!
Bine, omule, dar asta înseamnă că tcțiWarc, torni în tine fără să-ți pese și
lași să treacă totul în sînge. Dat dracului tipul, spuse celorlalți, apoi se ridică și
veni spre el. Hai, scoală, încetișor, să nu te spargi, pe aici.
închise ușa, trase yalla, căută comutatorul, dar cînd îl găsi renunță să mai
apese pe butonul colțuros. Pe fereastra săpată în perete, sub tavanul căzut se
zbătea ostenit să intre în cămăruța strimtă a băii un dreptunghi cețos dc lumină
sticloasă.
Sc așeză pc marginea băii și rămase așa, cu ochii deschiși, mingîiați de
clarobscurul matinal al încăperii, fără să sc gîndească la ceva anume, la nimic
chiar, atent doar la vuietul surd care urca din el, asemănător zgomotului pe
care ÎI face liniștea cea mai deplină. Sc ridică și, sprijini aduse de chiuvetă,
41
privi înainte așteptînd ca ochii să sc lovească încet dc albul păstos al zidului
dar fu surprins de lipsa obstacolului bănuit, ochii fugiră dincolo de locul unde
ar fi trebuit să se afle zidul și, înainte dc a intîlni alt zid. cel din spatele său,
se incrucișă cu alți doi ochi ce se iscau mocnit dintr-un contur neguros și
străin. Rămase așa un timp, dezorientat și prostit, apoi își reveni, se întoarse cu
o mișcare bruscă, zmucit ți începu să se dezbrace. „Întotdeauna am spus că
oglinzile sînt prima sursă de nefericire a oamenilor. Toate oglinzile. De toate
felurile". Se dcsbrăcă complet, intră în baie, dădu drumul la apă caldă și
rămase sub duș pînă cînd simți că va adormi in picioare, apoi închise robinetul
dc la conducta cu apă caldă și îl deschise pe celălalt.
Din momentul acela sc trezi definitiv și se bucură descoperind că reușise
să realizeze echivalentul practic al expresiei banalizate de uzură „avu asupră-i
efectul unui duș rece". Era într-adevăr foartc obosit, dar cu desăvirșire lucid,
numai oboseala oferă posibilitatea perceperii propriei lucidități, extremele se
pun în evidență una prin alta, ultima este întotdeauna un derivat al durerii, nici
marc nici mică, durere.
Se șterse îndelung cu prosopul, se îmbrăcă și ieși pe culoar. Nu se auzea
nici un zgomot, era liniște, culoarul cufundat în pîsla moale a întunericului
tăcea adormit în ungherele sale ascunse, dormind somnul cel greu al dimineților
care se străduiesc sa șteargă ridurile nopților albe.
Se obișnui cu întunericul și rămase nehotărît, neștiind care din ușile aliniate
dc o parte șt alta a holului îl despart de ceilalți. S-or fi culcat cu toții, își
spuse, dar unde, cunoștea distribuția spațiului în apartament, dormitorul era
ocupat de doamne, în camera dc lucru dormeau copiii, doar în sufragerie mai
era loc, dar nu de dormit, sau omul doarme unde apucă, vine cîte o dată și
timpul ăsta — văzu, in sfîrșit, o lamă subțire de lumină sub ușa din stingă
sa, aici sînt deci și nu s-au culcat, sau — apăsă pc clanță, deschise ușa și se
opri în prag.
în cameră nu era nimeni. Geamurile fuseseră deschise, toate, înăuntru
pătrunsese aerul rece și umed și cenușiu al zilei care se născuse bolnavă și
inutilă. Se aplecă peste pervaz și întinse mîinile afară, ploua sau ningea? ploua,
ningea, și una și alta, acel soi de hibrid care sc numește lapoviță și pe care îl
asocia întotdeauna obrajilor gălbeniți ai unui bolnav de tuberculoză. Se trase
îndărăt și se apucă să închidă geamurile.
— Cc faci ?
Tresări, o spaimă imensă i se înșurubă fulgcrînd în șira spinării, totul dură
extrem de puțin, o miime de secundă, se întoarse brusc și îi văzu pe toți
patru, strînși în jurul unei mese, foarte strînși ca și cînd totul, ei patru și
masa, ar fi alcătuit un singur obiect sau o singură ființă, sau ceva între ele,
apariție dc coșmar, simți că picioarele încetaseră să mai fie ale lui, se sprijini
de zid apleeîndu-se puțin în spate, într-o poziție umilă, cu fața devenită brusc
sugativă, ochii arzind în flăcările unei febre plasmatice și adunînd în mîini
gestul cerșetorului. Spuse în șoaptă, tremurînd :
— Vă rog, vă implor, Sandule, te-am rugat dc la început.
— Hai, nu fă pe caraghiosul! Iar tc-a apucat ? Termină o dată cu asta, ce
dracu, ai s-o sfîrșești la nebuni.
— Te-am rugat, știai, nu pot să suport,
— Ce are ?
— Nu te amesteca. O păsărică! Ce, tu n-ai ?
— Oho! să fie cu sănătos cîte.
Sandu se ridică de la masă, veni spre cl, închise mai întîi ferestrele, apoi
îl luă de umeri și în timp ce îl împingea încet, ocolind masa pe care zăceau în
necrinduială resturile chefului de peste noapte, îi vorbi in șoaptă, repezit:
— Dă-o dracului de treabă, parcă ai fi o fetiță de 14 ani care l-a văzut pe
taică-său dcsbrăcăt în. baie. Calmează-te! Trebuie să scapi o dată de obsesia
asta. Ce vină ai tu ? E stupid, n-are sens! E o lîmpenie ! Doar am fost împreună
alunei. Ce vină avem noi ? Morții cu morțîi, viii cu viii, z'
— Dar nu pot, nu pot, pricepe, nu depinde de mine. Fi atent,, mă asculți ?,
trase un scaun lingă al său și îl obligă să se așeze, se așeză ri el și, pe jumătate
întors, ca să nu-1 vadă ceilalți, filă încet cărțile, un as, doi, trei, patru, și
înainte ca Sandu să îi arate și ultima carte știu că este o rigă, o rigă de
treflă, dumnezeule, nu ! nu, asta era un caro, bine că era de caro!
42
Dar tot rigă, Sandu sc întoarse spre masa de joc, achită cît ceruse cel
din stingă lui, spuse plus și începu să sc caute prin buzunare — apoi nu mai
auzi și nu mai văzu nimic, se strinse in el, se chirci ca un fir răzleț dc iarbă
prins de arsura înghețului și gindurilc sc împrăștiară dezorientate lăsîndu-i capul
pustiu, apoi reveniră așczîndu-se în neorinduială, încurcînd locurile, izbindu-se
unele de altele, rătăcind cuprinse de panică în căutarea unei stări de echilibru.
Uși pc care le considerase zăvorite sc deschideau, cliberînd purtătorii unor
fragmente dc amintiri care SC căutau vîslind neostenit din aripile întinse, de
lilieci, și recunoscîndu-se se așezau disciplinat într-o formație menită să recom-
pună întregul.
Ei nu	stăteau într-o formație, adică nu	se așezaseră după	rigorile impuse
dc șiruri și	coloane, dar fiecare își fixase un	loc	ăl său pe care	dorea	să-l păs-
treze ori cum, doar cei din față, poate, ar fi vrut să renunțe la poziția lor însă
nu se mai	putea, dorința asta era comună	și	pînă la urmă,	cîțiva	fuseseră
obligați să rămînă în față, cei mai slabi, care	nu	mai îndrăzneau	să sc	ascundă,
poate cci mai cinstiți dacă n-ar fi încercat, la rindu-le, să se ascundă după ci
însăși, nu mai era nimic dc făcut însă, avionul aterizase, nimeni nu-1 văzuse,
deși un avion cînd aterizează nu poate fi ușor trecut cu vederea chiar dacă tc-ai
strădui, ei nici nu sc străduiseră cel puțin, poate tocmai de asta, și acum trebuia
să se apropie de avion, porniră toți, în același timp, păstrind cu exactitate dis-
tantele care alcătuiau rețeaua aceea bizară ale cărei noduri erau ei, toți, unspre-
zece, colegi ai celuilalt.
Lingă avionul mic, încremenit, aștepta un om cu niște hîrtii în mină, dum-
neavoastră sinteți, întreabă, să vină cineva cu mine să semneze de primire,
dumneavoastră, poate ?, cu ?, da, sigur, cc trebuie să fac, poftiți, semnați, sicriu,
cadavru, dispozitiv de congelare, etanș, citi, semnă mecanic toate hîrtiile și intro-
duse cîteva in buzunar, Vă transmit condolcanțele inele, auzi, mic, de ce ?, gîndi,
mulțumesc, răspunse și reveni Ia grup. Lîngă avion aștepta o mașină, o dubă,
șoferul rezemat de ușă fuma indifirent. să facem transbordarea, auzi, transbor-
dare ?, a, da, haideți băieți trebuie să-l transbordăm pe colegul nostru, apoi
simți o muchie ascuțită tăindu-i carnea gîtului, și mina lipindu-i-sc dc o suprafață
lucioasă aproape moale la pipăit, pe urmă văzu un fel de cutie albicioasă, enormă,
trccînd pe lingă cl din spate în față, și ușa dinapoi a dubei deschisă, și întunericul
din interior în care sc pierdu lada aceea, și ușa inchizîndu-sc cu o bufnitură
și apoi nu mai văzu nimic, sc trezi în față, lîngă șofer, mai auzi cîteva portiere
trintite, știu că ceilalți se înghesuie in celelalte două mașini, și porniră, nu-și
aminti săi fi dat șoferului adresa, omul ăsta le știa pe toate, străzile pc care
mergeau îi erau complet străine, nu recunoștea nimic, parcă traversa leasa unui
coșmar, nu știu cînd se opri mașina, realiză că era singur în cabină, șoferul
coborise, cînd, nu știa nimic, nimic văzu ușa deschîzîndu-se, omul cu haine de
postav gri și cu șapcă rotundă, tot gri, așczîndu-se pe scaunul din fața volanului
și îndesind ceva in buzunare, apoi, dumneavoastră nu rămîneți ?, poftim ?,
mergeți în oraș?, nu, rămîn— și coborî.
Deschise portița de la intrare, scîrțîitul lung îl făcu să simtă boabele de
nisip din creeri, merse pc aleea aceea care traversa curtea plină cu lujeri de
flori omorîtc de nopțile toamnei timpurii și se văzu în fața unei uși masive de
stejar, dc atunci toate ujilc căpătaseră în mintea lui înfățișarea aceleia, celelalte
nu erau uși, aceea era ideia de ușă, sc deschise singură și un cap răsărit, de
unde ?, alîmînd în golul creat de ușa întredeschisă îl întrebă : și dumneavoastră ?,
apoi: poftiți, și dispăru. Holul strimt, făcut parcă numai din uși, patru, pe
una intrase, pc clanța căreia va trebui să apese acum ?, îl strîngea ca o cămașă
de forță, atunci avu, o singură dată, un moment în care se regăsi deplin și
putu să judece: nu exista posibilitatea decît ca sicriul să fi fost introdus drept
înainte, altfel n-ar fi avut loc, și deschise ușa din față.
Cameră dc burlac, bine mobilată, o bibliotecă enormă, poate prea mare ca
mobilă, un birou, o măsuță joasă, patru fotolii în formă de scoică tapițate cu
roșu, un covor grena, un șifonier etajat cu trei uși, o oglindă și dormeza, așezată
lingă fereastră, peste care era întinsă o cuvertură făcută din două culori, roșu
închis și galbcnoliv și peste cuvertură, depășind în lungime dormeza, lada aceea
dc culoarea untului proaspăt, mobilă intrusă, monstruoasă, care tăia echilibrul
camerei, cerîndu-ți să reinterpretezi totul, să-l refaci pornind invers, de la ea.
4.3
Ocoli biroul ți se așeză pc fotoliul liber, fotoliul ăsta mă aștepta, gtndf,
dc cc pe mine, se intrebă, mai erau încă șapte pe care i-ar fi putut aștepta, ei
plecaseră însă, simțiseră să nici unuia nu i se potrivește locul, pașii oamenilor
nu lasă urme, pașii sînt chemați de urme, și fiecare arc urmele iui pc care
trebuie să calce.
Se așeză. Erau patru acum. Pînă la venirea lui. ceilalți vorbiseră despre
mort. Continuau. Cit dc perfecți sînt mortii, gîndi. El, cel care murise, fusese
departe de ceea ce se chemă perfecțiune. Știa că va muri și din cauza asta se
zbătuse cu disperare șă trăiască. Obținuse casă cu mult înaintea lor, își luase
doctoratul și devenise lector cînd ei abia sc apucau să-și elaboreze tezele, unii,
ceilalți nicî nu-și terminaseră examenele, scrisese o carte și se certase să i-o
publice repede, sc căsătorise și divorțase, dar nu-și găsise nici o dată liniștea,
făcuse toate astea și altele din fugă, intr-un ritm infernal, calculindu-și cu pre-
cizie fiecare inițiativă, nu trăise, obligat dc timp transformase în experiențe,
exteriorizase materializînd proiecte trăite deja lăuntric, viața Iui fusese o goană
nebună dar nu spre ceva, ci de ceva și sfîrșisc prin a fi ajuns din urmă dc
acel ceva de care fugise.
Cînd divorțase suferise enorm, dar cumva detașat, pînă și această suferință
o prevăzuse, pentru trăirea ei se căsătorise știind chiar cum va termina, soția
sa îl iubea ca pe dumnezeu, știa și ea că va muri, încă de la început ți de aceea
voise un copil, iar cl, tot de aceea, se opusese, □ obligase, să avorteze și divor-
țaseră, asta, singură, era o dramă supraomenească, știau toți, el spusese că
dacă printr-un miracol s-ar putea vindeca ar vrea să aibă casa plină dc copii.
Și cînd a murit ea, asia prevăzuse, oare, în planurile lui ?, a adus la cimitir
toate garoafele albe care sc găseau ta florăriile din Oraș, intr-o basculantă, l-a
pus pe șofer să le răstoarne pe movila de pămînt proaspăt ca o rană singcrînd
și apoi s-a aruncat peste ele, îngropîndu-sc în al doica mormînt îmbrățișat cu
primul.
— V-am adus niște cafele. Tresări și văzu capul acela care apăruse în ușă
suspendată in gol, era un cap liniștit de bătrină. împăcat, peste părul alb pusese
o basma neagră, legată strîns sub bărbie. Tatăl domnului profesor vine mîine.
anunță ci punînd ccștilc pc masă, așa i s-a comunicai, v-aș ruga, vă rog, v-aș.
să nu plecați, îmi este frică singură, domnul profesor a fost ca și copilul meu,
acum — singură, în casa asta mare.
— Rămincm doamnă, toți, n-aveți nici O grijă, nu putem pleca așa, îl aștep-
tăm pe bătrîn, sîntem oameni, doar, a fost colegul nostru, și chiar dacă.
— Vă mulțumesc, copii, și bătrîna porni spre ușă, se mai opri o dată ți
spuse; Dacă mai aveți nevoie dc ceva, vă rog.
— Bine, doamnă, vă mulțumim.
Femeia plecă și Sandu spuse: săraca bătrînă, apoi, cumva mirat și neobiș-
nuit dc practic, ca un contabil aproape, întreabă fără să sc adreseze cuiva
anume, sau poate tuturor: nu-mi explic dc cc a sosit avionul mai devreme, era
anunțat, intr-adevăr, mîine dimineață.
Recepționa întrebarea cu un sentiment de jenă, aproape de culpabilitate.
Răspunse bîiguit:
— Mi-a explicat însoțitorul, parcă îmi amintesc ceva, trebuia să stea două-
sprezece ore la Viena, n-au stat, de acolo au plecat imediat, o escală scurtă,
pentru alimentare și niște acte sau ceva asemănător, însoțitorul dc la Paris a
fost schimbat cu al nostru, care fusese trimis acolo sau sc afla acolo, așa ceva,
mi-a spus chiar el,
— Oricum, vom sta aici pînă dimineață, prcciză Sandu, repezit, hotărînd
pentru toți, parcă dezvinovățindu-se. Dar, nu știu dacă voi, dar eu îmi simt
guta groaznic dc uscată și am o stare de greață, aș bea ceva, nu mi sc parc
nimic rău. II privi pc ceilalți și spunînd : vă uitați ca niște tîmpiți la mine,
se ridică, caută în buzunarul pardesiului, apoi pleacă.
Un pocnet sec, dc vas fragil, cu pereții subțiri, izbit de parchetul dușumelei
îl făcu să tresară. Trecu prin timp cu oarecare greutate și numai diferența
între cei 3 dc atunci și cei 4 dc acum îi oferi posibilitatea orientării, rcdîndu-1,
parțial, timpului prezent. Cineva spărsese un pahar, cel din fața lui Sandu,
acum cerea vin, pierduse dintr-odată o marc sumă de bani și devenise nervos.
Sandu aduse două sticle dc vin și două pahare, unul îl dădu lui, bea și tu,
îi spuse, ce dracu, ești aici sau acolo?, trebuie să fi aici, azi e ziua mea și
44
vreau să tc simți bine, sau fă așa ca măcar să mă simt eu bine, am treizeci de
ani, pricepe, c o vîrstă dc care poți să te bucuri sau să te temi, nu-mi place
să mă gîndesc la asta, e vîrful unei curbe concave și mă tem că parșiva asta de
curbă seamănă al dracului cu viața mea, sînt în punct de tangență zero, derivata
întîîa este nulă, nu — lă, de aici încolo, dracu să mă ia, te rog să bei, vă rog
pe toți să beți, in sănătatea mea, sau fiecare în a lui și lăsațî-i pe cei care s-au
dus, lasă-i, te rog, vom avea timp să vorbim cu ei acolo, nu trebuie să ne punem
în cîrcă vini închipuite, eu nu mă consider vinovat cu nimic, față de nimeni,
ăsta sînt, asta sînt!, eu însemn tot ce-am făcut pină acum bine și rău, dacă aș fi
fost în stare să fac numai bine aș fi fost altul, sau n-as fi fost nimic, asta nici nu
cred că sc poate, cc e bine șî ce c rău, ai putea să-mi spui ?, și cine judecă,
poate tu ?, am ajuns pînă aici și am să merg și dc aici încolo, la fel, sau poate
altfel, ăsta e singurul adevăr: că nici nu poți să știi, n-o să mă opresc decîț
cînd am să cad de oboseală, să-i ia dracu pe ăia care cred că din pricina unei
așa zise vini universale sau funciare, sau, mă rog, am să mă opresc eu, cumva,
cu dc la mine puterc, și de ce, dc ce, vă întreb, te întreb, prostii!, beți cu mine,
convingerea mea c că dumnezeu există, dar stă ascuns în fundul unui pahar
cu vin, și se mută dinlr-un pahar în altul, așa ca și cînd s-ar juca de-a v-ați
ascunsele;*, totul c să-l prinzi, să răstorni paharul dintr-odată, tot, ca să nu aibă
răgaz, ,e dat dracului dc șiret, și dacă ai șansa să nu-1 scapi, oh-ho, dacă ai
șansa, atunci, hai, noroc la toată lumea, repede, că le umplu iar.
Ținea paharul in mîini, palmele făcute căuș se mulau cu duioșie pe rotun-
jimea paharului, ca ciorapul elastic pe o coapsă dc femeie frumoasă. Foarte
bine, am să beau, gîndi, ridică paharul, il duse la buze și răsturnă
■dintr-odată capul pe spate, l-am prins?, întrebarea trecu prin minte cu iuțiala
unui scurt circuit, pe cine ?, uită, vinul bun, aromat se răspîndi ca un abur în
tot corpul, își privi vârfurile degetelor și știu că ajunse acolo, să mă pot îmbăta,
ce bine ar fi să mă pot îmbăta, își spuse rugindu-se, apoi vru să bea puțină
apă, sau sifon, nu găsi și își înghiți saliva, și în aceiași clipă se încruntă,
strîmbindu sc, gustul vinului pierise, saliva avea alt gust, de coniac parcă, dc
coniac, da, și căzu dintr-odată în el însuși, sau trecu prin sine ca și cînd ar fi
fost un altul, sau el, cel de aici, de acum era un înveliș prin care alunecase
celălalt, tot ei, înapoi și ii văzu cu o neobișnuită claritate pe ceilalți trei,
sticla de coniac aproape goală, ceștile de cafea pline, cu coniac, cealaltă sticlă
așteptînd nedesfăcută incă pc aparatul de radio și abia atunci văzu fotografia
aceea marc, cum dc n-o văzuse pînă atunci, doar apreciase camera ca fiind
a unui burlac, o femeie tînără frumoasă și pură, rîzînd cu toată făptura, cu ochii,
părul, gîtul, urechile, gura, dinții, nasul cu fiecare din miliardele de celule care
clădiseră chipul acela divin. Și sc simți împins, poate curiozitatea aceasta căreia
i se înrobise acum atunci se născuse, împins cu puterc să-și întoarcă capul spre
dreapta și ochii i sc loviră, ca două bile de sticlă care cad pe treptele unei scări
de ciment, dc muchiile acelea nefiresc dc departe care conturau cu precizie necru-
țătoare cel mai banal corp al geometriei spațiale și ca o imensă bătaie de joc îi
veni in minte cu o deosebită claritate formula paralclipeduiui, V-^Lxlxh, Ve egal
cu eL or el or haș, i se fecă o imensă scîrbă de el însuși, de ei patru, de toți
oamenii, formula aceea sc lățise ca un frontispiciu absurd acaparînd-i integral
memoria, lăfăindu-sc imensă singură de-alungul și de-a latul frunții, ccl dinăuntru,
din ladă, mortul parcă sc plictisesc cu starea aceea dc nemișcare, se ridicase
deodată în capul oaselor șt stînd cu picioarele adunate sub el și cu mîinile
împreunate pc burtă, ca un înțelept, rostea înspăimintător dc calm: Vccgale-
Lorelorhaș, apoi iar și iar, mereu aceiași formulă care-și pierdu brusc sensul,
sau căpătă altui, deveni simbol ai sfidării, ai batjocurii, al scîrbeî.
De fapt, el nc-a disprețuit tot timpul, gîndi, vorbea cu noi pentru că oame-
nii au totuși nevoie să vorbească unii cu alții și nevoia asta c cu atît mai puter-
nică cu cît lipsa posibilității de comunicare reală e mai evidentă. Conștiința
morții, apa apropierea ci rapidă îi ascuțtseră spiritul, îl făcuseră strălucitor,
discuția cu ei nu era deloc o plăcere, era o tortură pc care o căutai, contactul
cu el te înrobea obligîndu-tc să revii, umil, săi cerșești apropierea, căpătai un
fel de viciu, strălucirea Iui era ca lumina împrăștiată dc lună, fascinantă și
înspăirnîntătoarc, fugi și revii la ea, o cauți, de la un timp fugi pentru a reveni
șî s/îr;cșli nebun.
45
II
„Dragilor, ială-mă în capitala Lumii! Mai am foarte puțin timp. Foarte
puțin 1 Nu-mi făcusem nici o iluzie în privința asta, voiam doar să știu exact
cit mai am. Acum știu.
Aici totul e interesant. Am aflat în cîteva săptămîni atîtea lucruri, că numai
pentru frica de a nu le pierde, un om obișnuit s-ar încăpățina să nu moară.
Merită s-o vedeți, credeți-mă. Nu chiar cu prețul pc care îl plătesc eu, poate.
Sau, mat știi ?
In ultimul timp am renunțat la analize, la tratamente, la tot. Știu și ci,
șliu și eu, toți știm. La ce bun, atunci ? Mai am exact o săptămînă. Exact!
Față dc mine însumi sînt deja mort, un mort care nu-și poate refuza plăcerea
de a mai trișa puțin, pină cînd voi fi mort și pentru ceilalți. Doar un ins nu va
fi dc față cînd se va face constatarea asta: eu. E singurul lucru de care, sincer,
îmi parc rău.
Peste circa zece zile veți primi o ladă. Mare, paralelipipedică, gălbuie. Am
văzut-o! Veți avea amabilitatea să-l ajutați pc tatăl meu să o ia din avion,
înăuntru voi fi cu, și bătrinul, din cîte șliu, ține să mă inmormîntcze în cimi-
tirul din satul lui.
Am fost dc multe ori rău cu voi, dar nu sint atît dc cinic incit să vă
spun la revedere. Nu vă spun nimic.
L.
(P.S.)i — Alăturat aveți o fotografie. Este cea mai recentă. Ca să vă scu-
tesc de a mai căuta prin albumul familiei, pentru completarea galeriei dc
iluștri morți ai onorabilei noastre catedre.
L.
Prima sticlă de coniac se golise, în a doua mai era jumătate, pc toți îi
cuprinsese oboseala, deveniseră apatici, tăceau, fiecare cu gîndurile lui. sau poate
încetaseră să se mai gîndească la ceva, in cameră era liniște, mobilele mai tros-
neau din cind în cînd, afară începuse parcă să bată vîntul, se auzea, in răs-
timpuri, o ramură freeîndu-se de geamul ferestrei, acrul devenise greu de respirat,
se fumase mult, dar nimeni nu sc gindea să deschidă fereastra, ungherele ca-
merei dormeau liniștite între muchiile lor, veioza lumina obosită măsuța la care
stăteau ei și latura dinspre marginea dormezei a lăzii-sicriu.
Sandu luă sticla de coniac și umplu din nou ceștile. Băură în tăcere, sor-
bind agale, cu un fel de greață, ca și cind ar fi luat o doctorie. Apoi cineva spusese,
Sandu sau altcineva, nu mai știa cine, Sandu parcă, totuși, că simte că
înnebunește, trebuie să face ceva, țigări mai sînt ?, da, mai sînt, unde ?, pache-
tele erau goale, mai sînt, mai sint, am luat eu, Sandu se ridică și se duse
spre cuier, incepu să caute prin buzunare, se înapoic cu un teanc de pachete,
le puse pe masă, patru pachete, patra ?, al treilea, al treilea dc jos în sus parcă
nu era, ce țigări sint acolo, m-am gîndit, în fond trebuie să facem ceva, cînd
am cumpăat coniacul, am înnebunit alttfel, cine vrea — bine, cine nu — nu, simt
că-mi plesnește Capul, nu știu, e ceva ce nu mi s-a întîmplat nici o dată, cred
că n-o să pot mînca o săptămînă, dc acord 1, iar tăceți, vorbiți, vă rog, vorbiți
și voi, vorbiți fiindcă nu șliu ce se intîmplă cu mine, am să-i crăp unuia din
voi țeasta, de acord ?, în regulă, asul face cartea.
— Hei, trezirea! Iar ești acolo?
Ridică privirile spre ei fără a izbuti săi vadă, ochii îi erau deschiși, roșii
dc oboseală, dar deschiși normal, nu vedea pc nimeni însă, pupilele îi deveni-
seră insensibile, avea atitudinea unui orb care „sc uită" cu candoare la un bcc
de o sută de wați lîngă care a nimerit din întimplare, cineva il prinse de mină
și il zgîlțîi; pleoapele i sc repeziră speriate una în alta strîngîndu-se cu putere
peste ochii lăcrimoși, Ic frecă de cîteva ori cu arătătoarele îndoite, apoi își
plecă capul și rămase citeva clipe așa, așteptind, prin ferestrele degetelor văzu
trei, perechi de pantofi și reținu cu exactitate fiecare detaliu, unii erau vechi,
alții noi, maro, negii, cu liră, bot ascuțit, pătrat, penați, nc, și ceva nu i
sc păru in regulă, nu știa cc, făcu un efort, găsi, lipsea o pereche de pantofi,
exact care ar fi trebuit să se afle în fața lui.
— E la baie, auzi. Face și el un duș. Sau altceva. Treaba lui. Ne trebuie al
patrulea. Șă nu zici nu. Ține paharul. Bea. ca să ai curaj. Dacă vrei tragem din
nou locurile, Pînă una alta, trec eu să stau pe scaunul rămas... vacant, tu
stai aici. Noroc!
46
Primul gind fu să se împotrivească, Dar Sandu vorbise obositor de mult,
apoi trebuise să golească paharul și uită, sau nu mai avu puterea să se con-
centreze pentru a se opune într-un fel, i se păru că orice ar face este lipsit
de sens și atunci știu cu precizie că, de fapt, nici nu s-ar putea strădui să
opună o rezistență reală, era ceva în el care ii impunea să accepte, să cedeze,
nu se pot face mai multe greșeli de același fel, una singură, prima este
greșeală, ea cea care creează vina, cc sc întâmplă după accca nu mai contează,
vina, oricum, rămînc, poale fi, eventual, mărită, dar, în fond, nici nu are
vre o importanță, în nici un caz nu va putea fi ștearsă, nu există absolut nimic
care să fie în stare să anihileze vreo vină, spovedania, căința sînt subterfugii
ipocrite ale firilor slabe, necinstite în fond, singură ispășire arc oarecare valoare,
cicatrizează rana, uneori o vindecă, dar semnul cuțitului răsucit în came rămînc.
Atunci ar fi trebuit să se împotrivească, să sc oprească înainte dc prima greșeală,
dar a fost slab, Sandu își ieșise din minți, ei doi aveau aceeași vină, și ceilalți
doi la fel, dar nu despre ci c vorba, despre Sandu, parcă a uitat, parcă nu s-ar
fi întimplat nimic atunci, joacă mereu cărți, numai pc bani, și pierde întotdeauna,
a căpătat un viciu, iar el nu mai poate suporta să vadă cărțile, de atunci,
îl obsedează noaptea aceea, dimineața aceea, Sandu pierde întotdeauna iar cl
câștigă, parcă c un blestem, dar Sandu vrea să joace — el nu vrea, din același
motiv, poate e același lucru.
Acum îi era indiferent, sc împotrivise din răsputeri, ajunse Ia capătul pu-
terilor șt fu nevoit să recunoască față de sine că fugea dc o ispită și fuga de
o ispită este falsă, întotdeauna aparentă, ca și cînd ai vrea să alergi în două
direcții deodată, mai mult în cea la care ești cu spatele, și nu există scăpare,,
situația asta te macină, te epuizează, de aceea nu se mai împotrivi, acceptă,
simțea că trebuie să consume experiența pînă la capăt și intui cu luciditatea
pilotului angajat in lovitura de berbec că nu va mai dura mult pînă se va
putea elibera.
Adună mecanic dc pc masă cele cinci cărți, sc uită le ele dar nu pricepu
nimic, spuse: merg, apoi începu să joace cu desăvârșire absent, auzi pc cineva
spunând că „tipul se va curăț i repede", am la mine cîteva sute, gîndii în replică,
plătesc cinstit — pînă pierd tot — și îmi pot lăsa amintirile în voie, prețul
este rezonabil, ori cum, tot nu mă pot concentra, și apoi cărțile astea se adună
după niște reguli ale lor, pot eu să știu care sînt?, luă din nou de pe masă
pachetul care îi revenise, SI desfăcu, avea trei valeți, n-am să merg, hotărî,
stătu cîtva timp așa, uitîndu-sc mirat la cei treî valeți, apoi auzi pe cineva
spunând că a pierdut jumătate din bani dintr-odată, îl văzu pe Sandu adunînd
un teanc de hîrtîi de pe masă, nc distrăm nu glumă, spuse, e, totuși, o tâm-
penie ce facem, mormăi cineva, cel care pierduse parcă, cărțile se adunară toate
în fața lui, îi venise rîndul să Ic facă, le luă și începu să le amestece agale.
Era stilul lui dc a face cărțile, același, indiferent dc situație și chiar de
joc, ie învârtea mult timp înainte dc a le împărți, reușea întotdeauna să-și
enerveze partenerii, o dală, unul, atunci se cunoscuseră, spusese că trișează,
habar n-avea dc asta, dar toți se enervau cînd venea rîndul lui, atunci se
întîmplase la fel, Sandu se înfuriase și strigase ca ieșit din minți:
— Dă-lc odată !
Tresărisc surprins de violența tonului, împărțise cărțile repede, toți avuse-
seră formații încheiate, a lui Sandu era cea mai mare și câștigase foarte mult,
ci trei mai aveau puțini bani și atunci Ic propuse să înceteze, începuse să
se lumineze de ziuă, proprictăreasa se sculase probabil, să deschidem feres-
trele, să aerisim, să aruncăm sticlele și să așteptăm în liniște, nu mai e mult
de așteptat, noaptea de veghe se terminase.
— Fină vă iau toți banii, hotărîse Sandu.
Și eî acceptaseră, sau le era indiferent, oricum, nu mai aveau, practic, cc
pierde, el cel puțin, erau toți patru peste măsură de obosiți, uitau uneori unde
se află, pentru moment, apoi își aminteau, lada aceea de pc dormeză îi tortura,
nu mal era nevoie să o privească, o aveau in memorie, era înspăîmintător de
prezentă, muchiile ei li se înfipscră adînc sub frunte, tăind în crceri patru
paralelipipede care crescuseră ca niște țesături bolnave apăsînd pe tâmple și
închîzînd în ele goluri imense.
47

Sandu golise ce se mai afla în sticlă, își aprinseseră toți patru citc o
țigară și începuseră să joace.
— ...auzi, sau nu? în sfirțit, auzi! Ai să pierzi toți banii. Și fii atent,
fiindcă nu vrei să joci cum trebuie, atn să-ți iau ultimul ban și-am să te las
să pleci acasă pc jos.
— Bine, bine, răspunse și îi văzu pc ceilalți privind la el, venise și cel
care făcuse un duș, stătea la spatele lui Sandu, haide, jucați, mai spuse,
am să fiu atent. Și din acel moment i se făcu frică, începu să tremure, deveni
extrem dc lucid ți neliniștit, in aparență rămase ia fel, doar ochii îi deveniseră
deodată foarte strălucitori, neliniștea era în cl, începuse încet să fiarbă, cei doi
timpi, acela și acesta, se amestecară fără a se împreuna, sc dispuscră ca rețelele
unei substanțe alcătuite din două clemente, care puteau fi distinse numai din
interior, după o logică riguroasă dar care opera cu alte legi, deosebite de cele
necesare judecății exterioare.
Începu să joace, era foarte atent, dar făcea totul fără efort, celălalt,
do atunci, juca dc fapt, cl îl păzea doar, sau îi executa dispozițiile, timpul
acesta deveni acela, totul decurgea ca atunci, acum și atunci se suprapuseră, cl
era acesta și acela, iada aceea exista și ci, ceilalți, aceștia dc aici, și coniacul,
sau vinul, și țigările, și geamurile deschise și lumina de afară și masa la care
jucau și tot, și tot, dar mai ales lada, în primul rînd ea, și el care făcea
cărțile ți ceilalți care le primeau, și el filind încet: decar, valet, damă, rigă, as,
doar riga de cupă — celelalte de treflă, foarte bine, am să-l dau jos și am
să cer o carte, voi ?, servit, servit, două cărți, una — și banii aceia care se
stringeau pe masă, și ceasurile, stilourile, tot ce cîștigase Sandu și apoi cele
cinci cărți întinse pe masă, cu riga de treflă la locul ei, și toți ceilalți încre-
meniți și Sandu infuriindu-se, două miini repezindu-sc la măldand dc bani și
obiecte dc pc masă, și cărți, bani, stilouri, ceasuri împrăștiate peste tot, și
ceilalți doi incercînd să-l potolească pe Sandu, și privirile lui lipite de capacul
lăzii mai inspăîmintătoarc decît un cadavru și cartea aceea cu două busturi
identice de rege încoronat tăiate parcă de linia unei oglinzi răsucite așezată
indiferent pe capacul lăzii, singura care nimerise acolo și ușa deschizindu-se
încet, lăsind să apară un cap cutremurător de bătrin, cu părul alb, bogat,
răvășit, spunind din prag :
— Vă mulțumesc că ați. Vă sînt.
...și privirile lor imbccilizatc de groază, și încercare de a sc pierde în
ei înșiși, și băt rinul care făcu primul pas in cameră cu ochii deveniți dintr-odată
goi, și cartea, cartea aceea care zăcea ca un rinjet pe capacul lăzii gălbui, și
liniștea aceea nepămînteană care le sfărima timpanele, și liniștea furată a mor-
tului.
Filă cartea detașat, cu nepăsare, li întrebă pe ceilalți cîte cărți vor.
Aruncă riga de cupă jos și luă o carte 0 așeză în spatele pachetului său,
fără să o vadă și ceru linștit, liniștit ca un mort, o sumă imensă.
Ceilalți îl priviră tăcuți și („dumnezeule mare, te rog, nu!") plătiră, toți,
în bani și obiecte. Așteptă pină suma cerută fu achitată in întregime trase
fulgerător ultima carte și, fără să sc uite la ea, o întoarse p)imbînd-o prin
fața celorlalți, apoi o puse la loc și așeză pachetul pc masă. Se lăsă pe spătarul
scaunului, îi privi pc rînd. începu mai întîi să zîmbcască, zâmbetul se lăți,
apoi deschise gura și un rîs dement' umplu camera, se strînse ghem și sc
rostogoli pe fereastra deschisă.
48
OVID CALEDONIU
* --------------------------------------------
Steaua bunei speranțe
Lui Laurențiu Fulga
Cîndva ne-am hulit de nouă ori toamna
pentru păcatele ce vor veni de-acum,
și răsărituri veștejind pe pleoape,
amare și străine cu tîmpla de scrum.
Și seva ei urcă în vinele noastre
și sîngele pămîntutui e cîntec și jar.
Lumină, mai multă lumină steaua
bunei speranțe pune în inimă iar.
Veniți din admcuri ne macină ora
și slava aceeași biruie trează,
crescuți în amiaza tăcută și plină —
clopot uitat mereu ce vibrează.
încinși de flăcări purtăm solia vremii	/	'
cu-aripilc-ntinse să nu murim dc spații
ca mugurii fecunzi sporindtt-ne anii
furtună să ne poarte prin frînte constelații.
Și săgetați de-arcul pornirilor certe
am aobîndit cu trudă tăriile-napoi
cînd vîntul răzleț își rumegă zările
cu rănile-n obraz țipînd după noi.
GEORGE MOROȘANU
* ---------------------
Balsam
Balsam aprins în somnul vegetal
cules încet din flori adormitoare.
Sub streșini, prin fîntîni înmugurind,
înaripat pe culmi, balsam de soare.
Balsam neistovit de-atîta umblet,
întors din doină, iarăși către suflet.
Balsam de ceară și de zvon balsam,
adus de arbori fără de prihană.
Alb iscodindu-mi din abis visare,
gest nevăzut prin freamăt, pînă-n sînge,
tămăduind nedeslușită rană.
4	— Orizont
DOREL DRACUESCU
O AMINTIRE
DE LA PALATUL
DE CRISTAL
Frecventam cursurile Institutului de Economic și Comerț din Genova. Facul-
tatea, funcționa tot în clădirea veche, unde a fost instalată de Banca San-Giorgio,
ale cărei interese le serveau elevii, pentru expansiunea comerțului genovez, în
lume... Treptele care urcă la etaj, construite din marmoră albă și neagră, sint
pe întreg urcușul scării roase. Rămaseră doar de un deget grosime pe mijlocul
lor, pe cînd marginile sînt groase, dc un lat bun dc palmă și acum ,,. Patru
secole dc urcuș zilnic. Patru secole, deoarece punerea scării in folosință, datează
dintr-o vreme cu plecarea pe mare a lui Cristofor Columb, spre Indii... Deodată
cu descoperirea Amcricii.
Eram, dacă bine îmi amintesc, în anul doi, al facultății. Printre prietenii
de care m-am legat erau doi ofițeri din marina comercială, care spre a-și puica
face transferarea pe vase dc călători, trebuiau să mai susțină niște examene,
la acest institut. Giorgio Tagliavini și Paolo Varese, așa sc numeau prietenii mei.
Era într-o sîmbătă după masă, zi cu mult soare și cu un cer, pictat parcă
de Rafael, albastru, așa cum culoarea era plăsmuită doar de marele picior. In
lungul mării, toată „plimbarea la mare", era ca un furnicar. Lume de toate
națiunile, de toate vîrstelc, Sc bucurau din plin de frumusețea ci. Bărbați și
femei, copii și mai ales ei, sburdau ca mînjii, încurcîndu-se în drumul trecătorilor.
Portocalii înșiruiți pc lîngă bordura trotuarului, păreau încremeniți. Nici
cea mai mică briză, nu le mișca frunzele. Marea verzuie, părea o față rotundă
dc oglindă.
Corso-I talia, fosta Via Apia, șerpuia în lungul mării, pc lingă capetele de
Stinci, cu vile și palate, zidite fără uniformitate, după arhitecturi diferite, ca
un șirag de perle, la gîtul unei fete frumoase.
Pe un vîrf dc stîncă, San-Pietro, basilica pescarilor, pc clopotele căreia,
seara, sc bate de un meșter clopotar, cea mai frumoasă. Ave-Maria...
Mai departe, la o cotitură, meșteri pietrari, luară în primire cizelarea
blocurilor, pentru construirea unei clădiri noi. Piatra scoasă din stîncă. trece
pc rind din inînă în mină, pină cînd, primind forma definitivă, după măsură-
toare, este așezată în zid.
Noi ascultam discuțiile oamenilor, cari deși străini de lucrare, îi cunoșteau
atît de bine desăvîrșirea. Am plecat apoi în lungul mării. Dc la un loc, oamenii
începură a se rări. Acum nc plimbam mai în voie.
— Tu, mă agrăi, Paolo, ai văzut vreodată orașul de pe mare ?
— Nu...	•
— Cum sc poate ? !,.. N-ai avut curiozitatea ?
— Curiozitate, da, însă n-am avut posibilitatea.
— Atunci, mîine, dacă vrei, vino la Jacht-Club, luăm o barcă cu motor și
o să facem o plimbare... Marea e liniștită, o să fie o plăcere... O să vezi
orașul,,. întins, pe culmi para o turmă de oi, prea împrăștiată, care paște
iarba munților. O panoramă minunată, se însufleți el.
— Prea bine, am aprobat eu.
— Atunci, mîine la ora trei, după masă. Și ne-am despărțit.
*
A doua zi timpul se menținea frumos. Soarele seînteia pc luciul mării, re-
flcctindu-și razele arzătoare, pc pereții clădirilor; pete de lumină jucăușe. Plim-
barea la mare, se popula pe îndelete. Italienii, pe timp frumos, nu stau în
cameră, nici legați. Dragostea de natură, este atît de mare, incit sînt capabili
să rătăcească, fără de rost, ziua întreagă, în liber.
50
La timpul fixat, neam întilnit în fața Jacht-Clubului Nautic, plini de viață,
așa cum ii stă bine tinereții, Giorgio, îndrăgostit întotdeauna, arunca plasa la
întîmplare, Grupe de fete, trecătoare, in acel „dolce famiente", de mers fără
de țintă, ii aruncau ochiadc, Se nășteau înțepături reciproce dar spirituale și
pline dc bună cuviință. Nici un cuvînt jignitor. Giorgio, era cavaler, cu mult bun
simț, dar cu acest păcat, din naștere.
Paolo care se ocupa de plecare, era ocupat cu obținerea îmbarcațiunei.
Umbla din camcră-n cameră. Dorea neapărat să primească o „Lance", o barcă
cu motor foarte rapidă. Consultase și barometrul: acalmie. Intr-un tirziu apăru
pe debarcader făcindu-ne semn cu mina. Coborîrăm.
— S-au lăsat, cam greu, începu cl. Să-i ia naiba, li-e teamă de furtună...
Dar și nouă, înscriși în rolurile portului?!... Elol... Plecăm... Și grăbiți, ca
și cînd sc temeau, să nu fie opriți in ultima clipă, plecarăm în lungul țărmului.
Ca un cal dc rasă, nărăvaș, Lancea tăia vijelios apa. în urma noastră,
marca, încrețită de unde, părea acum o oglindă spartă. Ciștigind mereu in viteză,
barca zbura. Spume albe ne înprejmuiau doar la... spate, unde se găsea mo-
torul, Vîrful et zbura, prin aer. O briză plăcută de răcoare, ne cuprinse in
virtejul ci. Era plăcut și bine.
Pe uscat, locuri cu trecut renumit, apăreau și dispăreau, cu repeziciune.
Locul dc unde savantul italian, Marconi, aprinse după nava sa „Electra", becu-
rile în parcul expoziției internaționale, de la Sidney... La Quarto; „Stela Maris",
locul dc unde Garibaldî, s-au îmbarcat cu „cei o mie". Pilcul de pini ce o
împrejmuiesc, s-a pierdut în zare. Toate apăreau și se ștergeau, ca în vis...
în zare, apărea acum parcul de la Nervi, însemnat prin vîrfurile palmierilor,
care se ridică in golul înălțimilor, ca niște capete de girafe.
Ținta noastră este „Marinclla", un local de dans, clădit pe stînci, din
cristal și oțel. Pină la local, conducea o pasarelă peste ape, aruncată dc pc
țărm ca un pălîmar, cu care sunt legale vasele ancorate in port.
— Avanii, Don Juan /*.,
Paolo sări pc blocul, de unde plecau treptele cioplite în stîncă. Din vîrful
urcușului își întoarse privirile. Nu reuși să fie furios. Marea doar, in cotul
acela sc frăminta indcsîndu-sc, prin toate găurile pietrelor. Trecerea apei parcă
durea. Dintotdeauna, dc cînd trecea pc acolo, șlefui stîncile, care acuma pă-
reau niște coloane răsturnate. Lucruri pierdute, pc cari vremurile le-au dez-
gropat iar, redindu-lc luminii.
— Nu vrei să intrăm printre crăpături?... Sunt locuri dc unde se poate
admira, fierberea asta.
— Nu. Curiozitatea făcu totuși, să cercetez mai bine spărturile, care
se pierdeau în întuneric, tăind stînca. Era, un fel de labirint.
— Știi, că planșa dc beton, a fost turnată doar pc colțuri.
— N-am știut...
Dialogul se opri aici. Giorgio sc juca nerăbdător grcblînd cu degetele răs-
firate apa, aplicindu-i cu latul palmei și cîte-o lovitură, care făcea să împroaște
cu picături.
El, zîmbi.
—Zimbcțti ? ! ... Da, sînt nervos, sau mai bine nerăbdător...
Iți închipui, s-a înhăitat cu una dintre cinlărețdc orchestrei. Q gitană spaniolă...
Iți place ?
— Curiozitatea...
— Ca întotdeauna cauți să menții balanța, la egalitate.
— Nu, deloc, dar un cuvînt dat rămîne obligație.
— Tare 1
— De ce ? ... N-ai face la fel ?
Giorgio, pc gînduri, murmură:
— Poate ...
Barca împinsă de curent, se îndepărtă de scări. Apa care în viitoare clo-
cotea, scăpînd de presiune, sc potolea pierzlndu-se în masa care o înghițea.
Spuma, se stingea.
— Te întrebi, de ce această forfotă, sub stîncă ? S-au întrebat șî alții și
nu dc mult, s-a descoperit secretul. îți închipuie că stînca, are zeci dc etaje;
dacă le putem numi așa, care la rindul lor au compartimente, sau mai bine
goluri, care de la etaj la etaj, sînt diametral opuse. Deci; la etajul întîi plin,

sub el, la etajul doi, gol, ți așa mai departe... Un burete, prin care apa rozînd,
ți-a tăcut loc,.. Acum circulă din străfunduri prin aceste goluri. Greutatea
masei împrejmuitoare, apasă asupra firișoarelor de apă, presîndu-lc prin goluri,
iar la suprataxă ele apar țișnind ca niște fîntini săritoare. Asta este explicația,
dacă este adevărat; nu se bazează pe nici un principiu... Marinclla, este însă
proscrisă. O furtună, odată, o va așeza drept pc fundul mării. Dar pînă atunci
va mai trece... Gitana, nu se va îneca, încă,,.
Izbucnii în ris. Nu o puntea ierta, pentru că nc făcea să pierdem vremea.
Zimbi și el.
Prin geamurile deschise, acordurile melodiei ajungeau pînă la noi.
în parc se auzi răgetul leului. Tăia distanța pierzîndu-sc pe mare, fioros.
Era atita ferocitate in vocea dc tunet, incit te înfiora.
— Copiii, nu-i dau pace... cu siguranță îl gâdilă iar la tălpi.
Leul acesta își scotea picioarele printre gratii, înlinzîudu-se în voie. Copiii
se distrau enervîndu-L
— Ai auzit, Că pantera neagră, a rupt zilele acestea, mina unui copil.
— Cum s-a întimplat ?
— A intrat pe sub balustradă... Celelalte sc frămîntau în cuști. Mirosul
slngclui Ic-a înnebunit, Era un spectacol mat mult decît diabolic.
— Nu înțeleg de ce au instalat animalele astea feroce, în parc ?... Aici,
o tufă de camelii, dincolo o cușcă puturoasă. Nu putea face orașul, o grădină
zoologică ? Le mutau și pe cele din parcul „VtWcfei eit Negri", în Aqtta solia,
de exemplu...
Nu... Sînt, diferite donații pentru oraș, iar donatorii prin contract au
fixat primăriei și locul unde să fie expuse...
— Famfaronade !...
Dialogul a fost întrerupt dc apariția lui Paolo, Oprindu-sc în capul scării,
ne privea de sus.
— Urcă, lorcadorule !...
Barca porni apoi, pc mare, ca o săgeată. Spumă, stropi, totul într-o viitoare,
rămîrtcau în urmă. Păream o nenorocire, care pleca, să nu piardă clipa.
*
Amfiteatrul panoramei, de unde neam oprit, sc profila în toată splen-
doarea. Zgomotul se stinse.
Eram numai noi ți atîta apă, cît putea cuprinde ochiul roată. Liniște...
Liniște, care te exasperează și soare,.. Atîta soare, că opărea apa.
O sirenă cerca insistent, intrarea in port. Suna mereu. Sunetele prea tari,
spărgeau pacea apelor. La orizont, alte vapoare apăreau, tăind marea, dis-
păreau, încrucișîndu-sc, sc îndepărtau spre alte țărmuri. Cîte nădejdi.
Ajunserăm. Tot clanul nostru sc tăiase. Giorgio, se întinse pe fundul bărcii,
Paolo visa. Pe mine, nesfârșitul mă înfiora. Nu mă puteam adapta mediului.
Era atît de neobișnuit pentru mine. Niciodată n-am mai văzut atîta pustiu.
Aș fi dorit să mă găsesc oriunde, dar pe pământ.
Privirile îmi fugiră pe uscat. La orizont, sc vedea în depărtare, pc un vîrf,
mînăstirea: Stința Maria, delta Guardia; Semeață, iți ridica turnurile svclte, în
ceața înălțimii. Părea un palat al zînclor, inaccesibil... Pontedecimo. Mai ia
dreapta, o pată neagră dc frunzișuri. Era parcul dela Peglî. Vegetația căruia era
rară, chiar și-n italia. Aici crește copacul de plută, care sc ia la întrecere,
în creștere, și cu cipreșii. Fără ca să mă gîndesc, la ceva, rămăsei, un timp,
cu privirile fixate, asupra virfurilor, acestor copaci. Vedeam acum, toată orîn-
duiala acestui parc. Era de-o frumusețe rară. Sălbatec și totuși, foarte îngrijit.
Toată sălbăticia consta în enormitarea creșterii, Crăcilc, citcodată păreau
prăbușite, de-a lungul potecilor. Aplecate și strimte, groase cît trunchiul altor
copaci, întunecau bolțile croite, deasupra potecilor, prefăcindu-lc în adevărate
galerii.,,
Mai la dreapta, pc creste, fortăreața „I due fratellini"!! Măreață.... în
ea, parcă era împlîntată toată îngîmfarea genoveză. Zidită de dogele Andrea
Doria, n-au fost cruțați, banii. Era în timpul de florie al Ligurici. N-a mai
rămas din trecutul ci, dccît trăinicia. Va mai rezista încă veacurilor... De
aici zilnic la amiază se trage o lovitură de tun. Pentru o clipă sc oprește toată
52
circulația. Toată lumea își potrivește ceasul. Atît i-a mai rămas, din importanța
dc altădată.
Piazza Colombo, dit| care cei patru zgîric nori, de citc treizeci de etaje,
par niște ciori în par. Asta, pentru faptul că, tot scheletul de fier, era umplut
dc sus în jos. Ultimul etaj era locuit, iar printre fierăria scheletului, jos
vîntul bătea în voie...
Pe deasupra apei, trecu o briză rece, care mătură tot zăduful. Un fior,
.mă trecu, prin toată făptura. Giorgio dormea pc fundul bărcii. Un coșmar îl
chinuia, Paolo zîmbi. în privirile Iui se oglindea toată prietenia sinceră pc
care o avea față dc el. Sc tachinau, dar erau prieteni, adevărați.
Răgetul leului, tăie ca o săgeată, depărtările. Trecuse pe lingă noi, picr-
zîndu-sc în largul mării. Era atît dc sinistru că-1 neliniști și pe Paolo. Se
ghicea pe fata lui greutatea care îl apăsa. O a doua briză, urmată de un
zgomot, asemănător măcinării sub roți a pietrelor, îl făcu pc Paolo să deschidă
ochii mari, atît de mari îneît părea că ies din orbite. Zgomotul persista,
provenit din adîncuri, dc la distanță. Părea că pe un drum îndepărtat, trec
chesoanele unui regiment dc artilerie. Nici chiar fierul bătut, nu poate face un
vacarm, mai sinistru.
Privirile ni se întilniră. Căuta să zîmbească, însă masca zimbetului, părea
mai mult rinjet, alî6 îi schimonisi fața.
— Știi să înoți ?
— Nu...
— N-ar mai folosi, la nimic.
— De ce ?
— Sc apropie furtuna.
Privi speriat, în toate părțile. Era și timpul, să mă îngrozesc. Parcă din
străfunduri apa mării, se tulbură. Culoarea ei verzuie, atît dc frumoasă, pină
atunci, devenise neagră. O smucitură care nc săltă în sus și întreg întinsul,
prinse a se încreți,
Giorgio freeîndu-se la ochi, se așeză din nou lîngă motor și-i dădu drumul.
Zmucit, ca un cal nărăvaș, barca o luă la goană. îngrijorarea carc se citi șt
pe fața lui, mă încredința și mai mult, de pericolul care ne amenința. Cu
privirile ațintite spre țărm, căutam disperați pămîntul. Barca, înainta ca o
vijelie, direct, spre cel mai apropiat punct, al țărmului, Voiam cu orice preț,
să ajungem pe uscat; oriunde. Marea, sc ținea mereu ca la început, încre*
țită, zgomotul infernal doar, creștea mereu. Tăceam împietriți. Cred că dacă
am fi fost tăiați, pînă la os, n-ar fi picurat sînge. Iar, cînd nădejdea, se
exterioriza mai mult pc fețele lor, pe care citeam ca într-o carte deschisă, mo-
torul începu a țăcăni... apoi se opri. După cel examinară, nervoși, declarară
că sa terminat benzina. Puseră mîna pe vîsle. Dar, înaintam ca melcul...
Primul val, al doilea, apoi dansul macabru al valurilor, sc porni deșănțat.
De-acum nici o nădejde. Eu mă întinsei pc fundul bărcii, ei căutau cu vîslele,
să-i mențină echilibrul. Cît se va mai putea.
Valurile creșteau mereu. înălțimea lor. depășise douăzeci dc .metri. Barca
noastră părea o coajă dc nucă, care se balansa jos-sus, ca o bărcuță de bilei,
în care sc dau copiii, huța. Numai în mijlocul acestui cataclism, mi-am dat
seama, de șubrezenia ci. Masele acelea enorme dc apă, care sc prăvăleau făcînd
abisuri și culmi, tnă convinseră că numai ceva afară dc puterile noastre, ne mai
poate salva. Noi pluteam pînă-n clipa în care, o întorsătură de val ne va prinde
in viitoarea lui, apoi se va sfîrși, totul.
Negura carc sc lăsase peste muchiile valurilor, între care pluteam, zgo-
motul care nu se poate descrie, .mă desechiiibrascră pînă într-atit, că așteptam
fără mari emoții desnodămîntul fatal. Privirile mele urmăreau pc cei doi prie-
teni care luptau contra imposibilului. Acum nu mai erau decît marinari... Simțul
datoriei, îi îndîrjise într-atît, îneît, sînt convins că nici nu mai luau în seamă,
cît de fără de rost, era lupta lor. Așa cred că sc nasc eroii, ei mor fără ca să-și
dea seama, cînd trec ...
Și ce curiozitate, omul în clipele acele dc urmă, trăiește o viață retrospec-
tivă. Cred că în cîteva clipe, mi-am retrăit toată viața de pînă atunci, cu
detaliul celor mai mici amănunte... Mi-am văzut viața întreagă, într-o clipă.
Mama, la carc țineam foarte mult, o vedeam în poartă, cum mă petrecea
din priviri, în lungul străzii, pînă întorceam colțul, pe altă stradă, spre gară.
53
Satul nostru, unde m-am născut, cu oamenii lui, cu casele, mă trezeam că-1
străbătusem in lung și-n lat. Alte scene, de la vie unde la stropit îmi plăcea
să mă întrec cu tatăl meu, și toate acestea atît de amănunțit, că parcă erau
aievea. Toate, atît de dare, că aceste icoane retrospective, erau o mulțumire...
Uzi pînă la piele, prietenii luptau cu valurile. In privirile lor, era ceva de
vultur, în plin avînt. Pericolul nu-i descuraja. Mureau, marinărește, la datorie.
întunericul creștea mereu, Pc deasupra noastră, cerul care căzuse pe mu-
chiile valurilor, înnourat la început, devenise de plumb. începuse și ploaia.
Ploaia, cu picături mari și cu broscuțe. Pericolul devenise acum și mai mare,
în apropiere se formase o trombă marină. Acum numai văzusem descurajare și
pc fețele lor. O clipă Paolo, slăbi vîsla, acoperindu-și ochii cu mîna. Parcă îi
era silă, Ar fi dorit și el, să nu mai vadă nimic. Un moment dc slăbiciune
poate, sau cine știe ce gînduri îl muncea apoi din nou cu atenția încordată,
urmărea năvala apelor, care acum pornise și de sus. Giorgio, cioplit parcă
din piatră, stătea neclintit la pindă ; părea un animal de pradă.
Ce curioase sînt sentimentele omenești. Ajunsese clipa în care mi se părea
că prăbușirea în neant, durează, prea mult. Aș fi dorit să se termine mai
repede. Starea dc balansare mă obosise într-atît, îneît îmi era dor dc odihnă,
oricare ar fi ea.
Descărcările electrice brăzdau cerul în lung și-n lat. Bubuituri prelungi stă-
pîneau forfota naturii înverșunate. Ca un taur înfuriat, furtuna se deslănțui
și mai puternic. Corida morții se desfășura în toată splendoarea ci. Focurile
fulgerelor, luminau lungul canalului dintre valurile, între care balansam. Ploaia
turna cu găleata. Clipele treceau tăindu-se pe răbojul timpului.
Mam trezit înfășcat dc brațul vinjos a lui Giorgio, care se aruncă cu
mine în mare. La început credeam că a înnebunit, M-am zbătut, brațul lui de
fier mă imobiliza. Voiam să țip, gura mi se umplu de apă. M-am lăsat apoi
moale ca o cîrpă. Nu mai aveam cc face. Dar foarte curios, în clipele acelea,
nu mai gindeam la nimic. Toate luară sfîrșit, ca și cînd nu viața mea era în
joc, ci cu totul altcineva, sc îneca. Toată groaza, totul dispăru. Asta, este
reacțiunca fricei, în ultima clipă, mai apoi neantul.
O sirenă dudui în apropiere. Nădejdea iar începu să se înfiripeze în mine.
Simți o reacțiune care mă iurnică prin tot organismul. în clipa următoare, un
colac de salvare îmi fu trecut pe sub brațe și mă simții smucit din masa de
apă. rece ca ghiața și ridicat încet, pe lîngă un zid negru. Patru brațe mă
prinseră, ridieîndu-mă pe punte. Eram salvat. Mă găseam pe puntean unei ambar-
cațiuni de salvare. La fel și prietenii mei, Barca plină cu apă, sc duse la fund.
Acum sunete de sirenă, se auzeau din loc, în loc, pc mare. Semnalul că
am fost găsiți, și salvați.
Cc se întîmplase ?... După plecarea noastră de la Marinclla, pc mare, am
fost văzuți dc la o masă, de cineva care se exprimă prea tare, îneît auzi și
toboșara orchestrei.
— Trei nebuni, pleacă pe marc, iar furtuna se apropie. .. Se vor îneca...
Dc cîte ori o furtună se iscă în Canalul Minecîi, ajunge în golful genovez
exact după patru ore. Ori acest eveniment era anunțat, ridicindu-se un steag
roșu, în vîrful farului. Noi însă în graba noastră, nu l-am văzut.
Fata, anunță la căpitănăria Portului, faptul, iar comandorul dădu ordin flotei
de salvare, încontinuu sub presiune, care plecă pe mare, să ne găsească.
O armată întreagă de oameni și-au expus viața pentru neglijența noastră.
Am fost duși în fața Comandantului portului și interogați; dar umilul
nostru aspect, moțăiți de apă și încă cu toată groaza în noi, l-a înduioșat
într-atîta, incit totul a fost trecut in contul neglijenței. După o morală, în
aparență aspră, am fost lăsați liberi. Totul a fost fără urmări.
Amintirea aceasta mă înfioară întotdeauna și mă face să simt real, groaza
dc atunci. Mă cutremur cînd mă gîndesc — nu la moarte — ci la preludiul ei.
La puntea de trecere, dincolo de viață, căci drumul trecerii, este cel mai
greu.
54
ULTIMUL
MAIORESCIAN
SAU
CONTRADICȚIA
LUI
MANOLESCU
cronica
literară
*
In studiul Titu Maiorescu și posteritatea lui critică (Casa Școalelor, 1944),
Eugen Lovinescu circumscrie a treia generație postmaioresciană, vorbind, după
,caracterele" acesteia despre G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Con-
stantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu și Tudor Vianu. Este cea mai com-
pactă, ți de ce să n-o spunem, și cea mai realizată dintre generațiile amintite
acolo. Din intiia, „generație de cult și apologeți", nu se poate reține dectt numele
lui Mihatache Dragomirescu iar din a doua doar Eugen Lovinescu și Paul
Zarifopol. Alături ae reacțiunea semănătoristă, simbolistă și poporanistă, conti-
nu'md privirea istorică începută de critic, înainte de a trece la generația a
patra ar fi de amintit două reacțiuni extremiste, una din timpul războiului
caracterizată prin „invazia lipsei de cultură", alta sociologică și îngust dog-
matică, depășită din fericire și ea.
Nu este chiar atît de ușoară delimitarea celei de a patra generații post-
maioresciene. De aceea ne mărginim a aminti pe Ion Negoițescu, Cornel Regman
și mai noi N. Balotă și Ovidiu Cortuș, toți maiorescteni declarați, deși prin
„caracterele" lor și Adrian Marino, Dumitru Micu, Matei Călinescu, Eugen Simian,
Domițian Cesereanu, Al. Paleolog, Liviu Petrescu, Mihai Drăgan. sînt apropiați
de „spiritul lui raționalist, de logică, dc principiul unei autorități tolerante, de
disociere noțională" (Op. cit. p. 381). De altfel, după cum arată Eugen Lovinescu,
nici nu se poate imagina alt drum. Perenitatea acestei critici este verificată
nu numai de faptul că atîtea generații de critici au urmat învățătura maestrului
ci de însăși creșterea criticii ți culturii. „Acțiunea lui T. Maiorescu — punctul
inițial al criticii românești — își va păstra actualitatea istorică intrucit sc iden-
tifică cu insăși linia de evoluție a artei privită ca o experiență autonomă" (p. 384).
Nicolae Manolescu este ultimul din actuala generație care se înscrie pe această
linie și cartea lui recentă „Contradicția lui Maiorescu" apărută la Cartea Româ-
nească este dovada grăitoare dacă cineva s-ar fi îndoit că întreaga lui activitate
critică nu este o revenire la principiile estetice și raționale ale întemeietorului
criticii noastre. De aceea nici nu trebuie să ne mire tonul de apologet din pagi-
nile ei, alături de polemica desfășurată chiar împotriva unor „maiorescteni"
anteriori.
S’O spunem de la început: cartea lui Manolescu cucerește de la primele
pagini. Chiar dacă unele lucruri sînt spuse din nou, cum insinuiază unii,
tocmai pentru că sînt spuse altfel, pentru că din fiecare rtnd se simte perso-
nalitatea autorului, poziția lui cu care poți ori nu fi de acord, trebuie să recu-
noști că te afli in fața unei performanțe de polemică ți apologie. De altfel o
mărturisește singur; „Vorbind în metafore, Maiorescu c creatorul de cultură total
spre care privește cu nostalgic criticul modern, care știe că nimeni, niciodată,
nu se va mai putea întoarce ca el la începutul începuturilor ca să așeze prima
piatră. Criticul modem știe că fiecare cuvînt al său repetă, că fiecare gest al
său a mai fost făcut; Maiorescu se socotea, în toată libertatea cel dinții. Pentru că
au fost create, și critica, și literatura, criticul modem se creează doar pc sine
însuși în fiecare lectură; Maiorescu, pe măsură ce sc crea pe sine, crea limba,
poezia, cultura" (p.43). Tot metaforic vorbind Manolescu își face propriul portret
proiectlnd în chipul celui pe care t desenează, trăsături pe care le vrea ale tui,
55
caractere care, chiar dacă nu sînt proprii, le dorește, le visează, așa cum orice
mit ai eroului este urinarea răsfrîngeni idealurilor și îndemnurilor de împlinire
într-o personalitate istorică investită cu toate acestea, potentate la maximum,
pentru că idealizată seamănă mai mult cu o statuie sau cu un zeu dec'tt cu un
om viu. Maiorescu este „întemeietorul" șt fiecare critic, nutrind dorința secretă
ori nostalgia de-a fi întîiul, se va vedea pe el în ipostaza acestuia, își va recunoaște
tendințele sau dacă nu, t la va atribui cu dărnicie, văzîndu-se ca într-o oglindă în
jfrîWMfîrea chipului pe care-l alcătuiește, acnt se poale vorbi la Maiorescu
de „vocația începutului", această vocație caracterizează pe toți. Toți se îndreaptă
spre punctul zero al culturii, chiar dacă nu o mărturisesc, toți o iau de ia înce-
put. Cartea lui Manolescu vrea să fie si ea un asemenea început chiar ducă-și
asumă în ea contradicția pentru că „făcînd apel la Maiorescu ca la un simbol al
începutului, ca izvorăște dintr-o ocazie asemănătoare cu aceea a Iui Maiorescu
însuși, al doilea pentru că nu înfățișează pc Maiorescu in absolut, ci încearcă săi
■descopere în opoziție cu imaginea consacrată de istoria literară" (p. 266f.
E vorba de un nou Maiorescu, de o nouă statuie or aceasta nu este doar
urmarea unei opoziții ci și iluzia unicatului, a singurului portret valabil, deci
tot o tentație nemărturisită a absolutului. Creația lui urmărită pe multe direcții
este în ața fel prezentată ca să nu fie premearsă de nimeni, deși Manolescu are
conștiința că nu se mai poate decît repeta, descoperind alte măști ce pot fi doar
chipul nou al unor înfățișări vechi. Dar e cazul să precizăm; dacă înaintașii lui
Maiorescu și acesta însuși, își puteau permite să se amăgească cu vocația înce-
tului, deși „vocația începutului implică, inevitabil, la toți, neîncrederea într-un
început absolut" (p. 263), contradicția fundamentală a oricărei critici este aceea
de a scrie prin opoziție. Cartea nu poate fi așadar un eșec decît din punct de
vedere absolut, contradicția aceasta fiind transformată de Manolescu iu „condiție
necesară". Ar mai fi de adăugat aici că dacă se poate vorbi de „exemplaritatea"
lut Maiorescu, aceasta e legată și de „impersonalitatea" cu care tratează. Criticul
modern are nostalgia înccpM/urfîor, «miărpidu-l destinul inrtudui critic care
„sintetizează destinul criticilor" dar condițiile istorice te obligă să fii personal,
chiar dacă de fapt nu ești: „Fiecare descoperire este în fond o redescoperire,
și ne luptăm cu patimă nouă pentru cauze vechi, și pc carc alții înaintea
noastră le-au cîștigat sau le-au pierdut" (p. 272).
Cartea lui Manolescu încearcă să schimbe convingerile noastre despre Maio-
rescu sau cel puțin propune o altă țață a lui, opusă înfățișărilor cunoscute.
Ne gîndim Ia cete cîteva portrete ce ne-au rămas și care par nesatisfăcătoare.
Nu-i cazul să ne oprim ia portretul lui Nicolae larga izvorî! din complexări și
micimi sufletești dar nict cel lovinescian (cel mai apropiat de adevăr),
sau călinescian (plin de malițiile caracteristice acestuia), n« ne dau adevă-
rata măsură a lut Maiorescu. Poate și din pricină că ambii simțeau prea apăsă-
toare personalitatea criticului de care voiau să se scuture pentru a fi fiecare
„Criticul", „întemeietorul"- Chiar dacă și Manolescu nutrește asemenea ginduri,
el care a fost lipsit de învățătura maestrului, cunoscută doar reacția sociologi-
zantă fi dogmatică, așa cum cei doi n-au trăit-o, era firesc să se apropie cu
alte sentimente de Maiorescu, Portretul pe care-l făurește a tivorîr din
sentimentul avut față de un lucru interzis, pe care-l dorești totuși și de care
te apropii cu oarecare sfială și teamă, descoperind afinități, legături intime,
identități de vederi, spiritualitate comună. O legătură vinovată care atunci cind
interdicțiile sînt dezlegate, te obligă să jubilezi intr-un cîntec susținut pe toate
corzile și de toate instrumentele.
Tînărul critic nu se sfiește să se distanțeze de predecesori, 'de toți pre-
decesorii dar în special de G. Călinescu (pp. 63, 67, 149, 1S6, etc.). El încearcă
o subtilă disociere atunci cînd circumscrie profilul spiritual al întemeietorului.
Există, am putea spune, pornind de la nuanțarea lut. personalități singuriie și
personalități comunitare. Cele dinții, numite astfel in lipsa altui termen, se rea-
lizează oricum în afara celorlalți (Blaga a fost o astfel de personalitate). Alții
nu se pot realiza decît prin raport la ceilalți, av'md nevoie de o „scenă și de
„spectatori", tn acest punct explicațiile lui Manolescu par a fi mai aproape
de adevăr, stabilind coordonata interioară esențială pe care s-a mișcat maestrul:
„Singurătatea îl înspăimiuta pe Maiorescu nu ca o idee ca o abstracție: dar ca
o curată imposibilitate de a se realiza pe sine în absența Celorlalți. Criticul,
56
oratorul își inventează publicul ; omul trăiește în „familie", in „societate". Fără
aceste prezențe limitative personalitatea lui s-ar dezagrega" (p. 149).
întreaga activitate a criticului se duce pentru, și în funcție de ceialalți,
in fond pentru el și anxietățtle lui („se creată pc sine prin ceialți și pe ceia-
lalți prin sine", p. 31). Putem fi de acord cu această imagine. Acceptăm chiar
punctul de plecare in închegarea statuii pe care dscipotul din generația con-
temporană o ridică cu vigoare pe un soclu înalt, cel mai înalt cu putință, așa
cum se cuvine unui descălecător. Dintr-o perspectivă existențială nu ne este
prezentat doar un critic ci Criticul („na făcut critică, a creat Critica", p. 14),
cuvintele lui fiind Cuvîntul (în aceeași ordine de idei vorbește și V. Balotă
în eseul său Excurs: Titu Maiorescu, omul cuvîntului Euphorion, Epl, 1965,
p. 290), netransmițîndu-ne idei ci Idcca, pentru că „el n-a renunțat la poezie,
la filosofic originală, pentru o modestă activitate culturală: a renunțat Ia a
compune poezii spre a putea descoperi Poezia, la a scrie cărți spre a putea
crea Cultura" (p. 14). Mai mult chiar, absența lui nu e dovada modestiei ci a
unei superiorități izvorînd din sentimentul că „fiind singurul, unicul, e prezent
in toate și absent în fiecare lucru luat în parte". 4șs se explică și faptul că a
scris așa de puțin: „scopul lui a fost dc a anunța elementele — apa, aerul, focul,
pămîntul — din care se naște lumea. El n-a făcut critică (poezie, filosofîe),
in înțelesul nostru de astăzi: a creat Critica" (p. 14).
Lucrurile sînt prea frumos spuse ca să nu fie și adevărate iar Manolescu
pentru a demonstra adevărul lor și nu numai adevărul tui, pornește de la alcă-
tuirile intime ale criticului. își scria din copilărie Jurnalul din „impulsul de a
se inventa pe sine",	către „exemplaritate", presimțindu-și misiunea și
destinul, în nici un caz neizvorînd „din mentalitatea unui buchcr suficient și
inuman de serios" așa cum pretinde GWmescu. însemnările zilnice pe care Ma-
nolescu le-a cercetat în întregime, nu numai cele publicate de Rădulescu-Pogo-
neanu, pot fi socotite „mărturia hotăririi cu care Maiorescu a făcut din sine
însuși instrumentul infailibil capabil de a-i realiza destinul" (p. 25). £ greu de
susținut că a repetai mereu „un rol" în vederea „spectacolului definitiv" dar, a
recunoaște viața și personalitatea tui în adolescentul de la Theresianum, ni se
pare un lucru just. După cum cele trei teme fundamentale ce-i definesc perso-
nalitatea ni se par bine circumscrise: 1) definirea omului „ca pe un om con-
știent că există cît există, intr-un ropart cu ceialalți, nu ca individ redus la
sine însuși, ci ca individ social", 2) impersonalitatea ca soluție existențială și
3) „transformarea gindită ca o întemeiere a istoriei însăși" (p. 38).
Pînă aici n fost vorba doar de intenții și perspective. Lucrurile trebuiau
însă luate de la început și Maiorescu își asumă riscurile acestei întreprinderi
pretinzînd că „primul pas de politică solidă este deșteptarea limbei și a con-
științei istorice intr-un popor". Astfel nefiind lingvist va începe cu limba și
ortografia, operînd doar cu judecăți și raționamente. Apoi cu poezia și dreptul,
făcind pretutindeni sau închipuindu-și că face curățenie generală. Denunțînd for-
mele fără fond și beția de cuvinte, implicit trebuie să-și confecționeze armele pole-
micii, avînd în vedere nu cuvintele ci ideile și principiile. Că a fost un mare
polemist s-a mai spus, dar că este Polemistul e totuși o formulă nouă. După
cum tot atît de bine am putea afirma că este Oratorul prin excelență. Ceea
ce caracterizează spiritul lui polemic și arta oratorică este limpezimea ideilor,
înlănțuirea logică, putîndu-se vorbi de un mod maiorescian de exprimare și
convingere. In polemică Maiorescu urmărea plăcerea de a dovedi puterea și
subtilitățile gîndirii, polemica lui purifieîndu-se „pînă la gradul la care adevărul
se dezvăluia și se impunea dc la sine" (p. 75). far oratoria nu era decît mij-
locul de a limpezi aceleași idei și principii, oratorie fără efecte lirice și sen-
timentale, precisă, subtilă, conducînd implacabil către scopul propus. Pe drept
cuvînt deci se poale spune despre tonul discursurilor lui Maiorescu: „Fiecare
discurs avea ceva dintr-o învățătură adîncă, scoasă nu din cărți, ci din Carte"
(p.JS).
Sînt toate aceste cuvinte scrise cu literă mare și adevăruri? Au ele aco-
perirea necesară ? Manolescu crede că da. Opoziția lui se îndreaptă către toți
cei ce au scris în legătură cu Maiorescu, contestîndu-i critica prin sublinierea
valorii ei culturale. Lipsa de originalitate, adaptarea unor principii străine, ne-
cesare însă, didacticismul, insuficiența, sînt locuri comune în aprecierile ce s-au
57
făcut. Alții, mai îngăduitori au vorbit de critica latentă, critica virtuală, punînd
accentul pe judecățile de gust. Dar, face Manolescu o tabula rasa din toate
acestea: „dacă Maiorescu este un mare critic, el nu poate fi numai prin spi-
ritul său critic, prin critica latentă, ci, în primul rînd, prin articole de critică
ce se clădesc pe ea. Iar acestea, departe de a fi insuficiente sub raportul apli-
cării la text, conțin posibilități analitice încă nerelevate" (p. 188). Și vorbind
despre rapoartele academice și însemnările ocazionale, ignorate pînă acum,
relevă disociația critică, sagacitatea observațiilor, gustul, tehnica lecturii, gîndi-
rea și anticipările moderne, ajungînd pînă la a depista fraze „călinesciene*
(p. 216) sau argumente pe care Călinescu le va relua mai tîrziu sub altă formă,
interesante și juste sînt observațiile privind pe Gherea ca și trimiterile lui Lan-
son țp. 103) sau Eugen lonescu (p. 235).
Nimeni n-a contestat faptul că Maiorescu a fost un revoluționar fo spune
pînă și Vianu, atît de disprețuit de Manolescu: „rolul lui Maiorescu a fost acela
a unui împărțitor dc hotare", Trei critici literari, Biblioteca pentru toți, Socec,
f.a. p. 38), un deschizător de drum în cultura română, cu toate încercările
de diminuare a meritelor tui așa zicînd absolute. Intr-un singur punct nu se
poate face saltul, pentru că s-ar face în gol,* Maiorescu n-a fost șt un Filosof.
Trimiterile pe care Manolescu le face la lucrarea acestuia, din tinerețe, la cartea
de logică și la prelegerile universitare, nu-i confirmă vocația filosofică. Gîndi-
direa lui este un exemplu de stringență logică, de claritate și înlănțuire de argu-
mente fără fisuri, dar toate acestea pot fi caracteristicile unui cap bine organi-
zat, nu neapărat ale unui ginditor de vocație, înțelegînd prin aceasta un
întemeietor și-un creator și-n acest domeniu. De altfel autorul se și ferește să
facă vreo afirmație, fermă în această privință.
dr fi cîteva observații de importanță secundară. Remarca privindu-l pe lle-
liade (p. 189) nu ni se pare întru totul justificată (a se vedea în această pri-
vință studiul lui Negoițescu. De la G. Călinescu la I. H. Rădulescu în Însemnări
critice, Editura Dacia, 1970, p. 29), E greu de priceput de ce criticul nu face
întotdeauna corect citatele, indieîndu ne, așa cum se obișnuiește autorul și titlul
operei. La p. 10 în loc să scrie clar Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume,
Poeme, Epl, p. 83, face o vagă trimitere: „trebuia să vină tot un poet*...
Cititorul nu c obligat să știe pe dinafară poeziile lui Sorescu, Altă trimitere pe
aceeași pagină: „scrie cineva...*, după care urmează tm citat din Negoițescu,
Poezia lui Eminescu, p. 154 (acest „cineva" e totuși un coleg de breaslă pe care
la p. 249 îl citează, fără să indice însă pagina). Im p. 12 citatul din Heidegger
nu indică nici volumul, nici pagina. La p. 23 scrie criticul: „s-a pus întrebarea...
„Cine a pus-o, unde și cînd ? Pag. 24; „remarcă Unamuno.. “, unde ? La p. 123
citează pe Kott fără titlul cărții deși aceasta a apărut și în românește.
Cartea lui Nicolae Manolescu nu s-ar putea caracteriza mai bine dccir prin-
tr-o frază scrisă de el însuși: „Marii critici sînt însă creatori: ei inventează
obiectul și, vorbind despre opere, vorbesc în fond despre ci înșiși" (p. 202).
Manolescu inventînd un nou Maiorescu se inventează pe sine. Cele nouă ca-
pitole ce alcătuiesc volumul Contradicția lui Maiorescu, sînt axate fiecare pe
O idee, dar converg toate, asemenea unor lumini și umbre, la conturarea por-
tretului. Ele își primesc unitatea în funcție de acest obiectiv și Manolescu
este fără îndoială un bun portretist, utilizînd o tehnică	modernă. In definitiv
și artele plastice au evoluat către forme noi cu care	lumea se obișnuiește	;
mai greu. Contradicția lui, în afară de contradicția oricărui critic, așa cum
rezultă nu numai din ultimul capitol, este însă alta. Vorbind despre mitul lui
Eminescu, creat de marele critic, el se întreabă dacă	noul Eminescu desco-
perit de Negoițescu este real sau doar virtual: „Influența lui Maiorescu a	i
făcut, oare, definitiv, iremediabil, din Eminescu, poetul neptunic pe care-1 știm,
sau duhul său ascuns, revelat cu atîta greutate, sc dovedește capabil să suporte,
fără să se destrame, lumina zilei ? Poate exista acest Eminescu plutonic fără
acela neptunic, al lui Maiorescu, așa cum a existat, mai bine de o jumătate
de secol, Eminescu neptunic fără Eminescu plutonic" (p. 250—251). Dar ne în-
trebăm și noi, sîntem îndreptățiți s-o facem chiar de îndoielile criticului, ima-
ginea obișnuită, veche a lui Maiorescu va dispare față de noua înfățișare stabi-
lită de Manolescu. Este acest Maiorescu cel real ori e numai virtual ? Nu cumva
prejudecățile față de Maiorescu sînt asemănătoare acelora privindu-l pe Emi-
58

nescu ? Manolescu a făurit Uri nou Maiorescu sau a descoperit doar o altă
față a aceluiași Maiorescu cunoscut de toți? Va înfrunta el lumina fără să
se destrame ? Un lucru ni se pare cert: încercarea lui Manolescu de a prezenta
un Maiorescu contemporan (vezi și ian Kott, Shakespearc, contemporanul
nostru, în românește de Anca Livescu și Teofil Roii, Eht, 1969) era necesară
peste toate semnele de întrebare, nedumeririle, îndoielile, ignoranța sau maliția
noastră. Opera Ctitorului se află la loc de cinste fi la-ndemînă. indiferent cum
a fost sau cum ni-l închipuim, acesta alcătuiește un unic instrument de lucru
de care nici un critic, prieten sau dușman, apologet sau detractor, nu se
poate dispensa.
N. C1OBANU :
IONEL
TEODOREANU,
VIAȚA
51
OPERA
Cind în 1967 s-a reeditat romanul La Medeleni într-un tiraj de masă
(100.000 exj, abia am găsit cu greutate, intr-un mărunt oraș de provincie, un
exemplar. Anul următor cele trei volume din Opere alese, cuprinzând pe lingă
romanul amintit și Ulița copilăriei, s-au vindul imediat (20.000 ex.). arăfmd
încă o dată primirea călduroasă pe care publicul o face literaturii lui Ionel Teo-
doreanu. Criticul Nicolac Ciobanii care a îngrijit și prefafat ambele ediții vede
în aceasta semnul unei noi cariere, realizată și cu ajutorul selecției timpului.
In volumul său recent. Ionel Teodoreanu, viața și opera, Ed, Minerva, consem-
nează evenimentul: „generațiile noi de cititori (dacă avem în vedere și re-
cordurile de tiraje deja obținute de scriitor în faza redescoperirii sale edito-
riale), oricît ar aparține unui alt timp istoric, cu mentalitățile sale specifice,
nu șovăie în a da cîștig de cauză celor mai umani dintre eroii lui Ionel Teo-
doreanu" (Op. cit. p. 251). Poate criticul arc dreptate deși succesul de librărie
nu este aproape niciodată semnul că ne aflăm în fața unei opere valoroase.
Că este așa probează, în directă legătură cu prima carte a scriitorului, premiile
revistei Ideea Europeană pe anul 1925, premii decernate pe baza hotăririi citi-
torilor „pentru cea mai însemnată carte apărută de la i I 1924 la 1 IV 1925*.
Iată ce au hotărit cititorii acordînd punctajul: Ion Mimdescu, Roșu, galben și
albastru (125 puncte). Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei (39), Liviu Rebreanu,
Pădurea spinzuraților (37). Ion Pillat, Satul meu (23), Brătescu-Voinești, Rătă-
ciri (22), M. Sadoveanu, Venea o moară pe Șiret (21), Adrian Maniu, Lîngă
pămînt, (20). 1. M. RUdef, Poezii (17), Emanoil Bucuța, (Legătura roșie (13),
Mușoiu, Marieta (S), Sadoveanu, Oameni din lună (7), Camil Petrescu, Suflete
tari (6), Ion Agîrbiceanu, Dezamăgire (5), G. Brăescu. Schițe vesele (5J, N.
Davidescu, Conservator ct Comp. (5), Horia Furtună, Făt Frumos (5). Lucian
Blaga, în marea trecere (4), Camil Baltazar, Reculegeri (3), Decalajul între
cartea lui Mimdescu de o valoare îndoielnică și Ulița copilăriei, Pădurea spîn-
zuraților, Venea o moară pe Șiret, Lîngă pămînt. Suflete tari sau In marea
trecere e prea mare ca să mat fie nevoie de un comentar. N. Ciobanu este
de altfel destul de prudent, ediția de Opere alese propunîndu-și să mai repună
în circulație, din întinsa operă a scriitorului, doar Tumul Milenei, Bal mascat,
59

Lorelei, Anca lui Noe, Prăvale Baba, în casa bunicilor, întoarcere în timp, Masa
umbrelor, poemele La porțile nopții* lucrări asupra cărora și insistă în mono-
grafia sa deși criteriul selectiv este discutabil.
Cititorul Medelenilor s-ar aștepta, cel puțin pe baza datelor din ultimul
volum in care eroul principal se hotărăște să scrie romanul făcînd din loca-
litatea ce-i dă titlul un mit, ca viața lui Ionel Teodoreanu să fi fost tot atît
de spectaculoasă ca a lui Dan Delcanu. Poate viața scriitorului nu a fost chiar
atît de săracă in evenimente precum ne-o prezintă cu exces de prudență Nicolae
Ciobanu, E de altfel foarte greu a scrie, despre un autor contemporan la așa
de puțin timp după moarte. Polemica în jurul scrisorilor și „intimităților fa-
miliare" ale lui Lucian Biaga e una din dovezi. In cazul lui Ionel Teodoreanu
există și alt inconvenient legat de așa zisa lui „memorialistică". Cărțile în casa
bunicilor, întoarcere în timp și Masa umbrelor sînt mai mult literatură și
ficțiunea substituie adevărul, idealizează faptele crude. De aceea credem nu se
poate pune mare preț pe ele în reconstituirea unei vieți. Nicolae Ciobanu
pare-se nici n a voit să insiste prea mult asupra vieții scriitorului.
După citeva disocieri subliniate între viață și operă, scopul lucrări este mai
mult o trecere în revistă a unor evenimente exterioare necesare portretului inte-
rior, singurul ce-l interesează, Cu toate reținerile explicabile și scopul amintit, aflăm
prea puține lucruri asupra formării intelectuale, legată firește și de atmosfera
familiară și mediul ieșim care au contribuit ta dezvoltarea în sinul aceleași
familii a două personalități artistice atît de diferite ca cei doi frați Teodoreanu.
Criticul insistă asupra unui mecanism psihologic consemnat în cărțile de „me-
morialistică" și care ar explica intr-o oarecare măsură și adolescența prelungită
a lui Ionel Teodoreanu: „Poate că cea mai dc Scamă observație de ordinul
biografiei spirituale, pc care o sugerează cele trei cărți citate, constă în neîn-
trerupta preocupare a memorialistului de a-și revendica procesul dc formare și
definire a personalității umane și artistice prin trimiteri revelatorii la datele
coabitudinii cu bunicii" (p. 32). Chiar dacă bunicii au avut rolul pe care scrii-
torul li-l atribuie este de reținut faptul că amintirea lor îl va urmări pe scriitor
iar întîmplările petrecute în casa lor vor constitui subiecte de literatură dintre
cele mai valoroase. Aș înclina să cred însă că „firea" scriitorului a contribuit
în mai mare măsură decît bunicii care asupra lui Păstorel nu au avut nici o
influență. Structura sa interioară deci, ușurința de a scrie, tendința superficială
de a sc „copilări" par a fi coordonatele mai probabile pe care s-a desfășurat,
așa explictndu-se și faptul că a rămas străin în bună măsură de ideologia re-
vistei în care a debutat, că nu a ținut seamă de observațiile ce i s-au făcut și
mai grav că a fost lipsit de o viziune proprie asupra romanului, cele citeva
trimiteri în interviuri și în articolele publicate în Universul literar analizate de
Dinu Pillat în Dileme de creație ale comunalul, Mozaic istoric-literar, Epl, 1969,
(p. 7), fiind mult prea neînsemnate. De altfel criticul insistă asupra acestui
punct justificînd oarecum linia sinuoasă a creației lui Teodoreanu. Dar el își
bazează considerațiile mai mult pc analiza literară a operei conținînd implicit
anumite reflexii în legătură cu procesul de creație. Sînt de reținut în acest
sens anumite idei interesante, anticipative chiar în capitolul Taina dimineții e
în noi, din Tudor Ceaur Alcaz, volumul II: „Cred că în fond romanul nu c
decît biografia posibilului. Sc afirmă că romancierii trebuie să observe viața. Da.
Numai că altfel dccit se crede. Să observe nu cc a făcut viața: asta aparține
Istoriei. Să observe ce n-a făcut viața, liberîndu-i vîrtualitățile". Din păcate
scriitorul nu este consecvent și teoretizarea oricîf de interesantă ar fi rămîne
fără acoperire în opera ce-și urmează nestingherită drumul ei în conformitate
cu revărsările lirice și lipsa oricărui control critic.
Exegeza lui Nicolae Ciobanu se duce în jurul conceptului „medeleni sm“.
E un punct de vedere pe care încearcă să-l justifice și argumenteze; Dar dacă
înțelegem prin el o viziune estetico-etică (p. 107), metaforă simbol, implicînd
„sensurile ce izvorîsc dintr-un anume mod dc a privi viața în determinările
ei etern umane și totodată concret istorice" fp. 128), fuziune dintre copilărie și
adolescență ca permanențe umane și stabilitatea relativă a unei pături sociale,
condifionîndu-se reciproc (p. 134), „joc sublim, mistificator" (p. 156), ideal de
viață (p. 163), concept ce sparge cadrele etico-sociale fiind asimilat valorilor
60
etern-umane (p. 171), Univers deosebit (p. 168), „soluție de viață, eden exclusiv
ți efemer al copilăriei*1 (p, 224), „Viziune idilică elevată, dc structură (p. 229)
ți raportăm toate operele scriitorului plasîndude pe scara valorilor în funcție
de apropierea sau depărtarep de el, atunci romane ca Tumul Milenei, Golia,
Fata din Zlataust rdmîn în afara schemei. Criticul a sesizat faptul că „iluzia
conceptului „medelcnist" raportat la zonele grave, acute ale existenței l-a părăsit
simțitor pe romancier* (p. 224), Observația se face in legătură cu Arca lui Noe
dar este valabilă ți pentru alte romane. Dacă însă reducem conceptul, destul de
larg de altfel după cum am văzut, doar la condiționarea dintre o anume per-
manență individuală fi stabilitatea colectivă, chiar relativă, atunci riscăm o
schematizare cu repercursiuni destul de grave; imposibilitatea reținerii din
opera lui Teodoreanu a altor lucrări ce artisticește nu justifică acest concept.
In acest caz nici din „capodopera" La Medeleni, tun o numește criticul, nu re-
zistă tot. Conceptul în toată puritatea lui nu este justificat decît de primul
volum în celelalte două degradindu-se, Nu e de mirare deci că un G. Călinescu
nu consideră valabil din opera lui Teodoreanu decît primul volum al Medele-
nilor și Ulița copilăriei care-l anunță. Sigur, judecata criticului este aspră dar
în bună măsură întemeiată.
Nicolae Ciobanu insistă, pe urmele lui Ibrăileanu, că nu se pot despărți
volumele trilogiei așa cum s-a încercat (voi. I. Copilăria, II. Adolescența, III.
Tinerețea), totuși atunci cînd le analizează lot așa le consideră vorbind de
„relativa lor autonomie” (p. 127). Nu am înțeles insistența cu care se combate
detașarea primului volum ca fiind socotit romanul copilăriei. Valoarea roma-
nului nu scade judecat în relativa lui autonomie, după cum nu crește nici privit
in ansamblul trilogiei. De altfel. însuși criticul recunoaște că este cel mai reușit
dintre cele trei volume. Al doilea „privit in independența sa relativă este roma-
nul adolescenței" (p. 154) și „nu i sc pot imputa decît unele lungimi excesive
și unele alunecări in melodrama lacrimogenă" (p. 162). Volumul trei confrun-
tind medelenismul cu istoria este „extre înde inegal” (p. 168) vorbind apoi
despre „gust literar destul de dubios", amănunte senzaționale, imixtiunea licen-
țtozitaților ți obscenităților de-a dreptul supărătoare" (p. 169), ceea ce să recu-
noaștem e totuși prea mult pentru o „capodoperă". La Medeleni rămtne cu
toate aceste scăderi cel mai izbutit dintre romanele lui Ionel Teodoreanu. Lipsa
conștiinței artistice e vădită insă și aici. Asupra acestei probleme ar fi fost de
dorit să insiste criticul. Modul de a lucra al scriitorului poate lămuri în bnnă
măsură eșecurile. Ușurința de a scrie s-a dovedit în cazul lui Teodoreanu o
slăbiciune. Furat de inventivitatea facilă, grăbit să publice, lipsit de autocon-
trol, multe din paginile lui ne par azi penibile, ca să nu mai vorbim de sărăcia
fondului de idei.
In privința criteriului valoric după care au fost alese cărțile ce urmează
să fie publicate trebuie să menționăm că romanele Golia, Fata din Zlataust,
Fundacul Varlamului, cu toate inegalitățile denunțate, nu par a fi mai prejos
decît Bal mascat, Pravale baba sau Lorelei. Dimpotrivă, virtuțile primelor vo-
lume a celor două citate la început ar justifica republicarea.
In general, Nicolae Ciobanu este prudent în afirmații, intemeindu-și jude-
cățile de valoare pe o minuțioasă analiză. Chiar dacă uneori intervine și gustul.
Opera lui Teodoreanu este ispititoare: sînt multe pagini ce fură cititorul iar
tendința lui de a se .copilări" împreună cu autorul este greu de stăvilit. Pe
lingă aceasta „structurile stilului medelcnist" cărora criticul le acordă un sub-
stanțial capitol sporesc „vraja" unor întîmplări care, oricum le-am privi, țin și
de copilăria noastră pierdută.
Cartea lui Nicolae Ciobanu despre Teodoreanu este o bună introducere în
opera acestuia privită în strînsă legătură cu viața ce a determinat-o. Rezer-
vele, explicațiilor unor concepte centrale în înțelegerea atitor stufoase romane,
trimiterile interesante, eforturile disociative, reliefarea ficțiunilor ideale și a li-
rismului, uneori chiar entuziasmul izvorît din nostalgia după formele pure, ge-
nuine, existente în unele scrieri, justifică repunerea în circulație a acestui ine-
gal Scriitor căruia Rebreanu îi mulțumește „pentru toate paginile pc care le-a
scris și pe care le-am citit cu atît mai mare plăcere cu cît cu nu le-aș fi putut
scrie niciodată” O mărturisiră pe care Nicolae Ciobanu a reținut-o și pe zare
poale o mai pot subscrie astăzi și alții.
ION MAXIM
61
ION DUMITRU TEODORESCU :
ȚIPĂTUL
DE
NUNTĂ
AL
PĂUNULUI
Șocheazi, în prințul rînd, în romanul lui I. D. Teodorescu stilul. Fratele sînt
ample. îndesate, umflate de subordonate de tot felul, ori de propoziții juxtapuse,
de coordonate copulative ori disjunctive ori adversative, adică aparținînd acelei
spefe care îl nenorocește pe cititorul comod, și nu de puține ori îl irită pe critic, mai
ales că în afara acelui păcătos „da" autorul ciuntește articolele, mîntncă predi-
catele, ori subiectele, înghesuie dialoguri printre monoloage, cu cel mai nonșalant
aer din lume. Intîi fertcifi înaintea acestei proze ar fi grămăticii, pentru care
romanul lui I. D. Teodorescu trebuie să fie mană cerească, fiindcă unde ar mai
găsi, în proza contemporană, delicatese de felul acesteia; „Numai că pe ca no
ajutau mîinile, picioarele, întreagă nu sc putea ajuta, pc cc punea mina scăpa,
spărgea, rupea: apuca prea tare lucrul fragil, ca într-o crispare a degetelor, și
cînd nu mai rămîneau decît cioburi de disperare din lucrul acela, sc repezea la
următorul, pc care avea dc gînd să-l cruțe, să-l spele, să-l șteargă ori cc să-i
mai facă j— numai că lucrul acela — pahar, farfurie, cană etc. — ca un făcut
aluneca din strinsoarea prea slabă, prea cu grijă a degetelor, așa că atunci cînd
veni de unde fusese dus toată dimineața și toată ziua, și cînd văzu dezastrul
zise „Toanto" și se apucă să adune cioburile, și-n a doua zi cumpără două far-
furii dc cositor și două furculițe cositorite și se ruină cumpărindu-i un vas
indecis între oală și cratiță și-i puse toate astea în brațe și zise „Cred că p-astea
no să le mai faci zob", da ea, mereu îndărătnică, îl privi furioasă cu ochii ci
peste care părea că bata vîntu și face vălurele, și ieși fără vorbă, străbătu
curtea și zvîrli toate darurile în fîntînă, și se întoarse acum calmată, da tot
îndărătnică" etc, fraza continuă. Și fraza aceasta nu e aleasă de noi în mod
special, căci de fraze de tipul celei citate, dăm aproape la fiecare pagină; dacă
am căuta concordanta timpurilor, raportul dintre evocare fi introspecția psiho-
logică, alternanța prezentului evocării cu acela al amintirii, intersectarea datelor
oferite de memorie cu acelea pe care le pune in față desfășurarea narațiunii
în prezent, id est, toate acele elemente care ar alcătui alfabetul epicului modern
(și pentru care un Radu Petrescu era decretat modern de cineva) am găsi în
I. D. Teodorescu un adept al canoanelor romanului modern, ghicind, în același
timp, o spaimă secretă de dezordinea oferită de aceste canoane. Poate că din
această spaimă vin nenumăratele precizări, setea aproape absurdă de concret,
de teren ferm. Căci, ce sînt aceste nesftrșite propoziții decît ancore nenumărate
aruncate în concret, în spațiul care neagă indefinisabilul ?
dcejta este paradoxul ți originalitatea acestui roman: acest conflict perma-
nent între formulă ți realizare. Romanul este acela al memoriei: un rănit
suferind de amnezie iți recîțtigă lumea amintirilor. în război. Martin, așa se
cheamă eroul central, și-a pierdut memoria. Eroul în stadiul animalic,
e aruncat în golurile ființei. Memoria revine concentric, primele „amintiri" fiind
acelea ale somnului, ale totalei inconștiente, ale perioadei următoare acciden-
tului. Prozatorul îl așează în mijlocul unui sat, a unui grup de tip tribal. Caval-
cade, treceri de oameni și animale. „Somnul", prima parte a romanului, este
desprinderea de starea de animalitate ți prezența fabuloasă este aceea a cîinelui,
însoțitorul lui Martin, ucis de ceilalți, de oamenii satului, coalizați împotriva
animalului. Prima parte ar fi aceea a instinctelor, a dezlănțuirii lor. Autorul
62
poematizează; „Toate acestea și altele încă, vor rămîne ascunse, nespuse, nești-
ute. Iar ceea ce va relata bărbatul mai tîrziu, ce i va spune el doamnei Mai,
nu va fi decît umbră și decît legendă, și decît mit: mitul propriei sale vieți,
frustată, claustrată doi ani, bob dc nisip desprins dintre milioanele de boabe dc
nisip ale Oceanului și ajuns din întimplare în pîntcc de scoică.
Dincolo de frazele prelungi, avem, in față așadar, viziuni poetice, poeme în
proză, versete; ca și al;i confrați de generație, I. D.Teodorescu iubește super-
lativele, cu mențiunea cu suflul poematic, intermitent, al evocării, îi servește
spre a defini o lume a arhaicului, a tribului, a gintei, a instinctului devenit, prin
filtrele rațiunii, dragoste.
Țipătul dc nuntă al păunului este romanul recuperării unor amintiri. Nu ne
aflăm „în căutarea timpului pierdut" (a devenit un tic al criticii trimiterea per-
manentă la Proust în cazul fiecăreia dintre cărțile a cărui erou principal e
memoria) ci în fața reconstruirii, din diverse unghiuri, a unei biografii. Iar
această biografie se completează cu altele: cu a doamnei Mai, prietenă, amantă
sau sofie — și cu a Păunicăi: fiecare dintre aceste biografii are ca fundal o
stepă, o mare ori cel puțin un fluviu, un tărîm al sălbăticiei, o pustietate în
care trebuie să existe barbari, lată basmul obîrșiilor doamnei Mai, spus de
Pantazi: „Căci trebuie să-ți închipui, domnule, un popor barbar, sau numai o
hoardă străbătînd deșertul (...) în căutarea prăzii (...) și-acu totul potolit,
focurile stinse, murite, toți dormind sub corturile semețe dc brocard și mătăsuri,
numai aici la marginea taberei o umbră se strecoară printre cai și clini, și
iat-o cum înaintează, fantomatică, ușoară ca-n vis, ea însăși vis..." Umbra e,
bineînfeles, femeia, sau mai bine Femeia, cea mult visată, presimțită, ca în
Craii,,. lui Matei Caragiale, cu deosebirea că gradul de noblețe, îi e dat la
I. D. Teodor eseu nu de blazon, ci de apartenența la hoardă. Ieșită din legendă,
trecută în lumea comună, doamna Mai {adolescentă, cu revelafia brutală a
sexualității) bolește („Toată vara aceea fu bolnavă, cădea dintr-un leșin in altul,
da fu intr-un fel perioada cea mai frumoasă din viața ei). Instalîndu-se în boală,
doamna Mai e fericită, are viziuni suave (amintirile propriului ei corp — comen-
tează prozatorul). Îndrăgostită de pictor — Martin e pictor — doamna Mat se
plimbă pe plajă, urcă la far; în chip de cor antic, îi însoțește „gura lumii",
ceilalți, ^t< loc ritualuri păgtne, și o lectură atentă ar descoperi, la intervale
egale, semnificația ale sacrificării. In prima parte, e ucis clinele uriaș cu care
se plimbă Martin. Cineva e ucis mereu de ceilalți, fiindcă ceilalți sînt agresivii,
aparțin unei spețe, inconștient ucigașe: „Avea aripile întinse, dar cînd își lua
avînt, ele năvăliră și-o prinseră. Sc zbătu și-o scăpară. Pluti deasupra lor, iar
dedesubt curgea fluviul (...) și ea încetă să sc zbată in brațele lor".
In partea a treia eroina e Păunica, tot eroină a fluviului (se imbăiază,
ritual, între sălcii, urmărită de un „eunuc". Dacă o nebună o violentează pe
doamna Mai provocîndu-i îndelungata letargie, în partea a III-a, nunta Păunicăi
se desfășoară cu implicarea supliciilor „nebuniei", grotești, desigur: ...și-n mijloc
joacă nebuna cu cămașa ori ce era însingurată pc șolduri (...) (Zorile vin zori-
le, strigau nuntașii lovind-o cu bulgări de pămint) sc lăsă în genunchi, dar ci
o ridicară, o duseră lingă fîntînă și turnară apă peste ea..." Soțul Păunicăi e
rănit pe front. Păunica rămîne singură, își îngrijește furibund animatele, apoi
pleacă pe front, se iubește cu soldații (ea însăși intr-o groapă de obuz, din stepă,
și pe buza gropii — soldații). Sexualitatea e deci animalică aici, Păunica aparți-
nlnd naturii acesteia care înseamnă fluviu și stepă, singurătatea ei fiind compli-
nită de revanșe colosale, împotriva naturii, după cum singurătatea doamnei Mai
vis romantic, elevație pură, suportă atacurile brutale ale celorlalți. In spatele
eroilor se află urmele războiului, și lumea aceasta, dezaxată de război, trăiește
paroxistic. Somnul ființei e punct de plecare (prima parte a romanului se cheamă
Somnul, personajele dorm, starea de somn trăind-o mereu colectivitățile prin
care trec eroii) memoria selectează nopțile, legendele povestite de Pantazi își
aleg, ca timp, noaptea.
Și dacă amintirile lui Martin sînt recîștigate, prin sacrificiile celorlalți, e
firesc ca odată recuperat eroul, doamna mai să dispară, încheindu-și rosturile.
Pentru a putea fi excepțional, romanul acesta ar fi avut nevoie de simplu 1
late. Piirtmd pe umeri' ammtîreâ literaturii' fauT^nertene, I. D.Teodorescu este I
în „Țipătul de nuntă al păunului" hh scriitor care poate supotta o prelungă f
exegează. Este acesta, credem semnul maturității depline.
63
ALEXANDRU GEORGE:
SIMPLE
ÎNTÎMPLĂRI
CU SENSUL
ÎN URMĂ*)
Surprinzătoare e asemănarea cărții acestuia cu „Dicționarul onomastic" at lui
Mircea Horia Simionescu, și e curios cum nu s-a observat acest lucru. Plictiseala
enormă (de literatură) faceți aici subiectul cărții. Din înalt, literatura e disprețuită,
banalizată, știut fiind că atîta proză există incit orice încercare de a începe ceva
nou, e, pe jumătate, destinată eșecului. Autorul își datează nuvelele (1964!) ți
gestul publicării lor seamănă, aproape a concesie făcută totuși literalilor și li-
teraturii, speță prolifică și infamă, produsul unui spirit mizer. Și iată titlurile
acestor „simple intîmplări" 1 După douăzeci de ani. Dureri înăbușite, Philemon și
Bancis, în căutarea timpului pierdut, Visul unor nopți dc vară. Adio ! etc. De
la antici la moderni, titlurile iubite sau hulite îi dau pirlejul autorului să diva-
gheze pe o temă sau pe alta emijind aforisme (pe jumătate serios) parabole,
jucindu-se cu personajele, dar într-un stil impecabil, de un mare rafinament.
Mottou-rile sînt luate de peste tot, dar cu deoesbire din texte mai rare: căci
nici o nuvelă nu scapă fără motto. tn sensul larg al cuvîntului, AI, George, face
parte dintre aceia care își dau silința să restabilească sensul clasic at literaturii,
armonia, echilibrul ei. Căci aspirația este a unuia care pune ordine în litere,
desființind harababura, organizind; intre ironie, maliție și seriozitate, nuvelele
au o didactică a lor (sensul), un substrat moralizator (chiar anapoda). Printre
eroii tui Al. George un loc de cinste îl ocupă profesorul, ființă impunătoare,
ștăpîn al tainelor lumii (naratorul ocupînd funcția de discipol perseverent,
intimidat de prestanța magistrului) și cărțile. Conflictul se produce între viața
de bibliotecă, cea gîndită conform romanului sentimental și cea adevărată, dură,
nesentimentală, anarhică. In prima, ar fi stăpînă legea, în a doua, eroarea
(„întîmplarea"), soață paradoxală și comediei. Dacă Profesorul, e, de regulă
logicianul, învăcelul aparține, după consumarea experienței, celor din stirpea
lui Montaigne.
Din altă perspectivă, prozele acestea ar fi „comentarii ironice" ale literatu-
rii consacrate, aproape eseuri despre fericire, dragoste, moarte, sau, mai exact,
despre un stil dc a trăi. Cheia volumului ar fi „Stilul nu mai e omul" cu un
motto din Leon Bloy: „Splendoarea stilului nu este un lux, este o necesitate".
Ironia la adresa livrescului e aici formidabilă; eroul c vinar de vicisitudini
fiindcă scrie „fără Stil", devine contabil fiindcă cifrele nu cer „stil" și e iubit de
de o Doamnă însușindu-și scrisorile unui adorator „cu stil". Modelul primitiv ar
fi Caragiale, cel din schițe, proza lui Al. George aparținînd, în ultimă instanță
unei foarte moderne literaturi. Ca și Dicționarul ... lui Mircea Horia Simionescu,
CORNEL UNGUREANU
•> Asupri acestei cârti vom reveni intr-un comentariu consacrat „Mnrclul AtU*
64
MIRCEA ȘERBANESCU:
PRIVIND
CINEMATOGRAFIC
In evolufia prozei lui Mircea Șerbănescu, actualul volum, care reia tehnica
genului scurt, poate avea importanta unei reîntoarceri la vechea disponibilitate
de a experimenta modalități noi de creație fără constrtngerea unei tematici
prestabilite, fără corsetul unei scheme sirguincos șl raționai respectate. Proza-
torul a cărui proză de debut făgăduia îndrăznețe aventuri imaginare în contu-
rarea structurii psihologice a personajelor sale, în anii maturității, pe măsură
ce își însușea tehnica muncii și construcției literare, devenise un cuminte și
sfios descriitor de psihologii banale, inevitabil reduse ta reacții plate, în ciuda
unor foarte clare idei etice pe care le reprezenta. Preocuparea de a demonstra
anumite virtuți sociale, limita desfășurarea pe plan artistic, cunoașterea sa
creatoare, da o factură didactică scrierilor lui Mirata Șerbănescu, îi diminua
capacitatea de a dezvălui realul în imaginile plurivoce ale creației epice, înflu-
iențîndu-î chiar însușirile stilistice.
Rămas fidel unor motive lirice pe cale le regăsim și în actualul volum
Mircea Șerbănescu și-a dezvoltat personalitatea de scriitor în ispititoarea înde-
letnicire de a se sluji de cuvinte șt de a se lăsa încînlat de ele, fapt ușor de
observat, de exemplu, și în afegorra Pe țărm și în larg 5a» în Scrisoarea de
recomandație din acest volum. Totuși Privind cinematografic, prin titlul său
chiar, mărturisește nevoia internă a scriitorului de a surprinde aspectele vieții
moderne, nu numai în cuvinte, ci ți alături de ele. Realitatea este încărcată
de semnificații care pot rămîne nesesizate, dar, văzută în secvențe, seninifica-
(ile revelează o adîncime și un farmec de artă tulburător pentru puterea de
cunoaștere — neidentificabilă bineînțeles cu gîndirca rațională. Piesa de rezis-
tență a volumului este, fără îndoială. Fum, un poem in proză în care meta-
morfoza imaginilor unei mîini de fumător potențează grația lirică a descrierii,
fără să recurgă la procedeul hibrid al alegoriei. Fiecare notație dă stilului su-
plețea unei eliberări de cuvinte dar na ți de sugestia percepțiilor; ,,O mină
nemișcată, O țigară care fumează, Lingurița care scoate clinchete de satisfacție"
Citatul desprins din context nu transmite destul fiorul unui meșteșugit film de scurt
metraj, în care imaginile urmăresc gradat tensiunea lirică a unei existențe
umane sugerînd drama caducității, la fel de subtil cum a știut reproduce seni-
nătatea unui savuros confort familiar unde ne este evocată o pasiune discretă
și: „alături căldura moale a ceștii de cafea, răcoarea promițătoare a paharului
cu apă, aburit. Pc urmă promisiunea unui ritual: trupul alb al zahărului
dezghiochiat din ambalajul de hîrtie, lingurița cufundată și mișcată cu volup-
toase clinchete dc satisfacție, apoi țigara".
Simbolurile folosite cu rafinată conturare a amănuntului concret creată
o undă de poezie fi vieții, ca și personalicările lipsite aici de orice ostentație
a literaturizării.
Genul scurt de proză — fără să pretindă vibrația poemului, așa cum ne-au
obișnuit în proză marii poeți — nu se poate dispensa de un ton afectiv spe-
cific autorului, deși uneori acesta este conștient sau inconștient camuflat la pro-
zatorii moderni. M. Șerbănescu are un asemenea ton, mai ales atunci cînd nu
recidivează în perorații de obstinată prolixitate alegorică (Pe țărm și în larg,
Asimetrie), sau în parabole moralizatoare cu naiid/atea din Scrisoarea dc reco-
mandație și Un geamantan încă deschis, tributare încă schematismului. Schițele
cele mai scurte ale volumului sînt și cele mai realizate, probabil fiindcă nevoia
lor de concentrare maximă îl face pe autor să folosească mai puține cuvinte,
deci să recurgă la alte procedee de exprimare. Poate fiindcă Mircea Șerbănescu
are idei foarte sugestive pentru a aduce întotdeauna un factor indit cerut de
schiță (Cotidiană, Norocul, A fi slab a fi puternic).
5	— Oriiont
Motivele „lirice" care se pot urmări de-a lungul carierei scriitoricești a pro-
zatorului timișorean, mai ales în atitudinea sa față de femeie și de copii, se
regăsesc și îndeamnă pe cititor la o reflecție etică legată de condițiile de viață
ale actualității, ceea ce în niciun caz mm poate micșora valoarea epică a schi-
țelor și nuvelelor lui Mircea Șerbănescu. In Cerc închis, într-un mod mai puțin
cinematografic, se exprimă drama unei femei care nu știe să lupte pentru a-și
afirma o personalitate afectivă, dar nici nu vrea să renunțe la onestitate. E un
„cerc închis" universul îngust al prejudecăților mic burgheze în noile relații
sociale ce dau femeii posibilităfi noi de afirmare a castității, chiar dacă,
nefolosindu-le, ea rămine victimă.
Subiectul povestirii este actual. în ciuda «nor fenomene de exibiționism
al moravurilor. Personajul Mirela este tipic pentru o anumită categorie de
femei din societatea noastră, chiar dacă nu-l mai întîlnim oglindi! în literatură
sau dacă pare un caz „perimat". Psihologia ei este deplin veridică — și totuși
nuvela nu mi se pare deplin realizată. De ce ? Nu banalitatea individualității
psihice a personajului și nici vreun viciu de compoziție ar obosi interesul citi-
torului sau simpatia lui, ci naivitatea convențională cu care e urmărită dezvă-
luirea secretului intim, bănuit de cititor, fiindcă autorul face aluzii dese și
inutile, de oricîte ori se analizează comportările personajului. Tratată mai
,,cinematografic", narațiurenea ar fi avut de cîstigat în primul rînd în contu-
rarea psihologică a Miretei, care nu trebuia „analizată" îh gîndwriîe sale pre-
supuse și nu mai era nevoie să se folosească expresiile cele mai simpliste.
In arta povestirii de altfel nu interesează schema psihică redată prin expresiile
Stereotipice ce „ascund" realul, ÎI bagatelizează prin clișeul lingvistic. In fine,
într-un scenariu cinematografic, personajele fantomă care nu apar direct în
acțiune nici nu există, deci autorul ar fi renunțat la „misteriosul" Radu Șeican.
Nimeni n-avea de ce să-l regrete.
In problema relațiilor dintre generații, Mircea Șerbănescu se transpune
ușor și cu simpatie în mentalitatea tineretului, atribuindu-i acestuia principiali-
tarea etică mai puțin frecventă vtrsticilor, subiectivi și sentimentali, dar în
genere binevoitori. E firesc deci ca nici un conflict să nu ajungă la accente
dramatice. Rezistența la nou e accidentală și comică în procesul de adaptare
al bătrînilor fAscuifîndu-l pe tata), defectele acestora sînt sesizate, cu înțe-
lepciune, de cei tineri, capabili să găsească o punte afectivă de prețuire gene-
roasă (Privind cinematografic), amoruî propriu al demnității juvenile fiind de
cele mai multe ori învins de atașament și datorie (Un geamantan încă deschis)
sau prevăzător și circumspect, dar intransigent (Scriioarea de reeomandafie).
Aria fantasticului în proza lui Mircea Șerbănescu nici de astădată nu de-
pășește limita etică a psihologiei umane (Povestea celui care plătește) deși
scriitorul pare dispus să investigheze resorturile intime ale virtualităților ma-
lefice. Analiza psihologică folosește un stil discursiv, pigmentat cu secvențe
anecdotice demonstrative, din care se degajă o impresie de ușoară prețiozitate,
o anumită grijă de corectitudine gramaticală, ceea ce, firește, e impropriu unui
stil „cinematografic".
Volumul acesta nu epuizează direcția căutărilor creatoare ale lui M. Șer-
bănescu, dar ilustrează varietatea lor. Prozatortd e activ descoperitor de surse
și procedee noi de cunoaștere a sufletului uman și de realizări literare re-
marcabile, chiar dacă uneori el recurge la stilul publicistic, al comentariilor
excesive și abstracte. Faptul că noile scrieri experimentează modalități inedite,
fără să renunțe la cele încercate încă în adolescență, dă perspective încurajatoare
unui talent matur care s-a manifestat cu succes atît în genul scurt, cît și în
roman ji în reportajul literar. Modalitatea cinematografică a narării, de care
Mircea Șerbănescu se apropie cu un stil încă nedeplin adecvat, are virtuți de
acomodare unui anumit ritm de existență citadină, unei psihologii moderne
pentru care înclinația scriitorului s-a dovedit întotdeauna receptivă.
NICOLAE ȚIRIOI
66
MIRCEAȘERBĂNESCU
MISTERUL
MAURIAC
comentarii
critice
*
Multă vreme nu miam puiuț explica neliniștitoare» senzație de fascinație
pc care o încercam orideefteori întilneam numele tui Francois Mauriac și lumea
operelor sale; vestea plecării iui definitive m-a făcut să iau totul de la capăt,
tot ce aveam eu despre marele scriitor francez, care in curînd ar fi fost să fie
sărbătorit pentru cei 85 de ani cc urma să-i atingă. In scurtă vreme am găsit
răspunsul la întrebarea care — latent — mă preocupa de aiita vreme ; acum,
știu că mă fascina, subteran și tulburător, ochiul său viu, luminos ca o rază
penetrantă, așa cum 11 aveam prezent In citeva fotografii, întruna fiind împre-
ună cu fiu! său Clau.dc, cl însuși scriitor, eseist și publicist străludt. înlr-acesta
ochiul său e puternic și cutezător, dumirind categoric — prin lumină și inteli-
gentă — un profil bine marcat, tăiat în linii viguroase, bărbătești. M-a săgetat cu
atît mai mult cu cit imaginea țărînei care-l acoperă acum și pentru totdeauna
mă stăpînea,
Mcrgînd mai departe, pc drumurile din landă și printre oamenii acelei
părți a operei lui tradusă in românește („Un cuib de vipere", „Thcrd.țe Desquey-
roux", „Genitrix", „Misterul Frontenac") m-am simțit călăuzit — foartc concret,
și foarte miraculos în același timp — de ochiul lui care m-a tulburat ani în șir.
Călăuza aceasta neașteptată, convingătoare pentru mine și dincolo de cuvintele
Operei literare. reliefa parcă mai pregnant geografia specifică a cîmpiei dezo-
lante, a pădurilor care din cînd în cînd se aprind, a așezărilor izolate în care
destine omenești, împietrite în tradiții și obiceiuri distanțate anacronic de
contemporaneitate, încearcă zadarnic să sc miște într-o direcție nonă, virtual
interzisă, oricind posibilă, dar oriîncotro zăgăzuită.
Acestei lumi apăsătoare trebuie să i te supui. Omul îl stin jenește în mișcări
pe semenul său. Aproape simți aevea închisoarea spirituală din. care evadarea
este imposibilă. Orice încercare în acest sens este sortită eșecului. Nici măcar o
fisură nu se poate produce în zidul milenar, indiferent de puterea loviturilor
care se dau; dimpotrivă, forța de lovire sc repercutează tot asupra celui ce-a
inițiat-o și a pttso în aplicare. Ea revine necruțătoare și cade cu o forță distru-
gătoare. așa cum i se întîmplă Thtresc-i, împinsă pînă dincolo de limitele despe-
rării dc monotonia, singurătatea, dc legile necruțătoare care tot timpul îi apasă
ființa ca niște lanțuri nespus de grele. Aceleași legi pe care Ic notează și scriitorul
în legătură cu o excursie în adolescență, făcută m altă parte decît în ținutul
natal; aceasta (Excursia în altă regiune) „contravenea legii familiei, care dicta
ca atunci cînd ai onoarea și fericirea dc a poseda pămînt la țară, să-ți petreci
vacanțele acolo ..."
Monotonia naturii și inchîslrarca oamenilor sub puterea proprietății funci-
are și a convențiilor sociale fac imposibilă orice armonizare cu lumea înconjură-
toare, cu alte ritmuri ale lumii în necontenit progres, și încercările unor
sensibilități mai receptive de a evada devine dc fapt o luptă trudnică, angajind
substanțial potențialul uman aproape la proporțiile eforturilor lui Sisif. E o
luptă cu himere ; proprietatea, familia, ierarhia averilor, izolarea, tăcerea. Totul
subjugă, apasă, obligă la o înaintare intr-un singur sens, pc unicul făgaș posibil,
unul și același, imposibil de schimbat sau dc deviat. Redus la foarte puțin, omul
67

trebuie să renunțe, să lapcdc dc la sine, să dea și să dăruie — chiar sub imperiul
silniciei. Ochiul scriitorului urmărește ca o rază Rontgen destinul dc un tragism
zguduitor al lui Xavier Frontenac, silit să-și trăiască propria viață în ascuns,
mereu disimulînd și jucind un teatru grotesc.
Felul în care este făcut turul dc orizont al marelui mister Frontenac,
ii determină pe cititor să se infioare de posibila închistare a valorilor omenești
sub asemenea rigori misterioase, tiranice, în numele indiferent cărui zeu
— Familia, Moștenirea, Convențiile, Religia. Unchiul Xavier sc sacrifică pc sine
în tăcere, fără un geamăt dc durere, fără un strigăt dc protest. El este cu atît
mai uman, cu cît nu renunță totuși la dragostea sa, sau la ceea ce socotește a
fi dragostea sa, incercînd să obțină cel puțin iluzia libertății de a opta pentru
propria fericire. El rămîne pînă la capăt același, „rob al prejudecăților, al
obsesiilor, incapabil să revină asupra unei opinii primite o dată pentru totdea-
una dc la părinții săi, respectînd cu sfințenie ordinea stabilită dc ei, și totuși
atit de departe de viața simplă și firească..."; acesta c unchiul Xavier, de la
început și pînă la sfîrșit victimă, cxemplificînd o dată mai mult suferința ome-
nească, arie de preocupări pentru marele scriitor.
Franțois Mauriac aparține lumii contemporane, și prin limpezimi, și prin
mistere; el a cunoscut profund frămintările acestei huni a secolului XX. le-a
trăit din plin, ncprcgctînd să sc avinte in vîrteju! lor primejdios atunci cînd a
fost nevoie. în istoria spirituală a Franței din această epocă numele lui se
constituc ca o prezență proeminentă. Laurii Premiului Nobel /I952/ i-au încunu-
nat fruntea săpată viguros ca o stîncă. Ajungînd pînă la cititorul român, scrisu-i
sincer și răzbătător nc relevă fațete ascunse ale sufletului omenesc. Psihologic,
Mauriac este impecabil. Și, totuși, uneori simțim în arta lui o taină, ceva care
contravine imaginii pe care ne-am făurit-o despre el, cunoscîndu-i biografia,
în dezacord cu concepțiile filosofice și cetățenești cărora le-a fost credincios,
Franțois Mauriac ne-a lăsat o operă carc pledează pentru libertatea omului,
pentru fericirea lui, împotriva lanțurilor care-l subjugă nedrept. Și atunci, să
găsim, oare, un început de explicație în ceea ce scria el însuși in 1906, cînd
își părăsește orașul natal ? :
„Această provincie pe care o părăsim la douăzeci de ani, nu ne părăsește
niciodată, iubesc Bordeauxul ca pe mine însumi; îl urăsc ca pe mine însumi".
Dimitrie Stelarii: „COLOANE'1
E DII URA MINERVA, 7970
Debutul lui Dimitrie Stelaru (semna Ia început cu pseudonimul D. Orfanul)
marcat de apariția culegerii Abracadabra (sau Melancolie), a interesat la început
critica literară, atrăgînd atenția asupra unei noi orientări lirice, susținute dc
fapt, de o întreagă generație (alături dc Stelaru, Ștefan Stăncscu, Ion Ronida,
Constantin Almăjan, Bcn Corlaciu). In primele plachete de versuri Dimitrie
Stelara scria o poezie de factură clasică, după model eminescian, preocupat de
cantabilitatea vestirilor. Odată cu volumul Preamărirea durerii — ce cuprinde
o poezie de sorginte fantastică, cu o atmosferă extraterestră, plină dc mistere
— D. Stelaru cultivă versul alb,
Dimitrie Stelaru rămîne un poet al nopții, după propria-i mărturisire,
(...Da. Cam. Pentru că noaptea umblu, pentru că noaptea umblu cu stiloul,
cu hîrtia. Atunci e liniște supremă. Atunci se poate face cîte ceva. Zîna-nu!
(v. interviul din România literară nr. 6(18) /din/ ă febr. 1969), un reprezentant
ai boemei literare, așa cum s-a dezvăluit in Noaptea geniului. Poetul, înger
vagabond, rătăcind prin noaptea geniului, în existența-i neagră și precară, își
odihnește oasele pe lespezile bisericilor, pc la marginea orașelor, ori în taverne
68
mîngiic cu „pletele desfrinatelor, cupele", înger vagabond, antinomic romantică,
rămînc o proiecție lirică a existenței de boem. (Noi, Dimitric Slelaru, n-am
cunoscut niciodată Fericirea /Noi n-am avut alt soare decît Umilința/ Dar pină
cînd, înger vagabond, pînă cînd, /Trupul acesta gol și flămînd ?/ Ne-am răsturnat
oasele pc lespezile bisericilor,/ Prin păduri, la marginea orașelor —/ Nimeni
nu nea primit niciodată,/ Nimeni, nimeni.../ Cu fiecare îndărătnicie murim/ Și
rana mîinilor caută piinca aruncată,/ /Marii judecători ne-au închis/ Străduind
în ceața legilor lor;/ Pc frunțile noastre galbene au scris:/ Vagabonzi, hoți,
nebuni. Lcpădații noroadelor. / Casa lor o temnița. Puneți lacăte fiarelor. / O
dată. — poate cu înfriguratele zori vom singera / Și spinzurătorilc sc vor ridica
la cer. / Dar lasă, Dimitrie Stelara, mai lasă! / într-o zi vom avea și noi sărbă-
toare — / Vom avea pîinc, piine / Și-un kilogram de izmă pe masă //. Atmosfera
halucinantă, plină de miraj a nopții, a locurilor obscure și a unui bizar călător
printre ele, întreține și celelalte poezii — amintind de viziunea fantastică și
misterioasă a poeziei lui Poc ori Baudclairc (Dragostea zorilor; Taverna; Apele
morții; Cîntec de moarte; Poem cerșetor; Drumul iubitei moarte;). Poetul sc
imaginează saltimbanc sau profet, dămnîncT cu un ris sarcastic lumea, ori
profețind momentul judecății într-o postură de nou Crist, alungat și bătut:
Drumul lui a fost uns /Cu otravă și noroi. / Prietenul Iuda l-a iubit de-ajuns/Și
azi așteaptă în umbra lui, strigoi: Doamne Dimitrie Stelara, Cristoasc, / Sub
banca din parc mai e loc / Și pentru obositele talc oase / / Prea tîrziu H.
Amintirea boemei revine și astăzi, seducătoare și tentantă, prilej dc amin-
tire a unui timp ce la făcut prin poezie fără moarte. Poetul rămînc într-o
postură de bravadă, generos și mîndru. Am băut din rîuri și nu mi-am/liniștit
setea; / din griu am plămădit pîinc / și-am rămas flămînd; / de multe ori
cintecele tavernelor / îmi aplecară capul / sub undele rătăcite ale alcoolului, / dar
J n-am fost rob ; / n-am fost rob niciodată; / am plîns / și nu m-am vindut; / m-am
risipit prin orașe, prin orașe / unde n-am avut loc / nici să-mi așez osteneala pe
trotuare — / și iată-mă fără moarte. / / Fără moarte /f.
Poezia îndoielii apare la Dimitric Stelara, o îndoială față de sine însuși și
de propria-i creație, posibilitatea imposturii față de oameni, ori iluzia poeziei
— avataruri permanente ale poetului. Poate sînt un înșelător, un bătrîn truba-
dur / care smintește ochii și inimile / celor așezați în fotolii ! — poate sînt coloana
de marmură / sub care vă adăpostiți gloria/poate am în oasele nevăzute o
stea, / multe stele — galaxia poeziei / și între malurile voastre fără izvoare, / me-
reu țîșnesc, mereu sînt sperietoate // Poate H. Pornirea spre lume reface morbul
îndoielii și al iluziei renașterii, văzută fără determinare în timp și spațiu, într-o
regresiune spre timpuri îndepărtate, învăluite și dominate dc legendă în „păduri
sfîșiate, cu picioare la legenda de cenușă".
In Coloane întîlnim și poezia de meditație, prilej de tulburătoare confesiuni
lirice așa cum se întimplă în Psalm invers. Nevoia certitudinilor, a unei bucurii
trecute, răscolite de dorința cunoașterii este asociată tristeții, neantului, într-un
final de litanie care imploră, Poezia este o retragere a poetului în sine, intr-un
solilocviu de inițiere, un cîntec al solitudinii dcsăvîrșite. Scăpat de grațiile lui
Circe ca magiciană a inițierii poetice, poetul sc rcîntoarc spre sine. Nu mă
așteaptă nimeni/nici tăișul unghiilor mici/Unghii setoase de carnea mea./nici
undele strecurate rareori, / undele tulburi, / undele dc fluviu / care își caută
matca/strecurate intr-un colț al inimii. / Nu mai e nimic. A fost ceva? / Am
culcat scinteia in balta focului, / am primenit-o cu staminc violete și neastîmpă-
rate,/i-am dat rouă în frunze, clopote de lacrimi; / toate negurile mele se lumi-
nează,/era lingă mine și singclc dcsfrînatci. / lartă-mă Ziditorule./ /. Poetul
se retrage în poezie ca într-o lume a sa și cu fiecare pagină închisă actul dc
creație poetică imaginat ca un act magic de inițiere într-o altă lume se
desăvirșește. H Trăiesc f/. Spaima de lumea comună de viața banală, văzută
intr-o hilară nuditate cc umblă peste pămînt îl face pc poet sedus de cana cu
somn carc-l duce într-o lume a halucinației, a visurilor, spre întuneric, înțeles ca
element de început al creației, unde și creația poetică își găsește izvorul primar,
căreia i sc integrează lăsînd să pornească de aici spre lumea luminii, cîntecul,
întunericul mă vrea în groapa lui/ dar vărs cana cu somn/ și-mi atîrn osteneala
în cui-/ arde creionul, degetele au foc. /Necunoscut înviez azi/ ademenindu-mî
ochii dilatați la cer-/ poate Dumnezeu m-a lăsat în testament păstor stelelor să le
fiu // Cana cu samn //. Dimitrie Stelara ca poet al nopții trebuie, deci, remarcat și
69
prin motivul poetic al nopții, frecvent in versurile sale, nu numai prin aprecierea
nopții ca cel mai propice timp al creației. Regresiunea in somn pc aripile ade-
menitoare ale visului, oferă posibilitatea tinereții creatoare, căci drumul regresiv
prin somn este drumul spre izvorul vieții, văzut prin actul prim al nașterii. Viața
pentru a porni spre lumină se desprinde de întuneric. Nu sini bătrîn/ Orion m-a
născut. / Cind beau somnul / mă întorc la el. /. Stelaru cultivă poezia onirică dar
simțită structural și vital cu necesitate poetică. In somn și vise lumea își pierde
dimensiunile reale, devine incertă, neguroasă, cu alte posibilități de modelare.
Noaptea este astfel preferată zilei timp numaidecît asociat morții, pentru cel care
trăiește doar prin poezie. Cît mai e ziuă vreau să mor/-amurgul să-mi învingă
fruntea/cu Șerpi soarelui. / Apoi c zgura nopți necurate-/ coloana iadului și mal/
alunccînd spre Circe, mă topesc / / Apoi / /.
Pentru că însăși existența lui Stelaru arc un cusur neobișnuit și o înțelege ca
o permanentă luptă cu riscul și incertitudinea necunoscutului, poezia apare și ea
verosimilă chiar în cele mai stranii ipostaze. Poezia rămîne domeniul pur al retra-
gerii din lumea obișnuită fixînd în netnoartc numele poetului. Și iar începe din
mormint să vorbească / fără timp acum vin în mine / să vorbesc litere otrăvite cu
stele / pentru unii-altora nămol jos ; / Mai e trecătoare în muntele palid / care își
așteaptă unsul //. Acum poetul privește detașat lumea dinlăuntru! poeziei, ca dintr-
urt loc propriu creat, ce-i oferă posibilitatea meditației asupra existenței mereu
trecătoare a lumii, spre un final apocaliptic / Cîtcva zile și oamenii pier/stau
deasupra pămintului și pier/. In coordonatele fundamentale poezia lui Dimitrie
Stelaru sc păstrează în linia viziunii inițiale — poetul damnat respinge tangența
lumii concrete fuge de ca, — peregrin nocturn tinjind după teritoriul Eumeniei.,
pc care prin nemoarte pare să-l fi atins. Drumul a fost cel al sacrificiului poetic,
dar ținta odată atinsă îi apără pe poet dc curgerea vremelnică a lucrurilor, situ-
îndu-1 „stelar" deasupra lumii obișnuite. Poezia își răsplătește robul ducîndu-1 spre
spații stelare ca un călător al drumurilor înalte. Coboară spre văile albe ale lunii /
Dintre brazii tulburi ai munților / Și nu vorbi. E atît dc înaltă lumina / Că toate
cuvintele se topesc în ea. / Nici o durere nu vine din sus. / Numai arborii jucînd
in argintul lunii / Povestesc despre cei din adine. / Și cine înțelege sunetul lor ? //
Coboară spre văile albe ale lunii / Dintre brazii tulburi ai munților / Și nu vorbi.
Trece prin crengi,/Din stelele izvoarelor lunecă spre ochi-/Nici vtntul nu l-a
intîlnit/, Nici fiarele însetate dc sînge-/ Dar in inima ta a intrat / Un călător al
drumurilor înalte // POEZIA / /. Oricum, autorul volumului COZjOAjVE culegere
antologică rămîne un poet stelar și în sensul altitudinii valorice, convins că in
nopțile tenebrelor profunde stelele își revarsă strălucirea pc pămînt în chip dc
poezie.
ALEXANDRU RUJA
iN LEGĂTURĂ CU
EMIL BRUMARU
Șl RONDELURILE
LUI LEONID DIMOV
A face poezia dulcețurilor tantei Ghenca, mineralizate, este a fi puțin parna-
ssian. Pelteaua e un mare chilimbar, dulceața de circșe-i rubinie. Șerbetul cel opac
are înfățișarea unei pietre semiprețioase: mărgean ori peruzea. Surprinzător c că
această piatră sc topește-n gură! Bomboanele înșirate pe ață sunt — dacă nu
plouă — niște veritabile coliere... Mineralele sunt specialitatea pamassienilor, și
70
Macedonski — ca să nu ieșim din aria noastră — adoră nestematele, cărora le
închină un sonet. La finele epocii sale „parnassiene", Ion Barbu avea să cînte, și
el, candelul și acadelele — „ca scutele-în sipeturî" — din coșul lui Selim; să taie
dc fapt, sticlele unui ochean miraculos dc privit în țara celor o mic și una de
nopți... Ochean la capătul căruia-i și năluci, de-altminteri, intr-o seară de pomină,
alba cetate a Isarlîkului...
Din „iazul verde" al lui Ion Barbu, alias Haivada Selim, se naște, poate, și
această poezie, dc luxuri și delicii culinare, a lui Emil Brumaru, El este un Bri-
llat — Savârin in stare dc copilărie (td est: de grație), visind de un Schlaraffen-
land cu munți dc cozonac și rîuri dc compot, ademen induși partenerele cu pan-
dispan și zahăr și adormind, la ceasul dupămesei, in dulcele ronron al... tocătoarelor
dc carne; imaginînd, in fond, o Utopie — cu tot flamandu-i realism. De-altminteri,
utopismul lui Emil Brumaru nu c deloc orgolios. El nu se proiectează, totuși,
înspre un mafară. Teama de-a nu fi mîncat — una din micile obsesii ale copilă-
riei — „complexul căpcăunului: să zicem, și parcă nu enorme apetituri panta-
gruelice, ii dictează poetului acestuia, pudic și retractil, niște Sonete de gur-
mand .... El e un tandru cultivînd, cu grație, poza teribilă și aerul sadic, și-această
gourmandise, a lui un fals cinism, o metodă de pedagogie și program, firește,
culinare: / „Ți-am pus piper pisat în așternuturi / Ca să tresari uimită cînd te
culci / Din pat și pijamalele să-ți scuturi / Cu furie, dorind doar lucruri dulci! /
/ Atunci o să-ți aduc în vechi ținuturi / Mari cozonaci pe carc-o să te urci / Gă-
lăgioasă, nuci de zece puduri, / Aluaturi franțuzești, faimoase bulei. / Compoturi
limpezi o să-ți torn în ceașcă, / Creme de zahăr ars o să despic / Subtil, lingă
caisc-aproape fleașcă..." f Oricum însă, organul prin intermediul căruia. Emil
Brumaru, intră in contact cu lumea — e, mai cu seamă, cerul gurii... Un fante-
zist, Raymond Radiguct, joacă, intr-un suav poem închinat Ioanei d'Arc, pc mai-
multele înțelesuri ale cuvîntului „palais“; Avec douceur, bonbon anglais, / Elle
s'ecrotde en mon palais... / După cum, în alt secol, Mallarme, afectind mievre-
riilc rococoului, se voia, intr-o Jalobă a lui bomboane unei ducese... A mînca ori
a fi mîncat: iată raportul dintre Eu și celălalt, la virsta cînd pe cerul... gurii prind
a miji înlîiele lumini (ale conștiinței). Raport de-altminteri, sub diverse nume,
unic. Cele din urmă iluminări ale lui Rimbaud — asta și sunt: Sete și foame, una
teribilă și la plural („mes faimes") I
Emil Brumaru e, deocamdată, un specialist suav și rafinat al bucătăriilor
„onirice".
P. S.
Rindurilc dc mai sus au fost scrise în ’68, iarna, la invitația unui prieten carc
mi a oferit și cîteva din poeziile lui Emil Brumaru. Le reproduc întocmai, chiar
dacă nu sc mai potrivesc intru lotul cu versurile de astăzi ale poetului, despre
care estimp, S-a scris și mai mult și bine.
Apropierea cc-o făceam odată, între Leonîd Dimov și Arghczi, intuind — la
amindoi — o natură hugoliană. îi va fi intrigat, probabil, pe aceia pentru care un
„visătorist" este — cu voia lui Macedonski — un soi dc „căzut" din lună în Paris.,
„,pe cind Arghezi... I Ea avea, totuși, un suport real, poeți ca aceștia fiind nu nu-
mai niște descoperitori de Americi incă virgine, dar, mai cu scamă, niște sublimi
aventurieri colonizînd și populind mari spații, dezvoltînd noi specii ori selcctîndu-
)c pc cele existente. Ei sunt mai apropiați de Walt Whitman, chiar atunci cînd
pactează cu Ezra Pound, instalindu-se vremelnic intr-un „time for carving". Iată
dc cc nu-1 voi apropia pe Lconid Dimov de Macedonski, cu toată „poema ronde-
lurilor" ce Ue-O oferă astăzi și cu toate trimiterile, cîte există, la mai-marele ge-
nului : „Eram locuitori într-un Paris / în carc toți citeau cumplita știre / Că ieri,
tîrziu, un palid om ucis / S-a pltns de-o argintie fericire..." / ceea cc poate fi un
ecou la Rondelwl chinezilor din Paris, deja citat: „Ei nu vorbeau, ci ciripeau, / Că-
zuți din lună în Paris / Șl cum naîntea mea mergeau, / Păreau ieșiți ca dtntr-un
vis ..." De-altminteri, pentru Macedonski, rondelul era ultima sublimare a unui
geniu cîndva romantic și în expansiune, retronșindu-se, apoi, tot mai mult — în-
tr-un sens, oarecum, mallarmean, pînă la nestematele finale, față de care stras-
surilc dc pc degetele maestrului nu erau decît iluzia și falsul inocent- Oricum,
marele poet săpase adînc și șlcfuisc cu paciență chinezească în Oceanele i dinții
și-n blocurile acestora, amorfe, pînă să ajungă la cristalele mici și prețioase, dacă
nu pentru altceva, baremi pentru „la gloirc ardente du metier..."
71
Cît despre Leonid Dimov, el nu e mai puțin artizan, dar unul care face
din „meseria" lui nu un scop în sine, chiar dacă dă impresia că ciocnește, cu
voluptate și pentru pura lor acustică de clavecin, consoane și vocale: „O 1 marele
delir in rond, alene, / Delfini rotind intr-un amor relict, / Cind dorm corundcle-n
eoliene / Delicii îndulcite de-un delict / Comis în vis de crocodili cu pene / Încre-
meniți, așa într-un constrict..."
Este, aceasta, suprema definiție a Rondelului, pe care-o dă — in scriere
rondă! — Leonid Dimov, reconstituind din sonorități „rotunde" sensul, poate
pierdut, al formei acesteia poetice. Rondelul c, de-alminteri, o gratuită „figură de
sunet", cum spun linguiștii, repetițiile și simetriile lui mecanice fiind corespon-
dentele, foarte fidele, ale fațelor și unghiurilor mineralelor tăiate-n cub, octaedru,
piramidă trigonică ș.a,m.d. în raportul Geometriei-Viață, el e triumful stării de
geometrie, și multe din rondelurile lui Leonid Dimov sunt, de fapt niște vise
coagulate, curbei visului substituindu i-se angularitatca geometrici. Asistăm, mai
bine-zis, la un soi de „muzical iza re" a visului, prin reluarea unui leit-motiv oniric,
ca și cum am visa într-o oglindă. Și in virtutea „logicii acustice", pe care-o in-
staurează Leonid Dimov în Rondelul rondelurilor;
O! marele delir în rond, alene...,
sc poate spune că Rondelul, ca figură geometrică, intră în contradicție cu înșuși..
numele lui, conținîndu-și propria-i negație. Dc unde, în aceeași piesă, concluzia
ambiguă:
ROTUNDUL TOT SA PIARA ÎN GHEENE !
Rotundul fiind, aici, deopotrivă RONDel, Viață, Vts, ca și Geometrie și Canon.,,
Sa zis despre Leonid Dimov cum că ar fi un manierist, uițîndu-se că lor,
manieriștilor, ceea ce, mai cu seamă, le lipsește e tocmai elvavta.
ȘERBAN FOARȚA
72
istorie
literarâ-
documente
*
UN
MARE
PRIETEN
AL
ROMÂNILOR-
POETUL
MARTIN OPITZ
Ne propunem în paginile ce urmează, întîi o analiză a ideilor privitoare la
arta poetică a lut Martin Opitz, idei care au avut o influiență profundă în con-
turarea profilului specific al lirismului german din baroc; apoi o privire suc-
cintă asupra poeziei sale redueînd-o la condi (tonalitatea ei istorică. Destinul
imanent al poeziei barocului german ni se va releva astfel indirect in specifi-
citatea sa. Nu tot ce a produs Martin Opitz mai este astăzi viu. Valorile durabile
ale gîndirii sale însă infirmă teza neștiințifică ce îmbină superficialitatea cri-
teriilor cu pripeala unor judecăți apodictice, că orice artă legată puternic de o
clasă apune cu această clasă.
In poezia barocului german există realizări care rămîn valabile dincolo de
orice îngrădire dc timp ! A le surprinde în istoricitatca lor nu înseamnă și a le
reduce la istoric căci nimic ce a (îșnit cindva dintr-un zbucium profund și auten-
tic nu piere cu clipa care a generat zbuciumul. Este un paradox al culturilor, care
rezultă tocmai din învingerea momentului fugar prin puterea de creație, unică
sursă de valori durabile.
Martin Opitz s-a născut la 24 decembrie 1597 în orașul Bunzlau din Silezia.
Numele său este dc origine vendă. Simbolul casei sale părintești pare a fi fost
o maimuță, căci opits / e / este diminutivul cuvîntului Affe, cu vocal ism slav și
labîala ncalteraOă a limbii germane joase. De altfel foarte probabil că și în
vinele poetului a curs nițel sînge slav. Mai ales raționalismul său accentuat, anga-
jat totuși într-o mistică căutare a „liniște! cugetului'', nc îndrumă spre această
ipoteză. Cealaltă trăsătură dominantă a caracterului său ni sc relevă în nepoto-
litului său dor de ducă. Studiile și le face la Brcslau și Ia Frankfurt pc Odcr. Dc
aici placă in vara anului 1619 la Heidelberg, unde pătrunde în cercul lui Julius
Wilhelm Zincgrcf, autor al unui număr considerabil de poezii în formă populară
și culegătorul harnic al proverbelor germane, editate în volumele Sapientia picta
(1624) și Der Teutschen Schafsinnige Kluge Spriich (1626 și 1631). tn casa acestuia
s-au reunit mai toți poeții tineri aî vremii, care în curînd salută în tînărul silezian
pe promotorul principal al tendințelor artistice ale vremii. Căci încă în 1617. M.
Opitz publicase în dialogul său latin Aristarchus un îndemn către lumea învățaților
de a folosi în opera lor literară ca unicul mi jloc demn de expresie în gura unui
german, limba germană. Totuși, șederea lui M. Opitz la Heidelberg. minuscul dar
important centru al Reformei, nu e de lungă durată. Războiul căruia în istoria
europeană i sc va spune de Treizeci dc ani și care începuse încă înainte de veni-
rea sa la Heidelberg, își mărește vertiginos teatrul dc luptă și în 1620 Opitz este
nevoit să fugă, laolaltă cu majoritatea tovarășilor săi de idei, în fața armatelor
spaniole. Drumul îl duce întîi la Lcyda, unde se împrietenește cu Daniel Henșius,
filolog vestit și poet, din opera căruia traduce cîteva bucăți interesante. Trece
apoi mai departe în nord și, după o scurtă ședere în Jiltlanda, se mută în 1624 la
Alba-Iulia ca profesor al colegiului domnesc, dînd urmare unei invitații a princi-
73
pclui Gabriel Bcthlen. în Transilvania adună materialele pentru marea sa lucrare
dc arheologie Dacia antiqua, arsă în manuscris, după cum vom vedea, după
moartea sa tragică, de sfatul orașului Danzig, laolaltă cu celelalte lucruri rămase
de pe urma sa.
Capitala Ardealului fiind prea departe de centrele literare ale apusului.
Martin Opitz o părăsește curînd, nu insă fără a scrie in amintirea ei poemul
Zlatna, sau despre liniștea sufletului. Acest poem, ca și sus-amintita sa lucrare dc
arheologie, ni-1 reprezintă ca pe un mare prieten al românilor, pc care-i slăvește
ca fiii Romei venerate. Poemul Zlatna contribuie la creșterea faimei sale ca poet,
dar dc abia o odă funerară in spiritul vremii ii aduce succesul muit rivnit: In 1625
la Viena, este încununat cu obișnuitul ceremonial de către împăratul Fcrdinant II
ca poet laureat. între timp, el publicase și vestita sa Carte despre poezia germană,
retipărită în continuare mereu sub titlul Prosodia Germanica, oder von der
Deulsclten Poeterey jx/. în ea sc Stabilesc reguli din cele mai sănătoase pentru
emanciparea poeziei germane in egală măsură de sub tirania metrelor antice ca
și a silabisatorilor agramațî. Unii istorici literali nu întîrzie, ce c drept, să-și mani-
feste scandalizarea cînd, in „analizele" consacrate acestui tratat, sc văd puși in
situa(ia de a înregistra și „faptul" /pe care însă nu-1 culeg din cuprinsul ei/ că
intre altele Opitz susține în ea ca un dat principal că „die Dichtkunst; arta
poetică" poate fi învățată, candidatul poet ncavînd decit să-și însușească canonul
pe care i-1 stabilește. Opinăm că acești istorici ar face bine să se lămurească
mai întîi asupra sensului pc care cuvîntul DicfttJlHnsf l-a avut pe vremea tui
Opitz ca să-și dea pe deplin seama cît de greșită le este opinia.
„Dichtkunst", ca substantiv compus, lasă să sc întrevadă în prima silabă
verbul latin „dictare", care în accepțiunea sa originară îmbină cele două acțiuni
de „a imagina" și „inventa" cu aceea dc „a zice în pană". Ulterior, la anglosaxoni,
sub influența culiurii monahale, verbul dictare obține o nouă accepțiune, însem-
nînd „a potrivi", „a chiti", „a impune ordine", dc unde în engleza de azi parti-
cipiul dight: împodobit, înfrumusețai. Verbal — abstractivul „— kunsf de la
konnen: a putea /care din secolul XVI a înlocuit străvechiul List: dibăcie,
iscusință, artă/, ni sc descoperă ca termen aproape înrudit cu gr. fechne, indi-
cînd meșteșugul prin care artistul elaborează, după definiția platonică a crea-
ției, ceea ce datorează inspirației divine /„entuziasm" și „theia mania" : nebunie
dumnezească/. Urmînd cu severitate accepțiunea termenului, Martin Opitz neagă
încă in Prefața sa că „cineva ar putea să devină poet numai și numai prin
aplicarea unor anumit^ reguli și legi". Dar și ulterior în cuprinsul tratatului,
el revine mereu la acest adevăr, sprijinindu-l cu argumente puternice. Astfel
in capitolul III el spune; „Dacă poetul aduce cuvintele și silabele într-o ordine
și. dacă scrie versuri, acesta este elementul cel mai necsențial pe care-1 poți
releva. El trebuie să fie „cufantasiotos" : să aibă invenție și idei pline de
înțeles; el trebuie să aibă un cuget adine și consecvent; trebuie să gindească
lucruri nobile, dacă cuvîntul său e să aibă stil și să se scuture de cele pămin-
tești". Iar mai departe, el subliniază că un poet „nu poate să scrie cînd vrea,
ci cînd e în zbucium și cînd il mînă (treibet) mișcarea cugetului, pe care Ovidiu și
alți poeți o atribuie unei inspirații divine". Aceleași idei revin apoi șt în capitolul
următor, unde Opitz stăruie asupra credinței sale că poetul este „poet din natu-
ră", Iar cînd își încheie lucrarea mai repetă o ultimă dată că exclusiv cugetul său
îl face pe poet să scrie versuri. .Acolo unde această mișcare, pc care Platon o
numește „furor" dumnezeesc. nu există, nu este permis să sc tindă spre invenție
și cuvinte". Exercițiul și stăruința „trebuie să sc unească cu natura", ca să se
nască acea operă dc artă, prin care creatorul să răntină viu în conștiința gene-
rațiilor. ..
Influența lui Horațiu și Ronsard asupra Iui Martin Opitz nu poate fi tăgă-
duită. Tocmai ei sînt însă ignorați de istoricii literari germani care în. mod
greșit derivă ideile lui Opitz din lucrarea Poetices libri septem (1561) de luliu
Cesar Scaliger. Este încă un semn al inconsecvenței lor, căci tot aceiași istorici
literari laudă strălucitele studii de literatură clasică — greacă și latină — pe
care Ic-a făcut Opitz la Breslau, cînd a avut desigur ocazia să cunoască atît
Epistola către Pisoni a lui Horațiu, cît și dialogurile Fedru ți Ion de Platon,
* CL Nendrucke deulstehcr Literal urwerke drs XVI. und XVII, J.ihrhunderts No. 1. Abdnick der
I Auwgabe IICML Hallc â/S. Lippertiehc Ruchhandlung, (.Mas NicnH’yef) pp. WH-VI,
74
din formulările cărora unele par a reveni chiar textual în Poetica sa. tn re-
zumat deci, Cartea despre poezia germană nu a urmărit să „creeze" poeți, cum
sc susține de obicei, ci intenția autorului ci a fost mai mult practică: să ofere
poetului înnăscut un îndreptar pc calea perfecțiunii artistice. Astfel obiectivele
cărții, începind cu capitolul V, și sint dc fapt „die rechten Griffe", deci mijloacele
pe care trebuie să le stăpinească poetul ca să poată crea o operă desăvîrșită
din punct de vedere ai formei. Exercițiul prcțpus nu înseamnă, bineînțeles, și o
școală a geniului. Exercițiul privește exclusiv latura tehnică a expresiei poetice.
Cu alte cuvinte: ia fel cum este firesc ca un muzician să studieze po lingă
legile armoniei, contrapunctului, ale formelor muzicale, instrumentației, fiziolo-
giei muzicii ctc. și opera înaintașilor iar un pictor pc lîngă legile desenului și ale
perspectivei, preparării și combinației culorilor, și pictura anterioară lui, i sc poate
cere fără urmă dc pedanterie, și unui poet sa pătrundăîn intimitatea literaturii
existente, îmbogățindu-și în contact cu ea meșteșugul. Și e un semn dc largă
circumspecție dacă M. Opitz pretinde „acest exercifiu“ Confraților săi, îndru-
mîndu-lc atenție și spre legile metrice, pe carc trebuie să le aibă în vedere în
opera lor, legi dictate de predominarea accentului calitativ în limba germană
Ne întoarcem aici la două dintre ideile sale, asupra cărora am stăruit incă de la
început, ca să sc vadă mai bine cît dc organic răsar ele din preocupările sale
de totdeauna. Venind de la studiul limbilor clasice, Martin Opitz pledează în
1617, la vîrsta de 20 ani, pentru întrebuințarea cît mai deasă în poezie a limbii
germane. Apoi, făcînd parte, la Ucide! berg, dinlr-un cerc dc tineri poeți și inte-
lectuali, reuniți în jurul lui Julius W. Zincgrcf, culegătorul „Înțelepciunii popo-
rului german", Martin Opitz se va arăta mereu preocupat dc operele din trecutul
literaturii germane. Ambele aceste preocupări coincid însă cu grija vremii pentru
limbă și trecut. Astfel, la 24 august 1617 ia ființă la Weimar ca imitație a
Academie; delta crusca din Florența, Fmchtbringdnde Gesellschaft: Societatea
rodnică, care urmărește emanciparea limbii germane de sub manierele groso-
lane ale veacului premergător. După concepția gramaticienilor de la Weimar,
insă limba literară germană trebuie să fie curățită totodată și de elementele dialec-
telor regionale, în programul lor de lucru îmbinîndusc astfel tendința spre
mobilarea limbii germane cu aceea a unificării sale. Tot atunci prin Fruchtbrin-
gende Gessellschaft sc cere și o artă poetică germană, ca totalitatea regulilor
și a îndrumărilor estetice in vederea crccrii unei literaturi naționale. Se înțelege
deci funcția într-adevăr capitală pc carc a împlinit-o Martin Opitz cu Prozodia
germană. Evident aceasta a răsărit din necesitățile timpului, impunindu-sc ca
o faptă culturală de prim ordin. Coroana de laur a împăratului Ferdinand II
ai Germaniei a venit astfel să răsplătească din plin meritele lui Martin Opitz
pentru literatura timpului său. Este insă adevărat că succesul lui Opitz sc
datoreșle și faptului că el a știut întotdeauna să sc scoată în evidență, culti-
vîndu-și cu grijă relațiile sale atit cu nobilimea cît și cu lumea savanților în
miinile cărora pe vremea aceea se aflau artele.
Prezența în contemporaneitate, obiectivitatea și multilateralitatea lui M.
Opitz are ceva miraculos. Lor li sc datorează multe fapte dc cultură săvîrșite
de cl, de o promptele de-a dreptul uimitoare. Astfel, e știut că prima operă
lirico-dramatică a fost creată în casa Iui Vinccnzo Galilci, tatăl celebrului astro-
nom. Dar stilul „rappresentativo", denumit și stilul „recitativ" al primelor opere
nu a stîmit entuziasmul unanim al contemporanilor. Inventînd forma arici și
lăsind corul să participe la acțiune, compozitorii M. Rossi, Șt, Landi, V. Loreto,
Mazzochi și Gagliano depășesc în curind forma austeră și castă a primelor
opere florentine. In jurul anului 1625, noul gen trece printr-o vădită criză. Sc
pune la îndoială însăși îndreptățirea sa. Acum, în 1627, Martin Opitz traduce
in serviciul curții princiare de la Dresda pentru compozitorul Heinrich Schiitz,
livretul operei Daphne de Ottavio Rinuccini, introducind noul gen de artă și în
viața culturală germană. Partitura lucrării lui H, Schutz a fost din păcate dis-
trusă — probabil în 1760, cu ocazia asediului Dresdei — după cc ea a împodobit
multă vreme teatrul electorului saxon, dornic de frumos. Cu alte cuvinte, răz-
boiul de treizeci de ani, deși în toi, nu a putut să zădărnicească cu totul
voința vremii spre cultură și artă,
Pe o pagină din Istoria literaturii germane Wilhelm Schcrcr descrie marea
înflorire pc care cartea germană a luat-o între 1600 și 1617. Războiul de treizeci
dc ani n-a putut să producă insă nici pînă în 1632 o relaxare a producției tipo-
75

grafice atît din punct dc vedere cantitativ cit și mai ales calitativ. Traducătorii
îndeosebi au fost foarte harnici. Martin Opitz a contribuit și el la dinamizarea
literaturii dc traduceri cu unele opere ale lui Sofoclc și Seneca. Dar pentru
contemporanii săi el a rămas deapururi poetul original de mare faimă și îndru-
mătorul demn de urmat, numele său avînd virtuți aproape magice. în 1628
i sc dăruește predicatul de nobil, el devenind Opitz dc Boberfeld, după un
zăvoi care se afla prin împrejurimile orașului său natal. Apoi este întrebuințat
într-o misiune secretă la Paris. Această călătorie ii aduce noi prietenii influente,
între timp, Opitz este primit și în „Societatea rodnică" de la Wcimar. Soarta
însă a vrut ca el să-și termine cariera brusc, in deplină strălucire. După cc
devine istoriograf ai curții regelui Ladislau IV al Poloniei, moare la 17 august
1639, la Danzig, de ciumă, iar întregul său legat literar — în ultimul timp el
studiase și vechea literatură germană, înccpînd să editeze din monumentele
așa-zisei perioade salice (sec. XI, Hannoliedul*) — este distrus dc organele
salubrității publice, care în mod simplist combăteau molima cu flăcările rugului
Veacurile co au urmat și-au pus mereu întrebarea dacă Martin Opitz a
fost cu adevărat poet. După modesta noastră părere el a fost chiar un poet
de seamă. Cel puțin talentul său a fost unul dintre cele mai autentice din
epoca barocului. Ceea ce, poate, l-a împiedicat să sc manifeste plenar s-a
datorat spiritului vremii, care l-a împins tiranic spre forme și tipare pentru care
el nu a avut vocația necesară. Unele versuri însă, ca celebra noră din poemul
sau despre liniștea sufletului dau dovadă pentru un simț al observației
din cele mai precise:
...................ihr Tanz............................
In dem so Wunderbar gebuckt wird und geneigt,
Gesprugen in die HOh, auf Art der Capreolen,
Die meine Deutsche» sonst aus Frankreich miissen holen;
Raid wird ein Kreis gemachl, bald wiederum getrannt,
Bald gehn die Menschen rechts, bald an der linken Hand,
Die Menschen, die noch jetzt fast Rbmisch Muster tragen,
Zwar schlicht, doch witzig sind, viei denken, wenig sagen ;
Und was ich weiier nicht will bringen auf die Bahn,
Dadurch ich sonst vielleicht in Argwohn kommen kann.
................ jocul lor..............................
în care ei se apleacă atît de minunat ți se înclină,
în care sar in sus, în maniera capriolelor,
pe care nemții mei trebuie să și le ta din Franța;
ba se înlănțuie în cerc, ba iarăși se despart,
ba merg spre dreapta, ba merg spre mina stîngă,
oamenii ce încă acum se îmbracă in straie romane,
cari sint naivi, dar isteți, gîndind mult, vorbind puțin;
și ar fi și altele de spus cu privire la felul lor dea fi,
prefer totuși să tac, spre a nu stirni vreo bănuială...
în Dacia antiqua, Martin Opitz, reîntors în apus, a spus desigur și aceste
„altele". Rămînc să subliniem că ideca latinității joporului român el o susține
în 1622, cu două deccrtii înainte dc cronica lui Grigorc Ureche. Și este glasul
unui învățat german, angajat al principelui Gabricl Bethlcn, care însă a fost un
îndrăgostit al adevărului și dreptății. Putem noi trece astăzi oare nemișcați
lîngă duhul de sărbătoare care nc întîmpină în hora țăranilor descriși de el
— „naivi", dar „isteți", „tăcuți", dar a căror tăcere are „adîncimc" ?
ANDREI A. LILLIN
* Credeam cS pentru ace!* care au urmlirlt cu atenție analiiele premergătoare. «lefterea Hanno-
ttedutui n-are nimic șnn>r|ru*lor Poemul acesl* este creai cu severitate după regulile simbolicii cif-
relor. Âsttcl. de piliți, tn St de strofe se povestește Istoria ptnâ la Hanno, dintre enre primele 7 derivi
demnitatea episcopului Hanno din nniltia omului tn cosmos. In care flecare element Ifl are Ionii pre-
alabilii, asemenea celor 7 planete tn lumea sferelor, a celor 7 vlrtuti tn lumea moralei creștine șl a
omului tn aimosfer.-i ahUsUi de coTcsporutemle. corelații S> armonii a barornlnl, rcest slmbolinm s-a
Impus tn mod demseb'l atenției. tnvlflnd atît la meditație. rit mM ales In Imîisțle
ȘCOALA DIN BANAT
ÎN PUBLICISTICA
LUI CAMIL PETRESCU
Despre Camil Pctrescu, profesor și ziarist la Timișoara, sau scris citeva ar-
ticole. In cele cc urmează expun un alt aspect al activității sale de-aici și anume
cum S-a oglindit în publicațiile sale viața școlii din Banat din anul școlar
1919—1921.
în ziua dc 9 august 1919, după o ședere neprevăzută dc cîtcva luni la Lugoj,
ziarul „Banatul", organ al pribegilor și voluntarilor bănățeni, apărut în ianuarie
1919 la București, a ajuns „la țintă", adică în Timișoara, cum sc exprima unul din
colaboratorii săi. Camil Pctrescu, director al ziarului, la îndemnul lui Avram
Imbroane, însoțește redacția ziarului spre Timișoara. Sînt însă nevoițî să rămînă
din mai și pînă în august 1919 la Lugoj, unde tipăresc ziarul. La Timișoara, Camil
Pctrescu este redactorul șef al ziarului, căruia i s-a dat numele de Banatul ro-
mânesc.
Jn primul număr apă nit la Timișoara, redactorul șef al ziarului publică un
articol cu titlul „Liceul românesc din Timișoara". Aceasta dovedește că profesoral
Camil Pctrescu — fusese citeva luni profesor suplinitor în București — devenit
publicist se preocupa în primul rînd de viața școlii. Cit a stat la Timișoara 1919—
1921 Camil Pctrescu a făcut loc în coloanele publicațiilor sale celor mai dc scamă
nevoi și manifestări ale școlilor din oraș și din regiune.
In acest prim articol el sublinia sarcinile majore ale școlilor noastre și, în
general, ale tuturor școlilor ce își deschideau porțile după primul război mon-
dial.
în primul rînd, în afară de procesul instructiv-educativ, fiecare școală tre-
buia să devie o vatră de lumină pentru orașul dc pe Bega și pentru tot Banatul.
Lumina cărții și a minții trebuie să iasă dintre zidurile școlilor și să sc răspîn-
dcască pc aceste meleaguri revenite la patria mumă. Profesorii și elevii școlilor, în
concepția lui Camil Petrescu, se cuvenea să devină propagandiști culturali prin
conferințe, prin serbări școlare și prin articole la ziarele locale. Acest rol l-au
îndeplinit profesorii școlilor din Banat și cu deosebire cei dc la Liceul C. Diaco
novici Loga. Nume ca N. llicșiu, profesor dc istorie. Rene Charles Brasey. I. Po-
pcscu. losif Velccanu, N Jucu, ș.a. au rostit numeroase conferințe, au publicat în
gazetele locale tot felul dc articole despic limba și literatura română, despre cea
străină, despre evenimente din istoria noastră, despre problemele științifice etc.
Dc asemenea publicațiiile lui Camil Pctrescu au consemnat pentru viitorime
și serbările școlare, unele amănunțit prezentate, ba chiar cuprinzînd și discursu-
rile ocazionale, reproduse in extenso rostite de conducătorii de atunci ai școlilor.
Astfel in același ziar și anume in nr. 95 din 5 dec. 1919 se înserează toate manifes-
tările școlare consacrate zilei dc 1 dec. 1918, cînd Transilvania a revenit la
patria mumă, după o milenară înstrăinare. Se reproduce în întregime discursul
profesorului Augustin Coman dc la liceul C.D. Loga. E un discurs dc o frumoasă
ținută intelectuală. El spunea: „Dacă ziua de 1 dec. 1918 este ziua poporului
românesc, ca nu înseamnă nicidecum subjugarea, încătușarea celorlalte neamuri.
Poporal românesc a venit, ce c drept, ca stăpînul acestor meleaguri, căci ale
lui erau, dar niciodată n-a înțeles să vină ca asupritor. Trîmbița vestitoare a
libertății a sunat în ziua de 1 decembrie 1918, dar a sunat nu — numai pentru
stăpîni, ci și pentru stăpîniți, Deplina libertate națională pentru toate naționali-
tățile conlocuitoare, egală îndreptățire pentru ele iată ce mai spune mărețul act
dc la Alba-Iulia".
în Țara, ziarul lui Camil Pctrescu, din 3 decembrie 1920 publică artico-
lul „înflorește sufletul românesc" în care relatează despre o serbare școlară
organizată de liceul care astăzi poartă numele luptătorului bănățean dc la
1848, Eflimie Murga, Camil Petrescu era obosit și plictisit de atmosfera din
77
orașul Timișoara, pe care, la sosire, îl găsise magnific. Atmosfera din școală l a
înviorat. El scria: „Minunata școală cu motive gotice plină și răsplină dc
români peste care plutea un cald val de poezie... Cc clar ce cristalin,
cît dc emoționante picură versurile uriașului poeziei românești sub bolta înche-
gată de vitralii. Sînt în sală generali, doamne și domni, școlari și copile și toți
sînt la fel.
Prieteni, amatori de discuții sterpe, carc vă îndoiți de „unificare", dacă ați
fi fost ieri să vedeți cît| dc adine, cît de zguduitor, cît dc definitiv unifică
Eminescu.
Mici școlărițe, vă mulțumesc frumos pentru stropul de senin, pc care l-ați
aruncat ieri in sufletele tuturor. Pot să continuic discuțiile prin presă. Sub
valurile pe care vîntul le poartă încotro vrea, crește stîncă de corali a viitorului
neamului nostru".
în același articol — Liceul românesc din Timișoara — cu care și-a început
activitatea dc publicist aici — Camil Pctrcscu subliniază o altă sarcină a școlilor,
ce-și deschideau porțile după primul război mondial, anume aceea de a descă-
tușa energiile tinere și capabile din sinul satelor noastre. Învățătorii și preoții,
spune Camil Petrescu, au datoria sacră de a îndruma spre școala secundară
pe toți școlarii înzestrați și a-i ajuta să poată suporta toate cheltuielile școla-
rității. Aceasta pentru a forma intelectuali valoroși necesari statului român.
Sarcina aceasta au indeplinît-o școlile din Banat. Ele au dat intelectualității
românești multe nume prestigioase.
„E aceastaj o datorie către neamul nostru, atît de sărac în ceea ce pri-
vește clasa intelectuală, din cauza picdicelor puse de ocirmuirea vitregă dc
pînă acum", scrie Camil Pctrcscu.
Camil Petrescu s-a ocupat și de nevoile stringente, imediate ale dezvoltării
procesului instructiv-educativ.
Scmnalîndu-i-se de către colegi de ai săi că învățămîntul limbii române
pentru începători elevi germani, maghiari, sîrbi — se face oral, el scrie
într-o notiță din Limba română nr. 4, p. 4, 1920:
„Dar un principiu fixat de acum de pedagogie arată că o limbă predată
oral și fără exerciții de citire se învață necorect și cu mult mai greu. Forma
scrisă dă caracter definitiv cuvîntului și sugestia tiparului c dc netăgăduită
importanță ca factor psihologic, pentru memorizare".
Dc aceea Limba română, revistă editată dc Camil Petrescu, publi.că o suită
de lecții sub titlul „Lecții practice pentru învățarea limbii române".
Aceste lecții au apărut pe trei coloane — românește, în limba maghiară
și în limba germană — fiind alcătuite de prof. I. Vâlceanu.
înainte de acestea, pentru uzul profesorilor și al elevilor, a publicat cîteva
modele de lecții în clasă —< de conversație, dc conjugare a verbelor (a fi, a
avea) și de declinare a substantivelor.
Mutica profesorilor și a elevilor in clasă, pe care el însuși o practica la
Școala reală superioară din Timișoara, îl interesa și dc aceea venea în sprijinul
ci. Mai muli} încă, el considera că școala arc cel mai marc rol in cultivarea
limbii. Presa venea în al doilea rînd din acest punct dc vedere.
Revendicările cadrelor didactice au aflat de asemenea ecou in publicațiile
sale. Astfel în Țara, an. II, nr. 40, 1921 publică articolul „Din durerile dască-
lilor" semnat „Dascălul Tudor" prin carc se cerea pentru învățătorii de la sate
mai multă solicitudine din partea guvernanților, mai multă pregătire profe-
sională.
Manifestările publice ale cadrelor didactice le-a consemnat ca pe fapte cul-
turale de prim ordin. Un exemplu grăitor: Țara, an. II, nr. 27 înserează activi-
tatea Cercului profesorilor secundari din Timișoara rcținîndu-se între altele, con-
ferința prof. C. Spălățelu, despre ..Evoluția ideii dc unire în istoria poporului
român".
Publicistica lui Camil Petrescu la Timișoara conține și un prețios material
privind viața școlii din Banat din primii ani de după unire. E o pagină însem-
nată din istoria învățămîntului din Banat.
C. N. MIHALACHE
78
MARGINALII
LA
O
CARTE
(Despre „stilul scenic")
cronica
limbii
*
0 lucrare avînd ca obiect cercetarea pronunției românești pe scenele tea-
trelor1) răspunde unui dublu interes, ca adresîndu-se în egală măsură specia-
liștilor in problemele limbii literare și actorilor. Cartea arc, în primul rînd,
meritul de a fi in lingvistica noastră prima lucrare consacrată studierii vor-
birii scenice. Mai mult decît atît : ea se numără printre puținele contribuții
de acest fel apărute pînă in. prezent și în alte limbi.
Cele șase capitole în care este distribuit materialul supus analizei ilustrează
varietatea problemelor tratate de autoare, lată titlul capitolelor și cîtcva dintre
paragrafele mai importante ale acestora ; I- Delimitarea noțiunii (Pronunțare și
dicțiune. Pronunțare scenică și pronunțare literară). II. Aspectele pronunțării
scenice. IU. Principiile fundamentale ale pronunțării scenice (Claritate și expre-
sivitate, Desprinderea de imaginea scrisă a sunetelor, Unitate și veridicitate).
IV. Realizarea sistemului fonematic literar in pronunțarea scenică generală (sau
neutră); (Sistemul vocalic. Sistemul consonantic). K Prouunfwea nonliterară
(sau definitorie); (Varianta populară, Varianta regională, Varianta arhaică ctc.).
VI. Note asupra elementelor prozodice (Accentul, Intonația, Ritmul, Pauzele,
Tempo).
De remarcat că toate faptele luate tn discuție sint transcrise fonetic (sis-
temul de transcriere fiind prezentat la începutul lucrării), ceea ce asigură lec-
turii posibilitatea unei interpretări științifice. Fiind vorba dc pronunțarea sce-
nică, unde nuanțele in rostirea sunetelor trebuie sesizate și notate cu exactitate,
folosirea transcrierii fonetice se impunea ca o condiție esențială. Materialul,
bogat și sugestiv, a fost adunat dc autoare, in decursul mai multor ani, direct
de pe scenele teatrelor sau din înregistrările pc bandă și din emisiunile „Teatru
la microfon".
Lucrarea nu-și propune să fie un curs de dicțiune, ci, așa cum indică
titlul, ea se limitează la un aspect al vorbirii scenice, anume pronunțarea
actorilor, așadar modul specific de articulare a sunetelor pe scenele teatrelor.
Problema este deosebit dc importantă, deoarece este știut că limba vorbită pc
scenă reprezintă varianta ortoepică model a limbii literare. Pronunțarea scenică
a avut și continuă să aibă un rol decisiv în procesul dc influențare a rostirii
corecte, dirijate dc normele literare. Este adevărat că în teatru acest lucru se
realizează în unul din aspectele vorbirii scenice, numit de autoare aspectul ge-
neral sau netru. în acest caz pronunțarea scenică se identifică cu normele vor-
birii corecte, codificate în gramatică și îndreptare, cărora li se conformează
exprimarea oamenilor culți. Dat fiind că această pronunțare nu sc opune vorbirii
literare, ci o presupune și se întemeiază pe ea, particularitățile de pronunțare
din acest strat lingvistic al textului dramatic nu frapează pe spectator (decit,
eventual, printr-o excesivă corectitudine). Pc dc altă parte — observă autoarea
—( în vorbirea scenică ne intimpină și un alt aspect al pronunțării, care ține
de funcția artistică a limbii El este ușor sesizabil în măsura in care servește
caracterizării prin limbaj a unui personaj. în această împrejurare, avem dea
') t.idls SUrlca, Pronurtffa românroxed literară. ..Stilul iwenlc*. fritlura Academiei H.S.R.. 1979.
79
face cu ceea cc în lucrare este considerată pronunțare (și funcție) notditerară
sau definitorie (sar putea numi și funcție caracterizatoare sau individualiza-
toare). Este cazul fonetismelor regionale sau al rostirii defectuoase a neologisme-
lor, procedeu la care recurg, între alții, în comediile lor, Alccsandrî și Caragiale.
O constatare cu caracter general, subliniată în lucrare, se referă la factorul
„modă" în vorbirea scenică. Exista pînă nu dc mult o modă a emfazei retorice,
care a cedat locul de curînd tendinței contrare, dc a se face apel la „stilul"
familiar în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Din dorința de a sc opune
modei mai vechi s-a ajuns, remarcă cercetătoarea bucureștcană, la o adevă-
rată „exagerare a lipsei de exagerări". Schimbarea de atitudine înseamnă de
fapt substituirea unei maniere cu un alt tip de manieră, sub pretextul adoptării
unei vorbiri naturale, în locul celei mai vechi, considerată artificială și pre-
tențioasă. Lucrurile ar sta așa, observă Lidia Sfîrlea, citind o remarcă din Cursul
dc dicțiune al Sandinei Stan, dacă s ar confunda naturalețea cu neglijența și
dacă este sigur că vorbirea îngrijită și expresivă înseamnă neapărat și manieră
teatrală, artificiu actoricesc. „Stilul" scenic nu poate renunța, indiferent dc
curentul în care se înscrie o generație dc actori, la nobila funcție a cuvîntului
vorbit pe scenă de a oferi spectatorului din stal, și mai ales celui de la ga-
lerie, o imagine acustică în care el să recunoască cu bucurie virtuțile limbii
sale, într-o formă corectă, unitară și frumoasă, cu alte cuvinte, dcsăvîrșită.
Există totuși o pronunțare a scenei, diferită dc cca a limbii literare co-
mune ? Faptele supuse analizei în lucrare ne autorizează să dăm un răspuns
afirmativ la această întrebare.
Observațiile Lidici Sfîrlea sînt compartimentate, cum s-a văzut din titlul
capitolelor, după criterii lingvistice. în prima parte propriu-zisă a lucrării sînt
analizate fenomenele fonclice care deosebesc pronunțarea de pe scenă dc aceea
a limbii literare generale. în această categorie se înscriu fenomenele determinate
de confuzia dintre sunet și imaginea lui scrisă (litera). Așa se face că, sub
influența unei reguli ortoepice ieșite din uz, se aud încă destul de frecvent
pe scenă formele, sunt, suntem, sunfefi, în loc de sînt, sîntem, sînfe/i, cu care
alternează uneori, la același actor (vezi exemplele la pag. 42).
Confuzia dintre imaginea grafică și pronunțarea generală, în sensul influenței
celei dinlîi asupra pronunțării sunetului, se face simțită în rostirea unor cuvinte
românești vechi, a căror vocală inițială este precedată în vorbirea obișnuită
de un „i“ (iod). De aceea, chiar dacă sc scrie el, ei, este, în virtutea unei tra-
diții grafice, pronunțarea corectă este iei, iei, ieste.
Printre fenomenele fonetice cele mai caracteristice vorbirii scenice sînt
acelea care aparțin graiului din sudul tării. Explicația este simplă, căci scena
bucureșteană a exercitat de la început, și mai ales după aceea, o puternică influ-
ență asupra limbii literare prin actori de prestigiu și in ultimă instanță prin
Conservatorul de artă dramatică din București, unde s-au format de aproape
un secol și jumătate actorii din celelalte centre artistice ale țării. Este curios,
în această privință, cutn o particularitate dc pronunțare arhaică sc păstrează
ca un bun scump și propriu vorbirii scenice. Este vorba de forma (al) mieii
pentru (al) ^nett, rostită încă astfel dc o bună parte dintre actorii de pc tot
cuprinsul țării. Există unele deosebiri de rostire regională între scenele din
București și cele din provincie. Mulți actori bucureșteni sc socot îndreptățiți
să pronunțe dă, pă, pentru de, pe sau eream, erea, așea, șease, tișe, pentru
eram, era, nșe, șase, ușă. Dimpotrivă, în pronunțare, in general îngrijită, de pe
scena clujeană, autoarea a înregistrat sporadic vorbirea „dură41 a lui j și f în
cuvinte ca acelaș, greșală, ț-o dau etc. Cît despre moldoveni, una din caracte-
risticile, mai mult sau mai puțin frapante, ale vorbili lor este „preiotarea" lui
e în neologisme: ierou, iexamen, alături de rostirea dură a lui z, ț, Ș, j: az,
știț, totuși, vitej etc. O particularitate muntenească in vorbirea unor actcr.,
fenomen tratat de Lidia Sfîrlea la capitolul Gramatică, aparține în egală mă-
sură și foneticii, de aceea îl vom aminti aici, dat fiind că este vorba de accent.
Autoarea remarcă pc drept cuvînt că prestigiul graiului din sudul țării, folosit
pe scenele bucureștenc, a contribuit la răspîndirca în toate teatrele din țară
a obiceiului d<J a sc accentua pe ultima silabă formele de imperativ însoțite
dc pronumele dativ la verbele dc conjugarea a IlI-a aducăți-mi-o, crcdeți-mă,
spuniți-mi-le etc., față dc accentuarea nemuntenească (pe vocala din rădăcină)
și literară: adtlce-ți-nti-o etc.
80
Foarte interesante sînt observațiile făcute în legătură cu aspectul nonliterar
al pronunțării. Fără să recomande norme de rostire, autoarea surprinde cu
finețe lipsa dc concordanță, în unele cazuri, între vorbirea prea „literară" a
unor personaje aparținînd mediului popular rural sau semiurban și condiția
lor culturală și socială. Cititorul — și în primul rînd actorul — află dc ase-
menea informați foarte utile în capitolul final dedicat așa numitelor^ elemente
suprasegmentalc ale limbii: accentul, intonația, ritmul etc., ilustrate în lucrare
grafic, pe portative.
Am socotit necesar să atragem atenția asupra cîtorva dintre faptele ana-
lizate în spirit științific și expuse cu claritate și eleganță de Lidia Sfîrlea în
această lucrare, de interes special și în același timp larg, lăsînd cititorului
satisfacția de a descoperii el însuși numeroase altele care să-i întregească ima-
ginea despre stilul scenic, ca variantă orală Fundamentală, învestită cu autoritate
in procesul cultivării și unificării limbii literare.
ȘTEFAN MUNTEANU
6 — Orizon!

cronica
traducerilor
*
ANGHEL
DUMBRĂVEANU
ÎN
SÎRBO—
CROATĂ
Renumita editură iugoslavă Bagdala din orașul Krușevaț, care, în presti-
gioasa ei colecte Poezia în tălmăcire, face cunoștință cititorilor din tara vecină
cu cele mai valoroase pagini de lirică universală, ne-a oferit de curînd o plă-
cută surpriză. După ce, acum ctțiva ani, a editat un volum de versuri ale Maclei
Isanos, judicios alese și admirabil transpuse in limba sîrbo-croată de distinsa
poetesă jugoslavă Florica Ștefan, volum despre care am scris la timpul său i>
paginile acestei reviste, precum și un volum de versuri de Marin Sorescu, edi-
tura de la Krușevaț îl prezintă acum cititorilor iugoslavi pe poetul timișorean
Angliei Dumbrăveanu căruia t-a publicat, de curînd, volumul de poeme „Tristia".
Fiind vorba de a treia carte dc versuri din literatura română editată de Bagdala,
neam aplecat cu multă atenție și curiozitate asupra noii traduceri, mai c' v
că, din ceea ce am citit in presa iugoslavă, am întilnit în Adam Puslojic, tn
ducătorul lui Angliei Dumbrăveanu, un valoros tălmăcitor al liricii române în limba
sîrbo-croată.
Volumul tradus din poezia lui Angliei Dumbrăveanu are un vădit caracter
antologic și cuprinde poeme mai ales din volumul selectiv „Delte". Traducă-
torul Adam Puslojiâ a selecționat cele mai reprezentative poeme, care ilustrează
arta poetică a iui Angliei Dumbrăveanu. Din volumul selectiv Delte tălmăcita-
npl a înglobat în culegerea sa, printre altele, poeme Sonată alpină, Cintecui
sturzului, Lacrima timpului, Calipso, Pe țărmul lămîiilor, Geneză, Enigma orhi-
dcii, Ceas de seară, Caligramă. Traducătorul a inclus apoi și cîteva piese care nit
sînt cuprinse în volumul selectiv apărut în românește. E vorba de poemele
Echinox. Baladă, Tristia fi Vizită, care sporesc valoarea volumului tălmăcit și
adaugă o notă în plus trăsăturilor lirice ale poeziei lui Anghel Dumbrăveanu.
Parcurgînd paginile volumului tălmăcit în limba sîrbo-croată, avem im-
presia că la baga selecționării a stat criteriul de al prezenta multilateral pc
Angliei Dumbrăveanu cititorilor iugoslavi, scoțind în relief trăsăturile definitorii
ale poeziei sale. In acest sens, poetul nostru este prezentat publicului cititor
din țara vecină sub raport tematic, ca poet al naturii (punctată adeseori de
un evident specific al plaiului natal), poet al pământului și al roadelor sale,
poet al mării și iluminărilor ei, poet al dragostei, imaculate și înălțătoare și,
în aceeași măsură, poet al evocației cosmice și al panteismului. Din volumul
apărut in limba sîrbo-croată, Anghel Dumbrăveanu apare ca un poet al incan-
tației, duioșiei, exuberanței lirice, nostalgiei, ai obsesiilor, neliniștilor și între-
bărilor umane. Făctnd aceste constatări, putem afirma cu toată certitudinea,
că realizarea unei asemenea prezentări (multilaterale) într-un număr restrîns
de pagini (impus de profilul colecției editurii Bagdala) este fără îndoială un
succes meritoriu al traducătorului Adam Puslojiâ.
Paratei cu această vădită grijă de alegere a poeziilor, traducătorul s-a stră-
duit și, trebuia să spunem de ia hun început, a izbutit să realizeze o tălmăcire
de o calitate artistică superioară, calitate evidentă pagină de pagină, ceea ce
constituie încă o dovadă a aprecierii pe deplin justificate de care se bucură
poetul Adam Puslojiâ. O confruntare a textului original cu cel tradus impune
cîteva considerații care oglindesc indiscutabilele virtuți de traducător ale lui
Adam Puslojiâ. Mai intîi, remarcăm în arta traducerilor sale o fidelitate cu
82

totul remarcabilă față de original, atît sub raportul transpunerii sentimentelor
și ideilor cit și al limbajului. Confruntarea pe care am întreprins-o ne-a relevat
faptul că în poezia lui Angliei Dumbrăveanu, din punctul de vedere al lim-
bajului, apar adeseori expresii intraductibile la prima vedere sau, în orice caz,
greu traductibile. Aplecat cu atenție asupra textului original și pătrunzînd stă-
ruitor în nuanfele lui, Adam Puslojid caută și, pînă la urmă, izbutește să gă-
sească fericite corespondente în limba sîrbo-croată, păstrînd intact farmecul
versului original. Confruntarea textului românesc cu cel tradus scoate în relief
faptul că Adam Puslojiâ a înfeles in intimitate nota specifică a poeziei lui
Anghel Dumbrăveanu găsind echivalențele necesare pentru bogălia metaforelor,
pentru sugestia plastică, pentru muzicalitatea poeziei sale, In efortul său evident
de a fi cit mai fidel textului pe care-l traduce, Adam Pustofid, mergînd pînă
la cete mai mici amănunte, se străduiește să păstreze cu orice preț pînă și
construcția frazei din original, acolo unde aceasta, prin topica ei, este menită
să dea o mai mare forță de exprimare sentimentului poetic.
Deși in genere nu avem de reproșat nimic traducerii și fiecare poemă în
parte ne-a surprins plăcut, ne-au reținut totuși in mod deosebit atenția și ne-au
impresionat traducerile poeziilor Sonată alpină, în primul rînd, apoi Ceas de
scară Lacrima timpului care scot în evidență incontestabilele calități în arta
traducerii lui Adam Puslojit, însuflețit transmițător al liricii noastre în limba
sîrbo-croată.
Cartea beneficiază și de o excelentă postfață semnată de criticul literar
Mircea Tomuș.
GEORGE BULIC

N. D. Cocea :
.JURNAL"
N. D. Cocea (1880—1949) a fost o per-
sonalitate complexă, un scriitor cu ori-
zonturi multilaterale și un militant
tenace. Ca elev frecventa clubul socia-
list din capitală, alături de prietenii lui
apropiați T. Arghezi și G. Galaction, ră-
mînînd credincios impetuos tot restul
vieții mișcărilor revoluționare, idealu-
rilor umanitare și progresiste. întemeie-
tor și animator a numeroase publicații
social-politice și literare, el excelează ca
ziarist, se afirmă ca necruțător polemist,
dăruindu-se cu desfătare beletristicii.
Romanele sale, piesa de teatru „Canalia",
numeroasele Iui traduceri din creația
artistică universală, ii conturează indivi-
dualitatea literară.
In timp ce se scurgeau succesiv
momentele apăsătoare, tragice, ale ani-
lor 1939—1942, N. D. Cocea era stabilit
la Sighișoara unde sc izolase voluntar.
Invingînd clipele îngrozitoare a primilor
ani dtn ccl deal doilea război mondial,
el a redactat acolo un JURNAL, editat
recent, ca document inedit, în colecția
,,Mîca bibliotecă dc istorie" (Editura
politică. 1970),
„Cu inima strînsă — explică Al. Gh,
Savu, în cuvintul înainte — Cocea a
urmărit drama poporului polonez, extin-
derea continuă a agresiunii, triumful
— chiar dacă numai vremelnic — al
forței brutale asupra civilizației. Evolu-
ția situației internaționale i-a sporit con-
tinuu îngrijorarea soartei propriului
popor".
Din însemnările corosive asupra frămîn-
tărilor acelor vremi se desprind diversita-
tea cunoștințelor omului dc cultură, cu-
rajul opiniilor dc cctățean-luptător pentru
mai binele omenirii, accente dc revoltă
împotriva politicianismului falimentar,
dar și credința nemărginită în reînnoirile
sociale care vor urma dezastrului tre-
cător. Nu lipsesc nici retrospectivele.
Iată cum vede cl civilizația, în preajma
izbucnirii războiului; „Civilizația nu se
măsoară după mulțimea automobilelor și
mașinăriilor de tot felul; și nu se cin-
tărește aruneînd în tireziile balanței greu-
tatea tunurilor cu tragere repede. Există
un imponderabil în civilizație. Un impon-
derabil făcut din mii și mii de lucruri
insesizabile, din omenie, din sentimentul
demnității omenești, din libertatea gîn-
dirii, din respectul convingerilor altora,
din atitea și atîtea alte noțiuni abstrac-
cdrți
reviste
*
te,.. Și civilizația aceasta este amenin-
țată. (pg. 28),
In momente dc derută, consemnează
senin: „M-am răzbunat cu sete, tradu-
cînd cu deliciu, citeva pagini din viața
lui Voltaire" (pg. 193—194).
Totuși este desnădăjduit, că în haosul
ucigător, cu călușul cenzurii în gură, nu
poate striga un răsunător „AJUTOR", ca
să oprească crima: „Scriu paginile astea
pentru mine singur, mai rar ca să-mi
strig nădejdile sau bucuriile, mai des ca
să-mi vărs năduful" (pg. 193—194).
N. D. Cocea a fost adeseori ținta calom-
niilor unora din contemporani cari urmă-
reau compromi tarea lui. Nu odată le-a
răspuns drastic, adeseori sarcastic,
într-o bună zi, s-a zvonit chiar la Sighi-
șoara. că......primește Intr-ascuns, mili-
oane grele de la Moscova*. Defăimări
similare s-au mai încercat și altădată, pc
vremea cînd scotea Ia București, FACLA
sau CHEMAREA. „De cum mi-apărea
ziarul — scrie acuzatul — inimile bune
ale oamenilor întrebau insinuant; — De
unde are bani Cocea, să scoată încă un
ziar ? Și cum murea ziarul, aceleași inimi
bune se întrebau cu jind: Cit o fi luat
Cocea de la Guvern, ca să nu-și mai
scoată ziarul?.,, (pag. 122).
Deosebit de impresionante sînt evocă-
rile lui N. D. Cocea despre „bunul și
dragul" său Gala Galaction, fost coleg
la liceul Sf. Sava — „cu cea mai largă
si cea mai nuanțată inteligență", căruia
li păstrează o aleasă stimă și duioasă
prietenie, în toate împrejurările,
îngrijitorul ediției remarcă, unele limi-
te, confuzii și contradicții, dar conclu-
zia finală asupra acestui text publicat
postum, nu știrbește autoritatea auto-
rului, ci o potențează. Acest „Jurnal",
adăugit la alte scrieri anterioare, risi-
pesc multe rezerve față de munca sa
84
creatoare. N. D. Cocea din primele Iui
începuturi, cînd a veștejit execuțiile in
masă a țăranilor din sîngcrosul an 1907
și ptnă la sfirșitul zilelor sale agitate, a
fost un îndrăzneț scrutător al societății
noastre, în numeroase compartimente,
de-a lungul unei jumătăți de veac.
GEORGE C. BOGDAN
Constantin Crișan —
Victor Crăciun:
„LITERATURA ROMÂNA ÎN
LUME"
Constantin Crișan și Victor Crăciun
— autorii lucrării: „Literatura română
în lume" — sînt cunoscuți prin activita-
tea lor literară cu mult înainte de apa-
riția acestei cărți. Astfel, Constantin Cri-
șan csle inițiatorul unei noi discipline
critice denumită psihostilistică, iar Victor
Crăciun s-a remarcat atît prin alcătuirea
unor ediții, cît și prin cîteva studii și
articole despre literatura noaslră clasică
și contemporană *).
Cartea cu care cei doi tineri autori
se prezintă astăzi publicului din țară și
de peste hotare, (lucrarea a apărut con-
comitent în patru limbi) își află geneza
în cîteva sugestii ale eminentului învă-
țat Tudor Vianu menționate pe coperta
exterioară și din carc reținem aici fraza
de încheiere: „Pacea lumii într-o lungă
epocă dc construcție va fi mai temeinic
asigurată atunci cînd popoarele vor ajun-
ec a Sc cunoaște mai bine prin aspectele
înalte ale puterii lor de creație".
Autorii români și-au asigurat colabo-
rarea criticului francez Picrrc de Bois-
deffre, care scrie un inspirat și entuziast
Cuvînt înainte intitulat: La Roumanie,
iclle que ie le voit, din care merită a
reține cîteva observații notabile cu pri-
vire la literatura și cultura română. Ast-
fel, România este apreciată dc către
criticul francez drept „o punte între
Orient și Occident", iar România „ins-
trumentul unei' literaturi universale".
Măgulitoare sint și cele cîteva apropieri
stabilite între literatura noastră și lite-
ratura europeană: Dimitrie Cantemir
este ..Pic delia Mirandola al românilor",
iar Ion Creangă „un Perrault țăran1'...
Literatura noastră, după opinia aceluiași
critic, a ajuns „la demnitatea unei lite-
*) Despre activitatea lui Victor Crăciun am
mai avut prilejul Aă relMJim cMur Tn „•OrizeMij*.
râturi carc nu mai este locală, ci mondi-
ală"... România are în sfîrșit, meritul
de a fi contribuit la literatura Franței
prin scriitori ca Anna de Noailleș, Elena
Văcărescu Fanai t Istrati și Eugen lo-
nescu -,. Despre cartea pe care o pre-
fațează se afirmă că este „un eseu bogat
în substanță, în fapte" ,,,
Autoaprecierile critice ale autorilor
români constituie o dovadă că aceștia
au fost conștienți de greutățile obiective
și subiective pe care le comportă o ase-
menea lucrare, apreciată ca „o șcltifă
istorică asupra difuziunii literaturii ro-
mâne în alte limbi... realizată pe baza
unor informații incomplete, a unei bibli-
ografii nepuse la punct". Completînd,
am putea spune că lucrarea lui Constan-
tin Crișan și Victor Crăciun are meritul
incontestabil al întîietății într-un dome-
niu in care s-a făcut prea puțin pînă
acum. Lipsurile unei asemenea lucrări
sînt — după opinia noastră — lipsurile
oricărei lucrări de pioncrat, Socotim deci
ca o calitate și nu ca o lipsă faptul că
autorii s-au ocupat, deocamdată — sper,
„nu[nai de coordonatele generale ale pă
t tunderii operelor literare românești în
alte limbi", răspindire a literaturii noas-
tre peste, hotare, in diferite perioade ale
dezvoltării ci, pc baza creierului crono-
logic deci, dar fără ignorarea celui ar-
tistic ,..
Cel mai interesant capitol al acestei
lucrări ni s-a părut eseul intitulat „Tim-
brul național al literaturii „române", in
care se pornește de la premisa că ,,spiri-
tul cunoașterii universale i-a fost prop-
riu omului chiar din momentul nașterii
sale"... fnccrcind să răspundă întrebării
referitoare la interesul străinilor față
de cultura și literatura română, autorii
sc sprijină pc citate fericit alese din
opera critică a lui Titu Maiorescu și din
cea filozofică a lui Athanasie Joja, *)
subliniind că prețuirea noastră peste
hotare se datorează specificului național
românesc „aducător al unui Umbrit
ttnic"... Ce este acest timbru unic și
carc sînt notele componente ale fiziono-
miei spirituale a poporului sc desprinde
dintr-un citat al lui Joja în care sînt
reținute succint trăsături ca: raționalis-
mul și realismul, sentimentul naturii șt
melancolia doinei, umorul și vivacitatea,
sentimentului național coroborat spiritu-
lui dc toleranță, puterea de absorbție,
spiritul de măsură și refuzul misticis-
mului ,,.
**) Era i«f*te căzut sl amintca&cll tn flceantâ
problem i <1 do contribuțiile unor ]hrîi|knnu.
Ral». RSduletcu — Motru . .
85

Un alt capitol bine scris este cel des-
pre folclor, interpretat — după Vladi-
mir Streinu — drept „primul clasicism
românesc"... Tn celelalte capitole se are
în vedere difuziunea culturii și litera-
turii române în lume din cele mai vechi
timpuri și pînă azi. Scopul unic urmărit
de cei doi autori pare a fi doar cel pur
informativ-cronografic, realizat prin in-
termediul unui comentariu bibliografic
selectiv. Autorii riscă uneori și unele
succinte caracterizări menite a situa
personalitatea unor scriitori români in
context european sau universal... Co-
mentariul critic are în vedere atît tradu-
cerile unor opere literare românești
peste hotare cît și studiile critice scrise
de străini în legătură cu literatura româ-
nă. Astfel, sînt mulțumitor comentate
și popularizate studii ca cele ale unor
Gino Lupi, Roșa del Conte. Alain Guiller-
mou. Lâszlo Gâldi, A. L. Lloyd, Jcan
Bcutiere, Miguel Angel Asturias, Spiros
Mellas, Andre Bellesort, Giuseppe Petro-
nio, Louis Gaffroy și mulji alții.
Cu tot caracterul ei de „sumară trecere
in revistă" — după expresia autorilor
înșiși — lucrarea lui Constantin Crișan
ți Victor Crăciun umple deocamdată un
mare gol în literatură bibliografică dc
specialitate, contribuind la ceea ce Vianti
denumea „circulația mondială'' a valori-
lor literare românești. Acțiunea celor doi
autori iți așteaptă continuatorii...
SlMlOX' BARBULESCU
Ionel Teodoreanu :
„LA PORȚILE NOPȚII"
Opera lui Ionel Teodoreanu, care s-a
bucurat de un tiraj neobișnuit între cele
două războaie și era iubită mai ales dc
tineretul din băncile școlilor. își datora
succesul, in marc parte, fenomenului
stilistic a ceea ce am putea numi „lite-
raturizarea vieții". Scriitorul era, in evo-
luția noastră literară, exponentul strălu-
cit — prin dezinvoltura și euforia Iui
stilistică — al unui rafinament în expri-
marea literară, însușit prin cultivarea
permanentă a metaforei, nu numai in
poezie, ci și in proză.
Romancierul Ionel Teodoreanu, suspec-
tat nu odată că ar fi un liric disimulat,
ratase frecvent realizările epice, după
) Fd. Minerea, IStu. 19, |>k.
apariția răsunătoare a romanului La
Medeleni, tocmai fiindcă nu se putuse
obiectiviza suficient, nu renunța la vi-
brația unei modalități alambicate dc gin-
dire, despre care pomenești' — cu multă
și firească înțelegere — Al. Philippidc,
în prefața sa la acest volum dc postumă
valorificare a poeziei, a entuziastului cre-
ator de metafore moldovean, Gindirea
metaforică, deși răstoarnă normele obiș-
nuite ale gîndirii, substituind „o logică
specială a imaginilor" — rum afirmă
Al, Philippide, pledînd pro domo pentru
unele idei cc-i sînt scumpe — „explorea-
ză stările de penumbră ale psihicului",
dar numai CU condiția de a nu schema-
tiza trăirea, întrucît există, mi se pare,
tendința de fixare prin metaForă, peri-
colul abstractizării, ca la noțiune. La
urma urmii, metafora, slujindu-se de
comparații univoce, poate prin repetiție
— stereotipiza expresia. Cineva poate ast-
fel spune banalități și lucruri superflue
folosind metafore goale de conținut,
convenționale sau manieristice
Ionel Teodoreanu impresiona, chiar și
în conversațiile lui fortuite, prin forța
dc invenție a metaforelor. în vorbire
această capacitate de plăsmuire era în-
totdeauna fascinantă, în scris, în schimb,
uneori era obositoare, gratuită. Nu știu
dacă entuziasmul era sursa gîndirii sale
creatoare, cum se afirmă în prefață, dar
volumul de poeme, tocmai fiindcă pri-
lejuiește cititorului cunoașterea unui Io-
nel Teodoreanu străbătut de sentimente
tragice și șrave, neașteptate la un tem-
perament literar atît de vioi, ilustrează,
din păcate, limitele gîndirii iui creatoare.
Poemele mărturisesc, fără îndoială, sin-
ceritatea sentimentului cc vor să-l
exprime, însă foarte puține izbutesc să
sugereze profunzimea tragicului trăit dc
scriitor. De ce ? Poate fiindcă ele nu
aduc, decît foarte rar, revelația unei
expresii inedite, a unor metafore nemai-
întilnite, pe măsura unor sentimente în
fapt cu totul noi și cutremurătoare. Ionel
Teodoreanu nu plînge autumnal cu la-
crimile cu care, în alte împrejurării știa
să rîdă primăverin? însăși prolixitatea
confesiunilor triste de acum nu se mai
potrivește cu jerbele de focuri de artifi-
cii ale bucuriilor lui de altădată și asta
în ciuda nevoii dc autosondare a celor
mai adinei zone sufletești.
Copleșit de moartea mamei, a cărei
prezență lunară c evocată într-o delicată
atmosferă cu „vaporașul parfum de iris1*,
poetul se mistuie în elegii, multiplicate
de amintirea foarte concretă a lucruri-
lor familiare: — Covoare, divanuri, scri-
nuri, straie — Venea cineva în tăcuta
86
odaie; /Plutea/ Intr-o cerească distanță
de stea, /Pogora prin abisul albastru, /
/Sporea/S-apropia/ Și ca un glmbet în
lacrimi din toate creștea. Cele mai multe
poeme din acest volum sînt, de alfel,
realizate cu o tulburătoare putere de
evocare a atmosferei, fie că-i vorba de
interior, cald nuanțat intre nostalgie și
și deznădejde a ireversibilității timpului,
fie că i presimțirea ciudată a unui ano-
timp funest, proiectarea intitulată a pro-
priului sfîrsit, în care sînt prefigurate:
„Șr vîufurile deznădăjduit uuitoare,/ Și
ninsorile / Și lupii albi ai gerului, / Și iu
vifornifi noaptea spartă-a ciorilor, / De-a
valma / Fără lance în balaur, / Fără fac-
lă în galop, / Nici stea, / Nici faptă,
nu, / Intre zilele scîrțutor încete, oarbe,
surde, fără capăt.,. (întunecare).
Metaforele, după cum e ușor dc obser-
vat și in citatele de mai sus, originale
și sugestive, ca și muzica variată și mă-
iestrit obișnuită din potrivirea cuvinte-
lor. nu reușesc totuși să înlăture oarecum
supărătoarea impresie dc livresc a versu-
rilor. Paradoxal poate, felul acesta de
reconstituire literară e mult mai adecuat
poemelor nelcgatc de evenimentele strict
intime, cum ar fi, bunăoară, și acest
Poem simfonic al orașului zilelor noastre,
al cărui entuziasm declarat nu are nimic
prefăcut: In dimineața aceasta a zilei de
lucru / — Luni, marți: orișicare — /
Clădită pe piatră, oțel, asfalt și beton.
/Cu ctamori de ziare, sirene de fabrici,
roți și claxoane / Șt rotative duruitoare, /
/ Și negru fum pe batiste. / Și poate că-n
ceruri cocoare — / Cu o mie de trîmbițe
iu buza de jar / Și crește de roșii cocoși,/
/ Pojar In delir al dimineții. / Cuvînt
peste vînturi: / Slavă la toți pe aceste
grase pămîntun / Și iar slavă vieții"!
Valoarea metaforei lui Tonei Tcodorea-
nu constă în noutatea asociației, în co-
respondența inefabilă a relației între
surpriza semnificației și originalitatea
concretului evocat, dar mai ales în amă-
nuntul dc percepere folosit ca unul din
cei doi termeni ai comparației („luminos
odinioară ca obrazul dimineții peste dea-
lul vrăbiilor" (pg. 13); „cum se coace
cireașa în umbrele frunzei" (pg. 28)'
„lăsînd dîră ca apusul soarelui pc apele
lungi" (pg. 64) ; „Mai iutc-n pas decît
în spaimă timpul" (pg. 117)t „adiere ca
și a perdelelor dc vară într-o casă cu
icoane vechi în umbră" (pg- 178), etc.).
Rod al gîndirii poetice, metafora nu epu-
izează virtualizările fanteziei creatoare și
și unele atitudini lirice, refractare tipi-
zării și generalizării cunoașterii, au o
semnificație efemeră ca asemănarea în
deosebire a două trăiri eterogene.
Volumul La porțile nopții reprezintă
un document de trăire sufletească, im-
presionant pentru cei ce-l mai iubesc pe
scriitorul stins prematur, insă mai puțin
concludent pentni valențele tragice ale
unui poet care a știut să-și manifeste
entuziasmul creator cu deplin talent nu-
mai în romanul copilăriei.
N. ȚIRIOI
Irina Mavrodln :
„POEME" *)
Spre deosebire dc atîlca volume dc ver-
suri în care stă. scris ce dă dumnezeu și
batirul autorului, cartea Irînei Mavrodîn
are o unitate de ton și de structură
simțind imediat că sîntem în preajma
unei personalități care are ceva dc spus
și poate face acest lucru. Aproape peste
tot găsim versul alb cu rare tentative dc
ritm popular ce nu impicteaz.ă asupra
.modernității expresiei: „Doamne de ce
miai tăiat / mîinile dragostele l au căzut
ca pleoapele / au foșnit ca frunzele /
aștept ciungă la fereastră / mîinile nu
vor să crească" / pag- 4 / poeme
scurte în general, unde, titlul, amintind
pc Emily Dickinson, foarte adesea este
primul vers al poeziei respective. Cum
am spus, Inimoase versuri, unde liniile
de forță și obsesiile in același timp, sînt
iubirea / nerealizată / și moartea cu
cortegiul ei spaime și erori : „Dacă mi-
rele mă va chema / il voi urma pre el /
in locul unde foamea cu setea sc-mpre-
ună" / 74 / Ori substituirea iubitului
printr-un panerotism pervers: „Ploaia să
tc facă rodnic / seceta să te pregătească
de ploaie / pămîntule / tc mingii ca
pc-un bărbat iubit / mă culc peste
tine" / 86 / Și: „Viță dc vie sînt îngroa-
pă-mă", amintind de un simbol doinașian.
Pocta aspiră Ia frumusețea unei ordini
într-o lume însă fără nădejde și lumină.
Prin rostul iubirii care pune de fapt
ordine in lume, prin supunerea la acest
destin s-ar realiza fericirea: „tu femeie
pămînt j cinta-voi ca pasărea / imnuri
închinate ție / tu a toate adăpătoarea /
puterea ta dă-mi-o / ordine pune / blin-
da mea / în haosul cel dinlăuntru /lap-
tele cel amar / seacă-1 / să vină mieii
să sugă la oi / laptele alb și hrănitor al
lumii și cîrtita să fie fericită / în cerul
ei de păcură" / 71 / Numai că poeta
•) Cartea Rom inca sei. 1970.
87
este exclusă din rînduiala firească a dra-
gostei de unde tonul dureros și auten-
ticitatea acestei poezii.
în nevroze ce-și găsesc o admirabilă
transcripție artistică, găsim poate pe Ba-
co via, totul se descompune sub un cer
îndoliat, dacă paleta poetci n-ar fi mai
bogată, ceea ce nu implică nici o jude-
cată dc ierarhizare, dacă nu am avea un
sunet mai scrâșnit, fără sugestia muzi-
cală a primului: „Se tăvălcțte-n minte
gîndul alb / sub laba unui urs strivit /
peisajul strîmb polar / de ape țlntuite-n
care sc-nvirtește / un soare lung larvar".
/ 37 / Și : „arhangheli grași cu săbiile
rupte / se tirîie de-a bușilea în cârtițe
schimbați.... / și izgonitul în pindă pu-
trezind / tot cerul ca duhoarea-i neagră
îl brăzdează-" / 31 / Așadar un strigăt
aspru de iubire al femeii sub semnul
trecerii: „Am un 10c Cu cap și brațe și
picioare / un loc de om în buna alcătu-
ire a lumii / și iată locul unei pisici al
unei oi / toate locurile sint pline — / am
ca finalitate acest loc, dar nu-l an ca
realitatcoexistență : „tu neființă /pc unde
urci și te strecori / in măduva lacurilor
noastre mincîndu-lc dcspicîndu-Lc / pu-
trezindu-le de vii / S3 / Sumbră dialec-
tică, de unde flerul, tensiunea și adeseori
extraordinarul acestei poezii. Câteodată
peisajul se luminează parcă, speranța
renaște; „dar cc! verde știe / cel verde
m a semănat / tot el m-a prășit" / 80 /
„ți locul cîntă de-mbrățișarea ta" / 62 /
„E timpul să deschid spre cele patru
vânturi / ferestre și uși" / 50 / Sau acest
mătăsos, plin dc spații vers : „Am căzut
cu fața în ape dc vară" De cc am citat
atît ? Pentru că totul este în primul rând
citabil ți în al doilea pentru că poeta
îmi este un nume aproape necunoscut,
volumul constituind o surpriză.
Un asemenea talent trebuie pus în lumină
chiar dacă ar fi prima și ultima carte.
Și poale nici așa nu am citat destul
gîndindu-mă Ja poezii ca: Valuri, va-
luri vin mai calme, Bertran de Bem,
Nu-țt fie teamă spuse duhul, Încovoiată
vară cu lungi adăugiri ctc. Excelând în-
tr-o scriitură modernă, lectura se încheie
lotuși cu o ușoară mirare, deoarece sen-
surile sînt atît de bine punctate, cad pe
frază, există o rigurozitate aproape fără
de echivoc, îneît excluderea semnelor dc
punctuație devine superfluă, cititorul ne-
întîmpinînd dificultăți de receptare.
1970
ILIE MĂDUȚA
Mircea Micu :
„NOPȚILE RISIPITORULUI"
Culegerea de versuri a lui Mircea Micu,
„Nopțile risipitorului’', relevă o expe-
riență poetică interesantă și un suflu
liric propriu. Această poezie de atitu-
dini romantice depășește gustul nedife-
rențiat al celor care „consacră" din auzite
pentru a epata pe pseudomodemîști.
Cu un element de vrajă autentic, duios
ți Cald, plin de grație și sinceritate. Mir-
cea Micu se prezintă astfel în „Frenezia
cocoșului de munte"; „Cîntă crescut în
prelungirea bradului / cu sângele răsco-
lit de hipnoza lunară, / ireală risipă de
cîntec, trompetă bolnavă, / peste cate-
drala albastră-a pădurii". / / „Și n-auzea
pașii vicleni, el care deslușea / creșterea
frunzelor noi pe albastrele crengi / zgo-
motul apei filtrate-n pămînt și suspinul /
și nertd tnorfi! plufind pe poteci de mis-
ter". f Naturistă și uneori rustică, poe-
zia din „Nopțile risipitorului" e exemplul
tipic al unei gingașe contemplativități
dusă adeseori pină la inerție ca în „Ge-
lozie" : „Mi-e frică de lumina care trece /
Prin nemișcarea fa, să nu rămîi / Pie-
trifica tă-n frumusețe, târfă / Arzîttd dân
creștet pînă la Călcîi"
Desigur, se găsesc in versurile lui
Mircea Micu și imagini dinamice, dincolo
de statismul senin, ușor melancolic, cu
care privește lumea. Atunci cînd poetul
— după cum spune atit de expresiv își
deschide grilajele intime1', se face auzit
un limbaj plin dc frăgezime, ca, dc pildă
în „Sălbatica deznădejdie" : „Nu pot cu
prinde totul în priviri. / Și hm ^dsesc pri-
vire sd iHd-MCapd / Uit amintiri, trăiesc
cu amintiri / Tirit de furtunatica lor
apă. t Detest culori imaginez culori, I
Sărut cu fruntea florile pe toate f Ș/t
caic fără de milă zeci de flori / Cuprins
de frică și singurătate".
Motivele care orchestrează poezia lui
Mircea Micu sînt variate, dar toate duc
la o expresie care coincide cu actul tră-
irii, ca in acest peisaj familiar din „Cro-
chiu : „Mestecenii prin care tu te pierzi /
Un cer de primăvară colorat / Pe umeri
ji se-așteme delicat, / Pe fiecare deget
doarme Un / O pasăre cu ochii de rubin.
/ Scriu albe linii peste cîmpuri verzi /
Mestecenii cu care tu valsezi..."
Lumea lui Mircea Micu apare adeseori
1 intr-o viziune halucinantă: notații lirice
□curte, subliniate de nuanțe erotice, îl
apropie de sensibilitatea noastră. Degre-
88
sîunea reflecției intervine cu semne dc
întrebare, iar aria vizual-emotivă este
euforică.
Uneori însă versul are prea multe
corespondente reale, poate fiindcă din
cînd in cînd expresia e directă și prea
explicită, în neconcordanță cu structura
sentimentelor sale, care, simt mereu
nevoia esențială de captare a frumuseții.
Să nu uităm, insă că acest autentic
poet se găsește într-o etapă de dezvoltare,
fiind în stare de surprizele cele mai
neașteptate.
PETRU SFETCA
Dan Mutașcu :
„SUBSTRATUM"
Este sigur că, potrivit criteriilor carc
alcătuiesc conștiința estetică a lui Dan
Mutașcu, a scrie poezie echivalează cu
scufundarea în adincul interiorilății, lo-
cuirea îndelungă a acestei lumi a clar-
obscurului și înapoierea la lumină cu
trofeele care sc numesc metafore. Rămîne
de văzut dacă mișcările produse in adin-
cul conștiinței sînt demne sau nu dc in-
teresul nostru și dacă viziunile poetului
reușesc sau nu să transmită, nealterate,
aceste mișcări. Cum creația este sinteză,
cele două laturi ale procesului formează
un tot unitar, care trebuie luat ca atare
în cursul receptării. Că pe autorul Subs-
tratum-ului il preocupă în bună măsură
problema capacității cuvintului de a
capta volutele sensibile o probează
•foarte limpede „artele poetice", relativ
multe la număr, din cuprinsul volumului
dc care nc ocupăm. Care este, așadar,
rezultatul concret, încărcătura lirică rea-
lă rămase în urma incursiunilor poetului
în spațiile propriului eu ? Cartea de de-
but a lui Dan Mutașcu recomandă un
poet autentic, practicînd o formulă lim-
pede și în același timp generatoare de
insolit. Claritatea expresiei coabitează, de
cele mai multe ori, fericit cu adîncimca
ideii. Iată cîteva versuri în care deși se-
ducția autoclarificării este nu doar im-
plicată, ci chiar declarată, conceptul rece
lipsește aproape cu desăvirșire : Fiecare
dintre noi e jumătatea unui sfert de foc
/ care cuprinde frigul în interiorul ei. /
Fiecare dintre noi e jumătatea unei sfere
de umbră £ care cuprinde curcubeul în
interiorul ei" (Destinul cuvintelor)Să
mergem acolo unde cuvintul stă nemiș-
cat / și umbrele copacilor se învirtesc,
dar umbra lui niciodată" (La primul
pas); „Cuvintul se usucă repede / ca o
casă văruită in ultimul pătrar" (Chipuri
din lună).
Constructor dc viziuni rilkccnc — aso-
ciația nu trebuie să ne sperie atîta vreme
cît subînțelegem proporțiile — Dan Mu-
tașcu parc preocupat mai mult de melo-
sul intim al versului și mult mai puțin
de sonoritățile pur exterioare. Cînd poe-
tul se adresează firesc „celui ce s-a în-
tors cu o toamnă pe umărul drept, /
bătrin de-atîta binele și răul, / bătrîn de
apa ce trece pc sub pămînt...„(Celui
ce s-a întors cu o toamnă pe umărul
drept), sau cînd ritmează astfel: „Voi cci
cu sprâncenele albe / ați plecat in călă-
torii dc unde v-ați întors vorbind în șoap-
tă. / Spuneți-mi cum se suie o scară
întunecată ? 1 Și cum se leagănă un
prunc dc piatră ? / Și cum sc prigonesc
animalele ce nc-nvelesc în sufletele lor ?*
fVot cei cu sprîncenele albe), emoția se
produce tocmai pentru că imaginile sint
deopotrivă firești și neprevăzute. Altfel
stau lucrurile cînd poetul recurge la ar-
tificii de genul: „mă iubeam in tine
ca-ntr-un singur sigma" (Loc preafericit)
sau; „Sub semnul masculin se întorc /
visele / Cele șapte gesturi adulmecă /
somnul" (Acest anumit astru). Lipsa ten-
siunii, neadecvarea verbului ia fondul a-
fectiv sînt, in asemenea situații, evidente.
După cum sunete ca acestea„nimic nu
schimbă pc nimeni, / și nimeni nu schim-
bă pc nimeni" (Elegia casei cu femei),
„Căci vedem mirosuri, / auzim gusturi"
fCine ?) parcă le-am mai auzit dc la alți
poeți...
Desigur unitatea unui volum de versuri
nu înseamnă, ipso facto, uniformitate. In
plus, inegalitățile, aproape inerte începu-
tului, pot fi de multe ori mai bogate în
revelație decît monotonia egală cu sine.
Cert este că Substraum marchează un
debut remarcabil, debutul unui poet cu
timbrul liric original și sensibilitatea a-
devărată. Dan Mutașcu își revendică,
prin cele mai adinei meditații ale sale,
un loc numai al său în peisajul divers
al poeziei noastre tinere.
ION LOTREANU
89
Mibal Avramescu:
„TREPTELE SINGURĂTĂȚII" *)
Dacă incantația dcsăvîrșită din aceas-
tă carte pornește spre cititor in același
timp cu fluxul ideilor, versurile sem-
nate de Mihai Avramescu au de la înce-
put șansa să ne capteze, să slîmească
atenția. în însăși prefața cărții, poetul
Al. Audrițoiu prezintă cu căldură profilul
liric aȚ lui Mihai Avramescu, ca un în-
drăgostit de forme pure, de simetrie și
perfecțiune. Clasicismul formulei abor-
date nu constituie o piedică pentru
acuitatea modernă a sentimentelor vehi-
culate, pentru că autorul știe să cuprindă
în trupul muzicii adevăruri etern va-
labile, emoții care îi aparțin în exclusi-
vitate, și doar cuvintele sînt mereu
aceleași, croindu-și de fiecare dată alte
fluvii expresive, Chiar în amiaza matu-
rității sale artistice, poetul c un neastîm-
părat scafandru, ars dc căutări și febra
creației, care de fiecare dată aduce din
adincimilc existenței noastre perle dc
cintcc: „Oamenii își închipuie că viata
Întreagă / Seamănă cu o pasăre pribea-
gă / Zburînd din soare-răsare pînă-n
soare apune / Fără s-o cheme nimeni pe
nume" (Fericire).
Stipînindu-și cu dezinvoltură timbrul,
notația poetului merge spre surprinderea
acelor zone umane însetate de limanuri
și zări luminoase, întotdeauna gata de o
nouă descoperire, de o nouă vibrație no-
bilă. Poezii ca Neastimpăr, Naivitate, Ne-
liniște, arată cit dc ancorat e autorul în
marile fierberi ale epocii, și dacă volu-
mul său e intitulat Treptele singurătății,
nu înseamnă că poetul s-a inchis in sine,
ci iși strică cui intr-un moment de dez-
văluire a întrebărilor interioar.e ca apoi
să-și descifreze cu toată ființa drumul
spre oameni. Chiar dacă poezii ca „Lu-
mini împotmolite^ („Un surls desprins de
pe buze / Căutind zadarnic alt surîs /
care să-l lumineze) nu aduc Întotdeauna
unde optimiste de captare a realității,
de fiecare dală intuim, în versurile lui
Mihai Avramescu, acea chemare tăcută la
prietenie și dragoste, ca un apel uman
și poetic de aleasă frumusețe. Unele
poezii dau impresia dc cintec șoptit, de
zbatere pentru adevăr între vis și agonie,
de căutare a unei raze de sprijin pentru
viitoarele sale explozii lirice. Elegiile e-
rotice, dintre care una cu un motto din
Ion Pillat (Evocare) provoacă o nos-
•) Editura ; Libertatea, Panctavo. 1976, versuri.
cartea
strâinâ
*
talgic aproape devoratoare: „A/unecam
printre salcîmi-n floare I Strînși unul lin-
gă altul în apus t Vorbeam doar despre
lucruri trecătoare i Și mai aveam doar
un cuvînt de spus t O, gol al umbrei,
albă depărtare" t.
In ciclurile sale, organizate după anu-
mite sedimentări lăuntrice, poetul își ar-
monizează strunele cînd elegiac (Somn
fi amintire), cînd extaziat de sunetele
Cuvintelor (Ora jocurilor), cînd cu vi-
ziuni delicate despre trecerea timpului
(Țărina geamănă). Mai pregnant ca adîn-
cime a ideilor mi se pare însă ciclul
„Cuvinte și obiecte" în care poetul exa-
minează cu autoironie materia și lumea
din jur.
Poetul Mihai Avramescu, bijutier dc
sunete și forme în adevărata accepțiune
a cuvîntului, ne dă în această carte sen-
zația întâlnirii cu un condei de rară deli-
catețe și armanic, confirmînd virtuțile de
altădată ale robustului său talent !
CINCI POEȚI ÎN EDITURA
„LIBERTATEA"
Dacă Slavco Almăjan a mai fost pre-
zent in reviste literare de la noi, Cornel
Bâlică, Miodrag Miloș, Ion Flora și Petru
Cîrdu sînt mai puțin sau deloc cunos-
cuți de cititorii noștri, așa că aceste cinci
volume de versuri pe care le-avem la-
ndemină vor însemna nu numai o ana-
liză, ci și o prezentare a unor destine
lirice în formare, a cinci poeți dintr-o
țară prietenă, RS.F. Iugoslavia. Apărute
sub egida Editurii „Libertatea" din Pan-
90
ceva, într-o atractivă ținută grafică, volu-
mele aduc un elogiu graiului românesc
în care sînt scrise, contribuind astfel la
tezaurul cultura! nu numai al Voivodinci,
Slave» Almăian, în volumul „Bărbatul
în stare lichida" propune un discurs de
o anume savoare, colorind părți ale ex-
presiei poetice care-i pun în lumină stă-
rile de spirit : „tată întîlnesc un bărbat
in stare lichidă / Se duce la o întllnire
' cu o brunetă t Intră în paharul ei cu
| rom / Lenevește pe buzele-i șomptu-
I oas • / Lenevește, cit lenevește și adoar-
' mc pe fimbd / Apoi aîwnecd în pîmec /
Sî doamna fericită fericită la nebunie /
Mai comandă încă unul / Și-l dă pe gît
în sănătatea secolului / " Fiorul liric
| capătă uneori inflexiuni de declarație pa-
tetică, ca în poezia „Barbarcla Barba-
rela” în care sensurile erotice prind
puternice rezonanțe sociale, cînd senti-
mentul dragostei nu c altceva decît o
tulburătoare chemare la pace și armonic
între oameni. Poezii de asemenea factură
mai pot fi citate: Peisaj matinal, Eta-
jul 777, Apărarea fortăreței.
Dc o cu totul altă factură, cultivînd o
poezie dc atmosferă, Cornel Bălică dă
aforismului putere lirică prin repetiție
și o nedesimilată sinceritate; „De dragul
I mării / Se umflă-n albii rîuriie / De
dragul soarelui f 5e deșteaptă florile / De
dragul pămîntului / Cerul plînge"/. Poe-
tul pare a fi un artizan, un culegător de
datini și ritualuri, ca in poezia Unde-s
crișmărițelc sau un mereu însetat căută-
tor de priveliști ți ținuturi exotice, fan-
i taste, ca în poezia Recolta soarelui care
dă și titlul volumului de versuri. Dacă
adăugăm la observațiile noastre faptul
că volumul „Recolta soarelui" a primit
premiul I al revistei „Lumina" pe anul
1969, întărim certitudinea că acest volum
de poezii e o carte merituoasă și că
tinărului poet Cornel Bălică ii sînt de pe
I acum descifrabile perspective ale indivi-
dualizării sale lirice.
Cu interesante sondaje în eul uman
debutează și Petru Cîrdu în cartea
„Menire în doi", titlu asemănător cu al
poetului român loanid Romanescu, „Sin-
gurătate în doi". Poeziile au în general
aerul că sînt leagăne de elegii și canti-
lene pentru cuplul erotic: „Eu fiu al
prezenței tale / Scrisoare sărutului nos-
tru plasez i In dupăamiaza buzelor noas-
tre! Pe adresa iubirii noastre/, sau /Eu
corpul tău ghem il adun / Intre buzele
mele de bal două / Și sărutul meu sco-
tocit din tine / Cît de mărunt zice că
iubești" /, Se pare însă că tinărul poet
nu e încă stăpin pe expresiv, sensurile
pierzindu-se deseori prin multe labirin-
turi de cuvinte, fără prea mare acoperi-
re estetică. Totuși tonul deschis cu care
urmărește sinuozitățile sufletului ome-
nesc dau tinărului poet șansa dc a
convinge, rămînindu-i in continuare aten-
ția spre o mai sporită grijă pentru
veșmintele temperaturii lirice.
„Valsuri" de Ion Flora surprinde cîte-
va imaginative introspecții existențiale,
precum: „lată-mă soare și de ai nevoie
de prezenta mea, / așteaptă-mă în cance-
larie", amintind nu odată dc Prevert.
Bunele intenții ale poetului materializate
în bogate metafore (clopotele ce-atimă
de sinii unor ceruri) dau mai întotdea-
una roade îneîntătoare precum în poe-
ziile Geneză, Femeii care-și întinde bra-
țele albe, Joc, Elegie, Degetele, amințînd
o ardere autentică, de puternice ecouri
analitice. Uneori poetul e furat într-atît
de halucinațiile sale, incit toate capătă o
aură dc basm, dc dureroasă atingere cu
eul poetic: străzile, iubirile, cărțile, alte-
ori merge atît de departe cu vînătoarea
dc expresii senzaționale, ca-n formula-
rea : nechezatul faptului cheL Oricum,
bogăția imaginilor, o mai atentă selecție
a limbajului liric îi vor conferi lui Ion
Flora, în viitor, dreptul de autoritară
cetățenie în cetatea muzelor,
Miodrog Miloș in volumul de poezii
„Moștenire" cultivă o poezie de totală
limpiditate, fără ornamentație și chiar
fără intenția dc a le cucerii. E de bună-
seamă adeptul versului direct, folosind
discripția ca pe-o formulă ce-i convine
temperamental: „Iarba ne gîdilă trupu-
rile. / Rud ne îmbrățișa cu pasiune /
/ Acum / Ecoul mă leagănă / în brațe de
valuri" /. Mai mult un pastelist decît un
eîntăreț al omului, Miodrag Miloș reu-
șește, printr-un simplu paralelism, să
îngemăneze cu fior poetic vegetalul și
umanul. Și romanticele întîlniri și împli-
niri erotice tot în cadrul naturii își au
izvorul. Generozitatea de care dă dova-
dă, la care adăugăm un suflet înclinat
spre reverie și o sinceră căldură lirică
nefalsificată dc dantelării șî speculații
de prisos, îi aduc tînărului poet rezonan-
țe de spontanitatc și cîntec pur. Aseme-
nea confraților săi, tinărul poet e o
prezență promițătoare în constelația poe-
ziei tinere de limbă română din Iugos-
lavia.
DAM IAN URECHE
9/
D. C. Amzar :
„DER WALACHISCHE
FREMDENROMEN J. V. Mayers
(ROMANUL UNUI VALAH IN
STRĂINĂTATE. O CONTRIBUȚIE
LA CUNOAȘTEREA IMAGINII
ROMÂNULUI ÎN GERMANIA ÎN
SEC. 18) WIES13ADEN
Autorul cărții a ajuns cunoscut prin
descoperirile sale : a găsit întii O Cores-
pondență necunoscută despre M. Kogât-
niccanu apoi o elegie românească anoni-
mă din 1840 și acum un roman a) unei
călătorii fictive întreprinsă prin Europa
occidentală de eroul de asemenea ricin.
Acest erou, anume Roman j, este de ori-
ține română. Romanul a apărui m plin
iluminism. în anul 1775 la Nurnberg, au-
torul său fiind celebrul agronom german
fohann Fricdrich Mayer (171 9—1798).
Prin corespondența sa vastă, purtată pe
teme agricole cu oamenii din toate ținu-
turile Europei (din țara noastră Între-
ținea relații cu specialiști din regiunea
Sibiului), Mayer a obținut date, pc care
le-a utilizai în romanul său. Acesta este
în marc parte, folosind drept pretext
călătoria eroului, o vedere dc ansamblu
asupra economiei agricole din secolul al
18-lea. Românul Roman j este un observa-
tor lucid, care reține utilul, criticind
abuzurile și greșelile cri de cîte ori are
prilejul. Călătoria urmărește o informa-
re globală asupra stărilor de lucru din
acest timp, ca apoi eroul să încerce să
aplice regimul optim dc economie in
patria sa, în Principalele române.
Romanul lui Mayer are un dublu interes
pentru noi: o dată, pentru că el repre-
zintă, potrivit lui Amzar, prin figura
eroului, singurul ecou literar al tragediei
Brincot-cncnilor șt Can lac uzi ni lor {Ro-
man] are același destin ca și fii lui Brin-
coveanu și al stolnicului Cantatuzino)
și se integrează în ceea ce privește con-
cepția despre originea românilor încă
în tradiția renascentistă al lui Braccîo-
line (românii sînt considerați singurii
urmași dirccți ai vechilor latini), deși
(și aceasta este încă o descoperire a
lui Amzar) in |7>4 deja geograful Bus-
ching a pus in discuție influența elemen-
tului slav în formarea limbi și a popo-
rului român. Pe dc altă parte, in ciuda
informației sumare asupra principatelor,
culeasă în mare parte din „Neue Stutt-
garter _ Zcitung", Mayer intuiește cu o
clarviziune uimitoare evoluția viitoare a
societății române, sugerind felul în care
economia capitalistă se va impune aici
în secolul al 19-lea. Această previziune
este și cea mai atractivă parte pentru
noi.
D. C. Amzar, autorul studiului despreț
Mayer. a elucidat competent toate pro-
blemele legate de informația despre viața
și opera acestuia. Dc asemenea aspectele
economice și istorice sini prezentate
într-o ținută riguros științifică. Mai
puțin reușită ni se pare încadrarea lui
Mayer în contextul literar și estetic al
secolului. Dar acest lucru nu este greu
dc făcut acum, după ce Amzar a pus la
dispoziția cercetării ulterioare un mate-
rial faptic atil de bogat șl atît dc bine
sistematizai.
HORST FASSEL
LA NOUVELLE REVUE
FRANCAISE, AVRIL, 1970
Problemă dc interes actual mult dis-
cutată. „criza"' limbajului constituie o-
biectul unuia dintre cele cîteva articole
teoretice cuprinse în acest număr al
revistei franceze — Potir comiaitre une
Parole Ecriture semnat de H. Mcschon-
nic.
Prezent ind critic cartea lui Brice
Farain Petit Metaphysique dc la Parole,
Gallimârd, 1969, considerată a fi „medi-
tai ia angoasată ci unui filozof asupra lim-
bajului" și făcind și cîteva referiri la o
altă lucrare, ce aparține lui Eliennc
Gilson. Linguistique et Pltilisophie 1969,
autorul articolului respinge atitudinea
idealistă manifestată in cele două lu-
crări conchis ind că studiul limbajului
aparține din ce în ce ma puțin filo-
zofici.
întrebările cărora Para in ic caută
febril un răspuns — Je me sus souvenl ]
demand^ anssî if j'aurais inventă qu'il
faille parter poitr vivre, Jusqu'ici je n'ai
pas encore su repondre oui, i sc pare
lui Mcschonnic a fi de mult rezolvate
sau false. Unul din reproșurile grave adu-
se lui Parain este acela de a ignora
studiile lingvistice actuale care discută
problema limbajului, lui Gilson impulîn-
du-i-se confuzia dintre sens și valoare, i
noțiuni delimitate și precizate de către
Saussure. Este semnalată și încercarea
92

greșită dc a defini sensul cuvîntului în
afara oricărei relații contextuale.
Este adusă în discuție și teoria arbi-
trariului semnului lingvistic, interpretată
diferit de cei doi filozofi. în toate notele
făcute pe marginea observațiilor lui
Meschonnic și publicate în același nu-
măr al revistei, B. Parain revine asupra
problemei întrcbîndu-sc dacă semnul
lingvistic poate fi în același timp arbi-
trar și necesar și dacă n-ar fi preferabil
ca ultimul termen să fie înlocuit prin
HrHuraL Parain nu se declară satisfăcut
nici de modul in care lingviștii cred a
fi rezolvat prablema atît de complexă a
limbajului prin cele două participii ale
aceluiași verb — signifiant și sigmfie.
Identificînd limbajul cu rațiunea și
poezia cu emoția, Perain opune poezia
limbajului, considerat a fi „par-
tea impersonală a fiecăruia". Pornind
de la concepția că vorbirea nu repre-
zintă decît în mică măsură ideea în care
recunoaștem teoria lui Wittgcnstein care
spusese: „Les mols sont comme la
sur face d'unc eau profonde", el încearcă
operația de confruntare a textului cu
ceea cc ar fi putut fi.
Problemei inefabilului (ineffable — in-
diciblc — inexprimablc) și modului dife-
rit în care o fost interpretată i se acordă
un spațiu larg în articol.
Subliniind faptul că Wittgenstcin își pu-
ne prea puțin problema scrierii, că Parain
o reduce la opoziția dit-senti, Jcan Paul-
han fiind poate singurul care a îmbinat
meditația asupra limbajului cu cea asup-
ra scrisului, Meschonnic conchide: „La
pratique de l'dcriture tend d resoudre
l'opposition du signifiant et du signifid
des mots et des choses, du moi au
monde".
Plin de vervă și precizîndu-și ferm
poziția cînd respinge tezele nejuste ale
adversarilor săi, autorul articolului este
însă mult mai puțin convingător cînd
își expune propriile puncte dc vedere.
Un alt articol în care se apelează și la
explicația prin limbaj este Samuel Bec-
kett et l'antiroman de Jean Blot. Distin-
gind între funcția indicativă (denomina-
tivă) a limbii, care servește unei necest-
tăfi și cea expresivă, care servește unei
dorinfe, Blot situează la nivelul celei
din urmă „literatura și filozofia sa, scrii-
torul și morala sa, ereticul și antilitera-
tură sa", conflictul lor situîndu-se în in-
teriorul acestui „limbaj denaturat care
este Imbajul expresiv".
Dintre celelalte articole publicate în
acest număr șî care conțin preocupări
foarte variate amintim: Alain Bosquct î
Une Trilogie de Raymond Queneau,
Massim : La Lettre et le Signe dans ta
Peinture, Jose Cabanis, Attentats et Com-
plots.
FELICIA GIURGIU
VALOAREA MEMORIALISTICII
Memorialistica s-a bucurat în literatura
română de aportul unor condeie strălu-
cite ; în același timp n-a scăpat de pri-
mejdia pitorescului facil, relevant prin
unilateralitate. Ar trebui să ne dea de
gîndit că un mare actor rămîne mai
puternic viu in amintirea urmașilor prin
calitățile sale bachicc, decît prin marea
sa artă scenică, remarcabilă și deloc efe-
meră. Ceva asemănător se întimplă ți
cu un alt dionisiac de dala aceasta apar-
ținind literelor și el subliniat unilateral
în amintirile celor carc l-au cunoscut.
E vorba de Păstorel Teodoreanu, o inte-
ligentă spirituală, cu deosebire prestigi-
oasă în polemica literară.
O unică întilnire pe carc am avut-o la
București cu spumosul autor al „Hroni-
cului măscăriciului Vălătuc" s-a soldat
cu un distih improvizat, pe aceeași temă
de renume a scriitorului, dc valoare pen-
tru mine, pentru semnătura scrijelată
dedesubt, li cerusem cu insistență un
semn pentru mai tîrziu și el mi-a scris
în carnet: „Am băut și-ar fi păcat / Să
scriu criță dc Banal". Evident că pe
această linie se poate merge la nesfîrșit,
mai cu seamă în cazul unui bărbat care
a iubit nopțile cu pahare (Rccunoscînd
aceasta cu francheța-i caracteristică), a
avut mulți prieteni, neprecupețind nimic
pentru a-i împărtăși cu spiritul său setn-
teîetor.
„Miniaturi cu Păstorel" de Vintilă Ru-
su-Șirianu (Publicate in vară de „Con-
temporanul") sînt delicioase și demons-
trează convingător o latură deloc ne-
glijabilă a aceluia care, deși Teodoreanu
(Fratele seraficului Ionel) și-a făcut glo-
rios prenumele. Păstorel nefiind un di-
minutiv, ci o emblemă, un titlu nobiliar,
o noțiune. Cînd se pronunță păstorel, sc
spune dc fapt spirit, spontaneitate inci-
sivă, polemică elegantă, dar și necruță-
toare. Mai presus dc năzbitioascle lui
vorbe de duh la un pahar între amici,
Păstorel rămîne autorul acelor admira-
bile pagini reunite sub titlul sugestiv
„Tămiie și otravă". O carte care se re-
comandă și se susține printr-un spirit
cultivat care alege cu noblețe griul dc
neghină in recoltele artistice ale vremii.
Cu adevăratele valori e strălucitor; cu
ariviștii și impostorii ucigător. Și tot cu
Strălucire!
Cu alte cuvinte, personalitatea lui Păs-
torel c infinit mai complexă decît a
putut fi in stare mcmoralistica ce i-a
miniaturi
critice
*
fost dedicată să sugereze. „Tămîic șî
otravă"" este o carte în care poezia spi-
ritului se împletește armonios (Dacă se
poate spune așa) cu o excelentă vervă
polemică. S-ar cuveni acestui volum o
reeditare, care să țină scama, pe de o
parte dc necesitatea unei selecții rigu-
roase pentru înlăturarea a ceea cc e
efemer în gen, pe de altă parte de însăși
spusele autorului în „Predoslovie":...
Am în valizele mele... material pentru
mai multe volume din acestea, adică
provizii masive dc lămiie și otravă..."
Puse Ia dispoziția contemporanilor,
aceste pagini adăugite s-ar înscrie acid
în procesul preluării moștenirii culturale,
echilibrînd citeodată stilul euforic pc
care-l mai întilnim (din fericire) în acest
delicat și de răspundere domeniu.
Af. CERBU
PAGINI DE REVISTA
STUDENȚEASCA
Numărul dublu 5—6 al revistei Echi-
nox, lunar studențesc de cultură ai Uni-
versității „Babeș — Bolyai" din Cluj, ne
certifică și mai mult așteptările cu pri-
vire la evoluția pozitivă a acestei tinere
publicații. Condusă de un colectiv entu-
ziast, care-l are în frunte pc tinărul
critic și poet Ion Pop, revista Echinox
solicită prin acest număr interesul stîr-
nit de obicei de alte reviste dc tip gazetă,
cunoscute la noi, ca Familia, Cronica,
Ramuri. Afirmația noastră nu pornește
numai de la substanțiala prezență în
paginile revistei a unor nume cunoscute
ca acela al profesorului Ștefan Pascu,
rectorul Universității clujene sau al cri-
94
ticului Nicolae Manolescu, ci dc la varie-
tatea ți mai ales îndrăiiieala cu care
semnatarii articolelor, in marca .lor ma-
joritate studenți, abordează probleme
teoretice ale culturii europene contempo-
rane.
tn acest sens reliefăm în mod deose-
bit subtila sinteză a lui Dan Plinaria,
Timp și roman, urmată dc ciclul Nara-
rațiunea ta persoana înfîi (început in
numărul precedent al revistei) al lui Ma
rian Papahagi ți articolul Abnormitât und
UnverstUndlichkeit in der expressionisti-
schen Lyrik semnat dc Petre Motzan.
Critica și istoria literară autohtonă este
excelent reprezentată prin două ample
eseuri: Recitind din Camil Petrescu al
lui Nicolae Manolescu și Dan Bolta —
poet apolinic al lui Ion Pop.
tntr-o proporție impresionantă sînt
prezente articole de fiziologic și socio-
logie ce dezbat cu un promițător înce-
put dc spirit critic problemele majore
ale omului contemporan: fenomenul
înstrăinării esenței umane și progresul
social de Ghcorghe Mocanu, Omul și
revoluția tehnico-știinfifică dc Morel Zel-
ter, Controversa înstrăinării de loan
Petru și Sociologia și istoria de Ladislau
Gyemant,
Manifestindu-se ca o unitate în diversi-
tate, rcmarcindu-se și prin prezența in
paginile ei și a unor materiale în limbile
germană și maghiară, avînd, pe lingă cele
amintite anterior, bogate rubrici dc poe-
zie și proză a tinerelor talente, cronica
literară și cronica plastică, o remarcabilă
preocupare pentru traduceri — subliniem
in acest sens prezența a două eseuri de
jEzra Pound, Brâncuși și Tradiția, intr-o
bună traducere românească semnată de
Virgil Stanciu — interviuri și „arhiva*
etc., revista studenților Universității din
Sluj atestă seriozitatea, priceperea și în-
drăzneala unui comitet redacțional spri-
jinit din ce în ce mai mult de marea
masă a studenților.'
C. Ni STOR

ERATA
Interviul cu D, R. Popescu, apărut în Orizont nr. 9, a.c., aparține lui Valentin
Tașcu.
EPIGRAME
Lui Ion Marin Almăjan, referitor la volumul de
povestiri „Sînt dator cu o durere" :
Ca lector docil, cuminte,
Te-am citit după tipic
Și-s convins că de-azi-nainte
Nu-mi mai datorezi nimic.
„Zbor jos", nuvele de N. Velea :
Zboru-aceasta-i, pare-mi-se,
La nivelul cărții scrise.
Poetei C. B., autoarea volumului „Norii" :
Criticii apreciază
— Și verdictul lor e clar —
C-acești nori îți plafonează
Orizontul literar.
Comedia „Vis de secătură" de M.S. sc joacă la
mai multe teatre din țară.
Din cînd în cînd s-aud proteste
Și vorbe rele de bîrfeală
Că „visul" de pe scenă este
Efectul somnului din sală.
Unei scriitoare care a publicat un roman,
avînd pe prima pagină fotografia autoarei :
După chip această fată,
Fără dubiti, e majoră;
După tema abordată
Fac prinsoare, că-i minoră.
Lui Const. Abăluță, autorul volumului de versuri
„Piatra" :
După lectura cărții-un cititor
Era convins c-a înghițit un hap
Și-așa s-a supărat pe autor
C-a vrut să-i dea cu titlu cărții-n cap.
ION I. MIOC
96


OB
Redacția :
Timișoara
Piața V. Roailă nr. 3
Telefon 12026
Administrația
București
Șos. Kiseleff nr. 10
•
Manuscrisele și orice
corespondență scrise
âuț pe o singură parte
a hirtiei cu indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
nepubllca'.e nu se
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1548
la întreprinderea
Poligrafică Banat,
Timișoara -
Calea Aradului 1/A
R. S. România
42907 |
Lei 7 —