ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA CUPRINSUL AM fHEL DUMBRĂVEANU : Cartea luminii ........................ 3 LUCMN BUREIUU; Fais reportaj despre Timișoara .. .. ......... 5 PACHIA ION TA TOMIRESCU; Manifest ..........'................ 7 MARCEL TĂCIUNE: Lumină de August- .. ., - ... ,. ............ a VALENTIN TUDOR: In amiaza luptelor de stradă .. .. .. ,. ... „ „ « IVO MUNTEAN; Tinerefe, O singură dată ................... 9 ALEXANDRU DEAL : Luminile orașului ............ .. .. ... ... 10 ♦ Interviul nostru eu acad VICTOR EFTIMIU...................... . - - ... 12 interviul nostru eu FHAMVO ZOLTAN .. .. — .................................. 15 * AL. JEBELEANU : Estivală, Miniaturi dc dragoste .................... „ 18 DAMIAN URECHE : Echilibru lingă Peneiopa, Popas la Cleopatra, Mărul fi Elena din Treia ........................................ ■ ■ *........... 10 OTILIA N1COLESCU : Eroare ........................... -............... - - 21 ION ARIEȘANU; Vifa de vie, Fluture, Fuga, Jnvocafie....................- - 22 NICOLAE IOANA : Elegie fără întoarcere ................................... 27 ILIE MĂDUȚA : Trandafirul galben,~Retragere, Uliță cu saicîmf. Negare, Maci și r'gz și albi .. — ....................- — — — — .. • • — ■ • — 30 V1RGILIU BRADIN: Echilibru, Anamaria .. ........ ............. 32 1RINA GRIGORESCU : Ceară de ftaca. Ostenit de epatw ........................ 32 GEO GALETARU : Liniști mari de zăpezi, Fecioara nopții, Prea tandri și prea triști „ „ « _ - .. «. ....- - - -. 38 MARCU BANESCU: Fata valahă _ ... _ ._ ... - - ........ 40 Orientări ANDREI X. LILLIN: C. Brâncuși — de la viziune folclorică la formă raționalizată 44^- ȘERBAN FOARȚĂ t Trei traduceri cu mina stingă din poeziile lui Max Jacob ; Villonelă, Pentru copii ți rafinați, întemeierea unei comunități in Brazilia -. — ... . • .. — ... .- ... << .. ■ ■ ........... 48 Cronica literară ION MAXIM : Ștefan Aug. Doinaș : Lampa lui Diogene".................... .. ... 53 ION NEGO1ȚESCU: „însemnări critice" ... ...................- .................. 53 TRAI AN LIVIU BIRAESCU : Ion Vlad : „Intre analiză ți sinteză" .. .. . . .. 57 Profiluri literare N. CIOBANU : Poezia de notație „prozaică" ți valorile ei......................... HEINZ STÂNESCU; Georg Scherg, prozatorul ........................................ 84 Cronica traducerilor PETRU SFETCA : Blaga, Barbu fi Bacovia in perspectivă universală..............- 07 Istorie lîterară-documente AUREL COSMA: Revista „Luceafărul' din Timișoara in prima perioadă de apariție .. ..................................- .............................. ® MIRCEA TELEGUȚ: Dunărea românească in comentarii romantice (Impresii dintr-o călătorie de ia Baziaș la Orșova in 1860) ... ... ... „. 74 HORST FASSEL: Peștera de la Mehadia la autori germani ... ................ ... 78 Blocnotes cinematografic SORIN TITEL: Din filmul amintirilor de film .............................. ... 75 Cronica limbii AL. BELLU: Primul Dicționarium Valachico-Latinium ............. ,, ... ._ — 80 Cărți — reviste EUGEN MICU: lorgu Iordan: „Alexandru I. Philippide" ........................ 85 TH. N. TRAPCEA : P. P. Panaitescu: „Introducere la istoria culturii românești" 86 HORI A VASILESCU: Radu Tudoran: „Oglinda retrovizoare" ... ... ... 88 CORNELIU NISTOR: Mircea Zaciu: „Glose" ...................................... «« DUMITRU VOR1NDAN : Elena Cătălina Prangati: „Miza pe lumină" .. - 50 GEORGE SURU : Teodor Tanco : „Cui ii bate inima"............. ................ B. GEORGEVlCI: Noul număr al revistei „Knijevnt Jivot" . . ........... . • 01 Miniaturi critice T. VILCEANU: România literară, Convorbiri literare .......................... 05 P. N. ARDELEAN : Ștefan Vasilescu : „Nunta in Bihor" .. ., .. ,. ., .. 53 OCT AVI AN METEA : Un studiu privind investigația sociologică .. . ., • 0* G. P. : Corespondență .. ...................................... ... ,, 55 ANGHEL DUMBRAVEANU CARTEA LUMINII tn miezul de joc ai verii, cînd pămîntul românesc ri- dică Spre soare tipsiile belșugului, cînd cimpurile se întind pină departe ca niște mari de aur, cind dealurile cu livezi și vii amețesc văzduhul cu arome de fructe, întreaga noas- tră națiune deschide cartea de lumină a istoriei noi, spre a adăuga încă un poem de adevăr la marea sărbătoare a Eliberării. Ziua de 23 August semnifică, în lunga istorie zbuciu- mată a poporului nostru, adevărata renaștere, începutul unui ev în care oamenii muncii, sub conducerea încercată și clarvăzătoare a Partidului Comunist, luînd în propriile miini destinul României, înfăptuiesc societatea socialistă multilateral dezvoltată. Niciodată poporul nostru n-a fost mai strîns unit și n-a muncit cu mai mult entuziasm și niciodată dezvoltarea pa- triei n-a cunoscut un ritm atit de înalt și un asemenea graf! de civilizație ți cultură ea tn acești ani ai socialismului. In cei peste 25 de ani care au trecut de la Eliberare, poporul nostru a .schimbat fundamentat fata acestui pumînt. a orașelor și a satelor, a însăși conștiinței oamenilor muncii. România a devenit, în această perioadă, un stat dezvoltat, cu un prestigiu recunoscut în întreaga fume, o țara mat bo- gată și mai frumoasă decît au visat-o bărbații ei dc frunte, prin secole de luptă și de speranță. Marile cetăți industri- ale, ridicate cu chibzuință, cu pricepere și cu eforturi sus- ținute pe tot cuprinsul românesc, marile forturi ale lu- minii, înălțate pe rîurile care străbat acest scump pămint vorbesc în cel mai expresiv limbaj despre drumul victorios al socialismului în țara lui Ștefan cel Mare și a lui Băl- cescu, în țara pentru care luptară, o jumătate de secol, fiii cei mai buni ai poporului, comuniștii. în țara pe care o duce astăzi spre tot mai luminoase culmi de civilizație în- tregul nostru popor. In acest an, sărbătorirea zilei Eliberării găsește nați- unea noastră, oamenii muncii, români, germani, maghiari și sirbi, intr-o profundă coeziune în jurul Partidului, mun- cind cu dăruire pentru înfăptuirea programului însuflețîtor y stabilit de Congresul al X-lea. Zi de zi, oamenii muncii aduc noi realizări la edificiul tot mai puternic al socialis- mului. Oamenii de litere fi artă, oamenii de știință și cul- tură, sprijinind activ opera dc construcție a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, vin la pragul acestei sărbători cu prinosul minții fi sufletului lor, cu dorința de a spori — după puterilor lor — avuția spiri- tuală a poporului nostru, cu dorind de a se adăuga izbîn- zilor pe care le trecem an de an în marea carte de lumină a istoriei noastre noi. LUCIAN BL'RERIU FALS REPORTAJ DESPRE TIMIȘOARA .Vu m-a mulțumii niciodată aprofundarea ia modul sentimental a datelor multiple ale unui oray, afa cum nu e ublîgaiuriu sd ne lege de el un coif intim cu amintirile sale, In cazul Timișorii mi se inlimplă su realizez o sudură mult mai robusta prin intermediul rațiunii, să caut un liant material fi puternic. Un oraș fără turnuri, fără verdeață și iubire, un oraș lipsit de maturitate și răni cicatrizate, unul fSră individualitate, nu te poate sili unei afecțiuni permanente, unei solidarități care iți mulează treptat chipul după propriul său chip spiritual. 4m virsta acestei ere noi fi m-am format in aceste două orașe surori, Lugojul și Timișoara. Cel de ai doilea mi-a dat revelația maturității, acea a muzicii fi ra- țiunii tehnice, aceea a unui sens care este profund contemporan. Un oraș interiori- zat, dar care se manifestă in exterior ia fel de generos; o spun culorile oii ale trecătorilor, o spune arhitectura ce pare dornică să comunice, să atragă privirile, riul populat de ambarcațiuni fi viață sportivă, parcurile care te fac sociabil și liric, piefele largi fi pardosite cu porumbei, in care ne adunăm deseori ca să vedem cum arătăm reciproc. Ceea ce facem astăzi pentru om aici se oglindește fn temeinicia așezărilor industriali', fn efortul -spre dezvoltare al cartierelor cu zeci de etaje. Totul se face lucid, conform unor planuri bine întocmite, de parcă ne-ar fi teamă dc judecata viitorului. $i viitorul se va instala mereu mai confortabil in acest oraș. Vaționalttățile care conviețuiesc aici iți arată laolaltă priceperea intr-o unitate fi- rească precum existenta lumii însăși. Scopul tuturor este același, $i in fața ochitor ai zilnic acest scop ; iată-l trecînd pe stradă, e în acești copii mereu zgomotoși, prea zgomotoși pentru un oraș străvechi, dar citești in ochii lor sănătatea terenurilor de tenis și-a tuturor elementelor care cultivă omenescul in om, Un oraș fără studenți nu cunoaște farmecul permanent al schimbării și reîmprospătării. Fiecare an este așteptat cu nerăbdare de timișoreni și nu putini se perinda prin fața intrărilor fa- cultăților pentru a vedea chipurile emoționate de examen ale neastîmpăraților din noile generații. Un oraș al senectuții senine, înțesat de venerabile timplc cărunte sclipind din lentilele ochelarilor fi telescoapelor, transparente de elocință. Sintcm un oraș al muzicii și acest lueru înseamnă vocație, sensibilitate. Un oraș scufundat in utilitarism, care nu cunoaște fiorii artei, nu este Timișoara, aricit s-ar vorbi despre raționalismul bănățeanului. Tocmai in acest oraș echilibrat și per- fect dotat ca valențe multilaterale se îmbină materia și spiritul artistic și omenescul, tradiția și modernul. Nu insă un echilibru finit, suprasaturat, ci unul minat din spate de curiozitatea universală de creație, devenire. Muzica trăiește aici curcubeul cel mai larg, iși risipește registrele prin toate casele. Ea modelează inima indrăgos- liților, chipul frumuseții fizice, al aceleia spirituale. înșiși plasticienil noștri reali- zează sculpturi ori picturi din linii înmuiate ți inelinind către suplețea unei sonate. iVu cred că spiritul simfonic ne-ar caracteriza. Mai mult intim decit o uriașă respirație, dar suficient de tonic pentru acorduri fundamentale, orașului meu i s-ar potrivi o pasionată sonată de Reethoven. 5 Timișoara mt mă tea*/# prin multe lucruri mărunte, subiective. Este un oraș prea orgolios ca să cucerească prin amănunte de pitoresc și periferic. Ca un veritabil oraș socialist, el iți oferă generos imaginea ansamblului său obligindu-te să-i apro- f unde zi din toate unghiurile, să-i cunoști oamenii care acționează in cele mai diverse domenii, el iți oferă totul. Și de aceea trebuie să-i dăruiești totul, intr-o ciudata uitare de tine însuți. Cine n-a simțit dorul de muncă chiar după două trei ore de la plecarea de la locul său de lucru ? Dorim mereu să comunicăm cu semenii, să facem ceva pentru ca fiecare colț al urbei noastre să primească noul din conștiința noastră, să se investească cu frumusețea perenă. Sint nenumărate ziduri vechi și frumoase aici, insă cele mai multe și mai rezis- tente s-au realizat in ultimii 26 de ani. Temelia a existat, deasupra ei, asemeni pre- luării tradiției, vin vieți mereu noi, fluxul lor e mereu mai generos, mai dornic de viață fi muncă concretă, de gîndire fi trăiri intime, de emoții și sensibilitate. Știu să nu de ode are nevoie orașul meu care e de o virstă eu mine. El are nevoie de ceva mai mult: de mine însumi. Nu pot veni spre el pentru a-i spune ceva dacă nu ii cunosc marile exigențe, fondate de strămoși, dacă nu sint complet, dacă nu-i pot (justa toate subtilitățile. Lucru nu prea ușor, căci intreaga țară se oglin- dește in el prin ample legături, prin osmoza complexă care face din toate orășele țării un tot, un uniform, dar tot și poate e însuși speci/icul vremii in asta. E un oraș de turnuri șt' macarale-turn, un oraș care contrazice platitudinea cimptilor prin finală arhitectonică suplă, dar care se adapă din aurul eimpiei bd- nățene binecuvintate, oraș al tinereții suple și al avintului inalt, oraș al creierului electronic și uman, dar totodată ai sufletului, Timișoara in anul 1970. cCîntecete Eliberării PACHIA ION TATOMIRESCU * ------------------------------------- Manifest Bărbați ai acestei cetăți cu flaute, cu luminoase Turnuri împlîntate-n înălțimile fertile. Voi, îmblinzitori ai tigrilor de fulger alb, Culegători ai iscusinței stelare, Voi, Feți-Frumoși ce coboriți în adincuri, In căutarea fecioarei cu inima de aur, ascunsă tn pîntecul dealului, în miezul aurului negru. Printre rădăcinile pădurilor de sticlă cintătoare, tn amiezile de țară fierbinte, ca piinea tn care văluresc grinele noastre despletite Pină la sinii femeilor, in care văluresc Spicele, pină la subțiorile fecioarelor, Pină la subțiorile cerului, ciutului nebănuituluî, Voi, oameni ce ud ardeți miinUe-n focul stelelor, Voi, spărgători ai ghețurilor dintre aurori, Aici, pe treapta cea mai de sus a României, Aici, pe soclul cel mai înalt al înțelepciunii noastre, Aici, in această muzicală Românie, în această Țară rotundă, în această perpetuă strigare Din bunic in tată, din taîd-n inima pruncului, tn fluierul copilului ocolit pe după soare, Aici, aici veniți, sd ne-alegem zilele, să ne înălțăm Soarele zilelor pe dimensiunea noastră naturală, Pe mărimea basmului nostru-mplinit tn acest răzor-cerc, pe care-l purtăm în inimi, Pe care mamele-l poartă-n pîntec în ajunul înfloririi, Dați veste, dați sfoară peste hotarul Inimii noastre, peste pămîntul Sufletului nostru-mprimăvărat, Peste apele ochilor noștri, peste-ntregul plai Liber ca pasărea, liber, liber, liber ! Voi, fecioarele celei ce-a fost zidită-n sublimele ziduri Cu sinii țipind de strivirea soarelui înnoptat undeva, între crini, Voi, femei, coborîtoare din Ana lui Manole — Meșterul care ne-a ardtat cum să folosim aripi, Cum să cădem in fîntîni pentru-mpreunarea 7 Apelor sfinte, apelor sudorii noastre, Pentru-mpreunarea frunților acolo, pe turle, Intru zbor, intru păsări eliberate din pietre, Voi, constructori ai entuziasmului, cetățeni .-li acestei muzici românești dinspre voievozi, Locuitori ai acestei balade, ai acestui basm încolțit viguros in singele nostru liber, Alegețî-vu bărbații, alegeți destoinicii bărbați întru purtarea soarelui în creștet, întru renașterea soarelui Pe dimensiunile noastre românești! MARCEL TĂCIUNE *------------------------------------------ Lumină de august Sub drumurile turmei de miori Pămintul poartă tainițe de oase Și mai tresar din cind in cînd, sfioase, Noaptea, pe dealuri, flăcări de comori; Iar pc-nscrat, cînd apele la mal Răsfrîng in ele zbor de licurici Parcă auzi ecoul dc caval Din doinele ce-au stăpinit pe-aici. Dar fu un ceas fremătător dc viață Cînd soarele s-a înroșit pe zare Și a aprins o altă dimineață Printr-un cuvint înalt: Eliberare ! VALENTIN TU DOR * ------;-------:--------------------------- in amiaza luptelor de stradă In amiaza luptelor de stradă Ne-am înfășurat la brîu cu mine ; Era-n dimineața zilelor senine Care începeau să se-ntrevadă. Tancuri au venit ca la paradă Pline cu dușmani, de ură pline ; în amiaza luptelor de stradă Ne-am înfășurat la brîu cu mine, Crincenul război să se termine Am ieșit cu toți pe baricadă. Steagul luptei roșu să nu cadă Ne-am lăsat mici pruncii în cămine în amiaza luptelor de stradă. * IVO MUNTEAN Tinerele Ni’-am născut ieri și lot ieri ani strins zările in palmă. Azi dimineață am început să turnăm beton la creștetul picioarelor goale, pc la pnnz am isprăvit finisarea acoperișului, iar acum, cînd se lasă seara, ne-am permis o clipă de răgaz să ne fumam țigara, Diseară avem de gind să colindăm străzile orașelor și să desenăm schele pentru miine — să știm încotro ne vom trimite mîinile și încotro gindurile. * O singură dată Cred că ne naștem o dată și trăim o dată și iubim fierbinte o dată pentru că sîntem oameni d intr-o bucată și pentru că toate cuvintele mari sc rostesc o singură dată, O singură dată cu voce clară, curată, precum iubim o fată —- o singură dată ... O singură dată privirea spre piscuri cată și-apoi luptă să răzbată — o singură dată .,. Cred că ne naștem o dată și iubim numai o dată pentru că toate lucrurile mari sînt fapte dintr-o bucată făcute o singură dată ! 9 ALEXANDRU DEAL LUMINILE ORAȘULUI „Trăim in miezul ținui ev aprins..." ne-a spus acel poet cu mult înaintea tre- ceri sate, dincolo de lucruri ji umbre, în nemurire. Cuvintele s-au desprins de multă vreme de buzele sale făcîndu-se cint. Luminile orașului, luminile țării au rămas pururea aprinse, înnobilate de oameni, ea să ne vedem limpede, pe noi fi ceea ce avem de făcut. Legenda a început cu noi fi se continuii cu fiii noștri pentru că ața ne-am gindit că-i bine, Augustul fn care am intrat e limpede ți cald, aidoma gliei proaspăt întoarsă pentru germinația seminței. Semănăm lumină fiindcă sîntem con- jtienfi că o purtăm în inimile noastre, Poeții sint demiurgii gravi contemporani nouă ji ei fiu greșesc niciodată. Reporterul vede toate acestea ți, prin miracolul tipar- niței, spune nempțaforicât, formula modului nostru de-a crede ți-a trăi. ... $i mie, soldat modest al cernelii, mt-a fost dat să pățesc ție drumul oame- nilor anonim, să le văd munca, ți la fumul tihnit al unei țigări consumate lingă ei Să stăm de vorbă. Am intrat în acele temple de muncă: fabrici ți șantiere, cooperative de pro- ducte, imensa noastră gospodărie. Am strins mfini, am schimbat vorbe simple. Și nimfe mat mult, Totul purta pecetea inefabilă a omenescului. Jlfi-ar fi plăcut poate să-mf întitulez acest quasi-reportaj sentimental OM-OMENESC. Timițoara, nu mtimpiător, se numește oraș al florilor, Șemntficațta, departe de-a fi ermetică, explică la modul emoțional municipiul ți locuitorii Săi. Ritmul istoriei iți bate pulsul neștiut undeva in pietrele macerate de vreme, in pietrele Începutului marelui C1VJTAS. tn urmă cu veacuri s-a pus de mina unui demiurg piatra de naștere CASTRUM TEMESIENS1S. Și-au trecut aceste veacuri după legile timpului implacabil bune ți rele cum au fost, pină a început grava numărătoare care ne-a adus in pragul acestei aniversări, a 26-a a raidului august, Oamenii ți orașul acestui august... Locuitorii au primenit eu grijă Jocul in care trăiesc dintr-o mmdrie neaseunsă ți despre mindria aceasta aș dori să scriu, dar întotdeauna in fața unei realități cuvintele devin, paradoxal, golite de culoare, insă merită, oricum, să ostenești pentru asta. Am cunoscut ne numărați muncitori intr-una din întreprinderile în care mă aflam intr-o vizită de documentare ți m-a impresionat la ei, ceea ce aș numi, con- știința de sine. Termenul nu m: sc pare dc loc încărcat, Ei știu prea bine dnc sin', iși cunoșteau valoarea intrinsecă pe care o reprezentau. Dar nici unul nu m-a im- presionat mai mult ca acel muncitor matrifer de mare precizie, aflat ttndeva în jurul vîrstef de patruzeci de ani. Din dialogul nostru am stabilit cu precizie coor- donatele sufletești intre care, evolua acest om. Am vorbit, nu despre munca lui tn special, ci despre actul muncii în sine. Despre actul de trebuie. Asta însemna pentru el sensul muncii. Am aflat astfel despre întrecerea, nu ia modul unei simple com- petiții, fn a da totul, fn trtâfă ți in muncă. Să mă efplte, prin cuvinte care-i aparțin ; „omul devine cu adevărat om, adică integru, în momentul tn care viața sa devine o continuă muncă in a o face autentică. Degeaba ețti prețuit de tovarăș» de muncă dacă, acasă, in familie in mijlocul copiilor tăi nu te fad respectat prin ceea ce dai ca ți părinte, soț. Și pe stradă, in societate trebuie să fii arelașî știut de toți',,. Un om—un univers autentic aș completa. Locuitorii au primenit orașul, luminile sale le-au primenit, s-au primenit pe sine, Ideea de om contemporan cu acest august nu este o speculație reportericească ci un deziderat limpede cu semnificații infinite. De aici istoria capătă alte dimen- siuni, E o continuă proiecție în spațiu a sentimentelor alese. Se poate vorlri, deja, de o spiritualitate specială. Dincolo de concretul acestor realizări vom putea vorbi 10 de un unisens specia( ai sindicii noastre, .Acesta este secretul — in cazul in care-1 putem numi astfel — aspiraților care întregesc profilul nostru. Prin noi oralul traiecte, ^i noi ne eon ti nuâm prin geometria Sa, prin aerul săti de spa(iahtate neînț/rădită, prin valorile spirituale pe care i le-am dăruit. O con- tinuii fi spectaculoasă completare reciprocă. Tinerețea fi forța noastră aleargă prin vinele sale intregindu-nc pulsul. O simbtozd dreapta care ni se cuvine, ^intern oamenii acestui august,., Interviul nostru cu acad. VICTOR EFTIMIU Oare ce amintiri i se mai pot smulge venerabilului maestru, după numeroasele, prețioasele cărți de memoria- listică, dăruite literaturii noastre ? Contemporan cu atitea generații strălucite de scriitori, unit prin trainice prietenii, dar mai ales prin neștirbite crezuri de nume intrate de demult in Panteonul literelor românești, Victor Eftimiu reprezintă azi, o virstă a literaturii românești: virsta ei clasică, echilibrul și veșnicia ei. Sau, citîndu-l chiar pe maestru : „Cînd" spui, cînd „scrii" peste cincizeci de ani „ai im- presia unei eternități". Interviul acesta nu intenționează să aducă lucruri noi: el năzuiește spre o sinteză, spre un „comentariu se- cund" al unor memorii, al unor portrete, al unor oameni. Această prezență e un simbol, și a participare care ne onorează. Cînd ați fost ultima oară la Boboștița, satul Dvs. natal ? E foarte mult de atunci. In 1906, Vă leagă multe amintiri de el ? Sigur că da, O amintire este Teodor Economu, bunicul meu, un bătrîn venerabil care făcea parte din fracțiunea progresistă a familiei. El ne dădea dezlegare in zilele, de post să mîncăm dulce. Era un mare artizan, O alta, Tomachi Cocîu, care ne era învățător. Ne bătea cu o funie lungă care ajungea de la catedră pină în băncile noastre. Bunicul ne învățase să împușcăm granguri. Uneori aveam norocul să impușcăm porumbei. Impușcam tot felul de păsări, altă- dată chiar gîște. Ce v-a îndemnat spre Paris ? Parisul era o veche nostalgie, a mea. Il visam de cind eram copil, deși nici unul dintre ai mei nu fusese la Paris. Umblam atunci cu steaua și în frigul acela visam acest oraș care mă obseda. Mă obseda, firește, în urma nume- roaselor mele lecturi de atunci. 12 Pc Lovinescu l-ați cunoscut la Paris ? Pe Lovinescu l-am cunoscut mat înainte, fosă la Paris m-am împrietenit cu el. Locuiam în aceeași cameră. N-am fost tot timpul prieteni. Către sfirșitul vieții Lovinescu a luai o cale politică greșită și drumurile noastre s-au des- părțit. L-am iubit totuși foarte mult pînă la capăt. Lovi- nescu a fost cel mai mare artist dintre toți criticii noștri. Cum v-ați împăcat cu observațiile lovinesciene asupra operei Dvs ? A scris întotdeauna bine despre mine. L-ați cunoscut bine pe Bogdan Pitești, această pito- rească figură a vieții artistice românești din primul sfert al veacului XX ... Bogdan Pitești a cnut o viață plină de aventuri, a fost un estet și un mecenate și a făcut foarte mult pentru viața noastră artistică, în cure fi intrat ca un admirator al tine- rilor dc atunci. El i-a făcut cunoscuți pe Luchian, Pallady, Petrașcu, Tonitza, Dărăscu. A avut foarte multe încurcă- turi cu justiția insa era un etnic. La Văcărești, de pildă, ti lua de sus pe deținuți: voi sînteți politici spunea el, iar eu sint un escroc. Era dealtfel, prin gazetărie, un jantajist. 4 ajutat insă mulți scriitori. Din generația clasică a literaturii române l-ați cunos- cut pe Slavici... zlm fost un mare admirator al lui Slavici. Către sfir- șitul vieții l-am cunoscut, o ducea foarte greu și era încon- jurat de ostilități. Creatorul nuvelei românești nu s-a bu- curat de favoarea oficialităților. Pe Eminescu l-am cunos- cut prin Slavici, de la care am, de semenea, foarte multe amintiri, Îmi povestea întîmplărî de la „Timpul*, unde lucra împreună cu Eminescu și Caragiale. Cînd Caragiale nu avea chef să scrie ii spunea lui Eminescu : „Măi Miha- lache scrie tu articol ui âsta" Și Eminescu îi scria. Ce părere aveți despre teatrul contemporan ? Dacă aș începe să scriu, aș scrie ca pînă acum. Nu-mi place teatrul absurdului. Găsesc că e o aberafte. Aveți multe amintiri din perioada Dvs. de director la diverse teatre ... Mă gindesc să scriu o carte despre ele. Am vrut să reformez teatrul înclinind spre un teatru cu mai multă fantezie. 13 Premiera „Cocoșul negru“ a fost primită cu răceală dc critică. A avut însă un mare succes de public. Arghezi șl Rebreanu au scris fn „Rampa" articole despre căderea „Cocoșului negru" chiar în ziua premierei. Cu Rebreanu am fost prieten. Cu Arghezi ? Arghezi era un invidios. Ne va veni rîndul nouă, aces- tor necunoscuți, spunea el. Il supăra succesul meu. Arghezi a înjurat pe toată lumea. S-a certat pină și cu bunul lui prieten, N. D. Cocea, intr-o polemică cu multe pagini de rușine. Cu Camîl Pctrescu ? Eu am fost primul director de teatru care l-am jucat. („Suflete tari"). Lui Cornii Petrescu i se părea că iau gloria cuvenită lui ca om de teatru. Astăzi i se joacă piesele foarte mult. V-ați îndreptat deseori spre tragedia greacă ... Teatrul grec e sursa tragediei. El are o etică pe care nu o mai intîlnim nici la Shakespeare, care nu e un dra- maturg, cu probleme morale. El pune pasiunea în teatru fură s-o interpreteze. Ați scris piese de tip ibsenian ? Nu. M-am îndreptat spre teatrul limpede, luminos. Lumea românească nu are problemele lui Ibsen. E un scriitor de care eu am fost străin. Ibsen e un titan. E cel mai mare autor din ultimele vremi. Ați scris un roman din lumea oamenilor dc teatru . . . Se cheamă „Omul fără nume" și e unicul roman care descrie pasiunile teatrale. E în patru volume, și vorbește despre avatarurile unor regizori. N-ați început cu sonete ? Nu, dar am scris încă din tinerețe sonete. Pină in pre- zent am scris 1.160 de sonete, mai mult decît oricare au- tor român. Vă mai amintiți de colaboratorii dc Ia „Flacăra ?“ La „Flacăra" venise un grup care colaboraseră mai înainte la „Viața literară și artistică". Insă au apărut aici și alții mai tineri. Cu excepția ieșenilor, toți scriitori im- portanți, din jurul lui 1910 scriu la „Flacăra". Era o revistă care trăgea patruzeci de mii de exemplare. Era și foarte ieftină. Asta trebuie să fie o învățătură pentru voi; să nu 14 faceți reviste scumpe. Publicul revistelor literare, format mai ales din elevi de liceu și studenți, nu are nevoie de reviste scumpe. Succesul revistei „Flacăra“ s-a datorat și faptului că era un săptămînal foarte ieftin. Pentru vederile Dvs. progresiste a-ți fost internai în lagărul de la Tg. Jiu. Nu i-am făcut niciodată publicitate acestui moment foarte trist din cariera mea. Am fost de douâ ori acolo și am dus-o in condiții grele. De acolo mi se trag reumatis- mele de care sufăr și acum. în ultima scrie din „Revista Fundațiilor11 ați publicat citeva amintiri legate de primele transformări din viața noastră culturală. Nu cred că le-am publicat acolo. Nu colaboram la re- vista „Fundațiilor'1 fiindcă nu mă înghițea patronul ei. Cînd s-a desvelit statuia lui Mestrovici i-am /Acut o epi- grama care i-a ajuns la ureche. Și eu voiam asta. Epigrama suna în felul următor: „Cind unu-i mort și celalt viu f Prefer pe cel fără chipiu / Acelui fard cap“. Ce impresii v-a lăsat Timișoara ? Am admirat întotdeauna Timișoara. Sînt întristat acum de această tragedie a inundațiilor. Sint obosit. Vă mulțumesc pentru interviu. VALERIU GANEA Convorbire cu FRANYO ZOLTAN După Tudor Arghezi și Al Philippide, Franyo Zoltan e un al treilea scriitor român care primește prestigiosul premiu Herder. Decernat pentru o muncă literară întinsă pe mai bine de șase decenii și consacrată în întregime muncii de apropiere și de cunoaștere a literaturii diverse- lor popoare, tălmăcitor excepțional al unui număr impre- 15 sionant de poeți, maestrul Franyo Zoltan este, la cei 84 de ani aî Domniei-sale, uluitor de tînăr: îi mulțumim pentru amabilitatea cu care ne-a răspuns la întrebările noastre. — Ce vă leagă dc Timișoara ? Sînt aici de mai bine de 40 de ani, m-am legat orga- nic de oraș și de locuitorii lui prin acești ani. Printre altele, am redactat aici „6 orai ujsag“ (Ziarul de la ora șase ar veni în românește), care, în anii în care a apărut, și a apă- rut destul de mult (1931—1940) era singurul cotidian de limbă maghiară din România. Ziarul era net antifascist și și-a cîștigat o mare simpatie în rîndul cititorilor, atingând un tiraj de 35 000 de exemplare. Ziarul acesta a fost supri- mat in 1940, odată cu instaurarea regiumului fascist. —• Activitatea Dumneavoastră de scriitor militant e insă mai veche. Sint atitea dc spus... —• Să încercăm să le rezumăm ... Toate s-au întâmplat atît de demult... Am început să scriu prin 1906 ... A urmat Academia Ludovica din Bu- dapesta, unde am fost coleg cu Rebreanu, bunul și marele meu prieten de mai tirziu ... Cred că această școală mili- tară ne-a educat perfect în spirit antimilitarist. De unde se poate vedea că unele școli mai dau și greș... în 1910 am intrat în Partidul social-democrat. In timpul Republicii Sfa- turilor Maghiare am fost șef de secție de literatură univer- sală, superiorul meu fiind Georg Lukacs, marele estetician și critic... Am publicat, încă din începutul carierei mele scriitoricești articole, pamflete ; am fost un ziarist dc stingă, și nu mi-am trădat crezurile niciodată ; am urît șovinismul, militarismul, fascismul, și am scris împotriva lor. — Sînteți un neobosit mesager al literaturii române pt®te hotar e ... Prima mea conferință despre literatură română am fi- nut-o la Viena acum șase ani. Am conferențiat și anul acesta. Trebuie să spun că, între timp, interesul pentru țara noastră a crescut foarte mult. Se știe mult mai mult despre literatura noastră ca altă dată, oamenii sînt curioși să afle noutăți. Cred că ar trebui să traducem mult mai mult, cred că ar trebui, în acest context, în care simpatia generală pentru România, pentru politica statului nostru a atins o asemenea cotă, să oferim străinilor o cantitate mai mare de curți. Sd traducem deci mai mult. 16 — Dumneavoastră ... Voi preda la Bergland Verlag o antologie de poezie românească contemporană, și aș vrea să nu las afară nici un poet român cu adevărat reprezentativ. Citesc un nu- măr imens de cărți, de ziare, de reviste, de la cel mai tînăr debutant fi pină la scriitorii virstnici, aș vrea ca în această antologie, să nu-mi scape nici una din valorile poe- ziei românești actuale. — Printre prietenii dvs. se pot cita nume ca Rebrcanu și Rilke, Ady Endre, Franz Theodor Csokor, Francis Carco și atiția alții... Au murit toți: voi scrie despre ei în memoriile mele, despre ei, despre timpul meu fi despre atîtea altele ... Am scris vreo trei sute de pagini, poate în vreo fapte-opt sute, o să isprăvesc ... Vâ mulțumesc Viena. Aspect de la fcativltnica de decernare a premiului Herder — Orizont 17 * AL. JEBELEANU Estivală Cristale carpatine, cu sufletele clare Cu voi renasc cuvîntuL Lumina mi-o veghez. Vibrații necuprinse le rinduiesc în vers, Singurătatea, dorul in semne circulare. Doar tu prin ani de fosfor, subtil, m-ai înțeles (Pe bolți, te împliniși, pe sveltele ulcioare). La gestul tdu de mag, la lirica suflare Și veacul imi grăise și străbunicul șes. Tinjesc s-ajung solstițiul solemnelor sonete, Cintarea cumpănită. Demonic șir de sori Să-mi pîrguie zăpada din inimă, din plete. Dar încă zac sub spectre, spirale sau ispite, Ascult din alt crepuscul păroasele copite Și strîng, fidel, în mine esențe și culori. jțe ___________________________________________ Miniaturi de dragoste Sensibil m-apropiasem de tine, Ca de-o poveste necunoscută, Pe ivoriul frunții tale Mi-am reflectat simțirile, Sub sclipirea pupilelor necîntate am rîs, Iți desfăcusem aripile cu încredere Și le-am azvirltt in fiăcâri. îndoielile, Vălul înșelăciunii. Lacrimile surde, Emoțiile, teama neprihănită, Torsul pisicii și pinda tigrului, Umerii marmoreeni și țipătul sclipitor ca un cuțit, 18 Aburii pasiunii Și coapsa telurică, Reflexul dinților, Nebunia de a se revărsa in plăceri, Pentru cine sint ? Ce searbăd?-ar fi poemele lunii, dacă umbra ta jVu s-ar lungi alături de iluziile mele ! Nimeni nu spusese mai frumos decit tine: „amindoi“ Parcă simțeam lianele iubirii cum ne-nfășoară Pentru vecie. Și deveneam o singură ființă In liniștea cu piscuri cuminți. O ființă sau o flacără, O flacără sau o șoaptă : „amindoi", Ascultam bîlbîitul stîncilor, ascultam fluierul izvorului, Ascultam cintecul păsării. Eram mai presus ! Eram amindoi. Te-aș fi ispitit ca pe-o zăpadă zvăpăiată De la-nceputul primă verii Dar nimic nu ne-ar înlănțui mai tainic și mai trist decit șoapta ta: „amindoi“. DAMIAN URECHE * Echilibru lingă Penelopa Vopsită cu oameni, Cu tăceri și grai Mai deosebită față de pămint Pajiștea pe care tu stăteai. Ponegrite frunze, înșelate drumuri, De zulufii tăi cindva inerți. Trece mina omului spre tine. Tu atit de repede o ierți. Are inleznire de icoană, Trupul vinovat de avuție, Și mă micșoram văzind cu ochii Pe lumina închinată ție. Trebuia să obosim odată, Altfel n~ar mai dogori cocorii. Trebuia să-nchiriem o stea de fiecare, Prea zmintiți de legile candorii. Cerul noaptea legăna orașe, Aminări de pietre pare-mi-se Lumea ta, mai bună decit ieri, Refuza războiul cu Ulise ! 19 Popas la Cleopatra * Pămintui se frămîntă cu arm și cu harpe. La margine pindește veninul unui șarpe, Eu pot schimba cu-n zîmbet in diamante piatra, Regina și curajul se cheamă Cleopatra, La vorbele-mbrucate cu aur și mătase Privește Europa cu storurile trase. Dar cine-mi știe mersul, și zimbetul, și-aroma, Cind lumea-și voi burează comorile spre Roma, Încet către crepuscul se-apleacă și-nțelege: Femeile frumoase-s mai tari decit un rege. Dar cind mă cheamă regii vreau mîngiieri de zeu, Mediterana doarme la căpătîiul meu. Corabia apare cum a plecat frumos. Doar Cezar mai rămine cit legile de jos, Privind la strălucirea ce domină și crește . ,, O armă pe la spate ți mori împărătește ! Eu, măreția, nimbul, și gloria, și-avintul ! Cînd nu iubești pe nimeni iubești întrec pămint ul. Se zguduie oștenii de arme și de harpe Și-n așternuturi moare veninul unui șarpe ! ________________ Mărul și Elena din Troia Toate doamnele distincta Pe ORlinxi eikblvA sola. CAIIrotii pe LrislInete Nu-^i mal amintesc de Troia Ariindu-md prea singură pe rug Pun cap la cap durerea și nevoia, Rup eleganța gleznelor cind fug Și-un dor pieptiș mă zguduie spre Troia. Dar Troia tace fără nici un semn, inventa noi lupte să o-nșele, Dar vitregia cailor de lemn N-a fost vreodată steaua ființei mele. H dau armatei arcuri din sprîncene, Și-nchisă-n mine-i splendida armată, De ce nu-i dau săgețile viclene, Pe care fronturi trebuie să bată ? 20 Și mor xoldațti mei interiori Zadarnic prin bărbați aleargă mărul, Și spaime, și mistere ți comori Se sting fără să știe adevărul. Dar aș învinge singură-n război, Armata toată s-ar lăsa la vatră, iubire, dacă-n lupta dintre noi. Eu aș rămine un soldat de piatră ! OTILIA NICOLESCU * ------------------------------------------- Eroare Nu, am strigat, nu oarbă cduîindu-mî miinile, ochiul, genunchiul ripile tristeții urlau năruindu-mi trupul lingă mine, cu mine, adunindu-mâ, risipindu-mă, dincolo vroiam să trec, dincolo de linia fixă eroarea s-o calc in picioare gifiind de neînțeles eliberind din ea adevărul, punctul acela ascuns tăinuit de zilele inele, de ochiul meu alungîndu-mă, spre tine semeață și totuși învinsă. Eroarea strigăt retezat de spaimă fluid rotind adevărul închis in cercuri de foc siluit de oameni, de oameni. Iarba e legea uitării, e legea învierii, — Aliluia. Patru schife de ION ARIEȘANU VIJA DE VIE N-am să vă pot spune de ce anume, dar am trecut mereu pe lingă această casă. De citeva ori am intrat chiar înăuntru. Im etaj, locuiește un bătrin de nouăzeci de ani, cu soția lui, de optzeci de ani. Le-am lăudat de fiecare dată frumoasa lor viță de vie. Ei afirmă că au plantat-o pe cind mai erau încă destul de tineri. în acele timpuri, vița de vie a fost apro- piată de pămint, pe niște țăruși mici. Cu vremea, ei fură nevoiți să-i creeze spațiu pentru a se întinde. Dau bătut cuie in zidul casei, i-au legat sirme, pe care sprintena viță de vie, bucuroasă, a și început să se extindă. Și s-a extins. După timp și după vlaga ei, pînă a ajuns la ferestrele de sus ale casei. .4 cum. bătrinii o retează mereu, dar nu prea muit, fiind circumspecti, pentru a nu-i răni crengile. Astfel s-a făcut că, din acest an, vița de vie pare cu adevărat impresionantă. Ea a cuprins un întreg perete al clădirii, cel veșnic însorit. Frunzele, ca mari palme cu cinci degete, acoperă fiecare petec de zid. Crengile posesive string bătrina casă intr-o plasă compactă și verde. Dar ceea ce trebuie pus acum sub semnul întrebării este însăși pute- rea bătrinilor de-a mai face față expansiunii crengilor, frunzelor, circei- lor. Aceștia, odată cu primăvara, intră impulsivi pe ferestre, scutură per- delele, zornuiesc cu zgomot și, mai cu seamă, barează soarele. Bătrinii, dacă înainte socoteau fiecare centimetru de viță: cit a cres- cut azi, cit na create mtine, acum privesc cu o stupefacție rigidă bătri- nească, ce se preface treptat intr-o spaimă reală, la ofensiva neînsemna- tei plante de odinioară. Ei privesc aproape cu dușmănie (uitind că ea le mai dă și niște struguri) la brațele viguroase de lemn, la frunzișul abun- dent și mustind de sevă, la circeii ca niște șerpi agili, ce se prind de cer- cevele, se prind de zid și se întind chiar și in spațiul camerei lor, să agațe ceva și de acolo, dacă se poate. De obicei, cînd mă văd acum, încă sub impresia acestei dușmănii, bătrinii îmi spun : „Nu știm ce să ne mai facem cu vița asta de vie. Nu mai răzbim cu ea". Și bătrinii suspină îndelung, răminind insă de fapt neputincioși, gîndindu-se doar la timpul cind stăteau in grădină, la 22 umbra încă firavă a viței dc vie. De data aceasta nici strugurii nu mai au pentru ei vreo dulceață fiindcă nici gustul lor nu mai este gust. Ei sînt ca un jar pe jumătate stins, sub multa lor cenușă obosită, în timp ce neo- bosita viță aspiră fără încetare, urcă necurmat spre acoperiș. Ea va cuprinde in curind întreaga lor casă, întregul lor spațiu, întregul lor aer, întreaga lor lume, adică tot ce se poate, pentru a le absorbi, pină la urmă, și întreg soarele sfînt de deasupra. FLUTURE Dacă întorc un ochian și privesc, se face un foarte lung tunel întu- necos și. chiar la capăt de tot, un mic punct care crește luminind o cimpie bogat înflorită, peste care zboară un fluture. Francezii, fiindcă-l numesc ..papiilon", pot spune atit de frumos că el papionează, adică zboară din floare in floare. Dar dacă mă întorc acum la acel lung tunel întunecos, care se sfîr- șefte cu un punct de lumină la capătul ocheanului, este fiindcă s-ar putea ca viața mea să fi trecut de jumătate. Nu gindesc la partea pe care am trăit-o, decit pentru a găsi in ea rostul părții ce mi-a mai rămas de trăit. Nu regret nimic, nu forțez nimic și dacă arunc o ultimă privire prin lun- gul ochean, la capătul căruia se ivește acel unic punct scinteind este fiindcă mă leg de chiar acel unic punct, prin a cărui atmosferă zboară fluturele alb al primilor ani și fiindcă azi il am in preajma mea pe pro- priul meu copil — fluture. Am papionat și eu oare peste toate cimpurile sterpe, peste toate movi- lele deziluziilor crincene și am zburat oare doar din dorul zborului ? In urma fluturelui au rămas, dumnezeule, aceleași timpuri sterpe, aceleași mormane de deziluzii ? Sau, ceea ce a fost sterp a prins rădăcini și ceea ce nu a fost crezut s-a prefăcut in credință ? Nu se poate întotdeauna ști. Fluturele a zburat. Acesta i-a fost rostul. Aceasta puterea. Dar fiul meu — fluture ? Il privesc uneori din perimetrul îngust al casei. El trăiește și intre acești pereți ca și cum ar fi numai aer, numai zbor. Abia am timp să închid grăbit ușile și ferestrele, pentru ca el să nu-și ia imediat zborul. Cind ieșim afară, pe străzi, sau la marginea ora- șului, sînt nevoit să-l țin foarte strins de mină, ca nu cumva să-l scap. Șî-ar lua zborul imediat și s-ar face nevăzut în cîteva clipe. Dorința lui de a pluti o moștenește, poate, încă din pîntecele mamei sale, fiindcă de pe atunci avea mișcări moi, de lebădă, încercările lui prime de zbor prin întuneric. El ține să zboare necontenit, înaintea a orice: a mincării, a băuturii, a îmbrăcămintei și chiar a ciocolatei, cu care poți cumpăra aproape pe orice copil. Momentele sale de odihnă sînt aproape numărate. Chiar și in somn dă din mîinile—aripi. Nu pofi ști 23 mciodaiu cînd, din neatenția noastră, el ar putea să-și ia zborul printr-o crăuătură, rămasă deschisă, a ferestrei de le etaj. Altfel, el este un copil obișnuit, bun, îndatoritor, mindru și dotat cu vocea clară a mamei sale, o voce pe care o aud, întotdeauna, tresărind, încă de la colțul străzii, dindu- mi de veste că se apropie. Numai într-una din aceste zile, copilul meu — fluture a venit acasă abătut. Fusese trintit la pămint. Un altul îl încălecase. Un altul il lovise. Capul său fragil, ca o pară aurie și coaptă prin dragostea soarelui, fusese izbit de citeva ori de pămint. O umflătură aproape însingerată lăsa să se întrevadă că nu reușise să-și ia zborul îndeajuns de repede, pentru a scăpa și a nu fi pus jos și lovit. Punct luminos de la capătul ocheanului, cind s-a putut, la acea vîrstd, peste orice pămint sărac, peste orice mormane de abjecție, fluturele meu a zburat. Zborul său a însemnat ceva ? La jumătatea vieții, nu știu încă ce să răspund. Dar copilul meu — fluture reia jocul. El duce undeva acest zbor. Ne este dat, mai știi, o vîrstă cînd să fim fluturi. Și el, copi- lul meu—fluture, în ciuda celor care-l izbesc de pămint, a celor care se agață greoi de aripile lui, a celor care încearcă să-l întrerupă din zbor, el iși întinde aripile surîzind: „Lăsați-mă, sînt copftui fiu ture yî împodobesc pămintul". FUGA M-am hotărit într-una din zile să mă ascund de toate lucrurile din jur. Fiindcă cele mai apropiate pe lume mi-au devenit cdrfiie, am început mai întii cu ele, ca să sfirșesc cit mai repede și să sufăr cit mai puțin. Am început, așadar, să mă ascund de cărțile mele. M-am făcut nevăzut printre rafturi și coperți de diferite mărimi și aricit mă căutau și încercau să mă seducă, de acum înainte, prin titlurile și foșnetele lor, încurcate de atâtea ginduri, eu nu mai răspundeam nimic, strins șî ascuns bine între două file. După ce am terminat cu cărțile, m-am gindit la prietenii de pe stradă. Zi de zi, dispăream cite un pic din calea lor și dacă vreunul îmi făcea semne bucuroase la cîte un colț, eu o luam ia fugă și dispăream pe după un alt colț. In acest fel mi-am derutat toți prietenii, mi-am derutat și toți adversarii și pot spune că, oricît au încercat ei să mă găsească, fluierind după mine, strigindu-mă pe nume, în labirintul de străzi al orașului, le-a fost imposibil să mai dea de urma mea. Sfirșind și cu aceștia, mi-am pus în gind să mă ascund de cei din casa mea. Părinții nici n-au vrut să audă și, deși m-am prefăcut bătrin și bolnav ca și ei, mi-au cerut să revin la sănătatea dinainte, să nu-mi fae de cap, fiindcă tot au să mă găsească, degeaba mă ascund sub masca unei alte virste. Femeii mele i-am spus fățiș că am de gînd să dispar, să mă 24 prefac intr-un vis adolescent, pe care l-am trăit noi împreună la optspre- zece ani, și Că nu are rost să mă oprească fiindcă tot n-am să mai revin la anii aceștia. Cu copilul mi-a fost ceva mai greu, fiindcă nu accepta nimic, nici o promisiune. Se ținea de mine ca un cățeluș și abia cînd s-a întunecat a fost posibil să dispar din casă, după ce i-am promis, totuși, că, din cînd în cind, il voi căuta și-i voi dărui o jucărie, sau o rază de soare. Nici chiar animalele de pe Ungă casă nu mi-a fost prea ușor să le abandonez și să mă fac nevăzut din calea lor. Cu puișorii, găinile, rațele, pisica a mers cum a mai mers, dar mi-am găsit beleaua cu dinele lup care mi-a mirosit urma și s-a ținut tot timpul de mine. Am fost nevoit wi arunc cu pietre după el, să-l ameninț să se întoarcă acasă, altfel aș fi riscat să fiu descoperit și adus legat înapoi. Toate ca toate, dar cel mai greu mt-a venit să mă ascund de tristețe. Ea iși găsea loc atît de comod prin buzunarele mele, prin intortochicrile ființei mele, incit mi-a fost aproape imposibil să mă scutur de ea, și să mă fac nevăzut din preajma ei. fn această acțiune pusă la cale de mine, de a mă ascunde, am petrecut, pină la ora actuală, o bună parte din viață- Cu ce mi-a mai rămas va tre- bui să fiu precaut. De fapt, nici măcar nu știu pină unde am ajuns în fuga mea de a mă elibera, cîți kilometri m-am îndepărtat de toate fiindcă, la un moment dat, cind am fost sigur că m-am ascuns atit de adine incit nu va mai da nimeni de urma mea, mî-am dat seama eă mit invirt intr-un fel de cerc și că, deși obosesc de atîta vreme să dispar, ele, lucrurile, trăiesc tot m jurul meu, le aud pretutindeni respirația, tusa, foșnetul, le simt atingerea șt căldura. Atunci, revoltat, am căzut din nou înapoi prin- tre ale mele, printre cărți, prieteni, părinți, frați, animale, intre femeia și copilul meu, printre dini și pisici, am reintrat printre acestea toate și mi-a fost imposibil, privind in ochii lor, să nu izbucnesc în ptins de starea in care am ajuns. INVOCAȚIE Ce-ar fi să nu lăsăm să se stingă acest foc, draga mea. Amintește-ți cită energie am consumat ca să-l întreținem, cîți copaci am despicat, cite lemne am ars, cite surcele am întrebuințat și atunci iți vei da seama că trebuie găsit un leac pentru a-l face să mai ardă. Știu că aproape tot combustibilul, pe care l-am adunat împreună cu alila trudă, este pe sfirșite : pădurile noastre s-au rărit și le îndoaie vîntul, lemnele au putrezit și le-a înghițit pămintul, vreascurile s-au împuținat și rămurișurile s-au stins. Dar să aruncăm măcar, atunci, pe ■jarul ce moc- nește, ultimele noastre provizii, ca intr-un act final, resursele de care am fost întotdeauna mlndri amîndot. 25 Credințele noastre, încă de la început, erau atit de drepte, incit stă- teau in picioare ca niște copaci. Iată, am putea să le prefacem în păduri și să le dăm pradă acestui din urmă foc de care mai avem nevoie. Iubirile care ne-au mistuit, sub faliile presiunii și ale vremii, cred că s-au metamorfozat in cărbuni de cea mai bună calitate. De ce nu i-am sacrifica și pe ei pentru a hrăni același hulpav foc ? Chiar și îndoielile și temerile au fost necesare la ceva, fiindcă au con- curat la uscarea atitor sentimente nobile prefăcindu-le in iască bună pen- tru aprins focul sub forța amnarelor. Să le aruncăm și pe ele fără milă pe jarul înfometat și ai să vezi cum vor pirti iscind flăcări verzi ca minia și durerea care ne-au cutreierat adeseori. Dacă ne vom privi cu supunere și cu înțelegere, rom putea ajunge la concluzia că și cu trupurile noastre întregi, cu aceste întruchipări ale pămintului și ale energiei, vom putea ajuta la menținerea focului în causu. Dacă le-am da și pe ele pradă lui, fără multe menajamente, cred că ar arde, la această virstă, cu o deosebită noblețe obosită, ca niște vreascuri foarte uscate ale unor arbori magnifici, incit s-ar încinge in jurul lor flă- cări nemaipomenit de albe care ar pieri rapid în spafîu. îa sfirșit de tot, cînd vom fi aruncat ceea ce ne-a mai rămas și ceea ce ne-a caracterizat, cind proviziile și pădurile vor fi secătuit cu totul, atunci nu ne va mai rămine nimic dc făcut , decît să iăsăm să se prăbufeas- că in foc înseși viețile noastre ca doi stilpi grei de marmură. Atunci să vezi ce scântei și troznete au să răsune fi cum o să trecem peste iumc, fără teamă de moarte, ca și niște cozi lungi de comete, și cum o să deve- nim amindoi atit de frumoși incit ne vom putea ridica la cer ca doi îngeri. NICOLAE IOANA ___________________________________________ Elegie fără întoarcere i Cum ninge peste pămint Uni dau seama cit de amare sint lucrurile cit de ciudate ele sfiryesc atit de rău, au, moartea intre ele fior de negru lingă limpid am pom alb, pom încremenit in pupilă dorm și lucrurile luminează slab pe întuneric scapă din ele puținul suflet II Vorbiți-mi, eu vă ascult eu nu am puterea decit sd vă ascult in această lumină trecătoare unde piatra și-a pierdut gura unde cățeaua a născut pe zăpadă puii reci unde mieii toți stau cu gurile închise. III Pe zăpadă boțind plinge-mă deschide-ți nările tale dulci și plinge-mă porți cercul întors lucrul cu botul deschis ptinge-mă omoară-mă in nori lovit fiind in spate de un sunet negru mă doare timpanul mă doare moartea care îmi sună in piept fiuuu pasărea a zburat 27 pasărea de o culoare fiuuu pasărea a zburat IV Totdeauna am fost neliniștit și acum iată sint liniștit incit văd totul 'tn mine de parcă m-aș uita pe fereastră intr-un pustiu lucru sfirșit și nu e scaun nici masă nici lampă asemeni păsării ii cade gdul moale asemeni ciinelui i se include ochiul V Soarele un miel rotund malul negru al ghețurilor aici în oraș unde ursul sare-ntr-una VI în mal dorm rindunele eu n-am iubit pe nimeni eu am o piatră in ochi ai mei toți sint păsări ai mei toți scot sunete nefirești de amărăciune am venit cu suflarea roasă de frunze și mi-am zis : am o viată pe care vreau s-o joc și un pitpalac de cenușă am un fluier spart dar asta nu contează cind ai mei toți se Urăsc in lumină oare il voi putea vedea pe Dumnezeu și o femeie cu o cheie ascunsă in bucle vine zăpada și pleacă și ea e mută vai vine zăpada și pleacă și ea e tot mută de aș putea să-i sculptez graiul și să-i înțeleg trupul care murmură de i-aș putea înțelege umărul și carnea înainte de a se cobori in urîțenie. 28 vn M-am visat călare pe un animat neînsuflețit — ce e mai dizgrațios ce e mai trist decit omul acesta căruia o pasăre i-a luat vederea trec pe Ungă el și rid iar altul mă intreabă și eu nu mai știu VIII M-am instalat aici și mă simt bine dacă scaunul nu mi s-ar părea ciudat dacă masa nu m-ar enerva mă uit la ele și le șoptesc lucruri simple la noapte o să mă strigați cind voi trece din odaie in odaie și îmi voi căuta fratele. IX Vo» săruta o pasăre pe ciocul lung și cenușiu ce triste sint lucrurile dincolo de ele acesta e scaun acesta e cuier acesta e pomul și floarea acesta sint eu biet prins in murmurul lor dar parcă toate sint făcute să-mi placă și să mă înveselească dar parcă toate sint făcute să intre in neștirea mea. * Cu carnea fragedă, cu o lumină ce mingii? petale lungi și coapse. Se sparge-n aer un parfum oriental. Ah, trandafir de aur palid lingă-un grilaj de flori de fier și lănci întunecate ! Ești floare sau femeie ? Lumina zilei cerne-n miezul trist și-n zborul efemer al neîmpăcării nu-mi bate-n suflet decit frumusețea grea și-un clopot de miresme pierzin du-se-n nimicnicie. ILIE MADUTA Trandafirul galben Retragere * Eu tot mai mult vă părăsesc înmiresmate țărmuri ale zilei și vieții, și îmi lansez felucile in noaptea- argintie hartă, cu vislele-nmuiate-n foc de stele și-un vînt cu-o respirație de cetini și o răcoare luminoasă, eu tot mai mult vă părăsesc, mari țărmuri ale strigătului amplu, pentru umbratece oceane grele. 30 --------------------------------- Uliță cu salcîmi O noapte neagră cu mari felii de roșu și argintași salcîmi în teafăr vint. Trec galbene pisicile sub garduri cu pașii furișați ai dragostei și-ai marții. Hoinar un fluierat se pierde-n noaptea neagră argintofi salcîmti se prăbușesc sub somnul ciorilor, $i mari felii de roșu in teama ochiului. * ------------------------------------------- Negare Nu mai cer dezmierdări — focul buzei mele a-ncremenit intr-un cufit, nu mai rotunjesc cupola de aur vechi a sinului ; privesc cu îndurare și resemnat țărmul instinctului la care rîciie dihoniile cu gheare vinete, spre țărmu-acela unde arse de-ntunerec cad păsările-liră. Nu mai cerșesc iubirea cu ochiul lacrimii și-al curcubeului, liturgic mă-nfășor in manta-mi neagră și trec prin ceață-nalt, printre morminte. *---------------------------------—---------- Maci și roz și albi Se leagănă în aerul grădinii străiimpezit de rouă maci roz fi albi, îngeri aducători ai somnului și visului, făpturi suave, pahare ale grației. O, maci gingași, puternici! voi mă străbateți c-un lung fior de-ntunecată liniște și moarte. 31 VIRG1LIU BRADIN * ------------------------------------------ Echilibru Aproape să curgem pe palma zăpezii Auzî cum sună cuvintele, nerostitele Pină se jac istorie Pină ard pădurile sub umbre, Caută zic acel pas care fuge Repetat Ungă culoarea pâmîntului Și ciută /întîntie, de pe care Omul coboară în cumpănă Sau e el cumpăna lor Și alungă zic aceste păsări Ce atirnă de noapte Ce /iăminzesc respirația ierbii Ca ochii — miezul somnului. * ------------------------------------------ Anamaria Gind bun Anamaria să curgă prin veghe Respirăm strigăt în cutremurai brațelor noastre Deghizați in stăpini peste ochiul cuvin tui uf De anotimpul sufletului departe Cit ne pricepem să lăcrimăm închipuirea Anamarîa, imens acolo ajunge auzul, pe marginea vintutui Noi singuri ne amintim Și iată — Ducîndu-ne dorul am rătăcit o pădure. IRINA GRIGORESCU * ----------------------------------------------------------- Ceară de Itaca Abia s-au stins zburătorii Pe scările duhului de la răsărit Și ce devreme smalțul otrăvii îmi așterne genunchii In Calea robilor. 32 Doar meduzele iți mai vindecă Ceara în vocea mea iar făptura lăsată pe destin Mi s-a eZdlinat în piept Cu fiecare potop de. strajă /W Oi’pâfuluî marin. *---------------------------------------------- Ostenit de epave M-am apropiat de-odată de un fdrm /neiertat de fiecare din noi Noi cu toții Risipiți poate printre cei vii Ca un fald tulburat In veghea dreaptă a epavei Sau in somnul pescarilor Pentru totdeauna deseumpdn/t de profeții. Și mereu penele amurgului Una cite una îmi zvîntă funinginea in palme Totuși (Un pletele oarbe de undeva Din nou a pîipîit furtuna. Apoi ^ții Morfii nisipurilor pe frunte mi-au albit IjO același ceas învoi fit de arome Cînd neștiute seîntetie provei îmi abat leagănul spre cer Ostenit ca un prag înalt de fantome. 33 PEISAJ CU MARINAR ȘTEFAN STOIAN împinse ușa podului, simți in nări mirosul rufelor proaspăt spălate și întinse la uscat într-o încăpere fără aer. Așeză găleata la locul oi : m colț, lingă mături, ridică încet capul. Sub tavanul coșcovit și umed, un bec pătat de muște lucea palid și inutil; se făcuse ziuă de-a binclea. Pe frînghii, dc la un perete la celă- lalt. cearceafuri, chiloți, fețe dc masă, prosoape. Peretele din stingă avea două geamuri mici și rotunde, cel din dreapta trei uși. Lingă ultima ușă Se afla o chiuvetă veche de fontă ; deasupra ei argintul unei oglinzi clipea nc- hotărit. Sub chiuvetă fusese pus un coș cu rufe pe care se uscau două prosoape mohorîte. O mulțime de sticle murdare ocupau colțul celălalt, astupat vederii dc masa mare de lemn cu unul din picioare de cărămidă pe care erau două borcane cu varză la murat și un borcan plin pe jumă- tate cu apă de ploaie. Chiar la intrare puțin in dreapta, era o albie peti- cită cu tablă, în care erau mai multe pături vechi și un puișor dc pernă neînfățat. Albia părea patul acestei încăperi. Oare ce căuta aici ? E ade- vărat că o cam luase frigul pe scări. Apoi vroia să se culce, să tragă deasupra pătura și să doarmă. Să doarmă puțin pînă o va lua de la capăt. Greșise desigur ușa. Și e destul de neplăcut să dai buzna într-o casă străină. Mai bine ar ieși pe palier. Bine că nu întilnise pe nimeni acolo. I-ar fi cerut socoteală. Ce-ar fi putut spune ? Răsuflă ușurată. Alta în locul ei ar fi luat un cearceaf sau o pijama de mătase. Să mulțumească lui dumnezeu că au dat peste una ca ca. Nu-i mai e frică, a fost la cineva și a plecat. A fost la o prietenă, la o prietenă bună, la cea mai bună prietenă a ei care stă cu un etaj mai sus, acum chiar cu două mai sus. Sus colo. Doi trei patru, așa, un doi trei patru, așa, cu trei etaje deasupra, la mansardă. O prietenă din copilărie. Numai de nu s-ar întîlni cu por- tarul. Blocurile mari cu portari bătrini și nesuferiti, Unde plecase in halul ăsta ? Nesuferită poveste ; povestea cu prietena ei. ha, care prie- tenă ? La parter, așa cum de altfel și prevăzuse, sc întîlni cu cineva ; un om destul de bizar care încuia o ușă. Parcă îl mai văzuse undeva, cind ? de ce n-o lasă in pace ? Trecu prin dreptul lui făcindu-se că nu-1 vede. Așa era și normal dealtfel. îi simți privirea ca un lasou care o ajunge din urmă și nu-i dă voie să plece. Dc asta se temuse, se temuse eă jos va fi ușa închisă. Insul îi zimbi țuguind caraghios buza de sus. Părea să fie destul de simpatic deși avea niște ochi de criminal ; un nas mare, bor- cănat, „Știți“, începu ea povestea cu prietena. Bărbatul iși alungise și mai mult surisul dezvelind niște dinți înveliți în tablă, destul de strălucitori. In stradă nu vine după ea ; nici capul nu-1 întoarce. Nu crezuse că poate fi atît de cald într-o dimineață de octombrie Era tocmai cu rochia asta, și cu sandalele făcute ferfeliță. După doi pași se opri privind speriată către colț. De ce nu fusese anunțată ? Acum era desigur prea tîrziu. Pe dig apăruseră pescarii. Apa era limpede și curată 34 ca sufletul unui copil. Trecu bătrinul acela cu un șirag de pești pe umă- rul sting ; peștii se sbătcau pe umăr, erau mici și albaștri și verzi ; în lumina soarelui străluceau. Degeaba îl strigă, el e surd, cum de uitase ? Surdul dc pe dig, el era desigur. Trebuia intr-un fel să-1 aștepte totuși, își scoase sandalele ; nisipul era rece, de mătase. încet, soarele își întin- dea și mai mult aripile, gata să zboare, Trebuia deci să fie cu destulă băgare de seamă. Și, cum strada începu să urce, ea iși încetini ușor mer- sul. Trecea prin dreptul unor case înalte cu unul sau chiar două etaje. Toate la fel. Garduri vechi, din fier forjat ; la ferești jaluzele albastre, cafenii, albastre. Sub cais șezlongul cu băiatul paralizat învelit în pled, in pledul gri. De aici nu mai avea mult. însă trebuia să se grăbească un pic. O șuviță rebelă de păr o tot zgirîia pe umărul drept, încerca de cîteva ore, sau chiar de ieri, dacă nu se înșela, încerca să o înlăture, nu reușește. Va da colțul și o va lua pe lingă alimentară ; cînd ajunse în părculeț se opri puțin sa se uite in oglindă. Ă naibii treabă ! aici era mereu grăbită. Credea mereu că va întîrzia și o lua la picior. Mai incet pe scările astea; va cădea, știe precis, și aproape că ii face plăcere deși îi e frică. Piciorul drept, de el se teme. Pînă jos sc face praf. Pe acoperișul de tablă sc aud stropi grei de ploaie. Cad mereu și apa șuruie monoton prin burlanul spart. Tremură, Afară plouă, va ploua toată ziua. Căută pătura spre picioare. Nu e. Și ii era frig. Să nu se ridice .Găleata în colț, la locul ei, lingă mături. Și altă dată îi fusese frig ; ținea ochii închiși ca să nu se trezească și ca și acum, căuta pătura. Unde-o fi ? iși amintea bine. Deschise ochii și privi deasupra la o față de masă roșie cu înflori- turi ce părea o caraghioasă bucată de cer cu nori albi și subțiri. Către margini stăruiau cîteva păsări negre. Afară ploua, începuse deci ploaia. Și din nou văzu păsările ; tot acolo, departe și negre. Sus, undeva pe cer, nu puteau să ajungă ; nici bătaia din aripi nu le-o auzea. O cuprindea, ca și acum, o milă la vederea unor ființe neajutorate și sin- gure, singure ca și ea dealtfel. Apoi trecu din nou bătrinul cu șiragul de pești. în colț un domn cu pălărie tare îi făcu semn cu mîna ; își lua parcă rămas bun. Unde pleca ? și ce caraghioși pantaloni, cu dungi, pantaloni de pușcăriaș. Se auzi din nou strigată : aceeași voce, prelungind la nes- firșit cuvintele, ușor peltică, cu inflexiuni neașteptat de grave. Venea de undeva din stingă, din stînga cu toate că acolo ar fi trebuit să fie cele ciouă buturugi. Buturugile pe care se tăiau lemne și puii de găină. Care se sbat în praf, și sar cît colo, doamne cum mai sar ! Se odihnise destul, dar găleata? Cu o sforțare care îi sorbi, și ultimile puteri reuși să întoarcă capul. Ei bine venea, da, venea. Doamne venea. Iatâ-1. Acum îl vede bine. De n-ar muri tocmai acum. Acum, odată cu el ar putea să vină și zgrip- țuroaica bătrină. Sau putea să fie tînără, putea să fie o fetiță de care ți se face milă, putea fi o simplă rază dc soare căzînd oblic pe tavanul în- căperii, o rază de soare. Aceeiași rază pe care ai văzut-o cînd ai fost fericit. Era bine acum, nu mai aveai nevoie de nimic, de ni-mi-c. Era din ce in ce mai aproape. Valuri verzi înghițeau lacome din soare, sfărîmîn- du-I bucată cu bucată. Din el se prelingea, rău prevestitoare, o dîră de lumină sîngerie ce sălta pe fiecare val. încet, îi deslușea contururile și mersul ; umerii ușor aplecați în față ; miinile în fundul buzunarelor. Merge încet, cu ancora desenată pe acelaș șold sting. 35 Tineri poeți dumitru STANCA * Datorii Pentru o bucată de cer am rămas dator cerbului care-și ruginise ochii așteptînd domolirea singeiui în mesteceni. Pentru sudoarea dulce a viei circiumarul îmi cere un pumn de cuvinte rătăcite în palma mea. Pentru sunetele cu care îmi numără bătăile inimii clopotarul mi-a jurat căldura tăcerii. Pentru noapte, pentru izul regăsit al pămîntului sint dator, sint dator . .. sint dator ... * Și cum mi ine Poate atunci cind se vor despleti tristețile unu! dintre voi va ști să vadă neințeleapta trudă a melcului șt va alege din nenumăratele fragmente îmbolnăvite de singurătatea lunii floarea cu iz amar de pămint. Poate femeile pe care le iubim 36 ie mingiiem sarea de pe buze vor ști să picure peste bucuriile noastre toată neîmpiinirea toamnei. Poate se vor naște nunți din os muced de femeie necredincioasă și cum brațele lor vor fi mai mătăsoase decit păienjenișul ierbii ne vor înlănțui. Și cum dntecwi lor va fi mai șerpuitor decit neliniștea centaurilor și cum fruntea lor, și cum depărtarea, și cum mîine, și cum mîine .. - Iarba somnului Ci iată dinspre copacii de sare se arată femeia cu pinteeul neroditor. Poate e ea însăși o apă putredă in care cresc buruieni otrăvite de privirea lunii in nopți cind crapa coaja tainelor și cind din fîntini izvorăsc fecioare neîncepute. GEO GALETARU * ------------------------------------------- Liniști mari de zăpezi Lut Jnn Ciraioit Meduză-ncarcerată in palmele de zi un blestem lichid rupt in împărății înalte deasupra coasei de aur. In zadar deci zic in zadar amurgul ierbii îngropat în einteCe albe sub lespezi sub lacrimi roase pină la inimi. Herghelii t>or veni vor veni ca o lungă despuiere de țărmuri liniști mari de păduri liniști mari de zăpezi vor veni. * Fecioara nopții Și am trecut înalți imperechindu-ne amiezile in fârm umbra catargelor ne ruginea frumoși cu tălpile-ntrebind zăpada din ulcioare 38 pe urmă a venit fecioara nopții cu anotimpuri rupte-n alte întrebări și s-a-nchinat la roua-n plins de zi furlndu-ne pedepsei intr-un zimbet mare ... *-------------------------------------------- Prea tandri și prea triști Ea cea curată-n nerostire către balsam de inimi suie la cingătoare flori și lire in ochi lumină e și nu e și-un mire doborit de verde din supușenie se-ncheagă el revărsat adine sub cer de smarald ca un fecior de fragă mai pedepsit în fericire în moi genunchi mijindu-i cintec petrece cornul palul mire spre noaptea iederii-n descintec ci ei vor presăra înghețuri pe soclul toamnelor subțiri neizbăviți in ploi și cețuri prea tandrii și prea triștii miri .. MARCU BANESCU FATA VALAHĂ’* Pe inserate s-a apropiat furiș de casă. 4u simțit-o ciinii, dar n-cu lătrat-o. In fereastră a văzut o umbră slabă, ușoară, A inchis oblonul. Cătălina a vrut să țipe, s-o strige, dar n-avea glas. S-a tirit sub fereastră. S-a inălțat pe-un butuc ți fi-a lipit obrazul de oblon. Prin scindura crăpată a oblonului, i-a văzut pe cei din casă. S-au aferat toți la masa mică, lingă vatra focului, fn lumina slabă a feștilei de fuior împletit, trasă prin seu de oaie, aveau toți, și bătrinii și copiii, obrazul ca iurta de ceară. Trăgeau pe rind, cu bunăcuctință, parc-ar fi împlinit un ceremonial, cu linguri de lemn, lapte cu mămăligă, dintr-un blid comun. Cătălina revedea și recunoștea, pe rind, lucrurile din interiorul sărăcăcios. Policioara cu blide și linguri. Găleata cu apă, Căldărușa spinzurată in lanț, deasupra vetrei. Masa mică, scundă, care se ridica, după terminarea micului ceremonial și se așeza sub policioară, răzimată de perete Scaunele mici, pentru masa mică. Pe un perete atirna rășchitorul și furca ei, cu caierul neisprăvit.. .Amintirile o co- pleșiră. .4 suspinai lung ți ți-a lăsat capul pe piept, atingind oblonul cu fruntea. Casnicii lui Pavel Simeseu tresăririi. Ascultară. Nu mat auziră nimic. — Iar a venit! șopti, tremurind, Simu, mezinul familiei. — Vintul clatină oblonul, răspunse liniștit talul. Liniștea lui insă era prefăcută. Lapte mai era in blid, dar lingurile, pe rind, fură puse pe masă. Nu mai mitica nici unul. Ascultau toți încordați, tăcuți. Deodată tăcerea fu întreruptă de urletul ciineluL Un urlet prelung, înfiorător. A urlat o singură dată și s-a potolit. — Mă duc să văd ce are clinele. Pavel se îndreptă spre ață. Cătălina era in fața ușii. Cind a vrut să intindă mina, ușa s-a deschis fără s-o atingă ea____Fata a avicnit, ca o nălucă, doi păți îndărăt. S-a retras apoi aproape nesimțită. ca o umbră, spre grădină. Cealaltă umbră s-a pornit pe urmele ei. — Cătălină ! Linuță .' Linuța tatii! Nu mă auzi ? Nu mă cunoțti ? Cinufă .' Glasul cald, rugător, înecat de plins, ii rosti de mai multe ori numele. Ea n-a răspuns. >1 sărit pirleazul. S-a furișat printre pruni, ca o vietate fugărită ți s-a topit in negură. Pavel Simeseu s-a oprit sub teiul înflorit de la poarta grădinii, pină cind i s-au uscat lacrimile pe obraz. „Biata fetiță! 1 s-a întunecat mintea, gîndi el. Altfel... cum să zic 7 Doamne, iartă-mă !“. Răsărise luna. Noaptea era parcă mai adiucă. Teiul îți topea esențele tn prn- funzimiie ei străvezii. Cătălina nu s-a mai foit in preajma salului, Satul însă vorbea mult fi in multe chipuri de ea. Vorba a trecut fi in satele vecine. Mulți spuneau că au văzut-o, zbu- rind peste stinci, plutind peste văi, ziua ori noaptea. Spusele le întăreau cu jurămint. Se alcătuise in mintea sătenilor, din născociri, un anumit chip al Cătălinii, cu iz de basm, in care credeau ți nu credeau. Toți vorbeau despre infățifarea ei, dar nici unul n-ar fi dorit s-o tntilnească aevea in pădure, Vremelnicii stăpfnitori ai plaiurilor bănățene, prinseră ți ei zvonul. Se temeau fi ci de acest strigoi, dar intr-un alt chip. De tulburări se temeau ei. De tulburarea satelor. Wt. po. ÎS si u. reso. bl 3) A. Xleql : AuisȘtze, B- FlIS&t, Auqsbura — Wlcn, 1KS, p. 51 ți u. 45 tatea lumii, dc mult cunoscută matematicii moderne, și-a găsit prin P. Picasso si G. Braquc intrarea în conștiința artistică a secolului, a surprins cu totul nepregătit grosul criticilor de artă, iar risipa de confuzluni propagate de aceștia in jurul noului curent își face efectul tirziu uneori și astăzi in mentalitatea unor tradiționaliști Învrăjbiți cu adevărurile lumii. Este un fapt îndeajuns dc bine cunoscut pe pozițiile cele mai înainte ale istoriei de artă că înainte de a crea cubismul, Picasso și Braque au trecut printr-o serioasă școală profesională artistică. Mai ales desenele din 1994 ale lui Picasso, recent editate cu un comentariu pătrunzător'*), îl arată stăpîn deplin pe tehnica desenului clasic. Se remarcă bineînțeles și unele influențe din partea lui Cdzannc ți Toulouse-Lautrec și Îndeosebi El Greco, in anumite poziții caracteristice ale trupului, alungirea membrelor, gesturi expresive etc. I-a Paris, prin 1907, C. Brâncuși l-a cunoscut pe H. Rousscau-Vameșul care-1 recomandă lui G. Apollinairc, neobo- sit in propagarea valorilor autentice ale artei moderne Împotriva vechilor canoane, iar prin intermediul poetului Vrăjitorului in putrezire tinărul sculptor român se apropie dc Matisse, Derrin, Picasso, Vlaminck, Modigliani, Delaunay, Chirico, Chagall, Archipenko, Lipschitz, F. Lăger, ca și de poeții Max Jacob, Pierre Reverdy ți Joan Cocleau. 1n atmosfera creatoare a acestora deci s-au definit principiile artei brâncușiene, printre care încă in preajma anului 1908 principiul cioplirii directe în piatră ca „adevărată cale" spre „sculptura nouă". Acest principiu a fost îmbră- țișat cu entuziasm și de Modigliani, care în 1909 se pregătește să se întoarcă in Italia cu intenția de a sculpta in marmură la Carrara. chiar in mină. Principiul cioplirii directe, in felul acesta, nu prezintă numai un interes tehnic ci el ne întoarce la vechile tradiții michelangiolești de a transforma muntele de marmură albă din Toscana intr-un uriaș monument de artă. Două serii de fapte se desprind cu necesitate pentru definirea particularită- ții creației brâncușiene din dalele și considerațiile de pină aci : — in concepția sculptorului român, opera dc artă va ti Înțeleasă ca un tot viu, mereu pe șantier, după chiar mărturia sa proprie, mărturie prin care se înrudește cu unul din admiratorii săi : James Joyce : — viziunea șa plenară, auto-dinamică asupra operei dc artă 11 va influența hotăritor atit în alegerea subiectelor sale, cit șl in privința realizării tehnice, opera răminînd mereu in concordanță cu mediul ambiant. „La ce bun practica modelului ? Ea nu te duce decit să sculptezi cadavre", va accentua C. Brâncuși in anumite împrejurări date. Iar cu altă Ocazie: „Teoriile sînt eșantioane fără valoare. Numai acțiunea contează". Și ca încoronare a acestor principii: „Eu nu vreau Opere complete ca un monument pentru morți ; eu sînt mereu pe șantier". Iar pe de altă parte, deflnindu-și specificul opțiunilor pentru emoționantele sale subiecte: „Arta nu este o evadare din realitate ci o pătrundere tn realitatea adevărată, in singura realitate valabilă (...) Existența însăși comportă atitea minuni : flori, copaci, frunze, pietre, munți — ți înțelepciunea pămintului". Apoi într-o declarație făcută iui I. Jianu cu privire la „Pasărea măiastră" : „Vreau să prezint imponderabilul sub o formă concretă". 2 într-o suită de opt studii recent înmănunchiatc intr-un volum dedicat specifi- cului tradițiilor mitologice și folclorice ale poporului român4), Mircea Eliade Con- sacră cîteva pagini dc mare interes „universului transfigurat", in care se petrece nunta mistică a ciobanului vrâncean, cintată in Miorița. Credem la rindul nostru că din același „univers transfigurat" face parte șl „pasărea măiastră" căreia C. Ilrân- cuțl i-a consacrat o mare parte a putorii sale creatoare. Cunoaștem astăzi dintr-o monografie dedicată acestui subiect de muzeografa americană Athena Tacha-Spear, de ta AJlen Art Museum-Oberlin College, drama intensă a ciclului celor 28 de lucrări ale lui C. Brâncuși, in marmoră și bronz lustruit, pe tema „păsării", ca și a celei in ghips sau a celor date drept rebutate, ce se găsesc acum la depozitele Muzeului de Artă Modernă Contemporană din Paris, deținător al moștenirii încă insuficient cercetate a sculptorului român. Autoarea americană stăruie cu multă seriozitate asupra romanității subiectului, pe care il consideră drept temei al inspi- rației lui Brâncuși. Paralele folclorice europene și extracuropene sînt tratate eu discernămint, iar dacă cercetătoarea subliniază că mitul „păsării măiastre" este q Sidnev Flnkelsieln ; Dej lande P>c««so, VEB — Vetl4« de Kunst, Dresele. 1970 Mircea Eh ide : Do Zamoliis 4 Genqis — Khan Eludes comparati vet sur Ies rtliqfoM et R folklare de la Dario ct de l'Europc orientate, Povot, Pori*. W0 46 legat de transhumanta păstorească a românilor, concluzia ei nu este departe dc adevăr, cerînd doar să fie adusă prin intermediul figurii bătrinei mame „cu brîu do lină" in raporturi juste și cu cultul zeiței Nemesis, atestat în forma sa carpato- pontică mai ales de edicula de la Tomis-Constanța ca cultul lui Dike și Foina, zeițe veghind nestrămutat peste dreapta orinduire a acestei lumi. Aceeași Nemesis, ca Lcda-Nemesis este stăpîna „oului originar", iar „pasărea măiastră" este expresia simbolică a credinței populare în veșnica devenire a naturii ca și a puterii de trans- figurare a realității. Consacrindu-i ciclul celor 28 de variante, una mai impresio- nantă decît cealaltă. C. Brâncuși s-a străduit, precum sc știe din scrisoarea adresată Holearului din Indore, să sc apropie* prin „colo două — cea albă și cea neagră — cel mai mult de dreapta măsură". Și el adaugă : „Și m-am apropiat dc ea încetul cu încetul, desfăcându-mă de mine însumi". Ajungem să cunoaștem din această confesiune unul din nivelele cele mai i nalte din procesul de creație a operei lui C. Brâncuși : nivelul perfectei fuziuni intre etic și estetic. Sculptorul român s-a arătat multă vreme adine preocupat de problematica ei. Intr-un aforism el reia tema : „Există un scop în toate lucrurile. Pentru a-l atinge, trebuie să te desparți de egoism". Formularea, de data aceasta, este mai generală. Raportată la subiectul „Păsării mă lastre" norma despersonali- zării perfecte înseamnă insă și plasarea artistului pe axa existenței cosmosului întreg și, in consecință, participarea sa nemijlocită la legile vieții universale, fapt ce merită cu atit mai mult atenția noastră, cu cit el caracterizează pe un fiu al poporului român din generația ce și-a dat plinul în perioada Înnegurată dintre cele două războaie mondiale. Să ne oprim pentru citeva momente lingă acest fapt. Concepția despre opera dc artă a acestei generații este caracterizată mai precis de termenul „lucru cumpă- nit" care i se cristalizează lui T. Vianu in 1940, intr-un ceas de grea cumpănă. 11 găsim in ultima strofă a poemului Moartea meșteșugarului0, unde se prezintă eu un iz flaubcrtian cu greu de tăgăduit. De altfel, nimic surprinzător in aceasta, dacă ne amintim că din evoluția gindirii estetice a lui T. Vianu etapele marcate de lucră- rile Dos Wertungsprobiem tn Schiilers Poetik (1942), Idealul clasic al omului (1934) și Arta prozatorilor români (1941), in care ideea de clasicitate în sensul „plenitudinii armoniei estetice" se află în centrul analizelor, nu pot fi radiate decit cu prețul unui flagrant bovarism interpretativ. De remarcat mai departe că generația lui T. Vianu era pătrunsă la maximum dc idealul „perfecțiunii personalității libere", ideal ame- nințat de evenimentele istorice din cel dc-al patrulea deceniu in chiar rădăcinile sale. Nu e de mirare deci, dacă T. Vianu in momentele oglindite in poemul suscitat s-a aflat in plină dramă a unei „Untergangsstimmung", mult asemănătoare eu starea de profundă dezolare a lui Settembrini, omul toamnei, din romanul Muntele vrăjit de Thomas Mann. Să mai adăugăm că la fel ca Settembrini, și esteticianul român credea in originea rațională a eticii, iar hybrisul rațiunii din anii ’30 i se părea iscat mai ales dc opoziția inconeiUabilă intre „puterile întunecoase" ale istoriei și „uma- nitatea pură" a celor mulți sau puțini ce se opun desmățului și crimei, fără a năzui totuși la transformarea revoluționară a bazelor materiale și sociale ale societății.’ In aceste condiții amintite, „Untergangsstimmung- se vădește a fi consubstanțială cu tristețea apăsătoare specifică „tiuiturilor dc toamnă", după definiția Spenglcriană. iar desnodămintul tragic — moartea meșteșugarului — pare inevitabilă. Să mai adăugăm oare că eroarea istorică a intelectualilor idealiști din generația lui T. Vianu s-a dovedit pină la urmă cu prisos de evidență? Prin aceasta insă ea nu este mai puțin caracteristică pentru orientarea lor col canto, și numai flaubcrtlsnr.il idealurilor lor estetice rămine un fapt valabil, justificîndu-le gindirea împotriva istoriei trăite in sensul unui optimism genuin și nestins. Căci iată cum se prezintă acest flaubertism in substanța sa interpretativă : Ceea ce imi pate a fi frumos, ceea cc aș vrea să fac. este o carte despre nimic, o carte fără inserție cu lumea exterioară, o carte ce se realizează prin ea insăși datorită puterii interioare a stilului ei, la fel cum pămintul fără a se sprijini in spațiu rămine plutind in aer ; o carte lipsită aproape cu desă- virțire de subiect sau subiectul căreia să fie «I puțin invizibil, dacă se poate". Și după această opțiune pentru „perfecțiune liberă" : „Cele mai frumoase opere de artă sint acelea, in care se resimte mai puțin materialul. Cu cit expresia se apropie mai strins de gindirea artistului, cu atit cuvintul se limpezește și dispare și cu atit rezul- tatul este mai frumos. Cred că viitorul artei tinde spre această țintă ; o văd pc fii T. Vltinu ; Verturi. Eol, Bucurețti, 1957, p 43 *i II ÎJ Th. Marin : Geiammclle Wcrkc, Aufbau — Veilao, Beii in, II. 4fl!> >i y. 17 măsură ce crește, tot mai eterici (,♦.) De aceea ea nu cunoaște subiecte frumoase și nici subiecte vulgare, astfel incit s-ar putea stabili de-a dreptul ca axiomă că din punct de vedere al artei pure nu există subiect, stilul fiind singurul mijloc de a vedea lucrurile". Citatul de mai sus ne atrage luarea aminte și asupra faptului că voința de artă a modernismului contemporan are rădăcini aproape tot atit de adinei ca geo- metria non-culidiană. Semnificativ sub toate raporturile cu privire la concepția despre opera de artă din ultima jumătate de veac, el ne îndrumă atenția mai departe și asupra ultimei cauze palpabile a manei cotituri, marcată de arta modernă în problema soluționării raportului dintre conștiință și lume, soluționare care a impul- sionat, in creația ultimelor decenii în genere și la C. Brâncuși în speță, trecerea de la viziunea folclorică la cea ce Sidnr-y Geist, cu un termen fericit, numește forma raționalizată ț.the rationalîzed form"}, opusă deopotrivă simplificării schematiza- toarc ca și hiperstilizării. După o formulă caustică a lui James Joyce, inspirată din aceeași tendință de raționalizare a formei in opera de artă, viața oamenilor din Dublin se desfășoară fără încetare între coi doi poli : „funfcral* — : amuzament public — ți „funerar* — : convoi mortuar. Preocupat incă din primele sale lucrări eseistice de opera lui C. Brâncuși*) Lucian Blaga pătrunde pină la esența farmecului brâncu- sian Lotuși numai in versurile dedicate „Păsării măiastre" : „Făptură ți-am zice, potir fără toarte, /cîntec dc aur rotind/peste spaima noastră de enigme moarte,,'' Dăinuind in tenebre ca in povești / cu fluier părelnic dc vînt/ cînți celor ce somnul și-1 beau / din macii negri de subt pămint. / / Fosfor cojit de pe vechi morminte/ne pare lumina din ochii tăi verzi. / AscuIțind revelația fără cuvinte/subt iarba cerului sborul ți-1 pierzi*. Și intr-adevăr, esența aceasta, prohbndu-se pe un profund fundal thanatologie. are darul să ne dea mult dc gindit tocmai cu privire ta corelația între științele naturii, în forma lor modernă, și arta abstractă. Trimitem in acest sens la un studiu substanțial al filozofului fizician -St£phane Lupasco10 In care sc studiază în citeva capitole de maximă concentrare, in frunte cu problematica morții și învie- rii ca mijloace ale cunoașterii, seria lungă a implicațiilor unei estetici cosmolo- gice a abstracționismului, Vom reveni cu altă ocazie cu amănunte mai pe Larg Deocamdată doar aceste citeva considerații sumare : încă din volumul final a] Cercetărilor logice de E. Hcwserl SC cunoaște impor- tanța pentru gnoseologie și estetică a faptului că iwrcepția „exterioară" a lucru- rilor nu ne oferă decit o cunoaștere nedcplină, întrucît „lucrul" este văzut „din față* și „intr-o prescurtare pertpectivică* etc. Conținutul lucrului, in felul acesta ne este doar indicat in mod simbolic, iar in concluzie: percepția unei mulțimi de conținuturi independente posibile este ca și sigură. Din dilema aceasta se naște pentru Husscrl nevoia reducerii fenomenologice, în procesul căreia actul concretizării proprii și im- proprii constituie triple ale „împlinirii*. Intuiția se află la baza seriei de potențare a împlinirii care, treptat, poate să ajungă pină la esență. Tn concepția lui St, Lupasco. sufletul uman este privit ca glia în care se adln- iesc rădăcinile artei, actualizarea șl potcnțiaHzareă conținutului energetic urmind calea unei eterogenizări tot mai subtile la opusul omogenizării, egală cu moartcu Cu cît deci artistul ajunge jn scrutarea străfundurilor sale mai aproape dc esențe, eu atit expresia artistică a acestui proces va parc mai nuanțată și mai despovărată totodată de balastul materialității netransfiguratc și, prin urmare, mai mult înălțată deasupra imperiului întunecos al morții. Credem a putea interpreta zborul liber al „Păsării măiastre* ca expresia artis- tică a acestui proces. încadrat climatului apăsător al anilor '30, zborul ci devine expresia simbolică a unei nemulțumiri profunde și a unei speranțe de nestins a ar- tistului, adine preocupat de condiția sa în societatea burgheză a timpului. Este tot CP artistul nerevoluționar poate atinge mai pur, desprinzîndu-sc dc atracția atit a polului „funferal*, cit și de polul „funcral", in accepțiunea lui J. Joyce. Iar in această direcție mica statuie a ideii de spirală prefigurează in creația lui C. Brân- cusi „Coloana nesfirșită*, — simbolică întruchipare nu în ultimul rînd a normei cuprinse în aforismul maestrului dc la Ilobița: „Cine nu luptă contra răului s-a predat inamicului". X) G- Fi^uberti Corfe ti 66 91 L. Bldqa i Filozofia itilului, Cultura naționali. București, 1924, d 70, Petele unui veac, Ed diecezana, Arad. 1925, d 115 »l Femtre colorate. Ed dlccei^Jia. Ared. 1926. 64. 101 Ștrphdne Lupaico : Sciente el 6rt âbstrail, R. JulIiArd. Păru. 1963 11) M. Hu&scrl: LorIscIic Uniersuchungcn, H, 2. Nirmeyer. Halte. 1931. p. 56 si «»- 45 Trei traduceri cu mîna sfîngă din poeziile lui MAX JACOB de Șerban Foarfă VI1.LONELÂ Cî spune-mi mie ce cintare Cintau sirenele, stăpină De-i copleșea de incintare Pe greci, și de aleanuri, pînd Sc&pau ZopefiZe din mină ? Abile care, cu onor Cetatea Troii într-o rină /V pus-O cu un cal sonor Nici el, cei iute-de-picioare Să fugă n-a putut de ea ; De-a unor elinești fecioare Cintare. Venus, nu fii rea Ci zi-tni cintarea cuni crea ? Un pușcăriaș cu-atita jale Ciula Za Tripoii un lied Câ l-au iertat, nu pe parale, Și-a fost din nou al nașei sale Cea care hohotea la zid. I Qriîgnl 49 Vau.ucaa pe la fintină Penelope cînd țese lină Zeurîs cu pcnelu-n mină Și fetișcanele la arie Ingînă-n legea lor o arie ! Dar cântecele din ianuarie. Ecou al fesurilor nete Cîntate-n cor de prizonieri! Unde-s refrenele de ieri Cintate-atîtea primăveri ? Și murmurele celor fete Slujind iubirii de mumele ? Ci unde-s cînticele mele ? PENTRU COPII SI RAFINATI La Ne verde Pe-un cal verde La Jssoire Pe-un balansoar la Paris pe-un at Pariat Ah ! ce bine e 1 ce bine ! Ah I ce bine ! Diii! Iată clopote dau zvon Pentru fie-mea Yvonne. Cine a murit ta Nantes ? Soața lu don comandant. Și cine la la Rochelle ? Nora lu don colonel. Și in piafa, dar in piafa, piafa Spinalului ? Soața caporalului. Diii ! Dar la Paris, acolo ce-ai Să-mi dai, tăticule, ziceai ? Ah, ziceam c-am sd-fi dau una Pălân'e ca aluna Și-am să-ți dau de ziua ta O poșetă de tafta O umbrela de șaten Alb (ca doamnele la ten) 50 Și o rochie cu tranșe Aurie O etanșe De pantofi pereche s-o Fui duminica : maro Hooo ! l-auzi clopote dau zvon Pentru fie-mea Yvonne ! Ixi Paris clopotul care Ne invită la culcare Ixt Nogent un clopot dulce Și pe tata să mi-l culce (Nu de-altă părere e Și cel clopot din Givet). zlh, nu încă nu 4$ mai vrea să-mi cumperi tu Tată scump să-mi cumperi un Automobil nebun Să ridice nori de praf, nori de praf ca un taifun Sus bariera ! Trece fata Fata mea Yvonne cu tata (lata ÎNTEMEIEREA UNEI COMUNITĂȚI IN BRAZILIA Printre-ananași și ferigi, incetinindu-și goana,-mi Stătu și antilopa sub ipecacuana. Fratele pictor nu-și mai vedea de aquarele, Corabia nu-și strinsese umflatele ei vele, Cind și-nflori pădurea de mici colibe ... Cimpu-l Lucrau călugărițe. Una plingea tot timpul, Aflind dintr-o scrisoare întristătoare lucruri. Un frate alcoolic se îmbăta cu struguri. Ei se rugau să-l ierte, de mila lui... Călugări împletitori de coșuri impleteau coșuri albe. Cădeau poame-otrăvite din crengile înalte. Un fost ocnaș, trăind din ce vina și el, Fu vindecat de răni și-asupra sa, din cer, Pogori harul : Sfintu , slăvit de toată lumea, Picioarele să-i lingă, făcea sălbăticiunea. Cu ce le trebuia, veneau la dinșii ale Cerului paseri și terestrele-animale ; O orgă-ntr-o firidă din zidul spoit rău ; ___ Turme de miei dind iama in spicele de grîu .. 51 Povarnagiu e-un frate. Un altul face șei. Duminicile toate, după vecernie, ei ferborizează .., Slavă manghierului și mângâi! Pe limba lui îfi cintâ broscoiul ziua-ntreagă, Altarele, sunt pline de flori intr-adevăr Ciudate : mi-i îmbată mirosurile lor Pe spiriduși, pe îngeri, pe sîlfii-ascunși cu toții-n Pădure-n preajma zidurilor comunității. ... Acestea, pină-n ziua in care (ah, la ora Cind Aurora norii-i purifică, fi flora !f Pădurea-n care vița se-mpreuna cu cedrul, Se chelbuise parcă ... Intii a fost un negru, Doi, trei, apoi toți negrii cu mare și cu mic. Și sfintu', ăl de care-ascultau pină și leii, Ei nu mi-l ascultară, fiindu-i lui călăii. Vai, capul minăstirii cum pică-n iarba verde 1 Intr-o minută, nici un monah nu se mai vede ... Și-n vremea asta,-n ceruri nu s-a-ntimplat nimic. Astfel, făr* de prihană și Cu iubire, eu Văzindu-mi de-ale mele, credeam in Dumnezeu Și-n frumusețea lumii! Dar, vai, trecut-au anii... Și răii, ca și grija zilei de mîine, banii Și ce-o să zică lumea, și-aproapele neghiob Un biet burghez făcut-au din mine, Șt. Aug. Doinaș: LAMPA LUI DIOGENE Ion Negoifescu: ÎNSEMNĂRI CRITICE cronica literara * Pare cel puțin suspectă mărtnrisirea sau lamentația lui Nicolae Manotescu privind încălcarea teritoriului criticii de către poeți. Care să fie insă instanța ce ur putea stabili cm anume are toi? să se ocupe de critică (acordind in același timp blazonul de critic de profesie} mai ales astăzi cind majoritatea criticilor vădesc ți alte înclinații ? Nu ește cazul să ne prevalăm de autoritatea unor citate, orice afir- mație riscă să fie pusă sub semnul întrebării, dar o judecată a lut Waudelatre poate fi punctul de plecare in încercarea de a lămuri problema: Ar ii miraculos ca un critic sâ devină poet dar e cu neputință ca intr-un poet să nu fie și un critic". Sigur, miracolul privește numai pe anumiti critici după cum nu orice poet are vocație pentru critică. Trebuie insă să fim de acord că oricind un poet va pă- trunde mai uyor in intimitatea poeziei ca unul ce-i cunoaște „direct", „din proprie experiența" alcătuirile. Ceea ce este de refinut e că nu există incompatibilitate intre poezie și critică iar azi cind alifia critici se îndeletnicesc cu poezia sau proza (Matei Căline seu, Victor Felea, Ion Negoițescu, Paul Georgeseu, Al. Piru etc.), cind chiar V. Manolescu cochetează epic cu poveștile Bătrinului sau ale lui Kim, și poeții se apleacă asupra criticii (Marin Sorescu, Doinaș, Dan Laurențiu ca să nu amintim excepționale intervenții ale lui Ion Barbu) a delimita teritorii și mai ales a ierar- hiza pe arme și grade este o întreprindere cel puțin neserioasă. După cum tot suspect imi pare entuziasmul cu care același critic a primit cartea lui Sorescu Teoria sferelor de influență, expediind in același timp in pripă și-n citeva rinduri cartea lui Doinaș, Lampa lui Diogene. Manolescu poate avea simpatiile fi antipa- tiile sale deși un critic s-ar cuveni să fie inafara lor și nu i se poate declara război pentru atita lucru. Ceea ce mi se i>arc insă curios este bigota iui neînțelegere pen- tru 0 anumită poezie (să ne amintim că a respins de la început poezia lui Hadu Stanca și Doinaș) și acum pentru fundamentele ei teoretice, II îndepărtează struc- tura, educația sau numai judecata grăbită, impresia fugară a primei lecturb ori incapacitatea sesizării unor valori lirice ce-l depășesc ? Cartea lui Doinaș, Lampa lui Diogcno este o pledoarie pro domo, o fundamen- tare teoretică a propriei poezii. Pentru el „fiecare viziune poetică este un fel de geometrie neeuclidtană" (p. 7), poezia fiind o aventură a spiritului, a absolutului, obiectul ei „raportai specific, particular fiecărui poet, intre subiect și obiect" (p. 10), poetul urmărind „atingerea unei trepte noi, superioare, de Înțelegere și exprimare a datelor existenței", (p. 18). Eseurile primei părți, Poezia — expresie a condiției umane, Obiect real și limbaj realist in poezie, Poezie și experiment, Comportament mitic și comportament poetic, ca și altele din ciclul ce dă și numele volumului nu fac decit să stăruiască asupra anumitor coordonate ce sint, in concepția lui Doinaș, specifice poeziei. Pentru cunoscătorul poeziei sale ața cum s-a structurat aceasta de la primele încercări pină azi, in care gravitatea și echilibrul, unitatea dintre metaforă și idee, dialectica model și sensibilitate formala sint caracteristice, dezba- terea teoretică deschisă de acest volum se înscrie aposteriori unor realizări antolo- gice așa cum după marile sale balade Radu Stanca a teoretizat Resurecția genului. Ceea ce socotește Doinaș a fi poezie și ceea ce pretinde el altora este tocmai ceea ce vom găsi in realizările sale lirice. Pentru el actul poetic este vital, definiudu-se ca o structură specifică : „o asemenea structură confirmă teza că arta — fn speță, poezia — nu este o reproducere a realității ci o replică la realitate: elementele 53 realul»! sin*, un simplu material dc construcție, care fantezia creutoar.’ il orga- nizează, il structurează după leii care-i sint proprii- (p, 42). Vorbind despre alții el se gindefte cu siguranță la sine fi atunci cind consideră ca finind de poezie densitatea prozodică, fluenta fi creșterea organică, puțind spune, para) răgind con- cluzia de la p. 59 că poeziile lui Doinaș vădesc jocul dialectic fond-formă intr-o prozodie riguroasă (vis formativa) fi o fluentă excepțională, frămintind totodată ideile și sentimentele intr-o frază obligată să ajungă de la contorsionare la recti- tudine. Incit lirica lui ața cum o dorește de altfel teoretic, sună, curge și crește intr-o orchestrație bogată, variată fi adineă. .Amendările pe care le face la abun- denta și mimetismul poeziei noastre tinere se înscriu pe aceeași linie a lipsei de disciplină (Doinaș c un geometru al versului) de rigoare și adincire, meditație și echilibru, Nuntai reflexivitatea excesivă sufocă fiorul liric, intre concept și ima- gine, idee și sentiment fiind obligatoriu acel echilibru liric pe care poetul însuși l-a realizat in versurile sale. Nu putem fti cu cită convingere scrie Doinaș despre Nichua Stănescu. Scrie firește frumos dar dă impresia că mai mult se preface acceptind această modalitate poetică ce nu este pe măsura sa, Totuși faptul că se apropie de ea, incercind să-i pătrundă mecanismul, recunoscind un alt univers poetic, a altă geometrie neeuclidiană, nu face decit să pledeze pentru afirmația tui Uaudelaire, anumiți critici unidimensionali neavind decit de ciftigat de la acest exemplu de conștiință deschisă la orice nouă modalitate. Ceea ce dorește Doinaș să călăuzească poetul este „inteligența artistică" despre care scrie pagini din cele mai interesante (p. 144 și urmare). Termenul după păre- rea noastră e impropriu fiind vorba de conștiință artistică. Firește neînțelegerea e doar în legătură cu noțiunea propusă: sintem intru-totul de acord cu ceea ce înțe- lege poetul prin acest concept și sublinierile lui in această direcție se dovedesc ne- cesare. Nu mă refer la anumiți începători pe care i-a scos din anonimat citindu-i, ci Ia un Marin Sorescu de pildă despre care pe drept cuvint serie: „ceea ce lip- sește aici est® o mai adincă prelucrare artistică a datelor pc cane poetul le datorează inepuizabilei sale fantezii" (p. 226). Paginile despre mimetism, experimentul poetic, expresionismul mitic, diversitatea poetică, formulă, manieră, clișeu, real și imaginar, se situează in același contezi al unui efort teoretic dc-a stabili anumite puncte de sprijin extrase dintr-o lungă practică poetică, din experiența unei vieți dedicată poeziei. Etichetările chiar dacă uneori sint arbitrare, sint întotdeauna necesare oricit n-ar fi pe placul poetului sau altor critici cu alte puncte de vedere. Există la Doinaș citeva care chiar dacă nu rezistă sint nu numai interesante dar și instructive. Vor- bind despre modalitățile liricei noastre actuale distinge o direcție fantezistă in care include pc Emil Hota (fantezie dramatică), Stelaru (f. lunatică). TOnegaru ff. luxu- riantă), Geo Dumitrescu (f. malițioasă), Ion Caraion (f. naturistică), Marin Sorescu (tragică) și o altă direcție onirică deși termenul nu i se pare intru totul potrivit, încadrează aici la vis și revenire pe Dimov și Vintilă Ivănceanu, enumerarea ludicu caracteristicii lui Virgil Teodorescu. cea alhimistă lui Nmm, babilonică la Dimov, euharistică la Sorin Mărculescu, blazata ia Abăluță și V, Mazilescu. Continuă apoi cu lirismul maximei reflexivități, orientarea expresionistă, baladescul, lirismul dc atmosferă etc. Nu se putea ca poetul să nu discute și relația dintre poezie și critică. Poate rlndurile acestea să-l fi iritat pe Nicolae Manolescu: „Distincția netă intre poezie și critică ni se pare o rămășiță scolastică. Astăzi, poate mai mult ca oricind, acti- vitatea creatoare este atit de întrepătrunsă dc conștiința sa proprie, incit domeniile indicate mai sus ne apar ca două sfere parțial suprapuse : literatura modernă nu mai permite concepția unui critic care să nu implice o anume activitate creatoare, după cum refuză ideea unui poet lipsit de h: ditatea deplină a Îndeletnicirii sal- " (P. 235), Nu putem ști fn ce măsură poetul-critic formulează chiar numai in general judecăți de gust in timp ce criticul-poet îndeobște sc îndreaptă spre judecățile de valoare. Am putea considera mai degrabă că primul face judecăți de valoare miruind că sint dc gust, in timp ce al doilea dă sil înțeleagă eă judecățile de valoare nu sint decit gusturile sale subiective. Din trecerea in revistă a poeziei românești ți străine (partea ultimă a volu- mului se ocupă de Dante, Kuben Dario, Victor Segalen, Paul Valerp, Eluard, Eugenio Montele, reținind atenția o subtilă diferențiere intre culturile modelatoare și cata- litice, p. 279), Doinaș nu face ațadar decit să statornicească elementele unei poetici proprii. Poeziile fi poeții nu sint decit pretexte pentru teoretizarea principiilor lirice pe care el de mult le-a aplicat in versurile sale. Putem fi sau nu de acord cu ele 54 dup*; cum putem acwpfa sau respinge poetica lui V alerg, Ion Barbu, Blaga. Dar toate aceste poetici există și-au crescut din substanța unei poezii ce se impune dincolo de opțiunile sau preferințele noastre ea o realizare peste care nu se poate trece. Însemnările ce alcătuiesc cartea lui Doina; au fost publicate in diverse reviste dar organizate in volum primesc parcă o altă valoare. Este adevărat că dacă in re- viste versurile citate sc urmau, din considerente de spațiu, intr-o îngrămădire supă- rătoare, in volum procedeul e fi mai neplăcut fi nu înțelegem de ce nu a fost evitat. A numiți termeni sint insufteienți lămuriți, Alții împrumutați din domenii extra- poctice par inadecvati ca acel „experiment" poetic /dosit in lipsa unuia mai propriu. •Iltc noțiuni iasă loc confuziei. Așa „minor" e folosit cind in sensul lui peiorativ, cind 1 foarte bine primite dc public, „Mantaua lui Darius" constituie o lucrare cu totul diferită, pentru foarte mulți „ea din pana altcuiva" ; această diferență de factură devine explicabilă dacă ie ține seama că acest volum, conceput și scris in 1965—1966, este în linii mari cu un deceniu mai tinăr decit „saga" familiei Merthes, cu ale cărei reeditări ți completări apare totuși concomitent. 6-1 Carte;» premiată sc compune din patruzeci și nouă povestioare, la prima vedere nua^i-indepeudente. publicate de altfel parțial ca atare (de exemplu in „Neuer Weg" din 19 august și 16 septembrie 1967) și dintr-un pseudodicționar introductiv, cuprinzînd o listă „cu arabescuri" ale personajelor și o explicare amoristic-aluzivă a sensului dat termenilor utilizați în text; fiecare din cele 49 „unități" mai este precedată de un citat-motto, ale cărui legături cu narațiunea ce urmează fiind destul de obscure. Intr-un interviu acordat revistei brașovene „Karpaten-Rundschau" (nr. 1/1.III.1968), Scherg a răspuns la intrebarea-cheie: „Care este înlănțuirea de motive literare care transformă narațiunile intr-un tot organizat, intr-un roman?" cu cu- vintele : „Această căite este un mozaic. Fiecare pietricică este o povestire pentru sine. Sau fiecare povestire in sine este o pietricică din mozaic". încă de la prima prezentare publică a unor fragmente din volum și anume in primăvara anului 1967 in cadrul cenaclului german din București, auditorul a sesizat tehnica „montaju- lui" (Neuo Literatur, Buc. nr. 7—8/1967). Mai recent criticul Enunerich Rcichnath a arătat că do abia pe parcursul lecturii, fragmentele izolate alo cărții se încadrează unui tot și că — intru realizarea acestui scop — autorul se folosește de „întregul arsenal al exprimării moderne: aluzia, citatul, distanțarea, comentariul etc „Her- rnannstddter Zeitung", Sibiu nr. 54/31.1.1969). In ceea ce-1 privește pe SCHERG în- suși, el afirmă că a structurat muzical volumul in discuție : „M-am folosit de posi- bilitățile compoziției muzicale, Sc poate compune contrapunctic, fugat, armonic, figurate etc. De actrca nu renunț ușor la o tentă sau un motiv, vreau să scot de aci tot ceea oe sc poate, Iliatusurile. imaginile răsturnate, Întoarcerile, reluarea într-o tonalitate diferită etc. sint tot atltea mijloace pentru a ajunge la un tot cuprin- zăto" (Interviul acordat ziarului „Neuer Wcg“ in 28 februarie 1969). Eroii unei opere literare, de □ căror viabilitate depinde — după estetică clasică — perenilateu cărții, nu au în volumul lui SCHERG o individualitate „absolută" — în cuvintele reprobative ale iui Reichrath : „Autorul nu se preocupă de rotunjirea aracterelor personajelor ; ele ii slujesc doar ca figuri de șah într-o partidă, al cărui spectator este cititorul. Privitorul nu tebuie să se identifice cu figurile, ci să observe trăsăturile Iar caracteristice și să-ți formeze în consecință părerea despre ■ănățenc" pe care l-am publicat in aprilie 1935. I-a o altă intiinire a noastră, la „Caru cu bere", mi-a scris un articol despre „Toacă", apărut in numărul următor. Ii vorbisem despre obiceiurile noastre de a sc bate toaca, despre semnificația și originea acestor datini. El a prins ideea și a tntnspu$-o pe loc intr-o viziune poetică. Un alt prieten care mi-a dat un concurs nelimitat la redactarea „Luceafărului" a fost poetul Ion Pillat, dc o fină sensibilitate artistică și de o subtilă gîndire. In mediul parnasian al interiorului casei sale purtam cu el discuții despre literatură și despre artă pe un plan de autentică spiritualitate, cercetind străfundurile ima- culate ale creației populare și trăgind concluzii de orientare folclorică pentru gă- sirea surselor de inspirație. La aceste conveniri ale noastre s-au pus bazele colabo- rării sale eu versuri și eseuri la revista „Luceafărul". Am făcut cu Ion Pillat mai multe călătorii in străinătate, în special în Italia și in Franța, sau in Elveția, unde am avut prilejul să întilnim împreună și să stăm de vorbă cu numeroase perso- nalități, do literați și artiști, din lumea întreagă. De-a lungul acestor zile și săptă- mini am elaborat planuri și idei care mi-au servit la căutarea și găsirea unor struc- turi tot mai noi, mai avansate și mai moderne pentru „Luceafărul". Aș putea istorisi cu un lux dc amănunte modul cum au ajuns și uiți scriitori consacrați din capitală și din alto părți să colaboreze la „Luceafărul". Revista a pătruns in scurtă vreme peste tot și a reușit să-și facă mulți prieteni și colaboratori. Poșta Îmi aducea zilnic manuscrise semnate cu nume binecunoscute în literatură. Astfel, au colaborat și au publicat aici scriitori ca : Victor Eftimiu, G. Bacovia, Aga iha Grigorescu-Bacovia, N. Batzaria, Ion Dongorozi, Radu A. Rosetti, Victor Tudoran, Ion Buzdugan, Pimen Constanlinescu, poetul Emil Isac de la Cluj, poetul Al. Stamatiad de la Arad, Al. lacobescu și Coca Farago din Craiova, Ion Clopoțel, D. Iov, H. St Streitman, Ion Dragu, Ion Tolu, Constantin Riuleț, Aurel Savel, I-eon- lin li iese a, Eugen Todic și alții. O prețioasă colaborare am primit din partea savan- tului nostru de renume mondial din Paris, de la Traian Vuia (1872—1950), care și-a publicat in „Luceafărul" amintirile din viața culturală a Banatului, din perioada premergătoare plecării sale definitive in Franța. Se știe că el activase la Lugoj, pe lingă Coriolan Brediceanu, punind la începutul secolului temeliile primelor or- ganizații ale „Astrei" in locurile sale natale. Camil Petrescu îmi era nu numai un prieten, dar și uri admirator al re- vistei „Luceafărul", pe care o citea regulat și avea păreri elogioase despre ea. Dar n-a colaborat și nici n-a vrut să scrie la nici una din publicațiile bănățene, l-am oferit condiții avantajoase de ordin material, dar a refuzat. El se supărase pe bă- nățeni în 1921 cind candidase cu mare încredere ca să fie aless deputat dc Gravita, dar alegătorii nu l-au votat. Primul scrutin din 24 aprilie 1921 l-a dezamăgit și l-a dezarmat. A Întrunit numai 118 voturi din totalul de 6 485, l-a aceste alegeri par- lamentare parțiale, urna de balotaj i-a dat la 4 mai 1921 profesorului Constantin Nedelcu 3.840 de voturi, iar lui Valentin Braniște numai 3.470 de voturi. Camil Pe- trescu a trăit în Banat în anii 1919—1921, scoțînd la Timișoara două publicații pe- 70 riddke ți atașindu-sc așa dc mult de lumea dc aici, incit mereu îți exprima dorința do a nu se mai in toarce la București. Spre norocul lui, acest eșec politic l-a deter- minat să plece in capitală, unde s-au deschis pentru el perspective dc strălucită afirmare. Cind ne intilneam în apartamentul său din strada Cimpincanu sau la restaurantul ^Continental", unde servea masa singur și izolat, nu putea să-și ascundă duioasele amintiri, dar ți amărăciunea cu cane plecase din Banat. La Timișoara pe vremea aceea nu era o problemă grea recrutarea colaborato- rilor. Scriitorii erau plini de elan și dornici să publice, întrucit aveau destule ma- 3înscrise care așteptau tiparul. Cu mult înainte de apariția primului număr s-au grupat în jurul revistei mai ales talentele socotite pe atunci tinere, precum și va- loroasele condeie de la cenaclul „Altarul Cărții". Printre prmii care și-au dat coiwursul la redactarea revistei au fost : Constantin Miu-Lcrca, Dr. loachim Miloia. Dr. Aurel Petcanu, Alex. Popescu-Negură, Gh. Atanasiu, Virgil Molin, Maximilian Costin, iar cel oare s-a atașat cu dragoste și devotament, rămînind fidel și activ tot timpul, a fost poetul Dorian Grozdan. El a fost mereu prezent in păgânele re- vistei, cu versuri .și cronici, îndeplinind ți rosturi de legătură spirituală și de cola- borare cu cenaclurile locale. După aceea s-a întregit lista bănățenilor care au pu- blicat in „Luceafărul", printre care: Dr. Comei Corneanu, Dr. Nicolae Brin- zeu, Teodor V. Păcățcan, Constantin Nedeku, Grigore Popiți, Traian Topli- ccthiu, M, Ar. Dan. (Dîon Mardan), Ada Crin (Ovidiu Țino), Ion B. Mu- reșianu. Petru Bogdan, Fllarct Barou, Aurel Ciupe, Ștefan Gomboșiu, Grigore Bugarin, Melentic Șora, Sabin V. Drăgoi, Lucian Surlașiu, Alma Cornea-Ionescu, Aurel Contrea, George Bălteanu. Dr. Ștefan Cioroianu, Dridri Coroniță, losif Velcean, Gherghe, Cotoșman, Romulus Fabian, Dr. Emil Pocrean, Ion Jivi-Bănățeanu, Dorel Drăguescu, Emil Grădinariu, Adrian Suciu și mulți alții, numele lor fiind luate la intimplare pe măsură cum au apărut in revistă, fără alt criteriu de selecționare. Dintre scriitorii țărani care au colaborat ți au publicat literatură In revistă sc poate aminti și Petru Potrică din Cirnecea. Tar tinărul poet de atunci, Mihai Avra- mescu, azi redactează o revistă românească pentru copii, care apare în Banatul iugoslav, la Panciova. „Luceafărul" și-a făcut un titiu de cinste prin faptul că din paginile sale au pornit pe calea ascensiunii literare mai mulți tineri poeți, ca de pildă Pavel P. Bellu și Haralambie Țugui, pe vremea aceea elevi de liceu. In „Biblioteca Luceafărul" — o anexă a revistei — au apărut in volum poeziile lui Dorian Grozdan, Pavel P. Bellu și Grigore Bugarin. Și atunci, ca și acum. s-a remarcat o abundență de creații poetice. Pe lingă versurile originale, am mai publicat și o scrie dc cicluri din poeții străini. Astfel, au apărut in „Luceafărul" versurile lui Alexandru Puțkin traduse din limba rusă de Al. Tacobeșeu ; ale poelci italiene Ada Negri traduse de Pimcn Constantinescu; Al. T. Stamatiad, in colaborare cu Ion Cerezeanu, a publicat aici traduceri din potscia chineză (Din flautul de jud). Vestita poezie „If“ (Dacă) a lui Rudyard Kipling am publicat-o in traducerea făcută din engleză dc Al. Filottl și Const. Rîuleț. Au mai apărut în „Luceafărul" versuri din poeții italieni : Giuscppe Gerini, Filippo Pananti, G ionel lo Fi urni, Fausto Salvatori, EnricO Panzacchi, Lorcnzo Stacchetti și Catorina Raimondo Vanni, tălmăcite dc Pimcn Constantinescu. Din literatura spa- niolă modernă a publicat traduceri dc poezii Const. Riuleț în special după Manucl de Castra Tiedra. Scriitorul Anton Mistakide a colaborat cu traduceri din poeții contemporani greci și anume : Zaharias Papantoniu, Costla Palemas, Constantinos Kavaffe și Costas Ouvanis, Poezii originale românești au apărut în „Luceafărul" scrise de bănățeni, ca de exemplu de: Constantin Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Pavel Bellu, Petru Sfetca, Romulus Fabian, Grigore Bugarin, Mihai Avramescu, Petru Bogdan, Mia Cema, Ion Jivi-Bănățeanu, Melentie Șora, George Bălteanu, Iile Imbrescu și Pavel Butan. An fost reeditate în paginile revistei poezii de Casian R. Muntean. Iar epigrame a publicat M, Ar. Dan. Trebuie să subliniez din nou că evocările din aceste pagini nu se întind decît pe o perioadă de doi ani și jumătate dc apariție, adică din ianuarie 1935 pină in iunie 1937,
o«>t. Col. Volbură Poiană-Năsturaș și Dr. loachim Miloia directorul muzeului bănățean, secretar ge- neral ; Locot. Gr. Popiți, secretarii de ședință : Gh. Atanasiu directorul Institutului dc surdo-muți ți Dr. Ilie lenea, avocat, bibliotecar ; Mclentie Șora, preot-profesor, casier: Dr. Aurel Contrea, profesor, membri : prof losif Velceanu, prof, Dr. Aurel K. Peteanu, Liviu Coman, avocat; C. Mlu-Lerca, publicist, prof. Romul Ladea, prof, Vichentie Ardelean, prof. Traian Topliceanu, comitetul de cenzori: Ada Crin (prof. univ. Ovidiu Țino), ing. Nicolae Ivan, Dr. Aurel Bălan, cenzori supleanți : Grigorc Bugarin publicist și Dorian Grozdan publicist." — Pe lingă aceștia mai erau și alți scriitori bănățeni, care făceau parte din aso- ciație ca membri activi, în special cei grupați în jurul revistelor literare și culturale. Pe parcursul apariției „Luceafărul" a mai primit colaborarea și altor condeie pe lingă cele grupate fn „Altarul Cărții"- în paginile sale întilnim o mulțime de semnături locale sau din altă parte, printre care: Aron Colruș, Onisifor Chibui Ion Chițimia, Paul Donici. Paul Papadopol, Victor Tudoran, Izontin Ilieseu, Ștefan Vlădescu, Grigore V. Coban, Ștefan Metcș, Caius Văleanu, Dr, Sabin Mânui lă. Aurel Bugarin, Marius Bucătură. loan Suciu, Silviu Lazăr, V. Moșoarcă, Dr. loan Sălăgeanu ți V. Bogdan, O altă inițiativă, pe plan mai larg, a dus la înființarea Regionalei Bănățene a Astrei, care s-a constituit în adunarea generală din 28 februarie 1937. Revista 72 „î-ureafărub* a continuat să apară de la t iulie 1937 sub egida „Astrei Bănățene*, devenind publicația ei oficială. Am cedat atunci revista acestei instituții culturale. Cu prilejul acesta poetul Dorian Grozdan a publicat sub titlul „Popas pe un drum de lumină" următoarele rînduri: „...Cei doi ani si jumătate pe care i-am petrecut la „Luceafărul* alături de Aurel Ccsma au însemnat amintiri plăcute. De multe ori mă întrebam împreună cu. alții. de ce n-am luat o atitudine prin care „Luceafărul* să sc impună ca o tribună do îndrumare literară sau culturală 7 Și atunci îl auzeam pe Dr. Aurel Coama spu- nind; „Luceafărul e o academie a talentelor bănățene. Să vie toți de ori unde. Cei slabi vor rămine pe drum Cei care pot, mers mai departe pc drumul spre aștri. Și avea dreptate. In Luceafărul au apărut alături de Cezar Pclrescu, Ion Pillat, Adrian Maniu și alții, numele citorva începători nccunoscuți, nu numai de bănă- țeni, ci din toate colțurile țării. Ba mai mult. Unii și-au văzut gindurile ți scăpă- rările dc suflet apărute în volumașe drăguțe, pe care „Biblioteca Luceafărul'' le-a râspindit în toate părțile*. Revista „Luceafărul* a avut și editura ci proprie, Pr lingă publicația lunară n apărut șl „Biblioteca Luceafărul'*. Au fost scoase periodic opere de proză și de poezie ale tinerilor scriitori bănățeni. AURE!. COSMA Dunărea românească A in comentarii romantice MIRCEA TELEGUȚ Impresii dintr-o călătorie de la Baziaș la Orșova în 1860 August Lancelot, pictor peisagisl, recunoscut de către acad, C. Owescu ca □nul din artiștii francezi din sec. XIX care ne-a lăsat un frumos album cu peste 80 gravuri in lemn executate de maieșbii meritorii') El a făcut în anul 1860 o călătorie do La Paris la București pentru a ilustra drumul lui V. Duruy. istoric și om politic. Din motive necunoscute, Duruy a întrerupt descrierea acestei călă- torii. Redacția revistei „Le Tour du Monde" încredințează in 1865 lui I «ancele t descrierea și ilustrarea călătoriei, eare apare în voi. XI sem. 1/1865 la Paris. In cuvîntul către cititori autorul arată : „că pentru a picta ceea ce veri și a exprima ceea ce simți, pana nu e cel mai potrivit instrument pentru el“. Intr-ade- văr, acolo unde nu reușește cu vorba, recurge la desene care dau o imagine aproape fotografică oamenilor și locurilor văzute. Descrierea sub forma unei „coserie geo- Rraphique" — caracterizată astfel de revistă — îl face pe autor să-și exprime liber observațiile chiar și cind e vorba de atitudini sau instituții împărătești de lip otoman sau K.u.K. Dar, adevăratul stil al lui Lancclot rămine desenul și pentru aceasta e destul să amintim că traseul Baziaș—Tumu Sevcrin ii închină 22 desene care întregesc textul. Și, acum, să lăsăm pe Lancelot să-și descrie călătoria cu va- porul de la Baziaș la Orșova. „...Tot ce sc observă la Bozia; e un hotel orientat cu fața spre Dunăre și o gară cu depozite în dreapta și stingă șoselei. Peisajul e trist. Capul care pătrunde in fluviu, pe malul sirbesc din fața Baziașului, face să sc proiecteze în apă un masiv de stânci de culoare roșietică. La un cot brusc al Dunării, un pinten pătrunde in valuri ca pentru a bara drumul apei, fn vlrful lui se află ruina unei cetăți cu donjon înalt. „E Rama" îmi spune un matroz bătrin, navigator din 1835 pe Dunăre. El cunoaște foarte bine istoria și navigația. Din păcate sau din fericire istoria șl legendele sînt atit de amestecate în povestirile lui incit e foarte greu să deosebești una de alta. In plus, c italian, iar zona abundă în vestigii romane, cciace îl face să se simtă in țara lui și obligat să-mi facă onorurile de gazdă. Societatea lui mă amuză, dar va trebui să fiu atent pentru a deosebi istoria dc poveștile și legendele din partea locului. La Golubaț, îmi arată admirabilele ruine ale unei cetăți, cea mai frumoasă de pe malurile Dunării. Trebuie să-ți imaginezi o piramidă de stînci eșind din fluviu, pe care dc la vîrf ți pină la bază sc îngrămădesc turnuri legate intre ele prin riduri crenelate. Ziduri și stinci apărind ca un bloc unitar sc detașază din dealurile împădurite străpunse de tăieturi adinei și peșteri. Cetatea e atit de solid construită Incit niei Turcii — reeunoscuți ca mari demolatori — nu au putut ca să o strice. Ca ori ce cetate și Golubațul iși are legenda ei. Ea a fost sediul unui erou, valah de naștere și haiduc de profesie, care și-a stabilit sediul cu 130—HO ani in urmă cînd ruinele încă locuibile. El dădea atacuri atit in cimpie cit și pe apă prădînd vasele. Toată zona trebuie să-i plătească tribut, iar el a rămas Inex- l/G. Opmscu ; ȚJdk român* vizute dc artiști fnncexl (sec. XVIII — XIX) București IB26. 74 pugnabil in ciuda oștilor trimise pentru a-1 birui. A murit la adinei bătrînețe, în palul iui din cetatea Golubaț, „lăsind un imperiu tot atit dc demn ca cel al lui Alexandru Machedon''. Succesorul lui ar fi fost prins de un capidgi turc sau un aporal austriac, dar istoria nu specifică acest fapt, deși legendele trăiesc ți azi printre locuitori. Fenomenele naturale de pe malul Sting au format izvorul a numeroase po- vești minunate. Aici stâncile au fost adine săpate de furia valurilor, creind peșteri enorme, Una din aceste caverne numită „Gaura cu muscă" (Mbckenhailc) e renu- mită prin legendele populare. Autorul reproduce legenda despre lupta dintre sf George și balaurul care s-a retras in această peșteră și din corpul căruia ies in fiecare an muștele columbacp, un adevărat flagel pentru întreaga zonă______ Prin fața maselor stimoase prin care mă poartă valurile dezordonate ale Dunării, un gind de admirație trebuie avut față de geniul omenesc care a știut să învingă puterea de rezistență inertă și forțele naturii. Oare nu e un lucru mi- nunat acest drum care parcurge malul sting, cind ridicat pe flancurile munților, cind agățat de stîncilc căzute pină in albie ? Matrozul italian nu e dc Aceiași părere. El susține că nici o lucrare modernă cu va putea întrece sau egala lucrările mărețe ale „poporului regc“. îmi atrage atenția de la șoseaua de pe malul sting spre drumul de halaj făcut dc soldații lui Traian pe malul opus. Soldați i români au săpat această rale — spune marinarul — fără puncte dc sprijin, ci nu aveau și nu cunoațleau aburul care să-i transporte și să le găurească stincikc, nici praful dc pușcă pentru a disloca blocurile de piatră și să le prăvă- 1 cască in fluviu. Ei nu știau să se facă ascultați de puterea oarbă, să o stăpînească și să o dirijeze, dar in schimb ei reprezentau forța inteligenței. Comparați slăbi- ciunea mijloacelor cu măreția lucrărilor lăsate ! Mă gindesc ori de cîte ori privesc la acest drum la munca pe care a trebuit să o efectueze oamenii; in primul rind pentru a sc cățăra pc pereții abrupți ce pătrund adine sub nivelul apei, la construcția schelelor și a eșafodajelor pentru ca omul să poată săpa In stincă fără a fi in pericol de a cădea in valuri. Am auzit o seric de păreri in legătură cu construcția „drumului lui Traian". Se pretinde că tăieturile, de formă regulată, incă vizibile, amplasate la distanțe egale, ar fi servit pentru susținerea culcelor unui pod, Eroare, nici odată un pod nu a avut lățime atit de mică. Aceste găuri in stincă s-au făcut pentru a fixa grinzile sche- 75 lăriei pe care o podină provizoricdescindurl asigura munca și circulația oame- nilor, Curentul ar fi dus c-a pe un fir do pai corăbiile cu muncitorii care aveau să lucreze de pe ele. S-au gindit la toate construcțiile acestui drum : Din loc. it; loc au prevăzut scări care duc pină la nivelul apei, la fel s-au plantat și borne de acostare etc. Nu știu dacă azi ne putem da seama de ceiace a însemnat și cil timp a durat această lucrare. Ea reprezint! o valoare in plus, dacă ne gindiiu că oamenii nu dispuneau dc alto unelte decit de daltă și ciocan ; fiind departe dc casă, trebuiau adesea să schimbe tirnăcapui cu Săbia. Ce ar fi putut face ei dacă aveau lu dispoziție utilajul creat dc către generațiile care s-au scurs dc atunci Pe acest drum de hal, la citeva mile amonte de Orșova, se găsește faimoasa „Tabula Treiana" atit de dos descrisă de călători, incit ar fi inutil să ropet aici cele spuse deja de alții O prăbușire dc stinci, destul de recentă cred, a țtri*’:it aspectul genera], căci după cite observ, de pe vapor, nu mai văd tabla așa cum o cunoștem din desene vechi. Ea c situată intr-o adincitură în stincă ce servește ca adăpost pescarilor de pe malul sirbesc și cu greu pot observă acum, datorită fumu- lui care a i neg rit inscripția comemorativă a primei campanii a lui TraLan in Dacia. Deasupra inscripției se vede, sau se vedea mai bine zis. gravat în piatră figura a doi delfini cu cozile încolăcite, inconjurind vulturul roman. Alții au crezut că văd, în jurul vulturului, două alegorii ale victoriei, sau două genii înaripate ; încă cițiva ani și arileologii vor Cădea de acord, ne mai văzind nimic. Ar fi interesant de știut dacă această tablă a fost adusă și montată aici sau a fost săpată in direct în peretele de stincă. Toți autorii, pe care i-am consultat, ju rămas muți asupra acestui fapt, Dar, niciodată omul nu se gindește la toate... Intre timp am trecut murele lanț muntos care ia naștere in Polonia sub numele de Carpati Și se termină cu cel de Balcani în Turcia europeană, după re a descris un „S“ pe Dunărea l-a tăiat in două ...“ PEȘTERA DE LA MEHADIA LA AUTORI GERMANI HORST FASSEL Puține știri despre meleagurile românești ajungeau înaintea celei de a doua jumătăți a secolului al XlX-lea în țările vesteuropene. Dacă se intimplă .totuși, aceasta avea de obicei o notă de senzațional, de exotic și arareori se băaț„pe o cunoaștere, certă. Cu atit mai surprinzătoare apare perseverența atracției exercitată în sec. al XVllf-lea și al XlX-lea de un punct geografic în apropierea Dunării asupra poeților germani. ; în anul 1691, circula la Veneția o tipăritură pc foi volante (precursorii. pa- relor) Căre istorisea în limba germană, cu lux de amănunte, asediul unei ppgteri de lingă Mehadia. Turcii au rezistat aici 45 de zile asaltului trupelor austriece sub 76 comanda lui fhilipp Veterani. Cucerind in cele din urmă peștera, generalul aus- triac '□ transformai-» jiilr-o fortăreață militară, importantă pentru briul dc apă- rare a austriecilor, Peștera a fost ornată cu numele cuceritorului și sub această denumire ea apare in 1791 in jurnalul poetic „Drumeții si destine'1, al cizmarului JnHann Caspar Steube, originar din Golita, remarcat și dc Goethe. Steube schițează mi 'tablou sumbru al vieții cazone în armata habsburgică Cea mai aspră pedeapsă era repartizarea unui soldat in garnizoana fioroasei peșteri Veterani. In același timp, menționarea ei ii folosește lui -Steube drept pretext pentru a evoca numc- roaso alte peșteri, cum ar ii cele de la Băile llcrculanc, întrebuințate drept refu- giu de către „tilhari" precum ii numește Steube pe haiduci apelînd la jargonul oficial austriac. Binecunoscutul poet austriac, Grillparzer a vizitat în iS-hl, in călătoria sa pe Dunăre, șl Mchadia și, bineînțeles, peștera lui Veterani. Deoarece jurnalul său este destul de sec, fără comentarii, — fapt care sc datorezi indispoziției fizice a poetului — remarcăm doar preferința de a vizita peisajele care, privite de la peș- tera amintită, „s-ar întinde tot mai frumos", Dar cum programul călătoriei era foarte strict, Grillparzcr rămine cu intenția și CU amintirea reperului, dc unde și-a imaginat cunoașterea întregii țări. înaintea sa, un poet foarte popular in Germania, Johann Pcter llcbcl a amin- tit ți el peștera Veterani într-una din cele mai celebre nuvele ale sale în volumul „Cutia cu giuvaeruri a prietenului casei din Rcnanla" (1811). Povestind in „Reve- derea nesperată" soarta unei iubiri care supraviețuiește morții tînărului (decedat intr-Un accident de muncă), Rebel expune problemele pc două planuri. Pe de o parte este Sfera intimă cu micile nevoi șl bucurii ale celor doi tineri, pe de altă parte se înșiră evenimentele politice și militare. Acestea din urmă se situează in viziunea autorului — in eluda reputației lor — mai prejos dc trăirile individuale, istoria adevărată s-ar desfășura astfel mult mai degrabă pe planul interiorizării derit pe «el al exteriorizării in acțiuni celebre. Statornicia umană e superioară nesiguranței din lumea Cea măre. Acțiunea nuvelei, localizată în intervalul dintre 1759—1809, se oprește la războiul dc șapte ani între Prusia ți Saxania, hotărî tor pentru soarta Germaniei, ta moartea Măriei Terezia, ta Revoluția burgheză din Franța și la apogeul cuce- ririlor napoleoniene. între aceste evenimente Hcbel relatează : „Turcii l-au încer- cult'pe generalul Strin in peștera Veterani". Este vorba de recitceriroa peșterii de lingă Mehadia de către turci in anul 1766. Ceea ca trebuie remarcat este că faptele din jurul acestui punct topografic an ajuns în aprecieri de importantă universală. Cu ele ne aflăm ia culmea, dar totodată ți la sfințitul inoului peșterii de la Mchadia in literatura germană din prima Jumătete a ser, al XIX, Interesul pentru ea a apropiat pe cititorii germani, intrudtva, de unele realități sociale și politice ale tării noastre în epoca amintită. bloc notes cinematografic * SORIN TITEL DIN FILMUL AMINTIRILOR DE FILM Sint douăzeci și cinci de ani șt mai bine de cind văd intr-una filme, douăzeci ți cinci de ani dc cind In sala întunecoasă murea înșelătorie are ioc ți eu cred in ea. O bună parte din viața mea e legată de această lume a umbrelor ți e destul Să Se Stingă lumina ți bucata aceia de pinză să prindă viață, ca să mă las.dus. Douăzeci ți Cinci de ani ți mai bine de cind stau cu respirația Întretăiată, ghemuit in Scaun, fârâ să știu sau uitind cine e in stinea sau in dreapta mea, ani in cate am cinlat la pian cu Drujnieov un concert de List ți am plecat pe marc» cu Jetul Marais în captarea unei platinate Isoide. Aventura, îmi amintesc, a început într-o frumoasă zi de vară, zi fatală pentru mine pentru că do atunci nu m-am putut smulge acestei vrăji stranii ți amețitoare Filmul era unul cu avioane, c singurul lucru de care imi mai aduc aminte; ți mai ales cum cădeau ele, aprinzîndu-se. Aventura a început prin urmare atunci și dacă filmul l-am uitat mi-a rămas in schimb in minte coca ce «o cheamă reîntoarcerea la lumea reală, șocantă ca orice reîntoarcere. După lumea avioanelor dc pe ecran reîntoarcerea era incintă toace : afară ziua de vară se apropia dc sfirșit, ochii Se obișnuiau destul de greu cu lu- mina, mirosul puternic de acetonă — in apropiere era o fabrică de acetonă — si cel al ierbii arse ți tocmai atunci trecea un tren ți dincolo de linia ferată arbitrul fluera sfințitul meciului, jucătorii obosiți sc aruncau in iarbă, iți aruncau tricou- rile de pe ci și soarele, dincolo de coșul înalt din cărămidă roșie, apunea intr-o baltă do singe. Pentru întîia oară atunci am trăit in două lumi intr-un timp uluitor de scurt și acest lucru ora extraordinar de nou și fascinant pentru mine. Atunci pentru prima oară am pătruns in acea lume vrăjită din care intorcindu-mâ Veri, dc exemplu, C Tagliavini, tn II lexicon Marsilianum" dirionarin lotino-rumeno- •inahorese 4*1 w XVII BwnreMi. 19M. P 10. și. ruai înainte. Idem, In t/lnflnsm uuRhcrt*» sull’anlica swrrmrojpr rurnnio, in Rcrur lei Hades llongroises, VI p 10. Dintre ccrrctlilorii romăjii. M Sechc.dc exemplu, tn Sc«rid schița de Morte a lexicograful romdne. vot. I. București. 1966. p. 11. il datează de asemeni, in Jurul lui 1700. Iar. mai înainte, Aead. Prof. lorgu Iordan, tn Limba româna -mtemporund. (Bucureștii 1956. p. 123. „pe ia slîrșitul sec. XVII sau incepulul sec. XVIII-. ■) Dintre reprezentanții mișcării culturale din Banat, din secolul al XVI Mea, tac parte ștefan I ogarași. Mihail Hallcl șl Ion Viskl. Ștefan logarași traduce In 1M7 un catehism dedicat lui Acapu aresal viitorul prinelne al Ardealului, catehism tipârit eu un an In urma In Alba-I'«’". Mihai! Italici. a cirul viata N. Draga im a reconstituit-o In marc parle tn eruditul său studiu. Miticul haliri , , cit o 77 sl urm . publică tn 1671 o inemuTabilii odă romanească In onoarea l’ti Fr Păr* Pipai, nu mai puțin demne dc a li luate tn seamă fiind și celelalte creații poetice ale lui. In alari , Iun Visti, care in 1967 4» •’ nonă versiune a psalmllnr Iul Davld. (lavrit Im! fi tihrorghe Huitul, traducătorul în 1636 al Catehismului Iul Canisius. sint al|l dul reprezentanți de seamă ai amintitei mișciri culturale din Banat, din secolul al XVII-lea. Cf. I. P. Suciu, Literatura bunăieană de fu început bina la unire (IS&2—19161 Timișoara, l9l0. p, 1—36. ,) Gr Cretu. Cei mol vechi dicționar latino-românesc de Teodor Corbea (manuscript de pe la ItOOl. București. 1905 ; Al Borza. Aumfri romdnepi de plante tn vocabulare ți dicționare din secolele al XVII-lea — XVIH-lca. tn Cercetări de lingvistici, III (IȘ5S) p '202 — 209. Mircea Secție, -SchiM dc viorie a lexicografici romane..., cit., p. 10—11 G. Bltdy, în Un dicționar latlnrrrmdn din sec. ,d XVIlhlea printre manuscrisele Hihtiofecii Itrukenrhal, lin) Studii si cercetări lingvistice. XI (1960), i-: 3. p 377—379, se ocupă de un alt exemplar al acestui dicționar manuscris, exemplar găsit In vestita biblioteca siblanii *1 Carto Tagliatlnl IL „Lexicon MarSiHanum* dizionario latino .rumeno-ungherese del i-c XVII .... -,r ■ Al. florra. Numiri mm. de plante cit., P. 715 —7f7 . M, Scche, lucr. ■ d., p. 5 — 10. Cu privire la unele fapte dc limbă din Lexiconul marsilian. vezi. In afară de recenzia lui X Drăganu. in bacoromania VII (1931 — 19(33), p, 261 — 261. pe aceea alulOv, liensu^imu. tn „Urai fi suflet*. V (I911L l. p p 191 — 191. apoi articolul lui Valeriu Rusu. Africatelc in „Lexiconul Marstlian*. în Studii și ccfcCtciri de lingvistică. XVI (1965). nr. 3. p, <15 — <16, și, tn tine, punctul de vedere al lui Ion Ghet>e. din Africatele b și â In textele bibiăfene .risc c« litere latine și ortografie maghiara din secolele ai XVI-lea și al XVII-lea. in loniȘnA, XV (l$69>, nr, l pp, 35 — 39, u — Orizont 81 după una dintre edițiile lui Albert Molnar, pentru tare muncă fiul ieromonahului loasnf din Brașov a fost plătit de către Învățatul episcop Mitrofan, fost al Hoților (1683—1686), jur pe alunei al Buzăului (164)1—1703) (Gr, Creții, Cel mai vechi dicționar lalino-rnmtî- nesc dc Teodor Cordea.,,, cit,, p. 3,), reiesind de aici că el a trebuii să fie scris Intre 1601—1703, adică in anii de episcopat la Buzău ai iui MUrofan. Coborind datarea pri- mului Dicfionarium raloehico-latfrmm mai degrabă spre mijlocul celei de a doua jumă- tăți a secolului al XVIl-lea, este evident că Dicționarul latinesC-rOmânCsc al lui Teodor Corbea trebuie să-i fie posterior. Așa numitul Lexicon marsiUanum, primul dicționar trilingv cunoscut In lexicografia noastră, latino-româuo-maghiar, are un terminus ad guem foarte sigur, din moment ce ultimul an de ședere al lui Marsigli in Transilvania si regiunile învecinate a fost 1701, dată la care el trebuia să fie in posesia marelui general, căci la numai cîțiva ani mai tirziu, în 1712, figura în primul catalog al manus- criselor marsiliene (C, Tagllacini, II „Lexicon Marx/lrcmum"..,, cit., p. 180 si urm.). Dacă 1701 este destul de convingător, dicționarul trebuind să fie Scris ceva mai Înainte, mai greu este de a i se fixa un terminus a quo, întrucit 1687 nu se bazează pe probe cu totul certe, ci mai mult pe indicii. Încercarea de a stabili raportul de vechime dintre Dicționarul Anonimului din Caransebeș sau din Lugoj și Lexiconul marsilian, avlnd in vedere fragilitatea termenului a guo al acestuia, pare să fie mai anevoioasă decit a fost compararea din acest punct dc vedere a Dicționarului Anonimului eu cel al lui Teodor Corbea. Carlo Tagliavini, in L'inilusso ungherese sulf ontica letsicographla rumena.,, cit., p. 23, le crede aproape contemporane, cu o ușoară precumpăniră de vechime a Lexiconului marsilian. In formularea acestei opinii, Învățatul italian a plecat, insă, de la premiza scrierii Dicționarului Anonimului din Caransebeș sau din Lugoj in jurul anului 1700, ceea ce. după cum am văzul, ni sc pare mai puțin probabil. Invoci nd și de astă dată ipoteza scrierii lui mai de grabă pe la mijlocul celei de a doua jumătăți a secolu- lui al XVH-lea, cred că și Lexiconul marsilian trebuie să-i fie posterior, după cum, de altfel, i-a fost și Dicționarul latinesc-românesc al lui Teodor Corbea. 2, Apărut în contextul unor intense preocupări de lexicografic latina, semnalate în Ardeal $1 Banat, este util de văzut, în continuare, problema eventualului izvor litera- (sau a mai multor izvoare) pe care s-ar fi putut baza autorul primului Dicționarium vaiachico-iatinum, autor pe cure Hașdeu îl credea din Lugoj, iar Gr. Creții, cu argu- mente aparent inai convinoăloare, il presupunea a fi din Caransebeș. Cu privire Insă la acest aspect al dicționarului, trebuie spus incă dc la început, el nu a constituit obiec- tul de cercetare al nici unuia dintre cei doi filologi amintiți, după cum, dealtfel el nu a fost abordat In mod special, mai tirziu, nici dc N. Drăganu. In ipoteza că Mihail Haiici ar fi fost totuși necunoscutul autor, este de la sine înțeles că in elaborarea aces- tei opere lexicografice, el a fost Îndemnat și ajutat, poate, de prietenul și fostul său coleg de școală Francisc Păriz Pipai, autorul cunoscutului Dîcfiomjtium Latino-Hnnga- rlcum, apărut in 1708 In Locse și utilizat pe o scară întinsă in școlile ungurești din seco- lul al XVIII-lea și chiar din secolul al XlX-lea. Parcurgerea atentă a primului Dicfionarium u'alnchîco-ltrttrmnt, nu ne lasă să între- vedem în el nici un indiciu mai concludent cu privire la eventualul izvor literar consul- tat Faptul că autorul lui a fost un bun cunoscător al limbii române, este adevărat că de o pronunțată coloratură dialectală, că a fost nu mai puțin bun cunoscător al limbii latine (mai ales al celei medievale) și posesorul unei destul de întinse culturi, nu ne poate face să credem că el, antrenat Intr-o muncă de considerabile proporții, avlnd in vedere că este vorba de o singură persoană, nu a simfit nevoia să consulte unul sau mai multe izvoare străine pe care )e-ar fi putut avea la IndeminS. Dc altfel, tuli autorii de dicționare din epocă, este adevărat că latino-românc, și nu rnmâno-ialînc, au folosit mai mult sau mei puțin izvoare literaro străine. Dicționarul lui Corbea, de exemplu, nu este decit o traducere după remarcabilul Diciionarium iatino-ungarîcum al lui Albert Molnâr, fie că este vorba de prima ediție din 1604, la care se gîndește C. Tagliavini, fie că de cea din 1611, pe care o dovedește Gdbl Lâszld (cf. N, Drăganu, în Dacoroma- wo, VIT, (1931—1933), p. 264). Gr, Crețu, in Cel mai vechi dicționar iattno-romd- nesc.,,, cit., p. 3» nu s-a putut pronunța după care din primele trei ediții a fost făcută traducerea dicționarului lui Corbea, C, Tagliavini căutlnd să identifice, în II „Lexicon Morsitianum-..", cit., p. 171—174, izvorul literar al primului dicționar trlingv din lexi- cografi* română, 11 compară în acest sens cu dicționarele de largă circulație din seco- 82 lui al XVl-lea și ai XVH-lea ale lui Giovanni Murmelio® Ambroțio Calepino,7 Gero- iamo Megiser* Alberlo Mo1nur,9 Pîelro Lodereckcr.tO Giovanni ErdObenyei?i Marco Federico Wendelinus,11 Giovanni Comenio,13 Nicola Misztdtfalusi, 14 și cu alte citeva glosare mai mici. La sflrșitul acestei comparatii, deși nu găsește corespondente exacte eu nici unui dintre eie, crede, lotuși, că un model străin trebuie să fi stat și la baza Lexiconului matsilian, un dicționar care momentan nu ne este cunoscut și care pro- babil că a fost manuscris. Una dintre edițiile Dicționarului latin-maghiar al lui Pâriz Păpai (1708, 1762, 1767) a stal la baza și așa-numitului Lexicon compendiorum Lafino- voiachicum, găsit in biblioteca arhiepiscopală din Calocea și dedicat lui Francisc Xaver Rier (C. Tagliavini, Despre ..Lexicon compendiarum lalino-vatcchicum". București, 1932, p. 5). Nu credem, In acest sens, că Anonimul din Caransebeș, sau din Lugoj nu a avut ocazia să cunoască și el vreunul dintre dicționarele latino-maghiare din secolul al XVJ-lea și al XVII-lea, pe care le-am văzut la notele 6-14, șl că n-ar ti simții nevoia su utilizeze, intr-o oarecare măsură, vreunul dintere ele, care probabil l-a fost la inde- mină. Al. Borza, in Numiri românești de plante in vocabulare și dicționare din secolele al XVII-lea și al XVI!I-!ca, in Cercetări de lingvistică, III (1858), p- 202, după ce a stu- diat în prealabil vocabularul lui Szikszai Fabricius Basilius, Nomenclatura seu Dictio- narium latino-hungaricum. Per clasissinum virum D. Basilium Fabricium Szikaszovianum corcscriptum. Nune denno edita, revisa. aucta et diligentei emendate in usum discenfium, Barlphae. Anno 1630, și a comparat In acest sens lista din el, care cuprindea numele varietăților de mere, cu cea a Anonimului, consideră de neconceput ca Anonimul din Caransebeș sau din Lugoj .să nu fi consultat pe Fabricius și să nu fi completat lista sa cu alti termeni, pe care ungurii nu-i aveau : măr gușat, clinesc, coades, mere cucurbe- tarite. oarzăne, pestrițe sălcii, vărgate”. Noi credem, în aceeași ordine dc idei, că nu este exclus ca necunoscutul autor să fi cunoscut și să fi utilizat, poate, chiar și unu! dintre glosarele sau dicționarele slavo-romăne semnalate in secolul al XVl-lea, dar cu precădere in secolul al XVII-lea, In Tara Românească. Ne gîndlm In acest sens la Fragmentul de la Belgrad, dalind din secolul al XVl-lea, și al cărui autor este, pro- babil, din Oltenia, la Fragmentul Cipariu. care este începutul unui lexicon slavo-român, numit dc Cipariu Vocabular biblic sirbesc-românesc. din prima jumătate a secolului XVII-lea. probabil insă de dincoace de Carpați, la Lexiconul slavo-românesc al lui Mardarie, pisarul mănăstirii Cozia, prelucrat după col al lui Borinda in 1649, la lexi- conul din Codicele Sturdzan. scris pe ia 1660—1670 de către un dascăl din București, fără să mai luăm tn considerare Lexiconul Iui Mihai. scris in 1672 lot în Tara Româ- nească, și in fine Lexiconul de Ia Moscova (mai precis, găsit intr-o- bibliotecă din Mos- cova) sau ce) ai lui Mihai LogolituL fiul diaconului Oprea (ultimele două fiind mai puțin probabile). (Gr. Creții, in Mardarie Codanul. lexicon slavo-românesc și tilcuiren numelor din 1649, București, p. 23—46). Nu este exclus să fi cunoscut, poate, și lexi- conul lui Pamvo Berinda. din 1627, de o foarte mare circulație și pe care sini bazate cele mai multe dintre meritoriile Încercări lexicografice slavo-româneșli. Nu știm, tot- odată, dacă autorul primului DfctZonorfum vnJtrchfco-Zatinum nu a putut să aibă la dis- poziție și să utilizeze îi un eventual glosar sau dicționar imgar-latin sau chiar român latin, unul dintre numeroasele glosare sau dicționare manuscrise care circulau In acel timp In Ardeal și Banat, necunoscut in momenlu! de fată, dar care, avind in vedere caracterul său manuscris, a putut foarte ușor să fie distrus, sau care, prin miracolul vreunei intimplări, să fie descoperit in viitor. ‘I Lexicon Jonnuis Munmetti. in gua Latina rerurn vocabula in suax singuias digestas etasses cum Germanica el llungarirn interpretatione, Cracoviflc, 1953. ’) Plctirmnrlum decern linguarum ■.. ubi latins dictionibus Hebreae. Graecae, GalHene. Itatirar. Germanicae et Hispanicele, it/nigue nune prima et Polnicae, Ungaricae alaun Angllcae adiectae surii. I,ungdu"i< IMS. ■) Thesaurus potugtoUus: vet dietionarium muitUigue; rx guadringentis circilor tom veteris. ouam novKvcl potios ««itiQiii Inrontl) Grbls Nationum l.ingujs, njalcctls, IndomaUbus et Indn- lirmir canr/ans, Francoiorte. 1G03. ) DlrffcnwrfNwi Latine-Ungaricatn, NSrnberg. I&bt. >9 Drc-tlonaHanj septem divertarum tinguarm, vide {iert Latine. Italice. Pnlmatice, Hu'temire, Falnice. Germanice et tîngarice, una cum cuiushbct Linguac Registre sivi Repertoriu vernaeuio. Prag», 1006. ,l) lanua Linguarum bilitiguis, Latina et Ungarlca. Varadlno, 165+. rt) Medalia postat puraqae latinitahs. Alba-ntlia, ițit ui lanua linguae reseratac aurea Vestibulum, LOcse. 1660. ig IVc.tionariotum Latino-rtungaricum, vulgo centuria Vwabutorțrm, Kofozsvir. pro, 83 Fiind vorba de un dicționar in care limba de bază este limba română, este incon- testabil că Anonimul din Caransebeș sau din Lugoj a trebuit să-și alcătuiască singur lista cuvintelor — titlu pentru care să găsească echivalentele latine, prestind astfel o muncă considerabilă (dicționarul cuprinzind aproximativ 5000 de cuvinte). In alcătuirea Insă a acestei liste de cuvinte românești, noi presupunem că necunoscutul autor trebuia să fi consultat și un izvor literar străin sau, poate, chiar mai multe. Acesta, printre altele, putea să-1 ajute să-și Îmbogățească, într-o oarecare măsură, lista cuvintelor sale de bază cu unele cuvinte sugerate de partea maghiară, in cazul că avem de a face cu unul dintre dicționarele latino-maghiare, sau cu unele cuvinte luate direct din partea română, in cazul unuia dintre glosarele și dicționarele slavo-romăne amintite, fără ca prin aceasta să scadă gradul de originalitate al operei sale și implicit meritele ce-i revin. Din izvoarele literare străine (mai puțin de astă dată, cred, cele slavo-române), autorul mai putea să desprindă și unele eventuale norme elementare de ordonare a materialului lexical, chiar dacă opera sa nu are ca limbă de bază limba latină, material lexical destul de bogat, avind in vedere că este vorba de o singură persoană, compa- rativ, de exemplu, cu Lexiconul de la Buda, la care deși au colaborat mai multi autori el abia este de două ori mat mare (10000 de cuvinte) decit Dicționarul Anonimului din Caransebeș sau din Lugoj. Dacă presupunem că ar fi putut avea la indemlnă, ceea ce este lotuși mai puțin plauzibil, chiar și un glosar sau dicționar manuscris maghiar- român sau chiar romfin-lalin, distrus sau nedescoperit incă, conlrlbutia acestuia atit in alcătuirea listei cuvinlelor-titlu cil și in sugerarea unor principii elementare de aranjare a materialului lexical ar fi fost cu mult mai sensibilă. lorgu Iordan: „ALEXANDRU I. PHILIPPIDE" Sintem în fața omagiului cald și res- pectuos pe care fostul student al Univer- sității ieșene, ajuns el însuși personalitate dc scamă a științei românești, il dedică înaintașului și profesorului său. Dc altfel, cuvintele „profesorul Philippide" și, mai ales, „lostul meu profesor", care revin ade- sea in carte, subliniază și ele tocmai aceas- tă legătură implicind sentimentele dc ad- mirație și recunoștință pe care autorul le are față dc cel care i-u influențat, intr-un fel, destinul. Și emoția, căldura ce-l Stă- pincsc pe autor transpar cu pregnanță de-a lungul tuturor paginilor. Cum despre Al, Philippide s-a scris puțin, iar, uneori, cînd s-au făcut, unele „manifestări ale puternicei și originalei sale personalități... au dat naștere, in min- țile prea bogate in imaginație și doritoare să «popularizeze» propriile lor creații, adică invenții, la numeroase legende in legătură cu mizantropia lui" (p. 28). iar in legătură cu opera, ia Întrebări și aprecieri eronate, acad. lOrgu Iordan își propune să ne prezinte aspecte din viața și activitatea creatorului școlii filologice ieșene, cu certi- tudlnea că o cunoaștere obiectivă și reală a lui Philippide este necesară. A făcut-o ca unul care a fost apropiat de maestru, l-n cunoscut și l-a stimat „CA student, apoi doctorand, in sfirșit coleg la Facultatea de litere din Iași ți, pot adăuga, cu toată mo- destia, prieten al iui. mai cu seamă în ultimii ani ai vieții..," (p. 35). Inevitabil, persoana autorului va interveni des in ex- punere pentru a argumenta „pe viu", pen- tru a aduce mărturii directe. Faptul pentru caro D-sa se scuză, nu va fi luat în nume do rău de cititori, ci no prilejuiește, desi- gur fără ca lorgu Iordan s-o fi intenționat, ți o cunoaștere a autorului însuși, a înce- puturilor lui într-ale lingvisticii, a unor judecăți și opinii, lucru nu lipsit de im- portanță. Regretul mărturisit, după scrie- rea acestei cărți, este „Acela de a nu fi izbutit să prezint pe fostul meu profesor în toată măreția lui". E o lecție frumoasă ți emoționantă, din care mal ales cei tineri au multe de învățat Volumul este, In întregimea lui, un portret cuprinzător al lui Philippide : omul, profesorul, savantul. Din amintiri, din mici întimplări. din crîmpeic de viață, acad, lorgu Iordan recompune personalitatea atit de complexă și aparent derutantă a lui Philippide. Cu toată admirația ți stima de • Editura țtllntilici. BixurejD, 156®. care c animat, percepem efortul autorului de a se menține In limitele obiectivități! și ale adevărului. Cunoaștem, astfel, un alt Philippide decit am fi tentați să-1 vedem, in mod superficial și grăbit desigur, din unele scrieri ale sale sau din relatări ale unor contemporani care l-au cunoscut in mai mică măsură. Cunoaștem o persona- litate complexă, pasionată de științe și adevăr pină la sacrificiul de sine. Dc o modestie exemplară, insă cu o concepție severă despre muncă, încă din anii dc for- mare, Intransigent, pretinzîndu-și cit mai mult sieși, dar și altora, cauză a unor jude- căți sau aprecieri drastice* ți dure. „Mulți- mea și varietatea contradicțiilor existente in puternica lui personalitate" (p. 127}, „Înclinarea lui temperamentală de a exa- gera și de a fi excesiv în criticile adulate indiferent cui“ (p. 3S), temperamentul de polemist motivează, la rindul lor, atitudini sau fapte. Pentru o „Caracterizare* conformă cu realitatea a lui Philippide", sini relatate cu multă țcrupulozitate („Nu sint in în- tregime chiar cuvintele lui, și totuși le pun intre ghilimele, fiindcă ele reproduc în- tocmai ideile exprimate do dinsul", sună, elocvent, o notă la p. 10} scene. Cuvinte din care reies patriotismul său, franchețea, co- ructitudinea, dragostea dc adevăr și dreptate. Capitolul al doilea este dedicat acti- vității didactice desfășurate de Philippide. Profesor de liceu, șl, apoi, prim titular al unei catedre de filologic română, tivind o concepție pedagogică modernă, calitățile di- daclice ale lui Philippide („un excelent pro- fesor", p. 42), erudiția lui au lăsat nu doar amintiri frumoase elevilor, ci au dus la (armarea unor oameni de știință de primă mărime in lingvistica românească : V. Uogrea, largti Iordan, T. Șiadbei, G. Ivănescu și alții, la crearea școlii filologice ieșene, tare, ni se spune, „trebuie înțeleasă mul cu seamă ca spirit, ca formație teoretică și etică, potrivit cu exigențele creatorul ui-oi". 8S (p. 65). O subliniere nuanțată și fină. Accesibil si detaliat sint discutate ope- rele și ideile lui Philippidc privind pro- bleme dc lingvistică. Originea românilor se apreciază, cu drept, „este, fără îndoială o capodoperă a literaturii noastre filologice (in sensul larg al termenului)" (p, III). Sint remarcate bogăția datelor, mulți- moa izvoarelor folosite, originalitatea solu- țiilor propuse întrunind adeziunea acad, lorgu Iordan fapt iarăși demn de reținut. în acest context, insă ne apar oarecum restrictive cuvintele care Încheie „conside- rațiile finale” ale cărții: „In domeniul is- toriei și al filologiei, rezultatele cercetărilor, chiar cînd provin dc la oameni excepțional dc valoroși și au, în momentul obținerii lor, toate .șansele să fie definite, pol fi și, mai totdeauna, sint răsturnate, în total sau în parte, prin îmbogățirea materialului de fapte și prin tr-o interpretare mai justă a lor Este aceasta și soarta celor realizate de Ale- xandru Philippide". Rămine pilduitoare, sfirșeșta autorul, „osteneala cinstită de a so- luționa problemele, folosind mijloacele care ne stau la indemînă în momentul cercetării, CU credința ca munca noastră nu este și nu poate fi zadarnică, chiar dacă soluțiile pro- puse sini sortita să se învechească cu vre- mea" (p, 148) Fără a nega acest adevăr, general va- labil, vom aminti că G, IvăneScu, un alt elev al lui Al. Philippide, chiar in paginile acestei reviste (v. Orizont, XVI, 1965, nr. 4, p. 645J Iși afirma nu dc mult (poate prea categoric și limitativ) credința că „îmbogă- țirea noastră spirituală cu ceea ce este via- bil in concepția lui Philippidc despre limbaj va permite lingvisticii române să facă un pas de o însemnătate mondială*1. Fapt reve- lator și nu de mică importanță. EUGEV MICU P. P. Panaitescu : „INTRODUCERE LA ISTORIA CULTURII ROMANEȘTI" în loc de motto, pe prima pagină a lucrării citata figurează citeva rînduri ale soției regretatului nostru istoric, „Această Lucrare, spune Silvia Panaitescu, a fost terminată in ultimele sale zile, printr-o suDremă sforțare de voință. Este un act de eroism al unui pasionat om de știință". Istoriografia noastră cuprinde un re- pertoriu bogat de nume de istorici care 86 epatează prin lucrări de erudiție, probi- tate științifică, exhaustivitate. Dar „cartea din urmă a cunoscutului istoric, P. P. Pa- nailcscu, spune redacția Editurii științifice, este una dintre cele mai valoroase lucrări dc gîndire istorică apărute in limba ro- mână". In continuare se face și specifica- rea : „autorul aduce contribuții noi șl reve- latoare într-o scrie de probleme funda- mentale". Reținem cele două calificative : o operă „dc gîndire istorică” și „revelatoare" in multe privințe. „Romanizarea" este un capitol important din istoria poporului nostru. Tratarea acestui subiect de către autor dezleagă alte probleme din istoria lui, cum este aceea privind caracterul stă- pînirii romane in Dacia, originea poporului român, locul de formare al acestuia. In istoriografia noastră este acreditată opi- nia, — cu aspect de dogmă, — că stăpîni- rea romană asupra Daciei a avut caracter de jaf șl exploatare, in urma „cotropirii" ei de către romani. Acestei teze, P. P. Panai- tescu ii opune părerea că între cuceritori și supuși s-au stabilit relații de colaborare, care au grăbit procesul de romanizare. „Cotropirea" s-a petrecut intr-un timp re- lativ accelerat, datorită colaborării econo- mice și culturale dintre coloniștii romani și populația dacă. Pămintul Daciei a fost parcelat în așa zisele „territoria", —unități rurale, — conduse dc orașe locuite de o populație romană sau romanizată. în rela- țiile dintre cele două unități administrativ- oconomico era folosită ca mijloc de înțe- legere limba latină. P. P. Panaitescu evi- dențiază faptul că in economia Daciei, latifundiile și sclavajul, — două instituții de exploatare caracteristice lumii sclava- giste, — n-au fost folosite decit pc o scară foarte redusă. De aceea Dacia a rămas o țară de coloniști și veterani, care preferau relațiile de colaborare cu băștinașii liberi. Dar chiar in cazul latifundiilor, proprie- tarii romani mențineau comunități dc să- teni. a dedcticilor, care beneficiau de roa- dele muncii prestate, sustrăgîndu-se rigori- lor muncii sclavagiste. Acest gen de muncă n-a fost folosit nici in industria Daciei, căci marea majoritate a meseriașilor în Dacia romană o formau oamenii liberi. Economia Daciei s-a bazat deci pe munca țărănimii libere și a meseriașilor din aceeași clasă. Acest fapt a contribuit, între altele, la în- florirea orașelor, „Lucru unic in Imperiu, constată P. P. Panaitescu. după un veac de la cucerire. Dacia are cinei colonii cu drept italic,.., cîrmuindu-se singure după drep- tul roman. S-au creat și orașe noi". In acest din urmă caz, nu este insă vorba de înte- meierea lor de către romani, ci la vechile așezări rurale dacice care au înflorit sub impulsul civilizației romane. Faptul este atestat de numele lor, care, cu excepția Ro- mutei, toate celelalte localități urbane poartă nume dacice. P. P. Panaitescu respinge opinia exa- aerată, devenită leit motiv in manualele și tratatele noastre de istorie, despre bogă- țiile dc aur, pe care Traian Ic-ar fi luat din Dacia, în urma cuceririi ci, — bogății, care ar fi constituit si cauza principală a răzlioaielor sale împotriva lui Dcccbal. In legătură cu această opinie, in lucrările amintite se susține că Traian ar fi redus impozitele, jaful permițindu-i aceasta. P, 1*. Panăitcscu arată că împăratul roman nu numai că n-a beneficiat de pe urma „ja- fiilui'' atribuit, ei a fost nevoit să devalo- rizeze moneda, din cauza cheltuielilor exor- bitante cauzale de războaiele sale. Isto- ricul demonstrează că atît Traian cit țl urmașii săi n-au practicat politica jafului in țara cucerită ; dimpoirivă, tnai curind Se poate vorbi de efortul lor dc a valorifica bogățiile Daciei, in beneficiul populației. P. F. Fanaitescu aduce, intre alte dovezi, con- hjzia istoricului francez V. Chapot, care deosebește in istoria Romei trei faze. Prima excelează prin prădarea bogățiilor popoa- relor cucerite, a doua prin folosirea rațio- nală « bunurilor și exploatarea lor in cola- borare cu supușii, a treia prin prăbușirea .'conomică a imperiului. Stăpinirea romană in Dacia coincide eu faza a doua. în ce privește caracterul etnic al po- porului român și a limbii sale, este știut că in istoriografie ți lingvistică a devenit notorie opinia după care numai limbii i se poale atribui caracter latin, sub raport et- nic contribuția romană fiind insignifiantă. F. P. Panaiteseu arată că infuzia cu cle- ment romanic: primită de populația din Dacia are Loc cu mult înainte de cucerirea acesteia de către Traian. In testamentul său politic, Augustus arată că Dacia intrase încă in timpul domniei sale în sfera politică, economică și culturală a Romei. „SigiluP ei asupra Daciei era pus înainte do războa- ide de cucerire purtate de Traian. Inclu- derea Daciei in circuitul economic al Impe- riului este dovedită, intre altele, prin înlo- cuirea totală a monedei existente in Dacia de către denarul roman. Dacia era supusă nu numai economic imperiului, ci și unei permanente invazii dc țărani romani sau romanizați veniți aici în căutare de lucru. Populația dacă era deci supusă unei forme „subversive" (n. n.) de inoculare, care s-a continuat și după cucerirea Daciei. Dovada, pentru căzui din urmă, il constituie inscrip- țiile. Dintr-un total de 6. 700 de nume de pe diferite inscripții, 74 % sint de origine italică și acelea ala unor cetățeni romani de pe urma afirmației lui Eutropaus, că Dacia a fost ooJonizată cu coloniști din toate părțile Imperiului roman, cu excepția Italici, fiindcă, după expresia acestuia, ea era ecrhausta wiribus. Formarea poporului român a fost tra- tată de redactorii /storlei României ce un fapt in sine, iar autorii manualelor au pre- luat aidoma concluziile lor. Este o eroare fundamentală, fiindcă procesul dc formare a poporului român trebuie Studiat in con- textul general al formării romanității car- pato-balcanice. Dacia, spune P. P. Panailescu, a fost abandonată dc imperiu, fiindcă acesta se găsea pradă celei mai grave crize econo- mice și sociale, de la care n-a fost exclusă nici ea. Evenimentul coincide cu începutul celei de a doua jumătăți a secolului al III-lea. Sc impuneau măsuri economice drastice. Acestei legități inexorabile era să cadă victimă in primul rind Dacia, fiind provincia cea din urmă cucerită. Opinia acreditată în istoriografia noa- stră despre cauza fundamentală a retragerii stăpînirii romane din Dacia este aceea că Imperiul ere supus presiunii exercitată dc mlgrațta popoarelor, de cea a goților în primul rind. Această opinie este neînte- meiată, fiindcă Historia Augusto, - piatra dc temelie pc> care s-a fondat această teză - este un fals dovedit, iar istoricul VopisCus, care descrie năvălirea goților în Dacia, este un nume fictiv. Goții, după cum arată și cercetările, n-au ocupat decit o parte din sudul Moldovei și sud-estul Transilvaniei. O dală cu retragerea legiunilor și armatei romane, in Dacia nu a rămas vid politic, Autorității imperiale 1 s-a substituit cea Locală, a băștinașilor romanizați. Carpii din Moldova revendicau pe scama lor subsi- diile acordate goților, invoeînd faptul că sînt mal puternici decit ei și sint adevărații □părători ai Daciei. Imperiul nosnan depășise, la sflrșitul secolului al III-lea, criza de care fusese confruntat, iar erectele vitalității sale sc resimt și la Dunăre. în Dacia. In primul rind este Întărit limesul dunărean cu fortificații. Pasul următor C făcut de Constantin cel Mare, care așează garnizoane in llanat, re- face drumul alutan spre a stabili legătura cu Transilvania, reconstruiește cetăți pe malul sting al Dunării și construiește un pod peste Dunăre la Sucidava .Ce altceva l-ar fi determinat pe marele Împărat să Întreprindă acțiuni dc asemenea amploare, dacă nu convingerea că Dacia, temporar abandonată, face parte din Imperiu. lusti- nian continuă opera sa cu aceeași asidu- itate, la fel urmașii lui, pînă in anul 602, dată la care slavii așezați in Dacia năvălesc In Imperiu, după ce legiunile bizantine pă- 87 răsiscră frontiera de la Dunăre, instigate fiind de răzvrătitorul Phocas. Altă problemă importantă discutată de P. P. Panaitescu este „Transilvania sub unguri", în tratarea acestui subiect, autorul pornește do la „rostul istoric al Ungariei feudalei Ungurii au format un stat numai după ce și-au asumat rolul do apărători ai marelui drum comercial care leagă Orientul de Europa centrală și vestică. In conse- cință statornicirea lor in Panonia se dato- rește unei cauze economice. De aceea opi- nia, potrivit căreia ea s-ar datora catolici- zării lor, trebuie revizuită. Pasul următor în dezvoltarea statului maghiar îl formează trecerea la orinduirea feudală in Transil- vania pe valea Someșului, urmărind dobin- dirca dijmei din aur și sare, în această fază a expansiuni lor. ei nu fac colonizări, Din această cauză situația economică și so- cială a românilor din Transilvania era relativ prosperă. „Respingem cu botărire prezentarea an ti istorică, spune P P. Panai- tescu, a poporului român sărăcit dc unguri, silit să fugă peste munți, să descalcce in Muntenia și Moldova". Această prosperitate sc traduce printr-o roire din matcă proprie a populației transilvănene românești, care recucerește pozițiile Inițial pierdute prin infiltrarea ungurilor. Bogăția dc toponi- mice cu apelativul „de sus", „de jos”, „dc mijloc", sau „mare", „mică" este indiciu in acest sens. Pătrunderea ungurilor și orga- nizarea lor statală intr-O perioadă in care statele feudale românești, T, Românească și Moldova, nu se formaseră încă, a avut consecințe politice dintre cele mai nefaste, zădărnicind formarea unui stat unitar ro- mânesc. Transilvania a constituit in tim- pul regilor daci, apoi in perioada stăpinirii romane, nucleul in jurul căruia gravitau celelalte provincii. Or, prin ocuparea ci de către unguri perspectiva de unificare, de restaurare a fost anihilată. P, P. Panaitescu aduce în studiul Său numeroase alte soluții la rezolvarea unor probleme din istoriografia românească, cum originea suzeranității ungurești asupra Ț. Românești, cauzele rezistenței popula- ției românești în fața expansiunii otomane, originile culturii feudale românești. în încheiere se poate spune că stu- diul lui P. P. Panaitescu este o lucrare deosebit de valoroasă pentru istoriografia noastră prin atitudinea curajoasă de a ataca probleme considerate definitiv re- zolvate, — rezolvare cu caracter imuabil, — cu deosebire însă prin justețea opiniilor sale. TH, N. TRAPCEA Radu Tudoran 1 „OGLINDA RETROVIZOARE" Nu intimplător Radu Tudoran a omis să-și subintituleze in vreun fel acest vo- lum publicat do Curînd ia Editura Emi- nescu. Și, in plus, cartea debutează ex abrupto, fără vreun avertisment către ci- titor, fără vreo explicație cît de cil in- troductivă. Și dacă cititorul care sc apro- pie de „Oglinda retrovizoare", înainte de a o fi parcurs integral, o răsfoiește, se va lămuri fără dificultate că osteneala scrii- torului du a-și fi însoțit cartea cu un Cu- vint lămuritor, cum se obișnuiește la jur- nalele de călătorie, ora de prisos. Aceasta pentru simplul motiv că fiecare pagină luată la intimplare îndeplinește de minune acest serviciu. Este acest volum un jurnal de călă- torie în accepțiunea unanim îmbrățișată a noțiunii 7 Da și nu 1 Ne vom explica nu- maidecit. Do aceea, a-l judeca pe scriitor In funcție de faptul dacă a dat un jur- nal de călătorie ni sc parc nu numai o primejdie dc a comite o eroare, ci o că- dere in neînțelegere din capul locului. A vrut autorul intr-adevăr să scrie un jur- nal de călătorie 7 Iată punctul dc plecare. Fără a ne avinta, de ce nu am spu- ne-o deschis, pe atrăgătoarele făgașe ale criticii, vom afirma că acest volum este o minunată carte de literatură. înainte de a fi o consemnare sobră de impresii fu- gare culese din goana automobilului, îna- inte de a fi jurnalul ambițios al unui voiaj plin de lăgâdulnți, această nouă scriere a lui Radu Tudoran este o carte de literatură propriu zisă pentru că nara- țiunea izbutește să ne vorbească Cu mij- hwce scriitoricești de prim ordin despre însuși autorul el, voiajul devenind in ul- timă instanță un pretext nesperat, cu re- surse inepuizabile, pentru scriitor de a se confrunta cu sine, de a se căuta, de a s. găsi intr-un peisaj și o istoric, într-o cul- tură rivnite îndelung. Este adevărat că autorul mărturisește într-un loc că : „Aveam intenția sigură, deși neformulată și nedcclarată, de a face o călătorie profesională, dar la limita un- do interesul nu umbrește Simpla curio- zitate Omenească și desfătarea", (p. 57). Dar aceasta nu contravine afirmației noastre de mai înainte, ci, dimpotrivă, o sprijină, căci Radu Tudoran nu o dată in cursul acestei lungi călătorii va renunța la vizitarea cutărui muzeu sau cutărci ga- lerii, ți nu dintre cele mai obscure, pentru a-și clștiga răgazul de a coborî in portul din localitatea respectivă unde il chemau 88 parcă de totdeauna trcmurul catargelor ți profilul omniprezent al mării, ori pentru a rătăci pc străzile orășelului unde se o- prea sfirșit de oboseală doar spre a Se lă- muri ce Va să zică oamenii și lumina din ochii lor din acel tărim al lumii. Astfel că, noi nu vom putea să-i re- proșăm lui Radu Tudoran dc ce nu a fost tulburat de Tiziano la Pitti. de ce nu s-a simțit copleșit de San Pietro la Roma, ci il vom urmări peste tot eu emoție, vom fi alături de el, nevăzuți, pc bancheta auto- mobilului său credincios, vom înnopta cu el la un pierdut albergo pe litoralul tirc- nian, ți vom încerca sentimentul deșertu- lui cind el traversează aride văi de pia- tră roșietică din sudul Italici, no vom că- țăra eu disperare, necontenit in umbra lui, spre Etna, ne vom trace sufletul împre- ună după atita cale pe o lespede de pia- tră în fața apei albăstrii, ireale, in care fiecare pelerin nu uită să zvlrlc o monedă, la Fontana di Trevi, Ș: mereu astfel, nu il vom părăsi nici o clipă, căci, ca in adevăratele cărți de literatură, ne desco- perim semeni ai eroului, adică, aici, ai în- suși scriitorului. HO ii! A VASILESCU Mircea Zaciu i „GLOSE" O altă carte vine să împlinească pres- tigiul binemeritat de care începe să se bucure tînăra editură „Dacia" din Cluj, Ne referim la recenta carte a lui Mircea Za- ciu, Glose, un volum antologic ce sinteti- zează și mărturisește un alt aspect major al preocupărilor autorului. Dacă antece- dentele editoriale ale profesorului Mircea Zaciu — Ion Affirbtceanu (lfl64) ți Masca penfului (1967) — dezvăluie fie înclinații monografice, fie dorința firească de a o- feri o amplă $1 sugestivă imagine asupra unor figuri memorabile și momente esen- țiale consemnate de istoria literaturii ro- mâne in periplul ei spre contemporanei- tate, Glosele vin să împlinească și maî mult, atit înalta etică ți probitate științi- fică a unui cercetător, cît mai ales acea ipostază, întilnită în zilele noastre destul de rar la un reprezentant al criticii uni- versitare, și anume: cultivarea eseului științific in cel mai elevat înțeles al ter- menului. Deși, pe bună dreptate se vor- bește despre un fenomen de „resurecție a eseului", puțini sint cei care se apropie de strălucirea și prestanța pe care i-a asi- gurat-o la noi acestui gen Perpcsslcius prin cunoscutele sale volume de Mențiuni, Autorul Gloselor atinge acest nivel superior al eseului modern mai cu scamă prin simbioza organică dintre exigența științifică și un spirit sensibil cc desco- peră in fenomenul literar și fațete perma- nent-umane, generatoare de firești entu- ziasma, Glosele cuprind articole și eseuri, ete- rogene sub aspectul conținutului propriu- zis (uncie publicate in anii din urmă in diverse reviste literare) : evocări și profi- luri, adesea impulsionate de prilejuri ani- versare sau comemorative (O arhivă a cul- turii românești, 7'eodor Mureșantc, O „Tri- bună", Profiluri italiene : Mario Ruffini), cronici și intervenții polemice (La o edi- ție Samuil Micu, Morunțișuri pentru un masacru), binevenite acte de justiție lite- rară (Maiorescu și Gherea, „Adela" sau intre demonstrație și confesiune, Camii Petrescu si modalitatea estetică a romanului). Mate- rialul Gloselor mărturisește. în pofida apa- riției de mozaic ce îmbrățișează o arie destul de vastă a literaturii române, că profesorul Mircea Zaciu nu pășește neapărat pe căile umblate ale istoriei noastre literare. La prima vedere doar crochiuri dc istorie li- terară, glosele" aduc întotdeauna o pre- cizare sau o observație ce nc dezvăluie aspecte încă necercetate sau superficial a- bordate pină ia ora actuală. Indiferent dacă o face dintre pereții bogatelor ar- hive budapestane, al căror cadru il evocă cu autentică vînă scriitoricească in Arhive budapestane, dintre cel ai bibliotecilor clu- jene sau dintre cei ai propriului cabinet de lucru. Mircea Zaciu reliefează, npelind adesea la argumentație inedită sau la o accentuată viziune personală, caracterul modern al memorialului dc călătorie (Lunga călătorie romantică), traiectoria plurivalentă a celor opt decenii do apariție a Convorbirilor literare (O arhivă a cul- turii românești), o atitudine nouă în chestiu- nea „polemicii Gherea-Maiorescu" (Maio- rescu și Gherea), un interesant fenomen de paralelism literar din cuprinsul literaturii române (Al. Macedonski fi M, lorga — Două viziuni paralele asupra lui Dante), ele- mente noi cu privire la contribuția lui Octavian Goga la înfăptuirea unității na- ționale a tuturor românilor (Labor im- probus) ș.a.m.d. Ceea ce vine să argumenteze impre- sia noastră că recentele Glose tind să complinească masivele exegeze șl contri- buții de istorie literară din Masca geniu- lui, o constituie aeea trăsătură ce conferă o unitate indestructibilă tuturor scrieri- lor lui Mircea Zaciu. Autorul Măștii pe- 89 mul ui ți al Gloselor, eonlinuind strălucita tradiție realistă a școlii clujene dc istorie literară (U- Popovici, Ion Hreazu), recep- tează fenomenul literar prin prizma unui realism înțeles intr-un sens larg, concept care include atit recunoașterea unor in- fluențe externe, cit ți valențele estetice intrinsece ale operei literare. De aceea, pentru profesorul clujean Schițarea cidru- lui exterior ți a elementului biografic do- bindește o pondere deosebită în sfera actu- lui exegetic ca atare. Astfel, referindu-se ia structura relației de călătorie, M, Za- ciu, definind coordonatele pertinente ale genului, conclude firesc : „Călătorul ro- mantic confruntă uneori realitatea socială cu ipostazele unei meditații anterioare", sau, referindu-se la geneza romanului fWs- coala; „Liviu Rebreanu a simțit dimen- siunile umane ale acestei geografii pătate de sîngele celor unsprezece mii dc victime’1. Pe lingă criteriul realismului, recep- tat de autor inir-o accepțiune atit de largă ți generoasă, Glosele, asemenea Afuștii ge- niului, vin adesea să sublinieze și osmoza dintre specificul național al literaturii noas- tre și strădania ei de a se afilia la marile probleme și formule estetice europene. In acest sens, eseul care deschide paginile Glo- selor, I.unga călătorie romanticii, reliefează tocmai acele coordonate prin care rela- tările românești de călătorie (dc la Gh. Asachi ți Dinicu Golescu pină la M. Sa- doveanu și Geo Rogza) se subordonează nu- mitorului comun european al genului. Exemplele de acest fel pot fi ușor multj- plicate. Recentele Glose ale profesorului Min- tea Zaciu Se dovedesc astfel, chiar în vir- tutea aspectului eterogen al profilului lor, dur mai ales al caracterului demonstrativ imbatabil, adesea polemic, o nouă măr- turie a unei elevate ți exigente conștiințe a unui spirit ce vibrează continuu și sin- cer in fața fenomenului literatură și cul- tură. CORNELIU NISTOIl lată citeva meditații sensibile pe margi- nea ipostazelor interioare, dar sugerate prin raportarea la fenomenele exterioare : „Pleacă noaptea păsări călătoare. / Stelele aprinse vreau să zic, / Stelele sint cape- tcle-aprfnse / Ale unor mari coloane de răcoare / înălțate pină-n cerul unde nu auri nimic. / Deci se mută pe pămint co- loanele, / Marmora recentă e purtată, / Stau ți le ascult și parcă-ntr-una / Ar pleca ca din mine cite-o fată". Parțial poeziile sint străine de atmosfera neliniștitoare ce oferă conținutului poetic atit sensibilitatea ideii demonstrată cit și revelații cu funcții meditative. Dialogul poctei cu existența devine interesant prin faptul că intuiește in re- lația ; eu — comunitate, corespondențele dezvoltării sferei etice individuale in con- tinuă interferență cu ideea de mulțime: „fn/elegefi, mă întorc înspre voi / Ca apa din lut către fulgere negrăit ți supus, j Ca apa care se evaporă / A/umai chematii de fulgerele / Rămase după ploaie, uscate pe sus. / în unele poezii (Febre, Incertitu- dine pentru echilibru, Sens, Infirmitate, Cintec împotriva infringerii, Flux) se simte totuși un val de motive poetice care aș- teaptă să ii se ia temperatura exactă mai mult cu intelectul decit cu afectul. Tre- cerea spre semnificațiile metafizice ale lu- crurilor sugerează tensiunea dramatică, zona presimțirilor erotice generatoare de satisfacții morale, dar și de sacrificii pen- tru a le putea asimila : „hueifer e primul răsculat, / Cel mai frumos din Îngeri, ge- los / Nici cind cu inima ușoară j Nu va putea îngenunchea să te asculte / Mereu ifi iese-n cale fi mereu J Ca o insultă ne- pătruns te mină, / Oriunde intri, necrezut prezent, / tn ochii îndrăgostiți se oglin- dește ] ^:-ndrăgostftd nebunește sint / In- cit supusă l-ași urma oriunde / Chiar dacă rugul iadului nt-ar paște / Cu furia sfidind iniregul chin" fCutdnt despre un înger). Placheta Miza pe lumină apărută la c.pJ. reliefează, fără îndoială, talentul Ele- nei Cătălina Prangati. DUMITRU VOR1NDAN Elena Cătălina Prangati : „MIZA PE LUMINA* Maniera de abordare a temelor ți sim- bolurilor existențiale este impresionistă, iar In unele poezii autoarea apelează la descrie- rea confesiunii prin care cu uimire adoles- centă (poeta s-a născut in 1947) descoperă marea, fascinația nopții, visul, florile, evo- luția misterioasă a elementelor naturii. Teodor Tanco: „CUI îi BATE INIMA" La fel ca in prima sa carte („Omul în halat vișiniu" colecția „Columna") apă- rută in anul 1968, prozatorul își afirmă predilecția, aproape structurală, pentru ca- zurile extreme, pentru ambianța sau am- 90 L Silințele care determini soluți unire, de un eroism necesar, soluții care fără primatul unității sufletești intre eroi ar degenera, s-ar spulbera în ncfiihță. Dar dacă in prima sa carte eroul se confruntă cu moartea intr-un sanatoriu și unde eroismul este de- terminat de lupta dramatică cu sine, cu propriile sale îndoieli, temeri și angoase, in cartea de față eroii sint situați in ultima i-onflugrație mondială (povestirile „Unui copil printre soldați* și „Cui il bate ini- ma”), cea de a treia povestire a Șiretului, prilejuind autorului creionarea unor ca- rticlcrc puternice in încleștarea cu năvala apelor. Cele trei povestiri atestă calitățile epice ale scriitorului, posibilitatea de a conduce acțiunea cu pondere, cu grijă pen- tru aparent cele mai neimportante ele- mente ale construcției. Acest lucru este mai evident in povestirea dc Întindere „Cui îi bate inima”, memorabilă în această po- vestire fiind descrierea drumului parcurs dc ătre brancardierii care ii poartă spre pri- mul spital pe ofițerul rănit. Din acest drum, ca de altfel din întreaga povestire, răsuflă un vibrant umanism, o duioșie caldă pen- tru soarta semenului lor, gesturile ostași- lor — oameni simpli — dezvăluind in în- dărătnicia lor sisifică un fond de filon ba- ladesc. Impresionează în acest volum omenia roilor, dăruirea lor pentru jertfa necesară tpovcslirea „Un copil printre soldați", unde copilul Georgică este, intr-un fel, un Ga- vrodhe al acestor meleaguri), unitatea lor sufletească in încercările la care sint supuși, (Turtea fiind adresată marei mulțimi a ci- titorilor, Iși îndeplinește cu prisosință ca- racteru! ci utilitar, moralizator, fiind în acerată direcție una dintre cele mai reușite apariții ale colecției „Columna". Cu tot acest caracter restrins, imediat, care la prima vedere ar putea impedimenta asu- pra declanșării tuturor potențelor crea- toare ale autorului, răminem cu pagini de o reală frumusețe literară (atmosfera spi- talului de campanie, discuția dintre bă- trinul învățător și Georgică. drumul spre spital, încleștarea cu demențiala revărsare a apelor), și cu vigoarea sufletească a eroi- lor acestor povestiri. GEORGE SURU NOUL NUMĂR AL REVISTEI „KNIJEVNI JIVOT* Rețin în mod deosebit atenția arti- colele semnate de Neboișa Popovici (Le- nin despre problemele literaturii șt artei), conf. univ. dr. Traian Bunescu (Lenta — tftan al ț/indirii marxiste). O lectură plă- cută și, in același timp, instructivă, care ne îndeamnă la reflecții, ne oferă Andrei A Lillin în eseul său Diferite tendințe in lirica română contemporană, în care dis- cută cu multă competență și obiectivitate problemele actuala ale liricii noastre. Aniversarea a 50 do ani de viață a poetului timișorean Vladimir Ciocov pri- lejuiește criticilor ocazia de a analiza a- tent croația poetului. Cedomir Milenovici in rindurile întitulate Pe drumul lun salutara ni sr pare inițiativa redacției dc a publica intr-un nu- .•nur un singur poet, dintre cei mat reprezentativi, insă cu un foarte amplu sumar de poeme. Astfel, in nr 1970 ni c* nfrrd ifJWtfiNfa met CU sur prin- zdtoare a poetului Ștefan Aug. Doinaș. Intr-un florilegiu de aproape te de poeme. „CONVORBIRI LITCRARE- Dupâ două decenii de existentă, revista ..lațul i Arțar’, propunindu-ți (după cum ne informează „•tiicosul editorial) ..apariția de pe treapta wnrj fUlWiMfi-". „preia Urt Jitia de stimă, . ijrv aduce cu <7 utffourea irite decwifl de tradiție definitorie" : Convorbiri literare primul număr (moi, a.c.) cuprinde versuri <»■■ mante dr Eugen iebcleanu, George Lexnea, fon Grad, Sicolae Țațomir, Adi Cusin ți otții. O fr- •rjareubifa nuue/â. Frumoasele broaște țestoase publică Dumitru Radu Popescu. Sectorul dr critică și publicistică beneficiază de citeva nume prestigioase:Ai. rhilippide (Zteria- iirn $i literalurak Af. Dimo (G CA Unesc» și eru- diția). A' /. Popii (AciuaIItaica iplritului critic >1 condițiile Iul). Goa$1erc soeloloaicâ și aellune soci ah rnlluraM tn mediul rural". coneJujii'L r^e/dnl SiMintogiM întreprins* I" salul Buciumi judelui Sălaj, In octombrie-noiembrie I9M, experi- ment economic cu o întreită funcție metodologică. Anatiztnd bogata tradiție a școlii sociologice rotnAnețh, cu referire In experiența clsftgntd H cercetarea sociologică întreprinsa de echipele mo- nografice ale profesorului Guști In deceniile al patrulea ți al cincilea. In care se încadrează fi activitatea fostului Institut social Banat-Crișana den Timișoara, autorul arată rolul rezervat cerce- tării in etapa actuală și perspectivele sate fn lu- mina Congresului al X-iea al Partidului. Studiul subliniază temele Ce intră In roca de activitate a sociologului rural: efectele cooperati- vizării agriculturii, revoluția culturala dc fa sate, nobilitatea socială fn condițiile urbanizării și indusirafizării, efectele electrificării satelor, eonsu mul populației. bugetul de timp al cooperatorului, masurile legate de reforma administrativă $i Xu- tcm atică rurală, cum și olt* probleme majore ale transformării contemporane ale societății rurale. In sociologie, subliniară autorul metoda cea mai adecvată fumlne monografia. Pd al muncii colective a specialiștilor In colaborai cu elemen- tele locale, instrument fundamental te analiză, cu menținerea că ea virează procesul complex de ridicare generala a satului. Socialismul a ridicat In fiecare sat ți comună un continent însemnat de oameni cu pregătire socială. Socvlogaf ajunge la concluzia că „fiecare cooperativă este datoare sa descopere, prin cercetare, formua optimă dc funcționare in condițiile date, și ci, ea trebuie sa constituie echipa proprie de Cere tare perma- nentă-" (p M) pentru p trece dr Ia „conte a salului" ! la monografia științifică. Subliniem concluziile studiului ui Octavian Neamț u privind dezvoltarea viitoare t patriei noas- tre, rolul intelectualității în dezvoltata conștiinței socialiste, creșterea răspunderii soc ide a fiecărei ocupații fi profesii riWri^M#a h tfezpo/furew soneMfii ffoaslA^ pe drumul progrsuiui social. Trei sint caile intelectualității, dupu wtor. pentru atingerea aeesfut deziderat, orienta ea literaturii spre problemele majore ale progresului aman, îndrumarea științifică a Cercetării ^ociotogire ți constituirea acțivitutii culturali dt mtsă. rn dome- niu dc manifestare constructivă r inițiativelor sociat-cutturale. „Participarea noii literaturi ramăm ta ansamblul literaturii mondiale contemporane — lichele autorul — wr putea fi majora nu prin prețuirea unor mo- dele extrase din realități ale altor societăți, ci prin reconeclarea scriitorilor români la 'iața reala a României cantemporan*. situata azi. pin ideile sate directoare. și prin metodologia realisării și mani- iestdrii lor, ta nivelul celor mai aimrsote societăți contemporane^, (p J79J. lată doar citeva di.n ideile tucriril, îndrepți, r pentru acei car* studiază fenomene^ socialr ale societății contemporane, OCTA/tAN MI TI A corespondență * Dumitru Andreea — Timișoara: Cele șase poezii atestă calități lirice vizibile, de unde se întrezăresc ți perspectivele unei nu prea îndepărtate realizări. Aveți o ușurință în desenul metaforei, In surprinderea momentelor emotive din desfășurarea unei idei lirice. ..Imaginea mamei va obosi pe căi/ Aseulltnd depărtarea cum sună- (din poezia „Miorii hm") sau din „Urme" : ,.Mă prăbușesc tn mine J ea o ea%& veche / tn cartau rămas / doar amintirile / șl umbrele"... Fliminlnd unele clițcc comune, perimate Șl culHvțnrt o me- infor# ni un mai sugestiv potențial liric, credem cA veți găsi limba personală a exprimării și limba- jul poetic adecuat. laajt Mtrșoa^e — /ebet (Timiș) : Amuzanta dvs. „poezioara" Intitulată „Durere" e nepubllcaM1i» ca șl celelalte tUntlae mai înainte. N-ațl deprins încă nici meșteșugul versificării. । Consfonfi'n Petre Petri/ — Timișoara : Versurile dvs. sin! imitații sltngoce ale vechilor romanic, Ceea ce nc-ați trimis e nepubheabH. ’flie Raita — Ret egida! Mare (Timiș) r Reținem riln scrisoarea Dvs. fă aveți Ho drnRc-Jc pentru lot ce e*itc Inimos, cinstind libertatea, drep- lalea ți adevărul*'. Arest fapt vâ lire cinste. în Ic* re privește, însă, lunga poezie ce ne-uți trimis. litulată „înger țl demon", problema e ceva mai firilă, în afară de nenumărate greșeli gramaticale ementare, forma dc exprimare este încllcltă. IA șl un exemplu: „Cînd Izbucni lumina ce aida universul j Porniră mi (sic) de aștrii tn trțul IriumfalFormlnd toii laoUUă un veșnic senal", c