COLECTIVUL REDACȚIONAL —— Al. Jcbeleanu — redactor șef Anghel Dumbrăveanu — red. șef adj. Andrei A. Lillin, Sorin Titel, Cornel Ungureanu, Damian Ureche Ion Velican corector ORIZONT REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA CUPRINSUL LUCIAN BURERIU: Reabilitarea riurilor ........................ 3 ION MAXIM: Vocile ................................................. 4 V1RGIL TEODORESCU : fronton, Pălărie din jxii de Italia, flori de cocs .. 13 PETRU SfETCA: Desfătare ...................................... , , 14 PAVEL BELLU : Copilărie cu zugrav .. .. ......................... )5 PLATON PARDĂU: Trebuie ............................................15 VOLBURĂ POIANA-NASTURAȘ: Inele ....................................]6 MIRCEA ȘERBANESCU : Misterioasa sirena ............................17 ANAVf ADAM: Septembrie, in românește de v-lnp/K-I Dumbrdveanu, tinde e^ti Antena 7, in romdnefte de O, Păteanu .. ...............27 DRAGOMIR MIRJANICI: Pontul meu cu vise, Să se facă voia intimplării dar, in românește de Vasile Ranga .................................... 23 GEORGE PUTNEANU: Noaptea pietrelor ................................2U M. CAZACI? .■ Comentariu de introducere la „Povestea vorbii' ........... 30 CMȘU DASCĂLU: Pastel ..............................................3b SIMION MIOC t Urne .......................,........................3« MARCEL TURCU: Intemperii in cuplu .................... 37 ADRIAN BELDEANU: Și sălcii ........................................37 COMAN Ruga iui Uefaistos ................... 38 MIHAi DUȚESCU : Camăta ............................................38 ION VEL1CAN: Ceasul străzii, Sliu ee-i dincolo de zid .............39 VMNA ȘERB AN: Bucurie .............................................42 ION CADAREANU: Dacă pierzi, Necutioscindu-te ......... .. .. .. 43 DAN MUTAȘCU: Numai ia ie^er, Zilnic Ti ■■ . ■ .. ..................44 - DAMMX URECHE : Literatura — dulcea noitrd insomnie 45 AUREL TURCUȘ : Leagănul inelului, IJe-fl vindecarea, I cnJttui «ru44uln ANDREI UJ/CA: Acea plimbare de noapte .. .. ,,................. ... 49 NiCU DANCIV PETNICEANU: Calae .....................................” 50 PARTENIF. MURAR1U t Conceptul de literatura veche ...................... 51 Atelier poetic AL. R A NC IU : Vadis .................................................... OCTAVIAN DOCL1N: Galilei ................................................. IOS1F BADESCU: Concept platonic ...................................... 39 VALERIU ȚUGUI: Noaptea demonului ........................ ,, ............59 CEO GALET A RU: Unde să-mi las .. ..............................,, ., 59 Orientări LIVlUS CIOCÂRLIE : Cercuri concentrice în „Portretai unui necunoscut .. .. 60 Pin literatura universală KASSAK /.AJOS.‘ /ubire, iubire, Fărd semefie, Frotiî noștri, Piaf, in românește de Aurel Buteanu .. ..................................................66 ADY ENDRE: Singur cu marea, Cele două femei ale mele, In carul de foc ai cin teccîor, in romdnejte de Troian Jeremiciu ............................67 Cronica literară ALEXANDRA INDRIEȘ: Marfa Bănuț; „Scenariul alternativelor in Portretul din Fayum" ...................................................... 70 ȘERBAN FOARȚA: Sorin Titel : „Noaptea inocentilor- .....................73 SIMION DIMA: Haralambie Țugui: „Contrapunct în toamnă1' ................75 C. UNGUREANU: Radu Petreseu: „Matei Iliescu", Petru Popescu: „Prins", Leo- nida Plămădeală: „Trei ceasuri in iad" .. ............................77 Cronica muzicală SiLVfAN GEORGF.SCU : Un concert al Corului Filarmonicii „Gerge Enetcu" 82 Blocnotes cinematoKrafic SORIN TITEL: Filme singulare .......... .................................83 Istorie literară — documente GH. ATANASIU : Pe marginea unor scrisori .............. ........ ,. .. 85 Cărți — reviste CORNF.LIU NiSTOR: Matei CăUnescu ; „Conceptul modern de poezie" .. 88 ANDREI A. LiLLIN: Philologica I, George Cuibuț : „Vitrina cu portrete" Bii I. DANCEA : Panait Istrati; „Pentru a ii iubit acest păminf' .. •. .. 91 GEORGE DRUMUR: Ion Potopim „Clamor" .................................. Sî ALEXANDRU RUJA: Mihai Tunaru : „Stafii in cimpiile dezordinii" ..........93 Miniaturi critice T. L. B.: Dicționar mini și maxi .. .. ........ ,............. 94 I, M.: Un scriitor uitat, Prezentarea grafică a cârtii ..................94 T. V. „Studioul de poezie" ........................................... 95 GEO GALETARU: Piraterie literară ............ ..........................95 D£/$AiV PETROVICI : Polja .......................... 96 LUCIAN BURER1U * ------------------------------------------- Reabilitarea rlarilor Cu pieptul nostru, cu umărul proptind digurile, In apărarea vieții, a frumuseții noastre perpetue, In apărarea prestigiului vostru, rîuri aromitor roditoare, Rlurl ale istoriei noastre, Trăim clipele singurătății sparte pentru totdeauna, Un singur piept, un umăr, o fără. Ridicăm din nou fața impietată de mii a orașelor. Adunăm oasele cimitirelor risipite, Punem schele noi recoltei, plinii noastre, bucuriei copiilor noștri. (Jare ce pot să fac pentru ca lata acestei bunici să zîmbească din nou Lingă casa distrusă, lingă ruinele a tot ceea ce viata i-a dăruit ? F poate puțin o mină Întinsă, o luntre, un petec neatins de ape, Puțin pămint uscat, un petec de soare, o oră de somn chinuit. E poate puțin pentru cei rămași singuri, Plingînd după cei Înecați, Consolarea tuturor brațelor ce se întind din continente. Dar sprijinul acestor miini c deocamdată tot ceea ce putem face. Dar încetul cu Încetul, cei ce au pierdut totul Au cîștigat totul; aceasld lume în care nu po(i trăi singur, Această luminoasă lume a digurilor care rezistă tuturor stihiilor, Această lume o muncii simple și-a eroismului devenit timp continuu, Devenit faptul cotidian și floare de colț a conștiinței noastre. Această lume în care n-am renunțat la speranță, la iubire, La conversația zilnică fără metafora prefăcătoriei, Această lume solidară care nici o secundă n-a renunțat să creadă Că rlurile noastre pot fi la fel de rodnice Iar frumusețea acestui pămint nu va fi trădată de cataclisme. Un singur piept, un umăr, o țară. Frumoasa mea, și mai frumoasa mea, azi, Românie! 3 ION MAXIM VOCILE Dana nu era nicăieri. O căuta e| sau altcineva ? $i el, alături de alții. Cine îndrăznise, cine puteau ti necunoscutii ncvăzuți și despre care ea niciodată nu-i amintise? tși încordă privirea! Zadarnic, întu- nericul prea compact ca să poată desprinde măcar o umbră sau o si- luetă1. Nu era nimeni deși bănuia că există totuși cineva prin pădurea deasa unde se pierduse. .Auzea pași, mulți pași sau dacă se înșela și nu era nici țipenie de om auzea foșnetul frunzelor ce frîngeau tăcerea făcînd să vorbească pădurea. Să cînte și să descinte. Mai degrabă să dezlege, să-l dezlege. Avea oare nevoie sau era și aceasta o părere ca multe al- tele. Să-l vindece? Era bolnav! Nu știuse, deși simțea febra cum ii mis- tuia obrajii. Ceva se intimplasc cu el, cindva, poate nu de mult, deși nu știa cind anume, altceva se petrecuse atunci, in clipa ce-o trăise, traind-o încă sau o visase doar într-o noapte cu lună, O cădere sau un urcuș, cine ar fi putut spune in afară de el care amuțise și nici nu-și amintea. Nu mai vorbea de foarte mult timp. întoarcerea la sine de lungă durata și de cind plecase, de cind părăsise casa și oamenii, tăcerile se adîn- ciră, le adincea mereu și tot nu isprăvise incă, scara fiind nesfîrșită ca multe alte scări de pe care lunecase, se mai cățăra, încerca totuși, fără să mai poată urca treptele. Iși auzea respirația fierbinte iar gindurile spiraiau obosite. Arcul destins, torba goală. O golise, se golise, o răs- turnaseră alții ? Țintise mereu, pretutindeni, in cele patru puncte car- dinale, coborise in prăpăstii, urcase la cer, poposise in lună, în miezul atitor ciudate realități, la spectrul curcubeelor stelare, la umbra mari- lor cetăți, in turnuri, pe zidurile cu crenele, la porti ferecate, in cămări goale și pline, pe punți nesigure, pe poteci strimte, prin codri deși. Pi- uă și ecourile din el s-au stins. Batea o aripă întunecată vestind pus- tiirea. Fata crispată, ochii licărind abia ca niște opaițe cu uleiul pe ter- minate. Fumul de tamîie inecăcios. Nici o stabilitate, nici o ordine, nimic sigur. Pierduse criteriile, s-au prăbușit valorile ori numai zvon de departe asemenea unui vint uscat, ofilea îndemnurile, seca tăriile, seu- tura frunzele. Erau încă verzi deși toamnă. Poate bruma nu căzuse deși simțea fiorul rece ca o săgeată cu virf de otel. Nu-și dădea seama unde se afla. Poate nicăieri sau pretutindeni. Nu recunoștea copacii, nici susurul pîraielor. Dar ori unde ar fi fost, ce căuta acolo, de ce venise, pentru cine se pierduse ? Uitase. Uitase că se afla in pădure, era noapte, era el, chiar el acolo, incercind să se iden- tifice, căutînd urmele pașilor ei. Se căuta pe sine dar o căuta și pe Dana. Nola pierise, ar fi trebuit s-o înghită de mult întunericul. Nu pierise lo- tuși. li auzea risul, cascada de sunete ce-1 urmărise zile și nopți, mai ur- mărindu-1 încă. Poate era Augusta copilăriei lui de alitea ori pierdută și regăsită. Dar ea n-avea ce căuta in pădure : nu pierduse nimic, pe nimeni ori poa- te-1 pierduse pe el. Trebuia să fie in clasă, undeva intr-o școală la ca- tedra iubită de la care si ol se uitase cu mindrie la băncile goale, inchi- puindu-se in locul ei. Nu putea fi ea acolo in pădure unde toate se pier- deau și se rătăcise și el. Trecută de virsta cătărărilor pe poteci abrupte, urcind către piscul neatins de nimeni, privindu-1 cum încerca și el fără șansă de reușită, deși nici ea, nici el nu aveau parcă virstă : se aflau din- colo de timp. Sau daca nu ei ceva dincolo de ei, forma lor in afară de spa- țiu , neatinsă de timp. Augusta poate nici nu era. Nu mai putea fi decit umbra ei așa cum și el poate nu era, nu exista și nu-și dădea seama că nu mai este. Nu putea fi decit aceeași umbră dincolo de lumină, aceeași pro- iectare intr-un orizont necuprins. Pierise dacă sentimentele ce le nutrise pentru ea fără ca aceasta să știe, puteau vreodată pieri. Iar dacă ele exis- tau chiar dacă ca dispăruse demult, pentru el era încă în viată. Dar sen- timentul dispăruse o dată cu copilăria lui pierdută și de atîtea ori, de cite care ? regăsită asa cum se mai putea regăsi sentimentul bă- tînd cindva in inima lui de copil. Dar pentru că nu avusese conștiința lui, simțirile vagi, mingiierile dorite și neprimite, apropierile lui de vietate ce simțea doar pentru că nu apucase să gindească, n-au mai lăsat in va- tră cenușa unui foc ce a ars fără substanță cu o flacără imaterială. Pă- cat ! Ar fi dorit ca Augusta copilăriei lui pe care o văzuse mult mai tîr- ziu într-o seară de toamnă si nu îndrăznise s-o agrălască, ar fi dorit s-o cunoască pe Dana, l-ar fî plăcut să le vadă împreună, liniile ovalelor să se amestece, apropiindu-sc de ovalul fără dimensiune și culoare, ovalul visat și niciodată văzut aievea decit de Seb. S-ar fi potrivit și la pas si la vorbă dar inai ales s-ar fi potrivit in atitudinea cuminte de femeie ce se strecoară pe nesimțite in viață, așa cum Nola n-er fi știut să fie. Dis- crete și tăcute, dăruind înțelegerea și prietenia re valorau mai mult de- cit dragostea. Ar fi dorit ca Dana s-o cunoască pe Augusta așa cum trebuia s-o fe- rească de Aurora. Aurora studenției lui ce răsărea in răstimpuri întune- cindu-i amintirile. Era una și aceeași, cu nume diferite neputînd-o dife- renția decit pe Dana, așa cum ii rămăsese din primii ani chipul Augustei, Nu era femeia ce primise in conștiința lui alt preț, incomparabil cu cel acordat Evei. Numele acesteia era asociat cu mitul căderii așa cum clvpul Nolei, Aurorei, Ericăi sau Miei, și a atitor altora, nu-l putea desprinde de acela pe care Eva il ocupa in mintea lui, Asa cum chipul mamei, al rnătușii Aurelia, al Danei sau Augustei, al domnișoarei Augusta, le aso- cia cu al femeii care nici nu știa dacă există sau a existat vreodată în rea- litate, coborise din alt lărim ori il crease el în visul tristeților și melan- coliilor lui, mîngiindu-1 in nindurile ce-1 născuseră, în sentimentele în- văluindu-1 ușor, in contemplarea adlncă, tăcută, cunoscîndu-l mult mai bi- ne decit pe celălalt, respins do oinduri, alungat de simțiri, iar in reveriile dese din inserările Urzii, fără loc. Din toate rămăsese doar Dana. O căuta și nu reușa s-o întilnească. Dana pe rare nu știa sigur, presimțea mai mult, o căutau și alții, nereu- șind să-i identifice oricit încerca să se străpungă perdeaua pădurii, vălul cețos ce se lăsase peste umbrele ei fumurii. De-acumera sigur că alături de el se mai afla cineva chiar dacă nu putea spune cine anume, .Auzea gla- surile ce o strigau și ecoul răspunzind, inginarea abia sesizată. Mai multe voci, la început ca un cor, apoi mai distincte asemenea unor soliști des- prinzindu-se din tumultul pădurii. O voce blindă, atit de profundă și blin- dă incit îi dădea sentimentul unei liniști totale și a unei stabilități lăun- trice incomparabile. Ușor obosită dar mingiietoare, o voce atentă și pli- nă de grijă. N-o recunoștea, deși parcă aducea cu una pe care și-o imagi- nase din povestirile Danei. Trebuia să fie a lui, nu putea fi alta : vocea bătrînului Damschin sunind ea o cintarc fără tristețe și fără bucurie. Vo- cea lui spiritualizată părea mai degrabă esența unui glas ce-o însoțea de pe drumul lui fără Întoarcere. Drumul pentru atiția sfirșit, pentru alții doar început, cale nebătută de pași, șerpuind intr-o pădure fără copaci și intr-un văzduh fără de stele. Cale netulburată, plină de vocile celor ce nu mai grăiau, auzindu-se asemenea cintecului stelelor in nopțile senine. Răspundea tot ea, ecoul ei ori vocea Metaniei și Aureliei sau poate a domnișoarei învățătoare Augusta. Vocea mamei sale ce pierise demult strigindu-l totuși că intirziase pe malul apei, la bătrinul Solovăstru in ju- rul cuptorului de ars oale ori sub pămint in căutarea locului să coboare pe celălalt tărim. Voci abia înțelese, sugrumate de emoție și teamă. Voci omenești in intensitatea și inflecțiunea cărora recunoștea bătăile inimii și singele cald al înțelegerii materne. Voci strigind puii de om, sunind in văzduhul neclintit asemenea unei mingiicri. Printre ele, uneori, ca un su- net fals, vocea Nolei nu lipsită de o anumită melancolie, dar chemarea unei prăpăstii adincindu-se cu fiecare tonalitate, adincind întunericul. Glasul la sunetul căruia cobora mai de grabă decit urca, părăsind scara. Melodios, ușor tremurător, plăcut, dar simțind că este glasul ispitei. Nu se putea ca Dana să nu simtă. 11 va intui de departe si ecoul nu va răzbate pină la ca să-i stinnherească drumul. Sau dară totuși va ajunge se va lovi de pieptul ei ce închidea o altă inimă, de fruntea adăpostind alte gînduri, tringindu-se de oglinda ei ce trimitea o altă lumină așa cum Nola nu va arde si nici nu va cunoaște vreodată. Erau și alte voci necunoscute, cu timbru neplăcut, aspru, rece, neprie- tenos. Voci de care ar fi voit s-o ferească, să nu le audă, dorindu-le stin- se pentru vecie iar ecoul risipit înainte de-a vupâra auzul. Nefrățești, su- părătoare ca niște zgomote fringind liniștea, tulbur ind cintecul desfășurat intr-o orchestrație susținută. Și-n timp ce se giniră ce-ar fi putut face pentru a le împiedeca s-o mai strige, pentru a le convinge să înceteze chemarea, iși auzi propriul olas și opri din mers. mirindu-se. Era acolo in mijlocul pădurii, atent la tot ce se auzea, la tot ceea ce i se părea că aude. Nu știa c-o strigase, c-o strigă, deși in același moment iși auzea vocea. Poate o chemase altădată, in vis sau cine știe in ce ceas al nwt'i și era glasul de atunci ce nu se nierduse. continuînd să străbată văzdu- hul pină in clipa cind prin cine știe ce intimplare sau miracol se întețise, ieșind din tăcere pentru a exprima din nou chemarea multiplă, continuă, înregistrată în pădurea cu umbre. O chemase oare ? Rostise el cuvîntul ori era doar un glas ce semăna cu al lui voind să-l înșele. Nu-si aducea aminte, n-avea siguranța că izvorise din tăcerile adincite, adincindu-se mereu in el și-n afară. Si totuși vocea spirala cu lo-alităti necunoscute, atit de greu de recunoscut. Era glasul lui, nu se mai îndoia chiar dacă nu-și amintea clipa cind îl rostise, chiar dacă nu l-a rostit niciodată ast- fel, dar era glasul lui măsurat, cu intensitatea-i cunoscută dar cu nuan- țări nebănuite. In modulațiile lui calme o bucurie dar și o tristețe. Bucu- rie că îndrăznise, nu știa cum dar hotărirea țîșnise din «I, ieșise lăsînd 5 calea deschisă, poarta fără zăvorul obișnuit, scara Întinsă, podul deasu- pra apelor mari. Tristele că nu auzea nimic decît vocea, fără să recunoas- că alta, bănuind și răspunsul. îndrăznise ce, și pentru ce se bucurase ? Nu era promisiunea unei împliniri sau cine știe, trecuse pe lingă ceea ce do- rise fără să se oprească. Ori era promisiunea nesesizată, starea bănuită doar in el pentru că trecuse de el, dincolo in văzduhul unde era aripa ei. Atunci de ce o chemase î De ce o mai chema si de ce nu putea opri che- marea î O chema chiar el, gindurile lui, undele fierbinți, îndemnurile abia percepute ? Nu cumva glasul se detașase de el și fără știrea lui, des- prins de gindirea ce l-ar fi împiedecat, zvlcnînd in afara inimii ce nu l-ar fi bătut niciodată, independent de voința ce nu l-ar fi încuviințat, se înăl- țase stingher, străin de el, al lui și totuși fără să lină de el. neavlnd con- simțămintul lui, sunind fără să aibă acoperirea dată doar de conștiință. îl auzea totuși, recunoscîndu-1 in bucuria unei zile festive, in triste- țea unui popas, a unei pauze, a răgazului in care aștepta s-o audă si nu se auzea decît pe sine și pe ceilalți. Nu-și putea imagina cum se petrecuse dedublarea pentru că numai așa și-ar fi putut explica ieșirea, apropiind fenomenul de înțelegerea lui. Era si in același timp nu era. Era el, cu siguranță el, căvtind-o pe Dana sau pe altcineva asemenea ei, dar căuta. El și nu altcineva, deși alături do altii, umbre sau trunchiuri diverse. Și-n timp ce-i recunoștea pe ceilalți, recunoștea vocile celor ce nu se vedeau dar știa că le poartă, le purtaseră cindva, de undeva, dintr-un colt al pă- durii, detașat de el dar a lui, vocea i se auzea chemind-o, o voce auto- nomă, asemănătoare cu a lui, venindu-i totuși atit de greu s-o recunoască pentru că nu putea fi a lui. Nu-și amintea nici clipa, nici locul, nici mo- dalitatea desprinderii fără știrea lui, ducind cu ea gîndul ce nu-i aparți- nea, sentimentul ce nu-1 încercase, îndemnul nesimțit incă. Sau toate au fost acolo în lăcașurile ascunse, mai adinei decît gindurile si simțurile lui. In adincimi nebănuite și neștiute de unde au tisnit fără voia lui pen- tru că nu era nevoie să-i ceară permisiunea. De ac olo de unde se plămă- deau toate, din tărîmul fără dimensiuni in care toate ființau fără să aib,; loc, glăsuind fără să aibă «las, alunecind in răstimpuri cu fluxul umbrelor pe apele limpezi ale conștiinței, fără de veste, dincolo de intenții si calcu- le, au depășit umbrele aprinzind luminile nepieritoare ale unei făclii ne- cunoscute. Apoi fără să știe cum și de ce nu-și mai auzi glasul. Nu mai auzi nici un glas. Așteptarea, pauza, discontinuitatea necesare. Trebuia să audă răspunsul ei greu de distins din freamătul frunzelor. Trebuia să-l ghi- cească. Poate era in foșnetul ce nu se apropia de nici un glas omenesc. Șoptise oare cuvîntul șl se pierduse printre copaci ? Ecoul n-a pătruns pină la el. Era undeva departe, il auzise, răspunsese, dar de acolo de din- colo de zare glasul ei nu ajunsese pină la el. Or trebuia, în clipa aceea el să rostească chemarea. Aștepta și ea, așteptase, mai aștepta încă, nu nu- mai vocea detașată de el, desprinsă din el dar devenită nu știa cum auto- nomă, nu numai ea să rostească chemarea. Avea o voce a lui controlată, supusă gîndurilor, una cu el cind conștiința era trează si doar acea voce conta, pe aceea o aștepta Dana acolo unde era și el nu putea ști. Și dacă vocea nu înflorea pe buzele supte, nu va înflori și nu-și va purta pină la ea privirile ostenite, gindurile ce-au măcinat ca o moară fără grăunțe, emoțiile ce-au ars, flacără fără vatră și lemne, îndemnurile mă tandreță, dor. bucurie, și alte si alte candide sentimente. Mă trezeam din reveria despărțirii și amintirilor, din cauza acestor amănunte care m»- teau să generalizeze infhiîenta nefastă a dezvoltării tehnicii asupra fon- dului nostru uman ; mă amețea priveliștea uriașă si dezolantă și râmî- neam să cunrînd in priviri, dar fără speranță, peisaiul familiar, ool acum de orice ar fi putut să-mi trezească interesul, în afara frumuseții stranii care niciodată nu lipsea. Si iată-mă, intrebindu-mă tiară nu cumva tocmai de aici se putea începe. un gind incert, care se transformă totuși intr-un impuls de acțiu- ne. Lipindu-mi de frunte cele două tentacule care mă lecian nrintr-un mic aoarat de benzile electromagnetice, mă si nornisem să însăilez o acțiune, incepind de la o mină îmbrăcată in mănușă oroasă de esbest, apropiîndu-se, informă si nenricepută «"b ambala iul nroteclor. să min- gile o frunte ostenită do bărbat... nu, ti»' femeie dractă. Dar gindurile se orinduiau cu opinteli, imaginea se frinoea în fraze nesigure si ambîoui, iar povestea se descompunea într-una, insuficient gindită. Bijbîiam acesta e ruvtntuL rări nu voiam să renunț. îmi încordam intreana voin- ță. impunîndu-mi să urmez. Tar cind am încercat să văd ce-a ieșit încă de la primele imaaini și nuanțe de culori pe care benzile mi le-au repro- dus, amplificate, am înțeles că doar puține lucruri meritau să fie reținute, dacă doream cu tot dinadinsul să rețin ceva 1 Rămăsesem cu timplele prinse între cele două tampoane moi care mi se lipeau strîns intr-o parte si în alta a frunții, trudind să precizez printr-un efort de coerentă, filonul pe care-l speram. Priveam drept înaintea mea pe geamul hubloului, priveam fără să văd ceva, înreqistrind numai mișcarea continuă și unduitoare a viețuitoarelor din adine. Nu-mi dădeam osteneala să disting siluiete anume si mici întîmplări grațioase in misunarea aceea de animale acvatice, de aceea nici n-am sesizat din capul locului că in lumina verzuie, veșnic schimbătoare in nuanțe, apă- ruse vag o pată albă, un tremur delicat de lumină, ceva ca o neliniște fără margini... 21 Nu vedeam încă precis, așa că-mi continuam gindurile în salturile lor anapoda ; pe urmă mi-am dat brusc seama, și totul se frînse năuc. Holbam ochii de parcă eram pradă unei halucinatii- Căci, dincolo de gea- mul gros care despărțea încăperea comodă și caldă de lumea apelor, în acea temperatură scăzută, de lichid nepătruns niciodată de soare, zăream cu adevărat un bust de femeie. O linie statuară, care mă transpuse nă- praznic în antichitatea greacă, dominată in idealul frumosului omenesc. Perfecțiunea frumuseții era în fata mea ! Incredibil! Am întors privirea, m-am ciupit de braț după o metodă clasică, dar nu, nu visam, nici nu aveam halucinatii. Pleoapele îmi lăsau liberi amindoi ochii ca să pot cu- prinde cu lăcomie, dintr-o dată și apoi pe rind in detalii acea ființă ciu- dată, al cărei bust complet gol plutea în mediul înghețat ca intr-o cadă cu apă caldă, o pată albă, pilpîitoare în reflexul schimbător al apelor, mar- moreană pe fondul fumuriu, nestabil al tabloului bine știut, rămas în plan doi, palid și neinteresant. Goliciunea pură, admirabil proporțională, ocu- pase aproape întreaga suprafață a hubloul ui și acum știam absolut sigur că nici un petec de costum protector nu o deforma, că ovalul gingaș al chipului nu ii era denaturat de ustensilele absolut indispensabile ale apa- atului de respirat. îi admiram în voie frumusețea strălucitoare mai înain- de a judeca logic imposibilitatea existentei ci in real. Deși îmi fu cît se poate de limpede că ea nu se topi din cadrul imens al ferestrei, ci se retrase omenește, și eu n-am putut să nu sar din fotoliu și să mă reped la geam, să mă lovesc și să mă proiectez, turtindu-mă de el. Noroc că era gros, altfel l-aș fi spart în avîntul nebun al elanului meu. M-am lipit de fata lui șlefuită, moale ca o catifea, încercînd să descifrez în mișcarea neîncetată de umbre și de flinte care se depărtau și se aoropiau ca întot deauna — rece și nepăsător — în acel balet mecanic al fanteziilor, des- fășurat multiplu ca în niște oglinzi paralele cufundate în clar-obscurul savant dozat din nuanțe si lumini, din umbre și culori, să descifrez ară- tarea magnifică și să-mi dau seama dacă era realitate și adevăr sau nălu- cire năucă de om cu nervii zdruncinati, sfărîmat în plus de o singurătate ucigătoare. Ah, cum mi-ain concentrat intreaga putere a ochilor și cum am încercat să cuprind în cîmpul vizual cit puteam mai mult si cit puteam mai departe peisajul care căpăta. în sfîrșit. si un alt sens, o altă dimen- siune dincolo de pasivul unei frumuseți artificiale așezate la vedere în- tr-o ramă frumoasă pe un perete indiferent. Ea dispăruse la fel de tainic precum se și ivise ; iar eu m-am retras de-andărătelea pînă ce m-am prăbușit pe fotoliul care-mi devenise su- pliciu și am început să-mi apăs în neștire globurile ochilor de sub pleoa- pele fierbinți și aspre ca pergamentul, pînă ce-am simfit o durere ascuțită și am văzut stele verzi. A doua zi am revăzut-o. Cîteva clipe numai. La fel de necunoscută și de imposibil prezentă în paranteza pe care o deschidea părul de aba- nos nesustinut de nici o plasă, cu toate acestea rămînînd intact cu toate buclele sale ca scos atunci din cutie, o frumoasă perucă de coafor ieșită proaspăt din mina unui artist al podoabelor capilare. Netedă și imacu- lată, pielea se mula fără nici un semn, nici măcar o aluniță pe forme sculpturale care atingeau perfecțiunea. Un fel de catifea de zăpadă se afla dincolo de geamul meu, în apa înghețată in care știam că nu se poate sta decît cu un costum protector, e drept argintiu deși deformant, 22 și am întins instinctiv miinile ca după ceva foarte viu și foarte al meu, așteptindu-mi căldura și mînglicrea ; iar cind am avut impresia că-i ating umerii, rotunzi ca două bile de biliard, am fost lovit de-o durere fără margini, Insolită de un va! de întunecime atit de vijelios incit mă trăgea după sine. înainte de a leșina, mi-am dat seama că dincolo de sticla pe care o atingeam cu palmele înfierbintate, nu era nimeni. Mi-am revenit tlrziu, cu comprese pe frunte și cu o femeie alături, care abia izbutea să-și ascundă îngrijorarea. Mi-a trebuit un pic de efort ca să-mi dau seama că soția mea încearcă să-mi zimbească, ascunzîn- du-și lacrimile, — N-a fost nimic, nu-i așa, băiețaș? Doar un moment de slăbiciune. Te-ai străduit prea mult, ai făcut exces cerebral. Am să rămîn deacum încolo numai cu tine 1 Pe urmă, în cele douăzeci si patru de ore pe care le-am parcurs m-am străduit să arăt, uneori ostentativ, agresiv chiar, că în adevăr nu fusese decit un moment de slăbiciune, după care mă refăceam rapid. M-am ridicat din pat, deși abia mă țineam pe picioare de slăbiciune, am simulat forță șl voioșie și m-am așezat în fotoliu, parcă gata să încep să lucrez. Ea mi-a spus, căutindu-și cu grijă cuvintele, că 1 se pare că nu-mi vine la îndcmină și că nu mă pot aclimatiza. A amestecat in toate acestea și unele păreri ale medicului pensiunii, cel care mă tra- tase pină nu de mult. — Ce-ai zice, dracul meu găietas, dacă am renunla ? Nu, nu te glndi la mine, căci știu că ai să-mi spui să rămînem pentru că eu mă simt bine si asa mai departe, în situația de fată eu nu contez. Nu prea avem de ales. Să dau dispoziție să ni se împacheteze pentru mîine dimineață ? Alta acum 1 — De ce să plecăm ? m-am pomenit protestind cu căldură. Tu te simți bine, eu am urnit-o din loc. Ar avea vreun sens să ne desprindem tocmai acum dintr-un loc asa de frumos? Deși o uluiam evident, mi-a dat o replică de teatru : — Ah, nu, băiețaș scumo, sacrificiul tău este inutil! Atunci mi-am adus aminte de argumentele ei de la început, cind am rostit categoric „Nici prin gînd nu-mi trece I " și î le-am repetat conștiincios, ca venind din partea mea. A cedat pină la urmă, deși nu fără unele îndoieli. Cînd să ne culcăm, s-a apucat să tragă perdelele. — Nu, am stricat mai tare decît se cuvenea, revenind, însă, numai- decît la prudentă. Nu, te rog, nu e nevoie. Nu mă supără. Dacă e să aibă vreun efect asupra mea, e vorba de unul liniștitor. Lasă-le așa. îmi doream misterioasa necunoscută ! — Voiam să dormi, băiețașul meu drag, să te întremezi, să te re- faci cît mai iute. Am izbutit să mă strunesc și am convins-o să lase totul așa cum era. întins și relaxat, apoi, priveam cadrul luminos a! hubloului larg deschis spre lumea fantasticului meu vis plutind in pilpiirea verzuie slab luminată, veșnic bîtuită de umbre părelnice și neliniștitoare și uneori de amintirea unei pete albe, tremurătoare și gingașe care se nu- mea așteptarea mea fără margini I Descopeream în memorie noi si noi 23 I detalii ale frumuseții care se exprima pe sine fără nici un artificiu, Gitul subțire, prelung, îmbina finețea obiectului de artă cu fragilitatea si ele- ganța dinamică a unei mișcări voluntare care dădea o strălucire in plus epidenniei pure ca un fildeș șlefuit măiastru. Coboram la linia pieptului. Acea rotunjime viguroasă, deloc lascivă, care trezea simțul estetic nu voluptatea. Și o mare liniște, in care sălășluia căldura unei emoții curate, simple și nobile, aceeași cu care cindva descoperisem intr-un muzeu idealul de perfecțiune a) frumuseții omenești Ia o statuie care străbătuse mileniile neatinsă de trecerea vremii. O, acea splendoare a perfecțiunii care n-a dispărut niciodată 1 întindeam mina s-o ating, să mă conving că există, deși degetele mele nesățioase nu dădeau decît de golul din fata mea. Și atunci mă răsuceam, îmi căutam un loc mai răcoros in așternutul care ardea, incercind să refac din sfărimături imagini noi, detalii inedi- te, pe care doream să le descopăr pe încetul, cu întreaga bucurie trăită lent, dar plin. Am adormit. Iar a doua zi, așezat în fotoliu, o așteptam cu singele care pulsa ti- nerește. trezind senzații de mult adormite, sau uitate ; spre pildă, ace- lea care mă înfiorau la vremea adolescenței, cind îmi întretăia calea in fiecare dimineață o fată necunoscută, venind fluturînd aerian ca o rază de lumină, din partea opusă a orașului. Eu, din cealaltă, cu genunchii ca gelatina cind o zăream. Nu pot garanta nici azi că m-a luat vreodată in seamă, sau că m-a observat măcar; eu, insă, o pierdeam din ochi, poate la fel de proaspăt si de intens ca și acum, de cite ori apărea dincolo de geam femeia apelor necunoscute. Intr-o dimineață însorita de primăvară, atunci cind țoale renasc și capătă o viață nouă, parcă înaripată și propulastă de explozii implacabile, la intersecția obișnuită n-am mai apărut decît eu. Am așteptat ziua în- treagă, renunțind la lot ce era important în existenta mea din acea vre- me r am așteptat, ca si azi, străbătut de aceleași ginduri tulburate de în- trebări și incertitudini : Va veni sau nu? I s-a intimplat ceva care o îm- piedică ? Și-a schimbat drumul ? O fi fost un capriciu al întimplării. și n-o voi mai vedea niciodată ? A fost un vis ? A fost un vis ? ... Sau poate e un vis, deși a doua oară as vrea să-1 trăiesc mai departe, nu ca odinioară cind fata n-a mai apărut deloc la intersecția unde o așteptam Cu atit mai inult o doream azi pe necunoscută, pentru că năzuiam continuitatea; ore întregi am stat sub această tensiune, pină ce-am ză- rit-o. Iși ridica încet capul din partea de jos a ferestrei, de parcă se juca de-a v-ațî ascunselea. Și-a dat seama numai decît că ochii mei o caută și nici nu văd nimic altceva în afară de ea ; a rîs și s-a retras la fel de Șăgalnic ca intr-un joc de copii. Dar nu era un joc, ci o spaimă, că n-o voi mai revedea și că o pierdeam in acei moment pentru totdeauna, cum mi s-a mai intimplat o dată cu fata cu care-mi intretăiam calea la un vechi colț de stradă. M-am ridicat fulgerător, răbufnind pe ușă ca un tunet, coborlnd scă- rile cite două, trei trepte o dată, sărind lung in ciuda riscului de a-mi fringe gitul la cea mai mica mișcare greșită, alernind pe coridor în sal- turi sălbatece și apropiindu-mă de ieșirea din hotel fără să mă qindesc încotro mă duceam și cum eram pregătit pentru nn drum subacvatic pe 24. care nu-1 puteam aborda dectt temeinic pregătit. Am dat buzna afară — afară Insemnînd imensitatea de apă cită mă înconjura și mă apăsa. M-am avintat înnot spre partea unde se afla fereastra apartamentului meu și pe unde trebuia să se găsească încă misterioasa fată frumoasă. Dar plecasem fără costum și fără aparatul respiratori curind plămi- nii n-au mai rezistat și mi-au cerut aerul de care aveau neapărat nevoie și nu se găsea nicăieri in jur; ace de gheată pătrunseseră in mine pină la măduvă, ințepenindu-mă din ce in ce, toropindu-mă ca sub efectul unui îngheț. Știu că mă zbăteam prins intr-o capcană : Aș fi mers mai de- parte și m-aș fi întors acolo unde era viață, unde puteam găsi căldura ne- cesară trupului meu istovit. (M-aș fi întors numai ca să mă pregătesc alt- fel și s-o pot urma nestingherit 1) Mi-am pierdut, apoi, conștiința, sau am alergat mai departe ? Poate m-am gindît intens la cele două permanențe care conservă viața : Apărarea și lupta, topite, amalgamate, una singură ... Revenind din Întunecimi bîntuite de furii încercam să-mi dau seama unde mă aflam și ce făcusem de la clipa precedentă. Aveam in palme cu adevărat o senzație de răceală oare persista de parcă atingeam trupul ne- cunoscutei ? Deși mă înconjura o căldură viguroasă, stăruitoare. Am des- chis ochii. Doctorul tocmai scria rețeta. Tn palmă persista acea senzație de răceală, ceea ce mă făcea să bănuiesc că izbutisem să ating pielea ca -zăpada, acel trup de gheată arzătoare care-mi rămăsese neșters în porii șl carnea palmei neliniștite. — Deci exiști, draga mea, exiști 1 tn mina mea era mina ei. o stringeam binișor $i mă simțeam excelent, deși auzisem ca prin vis cuvintui pneumonie. — Vreau să știu totul despre tine, totul. Ea îmi stringea mina mai tare, c a și cind mi-ar fi poruncit să mă liniș- tesc și să tac. — Abia aștept să mă fac sănătos, să viu afară și eu. dar protejat de costumele noastre greoaie și urîte, insă atit de utile j să ne vedm de-a- proape, să ne plimbăm mină in mină, să ne simțim ea acum... Îî stringeam degetele reci și mi se părea că-î aud micul hohot do ris. Si parcă voia să-și retragă palma și eu am strigat să nu plece, siî rămină mai departe linaă mine ... — Dar nu plec nicăieri, băiețașul meu drag 1 — Cum te rheamă ? Cum te cheamă ? Cum te cheamă ? strigam repe- tat, ca atunci cind ea se depărta, făcindu-se tot mai mică, pierea. Am deschis ochii și-am intilnit neliniștea din pupilele dilatate ale so- ției ! a încercat să-mi surîdă liniștitor, neizbutind decît o grimasă nocon- vingătoare. Mîna ei era in mina mea. I-o stringeam binișor, mi-o stringea și ea. — E bine acum, băiețaș, mi-a spus și s-a ridicat sub pretextul că-mi aduce puțin ceai. Am revenit in lumea tainelor, fofilindu-mă să mă ascund cit mai bine după obloanele pleoapelor și am întilnit-o imediat. Acum știam de ce-i mal purtam in palmă amintirea înghețată : reușisem să o ating atunci cind o urmărisem fără costumul protector și fără autorcspiratorul nece- sar. Mat intii umerii; apoi spatele luciu ; in cele din urmă, solzii aurii de pe șolduri, foarte netezi și alunecoși... Și întindeam din nou brațele s-o cuprind, pe cind ea fugea unduitor prin apa neliniștită a visului și rîsul 25 ii ajungea la mine ca o panglică ondulată ; dar am alergat mai departe, am izbutit s-o prind și am cuprins-o în brațe, gata s-o sărut și să mă cu- fund in strania ei ființă. Ferindu-se, îmi dăruia pieptul cu moliciuni ro- tunde și eu deveneam una cu căldura lui ca in cea mai mare bucurie a existentei mele, șoptind, sau numai gindind șoapta iubirii : ,,Mi-e dor de multă vreme și am trăit cu dorul acesta in inimă, cum scoica trăiește în sine cu perla pe care-o naște Șl mă încordam să nu o scap iarăși, căci ea mi se desfăcea din îmbrățișare, nu cu brutalitate, ci cu blindetă, gata să-mi șoptească încet, cu vocea adolescentului de pe vremuri care scria aceste versuri ; Sint un mal; ești celălalt. Tu împodobită cochet cu maci ca focul, eu doar cu o salcie plingătoare. într-o parte soarele răsărea, în cealaltă — apune I Se depărta innotind și eu m-am luat după ea, dar ea înainta mai iute de cum izbuteam eu și distanta creștea cu repeziciune, începeam s-o văd neclar, mai intli ca o siluietă albă, apoi ca o umbră părelnică, și din ce în ce mai nesigur și mai pierdut printre cutele întunecate ale apelor adin- ei și ale nenumăratelor viețuitoare in necontenită mișcare și frămînt... Și eu alergam în zadar pe urmele ei, căci nu-mi lăsase nici un indiciu, întoc- mai ca în poezia de demult: Ești un mal, sint celălalt. Ziua porti pe inimă un medalion de aur imens, noaptea un cercel de argint in ureche. Convalescenta fu scurtă, ardeam de nerăbdarea de a mă apuca de lu- cru. în sfirșit, doctorul îmi încuviință să trec in fotoliu, lingă benzile mele așezate teanc și șterse necontenit de praful imaginar de mina atentă a soției. Puteam începe. Cele două tentacule etanșate de timplele mele ascultau pînă și cel mai neînsemnat zvon din creier. Gindurile zburau cu acea bucurie și neliniște a pescărușilor cind scriu poeme în aer și eu eram fericit, explorind fateta neștiută încă de nimeni a cristalului etern al vieții. Devenisem o explozie de lumină. — Tu mai Hi minte, băiețaș, poezia ce mi-ai dedicat odată? E mult de atunci, tu poate ai uitat, eu însă nu : Sint un mal; ești celălalt! — De unde ți-a venit ? am întrebat la rîndu-mi. Ea a ridicat din umeri și mi-a adus o pătură să mi-o pună pe spinare, căci era cam răcoare in ziua aceea, se zicea că la suprafață e furtună. Și eu simțeam răceala și din cauză că din căldura mea dădeam și misterioa- sei sirene, pe care o ascunsesem în mine, ca intr-un cuib cald șl familiar, îi dădeam și primeam, căci numai așa puteam să ne ‘îndreptăm împreună cît mai departe în necunoscut ca să-l cunoaștem. 26 ANAVI ADAM *------------------------------------------ Septembrie Ai crezut și iată-fi izbinda. Ai dat înapoi calendarul, filă cu filă: ai trimis soarelui, prin vlntul de dimineață, o cafea mare, ai dizolvat norii grei cu praful tdu albăstriu de spălat, la amiază ai sudat amurgul aprins, ai invitat la ședință rîndunica — prin circulară, și stîrcul și codobatura, apoi ai amînat consfătuirea „trebuie să fiu de fală la ștrand, cu juniorii ia concursul de-not". Poznaș, ca un elev de internat — ai frecai fer monte fruf, frumos se-mpurpurează vișina — spuneai despre măceși, semnalelor morse, emise de frunzișul saicîmului, le-ai întins o capcană, te-ai înțeles cu dalele trotuarelor să nu rupă încă sandalele, te-ai înțeles cu tulpinele verzi să coacă roșiile fără riduri pe lujere ai dat trăinicie soarelui pe trupul bronzat, și ritmurilor inimii, șl dorinței aprinsă-n priviri, și luminii. Ai crezut și crezi și acum, ai crezut și iată-ți izbinda. Mereu corigentă — frumoasa mea lună septembrie... I„ rnm.inrftr de DUMBRĂ VFA NU Unde ești, Antigona? ... Neîngropat rămină pe pămintul gol, neplîns să zacă, iar leșul fie-i hrană dulce și ospăț navalei păsărilor. Nici să-l plrngă, nici să-l îngroape nimeni nu-i îngăduit. 27 Bunul Kreon a poruncii așa, — Iar straja și solii săi sosiră lingă mort pe munte tabără fâcînd, sub vini ca să nu-i supere duhoarea de cadavru. Iar cind vreunul da sa picotească, pe dată îl stlrneau cu vorbe de ocară. Așa a fost pin-a venit vintoasa. De la o vreme cerul se posomorise : minia zeilor sta să Ie ia vederea. Tirziu numai, cind a căzut furtuna, ci așteptau s-o vadă pe acea iectoară. uscat colb prcsărind deasupra mortului, cu singeros blestem zvîrlit îngrozitoarei cruzimi ce l-a lipsit de fărina sa. O așteptau. — Ea trebuia să vină sa-mplincască nescrise, legi umane, vechi ca însuși omul. O așteptau — dar nu venea ; se iscodiră negri — și nimeni nu întinse mina s-apuce zarurile. Ascultau. Nimic. Doar pas dinspre pădure 7 întunericul... Și, dornice de-un zvon, străjile prinseseră a scormoni cenușa. O, de-ar putea-ntre ei să se învinuiască ! De-ar trebui să se încaiere, zicind că n-au vegheat! Să ia asupră-și, fiecare, culpa, și capul să 11 plece la pămint... Dar mortul rece tot așa și nimeni nu se-apropie. Și-atuncea, li s-a dezlegat gillejul Unde ești, Antigona!... Glasul — clopot bătut in dungă Unde eșli, Anfigona !... se prăvălea din piscuri în vale — porturi, țărmuri, mări: Unde ești, Antigona !? ... Unde ești, Antigona .'?... DRAGOM1R MIRIANICI -X-------------------------------------- Pomul meu cu vise Pomul meu cu vise încd nu-i cules ; porumbeii sinceri din copilărie zboară peste casă toi așa de des — dacă nu mai zboară, nu știu ce-o să fie. Strada mea trăiește, cum o știu, și azi — de mirosuri siinie toți salclmii-s grei, mulfi copii se joacă ... dar doi nori nomazi chiar pe cel mai vesel l-au luat cu ei. 28 Lingă sai cîmpia freamătă la lei griu-i des și verde ca șf altădată, lacrima-nsorită scapără in el, plopu-n vini vibrează — altoit pe-o fală. Pomul meu cu vise încă nu-i cules, porumbeii sinceri, in virie/urf /ine, pe deasupra casei trec la lei de des, dar cind nu mai zboară, ce va fi cu mine ? --------------------------- —*-----------■ Să se facă voia întîmptării dar Să se facă voia intimplării dar, singură iubirea te-o găsi cindva ; fericirea asta, bănuită doar, mult mai mult în lume va dura. Să se-ntlmpie totul cum e scris, inima să-și caute inima visată ,■ stîruiarea as/a, ce-o ascunzi in vis, suiletui n-o uită niciodată. S« se-ntimp/e totul ca dintr-un noroc cind tristețea noastră va apunc-n drum ; chiar dacă dorința sfînlă ne-o da ioc, inimile noastre s-ry găsi prin scrum. Traducere de VASILC RANGA GEORGEPUTNEANU *------------------------------------------ Noaptea pietrelor Dacă smerit le-ai apleca In noaptea adincă a pietrelor, Ai auzi cum bate în ele O fosfâ inimă (ic-a fa. Izvorul de-ntuneric e plin. Slrecurindu-se prin palul de stincd Ișf lasă noaptea-n așternutul ei Și picură in lacrimi, cristalin. Lacrima e semnul ceresc Al dezlegării inimii de piatră. Vai, vai, de cind se tinguie ea După iostul său chip omenesc 1 De aceea așieapiă în grui Dăltuitorii cei mari de stalul. 29 COMENTARIU DE INTRODUCERE LA „POVESTEA VORBII" M. CAZACU Anton Pann, „Finul Pepelei", fără să li participat la mișcarea literar-culturală a epocii, și nici la cea național-politică — ceea ce dovedește că atenția nu-i era ispi- tită de „noutățile" zilei — ocupă un Joc de seamă in literatura noastră, valoarea fiindu-i recunoscută încă de reprezentanți ai generației imediat următoare. In cele ce urmează, ne vom opri asupra celei mai importante opere a lui A, Pann, și anume „Povestea vorbii". In ce constă noutatea și valoarea ei ? M. Gușter c do părere : „Povestea vorbii a lui A. Pann este o carte care se aseamănă cu multe altele, dar totuși se deosebește de dinsele prin acel joc intre tact și paratact". „Există și alte colecții de proverbe presărate chiar cu povești, aranjate foarte siste- matic, dar ele se citesc (...) mai mult ea un dicționar". Ele sint deosebit de utile „pentru aceia care vor să cerceteze forma in care proverbele se găsesc in literatura românească"Ov.Papadima, relevînd tradiția îndepărtată a unor creații de acest gen, subliniază : „Izbinda arstitică a lui A. Pann se referă la „Povestea vorbii" și ,Șeză- toarea la țară" e tocmai o expresie a acestei tradiții literare, cu o vechime de milenii în literatura universală și de veacuri in cultura noastră". Ele dovedesc a fi operele „în care procesul secular de îmbogățire și de definire prin variantele manuscrise și-a atins finalitatea"*. Locul de baștină al proverbelor este Orientul, zonă unde s-au perindat, in succesiune strinsă, un număr mare de generații, popoare și culturi. Proverbele presu- pun o experiență Îndelungată de viață, o viziune complexă, multilaterală, cu reco- mandarca unei atitudini perspicace și prevăzătoare, departe de elanul forțelor proas- păt intrate în joc. Ele sint bogăția și mingiierea virstei înaintate, apanajul popoarelor ieșite din istoric, dar după o viață istorică ; gata să-și însușească, înțelegindu-le foarte bine, și Învățămintele altor popoare în aceeași fază de existență. Deci popoare în afara curentului principal al istoriei, dar cu memoria încărcată a unei vieți isto- rice Îmbelșugate, cu un trecut îndepărtat, precum și o altă condiție indispensabilă de a fi venit in contact cu experiența vieții istorice a unui mare număr de popoare trăind aceeași dramă- Nu rămine, astfel, fără explicație faptul că neamurile eu o colec- ție mai bogată de asemenea producții sint cele de la întretăierea coridoarelor ce leagă Asia. Europa și Africa, locul unde s-au întâlnii mai multe culturi, unde s-au aglutinat resturile celor mai ambițioase neamuri in năzuința dc a crea imperii cu cele mai nesă- buite veleități ca întindere, in tendința lor de expansiune. Prin conținutul tematic, proverbele marchează tocmai limitele pînă la care, in dezlănțuirea naivă de a se lansa drept cuceritor, intr-o direcție sau alta, poate ajunge omul. Ele reflectă caracte- rul potențial limitat al ființei umane, datorită structurii sale însăși, precum, de altă parte, natura efemeră, supusă erodării timpului, a lucrurilor și valorilor, luate drept obiectiv și țintă a vieții istorice. Proverbele sint ecoul în sufletul maselor de jos de zbaterile, de tragedia „eroului" istoric, adică a păturilor sociale de deasupra, anga- jate în efortul de a crea istorie. Fiindcă, chiar dacă, deseori, și in uzanța populară, proverbele au funcție de ornament, fac parte din stilul de vorbire, in fond, ele se însumează într-un sistem de gindire, întruchipează o viziune unitară, presupune o anume poziție in fața universului, un stil, dar nu de vorbire, ci de viață. Dacă tra- gedia antică apare in aceeași zonă, se proiectează pe același fond al trecutului, nu e de mirare, fiindcă ea reprezintă ilustrarea artistică de cel mai înalt nivel a aceluiași moment din viața omului, cind acesta, ca existență în timp, descoperă îngrădirile: se vede plutind în pură fenomenologie, intră cele două registre infra- și supra- rațional, dar, conștient, existente. Așa se explică apropierea, pînă la identificare, dintre înțelepciunea Corului din tragedie și atitudinea recomandată față de viață de proverbe. Tragedia greacă demonstrează justețea cauzei fiecărui partener, în parte. Pentru că — și acesta este sensul! — în desfășurarea ca energie în expansiune, omul este îngrădit, atit in spațiu, ca întindere, cit și in timp, ca durată ; că prin firea sa. 30 este deficitar, este ros de un morb, indiferent de data cind se pronunți, vădlndu-ți prezența, cu consecințele inerente asupra purtătorului, asupra destinului acestuia. O dată cu tragedia antică, omul trăiește conștiința inutilității ca ființa istorici, fiindcă in orice direcție și-ar îndrepta năzuințele, rezultatul se arată același : imposibilitatea de a se smulge din strîn soarea in care se află prins. De aici depri- ■narea și refuzul de a se mai „angaja" istoric; Singura ținută „cuminte" recoman- dîndu-se: fie desfătarea, după principiul cârpe diem al lui Horațiu, fie renunțarea stoică ; sau și una și alții, intr-o formă dictata de imprejurări. Tragedia ilustrează artistic procesul de „cunoaștere" a limitelor ți a condițiilor in care omul este pus să viețuiască. Cu Socrata, ața cum ne apare din dialogurile Iul Platou, omul depă- șește această etapă, intrucit este adus în situația de u porni de la limitarea ca dat inexorabil, realitate implacabilă, urmind să-ți organizeze viața adecvîndu-se aces- tui dat. Adică, să trăiască plenar pe coordonatele nou descoperite, fără a fi privat do imaginea eternității lucrurilor, ți a sa, in primul rind. Astfel, lumea îmbracă un veșmint nou, capătă un înțeles diferit, chiar in momentul cind omul se descoperă înzestrat cu două cusururi din cele mai grave : ca aparținînd orizontului metafizic,, dar fără capacitate de a depăși limitele fenomenalității, nici ca entitate metafizică și nici prin vreo acțiune creatoare, iar ca ins, fiind legat intr-o stricta determinare tocmai prin deficiențe, și datorită lor, este adus in situația de a sc manifesta ca factor social. A fi in timp, fenomen, echivalează ou starea de contingență, pentru că nimic nu există in sine și prin sine, d toate (lucrurile) devin prin atingere reci- procă și toate însușirile prin mișcare", susține Pluton*. Jn același timp insă, ființa omenească, spre deosebire de toate celelalte, ajunge in timp cu „amintirea" esen- țelor, care „nu e altceva dccit reamintirea acelor lucruri pe care le-a văzut odinioară sufletul cînd .., contempla ceea ce noi numim acum ca existind (cu adevărat), Lnăi- țîndu-se in lumea esenței existente", adaugă același filozof*. De aici obligația — pen- tru cel ce vrea să-și asigure o viață cu adevărat umană — de a supune datele sufle- tești unui tir concentrat de raze luminoase, d<* a filtra prin oglinda intelectului, pină la dezvăluirea în tainițele străfunde ale conținutului lor a acelei semințe dc eterni- tate, cu care orice fenomen, existind, este Înzestrat. „Numai omul care se slujește cum trebuie de acele amintiri, ne avertizează Pluton, Jăsindu-Se mereu inițiat în tai- nele desăvirșite, va ajunge cu adevărat desăvirșit". A fi desăvîrțit, în sens, plato- nian, este a le salva, prin cunoaștere, de fluxul devenirilor in timp, a te înrădăcina, ca origine, în substanța ontologică, iar, ca idea), ea scop dc atins, a-ți deschide fe- reastra sufletului spre lumea ideilor, forma rațiânal-luminată a acestui substrat. Pla- ton, cum lesne se poate observa chiar din scurtele citate de mai sus, discută o pro- blemă gnoseologică, implică totuși scnusl vieții istorice. Cită vreme, omul, ca societate, se manifestă exploziv, luciferic, antrenat pe povârnișul aventurii, de creare a unei modalități majore de a fi, ața cum a fost majoritatea cazurilor cunoscute de știința istorică, el tinde să sc afirme prin suprapunere nu numai asupra mediilor imediat învecinate, cotropind teritorii și popoare, ci forțînd sau sfidind „ordinea" firească, oglindită în principiile etico-filozofice și cele religioase. Cum aminteam, o dată cu experiența tragediei, ți îndeosebi cu cea spirituală a lui Soerate-Platon, se întrevedea posibilitatea unei modalități ncînccrcate pină atunci : dc a trăi istoric, totuși In ca- drele fi pe coordonatele jirețti ale locului ocupat fn unfoerș firv generală, desigur cit privește relația cu latura concretului fenomenal. „Tot invațâm eit trăim I Și ne-nvățați murim /, Că Trăind omul, cind și cind / Află ce nu-i dă prin aind“. învățătură, dar nu teoretică, din cărți, abstracțiune, simplu edificiu in izolare, rupt de lumea obiectivă. Real valoros șl pozitiv este învățul bazat pe experiență, fiindcă „Orbe cu bătaie de cap se debîn- dește". „l'rocopsoula nu să cumpără cu bani, ei să ciștigă cu ani". „La oree treabă, pe Stan pățitul întreabă". A fi învățat înseamnă a fi modelat, transformat, suplu configurat, organic și psihic structurat, nu doar împovărat cu date și cunoștințe, asenwnea unui magazin universal. De aici necesitatea „pătimirii”, trăirii a multiple și variate situații. „Mult trăiești, multe pătimești; multe greșești, multe înveți". în- cleștarea eu viața și lupta in contactul direct cu ea șlefuiește pe om, il califică, in ■sensul că ii oonîeră calitatea socială de om ț ii imprimă Înfățișarea, profilul adecvat poziției ocupate. „Pe tot omul în viață / Patimile îl învață", „Patima" in înțeles de trăire directă a experienței do viață, a suferinței încercate de pe urma contactului nemijlocit cu situații dificile, unde personalitatea celui in cauză a participat efectiv și cu toate facultățile sale. In afară de aceasta, omul, tot datorită condiției sale și a lumii in genere (ca proces in nesflrșită cursă de transformare și refacere de fiecare clipă} ea să atingă forma proprie acesteia, e necesar să-și însușească o meserie. Aceasta, nu doar ca sursă de eîștig, oi ca singur mijloc de a se integra, de a se adecva lumii, structurindu-sc pe sine, dobindind forma deplinei sale existențe ca om și personalitate. Învățătura, pregătirea pentru viață implică slăpîniren unui meșteșug. Configurarea de sine este condiționată de modul de a-și Împleti existența, propria ființă, cu una din aspectele lumii materiale, am putea exagera puțin, de gradul de împărtășire a aceleiași soarte, de a te preface și deveni însuți, printr-o latură, feno- men, materie, devenire, Nu plutirea pe deasupra, stăpinirea teoretică și indeminarea du a exercita mai multe meserii, in scopul de a te detașa de cursul real al feno- menelor. „Celui cu meserii multe / Casa-i este fără curte /. Căci doi pepeni intr-o mină nu poți ținea niciodată". „Multe știe, multe croiește / Și nici una nu isprăvește". Apoi, nu numai atit. A ști multe, a stăpini multe meserii, presupune trecerea cu fuga prin ele, deci neajustarea personală a respectivului, nemodelarea lui, neînsoțirea sa cu un fenomen, eu un aspect material. Sau, cea ce c mai rar și mai puțin probabil, configurarea multiplă, hibridă și monstruoasă, fapt care, de asemenea, il izgonește po respectivul din rindul realizărilor definitive. Orice meșteșug cere timp, o peri- oadă de asimilare, de concreștere a ființei omenești cu lumea. Așa capătă înțelesul deplin postulatul : „Meșteșugul vreme cere / Nu să-n v.iță din vedere”, în cele de mai sus, am spicuit, din materialul atit de bogat in varietate și si- tuații implieind învățăminte care să demonstreze îmbrățișarea largă cuprinzătoare a vieții sociale din partea autorului doar cilcva aspecte, câteva „praguri", care mar- ihcază limite ale omului, nu de natură intimplătoare, legate de „cazul" singular al unuia sau altuia, ci semne amintind „hotărnicirea" in rine a omului, ca fenomen. Cum s-a menționat, originalitatea lui A, Pann nu stă in acest fapt ei în inițiativa de a trăi pe coordonatele indicate de proverb.', adică potrivit Înțelepciunii acumulată de om, după imercarea in nenumărate rindurî de a ocoli „datul" ; de a trăi, nu imi- tind exemplul eroului din tragedie, ci conform principiilor Corului. Prin aceasta, „Povestea vorbii” corespunde etapei, cind eroul dramei istorice ajunge Corul, cind acesta părăsește atitudinea de spectotar de margine, ca să pășească in mijlocul sce- nei, in plină lumină a reflectoarelor; cind omul a renunțat la tendința de evadare, dar și la strădania de a-și „construi” o lume a lui, in izolare, ca cetate inexpugna- bilă, in fața și împotriva Universului. Cu aceasta, A. Pann se situează pe pozițiile avansate ale timpului său, cind se făceau preparativele necesare de intrare in arena istorică a națiunilor. Dar meritul mare nu e doar de a se fi Intilnit pe același drum cu contemporaneitatea, ci de a fi adus lă lumina zilei și spiritul de viață colectiv, sensul propriu de evoluție al acestuia. Notele subliniate • Alorw Gaslcr. Studiul ce însoțește „Povestea vorbii” cd din 1963, Scrisul românesc, Cralova, p. XCV, * . w. Papadima. Cinteeele de lume și folclorul Bucureștilor, Bd Academiei R.P.U., p.12. \ Platan. Teelet. trad. de C. Sânduleseu, p 37. t idem, Fedru, trad, de Șt Bcidechi, p (12 *, Ibldcm, pp 115—116. ■ . Idem. Tectet, p, 117. 35 CRIȘU DASCĂLE * ————--------------------— --------------- Pastel Cind șunci trimbife ia adunare Oștenii viu răspund Pablo Neruda Intrusul mai așteaptă la intrare Căci rusticu-și strunise alăuta Și apa-n trupuri singe nu se face Barajul Încă nu s-a rupt spre rai Și omul sită rușinat iși iace Din corzi o crustă și iși strigă stai Culcați în praguri albe de clopotnifi Ca in tranșei împotmoliți subt friuri Hai să primim iniășurate-n botnili Ca-n maluri defilări de riuri. SIM1ON M1OC * Urne Private urne de cenușă. Secătuite de arsură. Ca o ureche de infern, Așteaptă zvonul de geneză Al lacrimii, Maria din Magdala... Interior cu tușele de bronz — Culcăte-n apele de magmă — Iniiorate-n plasma clipei, Cind răcoroasa (<:a!u a buzei Aprinde steaua din adine. Chiciuri învjrtoșate-n piatra Inundă ochiul in somnie. O nălucire de eteb Cu dansul pe cristalul undei, Melodios ca arcul tău, Diana. 36 * MARCEL TURCU Intemperii in cuplu Se rup lefii dinlr-o Casandră — Un boboc citește-o rază ; Cite-o fereaslră-n zbor s-ascule Ploaia fina o prelegere acră... Se rupe-o fiolă de frate — Trenu-așteaptă calatorii Și-apoi se face greier : Pleacă inima la treier... Femeia șefului de gară A plecat cu-n lan de secară pi se-ntoarce iară el; Zice ceasul: „Ies bijoux" — între degete e miercuri. ADRIAN BELDEANU * ---------------------------------------- Șt sălcii E pulsul veșted marea cind iși preschimbă ape in stele de amoniu iar seara-n cavalcade, sticlind pe țărm exilul de ierburi și naiade — reînviind nămoluri cu pești giganfi pe-aproape. Ichtiozauri urca nou întrupați — să scape din magme singeroase cu pasări — palisade in [ipat și duhoare. Un cancer veșnic roade nisipul, scufundindu-i pe oameni în reci trape. O, pretutindeni șerpii ce înfășoară-n aer bizare discuri, pulberi de oase intr-un caier, și sălcii; verzi schelete și stufuri năclăite. Unde-i, prin fuga lumii, Bărbatul ?! Cum încheagă unelte, lăncii, fructe alese și mustite, crude-ncleștări sub plasma cu decimare vagă. COMAN ȘOVA sfe ............ ' ' ' .11 — Ruga lui Hefaistos Zeule, dă-mi ochi de soare Să torc fir de bronz pentru greblat, D6-mi din lăstărișul forței tafe Rivnă-n meșteșugul ce mi-ai dat. ■37 Fă din fier să-mi crească bogății, Țărina să se iacă portocale “ sd coacem coada sînteJor mării La zeițe tinere în poate. Zeule, dă-mi rodii si pășuni si vin — 5 irige iu/ copiilor ce-asteaptă Să se iște-n aer de pe soldul plin Ca să-mi ducă sîngele în faptă. MI HAI DUTESCU ițe ---------------------------- Camătă îmi duc în bazar mîinile cu care am scris aceste poeme degetele învinețite si încă purtind urma toporului lunii îmi duc in bazar mîinile învelite în frunze prelungi dintr-o țară necunoscută ; ce era să mai duc în bazar decît mîinile inutile tocite de mîngîieri ca buza fjntînii mîinile prea subțiri care nu au învăța! nici măcar să se roage si au rîvnlt mereu dulcea îmbrățișare; imî duc in bazar mîinile ca pe ultima bijuterie de familie amanetată bătrînului cămătar care mă așteaptă la miezul nopții întoreînd ceasurile 38 ION VELlCAN CEASUL STRĂZII Cerul e înalt, e chiar foarte înalt, pare a spune copilul din mijlocul străzii, privind undeva, în sus, Privirile ii cad apoi brusc pe o anumită fe- reastră dintr-un bloc. Fereastra e închisă și în geam se reflectă culoarea verde a salclmului din fată. Dacă fereastra ar fi Ia înălțimea lui, și-ar putea vedea chipul în ea sau obiectele de dincolo: masa, dulapul, scau- nele, tablourile de pe pereți, priza, lustra. Strada e asfaltată și scurtă. Sint blocuri noi și pe o parte și pe cealaltă. în unele balcoane femeile au intins sfori, pe care au pus rufe la uscat... Ceilalți copii se joacă, se plimbă cu bicicletele. Fetele mereu pun la cale cîte ceva sau iși în- credințează taine, dar pe ol nu-1 interesează ... Asfaltul cenușiu are pori prin care răsuflă pămintul, Din loc în loc, pietricele, cuie, capace de sticle — impregnate in asfalt. Pietonii trec printre copii cu capul în nori, sau privind cu indulgentă. Ei sînt increzuți sau proști, nu se știe. Se știe însă că sint inalti. Copilul se uită la ei ca la niște mori de vint. El n-a văzut încă mori de vînt, dar a auzit că sint foarte înalte și au un fel de elice ca sfirleaza ... Introduce o mină in bu- zunarul pantalonilor și cu cealaltă face un semn inexplicabil prin aer. Nimeni nu-l bagă în seamă și el repetă mișcarea aceea de semicerc, cu degetele răsfirate. Bordura trotuarului e făcută din bucăți mari de de piatră cubică. Copilul știe că piatra aceea e adusă din munți și a dat mult de furcă oamenilor pină să devină bordură. Cum stă cu picioarele depăr- tate, se vede mai înalt decît ceilalți copii. Din cînd in cind, face întoar- ceri de 130 de grade, prinzind diferite zgomote. Cunoaște pașii tuturor oamenilor de pe strada sa. Ofițerul din capătul străzi are pantofi cu bla* chiuri grele ; blachiul de la pantoful sting s-a subțiat, nu mai face zgomot așa mare. Femeia cea roșie la față de la numărul 3, re stă la demisol, are pașii ca o mătură ; cosește asfaltul pe deasupra cu un fișiit enervant. Stu- dentul de la numărul fi umblă prin aer. Nu-l auzi, așa de ușor calcă ... Doctorul de la numărul I are pașii măsurati : toc-toc... toc-toc.,. Sea- mănă cu o bătaie în ușă, Doar pașii lui nu și-i cunoaște. Cu siguranță, însă, că pașii săi sînt deosebiti de ai tuturor. între crengile salcimului vede o pasăre care mișcă cu iuțeală gîtul și se preface mereu că-și ia zborul. Copilul ridică un ciob de cărămidă și o privește. Nu are de gînd s-o lovească, dar simte că păsările așa tre- buie privite, cu ceva în mina. Ea iși ia zborul bătind iute din aripi și dis- părind peste case. Copilul aruncă ciobul de cărămidă, urmârindu-i cu răb- dare căderea. Pe asfalt rămlne un punct roșu. Copilul se lasă pe vine. Punctul e de fapt urma la sală de cărămidă. Ridică ciobul și-l mai aruncă o dată. Pe asfalt rămîn trei semne lunguiețe. Copilul Ie cercetează cu minuțiozitate, la cărămida în nună și o privește de aproape. Vede munți și văi, peșteri, acoperișuri de case, cuptoare, capete roșii ... îl dor ochii. 39 îndepărtează ciobul. Se apleacă și trasează pe asfalt o linie, apoi altele, rotunde, frinte, punctate... Rotește cărămida in jurul său pe asfalt. S-a închis intr-un cerc roșu, lese din el $1-1 privește din diferite unghiuri. Treaba ii dă satisfacție. înclină capul și privește altfel, apoi se apleacă întors cu spatele si-l vede desenat pe cerul de asfalt. în mijloc pune un punct mare. A, ăsta ar putea fi un ceas... O întreabă pe o femeie cit e ora. „Douăsprezece", răspunde ca. Revine la cercul său și înscrie intr-o margine cifra 12, apoi numerotează in continuare : I, 2, 3, 4 ... Trasează cele două limbi suprapuse una peste cealaltă, deci una singură. Aleargă spre un capăt al străzii. De acolo nu se vede ceasul. Fuge înapoi cu pași mărunți și iuti. Șterge cu degetul marginea unei „limbi" și o mută puțin mai la dreapta. Un ceas bun merge, nu stă. „Nenea, cit e ceasul f" „12 și 5". Șterge cu degetele minutarul — praful roșu intră in piele, pielea îl doare — și trage linia mai la dreapta. Ceasul său merge. E fericit. Pune miinile in șolduri și privește de-a lungul străzii, pe care se joacă ceilalți copii. Ceasul său ii cronometrează. Se apleacă din nou, întinde brațul, apasă cărămida si desenează un alt minut, dar minutele trec iute și bra- țul se Întinde și se îndoaie lot mai des. „Nene, cit e ceasul ?" „Tanti, cil e ceasul ?" „12 și 15", „12 și 20". Uneori ceasurile oamenilor nu se potrivesc. Al unora grăbește, al altora rămine in urmă. Al hii insa merge normal. ȘTIU CE-I DINCOLO DE ZID ... il scoate din joc pe cel mic, cu părul castaniu, „un drac de copil’ și el se întoarce cu spatele, îmbufnat, frămintindu-și degetele. Ceilalți copii nu baga de seamă absența sa; continuă să sară pe cite un picior și să ciute despre copaci și fluturi cu jumătăți de glas, suplinindu-se unii pe alții și reluind strident, ca intr-un cor de afoni silitori. Educatoa- rea zimbește profesional, descriind in aer linii frinte, cu degetul arătător. 40 In stingă — clădirea policlinicii, țeapănă și înaltă, cu geamurile pe jumătate vopsite in alb, cu burlanele drepte ca luminarea, coborind in spatele tutelor de trandafir. în fata policlinicii, deci în dreapta lor — gardul de fier prin care se văd gonind troleibuzele, taxiurile, camioanele, iar dincolo de toate acestea, trotuarul, oamenii mari, panul. în spatele copiilor, la câțiva pași — un zid uriaș cu tencuiala căzută. La capătul zidului, in fund — casa lor, mare si alba ca spuma laptelui. Educatoarea, plictisita, se mula din loc in loc, supraveghind jocul. ... cel mic, cu părul castaniu, „un drac de copil'1, se depărtează și scormonește pămîntul cu un băț, o privește din cind in cind, iar ea se încruntă (Iși amintește de el) și i! cheamă in joc, iar e! vine cu pași frințl, încăpățînat. „Ce copil, doame 1 O să-mi dea mult de lucru. Încăpățînat și încrezut. Cind o fi mare.. — Scoate-ti minutele din buzunare și intră in ioc, îi strigă ea deo- dată, văzind că el incă zăbovește la marginea cercului, care se rotește mașinal, de la stingă la dreapta. ... Auzi : „$tiu ce-i dincolo de zid !“ De unde să știe ?... Ce-1 inte- resează ! ... Poate să fie orice, nu mă interesează nici ne nune., Privește în gol și-l vede alerqind dinspre zid spre ea, vorbind iute : „Știu ce-i dincolo de zid 1" O ciudă, o ușoară încordare, o neliniște, oun stăpinire pe ea, Cind vreunul din copii o supără roșește și strigă bărbă- tește, ridlcind cutele frunții, iar cel vinovat se simte pătruns de amenința- re și pleacă blînd capul. Cind, in schimb, le spune povești, zimbește și copiii cred totul, făcînd ochii mart. „Știu ce-1 dincolo de zid 1" E singură pe lume, ii are doar pe ei și ei o ascultă din ce in ce mai puțin. Miine, poimiine altul va putea spune același lucru, apoi altul și altul și ea va rămîne in urmă, tot mai mică neputincioasă. Tși privește miinile indiferentă, apoi alearaă cu privirile peste copacii din parc și se reîntoarce obosită intre micii ci prieteni, în ca s-a cuibărit toată pacea lumii. Neastimpărul celui mic ni părul castaniu, pașii sfii cu- rajoși, vorbele sale ca niște pumnale, ii răvășesc qindurile. Copilul, pe care-1 iubește și-l urăște în același timp, o un monstru cu aripi, care sare prin fața ei din nou vesel, ui tind cil de atotștiutor fusese doar cu < iteva clipe mai înainte. Ceilalți copii se opresc din joc, stind cu spatele spre zid, iar in fața lor, educatoarea, așezindu-se pe un scaun pliant începe să le povestească despre AIbă-ca-Zăpada și cei șapte pitici... 4/ V1ANA ȘERBAN * Bucurie Te-am (urat din cuibul tău candid de frunze, Floare de Fressia, Și te port in palme cu rinul tău galben Și mi-e trică să nu te fring; Să nu te doară trăirea acestei bucurii Ce mi-ai dăruit. Parfumul. îmbiat de treacăt l-am conjurat cu mirosul Fecund al crengilor de brad, cind la subsioara Se răsucește rășina ca un melc ceresc Tinguit, in rugăciunea parfumată. Nu mă întreba, floare a iubirii iernatice. De ce te ador printre fulgii de nea ! Frigul este mai cald in anotimpul tău Și nesafiu] mai aprig. Erumpl vertiginos fee hazardl) Cit mai sus, cit mai înalt înspre mine, Devenind cer legănat: Cu v in tu ri si versuri Și muze. Acolo lingă fluvii de stele Arhipelagul poemelor scrise de petale Te așteaptă de ieri, geometric arzind. Soarele a crescut îndrăzneț cit o inimă Și-a surprins durerea ca un văl de opal Peste căi de sidef, cind muream Fiind că nu-li mai suprindeam bemolii și diezii Colorati. Și lucid mai cuprins Către piept — $i eu Cu un gest de tandrele mi-am lipit obrazul felin De corola-fi gingașă. De atunci te port in mine Șl-ti simt respirația în urechi. e caldă și arde Ca un rug. Ca o rugăciune. Dar nu mă pot ruga Gerului ce te-a răpus, lacomi de culori și de duioșie Cind visele tale, valuri parfumate Păreau zboruri înalte, dar nu erau decît Plutiri în potirul palmelor mele. 42 ION CÂDÂREANU *--------------------------------------------- Dacă pierzi Dacă pierzi drumul, înfășoară-te in liniștea mea, spune iemeia Am să-ti arăt grădini minunate se gudură ochii ei Am să le port in odăi persane se bucură brațele ei Exact lucrurile care îmi prisosec cugetă omul degrabă dispărind intr-o firidei... Dacă pierzi adevărul, zgîrie-te adine cu ghiara mea, îmi spune pasărea ... Am să-fi Ung numaidecit rana se gudură dinele Am să te port in deșert și-ai să uifi că ești în spatele meu, se bucură cămila... Exact cuvintele de care am nevoie, cugetă omul... degrabă dispârind intr-o firidă. -----------------------------------— Necunoscfndu-te Necunoscîndu-te... te iubesc cum necunoscindu-mi inima, nepipaind-o, o iubesc nespus... Firesc ar fi să ne iubim mai mult și trupul și cuvintele neauzite, precum copilul ce-1 purtăm in noi fiindu-ne prieten (... dar destul spus : fiindu-ne ...) Necunoscîndu-te... te vreau auzită, te vreau umilită, singerind sau în păcat îngropată numai așa te pot tălmăci, căci marea mea durere este tălmăcirea limită dacă vreți, cunoașterea limită... ca de la floare la floare ca de la om la om, ca de la limită la limită ... 43 DAN MUTAȘCU * Numai la iezer Cu aripi uleioase noaptea si mirosind a gîrlă și a rochie începe Încet să curgă in crăpăturile rigolei de humă — răstignită. Sideful de acum va lumina necunoscut, pindind lucerna de sub poduri și umbre bele de azur se coc în catifea. Petrece-n păsări purificator un zbor simții și dintr-o dală. Peceți și călimări vor pieri ; doar focul timpului va despuia miresme... Citit sint de castani și de cenușa cuvîntului cindva rostit. Exista lucruri în lumină pe care le ascult numai la iezer 1 * Zilnic Cu unghii de verbină, cu artere de var, cu vise, curg pe orbita mamă, curg pe orbita de humă, curg dinlr-o ploaie alungată și ora fierbe la adăpostul prieteniilor ; umbrele nu sini irunze, ci erori... curg, dospesc printre frontoane (mindre anomalii gri) căutindu-mi numele mistuit de haitele de adjective și fu cu toate că miroseai a tristele și a jurămînt și a sare, nu mi-ai spus cum curg cu răul și binele în firele de par, cu acest pămînl al fiecăruia, cu artere de var, cu vise, curg... DA M IAN URECHE accente * LITERATURA- DULCEA NOASTRĂ INSOMNIE Admirația pentru actul de crea/ic, respectul pentru mirajul secund ai cuvintelor care surprind destine și trăiri, omul care se consumă pen- tru o idee, care sacriiicâ totul de dragul unei năluci care cine știe cind va da roade, iată citeva reflecții despre arta scrisului. Năluci care ro- desc, pentru că sint talente ce izbucnesc dintr-odată, afirmindu-sc dintr-odată, sint talente calme și nezgomotoase, sini bijuterii la care lucrezi toată viața și care strălucesc abia după ce le-ai stins. Neliniștile de care artistul e hărțuit și măcinat, zbaterile și melancoliile actului de crea[ie, nu se pot explica, cum nu poți explica apa care devine ceafă uitucă, și nici norii curajului căzind în ropot roditor. Nu poli explica cum scrii de unde-fi vin atingerile cu neantul și de ce ești slab și puternic in iața hirtiei albe. Expiicind nu facem decît să ascundem și mai mult nuanțele care ne fascinează, razele intime cu care ne în- văiuim. Dacă am putea ști — și tocmai aici stă iarmecul tainei — om scrie literatură aricind și oricum. Nimeni nu deține secretul, nimeni n-are brevetul acestei descoperiri acoperite. Literatura nu e o muncă concretă, ci o continuă stare de spirit. Nu poli face într-o oră atitea piese, ca la strung. Nu poți face atitea injecții, ca să ai starea de spirit necesară! Nu poți apăsa pe-un bulon, ca să-ți vină eroul cutare, sau metafora cutare, ca un duios subaltern. De ilecare dată ți se pare că inventezi ceva, apoi amar constațl că au mai făcut-o altii, înaintea ta. Și poate că au făcut-o mai bine pentru epoca lor, decît o faci tu azi. Și iar începe truda aceea, care seamănă mai mult cu furtuna decît cu efortul omenesc, și încep căutările oarbe și căutările cu gene, somnul tău nu mai e somn, concediul tău nu mai e concediu, mîncarea ta nu mai e mîncare. îți rămine uitată țigara aprinsă pină te arde la degete, și iar începe drumul alunecos printre oameni și plante, printre ghețarii cuvintelor, și te sfișii și te iaci cascadă, și abur, și iar rîzi și plîngi în nume/e tuturor. în urma unei nemaipomenite revelații te copleșește o nemaipomenita oboseală. Insomniile nu se plătesc, se plătește doar ce ajunge ia editură, dacă ajunge, și cind ajunge. Se plătește doar mun- ca ta în colectiv, singurătatea nu ți-o plătește nimeni. Și iară o mare singurătate nu te pofi cunoaște, nu-ți poți verifica vibrațiile, nu poți sta de vorbă cu tine însuți și cu lumea ta. Aceasta nu e o invitație ia în- singurare și angoasă, ci o confruntare cu eul încărcat de semnificațiile 45 din jur. De aceea, de multe ori apasă niște epitete incîlcite asupra scrii- torului, a artistului. Cutare c bizar, e împrăștia I, se izolează, explodează strident de bucurie, plinge in hohote, iubește cu literă mare și în văzul lumii, unde e morala, unde este echilibrul, tovarăși ? se-ntreabă mai ales cei care n-au cunoscut niciodată chinurile creației, cei ce nu pri- vesc măcar cu înțelegere pe cel muncit de culoarea adevărului turnată în nestinsele vilvătăi ale artei. Uneori, el, artistul, trece peste tipare, deconsideră căpătuiala, sfidează eticheta, dar nu nuitați că el ne aduce în loc acea ordine armonioasă a sufletului omenesc ridicat pe superbe trepte estetice. Nu trebuie să-i punem sub microscop inerentele păcate omenești, ci să-i privim în lumina adevărată razele cu care contribuie la marele tezaur spiritual ai țârii. De multe ori cu sănătatea șubrezită de timpuriu, fără prea mari satisfacții materiale, creatorul uită de toate acestea și se dăruie scrisului pină la ultima flacără din piept. Acesta e imperiul lui, chemarea și suferința, uriașa satisfacție și permanenta fata morgana. Sini probabil bucurii pămînești, pe care el nu ie va cu- noaște, el stă cu fruntea și inima lingă comorile cărții, și, magistral, n-o face numai pentru el. FI sacrifică totul pentru a prinde viață, cindva, marea sa carte, obsesia In care crede și binele pe care-l slujește. Deci lingă el, lingă omul de litere, monument de gind și suflet, tot sprijinul, toată prețuirea noastră. 46 alrel TURCUȘ * Leagănul inelului Țînlnd un miel in spafe, fiecare să-ngenunchlem, iubito, pe-o obadă a soarelui de piatră indurare, lainic, să nu cerșim, cind o sn cadă sfîntul culit, zvîrlit departe prin leagănul inelului, dînd osîndire unuia să poarte în lume hoitul mielului. * De-a vindecarea De cer învinși și de patru pereii, iecuitorule, cu rana cea mai gravă, de-a vindecarea, vino, să ne jucăm. Săgeți din arcul vieții s-aruncăm In slavă și să ne bucurăm cu fiori și cu zăpadă, cind vîriul otrăvit de noi e nicăire, uitînd că-n locui unde o să cadă, din trupul său vor crește cimitire. 47 Prin ochiul unui fulg Te-ai pustiit in cimptil cu zăpezi, Nemernicind cu dor, le vreau iar în cetate, pe tine, limbă grea de clopot, ce nu crezi că sunetul e doar singurătate, in care cineva cu pumnul strivit bate, cind eu m-ascund cu mieii in livezi, să-mi ireamăt unghiile-nlăcrimate, Încă-alăptat de verzile amiezi. Aici zările tale S-au răstignit pe-altare, P-ntins lanul de temple, incit privirea-n veci nu-1 poate secera, să cadă-nseninare din turlcic-nnnptate în somn de lilieci, pînă cînd tu, iubito, pe maluri călătoare prin ochiul unui fulg, spre mine o să treci. ■PI ANDREI UJICA ACEA PLIMBARE DE NOAPTE Acea plimbare dc noapte in care ți tu ți eu am umblat prin oraș sărutîndu-ne, a fost de mult in iarnă, înainte de sărbători, cind pe riu era ceață ți ningea pe străzile care erau frumoase ți albe din cauza asta ți in parcul din spatele catedralei copacii Înalt! erau desfrunziți de tot. Pe alei era zăpadă, Gările sint triste. Soseau multe trenuri din care coborau doamne frumoase. Tu erai o fată cu părul negru și mă mingăiai pe fuța ți pe Ritul ud. lai Crăciun cînUun scara la pian „Schittilc Nacht, heileige Nacht“ ți eram singur. Treceau trăsuri cu coviltir negru ți cu un singur cal. In parcul civic venise un circ eu lumini colorate ți carusel Te-am sărutat pe păr in seara acrea CU muzică monotonă cintată la o pianină neagră ți veche. In parc, caruselul sc invirtea repede; plin dc oameni cu haine colorate. Mama îți plingea de Crăciun acasă, dragostele vechi. La circ se dădea ultima reprezentație. In scara aceea la ditematografe au rulat filme de dragoste. îmi spuneai cuvinte. Ui logodnă (asta a fost de mult) eram triști ți eu ți gre- eoaicu mea cu pârul creț și ochi negri. După aceea ăr fi trebuit să facem dragoste. Avea o rochie de mătase cu mari trandafiri roșii. Gitul ci nu mirosea a parfum fran- țuzesc ca al iubitei mele din iama trecută. Acea plimbare de noapte cu fala tu păr negru, intr-o iarnă înainte de sărbători. In casa cu multe etaje era ața de liniște. Noaptea tirziu am ajuns acolo ți am urcat pină la mansardă. Zăpada sc topise ți hainele și părul ți miinilc și fața ne erau ude. Ne sărutam mereu. Te-am întilnit in după masa acrea pe 0 strada eu zăpadă rară. îmi îngropam fața in părul tău și închideam ochii, Lumea plecase din parc. Mai rămăseseră doar un domn ți o doamnă care se invirteau în caruselul cu roată marc. Acasă, mama iți plingea dragostele veciii și asculta la radio cintece do Crăciun. Cind am coborit pe străzile pustii cu frig și zăpadă, era ceață. In parcul civic se stinseseră luminile. La circ reprezentația se sfirșise dc mult. Caruselul cu becuri albastre ți roșii ți verzi ți galbeni' sc invirtea ți domnul și doamna singuri, așezați in două scaune alăturate iți lăsaseră capul într-o parte cu Umplu sprijinită de lanț și muriseră. Domnul avea melon și doamna rochie lungă. Scaunele celelalte toate erau goale. Luminile felinarelor se vedeau neclar in ceața albă. Caruselul era pictat cara- ghios cu păsări și clowni. Domnul avea melon ți doamna rochie lungă. Ne-am mai plimbat prin parcul cu pidă și lumini pierdute, asculțind flașneta caruselului. Bunica a murit într-o iarnă seara. La inmormintare mama și cu mine am mers după dric. Ningea. Mama avea un voal negru și-și ștergea ochii cu o batistă mică albă, la biserică au tras clopotele intr-o dimineață cu cer jos ți copaci cu ra- muri negre. In casa aceea cu multe etaje era ața de liniște. Am ajuns din nou acolo ți am urcat la mansardă. Tu erai o fată cu părul negru ți mă mîngiiai pe (ață ți pe gitul ud. Gările sint triste. Soseau trenuri din care coborau doamne frumoase. 4 — Orizont Atunci în bilei erau lumini galbene ți jocuri de artificii. Am stat pe barieră, De două ori ne-a trecut prin față un tren cu ferestre luminate. în casă era liniște. De mult n-am mai auzit nici o trăsură pe stradă. Dimineața de vreme s-a trintit prima ușă ți cineva a coborât. Noi eram îmbrățișați. Mai tîrziu s-au auzit două uși. una după alta. Pe stradă se făcea ziuă. Ușile se trânteau nwu ți eu te sărutam. Pe geamuri era ceață. Se auzeau mulți pași pe trepte. Afară era ziuă și ningea. Mii ne c sărbătoare. Mama sc plimbă singură prin încăperile mari. Circul și-a strins cortul. Vagoa- nele colorate au trecut unele după altele prin centru cu perdelele trasa la ferestre. Parcul civic a rămas pustiu. Circul a ieșit din oraș ți s-a pierdut in zăpadă. La un colț m-ai sărutat ți ai plecat cu o trăsură cu coviltir negru și cu un singur cal. Acea plimbare de noapte in care și tu și eu am umblat prin oraș săruțindu-nc. a fost de mult in iarnă, înainte de sărbători, cind pe riu era ceață și ningea pe stră- zile care erau frumoase ți albe din cauza asta, și în panul din spatele Catedralei copacii inalți erau desfrunziți de tot. Pe alei era zăpadă. CALAE NICU DANCIU PETN1CEANU Aprilie. Ploile calde au încetat. Pâmintul era ravăn și cu miros de floare și de iarbă. Miros de carne friptă de miel- Vremea prânzului... Se auzea doar vocea pițigăiată și stridentă ieșită din pîlnia gramafonului. Părea o singură voce ți o singură placă Ce nu se mai isprăvea. Și totuși gramafonul a înce- tat! sau poate nu?,.. Un vuiet prelung se apropia, Creștea din ce in ce mai tare. Vuvăitul acela deveni inspăimintător! Un vu-vu-vu-vu-vu-vu! de la cer la pămint. Ferestrele tremurau. Găinile prinseră a coteodăciî in amiaza mare, iar clinii se sprin- jiră care încotro ți schelălăiau culcați cu botul pe labe. Un strigăt înfricoșător ră- sună : „Avioane !“ ți ulița se umplu cu oameni. Muieri înlăcrimate cu plozi în brațe, copii ce se zbenguiau ca la sfirșit de an școlar, bătrine girbovite purtate in negru alăturea de bătrâni solemni cu bărbi pînă-n briu. Priveau, avioanele ce numai în- căpeau pe cer ! Ca la un semn, din cozile unor avioane, se desprinseră niște brîuri albe ce de-ndată se fărâmițară in bucăți-bucățele, se înmulțiră, și acele petice albe se vin- zoleau plutind pină ce poposeau pe-o creangă de copac, pe casele oamenilor ori pe pămintul ravăn cu miros de floare ți de iarbă fragedă. Din de aflară cei de jos că păsările eu clonț de fier urcă in drumul lor, avînd de isprăvit ce începuseră, fără a pricinui cuiva vreun rău și cercau ca fiecare gospodar să-și vadă in tihnă de lu- crările pămîntului. Avioanele albe călătoreau, ca niște păsări migratoare. în șiruri-șiruri nesfirșile parcă rânduite cu mina. Și nu mai isprăveau cu vuietul lor și veneau rânduri după 50 rinduri <5 oboseai urmărindu-h* cu privirea pinii ntre scrierile vechi li se refuză caracterul artisite, fiindcă prin conținutul lor apar- țin altor domenii. Rămin însă destule scrieri care justifică o specializare in istoria literaturii vechi, fie prin caracterul lor artistic, fie prin importanța lor pentru dez- voltarea limbii literare. Totuși, specialiștii nu sint de acord cu o restringero a do- meniului lor dc cercetare care le-ar justifica titulatura de istorici ai literaturii vechi. Pentru ei o astfel de rcslringene echivalează cu o orientare estetizantă și i se opun Însuflețiți de credința că apără o poetic (probabil poziție n. n.) principală înaintată. Refuzind distincția, posibilă totuși dintru* literatură și cultură, specialiștii in istoria lite- raturii române vechi se ocupă de tot ce s-a scris pe teritoriul patriei noastre în românește sau in oricare altă limbă, indiferent de publicul căruia i se adresa scrierea respectivă, indiferent de conținutul ci. indiferent dc aria ci de circulație ți de faptul că a avut sau nu oarecare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii române”, N) Virgil Cindea este de părere că literatura epocii feudale trebuie să aibă un sens restrins dc a include numai valorile artistice, urmind ca celelalte scrieri uma- nistice cu caracter istoric, juridic, teologic, filozofic să fie studiate de specialiști, in felul acesta — afirmă dînsul — se vor putea elabora studii temeinice, dc adîn- cime; -Scrisul românesc medieval cuprinde opere literare propriu-zisc, ooere iuri- dtcc, istorice. teologice, filozofico, didactice, Jn prezent ele continuă a fi studiate ■ Ia un loc în tratatele dc istoric literară ceea ce duce la o valorificare parțială, uni- laterală. Studii ivmarcabile de istorie a istoriografiei și dc istorie a dreptului vechi românesc au arătat cu cît mai profitabile sint analizele întreprinse cu mijloace particulare fiecărui domeniu al științelor umane, Istoriografia literară va trebui in viitor să se limiteze la studiul valorilor literaro, lăsind altor discipline (istoria idei- lor .istoria dreptului, istoria istoriografiei ctc.) cercetarea ți valorificarea opere- lor cc le aparțin din scrisul nostru medieval**. IS> In conceptul dc literatură veche, actualmente, nu pot fi incluse numai ope- rele de o certă valoare artistică, ci trebuie să ținem scama de toți factorii cultu- rali. dat fiind faptul că. pină in prezent, nu avem studii de specialitate care să urmărească istoria ideilor, a dreptului, a istoriografiei ctc. Nestudiindu-se opendc umanistice din evul mediu pe specialități, este firesc ca tratatele de istoria literaturii române, avindu-so in vedere scopul dc a transmite elevilor, studenților, oamenilor do cultură un ansamblu dc cunoștințe din perioada feudală, să cuprindă majori- tatea operelor, indiferent de conținutul si realizarea lor artistică și chiar institu- Istoria UtcrjliiriJ române. L I9M, Frtiinni Arjidemlel R.S.R., p 7 H) Veil fir. \ 4, Mihai IxhA^^cu. Istoria litofaliirii Buriirrșli. Editura $t|lnțlfic3, p. ni I. n lăudat. Literatura românii veche (în) Atonei’. I!WL nr L p !♦. »•! VAlUlr F1or«rii. np _ p ^17 M) Virgil Cindea. Litoralur^ român* v«hr. On) Ateneu. 1'wA 5 p I?. 56 țiile culturale ale epocii (școli, biblioteci, tipografii ctc.) Dacă aplicăm in exclu- sivitate ■criteriul valorilor estetice, sfera noțiunii de literatură veche s-ar reduce la citeva opere : versurile prozaice ale lui Udrițtc Năsturel, și Varlaam. oda lui Mîhail Haliri, de o certă valoare Psaltirea in versuri (1673), Letopisețul lai l. Xecuhe, zlnonimni brlncot'cne.se, Istoria ieroglilică. Or, trebuie să avem in vedere că pentru cărturarii epocii vechi orice scriere presupunea un efort mai mult sau mai puțin Conștient de a realiza o operă care să instruiască, să educe, să placă, imagini de o rară savoare intîlnim nu numai în 0|X.-relc sus-amintite, ci și in scrierile apprih* sau in literatura parabiblicâ — cuin o numește Al. Piru —, în diferitele cazanii, în Predicile lui Antim Ivireanu, in Biblia de la București (1686). in literatura juridică sau in cărțile populare. Cronicile, cu toate că au un caracter istoric, conțin admi- rabile păci ni in caro ne sint evocate cu atita căldură si evlavie faptele de arme ale strămoșilor noștri, incit nu există cititor îndrăgostit do patria sa căruia să nu-i tresalte inima de bucurie sau să nu simtă acel fior dc îmbărbătare. Aceasta este, de fapt, emoția estetică. Termenul dc literatură veche sc cristalizează la noi la sfîrșilul secolului al XTX-lcn și începutul secolului al XX-lea din momentul în care istoricii literari, filo- logii reflectă asupra unei periodizări a literaturii române. Dan Simonescu este de părere să folosim, pentru clarificarea conceptului, noțiunea dc literalură română medievale sau literatura română în perioada epocii feudale.'6) fapt caro ne permite datorită unei sfere mai largi, să analizăm sub toate aspectele fenomenul literar și cel cultural. Conceptul de literatură veche văzut pc plan european, cu motivările pe care le Mure XhmIo Florescu (vezi p. 3). nu poate fl aplicat la litermura veche româ- nească. deoarece, pe plan european, literatura noastră, in timp, este linără, iar dato- rită unor condiții istorico-sociale ea arc un caracter unitar; de aceea fenomenul literar-artistic nu poate fi separat dc cel cultural. Operele scrise in epoca feudală au note caracteristice («munc izvorite dintr-o viziune specifică poporului nostru din acele vremuri dc restriște, dc împlinire socială și națională. Sursele esențiale ale caracterului unitar al literaturii române din epoca feudală pot fi găsite in : 1. poziția dc clasă a cărturarilor: 2. concepția teologiei despre lume și viață : 3. susți- nerea originii romane a poporului nostru, latinitatea limbii și conștiința unității naționale: 4. umanismul operelor. Aceste caracteristici le intîlnim aproape in toate scrierile românești din epoca feudală, indiferent de natura lor (cronici, pravile, versuri, predoslovii, epiloguri ctc.), ba mai mult, ele pot fi sesizate și la literatura premodernă — te^-nul jus‘i ficat, îî aparține lui Al, Piru — sau in scrierile repre- zentanților de la 1848. Așa cum Jaisțin și istoricii literari menționați, fenomenul literar-artistie tre- buie corelat cu factorul cultural pentru a puica avea o privire de ansamblu asupra întregii mișcări do idei din epoca feudală. Spre deosebire de literatura antichității grecești și latine sau tr । a evului mediu. european, in literatura și cultura românească veche nu intilnim teoreticieni și critici literari, ca Pluton, Aristotcl. Horațiu, Ouiniilian. Boillctii etc„ care să comenteze asupra valorilor literare, delerminindu-i astfel pc scriitori să focă un efort conștient in vederea creării emoției artistice. Doar la Miron Costin și Dosoftei sint riteva comentarii care pun in lumină unele elemente de teorie literară, acestea fiind dezvoltate șl completate prin adnotările Țicianiadci lui losn Hudm-Dclranu. tn ca- drul literaturii române vechi este necesar insă să fie studiau* izvoarele, pe baza textelor paralele — așa cum a început P. P. Panaitcscu ”) șl Pompiliu Constan- tincscu u) —, pentru a încadra literatura și cultura românească in contextul lite- raturii europene și sud-csl europene. Istoricul literar trebuie să scoată in relief în- tregul complex de fenomene, punînd greutate pc valoarea estetică a unor opere, indiferent de conținutul lor. caro prezintă interes pentru dezvoltarea literaturii române, Ml Dan ^moorKru. I ilerAlnri* Influenta poloni tn oper^ IWI. •*> Scrieri Buc, româna veche, (tn) Atrncn, I!*«a. i*r I. p )2. ți personalitatea cronicarilor Grljfore tkivlir ți AM ren CObliik, (rjipitohil referitor ls* Gr, Urerteh 57 atelier poetic * VADIS sint mai inait ca un semn de-ntrebare. Cu un răspuns .sint — in schimb — mult mai scund decît ieri: t: «inguru-mi fel de-a renaște mai marc Rin flacăra singeiui, intre două păreri... Iar dacă Pasărea-mi Fcnix rămine inertei Cndeva-n inăifimi demne numai de ea, Voi fi zborul in sine, ca pe-o linie certă Am s-o rechem, in cristaie de nea, Atunci roi fi iar mai incit cu-o-ntrebare Și c-un răspuns muit mai scund decît ieri.., O, suj/et ai meu ; cum tc-asemeni cu-o mare /n care tu, Soare, răsări ca să pieri! OCTAVIAX DOCLIN GALILtl S* se mijea, cum se mijeă-n noi! din călcii fi ptnă-n dumnezei fusul păsării cu ciocul din nimic, Galtleo Gaiilei, Cind e timpul pierderii de tot Ochii-mi scot ca să privesc in ei Și să văd că golul este plin Cum a zis Gaiilei. Clopotele lunii bat fi bat Și se crapă indoiala-n trei. Rugul ars e singura mea vină Spală-mă-n iertare, Gaiilei. AL. BANGIU 5S funda in existență nr trebui știut dacă, cu tot elogiu» angajării, nu e in fond teama de avea abandonare profundă, așa de bine analizată de jaspers, care este o con- diție esențială a revelării ființei", Poate că experiența personajului din Portret este tocmai cea a cufundării in existență in vederea revelării ființei, și dacă experiența S-< incheie infrintă, ca «te totuși mai tulburătoare decît rea u lui Itoquentin care nu știe că reușita lui de a evita existența c o infringere. hui Roquontin i se părea că abstragerea din existență este o condiție a creației. O semnificație a Portretului unui necunoscut mi sc pare acrea tă. dimpotrivă, con- diția creației este cufundarea permanentă in existență, că existența nu poate fi depășită devii printr-o mereu reluată epuizare a ci. Cit timp povestitorul este ca- oabil de această experiență ei creează. Cind posibilitatea încetează, povestea trebuie i se încheie pentru a nu deveni clișeu convențional. Insă ce creează personajul iloarci — povestitorul ? Creează tot ce spune, creează istoria pe care o povestește iu, mai exact, creează povestirea acestei istorii, ''fern casnic. ” '»>-*- • -> ■urc. • NOAPTEA DEMONULUI tn nopțile cind mă jucam de-a insomnia aduna rn liliecii pe doua rindurt, intre ei presâram luminări, fi mă distram aprtnzindu-le. Uriașe umbre se împleteau se intrepătrundeau albastru cu rojui ^i-n stropi palizi de lumină femei in nuanțe se reîncarnau in trupuri de statui. Cind am început să md gindesc la floarea singuratică ardeau liliecii pentru întunericul cerului, in noaptea pdmmtului... Cerneau lacrimi de ceafă in orbitele fosforescente ale demonului. VALERIU ȚUGUI UNDE SA-MI LAS ? A'dinci Împerecheate Îmi jac semne de pe pridvoare ji-un Jil/iit de rouă mă cheamă spre iubirea ierbii, unde să-mi las păgina slăbiciune a osului culcat intr-un sărut de zeu fi singele îngenunchind pe muguri goi și unde fruntea clătinată dc miresme cu ochii prelunpindu-ft apele la nesfirșit ? ... SE0 GALETARU 59 I atelier poetic * In fa IVnusee lumea lui Robbe-tîrilh't ți lumea lui Nathaiie Sarruulv coexistă, nod cz voii ate. /.u Nauwe o tentativa spiritului dc a se abstrage din lucruri, de a le privi de pe poziția ființei. a unei transparențe pure. astfel petri ficindu-le. Demersul care va fi reluat de Robbe-Grlllet iui Sartre nu-î reușește pentru că el nu se situează in esteticul exclusiv, acolo unde raportul existențial e ignorat. Totodată avind in vedere acest raport, el nu încearcă să-1 depășească, așa cum va face Nathallc Sarraulc, ci vrea să-l evite. El luptă cu disperare împotriva înaintării amenințătoare a lucrurilor și mai ales împotriva conștiinței viscoasc care le percepe, adică a lumii cane va fi a lui Nathalic Samaute. Astfel că cele două lumi coexistă la Sartre intr-un echilibru paralizant. Dc aceea, pentru a le cunoaște in desfășurarea și nu in vir- lualitățilc lor, trebuie căutată fiecare in parte in opera celor doi scriitori contem- porani. E cec-a ce voi încerca să fac referitor la Nathalie Sarraute. oprindu-mă la romanul care mi se pure cel mai reprezentativ și anume la Portretul unui neeu- noscut. Ca și Sartre. Nat hal ie -Sarraute e preocupată de o zonă psihică a nedetermi- nării. manifestată printr-o mișcare subterană vertiginoasă, imprevizibilă, prin impul- suri diverse ți contradictorii, o zonă dc incandescență generatoare unde nimic nu c încă structurat ți care se opune celei de L.i suprafață, adică Celei a caracterelor, a actului, a cuvintului, a unor determinări, a unui deja intimplat, deja fixat, transfor- mat in obiecte, mort. Intre cele două zone se dă o Juptă neîncetată, imperceptibilă. pentru un ochi distanțat, făcindu-se vizibilă numai pnn procedee măritoare dar nu mai puțin crudă șl nu mai puțin primejdioasă pentru ansamblul psiiiologic. Este, pe dc o parte, efortul subteran dc erodare a determinatului psihologic, dc infectare a lui, de insinuare a unei neliniști dizolvante, pe de alta, dimpotrivă, efortul structurilor de a înainta in adincime. de a îngheța inferioritatea, astfel desființind-o. Lucru esențial pentru valoarea literaturii scriitoarei, această luptă nu este descrisă ci se desfășoară efectiv in roman, se dă la nivelul cuvintelor in care, alter- nativ, crește o tensiune ce tinde să le spargă hotarele, să transforme și spațiu) lingvistic intr-o zonă nedeterminată, apoi se retrage iar cuvintele înțepenesc in clișee. Strădania lui Roquentin, personajul din La Nausec, este dc a se feri dc viața subterană, care-1 dezgustă. Se disprețuiește cind n-o poate evita, in timp ce povesti- torul din Portretul unui necunoscut are sentimentul infringorii cind nu se mai simte în stare să se mențină in ea. Dc ce această atitudine contrară ? Poate pentru că, ața cum spune Mounier, „acestă teamă care-i obsedează pe Sartre de a se cu- NtlhfNt Samrn+e. Portretul nrcut^eut, Wditurj pciihtj lilcralură universalii. ’ 60 funda in existență ar trebui știut dacă, cu tot elogiul angajării, nu e ui fond k-auw de m'ra abandonare profundă, ața de bine analizata de Jaspers, care este o con- diție esențială a revelării ființei". Poate că experiența personajului din Portret este tocmai cea a cufundării in existență in vederea revelării ființei, Și dacă experiența se încheie infrintă, ea este totuși mai tulburătoare decit cea a iui Hoqufntin care nu știe că reușita lui de a evita existența c o infringere. Lui Roquentin i si* părea că abstragerea din existentă este o condiție a creației. O semnificație a Portretului unui necunoscut mi se pare aceea că. dimpotrivă, con- diția creației este cufundarea permanentă în existență, că existența nu poate fi depășită decit prinlr-o mereu reluată epuizare a ei. Cit timp povestitorul este ca- pabil de această experiență el creează. Cind posibilitatea încetează, povestea trebuie • ă se încheie pentru a nu deveni clișeu convențional. Insă ce creează personajul autoarei •— povestitorul ? Creează tot ce spune, creează istoria pe care o povestești- sau, mai exact, creează povestirea acestei istorii. Portretul ținui necunoscut este povestea unui infern casnic. Un bătria tată și fiica lui se torturează reciproc-, se irită pină la exasperare. Apoi fata se mărită și lucrurile sc liniștesc. Ele ne sint relatau.1 de un personaj ambiguu, mai mult o voce. Cui îi aparține această voce, cine este acest personaj, dacă este vorba dc o convenție literară sau de un martor de o importanță minoră in economia romanului, este ceea ce-și propune să examineze această lucrare. De multe ori, in nuvele de Maupassant și aiurea, un personaj este prezent doar pentru .1 povesti ce știe despre altele, pentru a-1 ascunde pe autorul care poate presimte deja că în curind nu vai mai fi crezut pe cuvint deoarece sc va intra în „era bănuielii" și de aceea socotește să scape cu fața curată și totodată să convingă mai bine atribuind istoria amintirilor unui personaj. Este, desigur, numai un pro- cedeu prin care ficțiunea o apropiată de cititor. Personajul povestitor nu intervine decit cit mai puțin in propria lui povestire față de tare joacă, de fapt, rolul de lupă măritoare. Personajul din Portret, în schimb, nu numai că intră in raporturi complexe ni cele despre1 care povestește dar iese ait de transformat din contactul cu ele incit nu greșim prea mult dacă spunem că istoria pe care o povestește e propria lui istorie. Dacă n-ar fi vorba decit de un urmaș al povestitorilor lui Maupassant ne-ar surprinde și am bănui-o pe autoare de lipsă de îndeminare constatind că eroul ei purtător de cuvint relevcuză in legătură eu cuplul amintit, cu și cind ar fi fost dc față, scene la cure nu avusese cum să fie prezent, certuri, de exemplu, cure iz- bucnlseră la adăpost de orice indiscreție în locuința acestora. Din cind in’cind de- clarații ciudate ne-ar putea face să rn-dem că avem de-a face cu un mitoman, „Voi rezista ispitei care mă încearcă, ades, văzindu-i iot mereu atit de inerți, de-a le da un brinci, doar un mie brinci cit să-i împing nițel, să-i fac să iasă cu forța din această apă stătătoare", (p, 152). Are cumva in vedere naratorul o intervenție a sa reală, ca personaj, prin care să determine anumite atitudini sau acțiuni la cei despre care povestește 7 Poate, dar el o atit de slab in raporturile cu aceștia incit greu i-ar veni un asemenea gând. Și apoi, cu ce scop un amestec atit dc brutal in viața unor simple cunoștințe 7 Parcă seamănă mai curind eu o luare de poziție a unui autor de „nou roman" care e tentat pentru un mometit. să intervină in evoluția personajelor sale cu un oarecare romancier tradițional. Și mai ciudat e să observăm că intre narator șl eroii săi există o legătură intimă, un flux care trece prin toți, .vibrații care seamănă cu acelea pc care diapazonul le primește de la obiectul lovit", (p. 153). Cei trei sc stimulează dc departe reciproc, se cheamă, povestitorul e neliniștit dc acțiunile lor chiar cind nu asistă ia desfășurarea lor, are puterea să ți-î apropie, să-i aducă in scenă. Afară do aceasta, el prezintă faptele ca și cind n-ar fi definitive, ca și cind s-ar mai putea râzgindi și le-or putea prezenta altfel. („Știu prea bine... Știu că e infinit mai verosimil ca eu să mă fi întors acasă după ce i-um strins nuna") p. Gl. Devenim atenți și începem să ne orientăm presupunerile cind aflăm că de mic eroul își propusese să facă un portret al „hipersensibilului hrănit cu clișee". Or, tocmai aceasta e condiția celor două personaje, a bătrînului și a fetei sale. >> En năvalnică viață sub-psihologiiă gata in orice moment să irumpă. Or, iarăși, tocmai așa va fi bătrinul din Portret. Nu mat putem avea, cred, îndoială asupra naturii relațiilor naratorului cu cei doi atunci cind, despic unul din ei, spune : „Dacă încerc, făcând o foarte mare sforț^e, s-o evoc din nou, această ima- gine chin uită, mi se pare că, asemenea umbrei pe care o proiectezi, mă ajunge din urmă, ți întocmai ca această umbră a mea, cind soarele se ridică pe cer, se mic- șorează repede, se adună la picioarele melc farmind o pată măruntă și informă. Sc resoarbe in mine"'. (p. 142). E vorba, deci, nu de cunoștințe despre care să se poată povesti cu detașare, de personaje cu care s-ar afla pe același plan al ficțiunii ci de proiecții ale sale. O și recunoaște : (Ar trebui) „de pildă, să le dau pentru Început cel puțin un nume, ca să le identific. Ar însemna deja un prim pas făcut spre a le izola, spre a le rotunji cit de cit, spre a le da un pic de consistență. Asta le-ar defini intrucitva Dar nu, nu pot. E inutil să trișez, știu că ar fi in zadar. Oricine ar recunoaște de indală marfa mea călătorind sub acest pavilion. Marfa meu. Singura pe care o pot oferi'1. <7B). Senzația pe care i-o dă apropierea personajelor sale este „această neliniște ușoară, această vagă excitație — amestec dc teamă și de așteptare avidă" (pag. 39), adică chiar Însuflețirea fugară și dc aceea temătoare cure precedă actul de creație. Toate sînt argumente pentru a susține că de fapt naratorul din Portret este totodată și creatorul peisonajclor despre care povestește. Totuși, această formulare ar fi prea simplă și ar înclina balanța spre convenția literară. Mai potrivit c să ne limităm a spune că in nicîun caz nu e vorba de trei personaje aflate pe același plan al ficțiunii, incertiud totodată să definim natura semnificațiilor raporturilor ce se stabilesc între ele. Vom constata atunci că nu sintem in prezența unei nara- țiuni de lip tradițional, cum ar fi și dară am presupune că e vorba dc romanul unui autor de romane ci asistăm la constituirea mai multor planuri de imagini corcspun- zînd planurilor procesului existențial. Exterioritatea, „universul dur, agresiv, im- piacabil1*, se află dincolo de hotarele domeniului care o preocupă pe autoare și apare doar ea un ecou in Portret, Nat hal ic îsarniutc dă putină impoitanță efectelor pe care primejdiile exterioare le au asupra sensibilității, ca se ocupă dc o lume vătuită unde ecoul acestora ajunge stins și unde toate neliniștile provin din sensibilitatea însăși. Chiar dacă furtunile sufletești par provocaie dc cauze din afară, acestea sint prea derizorii — spargerea unei conducte in casă, furtul unei bucăți de săpun — ca să nu apară dccil ea prilej ai descărcării unor energii sufletești mult timp acu- mulate șl nu ca generator a) acestora. Ele n-ar putea să stimuleze ci mai degrabă Să anihileze activitatea zonei de sensibilitate care o interesează pe Nathalie Eurrautc, unde există o anumită egalizare, reliefurile sc șterg, mișcările devin încete. Im- portanța ei nu constă în raporturile cu lumea dinafară ei in faptul că din mono- tonia ci oarecum putredă se ridică ființa, ca aburul pe bălti. Așa fiind, se Justifică și alegerea unui mediu stagnant, cu preocupări meschine și fără importanță socială. Pe de altă parte, stagnarea din zona psihică in cauză există numai pentru o privire depărtată. La microscop — instrumentul scriitoarei — sc descoperă furtuni în această apă aparent potolită, frmămîntări a căror motivare exterioară e artificială, de fapt CU motivare intensă. Dacă acestea din urmă sint și atribute ale creației artistice, atunci ele nu sînt intimplătoare în carte ci corespund semnificației ei generale. Intre lumea exterioară și sensibilitate e o centură dc apărare, făcută din lucruri. în timp ce Ja Sartre acestea apăreau înstrăinate de subiect, după cum aproape totul la el era înstrăinat de subiectul profund, la N, Șarraute ele sint rînd pe rind amenințătoare, indiferente, liniștitoare, uneori chiar șiroind de lumină dar niciodată independente de subiect ei inirînd in marginile lui și luind culoarea stării lui pro- funde încit aproape putem spune că sint proiecții ale omului. Sini de obicei port- țigazete, ceasornice, genți, portofele din piele fină flacoane, brichete, valize, toate de O utilitate redusă și sugerind un mediu înlesnit și ferit. De fapt, aproape că secretă acest mediu, relația lor dc reciprocitate cu oamenii fiind mai ales aceea că însuflețită fiind de ei ii feresc pe aceștia dc propria lor viață, îi protejează dc timpul interior al sensibilității, ie permit să sc închisteze. 62 La maigine, printre obiecte, sint cei tari, in care viața, a secat ți trăiesc ca niște mecanisme bine articulate. Numai ei au nume proprii, ca și străzile sau ca și merele Saint-Laureat, discontinuități rotunjite, indivizi, obiecte și ci. Imuni, nu se feresc de contactul cu cei sensibili, siguri fiind, pe bună dreptate, că nu ci vor ieși transformați din acest contact. Căsătoria unuia dintre aceștia cu eroina, a cărei sfială și suspi- ciune de sălbăticiune se șterg in prezența lui, nu e lipsită de semnificație. Ea con- semnează reificarea sensibilității absorbirea ei de către crustă. Nu departe de Dumontct, de omul obiect, sint cei a căror crustă e deja întreagă dar proaspătă, caldă incă, neașezată. Aceștia se comportă ca orice parveniti, dis- prețuiesc și sc scirbesc de mediul din care provin, strimbă din nas la spectacolul disgrațios pe carc-1 oferă cei vii, adică neliniștiți, exiștind, se erijează in protec- torii și .sfătuitorii lor iar uneori, cedind unor ultime impulsuri, simt o atracție mor- bidă către ci. în orice caz, cu cit sint mai structurate personajele, mai strinse in carapace, deci obiecte mai ferme și mai lesne de observat pentru o privire neutră, sint mai fantomatice în carte căci sint cele mai depărtate de punctul de unde privește au- toarea, din centrul vieții lăuntrice. Interesul acesteia nu se extinde pină la ele, pentru Cu umbre devitalizate, ci pină la planul concentric pe care se află cele două perso- naje amintite. Acestea sint, așa cum am Încercat să sugerez, proiecții ale naratorului, virtuali- tăți ale sensibilității sale. Totuși, raportul dintre el și plăsmuirile lui nu e acela dintre subiect și obiect ci unul de reciprocitate in sensul că așa cum ele sint ipos- tazieri ale sensibilității sale aceasta nu e vie decit atit timp cit le poate proiecta. Naratorul este un hipersensibil a cărui neliniște se alimentează din teama de a se aliena. Deci sentimentul său dc sine nu este euforic ci înrudit cu „greața'* lui Roquentîn, El știe că intrarea sa in rlndul oamenilor obișnuiți ar fi Un fel de moarte, o secătuire, și știe că orientindu-și impulsurile intr-un fel în care recunoaștem ușor psihologia unui creator ar putea ieși din miasmele vieții infectate de sub crustă in bucuria pură pe care i-o dă contemplarea unui portret intr-un muzeu .... mi sc părea in timp ce stăteam aici in fața lui, pierdut, contopit cu cl, că această notă șovăitoare și pițigăiată, acest răspuns timid pe care-1 făcuse să mi- jească in mine, pătrundea, răsuna intr-insul, că o culegea, o trimitea înapoi, în- groșată de cl ca dc un amplificator, se ridica din mine, din el, se înălța din ce in ce mai sus, un cintec plin de speranță care mă ridica, mă lua cu cl..oda are simțul măsurii, al dozajului și al nuanțelor ți, uneori, datorită unui singur cuvint, neprevăzut, plasat in finalul unei poezii, totul se umple de grație: „Cind nu mai cred in nimic, / cred in dulgheri. J Azi, pe un drum de munte, i-am infilnit. i Duceau, cumpănite pe umăr, / scindun albe dr^brad. f Miezul fraged, dezvăluit, / dat la rindea, / zicea j despre lucruri și umbrele lor, și mtt lua cu ele. Nit întorcea, J in lucruri, in miez, in trandafir", /Dulgherii, p. 25/, fn altă serie de poezii, pronumele este explicitapare eul-obiect, ca termen într-o opoziție a contrariilor : „Ce gesturi mari, dc da ți nu, / de eu ți tu" / April argintiul, p, 23. f. Eul-personaj este prefigurat de prezența altor pronume care tind să re.stringă sfera de cuprindere nemărginită a eutui implicit, originar: ..Creangă de Mici înmugurită, f fi tu ești aici. f Și tu, mnrman dc frunze aprinse, f cu mirosul de fum infepător" /.Amurg dc martie, p, 20 și u.l; sau : „Martie tulbure vine trece de mine, / trece dc noi" / Fluid, p, 22/ : fi incit : „Grotesc .41lax purtam pe umeri carul. / El mă-ntreba despre bine ți rău. / Mii privea fintă cu stelele lui austere." 1 Destin, p. 26 și u. t Pronumele „eu" pronunțat exprimă individul activ, situație nu lipsită de ironie atunci cind deprinderile substituie tilcul vieții; „Eu, cu coama lins pieptănată, I cu potcoavele prinse-n cotele solide, i fără caleajcă, fără prințesă, / fără valtrap și canafuri de aur, / mere/ in trap și la pas. / tn trap și la pas, / Îna- inte >i înapoi, / minat de biciul de fum". / Caleașca, p. 23 și u. /. Pe acest nivel al eului. apare alternativa între pudoarea fi teat calitatea vieții: „tot mai mult suflet, t fi tot mai mult eache-suflet" J De fapt o să fie frumos, p. 113 și u. f. Distincția aceasta era inexistentă pentru subiectul primar, oferit fără reticențe tuturor alternativelor Moi remarcăm apoi șt un stadiu al supraeutui. De pildă, intr-un decor dc mit străvechi și de legendă biblică, pronumele „cu" apare tipărit cursiv : „Ostrovul se clatină in mijlocul apei neîncepute, / se clatină mii născător (...) inspătmintat de eeva care vine, ceva care dă tircoale la margini, / in limbul de ceată, / cu. (...) bătrinfi, la fel. o pindeau / pe Suzana, la scaldă, s-o pătrundă cu ochii, ' dar tran- dafirul de carne. / era un potir intangibil" (TArim interzis, p. 33 și uj. Dacă in pri- mul stadiu, eul constituia in același timp scena și substanța jocului alternativelor, dacă in cei de al doilea stadiu pronumele devenea personaj distinct al repertoriului imagistic, acum pronumele este investit cu funcția de erou. Planul prim corespundea intuiției, al doilea rațiunii, al treilea intelectului. Pierderea harului de a cuprinde alternați fele și metamorfozele, împietrirea in identitate este sinonima cu o moarte pe care n-o înnobilează nici un portret din Favum : .Num știut, Nu-s pregătită. / Nimeni nu m-a învățat / să-ntimpin cum se cuvine hotarul. / Aici agonizează me- tafora. / De-aici înainte X nu moi este B. (...) lingă zi. zi este 4. / necropola Identitate. / profilată-n amurg.1' (Elegie, p. 35 și u.). Și la fel, bătrinețea despuiată de smieritul miracol al iubirii, nu este decit decrepitudine fi rușine : „Ne-a intrat un gust de nisip in mincare, / Molfăim, moljăim mereu, incinte. / Ce gesturi au tinerii, spectaculare. / cind răstoarnă masa și mincarca fierbinte ! / / Nu noi. Noi răminem cu el, cu nisipul. / .Aceasta, copii, este sfinta papară. / Plecați-vă ochii, iertați-ne chipul, / gingiile goale fi falca avară" (Nisip, p. 103 ; y.ad. Este situația deseroizafă a supraeuiui. Căzut din sfera aureolată a căutării noimei supreme in proza unei pseudo-civilizații dominate de aparatul digestiv : „Nici un pictor nu-si mai taie urechea, fixtndu-se-n oglindă. / Nici un poet nu plcacă-n Africa să vîndâ sclavi. / Sc beau negații-n baruri, birouri, 5c colindă... I Și cind sfirslm, s/irfim somptuos, senili. și gravi." (Gnomic, p. 105». Omul domestic, limitat de apanajele bunăstării, se salvează dc primejdia bestializării prin dorul de ideal, dc imposibil. Vizita fi Divertisment trebuie citite împreună ; „In intimitatea odăii, cu televizor, / afa pe neașteptate, / latră șacalii. Vin, se așează roată, / pe fundul lor slab, ifaă- rit, / yi ne latră. / in intimitatea, cu televizor, a odăii" (p. 106), și: „Acum, după citcva decenii, cind in sfîrșit / am învățat să spun bună ziua smerit (...) mi Se mai năzare, seara, clteodată, / că-n fata mea sc-mindc o cimpie înnegurată / pe cerc aleargă. departe, neatins, unicornul — / în fața mea paharul dc lapte ți cornul." (p. 107). Să nu uităm insă cu fi in finalul poeziei Tărim interzis eul, ca un Făt- Frumos ostenit de aventuri, suferă de nostalgia întoarcerii imposibile la matricea intuițiilor relevante: „Zadarnică rugă / JVemfntuită la țărmuri. ' In timp ce scotea ostrovului, / nepăsătnare, / îfi stringe valvele tari / incrustate cu stele. / fi-m)unfrul lor tremură, / mic închis, / mierid făpturii", (p. 34). Decurgind din întreaga structură a volumului, dtnamiratâ de scenariul alterna- tivelor, simbolurile legăturii, a verigiimina; „o boare o miasmă / de singe-ntre cuvinte / cu nări de fum adulmeci / iuti doi încă de mină" (Dragoste tirzie, p. is fi uj- puntea: „5i mitntie lor împreună: o singură punte peste apa nevindecată." (TVdilau naiv. p. 59 fi uj; îmbrăiișarea: «Intre noi numai ziua străvexie. ușoară, / îmbrățișarea castei retine și-a undelor caste." (Girte, pîraic, p. 62 fi u.); șiragul: „Am nevoie i de un tată șl dc un fiu / ca yi tine, / ca să fiu mărgea prinsă-n ffrao, / fi nu UFia rostogolită, / pe oceanul de ghiafă, / in orbitoarea pustietate". (Tablou dc gen, p. 70 și uj. Volumul Porlrrlul din Fa,vum este expericnfa feminităfii transfigurată in artă, 72 SORIN TITEL : NOAPTEA INOCENȚILOR Este Sorin Titel sentimentalul. liricul. veșnicul adolescent, cel ce „se preumblă solitar" precum Rousseau, cade pc ginduri ți visează cu ochii intredeschiși ? Că c pujH sen ti mental, e-adcvărat, el, care a fi compus — cu voia Iui Ravel — nițte VALSURI NOBILE ȘI SENTIMENTALE... Și de-ar fi numai vorba de-o simpla ceartă dc cuvinte • Dar nu e, căci in pofida faptului că sentimentalismul acesta sc simte, la o analiză propriu-zisă e mai greu detectabil, Sorin Titel însuți făcind, pare-xe, tot ce se putea ca să-l evite. Intre altele, însușirea fără echivocuri a unei „reci" estetici, precum ți aceea a noului roman francez, a camerei de luat vederi, a frigului absolut... Și totuși, intre autor ți stilul lui, intervenea adesea o ruptură. Admirabilele „amintiri din copilărie" — din partea a doua a DEJUN-ului RE IARBA — trăiesc nu prin obiectele "neutre dc-acolo, dar printr-o atitudine anume fața de ele. Cit obiectele acelea existau fi in sine, pentru culoarea ți mirosul lor, mustind de viată ți atinse cu mina de-un soi de realist flamand — e. răniși, fapt... Dar toc- mai faptul ăsta il trădează, pe Sorin Titel, in marele-i subiectivistei. Nu toate lucru- rile __ deci — sint la fel de neutre, de reci, de impersonale și, mai cu seamă, de ostile insului, ca nu țtiu ce oglindă ce se sparpe in noaptea unui imobil infernal (Strigătul), ea finitul unei sonerii, trecind din cameră-n cameră, discontinuu și au ralenta (Lumină tirzic). IVu toate lucrurile, toate obiectele ți toată lumea... A fost un timp in care comuniunea cu ele ți cu ea era, mai era, cu putinfă, ca intr-un soi rfe Țară Canaan, de paradis al copilăriei. Una — cit despre autorul nostru — cu spații verzi ți cu cer liber, cu piine aburind pe masă ți cu lapte căzind in șiftara, cu sărbători de familie, bomboane, pom de Crăciun fi hirtie coloratii. O nostalgic de incăltat. după iarba ți praful drumului atinse de-a dreptul cu talpa, aproape inconștientă. fără programă — ca la Gide, e evidentă in prozele acestea în care multe personaje, fără a fi niște rurali, umblă așa: „Dor nimic nif sc intimplă, doar pre- sarea duțumeiii sub picioarele lui desculțe, acest fel de a face iubire cu picioarele ., (Strigătul. s.m.J, Acest fel de a face iubire cu picioarele, și cu mimite, cu ochii și cu gura, ți — pare-se — orice iubire devine un cc imposibil, ți Sorin Titel pare a fi gata să exclame, cu Kt m ba ud : Ah ! Quc le temps vicnne O« Ies cocurs s’ăprenncnl. . Sentimentalism? Ei da..' Un Robbe-Grillet, să zicem, nu fiare a avea nici nos- talgii, nici speranfe. EI este omul fără amintiri, in labirintul timpului preeent. De unde vine? Ce misiune are? Spre cc-și Îndreaptă pașii?... Amnezia lui v totală ți fără drept de apel Sorin Titel știe de unde vine, fi dacii nu e un „picat din cer", ca îngerul căzut pc nume Aldo, un jxirndi'. are, fi el, in urma lui. unul pe care fi-l aduce aminte. Cu nostalgie, da ! Și daca nu i;buencțte-n plms, c pentru că i-o inter- zice stilul. Mai bine-zis: i-o interzicea, in REÎNTOARCEREA POSIBILA, in DEJU- NUL PE IARBA... Astăzi, esteticii de-acolo, ața-zicind ■ a ochiului. i sc substitute, in parte, un a strigătului. Și un strigăt sint prozele acestea înseși, dintre care una se ți cheamă ața. Firește, nu este vorba de orice fel de strigăt, dar — cu roia lui Cocteau — de un CRI ECRIT, de un strigăt scris. Ce anume (ine propriu-ris de scriitură, ți ce, dc clamor-ul existențial emis de Sorin Titel ? latii o întrebare la care n-aș putea răspunde, căci pericolul disocierii arbitrare și copilărești intre fond ți formă — este inevitabil. Și, pe urmă nu este ciudat că un „formalist", ca Robbe- Grillet, coboară, intr-un fel, din Kafka, autor pe care și-l pot revendica tot atit de bine cxistcnfialițtii ca ți filozofii structurii..,? Și nu c scriitura noului roman, neutră, obiectivă, cenușie ram este, prin sine însăți — elocccntă ? Un aer „formalist", să zicem, au mai toate prozele ini Sorin Titel. linele sunt nițfc înscenări, altele nițte scenarii. Moartea lui lacob este aproape un caiet de regie : „Camera ar trebui Să 73 aibă tavanul foarte înalt, incit ridicind privirea, să fie destul de greu să distingi locul in care..." Tot la un fel de prezumtiv c scrisă și Daphnis ți Chloe, numai ră prezumtivului neutru i se substituie, acolo, unul patetic fi, abta acum, sentimental „Ar fi bine ca ca să se întoarcă, să se apropie de mine..,, ar fi bine ca piirul, pe care ea și-l poartă foarte lung, să-i acopere fala m așa fel incit dacă aș întoarce capul spre ea să nu pot vedea decit frumosul ei păr de un brun întunecat...“ Forma a devenit conținutul însuși.,. De altminteri, faptul că Sorin Titel a trecut prin așa- numita „școală a vederii", se manifestă, uneori, fi „teoretic". In cutare proză (Stri- ffătulj, e vorba prea insistent de semnificația (nuid) a gesturilor și a privirii, pentru a nu ne aducc-aminte că unul din cuvintele (negative) de ordine ale noului roman era acesta. O frază simplă, ca aceasta — „Și, in vreme ce stă in întuneric, ia pindu, iu așteptarea unui cit de neînsemnat zgomot care să-l determine să bată in retra- gere, cu mina încă pe clanța ușii rămasă întredeschisă, el nu poate îi decit implicat fatalmente în clipa pe care o trăieștep. Jl, s.m. — devine, deodată, prujrama- tică... Dar toate astea sint numai niște mici amănunte. întrebarea care se pune este aeeasta : față de NOAPTEA INOCENȚILOR, ce reprezintă două căr(i ca — ;n parte — iiE/.VTOA RCEREA POSIBILA și DEJUNUL PE IARBA? Niște excelente exerciții in vederea însușirii unui stil. unei tehnici literare ? întrebarea are o noimă, in măsura In care cărțile, operele se influențează reciproc ji-n toate sensurile. Șt dacă c limpede că, înaintea DEJUNUL-ui PE IARBA, cu stilul lui — părfile UI și IV — gri și ascetic. Sorin Titel n-ar fi puiul compune paginile acestea aproape expre- sionistice, e drept, ca o schreiendcs Drama, dar de-un expresionism bine temperat, creau să spun; care nu-fi depășește decit rar autorul..lectura însăți a DEJU- NUL-ui... devine, astăzi, alta- Intr-adevăr, pentru Sorin Titel, „școala vederii" n-a fost mai mult, nici mai puțin, decit o școală. Intre spontaneitatea lui d întotdeauna fi multele rețineri programatice de la un moment dat, posibila ruptură s-a inebis ți, in această carte, Sorin Titel pare, deocamdată, împăcat cu sine... Nu fi cu lumea in care evoluează eroii lui. In care intră, precum Aldo. sau ies dintr-însa, ca bătrinul lacob, Există două chipuri, nu unul singur, ale alienării, in prozele acestea. Unul — al celor care intră... Aldo, spuneam, e un picat din cer, ea SUFLETELE lui Platon, un suflet parașutat in lume, rtemf elegia d dintr-însa rien dc rien. precum cutare personaj dc scrisoare persană, și disponibil Ia orice, pier- zindu-și pină și „virtutea aripilor", adică nostalgia cerului platonician; un ue-deter- minat, ispășind ca statuie, dată prin bronz și cu ochii scoși — vina cui ? Aldo atinge treapta ultimă, aceea a regresiunii in mineral. El e Ia fel de sub-uman, pe cit de supraomenesc pare să devină lacob. Căci al doilea chip de alienare e acesta, ai celor caro ic»,.. Nici moartea lui lacob, nici numele — generic — pe carc-i poartă, n« sînt ale Iui, cum nu mai e al lui fiu-său, losif, nici cuvintele — biblice — pe care are-a le rosti: „In curtnd eu voi fi adăugat Ia poporul meu. fngropați-mă lingă pă- rinții mei, in peftera din țarina lui Efort Iudeul. In peștera care este tn siliștea Mor- pela la răsărit de Mamre, din fura Canaan ..; nici faptul ca arc să fie priveghiul dc „trei bătrini“, ca Iov, și că-i „ca săruta prostului picioarele", ori că pare a trece Stygele intr-un... „camion hodorogit pe vechiul drum de (ară . .lacob se alienează prin arhe-tipizarc, așa cum, prin cădere in regnul cel mai de jos. junele Aldo. Unul intră, altul exit. S-ar putea să se Intîlneaseă la ușă, o încăpere închisă — de unde fi senzația, uneori, de claustrofobie (Strigătul. Moartea lui lacob, pătratul odăii căruia, in treacăt fie tis, intr-o imagine haiucinatorie de mare forță, devine cerc prin multiplicarea la infinit a laturilor) — fiind, pare-se, pentru Șorin Titel, această lume fără alibi. A treia, și ultima, situafie fundamentală este aceea din Majjnificui (alături de Tinerețea lui Aldo, Scurt-circuit fi Moartea lui lacob. piesă de antologie). E vorba nu de cel care intră, nici de cei care iese, ci de cel care c in lume, Condtfîa lui e de a fi vlzut. privit, cum e și Aldo tn ipostază de statuie, contemplat, spionat, devorat cu privirea, ori chiar și Luail la ochi, ca personajul prozei care dă numele volumu- lui... Vulnerabilitatea este maximă, fi a te expune privirilor cuiva — este a le expuncs pur fi simplu. Aetorul, cel care, fu genere, se dă in spectacol — o știe foarte bine. Să fie vorba, în Mugnifîcut, de-o ^ieciarație patetică" ? Afa se pare, șl Sorin Titel, aici, vorbește, mai cu seamă, dinspre el. asumindu-fî, intre altele, și riscul persoanei l... Eroul insuși, in Magnificul, e un actor, pe-o scenă, cum stă aeolo-n mijlocul picfli (fi al vieții) lui, sub presiunea privirii unanime șt in bătaia reflectoarelor. Este, acest actor, Poetul ? Nu doar Timur cel Șchiop a fost inchis intr-o cuță, dar, in vremuri mult mai apropiate de noi, anume la finele ultimului război, • cine credea cu un poet, Ezra Pound, arca să-i împărtășească soarta ? Și, mat cu 74 seamă, este actorul ăsta, unul tragic? Asta ar putea-o spune... spectatorii. Deacam- datâ, ei este, pur fi simplu, acolo, in mijlocul piefii. .. Este, aceasta, condiția iui insăfi. Căci — cu vorbele lui Vaiery — „rien ue prut naitre, pcrir, ftrc ă quelque dcgre, avoir un moment, un lieu. un sens, wne figure, — si ce n’est sur cel te scene defini?, que Ies destins ont circonserite, et t]ite, fagant separee de je ne sfiit quelie confuston primordiale, comme furent au premier jour Ies terubres separees de Ia lumi-re, tis ont opposee et suborcio» «ier ă la condition d'etro eue..." Un Robbe-Griltet, un „formalist", un filosof al structurii — s-ar fi oprit ia constatarea situației acesteia, dc poziție fi reductibilă, cum e. Za o fisură aproape geometrică. La Sorin Titel, o anume etică e implicată, fi, mai cu seamă, un anume sentiment..., ba chiar o nuanță anume de sentimentalism patetic fi cio/ent; „...dar cina1 au apărut acele cu/pi roșcate care au început să-mi lingă singele, ei mi-au fost recunoscători pentru acest spectacol, pe care eu it-1 ofeream sacrificindu-mă. Rew- (afia de care au acut cu toții parte i-a umplut de uimire: eram fi eu muritor ca ei, tinerețea mea veșnică nu era decit o minciunii, o tnfeMtorie in al cărei laț s-au prins atit ei cit fi eu. Eram asemeni lor fi această constatare ii determina să-mi ierte totul și să mă iubească ,..“ -V-am să povestesc nici eu aceste aja-zi.se nuvele. Sorin Titel c, totuși, poet. Cartea lui nu a o dezbatere, ci un semnal de alarmă tras intr-un tunel. Enunțurile pe care le emite el sint, ca ale poeților, absolute și, ia arma urmei, mai mult decit ne spune, motto-ul — foarte bine ales — din IJostoevski: ^scincefte bietul copchilaș", nu aflăm. NOAPTEA INOCENȚILOR — fn două uorbe. Este, desigur, o reminis- cență a noului roman, aceasta. Totul există numai in măsura in care e văzut, ca in Strigătul. Numai că, uneori, sc înnoptează ori se intimpla un seurl-circuit. ca in bucata cu același nume, cind nu mai există nimic, nemaifiind nimic vizibil, fi-a- tund... trebuie sa ard, tu instifi, „pom la capăt". lată de ce această carte, care putea să fie neagra — cum e noaptea, e una roșie — ca focul și ca singelc (nu cel care pă- tează, decorativ aproape, zăpada in UCIDEREA PRUNCIIjOR) : culoare fi .stare su- fleteasca — in ciuda unor ffriuri de nouveau roman, pare-se ultimele tuburi ale lui Sorin Titel — prin excelentă ; fauves. ^ERB4N l'OAHȚA HARALAMBIE ȚUGUI : CONTRAPUNCT A IN TOAMNĂ Poet de fășurării lente, Haralambie Țugui publică rar, dar cu vădite preo- cupări de a-ți ordona ciclic creația după criterii care țin de un clasicism al formei bine constituit. In noul său volum. Contrapunct, în toamnă (Editura petnru lite- ratură, 1969, 152 p.) toamna c coloana certebratt! fu jurul căreia se structurează, totul: motive lirice, idei, sentimente. Toamnă a virstei și a vieții, toamnă a acelui elegiac ^cheu, fugaccs..a regretelor după lumea eternei neintoarceri, a aminti- rilor care, „cad pești- suflet ea niște oarbe securi", a presentimentului statornic al apropiatei extincții, in care ceața se lasă tot mai compact : Brumă de stole pe suflet, pc ploapc — zăbranic de timp, foșnitor .,. Și trimbița morții tot mai aproape sfișiind cenușiu cerul sonor. 75 Ixvaț rupe din ochi tăcuti meditind. dar singcle-i tot mai rece. Aș sparge cu pumnii lințoliul de vini, dar clipa in pulberi mă trece. Cenușa, cenușa e toi ce iți las tic viață vuind de-anccstrale chemări. — acum, cind din visuri și palid lut ars scriu ultimele semne pe zări. Numai că, ciudat. aceste „ultime semne", firesc elegiace, nu lașa la lectura un sentiment corirșitor, de tristețe. Poetul, un sentimental blajin, coloranta foarte personal elegia care devine de fapt un imn veșnicei regenerări a firii, o poezie de participare fie și indirecta, mijlocită de funcția adițională a memoriei, la spectaco- lul covârșitoarei ei frumuseți. E in versurile volumului o îmbinare insolită dc blindă resemnare, o tonalitate stenică, in care tristețea existențială se dizolvă intr-o împă- cata ințelegere a incxorabilității, a eternului ireversibil, un sentiment „clasic", dar cu atit mai multe corespondențe in psihologia populară. Lamentele sint de aceea rare fi neca raci eristice, ca fi gestica largă, de tip romantic (ori romanțios)- Tonul este deci cel al unei elegii senine fi, dacă asta se poate imagina, al unei elegii opti- miste, ce exteriorizează și comunică un sentiment plenar, al omului, care nu-fi com- plică inutil simțirea, preferind exprimarea directă. Clasicul procedeu declarativ din poezia care a dat titlul culegerii, și din al- tele, încă, jjc care n-avem motive sd-i bănuim sub raportul sincerității, poate fi transpunerea poetică a unei comunicativități debordante. Funcția de catharsis a liris- mului său e Insâ mai probantă, prezentă fiind in versuri de lipul : „Cu un vers te poți spăla pe față / De zgura zilelor amar dc aspră f Și impăcat te-afunzi in văi do somn / Al căror mii fertil e plin de stele" ; ori: „Sub geana de stele, nebuna / Nu stărui, nu vămui întristare: / Ci clipa ți-o-mbracă intr-una / Cu nimburi, cu tinse do soare..." Hedonism, in substanță, dar un hedonism al înțelepciunii; care presupune in subsidiar o detașare senină ferită de ravagiile tristeții sterile: „Sini tot atit de tinăr, deci nu vă temeți / dc mine, frunze pornind spre pămint / sau ră- mase Încă pc arbori / pentru citeva zile (...) n-o să vă schimb pe nici un fel de monetă-și nici tristeții nu-i voi îngădui / sub ferestrele inimii melc să-și vinture vălurile." Dar ceea ce ne revelează mai cu seamă asemenea versuri este un poet indră- gostit de real, de ritualurile vieții, a cărei trecere in toamna este aureolată de infe- legtrea faptului că totul vine fi se continuă, dincolo de un destin individual, pe care la urma urmelor ei îl poate și fi știe retrăi prin amintire, aducerea aminte fiind de altfel permanent chemată, nu numai ca mijloc de a reînvia totul, ci fi din pa- siune ;>e>itru viață. Virsta in care se aflu este de altfel una care predispune la re- frospectii. la reîntoarceri, la lecturi, prezența lui Esenin, a iui Blaga. Arghczi ori Puțkin exprimind mai mult decit posibile sau chiar certe inriuriri. confluente intr-un climat spiritual. Aș nota de asemenea pentru sunetul ei grav, Giassă, In stele, cu un vers ce încheagă dulci melodii moldovenești, conturind pe deasupra o atitudine de viață, Căluți ori Cioca-boca imagine de-o clipă, abia străfulgerată, a unui homo tudens, dar sfirșlnd intr-un mod prea explicit, neoeolmd brutalitatea nedtșimulată a cuvintuiui. Ciclul Sonete este desigur un omagiu adus iui Mihai Codreanu, iar Rădăcini-fe sole configurează un poet-cetăfcan mereu atent la temele pe care viața de obște te impune lirei sale, Remarcabil este aici și lipsa alcătuirii pe care ne-am obișnuit s-o numim cu un termen ușor peiorativ ocazional. Rădăcini, mal ales, de- vine expresia deplinei comuniuni a poetului cu destinul țării, vibrația sa fiind aceeași, din totdeauna, drnd glas adică aceleiași sensibilități, in aceeași tonalitate. Pentru că fntflnim și aici pe același drumeț ușor trist că pleacă, dar bucurindu-se pentru bucuria altora, stăpbiit de ceea ce este generozitatea propriului său suflet: „Vom regăsi in crengi candorile ! zăpezilor duse de mult... t At«i -oaptelc poa- melor roșcovane și dulci ca viorile / pe care de pc acum Ic ascult / Juca-va in toate flacăra vieții, cunună / crescută din veșnicul timpului zbor : / Bueură-te, țară bună, / mireasa noastră a tuturor!" £ deci din nou un mesaj din toamnă, al celui „dinaintea lui Decebal rămas", care — in mod firesc — asociază unei asemenea viziuni poetice reflecția etică : „Nefericc, împietrit muritorul / col cu inima cît o boabă de scai / in caro nu incapc docil propria umbră. / propriul răsuflet, rătăci- torul, ca un lătrat de ciinc-n pustiu. / Șade golul in inima sa ! asemeni plasei de 76 păianjen împletii / bate vintul prin inima sa / ca pe-o Sudară fără de sfirțil" . . Idealul miu etic ji estetic este ret ui poetului militant care iți ,.pi fiuipalltâți. Nu rar vibrația lirică se volatilizează, pentru că se afirmă doar la nivel de epitet, alteori totul cămine ca in Cerbii dc La Pătrăuti, h» moment atent particularizat, aș zice cu minuție reportericeasca, dar care nu transfiyureară nimte. fmațjtneă țârii la epoca culesului roadelor (Cules), conceputa ca majoritatea poemelor din ciclul final ca o „laudă", capătă din păcate o turnură corirjitor beniuciană, pină la „muițamui" „țărinii ce-n brațe ne poartă" Dar. in pofida acestor elemente eterogene ori numai discutabile, volumul „din toamnă" a lui Haralambie Țugui e un arț/umeni pentru o poezie de vibrație generoasă, o poezie de necontrafăcută sinceritate, a unei omenii biindc, implantată ii* solid natal fi incununind sentimentul trecerii cu aureola tle calmă resemnare a presenectuții, SJM1QIV DIMA RADU PETRESCU: MATEI ILIESCU Cartea aceasta ne întoarce in urmă, in apropierea lumii lui Hrutescu-Voineyti ji in lingurile de odinioară ale cărui anemii sentimentale osteniseră condeiul sado- venian, deci in miezul acelei lumi re a făcut carieră in prota românească, in general prin romane de mina a doua fi — mai rar — prin schite ori nuvele antologice. Lumea aceasta părea, prin definiție, interzisă romanului amplu. Surpriza cărții iui Radu Petrescu vine, in primul rind de aici aproape cincisute de pagini, o istorie reluata, scoasă din aceste cărți vechi fi prăfuite, fără lu.tul modernității, o istorie deci spusă alb, fără prea multe divagatii in plus fi fără scăderi de nivel. $i ce ne oferă lumea această, in costum de epocă, cu tabieturile acelor ani din care am iefit de mult, decit aceeași poveste de dragoste, același triunghi cu o dumneaei — soție, țintiră, subțire, cu yust, (ciută ia pian Chopin) un dumnealui soțul, virstnic, cu bani, protocolar ji sec fi un al treilea — Matei Hi eseu * /Vaut alea — Cit poate fi — e că al treilea e absolvent de liceu, deci tinăr fără experiențe amoroase, incă adolescent îl încă profan, Apoi, celelalte: structura „modernă" a romanului, fluxul temporal care interferează Jirul epic cu amintirile celor doi, n-ar mai fi, cum s-a spus chiar o noutate. Autorul ftie să pună praf pe obiecte șl pe lume, și cercetarea aceasta a lui e un fel de monografie, nu fttu exact dacă doar „sentimentală" a oralului de provin- cie,- avocatul ți judecătorul întinși la taclale, doamnele pregătind mariaje, ofițera- șul tirguiui studiind o escapadă, profesorul ruginit, toate sint aici, fi autorul e teri- bil de biind cu această lume, cu aceste marionete mișcindu-se la sunetul unei invi- zibile flașnete. Fină aici ar exista puține motive ca acest roman, scos dintr-un material obosit ți cituți de puțin spectaculos, din acele nesfirfite amintiri de elev eminent care știe pe de rost Doamna Bovary și Floare ofilită, să stfrnească entuziasmul criticii, oprită azi cu ostrdie prin neguroasele subterane ale prozei de alte obirșii. Mai ales că — fi asta s-a văzut iarăși — stilul lui Radu Petrescu e fi el departe de a da satisfacții amatorilor dc fraze lucioase, fără poticneală și fără siciitoare opinteli de cuvinte. Cine se apucă de un roman care tncepe cu „De cind, intr-o nefericită împrejurare, părinții lui Matei IliOscu părăsiseră Bucureștii așerindu-sc in N-, obscur oră>el de provincie.,Tot romanul e in această frază ftearsa, fără alte pretenții decit acelea 71 de a fixa temele esențiale la modul contabil. Slntem puți In gardă că scriitorul se va ocupa insistent de Matei ilieseu. de părinții iui, victime ale unei „nefericite îm- prejurări", de un oraș de provincie N„ obscur bineînțeles. Fiindu-ne tăiate alte speranțe, după debutul acesta tern, nu ne mai rămine decit să urmărim punerea in ecuație a termenilor. Să vedem ce a făcut marchiza după ce. Ia ora cinei, a ieșit la plimbare. Pentru început, iară fi, nimic deosebit; definitivind „nefericita imprejurarc", tatăl lui Matei Ilieseu moare lăsindud absol- vent de liceu, in seama mamei, ființă mediocră, făcută desigur pentru „obscurul" oraș de provincie, care, onomastic, acumulează o gintă a burtă-verzimii: madam Zahariadi, proj. Antonescu. madam Aron, Aurelian, avocați, judecător etc. Și, bine- înțeles, omniprezenta doamna tinără, nefericită, căsătorită cu un avocat veșted fi visind evadarea: DOra, De atei, romanul acesta posomorit, din care mai lipseau doar cajelufele, dulceața, arendașul și caleașca pentru a medita la fericitele cărți ale ani- lor ISlpO, Începe să prindă viață și să se apropie de noi pe alte drumuri decit cele obișnuite. Roman sentimental pină la capăt. Matei Ilieseu are o originală plasâ a filtrării sentimentelor. Nu prin Înlăturarea prafului de pe eroi, prin sesizarea „mo- dernității" acestei lumi, in punctai în care ea devine „o lume a sentimentelor" ei, dimpotrivă: praful e lăsat pe obiecte, pe lucruri, pe oameni, pe sentimente.' cuplul amoros, evoluiază in dragoste, cu viteza calețtei, dar fn această infilnire il desco- perim pe autor in ceea ce are el remarcabil: in acompaniament. O sumă de leit- motfre caută o definire a sentimentelor. Fiindcă sentimentul leritației (al plutirii, ui in/jinyerrț gravitației oralului dc provincie) e permanent. Unui dintre acestea ar fi aerul. lată cum este pusă in lentă dragostea celor două (monologhează Matei Ilieseu): Soarta ei (a Horei, n.n.) seamănă cu a mea, și ea trebuie să respire intr-un aer, și, cine știe! așteaptă ceva care s-o salveze. se pregătește poate ea fi mine pentru acel moment". Stingace confesiune adolescentină. plină de candoarea vechi- lor curiiRomanul insă e mereu legat de plutire, de aer, de posibilitatea zborului: după ce dragostea se împlinește fizic, tot imagine aeriană (selectăm doar citeva, din foarte numeroasele filtre: „Parcă, ta capătul de jos al aleii, putrezea in cămăși vegetale, corpul trandafiriu al unui înger". Tinărul cu revelația amorului fizic are viziuni sumbre. „Era însă lacul" se completează, Apoi, pagini mai departe. „Dacă aș face un pas in afară dc fereastra ta, ii spuse privind (...) drept in față, în aerul ce juca, de-asupra arborilor bogat înfrunziți, sint sigur că nu aș cădea". Aerul se pietrifică, se cristalizează, armonizind sentimentele. Evadarea se realizează in na- tură. In orașul de provincie, erou e un iaz, ori... grădina publică. Eroii peregrinează „ia vie" unde, evident, e un linut -silvestru propice reveriei. Undeva mar e o „ripă“ cu castani. Tutui e conceput in penumbre, și află obsesie — termenul e impropriu in această carte atit de calmă — ea luminii. Motive aparent uzate, dar cum nu se poate mai bine folosite aici, in această carte in care poezia calpa lipsește; o ciudată atmosferă casnică se așterne peste aceste mărunțișuri sentimentale, în cure geografia interioară a eroilor e perfect sesizată. Hora e descoperită, „sub o salcie plingătoarv" tricotlnd . „Pe măsuța rotundă erau gheme de mătase, o foarfecă mică de unghii ți o carte țâră coperte". Capacitatea excepțională a lui Radu Petreseu ar fi aceea de a descoperi punctele cardinale ale unei lumi trecute : el e un excepțional documen- tarist ai psihologiei vremurilor de glorie a romanului provincial, ți o pudoare de calitate amintește de „Adela". Totul e reținut, estompat ; o altercație cu amanta. fie ea și in stadiul intonației, ii cauzează eroului o hemoragie. Sentimentele capătă dimensiuni, sc materializează, așa cum am văzut, undeva se cristaliza aerul, iar, altădată. Matei Ilieseu imagina un inger intrat tn putrefac- ție. Firește efl îmbrăcămintea materializează și ea elanuri sentimentale. (Rochiile Dozei sint idolatrizate etc : mama eroului poartă mereu o rochie neagră, uzată, asu- pra căruia naratorul se oprește cu insisten/ă). Eroii, ființe diafane, au oroarea urf- tului și, după ce tema e fixată (intiia oroare : orașul de provincie) o alta e fntflni- rea cu o prostituată. Femeia vrea să-i racoleze pe Matei Ilieseu iar acesta relatează intimplarea cu scirbă. Pe malul lacului, orășenii din N., (ființe mereu imposibile) aruncă stirvuri de pisici și eroul zărește una, se îndepărtează și ca să cerceteze apoi locul cu binoclul. Mizeria principală sint muștele, și, in final, după consumarea dragostei, ele revin (le mai intilnisem pe alocuri, asociate murdăriei): „Vcțted. inform. î.ți duse pe trotuarul inform umbra care încerca să scape în sus (...) O muscă il urmă citva timp, biziindu-i in jurul capului". Nimic nu se produce după legile dramei, trăirile au intensitate joasă, declanșarea de energii ocolită ; amanți, eroii se intiinesc, se despart și iar se intilnesc, ca totul să se piardă treptat, fără ru- peri fi fură tensiuni. E evident că dintr-un roman de dragoste nu putea lipsi marea, 78 omniprezenta in romanele noastre: Hora vrea să plece la mare in „gașca" (amintire camil petre sciană) fi intr-adevAr, gașca se constituie, dar infidelul e aici eroul, obosit deja de femeia re devenise deodată maturii. Nici a noutate surprinzătoare in roma- nul acesta vast, excepțional prin dilatarea savanta a introspecției sentimentale: ineditul constă insă in plasarea savantă a mărunțișurilor, in disecarea sentimente- lor, in acompaniament. Scos deci din această bibliotecă ce ni-l pune la dispoziție mereu pe pudicul Hrătescu-Voinești, „Matei liiesru" este o carte a adolescentei eterne. sau a aspirației către o adolescență eternă. Despărțiți de adolescență, eroii se vestejesc, existența lor fiind mai mult cepetatică ; roman calm ți blind Matei ilicseu iese in afara clișeelor literaturii actuale care începe să descopere, cam cu prea multă insistență, legiuni întregi de paralitici, estropiati, anormali. Evident că in această carte există prea mult moloz și prea multe amintiri lite- rare de mina a doua ; dar dacă mai credem in cidinescianul sens al clasicismului, va trebui să așezăm Matei Hk-scu printre romanele asupra cărora trebuie, să reve- nim, chiar șt sumar, atunci cind căutăm o definiție a romanului contemporan. PRINS PETRU POPESC II: Si in roman (Prins, E.P.L., 1969) Petru Popescu e un citadin. Cartea, e desigur, de tinerețe, de partizana: al acestei idei, și intelectualitatea romanului e auxiliară. Eroul e inginerul, tip mediu, nedefinit prin precizare onomastică, inginerul — deci personaj-scutit de reflecții gratuite, tip sportiv, amator de petreceri eu whisky, po- sesor de mașină și apartament, sau. altfel, jxwsor al unei vreți in care confortul înseamnă superficialitate. Pină aici, romanul c superficial și snob, recreație artistică fi nimic altceva: descripție de high-life juvenil. Daar se intimplă ca cest inginer să se descopere bolnav incurabil. Temă exploatată, dar mai ales întotdeauna generatoare de posibile investigații mai ales pentru cei eu apetitul culturii, și Petre Popescu este unul dintre cei mai informați in materie din generația sa. Dar, curios, cititorul nu reține eseistica, nu reține meandrele meditative ale eroului, nu se oprește asupra ceea ce ar putea fi reflex Kirkegaard ori Camus (citiți foarte atent, indiscutabil) ci asupra realului transfigurat de această vizare a unui om care se pregătește să moară. Cunoșteam, înainte dc a afla boaki mea mortală (se confesează inginerul) prețul vieții. Acutn viața mi sc pare sărăcită dc orice fel dc valoare, „Boală mortală", tri- miterea ar putea fi deci Kirkegaard, viața sără ită dc Orice valoare — acei „ blOde Aupen fur Dinge die nichts taugen" pc care-i invoca filozoful danez dar nu sîntem opriți aici decit pentru o discuție cam expediată cu un preot. Drumul inginerului ar t această cursă disperată spre „a-si umple viața de valoare", această cursă infernală, aflată mereu la limite, aflată mereu in preajma acelora, care, ca și el, trăiesc «in fata murții"; lumea pe care o cunoațte, pe care o intilneție, decine o lume care se autodistruge, din care, practic nu mai poate răsări valoare, din care nu se mat poate naște nimic. Cancerul îi atinge și pe țineri, ii spune cineva, deci și cei tineri pot muri, tinerețea nu mai e, prin sine, a rotoare, acesta este strivitul; paț/inile-țoc se inmulfese, o adolescentă socotită depravată e și ea atinsă de o boală de inimă, de o „maladie mortelle" concretă, prietenul ei la fel, intr-a obște scriitoricească se prac- tică „literatura mimică", literatura tăcerii (nu parodie la „bărboși" cum s-a presu- pus, ci o literatură a falsului, o literatură in care cuvintul moare, Si, cu ochii măriți, 79 inginerul descoperă „falsurile", gratuitățile bombastice fi sunătoare. Salvarea tine- reții nu poate veni decit prin tinerețe. Dar mitul salvării hau uitării) in moarte inccjrf cm o poveste dc dragoste. Cita- dinul — inginer — ori citadinul Petru Popescu este un sentimental. /«cepe, cu această poveste de dragoste, mirul salvării sale. întrebarea la care am impresia că se răspunde aici este aceea că o civilizație iți poate sau nu incorpora un mit. O dra- goste de basm, o dragoste ce merge sigur către moarte reface destine fi înnobilează — ii aici — condifia umană. Petru Popescu abdică de Ia modernitate, de ia capri- ciu, intr-un mod sublim : eroii trebuie să redevină puri, să facă această baie purifi- catoare înainte de sfirșit. Ca ți iu legendă, pleacă pe malul mirii pentru a recom- pune acolo un sublim cintee de dragoste și moarte. Privită de la înălțimea unor ambiții exagerate, cartea e inegală, cu poante făcute să flateze gusturi îndoielnice ți superficialități de reporter in vacantă. Femei feline, cocote, prietenul de încredere, cu atlet ți playboy, Jazz, băuturi străine, toate acestea nu sint decit mărunțișuri — cremă puse în capitole ce ar fi putut fi mai dense. Apoi apartamente cu lux de film americănesc, mașini la scară, marile restau- rante — maxime despre moarte scoase de prin cărți — iată niște poze celor ce țin — la prima vedere — de romanul de gang. Strălucirea și mizeriile Prinsului, acest roman a lui Petre Popescu, vine tocmai din această misiune de partizana! pe care și-o asumă autorul. Practic, ai sentimentul că in Prins Petru Popescu n-a vrut să face literaturii, că această carte a pornit dintr-un război nedeclarat „experienței" literare, (pe care o ironizează, pe parcurs) că țt-a propus in această carte să fie foarte bătrin, pentru un pact cu literatura clasicizată, .Așadar, orice „sincronizare" posibilă ar cădea, ți romanul acesta este in fapt un jurnal al unui om cu mult imbătrinit de cărți, care scrie despre alterego-ui său, de fapt, o generație, fi că acest bătrin face jurnalul acelui „alter-ego", prins, prin accident, tocmai in t irsta sa. Scriind despre o generație pe care — indiscutabil — o iubește, care — aceasta ar fi demonstrația — e capabilii să retrăiască marile mituri ale omenirii, autorul nu oferă atit o meditație asupra ei ci mai ales, un document asupra ei. Privită din interior, din miezul acelui amalgam, cartea poate {tare hibridă, dar, ea aduce iu literatura noastră un aer proaspăt ți o sinceritate ți o inteligență netrat-estită, ca o privire de adolescent. Fascinația purității. TREI CEASURI ÎN IAD LEON1DA PLAM?KDEALÂ : Cartea aceasta este plină de parabole (ea însăți o parabolă) ți, după primele capitole, s-ar părea că cel comentat e Pascal „...nous sentons ane image de ia cerite, et ne possedons gue le mensonge ; încapables d'ignorer absolment ei de sa* voir certainement, tant il est manifeste gue nous acwis etc dans- ane degre de per- fection dont nous sommes malhereusement dechus" (Pensees). In cartea lui Leonida Plămădeală cel întors in propriul său oraș e Anton Adam (numele sint, fn bună parte simbolice: Adam ar fi omul inițial, reprezentant al condiției umane), trans- format fizic. Firește, in „noul său trup" orașul il refuză, mama sa nu il recunoaște. logodnica, il gonește. Orașul se Coalizează împotriva unei imagini pe care n-o poate percepe. Ne aflăm in plin război mondial, in Germania lui Hitler, ți conștințele funcționează uniform, ca in orice dictatură de tip fascist: Anton Adam nu poate 80 fi Anton Adam fiindcă nu are trăsăturile fizice ale acestuia. Singurul din oraș care ii recunoaște este Caro), nebunul (Fiecare oraș are un nebun ai său, unul in eare se descarcă nervii tuturor celorlalți, supapă de siguranță). Șl ca acei reiner Tor — Parafai, nebunul Catul e singurul eare crede in existența iui Anton Adam; fiindcă nebunia lui inseamnă de fapt capacitatea de a rezista pur in flagelul care t-a uni- formizat pe ceilalți. Idee a opoziției e de fapt foarte frecventă fi Carul a lui Leonida Plămădeală (incomod nume !) e, ca fi înaintașul știu citat mai sus îmbrăcat fistichiu, yi, in sfirșitul cărții, peregrin in căutarea Cetății blestemate. Cam aceasta ar fi unul din primele fire ale parabolelor din roman. Dar surprizele cititorului se înmulțesc, fi cum spuneam, in locul unei singure parabole, descoperim o stratificare a lor; cam toate temele și motivele literaturii moderne există aici, disecate tnai adine sau mai superficial, intr-o aglomerare pe care doar un comentariu de fin dialectician o sal- vează. L'usturnotd e, in Trei ceasuri fu iad tema Străinului lui Cdmus; mama, cea care iși așteaptă Jiul, nu și-l recunoaște. Clara Vogel, logodnica, nu-l recunoaște pe Anton Adam ; amîndouă rămin impasibile tu fața firului de amintiri pe care il de- bitează acesta; ea, de altfel, și conorășenii săi. Anton ridam le e acestora indiferent sub noul lui chip, a Căror unitate nu o pot realiza; o schiță de polemică Cu Camus, e iarăși vizibilă, intr-o parabolă cu termenii întorși pe dos. Anton Adam alias Peter Gast (căci sub al doilea nume iși va găsi liniștea, o perioadă, in orăyelj profesor de istorie ți etnograf, ține o conferință despre legenda unui Hans-inimă-dc-Fier. Acest Hans, spune legenda, fiindcă fusese refuzat de o domniță, nu îngăduie dragostea su- pușilor săi. Femeile îndrăgostite erau ucise, in ținut domnea teroarea. Totul se află in pragul înghețului, pină cind castelul lui Hans ia foc și oamenii devin iarăși „li- beri și fericiți", Să recunoaștem, că această legendă, am naivă, stă, din alt punct de vedere, ia temelia cărții și abia finalul (nefericit, vom vedea; ne edifică asupra ei: făptura lui Anton Adam fusese transformata intr-unui din acele laboratoare cu oameni-cobai, atit de caracteristice Germaniei fasciste, care, după infrîngerea Iui llitier, tu fi aruncat in aer. Totul e legat, așadar, cu insistență, de fascism; in oraș se urla sloganele lui Gocbbels, „pașnicii" cetățeni ai orașului sint, in diverse ocazii lași sau delatori; Anton Adam alias Peter Gast e urmărit de un gesiapovist, (fi dis- cuția lor, de fapt reprezintă confruntarea om-diavol! Ca Faust, ca (van h'aramazov, ea beverkiihn, Anton Adam discută cu Diavolul (gestapovistul!) și încheie un pact cu acesta. Pactul sună aya: atita timp cit ești Peter Gast (adică individul „creat" prin operație, omul-experiență, om «l-creație — a fascismului) vei fi sub protecția mea; dacă vei încerca să fii Anton Adam (adică tu, omul real, omul existent prin amintirile tale, prin memoria la), te vom ucide. .Viei că se putea o caracterizare mai exactă a fascismului. Gestapovistul (adică : Diavolul) il veghează mereu, il servește, ca un Mefisto credincios. Pină cind Anton Adam, cu conștiința sacrificiului său, iși strigă mulțimii, din nou, adevăratul său nume, semnindu-șt condamnarea, Ne este citat (acum) drept ajutor Pascal, intr-o altă parabolă evidentă, ultima de altfel, care ar suna: acolo unde apare fascismul, individul iți trăiește „cele trei ceasuri in iad", momentele in care i se impune o altă identitate; iar această a doua identitate în- lamănă uniformizare sau moarte. Trei ceasuri in iad e un roman al identității. /lomanul lui f.eonida Plămădeală este excepțional prin densitatea ideilor șl a suges- tiilor, prin registrele de cultură in care se mișcă autorul; n-am încercat să cuprindem aici decit o parte dintre ele. Scriitorul se mișcă dezinvolt printre idei, demonstrează sclipitor, incorporează mituri ca să le refuze apoi, polemizează in subtext cu Șart re etc.; cea ce rămâne in mare suferință e insă tehnica scriitoricească proprin-zisă. Scriito- rul se explică mereu (observa cineva) fi personajele acestea, văzute mereu din exte- rior, rămin, pină la capăt, doar elementele unei demonstrații. Epicul propriu-zis dilatat și ei mult mai mult decit era necesar, acoperă cu naivități pagini, ce altfel ar fi putut fi strălucite. Toate „evenimentele" de roman științifieo-fantastic, cu transplantările de organe ori de memorie, cu divagațiile pe marginea urmărilor aces- tor descoperiri ale „științei" sint literatură joasă. $i cum personajele nu pot întot- deauna ține trează o idee, autorul ie pune în cirjele unor motlo-uri, e drept, foarte sugestive. Nu ftim dacă acest roman este un debut sau nu. Nu ftim dacă autorul (o poză ni-l înfățișează matur) se află la prima sa apariție literară. Dacă intrarea tn ifte- tură nu e un capriciu, atunei „Trei ceasuri in iad" vestește o carieră literara neobișnuită. C. LNGUREANU 4 — Orlioni UN CONCERT AL CORULUI FILARMONICII „GEORGE ENESCU" cronica muzicală * Personalitate de frunte a vieții muzicale timișorene, dirijorul Ion Românu a fost din nou, după aproape trei ani, oaspetele Filarmonicii de Siat «George Enescu* din București, în concertul coral din 13 aprilie a.c. Ion Homânu și-a dezvoltat talentul său muzical la Conservatorul din Cluj ca elev ai maeștrilor Marțian Negrea, Augustin Bena, Andrecseu Schelet! i și Jeăn Bobescu. Pe linărul muzician l-a atras in deosebi dirijatul coral, artă străveche mult cultivată și cu vechi tradiții in Banat. înzestratul său talent, dublat de vaste cunoștințe muzicale și o bogată cultură avea să se perfecționeze continuu cu forță și vigoare in această direcție. Dirijor al unor formații corale de amatori. Ion Românii înființează in anul I£M7 Corul combinatului metalurgic din Reșița, demn continuator al Reuniunii române de cintări și muzică din acest important centru industrial, pe care l-a dus pe culmea desăvârșirii sale artistice siluind formația printre primele din țara noastră, cu prile- jul numeroaselor concursuri republicane. In prezent profesorul ion Românu îndrumă cu dăruire profesională în arta sunetelor pe studenții fa: ullății de muzică din cadrul Institutului Pedagogic, ocuplnd in același timp, funcția de director al Filarmonicii de stat «Banatul" din Timișoara. Concertul, pe care il prezentăm a adus o notă personală nu numai prin pătrun- derea fină a conținutului fiecărei piese interpretate in parte, ci și din punct de vedere al alcaăiuirii programului. In mod deosebit ne-a atras atenția factura polifonică a celor mai multe dintre piesele prezentate, dozarea sugestivă a planurilor sonore, reliefarea sensurilor expre- sive în Qw ai si pou dir și Chi ou ol reder de Monteverdi, obținerea unor nuanțe fine intr-o variată gradare a sentimentelor in Arta de Hăch, robustețea, in același timp, tonul cald învăluit al lucrărilor Die Ehre Gottes aus der IValur de Bcethoven și Jd- gerehor de Weber. Partea a doua a concertului consacrată muzicii românești a reprezentat un omagiu adus de dirijor unor compozitori bănățeni, unii dintre ei dispăruți dc curind — Sabin Drăgoi, Nicolne Ursu — precum și cilorva creatori care s-au inspirat din intonațiile atit de caracteristice acestei zone bogat folclorice a patriei noastre. Și aci dirijorul a mers pe interpretarea pieselor mai puțin cintale, dar nu de maî mică valoare artis- tică : La«ii pușca ruginită și Laie Chioru de Sabin Drăgoi, în stilul caracteristic com- pozitorului, și Dragă și iar dragii de Ion Vidu. O vie impresie prin sinceritatea inspirației și farmecul intonațiilor populare, ca și prin măiestria tratării corale a produs: Mărie, Mărie și Limba noastră-i o comoară de Dorn Popoviti și Doină și joc de Paul Constantinescu, solist Florian Dumiirescu — precum și cele Cinci cintece de dor din Ranat de Lîviu Rusu, veritabilă suită corală. Corul Filarmonicii dirijat de Ion Românu, muzician de fină și aleasă sensibili- tate, ne-a produs momente de înaltă și adevărată trăire artistică, relevîndu-ne cu măiestria unui șlefuitor in marmură frumusețile inedite ale partiturilor interpretate. Slf.VlAN GEORGESCU 82 SORIN TITEL : bloc notes cinematografic * FILME SINGULARE Creți că se poate vorbi despre filme unicat, nu filme de „autor" așa cum sint cele ale lui Felini sau Hergman, de acele filme Ia care ai sentimentul foarte acut a nerepetibiiitătii, a lucrului singular apărut cine șl ie de unde fi cine știe cum. Se intfmplă ți in literatură citeodată acelaș lucru : „Cărarea pierdută" a iui Alain-Four- rtier ml se pare a fi o astfel dc carte unică. Autorii unor astfel de opere sint poate condamnați la o singură creație, in tot carul chiar lor le este interzis să se repete, chiar dacă vor scrie cărți sau vor face filme In continuare. Alain-Fournier n-a scris decit o singură carte, iar după aceea a dispărut in mod misterios, fu Polonia ani cău- tat să-l cunosc pe autorul „Vieții lui Matheus11, mi s-a spus că-i iacă student, sau că, in tot cazul, e foarte tinăr, prea exact n-am reușit să mă dumiresc, pentru că intilnirea mult dorită cu et am înlocuit-o in cete din urmă — turiștii sint in stare uneori să facă gesturi ni totul neexplicablle! — cu vizitarea unui palat prin care fi-a purtai ra sute de ani in urmă gloriosul Iui trup Jan Sobețky. Cum fi de unde a apărut acest film care are foarte puține puncte comune thlar cu vestita „școală poloneză" ?! 71 m aflat mult mal tîrziu ea la baza filmului sta un roman suedez fi poate din această con- tradicție, o atmosfera suedeză confecționată pe un platou din Polonia, se năștea acel aer ciudat al filmului, acea atmosferă de (ară a nimănui: să ne amintim scenele de ansamblu cu acel sat care ai impresia că nu există niciunde, mai mult o proiecție interioară decit un decor real. fu „Viața lui Matheus" singurătatea e un dat implacabil căruia eroul nu-i in stare să i se sustragă, singurătatea lui Charou dacă vreți, cel care face in permanență că- lătoria intre cele doua turimuri, cel al vieții și cel ai mortii, un Charon care însă la un moment dat nu se mai întoarce, care rămine definitiv dincolo, singurătatea fiind in acest timp un fel de anticameră a marții, Căci Matheus începe să coboare tn moarte, nu în clipa cind barca începe să l se scufunde, ci cu multă vreme înainte incă de la începutul filmului, „Am Imbătrinit", ii spune Matheus iubitei lui surori, toate acestea fulimplindu-se in umila lor casă, o casă izolată complet de lume, in 'are cei doi viețuiesc împreună, și iată-i descoperind, printr-o replică naivă ți uimită, perisabilitatea existenței, trecerea ei implacabilă, $i Matheus se uită in oglindă cătt- lînd să-și ascundă firele cărunte de păr, cu gesturi de o cochetărie ridicolă și totuși înduioșătoare, pentru cu, numai anim ne dăm seama, Matheus cu toată cărunțeala e un copil, un copil cu riduri adevărate, ceea ce e o situație absurdă, neverosimilă, ba chiar uimitoare dacă vreți. Sufletul lui Matheus deci e in discrepantă in primul rfnd cu el însuți, cu trupul iui imbătrinit ți numai după aceea cu lumea din fur. De fapt lumea nu e ostilă lui Matheus ți ne intilnim abia acum din nou cu o foarte ciu- dată situație, care contribuie ți ea, cred, la atmosfera de straniu unicat a acestui film. Matheus trăiește de fapt intr-o lume de basm, intr-o lume care nu e posibilă, fi /il- mul accentuează in mod evident această situație, o lume aproape paradisiacă, in care tofi il iubesc, in care toți se poartă frumos cu el — în realitate sau așa i se pare lui Matheus — aeest lucru n-o să-I aflăm niciodată, ți la urma urmei nici nu are impor- tanță să-l știm — fetele ii fac curte, țăranul la care se angajează Matheus ca mun- citor cu ziua, in loc să-l certe pentru trindăvia lui, il ospătează cu generozitate — o lume deci care vine spre Matheus, dar spre care el nu poate veni, o lume care ii in- tmde plină de înțelegere brațele, dar spre care Matheus ta riadul lut, nu poate să ji le întindă pentru că miinile lui sini pe cruce. Da, Matheus e magnifica!, tendoanele S3 brafeîor sale sint bătute in Imensa cruce a singurătății. Toate drumurile spre lu- mea plină de banâvoință, spre lumea „amabilă" din afară, sini închise pentru ei. Căci dacă in filmele lui James Dean intilueam o veșnică disponibilitate a acestuia, care tot tn mod implacabil ji fatal se consuma in gol, dacă gesturile lui Dean rămineau ca in poezia lui Rillce — „singur cc să fac cu gura mea", inutile, Matheus nu jroatc gesti- cula pentru că el este așa cum am spus cu mîinile legate. Viata lui Matheus este un film despre alienare, o alienare prin singurătate, o solitudine lipsită de cauzalitate, poate patologică, și totuși in acest „caz" in povestea acestui sărman nebun și infirm, nu cazul „clinic" ne interesează. Ieșim de la acest film bintuifi de tristele, gindin- du-ne la propria noastră singurătate. Dacă in „Viața lui Matheus" ni se „arată" cum solitudinea pătrunde in existența umană fi InfUtrlndu-se o distruge, in „Umbrele strămoșilor uitați", un film tot uni- cat, care in treacăt fie spus l-am văzut de nouă sau zece ori, acest rol de disoluție a existenței Umane il va îndeplini moartea, -4ja că, dacă filmul polonez era un film despre singurătate, filmul lui Paijanov e un film despre moarte, moartea ca un dat aprioric, rănită deci nu ca o finalitate, ci ca un început, moartea care cu umbrele ei, care vin de departe, il alienează distrugindu-l pe Ivo, eroul filmului, Genial in fil- mul tinărului regizor sovietic mi se pare a fi moilul in care s-a reușit să i se găsească marții in permanență echivalențe plastice și sonore, intr-un cuvtnt cinematografice, pentru că, in acest film, nu numai oamenii sau păpușile de la începutul lui, sau ne- bunul din bilei, sint măști ale moriii, nu numai bocetele vorbesc despre Ea, superbele cintece gratie și solemne intonate ritual de femei, ci în fiecare zgomot, in fiecare cu- loare, verdele și roșcatul întunecat care domină in permanentă cromatica filmului, moartea stă la pindâ fi așteaptă, Numai un regizor foarte tinăr putea avea atita încredere in film, în posibilită/ile acestuia de a vorbi patetic, fi generos in acelaș timp, despre viața, moarte și iubire, despre un întreg popor „uitat de dumnezeu" cum se spune chiar pe genericul filmului, o adevărată explozie de vitalitate artistica, pe care sint sigur cu am s-o regăsesc, doar in filmul iui Tarcovschi, in marele „Rubliov" capodopera cinematografiei sovietice. Prin urmare moartea in acest film există din primele secvențe: mina iul Ivo In mina fratelui său peste care s-a prăbușit un buș- tean, omorlndu-l, mina pc care copilul încearcă zadarnic s-o smulgă, nu semnifică oare acest lucru ? Apoi Ivo va fi bintuit in scurta fi tragica iui eristen/ă de caii roșii, caii de singe ai moriii, prezenti într-uua din cele mai magnifice scene din film. Chiar Giualul nunții va fi cu tel al morții: aceleași bătrine femei care-i spală trupul ia nuntă — vă amintiti mîinile lor zbîrcite umblind de-alungul trupului bărbatului înfășurat intr-un imens fi înflorat ștergar? — ii vor spăla tru- pul, neînsuflețit echivalențele biblice sint evidente, înaintea punerii in mormint. fiind stigmatizat de moarte eroului i se refuză ți bucuriile procreației, în cit legătura matrimonială nu poate sta decit sub semnul unei sterilități absolute. Za- darnic femeia, intr-o scenă superbă, se ra ruga goală insiruind mătăniile in crepus- culara dimineață, căci Ivo aflat sub blestemul „strămoșilor uitați" nu-i poate oferi bucuriile maternității. Crăciunul, văzut ca o sărbătoare a „nașterii" nu va duce decit disperare in casa Iui Ivo, care cu mielul proaspăt fătat în brafe, cu mielul abia născut, el cnsăsi rod al nașterii prin urmare, întreabă cu jale in glas : „Copilul, PelagJUa, unde mi-e copilul met* ?" bi iată oamenii,, intr-o altă scenă din film bucurîndu-se de aceeași sărbătoare a „nașterii" trecind pe lingă It o troienit aproape in apropierea unei troițe, cu acetaș miel nevinovat in brațe, ivo, căruia ii sint refuzate bucuriile oame- nilor. el care e undeva inafara lor, căci asemenea unui nou Tristan, Ivo va cunoaște împlinirea prin iubire, pătrunzind cu amindoud mîinile in întunecatele cețuri ale morții. Acolo, unde-l va aștepta cea mult iubită, cu parul asemeni cenușii, tntinzind spre el intr-un gest de dăruire totaiă, amindouâ nuiniie. Căci înainte de a muri l-am văzut pe Ivo coborind printre focuri mocnite, printre focuri gata să se stingă, încon- jurat dc fumuri albaștrii dc parcă ar fi fost niște candele aprinse coborind dealul la fel ca eroul mioritic, spre moarte, in vreme ce in jurul lui e pădurea retezată, pă- durea devastată, și iată glasurile grave ale femeilor, bocetul lor tragic, cintindu-i versul cel de pe urmă. Și ce spun femeile acestea ? Despre ce vorbesc oare ele in cîn- tecui lor ? Ele vorbesc despre uriașii de altădată, cei care au fost stăpinii acestor locuri, dar cei care prin ospăturile lor au tras mila cerului. Evocind o vreme para- disiacă prin urmare ele depung pierderea unei eden primordial, ele se jeluiesc după paradisul pierdut, iată de ce tot Jlmul nu e decit un sfiitelor strigăt un tulburător bocet popular, o tinguire despre scurta trecere a omului pe pămint : „Numai omu l călător Pe pămint rătăcitor .. 84 GR. ATANAS1U: PE MARGINEA UNOR SCRISORI istorie literara documente * între cele două războaie a existat in lumea satelor bănățene o mișcare literară cunoscută sub numele „Plugarii condeieri din Banat". Scriitori țărani au publicat cărți, au redactat ziare ți reviste, unele cu o existență foarte efemeră, au scris piese de teatru, care se jucau la sate, bucurindu-se de o largă audiență. Piesele scurte, mo- noloagele abordau probleme actuale ți erau scrise intr-un limbaj simțit șî înțeles de țărani. Profesorul Gabrlcl Țepelea urmărise cu pasiune evoluția condeierilor plugari adunind înir-un volum selectiv lucrările celor tare s-su manifestat cu mai multă consecvență. In culegerea „Plugarii condeieri din Banat" sînt prezentați: Paul Târ- bățlu, Miron Ghita, Ion Frumoșii, Ion Ciucurel. Petru Petrica, D. Brinzei, N- Vucu Sccișeanu, pic um șl cîțiva publiciști- Despre proza iui Pelru IVtrica, GabricI Tcpcleu publicase și un articol in „Uni- versul literar" din 10 martie 1943: „Pelru Petri, a din Cîrnec ca-Caraț s-a străduit in zilele ploioase și în nopțile lungi de iarnă să prezinte lumii românești satul bănățean cu poveștile lui, cu șezălorile lui, cu obiceiurile lui41. O susținuta atenție a acordat plugarilor condeieri Gh, Atanasiu, analizfndu-le scrierile intr-o serie de articole apărute în ziarele timișorene dintre cele două răz- boaie și stabilind o strinsă legătură cu ei. Pelru Petrica. învățătorul George Cătanâ .1 alții l-nu sprijinit In cercetările lui asupra stărilor sociale din Banat ți asupra fol- clorului băn țean, cercetări întreprinse in cadrul Institutului Social Banat Crițana ți folosite in Iu.rârile sale de inspirație folclorică- Rcdcm mai jos fragmente semnificative din scrisorile primite de Gh. A'anasiu de la „plugarii condeieri din Canar care vorbesc despre viața, activitatea și preoc u- pările lor. Am primii o scrisoare eu literele înșiruite hotărit, cu gindurile de la glie împie- trite in rindurî și cu acea sinceritate care o găsești din belșug la țăranii noștri. Scrisoarea primită e din perioada dintre cele două războaie, eind mă preocupa scrisul Uterar al țăranilor din Banat. Ea aduce citeva date din viața scriitorului plugar l’elru Pcirira, Pelru Petrica nu și-a fixat, o banală carte dc vizită, ci o întreagă gindire, făcîn- du-mi mărturisiri sincere despre munca și năzuințele lui. Să-1 lăsăm să vorbească prin Hndurlie sate : „Din articolul in cauză răd că tăi interesează unele date referitoare asupra per- soanei mele, pe care eu plăcere vi le dau t De profesiune sint plugar fi îndeletnicirea mea de toate silele e agricultura. Sini născut la 11 oct, 1902, în comuna Cărnecea din jud. Caras, din părinți țărani. Pregătire școlară mal înaltă nu posed decît 6 clase primare absolvite între anii 1908—1914 1a școala confesională Ortodoxă din satul meu. Cărți cil fie: Am citit majoritatea lucrărilor scriitorilor noștri din mai toate domeniile Jl posed o modestă bibliotecă ți care cărți le-am cumpărat pe bani ciștigați cu mult amar și sudori, reținuți de la gura familiei mele. Starea materială Îmi este de proporfii modeste ți aceasta m-a jă<-ut ca pind în toamna trecută să nu pot tipări nimic in uolum din tot ce-am scris piuă acum, Am colaborat pină astăzi ia următoarele publicatii: Almanahul banatului, re- dactat intre anii 19H9—31 dc (inii H. S. Mălin și Virgil Moțin, Reviste: Luceafărul (Timișoara), Zorile banatului (Qravița) Suflet nou (Comloț), Foaia interesantă iOrăș- 85 tie), Neamul Românesc pentru popor, Ziare: Cuvîntul satelor (Lugoj), Ha nat uf. Vestul, Voința Banatului (Timișoara), Lumea ți Țara (Cluj), Lumina Căruțului (Bocța-Mon- tană). Epoca (București), România Nouă (Cluj), fn manuscris mai posed următoarele lucrări: Chipuri din Banat, nuvele și schite din viata fărănimei bănățene. Spovedire, dialog comic. Comuna Cârne-cc. o ineereare de monografie a satului meu, in care vreau să jac mai mult o comparație intre satul bănățean din trecut șt cel de astăzi cu tot binele și răul său. Sbuciumări: Articole de probleme social-țără- nești dintre care unele au fost tipărite prin diferite reviste și ziare. Aceasta e toată modesta mea activitate publicistică de pină acum și primul meu debut publicistic a fost in următoarele împrejurări: fn primăvara anului 1934, eram incorporat ca solda:-recrut in Rcg 5 Vinâiorf fntr-o zi a acelei primăveri, îmi uit carnețelul de buzunar pe masa cancelariei com- paniei unde făceam pe furierul. Comandantul meu de pluton subic. Olteana flie, un „regățean" din jud. Olt cu suflet nobil, tot odată ți dinsul scriitor, găsindu-J il răsfo- iește ți-mi ia din el fără să știu unele din încercări... La vre-o citeva zile după aceasta, afară la cimpul de instrucție, văd ofițerii batalionului, adunati laolaltă, iar subit, meu citindu-le ceva. Dinții il ascultau cu atenție apoi aplaudau. După aceea om fost chemat la dinții, unde cu toții m-au felicitat, apoi olteanul meu in vara ace- lui an, a dat publicității unele din aceste încercări in zidruj „Progresul" din Ora- vifa.., Am fost încurajat ți din partea dlui $eb. Hornemisa, directorat rct'fjtei „Co- sinzeana" din Cluj ; rare-mt scrie că din ceea ce i-am trimis spre publicare erdc că invirt bine condeiul și să continui a serie mereu fiind sigur că am să scriu lucruri bune... inca vedeți așa am ajuns și eu un modest mintiilor dc condciu, dc pe urma căruia din partea multor oameni de bine și înțelegători am fost felicitat ți încurajat. Avind nevoie de unele informații asupra unor obiceiuri ți desdntece in legătură cu ciuma, Petru Pelrica îmi răspunde pe data dc 5 moi 1943, cu multă bunăvoință. Iată scrisoarea: Cdrnecca la 5 Alai 1943 Mult stimate Domnule Atanasiu Am primit la timpul său poștala Dvoastră datată din 15 aprilie a.c. referitoare la unele obiceiuri ți descintece in legătură cu ciuma. Vă rog iertați-mă că vă răspund cu intirzierc, aceasta din cauza că abia am „consultat" toate babele din sat, intreblndu-le despre cele cerute de Dvoastră și pe care cred că știți cit de greu sc pot descoase pentru a se „destăinui" in d'oi de astea, din cauză că nu roiesc a-ți divulga „secretul profesional"' si după cum mi-au mărtu- risit unele din ele: descinteeele nu se spun, ci se fură din gura descintătoarei, că-i dacă se spun atunci nu-s cu leac, Durere că n-am prea ajuns la rezultatul dorit, în- deosebi la descoperirea „descintecuiui' de „ciumă" pentru care m-am interesat foarte mult. Toate mi-au spus că „descintccc" nu există, ceea ce eu insă nu cred. Pe lingă aceste babe am mai vorbit despre aceasta și cu un octogenar Învățător pensionar din loc, M. Sara Mălin, astăzi orb dc amindoi ochi, fost pe timpuri foarte bun prieten cu învățătorul Sofronie Liuba, care alături de acest folclorist s-a ocupat foarte mult cu culegerea și studierea obiceiurilor și credințelor populare, Tot așa și dsa mi-a mărturisit ca nu știe de existența vreunui descintcc special oarecare, tic „ciuntă" șt nici mai mult decit cele pe care te descriu mal Ia vale. Am mai trimis vorbă pe la unii prieteni de pe aici din împrejurimi, să se inte- reseze de s-o găsi ceva mai mult prin satele lor, dc ta care insă pină astăzi n-am primit nici un răspuns. Părerea mea este să-i scrieți in această cauză învățătorului pensionar Gh. Catană din Valeadenli din jud. Caraț, care-i unul dintre cei mai sirguincioți și vechi folclo- riști ai Banatului și cred că de la dinsul aflăți mai multe ; ori să cercetați prin satele mai ascunse prin văgăunile văilor munților Banatului, căci pe aici prin părțile satului meu, de un timp ineoace de cind „vin cu drum de fier" au început a dispare tot mai mult aceste credințe și obiceiuri. Am aflat următoarele ; „Mai de mult cind mureau pe capete oamenii de „ciumă" îndeosebi Copii de . „doarea dc gușă" (Diftcric), ba chiar și cind mureau vitele, porcii și gaincle se aduna 86 de fii locuitorii dirr sat, care după ettm roia să dăruiască făină. laică, și toate cefe trebuincioase, pentru a se face „pomana citi mit", lutr-o singură noapte s-a leșul și cusut o cămară numită „rămasa eiumcf", care ia pomană se „mfnea" fadică se da dr [tomanâf împreună cu bucatele fi apoi s-a dus și pus intr-o prăjină pe o „moșandă" intre hotare. „Pomana ciuntii* se făcea nu mai de „slastă" adică cu carne, in răscrucea ulljclor satului, ia care se opreau șl nuncau tot f oamenii care treceau pe aci. înainte de o se mineo această pomană se „mteea* dc către femei bătrine in felul următor „Doamne primeșce pomana asta In ciumă, ca să fie îmbrăcată, săturată fi indăstulată cu fonte astea ec-i dăm și să nu ne mai moară de acum inaince copii, jjorcit, găinate etc. jitii și nimic mai mult am putut afla. Dară voi mai găsi Ceva mai mult, atunci fă comunic îndată, Al Deoasiră profund stimător, admirator șî recunoscător, Petru Fel cică piu ga r Scrlsoarea-răspuns numai are nevoie dc nici un comentar. Ea mă pune în cu- rent cu obiceiurile ți descEntccele în lepătuiă cu ciuma și mi-a fost de un real folo în documentarea mea necesară pentru o lu rare folclorici. Astăzi, recitindu-i scrisoarea, mă impresionează pc de o parte exactitatea docu- mentării, iar pe dc altă parte îndrumarea caldă și de încredere ce mi-o face să mă adresez și lui G. Cătană din Valeadeni, jud. Caras pe care-J caracterizează prin cu- vintele: „...unul dintre cei mai sîrguinciosi ți vechi folcloriști al Banatului.. 1“ In această privință mă adresasem și Iul George Cătană, care prinț r-o scrisoare din 26 aprilie 1*H3, îmi răspunse : „Valeodicnl 26 aprilie 1913. Mult Stimate Dle Atanasiu ! /im primit cartea p. a Dv. și mă grăbesc a vă răspunde: Pe aici pe la noi și prin împrejurimi n-am dat de obiceiuri și descintece in legătură cu ciuma. Cind eram insă copil de urco 6 ori 7 ani in casa părinților mei din Remetea-Pogonlci jud. Severi», auzeam vorbindu-se de ciumă sau coleră că bântuia boala in sat la noi, ți muriau oamenii cu duiumul de rămineau casele pustii. Auziam că muierile din sat ca să imblinzeascâ ciuma ii făcură fi o „cămașă", „cămașa ciuntii", toarsă, iesată și cusută frttr-o singură noapte șt pusă Io hotar pe o gomilă ca să-și ia ciuma cămașa șl să se ducă din aretul satului. Dar că olofiau ți descintece și anume ce fel de descintece nu știu, nu am auzit. lată tot ce vă /v>t comunica. Vă cunosc dle Atanasiu din „Antologia învățătorilor scriitori" a dini Iordan. ,11 Droastră. Cu d, stimă George Cătană. După cum reiese și din cele două scrisori, cercetările asupra obiceiurilor și des- inlecelor din satele noastre nu sint epuizate. Mai e mult de făcut și sint sigur că. în direcția aceasta, cercetătorii de azi vor putea săsi importante documente In legătură u folc lorul și cu trecutul istoric-social al poporului nostru. 87 Matei Călincscu : CON'CEPTL'L MODERN DE POEZIE * Prin cea mai recentă lucrare a sa. Conceptul modern de poezie, apărută în seria „Eseuri41 a Editurii Univers, Matei Călincs u nu-și dezminte exigentele preocu- pări pentru poetică și poezie. Subintitulată semnificativ De la romantism la simbolism, cercetarea se mărturisește a fi doar prima parte a unei lucrări ce în viilor va avea In vedere ți poezia veacului nostru. Subtitlul dorește să fixeze cadrul cronologic in li- mitele căruia apare tn conștiința literară a lumii europene și nord-americane concep- tul modem de poezie- Organizată Intr-o succesiune de capitole, dintre rare majoritatea au un caracter mult mai cuprinzător decit o sugerează subtitlul lucrării (Preliminarii, C> este poezia ?, Avatarurile poeziei lirice. Logica poeziei, Poezia ca expresie a emoliei și Poezie și fmapina;ic, Concepții! modern de poezie) sc referă in primul rind la riteva probleme mai generale privind natura poeziei, originea lirismului, delimitarea dintre „logica poeziei" și „logica intelectuală", receptarea variată a noțiunii de limbaj poetic, antino- mia îmaginație-fantezie etc. In această privință, ca și in cea sugerată de ultimele capi- tole ale lucrării, In care sînt înfățișate concis riteva programe estetice (Poe. Raude- iaire, Mallarme. parnasianism, simbolism), cartea iui Matei Călinescu constituie mal ales un succint periplu istorie între limitele universului dinamic al genezei unui con- cept literar. De aceea, în privința concluziilor nici nu i se poate solicita un exces de originalitate, cu atit mai mult cu cit problema cercetată a constituit și constituie un punct de atracție major pentru exegeza europeană și americană, Departe de a fi lipsită dc pasiune — după cum îi reproșa criticul Nirolac Mano- Lescu in cronica din Contemporanul —. Conceptul modern do poezie ne oferă exem- plul unui eseu în sensul elevat al termenului, nclimitindu-se la a fi doar o încercare, ri exprimarea de o distinsă sobrietate a unei personale sinteze și interpretări cu ca- racter comparatist-istoric, Sub expresia elegantă și concisă pulsează însăși pasiunea pentru fenomenul cercetat. Solicitind în mai mică măsură cercetări mai veelil ți contemporane, calitatea primă a cărții lui Matei Călinescu constă in utilizarea sursei de primă mină, a textu- lui propiTJ-zls. foarte rar folosind prea obișnuita formulă apud. El nu „împrumută" idei de la un Lautreamont sau Valery, ci le comentează in directă conexiune eu textul lor doctrinar citat in lucrare. Astfel, in fața cititorului interesat șl atent, conceptul modern dc poezie iși desfășoară avatarurile generative încă din cadrul frămîiilărilor ce au caracterizat conștiința estetică a secolului al XVfll-lea, conștiința exis’enlei unei autonome „logici a poeziei" ivindu-sc din reacția mai generală — calificată In veacul nost™ drept preromantică — îndreptată împotriva excesului dc raționalism. Geneza „emotivă" a logicii și limbajului poetic, argumentată printr-un adecvat comen- tariu asupra lui Leibniz, Baumgarten, G. Vico, Thomas Blackwell, John Brown c4c„ iși concretizează finalitatea teoretică in capitolul Poecta t-a e.rpresie a emoflci. în care se urmărește procesul penetrației noțiunii de liric în conștiința teoretică do /xtezie. Matei Călîneseu, rcluind ideea inițială că epoca modernă in poezie iși are în- ceputurile „in preajma și in cursul desfășurării fenomenului romantic". urmărește, pornid de la opiniile lui Wiliam Jones din al său Essav o a the Arti, Commowli/ Called fmftatiue <1772) și pină la celebra Prefață a lui Victor Hugo la drama Cromweti (1027). filiația prin care lirismul a dobindît treptat primordialitate in conștiința lite- rară europeană din primele dcrenil ale secolului a! XÎX-lea. *) Hur. Fă. Ua>vers., 197*. 88 După ce detectează începuturile „poeziei pure" în conștiința teoretică a Lui Edgar Atlan Poc, in capitolul Lume și limbaj în estetica lui Haudefaire, Matei Călinescu argumentează prin ideile și creația baudelaireană afirmația că drumul poeticii mo- derne constă in îndepărtarea do cotrepția clasică a poeziei ca limbaj figurat. Revo- luționarei limbajului poeții, problemă ce pare a sta in centrul atenției lui Matei Călinescu, o începuseră romanticii, dar va fi desăvirșila prin filiera Baudelairc — Mallarmu — simboliști, Este un fenomen asupra căruia autorul Conceptului modern de poezie ne convinge cu prisosință. Poate însă datorită faptului că accentul cade asupra unor probleme cum este cea a limbajului poetic și a reflexelor sale in con- ș iinta estetică a unor epoci, lucrarea lui Matei Călinescu oferă citeodată impresia unui orizont excesiv de specializat, reducindu-se la minimum corelația cu alte do- menii in afară dc cel al esteticii poeziei. De aceea, cititorul neavizat riscă să rămină cu impresia că. spre exemplu, in secolul al XVJll-lea numai poezia cunoaște un acut proces de liricîzare. Fenomenul este însă mult mai larg, cuprinzind în sine și trans- formări similare ale genului proteic, in special varianta sentimentală. Fără a avea pretenția unei exhaustivități in problema discutată (împiedecată și de dimensiunile reduse ale colecției „Eseuri"), volumul lui Matei Călinescu constituie, prin spiritul de sinteză și echilibrată organizare a materialului, o excelentă și, sub un anume aspect, inră inedită la noi scurtă istoric a conștiinței moderne de poetic. CORXBLIU NISTOk pniLojotiicA i Climatul spiritual din vechea cetate a banilor în continuă împrospătare s-a îm- bogățit rcccn! cu o nouă publicație, revista PMlofoglca, redactată de prof. dr. doc. G. Ivănescu. Moștenitori ai unor tradiții culturale strălucite. Centrul de istorie, filo- logie și etnografie și Universitatea din Craiova se află în fața unor sarcini multilate- rale de a cerceta trecutul mai indepărtat al Olteniei ca și istoria mișcărilor sociale și culturale din ultimele două pătrare ale veacului, pline de rodnice contribuții Ia teh- zaurul cultural al poporului român. Din Oltenia au pornit personalități eminente ca G. Țiței a, N. Titulescu. G. ConMantincsru. C. Brâncuși, T. Arghczi șl C. Brăiloiu prin- tre cei general recunoscu ți la noi și in străinătate, alături dc C. Rădulescu-Motru, I. M. Marinescu, C. Bobescu și .1. Bobescu. Teatrul Național șl Conservatorul craio- vean au fost o pepinieră a artei dramatice românești, iar literatura și-a avut lăcașc sigure și calde in revistele Ramuri, Datina și frrorașul. Activitatea multor creatori in proză, vers și dramă, ca de pildă B. Lira, iși aș'caplă incă cercetătorul și valorifi- carea. Folclorul oltean dcasemenea reclamă o atentă investigație pe liniile ramificate ale valorilor sale permanente. In condițiile acestea, noua revistă se afla in fața unui program bogat dc activitate, chemat să continue eu mijloace perfecționate preocupă- rile științifice și literar-artistice ale Arăivcîor Olteniei, încetate brusc în 1942, după o rpariție urmărită totdeauna cu interes timp de două decenii. Caietul 1 al revistei Phiiologi'o, publicația Centrului de istorie, filologie și etno- grafie din Craiova al Academiei R. S. România, < tiprinde cpt studii de lingvistică, istorie literară și folclor ale cercetătorilor Centrului ca și ale conducătorului său, Unde din ele se referă la probleme dc limbă și literatură olteană, Este totuși îm- bucurător că in concepția cercetătorilor Centrului se manifestă o vădită atitudine antiprovincială. Ei nu râmîn impenetrabili față de realitățile românești din alte re- giunU precum și față de realitățile lingvistice și literare străine, mai vechi sau mai noi, O altă particularitate pozitivă a acestei publicații constă în faptul că ea nu ex- clude publicarea unor studii scrise in limbile dc circulație mondială, iar pc cele ro- mânești le însoțește de rezumate in limba franceză. Printre materialele publicate în Phitologica I, studiul zlderdr ji eroare in cerce- tarea dialectelor proto-indo-europene de G. Ivănescu se remarcă prin orientarea sa multilaterală și ținuta sever științifică. Sc dezbate problema alst de controversată □ articulației spațiale a dialectelor proto-indo-europene cu urmările imediate pentru for- marea limbilor de origine indo-europeană. hi atenția con rlătorului se află teoriile lui Pcnderșcn si Feriși, Meillel și Johanncs Schmidl, Devolo și Pisani, iar in privința 89 patriei originare GUrheimat*) contribuțiile mai recente ale lui Nehring, Koppers, Fior, Ginzburg și Brandenstein. Am fi dorit o dezbatere mai persuasivă a problemelor ridicate de ultima ediție a dicționarului lui Pokorni pe de o parte, a contribuției atit de controversate a lui Georgiev și a teoriilor lui Kurylowicz pe de altă parte. Din restul sumarului, o remarcă specială merită studiul statistic privind fizio- nomia fonetică a limbii române vorbite, semnat de Ion Calotă și Dumitru Ivănuș. Bazîndu-se pe fenomenele de „sandbi intern” și „sandhi extern", ei trasează o ima- gine clară a influenței reciproce a sunetelor din limba română, însoțind partea ana- litică cu 45 de labele extrem de precise și convingătoare. O notă distinctivă in sumarul revistei o constituie cele două studii de istorie literară. Posibilitățile de interpretare psihanalitică a operei lui Gib. I. MihĂescu de Stelian Cincă și Secolul XV ucnelian In romanul L'Vscoque de George Sand, acest din urmă studiu in limba franceză, de Rodica Cioran-lvănescu, In ambele studii în- drăzneala punctului de vedere se combină cu finețea analizelor intr-un echilibru just, ir» care prevalența istoricului acordată textului nu este niciodată umbrită de investi- gația istoricului literar. Cercetările publicate in caietul I al revistei Philologica ne permit speranța unor continuări la iei dc valoroase. Se vor putea redacta în viilor desigur caiete mai uni- tare, dar nici varietatea tematicii abordate nu le va cobori nivelul dacă se va păstra mereu orizontul vast, european in care autorii tși plasează de pe acum preocupările. George Cuibuș : VITRINA CU PORTRETE Efortul actual din apus de a distruge in toate artele mitul semnificațiilor imua- bile s-a născut intr-o ambianță creatoare in care noul teatru american Bread and Pupdt, Teatro Campesimo și Livlng Theatre, cu aerul lor de împrospătare a specta- colului, are desigur o twjtribuție de seamă. Se încearcă deci a se revizui sensul unor capodopere clasice, ajungindti-se la spectacole ca acelea cu Berenice de Racine în di- reacția lui Roger Flanchon la Theâlre Montparnasse sau cu lllusion contigue de Cor- neitlc, La Princesse d'Elide dc Moliere și Judith de Frledrich Hebbel la televiziunea franceză. Toate acestea nu vor fi lipsite de urmări nici pentru istoria literară, căci dacă in decursul ultimului secol am păstrat un sentiment ferm al ierarhiei capodope- relor, reactualizarea unor piese ca cele de mai sus intr-o viziune regizorală modernă ne dovedește cu prisosință că din cele 32 de piese cite a scris Corneillc nu numai patru pot să rămină vii in conștiința posterității. Similar, unele scene din La Princesse d'Elide, ca bunăoară intilnirea in codru a fanfaronului Moron (interpretat la timpul său de chiar Molicre) eu ursul, au fost preluate aproape textual de Jarry in Le Pere Ubu. Prin urmare, teatrul absurdului nu este, precum am mai remarcat și altă- dată, chiar stil de nou și inedit in mijloacele sale, iar academizarea repertoriului ca și a artei interpretative din decursul ultimelor două secole, in ciuda unor trecătoare tentative dc modernizare a jocului de scenă în naturalism și expresionism, a însemnat in genere o sărăcire a paletei actoricești. Faptul acesta este facilitat poate și de îm- prejurarea că arta actorului este, ea modalitate și structură, arta creațiilor efemere prin excelență. Din cauza aceasta, mai mult decit oricare altă ramură a creației artis- tice arta teatrală este pîndită de pericolul de a pierde din nivelul ei moral și material, de a se stereotipica prin autopastișa și de a se transforma comercial în distracție și amuzament. Este deci mal mult decît un act do pioasă aducere aminte da ă in istoriografia teatrului apar in unele momente de răscruce lucrări de severă investigație științifică, menite să ni-l înfățișeze pe acel om-proleu care este actorul de totdeauna, prin in- termediul unor mari figuri ale scenei. Lucrarea Vitrina cu portrete de George Cuibuș, subîntitulîndu-se modest Actori români pe scenele fi in studiourile lumii, este o ase- menea lucrare și ea nu este izvorită neapărat din admirație necondiționată. Actrița ca Agatha Bărsescu, Maria Ventura, Elvira Popeacu, Alice Cocea și actori ca Eduard de Max, Jean Yonnel și alții au avut o reală contribuție in tcalrul apusean, impunîn- dtt-se publicului și criticii prin talentul lor viguros, seriozitatea interpretării și dra- 90 goslea pentru noutate. Alături de tei sus-menționați se poate cita și un șir lung de stele ale teatrului bulevardier, care nici ele n-au Înregistrai numai și numai succese episodice, in felul acesta cartea lui George Cuibuș umple de legitimă mindrie inima iubitorilor istoriei teatrului românesc. Bazlndu-se pc o bogată documentare, din care bibliografia selectivă de ia sfințitul cărții citează, in afară dc o seamă de lucrări enci- lopedice. aproape cincize i de titluri teoretice și memorialistice, ea nu este lipsită nici d.- unele poziții polemice, ceea ce nu-i știrbește nivelul științific, contribuind dim- potrivă la căldura și precizia unor portrete executate totdeauna cu generozitate. Iar dacă George Cuibuț se ferește cu dibăcie de etichetarea care blntuie aproape cu furie in critica noastră dramatică și ducă reconstituirile sale cămin totdeauna scutite de prejudecățile curente din cronicile do azi ca „stil", „poezie", „simbol", „mister" etc. aceasta contribuie fără doar și poate la farmecul lucrării sale, 1n genera! vorbind, la încheierea lecturii volumului Vitrina cm portrete citito- rului ii rămine certitudinea ci o viață dc artist este și trebuie să fie o viață com- plexă, intensă, excepțională. Fără talent, inteligență și muncă nu te poți menține in conștiința publicului, iar o măiestrie polivalentă favorizează marile creații și succesul. Nu este un simplu tic de iubitor al documentației dacă George Cui bus citează in cuprinsul analizelor din Vitrina cm portrete numeroase texte din presa premergă- toare primului război mondial ca și din perioada dintre cele două războaie mondiale. Astăzi majoritatea acestor texte se cotbăieste in colecțiile unor mari biblioteci. Unele din ele, re c drept, dovedesc că există artiști care imbătrinesc foarte repede și că există alții care întineresc pe măsură obsesie pentru toți. In ofițerii traumatizați sufletește de viața monotonă și sinistră, poate tu prevestirea morții, se dezlănțuie reacții violente, dar confuze. Poale că previ- ziunea unui sfîrșit potențează dorința supraviețuirii sau necesitatea certitudinii exis- , nței reale prin aventura erotică. De aici conflictul epic crește și „domnișoara necu- nosculă" dezvăluie in fața asistenței secretul vieții sale, învăluit pină acum în taină. Lins este un personaj aparte, comparativ cu ceilalți, oscilant între sclipire inteli- gentă și banalitate. Introspecția autobiografică, pornită din inițiativa comandantului pentru a tempera pornirile camarazilor nu schimbă nimic din constituția acestui i>ersonaj, eventual il completează. Dintre celelalte personaje puțin fortuit In con- strucție, spre artificial, pare comandantul Dudu AngheL om care tinde spre corecti- tudinea desăvîrșitâ. In general personajele romanului sînt vagi, turburi, creind ima- ginea unei colectivități mutilate de ororile războiului, sau mai precis de urmările lui. Oameni ce trebuiau demobilizați continuă viața in condiții aproape de război, ori chiar mai apăsătoare („Oricum ai da-o, bizar vagon de la un capăt la celălalt și in- vers. Cu el, ciudate purtări la călătorii lui, aruncați provizoriu în ceeași existență, legați unul de altul de jugul obiceiurilor, intimitatea muncii și a pericolului"). Acțiunea cărții este construită unitar eu momente mai realizate, detașate de rest — cum este scena frenetică a ostașilor și ofițerilor reînlorți de pe front care se plimbă cu tancul prin oraș, într-o obișnuință desăvirșită spre groaza mulțimii pașnice, dezertarea locotenentului Anua sau rememorarea vieții Linei. Discuția dintre Amza și ( Otrandant denotă, stilistic, o ușurință a minuirii dialogului și relevă, pe planul semni- ficațiilor, imposibilitatea viețuirii într-o lume închisă, ALEXANDRU RUJA 93 DICȚIONARE MINI ȘI MAXI Presa literară ți cititorii sint unanimi in a recunoaște, utilitatea fi necesitatea, in egală măsură, a recent apărutului DICȚIO- NAR DE TERMINOLOGIE LITERARA (Editura științifică, 1970, 343 pag.). Oricite scăderi ți lipsuri ar arca acest dicționar, nu duce, de altminteri, lipsă de ele, — el rine să umple un gol resimțit serios in literatura noastră de informație. Situația este îngrijo- rător de paupera cu osebire tn domeniul literaturii de informație, in cimpul științelor umaniste. Nu avem un dicționar oi artei, al muzicii, teatrului, cinematogra- fului. Se lucrează, sub egida Academiei Republicii Socialiste România la un Dic- ționar al literaturii române, dar care nu ca cuprinde, intr-o primă ediție, decit litera- ratura română pină in secolul XX, ur- mind ca abia ulterior, nu ni se spune ciad, să apară o nouă ediție incluzind fi li- teratura acestui secol. Lipsește, in sfirfit, un dicționar de literatură universală, instru- ment dc informație indispensabil oricărui om de cultură. Parțial penuria de informație pe care o amintim adineaori se încearcă a .fi astâm- părata, cit de cit, prin apariția unor mici dicționare, cum este, de fapt, și amintitul Dicționar de terminologie literară. Au apă- rut, în această direcție, un mic Dicționar mitologie greco-roman ți «» Mic dicțio- nar filozofic. Oricit tie utile ar fi aceste dicționare, informația pe care o dau este, totuși, cind există, extrem de limitată fi rezumativă, lata de ce, credem, stntem în- dreptățiți să solicităm învingerea, in această direcție, a răminerii in urmă ji să solict- «im o literatura de informație românească la nivelul celei general europene. Această cerință impune o tehnică, o știința a alcătuirii dicționarelor, o expe- riență editorială care va accentua deose- birea, in acest domeniu, intre o lucrare de compilație fi una originală, Editurii Enci- clopedice Române ii revin, in această di- recție, sarcini multiple și majore care sint asumate, intr-o măsură încă derizorie, in planul de editură pe anul curent, plan dat publicității, In deosebi ne îngrijorează pon- derea acordată micilor dicționare, in dauna celor care să nutrească ambiții exhaustive. Dacă ar fi doar să amintim experiența ma- rilor case de editură specializate in litera- tura de informație, Larousse, Brokhaus, Meyers, am putea observa că, de obicei, nu numai că un mie dicționar apare con- comitent cu unul mare ci, adesea, cel mare il precedează pe cel mic, acesta din urma benefiicind de o experiență temeinică a miniaturi critice * colectivului editorial ți de redactare a dic- ționarului. La noi, din păcate, ți probabil pentru a se anihila, cel puțin parțial, ră- minerea In urmă, s-a început invers, Prin- cipal e, fără îndoială, că s-a început. Dar acum e imperios necesar ca, in acest do- meniu, să se acopere și golul informațional fi timpul pierdut printr-o muncă densă ți de calitate. I. L n UN SCRIITOR UITAT Recent a apărut in Editura .Meridiane cartea lui Fewbtu’auger, Goya sau Drumul spinos al cunoașterii In traducerea lui V, Reneț. Anul trecut H. Zallis publica in revista Luceafărul un fragment diutr-o nuvelă a traducă torn Iul, insolit dc o scurtă notiță. E totuși prea puțin față de acest mare critic de artă țt interesant prozator care a fost T. Reneț. Ar fi de datoria Edi- turii .Minerea să valorifice creația acestui scriitor dispărut prea de timpuriu dintre noi. Măcar tipărirea unui volum selectiv din nuvelele apărute in timpul vieții in volumele : Hanul Roșu, Sighișoara. Ed. Mir ou Ncagu, f. a. Seinii rău. Buc. Gorjan f. a. fi Îngerul alb, Buc„ Gorjan f. a. care să cuprindă ți o parte din studiile publi- cate fmă gindesc in întâiul riad la cel apă- rut in Revista Fundațiilor despre Roman- tismul german la Pinacoteca V. Cioflec, Cluj, Careta ilustrată 193$, D. Ghiață, Meri- diane 1957, Grigorescu, 1M57J ca să nu mai vorbim de ceea ce a lăsat in manuscris. Scriitorul imi vorbea dc nuvelele fantastice nepubiicate, povestit indu-cd fi de reacțiile lui Sadovcanu la lectura uneia dintre ele (parcă Păsările) și de marele studiu Teoria formelor plastice. Acesta închidea, se pare, viziunea pictorului fa absolvit Academia de arte frumoase din Cluj ți a avut in acest oraș și o expoziție cu lucrări in cărbune) devenit critic de artă (l-a audiat pe' birzt^ou-spj/ la Vienaf Poate a reușit să 94 scrie și romanul despre care vorbea. Dar dacă altceva nu ar fi făcut decit cele publi- cate in timpul ide fii, măcar pe acelea, lata ca serie Ion Chinesu despre el; „Nu mai puțin surprinzătoare a fost apariția in lite- ratură a excelentului critic de artă V. He- neș care in volumul sdu de nuvele „Hanul roșu", etC. (Pagini de critică, Epl., 1069, p. W), PREZENTAREA G RAHCA A CĂRȚII Am pe masă citeva curți apărute după diversificarea editorială din toamnă. Din păcate prezentarea grafică a unora din ele lasă mult de dorit. Cunoaștere poetică și mit in poezia lui Lucian Blaga, apărută Ia Editura Mincrva a avut /tarte de un bun tehno-redactor : hîrtie tip A, format acceptabil, tiparul aerisit, cele 12,77 coli editoriale transfor- mindu-se in 17,5 coli de tipar. £ o plăcere să parcurgi textul frumos paginat pe un alb imaculat. In aceiași timp Editura Mihai Eminescu prezintă Structurile libere, ultima carte a Georgetei Horodincă: 12,41 coli edi- toriale. Hirtia tot tip A înalt dar de 63 gr/m nu de 80 gr/m ca la prima carte amintită iar tiparul inghesuit, obositor, dind 14 coli de tipar. Pentru trei coli fumătate economie s-a schimbat tot aspec- tul grafic al cărții. Și încă volumul are un tipar acceptabil ți o hîrtie bună, fn com- parație cu altele. Exemplele sc pot înmulți: Editura Științifică prezintă un frumos Dicționar de terminoiosie literară (23,18 coli, respectiv 22) în timp ce Editura Politică a tipărit in condiții grafice mizerabile și pe hîrtie proastă Micul dicționar filosofic (31,15 coli, respectiv 12,5 de tipar). Ce să mai spunem de Clopotele de apă a lui C. Cubleșan, vo- lum aparul in Editura Albatros ? Hîrtie B, rindurile înghesuite, formatul nepotrivit, un roium neatractiv grafic deși tehno- redactorul ar fi putut găsi o formulă accep- tabilă. N-a făcut-o probabil din aceeași tendinfă de economisire a hirtiei. Dar eco- nomisirea aceasta râu înțeleasă se răsfringe asupra cărții ți autorului, cititorii neștiind că totul se daloreată tehnoredactorului care nu-l întreabă niciodată pe autor ce format preferă sau cum iți „vede" ți el opera tipă- rită : literă, hirtle. copertă, Se pare că pe vremuri Întreprinderile poligrafice erau le- gate de „arta grafica". Era vorba de o ar .i deci nu de o meserie oarecare. Oare tehno- redactorii de azi au uitat acest lucru ? 1 M „STUDIOUL DE POEZIE" Radiodifuziunea română editează de câțiva ani o revistă de literatură intitulată „Studioul de poezie". Tipărită intr-un for- mat agreabil prin dimensiunile lui delicate ți pe o hîrtie de calitate, revista benefi- ciază și de o prezentare grafică atrăgă- toare. Este păcat că ea rămîne cu totul ne- cunoscută datorită difuzării el aproape in- terne — în cadrul recitalurilor organizate de studioul de poezie al radiodiftiziunii noastre. Este păcat — pentru că revista are un profil interesant ți reușește in paginile ei colaboratori de prestigiu. Numărul din ianuarie al „Studioului de poezie" consacră aniversării lui Mihai Emi- nescu citeva pagini substanțiale, din care remarcăm articolele: „Atributul geniali- tății" de George Macovescu, „fn circuit uni- versal" de Vladimir Streinu, „Eminescu fi limba literară" de forgu Iordan, „Emi- nescu" de Ion Dodu Bălan, „Emi- ți eseu in primele emisiuni radiofonice" de Victor Crăciun. Sub titlul „Cintare Homăniei socia- liste", sint publicate poeme de Emil Giur- giuca, Al. Andrifoiu, Bartalis Janos, Ti- beriu Utan, Anghel Dumbrăveanu, iar sub titlul „Viorile toamnei" — poeme de Ștefan Augustin Doinaș, Nicotae Labiș, fon Horea, Ion Potopin. Numărul din februarie este închinat lui Charles Baudelairc. Semnează: Henri Jacguler, Vladimir Streinu, Louis Eruffaut (directorul Bibliotecii franceze din Bucu- rești), Fory Etterle, fulius Țundrea etc. Sugerăm radiodifuziunii române trans- formarea acestei publicații intr-o revistă care să treacă dincolo de ilustrarea pro- gramelor studioului de poezie, deci dincolo de aspectul de program de sală ți care să intre in circuitul nostru revuistic. 1 l PIRATERIE LITERARA De multe ori, aspirația spre gloria debutului se poate converti intr-o adevă- rată obsesie, a cărei cheie forțează cu obstinație o /toartă dincolo de eare laurii așteaptă docili fruntea învingătorului. Dar ce ne facem atunci cind imaginația poetică scîncețte in fașă ți handicapul lipsei de bar devine insuportabil ? Secretul ieșirii din impas nl-l oferă cu inocentă dezinvoltură tinărul poet Constantin Bejmaru, autorul a trei poezii publicate in nr. 2 pe anul 1970 l 95 al revistei „Tomis" la rubrica „Manuscrise". C, Bejenaru știe că o poezie apărută in- tr-un volum prezintă garanții sigure și că șansele de reapariție intr-o revistă (bine- înțeles cu o grafioasâ răsturnare de pa- ternitate) sînt aureolate de rozul cel mai promițător. Dar pentru că spiritul de dis- cernămtnt, solicitat să aleagă intre atitea posibile modele, /roate oscila, solufia cea mai eficace este „conectarea" la mai multe surse deodată. Una dintre cele trei poezii ale lui Constantin Bejenaru se intituieară „Deliul” (Imberbe fi involuntară auto- ironic/J fi ne uimește prin originalitatea fi iasaltați procedeului de „asimilare" ; este, nici mai mult, nici mai puf in, un colaj de versuri din două poezii apărute tn volumul „Noaptea nunții" al lui Mihai Duțescu (EPL, 1969). Redăm mal jos, spre deplină edificare, fructul acestei atit de inspirate sinteze, alături de sursele sale directe: Mihai Duțescu — voi. „Noaptea nunții :* „Legat de care ca Ilector intru în cetatea cuvintelor nespuse pe ziduri poeții bătrini stau pe oasele lor ea o apă Încărunțită în catedrale,.. (pg. 37) .,. cine ar crede că stau uneori neholărit cu țeava lunii dusă la tîmple* (pg. 40) Constantin Bejenaru „Debut" (pg. 19 a rev, „Tomis", nr. 211970) „Legat de care ca Hector Intru-n cetatea cuvintelor nespuse. Pe ziduri poeții bătrlni Dorm pe oasele lor Ca o apă1 Încărunțită in catedrale Visind un tinăr ce stă nehotărit Cu țeava lunii dusă la timplă". Dincolo dc inventivitatea laborioasă o debutantului nostru, dincolo de generozi- tatea sa selectivă, rămin amărăciunea și bidignarea încercate in fața acestui act de piraterie literară. Gestul insalubru al ti- nărului plagiator se cere blamat cu toată convingerea, pentru ca autorul Iul să caute modalități mai imaculate de a fefi din carapacea anonimatului. GKO GALF.TARU POLJA (A'ovi Sad, ianuarie 1970) In numărul din Ianuarie 1970, men- sualul de cultura fi arid POLJA, care apare la Novi Sad, publică pe două pagini zece dintre cele mai frumoase poeme ale poetu- lui Anghel Dumbrăveanu, Prezen- tarea — de fapt un micro-eseu despre creația poetului timișorean, precum fi exce- lenta tălmăcire a poemelor aparțin ini Slavica Zimdjan, cunoscut deja cititorilor români prin frumoasele sale traduceri din lirica iugoslavă. „Cu excepțională sensibilitate, cu ri- goarea unui anglo-saxon și seninătatea spi- rituală a unui latin — subliniară Slavbo Almăjatt — Anphel Dumbrăveanu face din poezia sa un cinice aparte, un cintec al cărui lirism conține elementele acelei for- mule magice a veșnicei fl radar nivel cău- tări a perfecțiunii formei". DU$AH PETRO VI CI 96 ow Redacția ; Timișoara Piața V. Roaită nr. 3 Telefon 120 26 Administrația Bucure; li Șos. Kisclcff nr. IO Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singuri parte a htrtiei cu Indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepubiicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1525 la întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara — Calea Aradului 1/A R. S. România