
——— COLECTIVUL REDACȚIONAL -	. —
Al. Jebeleanu	— «daci or șef
Anghcl Dumbraveanu — red. șef adj.
Andrei A. LîUm, Sorin Titel, Cornel Ungureanu,
Damian Ureche
Ion Velican	— corector
Prezentarea artistică : ANA MARI A BAUMEISTER
ORIZONT
REVISTA A UNIUNII SC VIITORILOR DIN R S. ROMÂNIA
CUPRINSUL
ORIZONT. Spiritul creator al leninismului.........................................    3
Resurecția eseului ...............,.............................. ..................
EUGEN TODORAN: Resurecția eseului .. > ■ .........................................    6
ȘERBAN POARTA: Poezia eseului ..................................................  •	- 7
C. UNGUREANU: Metamorfozele eseului .. .. ........................................    9
MCH/fA STĂNESCU: Timișoara. Violei, Adam Puslojic, Tn Timișoara la un prieten
VALERIU GORUNESCU: Ochii din Simbirsk .......
A'. D. PARVU: Floare de salcim, Se-ntorc .. .............*..............
.4/,, JEBELEANU: Interior noaptea, Florii, Ora zece . .................
MMI AN URECHE: Obsesia Ofeliei, Batista Desdemonei, Ana Karenina, Poem la Kira
Kiralina ...................................  ......................
Ș1EFAN AUG. DOINAȘ: O poezie a jubilației melancolice .......
AL. RAICU: Dublură, Romanță nouă, Ploaie ferbinte ............. .......
LIVIUS CIOCÂRLIE: Adresantul necunoscut .. ...........................
GEORGE SURU : Vipera albă. Romanță................................ .. ..
DUMITRU SINITEANU: Moartea plopului .. .. ............... .............
VICTOR FRUNZA: Eva șt Adam ..............................................
ION OLTEĂNU: Cu ce sâ-nchin ........................................
IRINA GRIGORESCU; Clipe dc mare ....................................
EUGEN APOCA: Suflet tipograf .......................................
SIMION MIOC: Ion Barbu și Ion Vinea............. ,. .. ................
12
H
15
16
$ 5> » « £ S oc -3 Ii 5
Atelier poetic
ION CĂLIM AN; Ireversibile oglinzi
ION MARGINEANU: ina ...............................
MARIANA VLADUCEANU : Romanța iernii
40
— licita
AV I MARIA POTOCEANU: Clipa care ne desparte de oameni ....................*14
M1HA1 ARC ADIE COMAN1CI: Minunata așteptare ................................45
MARCEL TĂCIUNE: Peisaj cu cocori ...........................  ..............46
VAS/LE AL. MAN : Te-am văzut .. *.............. .. — .. .. .. . - ,. 44»
IE AN IN OREI: Femei dace ..................................................46
NICOLAE ISPAS: In așteptarea băiatului .. .. ................ 47
Din literatura universală
EUGEN IONESCU: Cameleonul ciobanului, in românește ele MARIANA SORA .. .. 48
HOLDERLIN ; Laurul, în românește de ION STOIA-UDREA.......................  52
REVISTA POUA
PERO ZUBAȚ: Sonetul IX, în românește de /ÎL. IEBELEANU ............... . • •• 53
Eșli cu brațele deasupra crengilor. Le lac du Bourget, Lucrurile care au trecut, în
românește de ANGHEL DUMBRĂVEANU și SLAVCO AIMĂJAN ......................St
RADE TOMICI: A vorbi, Ceea ce a intrat. Fără titlu, în românește de ANGHEL
DUMBRĂVEANU și SLAVCO ALMAIAN ..........................................BS
SLAVCO ALMAIAN; Aleea albă, Era mîinilor. Piramida răsturnată ..........  .	- 57
VUIȚA REȘIN-TUȚICI: Scăldatul șoarecilor albi, Popicarii, Final, tălmăcire de ANDREI
A LIUN .................................................................59
BOȘCO IVCOV: Vara neputincioasă, în românește de IOAN PE1AN0V ■ ■ .. ■ ■ 62
Cronica literară
ION MAXIM: ion Alexandru: „Vămile pustiei" .. .. ,............. 66
AL. RUTA: Mircea Martin: „Generație și creație" ............................67
T. L. B1RĂESCU : Monografii de literatură universală .. ................. .. 70
Profituri literare
ALEXANDRA INDRIEȘ: Henrielte Yvonne Stahl...................................72
Istorie literară-documente
AUREL COSMA: Publicații literare bănățene din perioada interbelică .........76
Cronica traducerilor
ANDREI A. ULLIN: Antologia poeziei romantice germane ....................  fio
PETRU SFETCA: Emily Dickinșon: „Versuri" .. ............................    85
Blocnotes cinematografic
SORIN TITEL: „Blnsv-up” și „Urmărirea" .. .. . -...........................8*1
Cărțî-reviste
PARTF.NIE MURARIU; Literatura română veche (1402—1647)	..................fis
E. A : Titel Constanti nescu : „Numărătoare" ,,...........................fi'J
RADU CIOBANU ; Banu Rădulescu : „Verdictul" ...................... -■ ., Hi
GH. JURMA: George Popa: „Lauda formei" ...................................  90
CărțLreviste străine
RAMONA BOCA BORDEI; Europe, Revue mensuelle. Decembrie 1969	0®
FELICIA GIURGIU : Revue des Sciences humaines, Octombrie, Decembrie, 1960 ..	92
.Miniaturi critice
MARCEL CORNIS POP: Bertrand Russell ........................................83
OCTAVIAN METEA :' Studii de limbă, literatură ți folclor -■ -...............95
AUREL COSMA : Prima revistă literară românească ...................... ■ - •. 96
SPIRITUL
CREATOR
AL
LENINISMULUI
Cuvintarea rostită de tovarășul Nicolae Ceaușescu la adunarea
festivă consacrată centenarului nașterii lui Lenin constituie o amplă
analiză asupra problemelor actuale ale activității partidului nostru,
asupra felului creator in care se aplică marxismdeninismut in țara
noastră. Datorită politicii marxist-leniniste a partidului comunist, da-
torită capacității sale organizatorice, au putut fi conduse cu izbindă
marile bătălii revoluținare de clasă, a putut fi instaurată in România
puterea clasei muncitoare in alianță cu țărănimea, intelectualitatea și
alte categorii sociale, a putut fi asigurată construirea societății socia-
liste.
In construirea societății socialiste in țara noastră, obținind nume-
roase succese, Partidul Comunist Român pornește de la faptul că intre
general și particular există o unitate dialectică inseparabilă. Generalul
se realizează prin particular. Și practica, viața sint acelea care pină la
urmă verifică, confirmă sau infirmă valabilitatea adevărurilor gene-
rale. Experiența socială, viața, practica sint factorii care determină
însăși formarea și totodată înțelegerea legităților generale. Legile
generale au, intr-adevăr, un rol hotăritor asupra cursului vieții sociale.
Dar la rindul lor, legile se transformă ele insele, in funcție de schim-
bările apărute in existența socială, evoluează după dezvoltarea societă-
ții. Studiind învățătura lui Marx, Engels, Lenin — a accentuat tova-
rășul Nicolae Ceaușescu — trebuie să avem permanent in vedere
condițiile concret istorice, sociale, naționale in care trăim. „Oare pen-
tru a rezolva complicatele probleme ale zilei de azi trebuie să ne
întoarcem inapoi, la vremea cînd au gindit, au acționat și au scris
Marx și Lenin ? Cred că nu se poate pune astfel problema'* — a spus
tovarășul Nicolae Ceaușescu. Istoria luptelor sociale, a dezvoltării
gindirii umane prezintă o mare importanță pentru fundamentarea teo-
riei revoluționare. Totuși, pentru înțelegerea realităților de azi, pentru
dezvoltarea creatoare a marxism-leninismtdui, aceasta nu este dea-
funs. Este necesar să mergem înainte. Numai astfel vom putea înțelege
și pătrunde realitățile contemporane, vom putea previziona viitorul,
vom asigura triumful comunismului.
Partidul nostru este partidul tinereții, al viitorului! — a subliniat
tovarășul Nicolae Ceaușescu. Și, tinerețea adevărată pentru un partid
revoluționar înseamnă înțelegerea profundă a realității, legarea sa
organică, prin toate fibrele, de masele celor ce muncesc, confundarea
sa cu interesele și năzuințele poporului, inspirindu-se din înțelepciu-
ORIZONT
ORIZONT
’ nea poporului, sorbind neîncetat din for (a sa inepuizabilă, partidul
comunist rdmine veșnic tinăr și poate conduce cu succes opera de tran-
sformare revoluționară a societății, poate asigura izbinda deplină a
comunismului.
Evoluția lumii de astăzi arată că îmbinarea armonioasă a interese-
lor naționale cu cele internaționale constituie o condiție hotăritoare
pentru desfășurarea cu succes a luptei revoluționare a partidelor co-
muniste și muncitorești, a operei de construire a socialismului. Dezvol-
tarea și înflorirea națiunilor socialiste libere și egale in drepturi — a
demonstrat tovarășul Nicolae Ceaușescu, — apropierea lor este dru-
mul obiectiv de dezvoltare a societății omenești, al Înfăptuirii idealului
de unitate și prietenie strinsă a tuturor popoarelor. Orice nesocotire a
intereselor de dezvoltare a uneia satt alteia dintre națiuni nu poate
decit să ridice piedici in calea acestui proces, să prejudicieze interesele
apropierii dintre națiuni.
Cel mai înalt omagiu pe care-l aduce poporul nostru la centenarul
nașterii lui Lenin este intensificarea eforturilor sale pentru dezvoltarea
multilaterală a țării noastre, pentru înflorirea națiunii noastre socia-
liste, pentru sporirea contribuției partidului și țării noastre la creșterea
forței sistemului socialist mondial, a mișcării comuniste, a tuturor for-
țelor antiimperialiste.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu a subliniat că pentru un partid revo-
luționar, și cu atit mai mult pentru un partid care a preluat puterea
politică, activitatea ideologică constituie un element determinant.
Secretarul general al Partidului Comunist Român a insistat asupra
importanței deosebite pe care o are munca partidului, a tuturor orga-
nismelor politice și ideologice, a Întregii societăți pentru formarea con-
științei socialiste a oamenilor, pentru cultivarea principiilor eticii co-
muniste și a unei noi echități sociale, pentru stabilirea in viața publică
a normelor de conviețuire proprii orînduirii socialiste. „Formarea omu-
lui nou cu o conștiință și o morală înaintată este misiunea cea mai
nobilă pe care o au mititanții pe frontul nostru ideologic, activiștii pe
tărim social, creatorii dc artă și literatură".
Tovarășul Nicolae Ceaușescu a apreciat că avem realizări de
seamă in activitatea instituțiilor cultural-artistice, avem realizări de
seamă in literatură, in muzică, in plastică. In același timp însă in toate
aceste domenii mai este încă mult de făcut, sint încă largi posibilități
dc sporire a influenței lor asupra gindirii oamenilor, a modului lor de
a trăi și munci. „Este necesar — a accentuat tovarășul Nicolae Ceau-
șescu — ca activitatea de propagandă, munca politico-educativă de
masă, presa, radioteieviziunea, instituțiile artistice, literatura și arta
să-și sporească contribuția la răspindirea in mase a concepției noastre
revoluționare despre lume și viață, la ridicarea nivelului de conștiință
al tuturor cetățenilor, ia triumful moralei comuniste in viața societății
noastre".
Aplicind in mod creator leninismul la condițiile istorice ale țării
noastre, partidul studiază permanent transformările sociale, fenomenele
naționale și internaționale, trăgind concluzii pe această bază, concluzii
teoretice și practice pentru activitatea sa prezentată și viitoare. Epoca
noastră este epoca unor mari prefaceri revoluționare, este epoca de u>
afirmare impetuoasă a socialismului in lume, Totodată, sintem contem-
poranii unei uriașe revoluții tehnico-științifice. Știința modernă aduce
o viguroasă confirmare a justeței concepției materialist dialectice des-
pre natură, viață și societate. Noile probleme ridicate de progresul
umanității cer răspunsuri noi. Marx și Engels au avut întotdeauna in
vedere cele mai noi descoperiri științifice. Dacă am uita acest lucru
astăzi, ne-am condamna singuri ta stagnare, la înapoiere. Lenin înțele-
gea prin însușirea științei comunismului nu memorarea unor idei poli-
tice generale, ci îmbogățirea minții cu marile descoperiri ale geniului
uman, cu cuceririle civilizației avansate, lărgirea continuă a orizontului
de cultură, a capacității de înțelegere a complicatelor probleme sociale
ce se ivesc. Marxismul este o călăuză in acțiune, ne atrage atenția Lenin.
In epoca noastră se nasc mereu atitea probleme care-și cer rezolvarea.
Trebuie să gindim, să judecăm, să tragem concluzii cu propriul
nostru cap. In acest spirit al marxism-leninismului creator, înnoitor,
partidul nostru a condus și conduce opera de construire a socialismului
in patria noastră. In acest fel, Partidul Comunist Român iși aduce
contribuția la dezvoltarea, in noile condiții istorice și sociale, a
marxism-len ini si mdui.
ORIZONT
ORIZONT
* RESURECȚIA ESEULUI *
RESURECȚIA
ESEULUI
N. Balotă, „ Eiiphorioft"
EUGEN TOPORAN
ORIZONT
Interminabile par a fi în publicistica noastră discuțiile despre necesitatea apli-
cării unui criteriu metodologic in studierea literaturii, de unde și „cearta41 permanentă
între istoricii literari și criticii literari, Tn argumentele invocate se reiau teorii valabile
altădată in literatura universală, ca și cum numai punctele de vedere sînt discutabile. '
nu și ceea ce de fapt se realizează în domeniile respective, de istorici și critici lite-
rari. In această discuție apariția cărții lui N'. Balotă demonstrează că faptul funda-
mental nu este „punctul de vedere”, ci „cultura41, care trebuie creată și asimilată, I
singură ea dînd dreptate unei metode de studiu, atunci cînd este aplicată cu eoni-
țictență. Multă vreme, și chiar în prezent a fost trecută la categoria „eseu" impro-
vizația așa-zisă „creatoare” a criticii literare, considerată superioară în comparație cu
cercetarea mai riguroasa a „istoriei” literare, la rindul ci aceasta pe bună dreptate
contestată în măsura în care ea se confundă cu arhivistică literară, Adevărul nu esle,
ca de obicei, undeva „la mijloc", ci „deasupra41, ceea ce presupune o rediscutare a no-
țiunilor nu în principiu ci în formele aplicate in domeniile ce numai par a nu se
înlîlnl, ca și cum valoarea unui spectacol în scenă depinde exclusiv de locul ocupat în
sală de spectator.
Cartea lui N, Balotă nu este numai un elogiu adus „eseului”, ci în primul rind
un elogiu adus culturii, acelei culturi care nu se consumă în formulă, ci trăiește in
idei, în sensuri adinei și in valori durabile. „Inițialul" într-un domeniu astfel delimitat
este în primul rînd un interpret al sensului operei, al acțiunilor umane, al fenomenelor
istorice sau al propriilor lor trăiri, așa cum se desprind ele dintr-o operă literară pc
care el o pătrunde, și a cinei substanță o formează mai puțin „natura", cît cultura'4.
Tn locul diletantului care, cu pretenția interpretării strict personale transpune pe plan
verbal emoțiile suscitate de operă, apare dialecticianul ideilor, în măsura în care au
și ideile poezia lor intr-o operă de artă, pe care eseistul o descoperă într-un plan de
adincime. Fări a confunda prin aceasta eseul cu expunerea academică, atît de dispre-
țuită de unii eseiști, e de recunoscut că o carte de eseuri este o „carte de învățătură”,
cum spuneau învățatii noștri vechi, o carte de învățătură ce nu poate fi scrisă decit de
un om „învățat". Bineînțeles că nici „academismul" nu exclude o astfel dc „învăță-
tură", in cazul cînd el nu se confundă cu dogmatismul sau eu istorismul steril, -e
cămine la periferia «perei literare, sau în cel mai bun caz la subsolul edificiului ei.
Și trebuie să o spunem cu satisfacție că lucrarea lui N. Balotă este o astfel de
„carte de învățătură". Domeniul vasl al studiilor și informația erudită asigura un ori-
zont de cultură deslușit pe drumurile fundamentale, spre structurile adînci ale opere-
lor literare, ce duc interpretarea .spre formele filozofice ale înțelegerii artistice, cum
sînt: permanențele mitice în literaturii, structura noului roman etc. Studiul astfel con-
ceput nu este doar o interpretare arbitrară ci o „lectură fidelă", a operei, el presu-
punînd nu un discutabil impresionism ci o explorare a complexității operei, ce re-
zultă din situarea ei istorică și spirituală în mișcarea de idei a culturii universale. Este
exact ceea ce ne trebuie acum, în locul adorării postume a unor critici literari, zei
ce nu pot fi substituiți de adoratori doar prin simpla adeziune la formula consacrată
dc personalitatea lor.
Considerațiile lui N. Balotă despre „direcția nouă” in critica literară actuală sînt
pe deplin convingătoare in acest sens. Putem vorbi de o direcție nouă în critica Iile-
rară românească nu prin virsta reprezentanților ei, ci printr-o tinerețe spirituală, de
preocupări, de metoda, ca și prin faptul că epoca în care ea se desfășoară, e Hnără.
Dar acțiunea critică e tot ce poate fi opus tendinței de mitlzare, mai primejdios cînd
e vorba de mitizarea personalităților, de aceea în țoală discuția asupra limitelor ți
calităților „creatoare" ale criticii literare, un fapt rămine sigur: „Dacă nu vorn în-
cerca să depășim precedesorii noștri, dacă nu vom năzui spre o critică mai adevărată
decit a lor, chiar opunîndu-ne lor acolo unde e necesar, nu vom putea să-i ajungem
din urmă".
Titlul volumului de eseuri, „Euphorion", corespunde pe deplin intenției autorului
ți metodei aplicate pentru reabilitare unui mod de a interpreta opera literară în esen-
țialitatea ei, ce ține de structura ei specifică. Eseul, fără să aibă un domeniu privile-
giat, îți creează obiectul pe măsură ce înaintează, plinind mereu într-o nouă lumină
ceea ce e permanent valabil in înțelegerea artei. Or. Euphorion, în tragedia lui Goelhe
născut din conjugarea lui Faust cu Elena, din conjuncția spiritului antic cu cel mo-
dern, este cel care vrea să se depășească pe sine, producînd Nou), Mai-inaltuL Orice
act utnan, ca act creator, este o trecere dincolo de limite. Prin intenționalitatea sa
actul creator îți creează obiectul, îți lansează propriul său pretext. Arta este un astfel
de act creator. Și atunci nu este eseul tocmai interpretul acestei intenționalități a actu-
lui creator, în urlă ? Așa este eseul, în primul rind, relevarea dimensiunii filozofice a
artei, pentru revelarea filozofiei proprii artei, implicată în structura ei proprie. De abia
de aici în colo se despart drumurile, în direcțiile criticii și ide istoriei literare. Fără
condiția eseistului interpretul găsește în opera literară altceva decit este ea cu ade-
vărat, fie un pretext pentru așa zisă critică „creatoare", fie obiect nedeslușit pentru
arhivistică literară, ilegal substituită istoriei literare.
„Euphorion" a lui N. Balotă poate fi luat ca o apariție simbolică pentru o direc-
ție necesară în interpretarea operei literare, indiferent de pe ce drumuri se adună cer-
cetătorii acesteia. întîlniți într-o intenție comună. Cartea arată că omul creează genul.
Și genul acesta, al eseului, prin cerințele lui este în primul rind o invitație la cultură.
Iar invitația nu este inutilă, dacă ne gindini la cuvintele autorului: „Azi, într-un climat
favorabil construcției pe toate tărîrnurilc, direcția nouă care se proiectează în critica
literară românească justifică o încredere similară in destinele culturii noastre."
ȘERBAN FOARTĂ
POEZIA
ESEULUI
Două din cărțile anului trecut, departe de-a fi reductibile una la cealaltă : e vorba
de EPISTOLE-le lui Mircea Ciobanu șl de VIAȚA ȘI OPINIILE LUI ZACHARIAS
LiCHTER de Matei Călinescu. au cel puțin o notă comună, anume aceea că — ar
spune Ion Barbu — „tind către mit". In cazul primei cărți, tendința e a autorului,
poet prin excelență. Mircea Ciobanu are — cu vorbele lui G. Călinescu — „vocația
miturilor grozave", in care se implică. In cazul celeilalte, ea e a personajului și ceea
ce realizează, distant, nu și indilerent, biograful lui Zaharîas Lichter e — cu vorbele
aceluiași G. Călinescu — un „filosoi-mir.
Există două-trei pagini, în FILOSOFIA SPIRITULUI, d pro pas de exteriorizarea,
de-nsirăiitorea de ta sine a durerii prin (la, să zicem, o înmormintare) lacrimi și, mai
cu seamă, vorbe; bocete și, mai nou, (inevitabilele, totuși) condoleanțe.., De-akî
acea nevoie de martori pe care-o postulează într-una din epistolele lui. a treia, Mircea
Ciobanu? Nu altul era, pare-se, și sensul „romanului" din '68, MARTORII. Hegeliani-
zează, propriu-zis, Mircea Ciobanu, și în alt plan decit acela al cuvintelor ? E vorba
ORIZONT
w de compuneri ca acestea : atoafcnumaidesineiiibire, desinesterilizare și chiar umbrăda-
ureme-de^zi..la urma urmei, niște ticuri ale noastre de dată foarte nouă). Se pare
că nu. La Hegel, clasic însă, această alienare avea, așijderi catharsis-ului lui Aristo-
tel, un sens pozitiv și necesar. Autorul nostru, modern și, poate, existențialist la un
mod nemțesc, o privește critic ; și omenescul, „prea omenescul", domn V,, carele are
„nevoie de martori", „eliberîndu-se", „pierzînd", se comportă „de două ori ca fi cum"
(a se citi: ALS OB), Sau și dacă o acceptă pînă la urmă, o face, pare-se, d contre
coeur și, tocmai de aceea, „înțelept" și cu un soi de resemnare Optimistă („pentru
nevoia de martori să fim fericiți, pentru interzicerea oricărui drept la tăcere..."), teo-
retizind „pierderea", „înstrăinarea", „nevoia de matori". Că lucrurile stau astfel, mar-
toră e însăși această carte. O spune și autorul: „nu e și scrisul acestor șiruri o centri-
fugare a latenței 1"
Eminescianizează Mircea Ciobanu? Se pare că da... „Dar nu mai pot. A doru-
lui tărie / Cuvinte dă duioaselor mistere; / Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere / A
celui suflet ce pe al meu știe..." Și totuși, sînt acestea niște epistole de-amor ?
/ Amorul, altă formă de înstrăinare! / Nu... Și, de fapt, ar obesi-o și pe cea mai
sofisticată adresantă, fie ea și la nouoelle nouoelle HMSse ’ Destinatara lor este, me-
reu. absentă; iar apelativele acestea „bizantine": frwf/d prietenă, alăturata mea, prea-
buno..^ au darul de-a ne-o îndepărta cu totul, într-un plan de umbre hieratice. Con-
vorbește Mircea Ciobanu cu Absența însăși ? Oricum, mesajul lor, al epistolelor, nu-i
parvine Ei, „preabunei", mai lesne decit ne-ajunge nouă. Sintem, cu toții, martorii
unui soliloc ? Sigur c că proza aceasta, de idei, a lui Mircea Ciobanu e nu se poate
mai dificilă, Dar nu, să zicem, în sensul faimoasei parafraze după CASA USHF.R a lui
Ion Barbu. gîndirea căruia e, totuși, reductibilă la o figură aproape geometrică: „vir-
gin triunghi" ori „dreaptă simplă". Ceea ce ne propune Mircea Ciobanu e nu o
cristalină muzică de idei, cu toate că interludiile „prozaice", osebitele anecdote, cazu-
rile: al domnului V., al acrobatului, al îmblînzitorului de lei. al celui care urmărește
(ața-numitul T.) șî-al urmăritului din vis.,., se detașează limpede de rest ca niște
părți vorbite, ca niște recitative. Ceea ce ar presupune cîntecul. muzica, un cosmos
de idei din partea restului. Or, tocmai starea indefinită a acestuia — care, de fapt,
este întregul însuși — e frapantă. Ideile lui Mircea Ciobanu sînt dense ca o magmă,
informe cum e plasma, alcătuindu-se-ntr-un mediu fără transparență, ca al phnnburilor
bacoviene. Nu altfel trebuie să ne închipuim „oceanul poate saturnian", ne care-l
evoca Cezar Baltag într-o frumoasă poezie. Pare paradoxal, dar „cazurile . și cele
mai aparte (nu numai al lui Iov, dar și acela — inventat — al Văcarului, din cutare
superbă, epistolă, șî-al biblicei iui familii) devin treptat mai universale decît înseși
universaliile acestea care sînt Ideile! De-altminteri el, Mircea Ciobanu, are o verita-
bilă mistică a stărilor-limilă, a crizei și-a excepției. Tată! e un pater familias cu biciu-n
mînă, dacă nu însuși neînduratul Dumnezeu ebraic. Haitele de clini și guzganii ciumei,
lepra din Biblie, marile singurătăți, reminiscențele Evului-de-Mijloc, circul expresio-
nist, morțile aprige, despotismul oriental, întunericul, tăcerea, pedepsele hugolienc
populează — din păcate, nu fără, uneori, o retorică sui generis — paginile cărții
acesteia obsedante. Sîntem martorii, perplecși nu o singură dată, ai unul monolog pe
marginea prăpastiei. Martorii unui monolog al unui martor. Martor al unei revelații
care, vai, n-ar loc! Și ultima epistolă, a cinsprezecea, e — nu in van — o tulbură-
toare aluzie la unu! din paradoxale „crud-ului Zănon": „. ..e ca și cum de la margi-
nile unui cerc ai porni, pe rază, spre centru, și ai pomi in zori, și pasul ți s-ar mic-
șora de fiecare dată cu jumătatea celui de dinaintea lui. Ai să ajungi vreodată la
țintă ?“
De-o limpezime clasică este, în schimb, cartea lui Matei Călinescu. Și chiar
liniștitoare... Tentația caracterului labruyerian, a portretului și-a fisiologiilor nu lip-
sește, Autorul însuși e. în sensul larg al euvintului, un umanist: sociabil, între altele
și, poate, om dc lume, subtil causeur, oricum, fără ca „biografia" tui să cadă-n mica
% causerie. Modelul ei e, totuși, în Thomas Mann, preocupat, și el, dintr-un unghi dc
O vedere foarte omenesc, de problema geniului, iar raporturile dintre Lichter și biograful
y Jui te amintesc pc-acelea dintre Leverkiihn șl bunul Zeitblom. pe-acelea dintre — de
g ce nu ? — junele Werther și (iarăși) bunul Albert. Acestea din urmă, Zeitblom șl,
poate, însuși Thomas Mann erau niște Philister superiori, cu înțelegere și admirație
superstițioasă pentru Geniu. Cind nu-și ascund specia, ne sînt simpatici. Este, acesta,
cazul biografului lui Lichter. Matei Călinescu nu e, firește, Lichter, nici baremi intr-o
ipostază-a lui posibilii, cea de la miezul nopții, romanticii, profetică, genială..., nici
cînd îl pune pe acesta să facă teoria măștii cam ca în ESEURI CRITICE (E.P.L, '67)
de Matei Călinescu. „Paradoxul măștii vine de acolo că ea arată, indică, dar în ace-
lași timp ascunde", zice Lichter, p. 118; „ea — masca, n.m. — exprimă ceva, dar
în același timp ascunde", scrie M- C., op, cit. p. 63. (Ceea ce, în treacăt fie spus,
îmi lasă un gust asemnănător aceluia pe care-1 am cînd îl aud pe lona recitind ver-
suri de... Marin Sorescu, din Moartea ceasului, sS zicem). Matei Călinescu nu e,
desigur, Lichter, dar nici nu vrea să fie. Față de Jean Genet, să zicem Sarlre face un.
tnic complex bovaric. Nu ți biograful nostru, față de eroul lui, în ciuda faptului că în-
săți „Lichteriana" alunecă spre mit ți e, din cînd în cînd, pură hagiografie: Sfintu’
Zacharis Lichter, clown ți martir I Nici domnul Anatole France, în Gestas, nu aspiră la
geniul lui Verlaine ți la boema lui, pe care le privește cu-o dulce ironie, aproape cu
amuzament. Numai că Matei Călinescu nu se amuză. El nu e Lichter, cum Valery e,
totuși, Monsieur Teste, ți Bertolt Brecht, I Ierr Keuner..nici, pare-se, învățăcelul
lui. E, mai curînd, un martor al lui Lichter, dar nu un Oarecare martor, ci unul în
stare să-i înțeleagă, să-l admire, să-1 iubească. Ceea ce nu pot face nici aparenl-pă-
trunzătorul doctor S„ nici imbecilul Leonescu, Și noțiunea de martor cuvine-se luată
aici, ca și în cazul lui Mircea Ciobanu, in vcchea-1 accepțiune...
Dar cine este Lichter 7 Ne-o spune Matei Călinescu in 150 de pagini, Tnlrearea
e de unde-i vine, lotuși, marelui iluminat care e Lichter, farmecul irezistibil, eăarmc-ul,
din cînd în cînd, monden. Din relația autnr-personaj ? Din pcezia-i intrinsecă? Din
marele prestigiu al insului extatic față de bietele ființe ce sînlem ? Desigur, Lichter
nu-i lipsit de pitoresc, după cum străzile pe care circulă el, și casele în care intră,
mai au ceva din atmosfera Bucureștilor de altădată, ai misterelor" și-ai tainei
mateine. De nu cumva evocă o Pragă a ghettourilor și-a sinagogilor, orașul ăsta al
tui Lichter,,, Ion Barbu nu făcea, din Giurgiu] lui, un Isarlîk sadea? Șl nu c
Lichter însuți un alt Nas! raliu Hogea, căruia înțelepciunea talmudică ii ține loc de
haz balcanic? Și ce sînt paradoxele lui Lichter, dacă nu un răspuns, în alt plan, acela
al gîndirii, la pitorescul existenței lui ? La prima vedere, e ceva, în Lichter, din
memorabilul Haim Duvid al lui Ibrăiieanu: „A scăpa de chinuri înseamnă că simți
că nu te mai doare. Tata nu simte că a scăpat de chinuri. Tata nu-I nici fericit, nici
nefericii, pentru că acu nu-I nimic. Cel care nu simte chinuri e cadavru! tatei...“ Dar
Zacharias Lichter, al lui Matei Călinescu, nu e nici ahstractor de chintesență, nici
despicător de fir în patru. El e un inspirat, un vizionar, un prooroc. E „filosoful-mit“ 1
IDar două-trei pagini nu ajung nici baremi să te-apropîl de niște cărți hors serie
ca acestea, ți ce! mai mic păcat al rîndurilor de față e, poate, acela de-a fi început
cu concluziile.
Ol
C. UNGUREANU
METAMORFOZELE
ESEULUI

Marin Sorescu s-a transformat, acum, la puțini ani după ultimul volum de poe-
zie în „Cazul Sorescu", ți dosarul acestui caz ar mai fi tînjit niște ani pe mese de
cafenea dacă scriitorul ar fi avut în jurul lui cițiva halebardieri cu foileton critic,
dintre aceia ce fac fericite unele cariere literare. Sorescu este un izolat, rămas, după
trei volume de poezie, fără clan, ceea ce e un fapt aproape unic; Sorescu scrie foarte
puțină poezie ori publică foarte puțină ți iată-î în situația de a fi declarat poet încheiat.
ORIZONT

ORIZONT
o O revistă publică un articol violent contestatar și îi adaugă unul mai cumpănit, și,
— am crezut că, în virtutea acestui fapt, remarcabil ca intenție gazetărească, vor urma,
între laudă și contestație, un Nichita Stănescu, un Cezar Baltag, un Ion Alexandru,
dar lucrurile s-au oprit aici, Sorescu trebuia să devină un caz, fiindcă mai plutește
în aer prejudecata unei culturi solemne, în joben și frac, ori a poeziei în joben ți
frac, canonizată după modă și anotimp. Atunci poetului i s-au găsit alte haine, cele
de clown, și lucrurile, pentru multă vreme, puteau părea rezolvate. O altă etichetă —
aceea de cinic al poeziei — suna mai amabil și ar fi putut fi aplicată și „Teoriei s/e-
retor de influență"1: Marin Sorescu este un cinic al criticii literare — Marin Sorescu
renunță la terminologia critică obișnuită, Marin Sorescu își intitulează cartea în de-
rîdere, academic. Marin Sorescu nu crede în teorii și se autoparodiază în analize.
Marin Sorescu fantazează pe marginea cutărui scriitor spre a-1 umple «Ie ridicol, deși,
sîntem asigurați, îl ține pe respectivul în mare stimă. Unde încep, în realitate, eseurile
lui Marin Sorescu ? în necredința poetului în literatură, în oboseala de a trăi în lite-
ratură ? Fiindcă, înainte de a fi exegeze literare proprîu-zise, eseurile acestea sînt
altceva: poale un jurnal de poet, cu meditații mai pioase ori mai malițioase asupra
confraților, fie vechi ori noi. în Teoria sferelor de influență ar fi vorba despre:
1)	Destinul poetic. Există mai întîi teama de cuvinte mari, de biografia bom-
bastică, împănată cu citate savante și artificialități, cu complezențe balcanice și actua-
lizări forțate. Metamorfozele lui Ovidiu e aproape o parodie a ceea ce înseamnă nesfîr-
șită plecăciune în fața literaturii venită de aiurea. Sorescu începe formidabil: „A face
din Ooidiu primul poet român nici măcar nit e greșit total", Și după această propoziție
zdrobitoare, continuă pe nerăsuflate cu argumente, cu exemple teribile: Unamuno hta
apărarea lui Don Qui/ote împotriva lui Cervanies. Trebuie să-l apărăm și noi pe Ooidiu
de părinții care l-au izgonit și s-au dezinteresai de el și să-l primim ta noi", Și acum
s-a terminat cu literatura, Ovidiu a fost făcut „al nostru*', a devenit un băiat al fa-
miliei, un biet oropsit care are nevoie de ceilalți, de biografi spre a ii justificat. Am
intrat între cele lumești, și aci, între cele lumești, orice e posibil, biograful își poate
perinde orice gest de apărare și anexiune. Mai întii trebuie înlăturate definitiv orice
dubii, dar, cu exemple prestigioase: „Francezii asimilează rapid culturii lor orice ele-
ment, cit dc cit talentat". Biograful împrăștie o dilemă eventuală: Nu se poate
spune despre Ovidiu că n-a avid talent. După aceste preliminarii, în care poetul a fost
anexat definitiv nouă, urmează argumentațiile. Aci, în fața biografiei necunoscute a
creatorului, sîntem in țara tuturor posibilităților: „Ovidiu venise din civilizație murdar
de ruj pe frunte", Valurile, vînturile Pontului Euxin, l-au spălat, i-au făcut versurile
„profunde și adevărate", lai Tomis poetul descoperă o existență nouă................trăiește, in
singurătate. E mare lucru singurătatea pentru un artist. Ne-o fi fost recunoscător
pentru singurătatea noastră ?“ Ne trezim aruncați, deodată, in afara parodiei, I înde
a existat adevăratul Ovidiu ? în poezie, ori in afara ei, în singurătatea totală a sa,
cind, poet, și-a fost suficient sieși ? Căci, presupune Sorescu, după ce ni-l înfățișează
ca adulator (poet de curte, la Roma, deci poet): „Să-l fi trimis intenționat în mijlocul
barbarilor, de care se temea (împăratul n.n.) să le depraveze moravurile? Unde se
află adevăratul, necontrafăcutul, Ovidiu? în poezie (creație) sau în destinul său de
creator, care a fost exilul ? încheierea, aproape un basm, e turuilă năucitor: Ovidiu
nu a fost exilat, pentru că un poet nu poate fi exilat, Ovidiu a vrut să plece din Roma
și i s-a dat voie (...) Au trimis după el legiuni să-l caute. L-au pus pe Apoltodor din
Damasc sil facă un pod. A« trimis după el legiuni să-l caute, dar el se amestecase
printre băștinași, și nu mai știau care e Ovidiu. Și nici e! nu mai știa cine e el (...)
Și a rămas așa o confuzie, și confuzia plutea, o ceafă foarte potrivită pentru ger-
minații (...)
Creatorul iși întîlnește destinul, aruncai înapoi în istorie, ți poezie, în mișcarea
aceasta de lumi; germinațiile încep deci din această pîclă, lăsînd în urmă efortul pro-
fan de a trasa jaloane, de a anexa, de a cîntări mereu, elortul conștiincios al bio-
grafului birocrat fiind inutil. Haudelaire cel numeros se Ocupă de altă implicație a
ideii de poet. Se pleacă de la concluzia eseului precedent: La o sută de ani după
moarte, despre adevăratul Baudelaire nu se mai știe nimic. Dar: roca Haudelaire are
straturi de suflet care nu pot fi ale unui singur om. Condiția poetului ? Condiția poe-
tică ? Poetul se confundă cu cuvintele sale, cu poezia sa ; paralizate sînt cuvintele, nu
poetul: ,Dincolo de „florile râului"' începe paralizia. Cuvintele nu-și mai simt partea
dreaptă sau partea stingă". Firește că moartea fizică a poetului înseamnă doar moar-
' tea „mlîitdui Haudetaire". Au mai murit ți alții de alunei, spune poetul. „Dar au rămas —
alifia care sînt oii, și tocmai pentru că sînt oii, se multiplică fără încetare..
2)	literatura- formă de viață. După două analize slrinse pe text (A/tafwrs ți
Țară pustie), deci după o trecere prin țara estețilw clasici ai poeziei moderne, după
ce stăruie asupra lui Pasternak („versul măiestrit a tui Pasternolt este ca o broască
țestoasă sub mi țest de viață), două incursiuni surprinzătoare în Odobescu și Urmuz
(Hurmuz, scrie Marin Sorescu), Prima surpriză este „Pseudokineghetikos. operă mo-
dernă, aparținînd „divagaționismului" ca ți povestirile 1ui Urmuz; Odobescu e un
erudit, un om care poartă povara cărților citite, un timid, care ajunge de-odata ia
sentimentul zădărniciei cărților."' teșind dc sub coviltirul căruței tămădăianului (.. )
falsul vinător e apucat brusc de-o criză de scirbâ. Erudiția nu mai înseamnă uimi’,
și cartea se termină cu un jir de puncte. Adică, traduce autorul, Odobescu îji în-
cheie socotelile cu lumea, și se sinucide. ,,Divagaționismul“ c absolut. Devine absolut.
Urmuz e analizat minuțios, fiecărui personaj i se alcătuiește o fișă, i se reface
biografia la modul balzacian. Unde ar putea începe absurdul, Sorescu imaginează o
metafizică. Eroii lui Urmuz sint personaje epice, unu! era un strămoș în Moș Teacă.
Nenorocirea lui Urmuz e că n-a fost luat în seric® pentru a-l înțelege pe Urmuz, tre-
buie să crezi in el, notează autorul. Aceasta e tragedia existenței operei lui Urmuz. a
lui Urmuz, a necredinței în el. Sorescu crede în el pînă la capăt, marcând dc fapt,
prin Urmuz, un ciclu al eseurilor: acela al credinței fanatice in literatură, care naște,
prin însăși această credință, o operă sclipitoare.
3)	Mic manual de poezie perfectă. Partea I-a a cărții, Poezia începută cu „Stra-
turi lirice în balada populară", se încheie cu „Masca lui Anton Paim“, înțelepciunea
care începe să sc transforme în poezie. II redescoperă Sorescu pe Anton Pann, așa
cum se întâmplase cu Odobescu și Urmuz? Ne oferă un unghi de vedere nou, prin
caro să-i recitim opera, altfel decît pînă acum ? Eseul gîlgîie de metafore, de parado-
xuri, textul luat spre analiză e copleșit de comparații, de adnotări. în cazul lui Urmuz,
Sorescu remarcase nevoia fanatismului: acum, crede că un fanatic, crede orbește,
(crede dezlănțuit, în .Anton Pann, și poezia lui Anton Pann devine un șir de capo-
dopere iar Anton Pann. marele începător, sinteză a tot ceea ce avea să devină poezia
„Toți care au venit după el ii sint datori intr-un fel sau înif-ăliul, măcar pentru
exemplu înalt pe care t-a dat aici la porțile Orientului. Și Eminescu, și Creangă, și
Caragiale, și Hașdeu, și torga au îngenuncheat cu nespusă smerenie în fața umbrei
venerate."
— Miruiește, părinte".
Anton Pann nu mai e un poet, e un mit, E mitul poeziei, e însăși poezia năs-
cută din marile adevăruri simple, din marile adevăruri exemplare; forțînd puțin, cu
această încheiere, de smerenie, scriitorul iși încheie jurnalul, își încheie meditația
fiindcă, în acest punct începe nașterea sa ca poet. Eseul despre poezie din „Teoria
sferelor de influență" este o confesiune mascată, mai mult un jurnal trucat, în care
Marin Sorescu vorbește în marginea experienței sale de creator, despre literatură.
Sînlem printre parabole, sintem în fața unui jurnal criptic; sînlem, in fața unui timid,
și a unui singuratic, care iși descoperă tovarăși de drum fabuloși și singuratici, că-
rora din cînd în cînd. le spune povești frumoase despre ei. Și toate trucurile, toată
recuzita înseamnă, aici „critica literară", lucrurile pe care alții și le vor cu-
lege, probabil, în fișe. Nici meta-critică, nici psiho-critlcă și nici critică ve-
selă nu face Marin Sorescu ci jurnal de poet care — printr-o ironie desigur pla-
nificată — ia forma unui „ma/rwof vesel de poezie modernă". Poezia lui Marin So-
rescu se află însă in altă parte, în alte direcții, protejată de finalul care a fost „Mas-a
tui Anton Pann". •
• înctntâloarr. pline de vorbărie idilă sau inulllâ. „contribuțiile ta o «JeWci a fitanlui"
cere alcătuiesc. partea a 11-a » cărții.
ORIZONT
NICHITA STANESCU
* -------------------------------------
Timișoara
In acest oraș
inima mea a nins.
Fulgi roșii, prieteni,
Peste catedrala și peste teatru.
Timișoara, oraș mai mare
decit trupul meu,
dar mai mic decit memoria mea
Ca sâ te pot (ine minte,
Mai mic;
Ca să nu te uit.
Mai mare.
*
Violet
ORIZONT
Prietenul meu
aproape nevroind să fiu
in casa lui,
... Stingherit de toate legile
prieteniei, și stinghiilor
totuși m-a dus, totuși,
acasă la el.
4 venit neuastd-sa.
O doamnă!
O magică și o neobișnuită.
A venit și fiică-sa.
Numele ei era Violeta.
Ea purta o rochie violetă.
Ea era neobișnuită.
Adam Puslojic
Acest băiat din Serbia,
lung, aidoma unui cotor
de steag
Stă ce stă și brusc i se pare
că el
e mult prea departe
de propria sa inimă
și-atunci
iși rupe piciorul strigindu-i
„Porcule, ești mult prea
departe de inima mea",
iși smulge limba
strigindu-i in gind:
„curvă, ești prea departe
de inima mea“.
El ar fi vrut să-și
vadă inima
dar nu mai poate să și-o vadă
pentru că și-a smuls ochiul
strigindu-i :
„Dacă inima mea nu are vedere
Tu, necoloratide, cum iți ingdduiești să ai?"
fn Timișoara la un prieten
Lui Angliei Dumbrăveami
Chiar și departe tot același alfabet.
Chiar și aproape tot aceeași cioctrlie.
Ea zboară stis și cintă.
Oasele mele și ale cuvintelor (e cîntă.
Ninge peste Timișoara
Ca și cum eu însumi aș fi un oraș.
Cită risipă de alb
Deasupra unei inimi dăruite.
culca pe ghiață, dar mi-e frică.
Sticlită
Că ea se topește
Și eu voi visa numai acasă la prietenul meu.
ORIZONT
/Ij rdmîne aici chiar clin dragoste
Sau poate chiar din amor
Și atunci țara mi-ar fi mică, ca trupul.
La un prieten inlăuntrul trupului inima
Are loc
Are umbră
Ea bate
Bătaia ei se-ncepe cu litera B.
VALER1U GORUNESCU
* -----------------------
Ochii din Simbirsk
Demult, cind stelele mă strigau pe nume
șl săreau din luleaua bunicului prin tindă,
parcei am mai vdzut ochii aceștia calzi, fără somn,
ca o lumină pilpîind in oglindă.
M-au urmărit în vacanțe, pe timpuri,
tind soarele se rănea in ciulinii desculți.
Lumea era pe atunci zugrăvită cu vopsele naive.
Doi ochi mă vegheau dintre aștrii cei mulți.
M-au dus apoi virstele, ca pe o lotcă pe baltă.
Vulcanii întrebărilor rn-au prins sub strinsori.
Sîngele era amar. Crivățul da să mă spargă.
M-ați trecut copca, ochi veghetori.
Ochi, chiar luceferi, sau numai o vatră
arzind cu văpaie in inima mea —
cu ce să plătesc purpura nădejdilor, de voi împărțite
pe o cale tenebroasă și grea 1
In seva dezghețului, in floarea Prierului,
in zborul matur, de zâ^an,
sînt razele voastre, îndemnul și arșița,
ochi ne-ntinați, neapuși peste ani.
ORIZONT
N. D. PÂRVU
.——-------------------------
Floare de salcîm
Mi roșeai a salcim
Și salcimu-a fată,
Cum zimbit-ai atunci
Nu vei mai zimbi niciodată.
Sub ochii mei aprinși
Abureai ca neaua,
Glasul tău fragil
In vint tremura ca nuiaua.
Pașii, in căutare
Călcau a pisică —
De iubit ai iubi.
Dar de gindul meu sincer (i-e frică.
Dacă fugi, dacă-mi scapi
N-ai să-mi ierți că te iert.
Tu presimți și regreți
Că-ncercind să m-apropii, te pierd.
Vezi, la margini de gai
Răscolite omăt,
Din salcimii din jur
Zboară florile-n cer și-ndărăt.
Trist zimbești cum se duc,
Ca cenușa-nstelată,
Că nici ele, de-acum,
Nu vor fi cum au fost niciodată.
Calci, domol, trupul mic
Trup de flori, aburind
Și pricepi că sub virf
Zim betele proprii le strivești, zitnbind.
ORIZONT

Se-ntorc
Negre de fum și de nemărginire
Se întorc rindunelele...
Au perforat și străbătut
întunecatul necunoscut,
Acum dau cu strigăte de știre
Că au ciugulit stelele.
Zvicnesc pe boltă ca ideile
După raze, după schije de luceafăr
Și cu focul sacru-n gușă
Taie iacul cu aripa jucăușă.
Trupul negru să rămină teafăr,
Sâ nud facă scrum scinfeile.
Diamante negre, strălucind
Prin zăbranicul tenebrei din abis.
Doruri moarte înainte de plecare.
Semne disperate de salvare
Ce zvîcnesc, se sting, se-aprind
Pe catargul celui mai nalt vis I
ORIZONT
AL. JEBELEANU
* -----------------------------------------
interior noaptea
Perefii dansează.
Roșii de insomnie,
Frămintind umbrele
intre măsele.
Pe buza paharului gol,
Duzele absente
Pilpiie iarăși
Cu flacără himerică de alcool.
Cârtite de pe noptieră
Suspină înăbușit
Și lacrimile lor frig umerii Venerei taciturne.
Bustul tace. întunecat. Prolix.
Insensibil la zgomotul timpului.
Regretă amantele ingrate.
Ușa albă din întuneric
Parcă e o pisică pe prag,
O pisică insațiabilă,
O pisică uriașă torcind
Sau așteptind
Mina ta vorace de pluș
S-o mingiie alb.
Un glas mut:
Speranța seamănă noaptea
Cu licuricii care nu pot fi stinși I
*
Prima rază,
A nopților șarjă
Se scurge peste
Ale munților creste.
Vintul deschide
Pleoape translucide,
Bu jorii tresar
Cu palme de jar,
Zambile se-ntind
Cu vise de-argint,
Mireazma din liniști
Scandează prin criniști,
Petale-mulțimi
irup spre-nălțimi,
Bovarice tac
Corole de mac.
*
A viii și eu partea mea de ruine
Intre atitea lucruri sacrificate
Sau muribunde:
Fructe putrezite
Fără aripi,
Cioburi de iluzii.
Simulacre vane,
Sticloase utopii
Inmormintate-n istorie.
Florii
Ora 10
ORIZONT
Nu mă voi mai reclădi cu romanțele,
E prea tirziu amurgul pentru mine,
Tragic sclipesc țâră soare
Cupolele bizantine,
Cetățile părăsite...
aduna toate ruinele Troiei
Să le risipesc 1
Le voi risipi cu evlavioasă dărnicie.
După ritual,
La miezul nopții, la amiază, in zori.
Vor ajunge pe luna moartă
Sau pe necunoscutul infern din sufletul tău.—
Ruinele mele se vor tiri pretutindeni I
Timpule, ca un zeu,
Mă vei ajuta.
Sint atitea ruine și-n inima mea I
E ora 10
Și eu risipesc,
Risipesc..
Risipesc ...
ORIZONT
* Autograf pe tandrețe *
—
DAM1AN URECHE
_____________________
Obsesia O fel iei
Wai vine prințul Hamlet
Din cind in cind spre mine
Nu-s pașii lui aceștia,
Dar gindurile, da.
Și sint atît de micit.
Incit doar Hamlet știe,
Că-n mine însăși marea
Pe veci s-ar îneca.
Și prințul Hamlet știe
Cd ne iubim zadarnic.
Demult iubirea noastră
E foc nebun pe rug
Și vintul după mine
Aleargă ca un cline
Și rochia mi-o smulge,
Și nu mai pot să fug.
O, vintule, fă bine
Și mai oprește barca.
Și fără barcă, lacul
E bun pentru-amindoi.
Sint singura fecioară
Din toată Danemarca
Și prințul Hamlet știe
Că valttrile-s moi!
Batista Desdemanei
Sint o apă care stă-n picioare
Mu mai vrea să curgă prin nămol.
Mie mi-a căzut batista-n lume,
Voi o să cădeți in gol.
Cu privirea, două lacuri rătăcite.
Trec de fereastra umbrelor egale,
Voi o să mă căutați curind
In prăpastia aceasta moale.
Pinze de corăbii-aș fi făcut,
Din eșarfa care nu mai vine,
Voi aveți putere pentru ape blinde,
Voi aveți oceane fără mine.
Miini flăminde vor să mă cuprindă,
>7 eșarfa mea-i in altă parte.
Doar priviri pornind Ia vinătoare,
Gelozie, moarte. Gelozie, moarte.
Miine vapoarele vor bea toată ceața
Spartă Ungă albul dimineții,
Luați aceste tragice mătăsuri,
Luați batista mea in locul vieții!
ORIZONT
* -----------------------------------------------
4/76! K are ni na
Cad vălurile brumei pe asfințituri blonde,
Copacii vor rămine de strajă intre noi.
Pe tot ce mi-ai spus astăzi se inserează, conte,
Și fierbințeala zilei mă soarbe înapoi.
Peste confuze patimi vin lacrimi mai confuze —
E mantia pe care de miine am s-o port,
Schimbări de mari neliniști mi-au mai rămas pe buze
Statornicia-i șade mai bine unui mort.
Și totuși dă-rni oglinda să mai privesc odată,
Nu-i ntci-un spic de singe sub fruntea de omăt f
Sub palidele timpte vin clopote să bată,
Vin clopotele toate să-mi spună cum arăt.
Dă mina, conte, iarăși e viscol la fereastră.
Mestecenii pe zare s-au aplecat de ger.
Dar cine o să creadă că ta plecarea noastră.
Mai mult cu o iubire vor fierbe stete-n cer ?
Dar lasă-mă. E timpul ca-n viforul de-afară
Să-mi scald aceste timple cu veșnicul refren.
Eu fug prin albul iernii ce n-are nici o gară,
Și fluieră departe tristețea unui tren!
* _____________________________________________
Poem la Kira Kiralina
Dunărea umflindu-și bronhitle-n valuri
Sperie cu unda vie albatroșii.
Mai flăminzi ca apa care cere oameni
Se întorc din târguri larg bărboșii
Vă îngrop in aur, vă îngrop in pește,
Pielea fluviului se gudură naivă.
O, măcar de-ai rîde omenește
Tu, superbă foame primitivă,
Dar in noaptea asta de-altceva mi-e dor,
De-altceva mă doare noaptea asta cruntă,
O $ă string sub umeri mugure de fată.
Mugure de fată fără nuntă.
O intimplătoare grabă m-a cerut,
Eu sint fiul mării ce-a mușcat lumina,
O, și peste toate glodurile calcă
Cu sandale roze Kira Kiralina,
Beau pescarii brize înnodate bine,
Zguduie păcatul bucuros bărboșii,
$i-un pahar rămine nebăttl de nimeni.
Și-un pahar se varsă pe cearșafuri roșii l
ORIZONT

Premiile
Asociației
Scriitorilor
din
Timișoara
O
POEZIE
A
JUBILATEI
MELANCOLICE
ȘTEFAN AUG. DOINAȘ
ORIZONT
Premiul pentru poezie pe anul 1969, acordat de Asociația Scriito-
rilor din Timișoara, consacră numele unui poet autentic : llie Măduța.
O tensiune dialectică străbate, de la o poezie la alta, volumul Corabia
autohtonă : este continua pendulare spirituală intre „stindardul cent-
rilor, luminat", care flutură ca un „dar al primăverii" (Voievod de
toamna ) presimțirea — mai mult chiar : secreta aspirație — spre un
destin tragic, personificat fie in „severa frumsețe" a munților cărora
„le dă tircoale" un vultur prometeic (Munții), fie in cromatica toam-
nei, pe care un ochi tindr și naiv o descifrează in aria vegetală a Mun-
ților Apuseni sau in aceea, mai restrinsă, a unei simple ogrăzi din
cimpie (Cinice de toamnă), fie in „corbii ce-alunecă pe falii de vint"
sau intr-o „veche greșală" a sufletului (Presimțiri), fie — in fine —
in tulpinile buruienilor ca niște „luminări cărnoase și zvelte, „aprinse
mustrător „pentru tot ce n-am fost pe pămint* (Buruienile). Unghiul
acestei pendulări se înscrie intre două limite care, in viziunea bogată
a poetului, se numesc aur și scrum: O, frumusețe — / așteptare a
coacerii! / Fructul mustește de raze, / femeia / de plenitudinea forme-
lor ei / solar rotite / către aurul apusului. / Acum f totul se dăruie cu
nesaț iu : / țipătul bucuriei ascunde un icnet, / de plîns, / presentiment
I al oreî / ce-și țese plasa leneșă / de scrum... (Intre aur și scrum). ?,
Intr-o altă formulare, de astă dată tipic romantică, situația este fixată
ctt alți doi termeni opuși: primăvara jî cripta, intr-o poezie cu același
titlu Din cripta cea bătrînă / cornișa se ridică și se topește-n soare...
Cromatic vorbind, starea sufletească a poetului se traduce in logodna
a două culori ce se exclud, menite să releve o stare interioară antino-
mică, sfișiată intre două porniri ireconciliabile, care — totuși — ty'
găsesc in poezie expresie așa cum iși găsesc adăpost in spațiul interior
psihic: Alb, / alb al disperării, / alb necurat, / un alb care de alb sc
întunecă / în vîrtejuri ; f ... Alb floral, / surpat mohorît, / alb de Iu-
mină-n leneșă ceață / alb neeîntător, f alb care moare, / alb negru ...
(Alb) Imaginea finală nu e o simplă alăturare de cuvinte, ci surprinde
dinamica contradictorie a unor trăiri ce se otrăvesc reciproc, un spațiu
I sufletesc de mare conflict.
Să încercăm să punem față in față termenii acestui conflict, așa
cum se exprimă ei in limbajul concret al poemelor din Corabia autoh-
tonă. Există, mai intii, în lirica lui Ilie Măduța un sentiment viu al
naturii, împins pină la naturism: o jtibilație pe care omul o simte în-
deosebi in fața spectacolului mereu schimbător al venirii primăverii.
Ilie Maduță nu contemplă natura, ci se simte un element al ei: Din
sumbrele cavouri ale sîngelui / urc astăzi iar prin floarea de cireș, f
într-o risipă / de proaspete, arse, invulnerabile lacrimi. / O, puritate
a mugurilor mirați, / priviri de prun, ! dc cireș / și de păr, / cu visul
vostru colorat îmi răcoriți / dogoritoarea față 1 (Mirajul florilor). Aici
nu omul privește natura, ci natura deschide ochi mirați spre lume:
animism cure nu reprezintă un simplu tic poetic, ci sugerează — așa
cum abia versurile ultime o vor spune răspicat — ciclul viață-moarte
care se divulgă in inferioritatea vegetalului, pentru cel ce știe să pă-
trundă adevărata semnificație a ritmurilor cosmice: Stau între flori, /
în fluviul lor imaculat, / în moartea lor cc-alcargă către fruct, / în
drumul lor spre împlinire; / extaz în care presimțirea toamnei / e încă
vierme nenăscut,.. putem să înțelegem de ce poetul vorbește
despre un miraj al florilor: sub cromatica lor, el întrevede tainicul
umblet al morții: dar acest adevăr nu-i inhibează jubilația, căci moar-
tea — in rînduiala eternă a Firii — înseamnă împlinire a individua-
lului, dăruirea de sine a fructului, pentru care — ca să utilizăm expre-
sia unui poet francez — florile nu erau decit o promisiune: Et Ies
fruits passeront la promesse des fleurs... Intr-o poezie scăpărind de
mișcări argintii, de ritmuri săltărețe și de vocabule eufonice, IHe Mă-
duța cintă jubilația naturistă a contemplatorului care se contopește, in
actul contemplației, cu dinamismul elementelor Firii, regăsindu-se
intr-un anume fet pe sine însuși (Valea cu pește). Intr-o atare conto-
pire, culorile se transcend ele insele: Slavă acestei culori care nu e
culoare, / ci suflet pîlpîitor 1 f Gerurile mele sprințare / seînteiază-n
stiletul ei, ca un dor ... (Puritate). Natura, in nemărginita ei splen-
doare, se arată a fi mai criptică decit ne-ar veni să credem : ea iși as-
cunde propriile-i comori și semnificații, și numai ochiul pătrunzător al
poetului, capabil să sfișie vălurile aparențelor sale, izbutește să desprin-
dă din hieroglifele ei adevăratul tilc ce joacă dedesubt; astfel, puritatea
ORIZONT

e» nu e atit o calitate a pojghiței lucrurilor, o proprietate a superficiei sen-
zoriale, ci un mister — in sens blagian — ce trebuie revelat prin actul
plin de har al lirismului: Nelumească în lume slă, / și nu-i e dat ori-
cui s-o vadă / alb aurie, / numai bradul o știe / și Tainicul luminînd
din zăpadă ...
Xceastd jubitație naturistă nu determină atit un activisni al faptei,
ci mai ales o ezitare, o reținere: Mie Mâduță nu e un poet al marilor
gesturi de integrare prin acțiune in fluxul lucrurilor, ci un meditativ
care „citește" urzeala lor intimă. O dovedește, intre altele, și modul in
care iși concepe poeziile de dragoste. Dincolo de două scurte poeme
madrigalice, iubirea e pentru el mai mult o aspirație decit o împlinire.
In pofida unui titlu ca Nu voi înceta să te chem, poetul „ars de lacrima
unui dor / ca de-o sferă de flăcări în plîngere", iși încheie mărturisirea
erotică intr-un distih memorabil, clamat din spații „mute de întuneric
și frig", care e al unui suflet neîmpăcat: Tot ce nu poate, împlinit, sâ
se consume, / ca un soare colosal, rătăcește prin lume... De aici,
poate, unda puternică de melancolie ce dă un aer atit de bărbătesc
jubilației sale in fața naturii. In plină „amiază a vieții", „scăldat intr-un
„aer plenitudinar al verii", el iși simte existența surpată pe dedesubt
de legile înseși ale marilor rînduieli: Dar eu, în a vîrstei puternică-
amiază, / îmi simt picioarele călcînd în vid ... (Amiaza vieții). Medi-
tația melancolică este tonul dominant al acestui lirism echilibrat, în-
chegat in metafore și viziuni molcome, a cărui gravitate vine din
descifrarea unor taine adinei, pe care spiritul la acceptă, in ultimă ana-
liză, ca pe niște limite ale Firii. O parabolă lirică, de o mare frumusețe,
ne povestește această dramă interioară, Șarpele. Concluzia e dureroa-
să . ca pe ftizicul Bacovia spectacolul vieții exuberante il face pe MF
duța să cadă victimă unei tristeți adinei ce izvorește, in mod firesc, din
cunoașterea profundă a urzelilor cosmice. Intr-un anume fel, el e îm-
pins la un act orfic: acela de a preschimba durerea in cintec : Floarea
de prun, / izbucnirea păgînă pe dealuri, / blînd mă-ntristează, / / Dar
caut: / caut ceva, valuri-nevaluri, / curat să le-nfășor pe-o tijă de flaut.
(Meditație la floarea de prun). Specific atitudinii lirice a lui llie Mă-
duța este tocmai această luciditate care nu inhibează de loc juhilația
in fafa naturii, dar care o pătrunde cu firul de aur al melancoliei:
Ciudate, o, gălbui climate, / cum adiați cu lacrimi! — exclamă el.
Pentru a încheia ; Totul se stinge și. încet, / țărina intră în tipar de
umbre. / iar noi murim zîmbind, de neputința / unor superbe, lînccde
surîsuri... (Climate), lată, deci, alte două elemente pentru a figura
din nou limitele pe care le indicam la începutul acestui articol; plăz-
muirile miraculoase ale țărinii sint calchiate pe „un tipar de umbră",
iar ultimul surîs al vieții e un surîs de neputință. De aceea, asemenea
tui Holderlin, (cu care de altfel nu se înrudește de loc), poetul ex-
g clamă: Ah, sînt în lumină cumplită, și luminat mi-e amurgul ! sub
O neagra sprinceană a zării! (Sentimentul verii). Termenii opuși revin
~ încă odată, in imaginea plastică a „verii întunecate", cind „la stinsa
O amiază ofranda adusă / bolește-n corole de crini" : F vară, dar parcă-i
o ceață în cer. / Lumina în sîmbure nu-i bucuroasă. / în suflet se coc
fructe de fier (Vară întunecată). Sentimentul acesta de totală resem-
nare, tonul acesta de împăcată renunțare la victoria asupra materiei S
care ne ia ochii cu splendorile ei, provine dintr-o „citire" secretă,
care — așa cum am mai spus — descifrează jocul marții înscris in
filigran in beteala strălucitoare a vieții: Doi fluturi albi pe-un colț dc
stîncă, I fără folos, consumă un instinct / ce nu e dragoste, ci doar un
joc — f mai diafan ca orice joc — al morții,.. fn somnul bogat al
unui „octombrie de aur", sufletul celui ce se bucură de toate adulmecă
„aroma dulce, de neant, a clipei.., (Toamna iubirii), fn fond, snune
poetul, „toți avem tui loc ales / spre care cîntînd coborîm", intr-un
poem care se încheie, splendid, cu următoarele versuri: Măciulia femu-
rului luminează palid / acel straniu tărîm (Săgeată).
Toate acestea definesc un poet de substanță. Poemele lui llie Mă-
duța nu sint simple confesiuni lirice, ci piese ce se articulează pină la
urmă pentru a rotunji o gindire lirică, exprimată in termenii puternic
plasticizați ai unor metafore ce nu se uită. într-un anume fel, in viziu-
nea ce stă ta temelia acestei gindiri poetice, Măduța se arată a fi un
discipol al lui Plaga: dar un discipol care a asimilat organic lect:a
maestrului, convertind expresia ei In ton propriu, dină sentimentelor
pe care le exprimă acel palpit autentic care dovedește că acestea nu
sint de împrumut, nu sint atitudini de „stil literar", ci realități inte-
rioare ale lumii sale sufletești. Blagiană ni se pare a fi in „Corabia
autohtonă" mărturisirea, expresă sau mascată, a unei apartenențe la
un fond obscur și modelator, la anumite tipare plăzmuitoare de oameni
și lucruri, un anume sentiment ai obirșiilor. fată admirabila expresie
a acestui contact intim cu Mumele, cum ar zice Plaga : Liberați-mă,
vînturi: sînt ferecat / in oasele sure-ale ulmilor! f...l Ascult. O fur-
nicătură / de sîmburi ascunși, de semințe / îmi hrănește bătaia dc
inimă f cu care sfidez anotimpul: / un spor de sunete din adine, /
fidel, f îmi făurește nimbul (Zi și noapte). Se simte aici văzduhul cin-
tător al celui ce a celebrat „mirabila sămință", precum și zariștea de
taine din „Lauda somnului". Prelungind concepția lui Blaga despre
tiparul plăzmuitor al Mumelor, ftie Măduța împinge la limită afirma-
țiile ei; dezvoltlnd un fel de platonism răsturnat: lucrurile acestei lumi
(florile) sint deja moarte, intrucit existența tor nu e decit o aparență
ce face sensibilă, pentru noi, viața adincă a Mumelor, a tiparelor veș-
nice, singurele reale : Lăsați, florilor, hărnicia voastră postumă 1 I Tim-
pul se cațără la țărm necesar : I albina își fringe solia în brumă ; I oase
suave-n culori transpar. / Ci jos în țarină, în fluida pastă, / în secrete
obîrșii, în tînărul jind, / semințe obscure-n materia castă f se coc în
tipare de foc — aurind (Dialectică). Conștiința acestei apartenențe
adinei revine stăruitor in poezii ca Destin, Pietrele, A pi molilor.
Alean. Materia etc. fn sensul acesta trebuie in^erpretată și poezia care
dă titlul volumului: „Corabia autohtonă" — delimitată atif de preg-
nant față de orice apariție exotică (Nu sînt corabia feniciană / pornind
agale din Sidon sau Tyr /.., I Eu nu sînt nici corabia fidelă / a Hansei,
pentru scop comercial, / cu o bombardă scurtă și cu velă, / dc mirodenii
plină, și metal ; J și nici galera iute, portugheză / ce s-avînta spre al
Indiilor cer ...) — e imaginea însăși a permanenței unui anumit ethos
național, definind o patrie anume, in realitatea ei materială, și suge-
ORIZONT
§ rind aspirațiile milenare ale unui întreg popor: Și eu visam deschise
estuare / cu ochi de apă limpede, profund, / cu cerul luminos precum
o floare, sub care liniștită să m-afund ; și insule de-azur și porturi
vaste / cu magazii de-orez și de cafea, / la care, între nave, să adaste I
cu solzi albaștri și carena mea ... Citeva poezii de inspirație istorică
- Femeile dace. La cetatea Alba lulia, Avram fancu, Eminescu etc.
— vm sa întregească aceasta integrare intr-o tradiție deopotrivă a
istoriei și a literaturii noastre. Nu este de Ioc surprinzător faptul că
acest debut, atit de tardiv, al lui Ilie Măduța ne arată un autor cu pro-
fil propiu, in pofida refuzului său de a subscrie la experimente sin-
gularizatoare: conștient că aparține unei tradiții poetice, Măduța na
fuge de ea, ci iși înfige rădăcinile In straturile adinei ale solului ei
hrănitor, pentru a-și decanta, in cadrul unui proces de asimilare orga-
nică a valorilor, melosul liric. Nimic ostentativ, nici un gest de exhi-
biționism literar, pentru a culege roadele înșelătoare ale unei false ori-
ginalități, dar in același timp nimic tributar vreunui maestru : cintecul
său e pur și personal, ca un metal topit in văpaie. înrudirea cu Blaga
se face undeva in adine, acolo unde toate fluviile lumii se intilnesc in
aceeași pinză de apă.
Meditația asupra lucrurilor Firii se însoțește, in „Corabia autoh-
tonă" de o meditație lucidă asupra destinului de poet, asupra artei spe-
cifice a Verbului intr-aripat. „Condeiul" e pentru Măduța o „armă cc
tace", un „cuțit dc aur / în adîncul apelor grele" : el e „tras pe piatră"
și „pîndește un freamăt obscur". Rostul său e de a „surpa ape temă-
toare" spre „prăpăstii utitate", adică de a pune In lumină destinul in-
exorabil al Ființei, urmârindu-i împlinirea in Moarte (Certitudine),
Poetul simte că portă un „înger temut" in inimă: și, deși „o parte a
obrazului său / s-a mohorît de cărbune", are certitudinea că acesta-și
va înălța „fulgerătoare:! aripă", ca o săgeată, „în puternicul timp"
('Altă certitudine). Ceea ce repugnă acestui poet cu suflet viril este
epigonismtil in care se declară „suspinul firav" și „Teama de lucruri" ;
el visează melodia puternică a lui Orfeu, care poruncea stihiilor și fia-
relor, prin puterea simțirii ei autentice (Epigonism).
Ilie Măduța este un poet al jubilației melancolice in fața spectaco-
lului inepuizabil al Firii. captiv in fluxul vital, el e un prizonier lucid
cafe-și cunoaște destinul și, mai mult, cunoaște destinul lucrurilor
care-l fascinează. De aceea, bucuriile lui sint amare , ațingind limita
extazului naturist, sufletul său e respins îndărăt, de cunoașterea resor-
turilor adinei ce guvernează splendorile înseși ale Naturii, asemenea
unei limbi de pendul, spre cealaltă limită — a melancoliei virile : un
sunet grav, de clopot subteran, răsună parcă la cea mai gingașă atin-
gere a fiecărei flori un joc al Morții se descifrează in fiecare gest al
Vieții, un tipar etern trăiește dincolo de formele trecătoare. Poetul se
g simte chemat să dea glas acestui sentiment ciudat pe care i-l stimește
o iniilnirea cu vidul ce se deschide sub fiecare pas al său, constatarea
~ că „totul se destramă în triunghiul / subfire-al unui vînt: e ca o um-
O bră ! ce fîlfîie prin lucruri..Aces? adevăr, de aceeași virstă cu j
lumea, capătă in poezia lui Ilie Măduța tonul tinăr și grav al unei
corzi de violoncel ce zbirniie in soare.
AL. RAI CU
*
Dublură
Dar ridic.
£ cerbul verde
și-aleargă, tot aleargă dus.
Cuțitul lunecă la spate
ca negrul nor
dinspre apus.
Pieri și somnul
de miresme,
și mugurii plezniră goi.
.■Mit amurg vui cu steaua
ce se prelinse lingă noi.
*
Roman fă nouă
întrebai riul,
curse ursuz.
Căutat țipătul
stelei n-auz,
Mi-ajunse cintut
strunei de ghiațd.
Singur in bilciu,
semn de paiață.
Nu-mi dete frunza,
umplut tot cerul
de reci vedenii
grele ca fierul.

Ploaie fierbinte
Fugi pe arătură umbra,
luai bulgărele, il băui.
O, cită lacrimă fierbinte
de-a fard lunecă. A cui 2
Și cerul desfăcut in patru
și-aduse florile de piatră.
La semnul greu scăpă un țipăt
și intr-una roșul dine latră.
ORIZONT
IIVIUS CIOCÂRLIE
ADRESANTUL
NECUNOSCUT-

Obiecțiile tale sînt în parte contrabalansate. Din trei motive. Primul:
mul: despre ce s-a spus nu avem cădere să opinăm. Al doilea ? Dar mai ales al
treilea ? Să păstrăm discreția la care recurg oamenii cînd nu știu despre ce este vorba.
Altfel s-ar putea crede cu totul altceva și n-ar li adevărat. Deși, la urma urmelor,
cine știe. De fapt, ți-am șî spus-o, încă mai de mult. Sau poate totuși, cu toate că
n-aș crede. Tu ce zici? Mie mi se pare așa și nu văd cum m-aș putea răzgîndi. Cred
că discuția ar trebui continuată și chiar reluată. Bine înțeles. îmi dau seama că tu...
Sau nu. la urma urmelor de ce ? Ți se pare că mă înșel ? Că duc lucrurile prea de-
parte? E un punct de vedere, însă eu nu m-aș hazarda. Mai înlîi pentru că... adică
nu, asta nu. Și apoi, nu poți să știi niciodată. Hazardul poate interveni orieînd. în
orice caz, tu trebuie să-mi răspunzi punct cu punct. Așa nu mai merge. S-ar putea pre-
supune tot felul de lucruri și ar fi păcat. Sau. cel puțin, n-ar li cel mai potrivit. Unii
ar deduce cu totul altceva, șl pe bună dreptate. Decit să riscăm așa ceva mai bine
să vorbim răspicat. De altfel, tu ai înclinat întotdeauna spre alternativa cea mai de
reținut. Se vede și din felul cum ocolești problema. Sau poate e numai o impresie
de-a mea. Dacă așa ar fi, ar ii foarte grav. Ar însemna că totul trebuie reluat de
la început, cu toate disocierile necesare. Ceea ce n-ar duce prea departe și ar însemna
să dăm loc la controverse. Nu văd cum am putea să evităm o anumită reținere. Un
anumit surîs. Așa că cel mai bine e să fim Iernii. Să nu ne lăsăm clătinați de ase-
menea prejudecăți. La drept vorbind, e chiar ceea ce subînțelegi și tu. Numai că te
ferești de implicații, și de aici contradicțiile posibile, Nu ți-o spun cu intenție, știi
bine că nu urmăresc nimic. E doar o supoziție, dar una care trebuie cîntărită bine
înainte de	a fi dată la	o parte. Altfel am cădea in	greșala obișnuită, E	ceea ce tre-
buie să evităm cu orice	preț, chiar dacă ne-am lovi	de unele neajunsuri.	Mal ales că
oricum nu	putem să le	ignorăm. Ar însemna să ne punem ochelari de	cal și ne-am
pomeni că	rezultatul ar	ti independent dc noi. Ori,	chiar modești fiind sau mai bine
zis măsurați, nu avem de ce să nu recunoaștem că fără noi nici nu s-ar pune pro-
blema. E o evidență care nu suportă îndoieli. Adică, la drept vorbind, ar putea să
apară și aici unele nedumeriri. Și chiar din partea ta, cu toate că n-ai avea dreptate
sau cel puțin așa mi se pare mie. însă ce folos, dacă nu ajungem la o poziție defi-
nită c ca și cind n-am avea nici una. Atunci ar trebui să lăsăm totul baltă — și e
chiar ce mă gîndesc să-ți propun. Desigur tu poți să fii de altă părere, e dreptul (ău și
n-am de gînd să mă opun. Cu toate că, dacă ne gîndim bine...
Am impresia că noi am lual-o pe lingă viață — cum spui undeva — deși une-
ori trecind destul de aproape de ea. Nu știu dacă îți amintești că la un moment dat
cineva a propus s-o luăm la sțînga, să coborîm, să trecem prin sat și să căutăm
vadul. Noi, în schimb, am continuat să mergem pe sus, pe dealul acela descoperit,
cam incomod la picior din cauza pietrelor. Un timp i-am văzui înaintînd prin sat,
nu prea departe, apoi au dispărut. Am tot coborî! noi la clinuri de deal șl iar le- im
urcat, undeva era și o stină, iar de la un timp nu mai știam unde să-i găsim. Am
trecut printr-o cheie, am mers de-a lungul rîului pină ce s-a lărgit și a trebuit să in-
g trăm în apă, apoi pe o alee udă, tu erai gata să calci un șarpe, am ieșit într-o poiană
O toată înflorită, am urcat pe un drum forestier, am mers și intr-o p.irte șl într-aHa,
N am trecut prin niște tunele săpate în calcar și în sfirșit i-am găsit pe o plajă.
® Care să fie soluția ? Una ai spus-o. N-are rost s-o discutăm, e o chestiune care-1
D privește pe fiecare. Sau, dimpotrivă, s-o discutăm. E o chestiune care privește pe
• fragmente.
toata lumea. însă atunci ar trebui să cunoaștem părerile celorlalți. De aceea îți pro- S
pun să instalăm o tejghea unde sâ le adunăm. Tu ai putea să fit acolo după amiaza,
de la trei pînă ta zece iar eu înainte de masă cînd e mai frig ți s-ar strînge mai
multă lume De exemplu am putea să punem un panou cu o femeie care se luptă
cu un bursuc. Cei care ar fi de partea femeii ar trece la stingă, ceilalți la dreapta.
Venind după amiază, tu bai număra. Bineînțeles, ar Ircbuî să fii foarte atent, even-
luai să-i așezi în rind penlru că ți ii cum lot se deplasează oamenii cînd nu sînt tn
formație Incit n-ai putea îi sigur că pe vreunul nu l-ai numărat de două ori să-i
fi scăpat pe cile unii. Poate ar fi mai cuminte să-l pocnești pe fiecare^ în
cap cind îl numeri, eventual cu un făcăleț, ți să-i așezi apoi în stive, într-
un loc dinainte stabilit. în acest caz ar fi mai bine să-ți alegi vreo doi trei
cărora să le dai brasarde și care să te ajute la cărat. însă nu știu cum ar fi potrivit
de făcut cu femeile pentru că dacă le dai cu făcălețul s-ar putea să-nceapă să su-
ghiță sau chiar să te pomenești cu unele care să te drăcuie și aț vrea să-ți răstoarne
tejgheaua. Dacă se va întunpla așa tu, așteaptă pină ce termină, apoi pune seîndu-
rile Ia loc sigur insă nu la înlîmplare, ci în ața fel incit cînd vin a doua zi să pot
face tejgheaua la ioc. Of mai bine e să le numerotezi. Cît despre cei pe care ai apu-
cai să-i pocnești cu făcălețul, ce să-ți mal spun. Ai făcut-o, ai făcut-o.	,
Eu nu mi-aș pierde timpul în locul tău, aș trece imediat la fapte, m-aș împărți
în șapte și aș porni în toi atitea direcții dinit-o dată, m-aș informa și în dreapta și
în stingă, m-aș adresa tuturor, n-aș neglija nimic, tiu m-aș uita la preț, n-aș precupeți
nici un efort, nu m-aș da înapoi și nici la o parte sau în lături, n-aș sta pe ginduri,
nu m-aș învoi, m-aș repezi la toți, [-aș pune în fața faptului împlinii, aș dejuca orice
tentativă, m-aș ține tare, aș susține morțiș, nu m-aș lăsa nici mort, aș face tot posibi-
lul, m-aș face luntre și punte, l-aș face și pe dracu în palru. aș lăsa rușinea la o
parte, n-aș face fasoane, nu m-aș codi, n-aș pregeta, aș insista pînă la capăt, aș
merge pînă în pînzele albe, le-aș arăta eu ior, le-aș spune de la obraz, i-aș pune cu
bolul pc labe, i-aș învăța mlnle, aș pune punctul pe i și lucrurile la punct, l-aș băga
in sperieți, le-as tăia piuitul, le-aș lua mani, i-aș da de toți pereții, nu m-aș lăsa în-
duplecat, n-aș face concesii, aș fi ferm pînă la capăt, m-ar ține ei minte.
Nu mai știm să dăm unul de alini. De cile ori îți propun să ne întilnun faci
și tu la fel incit, fiind amîndoi ocupați, trebuie să renunțăm de fiecare dată. De aceea
stal pe pace și nu-mi mai propune nimic, am să fac și eu tot așa. Măcar atunci vom
ști de ce nu ne înlilnim și cum am putea ieși din impas. Tn schimb, așa, dacă fiecare
face ce-l laic capul, putem aștepta mult și bine șl putem dori orîcît de mult să ne
vedem că tot la nimic nu ajungem. Ca să ne mărim șansele ar trebui să stabilim un
program : tu să aștepți de la 6 la 7 acasă iar eu de la 4 la 6, tot acasă, în fiecare
zi și duminicile. Restul timpului am fi liberi să ni-1 petrecem cum vrem. Bine înțeles
nu ieșind în oraș pentru că ar fi umilitor să ne întilnlm întîmplător șt nu dlnli-o do-
rirtță reală. Mai muil, cred că nici nu ne-am recunoaște intr-o atare situație și ne-am
întoarce amindoi acasă jigniți de indiferența celuilalt. Ar trebui atunci tot felul de
demersuri făcute de prieteni ca să ne împace, timp pierdut penlru noi, și nici măcar
nu e sigur că ar reuși de vreme ce nu avem nici un prieten comun. Pînă la urmă am
fi exasperați de insolența cu care ne tratăm și ne-am trimite martori care, bine înțeles,
n-ar ajunge la nici un rezultat penlru că amîndoi sîntem împotriva recurgerii la vio-
lență în rezolvarea litigiilor dintre indivizi. Vecinii ar fi scirtnți de ceea ce ei ar numi
lașitatea noastră ți, în semn de dispreț, și-ar depune gunoaiele la intrarea locuințelor
noastre, iar acesta ar fi un obstacol în plus în calea reconcilierii. Deși sîntem amîn-
doi alît de ocupați ar trebui să ne pierdem vremea în discuții obositoare pe marginea
situației. Cu această ocazie ne-atn vedea nevoiți să ne birfim vecinii, ceea ce iarăși
e umilitor dar e și nedelicat.
Găsește-ți acum un obiect, e cea mai bună perioadă, acum spre toamnă cînd h
pungile obosesc. Nu le pot sfătui ce fel de obiecl să fie, depinde lotuși de posibilitățile 2
laie financiare. Poate fi un obiect de studiu în care să le cufunzi, sau un obiect de g
curiozitate care să-ți lină trează atenția în orele după amiezii, sau un obiect conton- —
dent cu care să lovești victima pe neașteptate, sau un obiect de inventar pe care să q
scrii numărul cu cerneală, sau un obiect gramatical reprezentat printr-un pronume
personal, sau obiectul unei activități care să concentreze lot efortul, sau unul care să
se ofere simțurilor și mai ales vederii, de exemplu un obiect plăcui, sau un obiect
fârâ urmă de subiect, sau un obiect controversat sau, dimpotrivă, un obiect al apre-
cierii generale, obiectul considerației ți speranțelor tale, sau obiectul pierdut ți căutat,
sau un obiect de valoare. Nu e cuminte să alegi chiar obiectul furat,
M-ai pus în încurcătură. Tocmai voiam să-ți adresez o mustrare cînd mi-a ve-
nit în minte că nu știu cine eșli. Cum poți să dojenești pe cineva care îți este necu-
noscut ți prin urmare nu ți-a greșit cu nimic? E o neomenie pe care n-ar atenua-o
decît, întrucîtva, faptul că, necunoscîndu-mă nici tu, e foarte probabil că n-ai afla
niciodată nimic. Dar chiar ți așa gestul rămîne urii, Căcî tocmai tn felul acesta se
țes în soaiele omului cele mai scîrboase calomnii și omul se pomenește dintr-o data
prins într-o rețea de învinuiri din care nu mai poate ieși. Așa că cel mai elementar
spirit de onestitate mă obligă să te cunosc înainte de a-ți spune ce atn de spus. Vrînd
ncvrînd. Dar cum să fac? Dc unde pot să știu. dintre atîția oameni care trec pe
stradă sau umnlu magazinele care ești tu? La asta nu te-aî gîndit. Ți se pare că si-
tuația mea e de invidiat. Stau și proferez la mustrări. Insă nu te-ai întrebat dacă nu
am ți eu dificultăți de întîmpinal.
Revin: cum să fac? Eventul să mă postez la colțul străzii cînd iese lumea de
Ia cinematograf și alții se grăbesc să între sau încearcă să găsească un bilet de la
vreun spectator a cărui soție, ața cum se întîmplă, a înlîrziat. Nu se poate sau cel
puțin nu e probabil ca între atîla lume să nu îî și tu. Dar chiar ți atunci pent-u mine
lucrurile nu sînt chiar atit de simple. De axcmplu, s-ar pulea să fii mic de statură și
să nu te pot zări printre trecători. Sau chiar să presupunem că nu e așa, că ești lesne
de văzut. Parcă e ușor să intri în vorbă cu un necunoscut ? Cine țtie ce ți-ai pu'en
închipui dacă te-aș agrăi ața. deodată. Mai normal ar fi să găsesc un intermediar,
vreun cunoscut de a! tău, un prieten dacă se poate, care să mă prezinte. Dar de unde
să-l scot? Dc unde pot să știu cu cine le cunoști? Și oricum, pînă aș găsi unul s-ar
putea să dispari în forfoteala aceea.
Cînd mă gîndesc la toate astea am un sentiment de neputință.
Aici ni dreptate: viața e prea complicată. Atîția nasturi de încheiat în fiecare
zi, atita mîncare de mîncat, atîtea ființe d“ iubit, atîtea argumente de găsit, atîtea
fapte dc făptuit, atîtea geamuri de spart, alifia prieteni de dezamăgit, atîtea cadouri de
cumpărat, atîtea îmbrîncelî de suportat, ața dc mult de dat din coate, asn de frumos
de zîmbiL atîtea serviete de purtat, atîția înțelepți de sorbit din ochi, atîtea mîîni de
sărutat, atîtea gafe de făcut, atîtea maxime de spus, atîția părinți de îngrijit, atîtea
neveste de înșelat, Mita apă de turnat, alila carte dc învățat, atît de mult dc dat din
cap, alil de mult de mers, atîția dinți de scos, atîția ciorapi de cîrpit, atita lapte de
băut, atîția idealiști de combătut.
Dacă ai o convingere de felul inspirației procedează conform ei însă nu fă nimic
ireparabil pentru că nu uita că ața cum răzbunarea e arma proștilor, inspirația e
arma neputincioșilor. Cu inspirația ajungi la sapă de lemn, te rid și copii cînd ești
inspirat. Pe motiv că ai fost inspirat ne dai în cap cu lomuri de inepții, tar cînd e
să te tragă la răspundere, iți piere inspirația. De fapt inspirația e o gogoriță bună dc
adormit sugarii. Inspirația e necesară ca să ai ce expira și atita tr>|. Talentul e 00
la sută transpirație, 60 la sută cotizație. înaintașii pun mină de la mînă și te scot
din spinoasa situație. Și apoi, pînă ce inspirația îți mai vine o dată trece o genera-
ție, Incit nici n-ai ajuns la 40 de ani ți te pomenești clasic în aviație.
Revin la problema identității talc. Cum arăți ? Din ce eșli făcut ? Din grafit, din
cerneală ? Ești o imagine ? Un concept ? Tn orice caz eu nu tc văd. Dar nici nu far
din asta o dramă. Pcnlru mine ești tu și gata. Te iau așa cum ești. Nu ne cunoaștem,
mi m-ai dorit, totuși ții și tu la mine în felul tău. Iți dai seama că fără mine n-ai Fi
nici cum Așa cum ești, ești opera mea, Nu m-am sfiit să te scot din nimic, nu mi a
fost rușine de originea ta obscură. Am simțit nevoia unei absențe amicale și iată-te.
Z ești aici. Alai scapă-te de mine dacă poți. Nu-mi pasă de gura lumii. De ce o să zică
g unul sau altul. Că ești ața sau pe dincolo, că nu știu ce-ți lipsește, că trebuia să fii
g mai altfel, că aș fi meritat altceva, mai bun. Fleacuri. La urma urmelor nimeni nu
0 știe cum ești. îți dau și ei ci cu presupusul și nimeresc pc de lături. Pentru ei ești
un oarecare, unul din mulți. Cu mine e altceva, eu țtiu ce știu. Nu mă scot ei din ale
mele cu una cu două. Nu sînt la cheremul lor și nici tu. Noi ne vedem de ale noastre
și în rest, treaba lor. Să se slrîmbe cît vor, să crape de ciudă. Sau să se îngrașe de
mulțumiți ce se simt de ei. Toiul e să ne lase în pace să ne vedem de ale noastre. —
N-O să șomăm, am planuri mari pentru tine, am să ți le spun cînd le-o veni rindul. ”
Toate la timpul lor. Tn orice caz, tu să-mi comunici cum vezi lucrurile, cînd imi
răspunzi.
Părerea mea e că mergi spre mai rău, Șl mergi, mergi, nu te oprești de fel.
Mai stai o dală locului, pentru Dumnezeu, unde vrei să ajungi ? învață să-ți porți dc
grijă, nu lă$a totul pe alții. Și mai ales nu te baza tot pe mine, am și eu necazurile
mele firești. Copiii mei nu învață, acoperișul e desfăcut, unii nu-mi răspund Ia salul.
Iar ție nici că-ți pasă. Totul să-ți vie de-a gala, plocon. La vîrsla ta ai putea fi mai
chibzuit și oricum, ceva mai delicat. Adu-ți aminte cîte n-am făcut pentru tine, la
cîte nu m-am expus. Să văd și eu acolo un semn de recunoștință, un cadou. Dar
domnul nimic, ci umblă cu nasul pe sus, că doar de asta are slugi. Și nu m-ar supăra
dacă nu rn-aș fi omoril atita să scot ceva din line, să te fac om. In primul rind că eu
te-am înființat. Dacă nu eram eu ce s-ar fi ales din tine? Ți-am dat statut de societa-
te anonimă, tc-am îmbrăcat, te-am înscris la grădiniță, am venit la serbarea de sfir-
șit de an. Și încă sînt dispus să uit toate pocinoagele cîte mi le-ai făcut și chiar să-
ți suport capriciile, dar să văd și eu, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, că
te-ai holărît să-ți iei un angajament. Știi foarte bine că nu-ți cere nimeni să te ții
de el, dar să arăți și tu că ești in stare de un gest, să se vadă că știi să te porți că-ți
ții registrele la zi, că n-ai scarlatină, că nu ți-au dat degeaba diploma de solgăbirău.
Dar tare mi-e teamă că ce nu s-a prins pînă acum de tine nici nu se mai prinde,
Pînă la urmă no să am încotro, am se te dau la retopit.
După un obicei încercat am ținut și scrisoarea asta vreo trei zile in buzunar pînă
cc a început să prindă mucegai. Am aruncat-to, ce era să fac? însă și ce rău mi-a
părut! Cine știe ce-o fi cuprins. Ce învățături prețioase, ce vești importante, ce jură-
minte de amor. Și cil m-am chinuit s-o scriu I Țin minte de parcă ar fi fost astăzi.
Se făcea că mai întîi mi-am umplut stiloul cu cerneală și am făcut o pată pe fața
de masă. Și tot scriind eu așa, mi s-a făcut un somn. Abia am mai apucat să lipesc
plicul și, cu ultimele puteri, m-am aruncat în pat. A doua zi ia scrisoarea de unde
nu-i. Cc-i drept, nici n-am căutat-o, prea mult pentru că eram grăbit și de altfel
o uitasem cu lotul. Așa sînt eu sortit să mi se întîmplc, acesta e norocul meu. Oricare
altul ar ii evitat s-o scrie înainte de a o pierde. Ei bine, eu n-am- avut această sclipire
de luciditate. Am plecat tulburat la servici și, cum era normal, mi-au mers toate pe
dos. însă Iiind de mult obișnuit să n-o scol la capăt cu nimic, n-am băgat de seamă.
Asta m-a salvat. Mi-am putut ține trează rațiunea pînă către amiază cînd au apărut
primii monștri. Noroc că între timp plecasem de la birou. Cum s-au descurcat cu ei
cel din tura de dupâ amiază să nu mă întrebi. De altfel nici eu nu i-am întrebat.
Eram prea ocupat cu scrisoarea. Tot încercam să-rni aduc aminte dc existența ei însă
în zadar. A trecut multa vreme de atunci, aproape două zile, multe s-au petrecut între
timp, dar eu tot nu pot uita după amiaza aceea apăsătoare. Ca să scap de glodurile
negre care se puteau ivi in orice moment, m-am culcat imediat dupâ prinz și am
dormit neînlors pînă a doua zi.
O duci prost dar nu-ți dai seama iar eu nu-ți spun ca să nu-ți faci sînge rău.
Insă privește în Oglindă, fă-ți un examen din conștiință. Dacă vrei poți chema și un
medic, același lucru ți-i va spune. Sint chiar sigur că-și va aduce și colegii in consult.
Nu pentru că ar fi nevoie, doar așa, ca să coste mai mull. Observă cum ți-a albit barba,
cît ți-a crescut pârul la ceafă, cum ai chelit. Nasul ți s-a umflat, c plin de vinișoare
albastre. Abia te mai ții pe picioare care s-au crăcănat de tot Ești adus de spate,
pieptul ți-e scobit. Dacă ai fi viu nu știu cum le-ai descurca. La analize îți iese albu-
minâ în sînge și e destul să te uiți la medici, să-i vezi cum se întrec să te bată pe
urmur ca să-ți dai seama că ai cancer galopant. De altfel primele semne au și apă-
rut. Nu mai respiri nici pe nas nici pe gură. Dumnezeu știe pe unde respiri. Culoarea
pielii ți s-a schimbat: ești acum violet cu dungi portocalii. Cine le vede crede că ești un
tricou de baschet-balist Și apoi sînt vorbele prostești pe care le scoți din gură.
Mai zilele trecute spuneai că Nilul izvorăște de la robinet Totuși păstrează-ți firea,
nu ești singurul. E drept că e greu să intri în pielea altora, nici nu e de dorit. însă
nu asta e problema. Problema e să reziști pină la capăt Iar pentru asta nu precupeți
nici un efort. Fă inhalații cu eau de Cologne, înscrie-le in barou, ia apărarea pensio-
narilor orfani, fii ferm cu concurența și în specia] ferește-le de curent
ORIZONT
ORIZONT
In sfîrțit ți-am găsit o ocupație. Te faci fată de lift. E ceea ce-țl propun, cel
J puțin. Insă m-am gindit bine și știu că ți s-ar potrivi. Mai întîi că liftul urcă ți
coboară singur. Să apeși pe un bulon poți și tu, presupun. Și sînt sigur că printre
funcționari se vor găsi mulți care abia vor aștepta să pună degetul pe bulon. Dar
feriți-vă să apăsați pe cel unde scrie Parașuiism. E o glumă ieftină a fabricantului:
nu se întîmplă nimic. In al doilea rind, liftul e locul unui examen psihologic apro-
fundat Ți-ar reveni obligația întocmirii unei tipologii. Sînt cei care citesc șirul verti-
cal de numere romane: VI, V, IV, 111, II. I, ALARMA, SUBSOL. Cei care privesc
în tavan. Cei care, din nebăgare de seamă, își întîlnesc privirea tîmpu în oglinda din
fund. Cei care tac jenați. In această categorie intră toți. Cei care te întreabă ce citești.
Tu vei avea în mînă o carte din „Clasicii români comentați", cu degetul arătător
între două foî. Cei care nu-și găsesc locul. Cei care nu crîcnesc. Cei care te pri-
vesc în ochi. In această categorie nu intră nimeni. în al treilea rînd, liftul mai mult
stă decît urcă. La zece minute de mers treizeci pentru răcire motor. In timpul cît stă,
tu privești indicator panoul pe care scrie Defai, In sfîrșit. în al patrulea rînd, mus-
tața ta stufoasă e acolo ca să-i descurajeze pe vicioși.
Spui despre scrisorile mele din ultimul timp că sînt stative. Am să le pun roți
dc bicicletă. Cam unde crezi tu că s-ar ajunge dacă fiecare s-ar simți obligat să aibă
păreri în toate privințele? Rîndul viitor ai să-mi comunici și despre ce să-ți scriu.
Atunci am să te rog să-ți scrii singur. Iar eu am să stau cu picioarele la calorifer.
E adevărat, m-am cam supărat, mă simt jignit în amorul meu propriu de autor
pentru că te-ai apucat să-mi dai lecții. Să-ți spun un secret: dacă chiar vrei să faci
aprecieri despre scrisori spune că sînt duioase, nu le costă nimic. Și in orice caz nu-mi
trimite mie astfel de baliverne, ele nu se prind. Iar dacă, să zicem, ai găsi Ionul po-
trivit, ca să mă flatezi, ar fi și mai rău, nu ți-aș mai putea scrie de 1oc. Aș umbla pe
la toate cunoștințele din oraș ca să le informez despre părerea ta, iar acasă aș încerca
să mă urc pe dulapul din bucătărie. Fii deci măsurat ca și pînă acum e treaba mea.
să-ți scriu, parcă așa ne-am înțeles. De altfel, chiar și fără ajutorul tău, am dificul-
tăți destul de mari, la care nici nu mă așteptasem. Dacă le-aș fi prevăzut n-aș ii
început în ruptul capului opera mea inorfo-pedugogică. N-aș fi crezut că e atît de greu
să formezi un tînăr vlăstar nou creat. Iar cind încerc să mă mingii cu gindul că cel
puțin osteneala mea dă roadele sperate, tocmai atunci te apuci să calci în străchini
ieșind din rolul tău firesc și bine stabilit. Oare nu este clar penlru toată lumea că dis-
cipolul nu are de făcut decit să-și îngrijească sănătatea și mușchii pectorali și abia
cînd printr-o firească deși regretabilă desfășurare a evenimentelor maestrul său vene-
rat se săvîrșește dintre vii i sc cuvine să-și arate colții spunind că lucrurile n-au stat
chiar așa ? Ce spectacol mai trist decit acela al învățăceilor care, proaspăt ieziți din
eprubetă, se și prevalează de avansul lor istoric ca să arunce cu ghemotoace de hirlie
în bătrinul dascăl decrepit ? Dar societatea, posteritatea, autoritățile ce fac, unde sînt ?
Nu le revine lor deprimanta dar atît de utila misiune de a-i pune la punct pe cei rătă-
ciți ? Ba da, șî să avem toată nădejdea că vor ști să și-o asume la momentul potrivit.
Așa că păzește-te, nu sînt singur, nu mă poți lua prin surprindere, sînt apărat.
t)e scris am să-ți mai scriu din cînd în cind, însă mult mai rar și cu totul alt-
fel : la onomastici și aniversări. Acum cînd ești un om făcut, nu mai e cazul să inter-
vin și, oricum, degeaba aș încerca. Alte înrîuriri, mult mai grațioase, s-au interpus
între timp nu-i de mirare că m-ai uitat. Cel mult mă mai aflu in amintiri scufundate
care apar, o dată la ani, în visuri din toiul nopții, visuri care se uită și nu rămîn
decît ușoare insatisfacții și nedumeriri. Dacă ne-am întîlni pe stradă, figura mea nu
ți-ar mai spune nimic și mă întreb dacă numele, rostit pc neașteptate în cine știe ce
loc, ți-ar spune ceva, cît de cît. Și totuși, cu ce căldură ne-am despărțit ultima dată,
chiar ieri! Ce firesc ne vorbeam, eram atît de nepăsători, cum am fi putut bănui că
viața ne despărțea. Tu ai plecat pe bulevardul acela intens luminat, eu am rămas la
tramvai. Cine și-ar fi închipuit!,,, Știu, s-ar putea spune că exagerez. De ieri pînă
azi nu e mult timp, nici altădată nu ne vedeam mai des. Insă știu ce vorbeșc. Nu pot
-să explic, dar după atîtea prin cîte am trecut am învățat să recunosc de departe noile
lovituri E o chestiune de intuiție personală și de durere intimă. Poate că felul cum
pășeai, poate tramvaiul care nu mai venea, poate cu totul altceva ce n-am sesizai —
fapt este că m-am întors acasă atît de trist Cînd ai ocolit la colț inlraseși în trecutul
îndepărtat.
GEORGE SURU
Viperă albă
Vipera albă șuieră la umbra gleznei,
Zvicnesc înainte ca un alun aruncat din fringhie,
încă un pas in această posibilă creștere,
încă un pas in această statornică rupere,
Și o altă stea îmi lovește creștetul.. .
Sînt înconjurat de ape nevăzute.
Și toți cei care trebuiau să mă sărute și care
Menirea aceasta și-o aveau in lande, in munți sau in vetre,
Se predau curgerii în necontenite ofrande cerule de sete.
(De mult, o (emeie-libelulă, o chemare-arsură,
O cheie de taină, un soare-nespaimă,..)
Vipera-aibă se-nalță spre genunchi, mă rup din închinare
Și apele îmi fură blestemul din gură ....
Romanță
Vite, uitarea vine să se insămințeze,
trasul peste rîu începe să fie ciopirțit de știuci,
Dincolo de rîu, între florile soarelui, șerpii te ard cu venin,
Și după ce ai fost tu, odată, și ce ai adus și ce-ai vrut să aduci 2...
Intre nume aureolate in trup de stejar ca sfinții-n evanghelii,
Pe flinta nerăpitoare lăcuste de rugină încep să migreze,
Fetele trec in femei despletite ca otrava orientală in mireasmă de crin,
Și feriga de aur moare in herbare ca apele golfului Zuiderzee,. .
Caii de flăcări se string in țarcuri, apuse herghelii,
Lemnul ospățului de nuntă e tăiat de corori in lemn de cruci.
Ce ai căutat odată, intre florile soarelui, in semințele verii.
Și ce trestie ginditoare-cintătoare de zee, lingă gură ai vrut să
aduci 2 ...
ORIZONT
ORIZONT
MOARTEA
PLOPULUI
DUMITRU SINITuANU
prietenului meu Cart$M/Un; Puseu
Totul a fost simplu, mai simplu dc cum sperau, au reușit să-și ia
concediul împreună, și-au făcut bagajele, au stabilit itinerarul și-apoi
s-au urcat în mașină și-au pornit oprindu-se la primul popas, o vizită
fugară la hanul renăscut acolo, în cîmpia pe care o cunoșteau de pe
vremea înfloririi, la hanul acela aflat la trei kilometri dc Pecica, acolo
unde au făcut odată dragoste, atunci, la sfîrșitul războiului, apărați de
ruinele lui, ale hanului, și de jocul luminilor din stele, fără să sc gîn-
deasdi la nimic, pentru că atunci, acolo, în cimpie, in anii aceia, știau
că vor trăi, că războiul s-a sfirșit, că viața e-naintea lor, șî ci vor reuși,
trebuiau să reușească, să învingă, să devină zel, zeii lor, ai vieții lor
și ai dragostei,
Aii oprit așadar mașina și au coborit, și-au vrut să viziteze locu
rile acelea din preajma hanului, să își amintească și să simtă, după
ani și ani — douăzeci se parc — adierea vuitului de la sfîrșitul verii
cu unduirile-i cc prevesteau mireasmă dc lin copt și frunze ofilite, și
aj»oi să meargă mai departe, să se întilnească ...
Ar fi vizitat șî hanul, ar fi luat și o gustare, și pe urmă-ar fi
pornit,.,
. S-ar fi putut să-l vizitați dar uite, ghinion, acum se face re-
constituirea, mai încolo, la fintîna aceea, și hanul c închis, aicea-au
poposit cei doi mai înainte, și de aicea au plecat apoi să vadă cîmpia
și Mureșul și livezile, dar n-au mai apucat, omul n-a mai vrut, se să-
turase poale, cine să-i mai știe, pentru că, sc zice, s-au oprit acolo, In
fîntînă și el a chemat-o să-i arate hăul, să îi vadă, să îi vadă bezna, și
atunci a-mpins-o, și ca a căzut, și nu s-a auzit nimic, un ceas ori două,
dt a stat și-a așteptat, și-apoi el a plecat, pe drumuri ocolite, și pe
ea n-an mai aflat-o pînă după patru zile, încă nu murise, nu sc îne-
case, apă nu era decît puțină, dar liphorile au stăpînit-o și, pc urmă,
după ce-a 11 găsit-o pruncii, sc jucau și ci pe-a icra de-a haiducii, a veni*
salvarea și a dus-o, ascullind-o medicul și procurorul pîn-a spus că mi
a-npins-o el, acolo, în fîntînă, ci viața a lăsat-o pentru că de mult mu-
rise, stearpă cum era, deși aveau de toate, numai dragostea-i lipsea,
că el, acela, omul, soțul, își găsise alta, tînără, frumoasă, ciulă, și
zburda cu ca și cheltuia și ... tot ce-agonisise îi lăsase ci, că ea dorise
totul, ea-i ceruse totul, să lucreze și să-i cumpere, și toată casa-i era
plină, însă fără dragoste ol nu putea și ca nu mai vroia să-i dea pen-
tru că iubea prea mult cc avea in casa ci, a lor, și nu putea să-mpartă
dragostea aceea și cu ei, nu, nu putea, și se temea să nu rămînă grea,
să nască și atunci să cheltuiască și să crească prunci, să lase, cine știe,

totul, cc agonisise, ăluia, pruncului, sau pruncilor, să prăpădească, 8
ceea ce ar fi însemnat că se zbătuse fără nici un rost o viață-ntreagă,
da, așa era, așa spusese medicului, procurorului.. *
„...Nu, nu am vrut să o omor, n-o mai iubeam, dar moarte nu
vroiam, și am luat-o-atunci cu mine, mă lăsase javra ceea tînără ce
m-amețise și m-am desmeticit, și am văzut că eu sînt vinovatul, c-am
lăsat-o douăzeci de ani să se usuce, să se-nchidă-n ea și să se vîndă
lucrurilor cc îi trebuiau și nu îi trebuiau, și-am vrut s-o smulg dc-
acolo, dintre lucruri, să o duc la iarbă verde, să vedem un sat, sau
două, poate trei, îmi luasem și concediu, insă am găsit fîntîna și-am
oprit, și-am privit în hău, și n-am văzut nimic, și-am chemat-o să-i
privească, să îl vadă și să-i spun c-așa-i viața noastră, sau c-așa a
fost pină atunci, dar nu m-a înțeles și mi-a spus cu răutate că ca în
hău se simte bine și in hău va trebui să moară, altfel nu mai poate, și
nu vrea, pentru că în hău și-a pus ea sufletul și tinerețea și viața, și
atunci cînd o ascultam, vorbindu-mi așa, și mă sfida, n-am mai putut
și am împins-o și-a căzut, și-am stat apoi și-am ascultat și n-am auzit
nimic, și-am crezut, și am dorit să fie moartă, a hăului, a ceea ce iubea,
să mă lase în viață, s-o trăiesc chiar criminal fiind, altfel nu se mai
putea, nu, îmi dădusem seama, mai îmi rămîneau de la viață cîțiva ani,
javra ceea tînără-mi deschise ochii, și cu știam că anii mei ce-mi mai
rămaseră vor trebui trăiți, chiar și-n pușcărie, însă fără ea, fără hăul
ei și fără lucrurile ce mă omorau deși trăiam și mă zbăteam și......Și
nu a spus., , Și nu a spus că am împins-o pentru că a mai sperat, da,
a sperat, să scape, să nu moară, și atunci să facă rob din mine pin' la
moarte, sa mă zbat, și ca să cumpere mereu, să umple hăul, viața, asta
s-a gîndit ahincea asta, ticăloasa ..
N-au mai vorbit nimic, n-au maii văzut nimic, dar fără să vrea
(poate el, poale ea, poate am în doi) au vrut...
... Au fost săraci, s-au iubit și s-au căsătorit încă atunci, la sfir-
șilul războiului, la terminarea liceului, și-au dormit, în prima noapte,
pe ziare vechi, fără perne, fără plapumă, doar cu o pătură din lînă
veche, E^au fericiți, se iubeau și munceau, și învățau și n-aveau nimic,
bucurîndu-se de-un scaun sau de-o farfurie pe care și-o cumpărau din
banii cîștigafi, mai mult decîl s-ar fi bucurai de tot aurul lumii. Au-
rul.. . Văzuseră amin doi atita aur, bogăție și lux în noaptea aceea a
naționalizării caselor, de se cruciră și sc-nfiorară, și nu le venea să
creadă că e posibil să existe. Și totuși exista, vedeau, inventariau, era
ceva real, pipăibil, viu, chiar dacă era fără viață. Și brusc, privirile
oamenilor aceia cărora le naționalizau, privirile lor, oarecum goale și
speriate sau ironice, și din nou fiorul de atunci săgetînd. Șî vorbele
clare, răspicate, vorbele lui Negru parcă, proprietarul acela al fabricii
dc textile care nu tăcuse în tot timpul inventarierii, vorbele spuse cu
glas monoton fără patimă, ironic însă, atît dc ironic dc ți se părea că
simți ironia aidoma reumatismului în auricul oaselor...
„...Distrugeți burghezimea, nu? O distrugeți? Credeți că alții
nu ne vor copia ? Eh... Dacă nu pe noi, poate vor vrea podoabele.. V
.. . Văzu vișinii din marginea șoselei și vru să oprească, dar se
răzgîndi, amintmdu-și de fîntîna lor, de obiceiul vechi pc care îl aveau
ORIZONT
8 de a se căuta în oglinda chipului de apă din adine și simți că, în clipa
aceea, nu vroia să se vadă, să se reîntîlnească cu el, prea îi erau gin-
durile învrăjbite și acceleră sperînd ., .
Spera să-și depășească gîndurile, lăsă și radioul la maxim, dar nu
reuși, ele erau acolo și îi aminteau de schimbările locuințelor și a
mobilelor, de cumpăratul inelelor și a brățărilor, de mașinile mereu
mai noi pe care și le doreau (schimbaseră a treia) și nu își explică sen-
zația de jenă pe oare începu s-o simtă. Privi spre chipul ei dar o văzu
cu ochii închiși, spre soare, și se enervă, „Iarăși bronz- și „iarăși grijă
pentru ten și riduri-, vru să strige dar tăcu, acceleră și-apoi ajunși,
opri în marginea satului lor, acolo, lîngă plopul bătrîn pe care îl știau
de mult, de la grădiniță și din noaptea cînd și-au spus că se iubesc,
dar plopul nu-i mai vedea, îl fulgerase și-l trăsnise, cu un an sau doi
sau trei în urmă, cerul, și în trunchi era o scorbură murdară, rea, de
moarte, cîmpul era negru și soarele îl arse, îl făcuse ca o zgură arun-
cată la gunoi, nu mai văzu nici iarbă, nici o floare, doar lingă troiță
atîrna o cunună ofilită, moartă și uscată, și urcară în mașină ridicînd
din umeri, oarecum nedumeriți și enervați, totul era altfel deși nu tre-
cuseră decît vreo douăzeci de ani de cînd nu au mai dai pc-acolo,
douăzeci de ani ? S-au dus ? Dar au pornit și n-au oprit mașina pină-n
centrul satului, acolo, la bunica lui, și-a claxonat dar nimeni n-a venit
să le deschidă poarta și a trebuit, la urmă, să coboare, și să intre, să
deschidă,.,
. Mă-ntreba mereu de cai, de au mîncare, apă, dacă nu îi bate,
dacă mai pot să tragă-n ham, și nu putea pricepe pentru ce nu ară,
pentru ce tractorul e mai bun, și cîte alte cele. Și-apoi, cînd a simțit
că e pc ducă, s-a luat și-a mers la grajd și s-a uitat și-a căutat, eu mi
știam că el s-a dus acolo, îl căutam pc la livezi, acolo se ducea mereu,
și cînd s-a-ntors, m-a blestemat, că îi spusese ăla dc la grajd că i-au
făcut italienii salam din cai, și el n-a priceput la început dar cînd a
înțeles s-a-ntors acasă, noaptea a murit, și nu i-a spus la mama alt-
ceva decît să nu mă lase să-i aprind lumina... Ce să-i faci, așa a fost,
bătrîn, pe nouăzeci, s-a dus .,
„. .. Pruncii, vezi, îi spăl, le dau să mănince, îi îmbrac și-apoi mă
duc la lucru și mă-ntorc și-i iau acasă și din nou spălat și iar le dan
să mînce, peste două săptămîni mă duc din nou să nasc, i-al șaptelea,
măcar să fie fată, că feciori mi-e plină gredina de ei, și nu mai pot dc
dragul lor, că-s unul după altul, de nu mai știu de multe ori cum să-i
dezmierd și cum să-i strig după porecle, vin ei însă cind le trebuie ceva,
și îs cuminți, și să îi vezi cum dorm acolo sus, în casa mare, că-i a lor
nu, nu o mai ținem așa cum se țineau demult în umbră și-ntuneric ci
în soare, pentru ei, că-i sănătoasă și îi bună, și să-i vezi jucîndu-se
de-a „baba-oarba“ ori dc-a „tupu“, de se-ascund și pc sub paturi și-n
dulapuri și prin noptiere, ți-e mai mare dragul și îți bate inima mai
repede, așa ca-n jarul dragostei de-i faci, așa cum simți cînd prima
oară altul îți ia sînul să-i dai lapte și te strînge cu minuța lui și-apoi
te mușcă de-ți dau lacrămi pină îl înțarci și-l lași cu sticla, hai să-l
vezi pe ăla, micu’, cum își ține sticla și cu mânușițele și cu piciorușele
și nu o lasă pină nu se gată laptele și-adoarme, și-i cuminte pînă
ORIZONT
ce se udă, cînd te cheamă să-i schimbi scutecele, și îți ride, haide, $
vină să îl vezi, c-apoi mă duc să îi aduc pe ceilalți și numai vreme dc
povești cu tine n-o să am ...
,.. Și-au plecat să vadă livezile cu pruni și Mureșul și insula și-au
crezut c-o să le găsească, dar nu le-au mai găsit, livezfe-și schimbară
drumurile și potecile știute, prunii îmbătrîniseră, doar Mureșul la fel,
curgea domol și-i primi în apă înspre insulă. Și apa era mică, pin’ la
mijloc, n-au putut să-noate, și-au ajuns la insulă dar insula era arată,
n-avea sălcii, n-avea iarbă, nici vreo tufă, nu avea prundiș, doar o
colibă și-un moșneag și-un cîine, acolo, la bostan, și-au cumpărat o
lubeniță și au dus-o-n apă, ca și mai de mult, să se răcească, și au tre-
cut din nou prin apă, înspre malul stîng, înspre sălcii, mai erau,
poate vor găsi acolo semnul lor și inima și numele săpate-n vara
aceea cînd s-au logodit și s-au iubit și au văzut în licărul de apă ste-
lele și luna. „E nămol ,vai ce nămol'* — Și plini de mîl au urcat pc
mal și-au căutat și s-au uitat pe coaja sălciilor bătrîne și pletoase să
găsească și să afle. Și-au văzut, tîrziu, într-o stivă trunchiul de demult,
trupul tînăr de atunci, mort acum, cu o urmă dintr-o inimă și dintr-o
literă și din săgeată, rcalizînd abia acum toți anii ce s-au dus, pri-
vindu-se, privind la trunchiul din stiva pregătită pentru foc, cu putregai
și lemne arse, moarte ...
„... Și-apoi s-a „dus", și m-a lăsat, și, iacă pruncii Minei nu-mi
știu nici acuma că-s bălrînă, bată-i să îi bată, pentru ei optzeci de ani
sînt floare la ureche după ce-ai crescut atîția prunci nepoți și nepo-
țele, și nu te lasă nici o țîră să răsufli, ci le trăbuie povești și „Maî-
că-n sus și Maică-n jos, și Maică cauti-rv» și pr>nde-ne“, și iacă anii
trec și trec, sc duc și oamenii și lasă locul altora să vie și să fie și
mai vrednici, să lucreze, să se drăgostească și să facă prunci ca să fie
alți bunei și alte bune și vieți și bucurie.,."
... Și se vor opri din nou sub ceea ce a mai rămas din plopul lor,
din plopul bătrîn de la marginea satului, și nu vor mai coborî din
mașină ci vor porni mai departe. Apoi vor face un scurt popas la casa
lor înainte de a pleca prin țară, s-o cutreiere, s-o vadă, s-o cunoască,
și-apoi se vor convinge, acolo, în casa lor, înainte de-a pleca, că n-au
realizat nimic, că n-au făcut nimic, că au de toate insă n-au trăit, că
toată casa e a lucrurilor nu a lor, și sc vor gîndi — amar — că dra-
gostea poate să moară și acum, în zilele pe care le trăiau, pentru că nu
vor putea s-o ia din nou de la început, să fie iar așa cum au fost, cu suflet
tînăr, dragoste și sărăcie. Și cînd (din întâmplare și stupid) sc vor
mai întîlni, la pompa de benzina, și cu Negru și-i va întreba (tot iro-
nic) dacă nu cumva au mai avut înainte — „850** sau chiar „1 300“ —
vor fugi, se vor întoarce și vor încerca (posibil) iarăși tinerețea, și
vor spune „haide la cantină*"*.......Dragoste.,, mă duc., serviciul
,.apoi sc vor săruta, își vor mușca buzele, dar totul va fi în
zadar. Și iarăși își vor da seama că totul a trecut, de mult, chiar prea
de mult, să mai poată fi trăit din nou, că plopul a murit, iar mlădița lui
nu va putea — în nici un fel — s-astupe iarăși, din nou, scorbura
urîtă, să învingă moartea, trăsnetul și fulgerul. Și-atuncî vor începe in-
somniile, regretele și... marile întrebări 1
ORIZONT
3
VICTOR FRUNZA
* ----------------------------------
Eva și Adam
Sub o coamă de răchită
Șade Eva desfrunzită
Și de dor păraginită.
f ița ei n-au supt-o plozii
Și in noaptea de ambrozii
Ar fugi cit toți Irozii.
In țineața raiului,
Pin-la steaua paiului,
Numai ea cu nu știu cine.
Doamne, setea să-și aline
Nevăzută nici de tine.
Umblă beată prin lucernă
Urațul cui s-o culce pernă.
O frămintă un descintec
Că-i blagoslovitd-n pintec.
li va da din buze măr
Și ochi dulci dintr-un ciubăr.
Va privi dintr-o fineață
Cum ii picură pe față
Stelele de dimineață.
S-or trezi și vor cosi,
Seara iar se vor iubi!
ORIZONT
ION OLTEANU
* ------------------------------------------
Cu ce să-ncfiin
(Pentru doua marM
Colbul ostenit-a și el azi in drum.
Intre mine și-ntre tine, vezi cum ni s-au așezat
mări pustii și munți cărunți. Eu n-am adăstat
la vatra noastră, care poate ii plecată-acum.
Cu ce să-nchin, ce ți-aș putea trimite ca să-ți fie dat ?
Unde-i fi stlnd, in prag, sub măr, sub prun ?
Te-ntrebi, e mult pină la capătul lumii, om bun ?
E atita gol, atita vint, s-a-ntins argintul peste sat.
Afomcf, mamă, poate-i mult de cind pe cei din jur	g
în nopțile de neguri vremea i-a luat de mină și i-a dus,
torci, vreme, tarei, dar fusul este cuier, nu e fus.
Cine mă ia și pe mine pe calu-i sur 2
Sd nu se-m potrivească, nu am de dus decit un vers
sau și el poate cădea-ti goi, să fie șters.
IRINA GRIGORESCU
* --------------------------------------------
Clipe de mare
Trezește-mă la primul ceas al mării,
Cind clipele sărate de vară
Se lasă peste gind,
Și fructele albastre de liniște și cer
Se desprind de pămint...
Acum toate bărcile timpurii
Ți se apleacă spre noapte.
Și refluxul imens, cu gene sparte,
Se miră de tăcerile vechi
Și palide, cu povești.,.
Și parcă pecetea blinda a nisipului
Ă apus in oameni și pești.
*
EUGEN APOCA
suflet tipograf
iartă-mă suflete
pentru rănile tale
cu un picior de greiere
te-am singerat
și dulce hirtie-am lipit
peste rană
sfișietor de albă lurtie
și bhndd
iartă-mă suflete
pentru poem
ORIZONT
ION BARBU
Șl
ION VINEA
SIMION MtOC
La începutul acestei primăveri, Ion Barbu și Ion Vinea ar ii împlinit șaptezcci-
șicinci de ani... Poeți cu sensibilitate estetică înnoitoare, cu o operă restrînsă, dar
complexă și originală. Ion Barbu și Ion Vinea s-au înlilnil, dar și despărțit, in citeva
puncte esențiale de aspirații, preferințe și crezuri artistice, pentru ca o paralelă între
ei să devină ispititoare, incepînd de la laturi oarecum exterioare de debut și afirmare
plenară în literatură, și pînă ta conjuncții și disjuncții de adîncimi spirituale.
Dacă debutul lor se produce la extremele deceniului al doilea al veacului nostru:
Ion Vinea, în Simbolul, 1912, Ion Barbu, în Stwrăfwul, 1919, volumele reprezentative
— Joc secund și Paradisul suspinelor — care li impun în literatura noastră ca poeți
moderni {pe Barbu în versuri, pe Vinea în proză) — le tipăresc amîndoi, în 1930, ia
Cultura naționala, unde director era AL Rosetti. Spirit cultivat, de gust rafinat, animat
de „bucuria de a stringe cărți bune, dintr-un spirit de colecționar de bibelouri", el
„a izbutit să tipărească cele mai multe și cele mai bune cărți de literatură din ultima
vreme, și mai ales scrieri bezmetice ca ale d-lui Barbu și Vinea, care fără bucuria și
inteligența d-sale nu și-ar fi găsit editor". (G. Călinescu, 1932). Părerea lui G. Căli-
nescu, in epoca, va consuna cu aceea a lui Vinea însuși, care anunță locul secund,
in Contimporanul (an IX, 1930, nr. 89—90), scriind că volumul acesta „înseamnă ridi-
carea unei flamuri negre, cu pajură aristocratică in vitrina librăriei românești. Meritul
revine întreg editorului său d-1 Al. Rosetti-Bălănescu, distinsul filolog".
Ion Barbu și Ion Vinea s-au prețuit reciproc și cu mulți ani înainte de afirmarea
lor prestigioasă în literatură, și-au intuit modernitatea — dovadă că au susținut cu
colaborarea lor anumite reviste literare, și-au exprimat adeziunea și admirația unul
față de altul, cînd li s-a cerut, in interviuri publicate de-a lungul anilor.
Aspirația comună spre promovarea unei literaturi autentice, specifice, de nivelul
european, îi îndrumă pe Ion Barbu și pe Ion Vinea spre reviste interbelice, cum ar fi:
Umanitatea, Cugetul românesc, Contimporanul, Cetatea literara, Sinteza, Vremea, Ti-
parnița literară. Cei doi poeți sînt astfel, alături de mari scriitori ai noștri, care au
condus citeva din revistele amintite: T. Arghezî, Ion Pillat, Vinea însuși, Cămile Pe-
trescu. G. Călinescu.
Colaborarea lui Ion Barbu la Contimporanul, 1924—1925, înseamnă depășirea
„exercițiilor de digitație", izvorile dintr-un principiu liric inferior — poeziile publicate
în Sburătorut și în alte citeva reviste — și atingerea unui nou stadiu poetic: al unei
Grecii mai apropiată nouă, balcanică șl pitorească, în care începe să colinde O iernă
fundamentală — Moartea și Somnul. (Clnfec de rușine, Domnișoara Dus). Dar la
revista condusă de Vinea, Barbu abordează și „modul interior" al lirei, (Jazzband pen-
tru nunțile necesare, Uuedenrode, Lemn simt).
Prezența lui Barbu în paginile Contimporanului a crelat pentru urmași și o mica
problemă de paternitate literară. Este vorba, după cum sc știe, de poemul Răsturniat,
semnat B. Iova (Contimporanul, nr. 62, 1925), Pentru tinăra cercetătoare de istorie
> literară, Conslandina Brezu, autorul acestui poem este Vinea, care semna și Iova (de
O la lovanache, numele său adevărat). Ku vom intra în amănuntele acestei probleme.
Tn afara argumentelor unor contemporani și prieteni ai celor doi poeți, de talia lui
0 Șerban Cioculescu și Al. Rosetti, am mai spune că Răsturnica încheie firesc grupul
anlonpannesc al unui poet de geniu, început aci, prin Cîrdec de rușine. Pe lingă argu-
mentele pertinente aduse de Emil Mânu. în favoarea lui Barbu, vom mai reproduce
cîteva „amprente" stilistice, atît de specifice pentru unicul cîntăreț al Isnrltkitlui, care
nu puteau fi reținute de un contemporan, pînă a nu fi apărut Jocul secund (șl să pro-
li ferece epigonii): „De cerul fix, de geam curat", „Un fard astral i-aprindc lațn",
„Prin risipitul Proxenet", „Vii luminări, burați polen*'.
De ce poemul e semnat totuși B. Iova ? Poate să fie, cum gîndește Emil Mânu:
B. — Inițiala' de la Barba și Iova — de la lovanache. Să fie vorba de o colaborare a
celor doi poeți în faza incipientă, să fie vorba de o sugestie a lui Ion Vinea, o „idee
generatoare*', cum ar zice M. Dragomirescu, la care Barbu vibrează și pe care o dez-
voltă ? Desigur, totul rămîtK o supoziție.
•Vorbeam mai sus, de prețuirea reciprocă a celor doi poeți, prezentă în inter-
viuri lor. In „ora** acordată lui Romulus Dianu, in Rampa, din 24 mai 1926, Ion Vinea
spunea că in locul poeților tineri, care se grupează pe lîngă un profesor de literatură,
preferă pe Barbu, Blaga și Sergiu Dan, dar mai ales pe Tristan Tzara „care cu sau
fără voia noastră e o stea de întîia mărime, pe cel mai tînăr firmament planetar".
La rindnl său, Ion Barbu, cunoscut ca o personalitate umană și artistică cu reac-
ții și simpatii totale, categorice, se dovedește a fi un admirator statornic al lui Vinea.
In interviu! pe care î-1 acordă lui 1. Valerian, în februarie 11*27, in trinitatea poetică ro-
mânească preferată, locul iutii îl deține I. Vinea, urmat de Al. Philippide și F. Aderc.i.
în proză, după idolul său — Matei Caragiate — Barbu prefera „pe subtilul prozator
I. Vinea, complexa d-nă Bengescu și rudimentarul Rebreanu". Aderența lui Barbu la
talentul lui Vinea se menține și în convorbirea cu F. Aderca, din octombrie, același
an, dar coboară nivelul și apar nuanțele, mai bine zis, judecarea estetică a altora st
face după propria-i viziune (intre timp, însă, în mai, Vinea îi vorbise iui Valerian doar
de T. Arghezi, plasindu-1 pe prețul Cuvintelor potrivite, proaspăt apărute, în sfera
înaltă a lui Emînescu): acum, Bucuța și Philippide trec înaintea lui Vinea „al cărui
vers arhaic, de Carte orientală deseîntă — forțează simpatia. Dar întocmai ca la
Blaga, închină unei tehnici pre-euclidiene".
Uniți în admirația nedesmințită față de E. A. Poe, pe Ion Baibu ji pe Ion Vinea
ii apropie și rezerva sau negarea celei mai mari părți a literaturii vremii. Dacă Barbu
se retrage din literatură, după 1930, respingind tonalitățile artistice contemporane
(planul exterior al renunțării sale), intuind, poate, asemeni lui Rimbaud și Mallarme,
că a ajuns la limitele cuvîntului, iu aspirația spre cîntarea Orfică și că de acum, îna-
inte, se întinde tăcerea, Ion Vinea ezită, amină apariția anunțatului volum de poezii,
Ora finlinilor, pînă în pragul apusului. Modestia aceasta editorială, îi prilejuiește lui
Camll Baltazar o paralelă Barbu—Vinea, în Tiparnița literară, nr. 6—10, din 11130,
defavorabilă lui Barbu, pentru slăbiciunea de a fi sensibil la elogii, dorindu-le chiar
(„slăbiciune" atît de umană, totuși), admirativă penlru Vinea „un mare nedreptățit
și im mare singuratic modest", adevărat „prinț al poeziei", cum i s-a spus. (Este
impresionant ca după 37 de ani de la caracterizarea lui Baltazar, să citești în Jour-
nal en miettes al lui Eugene lonescu: „Un domn singuratic ,. S-a admis că era un
marc poet; i-au fost editate operele: aîta nobleță, atîta probitate și Intransigență
sfîrșiscră prin a impresiona". Trad, B, Solacolu).
Dar cele mai multe sensuri revelatoare ale paralelismului dintre cel doi poeți
sînt date, desigur, dc operele lor. Dacă Ion Barbu a vrut și a putut să fie singular in
contextul liric românesc interbelic, în scrisul Iui Ion Vinea pot fi semnalate ecouri
ale marilor săi contemporani. Aceasta nu înseamnă că punem sub semnul îndoielii
originalitatea sa, Procedînd așa, la un poet autentic se precizează mai bine structura
sa: „Tn ultimă analiză, deci, adevărata „structură" a unei opere reprezintă ceea ce
are ea comun cu alte opere, ceea ce, în definitiv, este pus in lumină de un model'*.
(Umberto Eco). N-a scris Vinea despre A. Samain „poate cel mai mare elegiac fran-
cez" (R. l.alou), încă din 1915, în Cronica, definindu-se implicit șl pc sine, sub acest
raport? „Albert Samain s-a distins... și prin felul strălucit prin care și-a apropiat
(uneori le-a desăvîrșît) manierele diferite ale contemporanilor mari".
Pentru ecouri barbiene în poezia lui Vinea, ne vom opri, acum, doar la poezia
Sflnt, pe care o punem în relație cu Lemn sfirti, de Ion Barbu,
Poezia lui Vinea apare in Cugetai românesc, 1923, avînd ca subtitlu: „după
o xilogravură de Marcel lancu" :
Limpede din limpezime rupt
Sfînt viteaz și netăgăduit
precum suie visul de argint
al fîntînii smulse din granit,
ORIZONT
ORIZONT
țEtlcles neîndoielnic, Stea,
fulg de Ioc finul pe-arătălor
cu mindria dreaptă n florilor:
fala lui, ce plină e dc La.
Că-n odăjdii propovăduind
fier sub pumn,- ți-n aur din belșug,
Sfintui pur și fură vicleșug
s-a simții de adevăr sclipind.
Lemn sfint, publicată în Contimporanul, an IV, nr. 63. 1925, sc parc că arc ca
purici genetic lot o operă plastică: o icoană bizantină. Cei doi poeți transfigurează
sugestii plastice în sensuri poetice.
In atmosfera elegiacă, difuză, cumulind pe nesimțite aluviuni de metafore, in
patosul șerpuitor al expresiei emoționale din poezia lui Vinea, Sfint este o aderare,
avani la lellre, la „modelul” barbian. (Acesta publică abia din 1925 poezii ermetice).
La un poet al „plîngerilor", al dezastrelor interioare, care a fosl Ion Vinea, lumi-
nozitatea ascendentă și lipsa oscilațiilor dureroase ale fluxului liric sini momente de
excepție. Tn afară de prezența șî in această poezie a motivului său fundamental — al
ftntinii —- dar aici cu o finalitate purificatoare, de rupere din real, poezia Sfint are
multe elemente barbiene. Frapează concentrarea, eliptismul stilistic, care vor deveni
maniera Iul Barbu:
Că-n odăjdii propovăduind
fier sub pumn,- și-n aur din btlșirg,
Scrierea cu majuscule a substantivelor: Stea, Sfînl, Fa, ca la Barbu, dă su-
gestii de entități transcendente, de universalia ante rem. Ion Barbu ți Mallarme au
refuzat pe cît posibil universului lor poetic verbele, care înseamnă mișcare, schim-
barea ți, deci, ți efemerilale. Poezia lor preferă substantivul, în vederea unui univers
de esențe, eleat. Cind nu pot ocoli verbele, la „îngheață" în firme gerundive sau par-
ticipiale. In Sfint, găsim : „rupt, netăgăduit, propovăduind, sclipind*, toate puse in
evidență, în finaluri de versuri.
Atmosfera fundamentală a celor două poezii formează un contrast. La Vinea,
Ionul e solemn ți luminos, Sfintul e „viteaz și de netăgăduit”, „Înțeles neîndoielnic,
stea", „Sftntut pur ți iara vicleșug / s-a simțit de adevăr sclipind", deoarece el ajunge
la comuniune, formează, prin iubire, o unitate cu Ea. Podoabele exterioare: adăjdiile
ți „aur din belșug” vin să sublinieze urmonia ți luminozitatea interioara a Sfintului.
La Barbu sensul e sceptic-amar, ironic la adresa ascetismului. Culorile umile,
întunecate ale sfintului „păios de raze, pămîntlu la piele", contrastează cu „l’n spic
de-argint, în stingă lui, Crăciunul, Rusalii ard în dreapta-î cu inele1’, pentru că la
Barbu e vorba de un „Sfint alterat, neutru, nepereche”. Aceste elemente descriptive
umile sint supuse, totuși, unui proces de „transfigurare sacrală" (T. Vianu) ; la un
moment dat, începe să funcționeze ceea ce Pompiliu Constantinescu numește dubla
figurație: „o interpretare a absolutului prin relativ, a idealului prin sensorial”; ver-
sul caracteristic, în acest sens este; „Văd praful — rouă, rănile — tămîle
Pltcind de la motive asemănătoare, cei doi poeți ajung la poli opuși, schimbîn-
du-ți parca viziunile: elegiacul Vinea devine de o luminozitate spiritualizată, poetul
fervorti spirituale Barbu, întristat ți amar.
Deosebirea dintre cele două poezii este dată ți de adecvarea lor la motivele de
inspirație: xilogravura unui pictor constructivist — la Vinea, o icoană veche, bizan-
tină — la Barbu. Acestui contrast de circumstanță îi corespunde însă unul fundamen-
tal : Ion Barbu rămine un mare și elevat poet al inerentului, al purităților primordiale,
al deșteptării fiorului vital din stagnarea dinții, al „nunții", aspirînd prin ritm de cîn-
tare orfi&â, înstrunală cu „rigoare ți fervoare", dind „ocoluri temătoare reslrînselor
perfecțiuni poliedrale". Ion Vinea este un poet turmentat de sentimentul declinului
vital, pentru că „Plinsul vieții suie-n ființă / Ca fîntinile cu jerba singelui / ca tăcerile
cu rugăciunile".
IREVERSIBILE OGLINZI
Pe-alcea mi-a trecut cărarea
Din albul căreia m-am desfăcut
Un anotimp străin căuta in frunze
Timpul in stele rupt.
Eu, singur, cu întoarceri rare
și întunericul din cind in cind
Ne-ajungem intr-un colț de zare,
in alb și negru descrescind.
Culorilor, vă prăpăditi de ris f
Eu nopțile le iau cu mine
Sau numai parcai stingherit de voci
fn pașii noștri mai revine.
Acum, pe jumătate renegat.
Revăd ogHnzile-n mișcare
Din care timpul mi-a furat
Un anotimp sau o cărare.
ION CAUMAN
Ccr<iil literar „Exrclalor" Timișoara
INA
dacă nu mă găsești
rupeți sosire din trup
și leag-o la poartă lege
cit o foamete de lup
drumu-și va lovi cu pumnii
coapsa-n puncte cardinale
Și mă va străbate pușca
cu întors de depărtare
ORIZONT
5
carnea iși va pierde trupul
drag de-o lege-n altă lege
lupul bea sosirea toată
și cu foametea se-alege
ION MARGINE ANU
Cercul literar din Arad
ROMANȚA IERNII
O rază palidă suride
O frunză geme cind o-ndoi
Aștept ca iarna să ne cheme
Să ningă peste amlndoi.
Aștept un vis să nu se curme
Șt altuia, să-i fim altoi.
Aștept zăpada să coboare
Sd ningă peste amlndoi.
0 lacrimă să ne unească
Cu incă una și apoi,
Să așteptăm să vină iarna
Sd ningă peste amlndoi,
Să vină trista veselie
Sd ne privim uriți și goi
Aștept ca iarnă să ne cheme
Să ningă peste amlndoi,
Sd așteptăm ca mierea lunii
Perechile s-o-mpartă-n doi
Sd așteptăm să vină iarna
Să plingă peste amindoi.
MARIANA VLADUCEANU
Cercul literar ,,Hyperk>rT Timișoara
ORIZONT
CUPA CARE NE DESPARTE DE OAMENI
De atita așteptare
gindurile au prins rădăcini
dincolo de torul așternutului alb
Ce frumoasă mi-e mîna
cind îți mîngiie păruit
E clipa noastră care ne desparte de oameni.
In rugul brațelor tale vreau să ard
pină mi-o îngheța sufletul
Cuiege-mă din crinii nebănuiți, iubitul meu
acum cit nu avem virstă
căci viața ne-a azvirlit, două flăcări
una înspre alta.
Să ne grăbim
cuvintele ne așteaptă-n prag pentru despărțire.
ANA MARI A POTOCEANU
Cercul literar dc la Institutul de Medicină
MINUNATA AțTEFTARE
Imense clipe bat in așteptarea
Ce-o să-ți aducă-n brațe legănarea
Comorii fără preț pe care-o simți,
Trăind in line cu porniri cuminți.
Un dulce grai curind s-o-nfiripa
Urcindu-și zborul lingă viața ta.
Suflarea sa iți taie răsufletul,
Domolește surlsul și umbletul,
Caută luminile,
Jți caută miinile,
Venind spre așteptata dimineață
Țipăt viu al unui pui de viață.
Țoale verile trăiesc in tine calde.
Ochii vorbesc cu mai multe zmaralde,
De foc sint tăcerile,
Vocea, părul și mingiierite.
Mica răsuflare nevăzută
Dar neîntreruptă
Continuă să vină spre brațele voastre,
Prin clipe uimitoare,
Prin clipe dureroase,
Bucurie nouă a acestei case.
Cu vise, cu miini muncitoare
Pentru lumile noastre-n mișcare
Înțelepte, temerare și zgomotoase.
M1HAI ARCADIE COMANICI
Cercul literar din Arad
ORIZONT
PEISAJ CU COCORI
Mai zăboveai cu toamna pe aici
Cind clipele in porți de seri sunării.
Iar caii albi vislind in urma ei
împrăștiau tăcerea selenară.
O pasăre bolnavă, poațe-un gind
z vie nea să se desprindă de pămint
Din drumurile ample alegind
Un zbor cassiopeic grav și frint.
Cuvinte devenite fără preț
Mureau încet, in ceas tirziu, răzleț;
Brăzda prin toamnă plugul de cocori
Iar tu reverberai. să zbori, să zbori...
marcel tAciune
Cercul literar ..Hypertoii" Tirnlșuam
TE-AM VĂZUT
Te-am văzut cu brațele, amindouă, întinse,
Cimpului, cerșind culori de mai;
Cind, insă holda macii roșii-aprinse.
Tu pentru cine te rugai ?
VASILE AL. MAX
Orcul literar «lin Arad
ORIZONT
FEMEI DACE
Femei dace, cu trupuri perfecte, păgine,
Modelate de însuși Zamolxe, imitind unduiri de ulcioare
Cu părui jurat din nopți carpatine,
Coboară coline, cu amfore pline de soare.
încing un dans solar, sub bicele romane,
Rid, rid, tulburătoare risete de stele.
Aruncă demne cupele cu ucigașa otravă.
Și-n cintece de slavă, ard tainic in flacăra visărilor mele.
JEAN INDREI
Cercul literar ..Generații" Timișoara
NICOLAE ISPAS
ÎN
AȘTEPTAREA
BĂIATULUI
In sîmbăta aceea Barhan zicea că nu ș-a putut opri la Bicaz să-ți vadă băiatul.
Zicea că s-ar fi putut ca băiatul să-l întrebe de unde are tăietură aceea în barbă ți
el, Barhan, ar fi trebuit să-i spună că i-a făcut-o unchiul lui, fratele lui Barhan, și
rii atunci, poate, băiatul ar fi zis că a fost un laș dacă nu i-a trăsnit una, în așa
fel incit fratele Iui Barhan sa nu se mai scoale cel puțin o săptămînâ din pat, și
că el. Barhan, ar fi putut să-i spună că i-ar fi fost ușor s-o Iacă, dar că nu l-a
lăsat inima, și atunci băiatul nu l-ar fi crezut ți-asta ar li fost tot. Dar Barhan nu
vroia asta. S-a gîndit că poalei mai bine să lase să se vindece rana din barbă și
după aceea să-i poată spune băiatului că s-a tăiat la bărbierit, pentru că tot nu s-ar
fi cunoscut cît de adincă a fost rana și atunci poate că băiatul...
Mai zicea să, pină atunci, poate se va-ndrepta vremea și n-o să-l poată lua pe
băiat pînă la lac și-O să-ncerce să-l plimbe cu vaporașul, bineînțeles dacă băiatului
o să-i '•onvină să se urce pe vaporaș și dacă nu cumva o să vrea să meargă-n altă
parte, pentru că atunci se schimbă lucrurile și-o să trebuiască să meargă în altă parte,
adică să meargă acolo unde-o spune băiatul. „Dar cine știe, spuse Barhan, poate c-o
să vrea să se urce pe vaporaș, dacă nu Lo prinde frica, cînd o vedea cit de mic și
șubred e vaporașul și cît de mare e lacul".
Barhan a-ncercat odată, cind era la marc, să-l uree pe vaporașul „Xeptun", doar
că băiatul nici n-a vrut s-audă de așa ceva, și a-nceput să urle atît de (arc, că s a
slruis 1umea-n jurul lor de p?rcă ar fi fast văzut ou un urs polar în piața Romană,
Cînd era vorba despre băiat, Barhan gindea cu voce tare, așa că era foarte ușor
să afli ce-are de gind să facă :
„Dacă n-o să vrea să meargă cu vaporașul, și nici la Chei n-o să-i placă, atun â
o să-l iau la Lacul Roșu și acolo o să mergem cu barca, printre trunchiurile tăiate,
dacă nu cumva paznicul arc să zică: „Stai, bre omule că nu-i voie să intri printre
trunchiuri că poate se răstoarne barca, ferească Dumnezeu, sau mai știu eu ce pățești
și- atunci cine-o trage?",., țî-alunci o să-ntorc barca și-o să trag la debarcader și
puștiul, o să zică „Alai bine că nu ne-a lăsat printre trunchiuri, că mie șl așa nu-mi
place..." și după ce va sări pe mal pînă să intrăm în cabană numai către trunchiuri
o să-i țină ochii și-o sa ofteze și-o să mai zică odată că mai bine că nu ne-a lăsat
printre trunchiuri"...
„Așa zice el întotdeauna cind vede că nu l se dă voie să facă ceva. Odată cînd
am fost la Rarău, și-am vrut să urcăm la grotă și ghidul a zis că nu se poate urca
pentru că-i furtună și ploaie, puștiul, și-ți închipui n-avea decît șase ani pe-atuncî, i-a
spus că și-așa nu ne-am fi urcat pentru efi-țî închipuie că nu-i mare lucru de văzut
acolo, așa că mai bine facem că stăm in cabană, unde-i uscat și-unde poți s-asculti,
fără să te doară capul, cum se căznește vîntul să treacă prin fereastră și nu poate.
Cind ne-am întors, tot drumul, n-a făcut altceva decît să-mi spună că la urma urmei
putem veni și la anul și, dacă avem noroc, putem urca și la grotă și chiar ți pe Pic-
Irele Doamnei''1.
Dacă te uitai atent, Barhan n-avea nici o tăietură în barbă, dar doctorul zicea
că așa născocește Barhan. Cînd îi vin vizitatori, cîte ceva care să-l împiedice să
meargă la Bicaz, și că de fapt toata povestea asta nu va mai dura cine știe cît pentru
că-nlr-o zi avea să se-ntimpie ceva care să-i scoată din cap toată întîmplarea aceea și că
atunci, chiar dacă nu va fi uitat nimic, Barhan se va liniști și va putea să iasă dc
acolo și să sc ducă la treaba lui.
Cind am plecat, l-am ptutu auzi pe Barhan cum îi zicea doctorului că-ntr-o săp-
tămînă doua îi trece rana din barbă ți atunci nimic nu-1 va mai împiedica să-și vadă
băiatul...
ORIZONT
EUGEN IONESCU
i_di
CAMELEONUL
CIOBANULUI
din
literatura
universala
*
ORIZONT
Cu capul pe masă, printre cărți ți manuscrise, lonescu doarme. Are în mînă un
creion cu pastă pe careJ ține cu vîrful în sus. Sună la ușâ_ lonescu sforăie. Sună
din nou, pc urmă se aud bătăi puternice în ușă. Cineva strigă de afară: „lonescule!
lonescule I" în cele din urmă, lonescu tresare, se freacă la ochi.
O VOCE DE BAR BAT: lonescu ! Ești acasă ?
IONESCU : Da.. O clipă I,.. Ce e iarăși ?
Netezindu-și părul zbîrlit, lonescu sc îndreaptă spre uță, o deschide. Apare Bir-
iolomeus I, în robă de doctor.
BARTOLOMEUS I: Bună ziua, lonescule 1
IONESCU : Bună ziua, Bartolomeus.
BARTOLOMEUS I; Sînt încîntal să te găsesc acasă! Drace, era cît p-aci să mă las
păgubaș și să plec. Și cum dumneata n-ai telefon, m-ar fi plictisit la culme... Dar
ce toi făceai ?
IONESCU: Lucram, lucram... scriam!
BARTOLOMEUS I : Piesa cea nouă? E gata? O aștept 1
IONESCU: (se așează intr-un fotoliu și-l invită cu un gest pe Bartolomeus să ia
loc) : la locl (Bartolomeus se așează) Păi, lucrez la ea, ce crezi. Sînt scufundat în
ea. Mă simt însă surmenat. Treaba merge, dar nu e ușor... Trebuie să iasă ceva
perfect, fără lungimi inutile, fără reveniri, nu-i așa... prin urmare, vezi bine, con-
centrea textul, îl concentrez...
BARTOLOMEUS: Vasăzică c scrisă?... E prima schiță, ața cum a țicnit, hai,
arată mi-o, le rog I
IONESCU : Din moment ce-ți spun că sînt pe cale să mai string dialogul...
BARTOLOMEUS: Dacă te înțeleg bine, concentrezi dialogul înainte de a-l fi scris...
E șl asta o metodă .,.
IONESCU: E metoda mea...
BARTOLOMEUS: Mă rog, piesa asta a dumilale c scrisă sau ba ?
IONESCU (căutind printre hîrtiile de pe masă): Da... în fine, nu... Nu-i așa...
nu complet. E aici, pe undeva, ce mai! Nu pot să ți-o citesc în stadiul in care e...
alîta vreme cit nu e...
BARTOLOMEUS: ... săvîrțilă !
IONESCU : nu, nu... desăvirțită, desăvîrșilă ! Nu-i același lucru !
BARTOLOMEUS: Păcat! O să ratăm ocazia. Am o propunere foarte Interesantă. E
un teatru care vrea cu orice preț o piesă a dumitale. Vor s-o aibă numaidecît, îmi
cer să iau asupra mea controlul punerii în scenă după principiile cele mai moderna,
ale unui teatru demn de epoca ultra-științifică ți, in același timp, ullra-populară in
care trăim. Dînșii iau pe seama lor toate cheltuielile, publicitatea, etc., cu condiția
să nu fie mai mult de patru sau cinci actori, să nu fie decoruri care să coste prea
scump,,.
IONESCU: Spune-le să aibă răbdare citeva zile. îți promit că pînă alunei o să
isprăvesc cu restrînsul... deși sezonul e într-adevăr foarte înaintat...
BARTOLOMEUS: Dacă ți piesa dumitale e la fel de înaintată, lucrurile se pot
aranja...
IONESCU: Despre ce teatru e vorba ?
BARTOLOMEUS: F. un teatru nou, cu un director științific și o trupă de tineri actori m
științifici; vor să-și inaugureze teatrul tu dumneata. Vei fi tratat în mod științific. 'r
Sala nu e prea mare, are douăzeci și patru de locuri de șezut, patru locuri in pi*
doare... E pentru un public popular de elită.
IONESCU; Nu e rău. Dacă am putea să facem sală plină în fiecare seară !
BARTOLOMEUS: Măcar de am avea și jumătăți de sală, m-aș mulțumi... Deci,
pe scurt, vor să înceapă repetițiile imediat!
IONESCU: Sînt de acord. A, dacă piesa ar fi cu totul pusă la punct...
BARTOLOMEUS: Spuneai că e în bună parte scrisă.
IONESCU: Da,., da, intr-adevăr... e scrisă in bună parte:
BARTOLOMEUS : Care e subiectul piesei ? Dar titlu! ?
IONESCU (cam încurcat): ... ăăă ... Subiectul? ... Mă întrebi de su-
biect ?... Titlul ? ... ăăă ... știi, nu mă pricep de loc să-mi povestesc piesele...
Totul zace in replici, în j'oc, în imaginile scenice, un teatru foarte vizual, ca de obi-
cei... Întotdeauna o imagine, o primă replică declanșează in mine mecanismul crea-
ției, după aceea mă las în voia personajelor mele, și nu știu niciodată încotro mă vor
duce... orice piesă e, pentru mine, o aventură, o vinătoare, o descoperire a unul
univers, care mi se revelează, de prezența căruia eu însumi sînt mai mirat ca ori-
cine ...
BARTOLOMEUS: Astea toate le știm. Observații empirice. Ne-ai mai lămurit, și nu
o dată, în avanpremierele, în articolele, în interviurile dumitale, asupra mecanismu-
lui dumitale creator, cum ii zici — deși nu-mi place de loc cuvîntul creator. Îmi
place, în schimb, cuvîntul: mecanism.
IONESCU (naiv) : E adevărat, am mai vorbit despre mecanismul meu, pardon, crea-
tor... Ce memorie ai!
BARTOLOMEUS: Vorbește-mi deci mai de grabă despre piesă. Care e, de astă dată,
imaginea inițială care a pus în mișcare procesul constructor în noua dumitale piesă ?
IONESCU: Păi... Păi... E destul de complicat; să vezi... îmi pui o întrebare
încuietoare... El, uite, poftim: noua mea piesă se va intitula: Cameleonul cioba-
nului.	i
BARTOLOMEUS: De ce: Cameleonul ciobanului?
IONESCU: Asta e scena de bază a piesei, motorul ei. Am zărit o dată, într-un oraș
mare de provincie, în mijlocul străzii, vara, un cioban tînăr. să fi fast ora trei după
amiaza, care stringea în brațe și săruta un cameleon ... Asta m-a emoțional.., M-am
hotărît să fac din scena asta o farsă tragică...
BARTOLOMEUS: Din punct de vedere științific, e valabil,
IONESCU: Asta va fi doar punctul de plecare. Nu știu încă dacă se va vedea pe
scenă cum își sărută ciobanul cameleonul, sau dacă mă voi mulțumi să evoc doar
acest moment... dacă nu va constitui doar un fundal invizibil.., un teatru dc gra-
dul doi... în realitate, așa mă gindesc, va servi doar de pretext...
BARTOLOMEUS: Păcat, Scena îmi părea totuși că ilustrează reconcilierea dintre
eu și non-eu.
IONESCU: Numai că vezi, de data asta am să mă pun în scenă pe mine însumi!
BARTOLOMEUS: Asta faci mereu.
IONESCU: Ei. atunci, n-am s-o fac pentru ultima oară.
BARTOLOMEUS: Mă rog, și ce vei fi, ciobanul sau cameleonul ?
IONESCU: A. nu! în niciun caz cameleonul,.. Eu tui-ml schimb culoarea în fiecare
zi... eu nu sînt la remorca ultimei mode ca.., dar prefer să nu spun niciun
nume...
BARTOLOMEUS: Atunci vei fi fără îndoială ciobanul ?
IONESCU: Nu, nici ciobanul I Spuneam adineauri că asta va servi doar drept pre-
text, drept punct de plecare... In realitate, mă pun în scenă pe mine ca să încep o
discuție despre teatru, ca să-mi expun ideile.
BARTOLOMEUS: Nefiind doctor in nimic, n-ai dreptul să ai idei... mie mî-se cuvine
să am.
IONESCU : Atunci, să zicem : experiențele,
BARTOLOMEUS: N-au nici o valoare, nefiind științific!
IONESCU : Atunci... convingerile...
BARTOLOMEUS: Fie, Dar ele nu pot decît provizorii ,noi o să ți le rectificăm.
Continuă-ți expunerea șubredă...
IONESCU (după un moment) : Mulțumesc. Știi ce, dacă vrei, sînt totuși ciobanul,
ORIZONT
ORIZONT
g teatrul fiind cameleonul, de vreme ce am îmbrățișat cariera teatrală, iar teatrul e
schimbăcios, firește, căci teatrul e viața. E schimbăcios ca viața... Iar cameleonul
e și el ca viața !
BARTOLOMEUS: Rețin această formulă, care e aproape o cugetare.
IONESCU: Voi vorbi deci despre teatru, despre critica dramatică, despre public,..
BARTOLOMEUS: Ei, pentru asta nu ești suficient de sociolog.
IONESCU: despre teatrul nou, al cărui caracter distinctiv constă in noutatea lui...
îmi vei expune propriile puncte de vedere...
BARTOLOMEUS (cu un gest larg, de neputință) : Puncte de vedere fără instrumente
optice 1
IONESCU : Va fi o improvizație ,..
BARTOLOMEUS: Citește-mi totuși ce ai scris pînă acum,
IONESCU (cu timiditate prefăcută) : Nu e încă bine pus la punct,. cum am spus...
Dialogul nu e concentrat... Am să-ți citesc totuși un fragment...
BARTOLOMEUS: Te ascult. De asta am venii, ca să te judec. Și ca să rectific,
IONESCU (scărpinindu-se în cap) î Sînt cam jenat, să știi, cînd îi citesc cuiva din
scrierile mele. Propriul meu text imi dă o lehamite,,,
BARTOLOMEUS: Autocritica il onorează pe scriitor. Autocritica il dezonorează pe
critic.
IONESCU r Bun. Am să ți-o citesc, să nu zici că ai venit degeaba. (Bartolomeus
se instalează comod) lată începutul piesei: Scena 1. „Cu capul pe masă, printre
cărți și manuscrise, lonescu doarme. Arc în mină un creion cu pastă pe care-l ține
cu virful în sus. Sună la ușă. lonescu sforăie. Bălăi puternice în ușă, apoi se aude
o voce strigind : lonescule! lonescule! lonescu tresare în sfîrșit, se freacă la ochi.
Vocea de după ușă : lonescu ! Ești acasă ? lonescu: „Da... O clipă!... Ce e iarăși ?“
lonescu, netezindu-și părul zbîrlit (spunînd aceste cuvinte, lonescu chiar face ges-
tul). se îndreaptă spre ușă, o deschide, apare Bartolomeus. Bartolomeus: — Bună
ziua, lonescule 1 lonescu: — Bună ziua, Bartolomeus! Bartolomeus: — sînt înctntd
să te găsesc acasă 1 Era cît păci să mă las păgubaș și să plec. Cum dumneata n-ai i
telefon, m-ar fi plictisit la culme. Dar ce tot făceai? lonescu: Lucram, lucram
Scriam. Bartolomeus: Piesa cea nouă ? E gata ? O aștept. — lonescu, așezîndu-se
intr-un fotoliu, il invită pe Bartolomeus cu un gest să se așeze: Ia loc! (Tn timp ce-și
citește textul, lonescu se așează în fotoliu ca mai înainte. In clipa aceasta, se aude,
într-adevăr, soneria, apoi bătăi în ușă).
VOCEA ALTUI BARBAT: lonescule! Ești acasă?
(Bartolomeus I, care, în timpul lecturii, dădea din cap ca să-și arate aprobarea. își
îndreaptă privirea spre ușa dinspre care vin zgomotele și vocea).
IONESCU : Da, o clipă ! Ce e iarăși ?
(Netezindu-și păru! zbîrlit, se îndreaptă spre ușă, deschide, apare Bartolomeus II.)
BARTOLOMEUS II: Bună ziua, lonescule !
IONESCU : Bună ziua Bartolomeus.
BARTOLOMEUS II (către Bartolomeus 1): la te uită, Bartolomeus! Ce mai faci?
BARTOLOMEUS I (către Bartolomeus II): la te uită; Bartolomeus! Ce mai faci?
BARTOLOMEUS II (către lonescu): Sînt ineîntat că te găsesc acasă ? M-ar îi plic-
tisit să plec așa... și cum dumneata n-ai telefon ,,. Dar ce tot făceai ?
IONESCU: Lucram, lucram, scriam ... la loc! (îl invită cu un gest pe Bartolomeus
11 să se așeze, se așează și el la loc. Se aud bătăi în ușă și o a treia voce de bărbat
care strigă).
A TREIA VOCE DE BARBAT: lonescule! lonescule! Ești acasă?
IONESCU: Da. o clipă! Ce e iarăși? (Se ridică, își netezește părul, se îndreaptă
spre ușă, o deschide, apare Bartolomeus III, in robă, ca și ceilalți).
BARTOLOAtEUS III: Bună ziua lonescule!
IONESCU : Bună ziua, Bartolomeus!
BARTOLOMEUS	III (către Bartolomeus li):	la-te	uită,	Bartolomeus!	Ce	mai	faci?
BARTOLOMEUS	II (către Bartolomeus III) :	la-te	uită,	Bartolomeus!	Ce	mai	faci ?
BARTOLOMEUS	I (Către Bartolomeus IU):	la-te	uită,	Bartolomeus!	Ce	mai	faci?
BARTOLOMEUS	III (Către Bartolomeus I):	la-te	uită,	Bartolomeus!	Ce	mai	faci?
(Către lonescu) Sint facilitat că te găsesc acasă. Era cît p-aci să mă las păgubaș .
șî să plec.,. Cum dumneata n-ai teleion, m-ar fi plictisit la culme... Dar ce. iot
făceai ?
(Ritmul debitului actorilor se accelerează)

IONESCU : Lucram ... lucram... scriam ,.,
BARTOLOMEUS III: Piesa cea nouă ? E gata ? O aștept!
IONESCU (așezîndu-se și invitîndu-l cu un gest pe Bartolomeus HI să șadă) Ia loc!
(Bartolomeus III se așează lingă ceilalți, in șir) Păi, lucreaz la ea, cc crezi. Sint
scufundat în ea, Merge, dar nu e ușor. Trebuie să iasă ceva perfect, fără lungimi
inutile, fără reveniri, nu-i așa, de vreme ce mi se tot reproșează că în piesele mele
revin la punctul de plecare.ața că mai strîng textul, il string,.,
BARTOLOMEUS III: Qtește-ne cel puțin începutul,
BARTOLOMEUS II (ca un ecou): ... cel puțin începutul.
BARTOLOMEUS I (ecou): ... începutul,
IONESCU (citind): Cu capul pe masă, printre cărți și manuscrise, lonescu doarme.
Sună Ia ușă! lonescu sforăie I Sună din nou! lonescu continuă să sforăie. Se aud
bătăi în ușă.
I(Se aud deodată cu adevărat bătăi în ușă) — Da, o clipă 1 Ce e iarăși ? (Netezîn-
du-și părut ciufulit. lonescu dă să meargă spre ușă),
BARTOLOMEUS 111: Mi se pare interesantă... dar să vedem urmarea...
BARTOLOMEUS li (către lonescu): Și plină de neașteptat! (Din nou se bate
la ușă).
BARTOLOMEUS I (către ceilalți doi) : Pentru că na-ți fost aici de la început. Eu
cunosc piesa mai bine. (Către lonescu) E un cerc vicios!
IONESCU : Și un cerc vicios poate avea virtuți 1
BARTOLOMEUS I: Cu condiția să ieși din el la timp!
(O voce de după ușă : lonescule! lonescule I
IONESCU: Da, o clipă (Se duce să deschidă, netezindu-și părul) Și așa mai departe
după voie.
In românefte de MARIANA SOIM
ORIZONT
ORIZONT
Holderlin
■
LAURUL
Eu nu mai rabd! Mereu, mereu la fel
Tot pași copilârești, de-ntemnițat,
La fel să-i umblu, scurți și măsurați.
In fiecare zi, eu nu mai vreau !
E soarta omului — a mea 2 N-o duc,
Vreau lauri, nu-mi priește-odihna, nu,
S-arată in primejdii bărbăția
Și pieptul juneții l-inalță suferinți
Ce-ți sint eu ție patria mea 2
Un slăbănog copil, pe care mama
Cu ochii triști și fără de speranțe
11 leagănă in brațele ei blinde.
Nu mă-ncdlzește strălucirea cupei.
Nici vesela ochiadă-a fetișcanei,
Mă va-nveli In veci tristețea grea ?
Și dorurile-n veci m-or chinui ?
Ce mi-e-amicala stringere de mină,
Ce-mi sint a primăverii aprinse zori.
Sau umbra de stejar — a viței pirgă,
Mirosul dutce-al florilor de tei ?
Și jur că n-oi gusta din cupa ta
Oh, bucurie, oricît tu mă imbii,
Pin'ce n-oi săvirși o vrednicie
De om și nu voi smulge-ntiiul laur.
E mare jurămintul. Lacrime
Mi-aduce-n ochi, de-l împlinesc ferice-s,
Voi chiui și eu de veselie
Simțind, Natură, voluptatea ta.
QI IQ
u mcInost
novi *»d. god XV. cena i 50 a
Pero ZubaJ
SONETUL IX
Vesteji-se-va soarele, apele neguroase vor fi.
Asprul vint năpusti-va catranul fierbind.
Pe inima ta două berze vor zbura din miazăzi
Și-n vatra focului își vor dura cuibul rotund.
Și spicul, atunci, se va despica frumos pirguit
Cu paiul ars și bobul de aur uscat,
Pătăci-vor femei in cortegiu cernit
De la un capăt al lumii la celălalt.
Și, tu, nevinovată ca inima mării
Calmă ca plopul in al toamnei ajun,
Cunoaște-vei ceasul absurd al surpării.
Un glas va veni de pe culmi, ți-o spun
Cu limpezimea chipului tău blind și pal,
Urniți-vă cei înghețați, stringeți-vă întroieniți de cristal f
ORIZONT
In romlncțlc dc AL. JF.BELEANU
EȘTI CU BRAȚELE DEASUPRA CRENGILOR
Deasupra fiului se-ntinde cobra veninoasă a toamnei,
virilul U dttce umbra, se-ncolăcește intr-un ghem de-ntuncric.
hi fața apei rdminem fără cuvinte, in cascada catifelata a razelor
genele tale se scaldă in lapte ușor.
Ești cu brațele deasupra crengilor, cu ochii pe oglinzile apei,
risul tău se-ntinde peste ținutul in care picură-amurgul,
am dorit un plop, puțin vini, gingășia ta să renască,
vara să-ți stropească privirile c-o mură tirzie.
Iți găsesc vocea in rădăcinile plantelor, dojana in umbra părului,
iar risul sub vîntul timpuriu acoperit de floarea soarelui.
Ochiul ți-e atras de un spic. Sub argintul de rouă, greierii
ne aseamănă tristețea cu tristețea lumii care s-a stins.
Numai cobra toamnei s-a-ntins peste rîu,
vintul i-a adunat umbra intr-un ghem de-ntuneric.
Am dispărut sub apă intr-o cascadă catifelată de raze
cind genele ți-erau abia scăldate in lapte.
ORIZONT
LE LAC DU BOURGET
■Șt singete ți se încheagă in git și vibezi
Jocul greu al lăncierilor din pupilele ochilor.
Pasărea fierii pleznește și te incinzi
Ca amiaza de iulie deasupra fîntînii arteziene.
Din rădăcinile sălciilor crește planta neagră a morții,
cresc ierburile și te învelesc in gustul lor amar.
Inima-ți pleznește, in timp ce-și continuă rostogolirea
bila de popice, nebună, a unei vieți neștiute.
Crede-mă iată soarele I Lingă rial albastru, răsare
ghemul galben al zilei. Tu te scuturi de rouă.
Și te gindești; e foame și sete, și vor fi și frunze destule
să-ți acopere părul cu putregaiul lor greu.
Genele-ți sini lăsate. Te apleci, și fruntea ta
e ca nodul In piatră. Te-nveninează o durere adincă.
Ceața zăpezii te-acoperă acum fără milă
și moartea vestește-n trompetă că vine — ca un murmur abia auzit.
*	s
LUCRURILE CARE AU TRECUT
■ Ne petrecuserăm toamnele in amuțite liniști,
necesari unul altuia cum e soarele pentru măruntele plante.
Unde sintem noi, nici un adevăr nu mai există,
ascultă cam alte nopți ne-amenințd cu lumini taciturne.
Deasupra noastră totul se-ascamănă cu-naltele zboruri,
cu lucrurile firave pe care cindva le ridicasem pe brațe.
Urai numai o iarbă, crescută pină-n spicul prea copt
/ie care cosașii, neatenți, l-au culcat la pămint.
In rnmincslc <k ANGHEL DUMBRAVEANU sl SLAVCO ALMAJAN
Rade Tomici
A VORBI
/I vorbi neîntrerupt a vorbi
4 vorbi
V4 NINGE SINT CULCAT IN PAT
GINDF.SC FĂRĂ 4 MX M/$C4
V4 NINGE
A vorbi In așa fel incit cuvintele să se preschimbe in fulgi
In mici cuvinte dulci ce scinteiază
A vorbi neîntrerupt a vorbi
A vorbi
ACEȘTIA NU SINT PAȘII EI
DAR XW PUTEA FI
DE CE N-AR PUTEA 54 FIE
CHIAR PAȘII EI
A vorbi
ANA VINO CEAIUL FUMEGA ADA LAMHA
IN AER SE PETRECE ACELAȘI LUCRU
DUPĂ VECHIUL OHICEI
IN FRUMOASA LUI DEZORDINE
4	vorbi neîntrerupt a vorbi
4	vorbi
AM UITAT 0 POVESTE
IM! VOI AMINTI VOI ZĂMISLI ALTA
AȘTEPT DOAR PLOAIA 54 SE OPREASCĂ
CUVINTE MULTE SE GĂSESC TN PICATURILE EI
A vorbi
ORIZONT
2	ÎMPĂRĂȚIEI MELE I-AM PUS PIATRA DE HOTAR
PENTRU'A SE VEDEA COLOANA VERTEBRALA /I BALENEI
PENTRU A SE VEDEA STINCA ADORMITĂ
PENTRU A SE VEDEA ȘOPIRLA DE PE EA
PENTRU /I SE ȘTI ACESTA ESTE AL MEU
ACELA ESTE AL TĂU
/I vorbi neîntrerupt a vorbi
/I vorbi
ZIUA E INTR-ADEVĂR FRUMOASA
DIN PANTALONII LUI
AM PUTEA S4 CROIM
A-ți aminti și a vorbi
4	vorbi in așa fel incit sd te-nțeleagă taft
/I vorbi
CEVA SE VA-NTIMPLA
IN MEMORIA MEA SINT AȘA DE MULTE LUCRURI
CEVA SE VA-NTIMPLA
A spune neîntrerupt câ floarea soarelui se rotește
Că se rotește pămintut
A spune că totul este sortit cuvintului
Că nimic nu tace
A vorbi neîntrerupt a vorbi
ORIZONT
CEEA CE A INTRAT
Ceea ce a intrat stă lingă zidul cenușiu
Ceea ce a intrat a intrat cu mers de furnică
Pe liliputana ușă albastră
Eu trec de la un lucru la altul spune ceea ce a intrat
Și in fiecare-mi ascult ființa
Eu trec de la un om la altul spune ceea ce a intrat
Și în fiecare urmăresc drumul sîngelui meu
Astfel devin ființa tuturor ființelor astfel devin forma tuturor formelor
Ceea ce a intrat se preschimbă in ureche și-n ochi
In o mie de urechi și de ochi
Și urmărește marea aripă a nopții și urmărește copacii plantelor pietrele
Și-și privește atent buricul său alb
Și-apoi se preschimbă din nou in ureche
Intr-o ureche mare și-ntr-un ochi mare de culoarea cafelei
Din buricul meu va răsări din nou iarba va răsări copacul
Din buricul meu se va naște o nouă stea spune ceea ce a intrat
Și pleacă pe cărarea pe care nu mai există nici un drumeț
Eu văd totul spune ceea ce a intrat văd vînătorul cu trac
fn Indiana îndepărtată vrăbiile zburind deasupra fluviului Nil
Enormele ape din pădurile Anzilor
Eu văd cealaltă parte a lumii ți maimuțele cu fundul gol
Eu li văd pe toți oamenii spune ceea ce a intrat,.
Ceea ce a intrat doarme in acul albinelor
Jn acul albinelor și pe marginea norului roșu
Pe marginea norului roșu și-n mici puncte albastre
Ceea ce a intrat imită bondarul in zbor
Și plutește deasupra orașului alb alb din deșert
Număr in d muștele furnicile și buburuzele in calea lor
E greu să fii sătul ziua întreagă spune ceea ce a intrat
Și intii atinge cu miinîle acel lucru care poate să servească drept punct
FĂRĂ TITLU
fată-mă in fața lumii fulgerul spintecă cerul
Ca in poveste imi adun tăciunii
7'impul acela e timpul foametei
Dragostea mea seamănă cu niște cai obosiți
lată-mă in fața unei liniști lucide
Legat de zilele mele pierdute
Cu auzul spre pădurea arsă de pe versant
Făina ierburilor inflamabile se risipește
De parcă s-ar împrăștia oglinda lumii din mine
lată-md înaintea golului meu
Mă firăsc înaintea mulțimii printre crengile-n flăcări
Pămintul e negru și groaznic
Precum un șarpe enorm care pe sine însuși se-nghite
In rnmJncțte <ie ANC.HEL DUMBRĂVEANU si SLAVCO ALMAIAN
Slavco Almăjan
■
ALEEA ALBA
A pune cerneală in stilou
Și a încerca să deschidem orizontul
Pe spatele alb ai hirtiei
A asculta cum Violeta vorbește
ORIZONT
țg	Despre Virginia Wootf
Despre expoziția de ciini
Ca despre copilărie
A aprinde o țigară
Pentru a face niște mișcări inutile
A opri un taxiu și a pleca
A pleca prin ploaie prin viscol
Pină cerneala toată nu iasă din stilou
ERA MÎINILOR
Două pisici două pisici legate prin cozile lor lungi
De copacul perfectei armonii de hohotul oaselor
Adormiră după urechi și se treziră pe pintecele cald
Două pisici ca două semne de circulație
fși întind giturile in coșul cu trandafiri
Se inghimpă dar cind iți ating buzele
Moi ca blana care a uitat fuga speriată a animalului
Ți se agață in păr și spinzură spinzură
Ca niște pendule enorme ale unor vechi ceasornice
ORIZONT
PIRAMIDA RĂSTURNATĂ
Un copac un adăpost o amintire
in care stă zugrăvit numele tău
in care nu există nici un cuvint aprins
Nici o vioară acordată
Un astfel de copac un astfel de adăpost
O astfel de amintire
Este începutul și uitarea frumuseții distruse
A frumuseții și sensului pe cared păstrăm
In memorie și-n istoria acestui prezent
Căci nu există un alt adevăr
Decit adevărul că ceva a început
Că o minge a fosi aruncată pe terenul verde
Că un taur a intrat în arenă
Nu există un alt adevăr
Decit acela pe care il știm de la alții
Pe care-l știm din propriile noastre descoperiri
Trebuie să acceptăm motivele rudimentare
Ale confuziei despre pămint și foc
Noi avem de la viață
Un dram de cer albastru
Pe care niciodată nu-l putem ascunde in buzunar
Am părăsit copacul am părăsit adăpostul
Am părăsit amintirea
Pentru a căuta un alt copac
Un alt adăpost o altă amintire
Am uitat pasărea împușcată
Pentru a împușca o nouă pasăre
Și am căutat alt cămin alt tunel altă treaptă
Și ne-am găsit intre ziduri ca intre copaci
intre sticlă ca intre crengi
intre beton ca intre frunze
Am părăsit un adăpost pentru a îndrăgi altul
uitat un copac ca să iubim o cutie
Am păstrat o amintire ca s-o putem crea pe a doua
Și spre satisfacția acestui univers
Care trăiește dintr-un hohot etern
Nimeni nu ne împiedică să punem încă o cărămidă
Pe umărul acestei nesocotiri
Nimeni nu ne întreabă
De ce facem toate acestea
Pentru o pungă cu aer pe care-l inspirăm
Sărutind injurind țipind
Spre un mal unde va fi acordată
O nouă vioară pe care
Va cădea sămința acestui cuvint
Pe steiul căruia ne vom reîntoarce
ha începutul gindirii continuînd
Sd balansăm in spațiu
Prinși in mreaja materiei
Vui|a Reșin-Tufici
scăldatul șoarecilor albi
Domnișoare dulci
își caută-n pădure
fericirea de-o clipă.
Din pădure ies
soldați
cu căștile-n mină.
(Mereu pe lingă tălpi desculțe
cosașii trag cu coasa...)
ORIZONT
8	Viclean, un trandafir îre centru:
domnișoarele se plimbă-n cerc.
— Hapciu Ifl
Oh, voi, șoareci albi!
Șiruri întregi de autobuze albastre
încarcă șiruri întregi de șoareci albi
și alergind diabolic se îndepărtează
spre a face baie-n sos de mirodenii.
Treisute de mii de pasageri
la capăt de drum
parc-ar fi tot la începui.
Dar undeva, in depărtare,
un șoarece, alb și singur,
introduce ața-n acul cerului
și acum
hei sute de mii de pasageri
o iau la fugă
prin ața
de care-i leagă sufletul.
Șoarecii albi se bălăcesc tn sosul de mirodenii.
Autobuzele albastre pasc în cerc pe plaja
ștergarelor de baie agățate-n plopi.
in salcimi,
in tei,
in sălcii
care abia de mai irită auzul in amurg,..
ORIZONT
POPICARII
Niște paznici de noapte goi — îmbrățișați —
se joacă de-a popicele,
O cutie de țigări cu trei dungi roșii
. se deschide pe mat.
(Cadavrele le-am ascuns in parcul
de acolo).
Farmacista Cintă-n semiîntuneric ...
In drum spre lablanica,
de la Saraievo la Mostar,
n-am intîlnit trei biftecuri engleze...
Paznicii de noapte acuma se lățăie
in lenjerie de mătasă . *.
— Nimeni să nu cinte
miine și poimiine
din muzicuța KOHNERI
Juisați dinele de weekend
să urle-n microfon f,,,
Ascunzindu-mă de paznicii de noapte
sub cusătura beznei,
încep să rup din mina unei fete
pe care alții o sărutaseră
mai de multișor...
FINAL
— eu te-aș întreba multe
sub cuțit.
Ea std-n salon, unde recitește
convorbiri de anțărț tocite.
Apa-n lighean. Un săpun scăpai de topire.
Geamuri pătrate, proaspăt spălate.
Estimp, bărbieri atenți scurtează
părul amurgului de pe Saca...
iată-i sosiți...
O damă înfige cuțitul intr-un mititel
pipărat și sărat,
și in curind, ah, nimeni nu va mai putea
să cumpere
un kilogram de cireșe, intorcindu-se la două
de la birou ...
TJhnacife dc ANDREI A. l-ILUN
ORIZONT
ORIZONT
VARA
NEPUTINCIOASĂ
Boșco Ivcov
Oh, cit tini de Insuportabili b<lietand'u
dțtia tind li apucd pubertatea, ni se vă leitei
Pedagoga Ruj aii
Te voi mușca
a rostit ea fierbinte, filmul dezvăluie în continuare peisaje viu colorate, mi-am
scos mîna transpirată din bluza ei, păsările se roteau foșnim! deasupra grădinii dc
vară a cinematografului și se chemau cu țipete calde, cu degetele unei miini, strîn-
geam nervos degetele celeilalte, mă întrebam dacă ea a zis intr-adevăr aceasta, mă
adunam in scaun, mă ghemuiam in mine, gîndeam poale că a zis altceva, ceva fără
legătură, în stingă mea se agita o nevăzută mare, bănuiam că se apropie in flux, că
se înalță, se îngroașă, îmi spuneam mie însumi: uf, ce gras ii e trupul, e numai gră-
sime; grăsime și nimic mai mult, ultima speranță imi șoptea: poate că n-a spus
nimic chiar nimic, încercam să mă gîndesc la pescarii care, poate, tocmai în clipa
aceea porneau la pescuitul de noapte, pe bărcile lor largi felinare enorme sîngereaza
ca niște uriași ochi, ea îmi rodea urechea, repetam fără voce: ce mu fac. acuma, ce
mă fac acuma, de pe geam răsuna tropăitul cailor și împușcături, bate, bale, striga za-
darnic cineva pe nu, frica vorbea din mine: filmul nu se va termina curind un vas
gemea pierdut în dreptul portului: știam, ușa grădinii e încuiată, zidurile sînt înalte,
tremuram: poate că vecinii nu se uită la noi, indienii călăreau turbați, nebunește cu
urlete sălbatice mereu în cerc, ini șuierau furios în barbă; n-ai încotro, n-ai, n-ai,
indienii stringeau cercul în jurul caravanei cow-boy-lor, cu hotărîre disperatii am zis
aproape cu voce tare „ce-o fi să fie, a explodat căruța cu dinamită a cow.boi-lor, mîna
îmi căzu în rochia ei, în fierbințeala grasa, lipicioasă, indienii răniți cădeau dc pc cai,
urlînd, gillejul mi se usca, un foc uscat și aspru îmi ardea gura, mi sc Iul bura în cap,
an gol nimerii în goană cabra, necheaza dureros și apoi se prăbuși mortal cu capul,
înfipt in praf mi se făcu greață; piui, grăsimea: se topește, totul e lipicios, cleios,
indienii și cou'boii se bateau cu birturile și paturile puștilor, palmele-mi erau biciuite
fierbinte de tremurui scurt în galop al singelui coapselor ei, pe ecran totul era întu-
necat de fum și praf, respirația-mi era întretăiată, aerul era de-o asprime rece, prin
fum și praf licări o cange și sc-nlipse într-un horcăit omenesc, am respirat adine, abia
îngînmd cu buzele tremurinde: eu te vreau, iar ca, obosită de plăcere, căzu răpită pe
umărul meu. îmi strînse pielea de pe coaste, trase brutal dc ea, o răsuci, și mă mtrebâ
înfundat, extaziat:
Cînd ?...
M-am dezlipit de lingă ea, Brațul ei, sprijinit pe spătarul scaunului meu, a
rămas gol. Degetele îi erau desfăcute șl atârnau moale, asemeni trompelor unor polipi
obosite de zadarnică osteneală de a absorbi ceva. Indienii, pe ecran, erau învinși,
ședeam cu spinarea aplecată, cu capul susținut într-un ultim efort. In grosplan șeriful
scruta o femeie frumoasă. între trupurile noastre distanța era mare și rece. Lumina
s-a aprins, înaintea tuturora m-am grăbit spre întuneric.
După pleoapele coborîte n-am găsit nici liniște nici somn. In cap. vîrît în per-
nă, cuvintele mute bubuiau, se ciocneau explodau. Îmi zăreau membranele moi și sub-
țiri ale celulelor creierului.
Trebuia după reprezentație s-o aștept afară, gîndeam. S-o iau tăcut de mină.
Cu pas ușor, lejer, ca și cum nu se pregătește capcana, s-o duc în primul tufiș. Sau
în via aceea. Nu, mai bine în parcul mare... La urma urmelor, n-are importanță
unde. Și acolo cu miini ce nu tremură, să-i desfac bluza. Să-mi vir capul intre min-
gile calde ale sinilor... între mugurii întunecați ai sfîrcurilor, zbîrlite întru vo- g
luptate.
îmi ardeau miinile. Strîngeam pleoapele spasmodic, din care cauză țicneau
artificii roții și roze, înfundînctu-rrii pupilele în întunericul de sub frunte.
Cum o voi privi în ochii aceia bulbucați cînd o voi întîlni, mă întrebam.
Cu coaiele rezemate pe scîndura ferestrei deschise, mă holbam în noaptea stră-
vezie. Palmierii desfăcuți spre cer ca niște evantaie erau poleite pe margini de-o
subțire și lichidă membrană de lumină lăptoasă a lumii, ca de-o aureolă. în depăr-
tare jucau luminile mării, ca și cum mii de peștișori sar la suprafața ei tot timpul.
Mă liniștisem. Simțeam cum din frunte mi s-a scurs întunericul stătut șl lichid. Mi
se părea că nu mă gîndesc la nimic, cînd pe neașteptate începu să șoptească ceva în
mine: nimic încă nu-i pierdut, se mai poate face încă tot ce trebuie, toi, tot...
Am adormit luminat de un suris.
Dar m-am trezit transpirat. în timp ce-mi dezlipeam de pe frunte șuvițele de
păr, mi-am amintit de gindul că încă nimic nu e pierdut Consolator și liniștitor
aseară, acum gindul acesta mă neliniștea. Mă obliga să-mi adun forțele și curajul,
pe care eu, bănuiam, nu le posed. Că încă nimic nu s-a pierdui, că totul se mai poate
face, se poate recupera. Asia nu mai trezea în mine nici o speranță, ci numai frică.
Frica dc înfr îngere pe care, inconștient, o acceptasem poale.
La dejun am plecat devreme, cînd încă nu sosise nimeni. Cînd ceilalți au în-
ceput să sosească, tui ridicam capul, fixind sîrguincios firimiturile rămase pc cearceaf
de la masa de ieri. Prezența ei am mirosit-o, deși nu știam sigur clipa cind a venit.
Cu teama de a nu mă truda, simțind că stomacul îmi tremură ușor, mincam repede
și nervos, hămesit, ca niciodată, pînă atunci, și mi se părea că mincarea n-are nici un
gust.
Deodată tîmpla dreaptă a început parcă să-mi ardă.
M-a, ginit, mă gîndii speriat.
Mă hotărisem să nu ridic capul dar privirea ei ardea din ce în cc mai Insu-
portabil. Brusc, privii în direcția ei: privind înainte, ea mînca încet, liniștit și cu
zel, ca și cum ar face treaba cea mai importantă din lume. Biruit și parcă trădat
frustrat de ceva, o priveam supărat. Și tocmai am vrui să continui cu mincarea cind
ea, fără a înceta să mestece, lejer, mă privi cu ochii larg deschiși, reci.
îmi mușcai buza și, furios, mă ridicai brusc, și plecai de la masă, fără a în-
toarce capul.
Vocile ne-ar ii fost joase și întunecate, pe cînd, adine in noapte, ne-am fi po-
vestit ce-am li aflat despre cum se face noaptea dragoste în via apropiată. Dimi-
neața ne-am fi dus în voie să găsim urmele evenimentelor dc-ascara, dar, zadarnic.
Asta, insa, nu ne oprea ca deja în seara următoare, sub păturile care ne pîrleau tru-
purile încinse, Să continuam cu poveștile care ne risipeau somnul.
Pe o potecă a caprelor. îngustă, ne urcam pînă in vîrful muntelui. Se vorbea
că sini șerpi. Mergeam înaintea tuturor, cu un ciomag hmg și noduros de păducel,
sprljinlndu-mi vitejia. Frica mă pîmlea după fiecare slincâ la care răzbăleam. După
o stîncă mare era o frică mai mare, după alta mică, o frică rnai mică. Cînd mă
apropiam de cîte-o stîncă mare, iar coloana era încă rămasă în urmă, mu opream, și
priveam înapoi. O așteptam. Ca să-mi fie aproape dacă dau peste vre-un șarpe, De,
dacă toi aș suferi, atunci să nu fie fără martor, în fața cărora vitejia mea ar fi
fost subliniată. Și, ceea ce era mai important, deși asia nu recunoșleam, să vadă
ea, grăsana aceea. Să se convingă de cite sint in stare și să încetele a mă privi cu
ochii ăia care în același timp speră și disprețuiesc.
N-am dat de nici-un șarpe.
Sus era o capelă micuță. M-am urcat pe acoperișul ei de taNă ți, cu o cretă,
mi-am scris numele pe crucea largă, întunecată și roasă de carii. Apoi numele ace-
lora care șl le strigau de jos. Așteptam să și-l strige -și ea. l-am surprins privirea
care mă urmărea dar ea n-a scos nici un cuvint. Nu i-am înscris numele.
Deși camera era în întregime mizgălltă, am rămas să stau sus. Nimeni n-mi
mai striga numele. Priveam in depărtare de jur împrejur, vastă, necuprinsă, blîndâ.
domestică, apropiată, caldă, se deschidea în fața mea, chinuindu-mă parcă să pă-
șesc pe cîmpia norilor ei deși, cețoși, întunecați, prin care, asemeni stîiicilor răsărite
dintr-o etavu, sc iveau ici și colo piscuri stincoase. Intr-o tulbure, febrilă înfiorare a
patimii, închideam ochii și conștient, cu o ușoară întunecată și beată amețeală, mă
simțeam pe mine însumi, străveziu, cum pășesc, plutesc pe platoul norilor, plecîad tot
ORIZONT
ORIZONT
3 mai departe ți mai departe, afundîndu-mă tot mai adine în ceață, în nesîirșit, îno-
tind fericit în acei îndepărtat neștiut și inaccesibil, pînă la totala confundare și cea
mai dulce dispariție.
Tn ochii deschiși îmi țîșni o perlă tăioasă de lumină din care cauză mă cu-
prinse o scurtă amețeală. Băieții și tetele se jucau jos, preocupați de ei înșiși, pînă
la capăt. Nimeni nu mă privea. Eram dat uitării, ca și cum n-ar fi făcut nimic im-
portant, demn de admirație. Gîndii că în întreprinderea mea am pornit prea departe,
pînă acolo unde nu mă putea urma aprobarea și înflăcărarea lor, pină acolo unite
începea invidia lor ascunsă îndărătul falsei indiferențe. Mă simțeam iremediabil rupt
de el. Respins, îndepărtat, ii uram.
Pedagoga Roșcovană purta bikini. Trupul ei bronzai, moale și darnic, chemînd
parcă, se îndoia de mijloc. Părea în același timp fragii, slab, neputincios, și mușchîu-
los, puternic, inepuizabil, Furișindu-se tiptil, Pedagogul Cărunt se strecură in spatele
ei și cu o mișcare agilă cuprinzindu-i mijlocul, o trase cu putere pe coapsa piciorului
său drept, îndoit de genunchi. Pedagoga țipă, dar cind se întoarse, și văzu cine-i,
începu să chicotească răsfățată și senzual.
înaintam de-obicei de ta Hotel pînă la Noul Doc, un traseu lung cam de trei
kilometri. Deja, pe la jumătatea drumului mi-ar fi slăbit puterea. In mușchii epuizați,
poroși, mi-ar fi năvălit dorința de odihnă, atit de mare și puternică, incit se îm-
păca cu scufundarea. Dar, credeam că sînt privit de pe mal și privirile acelea, poate
inexistente, mi-ar fi stors din sînge ultimele grăunțe de forță și astfel aș fi înaintat
pînă la Noul Doc. Cu vederea întunecată de epuizare m-aș fi cățărat tremurînd pe
plăcile netede și calde de piatră. Mă întindeam pe spate. Soarele îmi pătrundea în
vene în timp ce stăm culcat cu miinde răsfirate, umflîndu-mă în pene.
Melania avea sîni mari și rotunzi, ca nici una dintre fetișcanele noastre.
Nu te zgîi, buhă, îmi picuram vorbele nervos printre dinți, în timp ce, peste
farfurii, Mnguri și felii neîncepute de pîine, o priveam, dar nu în ochii, ci în gura
bleg întredeschisă în al cărei colț sting atirna o mărgea de salivă.
De cum s-a înserat băieții s-au urcat într-un păr, dar acesta era foarte de-
parte de fereastra Pedagogii Roșcate, așa că n-au văzut aproape nimic, adică numai
pe Pedagogul Cărunt, care, de cum a intrat în camera ei, a stins lumina.
Traseul drept, rece și epuizant, lung cam de 3 kilometri, îl per curgeam în lie-
care dimineață, zile în șir.
Dacă ne întilneam în drum, o priveam obraznic. Capul îi era plecat. Nu ii
spuneam nici o vorbă, iar ea parcă rușinată, se fislîcea, se împiedica în propriu-i
mers grăbit.
Stăm ghemuiți sub fereastra Pedagogii Roșcate. Propria răsuflare ne ardea ce-
rul gurii în timp ce ascultam cum din întunericul camerei ei răzbăteau suspine, lungi
și calde, și rîsul chicotit, și plinsul, plin de bucurie fierbinte.
Am pornit de la mal înotînd spre larg. Spuneau să înot pînă mă vor pierde
din priviri, iar eu zîmbeam. Uitam de frica aceea de rechini, care mă cuprindea, în
timp ce pluteam pe spate trăgindu-mi răsuflarea, mă pătrundea din afară, din mare,
mai întîl ca o groaznică răceală care îmi cuprindea ceafa. Apoi gheața lichidă a
acestei groaze îmi cuprindea creierul. Gîtul, pieptul. Pe miinile reci, învinețite, se
zbîrleau perii. Tălpile imi împietreau în gîrcă. Mă întorceam la mal, dind îngrozit
din mîini, înfrigurat de groază, scurt și rapid, cu o forță cumplită, dar zadarnic în-
cercînd să scap de senzația că aripioarele rechinului biciuiesc aspru tălpile.
întunericul rar șl cenușiu inunda partea de răsărit a cerului, iar apusul ardea
încă. Amurgul era dens, îngreunai dc mirosul smochinelor și al mării. Ea se urca
greoi pe trepte. Gleznele ei goale străluceau rind pe rind. Erau de un roz cald. Gîn-
deam că nu trebuie mult ca să sc întîmple toate astea. Doar să o chem. Să o fluier,
ca pe un ciine. Aș ave-o toată, predată, înfrîntă .distrusă...
N-am strigat-o. Teama de necunoscut, teama de nereușită, îmi înfundam gitlejul.
Ea pleca sus. Devenea tot mai îndepărtată. Tot mai înaltă. Oarecum superioară.
Inaccesibilă.
In clipa aceea mi se păru deodată că toată viața mi-o voi petrece stînd undeva
jos, la poalele pomilor, munților, femeilor, In gură simțeam amar.
Unde-i Angela, am întrebat-o pe Ioana, într-o dimineață pe plajă, îndepărtată
la mai bine de un ceas depărtare de tabără.
Tn rominete de 1OAN PRJANOV
ION ALEXANDRU :
VĂMILE
PUSTIEI
cronica
literara
*
Poate și ion Alexandru asemenea lui Hiildcrtin a crescut in brațele șeilor. Numai
așa se explică cum pricepe mai degrabă pustia cu vămile ei decît vorbele oamenilor.
Pustia iu care oamenii au ieșit sd vadă, probabil, trestia bătută de omt după citatul
ni care se deschide volumul. Sigur este însă că asemenea podului german și el se
unsideră undeva sus intr-un zbor lunar dc tinde privește in voie vămile pustiei și
alte vămi: Die Dichter wohnen liber dem l-'IdRe des Vojjeis, citat pus în fruntea
poemului de debut, Ascensiune, Fără îndoială, acolo este locul poetului și prdumul o
dovedește din plin in missa lui lirică solemnă de o tulburătoare adîncitne, deschtând
perspective, proiectind într-un orizont necunoscut, stăruind in nopțile asemănătoare
acelora ale lui hmn dc la Crtiz, cu atmosfera și starea de spirit care să ne conducă la
desâvîrșire. Asocierea cuvintelor din titlu nu e de loc întîmptătoare. Vămile sînt popa-
suri și vămile văzduhului despre care poetul amintește (p. 19) sini în credința popor:t-
lui nostru locuri (șapte sau nouă) prin care trece sufletul nuwtului în călătoria iui
lu cer. Iar pustia este locul ascezei, al pregătirii și inițierii pe mi anumit pian, poate
pe toate planurile. Prin analogie, poezia însuși cere o pregătire, poetul fiind obligai,
în concepția lui ion Alexandru, să treacă prin anumite trânti, actul creator ne fund
plenar decît după încheierea acestei călătorii întreprinse în pustie. Viața poetului este
<1 Continuă moarte pentru că C ardere permanentă. Pentru n atinge pustia, locul acela
după care poetul suspină asemnea pustnicilor, trebuie să înlăturăm balastul, murind în
fiecare zi cite puțin, pentru a trăi veșnic. Poezia, creația în general, prelungește exis-
tența noastră în eternitate pentru că se înscrie pe linia progresului ce asigură mi
numai poetului dar omenirii întregi spirala ascendentă fără sjirșit, asemenea existen-
ței întregi.
Poeziile alcătuind substanța volumului sint încărcate de mult fior liric ți de multă
reflexivitate. Cind aceasta din urmă este precumpănitoare, emoția pîlpîic gaia să se
stingă. Fiiosofia și poezia aricit nr duce casă bună împreună și orice legături au
existat cindva și poate mai există între ele. sînt evident două atitudini existențiale
diferite. Nu știm dacă fără poezie fiiosofia este pasibilă, dar cu siguranță poezia nu
se poate niciodată lipsi de filosofic pentru că orice mod existențial duce cu necesitate
In cunoaștere. Fiiosofia s-a născut, așa cum se crede, din mirare și necesități imediate.
Poezia s-a născut doar din mirare și atitudinea lui Ion Alexandru dovedește acest
lucru. Mirare de situația proprie, de locul pe care-t ocupă undeva dincolo de zbo-
rul păsărilor, stăruind la popasul făcut, adincind mirările, apUcîndudc la desfășu-
rarea existenței, la curgerea proprie și la curgerea lumii. Poetul are o stare privile-
giată. Asemetia filosofului încearcă O detașare, o autonomie fi independență față de
lunte. făcînd totuși parte din ea. Nu este vorba dc o suficiență ci de atitudinea celui
ce se depărtează pentru a putea realiza actul cunoașterii. O detașare metodică premer-
gătoare integrării. Un contact realizat cu mijloace lirice a.șa cum gînditorul îl poale
sau încearcă să-l efectueze prin modalitățile proprii. Se întilnesc în acest punct sem-
uificațiile mitice cu reducțiile metafizice, metaforele concurează conceptele, mitul Inter-
ferează logicul, metafizica dialectica, intr-un joc propriu conștiinței ce realizează din
atitudini fi tendințe contrarii, unitatea.
ORIZONT
g Cînd Ion Alexandru vorbește despre poet, nu-i de mirare că amintește de Pdhia
și Diothima. Poetul este, în viziunea tui, un profet, și legătura cu pustia este in acest
sens lesne de înțeles, și un înțelept, Diothima fiind aceea, ființă istorică ori personaj
imaginar, prin care Socrate ajunge Ia înțelegerea dragostei așa cum este ea înfățișată
de către Plafon in Banchetul său. Atunci înseamnă că și poezia este o cale cc duce
la desuuîrșire, ideea pustiei, locul desâvirșirii asociindu-se imediat, poezia fiind în
acest caz pustie, cu popasurile ci în care e nevoie de stăruința și adincirea noastră.
Tot așa filosofic: așa cum era ea înțeleasă la 'începuturile ei cind reflexivitatea nu
alungase poezia și nici nu ucisese mitul, urmărea același țel pentru că ideatui ci, cum
se desprinde din concepția greacă cel puțin, era echilibrul interior atins prin înțelep-
ciune înțeleasă ca dreaptă măsură. S-ar putea, în această direcție, reface cu real folos
procesai dc formare a atitudinii lirice și a celei reflexive. Sentimentul a permis întot-
deauna cunoașterea, fiorul liric și intuiția, judecata și raționamentul. Pe măsură ce
fitosofia s-a desprins de poezie, căutindu-și drumul propriu și cucerind o autonomie
firească, sărăcirea de mit și metaforă s-a făcui în detrimentul ei, iar eliminarea reftexi-
vitufii și conceptualizării din poezie in detrimentul acesteia. Se înțelege, aceste moduri
n-au atins niciodată puritatea dar și-au pierdut din valențele primare tinzind spre stări
pure, nicicînd atinse însă. Ion Alexandru vrea și încearcă să realizeze în Vămile
pustiei tocmai această interferență existentă cindua. De aceea stăruința cu care revine
asupra unor idei ce-și închipuie că vor da din nou poeziei forța inițială iar filosofici
valorile prime pe care acestea Ie cîștigase în caniactul nemijlocit cu poezia
Fără îndoială tentativa este plină dc primejdii. Deocamdată poetul a știut să
dozeze măsurile incit echilibrul să nu se frîngă. l'wn surprinde o atitudine romantică
preluată de la poeții germani la care se recunoaște cu ușurință un anumit patos
creator, un entuziasm metafizic, o înclinație spre mit și mister, o anume viziune a
lumii, un organicism ciudat și mai ales o îndrăzneală făuritoare de analogii proiectate
pc dimensiuni cosmice. Alături de llbiderlin este cazul să-t amintim pe Nova/is de
la care Ion Alexandru preia predilecția pentru noapte. Pentru poetul gzrman noaptea
era o cale de acces ta misterele universului. Imnurile iui stau mărturie. In întuneric
distanțarea față de terestru, reculegerea, interiorizarea, adincirea pot fi realizate întru
cunoașterea tainelor cosmice și nu întîmplâtor „marea călătorie, marele drum" pe care
corabia din Ascensiune apucă se face în noapte. „Corabia apare-n miez de noapte",
„Vine ea corabia în miezul nopții" (p. 11). Poema de o rara frumusețe este pasibilă
de multiple interpretări, mina nesecată din care exegeții să scoată mereu metalul
prețios întru slava poetului sau propria lor slavă. Poate e vorba dc drumul poeziei, de
drumul poetului către acea desăuîrșire lirică și morală necesară și care nu se poate
făuri decit noaptea: „Eu nu pot gîndi decit noaptea. Nu pot sânii închipui pămîntul
decîl în nesiguranța nopții, așteptind liniștea unui soare răsărit care să nu mai obn-
sească", mărturisește poetul; sau în aceiași interviu; „cred în ceea ce crede crinul
care are curajul să scânteie în miez de noapte, deși nu-1 vede nimeni niciodată".
Mărturisirile sînt de preț pentru atitudinea existențială a poetului pentru roltd pe
care-t joacă noaptea în pregătirea actului creator și pentru curajul de-a străluci fără
să fie văzut de nimeni. Retragerea în pustie, indiferent cum ne-am imagina-o sau
ue-o propune poetul nu înseamnă altceva decit adîncirea în noapte înțeleasă intr-un
anumit fel, unde cunoașterea unei lumini proprii este posibilă și sc desface asemenea
unui crin nevăzut de alții dar care se împlinește totuși după cc toate treptele au fost
parcurse, nopțile consumate și desăvârșirea morală atinsă.
zi face din poezie o cale a desăvîrșirii, o asceză pentru atingerea unei frumuseți
sufletești primordiale și a purității dinții este o încercare temerară dc a cărei primejdii
insă poetul este conștient. Paralelismul permanent între planul liric și cel conceptual,
intre valorile estetice și cele morale conferă poeziei lui Ion Alexandru nu mimai un
farmec în plus dar și o invitație la adîncire, O apocatipsă fascinantă se desprinde din
versurile lui, cînd depășind înțelesurile prin limpezimea lor înșelătoare, cînd pfodcd „/ r
miezul acela de Ioc ce mistuie închipuirile", cînd primind seminifeații noi prin im.ineri-
mea și jocul neîntrecut al cuvintelor. Purtat de neliniște, o neliniște similara sentimentu-
lui insuficienței, pornit din timp ce nu cunoaște timpul, „părîmlu-i-se că s-a născut pe
drum" p. 17), „întins pe un potop dc aripi”, urca la vămile văzduhului acolo a rde e
moartea și zorii dinții ai primei zile (p. 20). O viziune de sfirșit dur și de început de
lume, pentru că murind în orice-clipă, și înviem în fiecare. Pe măsura ce pe treptele
acestea ceva apune, altceva răsare în loc, așa cum dispărînd haosul sc naște cosmosul.
ORIZONT
Poate încă gîndurile lui Ion Alexandru nu sint cristalizate deplin, stăruind o oare- 1J
care confuzie intre tendințele sentimentelor și speculația gîndirli, între planul esteti-:
și cei moral. Dar ordinea este foarte greu dc făcut în aceste domenii și mai ales
într-un suflet romantic plin de entuziasm, mistuit de setea cunoașterii și operînd întot-
deauna aproape stihia!. Un amestec ciudat de idei: „Sunt îmbarcat cn plein voyage
de foii" (p. 13), „Sein und Lichtung" (p. 27), „Pustia- pergament ceresc / întins
între Izvor și Mare / Sub care fluviile umblă dedesubt l Pline de taină ți de renun-
țare" (p. 30), în care strălucește lumina necreată, unde se aude un „Chant Grego-
rien", amintirile purtîndu-l pe poet intr-un timp imemorial parcă, nou Orfeu pe o cale
a durerii intr-o toamnă ce s-a lăsat și pe pămint. și-n cer unde totuși bucuria poetului
prin „ego suni via" se împlinește într-un „imn etern'1. Dar dincolo de toate acestea,
cind mai înțelese, cînd mai neînțelese, rămine fascinația vămilor, chemările pustiei, vraja
cărării necunoscute, saltul în orizontul misterelor, fiorul liric asemănător iluminării,
împlinirea rosturilor, contemplarea esențelor, unirea, bucuria și certitudinea unui eroism
liric, am putea spune echivalent unei atitudini existențiale noi. fon Alexandru se vrea
asemena baciului din Miorița care „s-a ales cu cosmosul întreg". El crede „în soarta
Spiritualității noastre, o insulă divină în peșterile Car păți lor, o insulă de unde pot
apărea iluminări cu prelungă putere de acțiune". El se vrea păstorul cel bun în jurul
căruia „oile vor plînge pină la sfîrșitul veacurilor; ele se vor aduna mereu acolo unde
păstorul cel bun s-a desprins pentru nunta care începe abia o dată cu renunțarea la
turma pămînlească" (De vorbă cu Ion Alexandru, în România literară, Nr. 3/1970).
Volumul Vămile pustiei arată că nu este departe.
ION MAXIM
GENERAȚIE
$1
CREAȚIE*’

Cartea lui Mircea Martin este o culegere de cronici, modest intitulată astfel de
însuși autorul, care m ii mult timp a onorat paginile Amfiteatru-lui cu colaborarea sa.
Titlul volumului este împrumutat de la Tudor Vianu, dar nu dintr-o simplă manie a
imitației maeștrilor ci pentru convingerea intimă, fermă, a criticului că unei generații
îi este propriu un anumit mod. personal și specific, de creație. Intr-un inițial Avertis-
ment, Mircea Martin expune concis dar convingător, concepția sa asupra actului critic.
Folosirea termenului generație de creație ii permite justificarea teoretică a grupării
efectuate !n cadrul volumului, care discută opere și autori — in special la capitolul
„critică" — ce ies ca virstă dintr-o anumită generație care predomină (Adrian Marino,
Ion Negoițescu. Edgar Papa). Generația nu este altceva decît o friefiune necesară
pentru că un alt termen nu poate acoperi mai precis o orientare literară apropiată. Dar
generație nu înseamnă o simplă „solidaritate gregară" sau „intoleranță juvenilă", ci
existența unei atmosfere de profundă și complexă „emulație artistică", posibilitatea
creării unei realități propice promovării elementului nou și adevăratelor valori. Con-
vingerea lui Mircea Martin este că „generația nu înseamnă altceva decît un ritual
cotidian dc trecere spre solitudinea esențiala a artei". Actul critic este înțeles ca o
ORIZONT
*) Epl. 1969
g intensă participare, chiar ca o experiență, pentru cu indiferent de modalități sau pre-
texte critica adevărată este unică și unicitatea rezidă tocmai în tendința ei interpre-
tativă, Acțiunea criticului merge în sensul întâlnirii cu conștiința operei — deoarece
ea uneori poate fi diferită de cea a autorului — în efortul interpretativ Je a dezvălui
coerent semnificația acesteia. Nu există critică remarcă Mircea Martin — în afara unei
fidelități fundamentale față de operă, a cărei „deformare" (inevitabilă) e de dorit să se
producă „în punctul cel mai înalt cu putință". Exegeza critică prin însăși modalitatea
sa analitică și interpretativă tinde spre re-creare și aceasta trebuie să se producă cel
puțin la nivelul tensiunii emoționale pe care scriitorul a inoculat-o operei. Actul critic
nu va fi altceva decît o operație de restituire a sensurilor operei literare și din acest
punct trebuie el să pornească. Este aceasta și o trăsătură care conferă lui Mircea Mar-
tin maturitatea critică resimțita în permanență pe parcursul cărții. După propria părere
a autorului cronicile strînse în volum nu sint decit opțiuni, iar opțiunea suverana o
reprezintă generația. Este vorba de generația celor care s-au afirmat puternic în
ultimii ani, Optînd pentru generație Mircea Martin își impune o preferință, ca atare
cronicile sale nu vor fi simple informații curente asupra fenomenului literar. Opțiunea
odată rostită este inevitabil urmată de selecție, receptivitatea criticului fiind dirijată
spre o literatură care începe — în cazul lui Mircea Martin — de la un punct valoric
ridicat. Din acest punct pornită, critica este mereu ținută la altitudine și Mircea Martin
realizează de cele mai multe ori analize de mare finețe. Atitudinea sa față de opera
analizată este distantă și gravă, uneori, în înțelesul că odată pătrunse sensurile ele
sint restituite de pe pozițiile unui om detașat de operă, care-i permite o maximă obiec-
tivitate. Poate în aceasta rezidă și siguranța cu care criticul intră direct în centrul
problematicii operei analizate, fără să încerce divagații exterioare sau incertitudini inci-
piente. Uneori forța aceasta de abordare directă, strict analitica, fără manifestarea
măcar a unei intenții de digresiune, este surprinzătoare. DiscutînJ volumul lui Nichlta
stănescu „li Elegii", atît de controversat în presă la apariție, criticul intră direct în
elucidarea unei probleme esențiale penlru pătrunderea poeziei lui Stănescu. Cuvintele
în poezia lui Stănescu se împuținează și se selectează, cumulind sensuri înainte străine
si „împingînd ceea ce se poate concepe pînă la ceea ce nu se mal poale concepe",
îdeea, reluată în discuția la Ord ți sfera remarcă tentativa poetului de a scoate ia
lumină ?i a reduce la viață „silabele inefabil pierdute", pentru că la Stănescu „foamea
de cuvinte" se manifestă în direcția exploatării plurisemantismului cuvintelor și a ag|o-
merărilor verbale. Cezar Baltag este recunoscut în toată plenitudinea forțelor sale
lirice de abia cu volumul selectiv Monada. Și la el cuvintele „au putere magică, evo-
catoare, proaspătă, ele se leagă miraculos într-o alunecare căreia postul însuși nu i
se poate sustrage. Lucrurile încep să semnifice singure, cuvintele înseși să gîndească,
poezia parc scrisă de o ființă abstractă, de un eu fără nume" (p. 27), Posibilitatea
atingerii unei atît de înalte zone a impersonalității este favorizată de cultivarea mi-
tului. Reliefarea dimensiunilor mitice se produce și în cazul poeziei lui Gheorghe Pituț
jkxM „Ce se arată a fi inițiat într-o ordine suprafirească, fie ca magie sau mit, Inte-
resant este însă faptul că nu ne lasă această impresie printr-o retorică a misterului și
a tăcerii ci printr-o familiaritate deplină cu tot ceea ce înseamnă valoare permanentă
în univers", (p, 67). Cronica despre Marin Sorescu debutează tot cu o concluzie certă,
rezultat al unei judecăți deja formate, ce rămtne doar să tic argumentată. De la enun-
țul „Marin Sorescu e un cinic al poeziei" sc înlănțuie firul logic a! demonstrației.
Pentru că „vocația absolutului coexistă cu gustul aprioric al eșecului" și penlru că
orice certitudine devine vulnerabilă din chiar momentul acceptării ei, Marin Sorescu
întreține o permanentă stare dc îndoială chiar și față de el însuși. Creația sa in ten-
dința de desacralizare a poeziei este în fond un echilibru intre mit i zare și demitizare.
Poezia lui Ion Alexandru este văzută ca o expresie a „dezvinovățirii" unui poet apăsat
de tirania binefăcătoare a vinei. Formularea critică este lapidară, dar cu mare forță
sintetică și sugestivă. „Ion Alexandru îșî concepe poezia ca pe o dezvinovățire. El
are o idee foarte înaltă despre misiunea Poetului, chemat și așteptat să ia asupra lui
toată vinovăția unei lurni oprimate de un blestem zeiesc, păcat originar sau instanță
absurdă. Noblețea lui este dc a întîmpina cu fervoare o vină care nu-i aparține și de
a o ispăși inainte de a o cunoaște". în poezia lui Adrian Păunescu, criticul vrea să
pătrundă dincolo de evidențe — gesticulația amplă, inspirația torențială, tehnica re-
frenului obsesiv — și să atingă punctul comun din care poetul a pornit și din care
necesar trebuie să înceapă itinerarul critic de restituire a semnificațiilor lirice. In
exegeza critică este exprimat și criteriul selectiv, nu în detrimentul interpretării ci în
ORIZONT
sensul completării viziunii Critice, niergindu-se spre opțiuni. O antologie ideală Far g
reține lui Adrian Păunescu poemul Mieii primi ce „pare a fi scris într-unul din acele
momente ciudate și rare cînd o dispoziție lirică firească, dar nerepetabilă, mtilne>te
ritmul de mult așteptat ți trunchiul încă necunoscut în care sc înalță ca o sevă* (p. 49).
Cu toate rezervele exprimate asupra poeziei lui Adrian Păunescu (rămine un poet al
extremelor), o ușoară dilemă plutește in finalul articolului izvorilă din optica sub care
este privită poezia. („Nu o dată comentariu) critic e pus in situația să exalte o poezie
din exact aceleași motive pentru care a respins-o pe alta" (p. 6.).
Articolele despre proză denotă aceeași tendință de a tinde drept spre punctul de
intilnire cu amintita conștiință a operei, de a vedea opera din interior. Tn cazul roma-
nelor lui Nicolae Breban se re-creează personajele urmârîndu-se destinul acestora, pro-
cedeu facilitat și de inconsistența epică, rezultată din incomoditatea pe care respec-
tarea strictă a unor convenții de creație o generează. Se oferă criticii posibilitatea de
a „inventa cartea într-un gest solidar cu comentariul întodeauna excesiv al autorului".
Pentru a marco perpetuarea unei viziuni epice observate încă în povestiri, discutînd
romanul lui Fănuș Neagu „îngerul a strigat" criticul exclamă direct, chiar derutant:
„nimic nou în acest prim roman al lui Fănuș Neagu in comparație cu viziunea și
ținuta	povestirilor anterioare"	(p.	126). De	la acest	punct ai observației
critice	se explică continuitatea	de	viziune în	proza iul	Fănuș Neagu. Crea-
ția hiî Sorin Titel este observată sub aspectul construcției, al forței lirice, și a
posibilităților infinite de sugestie pe care le implică. „Farmecul prozelor Iul Sorin Titel
trebuie însă căutat dincolo de paginile scrise, în ceea cc acestea provoacă prin eșec.
Pentru et acuitatea observației se confundă cu acuitatea memoriei și ambiția sa este
actualizarea integrală, Nu-i lipsește, însă, conștiința că rămine ceva imposibil de
recuperat, ceva nespus și de nespus, ceva obiectiv misterios" (p. 139).
Articolele dedicate criticii nu beneficiază dc O atitudine diferită. Se observă
aceeași tendință de integrare a ideilor, dar tot de la un anume punct înalt. La Matei
Călinescu o adevărată „frenezie ideatică străbate scrisul" ; 1ui Nicolae Manolescu i se
explică ceea ce s-a numit mimetismul căiinescian tot unnărindu-se Labirintul
ideatic.
Este cert că Gcnerapc și creație relevă un critic cu personalitate puternică, sigur
și profund în aprecieri, cu un sistem logic, fapt care îace ca nici un moment să nu
ezite în formularea judecăților critice, Mircea Marii n nu expune teoretic principii cri-
tice spectaculoase și exceptmd cele citeva idei din Aocrăsmcrtf, ele trebuiesc căutate
în analizele dedicate cărților și autorilor în discuție, Fapt este că .Mircea Martin cul-
tivă o critică interpretativă de mare finețe și de profunde sugestii. Nuanțele valorice
trebuiesc căutate în posibilitatea acceptării «perei în optica sa interpretativa. TI carac-
terizează pe Mircea Martin expresia lapidară, in sentințe ce tind să devină memo-
rabile, intr-un refuz structural al gestului retoric. Creația sa se integrează generației
căreia ii aparține șl recentul premiu primit este o recunoaștere a scrisului sau, cu
mențiunea că Mircea Martin este numai editorial debutant, in fond fiind un critic
format și matur în concepție.
ALEXANDRU RUJA
ORIZONT
MONOGRAFII
DE
LITERATURĂ
UNIVERSALĂ
TRAtAN 11 VIU HÎRAFSCir
ORIZONT
De ce nu se încearcă, mai des, critica, pe marginea colecțiilor literare ? Intre prin-
derea s-ar dovedi, mai ales acum, cînd c în toi procesul de reorganizare a activității
editoriale, pe cât de necesară, pe atit de utilă.
Din multitudinea de colecții pe noi ne interesează, acum, scriu de monografii
apărute in Editura pentru literatura universală. Aici a Joși tipărită, de curlnd, exce-
lenta, originala și discutata monografic a tui Ian Kott: Shakespeare conteinnuranul
nostru; sînt vestite, printre altele in B.P.T. Gotihe al lui Guudolf, Babac al lui E, R.
Curtius, cărți dc căpătîi in domeniul istoriografiei literare. Dar tmdm țiunite, spunea
iară Kogulniceamt, nu fac o literatură și, in acest domeniu — monografii pricind aria
vastă a literaturii universale — ne interesează, cu osebire, eforturile autohtone. Seria dc
monografii ale amintitei edituri oferă, in această direcție, destule bune exemple. Ă?
umiliți intre succesele ei mai recente un excelent Kalka de Radu Enescu, un util și bine
informat DosRMțvaki dc Ion tanoși și, printre aparițiile mai debile, muncita!, dar prea
platul, lipsitul de strălucire, — Camus (Ion Vitner).
Ce țeluri își propune colecția de monografii? Evident nu de populari care (ca
oede, dc altminteri bune și utile colecții franceze Eirivains tle toujours, apnrufii în
l’dilura du Seuil sau, mai modestă, Classigiaes du XX-e sivele in Rdilions universitai-
res), ci de comentariu și exegeza la un nivel mai înalt: colecția de monografii a Edi-
turii pentru Literatura universală se adresează deci unui public care e, cit de ctt, avi-
zat, țării ca prin aceasta ei să se idcntiji c cit cercurile mai restrinse ale specialiștilor.
Audiența colecției, circulația ci, depășește deci pe aceea a lucrărilor de sirii fă speciidi-
taie. E firesc astfel ca seria de „monografii" să-și impună, și e tot atit de firesc ca
noi să-i solicităm, o înaltă ținuta intelectuală, tui padiș elevat al ideației și, în mod
necesar, o scriitură care, daca nu e neapărat atrăgătoare, să dovedească, in orice caz
familiarizarea cu mimarea ideilor. E important apoi — și e atît de necesar — ca
punctul de vedere marxist să nu se manifeste doar în crtorm clasicilor marxismului,
t i in aplicarea suplă, creatoare, o metodologiei marxiste în cercetarea literară.
Cum stau lucrurile cu cele trei cărți ('Boccawio dc Midtaela Schipu, Pascal de
Vina Fațon și Faulkner dc Sorin Alexandrescu) asupra cărora numim să ne oprim mai
pe îndelete ? Ele ilustrează, cred, M atîtea trepte ale monografiei. Boccaccio mar-
chează, poate prea evident, greutățile debutului: Pascal c o carte de certă erudiție,
ca orice scriere a profesoarei Fațon; în sfîrșit Fnulkner, în exegeza lui Sorin Alexan-
drescu, ne oferit exemplul, in aparență paradoxal, ui unei cărți originale care r voia-
bilă, mai ales, atunci cind depășește limitele unei metodologii (structuralismul)
anunțată rituos și programatic.
Există, în cartea Michaelei Șchiopa, un fericit punct de plecare care, dacă ar fi
jost cultivat cu consecvență, i-ur ji ciștigat monografiei o calitate prețioasă pc care,
din părinte, nu o are: un punct personal de vedere, un nucleu ideatic. E vorba, anume,
de modernitatea tui Boccaccio. Michaela Șchiopa combate, cred cu îndreptățit, aser-
țiuni care implică o exclusivitate medievală a lui Boccaccio. Dur autoarea nu aduce,
dincolo de afirmații generale, o viziune personală și proprie în favoarea modernității
autorului Decameronului, Boccaccio de Michaela Șchiopa e astfel, intr-o privință, un
model tipic al monografiei oprită Ia stadiul ei elementar: acela dc a ne da date și o
corectă și conșiiincioasă analiză a textelor (comentariul e, parcă, mai pertinent atunci
cînd se vorbește de Viața lui Dante scrisa de Boccaccio). Cartea poate fi consultată,
fără îndoială cu folos, de pildă, de un student care s-ar pregăti ta un examen de Iile- “
raturu, italiană sau universală. Dar, mă întreb, să se fi mulțumit autoarea cu atit?
.Voi, in nici un caz.
Alta e familiarizarea cu textele, cu epoca, pc care o atestă Uasca\-u\ profesoarei
Fațon. Mărturisesc că am deschis cartea cu o curiozitate plină de neastimpăr. Ceea
ce reține și cucerește, în scrisul profesoarei Fa(on e. mai întîi, palpitația vie a ideii.
. \utoarea are darul de a însufleți, in paginile cărții sale, dacă nu întotdeauna oamenii,
atunci, în orice caz, ideile lor. „Ve vom lovi, — sene Vina F'a(on— de multe ori, de
greutatea transpunerii in climatul nostru a unor probleme care. în unele aspecte ale
lor, cele strict dogmatice, nu sînt decit exterioare culturii noastre" (Op. cit. Prefață,
p. d). Să spunem răspicat că, spre lauda autoarei, complicatele chestiuni teologice și
dogmatice, problema grației, așa cum coboară ea, prin Janscnius, din Sfint ui Au gust in
își găsesc, în monografie, o deplină și limpede elucidare. Dar nu numai atît. Pe urmele
lui Lticien Goldmatin (cf. Le Dieu cache, etude sur la Vision tragțque dans lea Pen-
sees dc Pascal et dans le thvâtre de Racine), Vina Fa^on ne ajută să vedem, dincolo de
disputa teologică între fesuiți și janseniști, aspectele unor conflicte sociale cu reper-
stirsiuni mai adinei. Excelentă sub raportul discuției climatului de idei, monografia
.Vinei Fuțon Pascal ne prezintă astfel un tablou de ansamblu al Franței din timpul
minoratului tui Ludovic al XlV-a.
Dar climatul de idei in care a trăit și pentru Care a combătut Pascal explicai fiind
e îndestulător pentru a ni se da omul? Și dacă nu omul atunci opera? Poate că
da pentru Provinciale, Ubele a căror fericită carieră e cursiv și atrăgător redată n
monografie. Dar Apologia religiei creștine ? Cugetările — scrie Vina Fațon — „rto
sint operă de misticism sau de bigota cufundare in rugăciune; în ele, Pascal continuă
a fi om de știință și un filozof, pe care nevoia chinuitoare a certitudinii l-a adus la
credinți". (Op. cit. p. 175). Cu migală urmărește autoarea monografici soarta acestor
singulare Cugetări, dincolo de edițiile .aranjate" care, cum se exprima Vina Fapui
căutau Să ne dea imaginea unui „Pascal1 ginditor împăcat și senin, fără diviziuni in-
terioare și fără îndoieli (p. 178).
Cartea lui Sorin Alexandrescu a primit, de curind, o consacrare demnă de laudă:
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică și istorie literară. Faulkner de Sorin Aiexan-
drescu e mai mult de cit o carte erudită (un Prolog despre exegeza faulkneriană dove-
dește, amintita erudiție, cu prisosință), ci mai mult: o carte gîndită, mai explicit
spus: învederind o proprie perspectivă asupra scriitorului american. Nu cred însă cu
această contribuție proprie ar consta atit in complicatele scheme și săgeți cu care
a crezut cu cate Sorin Alexandrescu să-și înarmeze comentariul. Nu afirm că uneori
ele nu și-ar afla rostul și locul. Credința insă că structuralismul în cercetarea literară
— și aici aplicat la Faulkner ar fi un soi de Malhesis universalis — îmi apare mai
mult decît discutabilă.
Dar să intrăm în miezul chestiunii. Ce își propune sâ dovedească Sorin Alexan-
drescu ? Nimic altceva decît că Faulkner nu e numai cel mai mare romancier ameri-
can ci fi unul din marii creatori epici de totdeauna, fn sprijinul acestei afirmații,
formulată peremptoriu, către finele volumului, discutabilă, fără îndoială, se aduc insă
argumente peste care nu se poate trece ușor cu vederea. Faulkner e, mai întîi, un mare
creator de epopee, și în această direcția studiul lui Sorin Alexandrescu întreprinde o
reușită demonstrație. (Epopeea Yoknapatowpha). Faulkner e, apoi, un incomparabil
creator de tipuri umane (aici demonstrația în anumite straturi prea cu tot dinadinsul
create e, uneori, forțată). Dar Faulkner e, mai ales, un mare poet tragic și un incom-
parabil povestitor. In aceste direcții exegeza lui Sorin Alexandrescu nc-a dovedit, in
modul cel mai convingător, posibilitatea unor analize subtile și pătrunzătoare. Obser-
vațiile asupra spațiului și timpului jaulkuerian sînt cu totul remarcabile investind
cartea, exegeza, cu dimensiunea adincimii. Comentariu subtil și original, cartea lui
Sorin Alexandru e astfel un îmbucurător exemplu al nivelului elevat la care poate ajun-
ge, în literatura universală, exegeza româneasca.
Tripticul de monografii succint prezentat aici nu poate epuiza pluralitatea de
observații pe care, cu necesitate, le Solicită seria de monografii tipărite de Editura
pentru Literatura aniversată. Folosul acestor monografii c indiscutabil. Ceea ce se
impune e ca ele să devină, cu adevărat, contribuții valoroase, proprii, originale; Faulk-
ncr de Sorin Alexandrescu e, în direcția aceasta, uu bun și necesar exemplu,
ORIZONT
ALEXANDRA 1NDR1EȘ:
HENRIET1E
YVONNE
STAHL
profiluri
literare
*
ORIZONT
Semnificațiile, particularitățile și nuanțele creației scriitoarei 1 lenrielte Yvonne
Stahl ne apar structurate dinamic în jurul a doua inotive-focar: chipul și rudenia.
Fizionomia este purtătoare de destin ; ea este adesea sinonimă cu destinul în-
suși. Intre zi și noapte (EPL, 1968) este dialogul zguduitor dintre două frumuseți
Feminine, în care chipurile constituie limbajul unei înțelegeri mai adinei decît cuvintele,
Trăsăturile fiziognomicc caracteristice revin de-a lungul romanului, cu o insistență
care amintește procedeul „kenningar" specific stilului „saga". Procedeul, aparținînd
tehnicii narative a celor mai vechi epopei {lliada și Odiseia, dar chiar și Gtutgameș)
reînvie adesea în stilul contemporan, înlocuind livrescul travaliului cu notația di-
rectă. astfel că arhaicul se comută firesc îti cea mai modernă dicțiune narativă: ne
gîndim, de exemplu, la romanele lui Sigrid JUndset. în operele Henrieltei Yvonne Stahl,
pe lingă efectele stilistice de cadențare a povestirii și de reîmprospătare, pînă la ob-
sesie, a imaginii in mintea cititorului, procedeul „kcnningar" devine purtătorul unor
semnificații originale.
Intre ti și noapte este povestea unei mari prietenii, a întîlnirii imposibile și
totuși reale dintre lună și soare. Drama profundă se înfiripă, crește și se consuma
între cele două figuri cu semn contrar, iată primul portret al Zoei, văzută de Ana ;
„Totul era straniu în această ființă într-atit îneît Ana rămase înmărmurită. Obrazul
femeii, foarte tinur, era ca de ivoriu transparent ; ochii verzi, palizi și ei, cuprindeau
resemnarea disprețuitoare a animalelor sălbatice prinse în cușcă. Clipeau rar, iar
pleoapele, apleclndu-se peste imensitatea privirii, păreau conștiente de valoarea miș-
cării lor. Dar deodată privirea aceea verde sc opri asupra Anei, atît de lung și fix,
îneît păru cuprinsă de un gînd unic .și etern ca al statuilor" (op. cit. p. 2). Aria
este sesizată de hieroglifele unei existențe extraordinare, ca de chemarea propriei sale
misiuni de a înțelege și a mingîia, de a fi „soră" la modul absolut, fără condiții,
fără motivări prealabile și, în cele din urmă, fără speranța de a salva. Față de limbajul
chipului, cuvintele, intenționat banale, cît de puțin spun: „Cu cît se apropia, privirea
aceea l se părea mai palidă, cu transparențe lichide, decolorate, ireale, — Dacă nu
te superi, șopti Ana, aș vrea să știu adresa coaforului dumitale..." (id. p. 3). Pri-
virea verde, fascinantă a Zoei, tenul ei de ivoriu, ea și mersul ei asemănător unui
ceremonial al lunecării spre alt tărîm apar, uneori în termeni identici, alteori variați,
cnm peste lot în roman. înmulțirea citatelor nu și-ar avea rostul.
Numele de Zoe, atribuit acestei făpturi al cărei destin e absența, sustragerea, de
fapt izgonirea din viață și opțiunea pentru moarte, este de o tragică ironie. De abia
descoperind chipul straniu al acestei definitiv înstrăinate Ana are revelația propriei
sale înfățișării și, o dată cu ea, a ideii, prin care intuiția stilistică feminină se întîl-
nește cu înțelepciunea arhaică a rapsozilor, că trupul omenesc, trăsăturile sale fizice
îi determină in mare măsură rolul pe care-l va avea de jucat și că nimeni nu poate
deroga de la „personajul" căruia ii este hărăzit: „în hali, așezîndu-și pălăria. Ana
se uită cu o atenție violentă în oglindă. Era parcă pentru prima oară că se vede
total conștientă dc prezența ei, Ana. Orice se va întâmpla în viață, ea nu va fi nicio-
dată altcineva decît ea, pecetluită cu ochii, gîtul, părul, umerii ei. Iși va purta tru-
pul și fața viața întreagă (...) Ana avu o mișcare de a se stringe, de a se feri. Purta
parcă povara, devenită deodată conștienta, a întregii ci vieți, a destinului ei" (p- «
5 și u.).
Foarte abilă în dozarea efectelor stilistice, H. Y. Stahl ne lasă să ghicim doar
ceva mai tîrziu, prin intermediul unui aparent banal dialog cu privire la coafor, in-
tuiția încă neclară a Anei despre destinul ei dificil. Zoe e cea care nu numai că-i
ghicește, ca în treacăt, sufletul dar și trasează contururile rolului, ii predestinează, o
menește câtorva coordonate esențiale: „— Vrei să-l tunzi ca al meu ? — Nu ‘tîu,
Cred că da. — Ți-ar sta bine și neondulat, ceva mai lung, cu o cărare la mijloc.
Ai semăna cu Hamlet sau cu ioana d'Arc, Ai un profil frumos, romantic «otrîvit
pentru astfel de pieptănătură... Ceea ce simțea Ana auzindu-n vorbind nu era ui-
mire, (,.,), Cuvintele părea nu numai că ar descrie-o, ci chiar ar crea-o" (p. 9).
Reținem motivul Hamlet, care nu înseamnă dubiul ci. în primul rînd, asumarea unei
imense responsabilități și. mai ales motivul Ioana cTAre ca motiv al nuritMii. sta-
torniciei și dăruirii neprecupețite: penlru această pieptănătură și optează Ana. astfel
că, în cele din urmă, discuția în jurul coafatului sc vădește semnificativă: Ana se
pregătește pentru rolul pe care-l va avea de jucat alături de Zoe. Asociațiile rare
se impun sînt tulburătoare. Notăm doar una : asa cum lecîoar» din O1»ans a avui
dc impus, în pofida unui rege nepricopsit, regalitatea ca expresie a unității si a în-
săși ființării Franței. Ana va trebui să descopere și să întărească în sine dragostea
de oameni și de viață, ajutindu-și prietena, existentă nnchirnă. lunatică, de negare
a oricărui atașament șt de tragică nepăsare, să-și înfăptuiască nu un simplu viciu,
morfinomania, ci, prin el, opțiunea pentru neființă. în tntUnirea stelară a celor două
tinere, făptura nocturnă a trebuit să se mistuie de tot, pentru ca, eliberată, fortificată,
făptura diurnă să fie pregătită pentru vocația ci de a înțelege și de a participa la
destinul uman.
Motivul rudeniei este și ei de sorginte arhaică și totodată preltndn-se la inter-
pretările cel? mai moderne. Zoe a fost victima. în cea mai fragedă copilărie, a unui
inccst-viol. Denaturarea legăturilor civilizate de rudenie (mama se comportă ca o
mașteră, fratele este cretin), au secat în ea toate Izvoarele vieții.
Seducția — fatală pentru bărbați, salutară în mod m’-'-doxa1 n-niru mra prie-
tenie a Anei — pe care o exercită chipul de sidef, insuportabil de frumos, al celei
cuprinse întii de o indiferentă lunecare în neant, apoi de un galop frenetic spre
moarte, nu provine, credem, din damnațiunea ei, ci, dimpotrivă, din inocenta parn-
disiacă a primei copilării la care a început siluirea prin care viața ei a fost de fapt
întreruptă. Zoe are experiența unei femei hălrîne. care a suportat și a asistai 1a
toate grozăviile de care bestialitatea umană e capabilă, dar, tocmai prin aceasta,
sufletul ei nu a evoluat, nu s-a dezvoltat firesc, nici o emoție a dragostei adolescen-
tine n-a pulul-o mișca, in ea a rămas. împietrit, sufletul crud — în ambele sensuri ale
cuvîntului — al unui copii. Pe aici, încă un leît-motiv al romanului: privirea, rîsul,
glasul ei de „copil bolnav", în fața chipului ei de o puritate aproape inumană. Ana
c cuprinsă de un fel de evlavie: „Fata ei era fr”moas» e-> niciodată. A’:’	'ni-
moașă, cu o lumină atît de intensă, ireală. îneît ți-era teamă să nu se stingă deo-
dată consumată tocmai de intensitatea ei. Și din nou, ca de cîte ori Zoei împline în
Ana nevoia ei de absolut, de puritate, de înălțare. Ana ar fi vrut să îngenunehe"
(p. 234). Ana nu știe încă aproape nimic despre monstruozitățile din viața Zoei, și,
de fapt destăinuirile nu-i vor spune niciodată mai mult decît a putut înțelege prin
forța intuiției.
Adevărata dramă se petrece pe chipul Zoei: figura este scena profundei sate
tragedii: fiecare portret e un act al acestui calvar iu fără sens, înspre deznodămînt,
ea își schimbă pieptănătura — motivul deci revine — desăvîrșindu-si destinul inițial
întrevăzut de statuie, dar nu întru slavă, ci întru austeritate aproape schimnîcească :
„Părul Zoei, altădată vaporaș, ondulat, cu reflexe roșii în el, era acum mai negru,
tăiat drept, acoperind și o parte din frunte, cu linie pur geometrică, încadrînd fața cu o
violență puțin obișnuită. Ochii Zoei păreau mai verzi, mal imenși .iar gura, în paloa-
rea obrazului, era tăcută, fără cea mai umilă umbră de suris, o rigiditate de piatră
sculptată, Pc față trecuse însă o oboseală, o boare, o devltalizare a omului epuizat, sau
foarte sărac*1 (p, 252). Pentru Ana, chipul prietenei rămine mereu nu doar semnul unui
mister, ci chiar locul miraculos al săvîrșlrîi unei transcendențe: „Ființa ei. fața ei,
hainele ei, păreau veștejite, ca și cum ar fi fost îndelung purtate și fără întrerupere.
Ochii însă păstrează miraculoasa lor claritate, contrastînd dureros cu fața (...) Ana
ii privi cu uimire și ușoară spaimă, ca pe o icoană care deodată, în intensitatea unei
ORIZONT
,Z clipe de reculegere, ar ii prins viață, și țl-ar fi dat semn că in ea există ceva dincolo
de imaginea imediat ponderabilă" (p. 258). Chipul ci, intr-adevăr, nu minte. Fină și
mătușa ei, o femeie simplă, exclamă: „Cînd iți văd fața ta de sfînt chinuit... nu
știu ce să zic! Cu ce te-o fi blestemat Dumnezeu ca să nu iii ca toată lumea, să mi
trăiești și tu ca toată lumea", (p, 180), Blestemul este ruperea oricăror legături, ca
urmare a viciului și demenței prin care familia — model al lumii întregi — o în-
străinează definitiv dc propria'! umanitate,
Cele două motive principale: chipul și rudenia, apăruseră încă în romanul de
debut, Korcc, prin care Henriette Yvonne Stahl s-a impus dc la început ca o persona-
litate literară ieșită din comun. Fața plins.fi a țărănoii îi însoțește toate aparițiile in
cadru! narațiunii, ca o mască tragică. Iar tragedia Voicăi își are și ea originea in
nerealizarea deplinătății familiare. Femeie stearpă, ea e silită de soțul ci să crească
copilul alteia, să fie. așadar, mamă vitregă. Prin aceasta ea se simte izgonita ți din
inima bărbatului, din rolul ei de soție : „Uile-1 colo pe Dumitru, uite cum se bucură
de fon și eu dc nimic n-am să mă bucur. Uite cum se uită la Ion șl de focul meu cum
a uitat... Iacă, așa o să-mi treacă zilele toate, uite așa in șir toate, una cite una,
sa mă uit ia ei ca o străină" (Foica), ESPLA, 1957, p. 100). încăpăținarea cu care
pretinde să se treacă pe numele ei o bucată de pămînl provine din neîncrederea ge-
nerată de neputința de a-și împlini atribuțiile naturale ale maternității: de aici ob-
sesia frustrației.
Motivele se regăsesc și în nuvele (voi. Afă/nșa Matilda. EPL, 1967), dar mai
difuze; o prefer categoric pe ii. Y. Stahl ca romancieră. Intre ti și noapte este unul
din cele mai îndrăznețe romane din literatura feminină europeană. '
Interesant este și cel mai recent roman. Fratele meu, omul (EPL, 1965). Motivul
chipului și cel al înrudirii se combină prin intermediul oglinzii, tărim virtual în care
se stabilesc relații mai adevărate in semnificațiile lor decit cele aparente: „Acolo, in
oglindă, Sandra Ventuza și Gabriel Ventura erau împreună. Iar eu, iși spuse Milei,
cu toate că sînt cu ei in odaie, in oglindă nu sînt cu ei. Acolo sînt numai ei doi. iar
cu lipsesc" (op. cit. p. 23). In schimb, alta e imaginea pe care, în aceeași clipă, o
surprinde privirea mamei în agonie, prin apele aceleiași oglinzi: „Zări pe Matei și
pe Gabriel. Numai fețele lor. Păreau că stau unul lîngă altul, capetele aproape li-
pite" (p. 26),
Drama lui Matei provine din faptul că, frate mai mare, după moartea tatălui i se
atribuie rolul acestuia : de unde, pe de o parte, sentimentul căderii din privilegiile de
fiu. cu ascunsa invidie față de Gabriel, pe dc altă parte, o gamă vastă de trăiri su-
fletești decurgind din rolul tutelar asumat, fără voie, prematur. Situația aceasta se
repetă, ca în oglindă, fa surorile Adina și Pia, Dar aici sentimentul Irustației ajunge
la culmile ferocității, la crimă și nebunie. Pe chipurile lor, văzute tot în oglindă, stă
înscris destinul lor nefast de rivalitate: „Pia o privea cu aviditate. VAzînd cit e de
exaltat de frumoasă, avu o crispare violentă și nu-și putu stâpîni o mișcare a mîini-
lor, o tresărire (...) Semănau, Cline nu ar fi ghicit că sînt surori? Dar, alături de
patetica, suava frumusețe a Adinei, Pia se zărea iremediabil urîtă" (p. 61).
Autoritatea paternă care ii incumbă prematur lui Matei ii înăsprește sufletul, îl
face răzbunător, sub pretexte didactice. Se va înțelege pe sine și pe Gabriel doar
mult mai tîrziu, cind, in urma morții mamei, se declanșează seria de nenorociri care-i
va readuce final pe amindoi iti postura naturală de frați, peste legăturile sîngelui
suprapunîndu-se cele ale sufletului.
Intriga este foarte complicată, chiar încărcată pe alocuri. înțelegem, desigur cu,
multele qui pro quo-uri nu sint întîmplătoare: jocul substituțiilor de roluri în cadrul
legaturilor de rudenie apare ca generator de nuanțate drame, cu valori axiologice
foarle diferențiate. Astfel dacă Pia. sora mai mare și urîțică, silită să joace un rol
rnntern pe lingă fermecătoarea ei soră Adina șl care. îneercind de data asta intențio-
nat s-o înlocuiască pe mama lui Gabriel, nernaircușind însă nicicum sâ iasă din rolul
care ar fi trebuit să fie doar un mijloc de a se face iubită, își potențează sentimentul
acul ile frustrație în limitele unui egoism de femelă, cu lotul alta e situația în cazul
lui Matei.
Matei, crezînd că-și asumă vina lui Gabriel, de fapt se lasă întemnițat în locul
Piei — corespondentul său feminin. Aceasta își otrăvise sora, dar toate dovezile sînt
contra zăpăcitului, copilărosului, alintatului Gabriel. Iată insă un fragment semnifi-
cativ din gindurile lui Matei la judecată, înainte de a lua culpa asupra sa : „Gabriel
părea atît de nenorocit, copleșit, aiurit, îneît șî Matei îșî aminti de scena cînd îl
ORIZONT
învățase să fure, și apoi îl denunțase ca sii l învețe minte. Ca atunci, Gabriel avea {2
aceeași față nevinovată, inconștientă și lot așa și atunci îl privise fulgerător pe Ma-
tei în ochi, și tot ca atunci, nici acum (iabriel nu se apăra și nu învinuia pe nimeni"
(p. 224). Cu toate răutățile și spiritul lui de șicana, sentimentul personal al strîmbă-
1ății întregii lumi crește într-un refuz, într-o contestare, întii mizantropica, dar in
final cu deschideri spre umanitarism, a întregii existențe: „Destinul acceptat sau
stabilit de oameni pe pămint îmi repugna" (p. 2ot>).
Sentimentul înstrăinării ca urmare a devierilor și a fisurărilor în plinătatea
relațiilor de rudenie, sentiment de care, in treacăt fie spus, poezia populară este mai
activ structurată devii de pretinsul specific unic mioritic, determină și destinul acestor
personaje. Nu cred ca scriitoarea care a debutat cu un roman cu subiect țărănesc, ui-
mitor de realist pentru vremea sa, nu a fost, intr-un fel sau altul, determinată de
concepția aceasta străveche și durabilă pentru care o dereglare in cadrul familiei
aduce după sine neliniștea și dezechilibrul cosmic. Diferența este esențialmente ur-
mătoarea : țăranul creator de folclor ca și oamenii civilizațiilor antice au sentimen-
tul absenței insuportabile care duce la fervoarea și pojarul dorului; Voica încă plînge
intr-un.i. se jeluie, se aruncă pe pămint etc, în cazul celorlalte personaje însă senti-
mentul înstrăinării se traduce printr-o teribilă indiferență, prinlr-o răceală, o sleire a
izvoarelor sufletului: acesta este cazul Zoei, cum am arătat, contemporan, dacă nu
chiar devansînd existențialismul, de care însă autoarea se deosebește radical prin
speranța neostoită în puterea de dragoste a omului.
Și Matei are senzația aceasta grozavă ji vinovată în fond a indiferenței, a lipsei
dc atașament concret, a refugiului în intelectualitatea sa izolată : „In tot cazul, fie
că s-a sinucis, fie că a omorît-o Gabriel, drama s-a petrecut din pricina mea ( ... )
Nici cu ea / cu Adina, n.n. / nu am participat suficient; absorbit de gîndurile mele
de revoltă, am lăsat să se petreacă în jurul meu toate dramele posibile"1 țp. 253 și u.).
Exigent, intolerant, sever cu sine ți cu ceilalți, copleșit de responsabilitate, mo-
horit. adesea didactic, închis în sine: Matei; simpatic, jucăuș, iresponsabil, îngădui-
tor : Gabriel. Prin moartea mamei, ambii sint brusc și dureros scoși din rolurile res-
pective de tată și de fiu; devenind barbați, adică egali, ei vor putea. în cele din
urmă, să devină frați, năzuind, intr-o lume prost întocmită, la instaurarea fraternității.
Intîlnirea lui Matei in ocna cu o tinără comunista și revelația pe care l-o isca
este firească. Fala nu-i vorbește aproape nimic, doar chipul ci suferind cu tenacitate
și noblețe il convinge. El este brusc cuprins de o exaltare, nu mai rapidă, nici mai
nemotivată epic decit cea care a cuprins-o, in celălalt roman, pe Ana in fața frumu-
seții inuman de triste și de pure a Zoei. Diferența este însă că, dacă in romanul întreb
și noapte ideea fraternității era impregnata doar de emotivitate feminină, aici, dimpo-
trivă, chipul care-l tulbură în zonele adînci ale înțelegerii, expurgate dc orice urmă
de senzualitate, este un chip ce poarlă pecetea asumării depline a umanului. Matei
va întrevedea în dialectica luptei sociale posibilitatea de a înfăptui tot ce era mai
bun în sine însuși, purgindu-și sentimentele de revolta de meschinăria cu care le
pingărise sentimentul frustației personale. Departe de a fi transpoziții epice a unor
complexe freudiene, devierile dramatice și uneori tragice de la legaturile civilizate
de rudenie sint, în opera llenriettei Yvonne Stahl, intuiții artistice puternice ale unor
defecțiuni mai adinei in întocmirea lumii și ele conduc la aspirație, convingătoare
prin forța narațiunii, prin limbajul chipurilor, spre îndreptățirea destinului uman prin
fraternitate.
ORIZONT
publicatii
LITERARE
BĂNĂȚENE
DIN PERIOADA
INTERBELICA
AUREL COSMA
ORIZONT
Dacă aruncăm o privire asupra publicațiilor periodice cu activitate literară din
perioada interbelică, putem face o serie de constatări edificatoare ți caracteristice despre
peisajul ți climatul în care și-au desfășurat munca lor de creație scriitorii ți artiștii
bănățeni, Au apărut puține reviste și ele n-au fost încurajate îndeajuns. Inițiativele ofi-
ciale au lipsit aproape cu desăvârșire, iar subvențiile acordate pentru cele particulare
erau neînsemnate și se distribuiau uneori după criterii de ordin personal sau politic.
Editurile aveau 0 existență efemeră. De aceea, majoritatea cărților publicate aici purtau
mențiunea „Editura Autorului", adică volum sau broșură scoasă pe cont propriu, sau
în cazul cel mai favorabil întreprinderea grafică, după ce încasase de la autor chel-
tuielile de producție, plus beneficiul, consimțea ca pe coperta cărții să se imprime sim-
bolic editura tipografiei respective. Tot astfel, cele cîteva reviste culturale, apărute in
anii dintre cele două războaie mondiale, au fost înființate și editate de scriitori, pe
cheltuiala lor personală, din dorința de a contribui la ridicarea spirituală a Banatului,
pentru a pune la dispoziția condeielor pagini de afirmare literară sau penlru a-și
procura mijloace proprii de publicare. Din cauza aceasta revistele nu-și asigurau o
apariție de lungă durată, nu aveau orientări literare bine precizate ți n-au dat naștere
nici noi curente sau concepții. Munca de creație nu era onorată pecuniar, Colabora-
torul era bucuros că își vedea publicată proza sau poezia, era mulțumit cînd articolele
sale își găseau loc în paginile publicației. Totuși, în unele cazuri nu se putea obține
o colaborare de valoare fără remunerația autorului. Cea mai mare parte din scriitori
iși aveau asigurate veniturile necesare traiului dintr-un post bugetar sau dintr-o funcție
salariată, fie la un ziar mare, fie la o întreprindere care de mulle ori n-avea nici o
contingență cu literatura sau creația artistică.
Banatul a dat întotdeauna o sumedenie de talente în țoale domeniile, in special
în literatură și artă, cu preponderență deosebită în muzică. Multe energii s-au iro-
sit. neavînd unde să-ți manifeste talentul. Scriitorii și-au îngropat gindirea in ma-
nuscrise, care foarte rar aveau soarta de a se bucura de lumina tiparului.
Lipsa revistelor a determinat o inflație de literatură minoră in coloanele ziarelor,
care bucuros le ofereau ospitalitate scriitorilor în goana lor de a găsi un loc pe unde
să poată respira talentul lor și să ia contact cu marele public cititor de cotidiene sau
de gazde săptămînale. Cine vrea să-și facă o imagine clară șl justă despre mișcarea
literară din Banat, trebuie să răsfoiască mulțimea de colecții ale presei locale și să
desgroape din paginile ei proza și poezia împrăștiate la întîmplare. Acest fenomen de
colaborare literară la ziare n-a pierdut din amploare nici atunci cînd talentele aveau
posibilitate să-și plaseze creațiile în pagini de reviste. S-a stabilit un fel de gradație
valorică, Revistele publicau tot ce era mai bun, iar restul mergea la ziare și la alte
publicații periodice. Și totuși, depășirile de creație au dat naștere la o afluență de
manuscrise care erau sortite să înfunde sertarele scriitorilor. Nenumărate manuscrise
s-au pierdut astfel.
O revistă, ca de altfel și ziarele, se desface nu numai prin vînzare la chioșcuri,
dar in special prin abonament. La începutul apariției se întocmea cu destule dificul-
tăți o listă de adrese la care urma să fie trimisă publicația. Nu venea omul singur să
se aboneze ca acum, iar în unele cazuri, înscrierea abonamentelor o făceau achizitorii
-ele reclame, care lucrau pe procente. Publicațiile românești apărute înainte de primul £
război mondial trăiau din abonamente. Fiecare iși plătea la termen gazeta primita
prin poștă. După marea Unire din 1918 s-a împămintenit însă obiceiul ca ziarele și
revistele primite sa nu mai fie achitate. Acest fenomen de a nu plati abonamentul a
dăunat foarte mult presei noastre și numeroase inițiative particulare s-au văzut anihi-
late in elanul lor dc a înființa reviste. Se pare că acest rău a provenit din datina de a
primi ziarele de partid în mod gratuit.
Acesta era aspectul general al muncii literare în perioada dintre cele două răz
boaie mondiale. Acestea erau greutățile întîmpinate de scriitori și mai ales acestea
erau condițiile în care se puteau valida energiile creatoare ale scrisului bănățean.
După răzlețele colaborări în publicațiile născute de-a lungul primilor ani de ia
marea Unire, un grup de intelectuali s-au gîndit să pună bazele unei reviste cultu-
rale la Timișoara. Așa a pornit în ianuarie 1920 revista „Banatul", cu o apariție
lunară de vreo trei ani. A fost un început remarcabil. întrunit revista a reușit să
adune în paginile ei proză și poezii de înaltă ținuta literară, scrise de condeie consa-
crate deja pe plan național, cum erau: Lucian Blaga, Eugen Lovineseu, Tudor Ar-
gbezi, ion Pillat, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Emanuil Bucuță, Aron Cotruș, pre-
cum și scriitori locali de valoare recunoscută, printre care: Mihai Gașpar, Ion Mon-
tani, Grigore ion, Sabin V. Drăgoi, Traian Lalcscu , loachim Miloi.i,
Alexandru Popescu-Negură, D. O. Blidariu. N'icolai Roman, Lucian Costin, Melentie
Șora, Rene Charles Brazey, Grigore Popiți, Alina Cernea, iar Zdtan Franyo a cola-
borat cu traduceri in limbă germană din poeziile lui Ion Minulescu, A scris și Victor
Orendi-I lommenau In germană. La început revista „Banatul" .1 slrîns pe lingă scrii-
tori români și scriitori de alte naționalități, fiecare colaborînd în limba sa materna.
In anul 1926 revista I-a avut ca director pe venerabilul și subtilul in-
telectual Constantin Lahovary, președintele cercului francez din Timișoara,
iar ca redactor pe vigurosul publicist Grigore Ion. în anii 1927—28 direcția revistei
a trecut în mina poetului Aron Cotruș, care îneepind cu august 1928 a predat-o
„Asociației Culturale din Banat". După aceea n-a mai apărut multă vreme. Revista
„Banatul" era tipărită pc hlrtie velină, cu numeroase reproduceri de arlă după ope-
rele sculptorilor Romul Ladea și Gallas, precum și a pictorilor Nicolae Popescu ,Virgil
Simonescu, Aurel Ciupe, loan Isac și Oscar Szulianek.
Aproape concomitent a scos la Lugoj Dr. Aurel E. Peteanu revista culturală
„Scmcnicul" care a apurut în anii 1928—1932, .ivind colaborarea condeielor bănă-
țene, printre care Mia Cerna, Lucian Costin, Alexandru Bistrițeanu, Mihai Nov ic,
Traian Simu, Dridri Goroniță, Traian Topliceanu, Ion Curea, Liviu Jurchescu, Ion
Tinichea și alții.
Deși nu s-a ocupat de literatură, revista „Analele Banalului", scoasă în anii
1928—1930 de Dr. loachlm Miloia, directorul Muzeului din Timișoara, cu titlul de
buletin al acestui muzeu, a marcat o perioadă importantă în viața culturală a provin-
ciei. A fost o publicație cu caracter de cercetări și studii din trecutul Banatului. A
fost o ediție dc amploare și factură științifică, o continuare românească a vechiului
buletin editat în limba maghiară pină in 1917 de fosta „Societate de istoric și arheo-
logie" din Timișoara de la care preluase Primăria Municipiului toate colecțiile mu-
zeului local. în 1923 a scos cîteva numere dc revistă sub titlul „Gemina" fostul cus-
tode al Muzeului George Postelnicii, cu aceeași tematică în proporții mai reduse.
Cea mai importantă revistă de literatură era „Vrerea", scoasă de l«n Stoia-
Udrea, care de la începutul apariției sale din 1932 s a dovedit a fi o publicație de
literatură pura cu orientare progresistă, avind ca principal colaborator pe prozatorul
Virgil Birou, iar dintre scriitorii de altă limbă jie Zollân Franyo și losif Mcliusz. în-
suși directorul revistei Ion Stoia-Udrea, cu talentul său de poet, prozator și tradu-
cător, a ridicat valoarea de conținut al „Vrerei" la nivelul de înaltă ținută literară.
Dar despre această revistă. Orizont a mai publicat două articole, așa că nu insistam
asupra ei aci.
Literatură a apărut și în magazinul sâptămînnl, tipărit la Timișoara sub direct
ția inginerului Nicolae Ivan, care i-a dat publicației sale sugestivul titlu bănățean de
„Pruncea". La „Fruncea" a semnat poezie Cirigore Bugarm, iar proză Virgil Birou,
(ih. Atanasiu, Mircea țșerbănescu și alții.
Este ușor de înțeles că scriitorii bănățeni, cu rezerve de manuscrise cure aștep-
tau să-șî afle loc de publicare, s-au grăbit să bată la ușile redacțiilor. Asaltul lor
isupra acestor reviste unde sperau să-și vadă apiirute creațiile, a arătat incâ odată
ORIZONT
ORIZONT
g cît erau dc necesare publicațiile periodice prin care să se poată afirma și face cu-
noscute talentele promițătoare ale literaturii de provincie. Cu toate că redacțiile și
colaborările nu consumau prea multe cheltuieli, totuși editarea unei reviste cerea
numeroase jertfe materiale, deoarece pe lingă tipar și hîrtic mai veneau o sumede-
nie de alte spese administrative de regie și de difuzare, fără să mai amintesc cele
reclamate de zincografie.
Lipsa unei cunoașteri mai apropiate între scriitori, care uneori se criticau și se
in vi di,au unii pe alții, a menținut o stare de întrecere stearpă, lucrând fiecare dupn
cum ii dictau interesele și relațiile personale. Nu exista o legătură spirituală și nici
o colaborare de ordin literar între ei, Sc grupau după afinități alimentate de por-
niri individuale, fie ca să se ajute, fie ca să izbească în alții. Erau cenacluri impro-
vizate în jurul unei mese albe sau de cafenea, unde se dezbateau in mod liber pro-
bleme și inițiative, fără să se prezinte metodic lucrări sau creații literare. Lipsa de coe-
ziune între condeie era simțită și producea efecte negative. „Institutul Social Banat-
Crișana" a reușit să adune la îndemnul sociologului Dr, Cornel Grofșoreanu în jurul
revistei sale, un număr apreciabil de intelectuali care î-au imprimat un caracter știin-
țific. Dar nici revista Institutului Social nu era literară șî nu publica literatură pură.
Mal apăreau pe vremea aceea reviste literare și in celelalte centre urbane mai apro-
piate. unde își trimiteau colaborarea lor scriitorii bănățeni, care foarte greu aveau
acces în publicațiile din capitală. Astfel la „Familia" luî Mihai G. Samarincanu din
Oradea, la „Hotarul" lui Alexandru Popescu-Negură și la „Salonul literar" al lui
Al. Stamatiad din Arad, la „Banatul literar" al lui Lucian Costin din Caransebeș,
care își tipărea revista uneori la Lugoj, Craiova sau București. Cei care aveau con-
tingență cu cercurile religioase iși mai plasau scrisul lor în cete două reviste eparhiale
din Banat, la „Biserica și școala” din Arad și „Foaia diecezană” din Caransebeș. în
deosebi la „Banatul literar” (1934—1038) colaborau condeie, ca a lui Damian Izver-
niceanu, Ion Th, Ilea, Eusebiu Camilar, Al. lacobescu, George Câtană, Mia Cern i,
Grigore Bugarin, Gh. Atanasiu. Joan Jivi-Bănățeanu, și Aurel Contrea.
Scriitorii bănățeni au început să-și dea seama de neajunsurile izolării dintre ei.
Unitatea de spiritualitate cu artiștii i-a apropiat unii de alții. Au început să se în-
trunească împreună, neorganizat, spontan, la cîte o agapă, unde discutati probleme
de interes comun, La inițiativa Muzeului bănățean, adică la îndemnul personal al lui
loachim Miloia și cu concursul asociației „Academia de Belle-Arte”, o veche în-
jghebare fără activitate, s-a deschis la 14 decembrie 1930, cel dintîi „Salon al artelor
bănățene”, ia care au lu.nl parte 24 pictori, 6 sculptori, și un ceramist, artiști totali
de diverse naționalități. Imboldul cel mare pentru o colaborare literar-artistică I-a
dat mutarea la Timișoara a Școalei de Belle-Artc din Cluj. înființată în 1926 după opt
ani de existență n-a mai avut posibilități și mijloace materiale ca să poată funcționa
în capitala Ardealului. Atunci bănățenii, iubitori de artă și dornici tic a întări cen-
trul universitar creat în 1920 prin fondarea Politehnicii au oferit condiții prielnice
Școalei de Belle-Artc din Cluj, aducindu-o la Timișoara. O parte din profesori erau
artiști bănățeni. Astfel s-au întors acasă la ei: sculptorii Romul badea și Ștefan
Gomboșiu. precum și pictorul Aurel Ciupe, iar Atanase Demian și Catul Bngd n și-au
găsi! aici tm climat de creație. Scriitorii î-au îmbrățișat din prima clipă, .m început
să publice articole în favoarea lor șl să-i popularizeze. îndeosebi reproducerile după
opera hi! Romul Ladea atr fost răspindite în toate publicațiile locale. Sculpturile sale,
de remarcabilă valoare artistică, au constituit unul din argumentele de bază pentru
menținerea școlii de arte frumoase la Timișoara. Artiștii! veniți de la Cluj, unindu și
energiile creatoare eu ale celor de aici, prin colaborarea lor cu scriitorii, au începui
să cimenteze fundamentul unei vieți culturale mai avansate în această provincie,
considerată pe nedrept ca un teren economic-industrial de slabă productivitate spi-
rituală. Ion Stoia-Udrea a închinat la linele lui 1934 un număr special din revista sa
„Vrerea” acutei probleme a Școalei de arte frumoase din Timișoara, care a devenit
o problemă dc prestigiu pentru Banat și pentru oamenii de litere de aici. Pictorii
au început să lucreze efectiv. Calul Bogdan, care s-a specializat în arta decorativă
la Paris, i-a ilustrat cartea „Cîntece din fluier" a lui Cir. Popiți, și a colaborat ală-
turi de loachim Miloia la pictarea bisericii din cartierul losefin al Timișoarei. Iar
Atanase Demian, cu studii de iconografie bizantină din Franța, a lucrat ani de-a ria-
dul la pictarea catedralei. Prin munca lor artiștii au fost tot timpul sprijiniți de
scriitori, care mai făceau și ziaristică.
în această atmosferă s-a plămădit in 1934 primul cenaclu literar unitar, conții fă
tuindu-șe in forma unei asociații a scriitorilor bănățeni sub denumirea „Altarul cărții".
Ea a fost rind pe rind prezidată de Dion Mardan, de Volbură Poiană-Năsturaș și
de Virgil Birou. De la început au pornit la drum 20 de condeie timișorene și alte 1
din provincie, care au aderat la constituirea cenaclului, după cum rezultă din artico-
lul publicat de Gh. Atanasiu in revista luceafărul nr. 1 am~T93Ș .Veștia au foslt
Volbură Poiană-Năsluraș, Dion Mardan, Aurel Cosma junior, loachim Miloîa, Joan
Roșu-Roșioru, Traian Topliceanu, George N. 1 va nov, Cir. Popiți. Constantin Miu-
Lerca, Dorian Grozdan, Aurel Conlrea, Dridrî Goroniță, Liviu Jurchescu, Ada Crin
(prof. Ovidiu Țino), Dimitrie Fara, Ion Bănciulescu, Pompiliu Șerbescu, lori Stoin-
udrea. Nicolae Ivan, Gheorghe Demian, iar din provincie: Lucian Costin (Caran-
sebeș), Gheorghe Băltea nu (TOpleț), Gheorghe Călană (Valeadenî), Mia Marian (Sîn-
nicolaul Mare), Paul Tirbăț (poet țăran din Comoriștej, Romulus Fabian (Gherman)
și Olimpia Teodoru (Lugoj). Ulterior, au mai aderat și alți scriitori ia cenaclul „Al-
tarul cărții", printre care Virgil Birou, Melentie Șora și Gr. Brădișteanu. Cenaclul
a urmărit ca scop principal : „unificarea sufleteasca a scriitorilor din Bmiat, propa-
garea creațiilor literare și artistice, încurajarea tinerilor din Banat, și răspindiren
scrisului românesc iu straturile largi ale publicului". Pentru realizarea acestui scop,
s-au ținut de două ori |>t lună ședințe de cenaclu în localurile Fabricii de Tutun,
puse îa dispoziție de directorul acestei manufmduri, inginer Dion Mardan. care era
și scriitor epigramist. Poetul Adrian Maniu din București, de origine bănățean, a
publicat în presa din capitală că „atît scrisul cotidian răspîndit prin atîtca ziare și
reviste, cît șî cărțile dc literatură, apărute în ultimul timp datorită scriitorilor din
Banal, cerea înjghebarea unui cerc literar. Era o necesitate sufletească de solidari-
zare".
Un elan proaspăt, de activitate nouă, a marcat cenaclul „Altarul cărții" in viata
literară a Banatului. Condeiele au început să fie mai harnice, iar publicațiile existente
s-au văzut asaltate cu noi creații literare. In graba marc, unii scriitori dădeau im-
portanță priorității și cantității, în detrimentul calității. Lenta producție meditativă
a fost depășită, întrucit scriitorii dornici să den la tipar cit mai repede și cît mai
mult, au neglijat esențialul: valoarea literară. Cenaclul a fost un factor de îndrumare
utilă și de exigentă critică- S-au pomenit la un moment dat cu o mulțime de manu-
scrise nepublicate, fiindcă revistele din vremea acrea nu le puteau oferi loc suficient.
S-a ridicat atunci problema înființării unei noi reviste, cu proporții mal mari, care
să servească interesele literare și artistice ale Banatului, Asociația „Altarul cărții"
nu avea posibilități materiale și financiare ca să realizeze acest deziderat. Atunci, la
insistența mullor prieteni șl literați, am luat eu inițiativa de a crea această revistă
literară, culturală ți artistică care să fie ia nivelul superior al publicațiilor similare
din capitală și din străinătate, atît ca formă cu aspect modern și conținut cu mate-
rial reprezentativ. Așa s-a născut revista ..Luceafărul" din Timișoara, care de
la început a fost un loc de întOnire a condeielor bănățene cu rele din întreaga
Iară, bururindu-se de colaborarea multor prozatori și poeți consacrați. Colecția celor
șase ani de apariție regulatii lunară a revistei, adică ni perioada anilor 11X155—1910,
oferă și azi o dovadă de ,ițjicn.șa_contribuțic literară a bănățenilor la valorosul tezaur
al culturii românești. 4Je la începuT rnTffrrhucural dc încretiereă .șl sprijinul generației
de scriitori tineri, de talent, care s-au afirmat alunei cu un viguros potențial de
avint creator, de viziuni poetice și de concepții estetice: C. Miu-Lerra, Dorian Groz-
dan, Grigore Popiți, Grigore Bugarin. llie Icnea, Gh. Atanasiu, Mia Cernn. Ion B
Mureșianu, /turei Bugariu, ele. După aceea s-au mai aliniat și alte condeie în rin-
durile colaboratorilor. Revista „Luceafărul" din Timișoara a pornit pe un drum sigur.
Certitudinea apariției regulate i-am asigurat-o din trude punctele de vedere. Am
adus nenumărate și felurite jertfe ca îzbînda să fie deplină. M-au ajutat fn această
privință și prietenii mei literați din București: Cezar Petrescu, Adrian Maniu, lo.in
Pillat, Victor Eftimiu ți alții.
Publicațiile din perioada interbelică au îndeplinit un rol important îfi mișcarea
literară și artistică, pentru că ele au dat posibilitate de afirmare a multiplelor creații
valoroase. Prin ele au ajuns generațiile următoare să cunoască pe scriitorii și artiștii
de atunci, precum și operele lor.
în evocările următoare voi arăta cum a apărut revista „Luceafărul" de la Ti-
mișoara, precum și rolul pe care l-a îndeplinit in viața literară a provinciei noastre.
ixozito
ORIZONT
ANDREI A. LILIN :
ANTOLOGIA
POEZIEI
ROMANTICE
GERMANE
(NOTE CRITICE)
cronica
traducerilor
*
Editura Univers inaugurează cu Antologia poeziei romantice germane șirul unor
antologii din poezia lumii. începutul, prin calitatea antologării și a traducerilor, con-
stituie un eveniment. De altfel, chiar dacă ne-am referi numai la una din coordona-
tele specifice literaturii noastre contemporane de traducere: măiestria, și încă ni s-ar
releva pregnant spiritul ce i-a însuflețit pe principalii UUmăcitori, printre care pre-
zența poeților Al. Philippide, Ștefan Aug. Doinaș și Ion Caraion, alături de Maria
Banuș și de Veronica Porumbaeu. ca și de Dan Constantinescu și Lazăr lliescu, pre-
zintă prin însuși numele lor chezășia reușitei.
Studiul introductiv, semnat de llcrtha Pcrez. se întitulează modest Prefață. El
se bazează, în privința tezelor principale, pe datele unor analize ale fenomenului ro-
mantic datorate unor istorici literari și esteticieni de talia lui Fr. Gundolf, Rîcarda
lluch, II. Wblfflin, Fritz Strich, H. A. Korff, Marcel Brion, Rene Wellek și Philips
van Tieghem. Nu sint neglijați nici Tudor Vianu și M. D. Ralca. Textele autodefi-
nilorii, de reputație istorică din operele lui Wackenroder. Novalis, Friedrich Sehlegel,
Ludwig Tîeck sau Friedrich Hblderlin și Joseph von Eichendorff sint insă, după sen-
timentul nostru, prea parcimonios citate, neglijindu-se astfel un izvor infinit de date
și nuanțe care la o sinteză atît de cuprinzătoare ca a antologiei propriu-zise, întocmite
tot de autoarea prefeței, i-ar fi permis o caracterizare mult mai vie și mai bogată
a poeților, printre care personalități atit de complexe ca Clemens Rrentano, Friedrich
Holderlin, August von Pinten, Annette von Drosțe-Hulshoff, Echiard Morike și
Richard Wagner. Lipsește astfel orice referință directă la o lucrare din cele mai edi-
ficatoare ca romanul Godwi (1801), simptomatic pentru anarhia spirituală a tînă-
rului Brcntaho, sau la textele poetologice ale lui Holderlin, spre a aminti numai în
al treilea și patrulea loc studiul Despre însemnătatea etică și religioasă a poeziei
romantice mai noi in Germania (1851), de Joseph von Eichendorff, și dc Scrisori către
Malhitda Wesendoncft dc Richard Wagner. In urma acestei îngustări voite a ctm-
pului de investigație, Prefața, semnată de I lerlha Perez, rămine fidelă unghiului de
vedere de acuma un sfert de veac asupra romantsimului german. In fond, ea nu
depășește „delimitările" lui 11. A. Korff față de Sturm und Drang și clasicism, chiar
dacă în evoluția curentului — și antologia o dovedește cu prisosință — autoarea nu
împărtășește și concepțiile scholastice tradiționale despre faza sa de „decădere". Or,
tocmai din acest motiv, credem, ar fi fost necesar ca ea sa recurgă în mod curajos
la unii outstders în interpretarea romantismului german ca A. Farinelli. P. Kluckhohn,
R. Tymms, B. Tecchi. I. Maione și P. Chiarini, iar cu privire la exodul mișcării la
interesantele clarificări ale lui F. Lîon și O. Poterii. N-ar fi fost inutil, poate, nici
discutarea ideilor tui Fr, Schiller cu privire la tipologia poeților și nici o mai atentă
analiză a atitudinii lui Goethe față de problema romantismului ca și a relațiilor sale
cu unii fruntași ai mișcării.
încercăm in cele ce urmează unele sugestii în ultima problemă.
Primul moment propriu-zis romantic din creația lui Goethe il marchează re-
luarea lucrului din iunie 1797 la poemul Fausi. Tn 22 a lunii, într-o scrisoare către
Schiller, poetul pomenește de străduințele lor comune de aprofundare a specificului
baladei, fapt care — precum subliniază — i-a descins „calea aburoasă și cețoasă",
pc care de aici Înainte el va persista in ciuda unor aparente rătăciri. Goethe însuși —
se află în aceste zile intr-o stare de permanentă agitație („unruhiger Zustand"). Fap-
tul insă i sc pare în perfect acord cu caracterul subiectiv al poemului. In răspunsul
său din a doua zi, Schiller este sincer uimit de vestea cea mare: „Am renunțat odată
pentru totdeauna a vă măsura cu logică obișnuită". Apoi îți dezvoltă unele idei cu
privire la „natura" problemei faustești: „dimensiunile simbolice" ale tematicei, nece-
sitatea de a trata „în același timp filozofie ți poetic", ca consecință a „duplicității"
firii umane, dinamic prezentă în figura lui Faust Final își exprimă speranța că de
data aceasta Goethe va elabora în întregime poemul. Goethe, într-o nouă scrisoare din
24 a lunii, se arată ineîntat de interesul lui Schiller. Motivul „căii aburoase și ee-
țoase" revine într-o nouă formulare ca „lumea de simboluri, idei și cețuri" în care el
se retrage cu „plăcere și dragoste" („mit Lust und I.iebe"), spre a-și scuti prietenii
pentru tot timpul viitoarei „ierni nordice" de prezența sa incomodă, Ceea ce Schiller
nu află din această scrisoare este că în chiar aceeași zi Goethe scrie cele patru stanțe
ale Dedicației (Zueignung) care va preceda poemul Faust în versiunea sa defini-
tivă.
Treizeci de ani mai tîrziu, de pe înălțimile unei rodnice experiențe creatoare,
Goethe va încerca în convorbirile sale cu Eckermann o seamă de definiții ale catego-
riilor „clasic" și „romantic". Intiî și întîi, el exclude din sfera lor limitarea la o anume
epoca. Poemele lui Homer și Cinteeul Nibelungilor i se par deopotrivă opere clasice.
La fel poezia romantică nu se fixează în imediata apropiere a așa-numitei „perioade
romantice" Aceste precizări făcute, îi rămine sarcina unei caracterizări mai în adîn-
. ime. Și atunci, Goethe formulează lapidar: clasicul este viguros, viu și vesel; romii-
ticul dimpotrivă slab, maladiv și morbid. Nu mai puțin. însă, el trebuie să recu-
noască faptul că ambele tendințe se manifesta cu prisosință în propria sa creație. Ast-
fel tragedia Ifigenia î/i Taurida, pe care el o concepuse ca o lucrare clasicii, prin pre-
valența sentimentului din ea are un caracter patologic, iar dacă în actul Helena din
Faust Ii el a năzuit la o sinteză între clasic șî romantic, apoteoza lui Byron în coru-
rile conduse de Eupkorion arată, lotuși, că în cele mai autentice momente hărăzite
evoluției sale, spiritul romantic poate fi absolut original și nou, concis, distins și
ingenios.
Este bine ca după aceste precizări să ne mai întoarcem o dată la Dedicajia din
24 iunie 1797, cu care Goethe își deschide opera vieții. Aci termenul care polarizează
în jurul său ca un magnet miraculos întreaga atmosferă de miraj al iernii nordice,
în care s-a maturizat problematica lui Faust, este înscris versului 4 — ;
„Fuhl îch mein Iferz noch jenem Wahn geneigt ?“
„îmi simt eu inima plecată încă spre acel „Wahn" ?“
Am lasat termenul intenționat netradus, clici el face parte din acele citeva simboluri
verbale controversate, prin prisma cărora se pot deosebi cele mai fine nuanțe ale spe-
cificului culturii germane din timpul confruntării dintre absolutismul feudal al vea-
cului XVIII, cu misticismul său extatic, baroc, și cu pornirile sale subteran hedonice,
și modernitatea burgheză a veacului XIX, dominată de un spirit critic necruțător și,
prin aceasta, problematic. în sensul acesta „Wahn", după cum notează Guido Mana-
corda în Comentariile la Faust, este un termen dinamic de trecere („sfuggevolc"). Șî
de fapt, în cl sc combina ecourile accepțiunii medievale de „dor" și „așteptare", cu
sensurile mai raționale moderne. în curs de formare, dc „vis", „iluzie", „fantezie" și
„deșertăciune". Termenul, de altfel, în dubla sa orientare este atestat cam pentru ace-
Iași timp și in opera lui A. Schopenhauer care definește voința, din punct de vedere
subiectiv, ca „Wahn" : „năzuință iluzorică", „reprezentare înșelătoare", identică ca
.-dare cu „voalul Mayei". Nikolaus Lenau înscrie termenul „Wahn" sonetului Jugend
tuni Licbc (Tinerețe șî iubire), care se prezintă ca o replică mai matură a primei sale
poezii Jugendlrâuine, publicata în 1828. Aceasta, la rîndul ei, face parte dintr-un ciclu
tematic dominat de ideea trecerii ineluctabile spre neant a t<H ce există. în sonetul
replică, Nikolaus Lenau încearcă o ameliorare tocmai pc baza „Wahn"-ului, interpretat
obiectiv, ca „iluzia duratei" și, subiectiv, ca „amăgire activă" țtreuer Wahn) cu pri-
vire la frumosul care, in interpretarea poetului, are îndoelnira șansă de a putea su-
praviețui procesului de descompunere la care este supus tot ce în lumea noastră se
datorează principiului individuațiunii. La sfîrșitul epocii romantice, prin 1862, în mo-
uologul lui Hans Sachs (actul III, scena 2) din Maeștri cîntărefi din filurnberg de
Richard Wagner, termenul va păstra încă forța sa sugestivă mitică în versurile:
ORIZONT
ORIZONT
ci „Wahn, Wahn ! Uber.dl Wahn!”, expresie a dorurilor rătăcitoare din noaptea Smzienif
care, în lumea saturată de străvechi mituri chthoniene a popoarelor centrocuropene,
este identificată cu noaptea vrăjilor pancosinice, cu un vădit substrat erotic. In dedi-
cația la Faust, Goclhe se situiază la granița intre un trecut de amintiri halucinat or ii,
de legende pe jumătate uitate și de prime iubiri de mult apuse, și un prezent, pe care
il vrea liber și scutit de învolburarea dorințelor arzătoare din timpul rătăcirilor sale
in „labirintul vieții". Invazia anarhică a trecutului baladesc, cețos în ambianța de se-
ninătate olimpică, spre care el a năzuit în deceniul următor călătoriei in Italia, face
însă ca în curînd Goethe să părăsească din nou munca la marele său poem, îmbră-
țișînd cu plăcere ideea unei călătorii diplomatice prin sudvestul Germaniei. In timpul
acestei călătorii, el va medita asupra problemelor organizatorice ale unei academii a
artelor frumoase, despre cîteva subiecte de propus artiștilor plastici spre tratare, des-
pre mijloacele expresive ale diferitelor arte, ca și despre alegorie și simbol. Tot atunci,
intr-o scrisoare adresată lui Schiller, el subliniază cu hotar ire că el nu se va reîn-
toarce la Weimar, pînă ce nu va fi pătruns pînă lu saturație de „empiria" vieții. Tota-
litatea marcată in Dedicația la Faust prin termenul „Wahn" i se pare deci de nesu-
portat. li preferă „calea rece" a observatorului, atașat lumii vizibile. „A privi" ar
însemna îndeletnicirea cea mai firească și demnă dc urmat: față de ea, toate „situa-
țiile mijlocii", ținînd, prin sentimentalitatea lor. de domeniul poeziei, îi sint fatale.
De notat mai departe, că tocmai în aceste zile are Joc una din întîlnirile sale impor-
tante cu Holderlin, pe care nu-l înțelege și pe care-1 sfătuiește să sc încerce mai ales
în poeme scurte, cu subiect general uman.
Revenind la Antologia poetici romantice germane, trebuie semnalizat tabelul cu-
prinzător al poeților antologați. Nu lipsesc printre ei nici figuri de planul trei și patru,
de talia lui K. L. Woltmann, Fr. A. Kuhn, I. H. von Wessenberg, J. D. Gries, K. Street-
fuss, O. li. von I.ceben etc. citați cu cîte o poezie mai mult dc dragul unui inventar
cît mai complet, decît al aportului lor artistic la conturarea fenomenului romantic. Cri-
teriul poale indispune. Un ușor iz didactic nu-i este străin. Tot atunci rămîne discutabil,
dacă în cazul unor literați și poeți mai notorii ca W. 1 lauff. K. Simrock sau I.. Bech-
stein au fost alese totdeauna acele versuri care ii caracterizează mai direct. Discuția
aceasta, în sfîrșit, poate fi extinsă chiar și asupra unor maeștri ai poeriei romantice
germane ca Joseph von Eichcndorff și Ludwig Uhland. \'e întrebăm, bunăoară, cu pri-
vire la primul: De ce Auf einer liurg (vezi p. 213) și nu Die Zigetmerin ? De ce l' w
fern die Uhren schlagen (p. 236) și nu IFns ist mir denii sa toehe? din Toienop/er ?
Și alternativele acestea continuă pe pagini întregi, in dreptul fiecărei poezii antolo-
gate putîndu-se cita două sau trei texte cel puțin la fel dc semnificative. .Același lucru,
mai departe, este valabil și cu privire la ceilalți poeți mai puțin cunoscuți la noi ca
Justinus Kerner, Gustav Schwab, Theodor Korner, K. I,. Immenuann sau chiar I..
Uhland. Din acesta din urmă se reproduc între altele (și încă in traduceri nereușite)
prea cunoscutele Die Kapelle și Der gute Kamerad. Spunem „prea cunoscutele", fiindcă
ambele texte au fost banalizate pînă la totală desfigurare în atmosferă macabră a erei
wiihelmiene și a demenței brune. Pentru reabilitarea lor deci se cere mult tact și multa
trudă cu adevărat poetică — ceea ce în cazul traducerilor de față lipsește.
O reușita, în schimb, ne tnttmpină în alegerile frumoase și bogate din creația
poeților Friedrich Holderlin, Glemens Brentano, August von Plalen-Hallermunde șî
Eduard Mdrike. Chiar dacă antologia dc [ață nu ia in seamă tulburătoarea Friedens-
feier, descoperită acuma un deceniu și mai bine, marca poezie holderliniană este pre-
zentă în paginile sale cu poeme ca .bl die Parzen, tfyperions St hi< ksn'sUcd, An Dit>~
tima, în traducerile magistrale ale lui A. Philippide, și mai ales . u Mcnons Klagen um
Diotima, aceasta din urmă în tălmăcirea congenială a lui Lucian Blaga. Bineînțeles,
pe aceste pagini sc fac sensibile și antenele sufletești nemăsurat de lungi ale tradu-
cătorilor, se va opina. Același înalt nivel îl prezintă însă și antologarea din creația
lui Cleniens Brentano în tălmăcirile lui Dan Constantinesu. Și antologarea lui B'enfano
este deosebit de grea, pe de o parte, fiindcă nici pină în prezent nu exista încă " ediție
critică a creației sale lirice, pe de altă parte, fiindcă prin antologiile premergătoare
creația sa a fost oarecum stereotipizată intr-un sens cu totul arbitrar: prin îngustarea
tematică și formală. Astfel. Cleniens Brentano rămîne un poet pe care viitorul înde-
părtat va avea datoria să-l descopere in plenitudine# geniului său. Astăzi, cl este
încă aproape necunoscut. Cu atît mai demna de admirație deci dibacea înmănunchicre
din antologia de față.
Credem utile în acest loc citeva comentarii cu privire la destinul interior al poc- J
zieî romantice germane, Două serii de [apte, mai ales se cer lămurite in raport cu el :
originea socială a poeților romantici germani ți coordonatele spirituale, pe care creația
lor se înscrie în mod mai mult sau mai puțin vizibil.
Novalis și II. von Kleist, A. von Arnim și Friedrich de la Motte-Foucque, Josepii
von Eichendorii și Anetle von Dorste-Hulshoif, August von Platen-Hallenmunde și
Karoline von Giihderode. Adalbert von Chain isso și Max von Schenkendorf, Otto
lleinrich von Loebe și Hcinrich August von f loffmann-FaltersIcben sînt aristocrati prin
naștere. în timp ce Friedrich Holderlin. W, II. Wachcnrodcr, August Wilhelm Sehlegel,
Friedrich Sehlegel, Theodor Korner, JusUnus Kerner, (iustav Schwab, Ludwig Chland,
Friedrich Ruckcrt, K. L. Imntermann și Ludwig Bechsteîn se trag din burghezia in
struită, iar Clemens Brentano din patriciatul îrankfurtez, care la sfirșîtul veacului XVIII
se bucura încă de o poziție aparte in lumea germana prin privilegiile pe care le avea
municipiul dc pe Main —oraș de încoronare a împăraților romani de națiune ger-
mană. O origine întrucîtva asemănătoare cu a lui CI. Brentano o mai are numai
E. T. A. Hoifmann, descendent ai mărci burghezii konigsbcrghicne. La aceștia doi
din urmă neastâmpărul vieții și al creației, muzicalitatea, bizareriile tematicii, și, într-o
anumită măsură, un interes lot mai accentuat pentru misticism și unele aspecte ale
vieții devote, nu sînt trăsături comune iniîmplăloare. Din țărănimea înstărită se urca,
Ernst Moritz Arndt, cel mai îndrăzneț și activ ginditor și poet politic al romantis-
mului german, iar dc origine mic-burgheză este Ludwig Tieck, ascensiunea socială
a căruia coincide eu gradul de profesionalizare a scrisului său în serviciul unor edi-
tori întreprinzători și al teatrelor princiare. Prin aceasta Tieck dezvăluie o dimensiune
sociala a poeziei romantice, pe care Novalis a ignorat-o totdeauna ți față de care
Clemens Brentano și-a putut păstra independența pînă la adincA bătrinețe
Am văzut cum în timpul conflagrației războinice din 17'>7. Goethe, după un scuT
mint creator, prin care anticipează in mod genial atmosfera de încețoșată iarnă gotică
a romantismului german, se întoarce brusc în realitatea vie a vremii sale, angajindu-se
într-o acțiune diplomatică secretă. Și această acțiune nu este nici ea întâmplătoare.
Sînlem in preziua tratativelor de la Rastatl, care marchează un început de epocă în
istoria germană: în secret acuma sc pun bazele marei coaliții europene împotriva iui
Napoleon, recunoscut dc diplomația curților conservatoare de la Viena, Peiersburg și
Londra ca promotorul pe plan universal al ideilor marei revoluții franceze, în aceste
împrejurări, ingeniul practic al lui Goethe se manifestă, totuși. înlr-un mod aparte:
el recunoaște îndreptățirea unor reforme fundamentale constituționale în structura
națiunii germane și, în consecință, mai tîrziu, marele duce de Weimar va transforma
ducatul său in primul stat constituțional german.
Reacțiuaile față dc noul curs al evenimentelor sînt din cele mai variate. Se pot
remarca totuși și unele moduri tipice de comportament care, in deceniile următoare,
jierioadă de afirmare și expansiune a spiritului romantic german, au modelat in adin-
cinic creația literară, determintndu-i liniile de evoluție atît pe plan ideologic, cît și
pe plan artistic. Astfel scara emoțiilor este mai frivolă și mai superficială la 1.. Tieck
și mai lipsită de curaj lu August Wilheim .Sehlegel și Friedrich Sehlegel, reprezentanți
ai burgheziei, decit la Achîm von Arnim, Friedrich de la Motte-Foucquc și Adalbert
Chamisso. Pînă și în poezia lor erotică se constată pe lînga o notă insuportabilă de
sentimentalism, caracterizat in aspectele sale problematice de patricianul Clemens
Brentano ca „sentî-menti" : simțit-mințil, o lipsă totala de chin voluntar in iubire cu
care Goethe, din perioada de la Sescnheim, a îmbogățit paleta lirismului apusean. Se
va obiecta desigur că poezia fraților Sehlegel este poezia unor oameni care majori-
tatea vieții au dus-o în mijlocul cărților ; că o atare poezie tîritlc totdeauna spre o mare
seninătate și o pace desăvîrșitii. înclinați a-și construi o chilie mintală de sihastri
romantici au fost însă și Achîm von Arnim și Clemens Brentano — și nu numai în pe-
rioada lor de la Heidelberg! Totuși, ei nu și-au găsit niciodată refugiul necesar
(Brentano nici măcar lingă patul stigmatizatei Anna Katherina Eminerîch), spre a-și
refula temerile, năzuințele, bucuriile și durerile tinereții. Maturizare.! creației lor s-a
produs printr-un poces activ, ]>e două căi: prin controlul sentimentelor, legale lot
mai strîns de viață, și prin înnobilarea limbajului în continuă confruntare cu modelele
clasice și cu poezia populară. In felul acesta, ei păstrează mai organic continuitatea
eu primele învolburări ale poeziei romantice [lin creația Iul W. îi, Wackenroder și
Novalis decît tovarășii dc început ai acestora : L. Tieck respectiv Friedrich Sehlegel.
Să adăugăm, în sfîrșit, că Novalis și Clemens Brentano fac parte din acele firi roman-
ORIZONT
® tice care totdeauna își îndreaptă întreaga afecțiune asupra unei singure ființe. Această
afecțiune incandescentă posedă insă o valoare definitorie caracterologică de îndată
ce ne dăm seama de urmările creative. Prin fixarea ei totală asupra unei singure
ființe, ea se vădește a fi deosebit de periculoasă, deoarece poate fi ușor frustrată,
Modurile de a reacționa la acest moment sînt. totuși, diferite la Novalis și la CI. Bren-
tano. Atita timp cit prin moartea iubitei, lui Novalis dragostea i se relevă ca Eros-
Thanatos, lui Brentano, în împrejurări asemănătoare ea îi dezvăluie dichotomia ci
străoriginară ca iubire vulgară (simbolizată de trandafirul roșu) și iubire celestă
(simbolizată de trandafirul alb). Raportată de Brentano, totodată, la tematica mamei
— simbol al lumii perfecte și totuși reale, al eternității puterii creatoare, al fericirii
desăvîrșitc — lot ce în concepția lui Novalis despre Eros ca factor cosmic posedă încă
o trăsătură naturistă și fatalistă, la Brentano este esențializat și transfigurat în sensul
unui universalism, postulat concomitent în filozofia sa de Fr. W. J. Schelling.
Post scriptum. Citim în Cronica traducerilor din România literară nr. 72 din
19 februarie a.c. la Poezia romantică germană, semnată de Edgar Papu, cu privire
la Novalis și Holderlin: „Este poate singurul caz, în perspectivă comparatista, ca doi
din cei mai mari poeți romantici pe care ii posedă literatura națională sa excludă luna
dintre motivele creației lor". Formulată atit de categoric de un istoric literar pe care,
pentru bogata sa informație și subtilitatea analizelor il admirăm de mulți ani, aser-
țiunea aceasta are totuși inconvenientul de a nu corespunde realităților. Astfel chiar
dacă avem în vedere numai poemele lui Holderlin și nu și materialul de variante,
cel puțin în țesătura a opt din ele motivul lunii intră ca element constitutiv de atmo.
sferă și de simbolizare a relației poetului cu universul. Notăm printre acestea Die
,\'achi din prima sa perioadă de creație. Die Stille (aci sub influenta mărturisită a lui
Ossian șl Klopstock). Emilie vor ihrem Rrnuttag (II, v. 105), din perioada mijlocie,
Der An hipclagus, Erof tmd IFcăt și Das fr'ohliche I^ben din perioada ultimei împli-
niri, iar în zln Dioiima, Fragment II. v. 2 și ti. „soarele, luna și stelele" sînt înșirate
eu rang egal ca „die Herrscher der Welt" : „stăpînii lumii". Asemănător în lirica
erotică a lui Novalis, motivul „lumina lunii" apare în poezia An lucie (v. 15 și u.),
ea apoi în elegia /Vi meine sferbende Schaester (v. 17 si u.) același motiv să reapară
învestit cu atributele mediului transfigurării supreme. Este prin urmare inutil să se
construiască o teorie artificială despre absența lunii ca motiv de creație la ambii
poeți, mai ales că la Novalis, în romanul Heirtrich von Ojterdingen — fapt știut de toți
comparatiștii lumii — luna apare din chiar primele rînduri ea motiv de atmosferă ro-
mantică,
O altă problemă, insă, ar putea să-1 intereseze pe maestrul Edgar Papu: Știut
fiind că în limba germană „Mond" este de gen masculin — împrejurare care pe ma-
nieriști i-a obligat să recurgă la grecismul „Selene", iar pe naturiștii barocului șl
rococoutui (inclusiv pe tînărul Goethe) la romanica „Luna" — rămîne de arătat în
ce măsură aceste particularități lingvistice au generat în jurul motivului lunii o am-
bianță ambiguă, de care nu este scutită nici o mare parte din poezia romantică — feno-
men cu anticipații șl la Novalis, bunăoară, cînd în cadrul tematicii generale a nopții
ca nox nntunms ii apare poetului ca nox naiurata chipul iubitei drept „liebliche Semne
<!er Nacht". De altfel cheia pentru o înțelegere mai aprofundată a simbolistîcei din
Imnurile către noapte, cu deosebită privire la inconsecvențele care decurg pentru tradu-
cători, în luptă cu genul diferit al substantivelor „Sonne" și „Mond" din limba ger-
mană față de ,„soarele" și „luna" din limba română, se ascunde desigur aci.
ORIZONT

PETRU SFETCA
EMILY
DICKINSON:
„VERSURI"
Din Familia supranatural istă ți esoterică a lui Nerval, Novalis, ildlderlin și
Blake, poetă americană Emily Dickinson (1830—843) — a cărei operă este publicata
de abia după 1890 — se distinge prin îiiterisitatea și concizia revelațiilor sale despre
lumea interioară. Conștiința personalității sale s-u reliefat încă de la început in pasta
unui lirism crepuscular. Latura gravă a noii poezii se descoperă într-o tonalitate su-
fletească cu valori reflexive și neliniștitoare.
Emily Dickinson găsește structuri și înclinații deosebite în viața subconștientului.
Asprimea și tensiunea propriului Său senliment de viață constituie esența artei și tim-
brul estetic al expresiei poetei americane. Astfel orice pornire interioară apare in aria
lui Dickinson chinuitoare in echi voturile ei. Acest tragism interior, cu un sens rațio-
nal și unul irațional este sensibil dozat, fiind nu rareori străbătut de un fior mistic.
Emily Dickinson, careul cercetează conștiința intr-o lumină supranaturală, scrie
înlr-o tonalitate lirică „cu o funcție dublă — după cum rcllecta Claudei — ți reci-
procă", prin care omul absoarbe viața și o restituie.
Apariția in românește, în colecția „Poesis*, a unei bogate culegeri din Emily
Dickinson, este desigur, revelatoare. Disponibilitățile poetei Veronica Porumbacu, tăl-
măciloarea lui Louise Labbe, sînt și de această data, remarcabile. Munca laborioasa
de a încorpora limbii române valorile poetei americane merge la substanța însăți a
poeziei. Versul lui Emily Dickinson, cu consemnele lui uneori esolerice, a fost sensibil
asimilat, astfd că ea întinde registrului nostru personal o nouă emoție. Dar să ne adre-
săm celor două texte, care, pînă la un punct, rivalizează:
„Cunoscui un Cer ca un Coti —
Ascunztnd Grădini însorite —
Scoțtnd țărușii, aptii dișpărînd.
Fără zgomot de Scindări ciocnite —
Nici Ciocan, nici Cuie, nici Timpiar nu se-aude.
Doar mite întregi de Mirare —
Ciim te uiți în America de Nord la un Circ
Ce se pierde în depărtare —
Și să ne reamintim originalul:
„ltre hitown a heuucn tikc a icni
To wrop its shining yards,
Piuck up its stohes and disappcar
Without tfie sottnd of boards,
Or rjp of noii, or car peni er,
But just thc milos of stare
Thnt sigtudize a shosi's refreai
in North America,
Spiițiul ne obligă să ne limităm la acest «Hat, cu toate că lălmăcitoarea atinge
ți în alte poeme zone de subtilă măiestrie, cum sint „Ne-mplinit fuge visul", „Sînt
două coaceri". „Dac-aș muri", etc. Regretăm lipsa poeziei antologice „On the blc-rk-
ness of my lot" ți faptul că această culegere t prea monografică ți diacronică.
Veronica Porumba cu redînd esența originală a creației marei poete americane,
îmbogățește traducerile noastre cu un capitol prețios, cu rezultate revelatoare.
ORIZONT
ORIZONT
bloc
notes
cinematoq rafie
*
SORIN TITEL :
BLOW-UP
5'	.
URMĂRIREA
Cuprins de o adevărată furie a negației sînt gata să aduc filmului lui Antonioni
imputările cefe mai grave, unele poate reale, altele poate inventate de subiectivismul
meu extrem, sint gala chiar sâ uit lot ceea ce mi-a plăcut în acest film, șî ceva mi-a
placul intr-adevăr dacă m-am dus să-1 văd șî a doua oară. Sau poate asaltul criticii
asupra mea a fost atit de covîrșitor, îneît m-a obligat șî pe mine sâ spun împreună cu
atîtea glasuri de mare prestigiu ca prin acest film Antonioni a reușit sa iasă din impas,
să-și depășească cu strălucire momentul de oboseală atît de evident în Deșertul roși,
să cred deci ce-au spus specialiștii, să mă înșel singur pînă înlr-atît incit să mă alătur
cu entuziasm admiratorilor. Și, într-adevar, în acest film al lui Antonioni există atî-
tea lucruri serioase, pină și un cadavru, incit m-am lăsat aproape dus de nas. lată
un film grav care ne invita la o profundă dezbatere asupra epocii noastre, epocă dezvă-
luită cu vehemența de artist, nu sintem doar purtați printr-un azil de bătrîni, Intr-un
mediu de drogați, la un concert de muzică beat, nu e eroul filmului un fel de nou
llamlet care caută asemeni predecesorului său sâ descifreze taina unui cadavru, însfir-
șit nu ne arata Antonioni, ca ceva e putred în Anglia, ca odinioară în Danemarca (vezi
respectivele concerte sau ședințe de drogare). Și, totuși, a trebuit sâ văd filmul a
doua oară, ca să înțeleg că Antonioni nu are geniul dezbaterii furibunde, că pledoaria
sa este lăliie și neconvingâtoare, că în definitiv el este un intelectual mult prea blazat
ca să vrea neapărat să ne mai convingă de ceva, că spiritul său aristocratic e mult
prea rece ca să se încălzească sau să ne poată încălzi pe noi în țața suferinței umane,
că însfirșit culoarea ierbii din parcul în care s-a comis crima, are mult mai mare im-
portanță pentru regizor decît crima despre care vorbește filmul său, că într-un cuvint
se repetă tot Antonioni din Defcrtal roșu, in care mult mai important era pentru regi-
zor felul în care se asortează paltonul Monicui Vitti cu iarba, și (se foloseau doua
nuanțe de verde), decît suferințele din ale singurătății ale respectivei doamne, Nu nu-
mai mobilurile dramei erau acolo false așa cum s-a spus, ci chiar desfășurarea ei era
plicticoasă pcnlru simplu motiv că ea ii lăsa indiferent chiar pe artist. Filmele lui
Antonioni n-au însă din păcate aici puritatea estetică pe care am găsit-o în „Anul
trecui la Marienbad" el e doar și autorul unui film, dealtfel foarte frumos ca „Stridii-
tul" cu rădăcini puternice in neorealism, punctul de plecare al artei sale e deci prea
înfipt în concretul neoreulist, pentru ca filmele sale să poată avea aerul detașat și
abstract ai filmelor lui Alain Resnes. Și, totuși, am fi nedrepți dacă am uita Aoerdwra
sau chiar Noaptea, filme în care Antonioni era așa cum s-a spus de atîtea ori desco-
peritorul unui limbaj cinematografic, din păcate în mare măsură în aceste ultime filme
convertit la fotografie. Cineastul face prin urmare, dupâ părerea noaslra foarte subiec-
tivă, din ce în ce mai mult loc fotografului și la urma urmei, dn.ă încerc să merg pină
la capăt cu negația acest ultim film al sau. el poale fi și un foarte frumos număr din
Paria-Mutch, cu splendide fotografii ale unor foarte frumoase femei, cu fotografiile unui
splendit atelier de fotografiat, cu fotografiile unui frumos parc englezesc, un Lelouch
deci mult mai rafinat, fără penibilul prost gust al acestuia, un Lelouch adică pentru
intelectuali, fără rozbomlMHiuri țipătoare, fără povești siropoase de dragoste, fără opti-
mismul său populist, un Lelouch deci rnult mai discret, fură înclinațiile baroce ale
icestuia,, .are il determina in „A trăi pentru a trăi" să ne poarte din Sahara pină
la Polul ’Nord. Cu toate că tentația turistică există ți in Blow-Up, mai ales în ultima
parte a fjmului in care Antonioni vede Anglia ața cum s-a spus, ini se pare, eu
ochii un,ui turist, uimit de tînăra generație beatnică, de unde caracterul gazetăresc a
acestei uiltime părți, de trecere în revistă. Indiferența lumii prin care circulă straniul
sau eroui, -înd spun straniu mă refer In înfățișarea sa fizica, pentru că din nou ochiul
de fotograf al lui Antonioni a descoperit un erou care arată așa cum trebuie, este oare
și cea a Ici Antonioni ? Se pare că da, de vreme ce cel care se face că incriminează pc
consumail'rii de droguri in acest film devine el însuși un traficant de droguri.
Poale că filmul lui Antonioni e o frumoasă melodie de muzică ușoară și a-î
cerc maii mult decît atit înseamnă desigur a forța lucrurile, sau poale că cinematogra-
ful, pe măsură ce-și perfecționează mijloacele, pe măsură ce devine ceea ce se cheamă
un cinematograf de artă, încetează să exercite asupra noastră influența puternică pe
care o exercita în trecut Sînt convins că un spectator de azi nu va trăi nici într-un
caz, văzind Deșertul roșu, emoțiile pe care le-a simțit spectatorul de ieri în fața Sim-
fonici Pastorale, de pildă. Probabil pe măsură ce distanța intre filmul dc arfă și filmul
de casă, crește, acesta din urmă devenind din ce în ce mai mult un surogat de artă,
cinematograf ui iși pierde din forța sa de pînă acum. Antonioni și-a propus prin
Blow-Up să facă desigur un film care să placă, dar in același timp pretențios sau cu
pretenții, dar el și-a pierdut candoarea înaintașilor lui și filmul său e rece, iar dacă
place, el ajunge, cred, la spectator, nu pe calea emoției sincere, ci apelînd la două,
aș zice, slăbiciuni ale acestuia: la un anumit bovarism și snobism al iubitorului de
film. Snobism, pentru că spectatorul vizionind filmul, poate avea la un moment im-
presia că acesta il invită la o meditație de mare subtilitate asupra condiției umane:
realitate — artă, existență și ceea ce c dincolo, ceea ce e misterul existenței, să zicem,
fără să observe cît de mimată e la urma urmei toată așa-zisa dezbatere. Bovarism,
pentru că totul e frumos. plăcut și odihnitor, de la splendidul atelier de fotografiat,
pină, așa cum am spus, la splendidul parc englezesc,
Poate că dacă n-aș fi văzut în aceeași săptămînă „Urmărirea" a cineastului
american Artur Penii realele sau chiar falsele obiecții aduse filmului lui Antonioni,
ar fi fost spuse cu mal puțină patimă. Pentru că pentru mine Urmărirea poate fi o
replică, «lată filmului mai sus discutat, Urmărirea e un film de o extraordinară forță
de convingere, un film incendiar. Filmul lui Artur Penn e un film despre violență, dar
care spre deosebire de altele de acest gen nu cochetează o clipă cu violența, un film
pătimaș in ceea ce afirmă și în ceea ce neagă. Sîngelui aristocratic și subțiat al lui
Antonioni, i se Opune deci gîlgîiala paroxistică a lui Artur Penn. Și el convinge. El
nu mimează o dezbatere ci o propune cu o nemaipomenită ardoare și bună credință.
Și pentru că nu trișează in intențiile de la care pleacă, filmul lui Artur Penn e generos
și de o extraordinară forță poetică, uman ca o poezie de Cari Sandburg sau ca un vers
din Robert Frost. La fel ca Ponnțj șl Clyde, pe care îl precede Urmărirea e un film
despre o lume din păcate reală. Dacă în Bony ți Ch/de Penn vrea probabil să demons-
treze că violența organizată, legiferată prin lege, poate transforma pe niște promotori
ai violenței, ca eroii filmului, în niște inocenți, pentru că există o indiscutabilă și
eternă inocență a victimei, în Urmărirea regizorul ne demonstrează cît de odioasă
poate fi violența cînd ea devine colectivă, angrenind și scoțind in evidență cele mai
obscure șl tnai periculoase instincte umane: setea de sînge, sadismul, fanatismul ori-
bil și colectiv etc. Lumea din filmul lui Penn e împărțită după legile westernului in
buni și în răi, dar ea e atît de reală, incit nu ai o clipă impresia că trebuie să accepți
o convenție așa cum se intimplă deobicei într-un western. Și in lumea „celor buni"
se amestecă ciudat oamenii legii, cu cei urmăriți și hăituiți de lege, singurul cod fiind
cel al nobleții sufletești, in așa fel incit rivalii în loc să se urască, se simt legați între
ei prin trainice legături: cele ale inimii lor simțitoare .Filmul subliniază cu multă
forță mcbiiurile violenței, ignoranța și plictiseala, analizînd modul în Care ea se de-
clanșează, demascindu-i pe funcționarii și adepții ei. Și in această lume a lupilor,
bătrlnul denunțător și mîrșav e desigur cea mai <xlioasă figură, sinistră prin capaci-
tatea el de disimulare. Tinerii sînt insă frumoși, neatinși de murdăria lumii în care
trebuie să trăiască. Ei vor fi însă sacrificați, pentru că trăiesc intr-o lume capitalistă
în care masacrul inocenților se repetă in fiecare zi. Și poate cea mai frumoasă ima-
gine a filmului, cea care îmi va rămîne mult timp în minte, e cea a tînărului hăituit care
în fuga sa străbate cimpiilc unei Amerîcl de altă dată, o America spre care sc îndreaptă
nostalgia celor fără prihană.
ORIZONT
LITERATURA ROMANA VECHE ')
(1402—1647)
ORIZONT
Antologiile, mai corect spus cresto-
mațiile (culegere cBe texte vechi), scol la
lumină fapte, evenimente din istoria cul-
turii poporului nostru, relațiile interna-
ționale ale unor domnitori cunoscuți de
întreaga Europă prin vitejia ți dtrzenia
cu care au reușit să înfringă tendințele
de expansiune a diferitelor popoare
(turci, tătari, Ieși etc.)
Scopul lucrării întreprinse dc (i. Mi-
hăiiă ți Dan Zamfirescu este dasific.it
din primele rinduri ale introducerii:
„Prezenta antologie, destinată profe-
sorilor, elevilor, studenților ți tuturor
iubitorilor literaturii noastre vechi, se
deosebește de cele ce i-au precedat prin
două trăsături esențiale : in primul rind,
ca cuprinde, in mare parte, texte ce
n-au mal figurat niciodată într-o anto-
logie a literaturii române vechi, in al
doilea rînd, fiind vorba dc prima etapă
a istoriei literaturii române, ilustrată de
scrieri în cea mai mare parte de mică
întindere, ne-am putut fixa ca principiu
de bază, ori de cîte ori □ fost posibil,
reproducerea integrală a textelor, sin-
gura care dă cititorului sentimentul unei
cunoașteri depline a obiectului" (p. 5).
Pentru redactarea acestei crestomații,
autorii au consultat ți cercetat cu com-
petență manuscrise existente in fondul
bibliotecii Academiei R.S.R. și studii de
scamă aparținind unor mari istorici lite-
rari : N. lorga, N. Cartojan, E. .Țur-
deanu, AL Piru, Tratatul Academiei ți
studiile tui fi. Mihăilă ți Dan Zamfi-
rescu apărute anterior.
Lucrarea este bine concepută, prezen-
tind texte inedite, mai ales scrisorile
unor domnitori din secolele XV—XVII.
Autorii dau explicații competente referi-
toare la epocă, la raporturile existente
pe plan islorko-swwl ți subliniază lupta
unor domnitori pentru libertate națio-
nală cunoscută in epoca feudală de mulțl
cărturari ai timpului.
Domnitori ca Vlad ȚepCț, Ștefan cel
Mare au căutat să aibă asigurat spa-
tele pentru a putea lupta împotriva tur-
cilor care periclitau situația țărilor ro-
mâne șl a ortodoxismului. Tn acest
sens, Vlad Țepeș ii adresează o scri-
soare lui Matei Gorvin în anul 1462 din
care putem desprinde inlenția domnita-
4 Introducere, InjirljlU $i nde de
Q Ml hi Iii șt Dan ZaniFIreScu. vel. 1-lî.
Editura tinerelului. 1968.
cărți
reviste
*
rului român de a crea un zid de apă-
rare împotriva extensiunii turcești :
„Prea înălța Ic Principe ți Doamne, mi-
lostiv nouă 1 In alte scrieri am scris
Măriei Tale cum turcii, dușmanii cei
mai crunți al crucii lui tlristos, ait tri-
mis la noi solii lor cei mari, ca să nu
mai ținem pacea și legătura făcută și
întocmită între Măria Ta și noi și să nu
mat serbăm nunta, ci să ne alipim nu-
mai de dinții și să mergem la Poarta
împăratului însuși al turcilor, adică to
curtea lui; iar dacă nu ne vom lăsa de
pacea ți de legătura și de nunta .Măriei
Tale, atunci nici turcii nu vor voi să
țină pace cu nm.“ (voi. I„ pag. 43) în
continuare scrisoarea dezvăluie ura și
lupta lui Vlad Țepcț împotriva cotropito-
rilor turci; din conținutul scrisorii apare
conturul psihic al domnitorului, ața cum
reiese și din acele anecdote sau isto-
rioare Povestirile gertnano-ruse despre
tiracuiea voievod publicate pentru prima
dată de slavistul român Ion Bogdan în
secolul al XIX tea.
Crestomația este importantă ți utilii
penlru elevi, studenți ți profesori, fiind-
că sînt selectate rele mai reprezentative
fragmente din perioade diferite, care pot
să dea o imagine dară despre cultura
poporului nostru din vremi îndepărtate.
Pe lîngă texte cunoscute, apărute în
Ribtiografia... lui fon Bfanu, Nerva
flotloș șî Dan Sîinionescu, sînt date noi
privitoare 1a domnia lui Petru Rareț și,
mai ales, fragmente din scrierile uma-
nistului român Nicotaus Olahus.
Bătălia de la Cătogârcni (1590) este
relatată de însuți învingătorul Mihai
Viteazul într-o scrisoare adresată lui
Stanislaw Zolkoewski, hatman de cîmp
și castelan de Liov : (...) Deci să știți
efi nt-mn bătut cu turcul, înainte cu
vreo trei săptămîni în țara noastră la
CăluRăreni, in care bătălie bunul Dum-
nezeu ne-a ajutat noua creștinilor într-
un chip minunat. (...) Am înțeles apoi
de la prizonierii mai proaspeți că în
lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar
ceilalți îngroziți pînă în suflet, printre
care însuși Sinan pașa, se pregăteau
să-și întoarcă pașii spre Dunăre",
(voi. II, pag. 74).
Această crestomație îl transpune pe
cititor în epoca medievală, creează ima-
ginea vieții zbuciumate a unui popor,
poporul român, care a luptat totdeauna
l«nlru libertate socială și națională,
fapt consemnat, de altfel, și în creația
noastră folclorică.
PARTENIE MURAR1U
Titel Constantinescu :
„NUMĂRĂTOARE"
Numărătoare este un titlu puțin cam
pretențios pentru această carte în care
Titel Constantinescu își propune să in-
ventarieze modalitățile de a face poe-
zie proastă. Cred că intenția depășește
cu mult forțele autorului care din mo-
destie ar fi trebuit să-și intituleze vo-
lumul Numărătoarea mea, pentru a tui
lăsa impresia că epuizează această te-
mă vastă pe care s-au ostenit s-o ilus-
treze atiția autori de Ia noi și de aiu-
rea, trăitori sau răposați.
Cartea arc merite incontestabile si
cred că BALADA GU FEMEI Șl
COPII — MELCI, prin lungime, pate-
tism găunos, penurie de mijloace poeti-
ce și plictiseala pe cane i-o creează citi-
torului este o capodoperă. Aș vrea să
critic (termenul este impropriu în ca-
zul lucrării de față) doar unele mici
detalii care, sțăpînd atenției autorului,
reușesc uneori să știrbească unitatea
textelor. De exemplu mi se pare că în
aceste rinduri atmosfera este sugerată
prin mijloace prea subtile: „Veghi ca-
zone. Lună nu e. / Dorm soidafii fără
spade, j Bărbafi-n somn își suie / stea-
gul peste baricade... / Noapte fără
gloanțe iască. / Herghelii de fete goale
/ m/t țipind în ws să pască / trupurile
fără sale, f Urlă noaptea dc păcate"
(Noaptea), iar în următorul citat pentru
ca gradarea sentimentului să fie per-
fectă, ar fi trebuit ca ultimele două rin-
duri să urmeze după primul : „Vranu/
obide pîine. / Ca să ajungă mai repede
ta tejghea, / ți-a cumpărat mașină, j Ca
să fie cît mai plăcut, j și-a confecționat
o dantură de zeu / Ca sa ne fie cit mai
îndatorat, / ne oprește mărunțișul (Cin-
tec de dragoste). Aș mai îndrăzni să
afirm că în următorul citat: „Noi, fetițe
ți bateți j orem să ni se spună tată, /
să fumăm, să beam cafea, / să dormim
cu ltma-n creștet, j păr pe ochi, in pal-
mă pâr, / să strunim cile-o chitară /
s« sorim oțrsuri, sâ nu știm l cinc-i
Blaga, și cind somnul / nu-i adine, să
liniștim / burțile cu sarc-amară / (Joc
in pod). Titel Constantinescu ar fi tre-
buit să facă aluzie la jocul de cărți, so-
ția neglijată, băutură, bîrfirea șefului de
birou, cititul ziarului în timpul mesei,
abandonul familial șî neplata pensiei
alimentare etc.
In încheiere mi-aș îngădui să citez
mottoul bucății Trenul... trenul...,
care exprimă după părerea mea esența
acestei cărți, fiind în același timp cea
mai bună definiție a ei:
„Trece trenul cu vagoane
și-n vagoane sînt cucoane,
mașinistu-i cu chipiu,
trenul face : fiu-fiu-fiiuuuu I"
E. A.
Banii Rădutescu:
„VERDICTUL"
Ar fi păcat ca Verdictul să fie tre-
cut sub liniere, deoarece, tic la început
trebuie spus, prima concluzie pe care
romanul o lasă imediat după lectură,
atunci cînd impresiile sînt încă nese-
dimentate și difuze, este aceea a unei
cărți în toate privințele remarcabilă. De-
sigur, după o perioadă de meditație, se
întimplă de multe ori ca primele impre-
sii să pălească și concluziile, generoase
la început, să apară substanțial modi-
ficate. Tn cazul VerdMuf-ul se întîm-
plă fenomenul invers: impresiile ini-
țiale se consolidează, convergînd înspre
concluzia că ne aflăm în fața unui ro-
man de o arhitectură savantă, dar tot-
odată solidă și echilibrata. (Dacă n-aș
fi un timid, care se jenează să rostească
el primul vorbele mari, aș zice „un ro-
man de excepție".)
Problematica pe care o închide în
sine această construcție este aceea a
ORIZONT
ORIZONT
5 momentului nostru. .Alura — după curn
sugerează și titlul — esle juridică, chiar
polifistă fi, cel puțin în prima parte, de-
rutantă. Este vorba, firește, de o derută
pe care autorul a premeditat-o chiar cu
un fel de cochetărie: fade bine cărții.
Și într-adevăr, cum rar se întîmplă in
asemenea cazuri, șade bine: care dintre
cele două planuri va avea ponderea cea
mai mare ? sau se vor echilibra reci-
proc: ? și care sînt corespondențele din-
tre ele ? și care esle vinovatul destră-
mării consumate în fiecare plan (pentru
că — naiv — îți pui și această între-
bare) ? Și, treptat, le afli surprins de
probleme, ești înconjurat de semne de
întrebare și consta ți cu stupoare că în
acest univers în care ai fost ademenit
cu un fel de artistică perfidie, șl iu ai
mai fost de fapt, că aceste semne de
întrebare te cunoști, că și tu ai încercat
doar să afli ce se ascunde în spatele
lor, dar nu-ți amintești să fi reușit...
Verdictul este un roman care te fura,
așa cum marea îl fură pe înotătorul so-
litar.
Evenimentul de factură polițistă care
declanșează desfășurarea romanului,
impulsionîndu-i și pe parcurs, este o
aparență și un pretext. O aparență pen-
tru că romanul refuză să se alinieze
printre operele genului polițist și un pre-
text pentru că acest eveniment repre-
zintă declanșatorul șî apoi stimulul ce-
luilalt proces, care are loc in conștiin-
ța principalului personaj. Elena, de me-
serie procuror (ajunsa in această situa-
ție după o tinerețe plină de tribulații,
pornită dintr-un azil de copii orfani)
anchetează „un caz": o pereche — soț
și soție — a fost găsită împușcată în
apartament. După toate aparențele, o
terță persoană este exclusă. înseamnă
că unul din cel doi a ucis și apoi s-a
sinucis. Care ? Dar iată că in fond nu
aceasta este problema. Victimele sînt
carn de aceeași virstă și condiție socială
cu Elena-procurorul și soțul ei Emil, in-
giner. De pe urma lor râmine o fetiță,
de aceeași vîrstâ cu Emilia, propria fiică
o Elenei și a lui Emil, Și, continuînd
ancheta, cercetind apartamentul, analo-
giile dintre căsnicia celor uciși și pro-
pria căsnicie a Elenei se acumulează, se
acumulează mereu pînă cînd o acapa-
rea za complet și obsesiv. Pentru ea an-
cheta pe care o conduce își pierde im-
portanța deoarece cazul propriu-zis a
determinat-o să deschidă ancheta pro-
priului ei caz, a propriei ei căsnicii. Că-
pitanul, stagiarul, plutonierul, doctorița
îi aduc pe parcurs noi amănunte, noi
date rezultate din cercetarea apartamen-
tului. Dar fiecare amănunt găsește co-
respondentul analogic în căsnicia Ele-
nei și stîrnește in conștiința ei o nouă
retrospectivă cu intenții de reconstituire.
Verdictul se conturează astfel pas cu pas
ca o radiografie, penetrantă ca orice ra-
diografie, a unei căsnicii.
Un roman al căsniciei sau al sin-
gurătății, o carte a labirintului pe care
trebuie să-l străbată omul contemporan
sau o carte a relațiilor bivalente indi-
vid, pc de o parte, familie și societate,
pe de alta — iată tot alllea interpretări
posibile și valabile. Dintre toate, aș zice,
in primul rînd, un roman al singurătă-
ții. Dintre toate cuvintele la modă ce
gravitează azi în jurul nostru, singură-
tatea este poale singurul care exprimă
o realitate. Sîntem atît de solicitați, atît
de puțin împreună cu cei care intr-ade-
văr ne pot face să uităm acest senti-
ment, incit atunci cind revenim c poale
prea lîrziu ...
Calitățile de prozator ale lui Banu
Rădulescu, pe care i le anunța prima
sa carte, se păstrează și în Verdictul:
finețea analizei, autenticitatea situații-
lor de viață, forța epică abil disimulată
și acea fuziune armonioasă, clasic —
modern, de care aminteam la începutul
acestui comentariu. Toate apar insă în
Vcrtăc/id potențate de stadiul unei de-
pline maturități artistice. Romanul, cu
compoziția sa minuțios gradată, asemă-
nătoare cercurilor continuu amplificate
pe care le provoacă o piatră aruncată
intr-o apă cu aparențe caline, transmite
impresia unui Iravaliu artistic finit, ro-
tund, desfășurat cu seriozitate și ma-
tură conștiință profesională. Nu știu cc
ne va mai aduce anul 1970 în domeniul
prozei și n-am nici un motiv să cred
că va fi un an sărac în opere de auten-
tică valoare, dar risc convingerea că
romanul lui Banu Răduleseu merită să
se numere printre cărțile de referință
ale acestui an.
RADU CIOBANU
George Popa :
„LAUDA FORMEI*1
I. ARDEREA. Ideea de ardere
este o dominantă a poeziei lui
G. Popa. Pentru a chema frumosul.
de pildă, „trebuie — o ardere cu pu-
tere de seu / și-un glas de aceeași
esență cu crinii" p. 80, în catrene
podul scrie dc asemeni: „Amiezi de
aur strinse-n portocale, / intense ard
mai sus de anotimpuri" / — p. 10 ;
„Poema toamnei arde in zări, incan-
descentă"1. — p. 9- Noi, fiii arderii,
mrrgwn prin timp cu pași de rntilt
însemnați pe pămint și pe apă. sîn-
tom, adică, entități ale veșniciei, ale
unicului <v, in Formă fi ardere —
unicitatea formei) sau, altfel spus,
„măsurată cu-a noastră durată I
/ veșnicia e-o clipă mereu re-
petată" — p. 20, „ne logodim —
adică — in har / de ore veșnic pri-
me'' — p. 19. ori, cum se spune în
poezia Destin, „Zăbava noastră iscă
durata" — p. 85, Ne particularizăm,
in definitiv, ca expresii ale princi-
piului veșnic, ale numelui sîntem ex-
presia trecătorului ți esențelor „Miez
rîu de veșnicie e-n fiece fruct ru-
men, / in orice carne clară e întru-
pat tiu numen" p. 7. Sensul sc arată
pe treapta cea nouă — a prefacerii,
— p. 39. Dar fiecare, ca expresie li-
mitată a veșniciei, la rindu-i dc o
permanență mișcare în unicitatea ci
esențială, sîntem tendințe spre forme
pure, absolute. Numai că „nu știu
ce oroare / ascundem fiecare. / Cind
forma e deplină, I lăuntric se dez-
bină / — p. 74. Sintom dublați dc-o
umbră ce ne poartă spre absolut :
„[Jar lucrurile toate rămin mereu
afară / Pe fiecare-o umbra ne poar-
tă fi separă / O umbră mie însumi
m-ascunde și răpește ! fi-o să m-ab-
:»oarbă-ntr-insa cind ciclul ei sfir-
jejte" — p- 58. Și în definitiv gin-
dul este același, cu expresia umbrei.
Toate duc lu absolut, de fapt la ma-
rea absență : „Sint nopți cînd umbra
noastră-i mai intensă l decit noi în-
șine. Și-atunci ni-e teamă. / Să nu
ne-abwarbd setea ei imensă / de-
adinc fn care forma se destramă. !
— p, 73, pururea rămine absența :
„Căci atunci cind aripa trecerii tul-
bură imaginea șovăitoare. / absența
pură rămine plutind / deasupra ne-
liniștitelor ape“ — p, 65. Așadar
..drumul străbătut asfințește in noi,
devorat de-o neștiută greșală, / iar
la capăt ieșim pe ușa deschisă / Că-
tre absență" — p, 85, 86. Principiul
este așadar absenja, domeniul „în
care forma se destramă". Nu sintem,
adică, decit absențe. „Trăiesc in lume
conștient / non-sensul de a fi ab-
sent- — p, 71 ceea cc permite con-
cluzia ; „Sintem in permanent exil. /
Dc mine însumi mă desparte / viața,
un nou fel dc moarte, f mai rafinat
și mai subtil". — p, 71, Despre aces-
tea jindul iși dă scama ; intensitatea
gindirii, trăirii poate recunoaște ab-
solutul, Și totuși... Certitudinea
acestor afirmații nu este totală pen-
tru poet, există îndoială, de aici tris-
tețea, melancolia, durerea : „înapoi
nîci un drum nu mai este- — p. 61.
și afirmația chiar că „a /i-i prima
sclavie", Este in fond drama lui
Hamlet.
II.	FORMA. Termenii dominanți
ui poeziei lui George I’opa, sint ar-
dere, formă, rolunzime, linii, absen-
ță, ritm, aur, stea, umbră, pur, clar,
asupra cărora meditează in fond
poetul ineereînd a-i uni în ciclul uni-
versal care nu poale fi decit rotund.
„Și-am închis ușa duios / cerc întreg,
armonios" — p. EU.
.S-ar pune aici problema titlului
intrucit ni se pare că Formă In ar-
dere — titlul primului ciclu — ar fi
fost mai potrivit pentru întregul vo-
lum și poale tocmai cel de pe co-
pertă meii bun pentru acest ciclu. De
ce? Pentru că primul poem ciclu al
volumului este expresia unui poet
plastic al formei, al liniilor, armo-
niei, al aurului, al purității. Catre-
nele ar fi putut fi niște giuvaeruri
dacă ar fi avut și greutatea aurului.
Notăm de pildă „Metafore solare a
scris pc crengi pămintul / Poema
toamnei arde in zări, incandescentă.
/ Expresia supremă nc-a depășit eu-
vlntul / și din uimire trecem cu frue-
telc-n legendă //“ p. 9.
Dominantă in primul ciclu este
poezia alertă, cu metrul scurt, in
ultimul un ritm mai zbuciumat,
adaptat meditației. Versurile sc struc-
turează in general melodic după ti-
pul clasic Emincscu, Coșbuc, Căli-
nescu. Poezia lui Gcorge Popa se
vrea de fapt mai mult ambițioasă
expresie meditativă, filozofică (nu
este expresie singulară In literatura
de azi Înclinată spre meditații asu-
pra universului, nu insă întotdeauna
îndeajuns de clară și dc originală,
intr-o formă plastică ori metaforică
nici ea revelatoare a unui destin
poetic remarcabil.
GH. JURMA
ORIZONT
EUROPE, REVUE MENSUELLE,
DECEA1BRIE 1969
ORIZONT
După ce în «nul l'JW revista Euro-
pe, șî-a dedicat paginile consecutiv
unor scriitori ca : Henri Barbusse, Guy
de Maupassant, Lamartine, Flauberl
etc., ultimul număr este rezervat cerce-
tării sensurilor ți implicațiilor, alcătui-
rilor, intim — stilistice, ale operei lui
Charles Dickens. Cunosdnd armonios,
studiile ce urmăresc o sobră in-
vestigație, cu modalitatea eseistică, ana-
lizînd geneza operei dickcnsiene in con-
figurația spirituală a epocii, semnifica-
țiile ei, răspîndirea prin intermediul for-
melor moderne cinenmtograf-televiziune,
precum ți receptarea acestui original
scriitor in Danemarca, Anglia, Italia,
Ungaria, Bulgaria, America, revista
reușește să ofere o imagine nuanțată a
universului dickensian.
Studiul semnal de Jactpies Madaule
Un tmioers faidastiqtte ei orai anali-
zează maniera proprie de metamorfoza-
re a realului in fantastic, sub influența
unei imaginații transformatoare, prin
intermediul căreia realitatea observată
nu rămme niciodată în stare brută, ci
devine susceptibilă să îmbrace noi for-
me, în sfera fantasticului, Rediniensio-
nările în planul fantasticului au la bază
contraste ți, opoziții violente, iar ceea
ce dă plasticitate nu este culoarea, ci
transformarea din negru in alb și in-
vers. Retevînd un „animism" sui-gene-
ris. autorul analizează aspectul „sălba-
tic ți primitiv’1, care reprezintă rădă-
cina fantasticului la Dickens, fantastic,
prin care orice lucru are memorie, voin-
ță sau chiar imaginație. Prin acest
„animism", universul dickensian devine
un univers complet. Jacqnes Madaule
subliniază faptul, că se poate stabili o
simbolistică dickensiană, care dă sens
și semnificație celor mai iniei detalii
evocate într-un roman.
în același mod percepe și înțelege
lumea romanului lui Dickens, Henri Fiu-
chere în Lecture et retecture de „(ireal
Expcctaiions“, remarcind faptul ră te-
mele, evenimentele, personajele sini
niște simboluri. Analizind complexitatea,
finalitatea etică ți semnificațiile umane
ale personajelor ce încheagă drama epi-
că a romanului „Marile Speranțe", cît
ți „magia" scrisului, forța de expresie
interioară a ritmului, a imaginilor. Hen-
ri Fluchere face demonstrația, că acest
cărți
reviste
străine
*
roman este cea mai realizată operă a
perioadei de maturitate a lui Dickens.
-Studiile despre modernitatea artei
dickensiene, tema copilăriei nefericite,
sindromul pickwickian etc., completează
consistent imaginea viziunii artistice a
lui Charles Dickens.
RA.MONA BOCA BORDEI
REVUE DES SCIENCES HUMAINES,
OCTOMBRIE, DECEMBRIE 1969
Prezentul număr al revistei franceze
Reotie des Sciences itttmaities, publicată
de Facultatea de litere și științe uma-
nistice a Universității din Lille, este
consacrat personalității marelui roman-
tic de la moartea căruia s-au împlinit
anul trecut 100 de ani — Lamartine, ți
epocii sale.
Articolele cuprinse în volum evocă
pe l.amnrtine-omul țDupuy Aime: La-
tnartine Mie qu-it etait), pe Lamartine-
creatorul (Fernand Letessier: Lamartine
<iu iravad d propos de „THisloire de la
Reslauration), sau comentează operele
unor contemporani ai săi (Roland
Dcrche ; A'ofes sur„Eloa“ ; Caddau Pier-
re: Une nud dans Ies desert s du b'ou-
oeau Monde).
Ne vom opri doar asupra a două ar-
ticole — unul ce analizează limbajul
dramatic al tragediei Saul (Așpecfs du
Langage dramatique dans Sa£t£] sem-
nat de Ives Le llir și altul ce caută să
surprindă unele afinități între Senan-
cour ți Camus lSenanco«r ei Ctimus ou
Ies affinites de Finguieiude] redactat dc
Danielle Vîeville-Carbonel.
Ives Le 11 ir scoate în relief origina-
litatea tragediei lui Lamartine, in care
recunoaște unele semne prevestitoare
ale dramei romantice, Beți tragedia a
teist compusă în 5 acte în versuri, după
formula tradițională, clasică, structura
sa oglindește estetica nouă care se for-
mează în teatru. Locul important acor-
dat monologului și soli locului trădează
intensitatea tensiunii lirice, conflictul
psihologic ne mai fiind exteriorizat doar
prin dialog. Autorul articolului anali-
zează versificația pentru a reliefa miș-
carea dramatică și subliniază discor-
danța dintre metrica ți sintaxă, fapt ce
duce la apariția unui nou tip de vers
alexandrin, mal puțin oratoric și deja
patetic. Lamartine fiind un poet tragic
înclinat să gindească in unități lirice,
versurile piesei sale pot fi grupate în
s’rofe. Tăcerea, constată autorul, devine
un clement al dramaturgiei, gesturile
eroilor dobîndesc dimensiuni tragice ne-
bănuite. Deși Ivea Le 1 lir consideră că
ar fi absurd să pretinzi o reînnoire a
formei tragediei încă din 1817, e de pă-
rere totuși, că Lamartine se îndepărtea-
ză sensibil de idealurile generațiilor an-
terioare.
Pornind de la asemănările pe care
le prezintă anumite texte, autoarea ar-
licolului Senancour ei Camus ou fes af-
țiudes de l’inquietude se întreabă daca
sînlem în prezența unei coincidențe sau
dacă Camus a citit opera lui Sexiancour,
Celebra frază a lui Obernmn „Ubțgnme
est pi-rissabte, il se peut, mais perissons
cit răsistani el si le neant nous est ro
ne faisons pas que ce soit une
justice" și care apare, în forma sa pozi-
tivă în Quatrieme Lettre â un Ami alte-
rnând de Camus. nu este un argument
convingător că acesta l-ar fi citit pe
Senancour, deoarece o putea cunoaște
prin intermediul lucrării Sentimentul
tragic al existenței a filozofului spaniol
Unamuno.
O apropiere între cei doi scriitori se
ponte face pe baza concepției lor despre
luciditate, despre tragedia inteligenței,
simbolizată pentru ambii de mitul pro-
meteic, Prometeu fiind solitarul lucid,
plasat intre „necesitate și speranță", și
în același timp o încarnare a propriei
lor imagini.
Punîndu-și problema sinuciderii lo-
gice — Senancour în Oberman, iar Ca-
mus în Le Mithe de Sistjphe și l'Hom-
me Revolte — i-au dat o rezolvare ase-
mănătoare, primul opunînd forțelor con-
trarii o tăcere rece, Iar celălalt senină-
tatea crispată, morala lui chiar dacă,
ilustrată prin ceea ce el numea fideli-
tatea superioară a lui Sisif și eroismul
lui Prometeu.
Articolul se încheie cu întrebările de
la început — Camus a-t-il lu Senan-
cour? Ou bien sommes-nous en presen-
ce d'unc coincidence... ? — pentru că
autoarea nu și-a propus să le dea un
răspuns, ci a vrui doar să semnaleze
tulburătoarele afinități ale neliniștii ca-
re există între Camus și „acel om izo-
lai" care acum un secol și jumătate „a
lansai același ape! angoasat".
FELICIA GIURGIU
blrtrand russell
fncă cu sentimentul irevocabilei des-
părțiri de o marc personalitate, care
ne-a fost anunțată în scara zilei de 2
februarie vom încerca în rindurile ce
urmează să redăm memoriei profilul ce-
iui care deja în 1929 era incontestabil
„cel mai mare filozof englez contempo-
ran, autorul unei opere ce excelează
printr-o gindire originală și finețe ana-
litică remarcabilă" liertrand Russell.
Scriitor multilateral preocupat nu numai
de filozifie, logică, epistemologie, educa-
M. Barzi n. Prelat! la B. Russell.
Măthode Sclcntlllene cn Phifowphie Paris.
Lluralrle PhhllOsophique J. Vrin. 1929
miniaturi
critice
*
ție, economie politică (cărora, în răs-
timpul dintre 1896-1917, te consacră a-
mint cel puțin una sau două lucrări de
anvergură) dar și de problemele strictei
actualități, război, dezarmare nude-
ORIZONT
ORIZOXT
5 ară, apelul Ia neutralitate — Russell e
un fel de înțelept care veghează asupra
mersului lumii cu spiritul de răspundere
moștenii dintr-o lungă tradiție familială
(lordul John Russell, bunicul său, isto-
ric și politician, a fost și unui din cei
mai activi prim miniștri ai Marii Brita-
nii la jumătatea secolului trecut). Cu
radicalismul său politic și etic, cu dis-
cursul său lucid, aproape voltairian,
Russell și-a cîșiigat o populnritute ne-
obișnuită intre contemporani (înainte de
1335, de pildă, 17 din lucrările sale
erau traduse în germană, în timp ce
w exista nici o traducere din White-
head, Alexander sau Broad), influențînd
substanțial cel puțin trei dintre atitu-
dinile filozofice postmergătoare lui:
neopozitivismui, mișcarea analitică sau
lingvistică și bchaviorismid. Fără Rus-
sell care să propună purificarea limbii
ca instrument științific dc ambiguități
și clemente emoționale, stil și opacita-
te verbală, nu ar fi putut apărea lu-
crări ca Principiile criticii literare de
I. A. Richards sau Șapte tipuri ale am-
biguității dc 17. F.mpson.
laureat al premiului Nobei pentru
literatură în 1950 și nu întimptător,
Russell este nu numai un filozof ci și
un autentic scriitor care a evoluai sem-
nificalio de Ia proza eristică, plata, a
anilor de început, la echilibru și ele-
ganța spirituală de mai tirziu. Multe
din eseurile sale interesează mai puțin
pentru contribuția la dezvolt urca teoriei
sale filozofice cit mai tdes pentru per-
fecționarea unui stil literar care îi aa
per/Hrfe în ultimii ani să abordeze lite-
ratura propriu zisă ca un mediu mai
afectiv de propagare a unor idei, pinii
atunci argumentate numai in articole
(vezi ficțiunea științifică Planetar l-HIul-
genee și cele două volume de nuvele
spirituale, sardonice, fanteziste, apărute
în 1953 și respectiv 1954).
tn 1896 cînd Russell își publica pri-
mul tratat (Social-democrația germană)
filozofia europeană cedase unei puter-
nice reacții aniiraționoliste și antiinte-
lectualiste, un fel de revendicare meta-
fizică a spiritualului în fața tehnicismu-
lui care invadase cultura. Filozofi ca
T. H. Green, J. Hutchlnson Stirling. F.
H. Bradlctj, reafirmau sentimentul liber-
tății morale, autonomia spiritului, inde-
pendența sa față de legile materiei, re-
descopereau intuiția ca principală sursă
a cunoașterii. Ultima expresie a acestei
reacții care începe prin a fi neo-hege-
liattă, este pragmatismul lui 1F, James
și John Dcwey care, prin apelul Ia in-
tuiție și experiență ca suprema formă a
realității sociale, prin introducerea func-
ționalismttlui in gnoseologie, se confor-
mează unui tradițional spirit anglo-sa-
xon. pină atunci neglijat.
Totuși raționalismul rămine intact ia
domeniul mai concret al eticii, istoriei
și criticii (Frederic Harrison, Leslie
Stephen, John Morlcg), de unde își va
pregăti revenirea în planul filozofiei în
curentul cunoscut îndeobște sub numele
de neorealism englez. Oficiul inaugură-
rii H face G. Edtvard Moare cu artico-
lul O refuzare a Idealismului (1903).
împotriva idealismului lui Bradley, a
romantismului, iraționalismului și mis-
ticismului, realiștii își proclamă calita-
tea lor de filozofi ai materiei, scientist!
(in sensul că acceptă metodele științelor
naturale ca singurele instrumente califi-
cate pentru studiul filosofici), raționa-
liști și empiriști pe lima lui Locke, Ber-
ketey. Hume sau Reid. Poziția lor (și
prin aceasta definim implicit poziția
Iui B. Russell) este antisistematică —
el cultivă metoda „microscopică" a de-
taliului. preferința pentru particulariza-
rea problemelor și analiza lor; școala
neorealistă este, așa cum s-a mai spus,
u școală analistă. Filozofia, e de părere
Russell, trebuie să evite construirea de
sisteme în favoarea unei analize rigu-
roase, bazate pe principul? științei, Ea
nu are un instrument propriu de desco-
perire (și prin aceasta se respinge de
la început intuiționismul bergsonian) și,
ca atare, scopul ei „nu e de a îmbogă-
ți ceea ce știm (... ) ci de a ordona
geografia logică a cunoștințelor pe care
deja le posedăm" (Giibert Ryle. The
Concepi of Mind). Domeniul filozofiei
va fi alcătuit în speță din acele proble-
me care încă nu pot fi tratate științific,
pregătind astfel terenul pentru o viitoare
elucidare a lor. Principala ei /tM :
este așadar critica de a cerceta valoa-
rea și sensul conceptelor, elaborărilor
și metodelor verificatorii de care se fo-
losesc științele; de a valida, pe de-o
parte, acele din convingerile noastre de-
ridate care se verifică pe baza datelor
senzoriale, de a nega, pe de altă par-
te, acele convingeri care nit se sprijină
pe deducții logice. Russell operează așa-
dar m cea ce s-ar putea numi metoda
analitica — logică. Filozofia sa este
prin excelența un logidsnt, tot așa dupâ
cum filozofia tui Bergson e un psiholo-
gism, a lui Nietzsche un moralism. .„Lo-
gica a devenit marea eliberatoare" (Me-
toda științifică în filozofie. 1911), Din

de vedere formai logica lut Rus-
sefl e mai apropiatei de matematică de-
cit de logica anstntclii ă, Amîndoun for-
muiează afirmații vide, tautologice, care
se sprijină doar pe variabile: ele nu ne
conduc la realitate decit dacă substituim
oariabiletar obiecte împrumutate din
experiența noastră.
Penlru Russell realitatea se rezumă
la aparențe, la acele „qualtu" (aspecte-
le pe care Ie ia obiectul din punctul
meu de vedere, din punctul tău de vede-
re, etc.). Materia, deși reală, nu poate
ți cunoscută decit indirect, prin inter-
mediul datelor senioriale, diferite de fa
observator Ia observator. Obiectul se
constituie în cele din urmă din totali-
tatea „aparențelor", a observațiilor in-
dividuale, printr-o ,construcție logică
independentă". Se observă in această
concepție despre lume ca o construc-
ție, o deducție mai degrabă decit fruc-
tul unei inferențe'' propensiunea filozo-
fului spre un alomism logic (doctrina
ni lumea coristă din date senzoriale le-
gale intre ele prin relații logice) de un-
de mai înainte el se oprise la un plura-
lism ca in accepțiunea pragmatică, adi-
că ta formula unei lumi consiînd din
atomi independenți, legați intre ei prin
relații pur exterioare (ca toți iteorealișiii.
Russcll neagă faptul că nr exista ți re-
lații interne). Acest fel dr aiomism de-
vine și mai greu acceptabil atunci t md
ci este- transplantat in psihologie. Spiri-
tul și materia sint două moduri de or-
ganizare ale aceluiași material. Obiec-
tul real, după cum S-a văzut, este suma
aparențelor, a modurilor diferite sub
care e văzui din diferite centre. Dacă,
In schimb Însumăm toate aspectele
obiectelor văzute dintr-un singur centru
obținem ceea ce Rnssell numește o
„perspectivii", adică un moment ut spi-
ritului. O serie dc asemenea perspective
organizate într-o „biografie" constituie
ceea ce noi numim suflet. Sufletul este
așadar, ca și la Hume, a asociație de
idei, lipsită de substanța. De aici și pînă
ia constatarea tui A!. 5. jTfcxandw că
viața spirituală nu e decît un sumam
de acte de voință sau la concluzia bc-
iMPiorlftllor că numai organismul yi
mediul său sînt reale, psihicul nefiind
decît fizicul surprins într-o relație par-
ticulară, nu e decît im pas.
Dincolo de limitările ți reducțiile pe
. are le operează filozofia lui Bertrond
Russcll sc poate reține conștiința civică
a filozofului angajat, postularea necesi-
tății ca filozofia să șerpească wwmjIo-
tea (£ă fie „operațională", cum spunea
1. Detvey). convingerea meliorislă că -S
oamenii p<>t modifica sensibil condiția
lor cu ajutorul rațiunii.
MARCEL CORNIS-POP
STUDII DR LIMBA,
LITERATURA Șl FOLCLOR
Zlcwwt în față un volum cu titlul
„Stridii dc limbă, literatură și folclor",
editat de Societatea de științe filologice
din R.S.R., filiala Reșița în colaborare
ni Comitelui pentru cultură și artă al
județului Ctiraș-Severin și, ne punem,
firesc, întrebarea dară în trecut era po-
sibilă o astfel de apariție ? Preocupările
științifice au depășit demult izolarea lor
ia centrele universitare și ic întîlnim ca
ceva firesc în capitolele de județ, ba
chiar în orașe mai mici ca Sinmcolaul
mare, Deta, Caransebeș, Oratăța sau
Orșova, unde ființează filiale ale Socie-
tăților de științe filologice sau istorice,
in care membrii lor, majoritatea cadre
didactice, depășind faza timidității ine-
rentă oricărui începui, elaborează și
prezintă studii și comunicări de un ele-
vat nivel științific care pot sta cu pre-
stanță alături dc elaboratele similare
ale cercetătorilor din centrele noastre
universitare.
Fenomenul trebuie subliniat, c! re-
flcctind una din multiplele fațete ale
efervescenței culturii noastre noi carc-și
întinde zona de activitate pină-n cete
mai depărtate centre.
fn cei II ani de activitate, membrii
Filialei din Reșița ai Societății științe-
lor filologice, pe Ungă munca lor nc-
mijlociiă la catedră sau ca activiști cul-
turali, și-du continuat, lărgit și desăvir-
șit deprinderile de cercetare științifică
cîștigate in timpul anilor de studii, priit
pasiunea investigației ți spiritul științi-
fic în tratarea și prezentarea variatelor
probleme în cadrul sesiunilor științifice
sau ședințelor de comunicări, care se
alătură constitutiv bogatei activități
științifice care se desfășoară în Banat,
alături și sub egida Universității din
Timișoara.
Materialele cuprinse în volum re-
flectă cercul larg de preocupări al mem-
brilor reșițeni ni Filialei, de la probleme
de limbă și literatură pînă la aspecte
ale culturii de masă, tratate cu pasiu-
ORIZONT
£ ne și exigență științifică, dintre care
menționam următoarele, în sectorul lim-
bă și literatură: TU.	Cores-
pondețița iui Caragiale; Af. Deleanti :
Observații de limbă și de stil pe margi-
nea basmelor lui Ion Slavici; P. O alt-
de: interesul pentru opera lui Caragiale
in Transilvania; Gh. Sierpu: Valori
stilistice în poezia „Sara pe deal" de
M. Eminescu; C. Telescu: Debutul li-
terar al lui Octavian Goga oglindii in
conștiința contemporanilor și G. /. To-
huneanu: Valori artistice ale repetiției
în poezia Iui Eminescu.
fn sectorul etnografie și folclor: D.
lom pun: Din folclorul copiilor din Mor-
ga și O. Mora: Pintea Viteazul și Ia-
noșik, eroi populari ai secolului al
XVIIl-tea; în sectorul Metodică, comu-
nicările lui P. Oailde: Unele aspecte
ale metodicii întiiniritor cu scriitorii (ex-
periența Liceului din Grădinari în întîl-
nirea cu scriitorii Virgil Birou, Al. Je-
Meartu, Mircea $erbăncscu, Sorin Ți-
ței și Radu Theodoru) ți I. Perian: Par-
ticularitățile psihologice ale citirii într-o
limbă străină.
Volumul mai cuprinde o scurtă evo-
care a dascălului cărășan iul iu Birou,
semnată de N. Ișfan, Note și docu-
mente semnate de l, Bettisch, O. Mora,
P. OaUdc, Gh. Sterpu, D. lompan și L
Scherfer.
Semnafind această apariție, așteptăm
cu legitimă nerăbdare noi manifestări
din domeniul vieții culturale-științffice
ale județului Caraș-Seuerin.
OCTAVIAN METEA
PRIMA REVISTA LITERARA
ROMANEASCA
ORIZONT
f+tma încercare de a scoate o revină Jn
fer ară romanească a fost făcută In ianuo
rie IȘTI de Zatinrle Cercalechl, un editor
ți scriitor macedo-român. dc nași a re din
Brașov. Revista a ți apdruf tn elteva nu-
mere sub de „Biblioteci romb neiM’l*.
fiind imprimată ta „cril lisei tlp^traSo"
din Buda. In format octav și cu carac-
tere de tiiere cirite. Revista urma ia apară
lunar ți ajunsese să aibă aproape SCO de
cititori, dar tncă tn cursul aceluiași an
Util și-a sistat apariția.
In timpul aceia bănățeanul Dimsuchln
Bajinca ți-a format de/a un nume de seri-
lor tn cercurile românești din Budapesta
șl, publiclnd unele lucrări, a ajuns să-t
cunoască pe Zaharia Carcalechi. S-a te-
gat tntre ei o prietenie țf strinsă cola-
borare cu scopul de a scoate o revistă
literară românească. Ju ediu! de acord
să pablice In continuare revista „Biblio-
teca Românească'. care ți-a reînceput o-
parițta tn anul IS39 ți era editati ta Budn
In tarmol dubtu-rv-tav. Titlul Complet al
revistei erai Biblioteca rominrsnci sau
adunări de multe lucruri folositoare în-
tocmiU Tn I'5 oJirtL tnlli.i onri E^lmbcilb
de prea InvSțsfi bj1rba|l ți ilpirltl pen-
tru Neamul Pomi nene". AbonomentaI cos-
ta t fiorini. Revista urmărea, după cum a
scris Bamasclu'n tiofinca In prefață. ca
„oricine se oo prenamera la această Biblio-
tecă. cc Sc cuprind Intr-insa, să poată a-
vea și istoria românilor întreagă spre
ccfirC,
In această revistă a publicat Damas-
chin Bajinca. Tn afară dc alte articole, o
Istorie romană de fa Romufus pină la DC-
luvian, care apărea conlinuaiiv pe die 3—S
pagini in fiecare nuorde. nibljdcra ROml.
neased era ilustrată. In fruntea fiecărui nu-
măr era reprodus portretai unui totevod
român.
Damaschin Bojinca a mai publicat fn
uecastă revistă următoarele studii isterice:
t. ..Viața prințiputui Dimlirje Cânte-
mir- (partea I,),
1. „Istoria lui Radu Șerban, prinHpului
Tării Românești, carete au domni! de Ia anul
1H02 pină ta 1610 (Oarlea 1/ ).
3, „ Pearii le lapte si perirca tul Mihai li.
fetru/. pn'n/fpufui Țării Românești- (partea
in și iv.).
Articolele de beletristica și traducerile de
piese teatrale apărute tn ..Biblioteca Ramă-
nească’ erau scrise toi de Damaschin Bo-
ii nea.
Rruista aceasta a apărut o perioadă d-
șase ani. adică ptnu In mt In p im-l ai
ut aoariț ei tale a ovul /M i.bonnți In prin-
cipatele românești 3IS abonați tn Tron,
suvania. după cm rezultă din av zul publi-
cat de revistă, d nfre ea'e numai Jn Banat
erau t7». repartizare tn felul urmâfo-:
ta Lugol 72 ta Caransebeș CO Ia Lip v ?
M, ta Mehadia IJ, la Făget tt, fu Orțoua i
ji altele. F. țoarfe semificatiu din
punct de vedere istorie, că tn Timișoart)
revista nu apen tn pw. deci fa inccputuf
apariției, nici un abonat țf rj numdrul totm
al acestora s-a menținut ta 5IH e empl-tre.
și fn Ifît ca ti făli, fn anul urmăV- fnad
nnmdruf abonafitor s-n dubfr.t re'ic'a răs.
plndindu-se și in părțile fesului timițean.
Intre t-nerti colaboratori ai revistei
Biblioteci pom incasei* s» afla sl Ritimie
Mu cp o. revolu ționarul bănățean de In tess,
rare scria la reuisM In timpul cind Isl fă-
cea studiile furidice fa Budapesta, filei s-a
cimentat Intre Damaschin Bojin a ți Efri-
mie Murgit acel sentiment de ami (fie si de
rrmun unr suțletcnscă, mereu alimentat de
drago-tea tor de neam si de provincia lor
de ha tină, care t-a dezunit t ulterior tntr-o
rodnică și intimă colaborare pe terenul scri-
sului și al învățăturilor românești. Ei au
afunc să sadele legătura spirituală Intre
romăidi din principale ft Intre eei din im-
p.r ut habshurgte. prin activii t a c au
aesfățurat-o după aceea fn rindul celor d-n-
tli profesori de Invăjtfmtnl superior ta ve-
chea academic din lăți. Atcsți dai bă d-
teni. cere ou pus șt bazele redacționale la
prima revistă literară românească, au fost
precursorii marilor inițiative progresiste, de
idei fi acțiuni, in cadrul unit at poporului
nostru pregătind prin munca lor didactică
pe viitorii luptători ai mișcărilor revolu-
ționare d-'n fine.
ai/rel cosma
58
Gospodine!
NOU
Uzina Azur din
Timișoara, Spl. Peneș
Curcanul nr. 3-5. vă
pune la dispoziție un nou detergent din familia
PERLAN 15
în cutii ae 300 gr.
„Perlan 15"este un detergent ideal pentru spălarea
articolelor din bumbac, in și cinepă.
Folosirea ..Perlan 15"este economică.
A BON ATI-VĂ
LA
REVISTA
ORIZONT
PREȚUL UNUI
ABONAMENT:
pe 3 luni: 21 lei
pe 6 luni: 42 lei
pe 12 luni: 8-4 lei
OM
Redacfia;
Timișoara
Piața V. Roaită nr. 3
Telefon 12026
Administrația
București
Șos. Kiseleff nr. 10
•
Manuscrisele și orice
corespondența scrise
citeț pe o singuri parte
a htrtiel cu indicarea
adresei exacte a expedi*
torului, se trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
nepublicate nu se
restituie
Tiparul executat
sub comanda nr. 1512
la întreprinderea
Poligrafici Banat
Timișoara —
Calea Aradului 1/A
R. S. România
| 42907
Lei 7-