Oxțevistă UNIUNII SCRIITORILOR REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA TIMIȘOARA, aprilie 1969 Anul XX nr. 4 (180) CUPRINSUL ANGHEL Dt'MBR.WEAM In apele mari ale lumii, Fața străină a nopții . j PAVEL BELLU: Salvarea Eurydicei, Cărarea 4 DUMITRU ȚEPENEAG: Fuga..................................................6 VERONICA PORUMBACU: Rid ele.............................................7 PETRE STOICA: După trecerea ploii. Vedeți, Dar stngele fîntînilor .... 7 EUGEN SIMION: „Comedia erorilor" critice (!)............................9 N. D, PARVU; Clopote, A noastră rămîi ......... 16 DAMIAN URECHE Povestea firului. Intr-o seară inima, Risipitorul ... 17 T. L. B.: Virgil Hrou . ............................... 19 VIRGIL BIROU; Alt meat de nedee pe Semenic.............................20 DEM. RACHICI. Ceas Corăbii, Dincolo de limite, Sentimentul caselor . . 23 GEGRGE SURU; Chemarea, Elegie, Orașe ......... 24 CORNEL VESELAU: Violeta................................................25 MARI A IVAN: Proaste obiceiuri......................... ... 26 LEONID DIMOV: încremenire, Cerber ....................................32 LUCIAN BURERiU : Sttpraviduire, Aminarea plafonului ...... 33 IV, MUNTEANU: Pămlntul fierbinte Ctniec...................- 34 ANA MARI A POTOCEANU : Ruga, Cind sint cîteodaiă, Nedumerire . ... 35 ION ROVINA : Afrodita aleargă printre fluturi. Fluviul luminii. Urne . ... 36 ANDREI 4. LILLIN: Semnificațiile unei cariere literare.................38 SLAVKO ALMAJAN; Arborele magic, sanguină, Piatra și apa , .43 FELICiA MARINA: Ca iarba timidă. Pasăre, Cei ce pling pe umerii nopții . 49 orientări AL. CLAUDIAN: Parnasianism ți naturalism: momente literare și sociale . . 51 CRONICA LITERARA NICOLAE ȚIRIGI: Alexandru Jebeleanu: „Divagații simefrii" . . .61 CORNEL UNGUREANU : AngM Dumbrăveanu: „Oase de corăbii ... 61 TRAIAN LIVID BIRAESCU: Dosioievski ți Kafka în exegeta românească . . 66 PROFILURI LITERARE NICOLAE CIOBANU Nicolae Breban: Opțiunea pentru caracterologia neo-clasică în roman 70 ISTORIE LITERARA-DOCLLMENTE Dr. AUREL COSMA: Realismul în pictura bănățeană înainte de Unire . 74 ARTA N. T. IANCU: „Strigătul" fi „Aventura" — ipostaze aie nestatorniciei sentimentelor 79 CARȚb REVISTE ALEXANDRA JNDRJEȘ: Edgar Papa: „Evoluția ți formele genului liric" TU DOR VTLCEANU; Ileana Roman-, „Nașterea zeiței" . G. DRUMUR: Andrei Ciurunga : „Decasiihuri" ....... NICOLAE FLORESCU: Constantin Abăluță; „Piatra".................................. GH. /URMA: Folclor literar ..................................................... ORIZONT EXTERN 4. fi G. L.: Romancierul și criticul literar Oriei/ Isivan, Leo* Janacek et Mustită Europea, Reclams Romanfultrer, Yehudi Menuhin la Conservatorul din Parts MINIATURI CRITICE OCTAVIAN METEA: Trei studii de istorie privind Banatul.......................... AKDAL: tntilniri cu cititorii .................................................. 4. D.: Critică fi poezie în „Tribuna" ......................................... E. A: Scriitorii în fața bibliotecii............................................ ION VEL1CAN: Cariatide.......................................................... S. D.: Un precursor bănățean al realismului în pictură.......................... ION NEGRU: Expoziția de pictură modernă americano............................... -----------COMITETUL DE REDACȚIE------------- REDACTOR ȘEF: AL. JEBELEANU RED. ȘEF ADI.: ANGHEL DUMBRWEANU NICOLAE CIOBANII, ANDREI 4. ULUN, SORIN T1TEL, DAMIAN URECHE ANGHEL DUMBRAVEANU IN APELE MARI ALE LUMII ^rtcie se duse liniftea mea fi unde plecară Zilele calme de toamnă ? Tocmai acum Cind nervii intră-n reflux fi ploile lungi îmi bat obsedant toată noaptea fn geam. Și e o foame de soare in sîngele meu. Și-o sete de nemărginire) și-un dor De zbor nesftrșit. Și e ceva neînțeles In această nebună-ndaială, fi mările cad Cu metalice valuri in timpleie mele fierbinfi. Cineva mă cau;ă-n somn cu vorbe baiucinante. Cineva-mi strecoară spaima fi (ipătu-n ginduri $1 trupul femeii se trezefte ars dc-ntrebărf, Și golul se umple frenetic de strigăte albe. Și cresc luceferi noi fn apele mari ale lumii... FAȚA STRĂINĂ A NOPȚII trenul de seară vom pleca prin liniștea albă nu va fi nimeni cu noi. nici indoiala. Numai vfntul prin spații confuze, oarbele vinturi Și măștile anilor rămase in urmă prin defilee, Numai plitisul palmelor mele, căutările lor Prin ceafa de ieri, numai țipătul lor de lumină Cind ffi regăsesc spaimele trupului ager. Și gîtul de pasăre Întors in mirări. Și pulpele răsărind in neștire din teamă Și din mirodii de sud, și drumul fără sfirșit Prin Carpații răsăriteni. Curlnd vom ajunge La marea pustie unde nu Fie afteaplă nimic Din tot ce ochii noftri văzură prin neguri. Numai zbaterea goală a apei, deruta, Pămlntul fără corăbii, numai metalicul ritm Al nepăsării. Dar toate acestea le spune-n delir Fața străină a nopții. Cind miezul amar Al sărutului tău mă restituie cu descîntece soarelui, Cind atingerea șoldului tău mă amețește de moarte Cu sunetul unui timp spre care vin de la-ncepuțuri. ORIZONT PAVEL BELLU SALVAREA EURYDICEI iMuziau * ’ efiresc de albaștrii e seninul pe care se sprijină Solemni chiparoșii umbratici.., !n maluri roții bat ape verși. Roata soarelui aleargă pe poteci galbene. Numai inima mea stă încă pironita sttb vedenia preotesei șerpilor care mi te atrase in spre H ceată. Mergeai halucinată pe o funie de mătase ți lună. Hiroa băț rină descinta in tingiri setr harnice oase ți albi trandafiri — chitind* prin neagră magie să te atragă, să te rr/ie in cercul bachantelor despletite. Ah, cum ți-a boit fața in vindt venin cind am zvicn.it din pădurea somnoroasă de măsiin, it'tndn-md in roata vrăjitor ei.' Cu eăiciiai. dinT-o lovitură — în peisajul straniu, lunatic — i-am risipit drăeeftile semuri peste jăratic. Demonica ți-a clrpit bunele a înjurăturii. Dar a micit-o bolovanul pumnului meu; „Atici o vorbă, tirilură ?“ Destrăbăialeie-i scafe s-au aciuit între tufe» livide. Credea» că, in neagra-mi furie, poate le-oi ucide jroate brațele cu șerpi de vii am să le smulg ... Te-am ridicat pe fine doar, paiidâ ca un amurg fi-am pornit cm păți sprinteni către sălajul meu... alături ii stmfearn foțnînci atit de limpede, pe seu !> io CĂRAREA p 1 e două părți ale aceleiași cărări flancati de mari duhuri verzi, urcăm spre soare. Citeodată, ne împreunăm miinile ca două liane. Citeodată, iți cuprind umerii ca pe doi trandafiri. Și mergem așa — invidiafi de duhul roșu al zmeurii, adulmecați de jivini pădurețe și îngăduiți de ctntecele caligrafiate pe azur... Numai pajii iâi sună tineri in necuprinsul împărăției verzi. Și ei îmi par bătaia unei lire cu care zeul — preschimbat intr-o tulpină —ne farmecă in drumul către el... ZORAN RAD0V1C: „DESEN ORIZONT DUMITRU ȚEPENEAG FUGA ORIZONT uînd m-am uitat în urmă era o cîmpie, un lac, alergasem mult; nu se zărea nici un arbore, doar cerul, alt lac răsturnat, cenușiu ; uneori părea de sticlă verzuie dar numai porțiuni ca niște ferestre și, dincolo de ele, păsări subțiri, încremenite în zbor. Am alergat mult timp sau, mai bine zis, am lunecat, căci totul era lucios, ori poate așa mi se părea, acum cind mă uitam înapoi. In depărtare, adică de unde venisem, zarea se zbîrcise ca o piele bătrină, încrețită, atîrna. Acolo erau, desigur, orașe, oameni, cei pe care-i părăsisem. Se întu- neca. Am urcat scărița primului vagon și cocoșîndu-mă am intrat înăuntru. N-avea nici un rost, nu eram curajos, am făcut-o aproape fără să-mi dau seama. Alergasem atîta pe cîmpia pustie și acum se întuneca, era poate o rămășiță de deprindere : să intru sub un acoperiș în timpul nopții. Pe urmă, cînd am stat să mă gîndesc mai bine, mi-am dat seama că n-a fos o întîmplare: cît era cîmpia de largă, cît cerul 1 — și să dau peste vagoanele astea părăsite, ca niște jucării stricate, chiar în calea mea, să mă opresc din goana minunată, și așa, fără nici o ezitare, să pătrund într-unul din ele ca oricare călător. întlrziat, gră- bit să nu piardă trenul, să nu rămînă singur sub ochii cerului, noaptea, înecat în întuneric. Teamă stupidă de care nu scăpasem, aveam nevoie de ziduri, atîta vreme închis, sufocat între ziduri, acum mi-era frică liber. Tăcerea cîmpie i și luciul, nici un arbore, nici un iepure, nici o movilă și mereu frica asta că de fapt visez și am să mă trezesc ! Și atunci s-au ivit, verzi, cu perdele înflorate la ferestre, vagoanele de lemn pe roți mari de cauciuc, ale unui circ ambulant. Așa le-am cre- zut și în loc să le ocolesc, iată-mă pe Scărița unuia din ele privind o clipă peste umăr și aproape fericit atingînd clanța galbenă cu pistrui de rugină și atît dc concretă. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că n-a fost decît o capcană. Stau la geamul murdar al vagonului și privesc cîmpul lucios peste care o dată lunecasem destins. Cerul nu mai are ferestre cu păsări subțiri, încremenite în zbor, ori nu le mai pot eu zări din cauza geamului tot mai murdar. Și nu sînt decît geamurile astea îndreptate spre orașul de unde am fugit. In partea cealaltă e un zid gros acoperit de oglinzi. I VER0N1CA PORUMBACU__________________ NIC! ELE *r l-acum se-ntimpM s# na uuti cufund citeodată eu ochii deschiți fn mare, să cobor printre scoici, implorindu-le să-mi divulge secretul liniștii lor. Dar scoicile păstrează tăcerea, ermetic, și numai bulele de aer din jurul cuvintelor tulbură apa. Alteori, rătăcesc in căutarea epavelor: cîte va metalice oase, din care încerc să refac o navă. Nicăieri o fosforescență, Tirviu, elnd revin jilavă pe plajă, stelele mă privesc ștergindu-mi trupul in tremur. Stelele, silabe de foc dinlr-un gra: incă nedescifrat, emis undeva, in eter. Nici ele nu imi divulgă taina. PETRE STOICA DUPĂ TRECEREA PLOII 'L' upa trecerea piaif deuenim profeți ți spunem fn cor vom avea mai multă glueoiă mai multe urzici pătratele vor fi mai pătrate fi evlavioasele degete vor fi mai violete cind țin condeiul ți scriu despre dragoste Întotdeauna după trecerea ploii ne simțim mai suavi mai umani mai frumoși niciodată nit sintem indiferenji ca peștele japonez claustrat in fumuriul acvariu după trecerea ploii devenim eu totii profeți ți avem o Încredere oarbă în bărbile piticilor de gips din grădina părinților in rest medităm ORIZONT VEDEȚI V edeți v-am spus casa mea e veșnic pustie pereții ei sint hirtia văzduhului sterp cheia porții diavolul o ține ascunsă sub aripă in cămările mele am numai semințe de cinepă pentru sticlete vedeți ceasornicul lunii imi arată un timp care-i orb ocoliți-mi deci casa fumul ei vă acrește virtutea vîntul din preajmă vă mănincă urechile blinde șl ibnba v-o acoperă cu nisip ca să nu mai vorbiți despre viitorul bitlanilor priviți tn casa mea părăsită am o chitară dar cine maj are timp să-i asculte geamătul oase'or vedeți DAR SINGELE FÎNTÎNILOR C ^dbji fi aripi uscare ba! noaptea in geam sau cad tn grădină nucile negre nu știu treziți strămoșii coboară din portretele ovale pline de plumb și caută in sertare și găsesc numai somn prin tării plutesc zeppeline ai pdsSri ciumate un inger nici atinge cu mina și poate sint frunza lăcrimând in visul cuiva nu știu dar singele fintinilor încheagă încet oglinda de ieri ORIZONT „COMEDIA ERORILOR" CRITICE (I) ■ EUGEN SIMION Conștiința unei literaturi fiind critica, e firesc ca o istorie a lite- raturii contemporane să înceapă cu studiu! criticii, sau mai bine zis ai criticilor, pentru că nu există pro- priu zis Critică, ci numai critici. Cunosdndu-L cunoaștem mai bine mișcarea de idei, conștiința estetică a epocii, direcțiile ei literare, foarte dificil de reconstituit altfel, numai din opere. Ideologia, conceptul estetic etc. pot fi comune, se pot fixa fntr-o formulă mai generală, operele sint totdeauna individuale, ireductibile. Critica arată, deci, in chip mai direct temperatura spiri- tuală a unei literaturi ți orice Stu- diu mai amănunțit trebuie să por- nească de aici. Acesta e, oricum, punctul de vedere al lui Lovinescu. După ideologie, el se ocupă de evoluția criticii literare, adică dc critici, grupați în cinci capitole: critica sămănătoristă, critica popora- nistă, critica estetică, critica simbo- listă, critica nouă. Aceasta în 1926. Peste zece ani, cînd citește îneăodată literatura de după 1900, el adaugă la direcțiile de mai înainte încă două: critica modernistă ți critica tradiționalistă, urmînd și aici pas cu pas mișcările ideologice. Rin- durile criticii noi se lărgesc, alături de Tudor Vianu, Perpessicius, Pom- piliu Constantinescu. apar și Șerban Cioculescu, G. Căiinescu, Vlad'.mir Streinu, M. Sebastian etc. în timp ce Zarifopol și Blaga, puți in 1926 laolaltă cu criticii, sînt grupați a- cum (în compendiu) într-un subca- pitol mai adecvat: eseiști, Cami) Petrescu, trecut in 1926, la aceeași rubrică, dispare in 1997, în schimb figurează nume noi de foiletoniști printre care acutul, incomodul Eugen lonescu, alături de Lucian Boz, cu desăvîrșirc uitat azi- Dintre eseiștii generației ridicate după 1930, nu e amintit decît Mircea Eîiade, Clasificarea criticii pornește, așa- dar, de la criteriul ideologiei. Iar atunci cînd ideologia lipsește (ca- zul mișcării „estetiste", Lovinescu o inventează. Evoluția acestei disci- pline poate fi și altfel discutată, criticii pot fi grupați, din punctul de vedere, de pildă, al tipologiei. E cunoscută clasificarea făcută de Thibaudet, sînt și alte împărțiri ce țin scama de metodă. E. Lovinescu rămîne însă la criteriul ideologiei literare și nu-i putem aduce o vină pentru această preferință, deși ideo- logia, se știe, nu explică totdeauna substanța criticii iar in ce privește stilul, ..metoda", ideologia nu dă nici o indicație. Sint moduri dife- rite de a gîndi și, nu mai vorbim, stiluri de a face critică în cadrele aceleiași ideologii. $i E. Lovinescu și M. Dragomirescu, chiar N. lorga și Ilarie Chendj sint, într-un chip sau altul, Junimști, dar cită deose- bire Intre ci! Mai mult, M. Drago- mirescu și E. Lovinescu sint „maio- rescieni", formați cu Criticele în mină. în ce privește insă comenta- riul critic propriu zis diferența între ei e ca de ta cer la pămint. Vrem adică să spunem că ideologia are in critică, la fel ca ți în literatură, valoarea unui punct de orientare: arată o direcție, o atitudine gene- rală față de evoluția artei, even- tual citeva principii estetice, nu însă un sistem critic, un stil de a aborda opera literară. Acestea tre- buie, atunci, altfel determinate. Criteriul folosit de Lovinescu ar1 însă avantajul că stabilește nișt familii de spirite care gîndese într-un mod cît de cît comun cîte- va noțiuni fundamentale de lite- ratură. Si. întrucît aceste spirite au determinat și chiar reprezentat direcții în literatură, ele au ți o valoare istorică. Față de o direcție critică. Lovinescu manifestă îndeob- URIZCNT ORIZONT 2 ște o atitudine ce nu cunoaște nuanțări: o acceptă sau o respinge integral. în situația din urmă e cri* lica sămănătoristă, critica popora- nistă, critica estetică, critica sim- bolistă, adică in afară de critica nouă, întreaga critică română de după 1900, Face excepție, firește, în cadrul criticii estetice, critica lui E. Lovinescu. înregistrată nu- mai printr-o amplă bibliografie. Atitudinea de negație se păstrează și în compendiul din 1937, cu ex- cepția, Iarăși, a modernismului și a Criticii noi. E. Lovinescu e, sub acest aspect, în consens cu aproape toți criticii români, mai vechi și mai noi : nu acceptă decît propria familie spirituală (citește ideologi- că). N. torga respinge tot, critică și literatură, ce nu intră în vederi- le ideologiei sale. Tot așa proceda- se ți Gherea, așa va Judeca și M. Dragomirescu și G, Ibrăileanu. Chiar și criticii mai noi. neînscriși intr-o formație ideologică, vor păs- tra această intoleranță față de ve- cinii de compartiment. G. Călines- cu e tipic sub acest aspect. Cu ex- cepția lui Maiorescu, a lui G. Ibrăi- leanu (acceptat integral), el res- pinge, sub o formă sau alta, gene- rația de dinaintea sa, pe Lovines- cu in primul rind. Aceasta e, se pare, psihologia criticului român. Mai mult chiar decît scriitorul, criticul se nutrește de tinăr eu ilu- zia singularizării. Cu timpul, orgo- liul de a fi unicul judecător în li- teratură ia forma unei negații sis- tematice a confraților, pentru a trece, apoi, la înaintași, victime oarecum mai ușoare. Există, în ce-l privește pe E. Lo- vinescu. oarecare motivație pentru acrimonia cu care judecă pe cri- ticii din vremea sa. In cea mai mare parte aceștia reprezintă un principiu critic elementar, ei nu depășesc confuziile mai vechi ale criticii pre-estetice. împotriva lor e nevoit să lupte, de la început, ma- iorescianul Ix>vinescu, spirit diso- cia tor, mobil, modern. Atactnd prin- cipiul, va lovi, fatal, și omul ce ii reprezintă. E cazul lui N. lorga, față de care Lovinescu are o ad- mirație plină de spaimă. Cea din- ții scriere a absolventului secției clasice de la Universitatea din București (o lucrare de specialita- te) e dedicată, să nu uităm, lui N. lorga și nu, cum s-ar fi cuvenit lui 1'. Evolceanu, profesorul de la- tină. Ingratitudine, n-ăi ce face, de școlar. Intrată in firea lucrurilor. Tînărul clasicist e atras de capri- ciosul, turbulentul istoric, dărimă- tor de idoli culturali și dedicația din 1904 arată o prețuire pe care, în principiu, criticul nu o va re- trage niciodată, deși nu vor trece nici doi ani de la acest gest de afecțiune și tînărul intelectual, atins în corectitudinea Iul literară, va lua altă atitudine, va schimba, cum se spune, foaia. De la acest punct, despărțirea e definitivă. O încercare de conciiliere. în 1910, rămîne fără efect. lovinescu nu va fi admis la Universitate, la Acade- mie, nu va primi niciodată, o re- cunoaștere oficială ți de această ostracizare nu e străin N. lorga, cunoscut pentru idiosincraziile sa- lo. E. Ixjvinescu se apără pe sin- gurul teren accesibil lui: critica și va folosi unica armă demnă de un intelectual: opinia. își va manifesta, deci, dezacordul cu principiile li- terare ale temutului N. lorga și va dovedi reaua lor aplicație critică. Mai ales aceasta din urmă e specu- lată și bilanțul pronosticurilor cri- tice nu e deloc încurajator. Exem- plele nu mal lasă nici o îndoială că. in ce privește literatura moder- nă. gustul ilustrului cărturar cade mai totdeauna alături de valorile reale ale epocii. Știința perfidă a lui E, Lovinescu e de a găsi pagi- nile cele mai nedrepte și a le ofe- ri ca model de confuzie: poezia lui D. Anghel e condamnată pen- tru inactualitatea ei socială. în schimb N. lorga e mulțumit de li- teratura doamnei Irina Lecca; pro- za lui Duiliu Zamfirescu e depre- ciată prin lipsa de afecțiune față de țărănime (pagini „artificiale" etc.), in timp ce Vasile Pop ar ilustra „un mare talent dc combi- nație în felul lui Edgar Poe“. Lo- vinescu vinează cu voluptate ase- menea perle și, ca să fim drepți, ele nici nu sînt greu de aflat. Tex- tele mișună de asemenea enorme confuzii accentuate după război, cînd N. lorga, închis într-o ideolo- gie. respinge, cu rare excepții (Lucian Blaga la debut). întreaga literatură mai nouă. Simbolismul îi pare o „șadatanie". o farsă, un mijloc de parvenire literară, tîrgu- iala unor indivizi căzuți in boala copiilor; într-un cuvînt: „săpun li- terar care nti curăță", „literatură infamă, escrocherie literară (...), literatură de Pantei imon“. Lovinescu, reproducind aceste e- normități, nu uită ei omul care le spune e un mare cărturar, o per- sonalitate covirșitoare, un „direc- tor de sensibilitate națională-, tra- gic de confuz, de nedrept, dar, în acelaș timp, de neajuns, magnific, în tot ceea ce întreprinde, chiar și în greșelile lui. In portretul pe ca- re i-1 face se simte, de aceea, un sentiment de înfricoșătoare admira- ție : „l a fost dat, așadar, acestui om de o rară mobilitate spirituală și erudiție literară, de un mare ta- lent oratoric, cu un suflet covirșit de misticism național și, deci, dor- nic de progresul neamului său in toate domeniile, pentru care a lu- crat ca nimeni altul, i-a fost dat să se arate cu desăvirțire neînțelegă- tor față dc noua sensibilitate ce se pregătea, de sensibilitatea estetică, fără contingențe etnice sau mora- le, ci de sine stătătoare; i-a fost dat, prin urmare, acestui director de sensibilitate națională, să devi- nă, mai întîi prin acțiunea pozitivă a mișcării sămănătoriste, interesan- tă desigur și esteticcșle, dar reac- ționară prin ideologic, și prin ac- țiunea sa negativă, de tribun iri- tat de prefacerile vremii, — i-a fost dat, așadar, d-lui îorga. pu- ternic înzestrat și bine intenționat, să devină cel mai mare dușman al dezvoltării firești a literaturii nea- mului său-,') Aflăm, în bogata literatură pole- mică a lui Lovinescu, și judecăți mai severe, dăm și de texte ce ara- tă o măi categorică prețuire. Apre- cierea de mai sus mi se pare insă cea mai constantă, aceea în care criticul spune tot, sincer și direct ceea ce crede despre marele său adversar. In Pași pe nisip. Critice I. Memorii, T, Maiorescu și poste- ritatea lui critică etc. numele lui N. îorga revine, dovadă că perso- najul îl obsedează. Și unde există o mare obsesie, există, cu sigu- ranță, șî o secretă fascinație, se poate spune că E. Lovinescu are pentru contemporanul său mai mult decît un sentiment de temă- toare simpatie. T. Arghezi mărtu- risea, odată, aceeași iubire secretă pentru imprevizibilul savant: își scriau pe ascuns bilețele cordiale, chiar și atunci cind N. lorga numea i) îs», ift, rom. coatcmp. tt p, 19, pe poet un geniu infecțios iar poe- tul răspundea prin pamfletele ce se cunosc. Nu avem încă (și pro- babil că nici nu sint) mărturii de această ocultă tandrețe din partea lui Lovinescu. Prețuirea lui se ma- nifestă în separarea pe care o fa- ce Inlre inegalitățile criticului, opac la tot ceea ce e nou, și însușirile excepționale ale omului de cultu- ră. G, Călinescu a exprimat poate mai bine acest straniu amestec din literatura critică a Iui N. îorga, spunind că, la el, „lauda și invec- tiva se topesc în profeție4- Intuiția unui geniu căzut la atitudini copi- lărești o avea, în privința lui îorga, și E. Lovinescu. încă din Pași pe nisip (voi. II) el ridică semne de întrebare asupra autorității critice a profetului dc la SămănătoruL Chestiunea se pune, acum, pe te- ren moral (In Ioc de prefață, op. cit.), tînărul apărindu-se, iritat, de insinuarea că ar manifesta ingrati- tudine față de foștii lui profesori. E, Lovinescu n-a fost insă, să se știe, elevul lui N. îorga și, de alt- fel, N. îorga nu are specialitatea „elevului recunoscător" pentru a învinui pe altcineva; E. Lovinescu e, cu adevărat, tinăr dar criteriul virstei nu intră în discuție intr-o dezbatere literară; pot îi citați ti- neri care, Sncă minori, scriau cărți pentru a combate pe Rafeet. Ti- ziano, Botticelli etc. Aluzia e, nici vorbă, la N. îorga, surprins, ca să zicem așa, în delict de ingratitudi- ne și teribilism. Elevul era, deci, nu numai nerecunoscător, dar și incomod, agresiv, holărît să-și ape- re opiniile pînă în pînzele albe. în același volum se ocupă, mai siste- matic, de „Direcția nouă” a d-lui N. îorga și, inutil a mai preciza, în termeni cît se poate de severi. N. îorga ar fi lipsit de obiectivitate, n-ar avea spirit de măsură, echi- libru, ar lăuda exagerat, indistinct, ca un Corybant sau ca un negus- tor de stămburi. E minat, deci, în actele lui de o „supraconștiință de sine și o voință energică, aproape extraordinară de a fl ceva nou sau de a tace ceva nou”, dar nici- odată, în nici o împrejurare, n-a spus încă ce voiește. Ar fi, din a- ceastă cauză, confuz, schimbător in opinii, un „impresionist... dog- matic” într-un cuvînt. Articolele -sale coboară tonul critic (care tre- buie să fie totdeauna obiectiv, impersonal, în sens maiorescian) la ORIZONT 31 noto lirice, senzanțlonalc șl uneori trîvale, Dl. N. lorga e, dar, Hun polemist regretabil’", Pentru că a iubit mult, 1 se vor ierta multe, dar nu toate1), Nu i se poate Ierta, înainte de Orice, Confuzia în care a ținut critica, a sa și a altora, re- ducînd-o ia simpla funcție de pro- povădulre a țărănismului și a lau- dei, nediferențiate, a iilor, betelor și maramelor naționale. E adevă- rat că „prbi forța balistică a ca- vi citului plin dc iubire și ades? de ură exagerată a zguduit inlțresul maselor pentru cultura națională'"1), clar să nu uităm (și Lovinescu nu uită niciodată) că ia adăpostul a- cestei fericite înzestrări intelectua- le a înflorii literatura lui Vasile Pop și a Irinei Lccca și nu șl-a gă- sit niciodată loc literatura luî Dui- liu Zamfirescu. L. Rebreanu, T. Arphezi, Ion Barbu, adică adevă- rata literatură română, Nu-i poate trece, apoi, cu vederea celui care a publicat o mie de cărți în lim- ba română asimetria stilului, infor- mația parazitară ce se răsfață tru- faș in fraze lungi, labirintice, pro- lixe. Lovinescu, obsedat de geo- metria frazei latine, de precizia, armonia accentelor, de expresia lapidară și cuvintu! propriu, de- plinge, și aici, absența „frumoasei arhitecturi latine'", Sînt, în afară de stil, de instrumentul critic și alte fapte- in activitatea prodi- gioasă a istoricului, ce nu încîntă pe Lovinescu. Intoleranța literară, dc pildă, fanatismul atitudinii, pasiu- nea deformatoare cu care judecă opera literară răsturnindu-i adesea proporțiile reale, îl numește, de aceea, „impresionist feroce1", for- mulă eu care impresioniștii certau pe Taine, Unde poate să ducă pa- siunea neinfrînată, in cultură, Lovinescu arată, revenind la cazul lorga, în Încheierea compendiului din 1937: „Nu există un singur scriitor ro- mân, care șă fi aderat prin scrisul său creator (nu prin adeziuni epis- tolare) 1b o campanie, care a încer- cat să înjosească toi ce c bun, fără ORIZONT ■) Pași pe nisip, II, p. ZOO. jj critice i. 1M5, p, să aducă în loc cea mai modestă contribuție sau promisiune de talent" JL Criticul se referă, aici, la cam- pania împotriva ..modernismului'', a „pornografiei1* în literatură, dusă și de gazetele conduse de N. Tor- ga. E vorba, totodată de o campa- nie împotriva disocierilor stabilite de Maioreseu, o întoarcere la ve- chile inerții culturale, susținută prin toate mijloacele, de la Intimi- dare. injurie în presă, pină la in- tervenția parchetului, Academiei, Ministerului educației naționale, cenzurai, jandarmeriei, adică a tuturor forțelor de constrîngere de care dispune un stat. In această izbucnire de opacitate, intoleranță și. agresivitate, Lovinescu vede nu numai insuficiențele unui tempera- ment ei o tragedie mal generală și mai adîncă a scrisului românesc. Ea constă în faptul (semnalat și altădată) că evoluția literaturii nu s-a sincronizat Cu evoluția gustului public: pe cînd literatura, prin va- lorile ei Incontestabile, s-a încadrat Jn ritmul de dezvoltare a artei europene, publicul a continuat să-și formeze gustul după medelelc cărților de citire, O parte a cri- ticii, și în primul rind N, Ior$a, a sprijinit această tragică inerție, menținînd în permanență o stare de suspiciune față de valorile noi. Cu aceste sentimente, rămîne ca E, Lovinescu să fixeze în Istoria litera- turii române contemporane, intr-o pagină definitivă, contribuția criti- că a lui N. lorga. O face cu mai multă obeicll vitale, decît am fi pu- tut spera citind rîndurile amare de mai înainte. Sint rezumate vechile opinii din Critice și Istoria litera- turii române contemporane (voi. li), cu precizări noi. toate făcut? intr-un stil sobru, obiectiv, fără iritare. Lovinescu lasă ca și alte dăți ia ușa templului critic vanitățile, mi- cile și omeneștile nemulțumiri: actul critic cere detașare, imperso- nal izare (știm în ce sens), putere de frinare a pasiunilor. Va scrie, dec!, fără a ceda nimic din opinii- le sale, aceste propozițîun: frumoa- se și adevărate: „Mulți l-au între- cut prin sobrietate, prin echilibru, prin eleganță nimeni nu I-a ajuns )) ist. Ilt. rom. conteni p. 1SJ7, P- JlU-395. insă prin căldura pasională: lava incandescentă a prozei sale apos- tolice nu s-a stins nici pînă azi și probabil nu se va stinge, atita timp, cît vor exista ochi tare să se plece peste paginile trecutului" (Op. cit. pag. 20), în Memorii, I (pag. 9" și urm.), Lovinescu ii face lui lorga un por- tret de neuitat și dă amănunte amu- zant? despre ceea ce criticul numeș- te „pitiatismul mesianic’ al istoricu- lui. în T. Maiorescu și posteritatea lui critică (p. 17!) ți urm.) aflăm, ia- răși, pagini substanțiale despre N. lorga, sub o latură specială insă: reacțiunea sămănătoristă față de Ma- iorescu. Lovinescu nu se ține, or- todox, de cadrele subiectului, lăr- gește demonstrația arătind rătăciri- le ideologului și în alte domenii. Venind vorba de Istoria literaturii românești contimporane nu scapă din vedere gravele ei confuzii și dă in acest sens citate zdrobitoare. N. lorga, care respinge pe T. Arghezi și L. Rebreanu cu cuvinte rușinoa- se. se pleacă aproape cu venerație în fața unei fete din Roman, dispărute prea repede, Maria Mavrndin. și re- comandă pe I. Popescu-Pajură, G. Vlădeșcu-Albești. Alexandru Mora- ri, Dumitrescu-Remy, I. Popovici. Adrian Lazariu etc. Nu e uitată cu- noscuta scriitoare Ana din Coștila. autoarea unei singure poezii publi- cate, de altfel. In Sburătorul (măr- turisește chiar Lovinescu), din eroa- re. Argumentele rămin același. > Avlnd despre literatura sămănă- toristă opinia că e lipsită dc intelec- tualitate, e unilaterală și, in ultimă instanță, „primitivă', Lovinescu nu are. In fond, alt? idei despre critica sămănătoristă : confuză, empirică, conservatoare, mii impur purtat de apele vijelioase ale personalității lui N. lorga șl depus pe țesurile sterpe ale unei literaturi lipsite de conști- ință estetică. Darie Chendi. S. Me- hedinți, I. Scurtu. D. Tomescu, C. Ș. Făgețel, G. Bogdan Puică sint per- sonajele obscure din preajma iui N. lorga, aghîotanțîi iui fără strălu- cire. Se poate bănui in ce termeni li prezintă Lovinescu. Darie Chendi e criticul lui losif. C. Stmdu-Aldca. I. Ciocîrlan, Maria Cunțan. Maria Cloban-Botiș și, cu ferece fanatism. criticul lui Octavian Goga, Lovines- cu. avlnd pentru spiritul lui polemic o oarecare simpatie, ii face țin Cri- tice 1. ed. I, 1909 și Critice I. ed. dcf. 1925, p, 105), acest portret : „inteli- gent, dar poate mai mult vioi, har- nic dar de o hărnicie risipită însă in lucruri mici, de o oarecare lec- tură. deși-i lipsea cu totul funda- mentul umanistic și cultura latină, om de gust de bun simț, judicios fără a fi pedant, ușor fără a fi fri- voi“. Nu s-ar zice că e un portret defa- vorabil. Totuși, Lovinescu nu-i pre- țuiește instrumrntui critic, prea ele- mentar, I-a lipsit însușirea esenția- lă a criticului : obiectivitatea. Și- a risipit priceperea și oarecare talent de expresie „hărțuind și bagateli- zînd”, „s-a oprit în regiunile infe- rioare ale pasiunii mărunte și into- lerante’. Chendi e lipsit, într-un cu- vînt, de „elevația hotărltoure’ și pa- gini ie sale „par sgură înghețată’ Comentariul din Istoria literaturii (voi. 11) e și mai restrictiv: incon- ICstabil spirit polemic, dar „tota- lă... Hpsă de receptivitate estetică și pentru altă poezie decît cea evo- luată din poezia populară". Cărtu- rar harnic, editor priceput, anima- tor, bun polemist, prietenul lui lo- sif stă pe prima treaptă a criticii — ..treapta informației literare". îi recunoaște, totuși. araclise Pinzele cu doruri măti/ălite. Proiectate infinit, pe orizonturi infinite. DAMIAN URECHE POVESTEA FIRULUI ^egătura aceasta de singe cu tdrfui copacului. Firul di drum pe oare-i rad zăpezile, Macul roșind că f-aw prins Lingă soția soarelui, Ne sint claie-n păstrare, ți se păstrează griul fi fintina, Cu săicitie coftfinuate-n noj- Doar tind o pierzi, se face ploaia mare. In orice miercuri e un sirop de Joi. E toiul înclina: si dea în rod, Deseară vei putea să treieri, Cind pe cimpîe dorm amestecate Ginduri cintate ți căderi de greieri. Pe frunza oarbă voi forma un număr. Copacul nu t*a fi acasă, niciodată. Cine se ascunde dincolo de umăr? Ce pierzi acum, ai mat pierdui odată, jVecunoseuiă trece steaua, Care pe razele de fier, A cobori! in mine să bea apă ți nu s-a mai întors (a cer! INTR-O SEARA INIMA J atr-o seară, inima, ffoju adevăr, fnlr-o seară, inima. Pajifte-n răspăr. Intr-o seară, inima. Vatră-n care fierb, /ntr-o seară, inima Colora un verb. fntr-o seară, in fota Viscolind crispat, Intr-o seară, inima Est și vest mi-a dat Intr-o seară, inima, Grai pe care-l sorb, Intr-o seară, inima Ca un creier orb. ORIZONT lntr-0 seară. inima. Dig la pașii tăi, Intr-o seară, inima Exila văpăi, /nir-o seară, inima. Luptă sărut, !ntr-o seară, inima Vu a mai bătut 1 RISIPITORUL Lui G BONTA ^rept cine mă iei, toamnă trezitei dfn somn ? Pe mine, cei luminat de awtuH. Cel care-mparte cerul egal Pentru păsări fi fluturi. Cel ce ride de brumă cu toii banii din gură. Și azi n-am nici o petală de lei... Drept cine mă ici ? Căîăfor de iumini neumblate Am rămas cu floarea soarelui in cimp intr-o noapte Pară să-i pese de invidia verde A surorilor ei. Toamnă, drept cine mă iei ? Am din belfug dimineți, ciocfrlil. Pe care ie pierd intr-o sinpură zi. Si ftiu să plîng cu iarnă .van CU murjurj Că vinul trist a fost odată strasuri, E drama inversă a celui mai sfint obicei Toamnă, drept cine mă iei ? ORIZONT Drept cine mă iei, toamnă, anotimp prefăcut ? Eu ftiu să mă pierd printre oameni. Să mă jac nevăzut. Știu să mă apăr de line, mai bine, moi rău. Cumpăr pe ceafă tot aurul tău, Aur pe tsre alunec aceste idei. Drept cine mă iei ? VIRGIL BIROU I * imișorenii mai vechi își amintesc de restaurantul vinătoresc Kocsonay, într-o casă girbmită de vreme, în cetate, străjuită și astăzi, într-un colț, de legendarul stilp al breslelor. Aici, într-o seară de toamnă tîrzie, să tot fie de atunci ure-o treizeci de ani, l-am văzut, pentru prima dată, pe Virgil Birou. La Kocsonay scriitorii uremii își aveau masa lor, o tăblie zdravănă de lemn de stejar negeluit: în jurul mesei se încingeau, mai în fiecare seară, între fripturi în sînge și greul vin al casei, „puterea ursului", interminabile discuții literare. Eram încă copii cînd, în seara cu pricina, așezai cu tata, la o masă alături, îmi ciuleam urechile stăduindu-mă să nu scap o iotă din spumosul symposion al convivilor de la masa vecină. Erau la masă, Ion Stoia Udrea, directo- rul revistei Vrma, profesorul Silvio Cuarnieni, astăzi dascăl și de romă- nește la Universitatea din Pisa și soția sa Franca, ale cărei cosițe bălaie contrastau, în mod ciudat cu felul cum îmi imaginam, pe atunci, o italiancă. Era, în sjîrșit, un om voluminos, bine legai, cu o voce adîncă, vorbind cu șart și robind, cu istorisirile sale, în mod vizibil, pe comeseni: Virgil Birou. Ctțiva ani mai lirziu mi-a căzut în mină cartea lui Virgil Birou: Oameni și locuri din Căraș, cartea de căpăta nu numai în cunoașterea carierei sale literare, dar și în cunoaștereae omului care și-a iubit cu patimă, dar și cu talent scriitoricesc meleagurile sale natale. Îmi stăruie în minte, în acest sens, încă o amintire. Eram în drum spre Bozovici, cu Virgil Birou, într-una din multele șezători literare la care nu a ostenit niciodată să participe. O mașinală venise să ne aștepte Ia labhmila si, încărcată eu literali, gonea pe serpentinele văii Almăjnlui. La o cotiturii a drumului, Virgil Birou a cerut să oprim, cotarii din mașină și împreună cu dtnsul. în aceea dimineață timpurie, la vre- mea de cumpănă a iernii cu primăvara, am privit în tăcere, peisajul ce se așternea tăcut ia picioarele noastre. /Im înțeles atunci și cu inima ceea ce, pînă atunci, iniuisem în fiecare rînd al lui Virgil Birou. Omul acesta, plecat prea timpuriu dintre noi, nu era un „bănățean" pentru a susține retoric virtuțile unei literaturi regionale ci pentru că, în mal organic, fiecare rînd pe care îl scria Birou era o dovadă a fraternității sale firești și necesare cu oamenii și locurile în care îji trăise copilăria și tinerețea sub cerul blînd al Cărașutui. Pe vremuri, la începuturile unei cariere literare care s-a dovedit apoi atît de bogată, Lucian Blaga scrisese o caracterizare celebră a barocului etnografiei bănățene. Caracterizarea ilustrului meu dascăl, splendidă prin forța ei plastică, se potrivește, cred, mai bine, oamenilor din sosul mănos al cimpiei, unde jruncea" ce, poate și dintr-un spirit de travadă gasconă, o proclamăm, se dovedește și prin belșugul în- zestrărilor materiale ca, în județul Timiș, contemporana șosea a milio- narilor, Dar, în complexul spiritualității bănățene, a trăsăturilor ei spe- cifice. își găsește loctd. ca într-o necesară polivalență, plaiul mioritic al Carasului, care, cu văile sale dulci, se opune nesfîrșitulut șes timișean. Acestor plaiuri cârășene Virgil Birou le-a dat dreptul de cetățenie în literele românești. Birou a iubit și a cunoscut, ca nimeni altul, oamenii și locurile din Căraș. Eroii săi, din reportaje, din cele citeva povestiri, din romanul său Lume fără cer. sirti oamenii care trăiesc pe valea Că- rafuiui, în satele din jurul Oraviței, în minele de cărbuni de la Anina. ORIZONT Lumea personajelor lui Virgil Birou e o lume limitată geograjicește pînă la hotarele pustei, dar cunoscută cu deamănuntul și iubită Cu toate fibrele inimii fierbinți care batea, odată, în pieptul scriitorului. De aici sentimentul de autenticitate, de realizare literară nu lipsită de inedit. Adolescent fiind, îndepărtai, pe aceea vreme, de ispita de a deveni, vreodată, critic literar, mi-a căzut în mină, într-o revistă a vremii, un fragment din Lume fără cer: Glieorghi Rață se lămurește cu revoluția. trecui de atunci ani, nu chiar puțini, dar înaintarea estetică care m-a covîrșit îmi stăruie încă vie în memorie, iar Gheorghi a rămas și acum un peronaj literar care s-a născut sub o stea bună. S-a spus, despre Lume fără cer că ar fi un bun roman minieresc. lini displac cla- sificările tematice și nu cred că, sub această etichetă, romanul lui Birou și-a găsii caracterizarea cea mai nimerită. 4? Spune, mai de grabă, că romanul aduce, în literatura românească, un fior propriu, nu numai da- torită tematicii ci și, sau mai cu seamă, oamenilor și tocurilor descrise. Aș mai adăuga apoi, că această pasiune a lui Birou, față de realitățile bănățene a fost, cum nu se poate mai utilă și mai necesară. Scriitorul s-a dovedit, în acelas timp, pasionat reporter, etnograf, folclorist, istoric. Ooameni și locuri din Căraș, reportajul scris acum mai bine de treizeci, de ani se împlinește, ca într-un diptic necesar, cu Drumuri și jonasuri bănățene, reportajul vremurilor noastre, în care Birou descoperă, la fie- care pas, cu neascunsă îneîntare, realizările socialismului care au schim- bai fața Banatului. Herald al artei populare atît de proprie, de originală șl inedită, a locurilor natale se dovedește a fi Birou în Crucile de piatră de pe valea Orașului, monografie în care severa documentare știin- țifică se îmbină ca literatura de bună calitate. In sfîrșit, in manuscris, 0 monumentală Istorie a mineritului în Banat, sporește tristețea noastră față de preaiimpuriut sfîrșit al aceluia care a fost Virgil Birou. Acum, cind se împlinește un an de cind scriitorul și omul de cultură care a fost Virgil Birou a trecui dincolo, în împărăția umbre- lor, îmi place să cred că el stă la sfat cu eroii săi, cu Alo? Siăuan șl cu Gheorghi Rață, oameni ai acestui pămînt pe care a trăit, pe care atit de mult i-a iubit, pe care s-a străduit să-l facă cunoscut în lite- ratura, acela care a fost Virgil Birou. T.L.B. MOMENT DE NEDEIE PE SEMENIC 0RIZOXT Pe fața de apus a muntelui Semenic, între vîrful cel mai înalt, Gozna și Piatra Nedeii, în cotitura unei depresiuni de teren se pitește un săculeț deabia de vreo 10 pași lungime și tot atîta lățime. E unul dintre cele mai notabile lucruri de văzut din întregul complex muntos al Semenicului. Și cum să nu fie ajuns celebru cînd pe malurile lui pietroase se petrec uneori lucruri care pun în uimire pe toți cei ce se nimeresc a fi prezenți la răsăriturile de soare sîngerii de la sfîrșit de primăvară sau de la începuturile de toamnă, cu vijelii de mută din loc pămînturile. Eu am trăit o întimplare veți vedea cum. Natura încă nu s-a trezit de tot din somnul ei dc noapte, soarele S mai rătăcea întirziat pe undeva, prin cețuri. Dar din depărtări se aude ca un fîlfîit dc aripi ce vine dc departe. Apoi fîlfîirile se amplifică în vîjîit puternic. Țipete ascuțite îl taie, prelungi și amenințătoare. Tot mai tare, tot mai aproape. Priveam uimit. Oare ce se va întîmpla ? Deodată brusc totul cade în tăcerea de dinainte. Fîlfîitul care a ajuns deasupra capului nostru nu se mai aude. In schimb, țipetele se înte- țesc năprasnic. Totul s-a petrecut fulgerător. Nici nu am avut timp să ne dumirim. Pc malurile lacului s-au lăsat pasări mari, cu gîturi pele- gite, cu cioc puternic, curbat amenințător a sfîșiere, cu ochi încrun- tați. Vulturi. Mai mari, mai mici, bătrini și pui mai timpurii. Dar mai cu seamă vulturi bătrini. Par supărati, enervați chiar. Fără dc veste, cei bătrini se reped asupra puilor și încep să-i bată cu ciotul aripilor, îi aruncă pe rînd în undele înghețate ale lacului. Vor să-i înece? Nu 1 După cîteva clipite, după ce puii s-au bălăcit în apă, scuturîndu-și apoi penele, pentru încălzire, iată că toți se avîntă și în aceleași țipete stridente tot atît de neașteptat cum le-a fost sosirea, își iau zborul ca să dispară în depărtări, să se ascundă în cuiburi, prin văgăunile stîn- cilor, prin desimea codrilor. Toiul s-a petrecut în cîteva clipe, după care liniștea a cuprins din nou locurile. Ciobanul moș Gheorghe, ghidul nostru pe cărările muntelui bănă- țean, ne-a lămurit întîmplarea. Vulturii bătrini își aduc puii să-i scalde în undele reci, ca să se întărească și să cîștige viață îndelungată. — Oare să fie așa ? — Așa 1 întări moșul. De la ei au învățat și oamenii noștri să se scalde aici. Vara, în căldura cea mai mare, la praznicul proorocului llie, la 20 iulie după calendarul nostru, vin aici oamenii cu sutele, de pe la Bolvașnița, de la lablanîța, de la Mehadia, din Topleț, din întreg Almăjului, apoi cei din sus, tocmai de la Ezeriș și Fîrliug, dc la Bocșa, din Anina, din Reșița, din Tirol, pînă către Oravița, dar de unde nu vin ?!Romăni, germani, unguri, pomi, toate națiile din Banat, din jur, se adună pe Semenic. Se aruncă de 7 ori în apă, „apoi se îmbracă în cojoace ca să se încălzească. — $i se iac sănătoși ? Moș Gheorghe se întunecă la țață. — Mi se pare că nu crezi. Am regretat adine că nuanța de neîncredere dîn întrebarea mea a fost prea categorică. Cântai să schimb vorba- — Taică Gheorghe, să-ți mai spun ceva: cleanțul acesta, de la vale, știi cum îl cheamă ? Ala înalt ? — Pe ăla înalt ? cu scară și cu semn în vîrf ? - Pe ăla. — Păi, ăla-i Piatra Nedeii. — Ei, vezi 1 Acolo s-au ținut nedeile în vremile de demult. — Cînd ? De mult în vremea lui taica Traian ? — Și mai de mult, în vremea lui Decebal și a tatălui său. In vre- mea dacilor. Dar poate și mai de mult. în băbăluc._ O seînteie de curiozitate se aprinse în ochii moșului. — Că n-o îi vreuna ? Zău, în vremea dacilor ? ORIZONT o — Aici. Și în alte locuri din munții Banatului și ai țării, pe care-i cheamă Nedeia. Că sînt multe locuri de felul acesta. Moșul fluieră a mirare. Țipătul neașteptat al unei păsări se opri. Moșul țiui de bucurie. — Vezi, să știi că a venit un vultur ca să vadă dacă vremea e potrivnică pentru scalda puilor. Semenic, vraja Semenicului. Nici azi nu știu dacă scalda puilor dc vultur, la care am asistat, a avut loc în zori, după întîlnirea mea cu moșul și după ospățul cu balmoșul oferit de el și stropit din belșug cu nectar de prună, galben, de trei ani și mirosind ca o livadă înflorită, sau după ce m-am trezit, mai în amurg, cînd soarele se lăsase după pilcul de copaci, dincolo de depărtările în care se înălțau coșurile Rcșiței zilelor noastre. V1RGIL BIROU 0R12DXT Romul l.ndea; ,,Iovan Iorgovan* DIM. RACHICI CEAS MEMORAT ^e-atîta mișcare, de-atita trecere — frunză... De-atita soare pintenul suplu al apei orfan de culori. Prăpastia cere să fie umplută — c-un zbor sau c-un trup de fecioară. In lemnul zilei — un număr pereche de cuie: toate se clatină, toate cad, numai unul devine rigid fără veste ... CORĂBII LUNECIND C artaglna dă muguri — și înflorește făcindu-și corăbii' iar corăbiile lunecă zi fi noapte pe fruntea femeilor care-mpletesc corzi pentru arcuri din părul lor negru. Hanibal iși ia capul in mină ieșind diminețile pe malul mării să blesteme Roma. Intre valuri se joacă delfinii — fiecare din ei o flacără ce va arde orașul ... DINCOLO DE LIMITE ^ocuiesc Intr-un mare Amin spus in noaptea nunții de-o prepeliță-cuc sub streafina casei — pe cind oficiant in templul iubirii ți-n strane strămofii cintau amestecați cu urmașii — toți de-o virstă cu mine ... ORIZONT SENTIMENTUL CASELOR ^asele noastre pe care asemenea melcilor le luăm cu noi la plecare... Casele noastre călduroase sau reci in care ne-ascundem de-acest neintltn secol 20... Casele noastre sferice sau cu geometrică dungă — din care singurătatea ne-aiunj/ă... CEORGE SURU CHEMAREA fost numit să aleg intre rădăcină fi floare. Intre cer $4 pămint. Intre subteranele efrtifei și nint, intre ioted si adincuî de mare, intre pasăre cercuri de copaci. Intre temple ți vfcdidi, Iwre trup fi duh, $i aceasta cit se penate de curtnd. .. Mă stră/uiau Stelele, mă străduiau porniri de ifvoare, Mă îndemnau spre a alege, lege ți lege după lege, Dar am oare aț fi putut să-mi calc chemarea De-a pluti pe pămint fi pe ape Arunci cină constelațiile se răstoarnă atît de aproape!.. ELEGIE ORIZON r * o: mai mtdt apasă pădurile pămlntui bun pentru rădăcini, Pămfntu! se îndoaie după fiecare ploaie ca un ram de alun. Se surpă molcom in vizuini. amestecă mereu cărările Pînă cind mările acoperă crestele cu scoici fi meduze Atunci cind iți încep prin destin migrărilet Tot mai mult e o apăsare pe fiece cărare născută Spre zare, O apăsare de lemne de case,de lemn de viori, de lemn de sicrie, Afereu mor Izvoare, se nasc iat-oare ți forați se-ngroapăin vița de vie. Neabătut rămine doar drumul de cocori,., ORAȘE ^rațe, mereu noi orașe, ținuturi de piatră, de beton ți sticiS, J-o marginea fluviilor, ferestre in zi, ferestre in noapte, Jn fiecare soare nou sint mat aproape sau mai departe De un pavaj in care rămin vibrfnd ca un ecou Dină cinci un altul de el mâ desparte ți mă împarte din nou. Călătorie continuă prin orașe, orațe de ceață, orațe de soare, Orașe de nori, orașe de iarbă, orașe din cuiburi de cocori, Un tainic destin mă cfteamâ din teamă ți plec din vamă în vamă, ATă împarte ți mi desparte, aproape sau mult mat departe. Să nit, să vreau să uit că-n oralele în urmă rămase. In ramuri de case, in lemnele arse, stupină e îuno ți sufletul meu „,. CORNEL VESELÂU VIOLETA J ^druTar o c/lpd unitvrsu!, Plcaapere mi-flu cobortt grccwic ; ^idfUFj CfG SaflFP. SwW fifu hAZucinânt, ! Șl uioTtft era 3fran?te, Șl tUore» era cerul» UQiUOTtUt întreg era vMrL Șl vloîc! ml-a pdrut pdmtafu! Și nți știu dacd sufIjm! rdu avea accsl drept ? tu mi-a! luat plumbul de pe pfeoape, Frtvîreâ nU-a pdtncnț Prin ulo&eiul unlwer». 2ț?id o^îriipr uu FH-nJ rtrtftarea — cEnc! mt-aE Inttn; mMc, tcNpifl s-a /deut ! Cu mâru! in mind Carete a rtfiuas undeua ta urma veoIcm cobora sprț Coiorlnd vwZel totul ta Juru-ir uȘi cra2arf£ era Inlrvaga ncTura și Violeta ara fnineaoa ulafd Și eu eram Halal ! ORIZONT MARIA IVAN PROASTE OBICEIURI ORIZONT Ueasupra. Par o mulțime de rituri și acțiuni care se învață ușor fiind aceleași, se repetă în fiecare zi și dacă ai avea un scaun sigur, cu stabilitate, sus, departe, un lucru de copil, adică o minge, ți se învîrte încet înainte să-ți arate cît de curat, de precis, se petrec toate pe pămînt Clopotele sună cu ziua, cu noaptea, pe aceleași porți deschise, închise, ies și se reîntorc apoi la odihnă. Ceea ce era ascuns în dosul clopotnițelor trebuie să fi avut oarecare analogie cu o frază frumoasă, te gîndești privind. Altfel n-ar scoate tăcut, supus, din case calde, din case reci, din companii, singurătăți, pc toți, în drum spre mașina de scris, spre băncile de copii, spre săli cu viață și moarte, spre fa- brici, spre uși care deschid vitrine, fiecare la locul lui cu uncie mici încurcături dc plasament. Clopotnițele se înălțau spre cer, sună acuma sirena, la aceiași, oră același val. o mică diferență dc sunet marchează trecerea timpului. Ca să faci parte, să ai și tu locul tău, o condiție este suficientă dar și necesară : Trebuie să aderi tacit 1a un crez care pe parcurs se uită, se poate să nu-1 știi de la început, principalul execuția să fie întocmai; clopote, sirene, cu toții la fel. Dar un loc așa departe și sigur e greu de procurat, puțini au avut ocazia să privească mingea de la distanță. Mai aproape cei care acopere pămînlut sînt mai mari, unii la dreapta, alții la stînga, distanța, într-adevăr, denaturează. Unii vin cînd alții pleacă, sînt diferențe. Unii rid, alții plîng, individualitate. El stă astfel pînă dimineața, gîndindu-se la timpul petrecut, la serile lui triste, zile a căror imagine le-o dă recent savoarea unei taverne, unde prin asociații de amintiri ajunge la amănunte obținute mai ușor atunci cînd c vorba de cele trecute prin timp și i se par imposibile așa cum ar părea imposibil să înșiri o stea lingă alta pe un șnur de exemplu. Toate aceste amintiri îmbinate unele cu altele. Ic chinuie să modeleze una singură, să formeze din cuburi cu chipuri colorate ; aici ochii, aici gura, aici nasul, aici mîinile. Nu se potrivesc ochii ei cu mîinile celeilalte, părul negrtt cu picioarele mai groase și atunci începe munca adevărată, cu caznă lungă, cu oboseală. Con- fuzia șterge deosebirile între cele mai vechi și cele recente. Acuma dimineața nu e departe. Scurta nesiguranță a deșteptării & se risipise de mult. Știe în ce încăpere se află, o reconstituie în în- tuneric. Fie că se orientează în continuare cu memoria, fie că alege puncte de reper, obiectele profilate în jur, reconstituie în întregime odaia lui, spațiul care dînd mînă de ajutor reușește să strîngă imaginația. Ziua face ordine în jur, așezînd patul la locul lui, perdelele pe fereastră, hainele pe scaun iar ochii obosiți printre gene alunecă peste pînze. Soarele arată urme și el se miră de unde atîta lumină roșie, albastră, verde, culori împrăștiate, părți din întreg. Sună sirena și zumzăie strada, el nu are timp, adună, a șters, au .rămas doar părți, din nou începe munca dc unire, din toate un întreg din fiecare o parte. Cu noaptea pleacă. Ei mirați spun că are un prost obicei. Căci ziua e ziuă și noaptea e noapte, nu trebuie în- curcate, dar el greșește mai departe. In fața cuiva, ochii ei cu părul tău, cu picioarele celeilalte, cu vorba lui, le încurcă ? Amestecă m.- reu, compune, vrea un chip întreg și întîlnește doar părți. Nu sc pierde vremea, trece mai anevoie. El caută mereu și tre- buie perseverență. Iar cînd începi, chiar dacă vrei nu te mai poți opri. Nu ești sigur că o să găsești și tu nu crezi cînd ceilalți spun că e degeaba. Uneori ca și în jocurile dc copii, e cald, cald, fierbinte, pornești vîrtos, corul vocilor subțiri își strigă chicotind : fierbinte, fierbinte ! aștepți să se aprindă, să ardă, un pas greșit și iarăși copi- lașii liniștiți scandează în continuare: rece! rece ! rece! — Viața este arta cu toate formele ei ! Spune adesea și cu toate acestea se distanțează dc viața pe care o citează, poate fără să vrea, regretînd izolarea care vine din afară. El este înlăturat. De fapt, el nu se încadrează, are șirul lui de zile cu căutări, are arsenalul lui de ochi, mîini. gene, care trebuiesc unite în tot, munca lui cu chipul de prost obicei. Ea, pleacă cu ceilalți, dar niciodată cu ei. Impînzită de sfaturi și întîmplâri, poartă cu surîsul limpede, un bagaj de învățăminte pentru noile veniri, care îi flutură mereu pe față umbra nesiguranței. Amabilitatea ei străină de orice snobism și teama de a părea prea amabilă, ajttngind independentă, primește acea grație în mișcări a oamenilor ale căror părți din corp execută întocmai ceea cc vreau, fără efort și neîndcmînare. Pare o bună adaptare, anunțînd condiția sigură că va mai trăi mult. Subconștient intuiește această falsă apariție, se bucură de ea conștient și o păstrează, folositoare pelerină de ploaie. Ea pleacă cînd sună sirena, așa plecase și cînd băteau clopotele, poate. Sc amestecă cu ei pc străzi, printre miinile lor, printre capete, departe, în slîrșit, așa cum trebuie, iar cînd aripile sînt gata, pregă- tesc zborul, se aliniază ca în fiecare zi și clipă, poate să se pără- sească. Ea mergea în rînd. La sirena din urmă, se reîntorcea. Ea așteaptă. După această despărțire la un moment dat, fără să fie în stare să deosebească limpede un contur, să dea un nume acțiu- nii pe care o încearcă, se silește să culeagă mult: armonic, putere, să deschidă mai larg sufletul, să împodobească totul pentru noua sosire. ORIZONT ORIZONT * Poate tocmai pentru că așteptarea este zilnică, lentă și necu- noscut sfîrșitul, iau naștere impresii nedeslușite, neașteptate, ce aco- peră suprafețe de dimensiuni variate din timp, dînd senzația de lăr- gime, de durată, de stabilitate, urmîndu-se creează o continuitate. Astfel abia se sfîrșește o așteptare, epuizînd pregătirea gîndul se îm- podobește pentru viitor care, urmîndu-și una după alta micile părți, ramîne totdeauna înainte și refacerea se grupează într-un circuit bizar, al florii bunăoară. Ea merge cu ei, dar veșnic așteaptă și atunci cînd se observă, recunoaște cu frică nevoia acestui gînd. Așteptarea e o parte a ei de care nu vrea să se despartă ca de o clipă ce introduce în cursul vieții un personaj a cărui prezență mărește valoarea sensibilității, fără să știe dacă îl va mai vedea, neglijează chiar numele și nu știe nimic despre el. Renunță la scopuri precise și este sigură că toate zilele vor fi așa, neschimbate. Obișnuiește să plece în această așteptare cu gînduri leneșe în care pierzîndu-și încrederea că s-ar putea confirma prin realitate, nici nu o preocupă, sau gînduri vioaie, alerte, care rivalizează pînă la senzația de încordare. Dintr-un moment în altul așteaptă să se des- chidă ușa, să se ciocnească la un colț de stradă, să fie strigată sau să facă semn cu mîna. După astfel dc curse, istovită, revine la paș- nica așteptare, prostul eî obicei. Tn sinea ei găsește prezența uneia din acele realități invizibile în care încetase să creadă și totuși simte iarăși dorința și puterea să le consacre viața, astfel monotonia aștep- tării are o influență activă asupra pustieății concrete de care suferă. Această tensiune se concentrează cu seara sau cu nervii încordați, ajung să vibreze în nerăbdare. El obosit de încercările nereușite scade elanul. Noaptea unește așteptarea cu o intensă căutare, obiceiuri adulmecînd peste tot relaxarea. Ea se stăpîneștc, pretextînd că mai sînt lucruri de pregătit: cum să-l primească, care să fie primul cuvînt, să fie demnă, caldă, prietenoasă, bună, la început, distantă, glacială și sobră, să fie ca? sau ea ? Aerul rece e bun pe bulevardul cu simulacru de ziuă al neonului, caraghioase decoruri de lună și stele pe un cer sintetic, ea înain- tează îrămîntînd soluția. El uitînd să lase mîinile subțiri acasă, cu cîteva învolburări din vărul negru în gînd, se apropie agitat, sfărîmînd tot ce a zidit peste noapte- Cu cărțile precise, el știe cum trebuie să fie întregul, dar adunatul acesta e mult mai complicat. Uită că s-au risipit cehii în suflet, privirea în minte, cîteva mîngîieri ca aripile unui fluture în părul său scurt și blond, iar un parfum îl simte din buzunarul de la ștînga hainei unde a uitat un trandafir prea roșu. Deși bătea puțin vîntul, sufletele sînt lipsite dc mlădiere, așa precum copacii măreți nu știu să se ferească de trăsnet. Sunetul surd al apropierii pe trotuar subliniază un mare suflu de agitație, care trece uneori peste noi ca o mantie, surprinzător de calm-calm și simplu ca facerea lumii unde Dumnezeu știa totul dinainte, de aceia au ajuns șapte zile pentru înfăptuire. — Vrei să mă vezi ? S De la demnitate la omenesc, de la o mină de doamnă care se întinde pentru a fi sărutată la respect, dc la dorință la adevăr o goană. O mină de femeie se ridică peste ochii lui, sus nu se mai vede, el e înalt și slab. Alunecă spre buze și se topește. Iar el vrea să se convingă, întîi, precum orbii, unde sînt picioarele și părul și genele ? încordată de sus în jos aceeași melodie grăbită degetele se îndoaie puțin să siringă, să piardă, începe să creadă că s-a terminat. Sînt părțile lui, s-au unit și o sărută. Nu șoptește, totul puternic. — Am reușiti E nevoie să recunoască că nu mai e același, că nu mai este singur, că o ființă nouă este aici cu el, împletită, făcută din părțile lui adunate în atîtea zile de drumuri, pe care este obligat să o păzească ca un stăpîn și să o cruțe ca pe o suferință. Ar vrea să spună și ea o vorbă, se adună cele strînse, se rotun- jesc dar, sărace, cuvintele gîlgîie înapoi rușinate și gestul se întinde păgînește așa cum este ursita. Se ridică cealaltă mînă de-a lungul obrazului lui, iar ochii privesc departe, strălucesc așa cum i-a știut dc mult, cînd îi purta la butonieră, să le găsească mîini și gene și sprîncene. Pe ascuns, totuși se furișează priviri, in ziua plecării ai vrea să iei cu tine un tablou dc care te vei despărți pentru totdeauna Pornesc împreună. Mersul lui nu corespunde cu nimic exterior se sacrifică o parte din gînd, unei vechi imagini, care modificase de mult proporțiile sufletelor. Fiecare trăiește împlinirea, sfirșitul aștep- tării, darul căutării. Se trezește acea sete de un farmec necunoscut, unde ea va putea să ofere, i se cerc, devine necesară. El este în- conjurat de întinderea emoționantă creată de împlinire. 11 părăsesc acele clipe dureroase cînd prostul lui obicei devenea obsedant, iar părțile răslețe se depărtau tot mai mult în odaie, temîndu-se să nu se șteargă modelul. Acuma există concert. Dorința denaturează ade- vărul. se simte creatorul, urmează să-i insufle viață. Deschid împreună o poartă mare prin care trec mulți. Ea pășește cu teamă, te aștepți să facă un gest grijuliu, rochia lungă c ferită de iarbă. O curte dreptunghiulară acoperită cu piatră conduce la o scară, un coridor cu uși numerotate, un hotel. O curte interioară de castel, o scară spirală spre camera lor, totul va păstra urmele ei. Știe că nu este așa, știe că sînt calorifere reci în aceste camere, crede totuși că o să aibă împreună numai un singur gînd, îneît caută să-i placă lucrurile preferate de el și găsește o plăcere puternică nu numai imitîndu-i obiceiurile dar și adoptîndu-i părerile, care, contras- tînd cu ale ei, îi amintesc o schimbare bruscă, prezența unui sfîrșit ca punct de pornire. Se uită la cl numai acum, ca la o statuie admi- rată. pentru ce-ți dăruie cînd o privești și-ți umple ființa, mulțumin- du-ți simțurile! Nn știe cum își petrece restul zilelor, după cum nu-i cunoaște nici trecutul, se bucură însă intuind dorința de a-l pătrunde. Nu se întreabă ce poate să aducă acest venit, este înflorită de pro- priile inițiative, are prea multe ramuri îndreptate grele spre el. începe menuetul. El zîmbește, ochii albaștri aleargă, colindă o sală întinsă, se aprind, în ochii ei se opresc. E emoționat, muzica intonează. Ca să nu piardă dansul, ea întinde mîna, El rîde, ea vede ORIZONT ORIZONT £ că e mulțumit, crede că nu știe și vrea să-l ajute. Pornesc pași mă- runți. se apleacă, se întoarce. îl înconjoară cu traiul, deasupra cape- telor, undeva sus, miinile lor se in HI nex. Cu cîtc o mișcare rară, întîrzială dar sigură, el recuperează totul. în goluri ea știe sâ îm- prăștie tezele, să facă complimente cu rochia prinsă delicat atît cît se cere, e obosită, ca nu simte, e zîmbet, putere și încredere plină dc lumină. Se termină melodia, ea respiră grăbit, îl prinde dc braț, el este absent, cu un zîmbet uitat se lasă purtat de mînă. — Ai vrea să plecăm ? Ecoul repetă, ui1ă că e 1a muzeu și marmora totdeauna e rece Părăsește statuia și merge grăbită la întunecatul tablou unde e! ră- mase țintuit. E agitată, pornește din nou melodia, poate să fie o polcă și trebuie dansat mai repede. Presimte că el nu știe. Va ridica ea trena, va aluneca ea deasupra mozaicului condueîndu-1 își dă scama că nu trebuie să știe prea multe dansuri, să le ghicească cînd vor urma, că el a obosit, și are alte gin duri. Ar trebui lăsat, o persecută gîndul acesta și știe că e datorie să-i facă liniște, să strige la orchestră, să plece cu cîntăreții, dar înșe- lîndu-î, nu prea departe, să audă cînd c chemată. Știe, dar îl trage la dans. Ridică mîna în locul lui, saltă picioarele și pentru cl, iar cînd a vrut să se șteargă, îi era cald, i-a scos batista din buzunar. Lui i-au rămas foarte puține lucruri de făcut, un loc cam marc unde sc strecoară deodată ea, așa întreagă- Găsind-o se bucură ne- spus, e mulțumit că s-au strîns părțile lui împrăștiate, o cheamă cu ei. Are multă treabă cu casa, cu iederea plantată. Apoi pînă crește, se răspândește pe toate zidurile, le înconjoară și în șfîrșit se întinde și pe ale vecinilor, unind acoperișurile. Sc aude acuma bine ceasul deșteptător, se pot scula și ei, cu musafirii ca toată lumea. Ar vrea să cizeleze puțin tabloul, nu e nevoie, cînd se apropie apare culoarea dorită. Amînă pentru altă zi, e sigur că sînt părțile Iui și știe cc are dc adăugat. Astăzi dealtfel nici nu este lumină și trebuie putere să tragi draperiile de la fereastră. Tn prezența ci pe a cărei vedere se bîzuie să-și împrospăteze imaginile pierdute de memoria obosită, to- tul se lămurește, munca sa de unire, de făurire, obiectul visurilor sale, sînt două ființe diferite. Așa de exemplu dacă purta înainte cll el doi ochi ce se potriveau in obrazul eî, figura prezenta în afară ceva dc care tocmai nu-și amintește. Astfel în cameră plutesc cele două gemene, cea tntîlnîtă și cea căutată. Sc suprapun părțile dar nu poate încă aprecia valoarea acestor plăceri noi, care nu erau oferite de vechiul lui obicei ci de răspunsul la acesta. Deosebirea mi o sesizează încă, forma fiind identică dorințelor sale. Dar lipsa dc participare prin nesolicitare oferă un gol, merge pînă acolo îneît și ascunsele sate plăsmuiri, încă nedefinite, ca le intuiește scoțîndu-le la mal. Recunoaște atunci că nu sînt urmele mîinilor lui, cineva îl devastează și acolo, unde singur nu știe precis ce are ascuns. Scutit dc toate aceste acțiuni care se transformă în daruri și vin spre el, uneori se sperie așa cum la copii cadourile mari produc emo- ții, cu mimică de spaimă, Plîng văzînd pomul de iarnă, rostesc cu- vinte răzlețe, apoi părăsesc jucăriile și se așează obosiți lîngă părinți. începe o altă zbatere, ce apare din cînd în cînd, se repetă apoi des. obsedează la fel, nu vrea să recunoască că e cea veche și tre- buie să plece. Intr-o zi ii spune : — Știi, nu ne despărțim, eu am numai puțină treabă, e ca și cum aș pleca la luptă. Bărbații totdeauna se duc la război iar femeile cuminți așteaptă pe cei victorioși, Cu toate acestea, zbirnăie groaznic avioane, se depărtează pă- mîntul de cer și un vînt puternic mătură, parcă ar trece un ano- timp la altul. Ea se întoarce încet, atmosfera începe să semene cu cea de pe bulevard. O vagă dezorientare păstrează încă senzația dc incerti- tudine. apoi alunecă sigur spre ideea că nu trebuie să se înde- părteze, căci nu știe niciodată din care parte va veni mai de vreme sau mai tîrziu. Această așteptare începe prin a face concretă întinderea nesfîrșită de spațiu și timp, pe ale cărei puncte și clipe era posibilă să se ivească el. Se gîndește apoi din nou la proastele lui obiceiuri. Zoran Rado vie : „Desen" ORIZON LEONID DIMOV ÎNCREMENIRE a geamuri sint urși ți păpuși Și cioburi de sticli, lucioase : Privește cum intră pe uși L'n singur monah de mătase. Privește cum suie cu sine însuși, pornind anabată Uite-l, spre gropi cu feline Coboară pe-o singură rază, Picior e acum, noduros, Și nins peste unghia mare, împins spre ligheanul dc jos Cu apă fierbinte ți sare< tn jur orologiile-au sfat, Stă circul eu zebre caline. Doar ore de fum argintat Afai dorm Im oraje streine. CERBER ORIZONT c ^ind lui Cerber, pe furate, ti rostogolesc o minge Cu trei limbi de ceară linge Lespezile cadrilate. Ce-i infernul ? Sală goală Doar tu Cerber părăsit. Eu ce-i mai arunc din poată Oase dulci, de rpnjăit, Unde-s (tuburile toate Hurii, moși, oșteni ți prunci 7 Unde-s duhurile late 7 Unde-s duhurile lungi ? Cerber nevăzut cind latră La toți cei ce numai sint, Duhurile-n săli de piatră Spală rufe sub pămînt. LUCIAN BURERIU SUPRAVIEȚUIRE ?v ’ u sintetn ceea ce am dori ca să fim. Să ne scufundăm In destin am fi Început, Numai in tăcere ne apropiem, ne regăsim îmbrățișarea fără cuvinte, ncsfîrșitul sărut, Aici e un țărm complicat și pustiu, Cu delfini descompuși sau pescari fără bărci, seculari. Cerul nu e destui de înalt fi nu ffiu Dacă putem fi destul de copii, destul de sprințari. Nici in moarte nu ne-am putea întilni Căci nu-n fiecare doarme-un strămoș care vrea să dispară. Și totuși, iubirea e fapt fi ea răsărind asfinți Prelungit, fi doar ea e cinstită fi ftie să doară. Nu slntem ceea ce ar dori celălalt ca să fie; Poate-am găsi drum de mijloc intre două destine, încet. printre lăzi goale, pe chei, ne sftșle Îmbrățișarea făcută, Cu paJmefe-aseunde-mă bine. AMINAREA PLAFONULUI '^avanul porni, de tăcere prea multă, tn jos. Noi zeflemeam o pauză prea mare-n rațiune. Tavanul pomi să strivească trupurile noastre ce nu trăiau. Așa că trebuie să vorbim, să vorbim Coloane trebuie, cuvinte prelungi, susținătoare. Viața să nu ne strivească. Tu să începi, bătrine, estpunindu-ți Înaltul schelet de-ntlmplări; Viețile noastre tinere Abia pot incape intre patru și cinci. Tu, iubito, vorbește cînd rinaul iți vine, Să putem dormi pînă atunci, in umbra groasă A nimicurilor. Înșeală și tu plafonul, necunoscut timp Ce-(i irosești ideile dlnlr-o clipire din ochi Lăsindu-ne greul, strivitorul pe umeri. Nu, benzile de magnetofon Nu pot înșela. Tavanul are nevoie de vocea noastră Muiată în sînge. De vocea noastră, plttâ cină glasurile Se vor of Ui Se vor stinge 5 i lespedea Va pomi Hotăriti In jos. ORIZONT IV. MUNTEANU PĂMINTUL FIERBINTE * ’ u fi se pare ed prea devreme fn pariul senectufit-am ancorat, Cind In eimpie auri cum perne Copilul tund, net uni j! piit rulat ? in nopfi eu iund ițele numdrlnd T?l canid drumul către vfafd. DC veghe știrii ca un paznic stlnd — Ei întrebările msfafil, Pdmlniul fierbinte al verilor Jl gldild piciorul mci+nai, EI eoutd in doiut părerilor Ost dc at cincilea pune! cardinal... Deci, uu fi se pare ed cievretne in portul jenertupt'Cm ancorat f Auzi coplidrta euwt perne Acolo departe, In micul săli,.. C1NTEC ORIZONT oarele a ritmai suspendor printre florile tel ui uf bdrrin sdltindu-și pdtdria in ius sd-i satule pe oameni. Au cradat din realitate in mre popuilnd plaiuri din legcnțle tnHnUe, picioarele. /rumile înflorite de sudoare, ji-au fneorrîai toate puterile Izbind In dorin fe plnd au reușit sd id modclcze- șf au intrat in tcpendd. Pentru cat ce var peni. ANA MARIA POTOCEANU RUGA doamne, de ce nu sint mans un val de furtuni pini la cer sd stropesc ți-n izvorul luminii. Potolita voi împodobi abisal cordbiile scufundate pentru petrecerile pețtltor pe cei tnecafi li vot înveli cu calcar sd nu Ic fie frig, pini vor deveni statui. Din cind in cind aș trimite curenti calzi sd învie icrele In pace De-aț fi vlnt m-aț dezmifa cu norii plnd ce, ame|i|i, sd-i azvlrl deasupra deserturilor l-a? rdcorl pa tata cu clte o boare bund la treierat. Doamne, vlnt a? vrea sd fiu sd înnebunesc lumea de dor lnvdflndu-i pe oameni Jocul. $1 ce-i dacd nu toți reușesc sd-l învețe cind clipa poand-n spate sacul veșniciei. Xj vnsa sd fiu ploaie sd md furișez după gravitația pdmtnlului. O voi zbughi-o tn cosmos, fiecare picătură un clovn pentru distracția planetelor. Soarelui ce se va rdrbuna inevitabil II voi ride din /fecare atom tn parte. Doamne. înspre seară, fi-mi o floare Sd-ndemn fetele sd brodeze noaptea cu dragoste. CIND SINT CITEODATA C Cuvintele mele Izvordsc incinte de vreme. Cind sint cttcodatd tdcutd Inima ml-e o limbd de clopot, un danpdt chinuit de sute de ecouri ce cade rostogolindu-se In goi de tnsingereazi vdllc albite de bruma gtndurllor. ORIZONT Jn cdderec-i Tnetaoriiicd arde pl rid ce adlncurilc-t sorb rinile. CuvEnteie mda kvordsc înainte da vreme. NEDUMERIRE Spre oralul unde cerul e-atlt de înalt pe drumuri prdfuite, merg cu miinUe In buzunarele rupte. Toate rinduiedle vechi au muce^dlt de atlia pdcdtcdtd fi fug dc etc. Femeile sint tinere ți nu cunosc dragostea primesc Inerte In trup pruncii cu sîngele e/^lat dc amorțea ta ndduselilor șdrutul te fncdrunfeșle pa bure nepcrccpui, de frica morflf, SdrbafU poartd perucile lungi ale strdntofllor ca sa sat vere nperen fete st clntd, coardele se zvlrtolesc sul> degete Enfrteoțdtor ea sd alunge coplldria. Trenurile Care sd-i poarte țl casete care sa-t addposiecscd sint undeva Imaculate dar orajul careul ațfeaptd are ildurl de lntut»ric neț/lrțlM fl ei nu bdnule nimic. INOZIdO ION ROVINA AFRODITA ALEARGĂ PRINTRE FLUTUR] C «u sndrid In mirul Afrodita aleargd printre fluturi — Zeul care-l gtndisc de pe fdrm națtcrca din albul mdrii, ncbiirt, eu spuma Intre dinți. In dungi de valuri ride. A f rodită se joacă singură ptlngc iarăși culegtnd din farbd mdruZ aleargd printre fîuturi... Pe glndtd apei. Zeul hohotește rcc/Hnii, A/rodlta cintd. Afrodita e tristă. Nu te mai zbate, mare : Afrodtta există. FLUVIUL LUMINII Q pre fluviul luminii clarofUa-ți îndoaie tulpina, orbii, mina sufletul cdzut in disperare îndoaie o noud ardere cu flăcărare. In fluviul luminii pescarii prind pefti albi $1 uneori cranii Imbrdjifate dc petale. URNE * opefte-te, zăpadă primă, de tristele sau. mai presus, de aerul ars In urne... Nu există Imaculata călătorie. Dar imaculatul vis mai puternic decît realitatea cu dinffi fn cdlcfle ? Obosite, urnele au început bile albe fi negre In mine sa renumere , < > ORIZONT SEMNIFICAȚIILE UNEI CARIERE LITERARE ■ ANDREI A. LILL1N ORIZONT acă ne oprim asupra culturii bănățene din primele patru decenii ale veacului, la o ochire grăbită ea ne apare o arenă în care se dă o înverșunată dezbatere de pe cele mai variate poziții contrare. Și totuși, pentru istoria critică, rîvnind o atentă scrutare și precizare a mo- tivelor, se ivesc în curind suficien- te criterii de sistematizare. Ne vom ocupa, în cele de față, de preferință cu destinul literar al lui Franz Xaver Kappus. scriitor Căruia Rainer Maria Rilke i-a adre- sat celebrele Scrisori către un poet tinăr, nu însă izolîndu-1 în analizele noastre de alți trei intelectuali de renume european, născuți ca și el la Timișoara, cu care — precum vom vedea — el se înrudește îndea- proape in tendințele generale ale spiritului, chiar dacă de la un mo- ment dat, activitatea sa creatoare a deviat, apunînd abrupt într-o tristă aventură lucrativă, Dar nici atunci Fr. X. Kappus nu a dezmințit con- diționalitatea mediului social și spiritual din care se trăgea și pe care l-a oglindit mai departe fidel, fie chiar și pe planul literaturii de distracție. 1 Biografia literară de interes ma- jor a lui Fr. X. Kappus începe cu scrisoarea pe care R. M. Rilke i-o adresează la 17 februarie 1903; „O operă do artă este bună, dacă ea s-a născut din necesitate. In felul acesta, al originii, se găsește criteriul valorii sale: nu există altul. De a- ccea, mult stimate domn, nu știu alt sfat decît: a tc interioriza și a examina adîncurile, din care răsare viața; la izvoarele acestea veți găsi răspunsul la întrebarea dacă tre- buie să creați. z\cceptați-l, indife- rent care ar fi el, fără a-l tălmăci și răstălmăci. Poate se adeverește că dv. sînteți chemat să deveniți artist. Atunci luați soarta aceasta asupra dv, și duceți-o, povara ei și măreția ei, fără a vă sinchisi de răsplata de afară. Căci creatorul trebuie să fie o lume pentru sine și să găsească totul in sine ca și în natura, la care el s-a alașat“ l). Tonul este sentențios, sfaturile date se mențin in limitele genera- le ale unei concepții despre creația artistică, cu anticipații și similitu- dini de la Platou și flora țiu la Gustave Flaubert ți Lev X, Tolstoi. Totuși, destinul lui Fr. X. Kappus li preocupă mult pe R. M, Rilke. Intr-o scrisoare din Borgeby gard. Suedia, adresată în 27 iulie 1901 soției sale Clara Rilke, citim: „Iți mulțumesc pentru scrisoarea lui Kappus. li merge greu. Și e abia la început. Dar are dreptate, noi în copilăria noastră am cheltuit prea multă energie, prea multă energie de adulți — este adevărat, poate, pentru generația întreagă. Sau din nou numai pentru unii? Ce să răs- punzi la asta? Că viața posedă ne- sfirșite posibilități de înnoire. Da, dar și aceasta: că consumul de ener- gie este într-un anumit sens totdea- una și augmentare dc energie: căci lucrurile se petrec în fond într-un cerc larg, dar închis: toată energia, pe care o emitem, revine asupra noastră, mai bogată în experiență și transformată" *). 1} Rainer Martu RUka : Brlelc an el- ncn jungen Dlehter, Inset-BOcherel Nr, «S. Lelpzig, 10». p. 12. S) R. M. Rrtte; Brictc aus den Jah- ren 1002 bl* IMS. ed. Insei. Lelpzig. 1*29, p. 205. Putem descifra de aici o definiție mult mai personală și funcțională a creației artistice decît pe baza pre- noțiunilor de „adincuri", „inimă" și a „celei mai liniștite ore a nopții", din scrisoarea anterior citată. Faptul nu surprinde. Găsindu-se în fata unui străin, Rilke, în străduința de a nu încuraja cumva un prea posi- bil scepticism, se ferește să afirme dogmatic: „Totul este relativ — iată absolutul!". In consecință, el caută să organizeze cu ajutorul unor con- cepte generale conștiința corespon- dentului său, îndrumlndu-i atenția în primul rînd asupra celor două datorii de bază ale oricărui artist: cunoașterea de sine și cunoașterea lumii, orice negație, în principiu, părîndu-i aprioric a deszăgăzuî la un tînăr în mod anarhic instinctele și prin aceasta cabotinismul. Și iată deci că în scrisoarea către soția sa, după ce între timp îi mai adresase tînărului alte șase epistole, din ce în Ce mai calde și înțelegătoare, el se exprimă franc și lapidar: „Er hat es schwer*. Intre timp, el a ajuns să cunoască din confesiile tinărului, frământările și încercările generației întregi, din care el, cu opt ani mai în vîrstă nu se exceptează; a unei generații căreia evoluția socială și spirituală a Austriei din zilele ace- lea i-a răpit consistența sufletului. Or, fundamentul moral și social al creației artistice presupune ca un postulat de neclintit coerența inti- mă a ființei umane. Lope de Vega putea să spună: „Yo naci en dos extremos". Asemănător, Jean Raci ne: „Je sens deux hommes en moi", iar Goethe, prin Faust: „Zwei Scalen wohnen, ach, in melner Brusl". In ciuda diviziunii dramatice a con- științei și, în consecință, a disconti- nuității accentuate a actelor de conștiință, un puternic elan vital, nealterat la rădăcină, Ic-a cheză- șuit „făptura". Și foarte conștient. Goethe a parafat așa-zicînd această stare în cunoscutele versuri din U rwortc-Orphisch: „Și nici un timp ■cu nici o putere laolaltă/ Nu frîng tiparul formei, ce vie se dezvol- tă"3). Totuși, prin nesăbuita cheltu- ială de energie, la care i-a fost su- pusă generația, precum subliniază Rilke, această unitate părea defini- tiv Compromisă, dacă creatorul, din în traducerea lui M. Eminetcu, impasul ce i se pregătise, nu izbu- tea să iasă biruitor cu prețul unui înnoit efort, transformînd pe cale recurentă experiența unui minus de consistență în acea „Erlebniswirk- lichkeit", de care vorbește Heinrich Rickert, caracterizînd-o ca un „con- tinuum de elemente eterogene". Problematica aceasta o regăsim, variată, îmbogățită și adinei tă, și la cei trei timișoreni, filozofi, psiho- logi și cercetători de mituri, pe care i-am pomenit încă în introducere: Julîus Pikler, Karl Kerenyi și Ar- notd Ha user, cu care Franz Xaver Kappus se înrudește atît în privin- ța „romantismului" inteligenței. Ea îi legitimează fără excepție ca ade- vărați îndrăgostiți ai simbolului și mitului; toți trei excelează și prin marea și neînfrinta lor vitalitate. Julîus Pikier s-a născut în 1864. Ilupă serioase studii de jurispruden- ță și economie politică, el a desfășu- rat intll o vastă activitate publicisti- că și didactică în domeniul filozofiei dreptului. în 1898 a început să între- prindă studii critice despre originea și accepțiunea termenului „Jus“ și, în continuare, a totemismului. în fe- lul acesta, s-a pregătit trecerea sa șl la investigații filozofice și psiholo- gice cu privire Ia structura con- științei care, tn curlnd, i-au permis să formuleze o concepție foarte per- sonală despre legile de bază ale ac- tivității neuro-psihice la om, com- pletată nu peste mult cu o contri- buție remarcabilă în domeniul con- stantelor conștiinței „erwarten-atten- dre" față de peripețiile trăirii, la care s-au adăugat considerații inte- resante cu privire la Identitate și alteritate ca și la reprezentare ca „trăire încremenită"1). Contribuțiile acestea au fost apreciate la rindul lor și de unii gînditori progresiști, cum am putut constata recent într-o discuție cu Ernst Bloch, și ele asi- gură Iui Julîus Pikler un loc de cinste între înnoitorii gîndîrii din prima jumătate a veacului. Astfel, dacă tendințele de repetiție și reite- rare, care i-au atras luarea aminte în mod deosebit, impun după el conștiinței în locul primatului rapor- tului logic șî ontologic, primatul in- tensivului, între concepția sa și cea <) Judai Pikler : Das Beharren und die G-egensiithlLchkcit dea Erlebens, Franckh, SluUgart, 1918. ORIZONT o intuiționistă bergsoniană, in ciuda unor deosebiri indiscutabile, există și suficiente puncte de apropiere. In tot cazul, pe baza aceluiași prin- cipiu a stabilit ți Bergson, accep- tând corelația între corp și suflet (tensiune, tendință, elan, memorie), primatul funcțiunii psihologice față de starea Cerebrală, iar cu ideea primatului vieții, preeminența liber- tății, creației, ingen'ului. Karl Kerănyl, născut la Timișoa- ra în 1897, a urmat studii de filolo- gie, ocupînd între 1937 și 1943 ca- tedrele de limbi clasice de la uni- versitățile din Păcs și Segedin. în- că din lucrarea sa Die griechisch- oriBUtalische RomanJiteratur in rcli- gionsgeschichtlicher Belcuchtung, a- părută în 1927, Karl Kerenyi se dovedește un iscusit interpret al simbolismului sacral, sintetizat în primele texte epice de anvergură din sfera ionică a culturii grecești. Cu- rind după aceea Kerenyi înfiripea- ză o colaborare multilaterală și bo- gată în roade cu doi dintre cei mai însemnați savanți ai anilor 30, C. G. Juns ți L. M. Lanckoronsky, iar în 1943 se mută definitiv la Ascona în Elveția, unde conduce un team de cercetători specializați în analiza miturilor. Urmează în lucrarea Mylhos der llellenen din 1941, defi- niție a „ideii mitice** drept „divini- tatea omului"; fondată pe un vast material istoric, și dovedește o strin- gentă actualitate din clipa în care omul apare în mituri ca „fisură mitologică**’). O primă anticipare conștientă a procesului descris de el, adaugă tot Kerenyi, ne intîmpină în zeul „Anthropos** din lucrarea Poî- mandres din perioada tîrzie elenisti- că. Dar acest zeu „Anthropos" înso- țește sub variate forme ca „om ori- ginar" întreaga gîndire mitologică, din perioada de piatră pînă în zi- lele noastre. Totuși psihologizarea procesului mitogen în interpretarea lui Kerenyi nu se oprește aici. In vasta sa operă de analiza miturilor, începînd cu Apollnn (1937), Pythago- ras und Orpheus (1939) și Labyrinth- Studien (1941) — acestea marcind faza sondajelor sale critice, comple- tate de admirabila interpretate a Nopții Walpurgiei Clasice din Faust ORIZONT SJ Karl Kerenyi : Mythoa der Helîc- nen, ed. Pamheon, Amsterdam-LeiprJg. 1941, p. 14. partea Ii-a de Goethe, din lucrarea Das iigiiische Fest (1939) — ți ler- minind cu lucrările de Sinteză: Die Mythologie der Griechen (1951). Die Heroen der Griechen (1958) ți Die Religion der Griechen und Romer (1963), Kerenyi caută să reducă ex- periența sacrală mitologică a omu- lui la ceea ce el, intr-o conferință de la Wiesbaden din 1962 el a nu- mit „das gbttllche Ereîgnis": „eveni- mentul divin". Prin acesta, hieratis- mul conceptului teologic de dumne- zeu — „die erstarrte Gebărde"*) — este definitiv depășit, iar în locul unui dumnezeu transcendental reve- lat, trece „procesul antropomorf de captare a „evenimentului divin"’} în forme mitice. Cel de al treilea timișorean, Ar- nold Hauser, este coleg de virstă cu Karl Kerenyi. După studii aprofun- date de filozofie și estetică la Buda- pesta și Viena, unde acceptă de tî- năr în mod creator unele idei ale lui Adalbert Zalai și Georg Lukăcs, el debutează cu o lucrare de maxi- mă concentrare, privind problema- tica sistematizării în estetică’). Apoi parcurge ca „Privatgelehrter" la Viena, unde a stat în contact viu cu lumea artistică pînă în 1938, și ulterior ca expert in industria cine- matografică și profesor de istoria artelor al universității din Leeds (Yorkshire) o complicată cale evo- lutivă care, final, i-a permis să for- muleze o teorie proprie despre isto- ria socială a artelor și literelor*). Stăpinind un vast material de re- ferințe, verificat și aprofundat în raport cu mii ți mii dc opere de artă, studiate îndeaproape, și, mai ales, dovedindu-se sigur in gust și judecată, Arnold Hauser ajunge la concluzia că istoria artelor nu se în- vață din expuneri teoretice, ci ea se degajează de la sine din studiul *) Karl Kerdnyt : Labyrinth-Sludlen, ed. PantUeon, Amstcrdam-Lelpzig, 1541, p. 71 *) Karl Kerenyi ; Die griechtsehcn GOt- ten. In Der Gottcsgedanke tai Abend- Jand, W. Kohinammer, Stuttgart, 1964, p. 19. >) ArnoM Hauser .■ Aî csztitikai rend- szcrezCs problCmâja. Franklin, Budapes- ta. 191». *1 Amoid Hauser ; Sculaigcschlchte der Kunst und Ltteratur, 2 volume, Becfe. Milnchcn. 1952 (ed. a doua, 1956). operelor, prin care ni se va releva cu atît mai precis esențialul, cu cit nu vom pierde din vedere funcția socială a artei. Să mai adăugăm că în vederea relevării cît mai plena- re a aspectelor social-istorice aie creației artistice, Arnold Hauser nu neglijează nici un amănunt, de la comanditar la executant, de la inten- ție la mesaj, de la tradiție la ino- vație, de la perspectivă la pensulai etc., opera de arta fiind considera- tă de cl ca o uriașă ieroglifă, în ca- re toate acestea sînt însemne vii, cu o istorie Socială precis determinabilă. Rezumhd. comune celor mai sus tratați le sînt: — interesul pentru mit și simbol; — • scrutarea intenționalității în- cifrate în operă; — analiza eondtționalității sociale și istorice; — atenda acordată scriituri:. Un funlament teoretic idealist de netăgădur, înzestrează aceste preo- cupări ci accente energetice, înru- dite îndeaproape cu concepția cea mai răspindită în lumea burgheză de la începutul veacului: antropolo- gia filozcfică nietzscheană. Faptul poate II ișor urmărit „Dynamische Quanta, io einem Spannungsverhălt- nis zu alert anderen dynamischen Quanten: Cuante dinamice în ra- port tenscrial cu țoale celelalte cuan- te dinamîie", aceasta după Nietzsehe este lumta”). Pe baza acestei for- mule, el i construit o fizică și o fi- ziologie, > psihologie șî o etică; pornind de aici, în dorința de a stabili o axiologie, el a ajuns la concluzia că nu există „valoare în sine" ci lumai „valoare intenționa- lă". iar materializarea el este „efec- tul". Să ru uităm apoi că în prea- labil, Nie'j.sche definise subiectul și obiectul ta „făptuitorul" și „înfăp- tuirea" și — impingînd mai departe analiza temantică — fenomenele legice ca „modalitate" inebranlabilă. In perspectiva aceasta, bineînțeles, i se lămuresc lui Nietzsehe și feno- menele istorice ca fenomene legice, iar nihilismul ca expresia decaden- ței — ternenul din urmă are la el un iz de sfîrșit de epocă — este de- mascat ci „voință spre autodistru- gere" și ca „voință spre marele nimic". Or, tocmai acestuia, în teo- ria culturii, reconsiderată mai ales în ultimii săi ani, Nietzsehe îi opu- ne „valoarea" ca „valoare intențio- nală". suprasaturată ca atare de condițiile de autoconservare și de dez.voltare a ceea ce în ființa uma- nă este mal trainic. Nu surprinde deci, dacă Theodor lessing, unul dintre cei mai subtili critici ai an- tropologiei filozofice a lui Nietzsehe, crede că-i poate circumscrie con- cepția prin formula: „Viata în sine nu are nici un fel de obiective; ca nu știe nici de bucurii, nici de du- reri“u>. Numai viața ca înfăptuire, deci viața într-un context social is- toric, se împlinește de înțeles și are un sens. Nu vom discuta aci mai în amă- nunte, cum își imaginează Nietzsehe structura contextului social istoric al existenței umane. In direcția a- ceasta, el n-a fost urmat de cei trei gînditori analizați în cele de mai sus, iar priza doctrinei sale despre supraom asupra lui Franz Xaver Kappus se explică mai firesc pe altă cale. Mitizarea este în sine și penlru sine un procedeu axiologic neutral. Poți crea mituri din orice, chiar și pe baza unui fond uman cît mai puțin adîncît. In felul acesta, în creația anilor '20 și 'SO apar în can- tități industriale figurile mitizate a dansatorului de bar, a șoferului irezistibil, a aviatorului plin de cu- tezanță, a vampei cu ochi curați — unele mai stilizate, majoritatea în- să destul de superficiale, reducînd „eroul" la citeva date sumare și ste- reotipe. Dar încă ți așa. publicul s-a indentificat cu acești eroi, dova- dă succesul do mare răsunet al u- nor romane și filme ca Atlantida de Pierre Benoit sau Fiul Șcicuîui cu Rodolfo Valentino. In creația lui Franz Xaver Kappus. posterioară anului 1925. cînd ei se mută la Berlin ca lector al casei editoriale Ullstein, nu ne aflăm departe de a- cest tip de erou, sărăcit și împuți- nat in umanitatea sa. Mai mult de un deceniu și jumătate, Franz Xaver Kappus s-a conformat în creația sa cititorului de rînd: comun reader, după terminologia literară anglo- saxonă. El a fost un autor de besf- sellers care, după judecata drastică a unei americance, sint cărți pentru ORIZONT 10) Nietzsehe : Wcrkc. vel. IX, p. 468 ți u. >>) Theodor Lerslno ; Nietzsehe, ed, Ullstein, Berlin, 1925, p, 9$, ORIZONT oameni care nu-și aleg singuri lec- tura. Dar încă și acuma, în creația lu: Franz Xaver Kappus se între- vede pe alocarea o scinteiere stra- niu genială — urmă a unor năzuin- țe ți frămîntări, la originea cărora a asistat cu interes Rainer Maria Rilke. 2 Cînd în scrisoarea sa din Vîa- reggio, datată la 23 aprilie 1EMJ3. Rainer Maria Rilke ii atrage Iui Franz Xaver Kappus Luarea aminte asupra romanului Niels L vii ne de Jens Peter Jacobsen, el nici nu bă- nuiește urmările in toată amploa- rea lor. Acest op, spune el, este suprasaturat de „pariumurile aproa- pe Imperceptibile ale vieții, ca ți de gustul mare ți zemos al fructelor impHnite"1’). Vrăjit de proza poeti- că a lui Jacobsen, Franz Xaver Kappus nu va găsi de urmat numai factura lor exterioară — colorată ți muzicală — ci el se va pătrunde superficial, precum urmează să ară- tăm, ți de tendința lor etică. în Niels Lyhne se spune la un moment dat: „Niels. adevărat, avea obiceiul să spună că el nu aprecia- ză nimic mal mult decît critica, dar el atribuia admirației un mai mare preț și nu primea cu dragă inimă criticile lui Fritbiof (...) Niels se strădui întii ți întii, în superiori- tatea sa măreață, să-l facă pe Frllhiof ridicol in proprii săi ochi. Dar el nu izbuti, ți atunci încercă să recurgă la paradoxuri brutale pe care refuză cu dispreț să le moti- veze în discuții. El se mulțumi să Ie profereze cu aere de urîciune barocă ți apoi se înfundă într-o tă- cere batjocoritoare"1*). Izolarea intelectuală a eroului lui J. P, Jacobsen, disprețul său față de oameni ți superbia sa cgolistă, care il legitimează ca pe un contem- poran a! sofisticat s opresiv ului Za- rathustra nietzschean, sînt bine sur- prinse în acest pasaj în trăsăturile lor esențiale. Evoluția multor in- telectuali ți artiști din a doua ju- mătate a secolului trecut este sinte- tizată aci, iar sentimentul specific de fin de slecle — ai decadenței, la altarul căreia s-au închinat toți marii sceptici clin neputința dc a-ți fixa axa vizuală asupra forțelor în ic) Italner Marfa RUffa : Brlcfc an cl- nen jungen Dlchter. p. 17. ii) J. P, Jacobsen ; Niels L’-hne Et>, de i* sixatne. Pari*, isw. p. *1. progres — este surprins la obîrția sa. Este momentul „evolutiv", ca- racterizat de Nietzsche prin cuvin- tele: „Ihr leidet an cuch, ihr littet noch nicht am Mensohen": „Sufe- riți de ceea ce șînteți voi, nu ați suferit încă de ceea ce este omul". Prin urmare, să nu precupețim nici un efort pentru a-i descifra urmă- rile. Ca sedimentul unor tendințe generale ale epocii în acest pasaj ni se indică o „stare" și o „țintă". Sta- rea este fundamentală, ea putînd fi redusă la o inchietudine existenția- lă în cadrul unei condlționalități is- torice determinate — situația artis- tului în societatea burgheză do ia sfințitul veacului trecut; ținta, după Nietzsche, ca orice fenomen de perspectivă, implică un imperativ de depășire ți esențialIzare. La ca- pătul evoluției impuse de ea, însă, se află supraomul, cum teoretizează Nietzsche în plin delir schizofrenic, după „evenimentul" de la Sila Maria din 1BH2: „Da, plBtZlich, wurde Elns za Zwei —/— tind Zarathustra ging an mir vorbei...": „Atunci, deodată, unu se făcu doi —/— și Zarathustra trecu pe lingă mine Aparte zis, în aceste versuri totut este simpto- matic: suspensDl marcat de tinioare dedublate ca șl punctele infinit re- petate de la sfîrșit, Să fie, însă, o pură întîmplarea dacă „filozofia" unul alienat mintal devine de acum înainte filozofia intelectualității burgheze, dezabuzată de metafizică, lihnită de „Sclbscbau" ți avidă de putere ? Urmările s-ar fi putui pre- vedea: ie vestea J. P. Jacobsen la sfîrșitul romanului său, cînd, ase- mănător cu prăbușirea lui Nlelache, tragică și comică totodată, filozo- ful revocînd spectacular doctrina sa despre moartea lui dumnezeu de- clarlndu-se el însuți dumnezeu, și Niels Lyhne sfințește ca apostat in- tr-o postură sui generis. Șî anume, el care-l părăsise pe dumnezeu de dragul cultului propriei persoane, denunță ca incorectă, contradictorie și ineficace, deci ca non-valoare orice pseudo-religie, confortabilă pentru om doar în momente de tihnă și îndestulare. Or. Franz Xaver Kap- pus n-a înțeles sau n-a vrut să înțeleagă in deceniul imediat ur- mător plecării sale la Berlin, acest mesaj. Precum am mai amintit ceea ce în contact cu opera lui J. P. Ja- cobsen l-a izbit, găsind-o vrednică de urmat, a fost Scriitura, Tn ciuda Stăruințelor lui R. M. Rilke, el n-a observat măiestria cu care această scriitură este aservită de scriitorul danez unui scop mai adine. Ca ur- mare, el n-a asimilat dintre proce- deele lui J. P, Jacobsen decît ele- mentele exterioare de mit ți inten- ționalitate filozofică. In schimb, in- teresul său pentru condiționalitatea socială ți istorică a eroilor a rămas la suprafață. De altfel, maturizarea scrisului său avea să se producă sub o cu totul altă zodie și într-un domeniu pe care nici nu l-a pre- văzut vreodată. Timișoara, precum am amintit la început, a fost în primele patru de- cenii ale veacului un viespar. In- toreîndu-se la sfîrșitul primului război mondial în orașul său natal, Franz Xaver Kappus s-a văzut în fața problemei de a-și crea aci, in limitele condițiilor locale, o exis- tență civilă satisfăcătoare. Poet cunoscut și apreciat mai ales în rîndurile militarilor — poeziile sale din timpul războiului il arată per- fect stăpîn pe tehnica tradițională a versului —, el izbutește să ob- țină în curînd un premiu literar cu o poezie ocazională, dedicată resu- recției sentimentului național al șvabilor. Rămlnc singura sa crea- ție de acest fel. Altminteri, pentru atitudinea sa cetățenească din cei cinci ani de activitate la Timi- șoara, ca ziarist și scriitor, nimic nu este mai semnificativ decit bi- lanțul, pe care îl face el însuți în foiletonul Abschied von Temesvar (Rămas bun de la Timișoara), din 31 mai 1925: „Nu vreau să mă laud că pe timișoreni i-am evitat pas cu pas. Că mi-a reușit să nu cunosc pe mulți dintre ei chiar pină astăzi, cu care alții se tutu- iesc din prima săptâmînă. Că-s un flăcău cam dificil, care a fugit de oameni, care nu prea a apărut în public, n-a avut habar de shimm.v și foxtrot și a refuzat invitații, caro pentru alții, mai puțin ingrați, ar fi fost un adevărat deliciu". Evi- dent. izolarea aceasta a practicat-o față de puternicii vremii, inclusiv ai populației germane, căci precum o arată in același loc : ,.De cînd mă știu, stau aproape de viața adevă- rată, iar cuvintele îmi izbucnesc spontan din inimă. Și am fost se- rios și grotesc, obiectiv și ironic, pașnic și înțepător. întocmai cum o cerea momentul (...); mereu am vrut să ajut, să deschid perspective, să creez relații cu valorile ade- vărate Multe din cite făceam, seamănă a glumă, deși ar fi trebuit să plingem; provocau durere, deși eu vroiam să vindec"M), Ante- rior. Intr-un aforism din seria llobelspăne (Talaț), el precizase . „Oamenii, care fac vlțuri, sînt jal- nici. Celui talentat gluma îi vine în inspirație; numai Haplea face vițuri". Or, pe el, burghezia timi- șoreană așa l-ar fi dorit: un fel de „dummer August", scriind săptâ- mînal cîte un foileton șic, iar nop- țile petrecîndu-și-le în cîntece de- șuchiate șl glume fără perdea. în saloanele „Schlarafiei", In baruri sau la petrecerile de casă ale ce- lor mari. In felul acesta, după cum a arătat-o cu franchețe vrednică de admirație, Temesvarer Zeitung, ziar burghez-liberal. a însemnat în cariera sa „scăparea din patul lui Procust al naționalilor, iar pleca- rea sa la Berlin, salvarea din hora în jurul vițelului de aur al Bana- tului burghezo-moșieresc. Totuși, plecarea aceasta nu s-a produs ușor. Intr-o poezie, scrisă numai cu citeva luni înainte de paginile sus menționate, el spune încă; „Slrîns Intre stînci ascuțite și mormane de pietre / trece cărăruia dură a peregrinului; / în mizerie apun unii, / fățărnicindu-se. biru- iesc alții. / In marginea tuturor mîhnirilor, / în marginea tuturor bucuriilor. / poetul Iși deschide larg brațele / și-și pierde tot singele din cauza lor. deopotrivă"'*). A re- duce deci emigrarea tn Germania a lui Franz Xaver Kappus numai și numai la dorința de a-și valida talentul In cadre materiale cit mai avantajoase, este fundamental gre- șit. Fără îndoială, unul din mobi- le a fost și invitația casei edito- riale Ullstein. care-1 număra prin- tre colaboratorii săi încă din 1920, de a Ocupa în secția ei beletristică un post de lector. Hotărltor. insă, pare a fi fost altceva: situația 14) Fran* Xaver Kappus r Abschied von Temesvar. în Temesvarer Z?ltung din 31 mai 1923. p. S. ii) Frânt Xaver Kappus : Vldmung in rin Buch. în Temesvarer Zeltunjt din 23 decembrie 1^4. CRIZCXT ORIZONT ciudată și descurajantă în mediul timișorean de birfă și defăimare, pe care și-a creat-o prin a dona sa căsătorie CU soția Unui prieten care șl elr la rindul său, s-a căsătorit cu fosta doamnă Kappus. Această du- blă căsătorie în cruciș a alimentat zeci de ani imaginația unor timișo- reni — nu puteai să pomenești de Franz Xaver Kappus, fără să ți se dea replica : „Un întreg roman Mu, pe Ungă cele scrise dc el*, Uar tocmai această a doua sa căsătorie s-a dovedit trainică. în frunți nd toa- te Încercările vremii. In timpul șederii sale la Timi- șoara, Franz Xaver Kappuș a scris, pe lingă romanele sale distractive pentru colecția galbenă a casei UJIstein, și un roman de severă ți- nută literară, intitulat Die Peitsche im Antiitz (Biciui din obraz). A- cesta, fapt semnificativ, a apărut in editura Helikon, înființată din ini- țiativa bancherului Sigismund. Sla- na care. în orele libere, a scris și el cîteva volume de nuvele. Die Peitsche im Antiitz, in climatul cul- tural timișorean din anii 20, s-a do- vedit un veritabil steadyseller ; abia dacă s-au vîndut din el două du- zini de exemplare. Ulterior, un alt entuziast, cunoscutul cercetător al realităților bănățene Franz Wettel, a mai scos ca numărul 50 al seriei Deulsch-Banaier Voi ksbiicher, un volum de nuvele de Franz Xaver Kappus. intitulat Menschen von ab- stits (Oameni eludați). Și acesta se Încadrează in aceleași tendințe ale autorului, de a trece dincolo de ștacheta literaturii distractive. Nu vom exagera valoarea literară a ambelor volume. Ele, prea posibil, au astăzi numai o valoare istorică, puțind fi consultate cel mult ca documente de epocă. Or, tocmai In privința gustului epocii, ele ne ara- tă cît de prostește s-a comportat și la noi „the Golden Multitude" ; glota de aur a societății, care dic- tează moda, iscînd cerințele prin propagandă comercială. Față de străduințele celor puțini care, ca Franz Xaver Kappus, au crezut intr-un ideal creator, opintindu-se din răsputeri să transforme arta dintr-un agrement pentru cei bă- noți ințr-o tribună a valorilor, ea a strălucit prin indiferență. în romanul Die Peitsche im Ant- iitz ți In nuvelele din ciclul Men- schen von abseits, Franz Xaver Kappus se înscrie ca intenționali- tate artistică și scriitură ia inter- secția celor două „mișcări’ din- lăuntrul generației sate, reprezen- tate. pe de o parte, de grupul ma- rilor contestatari ai burgheziei, în frunte cu Alfred Kubin, Georg Kaiser ți Cari Sternheim și. pc de altă parte, da grupul marilor iro- nizatori printre care au ajuns la nemurire AHierț Ehrenstein, Ka- rinthy Frigyes și Kasimir Edsch- mid. Prin onomastica ciudată a e- roilor lor — Schagomm, Zickich, Kamukler. Wilasser, Ia Kappus; Kokoșchnigg. Schigut, Kekrevischy, la Ehrenstein; Perten, Quijoda, Schusder. la Edschmitl etc. — ten- dința spre mi ti zare, in sensul in care ea a fost practicată de manie- riștii spanioli (Quijotte ca nume și simbol fiind o creație asemănătoa- re) este evidentă. Mai problema- tică, în fiecare caz, rărnine valoa- rea socială a materialului transfi- gurat in aceste proze. Totuși, dc multe ori ca în nuvela Fieber (Fe- bră) de Kappus izbucnește în lu- mea obturată a acestor „eroi’ și cîte un motiv de calda umanitate — bol natali privește florile de pe noptieră, spre a se adăpa din pu- ritatea, energia, duleețea și liberta- tea lorIB). Se naște, totuși, între- barea. dacă în prealabil, față dc a- ceste proze nu ni se impune un fel de „efect de înstrăinare", de pe urma căruia apoi să putem retrăi „distanțarea* originară a autorului — severă și consecventă — față de propria sa creație, astfel ca aceste proze să ne apară în mod convin- gător drept anti-mituri, cum ele par a fi fost concepute. Canonic în această privință este discursul lui Kamukier din romanul Die Peilsche im Antiitz, care incită spre revoltă totală față de o lume, în care mi- cul burghez „vrea să se vadă con- firmat în toate eelea*1’). înțelese în felul acesta, prozele iui Franz Xa- ver Kappus din perioada ambițiilor sale literare timișorene, se înscriu, fără doar și poate. Ja loc de cinste în creația similară a expresioniști- lor germani din perioada imediat următoare primului război mondial. ib; Franr Xouer Kappu»J Mcnwhea von abscits. Timișoara. H30, p. 13. ii) op.c. P- 49R In sfîrșit, pe un exem- plar al romanului Flucht in die Liebc (Refugiu în dragoste}: „AH cartea, ce s-a născut într-un timp amar de greu; în veche prietenie". Putem deci vorbi de o evoluție a dedicațiilor acestora. In pas cu a- dincirea prieteniei între cei doi parteneri aparent inegali. Dar in- tre scriitorul de mari succese in- ternaționale ți frizerul modest, dar eu vie curiozitate culturală, între timp a avut loc un schimb de mi- sive, în care, îndeosebi în timpul celui de-ai doilea război mondial, factorul mai plin de caldă umani- tate pare să fi fost frizerul. Nu vom analiza la sfîrșitul aces- tor pagini întreaga lor corespon- dentă. Vom cita doar pasagiile prin care problematica abordată aci se rotunjește în mod firesc cu date noi. Tată o scurtă dar sugestivă no- tare, prin care ni se relevă speci- ficul ambianței intime jn care a lucrat Franz Xaver Kappus : „Dea- supra mesei mele de lucru alirnă o mare ți frumoasă reproducere do van Gogii*, precizează ei într-o scrisoare din 12, 2, 51. „Este Fur- tună in apropiere peste cimpuri, o lucrare din perioada sa arlesiană, cind el ți pățise peste pragul ne- buniei. Și există ți o carte bună despre el de Meter-Grăfe. care, vezi bine, a fost ți el bănățean... ..Nouă ani mai lîrziu. Ia începutul celui de-al optulea deceniu al vie- ții sale, scriitorul îți descrie în fe- lul următor ziua de muncă : „Stau pe balcon la etajul 3 ți mă uit la țârul lung de mașini strălucitoare; constat cine din cei 45 de coloca- tari ți-a adoptat între timp un cline ți mă pierd in mersul ideilor, din i-a re partea cea mai mare o rețin pentru mine, ămitindu-mi de o în- semnare din bătrtnețe a pictorului Ilans Thoma: .Să nu spui nimic despre viață decit după ce ai tre- cut prin ea ți o vezi de la celălalt capăt; dar în căzui acesta, de cele mai multe ori, nu mai face să te ostenești prea mult* (14. 7, 1959). Și fiindcă Berlinul cu viața sa trepi- dantă îl obosește 1n curînd peste măsură, ii vom regăsi peste alțî doi ani, mai chinuit și mai filozof totodată. „In ciuda celor mai pu- ternice somnifere, mă trezesc nu rareori la trei dimineața ți atunci Încep să mă plimb prin locuință. Și fiindcă mă întrebi — Nu 1 Nu scriu ; n-am nici chef și nici energia fizică necesară să atac ceva asemă- nător cu o carte. De altfel, de ani de zile capul meu este din ce fn ce mai preocupat de idei filozofice — de la Anaximandru, Malebranche, Spinoza și Hobbcs la Kant, Hegel ți Kierkegaard. Aceste preocupări nu sînt tocmai potrivite ți favo- rabile producției de romane dis- tractive’ (6. 6. 1951). In această atmosferă de treptată interiorizare, insistențele corespon- dentului său de a se autodefini gă- sesc un ecou favorabil. „Și fiindcă îmi tot amintești de felul meu per- sonal de a scrie, bineînțeles, stilul meu are o notă particulară, cu to- tul deosebită de germana timișo- reană", va sublinia el la 1 iulie 1062. „Cred Insă că nu e cazul s-o exaltăm, căci limba este doar un instrument de lucru al scriitorului ți ca atare un mijloc cu un anume scop, in vederea atingerii căruia ți se impune claritate și curățenie. Scopul propriu-zis — esențialul — este conținutul enunțului, adică ceea ce tu spui..,". Și fiindcă pe această cale, de a ajunge la Mente, nu se putea evita o excursie in is- toria filozofiei, ială-i In una dintre următoarele scrisori, comentîndu-t pe sihastrul de la Amsterdam: .Spinoza se deosebește de alte mă- rimi ale spiritului prin aceea că el nu-și dezvoltă doctrina din teme- lie, ci o prezintă in proporții con- centrate. deseori prea concentrate, pe rare apoi, pe baza unor indicii parcimonioase, trebuie să ți le do- vedești singur. Acesta este un pro- cedeu matematic, rare presupune cunoștințe adecvate. E prin urmare bine să-ți Însușești în linii mari doctrina elaborată a acestui spirit care domină peste culmi, fără să te chinuieșli cu materia anevoioasă a demonstrațiilor sale. Limilindu-te la esență, ai în orice caz avanta- jul de a înțelege din temelie și concepția despre lume a altor mari spirite ca Deșeartes, Leibniz. Goe- l£e șl chiar Emest Haeckel...*. (18. 12. 1952). Pînă ți la bătrinețe. recluziunea filozofică este destul de periculoa- să. De obicei prin ea se produce un divorț intre realitatea istorică șt realitatea imaginată, iar rațiunea In aceste împrejurări își pierde în- cetul cu încetul puterea de control ți chiar rostul de a fi. A izbutit Franz Xaver Kappus să evite cap- canele autoiluzionării ? lată-i măr- turia : „In timpul războiului am pierdut o parte esențială din do- cumentația mea (...), Și am trăit doar atitea lucruri interesante, prin- tre care multe în sfera particulară, ceea ce totuși n-aș vrea să răsco- lesc" (27. 9. 1965). In felul acesta, el rămlne scutit ți de tentația de a crea din relațiile sale cu Rainer Maria Rilke un mit confortabil. „Pe Rilke l-am Intilnit personal de două ori", scrie el la 5, 8, 1956. „Pri- ma dată in 1967. la Viena, unde el a fost invitat să citească la o se- rată literară, și apoi a doua oară. Ea Ragaz In Elveția, in 1928, cam cu o jumătate de an Înaintea morții sale. Am relatat acestea într-o con- ferință, înregistrată la magnetofon pentru Arhiva Societății R. M. Ril- ke, unde amintirile vor putea fi auzite orieînd ca venind nemijlo- cit de la mine". Iar intr-o notiță de Ziar, alăturată scrisorii, ni se spune: „Franz Xaver Kappus (...) a vor- bit cu atîta distanțare, tact și far- mec acustic. Nu te poți Înfățișa mai modest ca simplu instrument, decît o făcuse căruntul „poet tînăr" în mărturiile sale. Totodată, nu poți să te tratezi singur cu mai multă suveranitate; știind să se limiteze la propriul său talent, ei nu s-a lăsat sedus de sfaturile lui Rilke dincolo de granițele naturii proprii. Prudentă, dar foarte vie și caldă descrierea întilnirilor cu Rilke*. .Apoi, întrebat de soarta corespon- denței sale, el răspunde: „Scriso- rile lui Rilke, originale, le-am vîn- dut în octombrie 1955, la acțiunea anuală a casei de artă Gerd Ro- sen; le-a cumpărat cunoscuta edi- tură Dr. Ernest HauswedeD et. Co din Hamburg și anume, după pre- supunerile mele, din sarcina unui comanditar american, colecționar, universitate, bibliotecă, n-aș putea preciza" (6. 6. 1961), Și fiindcă află că în vechea sa patrie, Rainer Ma- ria Rilke trezește simpatii tot mai adinei în masa cititorilor, adaugă cu îndurerare și nostalgie ; „Mi se pare că în lumea apuseană, inte- resul pentru Rilke este în declin, ceea ce corespunde mareelor de in- teres din ultimii ani față de toți marii poeți. Azi se găsesc și în America din ce în ce mai multe glasuri care îi atribuie o valabili- tate redusă (...). Și, poate, din cau- za aceasta găsești în anticariatele noastre pe bani puțini cărți de Rilke" (23. 5. 1964). Sociologia literară — a nu se confunda cu sociologismul in cri- tică — scrutează cu atenție condi- ționalitatea istorică a unor cariere reprezentative de scriitori. Intr-un anumit sens, credem că și cazul lui Franz Xaver Kappus poate trere drept un caz exemplar, din care știința va ști să tragă anumite con- cluzii. Ce mai rămlne de motivat, după cele expuse de noi ? Am văzui cum pe măsură ce in creația sa li- terară sarea pămîntului își pierde izul. în corespondența sa cu un om simplu, dimpotrivă, el fși regă- sește spiritul, trăind în felul acesta o împlinire nesperată. Și de aici se poate susține cu noi argumente că toată creația se realizează in sen- sul unui dialog. Pentru generația lui Franz Xaver Kappus esențialul, după convinge- rea noastră, n-a fost descoperirea mitului ca atare ci, precum a ară- tat-o limpede Karl Kerenyi, desco- perirea „ideii divine", cu ajutorul căreia omul poate dialoga cu eul său optim și care, în mijlocul mu- rei închletudini existențiale, ii im- pune un înalt grad de fidelitate fa- ță de sine însuși. In creația sa lite- rară, Franz Xaver Kappus n-a iz- butit să corespundă acestui din ur- mă imperativ; în felul acesta, el a suplinit prin corespondența sa, la începutul carierei cu un poet vestit iar ta sflrșitul ei eu un cititor mo- dest. neizbtnda care altminteri l-ar fi dus la disperare. ORIZONT SLAVKO ALMĂJAN ARBORELE MAGIC rborele acesta trebuie să vă surprindă Intr-o poezie de dragoste Un arbore are semnificația sa El poate simboliza mina cu pumnul Puterea și tragedia Dar arborele acesta trebuie Să vă surprindă prin altceva Prin scorbura sa plină de viespi Prin crengile sale pline de furnici Și ouă de coțofană In copacul acesta noaptea fi ziua Ifi depun pardesiele lor La umbra lui dorm tăietorii de lemne Pe pulpa lui s-a răzimat o femeie Imbrățifindu-fi amantul nerăbdător Arborele acesta a viețuit două războaie Are in trup patru gloanțe Și nici o decorație militară Arborele acesta pe lingă care Trec școlarii cu capul in geantă E locul meu de intilnire cu Veronica E punctul de intersecție al anotimpurilor Dar iată că un necunoscut se apropie de el Și aruncă la rădăcina lui o găleată de benzină. VARĂ SANGUINA ORt^o^T ' ara aceasta ifi poartă prin frunziș umerii goi Ifi arată șoldurile la malul riului Vara aceasta mi-a adus vise ciudate Mi-a demonstrat un joc cu nisipul și apa Așa am cunoscut fantezia ei caldă Vara aceasta ca o gazetă adormită Lingă ruine și iarbă M-a făcut să uit de Shakespeare de Dubrovnik de cuvinte Și acum înțeleg de ce pescarii au spus Că in oraș a sosit o femeie frumoasă. PIATRA $1 APA zxfunct cind începem Să înțelegem murmurul apei El se preface în piatră Dispare la cotitură Iar cind ajungem să înțelegem Țipătul strident al pietrei El se preface in praf Oricit am iubi piatra Ea dispare in adi noime aricit am iubi apa Ea ne surprinde prin cuiorile ei FEL IC IA MARINA CA IARBA TIMIDA “ ol încolți intr-o zi din tlniplele tale ca iarba timidă Printre scoici de frunte moarte ce-ți ascund lupii din priviri Din ce In ce mai adine înfiptă in tărimul tiu interzis Cu genunchii însingurați de aeeste jocuri barbare între florile putrede-n mintea absentă a silei. Voi incolți din timplele tale ca iarba timidă Ascultînd cum stelele trimit spre noi Xeințelese semnale Prin am de lumină Cum nebunul pUnge in amurg numărind treptele cetății bătrine. Voi încolți intr-o zi din timplele tale ca iarba timidâ. PASARE / * ntre noi ziduri net'dzwe se-naifa. Afunfi de gbeafd intre Jrunf ile noastre aprinse. Intre noi toate podurile-s prăbușite larba-i uscată de grindini pe unde-am pășit. Pasăre nebună, fugi de pe-aceste meleaguri Fără lună plină și sticleți argintii, Fdrd iarba de mare și amurg tnsingerat. Fără verdele frunzei îmbătata de ploaie. Și nu privi in urmă la munții aceștia de sticlă, ORIZONT spre alte meleaguri cu flori de ntesteacdn Și-n miez cfe noapte o altă oglindă Un alt chip curat sd-fi aducă în vis. Pasăre nevinovată, fugi de pe-aceste meleaguri. — CEI CE PLÎNG PE UMERII NOPȚI! intr-odată cuvintele nu mai sint Singure, In setea mea de spațiu semne neînțelese răsar. Intre gheață fi foc ierburi amare ca vremea. Dintr-odată in capilarele mele aprinse Încolțește tăcerea sbircită cao fată bătrină. Cu ciocurile arte, anii mei se zbat fa colivii. Sub aripile lor cetăți albe se Scufundă in mare Și riurile ascund in adincuri în loc de aur nisip. Aicî rămtn doar eei ce pling pe umerii nopții, Cu semne negre ți neînțelese fa sin. ORIZONT ■ orientări PARNASIANISM Șl NATURALISM: momente literare și sociale AL. CLAUDIAN p ■ ornind de la gîndul de a da un contur precis unei lucrări care, alt- minteri, s-ar fi pierdut în vag, m-am văzut silit să sacrific deocamdată în amlndouă categoriile de scriitori, nume care, fără îndoială, meriți ți ele atenție. Astfel. între poeții ver- sului Îndelung lucrat, las deoparte nu numai pe Thăophile Gautier, „poetul impecabil"1, așa cum l-a nu- mit Baudelaire — și, se poate spu- ne, „parnasian Înainte de școala par- nasiană" , — ci și pc poetul deli- cat, psiholog in versuri atît de nuan- țate, Sully-Prudhomme, și pe poetul pictural, sobru și măesiru, Heredla (la cane mă voi opri doar o clipă), precum și pe virtuozul versificației indeminative. Theodore dc Banviile. Și-Un lucru care va trebui explicat — tocmai poetul cel foarte puțin citit de publicul larg, tocmai poetul, cum s-a spus, cu „măreție Înghețată, glacială", poetul care n-a vrut de- loc să fie „popular", tocmai el va forma, deocamdată, obiectul atenției noastre. Explicația nu e greu de găsit. Eu nu fac aici operă de critic literar. Ar fi deajuns să arunc ochii în jurul meu ca să-mi dau seama că această operă are cine s-o facă, cu incon- testabil succes. Eu fac aici istoric socială a ideilor literare, și concep- ția materialismului istoric îmi este fir conducător. 1 Pentru mine, Leconte de Lisle, poetul impersonal, poetul cu viziu- ne bogată și cu versul muzical, es- te, inainte de orice, exponentul unei anumite categorii de intelectuali cu sensibilitate poetică, ai timpului. In- telectuali care, în preajma anilor 1G50—1866 (deci după marea frămin- tare a anilor 1A48 ți următorii, în epoca celui de-al doilea honapar- tism). nu și-au găsit liniștea sufle- tească decît în „turnul de fildeș" al unei arte savante și reci. Al unei arte pe care au voit-o, cu tot dina dinsul, cizelată prin privirea atentă a unui bijutier minuțios. Al unei arte pe care au conceput-o cît mai depărtată de „inima" „omului de pe stradă", cît mai depărtată de ,-locu- rile comune" care devin cu ușurin- ță „cîntece11, vibrații afective gene- ral-omenești, strofe pe care le pot declama eu plăcere, adolescenții în- drăgostiți de viață ți de versuri. Toa- te acestea au părut parnasienilor prea banale ți prea facile. Parnasienii, poeții culmilor reci șl. pentru mulți, inaccesibile n-au plă- cut, ața cum știm, naturilor ..senti- mentale". adică imensei majorități a genului omenesc. El au plăcut mai ales tipului sufletesc al estetului, a- desea nu foarte afectiv, pe planul omenesc obișnuit. Ei n-au vrut să fie cîntăreți euforici sau melancolici, ai pieții publice. — și pedeapsa a venit, pentru ei severă, implacabi- lă foarte puțini i-au citit, — ceea ce, chiar pentru cine „disprețuiește popularitatea", este, adesea, o su- ferință ascunsă, nemărturisită. Parnasienii, în general — Leconte de Lisle. în special — s-au desprins, cu bună știință, de epoca lor, pe ORIZONT SJ care n-aveau motive s-o iubească, ața cum vom vedea. Travaliul lor artistic stăruitor a fost și o pasiune, sau a fost ți o narcoză, un opium care le dădea viziuni paradisiace, Jn substanțialul lui studiu Arta ți via- ța socialăJ). Plehanov a Înțeles, cel dinții se pare, semnificația genera- lă a desprinderii unui Letonie de Lisle de țara lui și de epoca lui. Plehanov găsește, cu drept cuvînt, tendința aceasta de desprindere In Prefața poetului parnasian la „Poe- mele' lui „antice", apărute la 1852. Îndată după triumful contrarevolu- ției tn Franța. în această extrem de instructivă Prefață, document lite- rar și social de mare importanță, 1^- conte de Lisle pretinde poeților din vremea lui să se întoarcă spre tre- cutul depărtat. Poetul se consideră ea trăind într-o epocă de decaden- ță literară. Misiunea de apostol, de profet a poetului, în general, o vedr Leconte de Lisle ea aparțlnînd unei epoci depășite. Poetul nu mai are ce spune, direct, ca un inspirat, ca un inițiat, oamenilor acestei vremi. Poetul nu mai poate fi un profet,... un învățător, un crainic. El trebuie să devină acum un studios, un fel de „om de știință", un scormonitor al bibliotecilor savante. El trebuie să trăiască sufletește. în trecutul omenirii. El trebuie, (ni se spune) „să dea o viață ideală (figurilor) ca- re nu mai au o viață reală", citind necazurile prezentului cu ajutorul unor viziuni cit mai vechi In timp și cit mai depărtate de civilizație, cit mai exotice, în spațiu. Plehanov are dreptate. Dar, pe urmele lui, tre- buie să mergem mai departe. La Leconte de Lisle nu avem numai o desprindere melancolică de epoca lui, ci, adesea mărturisit răspicat și spus pe față, un protest, un protest puternic împotriva epocii lui, pe ca- re. într-0 altă Prefață, poetul decla- ră că o urăște : „Urăsc epoca mea", ne spune el categoric. De care epo- că este vorba, știm foarte bine : este epoca de dictatură imperială, pe ca- re fostul patruzecioptist n-a iubit-o niciodată, detestind utilitarismul ei burghez ți ceea ce numește ei „a- lianța între poezie și industrie". Este ORIZONT >) G. V. Plchsnov, Scrisori firi Urc- sd, Arta tn ctafa sociali, CSrtea Rusă, IBS. dictatura neo-bonapartistă. încon- jurată de aventurieri și de parve- niți incul ți de tot felul. Este, iarăși, epoca unui clericalism intolerant, care se amestecă în judecarea lite- raturii șl căruia Leconte de Lisle îi va opune „păglnismul" lui, pitoresc și arhaic. Este, In sfîrșit, — să nu uităm nici acest lucru important, — epoca unui capitalism francez la- com, hrăpăreț, pe care (vom vedea îndată) așa-zisul „impasibil” Leconte de Lisle 11 biciuiește în versuri pli- ne de pasiune arzătoare. Așa cum se vede, dincolo de va- loarea artistică a versului parnasian — valoare care nu poale fi contes- tată —, pe noi ne interesează acum semnificația socială a curentului par- nasian, Și, fiindcă trebuie să ne limi- tăm la esențial, ne va interesa mal ales semnificația istorieo-socială a conținutului cîtorva poezii reprezen- tative ale lui Leconte de Lisle. Cele spuse despre parnasianism ți despre felul nostru de a-1 vedea, pot fi spuse — mutalis mutandis — și despre curentul care, ți el, ne in- teresează astăzi : naturalismul fran- cez. Și aici, In cadrul naturalismu- lui, vom face aceeași operație de «elecțiune, operație inevitabilă dat fiind cadrul vast al temei noastre, Și aici, vom neglija, cu părere de rău, și pe Alphonse Daudet. și pe Guy de Maupassant, ne vom limita la șeful curentului naturalist. Emile Zola, prozatorul militant, luptător pentru o teorie literară. — adesea naivă, pretențioasă, exagerată, dar răspunzând și ea, la vremea ei, unei necesități istorice, unei dorințe de adevăr literar. — Intr-o epocă in care, adesea minciuna literară, „stă- tea la masă", la curtea imperială a unei Franțe. pe cît de fastuoasă In aparență, pe atît de măcinată înă- untru de grave maladii sociale. A- tunci cind Ferdinand Brunetiăre a găsit, cîndva, că sînt oarecare se- mănări de concepție intre parnasia- nismul care visa o poezie înfrățită cu exactitatea științifică, cu istoria, cu etnografia, cu psihologia, și așa mai departe, și naturalismul care ne vorbește, prin Emile Zola. la tot I pasul, de adevăr, de știință, de ob- servație și chiar de „experiență", abuzlnd de un cuvînt întrebuințai greșit, a asul o intuiție exactă. In- tr-o epocă în care adevărul științi- fic era, prin voința Imperiului al doilea. subordonat primatului reli- gios ți clerical, ți parnasienii ți na- turaliștii, in conflictul dintre știință ți credința, au luat, cu hotărire, partea științei. Leconte de Li sie, născut Ia anul 1818, — aparținind deci generației lui Baudelaire și lui Flaubert, fiind cu cîțiva ani mai în virată decit ei —. se trăgea, prin originea lui, din burghezia colonială a bogaților plan- tatori de trestie de zahăr și de cafea din insula Reunion, situată la răsă- rit de coasta Africci. O parte din copilărie și întreaga adolescență, vi- itorul poet le petrecuse în mijlocul unei splendide naturi tropicale, scăl- date de apele mării. Natura exotică trăiește mai departe, mereu, in amin- tirile lui. Dar lăcomia de arginți a proprietarilor de plantații și de slavi negri este, pentru tînărul Leconte de Lisle, un motiv de revoltă puter- nică. Iată cum descrie el, in anii zbuciumați ai tinereții, mentalitatea categoriei sociale din care făcea parte propria lui familie: „Ce în- seamnă pentru ei mărețiile naturii ? Ce-i interesează pe ei strălucirea nopților de acolo, care n-au asemă- nare ? Aceste lucruri nu găsesc de- bușeuri pe piețele comerciale ale Eu- ropei ; o rază de soare nu cintărește cil o ladă cu zahăr, ți cei patru pereți ai unui antrepozit bucură mai mult privirile lor decit cele mai largi orizonturi'. Nepotrivirea concepțiilor despre viață, conflictul „între părinți și co- pii", devine, în cazul tinărului cel atras de literatură, tot mai avut, tot mai dureros, Nu lipsește nici clasi- cul război pe teme : ..trebuie să de- vii jurist, trebuie să înveți drep- tul t“ Nu, nu voi deveni jurist: voi face numai literatură, cu sau fără voia voastră". Și astfel, la vîrsta de douăzeci ți unu de ani, familia de plantatori reduce la minimum cheltuiala ei pentru întreținerea, în Franța, a unui student neglijent. Rezultatul es- te devotamentul statornic al tfnă- rului răzvrătit pentru activitatea poetică, un devotament literar spo- rit mult prin lupta, cu părinții lui, care nu-1 înțeleg. Dar epoca aceasta, a anilor 1840, este, prin „excelență'' o epocă denta- re zbucium în istoria socială fran- ceză. Regimul regelui burgheziei Louis-Philippe, se ostenește numai pentru înălțarea economică a mino- -B rității alcătuite din cei mai mari posedanți ai timpului. Intelectualii săraci n-au nici un cuvlnt de spus în treburile publice. Lucrătorii tră- iesc suferințele rămase de pomină ale acestei epoci de faimoasă mize- rie a noilor cartiere muncitorești. Socialismul utopic al lui Charles Fou- rier este atrăgător pentru unii in- telectuali ai vremii. Ijeconte de Lisle se îndreaptă spre sentimenta- lismul fourierist ți colaborează la publicații fourieriste. Dar atmosfera socială este acum prea încărcată; speranțele socialismului utopic sint încă de pe atunci niște raze tot mai palide. Cei clarvăzători sim- țeau tot mai limpede că se apro- pie, nu o idilă socială armonioasă, ci o aspră răfuială, cu mare sem- nificație istorică. Iată ce scrie poe- tul așa-zis „impasibil" de mai tîr- ziu. în anul 1846 în ziarul fourie- rist La Democrație pacifique : „Iată că un alt război, mai înspăi- mintător, se apropie din ceas in ceas, războiul celui care n-are nimic contra celui care are totul. Ar fi o luptă îngrozitoare, fără iertare, fă- ră remușcări, cel mai neimblinzit și mai drept dintre războaie! Pre- ■ ntîmpinațî-l /.../ sau păziți-vă. Multe inimi generoase din ranguri- le privilegiate ale societății bat la unison cu inima populară. Minți frumoase și îndrăznețe ajută cu pu- tere la mișcarea socială. Este deci posibil ca o reînnoire pașnică ți pro- gresivă să aducă, in curînd, sfîr- șitul neliniștilor dureroase ale mul- țimilor. Dar dacă avertismentele ar fi me- reu zadarnice, dacă suferințele ce- lui mai mare număr de oameni ar trebui să lovească în inimi de fier, atunci noi toți cei care mărturisim aceeași credință socială, noi toți cei care trăim viața celor slabi și celor dezmoșteniți șl pe care legea Vea- cului nu ne-a mîncat, să ne amin- tim că înaintașii noștri au luptat șt au murit pentru triumful dreptății și că noi sîntem moștenitorii lor". Furtuna anului 1848 era aproa- pe. și sensibilitatea lui Leconte de Lisle o presimțea. Dar frămîntarea anului revoluționar trebuia să în- semne pentru el o cotitură însem- nată a vieții. ORIZONT Guvernul provizoriu decretează emanciparea negrilor, abolirea scla- vajului este proclamată. Dar această abolire lovea de-a dreptul In inte- resele burgheziei coloniale, deci și in interesele familiei lui Leconte de Lisle. Motiv în plus pentru genero- sul vlăstar al ținutului exotic să se desfacă de data aceasta definitiv de tutela financiară a familiei lui. Tineretul creol aflat in Franța pro- testează contra propriilor lui rude, contra celor care aveau aerul că sfidează hotărirea guvernului pro- vizoriu. Tineretul blamează pe cei care nu voiu să renunțe la martiri- zarea negrilor, Leconte de Lisle es- te în fruntea acestui tineret. Scri- soarea de felicitare pentru guvern este redactată de el și depusă de el la locul cuvenit. Fratele lui mai marc Ii cere o explicație. Charles ripostează cu demnitate : „orideciteori voi avea de ales între interesele personale și dreptate, voi alege dreptatea", spu- ne el. Charles Leconte de Lisle știa bine ce-1 așteaptă. Familia ii suprimă orice ajutor bănesc. Tinărul revol- tat contra familiei lui începe viața lui de sărăcie, fiind silit să-și ciș- tige existența prin lecții particula- re, munci dc librărie și corespon- dență de ziar, în aprilie 1818 — după februarie 1848 —, leconte de Lisle scria unui prieten : „E lim- pede că revoluția ne va fi smulsă din miini~. „Iată că reacțiunea m-a făcut comunist furibund", Sint. de altminteri, unele indicii că, în zilele din iunie 1848, în vălmășagul răs- coalei muncitorești, printre, desi- gur, nu prea numeroșii intelectuali proveniti din burghezie, care au luat partea muncitorimii, luptînd pe baricade, a fost și Leconte de Lisle. In orice caz. adeziunea lui la cau- za muncitorimii este un fapt care nu poate fi contestat. E adevărat că dezamăgirea (care n-a fost numai a lui, ci a mai mul- tora) vine și ea. puternică, fulge- rătoare, deprimantă. Odată copleșit de deziluzie, leconte de Lisle nu mai judecă evenimentele cu spirit istoric. Factorii sociali ai infrîngerii muncitorimii, ai prăbușirii revolu- ției. temperamentul de poet nu-i poate vedea lămurit. Țărănimea de- venită ostilă Parisului ; țărănimea nemulțumită de guvernul provizo- riu din motive fiscale, raportul de forțe nefavorabil — toate acestea nu le vede Leconte de Lisle. Și atunci, el se grăbește să repudieze, printr-un sentiment explicabil. ..mul- țimea'" pe care, printr-o judecată grăbită, sumară, severă, o acuză de lașitate, uitind cu cit eroism lupta- seră muncitorii pe baricade. Fireș- te, nu trebuie să cerem unui entu- ziast căzut in depresiune adîncimea unei judecăți imparțiale. Fapt este că, de atunci înainte, coarda politică și socială nu mai sună în viața marelui dezamăgit. Vibrează In ci. dc acum încolo nu- mai coarda artistului, a șlefuitoru- lui dc ritmuri și rime. Nu iubise, pînă atunci, pe bogătași. Acum cre- de că nu mai trebuie să Iubească nici o categorie socială. Trebuie să trăiască pentru cizelarea măieastră a cuvîntului. Un pesimism social și moral, dublat de refugiul in cultul religios al frumosului artistic. — ia- tă ce va stâplni, de acum înainte, pe acest dezamăgit. Dar mulțimea care citește cu plă- cere pe Alfred de Musset. mulțimea care acceptă chiar și cîntecele Iul Btranger, in clipele ei de euforie, această „mulțime* va înțelege ea poezia severă și savantă 1 Iată ceea ce nu-1 preocupă prea mult pe cel care a început, așa cum aminteam mai Înainte, să-și urască secolul in care trăiește. Mulțimea a pierdut definitiv ocazia de a-și impune voin- ța ei in Franța. Pentru o astfel de lume lipsită de curaj, nu va mai cînta poetul cel depărtat de oameni. Iată unul din elementele protestu- lui parnasian : acea desprindere de viață reală, pe care, cu finețe, a precizat-o Plehanov. Desprins de oamenii timpului său, Ijteonte de Lisle vrea neapărat să fie mai „rece*, cit mai puțin tribu- tar afectivității. El face apologia unei apatii, unei insensibilități ca- re răpindu-ți bucuria, ca și sufe- rința. Iți dăruiește în schimb liniș- tea, seninătatea, și te face să tră- iești oarecum, nu pe pian uman și social, ci pe un vast plan cosmic, în care individualitatea umană se pierde. Și astfel, în anul 1852 poe- tul trezește entuziasmul lui Sainte- Heuve prin strofele din Midi (amia- ză). una din ceie mat frumoase și mai cunoscute poezii ale lui. îmi voi îngădui s-o prezint nici in tra- ducere, cerindu-mi scuze pentru im- perfecțiunea acestei transpuneri. Amiaza. cțxi regina pe clmpwt fără pești. / O plnză argintie țerațeczd-n orice toc. / Sc-apritide atmosfera fi arde ne- mlțcald. / PdmlnsuJ oppe^fe in fiaEna tul de toc. f ^TmidU-i fdrd margini ți nu-i un pic m-l flîraic crem ? Dar ți mai răscoliloarc, deși la lei de simplă, este, poate, o strofă din Vintul rece a) nopții : un «M» *• mal eșiocpai, apoi rai li iertai, ) Keant. Pe carnea siabd je-nehldc jar parafam!. / îi iert uri crupa Ierburi, acoperind mor- mimat y Pe-atlla vaniiaie. vor crcjle ite-ncelat-. Am putea adăuga că nici Repu- blica a treia n-a satisfăcut pe re- publicanul permanent care a fost, sufletește, poetul, pentru că nici ea nu era însuflețită de o largă gene- rozitate socială. Astfel Incit, atunci cînd la aproape șaptezeci și șase ani. In anul 1891, Leconte de Lisle părăsește viața, nimic nu se ivea ia orizont din vechile lui idealuri de apostol al fericirii omenești. Pentru că parnasienii au privit admirativi spre literatura antichită- ții și cu interes spre viața acestei epoci istorice, înainte de a trece la naturalism, voi mai cita un sonet al lui Josă-Maria de Heredia, in care ne este evocată suferința unui sclav nefericit, căruia dorul de to- varășa lui de viață nu-i lasă o clipă de liniște. Sonetul a fost mult cul- tivat de parnasieni și Hărtdia, au- torul Trofeelor, este un maestru al sonetului. cert, calic in Iepe! M-au copleșit detastre. y Mi-a rcri* pe trup sclavia stigmate oUIncIte. / £u m-am om liber pe jdrmari fertcHe. y Pe tuule rnunf-1 eu miere incita culmi albastre, / P«r pardatf — vai mic! — meleaguri dulci, sthastre, / Daed spre Syracura, cu-alblnc, vii-n/loriie / Te-n- torcl. condus de stolul de lebede grăbi- te, I 0 ! Cauid-mi iubita sub acrul plia de astre. / Vedea-voi ocldi-n care e evm- oni violetul, / și carc-n rimbet vesci fjf ascundeau secretul / Sub arcul de sprin- ceană ce mi-a trimis sdpcati 7 y Milos sa-f spui ed sint in viafa ca s-o tnal vid sd fii ! Vezi umte-i sdrmana Cltarijid, / orfalj. / Ușor O vei cunoaște. cdel c de-a pururi trLsld, Nici din tinerețea lui Emile Zola n-au lipsit suferințele. Născut in anul 1840 (ca și Alphonse uaudet>, orfan de tată la vlrsta de șapte ani, Zola cunoaște de timpuriu greută- țile vieții și întimpină piedici la sfințitul studiilor secundare. Cițiva ani de funcționar sărac îi amărăsc tinerețea. Pozitivismul Îndrăzneț, determi- nismul, curajos pe atunci, al filo- zofului Ilippolytc Taine, formule mi- litante opuse clericalismului epocii lui Napoleon a! treilea, atrag cu ușurință pe un llnăr cu năzuințe adesea respinse de împrejurări vi- tregi ale vieții lui. Tar literatura fa- vorită a regimului imperial — „idealistă* pînă la neverosimil, ro- mancscă pînă la artificial — revoltă pe cel care cunoscuse, din experien- ță proprie, cît de puțin idilică era viața pentru tinerelul sărac și lip- sit de protecție al acelei vremi. Atras de filozofia cea mat nouă și cea mai revoluționară de atunci, din ieclura febrilă a unor lucrări pozitiviste ți mai ales din lectura operelor lui liippolyte Taine, o con- cluzie rezumativă fixase atenția lui Zola, și anume : ideea că omul nu trebuie condamnat moralicește pen- tru defecte, patimi și viții —, pen- tru că : „virtutea și vițiul sint pro- duse naturale, ca și zahărul și vi- triolul*, după celebra formulă — contemporană a iul Ilippolyle Taine. Această formulă, această concep- ție strict determin istă, cu indulgen- ța largă, cuprinsă în ea, joacă, pe atunci, rolul unei justificări teore- tice pentru acea literatură, gen fra- ții Goncourt și Emile Zola ,care, în- cepind cu Germinin Lacerteux. ro- manul fraților Goncourt din anul 181*5 și culminlnd cu faimosul As- sommoir, romanul lui Emile Zola din anul 1877, opune naturalismul ei, îndreptat către viața socială populară — literaturii care descrie numai lumea din saloane. Preclzind, cu ostentație, că romanul lor tinde să coboare către lumea uitată și ne- glijată a celor pe care saloanele i nalte nu-i cunosc suficient, frații Gonttmrt afirmă cu tărie Ia 1895. in Prefața romanului lor Germinio I-a- certcux. că ..romanul' lor „vine din stradă*, — din lumea socială plină de năzuințe omenești sugrumate, și copleșită de mizeria materială și morală. Să descrie, deci toate as- pectele vieții omenești, iată ce vo- iau pe atunci, frații Goncourt și Emile Zola, Ei nu voiau să facă ceea ce făceau, sub discreta oblă- duire imperială, scriitori ca Octav Feuillet, Victor Cherbuliez, etc. A- reștia voiau să arunce peste întrea- ga viață omenească un văl făcut din „distincție", din rafinament su- fletesc, fie și artificial, fie și neve- rosimil. Ei tindeau să îmbrace ea- racterul omenesc In vesmintul de mătase al unei eleganțe morale ab- solute și, de fapt, inexistente. Cu ce drept (de exemplul mani- festări firești, inexorabile, incoerci- bile, ale așa de puternicului instinct vital — dragostea —, și tot ce ține de ea ca iluzie tinerească, și ea sen- timent delicat, — să fie alungate din literatură, răpind literaturii ca- racterul de expresie a vieții adevă- rate ? Sintem acum la punctul nevral- gic, la nodul vital al unei foarte importante probleme. Acea atitudi- ne de reprobare continuă a litera- turii realiste în felul lui Madame Hovary, — operă decretată, acum un veac, „libertină", „artificială etc., — era (istoricii burghezi o știu de mult dar n-o spun destul de limpede), efectul unei politici de clasă socială, foarte naivă, și foarte îngust con- cepută. „imperiul al doilea" francez, con- dus de spirite mediocre, și trăind și el, din plin, un sentiment de tea- mă, Sc amesteca direct, și cu stin- Răcie, în treburile literaturii. Tea- ma Imperiului era, în fond, teama marei burghezii franceze, zguduită puternic de avfntul clasei munci- toare, în anul 184B... Imperiul — exponent al interese- lor murei burghezii — iși spunea următoarele: „Politica franceză este a noastră. Religia, la rlndul ei, imprimă di- rective de cugetare corectă invăță- mintului, Presa esle și ea cuminte, obedientă. Atunci, pe unde s-ar mai putea strecura în cetate dușma- nul"? „A r Știm pe unde, Iși răs- pundeau ei inși ți, clericalii care conduceau politica spirituală a Im- periului al doilea: revolta latentă poate strecura veninul ei. in țara aceasta de eterni „frondeurs" care este Franța, sub aparențe benigne, dar cu urmări primejdioase, in ver- suri, în romane, în „literatura fru- moasă" în general". Acest început de revoltă împotri- va conformismului social, început care nu se știe unde poate duce, trebuie (așa se spunea) reprimat cu severitate. ...Și, la drept vorbind (ca să con- tinuăm argumentarea) nu este vor- ba numai de atlt. Nu este vorba numai de o mică îndrăzneală care se poate transforma îti precedent pentru îndrăzneli cu mult mai mari, Este vorba, mai ales, de o altă ches- tiune, foarte importantă, anume de faptul că burghezia, scoți nd masca sub care se ascund vițiile ți pati- mile ei. denunți ndu-și, ea singură, prin literatura ei, defectele mora- le, dă ea Înșiși această viziune tris- tă despre ea însăși, maselor popu- lare, al căror spirit de revoltă moc- nește sub cenușă de ia anul 1848 încoace, Frezentîndu-se ea însăși ca imorală, înfățișind in chipul unor Doamne Bovary și bărbații ei sub cele mai triste aspecte, burghezia franceză justifică perfect, justifică dinainte, ea însăși, viitoarea ei de- cădere politică. Ca încheiere firească a acestei ar- gumentații, a rezultat : pe de o par- te. nici o indulgență față de ceea ce se numea „imoralitatea literatu- rii41 — principiu rigid, din care au ieșit, așa cum se știe, procesele fai- moase — făcute de imperiul al doi- lea — unui Baudelaire și unui Flau- bert. Iar pe de altă parte, a rezul- tat — uu discret eutfnt de ordine imperial : literații „serioși" să ne dea scrieri exact opuse, ca atmosfe- ră, unei opere ca Madame Bovary. Toate eroinele „distinse*", generoa- se, angelice, din romanele lui Oc- tave Feuiliet (romancierul „en titre* al acelui regim} deci: din „le Ro- man d'un Jeunc hommc pauvre linșaj, din Sybille (1862), și chiar din romanele lui George Sand (ma- niera ultimă), ea „le Murquis de Vil- lemer (1860), sint desigur replica „idealistă" la viziunea voit realistă din Madame Bovary. Emile Zola ironizează cu humor, in romanul său Son Excel lente Eu- gene Rougon, din anul 1876, grija permanentă a politicii culturale a fostului imperiu al doilea, de ținuta decentă a foiletoanelor literare din presă, Intr-un ziar finanțat de guvern, apăreau prin neglijența directoru- lui gazetei. — ni se spune prin gla- sul unui ministru al timpului —, „informații murdare, atacuri stupi- de Împotriva claselor de sus*. Mi- nistrul își exprimă indignarea sa directorului de ziar. Acesta decla- ră că este, și el, la fel de surprins că textele infame n-au trecut sub ochii lui și că va da afară pe toți redactorii, într-un moment de acal- ORIZONT 1N0ZJS0 mia, directorul ziarului vrea să se retragă din birou. Dar ministrul îl mai reține o clipă, spuntndu-i : „Era să uit ! Foiletonul Dvs. este odios . .. Acea femeie bine crescută, care iți ințală bărbatul, este un argument îngrozitor împotriva bunei educa- ții. Nu trebuie să lăsăm să sc spu- nă că o femeie din lumea bună poale comite o grețală. — „Foiletonul acesta are mare succes" — murmură, din nou ne- liniștit. directorul. „L-am cilii ți cu și l-am găsit interesant*1. — „A! L-ai citit!... Atunci spu- ne-mî, acea nenorocită — are re- mușcări, ia sfîrțit ?" ... Directorul îți duse mina la frun- te, nesigur, căutind să-ți aminteas- că : — „Kemușcări ? Nu, nu cred !“ ...Ministrul Rougon deschisese ușa cabinetului. El o închise din nou, slrlgind : — „Trebuie neapărat ca ea să aibă remuțcări 1... Cereți autorului să adaoge remuțcări! ’). Aceste citeva rlnduri din roma- nul lui Zola sint explicația limpede a dorinței regimului Imperial, ca ți a marii burghezii a timpului, de a fi prezentată maselor largi ale poporului. în culori frumoase, cu aspecte morale imaculate. In fond, teama de o nouă catas- ■trofă socială face ca burghezia ma- re ți cercurile imperiale, ața cum se spune, „să se teamă ți de umbra lor’.,. „A lor’, chiar în alt înțeles era această umbră', — pentru că, in adevăr, a lor era acea viată ușura- tecă, libertină, pe care tiparul tre- buia neapărat s-o ascundă. Această „umbră", care tnspăimîn- lu burghezia ți Imperiul, într-o epo- că de furie deslănțuită a petreceri- lor, atunci cînd opereta, varieteul, ți tot felul de distracții, atrăgeau !a Paris pe toți bogătașii din lume (acum existlnd deja rețeaua vastă a liniilor ferate și a vapoarelor), această ..umbră" care înspăiminta — ca un „mane-tekel-fares" — era „indecenta literaturii*. Acestei „indecențe* (condamnabi- lă — în literatură), trebuia neapă- rat să i se opună o literatură mon- denă, distinsă, cuminte, și, desigur. •) Emile Zola. Son ErceltenCe Eu^î? Koupdn, H. p. cu tendință morală și religioasă, — literatură dulceagă și falsă, Impo- tiva căreia protestau frații Con- ectori. și mai ales Emile Zola. Prin- tr-o reacție ușor de explicat, Zola va opune unei literaturi dulcegi, convenționale, artificiale (gen Oc- tave Feuiliet), o proză care tinde iă zugrăvească „tot ce este ome- nesc", demasclnd ceea ce Zola sim- țea că literatura lăcuită ți „distin- să" voia să ascundă ; decăderea mo- rală a omului contemporan, în epo- ca în care Banul domină viața so- cială — iar straturile populare sint lăsate In voia soartei. O vastă pole- mică literară cu mentalitatea tim- pului lor — aceasta este. in esență, tendința natura liștilor. Unui văl, frumos colorat, care ascunde o rea- litate respingătoare, — ei li opun cu brutalitate, cu exagerare, cu a- mănunte inutile adeseori, — tot ce era mai odios, tot ce era mai trist și mai trivial — in viața socială a timpului. Această viață socială Zola se simte obligat s-o descrie in cu- lori întunecate. El acordă, așa cum adesea s-a spus, o atenție excesivă vieții instinctuale ți subsolului fi- ziologic al ființei omenești. „Isto- rîcește", exagerarea poate fi expli- cată, ața cum am încercat s-o fa- cem. Eslet’ceșle, fără îndoială, exa- gerarea nu-și poate găsi nici □ jus- tifica ra. Acea cunoscută insistență în des- crierea vițiilor și patimilor omenești este, fără îndoială, o viziune difor- matoure, un fel t „simetriilor* verbale. In pseu- dosonctete sale, ca șl in volumul prece- dent, Al, Jebeleanu regăsește un regis- tru mai potrivit șl un univers mal co- lorat „Cu vinul, precum cititul. lubirea-ml s-a legat. tn slngc ți-n arome 1 se reflectă pârul, pe funduri dc pocale năsprește adevărul în mumur dc culori. Exiaz multiplicat*. (Sonet dionisiac) De o sensibilitate resimțită in drămui- rea cu migală a unor versuri de prozo- die elaslcă, dar pritocită, se pare, in du- reri ascunse și In nostalgii abia măr- turisite. .personalitatea lirică a lui Al- Jebeîeanu a cultivat-o, de-a tunau! ani- lor, poezia tcntlmcntald a unui vis fn mare măsură romanțios, In lot carat, ferit de voiupMple perverse ale prmul- tdțU crprestL'e, ca ori ți corci aventuri artificioase. Divagații țb simetrii eonfir- md această CvAMmWtfd, ClU*r daCd, In- y cercfnd din nou sd-șl definească Intr-un fel eon finului, podul a rimat la un ase- menea titlu contrastant. NICOLAE flRIOr ANGHEL DUMBRĂVEANU: „Oase de corăbii" DUpj Pămhiful șî fructele (primul volum fusese Fluviile visează ocea- nul), Iluminările mării și acum Oa- se de corăbii, o arhitectură de titluri cc ar sugera o tetralogie, un drum către mare. Oase de corăbii ar fi cartea finală. Și atunci, didactic vorbind, o cronică consacrată ulti- mei cărți a lui Anghel Dumbrăvea- nu ar putea începe așa : Există poeți ai unui oraș ți ai unui ținut, și există poeți ai mi- grației continui, nemulțumiți de așe- zare și statornicie; există poeți ai exilului și ai depărtării, ai țării im- posibilei reîntoarceri, vaganți ai tris- teții sub nopțile polare ale memo- riei. Dincolo de această geometrie a realelor, sublimă prin inaderența ia Nicăieri ți Ne-unde, există uită categorie de poeți: cei exilați in propriul lor destin. Căci așa clini există poeți ai baricadei, există și poeți exilați Jn propriul lor destin, vlnați de m&irelc prezențelor și sor- tiți să pactizeze, ca într-un Jegă- mint al unui nou Fausțtis, cu golu- rile sinelui purtat de-a lungul uni- cei sale traiectorii. Din aceste go- luri, din acest vid se nasc cu- vintele, se nasc cuvintele, neter- minatele, indefinitele cuvinte ale poeziei, sau, altfel ; se nasc obiș- nuitele, prozaicele cuvinte care ar transcrie această vibrație interioară. Sugestia acestor disociații ar pu- tea veni și din titlurile volumelor lui Anghel Dumbrăveanu. Dar, să cităm; Acum un delir stăpinește cuvintele mării / Vapoarele așteaptă in larg, se lovesc t De malul căzut feruginoascle-ntindcri / Și vîntul cum modifică golul cu arbori i Și vietățile apelor, acele păsări um- blind / Prin propria spaimă, ți eu, cu umbra rămasă / După plecarea unui vis... 1 Acum, in epava su- prareal ă 1 a unei corăbii / Mirosul acid de flori, cînd scoicile / Subțio- rilor ei sc deschideau cu implorări de soare. Este evident că generali- tățile de mai sus nu se mulează pe această poezie. Deci, să trecem la obiect, adică, prozaic, la lectura poeziilor. Cuvintele dominante în volumul lui Anghel Dumbrăveanu ar ii: flori, mare {normal) corabie, port, delir, nord (cu toată scria sl- ndnimică), pulpe, sini, epave, ge- nunchi. Curentul proxim ar fi sim- bolismul. Influențele dominante — listă lungă care ar începe cu Bau- delaire. Borealul e sugestia iui Ion Barbu. Delirul — al lui Bacovio. Totuși, să cităm: Unde vîntul res- piră cu miros de mii / Și tador- na-casarca vine prin sălcii / Și pus- tiul mării enunță semnale cenușii / In așteptările mele, unde uscatul intră în / Mare, cu fluviul, lăsînd in urmă tristețea / Vechiului far ru- ginit, trupul tău goi... Imprecizia cercetării strict apli- cate la obiect. Să renunțăm la Ion Barbu definitiv în cronica de față, parțial la Bacovia. să ținem în re- zervă argumentele cu simboliștii. ORIZUM * Idem, cuvintele pe care le-am nu- mit dominante. Să reținem deocam- dată aceste citate, poate nu cele mai fericit alese, dar. credem noi, re- prezentative pentru poezia acestui volum. Poezia lui Anghel Dumbrăveami nu e existențială în definitiv ți Oase de corăbii nu înseamnă o pro- punere pentru meditații asupra dra- mei metafizice a lucrurilor mării. , Aș numi-o in continuare o poezie de trubadur modern care și-a pier- dut — în numele blestemelor mării — iubirea. Și de aici, un întreg de- cor adus să o complinească, o foa- me de certitudini, deci, de frumu- sețe. un spațiu umplut mereu cu contemplarea senzuală ori ne-sen- zuală a trupului feminin, o avalan- șă de flori, de copaci, și mereu sen- zația pustiului, a golului. Cartea — ciudat — ar putea fi transpusă în- tr-o poveste dc căutare a iubirii, fiindcă obsesia ei e pretutindeni, uneori bine mascată de ceremonia- lul evadărilor in geografie. Compa- rația imediată — Ultimele sone- te... de V. Voiculescu — cu care, In alte puncte, poetul nu are tan- gențe. Un canzonero, deci. în care poeziile ar fi putut fi numerotate fără pierdere, lăsînd de-o parte ti- tlurile. fiindcă rostul lor e minor tn aceste poezii ; o numerotare care să nu Însemne neapărat gradație, ci pur și simplu etapele alcătuirii unei cărți. Să nu ne hiăm. așadar, după ..lu- crările existențiale", după „spaime- le* prezente în poezii, și să nu por- nim de la ele. E evident că în aceas- tă poezie pe care o numesc de dra- goste, sînt prezente ipostaze ale sin- gurătății. adierile „doamnei a ceții din miazănoapte", dar acestea sînt date auxiliare. Ceea ce creează ori- ginalitatea acestei poezii e ameste- cul dc lumi fabuloase, de visătorie sau de element concret care „rupe" elogiul femeii, sfărîmă posibila eu- forie a iubirii, aruncind povestea umană tn circuitul universalei indi- ferențe. Contactul la nivel omenesc devine difuz, neimportant, dar me- reu prezent. !ăsîndu-și amprenta mereu pe vers, pe atitudine: In piei de urs / Dormisem — caii își frecau crupele dc marginea ceru- lui J E ceva trist in toate acestea, mai ales sinul / Oval însingurat în plasa răsuflărilor mele. / Puteam să ORIZONT fiu departe acum... Marinarul f far și-a-necat o pipă in valuri. / Voi duce tot întunericul la moara de vint. La fel de ceresc / Cresc nu- ferii-n mii și luceafăru-n maref...) Genunchiul tău îndoit spre taine re- prezintă puritatea ideii de arc. Es- te poezia unei ..stări" și tehnica el. utilizată azi și de nume mari ale poeziei contemporane, a preluat ele- mente — surprinzător — de la su- । prarealiști. Nu la nivelul „scrierii* poeziei, în alăturarea cuvintelor (foarte departe de suprarealiștii aces- te propoziții de o perfectă coeren- | ță), ci în dispunerea frazării, în schimbarea brutală a „narațiunii* , prin alăturarea unor „propoziții* ve- nite de altundeva, din alt text, din altă istorie, care măresc capacita- tea de sugestie și care încarcă at- mosfera cu nourii amenințători ai unei emisfere necunoscute. Cuvin- I tul prozaic și cuvântul rar îndepli- nesc același rol, ca și atîtea voca- bule — aminteam — scoase din toate cărțile simbolismului. Și totuși, ce respiră fiecare poezie e echilibrul împăcării cu sine însuși, in ciuda demnei lamentații, în ciuda imploră- rii : Doamnă a nelinștii mele, doam- nă / A cetii din regatul de miază- noapte, / Nu sufla cu-ntuneric ho- lul de sticlă / Cu care cobor cîteo- dată in mare / Nu vreau să știu pc cine-nlîlnești / La periferiile visu- lui. nici pe cine / Adormi cu pustiu in părul tău delirant... / Doamnă a umbrelor, stăpină / A scărilor mele interioare, mută cutia / Dc re- zonanță a timplelor mele / Și nu te dezbrăca intre oglinzile / Dispuse simetric în nervii mei iluzorii / Pentru ce să-ți devor magnoliile al- be / Și astenia pulpelor lungi, pen- tru ce /Să calc din nou pe plățile oarbe / Unde-i dăruit vintului legă- tura cu / Pure iluzii, aduse cîndva de o fată / Mirosind a răsuri. Stra- nie pendulare între alegorie și transcriere a nostalgiei. Această im- precizie, foarte vizibilă aici, circulă prin aproape toate poeziile, în ulti- mă instanță tonifiante în numele unei conștiințe superioare a erou- lui liric. Fiindcă „trubadurul" aces- ta demn, toropit de sentimente, tul- burat de astenii vegetale, pretextînd nevroza, halucinația, declarlnd de- lirul elementelor, rămlnc distant față de cuvintele sale, rămîne dea- supra lor. deasupra elementelor, pe care el însuși le ordonează și ie dez- ordonează, le stabilește locul ți ro- lul in text, intr-o detașare citeoda- tă totală. Iar femeile, cele pierdu- te. regăsite, mustind de senzualita- te, rămîn pînă la urmă doar argu- mentele acestui „trubadur*, pămint rodnic dar pămint pustiu, biblic pămint pustiu al neputinței așeză- rii, țară străină și miraculoasă ca acele intangibile norduri visate de poet, miraj gol, claritate stearpă și fascinantă; și poetul rămine iarăși cu sine insuși. stăpin al visărilor și al iamentoului său demn, poate si- mulat în numele convenției poetice, al „Canțonei*, ciupind somnolent coardele harfei, intr-o orientală des- tindere sau nepăsare, sau — oare de ce ne place atît termenul — vi- sătorie : De-aș putea / Să narcoti- zez vocile serii, să ie dau virilului / Iar eu s-adorm intr-un subsol cu epave / Și pești inutind fabulos. Aș porni să te caut / Cu insomniile în- hămate la verdele putred ai / Să- niei, prin pădurea oceanului și te-aș aduce / Slăpînă în porturile somnu- lui meu submarin / Să primești va- se cu aripi cărind legende din alte ! Milenii... Coarde ciupite încet, în liniștea Unui „kief" de Levant, femeia Jrs- truchlplndu-se din fabuloasele is- prăvi ale Imaginației, din cele o mie -și una de nopți ale vegherii celei condamnate la eterna povestire : și cînd zgomotul se împrăștie, eroul își contemplă singurătatea de la pro- pria sa Înălțime, lăstnd ghitarei ce-i al ci — culoarea — obsesia, movul, oasele de corăbii, deci cuvintele ca- re pot trăi singure. Coborit printre păminteștile lucrări ale timpului, orientalul trubadur Iși uită uneltele sale, renunță la convenția celebrării, femeia devine „necunoscut!" ți, din stăpinul mărilor visului, ale iubiri- lor funtaste, senzuale, eroul se în- toarce la sine însuși, cu sporul de melancolie datorat reîntoarcerii: verdele mării îl descoperă pe Nar- cis oglindit In fiecare din cutele lor, un Narcis omniprezent In sub- text: iar poezia devine meditativă ața cum — In planul al doilea — fusese și piuă aci: Străine-mi sînt acuma atitea lu- cruri / și fața mea copiază mai mult f Tăcerea și porozitatea pă- mîntului ars. / Enigmele sînt tot mal ciudate și răni in ! Adesea pi- nă-n zori să le-ncoițesc / între-ntre- S bărî și spaime, cind altădată / Lu- mina mă descoperea cu femeia ! Necunoscută, închis in beatitudin;a mării. / îmi pare că înaintez in- tr-un tunel / Intre ceea cc știu și ceea cc nu vni cunoaște. Spectaco- lul e încheiat, cortina cade, lumi- nile se sting. în fața apelor. Narcis e singur, contemplîndu-șl ultima mască — propriul său chip. ★ Nu întlmplător am făcut trimi- terea la Voiculescu și, prin inter- mediul lui, la o lirică medievală pli- nă de bogății Încă necercetate în- deajuns, la o poetică ce își are le- gile ei proprii ți tiparele ei, In care noutățile se strecoară greu. Petrar- chismul a reprezentat una din aces- te tipare, și au existat poeți reținuți de istoria literară care au petrar- chizat cu dezinvoltură. Vreau să spun că fiecare creator a trebuit să creeze pe baza unui alfabet dat. și asta nu datorită faptului că urma- șii lui Petrarca erau ageamii întru poezie. Sau. din lirica de dragoste a evului mediu francez : Etic a vait chemlsettc du lire et blanc peiicon de hermine / et bilanț de sole / elle avait chansses de glorleul / et sou- licrs de fleurs de mai et rojtcment chanssde // Celnturette avait dc te- niile / qui verdit quand le temps monllle ; / d'or elle ctait boutonne L'aumoniCre elait d’amour. / Ies pen- danls etorit de flcur : / potir nmour elle lut donnee. Este vizibil „alfabetul" în aceas- tă Frică a sirenei și a privighetorii a provensalului anonim din secolul al XV-lca. Exemple putem lua de oriunde, și operația s-a făcut cu ocazia exegezelor țce puține totuși) a ..Sonetelor11 voiculesclene. E legat de destinul acestei poezii, deci, O anumită prețiozitate, existentă prin însăși necesitatea ei de a avea un alfabet. Nu trebuie, datorită celor spuse mai sus. să se înțeleagă că poezia lui Anghel Dumbrăveanu ar veni din lirica secolului al XV-lea p, sau altă enormitate de genul aces- Z ta, ci faptul că ea este numită „can- g zonero* poate avea în secolul XX £ această formă, că după o literatură o existențială sau una ieșită din rein- terpretări de mituri, adică după o literatură curentă a veacului aceas- ta, poate fi una din formulele poe- ziei de dragoste ți, în fine, că pen- tru această poezie poetul ți-a creat un limbaj care ne urmărește cu in- sistență, așa cum „inimă1*, „flăcări", „foc*, „lacrimi* etc., ne urmăreau in poezia de altădată, limbaj care, după cum aminteam la început, nu are o independență totală — ar fi o aberație, o asemenea presupunere — ci coboară In poezia scriitorului prin intermediul simbolismului ro- mânesc, avînd, de cele mai multe ori, o altă organizare și o altă fina- litate. Iată florile : „îmi va bate in ușă un cîntec neașteptat și-o floa- re / Cu pulpe înalte și voi primi-n odaia mea de țesător- sau „Și vom/ visa principiul feminin pe chipul tău / suav de gladiolă", în altă poe- zie asistăm ia „delirul crinilor**, alt- undeva totul se petrece „în timpul de avrămeasă*. sau, cuvîntează o pasăre ; „N-o căuta pe cărările flo- rilor / Du-te in cîmp și treci de li- niștea cimpului14, femeia va fi „in- cinerată de sărut intre anemone și fluturi de-ntuneric“ sau „Insomniile crinilor te sărută cu adevăr"1 etc. Altă predilecție — marea, alta — corăbiile, alta, frigul, Iniștea zăpe- zilor : „Și vom chema din nordul lapon un pimnicer / Să toarne in pahare zăpezile și anii* sau „Apoi să nc retragem / Intr-un bordei de gheată din Walhalla'*. Citatele s-ar înmulți. Prețiozități ies la Iveală, dar ele stnt legate de soarta aces- tui gen de poezie: de soarta aces- tei poezii. Comparații, filiații — multe, mai ales în alegerea „ter- menelor*, dar ce rost și-ar avea înșiruirea lor aici ? fiindcă acest volum, închis în sine însuși, se jus- tifică doar prin sine : alte poezii ale poetului vor Însemna manieră. Cu sau fără voia poetului, acest vo- lum este o etapă încheiată defini- tiv : orice poezie în plus, cîntată pe aceleași coarde, n-o să-i aducă pro- babil nimic nou. Am propus o Ipoteză pentru dis- cuția acestui volum. Probabil mai există și alte drumuri. Observațiile — mă refer ia cele de bună credin- ță, legate de „Iluminările mării*, rămln in continuare valabile. Adi- că : poetul e monocord — și asta n-are nimic perlorativ — că fără să fie „Sous le soieil noir de la Me- lancolie*, e un ceremonios bard al melancoliilor fin distilate, că e un caligraf delicat. Volumul acesta a- duce în plus o unitate aparte, acel ton unic pe care am încercat să-I surprindem în cronica de față. CORNEL UNGUREANU DOSTOIEVSKI Șl KAFKA în exegeza românească ORIZONT N 1 ’u poate fi salutată decît cu sa- tisfacție apariția. în ultima vreme tot mai spornică, a studiilor româ- nești privind probleme de literatură universală. Intre aceste studii, adu- cîndu-și o contribuție notabilă se în- scriu. la un loc de frunte, cartea lui Ion lanoși despre Pestoievski și, mai cu seamă, monografia lui Radu Enes- cu despre Kafka. Ion lanoși și-a întitulat cartea „eseu*. Intradevăr, pentru țelurile pe care le urmărește autorul, — Dos- toievski e văzut ca un moment de vîrf și de criză totodată a spirituali- tății europene — eseul era forma cea mai nimerită. Nu se încearcă, în cartea lui lanoși, atît o analiză riguroasă a textelor, cit se stabilesc, mai de grabă, analogii, uneori sur- prinzătoare, alteori îndrăznețe, cî- teodată riscante, dar întotdeauna in- teresante, cu personaje de vîrf ale romanului eupropean. Eseul lui Ion lanoși își alege, ca un fir a) Ariad- nei. In labirintul pe care îl consti- tuie universul dostoievskian, o idee călăuzitoare, idee pe care o urmă- rește. cu perseverență, in toate arti- culațiile ei. Eseul s-ar putea întitu- la, prea bine, avatarurile persona- jului dostoievskian. lanoși schițează o paralelă sugestivă între personaje- le iul Dostoievski (Raskolnikov, Ippolit, Stavroghin, Versilov, Ivan Karamazov) și eroii lui Nietzsche (Zarathustrak Camus, Andre Gide. Thomas Mann. Eseului îi este cîști- gată astfel perspectiva largă, boga- tul nucleu ideatic. Ceea ce schițează Ion lanoși nu este atit o încercare de tipologie literară, cît o confrun- tare de opinii și atitudini. în expli* care» cărora exegeza estetică se în- gemănează cu perspectiva filozofică și cu analiza sociologică. Concepută mai sistematic, mono- grafia lui Radu Enescu despre Kafka e primul, și excelentul studiu de amploare, consacrat, de cercetarea literară românească, lui Kafka. Eru- diția autorului, familiarizarea sa cu scriitorul studiat, se împletește. In mod slrîns, cu rigoarea în gîndire. Cartea lui Radu Enescu poate fi con- siderați, în modul indirect, și o ple- doarie pentru excelența rigorii me- todologiei filozofice folosită in cerce- tarea literară. Despre Kafka> firește, se putea scrie și altminteri. Dar că este necesar, pentru a putea pătrun- de în esența intimă a operei lui Kafka, de o interpretare filozofică, iar acest lucru l-a ințeles. prea bine. In cartea sa. Radu Enescu. El n-a încercat însă, nicidecum, să-1 anexe- ze pe Kafka unui sistem filozofic, ci, cum singur o spune, să depă- șească analiza strict estetică, încer- cind o exegeză filozofică care să dezvolte „filozofia imanentă artei kafkiene, nu să-i suprapună mecanic o schemă ideologică inadecvată, stră- ină de resorturile și finalitatea ei intime", (p. 43> Rclamîndu-se de la modalități critice diverse, In analizele pe care le întreprind, lanoși și Enescu au însă 0 trăsătură comună, aceea a cercetătorului literar marxist; ati- tudinea principală, combativă, pole- mică. E o atitudine. în general nece- sară. iar in cazul de față mai mult decit trebuincioasă. Celebritatea care a încununat, la sfîrșitul secolului trecut, opera lui Dostoievski și. acum. mai recent, pe acea a lui Kafka, a creat o exegeză literară burgheză în jurul acestor opere, exegeză care a căutat, în romanele Iui Dostoievski și în acelea ale lui Kafka, deopotri- vă. puncte de realism, prilej dc exal- tare a curentelor de opinii, ale vi- ziunilor filozofice cele mai diverse. Cercetarea literară pe care o între- prind autorii români tinde să substi- tuie imagini deformate a lui Dosto- ievski și Kafka o interpretare rigu- ros marxistă a operei celor doi scriitori. Tocmai din această pricină ne a- pare ca unul din capitalele cele mai bine scrise și, in acelaș timp, între cele mai necesare, acela pe care îl consacră, în cartea sa, Ion lanoși, combaterii tezelor unui Șcstov, Ber- diaev, Merejkovski, reprezentanți ai unei filozofii antropologice, subiecti- vistă. individuală, teologică, mistică, care se revendică a fi expresia în- vățăturii lui Dostoievski. Și mai utilă este încercarea, pe care o între- prinde lanoși, de a-1 valorifica, de pc poziții critice și marxiste, pe Dos- toievski. Interpretarea sa reușește să scape de ispita sociologismului vul- gar. ispită care a amenințat, nu O dată, exegeza mai veche despre Dostoievski. Interpretarea autorului român nu trunchiază și nu defor- mează imaginea operei lui Dostoiev- ski. Se știe că marele romancier rus a fost. în ultima parte a vieții sale, mai ales, un adept al panslavismului și al smereniei creștine. Dar logica intimă a operei de artă nu a dus, întotdeauna, casă bună cu ideologia scriitorului, după cum. cu aplicație dovedește Ion lanoși în analiza pe care o face celui mai filozofic între romanele lui Dostoievski, Frații Ka- ramazov. Dostoievski a văzul, apoi, ca prin lentile aburite, mișcarea so- cialistă ; in Demonii el a operat o analogie nejustificată șl, in fond, simplistă- între nihilismul individua- lizat și răzvrătirea cu substrat social. Cu îndreptățire și, în mod necesar, se poate astfel vorbi despre erorile și limitele lui Dostoievski și aceste aspecte ale operei sale își găsesc un loc adecvat în exegeza pe care o în- treprinde pe marginea operei lui Dostoievski, Ion lanoși. In cartea lui Enescu, polemica împotriva interpretărilor unilaterale ORIZONT * date lui Kafka se caracterizează, eu osebire, prin patosul ideii, prin adincimea problematicii filozofice. Polemica cu interpretările idealiste, existențiale, 5. a. m. d„ o găsim atît în textul monografiei cît ți în impli- cațiile pe care, cu necesitate, le so- licită. A trecut aproape neobservat fap- tul că această perspectivă filozofică aplicată In analiza literară a operei lui Kafka se realizează prin mijlo- cirea unui stil corespunzător, sobru, dezbărat de metafore ți în care com- parația îți dștlgă tărimuri noi și inedite, Exemple care să dove- dească eficiența metodologiei filo- zofice a monografiei, sînt multe. Să amintim doar capitolul intitulat Structura realității artistice. Deose- bit de interesante și avînd o netăgă- duită valoare revelatorie ni s-au pă- rut, in acest capitol, observațiile pe care le face Radu Enescu pe margi- nea spațiului și timpului în roma- nele lui Kafka. înterpretlnd esența realismului fantastic al scriitorului praghez- Radu Enescu subliniază, cu pătrundere, împrejurarea că singu- laritatea și originalitatea acestui univers își au oblrșia, mai cu seamă în modificarea percepției obișnuite pe care o avem despre timp ți spa- țiu. Analiza structurii temporale a universului kafkîan își cîștigă. In cartea lui Radu Enescu o adîncime cu adevărat filozofică. Structura temporară a operei lui Kafka c exa- minată sub ioate aspectele- i se epui- zează toate virtualități le, contracția și diluția. devalorizarea și dezarticu- larea timpului, discontinuitatea tim- pului, contrastul între timpul obiș- nuit și timpul kafklan. Și aici, ca pretutindeni, de altminteri, exegeza filozofică își învederează bunele re- zultate ; revelatorie e, de pildă, com- parația intre clipă, astfel cum apare ea în filozofia lui Kierkegaard șî cli- pa lui Kafka. Nu mai puțin intere- sante sînt comentariile autorului în legătură cu structura spațiului în opera lui Kafka. „Eroii kafkteni — scrie Radu Enescu — nu înaintează. Pare că spațiul c pentru ei ca în ce- lebrul sofism al lui Zenon Eleatul despre Achile și broasca țestoasă. Castelul arc întotdeauna un avans de un pas față de agrimensor" fp. 147). Eseul lui Ion lanoși debutează cu Un prolog care e, in același timp, nucleul ideatic al cărții. Eroii iui ixoziao Dosloievski si nț văzuțl ca descen- denți morbizi al lui Hamict. Întrea- ga țesătură de idei o eseului va ur- mări deci, cu necesitate, în studiul eroilor lui Dostoicvskî, aspectele de „criză*, de problem atică morală ajunsă în impas. Planul cărții se structurează potrivit acestei ide: că- lăuzitoare. Ceea ce îl interesează, cu osebire, pe lanoși, e sublinierea na- turii complexe și, cel mai adesea, contradictorie a eroilor lui Dos:oev- ski. lanoși subliniază, cu îndreptă- țire, dezagregarea eroilor dos:oicv- sklenî și întreprinde- in studiul aceS- , tor eroi, analize utile ți paralele fe- cunde. Păcat că acestei idei, aceea a dezagregării personajului în deo- sebi nu îi sint epuizate toate conse- cințele. Autorul nu utilizează nlel datele literaturii comparate și nici pe acelea ale psihologiei abisale și patologice, instrumente care ar f: putut aduce lumini revelatorii In ceea ce privește destinul și impasul personajului dastoicvsklan. Intre comparațiile pe care le întreprinde lanoși, cea mai fecundă mi-a apărut aceea între Dosloievski și Nietzsehe și, in special, comparația Intre Ras- kolnikov și Zarathustra. Raskolnikov. demonstrează Ion lanoși. nu va ucide, in cele din urmă, pentru a se îmbo- găți, ci pentru a-și demonstra Sieși că a depășit morala plebei, cu vechi- le ei tăblițe de valori ' Raskolnikov. aidoma lui Zarathustra, s-ar afla astfel, dincolo de bine și de rău. E vorba. In cele din urmă. la persona- jul lui DoStOievskî, arată Ion lanoși: ., dc o experiență filozofică me- nită să verifice prerogativele ieșite din comun ale supraomului"' (p. 82). Dacă comparația cu eroul lui Nietz- sehe .Zarathustra, J se impune auto- rului cu evidentă tărie, sint lăsate însă In afara discuției deosebirile, de substanță, care, credem, există intre cei doi eroi. Rămîne, astfel, in afara demonstrației, esența creștină a eroului lui Dostoievski. modificările caracterologice din finalul romanu- lui care, dc astă dală, nu îl mai ase- muie. ci îl opun supraomului nictz- schean. Mi se parc, apoi, că, in afara paralelelor încercate cu Zarathustra și Caligula. Lafcadio și Adrian Le- verMhn, aria de influență a eroilor dostoievskîeni o mult mal largă- Subliniind, cu îndreptățire de alt- minteri, că discuția personajului dosloievskian. nu se poate țărmuri la tărîmul Estetic, că ea devine cu necesitate, o discuție filozofică, lanoși a limitat, după mine in mod nejus- tificat, aria problematicii, eludînd aspectele de tipologie literară. Com- parații fruct uase puteau fi întreprin- se, mai puțin cred intre eroui lui Thomas Mann. Adrian Leverkuhn din Doctor Faustus, și Ivan Karama- zov, cit intre eroii lui Muși) și Kaf- ka șl personajele dostoicvskiene. De- zagregarea personajului, temă de că- petenie în noul roman francez, im- punea. de asemenea- o referire la eroii lui Dostoievski, Citeva observații. In sfîrșit, pri- vind forma eseului. Dacă viziunea largă și perspectiva de ansamblu sint realizate fericit în cartea lui lanoși, scriitura, Îndeosebi sub as- pect stilistic, nu e fără de prihană. Intre modalitățile de a face critică literară, eseul e departe de a fi cea mai puțin pretențioasă- El presupu- ne. printre altele- nu numai un îm- belșugat fond de idei (și fără îndo- ială că eseul Dostoievski al lui Ion lanoși mustește de idei și sugestii fe- cunde). ci și capacitatea dea face a- ceste idei accesibile și plastice, un simț artistic dezvoltat, dibacea. meș- teșugită mînuire a limbii. Stilul lui lanoși are pulsația intelectuală, el nu c lipsit de vioiciune; uneori trepi- dația pe care o dovedește s-a în- vecinat, se pare, cu graba de a așter- ne cuvintele pe hîrlie. Nu sînt pu- ține. în carte, expresiile necizelate îndeajuns, formulări publicistice, comune sau demonetizate ; nu întot- deauna vocabula aleasă e proprie, adecvată; uneori se pot suprinde chiar stingăcii in mînuirea limbii, lanoși scrie: „a prinde (sic) marile romane în aceste momente limitro- fe". „resintetizează", „mazochism", ..tumoră- ș.a. Unele contorsionări ale frazei, alteori predilecția spre Elip- să. spre stilul abstract, se pot întilni și în monografia lui Radu Enescu. In ansamblu. însă, impresia pe ca- re o lasă, după lectură, cele două cărți este stenică, Încurajatoare. Au- torii au părăsit vechiul și depășitul diptic, viață-operă. Autorii au depă- șit, mai ales, tendința de a se tîri la coada unor exegeți iluștri, pentru ca, undeva, pe la sfîrșit, să-și spună, cu sfială și modestie, propria lor pă- rere. Dimpotrivă. Ceea ce constituie tocmai caiitalea de căpetenie a cărții lui lanoși despre Dostoievski, și ace- leia a lui Enescu despre Kafka, este $ rostirea răspicată a unei păreri pro- prii. a unui punct de vedere. Acest punct de vedere, nelipsit, în multe aspecte, de originalitate și afirmînd, în același timp- personalitatea criti- cului, este insă, și e bine să subli- niem acest lucru, un punct de vedere al criticii științifice, marxiste. Re- marcabilă e. in această direcție, stră- dania autorilor de a se ridica pe un podiș înalt al discuției, accentuarea unei problematici filozofice și, la Enescu îndeosebi, a unei mctodologiii filozofice în cercetarea literară. Esența acestei metodologii, constă, după mine, în accentuarea explica- țiilor de natură socială, prin depăși- rea pericolului sociologismului vul- gar ; constă, mai ales. En depășirea unilateralității, și in consecventa promovare a unui orizont vast filo- zofic și antropologic. Să observăm, apoi, și In directa legătură cu cele scrise mai adineaori, mai cu seamă la Radu Enescu, roadele bogate ale erudiției. S-a glosat, nu de prea în- delungată vreme, de un condei sprin- ten. de altminteri, despre „tristețea erudiției". S-ar putea strecura ast- fel. ideea greșită și superficială, că prea migăloasa cunoaștere a unei bibliografii, a lucrărilor de referin- ță. ar tăia aripile originalității In cercetarea literară, lată, însă, dim- potrivă, lucrurile stau, mai degrabă, altminteri, și că o bibliografie imen- să, mă refer iarăși, în primul rînd, la monografia Kafka, nu numai că poate fi stăpinită și condensată, dar, mai ales, poate prilejui observații tiu numai interesante, ci, cu osebire, originale și esențiale. Unul din me- ritele. nu mic- nu lipsit de însem- nătate. a! cărții lui Radu Enescu. este reabilitarea comentariului de text. Dacă ar fi să ne încheiem considerațiile printr-o butadă, atunci am spune că, in egală măsură căr- țile Dostoievski și Kafka pledează, convingător, despre avantajele ți, deci, despre bucuria erudiției. Ori- cum. ceea ce e evident, cartea lui lanoși și, cu osebire, acea a lui Radu Enescu, prima carte despre care nu- mai cu ușurătate și impropriu am putea zice că e unui debutant, sînt bune, temeinice și necesare contri- buții românești la studiile de lite- ratură universală, TRAIAN LIVIU BIRAESCU ORIZONT ■ profiluri literare NICOLAE BREBAN: Opțiunea pentru caracterologia neoclasică în roman (I) ■ NICOLAE CIOBANU ORIZONT p ti lotul spectaculoasă, masivă și rapidă este, fără îndoială, ascensiu- nea lui Nicolae Breban in timpul romanului românesc contemporan. Cu o tenacitate ieșită din comun, tînărul prozator, în numai cîțiva ani, a apărut pe piața literară cu trei compacte romane, însumînd fiecare în jurul a 4U0 de pagini. Aspectul acosta cantitativ — care s-a eviden- țiat ți la alții —, desigur, n-ar re- ține atît de mult atenția dacă nu i s-ar asocia cu mare decizie alte cîteva. Anume, este vorba de acei factori — larga și pasionata recep- tare din partea criticii, apariția dc noi ediții, acordarea unor premii prestigioase etc. —, meniți să smul- gă cu o adevărată violență romanele lui Nicolae Breban din „sedentaris- mul’1 ucigător la care, se știe, sînt condamnate aii tea și alîtea dintre ambițioasele plăsmuiri narative a!c unor autori mai mult sau mai puțin tineri. Criticul cît de cit sceptic știe însă că asemenea spectacole de gală, des- fășurate adesea pe parcursul unui însemnat număr de ani, nu sint în- totdeauna de cel mal bun augur; după ele pot urma acele fatale „re- vizuiri* succesive, pentru ca totul să se încheie cu cea mai deplină ui- tare sau. in cel mai bun caz, cu si- tuarea într-un context istocic-lllerar mai mult decît modest. Nu mat de- parte. lecția aSpră oferită de des- tinul unor romane dc acum 8-10 și chiar 12 ani. pe atunci deosebii de bine cotate la bursa criticii, ni se pare de-a dreptul avertizantă. Ches- tiunea este deosebit de gravă, mai gravă decîi ne închipuim la prima vedere. „Uitarea" ce acoperă roma- nele unor prozatori cărora, orice s-ar spune, vocația nu le lipsește, se cuvine, credem, a fi pusă nu numai pe seama iminentei treceri a tim- pului .care, ingrat cu iot re are am- biția de a concura Ia competiția cu- ceririi eternității, ar arunca în afa- ra dimensiunilor lui multe din a- ceste produse. Se știe doar că mult Învinuitul timp își are și sursele sale de generoasă echitate. în ceea ce privește arta; cu alit mal mult cu cît nu puțini dintre slujitorii ei nutresc orgolioasa iluzie că ei cre- ează pentru viitor. Iată, dc pildă, aiîl de controversatul, de adulatul și de contestatul Alaîn Hobbe-Griilet afirmă cu cea mai deplină franchețe un atare punct de vedere în unul dintre cunoscutele sale eseuri dedi- cate ..noului roman": „Or — zice autorul romanului In labirint — nu există valori decît ale trecutului. A- ceste valori, care numai ele pot fo- losi drept criterii, au fost stabilite prin marile creații ale înaintașilor noștri, ale strămoșilor noștri, de multe ori prin opere și mai vechi. Acestea sint operele care, respinse odinioară ca necorespunzătoare va- lorilor vremii, au adus lumii noi semnificații, noi valori, noi criterii, după care trăim azi". Și mai de- parte : „Dar astăzi, ca și ieri, ope- rete noi nu au altă rațiune de a fi decit dacă aduc lumii, la riadul lor, semnificații noi. necunoscute chiar autorilor înșiși, semnificații care «or prinde viață doar mai tirziu, datorită acestor opere prin care so- cietatea va stabili noi valori... care vor Ii din nou zadarnice ți chiar nefaste, cînd va fi Judecată litera- turii in curs de creare". Recunoaștem că prin invocarea a- ceslor opinii ale Iul Alain Robbe- Grillet lucrurile pot risca să se în- curce, deși, cum vom vedea, fiind vorba dc romanele lui Nicolae Bre- ban, transcrierea citatelor de mai sus nu este tocmai inutilă. Deci să nuanțăm puțin. Sigur, majoritatea romanelor la care făceam aluzie (să le mai cităm n-are nici un rost.) trăindu-și efe- mera lor glorie de cîțiva ani. nici vorbă, n-au cum aspira la judecata dătătoare de reală notorietate a prosperității, pentru că noutatea lor estetică era inexistentă. Iluzia nou- lui provenea, in cel mai fericit caz. din constatarea cu totul extraeste- tică după care ele ar concura, in- tr-un fel sau altul, istoria, In datele ei sociale, politice și chiar econo- mice, constituind u-se, astfel. într-un soi de documente poate mai plăcute la lectură pentru nespecialiștii în istorie, dar, la urma urmei, niște documente, să le spunem deghizate, Pc de altă parte, teoretic, se pu- ne totuși întrebarea ducă este abso- lut întotdeauna obligatoriu ca o o- peră literară. în speță un roman, să fie respins de contemporani spre a avea șansa durabilității, cum pos- tulează Alain Robbe-Grillet, Ni se pare că nu. pentru că. oricum, dia- lectica interioară a stabilizării va- lorilor pe scara istoriei literare este mult mai complexă. In afara expe- rimentului programatic — în cazul de față, „noul roman", care, fn trea- căt fie vorba. — vai I — nici el n-are garanția absolutei durabilități —, dezideratul noutății estetice dî substanță este posibil de satisfăcut și între limitele generale ale unor structuri artistice deja consacrate și validate de timp. In această împre- jurare, capacitatea contemporaneită- ții — In sfera acesteia fiind inclusă și critica, In primul rînd ea ! — de a recepta prompt adevăratele valori este., se înțelege, aproape certă. Ni- meni n-o să ne convingă, astfel, că un Thomas Mann, un M. Șolohov. un Li viu Rebreanu n-au șansa de a se constitui ca niște mari „valori ale trecutului", cum zice Alain Robbe- Grillet- numai pentru că opera lor s-a bucurat de o recepție relativ imediată din partea contemporanei- tății și, pentru că, totodată, dată fiind structura ei „tradițională", nu vădește revelatoare tendințe experi- mentale. O modalitate estetică de anvergură istoric-literară, în materie de roman, chiar dacă primește în denumirea ei atributul derivat din numele unui scriitor genial (balza- ciană, tolstoiană, dostoevșkiană. proustiană etc.), nu este totuna cu o „formulă" sui-generis. Aceasta din urmă, de cele mai multe ori, pla- sîndu-se în sfera experimentului, este validată de timp in ipostaza de unicat și, din această pricină, șansele ei de a deveni un bun ciș- tigat cu posibilități generalizate de întrebuințare sini aproape excluse. Este, așadar, de reținut situația pa- radoxală în care tocmai experimen- tul afișat (un Ulysses al lui Joyce, dc pildă), se convertește în operă unică, reproducînd, grafic, imaginea unui cerc perfect închis, în interio- rul căruia totul se consumă fn sine și pentru sine. Nu cumva aceasta va fi soarta ..noului roman", admi- țînd că cel puțin citeva din pro- duse Ic sale se vor impune ca opere unite ? Nu-i exclus să se întîmplș așa. pentru că se pare că ceea ce poate fi generalizat de aici in niciun caz nu este formula: preluările crea- toare au mai degrabă semnificația unor contaminări ce se produc mai mult sau mai puțin de la sine, decît in chip programatic. Spre pildă, a- ceasta ni se pare a fi situația scurtului roman Dejunul pe iarbă de Sorin Ti tel. care, departe de a fi. cum afirmă un confrate, cel mai or- todox transplant al ..noului roman" francez la noi. vădește o relativ în- tinsă gamă de inriuriri eterogene, a- s: mi la le într-o foarte mare măsură unei viziuni personale. De ce am insistat in acest pream- bul cvasipolemic asupra acestor pro- bleme ale experimentului romanesc contemporan, tocmai într-un articol critic consacrat operei de romancier a lui Nicolae Breban, operă care, s-o spunem din capul locului, vine In atingere cu aspecte total diferite privind ceea ce numim condiția romanului? Evident, mai ales pen- tru că cele trei romane ale lui Ni- colae Breban (Francisca. In absența stăpinilor și Animale bolnave), cu ORIZONT ORIZONT sau fără voia autorului, se vor o masivă demonstrație a posibilități- lor nelimitate pe care romanul ). — Vlașicî: Surducul-Mare (pe la mijlocul secolului al 18-lea), — Vasile Diaconovici: mănăstirea din Srediș tea-Mare (1736) și Ctopo- dia (1762). — loan Popovici, Radu Lazare- vicl și George Diaconovici. elevii lui Vasile Diaconovici, l-au ajutat pe maestrul lor in 1762 la picta- rea bisericii din Clopodia. — George Diaconovici: Povirgina din valea Beshelulu: (1785), Băi ești (1783), Rătișor (1790), Căvăran (1799) și Bujor. — Petru Diaconovici din Timi- șoara-Fabric l-a ajutat pe tatăl său, George Diaconovici în 1785 la pictarea bisericii din Povîrgina. — Ștefan Teneski : renovarea și pictarea din nou a catedralei mă- năstirești din Lipova (1784—1787). Semnătura pictoi-ului Teneski a fost greșit descifrată pe frescele din Li- pova și a fost cunoscută pînă acum sub numele de Ponerchiu. — Frații loan, doi elevi anonimi ai lui George Diaconovici; biserica £ St. loan din cimitirul Caransebe- șului (1787), — Vasile ioanovicî alias Barbu- lovici din Timișoara: opere ne- descoperite încă de la finele se- colului a! 18-lea. — Mihai Velcelcanu: Cuptoare Secul (182+), Cîlnic (1830). Doman, Fizeș și Delineșli, — Arsenic Petrovict: Oravița (1825). — Dimitrie Turcu: Mehadia (18^9), Girbovăț (1831), Dalboșeț (1832), Prilipeț (1832), Crușovâț , (1833), Domașnea (1834), Ticvaniul- Mare (1835), Birzasca (1838), Liub- cova (1836). Mircovăț (1837), Tuf fer de lingă Orșova (1838), Muceriț (1839), Rudăria (1840), Lăpuțnieel (1841), Bocșa-Montană (1845). Ciclo- va-Montană (1844—1845), Borlove- nii-Vechi (1847). Săcaș (1854), Broșleni (1855), Topleț (1858), Ba* zovici (1858), Dognecea (1839). Mir- covăț (1860), catedrala dîn Caran- sebeș (1862—1883), Prilipeț (1804), Tîrnova (1865). Gîrlițte (1866—1867), ți Straja (1879), — Nicolae Hașca: Topîeț (1836) renovarea picturii socrului său Di- mitrie Turcu, Pîrvova (1860). Cer- nea (1864), Lăpușnicul-Mare (1878), Boriovenji-No: (1579), Gîrbovăț (1886). Bănia (1807), Pătaș (1901) și Pecinișca (1903). — Dimitrie Popovici: l-a ajutat pc maestru] său Dimitrie Turcu la pictarea bisericilor din Dcmașnea, Bîrzasra, Ciclova-Montană, Borlo- venii-Vechi, Dogneoea, Prilipeț ți Girliște. — Miba: Popovici, fiul lui Di- mitrie Popovici: lablanița (1856), și Grioni (1879). ;ar la Bozovic! I-a asistat pe Dimitrie Turcu. — Dimitrie Mihailovici i-a ajutat în 1830 pe maestrul său Mihai Velceleanu la pictarea bisericii d ■ piatră din Cilnic în locul celei de lemn care fusese zugrăvită de Nedelcu. — Nicolae Marișescu din Bocșa- Montană: Comoriște (1821). — Theodor Gherdanovici din Lugoj: Ezeriș, Sintești, Temercștt și Sadbva-Nouă. Prin! re urmașii lui Dimitrie Turcu se cuvine să-i amintim pe următorii pictori de biserică, men- ționînd ți operele lor: loan Ștefa- novicî (Bucovăț 1823), Zaltaria Achi- mescu din Caransebeș (Bolvașnița 1840, Plugova 1861, La za Zbăgan ORIZONT din sudul grăniceresc al Banatului (Căvăran 1848, Tincova 1852. Cri- vina 1860, Tirnova 1886), Drinova (1911), loan Badiu din Lugoj (Să- rAzani 1880, Papia 1882. Zgribăneșli, Prîsaca, Visag, Jena, Ohaba-Mîlnic, Satu-Mic, Pogănești 1901, Hitiaș 1902, Honorici 1905) și Gheorghe Putnic (Iertof 1878, Vrăniuț, Mol- dova-Nouă, Vucova 1889, Giurglo- va, Broșteni 1901, Pojejena-Romănă 1910). Remarcabilă a fost evoluția spre manierele academice, dar cu as- pect realist, al următorilor artiști vestiți în pictarea bisericilor: — Dimitric Simovici din Oravița care a pictat împreună cu Dimitrie Tureu biserica din Dalboșeț. — Gheorghe Marișcscu din Reși- ța care a pictat bisericile din Ruschița, Vălius și Rusova-Veche. Filip Matei din Bocșa-Română, cel mai talentat din generația sa, a pictat bisericile din: Racovița (1870). Banloc (1877), Ramna (1879), Mărcina și Giurgiova (1882), Ciclo- va (1892), iam (1898), Cădar (1905), Vărădia (1906), Voiteg (1910). Mai- dan (1911), Giulvăz (1912). Ghilad (1913). Forotic și Ghertiniș (1917), Răcăjdia (1927), Dubova (1928) șî Semlacul-Mare (1936). Apoi biseri- cile din Vas:ova. Percosova. Petri- la și alte sate bănățene, la diferite date care n-au putut fi stabilite cu exactitate. In sfîrșit trebuie tunintit și nu- mele lui Bartolcmeu Delliomini din Caransebeș, care a pictat bise- ricile din: Nădrag, Petroman, Apa- dia, Armeniș. Icloda, Sacul, Sila- giu, Sirbova, Toager, Teregova și din aite sate. N-am amintit decît pe pictorii și operile lor descoperite pînă acum, dar desigur că lista lor e mult mai mare și lucrările lor risipite prin bisericile și casele românești din Banat reprezintă o «valoare istorică și artistică extrem de prețioasă. Este explicabil că activitatea lor a fost absorbită de pictura biseri- cească, întrucît ea le-a oferit pe vremea aceea unica sursă sigură de venituri ca să-și acopere chel- tuielile materiale și de existență. Dar cea mai mare parte dintre el s-a îndeletnicit și cu pictarea laică, cu portrete și chiar cu peisagii, îndeosebi cu desene de studii, care ie-a dat satisfacții artistice și mul- țumiri sufletești. S-au aflat și s-au păstrat destule opere răzlețe de natură a dovedi orientarea realis- tă în tendința lor de emancipare de sub rigorile iconografiei bi- zantine. ORIZONT ■ arfă „STRIGĂTUL" Șl „AVENTURA" ipostaze ale nestatorniciei sentimentelor ^eslușim în arta tui Antonioni satisfacția artistului de a vedea rcle- vîndu-se omul, nu atît prin ceea ea deține el ea destin generat ome- nesc. cît prin plasarea sui-gener:s a acestuia în orizontul plin de fluc- tuații al societății apusene, Viața eroilor din Strigătul și Aventura se înfățișează din acest punct de vede- re, în fața epuizării ci, ajunsă parcă la o stagnare și reproduce o de- plasare a accentului existențial al tuf Aldo. al Ctaudiei și al lui Sandro, spre orizontul emoțional, orizont spre care tind, după o logică natu- rală, firească, dar pe care ii muti- lează condițiile vieții de toate zile- le, în acest sens, ceea ce prezintă importanță nti este conflictul unor caractere și pasiuni, ci doar ipos- taza nestatornicie! sentimentelor. lată-l de pildă, pe Aldo, cel pă- răsit de Irma. Antonioni nu ține să transforme motivul despărțirii ce- lor doi intr-un conflict, Irma iubește, pur șl simplu, alt bărbat. Drama lui Aldo cămine, intr-un anumit fel, închisă, Mulțimea, care Ia un mo- ment dat ii înconjoară pe eroi, asis- tă tăcută și impasibilă la cearta lor covîrșită parcă de înțelegerea unei nefericiri secrete. Aldo este mecanic: viața pe care o duce este modestă, chiar nesigu- ră. Dacă Antonioni nu se vorbește prea mult despre existenta mate- rială a lui Aldo, este insă suficient să-i dezvăluim noi înșine sensul din ceea ce ne oferă imaginile cinema- tografice, în ciuda precarității sale materiale, Aldo are, totuși, un scop: eforturile sale converg către a-șî întreține concubina și copilul pe care îl are de la ea. Destinul său, simplu în aparență, sc construiește cu mari dificultăți. Și dacă nu mi- zeria il va goni pc Aldo de-acasă. peregrin de-a lungul văii rîului Po, în schimb, precaritatea vieții pe care a dus-o răbufnește acum, oda- tă cu plecarea Irmei, ca un act pregătit pe îndelete și devenit im- placabil. Deruta Iul Aldo pare că devansează simbolul „fatidic" al atașamentului față de Irma, înscri- indu-se în orbita mult mai vastă a unei întregi derute sociale. De acum înainte, Aldo va fl înconjurat de elementele ostile ale unei ambianțe care ni se dezvăluie statică, dezag- regantă și morbidă asemeni cerului plumburiu, sub care rătăcesc, ireale, siluetele lui și ale copilului, Desigur, acțiunea filmului gravitează în ju- rul amintirilor legate de Irma, în- trucît însăși viața iui Aldo se or- dona potrivit dragostei sale pentru această femeie. Afirmația după care Irma ar constitui pentru Aldo o femeie — obiect, declanșatoare a unei pasiuni maladive în sufletul eroului, Jii se par însă o extrava- ganță alimentată de diverse teorii alieniste. Intre Aldo și Irma există mai de- grabă un sentiment de solidaritate emoțională de care primul se simte, mai apoi, privai. Acest sentiment a deținut cîndva o încărcătură afecti- vă atît de bogată, de totală, incit pierderea lui îi apare lui Aldo ca insurmontabilă. Aldo are conștiința naturii sale afective, pe care o înzestrează cu toată forța dăruirii ei emoționale, ceea ce Însemnă nu numai abnega- ție, dar și consecvență. De aceea, nici unui din motivele erotice ivite de-a lungul peregrinărilor sale £Et- vjra, Edora. Virginia. Adreina) nu se poale substitui celui reprezentat de Irma. Ele constituie pentru Aldo numai potențialități ale unei dis- ORIZONT 1N< ’ZPIO tanțări fată de linia întrucît nu sint convertite in experiențe, ci confi- gurate în jurul dragostei inițiale. Dar acum aceste potențialități râ- min latente, imaginea Irmei îl stă- pînește obsesiv, iar acțiunile și fap- tele sale, par simple fripturi din- tr-un compartiment vidat în între- gime de luciditate. Predispus deznădejdii, abando- nîndu-și pînă ți instinctul de con- servare, Aldo pierde rînd pe rind toate punctele de contact cu lumea exterioară. Distanțarea progresivă față de sensurile realului, declan- șează în subconștientul său senzația totalei vacuități a existenței. De aceea, ni se pare că Aldo a murit din clipa în care este părăsit de Irma, și că toate stările ulterioare rătnîn simptomatice doar pentru o maladie a lucidității și nicidecum a pasiunii erotice. Strigătul de oroare al Irmei nu este decit halo-ul unei morți petrecute mai demult și care, pentru o clipă, s-a smuls de sub învăluirile tăcerii pentru a-și rosti numele. Este „Strigătul” numai un film al deznădejdii, așa cum se spu- ne? Considerăm o asemenea jude- cată întemeiată pe o criteriologie firavă și insinuantă. Dilema trebuie tratată în termeni dc loialitate fa- ță de un anumit tip caro stă la ba- za operei lui AntOnioni. Dacă „Stri- gătul” vizează impasul tragic al unei conștiințe mane, el o face cu obiec- tivitate; un om, mai ales din zilele noastre, nu se poate detașa de con- diția sa umană fără a nu înregis- tra pierderi iminente și ireversibile pe planul existențial. Dincolo de în- frîngerea unei vieți, dincolo de spulberarea unui destin, „Strigătul" semnalează primejdia care pândește ființa omenească desprinsă din legă- turile sale firești, naturale și socia- le. și dacă însuși Antonioni contestă analogiile care se fac intre diferite- le caractere individuale din filmele sale și o anumită tipologie umană nu este mai puțin adevărat că Aldo. fără a fi un caz cu valoare de ge- neralizare. este totuși un caz uman ai cărui sfîrșit, suficient dc semnifi- cativ, refuză clasificarea scolastică, Xu pasiunea „maladivă” pentru Irma 11 va ucide pe Aldo. ci neputința de a-și converti decepțiile emoțio- nale pe terenul ferm al lucidității de conștiință. In clipa în care Aldo devine șomer, el vede lucrurile alt- fel, începe să se intereseze, este, oarecum, curios, l.a început era pa- siv, privea în el însuși, contem- plîndu-ți suferința personală. Apoi, va deveni un fel de privire iscodi- toare dar, în funcție de ceea ce vede in realitatea înconjurătoare, neliniștea inițială, frica, deruta, îl reiau în stăpinire. Conștiința erou- lui este complet dezarmată în fața aversiunii pe care o întimpină din partea ambianței străbătute. Preca- ritatea gindirii devansează precari- tatea vieții sufletești, instaurîndu-se între tiparele unor stări vagi, tul- buri, abstracte. Personalitatea po- tențială a eroului este zdruncinată: straturile ei cele mai adînci poartă pecetea unor transformări tectonice. Ncîmplinirea afectivă îmbracă. în cadrul unui proces ciclic, vcșmîntul neîmplinirii raționale; actul rațional, secătuit dc virtuțiile sale posibile, abandonează zona conștiinței pentru a sfîrși, tot mai șovăitor în zona obscură care precede orice sfîrșit. Omul — Aldo — apare ca o ființă aparte, trăind in orizontul său par- ticular, văduvit de energie și voință, ființă destinată unui tragic refuz. Omul și lumea sa, destinul unuia și destinul celeilalte se intîlnesc pe pragul tragic al saltului în neant. în „Strigătul". Antonioni renunță la un studiu genera! al personajelor aflate în relații între ele, pentru a se interesa în primul rînd de un destin individual — Aldo. Cazul Irma, in pofida 'i-iii caracter cura- jos și a unor acțiuni constructive, nu poate constitui obiectul unei a- nalize de sine stătătoare, fiind lip- s.t de gravitatea și amploarea ati- tudinală a lui Aldo. Irma, cel mult, poate colabora la o suită portretis- tică a femeii din opera antonionîană. Fiind bogați, înstăriți, eroii din „Aventura” par, în comparație cu Aldo și Irma, mult mai independenți. Impresia este doar aparentă, întrucît dincolo de inconsecvența și deruta lor morală se întrevede o condițio- nare socială. Apatia, plictisul, des- guslul, însingurarea lor, toate devin mult mai potențiale, deoarece ab- sența luptei pentru existență nu le escamotează, lăsîndu-ie să irumpă cu toată autenticitatea lor. Artistul Antonioni este și in acest film un analist fin, un diagnostician al unui gen de criză pe care ține să-l des- crie. Fizionomiile personajelor își primesc contururile potrivit cu a- ceastă criză. De pildă. între carac- terul Annei și cel a! Claudiei există mar: deosebiri; Ana este o ființă capricioasă, egocentristă — Claudia evidențiază un profil moral calm ți ponderat. Dar nici una nici cealal- tă nu se pot opune unei forțe mai puternice decît forța care le ca- racterizează: vitalitatea — Anna ți integritatea morală — Claudia. Anna va cădea pradă unei dispe- rări a neputinței, ți mai apoi unei morți anonime deoarece eforturile de a străpunge crusta însingurării s-au dovedit sterile, sterile Ca si viata ei extravagantă ți convențio- nală. Aldo s-a simții la un moment dat deposedat de tandrețe. Anna nu cunoaște viața sufletească; chiar dacă nu s-ar fi sinucis, destinul Annei ar fi rămas iluzoriu. întrucît ea nu reprezintă nimic mai mult decît un „excursus** existențial. O asemenea forță, care determină per- sonajele ia acțiuni ce contrazic ca- racterologia lor nu poate veni de aiurea ca un „dens ex machina". Stările de conștiință ale eroilor sint pregătite în sinul ambianței lor de clasă, ele nu transccnd umanul și istoria, ci poartă pecetea epocii și persoanei în care ie este dat să se realizeze. Există a’ci o privire criti- că asupra impresiei după care so- cietatea vremii ar adăpost: optimis- mul și energia omului, ignorîndu-se structura particulară a acestui om. distanțat de centrul unei autentice activități sociale. Antonioni demisti- fică impresia de mai sus, relevînd tocmai neputința integrării omului fAuna. Claudia, Sandro) in ansam- blul social. Cît de obiectivate 1 se relevă lui Antonioni semnificațiile realității, re- iese și din faptul că le procedează ta o „radiere** a tuturor împrejură- rilor anterioare apropierii dintre Sandro și Claudia. Desigur- in cana- vaua filmică ele nu pot I! eludate și puse la îndoială, insă faptele să- vinșite mai înainte se constituie doar într-un prag peste oare vor păși simultan cei doi eroi. Dispari- ția Armei tinde să se estompeze atît în memoria celor doi amanți, cit și în amintirea celorlalți membri ai grupului excursionist de pe insu- lă. In acest sens, al inconsistenței unui gînd sau trăiri, în „Aventura** se prefigurează evoluția fragilă și fulgurantă a unor sentimente vidate de filonul moral; ele se nasc și mor sub constelația difuză a aleatoru- lui. Încercarea eroilor de a comuni- ca sincer, direct, eșuează. Edifica- toare este secvența clopotniței, frec- vent citată în studiile de speciali- J tale. De la înălțimea turnului unei biserici cu vederea deschisă către orizont, în sunetele prelungi ale clopotelor, ființa eroilor pare, pentru prima dată, inundată de ecourile unei stări de luciditate. Străfulge- rări ale unor suflete care vor să cunoască, aceste ecouri se fring și se sting nostaîgic. Eroii sînt înfio- rați de sentimentul de gravitate pe care îl presupune responsabilitatea comunicării; încercarea onestă de apropiere între ei încetează. De a- cum și pînă la finalul filmului, Sandro și Claudia vor suporta con- secințele acestei lipse de încredere reciprocă; un bărbat și o femeie care trăiesc alături numai fizic, in timp ce gîndurile șî sentimentele lor rătăcesc, sinuos și confuz p- tâ- rîmul subiectivității exacerbate. Intr- adevăr, se pare că pentru Claudia și pentru Sandro, problema umană, metaforic vorbind, a devenit o pro- blemă a subiectivității cosmice, în același timp fascinantă, de ne- pătruns. Sigur, ei nu sînl conștient! de acest lucru, dar impresia este sugerată șî de secvența orășelului unde cei doi o „caută** pe Anna: o masă de oameni — bărbați — taci- turni, abrutizați de mizerie, rătă- cesc unii printre ceilalți ca intr-un vis de coșmar. Pentru acești oameni apariția Claudiei vine parcă dintr-o altă lume, necunoscută, de neînțeles. Mișcările lor fantomatice, însoțite de o aversiune încremenită în pasivita- te. exprimă in mod dureros soarta nefericită a indivizilor distanțați, între cadrele unor universuri ireme- diabil izolate. Lumea exterioară a eroilor și, în cazul de față, a figuranților. devine o proiecție a lumii lor interioare după un traiect circular, în care ele se susțin reciproc, interpret ind cu finețe și subtilitate aspectele cele mai dure ale societății contempora- ne apusene. Peniru Sandro și Claudia realita- tea ajunge să fie deposedată de con- ținuturile ei obiective, degradată prin neșansa de a i se depista profund, sensurile. Conflictul dintre presonaje și lumea reală, deține ipos- Z taza unei tulburări psihice. Lacrimi- § le Claudiei nu relevă, cituși de pu- £ țin, tensiunea unei drame interioa- o re; mai curînd slăbiciune surescitare: „Acum citeva zile, gindindu-mă că a murit Anna, simțeam că mor și ORIZONT □o eu. Acum nici nu plîng. Totul de- vine afurisit de ușor. Chiar elibera- rea de această greutate"* (Claudia). Antonioni acordă deci eroilor săi încredere. „Aventura"* se înfățișează astfel ca un labirint al vieții în care, mereu despărliți, doi oameni sfirșesc prin a se regăsi, și prin ati- tudinea lor finală țin să se convingă Că vor rămîne unul lingă altul. Cealaltă existență labirintică, Aldo, lipsit de firul unei A riad ne care ar fi fost Irma, capotează. „Aventura" în comparație cu „Strigăltil". de- monstrează cum. în ciuda oricăror dificultăți, solidaritatea între oameni îi face pe aceștia mai rezislenți, a- cordă .vieții lor un sens și-i ajută să supraviețuiască. Setea din totdeauna a individului de a-și revărsa actele personale în acțiunea mult mai largă a socialu- lui pare a fi secat la personajele ar.tonioniene; lumea concretă nu le mai poate susține ..energia". Insatis- facția ce rezultă de aici, tinde să se extrapoleze pe tărimul echivoc al emoționalului. Neîmplinirea afec- tivă a individului este agravată de pierderile înregistrate in planul lu- cidității. Ex primind consecințele legate de nerealizarea osmozei între om și realitate. Antonioni remarcă absența răgazului necesar împlinirii unui destin („Strigătul"), precum și deVi- talizarea omului care deține mijloa- cele unui asemenea răgaz („Aven- tura"). Valorile stilistice ale filmelor „Strigătul" și „Aventura" se consti- tuie stringent în planul acelei lumi concrete, capabile să declanșeze o anumită criză a subiectului uman. Există o concordanță în timp între sfera realității investigată din punct de vedere artistic și valorile esteti- ce ale acestei viziuni. Dacă temati- ca celor două filme nu răspunde constant unuia și aceluiași cîmp de realitate existențială, în schimb, tratează cu unul și același fenomen de conștiință — subiectivitatea. Sub- limată și metaforizată prin mijloci- rea valorilor estetice, subiectivitatea artistică a opere: antonioniene tinde către un echilibru maxim care, deși nerealizat într-un chip perfect, (Eclipsa, Deșertul Roșu, Blow-up), cîștigă meritele consecvenței. Viziunea artistică a lui Antonioni asupra omului apusean deține o fi- zionomie aparte în concertul de o- pere ale cinematografului prede- cesor, sau contemporan. Posedînd cu regularitate implicațiile unui sens inedit, această viziune se impune nu atît prin cantitatea de adevăr dislocat din roca vieții concrete, cît prin forța ei de sugestie. Cinematograful lui Antonioni de- scrie omul său particular potrivit ideilor particulare ale regizorului, fără ca el să-și revendice prin a- ceasta meritul unei concepții adevă- rate despre viață, ci numai potenția- le. Unei viziuni artistice originale nu-i pot scăpa implicațiile particu- lare ale faptului de viață din care se inspiră, pentru a nu risca să-și piardă originalitatea. Și, avlnd în vedere aria oarecum strictă a rea- lității umane pe care o transfigu- rează. Antonioni nu-și poate aroga nici obligațiile unei generalizări artistice fără a nu risca din nou. Intre cadrele acestor delimitări se întrevede, dc altfel, justificarea u- nor reflexii suscitate de cele două filme. Prefigurtnd sensurile atitudl- nale ale omului plasat în fața pro- priului său destin, filmele Strigătul și Aventura ne invită să medităm cu seriozitate asupra condițiilor care alterează un destin uman, cum ți asupra omului însuși, care alunecă cu prea multă ușurință în mrejele acaparatoare ale răului. De aceea, în ciuda infinitei tristeți pe care o degajă cele două filme, prin carac- terul lor oarecum antropologic, sint întemeiate în însăși ființa umană pe care o analizează. S-ar crede că viziunea reflexivă a unui artist este susceptibilă de a fi infirmată ulterior de concluziile desprinse din realitatea care stă la baza materiei sale estetice. Bineîn- țeles că nici un critic nu va veni în întîmpinarea unei atare posibilități deoarece, lumea unei opere artisti- ce se plasează — cum ar spune Aristotel — pe alt plan de adevăr decît cel al experienței. în lumina acestei aprecieri, fil- mele „Strigătul" și „Aventura" se recomandă de la sine. Aldo, Clau- dia, Sandro — eroii fntilniți în aceste filme, nu vor putea impune concepțiilor noastre despre lume deruta și inconsistența gîndirii lor, înlrucît realitatea la care sînt ali- niat! constituie doar un prag al de- venirii istorice, și „nu trebuie să de- finim umanitatea prin om, ci omul prin umanitate" (A. Comte). N. T. IANCU ■ cărți reviste cărți reviste ■ cărți reviste EDGAR PAPU : „EVOLUȚIA ȘI FORMELE GEM LUI LIRIC* *) Cartea Evoluția și formele £enu- Iui liric de Edgar Papii, pe bună dreptate premiatd de Uniunea Scri- itorilor. ni se relevă ca produsul unui sistem consecvent de gintlire estetică ce are ia bază ideia că ex- periența de viață determină confi- gurația lirică interioară care se rea- lizează în forme artistice. Lucrarea, scrie autorul în Cuvint introductiv, iși propune să studieze „modalită- țile mereu speciale prin care s-a proiectat. în realizarea lirică, tota- litatea interioară, structurată de ex- periența iubirii, a vieții, a morții, a naturii etc* (p, fi). Analizele sale demonstrează clar că o metodă structuralistă nu este in mod fatal nici anistorică nici formalistă, totul depinzînd de punctul de vedere și de talentul celui ce o utilizează. Bineînțeles, admirația pentru so- liditatea informației, subtilitatea exegezelor și temeinicia ideii este- tice principale, nu ne va obliga să subscriem la absolut toate afirma- țiile exprimate in această lucrare. Astfel, de la bun început, reduce- rea sentimentului liric primordial la frică (p. 12 și u.) ne apare discu- tabilă. Ne întrebăm dacă nu cumva însăți tendința celor mai mulți es- teticieni de a găsi o rădăcină unică sentimentului liric sau artistic în general nu este greșită; mai de gra- bă arta — nevoia lăuntrică de artă — ne parc generată dc o contradic- ție dialectică, de existența necesară a cel puțin două sentimente pri- mare. Arta nu este numai retra- gere înfiorată in fața necunoscutu- lui amenințător, ci este și ofensivă, curiozitate, sfidare a acestui necu- noscut. Actele lirice inițiale s-au *) Editura tineretului. București. 1868. ivit, credem, ca fapte de îndrăznea- lă ale primei viețuitoare ce și-a a- sumat riscul de a acționa împotri- va propriei sale frici, continuînd — și în aceasta constă dramatismul propulsor al vieții sale sufletești — să-și dezvolte și să-și rafineze a- ceaslă frică pe măsura curajului tot mai mare în a cuceri noi și noi te- ritorii ale nemărginirii. Chiar in considerațiunile sale din capitolul Cîntecele dc muncă, Edgar Papu a- rată că în ele „munca este ea în- săți paradisul unei mari speranțe, al unei mari bucurii, acea speci- fică bucurie a salvării, a ușurării, a ieșirii de sub imperiul unei prea- labile apăsări și îngrijorări stăplnite de panică' (p. 16). Practica socială în care a apărut producția artistică primitivă a existat ca atare numai din clipa în care antropoidele și-au depășit instinctuala groază. înven- tind speranța: unealta ți cuvintuL Poarte convingătoare sint paginile despre Cîntecele magice prin care „apare pentru prima dată in poe- zie o atitudine voluntară și domi- natoare față de natură' (p. 21) — oe unde provin apoi, pe planul struc- turilor, trei mari ..descoperiri' care vor continua pînă astăzi să dina- mizeze formele poetice : panpsihis- mul, repetiția și tonul solemn (p, 22 și u.). Un alt mare moment In e- voluția lirismului îl constituie Im- nurile către puterile naturii în care, precum se arată, apare pentru pri- ma dată „intuiția gliei- exprimată prin ..o venerație afectuoasă* fața de natură (p. 3î). Momentul acesta, intr-adevăr grandios, de mare salt înainte al omenirii, ni se pare a fi fost determinat în mod direct de inventarea agriculturii primitive, datorită căreia apare in spiritualita- tea umană, odată cu observarea a- tentă a transformozelor, ideia de fe- cunditate. cu analogia om-pămînt care, desfășurată într-un imens e- vantai de nuanțe și combinații, de- termină pînă azi destinul metafo- rizam al lirismului. ORIZONT ORIZONT Personalitatea lui Edgar Papu. așa cum ni se relevă plenar în a- ceastă lucrare, ca șl. de altfel, in precedenta Că !ă lorii le Renașterii și noi structuri literare, despre care am scris, la timpul sAu, jn pagi- ni le acestei reviste, se caracterizea- ză prjnlr-un discernămînt special cu ajutorul căruia între metoda sin- tetică șl cea analitică se operează o simbioză fericită. Spiritul de finele al autorului îi permite pe de o par- te să stabilească disocieri subtil nuanțate între diferite trăiri lirice, iar pe dc altă parte să rețină din imensul bagaj informațional pe care-l posedă, numai și numai acele fapte literare care îi servesc in mod direct demonstrației, deci a- celca despre care consideră că au adus un aport substanțial pe pla- nul evoluției istorice generale a ge- nului liric și nu neapărat operele în care lirismul a ajuns la maxima sa splendoare. Pe scurt. în această lu- crare noul Interesează mal mult de- cît frumosul, decît desăvîrșirea. Din mulțimea de analize dc mare per- tinență. relevăm sublinierea dife- renței specifice dintre sublimul li- ricii filozofice, ca manifestare a ..spiritului ce se întreabă, punînd in mișcare zone adinei ale gîndu- lui“. exemplificată prin Imnul Crea- ției din Rig-Veda și umorul tragic din poemele deșertăciunii, de pildă Eclesîastul : Ca victimă a unei de- cepții intr-o ordine cu răsunet cos- mic, omul apare măreț, dar ca vic- timă a unei păcăleli — fie ea ți metafizică — el se descoperă ridi- col în acea măreție* țp, 71 și u; s.a.l Observațiile interesante, pline de perspicacitate, abundă. Remarcăm capitolul Poezia antirăzboinică cu a- naliza notației realiste ce apare pentru prima dată in cadrul „li- rismului individual* (p, 8r); apoi. In capitolul Iubirea, analiza acestei mari teme lirice, concepută Solii „ca act de cunoaștere* (p. 109). iar în- tr-o fază ulterioară. dimpotrivă, sentimentul erotic a trăit ca o „ob- sesie* (p. 113) din capitolul Nalura. de o deosebită adîncime este rele- varea „atmosferei muzicale* a „re- pausului adormitor* realizată prin ..armonii auditive" în Bucolicele lui Virgiliu (p. 132). în legătură cu „fenomenul de lo- calizare" caracteristic Evului-Me- diu și Renașterii, care este prezen- tat în capitolul Laudele, ne între- băm dacă nu cumva el se explică mal simplu prin reprezentarea Misterelor, Astfel, Xa ti vi taica pic- tată de Albrecht Aitdorfer intr-un „decor de iariiă cu zăpadă, așa cum nu se putea niciodată înlîmpla la Belleem* {p, 178). probabil repre- zintă tocmai misterul nativilălii așa cum era eî .jucat* in fiecare Cră- ciun, într-o epocă în care efectul de distanțare ca încă și mai redus de- cît în teatrul antic. întrucît pentru omul credincios evenimentul sacru reprezentat iși redoblndește de fie- care dată o actualitate deplină. Excelent este capitolul De la qa- sida arabă la poezia platonică. Sen- timentul medieval al Iubirii este demonstrat convingător ca de- curgind din „imensa scară de ie- rarhii medievale, cu numeroasele ei inepte, marcind. fiecare, cile o o- prelițte" (p. 192). Și in acest caz, însă, caracterul dual al sentimentu- lui liric ni se pare evident. In a- eest tip de poezii, iubirea pură, neîmpărlășită. imposibilă, se desfă- șura in ciuda opreliștilor, dar nu și împotriva lor: ea nu tindea nici- decum la abolirea interdicțiilor, ci Iși ereia propriul său spațiu de li- bertate imaginară, in care condițio- na litatea socială este in același timp acceptată și anulată. In schimb. Scrie Edgar Papu, „Poezia platonică nu mai constituie un exponent al momentului și societății respective, ci un protest față de ele* fp. 203). Dar și de data aceasta iubirea sau elanul platonic, in interpretarea au- torului, apare ca un sentiment de- fensiw de retragere în fața realității, îta consecvența sentimentului de frică, apoi de deșertăciune și de pe- simism modern, A existat însă și un tip așa-zicînd ofensiv' de iubire ce abolește prejudecățile de tot felul, de pildă suav-conicsiatara dragoste dintre Romeo și Julieta sau fidelita- tea acesteia. în fond, emancipate antirasiste care a fost Desdemona; e adevărat că aceste expresii ale u- nui sentiment erotic ce sa Împotri- vește activ și cu tragice consecințe Unei lumi prost alcătuite au apărut în paginile unor drame. Totuși, în- trucît autorul nu s-a sfiit să ana- lizeze pagini lirice din comediile lui Aristofan, cu egală îndrituire s-ar fi puiuț apleca și asupra aces- tor aspecte noi din evoluția senii- mentalul liric erotic, prin care se restabilește unitatea trup-suflet și se descoperă o reală libertate ți frumusețe a iubirii. Credem că și acest moment ar fi meritat relevat, în opoziție cu motivul iubirii impo- sibile și a celei platonice, alături de dragostea voluntară ți voioasă, pe care autorul o analizează de altfel foarte bine In capitolul Spiritul poeziei populare, Foarte interesante găsim capito- lul despre descoperirea și promova- rea lirică a inefabilului (Lirica Iui „nu știu ce'), precum și paralela în- tre spiritul centrifug al romantici- lor (Coordonatele evadării) și spiri- tul centripet al parnasienilor și simboliștilor (Structurile contopirii) chiar dacă ți aici asupra unor a- firmații s-ar mai putea discuta. Așa, de exemplu. Eminescu, obsedat de problema lui unul, atingind prin numeroase versuri miracole de si- nestezii și muzicalități, se situează mai degrabă la confluență acestor două tipuri de lirism, decît In pur romantism. Evoluția și formele genului liric, o carte extrem de bogată în sub- stanță, a cărei lectură ne-a pasio- nat, sîntem siguri că va trezi un interes de durată tn rindurile tu- turor celor sincer preocupați de problemele literaturii. ALEXANDRA INDRIEȘ ILEANA ROMAN: „NAȘTEREA ZEIȚEI* Impresia cu care rămii, după lec- tura acestui volum, este una de autenticitate. Una de autenticitate, dar $i una de dezordine, cartea a- mintind, ca să fim in tonul unor poeme, de un colț de natură Inva- dat de opulențe vegetale, de arome ți culon tari, cu ca; de o vigoare sălbatică ți adolescenți care fură mere, Poeta este de un tempera- ment evident, cuitivind mișcarea bruscă a elementelor în spații cre- pusculare, are o înverșunare împo- triva ordinii prestabilite, îi place pină la voluptate toi ceea ce ține de o anumită violență a germina- țiilor' Din acest temperament ar- tistic vine și neglijența cu care își scrie poemele, iar uneori aceas- tă neglijență este fermecătoare prin ineditul cu care opune lucrurile sau Ie asociază într-un mod riscat. Dar nu e numai o neglijență voită, este și o preconcepută aversiune față de cuvinte, pe care și le-ar dori organizate după criterii gra- maticale speciale, ceea ce este po- sibil pînă la un moment dat, din- colo de care poeta (iarăși fără sfială) frizează ridicolul. Cartea de debut a Ilenei Roman place șl-i dă lectorului apetitul de a o reciti, aici sau în cărțile viitoa- re. Iar acest lucru însemnează, în definitiv, foarte mult, în timp ce multe cărți de versuri se complac prin librării, într-o veritabilă ui- tare de sine- Dar, aflindu-ne aici, la un început de drum, trebuie să spunem că Ileana Roman are acele date genetice pentru a înfăptui ceea ce își propune în poezie. Ea este receptivă la mișcarea poeziei. Ceea ce se impune acum este fixarea u- nor puncte de vedere proprii, după care talentul, renunțind la atribu- tele sale native, dar susținîndu-se pe aceste fonduri, subterane, să se organizeze în spațiul dc intelectua- litate pe care orice act creator îl presupune astăzi. Adică, versul poetei — plecînd de la aceste cu- ceriri — are toate posibilitățile de rafinare și de receptare a unor valențe mai mari. Facem aceste su- gestii tocmai pentru că acest debut editorial ni se pare că se petrece sub zodia cea bună. Faptul este dovedit de poeme ca : Această tocmind pind sus. Fier, Acum. Scri- sorile dintre noi, Focal pc foc. jVe- nașrerea zei f ei, Tu, De rerum na- tura. Vis. etc. Versurile Ilene: Roman au uneori o anumită frustețe : „Vino, fi cu- cțje'mă / Din via felelor multe, / Sint strugurul cel mai străveziu t Prin el pofi uedect dincolo de li- nifti". Micile ți halucinant de fru- moasele gesturi sau Intimități ale îndrăgostiților sint observate, în a- ceste poeme, prin lentila specială a sensibilității feminine și ne sint restituite în culori, de aceea, nebă- nuite : „Cind ești departe, ! Cind in ferestrele dintre noi / Crește o ceată sleită / un pămtnf surd de tăceri, / Deci cfnd nu ne mai ve- ORIZONT ORIZONT o dem; / Cind nu ne mai auzim, / 40 Cind te speli pe miint șt pe jață / Cu singurăratea, / Cind oglinzile singelui / Ne a raid moi nclnf eleșl / De noi Înșine (...) / Vino sâ-fi dau lumina mea" etc. De re rum natura debutează exce- lent. mărturisind posibilitățile re* flexive ale tinerei poete: O, toate lucrurile din oameni in ele. In Ne- nașterea zeiței, poeta ne spune : instinctul poate seceră fn el / Iarba de nervi ce fluieră pe stări, I De spirit viu fi dacă nu-s ucisă, / Ucisă am să fiu de întrebări"' Uneori Ileana Roman face dova- da că-și poale stăpîni condeiul, co- borîndu-1 în zone mai adinei ale afectivității : „Cum scot eu ochii de lună amară / Din metrul viorii, triunghiului mut, / Cum fac eu fo- cul de iarnă, de vară, / Pe jocul de soare culcat dedesubt" etc. (Foc pe foc). Ar trebui să mai spunem că tî- năra poetă se lasă prea ușor conta- minată de experiențele poeților ac- tuali. Cînd asemenea experiențe 11 tentează pe poet, el trebuie să nă- zuiască a experimenta el însuși, a descoperi el însuți acele valențe noi la care aspiră. Reluarea unor for- mule de compunere a metaforei se poate face, desigur, dar fără să amintească modelul. Am mai a- dăuga că arborescenta metaforelor obosește, că aglomerarea nu servește structura poeziilor, că prezența unor ticuri verbale sau imagistice este parazitară șî va trebui evitată, în viitor, Dincolo de acestea, cartea Ilenei Roman atrage atenția asupra unei sensibilități autentice, iar nivelul de plutire al cărții este, desigur, mai' înalt, decît cel eu care ne-a obiș- nuit colecția „Luceafărul* (prea bla- mată, totuși, uitîndu-se că, nu mai departe decît în anul trecut, ea a prezentat citeva debuturi excelente în poezie». Cartea aceasta ni se pare a prefigura de pe acum un profil liric feminin interesant. TUDOR V/LCEA-VU ANDREI CIUR UNGĂ: „DECASTIHURP *) Ceea ce reține, Ia prima lectură, atenția din lirica lui A. Ciurunga, este. în primul rînd, varietatea te- maticii, iar în al doilea, modalita- tea expresiei artistice, expresie ce oscilează intre plastic și reflexiv, între contemplație și euforie, luind aspecte dintre cele mai diferite, un- de retrospecția are un rol prepon- derent, aproape obsedant. Clarita- tea generoasă a versului său, dis- tribuită in arhitectura ritmului ver- bal. reconstituie atmosfera cu iz ro- mantic a une; sensibiltăți ce se vrea împlinită fără tulburări substan- țiale, Alcătuită din două cicluri — Decastihurî și Versuri in amurg — culegerea sa de poezii încearcă reconstituirea unor tablouri lirice în care perspectivele lăuntrice se Întretaie cu „pozele* de diferite di- mensiuni, unde conturul spațial se topește pe nesimțite in atmosfera scepticismului euforic, asimiUn- du-i-sc. Primul ciclu, Decastihuri, consti- tuie un exercițiu în forme fixe, ne- lipsit de o anume vitalitate muzi- cală, ce se reazîmă cu predilecție pe culorile de pastel, desprinse din fundalul narativului: „$1 voi întinde mtinile s-adun / din mugurii ce-abia se deșteptară / sttrîsuri moi — și-n păr să ti le pun / (Podoaba), sau Această primăvară va obosi curind I Culorile grădinii șăgalnic — efe- mere, t simplificatc-n galben, vor adormi in miere!" (iWaitirizarej. Același calm reținut răzbate din aproape toate poeziile acestui ci- clu. Neliniștile poetului nu depășesc limitele unor răzvrătiri ale sensibi- lității omenești, cl se consumă lent, fără arderi violente, fără problema- tici deosebite: „Trimife-mi fa fe- reastră un lăstun / Întors (a vfeut mea rfe-odmioară, / coi ști eă-n la- me iar e primăvară'' (Podoabe) — sau „Există o iubire Ia care n-am ajuns / Mai lesne-a fost a bate po- tecile-mpreună / decit a sparge noap- tea de dincolo de lună. / In su- flete ca-n parcuri ne-a mai rămas ascuns / cite-un boschet de taină Editura pențru literaturi. 19*53. cind umbrele s-odană / ca sem- mle-ntrebării ee n-au aflat răspuns" („N'eimplfnfrej. K adevărat că forma deeastihului, prin coordonatele sale spațiale, tan- gente unor curbe lirice constante, — solicită un plus-efort în cuprin- derea unei idei, a unei aventuri ce se cere integrată într-un flux de si- tuati*, mai mult sau mai puțin idi- lice — completarea formulei nece- Sită Un maximum de Condensare a mijloacelor de expresie spre a nu se pierde factorul emoțional, ener- gia frumosului. La A, Ciurunga e- fortu! e, uneori, desfigurat de am- biguități verbale, care dăunează cla- rității fReirospectivă, Încercuire, Lemn de rezonanță), componentele afective pierzîndu-și conturul și sensul de mișcare, articulația dra- matică, In fiecare decastih există un dramatism lăuntric, dar nu tot- deauna perceptibil la prima ve* dere. El se dezvăluie treptat, fără să consume energii pentru depista- rea și cuprinderea sa- In ansamblul lor, aceste decas- tihuri întrețin o atmosferă buco- lică, senină, situată dincolo de in* vestigația imediată a simțurilor. Cu toată grija pentru ritmul impeca- bil ai versului clasic, muzicalitate și claritate în exprimare, atmosfera generală a întregului ciclu seamănă uimitor cu cea a vechilor romanțe, așteptind parcă să fie asociate cu o muzică de aceleași dimensiuni', ca- re le-ar putea mări intr-o măsură apreciabilă nostalgia lirică, evoca- rua romantică a neimplinirllor. Ciclul următor. Versuri în amurg, «. au apărut In to- tal si dc numere. Pe ultimul dintre ele, rimat tntr-un singur exemplar, figu- rează ca redactor responsabil Orley Istvdn. fină ta promovarea sa In fruntea re- vistei Magyar Csillag, Orley Istwin a parcurs o carieră mereu fn urcuș, care-l adeverește drept una dintre cele moi luminoase constiinfc din acea perioadă a culturii maghiare, Printre alte fapte, et a Inincmtt documente /Ictint eu a- fuiorul cărora merii oameni de litere maghiari Hală as Gdbor. Sierb Antal sl ȘUrM.-i Gybrgy, prigoni?! de fasciști. probabil ar fi putut scăpa cu viață, da- ci o Idee falsă despre onoare nu i-ar fi oprit să recurgă ia documente fictive. Dar și fn domeniul creației literare, ea romancier și critic literar, Orley Ist- vnn a strălucit prin calitățile safe deo- sebite, care II legitimează ca un adevă- rat spirit european. Astfel, In critica fi- tererd maghiară, el a scris primele c- scuri aprofundate despre S. IWaugham, W. dc Montberlani ți J, Creen. Printre primii pe plan continental, ^l a recu- noscut valoarea creației lui Hoheri Mu- șii si Wdliam FaulA-ner, tar eseurile sale despre Bablls Mfhalg, Kaffka Margit, Iltyts Cyula. Jankovlch Perene, Hunya- dt Săndor și Bănț/y Mlklos se numără printre cele mal judicioase ale criticii maghiare. Șl tot Ci a scris pagini vala- bile despre dramaturgia Iul Nămelh Lăszid șl romanele Iul SotCr Istvăn. Recent a apărut In editura Magvetb din Budapesta, un volum de Opere ale- se, pregătit de Pcrgcl Fcrenc. care a scris și postfața. In el sint cuprinse In primul rind lucrările literare ale Iul Orfzy tstvdn, printre Care, la Ioc de frunte. romanul A Flocscck bukâsa (Căderea iul FlocsecK). Un țin simț al nuanțelor colorează aceste proze, fi- clndu-ne să regretăm moartea timpurie a autorului, survenită En 1515 — dala precisă nu se poare stabili — cu oca- zia unui bombardament de pc urma căruia cadavrul scriitorului a zăcut a- proape șase săptămlni sub ruine. LEOS JANĂCEK ET MUSICA EUROPEA Pe fin^d Primdvara efu la Praga, cel de-al doilea festival muzical dc presti- giu al Cehoslovaciei cate festivalul Ja^ nacek ele ta Drno. El este destinat In primul rfncf propcgdHi crc«ffel com- pre.re. multilateral* $1 m«r*u interesante a mântui însingurat ai muzicii morav*. Cdet accsfa a fost Lcos Jandcek In mai tot timpul carieirei sale creatoare ; O fire solitara, aplecată asupra hirtiei cu portative, pe care-^l migălea dramele muzicale, poemele simfonice, muzica de cameră $1 ciclurile dc taxiuri. eu la- tul Ignorat d* marele public european, ins^tef de noutate. pind w Intr-o zl. In urmii unul concurs rf* fapfe aproape miraculoase. opera sa Jenufa a pst prerentaid pe scena Operei de stef din Viena, eonsacrfndu-l pa autor ta ochii £urnii. Opera dramei led a tui Leos Jandceh: cate extrem de bogati. Cităm ea lu- crări de succes d ramate muzicale Katia Kabanova, Amintiri din Casa morții, Excursiile domnului Broucek, Afacerea Makropoulos îi, ca Joc salirlc popular iu serta aceasta lungi de lucrări trist- tragice șt întunecoase, opera comică de animate Povestea vuiplșoarei Istețe, in rotite aceste lucrări „melodia" este de- terminată de principiul intonațiilor, pe Care Leos Jariăcek l-a im brațlîci ta do- rința re <1C d emancipa ifmbaful melo- dic de reminiscențele romantlco-veristc de la începutul secolului, r>c altfel, principiul acesta s-a dovedit foarte rod- nic, iar creația tui Leos Janice*:, de mare originalitate, stă dovadă pentru faptul cd novaiorlsmul in arta nu este condiționat neapărat de o totală ruptura de realitate. t-a ultimul festival, intitulat sugestiv Leos Jsnicck ct mustea curcpea, pen- tru reliefarea cil mai eclatanta a origi- nalității maestrului morav, creația lut muzicala a fost executată in paralei cu unefj lucrări ale tuf Igor Stratvinsh-y. S-eu putut auei astfel cele nouăsprezece ■Cintece dc cop» de Janăceh* ți in para- lel lucrarea Le Henard de Rinindnskp. sau Coneertlno-u| maestrului mgrav șl Conecrto Dumbarton Oats al marelui maestru modernist ai muzicii ruse. S-au executat fi alte tacrir! rar auzii? ca Sonata pcnlru vioara din ISIS, Caprie- clo pentru mina MlngA pentru pian șl ciclul Jurnalul unul dlspilruL iar la opera din Brno au fost programate dra- mele muzicale Jcnuia, Amintiri din Ca- sa morțll și Povestea vulplșoard istețe. Festivalul Leos Jandcck ct mustea eu- ropea s-a soldat eu un uriaș Suece* mo- ral. In presa europeană au apărut nu- merodoz dări de Scamă elogioase. Se prevede continuarea experienței de con- fruntări revelatoare fi pentru viitor. RECLAMS ROMANFttHRER Intitulat^, pdtrie, prea categoric Occ Rrimanfahrer, a apărut In editura Anton Hlrrsemann din Siulfgart o enciclopedie a romanelor ta fnlsprewee volume. din- tre care sare volume In format octav I ratează numai despre romanul german pir;d in fWJ. t.ucrnrea realități de un numeros colectiv sub conducerea unor istorici literari de seamă ca U'ilhelm Ol liricii, Johannes Becr sl Karl weitzeL neftind acozsl bilă unor pungi modesta, cunoscuta editură Fhlltpp Reclam Șuti, a scos ta patru volume, tasumfnd circa S.îW de pagini, o micro-enciclopedlc a romanului , redactată lot de Johannes Bear cu colaborarea tai âcrnhard Rang. Volumul IV din aceasta din urmă, tra- tează romanul șl nuvela AmtctiUăftl, a popoarelor romanice fi slave fi sud-est- suropene. Printre acestea figurează și somonul romdncse. Poate surprinde dispoziția corn pozițio- nală a ultimului volum, fit frunte cu romanul și nuvela Antichității- Alcătui- torii lucrării au sim|il ți ci această U- foard meteahnă. Jnlruclt Insă Heelams Romanffihrer itu se Străduiește sd inlo- culascd o istorie a romanului european, ta care să se trateze evolutiv desfdțit* zarea creației romanești dc la primele texte ionice ta noul roman tn variantele sale actuale din mai toate țările lumii, scurta privire de ansamblu despre ro- manul grecesc, urmată de cile o fișă a- natitleil a celebrelor opere ale tal Pe- Ironlus, Apuicius. Heliodor fi Longos, singurele azi in circulație in masa citi- torilor de romane, este practic justifi- cau. Ea insd constituie din multe puncte de ti miere fl un preludiu plin da pi* conferit ia romanul francei, spaniol, portughez, iugoslav, neogrecesc șl roma- nesc Care, in multe din operele popu- lare, perpetalczd spiritul afabulatorlu ai primilor naratori dc romane din colo- niile Ionice. Extraordinar de bogata ca întindem? șl titluri, prezentarea romanului ți nuvelei franceze, de ia Marguerlte de IVavarrc. Francots Rabatai*, Comtesse dc t-a Fa- uette, Lesage fi Volinire ia Jean-Puut Șart re. Samucl Bcchctt, Simoi*» dc Eeauuolr. Jutlen Gracg, Jean Gemet, Af- bert Camus fl Eugene Joneseo. Inte- resante sint fi capitolele consacrate crea- ției epice rusești, poloneze fi cehe. Mni săracă in schimb se prezintă documeri- tarcu eu privire la romanul maghiar, Iugoslav* ș! neogrecesc. Astfel dacă, de exemplu. Jeon-Paul Sartre aste prezen- tat pe opt pagini cu un fir lung de a- nallzc. Cuprinzi»# romanele La Nausăc, Le Mue, Le* Chemins de la libert^ fi votumej fi Les Mots. Ivo Andrit firju- reazi pc cinci pagini cu patru titluri, Far ftfiroslav KrFeta pe trei pagini cu trei titluri, la care apoi se mai adaugi Mlo- efrag Rula torte cu două titluri — pi cu aceasta, probiemi romanului Iugoslav fi ORIZONT par* epuUaid, Ca 0 scuzd s-ar puica ci- ta doar /aptul ca alcituttorlt acestei miel enciclopedii se ocupa numai da romane tradusa in limba gurmand sl tic notorietate mare In rindurtre cititorilor. Este, ce e drept, și acesta un criteriu, dar el, dupd sentimentul nostru, are un caracter prea pronunțai pragmatic. Din aplicarea iui de altfel suferi ți prezen- tarea romanului ți a nuvelei romincfll. Nici plnd astdet in apus publicul mare nu a/îd nimic despre Nicolae Fitimon, Costacbe Negruzzi, Al, Odobescu, I, Aglr- blceanu, Ca mii Fetrescu, M, Bucura, Gib, MUidescu etc. Dacă e vorba de ro- manul romanesc, singurii sdi repreacn- tanfi propagați rdmin M. Sadoveanu ți Panalt istrati. 14 viu Rebreanu este doar amintit ca urt romancier important care ar trebui tradus ți df/urat, impltnindu- se o lacund, Bar, precum am «rdtat, mal sini șl arșii. In duda lacunelor, Reclama RomHP- tUIirer rdmlm* totuși o carte inleresanlă. Iar ca enciclopedie populard Iți îndepli- nește CU siguranîd misiunea. Jnirucft colectivul care l-a alcătuit se arata dor- nic de sugestii In vederea îmbunătățirii lucrării la o viitoare ediție, sperdm să-t revedem In curlnd îmbogățit țl apro- fundat. YE1IUDI MENUH1N LA conservatorul ihn paris Refor-m» universitari francezi, pe Un- gă aspectele sole spectaculoase ți pro- blematice, Inregisfreaad In vremea din urma ți o seamă de momente prestigi- oase. Un asemenea moment II eonsit- ruie in/fintarea fa Conservatorul din Fa- crls a unor eleluri de perfecționare co- respunzătoare celui tte-d treilea ciclu universitar. ia care sint admise numai citeva puține elemente de valoare care fn anii anteriori, ca rezultat al slrddutn- țelor depuse Iu clasele obișnuite aîe conscrvatorujut, nu obținut Premiile Conservatorului Ia Vicari, pian, clasi tis diri/ct, muzica de camerd ți cama, In fruntea ciclurilor de perfecționare sint invitați maeștri ai arcușului, planului șl baghetei, pentru un număr redus de lecții, tineretului studios avînd fn felul acesta posibilitatea sd cunoască rînd pe riad mal mutjl reprezentanți al dis- ciplinei. Recent, ia ciclul de perfecționare al Conservatorului din Paris a /ost Invitat șl violonistul Yebudi .Menubia, Ieșind In public cu aproape patruzeci de ani tn urma ca copil-minunc, cl a avut noro- cul excepțional de a-l avea ca maestru pe marele George Enescu, ia care s-a mutat pentru un sezon intreg la Sinaia, unde, Cupa propria se mdrlurSe. a de- venit cu adevărat artist. De la maestrul sdu, Yeftudl xtenuhin țl-a însușit șl ci- teva principii elementare de etlcd pro- fesionali, pe care acum le-a dat mal departe elevilor sâl de la Paris. „Uitați galeria", este unul dintre aceste prin- cipii. „Slmpii/lcați cit pasibil interpreta- rea', este Urmdtorul. „Mmlncți /ideii testului, edei el evprfmd voința autoru- lul“, este cel de-al treilea principiu de Interpretare de procensanță encscionă. susținut astăzi cu autoritate de Yeftudi Mcnubin, Sd mai adăugăm oare ed In aceste trei principii se include o este- tici întreaga a Interpretării muzicale t Cel care au avut fericirea sd-l audă incd in via[ă pe George Enescu. fn pe- regrinările sate prin țară, gblccsc din aceste orii de simple postulate o con- ccplie care l-a Ilustrat cariera ca inter- pret a lut JoHann Sebastian Bach, W. A, lUosart, 1„ van Recthoven, J. BraAmș șl care pină și in pasionalul Poeme dc TExtase dc CftaUSson tnct a stat la baca liniei interpretative. Trecerea lui Ychudl Menuliin la Con- servatorul din Paris a /ost scurtă, dar dacă elevii sdi din ciclul de perfeepo- nare t-au însușit principiile, cu sigu- ranța se va dovedi cd ea a /ost rodnică, Ca un gcnju bun deasupra orelor taie a plutit amlnltnea marelui George Enescu, A. fi GL. ORJZt WT ■ miniaturi critice TRIJ STCOU DE ISTORIE PRIVIND BANATUL In Studii, revistă de istoria a Acade- dcmici Republicii Socialiste România (toni. ii/19«3, nr. 6 pag. lOSt-UOl) cerce- tătorul Ion Dimitrie Suclu scmncacâ o latoroasi sinteza istorica, cu titlul Ba- natul ți unirea din 1318, menita să tn- tregcască un capitol din Istoria patriei, cu prEIcfut sărbătoririi semlcenEenarului. la sfîrșitut anului trecut, In Banat, datorita unor condiții isto- rice speciale, drumul spre unitatea sta- tali s-a desfășurat in condiții diferite dcclt In Transilvania, In special in fata finală, cea decEsifâ. AMltelnd fl inter- pretind un bogat material documentar șl arh iviși le. completat cu cercetări per- soUald, autorul evidențiată rolul mase- lor populare fi a! fruntașilor din aceas- tă provincie in aceste evenimente. in- cepind cu primul război mondial. Lui net ea punct da plecare revoluția dc la JSiJ Sl. îndeosebi, acțiunea iui E/llmfe Mur- gu, sc reUcfcaîd influenta scriitorilor si oamenilor dc cultură, a tiarelor Lumi- nAtoruI fi Dreptatea din Timișoara con- tinuate dc Drapelul din Lugoj (înființai In 1M1> En pregătirea opiniei publice pentru marele eveniment Istoric. In (imput primului rdzboE mondial, o parte a fruntașilor bănățeni au fost in- ternați In lagăre, alții au reușii sd trea- că In România vccnc, unde ca voluntari, eu participat activ la lupta naționalâ. a.'dturindu-se cimentului unionist ți co- laborittd ta clarul România Marc. Prin- tre aceștia sint citati poetul Castan Mun- tcanu ți Sever Bucu. fnceplnd cu toamna anului 1313, lup- ta maselor populare pentru unire s-a in- tensificat fn Banat, deși acesta sc afla sub ocupație militară străină, Ion Dimitrie Suclu subliniază rolul mișcărilor revoluționare țărănești a ce- lor muncitorești prin seCfia română « Partidului Social Democrat, al organiza- țiilor sociale șl contribuția oamenilor de cultură care și-au puț talentul șl ener- gia In slufba acestui Ideal major al poporului nostru. După adunarea din Lugoj de la 3 noiembrie ISIS, bănățenii reușesc să Infringă greutățile create de prezenta trupelor străine șl să trimită o numeroasă delegație ta Alba Iulie, pentru a participa activ ta proclamarea unirii. In fapt, unirea Banatului s-a de- finitivai la 3 august 1313, clnd trupele de ocupație franceze s-au retras. In amintirea acestui eveniment Istoric completăm noi, se impune ca in Piața L'ntrH din Timișoara să se ridice un obelisc, pentru a Cinsti acest moment important din Istoria patriei. In Revue des btude* țud-est european- nes ftorn VI/I9M nr. 3 pag. WHD) Ion Dimitrie Suclu publică En limba germa- nă studiul său Rutv.ancn tind Serben in der Rcvulution des Jahres 1S<3 In Ba- nat. In care pe bara materialului cu- prins En voluminoasa tui lucrare Revo- luția dc la 1818/134J in Banat, onatirea- ză, cu competență, aciivltaaea șt com- portarea celor două popoare in eveni- mentele revoluționare. Pe bara unor dale noi culese din ar- hive șt a unor cercetări personale mal vecftl. autorul dă o interpretare dlatec- tlcâ-ștdnd/lcă acestor ■evenimente, reu- șind să limpezească un capitol impor- tant din istoria Banatului. De asemenea fn Rcvuc roumaine d hlslorlre ITom vn,.'19M nr. S pg. «S3- 1W51 lan D. Suclu publică In limba francară studiul La Iulie de* Roumaln* du Banat pour la lăaUsation dc InmlU de l’ctat. In acest studiu autorul face o In- cursiune In Istoria Banatului incepind cu epoca clilnerafctor șl plnd ta unire, evidențiind momentele botărftoarc In care poporul nostru s-a afirmat pc plan politic, cultural șl național. Autorul re- liefează contribuția scriitorilor ți oame- nllor dc cultură din Banat In afirma- rea originii latine a poporului nostru, C conștiința unității românilor din toata — provinciile românești, in apârarca drep- q tulul ia cultură și limbă națională. L'nul din principalele terenuri de lup- tă al bănățenilor, de-a lungul veacuri- -r lor, a foit cel al culturii naționala In care s-ou ajrrmat Paul lorgouici, Dimf- irlc Tlchfnclsal, Constantin Dtaconovlcf- Loga care, prin scrierile lor, au susținut Ulcea unltdțll poporului român. Acestora li s-a adăugat mat tlrrtu, In condiții noi șl pe un teren desțelenii, Dcniaschin Bojlncd, E/timle Murgu, An- drei Moctont, istoricul Vaslle Manlu — ale edrei scrieri uitate sint analizate de autor — ți de dr. Pavel Vâslei care, prin scrierile tor, ou continuat lupta. In clapa urmitoare, poetul Iulian Groceseu, proca torul ion Popovici-Bdnd- țeanu, poetul Victor Viad Delamartna, care au acut contacte directe cu Romd- nla vecile, au continuat, aldturi de ția- rcte bdndțene, lupta pentru pregdtlrea maselor populare la realizarea unltdțll naționale. Studiul lut I. D. Suciu se in- cfteie cu actul unirii din îmi. Cete trei studii întregesc in «Mp feri- cit un capitol important din istoria pa- triei noastre ți ne dau certitudinea cd ton Dlmltric Suciu este cel mat compe- tent istoric pentru aceastd parte a țâ- rii de la care se ațtcaptd o Istoric com- plctd a Banatului. OCTAVIAN METEA IMUAIRI CU CITITORII ORIZONT In lunile februarie $1 martie scriito- rii din Timișoara au acut o senmd de intilnlri cu eltirorll din județele Timiș,