
CUPRINSUL
OVIDiU BTRLEA; Fantasticul in narațiunile lui Caragiale..............3
O editură cu profil complex la Timișoara (Ancheta: Traian Bunescu, AL Jebeleam.
G Miu-Lerca, Andrei A, Lillin. N. D. PJrvu..........................11
GEORGE DRUAtUR: însemne de iintini. Măguri bănățene.................18
C AIIU-LERCA: Sfîrșlt de toamnă.....................................19
ALEXANDRU DEAL: Vin apele albe .	.	.	.	:	.	.	. 2|
GH, GR1GURCU: Acestui cîntec de i-ai afla, Dați-mi cuvinte..........26
ION MAXIM: Limită...................................................2§
DAMIAN URECHE: Fard, Somnul trădat. Aplaudăm, Topind pereții .	... 27
ION DUMITRU Tl’ODORESCU: Noapte cu lună încercănată.................30
HOR IA ZILIERU : Elegia XXVI........................................35
HARALAMBIE ȚUGUI: Un vin, Cu țoală zarea ...........................35
DIM. RACHIC1: Cerc magic, în zori ..................................37
GABRIELA 1OAN : Flautul lui Pan. Vis ...	................37
DUȘAN PETROViCI: Cetățile eterne, Arde o torlă .	..................39
ANDREI A. LILLIN: Endre Kâroly — autor dramatic
VALENTIN TUDOR: Passiflora incarnată .
ICN POPA: Inserare .......
DRAGOMIR MAGDIN: Scoici albastre .
N. SPIRIDONEANU: Ceas de amurg. Și bate un vlnt
ȘTEFAN DAM IAN; Elegie...................
ION BADULEASA: Clipa ......
AURELIAN GRAAJESCU: Totul pentru mul|ime .
ION CADAREANU : Penlru a fi..............
CONSTANTIN RUDNEANU: .Eftimie Murgu: „Scrieri”
Peisaj liric — arădean
VOLBURA POIANA NASTURAȘ : Sint anii mei
DUMITRU VORINDAN: Patria soarelui .
VASILE RANGA : Joc .
ALEXANDRU BANCIU: Sculptorul .
ADiNA ARSENESCU: Henry James .
Municipiu
I irmșoari
53
53
54
54
55

Din t|fcratur<< universală
IOVAN DUCICI: Gînduri, Plopii, Salcia rte mare, in rom. de Virgii Carianopoi .
RICHARD WtLBUR: Jonglerul......................................................
EDWIN ARLINGTON ROBINSON: Caua dc pe deal, in rom, de fon Negru .
ALA1N BOSQUET: Despre poezie .	...................
COLLETE PEUGNIE2 : Un cuvint s-a născut, Sîn.curătate, în rom. de Vlwel Grecu
Cronica literară
ALEXANDRA INDRIEȘ : Ben Coriaciu : „Pcezii" .	..................
C- UNGUREANU : Mircea Cojocaru: „Minciuna*: Virgiliu Duda; „Catedrala* ,
Istoric literară — documente
TEODOR VIRGOL1CI : Reviste literare românești de la sîîrțllul secolului al XlXJca :
Vitața (1893—1996).............................................................
PAUL CERNOVODEANU: Contactele umanistului bănățean Mihail Haltei cu
literatura engleză .	......................-
Dr. AUREL COSMA: Realismul în pictura clasică bănățeană ......
NICOLAE TIRtOl: Particularități stilistice în scrierile lui Ion Popoviei-Bănițcanu
Orizont extern
HORST FASSEL : Leo Navratil; „Schizophrenie und Sprache zur Psydiologie der
Dichtung*, T. D. V. Miinchen, 2, 1968-..........................-
CORNE1.1U NISTOR: Viața lui Saint-Exupery, pe scena Teatrului academic
din Leningrad..........................................
Cărți-rcvlste
C. N. MIHALACHE: Al. Săndulescu: „Duiliu Zamfirescu*...........................
RADU C1OBANU : Mircea Vaîda : „Cenușa verde* ........
GEORGE DRUMUR: George Moroșanu: „Iarba stelelor* ......
ADRIAN MUNȚIU; Ion Rahoveanu: „Lacrimi pe spadă*...........................
HARALAMBIE ȚUGUI: Nicolae Dumbravă: „Duminica pădurilor" ....
Gll. JURMA: Petru M. Haș: „Dor negru*................................... -
DAN PETRESCU : Ion Burjui : „Noaptea Pandorei".................................
ANDREI A. LILLIN: Karl Strei! șî Joseî Czirenner: „Sthwowisdie G dlzte ausn:
Banat .	.................................................,
Miniaturi critice
MARCEL CORNIȘ-POP: Coincidență .	...................................
VALER1A BACIU : Tnlre intenție și realizare .	.	.	......................
OCTAVIAN METEA: Cursurile de la Vălenii de Munte...............................
$$$	8 8 ÎS 2Ș 3 S 3 g g «32	88828
COMITETUL DE REDACȚIE „
REACTOR ȘEF. AL. JEBELEANU
RED. ȘEF. ADJ.; ANGHEL DUMRRAVEANU
NICOLAE CIOBANU, ANDREI A. LILLIN, SORIN TITEL, DAM UN URECHE
FANTASTICUL ÎN NARAȚIUNILE
LUI CARAGIALE
u OVIDIU BIRLEA
Observator crud al realității contemporane. analist fin al enormității umane
în latura ei negativă, Caragiale poate fi socotit într-un fel întruchiparea desăvirșită
a scriitorului realist. Cu toate acestea, întilnim în narațiunile lui și o vînă fantastică
destul de puternică pe care unii critici literari au încercat să o minimalizeze, lăsind
să se subînțeleagă că aceasta ar fi o scădere in ansamblul operei Iții. „S-a considerat
că fantasticul stă în puternică opoziție cu realul, cele două poziții fiind iremediabil
antincm ce. ca atare, un scriitor realist nu poate nicicum ancora in limanurile fan-
tasticului. Cine împărtășește acest punct de vedere uită că și fantasticul este în cele
din urmă tot o reflectare a realității, decît că unghiul de refracție este altul. în con-
secință, nimic mai firesc decît împletirea acestui fantastic cu elementele realiste
scoase din observarea împrejurărilor contemporane. Simbioza Celor două aspecte
capătă o întruchipare desăvirșită în basmele și legendele populare, unde trecerea de
la real la fantastic este cit S” poate de firească, adesea mpercerdibilă, mai al'.- da-
torită faptului că aici domeniul fantasticului are alte limite decit în concepția știin-
țifică despre lume. Ceea ce noi numim fantastic, pentru o anumită mentalitate popu-
lară de grad arhaic are tot o existență obiectivă, reală, chiar dacă ea nu mai cade
direct sub observația omului. De aceea, nu trebuie să surprindă cituri de puțin îm-
binarea. aparent nefirească, dintre elementele vieții cotidiene și cele cu contur fan-
tastic- Mentalitatea arhaică nici nu-și poate reprezenta ceea ce noi numim fantastic
decît în cadrul obișnuit al realității care îi este familiară, intr-un context cel puțin
verosimil, dacă nu veridic. In felul acesta, fantasticul prinde consistență, capătă
contur palpabil și dimensiuni comensurab le. iar realul își alungește proporțiile adese.i
pînă la limite nebănuite. Fenomenul se observă și In narațiunile fantastice ale lui
Caragiale și ni se pare câ tocmai în această îmbinare dintre real și fantastic stă
farmecul tor deosebit, nota diferențiatoare în cadrul operelor tuî literare. Sub acest
aspect, Caragiale a mers pe dîra adîncă lăsată de narațiunile populare cu caracter
fantastic unde proced ui de n altoi detalii realiste pe schelăria fantastică e intru
totul firesc și practicat cu tenacitate
Fantasticul ocupă un loc modest în opera lui Caragiale pentru că el s-a oprit
numaî la cîleva aspecte ale acestuia și anume la cele care erau în consonanță cu
înclinările și preferințele lui scriitoricești. El nu își face ucenicia literară Ia muza
populară povestind basme, ca Slavici, Creangă și — versificate — Coșbuc, ci por-
nește de la oralitatea folclorică în modul ei curent de a se manifesta prin povestiri
și dialoguri pline de spontaneitate. Cînd Caragiale prelucrează narațiuni din tezaurul
folcloric, el exploatează anumite aspecte tematice care tui i se par a îi cît mai intere-
sante în noua configurație literară. In Poveste — imitație, publicată în 1694, Cara-
giale repovestește cunoscutul basm fantastic despre cei trei fii care pețesc concomitent
aceeași lată, fiecare posedînd o însușire — sau un obiect miraculos — prin care con-
tribuie la găsirea sau salvarea acesteia. Basmul (An Th 653) este unul dintre cele
mai răspîndite din irlanda pînă în India, cu unele mlădițe și în America și Extremul
Orient și pare a ii de origine indiană după atestările din literatura sanscrită,1) El
circulă în două versiuni, cea in care pețitorii sau salvatorii fetei posedă cîte o
l!
ORIZONT
ORT'ZONT
calitate în grad maxim șf cea în care aceștia au cîte un obiect miraculos cu aju-
torul căruia realizează minuni. Cea de a doua versiune (Aa Th 653 A), pe care o
povestește și Caragiale, are o răspîndire mai mică, fiind atestată doar in Islanda,
Spania, Ungaria. Iugoslavia. Grecia. Polonia și America Latină.1) Paul Zarifopol
Indică drept sursă de care s-ar fi servit Caragiale povestea slugii din O șezătoare
ta tară a lui A. Pann. Filiația nu e sigură, întrucît schema epică a celor două na-
rațiuni nu coincide întru lotul. Astfel, la Caragiale, fala e găsită încă fiind în fașă,
pe cind la Pann ea e adoptată la o vîrstă mai înaintată, cînd se putea vădi a fi
„frumoasă", pe placul împărătesei. Cei trei frați posedă, la Pann. un covor, o oglindă
și un măr, pe cînd la Caragiale, alături de primele două, apare drept tămăduitoare
o iconiță, iar nu mărul ca la presupusul mode!. în slîrșit, la Pann. fata își alege
pe cel mai plăcut dintre ei, fără vreo altă specificare, pe cînd la Caragiale, fata
rămîne celui cu oglinda atotvăzătoare. S-ar putea presupune că devierile semnalate
s-ar datora lui Caragiale care ar fi intervenit astfel în sceneria basmului, dar tot
așa de plauzibilă este șî ipoteza că autorul ar fi cunoscut și alte variante populare
mai apropiat? — dacă nu identice — de schema epică a variantei lui, rămasă însă
nepubl'cată. Supoziția e întărită de faptul că în cele zece variante românești — din
care numai una transilvăneană — se întîlnesc ca obiecte miraculoase, pe lîngă
ogl n tă sau ochian, apoi covor (mai rar șea sau manta), și iconița tămăduitoare
sau chiar sula ce poate învia în locul mărului cu însușiri similare.’) Dar problema
filiației c secundară in cazul de față, important fiind modul cum a repovestit Ca-
rngîale schema populară străveche. El a lost captivat de atmosfera luminoasă a
acestui basm, de schema lui scurtă și clară și mai cu seamă de ingeniozitatea fina-
lului. Căci basmul se încheie in chip judiccs, după ce instituie o dezbafe-e de natură
logico-juridică prin care mintea ascultătorilor este provocată să ia o atitudine. Cît
de mult l-a atras această ingeniozitate pe Caragiale se poate vedea din modul cum
încheie ei acțiunea. Dacă, în genere. în variantele populare cîștigă fata cel care o
tămăduiește (sau o învie), la Caragiale fata alege pe cel eu oglinda, „pentru că
el dncă nu o Iun pc Ileana, rămînca cu oglinda, și s-ar fi tot uitat în ea, ar El
văzut-o ne fată mereu cu altu-n brațe și s-ar fi prăpădit băiatul ... Si dacă
sc prăpădea e1, sc prăpădea șî fata, sc prăpădea și mă-sa, împărăteasa..Moti-
varea e tipic caragial scă șl ea coboară narațiunea în lumea zeflemislrilor. De altfel,
pretutindeni, tonul variantei lui Caragale sc menține glumeț, ușor, spumos șî sprin-
ten, adesea alunecînd chiar spre persiflare: „Nu știi dumneata... cum să isprăvesc
țoale poveștile cu Trei-feți-iogofeți ?" „A pus împăratul să clădească o biserică
mindră cum nu mat fusese pîn-atuncl în toată împărăția, spre lauda Fecioarei, care
făcuse o așa minune" etc.
Acest ton răzbate ca un fir roșu ți prin celelalte narațiuni cu filoane
fantastice.
Din întreg tezaurul folcloric, Caragiale a fost atras îndeosebi de figura dia-
volului. în ipostazele lui principale. Autorul ne înfățișează un drac popular autentic,
adesea sensibil diferit de cel biblic.
Mai înlîi, Caragiale pune în scenă pe dracul păcălit dc femeie, temă folclo-
rică predilectă și universal răspîndilă. Cea mai izbutită este, fără îndoială, Kir lanulea.
BasmuLsnoavă despre dracul prefăcut om și torturat de soli? e cunoscut în Eu-
ropa în peste o sută de variante folclorice, apoi în Brazilia și în India, de unde e
probabil originar.*) La no:, basmul e atestai in vreo 18 variante5) dar Caragiale
a avut drept izvor varianta lui MachiavelH. /' rfcmouîo che prese mogiie — Fnao/n').
Scriitorul român și-a urmat îndeaproape modelul, căci schema epică este aceeași în
liniile ei principale. Cine c familiarizat cu stufozitatea variantelor folclorice ale ace-
luiași lip, își dă seama cu ușurință că în cazul tic față se află în fata unei filiații
sigure, în ciuda divergențelor	de amănunt, Dar	dincolo de	acest schelet	narativ,
povestirea 1ui Caragiale este o	nouă elaborare care transpune	pe cititor în altă lume
decît cea oglindită in prelucrările predecesorilor	șî în cele	din circuitul	folcloric.
Diferența provine din ceea ce	numim în genere	localizare,	care de fapt	la Cara-
"mle are implicatii mai adîncl. Procedeul în sine e folcloric, fiindcă povestitorii
tnlentațf preiau din repertoriul tradițional doar miezul, scheletul epic, pe care ei
li împlinesc cu detaliile luate din cercul lor de viață, contemporaneizîndu-1 șl loca-
lîzînou-1. ’) Dacă Machiavclli ne-a înfățișat un crîmpet din viața Florenței medie-
vale, diavolul Belfagor așezîndu-se acolo „nd borgo o’Ognisantf" ca un nobil patri-
cian, Caragiale îl transpune pe Aghiuță — Kir lanulea în Bucureștii de pe vremea
domniei fanariote. Fresca epocii e magistrală, materializată atît prin atmosferă, cît
mai cu seamă prin limbajul presărat cu numeroase grecisme Narațunca poartă
urmele unei cizelări maxime, cu o corelație exemplară între temă șl stilul adecvat,
opera de vădită maturitate (J9C9), pe care Ibrăileanu o socotea Ca fiind adevărata
nuvelă istorică românească. Din mărturisirile lui Caragiale reiese că el intenționa
să-și urmărească personajele din comedii in generațiile următoare, dar proiectul n-a
mal fost realizat. In schimb, prin Kir lanulca, Caragiale a izbutit să înfățișeze
preambulul lumii personajelor lui, zugrăvind în trăsăturile ei tipice viața mahalalei
bucureșlcnt anterioare celei din comedii și Momente. Dacă Agniuță — Lmulca —
pare un bunic mai îndepărtat al tui Zaharîa Trahanache, Acrivița anunță fără echi-
voc pe urmașele nu numai din Afomen/e, ci și pe coana Joițica, la fel de imperativă
și de intransigentă. în acest lei, fresca istorică a secolului al XIX-lea își are prologul
explicativ în această narațiune cu substrat fantastic și scriitorul a demonstrat că
pletora fanarioto-ciocoiască din secolul precedent a continua! să viețuiască păstrîn-
du-și firea șl apucăturile adaptate la noile împrejurări economice și sociale.
Atmosfera de humor și de voioșie, caracteristică basmelor-snoave populare,
$e află în consonantă deplină cu înclinarea scriitorului nostru clasic de a detecta
aspect le ilariante ale vieții. Sub acest aspect el își depășește atît modelul italian,
cit și cel folcloric prin continuarea liniei ascendente a acțiunii și în consecință, prin
accentuarea tensiuni ei dramatice. Pe cînd la Machiavelli și în variantele folclorice,
diavolul fuge doar cînd i se spune că îl caută fosta soție, Caragiale adaugă un
scurt episod în care însăși Acrivila se duce la cei îndrăciți. fugărindu-1 pe diavol.
Sudura noului episod a devenit plauzibilă prin modificarea atitudine! femeii care la
Caragiale devine pocăită și plină de dor după răposatul lanulea. Dar dacă ea e
minată spre el de acest for lăuntric, fostul lanulea e animat de sentimente cu totul
opuse, ceea ce duce la iremediabilul dezacord dintre ei, prelungit pe durata unei
veșnicii și dă finalului o culminație neașteptată,
Tn Cnhd Dracului apare aceeași culoare a personajelor, cu deosebirea că fe-
meia păcălitoare c de astă dată o bătrînă prefăcută în cerșetoare. In nota ediției
sale Paul Zariforol mărturisea: „Nu știu de unde a luat Caragiale elementul fol-
cloric din această povestire". Tntr-adevăr, narațiunea nu ne duce spre nici un mrxlel
folclor'c cunoscut, deoarece ca e redusă la un singur episod, al cavalcadei nocturne,
curmată de ivirea zorilor. Tn repertoriul folcloric există mal multe tipuri epice care
conțin Ierna : buba mai larc dccît diavolul, dar desfășurarea episoadelor e cu toiul
altfel. Credem că Caragiale a însăilat scurta narațiune pornind de la credințele
populare despre drac și babă, Din felurimea acestora desprindem c a potrivit căreia
dracul se poate preface. între altele, și in babă, apoi credința că babele își au puterea
de a fermeca de la diavol, în schimbul căreia, ele îi sînt întru totul supuse, avind
chiar relații erotice cu acesta. Puterea diavolului stăpinește numai noaptea, de aceea
c dală cu ivirea zorilor sau cîntatul cocoșilor, el trebuie să se retragă la locașurile
Iul. Pe alocuri se mai crede că baba ar avea cap de drac, fiindcă Sinpelm sau
Spir'don le-ar îi schimbat din greșeală. Caragiale a fost atras în chip deosebit de
alternarea Imperceptibilă a celor două planuri, fantastic și real. Tn fond, ele se pre-
lungesc intr-atita unul prin celălalt, îrtcît linia de demarcare nu poale fi conturată.
Cit.torul se întreabă dacă baba e o Ipostază a diavolului sau o [ermecătoațe ce se
poate metamorfoza în fată de împărat in urma pul rii supranaturale primite de la
diavol nentru care trebuie să-i satisfacă acestuia fel de lei de capricii, intre care
și cavalcada nocturnă,. Tocmai în această imprecizie rezidă farmecul bucății pc care
Caragiale a știut să o mînuiască în nuanțe atît de fine.
Caragiale a mai scris și povestiri în Care dracul are de astă dată un rol
dominant, căci oamenii nu i se pot sustrage de sub imperiul lui. Tema a făcut o
carieră I terară strălucită, far în folclor ea deține un primat netăgăduit. La Hanul
fui Minjoală e cea mai izbutită povestire din această categorie. Metamorfozele dra-
cului sînt înfățișate atît de veridic. îneît cititorul neprevenit nu își dă scama că
cotoiul din casa Mînjoloaici, apoi iexlul de pe c'mp sînt diferitele iui ipostaze. Tn
credințele noastre populare, acestea sînt formele de predilecție pe care te ia dia-
volul în escapadele lui nocturne pentru a face rău oamenilor. O statistică e revela-
toare. Tn Răspunsurile ia chestionarul lingvisiico-mitoiogic al lui B. P. llașdcu,
dracul e arătat a se preface în cline în 191 de răspunsuri, în pisică în 128 de
răspunsuri și în capră (ied, țap) în 108 răspunsuri, ceea ce reprezintă aproximativ
trei pătrimi din totalitatea metamorfozărilor indicate în aproximativ 500 de localități.
ORIZONT
40 Tensiunea dramatică a acțiunii e mâritâ de manifestările vizibil suspecte ale dra-
cului fi ale Minjoloaîei, de cîleva cri reliefate cu multă ostentație, pe care însă
eroul nu le percepe în ciuda evidentelor bătătoare la ochi. El file că din cei patru
tîlhari care nu încercat să jefuiască lianții Mînjoloaiei, unul a murit iar altul a muțit
in chip inexplicabil. Observă apoi că icoanele lipsesc din odaie, că zbiară coto'ul-
dîavol cînd își face cruce în două rîndurî, iar iedul țipă ți sare din desagă la sem-
•nul crucii. Cînd s? întoarce la Mînjoloaîe, dă peste același ied care îi aținuse calea
pe cîmp. iar hangița nu-1 lasă să-ți facă cruce. Căciula pe care o „învîrlise" in
mtini Mînjoinaia îi prlclnutețte dureri ți fierbințeli pe care eroul le atribuie băuturii
excesive. Doar calul simte prezența diavolului în formă de ied și reacționează vio-
lent, cu disperare. Fantasticul e absorbit cu desăvîrșirc în veridic, așa cum apare și
în povestirile populare de acest gen. Căci Caragiale trebuie să fi pornii dc la o astfel
de povestire pe care o va fi auzit la vreun han printre chirigiii la popas său în alte
împrejurări. Tn articolul La hanul lui Mînjoa,â și substratul folcloric*} am publicat
o rovestirc similară din nordul Moldovei, în car? diavolul luase înfățișarea cîinelui
iubitei pe care o vizita soldatul bucovinean în timpul nopții. Atari povestiri trebuie
să fi fost deosebit de numeroase, cîteva fiind consemnate doar incidental cu prilejul
unor culegeri dc folclor, fată un fragment dintr-o povestire din 1884 relatată de un
bălrîn de 70 de ani din l.upțanu-Ialomîța. Povestitorul, fiind dorobanț în tinerețe, c
trimis călare la Făcâeni, „în drepții richilor de In Stelnîca, mă oomenii c-o dihanie
de băiat numa d-un cot de mare șî c-o căciulă d-alea mocâneștile, cit o baniță de
■mare, îndesată pînă la umeri. Cînd l-am văzut, parcă m-am înhiorat, dar îmi făcui
coraj... Cum fugea caiu dă iute, cu gîndeam c-oi mai vedea bălatu ăla cînd mi-oi
vedea ceafa, dar cind mi-aruncai ochii, îl văzui mergînd duduind pe lingă calul nițu.
El mergea tot pe partea despre cîmp, ca să sperie calu, să sară cu mîne-n rîchi...
Dacă văzu eă bâiatu n-a putut să-ni facă nimic, se făcu dodată o chirighiță d-alea
roșite de scoghește porumbii și începu să se bage pe sub burta calului șî să-i sară
pe lingă cap, pîn partea despre c'mp, ca să mă dea în rîchi, da calu. săraeu, tot în
lături. Cînd văzu șî văzu că nici așa nu poate să-ni facă nimic, se făcu o pînză albă
si lungă și se-ndesa tot în cal ca să-l den-n rîchi: calu sărea tot despre cîmp. Și
m a gonit astfel pîn-aproape de Ccgani. Atunci auzii văietîndu-se în urma mea ca
un glas dc rochii: — Aoleo, săracul de mine I Ce o să mă fac eu ? Și multe
altele"—*) Povestitorul popular e convins că acesta e dracul, de aci spaima care
face povestirea sumbră, apăsătoare, în timp ce eroul lui Caragiale percepe totul ce
se întîmplă ca manifestări firești ale unor fenomene veridice, naturale, căruia nici
reacțiile violente ale calului nu-i strecoară nici cea mai mică bănuială că ar fi
urmărit de d:avn1 Uneltirile acestuia au fost într-atîta înveșmtntate în forme firești,
îneît eroul nu se lasă convins nici cu ani în urmă cînd socru-său „o ținea într-una
că în fundul căciulii îmi pusese cocoane fermece și că iedul și cotoiul erau tot una..."
Povestirea Ia conac aduce în scenă pe dracul prefăcut in „negustor, vreun orzar ori
cirezar... un roșcovan grăsuliu, cu fața vioaie, cîrn și pistruiu. dar om plăcut la
înfățișare și tovarăș glumeț; numai atita că e șnșiu și cînd s» uită drept în ochii
tinărului, îi face așa, ea o amețeală, cu un fel de durere la aproprietura sprincenelor”.
Portretul schițat de Caragiale nu diferă în substanță de cele zugrăvite de imaginația
populară. Din diversitatea uluitoare de forme, spicuim pe cele în care dracul apare
drept un boier cu o burtă mare, un boier „cu țilindru" ori cu haine scumpe, un turc
pedestru sau călare, un neamț cu căciulă roșie, un harap negru sau mare ele., cel
mai adesea cu barba roșie. Ceea ce e izbitor în aceste întruchipări, este căutătura
stranie care provine fie din culoarea roșie, mai rar albă, a ochilor, în puternic con-
trast cu trupul în întregime negru, fie din mărimea lor neobișnuită ; adesea diavolul
are „ochi mînjițl" după cum e înfățișat în unele răspunsuri la chestionarul citat al
lui Hașdeu. La conacul de la han, diavolul prefăcut in negustor se împrietenește cu
lînărul plecat să ducă arenda datorată boierului proprietar și îl îndeamnă să joace
la cărți, acesta picrzînd toți banii. împreună cu ceasul și inelele. Tînănd, aidoma
eroului din povestirea precedentă, nu bănuiește nimic neobișnuit, cu toate ciudățe-
niile de care totuși se miră. Tn afară de privirea încrucișată șî sfredelitoare, tinărul
călăreț e uimit de apariția inopinată a călărețului-diavol, „findcă tot drumul, lînărul.
măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să
mai vină cineva după el". Cînd trec pe lîngă biserică, la semnul crucii, lînărul îți
sude tovarășul „rămas cîțiva pași înapoi, rîzînd grozav. întoarce capul t tovarășul,
nicăieri"... In toiul jocului de cărți, lînărul nu bănuiește că insistența acestuia e
ORIZONT
■de rău augur. fiindcă potrivit credinței populare, dracul lese înaintea oamenilor și
îi îndeamnă „la rele” penlru ca sa le ia sufletele.,0) Abia noaplea, cînd toți ceilalți
dorin, exceptînd tovarășul „cu ochiul ciudat care ba stăpînit toată ziua", după ce
e îndemnat de acesta să-i amețească pe ceilalți cu mirosul unei basmale și își face
cruce, aude iarăși același „hohot strașnic” și bagă de seamă că cel ce l-a îndemnat
dispare dîntr-odată fără urmă, cade leșinat pînă la ziuă. A doua zi, spaima de 0
clipă dispare cu desăvîrșîre, căci eroul e arătat trecind prin locurile critice „pe după
movila bisericii", apoi ,,la colul dealului, unde apucă drumul spre Poenița" fără să
fie muncit de vreo aducere aminte supărătoare. Pare că peisajul a înghițit orice
urmă de nefiresc, lotul a reintrat în ritmul normat cotidian. Fantasticul a fost re-
sorbit de natura înconjurătoare, a cărei emanație efemeră totuși a fost. Căci acesta
pare să fie sensul fantasticului la Caragiale: o ipostază neobișnuită, accidentală, a
realității veridice. De aceea, ea nu produce nici o încordare, nu trezește fiori ca
povestirile populare despre întîlnîrile cu dracul — care din aceste motive nici nu
sint relatate în cursul nopții saujn locuri singuratice. Doar incidental tînărul din
Iji conac leșină, pentru ca mai tîrziu să nu mai resimtă nimic din catastrofa noc-
turnă, Lipsa de cutremurare și de spaimă ascendentă nu provin din vreo superfi-
cialitate a scriitorului, ci tocmai din bonomia lui pornită spre rîs prin care isprăvile
își pierd latura colțuroasă și se topesc într-o lumină blîndă, plină de înțelegere pentru
tot ce e omenesc.
Caragiale a tratat fantasticul de sorginte populară și sub unghi satiric, dîndu-ne
cîteva parodii rămase pînă acum unice în literatura noastră. Mobilul parodierii va fi
felurit, fruct al observației fine și necruțătoare.
în cîteva narațiuni, el parodiază basmul fantastic în resorturile lui intime care
călăuzesc desfășurarea acțiunii într-un anumit sens. Uneori, această parodiere duce
la izgonirea totală a elementului fantastic și ceea ce obține scriitorul e un fel de
snoavă cu formă dc basm. Marnă are cadrul și episodul inițial caracteristice bas-
melor în care împăratul și împărăteasa se frâmîntl îngrijorati că nu au copii șî caută
soluția izbăvitoare, în basmul popular aceasta rezidă fie în anumite alimente —
pește, fructe — cu putere germinativă, fie în alte substanțe vrăjite cu același efect.
Caragiale rămîne pe tărîmul veridicului și problema e rezolvată prin înfierea clan-
destină a copilului din flori născut de o țigancă. Dc aci înainte, toată acțiunea e
condusă de Caragiale ca pentru a ilustra zicătoarca populară despre țiganul ajuns
împărat.
Se pare că autorul s-a inspirat dintr-un basm nuvelistic prahovean, publicat
în 1906, în care o împărăteasă, ca să îndeplinească dorința soțului de a avea
și un băiat, își schimbă ultima fetiță cu copilul unui olar. Acesta se îndrăgostește
mai tîrziu dc fata unui olar, pe care, peste voia împăratului, o ia de soție și ea se
va dovedi totuși neașteptat de isteață. Numai ideea din basmul popular concordă
cu varianta Caragiale, încit filiația e problematică.
în Pooes/e, rămasă neterminată și inedită pînă la ediția Zarifopol, Caragiale
indică drept mobil al pnsiîșârii satirice o anumită atitudine antimonarhică „Povestea
asta despre Capete și Coroane nu se Isprăvește, că nu se poale isprăvi: Totuși așa
neisprăvită ne învață că mai adesea coroana-i pentru cap decît capul pentru coroană".
Parodia mal țintește și alte resorturi ale basmului popular. Din textul publicat, dar
mai cu seamă din schema continuării lui se vede o aglomerare uluitoare de isprăvi,
în care generațiile de împărați se succed după încăierări sîngeroase, cel mai adesea
nemolîvate. Autorul s-a străduit să dea o pastișă voit îngroșată a unor basme
popuhre de factură destinată, cu o acțiune insuficient consolidată, fără un fir or-
ganic călăuzitor. Acestea sînt așa numitele basme de aventură în care eroii săvîr-
șesc isprăvi năstrușnice, pentru ele in sine, fiind minați irezistibil spre vitejii, fiecare
măcel fiind legat de obicei de mîna unei fete eliberate sau cîștîgate de la vrăjmașul
doborit. Numărul unor atari episoade poate fi variabil deoarece prezența lor nu
adaugă nimic la ilustrarea calităților eroilor și prin aceasta la motivarea ascen-
siunii lui spre treapta cea mai înaltă din ierarhia omenească.14) Și la Caragiale
narațiunea e excesiv de lungă și, mai cu seamă, fără a se putea întrezări într-un
fel sfirsitut eî, întocmai ca în unele basme populare din această categorie.
Fât-Frumos cu moț în frunte parodiază basmele în care soarta eroilor e hotă-
rită ab înitio de ursitori. După obiceiul celei de a treia ursitoare, Caragiale sortește
eroilor și cîte un cusur care dc data aceasta poate fi remediat prlntr-o simplă do-
rință a ființei iubite. Astfel, Făt-Frumos cu moț în frunte nu e decît .,un prichindel
DRIZONT

ORIZONT
“ de cm, șchiop și cam ghebos", deci pastișa! de Caragiale după cunoscutul Sialtr
Palmă Barbă Cot. pocitania pe care o înfruntă eroul cu tovarășii năzdrăvani, Strîmbă
Lemne și Sfarmă Piatră, dar hărăzit de ursitoare cu darul de a da minte ființei
Iubite „cî1ă și a lui". Cele două fete ale unei împârătese, sînt sortite de ursitori să
fie, una frumoasă, dar proastă și cu darul de a da din frumusrteî-1 ființei iubite,
cealaltă deșteaptă, dar urîtă. Prin aceste însușiri distribuite de Caragiale în chip
încrucișai, resorturile acțiunii decad ]a nivel pur anecdotic, fiindcă totul constă în
întâlnirea eroului slut cu fata frumoasă pentru a-și completa reciproc defectele. Pri-
lejul e folosit de autor și pentru a satiriza inconstanța femeii Care, odată înzestrată
cu inteligență, devine pretențioasă, capricioasă, fără nici o urmă de recunoștință
către ființele îndatorate. Cealaltă fată de împărat rămîne în afara acțiunii și se pare
că aci Caragiale a voit să satirizeze acele basme populare care aduc în acțiune
trei surori din care doar cea mică devine protogonistă, celelalte două fiind sortite,
prin opoziție, să relleieze destoinicia acesteia, înlrucit ele la încercare s-au dovedit
fără însușirile necesare. Rămîne dominantă satirizarea naivității populare datorită
căreia se pot petrece salturi uluitoare, de la O extremă la cealaltă la același personaj,
tn chipul cel mai ușor și prin aceasta deznodământul precipitat al acțiunii.
iM-dămutt,.. mai dă-dămult e parodia narațiunii Stiipînea atiafă a lui Dcla-
VtănCeă, un basm cu largă răspîndire în Europa, apoi prin Siberia (Aa Th 675J,
dar absent în India și în Orientul Apropiat. ”) Deși urmează modelul destul da
aproape, Caragiale tratează cu mai multă libertate clementul fantastic. Peștele mira-
culos e prins a doua oară și transformă pe țiganul porcar într-un Făt-Fruinos, ceea
ce în'ătură episodul cu închiderea celor trei într-un butoi și aruncarea pe apă, din
basmul popular, redat întocmai de Ddavrancea, Strădania lui Caragiale s-a îndreptat
asupra parodierii stilului Iui Delavrancea. îndeosebi maniera acestuia de a-șî pre-
săra narațiunea cu numeroase dialoguri, adesea pulverizate în replici de cile un
cuvînt sau o silabă e redată de Caragiale cu o vervă îndrăcită. Platitudinele con-
vorbirilor abundă aproape pe fiecare pagină, pe alocuri cu alunecări spre grotesc.
Ele sînt sporite de jocul asanonțelor șî al sinonimelor prin care autorul a vrui să
ridiculizeze frecvența lor din unele producții folclorice t „Dur ce se pomenește? acel
pește, după ce svîcneste, și vorbește*1. Cald, Căldură, Cuptor, Zăbușeală, Nădușeală.
Picoteală. Toropeală. Topeală. Timpeală" etc. Felul în care și-a scris Caragiale nara-
țiunea [ace derizoriu șl stilul caracteristic al povestitorilor munteni, care se diferențiază
de cei moldoveni și transilvăneni prin scurtimea propozițiilor, ad sen reduse hi
un singur cuvânt, dind spațiu larg subînțelesurilor, un stil abrupt, precipitat și
nervos, oglindă a temperamentului de factură mai aprinsă și mal dramatică, că-
ruia Caragiale îi rămîne totuși tributar din plin.
Unele narațiuni parodiază legendele populare în naivitatea lor de a explica
geneza anumitor forme șî fenomene. O invenție mare vrea să explice apariția tl-
pa ulu', apoi a biFFotecilor si a ucad'nmlor prin intervemia lui Aghiuță pentru a
drwedi la cer că oamenii „sînt răi și proști". Partea poetului parafrazează legendele
despre apariția profesiunilor, portul avind parte doar de uneltele de scris, iar Po-
w-te de Paști parodiază legendele populare despre ouăle roșii. în care minunile so
petrec în chipul ce) mai neașteptat. Pentru ca naivitatea populară să fie și mai
ridiculizată, șî o dată cu ea și semănăloriștit care croiseră un țăran idealizat.
Caragiale pune întimptarea jie scama fetei celei mal leneșe din sat, Mîracutosut
creștin e parodiat apoi în alte narațiuni (Norocul culegătorului, Sfintei GhenoocvO)
Iar credințele despre spiriduș în Ol pa și Spiriduș. Aderența populară la peripețiile
dm visuri, pline de semnificații pentru o mentalitate arhaică, e folosita de Cara-
giale pentru a pune în lumină moravurile ușoare din mahalaua biteureșțennă (Un
t»A). Scen.aria realista este alungită d nlr-n data prin escrescente ireale care reamin-
tesc mai degrabză autorii romantici ai neîntrecutelor narațiuni fantastice din preajma
secolul trecut. Paul Zarifopol socotea ca o scădere de scamă prezența neologis-
melor în aceste narațiuni de obișie folclorică: „De neolog’sm. ca obicei rău, nu
srnoă Caragiale nici în cele de pe urmă nagint ale sale de poveste".H) în fapt,
Caragiale s-a lăsat și aici călăuzit de graiul popular muntean, deosebii de receptiv
la neologisme. Fenomenul nu e recent, cum s-ar părea din ultimele culegeri de
n.i'a luni în forma lor autentică, el datează cu certHudine din vremea lui Caragiale,
probabil și mai devreme. Graiul din Opincani lui Jipescu e voit arhaizant, nu poale
servi ca sursă documentară. în schimb in Graiul Nostru, culegerea dialectală a lui
Candrea-Densușianu-Speranția înlilnim in puținele povestiri culese de la bâtrtnl pra-
boveni de 70 de ani — deci anteriori generației lui Caragiale — neologisme ca
tnlasonai (pricepui), loncicră, contribuție. galanton, știuc (bucată), cotrabonț (con-
trabandă), idilea (idee), unica („cireș cite unicu singur"), etc. în celelalte județe
muntene, procentul neologismelor pare a fi mai ridicai. Predilecția lui Caragiale
pentru neologism are rădăcini vechi, din vremea copilăriei ți a formării lui. ră-
minînd și sub acest aspect tributar vorbirii populare din Muntenia. Dacă el satiri-
zează abuzul dc neologisme, mai ales in lorma lor slîlcită, aceslea se furișează
oarecum lără voie și tn scrisul lui din toate zonele literaturii. Adesea, neologismul
are o poziție atit de echivocă, îneît nu se poate ghici dacă autorul îl folosește
„serlor“ sau în deridere. fiind un instrument de căpetenie în realizarea viziunii lui
despre lume ți în dezvăluirea pecetei personalității lui.
Resorturile care l-au apropiat pe Caragiale de cultivarea fantasticului sînt
multiple.
Fantasticul a constituit mal întîi un procedeu literar de a surprinde reali-
tatea în dimensiuni mult mărite, in conformitate cu aplecarea lui mărturisită in
Crand Hotel Victoria Română: „simt enorm șl văz monstruos”. El n-a cultivat
fantasticul în sine, ci pe cel de proporții diminuate în strînsă alternare cu cotidianul
veridic. Caragiale a s'eculat eu măiestrie tocmai acest joc dintre fantastic și real,
obținind nuanțe de o finețe extraordinară în trecerea dintr-un domeniu în celălalt.
Prin aceasta rămine modern Caragiale, căci procedeul va constitui școală abia in
vremea din urmă, în această categorie se înscriu și narațiunile lui rele mai reali-
zale, căci La Hanul lui Mtnjoală și Kir ianulea dețin, alături dc O făclie de Paști,
locul de frunte printre narațiunii? sale de dimensiuni nuvelistice.
Se poate bănui că. atordînd fantasticul, Caragiale a vroit să evadeze pentru
o clipă din lumea apăsătoare a orașelor in care mai dospeau reziduuri fanar ole
șl ciocoiești, alambicîndu-sc în lormele moderne ale superficialității diverșilor Mitici,
căreia doar el i-a conferit profunzimea prin scrisul său, Cită oroare a
avut el de lum?a Comediilor și Momentelor lui, se poate vedea și din
rindurile aspre despre Spitalul Amorului, in care A. Pann adunase hrana sufle-
tească a Acri vițelor, Velelor ți Marghioalelor lui: „E un trist tezaur, mai ales în
partea poetică. In această grămadă de orduri literare, de testimonii de imbeci-
litate a unei epoce, se găsesc totuși rătăcite rare exemplare oneste, cîte o bucată
a unui adevărat poet ți câteva încă populare românești, nu grecești sau țigănești.” u)
Pornirea lui funciară de a spiona latura rizibilă a faptelor i-a călăuzit
in oarecare măsură și spre fantastic. De data aceasta, parodiind narațiunile popu-
lare. el a ridiculizat naivitatea populară ușor credulă în minuni de lot soiul, inco-
herența unor basme încărcate de isprăvi fără sfîrșit, idilismul unor scriitori în tra-
tarea realităților patriarhale, etc. Dar parodiile din această categorie rămîn mult
mai în urma celorlalte narațiuni ale sale, exccptînd Dă dumult — mai
chidămuit care se ridică deasupra celorlalte fiindcă pastila fondului este însoțită de
cea, și mai izbutită, a stilului delavranecan, Această înclinare a scriitorului spre
deridere și sarcasm e atît de înrădăcinată, îneît ea răzbate se pare, fără vo a 1ui șl
în narațiunile sau în pasajele de culoare neutră, strict obiectivă, lăsind pe cil .tor
nedumerit.
NOTE
1)	J. Boite und G. Polivka ; Anmerkuncen zu den Kinder — und Itausm3re1ien der BrUder
Grlnmi, 111. p. <6:
St. Tîiompson : Uit FOlktale, New York. 1967. p, 81,
S)	St. Thomson : Hie Types of the Tolktale. Helsinki. Itfit, p. 230. Auto-vt. ne urmele
Iul Boite ;l Polivks, * trecut cu vedere* va-inntde rMnSncști. cu toate Ci L, Siiiu-anu
nalnse trei variante (Basmele romane.,. București. IKț. p. 775—777}.
11	O Birlea: Antologie de prazi populari epică. H. p. 120. O variantă Inedita, cu
aceeași whcm.1 ca și 1a Pann. tn A,I.F„ 21 c (Chirnogl llîov, culcași la 1871}.
<) St. Thompson t The FolMale. p. 209.
o>
ORIZONT
5) O. Bklra, tiicr, Cil. p, 512
r) Tstlana Slama Cazaeu : Motivul Diavolului însurat. In: I.ImbU-Llisratură, IV (1960.
p. 213—360), Am folpsit ediția Tulte le opere atortchc e tclterarle di Nircold MkTiIavcIII a
cura dl Guldo Marzont e Mario Casella. Fiecine. IvS), LXX1I+S26 ?.
7	) însuți Caragiale s)iblinrază atest proeMim Inlt"O nOtiti o volumului Sehațe Nouă
dii» 1910; ....de dud lumea poveștile slut ale lumii, tnai firește. felul p.vestirii lor rdmina
aricind al ppvețlilprutul , .
v) Ateneu, an V, nr. 9 (Mpl. 1664), p. 12.
•) B P. Hațilnn ; Răspunsurile ta chntisnaful lingvistic. VII. p. 277—279.
101	B. P. HajdMi: luer. sil. pasalrn
11} I. A. Candrea, O. DentuțllnU. Th. Sperantia : Craiul nasiru. I. p. IM—181.
li} Exemple dc avllfl dc beamc ar ii Coasimlin țl Sevcsllca. in mat mică
Odolem, Rndnll, Cațaițhlna din O. BtJea ; Anloloale de prnzif popularii. 1, p. 401, 2S4. 3H ;
II. p, IM.
13} st. Thompvon: Tire roliilalr, p 67 68 caro tl consideră din a;e*sil canid a !l
Originar dm lampa mcdltcraniană. Basmul a fost publicul de liinpurLU de cilre Slra înrola
^1 BatHe.
I*} 1. U Caragiale : Opere, 1. liue. 19M. Introducere, p. XXV,
15} opere. IV, Bue. 1908. p. *2*.
ORizovr
RADlSLAV TRCUL1A : /ocnri magice în Hamoli
■ ancheta noastră
O EDITURĂ CU PROFIL COMPLEX
LA TIMIȘOARA
Tivind cont dt elerwMtnU spirituslS din scesl cntț dr t*rS. M
preconlzraxâ infunțarra tn Timișoara * unei edituri cu profil complex. Cu
a ed p-ltci, revista ORIZONT a inițiat o anchetă la care răspund citlva
invitați ; scriitori, critici literari, oameni du cultură, drxbitfnd următoarele
te «ne :
1.	Continuind o veche tradiție culturală, noua editură va aduce
pentru Intelectualitatea noastră, un plus de afirmare spirituală. Ce obiec-
tive considerați că trebuie să unnlrcx-vS editura de care dl.culăin?
2.	Cum credeți că trebuie «8 rezolve editura imperativele: cerința
cititorului, nivel estetic, reeditări, promovarea scriitorilor tineri ?
3.	Cu ce propuneri veniti in intTnpinarea acestei noi instituții
culturale ?
TRAIAN BUNESCU
Președintele Comitetului județean
pentru Cultură și Artă Timiș
Municipiul Timișoara a cunoscut in anii socialismului o amplificare a vieții
cultural artistice Iară precedent in cei 700 ani si existenței sale atestate documentar.
Se poate spune că în momentul de față activitatea oamenilor de cultură, știință și
artă care trăiesc și lucrează aici acoperă in întregime toate sectoarele creației in
cadrul literaturii, artelor plastice, muzicii, artelor interpretative ca și in domeniul
investigației științifice. Climatul cultural este întreținut și de existența unor instituții
de spectacole cu fructuoasă activitate (în număr de 7) ca și de prezența instituțiilor
cu profil științific sau enciclopedic cum sînt Muzeul Banatului și Biblioteca mu-
nicipală.
Creația literară, rod al activității celor 40 membri al Uniunii scrii-
torilor cunoaște o permanentă ascendența cantitativă dar mai ales calitativă, mani-
festată în cadrul vieții bogate din cadrul Asociației locale a scriitorilor cit și în
activitatea numeroaselor cenacluri literare din Timișoara sau județ. Anual apar în
I editurile centrale circa 20—25 volume în limbile română, maghiară, germană și sîrbi,
apar’inînd scriitorilor timișoreni, fără să mai luăm in considerare publicarea diver-
selor lor lucrări în presa centrală sau locală.
In acest context înființarea unei unități editoriale la Timișoara apare drept
un deziderat cu totul realist, perfect justificat. Trebuie să menționăm odată cu mul-
țumirile noastre, că organele de partid și de stat locale și centrale împărtășesc acest
punct de vedere și că nu peste mult timp o asemenea editură va lua ființă,
în cele ce urmează dorim să expunem cîleva opinii privind profilul viitoarei
edituri timișorene.
Incontestabil, amploarea creației literare presupune ca acesteia să i se acorde
un loc central. Aceasta cu atît mai mult cu cît în actuala structură încă centralizată,
a activității editoriale din țara noastră marele volum al lucrărilor creatorilor timi-
șoreni ce așteaptă să văd i lumina tiparului îngreunează în mod vizibil activitatea
ORIZONT

2 editurilor centrale, pe de o parte, îar pe de altă parte este fatal să apară în librării
cu mare întârziere.
Dar nu ne putem referi num,ai la creația literară.
Tn situația în care în Timișoara există un învățămînt superior, politehnic și
universitar, de mare amploare (cu circa l-i.000 studenți) ceea ce vorbește din capul
locului de o intensă activitate științifică, alături etc cea didactică, ca șî o bază de
cercetări a Academiei R.S.R., ni se pare firesc ca editura locală să reflecte prin
profilul mixt pe care îl dorim, și această realitate.
Din alt punct de vedere, ceea ce conferă municipiului nostru o notă specifică,
particulară, (apt sesizat și de G, Călinescu, este conviețuirea armonioasă a diferitelor
naționalități, activitatea pe aceleași coordonate spirituale a creatorilor români, ma-
ghiari, germani șî sirbi din Timișoara.
Din această perspectivă considerăm că ar fi necesar ca editura noastră să
preia și sarcinile tipăririi unor lucrări în imba germană, aparținînd diverselor sec-
toare ale literaturii, științei, tehnicii și învâțâmîntului.
Ne manifestăm încrederea că înființarea unei edituri la Timișoara, încă o
dovadă a grijii partidului și statului nostru pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor
regiunilor țârii, va avea semnificația unui profund act de cultură, stimulator pentru
dezvoltarea artei, științei, tehnicii și învâțămînlului din Timișoara și zonele limitrofe.
ALEXANDRU JEBELEANU
ORIZONT
1.	O tradiție editorială a cxislat și ia Timișoara, deși nu îndeajuns de cu-
noscută. Editurile efemera și nu prea solide din Timișoara au stimulat, lotuși, afir-
marea scriitorilor de aci, mal ales cînd erau tineri, in condițiile vitrege pentru pro-
vincie dintre cele două războaie. Posibilități financiare existaseră întotdeauna, intr-un
oraș industrial și comercial ea Timișoara, au existat și cumpărători de cărți, dar
Mecena lipsea din cetate. Editurile apăreau și dispăreau sau se zbăteau neajutorate.
In anii socialismului, Timișoara a devenit un adevărat centru cultural. Nu-
meroși sînt scriitorii care scriu șî nublidf volume dc proză sau poezie.
Realizarea unei edituri la Timișoara, în cadrul măsurilor de dcscenlralizare
întreprinse de partid pe loaie lărimurile unde s-a simții nevoia^ poate duce la revi-
tal iz a rea avînlului cultural și intelectual din această parte a țării. Nu-mi închipui la
Tinfșnnra sau la Cluj o editură provincială care să faciliteze intrarea in vitrinei©
librăriilor a unor nume de diHanți sau de pensionari care-și amintesc că au scris
răvașe de amor în tinerețe. Editura trebuie sâ dobindească un prestigiu național
(și chiar intcrnaț'onal), stârnind un sănătos curent dinspre provincie spre Capitală
și dinspre Capitală spre centrele culturale importante, în ceea ce privește scriitorii
din Timișoara, cred că atenția editurii trebuie îndreptată in primul rînd spre scriitori
care s-au afirmat și pînă acum, prctinzîndu-le lucrările lor cele mai bune, șî cele
mai legate de această parte a țării. Unii au fost nedreptățiți de editurile din Bucu-
rești sau nu fost mereu amînați, neputând să-și dea întreaga măsură a talentului
lor. Un mare sprijin poate aduce editura la tipărirea tinerilor scriitori. S-a întâmplat
Ca debulanții să bată ani de zile la porțile editurilor din București. Fiind puțin
cwoscuți în Capitală și ncavind prieteni, volumele lor apăreau foarte greu. Editura
din Timișoara să descopere și să lanseze noi scriitori!
O mare primejdie pentru o asemenea editură ar fi formarea uMuî grup reslrînș,
pe baze neprincipiale. care ar promova îndeosebi activii grupului. O asemenea pri-
meirlîe există întotdeauna după cum o dovedesc cîteodală și unele reviste din
București.
Scriitorii din Timișoara sînt foarte aproape de o realitate complexă, variată.
O edi'ură t mișoreanâ trebuie să-l stimuleze spre această realitate, primind lucrările
prez< n1de de aulori, dar și sugerînd anumite cărți.
Edi'ura de la Tim’șoara e necesar să răspundă cerințelor cititorilor, și să-și
asigure o legătură permanentă cu cititorii. Une'e colecții de mare tiraj trebuie să
figureze neapărat în planul editurii. Și nu mă gîndesc la o colecție de aventuri din
Vestul salha^c. Cred că asemenea colecții iac concesii unui gust ieftin. Coiecți le
cu priză la cititori pot fi variate, acoperind cerințe felurite. Ar fi necesară, de pildă,
o colecție cuprinzînd sinteze critice asupra literaturii noastre, Ja care să colaboreze —
cei mai valoroși critici clin întreaga țară. De o asemenea colecție simte o acută
nevoie tinerelul școlar,
Dc un mare succes s-ar bucura, cred, o colecție de umor, cu epigrame, schițe
umoristice, satire etc,
O colecție cu probleme de etică, cu dezbateri asupra problemelor actuale ale
tinerelului, cred că ar fi foarte cerută.
O editură timișoreană trebuie să aibă în program studii asupra grafului popula,
ției din Banat, a cărei limbă, după cum scria Virgil Birou, „prezintă plasticitatea
arhaică și romanitatea cea mai pronunțata, dar care in același timp a rămas și cea
mai neexplorată"'. Și, legat de aceasta, firește, ar fi timpul să se reediteze, în mod
selectiv, poeziile în grai bănățean ale lui Victor Vlad Dclamarina, Ghcorghe Gârda
și ale altora.
Consider că editură ar fi bine să continuie pe un plan superior marxist-leninist
anchetele sociale întreprinse de Institutul Social Banal-Crișana.
în sfîrșit, nădăjduiesc că înființarea unor edituri la Cluj, Iași, Timișoara va
contribui ți la îmbunătățirea condițiilor de trai ale scriitorilor care lucrează în afara
Bucureștiului.
2,	Răspunzind mai pe larg la prima întrebare, consider că am completat-o
și pe a doua.
3.	Sînt conștient că editurile noastre vor avea de făcut față unei serioase
întreceri cu editurile din București care au deja ciștigate multe avantaje, pe lîngă o
îndelungată experiență. Pentru aceasta aș sugera folosirea unor metode noi dc difu-
zare a cărți’. Anume: subscripții pentru cărțile care editura consideră că vor fi
căutate (aceasta ar fi ți un bun sondaj): o legătură directă, nemijlocită, cu biblio-
tecile din întreaga tară (se știe cc slaba relații au editurile cu bibliotecile); abo-
namente pentru colecții. La tonte acestea să se adauge o inteligentă propagandă,
pentru răspîndirea cărții. O asemenea propagandă, dc fapt, azi c inexistentă. Edi-
turile nu se mai interesează de cartea tipărită. după ce au lansai-o, Editura din
Timișoara trebuie să desfășoare o susținută propagandă în jurul cărților ei.
O. M I U - L E R C A
tpreconlzîndu-șe înființarea în Timișoara, a unei edituri CU profit complex,
mi-ațt solicitat participarea in scris la dezbaterea temelor legate de :
— obiectivele pe cart trebuie să le urmărească această editură, — și
— cum ar trebui să rezolve editura imperativele ca: cerința cititorului, nivelul es-
tetic, reeditări, precum ți promovarea scriitorilor tineri.
Pe marginea acestor probleme enunțate de dv.. în înlîmplnarea acestei not
instituții, permit ți-mi ca, răspunzind amabilei dv, invitații, să-mi tălmăcesc opiniile
solicitate, rezultat al unui strîns contacl, timp de peste patru decenii, cu problemele
culturale ale Banalului.
Problema unei edituri la Timișoara, apare ca un corolar al efervescentei cul-
turale bănățene încă din primul deceniu de după marea Unire. Tn decursul timpului,
s-au afirmat sporadic cîteva edituri proprietate personală șî cu posibilități reduse ma-
teriale. ram au fost: editura PRUNCEA, COLECȚIA LUCEAFĂRUL, INSTITUTUL
DE VEST mal apoi VREREA.
în septembrie 1939 am propus unui grup de șase scriitori bănățeni, însușirea
șî semnarea unui memoriu adresat Președintelui ASTREf BĂNĂȚENE, în care am
subliniat printre altele și problema înființării unei edituri sub egida ĂSTREL Me-
moriul acesta a fost prezentat de: C. Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Ion Dimitrie
Suciu. Mircea Șerbânescu, Pavel P. Belu și Grigore Bugarin. Conducerea ASTRE1
a tergiversat satisfacerea acestui deziderat și anii au trecut.
Acum, se cere cu atît mai imperios înliințarea la Timișoara a unei edituri
de stat.
Un prim obiectiv al acestei edituri trebuie să fie tipărirea și răspândirea ope-
relor relevate ca merituoase ale scriitorilor polarizati acum și in viitor in jurul Aso-
ciației noastre recent înființată, fapt care va dinamiza creația și implicit va afirma
potențialul spiritualității noastre dc pc liziera vestică a țării. Editura deci, va trebui
să devină propriul nostru mijloc de afirmare, asîgurîndu-se astfel posibilitatea ieșirii
ORIZONT
Z In lume a valorilor noastre creatoare, in poezie, proză, eseu. critică și istorie lite-
rara șl culturală bănățeană, Tn nici un Caz, editura să nu devină un cuib în care
să-fi depună ouăle cucii, considerați prestigioși, ai unor interese ce nu mai pot fi
satisfăcute de către editurile din capitală și dc aiurea, interese cu lotul străine de
imperativul înființării acesteia la Timișoara.
Cred că rostului acestei edituri ii incumbă ți publicarea de monografii ale ora-
șelor, și satelor bănățene de importanță recunoscută în irecut și prezent, precum șî
monografii ale asociațiilor noastre corale și de teatru, cu o susținută activitate,
unele depășind cu mult. în timp, culmi de centenar. Apoi, reeditarea lucrărilor înain-
tașilor noștri de prestigiu, completate prin studii critice și dale biografice, ar con-
stitui un alt punct de onoare ai editurii.
Dealtfel, acestea sînt șt cerințele cititorilor din Banat, care așteaptă ojicre
care să-i conțină și să-i reprezinte, adică, opere in care să se regăsească, în care
să li se justifice mîndria existenței lor. a muncii lor, a personalității lor integrată
în specificul regional. Nu o răstălmăcire, o îngrădire intr-un regionalism îngust,
refractar, ci o promovare a forțelor spirituale creatoare ale unei regiuni care are
uriașe posibilități de afirmare, aport de preț și necesar in augumentarea patrimo-
niului culturii noastre naționale.
Scriitorii tineri? Et in Arcadia ego... Da. scriitorii tineri, și prin această
noțiune înțeleg scriitorii începători, să fie îndrumați, ajutați și susținuți in elanul
lor creator. Și să fie publicați, dar cu condiția de a-și înscrie creația în sfera cerin-
țelor cititorilor, a cititorilor spre care îi va vehicula editura și care, în primul rind,
sînt cititorii bănățeni, masele populare ale acestui Colț de țară, iar de aici pînă Ia
marginile'țării, șî poate chiar mai departe,,,
Presupuiiind că punctele noastre de vedere coincid cu drumul ce-i va fi trasat
editurii, rămîne lot attt de importantă problema conducerii acesteia, Acela care a
dat. dă și va da viață oricărei acțiuni, este omul. Omul potrivit la locul potrivit
Desigur că organele competente vor fi Irămîntat îndeajuns și bine organizarea con-
ducerii. Să sperăm că In fruntea editurii va fi o conducere formată din oameni de
specialitate, pricepuți deci și cu experiență. De acest fapt va depinde în fond dacă
editura va corespunde sau nu scopului pentru care ia ființă.
In legătură cu această conducere se pun și alte două probleme cardinale,
și anume:
— cum șî după ce criterii va fi achiziționat materialul pe care îl va publica,
— cum înțelege să organizeze difuzarea cărții, acțiune dovedită pînă acum
atit de deficitară.
Aceste două probleme nu pot fi soluționate Is nivelul doleanțelor, respective
al propunerilor noastre, daca se va instaura, pe ici pe colea, prin cile un „birou, dic-
tatura ignoranței, soră cu aceea a hunului plac.
Departe de a impieta asupra perspectivelor de viitor, aș propune, ca din
comisia de recepționeze a lucrărilor, dacă va ființa așa cevn, să facă parte și re-
prezentanți cu experiență ai Asociatei noastre și chiar ai Facultății de filologie. Pre-
zența acestora cred că se va dovedi profund utilă activității conducerii cetitorii ca
un auxiliar de preț, as’gurîndu-se astfel un plus de prest giu, de competență și de
obiectivitate.
Am subliniat succint coordonatele de bază ale activității ce-i Incumbă editurii
proiectate. Dacă vor fi trasate și mai ales respectate întocmai, editura va reuși să
corespundă rostului pentru care este înființată. De nu, va rămîne răspunzătoare, atît
față dc încrederea pe care i-o avansăm, cit mai ales, față de organele de partid și
de stat care au hotărît înființarea eL
ANDREI A. L I L L I N
ORIZONT
/• Cine s-a preocupat vreodată cu problemele culturale ale Banatului cunoaște
cărțuliile cu copertă sură din colecția Biblioteca noastră, scoasă la sfirșiiul secolului
trecut de E. Hodoș ia Caransebeș. Din ea, pe lingă o seamă de lucrări valoroase
de istorie, de P. Drăgălina, losif Bălan și alții, n-a lipsit nici literatura în proză
și versuri, clasică și contemporană. Hîrtia durabilă, tiparul clar ți elegant fac ca
exemplarele din această colecție să fie podoaba bibliotecilor noastre șl după șapte
decenii. Asemănător cu E. Hodoș, un alt entuziast al culturii bănățene, F. Wettel,
a scos în același timp seria Banater Votksbilcher, cu un program editorial ta fel de S
cuprinzător. Ar fi oare de domeniul utopicului, dacă în efervescența culturală de
astăzi din Timișoara am năzui spre ceva asemănător? Pe de altă parte, umple de
melancolie șî compasiune inima bibliofilului, cînd. bunăoară, pe pagina de titlu a
capitalei lucrări Istoria Românilor bănățeni de Dr. George Popoviciu din 1904 citim :
Lugoj, în editura autorului. Dar cit de greu s-ar tipări un op similar și astăzi, cînd
autorul din provincie, deobște, este uitat cu anii de editurile din capitală I
De aceea cred că înființarea unei edituri la Timișoara este un obiectiv cultural de
absolută necesitate, iar la întocmirea planului ei de activitate trebuie să se țină
seama, pe lingă criteriile comerciale de maximă rentabilitate, ți de complexitatea
cerințelor contemporane in materie de carte, în acest sens, editura în cauză va trebui
să se ferească a1ît de pericolul de a deveni oficina unei anumite direcții literare,
cît și de acela de a satisface cerințele numai unui anumit nivel superior, rteglijînd
munca de popularizare a științei și artei in masele dornice de cultură de la oraș*
șl sate,
Desigur, o editură de un asemenea profil complex șî, totodată, de mare ren-
tabilitate comercială, nu poate fi înfăptuită intr-un timp record. Principatul este ca
la crearea ei să se pornească neîntîrziat, cu îndrăzneală și ,cu spirit de Inițiativă,
pe baza unui plan de activitate chibzuit și, totuși, și cu riscul unor eventuale eșecuri
momentane, știut fiind că întreprinderile mari și sănătoase își dovedesc rodnicia
numai cu timpul Obiectivele culturale și comerciale ale unei asemenea edituri însă
nu pol da greș, dacă in activitatea ei sînt cuprinse în egală mânură munca de popu-
larizare în masele largi a creațiilor l'terare și cuceririlor științifice ale contempora-
neității noastre ca și editarea unor opere variate și complexe de înaltă valoare din
patrimoniul nostru cultural înaintat,
2.	Cred că la întocmirea planului ei de activitate, editura pentru înființarea
căreia pledăm, va trebui să albe în vedere în primul rind că în peisajul culiural
cont mporan, dominat de ubicvitatca mijloacelor tehnice de informație (radio și tele-
viziune, cinematografie și o bogată presă politică, literară șî artistică) ea se inte-
grează în mod organic într-o unitate superioară care îi dictează dinamismul și ritmul.
Tn felul acesta, pericolul provincializării, de care în trecut au fost piudite multe edi-
turi locale, va li aprioric înlăturat. Principiul integrării organice, bineînțeles, nu
exclude Inițiativele și interesele locale. Dimpotrivă 1 De abia dacă te vom îmbrățișa
și servi cu maximă generozitate, încadrarea potențialului creator local în peisajul
cultural republican se v- putea face în mod organic, fără decalaje considerabile în
timn ce pînă acum, cînd autorul din provincie, uitat de birocrația editorială din
capitală, în multe rînduri devine „provincial", mal ales fiindcă creația sa pierde
contactul competil.ional cu creația confraților săi mai favorizați de un unic centru
editorial. In concluzie, cred că problemele prevăzute în tematica .anchetei de față
ca „cerința cititorului", „nivel estetic", „reeditări", „promovarea scriitorilor tineri"
etc. își pot găsi soluția firească numai într-un climat ediloriat diversificat pe cercuri
de lărgime și de lungim? geografică, adică în care simultan de 1a mai multe centre
se rezolvă cu îndrăzneală, înlr-o competiție sănătoasă, Imperativul culturii noastre
socialiste de valorificare optimă a întregului nostru potențial creator,
3.	îndrăzneală și spirit creator, diversitate de preocupări ți cultul realizărilor
— Iată ce cred cu că ar fi mai necesar pentru înfăptuirea unui climat editorial
sănătos la noi, in Banat Oameni de valoare, din creația cărora s-ar putea alimenta
planurile de muncă ale acestei edituri, există — unii cu un lung stagiu în literatură
și știință. Față de multi dintre ei, editurile, în ultimele doua decenii n-au
manifestat, în multe rînduri, decit o singură atitudine: comoditate egală cu fuga de
răspundere! Să citez exemple? Pomelnicul ar fi prea lung. De altfel, sper că intr-un
viitor apropiat el se va cunoaște nu printr-o simplă înșiruire de nume și titluri, ci
prin realitatea vie a unor cărți care de mult își așteaptă tipărirea, care de mult
aspira să fie traduse și în alte limbi vorbite la noi, în Banat, Și în acest din urmă
sens, iată o propunere concretă care își așteaptă realizarea la noi și prin noi: De
ce oare n-am scoale de la început, înlr-o ținută științifică modernă, concomitent
tn patru limbi, o nouă Biblioteca noastră, înmănunchilnd, în original și traduceri,
pagini de seamă din creația literară și științifică a tuturor autorilor bănățeni, din
trecut și prezent ? Paralel cu ea se cere, bineînțeles, alături de propagarea cît mai
generoasă a creației contemporanilor, și alcătuirea unor ediții de referință din moș-
tenirea noastră înaintată, ca și a unor lucrări de sinteză, monografii, scrieri memo-
OR12ONT

— rialistice etc. — toate acestea precedate, la începutul fiecărui an, de un almanah
elegant, cu numeroase selecțiuni din lucrările înscrise in planul editorial, ilustrații
fi facsimile de manuscrise. Prin înfăptuirea acestuia din urmă, publicul cititor ar
afla din timp lot ce el va putea găsi in librării, iar preccmenzile și tirajele n-ar mai
ii o pură chestiune a hazardului. Tot de aici s-ar cunoaște și titlurile disponibile
din recolta anilor trecuți, normalizarea între cerere și ofertă făcîndu-se pe o durată
mai lungă decît pînă acuma, prin crearea unor stocuri dc rezervă bine administrate,
.Am schițai ca răspuns la ancheta Orizontului rn rtrîvire In înființarea unei
case editoriale bănățene, aceste cîteva deziderate și sugestii numai și numai din con-
vingerea că prin descentralizarea vieții editoriale cultura noastră socialistă are mult
de ciștigat, ie de o parte, în sensul dinamicei sale desfășurări, sjutînd promovarea
în ritm susținut a întregului nostru potențial creator, ți pe de altă parte, a îmbogă-
țirii căilor de circulație a valorilor în slrîns raport cu realitatea*lingvistică specifică
a provinciei noastre, cu un trecut și prezent atît de luminos în privința inirățirii
popoarelor. Realitatea unei edituri locale, prin urmare, se adeverește ca un imperativ
cultural și politic de prim ordin. Ia înființarea căreia nu trebuie să se întîrzie.
Conf. dr. N, D, PĂRVU
1-	Obiectivele pe care trebuie să 1e urmărească o editură depind de idealurile
majore, fundamentale ale societății și vremii respective. In cazul nostru de idealurile
societății socialiste. Avem nevoie de specialiști bine pregătiți, cu o formație de In-
telectualî complecși, în toate domeniile: ingineri, medici, profesori, tehnicieni, artiști,
agronomi, economiști etc. etc. al căror contact cu știința și cu arta mondială, cu
ultimele cuceriri ale creatorilor noștri contribuie la formarea personalității lor, în
timp scurt, cu economie dc energie și cu tnarc eficacitate — dacă Ic putem pune la
îndemînă tratatele, cărțile și revistele necesare. Patru instituie de învătămint supe-
rior cu 11000 de stu tenți, cercetează, învață, răscolesc, știința vremii, vor s-o asi-
mileze si s-o depășească. In sertarele cadrelor didactice cu vechime de 10—15 ani
în tnvățămîntul superior zac lucrări științifice, filologice, tehnice, medicale, agro-
tehnice, eseuri, și opere literare, care nu pot apare la timp, din cauza „cazurilor"
înst tultc h porțile editurilor centrale, ce nu pot face față cererilor numeroase. Idei
originale, interesante și iscoditoare apărute în mințile cercetătorilor noștri, văd lumina
tiparului în sile țărî, redescoperite de alții, din cauză că noi nu le-am răspândit, pe
calea tiparului, la timp.
Dar să mă refer la propriile-mi „așteptări" — Un studiu de 300 de pagini
despre „Structura psihologică a conștiinței" așteaptă, așteaptă de mult să vadă lu-
mina tiparului; un volum de versuri, alcătuit din 130 de poezii — așteaptă: un
volum de schițe umoristice — așteaptă: un roman așteaptă dc patru nni, ia editura
(inertului din Cluj; un volum de teatru, din șase lucrări dramatice cu un „Faust"
modern în cuprinsul lui — așteaptă/ Se va spune: pledează „pro domo ?1“ N-aș
crede î Să facem o anchetă, ca să ne convingem.
2.	Noua editură ar trebui să se conducă în alegerea lucrărilor, după două
criterii fundamentale: necesitatea imediată a studiului, și paloarea lui științifică, teh-
nico-economică pentru operele științifice, iar pentru cele artistice, din nou, valoarea
reflectată prin : originalitate și ca'enfc educative multiple. Cred că un studiu, sau
o operă literară trebuie să fie citită, la editură, șî recomandată sau respinsă de fa
tipărire, de o persoană de același nivel și pregătire cu autorul.
z 3. Presupunem că Editura Timișoreană să fie înființai? cît de curînd. Pe plan
o cultura] de masă, Banatul a fost „fruncea" prin corurile și fanfarele sale, societățile
— de lectură țărănești etc. O pleiadă ele talente tinere Cresc pe toate coridoarele ți
q sălile de cursuri ale institutelor universitare și așteaptă să se afirme. Ca să fim
„Iruncea" în domeniul culturii majore avem nevoie de editura despre care vorbiră,
pentru ca orice talent să se poată afirma la timp I Redescoperirea după moarte a
creatorilor trebuie să rămînâ un apanaj al regimurilor trecutei
VICTOR GAGA : Nud
GEORGE DRUMUR
ÎNSEMNE DE FÎNTTNI
fiecare piatră zac sunetele timpului rotunde.
Așteptînd, ca ouăle intr-un cuibar, gestul secundei,
Țipătul culorilor din clipa străvezie-a silei
Urnită de înceată răsuflare a ierburilor. Unde-i
Zăpada stoarsă de singurătățile înnegrite, profunde 2
fn fiecare pom o inimă tăinuită urcă lin
Ramifidndu-și seveie-ncărcate cu lumini — de zestre.
Străpunse, pazele azurului devin drapele,
Fluturindu-și zi și noapte arcadele pe sub ferestre :
Sînt flăcările dorului acele ore ne-mplinite pe deplin.
In flecare brazdă, setea de sentințe și de pi ine,
Strînsă-n pilniile palmelor țărtnei părintești,
Răsună îndelung, prin tulnicele de lumină, —
Despicind netulburate dimineți, culcate sub ferești.
Pese ctitoriile străbune, purtînd însemne de fîntfni.
ORIZONT
MĂGURI BĂNĂȚENE
Sînt, poate, unicul drumeț ce întirzie
Urcînd domoate măguri bănățene:
De-aici amurgurile-și schimbă lin culoarea
Iar șeara-și mișcă-ncet imensele-l sprincene.
Ascult cttm sună fagii vechile balade
Prin danga frunzelor netulburate încă
De-mbrățișarea brumei, nici de setea toamnei. —
Plesnesc semințele de liniște adincă.
/; ora cînd se-ntorc furtunile, încete,
Foșnind cu pîoaia-ntîrziută p in pădure, —
Un aer rumen, gras și dulce își agită
Coloanele-nserârii prinse-n roș de mure.
De aici, din măguri, pornesc in lungi mi grafii
Sprințarii capricorni și ciutele abile:
Dănțuind, ascunse ploi le-acoperă plecarea
Spre crestele spumoase ale altei zile.
/ItcL pe măgură, se string, în palma nopții
insignele de-argind lovite de tristețe
Căc* piepturite-n care au lucit odată
Se odihnesc, de mult uitate, sub finețe.
C. MIU-LERCA
SHRȘIT DE TOAMNA
gătită de moarte,
toamna se-mparte vieții spre tot mai departe,
in alte și alte escale.
Cu simbetu-n cele din urmă petale,
— fi sărată grădinile,
iși culcă albinele,
inspiră poeții —
și noapte de noapte la șir,
iși satură iarăși mistreții
cu ghindă,
cu jir —
fi aleargă să-i prindă.
Drumeț ind, se oprește, privește cu jind
la cerbii semeți
cum s-aprind
printre stei,
lupt ind in arenele
tn arenele ei,
ore și ore la rind,
pentru triumful eternei vieți.
Cu buburuze de mură pe buze —
și-n ochi cu porumbele,
tși huruie tumbele
de cucuruze,
din șură in șură.
Și nu se îndură;
ne ia
rlndunelele
cînd dau să-i înșire
pe-ntinsele fire
de-aramă, mărgelele.
$i ciripitul și foșnetul frunzei le duce eu ca.
Prin ramuri, uitatele cuiburi, căscate,
ca niște cranii
neîng'opate
șî stranii.
ORIZONT
Sub bolțile joase, pleoștite și roase,
nori și iar nori,
sure pleoape mahmure —
și lungile lănci de cocori
țintite in fugă spre sud —
clrduri de giște ce-n nopți se aud
cum gigiie-n zbor. —
ne lasă in inimi, fior,
nostalgia.
Noi,
tot mai bătrinii copii ai țărînii,
cu gindul la ziua de, miine
strivim intre gene regretul, durerea -
și-ntindem in urmă-le iar pălăria
speranței, cerșind revederea.
ORIZONT
ALEXANDRII DEAL
VIN APELE ALBE ... *)
1<11 FSnu; Neaga
&opil fiind își petrecea vacanțele într-un sat bănățean, la una din nume-
roasele rude ale Ivi; această rudă oarecare era unui din fruntașii satului, un
bănățean blajin, plin de bun simț, căruia sîngele lui puternic, sîngele Iui impetuos,
li spunea că este cel mai ales, cel mai distins dintre țăranii care formau populația
satului D. așezat pe malul Timișului. Era îndeajuns de Jngîmfat, îndeajuns de bogat
ca să fie îngăduitor cu cei din jur, păstrind firește proporțiile. Octav umbla des-
culț, cu picioarele murdare, câlcînd prin odăile friguroase și cum afară era foarte
cald, în timp ce se plimba prin întunecimea odăilor, în timp ce respira aerul care
miroasea a paie uscate sc descoperi pe neașteptate pregătit pentru o viață uluitoare,
grea, cu care avea să lupte plin de cruzime și luciditate, adeseori sîngerînd; se
plimba cu mîinile la spate, incapabil de jocuri, înfrigurat, gindea cu intensitate. își
contempla labele piciorului, înguste șî murdare, genunchii comici, bombați: într-
una din aceste zile intră înlr-o curte necunoscută, păși curajos peste pragul casei
necunoscute. Strigă, „hei" apoi ciocăni în u; orul ușii cu pumnul. Nu era nimeni,
nu. dar el înainta cu pași siguri, cu pașii siguri ai cuceritorului, cu privirile pose-
sive, pumnii ușor flexați, umerii înguști, unu, doi, trei, patru: surise cînd întilni
sărăcia odăii numita „sobă" prin părțile acelea, Oglinda aburită încadrată de rama
lată, cu încrustați! grosolane, ce reprezentau probabil flori. Patul dublu, enorm,
încărcat de perne, dispus in mijlocul „sobei", [ie pereți, deasupra, o icoană de bu-
suioc, șl tabloul care o înfățișa pe Maica Domnului, o reproducere nu proastă, ci
numai naivă, ea părea de acum o femeie ca toate femeile, poate ceva mai senină,
poate ceva mai indiferentă. Maica Domnului obosită de propria ei curățenie sufle-
tcască și el, Octav, care nu se simțea deloc copleșit, prin urmare scoase o limbă,
albicioasă și ascuțită ca un vîrî de cuțit și murmură una din înjurăturile iui sa-
vante: „Crească-ți apa peste gît“ ; numai ț| știa gravitatea Injuriei, el le compunea
in timp ce se simțea singur și prea ne’nsemnal pentru a nu se revolta. Cea mai
grea dintre nenumăratele lui injurii putea fi — o, doamne, dar n-o înlrepla nicio-
dată împotriva du; manilor săi, oricit de mult ii ura, o avea doar pregătită pentru
orice eventualitate —. „să-ți cadă dinții în inimă și să nu ști"; căci ce putea
fi mai îngrozitor și mal de neînchipuit decît blestemul ăsta ? II rostea cileodată,
arareori, dar mai întii se lasă pe vine, își fărea pumnii căuș! în jurul gurii și cu
ochii strînșî pină la durere vedea înapoia pleoapelor violacee, forme si ape neli-
niște, plăsmurl stranii pe care nu le putea stăpinî, pe care nu ei le Jâica; rostea
blestemul în taină mare și dinlr-odată își simțea brațele pline de puteri străine,
umflate, falangele pietroase, proeminente de parca niște șerpi îngropați în el îm-
pungeau pielea, dorinii s-o sfîșie, să-i părăsească trupul în care se sufocau. Din nou
se simți neînsemnat și, în timp ce-și f limba privirile în jur auzi o voce care venea
dinafară. Acea voce spunea cuiva îndepărtat „lasă că n-o să ai Iu nefrica", și
apoi se auzi mai aproape, vocea se pregătea să intre „chiar dacă încerci" și
Octav văzu o femeie tînără și durdulie cu fața plesnind dc sănătate, fața ei părea
o mare pîine rumenită. Și tot femeia se arătă mirată, înlr-atîl de mirată îneît țipă
ușor, dar fața ei nu exnrîm.i nim e dîn tipătul ei, nici surprindere, nici minte, nici
teamă". Ce cauți tu băiețandre aici in casă străină ? Duse mîna la gură, o mînfi
la fel de durdulie, adică exact mîna care se potrivea la fața aceea de femeie tînără
ORIZONT
•) Fragment din rotnanuf PENUMBRE.

g> și plesnind de sănătate, adică oriunde Octav ar fi inttlnil o asemenea mină, cil o
asemenea piele luminoasă și întinsă, ar fi spus cu o voce lare fi gravă, da exact
asta voiam să gindesc...
Ea pune ștergar întins și țeapăn, trecut prin scrobeală de făină îngălbenită,
ștergar înmuiat apoi în abur: primenea masa, o masă meșterită din kmn crud bătută
în cuie lungi, cu capete strălucitoare, turtite ca buricul degetului: picioarele erau țin-
tuite în altele, mici fi dese, cu capele arămii, și despicate ca c:ocul pasării, închipuind
cai și stăpînii lor. Pe tăblia mesei meșterul și-a ars numele mic șî mare, pentru
ținerea ei de minte: făcută dă Inimi so aibe de Pomină Arghir Alecsa caporal
unamienouăsutecincisecișipatra. Avea merinde sărace sau bogate, așternute pe po-
mina de inimă, a caporalului Arghir îi turna lui, copil crudut, cu pieliță subțire la
tîmple, de i se vedea drumul șerpuit al sîrgelui albăstriu, îi turna lapte fiert în care
plesnea spumă grasă, în pahar de sticlă groasă și fumurie. îl privea cum sorbea
cu ochii mijiți, cum își umflă bucile mestecînd pîine de casă, crescută în cuptorul
de cărămidă din spatele bucătăriei.
Și-n orele și zilele care urmară, ea îi făcu cunoscută prin cuvintele ei,
povăstuirea, veții ei singuratice.
Bătrînul meu bun, tata iertatu pe numele întreg Timofte (aici Octav avea să
tresară întîia oară: cum Timofte, oh. care Timofte ? ce ai cu el și de unde l-ai scos ?
Taci, îl liniști ea mîniasă de întrerupere, nu se cade). O fost la șapte zile după
nașterea la lumină. însemnat pentru neuitare și evidența legilor în matricola (ia(-o
— despăturită, hîrtîa mirosea de trăsnea a tutun și tare uscată și gălbejită apărea),
botezatilor, dela Sfînta 'Biserică, ort, rom. din Parohia satului C., a Protopresbite-
r a tu tul Ciacova. ioan care Ic ținea de Parohia Q. al cărui hram este nașterea Stru-
țului loan Botezătorul. A fost frumos botezat și uns ni sfîntu mir la unamieoptsute-
șaptezecișiunu. născut din palul legiuit al lui Simion și Eva, nășit de poetul de cruci
pentru pomenire, Sila Pauloviceu, Sigilul bisericesc prea cinsea adeverirea ziselor.
La opt ani părăsește casa părintească spre durerea neînchipuită a Evei, care
cade bolită. Simion muncește cit zece bărbați și în doi ani ridteă cu mîinile sale
patru rînduri de case toate cu cerdac luminat, înspre răsărit. Bate cu barosul fier
gros, noaptea, suflind dfn foaie in foc mare și meșteșugește un cocoș cu creasta
dințată și subțire cu ciocul lung șl deschis, de care prinde un ou de lemn scobit în
care dosește trei galbeni. Cocoță pasărea in vîrhil casei, ne singurul ei picior strfns
în cercuri de alamă, cu capul spre locul în care curge Timișul, spre locul unde s-a
făcut pierdut loan al lor. Ti stă în gînd ascuns să plece, să-l caute să î-l aducă
Evei Dar n-o poate lăsa bolită în ruptul capului. Se ferește de băutură, aruncă in
șanț pălinca, de teama de a nu-i cădea în patima, se face că riorirme noaptea dar
Cu ochii deschiși și lăcrămoși o vede pe Eva prea iubita lui soață cum se ridică
numai în cămașa de noapte, lungă cămașă pînă la călcîie. și, clătinîndu-se ca băută,
se oprește in ușă. Părul ei despletit se aprinde alb de mtrircla lunii, en este sub-
țire și bolită prin Suflet și trup. E puterea nopții și Eva insă desculță în mijîocul
curții cu pămînt bătătorit. Așa lungă și arzîndă cu părul care plutește pe umeri
slăbiți, sperie de moarte javra care curge tăcută sub garduri, să n-o mai vadă. Ea,
dreaptă, înfiorată de săruta înghețată a nopții, privește cocoșul care nare o umbră
pogorîtfi pe casa lor. Și aripile de fier stau nemișcate, și penele de fier sînt înghe-
țate, acoperită de rouă lăcrimoasă. Ea cîntă și se roagă umbrei de fier, durate, de
mîinile puternice ale Ivi Simion al ei: Ascultată s i-tî fie binccuvtniatn, Pjmîntu
lopească-se sub pașii lui, Pre loan mto.irce-mi-1 leg.it. Nana, iaana... Ruga ei se urcă
fierbinte pînă la gtiiarele groasa ale cocoșului, i te strîngc, te slăbește și cu geamăt
crud arătătoarea se întoarce neîmpinsă cir Vîrfl, neîmpinsă de îndeum cunoscut, spre
partea de sus a Timișului. Din gura uscată, dintre burete vinete ale Evei insă un
țipăt și cade țeapănă ‘m mijloc de curte. Simion aude bufnitura căderii și tremuri nd
o aduce în așternut. Aprinde opaițul se chinuie mult pentru că mîinile-i tremură
grozav, bolborosește pierdut vedenii, ^Bșle cămașa fie r* trupul fără viață și plin-
£ gînd începe s-o frece cu busuiocul smuls de sub icoană, Așa-I găsește dimineața,
g așa-l găsesc vecinii, fără plînset, mut. în genunchi, lîngă trupul gol și neînchipuit
g de alb al tinerei 1ui soții. Cînd vor să-l ridice urlă nehun. s? zbate mușemd, așa cT’
O au trebuit să-l pălească în cap cu un par de cîteva ori ca să-l înmoaie. Scot caii
din grajd, patru bărbați zdravăn îl leagă de iesle cu lanțuri grele. Astupă ieșirile
și pleacă clătinînd înspăimântați și miloși din capete. Pe la amiaza mare în lacrimile
și rugile bătrînilor, Eva își revine incelul cu încetul. Privește mirată în jur și surîde
curat. MirorsA .1 lusuoc ți pielea pe gît și sini ii este rănită de atît frecat. Femeile
piîrg și-i sărută mîinilc subțiri, și-i sărută fruntea șî picioarele înviate ale sfintei
mame Apoi cu alai se duc răzînd și plîngînd la grajd. Deschid ușile greu ținute de
proptele, II dezleagă pe Simion cel orbit dc durere, îl boldesc, îi dau ghionluri șî-I
expl că prin țipete subțiri, cum că Eva s-a trezit din leșinul veștile. Dar Simion nu
înțelege, îl privește tînr>, apoi, I s; face lumină în obraji șî în ochi, O îmbrățișează
dar femeile i-o smulg din brațe, îl scot afară și el rîde și plinge și nu poate vorbi,
din gâtlej îl iasă ceva ca un muget scurt și se îmbată crunt de bucuria cea marc.
Și tot satul adunat în poartă șl curte nu are încă știință că dinspre locul unde
arată cocoșul de fier cu ciocul lui deschis de care atîrnă un ou dț lemn, care ascunde
trei galbeni vine agale, tîrîndu-și piciorul mușcat de un cîine ciobănesc în urmă cu
săplămîni, loan cel săturat de pribegie prin străini, lihnit de foame șî alungat de
lumea rea, loan fugitul din casa părintească, fiul iubit și dorit al lui Simion șl
al Evei.
loan are deacuin douăzecișinouă de ani: părinții lui sînt îngropați după cum
se cade, în fruntea cimitirului sub aceeași cruce, care le înseamnă o viață stinsă, în
bună iubire și înțelegere. Sînt scriși in foaia de deces a celor morți fără de avere
mare Eva trecută la rubrica fără ocupat iune îar Simion este scris ca maestru pot-
covar. loan iși plînge un timp părinții, pune lacăte grele la cele patru case, vinde
Iși dăruiește toate animalele din gospodărie: face o petrecere coaptă, și pleacă călare
să-și caute o femele, însoțit de țiganii lăutari pînă dincolo de podul Timișului. De
beție, puristul cade în apele mari, este luai de ele, un timp scăfîrlîa se vede ca un
punct negru la suprafață, se mai aude cum cîntă încă cu glas mieros și măiestrit.
Este scos la o săptămînă, la palru kilometri de locul căderii, încurcat în rădăcinile
unei sălcii, negru și umflat.
Trec doi ani, sătenii încep să-l uite. Și într-o iarnă grozavă cu nămeți înalți,
tn canul satului, apare o sanie nouă, cu tălpici roșii, trasa de doi cai. cu clopoței
rotunzi ca și strugurii la urechi și copite, oblojiți de pături groase, suîlind greu pe
nas. Și loan cu trupul lui masiv trîns într-o blană nouă cu guler alb pînă la glezne,
de sub cate se ițesc cizmele galbene ca nurul din piele tare și dată cu unsori, stă
în picioare, bate foarte crii|>ele cailor frinți, strigă oho, oho, cu voce care rîde, cu
față aprinsă, bărbătoasă Pe niște saci șa de o străină, o făptură cit un pumn, ghe-
muită În1r-o blană întoarsă, cu fața ascunsă sub fular galben.
[nun deschide larg porțile, sparge cu toporul lacătele acoperite de grea rugină.
fneclul cu încetul satul află noutăți. Se spune că aleasa lui loan vorbește
l;mbă străină ungurească. Q cheamă Erzsi șî o adusă tocmai din satele ungurești,
loan «re pe pieptul larg două scobituri adinei cared supără uneori, atunci cînd se
anunță furtună eu trăsnete și ploi mari. Le-au făcut flăcăii cu care el s-a înfruntat
dorind-o. Cuțitele lor l-au pătruns adînc. dar nu îndeajuns ca să-i taie viața și nu
mai adine decît a retezi! el, priceput și îulgerălor, cuțitul lui cu ramă dreaptă, cu
plasele de corn, bătui în fire de fier. Multi flăcăi a pus pe fugă pe mulțl i-a însîn-
geral A scos cuțitul repede -i neînduplecat chiar și in gospodăria fraților lui Erzsi.
Dar aceștia l-nu primit cu miînile goale și întinse, eu sticle cu palincă, de gîlul
■sticlelor erau legate flori albe semn al împăcării. loan și-a dosit cuțitul și a băut
cu eî. Se spune că le-a dat salbe și argint și alte sunătoare scumpe. Ea s-a îmbrăcat
în straiele de sărbători și înainte de a se urca in sania primită în dar, ei frații, cu
cămăși albe, cu nrtneci lungi deschise la piept. Cu nasturi rotunzi de metal lustruit,
•cu sticlele pline în mină au mai intrebal-o ceva in limba lor necunoscută. loan a
înțeles că ci o irdrehau iientru ultima oară dacă vrea să-l urmeze jje el veneticul.
Dar ea n-a răspuns și, după ce i-a îmbrățișai pe fiecare, s-a urcat tăcută lingă el.
☆
Vine primăvara și loan încă n-are de gind să pună mîna pe barosul și nicovala
riir.șicnită de la taică-su Simion. Burduful stă părăsit, cu găuri negre și zdrențuite,
se usca nemernic și bâtut de vînturi. în el s-ascund șerpi molatici de casă, în în-
crețiturile lui își prind gogoșile viermii cei grași. Tn pod I s-a pripășit un huhurez
pe care nici nu-1 băgă in seamă, loan iți culcă femeia în patul bătrînesc, o privește
■cu mare teamă în sulFel, îi este frică să-i desgolcască trupul ci neîmplinit. Erzsi îi
trage dreapta cea grea, și șî-o lipește privindu-1 tăcută de pieptul lui mic in Care
loan simte zvonul a o mic de păsări, loan are cămașă lungă și albă, cu tăietură
ORIZONT
S dreaptă țl adîncă la gîț, brodată cu flori pînă sub inimă și izmene legale cu șiret
dublu sub glezne și tremură ca varga. Dorm îmbrățișați și lui loan ii este foarte
cald, dar nu sc îndură să se miște.
Stră na iese în curte și vecinii o văd și povăstuiesc mai departe. Văd o copilă
de patrusprezece ani care cîntă cîntcce subțiri și neobișnuite pentru urechile lor.
Străina iese în curte nu umblă desculță, piciorușele le are ascunse in cîzmulițe noi,
culege într-mia flori și cintă și se uilă la celelalte femei șî rîde, se uită la pomi
și păsări, la cer și la cocoșul de fier, care le obijduiește acoperișul și aleargă din
nou acasă. Și într-o seară ea îl pune pe loan să-i aducă apă fierbinte din cazanul
de luci sub care arde foc vînăt, din coceni uscali. și se dezbracă goală in mijlocul
casei dar mai întii astupă ferestrele și aprinde trei lămpi Cu gaz. loan ștj năucit,
cu oasele pline de plumb, cu oasele țiuind, o vede cum calcă peste veșmintele ci
femeiești, cum are trup de copilă de patrusprezece ani, cu sinii mărunți pe care
slîrcul plutește arzind întunecat și dureres, o vede cum se spală, cum își trece mîinile
peste picioarele lungi și sticloase șî apoi nu se șterge ci numai intră udă în așternut,
și cearșafurile i se lipesc moi de piele, șî roșeața pielii se vede prea bine prin pînza
lor. El îndrăznește pentru prima oară să fie cu ca bărbat, o însingerează și și-o
face adevărată femeie a lui care va fi deacum înainte în toate nopțile a lui, ferească*
dumnezeu de altceva, limba cuțitului va rugini alunei de sîngele nesăbuiților. Așa
(rece noaptea și dimineața beat de oboseală și mare bucurie se ridică din așternut,
o privește cum adoarme strînsă in dună. Iese în vîrîul picioarelor, bea pe neînfricate
o cană mare de apă cu lăcomie. Cură â nicovala, rînduieșle cleștii și ciocanele si
potcoavele și unge burduful, îl cîrpește cu sfoară vîrtoasă, alungă șerpii orbi de
Casă : prinde Cu un cui solid de poarta casei o potcoavă frecată cu nisip, pînă stră-
lucește ca soarele ți aprinde fcc bogat sub gura burdufului.
De acum încolo loan era în rîndul oamenilor...
în sat s? zvonește că Ezsî nu mișcă un deget pentru îndestularea casei lor.
Ba mai mult, cică loan al Iui Sim'oti n-o lase să-și strice pielea lătoasă a mîinilor.
să-și tocească călcîiele moi și albe ca puful de gîscă, robotind prin gospodărie.
Erzsi zace în pat ca o bolnavă, pînă la amiază, are un trup subțirel pe care-1 oblo-
jește în aștenuturi albe ca zăpada. Dar iată că vine sorocul cînd burta î se rotun-
jește și alunei loan umblă băut de fericire țoală vrem'a si bă'rînii clatină din cap
neîncrezători de prea marea fală a po’covarului. Cînd bate ceasul potrivit Erzsi
naște n-or. într-o dimineață ploioasă de toamnă, devreme, la căpălîi cu un doftor
adevărat adus din oraș cu bani grei de către loan. El își lipește obrazul de sticla
rece a terestrei si loan vede nicmarele goale ale mamei întinse și da’e în lături și
părul lung, smolit, lipit în șuvițe grele de sudoare de fruntea și obrajii livizi: apoi
el nu ni >i vede nimic, si aude plinsul copilului si cînd doctorul cel adevărat se dă
la o parte vede o mogîldcață, cu carnea trandafirie care aburește ca un mînz și
care este copilul lor.
Trec doisprezece ani în care ci au trăit fericiți și anul care se începe, nouăsute-
doispe, vine cu ape, cu puteri mari. Vine cu a-e tulburi și furioase de la munte,
înalte cît bisericile, Timișul este slrins între dîlme groase și bolborosește și duce
trunchiuri de copaci, apa este așa de miloasă îneît luna nu-și vede lum na în ea.
Apa se arată la priviri ca și norii scămoși. noroioasă, cu burți albe dc pești năuciți,
apa duce cu bucurie oarbă chiar șl vite umflate, tigve albe de cal. prinde cu bnibi
vîscoase cîlî o căruță, o întoarce alene cu roțile în sus, și în limp ce o înghite ’’*o
dâ din nou afară și iar o înghite, roțile sc invîrt încet și de pe spițele curate curg
lan’uri Idurîte de apă. Satul hotărăște să fugă. Se pot vedea șiruri lungi de căruțe
care gem sub harababuri de lucruri, cling-cling fac oalele legate ciocănindu-se între
ele. oamenii pleacă, mai întii femeib cu copii lor, bucuroși de schimbarea care vine
in viata lor și bătrinii neputincioși urcați în căruțele copiilor. Și cai cuminți șî
înțelepți s’rl m'nați șl vile care mugesc cu ochii holbați a rău. Nebunul satului
. Vlociente se lucură de alîlea case goale și aleargă rîzînd fericit prin ele. Dîn bi-
£ serică sint scoi sfinț i cei afumați de luminări, sfinții nu șllu de ce și nici nu se
O întreabă, altarul este urcat spre fereală în clopotniță, dang-dang-dang, Viochente
" trage vîrlos clopotul și se bucură o sine, ropa cel frumos eu părul alb și mult se
q roagă sme it și băut. Viochtnte fură un sfîni cu tot cu rama aurită, se ascunde dc
priv ri si sărută obrajii reci și-l m i g cu m’1iă drngosl ■. ii priveșt" dreapta sfm*
îului ridicată, cu tre mea degetelor subțiri și lungi șî sc miră că sfintul nu se ima-
țlșează priv.rii lui iubitoare cu ung. ie la degete cum șade oamenilor obișnuiți și
că ochii-i sînt aproplați și fără culoare în e! și că nu spun nimic, Sînt doi morți S
în tot satul și sînt urcați în căruțe și întinși cu hainele de duminică, încă nu sînt
înțepeniți prea bine, încă nu sau gălbejit de tot. Cînd șirul de căruțe pornește, ei,
marții, șe scutură încel și unuia de prea multă scuturătură i se desface nodul bas-
malei cu care-i sînt legale fălcile și gura i se deschide încet ca și cum ar îi vrut
să-l spuie o vorbă.
Râmîn numai bărbați cu cazmale și se plimbă o zi și o noapte pe buza dilmei
și caulă înfrigurați șî pipăie dacă pămîntul nu se rupe de împinsul apelor, dacă nu
se fac gropi ascunse, pe unde ațicle subțiri să sape tunete.
Erzsi și cu feciorul lor se urcă în clopotniță și așteaptă, Nu sînt singuri,
acolo stă șî popa el nu poate pleca, casa stâpînului Său n-o va părăsi,
loan și cu bărbații satului se petrec cu funii peste piept și se coboară în
gura apelor. Bîjbîiese cu picioarele desculțe șl niîinile, marginile lunecoase ale dîl-
melor, ca să nu (ie pătrunse de apă, Podul este luat ca o surcea cu trosnet grozav
și dus spre vale, loan rîde în cl fără să vrea și-i dă prin cap că apele se umflă ca
bucile muzicanților suilind în alămuri...
Dar niciunui din ei nu știu că apa a căutat și a căutat cu limbi ascuțite și
reci și a pipăit neobosită malurile înalte pînă a găsit săpată de-a gata de rîtul
păcătos ai unei ciriițe un loc adine unde-și opintește de înoată fruntea ei inimoasă.
Pătrunde încet, scormonește cu un braț lung, umflă rimele și le sparge, acolo, în
adîncuri de pămînt netrainîc. Și-atunci vine o lăcere care coboară prevestitoare de
nenorocire. Bărbațiî ridică sapele tăcuți și înfiorați și par niște pescari care și-au
pierdut năvoadele. Ion vede soarele jumălâțit, duhnind a căldură slabă fi umedă
ca o burtă de mortăciune, cum joacă în apele verzi ale cerului. Și din măruntaiele
pămîntului, aude Ca o fusă groasă și văd cum înlr-o parte dilma se rupe și sar
spinări vinete de apă și ochiuri se învirtesc nebune zburători de glod și o salcie arsă,
cu rădăcinile întoarse în sus ca niște mațe negre — ei stau nemișcati și privesc*).
,... în picioare n-au mai rămas decit biserica și cîleva case. Printre case și
cea cu cocoșul de fier a lui loan Timofte.
,..Jn cimitir crucile de lemn au fost	duse, numai	capela	stă ca	o ciupercă
neagră	și clătinătoare, deasupra întunecime!	apelor. Dintre ușile	smulse	alt capelei
a	ieșit	încet un copîrșeu fără de capac. Care	plutește Ca o	barcă,	încet și	tremurător
și	fără	de mort. Ei stau nemișcati ți privesc:
...apoi Oclav află in acele zile de ascultare a povâstuirii vieții ei singuratece,
cum satul C„ a fost făcut cu totul și cu totul noroi, cum broscărie și pești mari
foiau prin urmele adinei ale oamenilor care au trăit acolo. Cum apele s-au retras,
cum stalul a acordat ajutor reconstruirii satului, cum nimeni n-a bocit prea mult.
Cum șî-au căutat mormint le lor, cum l-au găsit umflat pe nebunul Viochentie șî
de totului cu pielea ciugulită, iîngă un copîrșeu nămolit, strîngînd în brațele cu
Carnea flendruilă, un sînt cu obrajii de vopsele, mîncați de ape păcătoase.
încetul cu încetul satul s-a ridicat din nou. dar mai întîi a trebu t să se usuce
pămîntul, în care se mai găsea lipită cîle o mîțâ putrtgăîlă și felurite zdrențe. Șî
dună doi ani. nevasta lui loan fuge cu niște unguri într-o noapte pustie și ia cu ea și
feciorul lor. Fuge cu niște unguri de-ai ei cu trei rîndurî de căruțe șl cu cincișpe
iepe de cumpărat....
Mai trec cîteva nopți șî, din senin, spre cerul galben și greu ca boabele de
grîu umflate dc apă, se înalță brațe și ochi de foc care ling casele, toate cele patru
case ale lui Ion al lui Simion Timoîte. loan slă în mijlocul uliței cu toporul in mină
și nimeni nu îndrăznește să-i stingă focul pe care l-a pus el.
Cocoșul de fier se îndoia sub [uterea focului, ou] Jîn cioc arde și lacrimi
grele de aur se preling printre ghiare ruginite sfîrîind ...
☆
Altă parte a potinsfran? oiefii ei singuratece, din care Octav află desnre ea,
că se numește fuliana, și că loan, bătrîtiu! ei Iertat a avut-o dintr-a doua căsătorie
cu o română bună de astădală, de prin comunele Moldovei. Și că. Iulian» mai avea
știință vagă despre un frate al ei vitreg cu mult mai mare în ani decît ea. decît
anii pe care-l stăpînește ea, dar căruia i-a pierdui urma și ce gîndește el. bălețanJrul
Oclav, des're ana ca asta, să nu s1 știe soră cu frate, sînge cu sînge tun, și ce
mai pîndește dacă i se spune că ea vine un fel de rudă cu casa unde el, Octav, a
tras. Dar trebîfea astea nu Irebuies-' desgro-ate, pcntni că nimeni nu ar aven bucurie
curată de ele, și nici chiar uica Domoșan nu s-ar simții ușor eu o rudă ca ea...
ORIZONT

dH. GRIGURCU
ACESTUI CÎNTEC DE J-AI AFLA
C^cestui cintec de i-ai afla subtilitățile
toate, n-ai mai putea trăi,
de i-ai desface carapacea, de i-ai desfigura
trupul moaie și lent înspăimintător ca un nor.
Să-i cauți secretele e-o meserie
dar nu să te iei la întrecere
cu lăcerea-i prietenoasă ca fundul unei cupe,
cu vitezele răbdătoare care-și deschid
punga ior proaspătă
doar cînd se-apropie Abile.
Altminteri îți seduce, iși ia cu tine trupul
pe drumul său c-un aer disprețuitor
și fără să-ți dai seama cînd
devine fabulă.
DAȚI-MT CUVINTE
^f)ați-mi cuvintele ficțiunii
să plămădesc un suflet care la rindtd său
să in verde ce rănile,
rănile sămi absoarbă faima.
faima in uîrful ținui deget de amețiși,
amrfistul într-un pat in carp înoți fără speranță.
ORIZONT
IOV MAXIM
L I M I T A
^/)in veac rătăcind pe teluca lunară
peregrin printre insul i albastre
am dat
peste -ntîiul popas
și statornic și reazăm.
limită muzicii sferelor.
Adincă c noaptea și visul,
pirghia-aceea ciudată
cu care-ntr-o clipă și zimbet
:;ă-mping universul din cale,
minge de joacă-n văzduh.
£ piscul sortit pentru mine
și lumea ce sînt,
haos și cosmos ce bate
în ghemul fierbinte,
in gînd răsărit, să get are
din arcul întins fără voie.
Popasul ostrovului magic,
limanul corăbiei negre,
atitor îndemnuri
și-aiitor dorinii temerare,
datornicul port al odihnei
statornică radă.
Clatină vîntul catargul
și nava-ndrăzneață.
Afară-i furtună iar marea cuvintă:
doar țărmu-nflorește din ape
șî bi necuvînt ă.
Pășesc peste st in că
și stau neclintit
privind orizontul și zarea,
mereu neclintit in ostrovul statornic.
DAM1AN URECHE
FARD
<S a sc fardează abundent,
Cu tot ce are la-ndemînă,
Cu pacea unui continent.
Cu stelele dintr-o țintind
Ea $e fardează intrigant
Cu scoici, cu nuferi și balene,
Cu teama dintr-un diamant.
Cu timpul nemișcat din gene.
La ritualuri, barzi blazați,
Urcînd pe trepte de emfază.
Stins contemplînd-o, nu mișcați,
Cînd umbra doamnei se fardează.
Cu ființe tulburări de stea
Ingenuncheați a rugăciune.
Cînd vin oglinzile spre ea
Și nu mai are ce le spune,
ORIZONT
Dar se fardează uimitor,
Dar se fardează pe cuvinte
Cu dîra ce o tasă-n zbor
Pămintul aducînd aminte.
Da se fardează, barzi blazați,
Sfidînd planetele ce ard,
Dar, voi, descoperind, intrați
Cu toate lîmplele sub fard.
Și veți vedea murind plecări
Și drumuri lungi cu pulsul mic,
Și veți găsi acolo țări
Nesubjugate de nimic.
Și veți afla prin minereu
Sub anii neîncremeniți
0 fadă ce-am aprins-o eu,
Pe care n-aș fi vrut s-o știți 1
SOMNUL TRADAT
cl mi aparține puful de lebădă.
Pernă pe care lacuri să pui,
Îmi aparține moara de vi fit
A unui Qedip cu ochi destui.
Cearcănul soarelui ride imens
Peste imense lacrimi de zeu,
îmi aparține aerul dens,
Tot ce e frunză, cînd nu sini eu.
Șoap'e vopsite de tinăr incest,
Fumegă viatul cu patimi de foc,
îmi aparține somnul acest
In care fruntea nu stă pe loc.
orizojtt
APLAUDAM
C^plaftdăm mereu, aplaudăm
Cu brațele, cu inima, cu fală,
Aplaudăm și cînd e sala goală
Stirnind entuziasm spre țeluri calme
Trezite doar de baterea din palme,
In somn actor ii-și văd de ale lor.
Și noi aplaudăm, noi sintem nor
Din care mii ne o să cadă ploaia.
Aplaudăm și cinci rodește foaia
muncită de patetică cerneală.
Cu brațele, cu inima, cu fală.
Aplaudăm, aplaudăm uniți,
Căsătoriți și recăsătoriți,
Aplaudăm ceva din toate
Cu sufletul în unanimitate
Scandăm din piepturi, batem noi monede,
Ne aplecăm in rin pînă ne crede,
Șt noi aplaudăm, mai des ca zorii,
Chiar și-nainte de-a veni actorii.
Aplaudăm cind moare principesa,
Aplaudăm și cind nu cere piesa,
Aplaudăm ferestrele, zăvorul
Și clipa ciad se-nfurte sufleorul
Aplaudăm pe cei ce poartă vina
Aplaudăm sandalele, cortina
Decorul și ți gările, regia,
Strigăm din munți: trăiască veșnicia,
Aplaudăm, tumult după tumult
Și-atunci cînd scena a tăcut de mult.
De parcă ropotul ar vrea să spună
Că o să-nceapă și o piesă bunăI

TOPIND PEREȚII
C Adunate laolaltă
Pajiște, munte furat șl daltă.
Formele ieșind din pietrele ce se-ntretaie,
Crini anemici ucigind tramvaie.
Și mai sintem noi, pereți cu luminișuri,
Fascinați și snp'i dc-acoperișuri,
Peste care cerul desființează scări
Și mai sîntem noi,
Și mai sînt și citeva-ntrebări.
Vara sperie lumina ce ne stringe.
Un catarg se rupe ancorînd in sînge.
Pentru cileva-nvieri
Astăzi aruncă cu mîine-n ieri I
o>
ORIZONT
ION DUMITRU TEODORESCU
NOAPTE CU LUNĂ ÎNCERCĂNATĂ *)
ORIZONT
^e-am reîntors printr-un crepuscul violei care se întuneca toi mai mult, opac
fi umed. Printre zdrențe de ceată se zăreau slelele: pietrele verzi ale Carului
Atare, Dar la marginea nisipurilor, acolo unde începeau să crească, unde crescuseră
șî putreziseră de-a valma sălcii și trestii, plopii și mestecenii firavi de baltă și
plante cu firul gros și mustind de seve, acolo zic, erau aprinse focuri, focuri impre-
jurul cărora să te aduni, nu pentru a-țî pregăti cina, ci ca să fii împreună cu cei-
lalți : inel în jurul flăcării drepte, pure, înalte.
Mă las lingă Martin. Nu întoarce capul, nu mă privește, nu-mi întinde mina.
Chiar dacS-ar face-o e mult prea devreme ca gestul lui să fie definitiv,,.
Mă întreb ce caut aici, prin ce aventură am ajuns în compania lor; nu a
lui Martin, evident, nu de et este vorba, ci de ceilalți.
Ii privesc, încerc să-i cunosc privirtdu-i — cu țoale că n-am nici o intenție
de apropiere. Așadar:
De partea cealaltă a focului stă femeia aceea... în ochii mici îi joacă lama
îngustă a flăcării. Slă bine înfiptă, nr ii în stare să nu se mai miște, pironită,
fără să scoată o vorbă, ceasuri întregi...
„Trebuie să mănînci", aud un glas, și, cum stau, îmi închipui c-a vorbii
bărbatul cu pălărie neagră — adică o vreme voi continua să-i văd doar pălăria
ca și cum flacăra aceea dreaplă har ține loc de cap, de git, de trup...
„Nu ml-e foame, mulțumesc", spun,
„Mai am ceva în raniță", tresare Martin, dar tot fără să mă privească : fără
să privească undeva anume.
Tot astfel, încereîtd să mă detașez de fondul întrebării, o formulez limpede;
fără să privesc undeva anume îl întreb dacă vom petrece noaptea pe plajă.
Nu primesc răspuns, mă așteptam la asta. în schimb, femeia din fața mea
nu-mi va rămîne datoare.,. Trec peste grosolănia ei fără să-i răspund.
Nu mai sper, nu mai așlepl nimic, timpul meu se îndepărtează deodată, rămîn
în același spațiu rarefiat din care orice logică a devenirii e inutilă,
„Ia șî mănîncă", spune femeia neverosimil de grasă. „Trebuie să prinzi
puteri", mai spune. „Dacă aia de lingă line nu dorește — n-are decîl I Dar nu
dumneata domnule .,."
încă înainte de-a auzi văd pălăria agitîndu-se deasupra focului. „Taci I*
va striga bărbatul.
„la și mânîncă", spune femela.
Refuz s-o privesc. închid Ochii și mă gîndesc.,.
„N-ai ce împărți cu ea", spune femeia și mă arată cu degetul.
Dacăr mi-ar fi somn m-aș întinde. Cuvînlul „somn" gîndil înainte... Oare
nu cumva l-am șî pronunțat ?
După o clipă nu mă mai privesc; au capetele lăsate, mestecă toți patru în
lumina dreaptă a focului. Repet cuvînlul în mine și sînt cuprinsă de-o fericire în
care nu mai speram — cuvînt moale, pufos ca un aluat crescut din oboseală pînă
la voluptate, crescut... Numai pentru plăcerea de a-l încerca mg las încet pe
spate. întru deja înlr-o lume pe care abia îndrăznesc s-o sper. Sînt istovită, aproape
•) Fragment din romanul tn cura de aparlttc: „ȚIpAtnl de nunti al pianului”.
că reușesc să părăsesc chinuitoarele mele stări .ulterioare. Nu pentru multă vreme r>
căci bărbatul eu pălăria neagră îi va porunci (de ce oare ?} femeii aceleia să tacă.
„Ține-ți gura 1" va striga la ea, „Taci, ți-am spus*, va repeta — iar acestea vor
fi ultimele cuvinte înainte de-a...
... Nu un șuvoi neîntrerupt amintirile, nu ca o curgere, ci cădere de puncte
iluminate pentru fracțiuni de secundă și-apoi pierdute pentru conștiință : neantul.
Un gust, un miros așadar; scoarța unui copac; o porțiune de obraz —
ciudata arheologie a reconstituirii — uneori nici atît: sclipirea unui ochi, zimbet,
țipăt scurt dc pasăre, de animal apoi, fierăstruirea luminii între verdele carlilagînos
al picioarelor sonore: cosașii deci, în tînețe... tremurătoare imagini pînă să se
liniștească între rama de tablou...
... Bărăganul înccpînd in spatele casei, casă proaspăt spoită cu var, orbitoare
in lumină ; acoperiș roșu de olane; stîlpul pridvorului răsucit ca o funie spre cer...
Din tot ținutul numai casa aceasta va fi pentru Martin „pură", „de-un brîn-
covenesc pur4‘, va spune înainte chiar de-a fi urcat treptele pridvorului; sau poate
mi-o va fi descris în tren, poate în gara micuță de țară, poate pe drumul care,
trebuind să se slrecoare printre salcîmîî prăfuiți și arși se îngusta tei mai mult,
se pierdea încă înainte de-a ajunge in fala casei, îmi va fi spus, poale... nu,
n-ar mai fi avut nimic de zis la începutul c'mpfei...
N-au venit încă vînturile fierbinți. E o plutire joasă între cer și cimpie, pro-
pria mea plutire peste valurile de căldură încă nu fierbinți. Poate e dimineață, poate
in miezul zilei șî n-au venit încă vînturile fierbinți și tulpfnele griului sînt încă
fragede șî orbul cățel al pămîntului e lingă noi, dormitează lingă sandalele mele
albe una Iîngă cealaltă în ierburile strivite, acolo unde, cu puțin înainte, se ros-
togoliseră trupurile noastre gemene de iubire.
„Ți-n spus să luci", strigă individul cu capul țuguiat. „.Poale că are ceva
■le povestit", mai spune, dar nimeni nu-i dă importanță,
„Am mîncat scoarța de copac", relatează bărbatul cu pălărie neagră.
„Ei nu-i mai trebuie", spune femeia neverosimil de grasă arătîndu-mă.
„Parcă-î o lunatecă", adaugă întînzînd mîna ca o lopălică. „Cu toate că stă cu
ochii deschiși — nici nu clipește, nici nu privește", strigă ea
Martin nu întoarce capul; il privesc tot timpul.
„Șî-am băut apă din făgașul roților de tun", mal spune bărbatul; vocea
de dincolo de flacără.
„Ea nici atît nu va bea, are Fluviul aproape", gîfîie, zice femeia. „Nici de
Fluviu nu va avea nevoie, nici de noi1', mai spune și mă arată, „S-O lăsat pe spate
ca să scape de roi", spune aproape uimită și se răstoarnă peste mine. „Nici nu
clipește măcar, privește prin mine la cer.,. Nici «colo nu privește..,"
Femeia și-a reluat locul. Toți se uită la mine oarecum curioși. Martin pare
că ignoră totul. Individul cu capul țuguiat întinde mîna și-mi pipăie fruntea. „Nici
nu clipește", spune el,
„E o lunatecă. N-o să mal bea. n-o să mai mânînce", va adaugă și femeia
cea grasă. Și-apoi: ,Norocul ei e luna asta încercănată, norocul lor e c-au scăpat
de cețuri și se pot vedea. „Se întoarce spre Martin : „Norocul amlndoura, zic. a
lunii și-a ăsteia care doarme fără să închidă ochii; care-i trează fără ca măcar să
se miște; cart-i vfe ca mine și ca tine — da moartă încă din pîidccul misii",
„Pl'nge!", exclamă, strigă, țipă tînărul și se apleacă și întinde mina dar
mai apucă să facă, să-și, termine intenția de-a mîngiia. de-a șterge — că Martin
s-a și destins (nu furie, ci oroare și sentiment de-a pururi sacru de cavaler în-
zăuat) așa că în clipa următoare individul cu capul țuguiat se va «bate în nisip:
șoarecele lovit și îngrozit și salivînd de durere.
.. .E o fericire făcută să dureze poteca aceasta, lat-o cum urcă, cum ajunge
în vîrful iluziei de deal și cum ajunsă aici își va începe ocolurile de om beat
pe după mușuroaiele de cirtițe și tot așa, împleticită, pînă 1a casa noastră : Iutii
a lui Martin, și acum a amindoura — căsuța aceasta închiriată pentru tot timpul
care ne-a mai rămas ca să epuizăm tot, dar absolut tot ce-i în noi
Așadar, în zorii zilei: ori în plin soare de amiază; în înserarea viorie,
calmă și plină de praf — Martin va veni, va coborî pe penorul pusliu, impegatul
ORIZONT
Șț va lovi clopotul, trenul de carton sa va urni după ce mal îniîi suluri de fum se
vor turti de cer — ți iată poteca cea pudică în meandrele ei, iatâ-1 pe Martin,
pe mine urmărind trenul, pe Martin cum vine, pe mine aștcptînd, nu sc mai vede
fumul, eu așteptind pînă ce deodată, el. Martin va răsări, va țîțni transpirat în
fața m.'a ți atunci mă voi grăbi. „Oprețtț-te I „va striga Martin — dar va fi prea
tîrziu, eu voi țipa, eu am țipat; țipăt de dinaintea' leșinului...
Așa că ce?a ce va urma tot convalescentă se va numi — dar dc dala aceasta
din cauza piciorului în ghips. Va fi imobilizată doamna Mai ți din ce în ce mai
singură căci Martin va veni la început aproape în fiecare zi, apoi vizitele lui se
vor rări — așa că in ianuarie sau în februarie după ce vor fi trecut toate cele șase
luni ale convalescenței ea se va fi vindecat de toate, vindecată ți deplin restabilită.
Iar despărțirea lor nu va mai avea nimic patetic — cel puțin in formele ei exte-
rioarc — se va produce adică fără scene imputări sau lacrimi. Nici măcar —
despărțirea lor — nu va avea loc pe un peron de gară unde toiul se poate ispravă
foarte repede — cu o singură condiție: să te găsești acolo cu un minut înainte
de plecarea trenului — ci toi în căsuța aceea, in unica odaie — salon ți dormi-
tor la un loc — nici măcar în pat ci în fața focului, a ușii deschise de la soba de
pămînt ți în prezența lămpii, lampa între ei luminînd galben ți afumai încăperea,
cu Martin în balansoar și lingă balansoar geamantanul iui de piele galbena mi-
rosind a ham de cal, cu doamna /Mai dreaptă, aproape înțepenită împîngîndu-ți
spatele în speteaza înaltă șt îngustă a scaunului țărănesc, în prezența nopții de-
afară senine, noapte geroasă, scinteietoare, de iarnă cu luna încercănată.
Stăteau unul lingă celălalt și doamna Alai privindu-1 pe Martin ți el se legăna
in balansoar mereu cu ochii la jarul din sobă care se apropia, se depărta, privea
intr-acolo pină-i obosiră ochii ți pînă ce spațiul acela patrat și incandescent al
sobei păru că pălește ți că se prelinge ca o pată de untdelemn. Abia atunci
Martin sî opri înt nse mîna fără să privească, luă petecul de hîrtie de pe masă. îl
împături atent, căută în buzunatul hainei ți scoase portmoneul țl-1 deschise și îm-
pinse cu grijă petecul acela de hîrtie într-o despărțitură parcă anume goală ca
să-l primească.
„Cînd întrebă, abia șoptit doamna Mai.
Și Martin avînd încă portmoneul in mînă dar gata să-l lase să alunece in
buzunarul hainei la loc: „Mine, mîine dimineață41, șî nici n-o privi: desfăcu "de-
getele, portmoneul căzu.
„Vreau să te conduc'" — ți era o rugăminte, mai mult decît o întrebare era
în verdele cehilor care deveniră sticloși aproape imediat; opaci; o privire care
se stinge. „Doar nu veți pleca chiar mîine I Voi veni în zilele si în serile...“
Doamna Mai întinde o mină.
„Mai tîrziu, mai tîrziu, cere el. Cind mă voi întoarce, adaugă. Alunei totul
va fi uitai, trecut sub tăcere, îngropat'", ea continuă să întindă mina a ajuns la
lampă, hijbîie după mica rotiță cu marginile dințate, a ajuns-o...
Cameră luminată de jarul din sobă, căldura, corpul ei de ceară alaiuri, el
cu mușchii întinși, privirea țintă în penumbra camerei, tăcerea, vîntul care s-a
stîrnît, tăcerea, lumina lunii fumegind în cameră, tăcerea, pocnetele ușoare ale căr-
bunilor, tăcerea, și corpul acesta de femeie lunecătoare in întuneric — pînă se va
stinge jarul din sobă.
Așadar, ceea ce va urma nu va fi o dezlănțuire frenetică de instincte; nici
deznădejdea reîntoarcerilor imposibile; nici măcar încercări, fie doir timide, simple
strecurări de aluzii, de rugăminți, punți între ce-a fost și cc va trebui să urmeze:
căci nu vor fi vorbe intre ei. Poate, în toată această lungă noapte de iarnă de două-
sprezece ore nu se vor rosti nici măcar două fraze. Nu că vor îndepărta, că vor
exclude limbajul — dar totul se va afla comprimat elastic în ei — ca o minge
zvîrlită între pereții propriilor lor ființe. Nu vor rosti și nici nu vor simți nevoia
să rostească sentimente în începutul acesta de sfirșit — sfîrșit așteptat — nu acceptat
— nici o dată acceptat — nici măcar in noaptea asta de după cinci ani, în noaptea
de acum, de pe malul lluwultti, nimic acceptat — doar slarea crepusculară în care-a
intrat țl în care se complace doamna Mai. starea orizontal crepusculară a ci dc
lîngă loc ți de lîngă Martin, acum deci, în această noapte cu lună cu cearcăn.
ORIZONT
Acum, în noaptea cu tună încercănată sînt alături, s-a isprăvit jarul din g
■sobă ți doar luna mai fumegă între sticlele ferestrei, miroase a busuioc și-a izmă
ți-a gutui fi-a tin și-a tot Ce roate mirosi intr-o cameră țărănească în care cameră
personajele noastre, Martin, dar mai ales doamna Mai, au impus cu timpul un
Ușor iz de parfum; de mosc și lavandă, de ambră ți paciulii...
...Doar cu ceasul la nuna stingă, cu ambele mîinî sub cap. Martin e treaz
Privește țintă in tavan și gindeșle că primăvara lor s-a epuizat rapid, că vara
lor a fost totuși prea scurtă, că iarna iși va topi în curînd ninsorile —■ anotim-
puri de anul trecut fără roade, dar mai ales toamnă iară roade, nu, cu roadele
sEărimate, distruse, eliminate — așa că nu mai poale face nimic, nimic decit
să-ți pregătească în liniște ți întuneric plecarea de mîine, definitivă, să și-o pregă-
tească minuțios coborind ca într-o baie în infernul lucrului mărunt.
Așadar, se va trezi la ora țese, îți va aduce aminte, inima va pompa o
dală, de două ori. de trei ori sîngete, puternic, înnebunită, în panică — după care
se va potoli și-și vor relua cursa, rutina de fiecare zî: admisie—compresie, admisie
— compresie; iar asta se va petrece în zori, încă în întuneric, ascullînd încordat
somnul doamnei Mai.. -
La șase ți cinci va li in dreptul ferestrei încadrat în dreptunghiul negru;
nici nu va vedea. Nemișcat va privi intens noaptea de-afară, va spune : „Plec, să
mă grăbesc1', șl-apoi își va da seama c-a și pronunțat cuvintele; sîngcle, sîngcle
scurgîndu-se cu viteze Uriașe, Martin tot în dreptul ferestrei nemișcat, și-apoi. pentru
a face ceva: cîțiva pași, dreptul lateral; întors cu fața spre sobă; doi pași, o
întoarcere, a îngenunchiat, deschide ușor, cu infinite precauțiuni ușa sobei: nimic
decit cenușă. Bijbue cu mîinile: nici un tăciune. O clipă de încremenire tot cu
fața spre sobă și spre ușița deschisă ; precipitarea spre geamantan; teancul de
scrisori, fotografii, bilete de tren, de tramvai, o șuviță de păr prinsă dc-un nasture
de ceară, un șnur roșu — alb, într-un cuvînt: trecutul.
Bricheta face zgomot, prea violent declicul și frecarea rotiței pe piatră, Chi-
britul fîșîie și se stinge: întreaga cutie e umedă, umezită de transpirația pal-
melor sale. O flacără, acum se aprinde. Pentru o clipă pachetul cîntărit acolo, în
sobă, parcă, mina afară, cu cealaltă impingînd flacăra tremurătoare... Flacăra va
crește, va cuprinde pretinsă ca untdelemnul. hîrUilc, Fața lui Martin luminată.
Zdrențe de lumină pe tavan, pe pereți, pe podea. încă o clipă șî toiul se va ter-
mina : ușița împinsă la loc, fumul care suie pe coș, fumul în întunericul sticlos
de afară.
...Așadar, șase și douăzeci. Dacă nu se va grăbi va pierde trenul. Se
învîrte căulîndu-și lucrurile. Mereu trebuie să se lovească de ceva. Se Oprește de-
zorientat. Parcă e într-un hotel străin: cameră fără personalitate multiplicată la
Infinit; străină; necesară numai pentru o noapte: nu pentru uitare, numai pen-
tru odihnă.
întuneric deplin. îndoapă geamantanul, e gala. Ce-a uitat, ce-ar mal fi putut
uita oare ?
Va fi țațe patruzeci și cinci cînd doamna Mai se va trezi.
fn gară prinzînd din urmă ultimul vagon. Ce-a uitat, ce-ar mai fl putut
vita oare ?
„Martin I*
Nici un răspuns.
„Martin 1“
Nici un răspuns.
... Adîncitura din pernă păstrînd căldura tui; și urma corpului lui care nu
s-a răcit încă, distinctă, dară, sub degetele oarbe ale doamnei Mat...
$i-apoi strigătul ei de-o sonoritate halucinantă, strigătul strecurat în mobile,
fn pereți, în tavan, strigătul nu prelins ci perforînd pereții ți tavanul șl ușa ți
dușumelele spre noaptea sticloasă de-afară și spre pămînt, adine, lot mai adine spre
rădăcinile lucrurilor: uriașă descărcare electrică eliberată.
ORIZONT
» $e potolește, rămîne nemișcată, se dă jos ți aprinde lampa, privește incer-
cînd să înțeleagă,.,
Pe neașleptale un calm nefiresc o cuprinde. E obosită, ar vrea să doarmă.
Închide cehii ți se întinde, e toată un abandon al trupului. Ca șl cum s-ar scu-
funda într-un lichid verzui, transparentă ca o algă, doamna Mai pierde din greu-
tate. Fîșîind, cearceaful de sub ca alunecă. Este alît de fragil îneît atunci cînd
încearcă $5-1 prindă st va pulveriza între degetele ei...
„Se joacă cu nisipul", strigă tînărul aplecat spre ea. „Am văzut-o bine, de-
geaba a încremenii acum. Lua nisipul cu mina ți ți-l turna pe față. Lua nisipul
cu mîna și-i da drumul să-i curgă pe piept. Privi ji-ol, e toată numai nisip..."
Dar nimeni nu-i dă atenție. Femeia cea grasă doarme cu picioarele strînse
colac sub ea. E noapte deplină ți palpită stelele
iNozida
KAD1SLAV TRCULIA:
HORIA ZILIERL
ELEGIA XXVI’)
CU SCEPTRUL MEU DE CHIPAROS, ODATA,
voi arăta un vultur fără vlagă,
cum cerul din răbdare 11 dezleagă,
spre un talaz de mii. îndoliată,
sarea maternă va intra în iarnă.
Cu lămpi de fluturi caut in lagună
erou de piatră — craniul ca o lună
ce grea cenușa rece o răstoarnă.
Desprins de trup, rni-i aburul in spații
corul mărit de tobe furibunde,
cind la trapez lucrează blonde grafii
cu-a singelui putere-n repezi unde.
Un circ sărac impins pe roți de-aortă
orchestra stinsă prin vertebre pune;
— vezi, ninge iadul nopții în genune
și coapsa ta cu gura mea se-acordă.
Cu-accente negre, ne-a somat o scară,
(ce insulă, ce faună, ce floră!),
s-aude viermele tirit: imploră
unelte crude, silexul din vară.
într-un cuțit e rana ce alină ;
la treapta zilei, am văzut depuse,
pe-al lacrimilor pat in vii meduze,
inele, bucle, fibuli și morfină.
Cu mirt-blestem, femeia se botează
(amantul Hypnus a sedus-o-n mine),
în voci sticloase de vărsat ciorchine,
prin care moartea a trecut o rază.
E fantezia un vapor, pe-o beată
secreție de glande lacrimale
și-n contrabandă, traversind canale.
cadavrul dulce dinii lunii cată ...
________________
•) Din nwnmcrlsul Ekr«llle Iul Bros.
ORIZONT
IIARALAMB1E ȚUGUI
U N VI N
ț>i ce-o mai fi cu zorii sinilii
cinci vei purcede lin, fără să știi
în Umbra Mare, veșnică, rotată
din care nu se iese niciodată;
in Umbra Rece ca de ulm stufos
cu glasul mut și pasul neintors 2...
Surinde cerul in oglinda-i vastă
și cu săgeți de astre te adastă.
Poate de-aceea bănuiau, ’nainte
strămoși că fiecare are-o stea fierbinte
ce dintr-o dată, Înghețată, pică...
De ce te-nfriguri ? Oare-ți este frică ?
Cind pleci la drum către albaștrii munți,
nu ți-s mai dragi acei necunoscuti?
Clepsidră strecurind nisip de stele —
izvoru-i pune Timpului dantele,
să nu-i simțim foșnirea mincinoasă
ce ne infașă-n picld tot mai deasă.
Deci, sus paharul, prieteni și dușmani
Ne-om aminti de el prin nori de ani,
prin ierburi și întinderi neumblate
cind fi-vom noi, la rindu-ne, bucate
și beat de-arome vin din acest vin
pe care vieții veșnice-l închin.
ORIZONT
CU TOATA ZAREA...
^C-am o săgeată, n-am un cuțit
să te pot săpa din al inimii lut...
Prea fierbinte și lacom băut
(i-a fost sărutul solomonit.
M-aș face pasăre, m-aș face nor
să merg pe umerii tăi, oriunde.
Și-n privirile tale aburinde, rotunde
m-aș prăbuși răpus de dor.
Să fie-ngemănarea fără țărmuri, trează
și ochii orbi de patimă să arză.
Să fie singele-nțepat de-a nopții harpe
și inima mușcată ca de șarpe.
Numai așa, numai așa (m-atizi?)
pierdut prin timp te-oi jindui mereu
cu toți lăstarii sufletului. Cruzi —
cu toată zarea cântecului meu.
DIN. RACHICI
CERC MAGIC
^f)e neutroni cu semne
și-ntristat...
Cerc magic rupt, și soarele
oprit în ochiul unui deal
ars de-ntrebări,
de fulgeru-ndoielîi, și-o cărare —
pe care-atit de simplu
prin Cenușă
vii...
ÎN ZORI DELIRTND
•Jflai departe? mai departe:
Ochiul tău mai dispre moarte.
Mai aproape? mai aproape:
Focul tău in cerc de ape.
Mai devreme de adio —
Glasul tău mai dinspre ziuă 1
Mai de ghindă, mai de șapte —
Gindtt! tău mai dispre noapte.
Mai din deal și mai din vale,
Mai din fum și mai din jale.
Mai dc dorul dumitate...
GABRIELA IOAN
FLAUTUL LUI PAN
^Japăie flautul lui Pan
Prin iarba acvatică-a somnului.
Se face amar întunericul
Pentru pasărea oarbă cu zbor rătăcit
Țiuie greierii omenește,
Imploră-mă să rămin pe pămînt
Cind steaua mea bună
Descrește,
ții din gura h/dă de sus
îmi curge pe ochi
OR[ZO\T
Singele lunii.
Dutnnezcește, flautul lui Pan țopăie i
De sub iarba acvatică-a somnului
Urcă mireasma trupurilor
Neatinse de dragoste.
/Im oblojit cu pămînt pasărea oarbă
Cu destin rătăcit,
Părăseș!e-mă,
Mi se face a dormit,
Trupul meu uscat
Este lemnul lui Pan
De doinit.
ORIZONT
V I S
laguna ochilor te-absoarbe.
Nisipuri mișcătoare nu există,
E numai umbra neîntoarselor corăbii.
Iubirea mea prin somn iți rătăcește
Plutitoare,
Nocturnă,
Nostalgic.
Nisipuri mișcătoare nu există.
Sînt singură, plutesc in somn.
Ești visul meu.
Mă las purtată de nisipuri mișcătoare,
Mă îngroapă,
Adie-mi părul cu privirea ta
albastră,
Cit de străin și rece
In somnul tău
Apun.
DUȘAN PETRO\ ICI
CETĂȚILE ETERNE
S-au dus cifiua oameni
Pentru mine să vorbească la cetățile eterne
Și nu s-au mai întors
Pod peste pod cumplita nostalgie mă poartă peste ape
Acei oameni nu s-au mai întors
Și doar ei știau acele lucruri sfinte despre lume, despre mine
Și-au pltns mumele inimii tn tabloul pe care ei
L-au dus dregătorilor de-acolo
Acei oameni nu s-au mai întors
Acum singur mă voi duce înspre cetățile eterne
Poate oamenii aceia au vorbit de bine casa mea de ceafă
ARDE O TORȚA
Arde o torță acolo —
Cîntarele cu flori au fost sicrie de nuntă
Mai bun acum omul din mine
Va iubi icoanele din patul așternut indrdgostiților
Odraslele mele în sărutul cu piatra — genunchii —
Pe zăpezi de elită și astăzi și miine
Venerata minune va ingrășa în mine
Un fir de singe alb ca o pasăre
Cuptoarele materiei lot timpul vor bubui
De sănătatea plinsului meu.
ORfZONT

ENDRE KÂROLY — auîor dramatic
■ ANDREI A. LILL1N
T'ragicul, în trăirea omului contemporan cuprins de pasiunea absurdului, se
siluiază la jumătate cale între grotesc și disperare, banalitate și ionie, suferință
și transfigurare. Pe cînd anticii, spre a-t preînlîmpînn, au recurs mereu din ncu la
simulacrul unui dens ex machina, iar clasicii teatrului vesteurope.in, sub diferite
ferme, la instanța gratiei, cu evoluția științelor naturale și sociale începînd din a
doua jumătate a secotuluî trecut, prin care magia și fatalitatea au fost reduse la
dalele lor pozitive, științific sondabile, iar monopolul suferinței umane a fost scut-
bernt în înlrcgime la fel ca și insatisfacțiile spiritului, determinabili în conditio-
nalilatea Ier istorică, esența tragicului apare și ca scutită de orice înveliș metafizic.
Trebuie să ncsal’sfacă, mai alea într-o lume care se separă anevo'os și încet
de canoane străvechi, nepăsarea cu care unii dramaturgi de azi privesc laicizarea
tragicului. Intre carul din care, la o răscruce, regele Lajos a descins cu un „Tn
lături I" arogant și nesăbuit în infinit, și un vehicol modern cu motor de ardere
este totuși o evoluție tehnică de trei mii de ani, dc bineeuvîntările căreia cei ce
regretă cu atît amar secularizarea metafizicii nu s-ar priva bucuros. Le rămîn
miturile antice? Dar și ele se transformă sub ochii noștri așa-zicînd cu voluptate
nebună șl infintă Ironie in fante diverse: prăbușirea lui lear ca și, de curind,
zborul omului in lună. Se manifestă în țoale acestea vreo atracție fatală spre de-
noel zare î Sub sentimentul inevitabilei prefaceri în cenușă a frumosului dăinuie
însă inima poetului, iar dacă în setea sa de absolut el îmbrățișează cîteodalâ și o
temă multimilenară sau un fapt istoric din lumi de mult apuse, cxlazul unei eter-
nități in care ființa ar fi tot atît de pură ca n-ființa îl predispune să recurgă, în
vllimă instanță, cu convingere, în conformitate cu locul său istoric, la determinarea
din perspectiva timpului său a materialului îmbrățișat.
1.
Asistăm cu nețărmurit interes si adîncî satisfacții estetice la aventura crea-
toare a poMului Endre Kăroly care, după o viață întreagă închinata poeziei lirice,
ne surprinde cu un prea frumos poem dramatic, intitulat .'1 Korinihiisa Sasfeszek
(Cuibul de vultur corintic). Și surpriza Crește, c'nd in subtitlu se. specifică „d-amă
in ve-suri ritma Herodot". Tn anexa manuscrisului poetul citează apoi cu spiritul
auster de răspundere al moralistului și paginile din Istoriile lui Herodot (V, 91—92:
III. 4B, 50 și 52) din care s-a inspirat. Cu privire la aceste pasaje deocamdată
numai atît că pe baza unui examen istoric cu m jloacele șVinței de azi le ru'cm
da < o al 5 it I rnr tve decit a dramaturgului. Dar Endre Kărolv nu-și subîntlu-
lează lucrarea „dramă istorică". Precizarea „după Iferodol", precum vom vedea,
nu este înlîmplătoare și în consecință de loc neglijabilă.
£ Herodot care s-a născut în jurul anului 484 î.e.n., scurt timp înainte de fz-
C burnirea celui de-nl dcii'en război persan, sl-a însușit de lînăr o bogată cultură
g literară. El cunoaște epopeile homerice, opera lui Tfesîod, Pindar și Esap, iambografia
0 și । orz .i lirică onică și I sbică. Este pătnr s de tilo ofia celor șapte înțelepți și-l
proslăvește ne Pttagora. De evenim nteb care formează substanța faptică a dramei
lui Endre Kăroly îl separă mii mult ^e u ' secd — distanță sufic en1ă ca 'le să
fi suferit o ușoară transfigurare m tică. Dc altfel, sîntem și noi de părerea tui
Chadwick că „the Myth îs the last — noi the fîrsl — stafie în the deyefopment v
cf a hero"t „mitul este ultima — și nu prima — etapă în dezvoltarea unui erou"').
La Herodot noțiunea de ințekgere receptivă față de faptele istorice nu apare
încă legată de o gîndire științifică, dominată ele spiritul critic al vremurilor noastre.
Conceptul de cauzalitate ii este absolut străin. „Materialul* este măiestrit după
anumite legi arhitectonice1). Sistematizarea și gradarea deci nu se fac în sensuj
unor inducții și deducții logice; legenda primitivă ca fapt „real", „trăit" „narat"
și „investigat" rămîne neatinsă sau aproape neatinsă — în orice caz, Ilerodot îi
păstrează unitatea psihologică originală — iar trecerile, în ciuda edificiului bine
chibzuit al celor două cărți, sînt fluide. Dacă nu i-am cunoaște simțul realist diurn,
am fi tentați pe baza acestor treceri a înscrie în fruntea Istoriilor ca deviză afo-
rismul lui Unainuno din Ceața: „Visul unui singur om este iluzie și înșelăciune.
Ei bine, visul a doi oameni este adevăr și realitate. Ce alta prin urmare este
lumea reală decît visul tuluror, visul comun?" Dar destinele umane, asupra cărora
se onreșle atenția lui Ilerodot. sînt mai alea precis determinate, dependente de norme
stabile, și în felul acesta asupra lor nu putem rămîne în dubiu. Mal mult, prin
viziunea sa asupra acestor destine Herodot anticipează conceptul aristotelic de ..ca-
racter". Șl chiar dacă în definiția tragediei a marelui Slagîrit elementul principal
va fi tot „acțiunea", încă din Istoriile Iui Ilerodot se anunță în gindirea europeană
problema „unității de caracter" ca ultima realtate durabilă în verificarea omului
cu destinul. De aici, una dintre axiomele fundamentale ale gîndirii istorice a lut
Herodot specifică ; „Nimic nu se întimplă de la sine ci lotul Se întîmplă de la
om" (Istorii, cartea VII. Polihțimnia, c. 9, 3). Totodată, axioma predispune, după
sentimentul nostru, ia o tratare fenomenologică a istoriei ca flux cosmic, față de
care naraț unea istoricului — în terminologia lui Herodot logos (de la legein: a
aduna) — se prezintă în Optimă formă ca togi/icatio epică.
întitulîndu-și lucrarea „dramă după Herodot”, poetul Endre Kăroly optează
în mod deliberat pentru o formă dramatică în vecinătatea „logosului" herodotian
— vecinătate plină de consecințe, după cum vom vedea, cu privire la tiparul mor-
fologic a! poemului său. Astfel, de la început trebuie arătat că opoziția scholastică
epic-dram atic, oricît i-am pune la îndoială îndreptățirea, nu exclude totuși problema
restructurării „materialului" alunei cînd un aulor se inspiră pentru drama sa din
izvoare epice. Căci devreme ce epicul, prin definiție, se adresează mai mult ima-
ginației. dramaticul dimpotrivă este mai optic și mai haptic, mai înzestrat cu
virtuți plast ce. în consecință. în dramaturgia ultimelor veacuri, korrată în teoreti-
zări — uncie programatice, altele rezumind experiența creatoare — Schiller a putut
să conceapă dramele Don Cartos și Fiesco, fără să ajungă prin ac aste în con-
tradicție cu legile scenei, ca „tablouri dramatice*': „dramatische Gemălde*, iar
ulterior, in contact rodnic cu Goethe. să vorbească de deosebirea între tratarea
dramatică ți dramă ca de realități structural distincte. Poți scrie șl un „roman
dramatic", adaugă tot el. fără a scrie prin aceasta o „dramă" ’),
Nu putem intra aici în toate amănuntele argumentării sale. Vom cita doar
că după Schiller romanul Cere „concepții și întimplări": „Gesinnung n und Bege-
benheiten", drama „caractere șî fapte" : „Charaktere und Talcn" ’). In felul acesta,
unul este principiul evolutiv în roman și altul în dramă, iar în consecință, de fiecare
dată avem de-a face cu o altă periodizare lăuntrică a materialului. Semnificativ
în acest sens pentru noi este însă că de la început, Endre Kăroly refuză în poe-
mul său tratarea clasică — după regulile aristotelice a celor trei unități — op'ind
pentru tipul morfologic al dramei neoromantice. Prin această, el și mută în mod
spontan materialul logosului herodotian sub zodia unei „patologii" moderne, în
care și prin care sîmburele central uman al materialului ’rans îgurat își dezvăluie
plenar realitatea universală, dlnco'o de contingențe Istorice.
Vom vedea că taina dramei neoromantice nu constă în cele cîteva reguli
compoziționale, pe care analiza scholastică le poate descrie. Asemenea tragediei
ORIZONT
1)	Cbutwick : The G-owlh o! Lneratur. C.smbrMer. I93Î—1!W. III, 782.
’) Cf. studiul nostru structuri țl proporții, tn Orlront nr.	p. 33 șt u.
i) Schiller: Sîmlliehe Work». historiwh-k Itîschc A isanbc. rd. M. t one. XIX, 50 și u.
<) Schiller: Brtefe, kritlsclw Gesamiau»Bnbe. D. V. A. Slultgsrt. Ite—SC, IV. 178.
ORIZONT
5 antice care e una la Eschil. alta la Scenele și iarăși alta la Euripidc, deși pe undeva,
in adîncul structurii, in tosie aceste ipostaze diferite ea păstrează un „miez" plastic
comun, și drama neoromantica trece de-a lungul veacurilor printr-o transmorfoză
continuă. „Caracterele", „conflictul", „hibristif", „problematica" șl „deznodămmtul”
vor li de aici mereu altfel concepute. La Schiller, pentru a ne sprijini tot pe exemplul
său, drama se autodefinește rind pe rind ca „situatii chinuitoare": „drangvolle
Situationen", în Hoții, „situații Înfricoșătoare" : „furchtbare Situalio e?*, în Piesco
și „situații înspăimântătoare": „schrecJcliche Situationen" tn Don Carlos. Cu alte
cuvinte, patologia sa specială se prezintă ca o stare complexă de avînt si ratare,
niciodată dczabuzate, prin care tragicul ciștigă o intensitate extrem de dureroasă,
iar atitudinea eroică și blestemul celor integrați in conflngrarea iscată, rezultă din
nu ntirile lor mereu înnoite împotriva unei vieți care și-a pierdut resorturile normale.
Or. pilda lui Schiller se află la baza dramei neoromantice care, cu cît se apropie
mai mult de noi, coboară cu pași mai hotărîți spre substratul muzical, înlocuind
retorica schlllerlană cu un limbaj dramatic mai diferențiat șî mai nuanțat. Astfel,
încă în Die Weber (Țesătorii) de Gerhart Hauplmnnn, marca dramă tezistă a natu-
ralismului, testul apare coric ritmat, replică cu replică, iar chinul supremei neliniști
ce o străbate și care nu putea apare decit într-un teren maladiv, social și uman,
anunță că porțile paradisului sini prea înguste pentru cei ce și-au pierdut orice
speranță,
Poetul Endre Kâroly, in cadrele dramei Cuib de vultur corintic recurge și
el la un mod special de a „schîlleriza". întrucît el se slujește mai ales de cuceririle
dramei neoromantice austro-maghiare, maturizată in atmosfera seccsionismului. Tră-
săturile stilistice dominante ale acestuia sînt: prevalența acordată decorativului fi
atmosferei, nesocotirea granițelor clasice între arte, dinamismul expresiei încărcată
de simbol, tendința spre stilizare și, in egală măsură, psihologizarea cu înclinația
accentuată spre cazul neobișnuit, patologic, insolit. Din atmosfera literară a se-
«sionismului au răsărit ca valori durabile Cartea imaginilor și Elegiile de la Duino
de R, M, Rilke, romanul în versuri Zarei Menschen (Doi oameni) de Richard Detb
mei, dramele Tartris der flarr (Trisian Nebunul) de Ernst lîardt și A năma
levente (Cavalerul mut) de Eugen Heltai, iar din creația lui llugo von Hofmannsthol.
!)as gerettete Venedig (Veneția salvată), Oedipus und die Sphinn (Oedip și sfinxul).
F.lektra șî Alkestis — opere care se inspiră în bună parte clin teoria nletzsc’ eană
despre drama dionisiaca cu succedaneul el imediat: dispoziția spre muzicalitate,
mister, presimțiri și nuanțe precis decantate. Tn fluxul năvalnic al etanului vital
care străbate aceste lucrări, intervin — mai ales în cele dramatice — o seamă de
complicații interioare — : angoase și temeri, inhibiții șî procese de conștiință cu
veleitățile retușare și schimbare a direcțiilor principale ale voinței, încă prea puțin
pătrunsă de acea convingere de sine care, după spusele lui Paul Valery, citabile
în acest context, este absolut necesară spre a determina acea rigoare de conduită,
in care și prin care „un spirit in inlrCgime legat va fi un spirit infinit liber". De
aceea toate aceste drame se termină invariabil cu prăbușirea morală a eroului, de-
monstrînd in mod deliberat pe ce cale greșită a îndrumat Richard Wagner drama
dionisiacă cu opera sa Parsifal, disprețuită de Friedrlch Nictzsche pentru soluția
creștină, harică, a conflictului, acesta, altminteri, foarte uman.
Titlul poemului dramatic A Korinl/itisi Sasfestek de Endre Kăroly se inspiră
dintr-un catren, reprodus de Hcrodol în cartea V, Terpsichore P2 a Istoriilor: „Cu ?
își va face pe stincă un vultur șî-un teu el va naște, / Fiară setoasă de singe. pier-
zîndu-vă-n desfrinare. / Asta spre-a voastră luare aminte, oricîți ați trăi in I Jurul
serneței Korinlhos, la pieptul frumoasei Prfene". Prin el, oracolul delfiol i-a prevenit
pe Ccrintieni de un mare pericol care îi păștea din neamul lui Celion. Endre Kăroly
înscrie catrenul în fruntea lucrării sale. Și iată în continuare scara motivelor din
istorii, care i-au servit drept material :
Cartea V, Terpsichore. 92: Șchioapa I.abda, cea multă vreme de nimeni
pețilă, naște lui Celion. după lungi ani de căsnicie slearpă, un fiu. Atunci, un grup
de zece cetățeni anume aleși pornesc să ucidă copilul. Dar acesta îi înablînzeștc cu
un surîs. Revenind după un timp din nou înverșunați, nu mai găsesc pruncul pe
care I.abda îl ascunde în lada de făină. D ■ aici numele său Kypselos.
Ajuns om matur, la îndemnul unui nou o'acot delfiot, acaparează puterea. 5
inălțîndu-se in fruntea Corintîenitor. După o domn'e de treizeci de ani, îi urmează
ca tiran fiul său Periandru.
Ln începutul domniei sale, Periandru este mult mai blînd decît tatăl său.
în curînd însă, cerîndu-i lui Trasibul din Milet sfatul cu pr v re la modul cel mai
indicat de a stăpîni, la îndemnul acestuia devine necruțător și sîngeros, corni-
țînd spre a-și întări puterea cele mai groaznice nelegiuiri. Nu se indică motivul
pentru care își ucide solia care i-a născut trei copii — doi fii și o fiică. Tn schimb
aflăm că i-a profanat cadavrul, iar după un timp, pvnlru a lo. ța oracolul, nes-
brăcă soțiile patricienilor pe mormîntul ei.
N. B. în formularea cărții Terpsichcre, narațiunea celor de mai sus este dală
ca exemplu cu privire la caracterul negativ al tiraniilor.
tn cartea III, Thalla, 48, ne esie povestită și o altă ispravă a sîngeroșultii
Periandru: el trimite trei sute de fii din neamurile cele mai de vază ale cetății
Kerkyra, supusă de el, ta Sard spre a Ei castrați. Tot din aceeași carte, cap.
52—53, cunoaștem tn continuare și destinul fiilor săi (Kypselos li) și Licofron,
crescuți după moartea mamei lor Melissa de bunicul lor Prokles din Epîdaur.
Cei doi frați sînt firi profund deosebite, primul născut (Kypselos II), fiind
un copil greoi la minte și puțin profund, al doilea născut, Licofron, în schimb,
impresionabil, tenace și hotărît să nu-și întineze sufletul.
Chemați acasă la Corint, ei află la despărțire din partea bunicului lor de
trista soartă a mamei lor defuncte. Primul născut (Kypselos II) nu este impre-
sionat : el uită pînă ți amănuntele povestirii; Licofron, dimpotrivă, îl va trata
pe tatăl său cu ură ți dispreț, învelindu-se în prezența lui totdeauna în cea mai
perfectă tăcere.
Gonit din casa părintească, Licofron duce o viață grea, întrucît Periandru
ii amenință cu ura sa pe toți aceia care i-ar adăposti fiu!. Rătăcind sub coloanele
cartierului sacru, slăbit și neîngrijit. Licofron este căutat a patra zi de Periandru
rare ti oferă succesiunea. Lar Licofron refuză să se împace și atunci Periandru
îl ««pulsează Ia Kerkyra, iar el pornește război împotriva lui Prokles din Epidaur.
La bâtrinete, Periandru încearcă din nou să se împace cu Licofron. Pentru
una din solii se folosește chiar de fiica sa, sora lui Licofron, sperind că ea îl va
putea înduioșa. Dar abia la a treia solie ajung la o învoială: Licofron acceptă
să se stabilească la Corint dacă în schimb Periandru se stabilește la Kerkyra.
învoiala făcută, kerkyroțîi îl ucid însă pe Licofron ca să scape de prezența lui
Periandru.
Acestea sint motivele din logificația epică a lui Herodot pe care le dramati-
zează Endre Kăroly în poemul său A Krvinthusi Sasfâszek. Să adăugăm de acuma
că pentru un poet maturizat în atmosfera literară a secesionismului un asemea
material prezintă o deosebită atracție. întrucît conține în germene o seamă de valori
de ordin mitic, psihologic, etic și estetic care vin cu multă generozitate în în-
tîmpinarea năzuințelor formative de bază ale sccesionîsmului. De pildă, „caracterul''
lui Periandru : Cită forță gravitațională ne întimpină în el care, în ciuda uriașului
flux de vitalitate, nu izbutește nici pînă la urmă să evadeze din ghlarele bestiale
ale pornirilor demonice, cuibărite în	pieptu-i de leu însetat	de sînge	și	pradă.	Să
amintim aici că după presupunerile	unor istorici moderni,	Periandru	a	ajutat	la
înectățenirea cultului lui Dionysos	în Corint. Ditirambul	dionisiac,	în	forma	sa
predramaltcă, ar fi deci creația generației sale: cultul zeului tracic trece prin inter-
mediul acestui tiran sîngeros «lin faza sa arhaică spre cea clasică, antică, din
care se va naște marea tragedie greacă. De altfel, pe treapta sa corintică diti-
rambul are încă toate calitățile de intensitate ale firilor semibarbare din nord. Este
încă rustic ți teluric, plin de virtuți magice și de o uriașă forță dinamică. Toto-
dată, influența matriarhatului nu este încă învinsă în cetățenii Corintului, precum
o atestă de altfel și mitul nașterii și salvării lui Kypselos — „vulturul" de mai
tîrziu, tronînd deasupra polisului în temut tiran. Dar urmele aceluiași matriarhat
din mentalitatea cetățenilor corintieni modelează, subteran și tardiv, ți destinul lui
Periandru. din nelegiurile căruia uciderea și profanarea Melissei păstrează încă J
in logificația epică a lui Herodot o putere, dureroasa și singulară, de incitare a
•destinului răzbunător care, in virtejurile sale, ii înghite atît pe Periandru cît ți pe
1NOZIUO
ORIZONT
3 Licofron. Pe de altă parte, „caraclerul" Iul Ltcolron; Pe atesta numele său —
numi compus care nu face parte din patrimoniul celor mal vrchi nume grecești —
îl indică drept orfcotclcsț, celebrant a] misterelor chlhoniene din străvechiul cult
mediteranean al Marti Zeițe. Aceste este un cult prin excelentă anli-aristocralic,
viața fiind concepută după dogmele sale de baia în sensul comunității celei mal
largi (koinoitia). în același timp, prevalenta ei impune cruțarea si ocrotirea tuturor
viețuitoarelor (Porpinr, Dc abst. IV, 22), Licofron mai este apoi și un tipic nume
de „fîu". Să mai adăugăm însfirșit că la Epidaur, unde Licofron îți petrece anii
dc ar'oksccnță în Casa bunicului său ProkLs de lingă cringul sacru a| tui Asklepios,
el ajunge în mod firesc în contact cu o cultură superioară, mulț mai Impozita șî
mai rafinată decif aceea din polisul însînglr aiului Periandru. în condițiile acestea,
lupta dintre Periandru și Licofron se caracterizează nu în ultimul rînd ca luptă
intre două mentalități: a patriarhatului aristocratic din superstratul doric, de pro-
veniențd barbară, și a adstratului micenian, răbufnind !a o nouă viață ini Argolida
liberă a lui Prokles.
Intr-o scurtă prefață b poemul său dramatic, Endre Kăroly stăruie asupra
luptei între cele două mentalități diferite. „Tragedia eroilor principali Periandru și
Licofron care se Înfruntă in lucrarea mea, subliniază cl, este aceeași cu tragedia pc
care, la cumpăna veacului V î.e.n., lumia antică a trăit-o de pe urma transformă-
rilor politice și sociale. Două bastioane ale spiritualității istorice își dispută aci
cu înverșunare dreptatea (...) Zeus și Asklep'os, lumea pedepsei și puterea vin-
decătoare, destinul orb și caritatea, apusul zeilor și zorile umanitarismului, tirania
și republica". Interesează de aci gradul la care, în limitele modalității dramatice
alsc, portul reușește să realizeze „sensibilizarea artistică" a acestei problematici
covîrșîloare.
A Korinthuszi Sasjessek este împărțit într-un prolog șî cînci acte, în confor-
mitate cu structura istorică a loglficației herodotisne. acțiunea prologului se petrece
în anul 5C6 î.e.n., iar cele cinci acte, concepute ca retrospectivă, in cadrul căreia
se consumă tragedia confruntării intre Periandru șî Licofron, cuprind deceniu) intre
690 și 590 î.e.n. I.oeul acțiunii variază. Astfel, actul 1 se petrece la Epidaur, în
fața casei lui Prokles; actul 1! in curtea mare a palatului Akrokorinth, actul UI
în casa femeilor din palatul Akrokorinth; actul IV în agora orașului Korinth, șî
actul V pe bordul unei galere ancorate in fata Kt'rkyrei. Prologul și cele cinci acte
au cîte un titlu semnificativ ; Prologul — Consfătuirea trimișilor celor șapte cetăți
la Speria, actul I — Voîea viselor, actul II — Celățuia, actul III — Tiranul in
zbateri, actul IV — Orașul călcat în picioare, și actul V — Galera de război. Să
adăugăm că acțiunea prologului se petrece într-o noapte cu lună plină, a actului I,
într-o seară pînă la răsăritul lunii, a actului D, ziua; a actului III. noaptea; a
actului IV, din nou ziua, far a actului V, dimineața, pe marea în ceată, pînă la
ridicarea reții. Precizările acestea pot pare inutile aci ; ele ne permit să înțele-
gem cu CÎ15 grifă a șl'ul să armonizeze autorul conținutul specific al fiecărui act
cu ora siderală cea mai adecvată : ora viziunilor retrospective în prolog, ora acțiu-
nilor decisive în actele II și IV, a misterelor în actele 1 și III, respectiv a dezno-
dăm’ntu'ui în actul V. Totodată, din adecvarea între conținutul acțiunii șî cadrul
ci particular de lumină rezultă o seamă de efecte scenice dc mare nladirilate in
Spiritul prevalentei acordate decorativului în drama neoromantică a secesionismului.
Jocul aceste nu este însă gratuit. După cum ain mai amintit, poetul Endre Kâroly
nu crede într-un destin orb. Pentru el, tragicul din confruntarea între Periandru
și Licofron este ca o ardere de aripi, iar depășirea nenativității — eliberarea omu-
lui de presiunea atracțiilor subterane — se realizează dc pe urma ur\ei persuasive
confruntări între caracter și etlios în conștiința ambilor croi. Or, această confrun-
tare „intraumană" trebuie să aibe de fiecare dată, ea un fel de corn Iar de factură
ibsenlană, mediul său obiectiv. De abia în felul acesta „adevărul" răsare pentru noi
in toate nuditatea și rigoarea lui.
Nu vom urmări aci și acum, de la scenă la scenă și de ta act la act. felul
cum au orei conduce acțiunea formulei său. Bincințcles, și dinlr-o asemenea descriere
s-ar putea desprinde uncie date ru privire la gradul sensibilizării artistice a pro-
bhmaticei umane abordate. La un atare mod dc anal'ză descriptivă se pretează
tr-tu i mii m 11 tragediile d: tip clasic șî neoclasic, în care rigoarea spirituală de
aleasă ținută stăpînește cu dcsăvîrșire un lirism intens potențat (ne gindim, de
pildă, la tragediile Hrunhild șl KriemfiHd de Paul Ernst), decit dramele neoroman- t?
tice, pline de tainice conexiuni între scene șl replici. Și e bine să ținem seama de
această part cuiaritat ? a dramei neoromantice. Căci la fol ca partiturile lui Richard
Strauss care, precum se știe, a pus în muzică un număr mare de texte dramatice
ale lui H. v. Hofmannsthal. drama neoromantică îmbină într-un ritm alert o ade-
vărată cavalcadă de imagini, motive, reminiscențe și metafere, unele de o febrilitate
nervoasă, alteh de o eliziune lirică instantaneu răpusă. Acest tumult al clipelor de
autentică creație urmărește însă, dincolo de sensbil.zarea acută și lucidă a unei
combustii interne, cutremurătoare în momentele de maximă tensiune, relevarea unor
corespondențe semnificative cu actualitatea imediată sau de recentă dată istorică.
Tn felul acesta între interiorizarea progresivă pînă la paroxism a urii exasperant
clocotitoare a lui Periandru din poemul lui Endre Karoly și fiziognomia cnspată
a unor personaje istorice din trecutul nostru apropiat este mai mult decit o ase-
mănare întimplătoare, iar dacă mizeria fizică a lui Licofron din marea scenă a
confruntării cu tatăl său din actul IV — apogeul dramei — rănește la maximum
orgoliul lui Periandru — orgoliu născut dinirmn plus de viată, dintr-un exces de
vitalitate și dintr-o expansiune organică, în care el nu a ținut pînă act seama de
bne și de rău — momentul acesta in desfășurarea luptei intre cele două menta-
lități, tirania și umanitarismul, se pretează mereu din nou la o scrie de conjecturi
istorice, în care și prin care spectatorul de astăzi iți poate verifica propria atitudine
față de mersul evenimentelor din ultimele decenii.
Ca oglindă a unei mari crize istorice, poemul A Korinthusti Sasf^țzțk de
Endre Kăroly invită prin măiestria realizării artistice la încadrarea sa intr-un pa-
trimoniu de drame neoromantice înrudite, printre care amintim in primul rînd ber
weiust Heiland (Mîntuitcrul alb) de Gerhart Hauplmann, și A Nagyur (Marele
domn) de Kisb/in Miklos. Prima dintre ele a fost jucată la începutul celui de-a!
treilea deceniu, în regia lui Max Reinhardt, cu marele Alexander Mo’ssl în rolul
împăratului Montezuma, în Grosses Schauspielhaus de la Berlin, prilejuind unui
public internațional, seară de seară, momente de profundă cutremurare; a doua
a trecut pentru ultima oară peste scenă, dacă sîntem bine informati, în cadrul Săp-
tăm'niilor festive de la Cluj din primăvara 1942, cînd agonia morală a sistemelor
totalitare a fost mai mult decit evidentă.
Caracterul solemn, evocator al noului op. A Korinthuszi Sasjeszek de Endre
Kărely, „dramă «lupi Hcrodot" ne apare astăzi mai ales ilustrativ pentru o epocă
apusă ; nu mai puțin însă poemul este atît de interiorizat încit el se prezintă ca
un cîmp nelimitat de observație asupra sufletului uman. Ca atare, este o lucrare de
reală valoare care se cere editată și jucată, fiindcă îți va găsi publicul cu absolută
siguranță.
ORIZONT
VALENTIN TUDOR
PASSIFLORA INCARNATA
ridică și te-agață-n luciul meu
în suplă-ncolăcire nesfirșită.
Fu sînt coloană, arcul sau zidirea
Pe care vei rămîne înflorită.
Acolo frumusețea ta florală
în alienarea farmecelor nude
Rămînă răsfățată în lumină
Fn azuriul care te pătrunde.
Lumina care-ți dă pigmentul florii
Te așteaptă în seninul trecător
Floarea crudă, albastră-agățătoare
Passifloră-a nimănui și-a tuturor.
ION POPA
INSERARE
ORIZONT
(^ipăt de păsări stinghere
Prin umbrele codrului lungi —
Se mistuie-n flăcări de rugi
Lemnul tlmplelor — frintă vrere.
Lacrima serii cade drept
Pe însetata ciută și-n om —
Fncrincenatul Vieții Pom
Adine răbdător se clatină-ncet.
Apusul singeriu șl straniu pasul
Desface-n rămuriș de stele
Apeie sufletului grele —
In cumpănă: veșnicia și ceasul.
DRAGOMIR MAGD1N
SCOICI ALBASTRE
J^a miezul nopții scoici din lună cad:
Le-adună lacom degete de piatră;
Cad scoici albastre cu miros de iad
Și-auzi, la lună, pietrele cum latră...
Dar cind se-ntimplă, noaptea, după nori
Ca pietrele să-nghită luna nouă —
Mărturisește, Doamne, te-nfiori
Să știi că pietrele s-au rupt in două ?
N. SPIRIDONEANU
CEAS DE AMURG
Citita liniște in jur
Incit tăcerea noastră furișată
Pe zare singerează ca o rană
Și-n umbre soarele adoarme
Și-n piept îmi bate-o inimă dușmană
Să-l spargă și timpul încerc
Să-l opresc cu un blestem ciudat
Și tu te miri că eu înjur intîia oară
Atît de mult incit îți înfloresc
Șindrile de răcoare la subsuoară
Și vrei să zbori cu liniștea spre țărmul
Pe care niciun somn nu l-a visat
Dar vine intre noi iertarea
Cu zimbet de cărbune dilatat.
ȘI BATE UN VINT
@.ind cu degete de iarbă proaspătă
Cimpia îmi urcă plnă la fereastră
Răscrucea dimineților de rouă
Se face albastră
Și mama îmi mîngîie pașii cu gindul
Pină mi-i pierde pe zare
Și bate un vint cu miros de struguri
Alungindu-l
Neodihna privirilor ei călătoare
Și eu mă pierd între străini mereu
Ca un glas al singelui toropit in ecou.
ȘTEFAN DAMIAN
ELEGIE
„Și tot iubind UrS speranța se va face pur ca un diamant"
robert desnos
astfel de albastru e cerul și-n spatele norilor
dar mult mai adine
ai loc să te-ngropi de o mie de ori
mereu mulindu-te și nu-i ajungi la capăt —
Cheamă-mă, cheamă,
sini ascuns, după nori,
rănile mele iți picură in ochi
pînă cînd ți-i uor închide
frunze uscate de nufăr fiind
și-un singur nor vei bănui,
unul cu mult mai aproape de gene
puțind să-l mingii cu tristețea
pierdutelor zări —
Albastrul mormînt la care nimeni n-a prins
lacrimi de ceară pentru sufletul meu
la fel e
precum înainte de nașterea mea
ursită de sori fulgerați...
Plînge Fecioara de o mie de ani.
cădem în timp ca-ntr-un tunel dc umbră —-
/om fi fiind mai puri ca visul
corăbiilor urzit în pînze,
tot ceruri sînt numai că noi lipsim
și ochii pling, bolnavii, peste lume ..,
ION BADULEASA
ORIZONT
CLIPA
desfăcut-o
Din începutul rumen de-mplinire
Și-am dat-o
Lui Cronos să-și îmbrace statuia.
Atn plămădit-o
Sensibilă ca firea tremurătoare
Și-am zidit-o
fn cristalul fîntînilor gemene.
/Vn izgonit-o
Ca un fulger speriat de furtună
Și-am lipit-o
De pragul vieții dorind-o leneșă.
Am săitat-o
Din brațele noastre necuprinsului
Și-am dăruit-o
Vieții noastre ca o sorbire ritmică.
Am înțeles-o
Ca un fapt divers in fracțiunea timpului
Și-am iubit-o
Fiindcă mi-a luat și mi-a dat talul.
WRELIAN GRAMESCl
TOTUL PENTRU MULȚIME
l/otul ai putea face,
in locul unui toi,
Ai da n r'ul tot.
Pentru puținul tot,
Acest tot, al tuturora
ION CADAREANU
PENTRU A Fl
^Orea firesc vămi acesta băut
prea intre gîllej și cărbunii aprinși
in care țipă Zeii
Scot și nu mu îndur
hanul acesta zdrențuit de patimi —
Ungă zidul folositor — verde gr iu mirat
se întinde ...
Scot și nu mă îndur banul acesta mult prea aspru
pentru a fi
iișiță, spaimă, zeu bolborositor,
griul mirat — sînt numai cuvinte pentru a fi.
EFTIMIE MURGU: „Scrieri" *)
I. D. Suciti,, cercetător principal la Institutul de istorie, „Nicolae lorga" al
Academiei Republicii Socialiste România, și-a luat o sarcină deosebit de grea și im
portantă ele a publica integra! scrierile lui E. Murgu. Ele sînt cunoscute de un număr
restrîns, deseori nșjust interpretate si puțin înțelese prin raritatea Ier. unele publicate
în limba germană și maghiară, de aceea întrebuințate numai fragmentar. 1. D
Suciu te publică în întregime, in original ți traducere. Ic pune la dispoziția specia-
liștilor ți oamenilor de cultură generală de azi.
După moartea lui Petru Maior, se ridică din nou problema originii poporului
român. în 1823 la llalle apare o broșură în limba germană prin care Sava Tokdly
ridică iarăși problema originii și a limbii române. îi răspunde acestuia Damaschin
Bojincă printr-o carte care o scrie întîi latinește pentru oamenii de știință, apoi ro-
mânește.Murgu care era prieten cu D, Bojincă intervine în această polemică
prinlr-o disertație în limba germană *).
Unele teze susținute de Murgu în cele două lucrări de polemică, scrise în
limba germană, de a face cunoscută în cercuri largi originea poporului român,sînt
depășite azi, în urma dezvoltării studiilor de istorie și filologie, dar alături de acestea,
sînt multe puncte sănătoase cari rezistă ți azi criticii și ne fac ca să cunoaștem
baza acțiunilor sale viitoare. Din opera Iui se desprinde marea lui forță de polemist,
ironia față dc ignoranță, și reacredința și dragostea lui pentru popor1).
Din opera lui Murgu vom urmări următoarele probleme fundamentale: De-
monstrarea de către Murgu a originii latine a poporului român prin erudiție în cu-
noa-derea istoricilor antici — Unitatea poporului român dovedită de el in-a din 18 C
Problema teoriei circulației cuvintelor lansată de el pentru prima oară — lupta pentru
introducerea literelor latine în locul celor slavone — Apărarea lui D. Bojincă și lupta
lui Murgu pentru introducerea limbii române în administrația Banatului și legăturile
eu revoluționarii din Principate.
In combaterea dizertațieî lui Săva Tokoly, Murgu nu caulă decit numai
vărul care-i argumentul decisiv și înlătură legendele.
Pornind de la această premiză: „Românii nu caută glorie nici mărire prin
faptul cu se consideră romani, ci numai adevărul istoric.*)
„Românii sînt urmașii coloniilor romane, vlăstare acelor stă pini tor i ai lumii"..
Folosește scriitori romani Seneca, Cicero, cuvintele lui Traian citate de Juiian»)
Murgu este purist, și confuzia pe care o face Procopiu intre gcți și goți. Murgu o
ia drept bună. *)
Scopul cărții lui Murgu este de a „adeveri originea romană a limbii române"
Limba română este o limbă romanică care se trage din limba latină populară, care
se verbea în sec. al H-1m’). Este deci o limbă romană, cu toate numeroasele cu
ORIZONT
•) Editura pentru literaturi, București, 1969.
•) FJIImlc Mutru, Scrieri, 1969. introducere, p. 16 17.
>) Idem. ibid. p. IS.
J) Idem, Pretate. P- 5—6
*) Combaterea Dizertațieî. p. 110—111
S) Ibldem. p. 109—110.
•1 Ibid, p. 105—106.
tbtd. p. 221.
vinte străine pe care le are*). Și pentru a demonstra acest lucru, Murgit trece la
analiza limbii românești arătînd principiile după care toate limbile sînt de examinat
ți arată caracterul acestora. El ia ca criteriu ața zisele cuvinte de „prima necesi-
tate'', adică cuvintele cane formează legătura vieții sociale ți care unesc pe oameni
prin intermediul rațiunii.») Pentru a-și dovedi teza, Murgu alege o poezie popu-
lară pe care o traduce in latinește. El exagerează prin ortografia latinizantă și în-
treabă pe S. T. cite cuvinte slave a găsit în acest cîntec popular românesc. Astfel
Murgu demonstrează, că toate cuvintele esențiale din limba româna sînt de origine
latină fi ele fiind uzuale Ie găsim pretutindeni în limba poporului și a românilor,
pe cînd cuvintele care își au originea în alte limbi sînt neesențiale.IO) în sprijinul
teoriei sale Murgu citează pe Perlicari ți Maifei. u)
Ideea de unitate a poporului român a fost susținută de Murgu. Dacă am în-
treba pe român ce este — va răspunde că-i român și obișnuiește să-și indice locul
de orîțiri'', "'.i modrfcmAT'r, muntean, sau bănățean 1!). De aceea românii care locu-
iesc în Moldova, Muntenia, Transilvania sau Banat „se numesc cu un singur
cuvînt: români i4j. „Românii au fost numeroși ți cu toate că au fost expuși rind pe
rind unor împrejurări triste au rămas in trainice legături naționale, puțini dintre ei se
găsesc zlățiți, cea mai mare parte trăiesc în strinsă vecinătate și nu le place să se
despartă, astfel este cazul in li anat, Transilvania, Țâre Românească, Moldova ”),șicu
toate vicisitudinile lor istorice, românii au rămas uniți".
Și pentru argumentarea unității române, Murgu citează o mulțime de istorici
străini importanți după Bojincă cari susțin unitatea română: Benko Jozscf. loan
Christian Engcl, Petru Katancsîch. Fr. Griselini, Bertalanfy Pâl, Juhann Trâsterls),
și mai ales Opitz care iu călătoriile lui prin Transilvania vede în obiceiurile, mani-
festările și comportamentele românilor continuarea vechii p pulații remanc. ■•)
S, T. mai vorbește despre asemănarea muzicală dintre români și slavi, Murgu
reproduce la sfirșiiul volumului cîleva dansuri românești spre a dovedi „neobișnuita
deosebire a acestor" ,T).
După ce a argumentat latinitatea limbii române, Murgu ridică necesitatea dc
a se introduce alfabetul latin în locul celui chirilic „care nu se potrivește limbii ro-
mâne". El propune „ca o îndatorire firească a românilor de a aboli cît mai curînd
literele străine". ”) Arată necesitatea curățirii limbii de cuvintele ncescnțîale care
a fost frinată din cauza alfabetului chirilic, militează pentru îmbogățire;! limbii prin
cuvinte împrumutate din limba latină, dar modificate conform regulelor limbii ro-
mâne,4*) Vechiul alfabet nu are sunetele potrivite limbii române, nici conscnanța
potrivită. întreaga demonstrație e exemplificată.*9)
„Sfinții lege a naturii — spune Murgu care ne destăinuia prin rațiunea
noastră, povățuiește și obligă pe oameni la autoinstruire. Această îndatorire se re-
feră și la națiuni întregi, al cărei indivizi sînt deasemeni obligați ta stimularea
culturii. In acest scop este neapărat necesar ca națiunile să-și cunoască originea
— cu toate împrejurările. Toată atenția trebuie îndreptată asupra limbii „căci limba
ți națiunea sînt strins legate între ele în modul cei mal intim ca atare formarea
națiunii poate fi favorizată numai prin formarea limbii".
„De aceea toți cari se opun introducerii alfabetului latin trebuie disprețuit»
câcl in această intenție se ascunde un pretext prin care se încearcă oprimarea cui

0 Ibld. ») Ibld.	p- p.	222. 203.
II) Ibld.	p.	211—214.
ii) Ibld.	p	214.
H) Ibid-	p-	238.
13) ibld.	p	212.
Ibid.	p-	216.
1») Ibid.	p-	255—257.
Ibld.	p.	2?8—367.
li) Ibid.	P’	398—103.
JM ibid.	p.	329.
■i) Ibld.	p.	331—332.
Ibld.	P'	333-33*
ORIZON!
Sț lucii și înșelarea românilor", Iar toți cari încearcă sa dea o ,i1lâ origine decîl «a
adevărată „urmăresc din nou distrugerea națiuniI"?1)
în ultimul capitol Murgu îl apără pc prietenul său Bojincă spunînd că acesta
cunoaște bine problema ți în viilor va da răspunsul cuvenit lui S. T. — Murgu
întregește pe Bojincă cu argumente de ordin istoric ți filofoglc, susținînd afirmațiile
tui Bojincă. Bojincă enumără o serie de scriitori romani Eulropiu, Fl. Vopiscus,
Sextus Rulfus etc. ... cari confirmă popularea ambelor Dacii cu romani. Opiniile
Tui Opitz sînt întărite în privința romanității. In privința limbii române, Murgu, în
sprijinul afirmațiilor lui D. Bojincă, susține că limba română nu s-a pulul a mes-
teca cu cea italiană „întrucîl limba acestora (a românilor), este în fond romană,
mtrccînd în multe privințe pe cea italiană ca romanilate" ”).
Lupta penfru recunoașterea limba român? în nit mimarăți? Banatului, Ei ti mie
Murgu consecvent luptător din tinerețea sa pentru drepturile poporului, apărător al
originii și limbii române, susține in memorabila adresa de la 15/27 iunie 18-18 între
dezideratele de seamă și: întrebuințarea limbii românești în administrație și jus-
tiție deci recunoașterea limbii românești ca limbii oficiată în tot Banatul. afară
de corespondențe ce se vor ține cu ministerul in limba maghiară, Este pentru prima
dală cînd se discută această cerere alîl de vitală într-o adunare politică românească
in Banat. Murgu a militat pentru școli românești, biserică românească în parla-
mentul din Pesta, acesta se constată din cuvînîarea lui Murgu, cil și din a doua
scrisoare trimisă lui Constantin Udria: „Avem nădejdea să reușim a dobîtidi ca la
magistral șl la comitat să Ite românește, ba chiar ți protocolul să se poarte româ-
nește. proiectul de lege s-a dat în dieta și avem nădejde bună".'4)
Legăturile lui Murgu cu revoluționarii din Principate au fost permanente.
Prezența moldovenilor Rosei li, Epurcanu și Ațecu Russo la Adunarea de la
Lugoj din 27 iunie 18-18 era o adevărată dorința ca sa fie pretutindeni Țara. Pentru
ideile lor revoluționare moldovenii nu fost expulzați din Banat, ideile acestora eraui:
DacoromanismuL Murgu protestează împotriva expulzării, considerind-o ca o mă-
surâ nenorocită", Scrisoarea lui Murgu către N, Bake&cu exprimă bucuria ce o
simte în ajunul revoluției din Țnra Român -ască pentru „triumful libert VȘ, în Ro-
mânia" și „România slobodă1' M) Murgu a avut discuții ți cu agentul Țarii Româ-
nejti la Pesta, probabil s-au dus tratative în vederea alianței dintre f- rjele revolu-
ționare romăno-inagliiure-") Deosebit de jircțioase sint discuțiile avute de Murgu
cu AL G. Golescu care a fost trimis de guvernai Țar i Român, ști la Paris, —Murgu
a promis revoluționari ter din Țara Românească și moldovenilor să te înființeze o
armată populară ca să-i ajute împotriva ini rvcnțimiițtilar.
Acestea sînt cîteva probleme fundamentale cc se desprind din Scrierile iui
Eftimie Murgu. Ele ne confirmă atitudinea lui iiolîtica de luptător demo.ral revoluțio-
na r. J. O. Suciu. care s-a îngrijit ca să apară Scrierile în condiții științifice, cu notele
valoroase care însoțesc scrierile, fără de care greu s-ar putea înțelege diferitele pro-
bleme ce sînt expuse. Scrierile lui Eltimie Murgu au o deosebită importanță pentru
istorie și filolog, care citindu-te de fiecare dată găsește ceva nou p ntru zilele de azi.
i. D. Suciu ne-a dat ti operă prețioasă pentru cunoașterea istoriei culturii românești.
/J<- aceea merită toată atentia f
CONSTANTA RUDNE VM
inoziho
*1) Ibid, p. 370-372.
S) Ibid, p. 377, STB ci, ți E, Murgii : Scrieri, p. 7B.
t») I. O Suciu. Rcv, Sc H IMS—<9 tn Banot. I«, p, W7.
t4) Idem, £, Murgii, Scrisori, p 4?9.
25) Idem, ibid., p. 41.
a®) Ibldem. p. 4S1 - 4S3.
XT) Ibid,, p, 43.
M) Ibid., p. 43.
peisaj liric arădean
SÎNT ANII MEI
&înt anii mei ca albii ponti în floare,
Cu clopoței de-argint In rămuriș,
Sînt clopoței cu murmur de izvoare,
Privighetori cu visul în desiș.
Văd Dunărea, cu brațu-ncinge (ara,
îi dau putere Porțile de Pier,
în liniște ta noi se lasă seara,
Cu stelele ce se despart de cer,
S-a-ntins pe ape-albastre evantaiul
AHtor vase plutitoare-n larg,
iar miorițele îneacă plaiul,
Tdlătigile oglinzi de zare sparg.
Au glugi de brazi Car pății, cit Ud briul,
înfige furca Dochia-n zenit.
De gura soarelui ea, leagă frîul
Să poarte cal de foc la buestrit.
Optzeci de ani, o salbă a vieții,
Din car cu boi vă coborîți, voi toți,
Trăim bă'rînii veacul tinereții,
Suiți în car cu fulgere la roți.
VOLBURA POIANA nasturaș
PATRIA SOARELUI
ții eu în orizontul gîndirii
Am rezonanțe dulci și purpurii
Născute din steaua eternă
O omului deschis spre ceruri viitoare.
Și dacă strigătul de fericire
Copleșește sîngele meu
Voi auzi corăbii de argint
Lunectnd pe apele perfecțiunii.
Nu doare nu doare sărutul
Ce tremură în razele soarelui
Sau pe fruntea sublimă
A prietenului în togă albast ă.
ORIZONT
Văpaia din lumini contrare
Pa curge intr-un cînt universal
Patria soarelui se-nalță pur
Și-i celebrară de pacea eternă.
DUMITRU VOR1NDAN
JOC
(Aveai ochii verzi, aveai ochii verzi
și chipul frumos cum nu pot să spun,
și-atit de șiret știai să te pierzi,
și-atit de cu greu puteam să te-adun,
VAS] LE RANGa
S C U L P T O R U L
„Doar valii] mai bute,
L. Blaga
Oceanul are timp, Egal
Cu sine însuși, el repetă
înnebunit, același val
Pe-o curbă linie de cretă.
Cu brațul lui lichid, ca-n clește
Ucide tot ce nu-i respectă
încrincenarea ce-l rănește,
Gîndind o formă imperfectă.
îmi pare-a izblndi, dar nu e
Decît un geamăt nou. Rodită
Din valuri ce se vor statuie
Tu amăgește-l, Afrodytă!
ALEXANDRU BANCllI
ORIZONT
■ o r i e n I â r i
HENRY JAMES
Munți ?î dealuri, cîmpii întinse, ape tumultoase, tăindu-și drum printr-o vege-
lațic bogată. Fagi arămii, pini ce în amurg par albaștri, liliac și iasomie, iată
peisajul acelui ținut, unde au debarcat primii pelerini, veniti din lumea veche spre
cea nouă, pentru a-și găsi acolo o viață mai bună și mai liberă, ținut pe care, în
amintirea locurilor natale, l-au denumit Noua Anglie.
Aici puritanismul își va afla deplina sa dezvoltare, iniprimînd norme de viață
aspre, pline de neingăduință. O existență sumbră, in care va predomina misti-
cismul, totala neînțelegere, adesea chiar cruzimea. Toate acestea vor determina acțiuni,
conducind la condamnări neprepte a căror tristă amintire va dăinui de-a lungul anilor
Excluderea, din comunitate a celui care a încălcat regulile eticii și pecetluirea lui, procesele
contra vrăjitoarelor, care își vor găsi reflectarea in literatură sînt mărturia acestui mod
special de viață al puritanilor. Greutățile fără număr ale perioadei de începui, care a urmat
debarcării, viața de muncă grea vor imprima de asemenea caracterului oamenilor anumite
trăsături, iar lipsurile vor mări dorința de ciștig și vor face ca de aici să pornească
mai tîrziu acea activitate industrială, ce avea să contribuie la făurirea Americii
moderne. Cu toate îngrădirile pe care puritanismul le ridica în conlra dezvoltării
unei vieți culturale, totuși acesta nu va întîrzîa să se închege, iar în centrul său
stă orașul Boston. D’ Noua Anglie sînt legate nume ale multor oameni de cultură
ii lumii noi care au adus prețioase contribuții patrimoniului cultural universal.
Aici s-au născut Emerson și Hawthorne, în pădurea de la Walden, Thoreau va
căuta in natură adevărata bogăție, la Harvard l.ongfellow va scrie poemele șl epo-
peele sale. Tot din Noua Anglie purced istoricii Bancroft și Prescott, pictorii
Gilbert Stuart și John Copley, cei doi președinți ai începutului istoriei Statelor
Unite, John Adams și John Quincey Adams, ca și John F. Kennedy, președintele
asasinat mișelește. Poetul Whittier, lexicograful Webster, sau scriitoarea progre-
sistă Harriet Beechcr Stowe aparțin și ei Noii Anglii, Familia James, tatăl șî
cei doi fii. sînt de asemenea din Noua Anglie. Henry James tatăl studiază filozofia
și își satisface setea de cunoaștere prin numeroase călătorii în Europa. Om de
vastă cultură el se ocupă îndeaproape de educarea fiilor săi.
Henry James s-a născut, la 15 aprilie 1843, la New York, Asemenea fratelui
său William, va fi tovarăș nedespărțit al tatălui său. Educația tinerilor James
s-a făcut la întîmplare dar totuși spre folosul lor. între 1855 și 1860. cei doî frați
vor frecventa școli la Londra, Paris, Boulogne, Geneva și Bonn. Vizitarea atitor
orașe și contactul cu oameni așa diferiți, le va deschide noi orizonturi, le va
ascuți spiritul de observație și cunoaștere a sufletului omenesc. în 1860, cei trei
James se înapoiază în Statele Unite, slabilindu-se la Cambridge, lingă Boston. Aici
fii se înscriu la bine cunoscuta universitate Harvard. Henry va studia dreptul, iar
Willîam medicina. Paratei cu studiile sate Juridice, Henry va aprofunda bogata
cultură a Noii Anglii și spiritualitatea puritană, pe care însă o va depăși, iar
AVilliam James va ajunge la știință, mai ales la acea filozofie pragmatistă. Henry
James se pasionează pentru literatură. El nu-și ascunde admirația profundă pentru
Hawthorne. deși romantismul excesiv al acestuia era criticat. Influența înaintașului
său se va simți in primele sale romane. Cercetarea spiritului omenesc este preo-
cuparea principală a noului romancier. El caută acel „aer al realității" printr-o
adincă analiză psihologică. Asemenea omului de știință care își conduce experien-
țele pe baza observării îndelungate a fenomenului. — James se aprofundează în-
tr-o amănunțită observație a gesturilor, a atitudinilor, prin care încearcă să
pătrundă în adîncul sufletelor omenești. „Aerul realității", va spune James, „îmi
pare a reprezenta virtutea supremă a romanului"El va deveni cronicarul unei
ORIZONT
i) H.	Tlir An oi Fktlcm.
ORIZONT
țg lumi care își duce existența in decoruri luxoase, toti acei americani, vestiti „globe
trotters", pe care autorul îi urmărește în peregrinările sale la Londra, la Paris, la
Veneția. Cunoscînd bine viața americană, cît și pe cea a Europei, le va înfățișa
în romanele și nuvelele sale, subliniind contrastul dintre cultura europeană și cea
americană, dînd astfel literaturii romanul internațional. Alăturea de înalta societate
americană sau europeană, James va prezenta în creația sa literară omeni talenlați,
artiști, pe care îi prețuia foarte mult.
Primele sale scrieri apar în revista „The Atlantic Monlhiy" din Boston, unde
a continuat îndelungă vreme să publice nuvele șl apoi romane. Vechea civilizație
europeană, gusturile pentru călătorii care îi fusese trezit încă din anii copilăriei,
il vor face să părăsească lumea nouă. începe alte peregrinări de-a lungul conti-
nentului european, iar în 1876 se stabilește în Anglia, dar nici aici nu va rămîne
pe loc. El va călători mereu în Franța, în Italia, locuri ce-i vor servi de decor
pentru romanele sale. Deși vizite’e în Statele Unite sînt din ce în ce mai rare,
legăturile cu America au rămas totuși puternice. Cărțile sale apăreau aproape si-
multan la Londra, la New York și la Boston, In creația sa literară contopește
tradiția literaturii engleze și franceze, fără să-și piardă însă individualitatea și tră-
săturile moștenite din literatura americană. James a căutat să împace acel cod
puritan al moralei Noii Anglii eu ideia despre viața și tradiția europeană. In
timpul îndelungatelor sale călătorii a avut necontenit posibil (alea să-și îmbogățeasc?
ohscrvația. care joacă un rol atit de important in opera sa literară. Spectatorii pe
care îi găs7m aproape în toate romaneli sale, care în permanență observa, tac și
ascultă, nu acționează niciodată, toți acei Rowland, din „Roderick Hudson", Mrs.
Tristam, din „Americanul", Maria Gostrey, din „Ambasadorii" sau Fanny Asstng
ham din „Cupa dc aur". Toți par a fi imaginea autorului, atît de preocupat de
importanța observației în viață, de dorința de a rămîne mereu un spectator.
Pc ia M de ani se instalează, în acel loc îneîntetor, în care trocului vor-
bește la fiecare pas cu prisosință, de oameni și fapte duse, așa cum este in toată
Anglia, la Rye. aproape de Haslings, unde Witiam Cuceritorul și-a dat bătălia sa.
Acolo se va împrieteni cu G, I. Chesterton, în a cărui casă intîlnește și alți scriitori
americani. In acest timp, din scrisorile șale se desprinde interesul ce-l poartă tine
rilor scriitori ca Hugh Walpole, Compton Mackenzte. H. G. Wells, sau Rupert Brookc.
acel poet, spirit alîl de arzător, realist, om de vâslă cultură, căzui la Dardanele
Sociabil, binevoitor, James era totuși un retras, cu o bogată viată, interioară. Pentru
cei ce nu-l cunoșteau apărea rigid, snob, distant. Iar spre bătrînețe cu gulerul său
tare, cu pălăria înaltă, cu jacheta neagră, c^lrem de politicos și convențional, inspira
tuturor celor cu care venea în contact un profund respect. Chestiunile psihologice,
relațiile dintre oameni constituiau pentru ci nesfîrșîie subiecte de discuție.
Opera literară a lui Henry James este foarte vastă. Studii critice, nuvele, seri
sori, romane, iar dacă primele cărți sînt Izvorîte dinir-o vâslă observație, celelalte
cămin produsul unei vieți interioare foarte bogate, în care autorul se cufundă mereu,
găsind ncsfîrșite posibilități de creație. Imaginația, care în cărți ca „Cupa de aur",
joacă un rol atit dc puternic, provine dintr-o observație, anterioară a realității.
„Singura rațiune de a exista a unui roman este acea de a încerca să reprezinte
viața", va spune James, în cartea sa „Arte Romanului", Din multe din romanele
sale se desprinde conflictul intre dorința de a se adinei in experiență, în acțiune
și hotărirea de a rămîne un sprectalor. Preocuparea de a reprezenta o viață fără
acțiune, o viată de observare șl așteptare, apare și în cărți ca „Fiara din Junglă",
unde autorul descrie o existență omenească, în care nu se petrece nimic, totul fiind
o continuă așteptare. Această temă a așteptării o vom găsi și în alte romane,
Astfel Strether, din „Ambasadorii", in timpul călătoriei sale de șase luni la Paris
își dă seama că nu a trăit niciodată, că nici măcar nu a încercat să lupte cu
vi.tța, Aba, ilunâ a văzul tot ce-a ce a pierdut și nu-i va rămîne decît doar o
aștentare tîrzîe. întreaga carte este o viziune a vieții sate pierdute. Madona Viito-
rutui" și „Pcler'nul Pasionat" aduc în paginile lor efectul co-lcșitor al Europei
asupra călătorului american. De fapt acel pelerin nu este altul decît autorul.
In romanul „Roderick Hudson", James dorește să creeze t puri dc artiști,
a căror artă să se reflecte și în pro ri i lor existență. El caută să subl nteze tocmai
legătura ce trebuie să existe între crea ii artistică și viața crealo-uiu7. A făuri
personagii care să fie și in viață artiști rămîne o preocupare caracter.stică a lui
J:.mes.
Dacă „Madame dc Mauves" este povestea unei americane slâpînită de dO" £
rințe șî visări romantice, „Rămășițele iui Poynton" reprezintă o adevărată operă
de artă provenită dintr-o serie de episoade puternice și violente. Cărțile din perioada
mijlocie ca, „Secretul lui Maiste". „Virata Ingrată", „Elevul', înfățișează Intr-o
puternică fantezie refulări sentimental", reflectarea unor situații adesea crude și
obscene. sau a raporturilor dintre părinți, în minți și suflete tinere și pline de ino-
cența, „Americanul" este o carte de maturitate al cărei mecanism smintește lite-
ratura elizatetanâ. „Principesa Casamassima" evocă un roman de calibru) unui
Dickenș sau Thackeray. Aici James zugrăvește în culori vîj și puternice scene,
s-ar putea spune, ale întregii vieți londoneze. Tema este aceeași ca și în *3I,1C
ricanul" sau „Roderick Hudsoii", moartea unei societăți. James aduce din nou unul
dintre personagiile feminine, fntîlnite în „Roderițk lludson", De. data aceasta, însă,
Christina Light se căsătorește cu un principe. In prefață, James arată că. această
carte s-a născut, pe de o parte, din nemulțumirea față de felul în care își realizase
personajul dîn „Roderick Hudson", iar pe de altă parte din acel obicei al său
de a ■ irtreiera străzile Londrei, de a privi întreaga societate, Observația joacă
acum, parcă un rol și mai mar , < ste mai bogată, mai adîncă, iar tabloul zugrăvii
mat complex, mai vast, pe lîngă tipurile obișnuite ale lumii sale apar noi tipuri
caracteristice. Personagiile sînt interesante și reale. Miss Pynset, biata croitoreasă,
este o figură cu totul mișcătoare. Descrierea vieții acesteia poartă puternice trăsă-
turi realiste. Dar atenția cititorului se oprește în special asupra lui Paul Mimi-
ment, tip de revoluționar, complet identificat fu cauza sa, Tn aceeași tonalitate
realistă sîrr! prezentați și Weteh, bătrînul violonist. sau Hyacinth, fiul nelegitim al
unui conte cu o prostituată, Prin viața și condițiile nașterii sale, acesta este legal
de clasa muncitoare, dar se simle atras către arîslrocraiie, tn prefața cărții, autorul
spune încă : „Cea ce doream, In special, să evidențiez era tocmai ignoranța socie
lății, r aliia întrezărește cîte ceva, din tot ceea ce se petrece în jur, abia bănuiește
șî încearcă să u.t ■ ceea ce ar putea turbura calmul obișnuit al vieții". Din aceste
cuvinte se vede că, mai bine decît und i dintre oamenii de stal și economiști, James
a avut acea intuiție a luptei te clasă ce nu guitea să mai înlîrzie, iar dacă James
nu condamnă direct societatea al cărei cronicar este, cl vede totuși aspcctcle-i nega-
tive. Părerile sale asupra acestei lumi se desprind dealtfel, în mod foarte dar și
din un te scrisori ale sale. Astfel, i ulem citi: „Situația acestui organism (sc reeră
la aristocrația engleză) imi pare tot atît de putredă și aproape, de marginea pră-
pastiei ca și aceea a aristocrației franceze în preajma revoluției.,, sau poate mai
bine chiar se aseamănă cu acea lume rogiană, greoaie, depravată asupra căreia
s-ău abătut barbarii". Henry James înfățișează cu multu arfă această sociclale i
în „Cupa de aur", lat-o atît de sigură în folosirea privilegiilor sate, rrifinată, dar
plină dc cruzime, o clasă rcstrînsă, copleșită de buna ei stare, îmbuibată, domi-
nînd o mulțime iiesfîrșit.i pe carc nu o cunoaște și nici nu o vede. Prințul din
„Cupa de aur" pe carc James îl prezintă ca pe un om îneîntătoar, tn mijlocul
societății sale, „deasupra unei anumite trepte sociale nu mai vedea oamenii". Acest
prinț căsătorii cu o americană foarte bogată nu avea o altă obligație în lume decît
aceea de a fi fericit, conform unei anumite idei nșuora fericirii, legată tle rose-
siunea lucrurilor și a ființelor. „Daisy Miiler", carte de mare succes, a reprezentat
pentru multă v'-nie. linul fetei americane, exuberantă, naivi, virtuoasă, u'lînd totuși
de conveniențele sociale, Jnsfirșil „Muza Tragică" csle ultima Carte din această
epocă de observație. După ce încearcă fără mult succes să scrie teatru, James va
căuta subiectele în viața sa interioară, în experiențele sale. Tn cete trei romane scrise
după IflfO. „Aripile Porumbelului", „Cupa de aur" și „Ambasadorii" personagiile
au o inteligență speciali. Subiectul în general este bazat pe dezvoltarea unei situați
foarte simple. Deznodămtntul 11 apare cititorului imediat. Fiecare personaj află tn-
celui cu încetul care este situația, Atunci te întrebi care va fi atitudinea sa față
de desfă-urarea logică a avenimentelor. Tși va urma calea ce pare a*i fi dinainte
pregăti1 ă,
Milly *), Maggie3} și Strether1) sint personagiile virtuoase ale lui James,
care rămîn complet izolate de mediul înconjurător. Viața lor este desprinsă cu
ORIZONT
î) Personal d'n ea t^a „A'ipHc no i ipidului",
Jp Personaj din cartea .„Cupa dc aur*.
1)	Personaj din cartea „Ambasadorii".
ORIZONT
5 totul de existența obișnuită. Adesea mor pentru a nu trăi viața moartă a unor
oameni vii, dar care, sînt mor ți in ceea ce privește valorile morale, Tn sufletele
acestora se desfășoară un permanent conflict, tocmai pentru că își dau seama că
râmîn înafara vieții- Autorul ne înfățișează două lumi diferite, una obișnuită, cea-
laltă o imagine a frămîntărilor sufletului său, un vis simbolic. în aceste cărți
James întrebuințează o fantezie minunată, o imaginație bogată ce se confundă cu
realitatea.
Ultimele două cărți, publicate postum, „Turnul de fildeș" și „Sensul trecu-
tului" sînt diferite de celelalte cărți. Acțiunea din prima se desfășoară de data
aceasta chiar în America, iar personagiile poartă trăsăturile tinerii generații de la
începutul secolului XX — Autorul nu a putut duce pînă la capăt acțiunea, cartea
răminînd o înmănunchiere de scene, de fragmente minunate. Izbucnirea războiului
din 1914 l-a împiedecat să mai continue -să scrie un roman Cu un subiect din
viața contemporană. Atunci se întoarce in lumea fanteziei. Revine asupra unei
lucrări scrisă mai de mult și lăsată la □ parte. Dar nici „Sensul Trecutului" nu
poate fi considerată o carte terminală, deși întreaga acțiune este trasatii. Cartea
aduce obsesia timpului trecut, atît de caracteristică unei întregi școli a literaturii
modeme, care amintește în special de Prousl. Astfel aceste două idtimc cărți ale
lui Henry James, se găsesc la poli opuși — una reprezintă o recunoaștere a
prezentului și aproape o incursiune în viitor, cealaltă o puternică întoarcere în
trecut, Intre acești doi poli opuși este cuprinsă o întreagă școală a literaturii moderne,
James nu reușește să găsească un subiect in viața din jurul său. care să-1
elibereze de propriile sale condiții, de individualitatea sa. El rămîne un individualist
incurabil. Din opera sa se desprind unele contradicții în ceea ce privește gindirea
sa politică și socială, contradicții comune dealtfel muHw scriitori ai acelei vremi.
James admiră societatea despre care scrie. El apare insă potrivnic corupției econo-
mice și politice a timpului său. Dar ca individualist ce este, construiește în căr-
1 le sale un anumit cadru-etic, care îngăduie individului să-și trăiască viața din
punct de vedere estetic și moral, fără a ține seama de lumea înconjurătoare Ei
devine astfel un snob și un susținător al sistemului care face tocmai posibilă
această existentă, în ciuda împrejurărilor. Lumea despre care scrie Henry James
este de mult moartă, subiectele cărților lui au uneori un iz arhaic. Chestiunile de
etică care-f ppreocupă nu sînt totuși suficient ilustrate de subiectele respective.
Stilul său simplu, la început, devine mai apoi complicat șl chiar obositor
uneori. Rămtnînd credincios romanului realist și psihologic eu'opcan, folosește lotuși,
din plin, întreaga sa fantezie pentru a crea un decor măreț unde își duc existența
lor searbădă aristocrații și noii îmbogățiți pe care îi întîlnim în paginile cărților
sale. Devine astfel făuritorul unei scene de proporții internaționale, pe care o vede
inciiitătoare, plină cu lucruri minunate, prețioase opere de artă, populată de ființe
fine, fermecătoare, culllvate, sensibile în țața frumosului si n delicateței, respingtnd
orice ar putea fi urît sau vulgar, O asemenea lume mi poale avea decîl consistența
unui vis. în realitate ea este răsturnală de mersul firesc al evenimentelor, de
cerirățele obiective ale vieții. în literatură ea pălește ștergindu se pînă în cele din
urmă cu toiul. Numai redarea vieții celei adevărate și simple a celor mulțl poate
mereu trăi în paginile cărților,
James aduce însă note noi în construcția romanului, prin telul în care
prezintă scenele dramatice, ea și relațiile dintre scena respectivă șî dezvoltarea sen-
timentelor șî pasiunilor nutrite de personagii. Cînd, de exemplu. Fanny Assingham
sparge cupa de aur, știm perfect care sînt gîndurile ei și ale lui Maggie, privind
cupa ca simbol al tuturor sentimentelor și pasiunilor Ce-i sînt asociate. Asemenea
acțiune este o mărturie a unor pasiuni acumulate treptat, pe care le-am boservat
de mult și în formarea cărora nu intervine nici un element dinafară. Drama cu-
noaște astfel, la James, o dezvoltare organică, care se desfășoară de la sine, fără
a fi susținută de elemente noi, exterioare, așa cum în general se întimplă la Balzac,
la riaubert, la Thackcray, sau la Tolstoi. O astfel de scenă reprezintă un simptom
al pasiunilor, care se formează și care umbresc parcă întreaga acțiune, izbucnirea
lor aducînd o eliberare din tensiunea simțită,
Calitățile operei literare a lui James trebuie căutate în adîncul sufletului său, £
in umanitatea sa, in acel dar de profundă înțelegere. Tocmai aici, stă arta lui
James de a fî creat o viață interioară vie ți reală. Personagiile sale trăiesc nu
numai într-o lume adevărată, dar ți intr-o lume a lor proprie. Titlurile romanelor
reprezintă simboluri ce cuprind în ele întreaga desfășurare a subiectului Romanele
sale sint pline de poezie adesea Împletite cu elemente dramatice.
In 1915, în semn de protest în contra politicii americane de a nu susține
de la început pe alinți in contra Germaniei, în care vedea o distrugătoare a civiliza-
ției, devine cetățean englez. Creația literară a lui Henry James, irvorită din bo-
găția sufletului său, din acea observație strălucitoare a societății reprezintă un dar
mai mult adus patrimoniului literaturii universale.
ADINA ARSENBSCh
ORIZONT
■ din literatura universală
ORIZONT
IOVAN DUCICI
GINDUR1
^n astă-seara, doamnă, la prinț venind la bal.
Ca și-odinioară tot tineri vom dansa.
Cu Fericirca-n brațe vom traversa soloane
Și-mi voi lipi tristețea de tinerețea ta.
Zburdalnice cadriluri, vom invîrti in jocuri
Și muzica, de-asemeni, ne va-mbăta cintind.
Domnițele-mbrăcate-n mătăsuri ca argintul
Și-n ‘taine negre domnii, ne vor dansa in gînd.
Și-n timp ce noi juca-oom, cei nobili stind la sfat,
Cei tineri prezicindu-și destinul lingă vin
Iar cei bătrini vorbindu-și de Platon ori de Cer,
Despre scolastici — poate — sau Sfintul Augustin,
Noi, doi, uitați și singuri, lăsind de-o parte dansul,
Ne vom retrage-n fundul salonului, la ceai
Și iți voi scrie doamnă, in amintirea serii.
Un trist sonet de toamnă pe albul evantai.
PLOPII
f)e ce foșnesc atit de straniu plopii
Și umbrele își prelungesc prin șanțuri ?
De ce e luna ca la buza gropii
far dealurile parcă-s niște lanțuri ?
In noaptea asta, toate ca de-o minți
S-aprind adine și mult prea greu se mișcă.
De ce foșnesc azi plopii-abia sub lună
Iar alteori trosnesc ca o morișcă?
Stau lingă apă singur, fără seamă.
Un ultim om în nesfirșirea sumbră
Și cotropit de noapte și de teamă
Mă scutur chiar de propria mea umbră.
SALCIA DE MARE
Salcia cu piciorul bătut în stincă
Despletindu-și cosițele verzi și subțiri
S-aseamănă cu o nimfă blestemată de vraja
Să se prefacă în lemn, să-și plingă pe amintiri.
Cind se face ziuă, cintecul ei se aude de sus.
S-aude șl tn neliniștea apei și-n negura înserării
Nu poate pleca, stă acolo unde toate se mișcă.
Unde și norii și vremea sînt sclavii mării.
Clniindu-și durerea, iși dăruie pe-ndeletc
Apelor cite-un ram. viatului frunze uscate
Si ca un păun care ar vrea să zboare
Ziua și noaptea zadarnic se zbate.
In rontiMțta <ir VIRGIt CARIANOPOL
RICHARD WILBUR
JONGLERUL
O minge va sălta . .. dar tot mai jos, mai jos... Nu e
Un lucru-nsuflețit, și-și simte neputința
h place doar să cadă, așa cum păminiul
In noi, din strălucirea sa decade
Se liniștește și-i uitat
Răpit de jongleurul albastru cu cele cinci mingi roșii ale sale
Să ne uitam necazurile! Va/, uite cum, in aer.
Sar mingi in sfere repezi, pe rotitoare miini
Și ne învață drumul spre uitare
Abta de te atinge-tișor.
Și ele stau pe-o traiectorie
In jurai său părînd că saltă-un rai.
Dar raiul e făcut din atitea nimicuri...
Și-apoi din nou redevine pămîni, tăcut și solitar
Căci el, cu gesturi nobile și demne
Adună raiu-n ghem la loc
Lăstnd să cadă minge după minge
Schimbindu-le cu-o mătură, n masă, o farfurie.
Oh. privește cum, pe picior i se rotește masa, și mătura
II balansează pe nas iar in virf i se rotește
Farfuria. Drace, strigăm noi, o, ce, spectacol
Hăiefii bal din picioare și fetele strigă
/ar tobele vesele fac gălăgie
Dar totul se-oprește și cade, el se-nclină și-și ia rămas bun
Dacă acum e obosit jonglerul, dacă mătura
Stă iar tn praf, dacă mesele încep să cadă iar
In ceața lor zilnică și deși farfuria
Zace aruncată-n virful mesei
Noi aplaudăm acuma pentru el
Căci ne-a răpit povara zilei pentru-un ceas.
ORIZONT
ORIZONT
EDWIN ARLINGTON ROBINSON
CASA DE PE DEAL
&înt toți plecați departe
Pustiu și gol e-n casă
Atît să spui se poate
Iar negre ziduri sparte
In voie vint urile lasă
Sînt toți plecați departe
De la nimeni nu poți scoate
O vorbă rea sau bună
Atit să spui se poate
De ce mai dăm deșarte
Tîrcoale acestor tăceri
Sînt toți plecați departe
Iar jocurile noastre născocite
N-au sensuri pentru ei
Atit să spui se poate
E decădere, ziduri in ruină
In Casa de pe deal
Sint toți plecați departe
Cu astea-s spuse toate.
In romlnețte le ION NEGRI,
ALAIN BOSQUET
DESPRE POEZIE
— fragment —
f()ă prezint
poezia mea: este o insulă care zboară
din, carte in carte
in căutarea
paginii natale.
apoi se oprește la mine, cu paginile rănite
pentru aceste mese cu carne și cuvinte reci.
Am plătit scump vecinătatea cu poemul!
Cuvintele mele cele mai pure se culcă în urzici,
silabele mele cele mai verzi visează,
despre o liniște tînără ca ele.
Dațî-mi orizontul care nu mai îndrăznește
să traverseze curtea înotind.
Vă dau la rindu-mi acest sonet.
acolo trăiesc păsările
însemnate de ocean '
apoi aceste înalte consoane
de unde se observă tumori
în creerul stelelor.
Fabricanți de ecuatoare
la care client, la care nomad
cine nu știe să citească, nici să iubească,
ați redevenit poemul meu
Eu repar minciunile
— negustor de sirocco-uri
misit de comete —
pentru a le vinde din nou
poem comestibil.
Vecina mea proza
îmi redactează biografia
in timp ce eu îmi schimb carnea in verb
neștiind dacă el o s-o tolereze.
in străfundurile fiecărui cuvînt asist la nașterea mea.
COLLETE PEUGNIEZ
UN CUVÎNT S-A NĂSCUT
n cuvînt s-a născut, în această dimineața
Nouă
Ca an minz pletos
Ca un luminiș de cuci galbeni,
Ca o ceață, pînă ta briul omului, de culoarea zorilor, in grin(.
Un cuvînt s-a născut, in această dimineața
Distinct,
Ca o sărutate de copil pe obraz.
Ca o bucată de pîine proaspătă la cafea,
Ca o dragoste acoperită de dovezi.
Un cuvînt s-a născut, in această dimineață,
Radioasă
Ca un fruct mușcat de dinți tineri
Ca o ciocnire fericită cu un trup adolescent
Intr-un va! înalt și alb.
Un cuvint s-a născut in această dimineață.
Verticală,
Ca un grumaz fără minciună
Ca un oraș abrupt și cald
Ca un miracol de vers strălucitor, ținut de firul de plumb
Un cuvînt s-a născut în această dimineață,
Elastic și solid,
La dimensiunea luminii,
Care accepta egal riscurile, șansele, ispășirile
Care-și dobîndea reazimul pe refuzul de-a fi inutil

ORIZON!
o Un cuvint s-a născut in această dimineață,
Care nu era nou, care mustea de dovezi
Care avea zborul ascuțit al unei ciocîrlii
in muta fertilitate a unui timp, un cuvint definit
Ca o frunte de floarea soarelui, in toropeala voioasa a unei veri
Un cuvint s-a născut, care purta, ca un clopot
Vuietul lasso-ului
Și care încerca să vire între tăcere și țipăt
Lacrimile și rîsetele,
fntr-o făgăduială întemeiată.
ORIZON i
SINGURĂTATE
£>1 a pierdut firul cuvintelor
dar firul timpului,
firul conducător al lucrurilor, l-a găsii
Foarfeci goale de ființe de mit de ori intiinite
Care l-au descusut, l-au îmbrăcat, ca o manta goală,
Dacă mantaua vă folosește păstrați-o
Dacă acest om vă folosește, păsirați-l
dacă firul mai poate păstra o veche taină care s-a pierdut
Lăsați-l s-o facă.
Dar dacă noaptea-i cade din cap,
Nu vă aplecați să o ridicați,
Dacă el uită cine sinteți
Ca să stea singur la nu știu ce poartă,
Dacă mingîie in tăcerea lui un cal pur
Care și-amintește de mine
Dacă acest cal nechează la porțile orașului pe unde trece.
Dacă sună ecouri noi posomoritul zgomot de porți
Pentru totdeauna închise,
Dacă voi care nu-l auziți nu opriți zgomotul
Ca să-l lase să treacă,
Dar dacă acest om vede de-a lungul imaginii sale,
înviind adevăratul înțeles al lucrurilor
Dacă iarba înaltă împinge poarta la care el se află.
Ca o urmă vie,
dacă iese in noapte singur,
lăsat i-l să treacă.
Tn	ic VIORF.I. GRECU
81 cronicii literară
BEN CORLACIU: „Poezii" *)
Prefețele volumelor de poezii ale lui Ben. Corlaciu învederează caracterul
deliberat și programatic al atitudinii sate lirice. Cartea de debut, Tavernele (1941).
poartă pe prima pagină cuvintele: „Deschidc-fa, Cer ai Iadului, să intre Fiul tău
pierdut — Fiut tău revenit din călătoria lumilor" (Poezii, p 16). prin care poetul
se Înscrie în tradiția romantică, fecundă pînă în modernism, a demonicului ca
sursă de frumos și mîntuirc din platitudinea unei vieți cuminți și așezate. Dedi-
cația la un prieten nenumit din fruntea volumului următor. Pelerinul serilor (1942),
proclamă poezia ca act de extremă sfîșietoare sinceritate, ca o eîracțiune emoțio-
nală a artistului în sufletul cititorului: „Rîndurile, pe care ți le-arunc in inimă,
sunt smulse din zgura pieptului meu” (op. cit. p. 33). Prefața ta Arhipelag (1943)
afirmă ruptura cu cititorul, optînd pentru o poezie autarhică, îndărătnică și fu-
rioasă în voința ei de singularizare și de nepăsare: „Cartea aceasta apare, în
primul rînd, pentru mine. Fiindcă am visat într-o noapte că nu voi mai putea
culege siltcveie toamnei viitoare (--.). De aceea apare cartea asta. Poate, și pentru
Rimbnud, Așa să știți 1 (...). S-ar putea ca Luna să-mi fie și de-acum încolo
văpaie, femele. prietenă zân-cită — Ca mine — ascunziș și mistuire. Tn orice caz,
e mult mai bine astfel. Cit despre voi — duceți-vă cu toți la Dracul!“ (p, 63
și u.). Dar de ce ultimul cuvint scris cu majusculă? Să fie altceva decît o
simplă înjurătură ? Poate o Invitație teribilistă ca ton spre „Cerul Iadului", adică
spre frumusețea în'ernului? Ultima prefață apare la Manifest liric (1945). Aici,
teribilismul ca atitu ’ ne lirică este arătat ca decurgînd firesc din condiția la care
societatea burgheză îl constrînge pe poet, ca efect al neimpăcării sale cu situația
nedreaptă : „Părerea mea este că. într-o țară ca aceasta, unde poetul e arătat
cu degetul, cum arăți pe cineva de la circ, nimeni nu-i poate contesta dreptul de
a face pe nebunul (...). Fiindcă, de cele mai multe ori, așa-numita demență a
scriitorului nu e altceva decît o izbucnire Cerebrală fi bine controlată împotriva
unor stări deficitare și, pentru el, demoralizante" (p. 115: s.m) în lumina acestui
program, care nu era doar al său, dovadă referința la Rimbaud și, în poezii, la
Esenin, se pot desprinde cîteva trăsături principale ale comportamentului liric.
Poeziile trasează portretul artistului sărac și nefericit: „Ce palizi sîntem
și ce supți, / ca o noapte friguroasă oc’iil ni-s* (Schimbare, p. 44). El nu se simte
acasă nici măcar in prooria-i piele: „Brațele ca două crengi îmi stimau / de-a
lungul hulitului trup. / Singure de nimeni imscate. mă pălmuiau / bratcie-acelea,
pe care-aș fi vrut să te rup" (Pedeapsă, p, 5S). Un portret amplu, specific pentru
stilul de amalgamare a impetuozității imagistice, detaliului concret realist și auto-
ironiei tăioase, descrie tipul clasic al boemului, dîmensonrd pe coordonatele mizeriei
i visului: ..Nu mi-", ochiul săbuire si nici stea, / runerc din curgere sau alVcva. /
Brațul tni-i înfipt în cer. ca soarele, / pîntecul mi-i plin de anotimpuri adormite / și
de îrămîntări prea grele, prea neistovite; / mersul nu mi-e limpede cum sînt izvoa-
rele f și spinarea mi-e puțin încovoiată; t fruntea mi-e, cam de vreo lună, deo-
cheată, t parcă păsările s-ar H odihnit pe ea, / parcă zborul aslrdor sau cam așa
ceva" (Maladie, p. 72 și u.).
Accsl personaj imaginar, himeric și sfruntat de sincer, care este eul liric, se
manifestă ț>rintr-o gesticulație aparte. Uneori, gestul său este grandios și infantil
totodată: „Ruginită, ruptă. Luna — o potcoavă / rătăcită-n spații din copita vremii, /
ai zvirlit-o peste umăr, / după ce-ai scuipat-o cu evlavie bolnavă, / așteptind copilăria
și norocul" (Undc-i? p. 25 și u.). Alteori, mișcarea se interiorizează, trecînd brusc
din anodin în alegorie : „Cînd mă credeai beat turtă și bîjbîiam spre casă, / m-am
prăvălit pe scara prea triștilor mei îngeri" (Fuga nocturnă, p, 266 și u.). Viața de
vagabondaj, extravaganță, nemulțumire, speranță șl deziluzie a boemului constituie
substanța acestei poezii „Apăream ca o ploaie, ca o pisică bizară, / incandescent și
cu ochii jăratic, / mereu plecat și niciodată sosit, / ca o fugă uriaș, ca un sălbatic l
ORIZONT
■) Editura pentru literatură, București. 1969.
S prea visător șî rîleodată țicnit f/ Din palmele voastre, niciodată pîine / nu răsărea
ci doar cîte-un zîmbet în joacă, / fără să știți dincotro se întoarce și pleacă / pușla-
mana aceea buiacă. / plină de visuri, desculță și beată, / fiindcă voi n-ați heinărit
niciodată / flămînzi. clandestin, fără țintă / și ațâțați de tampoanele vieții, / care
numai pe mine a încercat să mă mintă" Testament 200, p. 141 și u,). Atitudinea-
nonconformistă este proclamată, cu mîndrie, ca destin: „eu m-am născut ca să-
umblu, / eu m-am născut ca să trec peste ziduri, / eu m-am născut exclamind : Să
vă fie roșind" (Eliberați pisicile, p. 363 și u.).
Decorul în care evoluiază acest personaj-confesie, fantast și totodată determi-
nat pînă la constrângere dc condiția Sa materială, fizică și socială, este sordid, des-
puiat de orice aură romantică: „Decerni o nocturn, cu lumini bolnave, f si -mrîd
trei cîrciumi, pierdule-n trei străzi. / Femei lunatice-aștcnptă-n ogrăzi / bărbații cu
chefuri în ochii sticloși" (Stampă, p. 45 și u.). Interesant este felul cum elemente
care tradițional sînt depozitare ale frumosului și sublimului, înălțătorului și purifi-
catorului, printr-un fenomen de extrapolare inversă sînt coborîte în universul mize-
riei umane, a cărui marasm se repercutează asupra cosmosului, mînjind-ul. Firește,
procedeul n-a fost inventat de Ben. Corlaciu, dar el se impune in această privință
printr-o imaginație prodigioasă și un verb hulitor cel mai adesea de mare vigoare.
Estetica de frondă și opoziție in care se înscrie, îi legitimează apostrofări fără mena-
jamente: „Prietenii mei, asta a fost odată, / cînd Luna era altfel, nu idioată / șî
răsfățată de toți poeții care-i sărută azi pîntecul" (Trecere alegorică, p. 67 și u). Na-
tura nu mai este refugiu, leagăn consolator; minia personajului se lansează, cu
gesturi dc golan scandalagiu și bătăuș hiperbolizale pînă la fantastic, îmijotriva
elementelor cosmice; ,.mă voi lua la trintă cu cerul, cu soarele. / mării îi voi răsuci
picioarele / și veșniciei ii voi frînge gilul" (Insula Șerpilor, p. 74 și u.). Poetul pare
agasat de frumusețea care-l amăgește. îl anesteziază în „ora cînd pupilele se-adapă /
din oceanul stelelor viclene" (Poem lunatic, p. 80 și ti.). Remarcăm epitetul antro-
pomorfe de factură caracterologică, șocant prin substratul dezaprobator categorie ;.s- ciat
cu noțiunea de obicei admirabilă a astrelor. Asemănător, deși de dala aceasta cu o
îngăduință nu lipsită dc ironie, combinația neobișnuită de termeni: „Am privirile
arcuite / cum sunt căderile stelelor zăpăcite i și sînt copilul tatălui meu, golanul, /
care-a murit pe vremea lui Ghengis Khanul." (Trecere alegorică, p. 67 și u.). Citatul
e Important șl pentru că exprimă înscrierea personajului într-o filiație imaginară
care ar lega varianta dîmbovițeană a golanului de tagma hoinarilor de pretutindeni
șî de totdeauna.
Frecvent este motivul beției, prin care faptul realist al aventurilor tavernele
se transmută în furoare a fanteziei poetice. Viziunea celui amețit de alcoolurile dis-
tilate din struguri și din vis perturbă armonia cosmică, creind un univers bizar, ne-
liniștilor. de un pitoresc tratat cu humor, într-o optică dinamică, dotată cu simțul
decorativului chiar în deplină dezlănțuire imaginativă : „Vezi, că^nde, două luni în
loc de una? / Șapte ceruri verzi șî șapte fumuri 1 șerpuite pină-n aurul din drumuri ?“
(Unde-i ?, p, 25 și u.). Sau: „Oare luna esta-i beată criță, / clc-î e mersul ca un orotog
stricat” (Prezicere, p, 85 și u.).
Ostentativa prozaizare a termenilor poetici tradiționali se înscrie firesc atitu-
dinii lirice programat e șocante dacă nu de-a dreptul provocatoare. Imadnile sînt
lotuși adesea dc o mare putere de evocare plastică, iar ineditul comparațiilor și me-
taforelor este surdînat de o secretă melancolic: „stelele sunt numai triste lemne /
aprinse șl zvîrlite-n cer". Atragem atenția asupra gestului nervos, de zvîrlîre, implicat
și aici, întrucît este specific personajului liric. Sau. altă imagine, încă și mai intere-
santă : „Deasupra orașului pisici albe și negre plutesc, / ochii lor scapără stele ver-
zui și dispar" (ierbar, p. 201), care asociază norii, fumul, luminile citadine cu mo-
tivul preferat al pisicii. Dacă predominantă este tendința de contaminare a celestului
cu terestrul și de prevalență în alcătuirea imaginilor a condiție» mizere și tulburi a
omului, nu lipsește însă nici pandanlul. adică afirmarea voinței de transfigurare a
£ urituiui : „dădeam plăcerii din noroi contururi / de sticle colorate șl candoare"
O (ZJougmra la Buzău, p. 250). Dacă urîtul, viciul, decrepitudinea terestră contaminează
g toate sferele, firesc este dezgustul, afirmat cu patetică, scrîșnită vehemență: „Gustînd
g din cile sc mai pol cunoaște, / dădeam de mlaștini, lintiță și broaște. / desferecînd
rugina frumuseții / mă năpădeau cucuta și scaieții, / șî-adulmecînd Iluzii, să le
dcapăn, / găseam atomul învelii în rapăn, / căci adormita-n amintiri virtute / e-o
curvă albă, putredă și pute" (Preludiu Ia simfonia nocturnă, p, 245 și U-).
Nu ne miră afirmarea tranșantă, în citatul din urmă, a unei atitudini etice îo
intransigente. Violența de limbaj, gestică ți atitudine lirică provin, hotărît. din do-
rința de a sfida fățărnicia moralei burgheze curente. O mare sete de puritate, cînd
mai disimulată, cind mai direct mărturisită, străbate acest volum de poezii. Procla-
marea poeziei autarhice, suficiente sieși, nenăsătoare față de impresia ce o trezește,
a poeziei ce-și propune adesea să fie „neplăcută", este de fapt o reacție la un viu
sentiment de frustarc. în amplul grupaj de poezii inedite, scrise între 1941 și 1967
și publicat în volumul de care ne ocupăm sub ostentativul titlu de Postume, jinduirea
zadarnică spre înțelegere șî tandrețe este mărturisiți fără echivoc: „Cheia inimii mele
e-ascunsă în voi, / dar voi n-ați deschis dragostei porțile" (Cheia inimii mele, p. 202
și u ). Sentimentul frustării cuprinde întreaga existență, personajul se vede refuzat
și respins de prieteni, de femei, de frumusețile naturii șl pînă și de pfOpriiie-i vise,
ajungînd la concluzia: întoarce-le-n tine: te vor chema unii, 7 dar peștera ta n-o
deschide cui n-a știut / decit să te creadă paiață pe funii" (Cu limbă de moarte,
p. 218 șî îl).
Acum aproape trei decenii, Ben. Corlaciu și-a propus să-și scandalizeze citi-
torii, Astăzi, însă, figura „poetului teribil" : precoce, obraznic, frondeur, bătîndu-șf
joc de chibzuință, bunăstarea sufocantă, prepotența și conformismul cu principii al
„adulților" nu mai provoacă aceeași stupefacție ca pe vremuri, iar imaginea boe-
mei, cu sărăcie, amor și oftică, a devenit cam de multișor tradițională, Ben. Cor-
laciu reușește să ne convingă de valoarea sa ca poet atunci cînd hulirea, prin fer-
voarea cu vin tulul, devine edificatoare minte, cînd verbul metamorfozează strigătul în
cîntee, far nenorocul și dizgrația omului se transformă în șansa și starea de grație
a artistului- Spre a descrie pe scurt drama lirică închipuită și trăită de el, am ales
ca citate versuri pe care le-am socotit reușite sub raport estetic. Nu ne-am ocupat
de poeziile care-l pastișează vădit pe Arghezi sau de atîtea strofe, mai ales din
primele volume, în care rmele nu fac decit să sublinieze nemuzicalitâtea versului,
fără ca absența eufoniei sâ fie compensată prin șocul Imaginilor; nu ne-am referit
nici la repetițiile, cu sau fără variații, a unor expresii sau slructuri poetice care
astfel se banalizează. Volumul amplu de Poezii, circa 380 pagini, este o confruntare
absolut necesară cu publicul a celui pe care, mai ales generațiile mai tinere, l-am
cunoscut pînă acum doar ca prozator. Dar, prin forța împrejurărilor, personalitatea
sa apare întrucîtva diluată prin numărul mare de poezii de valori foarte diferite.
Iar lectura, în unele momente, de-a dreptul obositoare. Din loc în loc, răsar ca niște
nestemate, poezii ca aceasta : „în seara aceea, Ia șapte, / am vrut să fiu noapte,
să fiu / o ftntînă-nflorilă-n pustiu / șl să coboare / cumpăna-n floare, / ciutura-n
mîne, / să mă culeagă dintre stamîne. // Pe urină, sleită, pasărea cerului / să ciu-
gulească steaua oierului" (Dor, p. 291). Estetica «ritului, demonicului și provocării
este, în fond, intim activată de dorul spre frumos, dragoste și bine, inalterabil în
poet șî care ÎI îndreptățesc revolta, străluminînd Imaginea dezolantă a unui infern
stătut de baltă, tavernă șl mansardă, în care pînă și cerul s-a degradat și s-a urîțit,
cu stelele int-rioarc ale sufletului curat, O nouă selecție, pe criterii cît mai riguros
estetice, ar releva și ar impune literelor noastre cu mai multă tărie, profilul acestui
reprezentant statornic șî pur al unei boeme fără iluzii șl fără concesii, dar nu ți fără
ideal; mai ales că, desigur, Ben. Corlaciu. în ciuda titlului blazat și ironic de Postume
pe care l-a dat ineditelor sale, este un poet în deplină forță creatoare, care poate
îmbogăți șî desăvîrși imaginea pe care ne-a oferit-o.
ALEXANDRA JNDRIEȘ
MIRCEA COÎOCARU: „Minciuna"
Tnfr-o anumită ordine de idei, romanul e acela al etosului mizerabil, iar, p>e-
cînd pe acest drum, cartea s-ar ocupa de destinul uniti picaro, nimerit în coșmarul
unei existente definită doar prin prisma nerealizării erotice.
Minore insă ar fi concluziile ia care ajungem; căci dezvoltarea elementului
epic rtu are nici a logică, ți totul parc a se reduce în «'rima instanță la nesiâoti-
plăcere de a fabula; prins in eăi'rtgj'fe realului, eroul se salvează prin vis, prin halu-
cinație, sau, mai exact: iși perfecționează infernul existenței sa e prin această so ■
nambulă descoperire a imaginilor sole virtuale. Căci, dacă începătorii literaturile' mi
descoperit infernul populat cu umbrele de dincolo, mizind pe el ca religie a ir.irn't
ORIZONT
3 ușor pâmmiene, literatura modernă a fost inaugurată de alte coboriri in infern,
paralele acestora: acelea ale depășirii existentei logice, normale. Somnul rațiunii
cel care naște monștri, ar fi arhipelagul ce se ridică, arid pi gol, in urma unor
Seisme de un grad nemaiînfițnit, Și trebuie să ne gindim că o parte a prozei moderne
este ferită spre aceste suprafețe ale mării nu de acei care gindeau lumea concretă,
exact, precis, ci de poeți: de aceia care au fost vizionarii, „Un anotimp în infern"
Șr „Para[fisurile artificiale" nu sint decît două s înci ale acestui arhipelag de pe care
se pot zări, până spre noi, teritorii vaste ale mișcării literelor moderne. Marile irans-
fo-mari ale prorei moderne nu sînt atit legate de fluxul, de refluxul memoriei, de
abandonarea psihologiei.de meandrelereflce iilor existențiale,cit de refuzul dea gindi
ordinea logică a evenimentelor. Au raportul creafor-atolslăpinitor, crfator-supus ar în-
semna aceste metamorfoze, ci acela al ordinii logicii și acel a al unui plan fictiv de
stă vintre a haosului. Marele proces de esfeiizare se află legat, indestructibil, de o
cobarire în infern. Pînă unde se poate ajunge, care ar fi ultimele trepte? Ce în-
seamnă cucerire, ce înseamnă înfrîngen pe acest drum? Drumul există, și pornim
de la premiza existenței sate. El c însoțit de nenumărate abdicări și de numeroase
amintiri ale elementelor abdicate în drumul spre adine; și acestea îl urmăresc ca
niște fantome de care, probabil, nu se va putea desprinde niciodată. Grotescul,
monstruosul, sînt întrupările din acest ținut ni subteranelor: și mia dintre călăuze,
visul, nu face altceva decît să te precizeze cu insistență, contururile.
Cartea lui Mircea Cojocarii se aflu pe undeva prin apropiere. Intr-un fel, ea
reprezintă obiectivarea unei estetici: atacarea ci dintr-un punct de vedere rațional,
„clasic” pe undeva. Poate, în subsol, o meditație asupra ci. Să detailăm. Arhip, eroul,
adolescent ori tn pragul ieșirii din adolescență o îniilneșfe întîmplător, pe I.trei na:
îi devine amant. Epicul se construiește în jurul trecutului Lavinei, relatat de eroină.
Nn sintem purtați in aftsart psihologice, fiindcă eroina se cenzurează mereu,
refăându-și biografia prin minciună, adică prinfr-o definiție ce ține de relațiile so-
ciale ale eroăor.
Minciună tentaculară, deci, permanentă autonegațic a mișcării epice, Sintem
în fața unui joc al suprafețelor care Se intersectează, în schimb culoarea pe măsura
incidenței faptelor. Abandonarea psihologiei (pe care mizează, din alt punct de ve-
dere, romanul) se anulează mereu prin această autocenzură o faptelor. Na există nici
un erou în acest roman, totul este o	de fapte ieșite din comun; după
Laoina, eroul e prins în altă legătură erotică, șl apoi în alta, dar obiectivul se în-
toarce asupra Lavinei, a minciunii pronwdialc, devenită pe parcurs, fabuloasă.
Și, normal, ne aflăm în plină ptoă a absurdului: tnsd, trebuie sâ fim atenți,
e vorba dc tentaculele minciunii care se întind mereu, si a nouă autoamdare pune
stăpinire pe mijloacele prozatorului, in fond guvernat de ideia de a-și stăpîni per-
sonafuL Și în mijlocul acestui șir dc evenimente trăite halucinat, procesul. Confrun-
tarea cu lumm. Este, de fapt, n» un proces ni eroului, ci al existenței lui în stare de
minciună: al unui homo estetieus, dacă ni se îngăduie să întrebuințăm, un pic ne-
la-locul lui, termenul. In ja/a lui, în această rostură, lumea se întoarce pe dos: eroii
sini metamorfozați, în Arliip, e procuram! și alt Arhip e acuzatul, și, de fapt, procesul
se petrece în visul acestui Arhip contaminai de nesiguranță fi de incertitudine; orice
legătură cu Kalka sau Camus sînt cum nu se poate mai gratuite, și aceasta, finind
seama dc obiectivarea de care vorbeam la început. In fine, cartea se încheie cu în-
mormtnlarea domnișoarei Ruth (să fie întîmptfdoare asemănarea cu nuvela Iui I.au-
remis Ftdga?), înmormiiniare care generează într-un chef monstru, explicmd. cum
nu se poate mai ciur, definiția din titlu. Romanul, deci, alunecă pe două planuri, cel
al realului și cel ai visului. Autorul reușește să le apropie mereu uneori pînă la
confuzie; plutește pe undeva, in jurul eroilor, o lume a misterului, a tainei. Sfișiat
arest văl, altul se iscă în fața ochilor noștri și altul, și altul, pînă la nesfîrșii. Cîie-
odată ești tentai să descinzi un amănunt, un gest, din Mat' i Caragiale: dar ta M.
Coțocaru nimic nu mai are noblețe. Decadenta nu mai e a rangului, e o decădere
5 cx'siențială. Aici nr interveni alte diferențe între Arhip și Meursati, eroul lui Camus
§ reprezenta o slare exislențlalS, un fapt, o concluzie a naturii: obiectiv vorbind, el
g nu <ro«i nimic pur, dar nici nimic impar în el. Arhip se zbate șl din această zbatere
O se nasc vs^le, el este o ipostază a căderii. Ingenuitatea sa (iniția'ă) îl aruncă în
acest cerc fără scăpare. Și dacă definiția lui e poate incompletă, trebuie să pornim
totuși de aici în definirea lui. Cochetăriile sale cu absurdul vin mai puțin dintr-o
aderare la literatura absurdului, cît dintr-o necesitate de a-l defini ca erou.
Dintre romanele excepționale sau merituoase din ultima vreme, in care s-a g
apelat ia vis, ca necesitate a definirii eroului, sau la starea onirică (Animale bolnave,
Alexandra ți infernul, Martorii, Serenadă ia trompetă, Singuri etc.) Minciuna se
apropie, citeodată, surprinzător de mult, de cartea lui Mircea Ciobanii. Cu precizarea
că ii lipsesc povârnișurile eseistice ale ultimului, rătăcirile ei detective.
Intrat in lumea prozei moderne, pătruns in ea mai mult decit alții, Mircea Co-
jocarii are, iot mai mult decit alții, nostalgia acestui paradis pierdut al prozei din-
foideauna. El are fascinația urllului, moral, material, care fixează o ținută dc estet.
Înainte pomeneam de monstruos. Da. totul e monstruos. Soțul Latrinei e ciung, e
cerșetor, Lac a e, in realitate, o prostituată, localurile peregrinării eroilor ne scot
în față afli detracati, și nimic nu e neminjii, Minciuna este un roman al violentei
morale. Procedee ieftine (ar afirma P, Crisiea probabil) ți nu ne-am grăbi să-l con-
trazicem. Căci, romanul acesta, care consemnează un debut promițător, este pe un-
deva lipsit de densitate in loc Să ilumineze realul (cum intenționează autorul) visul,
purtat pe parcurs ca o lupă, U deoitalizează, il face fragil.
VIRGILIU DUDA: „Caiedrafa“
Mat așezat ni se pare Virgiliu Duda, demn de atenție încă de Ia volumul său
dc debut, Povest ri din provincie Ceea ce e fascinant (dacă nu fugim de cu-
vinte) în Catedrala, e tocmai știința de a găsi locul eroilor tnir-o mișcare aparent
haotică a materiei epice. Catedrala poate fi încercarea de a înnobila așa-zisul nostru
roman industrial, compromis altădată prin producții fără individualitate. „Strămoșul"
ei este, într-un sens. Francisca lui N. breban (ce repede trec aniil) cu acel argonaut
maramureșean ce își descoperă, în ambianța uzinei, valoarea independentei, a forței
sate. De dala aceasta romanul mișună de personaje, de destine ce își schimbă rostul,
ce se amestecă și se întîlnesc în lumina unor legi eterne ale devenirii. Înainte de a
fi o parabolă, romanul e o galerie tipologică exemplară, și primul element care îl
indică pe Virgiliu Duda ca posibil — in viitor — foarte valoros romancier este
tocmai această calitate, era să zic iar știință — depreciata de unii azi — de a defini
personaje. Nadia, Burghele, Ovidiu, Cecilia, Andrei sînt eroi care îți pot avea dosarul
lor, in Cea mai strictă accepție a cuvîntului; ți fiecare dintre ei reprezintă o medi-
tație asupra unui timp istoric exact, cu erorile, calitățile, devenirile lor. Și, de altfel,
nici un personaj nu intră gratuit în scenă, fiecare e însoțit de fișa lui, pe care autorul
nu se teme s-o transcrie și așa: Mircla. O copilă cam de cincisprezece ani, de foarte
bună condiție socială — muncitoare necalificată intr-o uzină e un unicat. Surprin-
zător de frumușică, ascultătoare ți sprintenă la minte, timidă, dar ți descurcăreață,
Mirela era o prezență de-a dreptul fermecătoare, ș.a.m.d. sau: Rusu. Funcționar mo-
del, respectuos, cu tfmplcle albite, elegant, rezervat etc.
Și, ce curios, nu ne ucide această avalanșă de epitete, această copilărească
modalitate dc a desena eroii. Dimpotrivă, fișele acestea fac romanul compact, ar-
borescent, ne rătăcesc, printr-o pădure în care nu ne rămîne pînă la urmă decit sd
medităm în liniște, la parabola cărții, cea pusă moto, adică: „Trebu'e ca uzina, care
nu e încă decît un fel de biserică a catacombelor, să devină ceea ce a fost catedrala...
Așadar, cum nu se poate mai exact, intențiile autorului, resfirate printre această
pădure a personajelor. De loc mărunte intenții, și vizimi, cum nu se poate mai
îndrăzneț, e posibilă viziunea paradisiacă a faptului cotidian. In numele acestei
intenții, romanul nu mai e al unui personaj ci e al unei mulțimi de personaje.
Mulțime: exagerăm desigur. Căci, esemializmd, primul capitol se axează (ca să
trăim intre exemple) pe căsnicia înaltului pretat al „catedralei", Burghele, directorul
uzinei. Un director întrevăzut prin psihologia soției sale. Capitolul se cheamă
„umbrele amănuntelor intime" și autorul face citeva demonstrații de analist remar-
cabil. Dar, în fond, parabola suie mai sus fi metaforic vorbind, umbrele platonice
stăpinesc această demonie a analizei. Fiindcă, practic, cuplul acestor indivizi, intrați
in căsnicie refuză acordul ideal, în numele na știu cărei însingurări. Burghele —
omul tainei, incapabil de dragoste (sau fără vocația ei) și Nadia, ratlndu-și la-
mentabil vocația. Intre această înaltă nerealizare, a acestor omeni legati unul de
celălalt șl am îndoi de convenție, plutesc ceilalți, umbrele. Umbrele, semnele ratării
lor dar și întrupările eșecului lor, luarea — de — ființă a putinței lor de a se
JRiZONT
ORIZONT
g realiza Celelalte personaje („mulțimea") se coc la flacăra nevăzută a acestei
posibile pasiuni. Ca în mitul peșterii. Și tocmai acest hiatus al existenței, această
neputință de a întoarce capul de lumină, ar reprezenta sugestia jertfei.
Și, apoi, cine pierde aici, adulterina, cine e jertfitul Burghele? Pe unde
trec firele încilcite ale stăpinirii de sine și ce înseamnă „a pierde" ? Și ceea ce
mi se pare (încă odată) remarcabil la Virgiliu Duda, sînt aceste destine paralele
care dau iluzia de a se intersecta, nu intr-un infinit promis, ci între zidurile
meschine ale osificârii psihologiiior. In „Această apă impură", Burghele este direc-
torul-fimclionar și centrul de greutate se deplasează asupra lui Andrei, tinărul ingi-
ner încercînd să iasă din fluoiul tulbure al încurcăturilor personale. Și senzația a eusta
de fluviu, de trecere compactă a evenimentelor, a infîmplârilor din care persona-
jele nu se smulg, ci in care se complac leneș, durează: alți eroi, și sensurile ro-
manului rămîn: rămân hiatusurile acestea erotice, împlinirile iluzorii și fuga de
ele sau, de ce nu, aceeași lipsă de vocație a împlinirii interioare. Andrei-Ncli, Cici-
Ovidiu, iată cuplurile acestea ale destinelor paralele își părăsesc sentimentele în
zona obscură n întîmplărilor.
Spuneam că romanul tui Mircea Cojocarii trăiește din plăcerea nelimitatelor
posibilități ale fabulației: că acestea îl firăsc, conform unei ironii a visării în si-
tuațiile cete mai paradoxale. Dacă privim atent, Mircea Cofocaru își rupe toate
podurile întoarcerilor înapoi. Dimpotrivă, Virgiliu Duda este un prozator la care
toate raporturile, la proza „clasica" sînt cu putință. înainte de toate, elementele
unei meserii trainice asimilate îl definesc drept creator nu al unei revoluții literare.
Ci al unui moment literar. Poate că situații din Catedrala srnf prăfuite de buna!.taie
și somnolențe prin inerție: poate că galeria Epo’ogirrî nu e văzută dintr-un unghi
nou; poate câ analize mai drastice ar putea înscena romancierului an onrpfa pro-
ces în acest sens. Dar meritul lui Virgil Duda e de a fi reluat idei prăfuite fi
de a te fi înnobilai, chiar și pînă la un punct.
Proo!nc!al (ca atmosferă), romana' călătorește netulburnt prinir-tm regat al
ambițiilor literare fără a păși pe fascinantele cărări ale neprevăzutului. Forța prozei
lui Virgil Duda este tocmai această superbă lipsă a tentației.
S-a spus undeva că prozatorul ar deriva fie și pe alocuri, din proza lui N.
Breban. Nu ne-ar surprinde ca literatura lui Breban să nască, cît mai repede po-
sibil, epigoni, P. un proces literar normal, această în urma fiecărui prozator ieșit
din comun au aprrrrrf imitatorii. Dar cartea lui Virgil Duda e esențial altceva și
oricum ar fi definită, ea rămîne romanul unor dețțioe, Orice formulare, aricit de
sofisticată ar fi ca, nc-ar aduce la această matcă, drumul dintotdeauna al prozei
clasice. Breban este, simplificînd, romancierul unot situa ii: destinele personajelor
mi, act ,f.n rol secundar. Dacă apropierea se roate face, trebuie să ne gînrlim doar
ta datele care înaintează spre aceste intenții, la premize. Și, nu ni se pare în-
fricoșătoare afirmația că, în materie de analiză psiho'ogicâ, Virgil Duda a învățat
cîte ceva de la Breban. Pentru că, dacă pe Breban îi interesează stările de cris-
pare ale spiritului descoperite ntt în intelect, ci în blo'ogie, în fibre ptdrefacle, pe
Virgil Duda îl interesează vălmășagul nașterii unei lumi. Eroii lui V. Breban plutesc
într-o apă tulbure primordială, — fatalitatea lor biologică — fără să aibă con-
știința ei. Personajele lui K Duda se înalță din ea, revin aici, și această apă
tulbure care îi înconjoară e alcătuită din JataFtatea" întîmplărilor, a relațiilor re
se nasc mereu, în care eroii se împiedica și îi înlănțuie necontenit, fără orizont și
fără perspectivă. Ei nu sînt definiți „abisal" fiindcă intrarea aceasta în adlncurl
ar fi împiedecat această rotire a planetelor: a eroilor. Și, in acest sistem planetar
nr patra fi cercetat pînă la infinit: și de aici cititorul are iluzia unei mulțimi nes-
fîrșite de personaje, prnse în marea trecere a edificării lor și — în subteran —
a lumii. „Provincial" lipsit de ființe excepționale, acumufind situații și croi scoși
din media cotidiană a existentelor, romanul lui Virgil Duda este,. din acest punct
de vedere, un roman social. Iar dacă parabola propusă inițial, în titlu, nit are
încă acoperire in text, ea are corespondent în modalitatea literară a autorului. Pe
zidurile trainice ale acestui edificiu, uitat undeva departe, într-o periferie, lipsește
încă înalta cupolă care dă tăcerilor sunet. Dar, slntem departe de catacombe și
asta înseamnă mult.
C. UNGUREANU
a istorie literară — documente
REVISTE LITERARE ROMÂNEȘTI DE LA
SFÎRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA
„VIEAȚA" (1893-1896)
în ultima decadă a secolului al XlX-lea, tendința de grupare a scriitorilor tn
jurul unor publicații devine din ce în ce mai evidentă, determinată de diversificare*
Irnomcnulii literar românesc din acel timp, de delimitarea tot mai pronunțată a
concepțiile? estetice, in această direcție, o consecință importantă a avut polemica
Maiorescu-Gherea, pe tenia „artei pentru artă" fi a „artei cu tendință". După în-
cetarea „Contemporanului", in 1891, scriitorii apropiați de mișcarea socialistă se
alătură fr unor ziare cu aceleași țeluri, ca „Munca" ții „Adevărul", fie unor reviste
nou infiiițaie, ea „Evenimentul literar", „Literatură și artă română", „Pagini literare"
etc. In cceeașî perioadă, unii scriitori reprezentativi, receptivi Ia frămîntările și aspi-
rațiile poporului, sînt animați de dorința de a produce un reviriment în mișcarea
literară a vremii, de a face ca literatura să contribuie Ia rezolvarea pozitivă a
idealuri'or de dreptate socială, de unitate națională și culturală. Totodată, se afir-
mă la acești scriitori tcndinla de a asana literatura vremii de cohorta lacrimo-
genilor epigoni eminescieni, de a-i da îndrumarea serioasă, necesară, spre o ali-
tudne tonică, spre dezvoltarea problemelor majore ale realității din acea epocă,
îndeosebi ale celor ridicate de situația țărănimii. în acest mod, se pregătește și
i.fnosfera pentru .nfirmărca. după 1900, s sămănătorismului. La aceasta au con-
Tibuit în primul rind revistele „Vieața" șl „Vnlra".
Revista „Vieața" a apărut ta 2S noiembrie 1853, purtînd subtitlul „revistă săp-
tămînală ilustrată", sub conducerea Iui A. Vlahuță șî dr. A. Urechia. Colaborarea
dintre cel dof directori a durat pînă la nr. 5, din 12 martie 1895, cînd pe fron-
tispiciul revistei apare r* director numai A. Vlahuță.
Ca orice publicație „Vieața" a pornit la drum cu un anumit scop, expus
în articolul redacțional „Două vorbe...", apăru: :n primul număr. Preocuparea prin-
cipală. mărturisii^ în acest ar'icoLrrngram, era aceea de a tempera șî_ concilia
aprinsele polemici dintre scriitor' sau dintre publicării : „r/wm într-a epocă de sbu-
ciunt șr de enervare generalii. Poare că niciodată nu s-a trăiai, între literalii unei
țări o luptă mai inoerșunotă si mai neleală, a dușmăniei și o ură mai îndirjită
ca aceea care s-a întețit de cîtva timp între fruntașii literaturii noastre". Tnvocînd
o asemenea stare de lucruri, revista își propunea: »Sâ urmărim de aproape mersul
cultural, manifestarea spiritului românesc în știință, în artă, în reforme, tn toi ce
poate da ttn caracter mai deosebit torței și activității noastre naționale, și să ținem
în curent pe cititor, să supunem judecății lor partea de seriozitate și partea de ridicol,
rare se desface și rămîne din gălăgia si-nvălmășagtd vieții", Asemenea puncte de
program ar merita să Ne apreciate pozitiv, dacă nu le-ar fi necesare două corective,
întîi, articolul redacțional „Două vorbe" exagera starea de lucruri din viața și
atmosfera literară din acel timp. TnIr-adevăr, între scriitorii și publicațiile vremii
se purtau uneori discuții și polemici aprinse, care depășeau cîteodală atitudinea
urbană, dar nicidecum mr puteau îi etichetate drept „enervare generală", drept
„dușmănie și ură" nemaiintilnite. De pildă, conferința antijunimistă a lui I. L.
Caragiale, „Gâște și giște literare", ținută la Ateneu în martie 1892, nu însemna
desigur, un „război de exterminare". In al doilea rînd, chiar dacă viața literară
de atunci ar fi fost minată de acerbe neînțelegeri șî aversiuni reciproce, totuși iea-
ța“ nu a căutat să pună în practică punctele din program. întreținind ea însăși
'li- cuiiile lipsite de ilnlibru I seriozitate, alunucînd într-o penibilă polemică purtată
cu cercurile scriitoricești din jurul revistelor socialiste.
ORIZONT
£? Revista „Vieața" a avut meritele ei, dar în alic direct*’ dccît cele propuse spre
a fi urmats în articol ul-prcgram.
Dintre scriitorii de renume în epocă, numai Ddavrancea și Duliu Zamfirescu
colaborează de cîteva ori, iar in ultimele numere e prezent și George I Coșbuc, în
rest revista nefiind onorată de alți scriitori de prestigiu. Acest lucru ii mărturisea,
nu fără mîhnîre. și A. Vlahuță, într-un articol de bilanț, „După sărbători", apărut
în nr. 36, din 21 ianuarie 1896. Amintind că intenționa să-i dea revisței o perio-
dicitate cotidiană, directorul ei nota: „Tot ce ne stă în măsură am fi focul pentru
a grupa in jurul ei toate clementele capabile de a-i asigura succesul, dar nu s-a
putui". De asemenea, informa asupra perspectivei de viitor a revistei: „Intre altele,
ne-am oprit la ideea de o da citeea coloane din revistei mișcării noastre politice.
Un redactor special — inutil să mai spunem că l-am ales dintre cei mai distinși
scriitori — ne va da in fiecare săptămână cîie o cronică politică". A, Vlahuță își
mai propunea să publice, în fiecare număr, „scurte dări de seamă dcsnre cărțile
care apar la noi, cum și despre cele mai interesante producțiuni din Ărăinâtalc".
etc. Noul program nu a mai putut fi însă pus în aplicare. Revista „Vieața" iși
încetează apariția odată cu numărul imediat următor în care se publica» articolul
.,După sârbă ori" adică odată cu nr. 37, din 28 ianuarie ISfXî.
în domeniu] beletristicii; „Vieața" a acordat atenție numai poeziei și prozei.
Dramaturgia nu este reprezentată prin nimic, iar critica și istoria literară au o
prezență infimă. Ca director al revistei, A. Vlahuță a publicat mult în piginile ei,
semnînd cu numele întreg, cu inițialele A. V. ți cu pseudonimele Radu L. Ascar
și Mirmidon. Pînă la apariția „Vieții”, A. Vlahuță tipărise poeziile „Din prag",
„La icoană", „Lui Eminescu'1, „Delendum", „Liniște", „Unde ni sînt viiătorii ?“
etc., ilustrative pentru prima iază a activității sale lirice, în care oscile»ă între
decepționam și optimism O altă faza, în care cortul combate pesimismul țmgcnic
eminescian, introduce unele accente de critică socială, cu referiri la viața țărănimii-
prefigurind astfel unele directive ale sămănătorismului, înecre in perioada in care
editează și conduce „Vieața”, concludente fiind poezii ca „Vifor", „Ananghie", i,,Tu
ești poet", „In iubire", „Pilde vechi..." etc.
în coca ce privește lirica, „Vieața" are meritul principal de a-1 fi impus pe
Șt. O. losif. La apariția revistei, tînărul poet venit din Ardeal nu avea dccît 19 ani
și publicase numai opt poezii. în revista lut A. Vlahuță tipărește aproape 30 do
poezii originale, dintre ere menționăm „Vrui codrului", ..Trei surori", „Cobzarul",
„Spre Sin Vasîle”, „Ardealul", „O mamă", „De-a v-ați ascunsdea”, „Noaptea
sub schele", „Fui”, „(ioana". „Artiști", „Moș Ajun", „Visul codrului" etc., poezii
ce vor alcătui inlîiul său volum de „Versuri", apărut în 1897. Spre deosebire de
poeziile scrise în epoca următoare, însumate in volumul „Patriarhale", tipărit în
1901, cele din „Vieața” exprimă un sentiment de bucurie ti vieții, de euforie în
fața naturii, precum și o vie solidaritate umană cu cei umili.
A. Vlahuță și Șt. O. losif au fost singurii poc i care au colaborat constant
și masiv în paginile „Vieții", cu versurle care s-mt transms posterității. Dintre
poeții de frunte din acel timp, sînt prcz.cnți numai Duiliu Zamfinescu, cu o singură
poezie, idila „Culcate-s românite" (nr. 44. Hdcccmbrie 1894) și G. Coșbuc, cu două
poezii, in ixmultimul și uit mul număr, „Vintonsele" și „Ispita". Notabile sînt cele
cîteva poezii semnate de Artur Ștavrf, „Rispcțti" (nr, 2, 12 decembrie 1893) și
„Din durerile noastre" (nr. 20, 12 noiembrie 1985), pentru imaginile sugestive ale
dcscrier-lor de natură, precum și cunoscuta poezie, devenită romanță, „Călugărul",
a lui Traian Deme'.rescu (nr. 22, 24, septembrie 1895). Au mai publicat versuri
Ion Gorun. D. Teleor, Radu D. RoseUl, O. Carp, (horge Murnu, loan N. Roman,
C. Sandu-Aldca, rrecum h o scrie de anonimi, extrași probabil din poșta redacției,
ca Emanuela N. Cnslin, T. Dutu, I. Colg’u, Alexandrina MU âcscu, N. Gh. Nicolcscu,
Paul PeRescu. Versurile tuturor acestora nu ne rețin astăzi prin nimic atenția. O
C marc parte din producțiile acestora prefigurează idilismul sămănătorist, unii dintre
C ei devenind asidui colaboratori ai revistelor sămănătoriste.
Ca director, A. Vlahuță introduce, aproape în fiecare număr, cite o schiță sau
q nuvelă, cum sînt „Mogîldea". „Un Crăciun", „Corlofan", „Inconsolabilii”, „La
arie", „Socoteala", „De In iară". „In viitoare", „pip rupte”. „Ion” etc. Mrlle din
scrierile in proză publicate in „Vieața" slut însă simple însăilări. Cu o pronunțată
notă idilizantă, lipsita de un conținut semnificativ și de putere emoțională. Merită
a fi menționate numai cele care descriu aspecte dureroase din viața țărănimii („La K
arie", „Socoteala'1, „Ion”, „De la țară"). Interesul ți simpatia pentru cel umili sînt
sesizabile ți scrierile în proză ale altor colaboratori. Delavrancea semnează un
semnificativ articol intitulat „Cultul celor mici", precum ți schița „Micuții", o caldă
solidarizare umană cu dezmoșteniții soartei. Dramele neștiute din lumea celor
obijduiți au fost relevate și de Șt. O, losif în schițele „Daniele" ți „Victimă''.
Revista „Vieața" a publicat, in cantități masive, scrierile in proză semnale
de Ion Gorun, Constantin Hodoș, Vasile Pop, Ion Adam, inspirate in marea lor
majoritate din lumea satului, dar eșuate în idilism, în lamentări melodramatice și
descrieri diluate. Autorii lor vor deveni, nu peste mult timp, principalii susținători
ai revistelor semănătoriste.
Critica și	istoria literară	au fost	inexistente în	paginile „Vieții", în tot	de*
cursul apariției	ci. Nu întîlnim	nici o	recenzie, nici	o cronică literară, nici	un
articol care să	dezbată, măcar	în linii	generale, fenomenul literar românesc	din
epoca respectivă. Critica literară	onestă	și serioasă a	fost înlocuită, contrar pro-
gramului inițial, cu notițe mărunte, răutăcioase, cu articole persiflante, scrise dc pe
o evidență poziție de răfuială personală, de denaturare intențională a adevărului.
Lipsa criticii literare a fost compensată, parțial, prin cîteva portrete ale scriitorilor
vremii, înserate la rubrica „Albumul nostru", scrise de A. Vlahuță și semnate cu
pseudonimul Radu. Portretele, conținînd detalii referitoare la structura tempera-
mentală, la aspectul fizic, și caracterizări concise ale vieții șî operei, sînt interesante,
provenind de la un contemporan al scriitorilor prezentați.
încă din prima parte a activității sale scriitoricești, cînd colaborează la
„România liberă", „Lupta", Epoca", Al. Vlahuță sc manifestă ca un curajos parn-
fletist și polemist. în această ipostază îl întîlnim și în perioada in care se află la
conducerea revistei „Vieața", Criticul dezvăluie practicile reprobabile din viața
literară a vremii („Barzi de zile mari"), viciile sistemului politic („în templul legi-
lor"). ironiza sarcastic tipurile caracteristice moralei burgheze, la „Rubrica parazi-
ț lor", s umată cu pseudonimul Mirmidon. Atît timp cil s-a aflat la conducerea
revistei, dr. A. Urechia a deținut în fiecare număr rubrica „Ghiveci săptăminal",
semnată lodoform, rubrică circumscrisă în sfera preocupărilor satirice. Așa cum
sugerează și (itlul ei, era alcătuita din notițe disparate, referitoare la felurite înlîm-
plări și evenimente, privite însă în latura lor ridicolă. D:n păcate, această rubrică
va găzdui multe invective în perioada polemici cu socialiștii.
La 17 februarie 1894 Anton Racalbașa a ținut, la Aleneu, conferința „Arta
pentru artă", in care pleda pentru o artă nu numai realistă, ci șl pusă în slujba
idealurilor maselor muncitoare. A. Vlahuță nu a înțeles ideile expuse de A, Bacal-
bașa, inițiind o polemică violentă în paginile „Vieții", printr-o serie de articole ca
„Arta socialistă*, „Supărarea socialiștilor", „Scrisoare deschisă d lui Gherea" etc,,
în car persifla nrt.i socialistă, numind-o „artă pentru club" (adică pentru cluburile
muncitorești) menită „să ațîțe ta ură și la răzbunare"- Revistele șî ziarele socialiste
răspund atacurilor din „Vieața", care la rîndul ei ripostează, șî astfel sc încinge
o polemică nervoasă care transformă revista într-o tribună dc injurii. Polemica alu-
necă într-o	răfuială de persoane și timp de	peste	un an de zile „Vieața" umple
paginile cu	articole penibile, cu	parodii reprobabile	,cu notițe denigratoare. Aceasta
polemică a	întunecat prestigiul	revistei și al	conducătorului ci. Abia după un an,
A. Vlahuță	și-a dat seama că	nu procedase	bine,	și atunci a reluat prietenia cu
Dobrogeanu-Gherea, conciliîndu-se și cu ceilalți scriitori din jurul publicațiilor socia-
liste, manîfestîndu-și regretul pentru cele întimpiate, în articolul „A doua aniver-
sare" (nr. 31, 1895).
Revista „Vfeața" s-a bucurat de largă popularitate in rîndurile începătorilor
în ale literaturii, cărora le-a deschis paginile cu generozitate, dîndu-le |>crmanent
îndrumări utile. Revista are meritul de a-I fi impus pe Șt, O. losif în mișcarea
literară a timpului.
Cu excepția scrierilor lui A. Vlahuță, Șt. O. losif șî a celor cîteva semnate
de G. Coșbrc, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, literatura publicată în „Vieața" de o
serie dc autori modești nu mai prezintă astăzi decît un interes documentar, ca surse
incipiente ale scmănătorismului.
TEODOR VIRG0L1CI
ORIZONT
CONTACTELE UMANISTULUI
MIHAIL HALICI CU LITERATURA ENGLEZĂ
Țările române au atras de timpurie atenția îndepărtatei monarhii insulare
britanice prin poziția lor geografică favorabilă la întretăierea marilor artere comer-
ciale din centrul yi sud-csiul continentului, prin bogăția resurselor naturale fi po-
sibilitățile oferite de schimbul direct sau negoțul dc tranzit, prin particularitatea ori-
ginii etnice și a limbii de factură romanică șl în sfirșlț prin regimul de semi-
autonomie politica de care beneficiau în cadrul sistemului statal al in per ului otoman ;
Transilvania a oferit un plus de atracție datorită afinităților de ordin confesional
și unui grad de receptivitate mai perceptibil a creației științifice și literare engleze.
Tn a doua jumătate a secolului al XVK-lea și primei - deceni al celui dc
«1 XVII 1-lea, Intr-o epocă cînd raționalismul și științele exacte începeau să-șî exercite
influența binefăcătoare în Apusul Europei, se poate constata o intensificare a contactelor
stabil.te de învățații din Anglia cu cercurile cultivate din Transilvania, caracterizată
deopotrivă prin schimbul de informații științifice și răsoîndirea tipăriturilor in limba
engleză sau în traducere, de obicei latină, ca și a circulației de copii manuscrise
după apere cu caracter laic și religios.
Receptarea culturii din îndepărtatele insule britanice in Transilvania a fost
înlesnită în această epocă nu numai dc pridarea unor cursuri de limbă engleză,
de geografie și istorie la colegiul din Alba lulin. mut.it apoi la Aiud. dar mai ales
datorită răspîtidirii traducerilor efectuate în latină a operelor autorilor englezi în-
deosebi din domeniul ecleziastic dar și din cel al științelor exacte ți umaniste, circu-
lînd în tipărituri sau manuscrise; de O egală importanță în această privință se
relevă a fi și prezența cărților de știință și teologie editate in Marca Brîtanîe,
întîlnile într-un număr relativ apreciabil în bibliotecile școlilor șl colegiilor publice
din Cluj, Alba fulia, Aiud, Oradea și Baia Mare, sau în posesia unor intelectuali
din rindul medicilor, profesorilor și clerului protestant.')
Dc un deosebit interes pentru istoria culturii române se relevă a fi în această
perioadă, contactele pe care le-a avut cu literatura engleză apreciatul poet și cărtu-
rar bănățean Mihail Italici din Caransebeș (1643 — după 1712), scoborîtor dintr-o
familie românească ’recută la calvinîsm. Născut la 10 octombrie 1643 ca fiu al
juratului din senatul Caransebeșului Mihail Hali i cel bătrin (1615—1671). literatul
anonim și-a creat un renume în vechea noastră literatură printr-o operă poetică
«lestul de vastă creată in limbile română, latină și maghiară cu subiecte variate
(uiiriohce, dezvoltări de maxime, epigrame, oile ș.a )’. După peregrinări la Sibiu,
Orăștie și Aiud unde a fost animat și de preocupări didactice, Mihail Italici și-a
întocmii în octombrie 1674 testamentul (devenit Operant tocmai in anul 1712!) îna-
intea plecării sale într-o lungă călătorie „în țările de sus", adică in nord-vestul
Europei; din inventarul autograf al bibliotecii pe care a lăsat-o moștenire școlii
reformate din Orăștie’), se poate constata varietatea Ier’urilor și a preocupărilor
sale, printre cărțile sale aflîndu-se mai multe lucrări editate in Anglia sau apar,
ținînd unor autori englezi. Biblioteca literatului bănățean aruncă astfel o lumină
revelatoare asupra formației sale intelectuale și a contactelor ru puritanismul, ideo-
lage radicală, sub înveliș religios, a burgheziei înaintate din Angl-a Lista cărți-
lor Iui Daliei conține, în primul rînd. o serie de lucrări le renumitului teolog
englez, adept al independentîsmului. William Ames (1576—16 3). printre care, fai-
moasa opera doctrinară Medul la Theologica (Esența teologică) (ediția din Amster-
ORIZONT
l)	c. Cr-isovnpeamr, Relațiile Andiei cu țările române In cadrul politicii sate orientale
din perfo-ida iwO— 171-1 ( uză de doctorat). Bncvrcțli. 1969, pp. 831—SOI (In manuscris!.
S)	N n.-ău.mn. ’ irall Halki (ConțiIbntle Ia |st« u culturali rofnâoeawil din sec, XVII)
tn .Du ■ -omania*. IV (1126). pp. 77—85: Aur 1 Cosmș Jr . Scriitorii romani bănâțcnl din timpul
calvi-ilamUlpl în ..Vuițu romanească". XXV (1233). nr. 12 ,pp, S3—<7; 1. 13. Suciri, Literatura
bănățeană dc la Început piuă Ia unire (16S2—IPISj, Tmrițoar.i. 1(40, pp. 20—24.
a) T„ Musnai si J. n-mi, Uj adatok H.rlld Mlhâly 6K-t(h« 6s iHeyatdkâlioz (Xol date
de p i- viața ți opera lui Mihalț Haliei) in „Nyehf-ăi irodalom tudomdnyi ktalctnânyek", Cluj,
4 (1960). pp. 57-81.
•dam. 1652) și prelucrarea a 150 psalmi din cartea împăratului David Lectiones £
in CL Psalmos Davidis, tipărită toi la Amsterdam in 1658; de asemenea două
comentarii asupra creației dogmatice a lui Ames, anume Ars concionandi Ămesiana...
(Debrecen, 1666) și Exegesis Libri Primi Medaliat Amnsianae... (Interpretarea
primei Cărți a esenței teologice a lui Ames) (Debrecen, 1670), datorate lui George
Mărtonfalvi (1635—1681), rector al colegiului reformat din Debrecen și propagator
al puritanismului în Transilvania *),
Dintre alți autori puritani, Halici a mai posedat în biblioteca sa operele lui
William Perkins (1558—1602), apreciat teolog cazuist și profesor la Cambridge,
editate în două volume la Geneva în 1618 și 1624 (Opera omnia theologica), apoi
Veritas secundam Pietaiem (Adevărul dună credință) a mai puțin cunoscutului cleric
Dudley Jenner și în sfirșit tratatul De Politia Ecclesiastica & hierarcia Chrisii
exposita (Despre organizarea bisericească și ierarhia bisericii lui Christos), a lui
Robert Parker (1564 — >614), vicar de Stanton St Bernard.*)
Prezența operelor unora dintre cei mai vestiți reprezentanți ai puritanismului
englez în biblioteca lui Halici, relevă, fără îndoială, interesul manifestat de literatul
bănățean față de problemele religioase ce frămîntau societatea contemporană și
înțelegerea arătată luptei dusă de unii clerici cu vederi înaintate pentru înnoirea
spiritului ce domnea în biserica calvină din Transilvania dominată de un dogma-
tism conservator, prin prefaceri în sens mai democratic și raționalist.
O lucrare de lingvistică Elementa Ilogica? a profesorului Edward Brerewood
sau Bryerwood (c. 1565—1613) de la colegiul Gresham din Oxford, printre cărțile
lăsate școlii din Orăștie*), relevă preocupările în domeniul lexicografici ale lui Mi-
hail Halici, posibil a li identificat cu acel ..Anonymus Banatensis”’), care în a doua
jumătate a sec. XVII a lăsat un important Dîciionarium Vatachico-Latinum — din
păcate Determinat — cuprinzînd un vocabular de peste 5000 cuvinte, ce constituie
prima lucrare lexicografică bilingvă cu limba de bază română8).
Prezența celebrei Utopia a lui Thomas Morus în biblioteca cărturarului bănă-
țean îi face cinste, iar parafraza poetică a psalm'lor lui David, datorată talenta-
tului poet scoțian George Buchanan (1566—15821 în ediția lui N. Cythraeus apă-
rută la Herborn în 1591 (Psalmorum Davidis paraphasis poetica Georgii fiucha-
nani,*) a înriurit, desigur, încercările tatălui literatului. Mihail, Halici cel bătrîn,
de a reia psalmii în românește într-o traducere versificată cu caractere latine, aju-
tindu-se șî de Cartea de ântece a lui Grigore Szegedi dîn 1569’°).
Dar poetul din Caransebeș, nu s-a mărginit numai la lectura operelor apar-
ținînd unor diferiți autori englezi ci a avut prilejul să aibă un contact nemijlo-
cit cu cultura ce înflorea în îndepărtatele insule britanice.
Astfel, la 24 ianuarie 1694 — adică după aproape 20 dc ani de cînd pă-
răsise Transilvania .ȘÎ plecase in „țările de sus" — Halici este întîlnit la Londra
de tînărul Mihail Beihlen, fiul cancelarului Transilvaniei Nicolae Beihlen. ce con-
semnează acest eveniment în notele sate de drumn). Din nefericire, aceste însem-
nări nu dau nici un amănunt cu privire la preocupările cărturărești ce animau pe
literatul român în capitala Angliei. în sfîrșit. tocmai în anul 1712 (al deschiderii
testamentului său!) mai întîlnim o mențiune asupra cărturarului din Caransebeș
tot la Londra și anume într-un manuscris miscelaneic conținînd o serie dc poezii
și piese literare în liferlte limbi, colecționate de anticarul Ilumphrey Wanley. Pe o
piesă „The Lord's Prayer in Hungarian languagc" se reproduce textul rugăciunii
o IMarm, n. 73. nr. 186, 201. "M și n. “. nr. 287; Berta TrdcsiSnyi, Mitfyar reform^tus
thenldsiusok Angllâban s XVI & XVII szdzadban (Troloqi maghiari reformați 1n Anglia tn
sae. XVt—XVII). Debrecen. 1914. p. 133 : P. Ccmovodeanu, <>p. eil- p. MS-flm.
S) Musnai ■ Dani, op- cit, p. 72. nr. 163 ți p. 73. nr, 107; Cernovodeanu. op- dt
p. 884—885.
«) Musnal-Danl. «p. dt- p. 72, nr. t®: Cernovodeanv. ibidem.
rj Al. Bcb: Cîteva considerații cn privire la autorul primului Dicționarum Valachldb-
latinum în ,,O itonl". Timișoara, XX (IWO). nr. S, pp. 73—.8.
») Mireea Sechc. Schița de istorie a Ipxlcograllei romă», I, București, 1066. p- 11 — 12-
S) Musnat Dani. op. dt- P- ÎS. nr. 268 și p. 77. nr. yS; Cernovndcanii. n». tW-<
p. 885-SS8.
1®) N. Driiltanu. Mihalț Halici87.
Dl IsîvAn Tim. tumnal korataxAs a XVII sxlzsdban (O clUSterlc tn Eutoi'a 1"
w. XVII) tn „Maxyar Fisyel Budapesta. î 19!)). p. 3».
OR1ZOXT
f£ „întâi nostru" cu echivalentul latin al fiecărui cuvint printre rînduri; la sfîrșit se
află noia autografă „Written în London by the hand of Michael Halfcius a Transyb
vanian, A. D. 1712" (Scris la Londra de mina lui Mihail Haliei, un transilvan,
anul Domnului 1712), apoi pe verso însemnarea „Given by Mr, Thomas Grainger
oi The Easl India House, 8 June 1715" (Dăruit de d. Thomas Grainger de la „Casa
Indiilor Râsăr.tene", 8 iunie 1715)'*).
După toate aparentele, Mihail Haliei pare să se fi stabil t după 1694 la
Londra, irm’e a și murt, probabil intre 17)2—1715: el a iest cu siguranță printre
cei dintîi români care au învățat limba engleză și au depus o activitate culturală
iu capitala Marii Britanii și de aceea cercetările in arhivele engleze se dovedesc
imperioase spre a completa prin noi descoperiri, biografia și opera sa.
PAUL CERNOVODEANU
ORIZONT
REALISMUL ÎN PICTURA CLASICĂ
BĂNĂȚEANĂ (II)
Banatul a fost o pepinieră a talentelor din toate domeniile artelor. Pictura a
luat o dezvoltare așa de rapidă incit ea a dat la iveală genii creatoare do talia
marilor clasici, printre care voi aminti aici în primul rind pe Constantin Daniel
ți Nirolae Popescu, apoi pe urmașii lor Ion Zaicu și Virgil Simonescu.
Constantin Daniel era o figură bizara, misterioasă, nu-i plăcea să vorbească
nici celor din anturajul său Int’m despre părinții ți ddespre copilăria sa. Un singur
lucru accentua, că era născut in Lugoj și că era român. Nici anul nașterii nu-l
știa exael, spunea însă că s-a născut sau în 1798, sau în anul următor. în anul
1810 s-a stabilit la Timișoara, probatii singur, fără părinți, fiindcă despre ei nu
s-a pulul afla ce deveniseră ți cît mai trăiseră. Cine știe ce tragedie s-a petrecut
în familia lor, incit acest copil lără copilărie, o fost nevoit l i vîrsta de 12 anf
să pornească singur pe drumul greu al vieții și să-și găsească rosturile la Timi-
șoara. Prea mare i-a fost desigur durerea ce-i copleșea sufletul, dacă a căutat in
toi restul vieții sale să îngroape în laină și uitare anii copilăriei și amintirea pă-
rinților. Avea o fire tăcută, închisă, și totdeauna refuza să vorbească despre sine.
Unde a învățat aria picturii și pe lingă ce maeștri a lucrat, nu se poate preciza
cu certitudine, deoarece Constantin Daniel singur se lăuda că era autodidact și
n-a stat sub influența nici unui artist, realizînd totul prin ceea ce putea crea
cu propriul său talent. Pe vremea aceea Banatul n-avea maeștri așa de mari care
să-i depășească talentul și să-i imprime o directivă. Fără îndoială că a trebuit
să treacă prin mat multe ateliere de pictori unde să se inițieze și să învețe tehnica
desenului și a culorii. Cind soarta l-a adus la Timișoara, Constantin Daniel a
ajuns în atelierul pictorului Arsa Trodorovîci (->-1835). unde talentul său l-a ajutat
să producă în scurtă vreme adevărate opere de artă, care a general în sufletul
maestrului 0 ge’ozie, urmată de concedierea tînărului elev. Din mulțimea anonimă
a maeștrilor săi, Constantin Daniel nu s-a ales cu o influență dominantă sau
cu o tendință și orientare precisă, ci a pornit cu o maturitate artistică, indepen-
dentă, sus inută și dublată de talentul său viguros, De tînăr a început să lucreze
pe cont propriu. A făcut mai ales portrete, ajungînd în tehnica lor la o perfecțiune
egal abilă cu arta marilor pictori venețieni ai renașterii italiene. Cit a stat la Timi-
șoara. c greu de stabilit, fiindcă mai tîrziu a început să cutreerc satele bănățene
în căutarea comenziilor de icoane religioase. îndeosebi de portrete, pe care le făcea
E D Tunse A contribution tu lire blog-jiphy ol Mlhall Hntlc tn ..Revuc des ttude*
rounudres*. Paris VII—VIII (IDS) 1360). pp. 46J—W5 ; George tvașcu, Istoria literaturii române,
vot. I. București, IMS. p. 238-239.

pentru un ..galben" (o monedă de aur). La 27 februarie 1827 s-a căsătorit în Beci- £
cherecul-M tre cu Sofia Carofna losefîna Dely (nasc. 14 aprilie I8F6 și decedată
la 7 august 1872). Soția sa a fost originara din acest oraș, unde pictorul ți-a cum-
părat după cununie o casă, fixîndu-și acolo domiciliul stabil.
Gama lui Constantin Daniel de nuanțe și tonuri vibra între lumină și umbră,
Evita coloritul viu, iar in amenstccu! paletei avea o pricepere perfectă, datorită
profundelor sale sensibilități. Figurile sate erau idealizate, iar fața și mtinflc lor
erau de o finețe și gingășie. Nuditatea ți coloritul pielii era dc o luminozitate in
genul lui Ttțian. Sfinții săi erau pătrunși de divinitate, iar madonele de o înfăți-
șare angelică. Soția sa i-a pozat adesea pentru aceste madone, care ar putea Ei
egalate din punct de vedere al valorii artistice cu numeroase opere străine ce
împodobesc pereț i marilor muzee. Constantin Daniel a avut oroare pentru con-
venționalismul tradițional șî pentru canoanele esteticii bizantine. Dezvoltarea logică
spre o tendință juni jozit'vă, mult mai apropiată dc ceeace se ponte numi pictură
realistă. î-a deschis cnlea mțerpre'ării sincere a vieții. Fără să se laoede de proce-
durile rradenree si fără să se sustragă exigentelor unei imaginații mai ideale, mai
lirice, temperamentul său nu l-a lăsat să se sufocesub povara principiilor clasice,
instinctul secret al personalității sale l-n ajutat să evadeze din strîmloarea pre-
ceptelor. Printr-o exaltare n coloritului, prin exprcsîunea involuntară a sentimentu-
lui liric șî prin exteriorizări vizibile, și le-a tradus pe pînză emoțiile lăuntrice, s-a
apropiat de natură și a imprimat operei sale o alură mai liberă. Tablourile sale
sînt imagini vii 1r asprise din via a reală în pictura. Arta sa a oscilat între doctrina
rece și exactă, .și între pornirile instinctive ale temperamentului său realist, pă-
trunzător, observator, care l-a făcut să exceleze in portrete. De aceea, portretele
sale sînt admirabile, sigure și autentic înzestrate cu o deosebită asemănare. Ele au
proaspelime in gesturi șî atitudini, o grație surizatoare șî o prezentare mondenă.
Constantin Daniel a fost si un ieștii si solicitat picior de biserici. El lucra
încet, dar temeinic si minuțios tn 1837, la Timișoara, a începui pictarea catedralei
sirbești din piața Unirii, pc care a terminat-o în 1843. Iconostasul se compune
din 52 de icoane, constituind și azi o admirabilă și valoroasă expoziție permanentă
a marelui artist bănățean.
Constantin Daniel de mult avea intenția să plete în Itnl'a și să studieze
operele marilor maeștri ni renașterii, dar planul nu și I-a putut realiza decît în
anul 1848, A doua călătoria in străinătate a făcut-o în 1851, cînd pe lingă orașele
italiene a mai vizitat și Viena. De atunci a început >o nouă perioadă în acti-
vitatea sa.
Ultimii ani ai vieții sale Constantin Daniel i a trăit alături de soția sa în
casa lor din Becîclierecul-Mare. Mart le maestru al culorii a murit la 25 mai
1873 in Becicberecul Mire, unde a fost înmormintat alături de soția sa, care dece-
dase cu un an înaintea lui. O parte din operele sale se află in pinacoteca mu-
zeului din Timișoara, unde a activat cea mai mare parte a vieții sale, dar cele
mai mult s;n( risipite prin casele particulare. îndeosebi portretele. Regretatul Dr,
Joachîm Miloîa, fostul director al muzeului din Timișoara, a publicat numeroase
date despre viața si activitatea artistică a pictorului Constantin Daniel, străduîndu-se
să scoată la iveală creațiile împrăștiate și rămase pînă acum ascunse ori necu-
noscute. ale maestrului.
Nicolae Popescu a fost cel mai marc pictor român bănățean, care a ridicat
prin opera sa arta noastră la o înaltă valoare. Cu toate că era un mare doctriny
al clasicismului, ajungând prin studii șî cercetări personale să dea o nouă definiți'
acestei picturi și să formuleze perspectivele unui romantism, pe care șî-a clădit
concențiile sale artistice mai ales în ultimii ani. Ieșit din ponor, ctinoscind țoale
durerile și năzuințele acestui ponor, crescut într-un mediu unde clocotea dorul dc
dreptate socială si națională, unde oamenii visau libertate, iar țăranii pămînt, Nico-
lae Popescu a introdus in pictura sa intenții dc ordin politic, social și moral
Avea preferințe pentru arta observației, ateg'ndu-și subiectele din existența reală Z
șl familiară a cmuluî nevoiaș și necăjit. Pictura sa a fos trc-zullatul unei obser- g
v Pii precise a ființelor și a lucrurilor, a fost conformă cu realitatea. De aceea, g
opera sa a fost autentică, figurile studiate cu grijă, desenul net și ferm, iar portre- o
tete mai fidele cu natura. Tn general, portretele sale par să aibă suflet, trăsături
naturale și atitudini flexibile, prospețime, și viață, sensibilitate melancolică sau
sensualitate elegantă, calități de ponderațîe și amabilitate expresivă, suplețe și
ORIZONT
“ grații. El n-a lucrat in scrie și n-avea preocupări de fecunditate cantitativă, ci
grija lui cea mai marc era să realizeze opere perfecte și totdeauna noi. Niciodată
nu s-a repetat si nu s-a copiat pe sine. Era stupîn pe desen și pe culoare. Com-
pozițiile le studia tn preralabil prin diverse schițări și creionări, iar timpul și-l
folosea peralru adineirea problem!’lor de plastică. înregistra pe hirtie fel și fel de
mișcări pentru a găsi cele mai potrivite formule anatomice,
Nîcofae Popescu s-a născut la 6 octombrie 18.35 în ZorlențuLMare, județul
Caraș, din părinți săraci. Taiăl său’ era zugrav de icoane, de la care de mic a
început să învețe meseria. Bătrînul zugrav murind in anul 1819, i u! s-a dus să
lucreze și să învețe în atelierul pictorului Mihai Velcelcanu din Bocșa, unde a stat
doi ani, probabil pînă la moartea maestrului său. De aici a trecut la pictorul
Mihai Popovici din Oravita. apoi s-a dus la Budapesta, de unde însă nu peste
mult timp a plecat în 1860 la Viena ca să urmeze Academia de arte frumoase.
După patru ani de studii superioare, în 1864 s-a dus de la Viena ta Roma,
unde s-a înscris la ..Academia din San Luca". In Italia s-a deschis înaintea lui
Nicof!v Pope-u marea perspectivă de carieră artistică șl acolo n început că creeze
într-adevâr opere prețioase. Se spune că Popescu și-ar fi vîndul un tablou Papei
de la Roma cu considerabila sumă de 39 mii de lire, Tot la Roma s-a căsătorit
cu o i( diancă numită: Paulina Fameai, despre care pictorul 1 ănățean susț nea
că se trăgea din vechea familie a Farncsilor, în 1870 s-a întors în Banat împreună
cu soția sa și s-a stabilit la Zorleanțul-Mare. De atunci a început viata grea,
plină de privațiuni și decepții, întrucit din lipsă de comenzi și de ciștiguri bănești,
n-a putut să-și asigure existența și munca liniștită.
Cînd a fost la Roma, Nicolae Popescu și-a petrecut multă vreme în fața
columnei lui Traian, făcînd numeroase desene după basoreliefurile din marmoră,
cu scopul ca întoreîndu-se acasă printre românii bănățeni, să Je răspândească și
să scoată în evidență originea noastră latină. Credința în unitatea de stat a popo-
rului roman a prevestil-o cu jumătate de veac înainte de împlinirea ci. Sînt două
dovezi despre această mărturisire. Una este schița de compoziție pentru o mare
lucrare în care voia să simbolizeze unirea, iar alta este iscripțîa descoperită în
cărțile ci lor doi evangheliști pictați pe boita bisericii din Sclcuș, Tr> cartea deschisă
a unuia dintre acești evanghelicii se poate citi; .,Cu ioc m-ani nutrit și cu sudoare
cruntă m-am adăpat pentru națiune. Viitorul românilor va fî mare, însă trebuie
lupta șî iarăși luptă. Dumnezeu cu noi. N. Popescu". O inscripție asemănătoare
se află și in cartea celuilalt evanghelist. Inscripțiile acestea profetice au stat
decenii de-a rindul neobservate, fiindcă de jos nu se putea vedea cu ochiul liber
și nimeni nu se gîndea că cerceteze ce a scris pictorul în cărțile evangheliștilor.
După întoarcerea sa din Italia, Nicolae Popescu a stat trei ani in comuna Seleuș,
trcmin'nd cu pictarea bisericii în 1872. Apoi a trecut în România ca să-și ycerce
norocul. Ajuns în Gorj a pictat în 1874, împreună cu Zaharia Achimescu din Ca-
ransebeș. biserica de la Tîrgu-Jiu. Nu și-a găsit insă rosturile nici aici. A plecat
din nou la Roma, unde în toemnn anului 1875 s-a stabilit într-o locuință din vîcolo
del Spagnioli 29, cu gîndul de a rămîne definitiv in Italia împreună cu
familia sa. Tn vara anului 1876 s-a întors în Banal ca să picteze biserica din
Pesac. Tablourile iconostasului le-a făcut însă la Roma în timpul iernii și le-a adus
la l’esac în vara anului 1877, cînd a terminat cu pictarea bisericii. După aee-a a
umblat pe la episcopiile d:n Arad și din Caransebeș cu un plan de a înființa o
academic de arte Inimoase cu ajutorul bănesc al acestora. In memoriul său scopul
școli era definitiv: ..de a instrui pe elevi ca să poată depinge cu culori după
natură'*. Pe la slîrșîtul anului 1877 Nicolae Popescu s-a așezat în Lugoj, unde și-a
închiriat o modestă casă în strada Olarilor. Moartea prematură l-a doborît in ziua
de 29 decembrie 1877, A fost fnmormîntal în cimitirul istoric al Lugojului,
loan Zaicu a fost și el un pictor rcnl st și pozitiv în concepția sa artistică.
Avea o dcsăvîrșită tehnică a desenului, o stilizare pînă în cele mai mici amănunte.
Dădea mare atenție anatomici, făcînd studii de capete și de expresii. Muzeu! din
Timișoara a achiziționat numeroase lucrări și desene, schițe și proiecte de com-
poziții, care ne dovedesc cu cită preocupare și grijă iși pregătea loan Zaicu pictura
sa, ca să fie mai reală și mal fidelă cu viața șî cu natura. Oamenii pe care i-a
pictat parcă sînt din lumea noastră, cti expresii de dureri și bucurii, cu priviri me-
lancolice sau vesele. El a fost un îndrăzneț reformator al artelor plastice.
loan Zaicu s-a născut la 1RCW în comuna Fizeș din Caraș. Părinții săi ®
țărani, după terminarea școlei primare, hau dai ca ucenic în atelierul pictorului
Filip Matei din Bocșa. Aici s-a inițial în tainele zugrăvelii, învăț! rid foarte iute
meșteșugul. Ajungind calfă, a pictat împreună cu maestrul său mai multe biserici,
între care și cea de la Comloș. Strîng'ndu-și economiile sale, pe care le-a comple-
tat cu o modestă bursă primită de la Fundația Gojdu, loan Zaicu a plecat în 1892
la Viena, unde a urmat timp de patru ani academia de arte frumoase. Ca student
a dus o viață retrasă, modestă și plină de privațiuni, dar foarte intensă în muncă
șî studii, perfecționîndu-se mai ales in desen. Pe vremea aceea dădea încă prefe-
rință formelor față de colorit, ca să ajungă mai tîrziu un subtil realizator al îm-
binării acestor două elemente printr-o desăvîrșită armonizare a tonurilor cromantice
șl a desenului. După înapoierea sa în Banat, la 1207 a primit comanda pictării
bisericii din Nădlac. Cu prilejul acestor lucrări a făcut cunoștința viitoarei sale
soții. Vioara Ruga, cu care s-a căsătorit și s-a stabilit apoi în casa părinților
ei din Jimbolia, unde și-a deschis un atelier de pictură. Tn 1911 s-a mutat la
Timișoara, cumpărîndu-șî casa situată azi în strada Porumbescu nr. 9. Atunci
a fost angajat să picteze noua biserică românească din Timișoara-Fibric, ultima
sa operă, deoarece boala de rinichi i-a fost latală. A murit în martie 191-1. Această
pictură a fost restaurată și pereții bisericii din Fabric au fost acoperiți cu motive
decorative de pictorul și fostul director al muzeului din Timișoara, de loachim
Miioia, care făcuse studii de specialitate în direcția aceasta la academia de arte
frumoase din Roma, unde își trecuse și examenul dc doctorat. Prietenul meu Dr.
loachim Miioia a publicat cu ocazia aceasta, in anul 1928, un lung studiu despre
loan Zaicu și aria sa. apărut în revista „Analele Banatului" pc care o redacta.
Pe îoan Zaicu l-am cunoscut bine țl de multeori am asistat la pictarea bisericii
dîn Fabric, Iar mai tîrziu am publicat șî eu diverse articole despre el, îndeosebi
in revista „Luceafărul" din Timișoara pc care am condus-o în anii 1935—1940.
Din toată opera Iui loan Zaicu, la început academică, apoi cu înclinări
romantice, se evidențiază tendința sa vădită spre un realism purificat de balastul
altor orientă'i. El a iubit natura și a pictat-o cu predilecție. In lucrările sale a
evitat culorile închise ale clasicilor si a folosit mai ales tonuri dare și lumi-
noase. De aceea, pictura lui a fost plăcută ochilor și ea a fost prețuită kt înalta
ei valoare artistică.
Virați Simonesctf. un alt talent realist, viguros a căutat să-și facă drumuri
noi printre diferitele dibuiri și reacțiunî împotriva clasicismului. El a ieșit dintr-un
mediu academic, de unde n-a luat cu sine decît strictul necesar pentru făurirea
unor noi curente, care să învioreze, atît printr-un colorit mai luminos, cît și prlntr-o
tehnică mai maleabilă, pictura clasică. El a devenit un exponent și creator al neo-
clasicismului bănățean, dar eu fond realist. Pictura sa e naturală, plină de prospe-
țime și de căldură.
Vlrgil S'mcmoscu s-a născut în comuna Gladna-Română dc lîngă Făget,
la 15 aprilie 1&8I. Tatăl sau Leon Simonescu era brigadier silvic. Școala primară
a urmat-o în salul său natal, iar studiile secundare la liceu! săsesc din Sibiu, apoi
la Orăștie și la l-ugoj, unde la 1902 a trecut examenul de maturitate (bacalaureatul),
împotriva voinții părinților săi a plecat după aceea la Munchen, unde a studiat
patru ani la academia de arte frumoase. Viața de student in străinătate a dus-o
împreună cu .Aurel Vlaicu șî cu sculptorul bănățean Alexandru Liuba, care studiau
șî ei la Munchen. Tot din timpul acela datează colaborarea artistică a lui Virgll
Simonescu la revista „Luceafărul" din Budapesta, care apărea sub conducerea
poetului Octavian Goga, Mai tîrziu în perioada dintre cele două războaie mondiale,
cînd a scos lu Timișoara a dona seria a revistei „Luceafărul*', Virgll Simonescu,
prieten și colaobrator al meu, mi-a desenat numeroase lucrări pentru revistă și
mi-a dat să public un material bogat despre activitatea sa artistică.
La Munchen a făcut studii aprofundate despre pictura religioasă bizantină,
necesară pe vremea aceea ca să poată primi comenzi pentru pictarea bisericilor
din Banat, cea mai sigură sursă de venituri bănești. Intoreîndu-se acasă, a început
să lucreze, pictînd bisericile din Boldur, Gruinî ți Mehadia (1907—1908).. Cu pri-
mele sale cîștiguri a pornii intr-o nouă călătorie de studii, de data aceasta in ItaFa,
apoi la Paris, Dusslcdorf, Berlin, Lipsea, Viena șl alte centre artistice. Vlrgil Si-
monescu a pictat după aceea peste 20 de biserici. Ca portretist a pictat figurile
marilor bărbați bănățeni, printre care și chipul atît dc expresiv a] neuitatului tribun
ORIZONT
§ Coriolan Brediceanu. Virgil Simonescu a fost unul dintre pictorii bănățeni cărora
nu le plăcea să-și etaleze lucrările în expoziții- De nici n-a luat parte la nici
o expoziție in afară de cea colectivă din 1923 de la Timișoara. In 1907 s-a căsă-
torit cu Otilia Bârlea-Jucu. După unire, de la 1919 a funcționat ca profesor de
desen la liceul din Lugoj- A murit în 194 L	_	_
în anii 1919—1922, perioadă în care a apărut revista săptâmmală „Scorpio-
nul' la Lugoj cu program satiric și umoristic, Virgil Simonescu, unul dintre fon-
datorii șl redactorii acestei reviste devenită atit de populară, a publicat desene și
caricaturi în paginile ei, rîdiculizînd și biciuind moravurile multora care doreau cu
orice preț să tacă o carieră nemerilată in noua tară unită. Prin aceste caricaturi, atît
de perfecte ca tehnică și asemănare, ș'-a desvăluit spiritul sau combativ și revoluțio-
nar. A fost mult realism și în aceste creații ale sale.
Examinînd opera piciorului Virgil Simonescu, ne frapează în primul rind
căldura și luminozitatea coloritului său, care este incompatibil cu nuanțele obscure
ale clasicilor. Cromatica sa a oscilat între tonalitatea impusă de academii și între
pal-ta impresloni,Iilor, Dc aceea, optica și tehnica sa poate fi plasată la marea
cotitură a drumului picturii bănățene, făcînd legătură între generațiile artiștilor di-
nainte de unire și cei din noul stat unitar românesc.
Dr. AUREL COSMA
OPIZONT
Par licularLăți stilistice în scrierile lui
ION POPOVICI — BĂNĂȚEANU
&cea ce fusese apreciat încă de ta debutul lui Ion Popovici-Bă-
nățeantt, cînd citind, in seara lui 16 ianuarie 1693, nuvela In lume,
ia cercul Junimii „își cîștigase afecțiunea tuturor celor de față11
a fost poate nu atît constatarea formulata de Titu Maiorescu că scrii-
torul zugrăvise „o parte a poporului nostru muncitor în forma nepe-
ritoare a artei" 1), cit înaintarea, mărturisită și de Duiliu Zamfirescu.
produsă de frumusețea și puritatea limbii românești folosită de el
pentru a exprima o autentică sensibilitate omenească, deplin cristali-
zată artisticește. S-a remarcat tendința estetizantă, spre evaziune teo-
retică, a lui Titu Maiorescu în critica sa literară, care putea fi — la
acea epocă — doar expresia unei prudențe strategice în fața medio-
crități stilistice a celor mai multe din producțiile literare cultivate
atunci sub acida nevoie a unor îndrumări creatoare. Nu cred că ma-
rele nostru critic nu avea un gust literar sigur, așa cum se insinua
ulterior, din considerente de snobism cultural, greu de acceptat azi.
Nu cred deci că prețuirea entuziastă a talentului lui Ion Popovici
Bănățeanu a fost gratuită sau de ordinul filantropiei și nu e intim-
plător faptul că acest critic a fost ispitit să facă — ceva puțin obișnuit
pentru el — o analiză a nuvelei în lume și să sublinieze tocmai la-
tura stilistică a valorii ei. „De la început — scria Titu Maiorescu —
ne-a încintat cumpătarea, aș zice liniștea intensivă a stilului, pla-
stica descriere a amănuntelor și aceea limbă adevărat românească,
plină de miez, care mai ales pe cei deprinși șl cu alte limbi îi trezește
ca din vis și le dă impresia unei vieți sufletești de cea mai mare
adtncime a simțirii"
E cu atît mai ciudată deci părerea unor cerce tăi ori de azi ai
istoriei literare care se străduiesc să scrie chiar micromonografii de-
dicate scriitorului bănățean pentru a sublinia, de la prima lor frază,
că Ion Popovici Bănățeanu a fost un scriitor minor2).
Valoarea unui artist depinde de ceea ce aduce el nou, fie din
punct de vedere tematic, deci al conținutului de viață, fie în modali- C
lățite lui de exprimare. La o virstă tînără pentru un prozator, Ion g
Popovici Bănățeanu înfățișa, pentru prima oară in literatura română, g
0 T. Maiorevcu. Ion Popovici Bănitejinu, Convorbiri literare, nr. 10, oct 1896.
D. Valamanluc, 1. Pope vid-Băniteanu, ESPLA, 1SC9.
S imaginea-artistică a micii burghezii orășenești, tendința ridictilă der
parvenire socială a micilor meseriași patroni, întruchipată cu mă-
iestrie și veridicitate, mai ales în personajul măistoriței Veia, din
nuvela In lume, ton Popovici însă mai aduce în povestirile sale lu-
mea pînă atunci necunoscută a meseriașilor cxplotați, a vieții lor de
muncă nerăsplătită și a visurilor lor urmărite cu trudă, umilință și eu
persistența omului simplu. Tn oglinda psihică a personajelor sale cen-
trale sint reflectate virtuțile de omenie, de cinste ți de cumpătare ale
unui ideal etic nu întotdeauna apreciat, din păcate, de artiștii dornici
de a se afirma cu Orice preț.
In poezie, deși epigon al lui Eminescu, Ion Popovici Eănățeanu
aduce suspinul convingător al unui sentiment trăit cu adevărat, deci
nemimat. Din cauza aceasta, Titu Maiorescu, exasperat fiind de lipsa
fiorului autentic de sensibilitate din versurile culte ale epocii, a pre-
țuit cincer și pe poet, iar Gr. Scorpan în Revista Critică din Iași
(ianuarie 1938) îl considera mai puțin supărător prin influențele lui
Eminescu și avînd mai multe note originale decît AL Vlahuță, un
poet care, în comparație cu tînărul Popovici-Pănățeamt se putuse rea-
liza prin toate însușirile iui creatoare. Acel „simț al terminilor poe-
tici și o observație mai fină și mai nuanțată" pe care te pomenea
cercetătorul ieșean și le intuise atît de bine marele lui înaintaș, nu
t se pot contesta scriitorului bănățean, însă originalitatea surprinză-
toare o reliefează proza sa fără asemănare, a cărui simț de măsură
și gingășie a situațiilor îi dădeau lui Titu Maiorescu ocazia să-i re-
marce „felul de compătimire al stilului, creșterea și descreșterea to-
nului1' și corespondența tehnică a detaliilor.
Intr-adevăr, calitățile nuvelei In lume rămîn un exemplu neobiș-
nuit de transpunere nuvelistică a unei tensiuni dramatice de existență
reprimată de condițiile brutale ale unei mentalități de clasă.
Personajul cel mai bine conturat, măislorița Veta, e plasat In
miezul acțiunii, în momentele cheie ale intrigii, urmărită cu un subtil
fior al zădărniciei și al candorii sufletești nevătămate.
Temperamentul melancolic al lui Sanda Boldureanu e urmărit me-
reu in contrast cu acela al măistorifei, mai mult după comportări și
limbaj interior, firesc Umilelor sociale, intelectuale ți activității sale
nervoase, iar atmosfera dramei sufletești se prefigurează încă de ta
început, nu nutnai în prezentarea personajului călător în căutare de
lucru, ci și in peisajul dezolant al cadrului: „Era toamnă tîrzie,
cîmpiile sărăcite și drumul pustiu. Plopii din marginea drumului îți
plingeau frunzele risipite de vint și triști își mconvoiau virfurile
țuguiate.
Țarina saracă și moartă, iar dealurile fără glas se rumeneau în
asfințitul soarelui, ca omul pe care in clipa morții voești să-l scapi -
cu cel din urmă leac. Și umbrele fîntînelor rdslețe din întinderea ză-
£ rilor se prelingeau mocnite, parcă jeleau viața și veselia de odi-
o nioară, Cile un cîrd de ciori, speriate de cine știe ce, se înălța din
2 miriște gloduroase și se așeza pe virfurile plopilor băirini dînd din
° aripi și cloncăniud a pustiu".
Ezitările lui Sandu, buna cuviință excesivă, reacțiunile automate
dar nu lipsite de autocontrol, mecanismul simplist al monologului
interior, estomparea datelor concrete în momentele întîlnirilor scurte S
cu Ana, imixtiunea unor personaje episodice, menite să îngrădească
extazul visului erotic, discreția deznădejdii sînt urmărite cu mare
artă în conturarea personajului Sandu, dind orilei celorlalte perso-
naje de a se lega de ritmul intern al acțiunii. întreaga povestire
se desfășoară într-o succesiune de episoade extrem de intim întrețe-
sute, pe planuri totuși străine de psihologia și viața personajului
principal, japt care o face extrem de vie și de firească pe măistorița
Veta, de aeriană și caldă pe 4/ia, fi de stereotipizat și docil pe mai-
storid Tălpoane.
Simplitatea cuvintelor, economia întrebuințării tor numai pentru
a zugrăvi episodul narării, meșteșugul reproducerii dialogului în mod
direct și indirect, dar cu descrierea cea mai sugestivă ’a mișcărilor
expresive, mărturisesc măiestria construirii imaginii artistice cu pu-
ternica plasticitate și nuanțare a prezenței realului: „Și fiindcă zorul
era mare, maistor Dinu zise nevestei sale ca să cheme pe Ana, fata
lor ca să ude și ea opinci.
Măistorița. care ținea pielea să-i fie mai ușor Iul Dinu să scoată
fâșiile și să taie după croit, puse mânele în șolduri și se uită ta
bărbatu-său:
— „Cum, Ana mea să ude opinci?
Maistor Dinu la vorba nevestei lasă coșarul în mijlocul pielei.
— „Că doar nu-i grofiță, nici n-o s-o mărit după cine știe ce
magnat. Să vină să dea și ca ceva ajutor, asta nu-i nici o rușine".
Ncvastă-sa își pierduse cumpătul: fata ei să ude opinci, fata ei
să se pună alături cu calfele, fala ei care umblase atiția ani la școală
la călugărițe, fata ei care știa să lucreze atit de frumos, fata ei îm-
prietenită cu nepoatele cufărul domn mare și soră de cruce cu fetele
cutăruia, fata ei să ia opincile în mâni și să-i miroase degetele a
scoarță"...
„Să-ți fie rușine, răspunse ea răgușită de mînie", dacă nu ești
in stare să-ți ții rostul cum se cade, cel puțin nu-ți face fata de ocară".
— „De ocară?" întrebă maistor Dinu, dar neuaslă-sa se duse
ca din pușcă.
Lung timp se uită după ea, aruncă apoi privirea la calfe și c-un
tremur nervos apucă cosorul și tăiă repede opincile".
Deși oprit, cu înțelegere și căldură, în descrierea și evoluția lentă
a conturării personajului de om timid și pur sufletește, scriitorul lu-
gnjan are darul să descopere în structura gîndirii și a limbii perso-
najului dinamismul temperamental al femeii zeflemitoare șl cîrcotașe:
„Și cu glas domol, spuse unde s-a născut, la cine a învățat zănatul
și cită vreme a lucrat, iar la întrebări abia își ridică pleoapele. Se
zăpăcise iute cu totul cînd măistorița îi strigă: „dar ce tot întorc
ruptura-ți de pălărie și o iei dintr-o mină într-alta, ptme-o undeu
și vorbește mai cu inimă să înțeleagă omul ce scoți din gură".
Sandu simți cum tot sîngele f se urcă în cap și fără să vază i
agăță pălăria în zarul ușii.
— „Și tot ia un maistor ai lucrat?"
ORIZONT
«	— „Tot", iată cartea mea de lucru, apoi cu oarecare iuțeală,
scoase năframa, o deslegă și întinse maîstorulul, „cartea lui de lucru*1.
—- „S-o văd și eu" zise maistorița și smulse „cartea** din mina
bărbatului — dapoi că mutălăul ăsta ce mirare să stea tot la un loc,
și cine știe ce maistor va fi fost și ăla, șopti ea bărbatului, care i-ar
fi răspuns, că tocmai asta este frumos de la o calfă de opincar să stea
cit mai mult Ia un maistor, căci opinca mai tot intr-un fel se lucra și
numai ici colea se argăsesc piele altcum, însă îi era rușine de calfă și
se făcu că frunzărește prin carte".
De altfel, credincios limbajului pitoresc și colorat al oamenilor
din popor, Ion Popovici Bănățeanu, in ciuda stingăcUlor inerente de
expresie, cucerește cu farmecul proaspăt și nealterat al lexicului și ex-
presiilor concrete și banale ale stilului oral, cum ar fi următoarele
îmbinări de cuvinte și locuțiuni populare: „venea el în de el și vor-
bindu-și la inimă**, „să nu l opărească**, „gîndurile îl scăldau în nă-
dușeli", „de aceea îi era răcoare" (se intimida), „i se prinse inima la
loc și îi pieri gindut", „să-l ia peste picior", „ii pune sula in coaste",
„cînd va fi de lipsă vor fi gata, mîine zi" (a doua zi), Jși pierduse
cumpătul", „să-ți ții rostul cum se cade**, „ca nealtădăți", „s-o facă
să și lase gîndurile**, „ce vină poate să-i bage", „să ți le dea toate în
gură" (să te instruiască), „n-o să-ți zică o vorbă legănată", „s-a bătui
cu gîndurile", „în năvala sîngelui", „somn numai pe furișate", „îi
murea vorba pe limbă", „să-i mulțumească din lucru" (să demisio-
neze), „il mănincă locul să stea acasă", „nu vedea pe unde calcă și
rămase cu capul în pămint", „inima îi svîcni", „își făcuse vint să
plece", „potcaș", „a început să stringă din spate" ș. a.
Desigur, unele din aceste expresii desprinse din context par vul-
gare și ar trăda mai degrabă anumite neglijențe stilistice, dar ele
cîștigă o valoare expresivă cu totul deosebită in text și e remarcabil
că — spre deosebire de prietenul și confratele său Victor Vlad Dela-
marina, întemeietor al literaturii noastre dialectale — bănățeanul Ion
Popovici nu folosește graiul lugojan, ci din limba literară el alege
unele cuvinte și sintagme care ii dădeau un timbru personal, remarcat
pentru capacitatea de sondaj sufletesc potrivit lumii de mici meseriași
< dadîni pe care atît de realist o oglindește in scrierile sale.
NICOLAE ȚlRIOi
ORIZONT
■ orizont extern
Leo Navratil:
„SCHIZOPHRENIE UND
SPRACHE. ZUR PSYCHOLO-
GIE DER D1CHTUNG, T.D.V.,
Munchen, 2, 1G68
In introducerea lucrării, autorul ci-
tează o formulare aparoiund lui 'Iii.
Sporri potrivii căreia limba ar avea
Uei funcții' una expresivă, una comu-
nicativă ji una informativă. Apl.cala la
producția literară a schizofreniter a-
ceasta ar însemna să limitam definiția,
spumnd că limba ior arc doar carac-
terul unei manifestări. Autismul bolna-
vilor împiedica îndeplinirea celorlalte
luncții: ui nu sc integrează prin scrie-
rile lor in contextul social ți nu urmă-
resc să inlormcze vreun interlocutor.
Acest lucru se intSmpH atît in cadrul
manifestărilor poetice scontate la schi-
zoi reni, cil și in cadrul programării lor
de către medicul care-i in^rijc>ic. Lipsa
unui mesaj, reflectarea directă a unor
tulburări de comportament psihic și fi-
zic in elaboratele lor (man.Iestele in
destructurarea limbajului ți a gîndirii),
■atu caracteristicile acelor scrieri, iile
infirmă teza de bază a cărții Dr, Nav-
ratil, care încearcă o reabilitare a crea-
țiilor „literare* ale schizofreniloc, pu-
nidu-le pe același plan Cu valorile su-
preme ale poeziei moderne. Legătura
între cele două domenii (bolnavl-pocți)
se slab.leșie prin intermediul subcon-
știentului și iraționalului, prezent în
ambele cazuri. Dacă insa la bolnavi
această lume [rațională Cste redai ne-
sekctiv, latura interpretativă prczcmlnd
delormâri necontrolate în poezia con-
țlienlâ ea este doar Itotarul-Hmllă a
cunoașterii umane spre a Cărei invejH-
galie pornCjte lenlaliva poetică, Aici deci
iraționalul este inclus parțial inlr-un
sistem rațional, poezia avînd funcție
cognitivă, In cazul schizolrenilor ma-
terialul brut nu are semnificații decît
pentru abordarea sa pc plan științific
{medical, sociologic). Asia desigur nu-1
Împiedică să prezinte unele trăsături co-
mune poeziei (imagini noi și expresive,
asociații interesante de sfere spirituale.
ca de ex. liliachie este culoarea stea-
gurilor noastre moarte, pag. S, de obi-
cei culoarea onoarci este cenușie, pag.
tCS, speranța e apropia! «-pulsulul,
pag. 115.
Elementele particulare însă pierd va-
loarea lor prin destrămarea contextului.
Dar chiar dacă teza de bază a auto-
rului nu corespunde realTății, studiu!
amănunțit al fenomenelor din scrierile
schizofreniter, îi atribuie o valoare in-
formativă deosebilă. Introducerea în-
cearcă să dea o definiție a schizofreniei
și caracterizează un bolnav celebru:
Frfedrich l[oMcrl:n (capitelul TI,
zophrene Dfchter), apoi prezintă anam-
nezele a șapte bolnavi șî rodind scrie-
rile lor, aduce date Importante pentru
cunoașterea legăturii între boală sî ma-
nifestăren scr'să. Capitelul TIT fLtjrlsche
und schișanhrenc Sprachphânomene),
deși are intenții de sinteză și de con-
cluzii, este si el descriptiv, prezenlted
informatii bogate astm fenomenelor
lingvistico care apar te schiroFrenî. Se
remarcă aici tetrătum lor cu unde pro-
cedee ate crea^-î artistice (expresii me-
taforice, hiperbole, elipse etc.L Lipsește
însă interpretarea semanticii șî înca-
dmren rtementetar earlîcntere în ansam-
blul contexluhu. De asemenea ou se
urmărește orobîema oersrmaiîf'ttîî nute-
rului, in niernlura schîrofrcmter. ro'u!
de erelor av"nd»-! de foni criticul cRÎ-
fonil, Arest capitol mr este ftecît o
reluare mn^lă a riritolului (Sprache
tind Psnchase), undo de asemenea limba
bolnavilor a stat tn centrul atenției.
Dacă a:cî Nflvmlil nu depășește ron-
clnziTc teoretice ni* lui Kainz (Pspcho-
îogie der Sprache, Munchen, 1955. II).
materialul faptic expus este mult mai
bogat
Fund prima încercare de sinteză în
acest domeniu de intersecție între psi-
hiatrie și știința literaturii, lucrarea în-
sumă foarte multe constatări din ambele
domenii. Lipsa unor concluzii semni-
ficative se datorează stadiului de înce-
put în caro se află cercetarea acestor
probleme în momentul de fală.
HORST FASSEL
orizont
VIAȚA LUI SAINT-EXUPERY
Pe scena teatrului academic din
Leningrad
ORIZONT
„Antonie de Saint — Exupery ful-il
avant tout un ecrivain ou d’atord un
avîaleur ? Fut-il surtout un poete ou
surtout un moraliste ? Un rfiveur ou un
homme d'aclion ?" se întreba cu cîțiva
ani în urmă Jacqueline Ancy în cunos-
cutul cî eseu (Saint-Exupiry. L'homme
et son oettvte, Paris, Didler, 19(15) de-
dicat marelui dispărut. Acestor întrebări,
care atestă prin pluralitatea lor însăți
personalitatea complexă a aceluia care
a scriș_cârți celebre ca Zbor de noapte,
Pămînt al oamenilor. Pilot de război,
Micul prinț, poate că a dorit să ne ofere
un răspuns contemporan dramaturgul
sovietic L. Maliughin în piesa sa Flata
lui Saint-Exupery, care se joacă în
această stagiune cu mult succes de
public pe scena Teatrului academie de
dramă „A. S. Pușkin" din Leningrad.
Structurată în trei acte tradiționale,
creația lui Maliughin intenționează să
aducă în fața spectatorului trei mari
etape din viața scriitorului și pilotului
Anto'ne dc Saint-Exupery : începuturile
atît in aviație, cît și în literatură, apoi
perioada acțiunilor temerare din Ame-
rica de Sud și perioada războiului.
Maliughin îl surprinde pe erou în plină
maturitate constanții piesa depulînd chiar
prin luarea hotărîrii de a deveni pilot,
in pofida insistențelor mamei și logod-
nicii de a rămîne la Paris, Dramaturgul
a intuit că la Anloine de Salnl-Exupery
(cum de fapt îl prezintă atît biografii,
cit și cei care l-au cunoscut personal)
chemarea irezistibilă de n fi pilot ți
totodată creator izvorăște dintr-o adîncâ
conștiință profesională conform căreia
viața ca atare, concretizată în acțiunea
propriu-zlsă, constituie un element sti-
mulator șt este indestructibil legată de
creația artistică. De aceea, una dintre
replicile chete ale piesei, rostită de erou
pe un fond muzical cu ușoare nuanțe
nostalgice, glăsuiește: „Dacă nu zbor,
nu pot să scriu 1“
Deși eroul ne este prezentai constant
ca structură psihologică, piesa lui Ma-
liughin acumulează o serie de episoade
— călătoria in U.R.S.S„ cea în -Spa-
nia războiul civil — care îmbogățesc
experiența de viață a personajului și re-
levă o adîncă conștiință umanitară. Uns
dintre marile calități ale creației dra-
maturgului sovietic constă in perfecta
identificare dintre mesajul profund anti-
războinic și conștiința omului care a
fost Antoine de Saint-Exupery. Cui ti-
vind un nativ sentiment al prieteniei,
nutrind o adincă dragoste pentru în-
treaga umanitate — motive fundamen-
tale ale cărților sale —. pierind în lupta
pentru apărarea Unor idealuri de liber-
tate șî pace, personalitatea lui Saint-
Exupery, după cum o sugerează magi-
stral și finalul piesei lui Maliughin, do-
bîndește atributul eternității.
Spectacolul se caracterizează prîntr-o
desăvîrșilă ținută artistică, atestînd,
existența șî la acest teatru le-
ningrădean a unui colectiv serios șî
entuziast. Rolul principal este cu muttă
sensibilitate concretizat de jorul lui Igor
Gorbaciov, artist al poporului din
R.S.F.S.R.. devenit de fapt cunoscut in
Uniunea Sovietică prin excelenta inter-
pretare a personajului Hlestacov din
Revizorul. Spectacolul cu Viața fui
Sainl-Exttpiry atestă prin sine pluriva-
lenta talentului interpretativ al lui Igor
Gorbaciov.
Tn celelalte roluri se remarcă în mod
deosebit Olga Lebzac în rolul mamei
și A A. îan în rolul lui Dîdîer Daurat
— ambii actor: fiind și artiști emerițl
ai R S.F.S R. Un rol subtil, fermecător
și cu o nuanță poetică dc mister ab-
solut necesară, îl real'zeză tînăra G, T.
KareFna în personajul Doamna N.
Actori de bună calitate și talentațl sînt
și R. A, Jtifd și K. M, Smîronov în
rolurile prietenilor lui SninbExtip&y,
GuiUaumct și Mermoz.
Montajul sobru, bazîndu-se mult pe
convenție și sugestie, atestă atit nivelul
modern al acestui teatru, cît și măiestria
celui care a pus în scenă spectacolul:
V, V. Ehrenbtrg, artist emerit aî
R.S.F.S R. Lungul drum în spirală care
cuprinde întreaga scenă și se pierde
undeva în sus, sugerează permanent
spectatorului avizat sensul infinitului,
comun și destinului însuși al eroului,
CWELtL' MSTOR
■ cărți — reviste ■ cărți — reviste ■ cărți — reviste ■
Al. Săndulescti s
„DUILIU ZAMFIRESCU" *)
Micromonografiile răspund unei ne-
cesități stringente a timpului nostru; o
informare cît mai rapidă ți completă în
cel mai scurt timp. Editura tineretului
a intuit această nevoie imperioasă și a
luat inițiativa aceasta a lucrărilor de
dimensiuni mici scrise de oameni de
recunoscută competentă, și ca trebuie
încurajată în această direcție. Micro-
monografiile ar trebui extinse și la alte
oamenii: toți creatorii noștri, din artă
și din știință, ar trebui prezentați în
astfel de lucrări.
In cazul de față, lucrarea lui AL
Săndulescu, harnic și entuziast cercetă-
tor al multor sectoare din istoria
noastră literară (Topîrceanu, Delavran-
cea) are și alt merit și anume acela
de a reconsidera un scriitor clasic multă
vreme lăsat în umbră. Lucrarea a apă-
rut cam odată cu cea a lui M. Gafița
(Duiliu Zamfirescu, viața și opera,
1969). dar aceasta, a lui Al. Săndu-
lescu, are avantajul că c o sinteză cu-
pnozăloare (140 pagini), pe cită vreme
cealaltă e descriptivă și se întinde pe
un spațiu de cel puțin cinci orî mai
mare, ceea ce reclamă mult timp. Ea
se adresează specialiștilor.
După părerea noastră, micromono-
grafiile despre scriitori trebuie să acorde
un spațiu foarte redus biografiilor.
Acestea se cuvine să cuprindă doar
cîteva date și fapte care sâ-1 ajute pe
cititor să-și imagineze cadrul social în
care se așa/ă activitatea scriitorului,
precum și cîteva fapte (numai acelea)
care conturează profilul 1ui spiritual,
formația lui intelectuală. Autorul dă aici
o prea mare importantă și extindere
biografiei, aproape 50 de pagini, deci o
treime din economia lucrării. Pentru
activitatea literară atît de variată și
inegală rămîn abia 100 de pagini. Ni
se pare nejudicioasă, ca snahu. întinde-
rea capitolelor. Poezia lui Duiliu Zam-
firescu, neglijată sau expediată sumar
de alte lucrări de istorie literară, mai
vechi, pare și nici să fie tot astfel
tratată căci i se consacră doar 12 pa-
gini din care jumătate sînt reproduceri
•) Rdltor* tineretului. '95S
de versuri. Concluzia capitolului despre
poezie este însă cea justă: „Curiozi-
tatea stă tocmai in acest fapt că în
noianul unor versuri, prea căutate și
văduvite de o autentică simțire poetici,
se găsește ascunsă imaginea seînteie-
toare ce trebuie scoasă la suprafață"
(p. 60). Tocmai aceste imagini scînle-
ietoare trebuie căutate și scoase la lu-
mină, cu atît mai mult cu cît, afirmă
undeva autorul, această micromonogra-
fie este Capitol din Istoria literaturii
române, voi. III, în curs de redactare.
Două capitole, cele următoare, sînt cele
mai realizate; cel despre romancierul
Duiliu Zamfirescu și cel despre episto-
fier. Autorul relevă valoarea romanelor
Viata ta țarii, Tiinase Scatiu și tn răz-
boi conchizînd că celelalte sînt neizbu-
tite. Contribu'ia cea mai de seamă a
autorului stă în capitolul despre cores-
pondența lui Duiliu Zamfirescu, atît de
bogată, și despre ideile sale estetice.
„Cea mai durabilă și cea mai actu-
ală operă a lui Duiliu Zamfirescu este
corespondența lui literară, „așa începe
autorul, acest capitol. Corespondența
scriitorului către Maiorescu, Pețrașcu,
ș.a. dezvăluie un talent remarcabil care
șlie să selecteze șî să cucerească pe
interlocutor cu impresiile pe care le
comunică. Cît privește ideile sale este-
tice ele se află în discursul de recepție
intitulat Poporanismul în literatură,
precum și în corespondenta sa. Autorul
subliniază erorile lui Duiliu Zamfirescu
(minimalizarea activității lui V. Alec-
sandri ca folclorist, ca șî cea a unor
scriitori ca T. Slavici, G. Coșbuc șî Oct.
Goga). dar pune în valoare și pe cele
pozitive — realism, autenticitate, urba-
nizare — care-l fac un precursor al Iul
E. I.ovlnescu, L. Rebreanu și Camil
Petrescu. Nu ne împăcăm cu afirmația
că la revista Viața românească, dom-
nea o mentalitate provincială, pe care
Duiliu Zamfirescu ar fi voit s-o com-
bată. Est<* știut că Ibrălleanu deși a
fost taxat ca teoretician al proviocialis-
mdui librar. a fost foarte receptiv Îs
toate formulele literare și n-a făcut nî-
■îndMă caz de provincia de unde venea
■criUorul. în paginile revistei an puhll-
rit dro’xîirwă sî moldoveni, dar si mun-
tenl, (G. Topîrceanu. șî î. AI. Brătescu.
Volnești). precum șî transilvăneni Nu
ORIZONT

33 nc pare inspirații nici expresia „scrii-
tor aukniicist" (p. 123), care trebuie
înlocuită.
Cu aceste mici rezerve, lucrarea lui
Al. Sărdul-s'u este o contribuție pre-
țioasă și utilă atit tineretului școlar și
universitar, cit și marelui public.
C. N. MIHALACUE
Mircea Vaida
„CENUȘA VERDE"
Finul — cenușă verde — iată o
nouă ipostază a unui vechi motiv liric.
Străbuni și urmași, vrăjmași și prieteni,
cu toții au trăit, s-au bucurat sau
aj plrns, penii u ca în scrisa zi a He-
câru.a sa se petreacă în acest .Zeiesc
nutreț de dobitoace / Prin care taina
vremii trece..Finul e suflet mate-
rializat și poetul își șoptește iniior.it
această descoperire stranie care va îi
totodată și punctul de plecare al unui
panteism stenic, de esență materialistă.
Pășunile foiesc de duhuri, poienele sînt
bete de suUlna, sînzincle se convertesc
în suave miresme amărui. Dincolo de
aceste semne oarecum exterioare, rela-
tiv ușor sesizabile și de un neinițiat,
poetul simte și, de la un anumit mo-
m. nt, vede chiar acea mare, definitivă
comuniune care urmează „coasei de
argint": „Amar șl dulce, cald și rece, /
Tineri, bătrîni, buni șî vicleni, / Mor-
minte-n Munții Apuseni, / Vrăjmași și
prieteni... toți un fin... / Mă risipesc
în voi, în ploi... / Din vremuri simt
cum mă îndoaie / Coasa dc-argint co-
sind Itifoaie, / Poetul are patru fol. /
Ar îi doar joc și întîmrlare / Ca sufle-
tul de fin și floare / Să no mi-1 ducă
vîntu-n soare" (Munții din Apus).
Sol:dar pînă la identificare cu desti-
nele spiriluale ale acestui neam, Mircea
Vaida recunoaște în Pasărea Măiastră
nu mimai sufletul neamului, ci, impli-
cit principiul care I-a asigurat conti-
nuitatea si rezistența intr-un timp pînă
de curînd întunecat șî ostil: „Dar pă-
săr le	stau cuminți pe cruci,	/ Trifoiul
.	crește	finire pruni și nuci, f	Cad frun-
Z	zele-n	g’rlă și nucile coapte,	/ Nu tre-
sare o niatră, nu mișcă-O șopîrlă; /
ge Poate mUne... poate la noapte... /
O Ceasuri sfinte... / Pieziș. Luna bate, /
Crucile se lungesc mult pe morminte. /
Păsârle s? mn de pe crucile-uscatc, /
Pleacă suflctcla cu dorul ți stelele, /
Trec prin loamnă slolind rîndunelele.
i Numai jos sub un pom, / La ir.or-
mîntul lui Ion. / Stă pe cruce / Și
nu se mai duce, / Pasarea măiastră cu
suflet dc om” (Pasărea Măiastră).
Prin simplitatea gravă de autentică fac-
tură folclorică, prin ritmul interior
nuanțat și muzicalitatea discretă, dar
atît de nostalgică, poezia, de o mare
frumusețe, nu definește numai o atitu-
dine de moment, ci realitatea unei anu-
mite structuri psihice. Ea posedă prin
urmare și o valoare de reprezentare
Aceleași caractirist ci, aceleași viguroa-
se și subterane legături cu valorile spi-
rituale ale poiorului se regăsesc peste
tot în cuprinsul volumului, dar îndeo-
sebi în prima sa parte, corespunzătoare
ciclurilor Cenușa verde șl Fata de tui.
Iată, de pildă, după eresul Măiestriei,
nu mai puțin tulburătorul eres al „pă-
rrîmului care te trage", rviden in sub-
stratul poeziei Sine: „Dacă dormi pe
cîmp / Unde uiți dc t mp, / Bagă de
seamă, / Țărîna are sămînță și taină /
Subpământeană. / Dacă dormi somn
de-o vară / Te trezești griu și secară, /
Dacă dormi vară de-un veac / Te tre-
zești lemn de copac, / Sine dc plop sau
sau de fag".
Poclul acceptă moartea cu înțelep-
ciunea și demnitatea calmă a muntea-
nului pentru care ca nu reprezintă dorit
un proces firesc, o etapă a trcccerîi sau
— mai propriu zis — a petrecerii o-
mului. Poezia Punica mi se pare exem-
plară în acest sens, cu atit mai mult
cu cît îmi amintește un fapt autentic ,
o bălrînă din Apuseni pe care cm re-
văzut-o după mult timp și care la în-
trebarea mea — ce mai faci mătușă f
— mi-a răspuns, gîrbovită, dar cu o
demnitate învăluită într-o imp reep ibila
undă de umor, prin aceste memorabile
vorbe: „da, iacă, dragu1 mătușii. mă
trag mereuț către pămînt..." Și iată
acum poezia Punica a lui Mircea Vaida
Care își are obîrșia tot în acei munți
cu vuiet adine de baladă: „Bunică
moare în fiecare oră. / Se uită la noi
șî nu ne vede, / Privește departe ți
nu ne aude, / Șî de la o vreme uilă,
uită... I Uneori tresare / Și ne în-
treabă de cutare, / îi răspundem: e
mort. / Dar celălalt sau fratei ■ celuilalt
/ Ce face ? Mort ți el. Toți sînt morți.
/ Tace, f ..șî de îa o vreme iar..*
/ Va porni domo] printre stejari, / Cu
to agul șovăind / încă o clipă, și încă
o cîină, Va rămîne ua susnin vag. /
O mTmsmă. o boare de vuit, / Birilca
se grăbește încet în pămînt”.
Mircea Vaida e un senamenlal — fi
cînd rostesc acest cuvint nu răsfrâng
buza a dispreț precum un critic rafinat.
E in permanență bintuit de toate nos-
talgiile ji simte în jur, peste tot in jur,
seninele omenescului; „Să bem pentru
un drum frumos sub stejari, / Să nc
rugăm pent'u o stea, / Să lăsăm aripile
mari să bală tn vint. / Și sus pe ștîncă
o lacrimă grea / Pentru un drum lung
in pămînt" (închinare). La fel de eloc-
ventă mi se pare ți laconica Nostalgie :
„Melancolia unei străzi însorite, / Prin
care coboară această femeie ciudată,
tristețea, / Case tn care se nasc și mor
oameni de fuin, / Ochi somnoroși se
topesc în geamurile albastre, / Strada
asta, prietene, / E inima". Artist fiind,
ei e totuși, fatalmente, altfel decât cei-
lalți asupra destinului său iți flutură
Iragic aripa neliniștită un fel de bles-
lem al căutării, al neodihnei, care-i în-
seamnă pînă ți incul trecerii înspre ce-
nușa verde: „Sub un fag e ciobanul, /
Sub un paltin haiducul, / Sub crace
tot omul, / Numai eu sub dimb, / Sub
nucul strîmb, / Unde cîntă eticul" (Afor-
minie). E remarcabil totodată în aceste
poezii, pe care le-am citat în întregime,
refuzul discursivității și al retorismului,
maxima concentrare, alura lor lapidară.
Sînt caracteristici care revin și in cic-
lul Profituri: versuri ep'grafice cu am-
bii ii de sinteză si esențialirare de cele
mai multe ori realizate — Ioana d’Arc,
Cleorintra. Ganguin, Toulou.se Lautrec,
Luchian. Totuși, tineori, se simte aici
umhra manierismului sau primejdia alu-
necării in oro^a'sm (Voitairc, llerning-
mațr. parțial Baltac}.
Viziuni este un ctcîu care mi se pare
exterior volumului. Nu e vorba de teh-
nică — Mircea Vaida știe cum se face
o poezie — cî e de o cu totul altă
atmosferă decit aceea atît de autentică
imprimată cărții de ciclurile Cenușa
verde și Fata de tui. Găsesc remarca-
bile dintre viziuni acele piese care sînt
realizate într-o pastă suculentă, amin-
tind pe undeva ele Vcrhaeren sau do
Arghezi din Prigoana: ..Porci: armată
de urechi, de copite, de șunci, de slă-
nină, / Negustorul își mînă turma de
porci / Noaptea sub ceru] verde, prin
bălți cu lumină, / Prin lunci desfun-
date, ps drumuri rele. / Trage din ți-
gară și înjură, / Șî porcii grohăie me-
lancolic sub stele /.../ (Porcii). Și
totuși nu acestea sînt poeziile care de-
finesc debutul lui Mircea Vaida. Per-
sonalitatea sa își ascunde pro.iluj nu
aici, ci in versurile marilor nostalgii, gj
străbătute de sentimentul profundei so-
lidarități cu peisajul și istoria acestui
pămînt care a zămislit gorunul lui flo-
ria și mireasma sînzîenelor. Prin auto-
rul Ceaușei verzi, șirul poeților Ardea-
lului, al poeților care știu să deslu-
șească prin timpuri chemarea străbu-
nilor. îmi pare că ți-a aliat un original
și viguros continuator.
RADU CIOBANI)
George Moroșanu:
„IARBA STELELOR"
Readus în actualitatea literară mai
înlîi de antologia „Poezia ieșeană con-
temporană", iar ceva mai târziu de
apariția volumului de poeme Iarba ste-
lelor, poetul George Moroșanu constituie
încă o mărturie elocventă a plenitudinii
vieții literare, a stilului de gîndîre cul-
tivat în poezia considerată lînără pe
atunci. Au trecut aproape patru decenii
de la debutul său. George Moroșanu
face parte din cea dintâi generație de
intelectuali ridicată după pr.mul război
mondial din pătura țărănească. George
Moroșanu pune împreună cu Gliedeon
Coca și Victor Măgură — bazele re-
vistei „Alfa”, iar cu Al. Voitin și Ge-
orge Ivașcu a publicației „Manifest”. De-
și apărute efemer, ele au atras atenția
publicului prin conținutul lor îndrăzneț,
adeseori deosebii ne caustic șl prin poe-
ziile de bună calitate pe care le-au
publicat.
Recentul volum de poeme Iarba ste-
lelor — al treilea care i-a apărut — e
o nouă confirmare a calității substanței
sale poetice. Versul lui George Moro-
șanu, deplin maturizat, poartă în con-
ținutul său esențe lirice tari, amintind
parcă de ozonul carpatin din mijlocul
căruia s-a desprins. Atracția spre tre-
cutul copilăriei — la care poetul recurge
deseori printr-o amplă și semnificativă
angajare — devine, uneori, o constantă
esențială a liricii sale, proiectată în
timo și spațiu : „Respir și md văd, mă
aud / mugur al anilor, crud: / Prin ore
de oeghe, prin lut, / cresc alb fi se-
nin din trecut" (Confesiune). Peisajul
la George Moroșanu c dominai de stări
afective intense, desprinse din același
flux al sentimentelor legate de natura
intimă a sensibilității poetului: „Prin
ORIZONT
DPI7OVÎ
g toamnd pași de ciută au apus. / Sub
geana serii plopul e-o cetate: / Pe ce
cărări porni-uor frunze-roi ? / Zac urme-
le trecutului in toate". (Plopul meu).
Ritmul versurilor sale are, deseori,
o cadență bărbătească, dură, chiar in
momentele de trecere de la un plan al
confesiunii sale lirico ia altul, legat mai
sirius de simbolul asimilării și disimu-
lării, în vegetal: ...„Părul cărunt ca-
pătă / lin / culoarea trecutului //
Cine-mi întoarce mereu / foile calenda-
rului meu // Suflet au toate / din ier-
buri și vînt / și gust de păduri și pă-
mnt“ (Inunda timpul).
Aceiași temă revine eu insistența
asemănătoare unui leit-motiv, din
dispozitivele muzicale wagneriene și
în alte poeme: (Și azi , . De,
ce ?, La răspintii, smgelc lumii . ,
Elegie, Motiv etc.), prtî.gurînd o cla-
mare romantică, asociată CU meditația
calmă a reveriilor în fața pesajului sen-
sibilizat la modul artistic dc imaginația
fecundă a poetului: „...Și inima ta
t e demult I pădure adîncă și deasă /
cu cetina țoală întoarsă / cu rariștl de
ciut c deșarte, / cu nopți uitate-n răs-
pintii / șî luminișuri departe..." (Și
aei..,)
Atras de culoarea lăuntrică a lucru-
rilor, poetul crează senzația lor com-
plementară, restituind fiecărui element
ee intră în structura poemelor, înțelesuri
deosebite: ......drumul și-a chemat că-
prionrele-n vis, / Peste pragul amur-
gului" (Iarba stelelor). Claritatea me-
taforelor din poezia sa confirmă matu-
rizarea poetică a lui George Moroșanu.
Poetul sesizează cu dezinvoltură un-
ghiul artistic in perspectiva căruia reu-
șește să identifice asociații, înțelesuri
și simboluri, izvorîte din intimitatea
mișcării lucrurilor în paralel: .Tăcerile
sînt sălcii peste lac: / apași limpe-
zimea de cleștar / privesc adîncul. mur-
mură cor / si-n neclintire se întorc și
zac" (Tăcerile).
Fără a fi neapărat un cîntăreț al
plaiurilor natale, George Moroșanu ape-
lează de multe ori la retrospectiva lirică,
la meditație, prin mijlocirea structurală
a unor imagini cuprinzătoare, care de-
vin în clanul gînrlirî' sale obiecte ale
comentarului poetic. De aici apare ca
o neces:tate de neînlăturat reproieclarea
imaginii trecutului cu strămoși fixați
într-un anumit cadru de mit: „...S-mr
strîns furtuni, mereu prin ani pagini:
/ Ce trist surîd din lutul lor părinții, t
Și unii pfînp pe câmpeni d“ fînfîni"
(Afaoism). cu un înțeles adînc și com-
plex, avînd rezonanțe de baladă. Inves-
tigațiile in anii îndepărtați ai copilăriei,
evitind cu discreție delicată evocarea
clipelor de nostalgie, insistă asupra lă-
ture! ei aventuriste, care-i dă o nuanță
de romantism naiv: „...Nu culegeam
prin anotimpuri tristețea. / Răzvrătind
depărtările, f în necuprins, / trăgeam cu
prostia, întins. // Buciumînd. mă furau
pădurile, bătrînele, j în adînc" (Pașii
copilăriei),
De aceeași sensibilitate dă dovadă
poetul George Moroșanu și în poemele
de structură picturală ce se remarcă
prin imagini de o mare prospețime șl
deosebit de sugestive : "... Venind din
trecut. I într-o rînă, t Cmiește bordeiul, f
Mărunt / Pe călc‘ie, H Pălăria prea
fuguiată a șurii ! e pălă'a în prelungire
a omului. f Pălăria de fum a pădurii"
(Bordeiul).
Semnalînd apariția volumului Iarba
stelelor, avem convingerea că el atestă
un rwet înzes'rat. format între cele două
războaie mondiale, care șt-n cîsligat un
loc bine meritat în peisajul liricii româ-
ne'-tî moderne — șt a cărui experiență
lirică merită să fie cunoscută.
GEORGE DRUMUR
Ion Rahoveanu :
„LACRIMI PE SPADA-
Cu „Lacrimi pe spadă" fon Raho-
veanu se înscrie in linia de tradiție a
poeziei ardelenești: directă, simplă, an-
gajată. Cele trei cicluri ale volumului:
„Maiestatea cetinilor". „Rugina melan-
coliei", „Intersecție de zări", sînt tot
atîtea ipostaze tematice ale aceleiași ma-
niere. Versul tonic curge parcă din seva
cetinilor, unul din motivele centrale ale
volumului, întregul ciclu de început con-
stituindu-se din pasteluri interiorizate,
de sinceră vibrație fată de peisajul și
realitățile patriei;
Iată-mi viața lîngă a ce'orlalfi buni fii
fnlilurărl finale de tresăriri a spaimă.
Și iată-ncrederi, cuget, iubire și tnîndrii
Cum piscurile tale arrarte ies în faimă.
Prin veacuri, țară, soră atîtor tragedii.
Un dor de limpezimi dar și „o fru-
musețe rănind" — vezi „Descifrare în
stînci" — se indentifică în substanța
poetică din care se hrănește lirismul poe-
tului, uneori inegal, făcînd prea mari
concesii facilității, alteori sugestiv, con-
centrat, de o mare puritate:
/ie trebuie o prietenie de seară
după orele de dragoste de care
te-nlânfuiețti
luminoase ca niște nuiuri
la intrări in povești.
/fe trebuie o prietenie tînără
de dimineață, de pleuri ți visuri,
o pri tenie Ia niochrl umerilor,
un ecuator prin sarisuri.
Uneori, însă, tendința poetului de a
crea expresii ți cuvinte inedite obosește,
cu rezultate neferic'te, concretizîndu-se
în ve-suri ca „în salturi, în curaj, în
fanta zare" sau „Cînlccele din albastrul
nemuririi".
ADRIAN MU NȚ IU
Nicolae Dumbravă;
„DUMINICA PĂDURILOR"
Volumul „Duminica pudurilor", ur-
mindu-i celui intitulat „Dialoguri cu
țara" (1964} indică o evoluție ascen-
dentă in planul expresiei artistice ți o
lărgire apreciabilă a orizontului tema-
tic. Conștient de scăderile respectivei
culegeri Nicolae Dumbravă evită cu a-
bilitate în noile sale poezii, în bună
măsură, concesiile făcute în trecut re-
torismului. Acest aspect se remarcă
chiar in cazurile în care atitudinea este
cea direct militantă, precum în poezia
„La noi”, concepută apriori ca o replică
ia cunoscuta elegie socială a lui Goga;
„La noi pădurile fierb / curge prin ele
o sevă stelară. / Zările sînt purtate in
coarne de cerb, / ape pietroase duc
brazii prin țară. / Casele au oglinzile
aprinse în cer / și sînt văruite cu mi-
resme de brad și rășină”.
Nicolae Dumbravă se exprimă ple-
nar în poemul „Cuvintele" care se
constituie ca o adevărată temă cu va-
riațiuni : „Azinoapte, prin somnul meu
au trecut / călăreții fantastici ai jocu-
lui diurn de cuvinte, f/ Timpul în
scoîca-i de lut / s-a zbătut / ți sub
dangătul greu / al urcușului meu /
șuiera lingă Umple, fierbinte". Cu aceste
cuvinte” drămuite tn palme", atîrnate
de sforile soarelui ?i lunii", ori prefă-
cute în „furtună ce izbește în zidul
tăcerii" poetul scormonește in jarul ne-
văzut al inefabilului, Fiorul existențial
este autentic șî face corp comun cu
ideea trecută prin filtrul contemplării.
Comunicarea cu elementele naturii se 5;
realizează pe dimensiuni mioritice; „în-
cep să mă doară crengile / de atila
zi, de atîta vînt / Suple de vlagă ră-
dăcinile / țipă a somn, sub pămînt".
Este un sentiment organic al trecerii
prin viață avînd drept coordonată prin-
cipală acceptarea bărbătească a inexo-
rabilei reîntoarceri in circuitul material.
Din aceste trăiri, în care elemente spe-
cific tradiționale slut contopite în vi-
ziuni moderne, filonul liric capătă in-
flexiuni noi. convertite în cîntec : „Dor",
„Doină", „Alb", „Iarnă”, etc., alteori în
meditație^gravă : „Copacii", „Vîrste",
„Avere", „Soli loc viu”, „Pămînt", „Ne-
liniștea plopilor", aceasta din urmă re-
mareîndu-sc printr-un ton aparte de ele-
gie elevată: „Mamă, știu bine: /
toată neliniștea plopilor / ai revărsat-o
în mine. f. Urc spre cumpăna caldă,
de zi, / înlre fuga de moarte, / între
setea de-a fi". în același cadru de ri-
tual au loc șî chemările de dragoste:
„Aprinde îoeul în cîntec, iubito I / E
ora de dans a luminii. / Lasă să-ți
cadă pe suflet, / cu murmure veșnice,
pinii". (Pe muntele Găina). ErOul liric
al lut N. Dumbravă este prin definiție
român ca structură sufletească. Tema
eroilor se integrează structural puter-
nicului sentiment al istoriei: „Ca Goya
trec prin istorie cu un felinar în mină,
să luminez chinul Celor căzuți”, Ima-
ginea perenității și dîrzenieî neamului
este realizată cu mijloace sobre, in ca-
dențe patetice: „Nu pFng la noi nici
munți, nici plaiuri; / e-o îndirjire n ră-
dăcini. / Durerea petrecută-n naiurl, /
făcutu-ne-a, în zeci de graiuri, / cu
poarta dorului vecini. / Cind bat în
galben trandafirii / și par de viscol
destrămați, / venim la masa nemuririi
/ cu voievozii și martirii, / cu tot CC-Î
viu între Carpali". (Baladă). Felicvele
trecutului sînt glasul permanent al isto-
riei : „Cutii de rezonanță sînt aceste
ziduri / străvechi cu umbră tăcută și
deasă. / Atinse de vîntul carpatic, / pe
sufletul țării cîntarea și-o lasă". (La
Sarmisegetuza).
Poeziile în care se evocă eroismul
ostașilor noștri în războiul antihitlerist
se remarcă mai mult prin suflul alert
al versurilor decît prin viziune, în care .
situație anecdoticul și poanta diluiază z
uneori fiorul liric, așa după cum se în- -
tîmplă în : „Prima zi". „A sosit clipa" g
sau „Marș spre fronl". Cînd poetul nu o
cedează acestor scrvituțl, / se obțin
efecte relevabile, precum în poezia „Pa-
sărea albă" : „Cîntă pe front o pasăre
S albă. / Dogoare și viscol cu trilu-i să
taie. / Cînlâ pe front o pasăre albă /
care mă strigă prelung: Nicolae, /
(...) Luna își poartă tucerea de nalbă
/ peste explozii adine repetate. / Pasă-
rea albă, pasarea albă / cîntă pe front
Intre sîrme ghimpate".
Remarcabil prin sinceritatea senti-
mentului șî prin mesajul lor generos,
versurile lui Nicolae Dumbravă din vo-
lumul „Duminica pădurilor'* (cu txcep-
(ia unor piese tributare retorismului și
declarativîsmuluîț își relevă noi șî au-
tentice valen(e lirice.
HARALAMBIE ȚUGUI
Petru M. Haș:
„DOR NEGRU*
ORIZONT
Dor negru este volumul de debut
(Colecția Luceafărul) al iui Petru AL
Haș — or.ginar de prin părțile Ara-
dului, nume destul de activ ilustrat in
paginile Tribunei și ale revistei Steaua
unde a semnat în ultima vreme mai
ales ca recenzent.
Poezia sa este una a nopții, fapt
lesne depislabil încă din titlurile volu-
mașului ; Noapte, Cintec de întuneric,
Di va ji noapte, Stea firtie, Noapte în
cimpia Crișurilor, Drumul prin noapte etc.
Creația sa doar misterul nopții o adapă ;
noaptea pentru po.l este arderea exis-
tențială : „la miezul nopții fiecare om
devine rug..." — Poem medieval șî
certitudinea este apanajul ei: „Pe urmă
cind ne trezim către ziuă / oricât de în-
curcat ar li drumul / ne place să îl
știm ca pînă atunci sub picioare / dar
ni se ridică odată cu noaptea..." —
Drumul prin noapte, Viața este marea
trecere; acum — noaptea — se bănuie
și se simte Ființa universală în veșnică
devenire ți mereu aceeași, omul contopit
Cu cosmosul întegrîndu-se ritmului cos-
mic : „Tn fiecare noapte ne asediază
pămîntul / in somn / și devenim pe
dată pămînt / fiindcă nu mai putem fi
altfel detît pămînt / nepulindu-ne ima-
gina înaintea pârnintuluî / iar cineva /
care nu vrea să ne piardă / prin gea-
muri ascunse / de după întuneric / pri-
vește) cum ne asediază pămîntul / cum
devenim pe dată pămînt f și ne crede
fără deosebire / ne toți / asemeni pă-
mînluluî..— Elegie.
Astfel văzută, adevărata trecere a
poetului se produce nu „din paranteze".
cum exhlbițion cază în unele poezii, ci
dincolo detărîmuri (ciclul Oedip), noap-
tea fiind echivalența ritmului universal
resimțit ca nostalgie și realitate: „Sea-
ră de seară se simte singele omului I
omul care scutură liniștea plopilor /
doar caii se aud cum pasc prin întu-
neric f iarba izvoarelor. // Tirziu ajun-
ge păscutul la stele/cînd lebăda neagră
le trage sub prund / să rămină
singure pietrele încremenite sub ape. //
Spre ziuă omul reintră în plopi / arbo-
rii aceștia sterili in adfncă mișcare /
de Iremurul celui uitat, f/ Caii se pierd
și ci undeva / acolo în cîmpuri / pus-
eul i de iarba poate a pămîntului. /J
Am uitat că trebuie să intru și eu / șl
tremur în rîul tăcerii nșteptînd / nu știu
pe cine / poale o nouă trecere. // Omul
din mine scutură plopii într-una / de
unde cade atîla liniște ? // Voi mai
auzi cum crește l Doamne / Iarba iz-
voarelor ?“ — Aștept să se întîmple.
O sîîșîere, dragostea concepută și ea
arzător, — o poezie a alhastrului (vie-
tate cu singe albastru, orga albastră,
fem"!» albastră, cer albastru, albastru
negativ etc.). Ambițioasă așadar de
profunzimi, poezia tui Petru M, Haș.
astăzi încă nu destul de consistentă, pre-
zintă garanția ca, pe măsura „arderii
de tot" a poetului, a înlăturării com-
promisului șl a unor forțări fără aco-
perire, să se realizeze ca o autentică
valoare.
GH. iURMA
Ion Hurjul:
„NOAPTEA PANDOREI''
A devenii un loc comun întrebarea;
este sau nu cutare poet ? O scurtă
recenzie nu poale răspunde la această
întrebare șî, cu toată bunăvoința, în
această plachetă vom căuta acea spe-
ranță rămasă pe fundul cutiei Pandorei,
după ce toate relele șl-au luat zborul.
„Doarme lumea înlr-un poet" — ar
putea fi rnoPo-ul oricărui volum de de-
but și Ion Hurjui, se pare, nu se dez-
minte cu acest vers în nicîuna dintre
poeziile cuprinse în plachetă, deși poelut
anticipează deja, în prima secvență
(Pseudoporirti), cu candoare, acea ne-
putință, acei incertitudine care-i a?teap.
tă in „noaptea Pandorei": ,.La un
capăt lumea ca un chiot, trcmurînd
ecouri; / Dincoace — so'ia falsă, gus-
tul ramei fără nimeni, ars de timp"
sau : „E prea devreme pentru serbări, /
E prea tîrziu pentru câinii, / Totuși,
lasă-mu să ie pEng, / S.ngurul lucru
care l-aș face dinadins", Poezie de no-
tație ? Poezia „constatării" ? Și una ți
alta. Ion Llurjui arată mai nuiît un ata-
șament cultural fală de ce a ce am pu-
tea numi poezie, fără insă să poată
realiza „starea" (era să zic „de gra-
ție") necesară oricărei poezii. Ș’ pentru
a fi mai exacți: poetul nu are „reve-
lația" poeziei, deși intuiește f^arle bine
prezența ci în lucruri: „Cearcăn Ia
ochi, cearcăn ta floare;/ Tu ești aproa-
pe dar nimeni nu vine.. '
□ serie de tropi uzați, parazitari,
ca: „pietrele pedepsirii" „desfrîul ne
somnului", „sîngele nesomnului", ..glez-
ne de lut", „cornul de aur al lunii"
„șarpele îndoielii", sau chiar vruri în
tregi („noaptea-i o pată difuză de vise",
scheme de oameni, scheme de plante"}
scad potențialul liric, maschează inefa-
bilul în aceste versuri altfel scrise
foarte corect.
Sînt cîteva poezii reușite, de certă
valoare artistică: Unghiuri, Durerea.
Pasv. Robinson si altele care depășesc
nivelul unui volum dc debut („Carna
'—r*. „Cere". l/mblle ceasurilor", „Re-
facerea pînzelor").
Dar poetul își definește singur con-
d'ti i de Robinson întru poezie: „Pleci
fărâ rasi mereu înapoi / Te-ai întoarce
dar pleci / Robinson gustul amar nu-l
poți vinde") — si atunci cînd ne spune
în Durerea: „Lung drim; cu cit mai
f'cnăfit /, cri-atît mai greu de-aflat
răsnla/ă / Af-ooi Enguit. m-am dnguit
f Si noaptea zace-n ceată înlnnghltM)
îl - nedem ne Tnn Huroui șî așteptăm cu
interes evoluția lui în continuare.
DAU PETRESCU
KARL STREIT SI
JOSCF CZ1RF.NNF.R :
Schwowische Gsiitzle
ausin Banat *)
Evident, în dialect se poate realiza
o creație literară la fel dc diferențiată
din punct de vedere valoric ca $1 în
limba literară cultă. Placheta pc care o
avem în fața noastră este scrisă în în-
tregime în dialect șvăbesc bănățean. Ea
*) Editata de Case Creației Populare a
Județului Timlț. ItIM.
este, totodată, antologică ți in sensul gj
că reușește în pagmije sale creația mai
din mul.e perioade ale literaturii țvăbeții
bană lent
Nu cunoaștem criteriile după care
s-a făcut selectarea textelor. Au.orii par
a nu ii consultat mai atent tnunca pre-
decesorilor; Josef Gabriel senior, Karl
Krausuaar, Hans Hage), Johann Kiin-
zig și liana Dipl.ch. In consecință, in
aiară de o operă foarte serioasă și de
înalt nivel artistic ca ‘s sdiwowiseh
Johr de J. Gabri I junior, selecția reu-
nește țn noua cicluri, dintre care nu
toate Iernatic autonome, pe lîngă creaț a
dialectală clasică a lui Joscf Gabriel
senior, ca ți a unor poeți ca Johann
Szimits, Egiditis Haupt, Jakob Kămpfcr,
de mare popularitate de prin anii 2J și
30, variate texte de eîntece populare,
snoave rimate și proverbe, în genere
de un umor rustic, exuberant și chiar
gras. Lipsește din ca, în schimb, balada
desore care H. Diplich, unul din foarte
bunii cunoscători ai folclorului șvăbesc
bănățean, spune că e „cîntecul satului
constituit în sine; „das Lied der Dorf-
gemeinschaft", tradiția căreia s-a stins
în anii 60 ai secolului trecut. Lipsește
mai departe cînlecul de muncă și —
cu excepta unor orații v^rsTcale de
rugă — clnteeul ceremonial, și mai ales
lipsește poezia lirică, printre rate cîtc o
adevărată bijuterie ca: „’s isch no nit
1,11’0, da^s eș g'regnet hett" : ,Nti de
mult a plouat” — un „cintec de fele"
din Zână reni de o rară suavit^e —
sau elegia: „Es isch cmol e Bliiemeli
g'si": ..A fost odată o floricică", din
aceeași locnPtale, de o profundă rezo-
nantă umană.
Titlul plachetei, în traducere exactă
Strofe țvăbești din Panat, are ai el sa-
voarea sa semantică. întrucît „Gsătzr":
strofe, este un diminutiv, deși senini că,
fără intenție peiorativă, îdeca de
„poem". De tmde acest flagrant trans-
fer de înțelesuri ? Din uzanța imor
vremuri apuse, cînd în satele din Ba-
nat, țăranul șvab ajungea în contact
cu no^ia cultă numai în primii an> de
scn.iia — țnnt cu renemirshinî «dfneî.
de netăgăduit, pentru specificul atitu-
dinii sale fată de cultură și artă —:
de înduioșare si uimire, de înlăcrimare
și umor, de aruncă cutremurare si de h
netă delasnjre. Prefațatorul selecției nu g
stăruie asupra acestui amănunt. învo,—E
lutia și pauperizarea trcohdă a folclo- g
ridul svăbesc bănățean din idlimul se- •
col. stingerea baladei si năsParea lie-
dului n-maî în unele cormmităH izolate
și încheiate ca cea alemară de la
3 Zădărcni, pe de o parte, a prevalenței
textelor rimate de umor rustic, pe de
altă parte, se explică de aci ca și (aptul
că pînă și in creația unui poet șvab
atit de pătruns de realitatea salului
bănățean ca Josef Gabriel senior se
produce o netă separare între poezia sa
lirică, compusă în lirnba germană lite-
rară. și cea umoristică, scrisă în dialect.
Și dc abia fiul său, Jose! Gabriel ju-
nior, va îndrăzni să folosească graiul
local din Mcrțișoara și pentru o creație
lirică cultă — de înaltă ținută artistică
— amintitul ciclu s’ sch&owisch Mir:
Anul țu'lbfse — care aci și acum apare
pentru întiiași dată ca operă postumă a
poetului, stins prea de vreme. în ra-
pO't cu această operă nedumerește, în
sfîrșit. și observația prefațatorului, sub-
liniată cu lăr'e, că poezia d’aleclnlă
șvăbească din Banat nu tratează „pro-
bleme de circumferință universală**:
„weltweite Fragen". Joscf Gabriel ju-
nior, la o analiză mai atentă, nt se pre-
zintă drept unul din cei mai mari poeți
dialectali germani, citabil alături de
clasicii Petec Hebel (alemnn). Ph. La-
ven (treveran) si Claus Groth (nnrd-
german). iar ciclul s* schaxmisch Mir,
compus din 30 dc poeme șî poezii, se
citește cti egală plăcere ci robiile din.
lec’ale din volumele	witr/WtfA
(Vi-m j-,	Josef Weinhebrr
și Mit rana schwoazn Dintn (Cu cerneală
neagră) de H. C. Artmann, cărora ni-
menea nu le dispută universalitatea.
De altfel, Josef Gabriel junior a fost un
poet recunoscut peste hotare încă după
apariția plachetelor sale Saatgang
(Drurn prin semănături. 1030) si Am
Heidebrunncn (Lingă fîntina de pe-
cimpîe, 1043), ambele de o autentică in-
spirație șl de o desăvîrșită ținută ar-
tistică.
La adoptarea unor criterii mai ri-
guroase de selectare și grupare a tex-
telor din placheta de față s-ar fi putut
scoale în relief, cu ușurință, și alt*
valori trainice ale poeziei dialectale
șvăbești din Banat — bunăoară creația
realist-crilică a fui Karl Braun, din care
12 portrete „hazlii*", în loc să fie tra-
tate ca un ciclu închegat, precum se
pretează a fi reproduse, sînt răsfirate
mai peste întreaga întindere a suma-
rului.
Placheta Scftwoorfsche Gsătzle ausm
Ranut. cu :lustraHi într-o manieră lim-
pede și sugestivă a g'af'ceneî Corola
Frltz și cu reproducția în culori, pe
copertă, a tabloului Ruga de Franz
Ferch, este, în ciuda rezervelor semna-
late, o frumoasă realizare a Casei crea-
ției populare a județului Timiș, ce se
cere continuată.
ANDREI A LILUN
ORIZONT
® miniaturi critice
COINCIDENȚA 
Fără îndoială el arta scrisului, orlclt de
desMvtrțltă, cuprinde in ca ți gemenele unei
posibile lalibibuitu Și ztees.a peni a pr n
firea Intrărilor «1 trebuie si deschidă din
domeniu! eteric al vitelor — unde a luai
conte -uîă — pentru a se întrupa in litere,
nu întotdeauna perfecte. Cu nil* cuvinte ne
referim la acea dramă ignobili cunoscut;!
îndeobște sub numele de ..greșeală de II-
par*. Ne-am obițnu.t așadar să acceptăm
fără nici o tresărire drect ..greșeli de tipar"
s.tuatille in eare cilim Harvey Wellrr in loc
de Harvey Wceter. Britlsh Film Institut tn
ioc do Brltlsli Film Institute, Honatorn in
loc de llouston (ca In Conți-mpuranul din
0 sept. ISM. p. 10) sau pitorescul Lcopold
Bizoni in loc de tropote! Bloom fRnn*ăo'a
literari, nr. 34, p. 9). Nu nc Impacient!»
nici daci această orginalitate <te banecriere
m vide,te ți In domen.til unor nume pe
care le credeam d.mml lisate in conștiința
nobxf'ă; așa ca atunci cind Frânt) Nm-ris.
autorul Caracatiței devine Franck Morris (A.
E. Batonsky. Meridiane. P- 257) sau Warrcn
Iustin — Waren Austin. (Ramuri, nr. V.
p, 10), deși In uit mul caz ne indolm că
autorul articolului sl nu tl zărit mă.ar odată
coperta lucrării la rare probabil se relrra
(Rene Wellek. Auatbi Warrcn, Teoria Utc
raturil). ți de ce ne-am Impacienta ? Cel
mult vom schița un zlirb-'t dacă in loc de
„thrilter" (cnglczescil pentru ..roman poli-
țist") nl se va serv, un ..trlller" (persoana
Versată tn... triluri) ca in Rnmjnia Llle
rarii, nr. ST.O. îl.
Dar răbdarea nmlră merge șl mal de-
parte : stnlem gata «ă credem că e vorba
lot de o simpli gre cală de t.par ți alunei
cînd citim negru pe alb că Thcodorc Roethke
e poet englez (RomAiia Literară, nr. 2, I0M,
p. 3). atunci cind no) ii țtîam american,
sau cînd In prelata, la P-* veglrc in lan I de
secară a Ini Sa1în-i.r (Tlrit unei etmaeeole
povestiri, Down n1 thr P -‘ghy e redat prin
romlnescu Joș |n Dinitl»', ca >1 cind
„dinchv (un gen de ambarcațiune ușoara)
ar ll iost nume propriu, șl acela transcris
greșit.
Lucrul cel mal dudit Ins! nl y.j tp.
Umblat citind .Hlcdul [rinei Runcan (Ro.
rnănin Literari, or. R). I». ît) Intitulat iruri
Emily Dlekcon. D.n obișnuință am conside-
rat ci numaț o jalnicii eroare tlpogra .cit
putea seliim mbsi tn felul acesta numele cu-
noscutei poete americane Emily Dkkinson.
Dar articolul finea să ne contrazici. Ața
ci după ce am mal citit de patru ori Emily
Dlckaăn (odată cblai In notele de la subsol
care făceau o trlmltrre la traducerea V cro-
nicii Porumbacu) a trebuit să admitem <3
c vorba de o altă pir 14 (numele de Dlckcon
e foarte poslb l tn limba engleză) ; chiar
dacă in versuri ea.
_EI mi-a țoptlt: ‘bc ee-al murit P"
'Pentru frumos" am răspuns —
'Pentru adevăr" — T același lucru —
Noi stntem frați I" tiLa spus" ... ele.
nl se părea că o recunoaștem pe Emily
DIAinson din 1 Ded fur Beauty. Buna
noastră credință tn4 nu ne-a părăsit nlel
de artă dată. Trebui; să fie vorba de o co-
incidență. De ce au1 S-a mai Ini implzt ca
doi poeți să scrie versuri identice (1) Noi
inii am tl preferat un art col despre Lm.ly
Dlcklnson care oricum ne este mai cu»
noxcută.
MARCEL CORNIȘ-POP
INTRE INTENȚIE Șl
realizare:
In principiu, util lalea unei căr|l-«in(ezl
d'*pre iiUiaiUra pcilhu copii este indisvttv
tab.il. Cu atit mai mult. <u cit o asemenea
lucrare vede La noi per.tru prima dală lu-
mina tiparului. Dar valoarea p:a<tkA a ori-
cărei iutrcpriiidm de occ.t «cn sc poale
slab II numai după ce se cofllninti cu ecoul
ci in conștiința celor c^-ora li se adre-
sează. Mutei laiul de la'.ă are ca obiect cursul
universitar Literatura ocnlm copii. publicat
la Editura didactici șl pedăfocicl, al tarul
autor este lise Sttnclu.
Nr-a reținu! atentia. eh ar de la început,
cupriiizăloarca bibliografia consultată d au-
tor. lapt care evidențiază dortete sa r1r a
da o imagine ccmpkxl țl de ansamblu
asuora literaturii pentru c p1i* rațiuni la >1
uni venali. Cum Tn«ă reușita nu depînJo
nittnai de cantitatea materialului pu. ui J.v-
<u|k. mărturisim regii tul de a II oblicați
să %etti!ia]lm o teamă de dclldențe care —
credem — hl au punctul dț plecare in telul
cum n fost gin di 11 tratarea subiectului. O
altă atru-durare a lucrării, mai multa grija
acordati Interpretării fenomenului literar, ar
ll servit in mai marc mă>ură scopului
propti s,
Mal tatu, în cadrul ,, considerații lor psl*
ho1ogl.c“ (capii. I). biic punctate, ar N iost
absolut necesară predzaftl că această li-
teratu â ae adresează in special copiilor pml
la 31—15 ani. (se Ind că doar speciile pre-
ferate de către citltarll-eopll. Inclusiv ado-
lescenții. Ori acestora chiar daci 1c mai
plac cărțile de aventuri, manikilâ un Inte-
res to| ni ai accentuat pentru literatura.
pe care convențional o socotim aerisi numai
pentru adU p, Ținind scama de ac astă rea-
litate țl de deLrai|ia conceptului de litera-
tură pentru cop*i pe care ne-o propune L
Stanciu (pap' lOi» considerăm că ar tl lont
Indicați implrțirea dist netă a cursului in
două mari compartimente: I) Literatura
propriu-iKl pentru copil (abordind speciile
ți renurile care « adresează cu preponde-
rentă vifstdor pini l.i 14 ani) și 2} Litera-
tura accesibilii ți copiilor (referitoare l.i a*
cele opefe tare, prin continui, personale,
compoziție, pnt fi înțelese și de copil). Mai
ales că autorul face — teoretic — deose-
birile necesare in capitolul de introduceri1
^Specificul literaturii pentru copil* (ra«
U—19),
Tn telul aresta iiiformațla țl analiza ir
fl dțllgat In precizie, s-ar II creat avan-
tajul U”or criterii omogene de selcc(le a
operelor țl do apreciere valorică s-ar I
evitat prcic^taren suficientă sau incrmjk ă
a unor seri teri daticl și contemporani, s. u
repetarea aceluiași nume dp autor, la dl c-
rite compartimente, care fragmentează con-
tribuția sa la literatura pentru copil. (De
I
s
B
la capitol 1a capitol «o schimbă „midalltn-
tea" dc tratare. crelmlU’Sr. deseori Impieta
u.iui am^lcc dezordonat dc nume, titluri țl
opin'l aibUrare), De asemenea s-ar II con-
cretizat intenția acelor sinteze necesara pe
«poci, țări, Ind vldualHăti, genuri, sau spe-
cii . Par să hm concret!. La capii dîuț III,
Poezc pentru copil, mulțl dintre poeții care
au dednat votam? întregi micilor cititori
stnt de-a dreptul discreditați prin notații de
teluri : „Ion Brad acrie poezie pentru copiii
d- toate vlrstele despre viața de Iert sl de
azi, d ■: satele Ardrtciiețtl* sau „Ion Horea
Iți plmbă ctitorii prin țară al te etnii de-
spre f’iimurelile patriei*. Pe lingă aceste
fo-mulărl s'molllieatnarr. nolcle de 1a sub-
sol un Inreg streaxă dreU o parte din cărțile
care s* încadrează acestui gen dc literatură.
H'nd omise de multe ori aparițiile din ulUmil
ani. Șl «tund cind sînt menționați poeți
toarte b'ne cunoscut!, ca Grigore Alexan-
d.eseu, Vacile Atecsandrl, Mihail Eminescu,
co itr butfa lor este redusă ia cîleva titluri
sau traemerite dr poezii. De pildă, M. Emb-
nescu este reprezentat numai prin creațiile
„Somnoroase păsărele** ți „Călin (tile da
poveste)'* — episodul nuntii din codru. Din
poezia tui Vaslle Alrcsandri se consideră că
este accesibil copiilor dnar pastelul f..Concert
In luncă**), fiind uitat complet ciclul „Ostașii
noștri'* etc. etc. (pap. dă—64). Tot in acest
capitol I„1 dorul pentru copil este expedia!
intr-o pag nă. fără n re pomeni unele specii,
(balada, legenda) apreciata ți ta această
vhs i
Inoperanța modulul tn caro «sie conce-
put cursul ar poate dov^d1 -I ru alte exem-
ple. Unii scriitori beneficiază la notele de la
subsol d- o scurtă bl„g-a*fe, altora nu 11 se
trece nkl măcar anul nașterii șl al mortH. deși
stuf mal puțin cunoscuti. Basmul pmlic-fl-
iorotic e te apanajul unor povestitori străini.
La noi numai Nicolae lablț a scris povești
bazlll (pag. .111—IHL Euseblu Camllar (co-
piii nu p 4 uita plăcerea oferită de repo-
vețECea basmelor din ,,O m e șl una dc
nopți'*) nu este cel puțin amintit in paginile
rezervate speciei respective (IV), In .sub-
capltnlul Orientări ale basmului modern.
Iile Stanciu pune In dlscirtle „Adanta-ea
basmului la litcnțlUr educative ale epocii**,
tncenlud adlet i „Mulțl povestitori al epoell
mtwkme au îmbrăcat tn haina basmului In.
te-IH educative*’. Nu putem tnț-krre de ee
numai enora modereă se bucură de aseme-
nea povestitori ți la ce „intenții educative*'
speolalc se referă autorul cursului (uni-
versitar I).
M se pvrt* lemerară șl ambii la — desi-
gur bine lnlențlonat.1 — ri* n evidenția im
număr de opere din literatura universală
care se adresează copiilor, cu atit mal mult
cu cit in bună parte rășinile consacrate 1m
seamănă eu n b'bliogralie pe scurt comen-
tată. tn capitolul Mari povestitori do basme
(în Hlerzlura unlve-selă) lipsește o referire
— oriei! de suma-ă — la creația popoarelor
■frknn.o sau orientale. Iar despre Wllhelm
Hanii se vorbește numai tn patru rlnduel.
ab'olut necsentlnl* pentru portretul unul
„mare poveștilor** (pag. 73—74). Poate mal
firesc ar fl tost să se fl oprit Itie Stanciu
la cele mai semnificative prezențe ale lite-
raturii universale pentru Ccp’l, Intr-O sinteză
care ar fl putut suplini privirea Istorică de
la paginile Mi—44.
Pentru tonte aceste carențe semnalate de
noi. ca țl pentru altele existente In această
carte, ne Ingâdu m să sugerăm autorului că
o mai ma e atenție tn elaborarea lucrării ar
11 putut duce la rezultate mal notabile.
VALERO BACIU
CURSURILE DE LA VĂLENII
DE MUNTE
Anul trecut cu prilejul împlinirii a M de
ani de la inlilntarea Universității populare
dc vară înființată de Nicolae lor ca la Vă-
lenii de Mu te. Corn telul do stat pentru
cultură șl artă, a hotar It reluarea acestor
prelegeri de va 4 lnteg indo.tr in acțiunea
de ră.ptndjrea științei ți culturii, deilășu-
tate de celelalte Univers tați poșulare. In
imn ds prețuire șl omagiu față de rărtu-
ranil de prestigiu și notarietate mnr*;j|4,
a fost denumi) Unlvers.lat a populară de
vata „Nicolae larga**. S-a reinodal astrd ti-
rul unei vechi tradiții. tradilie întemeiată
In anul IMS d* l-loiicul targa, acțiune de
care s-au 'm*ărtă-lt zeci de generații de
profesori, tniălători țl rățplndtnrl ni cul-
turi. La cursurile de In Vălenii partlclnau
cadre didactice ți din rindul naționalități tor
Conlocui (oare, pentru care se or ganizau
cursuri de l’mba țl t tevatura română.
La sftrțltul acestei veri, perie 163 acti-
viști ui Corn tetelor Județene de cultură șl
artă si al CorsIUTor sindical* Județene, au
participat la cea d* a doua ediție a Univer-
sității populare din Vălenii de Munte.
Au ținut prelegeri cu o tematică va-
riată : Prof. tmlv. <lr. docent Petre Vancea.
membru coresp, ni Academiei, Acad, Caiuș
lacob acad. Gri pure MoC*1T. Dr. C, Maxlmt-
Han, arud. Remns Răduleț. prol nniv. dr.
doc. Călin Popovici. nerd. Aurel AvrameȘcu.
preț. unlv. d-, Pav*l Anostoț, aced Slrhn
MHcu. Mireca MaUja adjunct ai Ministrului
afacerilor externe ; Dintre subiectele politic»
dc Interes contemporan amintim dezbaterea
„Perfecționarea vieții sociale 1n Românii
condu vă de dr. Gh. Bandrus, țel adjunct a.
Secție! de propagandă a C.C. al P.C.H. —
dezbaterea ; „P C.R. detașament activ al
luptei antlImpcriaHde b'-ntrii unitatea țl coe-
ziunea miseării eununiște ți muncitorești tn
lernațlonale". condusă de dr. Mihai Dulea,
țel adlund al Secției de propagandă a C.C.
a P.C.R.: prelegerea! „Ateismul țtllnlifli
msrsht șl lerarli a valorilor morile* a prof
univ, dr. Paul Pop*sciî-Nevcanu ; Simpozlo
inut „înfăptuirea dcDlln<*( egalități eepnonl-
ce, sociale țl politice dintre popo-ul romi*
șl naționalitățile conlocuitoare*, condusă d»
Eugen Jcbelranu, Acad. Șt, Prlerly ți Lduard
Llirnbnrger.
Mal menționăm slmpoziomul: „Condiția
artei In epoca modernă. Istoric, soetaf. națio-
nal șl cultural. Condiționările șt dimensiunii»
fundamentale ale artei contemporane" țl
Slmpoziomul ..Realități ți perspective ale
artei romSnețll contemporane* susținut de
criticul Șerban Ciocutescu, criticul de artă
Zeno Va*cen, prof, enlv George Pascal.
Evocarea personalității ctitorului acestor
prclcgcr, s-a tacut de prol. amlv, dr. doc.
Mihai Benta care a vorbit despre: „Ntcolao
lorga — n*o!esorulM Șl Frasin Mumteanu-
Râmnlc, directorul Muzeului memorial N.
■orga.
Partlclpantli la «ceste cursuri «îl avut
de asemene.! prilejul să viziteze monumen-
tele din împrejurimile localității : Minăstlre»
Zansllra pictata dr Nico'ae Grlfioreacu, Mi-
năstlrea Dealul unde este păstrat canut lui
Mihai Viteazul. Muzeul scriitorilor din Tlr-
govi-t-. Muzeul tlpărltu Hor româneII din
Ttrgovlștț ți nu participat ta Spectacolul de
lumini țl Minele din turtea domnească din
1 irgoviște.
OCTAVIAN METE*
UI

dl
part'
a hlrtlel cu Indicarea
adresei exacte a expedi-
torului, se trirnii pa
adresa redacției
Manuscrisele
Manuscrisele
corespondent
citeț pe o singur®
Redacția :
Timișoara
Piețe V, Roaitâ nr. 3
Telefori I 20 20
| mo7 |
i*i î -
București
Șos Mae leii nr. 10
uri.e
scrise
nepublicnie nu m
-ești tu le
Tiparul executai
sub comanda nr. 1537
la întreprinderea
Poligrafic® Banat,
Bd. Leontln SSlSjcn nr. 7.
Tfmițoara —
R. S. România