ORIZONT REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA TIMIȘOARA, DECEMBRIE 1969 Anul XX nr. 12 (188) CUPRINSUL CV1D1U BÎRLEA: Fantasticul tn narațiunile lui Caragiale..... O editurii cu profil complex la Timișoara (Anchetă: Traian Bun eseu, Al. Jebelcanu, C. MiuLerca, Andrei A. Lillin, N. D. Pârvu................. GEORGE DRUMUR: însemne de linlîni, Măguri bănățene ..... C. MIU-LERCA: Sfîrșit de toamnă .......... ALEXANDRU DEAL: Vin apele albe............................ OH. GR1GURCU : Acestui cîntec de Lai afla, Da ți-mi cuvinte ..... ION MAXIM: Limită........................................ DAMIAN URECHE: Fard, Somnul trădat Aplaudăm, Topind pereții ION DUMITRU TEODORESCU: Noapte cu lună încercănată .... HORIA Z1LEERU: Elegia XXVI............................... HARALAMBIE ȚUGUI: Un, vin. Cu toată zarea................ DIM. RACHICI: Cerc magic. In zori dellr/nd . ............. GABRIELA IOAN: Flautul lui Pan, Vis....................... DUȘ AN PETROVlCl: Cetățile eterne. Arâc o torță........... ANDREI A. LILLIN: Endre Kăroly — autor dramatic........... VALENTIN TUDOR: Passillora incarnată...................... ION POPA: Inserare........................................ DRAGOMIR MAGDIN : Scoici albastre........................ N. SPIRIDONEANU: Ceas de amurg. Și bate un vînt ...... ȘTEFAN DAMIAN: Elegie. ION BADULEASA : Clipă..................................... AURELIAN GRAMESCU: Totul pentru mulțime................... ION CADAREANU: Pentru a Ii................................ CONSTANTIN RUDNEANU : Eftimie Murgu: „Scrieri'............ . 3 . 11 . 18 . 19 . 21 . 28 . 26 . 27 . 30 . 35 . 36 . 37 . 37 . 39 . 40 . 46 . 40 . 47 . 47 . 48 . 48 . 49 . 49 . 50 Peisaj liric — arădean VOLBURA POIANA NASTURAȘ: Sînt anii mei DUMITRU VORINDAN: Patria soarelui . VAS 1 LE RANGA: Joc................... ALEXANDRU BĂNCIU: Sculptorul . 53 ADINA ARSENESCU: Henry James . Ci VA MMact V Timijoar g Orientări 53 . 54 . 54 8 8 8 2$ 3 88 3 S © 5 8 8882 Din literatura universală 1OVAN DUCICI: Gloduri, Plopii, Salcia de mare, în rom. dc Virgil Carianopol , . 60 RICHARD WILEJUR; Jonglerul.................................................... EDWIN ARLlNGTON ROBINSON: Casa de pe deal, in rom. de Ion Negru . ALAIN BOSQUET: Despre poezie ........... COLLETE PEUGNIEZ: Un cuvînt s-a născut, Singurătate, în rom. de Viorel Grecu Cronica literară ALEXANDRA INDR1EȘ: Bcn Corlacîu: „Poezii"..................................... G UNGUREANU : Mircea Cojocaru: „Minciuna" ; Vîrglliu Duda : „Catedrala" . Istorie literară — documente TEODOR VIRGOLîCI: Reviste literare românești de la sîîrșitul secolului al XlX lea : Vieața (IS93—1896)..................................................... PAUL CERNOVODEANU: Contactele umanistului bănățean Mihail llalici , șărneul de mine! Ce o să mă Tac eu? Și multe altele",,.4} Povestitorul popular e convins că acesta e dracul, de aci spaima rare face povestirea sumbră, apăsătoare, în limp ce eroul Iui Caragiale percepe totul ce se îniimplă ca manifestări firești ale unor fenomene veridice, naturale, căruia nici reacțiile violente ale catului nu-î strecoară nici cea mai mică bănuială că ar fi urmărit de d'avnl Uneltirile acestuia au fost fntr-atîta înveșmântate în forme firești, îneft eroul nu se lasă convins nici cu ani în urmă cînd socru-său „o linca într-usia că în fundul căciulii îmi pusese cocoane fermece șî că iedul și cotoiul erau tot ima,..“ Povestirea Ăn conac aduce în scenă pe dracul prefăcut în „negustor, vreun orzar ori ciresar... un roșcovan grăsuliu. cu fata vioaie, cîrn și pistruii!, dar om plăcut la înfățișare și tovarăș glumeț; numai atîla că e șașiu și cînd se uită drepi în ochii Fnăndui, îi face așa. ca o amețeală, cu un fel de durere la aproprletura sprintenelor". Portretul schițat de Caragiale nu diferă în substanță de cele zugrăvite de imaginația populară. Din diversitatea uluitoare de forme, spicuim pe cele în care dracul apare drept un boier cu o burtă mare, un boier „cu tilindru" ori cu haine scumpe, un turc pedestru sau călare, un neamț cu căciulă roșie, un harap negru sau mare ele., cel mai adesea eu barba roșie. Ceea ce e izbitor în aceste întruchipări, este căutătura stranie care provine fie din culoarea roșie, mai rar albă, a ochilor, în puternic con- trast cu trupul in întregime negru, fie din mărimea lor neobișnuită; adesea diavolul are „ochi mînjiți" după cum e înfățișat în unele răspunsuri la chestionarul citat a! lui Hașdeu. La conacul de la han, diavolul prefăcut în negustor se împrietenește cu lînărul plecat să ducă arenda datorată boierului proprietar șî îl îndeamnă să joace la cărți, acesta pierzînd toți banii, împreună cu ceasul șî inelele. Tînărul, aidoma eroului din povestirea precedentă, nu bănuiește nimic neobișnuit, cu toate ciudățe- niile de care lotuși se miră. In afară de privirea încrucișată și sfredelitoare, tjnărul călăreț e uimit de apariția inopinată a căiărețului-diavol, „findcă tot drumul, llnărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după e1“. Cînd trec pe lîngă biserică, la semnul crucii, tînărul își aude tovarășul „rămas cîțiva pași înapoi, rîzînd grozav. întoarce capul: tovarășul, nicăieri",.. în toiul jocului de cărți, tînărul nu bănuiește că insistenta acestuia e de rău augur, fiindcă potrivit credinței populare, dracul iese înaintea oamenilor și ÎI îndeamnă „la rele" pentru ca să te ia sufletele.10) Abia noaptea, cind toți ceilalți dorm, exccpLEnd tovarășul „cu ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua", după ce e îndemnat dc acesta să-i amețească pe ceilalți cu mirosul unei basmale și îți face cruce, aude iarăși aceiași „hohot strașnic" și bagă de seamă că cel Ce ba îndemnat dispare dintr-odată fără urmă, cade leșinat pină Li ziuă, A doua zi, spaima de o clipă dispare cu desăvârșire, căci eroul e arătat trecând prin tocurile critice „pe după movila bisericii", apoi „la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poenița” fără să fie muncit de vreo aducere aminte supărătoare. Pare că peisajul a înghițit orice urmă de nefiresc, totul a reintrat în ritmul normal cotidian. Fantasticul a fost re- sarbit de natura înconjurătoare, a cărei emanație efemeră totuși a fost. Căci acesia parc să fie sensul fantasticului la Caragiale: o Ipostază neobișnuită, accidentală, a realității veridice. De aceea, ea mi produce nici o încordare, nu trezește fiori ca povestirile populare despre întâlnirile cu dracul — care din aceste motive nici nu aînt relatate în cursul nopții sau în locuri singuratice. Doar incidental tînărul din La zortoc leșină, pentru ca mai tirziu să nu mai resimtă nimic din catastrofa noc- turnă. Lipsa de cutremurare șl dc spaimă ascendentă nu provin din vreo superfi- cialitate a scriitorului, ci tocmai din bonomia lui pornită spre rîs prin care isprăvite își pierd latura colțuroasă și se topesc înlr-o lumină blîndă, plină dc înțelegere pentru tot ce e omenesc. Caragiale a tratat fantasticul de sorginte populară ți sub unghi satiric, dîndu-ne cîteva parodii rămas* pînă aeum unice în literatura noastră. Mobilul parodierii va fi felurit, fruct al observației fine șt necruțătoare. In țftevn narațiuni, el parodiază basmul fantastic în resorturile lui intime care ■călăuzesc desfășurarea acțiunii într-un anumit sens. Uneori, această parodiere duce la zgonirea totală a elementului fantastic și ceea ce obține scriitorul e un fel de snoavă cu formă de basm. Mamâ are cadrul și episodul inițial caracteristice bas- melor în care împăratul și împărăteasa se frământă îngrijorați că nu au copii șî caută soluția izbăvitoare. In basmul popular aceasta rezidă fie în anumite alimente — pește, fructe — ru putere germinativă, fie în alte substanțe vrăjite cu același efect. Caragiale rămîne pe tărâmul veridicului șl problema e rezolvată prin înfierea clan- destină a copilului din flori născut de o tifîsncă. De aci înainle, toată acțiunea e condusă de Caragiale ca pentru a ilustra zicătoarea populară despre țiganul ajuns împăcat. Se pare că autorul s-a inspirat dintr-un basm nuvelistic prahovean, publicat In I0C6, ■') in care o împărăteasă, ca să îndeplinească dorința soțului de a avea șî un băiat, își schimbă ultima leliță cu copilul unui olar, Acesta se îndrăgostește mai tirziu de fala unui olar, pe care, peste voia împăratului, o ia de soție și ea sc va dovedi totuși neașteptat de isteață, Numai îdeea din basmul popular concordă cu varianta Caragiale, încât filiația e problematică. în Poveste, rămasă neterminală și inedită pînă la ediția Zarifopol, Caragiale indică drepl mobil al pastișării satirice o anumită atitudine antimonarhică „Povestea asta despre Capete și Coroane nu se isprăvește, că nu se poate isprăvi: Totuși ața neisprăvită ne învață că mai adesea coroana-i pentru cap decît capul pentru coroană". Parodia mai țintește și alte resorturi ale basmului popular. Din textul publicat, dar mai cu seamă din schema continuării lui se vede o aglomerare uluitoare de isprăvi, în care generațiile de împărați se succed după încăierări sîngeroase, cel mai adesea nemolivale. Autorul s-a străduit să dea O pastișă voit îngroșată a unor basme jiopubire de factura desîînată, cu o acțiune Insuficient consolidată, fără un fir or- ganic călăuzitor. Acestea sînt așa numitele basme de aventură în care eroii săvîr- șesc isprăvi năstrușnice, pentru ele în sine, fiind minați irezistibil spre vitejii, fiecare măcel fiind legat de obicei de mîna unei fete eliberate sau câștigate de ta vrăjmașul doborîl. Numărul unor atarl episoade poate fi variabil deoarece prezențe lor nu adaugă nimic la ilustrarea calităților eroilor și prin aceasta la motivarea ascen- siunii lui spre treapta cea mal înaltă din ierarhia omenească.11) Și la Caragiale narațiunea e excesiv de lungă și, mai cu seamă, fără a se putea întrezări într-un fel sfîrsiiul el, întocmai ca in unele basme populare din această categorie. Put-Frumos cu moț în frunte parodiază basmele în care soarta eroilor e hotă- rită ab initio rit ursitori. După obiceiul celei de a treia ursitoare, Caragiale sortește eroilor și cîle un cusur care de data aceasta poale fi remediat printr-o simplă do- rință a ființei iubite. Astfel, Făt-Frumos cu moț în frunte nu e decît „un prichindel ORIZONT ORIZONT 00 de om, șchiop ți cam gliebos”, deci pastișaț de Caragiale după cunoscutul Stătu Palmă Rarbă Col, pocitania pe care o înfruntă eroul cu tovarășii năzdrăvani, Slrîmbă Lemne și Sfarmă Piatră, dar hărăzit de ursitoare cu darul de a da minte ființei iubite „cită și a lui". Cele două fete ale unei împărătesc, sînt sortite de ursitori să lie, una frumoasă, dar proastă șî cu darul de a da din frumuseței-i ființei iubite, cealaltă deșteaptă, dar urîtă. Prin aceste însușiri distribuite de Caragiale în chip Încrucișat, resorturile acțiunii decad la nivel pur anecdotic, fiindcă totul constă in întîlnirea eroului slut cu fata frumoasă pentru a-și completa reciproc defectele. Pri- lejul e folosit de autor și pentru a satiriza inconstanța femeii care, odată înzestrată cu inteligență, devine pretențioasă, capricioasă, fără nici o urmă de recunoștință țâtre ființele îndatorate. Cealaltă lată de împărat rămîne in afara acțiunii și sc pare că aci Caragiale a voit să satirizeze acele basme populare care aduc în acțiune trei surori din care doar cea mică devine proiogonistă, celelalte două fiind sortite, prin opoziție, să reliefeze destoinicia acesteia, întrucil ele la încercare s-au dovedit lără însușirile necesare. Răm'ne dominantă satirizarea naivităiil populare datorită căreia se pot petrece salturi uluitoare, de la o extremă la cealaltă la același personaj, in chipul cel mai ușor șî prin aceasta deznodământul precipitat al acțiunii. Dri-dămult... mai dâ-dâmtili e parodia narațiunii Siâptnca odată a Iul Dela- vrancea, un basm cu largă răspîndire In Europa, apoi prin Siberia {Aa Th 67n), dar absent în India și în Orientul Apropiat.Ia) Deși urmează modelul destul de aproape, Caragiale tratează cu mai multă libertate clementul fantastic. Peștele mira- culos e prins a doua oară și transformă pe țiganul porcar intr-un Făt-Frumos. ceea ce în’ătură episodul cu închiderea celor trei într-un butoi șî aruncarea pe apă, din basmul popular, redat întocmai de Delavrancea. Strădania lui Caragiale s-a îndreptat asupra parodierii stilului lui Delavrancea. îndeosebi maniera acestuia de a-și pre- săra narațiunea cu numeroase dialoguri, adesea pulverizate in replici de cile un cuvînt sau o silabă e redată de Caragiale cu o vervă îndrăcită. Platitudinele con- vorbirilor abundă aproape pe fiecare pagina, pe alocuri cu alunecări spre grotesc. LJe sînt sporite de jocul asanonlelor și al sinonimelor prin care autorul a vrui să ridiculizeze frecvența lor din uncie producții fo'clorice: ..Dar ce se pomenește ? acel pește, după ce svîcnește, și vorbește". Cald, Căldură. Cuptor. Zăbușcală. Nădușeală. Pîroteală. Toropeală, Topeală, Tîmpeală" ele. Felul în care și-a scris Caragiale nara- țiunea face derizoriu ți stilul caracteristic al povestitorilor munteni, care se diferențiază de cei moldoveni și transilvăneni prin seurtimei propozițiilor, adrsei reduse la un singur cuvînl, dtnd spațiu larg subînțelesurilor, tin stil abrupt, precipitat și nervos, oglindă a temperamentului de factură mai aprinsă și mai dramatică, că- ruia Caragiale îi rămîne totuși tributar din plin. Unele narațiuni parodiază legendele populare în naivitatea lor de a explica geneza anumitor forme și fenomene. 0 invenție mare vrea să explice apariția ti- pa ulu , apoi a bitTotecilor si a acadcmi'lnr r>Hn intervenea lui Aghiuță pentru a dovedi la cer că oamenii „sînt răî și proști". Partea poetului parafrazează legendele despre apariția prolc57unilor, poetul avind pacte doar de uneltele de scris, iar Po~ veste de Pașii parodiază legendele populare despre ouăle roșii, in care minunile se petrec în chipul cel mai neașteptat. Pentru cn naivitatea populară să fie și mai ridiculizată, și o dată cu ea șî semănălorișlii care croiseră un țăran idealizat. Caragiale pune întîmplarea pe seama fetei cefei mai leneșe din sat. Miraculosul creștin e parodiat apoi în alte naraț'unî (Norocul culegătorului, Sfinia Ghenweva) Iar credințele despre spirlduș în Olpa ți Splriduț. Aderența populară la peripețiile d!n visur1, pline de semnificații pentru o mrnlaltate arhaică, e fo'osită de Cara- giale pentru a pune în lumină moravurile ușoare din mahalaua bucureșteană (Un pis). Scenaria realistă este alungită d'n1r-o dală prin escreseente ireale care reamin- tesc mni degrabză autorii romantici ai neîntrecutelor narațiuni fantastice din preajma secolul trecut. Paul Zarifopol socotea ca o scădere de seamă pr) Exemple de astfel de basme ar îi Constantin șl Sevestka. în mai mieii măsură, Odoltan, Rudolf, Cszarchlna din O. BMen : Antnlojiîe de proză populară. |. p. 401, EO. SH ; II, p. 183. 13} St Thompson : The rolklatr, p. 67 6S care îl consideră din arcațtâ caută s H originar d n Eu opa medlternniană. Basmul a fost publicat dc timpuriii de eălrc Strapa.-oU și ilaule, l*| 1. L. Ca'agiak* : Opere, 1. ilue. 3 ca și de prezența instituțiilor eu profil științific sau enciclopedic cum sînt Muzeul Banatului și Biblioteca mu- nicipală. Creația literară, rod al activității celor 40 membri ai Uniunii scrii- torilor cunoaște o permanentă ascendența cantitativă dar mai ales calitativa, mani- festată in cadrul vieții bogate din cadrul Asociației locale a scriitorilor cît și în activitatea numeroaselor cenacluri literare din Timișoara sau județ. Anual apar în editurile centrale circa 20—25 volume in limbile română, maghiară, germană și sîrbă, aparțînînd scriitorilor timișoreni, fără să mai luăm în considerare publicarea diver- selor lor lucrări în presa centrală sau locală. In acest context înființarea unei unități editoriale fa Timișoara apare drept un deziderat cu totul realist, perfect justificat. Trebuie să menționăm odată cu mul- țumirile noastre, că organele de partid și de stat locale și centrale împărtășesc acest punct de vedere și că nu peste mult timp o asemenea editură va lua ființă, în cele ce urmează dorim să expunem cîteva opinii privind profilul viitoarei edituri timișorene. Incontestabil, amploarea creației literare presupune ca acesteia să i se acorde un loc central. Aceasta cu atît mai mult cu cit in actuala structură incă centralizată, a activității editoriale din țara noastră marele volum al lucrărilor creatorilor timi- șoreni ce așteaptă să vadă lumina tiparului îngreunează în mod vizibil activitatea ORIZONT £2 editurilor centrale, pe de o parte, iar pe de altă parte este fatal să apară în librării cu mare înlirziere. Dar nu ne putem referi numai ta creația literară. In situația în care in Timișoara există un invățămînt superior, politehnic și universitar, de mare amploare (cu circa 14.000 studenți) ceea ce vorbește din capul locului de o intensă activitate științifică, alături de cea didactică, ca și o bază de cercetări a Academiei R.S.R., ni se pare firesc ca editura locală să reflecte prin profilul mixt pe care îi dorim, și această realitate. Din alt punct de vedere, ceea ce conferă municipiului nostru o notă specifică, particulară, fapt sesizat și de 6. Călinescu, este conviețuirea armonioasă a diferitelor naționalități, activitatea ]>e aceleași coordonate spirituale a creatorilor români, ma- ghiari, germani și sirbi din Timișoara. Din această perspectivă considerăm că ar fi necesar ca editura noastră să preia și sarcinile tipăririi unor lucrări în l'mba germană, aparțînînd diverselor sec- toare ale literaturii, științei, tehnicii și învățâmintului. Ne manifestăm încrederea că înființarea unei edituri la Timișoara, încă o dovadă a grijii partidului și statului nostru pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor țării, va avea semnificația unui profund act de cultură, stimulator pentru dezvoltarea arteî, științei, tehnicii și învățâmintului din Timișoara și zonele limitrofe. ALEXANDRU JEBELEANU ORIZONT 1. O tradiție editorială a existat șl la Timișoara, deși nu îndeajuns de cu- noscută. Editurile efemere și nu prea solide din Timișoara au stimulat, totuși, alie- narea scriitorilor de aci. mai ales cînd erau tineri, în condițiile vitrege pentru pro- vincie dintre cele două războaie. Posibilități financiare existaseră întotdeauna. într-un oraș industrial și comercial ca Timișoara, au existat și cumpărători de cărți, dar Mecena lipsea din cetate. Editurile apăreau și dispăreau sau se zbăteau neajutorate. In anii socialismului. Timișoara a devenit un adevărat centru cultural Nu- meroși sînt scriitorii care scriu și nublîcS volume de proză sau poezie. Realizarea unei edituri la Timișoara, în cadrul măsurilor de descentralizare întreprinse de partid ne toate târimurilc unde s-a simțit nevoia, poate duce la revi- talizarea avîntului cultural și intelectual din această parte a țării, Nu-mi închipui la Tim șoara sau la Cluj o editură provincială care să faciliteze intrarea în viirinele librăriilor a unor nume de diktanți sau de pensionari care-și amintesc că au scris răvașe de amor în tinerețe. Editura trebuie să dobîndească un prestigiu național (și chiar internațional), stîrnind un sănătos curent dinspre provincie spre Capitală și dinspre Capitală spre centrele culturale importante. In ceea ce privește scriitorii din Timișoara, cred că atenția editurii trebuie îndreptată în primul rind spre scriitori care s-au afirmat șl pînă acum, pretinzindu-le lucrările lor cele mai bune, și cele mai legate de această parte a țării. Unii au fost nedreptățiți de editurile din Bucu- rești sau au fost mereu animați, nepufînd să-și dea întreaga măsură a talentului lor. Un marc sprijin poate aduce editura 1a tipărirea tinerilor scriitori. S-a întîmplat ca debutantii să bată ani de zile la porțile editurilor din București. Fiind puțin cunoscuți în Capitală și ncavind prieteni, volumele lor apăreau foarte greu. Editura din Timișoara să descopere și să lanseze noi scriitori I O mare primejdie pentru o asemenea editură ar ii formarea unui grup restrîns, pe baze neprincipiale, care ar promova îndeosebi activii grupului. O asemenea pri- mejdie există întotdeauna după cum o dovedesc cîtccdată șî unele reviste din București. Scriitorii din Timișoara sînt foarte aproape de o realitate complexă, variată. O edi'ură Fmlșoreană trebuie să-i stimuleze spre această realitate, primind lucrările prezent'te de autori, dar și sugerînd anumite cărți. Editura de la Tim șoara e necesar să răspundă cerințelor cititorilor, și să-șî asigure o legătură permanentă cu cititorii, Une'e colecții de mare tiraj trebuie să fgureze neapărat în planul editurii. Și nu mă gindesc la o colecție de aventuri din Vestul sîlbidT. Cred că asemenea colecții fac concesii unui frust Ieftin. Colecți'le- Cu priză la cititori pot fi variate, acoperind cerințe felurile. Ar fi necesară, de pildă, o colecție cupntumd sinteze critice asupra literaturii noastre, la care să colaboreze ” cei mai valoroși critici din inlreaga țară. De o asemenea colecție simte o acută nevoie tineretul școlar. De un mare succes s-ar bucura, cred, o colecție de umor, cu epigrame, schite umoristice, satire ele. O colecție cu probleme de etică, cu dezbateri asupra problemelor actuale ale tineretului, cred că ar ii foarte cerută, O editură timișoreană trebuie să aibă in program studii asupra graiului popula* ției din Banal, a cărei limbă, după cum scria Virgil Birou. ..prezintă plasticitatea arhaică și romanila'ea cea mai pronunțată, dar care in același timp a rămas și cea mai neexplorată Și, legat de aceasta, firește, ar fi timpul să se reediteze. în mod selectiv, poeziile în grai bănățean ale lui Victor Vlad Ddamarina, Gheorglie Garda și ale altora. Consider că edilura ar ii bine să conlinuie pe un plan superior marxisl-lcninlst anchelele sociale întreprinse de Instilutul Social BanaLCrișana. In sfîrșit, nădăjduiesc că înființarea unor edituri la Cluj, Iași, Timișoara va contribui și la îmbunătățirea condițiilor dc trai ale scriitorilor care lucrează in afara Bucureștiului. 2. Răspunzind mai pe larg la prima întrebare, consider că am completat-o și pe a doua. 3. Sînt conștient că editurile noastre vor avea de făcut față unei serioasa întreceri cu editurile din București care au deja cîștigate multe avantaje, pe lingă o îndelungată experiență. Pentru aceasta aș sugera folosirea unor metode noi de difu- zare a cărții. Anume: subscripții pentru cărțile care edilura consideră că vor fi căutate (aceasta ar fi ți un bun sondaj); o legătură directă, nemijlocită, cu biblio- tecile dîn întreaga țară (se știe ce slaba relații au editurile cu bibliotecile) ; abo- namente pentru colecții. La toate acestea să se adauge o inteligentă propagandă, pentru răspîndirea cărții. O asemenea propagandă, de fapt, azi e inexistentă. Edi- turile nu sc maî interesează de cartea tipărită, după ce nu lansabo. Editura din Timișoara trebuie să desfășoare o susținută propagandă în jurul cărților ci. C. M I U - L E R O A (PreconIZÎndu-sn înființarea în Timișoara, a unei edituri cu profil complex, mi-ațî solicitat participarea în scris la dezbaterea temelor legate de: — obiectivele pe care trebuie să ie urmărească această editură, — și — cum .ir trebui să rezolve editura imperativele ca : cerința cititorului, nivelul es- tetic, reeditări, precum și promovarea scriitorilor tineri. Pe marginea acestor probleme enunțate de dv., în întîmpinnrea acestei noî instituții, permiteți-mi ca. răspunzind amabilei dv. invitații, să-mi tălmăcesc opiniile solicitate, rezultat al unui sirius contact, timp de peste patru decenii, cu problemele culturale ale Banatului. Problema unei edituri la Timișoara, apare ca un corolar al efervescenței cul- turale bănățene încă din primul deceniu de după marea Unire. In decursul timpului, s-au afirmat sporadic cîteva edituri proprietate personală și cu posibilități reduse ma- teriale. cum au fost: editura FRUNCEA, COLECȚIA LUCEAFĂRUL, INSTITUTUL DE VEST mal apoi VREREA, în septembrie I&39 am propus unui grup de șase scriitori bănățeni, însușirea și semnarea unui memoriu adresat Președintelui ASTREI BĂNĂȚENE, in care am subliniat printre altele ți problema înființării unei edituri sub egida ASTREL Me- moriul acesta a fost prezentat de: C. Miu-Ltrta, Dorian Grozdan, fon Dimitrie Suciu, Mircea Șerbăncscu, Pavel P. Bolti și Grigore Bugarîn. Conducerea ASTREI a tergiversat satisfacerea acestui deziderat și anii au trecut. Acum, se cere cu atît mai imperios înființarea la Timișoara a unei edituri de stal. Un prim obiectiv al acestei edHuri trebuie să fie tipărirea și răspîndirea ope- Telor relevate ca merituoase ale scriitorilor polarizati acum și în viitor in jurul Aso- ciației noastre recent înființată, fapt care va dinamiza creația și implicit va afirma potențialul spiritualității noastre de pe liziera vestică a țării. Editura deci, va trebui să devină propriul nostru mijloc de afirmare, asîgurîndu-se astfel posibilitatea ieșirii ORIZONT In lume a valorilor noastre creatoare, în poezie, proză, eseu, critică și istorie lite- rară ți culturală bănățeană. Tn nici un caz, editura să nu devină un cuib în care si-și depună ouăle cucii, considerați prestigioși, ai unor interese ce nu mai pot fi satisfăcute de către editurile din capitală ți de aiurea, interese cu totul străine de imperativul înființării acesteia la T mișoara. Cred că rostului acestei edituri ii incumbă ți publicarea de monografii ale ora- șelor, ți satelor bănățene de importanță recunoscută in trecut ți prezent, precum ți monografii ale asociațiilor noastre corale ți de teatru, cu o susținută activitate, unele depășind cu mult, în timp, culmi de centenar. Apoi, reeditarea lucrărilor înain- tașilor noștri de prestigiu, completate prin studii critice ți date biografice, ar con- stitui un alt punct de onoare al editurii. Dealtfel, acestea sînt și cerințele cititorilor din Banat, care așteaptă opere care să-i conțină ți să-i reprezinte, adică, opere în care să se regăsească, în care să li se justifice mîndria existenței lor, a muncii lor, a personalității lor integrată în specificul regional. Nu o răstălmăcire, o îngrădire intr-un regionalism îngust, refractar, ci o promovare a forțelor spirituale creatoare ale unei regiuni care are uriașe posibilități de afirmare, aport de preț ți necesar în augumenlarea patrimo- niului culturii noastre naționale. Scriitorii tineri? El in Arcadia ego... Da, scriitorii tineri, ți prin această noțiune înțeleg scriitorii începători, să fie îndrumați, ajutați ți susținuți în elanul lor creator. Și să fie publicați, dar cu condiția de a-și înscrie creația în sfera cerin- țelor cititorilor, a cititorilor spre care ii va vehicula editura ți care, in primul rînd, sînt cititorii bănățeni, masele populare ale acestui colț de țară, iar de aici pînă la marginile'țării, ți poale chiar mai departe... Presupunînd că punctele noastre de vedere coincid cu drumul ce-i va fi trasat editurii, rămine tot atît de importantă problema conducerii acesteia. Acela care a dat, dă ți va da viață oricărei acțiuni, este omul. Omul potrivit la locul potrivit Desigur că organele competente vor îi frămîntal îndeajuns ți bine organizarea con- ducerii, Să sperăm că în fruntea editurii va fi o conducere formată din oameni de speciaiilate, pricepui, deci și cu experiență. De acest fapt va depinde in fond dacă editura va corespunde sau nu scopului pentru care ia ființă, Tn legătură cu aceasta conducere se pun și alte două probleme cardinale, ; ți anume; — cum și după ce criterii va fi achiziționat materialul pe care îl va publica, — cum înțelege să organizeze difuzarea cărții, acțiune dovedită pină acum I atît de deficitară. Aceste două probleme nu pot fi soluționate la nivelul doleanțelor, respective al propunerilor noastre, dacă se va instaura, pe ici pe colea, prin cite un birou, dic- ! latura ignoranței, sori cu aceea a bunului plac. Departe de a impieta asupra perspectivelor de viitor, aș propune, ca din comisia de recepționate a lucrărilor, dacă va ființa ața ceva, să facă parte și re- prezentanți cu experiență ai Asociaței noastre și chiar ai Facultății de filologie, Pre- zenta acestora cred cu se va dovedi profund utilă activității conducerii editurii ca un auxiliar de preț, asigurîndu-se astfel un plus de prcstgiu, dc competență ți de , obiectivitate. Am subliniat succint coordonatele de bază ale activității ce-i incumbă editurii I proiectate. Dacă vor fi trasate ți mai ales respectate întocmai, editura va reuși să corespundă rostului pentru care este înființată. De nu, va rămîne răspunzătoare, atît față dc încrederea pe care i-o avansăm, cît mai ales, față de organele de partid și de stat care au hotărît înființarea ei ANDREI A. L I L L I N Z 1. Cine s-a preocupat vreodată cu problemele culturale ale Banatului cunoaște O cărțuliile cu copertă sură din colecția Riblioieca noastră, scoasă la sfințitul secolului — trecut de E. ilodoș la Caransebeș. Din ea, pe lingă o scamă de lucrări valoroase q de Istorie, de P. Drăgălina, losif Bălan și alții, n-a lipsit nici literatura în proză ți versuri, clasică ți contemporană, flîrlia durabilă, tiparul clar șî elegant fac ca exemplarele din această colecție să fie podoaba bibliotecilor noastre șl după șapte decenii. Asemănător cu E. Ilodoș, un alt entuziast al culturii bănățene, F. Wettel, a scos în același timp seria Banater Volksbîichcr, cu un program editorial la fel de 2 cuprinzător Ar fi oare de domeniul utopicului, dacă în efervescența culturală do astăzi din Timișoara am năzui spre ceva asemănător ? Pe de altă parte, umple de melancolie și compasiune inima bibliofilului, cind, bunăoară, pe pagina de titlu a capitalei lucrări Istoria Românilor bănățeni de Dr. Gcorge Popoviciu din 150-1 citim : Lugoj, in editura autorului. Dar dt de greu s-ar tipări un op similar și astăzi, cind autorul din provincie, deobște, este uitat cu anii de editurile din capitală 1 D? aceea cred că înființarea unei edituri la Timișoara este un obiectiv cultural de absolută necesitate, iar ta întocmirea planului ei de activitate trebuie să se țină seama, pe lîngă criteriile comerciale de maximă rentabilitate, și de complexitatea cerințelor contemporane în materie de carte. Tn acest sens, editura în cauză va trebui să se ferească atît de pericolul de a deveni oficina unei anumite direcții literare, cît și dt aceia de a satisface cerințele numai unul anumit nivel superior, neglijînd munca de popularizare a științei și artei în masele dornice de cultură de la oraș* și sate. Des gur, o editură de un asemenea profil complex și, totodată, de mare ren- labilitate comercială, nu poate fi înfăptuită într-un timp record. Principalul este ca la crearea ei să se pornească neîntîrziat, cu îndrăzneală ți .cu spirit de inițiativă, pe baza unui plan de activitate chibzuit și, totuși, ți cu riscul unor eventuale eșecuri momentane; știut fiind că întreprinderile mari și sănătoase își dovedesc rodnicia numai cu timpul. Obiectivele culturale și comerciale ale unei asemenea edituri însă nu pot da greș, dacă in activitatea ei sint cuprinse în egală măsură munca de popu- larizare în masele largi a creațiilor literare și cuceririlor științifice ale contempora- neității noastre ca ți editarea unor opere variate șl complexe de înaltă valoare din patrimoniul nostru cultural înaintat. 2. Cred că la întocmirea planului ci de activitate, editura pentru înființarea căreia pledăm, va trebui să aibe în vedere în primul rind că în peisajul cultural contemporan, dominrt de ubicvitatea mijloacelor tehnice de informație (radio și tele- viziune, cinematografie ți o bogată presă politică, literară ți artistică) ea se inte- grează in mod organic într-o unitate superioară care îi dictează dinamismul și ritmul, In felui acesta, pericolul provincia Uzării, dc care în trecut au fost pindile multe edi- turi locale, va fl aprioric înlăturat. Principiul Integrării organice, bineînțeles, nu exclude inițiativele ți interesele locale. Dimpotrivă! De abia dacă le vom îmbrățișa ți servi cu maximă generozitate, încadrarea potențialului creator local in peisajul cultural republican se va putea face în mod organic, fără decalaje considerabile în timn ce pînă acum, cînd autorul din provincie, uitat de birocrația editorială din capitală, în multe rînduri devine „provincial", mai ales fiindcă creația sa pierde contactul competițional cu creația confraților săi mai favorizați de un unic centru editorial. In concluzie, cred că problemele prevăzute în tematica anchetei de față ca „cerința cititorului", „nivel estetic", „reeditări", „promovarea scriitorilor tineri" etc. îți pol găsi soluția firească numai într-un climat editorial diversificat pe cercuri de lărgime și dt lungime geografică, adică în care simultan de la mai multe centre se rezolvă cu îndrăzneală, într-o ccmpeliiie sănătoasă, imperativul culturii noastre socialiste de valorificare optimă a întregului nostru potențial creator, 3, îndrăzneală și spirit creator, diversitate de preocupări ți cultul realizărilor — iată ce cred cu c3 ar fi mal necesar pentru înfăptuirea unui climat editorial sănătos la noi, în Banat. Oameni de valoare, din creația cărora s-ar putea aFmenla planurile de muncă ale acestei edituri, există — unii cu un lung stagiu în literatură și știință. Față de mul ți dintre ei. editurile, în ultimele două decenii n-au manifestat, in multe rînduri. decît o singură atitudine: comoditate egală cu fuga de răspundere! Să citez exemple? Pomelnicul ar fl prea lung. De altfel, sper că într-un viitor apropiat el se va cunoaște nu prinlr-o simplă înșiruire de nume și titluri, ci prin realitatea vie a unor cărți care de mult iți așteaptă tipărirea, care de mult aspira să fie traduse și în alte limbi vorbite la noi, în Banat. ȘI în acest din urmă sens, iată o propunere concretă care își așteaptă realizarea la noi și prin noi: De ce Oare n-am scoate de la început, într-o ținută științifică modernă, concomitent In patru limbi, o nouă Biblioteca noastră, înmănuncliiind, în original ți traduceri, pagini de seamă din creația literară și științifică a tuturor autorilor bănățeni, din trecut și prezent ? Paralel cu ea se cere, bineînțeles, alături de propagarea cît mal generoasă a creației contemporanilor, și alcătuirea unor ediții de referință din moș- tenirea noastră înaintată, ca și a unor lucrări de sinteză, monografii, scrieri memo- ORIZONT I — rialistice etc. — toate acestea precedate, la începutul fiecărui an, de un almanah elegant, cu numeroase selecțîuni din lucrările înscrise în planul editorial, ilustrații ți facsimile de manuscrise. Prin înfăptuirea acestuia din urmă, publicul cititor ar afla din timp tot ce el va putea găsi in librării, iar precomenzite șl tirajele n-ar mai fi o pură chestiune a hazardului. Tot de aici s-ar cunoaște și titlurile disponibile din recolta anilor trecuți, normalizarea între cerere și ofertă făcîndu-se pe o durată mai lungă decît pînă acuma, prin crearea unor stocuri de rezervă bine administrate. Am srNIal ca răspuns la ancheta Orizontului cu orlvire In înființarea unei case editoriale bănățene, aceste cîteva deziderate și sugestii numai șl numii din con- vingerea că prin descentralizarea vieții editoriale cultura noastră socialistă are mult de ciștigat. ne de o parte, in sensul dinamicei sale desfășurări, ajutind promovarea în ritm susținut a întregului nostru potențial creator, și pe de altă parte, a îmbogă- țirii căilor de circulație a valonilor in strins raport cu realitatea, lingvistică specifică a provinciei noastre, cu un trecut și prezent alîl de luminos în privința înfrățirii popoarelor. Realitatea unei edituri locale, prin urmare, se adeverește ca un imperativ cultural și politic de prim ordin, la înființarea căreia nu trebuie să se intîrzle. ORIZONT Conf. dr. N. D. PĂRVU 1. Obiectivele pe care trebuie să Iț urmărească o editură depind de idealurile majore, fundamentale ale societății și vremii respective. Tn cazul nostru de idealurile soictății socialisto. Avem nevoie de specialiști bine pregătiți, cu o formație dc in- telectuali complecși, în toate domeniile: ingineri, medici, profesori, tehnicieni, artiști, agronomi, economiști ele. etc. al căror contact cu știința și cu arta mondială, cu ultimele cuceriri ale creatorilor noștri contribuie la formarea personalității lor, în timp scurt, cu economie de energie și cu mare eficacitate — dacă le putem pune la îndemînă tratatele, cărțile și revistele necesare. Patru inslitutc de învălămînt supe- rior cu 14.000 de studenți, cercetează, învață, răscolesc, știința vremii, vor s-o asi- mileze și s-o depășească. în sertarele cadrelor didactice cu vechime de 10—15 ani în învățămîntul superior zac lucrări științifice, filologice, tehnice, medicale, agro- tehnice, eseuri, și opere literare, care nu pot apare la timp, din cauza „cazurilor" instituite la porțile editurilor centrale, ce nu pot face față cererilor numeroase. Idei orminale, interesante șl iscoditoare apărute în mințile cercetătorilor noștri, văd lumina tiparului în alte țări, redescoperite dc alții, din cauză că noi nu le-am răspindit, pe calea tiparului, la timp. Dar să mă refer la proprlilc-ml „așteptări" — Un studiu de 300 de pagini despre „Structura psihologică a conștiinței" așteaptă, așteaptă de mult să vadă lu- mina tiparului; un volum de versuri, alcătuit din 133 di poezii — așteaptă; un volum de schițe umoristice —- așteaptă; un roman așteaptă de patru ani, la editura tinrrtuluî din Cluj: un volum de teatru, din șase lucrări dramatice cu un „Faus*" modern în cuprinsul lui — așteaptă! Se va spune: pledează „pro domo?!" N-aș crede I Să facem o anchetă, ca să ne convingem. 2. Noua editură ar trebui să sc conducă în alegerea lucrărilor, dună două criterii fundamentale: necesitatea imediată a studiului, și valoarea lui științifică, teh- nico-economică pentru operele științifice, iar pentru cele artistice, din nou, valoarea reflectată prin: originalitate și patente educative multiple. Cred că un studiu, sau o operă literară trebuie să fîe citită, la editură, și recomandată sau respinsă dc la tipărire, de o persoană de același nivel și pregătire cu autorul. 3. Presupunem că Editura Timișoreană să fie înființată cît de curind. Pe pian cultural de masă, Banatul a fost „fruncea" prin corurile și fanfarele sale, societățile de lectură țărănești etc. O pleiadă de talente tinere cresc pe toate coridoarele și sălile de cursuri ale institutelor universitare șî așteaptă să se afirme. Ca să fim „fruncea" în domeniul culturii majore avem nevoie de edilura despre care vorbim, penlru ea orice talent să se poată afirma la timp 1 Redescoperirea după moarte a creatorilor trebuie să rămînă un apanaj al regimurilor trecutei VICTOR GAGA: Nud * GEORGE DRUMUR ÎNSEMNE DE FINTINI 3 zi fiecare piatrâ zac sunetele timpului rotunde. Așteptind, ca ouăle intr-un cuibar, gestul secundei, Țipătul culorilor din clipa străvezie-a zilei Urnită de înecata răsuflare a ierburilor. Unde i Zăpada stoarsă de singurătățile înnegrite, profunde? In fiecare pom o inimă tăinuită urcă Un Ramificindu-și scvele-ncărcate cu lumini — de zestre. Străpunse, f‘tizele azurului devin drapele, Flutarîndu-și zi și noapte a cadele pe sub ferestre: Sint flăcările dorului acele ore ne-m plinite pe deplin. In fiecare brazdă, setea de semințe și de pîine, Strlnsă-n pilniile palmelor țărinei părintești. Răsună îndelung, prin tulnicele de lumină, — Despicind netulburate dimineți, culcate sub ferești. Peste ctitoriile străbune, pariind însemne de finit ni. ORIZONT MĂGURI BĂNĂȚENE c^int, poate, unicul drumeț ce inlirzic Urcînd domoaie măguri bănățene : De-aici amurgurile-^ schimbă lin culoarea far seara-și mișcă-ncet imensete-i sprincene. Ascult cum sună fagii vechile balade Prin dunga frunzelor netulbmate încă De-mbrățișarea brumei, nici de setea toamnei. — Plesnesc semințele de liniște adincă. li ora cind se-ntorc furtunile, încete. Foșnind cu p!oaia-n.1îrziată prin pădure, — Un aer rumen, gras și dulce >și agită Coloanele-nserării prinse-n roș de mure. De aici, din măguri, pornesc in lungi migrații Sprințarii capricorn! și ciutele abile; Dănțuind, ascunse ploi le-acoperă plecarea Spre crestele spumoase ale altei zile. Xhci, pe măgură, se string, in palma nopții Insignele de-argind lovite de tristețe Căci piepturile-n care au lucit odată Se odihnesc, de mult uitate, sub finețe. C. MIU-LERCA SFÎRȘIT DE TOAMNA ătită de moarte, toamna se-mparte vieții spre tot mai departe, in alte și alte escale. Cu zîmbetu-n cele din urmă petale, — și sărută grădinile, iși culcă albinele, inspiră poeții — și noapte de noapte la șir, iși satură iarăși mistreții cu ghindă, cu jir — aleargă să-i prindă. Drumețind, se oprește, privește cu jind la cerbii semeți cum $-aprind printre stei, luptind In arenele in arenele ei, ore și ore la rînd, pentru triumful eternei vieți. Cu buburuze de mură pe buze — și-n ochi cu porumbele, iși huruie tumbele de cucuruze, din șură în șură. Și nu se îndură: ne ia rtndunelele cînd dau să-i înșire pe-n!insele fire de-aramă, mărgelele. Și ciripitul și foșnetul frunzei le duce eu ea. Prin ramuri, uitatele cuiburi, căscate, ca niște cranii neîng^opa'e și stranii. ORIZONT Sub bolțile joase, pleoștite și roase, nori și iar nori, sure pleoape mahmure — și lungile lănci de cocori țintite In fugit spre sud — cîrduri de giște ce-n nopți se aud cum gigîic-n zbor, — ne lasă in inimi, fior, nostalgia. Noi, tot moi bătrinii copii ai țărinii, cu gîndul la ziua de, miine strivim intre gene regretul, durerea - și-ntindem in urmă-le iar pălăria speranței, cerșind revederea. ORIZONT ALEXANDRU DEAL VIN APFLE ALBE .. . *) tui FBnuj NeSEu ^opil fiind iți petreceu vacanțele într-un sat bănățean, la una din nuite- roasele rude ale Iul; această rudă oarecare era unul din fruntașii satului, un bănățean blajin, plin da bun simț, căruia sîngele lui puternic, sîngele lui impetuos, îi spunea că este «I mai ales, cel mai distins dintre țăranii care formau populația satului D, așezat pe malul Timișului. Era îndeajuns de îngîmiat, îndeajuns de bogat ca să fie îngăduitor cu cei din jur, păstrînd firește proporțiile. Octav umbla des- culț. cu pic.oarele murdare, călcînd prin odăile friguroase ți cum afară era foarte cald, în timp ce se plimba prin întunecimea odăilor, în timp ce respira aerul care miroasea a paie uscate se descoperi pe neașteptate pregătit pentru o viață uluitoare, grea, cu care avea să lupte plin de cruzime șî luciditate, adeseori sîngcrînd: se plimba cu miinile la spate, incapabil de jocuri. înfrigurat, gîndca cu intensitate, își contempla labele piciorului, înguste și murdare, genunchii comici, bombați: într- una din aceste zile intră într-o curte necunoscută, păși curajos peste pragul casei necunoscute. Strigă, „hei" apoi ciocăni în umorul ușii cu pumnul. Nu era nimeni, nu, dar el înainta cu pași siguri, cu pașii siguri ai cuceritorului, cu privirile pose- sive, pumnii ușor flexați, umerii înguștl, unu. doi. trei, patru: surise cind întîlni sărăcia odăii numită „soba" prin părțile acelea. Oglinda aburită încadrată dc rama lată, cu incrustați! grosolane, ce reprezentau probabil flori. Patul dublu, enorm, încărcat dc perne, dispus in mijlocul „sobei", pe pereți, deasupra, o icoană de bu- suioc, ți tabloul care o înfățișa pe Maica Domnului, o reproducere nu proastă, ci numai naivă, ea părea de acum o femele ca toate femeile, poate ceva mai senină, poate ceva mai indiferentă, Maica Domnului obosită de propria ei curățenie sufle- tească șî el. Octav, care nu se simțea deloc copleșit, prin urmare scoase o limbă, albicioasă și ascuțită ca un vîrf de cuțit și murmură una din înjurăturile tui sa- vante: „Crcască-ți apa peste gir; numai el știa gravitatea injuriei, el ie compunea în timp ce se simțea singur și prea ne'nsemnat pentru a nu se revolta. Cea mai grea dintre nenumăratele lui injurii putea fi — o, doamne, dar n-o întrepta nicio- dată împotriva dușmanilor săi, oricît de mult ti ura. o avea doar pregătită pentru orice eventualitate —, „să-ți cadă dinții in Inimă și să nu ști" ; căci ce putea fi mai îngrozitor și mai de neînchipuit decit blestemul ăsta ? îl rostea cîtcodată, arareori, dar mai întîi se lasă pe vine, își făcea pumnii căuș! în jurul gurii și cu ochii strînși pînă ia durere vedea înapoia pleoapelor violacee, forme șl ape neli- niște, plăsmuri stranii pe care nu le putea stăpini, pe care nu el le făcea; rostea blestemul in taină mare și dintr-odată își simțea brațele pline de puteri străine, umflate, falangele pietroase, proeminente de parcă niște șerpi îngropați în el îm- pungeau pielea, dorind s-o sfîșie, să-i părăsească trupul în care se sufocau. Din nou se simți neînsemnat și, în timp ce-și plimba privirile în jur auzi o voce care venea dinafară. Acea voce spunea cuiva îndepărtat „lasă că n-o să ai tu nefrica", și apoi se auzi mai aproape, vocea se pregătea să Intre „chiar dacă încerci" și Odav văzu o femeie tînără și durdulie cu fata plesnind de sănătate, fața ei părea o mare pîine rumenită. Și tot femeia se arătă mirată, într-atît de mirală îneît țipă ușor, dar fața ci nu exnrima nimic din țipătul ei, nici surprindere, nici mînie, nici teamă". Ce cauli tu băiețandre aici în casă st-ăină ? Duse mîna la gură, o mină Ia fel de durdulie, adică exact mina care se potrivea la fața acera de femeie tinără ORIZONT •) Fragment din romanul PENUMBRE. fi plesnind tle sănătate, adică oriunde Octav ar ii întîlnit o asemenea mînă, cu O asemenea piele luminoasă fi întinsă, ar ii spus cu o voce tare fi gravă, da exact asia voiam să ^indesc ... Ea pune ștergar întins fi țeapăn, trecut prin scrobeală de făină îngălbenită, ștergar înmuiat apoi în abur: primenea mesa, o masă meșterită din lemn crud bătută în cuie lungi, cu capete strălucitoare, turtite ca buricul degetului: picioarele erau țin- tuite în altele, mici și dese, cu capete arămii, și despicate ca ciocul pasării, închipuind cal și stăpînîi lor. Pe tăblia mesei meșterul și-a ars numele mic fi mare, pentru ținerea ei de minte: lăcuiă dă inimi so aibe de Pomină Argliir Alecsa caporal unamicnouăsuiecincizecipipatru. Avea merinde sărace sau bogate, așternute pe po- mina de inimă, a caporalului Arghir ii turna lui, copil cruduț, cu pieliță subțire Ia tîmple, de i se vedea drumul șerpuit al sîrgelui albăstriu, îi turna lapte fiert in care plesnea spumă grasă, în pahar de sticlă groasă și fumurie. îl privea^ cum sorbea cu ochii mijiți, cum își umflă bucile mestecînd pîine de casă, crescută în cuptorul de cărămidă din spatele bucătăriei. Și-n orele și zilele care urmară, ea îi făcu cunoscuta prin cuvintele ei, povăstuirea, oefii ei singuratice. Bătrînul meu bun. tata iertatu pe numele întreg Timofte (aici Octav avea să tresară înlîia oară: cum Timofte. oh, care Timofte ? ce ai cu el și de unde l-ai scos ? Taci, îl liniști ea miniasă de întrerupere, nu se cade), O fost la șapte zile după nașterea la lumină. însemnat pentru neuitare fi evidenta legilor în matricola (iat-o — despăturită, hirtia mirosea de trăsnea a tutun și tare uscată și gălbejită apărea), botezaților, dela Sfînta Biserică, ort. rom, din Parohia satului C., a Protopresbite- ratului Ciaeova. loan care le ținea de Parohia C.. al cărui hram este nașterea Sfin- tului loan Botezătorul. A (ost frumos botezat si uns n> -fîntu mir 1a unamieoptsute- faptezecișiunu, născut din patul legiuit al lui Simion și Eva, nășit de poetul de cruci pentru pomenire. Sila Pauloviceu. Sigilul bisericesc prea cinstea adeverirea ziselor. La opt ăni părăsește casa părintească spre durerea neînchipuită a Evei, care cade bolită, Simion muncește cît zece bărbați șl în doi ani ridică cu mîinile sale patru rînduri de case toate cu cerdac luminat, înspre răsărit. Bat? cu barosul fier gros, noaptea, suflînd din foaie în foc mare fi meșteșugește un cocoș cu creasta dințată și subțire cu ciocul lung și deschis, de care prinde un ou de lemn scobit in care dosește trei galbeni. Cocotă pasărea în vîrful casei, pe singurul ei picior strîns în cercuri de alamă, cu capul spre locul in care curge Timișul, spre locul unde s-a Făcut pierdut loan al lor. îi stă în gînd ascuns să plece, să-l caute să i-l aducă Evei. Dar n-o poate lăsa bolită in ruptul capului, Se ferește de băutură, aruncă în șanț pălinca. de teama de a nu-i cădea în patimă, se face că doarme noaptea dar cu ochii deschiși șî lăcrămași o vede pe Eva prea iubita lui soață cum se ridică numai in cămașa de noapte, lungă cămașă pînă la călcile, și, clătinîndu-sc ca băută, se oprește îh ușâ. Pirul ei despletit se aprinde alb de mocircla lunii, ea este sub- țire fi boliți prin suîlet și trup, E puterea nopții și Eva insă desculță în mijlocul eurtlf cu pămînt bătătorit Așa lungă și arzîndi cu părul care plutește pe umeri slăbiți, sperie de moarte javra care curge tăcută sub garduri, să n-o mai vadă. Ea, dreaptă, înfiorată de săruta înghețată a nopții, privește cocoșul care pare o umbră pogorîtă pe casa lor. Și aripile de Her stau nemișcate, și penele de fier sint înghe- țate, acoperită de rouă lăcrimoasă. Ea cîntă și se roagă umbrei de fier, durate, de mîinile puternice ale lui Simion al ei: Ascultată să-U fie binecuvîmata, Pămîntu 1opeasci.se sub pașii tui, Pre loan înto.irce-mi-l legat. Nana, iaaaa... Ruga ei se urcă fierbinte pînă la ghiarele groase ale cocosului, i le slrîngr. Ie slăbește și cu peamăt crud arătăloarea se întoarce neîmpinsă de vînl, nrfmpinsă de îndemn cunoscut, spre partea de sus a Timișului. Din gara uscată, dintre burci? vinele ale Evei iași un țipăt și cade țeapănă :n mijloc de curte. Simion aude bufnitura căderii șl tremurînd o aduce în așternut. Aprinde opaițul se chinuie mult pentru că mîlnile-i tremură grozav, bolborosește pierdui vedenii. sRși? cămașa de pe trupul fără viață fi plîn- y gînd începe s-o frece cu busuiocul smuls de sub icoana. Așa-I găsește dimineața, așa-l găsesc vecinii, fără pHnset, mut. în genunchi, lingă trujml gd și neînchipuit 2 de alb al tinerei lui soții- Cînd vor să-l ridice urlă nebun, se zbate mușeînd. așa că O au trebuit să-l pălească în cap cu un par de cîleva ori ca să-l înmoaie. Scot caii din grajd, patru bărbați zdravăn îl leagă de Iesle cu lanțuri grele. Astupă ieșirile și pleacă clătinînd înspăimîntațl fi miloși din capete. Pe la amiaza mare în lacrimile și rugile bătrînllor, Eva îfi revine încetul cu încetul. Privește mirată în jur și surîdc curat Mire - ■ lusuoc și pielea pe gîl și sini ii este rărtitft de atît frecai. Femeile 5 plin? jbî sărată rnuntle subțiri, țbî sărută fruntea ți picioarele înviate ale sfintei manii' Apoi cu alai se duc răcind ți plîngînd la grajd. Deschid ușile greu ținute de proptele, îl dwl agă pe Simion cel orbit dc durere, îl boldesc, îi dau ghionturl și-| expl că prin țipete subțiri, cum că Eva s-a trezii din leșinul veșnic. Dar Simion nu Ințekgs, îl priveze timp, apoi, i se face lumină în obraji fi în ochi. O îmbrățișează dar femeile i-o smulg din brațe, îi scot afară și el rîdc și pl irige și nu poate vorbi, din gltlej ii iasă ceva ca un muget scurt și se îmbată crunt de bucuria cea mare. Și tot satul adunat în poartă ți curte nu are încă știință că dinspre locui unde arată cocoșul de fier cu ciocul lui deschis de care alîrnă un ou de lemn, care ascunde trei galbeni vine agale, tîrîndu-ți piciorul mușcat de un rîine ciobănesc în urmă cu săptăinini, loan cel săturat dc pribegie prin străini, lihnit de foame ți alungat de Iubim rea, loan fugitul din casa părintească, fiul iubit ți dorit al tui Simion ți al Evei. loan are deacum douăzeciținouă de ani: părinții tui sînt îngropați după cum sc cade. în fruntea cimitirului sub aceeași cruce, care Ic înseamnă o viață stinsă, in nună iubire ți înțelegere. Sint soriși în foaia de deces a celor morti făiă de avere m.ire Eva trecută la rubrica /ăru Mupufruw iar Simion este scris ca maestru pot- covar. foan iși plinge un timp părinții, pune Iacale grele la cele patru case, vtnde -i dăruiește țoale animalele din gospodărie: face o petrecere coaptă, și pleacă călare să-și .OTIC o femeie. însoțit de țiganii lăutari pină dincolo de podul Timișului. De beție, guristul cade în apele mari, este luai de ele, un timp scăfârlia st vede ca un muici negru la suprafață, se maî aude cum ciută încă cu glas mieros ți măiestrit. Este scos la o săptimină, la patru kilometri dc locul căderii, încurcat în rădăcinile -unei sălcii, negru ți umHst. Trec doi ani, sătenii încep sâ-l uite. Și înlr-o Iarnă grozavă cu nămeți înatțî, in capul satului, apare o sanie nouă, cu lainici roșii, Irasă dc doi cai. cu clopoței rotunzi ea șî strugurii la urechi și copite, oblojiți de pături groase, suflînd greu pe nas. Șî loan cu trupul lui masiv trîns într-o Mană nouă cu guler alb pină la glezne, ■de sub care se ițesc cizmele galbene ca aurul din piele tare și dală cu unsori, stă in picioare, bate foarte crupele cailor frtnți, strigă oho, oho, cti voce care rîde, cu față aprinsă, bărbă'oas ■, Pe niște saci fade o străină, o făptură cît un pumn, ghe- muită într-o blană inloarsă, cu fața ascunsă sub fular galben, loan deschide larg porțile, sparge cu lotrul lacătele acoperite de grea rugină încetul cu încetul salul află doutăț 1. Se spune că aleasa lui loan vorbește limbă străină ungurească. O cheamă Erzsi și o adusă tocmai din satele ungurești, loan ire pe pieptul larg două scobituri adinei care-1 supără uneori, atunci tind se anunță furtună cu trăsnJc și ploi mari. Le-au făcut flăcăii cu care el s-a înfruntat dorind-o. Colitele lor Iau pătruns adine, dar nu îndeajuns ca să*i (ale viața ți nu tnai adine decii a retezi! el. priceput și fulgerător, cuțitul Lui cu ramă dreaptă, cu pfăwîc de corn, bălul in fire de fier. Aluîțî flăcăi a pus |>e lugă pe mulțl i-a însîn- geral. A scos cuțitul repede șl neînduplecat chiar și în gospodăria fraților lui Erzși. Dsr aceștia bau primii cu mîinile goale și întinse, Cu sticle cu pălincă, de giltil sllcielnf erau legate flori albe srmi al împăcării. îoan și-a dosit cațilul și a băut cu ei. Sc spune dă ie-a dai salbe și argint șî alte sunătoare scumpe Ea a.a îmbrăcat in slr itel' de sărbători și înainte de a a urca in sania primilă în dar, ei frații, cu cămăși albe, cu miticei lungi deschise la picpl, cti nasturi rotunzi de metal lustruit, cu sticlele pline în mînă au mai întrehal-o ceva în limba lor necunoscută, loan a înțeles că ei o întrebau [icnlru ultima Oară dacă vrea săi urmeze pe el veneticul. Dar ea n-a răspuns și, după ce i*a îmbrățișat pe fiecare, s-a urcat Făcută lingă el. * Vjne primăvara ți loan încă n-are de gînd să pună mina pe barosul și nicovala । u șienilă de la taîcS-su Simion. Burduful stă părăsii, cu găuri negre și zdrențuite, se uscă nemernic șî bătut de vînturi. In ei s-nscund șerpi molatici de casă, în în- crețiturîle tui îți prind gogoțile viermii cei grași. In pod i s-a pripășit un huhurez pe care nici nu-1 băg i in seamă. loan își culcă femeia în patul bStrînesc, o privește cu mare leflmă in suflet. ii este frică săd desgoleastă trupul . i neîmplinit, Erzsi îi trage drenpt i cea grea, și și-o lipește privindu-1 tăcută de pieptul lui mic în care ioan gă smerit și băut Viochente fură un sfînt cu tot cu rama aurită, se ascunde dc priv ri șl sărută obrajii reci și-l m’rgV cu m diă drngosl". îi privM-’ dreapta ?fîn- lului ridicată, cu tre msa degetelor subțiri fi fungi ?’ se mira că sîînlul nu se înfă- țișează priv.rd lui iubitoare cu ung ie la degete cum șade oamenilor ob.șnuiți și că cchiî-î sint apropiati și fără culoare în ei șî că nu spun nimic. Sînt doi morti S în tot satul și sînt urcați în căruțe si întinși cu hainele de duminică, încă nu sini înțepeniți prea bine, încă nu sau gălbejit de tot. Cînd șirul de căruțe pornește, ei, morlii, se scuiură încet și unuia de prea multă scul ură tură i se desface nodul bas- malei cu care-i sînt legate fălcile și gura i se deschide încet ca și cum ar ti vrut să-i spuie o vorbă. Rămin numai bărbați cu cazmale și se plimbă o zi și o noapte pe buza dîtmei ȘÎ caută înfrigurați și pipăie dacă pămintul nu sc rupe de împinsul apelor, dacă nu se fac gropi ascunse, pe unde apele subțiri să sape tunete. Erzsi și cu feciorul lor se urcă în clopotniță și așteaptă. Nu sînt singuri, acolo stă și popa el nu poate pleca, casa stăpînului său n-o va părăsi. loan și cu bărbații satului se petrec cu lunii peste piept și sc coboară în gura apelor. Bîjbiiesc cu picioarele desculțe și mîinile, marginile lunecoase ale dij- melor, ca să nu fie pătrunse de apă. Podul este luat ca o surcea cu trosnet grozav și dus spre vale. loan rîde în el fără să vrea și-î dă prin cap că apele se umflă ca bucile muzicanților suflînd în alămuri... Dar niciunul din ei nu știu că apa a căutat și a căutat cu limbi ascuțite și reci și a pipăit neobosită malurile înalte pînă a găsit săpată de-a gata de ritul Îticălos al unei cirlițe un loc adine undc-și opintește de îndată fruntea ei mînioasă. ’ătrunde încet, scormonește cu un braț lung, umflă rimele și le sparge, acolo, in adincuri de pămînt netrainic. Și-atunci vine o tăcere care coboară prevestitoare de nenorocire. Bărbații ridică sapele tăcuți și înfiorați și par niște pescari care și-au pierdut năvoadele. Ion vede soarele jumătății, duhnind a căldură slabă si umedă ca o burtă de mortăciune, cum joacă în apele verzi ale cerului. Și din măruntaiele pămînlulul. aude ca o tușă groasă și văd cum într-o parte dîlma se rupe șl sar spinări vinete de apă și ochiuri se învirtesc nebune zburaturi de glod și o salcie arsă, cu rădăcinile întoarse în sus ca niște mațe negre — ei stau ncmișcați și privesc *). .... în picioare n-au mai rămas decît biserica și cîteva case. Printre case și cea cu cocoșul de fier a lui loan Timofte. ...în cimitir crucile de lemn au fost duse, numai capela stă ca o ciupercă neagră și dăunătoare, deasupra întunecime! apelor. Dintre ușile smulse ale capelei a ieșit încet un copîrșeu fără do capac, care plutește ca o barcă, încet șî tremurător și fără de mort. Ei stau nemișcati și privesc: ...apoi Oetav află in acele zile de ascultare a pooăstuirii vieții ei singuratece. cum satul C,, a fost făcut cu totul și Cu lotul noroi, cum broscărie și pești mari foiau prin urmele adinei ale oamenilor care au trăit acolo. Cum apele s-au retras, cum statul a acordat ajutor reconstruirii satului, cum nimeni n-a bocit prea mult. Cum și-au căutat mormint Ie lor, cum hau găsit umflat pe nebunul Viochenlte și de lotului cu pielea ciugulită, lîngă uri copîrșeu nămoiit, stringind în brațele cu carnea flendruiă, un sfint cu obrajii de vopsele, mîncați de ape păcătoase. încelul cu încetul satul s-a ridicat din nou, dar mai înlii a trebu.t să se usuce pămîntul, în care se mai găsea lipită cîle o milă putregăită și felurite zdrențe. Și «lună doi ani. nevasta lui loan fuge cu niște unguri într-o coapte pustie și îa cu ea și feciorul lor. Fuge cu niște unguri de-ai ei cu trei rînduri de căruțe și cu cincișpe iepe de cumpărat... Mai (rec cîteva nopți și, din senin, spre cerul galben șî greu ca boabele de griu umflate de apă, se înalță brațe și ochi de foc care ling rasele, toate cele patru case ale lui Ion al iui Simion Timofte. loan stă în mijlocul uliței cu toporul in mină și nimeni nu îndrăznește să-i stingă tocul pe care l-a pus el. Cocoșul de fier se îndoia sub puterea locului, oul din cioc arde și lacrimi grele de aur se preling printre gliiare ruginite sfirîind... ☆ Altă parte a povăsiuirii vieții ei singuratece, din care Octav află desore ea. că se numește luliana, ți că foan, bătrînul ei ierlat a avut-o dintr-a doua căsătorie cu o română hună de astădată, de prin comunele Moldovei. Și că, luliana mai avea știință vagă despre un Frate al ci vitreg cu mult mai mare în ani decît ea. decît anii pe care-i stăpânește ea. dar căruia i-a pierdut urma și ce gîndește el, băiețandrul Octav, des-re una ca asta, să nu se știe soră cu frate, sînge cu sînge tun, și ce mai gîndește clacă i se spune că ea vine un fel de rudă cu casa unde el. Octav, a tras. Dar trebilea astea nu trebuie';'' desemnate. pentru că nimeni nu ar avea bucurie curată de ele, șl nici chiar uica Domoșan nu s-ar simții ușor cu o rudă ca ea... ORIZONT GH. GRIGURCU ACESTUI CtNTEC DE I-A! AH^ (Acestui cintec de i-ai afla subtilitățile toate, n-ai mai putea trăi, de i-ai desface carapacea, de i-ai desfigura trupa! moale și lent înspăimântător ca un nor. Să-i cauți secretele e-o meserie dar nu să te iei la întrecere cu tăcerea-i prietenoasă ca fundul unei cupe, cu vitezele răbdătoare care-și deschid punga lor proaspătă doar cînd se-apropie Ahile. Altminteri îți seduce, își ia cti tine trupul pe drumul său c-un aer disprețuitor și fără să-ți dai seama cind devine fabulă. ORIZONT DAȚI-MT CUVINTE ^Oafi-mi cuvintele ficțiunii să plămădesc un suflet care la rindul sări să inventeze rănite, rănile să-mi absoarbă faima, faima in vîrfnl unui deget de ametist, ametistid tntr-un pat în carp înoți fără speranță. IPX' MAXIM___________________________________________ L I M I T A '7) in veac rătăcind pe feluca lunară peregrin printre insuli albastre am dat peste -ntîiul popas și statornic și reazăm, limită muzicii sferelor. Adincă e noaptea și visul, pirghia-aceea ciudată cu care-ntr-o clipă și zimbet sd-mping universul din cale, minge de joacă-n văzduh. E piscul sortit pentru mine și lumea ce sini, haos și cosmos ce bate in ghemul fierbinte, in gînd răsărit, săgetare din arcul întins fără voie. Popasul ostrovului magic, limanul corăbiei negre, atîtor îndemnuri și~a!îtor dorinii temerare, .datornicul port al odihnei statornică radă. Clatină vintul catargul și nava-ndrăzneată. Afară-i furtună iar marea cuointă; doar țărmu-nflorește din ape ș> binecuotntă. Pășesc peste stincd și stan neclintit privind orizontul și zarea, mereu neclintit în ostrovul statornic. DAMIAN URECHE F A R D tS (i se fardează abundent. Cu tot ce are la-ndemlnd, Cu pacea unui continent, Cu stelele dintr-o fîntînd. Ea se fardează intrigant Cu scoici, cu nuferi și balene, Cu teama dintr-un diamant. Cu timpul nemișcat din gene. La ritualuri, barzi blazați, Urând pe trepte de emfază. Stins contempiind-o, nu mișcafi, Cînd timbra doamnei se fardează, Cu frinte tulburări de stea Ingenuncheați a rugăciune, Cind vin oglinzile spre ea Și nu mai are ce ie spune. ORIZONT 09 ORIZONT Dar se fardează uimitor. Dar se fardează pe cuvinte Cu dira ce o lasd-n zbor Pămintul aducind aminte. Ea se fardează, barzi blazați, Sfidind planetele ce ard, Dar, voi, descoperind, intrați Cu toate timplele sub fard. Și veți vedea murind plecări Și drumuri lungi cu pulsul mic, Și veți găsi acolo țări Nesubjugate de nimic. Și veți afla prin minereu Sub anii neincremeniți O faclă ce-am aprins-o eu, Pe care n-aș fi vrut s-o știți I SOMNUL TRĂDAT ^mi aparține puțul de lebădă. Pernă pe care lacuri să pui, îmi aparține moara de vint .4 unui Oedip cu ochi destui. Cearcănul soarelui ride imens Peste imense lacrimi de zeu, îmi aparține aerul dens, Tot ce e frunză, cind nu sint eu. Șoapte vopsite de iînăr incest, Fumegă vîntul cu patimi de foc, îmi aparține somnul acest In care fruntea nu stă pe loc. APLAUDAM C^plaudăm mereu, aplaudăm Cu brațele, cu inima, cu fală, Aplaudăm și cînd e sala goală Stirnind entuziasm spre țeluri calme Trezite doar de baterea din palme, In somn actorii-și văd de ale lor. Și noi aplaudăm, noi sîntem nor Din care mîine o să cadă ploaia. Aplaudăm și cind rodește foaia Muncită de patetică cerneală. Cu brațele, cu inima, cu fală. Aplaudăm, aplaudăm uniți, Căsătoriți și recăsătoriți, Aplaudăm ceva din toate Cu sufletul în unanimitate Scandăm din piepturi, batem noi monede, A'e aplecăm tn riu oină ne crede. Șt noi aplaudăm, mai des ca zorii, Chiar și-nainte de-a veni actorii. Aplaudăm cind moare principesa, Aplaudăm și cînd nu cere piesa. Aplaudăm ferestrele, zăvorul Și clipa cînd se-nfurie sufleorul Aplaudăm pe cei ce poartă vina Aplaudăm sandalele, cortina Decorul și tipări le. regia, Strigăm din munți: trăiască veșnicia, Aplaudăm, tumult după tumult Și-atunci cînd scena a tăcut de mult. De parcă ropotul ar vrea să spună Că o să-nceapă și o piesă bună! TOPIND PEREȚII cÂdunate laolaltă Pajiște. munte furat și daltă, Formele ieșind din pietrele ce se-ntretaie. Crini anemici ucigînd tramvaie. Și mai sîntem noi, pereți cu luminișuri. Fascinați și supfi de-acoperișuri, peste tare cerul desființează scări Și mai sîntem noi, Și mai sint și cîteva-ntrebări. Vara sperie lumina ce ne strînge, Un catarg se rupe ancorînd în singe. Pentru cîteva-nvieri Astăzi aruncă cu mîine-n ieri î CM ORIZONT ION DUMITRU TEODORESCU NOAPTE CU LUNĂ ÎNCERCĂNATĂ *) ORIZONT 7/e-am reîntors printr-un crepuscul violet care se întuneca tot mai mult, opac ți umed, Printre zdrențe de ceață se zăreau stelele: pietrele verzi ale Carului Atare. Dar la marginea nisipurilor, acolo unde începeau să crească, unde crescuseră ți putreziseră de-a valma sălcii și trestii, plopii și mestecenii firavi dc baltă și plante eu firul gros și mustind de seve, acolo zic, erau aprinse focuri, focuri împre- jurul cărora să te aduni, nu pentru a-ți pregăti cina, ci ca să fii împreună cu cei- lalți : inel în jurul flăcării drepte, pure, înalte. Mă las lingă Martin. Nu întoarce capul, nu mă privește, nu-mi întinde mîna. Chiar dacă-ar face-o e mult prea devreme ea gestul lui să fie definitiv... Mă întreb ce caut aici, prin ce aventură am ajuns în compania lor; nu a lui Martin, evident, nu de el este vorba, ci de ceilalți, li privesc, încerc să-i cunosc privindu-i — cu toate ca n-am nici o intenție de apropiere- Așadar; De partea cealaltă a focului stă femeia aceea... Tn ochii mici îi joacă Iama îngustă a flăcării. Stă bine înfiptă, ar fi în stare să nu se mai miște, pironită, fără să scoală o vorbă, ceasuri întregi.,. „Trebuie să mănînci“, aud un glas, și, cum slau, îmi închipui c-a vorbit bărbatul cu pălărie neagră — adică o vreme voi continua să-i văd doar pălăria ca și cum flacăra aceea dreaptă î-ar ține loc de cap, de gît, de Irup... „Nu mi-e foame, mulțumesc", spun. „Mai am ceva în raniță", tresare Martin, dar tot fără să mă privească : fără să privească undeva anume. Tot astfel, încercîtd să mă detașez de fondul întrebării, o formulez limpede; fără să privesc undeva anume îl întreb dacă vom petrece noaptea pe plajă. Nu primesc răspuns, mă așteptam la asta. In schimb, femeia din fața mea nu-mi va rămîne datoare... Trec piste grosolănia ei fără să-i răspund. Nu mai sper, nu mai aștept nimic, timpul meu se îndepărtează deodată, rămîn în același spațiu rarefiat din care orice logică a devenirii e inutilă. „Ia și mănîucă", spune femeia neverosimil de grasă. „Trebuie să prinzi puteri", maî spune. „Dacă aia de lingă tine nu dorește — n-are decît I Dar nu dumneata domnule.. încă înainte de-a auzi văd pălăria agitîndu-sc deasupra focului. „Taci!", va striga bărbatul. „Ia șî mânîncă", spune femeia. Refuz s-o privesc. închid ochii și mă gîndesc... „N-ai ce împărți cu ea", spune femeia și mă arată cu degetul. Dacă, mi-ar fi somn m-aț întinde. Cuvintul „somn" gîndit înainte... Oare nu cumva l-am și pronunțat ? După o clipă nu mă mai privesc: au capetele lăsate, mestecă toți patru tn lumina dreaptă a locului. Repet cuvintul în mine și sînt cuprinsă dc-o fericire în care nu mai speram — cuvint moale, pufos ca un aluat crescut din oboseală pină la vofuotate, crescut... Numai pentru plăcerea de a-1 încerca mă las încet pe spate. Intru deja într-o lume pe care abia îndrăznesc s-o sper. Sînt istovită, aproape •) Fragment din rominul In curs dc apariție: „Țlpilwl de nunti al piu nulul”. că reușesc să părăsesc chinuitoarele mele stări anterioare. Nu pentru multă vreme căci bărbatul cu pălăria neagră ii va porunci {de ce oare ?) femeii aceleia să tacă, „Țîne-ți pura 1” va striga la ea. „Taci, ți-am spus", va repeta — iar acestea vor fi ultimele cuvinte înainte de-a ... , ,. Nu un șuvoi neîntrerupt amintirile, nu ca o curgere, ci cădere de puncte iluminate pentru fracțiuni de secundă și-apoi pierdute pentru conștiință; neantul. Un gust, un miros așadar; scoarța unui copac; o porțiune de obraz — ciudaiă arheologie a reconstituirii — uneori nici atît: sclipirea unui ochi, zîmbet, țipăt scurt de pasăre, dc animal apoi, iierăstruirea luminii între verdele cartilaginos al picioarelor sonore; cosașii deci, in finețe... tremurătoare imagini pînă să se liniștească între ram' de tablou... ...Bărăganul începind în spatele casei, casă proaspăt spoită cu var, orbitoare In lumină ; acoperiș roșu de olane; stilpul pridvorului răsucit ca o funie spre cer... Din tot ținutul numai casa aceasta va fi pentru Martin „pură", „de-un brîti- covencsc pur", va spune înainte chiar de-a fi urcat treptele pridvorului; sau poate mi-o va fi descris în tren, poate în gara micuță de (ară, poate pe drumul care, trebuind să se strecoare printre salcîmii prăfuiți și arși se îngusta tot mai mult, se pierdea încă înainte de-a ajunge în fața casei. Tini va fi spus, poale, nu, n-ar mai fi avut nimic de zis la începutul cimpoi... N-au venii încă vînlurîle fierbinți, li o plutire joasă înlre cer și cîmpie, pro- pria mea plutire peste valurile de căldură încă nu fierbinți. Poate e dimineață, poate în miezul zilei ți n-au venit încă vînturile fierbinți și tulpinele griului sînt încă fragede și orbul cățel al pămîntului e Ungă noi, dormitează ling» sandalele mele albe una lingă cealaltă In ierburile strivite, acolo unde, cu puțin înainte, se ros- togoliseră trupurile noastre gemene de iubire. „Ți-a spus să iaci", strigă individul cu capul țuguiat. ,,,Poale că are ceva de povestit", mai spune, dar nimeni nu-i dă importanță, „Am mîncat scoarță de copac", relatează bărbatul cu pălărie neagră „Ei nu-i m.ii trebuie", spune femeia neverosimil de grasă arStindu-rnă. „Parcă-i o lunuteeă". adaugă fnlinzînd mîna ca o lopalică. „Cu toate că slă cu ochii deschiși — nici nu clipește, nici nu privește", strigă ea Martin nu întoarce capul; il privesc tot timpul. „Și-am băut apă din făgașul roților dc tun", mai spune bărbatul: vocea de dincolo de flacără. „Ea nici atît nu va bea, are Fluviu] aproape", gîfîie, zice femeia. „Nici de Fluviu nu va avea nevoie, nici de noi”, mai spune și mă arată. „S-a lăsat pe spale ca să scape de noi", spune aproape uimită și se răstoarnă peste mine. „Nici nu clipește măcar, privește prin mine la cer... Nici acolo nu privește..." Femeia și-a reluat locul. Toți se uită la mine oarecum curioși. Martin pare că ignoră totul. Individul cu capul țuguiat întinde mîna și-mi pipăie fruntea. „Nici nu clipește", spune el. „E o lunatccă. N-o să mai bea, n-o să mai mănînce", va adaugă și femeia cea grasă. Și-apoi: ,Norocul ei e luna asta încercănată, norocul lor e c-au scăpat de cețuri și se pot vedea. „Se întoarce spre Martin; „Norocul aniîndoura, zic, a lunii și-a ăsteia care doarme fără să închidă ochii; care-i trează fără ca măcar să sc miște: carc-i vie ca mine șî ca tine — da moartă încă din pinteeul măsii". „PUngel", exclamă, strigă, țipă tînărui și se apleacă și întinde mina dar mai apucă să facă, să-șî, termine intenția de-a mînglia. de-a șterge — că Martin s-a și destins (nu furie, ci oroare și sentiment de-a pururi sacru de cavaler în- zăual) așa că în clipa următoare individul cu capul țuguiat se va zbate in nisip: șoarecele lovit și îngrozit și sallvînd de durere. ... E o fericire făcută să dureze poteca aceasta. Iat-o cum urcă, rum ajunge în vîrful iluziei de deal și cum ajunsă aici își va începe ocolurile de om beat pe după mușuroaiele de cîrtițe și tot așa, împleticită, pînă la casa noastră : întîi a lui Martin, șî acum a amîndoura — căsuța aceasta Închiriată pentru tot timpul care ne-a mai rămas ca să epuizăm tot, dar absolut tot ce-i în noi Așadar, in zorii zilei; ori în plin soare de amiază; tn înserarea viorie, calmă și plină de praî — Martin va veni, va coborî pe penorul pustiu, impegatut ORIZONT SJ va lovi clopotul, trenul de carton a? va urni după ce mai intîi suluri de fum se vor turti de cer — și iată poteca cea pudică in meandrele ei, iată-! pc Martin, pe mine urmărind trenul, pe Martin cum vine, pe mine așteptînd. nu se mai vede fumul, eu așlcplînd pînă ce deodată, el. Martin va răsări, va țîșni transpirat in fâț i m?a și atunci mă vot grăbi. „Oprește-te! „va striga Martin — dar va li prea tîrziu. cu voi țipa, eu am țipai; țipăt de dinaintea leșinului... Așa că ceea ce va urma tot convalescență se va numi — dar de data aceasta din cauza piciorului în ghips. Va fi imobilizată doamna Mai și din ce în ce mai singură căci Martin va veni Ia început aproape în fiecare zi, apoi vizitele lui se vor rări — așa că în ianuarie sau in februarie după ce vor fi trecut toate ccie șase luni ale convalescenței ca se va ii vindecat de toate, vindecată și deplin restabilită. Iar despărțirea lor nu va mai avea nimic patetic — cel puțin în lormete ei exte- rioare — se va produce adică fără scene imputări sau lacrimi. Nici măcar — despărțirea lor — nu va aven loc pe un peron de țară tinde totul se ponte ispravă foarte repede — cu o singură condiție: să le găsești acolo cu un minut înainte de plecarea trenului — ci tot în căsuța aceea, in unica odaie — salon și dormi- tor la un loc — nici măcar în pat ci în lața focului, a ușii deschise de la soba de pămînt șî în prezența lămpii, lampa între ei luminînd galben și afumat încăperea, cu Martin în balansoar și lîngă balansoar geamantanul lui de piele galbenă mi- rosind a ham de cal, cu doamna Alai dreaptă, aproape înțepenită împingîndu-șl spatele in speteaza înaltă și îngustă a scaunului țărănesc, în prezența nopții de- clară senine, noapte geroasă, scînteie'.oare, de iarnă cu luna încercănată. Stăteau unul lingă celălalt și doamna Mai prîvindu-1 pe Martin și el se legăna în balansoar mereu cu ochii la jarul din sobă care sc apropia, se depărta, privea într-acolo pînă-i ntxisiră ochii și pînă ce spațiul acela patra! și incandescent al sobei păru că pălește și că se prelinge ca o pată de untdelemn. Abia atunci Martin se opri. Int nse mîna fără să privească, luă petecul de liîrtie d? p« masă. îl împături atent, căută în buzunatu! hainei și scoase portmoneul și-l deschise și îm- pinse cu grijă petecul acela de hîrtje într-o despărțituri! parcă anume goală ca să-l primească. „Gnd întrebă, abia șoptit doamna Mai, Și Martin avind încă portmoneul in mină dar gata să.| lase să alunece în buzunarul hainei la toc: „Mine, miinc dimineață", și nici n-o privi: desfăcu de- getele, portmoneul căzu. „Vreau să te conduc" — și era o rugăminte, mai mult decît o întrebare era în verdele ochilor care deveniră sticloși aproape imediat; opaci; o privire care se stinge. „Doar nu veți pleca chiar miine! Voi veni în zilele și în serile..." Doamna Mai întinde o mină, „Mai tîrziu, mai tîrziu, cere el. Cind mă voi întoarce, adaugă. Atunci totul va fi uitat, trecut sub tăcere, îngropat", ea continuă să întindă mîna a ajuns la lampă, btjbîie după m'ca rotiță cu marginile dințate, a ajuns-o,.. Cameră luminată de jarul din sobă, căldura, corpul ci de ceară alături, el cu mușchii întinși, privirea țintă în penumbra camerei, tăcerea, vîntul care s-a stîrnit. tăcerea, lumina lunii fumegind in cameră, tăcerea, pocnetele ușoare ale căr- bunilor, tăcerea, și corpul acesta de temele lunecătoare în întuneric — pînă se va stinge jarul din sobă. Așadar, ceea ce va urma nu va li o dezlănțuire frenetică de instincte; nici deznădejdea reîntoarcerilor imposibile : nici măcar încercări, fie do ir timide, simple strecurări dc aluzii, de rugăminți, punți intre ce-a fost și ce va trebui să urmeze: căci nu vor li vorbe între ei. Poate, in toată aceasta lungă noapte de iarnă de două- sprezece ore nu se vor rosti nici măcar două fraze. Nu că vor îndepărta, că vor exclude limbajul — dar lotul se va afla comprimat elastic în eî — ca o minge zvârlită între pereții propriilor lor ființe. Nu vor rosti și nici nu vor simți nevoia să rostească sentimen:e în începutul acesta de sfîrșit — slîr: it așteptat — nu acceptat — nici o dată acceptat — nici măcar în noaptea asta de după cinci ani, în noaptea de acum, de pe matul fluviului, nimic acceptat — doar starea crepusculară în care-a intrat și în care se complace doamna Mai, starea orizontal crepusculară a ei de lîngă loc și de lîngă Martin, acum deci, în această noapte cu lună cu cearcăn. ORIZONT Acum, în noaptea cu tună încercănată sînt alături, s-a isprăvit jarul din JJ sobă șî doar luna mai tumrgă intre sticlele ferestrei, miroase 3 busuioc și-a izmă ți-a gutui și-a fin ți-a tot Ce poate mirosi inlr-o cameră țărănească în care cameră personajele noastre, Martin, dar mai ales doamna Mai, au impus cu timpul un ușor Iz de parfum: de mosc și lavandă, de ambră și paciulii... ...Doar cu ceasul la mina stingă. cu ambele mîini sub cap, Martin e treaz. Privește țintă in tavan și gindește că primăvara lor 3-a epuizat rapid, că vara lor a fost totuși prea scurtă, că iarna iși va topi în cur'nd ninsorile — anotim- puri de anul trecut fără roade, dar mai ales toamnă fără roade, nu, cu roadele sfărîmale, distruse, eliminate — așa că nu mai poate face nimic, nimic decit să-și pregătească în liniște și întuneric plecarea de mîine, definitivă, să și-o pregă- tească minuțios coborînd ca într-o baie în infernul lucrului mărunt. Așadar, se va trezi la ora șase, își va aduce aminte, inima va pompa o dată, de două ori, de trei ori sîngete. puternic, înnebunită, în panică — după care se va potoli și-și vor relua cursa, rutina de fiecare zi: admisic — compresie, admisie — compresie: iar asta se va petrece în zori, încă în întuneric, ascultînd încordat somnul doamnei Mai... La șase și cinci va fi în dreptul ferestrei încadrat în dreptunghiul negru: nici nu va vedea. Nemișcat va privi intens noaptea de-afară, va spune; „Plec, să mă grăbesc", și-apoi își va da seama c-a și pronunțat cuvintele; sîngele, sîngele scurgîndu-se cu viteze uriașe, Martin lot în dreptul ferestrei nemișcat, și-apoi. pentru a face ceva: cîțiva pași, dreptul lateral: întors cu fața Spre sobă; doi pași, o întoarcere, a îngenunchiat, deschide ușor, cu infinite precauțiunî ușa sobei: nimic decît cenușă. Bijbîie cu niîinile t nici un tăciune, O clipă de încremenire tot cu fața spre sobă și spre ușîța deschisă; precipitarea spre geamantan; teancul de scrisori, fotografii, bil-'te dc tren, de tramvai, o șuviță de păr prinsă de-un nasture de ceară, un șnur roșu — alb, într-un cuvînt; trecutul. Bricheta face zgomot, prea violent declicul și frecarea rotiței pe piatră. Chi- britul lîșîie și se stinge: întreaga cutie e umedă, umezită de transpirația pal- melor sale O flacără, acum se aprinde. Pentru o clipă pachetul cin tării acolo, în sobă, parcă, mina afară, cu cealaltă împingînd flacăra tremurătoare... Flacăra va crește, va cuprinde prelinsă ca untdelemnul, hîrtiile, Fața lui Martin luminată. Zdrențe de lumină pe tavan, j>e pereți, pe podea. încă o clipă și totul se va ter- mina : ușîța împinsă la loc. fumul care suie pe coș, fumul în întunericul sticlos de afară. ...Așadar, șase și douăzeci. Dacă nu se va grăbi va pierde trenul. Se învîrte căulîndu-și lucrurile. Mereu trebuie să se lovească de ceva. St oprește de- zorientat. Parcă e într-un hotel străin: cameră fără personalitate multiplicată la infinit: străină; necesară numai pentru o noapte: nu pentru uitare, numai pen- tru odihnă. întuneric deplin. îndoapă geamantanul, e gata. Ce-a uitat, ce-ar mai fi putut uita oare ? Va fi șase patruzeci și cinci cînd doamna Mai sc va trezi. în gară prinzînd din urmă ultimul vagon. Ce-a uitat, ce-ar mai fi putut uita oare ? „Martin!” Nici un răspuns. „Martin 1“ Nici un răspuns. ... Adîncitura din pernă păstrind căldura lui: și urma corpului lui care nu s-a răcit încă, distinctă, clară, sub degetele oarbe ale doamnei Mai... Și-apoi strigătul ei de-o sonoritate halucinantă, strigătul slrecural în mobile, în pereți, în tavan, strigătul nu prelins ci perforînd pereții și tavanul șî ușa și dușumelele spre noaptea sticloasă de-a iară șî spre pămint, adine, tot mai adînc spre rădăcinile lucrurilor: uriașă descărcare electrică eliberată. ORIZONT Se potolește, rămîne nemișcată, se dă jos ți aprinde lampa, privește încer- cînd să înțeleagă... Pe neașteptate un calm nefiresc o cuprinde. E obosită, ar vrea să doarmă, închide ochii ți se întinde, e toată un abandon al trupului, Ca ți cum s-ar scu- funda într-un lichid verzui, transparentă ca o algă, doamna Mai pierde din greu- tate. Fîjîind. cearceaful de sub ea alunecă. Este atît de fragil incit atunci cînd încearcă să! prindă se va pulveriza între degetele ei... „Se joacă cu nisipul", strigă tînărul aplecat spre ea. „Am văzut-o bine, de- geaba a încremenit acum. Lua nisipul cu mina ți și-l turna pe față. Lua nisipul cu mîna țî-i da drumul sâ-i curgă pe piept. Priviți-o!, e toată numai nisip..." Dar nimeni nu-i dă atenție. Femeia cea grasă doarme cu picioarele strînse colac sub ea. E noapte deplină ți palpită stelele RADISLAV TRCULIA: Letonul KOR1A ZILIERU E L E G l A XXVI *) CU SCEPTRUL MEU DE CHIPAROS, ODATA, voi arăta un vultur fără vlagă, cum cerul din răbdare îl dezleagă, spre un talaz de mii. îndoliată, sarea maternă va intra în iarnă. Cu lămpi de fluturi caut în lagună erou de piatră — craniul ca o lună ce grea cenușa rece o răstoarnă. Desprins de trup, mi-i aburul în spații corul mărit de tobe furibunde, cind ia trapez lucrează blonde grații cu-a stngelui putere-n repezi unde. Un circ sărac împins pe roți de-aortă orchestra stinsă prin vertebre pune; — vezi, ninge iadul nopții în genune și coapsa ta cu gura mea se-acordă. Cu-accente negre, ne-a somat o scară, (ce insulă, ce faună, ce floră !), s-aude viermele tirit; imploră unelte crude, silexul din vară. Intr-un cuțit e rana ce afină: la treap'a zilei, am văzut depuse, pe-al lacrimilor pat in vii meduze, inele, bucle, fibuli și morfină. Cu mirt-blestem, femeia se botează (amantul Hijpnus a sedus-o-n mine), in voci sticloase de vărsat ciorchine, prin care moartea a trecut o rază. E fantezia un vapor, pe-o beată secreție de glande lacrimale și-n contrabandă, traversind canale, cadavrul dulce dinii lunii cată... ORIZONT ') Din manuscrisul Elegiile Iul Bros. HARALAMBIE ȚUGUI UN VIN ^■i ce-o mai fi cu zorii sinilii cînd vei purcede lin, fără să știi în Umbra Mare, veșnică, rotată din care nu se iese niciodată : in Umbra Rece ca de ulm stufos cu glasul mut și pasul neintors 9 .,. Sttrînde cerul în ogiinda-i vastă și cu săgeți de astre te adastă. Poate de-aceea bănuiau, 'nainte strămoși că fiecare are-o stea fierbinte ce dinlr-o dată, înghețată, pică ... De ce te-nfriguri ? Oare-ți este frică ? Cînd pleci la drum către albaștrii munți, nu ți-s mai dragi acei necunoscuți ? Clepsidră strccurînd nisip de stele — izvoru-i pune Timpului dantele, să nu-i simțim foșnirea mincinoasă ce ne înfașă-n pîclă tot mai deasă. Deci, sus paharul, prieteni și dușmani Re-om aminti de el prin nori de ani, prin ierburi și întinderi neumblate cind fi-uom noi, la rtndu-ne, bucate și heat de-arome vin din acest vin pe care vieții veșnice-l închin. ORIZONT CU TOATA ZAREA. , . Oî-am o săgeată, n-am un cuțit să te pot săpa din al inimii lut... Prea fierbinte și lacom băut ți-a fost sărutul solomonit, M-aș face pasăre, m-aș face nor să merg pe umerii tăi, oriunde. Și-n privirile tale aburinde, rotunde m-aș prăbuși răpus de dor. Să fie-ngemănarea fără țărmuri, trează și ochii orbi de patimă să arză. Să fie sîngele-nțepat de-a nopții harpe și inima mușcată ca de șarpe. Numai așa, numai așa (m-auzi?) pierdut prin timp te-oi jindul mereu cu toți lăstarii sufletului, cruzi — cu toată zarea cintecului meu. D1M. RACHICI CERC MAGIC ^/)e neutroni cu semne și-ntristat... Cerc magic rupt, și soarele oprit in ochiul unui deal ars de-ntrebări, de fulgeru-ndoielii, și-o cărare — pe care-atit de simplu prin cenușă vii... IN ZORI DEL1RIND ^Hai departe? mai departe: Ochiul tău mai di spre moarte. Mai aproape? mai aproape: Focul tău in cerc de ape. Mai devreme de adio — Glasul tău mai dinspre ziuă! Mai de ghindă, mai de șapte — Gîndul tău mai dispre noapte. Mai din deal și mai din vale. Mai din fum și mai din jale, Mai de dorul dumitale ... GABR1ELA 1OAN FLAUTUL LUI PAN 'țopăie flautul lui Pan Prin iarba acvatică-a somnului. Se face amar întunericul Pentru pasărea oarbă cu zbor rătăcit Țtuie greierii omenește, fmploră-mă să rdmin pe pămînt Cînd steaua mea bună Descrește. Și din gura hidă de sus îmi curge pe ochi ORIZONT Alb. Singele lunii. Dumnezeește, flautul lui Pan țopăie < De sub iarba acoaticăa somnului Urcă mireasma trupurilor Neatinse de dragoste. Am oblojit cu pămînt pasărea oarbă Cu destin rătăcit, Părăsește-mă, Mi se face a dormit. Trupul meu uscat Este lemnul lui Pan De doinit. V I S J^aguna ochilor te-absoarbe. Nisipuri mișcătoare nu există, E numai umbra neîntoarselor corăbii. ORIZONT Iubirea mea prin somn Iți rătăcește Plutitoare, Nocturnă, Nostalgie. Nisipuri mișcătoare nu există. Sint singură, plutesc în somn. Ești visul meu, Mă las purtată de nisipuri mișcătoare. Mă îngroapă. Adie-mi părul cu privirea ta albastră, CU de străin și rece în somnul tău Apun. DUȘAN PETROVlCl CETĂȚILE ETERNE A-au dus cițiva oameni Pentru mine să vorbească ta cetățile eterne Și nu s-au mai întors Pod peste pod cumplita nostalgie mit poartă peste ape Acel oameni nu s-att mai întors Și doar ei știau acele lucruri sfinte despre lume, despre mine $i-au plîns mumele inimii în tabloul pe care ei (.-au dus dregătorilor de-acolo Acei oameni nu s-au mai întors Acum singur mă voi duce înspre cetățile eterne Poate oamenii aceia au vorbit de bine casa mea de ceafă ARDE O TORȚA Arde o torță acolo — Liniarele cu flori au fost sicrie de nuntă Atât bun acum omul din mine Va iubi icoanele din patul așternut indrăgostiților Odraslele mele in sărutul cu piatra — genunchii — Pe zăpezi de elită și astăzi și mit ne Venerata minune va îngrășa in mine Un fir de singe alb ca o pasăre Cuptoarele materiei tot timpul vor bubui De sănătatea ptinsului meu. ORIZONT ENDRE KÂROLY — au'or dramatic ■ ANDREI A. LILLIN Tragicul, *n trăirea omului eon temporari cuprins de pasiunea absurdului, se situlază la jumătate cale între grotesc șl disperare, banalitate și Eonie, suferință ți transfigurare. Pe cînd anticii, spre a-l preîntimplna, au recurs mereu din nou ia simulacrul unui deus ex machina, iar clasicii teatrului vesteuropcan, sub diferit^ forme, la instanța gratiei, cu evoluția științelor naturale ți sociale începind din t doua jumătate a secolului trecut, prin care magia și fatalitatea au fost reduse li datele lor pozitive, științific sondabiie. iar monopolul suferinței umane a fost sriJ. berat în întregime la fel ca și insatisfacțiile spiritului, determinabile în condițiJ- nalitalea lor istorică, esența tragicului apare ți ea scutită de orice înveliș metafizi. Trebuie să nesatisfacă, mai ales într-o lume care se separă anevoos și îneît de canoane străvechi, nepăsarea cu care unii dramaturgi de azi privesc laicizarp tragicului. Intre carul din care. Ia o răscruce, regele Lajos a descins cu un Jn lături I" arogant și nesăbuit în infinit, și un vehfcol modern cu motor de ardee este totuși o evoluție tehnică de trei mii de ani, de binecuvînlarile căreia cei re regretă cu atît amar secularizarea metafizicii nu s-ar priva bucuros. Le rănln miturile antice î Dar și ele se transformă sub ochii noștri așa-zicind cu voluplie nebună și infîn'tă ironie în fapte diverse: prăbușirea iui Icar ca și. de curîri, zborul omului în lună. Se manifestă în toate acestea vreo atracție fatală spre e- poet zare ? Sub sentimentul inevitabilei prefaceri în cenușă a frumosului dăin ie insă inima poetului, iar dacă în setea sa de absolut el îmbrățișează cîleodată și o temă multimilenară sau un fapt istoric din lumi de mult apuse, extazul unei ctf- nîlăți în care ființa ar fi tot atit dc pură ca n ființa îl predispune să recurgă, In ultimă instanță, cu convingere, în conformitate cu locul său istoric, la determinata din perspectiva timpului său a materialului îmbrățișat I ORIZONT Asistăm cu nețărmurit interes st adinei satisfacții estetice la aventura crd- toarc a po-tului Endre Kăroly care, după o viață întreaga în’hinată poeziei lirii, ne surprinde cu un prea frumos porm dramatic, întitulat /I Xorinlhiisei Sas/i^k (Cuibul ds vultur corintic), Și surpriza crește, c'nd în subtitlu se specifică ..d'a’n în 'e-sirrî du 'ă Hcrodot“. In nnexa manuscrisului poetul citează apoi cu s?ir£j auster de răspundere al moralistului șî paginile din Istoriile lui Herodot (V, 91—92ț Iii. 48, 50 și 52) d:n care s-a inspirat. Cu privire la aceste pasaje deocamdatj numai atit că pe baza unui examen 'storîc cu mijloacele știutei de azi le ru eu da o al ă ini rm ture r’ecît a dramaturgului Dar Endre Kăroly nu-șî subinllu lează lucrarea dramă istorică41, Precizarea „după Herodol", precum vom vedea! nu este inlimplătonre și în consecință de loc neglijabilă Herodot care s-a născut în jurul anului 4S4 Le.n., scurt timp îna:nte de iz- bucnirea celui de-il doilea război persan, si-n ‘nsu«il de tinăr o bogată cuihtr^ lilerară. El cunoaște epopeile homerice, opera lui Hesiod, Pindar și Esop, lambografinj și i oez a lirică onică și I sbcă. Est>‘ pălru ș de lilo ofia celor șapte înțelepți și-ll proslăvește ne Pitagora. De evenim nici* care formează substanța faptică a dramei lui Endre Kăroly îl separă mai mult dc u- secol — distanță suficcnlă ca le să fi suferit o ușoară transfigurare mitică. Da altfel, sîntem și noi de părerea lut Chadwick că „the Atylh ia the List — not the first — stage In the rleyelopment T of a hero": „mllul esle ultima — ți nu prima — etapă în dezvoltarea unui erou“ La Herodot noțiunea de înțcl'gere receptivă față de faptele istorice nu apare încă legală de o gîndire științifică, dominată de spiritul critic al vremurilor noastre. Conceptul de cauzalitate îi este absolut străin. „Materialul" esle măiestrit după anumite legi arhitectoniceSistematizarea și gradarea deci nu se fac în sensul unor inducții și deducții logice; legenda primitivă ca fapt „real", „trilt" „narat" și „Investigat" rămîne neatinsă sau aproape neatinsă — în orice caz, Herodot îi păstrează unitatea psihologică originală — iar trecerile, în ciuda edificiului bine chibzuit al celor două cărți, sînt fluide. Dacă nu i-am cunoaște simțul realist diurn, em fi tentați pe baza acestor treceri a înscrie in fruntea Istoriilor ca deviză afo- rismul lui Unamuno din Ceață: „Visul unui singur om esle iluzie și înșelăciune. Ei bine, visul a doi oameni este adevăr și realitate. Ce alta prin urmare este lumea reală decît visul tuturor, visul comun î” Dar destinele umane, asupra cărora se onrește atenția lui 1 lerodot, sînt mai ales precis determinate, dependente de norme stabile, șl în felul acesta asupra lor nu putem rărnîne în dubiu. Atai mult, prin viziunea sa asupra acestor destine [lerodot anticipează conceptul aristotelic de „ca- racter". Și chiar dacă în definiția tragediei a marelui Stagirit elementul principal va fi lot „acțiunea", încă d:n Istoriile lui Herodot se anunță în gîndirea europeană problema „unității de caracter" ca ultima realitate durabilă în verificarea omului cu destinul. De aici, una dintre axiomele fundamental» ale gîndirii islorice a lui Herodot specifică: „Nimic nu se întîmplă de la sine ci totul se înlîmplă de la om" (istorii, cartea VII, Polihi/mnia, c. 9, 3). Totodată, axioma predispune, după sentimentul nostru, la o tratare fenomenologică a istoriei ca flux cosmic, față de care narațiunea istoricului — in terminologia lui Herodot logos (de la legein: a aduna) — se prezintă în optimă forma ca logificatio epică. întitulindu-și lucrarea „dramă după Herodot", poetul Endre Kăroly optează în mod deliberai pentru o formă dramatică în vecinătatea „logosului" herodot ian — vecinătate plină de consecințe, după cum vom vedea, cu primire la tiparul mor- fologic al poemului său. Astfel, de la început trebuie arătat că opoziția schoiastîcă cpir-dramatic, oriei! i-m nune la îndoială îndrentălinea, nu exclude lotuși problema restructurării „materialului" alunei cînd un au'or se inspiră pentru drama sa din izvoare epice. Căci devreme ce epicul, prin definiție, se adresează mai mult ima- ginației. dramaticul dimpotrivă este mai optic și mai haplic, mal înzestrat cu virtuți plastice, în consecință. în dramaturgia ultimelor veacuri, bogată în teoreti- zări — unele programatice, altele rezum’nd experiența creatoare — Schiller a putut să conceapă dramele Don Cartos si Fiesco, fără să ajungă prin ac asta in con- tradicție cu legile scenei, ca ..tablouri dramatice”1: „draniatische Gemalde". iar ulterior, în contact rodnic cu Goethe, să vorbească de deosebirea între tratarea dramatică și dramă ca de realități structural distincte. Poți scrie și un „roman dramatic", adaugă tot el, fără a scrie prin aceasta o „dramă" Nu putem intra aici în toate amănuntele argumentării sale. Vom cita doar că după Schiller romanul cere „concepții și înlîmplări": „Gesinmmg n und Bege- benheiten", drama „caractere și fapte" : „Charaktere und Taten" ’). In felul acesta, unul este principiul evolutiv în roman și altul în dramă, iar în consecință, de fiecare dată avem de-a face cu o altă periodizare lăuntrică a mat «rialului. Semnificativ in acest sens pentru noi este însă că de )a înceout, Endre Kâroly refuză în poe- mul său tratarea clasică — după regulile aristoteUce a celor trei unități — opiînd pentru tipul morfologic al dramei neoromantice. Prin aceasta, cl și mută in mod spontan materialul logosului herodotian sub zodia unei „patologii" moderne, în care și prin care sîmburele central um^n al materialului ’rans.igurat își dezvăluie plenar realitatea universală, dinco’o de contingențe istorice. Vom vedea că taina dramei neoromantice nu constă în cele cîteva reguli compoziționale, pe care analiza schoiastîcă Ic poate descrie. Asemenea tragediei ORIZONT I) Chsdwfek : The G-owlb of T,l|rr*(ur. C.nniSriaC''. ISW—I1M0. III, Î6î. 11 Cf. Studiul nostru Structuri țl proporții, In Orizont nr. 3/irOT. p. 33 șt u. 9} Soh'Ilor ; S'mtllrl'ț Wrirko, hlstorlscTi-k ItUcho A icik rd. AL Feiw, XIX. 50 ți u Schiller; Brioîo. kritlsehr Gcsamliusgatie, D. V. A. Sîultgart, 1452—95, IV. 178. ORIZONT 5 Antice care e una la Eschil. nlta la So'ocle și iarăși aha la Euripide. deși pe undeva, în adîncul structurii, in toate acest; ipostaze diferite ea păstrează un „miez" plastic comun, și drama neoromantică trece de-a lungul veacurilor printr-o transmorfoză continuă. „Caracterele", „conflictul", „hibrisul", „problematica" și „deznodanunțul" vor fi de atei mereu altfel concepute. La Schiller, pentru a ne sprijini tot pe exemplul său, drama se autodefinește rind pe rind ca „situații chinuitoare": „dranpvolle Situationen", în Hoții, „situații înfricoșătoare’1: „furehtbare Situatio eu". în Fiesco și „situații înspăimântătoare": „schreckliche Situationen" in Don Carlos. Cu alte cuvinte, patologia sa specială se prezintă ca o slare complexa de ivînt și ratare, niciodată dezabuzate, prin care tragicul cîștigă o intensitate extrem ds dureroasă, iar atitudinea eroică și blestemul celor integrați în conflsgrarea ispită. rezulta din opntirile lor mereu înnoite împotriva unei vieți care și-a pierdut resorturile normale. Or. pilda lui Schiller se află la baza dramei neoromantice care, cu cît se apropie mai mult de noi, coboară cu pași mai hotărîți spre substratul muzical, înlocuind retorica schilleriană cu un Imbaj dramatic mai diferențiat și mai nuanțat. Astfel, tnc3 în Die Weber (Țesătorii) de Gerhart liauptinann, marea dramă tezistă a natu- ralismului. textul apare coric ritmat, replică cu replică, iar chinul supremei neliniști ce o străbate și care nu putea apare decît într-un teren maladiv, social și uman, anunță că porțile paradisului sînt prea înguste pentru cel ce și-au pierdut orice speranță. Poetul Endre Kăroly, în cadrele dramei Cuib de vultur corintic recurge și et la un mod special de n „schîlleriza", intrucit el sc slujește mai ales de cuceririle dramei neoromantice austro-maghîare, maturizată în atmosfera seeesionismului. Tră- săturile stilistice dominante ale acestuia sînt: prevalența acordată decorativului și atmosferei, nesocotirea granițelor clasice între arte, dinamismul expresiei încărcată de simbol, tendința spre stilizare și, în egală măsură, psihologizarea cu înclinația accentuată spre cazul neobișnuit, patologic, insolit. Din atmosfera literară a se- cesionismului au răsărit ca valori durabile Cartea imaginilor și Elegiile de la Duino de R. M. Rilke, romanul în versuri Zwei Mensc/ren (Doi oameni) de Richard Deh- mei, dramele Tartris der b'arr (Tristan Nebunul) de Ernst Hardt și A ni'rria levente (Cavalerul mut) de Eugen Ilellai, iar din creația lui flugo von Hofmannstlial, Dar gerettete Vcnedig (Veneția salvată). Oedipus und die Sphinx (Oedip și sfinxul), Etektra și Alhestis — opere care se Inspiră în bună parte din teoria aietzsc' eană despre drama dionisiacă cu succedaneul ei imediat: dispoziția spre muzicalitate, mister, presimțiri și nuanțe precis decantate, Tn fluxul năvalnic al elanului vital care sirăbate aceste lucrări, intervin — mai ales în cele dramatice — o seamă de complicații interioare — : angoase și temeri, inhibiții și procese de conștiință cu veleitățile retușarc și schimbare a direcțiilor principale ale voinței, încă prea puțin pătrunsă de acea convingere de sine care, după spusele lui Paul Valery, citabile în acest context, este absolut necesară spre a determina acea rigoare de conduită, in care si prin care „un spirit în întregime legat va fi un spirit infinit liber". De aceea toate aceste drame sc termina invariabil cu prăbușirea morală a eroului, de- monstrînd în mod deliberat pe ce cale greșită a îndrumat Richard Wagner drama dionisiacă cu opera sa Parsifal, disprețuită de Friedrich Nictzsche pentru soluția creștină, harică, a conflictului, acesta, altminteri, foarte uman. 2. Titlul poemului dramatic A Korinthusi Sas/eszek de Endre Kăroly se inspiră dintr-un catren, reprodus de Hcrodot în cartea V, Terpsichorc 92 a Istoriilor „Cuib își va face pe stîncă un vultur șl-un leu el va naște, f Fiară setoasă de sînge, pier- zîndu-vă-n desfrinare. / Asta spre-a voastră luare aminte, oricîți ați trăi în I Jurul semetei Korințhos, la pieptul frumoasei Priene", Prin el, oracolul delfiot i-a prevenit pe Corintieni de un mare pericol care îi păștea din neamul lui Cetion. Endre Kăroly înscrie catrenul în fruntea lucrării sale. Și iată în continuare scara motivelor din Istorii, care i-au servit drept material: Cartea V, Terpslchore, 92: Șchioapa Labda, cea multă vreme de nimeni pețilă, naște lui Cetion, după lungi ani de căsnicie stearpă, un fiu. Atunci, un grup de zece cetățeni anume aleși pornesc să ucidă copilul. Dar acesta îi îmblînzește cu un surîs. Revenind după un timp din nou înverșunați, nu mai găsesc pruncul pe care Labda II ascunde în lada de făină D- aici numele său Kypselos. Ajuns om matur, la îndemnul unui nou omeol dslf'ot, acaparează puterea. 5 înălțîndu-se în fruntea Corinticul lor. După o domnie de treizeci de ani, îi urmează ca liran fiul său Periandru. Ln începutul domniei sale, Periandru este mult mai blînd decît tatăl său. în curind însă, cerîndu-i lui Trasibul din Milet sfatul cu i r v re la modul cel mai indicat de a stăpîni, 1a îndemnul acestuia devine necruțător și sîngeros, corni- tind spre a-și întări puterea cele mai groaznice neleg ti ri. Nu se indică motivul pentru care își ucide solia care i-a născut trei copii — doi fii fi o fiică. Tn schimb aflăm că i-a profanat cadavrul, iar după un timp, pentru a io ța oracolul, olul ui putea tace, în tocul unui tot. Ai da ul tot. Pentru puținul tot. Acest tot, al tuturora. IOM CADAREANU PENTRI A FI V / rea firesc vi mii acesta băut prea între gîtlej și cărbunii aprinși in care țipă Zeii Scot și nu mu îndur banul acesta zdrențuit de patimi — lingă zidul folositor ■ verde gria mirat se întinde ... Scot și nu mă îndur hanul acesta mult prea aspru pentru a fi lișiță, spaimă, zeu bolborositor, griul mirat — sînt numai cuvinte pentru a fi. ORIZONT EFTIMIE MURGU: „Scrieri» *) 1. D. Suciu, cercetător principal la Institutul de istorie, „Nicolae lorga" al Academiei Republicii Socialiste România, ți-a luat o sarcină deosebit de grea și im- portantă de a publica integral scrierile lui E, Murgii. Ele sînt cunoscute de un număr restrîns, deseori nejust interpretate șî puțin înțelese prin raritatea lor, unele publicate în limba germană și maghiară, de aceea întrebuințate numai fragmentar. I. D Suciu le publică în întregime, în original și traducere, le pune la dispoziția specia- liștilor și oamenilor de Cultură generală de azi. După moartea lui Petru Maior, se ridică din nou problema originii poporului român, Tn 1823 la lîalle apare o broșură in limba germană prin care Sava Tbkoly ridică iarăși problema originii șî a limbii române. îi răspunde acestuia Damaschin Bojincă prinlr-o carte care o scrie întii latinește pentru oamenii de știință, apoi ro- mânește,') Murgu care era prieten cu D. Bojincă intervine in această polemică prinlr-o dizertație în limba germană*). Unele teze susținute de Murgu în cele două lucrări de polemică, scrise în limba germană, de a face cunoscută în cercuri largi originea poporului român, sînt depășite azi, în urma dezvoltării studiilor de istorie și filologie, dar alături de acestea, sînt multe puncte sănătoase cari rezistă și azi criticii și ne fac ca să cunoaștem baza acțiunilor sale viitoare. Din opera lui se desprinde marea lui forță de polemist, ironia față de Ignoranță, și reacredința și dragostea lui p ntru popor3). Din opera Iul Murgu vom urmări următoarele probleme fundamentale.: De monslrarea de către Murgu a originii latine a poporului român prin erudiție ‘n cu- noașterea istoricilor antici — Unitatea poporului român dovedită de el im ;i d.n IS-'-’O. Problema teoriei circulației cuvintelor lansată de el pentru prima oară — lupta pentru introducerea literelor latine în locul celor slavone — Apărarea lui D. Bojincă și lupta lui Murgu pentru introduc'rea limbii române în administrația Banatului și Ieș iturile cu revoluționarii din Principate. In combaterea dizertației lui Sava Țokdly, Murgu nu caută decît numai ud» vărul care-i argumentul decisiv și înlătură legendele. Pornind de la această premiză: „Românii nu cauta glorie nici mărire prin faptul Că sc consideră romani, ci mimai adeoăn.I istoric. *) „Românii sini urmașii coloniilor romane, vlăstare acelor st: pin t ri ai lumii" .. Folosește scriitori romani Seneca. Gcero. cuvirrfcle lui Traian citate de iulian») Murgu este purist, și confuzia pe care o face Priccpiu intre geți și goți. Murgu i ia drept bună.*) Scopul cărții lui Murgu este de a „adeveri originea romană a limbii române* Limba română este o limbă romanică care sc trage din limba latină populară, care se vorbea in sec. al ff-lea *). Este deci o limbii romană, cu toate numeroasele cu ORIZONT •) Editura pentru literaturi. București. I'i69. I) ElUmle Murgu, Scrieri, 1969. Introducere, p 16 17. z) Idem. ibid. p, 18. ») Idem, Pretate, p. 5-6. *) Combaterea Dizertatlel. p. 110—111 5) Ibldem. p, 109-110. *) Ibid. p. IpS—106. 0 Ibid. p. 221. vinte străine pe care le are*). Și pentru a demonstra acest lucru. Murgii trece la analiza limbii românești, arâlînd principiile după care toate limbile sînt de examinat șl arată caracterul acestora. El ia ca criteriu așa zisele cuvinte de „prima necesi- tate', adică cuvintele care formează legă'.ura vieții sociale și care unesc pe oameni prin intermediul rațiunii.*) Pentru a-și dovedi teza, Murgu alege o poezie popu- lară pe care o traduce in latinește. El exagerează prin ortografia latinizantă și în- treabă pe S. T. cile cuvinte slave a găsit in acest cîntec popular românesc. Astfel Murgu demonstrează, că toate cuvintele esențiale din limba română sini de origine latină ți ele fiind uzuale le găsim pretutindeni în limba poporului și a românilor, pe cînd cuvintele care își au originea în alte limbi sînt neesențiale. "’) Tn sprijinul teoriei sale Murgu citează pe Perticari și Maltei.11) Ideea de unitate a poporului român n fost susținută de Murgu. Dacă am în- treba pe român ce este — va răspunde că-i român și obișnuiește să-și indice locul de n-in'n- .-a.; mtmfenn, scut MmVennl!). De aceea românii care loru- iese în Moldova, Muntenia, Transilvania sau Banat „se numesc cu un singur cuvint: români"). „Românii au fost numeroși și cu toate că au fost expuși rind pe rind unor împrejurări triste au rămas în trainice legături naționale, puțini dintre ei se găsesc zlățîți, cea mai mare parte trăiesc în strînsâ vecinătate și nu le place să se despartă, astfel est ■ coiul in Banat, Transilvania, Țar^ Qoiruutească, Moldova H),și cu toate vicisitudinile lor istorice, românii au rămas uniți". ____ Și pentru argumentarea unității române, '.'urgu citează o mulțime de istorici străini importanți d pj BojincS cari susțin unitatea română: Benkio Jdzsef, loan Christian Engel, Petru Katancsich. Fr. Grisellnl, Bertalanfy Păi, Johann Trăster1*), și mai ales Opitz care in călătoriile lui prin Transilvania vede în obiceiurile, mani- festările și comportamentele românilor continuarea vechii p pulații romane, **) S. T. mai vorbește despre asemănarea muzicală dintre români și slavi, Murgu reproduce la sfîrșitul volumului cîteva dansuri romanești spre a dovedi „neobișnuita deosebire a acestor" După ce a argumentat latinitatea limbii române, Murgu ridică necesitatea de a se introduce alfabetul latin în locul Celui chirilic „care nu se potrivește limbii ro- mâne". El propune „ca o îndatorire firească a românilor de a aboli cît mai curînd literele străine".,s) Arată necesitatea curățirii limbii de cuvintele neesențiale care a fost frînată din cauza alfabetului chirilic, militează pentru îmbogățirea limbii prin cuvinte împrumutate din limba latină, dar modificate conform regalelor limbii ro- mâne.1*) Vechiul alfabet nu are sunetele potrivite limbii române, nici consonanța potrivită. întreaga demonstrație e exemplificată. „Sfînta lege a naturii — spune Murgit care ne destăinuia prin rațiunea noastră, povățuiește și obligă pe oameni la autoinstruire. Această îndatorire se re- feră și li națiuni întregi, al cărei indivizi sînt dcasemeni obligați ia stimularea culturii. în acest scop este neapărat necesar ca națiunile să-și cunoască originea — cu toate împrejurările. Toată atenția trebuie îndreptată asupra limbii „căci limba și națiunea sînt strins legate intre ele în modul cel mai intim ca atare formarea națiunii poale fi favorizată numai prin formarea limbii". „De aceea toți cari se opun introducerii alfabetului latin trebuie disprețuit, căci în această intenție se ascunde un pretext prin care se încearcă oprimarea cui O ibid, p. ta. •) Ibid. p. 803. 1») Ibid. p. 211—214. II) Ibld- p. 214. U) Ibid. p. 236. I*) Ibld. p. 212. 14) Ibld. p. 246, iS) Ibid. p. 256-257. i«> ibid. p. râ-wr. II) Ibid. p. 358—MB. M) Ibid. p. 329. IS) Ibld. p. 331-332. n») Ibid, p 333-33» < iRIZOMi tur ii și înșelarea românilor", far toți cari încearcă sa dea o alta origine decît cea adevărată „urmăresc din nou distrugerea națiunii*.”) în ultimul capitol Murgu îl apără pe prietenul Său Bojincă spunind că acesta cunoaște bine problema fi în viitor va da răspunsul cuvenit Iui S. T. — Murgu întregește pc Bojintă cu argumente dc ordin istoric și filologic, susținînd afirmațiile lui Bojincă. Bojincă enumără o- serie de scriitori romani Eutropiu, Ft. Vopiscus, Sextus Ruffus etc. . . . cari confirmă populnrea ambelor Dacii cu romani. Opiniile lui Opitz sînt întărite în privința romanității. în privința limbii române. Murgo, în sprijinul afirmațiilor hii D. Bojincă, susține Că limba română nu s-a putut ames- teca cu cea italiană „întrucit limba acestora (a românilor), este în fond romană, intrecînd în multe privințe pc cea italiană ca romanitate"”). Lupta pentru recunoașterea limbii române în administrația Banatului, Eftimie Murgu consecvent luptător din tinerețea sa pentru drepturile poporului, apărător al originii fi limbii române, susține in memorabila adresa de la 15/27 iunie 1848 intre dezideratele dc seamă ți: întrebuințarea limbii românești in administrație și jus- tiție deci recunoașterea limbii românești ca limbă oficiată în iot Banatul, afară de corespondențe ce se vor ține cu ministerul în limba maghiară. Este pentru prima dată cind se discută această cerere atît de vilală într-o adunare politică românească in Banat. Murgu a militat pentru școli românești, biserică românească in parla- mentul din Pesta, acesta se constată din Cuvântarea lui Murgu, cît și din a doua scrisoare trimisă lui Constantin Udria : „Avem nădejd a să reușim a dobîndi ca la magistrat și la comitat să fie românește, ba chiar și protocolul să se poarte româ- nește, proiectul de lege s-a dat în dietă și avem nădejde bună". ”) Legăturile lui Murgu cu revotufianarii din Principate au fost permanente. Prezența moldovenilor Rwetli, Epureanu și Alecu Russo la Adunarea de la Lugoj din 27 iunie 1848 era o adevărată dorință ca să fie pretutindeni Țara. Pentru ideile lor revoluționare moldovenii au fost expulzați din Banat, ideile acestora erau: IJacorotnanismid. Murgu protestează împotriva expulzării, corisiderind-o ca o „mă- sură nenorocită" s>) Scrisoarea lui Murgu către N. Balccscu exprimă bucuria Ce o simte in ajunul revoluției din Țara Român ască pentru „triumful libertății in Rn- mân::i" și „România slobodă" rt) Murgu a avut discuții și cu agentul Tarii Româ- nești la Pesta, probabil s-au dus tratative in vederea alianței dintre f rțele revolu- ționare româno-maghiare-”) Deosebit de prețioase sînt discuțiile avute de Murgu u Al. G. Goleau care a fost trimis dc guverix.il Țării Român ști la Paris, -—Murgu a promis revoluționarilor din Țara Românească și moldovenilor să le înființeze o armată populară ca să-i ajute împotriva ini rvcnționlșlilor. *) Acestea sînt cîteva probleme fundamentale w se desprind din Scrierile iui Eftimie Murgu. Ele ne confirmă atitudinea lui politică de luptător democrat revoluțio- >ar. I. D. Suciu. care s-a îngrijit ca sa apară Smerite in condiții științifice. cu notele valoroase care însoțesc scrierile, fSri de care greu s-ar putea înțelege diferitele pro- bleme ce sînt expu-e. Scrierile lui Eftimie Murgu au o deosebită importanță pentru istoric și filolog, care citindu-le de fiecare dată găsește ceva nou p. litru zilele de azi. f. D. Suciu ne-a dat o Operă prețioasă pentru cunoașterea istoriei culturii românești De aceea merită toată atenlia f CO\STAMTI\ RUDM XM ORIZONT Ibid. p. 370--372. »1) Ibid. p. 377. 376 lî. SI E. Murgu : Scrieri, p. 78. «) 1. O. Suciu. Rcv dc In IMS-19 în Hanul. PiW. p. IOT. Idem, E. Murgu. Scrisuri, p 179, sij Idem, ibid., p. 41. J«) Ibidem, p. 151—«3. M) IMd., p. 43. i») Ibid.. p. 13. peisaj liric arădean SINI ANII MEI Sint anii mei ca albii pomi in iloare, Cu clopoței de-argint in rămuriș, Sint clopoței cu murmur de izvoare, Privighetori cu visul in desiș. Văd Dunărea, cu brațu-ncinge țara, li dau putere Porțile de Fier, In liniște la noi se lasă seara. Cu stelele ce se despart de cer. S-a-ntins pe ape-albastre evantaiul Atitor vase plutitoare-n larg, tar miorițele îneacă plaiul, Tălăngile oglinzi de zare sparg. Au glugi de brazi Carpații, cit li-i bria!. Înfige furca Dochia-n zenit, De gura soarelui ea, leagă friul Să poarte cal de foc la buestrit. Optzeci de ani, o salbă a vieții. Din car cu boi vă coboriți, voi toți, Trăim bătrinii veacul tinereții, Suiți in car cu fulgere la roți. VOLBURA POIANA NA^TURAȘ PATRIA SOARELUI cSi eu in orizontul gindirii Am rezonanțe dulci și purpurii Născute din steaua eternă O omului deschis spre ceruri viitoare. Și dacă strigătul de fericire Copleșește sîngele meu V'or auzi corăbii de argint Lunecind pe apele perfecțiunii. Nu doare nu doare sărutul Ce tremură in razele soarelui Sau pe fruntea sublimă pietenuhu în togă allast ă. ORIZONT Văpaia din lumini contrare Va curge într-un cînt universal Patria soarelui se-nalfă pur Și-i celebrată de pacea eternă. DUMITRU VORINDAN .1 O c c.Tveai ochii verzi, aveai ochii verzi și chipul frumos cum nu pot să spun, și-atît de șiret știai să le pierzi, și-atît de cu greu puteam să te-adun. VASILE RANGa SCULPTORUL ..Doar valul mai bate. acela>i“. L. Blaga Oceanul are timp, Egal Cu sine însuși, el repetă înnebunit, același val Pe-o curbă linie de cretă. Cu brațul lui lichid, ca-n clește Ucide tot ce nu-i respectă încrincenarea ce-l rănește, Glndind o formă imperfectă. îmi pare-a izbîndi, dar nu e Decît un geamăt nou. Rodită Din valuri ce se vor statuie Tu amăgește-l, Afrodytă! ALEXANDRU BANCIU ORIZONT ■ o r i e n t â r i HENRY JAMES Munți și dealuri, timpii întinse, ape tumultoase, tăindu-ți drum printr-o vege- 1a(fe bogata. Fagi arămii, pini ce în amurg par albaștri, liliac ți iasomie, iată peisajul acelui ținut unde au debarcat primii pelerini, veniți din lumea veche spre cea nouă, pentru a-și găsi acolo o viață mai tună ți mai liberă, ținut pe care, în amintirea locurilor natale, l-au denumit Noua Anglie. Aici puritanismul își va afla deplina sa dezvoltare, imprimlnd norme de viață aspre, pline de neîngăduință. O existență sumbră. în care va predomina misti- cismul, totala neînțelegere, adesea chiar cruzimea. Toate acestea vor determina acțiuni, conducînd la condamnări neprepte a căror tristă amintire va dăinui de-a lungul anilor. Excluderea, din comunitate a celui care a încălcat regulile eticii și pecetluirea lui, procesele ontra vrăjitoarelor, care iți vor găsi reflectarea in literatură sînt mărturia acestui mod special de viață al puritanilor. Greutățile fără număr ale perioadei de început, care a urmat debarcării, viața de muncă grea vor imprima de asemenea caracterului oamenilor anumite trăsături, iar lipsur le vor mări dorința de cișlig și vor face ca de aici să pornească mai tîrziu acea activitate industrială, ce avea să contribuie la făurirea Americii m steme. Cu toate îngrădirile pe care puritanismul Ic ridica in contra dezvoltării unei vieți culturale, totuși acesta nu va întîrzia să se închege, iar in centrul său s’ă orașul Boston. D- Noua Anglie sini legale nume ale multor oameni de cultură .ii lumii noi care au adus prețioase contribuții patrimoniului cultural universal. Aici s-au născut Emerson și llawthornc, în pădurea de la Waldcn, Thoreau va -mita in natură adevărata bogăție, la Harvard l.ongfellow va scrie poemele și epq- peele sate. Tot din Noua Anglie purced istoricii Bancroft ți Prescotl, pictorii Gitbert Sluart ’i John Copley, cei doi președinți aî începutului Istoriei Statelor Unite, John Adnms și John Quincey Adams. ca și John F. Kennedy, președintele asasinat mișelește, Poetul WhfUter. lexicograful Webster, sau scriitoarea progre- siștii Harriet Beecher Stowe aparțin și ei Noii Anglii. Familia James, tatăl și cei doi fii, sînt dc asemenea din Noua Anglie. Henry James tatăl studiază filozofi'! și îți satisface setea de cunoaștere prin numeroase călătorii în Europa. Om de vastă cultură el se ocupă îndeaproape dc educarea fiilor săi. Henry James s-a născut, 1a 15 aprilie 1813, la New York, Asemenea fratelui său William, va fi tovarăș nedespărțit al tatălui său. Educația tinerilor James s-a făcui la întîmptare dar lotuși spre folosul lor, între 1855 și 1860, cei doi frați vor frecventa școli la Londra, Paris, Boulogne, Geneva și Bonn. Vizitarea aiîtor orașe și contactul cu oameni ața diferiți, te va deschide noi orizonturi, le va ascuți spiritul de observație și cunoaștere a sufletului omenesc. Tn 1850, cei trei James se înapoiază in Statele Unite, stabilindu-se li Cambridge, lingă Boston. Aici fii se înscriu la bine cunoscuta universitate Harvard. Henry va studia dreptul, iar William medicina. Paralel cu studiile sale juridice, Henry va aprofunda bogata cultură a Noii Anglii ți spiritualitatea puritană, pe care însă o va depăși, iar William James va ajunge la știință, mai ales la acea filozofic pragmatistă. Henry James se pasionează pentru literatură. El nu-ți ascunde admirația profundă pentru Hawthorne, deși romantismul excesiv al acestuia era criticat. Influența înaintașului său se va simți în primele sale romane. Cercetarea spiritului omenesc este preo- cuparea principală a noului romancier. El caută acel „aer al realității- printr-o adincă analiză psihologică. Asemenea omului de știință care își conduce experien- țele j>e baza observării îndelungate a fenomenului, — James se aprofundează în- Ir-o amănunțită observație a gesturilor, a atitudinilor, prin care încearcă să pătrundă în adîncul sufletelor omenețiî. „Aerul realității", va Spune James, „îmi ■pare a reprezenta virtutea supremă a romanului" El va deveni cronicarul unei ORIZOM i) H. JaiicM. The Ari oi Ficllon- ORIZONT tn lumi care își duce existența in decoruri luxoase, toți acei americani, vestit! „globe Irotters", pe care autorul îi urmărește în. peregrinările sale la Londra, la Paris, la Veneția. Cunascînd bine viața americană, cil fi pe cea a Europei, le va infățișa in romanele șl nuvelele sale, subliniind contrastul dintre cultura europeană și cea americană, dind astfel literaturii romanul internațional. Alăturea de înalta societate americană sau europeană. James va prezenta in creația sa literară omeni talenlați, artiști, pe care îi prețuia toarte mul|, Primele sale scrieri apar in revista „The Atlantic Monthly" din Boston, unde a continuat îndelungă vreme să publice nuvele și apoi romane. Vechea civilizație europeană, gusturile pentru călătorii care îi fusese trezit încă din anii copilăriei, il vor face să părăsească lumea nouă. Începe alte jwregrinări de-a lungul 'Onli- ncntului european, iar în 1876 se stabilește in Anglia, dar nici aici nu va rămîne pe loc. El va călători mereu în Franța. în Italia, locuri ce-î vor servi de decor pentru romanele sale. Deși vizitele în Statele Unite sînt din ce, în ce itini rare, legăturile cu America nu rămas totuși puternice. Cărțile sale apăreau aproape si- multan la Londra, la New York și la Boston. In creația sa literară contopește tradiția literaturii engleze și franceze, fără să-și piardă însă individualitatea și tră- săturile moștenite din literatura americană, James a căutat să împace acel cad puritan al moralei Noii Anglii cu ideia despre viața și tradiția europeană. In timpul Îndelungatelor sale călătorii a avut necontenit posibil taica să-și îmbogățească observația, care joacă un rol atît de important in opera sa literară. Spectatorii [» care îi găs'm aproape in toate romanei? sale, care în permanență observă, tac și ascultă, nu acționează niciodată, toți acei Rowland, din „Roderick Hudson”. 'Irs. Tristam, din „Americanul”, Marin Gosirey, din „Ambasadorii" sau Fnnny Assing- ham din „Cupa de aur". Toți par a fi imaginea autorului, atît de preocupat de importanța observației în viață, de dorința de a rămîne mereu un spectator. Pe la 50 de ani se instalează, în acel loc încînlător. in care trecutul vor bește la fiecare pas cu prisosință, de oameni și fapte duse, așa rum este în toată Anglia, la Rye, aproape de Hastings, unde Wiliam Cuceritorul și-a dat bătălia sa. Acolo sc va împrieteni cu G, I. Cbeaterton. in a cărui casa inlilncșlc și alți scriitori americani. în acest timp, din scrisorile sale se desprinde i lc .?sul ce l poartă tine rilor scriitori ca Hugh Walpoje, Comptun Mackemie, l i. G. Wells, sau Ruperi Brooke. acel poet, spirit atît de arzător, realist, om de vastă cultură, căzut la Dardanele Sociabil, binevoitor. James era totuși un retras, cu o bogată viață, interioară. Pentru cei ce nu-l cunoșteau apărea rigid, snob, distant. Iar spre bătrîiiețc cu gulerul său tare, cu pălăria înaltă, cu jacheta neagră, extrem de politicos și conveni» ial, inspira tuturor celor cu care venea in contact un profund respect. Chestiunile psihologice, relațiile dintre oameni constituiau pentru el ncafîrșite subiecte de discuție. Opera literară a lui Henry James este foarte vasta, Studii critice, nuvele, scri- sori, romane, iar ducă primele cărți sint Uvorile dînlr-o vastă observație, celelalte rămîn produsul unei vieți Interioare foarte bogate, îs c irc mdorul se cufundă mereu, găsind nesfîrșite posibilități de crea ie. Imaginația, .nu în cărți ca „Cupa de ur'\ ioaca un rol atît de puternic, provine dîntr-o observație, anterioară a re.ililălii „Singura rațiune de a exista a unui roman este acea dc a încerca să reprezinte viața", va spune James, în cartea sa ..Aria Romanului", Din multe din romanele safe țț desprinde cuidlictu! între dorința de a sc adînci în experiență, în acțiune și holărirea de a râmîne un spectator, Preocuparea de a reprezenta o viața fără acțiune, o viață de observare și așteptare, apare și in cărți ca „Fiara din Junglă”, unde autorul descrie o existență omenească, în care nu se petrece nimic, totul fiind o continuă așteptare. Această temă 41 așteptării o vom găsi și în alte romane. Astfel Slrelher, din „Ambasadorii ”, in i mnul călătoriei sale de șase luni la Paris își da seama că nu a trăit niciodată, că nici măcar nu a încercat să lupte cu vi ai. Aba, 'lunci a văzul tot ce-a ce a pierdut și nu-i va rămîne decît doar o ișlc'itarc Urzic. întreaga carte este o viziune a vieții sale pierdute. Madona \ iito- rtdui" și „Pelerinul Pasionat” aduc în paginile lor efectul co lector al Europei asupra călătorului american. De fapt acel pelerin nu este altul derît aulo ul. în romanul „Roderick I fadșon", James dorește să creeze t puri de artiști, a căror artă să se reflecte și în propria lor . xistență. El culă să sublinieze tocmai legătura ce Irebu'e să existe între crea ia artistică și viața creato-ulu. A făuri personagii care să fie șt în viață artiști rămîne o preocupare caracteristică a lui James. Dacă „Madame de Mauves" esle povestea unei americane stăpinîtă de do- rințe si visări romantice, „Rămășițele lui Poynton" reprezintă o adevărată operă de artă provenită dintr-o scrie dc episoade puternice și violente. Cărțile din perioada mijlocie ca. „Secretul lui Mais-e”. ..Virsta Ingrată". ..Elevul", înfățișează într-o puternică fantezie refulări sentimentale, reflectarea unor situații adesea crude și obscene, sau a raporturilor dintre părinți, în minți și suflete tinere șî pline de ino- cență. „Americanul" est.,' o carte de maturitate al cărei mecanism amintește lite- ratura elizabetanî. „Principesa Casamassima" evocă un roman de calibrul unui Dickens sau Thackeray, Aici James zugrăvește in culori vii și puternice scene, s-ar putea spune, ale întregii vieți londoneze. Tema este aceeași ca și în „Ame- ricanul" sau „Roderick Hudson", moartea unei societăți. James aduce din nou unul dintre personagi le feminine. întâlnite în „Roderick Hudson" De data aceasta, însă. Christina Liglit se căsătorește cu un principe. în prelată. James arată că, această carte s-a născut, pe de o parte, din nemulțumirea față de felul în care își realizase personajul din „Roderick Hudson". iar pe dc altă parte din acel obicei al său rte a «treiera străzile Londrei, dc a privi întreaga societate. Observația joaca acum, parcă un rol și mai mar.-, este mai bogată, mai adincă, iar tabloul zugrăvit mai complex, mai vast, pe lingă tipurile obișnuite ale lumii sale apar noi tipuri caracteristice. Personagiii^ sînt interesante și reale, vtiss Pynset, biata croitoreasă, este o figuri cu lotul mișcătoare. Descrierea vieții acesteia poartă puternice Irăsă turi realiste. Dar atenția cititorului se oprește în special asimra iul Paul Aluni- meni, tip de rcvoluț.onar, complet identificat cu cauza sa. In aceeași tonalitate realistă sînt prezentați și Wetch, bătrînul violonist, sau Hyacînth, fiul nelegitim al unul conte cu o prostituată. Prin viața și condițiile nașterii sale, acesta este legat de clasa muncitoare, dar s<- simte atras către arislrocrație. în prefața cărții, autorul spune încă : „Cea ce doream, în Special, să evidențiez era tocmai ignoranța socie- tății. c - ’ia întrezărește cile ceva, din tot ceea ce se petrece in jur, abia bănuiește și încearcă sa uite ceea ce ar putea turbura calmul obișnuit al vieții". Din aceste cuvinte se vede că. mai bine decît molii dintre oamenii de slut și economiști, James a avut acea intuiție a luptei le clasă ce nu putea să mai întîrzie, iar dară James nu evada mnă direct societatea al cărei cronicar este, el vede totuși aspectele-i nega tive. Părerile sale asupra acestei lumi se desprind dealtfel, in mod foarte clar șî din un le scrisori ale sale. Astfel, putem citi: „Situația acestui organism (se referă la aristocrația engleză) îmi pare tot atît de putredă și aproape de marginea pră- pastie! ca și aceea a aristocrației franceze în preajma revoluției... sau poat’ mai bine chiar se aseamănă cu acea lume romană, greoaie, depravată asupra căreia S-nu abătut barbarii". Hertry James înfățișează Cu multă artă această societate ;i în „Cupa dc aur", lal-o atît de sigură in iolosirea privilegiilor sale, rafinată, dar plină d<- cruzime, o clasă rcstrînsă, copleșită de buna ei stare, îmbuibată, doim nind o mulțime nesfîrșită pe care nu o cunoaște i nici nu o vede. Prințul din „Cupa de aur" pc care James îl prezintă ca pe un om îneînlătoar, în mijlocul societății sale, „deasupra unei anumite trepte sociale nu mai vedea oamenii". Acest prinț căsătorit cu o americană foarte bogată nu avea o altă obligație în lume decît aceea de n fi fericit, conform unei anumite idei asunra fericiri', legată de rose- siimea lucrurilor și a ființelor, „Daisy Miller", carte de mare succes, a reprezentat pentru multă vreme, linul fetei americane, exuberantă, na v -. virtuoasă, u tind tntu -i de conveniențele sociale. Tnsfirșit „Muza Tragică" esle ultima carie din aceasta epocă de observație. După ce încearcă fără mult succes să scrie teatru, James va căuta subiectele în viața sa interioară, in experiențele sale. în cele trei romane scrise după IdOO. „Aripile Porumbelului", „Cupa de aur" și „Ambasadorii" personagii le au o inteligență specială. Subiectul în general este bazat pe dezvoltarea unei situați foarte simple. Deznodămlntul îi apare cititorului imediat. Fiecare personaj află în- cetul cu încetul care este situația. Atunci te întrebi care va fi atitudinea sa față de desfâ-urarea logică a avenimcntelor. își va urma calea ce pare a-i fi dinainte prcgăii'ă. M'llyî), Mnggie’l și Strethcr4) sînt personagiile virtuoase ale lui James, care rămîn complet izolate dc mediul înconjurător. Viața lor este desprinsă cu ORIZONT Periorial «Tn ca t-.i le n^e’nhn Pc-snnnl din €*rtf*â .«Cupjl et“, „In iubire", „Pilde vechi..." ețc. Tn ceea ce privește lirica, „Vieața" are meritul principal de a-l fi impus pe Șt. O. losif. La apariția revistei, (înărul poet venit din Ardeal nu avea decit 19 ani șî publicase numai opt poezii. In revista tui A. Vlahuță tipărește aproape .30 de poezii originale, dintee ere menționăm „Vi^ul codrului". „Trei surei". „Cobzar i". „Spre Sin Vasile", „Ardealul", „O mamă", „De-a v-ați ascunsclca". „Noaptea sub s i:e1 ", ..Pui ”. „Goana", „Artiști", „Moș Ajun", „Visul codrului" ele., poezii ce vor alcătui înljul său volum de ersuri", apărut în 1897. .Spre deosebire de poeziile scrise în epoca următoare, însumate în volumul „Patriarhale", tinerii în 1901, cele din „Vieața" exprimă un sent'minl de bucurie a vieții, de euforie în fața naturii, precum și o vie solidaritate umană cu cei umili. A. Vlahuță șî Șl. O. losif au fost singurii poe'i care au colaborat constant și masiv în paginile „Vieții", cu versurile care s-au transm s posterității. Dintre poeții de frunte din acel timp, sînt prezenți numai Duiliu Xamfinescu, cu o singură poezie, idila „Culcate-s romănițc" (nr. 4*1. 11 decembrie 1894) și G. Coșbuc, cu dcuă poezii, in penultimul și ultimul număr, „Vîntoascle" și „Ispita". Notabile sînt cele cîleva poezii semnate dc Artur Slavei, „Rispcttî" (nr. 2, 12 decembrie 1893) șl „Din durerile noastre" (nr. 20, 12 noiembrie 1985), pentru imagnile sugestive ale descrierilor dc natură, precum și cunoscuta poezie, dev nilă romanță, „Călugărul", a lui Traian Demeters u (nr. 22. 24, septembrie 1895). Au mai publicat versuri Ion Gorun, D. Tclcor, Radu D. Roselti, O. Carp, Grorge Murnu, lean N. Rom. n, C. Sandu-Aldca, r r cum -i o seri? dc anonimi, exrași probabil din po, ta redacției, ca Emanuel i N- Coșt’n, T, Duțu, I. Cdg u, Alexandrina Mi ăesru, N. Gh. Nîcolescu. Paul Peirescu. Versurile tuturor acestora nu ne rețin astăzi prin nimic atenția. O mart parte din produc iile acestora prefigurează îl lismul sămănătorisi, unii dintre ei devenind asidui cola'oratori ai revistelor sămănătoriste. Ca director, A. Vlahuță introduce, aproape în fiecare număr, cîte o schiță sw nuvelă, cum sînt „Mogildea", „Un Crăciun", „Corio'.an", „Inronsolab Li", „La arie", „Socoteala". . D" h tară". „în viilor" . Fte rupte", Ion" etc. Multe d;n scrierile in proză publicate in „Vieața" sînt însă simple însăilări, cu o pronunțata notă idiliMnlă, l.s.lă ue un conținu, semnificativ și de putere emo Jonală. Merită a ii menționate numai cele care descriu aspecte dureroase din viata țărănimii („La arie’*, „Socoteala", „Ion*, „De la țară”). Interesul și simpatia pentru cei umili sînt sesizabile și scrierile în proză ale altor colaboratori. Detavrancea semnează un semnificativ articol intitulat „Cultul celor mici", precum și schița „Micuții", o caldă solidarizare umană cu dezmoșteniții soartei. Dramele neștiute din lumea celor obljduiți au fost relevate și de Șt. O. losif în schițele „Dantele" și „Victimă*. Revista „Vieața" a publicat, în cantități masive, scrierile în proză semnate de Ion Gorun, Constantin Hodoș, Vasile Pop, Ion Adam, inspirate in marea lor majoritate din lumea salului, dar eșuate în idilism. în lamentări melodramatice și descrieri diluate. Autorii lor vor deveni, nu peste mult timp, principalii susținători ai revistelor semănătorîst?. Critica și istoria literară au fost inexistente în paginile „Vieții1*. în tot de- cursul apariției ei. Nu întîlnim nici o recenzie, nici o cronică literară, nici un articol care să dezbată, măcar în linii generale, fenomenul literar romănesc din epoca respectivă. Critica literară onestă și serioasă a fost înlocuită, contrar pro- gramului inițial, cu notițe mărunte, răutăcioase, cu articole persiflante, scrise de pe o evidentă poziție de răfuială personală, de denaturare intenționată a adevărului. Lipsa criticii literare a fost compensată, parțial, prin cîteva portrete ale scriitorilor vremii, înserate la rubrica „Albumul nostru", scrise de A. Vlahuță și semnate cu pseudonimul Radu. Portretele, conținînd detalii referitoare la structura tempera, mentală, la aspectul fizic, șî caracterizări concise ale vieții șl operei, sînt interesante, provenind de la un contemporan al scriitorilor prezentați. încă din prima parte a activități! sale scriitoricești, cind colaborează la „România liberă", „Lupta", Epoca", Al. Vlahuță se manifestă ca un curajos pam- flelisl șî polemist, Tn această ipostază îl întîlnim și în perioada în care se afla la conducerea revistei „Vieața". Criticul dezvăluie practicile reprobabile din viața literară a vremii („Barzi de zile mari*'), viciile sistemului politic („în templul legi- lor"). ironiza sarcastic tipurile caracteristice moralei burgheze, la „Rubrica parazi- țdor". s umată cu pseudonimul Mirmidon. Atît timp cit s-a aflat la conducerea revistei, dr. A. Urechia a deținut in fiecare număr rubrica „Ghiveci săptămânal", semnată lodoform, rubrică circumscrisă în sfera preocupărilor satirice. Așa cum sugerează și ifltu! ei, era alcătuită din notițe disparate, referitoare la felurite intim- plări și evenimente, privite insă în latura lor ridicolă. Din păcate, această rubrică va găzdui mulle invective în perioada polemici cu socialiștii. La 17 februarie IW4 Anton Bacalbașa a ținut, la Ateneu, conferința „Aria pentru artă*, in care pleda pentru o artă nu numai realistă, ci și pusă în slujba idealurilor maselor muncitoare, A. \ lahuță nu a înțeles ideile expuse de A. Bacal- bașa, inițiind o polemică violentă in paginile „Vieții", prînlr-o serie de articole ca „Arta so.îalislă", „Supărarea socialiștilor", „Scrisoare deschisă d-luî Gherea" elc„ în care persifla arta sociaPslă, numind-o „artă pentru club" (adică pentru cluburile muncitorești) menită „să ațîțe la ură șî la răzbunare". Revistele și ziarele socialiste răspund atacurilor dirt „Vieața", care la rtndul ei ripostează, și astfel se încinge o poli mică nervoasă care transformă revista într-o tribună de injurii. Polemica alu- necă într-o răfuială de persoane și limp de pesle un an de zile „Vieața" umple paginile cu articole penibile, Cu parodii reprobabile ,cu notițe denigratoare, Această polemică a întunecat prestigiul revistei și al conducătorului ci. Abia după un an. A. Vlahuță și-a dai semna că nu procedase bine, și atunci a reluat prietenia cu DnlTogennu'Gherea, ccmcitiindu-se și cu ceilalți scriitori din jurul publicațiilor socia- liste, inanikslîndu-și regretul jientru cele întîmplale, în articolul „A doua aniver- sare" (nr. 31, 1896). Revista „Vieața" s-a bucitrat de largă popularilate în rîndurile începătorilor in ale I teraturii, cărora Ic-a deschis paginile eu generozitate, dîndu-te permanent îndrumări utile. Revista are meritul de a-l fi impus pe Șt, O. losît în mișcarea filtrară a timpului. Cu excepția scrierilor Iul A. Vlahuță, Șt. O, los'f și a celor cîteva semnate dc G, Coșbc, Delavrancca, Duiliu Zamfirescu, literatura publicată in „Vieața* de o serie dc nn'ori modești nu mii prezintă astăzi decît un interes documentar, ca surse incipiente ale sămănătorismului. t R12ONT TEODOR VIRGOLICi CONTACTELE UMANISTULUI MIHAIL HALICI CU LITERATURA ENGLEZĂ Țările române au atras de timpurie atenția îndepărtatei monarhii insulare britanice prin poziția lor geografică favorabilă la întretăierea marilor artere comer- ciale din centrul ți sud-esiul eoniinenlulu1, prin bogăția resurselor naturale ți po- sibilitățile oferite de schimbul direct sau negoțul de tranzit, prin particularitatea ori- ginii etnice ți a limbii de factură romanică și în sfîrșit prin regimul de semi- autonomie politică de care beneficiau în cadrul sistemului statal al Iniptr ului otoman; Transilvania a oferit un plus de atracție datorită afinităților de ordin confesional și unui grad de receptivitate mai perceptibil a creației științifice și literare engleze. Tn a doua jumătate a secolului al XVU-lea și primele decern al; celui de al XVIII len, într-o epocă cînd raționalismul și științele exacte începeau să-șl exercite influența binefăcătoare în Apusul Europei, se poate constata o intensificare a contactelor ștab.I.te de invățații din Anglia cu cercurile cultivate din Transilvania, caracterizată deopotrivă prin schimbul de informații științifice si răseindirea tipăriturilor in limba engleză sau în traducere, de obicei latină, ca și a circulației de copii manuscrise după opere cu caracter laic și religios. Receptarea culturii din îndepărtatele insule britanice in Transilvania a fost înlesnită in această epocă nu numai de ['rularea unor cursuri de limbă engleză, de geografie și istorie la colegiul din Alba Inia, mul-1 apoi la A lud. dar mai ales datorită răspindirii traducerilor efectuate în latină a operelor autorilor englezi în- deosebi din domeniul ecleziastic dar și din ce) al științelor exacte și umaniste, circu- lind in tipărituri sau manuscrise; de o egală importanță în această privință se relevă a fi și prezența cărților de știință și teologie editate în Marea Britanie, întîlnite într-un număr relativ apreciabil în bibliotecile școlilor și colegiilor publice din Cluj, Alba lulia, Aiud, Oradea și Baia Mare, sau in posesia unor intelectuali din rindul medicilor, prolesoritor și clerului protestant.1) De un deosebit interes pentru istoria culturii române se relevă a fi în această perioadă, contactele pe care le-a avut cu literatura engleză apreciatul poet și cărtu- rar bănățean Mîhail Haltei din Caransebeș (16-13 — după 1712), scoboritor dintr-o familie românească reculă la calvinfsm. Născut la 19 octombrie 1613 ca fiu al juratului din senatul Caransebeșului Mihaîl Haliri set băirîn (1615—1671), literatul anonim și-a Creat un renume în vechea noastră literatură printr-O operă poetică destul de vastă creată in limbile română, latină și maghiară cu subiecte variate ([latriMice, dezvoltări de maxime, epigrame, ode ș..i): După peregrinări la Sibiu, Orășfe și Aiud unde a fost animat și de preocupări didactice,. Miitail Haliri și-a întocmii în octombrie 1674 testamentul (devenit operant tocmai în anul 1712 I) îna- intea plecării sale într-o lungă călătorie „in țările de sus", adică în nord-vestul Europei; din inventarul autograf al bibliotecii pe care a lăsat-o moștenire școlii reformate din Orăștie’), se poate constata varietatea lecturilor si a preocupărilor sale, printre cărțile sale aflindu-se mai multe lucrări editate în Anglia sau apar- șinînd unor autori englezi, Bibl'nleca literatului bănățean aruncă astfel o lumină revelatoare asupra formației sale intelectuale și a contactelor cu puritanismul, ideo- logie radicală, sub înveliș religios, a burgheziei înaintate din Angl a. Lista cărți- lor lui Haliri conține, în primul rind, o scrie de lucrări ale renumitului teolog englez, adept al independentismului, tVilliam Ames (1576 -1633), printre care, fai- moasa operă doctrinară MtduUa Tteologica (Esența teologică) (ediția din Amster- ORIZONT 11 C CernOTodeanu. Relațiile Anellcl rti tarile romdne in cadrul politicii sule orientale din perioada 1B6D—1711 (fezi de doctorali. București, 1909. pp. SOI—80t (in manuseriș). t) N. Prăganu. 5'-halt H*Hd (Contribuție la Intona cultural* romineimca d-.n sec. XVIIJ tn .Hinirorainia'. IV (1926), pp. 77—45: . ur. I Cosma Jr_. Scriitorii români bSnStcni din timpul calviqlBtnulul în ..Vin ța XX^ ț|y33), nr, 12 ,pp, 45—47 ; 1. P. Suciți, Literatura băiiAțeana de la început pini ta unire (I5S2—ISIS), Timișoara, 19-10, pp. 30—21 t) L. Miiuiai și J. Pani, t'i adatok Holtei Mihăly riiWhez 4» hagy»t4kă1ioz (Noi date de p c viata șl op.ra lui M hali HsIlcO tn ,.Nyelv-4c irodulotn luJomânyi kăzlemenyck*. Cluj, 4 (l'iffl). pp. 57- 8t. dam. 1652) și prelucrarea a 150 psalmi din cartea împăratului David Lectiones f2 in CL Psalmos Davidis, tipărită tot la Amsterdam în 1658; de asemenea două comentarii asupra creației dogmatice a lui Ames. anume Ars concionandi Amesiana... (Debrecen, 1666) și Exegesis Libri Primi Meduilae Amesianae... (Interpretarea primei cărți a esenței teologice a Iui Ames) (Debrecen, 1670), datorate lui George Mârtenfalvi (1635—1681), rector al colegiului reformat din Debrecen ți propagator al puritanismului în Transilvania*). Dintre alți autori puritani, Halici a mai posedat în biblioteca sa operele lui William Perkins (1558—1662), apreciat teolog cazuist ți profesor la Cembridge. editate în două volume la Geneva în 1618 și 1624 (Opera omnia ideologica), apoi ferita? secundam Pietatem (Adevărul dună credință) a mai puțin cunoscutului cleric Dudley Jenner și în sfîrțit tratatul De Politia Ecclesiasiica A iiierarcia Christi exposta (Despre organizarea bisericească ți ierarhia bisericii lui Christos), a lui Robert Parker (1564 — 1614), vicar de Stanton St, Bernard.1) Prezența operelor unora dintre cei mai vestiți reprezentanți ai puritanismului englez în biblioteca lui Halici, relevă, fără îndoială, interesul manifestat de literatul bănățean față de problemele religioase ce frămîntau societatea contemporană ți înțelegerea arătată luptei dusă de unii clerici cu vederi înaintate penlru înnoirea spiritului ce domnea în biserica calvină din Transilvania dominată de un dogma- tism conservator, prin prefaceri în sens mal democratic ți raționalist. O lucrare de lingvistică Elementa I.ogicae a profesorului Edward Brertwood sau Brycrwood (c. 1565—1613} de la colegiul Gresham din Oxford, printre cărțile lăsate școlii din Orăștie*), relevă preocupările în domeniul lexicografici ale lui Mi- hail Halici. posibil a li identificat cu acel „Anonymus Banatensis" ’), care in a doua jumătate a sec. XVII a lăsat un important Diciiortarittm Valachfco-Latinum — din păcate neterminat — cuprinzind un vocabular de peste 5C«1 cuvinte, ce constituie prima lucrare lexicografică bilingvă cu limba de bază română*). Prezența celebrei Utopia a lui Thomas Morus în biblioteca cărturarului bănă- țean îi face cinste, iar parafraza poetică a psalm'lor lui David, datorată talenta- tului poet scoțian George Buchnnan (1566—1582' în ediția lui N. Cythraeus ană- rută la Herborn în 1591 (Psalmofum Daoidis paraphasis poetica Georgii Bttcha- nani.*) a înrîurit, desigur, încercările tatălui literatului. Mihail, Halici cel bătrîn, de a reia psalmii în românește într-o traducere versificată cu caractere latine, aju- 1îndu-se si de Cartea de cînteee o lui Grigore Szegedi din 1569 l#). Dar poetul din Caransebeș, nu s-a mărginit numai In lectura operelor apar- linînd unor diferiți autori englezi ci a avut prilejul să aibă un contact nemijlo- cit cu cullura ce înflorea in îndepărtatele insule britanice. Astfel, la 24 ianuarie 1694 — adică după aproape 20 de ani de cind pă- răsise Transilvania și plecase în „țările de sus" — Halici este înlîlnit la Londra de tînărul Mihail Bethlen, fiul cancelarului Transilvanie) Ntcotee Bediten. ce con- semnează acest eveniment în notele sale de drum11). Din nefericire, aceste însem- nări nu dau nici un amănunt cu privire la preocupările cărturărești ce animau pe literatul român în capitala Angliei. In sfîrșit, tocmai în anul 1712 (al deschiderii testamentului său!) mai întîlnim o mențiune asupra cărturarului din Caransebeș lot la Londra și anume într-un manuscris miscelaneic conțlnînd o serie de poezii șl piese literare în liferite limbi, colecționate de anticarul Humphrey Wanley. Pe o piesă „The Lord's Prayer in 1 lungarian language" se reproduce textul rugăciunii fhsdrm. n. 73. nr, 1W, ZOI. șt n. *3, nr. 367 ; Bcrln Trietăinî, Magyar r-lom-dlns throlâev'wlf Angllâban a XVI 4s XVII sz.laadbun (Teologi maghiari reformați tn Anpiia tn ,,v XVI—XVII). Debrecen, L?H. p. 133 ; P, Ccrnovodeanu, op, cit,. p. 882—KS3, S; Mutnai - Dan . op. cit., p. 73. tir. 185 ți p. 73. nr, 197; CernOTrutranu, op. dt. p. sm—sas. «) Mtisnal-Danl, op. dt.. p. 72, nr, IW: Crrnovodea nu, ibldcm, 7) Al. Bălti. Cîteva comiUeratil eu privire la autorul primului Dîctlonarlum Valachlco- lalinom tn ..Orizont". Timișoara, XX (IW>DȘ. nr. 5. pp. 73—78. Bl SUrcea Sechc. SchitS de letorlo o lexîeocraliel rom.lne, I, București, tSW. p. 11—12. ») Musnal Dani, OP- cit., p. 73, nr. MS ți p. 77. nr. 3C2; Cernovodeann. cp. dt., p. SS5—S5S. 1») N, DrSganii, Mihail Halici.,., 86—87, li) htvăn Ti perfecțiune egalabilă cu arti marilor p'ctori venețicni ai renașterii italiene. Cit a stat ia Timi- șoara, o greu de stabilit, fiindcă mai tîrziu a început să cuirecre satele bănățene in căutarea comenziilor de icoflnc religioase, îndeosebi dc portrete, pe care le făcea 12} E, D. Taoot. A ront-ihut^n to the hlosjr.iphy ol Mihalț H;dk Tn „ISeviie des Ștndrs roirmoirrs-. Paris VII—VItt ( tisa - 19CO>, pp. tuă—W5 ; Gcorce Ivațcti, Istoria literaturii romi ne, Vpl. I, Buțurufti, I£fi9, p, 23S—ZM. pentru un „galben" (o monedă de aur). La 27 februarie 1827 s-a Căsătorit in Beci- £ enercCui-Mare CU Sofia CaroLna lostfina Dely (născ. 14 aprilie 18f6 ți decedată la 7 august 1872). Soția sa a fost originară din acest oraș, unde pictorul și-a cum- părat după cununie o casă, fixîndu-și acolo domiciliul stabil. Gama lui Constantin Daniel de nuanțe și tonuri vibra între lumină și umbră, Evita coloritul viu, iar tn amcnstecul paietei avea o pricepere perfectă, datorită profundelor sale sensibilități. Figurile sale erau idealizate, iar fața și mîinile lor erau de o finețe și gingășie. Nuditatea și coloritul pielii era de o luminozitate în genul lui Tițian. Sfinții săi erau pătrunși de divinitate, iar madonele de o înfăți- șare angelică. Soția sa i-a pozat adesea pentru aceste madone, care ar putea fi egalate din punct de vedere al valorii artistice cit numeroase opere străine ce împodobesc pereții marilor muzee. Constantin Daniel a avut oroare pentru con- venționalismul tradițional și pentru canoanele esteticii bizantine. Dezvoltarea logică 'pre o tendință mai po itivă, mult mai apropiată de ceeace se poate nunii pictură realistă, i-a descins '•alea Interpretării sincere a vieții. Fără să se lapede de proce- durile rradem;ee și fără să se sustragă exigentelor unei imaginații mai ideale, mai lirice, temperamentul său nu La lăsat să se sufoce sub povara principiilor clasice. Instinctul secret al personalității sale La ajutat să evadeze din strâmtoarea pre- ceptelor. i’rintr-o exaltare a coloritului, prin expresiunea involuntară a sentimentu- lui liric și prin exteriorizări vizibile, și le-a tradus ne pânză emoțiile lăuntrice. s-a apropiat de natură și a imprimat operei sale o alură mai liberă. Tablourile sale sînt imagini vii transcrise din viața reală în pictură. Arta sa a oscilat între doctrina rece și exactă, și între pornirile instinctive al» temperamentului său realist, pă- trunzător, observator, care La făcut să exceleze în portrete. De aceea, portretele sale sini admirabile, sigure și autentic înzestrate cu o deosebită asemănare, Ele au pmaspetime în gesturi și atitudini, o grație surîzătoare și o prezentare mondenă- Constantin Daniel a fost si un vestit si solicitat pictor de biserici. El lucra incet, dar temeinic și minuțios In 1837, h Timișoara, a început pictarea catedralei sîrbești din piața Unirii, pe care a terminat-o în 1843. Iconostasul se compune din 52 de icoane, constituind și nzi o admirabilă și valoroasă expoziție permanenta a marelui artist bănățean. Constanții) Daniei de mult aven intenția să plece în Itlm și să studieze operele marilor maeștri ai renașterii, dar planul nu și La putut realiza dccît în .mul 1848. A doua călătoria in străinătate a făcut-o în 1851, când pe lingă orașele italiene a mai vizitat și Viena. De atunci a început o nouă perioadă în acti- vitatea sa. Ultimii ani .ni vieții sale Constantin Daniel La trăit alături de soția sa în casa lor din Bccicherecul-Mare. Mar le mn-stru al culorii a murit la 25 mai 1R73 în BeciebereeuLMare, unde a fost înmormântat alături de soția sa. care dece- dase eu un an înaintea lui. O parte din operele sate se aîlă în pinacoteca mu- zeului din Timișoara, unde a activat cea mai mare parte a vieții sate, dar cele mai mult sdi1 risipite prin casele particulare. îndeosebi portretele. Regretatul Dr. lonchim AWoia, testul director al muzeului din Timrșoara, a publicat numeroase date despre viața si activitatea artistică a pictorului Constantin Daniel, străduindu-se să scoată la iveală creațiile împrăștiate și rămase piuă acum ascunse ori necu- noscute, ale maestrului. A'icofoe Popcscu a fost ce] mai marc pictor român bănățean, cart a ridicat prin opera sa arta noastră 1a o înaltă valoare. Cu toate că era un mare doctrin. - it clasicismului, ajungind prin studii și cercetări personale să rtei o nouă definite • acestei picturi și să formuleze perspectivele unu] romantism, pe care șî-a clădrî concepțiile sale artistice mai ales în ultimii ani. Ieșit din ponor, cunoscând toate durerile șl năzuințele acestui ponor. eres-uț Intr-im m?diu unde clocotea dorul de dreptate socială și națională, unde oamenii visau libertate, iar țăranii pământ, .Nico- lae Popescti a introdus in pictura sa intenții de ordin politic, social și moral. Avea preferințe pentru arta observației, alegîndii-șî subiectele din existența reală Z șl familiară a omului nevoiaș și necăjit. Pictura sa a fos trezultalul trnei obser- C va^ii precise a ființelor și a lucrurilor, a fost conformă cu realitatea. De aceea, e op-ra sa a fost autentică, figurile studiate cu grijă, desenul net și ferm, iar portre- o tete mni fidele Cu natura, Tn general, portretele sate par să aibă suflet, trăsături naturale și atitudini flexibile. prospețime, ți viață, sensibilitate melancolică sau sensualitate elegantă, calități de ponderale și amabilitate expresivă, suplețe și ORIZONT ” gratii. El n-a lucrat in serie fi n-avea preocupări de fecunditate cantitativă, cl grija lut cea mai mare era să realizeze opere perfecte fi totdeauna noi. Niciodată nu s-a repetat și nu s-a copiat pe sine. Era stăpîn pe desen fi ps culoare. Com- pozițiile le studia în preralabil prin diverse schițări și creionări, iar timpul șî-i folosea pentru adineirea nroblemrlor de plastică. înregistra pe hîrtie fel și iei de mișcări penHt a găsi cele mai potrivite formule anatomice, Nicolae Popescu s-a născut la 6 octombrie 1835 în Zorlențul-Mare. Județul Caraș, din părinți săraci. Tatăl său era zugrav dc icoane, de la care de mic a început să învețe meseria. Bătrînul zugrav murind în anul 1849, fiul s-a dus să lucreze și să învețe în atelierul pictorului Mihai lelcetcanu din Bocșa, unde a stat doi ani, probabil pînă la moartea maestrului său. De aici a trecut la pictorul Mihai Popovici din Gravita, apoi s-a dus la Budapesta, th unde însă nu peste mult timp a plecat în 18G0 la Viena ca să urmeze Academia de arte frumoase. După patru ani de studii superioare, în 1864 s-a dus de la Viena la Roma, unde s-a înscris li Academia din San Luca". Tn Italia s-a deschis înaintea iui Nicola>' Popes'u marea p rsi’Ccuv’ de carieră artistică și acolo a început că crecze intr-adevăr opere prețioase. Se spune că Popescu și-ar fi vîndut un tablou Papei de la Roma cu considerabila sumă de 30 mii de lire. Tot la Roma s-a căsătorit cu o italiancă numită: Paulina Famesi. despre care pictorul ' ănățean susț'nea că se trăgea din vechea familie a Farnesilor. In 1870 s-a întors în Banat împreună cu soția sa și s-a stabilit Ia Zorleanțul-Mare. De atunci a început viața grea, plină de privațiuni și decepții. întrucît din lipsă de comenzi și de ciștiguri bănești, n-a putut să-ți asigure existența și munca liniștită. Cind a fost la Roma, Nicolae Popescu și-a petrecut multă vrerne in fața columnei tui Traîan, făcînd numeroase desene după ba so-rcl lefurile din marmor#, cu secuiul ca întoreîndu-se acasă printre românii bănățeni, să le răspindească și să scoată în evidență originea noastră latină. Credința în unitatea de stat a popo- rului român a prevestît-o cu jumătate de veac înainte de împlinirea ci. Sini două dovezi despre această mărturisire. Una este schița de compoziție pentru o mare lucrare în care voia să simbolizeze unirea, iar alta este iscripțîa descoperită în cărțile cJnr doi evanghelișli pictați pe bolta bisericii din Scleuș. Tn cartea deschisă a unuia dintre acești evangheli ti se poain cili : „Cu loc m-am utri! și CU sudoare cruntă m-am adăpat pentru națiune. Viitorul românilor va ti mare, insă trebuie luptă și iarăși luptă. Dumnezeu cu noi. N. Popescu". O inscripție asemănătoare se află și în cartea celuilalt evanghelist Inscripțiile acestea profetice au stat decenii de-a rindu! neobservate, fiindcă de jos nu se putea vedea cu ochiul liber și nimeni nu se gîndea că ceiteleze ce a scris piciorul în cărțile evangheliștilor. După întoarcerea sa din ftalis, Nicolae Popescu a stal trei ani în comuna Scleuș, treminind cu pictarea bisericii în 1872. Apoi a trecut în România ca să-și bcerce norocul. Ajuns în Gorj. a pictat în 1874, împreună cu Zaliaria Achimescu din Ca- ransebeș, liVrica de ti Tîrgu-Jiu. Nu și-s găsit însă rosturile nici aici. A plecat din nou la Roma, unde în 'o nun anului '875 s-n stabilit într-o locuință din Vicolo dei Spagnioli 29, cu ghidul de a rămîne definitiv în Italia împreună cu familia sa. în vara anului 1876 s-a întors in Banat ca să picteze biserica din Pesac. Tablourile iconostasului le-a făcut însă la Roma in timpul iernii și le-a adus la Pesac în vara anului 1877, cind a terminat cu pictarea bisericii. După acera a umblat pe la episcopiile din Arad șl din Caransebeș cu un plan de a înființa o academie dc arte frumoase cu ajutorul bănesc al acestora. în memoriul său gropul școlii cm definitiv: ,,de a instrui pe elevi ca să poată dephige cu culori după natură". Pe la sfîrșituf anului 1877 Nicolae Popescu s-a așezat in Lugoj, unde și-a închiriat o modestă casă în strada Olarilor. Moartea prematur;! l a doborît în ziua de 29 decembrie 1877. A fost înmormîntat în cimitirul istoric al Lugojului. loan laicii a fost și el un pictor roaFst și pozitiv în concepția sa artistică. Avea o desăvârșită tehnică a desenului, o stilizare piuă în cele mai mici amănunte. Dădea mare atenție anatomiei, iăcînd studii de capete și de expresii. Muzeul din Timișoara a achiziționat numeroase lucrări și desene, schițe și proiecte de com- poziții, care ne dovedesc cu cită preocupare și grijă își pregătea loan Zaicu pictura sa, ca să fie mai reală și mai fidelă cu viața șî cu natura. Oamenii pe care i-a Înetot parcă sînt din lumea noastră, cu expresii de dureri și bucurii, cu priviri me- ancolice sau vesele. El a fost un îndrăzneț reformator al artelor plastice. loan Zaicu s-a născut Ia 1868 in comuna Fizeș din Caraș. Părinții săi £ țărani, după terminarea școlei primare, l-au dat ca ucenic în atelierul pictorului Filîn Matei din Bocșa. Aici s-a inițiat în tainele zugrăvelii, învățînd foarte iute meșteșugul. Ajungînd calfă, a pictat împreună cu maestrul său mai multe biserici, intre care ți cea de la Comic*. Strîngjidu-șl economiile sale, pe care Ie-a comple- tat cu o modestă bursă primită de la Fundația Gojdu. loan Zaicu a plecat în 1892 fa Viena, unde a urmat timp de patru ani academia de arte frumoase. Ca student a dus o viață retrasă, modestă ți plină de privațiuni, dar foarte intensă în muncă ți studii, perfecținnintfu’se mai ales in desen. Pe vremea aceea dădea încă prefe- rință formelor față de colorit, ca să ajungă mai tîrziu un subtil realizator al îm- binării acestor două elemente prinlr-o desăvîrțită armonizare a tonurilor cromantire țl a desenului. După înapoierea sa în Banat, la ICOT a primit comanda pictării bisericii din Nădlac. Cu prilejul acestor lucrări a făcut cunoștința viitoarei sale soții. Vioara Ruga, cu care s-a căsătorit și s-a stabilit apoi în casa părinților el din Jimbolia, unde ți-a deschis un atelier de pictură. In 1911 s-a mulat la Timișoara, cumpărindu-și casa situată azi în strada Porumbescu nr. 9. Alunei a fost angajat să picteze noua biserică românească din Timișoara-Fabric, ultima sa operă, deoarece boala de rinichi i-a fost lalală. A murit în martie 1914. Această pictură n fost restaurată și pereții bisericii din Fabric au fost acoperiți eu motive decorative de pictorul și fostul director al muzeului din Timișoara, de loadiim Miloia, care făcuse studii de specialitate în direcția aceasta la academia de arte frumoase din Roma, unde își trecuse ți examenul de doctorat. Prietenul meu Dr. îoachim Miloia a publicat cu ocazia aceasta, în anul 1938. un lung sludiu despre loan Zaicu ți arta sa. apărut în revisla „Analele Banatului4’ pe Care o redacta. Pe foan Zaicu l-am cunoscut bine și de multeori am asistat la pictarea bisericii din Fabric. Iar mai tîrziu am publicat și tu diversa articole despre el, îndeosebi în revista „Luceafărul" din Timișoara pe care am condus-o în anii 1935—1940, Din toată opera lui loan Zaicu. la început academică, apoi cu înclinări romantice, st evidențiază tendința sa vădită spre un realism purificat de balastul altor orienlă’i. Fl a iubit natura șl a pictal-o cu predilecție. In lucrările sale a evitat culorile închise alt clasicilor si a folosit mai ales tonuri clare și lumi- noase. Ce aceea, pictura iui a fost plăcută ochilor și ea a fost prețuită la înalta ei valoare artistică. Virai! Simonescii. un alt talent realist, viguros a căutat să-și Iacă drumuri noi printre diferitele dibuiri și reacliunî împotriva clasicismului. El a ieșit dinir-un mediu academic, de unde n-a luat cu sine decît strictul necesar pentru făurirea unor noi curente, care să învioreze, atît prlntr-un colorit mai luminos, cit și prinlr-o tehnică mai maleabilă, pictura clasică. El a devenit un exponent și creator al neo- clasicismului bănățean, dur cu fond realist. Pictura sa e naturală, plină de prospe- linie .șl de căldură. Virg 1 Smonescu s a născut în comuna G Iad na-Român 5 de lîngă Făget, ta 15 aprilie 1831. Tatăl său Leon Simonescu era brigadier silvic. Școala primară a urmat-o în salul său natal, iar studiile secundare la liceul săsesc din Sibiu, nnoi la Orăștie și la Lugoj, unde la 1902 a trecut examenul de maturitate (bacalaureatul), împotriva voinții părinților săi a plecat după aceea la MDnchen. unde a studiat patru ani la academia de arte frumoase. Viața de student în străinătate a dus-o împreună cu Aurel Vlaicu și cu sculptorul bănățean Alexandru Lîuba, care studiau si eî ta Miînchen. Tot din timpul acela datează colaborarea artistică a lui Virgil Simonescu la revista „Luceafărul” din Budapesta, care apărea sub conducerea poetului Oelavian Goga. Mai tîrziu în perioada dintre cele două războaie mondiale, cînd a scos la Timișoara a doua seria a revistei „Luceafărul”, Virgil Simonescu, prieten și colaobralor al meu, mr-a desenat numeroase lucrări pentru revistă șl mi-a dat să public un material bogat despre activitatea sa artistică. La Munchen a făcut studii aprofundate despre pictura religioasă bizantină, necesară pe vremea aceea ca să poată primi comenzi pentru pictarea bisericilor din Banat, cea mai sigură sursă de venituri bănești. întoreîndu-se acasă, a început să lucreze, pictînd bisericile din Boldur, Gruini șl Mehadia (1907—IDOB). Cu pri- mele sale cîșliguri a pornit intr-o nouă călătorie de studii, de dala aceasta în Halia, apoi la Paris, Diissledorf, Berlin, Lipsea, Viena și alte centre artistice. Virgil Si- monescu a pictat după aceea peste 20 de biserici. Ca portretist a pictat figurile marilor bărbați bănățeni, printre care ți chipul atît de expresiv al neuitatului tribun ORIZONT t S Coriolan Brediceanu. Virgi! Slmonescu a fost unul dintre pictorii bănățeni cărora nu le plăcea să-ți etaleze lucrările in expoziții. De aceea nici n a luat parte Ia nici o expoziție în afară de cea colectivă [lin 19(23 de la Timișoara. Tn 1907 s-a căsă- torit cu Otilia Bârlea-Jucu. După unire, de la 1919 a funcționat ca profesor de desen 1a liceul din Lugoj. A murit in 1941. In anii 1919—1922. perioadă în care a apărui revista săptămînală ..Scorpio- nul* la Lugoj cu program satiric și umoristic, Virgll Simonescu, unul dintre fon- datorii și redactorii acestei reviste devenită atit de populară, a publicat desene și caricaturi ft> paginile ei, ridiculizind și biciuind moravurile multora care doreau cu orice preț să Iacă o carieră nemeritată în noua tară unită. Prin aceste caricaturi, ntît de perfecte ca tehnică și asemănare, și-a desvăluit spiritul său combativ și revoluțio- nar. A fost mult r«dism și în aceste creații ale sale. Examinînd opera pictorului Virgil Simonescu, ne frapează în primul rînd căldura și luminozitatea coloritului său, care este incompatibil cu nuanțele obscure ale clasicilor. Cromatica sa a oscilat intre tonalitatea impuși de academii și între pahta impresinniștilor. De aceea, optica și tehnica sa poate fi plasată la marea cotitură a drumului picturii bănățene, făcând legătură între generațiile .irtiștilor di- nainte de unire și cei din noul stat unitar românesc. Dr. AUREL COSMA INOZldO ParLicuiarnăți sViistice în scrierile lui ION POPOVICI — BĂNĂȚEANU @eea ce fusese apreciat încă de la debutul lui Ion Popovici-Bă- nățeantt, cînd citind, în seara lui 16 ianuarie 1893, nuvela In hime, in cercul Junimii „își cîștigase afecțiunea tuturor celor de față*1 a fost poate nti atît constatarea formulată de Tita Maiorescu că scrii- torul zugrăvise „o parte a poporului nostru muncitor In forma nepe- ritoare a artei" 1), cit încintarea, mărturisită și de Duiliu Zamfirescu, produsă de frumusețea și puritatea limbii românești folosită de el pentru, a exprima o autentică sensibilitate omenească, deplin cristali- zată artisticește. S-a remarcat tendința estetizantă, spre evaziune teo- retică, a lui Titu Maiorescu în critica sa literară, care putea fi — la acea epocă — doar expresia unei prudențe strategice în fața medio- crități stilistice a celor mai multe din producțiile literare cultivate atunci sub acida nevoie a unor îndrumări creatoare. Nu cred că ma- rele nostru critic nu avea un gust literar sigur, așa cum se insinua . ulterior, din considerente de snobism cultural, greu de acceptat azi. Nu cred deci că prețuirea entuziastă a talentului lui ion Popovici Bănățeanu a fost gratuită sau de ordinul filantropiei și nu e intim- plător faptul că acest critic a fost ispitit să facă — ceva puțin obișnuit pentru el — o analiză a nuvelei In hime și să sublinieze tocmai la- tura stilistică a valorii ei. „De la început — scria Titu Maiorescu — ne-a încintat cumpătarea, aș zice liniștea intensivă a stilului, pla- stica descriere a amănuntelor și aceea limbă adevărat românească, plină de miez, care mai ales pe cei deprinși și cu alte limbi ii trezește ca din vis și le dă impresia unei vieți sufletești de cea mai mare adincime a simțirii111). E cu atît mai ciudată deci părerea unor cercetători de azi ai istoriei literare care se străduiesc să scrie chiar micromonografii de- dicate scriitorului bănățean pentru a sublinia, de la prima lor frază, că Ion Popovici Bănățeanu a fost un scriitor minor2). Valoarea unui artist depinde de ceea ce aduce el nou, fie din punct de vedere tematic, deci al conținutului de viață, fie în modali- tățile lui de exprimare. La o vfrsM tînără pentru un prozator, Ion. Popovici Bănățeanu înfățișa, pentru prima oară in literatura română. ORIZONT i) T. MalOTMea. It»i Popovici Blnițeina, Convorbiri literaro, nr. 10, ocL l®5. 1) D, VtHinjntuc, I. PojjovlcPBlnățcwiu, ESPLA, 1569, ORIZONT « imaginea-artistică a micii burghezii orășenești, tendința ridictdă de parvenire socială a micilor meseriași patroni, întruchipată cu mă- iestrie și veridicitate, mai ales in personajul măistoriței Veta, din nuvela In lume, fon Popovici insă mai aduce în povestirile sale lu- mea pînă atunci necunoscută a meseriașilor ex plot ați, a vieții lor de muncă nerăsplătitd și a visurilor lor urmările cu trudă, umilință șl cu persistența omului simplu. In oglinda psihică a personajelor sale cen- trale sini reflectate virtuțile de omenie, de cinste și de cumpătare ale unui ideal etic nu întotdeauna apreciat, din păcate, de artiștii dornici dc a se afirma cu orice preț. In poezie, deși epigon al lui Eminescu, Ion Popovici Eănățeanu aduce suspinul convingător al unui sentiment trăit cu adevărat, deci nemimat. Din cauza aceasta, Titu Maiorescu, exasperat fiind de lipsa fiorului autentic de sensibilitate din versurile culte ale epocii, a pre- țuit cincer și pe poet, iar Gr. Scorpan in Revista Critică din Iași (ianuarie 1938) îl considera mai puțin supărător prin influențele lui Eminescu și avind mai multe note originale decît Al. Vlahuță, un poet care, în comparație cu tînărul Popouici-Bănățeanu se putuse rea- liza prin toate însușirile lui creatoare. Acel „simț al tcrminilor poe- tici și o observație mai fină și mai nuanțată11 pe care le pomenea cercetătorul ieșean și le intuise atît de bine marele lui înaintaș, nu ( se pot contesta scriitorului bănățean, însă originalitatea surprinză- toare o reliefează proza sa fără asemănare, a cărui simț de măsură și gingășie a situațiilor îi dădeau lui Titu Maiorescu ocazia să-i re- marce „felul de compătimire al stilului, creșterea și descreșterea to- nuiui" și corespondența tehnică a detaliilor. Intr-adevăr, calitățile nuvelei In lume rămin un exemplu neobiș- nuit de transpunere nuvelistică a unei tensiuni dramatice de existență reprimată de condițiile brutale ale unei mentalități de clasă. Personajul cel mai bine conturat, măistorița Veta, e plasat in miezul acțiunii, în momentele cheie ale intrigii, urmărită cu un subtil fior al zădărniciei și al candorii sufletești nevătămate. Temperamentul melancolic al iui Sandu Boldureanu e urmărit me- reu in contrast cu acela al măistoriței, mai mult după comportări și limbaj interior, firesc limitelor sociale, intelectuale și activității sale nervoase, iar atmosfera dramei sufletești se prefigurează încă de la început, nu numai în prezentarea personajului călător în căutare de lucru, ci și tn peisajul dezolant al cadrului: „Era toamnă tîrzie, ermpiile sărăcite și drumul pustiu. Plopii din marginea drumului își pîingeau frunzele risipite de vînt și triști își înconvoiau vîrfuriie țuguiate. Țarina saracă și moartă, iar dealurile fără glas se rumeneau în asfințitul soarelui, ca omul pe care în clipa morții voești să-l scapi cu cel din urmă leac. Și umbrele fintinelor răslețe din întinderea zd- rdor se prelingeau mocnite, parcă jeleau viața și veselia de odi- nioară. Cite un cîrd de ciori, speriate de cine știe ce, se înălța din miriște gloduroase și se așeza pe virfurile plopilor hâtri ni dind din aripi și cloncănind a pustiu". Ezitările tui Sandu, buna cuviință excesivă, reacțiunile automate dar nu lipsite de autocontrol, mecanismul simplist al monologului interior, estomparea datelor concrete In momentele întîlnirilor Scurte 3 cu Ana, imixtiunea unor personaje episodice, menite să îngrădească extazul visului erotic, discreția deznădejdii sint urmărite cu mare artă in conturarea personajului Sandu, dind orile f celorlalte perso- naje de a se lega de ritmul intern al acțiunii. întreaga povestire se desfășoară intr-o succesiune de episoade extrem de intim întrețe- sute, pe planuri lotuși, străine de psihologia și viața personajului principal, fapt care o face extrem de vie și de firească pe măistorifa Vcta, de aeriană și caldă pe Ana, și de stereoiipizat și docil pe mai- stond Tălpoatie. Simplitatea cuvintelor, economia întrebuințării tor numai pentru a zugrăvi episodul narării, meșteșugul reproducerii dialogului in mod direct și indirect, dar cu descrierea cea mai sugestivă a mișcărilor expresive, mărturisesc măiestria construirii imaginii artistice cu pu- ternica plasticitate și nuanțare a prezenței realului: „Și fiindcă zorul era mare, maistor Dinu zise nevestei sale ca să cheme pe Ana, fata lor ca să ude și ea opinci. .Măistorița, care ținea pielea să-i fie mai ușor lui Dinu să scoată fășiile și să laie după croit, puse mânele in șolduri și se uită la bărbatu-său: — „Cum, Ana mea să ude opinci? Maistor Dinu la vorba nevestei lasă cocorul în mijlocul pielei. — „Că doar nu-i grof iță, nici n-o s-o mărit după cine știe ce magnat. Să vină să dea și ea ceva ajutor, asta nu-i nici o rușine*1. Nevastă-sa își pierduse cumpătul: fata ei să ude opinci, fata ei să se pună alături cu calfele, fata ei care umblase atiția ani fa școală la călugărițe, fata ei care știa să lucreze atît de frumos, fata ei îm- prietenită cu nepoatele cutărui domn mare și soră de cruce cu fetele cutăruia, fata ei să ia opincile in mâni și să-i miroase degetele a scoarță“ , .. „Să-ți fie rușine, răspunse ea răgușită de mînie", dacă nu ești in stare să-ți ții rostul cum se cade, cel puțin nu-ți face fata de ocară". — „De ocară?" întrebă maistor Dinu, dar nevastă-sa se duse ca din pușcă. Lung timp se uită după ea, aruncă apoi privirea ta calfe și c-un tremur nervos apucă cosorul și tăiă repede opincile". Deși oprit, cu înțelegere și căldură, în descrierea și evoluția lentă a conturării personajului de om timid și pur sufletește, scriitorul lu- gojan are darul să descopere în structura gîndirii și a limbii perso- najului dinamismul temperamental al femeii zeflemitoare și circotușe : „Și cu glas domol, spuse unde s-a născut, la cine a învățat zănatu! și cită vreme a lucrat, iar la întrebări abia își ridică pleoapele. Se zăpăcise iute cu totul cind maîstorița îi strigă; ,jdar ce tot întorc ruptura-ți de pălărie și o iei dintr-o mină într-alta, pune-o under și vorbește mai cu inimă să înțeleagă omul ce scoți din gură". Sandu simți cum tot stngele i se urcă în cap și fără să vază ii agăță pălăria în zarul ușii. — „Și tot la un maistor ai lucrat?" ORIZONT « — „Tot", iată cartea mea de lucru, apoi cu oarecare iuțeală, scoase năframa, o deslegă și întinse mai st or ului, „cartea lui de lucru", — „S-o văd și eu" zise maistorița și smulse „cartea" din mina bărbatului — dapoi că mutălăul ăsta ce mirare să stea tot la un loc, și Cine știe ce maistor va fi fost și ăla, șopti ea bărbatului, care i-ar fi răspuns, că tocmai asta este frumos de la o calfă de opincar să stea cit mai mult la un maistor, căci opinca mai tot într-un fel se lucra și numai ici colea se ar găsesc piele altcum, însă îi era rușine de calfă și se făcu că frunzărește prin carte11. De altfel, credincios limbajului pitoresc și colorat al oamenilor din popor, Ion Popovici Bănățeanu, in ciuda stîngăciilor inerente de expresie, cucerește cu farmecul proaspăt și nealterat al lexicului și ex- presiilor concrete și banale ale stilului oral, cum ar fi următoarele îmbinări de cuvinte și locuțiuni populare: „venea el în de el și vor- bindu-și la inimă", „să nu-l opăcească", „gîndurile il scăldau in nă- dușeli", ,jde aceea ii era răcoare" (se intimida), „i se prinse inima la loc și ii pieri gindul", „să-l ia peste picior", „ii pune sula în coaste", „cînd va fi de lipsă vor fi gata, miine zi" (a doua zi), „își pierduse cumpătul", „să-ți ții rostul cum se cade", „ca nealtădâți", „s-o facă să și lase gîndurile", „ce vină poate să-i bage", „să ți le dea toate în gură" (să te instruiască), „n-o să-ți zică o vorbă legănată", „s-a bătut cu gîndurile", „in năvala sîngelui", „somn numai pe furișate", ,Ji murea vorba pe limbă", „să-i mulțumească din lucru" (să demisio* neze), „îl mănîncă locul să stea acasă", „nu vedea pe unde calcă și rămase cu capul în pămint", „inima ii svîcni", „iși făcuse vînt să plece", „potcaș", „a început să strîngă din spate" ș. a. Desigur, unele din aceste expresii desprinse din context par vul- gare și ar trăda mai degrabă anumite neglijențe stilistice, dar ele ciștigă o valoare expresivă cu totul deosebită în text și e remarcabil că — spre deosebire de prietenul și confratele său Victor Vlad Deta- marina, întemeietor al literaturii noastre dialectale — bănățeanul ion Popovici nu folosește graiul lugojan, ci din limba literară el alege unele cuvinte și sintagme care îi dădeau un timbru personal, remarcat pentru capacitatea de sondaj sufletesc potrivit lumii de mici meseriași tadini pe care atît de realist o oglindește în scrierile sale. NICOLAE '/'IRIOI OPI7ONT ■ orizont extern Leo Na\ rații; „SCHIZOPHRENIE UND SPRACHE. ZUR PSYCliOl.O- G1E DER DICHTUNG, T.D.V, MUnchen, 2, 1968 în introducerea lucrării, odorul ci- tează o formulare aparț inînd lui Th. Spoiri potrivit căreia iun ba ar avea trei funcții' una expresivă, una comu- nicativa una informativă. ApLcala ia producția literară a schizofrenilor a- ceasla ar însemna să limitam definiția, spuinnd că ii iuda lor are doar carac- terul unei manifestări. Autismul bolna- vilor împiedică îndeplinirea celorlalte funcții: ei nu se integrează pnn scrie- rile lor in contextul social ți nu urmă- resc să iniormcze vreun interlocutor. Acest lucru se in timpi ă atit în cadrul maniteslăriior poetice sponlate la sciti- COireni, cit fi In cadrul programării lor de către medicul care-i îngrijește. Lipsa unui mesaj, retJeclarea directă a unor tulburări de comportament psihic îi ti- zic in elaboratele lor (manifestate in deslructurarea limbajului fi a gindirii), iată caracteristicile acelor scrieri. Ele infirmă leza de bază a cărții Dr. Nav- ratil. care încearcă o reabilitare a crea- țiilor „literare'1 ale șchlzotrenilor, pu- nidu-le pe același plan cu valorile su- preme ale poeziei moderne, Legătura între cele două domenii (bolnavi-poeți) se stabilește prin intermediul subcon- știentului și iraționalului, prezent în ambele cazuri Dacă însă la bolnavi această lume iraționala este redat ne- nlectiv, latura interpretativă prezenlmii deiormări necontrolate în poezia con- ftientă ea este doar liotarul-limită a cunoașterii umane spre a cărei in vest i- ație pornede tentativa poetică. Aici deci raționalul este inclus parțial într-un Sistem rațional, poezia avind funcție Cognitivă, în cazul schizofrenilor ma- terialul brut nu are semnificații decît pentru abordarea sa pe plan științific medical, sociologic). Asta desirnir nu-l impieUicâ să prezinte uneîe trăsături co- ntime poeziei (imagini noi fi expresive, asociații interesanie de sfere spirituale, ca dc ex. liliachie este culoarea stea- gurilor noastre moarte, pag. 8, tle obi- cei culoarea onoarei este cenușie, pag. 108, țptron/a e apropiati-pulsului, pag. 115. Elementele particulare însă pierd va- loarea lor prin destrămarea contextului. Dar chiar dacă teza de bază a auto- rului nu corespunde realității, studiul amănunțit al fenomenelor din scrierile schizofrtnilor, îi alribtre o valoare In- formativă deosebijă, introducerea în- cearcă să dea o definiție a schizofrenici fi caracterizează un bolnav celebru • Friedrlch 1 lâlderlin (capitolul TI, SîW- îophrrne Dichter}. apoi prezintă anam- nrzete a șapte bolnavi și redînd scrie- rile lor, aduce date importante pentru cunoașterea legăturii între boală si ma- nifestarea scrisă. Capitolul ITT (Lț/rische urni schironhrene Snrachphânomene), deși are intenții de sinteză fi de con- cluzii. este șî e| descriptiv, prezent-nd informatii bogate asunra fenomenelor lingvîslice care anar in schrzofreni. Se remarcă pici legătura lor cu urrÎB pro- cedee ale rrea’H artistice ffxomsii rne- ta Fonice, brrcrbole, efinse dc.}. Lipsește însă interpretarea semantteă fi înca- drarea cternentelor nartîruînre în ansam- blul contextul oi. De asemem'n mi se urmărește orohlema fHfSQ'inlît *tîî aulo- rufui, în literaturi schîmfreoîlor, rolul de creator avînd”-1 de fant rrilicid citL tonrl. Arest capitol nu este decît o reluare amolă n cnnitofduî (Spraehe unrl Pstichose), unde de asemenea limba bolnavțlor a sfat în centrul atenției. Dac3 aici Nsvratll nu denășește ren* cluzile teoretice aîe Tui Kainz (PsțfChO- lo^ie der Sprache, Mîlnchen, îffiS, If), materialul faptic expus este mult mai bogat Fiind prima încercare de sinteză în acest domeniu de intersecție între psl- hîalrîe și știința literaturii, lucrarea 1n- sumă Foarte multe constatări din ambele t; domenii. Lipsa unor concluzii semni- o ficative se datorează stadiului de înce- b put în care se află cercetarea acestor O probleme în momente! de fală, HORST FASSEL VIAȚA LUI SAlNT-EXUPBRY Pe scena teatrului academic din Leningrad ORIZONT „.Antoirte de Sainl — Exupery lut-il avant tout ttn ecrlvain ou d’abord un aviateur î Ful-îl surtout un poete ou surtout un moraliste ? Un rAveur ou un hamme d'action î“ ss întreba cu cițiva ani in urma Jaequeline Ancy în cunos- cutul ei eseu (Saint-Exupery, L'fiomme ei son oeuvre, Paris, Didier, 1965} de- dicai marelui dispărut. Acestor întrebări, care atestă prin pluralitatea lor însăți personalitatea complexă a aceluia care a scrișjrărjl celebre ca Zbor de noapte. Purnlnt al oamenilor, Pilot de război. Micul prinț, poale că a dorit să ne ofere Uii răspuns contemporan dramaturgul sovietic L. Maliughln în piesa sa Viața lui Satnt-Exupery, care se joacă în această stagiune cu mult succes de public pa scena Teatrului academic de dramă ,,A, S. Pușkfn" din Leningrad. Structurală în trei acte tradiționale, creata lui Maliughin intenționează să aducă în fața spectatorului trei mari etape din viața scriitorului șt pilotului Anloine de Saint-Exup£ry: începuturile atît în avîajie, cît ți în literatură, apoi perioada acțiunilor temerare din Ame- rica de Sud țî perioada războiului. Maliughin îl surprinde pe erou în plină maturitate constantă piesa deputînd chiar prin luarea hotăririi de a deveni pilot, in pofida insistențelor mamei ți logod- nicii de a rămîne la Paris. Dramaturgul a intuit că ia Anloîne de Saint-Exupery (cum de fapt îl prezintă atît biografii, cit ți cei care bau cunoscut personal) chemarea irezistibilă de a fi pilot șl totodată creator izvorăște dintr-o adîncă conștiință profesională conform căreia viața ca alare, concretizată în acțiunea prOnriu-zîsă, constituie un element sti- mulator ți este indestructibil legată de creația artistică. De aceea, una dintre replicile chele ale piesei, rostită de erou pe un fond muzical cu ușoare nuanțe nostalgice, glăsiiieșle: „Dacă nu zbor, nu pot să scriu 1" Deși eroul ne este prezentat constant ca structură psihologică, piesa Iul Ma- liughin acumulează o serie de episoade — călătoria în U.R.S.S., cea tn Spa- nia războiul civil — care îmbogățesc experîen'a de viață a personajului ți re- levă o adîncă conștiință umanitară. Urm dintre marile calități ale creației dra- maturgului sovietic constă în perfecta identificare dintre mesajul profund anti- războinic șl conți iința omului care a fost Antoine de Saint-Exupery. Culti* vînd un nativ sentiment al prieteniei, nutrind o adîncă dragoste pentru în- treaga umanitate — motive fundamen- tale ațe cărților sale —, pierind în lupta pentru apărarea unor idealuri de liber- tate și pace, personalitatea lui Saint- Exupery. după cum o sugerează magi- stral ți finalul piesei lui Maliughm, do- bîndețte atributul eternității. Spectacolul se caracterizează printr-o desăvîrșită ținută artistică, atoslînd. existența și la acest teatru le- ningrădean a unul colectiv serios ți entuziast. Rolul principal este cu multă sensibilitate concretizai de jocul lut Igor Gorbaciov, artist al poporului din R.S.F.S.R.. devenit de fapt Cunoscut în Uniunea Sovietică prin excelenta Inter- pretare a personajului Illeslacov din Revizorul. Spectacolul cu Viața Iui Saint-Exupery atestă prin sine pluriva- lenta talentului Interpretativ al lui Igor Gorbaciov, Tn celelalte roluri se remarcă în mod deosebit O1ga Lebzac în rolul mamei ți A A. Ian în rolul Iui Didier Daurat — ambii actori fiind ți artiști emeriți ai R,S.F.S.R. Un rol subtil, fermecător ți cu o nuanță poetică de mister ab- solut necesară, îl realîzeză tînără G. T. Karelina în personajul Doamna N. Actori de hună calitate ți lalentați stuf ți R. A. Juld și K. M. Smfronov în rolurile prietenilor Iui Saint-Exupây, Guitlaumet ți Mermoz, Montajul sobru, bazîndu-se mult pe convenție ți sugestie, atestă atît nivelul modern al acestui teatru, cît ți măiestrii celui care a pus în scenă spectacolul: V. V. Ehrenbrrg, artist emerit a1 R.S.P.S.R. Lungul drum în spirală care cuprinde întreaga scenă ți se pierde undeva în sus, sugerează permanent spectatorului avizat sensul infinltutai) comun șl destinului însuți al eroului, CORNELIE MSTOR ■ cărți — reviste ■ cărți — reviste ■ cărți — reviste ■ AL Săndtilcscu : „DUiLIU ZAMFIRESCirj_ Micromonografiile răspund unei ne- cesități stringente a timpului nostru; o informare cil mai rapidă ți completă în cel mai scurt timp. Editura tineretului a intuit această nevoie imperioasă și a luat inițiativa aceasta a lucrărilor de dimensiuni mici scrise de oameni de recunoscută Competență, și ca trebuie încurajată în această direcție. Micro- monografiile ar trebui extinse și Ia alte «omenii; toți creatorii noștri, din artă și din știință, ar trebui prezentați în astfel de lucrări. în cazul de fală, lucrarea lut AL Săndulescu, harnic și entuziast cercetă- tor al multor sectoare din istoria noastră literară (Topîrceanu, Delavran- ceai are și alt merit și anume acela de n reconsidera un scriitor clasic multă vreme lăsat în umbră. Lucrarea a apă- rut cam otlală cu cea a lui M. Gafi|n (Duiliu Zamfirescu, viața șî opera, 1969), dar aceasta, a lui Al, Săndu- lasou, are avantajul că e o sinteză cu- prinzMoare (140 pagini), pe cită vreme cealaltă e descriptivă și se întinde pe ■un spațiu de cel puțin cinci ori mai mare, ceea ce reclamă mult timp. Ea se adresează specialiștilor. După părerea noastră, micromono- grafiile despre scriitori trebuie să acorde un spațiu foarte redus biografiilor. Acestea se cuvine să cuprindă doar cîteva date șî fapte care să-l ajute pe cititor să-și imagineze cadrul social în care se așeză activitatea scriitorului, precum șl cîteva fapte (numai acelea) care conturează profilul lui spiritual, formația iui intelectuală. Autorul dă atei o prea mare importanță și extindere biografiei, aproape 50 de pagini, deci o treime din economia lucrării. Pentru activitatea literară at't de variată și inegală rămîrt abia 160 de pagini. Ni se pare nejudicîoasă, :a soa’iu. întinde, rea capitolelor. Poezia lui Duiliu Zam- firescu, neglijată sau expediată sumar de alte lucrări de istorie Hternră, mai vechi, pare și aici să fie tot astfel tratată căci i se consacră doar 12 pa- gini din care jumătate sînt reproduceri ♦1 RdHura tineretului. 1969 de versuri. Concluzia capitolului despre poezie este Insă cea justă; „Curiozi- tatea stă tocmai în acest fapt că îo noianul unor versuri, prea căutate și văduvite de o autentică simțire poetici* se găsește ascunsă imaginea scînteîe- toare Ce trebuie scoasă la suprafață* (p. 60). Tocmai aceste imagini scinte- ietoare trebuie căutate și scoase la lu- mină, cu atît mai mult cu cît, afirmă undeva autorul, această micromonogra- fie este capitol din Istoria literaturii române, voi. Hf, în curs de redactare. Două capitole, cele urmâloare, sînt cele mai realizate: cel despre romancierul Duiliu Zamfirescu șl cel despre episto- lîer. Autorul relevă valoarea romanelor Viața ta țara, Tânase Scatiu ți Ar riiz- boi conchizînd că celelalte sînt neizbu- tite. Contribuția cea mai de scamă a autorului slă în capitolul despre cores- pondența lui Duiliu Zamfirescu, atît de bogală, și despre ideile sale estetice. „Cea mal durabilă și cea mai actu- ală operă a lui Duiliu Zamfirescu este corespondența lui literară, „așa începe autorul, acest cap’tol, Corespondența scriitorului către Maiorescu, Petrațcu, ș.a. dezvăluie tm talent remarcabil care știe să selecteze și să cucerească pe interlocutor eu impresiile pe care le comun !că. Cit privește ideile sale este- tice ele se află în discursul de recepție intitulat Poporanismul în liferahtrB, precum șî în corespondenta sa. Autorul subliniază erorile lui Duiliu Zamfirescu (minimalizarea activității lui V. Aîec- sandri ca folclorist, ca și cea a unor scriitori ca f. Slavici, G. Coșbuc și Oct. Goga). dar pune în valoare și pe cete pozitive — realism, autenticitate, urba- nizare — care-l fac un precursor al lut E. Lovineseu, L, Rebreanu ți Camil Petrescu. Nu ne împăcăm cu afirmația că la revista Viata românească, dom- nea o mentalitate provincială, pe care Duiliu Zamfirescu ar fi voit s-o com- bată. Este știut că îbrăîleanu deși a fost taxaf ca teoretician a! provincialis- mului literar, a fost foarte receptiv la toate formulele literare șî n-a făcut ni- , îndată caz de provincia de und» venea cri'torul. Tn paginile revistei an puhli- at donnoirifă si moldoveni, dar sj mun- teni, (G. Topîrceanu, și I. Al. Brătescu- Voîrreș(î), precum și transilvăneni. Nu ORIZONT £ ne pare inspirați nici expresia „scrii- tor autenficist" (p. >23). care trebuie înlocuită. Cu .wiesle mici rezerve, lucrarea Iul Al. Să -dtil s-u este o contribuție pre- țioasă ți utilă atît tineretului școlar și universitar, cit ți marelui public. C. N. Ml HAL AC Ut: Alircea Vaida „CENUȘA VERDE" ORIZONT Fînul — cenușă verde — lata o nouă i| ostază a unui vechi motiv liric. Străbuni ți urmați, vrăjmași ți prieteni, cu toții au trăit, s-au bucurai sau au ptms, pentru ca in scrisa zi n ‘ie- căruia să se petreacă în acest „Zeiesc nutreț de dobitoace / Prin care taina vremii trece..." Finul e suflet mate- rializat ți poetul iți șoptește înfiorat această descoperire stranie care va ii totodată și punctul de plecare al unui panteism stenic, de esență materialistă. Pășunile foiesc de duhuri, poienele sînt bete de sulfină, sînzî nele se convertis în suave miresme amărui. Dincolo de aceste semne oarecum exterioare, rela- tiv ușor sesizabile și de un neinițiat, poetul simte ți, de la un anumit nto- in ni, vede chiar acea tnare, definitivă comuniune care urmează „coasei de argint": „Amar și dulce, cald și rece, / Tineri, bălrini, buni și vicleni, / Mor- minte-n Munții Apuseni, / V răjmași și prieteni... toți un fîn... / Mă risipesc în vot. în ploi... / Din vremuri simt cum mă îndoaie / Coasa de-argint co- sind triloaie, / Poetul are patru fol. / Ar fi doar joc și Intimidare / Ca sufle- tul de fin și floare / Să nu mî-t ducă vintu-n soare" (Munlii din Apus), Solidar pînă la identificare cu desti- nele spirituale ale acestui neam, Mircen Vaida recunoaște în Pasărea Măiastră nu numai sufletul neamului, ci. Impli- cit. principiu) care l-a asigurat conti- nnUalea si r zlslrnța într-un timp pînă de curînd întunecat și Ostil: „Dar pă- sările stau cuminți pc cruci, / Trifoiul crește printre pruni șl nuci, / Cad frun- zete-n g‘rlă și nucile coapte, / Nu tre- sare o niatră, nu mișcă-o șopîrlă; / Pmle mrne... poa'e la noapte... / Ceasuri sfinte... / Pieziș, Luna bate, / Crucile se lungesc mult pe morminte, / Păsărh se rnn dc pc crucile-usrate, / Pleacă sufletele cu dorul și stelele, / Trec prin toamnă slolind lindunelele .. / Numai jos sub un pom, / La mor- mînlul lui Ion, / Stă pe cruce / Și nu se mai duce, / Pasarea măiastră cu suflet de om" (Pasărea Măiastră). Prin simplitatea gravă de autentică fac- tură folclorică, prin ritmul interior nuanțat și muzical.tapa discretă, dar alit de nostalgică, poezia, de o mare frumusețe, nu definește numai o atitu- dine de moment, ci realitatea unei anu- mite structuri psihice. Fa posedă prin urmare și o valoare de reprezentare. Acekașl caracteristici, aceleași viguroa- se și subterane legături cu valor.le spi- rituale ale poporului se regăsesc peste tot în cuprinsul volumului, dar îndeo- sebi în pr'ma sa parte, corespunzătoare ciclurilor Cenușa verde și Fata de lut. lată, de pildă, după eresul Măiestriei, nu mai puțin tulburătorul eres al „pă rrintului carA te 'rage", ividen’ î i sub- stratul poeziei Sine r „Dacă dormi pe cîmp / Unda uiți dc t.mp, f Bagă de seamă, / Țărina are sâmînță și taină / Subpămînteană. / Dacă dormi somn de-o vară / Te trezești grîu și secară, / Dacă dormi vară de-un veac f Te tre- zești lemn de copac, / Sine de plop sau sau de fag". Poetul acceptă moartea cu înțelep- ciunea și demnitatea calmă a muntea- nului pentru care ea nu reprezintă decît un proces firesc, o etapă a trccccrii sau — mai propriu zis — a petrecerii o- mului. Poezia Bunica mi se pare exem- plară in acest sens, cu atît mai mult cu cît îmi amintește un fapt autentic; o bălrînă din Apuseni pe care rnn re- văzut-o după mult timp șî care ia în- trebarea mea — cc mai faci mătușă ? — mi-a răspuns, gîrbovită, dar cu o demnitate învăluită într-o imp re< p ibihi undă de umor, prin aceste memorabile vorbe: „da, iaca, dragu’ mătușii, mă trag mereuț către pămînt..," Și iată acum poezia Bunica a lui Mîrcea Vaida care își are obtrșla tot în acei munți cu vuiet adînc de baladă: „Bunica moare în fiecare oră. / Se uită la noi și nu ne vede. / Privește departe șl nu ne aude, / Și de la o vreme vită, uită... I Uneori tresare / Și ne în- treabă de cutare. / Ii răspundem; e mort. / Dar celălalt sau fraleh celuilalt / Cc face ? Mort șt el. Toți sînt morți. J Tace. / ...și de la o vrerne iar... / Va porni domol printre stejari, f Cu to’agul șovăind, / Tneă o elină, șî încă o clină. Va rămîne un susoîn vag, / O mT’asmă. o boare de vînt, / Bunica- se grăbește încet în pămîn.1". Mircea Vaidn e un sentimental — ți cînd rostesc acest cuvînt nu răsfrîng buza a dispreț precum un critic rafinat. E în permanență bintull de toate «os- ia igii te ți simte în jur, peste iot în jur, semnele omenescului: „Să bem pentru un drum frumos sub stejari, / Să ne rugăm pent-u o stea, / Să lăsăm aripile mari să bată in vini / Și sus pe slîncă o lacrimă grea / Pentru Un drum lung in pămînt" (închinare). La fel de eloc- ventă mi se pare ți laconica Nostalgie: „Melancolia unei străzi însorite, / Prin care coboară această femeie ciudată, tristețea, / Case în care se nasc ți mor oameni de fum, / Ochi somnoroși se topesc în geamurile albastre, / Strada asta, prietene, / E inima". Artist fiind, el c totuși, fatalmente, altfel decît cei- lalțiv asupra destinului său iți flutură tragic aripa neliniștită un fel de bles- tem al căutării, al neodihnei, care-i în- seamnă pînă țî locul trecerii înspre ce- nușa verde: „Sub un fag e ciobanul, / Sub un paltin haiducul, / Sub cruce tot omul, / Numai eu sub dîmb, / Sub nucul strîmb, / Unde cîntă cucul" fAfor- minte). E remarcabil totodată in aceste poezii, pe care le-am citat în întregime, refuzul discursivității ți al retorismului, maxima concentrare, alura lor lapidară. Sînt caracteristici care revin ți în cic- lul Profiluri; versuri cpigralice cu am- bi'il de sinteză si esențiali zare de cele mai multe ori realizate — Ioana tFArc. Cteonafra, (lauguin, Toulottse Lautrec, Ijtchian. Totuși, uneori, se simte aici ambra manierismului sau nrimeidia alu- necării în r-ro-a sm (Votiaire, Henting- urau, parțial Baltac). Viziuni este un ciclu care mi se pare exterior volumului. Nu e vorba de teh- nică — Mircea Vaida flic cum se face o poezie — ci e de o cu totul altă atmosferă dect aceea atîl de autentică imprimată cărții de ciclurile Cenușa verde ți Fain de lut. Găsesc remarca- bile dintre viziuni acete piese care sînt realizate într-o pastă suculentă, amin- tind pe undeva de Verhaeren sau dc Arghezi din Prigoana ■ „Porci : armată de urechi, de copite, de șunci, de slă- nină. / Negustorul îți mină turma de porci f Noaptea sub cerul verde, prin bălți cu lumină. / Prin lunci desfun- date, pe drumuri rele, / Trage din ți- gară ți înjură. / Și porcii grohăie me- lancolic sub stele /.../ (Porcii). Și totuși nu acestea sînt poeziile care de- finesc debutul lui Mîrcn Vaîda. Per- sonalitatea sa iți ascunde pro.ilut nu atei, ci in versurile marilor nostalgii, Ș străbătute de sentimentul profundei so- lidarități cu peisajul ți istoria acestui pămînt care a zămislit gorunul lui llo- ria ți mireasma sînzienclor. Prin auto- rul Ce/ie^eî veni, șirul poeților Ardea- lului. al poeților care știu să deslu- șească prin timpuri chemarea străbu- nilor. îmi parc că ți-a aflat tui original ți viguros continuator. RADU CIOBANI) (icorțjc Moroșantt: „IARBA STELELOR" Readus în actualitatea literară mai întîi de antologia „Poezia ieșeană ccn- temporană", iar ceva mai tîrziu de apariția volumului de porme Iarba ste- lelor. poetul George Moroțanu cons tu c încă o mărturie elocventă a plenitudinii vieții literare, a stilului de gindirc cul- tivat în poezia considerată tînără pe atunci. Au trecut aproape patru decenii de la debutul său. George Moroșanu face parte din cea dinții generație de intelectuali ridicată după primul război mondial din pătura țărănească. George Moroșanu pune împreună cu Gliedccm Coca șl Victor Măgură — bazele re- cfstei „Alia"1, iar cu Al. Voitin ți Ge- orge fvașcu a publicatei „Manifest". Te- și apărute efemer, ele au atras atenția publicului prin conținutul lor îndrăzneț, adeseori deosebii de caustic ți prin poe- ziile dc Lună calitate pe care le-au publicat. Recentul volum de poeme Iarba ste- lelor — al treilea care i-a apărut — e o nouă confirmare a calității substanței sale poetice. Versul lui George Moto- șanu, deplin maturizat, poartă in con- ținutul său esențe lirice tari, amintind parcă dc ozonul carpatin din mijlocul căruia s-a desprins. Atracția spre tre- cutul copilăriei — ta care poetul recurge deseori printr-o amplă și semnificativă angajare — devine, uneori, o constantă esențială a liricii sale, proiectată în timp ți spațiu : „Respir sf mn văd, rnd aud / mugur al anilor, crud: / Prin ore de veghe, prin iui, / cresc alb și se- nin din tread“ (Confesiune). Peisajul la George Moroșanu e dominat de stări afective intense, desprinse din același flux al s ntiment lor legate de natura intimă a sensibilității poetului: „Prin ORIZONT DRIZOVT Ș fMmnd păți de ciută au apus. / Sub geana serii plopul e-o cetate: f Pe ce cărări porni-vor frume-ro. ? / Zac urme- le trecutului in roate". (Plopul meu). Ritmul versurilor sale are, deseori, o cadență bărbătească, dură, chiar în momentele de trecere de la un plan al confesiunii sale lirice la altul, legat mai țtrins de șimixilul asimilării și disimu- lării, in vegetal: ... „Părul cărunt ca- pătă / lin / culoarea trecutului // Cine-mi întoarce mereu / foite calenda- rului meu // Suflet au toate / din ier- buri ți oint / ți gust de puduri ți pâ- mint" (Inundă timpul). Aceiași temă revine cu insistența asemănătoare unui leit-motiv, din dispozitivele muzicale wagneriene ți în alte poeme: (Și azi . . ,, De, ce ?. La răspîntii, smgele lumii , , ., Elegie, Motiv etc.), prihgurind o cla- mare romantică, asociată cu meditația calmă a reveriilor in fața pesajului sen- sibilizat la modul artistic de imaginația fecundă a postului: „...Și inima ta / e demult t pădure adincă ți deasă / cu cetina toată întoarsă / cu rarițti de ciut c dețarte, / cu nopți miede-n rus- pintii / ț: luminișuri departe..." (Și azi...) Atras de culoarea lăuntrică a lucru- rilor, poetul creară senzația lor corn- plementară, restituind fiecărui element ce intră in structura poemelor, înțelesuri deosebite: ......drumul ți-a chemai eă- prioarele-n vis, / Peste pragul amur- gtthii" (Iarba stelelor). Claritatea me- taforelor din poezia sa confirmă matu- rizarea po'tică a lui George Mnroșanu. Poetul sesizează cu dezinvoltură un- ghiul artistic în perspectiva căruia reu- șește să identifice asociații, înțelesuri ți simboluri, izvorîte clin intimitatea mișcării lucrurilor In paralel: ..Tăcerile sînt sălcii peste lac : / apasă limpe- zimea de cleștar / privesc adîncut, mur- mură orar / sf-n neclintire se întorc ți zac" (Tăcerile). Fără a fi neapărat un cîntăreț a! plaiurilor natale, George Moroșanu ape- lează de multe ori la retrospectiva lirică, fa meditație, prin mijlocirea structurală a unor imagini cuprinzătoare, care de- vin în olanul gîndirii sale obiecte ale comentarulul poetic. De aici apare ca o necesitate de neînlăturat reproiectarea imaginii trecutului cu strămoși fixați intr-un anumit cadru de mit: .......S-ou strins furtuni, mereu prin ani păgîni ■ / Ce trist sartd din lutul lor părinții. I Și unii pUng pe cumpeni de fin fini" (Afaoism). cu un înțeles adînc șt com- plex, avînd rezonanțe de baladă. Inves- tigațiile in anii îndepărtați ai copilăriei, evilînd cu discreție delicată evocarea clipelor de nostalgie, insistă asupra la- tureî ei aventuriste, care-i dă o nuanță de romantism naiv: „...Mr culegeam prin anotimpuri tristetea. / Răzvrătind depărtările. / în necuprins, / trăgeam cu praștia. întins. // Buciumind, mă furou pădurile, bătr’mele, / în adine" (Pașii copilăriei). De aceeași sensibilitate dă dovadă poetul George Moroșanu și în poemele de structură picturală ce se remarcă prin imagini de o mare prospețime și deosebit de sugestive : “... Venind din trecut, / într-o rină. / fmieșfe bordeiul, f Mărunt / Pe cătcîle, !f Pălăria prea țuguiată a furii t e pălăra în prelungire a omului. / Pălăria de fum a pădurii" (Bordeiul}. Semnatind apariția volumului Iarba stelelor, avem convingerea că el atestă un noct înzes'rat, format între cele două războaie mondiale, care și-n cîstfgat un loc bine meritat în peisajul liricii româ- neai moderne — șî a cărui experiență lirică merită să fie cunoscută. GEORGE DRUMOR Ion Rahoveanu: „LACRIMI PE SPADA" Cu „Lacrimi pe spadă" Ion Raho- veanu se înscrie în linia de tradiție a poeziei ardelenești: directă, simplă, an- gajată. Cele trei cicluri ale volumului: „Maic'dal 1 cetinilor’", „Rugina melan- coliei”. „Intersecție de zări", sînt tot alîtea ipostaze tematice ale aceleiași ma- niere. Versul tonic curge parcă din seva cetinilor, unu! din motivele centrale ale volumului, întregul ciclu de început con- stituindu-se din pasteluri interiorizate, de sinceră vibrație față de peisajul și realitățile patriei: Iată-mi viața lingă a celorlalți buni fii înlăturări finale de tresăriri a spaimă. Și iotă-ncredcri, cuget, iubire și minării Cum piscurile tale aparte ies în faimă, Prin veacuri, fără, soră afîtor tragedii. Un dor de limpezimi dar și „o fru- musețe rănind” — vezi „Descifrare în stînci" — se indentifică în substanța poetică din care se hrănește lirismul poe- tului, uneori inegal, îăcînd prea mari concesii facilității, alteori sugestiv, con- centrat, de o mare puritate: Ne trebuie o prietenie de seară după orele de dragoste de care te-nlăntuiepti luminoase ca niște nuduri la intrări în pooefli. Ne trebuie o prietenie tînără de dimineață, de plecări și visuri, O prietenie ia nivelul umerilor, un ecuator prin suristiri. Uneori, însă, tendința poetului de a crea expresii și cuvinte inedite obosește, cu rezultate neferic'le. concrelizindu-se in versuri ca „în salturi, în curaj, in fantazare" sau „Cîntecele din albastrul nemuririi". ADRIAN MUNȚIU Nicolae Dumbravă : „DUMINICA PĂDURILOR11 Volumul „Duminica pădurilor", ur- mindu-î celui întitulat „Dialoguri cu tara" (1964) indică o evoluție ascen- dentă în planul expresiei artistice fi o lărgire apreciabilă a orizontului tema- tic. Conștient de scăderile respectivei culegeri Nicobe Dumbravă evită cu a- bilitate în noile sale poezii, în bună măsură, concesiile tăcute in trecut re- torismului. Acest aspect se remarcă chiar în cazurile în care atitudinea este cea direct militantă, precum în poezia „La noi", concepută apriori ca o replică la cunoscuta elegie socială a lui Goga : „La noi pădurile fierb / curge prin ele o sevă stelară. / Zările sînt purtate in coarne de cerb, f ape pietroase duc brazii prin țară. / Casele au oglinzile aprinse în cer / și sînt văruite cu mi- resme de brad șî rășină". Nîcolae Dumbravă sc exprimă ple- nar in poemul „Cuvintele" care se constituie ca o adevărată temă cu va- riațiuni: „Azi-noapte, prin somnul meu au trecut / călăreții fantastici ai jocu- lui diurn de cuvinte. // Timpul în scoica-i de lut / s-a zbătut / și sub dangătul greu / al urcușului meu / șuiera lîngă iîmple, fierbinte". Cu aceste cuvinte" drămuite în palme", atîrnate de sforile soarelui și lunii", ori prefă- cute în „furtună ce izbește în zidul tăcerii" poetul scormonește in jarul ne- văzut al inefabilului. Fiorul existențial este autentic șl face corp comun cu ideea trecută prin filtrul contemplării. Comunicarea cu elementele naturii se gț realizează pe dimensiuni mioritice ; „în- cep să mă doară crengile / de alita zi, de atita vint. / Supte de vlagă ră- dăcinile / țipă a somn, sub pămînt". Este un sentiment organic al trecerii prin viață avînd drept coordonată prin- cipală acceptarea bărbătească a inexo- rabilei reîntoarceri în circuitul material. Din aceste trăiri, în care clemente spe- cific tradiționale sint contopite în vi- ziuni moderne, filonul liric capătă in- flexiuni noi, convertite în cîntec ; „Dor", „Doină", „Alb", „Iarnă", ele., alteori în meditație^ gravă : „Copacii", „Virste", .Avere", *„Solilocviu“, „Pămînt", „Ne- liniștea plopilor", aceasta din urmă re- marcindu-se printr-un Ion aparte de ele- gie elevată: „Mamă, știu bine: / toată neliniștea plopilor / ai revărsat-o în mine. I Urc spre cumpăna caldă, dc zi, / între fuga de moarte, / între setea de-a fi". în același cadru dc ri- tual au loc și chemările de dragoste: .Aprinde focul în cîntec, iubito ț / E ora de dans a luminii. / Lasă să-ți cadă pe suflet, / cu murmure veșnice, pinii". (Pe muntele Găina). Eronl liric al lui N. Dumbravă este prin definiție romăn ca structură sufletească. Tema eroilor se integrează structural puter- nicului sentiment al Istoriei: „Ca Goya trec prin istorie cu un felinar în mină, să luminez chipul celor căzuți". Ima- ginea perenității și dîrzenici neamului este realizată cu mijloace sobre, in ca- dențe patetice: „Nu pLng la noi nici munți, nici plaiuri: / e-o îndirjire-n ră- dăcini. / Durerea petrecută-n naiuri, / îâcutu-ne-a, în zeci de graiuri, / cu poarla dorului vecini. / Cînd bal în galben trandafirii / și par de viscol destrămați, / venim la masa nemuririi / cu voievozii și martirii, / cu tot ce-i viu între Carpati". (Baladă). Relicvele trecutului sînt glasul permanent al isto- riei : „Cutii dt rezonanță sînt aceste ziduri / străvechi cu umbră tăcută șî deasă, f Atinse do vîntul carnație, / pe sufletul țării cîntarea șî-o lasă". (La Sarmiscgetuza). Poeziile în care se evocă eroismul ostașilor noștri în războiul antihitlerist se remarcă mat mult prin suflul alert al versurilor decît prin viziune, în care situație anecdolicui și poanta diluiază uneori fiorul liric, așa după cum st în- tîmplă în : „Prima zi". „A sosit clipa" sau „Marș spre front". Cînd poetul nu cedează acestor servilul!. / Șt obțin efecte relevabile, precum în poezia „Pa. sărea albă"; „Cîntă pe front o pasăre ORIZONT ȘJ albă. / Dogoare și viscol cu trilu-i să taie. / Gntă pe front o pasăre albă / care mă strigă prelung: Nicolae, / (...) Luna îți ponriă tăcerea de nalbă / peste explozii adine repetate. / Pasă- rea albă, pasărea albă / cîntă pe front între sîrme ghimpate". Remarcabil prin sinceritatea senti- mentului fi prin mesajul lor generos, versurile lui Nicolae Dumbravă din vo- lumul „Duminica pădurilor" (cu excep- ția unor piese tributare retorismului și dcclarativismului) își relevă noi și au- tentice vaktițe lirice. HARALAMIHE ȚUGUI Petru M. Haș; „DOR NEGRU" ORIZONT Dor negru este volumul de debut (Colecția Luceafărul) al lui Petru M Haș — originar de prin părțile Ara- dului, numj destul de activ ilustrat in paginile Ttibunci și ale revistei Steaua unde a semnat in ultima vreme mai ales ca recenzent. Poezia sa este una a nopții, fapt lesne depistabil încă din titlurile volu- mașului : Noapte, Cîntec de întuneric, Jii ua fi noapte, Stea tireie. Noapte în cimpia Crițurtlor, Drumul pi in noapte etc. Creația sa doar misterul nopții o adapă ; noaptea pentru po.t este arderea exis- tențială : „la miezul nopții fiecare om devine rug..." — Poem medieval și cerliludinea csfc apanajul ei: „Pe urmă cind nc trezim către ziuă / oricîl de în- curcat ar Ei drumul / ne place să îl știm ca pînă atunci sub picioare / dar ni se ridică odală cu noaptea..." — Drumul prin noapte. Viața este marea trecere; acum — noaptea — se bănuie și se simte Ființa universală în veșnica devenire și mereu aceeași, omul contopit cu cosmosul inlegrindu-se ritmului cos- mic: „In fiecare noapte ne asediază pămîntul / în somn / și devenim pe dată pămînt / fiindcă nu mai putem fi altfel decît pămînt / nepulîndu-ne ima- gina înaintea pămîntului f iar cineva / care nu vrea să ne piardă / prin gea- muri ascunse / dc după întuneric / pri- vește) cum ne asediază pămîntul / cum devenim pe dată pămînt / și nc crede fără deosebire / oe toți / asemeni pă- mîntulni..— Elegie. Astfel văzută, adevărata trecere a poetului se produce nu „din paranteze". cum exhibiționează în unele poezii, ci dincolo detărimuri (ciclul Oedip), noap- tea fiind echivalența ritmului universal resimțit ca nostalgie și realitate; „Sca- ră de seară se simte sîngeie omului I omul care scutură liniștea plopilor / doar caii se aud cum pasc prin întu- neric / îarba izvoarelor. // Tîrziu ajun- ge păscutul la stele/cînd lebăda neagră ie trage sub prund / să rămină singure pietrele încremenite sub ape. // Spre ziuă omul reintră in plopi / arbo- rii aceștia sterili in adîncă mișcare / de tremurul celui uitat. // Caii se pierd și ei undeva / acolo în cîmpuri / păs- cut! tic iarba poate a pămîntului. // Am uitat că trebuie să intru și eu / șî tremur in rîul tăcerii așleptînd / nu știu pe cine / peate o nouă trecere. U Omul din mine scutură plopii într-una t de unde cade afla liniște? U Voi mai auzi cum crește / Doamne / Iarba iz- voarelor ?“ — Aștept să se înttmple. O stișiere, dragostea concepută și ea arzător, — o poezie a albăstruiul (vie- tate cu sînge albastru, orga albastră, femeia albastră, cer albastru, albastru negativ etc.). Ambițioasă așadar de profunzimi, poezia Iui Petru M. Haș, astăzi încă nu destul de consistentă, pre zintă garanția ca, pe măsura „arderii de tot" a poetului, a înlăturării com- promisului și a mor forțări fără aco- perire, să se realizeze ca o autentică valoare GH. JURMA Ion Hurjuî; „NOAPTEA PANDOREI'* A devenii un loc comun întrebarea : este sau nu cutare poet ? O scurtă recenzie nu poate răspunde la această întrebare șf, cu toată bunăvoința, In această plachetă vom căuta acea spe- ranță rămasă pe fundul cutiei Pandorei, după Ce toate relele și-au luat zborul. „Doarme lumea într-un poet" — ar putea fi moi’o-ul oricărui volum dc de- but și ion Hurjuî. se pare, nu se dez- minte cu acest vers în niciuna dintre poeziile cuprinse in plachetă, deși poetul anticipează deja, în prima secvență (Pseudoportret), cu candoare, acea ne- putință, acea incertitudine care-l așteap- tă în „noaptea Pandorei": „La un capăt lumea ca un chiot, tremurind ecouri; / Dincoace — soia falsă, Bus- tul ramei fără nimeni, ars de timp" sau : „E prea devreme pentru serbări, / E prea tireiu pentru cătați, / Pot ați, Lasu-mă să te pline, / Singurul lucru care l-a? face dinadins". Poezie de no- tație? Poezia „constatării" ? Și una pi alta. Ion 1 turjui arată mai mult un ala* famctit cultural față de ce a ce am pu- tea numi poezie, fără însă să poată realiza „starea" (era să zic „de gra- ție") necesară oricărei poezii. Și pentru a fi mai exacți: poetul nu are „reve- lația" poeziei, deși intuiește foarte bine prezența ei in lucruri: „Cearcăn la ochi, cearcăn la floare; f Tu ești aproa- pe dar nimeni nu vine., O serie de tropi uzați, parazitari, ca: „pietrele pedepsirii" „desfriul ne- somnului", „sîngele nesomnului", ..glez- ne de lut", „cornul de aur al lunii" „șarpele îndoielii", sau chiar versuri în tregi („noaptea-i o pată difuză de vise", scheme de oameni, scheme de plante"'} sen i potențialul liric, maschează inefa- bilul in aceste versuri altfel scrise foarte corect. Sînt cîteva poezii reușite, de certă valoare artistică: Unghiuri, Durerea, Pase. Robittson si altele care depășesc nivelul unui vclum de debut („Cama i,,’t”. ..Cerc". . L'"ibîle ceasurilor", „Re- facerea pînzetor”). Dar podul îsi definește singur con- diia de Robinson întru poezie: „Pleci fără rasi mereu înapoi / Te-ai întoarce dar pleci / Rabin son gustul amar nud poți vinde/") — și atunci cînd ne spune in Durerea: „I.ung drt m ; cu cit mai pregătit /, cu-atît mai greu dc-af!at râsntafă l Af-arn trnguit, m-am Hărțuit f Vi noaptea race-n ceafă tniunghială) îl . rodem pe ion Ilurgnl și așteptăm cu interes evoluția lui în continuare, DAN PETRESCU KARL STRFIT $1 JOSEF CZIRENNER ; Schwowische Gsatzle ausin Banat*) Evident, în dialect se poate realiza o creație literară la fel de diferențiată din punct de vedere valoric ca și în limba literară cultă. Placheta pe Care o avem în fața noastră este scrisă în în- tregime în dialect șvăbesc bănățean. Ea ■> FdltaM de Cma Creat*** Popula'® 1 Județului Tliniț, 1969, este, totodată, antologică și in sensul g că reușește în paginile sale creația mai din mul.e perioade ale literaturii șvubeșts bănățene. Nu cunoaștem criteriile după care s-a tăcut selectarea textelor. Amor ii par a nu ii consultat mai atent munca pre- decesorilor : Josef Gabriel senior, Rari Krausaaar, 11.ms Hagel, Jcmann Kun- zig și llans DipEch. In consecință, în al ară de o operă foarte serioasă și de înalt nivel artistic ca *s schmomsth Johr de J. Gabri 1 junior, selecția reu- nește in nouă cicluri, dintre care nu toate tematic autonome, pe lingă creația dialectală clasică a lui Josef Gabriel senior, ca șî a unor poeți ca Jchaim Szimits, Egidîus i iaupt. Jakob Kămpfer, de mare popularitate de prin anii 2J și 30, variate texte de cînleee populare, snoave rimate și proverbe, în genere de un umor rustic, exuberant și chiar gras. Lipsește din ea, in schimb, balada despre care 11. Diplich, unul din foarte bunii cunoscători ai folclorului șvăbesc bănățean, spune că c „cinlecui salului constituit în sine: „das Lied der Dorf- gerneinschaft", tradiția căreia s-a stins în anii 60 ai secolului trecut. Lipsește mal departe cîntecul de muncă șl — cu excepția tmor oralii v^rsTeate de rugă — cîntecul ceremonial, și mai ales lipsește no.zta lirică, printre care cîie o adevărată bijuterie ca: ,,'s iscli no nit lene, dass rs g’regnel beli": ..Nu de mult a plouat" — un „cîntec de fete" din ZSdăreni de o rară suavitate — sau elegia: „Es isch emol e Bliiemeli g'si" : „A fost odată o floricică", din aceeași localitate, de o profundă rezo- nanță umană. Titlul plachetei, în traducere exactă Strofe poâbeșii din Rana!, are si el sa- voarea sa semantică. întrurît „GsaM'“: strofe, este un diminutiv, deși semni ‘că, fără intenție peiorativă. îdeea de ..poem". De unde acest flagrant trans- fer de înțelesuri ? Din uzanța ir or vremuri apuse, cînd în satele din Ba- nat. țăranul -vab ajungea în contact cu nn“zia cultă numai în primii ani de scoală — fant cu renercurs’unî adîncL de netăgăduit, pentru specificul atitu- dinii sale fată de cultură și artă —: do înduioșare și uimire. de îrlăcrimare și umor, de adîncă cutrrm'irare si de netă detașare. Prefațatorul selecției nu stăruie asunra acestui amănunt. Invo- luția șî pauperizarea treo'ntă a folclo- rului svăbesc bănățean dm ftWmnl se- col. stingerea baladei si păstrarea fie* dubii numai în unele comuniști izolate și închistate ca cea ateniană de la ORIZONT 5 Zădăreni, pe de o parte, a prevalențci textelor rimate de umor rustic, pe de altă parte, se explică de aci Ca ți iaptul că pînă ți în creația unui poet șvab atit । e pătruns de realitatea satului bănățean ca Joscf Gabriel senior se produce o netă separare între poezia sa lirică, compusă în limba germană lite- rară, ți cea umoristică, scrisă în dialect. Și de abia fiul său, Joscf Gabriel ju- nior, va îndrăzni să folosească graiul local din Merțișoara ți pentru o creație lirică cultă — de înaltă ținută artistică — amintitul ciclu s' scltwotoixch Jofir: Anul țw'ibesc — care aci ți acum apare pentru Intiiași dată ca operă postumă a poetului, stins prea de vreme. Tn ra- port cu această operă nedumerește, în sfirșit. ți observația prefațatorului, sub- liniată cu tăr'o. că poezia dialectală șvăbească din Banat nu tratează „pro- bleme de circumferință universală*: „weltweHe Fragen". Joscf Gabriel iu- nîor, la o analiză mai atentă, ni se pre- zintă drept unul din cei mai mari poeți dialectali ge-mani, citabil alături de clasicii Peter Hebel (aleman). Ph, La- ven (treveran) si Claus Groth (nord- german), iar ciclu! s’ schtuateitch Johr, comnus din 39 de poeme și poezii, se citește cu egală plăcere cn poeziile dia- Iertai'' din volumele IF/m mbrilich |i> nmo-tnl d- Jo'ef Weinheb'T ți Mit eana schwoazn Dintn (Cu cerneală neagră) de H. C. Artmann, cirora ni- menea nu le dispută universalitatea. De altfel, Joscf Gabriel junior r fost un poet recunoscut peste hotare îrcă după apariția plachetelor sale taaigang (Drum prin semănături. 1039) si Am Heidebrunnen (Lîngă fîntîna dc pe cîmpîe, 1943), ambele de o autentică in- spirație și de o desăvîrșită ținută ar- tistică. La adoptarea unor criterii mai ri- guroase de selectare și grupar* a tex- telor din placheta de față s-ar fi putut scoate în relief, cu ușurință, ?l alte valori trainice ale poeziei cialcctale țvăbești din Banat — bunăoari creația realist-crilică a lui Karl Braun, din care 12 portrete „hazlii*, în loc să fie tra- tate ca un ciclu închegat, precum se pretează a fi reproduse, sînt răsfirate mai peste întreaga întindere a suma- nilul. Placheta Schtvowt'sche Gsătie a:tsm Banat, cu ilustrații într-o manieră lim- pede șl sugestivă fl grpf’ciene C i rola Fritz si cu reproducția în ctlori. pe copertă, a tabloului Ruga d; Franz Ferch, este. în ciuda rezervelor semna- late, o frumoasă realizare n Casei crea- ției populare a județului Timb. ce se cere continuată ANDREI A LILL1N ORIZONT K miniaturi critice COI X CI D E NȚ AJ ! Fără indo aU că aria scrisului, oflctt dc dealvtrflU, cuprinde in ea și termenele unei poșibJc talibiluăt. Șl acr.-s.® pentru . A pr n lire® lucrurilor *3 trebuie sl dcicindă din domeniul eteric al viselor — unde a lo«t coMeui.I — pentru a se întrupa in litere, nu întotdeauna perfecte. Cu alte cuvinte ne referun la acea dramd Ignobilă cunoscuta îndeobște sub numele de „greșeală de ti- par*. Ne-am obișnuit așadar să acceptam liră nici o tresărire drept „greșeli dc tipar" situațiile In care citim Itarvry Weller în loc de Harvey W-elcr, Brdlsh Film Institut In loc dc Brdlsli Film Institute, lloustorn in loc do llouston tea in Cnntemporanul din ti sept, H&1. p. II» sau pitorescul Leopnld Elzoin tn loc de Lcopold ISIocirn (P-r ■■ । lilcear#, nr. 39. p. 9). Nu ne Impacientam nici dacă această originalitate de tw.ccrlcre se vade}te ti tn domen ul unor nume pe care le credeam dt gen se poate ștab Li numii după ce se coi Imnta cu ecoul ei in consiliata celoi cărora li se adre- sează. MUc: laiul dc laț5 are ca obiect curbul universitar Literatura neutru copil. publicat Li Editura didactica $1 pedagjeicJ, al '.arul autor este !Uc Stănciu, Ne-a retteut atenția, ch'ar de la început* cuprinzâtoarea biblogmlic consultați ti- au- tor» fapt caro evidrntiaxA dori ta s-a d- a da o Imagine eemplexă ți de ansamblu acupl a literaturii pentru c« pil» raționala 'l universală. Cum ln«ă reușita nu depinde numai dc cantitatea m-ai'-rură stopului propus. Mai tatii, ta cadrul „considerațiilor psl- holoRl.e0 (eapit. I). bine punctate, ar tl iui! absolut necesară precizarea că această II- taratu 4 »e adresează în special copiikr pini La 14—15 ani. (se l*id că doar speciile pre- ferate dc către cititarii-COpii, Inclusiv ado- lescenții, Ori acestora chiar dacă le mal plac cărțile de aventuri, manifestă un Inte- res tot mal accentuat pentru literatura. — pe care convențional o socotim scrisă ruinai pentru adul.l). Tlntad scama de ac astă rea- litate șl deliniția conceptului de litera- tură pentru topii pe care ne-o propune I. Slancju (pag 191, considerăm că ar ti lovi indicată Empirtlnea distinctă a cursului ta două mari compartimente : 1) Litera tura proprlikzisț pentru cocii (abordtnd speciile ți renurile carț se adresează cu preponde- renta vlrstctar pini la H ani) ți 2) Litera- tura accesibilă țl copiilor (referitoare la >- cete opere care, prin conllnut. personale, compoziție, pot fi înțelese M «te WP’IL ales ci autorul face — tcorcl c — deose- b.rile necesare ta capito'ut dc introducere „Specificul literaturii j.etani copil*4 (rag i3—19). In feta! acesta Informația ți analiza ar ti ctțtlgat in precizie, s-ar fi creat avan- tajul ușor criterii omogene de selecție a operelor țl de apreciere valorică s-ar *i evitat preze- tarea tubclentă sau ine rupte ă a unor scii teri clasici și contemporani, *au repetarea aceluiași rum; de autor. In di c- rito compartimente, tare fragmentează con- tribuția «a la literatura ptniru copiL (De ORIZONT la capiul la capitol a* schimbă .m^dalICa- 1ca" dc tratare, crr|ndu-se deseori Imprtilîi , Eusebîu Cam Har (co- piii nu p«f uita plăcerea oferită de repo- vestirea basmelor din „O m e șl una de nppțr*) nu este cel puțin amintit in pa ginite rezervate speciei respective (IV). în sub- capitolul Orientări sie basmului modern. Iile Stane iu pune In discuție ..Adsrts-ra basmului la Intențiile educative ale epocii-, Incepind astfel î „Mulți povestitori ai epocii modeme au Imbricat în haina basmului in- tenții educative-. Nn putem lut’kne de « numai eiwa modernă se bncnr*! de a-eme nea povestitori ți la ce ..Intenții educative” Ab^'ale se referă autorul cursului (uni- versitar I). Nl se pare temerară șl ambiția — desi- gur bine Intențională — dr • țvldentla un num Ar de opere din literatura universali care se ad*et?azl copiilor, cu atit mai mult cu cit in bură nari" rășinile consacrate lor «canini cu n b'b-iogralie pr scurt comen- tată. In capitolul Mari nov^lltori de basme (în literatura tinlvn-șalS) lipsește o relerire — orlclt de «urniri — la creația popoarelor afrhnno sau orientale. Iar despre Wdhelm Hauff sc vorberi" numai în patru rînduri. absolut neewnțlak pentru portretul unul „marc povestitor1* (pag. 73—74). Poate mal firesc ar f! fost să te fi oprit llie Stanclu la cele mal semnificative prezențe ale llte- t raturll BltiVtfMle prrtru ccp'L Fmr-o «Intrai care a*- fl putut suplini privirea Istorici de la paginile W-44. Pentru toate aceste carențe semnalate de J¥ noi. ca șl pentru altele existente In această carte, ne tn^ădum să sugerăm autorului că o mai nuri atenție In elaborarea lucrării ar fl putut duce la rezultau mal notabile. VALERO BACIU CURSURILE DE LA VĂLENI! DE MUNTE Anul trecut cu prilejul ttuplnlrii a M de ani de la înființarea tlnlv-rsitățll populare dc va-S infllnțatâ de Nlcolae lor ea la Vă- lenii dc Muntt, Corn telul de stat pentru culturi țl alti, a IkotA it reluarea acestor prelegeri de va ă intru îndude In acțiunea de lâiOÎndlrra științei țl culturii, destAțu- rato de celei,iile Univers tățl populare. Eu itnn de prclure țl omagii față de cărtu- rarul de prestigiu țl notarldate morali li, a fost deuum ta Unlvers.tat a populari de vâri „Nlcola* lorga*. S-a iei,rodat as'rei fi- nii Uîte! vechi tradiții, traditlc intemelată in anul |S#S dc Istoricul lorga, acțiune de care s-au Imnirtâțit Etc! dc generații do profesori, insă’ătorl țl râvpind tort al cui- tu-i. La cursurile de la Vilenll partkFoau cadre didactice țl din rlndut naționalităților conlocu toarc. pentru care se organizau cursuri d- Pmha țl 1 teratura romănă. La sflrțitu! acestei veri, peste 16) acti- viști al Comitetelor Județene de culturi țl arîS al al Cors'lilor sindical* iudetrne. au pa ticljat In cea de a doua cd Ve a Univcr- sitalll populare din vălenii dc Munte. Au Jlnut prelegeri cu o tematici va- rialii: Prof. uolv, dr. docent Petre Vancea, membru coresp. al Academiei. Acad. Calm lacob acad. Grigore Moislt. Dr. C. Maximt- lian. acad. Rcmus RJIduleL prot untv. dr. doc. CSlIn Popovtci, acul, Aurel Avrnmespu, prot. unlv. dr. Pavl Anostnl. acad Sti-hn Mdeu. Mircea Malija adjunct al Ministrului afacerilor externe; Dintre subiectele politice de Interes contemporan amintim deibaterea : „Perfecționarea vieții sociale In România condu .1 dr dr. Ch. Band us, țel adjunct ai Secție' de preparandii a C.C. al P.C.R., — dezbaterea: ,,P,C R. detașament activ al luptei antlimnertalnle pentru unitatea țl cx». ziunea ml--rdrli comuniste ți muncitorești in- ternaționale", conduci de dr. Mihal Ovilea, țel adlunct al Secției dc propagandă a C.C, a P.C.R.: prelegerea! ..Ateismul țUInlifie niarzkt țl ierarhia valorilor morale" a prot unlv. dr. Paul Poncccu-Ncveann ; Slmpozlo- mul „tnllplulrea deplinei cgalltlll economi- ce, sociale ți politice dint'e popo-irl romtn ți naționalitățile crmlcicvltoa'e", conduci de Eugen Jebclcanu, Acad. șt. Pcterfy ți E du ard Elsenburger, Mai menționăm slmpoilcwnul : „Condiția artei In rnocs moderni. Istorie, țncial, națio- nal șl cultural. Condiționările st dimensiunile fundamentale «le artei contemporane" țl Slmpozlomnl ..Realități țl perspective ale artei romtnețtl contemporane" susținut de criticul Șerban Cloculescu, criticul dc ad! Zeno Venera, preț, vnlv George Pateu. Evoca ei personalității ctitorului acestor prelegeri s-a tlcut de prot, unlv. dr doc. Mihal Berss rare a vorbit despre: „Nîeolse lorga — p-ofcsorul" șl Frasin Munteanu- Râmnic, diiectorul Muzeului memorial N. lorga, Parttclpnnțll la aeeste cursuri au avut de asemenea prilejul să viii tete monumen- tele din imprciurimlle localltllil : Minlstirra Zamfira p'etatâ de Nlco'ae Grlgorescu, Ml- lilstirea Dealul unde este păstrat cașul Iul MHial Viteazul, .Muzeul scriitorilor din Ttr- govi-t-. Muzeul tlplritu ilor fosnlne'tt din Hrgovițte ți au participat la Spectacolul de lumini sl sunete din turtea domnească din Tirgovtjte. OCTAVIAN MUȚEA L ow Redacția > Timișoar a Piața V. Roaitâ nr. 3 Telefon I 20 2K • Administrația București Șos Kbeleff nr 10 © Manuscrisele ț: orice corespondenții scrise elteț pe o singură parte a htrtlel cu indicare» adresei exacte a expedi- torului, se Uimit pe adrese redacției Manuscrisele republicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1537 la întreprinderea Poligrafică Banat, Bd. Leontin Sâlăjan nr. 7. Timișoara — R. S. România moz Lei 7.-