REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA TIMIȘOARA, NOIEMBRIE 1969 Anul XX nr. 11 (187) CUPRINSUL VIRGIL TEODORESCU : Toamna, Vapori, Fortăreață, .1 pltdt, Curaj . . .3 AUG. DOINAȘ: Peisaj cifrat ■..............................•. -.5 ANGHEL DUMBRAVEANU; Septembrie, Pietrele amiezii, Impreoiziuru . . .5 NICOLAE MARGEANU : Cina cea de taină........................................7 CONVORBIRE între Oteg ibrahimoff și Miretlle Robin-Tomici, (rad. de AleJtandra îndrieș 14 AL JEBELEAW: Febre, Malidiclion, Rugăciunea unui animal pașnic, Sacrilegiu, intimele însemnări ale lui Gatilei . ADRIAN MUNȚ1U: Tăietorii ... * VIRGIL Ni STOR: Riul, Invocație către zori GEORGE SURU : Bocet, Rugă de dragoste . •COMAV $OVA: Tomuri ... MARIANE HECMAN: Solfegiu .... ANDREI UI IC A ; Lumea nebună a unchiului meu • VICTOR FRUNZA: Pastel autumnal, Hai-Kai, Luna din nou NICOLAE IOANA: De ce, Pleoapele DAM! AN URECHE •. Tradiție și inovație în poezia tinerilor (II) PACHIA ION TATOMIRESCU: Copac in casă . VIRGILIU BRADIN: Ascultă .... ION LOTREANU ■ Elegie pentru Vica NICOLAE BADILESCU : Adunăm, Nici un nor, Nici o vocală ADl POL; Să batem ointut ..... Debut PAUL COST IN: Darul poetului .... M'1WGA/?£TA Acolo unde cerul MARIANA VASILE: Cioclrlie...................................................44 I Din literatura universală P, VOINEA ■ „Dervișul si moartea" a lui Meșa Selimouici . . , . 50 MEȘA SELIMOVICI: Dervișul și moartea. în românește de loan Peianou . . 51 KUMA' GOLL: Melodia zăpezii . . . . , . . .55 URI WOLKER Cutia de scrisori ........ 55 IU LI ANE WINDHAGER: Locuiam împreună, in românește de Petre Stoica . . X Cronica literară PETRU SFETCA: Ion Caraion: „Necunoscutul ferestrelor" . . . .57 ION MAXIM: Adrian Păunescu, intre laudă și contestare . . .59 studii ION NE AȚA: Liuiu Rebreanu despre teatru . . . . . . 63 ANDREI .1. ULUN: Franz Liebhard (I) . • • . . .72 Cronica limbii ȘTEFAN MUNTEANU .Creația lexicală in limba literaturii . . , .78 Cărti-revîste CONSTANTIN CUBLEȘAN: Eugen Barbu: „Foamea de spațiu" . . .81 VICTOR CRĂCIUN: Troian lancu: „Dragostele mele" . . . . . 82 I. D. SU CIU : Alexandru Ditțu: „Explorări în istoria literaturii române . . . 83 PARTENIE MURARIU: Radu Tempea: „Istoria sfintei besearici a Șcheilor Brașovului 84 GEORGE DRUMURz Teodor Scarlat: „Poeme".................................85 DAN NEMESNIC: Alorta Bărbulescu: „îngerii lui RafaeT . . . .86 NIGOLAE Ț1RIOI: Emil Mânu: „Incunabule" . . . . . .87 DAMIAN URECHE: Adrian Beldeanu: „Corrida" . . . . .88 V. : Reviste . . . . . . . . .89 Orizont extern R. CIOC AN-IV AN ESCU : O expoziție de pictură polonă . . . . .91 fi G. L.: Teodor ti". Uj Stjmposion, Cnntroversy in LUmtlure, Hemingmag postum 92 Miniaturi critice S. D.: Titluri, .Tributul ființei" , , , . . . . .95 ION VELICAN: Epigrame ......... 95 COMITETUL DE REDACȚIE REDACTOR ȘEF . AL. JEBELEANU RED. ȘEF. ADJ.; ANGHEL DUMBRAVEANU N1COLAE CIOBANU, ANDREI A. ULLIN, SORIN TITEL, DAMIAN URECHE TOAMNA (yambalagii, sărmani țambalagii, rugină aruncată pe pustii și policandre sparte, sparte nurci, drum arnbigen pe care totuși urci spre undeva, spre marele pilaștrii, necontenitul orelor albastru, ciob infinit, ciob invelit în cergi, zi ti sanie de cerbi spre care mergi, cu goale tălpi, cu gînduri de copil, ca să ciștigi comoara unui cil, o ciutură plesaită, un chirpici, * sau dansul eleganților pitici, al celor șaptezeci de palizi gnomi, care se cațără în pomi și cad in noapte: multiplu permanent al cifrei șapte. , VAPORI &ine sint eu numai prin tine pot să știu. ' Prin tine, prin voi am să știu cine sini : mai mult, mai puțin ? un crimpei de cuvint‘> un palat în pustiu ? vilar de Luvia sau de Yprin ? Și trebuie să știu. Trebuie să știu pină la noapte. Să nu-mi înșelați buna credința. Să-mi spuneți drept dacă sinteți o ființă, adiere albastră sau blid cu lapte, ■ vapori de sulf galben, să știu odată, sint o plantă cu frunze în formă de ac, sînt o tundră cu cerul posac, - un ochean, un trapez, o prelată ? Sint chipiu, ori carîmb 2 măcelarul de roze podidit de nevroze 2 Șr sînt drept sau sint strimb 2 . ) 'FORTĂREAȚA Culoare a vederii le știu inchisă-n vidul pe care îl sporește obișnuința noastră, ORIZONT și nu ești nici verzuie, nici albastra, nici neagră fără margini, ca aridul pămint eteroclit al blindai stepe. Ești, totuși, ca un cimp de plante supt, ca un miraj al verii, clnd, abrupt, vedenia leșinului incepe cu toată pompa groaznicului fast, cu nori de praf, cu ropot de copite, virtej incandescent care te-nghite intr-un ocean sălbatec, aprig, cast, intr-un adine fantastic de delicii, cu foșnet de țestoase, lent și greu, cu pimpinele vii, din care eu am smuls vopseaua nobilei Fenicii. A PLUTI podită cu agave e calea. Cu agave catifelate cioburi, trandafiri pe care veștefirea nu-i cuprinde, elementare, veșnice merinde, podită-i cu crimpee de priviri, — sonore evantae translucide. Pe drumul ăsta nimeni nu ucide și nimeni nu rivnește să-ți ia calul, pe drumul ăsta nici un potcovar nu-ți cere bani să-ți potcovească iapa și donițele lungi in care apa e rece și frumoasă și docilă, te-așteaptă la răscruci, atit de pline că bei de nu de sete de rușine și ospătat ești nicidecum din milă și nu de formă, ci dintr-un fel de dragoste enormă, pe care-o intilneșli la doi trei pași, asemeni unui fluviu cu plutași, asemeni unui corn care se-aude departe, peste miriștile ude, și pîlpie in asfințitul muced, — cald sunet de velur ce fost-a bocet. G U R A J ORIZONT ^im lunecă cearceaful pe-un trup frumos și pur impăturit in două, trei, sau patru, cum lunecă o umbră de mulatru lipsită, printre perne, de contur, cum lunecă, pe gura de copil, i:n zimbet rup! în dona, ca o piine, și-n nordicul ținut inert, un dine cu atelaju-n urma lui, agil, cum lunec eu în tine, tu in noi, cum lunecă o lebădă-ntr-o sală, cum pe lunara pirtie astrală mai lunecă al dan sul tu convoi... VIRGIL TEODORESCU PEISAJ CIFRAT f()ăzduh bolovănos, crăpat de tunet. Stăm râzi mâți de arbori lingă drum. De-asupra plouă. Fiecare sunet imprimă-n aer un tipar de fum. Un vini ridică ploaia, și-o rărește. Pe amfore cu smalțuri verzi răsfrint, un ultim strop ingînă păsărește secreiu-acestui ceas fără cuvint. L-am auzit, dar n-am putut pătrunde în miezul lui. Și fulgerul, apoi, a prăbușit, de sus, și mai profunde, penumbrele de seară peste noi... ȘTEFAN AUG. DOINAȘ SEPTEMBRIE ^}ine septembrie pe dealuri de galben, Cineva acordează pădurile pentru amurg Și trupul femeii miroase a soare și vint. Ceva ne spune că vom rămine aici și preacurata Se spală cu albastru pe miini, să intre fn ceasul de mîngîtere și teamă. Aud Neliniștea sinilor ei, răcoarea lor grea de pămint Cum stă culcată in cer, făgăduită luminii. Ce departe sint toate acum. Drumul Pe care venirăm hărțuiți de-ntrebări, acele Căutări din care credeam că nu vom ieși Niciodată. Și hotarele nopții, și spaimele Cu aripi de zinc. Acum trupul femeii destins, Gttul ei cu irizări de stârnind, aerul pur Cu impresii de calm subacvatic, austral Care ne șterse pasiv in urmă. Și ceva suprareal Cind ne-apropiem neurofic unul de altul Pe dealul de galben, și undeva, nevăzut, Septembrie acordind pădurile pentru amurg. ORIZONT PIETRELE AMIEZII CT tei îmi spălasem cămașa și oboseala, Șezind pe pietrele amiezii. Mă-ntorceam, Printre livezile rare de pruni. Mierla se bucura. Fără să se arate. Și ciudatul sfrinciog, și vintul Tolănit în finețele arse de vară. Am căutat Drumul care trecea pe lingă părul sălbatic, ocolind Malul nisipos unde locuia trilul ploierilor. L-am căutat ptnă seara, dar nu l-am găsit. Viile respirau tămlie și var, și mi s-a părut Că-n iarbă găsesc urma trupului tău. Ore lungi te-am așteptat, văzut numai de stele Și poate am sărutat pămîntul acela Unde te lăsasem cindva. Dar nu s-a intimplat Nici o minune, deși iarba miroșea-nflorită a tine. Nimic nu s-a intimplat. Nu te-am zărit Venind prin tucernă. Apoi la marginea cerului 4 țipat de-odată lumina și m-am întors lingă riu, Acolo unde-mi spălasem cămașa și oboseala Crezînd că ești tot in noaptea aceea Cind plecasem tinăr să aflu un adevăr. Și tocmai venisem să-fi spun că nu Lam găsit. 1MPREV1ZIUNI ORIZON 1 pastorii vin pină la marginea acestui poem In care intră o femeie cu pulpele albe ca rafia, Abia țipînd cind apele limpezi își întind palmele Să-i cuprindă frăgezimea irațională a sinilor. Sîntem intr-o după-amiază cu respirația grea. Insectele înțeapă aerul cu foșnete mici Și femeia se joacă-n lumină, rizind Cu voluptate, mirindu-se cu nedezmințită plăcere De indiscreția acestui riu în care nu crede. Gttul ei cu impreoiziuni florale e ușor speriat, Șoldul ei somnoros iese eiteodată afară Și plutește la vale pe luciul verde al apei Abandonat in această sărutare inevitabilă. Di acest timp, castanii rod toți copacii poemului Și femeia surprinsă țișnește intrigată din albia legănătoare. Și părăsește poemul, trîntindu-i ușa energic, Furioasă de-această nemaiauzită-ntîmpiare. AN G HEI. DUMBRAVEANU N1C0LAE MARGEANU CINA CEA DE TAINA — fragment din „ROMANUL CARE UCIDE" — deșirăm pe palier. Vigu încuie ușa cu grijă. Pe palier, pe scară. în hol, peste iot se simțea un miros apetisant de carne friptă, amestecat cu altele, mai subtile, de mirodenii, de maioneză, de oțel ți, parcă-parcă, de alcool de calitate, de felurite soiuri de alcool. Ușa către sufragerie era dată de perete ți am văzut încă de cum am ajuns in capul scării, masa foarte simandicos aranjată — fața de masă de olandă, albă ca spuma, farfurii de porțelan fin in teanc, tacîmurile, de argint in seara aceea ți, culmea !, luminată nu de lustra din tavan ci de trei sfeșnice din argint masiv cu cite trei brațe, în care luminările, albe, lungi, ardeau fără o pilpiirt: o ultimă trăsătură de penel ta natura-moartă intr-adevăr de bun gust ți discret luxuriantă, (Roienthal-nl, argintăria, sfeșnicele înseși — încă un mijloc de tezaurizare, in fond, nu m-am putut cu opri să gîndesc, iar apoi, cu o crispare: tezaurizare, din cc? Chiar totul din...? ți am lăsat gîndul neterminal.) Nu se așezase încă nimeni la masă, deși, după ușoara rumoare, rni-am dat seama că toată lumea se afla in sufra- gerie ; ne așteptau însă pe noL Stranie seară I Aici, jos, în sufrageria poleită de lumina sfeșnicelor ca de un clar de lună excepțional de scinteietor, urina noi să începem ospățul, care oricîț de sobru ar debuta, lot va degenera, in mai mare sau mai mică măsură, dacă nu în chef, în buna dispoziție, iar sus, în întuneric, în camera sigilată, cel mai vesel dintre noi toți, cel mai sincer vesel, cel mai îndrăgostit de viață, zăcea cu țeasta sfărîmată. I cu falca Strîmbă, țeapăn și iremediabil rece ț Printre aromele de piper, țle cimbru, de cuișoară, am simțit cum se furișează încă unul, dulceag-acriu. de.,, de... Dar e o părere i O părere 1 a țipai în mine un ginți de apărare. Să încleștez mîna pe pahar! Un alcool tare, un alcool ca focul, intîi și intîff Vreau să mă ardă! . ,.Cf iată ți clipa mult așteptată, dar care, ți e de înțeles de ce, nu mai îmi spune mare lucru: vom ridica paharele și vom ciocni ți voi primi cu un zimbet, probabil palid, felicitările. nu știu cît de sincere — dar ce importanță are 1, pentru cartea terminată, pentru romanul dus la capăt, numai eu știu cum, căci il Simt pînă și în oase romanul acesta — să-i zic blestemat, afurisit, ticălos ? îmi vine șl nu-mi vine să-i sic ața... — în degetele mi inii drepte, parcă anchilozate, în încheieturi șl, mai e vorbă ?, în creierul parcă mai fragil acum, cu lămpile de veghe reduse la strictul necesar ... Oh 1 aș fi preferat o libație in doi, cu Vigu să zicem, dar nu neapărat cu el. nu, nu neapărat cu el, în seara asta oricum nu mi-ar fi puiuț ține tovărășie.., fie ți cu.,, și de ce nu? cu ființa de acolo, nemișcată în dreptul ferestrei, cea cu trupul șerpuitor, cu ochii migdalați, subțiați la capele „enigm^tic^,,, cart în clipa asta ne privește iatrînd sf care... dar du-ți ghidul piuă In capăt, băiete, de cine sau de ce te temi?... ei, da! cu Dota, care acum a devenit dispam£i7rr: asta e ce-ai gîndit toată după-amiaza, nu-i așa. asta e ce-ai gîndit, dacă nu mintea, alunei carnea la, care nu prea obișnuiește să albe scrupule J . . De asta, nu-i ața, nu te-a afectai din cale-afară, de asta te-a lăsat mai mult sau mai puțin rece cruntul sfîrțit al celuilalt?.. . O libație, dar ce spun eu, o beție in toată legea, în doi, asta aș fi preferat, răsuflare in răsuflare cu femeia dc acolo, de Ungă fe- 1 reastră, care insă ar fi trebuit să tacă, să vorbească doar cu porii și cu care să cad apoi spre extrema limită a inconștienței: să simțim cum ne ucidem reciproc. încet, secunda cu secundă ți milimetru cu milimetru, devorindu-ne. după care să nu mai simțim nimici Cu ea. da, se putea realiza asta, o știam.., L-am lăsat pe Vigu să freacă primul. apoi l-am urmat ți eu în sufragerie. Ușorul zumzet de glasuri (se discutase în surdină, intr-un colț. în dreptul ferestrei, I lingă sobă} conteni brusc la apariția noastră. Furăm intinipinați eu zfmbete — 1 cam stîngăce, Căm convenționale. dar treacă! Toată lumea era în ținută mai mult I sau mai puțin impecabilă (pe măsură posibilităților fiecăruia): Dora. într-o rochie de lame foarte-foarte decoltată (la gî(, faimosul colier de perle, într-adevăr superb) ; ORIZONT X ORIZONT soiul ei, surprinzător, în tosturn negru și încă excelent croit și care. deși uș li jurat că pe butucul ațțla de om nici o haină n-ar ii puiuț să cadă bine, ii venea ca lur- nat, dîndu-i un act marțial lotuși nițel ridicol. care provenea din faptul că individul era prea conștient de calitatea costumului; Dinu Cernat ie mulțumise să îmbrace un costum gris-fair. dar era de scuzai, deoarece nefiind acasă, garderoba ii era restrinsâ, dar, nimic de zis, îl purta cu distincție autentică ; pină și b.drînul Paul lonescu se pusese in spd, arborind un costum bleumarin cam larg, care îl făcea să semene cu un licean cu părul cărunt și fața zbîrcilu — un Barbă-Col, care de de- parte zici că e copil, iar de ațiroape vezi că e pe cale să moștenească pămîntul; madame Lidia nu se lăsase nici ea mai prejos și îmbrăcase o rochie verde încărcată de dantele ta inineci, la corsaj. la buzunarele, ceea ce. deși rochia nu-î venea mai jos de genunchi, ii dădea un aer de bunicuță fin de Mede; da. și Xicolela, chiar și pe ea o vedeam in sfîrșit spălată cum trebuie, cu ciorapi lungi curați, intr-o rochiță" apretată, cu o lundă în părul de obicei zburlii, acum însă lins ca de vacă — dar drăguță tot nu era, său n-o mai puteam eu accepta drăguță... In acest context vestimentar, numai noi doi, Vigu, in pantalonii săi de uniformă și jerseul negru de lină, și cu mine, în pantaloni-pană și bocanci de munte și un pulovăr bălțat — roșu- albastru-alb (un alb aproximativ...) cu desene cinegetice; — făceam notă discor- dantă, și desigur și cei trei milițieni (numai ei rămăseseră din echipa inițială, Vig» dispensîndu-se de ceilalți). îtt uniformele care cunoscuseră de prea multe ori ploaia, vîntul, noroiul și care aveau luciul pe care-1 dă repetatul contact cu peria. Madame Lidia ne indică locurile: eu, în calitate de sărbătorit al serii, nu-i așa, urma să stau intr-un cap al mesei, iar Vigu în celălalt cap. Locurile celorlalți erau de asemenea riguros fixate. Dar cina n-avea să debuteze fără un incident prealabil. Cu cel mai dulce glas al său. Vigu zise: — Stimată doamnă, îndrăznesc să vă atrag atenția că mai trebuiesc puse două tacâmuri. Madame Lidia se fîslîci, dar numai pentru o clipă. — O, desigur, făcu ea, desigur 1 Numaidecit 1 în timp ce se serviră aperitivele, unii preferind Martini sec, alții rom cubanez Canneit, mesei i se făcu retușul cerut, adăugindu-se două tacimuri — unul in stingă- mea, celălalt la mijloc, Loc era, de altfel, chiar și așa. destul, nimeni nu stăteai înghesuit ; madame Lidia, ca gazdă oarecum de profesie, se îngrijise să mobileze sufrageria cu o masă extensibilă suficient de încăpătoare, — Mă scuzați, domnule căpitan, zise madame Lidia. după ce sfirși cu aran- jatul mesei, n-am știut că... mai sînt doi domni milițieni cu dumneavoastră... Să mă duc să-i chem. Unde sînt ? Luaserăm loc cu toții între timp. Nu rămăseseră libere decît scaunele din drep- tul tacimurilor adăugate. — Nu. zise Vigu, a cărui voce se înăsprise ușor, nu e vorba de doi colegi de-ai mei... Nu sîntem decît noi, aceștia patru. întrebarea, în chip firesc, plutea în aer, — Atunci.., pentru cine au fost...? Nu e toată lumea prezentă ? 1 o formulă^ după o vizibilă ezitare. Paul lonwu, — Unul din ele, pentru doamna Elena Birzu... Sînt surprins că n-ați con- siderat necesar s-o invitați cu noi la masă pe ruda dumneavoastră atît de apro- piată ... pe doamna Birzu. sora domnului Voicilă' Se lăsă o tăcere crispată. Toți membrii familiei lonescu-Voîcilă păliseră și co- borâseră nasurile în farfuriile goale. Am întors capul spre ușă : Leana, slujnica, se aflu în prag, și platoul cu gustări |>e care-1 aducea la masă li tremura în miint îngrozitor. M-am repezit și i l-am luat șl l-am pus eu pe masă. — Poftiți, luați foc la masă, doamnă Bîrzu, i se adresă \ igu femeii, care era cu lotul buimăcită de ce i se intîmpla. Se ridică și, cu cea mai desăvîrșită politețe, ii ținu scaunul, pînă ce drwrnrtu Birzu, după mullc codeli, se așeză. Ca o excepție, in seara asia ati culca s-o înloeuili la bucătărie și la serviciu pe nora dimmeavoaslră, stimată doamnă lonescu, pe cumnata dumneavoastră, stimată doamnă Hora,,. Cele două femei vizate nici nu crîcniră. Nimeni nu scosese o vorbă, de alUel, Parcă ar fi avut Cu toții un nod în gîl. Cu o figură stupefiată, Dinu Cernat îmi căuta avid privirea: Chiar e adevărat, domnule? Ce Chestie, ce chestie! se citea pe- iigura Iul. Da, e adevărat, imaginează-ți, i-am răspuns, bineînțeles fără cuvinte, făcîndu-l să clatine de cîleca ori din cap, uluit șî contrariat. — Probabil că vrei.i să știți și pentru cine e ai doilea tacîm ? întrebă \ igu o suav, punctind momentul cu o pauză. Evident că toii am ti vrut sa șlim I Eram chiar arși de curiozitate' Ridiciml vag bărbia, dar in schimb dină ochii peste cap de o manieră de-a dreptul patetică, Vigu îți alinii privirea, ușor melancolic, ușor visător, dar și ușor sarcastic, în tavanul alb. -- Pentru el, murmură, Da, așa era. chiar deasupra sufrageriei, deasupra creștetelor noastre deci, se găsea camfta mortuarii. — Ttt telul acesta, chiar fiind absent, se va aila eu noi... Se lăsese o tăcere într-alil de înghețată, incit se auzeau, și puteau fi și nu- mărate, picăturile de ploaie care loveau geamul. Căci reîncepuse să plouă, — Auziți? Acolo sus 1 șopti Vigu deodată. Simții cum mi se face pielea de găină. Și aș paria că și cu ceilalți se petre- cuse la fel. Pe Dumnezeu! meu, auzisem 1 Un tîrșîit de pași, acolo, deasupra, ca și cum cel invitat s-ar fi dat jos de pe catafalc ca să vină să ia loc la masă... Și deși știam că nu fusese nimic altceva decit o iluzie auditivă, atuisem! Toii auziseră, sînt convins. Ca un făcut, in aceeași clipă, și luminările, toate cele nouă luminări din sfeș- nicele de argim masiv, care pinii atunci unseseră fără o pîlpîire, liniștit și nobil, luminările, flăcările lor, porniră să se aplece intr-o parte și in alta, ca agitate, mi-am zis, ța puse în panică ele im curent de aer, de o suflare rece care ar fi străbătut spațiul dintre cei patru pereți. Dar ușile erau închise. Sau poale ca fuseseră tulbu- rate de respirațiile noastre brusc întețite?-, . Vigu chicoti. Drăcește ' — Sus paharele 1 se îndură el să risipească încordarea. Să-l felicităm pe prietenul nostru pentru succesul său: doar pentru asta ne-am adunat aici, nu ?! Se înțelege insă că. după un asemenea prolog sinistru, atmosfera n-avea cum să se însuflețească prea curînd ; doar alcoolul, și in doze mari, ce ar mai fi putut 1 drege cîte ceva. Ciocnirăm și băurăm. și chiar mai multe pahare la rînd. precipitat, dar parcă forțat și în orice caz fără o urmă de veselie, Dacă își propusese deliberat să fie uri irottble-fele al serii aceleia. Vigu se putea lăuda că reușise de minune: ne domina acum total ., . Dintre toți. era singurul care mai zîmbea. Ceilalți — cei trei milițieni nu intră în cauză, mi se putea ști ce era în capetele tor. care aveau, toate trei, aparența Impenetrabilă a unor bolovani de riu — ne întunecaserăm, ne I înfriguraserăm, eram jilavi pc dinăuntru. Și lotușii Natura omenească e așa fel I croită, că dacă față de adele spirituale esențiale are oricînd rețineri, pe celelalte, | cele convenționale, e întotdeauna, in orice circumstanțe, dispusă să le împlinească .,. I [e Leana. slujnica reinlronatâ in calitatea, nu știu cit de onorabilă, de membru al familiei, Vigu reprimase cele cîteva tenta- tive ale ei de a se ridica și întoarce printre oale și crătiți, unde s-ar fi simțit cu siguranță mult mai în elementul ei) : după gustările de introducere (batog, salam de Sib'u. ouă cu maioneză, măsline) urmase un foarte reușit sufleu de ciuperci, friptură de pasăre, șnițel vienez, trei categorii de deserturi, printre care un tort uriaș, struguri, mere lonathan, portocale, brinzeturi, cafea, totul stropit din belșug cu alcoolurile tari de la început și cu patru, dacă nu mă inșel, soiuri de vin și, în final, cu coniac șapte stele din pivnițele de pe Tirnave. Nu mă puteam plînge că amabila mea gazdă nu dăduse o bună utilizare teancului de bancnote ce i-l încre- dințasem la prînz: pe de altă parte, se vede că tragicul eveniment dîn cursul după- amiezii, chiar dacă o fi lulburat-o întrucâtva, nu i eclipsase totuși talentele de gos- podină, Nenorocirea se pare că slimulează apetit urile — nicăieri și nicicind nu se mănincă și nu se bea mai zdravăn ca la praznice și priveghiurî; or. festinul nostru, mai degrabă decîl o sărbătorire a mea, era totuși un priveghi al celui de sus, de la etaj, singur acum și în beznă (autentică singurătate, totală beznă...) : tot ce fu adus Ia masă fu cinstit după merit, un fel după ; fiul, un soi de băutură după alt soi de băutură... îmi regăseam comesenii de prînz si de seară din lunile din urmă, gestul delicat cu nfrelare al Durei de a introduce în gură bucățică cu bucățică în stil tle păsărică, modul de a goli farfuria pînă la ultima firimitura, creind totuși impresia că nici nu se atinge de ea. al lui Dinu Cernat. clempănitul dezgustător al lui Mihail Voîcilă și așa mai departe. Inedit! ia masă erau cei trei milițieni sub- alterni, care fără să se încurce în palavre (nu scoaseseră un cuvinte! și nici n-aveau s-o facă, pînă la sfîrșit), mestecau vinjos și cu convingere, cu un soi de disciplină cazonă, ca să zic așa, și dădeau peste cap, la intervale egale, paharele cu vin (pa- hare de cristal, ceea ce îi făcea să se uite la ele chiorîș, o clipă, înainte de a le goli conținutei), cu alura voinicească acel obișnuit să ureze la fiecare, hai să trăim I Din celălalt capăt al mesei, Vigu arunca discrete priviri de viezure unuia sau altuia — la întâmplare, mi se părea mie, dar probabil că nu, Cînd privirile nu ni se întîlneau, îmîzîmbea foarte subtil, complice parcă. îi răspundeam cu același zîmbet; n-aveam cum ști că foarte curînd admirabilele noastre relații Irebuiau să se deterioreze atit de grav... LNOZiaO Pe masă, acum, dar șt pe lingă masă, pe parchet, se aflau o droaie de sticle ~ destupate — fiecare bea te voia, se servea singur, ii servea ți pe ceilalți, se ridica [ Pilat din Pont, in calitate de invitat de onoare, pe care însă nu-1 văd spălîndu-se pe rnîini de singete vărsat.,. — De lucrul ăsta poți să fii convins, rîse ușor Vigu, care asculta foarte in- teresat ; verva mea neașteptată îl dispusese grozav. — Nu duc mai departe analogia cu tabloul lui da Vinci, am urmat. Impor- tant, capital este faptul că personajul principal, cel care poartă în el taina, cel care nu ca un săvîrși teribila Faptă, ci a și săvîrșit-O, ieșind astfel din domeniul sub- lim al profeției și trecîttcf în cel imund al ... al retrospecției, este de față... liste aici. Am tăcut. Mă consideram achitat de rol. N-avea decit să preia Vigu șta- feta, și știam că o va face. Nu se grăbi însă. Un răstimp semnificativ, lasă să dospească în asistență sentimentul tulbure, amalgamat, de suspiciune, de compli- citate, de teamă obscură sau poate, la unii, acută, de groază incipientă, de descu rajare, de silă. Cu un gest degajat, își turnă un deget de coniac, care, cînd ridică paharul, străluci auriu-putred în lumina difuză a luminărilor, Sorbi și rosti arar: — Da. Iuda. Cercetă în lumină lichidul ruginiu, esență deopotrivă de foc și de mucegai de boltă de pivniță. Părea atent strict la reflexele coniacului și ale cristalului ; ar fi fost și de prost-gust să-și treacă inchizitorial, privirea de-a lungul mesei ! — Prietenul nostru are dreptate: Iuda e de față! Sau ca să nu vă me- najez absolut de loc: luda e unul dintre dumneavoastră... Răsuflarea sa viciată s-a amestecat cu răsuflarea celorlalți în aerul, și așa destul de încărcat, a! acestei încăperi. Buzele lui au sorbit același vin ca toii ceilalți... Excelentele mîncăruri ce ni s-au servil au intrat și in stomacul său abject... Nimeni n-a frint plinea, pentru noi fi pentru toți, dar el a înghițit-o totuși, cu același sentiment al vino- văției ca și predecesorul său, îndepărtatul său strămoș... Și vinul, turnat fără ges- tică magică, vărsat nu spre iertarea păcatelor. cituși de puțin, ci spre pedepsirea lor, l-a băut tot cu sentimentul vinovăției... Ți-a priit. Iuda ?! Întrebarea fusese directă. Acum, cind reconstitui scena, o găsesc de un pa- tetism cam ieftin, dar atunci, vă asigur, acea trecere brusca la persoana a doua singular îi făcuse pe toți să tresară. Eu însumi (resărfeem. Și îmi reținusem răsu- flarea, cum șl toți ceilalți și-o reținuseră. Lăsat moale pe spătarul scaunului, cu ochit îndreptați în gol, peste capetele noastre, cu o vagă paloare în obraji, care arăta că participă afectiv la scenă chiar mai intens decit ar fi fost de așteptat, Vigu îți continuă straniul dialog cu misteriosul său interlocutor: — Nu afirm că te vei spînzura, ca celălalt., Nu afirm asta; N-o vei face — și știi de ce? Fiindcă ești mai ticălos decît el! Și totuși, ți în sufletul tău e același iad... E adevărat sau nu ? Te zbați printre flăcări, spune ! (Aproape că mă așteptam să i se răspundă: da! sau poate nu!, nu con- tează, și astfel asasinul lui Anton Mihăiescu să se dea singur de gol, prin cea mai Stupidă dintre imprudențe! Bineînțeles, mi era s-o facă, dar de pălit, pălise; toți devenisem însă livizi, așa incit..,). — fadul tău a început în momentul cînd ai luat hoțărîrca sa ucizi.,, Avem de-a face cu o crimă premeditată, îndelung calculată și pregătită, și^ asta știi unde te va duce, nu-i așa? Iadul tău atunci a început, dar piuă astăzi după-amiază a fost un iad oarecum suportabil, căci îți îngăduia, pe lingă spaima ce ți-o producea ideia. să ai șl voluptatea ei. Și știai că te mai pod răz- gîndi, că nu e lirziu să renunți,.. Acum, însă.,. Acum te înăbuși: ai jăctd-o nimic nu se mai poale îndrepta. Nu mai poli renunța... Te întrebi ce anume știu eu, ce am aflat, cț am descoperii, de sute și sute de ori ți-ai trecut prin minte cele petrecute, ai retrăit fiecare amănunt, de sule de ori le-ai întrebat unde 2 ai gn 'it (ceva mai tare dwît tine iți șoptește că e imposibil să nu fi greșit pe undeva...), ce ți-a scăpat, unde nai prevăzut ceva... Ești un novice, luda,_ ai ucis pentru prima nară, și ăsta e momentul cel mai greu. Sînt aici Ca să tc îm- piedic să repeți actul... Și o voi face, să nu te îndoiești de asta nici o clipă, oricît de inteligent, de grozav, de teribil le-ai crede, fiindcă, nu ?, ești și orgolios, ciine!. să nu te îndoiești nici o clipă că îți voi veni de hac 1 Ușa sufrageriei se deschise încet și intră locotenentul Folbert. Vigu îi făcu semn să ia loc. Folbert se așeză, foarte firesc, în stingă mea, pe locul lăsat simbolic liber. în dreptul tacîmului neatins. Și fiindcă paharul din lața sa era plin, îl luă și ii bău. Nuși turnă însă și un al doilea pahar: Folbert era, în toate, omul măsurii! — Nu te vei spinzura, continuă Vigu. căruia apariția noului venit nu părea să-i fi scăzut din vervă; iar ceilalți se poate spune că nici nu-i remarcaseră in- trarea, încordarea tuturor ajunsese la paroxism. De ștreang însă, nu vei scăpa, poți să Iii sigur: vei fi spînzural... Folbert îndreptă o privire amuzat-mîratâ spre Vigu. Știam ce gîndește, Vasăzică iar e in formă șeful,.. sau ceva de genul ăsta. Mai știam și că de- zaprobă asemenea metode de anchetă, teatrale, cum le numea el (ca să nu spună cabotine...). Se servi tacticos din platourile ce-i erau la indemînă și se apucă să mănince cu poftă, Vigu se încruntă : acum, da, prezența lui Folbert ÎI deranja. — O seară întreagă, urmă el ridicînd glasul, s-a vorbit aici despre ce vrei șî ce nu vrei — literatură, farfuriile zburătoare, alegerile din Statele Unite eteaetera, eteaetera, Nimeni n-a avut curajul să se arate curios în legătură cu mersul anchetei, singurul subiect care vă interesa intr-adevăr, vă interesa teribil,.. De ce?! Unul singur trebuia să se ferească să-și manifeste curiozitatea, nu-i așa ? Sau nu cumva toți cei de fală au, înlr-un sens sau altul, pentru o pricină sau alta, conștiința ni- țeluș, sau chiar ceva mai mult, tulbure ? ... Vă las să reflectați la asta ... Se apucă să-și strîngă de pe masă ustensilele de fumai. — V;i mulțumesc pentru masa intr-adevăr copioasă... Nu vă urez Însă și noaple-tnmă, ar fi totuși o urare cam cinică : căci, să nu uităm, urmează să vi-o petreceli nu numai în prezența unui cadavru, ci și a unui asasin... In felul acesta răspund. în parte, întrebării pe care n-ați îndrăznit să mi-o puneți: da, ancheta a stabilit . u certitudine că asasinul n-a puiuț fi cineva dinafară, ci numai cineva ’ dinăuntru.., Unul din locatarii vilei. Unul dintre dumneavoastră... Știm și cine ? Iluda, îți dăruiesc această întrebare ca somnifer pentru la noapte! îmi rezerv plă- cerea să-ți admir cearcănele mîine dimineață ... •n sufragerie nu mai rămăsese decîl locote-nentul Folbert, care își termin* Icina, mult mai grăbită și mal frugală ca a noastră. Eu îi țineam de uit Prin urmare, șeful nu sa lăsat pnă n-a jucat una din micile lui dramo- Wtc ? întrebă Folbert turnînd-și un pahar de apă minerală. — Și crezi că o face de obicei fără nici un scop ? am replicat nervos; în . momentul acela, impasibilul Folbert mă scotea din sările, mă scotea din sărite, cred, ' in primul rind pentru predilecția sa |>entru apa minerală, cînd pe masă se aflau atitea sticle cu vin de mare calitate I — Nu contest că urmărește de obicei un scop; alunei cînd nu o face pur și simplu gratuit... Dar se poate foarte bine și fără asta... se poate lucra strict me- I todic, sobru, fără artificii... Am tăcut, lemindu-mă să nu-i dau o replică prea brutală. Căci, în clipa aceea, îmi venea să-l trimit la toți dracii, cu „sobrietatea" lui cu tot; grozav- de interesante ar fi ieșit romanele mele dacă și V igu ar fi fost un ..sobru”, un „melodic" și s-ar fi dat in vint după apa minerală! Biborțeni, Barsec, Buziaș... — puah! Mi-am turnat un pahar «ic Pinot gris de Segarcea și l-am făcut să alunece pe gîL Pe masă. st?cie goale, altele pe jumătate pline... farfurii, lacîmuri risipite, șervețele moto- ' tolite, firimituri de pîine, de prăjituri. . Dezolant 1 ... în reziduurile acestea infame, miinite mele... Nu numai miinile, ci și manșetele cămășii, si minecile, pină la coate ... năclăite in drojdie de vin, in scursori de alcool, în sos sleit, in toate toatele imaginabile,., Dar nu! Nu e incă sosit momentul, o! nu! Aceasta va fi abia spre dimi- neață. Orele cele mai teribile abia îmi stăteau în față. ORIZONT i ORIZONT SĂ SE DĂRUIASCĂ POEZIE! PRETUTINDENI____________________________________ Convorbire între Oleg Ibrahimoff directorul revistei „A'letantorphoses" și Mireille Robîn-Tomici !/ MIRE IL LE ROBÎN-TOMICI Se știe că in Franța, un poet, în general. nu ajunge să Sie curios.ut decît atunci cind a atins o anumită virstă și după ce a publicat mai multe volume de poezii. In ce măsură credeți ci revista dv. atrage atenția pi Micului asupra tinerilor poeți sau asupra celor, mai puțin tineri, care n-au reușit incă să se afirmeî OLEG IBRAHIMOFF: Nu este absolut exact Că un poet nu ajunge să fie cunoscut decii atunci emd nu mai este de tot tinăr; astfel Marc Alyn, care a publicat, cred, primul său poem (împreună cu mine și cu alți cîțiva) în 1954 in mica revistă !o, a fost lansat foarte tinăr, la optsprezece sau nouăsprezece ani, făcînd, c drept, opera de critic în același timp ca și de poet, întrucît in acea perioadă a consacrat un. studiu iui Franci» Mauri&c. El conduce acum colecția de poezie a unui mare editor parizian. La fel Dcminique Tronc a cunoscut notorietatea de la virsta de șaptesprezece ani, sub egida hebdomadarului progresist condus de Aragon și de Elsa Triolet, Lettres Franțaises Dar acestea nu sînt, desigur, decît rare și fericite excepții. Cea mai mare parte dintre tinerii poeți nu găsesc editor, iar daca totuși găsesc unul. îrs afaru de penibilele drepturi de autor, acest editor insistă ca ei să scrie romane: acesta a fost cazul cu unul din poeții pe care revista Metamorphoses a fost prima și singura care La pu- blicat pină aci, dîndu-i astfel o carte de vizitii, dacă îndrăznesc să spun; o mare editură a acceptat apoi manuscrisul lui, insistînd să scrie întii o lucrare iu proză pentru a încheia cu el uit contract Esle un răspuns la întrebarea dv„ Inlrucît astfel noi am atras atenția asupra unui tlnfir poet. Dar acest caz nu corespunde intru totul opticii noastre (este vorba de M. Cohen). în schimb, noi arn contribuit de asemeni sâd facem cunoscut pe Lorand Gaspar, al cărui manuscris am fost cel dinții care l-am acceptat cu entuziasm și care a primii apoi premiul Guillaume Appolînaire și a fost editat la Flainmarion, și anume în colecția dirijată de Atare Alyn. Există alții, dintre care unii nu mai sînt tineri poeți, care n-au avut încă un contact cu ptăbiicuț tocmai pentru că n-au găsit posibilitatea reiterată de a pune scrierile lor sub ochii cititorilor; in privința aceasta nu uitați că nu există o mare revistă consacrată exclusiv poeziei. Reviste ea La Nouvellc Revue Francaise sau defunctul Mercurede France, nu dădeau poeziei decît un loc minor. E dreptul lor, căci acestea sint reviste de literatură, iar nu de poezie. Cît despre revistele de poezie, de poezie pură, ele sînt difuzate în mod confidențial, in afara circuitelor de distribuție generală a pre- sei. Și ele mai lasă încă un mare spațiu studiilor iu proză și comentariilor despre poezie și poeți. Pentru a inversa această tendință, pe care personal o găsesc supă- rătoare, Metamorpliuses oferă lecturii, direct și fără comentarii. poeme și nu con- sacră criticii poeziei decii un spațiu reslrins și secundar. De asemeni, acesta esle motivul pentru care noi difuzăm revista în circuitul comercial al presei pariziene, chiar dacă aceasta poate părea căutarea unei garanții din punct de vedere comer- cial. Altminteri, unde vreți ca cititorul necunoscut, cititorul nerevelat lui însuși ca lector de poezie, să găsească prilejul descoperirii poeziei, dacă nu acolo unde el obișnuiește să-și cumpere lecturile ? 2-3/ MIREILLE ROBÎN-TOMICI; Cum vă explicați că in Franța se arată atît de puțin interes pentru poezie ? Intr-unui din articolele dv. din MHamorphoses ii acuzați pe critici și pe pro- fesori. Mai sînt și alte cauze ? OLEG IBRAH1MOFF : Cred că parțial atu răspuns acestei întrebări: lectorul, căruia, in cadrul de- prinderilor sale cotidiene, nu i se pune poezia sub ochi, n-arc nici un motiv special de a face efortul să caute ceea ce ignoră că există, a fortlori bogăția: cititorul po- tențial pășește peste puțuri de petrol și peste mine de diamant, el nu știe să le recunoască fi nu are mijloace să Ic prospecteze. Un exemplu: ultimul, ca dată, dintre poemele publicate de presa de mare tiraj a fost in ziarul sportiv t.’auto, în 1936, pe tema traversării Atlanticului de către Nungesser și Coli 1 Și încă era vorba d< un text bkirte tradițional Si du atunci, nimic. Ha da! O redactoare de la un ziar din provincie (Le Dauphini Libere) a publicat in 1968 poeme de Marlhe-Claire Fleury : e drept că in urma unui pariu pe Care i l-am propus ca o adevărată pro- vocare de a Ic publica. Ea nu a avut spontan ideea și, cu toate că poemele acestei doamne n-au nimic revoluționar nici in forma nici în fond, ne puteam aștepta la urmări.., Aminiiți vă că in epoca lui Rimbaud, Verlaine ducea eîte un poem la Le Gaulofs (Le Figaro al epocii} care, nu numai că din cînd în cînd îl publica, dar II și plătea eu o sută de sous. Le Gaulois avea. Ca și Le Journal ți ca, acum, France-Solr, un tiraj rotund de un milion de exemplare: el se adresa deci marelui public. într-o țară de treizecișicinci de milioane de locuitori, dintre care in acea pe- rioadă o treime abia știa să citească. Noi siniem cincizeci de milioane. Școlaritatea e obligatorie piuă la șaisprezece ani; n-am cunoștință ca France-Soir să publice poezie, sau Figaro, sau L'Humanite. Nu e vorba deci de opinii politice (citez dinadins ziare foarte diferite din acest punct de vedere), nici de nivel de cultură. Vă referiți în întrebarea următoare la articolul meu. in care acuz criticii și metodele de îrwă- țămînt. Firește, cred că acesta-i adevărul: cea mai mare parte dintre criticii literari nu sînt, nu vor să fie poeți și critici de poezie. Mai știu că unii critici de la foarte bune fi interesante publicații nu deschid niciodată plachetele de poezie pe care le primesc și ie transmit, cînd au timp și chef, criticului specializat al respectivului jurnal, care însă nu ține aici cronică regulată, și astfel se recade intr-un cercvici'is : poezia este prezentată în ziarul, lotuși intelectual, in afara literaturii generale și in rații de înfometare. Ce face lectorul grăbit și neavizat? Trece mai departe... Și cercul vicios Începe încă din școală, unde se preferă recitarea pezici. Nu din rea voință, ci dintr-o confuzie a valorilor: cîte fabule de Ln Fontaîne la cile poeme de Villon sau Ronsard ? De acord: și La Fnntaine este poet 1 Dar, după sentimentul meu, el este mai ales un povestitor în versuri, un narator rimat. F. mai ușor să explici, rnai ales cînd ai mult de explicat, decit sa simți și să-i faci și |>e alții să simtă. Și ce să mai spunem de acel inefabil Occano No*, pe care Victor Hugo l-a comis cu ușurința unui geniu. și pe care elevii sînt puși sa-l tocească ini|x-rturbabil . 1n epoca submarinelor atomice și a fuzselor. pierzitidu-se cu toiul din vedere că autorul Contemplațiilor este o mină inepuizabila de adevărata poezie: Fie vă milă de Victor Hugo. încetați de a-l condamna să nu fie decit autorul lui Oceano Nox și Booz adormit. Și totuși, acolo începe dezvățul de poezie, la școala. unde ar trebui ■ să înceapă trezirea poeziei... l’e cine sâ ne supărăm ? învățătorii și profesorii ei înșiși au fost astfel formați... Și nu insist asupra altor cauze, care fac parte din pierderea generală a dra- gostei pentru lectură în țările de mare consumație si de învîrtoșare a materialității, decît pentru a spune că ceea ce-i este dăunător lecturii in general, este încă și mai dăunător poeziei. Și totuși, ce minunat mijloc de cultură poetică ar fi Televiziunea, dacă aci nu s-ar ridiculiza poezia prin emisiuni de o platitudine, de o banalitate, de un fals avangardism care rămine in mori ciudat moștenitorul celei mai anti-poetice versificații, dar fără nici o versificație : cine nu se vrea modem ? și ce mai rumine cînd dispare și versul și poezia ? Pe cine să învinuim ? Responsabilii emisiunilor: dar așa au fost ei înșiși formați! La un recent colocviu despre poezie organizat de O.R.T.F.. o studentă semnala că la facultatea de litere din Dijon. profesorul de lite- ratură nu vorbea niciodată de Eluard, nici de alți poeți contemporani: aceștia nu j i-au fost niciodată predați. Unii au propus la ac st colocviu ca învățământul sa înceapă eu poeții contemporani, iar nu cu literatura veche: se pătrunde mai ușor ceea cc e apropiat decît în ceea ce e îndepărtat, iar limba lui Appolinaire este mai apropiată de cea vorbită de oamenii de azi decît limba din Le Roman de Renani sau La Chanson de Roland, Dar nu ia școala elementară s-ar fi vrut să se facă această experiență, ci în licee. Mereu p-westes cu carul pus înaintea boilor, încer- cările de acest fel sînt rareori continuate mult timp. Astfel. L'Ecole et la Nation. LO ORIZONT 25 organ al învățătorilor comuniști. a avui un bun critic de poezie. Roger Beaumont ■ într-o zi numele său a dispărut din sumar, Iar în foarte oficialul organ al Sindica- tului învățătorilor, Henri Pevel tiu mai vorbește aproape niciodată despre poezie: și el vorbea bine! Nu mă întrebați de ce. Nu știu. Tot așa nu știu de ce un ziar catolic cu La Croit nu publică niciodată pceme de Mărie Noel, de Pietre Emmanuel și de alți înteresanți poeți catolici, nici de ce L’Humanlte nu publică niciodată ]Kienie de Eluard, Aragon, Guillevic in numerele sale cotidiene. N-am nici o idee preconceputa: nu înțeleg. Ar trebui să puneți întrebarea directorilor acestor publi- cații. Poate pentru ei poezia nu există? Păcat Pentru ei. Și pentru cititorii lor. Răspunsul la întrebarea următoare decurge din precedentele. Să se dăruiască poezie. Să se dăruiască poezia. Pretutindeni. în ziarul pe care flecare il citește zil- nic. La radio, pc canalele foarte ascultate, printre cîntecele yeye: rămîne timp intre două discuri! La Televiziune, variind emisiunile, ridicînd quasi monopolul unui singur producător, dînd și altora posibilitatea să se exprime: vedeți că nu sînt împotriva mijloacelor audiovizuale! Ar fi chiar bine să se caute o expresie audiovizuală a poeziei, așa cum se caută crearea unui teatru cu specific radiofonic sau televizat, în opoziție cu (ilmele sau piesele care se mulțumesc să fie transmise pe calea un- ■delcr. Eu. insă, redactez Metamorphoses. Nu conduc radioul, nici ziarele... 4/ MIREILIJ ROBÎN-TOMICI; Cum caracterizați situația actuală a poeziei franceze? OLEG IBRAHIMOFF: Poezia franceză actuală digerează. Ea digerează suprarealismul. Cutare, în virslă de treizeeișicinci de ani. zice cu el „a făcut" Dada și suprarealismul. Istori- cește nu e posibil, dar ol conduce o revistă. E mai ușor să faci Dada în 1967 decît in 1917. Activul și interesantul grup de ta Tel Quel a organizat nu de mult o serie de studii despre poezie, iu care Philippc Sollers a cerut să se reflecteze asupra lim- bajului și experiențelor lui Andre Breton, Este ceea ce numesc eu a digera. Există apărători ai suprarealismului, vum au existat apărători ai romantismului la o jumă- tate de veac după bătălia lui Hemani,., Personal am o marc stimă față de Andrt Breton, fie și mimai, in mod egoist, pentru felul cum a primit una din operele nn-to (Legal de la Terreur). fiind singurul, sau aproape, cure a citit-o și a înțeles-o. Dar oare din acest motiv ar trebui să mă așez pe trena suprarealismului și să refac drept noi experiențe făcute mai dinainte? Ar fi cea mai mare injurie care s-ar arunca memoriei lui Andre Breton care, cl. a fost un descoperitor. Această injurie, urmașii, sau. mai bine zis, codașii. o cmnit nepedepsiți zilnic, jucindu-se de-a avangarda. Afirm, cu riscul de a vă șoca, eu poezia (franceză și europeană, și americană) tre- trebuie să fie azi o poezie de respingere, de refuz al suprarealismului. o poezia de rv- Construcție, de nouă figurație nrin verb... Americanele Patry Work Shops nu sînt aceasta. i comerciali zarva experien felor colective ale suprarenlismultii, o deviație comercială, o decădere, un subprodus impur al suprarealismului... Evenimentele din mai-iunîe au fr-st im moment poetic in aceeași măsură cntru căutări In domeniul unui ,.j®p-art" influențat de pic- ul Dubulfet, pe Lorand Gaspar care dintr-odată s-a găsit la răscrucea unde inspi- rația întîlnește și rezolvă problemele limbajului, pe Janine Mitaud, a cărei drum, pornind de la munca de toate zilele, de la fructe, de la copii se înalță spre o epurare Oare evită ezoterismul, dar fără concesii, pe scurt un drum în care suie din lumea lui Eluard spre aceea a Iul Rene Char: i-aș cita alături pc Bernard Jourdan șl pc Charles Bourgeois. care n-au pierdut niciodată contactul nici cu lumea cotidiană, cu miracolul teluric, cu lecția satului, a obiectului și a naturii vii, chiar și atunci citid c tragică: pe Jean-Claude Ibcrt, fiul muzicianului, care, tocmai, refuză muzica facilă a cuvintelor în favoarea căutării unui echilibru mereu reluat și adîncit; pe prea curînd dispărutul nostru Robert Rovini, traducător din Hdlderlin și din Trakl, pentru care viața a fost o continuă lupta eu moartea, și care a refuzat paradisurile artifi- ciale, fie și cele ale unui limbaj strălucitor, spre a ajunge la cunoașterea celuilalt, și a lui însuși. Printre cei mai tineri, Franțoise Han cea cu lirismul lucid și cald: Lyddie Dattas, care n-are decît nouăsprezece ani și, englezoaică, scrie direct în fran- ceză o limba suplu și 'îndrăzneață ; Mario Mărci», un pictor care exploatează lumea delirului în care propriile sale visuri se ating cu nebunia masacrelor colective și cu dezlănțuirea dorințelor; Marcel Cohert, in care totuși am încredere că va afla încotro dure pista caravanelor ancestrale în lumea modernă; Georges Drano, dificilul, în- dărătnic în căutarea semitonului unei mîini ce se trezește: Alain Duault, pentru care poezia pare modul cotidian și necesar de expresie ; Bernard Mazo, care nu mai vrea să mobilizeze cuvintele, ci să lase să se audă rumoarea sîngelui; GerardClery, pentru Căre viața este o luptă revoluționară, în primul rind cu sine însuși. Și v-aș mai cita-o pe Lyddie Chantrell, in tradiția unei calde poezii feminine cu imagini colorate; pe Vcra Feyder. ivită din dramaturgia radiofonică propice să elucideze vise ce devin straniu de reale: dar dc asemeni, Muma Sadoul, influențat de Georges Ribemond- Dessaignes, Claude Vaillant cu al său lirism direct și sincer. O! nu sînt exhaustiv, -nu vorbesc decît despre cei pe care-i cunosc bine; n-aș fi nedrept decît prin uitare... 7/ MIREILLE ROBIN-TOMICI: Dat fiind că dv. înșivă sinteți poet, ne puteți spune citeva cuvinte despre ■experiența proprie ? OI.EG IBRAHIMOFF! Propria mea experiență ? în aparență, ca e simplă : am găsit un „mic" editor, Rene Rougerie, care nu se sinchisește de marketting-ul literal. Noi slntem celebri, țntrucit există cel puțin trei sau patru persoane care ne cunosc în lume, Noi creern Metamorfoze: noi existăm. Poate doar pentru unul sau doi poeți la Moscova, Bucu- rești, Belgrad. New-York. E mult. Mă gîndesc. mai puțin la „lunga tăcere refulată" despre care vorbea P. Emmanuel. cit la exploziile necontrolate ale tăcerii. Egrav... Traducere de ALEXANDRA INDRIEJ ORIZONT FEBRE 'flindesc p-imăvara și iarna nici măcar n-a ajuns. Aștept primăvara Să fugim sălbatici spre aburul Ci m piei și spre cornul pădurii. Și ochii tăi prea mari Vor fi mai îngerești ca viorelele și risul tău mai Triumfător ca izbucnirea ierburilor, și picioarele taie Mai iuți decit adierile Sudului, și măcieșa sinului Mai amară, mai crudă decît mugurii, și vorbele tale Vor fi colorate de aerul primăverii ca fluturii. Nu te ruga pentru zăpadă I Nu te ruga pentru frăgezimea Sau puritatea ei! Zăpada lucidă te invidiază Pentru cristalele din trupul tău alb și somnoros. Zăpada se acoperă cu sclipiri din lacrimile stelelor. Și totul fi-va alb. Alb. geros. Și nici o certitudine. Abia aștept primăvara! MALEDICTION Nm le >tllage maia le chant gardc 1a trace tic i'olseau Jean Marcenai republica planetei necunoscute Prunii 'înfloresc in orice anotimp în chip automat, înflorește lemnul mort și uscat Al mobilelor, Florile venerate te așteaptă in pat, La masă. Pe farfurii, în automobil, Dulapurile au pe muchii frunze de lotus, Pe uși iși deschid buzele Tuberozele să te sărute, Parfumul petalelor semantice Te îmbată neîntrerupt și prostește Să nu regreți absența butoaielor de vin. Cuvintele plutesc prin aer Ca niște baloane sau t Ca niște bășici de săpun, O Cuvinte decolorate, cuvinte inutile, — Cuvinte plecate in voiaj de nuntă ... O Cuvinte vizuale, cuvinte sensibile, Cuvinte abstracte, cuvinte aventuroase, cuvinte deghizați. Cuvinte virgine, cuvinte sacre, cuvinte revelatoare. . . In republica planetei necunoscute Cirtițele oarbe se-ntrec cu vulturii, Șopirlele năzuiesc sâ ajungă pe prundișul norilor. In republica planetei necunoscute Păsări idolatre in văzduh. Păsări dedesubt. Păsări pe hirtie, păsări in toate tablourile. Păsări pe tabachere, păsări pe umeri. Păsările se-mprăștie, se contopesc Și rătnin numai cîntecele. RUGĂCIUNEA UNUI ANIMAL PAȘNI® ^^•oamne, m-am născut! Am dreptul să fiu fericit: numai eu și umbrele mele I I neon jurat i-mă cu toate festineie și vegetalele pămîntului, Numai eu le merit, numai eu sint, numai eu știu să zgirîi. Numai eu știu să port tăblițe la gît, numai eu am idei în călcii, Numai eu știu să beau, numai eu trebuie să trăiesc, numai eu, Numai eu, numai eu, numai eu, eu sînt, mie îmi trebuie, eu sînt... SACRILEGIU C^um am putut să-ți îndepărtez visele? Parcă ți-am smuls rădăcinile din solul celest. Ce monstru duhnește in mine? INTIMELE ÎNSEMNĂRI ALE LUI GALILBI ()e casa mea irizează stelele și planetele toate, Venus difuză, Marte, pe rind, îmi scinteiază oglinzile mării gemind. Pogoară egrete cu pene imaculate. Prin sîngele meu tresar unduiri din astre, Emblemele lor le-ascund în fraze, in nări, îmi limpeziră ideile grațioasele seri, Calciul rocilor mi s-a ramificat în coaste. Nicăieri nu sînt străin : în necuprinsul ocean. In exploziile soarelui sau pe-al Saharei nisip, Pretutindeni îmi regăsesc sunete, chip. Tăcerile-mi sporesc firele de-argint, De ceasul marții încă mă tem. Și mă mint. Și privesc cum muștele speriate eșitiază pe geam. AL. JEBELEANU ORIZONT TĂIETORII ORIZONT Indicații regizorale: Stincă. Pădure crescută in piatră. Rășină în pielea bradului arsă. Arbori in stive, lungi catedrale, umbre de sticlă. Cioturile rămase în dezordine le sună vintul ' Ca pe niște plinii crescute in mușchi și in carne. Ochii nu s-au obișnuit cu priveliștea. Clipesc de o nefirească tăcere. Un cline a împietrit intre flori pe o pajiște albă. Tăietorii : Coborim din păduri spre odihna acestei duminici, Fără pături, prin ploi, cu priviri dezgolite de iarbă. Vintul s-a învățat cu ochii noștri de somn Și nu-i mai biciuia. Păsările au rămas suspendate pe crengi Intr-o moarte imaginară. Coborim din urși spre odihna furatei Copacilor. Femeile ne simt revărsările peste munți Și trupurile lor se întăresc in porți de piatră. BAtrînul: Femeia mea s-a topit fără geamăt in gol. Doar lanțurile ucigașilor o caută-n moarte. Uleiul ars în candrii a-mpietrit, flacăra s-a prefăcut in sticlă și praful crește ascuns pe tăcerea din casă. Poetlll : Pentru o zi copacii rămin netăiați. Frumoși in neingenuncherea lor înverșunată. Ti simți cum se împerechează de departe cu fiori înnebuniți să nrl cedeze morții nici o sătnință. Indicații regizorale: Pădurea a așternut pe chipul tăietorilor aceeași culoare. Numai femeile de îi mai pot deosebi după pași. O, pînă și mustățile s-au colorat la fel cu salcimiî, Flanelele s-au prefăcut in mesteceni, în crengi, Dar pe saltea, in patul cald, culorile încep să se teamă. Dispar dezvelind pielea adevărată, mustățile întregi. Numai in păr mai rezistă rășina brazilor și ghindă Și cornuri țepoase, țepoase; un fel de punte de legătură Cu săptăminile ce-i vor purta din nou spre arbori. Femeile: Ne îmbrăcăm duminica in chipurile noastre-nsfîrșit, Părul rodește in panglici, riduri se sting lingă plite, Uităm de laptele copiilor, uităm de sinii prea supți. Prin por{. ne inundă bărbații !urați de păduri. Lingă oglinzile oarbe, văduve o săptărnind întreagă, Umplem oamenii noștri cu gesturi nefăcute la timp. Ne odihnim in ei și ii simțim îndepărtați. Poate in circiumi, poate-n noi, dar mai ales in liniștea pădurii Și blestemăm atunci podeaua, poarta, ușa Și grinzile și pragul jupuit și geamul verde. Tăietorii: Copacii cresc cu nările umflate in jur, Picioarele ni se desprind din rădăcini, ducem cu ele Trunchiuri, fn poartă bat stejari nehotărîți, ghinda Inrupe din podele, din părul despletit in dureri, Și nu mai știm, îmbrățișăm în pat femei sau arbori. Bătrînul : Somnul m-a blestemat să-mi duc viața-ntr-o femeie moartă. Picioarele se-mpiedică pe străzi, pun zăvoare Plăcerii de a dezmierda un trup de două ori, de șapte, Mută în tine toate femeile ce le-ai lăsat pe dinafară, Toți copacii tăiați, trupul tău, mindria ta 'întemeiată. Duminică ... Zeii dorm obosiți. i.a masă nu găsesc decît uleiul rinced. Umbra mi se isprăvește cu fiecare secundă, Plătesc tributul unei lumi ce n-a vrut să md-nceapă. Trăiesc numai la rădăcina mea, dar aștept Să-mi crească trunchi, sd-ncheg tulpini și să jiu arbor. Femeile : O frunză a țipat. In mîini securea s-a umplut de stnge. Doamne, pe cine se va mai răzbuna pădurea piuă la urmă I Vara, la seceri, fără bărbați, griul ia chipul tulpinii de arbor, Toamna la cules de struguri simțim frica de păduri Pe fiece boabă, însăși liniștea s-a preschimbat in trunchi Zi zahărul în lemn și piinea în așchii. Copiii pun pe răni coajă amară de pom, Singe și sevă se-nfrățesc și nu se mai despart pină la moarte. Indicații regizorale: Frumoși, fără prihană, coboară din munți tăietorii, * Apropiați în marea lor tăcere de dinaintea oricărei plecări. Fiecare e dorința celuilalt și chipul lui aevindut de acasă Bucuria i-a curățat de pămint și de cute la guri, 0 flacără le suie ciudată in oase, o tăcere grea ca o rană. Frumoși, fără prihană, coboară din munți tăietorii. ADRIAN MUNȚIU ORIZONT R I U L Șint rîul spumos printre rocile tari ți-mi port in tăcere curatele ape, ața voi ajunge tindea lunednd de inima țării aproape. Voi fi ca o lacrimă limpede, tind zîmbind se privește sub cerul de vară, subțire și vesel, cu pletele-n vini șăgalnicul spic de secară. Tretind pe sub cetini agale ascult cum fluieră-n frunză pădurea și apa rotește jelindtt-se tind in trunchiuri se-nfige securea. Iar seara vin ciute pe mal în dețiș să-mi soarbă răcoarea din undă cu sete, atunci cu năframă de ierburi sfios le mingii pe bot pe-ndelete, In zori țerpuindu-mi făptura prin munți răsjring in oglinzile lucii potecile aspre pe unde luptind datau libertatea haiducii. Amiaza mă prinde in șes clipocind și vulturii văd cu mirare că apele mele rotesc pe timpii în loc să se verse în mare. INVOCAȚIE CĂTRE ZORI lumină a zilei, mereu nouă de dteva milioane de ani revarsâ-te peste trupurile somnoroase după sublima noapte de dragoste și alungă spiridușii ascunși între gene, învelește mădularele odihnite in cearșafurile împrospătate de fluviile nopții ce-au curs molcom și răcorește gurile rohitc de patimă, t a o ploaie fertilă, sd alergăm robuști după alte visuri răspindite prin mărunțișuri cotidiene. O, lumină a zilei, singura zeiță 8 rămasă vie printre atîtea umbre de zei calcifiați, dezvelește miezul simburii să germineze din seva ce urcă în acest copac uriaș cit cea mai înaltă creangă în cer. VIRGIL NiSTOR BOCET ^ine te-a făcut frumoasă, să-i fie steaua aleasă Să-i crească din creștet oleandru, să-t mestece apele tandru, Umerii-i să viseze iorgovan, de șapte ori intr-un an, Salcîmii să-l împresoare, să-i fie deasupra cărare, Să-l soarbă albina, în dulce preamărire să-i fie vina, Că intr-o lume lungă de știme ai bucurat păminlul din mine... Și te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus pe un riu fără izvoare. Intr-o luntre altoită cu măr putred din apus, Cu visle de salcie plinsă, în cămașă de răchită. Să se-ascundă-n tine vrabia cînd e vremea de ninsoare... Treceai printre lupi ca și mielul, oh, cerule, cerul, Iți slăvea mijlocul jderul, oh, cerule, cerul, ha focul sinilor se topea hangerul, oh, cerule, cerul. Se înverzea iarba cînd o atingeai cu inelul, oh, cerule, cerut, Cum de-a putut să te piardă oierul, au, cerule, cerul... Și erai de chihlimbar, te vedeam arar, arar, Te vedeam în fum de lună, doar odat' pe săptămină. Tu treceai rîul, pîriul, eu țineam cu dinții frîut. Calul alb te unduia, așteptam nuiaua ta, Malul cînd se-ntrezărca, beam din apă steaua rea. Și-n nisip cînd ajungeam, trupul tău era balsam ... (Jh, și-acuma calul paște sfinte moaște, sfinte moaște, Steaua rea curge pe unde, pe aici, pe orișiunde, nimeni nu o v mai ajunge, Și eu stau fără de friu, in apă pînă la brîu, Și aștept, sub fum de lună, ochii tăi, nuiaua bună ... Cine de mină te-a luat și-n iarbă te-a fermecat, Și tremurai de apă vie l-a trecut in păpădie. Și izvorul de noroc l-a dus in floarea de soc ?... Gura ta ce putea pierde a ascuns-o-n nucă verde, Pîntecul de porumbar l-a cernut în mier florar, Mersul tău de alăută l-a pus în iz de cucută ?. ,, Părul tău ca de tutun bintuie-n frunza de alun. Glezna ta de seceriș e in ghimpi de zmettfiș, ORIZONT SI Ochii tăi de dulce oglindă s-au astrius in brun de ghindă, Brațele tale de strune pocnesc in miez de alune, Mai cu seamă piînsu-ți lin se aude în ciulin ?... Unde e nelegiuitul să-mi ascut in el cuțitul?., . RUGA DE DRAGOSTE c\ ă topești arama la focul mlinilor, ia jarul sinilor, In ea, clocotindă, să arunci stamine și ghindă, Alune și portocale, nuci de la răscruci. In aburul ei să jertfești primii miei cu ochi înlăcrimați, Să o biciuiești, lichidă, cu aripi și inimă de vulturiță, Să o frăminți și să o descinți, Să-i aduci binecuvântare, amestecind-o cu legendare fiare, Cu drum de balaur, cu chin de centaur, să o ocrotești, apoi, Cu pîine și sare de ploi ce pot s-o stingă, Atu/ici cînd se răcește pe torsul tău și ia forma ceaunului... Ceaunului să-i dai strălucire cu nisip aurifer, să bați in el păsări cintătoare. Greieri și coajă de mesteceni, lingă gură șă-l legeni cu ornicul brațelor. Și cînd totul se termină, cînd trupul meu de aramă te neintină, Cînd nu mai port nici o vină, atunci din el să sorbi pină In suflet, departe. Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte ... GEORGE SURU TOMURI ORIZONT Simt ultima naștere Și izul de lucernă Din proaspăta saltea. Știu țipătul de ușurare al mamei, Și fruntea grea strivită de lumină. Și frica de-a sorbi din aer. Știu fa pul scurt ce m-a trezit Și țipătul protest al neființei, Știu risul alb care-a rămas In anii fragezi de acum un veac, Știu șapte trepte coborite A omului sfărmat la-ncheieturi, Și-acum se zbate undeva în umăr O pasăre in veșnic asfințit, Nici o iubire s-o regret nu știu Sînt tomuri grele de-amintiri Pe talpa sîngeltti ce-aleargă. COMAN ȘOVA SOLFEGIU J’ai reve tcllement fort de toi. J‘ai teltement marche. tel temeni parle, TeUemenf aime ton ombre Qu'ii ne me reste pliu rien de tot... (Le dernier Poeme — Robert Desnos} «pa clipocea regulai — mi-amintesc — că odată am înotat noaptea in riu, și o barcă lingă mine, lopcțile loveau apa ți clipocitul mi s-a-mpregnat in simțuri. Apa era liniștita — o baltă de tuș negru ți mai încolo citeva vapoare ancorate înafara portului. Aveau toate luminile aprinse. Da' erau prea departe. Nu vedeam nimic, doar Apa, se lipea de mine, mă mingîia, eram liberă, tn apă nu te simți niciodată stingacL Erau mișcări alungite, clipocitul se amplificase intre pereți — adică eu. De ce n-or fi intrat vapoarele în port ? N-o să mai rezist mult și așa, valurile erau mici —• baltă de tuș negru cînd suflă vîntul. îmi amintesc bine de lumina galbenă slabă de pe birou și de fotoliul rebegit de pluș roșu ți tava cu apă de pe calorifer, și mîinile mele pe brațele fotoliului. Era cald. Odată am fost acolo cu unul din amici. Ședea pe birou și așa deodat’ a stri- gat : ce-ar îi să mergem la vară la mare, numai noi trei, să nu știe nimeni. Mai era o poliță plina de cărți pe peretele din stingă. Apoi ați uitat totul. Deobicei ședeam în fotoliul roșu din colț cu degetele pe brațele de pluș roșu. Vorbeai cred. Ședeai jos lîngă calorifer. Eu în poza obișnuită. Tu-i ziceai mască și spuneai c-ar trebui să ies din ea. Nu-ți auzeam decît vocea, cuvintele n-aveau nici un sens desigur. Din apartamentul vecin se auzea același solfegiu la pian, de o lună, spuneai că stă acolo o puștoaică, și că a primit un pian nu de mult; ziceai că dacă mergem la mare am să scap de toate, adică de mască și de toate celelalte, Te confundam cu un alt prieten, mergeam uneori cu el, hoinăream prin oraș. Sau ne plimbam cu liftul, eu de o parte el de alta și mă uitam la bucata de perete de lîngă el și el la peretele de lîngă mine. Odată am rătăcit noaptea printr-un cartier mărginaș. Un bețiv venea pe mijlocul șoselei. Era întuneric și noroi. Veneau grupuri de oameni cu hainele întunecate, grăbiți nu le vedeam fețele. La un colț a ieșit o mașină, faru- rile au măturat strada și fețele oamenilor galbene, bețivul era în fața ei... La pod ne-am despărțit deaiunci nu le-am văzul sau nu te-ain mai remarcat poate. Spuneai că seamăn cu pictura aceea lui Siqueiros, mască. Teama venea spi- rală și se încolăcea pe mine metalică și rece. Teama asta abstractă ți animalică aproape. Stăteam intr-un colț cu genunchii siringi la gură, mască și nu mai era nimic decît teamă. Mîinile tale albăstrii pe mîinile mele și mîinile mele pe brațele roșii ale fotoliului și vocea ta pe lumina gălbuie, mă gindeam că ar trebui să plecăm. Vapoarele au stat toată ziua ieri și seara și-au aprins luminile, luceau reci și departe, în afara portului. Doar apa llpindu-se de brațe. Pește oraș doar o stea albăstrie șl clipocitul regulat. îmi plăceau bărcile noaptea pe rîu și zgomotul lopeților și a apei. Nu mai știu ce am mințit acas’. Desigur nu mi-ar fi permis niciodată să plec. Era zăpușeală. Doar noaptea începea deobicei furtuna, Ne-am întilnit în gară. Mă așteptai de mult, nu te-am recunoscut e departe. Purtai cred o cămașă verzuie sau albăstrie, Ne-am găsit locurile. Orașul era gol. Poate oamenii erau la lucru sau în vacanță. In compartiment era cald, era un tip pe banchetă lîngă tine, susținea că e student. Vorbea despre examene și nu mai știu ce. Cîmpii arse uscale și salcîmi, mulțl saieîmi. Băncile erau albastre șl la următoarea s-a urcat un domn și o doamnă cu părul vopsit discret, fardată, domnul era chel și corect îmbrăcat. Ne-am sprijinit apoi pe culoar de balustradă, cîmpii arse și salcîmi, mulți salcîmi. Lîngă student ședea o femeie în negru cu ochelari și figură de nevropată, ne pînde.i gesturile. Degetele noastre s-au împletit pe pervaz și ale tale erau puțin albăstrii. Doamna cu ochelari n-a vorbit nimic tot drumul. Intr-o gară am coborît și ne-am plimbat prin- tr-un oraș străin cu străzi pestrițe și murdare șT mulțime de oameni, am băut o cafea și ne-am întors în tren. Rîdeai. ORIZONT îmi urmăream brațele albaștrii, lăiau apa, cli|K>cilul se ,impliîicase intre |>e- reți — adică eu. Vapoarele erau departe, da' — aveam senzația că mă îndrept către ele. Ei doarme pe o parte desigur. Eu n-am văzut încă niciodată înecați. Țin minte într-o primăvară au pescuit trei din riu. Lumea s-a strîns pe mal ca la bilei, fratele meu spune că se tac albăstrii — înecații. Cind apropiam palmele de apă părea că mă rog. Eu nu m-am rugat niciodată, mă gindeam doar că el doarme în camera cu pereții spoiti alb. era un divan tare aco|ierit cu o pătură albastră și o masă in cameră.'Și am spus tare - „E BJNE, FOARTE BINE. MAI BINE NU EXISTA și că nu mi pare rău". Mă dureau brațele. M-am lăsat pe spate. Apa era rece. Desigur țărmul era departe și vaiwarele. Am ajuns seara și ne-am lăsat acolo bagajele și ne-am dus pe faleză in ca- pătul străzii, nu era nimeni. M-ai îmbrățișat cred. Apa era roșie și se iubea cu cerul. Cîleva vapoare, erau ancorate afară din port. Atu înotat. Ne-am lungit apoi in nisip și apa venea să ne lingă trupurile fierbinți. Rideam, rîdeam nebuni și nu-ți vedeam fala doar rîsul și cutele din colțul gurii. Algele ni se încîlceau în plete, verzi, roșcate și moi. Eram ooate mulțumiți cind ne-am întors. Pe stradă erau mașini parcate in fata caselor. Ziceai că nu mai sînt mască. In oraș erau străzi strimte, strivite spre port. Pe dig treceau oameni, Jos pe chei erau baloturi mari, verzi și roșii. Era și un vapor grecesc, alb. Mirosea a pește și a pa rime. Mîinile se lipeau reci de balus- tradă. Seara puștii din cartier înotau printre stînci și furtuna aducea peștii morii pe mal, Hoinăream prin oraș. Luminile, farurile mașinilor, reclamele, magazinele, înspre șosea, la marginea orașului, era și un circ. De departe se auzea muzica și motorul caruselului. Se rotea cu noi, ne țineam de lanțuri ți ne legănam picioarele. Eram sus, foarte sus, ți-am spus, doamne, de atîtea ori că aș vrea să fiu liberă, liberă să vin și să plec cînd vreau, să învăț, ce și cît vreau, să iubesc cît și cin i vreau, să nu mai fie nimic, nimic, doar un zbor albastru și nebun. Am ajuns departe și am încercat să-mi amintesc de ce am venit. Oboseala se concentra în gesturi. M-am întors puțin pe spate șt am plutit așa. Un val m-a întors cu fata spre țărm. Galben ți întunecat doar luminile orașului. $i mi-a fost leamă am început să înot spre țărm înapoi, mi-a fost intohkauna teamă de înecați și fratele meu zicea că se fac albăstrii. Am spus atunci cind am văzul țărmul în față că-s lașă, Se concentrau cercuri albastre și clipocitul se amplificase între pereți — adică eu și solfegiul puștoaicei din apartamentul vecin îl cînta cîntărcața palidă în haine negre sub apă cea mai frumoasă și palidă femeie, țărmul era deja atjt de aproape m-am lăsat în jos și apa mi-ajungea pînă la gîl. Și așa deodat* șoseaua galbenă mocirloasă în lumina farurilor, mașina derapase șoseaua mașina a început să se prăbușească, senzația asta plăcută dulceagă, întoarcere acasă. Seara spirala a început din nou să se încolăcească. Nu știu unde-ai plecai. Stăteam cu genunchii stilași la gură. Și trăsăturile încremenite mască. Siqueiros Mi am amintit ar fi trebuit să zirobesc. Tu mi-ai dat alîta. tu ți ceilalți, sau ați fi vrut sau putut să-mi dați mult mai mult decit ți-am dat sau v-am dai vreodată. Lucioasa metalică și rece se încolăcea in jurul trupului meu spirala șî mi-a ajuns și în jurul gitului. Cu genunchii strinți la gură. Smueiros pereții văruiți în alb ți masa plină de ziare, de mucuri de țigări și scoici, Vocea ta șî toate celelalte voci adînci ți calde, dorința. Dacă încerc să-mi amintesc chipul tău nu reușesc să văd decît o pasăre mare, neagră, cu o aureolă murdară de pete vinete și galbene și de o carnală verzuie sau albastră, E BINE E FOARTE BINE MAI BINE. NU EXISTA și nu tni-e teamă. Rochia trîntilă pe scaun. De-aș putea să mă desprind ți să ma scol, să cobor de pe divan, un pas. scaunul, să iau rochia pe mine și să ies. A venit apoi acasă. Era întuneric doar pereții văruiți în alb erau albăstrii Mî-ai dat atîtea dacă țtîai că n-am să pot să mă eiesprind. să Sparg masca și sâ-ți dau ție sau lor tuturor celorlalți, care ați fost sau veți fi vreodată, să mă desprind ți să mă scol șî să cred că zbor, zbor albastru, albastru și nebun. Nu se mai auzea zgomotul . mașinilor, oamenii s-au întors de la restaurante. Oamenii nu se mai uitau la telc- Z vizor și nu se îmbată în familie. Un pas. scaunul, ușa deschisă, poarta, piersicii Q din curte, asfaltul stropit, mașinile siluîete întunecate în spate, lumina orașului. în g capătul străzii maidanul. Picioarele mi se înfundau în praf. Tabara de scinduri de O pe care s-a scorojit malul, faleza galbenă ți treptele scobite in pămînt, nisipul cald încă și apa mare șî neagră. Liniștită baltă de tuș negru. Am lăsat rochia să lunece în nisip, scoicile sparte șî albe se lipea de picioare ți apa și brațele au sirofit apa și trupul s-a lăsat liber, liber în apă nu simți stîngăcia. S-a trezit de vreme in cameră era cenușiu, a început să se îmbrace, abia £ atunci și-a dat seama de asta și s-a gindit s-o trezească și pe ea, căscă, la ea nu era nimerii in cameră unde s-o fi dus, iași în curte, strigă. poarta era deschisa, era frig, mașinile parcate in fața caselor prăfuite, pavajul ud, în capătul străzii erau maidan și taraba de seînduri cu varul căzut, coborî treptele, nu se vedea nimic decît Apa și o dungă roșie dormea pe apă, soarele se iubea cu apa, coborî treptele, o strigă, era o pată albastră în nisip, rochia ci, se așeză lingă ea cu genunchii strinși la gură, nu simțea nimic chiar nimic, și trăsăturile i-au încremenit mască, Siquieiros își aminti, ar fi trebuit să surîdă, Dar nu-mi place să-mi amintesc decit de camera cu lumină verzuie, birou), geamul cu jaluzele lăsate. Miinile tale albăstrii pe miinile mele, și miinile mele pe brațele roșii ale fotoliului, In seara aceea mașina nu La călcat pc bețiv. A frînal doar. Șoferul a coborî! să-l înjure, ne-am întors, la pod ne-am despărțit, îi auzeam tocurile pe asfalt. Era tîrziu, cu fața la perete am încercat să-mi amintesc fața ta, peretele se rotea galben, mozaicul s-a spart, apoi în cioburi, doi ochi desperechiați, un zimbet, cutele din colțul gurii, restul cioburi prea mici ca să le pot deosebi. M-am sculat, am ieșit, curtea interioară, liftul, afară ploua, reclamele, pavajul ud, fetița rfnlă desigur aceleași solfegiu, de-atuncî nu tc-am văzut sau nu te-am remarcat poate, MARLEXE HECMAN LUMEA NEBUNĂ A UNCHIULUI MEU înt pe ca(c să cred că la început unchiul n-a fost nebun. Ieșise la pensie cu cîțiva ani înainte, nevasta i-a murit puțin timp după aceea iar el loct^a singur intr-o cameră la marginea orașului. In car- tierul acela casele sc înșiruiau cu multe asemănări între ele pc malul apei pină departe. Se făcea primăvară și soarele dădea o lumină ciu- dată sloiurilor care treceau pe rin. Unchiul sc plimba pe sub sălcii cu o fată pe care o iubise de mult, cînd era lipcan intr-un oraș de pro- vincie cu oameni îmbrăcați în negru. Asta a fost de mult cînd unchiul și-a făcut liceul intr-un oraș de provincie și avea ochelari cu ramă subțire de sîrmă. Acum arc un elefant cu care se duce să-și cumpere ziarele și să mănînce înghețată 1a cofetăria de firma căreia leagă cu o fundă roșie trompa lui Beeny, firma aceea pictată cu îngeri cu aripi roz și flori verzi în mină. Asta (adică să-și cumpere ziare și să mănînce înghețată) face în fiecare zi la ora zece și la întoarcere citește cu voce tare mica publi- citate stînd în picioare pe spatele elefantului. Oamenii îl ascultau cu atenție și-și notau anunțurile dc interes personal. Camera unchiului era mobilată în cel mai curios mod pe carc-1 văzusem vreodată. în mijloc avea o sobă de teracotă pictată cu scene dintr-un război imaginar, după sobă stătea lipit de perete, un clavecin negru moștenit de la bunicul unchiului meu, bunic care fusese mușche- tar în garda personală a unei rude îndepărtate. La clavecin se putea cînta o singură melodie ce semăna în aceeași măsură cu un cîntec de Crăciun și cu unul bisericesc. Dacă apăsai celelalte clape nu ieșea nici un sunet. Pc pereți erau atîrnate tablouri cu portretele iubitelor un- chiului îmbrăcate în alb. Avea o mobilă veche șî înzorzonată și un pat ORIZONT I S mare cu baldaeihn de atlas verde. Ca toate paturile de gentil acela era moale și te puteai cufunda în saltele de puf și în pernele care mi- roseau de cine știe cînd a parfum franțuzesc. Pe noptieră stăteau în- totdeauna cîteva biografii romanțate ale unor oameni mari pe care le citea seara înainte de a-șî face rugăciunea și de a se culca la miezul nopții. In partea cealaltă a camerei își ținea cușca cu cimpanzeul care bea lapte și făcea seara planuri de viitor. Insfîrșit, unchiul avea un program la fel de nebunatec pe cit de curios era mobilată locuința. 11 scula în fiecare dimineață elefantul bătîndu-i cu trompa in geam și după aceea tot el, elefantul, îl stropea pe tot corpul cu apa proaspătă și unchiul care era complet gol se pieptăna în vremea asta. După aceea făcea ordine în cameră, ciuta la clavecin de trei ori me- lodia aceea care era și melodia lui preferată și-și bea laptele cu cim- panzeul vorbind întotdeauna despre ce se va întîmpla peste cîtva timp. Pentru că se apropia ora zece o lua pe Beeny și mergea cu ea să-și cumpere ziarele. Ca să poată face rost de bani își închiria din cînd în cînd maimuța și elefantul unui circ și în timpul ăsta nu ieșea deloc din casă. Oamenii spun că stătea la geam urmărind cu privirea acele ceasornicului din turnul catedralei de dincolo de rîu. în cameră mai avea un ceas care din sfert în sfert de oră cînta un fragment dintr-o melodie foarte bucolică. Ceasul acesta cu ornamente din fur- nir de nuc și cu cadran de cristal era agățat de perete și-i producea o plăcere estetică unchiului ori de cîte ori se făcea auzit. In jurul prînzului ținea exortații în piețele publice despre pro- bleme lipsite de orice interes. Totuși nimeni nu-i putea contesta ma- rele talent oratoric. După masă se prea poate să se fi odihnit. Ca orice om normal își vizita cunoștințele și purta cu ele discuții ieșite din comun. Apoi unchiul întreținea legături nelegitime cu o fe- meie care nu știa nimic despre moartea mătușii. Dacă ar fi existat și-ar fi iubit tare mult toate lucrurile astea. A ieșit la pensie cu cîțiva ani înainte și a rămas singur în iarna care a venit cu zăpadă tristă. Mama mi-a murit cînd mai eram tînăr și plecat la școală. A venit repede la înmormîntarc și a plîns mult sprijinindu-și tatăl care fusese cîndva ofițer și care a murit puțin timp după aceea. Mi-a rămas casa părintească cu covoare roase parcă ia margini și fotografii de familie pe pereți. Nevasta i-a murit după ce trecuse vremea cînd umblam la slujbă. A atîrnat la început în cameră fotografiile părinților și ale soției. Mergeam mereu la mormintele lor și mă gîndeam la copilăria petrecută în casa cu ferestre mari prin care priveam strada și plopii. îmi aduceam g aminte de cîteva seri frumoase și întoarceri de la școală în vacanțele o de sărbători. Poate că a plîns pentru zilele lui singure și fotografiile g părinților morți de pc pereți. Trăia în săptămînile cu întîmplâri spă- © lăcite ștergînd praful de pe mobilă, și fotografii și povestind prietenilor cum i-au murit toți într-o toamnă tîrzie aproape de ziua lui și cum a plîns după ci fiindcă rămtnea singur, vara ștergeam în fiecare zi praful gîndindu-mă la nevastă și la unele din nopțile cu dragoste £ de mult. Aș fi putut trăi din aducerile aminte cu frumoasele vremuri de-atunci. Orașul a fost pustiu. Unchiul se plimba cu amintirile lor pe străzile lui în fiecare zi pină cînd a venit iarna cu zăpadă tristă. Acum își arc clavecinul și cărțile cu vieți frumoase și patul cu baldachin verde. Simbătă seara merge la concert și din cînd în cînd pe la miezul nopții Ia cimitir ca să-i ducă Hori nevestei lui răposate cu cîtva timp în urmă și părinților pc care îi iubise în mod deosebit. Are mereu aceeași îmbrăcăminte: un joben cu trei culori, un frac asortat și bas- ton de fildeș. Dintre toate rudele lui a ținut cel mai mult la bunicul de la care a moștenit clavecinul, și la mine. îi spunea mamei că nu poate să uite niciodată visele noastre cu femei frumoase. Adică noi vorbeam seara pc malul rîului în mai multe toamne în care nu m-am despărțit de iubita mea. In cele din urmă lumea l-a luat la ochi și pri- mea în fiecare zi epistole vexante referitoare la modul lui de viață. Cunoștințele 1-ati dat afară ori dc cîtc ori trecea pc la ele. Apoi, n-a primit bilete la concert și la urmă de tot amanta i-a reproșat că c prea bătrîn. Atunci a dai o notă la ziar în care a anunțai că vinde un elefant cu trompă lungă pe nume Beeny, un cimpanzeu, un clavecin la care se poate cînta o melodie deosebit dc frumoasă, o grămadă de cărți și multe alte lucruri sau ființe. Unchiul a moștenit o spaimă de la bunicul care-a murit. Umbla pe stradă lipindu-$e cu spatele de ziduri și privind undeva departe un nor în formă de corabie. Asta s-a putut vedea mai ales după ce-a vîndut-o pe Beeny unui individ cu barbă. Au venit foarte mulți oameni să se intereseze de maimuță însă nici unuia nu i-au plăcut planurile ei de viitor. A hiat-o într-o zi cu soare un băiat care primise bani de-acasă ca să-și cumpere bicicletă. Și-a vîndut clavecinul unui pro- fesor de astronomie, a donat unui muzeu portretele iubitelor lui. pic- tate de el însuși și-a băgat pe foc toate manualele de heraldică. Cu banii pe care i-a primit a făcut o călătorie în străinătate și cînd s-d întors a plîns la mormîntul nevestei. Se întîmplasc totuși ceva cu unchiul pentru că nu mai vorbea deloc și umbla pc străzi așa cum am spus mai înainte. Programul lui zilnic nu mai exista. Locuia tot în cartierul acela la marginea orașului în camera care avea in mijloc o sobă dc teracotă pictată și după cîteva zile a murit. ANDREI UJ1CA ORIZONT PASTEL AUTUMNAL inundat cimpia mii de bădii-păpădii ca luna. Și liliacul s-a trezit și florile-s bătute, din cimitir.. 5/ merii, doamne, și sălci mii... Ce-o fi cu ei, cu toți ? E-o nebunie de var și roză e rochița rindunicii, dar unde-s ele, unde ? E-un nor imens și negru ce se îndepărtează. Plecatu-mi-au din suflet, vestindu-mi o nesfirșită ploaie de toamnă! H A 1 - K A I poarce liniște salcîmul de peste drum; Lumina unei ferestre îndepărtate, aceeași mereu. Ți s-a intimplat vreodată să-ți cadă in palmă o stea ? La eimbetul tău a răsărit luna, far la Tokio s-a desfăcut o floare fără nume. LUNA, DIN NOU ORIZONT O ceasul cind roiesc in scorburi bondarii tăcerii Și nucii-și culcă fruntea pe umerii serii, Cînd urcă chihlimbare-n alambic Și lacrima de strugur se naște din nimic. Pădurea-n somn își dădăcește plozii, Cînd stele cad in tufele de bozii. Din sonde, dintre vii, ca un bătrin Cotnari Alt vin, și mai bătrin revarsă-n cupe mari. Țîșnind, marama lunii foșnește pe pr ipoare: Iubirea ta, ca luna, oriunde îmi răsare. VICTOR FRUNZA D £ CE Q)e ce ritor și iubitele De ce sint cuprinse de nevoi lumești De ce cad ca aurul din cești Dat pe margini cu cuțitele Soarelui de ce i se usucă fața Cînd sinul tău sau gura ta prelungă Cade ți se face aproape ca gheața Ori se stringe și se face pungă Di timbra ta cade o lumină Pe care nu o văd și nu o știu Ci doar o bănuiesc lumină Și te usuci și ți se scofllcesc obrajii Și buzele se st ring — ar ginții Răsuflării tale sub ravagii Să nu-ți iasă o dată cu respirația și dinții. Te leagăn, te adorm, mă duc la birt Te pling, le văd cit un ochi in gind Beteală nas mirosind a spirt Dar eu iubesc femeia care h drese femeia de pămînt. PLEOAPELE Caiacele dorm legănate de îngeri Floarea adoarme cu singe in gură Șt e noapte, e căldură De îngeri, de îngeri Pasărea cu pămrntnl in ochi Fuge din staulul alb și se-așează Și-adoarme pe-o rază Și e ochi, numai ochi Mă privește pretutindeni lucru Cind peste mine arunca Soarele și sint st încă Și lucru, și lucru Și fug peste pleoapele mele Cu călcîile fierbinți pi rid unde Ochiul meu te aude Peste pleoapele, pleoapele De îngeri nebuni Ce-și poartă însingerate pe miini Pleoapele. NICOLAE IOANA Orizont TRADIȚIE Șl INOVAȚIE ÎN POEZIA TINERILOR (II)_________ ■ DAMIAN URECHE XN0Z180 Modernism, speculație, poezia jocului în sine c^șadar, iată-ne tentați de a spicui cîteva carențe din întinsa panoramă a liricii tinere, revărsată, cînd in reviste, cînd în edituri, ială-ne aplecați spre scoa- terea la iveală a unor mostre de teribilism ale unor tineri confrați, dispuși cu orice preț să epateze. Dar, oricît am înțelege Ce se petrece și in cadrul curentelor din poezia tînăra «părtinind Americii sau Franței. Angliei sau italiei, oricît am crede că uneori și proza, și cifrele, și ecuațiile verbale își au locui lor în poezia, abuzul, orice s-ar zice, duce de-a dreptul la abdicarea de la adevărata menire a lirismului: ,.Oricum, dată fiind sterilitatea ei, așa-numila „poezie concretă", cu molozul ei de cuvinte și silabe azvîrlîte" mecanic, poate să rămînă in afara oricărei con- siderații" ...*)- Ne preocupă cu atît mai mult metoda de creație, felul în care cuvintele se sudează la rece sau la cald, în recuzita unui poet, cu cît a devenit parcă o lege să se scrie cît mai codificat, să-i dăm rațiunii toate drepturile și plusurile de efort pentru a dezlega enigme versificate și să negăm complet rosturile afective ale poeziei. încercuită de asemenea prejudecăți, emoția se sperie, dispare, nu mai poți ii numărat printre poeții de bună rezonanță dacă nu te aliliezi neapărat acelui gen „total" a] poeziei filozofice, care, nu prea ne e clar în ce constă. înțelegem și lent a via de a depăși unele forme sau formule învechite, și punerea altfel in pagină a poeziei, și libertatea găsirii unor asociații cit mai surprinzătoare (nu bizare), dar nu înțelegem ca unele din aceste stihuri să nu se adreseze omului. „Dezu- manizarea conținuturi lor și a reacțiilor psihice are loc datorită plenipotenței pe care șl-o acordă spiritul în actul poetic. Și în poezie, omul a devenit propriul său dictator 1și distruge propria sa naturalețe, se exilează din lume, o exilează și pe ea pentru a-și satisface propria libertate. E paradoxul ciudat al dezumanizării" !). Dsr dacă ne gîndim la tarele acestui secol, dacă vedem că mașina înlocu- iește multe din valențele umane, dacă florile de tei și viteza sini două noțiuni care se resping, orice s-ar zice, însă, nu cred că roboții trebuie să ne preocupe, ci faptul că omul nu trebuie să devină un automat, o mașină de preparat gesturi, și atît. E adevărat, există refulări, există poate și o durere mal rafinată, acum cînd lacrima nu mai e la modă. Dar trebuie să existe neapărat in mintea poetului de astăzi citeva propuneri, măcar, spre rezolvarea unor asemenea molime ce pătează frâmintaiul nostru veac XX în ceea ce privește tînăra poezie românească după părerea noastră, credem că ea are suficiente izvoare din care ar trebui să-și extragă esențele. Poetul de azi este demiurgul în stare să modifice nopțile, să perforeze invidia și munții, sa reverse lumină peste acele părți din noi care o așteaptă cu nerăbdare prometeică: „Eu un om ca toți oamenii — Mai înalt c-o tăcere, mai adine cu un glnd. Mai fără odihnă, mai ca riul. Și cînd trece pe stradă-cling-cling — O mulțime de chei în buzunare-i tot sună. Sînt chei de toate formele și de toate mărimile. Pentru ușile caselor, pentru porțile inimii, I) Hugti Frlcdricb. Structura liricii moderne. ELI’. 1939, p. 9. î) Idem. op. cit. p. IR. Chei pentru ape și bolti ferecate, F?u ' de el cu m'gală — ndehing. Poate intra într-un munte, sau inlr-un bob de nisip; Poate descuia case de fier și iubiri. Răsăritul și palatul de ghcață-al uitării. Și astfel, unii-| cred fericit și bogat. Atotputernic și mare. El însă e cei mai chinuit dintre toți. Veșnic preocupat să mai afle o cheie’). Lua o flacără, sau mai bine zis portretul unei flăcări contemporane, care e poetul, iată ingeniozitatea lirică de adîncă pătrundere în vibrația preocupării demi- urgice a vremii noastre. Poetul e conștient că ceea ce apare după actul de creație trebuie să fie neapărat rata care vindecă și ridică temperatură binelui. Aceasta e poezia de atitudine, de angajare deschisă a autorului in patosul timpului pe care-1 stăpinește. Lucrurile se schimbă însă, în momentul cînd celor spuse pină aici li se suprapune o altă irnagine a cuvintelor scăpate din mîîniie celui ce ar vrea să obțină din ele vers: „Hirtiile ne iau în stăpînîre De cînd sorbim inconștienți Prima gură de aer, greșeală Pe care nu ne-o vom ierta, Imediat sîntem trecuți, in inventarul vast al lumii ț — altminteri nici n-am exista — *) și încă: Prin tirguri cu gene stufoase de moină neam de neamul meu, făpturi teșioase, treceau prin pereții somnambuli și închiși în spițele lor pînă-ntr-a zecea tăcere*). sau: Bătrînii cei mai bătrîni ai neamului l>e o circumferință de foame și gînduri, așteaptă cu rugi, nedansînd, pironiți pe bărbații tineri plecați să vîneze femei.11) în acest ritm și-n această modalitate poezia poale merge la nesfîrșit, fără să rotunjească vreo idee, fără să-i impună restricții formale sau de logică, aici hazardul duce casă bună cu bizareria, jocul gratuit cu confuzia. Poate că totuși acești tineri autori încă n-au ajuns să-și limpezească intențiile, de aceea cuvintele ies de sub condei dezorientate șl răgușite, nicidecum pregătite să aducă o culoare distinctă in expresivitatea așa-numițelor versuri. Tn păienjenișul acesta de halucinații ale împerecherii cuvintelor, sub robia acestui delir lexical, nu suferă numai gramatica, cl Însăși rațiunea de a fi a poeziei. Nu nc-mn propus însă să vinăm ostentativ în apele tulburi ale începăto- rilor Intr-ale liricii, am tras doar un scurt semnal de alarmă asupra abuzului acelui fel de a purcede la un asemenea drum sacru. Acesta e cu alît mai deficitar, cu cit tocmai autorii citați sfidează sau dau lecții altor tineri, mvinuindu-i de prea multa claritate, simplitate, naivitate rimată în dulcele stil clasic. Aici un rol de seamă joacă cenaclurile literare, exigenta celor ce cresc talente, grija lor pentru ucenicia literară. Pentru a fi originar’), nu înseamnă neapărat să fii fără experiență poetică, fără acel înăscut simț al limbii și al muzicii inte- rioare al lucrurilor. Sîntem In deplin acord cu faptul că pe craterele acestor tinere ORIZONT si Dirn Rachici. Dinamica secunda, EPL, IJCS (Omul cu cheliei, p. 9. *) Toma Biolan, Flagel, Ateneu, nr. 2. I9&> II Horia Cane. Mâini, Aleneu, ir. î, 1960 •) Dumitru Chclclim Sie. translt, Amlileatru, nr. 3, 1989. 5) Ion Ghiorghlu. .Mirajul orleliial»mii. Sctneia. 26, iulie. 1966. « talente, primele izbucniri sint însoțite și de zgură, și de cenușă, dar pe parcuri rîvnim eliminarea lor, pentru a zări acel bob de metal nobil în numele căruia merilă să arzi în întregime. Florilegiul tinerelor talente fiind atit de bogat la noi, ți acei stropi de aur liric nu vor fi puțini: „In acest beton Un meșter a sculptat O nouî Ană In zidirea Iară lacrimi. Se sting în beznă ochii mici Ai caselor mici Pe trepte de lună Stelele au coborit la ferestre Semnul vieții*). Desigur, cițîva dintre creatorii tineri pornesc cu deosebită înclinare spre ceea ce numim experiment, făcind prin aceasta dovada unei asidue Căutări, fără însă ca întotdeauna să rodească curajoasele lor intenții. Unii dintre aceștia, Vlrgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Dan Laurențiu, se bucură chiar de-o salutară pri- mire din partea criticii, numindu-i demonstrativ, vocile avangărzii poeziei de azi*). Dar din această continuă trudă a „separării fierului de zgură”, cum spune Labiș, desigur că triumfă acele temperamente poetice care pot obține acorduri lirice de-o rară delicatețe. „E linincde că Marin Swescu. familiar, conversație și prozastîc in conduita lui stilistică, dezbracă mari teme lirice, care au fost ale poeziei de totdeauna, de solemnitatea sub care poeții le-au înfățișat de obicei, ocolind pe departe voința de a fi oracol al ultimelor înțelesuri ale vieții, la care totuși ajunge și revine stă- ruitor" ,c). ȘI cu acest exemplu trecem la poezia — joc, ori la speculația inteli- gentei, acolo unde cuvintele se topesc între lirism și ironie, ca să revină pre- schimbate în neprevăzute logodiri de sensuri și radiații afective. Se observă că por- nind de la clasicul Tcpîrceanu, Sorescu, face nlți pași, dă alte nuanțe stilului parodistic pc care-l utilizează, încărcîndu-l cu virtuți de jrarabolă, de mic roman al obiectelor care-și autopersiîlează existența. De altă factură, mergind mai mull pe joc exotic, pe aglomerări voite de ornamente verbale, decît pe speculație, se pare a fi Leonid Dimov. La el elementele nu se organizeaeză. la un semn magic, ci cîntă și petrec intr-o tulburătoare imponderabilitate a muzicii. O lume de circ oriental ride și plînge in același tirnp, îmbătată tot de mirodenii orienfale, fierte în tainicul alambic al misteriosului bard. Așa se face trecerea spre poezia trubadurescă, care, citită, parcă te obliga s-o cinți. ca pe ceva între baladă si romanță. Gcorge Alboiu și Ozar Ivănescu dintre cîți cunosc |x>sedâ acest dublu talent de a scrie și a-și cînta versurile. Ultimul citat într-o anume șezătoare la Festivalul de poezie din lași ne-a elec- trizat prin acea voce care domină cuvintele, ori ie adaugă o nouă și sublimă funcționalitate. „Cezar Ivănescu, însă, peste că e poet, e un trubadur. Noi nu ne-am obișnuit cu trubadurii; cu lăutarii, da; cu trubadurii, ba ... N-are rum să uite inima mea acest cîntec (al lui C. Ivănescu, n.n.). N-are cum sâ-1 uite, pentru că ea este o inimă cu urechi. Urechile sînt cea mai primitivă formă a auzului". ..Cum pot cu să-l uit ciniînd pe Cezar Ivănescu"") ? Apoi vine altă categorie de barzi sau trubaduri, care-și recită versurile, nu din joc ori din poză, ci pur și simplu din dorința de a fi departe de hîrtia care te fură sau te falsifică uneori, din dorul de-a scrie pe aer și pe cei se sînt gata să te asculte fără să scoți volume din buzunar. Deși unii critici se-ngrijorau fa un moment dat de „dispariția lirismului", de absența acelor poezii de o nedezmințită căldură și farmec al obsesiei, con- sider că tinerele condeie, atitea cîte sînt, își conjugă eforturile nu numai spre ORIZONT Ej Hord GniJr Zidiri firi lacrimi, O lioul, nr 3. 1969. Al. Oprea, Tradiție ți experimentaItan, Temis» nr. II. 1957. W) Vladimir Sire! nu, VcsWlcatia moderni, EPL, 1966, p. 267. ii) NkWta Slâneseu. Trubadurul de Cezar (vânt sen. Lucea firul, 10 mai 196*- o binevenită varietate dc stiluriu), ci și către crearea unei poezii memorabile, gata să înfrunte gerul și clipa. Decantări lirice și timpul care decide In ultimul timp, bilanțurile editoriale au înregistrat un mare număr de debuturi, ca să nu mat vorbim de cei care nu demult apăreau în colecția „Lucea- fărul" iar azi sînt la a treia sau a patra carte dc poezii (Ilie Constantin, Grigore flagiu, îon Gheocghe. Darie Novăceanu, Ion Crînguleann), E adevărat că unii autori care la început erau niște „promisiuni", azi publică în virtutea inerției fără să mai facă dovada evoluției pe care ciritica literară încercase, riscant, s-o prevadă. Tonul pe care I-a dat Nicolae Labis generației noastre rămine ți astăzi răs- colitor ți profund, prin acele dezbateri interioare care pleacă de la patos la refle- xivitate, încărcate de dramaticile răspunderi pentru timpul pe care noi îl modelăm. Poate că toți plecăm cumva din „Lupta cu inerția", „îdeea centrală este refuzul inerției. Stagnarea, inerția, erau respinse, din alt unghi, chiar în poezia copilă- riei ți a adolescenței, prin afirmarea implicită a perpetuei schimbări, transformări, Copilăria, adolescența sînt stări necristalizate, procese. Și poezia „primelor iubiri" era expresia acestei mișcări în timp. Acum refuzul inerției e conștient și se leagă dc principiile revoluționare care călăuzesc etica poetului Cel care a scris memorabila „.Moartea căprioarei*1 era in plină izbucnire lirică, in plina bălălie cu amurgurile inerte ale veacului, cînd tinerii poeți ce for- mează tînăra generație, care are vîrsta pe care ar fi avut-o el azi. bîjbîlau abia prin labirinturile unui început prea puțin promițător. Abia pe la începutul dece- niului al iln:l-,a de dii>-:i elil'cr.ire încep să se cristalizeze cîteva voci care mai tîrziu devin distincte. Se cîștigă mult în ceea ce privește reflexivitatea, poezia încetează să mal fie cu prisosință retorică, analiticul și parabola obțin dreptul de cetățenie în multe dintre creațiile lirice. Un spor de gravitate, Al, Lunga, Psaudo-absența unei generații Hrlee. Tribunii, lî Se|U. !9i«. lf) D. Mtcu. N. Manoleaeti. Literatura rcminA de azi» Ed lin. I'^w, p. i+2. H) D, Alicii. X, Manotacu. Literatura română a«L Ed. Hn. IffiS. p. II. ORIZONT In primul rinei, acest miraj al cintecului trebuie să aibă întotdeauna treceri potrivite între tulburare ți scnlntălate, intre bine și râu. Nimic nu poate opri ine- galabila patimă de a transforma cerul și materia în cîntec, de a topi impercep- tibile tăceri și dureri surde in matca fără maluri a versului Vîrstele se topesc și ele, înainte de a nu se mai numi tinere, se dizolvă păduri în ceața densă a uitării, cîtcva porți se deschid, șî poetul e lăsat să intre, fără vîrstă, adică precum cîntecul său, pe care s-a silit să-l facă^ egal cu durata, Tînăru! poet, mi se pare impropriu, „pentru ca avem poeți care încep orj au început să scrie la 10—50 de ani. <4 începe nu știu dacă înseamnă vîrstă. După numărul de cărți apărute iar mi se pare hazardat să ne orientăm. Cred că formula ideală e aceea în legătură cu experiența poetică, (a nu se Citi plafonare sau cădere în manierism), în strînsâ relație cu volumul de viață asimilat, și cu capacitatea de a comunica în scriitura lirică o cît mai copleșitoare vibrație. Ingeniozitatea, dezinvoltura plimbării pe cla- viatura versurilor, stăpinirea acelor date fundamentale care-ți traversează cuvin- tele, iată dovezi ale creșterii laie ca lire originală de poet înnăscut. Așa cum apare formată, cîte o voce lirica, de la primul sunet, ca în cazul unui foarte tînăr autor, ca prezență publicistică, cîntînd viitorul: O, l-au visat părinții, în dragoste și-n ură, In zările confuze pe care le bătură Cu pasul șovăielnic, dar cu privirea pură"ls Îndeosebi poezia de viziune aduce o deosebită putere de esențializare a problematicii de_ largă audiență publică, această poezie inventează trainic orizon- turi, chiar dacă uneori FtTare, dar cu pregnantă originalitate; Vecinul meu prăsește ciori, / Vecina mea prăsește farduri, / Eu sînt un oin pe niște scări, / Și-un cline bulucind prin garduri / O dată, de mai multe ori, / Căci ce pot fi aceste garduri. / Decît căzute, foste scări I // Să fim precum ne-am împăca aduc iertare fiecărui. / încuviințez, la moartea mea / cu fardul vinăt să mă vărui, / Și dacă vreți, să fim baladă, / și fiindcă eu nu am o stea, / ajccept, rivnesc, visez să cadă / un corb nervos la moartea mea. / Așa că vă implor; zîmbiți, / în lumea plină de urmări, / Voi care fard și ciori prăsiți, / întunecați și spălăciți, / lăsați-mă să fiu pe scări.Ifl). Exploratori ai unor zone din ce în ce mai plurale in semnificații, poeții despre care vorbim înclină spre o dnlărire cu alte mijloace a destinului uman I7), schimbarea unghiului de surprindere a fenomenelor ținînd mai mult de fierberea internii a ideilor, decit de peisaj. E adevărat că există și o poezie — pastel, a exo- ticului. o alta a cosmicitații imediate, recuzita pentru acest gen de poezie fiind preluată de la Dimitrie Anghel și fon Pillat. comunicată și continuată cu alte ramificații de către poeți ca: ton Horea, Anghel Dumbrăveanu, și într-o oare- care măsură Leonid Dimov Acesta din urmă se pare că își culege aceste arpegii colorate dintr-o natură multi-florelă. dar aici vegetalul avînd greutate minerală. '*) în evoluția unui poet, de la jocul prim la jocul secund se declanșează multiple schimbări de planuri în ceea ce privește îngroșarca timbrului intim, pînă Ia acel echilibru arhitectonic care-i susține întreaga creație. Se vorbește atunci de maturitate, de treptele evolutive ajunse într-un punct sublim, și mai ales despre statornicia manierei, a formulei adoptată pentru tot ce va scrie în continuare. Dar chiar după toate acestea adevăratul creator tot e în stare să ne mai ser- vească surprize. Se mai întîlnesc și chipuri de poeți care-șî consumă vîlvătaia talentului la o vîrstă dureros de fragedă, dar parcă numai aceea prielnică ma- rilor declanșări lirice (Rimbaud), iar alții abia după o întinsă vîrstă fiziologică, după largi acumulări consunînd cu experiența, se dezvăluie în adevărata splen- doare a perfecțiunii (Arghezi, Vinea). Așadar profilul sau portretul unul poet nu încap in nici o rețetă, nu se poate vorbi de formule sigure care să-i cuprindă personalitatea. Atit de plurivalentă, de sinuoasă și surprinzătoare cu fiecare creație IS) c. VoromL Portret rontemporan, H- literari, nr. B. 1968. >*) Adrian PiuneSCU. Ftnttrra somnambulă, E.P.L.. 1966, p. 53. tJ) L. Dimov, Versuri, E.P.L.. 1966. p. 40, 1»} Dimov. Versuri, E.P.L., 1909, p. W. nouă e această fire a artistului. Marile spirite critice au intuit de multe ori caracte- » ristici aproximative ale unui poet, cunoscîndu-i structura și creația, biografia și țelurile estetice. Trăim astăzi acea senzație că abia acum se plămădesc valorile care mîine ne vor uimi, dar cu exactitate milimetrică, nu putem spune care sini, în toată pu- terea cuvîntului. Detnitizarea poeziei actuale de romantism e iarăși una dintre pie- dicile care țin încă departe publicul larg de receptivitatea cu care am dori să ne întâmpine. Se scrie multă poezie erotică, dar parcă încă nu vedem dragoste mare, la niciun poet modern, ca aceea care a înconjurare pe Veronica Micle, deși multe lucruri memorabile s-au făcut în acest sens: Azi nu ne sărutăm, nu ne iubim. Stăm la început de-anotimp fermecat, Astăzi ne despărțim. Cum s-au despărțit apele de uscat. Nu pcsie mult, tu vei ii cerul răsfrînt, Eu voi fi soarele negru, pamîntul. Nu peste mult are să bată vtnt, Nu peste mult are să bată vîntul. '*) Această dureroasă senzație a pierderii celei mai intime dintre planete, iubirea, parcă smulge echilibrul din sufletul poetului, cu rădăcini cu tot. E acea stare de încremenire a celor care știu să primească pierderile unice mai mult cu fruntea, decît cu Inima. । !l ' * Acest plus de înțelepciune pe care-l adăugăm iubirii, face din aceasta o mai mare producătoare de plăcere estetică, decît afectivă. Poate că în domeniul liricii erotice, tinerii poeți își divulgă mai dezinvolt resursele creatoare, pentru că la acest sentiment dacă nu vibrează cu întreaga sa existență, cum mai pot fi impresionați de alte fenomene, mai scăzute ca temperatură a zbuciumului ? în totalitatea sa, trăirea aici are mari șanse de a deveni nu durere în sine, cf negare a durerii prin cunoaștere: „întoarce-mă, cerc al memoriei, / la marginea suavului hotar / al zilei de toamnă în care / peții o fecioară arțar. // Despină a frunzelor, iată-mă, / sînt eu, așteptat și străin. / Ciudat îmi răsfrînge ființa / deparlele din care vin I // Clep- sidră a ochiului, iată-mă, / sînt eu, viscolit de tăceri, / Iubesc cu o dragoste care / cohoară în nicăieri. // învins mă alungă din luptă / în umbra acestui exod, t Nepașnicul prinț al candorii. / viteazul Pierrot voievod”. // în sîngele necuceritei / / fecioare captiv rămăsei. / Răsar și apun între două / Bătăi ate Inimii ei. // Și tot mai aproape e rîsul / copilăros și nerod / al zveltului prinț al candorii, / viteazul Pierrot voievod".w) e ’W’Hl Valențele unei iubiri virtuale, obsesie de veacuri a poeților, se multiplică într-un ecou delirant o Cătălină veșnică circulă prin anotimpuri și inimi, tulbură pagini și vieți, apoi pleacă și poetul rămîne doar cu o nostalgie cu atît mai con- I cretă, cu cît absența ființei iubite e tot una cu jocul disperat al umbrelor. într-o oarecare măsură, atenția criticilor se-ndreaptă și spre categorisiri , de ordin structural, unii dintre aceștia inventând căi și definiții nemaiformulate țănă azi, ca in proiectul de Istoria literaturii, al lui fon Negoițescu, înfierai și salutat alternativ de către colegii-i de breaslă ; alții, mai puțin tentați de a descoperi eti- chete impresioniste, vorbesc cu ton echilibrat despre un nou clasicism, un nou romantismrl), etc. Sfidînd parcă faptul de a fi cuprinsă în tipare, formule și rețete, poezia evoluează într-un ritm proporțional cu explorarea universului, ceea ce, e de la sine înțeles, nu face decît sâ ne stârnească admirația șl certitudinea în viitorul poeziei noastre. Prezentul e plin de promisiuni, unele dintre ele imbătrî- nind in perimetrul acestui sens, altele sărind direct în rîndul valorilor adevărate. Presa literară, din ce in ce mai receptivă la fenomenul liric contemporan, găsește chiar unele mijloace de încurajare și nuanțare materială a acestui ajutor și prin ORizotrr HJ St Au?. Doinm Cartea inareelur. EPL, L!Si (Ari S ii ne derp Si (im). r’l Cezar Bellag. «ihlncerl. EPL, U69, p. 30. nj Dumitru Mieu. Romlnla lilerarâ. nr. !î, 1068, p. il. S intermediul Uniunii scriitorilor. premiază anual cele mai interesante volume de versuri ale linerlor poeți care întrunesc unanim aprecierea celor îndreptățiți să o tacă, Deși uneori cu doze mai mari sau mai mici de subiectivism, aceste premii scol la iveală, pe lingă revistele literare, cu mai pronunțată putere de afirmare, nume pe care chiar glorioșii noștri observatori ai criticii nu prea le investiseră cu țlpgu, (VfrgU Gliiorgliiu. Florin Mihai Petrescu, Anghel Dumbraveanu, Gabricla Meiinescu, ' irgiî Mazilescu), premiile revistelor literare pe 1968 pentru poezie), Ny c greu dc observat cît de dificilă și totuși interesantă e panorama liricii tinere, privită în desfășurare, ori la o etapă de dezvoltare dată, E temerară încercarea oricărui condeier de a surprinde cîteva trăsături esențiale ale acestui etern vezuviu de talente, intrate în stadiul sedimentării la ccnfrunL.rca cu timpul. E riscant și curajos sâ confirmi, să afirmi, să infirmi, dar e deosebit de încărcat de satis- facție faptul cînd intuiești în izvoarele fragile de azi fluviile convingătoare de mai tîrziu. încercînd te expui erorii, dar și farmecului descoperirii, deși, poetul Gh. Tomozei notează că „Nimeni nu descoperă pe nimeni" înțeiegind prin aceasta probabil că artistul însuși se descoperă pe sine, fădnd abstracție de faptul că cei dinafara aripilor sale Ie observă sau nu, le investesc cu încredere, cu indi- ferență, ori cu o simplă trecere în revistă. E locul să mai amintim aici că ipo- tezele observatorilor tinerei poezii în cele mai specifice cazuri, au mers spre țintă, în ceea ce privește momentul respectiv de evoluție, dar abia după investigatii mai Urzii, unele s-au dovedit hazardate, autorii înșiși purtînd o parte din vina neîmpli- niriî. pe care nimeni n-o prevăzuse, Cine nu-și amintește cu doisprezece ani în tirma ce loc de frunte ocupa Rusalin Mureșan in poezia tînără, apoi cy vreo cinci ani în urmă, cu ce majuscule răsunătoare ni-l prezenta „Contemporanul" pe Ion Crînguleanu, ori „Luceafărul'' pe Cornetiu Șerban. Dacă însă condeiele lor și astăzi mai dau vamă hîrtiei ori le mai apar semnăturile, e că volens, nolenș, ei nu se mai pot depărta de mirajul scrisului, deși sînt conștient* de propria-le epuizare, A li ccl puțin credincios debutului, a nu pierde nici o frin'ură de temperatură lirică cîțtigată, în tjpip, iată minimum de autoexigență a creatorului de versuri, o dovada elocyentă, sepyindu-ne in ideea de față Iile Constantin : Prea lungă, e prea mult îmi fură / Din pacea care mi-a fost dată, / Din aer, slnge și căldură, / Această moarte repetată. // Cînd mă închid ca sub zăbrele / După aceste gene grele / Atîtea vorbe-mi mor pe buză, / Atîta timp mi se refuză !rt). Comparativ cu : Visam o insulă enormă / Ieșind din mare în neștire / Și-i căutam duios o formă / Alcăluind-o din privire // Muntoasă ca o lună nouă / Cu piscuri ațin- tite, pure, / Cu-un rîu o împărțeam în două, / O adunam ca o pădure. // Se pre- lungea în prnmontorii / Pămînt de pază, neștiut, / Ademenind din cer cpeorji / Porniți spre-un orb și ciclic sud, / îndrăgostit dam țărmuri drepte / Si golfuri corectam afunde. Popas de zboruri să-se-ndrepte / De pretutinderi spre oriunde"’4). Comparind prima poezie „Somn”, scrisă în 1959, cu cea de-a doua „Pămînt de pază" scrisă-n 1966. deci după 7 ani, observam că și in cazul cind cea de-a doua nu-ntrece prea mult în semnificație și idee pe prima, oricum, poetul nu coboară, rămîne credincios unei anumite tensiuni problematice și estetice în pe- rioadele desfășurate ale creației sale. Corespunde adevărului ți faptul că nu toate începuturile sînt sigure pe orizonturi, nici un poet nu știe de Ia prima scăpărare de vers în ce direcție se va împlini torentul, zestrea talentului ce-i aparține, se petrec dese schimbări la față sau de voce, se adoptă o formulă, se reia alta, neo- bositul căutător intru zonele lirice parcă înadins blestemat cu nemulțumirea de sine, se neagă, se-ndoiește, se clatină și se ridică, îți plimbă neodihna de zeu între pămint și stele pînâ cînd, în clipe de rară dispoziție spirituală și afectivă, care pot fi ale inspirației, el surprimle o rază ce sfidează zădărnicia și-o topește £ sub coaja cuvintelor pentru mult așteptatul cintec. Acel „din pretutindeni spre 8 oriunde, al lui llie Constantin înseamnă confruntarea spațiului cu ei însuși, imblîn- zirea depărtărilor și elogiul adus sălbăticiei lor, plecările neterminate și jumătățile t5> Gh. Tomozei. România literara, nr, 12. 1968. p. 12. Iile Constantin. V’ntul cutreieri anele, ESP1.A, I95Q, p, 36, Iile Constantin. Clepsidra, EPL. 1066, p. IB. de sosire. c'cJui rermanciil n! norilor care devine ploaie și ai mărilor care se ȘJ transformă în nori. Permanența acestei naturi poetice e cu silf mai adinei, cu cît e mai febrilă lumea cu cate ajunge în contact, De aceea, muiți dintre marii noșlri poeți, in mărturisirile lor, recunoșteau că atît are un poet cu cît vine de acasă, cultura doar rafinează, cizelează, nuanțează, ea lărgește cunoașterea, dar trăire și talent nu poate da- însuși Blaga definește aceasta prin afirmarea aforis- tică : „cultura înseamnă ceea ce rămine după ce ai uitat totul". Nedumerirea noastră apare tocmai pentru faptul că unii exegcli, descoperitori de talente, nu in- jistă cu premeditare asupra naturilor poetice, ei izbucnesc în inflamabile exclamații cind întîlnesc in poezie pedanterie verbală, rafinament arhitectonic și multă, multă intelecluăl.tate. Nn neagă nimeni rolul culturii in ceea ce privește pe creatorul de artă. Unde ți talen’ul e puternic și cultura e completă, simbioza e ideală, pentru crea- ție. De aci poate și făptui că unii critici literari scriu poezie ca: Dan Laurențiu, ton Negoițescu, Dumitru Micu, Ovidiu Cotruț, foan Oarcăsu. Al. Căprariu, venind parcă din plurivalentul Călineacui sau unii prozatori scriu poezie, ca: Vintilă Ivăn- ceanu, Laurențîu Cerneț. fon Vetican, descinzînd parcă din Geo Bogza sau Zaharia Staneu Vîrstele lirice trec dintr-o generație in alta fără să-și ia adio de la nimic Unele râmîn totdeauna copii ai literaturii, altele se nasc mature și mai sînt, și acele vîrste care măsoară devenirea evocînd-o tulburător: ,,Pentru vapoare, pentru catarge, / Vîntut se duce, marea se-nfoarcr, / Pentru copilul care crescu / Timpul continuă, liniștea nu. // Două sînt culmile singurei soarte, / Una de naștere, alta de moarte, / Stepa măreață, de-mpiedecare, / PHnă-i de iarbă, Je sărutare. // Adu in cerul vieții o slîncă / Mijlocul meu sufletesc să-mi arăți 1 /Păsări și fiare, divinități / Sar de la pîndă și se mănîncă. // Dă rădăcină, om așteptat, / Lasă-te mie pentru un timp, / Poate mă-aproprii, poate îm? schimb / Teama de moarte și de păcat. // Pentru vapoare, pentru ca- targe, /■ Vîntut se duce, marea se-ntoarce. / Pentru copilul care crescu / Timpul continuă, liniștea nu. Sau, o altă exemplificare de zbucium uman In care participă însăți marea, saw ea se zbate în locul încordatelor noastre fibre; Doamnă, a neliniștii mele, doamnă / A ceții din regalul de miazănoapte, / Nu sufla cu-ntuneric holul de sticlă / Cu care cobor Ct"odată in marc. / Nu vreau să știu pe cine-ntflnești / La periferiile visului, nici pe cine / Adormi cu pustiu în părul tău delirant. / Doamnă a umbrelor, stăpină / A scărilor mele interioare, mtrtJ cutia / De rezonanță a negurii de sub tîmpteie mele. ' Și nu te dezbrăca între oglinzile / Dispuse simetric in nervii mei iluzorii. Dar devenirea nu se confundă cu succesiunea fragmentelor de timp, e parcă deasupra măsurilor exacte, ori chiar le Ignoră. Cînd vorbim despre trecere din ceva în altceva, dintr-o stare de spirit în alta, de la răsăritul de floare la mutarea în pămînt și apoi iar la creșterea ei, ne gîndim la acel circuit viață-moarte, aproape atenipcr.il cum poezia înclină uneori, să surprindă aceste răr.frîngeri ale eternului în oameni : „Poezia mea Iacă vreii să vă placă Citiți-o rar. domol și fără emfază, Lăanți între vorbe un fîlfîlt să treacă Și ascultati cum timpul cu rîsu-n plins vibrează*')- Poeți cu experiență, ca-n exemplul citat, sensurilor complexe ale poeziei le adaugă acea invitație la simplitate, la melodia tulburătoare a cuvintelor care sînt cînd șirag de lacrimi, cînd risul cascadat al sănătății umane. Pe această linie muițt dînlre tinerii poeți găsesc resurse inepuizabile de a parcurge drumul sinuos al W) Constanța Buica. T-a ritmul naturii. EPL, IM6. p. St. t*) Anehel Dumbrăvcnnu, Delte, EPL. IKW, p. 1(B. W) M. D, Plrvu. „DacS vreți-, Oriront, nr. S. 1968. i>. 54. ORIZONT Ș propriilor deveniri structurale. Ei înșiși ajung apoi să dea o notă distinctă cu- vintelor care ne divulgă firea ți ne-o înobilcază: „Trăiască florile, fanfara, / Trăiască vinul mînios, / Trăiască lupta și po- vara, / Trăiască și cei mai de jos. // Trăiască pîinea și cuțitul / fn mîinile acelea drepte, / Trăiască omul, amețitul / Deprins să spere și aștepte.") Tntr-o asemenea înclinare a patosului spre dramatism, partea retorică a cu- vintelor e doar un pretext. Poetul se confundă cu colectivitatea care aclamă, dir nu mecanic, ci altfel, interiorizat, fără lozincarde loviri de palme ritmice. De la simpla observație la generalizarea abstractă, multe sînt fazele intime prin care poetul își rafinează expresia. Tinerii poeți sint poate mai dispuși să propage această grijă pentru cuvîntul scris, pentru pagina căreia se încredințează. De multe ori însă tocmai ei sfidează gramatica ori o ignoră, pun totul pe seama grafiei, a scriiturii, nu pe ceea ce ar trebui să comunice. Desigur că această formă a expe- rimentului nu are sorți de izbindă, cel puțin poate sjirni o efemeră curiozitate. Generația tînără a liricii noastre însă pornește in general, pe coordonate care au la bază marile ciștiguri ale tradiției, și după exemplul înaintașilor, razele înce- putului poeziei de azi comprimă o întreagă experiență pentru a putea porni după aceea la indiscutabile împliniri, Nicolae Bădilescu, Ion Lofreanu, Matei Gavril, Ion Cădărcanu, Ion Chiriac, Dan Mutașcu. sint ceie mai proaspete nume care au apărut în ultimul timp în „Luceafărul" sau „Amfiteatru" și care au o tempera- tură egală cu încrederea ce li se acordă. întreagă această panoramă lirică poate să aducă apariții editoriale din ce în ce mai apropiate de ceea ce așteaptă citi- torul contemporan de la poezie, de la artistul tinăr slăpîn pe pulsul epocii și pe întrebările sale. Inovația, în sensul cel mai bun al cuvîntului e poate fluxul tinăr care în- seamnă descoperire și evoluție, partea continuatoare, a tezaurului poeziei românești de-a lungul timpului. Noi credem că nu de fiecare dată cînd întîlnim un tînăr poet trebuie să vorbim neapărat despre inovație, și nici cînd nu întîlnim neapărat tendințe de a inova în creația tînără să excludem șl talentul. Fuga Ostentativă după noutatea în sine, dar poate că și totala ei ignorare, nu țin de adevăratele temperamente lirice. Poeții sînt receptivi la fenomenul noetic de astăzi, ei înșiși ae transformă în critici în diverse ipostaze pentru a saluta ori a analiza o nouă apariție editorială: „Călătoria de seară" (EPL, 1969) este o peregrinare într-un real miraculos prin miile de întîlnri ale unor linii, aparent de neîntîlnit în preajmă, dar care în versul său (al lui Dan Laurențiu, n.n.) se întretaie și se suprapun după o savantă știință. Asociațiile pot părea acelea ale unui toxicoman în transă, ori ale unui alcoolic, nefiind în fond decît singurele creații onirica în această lite- ratură unde alții teoretizează onirismul și Dan Laurențiu il aplică fără a face caz de asta. Ivite din ceață și întoreîndu-se în ceață, poeziile lui Dan Laurențiu crează o lume aparte, fascinantă ca un joc de artificii, însemnînd mai mult decît un joc de artificii". ”) Din impresionantul șirag de nume de poeți contemporani, cu vastă expe- riență ca : Miron Radu Paraschîvescu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Dîmitrie Stelarii, Ion Caralon, Virgil Teodorescu, care au dus mai departe straturile de aur liric dintre cele două războaie, tinerii poeți învață să-și desăvârșească măiestria artis- tică, au prilejul să pășească din investigație in investigație, urmind la rindul lor calea celor mai interesante și temerare creații, conți nuîndu-le deci. E necesar aîci să lărgim sensul formării tînăruluf creator prin aderența șl receptivitatea sa la tezau- rul poeziei universale, în permanentă îmbogățire și înnoire, ca semn al necesității aprinderii unui vers măcar in marginea frământatei noastre existențe. A avea conștiința artistului dator de a adăuga măcar o rază la ceea ce au făcut alții bun și frumos pînă Ia tine, ială profesiunea de credință a tînăruluî t poet. Pe aici se trece ca să poți ridica Iruntea în fața secundelor pe care Ie imor- 0 lalîzezi în tulburătoarea albie â poeziei. Că nu rezistă această cetate lirică dacă ba nu-i așezi în temelii întreaga dăruire și pasiune de care ești capabil, arderile și & gerurile vîrstei și inimii tale ca un adevărat meșter Manole, es) Gheerghe Pttut. sărbătoare, Lueratlrul. nr. 30. 17.V.I96S. p. 5. W) N. Prcllpccanu. Dan Laurențiu, Călătoria de searâ. Steaua, nr. ocaliptice și a umorului fantastic Darurile rudei mele Maria ț 1927) e un alt moment demn tle semnalat. Nebunii creatoare și magia s-au încrucișat în broderiile rudei Maria □ lui Moncilo Naslasievlcl, lîbJefvăm trei feluri de imaginatii în Daruri: folclorică, delirantă și fantastică Pe tărîmul sumbru al folclorului se află sicriul, plin de comori printre care e și broderii Măriei. Ea a fost pînă la moarte tnediumul unei porunci superioare, care vine din întunecimea începutului și care-i cerc să-și jertfească fericirea personală și să moară tînără. Aici nebunia e transformată într-un extaz creator inconștient, iar spiritul blestemat al unui geniu colectiv apare aici ca o invazie a străvechiului în realitate și t triumfului asupra acesteia : .,Tărîmul întunecat'1 sîrbizat al lui Naștasievki ’ inspirat cu invitația lui mistică de descoperire și utilizare a întregului folclor ne- ționnl din evul mediu, mi anumit număr de critici și poeți sîrbi de la Vinaver h 1‘opa. Pavlovici și Mișici, fiecare dintre aceștia s(răduindu-se să intre în tădmul legendar și să se întoarcă de acolo cu brațele încărcate, Dar legenda prin ea însăși nu e fantastică. flerpil și ulii pe care rudenia Maria ii împletește in broderie este mai degrab» o inspirație de creație alegorica și pentru Nastasievîci o mică descoperire de labrf- care a imaginației infernale din poveștile și ctntecelc jsopulare, Aici sîntem în faț« apărării magice pe care o vom găsi cu o jumătate de secol mai tîrziu în proza lui Novaci și Bulatovici. în viziunea retorlc-crejăfnă a lui B. Peltici. Șerpii și șopîrlek de care dăm in proza acestor scriitori nu sînt numai simboluri ale imaginației apo- caHplfce, ci însoțitorii pătrunderii animalicului în omenesc, în perioada de după ca- taclisme și războaie, domesticirea orfeică a realității sălbăticite, unblînzircs prin iubire, reîntoarcerea la un mod anterior de milă și dragoste. lată-ne acum in fața suprarealîsmului. Belgradul suprarealist, adoplînd di \reme tendința politică nu s-a interesat de creația fantastică în afara interpretării ^x-iale, Ne aducem aminte cum a scris Risticî despre Brcugel înainte de răzbbi Caricatura, umorul amar, grimasa, produc înseninarea ori prezumția, dar nicidecum, fiorul metafizic, fără de care fantasticul nu poale fi imaginat. întreruperea legăturii cu mitul șl tradiția populară, negarea voltcriană a legendelor religioase, apropierei psihanalitică de vis, interesul slab față de păginism s-au exprimat searbăd în fan taslic. E adevărat, această greșeală nu poate să împovăreze mai adine o mișcare care a avut teoria ei iacuniară în activitatea spirituală a scriitorului în fața revolu- ției iminente. A rămas numai o legătură șubredă prin intermediul „zonei hipnotice", care putoi din nou ducă măcar în împărăția parapsihologici și ocultismului. Acest hipnos verbal, acest Doctor Ilypnison a lui Maunier de. Boullîer a realizat mai tîrzin paginile alît de frumoase Șofer pe degete (Dacă îmi mai adttc o daiS aminte, 1M7 A. \ ucea a pregălii un fel de „estetică creatoare" a visului și imaginației în care pseudo-somnul fabrică conținutul visului, dar reușește prea puțin să reconstituie spaimele și traumatismele care sînt, înlr-adevăr, un pretext al stărilor mdir- rate ale visului Nu există, așadar, fior existențialist, nu există loc pentru problem* mai adinei cu privire la locul și rolul visului în viața Individului. Imaginația supra- realistă, tehnica care se dezvăluie cu acest robol-hipnos merită o tratare aparte, dat. repet, suprarealismu! de la noi nu s-a străduit să se ridice pînă la fantastic, conul- dertnd că vreinea tui a trecui. In ce privește culegerea Soarele de la mieiui nopții în care alcătuitorul ei, V, Popa, a scos la iveală viziunile dc veacuri, datinile și visurile din tradiția sîrbi orală și scrisă, filele de fantastic silit tare puține. Ilustrată cu fresce de pictură bi- sericească, cugetări și viziuni călugărești, cu datini populare originale, cu autentice creații poetice, această culegere nu are al1ă cronologie și unitate organică decît 0 sugerare a mersului vremii care-i necontenită, E merituoasă fiecare nsemenea încer- care de ștab'lire a continuității cu toate că treaba e făcută laic și prezentată ca un amestec fără criterii critice. La aceasta transmitere conștientă a tradiției visătoare se gîndește Zoran Misiei, cînd propune că trebuiesc readuse în focarul imaginației scriitoruluLvisător modern. COPII, NEBUNI, ȘERPI IN PROZA LUI M. BULATOVICI Șl M. KOVACÎ Nu se va naște in curind in proza sirbâ nimic care să repete succesul Celor mai mart taine ale lumii din Lupi ș» clopote. Dacă această povestire despre copii și soldați s-ar filma, s-ar bucura dc un succes cel puțin tot atît de mare ca și celebrul film Jocurile interzise. Copiii aceștia sînt prea copți pentru ceea ce la cei cinci-șase ani ai lor a fost scena brutală și repertoriul brutal al visurilor lor de fiecare zi. I Dar fiindcă experiența nu le putea spune măcar ceva, ei au rămas străluminați de I o imaginație ingenioasă și de frumusețea nemărginită și ireală a jocului, care ar fi I putut să-l inspire pe Rade Konstantinovici pentru un nou tratat al geniului copi- lăriei. Cînd îngrijește șarpele sau șopîrla, cînd îngroapă codița iedului, sădind-o ca pe o plantă și visînd că va crește un nou ied. regenerat din codiță, cînd dă jos zdrențele de pe sperietoarea din cimp și îmbracă crucea cu hainele tatălui, pentru I ca astfel, prin învierea imaginii tată lui-sperietoare, să-i înfricoșeze pe inamici, așa I cum sînt înfricoșate păsările răpitoare, cînd, prin urmare, copilul, conștient că ei I l-au ucis pe tatăl său, crede in minunea magiei, și, in disperarea celor șase ani ai I săi, încearcă să-l reconstituie pe tatăl său, să-l făurească din haine și sperietoarea ■ moartă. Atunci și aci se naște scriitorul Bulatovici, care-i va lua pe copii, și pe ■ slienați martori ai viziunilor sale de război căre sînt șl copilărești și nebune. Dar fantastic adevărat există aci foarte puțin. Lupi și clopote invită la reflecții | si pe maî departe. Poate că cititorul ar fi fost mai mulțumit dacă în loc de acest I fragment despre șopîrlă am fi citat povestirea Carnea lui Francois Villon. Dar glu- I meiul incurabil Bulatovici nu va putea niciodată să scrie și să încheie povestirea, I fără s-o otrăvească cu limbajul trivial al vagabonzilor greoi și cu naturalismul sce- I nelor de trai. De-abia atunci cînd, reînviate pînă în măduvă, se opun intenției scrii- I torului de a manipula ușor cu ele și încep ca niște ființe adevărate să-l părăsească I ne creatorul lor și să ducă o viață autentică, scriitorul le cheamă și le întoarce [înapoi in cadru șî hotărăște ce se va intîmpla în istorie din care nu pot totuși să I fugă. Neputința de a struni povestirea, ori fuga de compoziția lineară fac imaginația I hii Bulatovici, chiar în toiul actului de creație, anarhică și îndrăzneață în felul unui ■ suprarealist al Doctorului llypnison, care moare, ori se naște, în limitele limbajului I exotic. Isidor al lui Mirko Kovacî, deși, de cele mai adeseori cu perspective ofilite, lin interior este de o constituție integrală, puternică și supraomenească. Funcția sim- Ibolică a conștiinței sale de fiecare zi arată că. întocmai ca și la primitivii lui Jung, Icnnștiința cunoaște o instanță, care reconstituie funcția străveche a sufletului. Aici I risul încă nu s-a destrămat, încă nu s-a dus în „iad” și a devenit îngerul alungat I terorizat de conștiință. Mirko Kovacî nu cunoaște diferențierea dintre vis și con- | știința acea despărțire a sufletului în Faust și MefistofeL El nici nu se pune în slujba I diavolului. ca Dobrica Closici în a lui Andjam, ca să păstreze roadele visului crea- ■tor, ingeniozitatea lui clarvăzătoare, cu care proorocește apocalipsul războiului ato- I mic ori îngrozitoarea invazie a trecutului și victoria lui asupra viitorului. Singur Sekici, respingînd medicamentele făcătoare de minuni, vede numai în însuși Cristos menirea unui timp modern care va despărți definitiv sufletul omului în două înde- I purtate poluri antagoniste, I Aș înțelege ideea călăuzitoare a lui Mirko Kovacî ca o tehnică de reconsti- I tuire a unității pierdute dintre vis și realitate, percepție și imaginație. Unde reali- I talea și fantastico’ se asociază, vorbesc aceeași limbă și dau omului o nemăsurată I comoară de mulțumire a unității spirituale. MINUNEA LUI PEKICI ÎN GADARA Cimitirul în care locuiește Aananie și Legion este grădină și palat împărătesc, drum și rîu. Dar numai pină cînd există imaginația ocrotitoare, care face să nu se vadă ceea ce trebuie să se vadă. Ea te apără de moarte. Imaginația este instinctul vieții. A-ti imagina în cădere înseamnă a înșela viața, ca să ie menții. Pușcăriașii j: nebunii, leproșii, btestemații șl cei descalificați moral, cu toate minunile providen- ORIZON! $ țiale, nu vor mai intra niciodată în viață. Numai o închipuire demonică îi va feri de realitate în care providența vrea si-i întoarcă. Dar nu există reîntoarcere. Aceste suflete ucise Irăiesc in cele mai nebunești grădini ale imaginației pe care nu le cu- noaște nici Villiers de l'Isle-Adam în Axei. Dacă, după Pekici, Cristos este un psi- hiatru modern care trebuie să-i întoarcă pe cei decăzuți șt nebuni pe calea medio- critismului sănătos, pe calea vieții în care puterea minunii va fi dichisită pe din- afară, unde oamenii se vor teme de moarte, decădere și de o nouă prigonire, unde vor regenera toate instinctele luptei sociale de menținere, dacă el e acea minune dinafara oamenilor, înstrăinată de imaginație, atunci pentru Legion și Aananie ade- văratul iad începe abia după vindecare: acum lumea e egală cu ea însăși: cimi- tirul e cimitir, iar noroiul, noroi. Superbii demoni ai iluziei, care-i făceau veșnici, îi părăsesc pentru totdeauna. Frenezia este, după cum spune Castex, referindu-se la Nodîer, „ritmul care scandează în noi jocul duhurilor necurate". Angajarea sufletului în slujba diavolului e, prin urmare „simptomul unei sensibilități energice", „exal- tarea posibilității de a întrevedea necunoscutul". Acest contravenient în ocrotire! diavolului apare atît în Francois Villon al lui Bulatovici cil și ca ființă filozofică a lui Giordano Bruno in Legenda lui Țmjanskî, dar și ca prizonier al glodurilor pe tărîmul întunecat, acel frate incestuos al rudeniei Maria din Daruri, care, fără gin- duri păcătoase, mt-i în stare să realizeze nici o minune, nici o pătrundere in necu- noacut. Iar el e și fakov 1! al lui Kovaci. Așadar, însuși Faust care sfîșîe fața rea- lîtălil ofilite și cenușii, ca. să facă aspecle noi, nemaivăzute ale grădinii". CERCURILE DE VIS ALE LUI DAVID David ișl controlează viziunile, urmărește cu precizie scheletul visului. El purifică povestirile sale de abundența metaforelor și de tablouri haotice. Toată po- vestirea e uneori doar o schemă goală, desen sau schiță, a fantasticului visător. Dar ca și la Poe. aceste schelete goale acționează apocaliptic și enigmatic. David, alături de Glavurtici, în experimentele sale cu genul fantastic, a mers mai departt Ca și Gerard de Nerval, și David mărturisește despre stările sufletului cînd norul negru apare și acoperă conștiința care se trezește sub alte împrejurări ilumi- nată de gînduri. Dar aici oamenii nu se străduiesc să reflecteze, nu sînt stâpînii visurilor, așadar, fantasticul nu se recunoaște după stările tipice ale imaginației libere sau ale visului. O forță superioară le conduce dintr-un cerc al iadului în altul. Forțați să visese, ei știu că sînt condamnați să visese. A fugi de vis e același lucru cu a fugi de legea blestemului. Vtsu! nu este în ei. nu este al lor, cl ei sînt sub stăpinirea visului, a visului care-i exterior, care ii zămislește sau îî seduce. Aceasta! e o deosebire importantă și evidentă. Dar structura povestirii e o schemă a acestui mare stăpînîtor al visului. Fîntîna din pădurea întunecată e vis. Dar. Michael pi rudenia sa ca și Timpul morții sînt deja povestiri în care realul se amestecă cu fantasticul, halucinația cu închi- puirea, realitatea cu irealitatea. Această încrucișare a realului cu fantasticul ne dii un nou gen complimentar: realismul fantastic. Pe lîngă faptul că nebunia se îm- potrivește fantasticului, ea e numai energia din care se adapă miraculosul. Ca și h vis, mecanismul nebuniei nu urmărește pînă la capăt lumea întoarsă prin el. Fîntîna zugrăvită in sufletul lui lonas devine vizibilă și pentru tatăl său, lonas caută fîntîna carc-i apare în viziunea nocturnă, iar tata, presimțind nenorocirea, îl urmărește in acest somnambulism și căutarea nebună, cu toate că in acel ținut, dUM spusele localnicilor, în mod cu totul sigur, nu există fintînă. Totuși lonas o găsește și se prăbușește în ea. Sint ciudate împrejurările care urmează. Dimineața, localnicii îl găsesc pe lonas mort, iar alături de el pe nefericitul tată, care se trezește și nu mai înțelege ce s-a petrecut. împrejurările sînt schimbate ca in Manuscrisul lui Jun Polocki și numai anumite semne că sînt în pădure și că lonas e mort poartă urmele unei drame supranaturale, povestită cu măiestrie. Dintr-un vis se trece în alt vis, din acesta în al treilea, care prinde rădăcină în realitate. Ori e vorba de același vis, pe care-1 visează laolaltă fiul și tata, și unde legături necunoscute materializează același tip obsedant al apariției în mintea amîndurora cu anumite diferențieri cali- tative ale însemnătății interioare. Dar e posibil, ca și în Pairii povestiri ca lonas să fie fantoma visului tatălui său, în Patru povestiri (Kiuâewiost, 1937J discută; patru oameni, dar numai unul sau doi trăiesc fizic, iar ceilalți sint aci fiindcă exiști in visele lor. ORIZONT ÎNSPRE REALISMUL FANTASTIC Scriind despre întemeietorul realismului fantastic, Charles Fort, redactorii re- vistei Planete, Luis Pouwels și Jaques Bergier, vid știința timpului nostru „lansată pe o pistă asfaltata, care se întinde de-a lungul pămîntulul sălbatic, plin de ciudă- țenii ți mistere. De ani de zile Planete cu fel de fel de teme de la dezbaterea din nou a problemei „migrării sufletelor" prin mii de taine. încă nedescilcîte, pe care ni le-a lăsat lumea veche pînâ la fenomenele cerului ciudate și nedescifrate, suscită Imaginația cititorilor săi și le pregătește tabloul unui pămînt sălbatic prin care duce dîra subțire și luminoasă a drumului științei. Faptul că Planite s-a interesat de fan- tastul american Charles Fort și a început, acum doi ani, să publice în continuare romanul său Carte despre blestemați, este cu totul de înțeles, dacă se știe că Fort, întocmai ca Ciosici și Glaburtici la noi. a adunat ani de-a rîndul zeci de mii de dale, din cele mai ciudate, care au putut fi găsite prin biblioteci, reviste și ziare, de la lumea plantelor și animalelor pină la „cataclisme și dispariții ciudate", Ca o muncă superioară a acestei culegeri de ierbarm apare Cartea despre blestemați, pe bazele unu realism fantastic care împacă lumea „de aici și cea de dincolo". Realismul fantastic — poate oare această expresie să înlocuiască noțiunea fantasticului pur, suprarealist și supranatural din secolul XIX din epoca romantis- mului fantastic? Realismul fantastic este analog romantismului fantastic. El vrea să spună că sîntem înconjurați de ciudățenii reale și că realitatea în care trăim e plină de mistere și mai înspăimîntătoare decît cea din epoca vampirilor și demonilor. De- monii și vampirii au reprezentat doar gradul naiv și primitiv al realității fantastice înspre care duce imaginația, pentru ca să se oprească chiar la intrare în ea. Ceea ce vedem nu este dovedit, nu este o realitate a științei, ci doar un obiect posibil al ei și în același timp un obiect al imaginației și conștiinței înseși a spectatorului. Omul este obligat să creadă că ficțiunea științifică se desparte de fantastic, printr-o linie ți de o parte a acesteia se află ținutul imposibilului, iar de cealaltă parte realiza- bilul și conștientul, după un anumit număr de ani, ca un viitor apropiat ori înde- părtat al științei. Aici teoria lui Roger Cailloux nu ne spune nimic prin ce fantas- ticul științific poate să aibă întîietate la realizare, iar ficțiunea fantastică să nu iți | atingă ținta in această privință. Ca și un bun fantastic literar și ficțiunea științifică poate să producă același grad de îngrozire și înfiorare a cititorului. Dar ceea ce desparte fantasticul științific- de un bun fantastic literar, care-1 depășește, este gradul superior al imaginației artistice, grija mai mare față dc tradiția literară și interesul filozofic și psihologic mai adînc față de omul real și destinul lui în timp. Realismul fantastic, dacă se poate așa numi această deschidere a fantasticului pentru omul modern, il intrigă pe om să înțeleagă că gradul de conștiință e mic, că prin aco- perișul casei sale străbate in mod serios ploaia șl că-i nevoit să părăsească izolarea sa ca ființă socială și să se reîntoarcă în suflelul străvechi și universal, mai mare decît organismul societății șî mai mare și mai bogat decît lumea care trăiește pe măsura propriei sale mențineri. Cu aceste concluzii încheiem, sperînd că cititorul va găsi in proza fantastică a acestui deceniu ficțiunile de nedepășit ale lumilor și realismul fantastic care contopește posibilul cu imposibilul, realul cu irealul, științi- ficul cu pseadoștiințificul, In rnmânwte de GEORGE BULIC ORIZONT ■ din literatura universali DERVIȘUL Șl MOARTEA a lui Meșa Selimovici spune că omul, in ultimele sale clipe, iți aduce anunțe de lot ce a făcut in viață, revede, in numai citeva secunde, premergătoare mortii, „filmul" întregii sole existențe. Dervișul Almed Nurudin știe dinainte cind va muri, el este condamnat ți cunoaște cu precizie care va fi ultima zi a sa. Vegheat cu strășnicie de oamenii legii, el îți așteaptă această zi, iți așteaptă moartea, asemeni lui Josef K. din „Pro- cesul" tui Kafkn. Așteaptă cu resemnare și, în răgazul pe care-l mai are pînă la împlinirea sentinței, va așterne pe „hirtia ce așteaptă ca o provocare" Jilmut" — tVetn sale. Acesta va fi un adevărat proces, o judecată a faptelor, a gindurilor, a dorințelor pe care te-a avut. Va fi, ața cum spune eroul, „judecata sa cea din urmă", .....in care eu sini totul, si judecător, și martor ți împricinat, fu toate voi fi cinstit pe cît voi putea, pe cit oricine poate.. Procesul interior pe care-l va avea dervișul este o sondare a celor mai pro- funde zone ale sufletului omenesc, străvechi ți nebănuite. Căutind răspuns la între- bările etern umane, dar infățișînd totodată dilemele, angoasele omului modern, ro- manul este o dramă temporală, o dramă a omului de pretutindeni și din toate timpurile. Adineit in studiul Coranului, a filozofiei lui Ibn-Sina ți Imami Gazali, Ahmed Nurudin duce o via'ă de meditație, dedicată credinței. Dar deodată el este smuls din liniștea și siguranța pe care i-o dădea Cuvîntul lui Mohamed, totul începe să se clatine, „iotul a ajuns sub semnul îndoielii". Toiul începe din momentul in care fratele său..fără să fi făcut ceva rău, se pomeni intr-o dimineață arestat". Din acest moment dervișul începe să-ți pună întrebări la care Coranul nu dă nici un răspuns, ieșind din tiparele dogmei, dervișul va /torni pe spinoasa cale a cunoașterii. Contactul cu relativitatea va fi dur. Dervișul va cunoaște îndoiala, teama, singură- tatea. se va înstrăina, va afla păcatul existențial. Căci, odată cu arestarea nemo- finală a fratelui, Nurudin il va cunoaște pe Hasan (viitorul său prieten) care-i va alimenta permanent îndoielile, dubiile, contradicțiile interioare. Hasan este viața însăși. Dacă dervișul este întruchiparea rațiunii, a meditației, n credinței, a vieții bazate pe principii. Hasan reprezintă sentimentul, viața însăți, instinctul, vocația libertății absolute. Confruntarea aceasta intre două feluri radical opuse de-a concepe existența este însasi dilema în care, de-acum. se află Ahmed Nurudin : ..Pe-o parte sînt negru, pe cealaltă alb, Acesta sînt eu. împărțit in două, totuși întreg, Nu se amestecau dragostea si ura, nu puteau să se ucidă una pe cealaltă. Mi-erau necesare amindouă". Trebuind sâ aleagă, dervișul pa alege partea cealaltă, cea neagra, va alege ura După re îndoiala înlpcmse credința, acțiunea va hm locul meditației ■ pa or- ganiza o răscoală, apoi îl va ucide pe judecător, a cărui soție o dorește în taină și căreia îi oferă căsătoria. Dar ea îl respinse cu indignare. Pa fiind, nu înfimplător chiar sora lui Hasan. Astfel alegerea făcută înseamnă pentru derviș sfirșiiul, Tn- fringeriie se țiu lanț, este condamnat și acum așteaptă, este ultima lui noapte, după ce va așterne si ultimul rină, sa fi dus pentru totdeauna. Iar ultimele cuvinte pe care le scrie sint aceleași cu care începuse t „Martor fit-mi timpul, început și sfîrțit a /a* ce există, că tot omul este aricind la pierzare". H Primii cocoși au și cîntat ......................... di rid pinteni timpului, să nu adoarmă, gră- z bind nenorocirile..." grăbind sfirșiiul. § Sfirsifu!, sau ponte începutul. Pentru că în ultima noapte a sa, dervișul îți ■ g va cunoaște fiul, rod al unei trecute și unice iubiri, trimis de mamă la el, spre-ai O călăuzi primii pași. II va cunoaște doar citeva ceasuri înainte de-a mari: «... mă va înlocui in acest loc, și în viață, os din osul meu, ponte eu cel de altădată, viața Continuă". „ i-nirr. P. VOINEA MEȘA SELIMOVIC1 DERVIȘUL Șl MOARTEA Bismilahir-rahmanir-rahim! Martora fie-mi călimara ți pana ți ceea ce cu pana se scriej. Martor fie-mi întunericul nesigur al înserării ți noaptea ți tot ce ea reînvie; Martoră fie-mi luna cînd crește și zorile cînd albe se ivesc Martoră fie-mi ziua de apoi și sufletul ce singur se câieșle; Martor fie-mi timpul, început și sfîrșit a tot ce există, că tot omul e oricînd la pierzare. Cap. L 5mi încep această poveste așa, fără vreun scop, fără vreun folos, pentru mine sau pentru alții, dintr-o nevoie mai mare decît folosul sau rațiunea, ca să rătnînă o însemnare a mea despre mine, o însem- nare a chinuitei voroave cu mine însumi, cu speranța îndepărtată că se va ivi o soluție cînd socoteala va fi făcută, dacă va fi, cînd deja voi fi lăsat aceste urme de cerneală pe hîriia ce așteaptă ca o provo- care. Nu știu ce va râmîne însemnat aici, dar în cîrligele slovelor se va găsi ceva din cîte s-au întîmplat în mine, și nu se va mai pierde iu vîttorilc ceței, ca și cum nici n-ar fi fost sau ca și cum n-aș și știut ce a fost. Astfel voi putea să mă văd în devenire, această minune pe care nu o cunosc, și-mi pare o minune că n-am fost din totdeauna ceea ce sînt acum. îmi dau seama că scriu încîlcit, mina îmi tremură da- torită lămuririi ce mă așteaptă, datorită judecății pe care o încep, în care cu sint totul, și judecător, și martor și împricinat. în toate voi fi cinstit pe cît voi putea, pe cit oricine poate, căci încep să mă în- doiesc că sinceritatea și cinstea sînt una și aceeași: sinceritatea e con- vingerea că vorbim adevărul (și cine poate fi sigur de asta), iar cinstea este de mai multe feluri, și nu toate se împacă între ele. Numele mi-e Ahmed Nurudin, mi l-au dat și l-am primit cum mi-a fost dat, cu mîndrie, iar acum mă gîndesc ia el, după un lung șir dc ani care s-au lipit de mine ca pielea, cu mirare și uneori surî- zind, căci „lumina credinței" — aceasta este o vanitate pe care nici n-am simțit-o și de care mă și rușinez puțin. Ce lumină sînt eu ? prin ce sînt luminat? Prin înțelepciune? știință aleasă? suflet curat? cale dreaptă ? bunăcredință ? Totul a ajuns sub semnul îndoielii, iar acum nu mai sînt nici Ahmed. nici șeic. nici Nurudin. Totul alunecă de pe g mine, ca o haină, ca o platoșă, și râmîne doar ceea ce a fost dintru O început, doar pielea goală și omul gol. S Am patruzeci de ani, dificilă vîrstă : omul e destul de tînăr încă ° pentru a avea dorințe, dar deja prea bătrin pentru a și le înfăptui. Acum se sting în fiecare îndoielile, pentru a deveni puternic prinrr- . >7» wt- . x " nuința și siguranței dobîndită, în neputința ce urmează, iar eu abia acum fac ceea ce trebuia încă de mult să fi făcut, pe vremea abun- dentei înfloriri a trupului, cînd nenumăratele căi sînt toate bune, iar îndoielile sînt folositoare toate, la fel ca și adevărurile. Păcat că nu am cu zece ani mai mult, ca bătrîncțea să mă ferească dc răzvrătiri, sau zece ani mai puțin, ca să-mi fie totuna. Căci treizeci dc ani în- seamnă tinerețe, gîndesc eu acuma cînd m-am îndepărtat dc ca ire- vocabil, tinerețe care de nimic nu se teme, nici chiar dc ca însăși. Am spus o vorbă ciudată : răzvrătire. Și am oprit pana deasupra rîndului drept în care a rămas întipărită o îndoială prea lesne pronun- țată. Pentru prima dată mi-am numit astfel suferința, și nicictnd îna- inte nu m-am gîndît la ea, nu am numit-o astfel. De unde a venit cu- vintul periculos ? Și e doar un cuvin t ? M-am întrebat — n-ar fi mai bine să mă opresc din scris, ca totul să nu fie mai rău decît este acum. Căci dacă scrisul scoate din mine pe căi inexplicabile chiar șî ceea ce n-am vrut să spun, ce n-a fost gîndul meu, sau c gîndul meu necunos- cut ce sc ascundea în întunericul din mine, încolțit de emoție, de sim- țuri care nu mă mai ascultă, dacă totul e așa, atunci și scrisul e o ne- miloasă prigoană, o treabă drăcească, șî poate că cel mai bine ar fi să rup pana dc trestie grijuliu ascuțită la vîrf, să vărs călimara pe dala de piatră din fața tekijci,1) ca pata neagră să-mi aducă aminte, să nu mă mai apuc nicicînd de magia ce trezește toate duhurile rele. Răzme- riță 1 Oare-i doar o vorbă, sau e un gînd ? Dacă-i gînd, alunei e gîndul meti, sau îndoiala mea. Daeă-i îndoială, vai de mine. Dacă-i adevăr, și mai rău pentru mine, Dar eu n-am altă cale, nu pot spune nimănui în afară dc mine și de hîrtie. De aceea continui să înșir nesfîrșite rînduri, de la mar- gine la margine dc pagină, dc la margine la margine de gînd, în lungi șiruri ce rămîn ca mărturie, sau ca învinuirea. A cui învinuire. Dumne- zeule mare, care m-ai dat pradă celui mai greu chin omenesc, — să mă cercetez pe mine însumi, a cui, împotriva cui? împotriva mea sau împotriva altora ? Dar nu mai există scăpare, această scriere e ceva de neînlătumt, ca viața, sau ca moartea. Va fi ceea ce trebuie să fie, iar vina mea c că sînt ceea ce sînt, dacă e o vină asia. Mi sc pare că totul se schimbă cu desăvirșire, totul sc cutremură in mine din temelii, și lumea se clatină cu mine, căci și ca e fără dc ordine, dacă dezordinea c în mine, și totodată și ceea ce se întîmplă, și ceea ce a fost, arc aceeași cauza : că vreau și că trebuie să mă respect. Fără asta n-aș putea trăi ca un om. Poate parc caraghios: am fost om cu cel dc ieri, și vreau să fiu om și cu cel dc azi, care c altfel, poate chiar opus, dar aceasta nu mă neliniștește, căci omul c schimbare, și e un păcat să nu ascultăm dc conștiință, atunci cînd se arată. Sint șeicul tekijci mevleviților, cel mai numeros ordin și cel mai curat, iar tekija in care trăiesc se află la ieșirea din kasaba, -) între zidurile negre și cenușii ale trecătorii, ce ascund înaltul cerului, lăsînd doar o frîntură albastră deasupra, ca o zgîrcită îndurare și amintire a ORIZONT ți IrMja. cisJ In care .ticnise den'i^iir 21 Kasaba. oraț (musulman}. împărăției imense a cerului copilăriei. Nu-1 iubesc, această îndepăr- S iată amintire mă chinuie tot mai mult, ca o posibilitate neîmplinită, deși mi știu ce fel de posibilitate. Cu totul nelămurit, fac asemănarea între pădurile suculente deasupra casei tatălui, cîmpiilc și livezile din jurul iezerului, cu defileul de piatră in care sîntem prinși eu și tekija, și mi se pare că există multe potriviri între această strîmtoarc din mine și din jurul meu. Tekija c frumoasă și întinsă, aplecată spre pîrml ce taie prin piatra, venind din munte, cu grădină și spaliere de trandafiri, cu ve- randă, cu un cerdac încăpător in care liniștea e moale ca bumbacul, și mai vădit datorită susurului lin al pinului de sub ea. Casa, cîndva harem al înaintașilor, a fost dăruită ordinului de către bogatul Ali- aga Djanic, pentru a fi reședință dervișilor și adăpost săracilor, „căci ei sînt inimi zdrobite". Cu rugăciuni șî cu tămîie am șters păcatul din casa aceasta și tekija a dobîndit faimă de loc sfînt, deși n-am izgonit cu totul umbrele tinerelor femei. Uneori se părea că ele trec prin odăi și că se simte mirosul lor. Toți știau, de aceea nici mr ascund — căci scrisul acesta ar fi o minciună pe care o cunosc (pentru minciuna pe care n-o știe, cu care se înșeală inconștient, nimeni nu e vinovat), că tekija și faima ei am fost eu, temelia și acoperișul ei. Fără de mine ea ar fi o casă cu cinci odăi, la fel cu toate celelalte, cu mine a devenit o fortăreață a credinței. Era ca o pavăză a kasabei, de rele știute și neștiute, scut al ei, căci alte case în urma ei nu erau. Gratiile dese de lemn și zidul gros din jurul grădinii făceau izolarea noastră mai puternică și mai sigură, dar poarta c mereu deschisă, ea să intre oricine are nevoie de consolare și izbăvire a păcatelor, și-i imîmpinam pe oameni cu vorbă bună cînd veneau, deși erau mai puțini decît nevoile și mult mai puțini decît păcatele. Nu sînt orgolios pentru ceea ce am făcut, și ceea ce am făcut pentru credință e într-adevăr ceva, sincer și total. Consideram ca o datorie și ca o fericire să mă păzesc pe mine și pe alții de păcat. Și pe mine, a ascunde aceasta ar fi zadarnic. Gîndurile păcătoase sînt asemeni vîntului, cine le-ar putea opri ? Și nu cred că asta e un păcat mare. Ce-ar mai fi credința dacă n-ar exista ispitele, care trebuiesc înfrînate ? Omul nu este Dumnezeu și puterea lui constă tocmai în a-și depăși natura, așa credeam iar dacă n-are ce să depășească, în ce-î mai stau meritele ? Acum gîn- desc altfel despre toate astea, dar să nu vorbesc înainte despre cele ce vor veni cînd va trebui. Va fi vreme pentru toate. Am pe genunchi hîrtia care așteaptă răbdătoare să primească povara mea, fără a mă scăpa de ea și fără a o simți ea însăși, în fața mea e o noapte lungă fără de somn și multe nopți lungi, voi ajunge la toate, voi face tot ceea ce trebuie, mă voi scuza șî mă voi apăra, graba nu e necesară, și văd că sînt lucruri despre care pot scrie acuma, iar după aceea poate niciodată. Cînd va veni vremea și dorința de a spune altele, și ele vor veni la rînd. Le simt cum stau îngrămădite în încăperile creierului meu și cum una o trage pc cealaltă, căci sînt legate, nici una nu trăiește doar pentru ea însăși, și totuși există o anumită ordine în această îmbulzeală, și mereu una, nu știu în ce ORIZON! S fel, răsare dintre celelalte și iese la lumină, f-ă se arate, să lovească sau să liniștească. Uneori se îngrămădesc, sar una la cealaltă, ne- răbdătoare, ca și cum s-ar teme să nu rămînă nerostite. încet, este vreme pentru toate, eu însumi mi-am dat-o, iar judecata are înfă- țișări și mărturii, nu le voi ocoli, și voi putea la urmă să-mi aduc sentința mic însumi, căci doar eu sînt în cauză, nimeni altul, nu- mai eu. Lumea mi-a devenit deodată o taină, și eu lumii, ne-am oprit față în față nu ne mai recunoaștem, nu ne mai înțelegem. Să mă întorc din nou la mine și la tekijc. Am iubit-o și o iubesc. E tăcută, curată, e a mea. miroase a flori vara, a zăpadă și vînt tăios iama, o iubesc și pentru că a devenit cunoscută datorită mie, și pentru că îmî cunoaște tainele pe care nu le spuneam nimănui, pe care le ascundeam și de mine însumi. E caldă, luniștită, porum- beii gunguresc pe acoperiș în zorii zilei, ploaia cade pe țigle. pe pie- triș, și acum cade, insistentă, nesfîrșită, deși c vară, se scurge dc-a lungul ulucilor de lemn în noaptea ce s-a așternut cobe deasupra lumii, mi-e teamă că nu va trece niciodată și sper că soarele va răsări în curînd, o iubesc pentru că sînt ocrotit de liniștea celor două camere ale melc, în care pot să fiu singur cînd mă odihnesc de oameni. Pîrîu! îmi seamănă, abundent și aprig dtcodată. clar liniștit de cele mai multe ori, neauzit. M-am întristat cînd l-au îngrădit, mai jos de tekijc, și cînd l-au obligat, cu ajutorul șanțurilor, să fie supus și folositor, mînîndu-l prin jgheaburi să învîrtească roata morii, și m-am bucurat cînd. crescînd a dărîmat zăgazul și s-a revărsat liber. Știam, însă, că numai imblînzit macină grîul. Dar iată, porumbeii se fac auziți din pod gungurind încetișor, ploaia toarnă în continuare, dc cîtcva zile, și eu nu pot ieși de sub streșină, e o poveste a zilei ce încă n-a sosit. Mi-a amorțit mina în care țin condeiul, luminarea pîlpîie ușor stropind cu mărunte seîntei, apărîndu-se dc moarte, iar eu privesc spre șirurile lungi dc litere, ținte ale gîndurilor. și nu știu dacă le-am ucis sau le-am dat viață. In românește dc IO AN PEIANOV ORIZONT YWAN GOLL MELODIA ZĂPEZII (') sălbatică zăpadă multicoloră zăpadă a sufletului meu zăpadă Un viscol de stele sfărimate Și trandafiri de cristal Auziți voi melodia zăpezii din văile iernii Jocul celor șapte culori /I topitului curcubeu Care deasupra nenăscutelor viori ființă in lemnul sunător al copacilor ? Trandafiri de zăpadă pălesc in fața durerii Însăși pasărea zăpezii tace J1RI WOLKER CUTIA DE SCRISORI ^utia de scrisori din colțul străzii nu-i un obiect oarecare. Ea înflorește albastru, lumea o stimează mult, i se destăinuie pe de-a-niregul, aruncă in ea scrisori cu două fețe: una-i întristată, veselă e cealaltă. Scrisorile sînt albe ca polenul florilor, și așteaptă trenuri, vapoare și oameni rare le seamănă aidoma vintului și albinelor, -• acolo unde sînt inimi: stigmate roșii ascunse în corola trandafirie a floarei. Dacă o scrisoare se oprește acolo în zbor cresc deasupra fructe dulci sau amare. ORIZONT JULIANE WINDHAGER LOCUIAM ÎMPREUNĂ locuiam împreună intr-o casă de lemn ia malul unei ape molcom cur^iml. Mi-am atirnat acolo rufele, dar asta era cu mult înainte, Ttt na (i-ai mai adus aminte, doar irneori spre mine te uitai nepăsător și in zadar cântai pe chipul mett ceea ce pierise de mult, $i dini:-odată ai plecat pentru veci, asemenea lui F.lias. S-au fărimat tiparele vechi despre moarte sau întoarceri. Ce aș fi putut să întreb ? Rufele noastre din casa de lemn an fost adunate acum două veacuri. Mai tir^iu, după aceea, ai început să-mi trimiți solii: zboruri de păsări sau in capsulele copăceilor de roade culeși si m buri de aeroliți. ORIZONT înseamnă oare că vom clădi din nou pe alte maluri ? In românește de PETRE STOICA ■ cronica literară Ion Caraion: „NECUNOSCUTUL FERESTRELOR" Volumul retrospectiv „Necunoscutul ferestrelor" ne pune față în față cu opera poetică a lui Ion Caraion, unul dintre cei mai autentici poeți ai generației mature de astăzi. Desigur, nu intră in indetetinicirea noastră să ne apropiem de înțelegerea poeziei printr-o asa-zisu ,/tnuliză obiectivă" adică printr-un impersonal și frecvent exercițiu critic. „Inteligența nit se poate măsura cu poezia" — absenta Remeoitle in „Univers de la parole" — apropierea de poezie făcindu-se, după părerea noastră numai cu ceea ce Pascal înțelegea prin „neliniște cosmică". In relațiile cu poezia interesează starea noastră afectivă, impresia de noutate pe care aceasta o aduce. Cu sentimentul respectiv ne-am apropiat de poezia tui Ion Caraion. Volumul „Necunoscutul ferestrelor" se deschide cu primele plachete apărute In vremea răz- boiului : „Panopticum", „Omul profiltd pe cer", „Cintec negru" — adică mesajul unei poezi care, deși apărută înainte de 1947, la lectură îfi conservă frumusețea nu numai în istorie, ci fi în actualitate, deși s-au suprapus de atunci atîtea ju- decăți critice. Ceea ce străbate lirismul acestor poezii e ideca suavă și imensă a uma- nismului. Caraion, care va cunoaște din plin vigorile vieții, aproape că Urăște rea- litatea după sine atunci cind mărturisește: „Strofe înjunghiate, bătute în pari, / scrișnite ca piatra ce-mprejmuie schitul; / strofe scrise lingă hoți și Ulhari t care înjură de sfinți și dau cu cuțitul. / Te zbirii în ele sălbatic să treci, / o pădure de cîntec a venit să te cată — / vorbele au cuie-n urechile blegi / ți zilele lungi cad prin terestra uitată ,.!n unele poezii războiul devine o adevărată obsesie. Ochiul lui Caraion îfi păstrează forța să vodă bărbăția ținutei spirituale a omului, mărirea iui tragică intr-o epocă de prăbușiri și tranziție, rezistența iui în fata atacului forțelor elementare: „Mint cugetele toate. Sufletu-1 strîng — nu-1 aud. Oriunde e om. omul s-ascunde". Exaltarea cuini dă un caracter inedit versurilor din această epocă prin exprimarea unor noi forme de simțire, cu O deosebită extensiune a elanului: „Mă trag în mine simplu ca-ntr-un scrin / de timp, în care marea -ntreagă-a deșertat ,1 tot griul unui cîntec neiertat / ți toată cerga linului festin". Un limbaj nou se face auzit la Caraion. Umbrele sufletului său sînt puse în mișcare de o limbă riguroasă, fără prea multe zorzoane stilistice: „S-a făcut înalt și frumos. S-a făcut tîrziu și imens. Din ce în ce mai rar, vîntul tresărea în vulturii verii. Era numai viitor ți hazarduri cu care-și căptușea, dragostea timpul. Nota de realii prospețime, puterea de plasticizate, acele expresii naturale ale unei adevărate conștiințe, dau un caracter alît de singular poemelor lui Ion Caraion ORIZONT I ORIZONT lo dm aceste prime plachete. Dincolo de îdcde, de credința pe care o comunică, un anumit fluid le-a asigurai fină astăzi o audiență reală, cu toate că poetul nu ocolește expunerea directă, sau poate tocmai fiindcă folosește adeseori, cu dezin- voltură. ceea ce Mal larme numește „parole immediale", lată aceste strofe de o stringență actualitate; „Sîntem viitorul șl rădăcinile și somnul în care intră grădinile și ochii fi urechile fi mierea fi laptele. Sîntem faptele. Sîntem armele care nu ruginesc, șingcle adine ți munții cînd cresc șl fîntîna și rugăciunile. Sîntem genunile, Sîntem cei ce nu uită și-așteaptă, Prispa de dragoste fi ptînsul în șoaptă fi toate-ntrebările. Sîntem mustrările'". Cînd ajungem la volumele de maturitate din „Necunoscutul ferestrelor" — la „Eseu" și „Dimineața nimănui —“ — poezia lui Caraion, ajirmînd parcă o gindirc sinte- tică. devine deodată o modalitate de cunoaștere, materie spirituală. In intervalul de timp care desparte cele două cicluri din lirica sa. s-au consumat afitea experiențe I întoarcerile în trecut sint obsesive astfel că revolta tui cunoaște un transfer în metafizic. Universul apare ca o facultate intuitivă, Ion Caraion duce un război cu el însuși căutînd să înțeleagă lucrurile în organicitaiea lor. In această rătăcire neistovită se află esența noii sale poezii, care cunoaște forme evoluate de expresie modernă, și în care ornamentul literar care frecventează poezia unor confrați de generație, ii este străin. Transcriem această „Comoară cucerită", poale cea mai substanțială poezie din ciclul de maturitate : ,„Toate degetele au ochii deschiși, dar numai mtiniJe Ui păstrează memoria, numai mîinile clipei neverosimile. Bure fi morminte viteze deschise spre cer fi slrigînd.,. Cunosc în mijlocul Imprevizibilului un arbore. sub care de douăzeci de ani te iubesc toate cele născute din tine. Nimic nu prețuiește maî mult ca singelc tmui popor". Uneori poezia Iui Caraion e descriptivă și evocatoare Elementele ei de cadru sînt noaptea, ploile, diminețile, etc. Găsindu-și expresia originală și realizată a unui temperament contorsionat, Ion Caraion spune cu gravitate despre sensurile poeziei: „Universalul jind al nemuririi și-ntoa recrea copiilor în zei. Ne îmbrăcăm în viscole ca mirii Ori rătăcirăm în eglogl cu ei, Noi dragostea, noi pietrele, noi focul de mistuire, fără de liman. Pe zid și-aleargă umbra proorocul cuvintelor cu capul în tavan". Credem că ar fi forțată o apropiere, o înrudire spirituală a lui ion Caraion, cu cineva, cu toate asimilările inerente, care ca. la orice autentic poet, există. Sim- bolurile poeziei lui Caraion sînt ale lui proprii. El își menține un echilibru atîi de wsonat in mijlocul manifestărilor prolixe și exterioare ale unei anumite poezii actuale. De aceea sîntem siguri că puterea de vibrație o poeziei sale va fi în stare de noi și Surprinzătoare geneze. „Necunoscutul ferestrelor" este o evidenta contribuție de prestigiu la afir- marea poeziei noastre actuale. PETRI SFETCA ADRIAN PĂUNESCU, între laudă și contestare Wrm,! Păunescu e un erupția. Așa cum se revarsă apele rostogolind valurile ce poartă vestigiile furtunii sau cum aruncă vulcanul lava iîșnită din adine, cu toată bogăția geodelor, așa poemele lui, structurate ciudat iși desfășoară oarecum haotic substanța abia cuprinsă dc o și mai ciudată cascadare de cuvinte. Dezlănțuire de stihii, ciocnire de elemente intr-o particulară cosmicitate purtind pecetea catastro- felor geologice. Adrian Piunescu e o fintină somnambulă. Inconștientul lui plin, prea plin, in sfârc de veghe ca și-n stare de somn, abătlndu-se de ta linia dreaptă, de la drumul parcurs cu ochii deschiși, încearcă să străbată o altă cale, calea proprie, lâând in urmă toate conținuturile bizare și toate combinațiile posibile ale acestui tărim creator: „Cu brațele întinse ea pare o femeie, / plutind pe un pervaz care-o susține, / cînd mantia aprinsă și-o descheie, / apa fîntînli mă cuprinde și pe mine.// Peste puhoiul, trîndav acum, răsare luna / sau asfințește luna, ca un adînc de turlă: / voi regăsi aici, în tulburea cimpie. totdeauna / momentul cînd debordă (întina som- nambulă ? (F. S. p. 29). I debutat în 1965 cu Ullrasentimente (LJ, urmai in 1966 de Mieii primi/M. P.) si in 1968 dc Fîntîna somnambulă (F. S), volume ce alcătuiesc treptele unei evo- luții. narând un spor poetic ce se vrea, și pină la un punct reușește să fie, ieșit cu totul din comun. Contestat de unii, elogiat dc alții, și-a continuat calea nestingherii, fără să țină seama nici dc laude, nici de injurii, socotind poate că descoperindu-și filonul propriu, e mai potrivit să se lase condus pe firul lui de un instinct poetic aproape sigur. Pentru că, trebuie s-o spunem de la început, fie Că ține de modalitatea proprie, fie e o aparență, impresia de spontaneitate și prospețime, experiență frustă și primară, de neelaborat, rămine după lectura tuturor cărților sale. S-a făcut un cap de acuză chiar, inoinuindu-i-se poemele dc material poetic neprelucrat. Ceea ce s-ar putea sa fie departe de adevăr. Ullrasentimente e un volum al tatonărilor. Poetul ușor descumpănit dc erupția lirică, Se află „în zilele de mare emoție", pregăiindu-sc „pentru o altă virilă", în situația vulcanului ce anunță doar prin aburi și sântei, uneori prin rite-o^ plcaznă de lavă, activitatea viitoare. Teme abia schițate, de la desprinderea de părinți (Fa- milialul obicei — riad copitele mieilor sînt prea fragede —, Smulgere din părinți) la continuitate (Fîntîna cu chipuri), de la contactul primar cu existența surprins în senzații tari (Dans de fecioare. Emoție de după ploaie) pină la intuiția devenirii (Intrarea in viitor), ca sd le amintim pe cele mai importante. (Altele, calul troian, crusoe, Hamlet, revenind ulterior ca niște lait-motive). S-au subliniat la apariția volumului, sensurile bogate ale poemelor, clocotul verbal, impulsivitatea, vigoarea, vitalitatea, o anume bravadă potrivită virstei ca și puținele ecouri străine. Poetul mărturisește neliniștea zilelor dc emoție: „îmi dezgolesc în fața voastră anii, / Si denunț întrebările nerezolvate / Cu care voi intra în vîrsta nouă" (U.p.12). Un anume narcisism străbate paginile primului volum, continuindu-se și-n celelalte: „Narcis mie însumi îmi apar" (F. S. p. 18). Contemplarea conținuturilor, adincirea, uri narcisism a! cunoașterii mai de grabă decît al dragostei, dacă între cele două aspecte s-ar putea face o delimitare strictă. Preocupat de descifrarea alcătuirilor intime sau demontarea mecanismului pentru a-i înțelege funcționarea, poetul are nevoie de o intuiție proprie pe care a găsit-o în acele ultraseniimente specifice: „Ceva mă pătrunde, mă mistuie blind, / Și-s rob trăsăturilor sale ascunse. // Nici dragoste nu-i, nici mirare, nici flacără, / Nici țărm și nici vid, nici părinte sau braț — / Ceva care scapără, care nu scapără, / Ceva între cumpănă și-ntre nesaț" (U. p. 87). O trimitere putem face și la Mieii primi (p. 22). Un flux imaginativ de- ORIZONT I ORIZONT S bordant poartă aceste stări sufletești deosebite, trăite-ntr-o incandescență proprie, ic presiuni mari și intensități cosmice, fiind pe măsura celor surprinse din existențe lui și a lumii. Teme obsesive abia amintite, primindu-și mat tîrziu, în celelalte vo- lume închegarea deplină. Viziunea existențială nu depășește la început o dialectică a contrastelor dar pe măsura revărsării valurilor dc lavă, solidificate in diverse structuri, luind felurite forme, atinge dialectica contradicțiilor fundamentale, consti- tuită deplin încă în Mieii primi. Și dacă contactul direct, realizai cu lumea nu de- pășește in Ultrasentimente nivelul simțurilor (s-a spus de altfel că poetul e un „sen- zitiv") urcă in Mieii primi o nouă treaptă ca să se oprească în Fîntina somnambulă ia cunoașterea raționala. Obsesia devenirii străbate ca un izvor subteran prin toate volumele poetului, hi însuși devine: „lutul ca o sevă enervată... Suie-n mine și învinge înc-odată" (l e 25 >. dun« cum toate marchează ritmul acelei curgeri: „l.antul palid al Hntinii se coboară. / Lanțul roșu al fîntînii suie in adînc. / Peste (ol atit albastru curge-n seară, / Că îmi vine să m-așez lingă fîntînă și să plîng" (U. p. 24), sfirșind în marea devenire universală: „Noi sîntem frazele și armele cu care / Se-ncaieră, se laudă sau se împacă / Pămîntul înegrît și cerul negru" (M. P. p. 68). Fiecare lucru poarta in el negarea și afirmarea, după cum leagănul este in același timp mor mint: .Au renunțați la selea de moarte căci în ea Mai cucăîe puterea de a rămîne-n viață f Precum sine cu sine, ca o osîndă grea, / Prin molecula apei trec cruci menea de gheață" (F. S., p. 46), sau „Bărbatul cînd se-apleacă asupra umbrei sfinte, 1 ce pare-n veci femeie, privește tremurind / in haosul venirii și pierderii luminii, / pri- vește el în propriul său niormînt" (F. S., p. 74). Curgerea heracliteană își găsește expresie în multe din poemele volumelor : Nisipurile, Infernul în Mieii primi, Riu, Resturi etc. In Fîntina somnambulă, închegări lirice pline dc un patos desprins din patetica desfășurare existențială. Tendințele sînt contradictorii și macină ființa umană, așa cum e măcinat eu! poetului, pendu- lînd veșnic între pămînt și cer, limită și nemărginire, trup și suflet, senzație și gînd, neliniște și echilibru. O mare desfășurare de forțe contrarii dau multiplele fațete ale chipului nosțru șî multiplele posibiltăli. Dintr-o magmă nesfîrșttă și veșnică prime- nire țîșnesc alcătuirile trupului și sufletului. așa cum din matricea nesecată a lumii se nasc mirifice forme, perpetuîndu-se ia infinit, pierind ca să învie: „Sîntem averea păminlului, trupuri.... Cu fiecare generație pămîntul / încearcă firea noastră cu alte semințe, / Unii devenim renaștere, alții decadență" (M P., p. 70). „Infernul este gata în fiecare lucru, / Funcționează bine și focurile lui, / Și focurile noastre cu flăcări păcătoase, ț Și un sublim neutru al forței nimănui" (M, P. p. 49). O poemă ce ar merita să fie citată în întregime, fiind elocventă pentru înțelegerea acestei pendulări șl prefaceri este Culorile, tina din cele mai susținute, dind dovada unei intuiții excepționale și a unei capacități metaforice rar înfilnită: „Afară din privire e cerul cine știe / Cum ancorat pe salturi de roșii meteori, / Șî carnea ne desparte ca o cortină vie De ultrasenlimente mișcate de culori! țf Și galben, galben bate în frunzele căzute / Emoția pierdută în vechiul antipod. / Prin uriașul galben rostind vibrații mute / Oglinzile nervurii răsfrîngeri roșii rod, // Ne depărtăm spre umeri, cu sîngele în lanțuri / Tn roșu fără margini și fierbălor și greu, / Și apa luminează un început prin șanțuri 1 Spre mări fosforescente ca peștii lor, mereu. // Ne-apropiem de negru, din nou venim spre negru, / Tirîtul, legănatul și credincios ecou, / Și cineva ce simțe mai timpuriu înecul Genunchii ni-î atinge. întunecat din nou" (M. P. p. 22). In același timp o alunecare și-n încercarea redresării, ciocnirea ce se poartă pe cele două planuri: „Un continent se-ncaieră c-o stea Pămîntul zvîrle morți asupra cerului, și proiectile. / Iar cerul zvîrle nou-născuți și umple planetele I Și podidește calendarele cu zile. // E-n noi mereu ceva mai mult ca noi, / O lege ca un trup in care trupul ne e strins. / Ducem războiul cerului cu lutul / Și ochii noștri îi răspund cu plîns" (M.P.p. 69). Poate, în viziunea poetului, „depindem prea mult de stele" șî ef cine știe 7 un regret în faptul că sîntem „răscrucile cu rnutți trecători". Dar, in încercarea de descifrare a procesului de cunoaștere cu toată integrarea în cosmos, mărturisită în repetate rinduri, detașarea fiind posibilă, chiar necesară, poale duce și ta o relativă autonomie, la o independență înțeleasă intr-un anumit chip. Pămîntul e o modalitate a morții, carnea una a vieții, peste toate un foc și o altă realitate căreia poetul îi va dărui lirismul înfiorai al unei reve- lații pure: „un gînd e lot universul", „Tn gînd e totul, mizgă și vis, / Urșii, lichenii, I formele, apele. (iindul rasto.irna iarna j>e Iunie, Închide cerbii și-agilă apele". £ ,,Fruntea e dealul unui mod cosmic, / Fruntea e stema pură a condiției umane, f/ Oricît s-agită brațul in aer. ca o sabie, / Gîndul este salvarea condiției umane" (Af. P. pp. 101 și 116). Poemul care include în el țoale aceste frâmîniări, desfă- șurat larg, cu pinzele pline este Gîndul din Fîntîna somnambulă : „Tu ai un gînd în tine, de sus și pînă jos / un gînd înlăcrimează întreaga ta făptură / ești gînd și carne, girul și sînge, gînd și oș, / ești gînd și mină, gînd si tîmpiă. gînd și gură. U Se vede gîndu-n tine ca peștele in apă / întins perfect înoată mereu din loc în loc, / vorbește, cîntă, plinge, adie, tună, sapă, se-mbolnăve-ște, zboară, renaște și ia ioc" (p. 138). O trimitere precisă la cavint (logosul în același timp gînd si i tmint), in.- heie < u flituri limpezi și calme acest zbor cosmic: „Cuvintele sînt hrana pe care o așteaptă. / vorbește-i, dă-i recoltă de glas îndestulat, / și răsplătește trup al meu, cu vorba dreaptă, / gîndul atît de mare care ți s-a dat. / Ești singur tu și gîndul; și carnea ta e-adîncă / recolte se repetă, în spicele dumne- zeiești, f și Iu vorbești întruna și cineva mînîneă / necontenit cuvintele pe care te rostești" (p. 141). Surprinderea devenirii e posibilă in doua moduri: ori prinir-o oprire, jixind momentul, oarecum detașat și in afara procesului ca în Fix (Af. P). procedeu altfel fo'odt mai des la Început, ori printr-o modalitate sui generis de agățare, surprinzind deodată și desfășurarea exterioară și cea interioară, realizind acordul între ele. li procedeul dialectic predilect al poetului care are capacitatea rar în- tilnită să surprindă lucrurile în mersul lor necontenit. Poemul Nisipurile din Mieii primi dau măsura acestei capacități. O altă temă predilectă, derivată din prima, este aceea a desprinderii de părinți cu reversul ci, continuitatea, adic-i prezenta noastră in părinți. I-a poemele citate din Ullrasenlimente se pot adăuga Tinerețea unchilor mei ion și Dumitru din Mieii primi sau îndurerează din Fintina somnambulă. Ingenuitatea mielului prim, ti mu- gurelui în care procesul se dezvoltă cu toate etapele ce duc Ia formarea cunoașterii i-a sugerat poetului simbolul conținut în titlul celui de-al doilea volum, deși o indicație găsim și în Ullrasentimente. Poetul mirat și mindru în aceiași timp de calitatea lui de miel prim, de început și continuare, a urmărit pe viu, întreaga gamă a acestui cintec desfășurat cu iscusință. Ef descinde din timpuri mitice, din vîrste imemoriale, fiind atins eu o pecete de neșters. Mitul este după părerea exegetilor expresia unei realități posibile. Acest real posibil revine in midie din poemele lui Adrian Păunesca. Port mitul se orea o poeziei programatieâ iar altele încearcă circumscrierea într-o manieră personală a unor vechi mituri iar uneori se hazardează în mitizări proprii. Calul troian revine în (oare volumele, variat tuni pc aceeași temu dar cu registre diferite : Armăsarul troian în UHrasentimente. Calul fiului Troiei. Călușarii, Cintec de frîu în Fîntîna somnambulă. Atlete, Marele Orb, Guliver, ca sâ citez doar cîteva din cele multe, îi dau poetului prilejul unor meditații ușor convertite liric in timp ce alteori vi- ziunea halucinantă se proiectează într-un tărim puțin explorai. A fi într-o pasăre din Mieii primi este grăitoare. Există de altfel in poezia noastră contemporanii o tendință accentuată către mit. specifică epocii, care a dai rezultate interesante atunci rind mitul w pune in slujba cunoașterii, mai puțin atunci cînd este consi-^ derat o simplă poveste fără acoperire. Adrian Păunescu a știut să se ferească adesea de această alunecare deși uncie poeme din Fîntîna somnambulă arată că s-a lăsat și el furat de facilitate sau de-o neînțelegere a funcțiunilor mitului. Pc măsură ce cristalizarea s-a realizat, temperamentul expansiv al poetului s-a dublai de reflexivitate. înecată încă într-o mare de percepții, dar care-și face totuși loc pentru că altfel asediul condiției umane n-ar fi posibil. Veșnica des- prindere si 'întoarcere in circuitul existențial ca și neliniștile metafizice, un tremur de frunză în Ultrasentimente, accentuate în Mieii primi, obsesive in Fîntîna som- nambulă. i vreau acea ariincire pe care nici Adrian Păunescu n-o putea realiza decît făcind apel ta principiile gîndirii. Neliniștea metafizică nu-i neapărat nevoie să fie an ecou din Plaga sau Arghezi. in definitiv nici unul din acești poeți nu deține monopolul ei și dacă ar fi să le căutăm și acestora înaintași nu ar fi chiar atît de greu. Fiece poet, fiecare om își poale pune întrebările fundamentale. Problema este cam le rezolvă și mai ales cum le convertește liric. Poeme ca De dorul cui cresc Doamne, întii a fost cuvînlul, Rușine, dor și frică. Trupul și sufletul, ca să cităm pe cele Ce ni se par mai expresive, pot figura ORIZONT I alături de alte încercări ale altor poeți care s-au învrednicit să dea rătfuasul lor. Poate revărsarea este prea puternică, poetul lăsîndu-se furat de excepționala tui putere de plasticizate care a fost de altfel denunțată de unii critici ca peri- culoasă. Poate viziunile apocaliptice nu-fi cunosc limitele dar existența însăși na și le cunoașt* iar pluralitatea formelor și plasticitatea lor poate fi aricind un îndemn. Fără îndoială dacă ar fi să facem o trimitere la rolul metaforei revelatorii ața cum l-a defint Hiaga, ar trebui să-și zăgăzuiască tumultul. Dar încercările lui de a face un salt propriu, uzează de mijloace ce-i sint specifice, pe măsura unei structuri interioare de care trebuie să se țină seama. Este inutilă amendarea poetului de către critică pentru verbalismul, lipsa de control și măsură, dezechilibrul formei, sufocarea ideilor in hățișul metaforelor, confuzie și impuritate. E adevărat, poezia tinde să devină cosmos, ordine struc- turată, după corodonate interioare proprii, ordine lirică. Adrian Păunescu are un mod particular de a realiza aceste structuri lirice. Unora, poezia lui li se pare haotică și redondaniă. Privită dintr-un anumit unghiu și după canoanele unor anume curente literare poate, dar răminind la ceea ce poetul intenționează, măsura revărsării ci ne-ar putea-o măsura, așa cum incomensurabilă este revărsarea exis- 1 tentei insăsi. Altfel păcatele ar puteri fi tocmai virtuțile poeziei. Pericolul ma- j nierismului, poetul a știut, cel puțin pină acum să-l evite, răminind în zonele proa- | spete ale contactului existențial pur în care corespondența dintre ceea ce este și ceea ce se constituie in conștiință, și-a găsit o adecvată expresie lirică, smulsă din adincul ființei iui: „Fința mea întreaga, (întina somnambulă". ION MAXIM ORIZONT ■ studii LIVIU REBREANU DESPRE TEATRU m ION NEAȚA ^iviu Rebreanu descinde la București în toamna anului 19C9. După peregrinări, măcinat de neajunsuri materiale, lipsii de orizont, se hotărăște să-i ceară din nou sfatul lui George Coșbuc. „Poetul țărănimii" îl recomandă lui Mîhail Dragomirescu. La cenaclul criticului, L. Rebreanu cunoaște pe Linii Gîrleanu, Victor Eftiniiu, MIhail Sorbul. Cornelii! Moldova nu. Al. Stamatiad. Dumitru Angliei, Șt- O, iosiL La revista CMborbiri cn7îce,L. Rebreanu, publ că „Volbura dcagostei" fnr. 10, 19(9), „Prostii" (nr. 2). „Culcușul" (nr. 5), „Golanii" (nr. 8) și „Dintele" (nr.12, 1ÎH0). Tot în acest an, Liviu Rebreanu fusese secretar de redacție. Prietenia cu Emit Gîrleanu se arată fructuoasă incă de la început. Emil Gîr- leanu îl recomandă prietenului său Pompiiiu Elinde, directorul Teatrului Național, care-î încredințează umila slujbă de traducător de piese din limbile germană și maghiară. înir-o notă din nr. 8/1910 al Convorbirilor Critice se arată că Mihail Sorbul și 1.. Rebreanu vor scoate de la 15 IX, 1910 o revistă pentru teatru și muzică. Scena. Tot din această toamnă datează și prima cronică dramatică, la revista lui M. Dra- gomirescu. despre ..Motelul" dc II BatniUc și desore compania Davlla. In a Masi timp, lînărul ardelean lucra în redacția ziarului Ordinea, colabora la Falanga, Viata românea-vă, Ramuri.') Numit director al Teatrului Național din Crafova, n 1911. Emil Gîrleanu il ia pe Liviu Rebreanu ca secretar literar. Scrie cronici dramatice la t’niwrsul literar (1915), la Scena, condusă de A. de Herz. După primul război mondial, între 1919 și 1921 i ul l'că numeroase cronici si articol- de tratei' ■ Sburotcrtr \i»i mire anii 1921 șî 1983 deține cronica dramatică la l icra rbntdrtraxcă, Sene intre 1921 1925 cronici dramatice la ziarul România. In 1928e numit director al Teatrului Nai o d din București și deține postul pină în 1929. Apoi in 19-10 e numit din nou director al aceleași _ instituții, nost pe care-1 deține pînâ 1a moarte. Din inițiativa lui s-a înființat Studioul Teatrului Na- tional. El a hotărit să publice in colecția „Biblioteca Teatrului Național" toate pie- sele jucate. Tot Iul i se datorește înființarea muzeului Teatrului Național din București, . Vreme de 15 ani Liviu Rebreanu a publicat în fiecare săptămînă cronici dra- matice sau articole despre teatru, dovedind <» statornică pas'une. ’ ar s< deosebită pricepere, dar și o cultură temeinică acumulată cu migală. Dar Liviu Rebreanu a fost un constant cronicar dramatic, un animator al teatrului, nu si un teoretician al artei dramatice. Uneori, în cronicile dramatice teoretizează, stabilește direcții noi, de altfel unele dintre aceste idei își păstrează și azi valabilitate». Chiar de 1a venirea în București, L. Rebreanu pleda pentru înnoirea Teatrului Național, pentru romani- zarea repertoriului teatrelor noastre, pentru încurajarea literaturii dramatice originale. Tn acest sens subliniază meritele imense ale lui Pompiliu Eliade, conducătorul Teatru- lui Național între I9C8 și 1911, care a dat prioritate repertoriului național și a adm s numai piese clasice bine traduse. Rebreanu elogiază și activitatea lui Alexandru Davlla, dar îl și ironizează căci în 1910, compania dramatică Davila, urmărind numai scopuri comerciale, n-n introdus în repertoriu nici o piesă românească: „Nu este nici un teatru în lume care să desconsidere pină intr-atita literatura dramatica na- țională ...“ ORIZONT ORIZONT Peste doi ani, în 1912, Liviu Rebreanu evidențiază strădaniile lui Davila de a introduce in fiecare săptămînă piese din teatrul clasic. „Căci numai prin cultivarea teatrului clasic i»ate un teatru național să exercite o influență artistică, culturală, educativă și moralizatoare asupra marelui public. In menirea unui teatru național mai cu seamă aceasta trebuie să fie"*). Teatrul este dator să satisfacă dorința publicului pentru frumos, Detestind melodramele, farsele și operetele, Liviu Rebreanu recomanda teatrul clasic, realizat în condiții artistice impecabile. Pentru aceasta, piesele clasice trebuie bine studiate, distribuite cu grijă, montate ingenios, jucate cu dragoste și pricepere. In numeroase cronici teatrale, Liviu Rebreanu a pledat pentru crearea condițiilor favorabile reprezentațiilor teatrale și muzicale. Din meschine calcule financiare ale guvernelor de atunci, opera romătiă, neavînd local propriu, fși susți- nea repprezentațiile în sala teatrului, alternativ. L. Rebreanu critica lipsa de pre- ocupare culturală a regimului, căci „in ioc de școli multe și bune s-au cheltuit milioane pentru o jandarmerie docilă, in loc de a încuraja artele care înnobilează sufIelele s-au sistematizat suveicile electorale". Autorul a cerut cu insistență ca statul să se intereseze de artele românești, să înființeze o operă națională, să-i construiască un local adecvat, să se pregătească un repertoriu solid, căci „opera română este azi intr-adevăr o necesitate'', El atrage atenția că opera trebuie mai ales să fie națională, să fie „un imbold pentru dezvoltarea și înălțarea muzicii naționale..trebuie să grupeze cîntăreții români talentali, compozitori serioși, să-și românizeze textele. Pentru 1. Rebreanu muzica „e arta care se adresează direct inimii. Melodia nu trebuie înțeleasă, ajunge să o simți”. în vreme ce tea- trul urmărește mereu să dezvăluie idei, devenind astfel un factor important de cultură. L. Rebreanu vedea în muzică doar un divertisment. Ocupîndu-se de Teatrul National din Craiova, în 1912, L. Rebreanu elogiază activitatea lui Emil Gîrleanu, restauratorul teatrului cralovean, animatorul vieții culturale locale din acel timp Cu toate că a întocmit un repertoriu bogat și variat, a dat spectacole „de o valoare artistică deosebită", linând critic nu se sfiește a-și critica ocrotitorul, cînd constată că a neglijat repertoriul național. Dar Gîrleanu a fost pentru Teatrul Național din Craiova, „ceea ce a fost Al. Davila și Pompiliu Elinde pentru Teatrul Național din București". Tntr-uii articol din 1917, L. Rebreanu deplîngea starea Teatrului Național din timpul ocupației germane și satiriza cu asprime lipsa de patriotism ,a aristocrației, sustinind necesitatea intesificării manifestărilor românești, mai ales în timnul ocu- pației. „Dar tocmai acum e nevoie să nu înceteze viața românească in România, Dar tocmai acuma e o datorie a tuturora să continue <■ fi români, a vorbi româ- nește, a scrie românește, a simți românește, cel puțin atîta cit împrejurările excep- ționale îngăduie!" Teatrul Național în aceste condiții c dator să facă o operă de cultură națională. Din multiplele cronici, ne oprim și la acelea care se ocupă de teatrul popular din Ardeal, menit să dezvolte cultura poporului. „Teatrul sătesc, evident, trebuie să urmărească, prin mijloacele artei, îndeosebi, un scop educativ și instructiv, să distreze cullivînd" •). Unui asemenea teatru i se cer: un „repertoriu bine ales, o organizare serioasă, o îndrumare profesionistă adecvată și cu sprijin reni șî efectiv din nartes statului. I.. Rebreanu recomandă ca repertoriu teatru! lui Vaslte Alecj sandri. atit de îndrăgit ele țărani. Un rol însemnat in Ardeal, pe linia teatrului popular, l-au jucat „Reuniunile de cintărî și muzică". Tot în legătură cu teatrul din Ardeal, L, Rebreanu, cu prilejul unui turneu peste munți, după Unire, elogiază activitatea lui Zaharia Bîrsan în dezvoltarea teatrului ardelenesc. Zaharia Bîrsan, modest și harnic propovăduitor al artei românești a colindat Ardealul cu tineri entuziaști, „dticînd pretutindeni dragostea pentru limba românească, înfiripînd mo- deste reprezentații teatrale, menite să dezvolte îti sufletele oropsite încrederea în zilele de azi". In aceeași cronică găsim un cald elogiu adus limbii literare românești, care „debitată cu mai multă sau mai puțină preciziune de artiștii din țara, a fermecat sufletele ..căci ,.... pentru păstrarea ei, expresie vie a ființei ^poporului, s-a luptat romanimea de-acolo atîtea veacuri, a îndurat atîtea suferinți". *) Intr-o însemnare din Sburtitoral. L. Rebreanu combătind cu vehemență invazia de maculatură străină, amintind parcă de cuvintele lui M. Kogâlniceanu, din Docm literarii spune: „Orice nerozie în eticheta străină devine delicioasă. Oameni in toată firea și care, pe deasupra pozează în campionii românismului, se fălesc că nu citesc g nkidiatâ românește. Nicăieri în lume mindrin și dragostea pentru limba națională nu sfiit mai scăzute ca la noi, unde o clasă întreagă, și încă aceea care se pretinde a fi conducătoare, tiu vorbește românește decît cu slugile". Astfel cosmopolitismul e adine înfierat. In credința lui L. Rebreanu teatrul trebuia să înfățișeze manifestări ale mindriei naționale, să contribuie la întărirea și sudarea conștiinței naționale româ- nești, după desăvirșirea Unirii din 1918. Toi în legătură cu Teatrul Național trebuie amintită și poziția lui L. Reb- reanu ostilă transformării acestei instituții într-o întreprindere comercială. El cri- tică părerea eronată că postul de director ar fi o funcție politică Ia discreția gu- vernelor și cere ca în această funcție să se desemneze un om de litere, un om de profesie. Spectacolul de revistă devenise după război un mijloc de cîștig fabulos. L. Rebreanu se ridică împotriva acestui g n de spectacol, care pervertește gustul pu- blicului și recomandă îmbunătățirea lui, ca „sa servească măcar indirect cultura ro- mânească". Odinioară revista muzicală era un fel de operetă de actualitate, dar în ‘impui războiului a decăzut în varieteu de cea mai joasă calitate. Liviu Rebreanu a făcut critică dramatică mai mult decît un cronicar profe- sionist, îar articolele sale conțin judecăți grave, au o documentație riguroasă și obiectivă. Și in teatru, considera L. Rebreanu, trebuie să triumfe realismul, crearea unor caractere v'guroase. A'ci se află și linia directoare a creației lui Liviu Re- breanu în domeniul criticii teatrale, căci autorul lui ..Ion" a făcut mereu nrofesie de credință realistă, în sensul strict al cuvîntului. El a crezut neabătut în nece- sitatea dezvoltării teatrului în direcția realismului, cu expresivitate poetică proprie și de aceea era adeptul teatrului lui Shakespeare. Ibsen, Caragiale, Scriind despre diversele spectacole teatrale, Liviu Rebreanu a subliniat CU consecvență actualitatea și durabilitatea operelor clasicilor. Ori de cite ori se juca „O scrisoare pierdută" se constată că opera lui Caragiale e veșnic tînără, nouă și actuală, deși specia comediei e mai fragilă în privința rezistenței față de timp, „Evident că pricina comediei se afla în marea ei dependență de actualitatea ime- diată. Rîsu! însuși c prieten bun cu actualitatea, Atît doar că talentul adevărat știe sa desprindă din actualitate elementele eterne. Actualitatea din comediile lui Aîistofan e vie și astăzi"*). în capodopera lui Caragiale actualitatea o formează cadrul, iar miezul e etern. Personajele sînt „oameni vii. comici prin esența lor, comici prin caractere". în 1916 „O scrisoare pierdută" s-a jucat a suta oară, Acest jubileu, consemna L. Rebreanu, e clovada trăinicie! operei clasicului, care își menține frăgezimea, ti- ner.-țea și aetuaFtatea. Personajele caragielești vor trăi cît va exista limba română. Intr-o conferință ținută la radio, I., Rebreanu înscria „O scrisoare pierdută" în rindtil capodoperelor literaturii universale, după sau alături de „Oedip rege", „CMui". , 1 laml"t“, „Fa"st“, „Ruy-Blas“ ki „Nsa cur> sint celelaLe opere ale lui Caragiale. „Oamenii dîntrînsa sînt români, negreșit, dar atmosfera prea e grea și apăsătoare, prea e străină. E atît de tragică și de crudă povestea aceasta, încîl pare că ne strivește"7). Aceste rînduri au fost scrise în 1912, atunci cînd tînărul Rebreanu n-a înțeles esența tragicului din „Năpasta" și probabil nu cunoscuse polemicile și studiile contra- dictorii scrise în legătură cu drama lui I, L, Caragiale. Scriind o cronică despre reprezentarea piesei lui Vasile Alecsandri, „Fîntîna Bianduziei", Liviu Rebreanu arată că piesa nu are o valoare universală deosebită, dar este „o capodoperă națională. E poezia primăverii turnată în formă dramatică. Dintr-însa se revarsă o tinerețe veșnică, o atmosferă dulce șî sănătoasă, care în- totdeauna va înălța sufletele" *). Liviu Rebreanu constată că în literatura română s-au scris foarte multe drame istorice, căci a fost o perioadă cînd această specie devenise o modă. în ORIZONT IN OZIHO afară de piesele lui Hașdeu, Aiecsandri, Delavrancea ți Davila, toate au fost date uitării, Tînărul critic considera aceste piese ca „supraproducții", care iți găsesc justificarea în condițiile social-politice ale vremii. Apărută intr-un moment cind drama istorică plictisea, piesa lui Alexandru Davila s-a impus prin calitățile ei, prin suflu] poetic, prin caracterele ei vii. „Limba lui e o comoară, pe care doar la Odohescu o mai înHInim, împerecherea neologismelor cu arhaismele dă o culoare si in acela.i timp, dă putere de expresivitate frazei".*) Ralelismul e reținut, constata Rebreanu, iar tiradele construite cu artă au putere de convingere. Cronicarul atrage atenția asupra elementelor de rezistență ale dramei lui Davila: patetismul cald ți co- municant, puterea de evocare a unei epoci frămîntate, măiestria amănuntului, frumuse- țea limbii ți perfecția viziunii, patriotismul caid, In vreme ce intr-o cronică despre „Ciuta", Liv:u Rebreanu sublinia că intriga e artificală, construcția e țubredă, Dar Victor Ion Po^a are putere de observație, intuiește compoziția dramatică ți arta de a crea c meni. Despre piesele lui Milutil Sorbul a scris elogiw, subliniind că ele se ca- racterizează prin dialog,viu și sobru, prin concentrare, prin personaje bine conturate. In Letopiseț se zbuciumă o lume ți o epocă întreagă. Poate că nu c o dramă în înțelesul curent al cuvîn'ului, dar e o tragedie uriașă" ,0). In croiica despre Letopiseț!, arăta că esența dramei, se reduce la lupta dintre domnitor ți boieri — „Un om în fața unei lumi întregi", în vreme ce în sufletul eroului central se produce a doua dramă, deoarece s-a înșelat cind a crezut în boierii trădători. Scriind in acehiți un despre Insir Je mărgărite. atrage atenția asunra ouerel dramatice a lui Victor Eftiiniu. asupra legăturilor ei cu folclorul românesc. Liviu Rebreanu cerea teatrului să înfățișeze pe scenă oameni vii, frazele să fie rostite sincer, fără artificialitate ți să producă o comunicare, de sentimente între scenă ți sală, să găsească inima spectatorului. „Operele inspirate, lucrate cu dragostea artei, străbătute de talent sînt menite să biruiască mai curînd sau mai tîrziu"11). A cunoscut evoluția teatrului nostru de la 1910 ți pînă la sfîrțitul vieții. Mereu atrăgea atenția asupra seriozității scrierii și reprezentării literaturii dra- matice, „în general însă arta trebuie cucerită pas cu pas, cu multă stăruință ți cu multă muncă ; toate acestea așezate pe o temelie de chemare care se cheamă latent" ’*). Liviu Rebreanu a vorbit de multe ori despre greutatea de a scrie teatru. „întîi trebuie multă încredere, instinctivă poate, in puterile tale spre a te încumeta să zugrăvești un conflict șl o lume întreagă, Legindu-ți mtinile ți renun- țînd Ia avantajele episoadelor ți ale personalelor secundare care servesc ca verigi de trecere între diferitele faze ale acțiunii"1*). Oricum însă pentru a realiza o operă dramatică trebuie talent. „Talentul adevărat se face ascultai chiar cu slin- găcii de tehnică. Meșteșugul e secundar, căci se poate învăța; talentul este esen- țialul, căci trebuie să-l al de acasă..." Liviu Rebreanu a făcut deosebire între teatru si literatură. Numai la scriitorii geniali teatrul ți literatura realizează unitatea. „Opera autorului constituie deabia 0 parte din ceea ce este un spectacol teatral". El concepea teatrul ca un complex de arie, care implică mai mul1i factori : autor, actor, arhitect, muzicant, mașinist, croitor, regizor, sufleor, critic și public. Numeroase sînt cronicile dramatice scrise de Liviu Rebreanu despre piesete străine. Multe articole a dedicat Liviu Rebreanu teatrului lui Shakespeare. Recu- noscînd valoarea universală a lui Shakespeare, Rebreanu punea problema traducerii integrale a operei marelui scriitor englez, pledînd pentru nermanentizaren în reper- toriul teatrelor a pieselor shakespearene, în care „se zugrăvește aevea omenirea prin marii' ei pasiuni". într-o eroică din 1912,H) L>viu Rebreanu sublinia urna- ni.sinul și universalitatea operei marelui dramaturg. „O simțire adîncă despre va- loarea ți demnitatea omului este condiția primordială pentru priceperea justă a tuturor dramelor shakespearene. Individualizarea este ideea cea mare, tendința cea nestrămutată, religia cea nouă impusă de Shakespeare. O individualizare pe care scriitorul n-o trîmbițează niciodată el însuți, ci se desprinde din toată opera, fiind zugrăvită și trăită in toate personajele lui" ’•). Personajele din aceste opere sini înzestrate cu o nemărginită omenie. „Fiecare personagiu al lui Shakes|>eare gra- vitează in jurul unui punct fix, din care pornesc ți din care se înțeleg toate fap- ■ tele ți gîndirile lui", indiferent dacă acțiunile secundare par disparate, ele se leagă de acel punct fix. Nu e lipsit de interes să ne ducem cu gîndul că Liviu Rebreanu a împrumutai de in Siiakespeare această concepție, a prelucrat-o original, căci ion S al Gljnetașuiui gravitează in jurul acelui punct fix, care se cheamă pămîntul și eare-i generează toată drama. Despre Hamlel, cronicarul scria că este cel mai uman personaj dintre oameni. „De aceea e și un geniu, și un nebun, și un erou, și un laș și un gînditor, și un zvăpăiat. Omenia profundă e izvorul și luminătorul tuturor defectelor și cal taților lui. E complicat ca orice suflet omenesc și e simplu ca orice suflet omenesc" "Ij. Interpretul lui Ilamlet nu trebuie să joace, ci trebuie să se transpună, să trăiască rolul personajului ales, Tragedia lui Shakespeare este de o actualitate (tMHVÎrșită, căci ..flamlet e un om modern, Un om ca noi. un om pe care me- ditația ii ’moiedică de a făptui. E omul scrupurflor, omul care își cînlărește fie- care pas, licoare gest, fiecare cuvînt, care totuși face ceea ce nu vrea și nu face ceea ce vrea" IJ). Actorul trebuie să găsească în Hamlet ftartdtafea — acel punct fix. Hamlet șovăie nu din lașitate, ci din cauza bunătății. El e cotrooit de durere, deoarece aceasta il mtngiie în toate împrejurările, chiar și în cele mai Îngrozitoare. Bunătatea lui se manifestă fundamental în relațiile lui cu Ofelia. datorită faptului că ea este pentru Hamlet idealul dc viață, care-î alină durerea. Astfel explica Rebreanu de ce iubirea Ini pentru Ofellu atinge paroxismul. „Nici monotegurile, nici cuvintele despre viață și moarte, nici legăturile cu regina sau regele nu caracte- rizează atît de perfect firea acestui 1-lamlet ca iubirea lui pentru Ofelia, Hamlet acesta e un om, șl pentru orice om, în anume momente, iubirea înseamnă destinul care te înalță sau le coboară*'.”) Atunci vine ca trăznetul necredința care năruie în sufletul lui lumea cea mai bună și mintea lui atît de clară se tulbură din cauza acestei nenorociri. Pină aici Hamlet simula nebunia, dar acum nebunia ii cuprinde cu adevărat. Cel mai de seamă interpret al iul Hamlet a fost Demetriade. care a intuit și a înțeles cel mai bine adevărata esență a lui Hamlet. spre deose- bire de T. Bulandra, C. 1. Nottara. Jocul lui Bulandra a fost lipsii de since- ritate, iar interpretarea lui Nollara deși e valoroasă, interesantă, studiată, docu- mentată. unitară șî stilizată, e lipsită de căldura lui Demeiriade. Cea mal bună interpretă a Ofeliei răminc Artati/za Romanescu. Primul interpret al lui Hamlet la noi a fost Pascali, ne la 1850—1860, dar fără succes, căci in unele cercuri tra- gedia flamlel era considerată imorali. Interesant este faptul că Liviu Rebreanu cunoștea cu precizie punerea în scenă a pieselor H la marile teatre din străinătate, avea informații vaste în legă- tură eu arta regizorală. Aprecierile sale despre decoruri, coslumt, scenă sînt și azi exlrem de valoroase. Recenzind un spectacol cu tragedia „Regele Lear" scria : „Păcat că decorul din actul al treilea, cu furtuna, c prea încărcat și prea închide [x.-r spertivu Imr.un dect.r mai plan, mai oustiu, care să simbolizeze mai mult cimpoi, ar fi părut mai mare și mai tragic bălrinul rege, gonit noaptea, în vini și ploaie, de firele lui nererur^scâloare'' •*). Comediei „Ce-ali voi" sau „Noaptea regilor" ii stabilește Rebreanu filiații cu „commedia delTarte", dar originalitatea lui Stiakespeare constă in adaptarea ei la gustul britanic. Liviu Rebreanu pleda mal ales penlru introducerea în reper- toriul teatrelor noastre a marilor tragedii, deoarece comediile lui Shakespeare sînt interesanta, dar „...alături de marile tragedii, în care se zugrăvește aievea ome- nlrca prin marile ei pasiuni.. comediile umbresc personalitatea marelui scriitor înclinația spre comedie a teatrului e un semn „dubios", după L. Rebreanu. căci teatrul are de rezolvat probleme majore, care se află puse în tragedii și în drame. Și teatrul lui Molidre i-a reținut atenția lut Rebreanu, căci în acest teatru găsim esența caracterului, iar toți eroii clasicului au ca punct centrai cile o sin- gură însușire. Piesele lui Moliere au satirizai ipocrizia, falsitatea, viclenia, proslia, superificialitatea. Sursa comicului în opera lui Moliere o constituie contrastul pea'- m^nent dinlre ceea ce este «anul și ceea ce ar dori să fie. în 1924. cînd sc re- prezenta „Burghezul gentilom", Liviu Rebreanu sublinia actualitatea acestei co- medii. căci îmbogățit» de război erau roji de vanitate ca și domnul Jourdain. Intrupînd in „Avarul" zgîrcenia. Molare a sintetizat pînă la abstractizare pe toți zgîrcîțîî, dar fără să individualizeze. ORIZON! 5 Ocupindu-se de dramatizarea lui M. Sorbul a romanului „Don Quijote" de Cervantes, Liviu Rebreanu scria că „Don Quijote" e campionul idealului. Scopul vieții lui nu poale fi decît combaterea răului, sub orice formă s-ar înfățișa, și apă- rarea virtuții și a frumuseții, pentru a asigura triumful binelui în lume" **). Mihail Sorbul a intuit bine natura comîcului-tragic a romanului și a transpus-o în tea- trul său de aceeași nuanță. Vorbind despre teatrul lui Carto Goldoni, Rebreanu arată că are o notă particulară, e primitiv și se apropie de umorul anglo-american, ce se silutază între salon și viață. Scriind despre clasici, Rebreanu spunea că „superioritatea lor este că pot râmîne veșnic tineri" **). Teatrul Iul Calderon de la Barca era cunoscut în toati lumea, iar piesa „Judecătorul din Zalamea" s-a Impus prin „geniul lui incompa- rabil de a plăsmui oameni*!1). Totodată cronicarul elogiază traducerea făcută de Ov. Densușianu. Pe Bernard Shaw îl considera cel mai mare autor modern, deoarece marele scriitor irlandez evită convenționalul și „vine cu orizonturi noi și deschide orizon- litri n"l e cu atît mai interesant cu cit adînceșfe sau interiorizează mai mult sufletele. In sfirșit drama c o sinteză, pe cind romanul e o analiză a vieții"”). L. Rebreanu ajunge la concluzia că faptul divers stă la baza multor opere mari: „ba chiar, dacă vrem sa întrebuințăm un paradox, faptul divers e temelia oricărei opere artistice, fiindcă faptul divers însemnează totdeauna o clipă de viață adevărată. Dar este o condiție: faptul divers să fie purificat, înnobilat, înălțat, mo- tivat, Altminteria. râmîne, simplu fapt divers uitat in cine știu ce colț de ziar".’4) Tot un fapt divers — cum ar fi sărutul pămîntului va determina marele interes pentru viața țăranului, transpusă in cea mai realizată operă artistică a lui L. Rebreanu. Condiția primordială a teatrului este aceea de a crea pe deplin Iluzia reali- tății. Identificarea totală a teatrului cu realitatea este extrem de greu de realizat. L, Rebreanu spunea : „Frumosul învăluia realitatea, oricum ar fi ea, în haina lui trandafirie, cuceritoare. Frumusețea e rnai tare ca moartea ,,." Ocupindu-se de jocul unor mari actori, Liviu Rebreanu a iost statornic în aprecierea talentelor, dar și necruțător cu cabotinii. El arătă că adevăratii artiști muncesc din greu, se îrămîntă pentru a materializa o idee, pentru a crea viață pe scenă. Ei se află într-o continuă perfecționare și desăvîrșire. Din rîndul acestora fac parte Maria Filotti, Demetriad, Nollara, Manolescu și alții fntr-o cronică despre piesa Moartea i'ioi/ă de Paolo Giacometti, Liviu Rebreanu sublinia rolul interpretului talentat: „Astfel, dacă actorul, ORIZONT £ pe canavaua ce-o găsește intr-un rol, izbutește să creeze o ființă vie, a făcut opere de artă in aria sa, indiferent de valoarea piesei în totalitatea ei, Și cînd creație actorului e alît de puternică incit să trezească interesul spectatorului pentru er însăși, piesa care cuprinde rolul se va menține atita vreme cît va trăi actorul sac cit se vor găsi alți actori care, prin creația lor, să-i dea viată".w) Actorului i se cere să întruchipeze ideile, concepția dramaturgului și mai ales să reconstituie „poe- zia vieții adevărate". Pe scenă actorul trebuie să se dăruie total ariei sale. „Afară pe stradă, in lume, artistul c un cetățean ca oricare altul. Pe scenă trebuie să dea tot, să-și dea sufletul șl inima toată. In fața cerințelor artei trebuie să dispară orice vanități mari sau mici".*) In legătură cu talentul, cronicarul susținea că ,.Talentele mari n-au nevoie nici de încurajări, nici de felicitări, nici de reclamă. Ele ies singure la iveală, ni se impuii, ne covirșesc și ne subjugă..."3’) Liviu Rebreanu și-a îndreptat satira spre actori lipsiți de talent, care după un debut victorios devin ratați, căci n-au talent. Multe cronici i-a vizat direct. în nuvela „Ultimul gropar" i-a imortalizat artistic. Nuvela, deși publicata mai tîrziu, a fosl concepută in perioada cît a fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova.*0) Pentru cronicar. Ion Anestin este un reprezentant al „actorilor-luptători", in sensul arliștilor-cetăleni, preconizați de C Dobrogeanu-tiherea. Ion Aneslin a fost un actor multilateral și a jucat drame, tragedii, comedii, operetă, operă. în același timp a fost unul din pionierii teatrului nostru modern, un continuator al lui Millo. Vorbind despre arta A gat hei Bîrsescu, ii face un duios și patetic portret și subliniază că „trăinicia artei o face sufletul de viață vie. care se include în operă". Aceste cuvinte se potrivesc și artistului care a fost Rebreanu. Numeroase sînt cronicile dramatice in care Rebreanu a elogiat arta lui Constantin Notlara. în 1825, la săr- bătorirea a 50 de ani de teatru ai marelui actor, Rebreanu arăta că deși a adus mari servicii culturii românești. totuși Noltara a rămas tot sărac. Această sărăcie dovedește „anticulluralismul politicii romăneșli". Și cronicarul consemnează cu sar- casm: „O, dacă Notlara, în loc de artă, ar fi făcut politică sau baremi afaceri,cum s-ar grăbi oficialitățile să-i dea toate onorurile.Dar numele lui Noltara și creațiile lui vor dăinui cît va fi cultură românească. Realismul pare a fi pentru Rebreanu un concepi care trebuie luat și în sensul Că opera scriitorului să constituie ea însăși o realitate, animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă. ”) Marele romancier cerea oricărui artist să fie creator de viată veritabilă, adică să înregistreze viața așa cum este ea, cu ochi reci, cu „impasibilitate", Și el a fost atras de mirajul idealurilor absolute. Idealul estetic, exprimat în Cred, are o mare valoare pentru oricine se apropie de opera lui Rebreanu, El a înțeles rădăcinile morale ale operei de artă. Lucian Raicu in eseul despre Rebreanu scria : „Intențiile estetice. înclinațiile firești, principiile artistice mărturisite fără ocol se unesc la Rebreanu cu glasul lui lăuntric al operei ( . , ) în a postula în literatură valoarea omului, văzut, firește, in concretul existenței sale spațiale și temporale". u| Liviu Rebreanu, deși a recunoscut teatrului trăsături specifice, totuși l-a con- siderat mereu în sfern literaturii. De aceea este potrivit și teatrului „testamentul literar" al lui Rebreanu : ..Literatura nu poate servi nici ca mijloc de exploatare a instinctelor primare omenești, precum nu poate fi socotită nici ca simplu joc sau divertisment, cum se complac unii esteți a defini arta in general. Literatura care vrea să fie prețuită ca atare și cu care poate să se mindrească un pojwr trebuie și constituie un fenomen care se integrează organic in viata nea- mului șt a omenirii ca o formă a cunoașterii...". ORI7ON1 NOTE 1. Fanny LRiu Rebreanu. Cit soțul meu, E.P.i-, Buc., 196:1 p. 65. 2. Liviu Rebreanu, Opere alese, voi. V., Teatru, publicistică. Antologie, note și bibliografie de Nicolae Liu. E.P.L., Buc., 1961, p. 378. 3. Idem. Teatrul sătesc în Ardeal (în) Zburătorul, I (1919) nr. |.| 4. Idem, Turneul in Ardeal, (în} Zburătorul, I (1919) nr. 12. 5. Idem. Scrisoarea pierdută (■■.), (in) Viața românească, XIX (1922) nr. 10, 6. Idem, Amalgam, Socec, Buc., 1943, p. 120. 7. Idem, Opere alese, voi. V, p. 358 8. Idem, Ibidem, p. 379. 9. Idem, Ibidem, p. 419. 10. Idem, Letopiseți, (în) Zburătorul, I (1919) nr. 3. II. Idem, Comedia Inimii, (în) Zburătorul, 1 (1919) nr. 33. 12. Idem, Amurg, în Zburătorul, I (1919), nr. 31. 13. Idem, Fără rcazim, Intr-un adăpost, (in) Zburătorul, 1 (1920) nr. 43. 14 Idem. Opere alese, voi V. pp. 404 -410. 15 Idem, .dma/gom, p. 161. 16. Idem, op. cit., p. 163. . , 17, Idem. Ibidem, p. 164. 18. Edem. Ibidem, pp. 166—167, 19. Idem, Opere alese, voi. V, p. 344. 20 Idem, Noap/ea regilor sau Ce-ați voi, (in) Zburătorul, II (1920), nr. 25. 21. loem, opere alese, voi. V, p. 348 22. Idem, llangioaica, (în) Zburătorul. 1 (1919) nr. I. 23. Idem. Opere alese, voi. V, p. 342 24 Idem, Candida, (in) Zburătorul, 1 (1919) nr. 22. 25. Idem. Opere alese, voi. V, p. 542 26. Idem, op. cit., p. 542. 27 Idem, Ibidem, p. 435. 28. Idem, Ibidem, p. 435. 29. Idem, Ibidem, p. 437. 30. Idem, Amalgonr, pp. 144 — 145. 31. Vicu Mindra, liviu Rebreanu dramaturg și critic dramatic, (în) Teatru, X (1965) nr. 12. 32. Liviu Rebreanu, Opere alese, voi. V, p. 529. 33, Idem, Cronica dramatică, (în) Viața Românească, XIV (1922) nr. 4. 34. Idem, Opere alese, voi. V, p. 43-'ț, 35. Idem, Zappho, (in) Sbitrâlorul. I (1919) nr. 36. 36. Idem. Opere alese, voi. V, p. 439 37. Edem, Moartea civilă, (in) Zburătorul, I (1919), p. 29. 38. Idem. Opere alese, voi. V, p. 462 39. Idem, op. cit., p. 351. 40. Cf. N. Liu. Note la Opere alese, voi. V., pp. 622—623. 41. L. Rebreanu. Opere alese, voi. V,, p. 551. 42. Matei Câlinescu. Concepția lui Liviu Rebreanu despre artă și munca literară, (in) Gcwcfa literară, XIII (1965) nr, 49 (682). 43. Lucian Raicu. Liviu Rebreanu — Eseu, E.P.L., Buc., 1967, p. 64. ORIZONT FRANZ USRHARD (I) ■ ANDREI A. LILLIN r xistă în DesrâducinaHi lui Maurice Barr» o pagină impresionantă în cart Hippolyte Taine, unu] din spiritele reprezentative ale scientismului din veacul trecui, este pus să comenteze un viguros stejar din scvarul de la Domul Invalizilor. „Indi- ferent de vreme, în fiecare zi, eu îl vizitez", subliniază Taine, și mai departe: „El va îi prietenul și sfetnicul ultimilor mei ani.. Motivul, in ciuda literaritățîi aparente, nu este totuși inventat, Tu fruntea capitolului, Birres nu numai eă-l invocă pe Paul Bourget, ci el il si completează cu un al doilea motto din Pascal: „Cei care au darul discernământului, știu cită deosebire poate exista după împrejurări și mediu între două cuvinte cu totul asemănătoare". Negreșit. în concepția lui Taine, văzută prin intermediul lui Maurice Barres, adine a înrădăcinare a arborelul-prieten și sfetnic este adusă intr-un dureros con- trast cu dezrădăcinarea, mobilitatea și solitudinea omului modern. Și, totuși, dez- rădăcinarea, mobilitatea și solitudinea aceasta, de ia caz la caz, are o altă sem- nificație, iar calea adaptării la lumea care se „vestește" ■— și din ultimele trei decenii ale veacului trecut iminența înfăptuirii ei devine din ce in ce mai mult o certitudine — în ultimă analiză nu poate, să treacă ușor pe lingă <1 seamă de anticipații geniale ale unei sinteze viitoare. în care și prin care libertatea indivi- dului se îngemănează cu o normă colectivă bine echilibrată care s-o domine și s-o tempereze, cxcluzmd deopotrivă dezlănțuirea anarhică a individualismului, dar și tirania oarbă a oricărei dogme filozofice și sociale. Dacă in cele de față ne propunem să urmărim mai ales procesul îndelungat al închegării și cristalizării conștiinței artistice a lui Franz Liebhard, în dramatica sa desfășurare vom reîntilni. în împrejurări istorice ușor determinabile, toate ca- racteristicile omului modem din viziunea lui Taine-Barres, Rolul dezrădăcinării, mo- bilii! ii și solitudinii in acest oro. es ni se v.i învedera n ■ < erlin și. in . orsecim.i. vom cunoaște nu numai semnificația lor social-isiorică, de etapă de neocolit, și deci aportul lor sui generix în definirea conștiinței și artei sale, ci laolaltă cu acesta și forța lor inepuizabilă motrice pe baza căreia, într-o perspectivă exterioară, deschisă de mersul implacabil al istorici din ultimele șapte decenii, destinul creator al lui Franz Liebhard a trebuit să se definească cu necesitate absolută în sensul împli- nirii creatoare, pe care o cunoaștem. ORIZONT 1. Să ne amintim întîi și întîi că acela care ca poet de limbă germană se va numi Franz Liebhard, s-a născut în municipiul Timișoara într-o vreme cînd aci, dc aproape două decenii, feudalitatea maghiară n-a mai admis nici o școală medie cu limba de predare germană. în împrejurările acestea, copiii din familiile germane din Banat s-au văzut constrînși fie să se acomodeze împrejurărilor, asimilîndu-se treptat culturii maghiare, fie, ca Adam Miiller-Guttenbrunn. Bruno Kremling și alții, să emigreze în unul din landurile germanofone ale dublei monarhii, unde apoi de regulă au rămas și ducă terminarea studiilor. Să adăugăm mai departe că micii burghezii de naționalitate germană din Timișoara de In începutul veacului l-au lipsit cu desăvîrșire criteriile unei culturi autentice. Pragmatică și ambițioasă, ea își tr.ita în consecință limba maternă ca u.i obstacol serios în calea voinței omului de a-și realiza împotriva tuturor zeilor cerești și pământești speranțele și virtuțile. în felul acesta, printr-o dialectică descendentă, în Timișoara de la cumpăna veacurilor, rapor- tul ei!-n.ițirii.‘ h; gii'dirca mi.-ii burghezii germane s-;i rezolvat nti in sensul depășirii f? str-ieci vității t‘. Lecure fiimiU''i sleș șl nuniui s’eși scop, prin negarea rădăcinilor naturale ale cukt șl trieer a cinului in acea comunilat' ctnico-juridică ce-i garanta la maximum promovarea socială cea mult visată. .Adolescentul Robert Rciter (Franz Liebhard), născut într-o familie modestă de meseriași din cartierul Fabrică, i-au lipsit resursele bănești pentru studiul costi- sitor intr-o urbe din Transilvania sau Austria. In condițiile locale date, cea mai bună soluție ce i se oferea : liceul real din Timișoara-Cetate. Ca factură, in com- parație cu gimnaziile superioare — unul confesional al piariștilor și altul de stat — n f«s o;.l i c ■ m dcmncr ită. Ulter'or, la înscrierea in învă'âmintul uni- versitar, i sc vor cere din această cauză o seamă de examene suplimentare de maturitate —: la limba greacă ele., materii omise din programa în vă tăinuitului real, destinat, după mentalitatea timpului, carierelor mici, neacademice. După o pregătire intensă de trei luni, le trece cu succes, obține chiar și un loc la colegiul Ebtvos de la Buda, dar nu se poate bucura de acest favor, fiindcă nu dispune de suma de 800 coroane pentru plata taxelor. Biograful viitor al lui Franz Liebhard va trebui să stăruie asupra amă- nuntului din urmă. El este semnificativ din mai multe puncte de vedere. Notăm că mica tragedie semnalată se petrece în toamna 1917, cînd după trei ani dc război banul nu mai avea nici o valoare. Râmîne apoi să se arte că acest student excep- țional de bine dotat din punct de vedere spiritual șî cu rezultate de studii din cele mai frumoase, nu s-a bucurat dc sprijinul autorităților în ciuda faptului că-și însușise limba maghiară la perfrclic. Motivul ? In ultimul an de studii secundare Franz Liebhard a redactat revista elevilor de la liceul real, întitulată Holnap (Ziua de miine), suspendată «lupă un singur număr litografiat. în care Robert Rciter a publicat o poezie antirăzboinică, de pe urma căreia direcțiunea școlii s-a deszis de elevul el eminent: o chemare către loate popoarele germanice, romanice și slave de a termina războiul și de a se înfrăți în vederea unui mîine mai frumos. Mai departe: același Robert Reiter a ținut în 3 noiembrie 1917, ia Asoctegra funcțio- narilor particulari și a anpaiațilar comerciali din Timișoara, la îndemnul cunoscu- tului leader social-democrat Dr. Ofto Rotfi, o conferință despre mișcarea socialistă mondială — textul dactilografiat ni s-a păstrat — in care prevestea |ientru viitorul cel mai apropiat prăbușirea societății burgheze. Este evident că un tînăr cu ase- menea antecedente politice șl literare nu avea ce căuta în cel mai exclusivist colegiu din Ungaria fcudal-burgheză de alunei. Dinamicul maturant și-a trimis primele versuri poetului Lajos Kassăk — alegerea de loc întîmplătoare și plină dc consecință. Cări dacă la început acesta pe debutant îl primește cu destulă rezervă, tiu-i tăgăduiește în schimb talentul. sfăluindu-1, intr-o scrisoare de răspuns scrisă pe o margine de masă de cafenea budapestană. să aprofundeze pe cît posibil poezia pe care el, Kassâk, o scrie și o publică — sfat primit cu simpatie și Înțelegere de tinărul Robert Reiter. Astfel fluxul inspirației sale lirice va apare în eurînd modelat de tiparele expresionismului propagat cu vervă inegalabilă de maestrul ales și. bineînțeles, poeziile lui Robert Reiter vor figura pe viitor in revistele literare editate de Kassăk printre acelea ale discipolilor să: cei mai fideli. Să deschidem aici o paranteză. Confruntarea istoriei literare maghiare oficiale cu opera vieții lui Lajos Kassăk întîrzie și azi. Ce e drept, Miklos Radnoti vor- bește încă în 1934 de „forma maghiară a versului liber creată de Lajos Kassăk" : degeaba, Lâszlo Găldi, cunoscut la noi mai ales, pentru analizele șale subtile ale versului eminescian, nti-1 analizează în tipologia sa poetică nici măcat în 1961. Friptul însă n"-i știrbei- nic valoarea «i nid aulonmnin estetică. Dimpotrivă, igno- rarea ei voită din partea universitarilor, născută din mulțimea inhibițiilor, restric- țiilor și prescripțiilor cu care aceștia întîmpină de totdeauna originalitatea creației, ni se învederează ca cel mai sigur examen al valorii sale indubitabile. Poetologfa lui Lajos Kassăk s-a dezvoltat în strînsa legătură cu estetica arte- lor elastice moderne. Miezul ei :l constituie un mod specific de a oriei realitatea, mod pe care esteticianul Hans Cornelius, unul din teoreticienii modernismului, l-a definit ca rezultat al dicotomiei fenomen-lucru. Și anume, atîta timp cît pentru o.hiul omului orice obiect existent în spațiu își prezintă, de oriunde Lai privi, inva- riabil suprafața fenomenală, printr-un proces complex de explicație, nu totdeauna conștient nouă, îl întregim mai mult sau mai puțin în adîncîmea Iui determinând ORIZONT ORIZONT astfel o convertire gnoseologică a fenomenalului spre esența lucrului. De aici vom avea de înregistrat șî în poetologia lui Franz Liebhard ca una din dominantele sate permanente. un dinamism specific al picturalului, activ multidimensional în versul său, altminteri Încărcat de idei. Un exemplu: „Laud adierile calde de sînt ce se intimi prelung asemenea cântecelor de doici sau care își culcă fără o vorbă trupul svelt alături de mine", va sțune Roberi Reiter într-o secvență din ale sale Kcrsuri nor, publicate în revista AIA (Azi), nr. fi—7 din 1924. Și, bineînțeles, versul acesta formează și în originalul său maghiar o unitate grafică felele s .| l.afes K ik । fost un reprezer’ । it rii’u- zîast al modernismului pc linia antidecadentă, ilustrată de Maiakovski-Eisensteîn- Becher-Barlach-Brecht-Aragon-Rivera-Sigueiros. rărein în arta maghiară din prima jumătate a veacului nostru îi corespund creațiile înrudite ale lui Gyula Derkovits, Altila Jozsef șî Băla Hartok. în tiparele aceluiași modernism eruptiv se înscrie și creația poetică a tină- rului Rohert Rciter (Franz Liebhard). Cum am mai subliniat, debutantul se adre- sează lui l.ajos Kassâk. Faptul, pentru noi. care de la o distanță de cinci decenii îi deslușim motivele, nu are nimic surprinzător. Voința noului, atotputernică in clocotul inspirației sale, nu se putea împăca nici cu poezia cantortabiUî și cuminte £ a mărimilor locale — Mlhâly Szaboleska. Zoltân Szavai și Jbrgne Draskoczy linia — și nici cu narfumurile florilor negre din atmosfera dc seră a revistei Nțfugai in faza ei artizanală. Să mai adăugăm apoi că după ce ba, cunoscut per» sonal în toamna 1017, personalitatea in același timp copleșitoare și neliniștitoare a promotorului progresivismului maghiar l-a fascinat pe Robert Reiter (Franz Liebhard) și pe baza unei frapante potriviri de caractere. în felul acesta, revista AM (Azi), editată de Lajos Kassâk, a putut juca in evoluția tinărului poet timi- șorean rolul unui adevărat loc geometric, viu și activ în a populariza și determina în climatul cel mai propice ecloziunii lor toate valențele creatoare cu care natura ha înzestrat atit de generos. 2. Ca autodidact, Lajos Kassâk și-a format cultura literară in mod aleatorie, prin lecturi bogate, dar nesistematice și pe apucate — in mod lăutăresc, precum s-ar putea spune- De exemplu, știind foarte slab limba germană înainte de a pleca în exil in 1919 la Viena. el a cunoscut printre altele poezia lui Ottakar Brezina numai din traducerile ad hoc ale tinărului Robert Reiter. în timpul lecturii lor comune a tălmăcirilor, apărute in colecția Osterreichische Bibliothek. Faptul nu l-a împiedicat, lotuși, să-l plaseze pe Robert Reiter, în 1918, cind se pronunță asupra debuturilor- acestuia, pe linia Georg Trakl-Ottakar Brezina. Prin ce trăsături, poezia lui Robert Reiter (Franz Liebhard) corespunderi acestor modele? Pentru cifrul specific al poeziei lui Gțorg Trakl semnificativă este „pre- scurtarea" versului rrm eliminarea succesivă i unor clemente parazdare — tapt ușor de urmărit in aparatul ediției istorico-critice a poeziilor pregătită de Walther Killv și Hans Szklenar, în poemul -ImJ. de pildă, spre a ne rezuma la acesta, versurile 20 și u, apar tn forma tor de astăzi numai în manuscrisul C. după ce în manuscrisele A și B |xietu! a încercat cu totul alte soluții — de un baroc chinuit, prin care poemul s-ar fi revărsat spre un lărîm transcendental de factura convențională. Soluția aceasta nu l-a putut însă mulțumi și în felul acesta Trakl a purces la o seamă de transformări, care încep cu cel de al doilea hemistih al versului 17. In cele din urmă însă poetul părăsește brusc toate soluțiile premergă- toare in favoarea finalului de acuma, de mare plasticitate: „Mereu țipă în ramurile desfrunzită pasărea nocturnă / peste pasul celui monden răsună de zidurile satului un vint înghețat". Și dîn acestea versul 20 mai trece apoi prin două variantei ramurile „Gezweig" fiind întîi notate prin sinonimul „Geăst (mai surd ca * so- noritate) și avînd ca atribut verb-adjectivul „verfallen”: expirai. Intervine insă u corectura rapdă și cu ea versul ișl primește și topica actuală : paralelismul intre cete trei momente acustice simu'lzne. supraetajate ■ *. loto’e’ă, spațializate H infinit — în care spațializare aerul devine fluid și cristalin, iar lucrurile își dezvăluie contu- rurile cu precizie grafica aproajie ca pe o pinză de Egon Schiele. Reținem de aici, ca termene de comparație. în primul rind spațializarea ima- ginii la infinit printr-un montaj savant de variate momente audio-vizuale, în al doilea rind refuzul organic dc a reda ideea, oricît dc : bstracță ar fi ea, prin sim- boluri convenționale. Și aceleași virtuți audiovizuale le prezintă și poezia lui O. Brezina, cel puțin. în traducerile din Osterreichische Bibliothek, tom vedea îndată că și în poemele tinărului Robert Reiter (Franz Liebhard) receptarea mirajului spa- :nd și convertirea lui în imagini poetice încărcate de o iogată ideatic |»litiibirison Crttsoe. a fost preotul Petru Teodorovici din Timișoara (p. 101). Dimilrie Țichindeal atit în Fabule Cit și in alte cărți, fo- losește numeroase citate din scriitorii englezi oferind „primele exemple de re- dare fonetică engleză" (p, 97). Colone- lul ștefan Sloikn din J.ipova traduce încă din 1844 pe Ilamlet. Jn ce privește începuturi le raporturi- lor culturale romăno-englezc ținem să atragem atenție autorului asupra uma- nistulid bănățean Mihail Haiici care a fost primul scriitor român ce a cunos- cut limba engleză și a murit 1a Lon- dra după 1712. Revelăm și faptul îmbucurător că în studiile d-snle, autorul folosește și re- zultatul cercetărilor apărute in revista „Orizont" sau alte reviste din Banat (p. 97, 101. 113, 181, 253). Fiecare dintre studiile din această carte prezintă o interpretare nouă ba- zată în majoritatea cazurilor ți pe un vast material documentar inedit. Iată de ce s-a tăcut un lucru bun prin in- măntmcliterea lor intr-un volum, ca in acest fd să fie mei ușor accesibile celor ce urmăresc fenomenul culturii romă ne în vcacufu XV1I1—XTX. J. D. SLCIU ORIZONT Radu Tempea : „ISTORIA SFINTEI RESEARICI A ȘC HEI LOR BRAȘOV LU 1“ ') Prin editarea sau reeditarea, in pre- zent, a unor opere concepute și reali- zate in epoca feudală, istoricul literar, criticul sau cititorul reușește să creeze Imaginea frămîntărilor social-politice *) Ldițle tiigrijiLâ, studiu Introductiv. in- dice dc nume, Rtosar, note. de Oetavian schiau ți Urla Bot. (Buc.). B.P.L. 1969. 333 p. din îndepărtatele vremuri ale poporului nostru. Dacă în Moldova și Țara Ro- mânească cunoaștem multe mărturii scrise, mai mult sau mai puțin realizate artistic, in Transilvania se găsesc ma- nuscrise, în specia! din secolul al XVni-Jea la Biblioteca Academiei — filiala Cluj, ce așteaptă rîndul spre cer- cetare pentru a putea explica, cu mai multă siguranță, cauzele generatoare ale Școlii ardelene. Cronica lui Radu Tempea II. editată in anul 1899 de Sfe- ric Slinghe, cunoaște lumina tiparului în prezent prin strădania șt priceperea clujenilor Ctelavian Șchiau șl Li via Bot. .Autorii ediției, în Prefață (p, 6), îl pun în legătură pe cililor cu problemele esențiale ale culturii transilvănene: „Istoria lui Radu Tempea se încadrează istoriografiei românești di ti perioada începutului destrămării feudalismului Șl formează împreună cu alte cîteva in- semnări de rroniră în limba română din anii imediat următori, capitolul istorio- grafiei românești vechi din Transilva- nia" Lucrarea este importantă și prin felul în care sînt dezbătute aspectele vieții bisericești din Transilvania și mo- dalîtatea de exprimare a autorului: „Deși destul de săracă din punct de vedere cantitativ, are un conținut valo- ros prin capacitatea de selecționare a evenimentelor, prin atitudinea pe care o ia autorul față de ele. prin filtrarea lor prin prisma mentalității lui șî deci a societății care o reprezintă. în felul acesta expunerea devine mai personală și mai colorată, mai vie și mai antre- nantă, anunțînd, deși deocamdată timid, virtuți ale prozei ardelene d. mai lir- ziu" (Prefața, p. 5). Cronica lui Radu Tempea cuprinde evenimentele în decursul a peste 250 de ani (1484—1742) : pentru perioada ani- lor 1484—1659, autorul s-a servit dc o cronică scrisă de protopopul Vanilie. pe care o reproduce aproape în întregime, iar in continuare a folosit, desigur, alte izvoare, scrise sau transmise pe cale orală prin tradiție, și spre sfîrșit pre- zintă evenimentele trăite de d în această lucrare istoriografîcă sînt înre- gistrate toate faptele, viața în general care s-a desfășura!, în perioada aminti- tă, în cadrul bisericii și în afara el. Sînt înfățișate cu lux de amănunl dife- ritele succesiuni Ia prolopopie sau alte trepte ierarhice de natură biserfceis’ă și. în special, intrigile dintre fețele bi- sericești. fntilnim apoi c serie de măr- turii ce desvăluie legăturile Transilva- niei cu Țara Românească sau Moldava: „159! (7099). S-au pistăvit popa forte fi s-au îngropat cu cinste. In locul sfin- ției sale au rămas popa Mihai, sin popei Dobre. protopop in besereca din Schei. Și au fost popă mic popa Batea ; te acestuia i-au murit preoteasa și pă- răsind preoția s-au însurat; și după ce s-au iertat popa Batea de preoție, au luat protopopul Mi hai pc popa Nea- goslav care au fost din Țara Munte- nească, din oraș din Floci, ca să fie lîngă sine preot mai mic. In zilele acestui protopop Mihai, s-au sculat Aaron vodă de la Moldova de au mai niutat «dînh be^erect ..." tp. 59; vezi și p, 58, 115, ’M etc.): Popa larie și Mihai au fost cei doi harnici traducă- tori, care l-au sprijinit pe Coresi. O atenție deosebită acordă cronica- rul actului Unirii (1701). indignat fiind de trecerea unei părți din ortodocși la catolici: „Ajutați-ne a plinge pentru frații noștri, care au rătăcit din prava- siavie, mai umili de o mie de preoți bogațî și din mireni, orbi trăgind pre orbi, toți într-o zi căzură intr-o groa- pă", (p. 7-1). La adresa lui Alanasie Anghel, care semnase aclul din 1701, folosește o serie de epitete usturătoare. Pentru autorul cronicii Atanasie este „nceuvios vlădică", „om mojic", „neam de Jos. om de soi prost" ele, Cî- teva versuri din cuprinsul cronicii sînt revelatorii pentru a demonstra că uni- rea a fost o înșelătorie pentru românii din Transilvania : „Așiiderea P'e d lui popi, i l’re niște ponivoși, si orbi. / l-au amăgit cu nă- dejde / Că iobăgia și-or pierde, / Și cum feciorii lor și ei / Vor fi nemiși, amar de ei. / Câ toate cîte lor le-au zis, / Au fost batjocură și rîs...“ (p, 80—81). în urma lecturii cronicii, istoricul li- terar iji face o imagine clară asupra acerbelor lupte pe tărîm religios, mai ales reacția ortodocșilor față de tendin- țele stăpînitorilor de a-i converti la ca- tolicism. Datele furnizate de această valoroasă lucrare contribuie. în mod deosebit, la explicarea cauzelor care au dat naștere Școlii ardelene. Radu Tem- pea se oprește apoi și asupra altor fe- nomene, ca de pildă vorbește de ciuma care a bîntuit în Brașov în anul 1718 (p. 92, 95), de seceta din același an: „Intr-nceaslă vară au fost multă secetă, cît primăvara era griul cu foi florini găleata, iar deaca au văzut oamenii că nu e oloaie să se poată face bucatele de primăvară, pină la iulie $-au suit găleata de griu la trei florini, iar la septembrie s-au suit ta cinci florini... într-aceasță vreme de la noiembrie pan ® la (...) sărăcimea mînca turtă de in de la pioa de ulei", (p. 93). Autorii ediției, in Prefață, fac o am- plă și judicioasă analiză a cronicii, căutînd totodată să corecteze unele erori întîlnite în studii anterioare, in special iau atitudine față de unele afirmații ale lui N. lorga. p. 20). Octavian Șchiau și Livia Bot, prin competența lor, au reușit să ne dea. prin Prejaja, un ade- vărat studiu monografic. Așteptăm cu nerăbdare să vadă lumina tiparului șî alte lucrări care ne vor ajuta să cu- noaștem istoria culturii transilvănene. PARI EXIE W RARII' Teodor Scarlat: „P O E M E“ Formația lirică a lui Teodor Scarlat aparține ultimei elape dintre cele două războaie, marcată pregnant de anii 1935—1943, între care i-au apărut cele patru volume de poezii : Claviaturi, Floarea reginei. Ora de zbor și Vatra magilor, încărcat de viziuni lirice. Teodor Scarlat le reanimează într-o succesiune de metafore car» le conferă un inedit H^cț i'!dvr->ț si r»!»H-alin același timo • ,jn pădurile cerului / narii sc strigă scăpărînd din amnare / și ploaia / îșf sună. sub ferestrele mele — / Zurgălăii, ea o alergare de stele" (Rer/uiem). Mo- tivul obsedant al poeziilor sale, e o tris- tețe n lucrurilor, a întîmplărilor, a co- incidențelor. ce se trecoară într-un flux Tiecont^'t d- revărsări, scbimbtnd’i-le coloritul și perspectivele. E o abunden- tă de sonorități ce se desfac unele din altele vibrfnd la diferite intensități, sus- ținute de acorduri minore, pentru a menține echilibrul constant dintre sen- timent și idee, dintre real șî simbol : .,... cerul s-a drins / rotund și greu / peste sat / șî poate ca și el a pRns / Ungă bordeiul copilului sărac f cină s-a uitat pe fereastră si-a aflat..." (Moar- tea copilului sărac). Intensitatea răsfrîngerii substratului său liric, gravitatea sonorităților într-o creștere continuă, sesubstanțială in ten. dința de a se integra în dimensiunile unui ipotetic Weltschmerz, desprins par- că din fundatul simbolului mioritic: ORIZONT ORIZONT g „Cîniectd îmi va fi într-o zi un oftat, / ca al ointutui. Toamna prin grădini / iar mîinile. toi mîngîind lumini —/ s-or subția prelungi ca pentru-nnoptat" (Cin- tecul îmi oa fi). Această tendință de a se identifica nemijlocit, cu natura, potențează liris- mul lui Teodor Scarlat. spre o plasti- cizare a ideii unei suferinți molcome, poetul găsindu-se mereu in centrul ei, acceptind cu seninătate întoarcerea în nemișcare. Cultivă cu predilecție senti- mentul resemnării, care se resimte pu- ternic în mai toate poemele sale: „.., Și-n somnul pur, al jocului cu mi- ne, / Cînd nu voi țfi de mor, sau de le-ascult — / M-or pogor! luminile în tine, / Să mă îmbiit de suflet cil mai mult. I (Imn singurătății) sau : „Sub cerul greu, rotind a destrămare — / privi-oei trist cum veștede viori / Adorm uitate-n asfințit, f Cind spumegă pă- durile-n colori” (Invitație în toamnă). Evitînd violențele de ritm ori de ex- presie. atitudini voit dramatice, sensua- lismul lipsit de conținut uman, poetul își construiește versurile cu pasiunea artistului frămîntat de problemele vieții, cărora se străduiește să le dea un în- țeles raportat la propriul său destin. Tn „In ,,Moartea meșterului Manole" de pildă, — legenda care a constituit iz- vorul multor mituri, declanșind inter- pretări cu adînci semnificații, consem- nate în metafore și simboluri, Teodor Scarlal atenuiază tenta dramatică a pesonajului legendar, situtndu-l într-o ipostază de aură nelipsită de idilism: „... Și-ntr-un tîrziu, spre ziuă, cînd luna de zăpadă, / A vrut să ruginească bolnavă peste văi, / ^i-a prins tăcut, Manole, lungi aripi de văpăi / a zbu- rat ușure, din vreme în baladă". Sensibilitatea poetului vibrează pu- ternic în desfășurarea unei tematici lar- gi, exprimată clar prin versurile clă- dite, în majoritate, pe statornicia echi- librului clasic, care le conferă un calm și o unitate artistică proprie. Ampliîi- cînd elementul reflexiv in poemele sale, Teodor Scarlat investește valențele ver- • belor cu nuanțe — dacă nu întotdeauna noi, de fiecare dată, insă în combinații de culori diferite, ceea ce le dă pros- pețime șî autenticitate: „tn ochii co- șarului Iar gurile prind să-fi alinte / Imîltorată, sfinta lumină... / Pe coasă în iureș, finul își culcă fruntea cumin- te, ! Pentru-o supusă și-nmiresmată hodină" (In ceasul iubttre)). Deseori, în dialogurile pe care le ere- ează, complexitatea sentimentelor izvo- răște dintr-o complementare dialectică, deosebit de evidentă : „Ce somn adine în toate I... fi săruți povara, / De te împrăștii așa ca un fum, în neștire ? / Te suge pămîntul ca pe o ploaie vara. / Cînd tu visezi la arc o îndepărtată, neîmplinită iubire"... (După luptă). Constatările noastre de pînă acum, au avut ca bază, poemele scrise de poet între anii 1935—1943. Dar volumul de „Poeme" al lui Teodor Scarlat con- ține în partea a doua un număr de 56 poezii inedite, aparținind etapei 1946— 1966. Acest ciclu, al ineditelor, cuprinde în totalitatea sa — cum o mărturisește însuși autorul — „manifestul liric al unor credințe de artă de la care n-am putut abdica". Deci tematica lor diferă foarte puțin de cea a poemelor din pe- rioada amintită. Doar modalitățile de expresie cearcă o investigație mai rigu- roasă a ineditului cotidian, iar cuvîntu- lui i se atribuie înțelesuri mai precise. Culorile verbului par mai potolite, mai așezate. Poetul e irămîntat de întrebări, de nedumeriri: ... „Acu de mă privesc, nu ftiu ce sînt: / Furtună grea, sau le- gănări de val? / (...) Prin sălciile despuiate-n mal / Și-acordă ziua har- fele de vini... (Carnet) ; sau : astăzi m-apropii uimit, / De-at'dea mi- nuni, dar nu știu; / Devreme, sau mult mai tîrziu — / Ori, ele. ori eu am venit" (Ginduri). Părăsind, uneori, calinul expresiv al versului clasic, Teodor Scarlat, apelează la fraza lirică nedjsimulată — ca în Noiembrie, Gravură, Jurnal de bord, După zăvor etc. — reușind să realizeze poeme de aceiași calitate. în altele, se resimt accente din muzicalitatea liricii lui Goga. P Hat. Arghezi, ca niște re- miniscențe încolțite asemenea brîndu- șelor de toamnă. Volumul se încheie cu Interpretări din lirica lui Gourmont în colaborare cu Mihail Straje. Trocînd peste cele cîteva notații pe marginea „ineditelor", volumul retras- , pectiv de „Poeme" al lui Teodor Scar- lat conturează profilul unui poet dis- tinct. GEORGE DRUMUR Alarta Bărbulcscu : „ÎNGERII LUI RAFAEL" Incontestabil îngerii tui Rafael, volum unitar, cu o riguroasă selecție a pieselor, constituie un pas înainte în lirica Măriei Bărbulescu. Cele patru „rotiri" — ciclurile vo- lumului, — nu sînt numai simple zbo- ruri de agrement pe care poeta le în- treprinde pentru propria-t plăcere, să vadă doar „corhane, terase, fîntîni" și apoi să constate că totu-i atît de firesc** (Tofu-i atît de firesc); drama c alta: „.m-am certat cu sufletul să trec din- colo / în haine de sărbătoare I,.. f ... îngăduiți-mi un răgaz să rătăcesc / printre pietrele munților, / să-nvăț de la roșcatele veverițe / saltul dintre două crengi goale de sevă'* (fngăduiti-mi un răgaz). Ceea ce dorește poeta este înfrînge- rea morții prin dragoste, prin contopire cu natura, prin luptă. De aceea sensi- bilitatea poclei convertește lot ceea ce lumea îi poate oferi într-o etică a trăirii prin dragoste. într-un iei de „biblie" sau „rai de Old Iniguity ne-nchipuit / (Pa- radis terestru). Tn „tăcerea turnului de piatră" fe- meia își ascultă geneza. Ispitele sint numeroase: „miroase pămîntul a dra- goste / dezlănțuind / creșterea ierbii. Copacilor / 1e-a crescut coama albă / și viscolesc potcoave pădurilor / în ne- chezul depărtărilor (Sanctuar). Marta Bărbulescu operează cu sim- boluri — evident — biblice. Dăltuito- rul, Șarpele, Vestitorul ele. Onomastica este și ea biblică: Adam șî Eva, Mei- chisedec, Maria Magdalena, Rafael. Astfel, de la onomastica aceasta bibli- că, pînă la nume clasice ale literaturii universale — Sancho, Faust, devenite și ele simboluri, poeta, prîntr-o scriere epurată de metafore inutile, configu- rează un univers propriu, de restriște interioară, de întrebări chinuitoare, de patima cunoașterii și a dragostei („Ne ține patima ca frînghia pe spînzurat"). „Rotirile" sînt, la scara omenească, ge- neze ale unui univers zbuciumat („m$ strecor sub cranii la ora) cînd anii hră- nesc înțelepciunea / din Cartea Gene- zei I,..). Evident „turnul de fildeș" nu este o rezolvare. Dimpotrivă: „S-au deschis larg ușile! / Mușc din soare / șî simburii îi suflu lumii — / pînă la capătul neuîtării / pînă la seva rădăci- nii... 7 Port în mine rodul tăcerilor! / Trasă de cal repezi, tinerețea mă poartă prin fulgere ca un desfrîu / al ieșirii din beznă .., // (Creșteri). De la... și-a fost seara / și-a fost dimineața... și pînă la-nu vom avea nume / (Atecto! Aleclo), strigătul dis- perat al poctei de a nu fi aflat după atîta drum in durere și suferință „stru- gurii din En-Ghedi, leacurile din Gal- 5 lad“... (Strugurii din En-Ghedi) ni se relevă, în aproape fiecare piesă din acest volum, capacitatea poetei de a se dărui pe de-a-ntreguî pătimașei lumi în care trăiește, pământului viu, veșnic tînăr: „Degeaba uși zăvorite! Puternic, fierbinte e numai pămîntul în cerul seminței cu dorul întoarcerii.,. (Puternic e numai pămîntul) DAV NEMEȘ WC Emil Mânu s „INCUNABULE'’) Conștient de caracterul învechit a! unei modalități lirice, livresc cultivate in orele sale de reverie netrădată. Emil Mânu se reîntoarce la vocația versifi- cării unor experiențe sufletești de deli- cată sensibilitate, dînd un titlu potrivit actualelor îndeletniciri de cărturar și bibliograf sirguincios și pasionat. Ideia dc perspectiva a unor valori vechi, ilus- trată și de frecvența folosirii epitetului respectiv în cele mai multe din poeziile sale, nu diminuează, ci exemplifică sem- nificația documentarului, chiar și în do- meniul intim al trăirii afective. Emil Mânu face parte din familia acelor in- telectuali care, deprinși să prețuiască estetic sentimentul, ca o condiție ideală a poeziei, rămin convinși de superiori- tatea autenticității existențiale în pro- cesul de contemplație a lumii — formă de reflectare calmă dar adîncă a sen- sibilității ce se adresează poeziei, din- tre : „Gravuri și panoplii în care baie l lumina altui secol dar ie-aștept ! din cărți și vis cu mîini adevărate". Această fidelă explorare a autenticu- lui se lasă intuită in fiecare poezie a lui Emil Mânu. în ciuda unor procedee destul de convenționale de confesiune lirică, după o manieră de trubadur is- pitit de madrigaluri și evocări roman- tice, neconvingătoare întrucît sînt tri- butare reminiscențelor livrești. Ceea ce, fără îndoială, dezvăluie originalitatea și vocația poetului nu e selecția motivelor sale lirice, ci sugestia surprinzătoare a epitetelor („liniști adormite dimineața", „amurguri sfîșiale", „primăvară stili- zată", „peisaje latente", „mîini transpa- rente pe sini", „ochi bețivi", „candori ORIZONT •) E.P.L., ik». ta p. I ORIZONT diluate-, „tinerețea noastră șchioapă" „amintiri supărate", „mitologii astrale", „înghețate dansuri sublunare", „lumini tuberculoase de spital", „foșnete simple de ploaie", „vise ciunge"), capacitatea de a presimți virtualitatea unei trăiri semnificative transpusă de obicei tn metafore personificatoare dc o deosebită frumusețe: „Fruntea curgea calmă în palmele ude" (Jurnal), „Pe-aici îmi re- găsesc visele adormite sub corzi de alun" (Pe palmele frunzelor), „E visul un narcotic pulverizat în vechi arhitec- turi", „Golul unor iubiri ce-au consumat alcoolul rămas să curgă-n alte peisaje" (Bibliotera din orașul golii), „Lingă vinul vechi din vase noi aceiași ochi de liniște mă mint" (Călătorie pe hartă), „Orașul se topește cu palmele ferestre- lor Ia ochi" (Peisaj pentru o eventuală tristețe), „Visul urcă singur în cămașa de noapte", „Apele au mers de fele des- culțe și ciute" (Plecarea de la lacul roșu), „Ne tac havuzuri calme în pu- pile", „Femei fluide care vînd stupe- fiante calde în pupile" (Fragment de orient), „Topim cu ochii toamnele în peam".t ișuI pFngeîn peîsaie l«l-nle“ (Ferestrele orașului noaptea), „Dimi- neața arc gene lungi de tutun" (târnă). „S-ascund sub gardurile negre umbre fn costume colorate", „Piciorul dimine- ților alb l-am uitat", „Vîntul care umblă clandestin nu mai pune nici-o între- bare", „Ploile au sărit peste garduri în geam" /feveric în fa minor), „Ca o plantă care țipă cu miinile roșii din ape" (Mansardă), „Mătăsurile tocite ale stilului" (Ilustrație de incunabul), „Pa- tul leneș ca o eră de somn și de vise" (Dictau) ele Calitatea de a prelungi semnificația miraculoasă a visului in atmosfera de tihnă a imaginației cărturărești, despre care Emil Mânu mărturisește că: „Nat ne alegem umbre și amante din volu- me, ! ooem bucăți de lună ascunse în buzunare ‘/ Orașele cresc calme din linii și din puncte / Și-și scriu biografia cu liniști in ziare1' (Poem pentru ochii tăi), ît ajută nu odată poetului să des- copere corespondențe ciudale și extrem de plastice între diferitele planuri ale realității t In salon conoalescența unui joc de șah... Doarme cerul, calciat de fiere. Pe terasa de peste drum, oamenii sănătoși Beau seara galbenă in sticlele de bere. (Pagina a șaptea). Emil Mânu, poet care a debutat intre cele două războaie, fără să fi reușit a-și cuceri un mod de expresie original, cum l-ar fi îndrituit virtualîtățîle sate lirice remarcabile, duce totuși mai departe cu succes, buna tradiție a intelectualilor realizați mai mult pe latura criticii și a istoriei noastre literare, dar care nu au vrut să trădeze certele lor aptitudini poetice NICOLAE f fPtOl Adrian Beldeanu: „C O R R I D A Există in acest volum de poezii al lui Adrian Beldeanu acea încrîncenare dintre elementele materiale și neant, in- cît ai senzația că auzi o cascadă con- tinuă între azi și neazi. Poetul operează cu asociații de cuvinte neprevăzute, cu interiorul ropot de corridă continuă, a- păsînd pe verbe și pe simboluri acolo unde ele trebuie să devină mai expre- sive, Un simț al culorilor tari punctează ici-colo- perdeaua cuvintelor călătorind prin nuanțe. Poate că nu de puține ori poetul se lasă furat de prețiozități so- nore, tocmai datorită vehiculării unei încărcături verbale prea mari în raport cu sensul. Dar lot această modalitate dă senzația de densitate și. în acest caz, direcția plasticizării capătă greutate Se pot distinge în versurile din „Corrida* explorări prin istoria patriei ori prin peisajul citadin, dar mai cu seamă me- ditații etice și erotice. Tn ceea ce pri- vește zona primă tematică la care fa- cem referință, poezii ca Nopțile oin îna- poi, Joc de planete. Nisipul și strugurii, Legendă cu sunete și miresme de geolo- gie, confirmă capacitatea autorului de a smulge semnificații majore din trun- chiul strămoșesc al anilor crescuți pe această glie. Unghiul din care poetul contemplă istoria, comentînd-o liric, e «cela al arHsIvluî-cetătean. el însuși in- trînd cu totul in evenimente și răscruci «le anotimpuri, privind timpul în mers și evoluția din adîncime spre triumf. Cea de-a doua zonă în care investi- gația autorului se arată a fi de bun augur e aceea a dezbaterilor etice, vi- zavi de sentimente și atitudini, de pa- • siune și conștiință. Există în poeziile ce șe pot încadra aici un suflu de autenti- citate alimentat îndeosebi cu metaforă încărcată de adevărate cascade lexicale. Ed. tinerelul uf. 1960. ceea ce dă și impresia de alergare per- manentă, de refuz al staticului. Pe mă- sură ce acordurile grave suie spre fi- naturi spectaculoase, acel miraj liric e cenzurat de subtilitatea rațiunii, astfel cuvintele lasă în urma lor o diră de lumină stăpînită de întrebările existen- ței. „Rătăcesc'*. „Roata dințată", „Eu- genia", „Un sens", „Un robot colorat", sînt poezii care, deși cu trimiteri cam dese la mitologic ori celebrități nomi- nale, dezbat un univers frâmintat, la care poetul adaugă ori melancolie, ori patos, dar niciodată o privire indife- rentă. Pur constatative ar părea poeziile „Cerc" și „Cranii de lună", dacă n-ar fi alături de „Alte" tipare, și în felul acesta primele apar ca două clipe de odihnă înaintea unei avalanșe a trăirii: „Obiceiurile sint sfori purtîndu-ne mîinile — acum vine vara, fiecare aniversare .,. Aceeași grabă mă va împinge spre alte zone de dramă sărbătorind o oțelărie nouă, un griu mai frumos". Adrian Beldeanu știe să surprindă starea de poezie din atingerile elemen- telor din care-i compusă lumea. Nu este oare chiar sensul întreg a) cărții „Cor- rida“ care aduce sub privirile noastre o arenă existențială, o discretă undă de adevăr fierbinte întins între pact și îm- potrivire ? E poate meritul cel mai lu- minos al autorului de a fi extras din fenomenele comentate tocmai această esență a luptei dialectice, la care poetul participă cu sîngele și cu cerneala. d iw iv urechi-: REVISTE VIAȚA ROMANEASCA 8ylfiG9 Cîteva articole bombastice și inutile (Ana Maria Popescu — Direcții noi în drama!urgia originală, M. Nițescu — în căutarea identității — reflecții asupra criticii literare) ar putea da impresia că revista îș’ încearcă colaboratorii juni punindu-i să mediteze asupra unor pro- bleme generale. Pertinența analizei pro- zei (N. Balotă, Oeorgela Horodincă) șî un amplu articol asupra volumului Ne- cunoscutului ferestrelor (M, Petroveanu) circumscriu sub zodia înaltei compe- tențe, momentul literar actual. Se mal rețin din sumarul numărului: o nuvelă de D. R. Popescu (Vinâioare regală) g versuri semnate de Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu și un bun reportaj asupra momentului August Md (H. Zincă), Revista revistelor selectează spre o re- pede-ochire, revista Cinema 0/1969. Poate că am fi sperat la o „Românie literară*, la un „Contemporanul", dar, să recunoaștem, Cinema se citește cu plăcere, și apoi, de cînd n-a mai scris nimic „Viața românească"1 despre a- ceastă revistă ... TOM1S, SEPTEMBRIE 1969 Din nou Cornel Regman, secondat în acest număr de Ion Negoițescu (Despre Lichienberg), Nicolae Balotă (O convorbire cu Tudor Arghezi) sini numele care dau strălucire revistei. O inedită eminesciană (Aug. Z. N, Pop), un articol despre exegeza eminesciană (Marin Mincu), versuri de Aurel Ba- ranga și însemnări de călătorie de Radu Tudoran și oricare cititor trebuie să se declare mulțumit. Căci, in rest, proble- me de familie. Al. Protopopescu se ocupă în cronica literară de volumul Anei Barbu, V/scol (pg, 4) prezentă mi o pro- ză (p. 13) iar E. Lumezeanu îi dedică o epistolă maestrului Bazil Marian (pg. 2) și semnează o nuvelă (nu rea). Tomis mai găzduiește un frumos Salut de toamnă a lui Virgil Teodoreticu: „Sa- lut copacilor, unii foart frumoși, salut coamelor de umbră fluidă în care alter- nativele sint de diamant. ți Salut orelor desprinse de timp, dar nu ca de mireas- ma lor rt'ște garoafe ci plitind pe de-a- supra hr ca niște mari castele de pitrâ. cu umbrele mării la aii io *re si mobilele mortificate de cari, înviate de cari, șt ucise pentru a doua oară"... ATENEU, SEPTEMBRIE 1969 Bogat in afirmații fără acoperire grupajul de cronici consacrate unor re- marcabile cărți de critică. Adică, după re-povestiri cinstite, politețuri de genul „/Iddwgdm că această carte rămîne, pentru cultura noastră de azi o carte fundamentală" nu au darul lecît să ne iacă să ridicăm pioși ochii la cerul bi- nefăcător. Rău-primitele ..necritice" ale iui Ma- rian Popa ar II meritat mai puțină se- veritate. Criticul e malițios, rău, muș- cător pornit spre pamflet și tnspăimîn- tător pentru dansatorii de menuet. Teribilismul acesta critic, enervant pen- tru cei ce trăiesc în umbra inevitabilelor orgolii. e o formă de a exista, și criticul pășește peste morminte cu grație, „cu ORIZONT Și moartea „pre moarte călcînd", visînd nesfîrșite cimitire ale cărților. Frumu- sețea articolului e de fapt aceea că iro- nia corosivă a lui Marian Popa rămîne în ultimă instanță fără obiect, delecta- bilă doar prin verva autorului ci. crea- toare de monștri. Revista își păstrează o ținută re marcabilă prin eseuri și articole sem- nate de Const. Cîopraga, Ion Biberi, Elena Piru, Al. Oprea. Leonid Diinov, Mihai Dragan. O masă rotundă pe tema „Literatura ți angajarea socială" și un fragment din Mollop dau varietate unui număr demn de interes. STEAUA. 8/1969 O nouă corridă a lui Virgil Arde- leanu, dc data aceasta atent aplecat asupra volumului luliei Soare, Vîrsfa de brom. Alai întîi, fluturările clasice ale eșarfei: „Nuvelele din „Vîrstă de bronz" au oîrstă epică destul de veche". Și citate, citate. Apoi: Sincer vorbind, ne miră cum lulia Soare, o rafinată proiatoare, o autentică intelectuală, a putui să cadă in plasa unei povestiri scrisă, fără exagerare, de suie de ori înaintea ei. Și iarăși relatarea subiecte- lor și: „Dacă ne-am permis aprecieri atît de drastice, e pentru că talentul in- contestabil ol luliei Soare suportă un asemenea tratament. Nici nu ne îndoim. Și talentul lui Marin Preda șî ai lui Fănuș Neagu l-ar suporta. De dala asta însă taurul intrat în arenă are coarnele pilite Versuri, proze, articole (autori: Aurel Rău. Aurel Gurghianu. Aurel Mi- hale, Leon Baconsky. Mîrcea Tomuș) mențin revista la nivelul ei obișnuit. Din cronica spectacolelor din București (N, Carandîno) am reținut panseul „Se șf/e că dragostea nu crește in inima femei- lor: ea se naște în inima bărbaților" O fi! AMFITEATRU, 9/1900 încă in căutarea unui profil, revista studenților tinde spre o ținută eseis- tică. Deocamdată, semnalăm prezenta- rea lui Marcuse și „Cui i-e frică de ro- manul polițist", informată trecere în re- vistă a transformărilor genului. (Eu- gen Patriche). Din beletristica propriu- zisă, nimic jenant dar nici ceva ce să entuziasmeze, foarte multe nume. In de- finitiv nici un rău în asta, dar parcă i-am cere revistei și ceva în j lus. Pmă și articolele critice s-au mol'psil de mania înșiruirilor nominale. într-un sfert de pagină, o autoare îi pomenește pe Vi a nu. ORIZONT Shakespeare. Miller Sartre, Tennessee Williams, Beckett, fonescu, Lovinescu, Baranga, Everac. Titlul articolului: Di- mensiuni umane în dramaturgie, FAMILIA, 9/10® Ca întotdeauna, echipa care a făcut din această revistă a publicație excep- țională (N, Balotă, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Gh. Grigurcu) contribuie la al- cătuirea unui sumar dc o mare diversi- tate șî de un remarcabil nivel teoretic. Dacă poezia, mai ales prin Fr. Păcu- rariu ține oarecum pasul, și dacă me- moriile lui I. fgiroșanu, pe lingă carac- terul lor strict documentar, oferă citi* torului o distinsă prezență literară, pro- zele nu depășesc nivelul mediocrității, al unui semănătorlsm reîntors aci prin cine știe ce miracol. ASTRA, 9/1009 Un interviu cu Șerban Cioculcsctt „Caietele prîncepeluî1* (Eugen Barbut o cronică literară la „Foamea de spațiul" și efortul ulterior al cititorului de a găsi ceva demn de interes suferă umilitoare înfrîngeri. Poate articole semnate de Mihai Nadin (cronica ideilor) Camilîan Demetrescu. A, Brumaru consolează, dar sentimentul general e al penurie! și dacă mai adăugăm că revista mai publică o avenbră defectivă scoasă din nu știu ce jurnal al sărbătorilor de iarnă, totul e clar Suplimentul ne fericește cu pozele a vreo douăzeci șl ceva dc copii dolofani și drăguți puși să zîmbească probabil pentru concurs de frumusețe. Inițiativa nu e nouă, și de fapt, strălucitul doctor Ygrec s-a folosit din plin de ea, prin deceniul patru, cînd, revista sa rezerva o pagină acestui gen de concursuri. Și în definitiv, după ce vreo două- zeci de pagini citeai fel de fel de gro- zăvii despre pojar, scarlatinâ, lepră, gu- turai, întreținerea picioarelor iarna, po- zele îți refăceau, cu prisosință moralul distrus ARGE^, 9/190(1 O pagină de versuri (Dan Rotaru). Poetul e nefixat încă, uneori se resimt umbrele lui Blaga șî Rilke. Versurile cu sunet curat se rețin cu reală plăcere: „Prea multă toamnâ-n prea puține frun- ze. / Și de mirare, toți copacii-s goi. / Ni-s glodurile ude. Ud, ți chipul / ne lunecă pe umeri-antîndoi. La rubrica debuturilor același Dan Rotaru îl prezintă pe un nou venit în poezie, în maniera Macedonski-Slarna- tiad : „Sa scrii despre un poet mai tinâr decii tine — mai ales cînd pi tu însuți ești destul de tinâr — este un gest si- milar cit plecăciunea care-o faci in fața unui suflet... Și ciad în cel despre care scrii inireoezi un nume, salutul capătă frumusețea unei sărbători... Rine-ai venit Cornelia Cosmin în acest echi- libru divin, cum numești dumneata Poezia I Inspirația poeților... Amintiri de- spre G. Călinescu, și articolul lui War- ner Heisenberg rețin, oricum, atenția asupra acestui număr. RAMURI 9/1969 Sub noua conducere revista se anun- ța a deveni superioară. Cel puțin, acest număr. Eugen Barbu, ta ofensivă publj. cîsticâ, își continuă aci notele de călă- torie ; se scrie despre Crace, e prezent un foarte informat articol despre „Afe- xandru Ciorânescu pi literatura compa- rată", (nominal, A. Marino) si așa mal departe. Cronica literară se bucură de autoritatea lui Al. Pini, necruțător, tran- șant ca întotdeauna, Revista se respectă și la „Poșta redacției", în locul înși- ruirii de nume, „Ramuri" conversează prelung cu autori ce au Irecut dc debu- tul editorial, vrînd parcă să demon- streze că educația literară poate con- tinua toată viața. Pe pagina a treia, numele lui Petre Pandrea (Ultimii ani ai lui lancu Jianu) e chemat parcă să vegheze, în asociație cu teribilul haiduc, noile inițiative ale revistei. Căci, sub mina unui ilustru spadasin, revista nu va putea altfel de- cit să înalțe tot mai sus steagul neas- tîmpărului oltenesc (Deocamdată doar Ileana Vrancea e făcută praf de G. Gheorghițâ. cu idei scăpărate de arti- cole mal temeinice). V. GANEA or izont extern O EXPOZIȚIE DE PICTURA POLONA Cîteva din muzeele de seamă din R.P. Polonă (Varșovia, Cracovia, Wrcc- law) au împrumutat Ateneului circa 60 pînze, reprezentative pentru mișcarea artistică poloneză dintre anii 1895— 1910, cunoscută sub denumirea Mlo- da Polska (Țintiră Polonie)- Miș- carea a fost interesantă, înnoitoare deopotrivă sub raportul artelor fru- moase — pictură, sculptură, vitralii — și sub acel al beletristicii, teatrului re- giei. Figura cea mai caracteristică a școlii rămine S I a n i s 1 a w \V y s p i- ansti (1869—1907), dăruit ca poet, dramaturg, om de teatru și pictor, în genere, de altfel, adepții acestui curent au fost atenți față de toate genurile artei, pictorii fiind egal de avizați în materie de literatură, ca și scriitorii pe tărîmul plasticii, picturii, artelor minore, Această comuniune în cadrul fenome- nului artistic luat in ansamblu consti- tuie poate trăsătura definitorie a în- tregii mișcări. Pe de altă parte, școala-căci efectiv Tînăra Polonie a fost o școală — se mai caracteriza printr-o lărgire a con- cepției realismului critic, printr-o viziune mai nuanțată a lumii înconjurătoare și a proceselor de viață, La generația pre- cedentă, Boleslato Prus fusese roman- cierul robust și sobru, scurtînd socie- tatea Cu un ochi de savant pozitivist; Rodakowski și Mote/ito — abstracție făcînd de vagul sentimentalism al pri- mului și de înclinația către pitorescul romantic al celui de-al doilea — se ma- nifestaseră ca artiști dc intenții net realiste, de factură minuțioasă, redlnd aspectele trecutului cu fidelitate de ar- heologi și pe ale prezentului cu preci- ziune aproape fotografică. Adepții miș- cării M1 o d a P o I s k a. fără să re- nunțe la cerințele sociale, naționale, ideologice ale generațiilor mai vechi — căci ele erau axate pe cauza însăși a poporului polonez —. căutau mijloace de exprimare mai puțin rigide, inves- tigau zone mai rar sondate, anexau vi- ziunii lor de artă folclorul, simbolurile, note desprinse din legende obscure, din rituri străvechi. Exemplul cel mai ilus- trativ al accsiei concepții rămîne IFjfS- pianskt — cum am spus mai sus —, cu Nunta și cu Noaptea de Noiembrie ta teatru, cu vitraliile evocatoare ale trecutului polonez în pictură, cu auto- portretele atît de grăitoare, dintre care unul — din 1893/4 — poate fi văzut la expoziția de la Ateneu. Contemporani ai săi, un Malczewski, un Me- hoffer, nu gindeau cîtuși de puțin că străinul, fabulosul, neobișnuitul, sînt cu totul străine lumii adevărate și au dat pînze valoroase, în care îmbinarea observației exacte cu transfigurarea ele- ORIZONT 8? mentelor comune, «lin viața zilnică, rea- lizează un acord străbătut de-o undă de poezie, ades turburătoare. Cea mai strict „realistă" din toată școala, cea mai legată de realitățile vi- zibile, a fost poate Ol ga Boz na n- s k a, portretistă cu viziunea condițio- nată direct de modele. Expoziția de la Ateneu prezintă cîteva din portretele ei. revelatoare pentru tehnica subtilă ți pătrunderea psihologică. Tot ca portre- tist figurează în cadrul expoziției K o li- ra d Krzyzanowski, la care însă procedeele merg spre sugestia corela- țiilor inedite, a straniului ascuns sub aparențe banale (semnalăm celebrul por. tret Soția artistului cu pisica). La Jdzef MehoHer predomină faclo. rul decorativ, minuit cu finețe — și cele trei pînze din expoziție arată că picto- rul a fost ți un frescliist de talent (avem în vedere mai ales Muza, îm- prumutată de Muzeul Național din Cra- covia). Marii peizagișli ai mișcării sînt re^rezentați îndeosebi de Kamocki TM/vrurtirea din Cterna și mai ales admirabila Biserică din Poronin) și de F a 1 a t. Din păcate, Julian Falat, ade- vărat poet al zăpezii, neîntrecut evo- cator al naturii polone. figurează numai cu Barbakan Krakctvski, fragment rela- tiv modest dintr-o creație care însu- mează zeci de pinze, und” retrăiesc orașe, sate, iazuri, vinători epice, în toa- tă veracitatea si farmecul lor. Jacek Malczewski (1854— 1928) a exercitat la vremea sa un fel de fascinație. Atent la problemele so- ciale, a dat in tinerețe ooere dure, acu- zatoare, ca Ocnașii sau Moartea la eta- pă Curînd a procedat la o transfigu- rare a vizibilului, incărcîndu-i de sim- boluri. culese cel mai adesea din fol- clor (întoarcerea ia locul natal, care poate fi văzută la Ateneu, Rusalkn, cele două versiuni ale Fintinii otrăoite, ta- blouri care, pe lîngă meritul unei origi- nalități incontestabile. îl au poate și pe acela de-a închega o tragică imagine a satului polonez de la începutul vea- cului), Dar cel mai dăruit evocator al satului din acea vreme, cei mai vibrant interpret a! folclorului, rămîne KazL mierz Sichulski (1879—1942), pe care expoziția de la Ateneu îl pre- £ zintă cu două expresive chipuri «le hu- Z țuli. De fapt, Sichulski s-a inspirat fără ezitare în creația populară (sculptură în lemn, icoane pe sticlă etc.). folosin- C du-i mijloacele cu pricepere și sensibi- litate, așa îneît stilizarea să nu altereze emoția contactului direct cu tema rus- tică. Ne gînd’m la madonele lui țără- nești — care nu apar la expoziția noastră —, viguroase, dîrze sătence, purtîndu-și prunci cu trufie și duioșie, ia „închinările de magi", unde reminis- cențele de vicleim nu distonează pe lîngă măreția nemeșteșugită a temati- cii pastorale. Menționăm că Sichuiskr avea să deștepte interesul artiștilor po- lonez- ix-ntru acest gen. ilustrat ceva mai tîrziu de Zofia Stryjenska, bine cu- noscuta la noi intre cefe două războaie. In orice caz, decorativismul polon — grație și lui Sichulski — solid conexat Iradiției locale, a izbutit să evite artifi- cialul și convenționalul inerent așa- zisei arte populariza» te. Alte opere din expoziție, ca Lebede- le in noapte, semnate de Pankie- w i cz. Mrxara lui Ruszczyc. Jocup Ko- lamtjjha de Aksentowicz, peisaje de S t a n i s k a w s k i și de W y c z o I- kowski. înfățișează bogata gamă de preocupări, de realizări, de măiestrie co- lorîstlcă. de varietate in tratarea subiec- telor predilecte Tinerei Polonii. Cu ex- cepția lui E. Weiss (Prietenele.Dom- nul de la cafenea), a cărui ciudățenie căutată se bucură de puțină prețuire din partea criticilor de artă actuali, tablou- rile din expoziția găzduită de către Ate- neu constituie o mărturie elocventă a caracterului orignal de care a dat dovadă M 1 o d a P o 1 s k a. expresie vie a spe- cificului polonez București, septembrie 1960 R CIOCAXIXANESCU TIIEODOR W. ADORNO Tn decursul verii din urmă, moartea a avut o recoltă deosebit de bogată printre poeți, artiști și oameni de știință. Aproape în fiecare decadă tie-a sosit cîte o veste tristă, Au plecat astfel de printre noi istoricul si criticul literar maghiar Marcel Benedek, celebra explo- ratoare a Tibetului Alexandra David- Neel, scriitorul și editorul Leonard Woolf. actrița și scriitoarea Erika Mann, fiica lui Thomas Mann, romanciera Ivy Compton-Burnctt. profesorul Armând Caraccio, reprezentantul cel mai dina- mic al studiilor stendhaliene din Franța și Italia, și filozoful și muzicologul Theodor W. Adorno. Dacă prin moartea lui Leonard Wooli s-a stins ultimul reprezentant al grupării Bloomsbury. activă între 1907 si 1930 în jurul lui Vanessa și Adrian Stephen și Virginia Woolf, cu moartea lui Erika Maun a dispărut ultimul mar- tor viu și dinamic al frămintărilor crea- toare ale lui Thomas Mann din anii exilului. Alexandra David-Neel, prima iemeie care 8 pătruns în palatul Petala de la Lhassa, sediul lui Dalai-Lama, a murit la cîteva luni după sărbătorirea impjiinirii a o sută de ani de viață. Cri- ticul literar maghiar 'larcel Benedek, fiul renumitului scriitor popular Elek Benedek, a lucrat cu succes timp de o viață ȘÎ în domeniul traducerilor lite- rare, înscriind în bibliografia sa mai mult de cincizeci de capodopere din creația mondială, tălmăcită în limba maghiară Theodor W. Adorno s-a născut în 1903 la Frankfurt pe Main într-o familie de intelectuali. Mama sa a fost o ce- lebră ’dâr-iță de muzică clasică. De tinăr. Th. W. Adorno, după studii uni- versitare în filozofie, sociologie și teorie literară, s-a relevat prin spiritul său critic ascuțit- între anii 1928 șl 1932, a redactat la Viena revista muzicală AnărrxcA (începuturile). Tot atunci, a luat lecții de compoziție de la Alban Berg. care în operele sale ÎTozzcfc și Lulu a aplicat cu succes sistemul dode- cafonic schbnberghian. Plecînd în 1934 în exil, Th, Adorno a fost angajat la universitățile din Oxford și New-York ca profesor de psihologie socială. Tn America, in timpul creației romanului [Witor Faustus, a fost consultat de Tho- mas Mann in toate problemele de mu- zicologie cuprinse în acest roman. După “949. Adorno s-a reîntors în orașul său natal, unde a activat ca profesor uni- versitar. publicind totodată numeroase studii și monografii despre Kierkegaard. Husserl, I legel, ca și despre curentele filozofice contemporane, muzicologie și sociologie muzicală. Ultima sa lucrare masivă, o pătrunzătoare analiză a ope- rei lui Alban Bcrg. a aparul în 1968 in editura Eiisabeth Latite din Viena. Printre cei dispăruți în decursul ul- timei veri, Th. W. Adorno se prezintă ca un promontoriu intr-un lanț dc munți eu piscuri egale sau aproape egale- Ceea ce a imprimat creației sale o notă specială, a fost luciditatea cu care, în cadru] lumii burgheze vest-europene. el a luptat pentru impunerea unor valori indubitabile, împotriva conformismului și confortului. I .1 SVMPOZION Avem în fața noastră 46 de numere, ale revistei &j Symposion (Noul Sym- posion) care apare la Novi Sad (RSFI), 2 incepînd dîn 1965, subintitulindu-se „re. vistă de critică și artă". Șl înlr-adevăr, atît prin titlul ei principal, cît și prin cel in subsidiar, ea exprimă un pro- gram pe care conținutul caietelor ele- gant tipărite îl justifică pe deplin. Ceea ce surprinde plăcut de 1a pri- ma luare de contact cu aceste caiete sete marea varietate a soluțiilor grafice, obținute de redactorii ci tehnici Papp Miklds, Barăth Ferenc, respectiv Mau- rits Ferenc. De subliniat că procedeele încercate și aplicate sprijină de fiecare dată reliefa rea stilului artistic al poe- ților, prozatorilor și dramaturgilor care publică aci. învederind o adecvare bine chibzuită intre specificul stil de avan- gardă literară al acestora și prezenta- rea grafică a operelor publicate. în partea eseistică a revistei se ob- selvă străduința bine susținută a criticilor și istoricilor literari Bori Imre, Ulasl Csaba, Vegel Lăszlo, Brasnyo fstvăn, Bănvai. Janos etc, de a găsi încadrarea fenomenului literar maghiar din Voivodina în mișcarea literară mon- diala, cît și de a reliefa specificul ei istoric și local. în totalitatea ei, revista Oi Sym- creatoare dinamice in cadrul unui ori- posion produce impresia unor frămîntări zont spiritual vast și mereu deschis spre valorile creației mondiale Confruntările artiștilor maghiari din Voivodina, în do- meniul literar, muzical și al artelor plastice cu fenomenul artistic european de la est șl vest și american, se do- vedesc prin rezultatele obținute în crea- ție din cele mai fecunde. Vom urmări cu egal interes și resfășurarea inei de- parte ,i activității colectivului de redac- ție al acestei reviste, atît de pătruns de etosul creator din termenul sym- posion, CONTROVERSV IN LITI P ATI RE Recent a apărut simultan in Statele Unite și Canada o lucrare de 750 de pagini, Controwsy in Literature. întoc- mită de Morris Fredman, profesor ta Universitatea din Maryland, și Paul B. Davis, profesor la Universitatea din New Mexico. în substitlu se precizează : „Roman, dramă și poezie cu respecti- vele texte de critică". Lucrarea aceasta constituie un mij- loc original de a trezi puterea de ju- ORIZONT r m decată a studentului în raport cu opera literara. Ea întrunește într-o suită in- teresanta de capitole, o scamă de texte reprezentative ale unor autori ca Jo- nathan Swilt, Nathaniel Hawthorne, Edgar Allan Poe etc. in proză, Sofocle. Henrik Ibsen, Arthur I.. Kopît în dra- mă, Chaucer Goldsmith, Willian Blake etc. în poezie, însoțite de cel puțin două comentarii clasice prin care se susțin puncte de vedere opuse sau divergente. Analiza textelor șl discutarea lor trebuie să-l pregătească pe elev pentru o ju- decată independerdă. dar nu ți arbit- rară. în orice caz. el află pe lingă opera unui autor și judecăți argumentate din epoci diferite sau de pe poziții diferite, fapt menit să producă ancorarea gustu- lui său intr-o tradiție a valorilor care să-i permită pe de altă parte libertatea adeziunii ți a aprecierilor după afini- tăți ți temperament. Lucrarea este deosebit de interesan- tă și ca constituie un moment fericit în aplicarea principiilor pedagogice aie lui Dcwey în școala contemporană ame- ricană. Este școala învățămîntului activ, în care profesorul îndeplinește rolul unui ghid și interpret, în timp oe ele- vului îi rămîne sarcina să „producă" substanța intelectuală a disciplinei pre- date, recurgînd în largă măsură la cele mai variate mijloace ajutătoare pe care civilizația contemporană i le pune ia îndeminâ. Prezentîndu-se și ca aspect grafic deosebit de favorabil, Conirooersy in Literature de Morris Freedman și Paul B. Davis constituie o lectură antolo- gică interesantă și pentru străin. Deo- sebit de atractiv ni s-a părut capitolul A Utile Anthoiogy o/ Loue Poetry (O mică antologie a poeziei de dragoste) cu texte de la John Donne, Ben Jon- son, Robert Ilerrick ți alți, pină la Walt Witman, Thomas Hardy și Robert Cree- iev. Este plin de picanterie să vezi cum în lumea anglo-saxonă, aparent rigidă ți măsurată, sentimentul iubirii a dus la o înaltă înflorire în lirism, fără să cadă în etapele sale esențiale în sen- sualitale pură. întîlnire cu lucrarea celor doi pro- fesori americani de bun gust literar a constituit pentru lectori o plăcere, pe care am dori s-o știm multiplicată în sufletul tineretului studios. ORIZOM HEMINGWAY POSTI M în cadrul unei discuții cu Patrîck Hemingway în redacția săptămânalului lÂieraitirnaia Gazeta, înaintea plecării sale din Moscova, acesta a amintit multele manuscrise și scrisori ale tată- lui său, depuse de mama sa vitregă la biblioteca John F. Kennedy a Univer- sității Harvard. între timp, în presa apuseană au apărut cîteva știri compli- mentare cu privire la marea zestre de manuscrise inedite râmase de la Eraest Hemingway. în total, ele însumează un balot de 22 kg, pe care profesorii Philip Young și Charles Mann, ambii de la Universitatea din Pennsyivania, le-au catalogat. O bibliografie întitulată .VRMiuserisHc lui Hemingway ca rezultat al acestei munci, va apare în curînd. Profesorii Young și Mann au lucrat sase luni la trierea manuscriselor lui E. Hemingway, păstrate pină atunci în șeful unei bănci new-yorkeze, izbutind să reconstituie textul a patru romane, nouâspreceze nuvele, unsprezece poves- tiri. nK-n-rnn*? poeme și note și o ma- re canlitate de scrisori inedite. Văduva lui Hemingway n-a luat pină în pre- zent nici o decizie cu privire la publi- carea eventuală a acestora, deși unele din ele par a fi de o reală valoare. Astfel printre manuscrisele postume ale lui E. Hemingway se află un roman întitulat Jimmy Breen, scris în 1927, la un an după apariția primei sale lucrări. Hmnuj Breen este povestea unui licean al cărui lată este implicat în mișcarea revendicativă a clasei muncitoare ame- ricane. Acțiunea se petrece în egală măsură la Chicago și Paris. Un al doilea roman incomplet de 850 de pagini este scris între 1954—55 ți se întitulează .4/ricazi Brook. Este relatarea aventurilor lui E. Hemingway din timpul petrecut în Kenya. în discu- ția sus-amintilă, Patrick Hemingway a arătat că în 1954, cînd tatăl său venise in Africa. ei s-au întîlnit pentru ultima oară. „Tatăl meu iubea Africa, Acolo devenea întotdeauna vesel, fericit, plin dc viață. Dar alune! fusese victima unei catastrofe aeriene care și-a pus serios pecetea asupra evoluției bolii sale", adaugă Palrick Hemingway. Evident, fragmentul dc roman întitulat A/ricon Brook u rămas nerotunjit din aceleași motive. Profesorii Philip Young și Charles Mann pregătesc o expoziție a operelor lui Ernest Hemingway, care va fi inau- gurată în decursul anului viitor, după deschiderea bibliotecii John F. Kenneoy. A. șl GK ■ miniaturi critice TITLURI... Se traduce mult >1 toi mal bine. Ceea j ce ne bucuri. Bucuri citeodală mai puțin un amiinunt, nu de ultim ordin: titlurile care w dau transpuneri lor rominejti. E de multe ori greu de ate», De pildă, „îelt eu leben, Zelt za sterben" de Eticii Mafia Re- | oiarque a devenit In traducerea românească „Soroc de viață, soroc de moarto1*. Mai ex- presiv decît „Vreme pentru viată, vreme pentru moarte ?'* Discutabil. Cind *-* tipărit seria de Opere de Sha- kespeare „The tamlnK of U»e shrew" a de- venit, după o mai veche alegere, „Imblln- zlrea scorpiei1*, Numai că la noi, de moli A vreme se joacă această piesă cu tulul „Fe- meia îndărătnică". Opțiunea editorială, venită prea tralu, n-a mai putut schimba nimic. Dar putea menționa măcar titlul Intrai tu UI ți. In plan secund, cel original. Apropo de ... opțiune editorială : ne-am bucurat că am putut citi In românește o culegere din nuvelele scriitorului sovietic de larg renume luri Kazakov. Ce titlu a ..ales'1 Editura pentru literatură universală? (căci, ei II aparține ți titlul ți traducereaI. Nici mai mult, nici mai puțin decît.................Adam I si Eva“, oltlnd se vede de romanul 1ui Re- breanu, dosi un asemenea paralelism nedorit nu poate decît să-l deruleze pe cititor. (Mal : ales că există ți o piesă de Aurel Baranga. I cu același nume). Se pune, la reeditare, ji o altă proble- I mă r a evita titlul unei traduceri mai vechi I ori a-l prelua ? „For vhom thc beli* tulls" I de Hemlngway a fost tradus îndată după | război (prin I9t6) cu titlul „Cui tl bate ceasul’ 1 Desigur, „Pentru cine bal clopotele", adoptat {] de noua traducere, datlnd din I96S, e mai I apropiat de original, dar tumea țtle roma- | nul după vechiul titlu, la tel de exact — I metaforic — ți sprijinit in plus pe o fru- 1 moașă locuțiune verbală românească. >1 romanul Iul Maurlac, „Le noend de ■vlpircs", după ce tntll a fost tradus cu I titlul „Cuibar de șerpi" s-a reeditat mal re ■ cent cu titlul ..Cuibul de vipere". O co- Irecturâ de data asta explicabilă. Interfe- Irența unui autor de la noi (Șt. Luca) cu JUn,.. „Cuibar de viespi" apare ca un mod Ide a complica ți mai mult lucrurile (pentru S cititor. desigur..$1 nu e singurul care I procedează astfel, zilele trecute aveam Im- 1 preda, centemplind vitrina unei librării, că / „Femei singure" romanul lui Coșare Pavevc, a apărui Intr-o nouă ediție. Dar, val, nu rra decîl un nume românesc trecut ca au- tw pe copertă: C, Rărbuceanu. Titlal Tută ii aparține?,,. Doua exemple din domeniul dramatur- giei. Cind s-a tipării Intr-un volum de tea- tru de Giraudoux, piesei „La guerre de Troie n'aura pas lleu* i s-a stabilii titlul „Război cu Troia nu se face", lung ,1 nu prea inspirat. Dovadă că teatrele — cel din Constanța si silele —■ au programul piesa cu Uliul ajustat „Nu va II răibol Tn Trola*. tn cazul tragediei lui Eurlpide „Troienele", titlul românesc c de-a dreptul echivoc. Toc- mai cind, seslzind această ambiguitate a titlului românesc, căutăm un uțor amen- darnicul, anume ..Truimccle", im găsit ter- menul folosit aidoma de scriitorul Dan Botta (Scrieri. 4. p. 401) : un argument In plus : autorul Enlali(lor a lost un profund cunos- cător al antichității greco-romane. Dacă aceste opinii ar ajunge la edituri am li aproape mulțumiți. „TRIBUTUL FIINȚEI" Probabil debutant. B. V. Măline? cu pu- blici In volumul Tributul ființei cinci proze, care II recomandă atenției.. Relevabilă «nl- tatei acutei plac bele de 114 pagini, care continuii o racm.l xerie editorială. (Lectura. E-d. Tineretului), Personajele Iul B. V. Millnucu nu sînt numai tu II amarii care, smulși din ambianța Inc închisă, &llr>Kc tragic, zdro- biți de u lume ostilă (Demers), cl și ființe care, structurale introspectiv. ușor don nul jo- tesc. devorate de un Ideal, plătesc visului — ca că prcluim perifrastic Iii Iul culegerii — mi tribut de energie ți candoare. (Gheorghc). Un actlvism $1 mai marcat se tace simțit In Greierele, Iii care fluxul memorial se dezlăn- țuie pregnant fl precis ți Subsolul, evocare din păcate prea complicata compozițional, a unei liKercărl supraumane din anii sum- bri ai închisorilor fasciste. Mal dezvoltata ți mal închegată. nuvela Unde ml-i ilăptna are și atmosfera fl mal mult farmec ; o apariție simbolici, in Urnita dintre real șl fantezie, e proiecția unei Imaginații febrile, a unei stări de neliniște existențială. E aici expresia admit Arii unor experiențe mai noi ale prozei de analiză șl, sperăm, promisiunea unor împliniri viitoare. S. D. ORIZONT epigrame 6RIZ0NT Lui Eugen Barbu Maestre, le-au contestat Cițiva snobi la o agapă • Cei mulfi însă n-au uitat Că doar unii dau în -.. GROAPA I Lui Fânuș Neagu Fdnuș, mare ... giuleștean, Cu gindul la N. Breban Spuse cu verbu-i torid: S-a realizat... RAPID! Traian lancu: DRAGOSTELE MELE Versul e un lucru mare, Știe asta fiecare: Dar de formă nu fin cont Unde-s chestiuni de... Fond f Anghe! DumbrAveanu : DELTE Tatonind prin continente Fluviul mult visat dispare, Căci lichidele iui DELTE Au făcut poetul.., mare! Ilie Măduta : CORABIA AUTOHTONA Corabia lui autohtonă. In tiraj de-un sfert de tonă, De cind o am cumpărat Navhighează pe... uscat! Unei ckin(e Pornește de sus iu jos, Spunind da. dar de prisos Și apoi de jos in sus, Spunind tot ce-aueu de spus f ION VELICAN ow Timișoara Piața V. Roailă nr. 3 Telefon 1 20 26 • Administrația București Șos. Klselet! nr. 10 o Manus.rlsele țl orice carenpoudeuțA scrise «tteț pa o singură parte a htrllei cu indicarea adresei exacte a eicpedl tăcutul, se trimit pe adresa redacției Manuscrise!» Oepublkale nu se reaUlu a Tiparul executat sub comanda nr. 1535 la întreprinderea Poligrafică Banal, ■d LaonUn SBlăjan nr. 7 Timișoara R S. Rcrnăme | <190/ | l ai 7.-