

ORIZONT
REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA
TIMIȘOARA, octombrie 1969
Anul XX nr. 10 (186)
CUPRINSUL
AL. JEBELEANU: După douăzeci de ani .	.	.	.	.	.	.3
ZAHARtA STANCU: Salului Uniunii Scriitorilor ......	3
AcM VICTOR EFTIMIU: Salut revistei Orizont .
AL. DIMA : La aniversare ......
AtÂX DE MET ER PEYFUSS: Două decenii Orizont
VIRGIL TEODORESCU: Să-ți spun pe nume .
MIHAI BENIUC: Steaua nevăzută .	.	.	.	•
LIV IU RUSU: Despre personalitate și impersonalitate in poezia lirică
ȘT. AUG. DOINAȘ: Intermezzo .....
ION CARAION. Circuri	
NINA CASSIAN ; Perpetuum .....
VERONICA PORUMBACU Voronețiană ....
BEN. CORLAC1U: Maiouri	
OVIDIU PAPADIMA : Eul și comunitatea în lirica noastră de astăzi
EUGEN TODORAN: Istorii literare recente
SORIN TIFEL: Scările	
ION NEGOIȚESCU: Nec plus ultra ....
VICTOR FELEA: Lui Albert Camus ....
PETRU SFETCA : Alegorie .	
PAVEL BELLU: Fluierul tui Dionisos ....
C. MIU-LERCA : Struguri	
AL. JEBELEANU: Răii zei	
FRANYO ZOLTAN: Jumătate de veac sub vraja Iui Eminescu .
FRANZ LIEBHARD: Acuarelă de iarnă . -	.
VLADIMIR CIOCOV: Hoțul de soare	v
ANDREI .4. LILLIN: Spre o reluare a experienței poeziei pure .
N1CHFTA STANESCU: Cînfec pentru nebăuiul oin
PETRE STOICA: Era otita legănare, otita cristal .
ANGHEL DUMBRĂVEANU: Echinox ....
ION MAXIM: Pragul ......
RADU CARNECi: Lied...................................
GHEORGHE GRIGURCU: Picăturile de lumină te conduceau .
DIM. RACHICI: Viduri umpTtnd .....
NICOLAE BALOTA: Conștiința artistică la Gib Mihăescu	.	.	.	.43
TRAI AN LIV IU BIRAESCU : Sociologia ada; tării în ramam le lui Marin Preda.	46
CORNEL UNGUREANU: Discurs la malul ipoteticei poezii	.	.	.	, 51

VJÎ£CWE; Efigia iui Eros......................................................
1L!E MADUȚA: Citind comoara din insulă ......
GEORGE SURU: Ceață..................................f .	✓	,
MIRCEA ȘERBANESCU : Dupu-amiazâ de septembrie .
ION COCORA: Vîntul ridică talgere pentru greieri .	,	.	.
CRIȘU DĂSCĂLI': Intr-o ei pe o șosea albastră ......
ION ARIEȘANU: Fotografia.................................................
LAURENȚIU CERNEȚ; -I fost odată un poet ......
LUCIAN BURERtU ; T'Mjrmi in flăcări .	.... r r
DU ȘAN PEFROVTCl: Planta victoriei .........................................
Opinii despre critica literar*
VICTOR 1ANCU: Rolul ți perspectivele criticii literare .....
VO/Clr BUGARlU : Critica — o literatură a modelelor ...
NICOLAE ȚIRIO1: Critica literară fi rosturile ei ,
Din literatura unlverrili
APOLLINAIRE: Inscripție pe mormini»! piciorului ilenry Rousseau zis Vameșul
SUPF.RVIELLE: x x x .	.	.In românește de fosili Nicolescu
LOUiS ARAGON: Richard fl pătrund,Serbări galante, in rom. de Tașcu Gheorghiu
AULOȘ ȚIRNIANSKI: Poveste, în românește de Angliei Dumbrăveanu ți D. Peirooici
RlCUARl) EBERNART: Șoarecele de dmp, in românește de Petra Sfeica .
Crnnlcl lilerirl
SIM1ON DIMA. Virgil Teodorescu , „Blănurile oceanelor" ....
Ji'JfB.lA/ FOARf 4: Nina Cassian : ^Ambitus" ......
NICOLAE CIOBANU: Panorama critică a unui decenta literar ....
CONSTANTIN CRIȘAN: Anghel Dumbrăveanu : „Delte" ...
ALEXANDRA INDRIEȘ; Nicolae Pârvu: „Buletin meteorologic"
Cronici limbii
ȘTEFAN MUNTEAN!): Etimologia și limba artistică .	.	.	.	.92
Cronka dramalkA
NICOLAE PÂRVU; „Prtm iuară iîrtie" de floria Lovinescu	.	.	.	.94
Mlrtillnd erltkn
N. CARANDiNO t O supărare a iui E. Lovinescu .	.	.	.	.	-9^
1.	PEIANOV : Prexenje timișorene în revista jugoslavti Polja .■	.	.	-96
&
FLORI AN MOLDOVAN: Colaboratorii revistei Ornant (1949—69) — htdice alfabetic

WW1TETUL Df REDACȚIE
REDACTOR. ȘEF: AL JEBELEANU
RED. ȘEF. ADt.: ANGHEL DUMBRAVEANU
NJCQLAEdOBANU, ANDREI A. LlLLlN, SORIN TlTEL, DAMIAN URECHE

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI
O revistâ care apare ia Timișoara trebuie să aibă particularitățile
și destinul ei, neputînd fi confundată cu nici o altă publicație din
țară. Revista Orizont a apărut acum douăzeci de ani ca almanah al
Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, proaspăt înființată, ctt titlul
„Scrisul Bănățean". Odată cu ea văzură lumina zilei un almanah in
limba germană, devenit mai tîrziu revista Neue Litera tur un alma-
nah in limba maghiară. In „Cuvîntul înainte", semnat de Comitetul
Filialei, care deschidea cele trei publicații, colaboratorii iși propuneau
să promoveze o literatură legată cu toate fibrele de poporul muncitor,
o literatură angajată, partinică, o literatură care să sprijine politica
partidului de înfrățire intre poporul român și naționalitățile con-
locuitoare.
Cu tot entuziasmul începuturilor, în primii uni almanahul se ti-
părea rar, neavind condiții pentru o apariție periodică. încă în primele
numere adunase în paginile sale pe scriitorii bănățeni activi de pe-
atunci: Virgil Birou, Ion Stoia-Udrea, Gr. Popiți, Mircea Șerbănescu.
Ion Bănuță, George Drumur, Pavel Bellu, Aurel Martin Bologa, Ion
Frumosu, Gabriel Manotescu etc.
Promovarea creațiilor scrise de tineri a constituit de la primul nu-
măr unul din obiectivele de seamă ale revistei. E adevărat, în decur-
sul anilor, au apărut în cuprinsul ei și stele care s-au stins, după o
palidă licărire, dar, mai ales, in ultimii ani, o pleiadă valoroasă de
tineri scriitori s-a grupat in jurul revistei și se afirmă viguros. Orizont
a publicat scriitori tineri din întreaga țară.
vrea să-l pomenesc pe poetul Nicolae Labiș care a semnat
poezii dintre cele mai reprezentative la noi. Dintre tinerii care se află
astăzi in primele rinduri ale frontului nostru literar menționez numele
scriitorilor Nichita Siănescu, care a rămas un consecvent prieten al
revistei, Petre Stoica, Nicolae Breban, Gheorghe Tomozei, llie Con-
stantin, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Horia Zilieru.
In decursul celor douăzeci de ani s-au petrecut profunde trans-
formări tn toată țara. E cunoscut avintul economic și cultural al ora-
șului Timișoara, ca și al altor localități din țară. Dintr-un oraș cu o •
școală Politehnică și o bibliotecă, frumosul oraș de pe Bega a devenit
un important centru universitar, s-au înființat mai multe teatre,
opera de stat, filarmonica și alte instituții de cultură. Toate acestea
au influențat și dezvoltarea revistei, au adus noi colaboratori, noi
cititori, noi preocupări.
ORIZONT
ORIZONT
Aș sublinia, îndeosebi, însemnătatea deschiderii Universității. De
ia început s-a stabilit o legătură între cadrele universitare și revistă.
Studii și comentarii de înalt nivel au îmbogățit cuprinsul și calita-
tea publicației.
Tn climatul universitar creat la Timișoara s-aa asigurat posibi-
lități mai întinse de a ridica tineri poeți, prozatori, critici literari,
★
De-a lungul anilor publicația a trăit toate frămîntările și aspi-
rațiile scriitorilor din această parte a țării, oglindindu-te reușitele și
eșecurile, căutările înfrigurate și îndoielile. De la almanahul cu apa-
riție trimestrială, la cererea insistentă a scriitorilor de aci, publicația
devine lunară, schimbîndu-și mai apoi și titlul în „Orizont".
„Revista Orizont — se precizează in „Cuvînt înainte" — își pro-
pune să promoveze o literatură adînc inspirată din viață, să oglin-
dească fenomenul literar din toată țara, să dezbată în paginile ei
problemele centrale ale literaturii contemporane. Noul titlu vrea să
marcheze eforturile colaboratorilor revistei de a-și lărgi orizontul
preocupărilor prin ridicarea nivelului calitativ al creației, potrivit
exigențelor de azi ale partidului și poporului, asigurind, in același
timp, și o mai largă răspîndire revistei, o legătură mai strînsă cit ci-
titorii. Ducîndu-și existența intr-o regiune cu un profil economic și
cultural complex cum este Banatul, Orizont înțelege, în primul rind,
să-și structureze profilul în așa fel, incit efectiv, contextul variat și bo- ■
gat al literaturii naționale să se îmbogățească cu noi și autentice ima-
gini artistice ale vieții contemporane din această parte a țării, cuprin-
zînd totodată realitățile construcției socialiste de pe cuprinsul întregii
patrii".
Nume de scriitori de mare prestigiu au strălucit in cuprinsul re-
vistei. Fiind trainic legat prin trecutul său de Banat. Lucian Blaga a
colaborat cu consecvență la revista timișoreană cu poezii originale,
deosebit de valoroase și cu tălmăciri din lirica universală, incepind
cu fragmente din magistrala sa traducere „Faust". >1^ mai adăuga,
tot aici, numeroasele studii prin care colaboratorii noștri au analizai,
multilateral, opera lui Lucian Blaga. De asemenea revista a închinat
un întreg număr marelui poet român.
Tn cartea de aur a revistei se înscriu, printre colaboratori, nume
de scriitori, azi trecuți dintre cei vii, ca George Bacovia, Tudor Vianu.
Adrian Maniu, Ion Agirbiceanu, Otilia Cazimir, Ion Vinea.
Devotat prieten al revistei și al scriitorilor din Timișoara, pe
care i-a ajutat in diverse ocazii, a fost Eusebiu Cam ilar, prezent ade-
sea in revista noastră cu proză. Cu poezii, cu evocării. La acest popas
solemn ne plecăm frunțile in fața mormîntului său.
★
Orizont a fost și rămine, în primul rînd, o tribuna de afirmare
a scriitorilor din Timișoara, și, in general, din această parte a țării.
Nu avem pretenția că publicăm întotdeauna pagini antologice șl
aceasta, firește, spre regretul nostru, însă răsfoind colecția revistei
reținem cu emoție fie primele rînduri publicate, fie versurile sau proza
in care se cristalizează maturitatea, fie gindurile așezate ale unor LQ
personalități conturate. Toți scritorii din Banat care au scris cu talent
și dăruire in acești douăzeci de ani sînt prezenți in cuprinsul revistei.
De la octogenarul Framjo Zoltân sau impetuosul poet Constantin
Miu-Lerca pînă la tinărul Marcel Turca. în paginile revistei și-au
publicat atît lucrările lor de început cît și anele din creațiile lor
cele mai valoroase: Anghel Dumbrâveanu, Sorin Titel, Ion Ârieșanu,
Damian Ureche, Laurențiu Cerneț, Ion Dumitru Teodorescu, Dimitrie
Rochiei, Ion Cocora, Al. Deal, llie Măduța, C. Omescu, Lucian Bu-
reriu, Dușan Petrovici, Crișu Dascălu, Ion Velican, George Suru, Va-
sile Crețu. Au fost prezenți mai virstnicii Grigore Bugarin, Anișoara
Odeanu, Radu Theodoru, Sofia Arcan, Aurel Cosma, Petru Vintilă,
Traian lancu, Dorian, Grozdan, llie lenea. Aurel Buteanu, Petru Sfetca,
Petre Pascu, Octavian Metea, Gh. Atanasiu, Haralambie Țugui, Mircea
Bandit, Octavian Popa, George Bulic, Ovidiu Șurianu, Romul Fabian,
Paul Tir băț iu.
La apariția volumelor de proză ale unor colaboratori ai revistei
„Orizont" s-a vorbit, interesant, în unele reviste despre o școală de
proză timișoreană. Cu modestia care ne-a caracterizat, sper întotdea-
una, amintim numai faptul și nu insistăm asupra acestor discuții, cum
n-am stăruit aici altădată. Ne-am bucura insă ca la Timișoara să se
j dezvolte o proză care să sc impună tot tnai mult in contextul intregii
noastre literaturi.
Cititorii și scriitorii care citesc volumele de poezii ne mărturisesc
satisfacția cind constată progresul poeților din Timișoara, urcușul lor
t incontestabil și vocea lor clară în corul poeziei românești de azi.
Paginile rezervate criticii literare au fost scrise de un mare nu-
măr de colaboratori. Răsfoind colecția revistei, recitesc cu plăcere pa-
gini semnate de Perpessicius, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu.
Au publicat studii, comentarii, cronici literare : G. Ivănescu, Victor
lancu. Eugen Todoran, Andrei LilUn, N. D. Pârvu, Nicolae Ciobanii,
Traian Liviu Birăescu, Gh. I. Tohăneanu, Și. Munteanu, Ovidiu Cotruș,
Rodica Ciocan Ivănescu, N. Țirioi, Hertha Perez, Alexandra Indrieș,
Ion Iliescu, S. Dima, Clio Mănescu, Simion Mioc, V. Șerban, Partenie
Murariu, Mihai Cazacu, Wiliam Marin, Maria Nicoară, Cezar Apreo-
I fesei, Șerban Foarță, Cornel Ungureanu, C, Ni stor, Ion B. Muceșanu,
| lz. Vintilescu, Desigur nu e intenția noastră să întocmim aci o listă de
colaboratori. Fapt pentru care cerem scuze celor pe care nu i-am
amintit. De altfel, mulți dintre prietenii și colaboratorii noștri sînt
prezenți în acest număr festiv. Az fost mereu alături de noi, scriitorii
naționalităților conlocuitoare: Endre Kăroly, Franz Liebhard, Vladimir
j Ciocov, Hans Kehrer, Laza Ilici și alții.
Valorificarea în spirit marxist a trecutului cultural bănățean a
fost o preocupare constantă a publicației noastre, conștienti că avem
un larg cîmp de investigații și putem să aducem o contribuție la cu-
noașterea tradițiilor culturale ale Banatului. In această privință am
avut colaboratori valoroși ca Ion Dimitrie Suciit, Ion Clopoțel, Vichen-
tie Ardeleana, Gabriel Țepeiea, N, Th. Trâpcea, Gh. Ciulei, sau re-
gretatul scriitor Virgil Birou, un pasionat cunoscător al vieții cultu-
rale bănățene.
ORIZONT
ORIZONT
Prin rubricile „Orientări" și „Din literatura universală" am cău-
tat să ținem in permanență cititorii la curent cu fenomenele actuale
din literatura lumii. Am publicat proză și versuri din literatura ță-
rilor socialiste, organizind și două schimburi de experiență cu reviste
din Iugoslavia.
Publicînd cronici dramatice și muzicale, articole și reproduceri
din plastica de azi, revista a oglindit unele aspecte din viața cul-
turală a Timișoarei și ale orașelor Arad, Reșița, Lugoj.
La capătul acestor douăzeci de ani, mulțumim tuturor colabora-
torilor care și-au dat contribuția la dezvoltarea revistei „Orizont" yj
Ia răspitidirea ei. Mulțumim tuturor cititorilor care ne-au urmărit în
acești ani cu perseverență și ințelegere. Cu sentimentul că avem încă
multe neimpliniri, ne gindim ca In viitor să oferim cititorilor o pu-
blicație mai apropiată de exigențele și preocupările lor, mai legată
de realitățile noastre socialiste, o publicație care să apară la timp
și intr-un alt format. Jubileul acesta înseamnă pentru redactori și
colaboratori și un angajament spre noi strădanii.
★
De o deosebită importanță pentru întreaga noastră presă literară
sint îndrumările și indicațiile date de tovarășul Nicolae Ceaușescu ia
adunarea festivă consacrată sărbătoririi a 25 de ani de la apariția
primul număr legal al „Scînteii". Tovarășul Nicolae Ceaușescu a
accentuat: „Este necesar, ca, în special în cadrul revistelor și pe-
riodicelor de literatură și artă, să crească spiritul de răspundere
față de dezvoltarea culturii noastre socialiste, față de educația cul-
turală a poporului nostru. Acestea trebuie să promoveze cu mai multă
fermitate principiile estetice ale partidului nostru, să lupte pentru o
cultură realistă, militantă, care să slujească cauza construcției so-
cialiste, formării conștiinței omului nou".
Publicațiile noastre literare promovează linia politică a partidu-
lui nostru „și numai linia politică a partidului nostru comunist", cum
sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu. $i, desigur, fiecare revistă lite-
rară din țara noastră ar putea afirma că este o onoare pentru ea de
a sluji cu spirit de răspundere și cu devotament politica partidului,
politica unui asemenea partid, cum este partidul nostru comunist, care
se.bucură de un prestigiu atit de imens în (ara și in străinătate.
A fi fideli politicii marxist-leniniste a Partidului Comunist Român,
a milita pentru împlinirea țelurilor și exigențelor sale, pentru înfăp-
tuirea programului Congresului al X-lea al Partidului este o cinste
pentru fiecare redacție, pentru fiecare scriitor, este idealul nostru
major.
Redacția revistei Orizont, însușindu-și prețioasele recomandări
ale secretarului general al Partidului Comunist Român, înțelege
să-și sărbătorească cei douăzeci de ani de activitate cu hotă-
rirea de a depune noi eforturi pentru a corespunde cerințelor partidu-
lui și cititorilor, pentru a-și aduce contribuția la opera de construire
a socialismului.
AL. JEBELEANU

SALUTUL UNIUNII SCRIITORILOR
Revista „Orizont" împlinește douăzeci de ani de
apariție.
Editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă
România, revista „Orizont** reprezintă, prin activitatea ei de
două decenii, o tribună vie a mișcării noastre literare.
Auîndu-și sediul la Timișoara, oraș care se numără
printre cele mai însemnate centre economice și culturale ale
țării, „Orizont" s-a angajat, de la început, in impetuosul cu-
rent înnoitor al literelor române, contribuind din plin la afir-
marea talentelor literare din Banat și de pe întreg cuprinsul
patriei, ta promovarea unei literaturi pătrunse de ideile ge-
neroase ale umanismului socialist.
Revista „Orizont" are meritul de a fi continuat bogatele
tradiții culturale ale Banatului, legtndu-le organic de noile
realități din țara noastră.
Publicind in paginile ei materiale diverse și substan-
țiale, de înaltă ținută artistică, această revistă a devenit o
prezență dinamică în peisajul nostru literar, aducindu-și pre-
țiosul aport ia înflorirea literaturii noastre.
„Orizont" și-a clștigat prețuirea cititorilor, datorită
efortului susținut al redactorilor și colaboratorilor, care și-au
dat silința de-a stimula, prin paginile ei, creația literară,
prin dezbateri rodnice, articole de exegeză critică, prin valo-
rificarea, în sens progresist, a moștenirii noastre literare,
prin publicarea de traduceri din literatura universală.
Revista „Orizont" a dobindit succese incontestabile, in-
irunind in paginile ei nume de prestigiu și nume de tineri
scriitori de talent, într-o remarcabilă efervescență creatoare.
La douăzeci de ani de apariție, Uniunea Scriitorilor din
Republica Socialistă România transmite revistei „Orizont"
călduroase felicitări și-i urează noi succese în nobila sa mi-
siune de a contribui la dezvoltarea literaturii române.
ORIZONT
URARE REVISTEI ORIZONT
rSalut călduros colectivul redacțional și toți cola-
boratorii revistei „Orizont1*. Eforturile Dumneavoastră
depuse in douăzeci de ani cu scopul de a contribui la
dezvoltarea literaturii socialiste românești, de a da un
avînt nou vieții literare timișorene au dat roade re-
marcabile. Vă doresc succese noi, întregii redacții și
fiecărui colaborator tn parte, cărți, cit mai multe opere
reușite care să slujească cu talent România socialistă.
Acad. ZAHARtA STANCU,
Președintele Uniunii Scriitorilor din
R.S. România
SALUT REVISTEI ORIZONT
ORIZOMT
c/n frumosul oraș Timișoara — Viena Carpaților
cum a fost numită pentru aspectul ei civilizat, pentru
viața intensă care palpita în sinul ei — apare de două-
zeci de ani, revista lunară ORIZONT cu un bogat ma-
terial literar furnizat in mare parte de poeți și proza-
tori bănățeni. Cu prilejul acestei aniversări sînt bucuros
să aduc omagiul meu de admirație și toate felicitările
mele corpului redacțional și colaboratorilor ei, cari în-
trețin focul sacru al culturii în acest înfloritor colț de
țară și să urez „Orizontului" din ce în ce mai mulți
cititori, viață lungă și prosperitate.
Acad. ViCTClI? EFTIMIU
LA ANIVERSARE
aniversarea celor 700 de ani de la atestarea docu-
mentară a ființării Timișoarei se adaugă acum sărbătorirea
a două decenii a revistei ce poartă — în ultima vreme —
titlul deschizător de zări: „Orizont". Spațiul temporal ce
desparte cele două date pare imens, dar dacă ne gîndim că.
în genere, pașii culturii sînt mai lenți și totuși mai durabili,
mai apăsați — diferența nu trebuie să sperie. Cu excepția
unui lustru, aniversarea revistei ar coincide cu cea a elibe-
rării care, în fond, o explică și o determină în mod hotărîtor.
într-adevăr printre binefacerile noului ev pe care-1
trăim, se înscrie și eflorescența literară și a organelor ei de
expresie. Ele s-au înmulțit în ultimii ani și astfel, prin com-
parație cu acestea, „Orizont" a devenit una din cele mai
vechi,
Lupta de bază a revistelor noastre „din provincie" a
rămas cea a depășirii stadiului „de provincie" de ieri și de
azi. Nu au lipsit însă nici greșelile, dintre care cităm, în
deosebi — fapt explicabil prin reacția exagerată — tendința
abstractizării unor periodice prin desprinderea de re-
giunea în care apar. Asistăm astfel la un fenomen de unifor-
mizare a revistelor din provincie în sensul circulării acelo-
rași nume centrale pretutindeni, în timp ce scriitorii locali
trec pc plan secundar, după cum nici realitățile regionale nu
sînt satisfăcător reflectate.
Urmărind numerele „Orizontului" am constatat, cu plă-
cere — și nu subliniez faptul în chipul unui compliment
festiv — că n-a căzut în acest păcat al ignorării, nici măcar
parțial, a scriitorilor locali de toate naționalitățile. Poate
că ar trebui să oglindească și mai viu, fenomenele regionale,
în deosebi creația folclorică și faptele de istorie culturală și
literară, Banatul fiind unul din ținuturile cu cea mai tipică
expresivitate spirituală în cadrul patriei noastre socialiste,
Urîndu-i, după datină, prosperitate cu prilejul actualei
aniversări, îi dorim nu numai cît mai lungă viață, ci un
accent și mai viguros pe calitatea creațiilor ce publică pre-
cum și pc comentarea critică atît din punct de vedere înalt
regional, fără a fi — sc înțelege — regionalist, cît și al
mișcării literale a întregii țări.
AL. D1MA
membru corespondent a) Academiei R.S.R., Directorul
Instituiuhii de Istorie ți teorie lilerară „G. CSiineacu''
ORIZONT
DOUĂ DECENII „ORIZONT"
Gînduri despre trecut și viitor
cetățean austriac, traducător din literatura română și cercetător
al istoriei sud-estului european îmi este o reală onoare să-i aduc revistei
timișorene cu prilejul sărbătoririi celor două decenii de apariție sem-
nele respectului. De ani de sile o citesc in mod regulat și dacă acum
arunc o privire înapoi — și o fac nu numai in sens festiv — pot constata
că multe din cele publicate iu ea (am tradus cite ceva din ele) pre-
zintă o reală valoare. In felul acesta, in fișierul meu „Orizont" apare
destul de des. Bineînțeles, în mod deosebit mă bucur de interesul pe
care-l manifestă revista față de problemele literaturi austriace moderne;
amintesc aci traducerile bine temperate ale lui Petre Stoica și studiile
lui Andrei A. Lillin. N-aș putea insă lăsa nerelevat faptul că in coloa-
nele revistei apare in hună vecinătate și literatura iugoslavă, aducind
prin aceasta o contribuție importantă în domeniul realizării unui cli-
mat propice înțelegerii internaționale. De altfel, nu intimplător re-
vista se numește „Orizont", pe cînd în Banat — și asta te învață
o singură privire pe harta geografică — orizontul este foarte vast.
$i de pe această poziție aș dori să arunc o privire, dacă mi se
permite, in deceniul următor: Banatul formează un teritoriu bine în-
chegat de-a lungul Dunării ctt un centru cultural: Timișoara. Astfel
revista „Orizont" va trebui să-și recunoască sarcina să sprijine prin
activitatea ei cît mai mult procesul de înțelegere și înfrățire a popoa-
relor din jur : să oglindească in paginile sale ca o actualitate mereu
vie aspectul unității culturale organice a acestor popoare în manifes-\
țările sale mereu noi (și de ce nu? citeodată in contribuții tn mai
multe limbi), iar pe de altă parte, să rămină mereu deschisă pentru
evenimentul literar mondial.
Doresc in sensul acesta ca Timișoara să devină o nouă Vienă cu
care, de altfel, se împarte și în destinul de a se afla la intiinirea
frontierelor intre trei țâri, și ca revista „Orizont" să-și păstreze și pe
mai departe stilul specific, condiționat de locul apariției sale, ducîn-
dud la noi realizări — în felul acesta imi concep urările de bine la
adresa redactorilor, colaboratorilor și cititorilor revistei.
MM. DEMETER PEYFUSS
WIEN — MARIA ENZERSDORF, AUSTRIA
ORIZONT
X ^'IL TEODORESCU
SĂ-ȚÎ SPUN PE NUME
(Voi boteza deci ochiul copac, copacul scutec,
voi boteza iubirea un fluture solar,
și fruntea ta, o grotă de calcar
in care mai răsuna, stins, un cintec.
Voi boteza aceste mii ni de lut
cu numele izvoarelor termale,
și inocenta pintecului vale
o voi numi în șoaptă: început.
Iar gloriosul mers de broderii
fesute pe platouri de ninsori,
am să-l botez dc mii și mii de ori
cu boreale nume aurii.
MIHAI BENIUC
STEAUA NEVĂZUTĂ
$i spiritul și piatra-n cătușe se sufocă,
O, vis al expansiunii spre infinit și nul,
Sărută-n zbor și-n treacăt a lumii rece rocă
Și soarbe timpi și spații in piepturi nesătul.
Sd nu privești in urmă, ca stările pe loc
Să nu te schimbe-n stil pul de sare legendar;
Treci peste frunți 'nălțate spre ceruri stilp de foc.
Ori, monstru, taie marea numită inzadar.
Nu-n ținta ce aduce durerilor repaos
E frumusețea mare a drumului pornit,
Ci-n puntea ce se-ntinde arc luminos prin haos
Ori șuieră săgeată spre țelul bănuit.
Disprețuiește ca pe o baltă tristă clipa
Și cată după stolul de cormorani ce pier
Ca fumul ce-t înalță veciei slavă pipa
Pe care zeul pădi-l împrăștie sub cer.
Alege dintre stele pe cea mai nevăzută
Și-nvăluie-o-n inele de fulgere și mit
In coaja căror paște ne-nchipuita ciută
De vrnători dorită ce nici nu s-an ivit.
ORIZONT
ORIZONT
DESPRE PERSONALITATE
Și IMPERSONALITATE ÎN POEZIA LIRICĂ
mod curent poezia lirică este considerată drept expresie a vieții
emotive, adică a varietății sentimentelor. Ar fi deci poezia cea mai su-
biectivă, cea mai strîns legată de interioritatea vieții sufletești. Este o
concepție dusă la apogeu de romantism și perpetuată pînă astăzi. La
noi a susținut-o mai întti Titu Maiorescu in Poezia română, splinind
că „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtă-
mint sau o pasiune". De la această accentuare a subiectivității în ge-
neral s-a ajuns la accentuarea simțirii personale ca substrat și conținut
al poeziei lirice. Este tipică părerea lui Ferdinand Brunetiere, autorul
celebrei lucrări L’âvolution de la po^sie lyriquf en France au XIX
siecle, care, vorbind despre Thăophile Gautier, din cauza lipsei simțirii
personale, constată că acesta nu ar fi un poet liric cu adevărat. Astăzi
însă acest punct de vedere nu mai poate mulțumi, fiindcă, în general,
întreaga evoluție a poeziei lirice moderne în mod vădit arată o încli-
nare spre obiectivitate. Dacă concepția amintită ar fi valabilă, atunci,
in afară de Gautier, poeți ca Edgar Poe, Batulelaire, Mallarme, Paul
Valări/, Ștefan George, R. M. Rilke, iar la noi Arghezi, Blaga, Philip-
pide, ion Barba și alifia alții, unii în întregime, alții in parte, ar fi
excluși din domeniul liric, ceea ce, evident, ar fi o anomalie,
Tn felul acesta se ivește problema subiectivității și a obiectivitătii,
a personalității și impersonalității în poezie, dar în același timp in orice
fel de artă. La noi problema a fost pusă tot de Titu Maiorescu, care,
depășind, mai bine zis lărgind concepția inițială, a ajuns să accen-
tueze și latura impersonală a creației artistice, stîrnind contestația ca-
tegorică a lui Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu pune problema în
studiul său despre comediile lui Caragiale. Accentutnd că „izvorul a
tot ce este rău este egoismul", adică tot ce este mai subiectiv și deci
mai personal, el arată că tot ce poate „nimici" egoismul aduce cu sine
o înălțare morală. Această „nimicire" a egoismului provoacă „mo-
mente de emoțiunc impersonală", care este condiția absolută a plăcerii
estetice. Dobrogeanu-Gherea îl contrazice spuntnd că emoțiile nu pot
fi decit personale, de vreme ce se petrec într-un organism individual,
într-o persoană. De asemenea remarcă o contradicție: Maiorescu in-
sași, vorbind despre Alecsandri, a subliniat drept valoare a creației
sale „caracterul personal". Tn articolul Contradicții ? Maiorescu arată
cum într-un adevărat poet caracterul impersonal și personal se îm-
bină: Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, intru-
cît în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pc sine și să-și
concentreze toată privirea în obiect (...). Dar o dată perceperea obiec-
tului dobindită, manifestarea ei în o anume formă reproduce caracterul
personal al poetului, și o asemenea răsfrîngere în prisma lui proprie
I
exprimă individualitatea lui esențială". In felul acesta, după Titu Ma- -
iorescu, atit lumea subiectivă, cît și lumea obiectivă, joacă un rol ho-
țărilor în poezie, ceea ce înseamnă că nici chiar lirismul nu poate fi
redus pur ți simplu la expresia sentimentului ca reflex numai al su-
biectivității ca atare.
Evident, cine ar putea nega importanța sentimentului pentru orice
domeniu al artei, necum pentru poezia lirică ? Și nimeni nu poale
contesta, că dintre toate genurile literare genul liric este cel mai su-
biectiv", deci cel mai „personal". Problema insă deschide o mare per-
spectivă de adincime. Maiorescu a plecat de la un temei solid pentru
a ajunge la intuirea „emoțiunii impersonale", și anume de la starea
de fapt, că orice poet stă in fața lumii obiective, pe care trebuie s-o
perceapă cu maximă concentrare, atitudine in sinul căreia el „se uită
pe sine", deci devine impersonal. Trebuie să adăugăm insă că această
stare de fapt este numai o primă constatare, numai un punct de ple-
care pentru o analiză mai adincă. Fiindcă imediat se pune întrebarea;
dacă poetul se concentrează asupra lumii exterioare, oare imboldul nu
se datorează tot unei porniri subiective? Acea concentrare, prin care
poetul „se uită pe sine", nu este tot un efort „personal" ? Cu alte cu-
vinte, nu cumva există chiar in adincimile inferiorității subiective por-
niri care vizează îndreptarea spre obiectivitate și spre îmbrățișarea ei,
remediind astfel pretinsa discrepanță dintre lumea subiectivă și lumea
obiectivă și deci a pretinsei contradicții dintre simțirea personală și
impersonală ? Fără îndoială.
Din capul locului trebuie accentuat, că nu expresia sentimentului
ca atare constituie finalitatea poeziei lirice, fiindcă sentimentul însuși
nu este o simplă trăire în gol, ci este reflexul a ceva. Rostul poeziei
lirice este să sesizeze acel ceva, care la riadul său apoi provoacă anu-
mite sentimente. Prin urmare sîntem obligați să trecem dincolo de sen-
timentul ca atare, să descoperim factorul determinant al acestuia. Iar
acest factor nu este altceva decit un anumit sens, sens care se cere a
fi exprimat. Poezia lirică nu este altceva decît expresia, sub forma sen-
sibilă a limbajului, a unui sens, întrevăzut și elaborat în inferioritatea
eului creator. Acest sens se cristalizează sub formă de idei, însă nu
sub formă de idei abstracte, ci sub formă de idei intuitive sau, cum
spunea Titu Maiorescu, idei emoționale, ce se pot sesiza nemijlocit
ieșind din făgașul gîndirii conceptuale. După cum ne-am exprimat și
altădată, avem de a face cu idei poetice, ieșite din imanențele eului,
și nu cu idei abstracte rezultate dintr-o elaborare discursivă. Prin ur-
mare nucleul originar, focarul care determină sensul intuit este eul,
care nu se poate identifica numai cu sentimentele reflectate.
Eul este o potențialitate dinamică originară, în care pulsează
datele originare ale vieții și care inițiază și susțin varietatea trăirilor
sufletești. Resimțindu-și eul, omul își resimte — indiferent că (și dă
seama sau nu — apartenența la fluxul vieții și existenței. Nu trebuie
să uităm că, după cum se exprimă convingător Engels, „omul însuși
este un produs al naturii", că face parte integrantă din ea și că deci
legile făpturii sale, inclusiv cele ale gîndirii, sînt conforme cu legile
naturii, idee reluată cu mult accent de Lenin, in privința căreia a avut
și alți predecesori iluștri: Aristotel, Goethe, Kant, Hegel.
ORIZONT
ORIZONT
Cind omul ajunge la conștiința ettliti săi, cînd constată: „eu
exist", înseamnă că în conștiința sa s-a cristalizat ideea — că deci
mai clar sau mai puțin clar își dă seama — rd el face parte din exis-
tență. Eul său deci nu este altceva decit un nucleu unitar individuali-
zat și tradus în conștiință din fluxul vieții și al existenței, Insă el nu-și
trădează proveniența, el păstrează însușirea dinamică a fluxului din
care s-a cristalizat. De aici derivă însușirea esențială a eului: el însuși
este act. Chiar prin origini el are raporturi cu restul existenței și prin
tensiunea sa dinamică împinge spre astfel de raporturi. Eul formind
un nucleu dinamic din fluxul existenței, prin insăși inerețele sale vi-
zează dincolo de sine, tinde să se depășească, să se manifeste, să se
comunice, in felul acesta el din origini este împins spre raporturi cu
lumea obiectivă, mai ales cu viața socială. Sociabilitatea are prin ur-
mare rădăcini în însuși felul originar de a fi al eului. Pentru aceea
despre o subiectivitate absolută, în contrast ireductibil față de lumea
obiectivă, nu se poate vorbi.
Dar dacă eul se manifestă spre lumea obiectivă, comunicindu-se
îndeosebi mediului social, el în același timp înregistrează cele mai
variate date din sinul acestora, asimilîndu-le și elaborîndu-le, îmbo-
gățind astfel patrimoniul său originar.
Problema eului insă nu se reduce numai la cele schițate. Dacă el
formează o unitate, în același timp el este departe de a constitui o uni-
formitate. Astăzi vorbim din plin despre straturile variate ale lui, stra-
turi de adincime și straturi de suprafață. Ideea iarăși nu este tocmai
nouă, originile ei se găsesc de asemenea deja la Aristotel, care sus-
ținea că întreaga existență, și în sinul ei omul, reprezintă o continuă
trecere de la potențialitate la actualitate, fiind deci in continuă reali-
zare, tradticînd in fapt inerențe adinei și ascunse. Ideea este astăzi mai
actuală decit aricind. Evident, eul este încadrat în fluxul existenței prin
straturile cele mai adinei și nu prin cele de suprafață, care se pot da-
tora unor influențe superficiale. Pentru aceea vorbim despre aspectul
autentic sau originar al eului, format din straturile cele mai adinei, I
spre deosebire de stratul empiric ai lui, format din impresii și trăiri
de suprafață, sau pe scurt: vorbim despre eu autentic sau originar și |
eu empiric. Iar dacă mai sus am accentuat că nu expresia sentimen-
tului ca atare este specificul poeziei lirice, ci sesizarea unui sens din
lumea eului, acum trebuie să adaugăm că acest sens se desprinde din
eul autentic, adică din straturile cele mai profunde ale eului, fiindcă
adincimea este caracteristica fundamentală a unei opere de artă au-
tentice. Și fiindcă eul prin adincimile lui este ancorat In fluxul exis-
tenței, înseamnă că sensul sesizat este un sens existențial.
Aceste aspecte ale problematicii eului dau o fundamentare și mai
solidă problemei caracterului personal și impersonal al poeziei. Maio-
rescu avea perfectă dreptate cînd spunea că poetul adevărat este im-
personal in perceperea lumii, uitîndu-se pe sine, la aceasta insă trebuie
să adaugăm că mobilul aprofundării în obiect este tocmai eul originar,
autentic. Fiindcă, după cum am arătat, eul formînd un nucleu dinamic
din fluxul existenței, prin insăși inerentele sale vizează dincolo de
sine, tinde să se depășească și vizează spre ceea ce îl depășește. In
felul acesta ajunge el in contact cu lumea obiectivă, mai ales cu viața
[ socială. Insă eul autentic nu se oprește la sesizarea suprafețelor acestei —
lumi. Fiind el însuși an aspect adine al existenței, el tinde ca și in sinul
acesteia să sesizeze adincimile esențiale. Adincinda-se in obiect, el
descoperă aceste caracteristici esențiale. Datorită acestei „ieșiri din
sine"' devine poetul „impersonal". Odată aeste trăsături esențiale ale
lumii intuite, evident, el poate să le redea și trebuie sd le redea cu
mijloace absolut personale. în orice caz, cind Maiorescu afirmă că in
perceperea obiectului poetul trebuie să se uite pe sine ca persoană,
trebuie să înțelegem o detașare de aspectul empiric al eului, care este
izvorul stărilor personale legate de suprafață, stări care alternează
după capriciul pornirilor momentane.
Prin străbaterea pînă la substratul autentic și profund al eului,
poetul trece dincolo de stările subiective și se ancorează in acel nucleu
existențial, în care subiectul și obiectul se contopesc. Din acest motiv
adevărata poezie lirică, după cum am spus, nu este simpla expresie a
unei acumulări de sentimente, în ea lumea obiectelor are un acces la
fel de îndreptățit, fără ca prin aceasta inferioritatea specifică poeziei
lirice să se altereze. Poet liric cu adevărat agenție nu este acela care
se complace în elucubrația stărilor sale sentimentale ca atare, ci cel
care reușește să străbată dincolo de aceste stări intr-o lume mai pură
și mai unitară, unde prin accente impersonale găsește acordul cu pul-
sația lumii obiective.
Dar ar fi exagerat dacă din cele spuse s-ar scoate concluzia că
nimic din lumea eului empiric, adică din subiectivitatea individuală
de suprafață, n-are ce căuta in poezia lirică. O excludere completă a
acesteia este cu neputință. Cerința primordială insă este ca această
ț subiectivitate să nu fie atotdominantă și să nu fie redată de dragul ei.
în măsura în care intervin datele eului empiric, ele să formeze un fel
de văl, prin care să adie neîntrerupt și cu vigoare straturile cele mai
adinei ale eului originar, autentic. Prin această prismă trebuie să pri-
vim și raporturile sale cu frământările vieții curente. Nu evi'area
acestora i se impune poetului, ci, îndemnat fiind de straturile profunde
ale eului său, descîfrarca din sinul lor a unor năzuințe mari din care
Să se cristalizeze sensurile primordiale ale vieții. însăși superficiali-
tățile și nimicniciile acestei vieți, cu marile nemulțumiri pe care i le
provoacă, îi pot determina cele mai aprige reacții îndemnîndu-l spre
scrutarea marilor adincimi și sensuri. Așa incit aspectul empiric al
eului își are fără indoială importanța lui. cu condiția insă ca el să nu
se substituie eului originar, ci să constituie un ferment pentru năzuința
spre descoperirea acestuia. In varietatea sentimentelor exprimate tre-
buie să palpite cit mai robust viz'unea eului originar, singurul factor
care dă consistență fluctuației vagi a subiectivității.
Dacă deci nu se poate nega rolul important al sentimentului in
poezia lirică, trebuie să fim bine precizați asupra sursei acestuia. Dacă
prin sentiment înțelegem — cum e firesc — rezonanța provocată de
varietatea trăirilor noastre, trebuie să accentuăm că rezonanța funda-
mentală și atotstăpinitoare din poezia lirică de profundă valoare este
provocată de eul originar. Poetul liric autentic pe acesta îl exaltă, „ro-
iește" în jurul intenționalitățiior sale ascunse. Paul V alerg spune cu
drept cuvint: „Pendant sa meditat ion, ii bourdonne lui-meme autour de
ORIZONT
S son propre point de repere". Aceasta, bine înțeles, il duce adesea la
convulsiuni cumplite care îl consumă. Goethe îi mărturisește lui Ecker-
inann: „Mă topesc la propriu-mi jăratic". Iar Eminesctt:
Dc-al meu propriii vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări.
Evident, s-ar putea cita și păreri în aparență contrare. De exemplu
Baudelaire, care nu neagă rolul „entuziasmului" in poezie, însă dindu-i
un sens mai specific: „enthousiasme toul â fait înde pendant de la
passion, qui est l'ivresse du coeur". Iar Verlaine și mai categoric :
„Et nous jaisons des vers emus tres froidement". Insă nu e contra-
dicție la mijloc, deoarece „căldura" Iul Goethe și a lui Eminescu —
ți a atîtor altora — și „răceala" lui Verlaine — și a atîtor altora —
in fond înseamnă același lucru : sînt expresii simbolice ale unui extra-
ordinar efort de a cristaliza prin năzuința formativă sensurile care
mijesc in vîrtejul lăuntric și de a le găsi expresiile cele mai potrivite
— o formidabilă încleștare de voință pentru a capta marile înțelesuri.
Nu există poezie lirică adevărată fără această atitudine funda-
mentală, care coastă din faptul de a scruta ascunzișurile eului după
un sens care depășește mărginirile personale și care nu se poate des-
prinde din aspectele superficiale ale lumii. Este un fior liric care nu
Se manifestă ca ceva incidental, ci ca un rost de a fi, ca o formă de
viață, ca un destin. Poetul adevărat nu poate altfel. Admirabil exprimă
această idee Rainer Maria Rilke tn prima sa scrisoare către un ttnăr
poet: „Aid întrebi dacă versurile dumitale sînt bune. (...) Nimeni nu
te poate sfătui și ajuta, nimeni. Există un singur mijloc. Adîncește-te
în dumneata însuți. Caută nevoia adîncă ce te face să scrii; intreabă-te
dacă aceasta este înrădăcinată în străfundul inimii dumitale, mărtu-
risește-ți sincer dacă ar trebui să mori in cazul că ai fi oprit să scrii.
Aceasta mai ales: întreabă-te in ceasul cel mai tăcut al nopții dumi-
tale : trebuie să scriu ? Scrutează-ți interiorul după tin răspuns adine.
Iar dacă acesta ar fi afirmativ, dacă la această întrebare serioasă poți
răspunde cu un puternic și simplu „trebuie", atunci clădeș4e-ți viața
după această nevoie", Urmind acest destin al său, adevăratul poet
liric intuiește lumea înțelesurilor primare și permanente. Fiecare poe-
zie lirică adevărată trebuie să ascundă o scinteie cerească, capabilă să
pună în lumină pentru un moment eul autentic și prin aceasta ceva
din marile sensuri „impersonale" ale ex'stenței. Neîntrecut exprimă
această idee llo'derlin într-un poem, din care cităm im fragment în
traducerea lut Ion Pillat:
Dar nouă ni se cade, sub furtunile Zeului,
Noi poeții să rămînem cu cap descoperit.
Trăznetul Tatălui, el însuși, chiar cu dreapta noastră
Să-l prindem și în cîntec învăluit
g Poporului să întindem cerescul dar ...
o Dar această captare a marilor înțelesuri nu este posibilă decît prin
2 înfruntarea pornirilor vremelnice, personale, prin care eul empiric
o caută să descopere sursele adinei cu sensurile for impersonale, generai-
valabile.
LIVIU RUSU
ȘTEFAN AUG. DOINAȘ
INTERMEZZO
iubim ca arborii: cu vîntul
, și cu vrăbiile care trec,
. atingind cînd cerul, cînd pămintui,
zilnic între ardere și-nec.
Mii de funze-n agonie scumpă
singerează luminos în zări,
ca un trup ce nu vrea să irumpă,
ca un foc strivit de dezmierdări. ■
Stăm pe mai și ne privim în ape.
Vintui bate, vămile tresar.
Undeva, pe sub pămînt, aproape,
trece in galop un armăsar.
Ce ninsoare ne-a căzut pe gene ?
Nezărindu-ne precum sîntem,
ne iubim, ca arborii-n poiene,
doar cu spațiile care gem.
La hotarul blestemat, de vrajă,
ca doi îngeri scoși din Paradis,
strinși in brațe, stăm inalți de strajă
unui rai ce pentru noi s-a-nchis.
Ne iubim ca arborii. Amurte
frunza-n zare. trunchiul în pămînt.
Clas prea lung prin verile prea scurte
vîntul pentru noi e numai vint ...
ION CARAION____________________________________________________
CIRCURI
C/recum streini prin clime boreale ..
Același circ în orișice oraș ;
același sin cu miezul uriaș
împiedicat în flendurîle sale.
Album sumar in care nu mai cred ...
Veneau acolo rochii...
Citeodată
mă re-ntilnesc in cețuri cu, uitată,
pierduta mahala a lui Tancred.
La zodia cusută mătăsos
aduc cenușa nouă a ideii
pe rină fugită-n țările de jos
ORIZONT
din deltele imunde-n panta rei,,,
Recad tn lojă limpezile crete
o falie de sensuri ne incită,
retrase peste rochia tocită
pe care saltimbancii-o duc la fete.
Nu invită nimeni, nu invită
in arenă intră (numai seara)
acrobații care-și rup țigara
in cabina fără vreo iubită.
Ne salută lent, cu pălăria
linșăm lungul borului de-un cal,
cei sătui de-aicool și ideal
spinzurați-vă de arbori bucuria.
Spuzurați-o! Și-au să rîdă mu hai ele
— Vas/îsftd,..
Nu că...
Lasă...
Știm noi rostul. ..
Pe golanii, singuri pin-la piele,
mingiie-i din staluri, August Prostul!
Toamna-n fund iși cheltuie cocorii
de metal e strada, aerul — rugină:
va pleca din nou o balerină
și-or să moară iarăși scamatorii.
Va pleca din nou ... Aștept năuc
(tu teapădă-ți, salcfmule, cerceii f)
la-nceputul zilei să v-aduc
cenușa nouă-n stnge, a ideii.
Căci, cînd frigu-o bate-n uși discret,
pe la circuri n-or mai trece-atunci
decît fetele bolnave-ai căror prunci
put in mahalaua lui Tancred.
1943
ORIZONT
N1NA CASSIAN________________________
PERPETUUM
i-am făcut un sentiment
din frig amestecat cu piatră liliachie,
un sentiment solid ca o casă
in care cresc un șoarece
pentru ca, din cînd în cînd.
să-mi ronțăie sigurătatea —
și-atunci singurătatea mea găurită
e un fluier
pe care cînt melodii atit de acute
incit se prăbușește casa,
și-atunci îmi fac un sentiment
din frig amestecat cu piatră liliachie.
VERONlCA PORUMBACU
VORONEȚ1ANÂ
ou m-urt născut din coasta psalmistului cu cobză.
Și printre zugravii de ziduri număram un bătrin.
— Pătimirea e una, spunea, orice nume îi dăruie oamenii.
Și el pregetea în ceaune lazur pentru meșteri
și ohră de umbră știa să așeze și chinovar
și uernichiu-l fierbea din sămînță de in și din neft.
— Frumusețea e una, spunea, îndărătul culorilor.
Și-un bătrin dintr-ai mei înflorea cu aur ceaslovuri,
și an după an fereca scripturi fără moarte
și-ngina versetele psalmilor, ciocănind a-ginta!.
— Și glasul e unui, spunea, orice grai are cîntecul.
Și orele-n jur fîtfiiau într-o horă nocturnă
și luna-și ținea răsuflarea, pe fereastră intrtnd,
și din depărtare, din timpul întors il zăream :
— Și inima-i una, spunea, orice nume îi dăruia oamenii.
Eu m-am născut din coasta psalmistului cu cobză.
BEN. CORLACIU
HALOURI
cÂu halouri ochii mei, nebuloase
atzînd în jurul acestor sfere albastre,
și tu le spui riduri, iubito, pe jumătate glumind,
pe jumătate de pe acum despărțită
de mine. Halouri, îți spun, de jur-împrejurul rănilor mele
pe care cîndva te gindeai să le vindeci,
albastre planetele mele din care izvorăște lumea.
INQZiao
iunie 1969
EUL Șl COMUNITATEA
ÎN LIRICA NOASTRĂ DE ASTĂZI
ORIZONT
'Z/acă răsfoim oricare dicționar enciclopedic sau chiar unu] de teorie literară,
vom alia la poezia lirică aproximativ aceeași definiție; „Ren cuprinzind creațiile
literare în care accentul cade pe redarea directă de către aulor a fondurilor ți sen- I
lîmentelor sale." Intr-adevăr, poezia lirică e — după toate aparențele — cristalizarea
unei situații, a unei slări sufletești profund inlime, personale. Poezia lirică apare
deci Ca subiectivă, prin excelență, avind în centrul ei prenumele Eu. Ața cred de
obicei poeții minori, plîngindu-și facil măruntele necazuri pe care ii le produce viața
ți îndeosebi iubita ți, mai rar, micile bucurii ți satisfacții ale minusculului lor or-
goliu. Și ața ți este: de foarte multe ori poezia lirică începe cu prenumele £n, sub-
liniat în text sau subînțeles.
Dar în o analiză mai profunda ni se revelează faptul că — dacă poezia lirică
e cristalizarea unui moment în care viața sufletească a poetului e atît de intensă
încit il provoacă o mișcare de apa reni â închidere în sine, in schimb această inten-
sitate e tocmai efectul clarificării, prin intuiție sau prin cugetare, a unui aspect al
vieții universale ți uneori chiar al întregului ințeles al ei. Prinlr-o înlîmplare per-
sonală, poetul liric simte, îți închipuie ți pricepe uluitor de adine viața ți lumea.
Prin acest fapt, starea sufletească a poetului devine a tuturor celor care se află in
aceeași situație. Modul liric e astfel cel mai violenl subiectiv ți cel mai general
omenesc, totodată.
Lirica noastră contemporană, — deți este, ca întreaga lirică modernă alit de
puternic dominată dc voința realizării unei originalități cît mai izbitoare pentru
fiecare poet în parte — lotuși se supune ți ea acestui înalt ți specific imperativ al =
genului. Liricii noștri care scriu cu deplină sinceritate, iți dau seama de această
datorie și o mărturisesc adesea.
Fiind glas al inlregii umanități, poetul liric poate să se transpună în află
existență, peste meridiane și milenii, ața cum se închipuie Al. Phillppfde în poezia (
Pe un papirus: „Sub cel de-al treilea Ptolomeu / La curtea din Alexandria, / Mi-am
dovedii cindva ți eu / în hexametri măestria. / Și-n vila tnea de lingă Nil, i Sub
ochii stelelor amice, / Am preamărit în nobil stil / Părul reginei Berenice. / Un ,
retor, insă, sec ți țters / Dar în tertipuri meșter mare, / Mă-mpunse cu perfidu-i |
vers. / Scris prost, dar plin de defăimare."
Eul său poelic poate exprima astfel un alt Eu, similar, deoarece situația ome- :
nească în care se află amîndol se poale repeta la infinit in viața nu numai a oame-
nilor. ci și a nalurli. Ion Bănuță mărturisește astfel că simțirea sa nu e decît ecoul
distilat al vieții unanime a firii; „Mi-e dat să sufăr pentru ierbi / ți pentru greierii
săraci / și pentru păsări și copaci / ți pentru spaima dintre șerpi. / Mi-e dat să I
sufăr pentru vînl / ți peniru omul călător / și pentru fulger, pentru nor / și pentru
spaima dc cuvînt" fMi-e dat).
în virtutea acestor drepturi și datorii ale sale, pentru poetul liric Tu poate
deveni lot una cu Eu, alunei cind conversează cu propriul său suflet, bunăoară ca
ion Horea — in poezia Plopii — exprimind o altă situație fundamentală ; aceea că
în fiecare dintre noi — ți cu deosebire în fiecare dintre poeli — copilul de odinioară
nu moare cu totul ți apare adesea sub forma nostalgiei după fericirea lipsită de
griji a jocurilor copilăriei: „Să nu mi spui, suflete, că nu știi de ce te naiți cu ei
și tremuri / In frunza tot mai argintată, cu cit mai mult i-aduci din vremuri I / Dă
creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii, / Cum creanga socului o poate, cu
dop de cilii, atît de bine, / — Și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine! /
De ce te joci din nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, ca nu știi!"
El poate fi de asemenea Eu, fiind unul și același amîndoi, ca în poezia lui
Marin Sorescu intitulată Vibrații, în care se conturează ideea că poetul liric trăiește
în inima lui sentimentele tuturor oamenilor, trăiește însă și existențele lor. Vorbind
desprt El, poetul. Marin Sorescu vorbește de fapt despre însuși Eul lui ca poet:
„Atît de tare ii bălea inima ! Incît / Acolo unde era el / Soarele mai vedea un om l
Cu cîțiva nași mai înainte / Și altul în urmă / Și altul în dreapta / Și altul în
stînga, / Și fiecare la rîndu-î / Vibra noi ființe ale sale / Din cauza aceleași inimi f
Iar el trebuia să trăiască / In același timp / Pe toți acești inși / Pînă la cea din
urmă / Trăsătură a fetii."
Spunînd Eu, liricul poate fi altul, — un semen al lui care nu e noet, ci un
simplu meșteșugar, cu suflet de poet. Ștefan Aug. Doinaș în poezie Săpătorul de
fintîni — vorbește astfel în numele vechilor fînlînari, care identificau sursele sub-
terane de apă, dăruiiid-o oamenilor, El dezvolta totodată frumoasa imagine a fîn-
tînilor, ca ochi albaștri prin care pămintui contempla cerul: „Pămintui n-are ochi
destui. ! Tn lutul galben, amărui, / eu dau vîrtos, izbesc cu sapa, / ca să țîșnească,
rece, apa / albastră din privirea lui. / Veniți și beți-o din ulcior! / Eu am simțit-o
sub picior / Zbăttndu-se ca turtureaua /în cotivie-n timp ce steaua / oierilor zbura
ușor*. Dacă liricul, spunînd Eu, ar vorbi numai în numele semenilor săi de suflet,
trăitori sub diferite forme în lumea artei, el n-ar fi glasul întregii omeniri. Dar el
este totuși, de cele mai multe ori, un astfel de glas, deși vorbește ca un singuratic,
j Tn poezia Un stol de păsări negre, de Al. Philippide, glăsuiește omul însuși, omul
de oriunde și din totdeauna, evocînd măreția ființei lui firave, de trestie gînditoare
care cuprinde in măciulia ei întreg universul: „Dar ce-i al meu din ceea ce sînt ? /
Nimic aproape! O așchie de plasmă luată cu-mprumut / Pînă mă nghite iarăși
adîncul spațiu mut, / Dar și o țeastă-n care iot cosmosul încape!"
Liricul poate astfel convorbi familiar cu cosmosul, ca o făptură care se știe
plăsmuită din materia acestuia — precum Tiberiu Utan, în poezia Bocet la mormîntut
Măriei Tânase, cîntăreata care a dat plita din ființa ei cîntecului popular românesc.
Tn această poezie, Ea, iarba de pe mormîntul cîntăreței, Eu, poetul, și Tu din dia-
logul poetului cu firul de iarbă constituie astfel o singură unitate, o perfectă iden-
titate: „Cum treceam printre morminte / A-nceput iarba să cînte. / întrebai iarba:
Ce ai? / De ai prins, lirule, grai? / Mi-a răspuns: Nu mai călca / Peste rădăcina
mea. / Pui sămînță omenească f Și vrei altceva să crească / Decît doină româ-
nească, / Decît doină românească î*
Gramatica poeziei lirice e astfel aceeași ca a limbii românești, dar își are
totodată și legile proprii, impuse de misiunea ei de a fi glas al întregii omeniri,
prin fiecare dintre popoarele ei.
OVIDtU PAPADIMA
iNoziao
ISTORII LITERARE RECENTE
5n cursul ultimului an două istorii literare au apărut, reținind
atenția cercetătorilor de specialitate cît și a publicului cititor : Tratatul
de Istoria Literaturii Române voi. II sub egida Institutului de Istorie
Literară al Academici, avînd ca redactor responsabil pe prof. Al. Dima,
membru corespondent al Academiei, și Istoria literaturii române I dc
George Ivașcu, la Editura Științifică. Aparițiile nu sînt întîmplătoarc,
datorită interesului, pe de-o parte, pentru reconsiderarea literaturii ro-
mâne în evoluția ei istorică după criteriile studiului științific și, pe de
altă parte, interesului pentru impunerea ci în mișcarea literară uni-
versală. într-un moment istoric cînd prestigiul țării noastre crește pe
toate planurile.
Evident, în elaborarea unor astfel de lucrări de mare sinteză, înce-
putul discuției ține seama de criteriile după care ele au fost concepute. I
Tratatul de Istoria literaturii voi. II a ocazionat intervenția unor cer- :
cetători compctenți dar și a unora mai puțin cunoscuți, care contestau
calitatea științifică a unora dintre colaboratorii volumului, colegi ai
lor, sau își îngăduiau să trateze de sus întreaga muncă de redacție,
în numele unor alte principii ale studiului istoriei literare. Din păcate, j
în unele intervenții erau vizibile insinuări străine dc adevăratul studiu, j
în observațiile unor savanți de subsol, sau în ale unor cercetători
anonimi, fie tineri ale căror nume poate fi cel mult o promisiune. ;
fie bătrîni cu prestigiul împuținat de ratarea lor profesională. Acestora !
li se pot aminti cuvintele eruditului Nicolae lorga, din Introducerea .
la Istoria literaturii românești: „Bunul simț plătește mai mult decît
ori și ce erudiție, cade mai greu în cumpănă decît ori și ce talent". |
Discuțiile de principiu au abordat însă un aspect fundamental:
raportul dintre istoria literară și critica literară. Redactorii volumului
au dat un răspuns, tot de principiu, și nu e cazul de a relua toate
obiecțiile. Reținem aici numai o anumită ascundere a unora din pre-
opinenți sub numele lui G. Călinescu, bazați pc ideea foarte greșită
că fostul director al Institutului de istorie literară ar fi editat volumul
după altă concepție. Redactorii actuali, pentru a grăbi apariția lu-
crării, au păstrat .planul lui G. Călinescu, colaboratorii fixați de el,
£ și au reținut toate articolele prezentate d£ ei. în ce privește studiile
g lui G. Călinescu, ușor se poate constata că ele erau menite a completa
£ capitolele lucrării lui personale, ce se găsea în pregătire pentru a doua
® ediție — și deci în majoritatea lor imposibil de inclus în volumul apă-
rut. Că o lipsă de unitate rezulta din această variată contribuție, este
evident, deși s-a căutat o potrivire a studiilor în funcție de scopul Iu-
crării, în condițiile date : o prezentare pînă la zi a cercetărilor, cu 3
citarea autorilor mai importanți, pentru o informare corectă și com-
pletă a celor ce au nevoie de un tratat și nu de opera unui anumit is-
toric, oricît de talentat scriitor ar fi el.
Raportul dintre istorie-lîkrară și critică-literară, în ce privește
literatură română, nu este denaturat printr-o neînțelegere a fenome-
nului artistic, în volumul discutat, în comparație cu valoroasa lucrare
a lui G. Călinescu. Dacă bine se observă, în primul plan al lucrării
( acestuia stă valoarea literară a expunerii istoricului, dublat în perma-
nență de un critic literar, pentru că altfel nu totdeauna criteriul lui
personal măsoară exact proporțiile în mișcarea literară, autorul ră-
fuindu-sc uneori cu scriitorii ca și cu personajele romanelor sale, într-o
panoramă nerepetabilă ca studiu de istorie literară.
Redactorii Tratatului voi. 11 au ținut seama că operele scriitorilor,
dacă pot fi comparabile cu niște tablouri într-o expoziție de artă, nu
se pot privi decît în succesiunea lor istorică, încadrate in mișcarea
culturală a diferitelor epoci, tocmai pentru că ideea noastră despre
valoarea artisticii nu coincide cu concepția scriitorilor respectivi despre
artă, și ceea ce trebuia urmărit, în primul rînd, erau factorii consti-
tuirii literaturii noastre ca artă în mișcarea culturală de la Școala
Ardeleană încoace, într-o ascensiune istorică dominată politic de re-
voluția din 1848. Literatura română, relativ tînără, nu poate fi privită
după un criteriu exclusiv estetic pînă în începuturile ei fără riscul dc
a decreta valori estetice niște forme literare mai mult sau mai puțin
2 valoroase sub raport artistic.
Ce istorie literară ar fi aceea care ar începe cu arta cronicarilor,
evidentă în cîteva „portrete" influențate de scriitori străini, cu dialo-
gurile stilului oral introdus în cronici greoi scrise, și s-ar continua cu
momentul „Tiganiadei", care nefiind publicată la timpul ei nici n-a
intrat propriu-zis în istoria literară, decît tîrziu, șî a se ajunge la pe-
rioada de glorie a „întemeierii" liricii cu poeții Văcărești ! Retrospec-
tiva diformează perspectiva, fără încadrarea operei scriitorilor in miș-
carea culturală a vremii, obligîndu-ne la studiul a ceea ce apărătorii
Criteriului estetic contestă într-o istorie literară : studiul valorilor mi-
nore, încadrate într-o galerie care prezintă puține încăperi cu opere
monumentale, mai recent apărute. Perspectiva este falsă pentru că
istoria culturală trebuie să se asimileze în istoria literară ca o temelie
a unei monumentale construcții, iar separarea lor duce la surparea
criteriului valorii întregului monument. Cum am aprecia, de exemplu,
în arta lui Bălcescu, „tehnica basoreliefului", sau cum am include în
literatură corespondența aceluiași, într-un gen ce a ajuns la o mare
expresie artistică, dacă n-am ține seama de patosul revoluționar al
scriitorului ? Dar nu numai atît: chiar pentru epocile dc afirmare a
adevăraților noștri clasici, epoca dintre războaiele mondiale, criteriul
cultural nu-și pierde importanța, deși faptele istorice sînt contempo- £
rane pentru mulți cititori de literatură. Prin operă se înțelege mai bine O
istoria, și istoria trebuie cunoscută de cei ce vreau să explice opera, g
Toată discuția raportului dintre istorie-literară și critică-literară, pusă °
în alți termeni, este de fapt o eludare a explicării științifice a valo-
rilor estetice în dezvoltarea literaturii ca artă.
m Obiecții de conținut, desigur, se vor mai putea aduce Tratatului
de istorie literară editat de Academie, cum este și normal, dar lucrarea
nu poate fi minimalizată ca valoare științifică. Locul ci adevărat se
va fixa deabia după apariția și a celorlalte volume, pe care le așteaptă
toți cei interesați în studiul literaturii române.
O linie de mijloc între istoria culturii și istoria literaturii ca artă
vrea să păstreze Istoria literaturii romane, publicată de G. Ivașcu.
„Argumentul" introductiv rectifică o greșită interpretare a lucrării lui
G. Călinescu prin observația că istoricul literar, deși a tratat succint
epoca veche, n-a repudiat conceptul de literatură veche, el fiind nevoit
să sc limiteze la un spațiu mic în selectarea operelor după criteriul
estetic pentru că specialiștii vremii iui „n-au studiat materialul
adecvat", adică n-au găsit prin analizele lor decît fapte exterioare
fenomenului literar. Este ceea ce G. Ivașcu încearcă să suplinească,
sub raport documentar, pe baza unei bibliografii mai cuprinzătoare,
în lumina unor criterii istorice care fac din trecutul nostru nu doar o .
arhivă prăfuită ci o realitate socială vie: existența poporului român,
dc la vatra geto-dacă pînă în zilele noastre, în unitatea lingvistică,
spirituală și națională, indiferent de vitregia condițiilor dezvoltării lui,
în teritorii diferite. Deci o concepție după care istoria literară este o
carte contemporană despre trecutul literaturii române, adică o privire
a ei nu atît prin anumite valori artistice realizate la nivelul exigen-
țelor noastre estetice, cît printr-o anumită structură spirituală a po-
porului nostru, manifestată în formele culturii lui în decursul timpului,
în așa fel că o continuitate și o unitate este vizibilă în ea, dc la civi-
lizația geto-dacă, trccînd prin epoca începuturilor literare, pentru a
atinge o culme într-un moment renascentist al ei, care ne-a făcut „eu-
ropeni" încă în epoca de pregătire a spiritului modern. Dacă ideea dc
literatură națională este corelată cu fenomenul economic și social bur-
ghez, apariția conștiinței naționale a devansat momentul ascensiunii
burgheziei, ca fiind generală de împrejurările istorice ale organizării
feudale, într-un „umanism ' românesc, care, după perioada „luminării"
în spiritul emancipării sociale și naționale susținut de ideologia Școlii
Ardelene, va fi reluat în atmosfera „secolului naționalităților" ca o
idee politică, apărată dc cultura națională, manifestată în diferitele
forme de artă ce apar ca expresii ale spiritului modern.
Autorul lucrării își propune sa explice această structură spirituală
prin manifestările de cultură ale poporului nostru într-o istorie .împăr-
țită în epoci cc evită discuțiile interminabile privitoare la periodizarea
literaturii: Epoca genezelor (sec. X—XVI), De la o cultură medievală
spre o cultură națională. Clasicii literaturii române vechi, Epoca Lu
minilor, Constituirea literaturii române moderne. Deci nu numai o in-
formare a publicului sc urmărește ci și recunoașterea imei tradiții a
geniului creator românesc prin descoperirea genezei formelor literare
x și analogiei cu alte literaturi, ținîndu-se seama de profilul original al
g creațiilor literare, după o definiție a lui G. Călinescu : tradiție înseamnă
g înaintare organică după legi proprii.
° Lucrarea lui G. Ivașcu se bazează pe o bibliografie selectivă,
istorii literare, studii specia Ig sau monografii, conștiincios citate. într-o
sinteză originală realizată prin concepția indicată mai sus privitoare
la „creșterea literaturii românești". O ilustrare bogată a textului, cît £
și citatele din anumite opere, comentate eu grijă, dau întregului volum
un aspect de unitate științifică, la baza căreia stă o metodă numită de
autor „biografia literaturii", o dezvoltare organică a fizionomiilor ci
succesive, altceva decît biografiile scriitorilor. Discutabilă sub rapor-
tul dispensării dc datele biografice ale scriitorilor, metoda în ansam-
blul ei vrea să mijlocească un contact direct cu realitatea culturală
și literară, cu ccca ce autorul consideră că în istoria noastră este
conștiința noastră de sine, în valori pe care un popor le cucerește cu
fața spre viitor.
Cunoașterea lucrării iui G. Ivașcu în toate compartimentele ei
este pentru specialiști o problemă de timp, cît și pentru marele public
căreia i se adresează. Pînă la apariția obiecțiilor solicitate de autor în
introducerea ei, menționăm apariția lucrării ca un important eveniment
editorial. Condițiile tipăririi ei sînt impresionante. Și sub acest aspect,
omagiul adus dc autor creatorului literaturii noastre, geniului poporu-
lui român, este cu prisosință meritat.
EUGEN TODORAN
ROMUL LADEA: Fratele meu, Toma
ORIZONT

SCĂRILE (I)
Să urcăm, spuse ea, m-am odihnit destul, o să întîrziem ai să vezi
tu, nu putem sta așa nemișcați, vezi fereastra e deschisă și e curent, ți
minte anul trecut cînd. Și-acum începem amîndoi, ținîndu-ne de mină,
a ei tremură puțin într-a mea, să urcărn scările, acum cu pașii noștri
desculți, treptele alunecoase sub picioarele noastre, scările năclăite.
Vezi să nu aluneci, îmi spune ea, vezi să nu aluneci și să cazi, tu nu
poți să. Știu foarte bine că tu, mai spuse ea, și acum o lumină crudă
și neprietenoasă alunecă pe dalele scării, acum putem foarte bine să
ne vedem unu! pe celălalt, triști, puțin obosiți, și abia acum cu tristețea
aceea în jurul ochilor ei, cu acele cearcăne ale oboselii, mi sc păru
mai Frumoasă ca oricînd, abia acum, cu tristețea aceea, sau poate nici
nu era tristețe, poate era doar umbra unei întrebări care murise de
mult, lacrimi sau zîmbet, abia acum, dar mai bine să evit privirea ei
mult prea neliniștitoare pentru mine, mai bine să urc scările cu capul
întors într-o parte, în așa fel îneît să nu-i văd privirea, înadins, mai
bine să mă mulțumesc a-i simți doar prezența prin tremurul ușor al
mîinii, captivă în mina mea, și acum, în timp ce urcăm, auzim cum
în spatele nostru ușile se închid cu prudență, acum. în vreme ce urcă
înspre noi miresmele calde ale nopții de vară. Balustrada de care ne
sprijinim e vopsită în roșu, vopseaua nu e încă uscată, ni se lipește
dc mîini. da, avem mîinilc roșii, însîngerate, noi care n-am comis nici
o crimă, noi care ni le ascundem totuși, mîinilc noastre care ne ajută
să nc amintim de marea noastră vinovăție, chiar balustrada, de un
roșu aprins, aproape portocaliu, strălucind sub lumina reflectoarelor
care sînt toate aprinse, dar mai bine să uităm, nu-i așa. mai bine să
continuăm să urcăm cu ochii închiși, să orbecăim prin întuneric îm-
piedieîndu-ne din cînd în cînd, mai bine ca, tremurînd dc frig, în hai-
nete noastre subțiri, era doar vară acolo, jos, cînd am plecat, era încă
vară, îți mai amintești draga mea florile de ciuboțica cucului, sau de
gura leului, florile acelea cu nume de păsări, sau de animale carni-
vore. Să ne împiedecăm prin întunericul pe care ni l-am ales singuri,
să alunecăm, să cădem, să ne lovim gura de cimentul rece, să ne
ridicăm cu dinții rupți, cu gura sîngerîndă, cu ochii vineți, cu cicatrici
g pe față, tu pentru mine, eu pentru tine, una pentru mine, una pentru
o tine, una mie, una... Ți-am spus doar că trebuie să uiți, ți-am spus să
2 nu te mai gindești, văd doar în ochii tăi cît de mult trăiește el încă
° în tine, el care era acolo, era doar încă vara, cînd am plecat, nu-i așa,
înfloreau magnoliile și chiparoșii acolo în sud, și oameni blonzi, oa-
meni cu părul de aur, roșeați, care umblau desculți pe faleză și marca
acolo în sud, oamenii blonzi cu ochii de culoarea mării, marea verzuie, S
oamenii blonzi cu ochii de culoarea mării acolo în sud. Mai ales nu
trebuie să încerci să te dezvinovățești, mi-ar fi greu să te văd cum îți
ascunzi privirea de privirile mele, cum faci eforturi să găsești mici min-
ciuni, te văd urcînd scările absentă, pierdută, cu gîndurile în altă parte,
zîmbind unei amintiri trecătoare, cu părul tău lung lăsat în neo-
rînduială, acoperindu-țî ochii, nici un gest de a-1 da la o parte, ești prea
obosită acum, prea indiferentă. Sau poate cine știe, cu urechea la
pîndă, faci eforturi inutile să mai auzi vuietul mării acolo jos nu-i așa,
oamenii aceia blonzi, ochii verzi, verdele, verde.de culoarea mării, pri-
virile lor. Vopseaua nu s-a uscat încă, mîinițe noastre năclăite se
sprijină din cînd în cînd de pereții din dreapta, mari amprente roșii pe
pereți albi, urmele trecerii noastre prin aceste locuri. Vezi, sc lucrează
încă, pc măsură ce noi urcăm ei continuă să pună cărămidă peste că-
rămidă, ei continuă să adauge etaj cu etaj, tîmplarii sînt cei care
potrivesc acum în stînga și în dreapta noastră broaștele la uși, auzim
chiar cheile întoreîndu-se în broască, auzim cum se nituiesc ferestrele,
auzim cum se pun ușile, și uneori chiar sîntem primiți cu entuziasm.
Bărbați și femei în pragurile ușilor care ne aplaudă și avem chiar im-
presia, dar asta se întîmplă destul dc rar, că sîntem un fel de messia
pe care și femeile și bărbații, îl așteaptă, călcăm pe florile pe care ni
le aruncă și pentru că sîntem înfometați rupem din pîinea cu sare pe
care ei ne-o întind și ne bucurăm că ei nu știu, ne bucurăm că ei n-au
de unde să știe că. Poate că cei de lingă care am plecat nc-au uitat.
Pentru ei fiecare dintre noi are micul lui discurs. întîi o las pe ea să
vorbească. Zîmbește mulțimii ca un star de cinema. E întotdeauna
ovaționată și i se iau interviuri. La lumina blițurilor încearcă să zîm-
bească dar zîmbckul nu-i reușește de fiecare dată și eu știu că ea e gata
uneori să plîngă, eu știu că ea. Poate că pînă la urmă o să uite, o să
uite marea atît de verde, strălucitor de verde. Niciodată. în curînd
poate. Nicicînd. Niciodată. Acolo jos. Verde dc sticlă, verde de geam
spart. Și acum în timp ce urcăm, ținîndu-ne de mină cu balustrada
roșie în stînga noastră, vopseaua nu este uscată și ni se lipește de
mîini, treptele de metal ale scării, și noi care sîntem desculți, acum
simțim cum ne golim de toate amintirile care au fost în noi, acum spe-
riată ea încearcă să-și smulgă mîna dintr-a mea, și împleticindu-se
încearcă să coboare scările, poate că vuietul verde al mării a fost
pentru o clipă mai puternic decît oricînd și o văd alergînd, sărind
două sau trei trepte deodată, îndepărtîndu-se, coborînd, coborînd, și
o indiferență imensă mă cuprinde, nu simt nici o durere și nici o pă-
rere de rău după ea. mă simt din contră cuprins deodată de o imensă
indiferență, nu fac nici o mișcare ca să alerg, s-o ajung din urmă, o
las să alerge, aud cum pașii ci linăie, lipăie pe scările reci de metal,
o aud coborînd și doar mult mai tîrziu, spaima că n-o iubesc, e ase- £
menea unei lovituri de trăsnet, mult mai tîrziu o suferință acută, in- g
suportabilă aproape, mă cuprinde, ceva căruia eu îi spun totuși dra- £
goste și atunci știu că sub mine, la a șaptezecișișaptea treaptă ea s-a °
oprit. Știu că ea așteaptă acolo, mult prea obosită de atîta fugă, știu
că tocmai în clipa aceasta ea-și șterge lacrimile cu dosul palmei, apoi
S le linge cu limba, ca să simtă gustul lor sărat, care să-i amintească
de marea la cârje ea n-o să sc mat întoarcă niciodată. Lacrimile, gustul
sărat al mării. Ungîndu'ȘÎ mîinile, ude de lacrimi, ca un mic anima!
rănit, nn mic animal care își linge singur rănile. Nu mai plîngem
acum, încordată ascultă zgomotul pașilor mei în timp ce m-apropii de
ca. Niciodată. Ca un mic anima! la pîndă. Niciodată marca. încă de
departe văd cum tremură în rochia ei subțire dc culoarea mării. Verde,
verdele, verde. M-așez lîngă ca fără să-i spun o vorbă și privim amîn-
doi scările cum se întind sub noi pînă departe cu balustrada lor roșie. I
Ți-e frig, o întreb după o vreme. Țî-e frig, nu-i așa ? La început nu I
scoate o vorbă și eu îi spun. Nu-i așa că nu vrei să ne întoarcem ? I
Să nu ne întoarcem spune ca. Marea, spun eu, fluturînd pe dinaintea
ochilor ei, plini de sarea lacrimilor, pînza sărată și verzuie a mării.
Marea, spunea ea. și cuvintele ei sînt goale de orice conținut, și, în cli-
pele astea ea nu vede marea, în clipele astea ea a uitat marea. Verde,
spun eu și ea repetă ca un ecou verde. Culoarea verde stărui cu și ea I
repetă după mine cuvintele fără să se întristeze sau să se bucure. Soa- 1
rele, spun cu, și ca repetă după mine, căzută în transă soarele. Verde,
verde, verde, strig eu dar ochii ei rămîn goi, incapabili să reflecte nici
măcar o secundă culoarea verde a mării. Ea începe să uite îmi spun I
eu cuprins de bucurie. Ea uită. Și așa cum un toreador frece pe sub
ochii morți ai taurului învins pînza roșie a luptei, flutur și eu pe
dinaintea privirii ei pe neașteptate opacă, pînza verde a mării. Dar mă
simt de parcă m-aș întoarce de la o înmormîntare. încep să mă agit
fără rost. Să coborîm îmi spun, marea, acolo jos, verde, atît dc verde,
acolo jos, ci, îi spun eu, să ne întoarcem. Ea începe să urce din noti.
sprijinindu-sc la început dc balustrada roșie. Trebuie s-o ajung din
urmă, trebuie să-mi potrivesc pașii după pașii ei grăbiți, trebuie s-o
sprijin uneori să nu cadă, atunci cînd în graba ei de a urca cît mai
repede, e gata să alunece, trebuie să-i zîmbesc cu gura larg deschisă,
trebuie să-i arăt toți dinții, din cînd în cînd trebuie să-mi apropii gura
de părul ei parfumat și cald, din cînd în cînd trebuie să-i dau mici
dovezi de dragoste și de încredere, căci totul trebuie să sc întâmple
în așa fel, îneît ca să simtă cît mai puțin oboseala, acestui urcuș.
SORIN TITEL
ORIZONT
ION NEGOIȚESCU
NEC PLUS ULTRA
1
@a un înger era pădure de sori cotropita
ca O noimă sau ca o pulbere nelegiuită
pretutindeni veghea sîngele asemuindud
2
intăinuied răsfățul adud pentru cimpoaie
precum la scara lumii vîscos de beat tn ploaie
să-l umple de-ar putea conturul său de aur
3
era un înger brun poate și totuși fără spasm
ferită prietenie de zile somnoroase
mărunta lor splendoare se-ntunecă și crește
ogarii cînd spre coastă gonesc septentrionul.
VICTOR FELEA
LUI ALBERT CAMUS
C^lbert Camus, spirit lucid, neliniștit,
Coloană dreaptă peste dezastrele veacului tău,
Sînt trist că nu te-am întilnit
Și că te-ai dus prea timpuriu să rătăcești
/reversibil printre umbrele posace.
Adesea mă gindesc la tine. ..
Neliniștea și gindurile tale
Sînt parcă propriile-mi aripi
Care mă poartă-n larg, în infinit.
Cindva am străbătut și eu cumplitul drum
Al angoasei tale, am atins hotarele absurdului
Pe unde totul se preface-n scrum:
Apoi, un dor puternic de viață
M-a readus pe un pămînt mai ferm,
Printre eternele vicisitudini omenești.
Acum sînt ceea ce se cheamă-un luptător.
Năspund de adevăr și de speranțe,
De-ttn viitor mai bun — nud ușor.
Căci uneori nu știu ced de făcut
/ar dacă știu și vreau, devin un Don Qnifote
Batjocorit de morile de uint.
ORIZONT
PETRU SFETCA
ORIZONT
ALEGORIE
vaste
domenii de simțire
apa simplă
și neantul
din cerul străbunilor.
Și invocația
care devorează.
Și metaforele în triumf
care nu pot să epuizeze I
Prea multe arhetipuri
pe solul hieratic al inimii!
Caldelor categorii,
din care se alege
insomnia pastorală
a privirilor,
o geometrie coruptă
vă nesocotește....
PAVEL BELLU
FLUIERUL LUI DIONISOS
orm in somnul inului — veșnicie tăcută
Ce ochi mă bănuie in albul neutru 2
Sint una cu Nimicul, Nespusul, Nevrutul
și unduiesc mult dincolo de lucruri.,.
Fericit sint in nemărginirea mea.
Departe foarte, după infinita zăpadă
stele galbene încep să cadă
și sub eternitatea — vestală
aud dezfrunzirea universală...
Lasă-mă, gol pătimaș! N-am nici un
strop de otravă al vreunui Pentru.
Sint conjugat cu propriul centru
și el e pretutindeni, și nicăieri,
fără hotarul lui mîine sau ieri.
Sint abia un parfum
din eternul Acum ...	.
C. MIU-LERCA_______________________________________________________
STRUGURI
sub butucii de viță, -nvechiți,
ard sinii tărinii -n ciorchinii-nsoriți.
O lume de struguri în ii de rugină,
horind, din colină-n cotind -și-anină
mărgelele de chihlimbar —
ft-n ele tot clocotul trudei și dulce ș-amar.
Boabele, blîndele, roabele,
așteaptă-mplinirea culesului, imbrățișăriled strinse, dorite.
înlăcrimate, strivite,
visa-oor că-nuie
în freamătul clipei cind vinul
se-mbie
in cupa vieții, adîncă ți grea —
cînd, scinteind înfocat ca rubinul,
va reaprinde in singe
soarele, glia,
iar euforia
va ride, va plînge —
și tot mai setoasă, va bea.
AL. JEBELEANU
RĂII ZEI
Q)'ncolo sint zeii. Jucăușe sau hide întruchipări.
Dușmanii tui Moi se H făureau din aur sau bronz,
Sint zeii lui Sofocle. Zeii lui Ulise, rătăcitori pe mări.
Sint zeii romani dincolo. Zeii lui Horațitt petrecănoși.
Dincolo sînt zeii, pe trepte boreale. D.tpă ierarhii.
Cerul nu-i ostenește, pămintenii tac cu dispreț.
Slujitorii nu-i mai roagă pentru războaie, pentru nutreț,
Fumul jertfelor nu se rotește în seri liliachii.
Dincolo sint zeii. Lingă tunete trace.
Norii se string sterpe, fastidioase ghemotoace,
Olimpiii ti se șterse din amintire.
Dincolo sint zeii. Toți i-am părăsit.
Fluturi senzitivi mai cred, naivi, în nemurire.
Dincolo sint zeii. Contopiți in piatră și mit.
1NOZIM0
JUMĂTATE DE VEAC
SUB VRAJA LUI EMINESCU
ORIZONT
ZTrebuie să sap foarte adine, să aduc la lumină din memoria mea
acea trăire de o clipă, cînd — întîlnind pentru întîia oară poezia lui
Eminescu — m-a fulgerai gîndul: fac cunoștință cu un nou geniu.
Tn 1910, un profesor român de la Arad, loan Costa, mi-a citit cîteva
poezii deosebit de dragi lui, pairu-cinci, aparținînd lui Eminescu,
apoi cîte una de Coșbuc, losif și Goga, Nu mi le-a citit numai, ci, im-
provizînd, le-a declamat, le-a explicat și Ie-a tradus. Azi nu-mi mai
aduc aminte de toate, dar n-am uitat, nu voi putea uita niciodată că
între poeziile lui Eminescu, atunci, am auzit pentru întîia oară O,
mumă... Somnoroase păsărele și Mai am un singur dor. Aceasta s-a
întîmplat la vreun an sau doi după ce tineri scriitori, ziariști pro-
fesori, îtnbătați de vraja lui Ady, nici n-au vrut să mai audă de
alt poet, contestînd că vreun alt poet ar fi capabil să scrie poezii cu
adevărat valoroase, originale.	,
Desigur și acest fapt a făcut să nu pot aprecia imediat întîlnirea
cu Eminescu la extraordinara ci însemnătate. Dar a mai intervenit și
altceva. Deși pe atunci vorbeam destul de bine limba română — o,
nu și cea literară, ci limba populară din jurul Aradului —, nu mi s-a
revelat la prima audiție armonia specifică a asociațiilor de idei, geniul
creator de imagini și muzicalitatea cuceritoare a limbajului lui Emi-
nescu, care fac versurile sale să plîngă atît de dureros frumoase, sonor
sau în suspinuri, și să respire alert în ritm de febră. Da, îndată am
înțeles că e un poet genial’ însă în același timp — poate din lipsa
adîncirii necesare — am sesizat și influența filosofici lui Schopen-
hauer și a tristeții lui Lenau, ba, nu o neg : acestea mi-au ascuns
originalitatea lui Eminescu.
în același an am ajuns la Budapesta, unde munca nouă dc redac-
ție, varietatea activității literare și lupta publicistică dusă cu hotărîre
tinerească împotriva politicii reacționare a lui Ștefan Tisza. primul
ministru maghiar de atunci, m-au rupt pentru o vreme de poezia lui
Eminescu, îndată după aceea, în cei patru ani ai războiului mondial,
aruncat de colo pînă colo, în Galiția , ca rănit, in diferite spitale de
război, apoi în regiunea Piavei, iarăși n-am mai putut să ajung în
contact cu poezia lui Eminescu. Abia cînd căderea Republicii Sfatu-
rilor Ungare m-a forțai în emigrație la Viena. și cînd — student al S
universității de acolo — am ajuns în relații cu studenții români de la
facultatea de filozofie. între care cu Lucian Blaga. mi s-a trezit din
nou interesul pentru poezia română și în primul rind pentru Eminescu.
într-una din aripile laterale ale Burg-ului vienez era societatea
studenților români. „România Jună“, care avusese, la întemeierea ei.
ca ccl dintîi președinte, pe Ion Slavici, iar ca cel dintîi bibliotecar
tocmai pe Eminescu. Această tradiție a determinat și caracterul activi-
tății culturale a organizației studențești. în ședințele plenare, convo-
cate în fiecare sîmbătă, tinerii scriitori țineau conferințe despre litera-
tura română și, paralel cu aceasta, vorbeau în simpozioane deosebite
despre poezia lui Eminescu. Astfel am avut prilejul să cunosc ceva
mai de aproape viața chinuită și operele principale ale poetului genial.
La jubileul de jumătate de veac al „României June", în 1921, am
ajuns și eu să țin o conferință despre el, în limba germană, pentru
publicul internațional pestriț al clubului cultural universitar, ilustrîn-
du-mi textul cu cîtcva traduceri de ale mele în limba germană. ,
Cu puțin timp înainte. Gombri Jeno întemeiase excelenta sa re-
vistă Tuz (Focul). Alături de Gaâl Gâbor, eram și eu unul din redac-
torii revistei, care imediat după apariție a creat contacte cu persona-
lități eminente ale literaturii progresiste mondiale : Henri Barbusse,
Romain Rolland, Heinrich Mann, Ștefan Zweig, II. G. Wells, Upton
Sinclair și încă un număr destul de mare de alți scriitori cu renume
mondial, care ridicau nivelul revistei prin scrieri originale. Dintre
scriitorii din România colaborau Emil Isac. Eugen Relgis. Tabery
G^za și Salamon Lăszlo. în cdițîa săptămînală pe rotativă, în numă-
rul din 8 octombrie 1922, am publicat cea dintîi traducere a mea din
Eminescu, sonetul „Trecui~au anii...“, la a cărui prelucrare m-a aju-
tat Lucian Blaga cu explicațiile sale referitoare la cele mai fine sub-
tilități ale stilului.
Astfel a început munca pe care am dus-o, cu întreruperi mai mici
sau mai mari, timp de 47 de anî, avînd ca rezultat o sută de traduceri
din Eminescu în limba maghiară și vre-o șasezeci in limba germană.
Și nu numai într-o singură formă ! Sînt nenumărate variantele, dife-
liielc gradații dc traducere, realizările noi și noi, lucrate cu o auto-
letilică tot mai exigentă. Au fost între poezii unele pe care, în decursul
deceniilor, le-am transformat fundamental dc cîte patru-einci ori în
limba maghiară, ca în cele din urmă totuși să mă întorc la prima
formă, pe care am găsit-o cea mai reușită. Dar au fost și din acelea
pe care le-am redat dintru început — potrivit principiilor și practicii
mele de traducător — cu riguroasă fidelitate de conținut și de pro-
zodie, și abia după aceea, după prima versiune, mi-am dat seama că
diferența între cele două limbi cere o altă fidelitate : aceea care sacri-
fică potrivirea silabică, potrivirii de atmosferă, noțiune și muzicali-
tate a poeziei.
Cu cît am cutreerat mai mult în împărăția spirituală a lui Emi-
nescu, cu atît am întîlnit mai multe surprize. Am putut descoperi me-
reu noi regiuni ale liricii lui, meridiane încă necunoscute, mereu alte
originale asociații de gînduri în sistemul lui de imagini. Am privit
ORIZONT
$ adînc în acea tragică criză sufletească, pc care i-au pricinuit-o urzi-
eaturile mediului neînțelegător, intrigile politice reacționare și am cu-
noscut contradicția fatală dintre mizeria suferințelor sale trupești și
apoteoza lui spirituală. Poeziile lui îmi spuneau tot mai mult. De
acum nu numai ceea ce se poate citi din literele lor, ci și ceea ce
acestea trec sub tăcere, ceea ce în nenumăratele sale fragmente și în-
cercări, rămase ca torsuri în schiță, atingînd zece mii de rînduri, de-
pune mărturie despre cutremurele sale sufletești și zbaterile interioare
de veșnice îndoieli, de veșnice insatisfacții, prin care în cele din urmă
i s-a consumat organismul în iadul bolii pe atunci încă nevindecabile,
cabile.
Cum am pomenit mai sus, am avut la vîrsta de 23 de ani cea
clintii — din păcate limitată la numai cîteva ore — întîlnire cu po-
eziile lui Eminescu. A trecut mai bine de jumătate de veac de atunci
și am cuireerat în acest timp dc multe ori toate sistemele stelare ac-
cesibile mic ale liricii universale, stelele fixe cu foc veșnic și cometele
ce se întorc în intervalele schimbărilor de ev cu coamă lucitoare, pla-
netele învecinate și sateliții mici mai apropiați, străduindu-mă să apuc
cîte o rază din lumina 1or, pentru ea prin mijlocirea limbii mele pro-
prii să străluminez calea înfrățirii popoarelor.
FRANYO ZOLTAN
ORIZONT
FRANZ LIEBHARD______________________________________________
ACUARELA DE IARNA
//n alb-albăstrui cu reflexe pure
Ca al perlelor somnolente.
Inzăpezite-ntinderi au sclipiri prea dure
Și contururile — toate — sint absente.
O dungă cafenie in golul imens
De ea răzimat un sttlp singuratic.
De cer atirnă, strălucind intens,
Soarele — în culori de jăratic.
In romflnețle de GH. PAVELESCU
VLADIMIR CIOCOV
HOȚUL DE SOARE
^Oorbesc cu mine însumi ca toți să mă audă
și-o acuzare gravă-mpotriva mea înalț
că n-am înfăptuit nimic de cînd exist,
că nici o faptă n-am desăvîrșit, niciuna,
nici-o-m plinire simplă, necum ceva măreț.
Și-mi spun sfios că totuși, totuși
ceva am împlinit. De cînd exist, mereu
— crezare să nu-mi dați! — eu am furat intr-una.
Dar cum — mă-ntrebi — să fure poetul 2
Și, totuși, vă spun, eu am furat intr-una
Și ieri am furat, și azi și mîine voi fura,
Pînă ce sufletu-l mai am, pînă rațiunea mai arde.
Cerului i-am furat soarele incandescent,
Norilor le-am răpit irizarea luminii.
De la tunet — ramuri de fulger, așchii de soare,
ca bezna să piară din orice ungher,
Națiunea să emită lumină, sufletul să se înalțe în zbor.
Pentru unii și pentru alții,
pentru cei mulți, pentru mine-am furat
soare, soare, soare...
Dar cum ai putut să cutezi toate acestea 2
Vă spun : cu gîndurile mele cu/ate, cu căldura inimii mele și lacrima,
cu bucuriile de dimineață pe drumri ușoare,
cu puzderia durerilor mele, urcînd pe drumuri aspre;
bătind mereu cărările drepte sau înguste, spinoase
și cîteodată cu pumnul ridicat în cer,
ca un om deznădăjduit, hotărit să-și facă dreptate.
Asemenea celui flămind, călăuzit de foamea chinuitoare,
Eu am furat soare, soare mereu.
In romlnețte de ANDREI DUMITREȘTJ
ORIZONT
SPRE O RELUARE
A EXPERIENȚEI POEZIEI PURE
IMÎÎZONT
r-~ dagiu! de circulație larga de acuma un deceniu ți mai bine, după care poezia
pură însemnează treapta cea mai ds jos din procesul de dezumanizare a literaturii,
a păcătuit mai ales prin faptul că cei ce-i formulaseră au cunoscut numai vag doc-
trinele estetice pe care se bazează conceptul poeziei pure. Să amintim că in 1904,
Tancredt de Visau, ineereînd în lucrarea sa Paj/sages introspeeiifs să formuleze o
teorie a poeziei lirice, folosește ca rezultat al unor analize susținute |ientru intîiași
dată lermenul. Nu vom reface aci itinerarul său. Vom sublinia numai că, avind la
bază intuiționismul bergsonian din Donnees immectiates de ta conscience, Visan
nu ți-a înscris deducțiile teoretice numaidccil in marginea unei charie a vieții devole.
Precum se știe, H. Bergson începe analiza dalelor imediate ale conștiinței
cu un capitol întitulat Asupra- intensității stărilor de conțfînifji. In acesta, ei lămu-
rește înUi conceplele intensiv — extensiv ca apoi, în legălură cu ele, să purceadă )a
analiza sentimentelor. în înțelesul unei participări de mari ansambluri sufletești in
durata actuală a vieții noastre. Din perspectiva adoptată rezultă că varierea calita-
tivă a fenomenelor ți sentimentelor în genere și a profundului în speță du este rezul-
tatul unei cumulări ci al intensității.
Afirmînd in continuare că apercepția imediată a stărilor de conștiință nu este
posibilă fără o izolare a conștiinței de tot ce e lume exterioară, Bergson pregătește
definiția „duratei pure" ca o succesiune de schimbări calitative ce se topesc una în
afla, fără nici o tendință de a se exterioriza una în raport cu cealaltă, [iacă am voi
s-o măsurăm ar însemna să-i substituim spațiul. Este momentul critic, prin care
teoria bergsoniană a duralei se înrudește cu concepția mai veche a poetului Angelus
Silesius (1624—1677) care, pe baza unor observații străvechi ale școlii neoplatonice,
a identificai suportul viu al conștiinței cu „neliniștea*1 din noi. legată de spațiu
prin intermediul simțurilor ca „ceasornicul* vieții. Conceptul de mășurabllitate a
duralei involvă astfel ideta ca durata sa fie considerată drepl a patra dimensiune
a spațiului, numilă timp omogen, și care ar permite mișcărilor pendulil ce măsoară
timpul să se juxlapuni indefinit ei însăși.
Văzul astfel, timpul și mișcarea apar in formație neîncetată, ne dau progresul
dinamic, iar acțiunea îndeplinită „răspunde ansamblului sentimentelor noastre, a
glodurilor și aspirațiilor noastre celor mai intime, acelei concepții particulare a vieții
care este echivalentul totalității experienței trecute, inlr-un cuvinl ideii personale
de fericire și onoare",
Ne vom opri aci, întrucit după această sumară trecere în revistă a principa-
lelor teze din filozofia bergsoniană despre natura duratei in raport cu lumea exte-
rioară ca șî cu eul fundamental al omului, nimic nu ne pare mai rodnic penlru
lămurirea conceptului de poezie pură decît compararea celor dc mai sus cu unele
teze înrudite din experiența riguros controlată a unora din cei mai dc seama repre-
zentanți ai spiritualității europene moderne.
întii un scurt popas în societatea lui Gaiiieo Galilei (1964—1642). Fapt neluat
in seamă în genere, marele astronom s-a ocupat și cu critica literară, ineereînd
infr-un eseu cîteva paralele sugestive între pictură și poezie. „Tn pictură avem de-
semn și colorit, cărora în poezie 1e corespunde judecată și locuțiune. Mare picior și
mare poet va fi acela care, prin aceste două mijloace. își va înfățișa mai deplin
imaginile11, subliniază el, ca apoi sâ-și exprime convingerea că în poezie . uvintele
nu sînt decit elementele țsentru o realizare unitară din adine. Sau, precum tălmăcește
el ideea printr-o comparație dibace între poezie ți arhitectură : „La ce ne-ar sluji
dacă am culege elemente perfecte din locuri diferite, ca, de pildă, dacă am lua capi-
teluri, coloane sau alte fragmente din diferite edificii ți le-am împreuna într-o clă-
dire ? 1 Toate acestea, producînd un minunat efect la locul lor, alezate în altă parte,
nu fac decît să dislrame ți să schimonosească întregul".
Mai psiholog, Giambattista Vico (1068—1744) antedatează în ale sate Principi
di una Scienza nuooa unele din ideile de bază ale esteticii moderne, purcezînd la
o fericită distincție între funcția artei ți funcția logicii, „Oamenii mai întii simt,
fără să bage de seamă; pe urmă bagă de seamă cu sufletul tulburat ți emoționați;
însfîrșit reflectează cu mintea pură. Această „degnitâ" este principiul sentimentelor
poetice care țînt alcătuite cu simțuri de pasiuni ți afecte, spre deosebire de sentințele
filozofice care se alcătuiesc din reflecție cu raționamente; din care cauză acestea
din urmă se apropie cu atît mai mult la adevăr, cu cît se înalță mai mult spre
universalitate, iar sentințele poetice sînt mai sigure, cu cît se apropie mai mult de
particularitate".
Bineînțeles, în formulările lor, Galileo Galilei ți Giambattista Vico se află
din punct de vedere terminologic încă departe de precizia ți meticulozitatea unor
„deepest foundations" corespunzătoare din estetica zilelor noastre. Din cauza aceasta,
critica modernă n-a luat în seamă tezele lor decît în cazuri rare și cu totul excep-
ționale, deși corelația termenilor creație-inferioritate, respectiv mintea pură, din ele
este mal mult decît evidentă. Ea n-a lipsit însă nici din gindirea unor predecesori,
Astfel, în concepția lui Nicotaus Cusanus (1401 — 1464) affectns ca elan creator, și
figurația ca talent creator, sînt indisolubil legate de puterea vizionară a omului ■'care
Ca visio iniellectualis șl intuitio chezâșuieștc creația sa pe planul științei și artei.
Totodată, înrudirea între puritatea omului ți puritatea luminii solare Cusanus o con-
cepe ca simboluri ale adevărului absolut, sprijinindu se în acest sens pe credințele
milenare ale omenirii care au fecundat de totdeauna miturile și poezia popoarelor.
Giambattista Vico care reduce „înțelepciunea poetică" a omenirii Ia puterea
ei de simțire și imaginație — facultăți prin care Dante. bunăoară, a ajuns la „poezia
sublimă" — își fundează axiomele (degnitâ) pe considerarea psihologică a individului,
înscriindu-și numele în fruntea precursorilor esteticii moderne. Postularea unității
domeniului artistic în contrast cu acela al științei dominată de logică, primește prin
precădere acordată „psihologiei" un caracter principat intim, în sens structural șl
valoric. Evoluția ulterioară a gîndirii estetice a justificat pe deplin opțiunea sa.
Astfel, aproape simultan cu el, în ale sale Reflections critiques sur la po^sie et la
peinture. Abatele Jean Baptiste Dubos (1670—1742), una din cele mai sagace minți
din timpul regenței, explică originea artei în raport cu starea dc plictis, urît sau
anosteală, de care omul se poate elibera fie prin trezirea unor senzații vii și variate,
fie prin adîncirea sa în meditație. Rolul artei este prin urmare de a trezi omului o
gamă vastă de „pasiuni artificiale" prin imitarea artistică corespunzătoare a acelor
obiecte care în realitate ne produc zbuciumul unor „pasiuni veritabile". Din acest
moment, vechea ecuație artă—rațiune nu mai este valabilă în estetica europeană.
Arta ca izvor de „pasiuni artificiale" este școala sau mediu! înnobilării vieții noastre
afective, iar ierarhia genurilor literare decurge din criteriul „atractivitățîi" mai mari
sau mai mich
Negreșit, argumentația filozofică a Abatelui Dubos este prin excelență argu-
mentația unui om de gust din timpul lui Philippe d’Orleans. Termenul de estetică
îi este încă necunoscut; el va fi inventat abia în 1735. Nu mai puțin, teoria expusă
în Reflexions critiques este o încercare de estetică sistematică ottmif la lettre, bazată
pe nrcvaknța apelițiilor care, totodată, prin atenția pe care o acordă procesului de
purificare și înnobilare a vieții noastre afective, pe de o parte, prin precăderea acor-
dată elegiei față de tragedie, pe de altă parte, are un caracter eminament anti-
tradiționaf.
Dubă Abatele Dubos geniul este „une fureur", ,,un enthousiasme" care, după
cum subliniază tot el, are fără îndoială anumite cauze fizice; „une qualită du sang
joințe ă une heureuse disposition des organes". Și fiindcă explicația aceasta prin
realismul ei indiscutabil poate deruta, să amintim că ea a fost elaborată într-un fimn
cînd, prin G. \V. Leibniz (1646—1716) se știa numai prea b'ne câ „fiece porlhm
a materiei poate fi ca o grădină plină de plante sau ca un iaz plin de pești (...)
Tn felul acesta în univers nu există nimic incult, steril șl mort; nimic haotic, nimic
confuz, decît doar în aparență" (Monadologie, Paragrafele 67 și u.).
ORIZONT
ORIZONT
JȘ Ideea unei avangărzi în literatură s-a putut alimenta mai ales din acest con-
cept al geniului. In mijlocul crizelor sociale din lumea occidentală care, cu a doua
jumătate a secolului 18. au luat iormc tot mai acute, curentele novatoriste ale pre-
romantismului șl Slurm und Drang-ului au promovat mereu mai mult o poezie a
stărilor de încinlare și extaz, prin care șl mijloacele de expresie artistică au ajuns
la un rafinament tot mai mare. Procesul acesta de esențializare crescîndă a artei
poetice, de individualizare ți înnobilare a tematicei și limbajului n-a decurs, bine-
înțeles, linear și fără contuzii. Putem vorbi totuși de un stil de epocă, invocat și de
Im. Kant în Prefața la ediția întîia a Criticii rațiunii pure (1781), dacă în tendințele
sale majore avangarda literară a vremii, atit cea preromantică franceză cit și aceea
a furtunoasei descătușări germane, cu maturizarea corifeilor lor, a tins deopotrivă
spre soluții artistice clasicîzant-neacademice, închegate în jurul unui înalt ideal de
umanitate, străbătut de căldura sufletului. „în poezie, spune Goethe, numai ceea ce
cu adevărat este mare și pur este și folositor, adică ceea ce se prezintă ca o a doua
natură, avînd prin urmare darul fie să ne înalțe la ea, fie să ne refuze cu dispreț".
Poetul, în raport cu acest principiu, este caracterizat printr-o viață afectivă vie și
darul de a da expresie trăirilor sale — cu restricția să nu se limiteze la subiectivi-
tatea sa. Căci numai acela care își însușește într-una lumea (die Welt) va fi inepui-
zabil și mereu nou.
La numai citeva decenii Charles Baudelaire va sublinia aceleași principii
intr-un poem în proză, din care reținem îndeosebi pasajele: „Poetul se bucură de
acest incomparabil privilegiu că poate fi după placul său el însuși și un allul. La
fel ca duhurile rătăcitoare care se găsesc in căutarea unui trup, el întră .dacă vrea
în orice personaj (...) El își însușește ca un bun al său toate profesiunile, toațe
bucuriile și toate suferințele pe care circumstanțele i le prezintă" (Ies Fouțeș). Prin
această ubicvitate latentă el nu este insă pândit de pericolul imprăștierii, căci el po-
cedă darul de a fi „hors de soi, et pourtant chez soi". Sau precum i se adre-
sează Eros într-un alt poem în proză: „Tu vei cunoaște plăcerea mereu renăscută,
de a ieși din tine spre a te uita pe tine în alții" (Les TeuMtions). In acest sens,
scurtă invocare» „Hypocrite lecteur, — monsemblable, mon frăre", pe care Baudelaire
o așează in fruntea Florilor râului, este de o profundă semnificație, vizînd acea stare
singulară, în care sufletul cititorului, precum o subliniază, de pe urma unei confrun-
tări ca între oglinzi, este solicitat pînă la epuizare (tiree de force), Sau în formu-
larea următoare, in versuri:
„Tăie ă lăte sombre et limpide (s. n.)
Qu'un coeur devenu son miroir
Puits de Verile, clair et noir...“
(L’trremidiable)
Cu o asemenea zestre teoretică, poezia generațiilor următoare nu putea
decît să tindă tot mai mult spre acele zone ale conștiinței în care șl prin care ni se
relevă cu adevărat, după cum o subliniază II. Bergson, totalitatea experiențelor
noastre sub forma ideii de fericire șf onoare. Cifrele individuale diferă de la caz la
caz. La R. M. Rilke, de pildă, impresionează mai ales fuziunea poetului cu coti-
dianul, cu lucrurile pătrunse de un omenesc invizibil. Cuvinte ca „unpersonlich',
„Kulisse", „primitiv" etc., nc revelează o nouă dimensiune a realului, investindu-1
cu aura fragilității și fugacitățli fenomenelor. „Enorm" din versul „Um den Mund
enorm viei Jugend" : „în jurul gurii enorm de multă tinerețe", scris pe marginea
unui portret, revilalizează motivul uzat ai buzelor. Sau dacă într-o altă poezie Rilke
recurge la formula atît de nepoetică: „Gebă'rden von so kleinern Ausschlagwin':el" 1:
„Gesturi de un unghi de deviație atît de mic", ce pare o simplă formulă științifică,
prin savanta sa încorporare artistică într-un mediu sonor de mare sugestivitate, ea
pTErdc orice caracter provocator, interiorizîndu-se și purifieîndu-se în mod aproape
miraculos. Căci, după cum a arătat-o Bergson, relațiile libertate-memorie, libertate-
creație, fiind după sens identice, orice antinomie, datorită cunoașterii prin intuiție
care e totdeauna absolută, se înlătură.
Sugestive în sensul faptelor urmărite aici, rămîn mai departe opțiunile teore-
tice și practice ale lui Paul Claudel. Astfel, pe un chestionar, el înscrie în dreptul
întrebării: „Quel est, pour vous, le comble de la miscre ?" ca răspuns: „L'incer-
titude". Și pare de neînțeles pentru mulți că același I’aul Claudel care in adolescență
își găsise prototipul muzical-poetic in opera lui A. Rimbaud, ca om matur, invitat g
ia un Festival Rimbaud la Charleville. refuză, spuninti: „Artțur Rimbaud se silue
pour moi sur un tout autre plan que celui de la litt^rature". Atitudinea sa este totuși
explicabilă, dacă nu chiar firească. Ce s-a întimplat ? Fără îndoială, poetul care în
confruntarea cu Mallarme și Valery a învățat sa cunoască poezia elevației, nu mai
putea să respire în lumea poetica a aceluia care se comportase ca un „ivrogne dans
ies rucs noires" (A. Rî/nfraMd1; Une Șaison Enfer}, Cu alte cuvinte, ca atitudine cu
urmări creatoare imediate, acelui Claudel care de la Mallarme a învățat că în artă
a „întreba just" este totul, nimic nu-i putea pare mai redutabil decit „l'existence
enragde" și „ta coWre dans 1e sang" (Ebauches <TUne Saison en Enfer). De altfel,
pînă și Verlaine, în timp ce glasurile ironice ale lumii îi pătrundeau țipător in urechi,
și-a luat refugiul la „înțelepciune" ca optimă condiție de îndreptare și izbăvire. în
felul acesta, nimic mai natural decît faptul că Paul Claudel care, tinjind după certi-
tudine, a studiat în căutarea ei cu atenție încordată operele lui Eschil, Shakespeare,
Racine și Dostoievski, să ajungă în frigurile spaimei că nu va putea răspunde în
aici un feî îa întrebare: „Cine ești tu 7" să renege ca o eroare regretabilă idolul
artistic al începuturilor.
In poezia contemporană din apus, prin letrismul lui I. Isou, ca și prin poezia
vizuală a lui L. Schreyer, Franz Mon, Gomringer și H. Heissenbîittel se tinde în
sensul cel mai adevărat al cuvîntului spre un „nici unde". Tn dosul acestui utopic
loc al purității poeziei se ascunde nu mai puțin o acerbă critică istorică și socială.
Unele antecedente în literatura germană de ia 1 îofmannstbal, Trakl șî Kafka care,
încă în examinarea universului istoric de la începutul veacului, au postulat un „din-
colo" de îngrădirile timpului (Doamna fără umbră, Siebengesang des Todes, Castelul),
ca protest împotriva prezentului, ne lasă să bănuim că și în arta cibernetizanților
contemporani, in ciuda formei insolite, se ascunde aceeași dorință imperioasă de a
lămuri izvoarele. Și la un examen mai atent, nimic din ceea ce fac ci nu va apare
fără putere expresivă autentică, sugerind adică doar cu mijloace noi, audiovizuale
proprii revoluției tehnice contemporane, lumea esențelor.
Știm, nu este ușor, mai ales dacă privești lucrurile la suprafață, să admiți în
prezența radicalizării experimentale spectaculoase a artei contemporane din apus,
continuitatea ei cu marea artă a trecutului. Și totuși, această continuitate există în
ciuda insolitului aparent. Credem deci că într-o schemă istorică mai elastică a for-
melor decit cea strict raționalizată a compartimentării pe epoci cu durată finită,
între descătușarea geniilor din jurul anului 1775 și mișcarea beat ca opoziție extra-
parlamentară există o izbitoare înrudire de țintită, la fel descompunerea dramei din
Gijtz oon Berlichingen de Goethe se învecinează cu aceea din Vicarul de R. Hochhuth,
invectivele din Pater Rray, dramă satirică de tinerețe a marelui weimarian, cu
Ocarirea publicului de P. flandkeetc. Asemănător, lupta pentru înnoirea limbii poetice
a lui Holderlîn, prin eliberarea ei de tiparul weimarian, antedatează scepticismul
lingvistic al unor contemporani ca Gustav Sackș. Și loale aceste similitudini de
ținută, rîvnă și realizare trec organic în desfășurarea istorică a evoluției, prin
momentele asemănătoare din creația lui lleîne și Grabbe, Nietzsche și Spitteler, Holz
și Hauptmann, Heym și Doblin, Benn și Broch dc. Este prin urmare de datoria
criticii să nu respingă nimic necontrolat, iar în privința etichetărilor să manifeste
un maximum dc prudență.
ANDREI A. LILLIN
ORIZONT
ORIZONT
NICH1TA stanescu____________________________________________
CINTEC PENTRU NEBAUTULVIN
Pietățile acelea se nășteau în struguri,
ii locuiau pe dinlăuntru,
mai marele lor avea un tron
de simburi
Șt i se făcea vint cu o frunză.
Vietățile acelea aveau un deget ta mină,
neînchipuit de lung
de suav, de subțire
și mă arătau, mă arătau cu el
și eu mă logodeam cu ele pe rînd.
Litera O era verigheta
pe care le-o dăruiam
și-apoi,
mă întindeam de mulțumire
cu tlmpla pc un țipăt de pasăre.
Și nu mai vroiam să plec
nicăieri
pînă nu îmi creștea din tălpi
un drum muzical.
PETRE STOICA_________________________________________________
ERA AT1TA LEGĂNARE ATITA CRISTAL
In amintirea poetului Gcrliartl Frilsch
H)e ce de ce erai frumos în aeroplanele tale plutind
intre Kirkenes și Bari era otita legănare atîta cristal
în silabele tale tu bețivule dragule tu mai înțelept
decît toți mareșalii lumii la un loc sparte-s cuvintele
tale calcă pe cioburi zeițele morții parcele te-au luat
să măsori un timp niciodată timp niciodată culoare
de flori unde e funia ta s-o desfac în sfinte fire
pentru cei din constelația lirei pentru cei cerșind
îndurare în patria de oțel a tehnocraților senini
spune de ce de ce bețivule dragule spune îți trimit
o morișcă sufletul vîntului îți trimit un vultur alb
să-ți păzească urna iubirile curînd pornesc și eu
spre tine dimineața ne întilnim pe banchiză ascultă-mă
vom bea un pahar de uzo amestecat cu lacrimi
ca atunci în penumbra lăptoasă bețivule
dragule
ANGHEL DUMBRAVEANU
ECHINOX
'De ce se-ndoaie totul și cade în tîrziu
Și numai vîntul singur rămîne să aleagă,
tar ochii mei care văzură marea
De ce se umplu tot mai mult cu noapte?
Nici nu mai știu pe unde-am fost cu tine
Să te arăt văzduhului și apei, nici nu știu
Unde rămase mersul tău ce amețea copacii.
Sint tot mai lungi pustiile prin care umblu
Și-aud prin întuneric cum riurile plîng,
și malul cum se surpă în ceață fără rost,
Mă-ndepărtez mereu de ziuă, mă așteaptă
Cimpiile de teamă, rotite de-un îndemn
Pe care nu-t mai aflu. Sint spații fără somn,
Sînt ceruri cu orbite goale, țărmuri
Uitate de lumină pe unde numai eu
Mai trec acum chemîndu-te in van. De-ar fi
Să pot distinge drumul de ieri care suia
Unde genunchii tăi visară sub gura mea de foc,
lat ochii mei care văzură marea
De nu s-ar umple tot mai mult cu noapte.
ION MAXIM___________________________________________
PRAGUL
(Dcm atins pragul
cînd nici tristețea și nici bucuria
nu-și taie albia printre stinci.
Nu s-au abătut furtuni
sau zăpezile nopții.
Copacii se înalță la fel
in sunetul văzduhului plin
Poate în jur, prăpăstii, deșertul
sau umbrele zidirii mohorîte.
Cerul ars, pămintui,
floare pălită de brumă.
Nici toamnă, nici primăvară,
nici lumină, nici noapte.
Un spațiu gol,
fără emoții și sentimente
sau poate numai cu cenușa lor
și-a gîndurilor.
Sufletul,
și-a scuturat demult,
toate petalele.
ORIZON!

ORIZONT
RADU CARNECI
LIED
I’enlru DliaLia
muzica tăcere de altar
cu vechi icoane șl șoptind de slavă
cînd psalmul! tinde aripa lui gravă
între noi doi ispititor hotar.
Și însetat sorb dulcea lui otravă
in sîngele-mi: neînduplecat avar,
simțind în ea răsufletul amar
și carnea ta de-atila dor bolnavă.
Să nti se stingă, vai! tăcerea asta
cu-ademeniri în melodii prelungi,
nu vreau lucirea zorilor, nefaste.
Un imn să fie între noi distanța,
cădelnițat cu-adincHe-țî porunci
și-abia în urmă, tainic, cutezanța ...
GHEORGHE QRiGURCU_______________________________________________
PICATURILE DE LUMINA TE CONDUCEAU
^picăturile de lumină te conduceau dincolo
de ploaia pe care-am părăsi l-o in grădină
ca o eclipsă.
Și degetele unui picior adunau întunericul
il împrăștiau și din nou
îl adunau pe eșichier.
Apoi fericirea rafina febrele acestui
Cer ca re-și atinsese limita
cînd toate lucrurile păreau penitente.
Vocea îți răsuna înăuntrul unui mac.
D]M. R ACU ICI__________________________________________________
VIDURI UMPLIND
^tingind căderea stelelor de mai
Veneai incert și iar te-ndepărtai.
Curgeai ca mierea dulce, somnolind:
maluri surpai din umărul meu sting —
Leneșă zbatere de gînd primar,
vidări umplind — hotar după hotar.
CONȘTIINȚA ARTISTICĂ
LA GIB MIHĂESCU
I î^-am nici o dogmă literară și nu mă încumet să-mi dau păreri
critice." Aceste cuvinte ale lui Gib Mihăescu rostite la voia întîmplării,
într-un interviu (cf. I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, p. 118), nu sînt
doar expresia modestiei sale funciare. Scriitorul care își manifestă
inapetența sa pentru teorie (în literatură) adopta .o atitudine — to-
tuși ! — teoretică. Firește, el nu pornise la drum cu prea multe idei
I preconcepute. N-avea pretenția să aparțină vreunei școli. Nu sc voia
înfeudat unei coterii (nici chiar confreriei literare de la Gindirea, unde
I ți-a publicat numeroase lucrări și unde avea prieteni). Considera cu-
| rentele literare ca „fenomene exterioare de multe ori greșit interpretate"
| (id. p. 118). Legat de gîndiriștii tradiționaliști, el n-a luat o poziție
I dogmatică în raportul modernism-tradiționalism. „A fi tradiționalist
sau modernist sînt chestiuni de perspectivă, care variază după poziția
I din care contempli obiectul" (id. p. 118). Acest perspectivism relativist
Îeste o dovadă de scepticism în orice crezuri și înainte de toate. în cre-
zurile artistice. Dar aceasta nu-1 împiedică pe Gib Mihăescu să creadă
în necesitatea talentului (fondul „manifestațiunilor" artistice).
Autorul Vedeniei n-ar fi putut aparține niciodată avangardei lite-
rare. El persiflează falșii moderni cu goana lor după originalitate.
I Scriitorul lipsit de principii are. totuși, bine ascunse, unele. Ele sînt
mai curînd precepte de meșteșugar, dc tehnician al scrisului. Cînd se
așaza la masa de lucru — îi mărturisește el lui 1. Valerian — nu știe
। ce aspect, ce formă va lua povestirea sa. „Simt personajele vibrînd pu-
ternic în mine, dar numai în fața hîrtiei mișcările lor se limpezesc, as-
cultînd de un ritm lăuntric". (I. Valerian, op. cit. p. 118). O dată ter-
minată povestirea, scriitorul simte o adevărată beție.
Gib Mihăescu face parte din acei scriitori care pentru a lucra au
I nevoie de încrederea în sine pe care i-o pot da cei din afară — critici,
cititori — acordîndu-le încrederea lor. G. Călinescu a înțeles foarte
bine această trăsătură dc caracter atunci cînd își amintea, după moar-
tea prozatorului, că acesta se întristase auzind că nu i-a plăcui criti-
cului Femeia de ciocolata. „îi răpisem încrederea pentru o clipă, ii
amărîscm cu această răutate critică un suflet de meseriaș optimist".
(Ulysse, p. 00). In ce privește conștiința sa scriitoricească. Gib Mihă-
* eseu a fost, fără îndoială, unul dintre cei care au știut întotdeauna că
au ceva de spus. Un asemenea scriitor — cum, el însuși, prea bine o
știa — nu trebuia să fugă după originalitate pentru a fi el însuși.
Sw	i
ORIZONT
]
î E remarcabil, cit de repede a devenit Gib Mihăescu el însuși. Nu
spunea cl: „Cred fă fiecare scriitor care simte că are ceva de spus nu
trebuie să se teamă că nu va avea personalitate" (op. cit. p. 118), Per- ।
sonalitatea sa n-a avut poate timpul să se formeze pe de-a-ntregul.
Remarcăm, însă, cu toate eșecurile evidente, progresul aproape con-
tinuu al scriitorului de la o lucrare la alta.
„Mă interesează foarte mult mediul de provincie". Această decla- j
rație a lui Gib Mihăescu (făcută lui I. Valerian — cf. op. cit. p. 119)
exprimă o realitate și explică aplecarea scriitorului spre cxperiențelfe
în vas închis. „Provincia" e spațiul predilect al nuvelistului, provincia *
cu limitele ei firești, cu îngustimile, meschinăriile ei (La grandiflorp),
cu pasiunile adeseori înăbușite dintr-o. firească lipsă a unei sfere mai
largi de desfășurare. Scriitorul a înțeles foarte bine, ceea ce au înțeles,
dc altfel, înaintea lui, marii nuveliști ai secolului: în provincie sfera
de «acțiune a oamenilor fiind rcstrînsă, totul ia un aspect de laborator, I
faptele se petrec — oarecum — in vitro nu in oivo. „Viața oamenilor I
se desfășoară mai adevărată. Un bun observator are material imens de I
idilizat. In provincie se poate prinde mai ușor un fenomen psihologie I
în chiar esența lui" (I. valerian, op. cit. p. 119).
Cu toată apetența sa spre o „viață adevărată", un dincolo miște- I
rios îl atrage, fără îndoială, pe scriitorul nostru. Sînt numeroase tenta-
tivele sale de evaziune într-o pură ficțiune. Dar Gib Mihăescu n-a
întrevăzut niciodată să adopte fantasticul. Adept al unui realism psiho I
logist, el rămîne credincios acestei lumi. Nimic absurd nemotivat con- I
form legilor obștești ale firii. Cînd un erou al nuvelelor sale are halu-
cinații, scriitorul se simte obligat să spună despre o halucinație că e
o halucinație. El trebuie să arate că evaziunile pe alte tărîmuri ale I
eroilor săi sînt simple deformări psihice. Monștrii nu există, ei sînt doar
proiecții ale unei imaginații dereglate. Nici-o complacere în arbitrar,
complicitatea cu absurdul, straniul, enigmaticul, la acest creator al
unei lumi imaginare care e, în fond, atît de placentară la lumea sim-
țului comun. Și totuși stările paroxistice al căror poet este, tărîmul pre-
dilect al explorărilor sale, dau creației sale un aer straniu. Pentru ।
această atmosferă, înainte de toate și nu pentru sursele sale literari I
se poate vorbi despre expresionismul lui Gib Mihăescu.
Unelte din viciile acestei proze provin, fără îndoială, din lacunele |
culturii literare a autorului. Scriitorul prefera să facă avocatură la
Drăgășani decît să ducă viața unui om de litere, după cum el însuși ]
i-o mărturisește — în 1927 — lui 1. Valerian. Lecturile sale erau
sporadice, informația sa restrînsă. N-avea preferințe literare prea nete. I
Declarațiile pe care le face aceluiași Valerian sînt semnificative. ]
„Citesc — spunea tel — pe toți scriitorii mari, deopotrivă". îi place la j
fel de mult Sadoveanu. din creația căruia a prins „primele impulsiuni
literare", și Dostoievski. Dar îl citește ctt pasiune și pe Proust. E inte-
g resant de remarcat intuiția justă cu care acest amator al vîrtejurilor
g lăuntrice și-a descoperit spiritele congenere: cîțiva scriitori ruși din
£ pleiada marilor povestitori clasici, și, în deosebi, Dostoievski „Consider
o și acum pe Raskolnikov, al lui Dostoievski, ca un summum de artă
către care se poate năzui în operele contemporane", (cf. 1. Valerian,
op. cit, p. 119), Dar scriitorul care, pare să fi avut mai mult chiar decît
Dostoievski o înrâurire asupra scriitorului nostru este Lcontd Andreev. £
amatorul tumultoaselor experiențe interioare. Unele din eroinele sale
descind — cel puțin în alura lor — din stirpea „copilelor enigmatice"
ale scriitorului rus.
Atunci cînd G. Călinescu afirmă despre autorul Rusoaicei că „nu
era un artist și ținuta din scrierile sale e mai degrabă mediocră" (Ist.
lit. rom. Compendiu, 1968, p. 296) el are și, în același timp, nu are
dreptate. Gib Mihăescu nu este ceea ce se cheamă un stilist, și me-
diocritatea scriiturii sale este evidentă. Dc asemenea — ceea ce e mai
grav — el pare să fi fost lipsit de o mai exigentă conștiință artistică
Pe urmele lui G. Călinescu, N. Manolescu acuză „mediocritatea con-
științei artistice a scriitorului". Dar, știm prea bine azi, artistul nu
esic doar omul unei „scriituri artistice". Poate cel mai mare romancier
al tuturor timpurilor, Dostoievski, era atît de puțin „artist", în acest
Mis ! De asemenea, se poate vorbi despre carențele conștiinței artistice
> scriitorului doar dacă înțelegem prin aceasta faptul remarcat de G.
Călinescu — că „Gib Mihăescu nu lucra cu principii estetice" (Ulysse,
f. 60). Dar nu putem nega progresele pe care — în numai cincispre*
Mie ani de carieră literară — le-a făcut prozatorul. însuși G. Căli-
nescu trebuia să recunoască: Gib Mihăescu lucra „cu experiența că-
pătată carte cu carte". Meșteșugarul n-a ajuns la desăvîrșire nicio-
dată Poate nici la deplina posesiune a uneltelor sale. Dar. un fapt e
cert: Gib Mihăescu avea o viguroasă vînă scriitoricească, respirația
amplă a povestitorului, imaginația fecundă de obsesii puțin comune. A
Scrie, pentru el, e o necesitate organică. „Scriu pentru că imi place și
simt o crîncenă curiozitate. Nu să-mi văd proza etajată in grupe de
cuvinte și rînduri, dar fiecare aliniat de manuscris ori de carte este
pentru mine o articulație reală a personajului sau a împrejurărilor
care mă ispitesc..." (cit. de H. Oprescu, Scriitori in lumina documen-
Itlor *.
NICOLAE BALOTA
ORIZONT
SOCIOLOGIA ADAPTĂRII
ÎN ROMANELE LUI MARIN PREDA
ORIZONT
Cxisli motive temeinice care pledează pentru alegerea romanelor lui Maris
Preda ca obiect ai unei an a tize de sociologie literară. Cililor ul atent a putut, desigur,
observa împrejurarea că Morome/rî, Risipitorii ți Intrusul încearcă să închege o ima-
gine de ansamblu asupra societății contemporane. O imagine în care vot. 1 <Ha
Moromg/î ar constitui o imagine a vieții rurale din România in perioada dintre cele
două războaie mondiale, iar voi. II ți celelalte două romane ar reprezenta un tablou
al vremurilor noastre. Nu este înlimplător faptul că Marin Preda explorează, lin
fiecare din cele trei romane, un alt mediu, o altă clasa sau pălură socială. Afara,
ața cum l-a definit critica literară este o adevărată monografie a salului de ieri ș
de astăzi din cimpia Dunării. Risipitorii c o frescă a mediului intelectualilor, iu
Intrusul ne înfățișează lumea unui mare șantier. Firește că prezentate astfel anii»-
filele romane, imaginea de ansamblu ar apare trunchiată și simplificată. Accenld
se pune, înjiceste romane, pe analiza psihologică a personajelor, pe avatarurile kr
sufletești. Nici această particularitate nu poate scăpa preocupărilor de sociologie J
literaturii. Dihotomia imtiviil-spcietate e arbitrară și ea a fost repudiată încă de
sociologi burghezi de talia unui Durktieim; ea e cu atît mal puțin legitimi
într-o cercetare de sociologie a literaturii marxiste. Personajul literar nu numai ei
11 u trebuie rupi dc mediul ambiant, dar acest mediu poate explica. într-o măsuri
hotă ritos re, trăsături specifice ale personalității, aici ale personajului literar. Este
astfel evident că prin imaginea caleidoacopici pe care o încearcă Marin Tred^
mediile sociale diverse și iiersonajele literare care aparțin acestor medii ne oferi
posibilitatea de a aven o perspectivă de ansamblu asupra societății românești
contemporane. Romanul. pentru a întrebuința expresia lui Jean Duvignaud, devim
„un revelator al experiențelor colective'1 (Jean Duvignaud: Le roman reuetateur ds
fxpmanees coleciives în Perspeetiee.s de Ia sociologie coniemporaine P.U.F.).
Chiar dacă cele trei romane ale lui Marin Preda nu ispitesc comparația cui
trilogie, este evident că între ele există — din perspectiva sociologiei literaturii -
o legătură strînsă. Trăsătura de unire ar fi aceea că ele ne dau împreună uri tabloul
al societății românești contemporane. Romanele lui Marin Preda oferă o perspectivii
asupra unor puncte nodale, de răscruce, în procesul de transformare, de elevație l■
societății românești contemporane, Moromeții, voi. I, încearcă o perspectivă a sătulii
românesc in preajma celui de ji| doilea război mondial ; ceea ce, din punctul k i
vedere al sociologiei literaturii interesează e împrejurarea că scriitorul infățișeadB
tocmai seismele sociale care, în cele din urmă, nu numai că zguduie ci stirpe®H
prin a destrăma vechile și tradiționalele structuri ale societății agrare românești I
Romanul e axat pe urmărirea procesului de descompunere a proprietăți funciarei
mijlocii, proces care conduce, in cele din urmă și în mod inevitabil, la pauperizare I
țăranului. Să formulăm din acest punct de vedere — si dincolo de inevitabilei I
deosebiri privind particularitățile artistice și specificul individual al personajelor -I
o paralelă între Moromete și Ion. Ceea ce încearcă, oricum și prin ori și ce niijlowl
feciorul Cîlanetașului, e să scape de- sărăcie și să se îmbogățească. întreprinde™ I
mai este încă relativ posibilă inic-o epocă de acalmie, aceea de la începutul seca I
lutul. Ea nu mai e posibilă in deceniul al treilea în urma marel crize eccmonsi» I
care zguduie, din temelii, întregul edificiu al economiei capitaliste șî, astfel, și str» 1
(urile agrare ale societății românești. Că aceste structuri agrare sînt pradă cutii
crize din ce în ce mai grave, criză care va decide, în cete din urmă asupra destindă I
personajului Moromele, scriilorul ne-o arată, in mod explicit, în primul ți ultimul ÎJ
paragraf din voi. I al romanului. „în cimpia Dunării, cu cîțiva ani înaintea celui
de al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii" (p. 7),
„în următorii ani gospodăria țărănească continua să se ruineze. Moromete intră
într-o lungă stare depresivă din care n-avea să mai fie scos decît de marile zguduiri
care se apropiau. Peste trei ani izbucnea ce! de al doilea război mondial; timpul
nu mai avea răbdare". {Mvomefii, E5PLA, 1955, p. 510).
Dacă Moromeții voi. [ surprinde momentul de criză care precede transformarea
societății românești, trecerea ei din orînrluirea capitalistă în cea pe drumul con-
strucției socialismului, Maromeții, voi. II. Risipitorii ți intrusul sesizează aspecte ho-
tflrîloare în acest proces de transformare. Marin Preda aplică, aici, o veche lege a
creației artistice — anume aceea a reflectării generalului în particular. Urmărind
destinele personajelor sale, capacitatea lor de a se integra în noua societate în curs
de edificare, romanele lui Marin Preda ne pol înfățișa astfel ți o grăitoare imagine
a acestei societăți.
Să observăm, întâi, că toate |>er$oiiajeie de căpetenie ale romanelor lui Marin
t Preda sînt personaje problematice. Aceasta înseamnă, din punct de vedere al socio-
logiei literaturii, că adaptarea tor la structurile noii societăți nu se face lin ci cu
prețul unor inevitabile suferințe, „crize" de creștere, de adaptare. Aspectele lor repre-
zentative, contemporaneitatea acestor eroi ar rămîne, fără îndoială, umbrită în afara
motivației sociale.
Trebuie, de altminteri, subliniată împrejurarea că în domeniul analizei moti-
vației sociale a personajelor o sociologie românească a romanului urmează să pă-
șească pe cărări noi, nebătătorile. Lucien Goldmann arăta că „... prima problemă
pe care trebuie să o abordeze sociologia romanului este aceea a relației între forma
romanului ți aceea a structurii mediului social în interiorul căreia se dezvoltă, adică
între roman ca gen literar ți societatea individualistă modernă", (Lucien Goldmann :
Potir une. sociologie du roman. GalHmard, p. 25). Observația lui Goldmann e, în
esență justă; ceea ce trebuie observat e însă împrejurarea că romanul nu este un
gen literar care îți poate țărmuri existența la o societate individualistă, căci această
societate nu e alta decit acea burgheză. Romanul a depășit însă granițele acestei
societăți pentru că el e un gen literar pe care îl regăsim ți în societatea socialistă,
societate în care relațiile între forma romanului ți structura mediului social sînt cu
totul de altă natură, decît acelea pe care le putusem constata în literatura orînduirii
capitaliste.
Cel mai elocvent exemplu, în această direcție, il oferă tocmai chestiunea per-
sonajului problematic. Lukacs ți Goldmann considerau apariția, în literatură, a
acestui personaj ca o expresie a crizei generale a capitalismului. Dar un astfel de
personaj nu este străin nici literaturii socialiste; fără îndoială, că, în acest caz.
explicația pe care o dădeau Lukacs și (îoldmann crizei personajului nu mai poate
fi acceptată. Nu ne aflăm în cadrul unei societăți vechi ale cărei structuri sînt înțepe-
nite ci, dimpotrivă, ne aflăm în cadrul unei societăți ale cărei structuri sînt în for-
mare. Și într-un caz, ți în altul asistăm la o criză de adaptare la structura societății,
dar această adaptare e deosebită, fundamental, de la societatea capitalistă la aceea
socialistă astfel că, în mod necesar, tipologia personajului problematic va fi cu totul
alta, structurile sociale deosebite determinînd tipologii deosebite.
în romanele lui Marin Preda personajul problematic va pune, pe rind, pro-
blema adaptării sale Ia vechea societate capitalistă ți, după 23 august 1944, la
societatea nouă, în curs de formare.
Moromete apare, astfel, ca reprezentantul unei mentalități arhaice, conserva-
toare, care încearcă, de altminteri fără îolos. să se împotrivească procesului de inten-
sificare a crizei economice, criză care afectează vechile structuri agrare în care,
în mod organic, se integra Moromete,
O altă perspectivă o solicită problema adaptării personajelor la structura noii
societăți care se înfiripă, societatea socialistă. Ceea ce subliniază scriitorul e împre-
jurarea că această adaptare nu se face de la sine, prin firea lucrurilor. Procesul de
integrare, de adaptare, nu eslc lipsit de tensiune, de țoc, de transformări în condi-
. liile unor încordări extreme. Marin Preda se deosebește aici fundamental de nu
puțini scriitori care s-au lăsat tentați de procedee simpliste ale redării procesului
de adaptare. Este evident că o astfel de producție de romane care deforma, în mod
penibil, datele realității nu poate reține atenția sociologiei literaturii. Nu o poate
ORIZONT
Ș reține penlru excelentul motiv că ea se abate de la prima cerința a realismului,
imperativul categoric ca opera dc aria să reflecte fidel ți nu deformat realitatea.
Altminteri stau, cred, lucrurile cu romanele lui Marin Preda. Romancierul nu
reduce confiicleie între personaje numai la ciocniri externe, ciocniri care, oricit de
spectaculoase s-ar dovedi, sint departe de a exprima antagonismele multiple, complexe
ți diverse ale vieții sociale. Marin Preda se dovedește interesat in aceiași măsură,
dacă nu chiar întruna mai mare, de mutațiunile axiologice pe care le suferii perso-
najele în procesul devenirii sociale, a transformării societății.
Fără îndoială, că un astfel de mod de a reda realitatea zilelor noastre intere-
sează, înlr-o hotărîioare măsură, sociologia literaturii. Procesul de adaptare nu mai
este redus la o schemă sociologizantă echivalentă cu lupta între vechi și nou. luptă
■concretizată in ciocnirea dintre personaje pozitive și personaje negative, Strădania
de a ne înfățișa procese de conștiință complicate, mai ales in Risipitorii și in intrusul,
il obligă pe scriitor să dea soluții noi, inedite problemei adaptării.
Problema este, de altminteri, una din cele mai dezbătute în literatura română.
Iar frecvența ei nu mărturisește o preferință a unui scriitor sau a altuia, cî vădește
conflictul dintre clase sociale, interese și poziții sociale deosebite. Schema balzaciană,
A înfrîngerii opreliștilor sociale și a parvenirii, își găsește ecouri încă în Ciocoii
vechi și noi, în Fdriase SceHir, pentru a ajunge la apogeu în romanele lui Cezar
Pelrescu,
Romanele lui Marin Preda înfățișează însă o realitate socială mal complexă.
Risipitorii și intrusul sini romane ale zilelor noastre, ele înfățișează realitatea socială
contemporană a României socialiste, o țară în care nu mai există clase sociale anta-
goniste. Dacă ar fi redus întreaga problemă a adaptării la efortul rămășițelor fostei
clase exploatatoare de a se Integra în structura societății noastre contemporane,
imaginea de ansamblu a structurilor societății românești de astăzi ar fi fost trun-
cliîată și neconvingăloare. Căci prima caracteristică a acestei societăți este aceea a
unei societăți dinamice care își transformă structurile într-un avint continuu. Ori
tocmai atest avint continuu, transformarea, evoluția structurii societății contemporane,
impune eforturi de adaptare și aceste eforturi motivează menținerea personajului pro-
blematic în cadrul literaturii noastre contemporane, mai precis, în cazul de față, în
romanele lui Marin Preda. <) paralelă între explicarea apariției personajului proble-
matic în literatura burgheză și aceea socialistă va fi credem, în această direcție,
edificatoare. Lucien Goldmann arată că ceea ce motivează apariția țiersonajului
problematic sint valorile individualismului liberal; aceste valori sint. la rîndul lor
legate de existența pîeții libere. Pornind de la aceste valori s-a dezvoltat ..categoria
biografiei individuale care este elementul constituită’ a! romanului și ea a luai forma
individului problematic" (Goldmann : op. cit. p. 49). Apariția acestui personaj pro-
blematic este explicată de Goldmann, pe de o parte, prin experiența personală a unor
indivizi ale căror sisteme de valori nu iwt intra în țesătura de valori mercantile
ale epocii; pe de altă parte, apariția personajului problematic este determinată de c
contradicția internă dintre individualism conceput, în societatea burgheză, ca o va- 1
toare universală șî 1.miturile penibile pe care această societate Ic aduce, in realitate, I
ea însăși, posibilităților de dezvoltare ale individului. 1n ultima analiză deci indi-.
vidul, personajul problematic, nu izbutește să se adapteze structurilor unei societății
ale cărui sistem de valori sînt într-un antagonism vădit cu acela pe care și Ic-a |
edictat el însuși.
Imagine! amintite a inadaptării sociale a personajului problematic, romanele I
lui Marin Preda ii opun o altă imagine a crizei dc adaptare și. pe calc de conse- |
cință, a individului problematic. Prima caracteristică a acestei noi viziuni asupra I
personajului problematic este aceea ră, îndeobște, nu mai există o contradicț e intre I
Idealurile, sistemul său de valori și acelu al colectivități:; nu mai există deci rapor- I
tuci antagonice între personaj șî societate. Mulațiuncn valorică nu este deci în con-1
tradicție ci este corelată cu idealurile întregii societăți. Tensiunea sufletească care 1
.	caracterizează personajul	problematic	nu se datorează opoziției	între acest	personaj
z	și societate, ci greutăților	de adaptare	la o structură socială care	se	modifică	cu repe-
ziciune. Concluzia care se impune este aceea că fenomenul inadaptării personajului
2	Ia structurile sociale noi,	este un fenomen temporar și trecător.	In	romanul	burghez
O	sciziunea, contradicția între individ	șî colectivitate era perpetuă,	generală, loiala,
în romanele lui Marin Preda contradicția dintre personaj și societate este abolită,
fiind înlocuită de o criză temporară de inadaplar-r. Moromeții formează. în această
direcție, o excepție și, de aceea, partea a lf-a a romanului, șl, mai cu seamă, finalul.
nu e lipsit de un sîmbure de tragism. în cazul personajelor din Risipitorii și din 5
Intrusul modalitățile de integrare a personajelor, rezolvarea crizei dc inadaptare
urmează traiectorii cu totul deosebite dc acelea cu care ne obișnuise romanul
burghez
Modificare» raporturilor dintre personaj ți structurile sociale in cadrul cărora
el tinde să se integreze conduce șî la modificarea unei serii de procedee tipice în
construcția unor personaje. Tocmai pentru că vor să sesizeze procesul sinuos de
adaptare la noi structuri sociale, romanele Iui Marin Preda propun o tipologie
deosebită de aceea obișnuită a romanelor tradiționale, romane care reflectă poziția
personajului problematic în societatea burgheză.
Unul din exemplele cele mai grăitoare. în această direcție, ni se pare modi-
ficarea tipologiei arivistului. Reprezentantul acestei tipologii este, în Risipitorii, doc-
torul Munteanu. Avatarurile personajului îi prilejuiesc autorului un mic studiu de
psihologie morală. Ceea ce se urmărește, aici, este a se evidenția eșecul unui individ
care înarmat cu remarcabile calități intelectuale, cu tenacitate și putere de muncă,
cu inteligență, ratează, lotuși, pînă la un punct posibilitatea încadrării sale în noile
structuri sociale. Eroarea fatală pe care o săvirșetie doctorul Munteanu este aceea
că el încearcă să se ridice intr-o societate nouă uzînd de procedeele clasice de par-
venire ale vechi societăți, de manevrele arivistului de totdeauna: greșeala doctorului
Munteanu e aceea de a nu fi sesizat această incompatibilitate. Veleitar și egocentric
!el va intra, la un moment dat al evoluției sale pe scara arivismului, în conflict ine-
vitabil cu noile structuri sociale care se edifică in Romănia. structuri care impun și
o nouă conduită morală la antipodul individualismului evident care caracterizează
mentalitatea doctorului Munteanu. Conflictul amintit, între vechi și nou, în domeniul
socialului, și, pe calc de consecință în domeniul moralei anare astfel ca inevitabil,
chiar dacă, pentru că ne aflăm "mtr-o societate care își edifică structurile „în mers“.
el este mai anevoios sesizabil. Doctorul Munteanu ni se prezintă, la început, ca avind
perspectiva unei strălucite cariere științifice: cultivă relații utile; e sprijinit, în cer-
cetările sale, de Academie: are sarcini importante pe linie de partid; dovedește o
principialitate aparentă care merge pînă acolo îneît sugerează sancțiuni pentru o
presupusă lipsă de vigilență a doctoriței T.. considerată ca viitoarea sa soție. Dar de
îndată ce personajul apare sub lupa neiertătoare a analizei complexe a activității sale,
el îi dezvăluie fondul de arivism. Doctorul Munteanu divorțează de prima sa soție.
Constanța, și se căsătorește cu fiica unui demnitar, mariaj care ii prilejuiește o inci-
pientă carieră diplomatică, carieră întreruptă intempestiv de îndată ce proptelele
care îl sprijiniseră își pierd eficiența. Povîrnijul carierei doctorului Munteanu e mult
mai rapid; încercarea sa de a se redresa prin vechile mijloace, prin energii îndrep-
tate în direcții egocentrice eșuează în mod lamentabil.
în pofida acestor date caracterologice ale personajului, ar fi simplist ca să-l
încadrăm pe doctorul Munteanu în tipica schemă a arivismului, așa cum o întilnim
în romanele lui Balzac și Stendhal. E semnificativă, de pildă, împrejurarea că scrii-
torul a simțit nevoia să modifice, dacă nu datele esențiale atunci unele aspecte ale
psihologiei personajului. In versiunea a doua a romanului, doctorul Munteanu, după
excluderea sa din partid, va încerca să se sinucidă. în prealabil relatarea unei
convorbiri cu doctorul Sîrbu ne relevează aspecte, dacă nu inedite ale personajului,
atunci in orice caz lăsate, pînă în acel moment, într-o estompă plină de semnificație.
Tn pofida trăsăturilor sale veleitare doctorul Munteanu. e, din punct de vedere știin-
țific. o valoare. Tn această perspectivă romanul oferă o perspectivă de adaptare
personajului și impune o corectură cu totul inedită tipului obișnuit al veleitarului,
al arivistului astfel cum îl creiase Balzac sau Stendhal. Este evident că o astfel de
viziune artistică, viziune determinată de rapida transformare a structurilor sociale,
conduce către abolirea simetriei între tema arivismului și aceea a ratării; temă subli-
niată de Vera Călin (cf. O ternă literară; sociologia și psihologia ratării în Studii
de literatură universală, V. 1903). Doctorul .Munteanu a suferit un eșec lamentabil
în încercarea sa de a parveni; a suferit acest eșec pentru că el voia să se adapteze
unei societăți noi apehnd la mijloace vechi, pe cale de a cădea în desuetudine ca
incompatibile cu morala societății noi, în devenire, societatea socialistă,
Moi complicată este demonstrația artistică în Intrusul. Căci nici Călin Surupă-
ecanu nu corespunde schemei tipice care motivează psihologia ratării. El nu e un
învins deși întregul proces de integrare, mai bine zis de reintegrare în societate,
este periclitat de o tragedie personală. întrebarea neliniștitoare pe care o ridică ro-
manul este aceea a raportului care există între fericirea individului și posibilitățile
ORIZONT

g sale de a se integra în societate. Și. cu toate acestea, Intrusul nu e romanul unei
ratări; mai nimerit ar fi să-J considerăm: „o operă deschisă", in accepțiunea lui
Uinberto Eco, un roman al cărui final îndreptat spre perspectiva viitorului sugerează
posibilitatea de adaptare a lui Călin Surupaceanu,
Altminteri stau lucrurile în voL II al romanului Moromeții. Aici există, intr-ade-
văr, o criză de adaptare. Ceea ce ne sugerează autorul, prin treptata intrare în conul
de umbră a lui llie Moromete este destrămarea vechilor relații sociale ale satului
românesc. Moromete e reprezentantul vechiului, un alt reprezentant decît acela al
unui vechi antagonic, dar in nu mai mică măsură reprezentantul unei mentalități
care se adaptează anevoie sau de loc, la timpurile noi. Din această pricină, lucru
semnificativ, el cedează, în roman, locul de protagonist fiului său Niculae în care
îmi place să cred că scriitorul nu a voit să întruchipeze pe altcineva decît pe
Moromete ale timpurilor noastre. Deosebit de grăitoare e în această privință, rela-
tarea sfirșitului, a morții lui llie Moromete. Intuiția artistică a romancierului a
determinat, aici, forma relatării indirecte a morții personajului, care nu ni se înfă-
țișează ci ni se relatează, indirect, prin mijlocirea altor personaje. Treptata înlocuire,
în roman, a personajului, din rolul inițial, de protagonist, își adincește, astfel, sem-
nificațiile.
Problematica adaptării personajelor în romanele luî Marin Preda își eviden-
țiază legătura intimă cu motivația psihologică. Destinul personajelor, aparent sin-
gular, este determinat. în aceste rotnane, de esența socială a personajelor, în modul
in care ele se integrează, sau nu se Integrează, într-o realitate socială a cărei esență
este nrocesul de transformare a vechilor structuri ale societății. Mecanismul acestei
transformări nu este urmărit din afară; dimpotrivă, el este consubstanțial psihologiei
creației. Consecința cea mai importantă a acestei particularități este aceea că, încă
odată. în structura intimă a personajelor lui Marin Preda este abolită distincția
aproximativă și contradicția aparentă între individual și social. Dimpotrivă, perso-
najele romancierului își ciștigă un profil caracterologic și o individualitate distinctă,
pe măsură ce ele întruchipează, cu mai multă pregnanță, un tip social. Cercetările
de sociologie a literaturii, cum a fost și această strădanie, au tocmai menirea să
sublinieze această împrejurare și unghiul inedit de perspectivă sub care se pot pre-
zenta, prin mijlocirea sociologiei literaturii, exegezei literare, personajele.
TRAIAN LI VIU BIRAESCU
ORIZONT
DISCURS LA MALUL IPOTETICEI POEZII
1
„La să-mi înlrebulntrz ae«»te mitul î41
CLAUDEL
^itr-una din formele sale constituite, actul poetic caută iluminarea. Ar îi con-
diția lui fundamentală, anterioară întrebării și această iluminare capricioasă și inegală,
descoperă arhitectura unei lumi care își destăinuie, prin prezența, umbrele. In plină
lumină, în plin întuneric: iată vane «orturi de a teoretiza ceasurile de veghe ale
poeților. Stilpi de marcaj arbitrari pe drumul devenirii poetice.
Cuvintele îl nasc pe poet, îl creează; în mijlocul mării lor Imense, geneza lui
e aceea a zeiței. Aci. întrebările inițiale i se adresează lui; el e acela care se fău-
rește din spuma acestor valuri, înălțîndu-se deasupra lor, avînd, odată cu nașterea,
conștiința naufragiului său. Apoi urmează mitica sa creștere, acești pași pe valurile
acestei agitate mări: un drum imens, nestrăbătut, nou, în fața acestei vietăți pro-
teice, tandre, obosita de necontenită legănare. întrebarea descătușată e existența lui
a fi, iată primul pas în acest imperiu sortit furtunilor veșnice.
Din disperarea însingurării s-au născut toate avangărzile poetice ale secolului
al XX-lca. E în ele ceva de zbor frînt: e tragedia neputinței de a merge pe valuri.
Sau, poate că, înainte de toate, ele reprezintă febra răspunsului. Riscul de a răsjmnde.
Riscul de a demonstra dreptul izolării poetului. De a opri această înaintare pe
valuri. întrebarea este împinsă în absolut, în acel absolut din care nu mai putea
pătrunde, de fapt, nici un răspuns. Rămîne doar fluxul de cuvinte, fluxul și refluxul
cuvintelor, minate de legile mișcărilor astrale. Iar creatorul se cufundă înapoi în
marea aceasta, istovit de gesturi grăbite și de disperări pasagere: oricum, el oferă
spectacolul sublim al autonimicirii.
Poezia îl premerge pe creator, îl transformă, îi mulează pe trup haina existenței
poetice; „Iată-mă, scria un mare poet, imbecil, ignorant f, om nou în fața lucrurilor
necunoscute. Este definită aici pre-existența poetică. Starea de început, asemănă-
toare haosului din care se întrupează planetele. Starea umilinței sate, a înaltei sale
umilințe. Nu refuzul lumii : ci fascinanta ei bogăție. Miracolul ei. Creînd, poetul se
autocreează. Aici începe marele său monolog, justificarea fundamentală a existenței
sale. „Lupta sa cu îngerul", e înaintarea sa i>e valuri către lume. Și iluminările,
nesfîrșltele iluminări, zăresc, pînă dincolo de valuri, țărmurile. Prin acest joc al
valurilor.
A da viață cuvintelor, a la da rost poetic: aceasta e șansa ieșirii în lume.
Poetul se autocreează, și odată cu et, își definește rostul său poetic.
Iar deasupra acestei agitate mări a cuvintelor, a acestei mări a nașterii și
înaintării poetului către lume, a căderii, a risipei sau a victoriei sale, ciclurile lumii
și ale soarelui. Care aparțin tuturor oamenilor,	...
ORIZONT
II
..Apoi, din nou, scul andin du*țț-n ocean
pr veci aceste Ht rr p rrdutc ca nl*k
R<i *chfHf d' mărgean.’'
ST. AUG. DOINAȘ - INSULA
Creînd. poetul se autocrecază. Lcgîle autocreației sale sînt, de milenii, aceleași.
Discursul poetic, „discursul nașteri: și a] salvării*, esle acela al intrării în
formele stabile ale poeziei. Blazonul speței este acela stabilii de înaintași; un cintec
al cîntecului însoțește această acceptare, ca un comentariu al operei eterne. .Ascultați:
„Cindtw, într-o cîmpie legendară / un vechi castel de bronz tînjea sub prav. / Du-
rerea-l blntuia ca o fanfară / pe dinăuntru fi pe dinafară, / Căci Regele Pescar era
bolnav". Știm ce s-a întîmplat cu Parsifal, ani citit forma consacrată a legendei.
Aproape nimic nou, aproape nimic deosebii. Esențial, sub raportul adevărurilor
eterne. Și totuși, există ceva nou aici, și acesta e cînlecul. Balada întrebării lui
Parsifal. Reconstituită din cuvinte, aventura își vădește alt rost ji, de fapt, nu ne
mai interesează Parsifal, nu ne mai interesează boala Regelui Pescar, cavalerii
rătăcitori neputincioși in fața protocolului, nu ne mai interesează der reine Tor,
omul pur care calcă protocolul in chip salvator; nu, nimic din acestea nu ne mai
interesează, adică nu ne mai preocupă înfăptuirea fabulei, mersul ei epic, ci un
lucru mult mai simplu, mai elementar, ținînd de ceea ce numeam iluminare: neîn-
truparea aceasta a cuvintelor, și odată cu ele a legendei, care se cheamă acum
baladă. Și dincolo de sonoritatea rimelor, de plastica expresiei, se ridică acel con
de lumină care cuprinde, în substanță, adevărurile parabolei Comentariu poetic,
discurs poetic: o sinonimie parțială aci, care, de fapt, exprimă sensuri profunde
ale existenței poetice. <’ea iluminată aci, c legenda : sîntem în afara oricărei obscu-
rități. ne aflăm în plină lumină. Poezia, aminteam, preexistă : aici, în mitul lui
Parsifal. Rostul poetului a fost acela de a o ilumina, descoperind incidențele pure
ale cuvintelor.
Hf
..A*l noapte -n vK nil-am amlnlil"
L. Dl MOV
Discursul acesta al „Iluminării" poate fi în fond, infinit. Principalul e de a
descoperi o axă a rotirii cu vi ulcior, un drum al monologului, o șansă a sa și o
logică a sa, Dacă mitul c o șansă (indiscutabil un nucleu), monologul, discursul,
c inevitabil întrerupt, reluat șî aspirația cuvîntului spre logos e implicită. Poezia
miturilor devine inevitabil reflexivă. Luminile aruncate de re-fabulare descoperă,
am văzut, parabola, adică ideea incifrală în mit. De aici și pînă la drumul către
ținuturile ermetismului nu moi e decît un pas: odată pierdui mitul, atolii acestea
rămîn simple „siînci de mărgean" al căror sens nu t altul decît propria lor existență.
Atolii, insula: iată o perspectivă a opririi. A închegării, a statorniciei. O
explicație a operei, a operei finite — înșine, rost sieși.
Cumva, epoca este propice discursului infinit de care vorbeam mai sus.
Intr-un sens, secolul XX a reactualizat șansele visului de a deveni creație. Și odată
cu el, noua încorporare a cuvintelor, a cuvintelor de orice hram, în coloanele argu-
mentului poetic Lumea rămîne în continuare abstractă: ea trăiește doar prin capa-
citatea ei de a furniza cuvinte, prin capacitatea ei de a urca in vis. Și astfel, intr-un
nesfirșit cortegiu, pătrund în poezie cuvintele. Să fim exacți: visul se organizează
în jurul cuvîntului, și. prin el, adună lumea într-o ordine vesperală. Nu, nu e vorba
de suprarealism, nu despre el discutăm aici, ci despre celălalt vis, creat in fața lui
Apollo: logica fabulației (a discursului) e aceea a visului ca răsfrângere a realității.
,	Dar, aminteam, realitatea este absorbită de cuvinte,	care defilează prin fața noastră
£	într-o perfectă egalitate: „Trecem verile nclăsînd nimic / Semăna cadavre cowboiut
C	Dick ! Șt m-am freză tot in vis, de vis / Adus la	fintmă cu pieptul deschis / Să
“	oază dragorul cum mi se zbaie / Inima sidefie de	păcate / ALam întors, desigur.
O	să fiu din nou i Nevăzut, străveziu ți croit / Prezent	la bărci, la -călușei, la țintă / cu
cozoroc de vid cumpărat din incintă / Acolo, la marele circ din străinătate / Cind
de sus de tot plonjau acrobate / Și-mi cădeau in brațe și le iubeam dulce / Iu
văzul tuturor, meșterind turtă-dutce". Sîntem în mijlocul unui haos de acțiune, pro-
priu reprezentării oniric (convenția poetică). Intre mit, argument livresc, joc, pa- 2
rodie, autoparodie, exolsme, jonglerii, sc trasează semnul egal. Torentul de „eveni-
mente" tirăie cu sine lanalități, expresii fixate, prozaisme, metafore surprinzătoare,
cuvinte de adincă rezmanță poetică: asupra lor lumina e aruncată în mod egal.
Poezia aceasta, barocă plină de podoabe pe care mișcarea luminilor nocturne nu
ne lasă timp pentru a le contempla ar fi cumva reprezentativă pentru conceptul
de trecere, ața cum piezia (determinată drept „neo-clasică“) reluărilor, a baladei
moderne l-ar reprezent pe acela al statorniciei.
IV
Oh, oh, mi câiii'E atunci
prea muH pânwit e^n cAlimasA 1
<iC0 DUMITkn<CU
Am încercat să sesizăm două ipostaze ale discursului poetic. Această a patra
j secvență am dedicat-o .intrării in lucrurile necesare", .domeniului ieșirii creatorului
dintre cuvinte, a renegării lor, a da „discursului" poetic un sens mult mai apropiat
: de „discursul" obișnuit. S-a spus: desacralizarea poeziei. Cam puțin pentru secolul
: acesta, în care cam in fiecare zi se desacra Uzează ceva. Și, dacă sîntem cinstiți,
poezia s-a „desacraliza" cam de multișor. Vrem, de fapt, să vorbim de altceva :
de „desacralizarea" cuvntalui (Care nece ea nouă nu iaste). Ieșit din această mare
a cuvintelor, din aceasti zbuciumată mare a tuturor furtunilor, poetul își alege mo-
nologul acesta al evenmentului necesar, cotidian, devenit senzațional: starea este
aceea de aventura, de eșire în întimpinarea lumii. Și lumea îl înconjură in cercuri
concentrice de poet, deune surprinzător de patetică și de insistentă. Cuvintele nu sc
mai ridică la înălțimea poetului dintr-o mare pe care el pășește impasibil: ele viu
purtate de lucruri, de fapt», pe un tărîm care nu mai e de data aceasta, al lor sau
doar al lor: inevitabil, în derută ele se subordonează unei existențe umile și calme.
Istoria lor e secmcară acum: deposedate de energiile stării lor primare, ele
devin puternic doar in rjstmpuri : „Firește / as fi putut su navă spun acest lucru / de
pe acum, / Sâ nu vă dtesc să-l finefi minte / pînă cînd vă va fi, poate de folos
— / dar voi știți / de mttă vreme știți că nu mă pricep să mint / și din această
pricină n-am să pot sene niciodată / pe poarta inimii mele „nu inirați, dine rău".
Senzația de „excepționd" vine din formidabila tehnică a acumulării poetice. Este
ultima ipostază a obielhării șuierului, a demonstrării independenței sale. Și pe
această a IV-a treaptă, poetul nu mai e subordonat nici unei opere inițiale, nici unei
modalități, a convențiikr, ci pur ți simplu lumii secolelor într-o orgolioasă aventura
a umiliUții cuvintelor.
v
între acești doi p<li ni nașterii și ai înfăptuirii poetice am plasat triada:
stare — mișcare — a'ertură ca un provizorat al devenirii cuvintelor. E clar ca
exemplele puteau li luat1 lintr-o mulțime de poeți; am preferat să ne oprim, fie și
foarte sumar, asupra a trei din cele mai reprezentative nume ale poeziei noastre
dc azi, nume care indcă tot atitea orientări. Se poate observa clar că în afara
„voinței de obscuritate1 (sesizată într-un magistral eseu de N. Balotă) se mai
distinge, în poezia contimporană încă un drum, deloc minor și acela ar fi al „voinței
de lumină*' cane oricurr. ni se pare evident, O poezie, apolinică in esență, își cere
drepturile ei de ființare. Este o poezie a liniștii, a calmului, a certitudinii. Și dacă
exemplul lui Geo Dumiteicu nu ne servește aici în întregime, poetul fiind, de atîtea
oti, un fantast al pasiinlor, nu ne putem opri să semnalăm fenomenul. Adică:
dincolo de acest proces qiasi-general, de incifrare ideii în simbol, în cuvînt, din-
colo de „obscurizare", ie poezia exclusiv reflexivă, metafizică, de poezia miturilor,
de această poezie a „ilirrinării" cuvintelor, prinde vigoare această poezie a ilumi-
nării lumii prin cuvinte: iste poezia pașilor pe mare în căutarea lumii, Nealferate. Z
cuvintele își păstrează ici întreaga vigoare, întreaga lor forlă potențială. Și, între §
barea spusă la poarta (enplului, acea „lume, presimți creatorul?" se poate pun’ S
acum la marginea acesei mări. în fața fluxului nesfirșit a) cuvintelor: este între- c
barea pe care realitatea ș-o pune sieși, în fața poetu-ui.
CORXEL I ViUREANT
DAMIAN URECHE
ORIZONT
EFIGIA LUI EROS
ăsați-md să mă în junghi i
Cu luminosul trup al ei
Cu oja lașă de pe unghii
Și cu trădarea din cercei.
Voi scormoneați cu oseminte
Prin zorii marelui inel
Cînd o iubeam fără cuvinte
Și ea îmi răspundea la fel.
De-aiitea veri mai rece-i vara
Și mult mai rece-i Dumnezeu
Lăsați-mă să port povara
Acelui trup ce nu-i al meu.
Prea am citit cu lacrimi cartea
In care ochii ei se-aprind
Mai feminină decît moartea
îmi sparge nopțile zîmbind.
Și nu-ncetează să se-arate
Cu fruntea enigmată sfîat,
Cu-acele flăcări pieptănate
Ce ntt le stinge nici un vînt.
Blestem ca focul fără fraze
Pe cei care-n amurgul greu
Mi-o zmttlgeți din aceste raze
Și-o duceți unde nu sînt eu.
ILIE MADUȚA___________________________________________________
CITIND COMOARA DIN INSULA
Fetiței mele» Simina
^f)'untea se umpluse de iohohouri. Limpede
rîdea fetița-n mersul lui Silver Frige-Oaie,
se depăna povestea, simțeam sub talpă valul
și zările de tunet în falduri de văpaie.
Visam citind pirații și drumul ce-l vom face
spre insule cu-albaștri și zvelți cocotieri,
comorile de taină de noi descoperite.
Marinărescul rîset pe punți de nicăieri.
Stau stincile ca smoala din tristele Sahare
ce se-aprindeau in stampe încremenind amurg.
Visam balene sure prin munți grozavi de gheață
ți-a scoici multicolore clipitele ce curg.
Visam pe tîmpla cărții în vis și-n aur tainic
drumeaguri spre Vezuviu, ori țărm portorican :
cernită azi e vela speranței de diluviu
și-n suflet numai toamne vor rupe an de an.
Na-mi mai găsesc în roșul nea st im păr decît coiful
stropit de negru singe al unui luptător,
s-au micșorat pirații, atolii-s morți cu totul,
și-n aer trece-arșița cumplită — a unui dor.
Se-umpluse puntea toată de-aprinse iohohouri —
dar farmecul plecării s-a stins, și visul ce-i?
Ridea fetița-n focul lecturii, dar deodată
cu umbra mă striviră întunecații iei.
GEORGE SURU
CEAȚA
^fjlamide albe de ceață, învăluire, pătrundere-n adine,
Devenire spre plutire, nisipul mustește-n. izvoare de cer,
întind mîinile spre tine și-ți simt umerii din frunză de mesteacăn
Cum tremură sub păsări de aroint,
Și mai simt cum pîntecul ți se face leagăn
Pentru vedenia unui cintec din Cori/nt...
Ne vedem doar cu ochiul răpus și adormit în creștet,
Și bine mai e să nu ne știm conturul trecător,
Revenim la geamătul din dor.
Ne naștem unul pe altul îndepărtind pămîntul din cer,
Plutim peste vremi, trupul meu în trupul tău îl așterni,
Și plecăm sp'e rădăcinile albe ale arborilor coryntieni.
ORIZONT
DUPA-AMIAZĂ de septembrie
ORIZONT
C^utobuzul opri sub castanii din șosea, în fața cooperativei. Nu
coborî nimeni și Jancu Udriște își încordă zadarnic privirea. își curba
spinarea ca să se poată uita pe geam, căci era lungan, capul părînd
că-i atîrnă într-o parte din pricina asta. Cînd șoferul, care se dăduse
jos pe partea cealaltă a mașinii, ieși pe neașteptate în lumina albă a
soarelui de septembrie avu o tresărire dc surpriză, apreape dureroasă.
Ceea ce se petrecea în șoseaua, al cărei nivel era mai ridicat față de
tocul unde se afla școala, părea ireal, cu toate că foa'te distinct, în-
tocmai ca pe o scenă cînd personajele ies brusc în fîța rampei. Si-
lueta neagră a șoferului se pierdu repede în dreptunghiul de tuș, pe
care-t desena, marcat, ușa de la cooperativă. Autobuzul rămas stin-
gher în baia de lumină ; semăna cu un elefant albastru de catifea, o
jucărie nouă, rătăcită printre alte lucruri obișnuite, vecii dintr-un pod
luminat de-o rază de soare.
— Du-te și te mai joacă; hai, du-te.
Nii se întoarse spre băiatul care își schimba lingi ușă greutatea
de pc un picior pe altul.
— Du-te. Te chem cu cînd o fi nevoie.
Deși nu-l privi, și-l închipui strîmbîndu-se, ridicîidu-și nădragii
prinși în diagonală cu o curea jerpelită, răsucindu-se șideschizînd gri-
juliu ușa. Următoarea cursă de autobuz sosea peste ată jumătate dc
oră, legănîndu-se leneș, cu cîte-un reflex dc soare în geamurile mari;
oprea aproape în același loc, iar cei care coborau, cîțiva conture ce-
nușii, se risipeau la repezeală ca niște stropi de argiit viu. Și dacă
bătrînul nu va veni nici atunci î îl și vedea cu ochii ninții apropiin-
du-se cu mersul lui nesigur, puțin la trup, tremurător călcînd crăcă-
nat pe picioarele scurte și foarte subțiri în jurul cărora pantalonii largi
fîlfîiau.
Sub pielea lui subțire, pergamentoasă, zvtcnea nwntenit și rit-
mic ceva mai mult decît un singe obosit de vîrstă ; ea parcă o altă
ființă în cl, pc semne aceea care știa să pronunțe cu distincție chiar și
cele mai simple cuvinte.
— „Tovarășul director e-aici ?
— Eu sînt tovarășul director.
— A, îmi pare bine. Mă recomand ...“
Mina îi era uscată și netedă ca un lemn moale ibia ieșit de la
strung. Omul, crezut mai înlîi un bunic grijuliu — iritat dc aceea cu
detașarea lejeră, familiară proprie relațiilor dintre vadele didactice și
părinții elevilor —, îl atrăsese de la început prin frumisețea iui bătrî-
nească, asemănătoare întru totul cu un apus care se împodobește încă X
o dată eu tot ce mai păstrează frumos dintr-o zi senină de vară. Ochii
decolorati și apoși nu semănau cu două moluște amorfe ca la alții, ci
erau capabili să exprime cu destulă putere și prospețime o dragoste
blinda, nemărginită. Tn numele ci venea ; a primit mult de la școală,
căci toți cei unsprezece copii ai săi sînt astăzi oameni cu învățătură,
așezați în viață mai bine decît sperase vreodată, și acum voia să
restituie ceva din cît i s-a pus la dispoziție.
— Ceva. N^i prea mult, îmi dau seama. Doar cît mă ajută pu-
terile 1
Seninătatea bătrînului era impresionantă ca un peisaj de munte,
lancu Udriște își plimbase privirea în jurul nucleului de lumină al feței
lui — ochii; pielea obrazului era ca un pergament afumat, mototolit
de îndelungă păstrare, irizînd cute subțiri în colțul pleoapelor și al bu-
zelor. încerca să înțeleagă, cerînd lămuriri. Bătrînul vorbea rar, te-
meinic. Gura îi exprima foarte clar înțelepciunea gîndirii. Ideea pe
care o aducea în mica școală din comuna suburbană era rotundă, lim-
pede și luminoasă ca un glob dintr-aceia cu care se împodobesc pomii
de iarnă. Nu o umbrea nici ceea ce se cheamă milă, sau binefacere
fățarnică. Era sinceră.
Din preaplinul cu care ajunsese la capătul vieții voia să restituie
cu modestie.
„ — Ceva. Nu prea mult Cît mă ajută puterile.
— Ai dat prin muncă. Ai muncit toată viața.
O ușoară clătinare a capului, care voia să spună : Oricit aș fi
muncit...
— Am munc't, da. Am dat, e adevărat. Mai pot da."
Voia să dea și fusese consecvent pînă astăzi timp de mai mulți
ani. lancu Udriște socoti anii, începînd o plimbare nervoasă prin can-
celaria încă lîncezind a vacanță. De fiecare dată pregătise un băiat pe
care bătrînul fl înzestra cu uniformă, cu încălțăminte, cu o servietă și
el însuși, lancu Udriște, era de față puțind urmări evoluția sentimen-
telor infantile dc la sfiala inițială în fața unui asemenea act pînă la
lăcomia de la urmă în cofetăria unde ziua se încheia.
— Mai vrei o prăjitură ?
— Se poate?
— Tot cu ciocolată ?
— Și cu frișca.
— Ei, băiete, nu te întinde! (El, lancu Udriște, neconvins.)
— Lasă-1 în pace. Vrei și cu frișcă ?
— Și cu ..
Se auzi un uruit îndepărtat dc motor care răzbea pină în auzul
lui și exterior și interior, și prin aer și prin pămînt. Reveni în fața
ferestrei, se povîrni ca să privească afară șoseaua. Printre copaci scîn-
teie un reflex de lumină. Soarele apunea, dar tot izbutea să mai smulgă
un fir de aur de la obișnuitele lucruri ale pămîntului. Autobuzul se
legăna spre stația din fața cooperativei. II urmărea cu ochi curioși
lancu Udriște. Oprirea cu o smucitură. Cele cîteva siluietc schițate în
fugă pe hîrtia albăstrie a cerului de septembrie. Pe urmă, pe șoferul,
care dădu un ocol mașinii. înainte de a intra în prăvălia cooperativei.
ORIZONT
S Aplecat asupra ferestrei, Udriște privea poteca pe care nu venea
nimeni. Dădu din cap a scepticism. Poate că bătrînul, între timp, mu-
rise. Nu-1 va mai vedea niciodată. îl chemase zadarnic pe băiat, pro-
mițîndu-i o uniformă nouă. Nimeni nu va mai veni pentru o restituire
ca aceea imaginată de bătrîn. O dată cu luminarea vieții lui s-a stins
și ideea lui generoasă și rară. Cine-o s-o mai scoată vreodată la lu-
mină ? — Și cu cît gîndul i se limpezea mai mult, cu atît pălea mai
tare, sfîșiat de neliniște și porniri contradictorii.
Se îndreptă, totuși, spre ușă, cu brațele bălăbănindu-i-se fără
vlagă. Clătina mereu capul: Ce idee mare și frumoasă 1 Unii oameni
reușesc să risipească în jurul lor numai asemenea frumuseți. Dar dacă
sc duc pe drumul fără întoarcere ?
A deschis ușa smucit.
,,Pe drumul fără întoarcere?!"
îl văzu pe băiat sărind din căsuță în căsuță într-un vechi joc de
șotron. Nu prea avea chef. Era singur.
— Vino încoace. îl chemă.
„Dar ideile care ne plac de ce nu le păstrăm ?"
— I lai. băiete !
Ochii mici sc luminară, pistruii pieiră aproape sub năvala sîn-
gelui în obraji și nasul turtit ca un cioc de rață se sumeți îndrăzneț.
— Mergem la ...
Dar se înnecă. Icni. Tăcu.
— Să mergem mai iute, că se închid magazinele.
Din autobuz, lancu Udriște sc uită la geamul mic al cancelariei
de unde mai înainte pîndise sosirea curselor. Alături de el
băiatul cu nasul lipit de sticla prăfuită. Udriște încă nu se desmeticea,
dar regretele năvăleau, o mulțime. Cc nebunie mai era și asta ? El nu
avea nimic de restituit, nimănui. încă nu, cel puțin.
Oftă, privind înainte. Nu putea privi decît înainte. Chiar dacă nu-i
venea de loc ușor să restituie ...
MIRCEA ȘERBANESCU
ORIZONT
ION COCORA
VÎNTUL RIDICĂ TALGERE PENTRU GREIERI
intui ridică talgere pentru greieri
pianele adorm pe clape cu flori de levănțică
cresc rodii și nu se aud pași și nu vin hoți
pe țărmuri nimeni nu urcă de veacuri
ochii caută după pu(in soare
bat orologii cenușii viața e o plantație prosperă
miri în agonie printre suave cereale
iși aduc aminte vechi partide de biliard
măști se închină diavolul orbește
semințe prizoniere intimpind fără identitate
flaut întunecat de greutatea unei voci
ziua sfîrșește in iedera războinică
acum cine vrea cu adevărat un deznodămint
vorbește de o fîntină și de un arbore din copilărie.
CRIȘU DASCALU
ÎNTR-O ZI, PE O ȘOSEA ALBASTRĂ
&iu suferitor credinței
Și sugind-o-n gușa lui,
A tulpinii mult voind să-i
Poarte apa-n lemn, Incui
Casa toată in ogradă
Și-n ea ochiul, păstrător
De-o mireazmă sugrumată.
Și m-adorm ca-ntr-un zăvor
In cenușa nopții caldă
Lingă steaua ce-o cunosc,
Pînă va cădea pe-un maldăr
De vii cîrtiți ziua, pleosc!
Lacom, cînd cioptinda mină
Va fi-ntors in barcă trunchiul,
Vărsind ape de țărînă
Iși desface ripa unghiul
Și mă mușcă-n golul des.
Dar lumina crescătoare
Mi se-ncheagă, ca un miez
De cocoașă, pe spinare.
ORIZONT
FOTOGRAFIA *)
... Apoi îmi dau lacrimile. Fără să știri de ce anume. E ceva
care pornește atit de spontan, ascult! nd de legile trupului meu. El mă
rugase: „Mai stai, să-fi cint ceva 1" Dar toate punțile sint tăiate și,
in mine, doar pornirea instinctuală: „Hai, du-te, ce mai aștepți!?"
iată, înaintez și mă găsesc dintr-odată intr-o piațetă înconjurată de o
mulțime de case. In mijloc, traversînd-o, un singur om, Poate chiar eu,
dc data aceasta. Altădată, altcineva. In interiorul ei, un scurt popas.
Priviri in jur spre clădirile tăcute, cu porțile zăvorite, cu rulourile trase.
Ce se intimplă acolo, în acele case ? Dar ce se întîmplă în propria mea
„casă'1 ? Nu-i bănuise încă, nici ci, toate cotloanele, nu am curajul să-i
explorez toate unghiurile, nici răbdarea să-i cercetez toate tainele. Deși
dinăuntru, din cunoașterea „ei", nu doar din traversarea, pe dinafară,
a acestei piațete pustii. Se pare că tot timpul am trecut și voi mai
trece prin preajma acestor mistere, sau chiar prin inima acestor mis-
tere, care mă imprejmuie, și asta nici măcar nu-mi displace și nu mă
incomodează. Se pare că numai astfel „ne place" să trăim, numai pe
marginea misterelor care ne înconjoară, nu și în miezul lor. Depinde
dacă votn realiza vreodată armonia dintre „înăuntru" și „dinafară",
dintre trecut și prezent și ducă vom aduce oarecare ordine în acest
haos ajutindu-i întrucîtva pe cei din jur și ajuiîndu-ne și pe noi,.,
... Piațeta pe care o străbat e propria mea viață, plină de voci-
ferări, de agitație, de cei care își fac traficul lor și o brăzdează, sin-
gerind-o. Imaginea aceasta stăruie în mine. Poate este una livrescă.
Poate am preluat-o de undeva și am purtat-o tot timpul latent cu mine,
ea izbucnind în aceste momente, ridicîndu-se la suprafață din viscerele
mele ca după o beție torturantă voma eliberatoare. E tristă această
ignoranță din mine. E tristă ignoranța în general. Și ignoranța prin
mulțime. Pornind de la această „idee", acum știu perfect de ce el m-a
rugat să mai rămîn: „Mai stai, totuși, să-ți cînt ceva". în rugămintea
lui, se ridica reminiscența acelor discuții vechi și pătimașe, în care el
mai credea, poate. Sau nici atit. Spera doar că eu mai purtam, acelor
zone diafane din suflet, un respect mistic suprem și că ele, dialogurile
noastre, rămăseseră drept unice puncte pure, de o luminozitate dure-
roasă, care străpung, din cind în cînd, ca stranii stele pulsatorii, bezna
de azi a amiciției noastre sfirșite...
Una din acele după-amieze speciale, în care străbați drumul pe
jos, spre casă, deși știi că te așteaptă cîțiva kilometri bătuți cu piciorul.
Zile în care ai insă o nevoie totală de tine singur, aceaslă beție de
ORIZONT
*1 Fragment cin ;o > wd ..xtlMi ItNZlTll"
I singurătate. și, de aceea, apreciezi cum se cuvine necesitatea de a șiră- 3
punge orașul, prin mulțimea zgomotoasa, sau prin zone tăcute, străzi
solitare, mari porțiuni de tăcere care conspiră ta necesitatea ta de soli-
tudine, O oboseală dulce a însăși aerului care descrește in nuanțe lu-
minoase, trecînd spre seară. Luminile vesele sau pale care nu te mai
contaminează, de data aceasta, cu apelul lor jucăuș și senzația gene-
rală de eșec depășit, a durere difuză care mai stăruie în tine ca sche-
lele nevăzute ale unei boli. Pașii tăi și, in urma ta, apoi, eziți pași, apoi
un trup masiv care ți se aliniază, o bătaie cunoscută pe umăr: „Ce
bine că te întîlnesc, băiete! 7ti la mine in seara asta. Pînă acum n-ai
mai fost la mine, nu-i așa?**. „Dumneavoastră stnteți?" exclamația
mea fericită și uimită. „Aproape că poți crede în destin, nu-i așa ? Iți
poți imagina că tocmai in această după-amiază îi cerusem secretarei
telefonul tău de-acasă șt că suna, bineînțeles, în gol, fiindcă tu colinzi
' orașul ?" Md privește cu acel reproș pe care i-l cunosc atît de bine,
aruncat asupra mea, pe atunci, la începutul prieteniei noastre, cu un
fel de curtoazie blinda, bătrinească. „De ce anume un telefon ?“ întreb
mașinal, neintuind încă meandrele gîndului său, „Fiindcă in momen-
tul de față am nevoie de tine mai mult decît de oricine. De fapt, n-ai
să mă crezi, surîde cu al său suris de bătrîn șiret, am avut aproape
siguranța că am să te întîlnesc azi, iată, din aceste sute de mii de
oameni, mi-ai ieșit tocmai tu in drum". „V-am ieșit eu sau mi-ați ieșit
dumneavoastră?” tată drumul străbătut pînă acasă la el. Aid ține de
braf, strîns. Aid s/mf aproape captiv sub calda-i strîngere a degetelor
încordate.
O locuință destul de modestă, doar de trei camere, pentru ceea ce
reprezintă El, Prima încăpere, îndeajuns de spațioasă, bine mobilată,
fără exagerare însă. Biroul încărcat, rafturile ghiftuite ale bibliotecii
de rigoare, o mică pianină neagră și cîteva originale ale unor pictori
contemporani români. Pe peretele din dreapta biroului, portretele unor
fizicieni celebri: Einsteîn, Rutherford, De Broogly, Bohr, Heisenberg
etc., într-un aranjament foarte personal, iar jos, încadrat intre ei, por-
tretul unui tinăr intr-o cămașă albă, chipul alb și pur, un păr de un
blond de spic de gria, străbătut de soare, ochii deschiși într-un ris
molipsitor și spontan, aceiași ochi ai bătrînului, același suris al bătri-
nutui, dar copiat de pe o altă virstă. Ceea ce mă uimește in primul rînd
este asemănarea extraordinară. El observă privirile mele suspect ațin-
tite doar asupra tabloului, fiindcă, la un moment dat, din spatele meu,
; rd^und glasul său,
— Cm (i se pare ?
Vrea probabil, să spună: „Cum ți se pare acest tinăr? Nu-i așa
că semănăm extraordinar noi doi?" Cînd mă întorc spre el, rămîn stu-
pefiat de expresia feței sale. O privire încordată, aproape ardentă, în-
treg faciesul strătucindu-i de o bucurie și o mîndrie nereținute.
— știam de asta, ii răspund, entuziasmat încă de lumina pe
care o răspindește in atmosfera ternă a biroului acest portret, sau,
poate, luminozitatea lui specială, cămașa orbitor de albă, ținuta însăși
a tinereții sale splendide, intre ramele negre și figurile țepene ale sa-
vanților imortalizați în pozițiile lor caracteristice. Dar poate nu este
QRJZONT
3 nimic din toate acestea, ci numai răsucirea interioară a unui resort
necunoscut care răspîndește această fericire nouă în noi și in aerul
din jur. De fapt, mi se pare că însuși chipul lui, al bătrinului meu
„olimpian11, este umbrit de o suferință atit de umană, aproape sublimă,
incit această expresie a „rămas" în mine, o mai revăd uneori, ca o
pecete roșie pe un fond deschis, nimic solemn, nimic triumfător că ai
dat lumii un fiu care seamănă cu tine, nu, ci doar această fericire
modestă, umbrită de suferința umană că rădăcina tinără a vieții a fost
smulsă.
— Fotografiile ies destul de rar identice. Asta nu datorită foto-
grafilor, bineînțeles, ci datorită nouă, fiindcă numai în momente rare,
unice poate, pytem scoate la iveală, pentru ca aparatul să le poată
imortaliza, trăsăturile esențiale, caracteristice, naturile care leagă doi
oameni, un trunchi de copac de mlădița lui. De altfel, el a fost surprins
într-un moment cu adevărat caracteristic, toată fericirea lui sfioasă,
toată dragostea sa, puțin sălbatică, pentru viața care i se deschidea
înainte, absolvent de liceu, în vara anului atît și atit... Dar, dragul
meu, băiat... Dar stai să-ți mai arăt niște portrete de-aie lui care...
El se repede cu acea pasiune, veritabil bdtrînească, pentru amin-
tiri, acea foame hulpavă pentru trecutul pe care speră să-l reînvie prin
cîteva cartoane sau hîrtii sau mici obiecte. Acum caută febril într-un
sertăraș al biroului. Scoate o mapă neagră și acolo, ta diverse vîrste,
același chip, copilăria buimacă, ani de adolescență frenetică, apoi din
nou uîrsfa din tabloul de absolvent, o față visătoare, trăsături regulate,
ochi identici cu ai bătrînului, o frumusețe aproape aristocratică, nițel
poate degenerată, care-(i putea inspira, la un moment dat. și o nemai-
pomenită milă, sentimentul că tînărut fixat pe carton trăiește in umbra
unei mari idei fixe care-l mistuie depășindu-i limitele.
— E straniu, rostesc cu oarecare sfia'ă. E, totuși, fiul dumnea-
voastră și, de fapt, el nu mai este?
— Oarecum, surîde cu malițiozitate.
ION ARIEȘANU
A FOST ODADĂ UN POET ...
ORIZONT
poetul avea o fire ciudată și de aceea, între semenii săi, părea în* |
totdeauna un intrus. Nu știa să fie nepăsător, sc supăra din nimic, nu
gusta glumele și cu fiecare zi se închidea tot mai mult ca-ntr-o cochilie
dc muțenie și singurătate. îngrămădea în juru-i cuvinte așezate în ti*
pare ferme, își ridica ziduri de cărți scrise și nescrise, bea, ciocnind cu *
el însuși, cu un fel de disperare. Confrații îl bateau condescent pe umăr
și-l umileau eu mila lor creștinească. Era un poet, fără îndoială, însă
nimănui nu-i trecuse prin minte s-o spună în gura mare. Se temeau
să nu-1 scoată din făgașul lui firesc. El era un om nefericit, preocupat 2
pînă în vîrful unghiilor de nyitafore, veșnic nemulțumit, incapabil să-și
apropie oamenii ce i-ar fi putut fi de folos. La fiecare sfîrșit de an se
publicau liste cu numele poeților de [runte, în fiecare an numele erau
altele, dar pe al lui niciodată nu și I-a găsit tipărit acolo. Scria despre
oameni, despre sentimentele lor, ,el însuși era om și avea sentimente
și slăbiciuni. Cuirasa lui de cuvinte era vulnerabilă. Orice vîrf de con-
dei repezit neglijent spre el îl atingea mortal. Murea zilnic. Satisfac-
țiile-i puține îl chinuiau, ar fi avut dreptul să se bucure plenar măcar
o singură dată, și încet — încet începea să-și numere anii. Încrederea
în sine sc măcina, ajungea să blesteme chinul poeziei și neputința. Nu
mai spera nimic, viața devenea fără sens. Bea și plîngea cu hohote,
sînt un ratat, sînt un ratat, și iarăși mila, lasă, ai scris cîteva poezii
bune. Se transforma într-o fostă speranță : încă nu îmbătrînise, dar
dezamăgirile și moartea zilnică îl prăbușeau. Cei din jur îl vedeau
$ubțiindu-se, gîrbovindu-se, și oftau. Starea aceasta dura de prea mult
timp ca să nu se sfîrșească în mod definitiv, și Poetul nutri pentru
ultima oară, trist și nemîngîiat.
Acum, că firea lui nu mai putea fi schimbată, că recunoașterea
valorii sale nu-1 mai putea influența în rău, confrații strigară la toate
raspîntiile, plînseră și-i regretară dispariția prematură, Fură scrise
monografii, studii, exegeze prețioase, luă ființă un comitet pentru cin-
stirea memoriei ilustrului defunct; casa în care locuise, dc fapt ocu-
pase o mansardă, primi o placă comemorativă, școala unde învățase
îi luă numele, operele i se editară în tiraje uriașe, pe hîrtie velină, cu
ilustrațiile unor distinși maeștri ai graficii. Cineva găsi cu cale să-și
scrie amintirile : „Cum l-am cunoscut pe marele Poet". Copiii de școală
îl întîlniră în manuale, studentele romantice îi învățară pc dc rost
poemele și-î admirară chipul rămas într-o fotografie din tinerețe, un
tînăr frumos, cu o privire blîndă, încrezătoare. La un simpozion, un
profesor vorbi despre optimismul Poetului și aminti despre ultimul lui
cuvînt: „Bucurie...“ Bucuria de a trăi — comenta conferențiarul. De
fapt, Poetul ceruse cu cele din urmă puteri să i sc facă o bucurie, una
singură, voia să treacă dincolo cu certitudinea că n-a trăit degeaba,
dar profesorul acela, care nu-1 cunoscuse, n-avea de unde să știe amă-
nuntele. și încheie convingător: „A fost un om fericit Orice creator
ar fi bucuros să aibă un destin asemănător!" ...
LAURENȚIU CERNEȚ
ORIZONT
LUCIAN BURERIU
ORIZONT
TOAMNA IN FLĂCĂRI
cSint ceasuri ale zilei cînd timpul s-a oprii;
Nu mișcă nici o frunză și toamna stă departe.
Stau păsările-n stele cu zborul țintuit
Și visul devastează rebel prin case sparte.
Sint ceasurile-n care iubim cristaliform
Și cugetul se-mbată de domuri necuprinse
iar ura și trufia, surprinse-n stradă, dorm,
De șoapta ce-i discerne pe-ndrăgostiți atinse.
De-odată, zvelt, ne scapă și brațele-n eter
Și contemplăm albastru sărutul dintr-o floare,
Și coborîm pe-al lumii adine schelet de fier
Și repetăm cuvinte fierbinți, aromitoare.
De odată Fără-scopul ne prinde-n carusel
Și chipurile-ngheață in măști de tinerețe;
Acuma parcă toate sint început și țel
iar cel care se naște nu are ce să-nuețe.
Sint ceasuri ale zilei cînd timpul s-a oprit
Și cugetul se-mbată de domuri necuprinse ;
stau păsările-n stele cu zborul țintuit
De șoapta ce-i discerne pe-ndrăgostiți atinse.
Apoi din nou cu zgomot tramvaiele pornesc.
Statuile iar mișcă din miini poruncitoare.
Nu te speria, iubito, copaci uriași trosnesc
Și toamna e în flăcări dar sufletul nl-e soare.
OUȘAN PETROVICI_______________________ ______________________________
PLANTA VICTORIEI
c£ctim e bine
Nopțile calde dezgroapă bile roșii din mese
Și rostogolul se aude tic-tac tic-tac
Prin somnul orașului pe trotuare
Și vine un popor melancolic și bun
Și o mamă nouă îmi aduce o tină'ă lupoaică
De unde otita putere atita îndrăzneală
Pe cind eu voi privi cum crește planta victoriei
Și voi spune: cunosc o țară cu nume de ftntină
Am visul tatuat pe sinii ei
Mi-am îndoit genunchii pe mătăsuri albe
Pe cărți de joc pentru soarta lumii
Acuma e bine
Nopțile calde dezgroapă bile roșii din mese
Și rostogolul se ode tic-tac tic-tac
prin somnul orașului pe trotuare.
Opinii despre critica literara
ROLUL Șl PERSPECTIVELE
CRITICII LITERARE
Critica literară reprezintă o veche preocupare a spiritului european, Ea este
prezentă — firește, încă nu sub acest nume — și în Antichitatea greco-romană, și
a Însoțit literatura continentului aproape în toate epocile. A început însă să se afirme
din plin șî să se dezvolte spre un gen literar autonom doar din secolul al XVÎII-lea,
în cel următor ocupînd deja o poziție predominantă în magistratura vieții literare
și a artei, „Critica" activează încă de pe atunci pe cele trei tărîmuri — al literaturii,
teatrului și artei — reflectind conștiința artistică a epocii, Cu anumite delimitări
și articulații, însemnătatea ei a rămas aceeași pînă în zilele noastre.
Fără îndoială, un important imbold a cunoscut critica literară și de artă prin
dezvoltarea presei literare. Figura „literatului" modern, cu toate scăderile lui, este
o creație a acesteia. Dar nu odată s-a pus întrebarea, în ce măsură critica se in-
tegrează în ritmul creației și nu reprezintă mai degrabă o operă de reflecție teore-
tică, ce ar putea fi acuzată pînă la urmă și de oarecare spirit steril, Tn orice caz,
caracterul didact. îndrumător, al criticii a fost considerat nu o dată un impediment
în afirmarea naturii ei artistice. Aceasta a tins tot mai mult spre așezarea criticii
pe temelii științifice, ceea ce nu făcea decit să anuleze și mai mult veleitățile ei
creator-artistice. Esle oare criticul un suflet de artist, sau el este maî degrabă un
pedant, sau, în cazul cel mai bun. realizarea unui spirit științific care lucrează cu
rigoarea unor măsurători exacte ? — era întrebarea ce se impunea tot maî mult.
Drept reacție estetică s-a ivit critica impresionistă, care în măsura în care era mînuită
de oameni de talent sau cel puțin de gust, a adus, fără îndoială, și contribuții inte-
resante, dar a ridicat și diletantismul pe o treaptă de-a dreptul primejdioasă pentru
perspectivele spiritului critic, substituind temeinicia și tendința spre obiectivitate cu
eleganța și strălucirea în expresie. Și aceasta a împins critica într-o fază critică...
Lucrurile totuși nu stau nici atît de simplu, dar, pe de altă parte, nici atit de
complicat. Dacă ne dăm seama de faptul că estetica nu reprezintă un sistem de
doctrine imuabile, a căror cunoaștere ar putea îi de vreun folos practic, cum atît
de bine a afîrmat-o în anii aceștia. încă odată, Nicolai Hartmann, șî că, din capul
locului, în sesizarea și aprecierea fenomenului estetic-artistic avem de a face cu un
material fragil ce trebuie tratat în mod delicat, deci cu priceperea cuvenită, atunci
dispare mai lesne antagonismul crcație-teorie pe care l-am sesizat mai sus. important
rămîne faptul că orice fenomen literar, orice mișcare artistică are critica ei, pentru
ca tinde spre formularea unei conștiințe estetice, care nu este și nici nu trebuie să
■fie neapărat subiectivă.
in literatura noastră românească critica literară a jucat, în toate timpurile, Z
un rol de seamă,	un	rol independent de acela	al istoriografiei literare. A avut primor-	g
dial o funcțiune	de	îndrumare, fie că a fost	exercitată de M. Kogălniceanu, fie de	g
Titu Maiorescu,	de	Dobrogeanu-Gherea, de	Ibrăileanu sau chiar de E. Lovinescu.	c
Dar a cunoscut și o	evoluție — ceea ce este	de asemeni un lucru foarte firesc. Vrem
sa spunem cu alte cuvinte că ea însăși s-a diversificat, a devenit mai complexă șl
maî variată, A început să se diferențieze tot mal mult critica de ti, de studiai critic.
g de comeniar. Firește, un anumit lucru este recenzia și altceva, reflecția. Dar, iată
ca șî în domeniul atesta au apărut fenomene noi : un spirit atît de complex, atît
de rafinat șî, în același timp, competent ca Perpessicius, care în evoluția criticii
noastre reprezintă o fază importantă, nu îndeajuns subliniată pînă aci, a izbutit să
ridice recenzia de la simpla critică de îndrumare la nivelul celui mai subtil comcntar.
Tocmai aici întrezărim viitorul sau obiectivul evoluției viitoare a criticii noastre
literare.
în sensul înalt al cuvîntului. critica trebuie să însemneze interpretare. Critica
înlesnește înțelegerea operei literare: ea-1 descoperă fațetele mereu noi, potențefe
ascunse, le pune de acord cu spiritul vremii, contemporaneitatea cu trecutul, arun-
cînd îndrăznețe punți uneori peste veacuri. Aceasta însemnează că rostul criticii
nu se poate restrînge numai la înregistrarea, prezentarea critică și discutarea operelor
noi, contemporane, ci ea-și poale lot atît de bine îndrepta interesul și asupra ope-
relor mai vechi, aparținînd istoriei, fie pentru a le readuce în actualitate, fie pentru
a analiza aspecte neglijate șî nestudiate în trecut, fără ca prin aceasta ea să devină
o cercetare de istorie literară, deși aceste domenii cunosc nu o dată și puncte de
interferență, După cum am avut prilejul să arătăm si cu o altă împrejurare, considerăm
ca o importantă scriere de critică literară Poezia lui Eminescu de Tudor Vianu, care
rămîne cu toate acestea șî un valoros studiu comparatist, sau Ral zac al lui Emst
Robert Curtius. sau o bună parte din contribuția lui Paul Zarifopol din volumul
Pentru o artă literarii, ca paginile referitoare la La Rochefoucauld, Moliere, Flaubert,
Maupassant. Renan, Anatole France și Prousl.
Critica literară nu e legată în mod necesar de o anumită formă. Circulă și astăzi
opinia greșită că forma proprie a criticii literare e articolul, forma scurtă. Aceasta
s-a înlîmplat să fie doar datorită unor contingențe practice fortuite, de ordin edi-
torial : critica literară s-a cultivat mai ales în coloanele revistelor sau în foiletoanele
marilor ziare. Astfel a contribuit și la înflorirea unui nou gen literar, acela al eseului,
care la rîndul său nu se limitează numai la abordarea problemelor proprii criticii
literare. Vianu consiliera eseul o formă consacrată si devenită organică a culturii
românești, — un punct de vedere neîndoios valabil, Dar începe să se impună și la
noi, șî se va impune în viitor tot mai mult, critica — studiu amplu literar. Viamr
însuși, unul din străluciți! noștri eseiști •) a încercat-o cu succes tocmai în Poezia
lui Eminescu sau in fon Bariu, dezlegînd caracterul dificil, ermetic al poeziei srde,
— deci un fenomen lîlerar contemporan. Critica complexă, expusă într-un vast s1udiur
reprezintă aceeași evoluție a literaturii noastre ca și depășirea tematicii rurale, de
altfel atît de specifică culturii noastre, și abordarea lot mai frecventă a unei tematici
urbane, în concordanță cu evoluția însăși a vieții noastre sociale. Prin ea se întă-
rește fundamentul pe care se sprijină iot mai mult construcția majoră a culturii
noastre, Inclusiv a literaturii.
\ ICTOR 1ANCU
___________________________________________________________________
CRITICA - 0 LITERATURA A MODELELOR
ORIZONT
-lucrarea lui Adrian Marino, Introducere in critica literară are, peste multe*
alte calități, un merit care n-a prea fost scos în evidență dc către comentatori: aceia
de a pune într-o situație de zdrobitoare inferioritate multe încercări jurnalistice de
critică a criticii, Lectura ei are darul unei lecții de umilință, aceasta in ciuda unui
semn de gratuitate sub care cartea stă. Toate s-au spus și sînt cunoscute, nimic
nu este nou sub soare — zice cartea lui Adrian Marino. Cum să mai publici un
articol de patru pagini despre critică în aceste condiții ? Dilema este aproape inso-
lubilă. O cale s-ar mai putea găsi. Ea duce, după cum este lesne de bănuit, prin
latura artistică a criticii, ocolind poarta științifică, atit de aprig păzită.
■) Et singur mărturisește In niște versuri : ..Esewl arn toi scris șl publicit. / Cit valurile
Intr-o mare / Voi, cruzilor» cu >cyl «n-ați fixat / In rubrica Istorici Utcrare.” (Adevăr ți poezie).
Să-f considerăm deci pe critic personaj de roman ți să-i schițăm o fișă^ carac- £
Urologică. întreprinderea aceasta este relativ inedită deoarece, daca scriitorii își aleg
deseori ca eroi ai cărților lor colegi rle breaslă ți îi urmăresc cu mare seriozitate
ți aplicație, atunci cînd scriu despre critici îi tratează cu ironie sau chiar cu sarcasm.
Fără a-l gîndi însă cu vreun resentiment dictat de cine știe ce întîmplări. criticul
poate fi considerat un personaj interesant. El pare a avea o structură clasică, o
mare înclinare spre categorial. Interesul lui deosebit pentru umanități canonice se
află într-o contradicție, uneori dramatică, cu multitudinea extraordinară de aspecte
ale realității. Opțiunea sa pentru realitatea mediată a literaturii se produce chinuitor.
Este opțiunea pentru modele (noțiunea de model este înțeleasă în acest context în
dubla sa accepție: de schemă consecutivă a unei realități ți de realizare teoretică
inductivă). Intre o realitate obiectivă ți una modelală criticul se decide pentru a
doua. Ar fi foarte interesant de știut care este mecanismul acestei alegeri (sau ar
fi interesant de citit o scriere autentică despre cineva care parcurge etapele ei).
Anumite jaloane se pot schița totuși, Astfel, criticul ar face parte d'ntr-o specie de
cuceritori prudenți, ce nu au apetitul unor spații infinite, ci se mulțumesc cu victorii
relativ modeste, dar sigure. Cei specializați în critica criticii ar fi reprezentanții
ultra ai acestei apatențe prudente. Domeniul lor este ți mai restrîns, dominarea lui
este ți mai posibilă. Tonul cărții lui Adrian Marino este semnificativ pentru o anu-
mită siguranță specifică a domeniului relativ mîc, Treptele succesive ale acestei
restrîngeri a domeniului sînt, de fapt, trepte spre știință (sau, mai precis, spre un
sentiment al științei).
Criticul are nevoie de judecăți, de o lume inteligibilă in care să nătrundă
ordonat, făcînd fișe, citind părerile altora în mod sistematic. Să ni-1 închipuim în-
cereînd să treacă la literatură propriu-zisă. Studiază, de pildă, un anumit mediu
social și uman, schițează un conflict. începe să construiască un roman. Faptele care
ar merita să fie prinse sint însă inf'nit de multe. li este foarte preu, îi este imposibil
să se decidă. Ce este autentic în tot ceea ce scrie el ? Nu cumva ar trebui să fie
totul altfel ? Prudența de care pomeneam apare irezistibil. Nu se poate decide să
riște (iar cînd o face totuși, este de fapt un risc calculat, mai trist decît o prudență
sinceră, recunoscută). De ce să nu se întoarcă atunci la vechile lui unelte, atît
de docile în comparație cu aceste personaje ți situații răzvrătite ? Și se întoarce.
Amărăciunea lui are ceva din cea a unui general constrîns de soartă să atace cu
soldați de plumb.
VO1CU SUGARI U
CRITICA LITERARA Șl ROSTURILE El
procesul de receptivitate a literaturii, critica are un rol extrem de însemnat,
cu toate că funcția ei axiologică s-ar părea că face uneori abstracție de gradul de
accesibiTtate a operei, întrucit valoarea acesteia nu depinde de simpatia ți aplauzele
ce le obține din partea publicului. Critica e un act de cultură, iar aprecierea unei
lucrări Iterare nu împiedică atitudinea antitetică, ci dimpotrivă o implică. Contro-
versele iscate la apariția unei cărți, departe de a-i diminua valoarea, o sueune unei
analize multilaterale care îi verifică autenticitatea țî-i semnalează profunzimea, Lau la
excesivă, mai degrabă, atitudinea apologetică, constituie un simptom îngrijorător cînd
r vorba de a valorifica rezultatul unei munci omenești, ceea ce dealtminteri e perfect
intuit de public, refractar dc obicei lucrărilor prea mult tămîiate.
Fie că vor să admită, fie nu, scriitorii ar trebui să recunoască serviciul imens
pe care |i-l aduc observațiile critice cinstite, chiar ți atunci cînd ele pot li supără-
toare. Orîce judecată rle valoare presupune o confruntare subiectivă cu realitatea,
deci o cunoaștere, și nimic nu e mai lesne decît a elogia un lucru pe care nu-1 cu-
ORIZON!
" nojti. Cunoașterea însăși reflectă, nu numai capacitatea de pătrundere și de sesizare
a esențialului, ci ți adaptarea eului cunoscător la dalele noi .ale existenței, adaptare
care nu se face comod.
Criticul literar este un om de cultură, un spirit viu, deschis tuturor plăsmui-
rilor fanteziei ți vibrațiilor afective, orientat după mentalitatea și gustul epocii sale,
dar capabil să-ți strunească, în oarecare măsură, pornirile personale ți să găsească
expresia rațională a trăirii sale subiective. Judecata critică este expresia noțîonală
a unei percepții estetice, un act de cunoaștere sui generte, direct. De aceea s-a spus
că un critic este un artist ratat sau nerealizat, El trebuie neapărat să aibă anumite
calități ale artistului, în stare de virtualitate, dar în plus mai are priceperea să In-
terpreteze în noțiuni și relații ceea ce creatorul a trăit cu imaginația tui și ceea ce
poate n-ar mai ști să explice în cuvinte pe înțelesul tuturor.
Criticul, așadar, este în fapt un mijlocitor între operă și publicul cititor sau con-
templator. Deși literatura este o artă a cuvîntului, în mod paradoxal scriitorul nu se expri.
mă pe înțelesul tuturor prea bine în cuvinte, Scriitorul, ți mal ales poetul, folosește cu.
vintele cu înțelesuri schimbate, cu sensuri ți nuanțe virtuale, dictate dc propria lui
viziune creatoare, de incandescența îradialoare a exploziei lirice interne, după nece-
sități sufletești nerepetabile, deci nu sc înțelege ți nu este ușor de înțeles rațional.
E rolul criticului literar ca această înțelegere să fie sau să devină mai accesibilă.
El să apeleze Ia capacitatea de comprehensiune intelectuală în care cititorul este,
in genere, mai antrenat, căci fără de acesta nu accepta sistemul de relații noi al
figurilor stilistice.
Există o analiză stilistică a operelor literare și mai ales de la Tudor Vianu
se poate vorbi de o direcție special orientată înspre studiile de analiză a stilului
marilor noștri scriitori, fapt îmbucurător, pentru ră adîncește cunoașterea literaturii
din perspective mai puțin eterogene, insă limitele acestei direcții nu pot epuiza obiec-
tivele ți metoda de cercetare a criticii literare. Ce! puțin două probleme se impun
cunoscătorului literar ispitit de analizele stilistice ale operelor sau scriitorilor despre
care se pronunță. In primul rînd, însăși observația făcută mereu la cursuri, într-o
formă sau alta, de Tudor Vianu, anume că stilul e o chestiune dc conținut, deci nu
e o problemă strict formală. Explicațiile valorilor stilistice ale unui text literar nu
se reduc doar la analizele formale, ci fac incursiuni adinei în zonele de cercetare
a personalității complexe a scriitorului — om al societății și al timpului său. Filo-
zofia sa, concepția despre fume și despre viață nu este străină nici măcar felului
cum el construiește o metaforă sau faptului că are predilecție pentru anumite epitete.
1n al doilea rînd, stilul scriitorului nu deslușește decit O parte — poale cea mai
puțin importantă — din valoarea lui, Creația artistică implică existența stilului,
dar nu depinde de aceasta. Literaturizarea scrisului sucombă in manieră și prețio-
zitate, prezintă un aspect de suprafață, care trădează artificiu!, poza, convenționa-
Iltatea artei cuvîntului. Nu întimplălor un spirit modern de subtilitate ca Claude
Mauriac a publicat două cărți de critică despre AHfcrâfura contemporana, conside-
rind că evoluția firească în limpurile noastre pornește De la literatură la aliteratură.
O propoziție a lui Veri sine discredita termenul de literatură și cuvîntul acesta a
devenit peiorativ pentru mulțf scriitori contemporani, iar introducerea termenului de
aliteratură exprimă refuzul facilității și al complezențelor, dînd artei literare un sens,
mai puțin vulgar, — dc întrebuințare originală și reflexivă a limbajului. Aceasta
vrea să spună că originalitatea devine un criteriu mai important decît stilul pro-
priu-zis, care în ultimă analiză reflectă influențele tradiționale ale tehnicii artislițe.
E menirea istoriei literare să consemneze apariția unui procedeu sau unei mr>dslî.
tăți noi stilistice, tocmai fiindcă toate acestea devin cu timpul, prin Interacțiune
inevitabilă, locuri comune. Critica literară are drept scop să descopere și să sem-
naleze ceea ce este nou în expresia șt trăirea creatorului reflectată în opera sa.
Pentru a sesiza fiorul de existență, filozofia sau sensibilitatea deosebită a unui
scriitor, criticul literar relevează, cum afirma Mihaîl Rafea, puncte noi de vedere
asupra unei opere. Aceste perspective inedite depind desigur și de inteligența celui
chemat să analizeze opera literară respectivă, dar calitățile intelectuale ale criticului
rămîn tributare valorii estetice a creatorului, singura capabilă de a stimula pasiunea
și gîndirea asociativă a lectorului.
Opera de artă este rodul unei activități lucide, chiar și în cazul acelor artiști
care consideră actul creator un impuls al inspirației., Arta pentru artă este tot o
artă cu tendință, căci altfel ea n-ar avea nevoie de limbaj, nu ar fi o comunicare.
Desigur finalitatea artei nu trebuie să nesocotească, dc dragul unor scopuri străine
ORIZONT
artei, însăși rațiunea de a fi a acesteia: exprimarea unei viziuni interne. Nu-i vorba §
de o halucinație, nici atunci tind o puternică stare emotivă prezintă manifestări
obsedante, căci imaginea artistică este o imagine clară, susceptibilă de a fi concre-
tizată într-un material specific artei. Creatorul cunoaște, dacă nu legile intuiției
sale, logica desfășurării aspectelor pe care te traduce în opera de artă realizată. în
timpul creației, artistul are, mai profund decît în orice altă împrejurare, revelația
omeniei sale, El poate face abstracție de însușirile sale cele mai adinei și mai gene-
rale ale speciei sale, dar o face in mod volt, deplin conștient de tentativa sa, de
aceea structura operei sale rămîne atunci necristalizată, artificioasă, falsă. Necon-
yingătoare. Arta adevărată este expresia umanității creatorului ei. Altfel ea nici nu
interesează, nu dă ideia de valoare, căci valorile nu sînt convenții impuse, impresii
arbitrare, ci transpunerile omului ca ființă socială, ca realitate dialectică, pe un plan
ideal. Ficțiunea literaturii se realizează prin grefarea psihologicului și eticului uman
în sistemul de convenții superioare pe care le stabilește disponibilitatea limbajului
i cu sensurile plurivalente ale cuvintelor. Tendințele artistului creator sau măcar forța
sa propulsivă, oricit ar fi de învăluite, incifrate în conținutul lucrării sale (conținut
de altă structură decît cel Ideologic propriu-zis), vor fi sesizate de critica literară,
tocmai pentru că judecata critică este un proces de cunoaștere rațională, actul per-
cepției însăși fiind un proces activ de sinteză care ar? un caracter categorial, indi-
solubil legat de limbaj șî de experiența anterioară.
Percepția estetică, fără de care nu există analiză critică, presupune neapărat
și gustul. Un critic onest rămîne credincios gustului său literar care se dobindeșțe
prin multă lectură decantată de-a lungul unei îndelungate și neobosite pasiuni lite-
rare. Gustul estetic este condiționat istoric, dar din păcate nu are un caracter general
și speculațiile cerebrale nu pot înlocui această însușire esențială a oricărui critic
demn de acest atribut. Fără gust literar sigur, criticul nu-și îndeplinește datoria
sa morală de a lua atitudine fermă în combaterea cabotinajului, a rutinei și a
imposturii.
NICOLAE ȚIR101
CKIZOM
■ din literatura universală
APOLLINAIRE
INSCRIPȚIE PE MORMINTUL PICTORULUI
HENRY ROUSSEAU ZIS VAMEȘUL
^ousseati tu ne auzi pre noi
Te salutăm cu toții
Delaunay și soția Domnul Queval și cu mine
Și fă să treacă nevăzute bagajele noastre la vămile cerului
Iți vom aduce pensule culori și pinze
Pentru ca sfințitele tale tihne intru desăvîrșită lumină
Să ie petreci precum atunci cind îmi făcuși portretul
Pictind stelelor chipul.
SUPERVIELLE
O trupul meu sărbătorit de vise
Din creștet pină-n tălpi străluminat.
Ca lacul ce răsfringe-ntregul munte
Păstrez afunde culmile cărunte
De astrete celeste sint doar intimidat.
tn românește dc VAS1LE N'^LESCU
ORIZONT
LOUIS ARAGON
RICHARD II PATRUZECII
yj^Pe patria o naoă-n larg
Cu topătarii dezertori
Și semăn cu acel monarc
Ca jalea mai jeluitor
Ce rege-și sta pe chin și dor
Viața-i doar o stratagemă
Și viniu-un plins nud șterge ușor
Pe ce iubesc pun anatema
Ce nu mai am dați-le lor
Sînt rege pe-al meu chin și dor
Oprită inima de-ar tace
Cu singe nedogoritor
Și patru doi cu doi n-ar face
La Hoți-Gardiștii hoților
Sint rege pe-al meu chin, și dor
Renască — ori moară sorii vieții
Sint stinși cireșii de culori
Duios Paris al tinereții
Adio Mai din Quai-aux-Fleurs
Sint rege pe-al meu chin și dor
Pieriți fîntind crîng grădină
Tăceți voi dulci privighetori
Vi-i cintul pus în carantină
Și vine-un ev de vinători
Sint rege pe-al meu chin și dor
E-un timp de chin ce-a frînt speranța
L ind fu Johanna la Vaucouleurs
Ah sfișiați in zdrențe Franța
Și ziua răsărea-n palori
Sini rege pe-al meu chin și dor
SERBĂRI GALANTE
f&ezi conți de habenix pe biciclete
Vezi pești pudrați în fustă pantalon
Vezi fătălăi mucoși cu voalete
Vezi matoliți pompierii cu pompon
Vezi vorbe pentru tirfe și golani
Vezi vorbe mari umflate de paradă
Vezi gleznele copiilor orfani
Vezi dosul ghicitoarelor de stradă.
Vezi limuzini cu gaz greu de surcele
Vezi și trăsuri la oameni înhămate
Vezi stingheriți de nasuri lungi lichele
Vezi nătărăi de opt spre'ce carate
Vezi ici ce vezi oriunde-adeseori
Vezi fete desdrumate vezi stricați
Vezi șmecheri Vezi pramatii privitori
Și vezi trecînd sub poduri înecați
ORIZONT
negustori de pantofi șomeri
Vezi turnătorii plictisiti la pindă
Vezi cum valorile sigure pier
Și viața cum fuge într-o secundă.
în românește dc TAȘCU tiHEOftCHlU'
MILOȘ ȚÎRNIANSKt
POVESTE
i-aduc aminte doar că era
nevinovată și subțire
și că părul ei era
cald, ca mătasea neagră
pe sinii goi.
Și că in noi înainte de răsărit
și-a răspindit mireasma albă salcîmuL
Intimplător și trist mi-am amintit,
fiindcă îmi place
Să-nchîd ochii și să tac îndelung.
Im anul cînd salcîmui va înflori din nou-
cine știe unde voi fi.
In liniște presimt
că nu-mi voi aminti numele ei
niciodată.
In romAncțtc dc
ANGHEL DUMBRÂVEANU «I D, PETROVICr
ORIZONT
RICHARD EBERHART *)
ȘOARECELE DE CIMP
iunie, în mijlocul auritelor ci m puri,
întins zărit-am un șoarece de cîmp mort.
•) Lcurccl cu P/emlul Fuhticr 1566.
Zăcea mort și simțurile mele se zguduiră^
Și mintea-mi fu lovitii de golul nostru șubred.
Smerit acolo în viguroasa vară.
Chipul lui începea, fără simțire, să se schimbe,
Și să facă simțurile mele să șovăie vag
Văzind pe el cruzimea naturii.
Cercetînd vigoarea lui închisă in viermi
Și cazanul clocotind al existenței sale.
Pe jumătate cu dezgust, pe jumătate cu o străină afecțiune.
L-am împins furios cu bastonul.
Febra se ivește devenind o văpaie
Și vigoarea atinge slăvile.
Uriașă energie in soare,
Prin structura mea, fără soare, tremurînd.
Bastonul meu nu făcuse nici rău, nici bine.
Toată ziua n-am scos atunci nici un cuvînt.
Veghind priveliștea, ca înainte.
Și am păstrat respectul meu pentru cunoștință.
Sleit de putere, căufind să fiu liniștit,
Să înăbuș patima și sîngele;
Pînă cînd îndoindti-mi genunchii
M-am rugat pentru bucurie la vederea declinului
Și-așa l-am părăsit și m-am înapoiat
Tn toamnă cu ochii viguroși să văd
Vlaga ieșind din șoarece,
Insă ostil necopt schelet rămîne.
Tnsă vîrsta își pierduse sensul ei
Și în intelectualele lanțuri
Pierd dragoste și dezgust
întemnițai în zidul înțelepciunii.
In altă vară pășesc din nou pe timpurile
Tari și arse, pline de viață,
Insă cînd dau peste o pală
Găsesc acolo doar puțin păr părăsit
Și oase (nălbite în lumina soarelui,
Frumoase, ca o arhitectură;
Le veghez cu plăcere, ca un geometru,
Și lovesc cu bastonul de plimbare intr-un mesteacăn.
Se împlinesc trei ani, acum.
Acolo nici urmă de șoarece.
Stau acolo, in învolburată vază.
Mina mea acoperă o ofilită inimă,
Și cuget la China Veche și la Elada,
La Alexandru, în cortul tui,
La Montaigne, în turnul lui.
La Sfînta Tereza, la sălbatica ei tinguire.
In	dr PETRU SFETCA
ORIZONT
■ cronică literară
Virgil Teodorescu:
„BLĂNURILE OCEANELOR"
ORIZONT
rV-a discutat mai intens în ultima vreme despre suptareaîismul
românesc și cu îndreptățire, mi se pare, căci nici o etapă a evoluției
formelor și curentelor literare nu trebuie omisă bri ocolită de exegeza
critică. Și că a existat un fenomen al suprarealismului in literatura
noastră azi se recunoaște îndeobște, chiar dacă tratarea lui concesivă,
ca pe o excrescență epigonică, n-a dispărut. Dar pe măsură ce cerce-
tarea literaturii de avangardă din perioada interbelică face progrese,
pe măsură ce apar culegeri compacte din exponenții curentului, citi-
torului i se oferă termene de referință, iar operația de defrișare de
re-descoperire a textelor, publicate ori editate, e departe de a se fi sfîr-
șit. 0 invitație în plus, deci, de a nu trata faptele expeditiv. De altfel
e cert că ne îndreptăm spre o reconsiderare lucidă și obiectivă a feno-
menului literar discutat, care a fost în epocă expresia unor intenții
protestatare.
Multă vreme formula avea eticheta ei, „cheia11 ei — dicteul auto-
matic — șf, asociată fiind unui joc facil, unei intenții gratuite de zefle-
misire, nu i se acordă atenția cercetării, a analizei. Reconstituind, ra-
ționamentul pornea de la ideea că supusă benevol jocului hazardului,
subiectivității dezlănțuite, metodei non-deliberării, fugii de luciditate,
nu putea fi vorba de analiză. A căuta valori într-o literatură care pro-
gramatic nu căuta decit documentul psihologic autentic pînă și criti-
cilor celor mai serioși le părea o operație hazardată. deschis
„Pagini dc critică literară'1 (volumul fl) de Vladimir Streinu, și mi-a
fost ușor să deduc cit de repudiată trebuie să fi fost în epocă producția
grupului suprarealist; după părerea acestui atit de fin și de avizat
critic al poeziei, adepții lui Rreton s-ar fi aflat într-o grea dilemă;
ori să facă suprarealista, ori să facă poezie: „suprarealismul nu este
o școală de poezie, fiindcă nu l-a interesat niciodată poemul, ci fișa
psihologică". Cei ce încearcă a-i urma preceptele nu scriu, ci transcriu
„filmul vieții subconștiente". „Tinerii noștri candidați la notorietate
— încheia criticul — au de ales așadar între a fi poeți și a fi supra-
realiști" (Vladimir Streinu — Pagini de critică literară. II. p. 144 și
urm., art, „Suprarealismul — școală neliterară"), Mai aproape denot.
Al. Piru dedica școlii suprarealiste ctfeva fișe constatative (in Pano- £
rama deceniului literar românes ■ 1940—1950) găsește in creația
lui Virgil Teodorescu „ici și colo*', „versuri frumoase", intr-o mare
imagistică de presupus amorfă. Alte puncte de vedere din anii '50 nu
le mai discutăm, căci ele exprimau numai idei preconcepute, intole-
rant dogmatice.
Dar dacă suprarealismul românesc a fost ;o pasageră resurecție
epigonică, el n-ar mai fi dăinuit in amintirea nimănui și n-ar fi meri-
tat oboseala unor reeditări. Rămîne de văzut, acum cind ii avem in
raft pe Ștefan Roii, Sașa Pană, Gellu Naum și, de curînd, pe Virgil
Teodorescu, cu selecții reprezentative, ce a adus nou și ce stăruie încă
sub raport poetic din această largă creație, de al cărui rol de ferment
literar trebuie ținut seama, dincolo de intrinsecul ei suport valoric ;
negind vechiul cu violență, adepții lui ati descătușat drumuri, deschi-
zînd versului accesul spre adincul investigației eului, al sufletului
uman. Dacă n-au creat totdeauna valori, au fost precursori, ceea ce
nu e mai puțin demn de cinstit, contribuind la evoluția generală a for-
melor literare și artistice.
Dar curentul are în literatura noastră o extindere de neignorat,
iar intre numele care l-au ilustrat merită să fie reținut, in orice caz.
și cel al lui Virgil Teodorescu. Blănurile oceanelor constituie de altfel
o culegere edificatoare in masivitatea sa, iar originalitatea contribuției
poetului recunoscută larg, a reținut îndată după război chiar atenția
lui Breton. Cele peste 600 de pagini ale cărții (EPL, 1969) însumează
de altfel aproape 46 de ani de poezie, o traiectorie întinsă în care sint
de surprins accente diverse, nu totdeauna ușo' de subsumat unei di-
recții tmice.
Pentru început, cartea lui Virgil Teodorescu |se pare a ilustra
pregnant intima relație dintre suprarealism și revoltă. Și nu aiit (ori
in primul rînd) prin versurile datînd din anii 1932—1933 și publicate
mai cu seamă în revista constanțeană de efemeră viață, Liceu; in fond
acestea nu sînt decît niște alcătuiri de tinerețe, vădind intenția rimbal-
diană de a epata onorabilitățile și găsind in expresia crudă ori scato-
logică o modalitate de protest contra imundei condiții de recrut. (Ade-
sea ele nu rămîn decît ca o colecție de vulgarități și mă îndoiesc de
altfel că volumul ciștigă prin republicarea lor). Relația aceasta este
însă mai substanțială, mai structurală in cărțile de poezie publicate
după război, prin 1945—1946, cărți după care poetul vrea să fie jude-
cat. Atent la înțelegerea intențiilor sale, Virgil Teodorescu se înfăți-
șează publicului cu o discretă dar hotărîtă armătură programatică,
punind în fruntea volumului citeva ample citate. Sînt prezenți șt „des
anc#tres“, Rimbaud și Lautreamont, Novalis și suprarealiști de seamă,
precum Eluard. „Poezia e realul absolut. Nimic nu c mai poetic decît
tranzițiile întîlnirilc eterogene" (Novalis). Motto-ul din Lautreamont.
(„Poezia trebuie făcută de toți, nu de unul..e reluat programatic
prin colaborarea cu G. Naum la ciclul Spectrul longevității yi in Munții
din vise intr-un context străbătut de o violentă contestare a lumii in
care trăia, dar și de aversiune față de calofilie. manierism, literatu-
rizare ;
ORIZONT
ORIZONT
£ Urăsc tot ce amenință mersul amenințător al omului spre libertate...
Urăsc cuvintele care trădează revolta
Urăsc îngrozitoarea trădare a poeților
Urăsc limitarea dorințelor tumultuoase
Poetizarea naturii poetizarea acestui cataclism liniștit
Urăsc femeile curate ca un pahar
din care nu poți sorbi niciodată
Urăsc prudența care falsifică pasul sigur al luptei (...)
Urăsc poezia pînă în clipa în care va fi făcută de toți.
Pînă în clipa în care poetul va dispare acoperit de lave
Si mîtnile lui vor fi găsite în cenușă" ...
Revolta față de ceea ce e consacrat, „academic", conformist, se
recunoaște — mai cu seamă în primele cicluri, Blănurile oceanelor.
Butelia de Leyda și La provocation, in mutațiile-surpriză, in frecven-
tele interferențe dintre regnuri, după o logică aparte, vizibilă mai ales
în ceea ce însuși poetul numea „obsesia și teroarea imaginilor-cheie"
și comunicind disponibilități pentru adeziuni totale („Sîntem deciși să
susținem cu furie. Ce?“), dar mai ales intensitatea senzațiilor și a
sentimentelor:
Părul tău (...) îmi oferă foc
și-mi aprinde gura care arde încet
toată noaptea (...)
Șî piciorul tău să-l las să putrezească
în sîngele meu
Pînă cînd urma iui va aprinde pămîntul
(„Cele două ore cu mult deasupra timpului")
Alteori transmutațiile materiei amintesc tablourile lui Dali, in care
obiectele își schimbă forma :
Aș vrea să deschidem dulapurile să curgă
din ele rășina din brazi
Și obrazul tău curgă odată pentru totdeauna.
Cele mai multe însă traduc evident impulsivitatea elanului lăun-
tric, sugestia materialității proceselor vitale, a impulsurilor umane.
Cred că nu greșesc afirmi rid că rar s-au scris în poezia noastră poeme
atît de intens ardente, atit de viscerale, ca in aceste prime cicluri obse-
date, devorate de Eros, în care cuvintele închegate într-un permanent
plan subtextual proiectează fiziologic obscurele pi acerbele reacții ale
adincurilor, pulsațiile sîngelui, mișcările senzoriale :
Pe farfurii eu îți aduc proprii mei ochi
între bucăți de gheață
Ca să pot privi prin tine cum curge sîngele cînd dormi
Sa pot privi cum îți deschizi pulpele
și cum ai vrea
să fii linsă de lupii din aer
(Nimeni nu rupe trestii)
....numele tău începe cu roza violurilor
începe cu o cange în șira spinării
... oricum l-aș răsturna el geme încet
ca un solz albastru ca un sac cu oase
(„în numele tău plouă")
Păru! tău e lampa acestei spelunci
Clătinîndu-sc mă lasă în umbră
îmi place cînd plouă să vorbesc despre el
Pentru că e o focă întinsă la soare (...)
Cenușa e părul tău nedormit
Cenușa dc radiu străbătînd întreaga trahee
O voi risipi în aerul marin
Ca crengile aruncate de sus
(„Castelanei înecată")
(Folosesc acest ultim citat pentru a sublinia cit de frecventa e la Virgil
Teodorescu, în tropii poeziei ‘sale, marea, permanen tă nostalgie a celui
născut la țărmul pontic — marea cu adîncurile ei exprimind metaforic
forma ciudată a abisurilor subconștiente. turburea revelație a necunos-
cutului subacvatic).
Dar suprarealismul nu e la Virgil Teodorescu, precum la Virgil
■Carianopol ori la alți poeți, un accident de tinerețe, ce sade bine la
virsta tuturor inconformismelor, ci un crez de durată, potrivit naturii
evanescente, fulgurante a imaginației, dinamismului asociațional fer-
til și abrupt al poetului, chiar dacă ulterior acestor atribute native li
se va alătura o deschidere spre epocă. Și intre Blănurile oceanelor.
Butelia de Leyda, Spectru! longevității — 122 de cadavre, La provo-
cation șî ciclurile care le-au urmat (Scriu negru pe alb, 1955, Drepturi
și datorii, 1958. Semicerc, 1964, Răscoală 1966) ruptura nu e atit de
mare pe cit s-ar părea. Transfigurarea ți „clarificarea." n-au fost nici
■definitive, nici tranșante, deși existența unui hiatus creativ e incontes-
tabilă. Numai că de ia explorările verticale, atenția liricii e atrasă de
zone exterioare, ades epidermice, epicul vine și se instalează durabil,
■chiar sub forma de neinvidiat a reportajului liric. Poezia însă nu piere
(Am scris și osteneală mi-am dat să nu te mint, spune poetul intr-un
[poem din Scriu negru pe alb), amplele sale poeme închinate demascării
ororilor fascismului, realității atroce din lagărele de tristă reputație
ale nazismului fiind printre cele mai puternice, ca expresie lirică și
intensitate a emoției, din cile s-an scris la noi. Circulă chiar in această
perioadă, extravertită, parcă pentru a marca o continuitate a preocu-
părilor mat vechi, motive din tinerețe, cel din Din guano se poate face
aur revenind ca un leitmotiv. Un intermezzo calm, pastelurile pragheze,
din ciclul Opalul vînăt, Praga, îmbogățesc lirica sa cu un grupaj de g
miniaturi citadine, sensibile dacă nu totdeauna de elevat desen o
spiritual.	~
$î evoluția se împlinește într-o nouă sinteză in ciclurile finale, o
mai ales în Corp comun (1968), in care poetul e din nou pe linia de
plutire a acelui tumult sufletesc ce nu cunoaște stavile, ca în tinerețe,
ORIZONT
S deși tristețea resorbită, „a luat a amorfei formă". V-am văzut și alte
poeme vorbesc despre permanența viziunii de coșmar, incrincenate, de
o amploare și desfășurare largă ce trădează disponibilitățile largi ale
poetului, chiar dacă ele nu se mai structurează decît rar în acea tur-
nură discursiv-narativă, de vers liric maiakovskian, din picturile me-
diene, observabil încă in Ea doarme, ori mai recent in Poemul întîlni-
rilor sau Oglinda unei clipe. In Călătorie, amplu poem de dragoste,
apar atitea vechi motive ale primelor cicluri, desigur nu reluate, ci in
variante noi, pentru ca în Să-ncepem o nouă conștiință de sine să se
ordoneze clar în suita continuității:
Să-ncepem explorarea tăcerilor ce-au fost
împiedicate să se desfășoare,
să-ncepem schelăria acelui fund de mare
care întrece orice preț de cost,
Să nc-mplîntăm casmaua în vertical argint,
în șoldul de osînză al tăcerii (...)
In babilonul corosiv și orb,
în văile unde-au murit pîndarii,
să ne-asmuțim spre viziuni ogarii
flămînzi și iuți, cu blana neagră corb.
Și-n straturile uncie carii rod
esențele cu lungii lor canini,
să ne plimbăm năluca prin ruini
cu mers tactilic de miriapod.
Prezentă, senectutea blamează suficiența și inconștiența (Munții
de lavă), ori scrutează anii cu luciditatea perspectivei limpezi:
Ca-ntr-o sudură rece dar care-a fost văpaie
se amestecă o vîrstă cu alta într-un chin
de marmură subțire cu miros de nelin
ți aromeala toamnei plutind pe mușuroaie.
Nămolul negru zace la fund, vclință grea
de viermi și constelații ce colcăie de-a valma
sub străvezia, liliala, calma
desfășurare lată de perdea.
(Alibi dc toamnă)
„Poet — spune undeva Virgil Teodorescu — e cel ce diformează
cu exactitate" ; o formulă care i se poate aplica deplin. Căci el este
creatorul unei poezii diverse dar unitare în diversitatea ei, poet al stra-
turilor sujbmerse, ale preconștiinței, al dragostei incandescente, al ci-
vismului nostru socialist, un glas năzuind spre împliniri calme dar
durabile, într-o continuitate cu sine însuși din multe puncte de vedere
exemplară.
S/VION DIVA
Nina Cassian: „AMBITUS"
Ql'ici un alt volum de poezii al Ninei Cassian nu seamănă atît de
mult cu neuitatul ei debut din '47, ca AMBITUS, cu toate că de la
VtRSTELE ANULUI încoace, fiecare din volumele acestea era un alt
LA SCARA 1/1... Nu mă refer, firește, la faptul că poeta reia in de-
plină cunoștință de cauză: Pc o temă veche, cutare motiv din cartea-i
de debut: „Ziua decolorîndn-se, noaptea apare, / așa cum noaptea pă-
lind, devine zi. f Această maree a culorilor e o-ntîmplare / din care
cineva poate orbi. / Primejdioase atracții... Nu urca pe verde! / E un
ghețar de unde se-aiunecă apoi / in roșul păcătos care fierbe ! sub
fiecare din noi. // zgîndări violetul, Lasă / misterul in lucruri. Dar
să-ți fie / dor de portocaliul de-acasă, / într-un pătrat de copilărie. //
/Im cunoscut oameni uciși de albe / refuzuri — iar alții, întăritați, /
prezentind la nesfîrșit, galbene jalbe / unor defuncți împărați. II Te
poți bizui, din cind in cind, poate, / pe albastru și pe indigo. H Despre
negru nu se vorbește-n cetate / decît cind nu mai ai încotro^. Pentru
cine nu și-o amintește, iată și perechea acestei poezii. Vremea culori-
lor:	— E timpul să-nviem, mi-au spus culorile / Ieșite din fabulă,
dungi și fișii. / Ne-au omorît elegantele, florile. / Pozele din cartea de
copii. // Pină-aici bine. Dar albastrul ciupit / De-o vehemență prea
nevegetală / 4 scuipat și-a înverzit / Galbenul, bolnav încă din altă
boală. H Albul, pierzindti-și candidul reflex, I Apăra, acuza și mă lua
martor. / Vinețiul neliniștit și complex, t Se zgribulea Ungă verdele
tartor. II roșul și negrul și nuanțele subtile. / Cit sunetul mic ta
atingere, / Crescură cit sprincene, gureșe, abile. / Și fiecare-avea cîte-o
plingere..." Zadarnic, evident, orice demers comparativistic, de vreme
ce poeta asociază in pur hazard... acest hazard, această „libertate11 a
dopului pe mare, cum zice Valery. fiind, de altminteri, nota plachetei
de debut a Ninei Cassian, cu toată iluzia, pe care-o dă orice poet auten-
tic, că ar fi vorba de necesitatea însăși. Dar asta este altceva și ține
dc așa-numita „artă a cuvîntului", neimplicînd decît foarte puțin ra-
porturile dintre eu și non-cu ... Fapt e că libertatea de LA SCARA 1/1
era un dat, despre o libertate însușită pe de-a-ntregul neputîndu-se
vorbi decit acum. AMB1TUS n-a apărut prin generație spontanee, și lot
ceea ce e aici, abia aici, o realitate, era, acolo, o delicioasă poză : Co-
chetărie sau Program, Halucinație intenționată sau Ritm de conti-
nuat... /1m citat patru din titlurile (voluntare) ale plachetei de debut.
Patru sint — forțind puțin paralelismele — ciclurile ultimului vo-
lum, in care, pare-se, Cochetăria a devenit Lanicnto, iar Halucinațiile
intenționate. Vrăji (malefice)... O, acea libertate din LA SCARA IU.
acea libertate „de-a gata", pierdută, regăsită, recucerită pas cu pas și
care, astăzi, nu mai pare, vai, a fi decît o zădărnicie I îmi amintesc
o strofă din VIRSTELE ANULUI, una de tristă anticipație, care sună,
aproximativ așa: „Și cînd a fost și-ntr-adevăr t și așa avea să ră-
mînă, ! mi-am scos cu o mină bătrină ! floarea din păr..." lată tra-
gismul acestei poezii — monotonă cu toate aparentele-l schimbări la
ORIZONT
|N<W|Q
S față, de fapt, aceeași față, niliniștea și-amărăciunea căreia, surîsurile,
grimasele, măștile abia ie mai pot ascunde. Mobilitatea a devenit ceea
ce și era: rigiditate, o, cu vorbele poetei, din alt volum „oprire în de-
cembrie"", cel mai „lucid" poet, robul iluziei, fie și al iluziei de a fi
fost lucid: libertatea, un oarecare punct de vedere și atita tot: „Eu
scriu liber despre toate astea, dar toate astea mă terorizează.Nu-
mite sau nenumite, din punctul de vedere care-mi place, sau dintr-unul
obligatoriu, toate astea" — celălalt — exis?#. Ele sunt de dinaintea
mea, și cu atît mai mult de dinaintea libertății mele, depășindu-mă cu
totul într-un viitor care nu-mi aparține. Scriind despre ele, despre
„toate astea", numindu-le deci, crezînd că pof să le-mblînzesc așa, să
mi le fac prietene, să mi le-apropii, cînd ele rămîneau mereu la fel de
departe, de inospitaliere, de ostile, iată că actul meu, demersurile mele
zilnice, aceste ambasade fără rezultat, au devenit cu timpul o manie,
o obișnuință față de care, vai, nu sînt mai liber decît un corp fără de
propria tui viteză: „Scrie, scrie, scrie / scrie, ciocîrlie, / cîntă, vulpe
blîndă, / crapă, crap de apă, / scrie, scrie, scrie.,, / Ungă partea
stingă / un rar cărturar, / peste palimpseste / trece pana-i rece, t Scrie,
scrie, scrie ... H A-nghițit un chit / (cu-al lui bot, socot), / mitul ne-
numit / și totemul tot. / Cutie pustie. / Serie, scrie, scrie... H Joc în
soliloc. / Calfa scrie alfa. / Teta scrie beta. ! Mama scria gama. / Doi
copii scriu pi. II Hîrtie, sicrie.., / Scrie, scrie, scrie" Aceasta e o
vrajă-n vrajă începută, poate, ca o halucinație intenționată și conti-
nuînd ca una făr' de voie, virtutea cea mai sigură a scrisului fiind,
pînă Ia urmă, aceea a inerției: „Scrie, scrie, scrie . -și... lasă-te
scris. De „toate astea", firește! Și dacă, între „toate as^ea", dragostea
părea a fi, totuși, mai altfel, iat-o acum ia fel cu „toate astea", obiect,
nu trăire, poncif, nu revelație : „Dacă a trebuit, s-o facem și pe asta..."!
Căci — fie-mi iertată intervenția prozaică, dar, exprimat sau nu, ra-
portul de cauzalitate există în lucrurile astea atit de relative — așadar,
căci: „Nu ne-aparținem, dorule...“ 4 mai vorbi, în cazul ăsta, de
arta versului, de stil, de metaforă ori frumusețea rimei, mi se pare
zadarnic. Poezia Ninei Cassian a devenit treptat o Lecție de morală,
abia, acum, o lecție de morală, una de-o sfișietoare umanitate, cu tot
jocul poetei, cu toată verva ei și cea mai „sinceră" poezie a volumului
e și cea mai „neartistă", o... întîmplare: Ieri am văzut fantastica
luptă / dintre o femeie care iubea și un bărbat / care n-o mai iubea,
și părul ei agitat i și gura ei, de albul dinților, întreruptă. ! Vorbea
și vorbea, și tăcea, ea vorbea agitat, ! lovind cu vorbe-n timpul re-
volut. / Nu-i răspundea nici un sunet de acut. 1 Timpul era total dez-
armat. / Ea avea argumente, el nit avea, I el pleca spre o femeie
străină; / el era de vină și străina era de vină, / fi nevinovată era
femeia care iubea, / Vorbele ei aveau o noblețe firească, / noroiul pa-
timii lăsase doar aurul cast / Ei iși privea miinile ca să nu o pri-
vească / fi constata intre ele un oarecare contrast. H 4 fost o fantas-
tică luptă nedreaptă. > Aerul șuiera parcă păstrînd in el / trecerea a
o mie de săgeți neajunse la țel. H Totul în jur cădea mai jos cu o
treaptă".
ȘERBAN FOARȚA
PANORAMA CRITICĂ A
UNUI DECENIU LITERAR
^77 Itima carte a lui Al. Pini — Panorama deceniului literar româ-
nesc — 1940—1950 —, dincolo de valoarea ei „științifică", este simpto-
matică din cel puțin două puncte de vedere, asupra cărora ni se pare
indicat a insista in că de la' începutul eseului de față. Mai întii, avem
in vedere propensiunea din ce în ce mai generalizată a criticii, teoriei
și istoriei literare contemporane spre efortul estimativ de structură
sintetică, in slujba căruia se face apel Ia modalități de lucru, la criterii
de organizare și clasificare dintre cete mai diferite. Cum vom încerca
să arătăm mai încolo, sub acest raport, lucrarea \lui Al. Piru se con-
stituie ca o tentativă dintre cele mai insolite, care, tocmai din acest
motiv, este de natură să atragă atenția în chip deosebit și din partea
celor dăruiți profesiunii In cauză.
In al doilea rînd, nu tnai puțin simptomatică este această lucrare
pentru conturarea și definirea personalității autorului însuși. Dacă e
să riscăm o definiție, ne simțim îndemnați să afirmăm că Al. Piru
este unul dintre cei mai interesanți „mono grafi ști" ai noștri, pasiunea
pentru genul respectiv bifurcindu-se în direcția studiului de istorie
literară de largă cuprindere a unei epoci literare (Literatura română
veche. Literatura română premodernă și prezenta Panoramă...) și în
aceea consacrată interpretării unui autor (G. Ibrăileanu, Costache
Negruzzi etc.) sau unei grupe de autori strîns imiți prin elemente co-
mune dintre cele mai diferite, cum se ititimplă în cazul poeților Văcă-
rești. 4r fi însă extrem de păgubitor să omitem poate cea mai carac-
teristică fațetă a personalității lui Al. Piru: pasiunea pentru foileto-
nul polemic. Acesta din urmă este în mod sigur nucleul în jurul că-
ruia se coagulează, particutarizîndu-se, întreaga gamă de preocupări
ce-l solicită pe cercetătorul nostru. Mai mult decit orice, de aici de-
curge acel pasionant și incitant aer de actualitate stringentă, vie, ce
străbate fiecare pagină publicată de Al. Piru. Desprins direct din stir-
pea marilor nărăviți ai polemicii, cu care, spre mîndria noastră, cri-
tica și istoria literară română au fost înzestrate în chip strălucit. Al.
Piru ne dă de înțeles la tot pasul că cele două fațete ale aceleiași dis-
cipline își 'justifică rațiunea de a exista și își asigură șansa de a dura
numai cu prețul celei mai deschise afirmări a propriei judecăți critice,
riscind continuu manifestarea idiosincrasiilor și adversităților gene-
rate de inerțiile consacrate de spiritul academizant sau de reaua în-
țelegere a conceptului de toleranță în cîmptd vieții literare. Dacă
ORIZONT
ORIZONT
« despre Al. Piru se spune că este un critic și istoric literar „incomod",
faptul se datorează tocmai acestei neostoite pasiuni de a risca luări
de atitud ne de maximă franchețe și de a tulbura apele sțătutdiniștite.
pe suprafața cărora se complac a pluti nu odată jnulți dintre confrații
noștri. In această ordine de idei, ceea ce se cuvine insă a fi îndată de
remarcat este împrejurarea că, in majoritatea covirșitoare a cazurilor,
tensiunea polemică a foiletoanelor redactate de Ai. Piru refuză cu os-
tentație notorietaiea de redusă respirație, a așa-zisei: „contribuții",
fixată adesea pe relevarea detaliului insignifiant, aspirindu-se, dim-
potrivă, la finalități de interes major. De aici decurge, virtual, șansa
concentratului articol de gazetă — lecția marelui G. Călinescu este
perfect învățată in substratul ei creatori — de a se metamorfoza
lesne în capitol de studiu sintetic și de a se smulge cu dezinvoltură
din plasa existenței efemere a jurnalisticii literare. Acesta este, desi-
gur, procesul de elaborare a Panoramei.. .și autorul nu ține de loc să
facă un secret din el, prevenindu-ne incă din primele rînduri explica-
tive: „O activitate dc cronicar literar la cîteva periodice după război
ne-a înlesnit cunoașterea încă dc la data apariției a unor cărți azi
rare sau cu totul de negăsit. Am fi putut aduna recenziile noastre de
atunci și întocmi un volum cuprinzător" etc. Iată insă că, departe de
a se complace în comoda soluție a întocmirii unei culegeri, cronicarul
se ambiționează, aspirină la mai mult: „Cercetînd cu răbdare și
ceea ce, deși s-a scris în deceniul al cincilea, s-a publicat mai tîrziu,
cîteodată postum, am încercat un tablou al literaturii române dintre
IJHO—1950, pe cît posibil complet" etc.
Sigur, punctul de rezistență al cercetării îl constituie intuițiile
cronicarului, căci Panorama, mai mult decît orice, este o descriere pe
viu a cărților, descriere întreprinsă din perspectiva plină de prospe-
țime a lecturii imediate, și foarte puțin o reconstituire. Procedeul este
validat de fascinantele experiențe lovinesciene (de la articole din seria
Criticelor la cele două versiuni ale Istoriei literaturii române), șr căli-
nesciene (de la numeroasele cronici și portrete critice din Adevărul
literar și artistic, Gîndirea, Jurnalul literar etc., la cea de a doua ju-
mătate din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent),așa
incit prea mult nu este cazul să mai discutăm în această privință. Ca
un fapt de interes general, ceea ce s ar mai cere reținut este impresia
de continuitate, marcată de acumulări calitative, pe care o degajă, ca
modalitate de alcătuire și mai ales ca geneză, acest studiu al lui Al.
Piru, prin raportare la și mai îndepărtatele tradiții ale crticii literare
românești. Dacă, spre pildă, foiletoanele critice ale lui Maiorescu și
Gherea, prin simpla lor adunare într-o serie de volume, se constituie
în semnificative „panorame", in umbra amintelor experiențe aparți-
nînd lui G. Călinescu și E. Lovinescu, Al. Piru procedează la un bine-
venit act de restructurare: și de data aceasta, autorul se explică pe
deplin, arătind că, în lucrarea sa, studiul deceniului literar românesc
1940—1950 cată a se organiza după criteriile impuse de existența celor
„patru sectoare ale sale, adică al poeziei, prozei, dramaturgiei și cri-
ticii", cu precizarea noastră că in interiorul acestor compartimentări
sc utilizează ordinea impusă de succesiunea generațiilor.
Spirit programatic, animat de rigori pe care, realmente, le satis- g
face. Al. Piru ne mai avertizează, în același cuvint lămuritor, că totuși
cartea sa nu aspiră la calitatea de tratat istoric-literar, fiind vorba de
„o lucrare în primul rînd critică, de un caracter istoric-literar limitat".
Modelul inspirator, între altele, ar fi Panorama de la nouvellc liHCra-
ture franțaise, a lui Gaătan Picon, invocată și ea.
Tn sfîrșit, să mai reținem explicația potrivit căreia rațiunea fun-
damentală a conceperii lucrării rezidă în constatarea că perioada lite-
rară 1940—1950 merită o atenție specială întructt ea a fost și mai este
incă ignorată, socotindu-se eronat că tn acest răstimp nu s-ar fi pro-
dus fapte demne de a fi studiate cu toată seriozitatea. Drept care, aspi-
rația autorului este in primul rind „de a documenta asupra unui spațiu
în mod greșit socotit alb". Cu alte cuvinte, mai avertizează Al, Piru,
„Am vrut să facem cunoscute un număr de opere ignorate, să recon-
siderăm sau să actualizăm cîțiva scriitori". Intr-adevăr, elementul cel
mai valoros a! Panoramei... aici este de aflat, în pasiunea conta-
gioasă de a restitui și de a reevalua, la dimensiunea unității compo-
nente, fie că este vorba de autori, fie că se au în vedere, pur și simplu,
anumite scrieri.
Ca atare, lectura, pasionantă, a Panoramei... orientează curiozitatea
in primul rînd pe aceste două direcții. Sigur, regretăm extrem de mult
absența unei cu totul necesare introduceri sintetice, în care, dintr-o
perspectivă critică globală, să se fi încercat o definire cît mai adecvată
a ceea ce s-ar putea numi personalitatea ideologic-estetică a deceniu-
lui 40—50. Aici s-ar fi cuvenit să facem cunoștință cu opiniile auto-
rului referitoare la particularitatea liniilor de forță ale fenomenului
literar, concretizate in crezurile estetice, în școlile literare ce se con-
fruntă. în pozițiile deținute de generațiile de scriitori și de varietatea
genurilor in acest context etc. Intre toate, reconstituirea climatului lite-
rar raportat la dinamica fenomenului revuistic ar fi trebuit, fără în-
doială, să beneficieze de o atenție specială. Mergem pînă acolo incit
să credem că, intr-un fel, relevarea atit de eclecticei ideologii literare
a perioadei supuse cercetării numai de aici ar fi putut purcede.
Al. Piru pare să se fi gindit la toate aceste aspecte și a socotit
probabil că rezolvarea lor este asigurată de frecventele raportări ale
analizelor la imaginea generală a vieții literare respective. E adevă-
rat, lectura avizată și atentă a cărții degajă numeroase posibilități în
acest sens, fără ca, totuși, părerea de rău pricinuită de absența capi-
tolului despre care vorbeam să se fi spulberat întru totul.
In fapt, peisajul literar pe cate îl recrează lucra'ea lui Al. Piru este
unul de tranziție pe scara istoriei literare, comparabil, în structura sa
simptomatică, cu alte cîteva care s-au consumat în decursul altor epoci,
în literatura română. Avem în vedere, de pildă, perioade cum ar fi
aceea de după valul de creativitate patruzecioptist, piuă la resurecția
marilor clasici sau aceea situată aproximativ între 1900—1920, această
din urmă perioadă fiind precedată de încheierea ciclului generației
marilor clasici sau pe aceea situată aproximativ între 1900—1920, acea-
stă din urmă perioadă fiind precedată de încheierea ciclului generației
inoperant de surprins intr-o definiție critică cu valoare arhetipică.
ORIZONT
ORIZONT
x aresior perioade, totuși, nu li se poate nega o caracteristică precum
eclectismul insolit: de aici, bineînțeles, pe de o parte, tendințele os-
tentativ centrifugale, iar pe de alta, o extrem de mare labilitate in
ceea ce privește fixarea unei reale scări a valorilor.
Mozaicul de analize care este Panorama deceniului literar româ-
nesc — 1940—1950 dă tocmai măsura adevărată, vie a acestei celei
mai recente etape de tranziție din istoria literaturii române. Răminind
in înseși cadrele de organizare a materialului propuse de autor, ni se
pare că cel puțin următoarele trei disocieri se impun atenției: prelun-
girea traiectoriei destinului literar al unora dintre scriitorii care deja
își dăduseră măsura talentului in deceniile precedente, prezența unui
masiv grup de autori mai mult sau mai puțin tineri care, prinși in
caruselul amețitor al vieții literare din acei ani, astăzi se recomandă
ca elocvente „cazuri" pentru respectiva perioadă, definind-o cel mai
pregnant din însuși interiorul ei, și, în sfîrșit, să reținem neapărat
extrem de semnificativele simptome ce probează prezența unui complex
proces de concomitentă dezintegrare și integrare ideotogico-estetică,
a cărui finalitate rezidă in înscrierea întregii literaturi române între
coordonatele umanismului socialist.
Sub primul raport, intr-adevăr, cine dorește să se edifice asupra
etapei finale, ce încheie cariera literară a strălucitei pleiade
interbelice, află în această Panoramă ... lucruri esențiale. Subcapito-
lele intitulate Generația vîrstnică pun, astfel, in lumină, aspecte demne
de toată atenția, fiind vorba ca să dăm citeva nume, dintre poeți,
de Lucian Blaga, Ion Minulescu, G. Bacovia, Ion Piltat și Aron
Cotruș, dintre prozatori, de Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, F.
Aderca, Damian Stănoiu, dintre dramaturgi, de Victor Eftimiu, G.
Ciprian, Ion Luca, Al. Kirițescu, iar dintre critici, de E. Lovinescu, D.
Caracostea. D. Popovici, Pompiliu Constantinescu și alții. Neîndoios,
analizele consacrate de Al. Piru acestor veterani a literaturii române
moderne degajă o asemenea acuitate critică și prezintă un asemenea
interes istoric-literar incit ne gîndim că, pornindu-se de aici, s-ar putea
purcede la elaborarea unui studiu sintetic dintre cele mai fascinante,
pe tema .xipusul unei generații". Studiul respectiv, insă, n-ar putea
trece cu vedere fenomenul uimitor a! revitalizării extraordinare pe
care o cunoaște arta unor mari maeștri ai respectivei generații, maeștri
ce transced, cu superioară capacitate de restructurare, o etapă crepus-
culară aproape fatală, și se circumscriu fluxului celui mai proaspăt,
mai nou al literaturii române contemporane. Ii avem în vedere, de-
sigur, în primul rînd, pe Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Că-
linescu și Tudor Vianu, a căror operă este urmărită de către cercetă-
tor, în toate meandrele ei. tocmai din perspectiva propensiunii mar-
cate spre valorile umaniste ale epocii noastre.
In altă ordine de idei, surprinde în cel mai înalt grad absența din
cadrul „generației virstnice" a unor personalități precum Ion Agirbi-
ccanu, Vasile Voiculescu și ion Vinea: pe de altă parte, ni se pare cel
puțin derutantă prezența în același context a unor nume precum Za-
harta Stancu, Ion Călugăru, Marcel Breslașu și alții, care, fie și făcînd
abstracție de criteriul vîrstei, prin întreg spiritul operei lor, se inte-
grează organic așa-zisei generației de mijloc, alături de Mihai Beniuc, S
(7eo Bogza, M. R. Paraschivescu, Eusebiu Camilar, Eugen Jebeleanu
etc., etc.
Ceea ce aparține intrinsec deceniului literar 1940—1950, particu-
larizîndu-l în structura sa eclectică si dezintegrantă, ține in primul
rînd de convulsiile, adesea spectaculare, pe care le generează ultimele
recrudescențe ale iconoclastiei avangardiste. Beneficiind de o nemijlo-
cită cunoaștere a fenomenului din partea autorului, restituirile din
I această categorie sint de o valoare istoric-documentară inestimabilă. Am
putea afirma, că in urma fermelor disecții făcute, criticul spune lucruri
definitive in privința unor nume precum Ștefan Roii, Sașa Pană, Gellu
Naum, D. Trost, Paul Păun, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelara,
MihaiL Cosma, Ben. Corlaciu, Gherasim Luca și mulți alții. Dintre
toate, analiza consacrată lui Gherasim Luca ni se pare magistrală,
grație minuțioasei și suplei argumentări, aceasta din urmă, ia rindut
ei, dublată de o riguros strunită detașare malițioasă.
Dar lectura atentă a analizelor consacrate scriitorilor din gene-
rația de mijloc și din cea tinără, în finalitatea ei, impune și o altă
concluzie generală. Căutările, cind sterile, cînd fructuoase, duc adesea
la nevoia acută a scriitorului de depășire a ambiguității ideologico-
estetice ce caracterizează epoca, prin adeziune tot mai deschisă la
comandamentele social-politice ale istoriei. în acest context de febrile
căutări se definește estetica unei literaturi cu adevărat militante, cum
se va dovedi literatura română in următoarele decenii pe întreg cu-
prinsul ei. Un Geo Bogza, un Mihai Beniuc, un Al, R. Paraschivescu.
un Eusebiu Camilar, un Geo Dumitrescu, un Eugen Jebeleanu, și atiția
alții nu pot fi pe deplin înțeleși în specificitatea lor dacă se escamo-
tează experiențele prin care ei trec in perioada la care se referă lu-
crarea lui Al. Piru.
Desigur, cele spuse in acest articol nu epuizează nici pe departe
bogăția direcțiilor in care Panorama ... de față documentează cu ma-
ximă eficiență chiar și pe cititorii avizați. Căci, fă fim sinceri, ce-am
știut pină acum despre Ștefania Zattoviceanu Russu, despre Radu
lecutescu, despre Sergiti Lezea, despre Clementina Voinescu, desp e
Dinu Stegărescu și despre atiția dintre „uitații" acestei perioade? Sau
cine nu este interesat de „dezvăluirile" de o inflexibilă franchețe, fă-
: cute in marginea unor „păcate" intr-ale poeziei de un Ion Frunzetti.
de un Mihnea Gheorghiu și de un Ion Negoițescu, în anii primei lor
tinereți ?
In același timp, insă, este de remarcat că peisp'cacitalea criti-
cului față de unii scriitori este deficitară, dacă avem in vedere diagnos-
ticările mai mult decît discutabile în cazul unor creatori ca Ion Marin
Sadoveanu, Virgil Teodorescu, Marin Preda, sau nu îndeajuns de pă-
trunzătoarea înțelegere a lui Geo Bogza: ca să nu mai vorbim de
„execuțiile", vizibil minate de subiectivism, aplicate unui destul de
mare număr dintre slujitorii criticii și ai esteticii literare.
ORI7OM

S Să admitem că toate acestea reprezintă birul pe care o întreprin-
dere de anvergura celei marcate de prezenta lucrare trebuie, fatal, să-l
plătească pentru însuși actul propriei zămisliri. Se înțelege, disputa in
jurul cărții lui Al Piru poate continua, dat fiind faptul că ne aflăm în
prezența unui act critic de mare îndrăzneală. Și de data aceasta, Al.
Piru dovedește că ceea ce-l pasionează in primul rînd este întocmirea
dosarului de bază, in vederea deschiderii unui proces de însemnătate
incontestabilă, în cimpul cercetării literare.
NICOLAE CIOBANU
Anghel Dumbrăveanu: „D E L T E“ *)
ORIZONT
J/lulți confrați, care au scris despre Anghel Dumbrăveanu, au ve-
hiculat, dacă nu mă-nșel, ideea apartenenței poetului la neoclasicism,
la romantism, sau la un romantism sui generis. Ne parc rău că nu
putem fi de acord cu ei decit poate prin interferența unor noțiuni
eterne. Am urmărit îndeaproape frămintata prezență a lui Anghel
Dumbrăveanu in cercul Poeziei și am remarcat obstinația poetului de
a-și rămîne fidel, fidel unui simbolism anume de loc vetust, cu disponi-
bilități surprinzătoare pe care, în lipsa altui termen, trebuie să-l numim
ncosimbolism. De ce? Mac intii pentru că, asemenea atitor școli va-
riat simboliste, Anghel Dumbrăveanu materializează totul, metaforic
vorbind, el încheagă in materie lexicală tot ce-i cade sub mină. De la
abstract la concret se parcurge insă un drum destul de sinuos, asistăm
la foarte vibratile prefaceri; căci nu numai cuvîntul se metamorfo-
zează ci însăși ideea care îl susține, eșafodajul ideatic. Din acesta, din
aceasta se nasc la rindut lor simbolurile: multe, multe simboluri, lan-
țuri întregi. De adăugat însă, majoritatea dintre ele— proaspete, tre-
cute prin filtrul ineditului intențional. Căci e greu de presupus că poe-
tul ar fi făcut fortuit acest lucru in chiar primul volum („Fluviile
visează oceanul", Luceafărul, 1961), in care simbolurile călătoriei exo-
tice și ale purității erotice se etalează lingă acela central, ca un pilastru
susținător — al mării, al prezenței ei demiurgice. Suavul era atunci,
cum este și acum, accentul de vocație aș zice de proclamație al poe-
tului, numai prozodic neoclasicist. Căci ce ne poate supăra în această
„Fantezie" de o prozodie aparent vetustă ?; ,,/ly fi voit cu brațul să
te-nfășor ca vintul ! Și pa lumina verii să curg pe șoldu-ți plin, i Să
trec prin păru-ți moale, și-n briză răsjirîndti-l, / Să strig din mine
dntul călătorind pc Rhin."
•) Colecția ..Albatroi", E P.U. t989
E momentul, să nu uităm, să facem și o observație despre struc- S
tura „Albatros"-ului lui Angliei Dumbrăveanu ; 'poetul, exigent cu el
însuși a făcut o selecție reținută, uneori chiar foarte reținută din vo-
lumele anterioare anului 1967. Incit, așezînd sub unghiul unei lecturi
aspre, de judecată dreaptă, întreaga carte, obținem cu satisfacție un
creator liric fidel, cum spuneam, stilisticii sale'imanente, inițiale. Din
acest punct de vedere ne șochează puțin locul singular pe care-l ocupă
Anghel Dumbrăveanu printre congenerii lui. Este el un monocord?
Vrea să ne dovedească prin fidelitatea tematic-estetică cu care își îm-
brățișează întregul circuit al creației doar obstinație? Pentru că un
lucru este evident; țîșnită din mitologia marină, din simbolica apelor,
lirica lui ne surprinde prin echilibru, prin dorința de înmatriculare
originală la propriile-i surse. Perseverînd, Anghel Dumbrăveanu ră-
mine un poet puțin concurat al mării, nesaturat in privirile, în ar-
cuirile sale prin care investighează bătrînul, mult investigatul domeniu
al misterelor grandios acvatice. Poetul și-a expus încă din primul vo-
lum o ars poetica marină: „Marea — / Imperiul mea de ape, / De
albatroși și soare. " Un îndrăgostit așadar de spații de lumină, de
soare, încît, perseverînd, ajunge treptat să-și forjeze un lexic marin,
al său; chiar In poezia „pur" erotică acrul este „salin", singurătatea
„boreală", trupul femeii, devine un gaj „mvinăresc": „E ceva care-ți
jertfește anii, iubirea sau moartea, / Ceva pentru care merită să pierzi
o corabie.*1 (s.n.) Limbajul marin inundă poetica lui Dumbrăveanu
și, în propria-i odaie, poetul își caută asociații, reverii metaforice ma-
rine: „Singur voi naufragia in odăile serii / Unde trupurile noastre
sc căutară I Cu-o primitivă foame de soare".
Poetul și-a ales acest element funciar al lumii — apa — ca să
, construiască, pentru a-i imita limbajul, numai în odăile ei. Numai
aici iși realizează echilibrul. Iată, un splendid poem ca „Sonată al-
pină" nu este un simplu exercițiu esoteric — oricît amintește de struc-
turile lui Tonegaru — căci Dumbrăveanu știe să pună din nou In
vibrație corzile simbolurilor sale acvatice: „Iluzionistul recita jă/ia-
w'jigea (...) Iluzionistul recita Anabasis. Căldura de Asia/
Rugbistul iși spuse: îmi place zăpada / Și liniștea Coziei, acum cind
pîraiele / vorbesc prin somn ca vulturii."
Așadar, nici în acest poem aparent arid, de notație exotic inte-
lectuală, fluxul simbolicii de ape nu lipsește; grație lui insă, aș adău-
ga, crește temperatura inedită a poemului.
Schelăria liricii de dragoste se realizează, de asemenea, prinți-un
șir de inflexiuni de simboluri marine de o rară densitate. In acest
sens, consider „Calipso" — demn de a fi citat in întregime aici —
un poem antologic.
Spuneam mai înainte că poetului ii este refuzată ieșirea din pa-
trimoniul semanticii marine. Ei da, aceasta i-ar putea fi fatală dacă
n-ar ști — chiar in poezia filozofică — să nască vibrații metafizice
grație simbolurilor pe care le inoculează tot cuvîntului marin. Iată
doar un exemlu: „Presentimentul mării, egale insomnii I Un vînt de
liniști albe pe țărmul refuzat. / Corăbii lungi de vise curînd vor re-
venii, / Dar noi spre poltd vremii de mult vom fi plecat."
ORIZONT

5 Lirismul se naște din vehicularea cuvintelor de mare, invocate
mereu in alte spații. Intr-un poem (Derivă), Anghel Dumbrăveanu
vine parcă să ne invite complementar la o nouă confesiune pe care am
fi dispuși s-o interpretăm în sensul nostru, să o aducem aici pentru
sublinierea echilibrului poeziei sale: ,,Și bărcile se lovesc fără sens,
și cineva i îmi repetă mereu că nu sînt decit / Ostaticul unor puteri
nelămurite."
Este poetul ostaticul definitiv ai acestui unic domeniu — marea ?
Da și nu. Poate că e mai bine să-și țină și în viitor echilibrul forțelor
sale proprii. Cît despre noi, nu putem decît să salutăm un poet ori-
ginal pledind în casa unor frumuseți de loc vetuste — simboluri și
neosimboluri angajate pe verticala unui cuceritor echilibru liric.
CONSTANTIN CRIȘAN
Nicolae Pârvu:
„BULETIN METEOROLOGIC" *)
ORIZONT
Titlul ne sugerează un volum de schițe umoristice. Dar pe autor îl
cunoaștem, din ce a publicat anterior, ca specialist în psihologia artelor,
cronicar dramatic și critic literar. Dar îl mai știm și bănățean, om de
inimă și de duh. Pe acesta din urmă îl regăsim mai ales în paginile
plachetei Buletin meteorologic. Din primul moment ne a păcălit cu
titlul său hitru: micul volum, îngrijit tipărit, conține versuri. S-ar
părea că erudiții, intelectualii rafinați, ^obișnuiesc să compună poezie
filozofică, ermetică, rece și contorsionată. Dar pentru Nicolae Pârvu,
cultura sa impunătoare pare a-i servi spre a-l elibera de prejudecăți și
complexe; el n-are ambiția de a-și etala cunoștințele in versuri, căci
poate face foarte bine acest lucru la catedra sa universitară și în stu-
diile de specialitate. Poezia este, probabil, pentru ei un hobby superior ;
el își permite adesea să fie un „espiegle" bănățean, să facă cu ochiul,
să amestece tandrețea cu impertinența, să se salveze de o cutremurare
printr-o glumă, să dea cu tifla neliniștilor metafizice, să tmblinzească
o rebarbativă emoție cu căpăstrul unei ironii, să camufleze pudic sen-
timentele in jocuri ghidușe. Poeziile de felul acesta degajă un aer
juvenil, spontan, aproape studențesc, deloc profesoral și doct. Așa se
intîmplă in cele mai fermecătoare bucăți incluse în acest volum. Dar
nu in toate. Există și cîteva banale rimări filozofarde (Frunze, p. 5,
Joc in cerc. p. 16), momente de delăsare intr-un sentimentalism cam
dulceag (în fața oglinzii, p. 13, Te aștept, p. 32) sau versuri în care
influența biagiană este prea ușor detectabilă (Surghiunul dragostei,
p. 20). Dar nu acestea dau tonul generat al cărții.
Nicolae Pârvu practică cu dezinvoltură, fantezie și inteligență, hu-
morul negru, variindu-l intre nuanțele românescului haz de necaz și
*) EdUora pentru literaturi. București. 1989-
germanicului humor de sub spânzurătoare. Imaginația macabră se S
manifestă prin salturi asociative insolite, prin care presimțirile funeste
sint tuate-n răspăr, batjocorite: „Vă veți aduce-amînte după ce-am ple-
cat, / Căci am să-nviu în broaștele din lac, / Tn întrebările unui stu-
dent sărac, l in urma indesată-n lut 7 4 taurului răscolit de rut / Cînd
vă-nmulțește laptele din sat" (Alor mei, p. ii și u.). Alteori, cu o
sfidare plină de ciudă, bagatelizează tragicul descompunerii, transfor-
mind morbidul in ironie : „Am murit și pace bună : 7 Cele sfinte zboa-
iă-n lună, / Cele strinse în cearceaf / in pămînt s-or face praf. /(...)
Creierul masiv și greu 7 O să-l fure dumnezeu, li Să-l ajute la condus,/
Că prea stă cu falca-n sus! 7 Lumea asta prăpădită / Lacomă de circ și
pită". (Succesorii legali, p. 65 și u.). Cantabilă aproape, de o înșelă-
toare limpezime, poezia Călător cu degetul pe hartă (p. 9 și u.) ală-
tură imagini parcă smulse dintr-un melodramatic și aventuros
film mut, dar montate într-un mod quasi-suprarealist, prin care o jale
îndoliată este nu exprimată, ci înfruntată, dacă nu chiar exorcizată,
prin forța parodiei: „Acestea citesc de pe-o hartă: / Unde nu-i dege-
tu-acuma e apă, / La marginea iui e o lebedă moartă, 1 O luntre și-n
luntre o sapă. H Se-așteaptă pe calea din stuf 7 S-aducă-ntîmplarea
o tristă 7 Femeie cu glasu-n batistă, 7 Ca-n vremuri legată burduf. H
Să plece și luntrea, așa cum se spune / Că singură pleacă cu prada, I
Spre locul in care se-apune 7 Sub ceruri să-și dibuie rada. J Dar dacă
pe cale-ai pătruns / Și luntrea o cunoști și pe moartă, 7 la-mi degetul
mort de pe hartă 7 Și strigă-mi ușor: am ajuns f“.
„Așa cum se spune" Procedeul citatelor, cu sau fără ghilimele, este
pentru Nicolae Părvu un procedeu preferat, și care-i reușește foarte-
bine, de distanțare, de disimulare, aluzie sau raccourci. „Md-ntreb
ce-ți face iapa ce mi-ai scris / Că minz ai vrea „să-i fete dumnezeu"?"
(Frate Mitre, p. 14 și u.). Desigur că psihologul a avut prilej să me-
diteze la amestecul de trivial și mistic din expresia țărănească, insă
poetul o pune în ghilimele, ceea ce înseamnă că, în același timp, o lasă
intactă și O ironizează, se înduioșează, dar nu participă la credința
naivă din ea: îi plac vorbele ei, dar ele nu-i'aparțin, nu-i pot aparține.,
în altă poezie, două rinduri de ghilimele: un citat face aluzie la o bi-
necunoscută anecdotă populară, iar celălalt este o venerabilă expresie
latinească. Dar efectele realizate sint inverse decit cele ce ar putea fi
presupuse ; gluma poartă încărcătura secretă de tristețe, iar anticele
cuvinte provoacă un comic ilariant. Poetul jonglează cu nemulțumirea
de sine, transformind o sinceră melancolie într-o tot atît de sinceră
autoironie, care este tot o formă a hazului de necaz: „Zac atitea lu-
cruri prin pupitre: / Manuscrise, file rupte și busole, 7 Ginduri și idei
fără elitre, 7 Mări imaginare și gondole t Ce m-au dus și m-au întors
acasă... 7 Taina și durerea lor m-apasă ... U Cine-o să le vîndă miine
„gratis" ? 7 Care măcelar o să citească oda 7 Ce cuprins de farmec £
„quantum satis" 7 Ți-am cîntat-o, seara, anapoda 2 / Cine-o să con- o
firme c-acest prost l Fost-a mai deștept decît a fost 2" (Testament, s
p. 40 și u.).	o
Momente de pastel, cu imagini plastice pline de detalii pregnante,
sint întrerupte prin obrăznicii licențioase și comparații de un hîtru
ORfZOVT
8 prozaism : „Păianjeni de zăpadă cresc în porti, / Lungi draperii de
cretă-ntinde neaua ! De mugurii uscati, din teii morți / $r-a prins zăvor
de marmură cișmeaua. îl Cu mine-alături, înger păzitor — / Ws/eyît
prin vint, cu gura arzătoare / Și rizi năprasnic de îmbietor f Cind vin-
tu-ți vîră fusta-ntre picioare, tl Plesnește vîntul ascuțit în firme, / Iar
scîrțiitul lor sporește iritarea, l Trist piute scatii in crengii infirme, /
Dar ca un ceai fierbinte arde sărutarea" (Pe viscol, p. 18 și u,).
Atmosfera bănățeană: peisaj geografic și spiritual, cu similar
amestec heteroclit de civilizație și natură frustă, de tehnicitate înaltă
și de superstiție, este foarte bine prinsă in poezia, în același timp ele-
gie și șotie, Iși pune nucul palmele pe geam (p. 30 și u.). Dacă vagul
in poezie este generator de sugestie, in schimb precizia exagerată in-
tenționat, are efecte comice : „Se lasă seara, duzii in ison l Se leagănă,
foșnind din frunze monoton. I Doctorița prinsă-ntr-un elan / Cîntă
ceva furtunos la pian" (Vecernie, p. 38 și u.). Dacă poetul ar fi scris
în loc de „doctorița", „o femeie" sau așa ceva, strofa ar fi fost o pla-
titudine. Mai departe, versurile: „Dar eu trec pe sub castani, domol, /
Admir sinul preotesei gol", n-ar fi fost decit un banal moment de ero-
tism, dacă n-ar continua cu o poantă; „Și oprindu-mă la geam, din
mers, / II sări t in proximul meu vers". Astfel și imaginea celor șapte-
zeci de fete care îl visează pe erou transformat in zmeu se învederează
ca o păcăleală încadrată cum este Intre cele două poze ale doctoriței și
preotesei satului. Vestita ingimfare bănățenească este luată-n derîdere,
fără a fi însă împuținată in fantasticul fanfaronadei sale: procedeul
este al ghilimelelor nescrise, implicate in textura versurilor. Bănă-
țeanul este adesea o farfara, adică, cum ar spune Malraux, un farfelu,
dar dublat de un om țit se poate de chibzuit; el a găsit in humorul
său posibilitatea dc a armoniza aceste extreme. Și în privința aceasta,
Nicolae Pâ vu exprimă spiritul locurilor sale natale: bunul simț lucid
iși rîde de exagerările imaginației, dar cu bunăvoință și chiar cu plă-
cere, cu satisfacția de a fi in același timp cu capul in nori și ca pi-
cioarele pe pamint.
Dispoziția schimbătoare între dor și uitare, cu salturi bruște de
intonație poetică de la romanță melancolică și farsă grotescă, cu multe
schimbări de decor: gard, străzi in ceață, crîșmă, iviri de lună etc. ne
intim pină in Buletin meteorologic (p. 44 și u.). Expresii luate din ve-
ritabile buletine meteorologice, deci tot procedeul citatelor, au efecte
de nuanțată distanțare atit față de momentele de melancolie cît și față
de cele de prea facilă consolare : „Situația atmosferică în țară I Arată
că minimele-au fost cuprinse l Intre lacrimile scăpate într-o gară, i Pe
cind străzile cu becurile stinse i Amintirea ta în ceață o-ngropară. //
Afox.'/nelt insă-au oscilat / Intre țoiuri mici și patru sferturi l Dintr-un
vin bătrin, învăpăiat / Ce-a iscat învolburări și certuri, / Chiar în
crișma-n care te-am uitat". Amestec de glumă și duioșie, cu ușor as-
pect de cronică rimată, este La Bocșa. Cu neașteptate treceri de la
tonul unui cintec de inimă albastră la ambiții megalomane și la înde-
letniciri din cele mai caraghios prozaice și apoi iar la ardoarea doru-
lui, imaginile sin! combinate ca într-un caleidoscop burlesc in Scri-
soare de la tarâ p. 85: „Și timpul trece, nu mă mai iubești, / Statuie
încă n-am in nici o piață... / Pe-aici ardeiu-i copt. Tu... lenevești? H s
Eu tac și tai la vite sfeclă creață, H Te mai întreabă vre-un poet ni-
micuri, / Dacă mai scriu poeme necitite ? / Să-i spui 'că trist, cu brațul,
fără stihuri / Sporesc direct producția de vite. // Acuma te salut: la
iarnă iar, i Cînd herghelii de nea au să se-ntindă / Aid voi gindi la
tine, in zadar / Și-am să fac zob paharul in oglindă". Poezia iubito
este un joc lexical, mixtură de glumă și de emoție, de imn și de pamflet
la adresa femeii, in care tonalitățile incantației și ale parodiei se su-
prapun. Cităm începutul: „Zarea nepătrunsă / Miroasă a frunză, /
Frunzele a zare. / Clanța a uitare: / Sinii a lămîie / Brazii a tămiie, !
Crinul alb uscat i /I var parfumat: / Buzele-a sacîz, / Rozele-a suris
Tn vocabularul său in genere cult și urban, nu lipsit de neolo-
gisme. poetul introduce ici colo cîteva bănățenisme. Ntt știm dacă
aceste vorbe dialectale constituie o cochetărie, o improvizație spon-
tană, o intenție de pigmentare stilistică sau dacă ele-i vin firesc pe
buze din adincurile copilăriei. Oricum, remarcăm discreția cu care ele
sint dozate, precum și faptul că, cel mai adesea, rolul lor nu este pur
humoristic, ca la Victor Vlad Delamarina sau Ion Girda, ci. dimpo-
trivă, din ele emană căldură și suavitate. Iată cîteva exemple: „Im-
na-n dud ca o găină / Loc de mas își cată-ncet, / Cotcăind cu gușa
plină." (La Bocșa). „Am să presar peste brinduși și viorele / Cita
somn, cita fum, cita pace..." (Nici în cerdac, nici în stele, p. 69 și u.).
„Un vintoc a zvirlit peste gard / Amețeli care ard." (Dragoste veche.
p. #6 și u.). „Și tot așa, cind voi credeați că-s vînt / Vuiam intr-o ulcică
de pămînt, / Cînd cuc m-ați zăvorit în colivie / Cu Pan (neam butucii
beți din vie." (Hoțul, p. 92 și u.).
Poezia poate, deci, să și zîmbească. Autorul își definește atitu-
dinea prin două imagini care se inversează una pe alta : „îmi umplu
lacrima de ris (Singurătate, p. 75) și „Am plins in glumă ca să rid
mai bine" (Hoțul). Ironic față de tristețea ca și față de voioșia sa. el
și-a făurit indubitabil un timbru personal. în care nuanțele raționale
și cele Indice se îmbină în felurite dozaje.
Nicolae Pârvu ne oferă cazul reconfortant al unui specialist care
știe de glumă și care reușește să ne îmbie și pe noi la un suris de
destindere. Buna dispoziție în împrejurările cele mai felurite devine
contagioasă prin verva versului său. Insă prin aceasta noi nu ne sus-
tragem de la sentimentele, neliniștile, nemuțumirile sau speranțele
noastre. Prin glume, păcăleli și șotii, mucalitul Tilu Buhoglindă și is-
tețul Păcală au jucat feste pîrgarilor și dracilor și s-au dovedit mai
puternici decit ei. Prin grația suri stil ui, ne regăsim în fața încercări-
lor vieții o prospețime juvenilă: tinerețea își scutură grumazul, refu-
zînd orice jug: chiar și pe acela al propriei inimi. In felul acesta, de
fapt nici psihologul nu se dezminte: et cunoaște necesitatea omului
de a se amuza din cînd în cînd, știindu-se capabil a se opune fără în-
cruntare și mohoreală, dar și fără a-și pune ochelarii trandafirii, in-
temperiilor, ca să ne menținem în termeni meteorologici, de care nici
un destin nu este scutit.
ORIZONT
ALEXANDRA 1NDRIEȘ
■ cronica limbii
ETIMOLOGIA Șl LIMBA ARTISTICA
ORIZONT
7Zna din tendințele de care e animat limbajul Omenesc în general este deter-
minată de nevoia de expresivitate. Supusă unui proces continuu de simplificare ți
coroziune pe plan gramatical și semantic, limba suplinește totuși aceste „pierderi",
substituindu-le procedee noi șî valori inedite care îi refac mijloacele de exprimare,
rcdîndu-i forța de expresie reclamată de funcția de comunicare a limbii.
Există un rezervor intern și nelimitat al limbii, alimentat mereu de factorii
care generează dinamica ei; printre aceștia cel dintîi care trebuie amintit este însăși
puterea creatoare a spiritului omenesc, care adaptează instrumentul de comunicare
a gîndirii la necesitățile pentru care el a fost creat și pe care t servește, Străbătut
de acest curent viu, limbajul uman se sustrage de ta inerție și anchilozarea in forme
rigide, la care l-ar condamna o anumită fixitate. Dar, in timp ce limba se dezvoltă
diacronic, ea funcționează Sincronic, căci actul vorbirii se realizează în actualitate,
fiind destinat unui interlocutor contemporan cu stadiu! atins de evoluția ei. Aceasta
înseamnă că întreaga istorie a cuvîntului este absentă pentru vorbitor, în momentul
în care el întrebuințează cuvîntul cu un anumit sens sau cu anumite sensuri, singu-
rele existente pentru el pe plan sincronic. Altminteri n-ar fi cu putință înțelegerea
interumană, căci limitele semantice ale cuvîntului, deși elastice, nu sînt infinite. Con-
diția înțelegerii în procesul comunicării este, cum s-a spus, uitarea etimologiei, adică
anularea unei lungi — uneori a unei intregi — etape din istoria cuvîntului, pe care
o regăsim doar tn dicționare. A pedepsi, de pildă, nu mai are înțelesul de „a {se)
instrui" cu care circula în secolul al XVTl-lea, A înșe/o înseamnă azi altceva decît
la origine: „a pune șeaua pe cal“, a se întrema (întruma) înseamnă dc mal multă
vreme „a sc înzdrâvenî după boală", cuvîntul părînd să nu aibă decît o vagă legă-
tură cu tramă „pînzâ", de unde derivă și de unde și-a luat sensul inițial de „a înnoda,
a reface firele unei pinze" (cf. și a destrăma, unde sensul originar este mai evident).
Fenomenul este mai complex in limba artistică, unde nu numai conținutul
vechi, dar și ce! actual esle deseori anulat sau suspendat, pentru a face loc sensu-
rilor atribuite de seriilor cuvîntului, Caracteristica limbii artistice — dar și riscurile
ei decurgînd de aici — constă în privilegiul de care se bucură ea de a aboli ceea
ce a impus uzul și de a stîrni înțelesuri ce păreau că dormitează în miezul adînc
al cuvîntului, sau de a imagina asocieri și raporturi noi. pe care tradiția limbii co-
mune părea să nu le autorizeze. Creația lingvistică în aria literară operează, prin
urmare, pe planul virtualităților limbii, unde scriitorul descoperă, pe măsura harului
său poetic, un teritoriu pe care și-l anexează, transformlndu-l adesea într-un fel de
bun propriu.
Așadar, între vorbirea obișnuită — și cu atît mai mult între limba artistică
— și straturile etimologice care se opun înțelesului actual al cuvîntului există o in-
compatibilitate semantică, provocată de stabilirea raporturilor „în praesenlia" in actul
comunicării.
Dar. pentru a compensa uzura cuvintelor, limba literaturii apelează uneori la
un alt remediu pe care-l oferă stilul scriitorilor de formație savantă, umanistă sau
chiar „filologică". Fabelais este unul dintre aceștia. Autorul lui Gargantua se amuză
să întrebuințeze cuvintele cu sensul lor etimologic, deși aceste sensuri nu mai erau
transparente |>entru cililorul comun al epocii sale, ca de 'exemplu în aoaler „a în-
ghiți", repus în legătură cu substantivul oaj „vale". Valery scrie undeva ..ruisseau
șcruptdeux* „pîrîu țcurgind) printre pietre", redînd adjectivului Scntpuleux înțelesul
Originar al lat scrupus „piatră ascuțită"1, Același poet observă că „insistlnd puțin
asupra etimologiilor, s-ar putea spune cu o anumită exactitate că an credincios
contemplă cerul, pe cînd omul de știință îl consideră". Primul verb face parte, cum
este știut, din terminologia religioasă a limbii latine, el insemnînd locul de unde
preoții (augurii) examinau zborul păsărilor (auspicium, din aors „pasăre" și specia
„privesc"). în treacăt fie spus, același substantiv, aois îl găsim și în nucupatio,
format din ows 4- cupium, acesta din urmii provenind de la capcre, „a lua. a prinde"
(de unde fr. occupation, iar de aici rom, ocupație). Aucupatio înseamnă deci la
origine „vinătoare de păsări",
Evident că ar fi un lucru prea temerar dacă cineva s-ar încumeta să reînvie
sensul vechi, spunînd că merge la „ocupare dc prepelițe" ceea ce etimologic ar fi
totuși foarte „corect".
Cel de al doilea verb, a considera, derivă de la lat. sidus „constelație" și în-
seamnă in limbajul astrologilor „a privi stelele". Ca și în cazul lui contemplări înțe-
leșul verbului considerare s-a generalizat și s-a abstractizat, dobîndînd accepția cu
care il întrebuințăm astăzi.
în literatura noastră, G, Călinescu este unul din scriitorii cu întinsă cultură
filologică, la care întilnim înclinația spre teviiicarea limbii prin întoarcerea la sensu-
rile etimologice ale cuvînlului. lată Citeva exemple de astfel de inovații semantice.
Intr-un capitol din ciclul Universal poeziei (IX. Alimentele, in „Gazeta literară" din
30. V. 1963), scriitorul notează: „Vinul in accepția lui primordială e lichidul informai
de duh, care pune in mișcare materia". A informa păstrează aici sensul lat. informare
„a face, a da o anumită formă, a fasona". Mai instructivă este întrebuințarea ver-
bului a exprima din fraza pe care o desprindem din același eseu : „Deși e o băutură
artificială, exprimată totuși din struguri, din cauza vechimii și spiritualității ei (vinul)
a ajuns să însemne un elixir magic". Accepția participiului exprimată nu ni se dez-
văluie decit făcînd drumul îndărăt la originea cuvmtului, Lat, exprimere, alcătuit
din ex+premere, înseamnă „a apăsa, a presa, a extrage" (inițial sucul din fructe).
Cuvînlul este întrebuințat așadar în perfectă concordanță cu sensul său primar, dis-
părut însă de multă vremt.
tn Scrinul negru (IMO). prozatorul vorbește despre „valori lapidare" (p, 243),
referindu-se la obiectele de piatră (lat. tapis, -dis) dintr-un muzeu. Altă dală, (p. 434),
ni se relatează despre unele „profeții sinistre și satisfăcute" (lat. satisfacere „a se
împlini"). Tn sfîrșil, să adăugăm că una dintre formațiile călinesciene. în spirit
latinizant, este adjectivui pe care-l subliniem în fragmentai ce urmează : „— Șî ce-ai
acolo? se informă distrat loanide, plimbîndu-se mcddatmnd de-a lungul salonului..."
(p. 789). Adjectivul latinesc meditabundus „care meditează, medilînd", dobîndeșle o
nuanță stilistică specială, deoarece sufixul -bund se asociază cu alte formații de felul
lui furibund, muribund, implicînd ideea de tensiune, de dramatism, pe care n-o are ge-
runziul mediiirtd.
Etimologia poate fi deci o sursă lingvistică de înnoire a stilului artistic, fiind
cultivată de erudiția filologică a scriitorilor formati în acest spirit. Limba literară
privește astfel de fapte dintr-un unghi particular, luîndu-și osteneala de a le explica.
Stilistica îți asumă răspunderea de a le cerceta, cmlțînd și judecăți dc valoare. Și
intr im caz și in celălalt, examinarea unor astfel de fapte din perspectiva științei
limbii duce la cunoașterea mai îndeaproape a izvoarelor expresivității limbii artistice,
precum și c specificului artei literare a unui scriitor.
ȘTEFAN MUNTEANU
ORIZONT
B cronica dramatică
PRIMĂVARĂ TÎRZ1E de Horia Lovinescu
(la Teatrul Matei Mîho din Timișoara)
ORIZONT
Stima lucrare dramatică a lui H. Lovinescu sc pretează la considerații psiho-
logice fi politice deosebit dc interesante,. Acțiunea acoperă, în timp, aproximativ 20
tir tini dc viață, de existență socialistă a unei familii burgheze, cu multiplele ei iraci-
hții, pe plan de ideologic, dc sentimente, de succese ți insuccese ți refteclă cîteva
aspecte deosebit de interesante, din același răstimp, ale activității partidului,
Finalul piesei deschide două [icrspective, una care sugerează că în lanțul gre-
șelilor pot li implicați ți unii reprezentanti ai clasei muncitoare, iar a doua că
tineretului născut ți crescut în această perioadă i se deschid perspective optimist*
ți mai clare de dezvoltare.
Deși autorul își denumește „in text" lucrarea „melodramă", impresia noastră
este că e vorba de o „dramă” veritabilă ușor de sesizat, în special dc către cci ce
cunosc direct etapele fi condițiile în care s-a realizai, la noi, socialismul. Conducere#
artistică a spectacolului a evitat să utilizeze pe afiș ți-n programul tle sală, atit no-
țiunea de „melodramă" cît și pe cea de „dramă" și credem că a procedai just. E
vorba, mai degrabă, de o satiră tristă care nu poate trezi rezonanțe superficiale în
țuftelelt: spectatorilor serioși, ci o stare de humor tragic, lală cîteva detalii cire ilus- I
trează opinia noastră.
Tn Lmilia căpitanului de pompieri Pușcașii. decedat, pătrunsese un intelectual
ilegalist, căsătorit cu Arrno, fiica pompierului și a soției sale ■Imab'q. Deși bacalau-
reală. temperamentul JVi/tgi, sensual ți romantic, contaminat tle mahalagismele mă*
micii și de tendința ei exagerată de afirmare, de teama față de comuniști — o smulge,
Ireplat, din vraja dragostei sale pentru Elefterescu. Se îndrăgostește ușor dc altul.
d<j piciorul Punt Crirfodoru. Urmărit de patrulele germane, hărțuite de către partizani,
Ele/ierescit se refugiază în casa soției sale, dar cei trei intimidați de consecințele
pasibile ale unei descinderi care să-i surprindă împreună, ii predau trupelor fasciste.
După 23 august, familia aceasta „restructurată” se alătură clasei muncitoare,
ineereînd să profite de meritele ilegalistului ucis, ocupînd sarcini de conducere în
viața socială și de parlid. Coordonatele psiho-sociale ale fiecărui personaj. în foiîd,
continuă insă să se dezvolte pe linia conștiinței clasei căreia i-au aparținut: pompă
și emfază, tendință personală exagerați dc afirmare, adulter, formalism și dogma-
tism împrumutat de la alții și exagerat fa culme. Destrămarea conștiinței sociale per-
sonale și a familiei ca unitate constitutivă colectivă, continuă fără oprire. Concluziile
acestei evoluții au un caracter dramatic și, în același timp, satiric. Firește, aspectele
satirice exagerate într-un anumit fel pot „melodrama! iza” pe cele tragice, dar regia a
evitat această cale, păstrînd o linie de mijloc icare potențează valoarea estetică și educa-
tivă a spectacolului.
Horia Lovinescu, după cete mai multe și competente opinii, este dramaturgul
cel mai talentat al zilelor noastre. „Primăvară lîrzie" cuprinde însă cîteva aspecte
exagerate, parțial motivate, prin structura subiectului și a personajelor lucrării. Ne
gîndim la destinul luliei, fiica Vinei Elefferescu, și a soțului ei, ucis de snldații ger-
mani. Crescută prin internate, izolată, temperament sangvinic și cu un spirit de
observație deosebit. îndrăgostită de adevăr și dreptate, sinceră — în opoziție cu tot
ceea ce constată că se petrece în familia sa — încercînd să afle adevărul in legă-
tură cu moartea tatălui său, tînăra aceasta se pare că se îndrăgostește de un vechi
tovarăș de luptă al acestuia, la o diferență dc vîrstă apreciabilă, Aluzia făcută de
autor, prin replica fratelui luliei. Andrei: „Ce chestii psihanalitice?" motivează pe
plan psihologic faptul, dar nu reușește să înlăture impresia de exagerat, forțai ți
căutat în prezentarea procesului de destrămare a acestei familii burgheze. Citeva
tăieturi din text ar deschide, mai deplin, căile „întîrziatei primăveri" care, de fapt,
începe să se afirme prin cei doi tineri: iulia și Andrei.
Spectacolul realizat de o regizoare tinără, Nicoleta Tofa, vădește calități artis-
tic reale: unitate de concepție in prezentarea acțiunii și a personajelor, lipsă de
ostentație în afirmarea concepției regizorale, căutarea unei linii de desfășurare care
să nu ducă nici ta melodramă și nici la tragedie antică, convingerea că spectacolul
depinde de textul autorului și de talentul artiștilor, valorificate la maximum de către
regizor.
Atrăgătoare și plăcută scenografia Doinei Almășan Popa. în special actele II
și III. Ingenioasă și organic legată de amplificarea surprizei și a dramatismului —
ideea „podului deschis al casei" din actul I, unde sc refugiază „ilegalistul".
Sub raportul interpretării, spectacolul este dominat de jocul actorului Camil
Georgescu, în rolul lui Paul Cristodora. Ca expresie, personajul crește vădit de la
scenă la scenă. de Ia act la act cu o sinceritate deosebită și cu un efort firesc, reflec-
tate în special' în vibrația vocală corespunzătoare unei rezonanțe interioare, psiho-
logice in care trebuința de afirmare se îmbină cu osteneala omului învins de bău-
। tură, de greșeli și de neprevăzut.
Viorica Cernucan-Jurăscu în -dwa/fu Pușcașii n exprimai cu măsură. Inteli-
gentă și farmec firesc toate trăsăturile acestei „bunicuțe" prezente de mai mult în
literatura dramatică românească, în a cărei structură psihologică se îmbină însușiri
de gospodină mic burgheză, cu aspirații de boeroaică. Prezența actriței în colectivul
artistic, al teatrului timișorean asie un ciștig real. Cea mai parte din activitatea acto-
ricească șî-a desfășurat-o la Teatrul National din Cluj, cu o exigență și răspundere
personală care au făcut ca interpretările sale să fie menționate. în toate relatările
cronicarilor dramatici, ca realizări, constant, peste medic. In „Primăvară ttrzie” bu-
nîca este prea tînără, ca înfățișare fizionomiei, cel puțin în actul intîi. Expresia
psihologică, însă, este corespunzătoare
In rolul Ninei Elejtcrescu, actrița Viorica Surhici a realizat o interpretare
unitară, firească și echilibrată, ne plan de expresie, Ca tip de actor, interpreta utili-
zează atît mijloacele „componistice", raționale — își construiește lucid personajul —
cît și pe eele intuitive, spontane. Tn actul I, personajul este mal spontan și mai
sincer, apoi devine mascat și mai chinuit, după intemperiile psiho-sociale prin care
trece. Rolul dificil pe care l-a interpretat reflectă, clar, talentul deosebit al actriței.
Să mai amintim pe actorul Eusebiu Șlefănescu, care a interpretai, cu price-
pere, talent și sinceritate pe Mihai Roban, pe actorul Ștefan Sasu — mai bun în
Vidrei, decît în George Eiefterescu — la ultimul personaj textul dramatic sărac ar
trebui completat printr-o anumită manieră verbală specifică în expresie și prin ținută ;
gest, mers, alură, fermitate etc.
Irene Flamann, în iulia, a fost pe linia principalelor coordonate ale persona-
jului : introvertită, periodic sangvinică, de o principialitate neîmpăcată, în continuă
căutare și neliniște. Poate aspectele melancolice ale aces ui temperament să se în-
cerce a fi ceva mai mult accentuate, mai ales dacă se ajunge la concluzia că perso-
najul este un temperament mixt: sangvinic si melancolic, cu predominanta celui
dinttl.
Și-au interpretat cu artă șî circumspecție personajele, asigurînd și nienținînd
unitatea spectacolului. Eugenia Crețoiu — pe Mârioara, Doina Făgădaru — pe Luchi
Martiri și Victor Odilio Cimbru — pe Nicolescu,
Spectacolul este interesant datorită textului plin de probleme, a solu-
țiilor înțelepte găsite de regie și a interpretării actorilor, care nu au căutat să inven-
teze adausuri sarbede ca să devină atractivi.
ORIZONT
NICOLAE PARVU

Miniaturi critice
O supărare a lui
E. Lovinescu . . .
— fragment dinlr-o conferință —
SA ne opt m citeva clipe la vi*țj| in-
llmă a Iul tmificscti — din tare toată lumea
cunoast.*, cu mal mult s*u mal puțină apro*
xlmzție. legâtura u Ve unica Mkle, Nu ne
mină In direcție o înclinare totdeauna
reprob;.btll de a sc<irmon| secretele oarne*
nHon fie <A skt s-au nu scriitori — ci mai
ale. dod* (a de a cotllguri cu mal pulInA
aproximație realitatea psihologkA a unei per-
soniMAti creatoare, i-a vorbit țl s-a scris
Ind-aju::!» despre erotismul eminescian. Tot
G. LAHucslu a e .n aceauj pri hi*a pag nuc
cele mai subhle... Dar este necesar poale
sA Irdepirtim valul nepotrivit de Idealism
pe care posteritatea s-a gr Abil sâ-l Întindă
peste raporturile d nfre sprintena soție * pro-
fesorului ieșean țl a dineul Mlhail Eminescu.
Nu e vorba «A stabilim, după allțla ani» viul
sau răspunderi, Dar cercetând izvoarele ații
cit orice om de carte de la nai le^a cercetat,
ne am văzut in *ltua|la dr a constata ci
din nici un punct de v.d're ambele valori
nu erau funIgibile. Bireint*ks, in viață afi-
nitățile elective sînt mai profunde sau mai
paradoxa'e decit le poale stabili logica. Un
lucru este clar : nu e cazul a aminti nici pe
Heloiza, nJd pe Isolda. ți nici măcar pe
Mano*) — tind mediocritatea dc suflet nu
are nici măcar scuza emoției. Vă sfătuiesc
să citiți in acest sens un fermecător roman
seri* dc criticul Eugen Lovinescu, roman In-
titulat ..Bălăucă”, țl In care Veronlca Mlcle
— In tinda tui Caragialr — mal păstrează
o oarecare poezie... Nu mai puțin valoros ca
literalură, ln«A complet nepotrivit cu rwll-
tA|i psihologice, este romanul următor al
aceluiași, roman intitulat ..Mile-. Eugen Lo-
VliievLd nț-t împărtășit la citeva ^Aptămfni
după ce-1 apăruse cartea, profunda lui supi-
rare față de ceea ce e1 numea pu taren* Iul
1. Toroutlu. Acest cunoscut Istoriograf l|'era*
Tăcuse sA apa^â de citeva zile jurnalul intim
al lui Tiiu Malorcs^n Vin cuprinsul Iul cri-
ticul Benin, olimpic. impasibil — apărea într-o
surprinzătoare șl ucastcptală postură. Se bA-
iiula plită la acta dală că Malorcscu avei
o alrc*lun« deosebiți pent u cumnata lui
(Mite), soția dcKtwuhrl Kremnitz, dar nimeni
n-ar fl presuoux că 1e''Alura n fost af.t dc
serioasă, atit de durab'lă. La un moment
dat. setul partidului conservator, conducă-
torul Jun!mlL în mhrul Academ'el pnmAnc,
prod-sor uilvwdHar d? mg'cA țl tn g*ne"»l
omul ci mai puțin romantic din ctțl se
cmtemi imagina, judeclndu-l după Inflț șa-ca
Iul putl|cd, notează, In Jurnalul lui intim,
trntitlva de a părăsi leitul țl de a togi cu
ea in America, ..unde să înceapă o nouă
vrifA l".
Supărarea Iul Lovinescu provenea din
faptul că Torpuțiu. deși cunoștea manuscrisul
Ini Matoreacu, In calitate de editor, deși știa
că Lovinescu lucrează la un roman cu pri-
vlre la feSăturJe dintre Mite șl Eminescu.
nu i-a comunicat textele decisive. Din această
cauză, psihologia personajelor ți perspectiva
ORIZONT
evenimentelor din .Mito este complet falsă.
Fiind:ă rc-manul nu este un roman eu cheie,
ci o biografie roma Mată In care personagii le
principale apar cu numele lor real șl cu ati-
tudini și comportiri presupuse reale. Or, lu-
crurile tn substanța lor s-au petrecut invers,
ața cum jurnnlul Iul .Matorescu mărturisea
cu rmo'le rețmutA dar cu neîndoielnică ve-
racitate.
N CARAXDIS’O
Prezențe timișorene
în revista jugoslavă
„POLJA“ (CÎMPII)
Numănil dub'u (lunle-iul e) al rtvistel
„Pelja” etic ți de această dai A consacrat,
it cea mat mare pail*. potaie,: din cele 36
de pactul. 13 II sint reaărwte in iiitreg'nre.
Se parc că «»1 <1 ii irimipaklt liHnki
ale ptbVcllrl cat* promovarea creației url-
ctBilr : pe da altă parte. o deosebită atenHa
(precum ți o bună parte din spațiul revistei)
ii arte acordai A traducerii din literatura uni-
versală,
Aatlel, Inel pe copertă pirtem citi o 1<t-
cr.ce d|o isijp a Iul Georg Lukâc* — „Ml*
alunea morală a partidului coaunlst"; Mar-
gurrlte You cenar, autoare mal pu|ln cun»-
rută la noi, este pmentă cu pmta flloso*
t că.portlcă „Pedon sau exaltarea".
După ce In numărul 131 am avut plăcuta
surprleă de a mtilril In paginile revistei din
Novi-Sad un grupai din lirica lui Anghel
Dumbrăveanu. dc data aceasta ,.Pnlja- ne
ntari pjlăcerca dc a ttl, in traduce-ei lai
sljiAo Almlan, palm pagini dc porrlt ți
proră nparțlnind scrlUoTilor t'ml.urmi gru-
pa'l In jurul nvhtel ..Orltont*'. Al. Jetf
leanu, Auritei DiimbrAțo-nu, Oam.an Ureche
atnt prtrenU l ecare cu c?Ie un grupaj de
cinci purall, Iar Andrei A. Llllln cu trei pop*
11, proza este rrprrrrnlntă dc Sorin Tltel,
in t~aducrrea acctaiațl laborios S. Almdjan,
al cărui aport la apropierea, tn olum,il Ump
sporită, a Hiaturilor din cele două firi
prietene, trebuie remareaUL
Dintre autorii juposlavl ca-e publică l*>
acest număr, se distinge Janrt Kucljanckl
leu -ciclul dr poem „Despărllrca de tata")
Radlrtav Trkulja (care sernneaiă „Sdtlț» |
pentru un portret al timpului" — o proii
«curți, încărcată de simboluri), Boțko Iskor,
Raduman Kordtcl. Jn tine, ar trebui amintit,
cel puțin pentru ineditul oferit. Brânci»
Andrlcl. cu a sa „Introducere la barele hap*
penlngul.il'1, frirind grotescul, dind uneori
m itre dc umor negru.
t. PEIAKOV
Colaboratorii revistei „Orizont"
(1949-1969)
INDICE ALFABETIC
Abilul*. Constantin :
Achitei, Gh. :
Acsan. Ion :
Adiacihtel. V. :
Aderca, F. r
Adrian. V. :
Agfrbkeanu, 1,:
Akdai:
Albu, Florența ;
Alini. Va sile ;
A1dan — Moișc, Io4if;
Alexandrcscu, Matei :
Alexandru, fon:
Alexandru, iulia :
Alexiu. Lucian :
AlmSJan. Ion Marin:
Almijan. Slavko :
Amia^S, Eugen :
Anastasia, s.:
Ana vi, Adam :
Anca. Gh. :
Andrațonl, Dumitru :
Andrltoi», Al-:
Anghel, p, B. |
Anghel, Paul :
AnghelIn. Viorica :
Anton, P. :
Antnncscu, Nae :
Apetroaie. Ion :
Arcan. Solia :
Apoca, Eugen :
Aposlii, Ghesrrglir :
Apreolcsel, Cexar:
1, 1960, 11. 1960.
7.	1955.
II.	18, 1959; IX 1960; 4. 7. 1961 ; 8.7.
1961 : î, 7. 1964 ; 2. l«,
12, 1959; 2, 1962 ; 10. I96l.
S, 1959.
10. 1961.
12,	1956 ; 2. 1965.
8.	1936 ; I. 2, 7. 6. 10. 1566 ; I. 5. 6. 7. 9,
10, 11. 1067 : II. 1968 ; I. 1969.
11,	1968; 1, 9. 1959; lî, 1960 ; 2, 12. 1962 :
8. lî. 1963 ; 5, 1969.
I.	1919 : 2. 1950.
3. 1955.
2.	1969
t, 1965.
tO. 1963; II. IMS.
3,	1969.
4,	1961	:	4.	1967.
3,	1967	;	4.	1969.
8,	1962	;	2.	4, 1563.
5,	1956.
2.	1950	;	4,	1955;	J, 6, 1910; 5. 10. 1969 : 3.
1962 ; 6, 19®, 10. 1966.
7, 1967.
4. 1968
I, 19'8: 2. 4. 5. 1959; 6. 1963; I, B, 1961 ;
i cjr.7
Arbore. Grlgore :
Ardelean, P, M, :
Ardelean», t. ;
Ardclennu, Romiitus ;
Ardeleana, Vlcbcnlle :
ATdc1eana, Vlrp]:
Arshezi. Tudor :
Arginlescu-Amia, N. :
Arlejanu. Ion :
Arsene, Mart? :
Arsoncacii. Adina :
Atanasiii, Gh. :
Avram, Mima -
Avramescu. .Mfhall :
2.	II. 1566; 3. 1967.
II,	1967 : 10. 1-968.
12.	1960 ; 3, 4, 8. 11. t96l : 3. 1962 ; 10, 1967.
12,	1966; 12, 1967 : 4. 11, 12, 1966; 5. 6, 19®.
1.	9. 1956.
6.	II. 12. 1560; 2. 3, 4, 7, 1961 ; 2. 3. 4. 5.
7.	10. 1962 ; 4, 5, 7. 12. 19® ; 2. 7. II, 1964 ;
18,	1966 ; 5, 1967 ; II, 12. I!)®.
3.	19®.
3.	4, 19*4; o, IM7 ; 1|. 1166; 2. 5, 10, IMU ;
4.	7, 10, II, 12, 1961; 6, 9. 1962; 5, 1963;
12.	1968.
7.	I«8.
3,	1950 : 5. 1951 1 6, 7. 1912 ; 1. 195$,
5.	1967.
2,	1950 ; 5. 1961 ; 2. 1913 ; 2. 1964 ; 3. 4. 1955 :
4.	9. 1967 ; 7, 1961; 2. 7. 10. 1962; 3. 1968.
12.	1960
10.	1956 [ I, 1961.	„ rdA .	j.. , t
4.	19»; 6. 1964 : 12. IMS ; f. 1967 ; 11. 19®.	'/	"	■ J
3.	9, 1956 ; 4, 6, 7. 9, 1957 ; 3. 1958 ; 1, 2. 3.
4,	5, 6. 8, 10, II, (959 ; 1 %' 4, 7, 3, 9, 10,
12. 1960 ; 2. 3. 6. 7. B, 9, tB7 LL 12. 1961 ; 2.
6.	7, 8. 1962; 8, 7, 12. 19©;E?3, 4, 7, 10,
1966 ; S. 4. 5. B. II, 1966 ; I, S?», 6. 8. 9. 10,
1967; 2, 5, 1968 ; 7. IS» '
8. 1961.
I, 5. 1966; t. 1967 : 8. 1968 : 2. 5. lf®.
9. 1959 : 9, 1962 ; 9, 19M : I.
9, 1967 ; l. 1969.
4. 1913 ; t, 2, 3, 1964 ; 2, 3, 4. 1966 ; î. 3. IWI.
3. 1967.
ORIZONT
B
ORIZONT
Bacikl. I.lirbomlr ;
B;ițpn+ky, A. E, :
Hac ovili G.:
Ballni. Unduiau;
Balohd. Nicolae :
Bal». Tctitlor :
Baltag. Orar :
Baltarar. Camil ;
Bandn. Mireța :
Bann». Marin ;
Barbona, Octavian ;
Barbn. Eugen :
Barbn, Geo :
Barbn, George 1
Ba-bn. N. :
Barbn, Nicolae :
Barna. Gloria :
Barto, A. :
Btca+iu. Smaranda :
Bkd Imcn, Nicolae;
BA'Inlr-td, Icn :
BKWeanll, Mari» :
RMan, Dimitrie ;
Bălaii, Von :
RUs’i ton Dodii ;
IMIMtb. George:
BAHnev-n, Stdian :
Bănet Cornel :
Binarii, și, A,:
B£iiA|eann> Vlad ;
Bine icu. Florin :
BSmițil. lom
Barnn, Vatlk;
Bărbat, Rodica :
Blrbuleșcu, Maria :
Birbntcjcu Mihai :
Bl-biiieacii. SsmiOn ;
Bilrtnu, Matei ;
Beehe- Johannek R. ;
Beț. Maria :
Brieiu, Mala ;
Boldea nu, Adrian :
Bel lat. Iova :
Bel'», Alexandru :
Bc'l”. Prvel:
Beniuc Mihai :
Bear an Cîrgore:
Rezviconl, S.:
BMnd. N, :
Blndu, Ștefan :
Blriercu. Traian Llvlu
Birlii, llie :
Birou. Veturla :
Birtul, Virgil t
Blrlta, Ovidiu :
Blrna. Vialcu ;
Blaga. Gavrll :
Haga, Lucian :

2. 19»; 5. 1961.
6. 12. 1954 ; I, 6, II, 1963 ; 6. 1966.
15. 1956 : 7, 1957,
6.
i.
7. 1962 ; 4, 1963.
1968.
1964 ; 5. 1968
12, 1062
10. 1956
I. 3, 7, 1963.
I. I9S7 ; O. 1960.
12, 1956: 7, 1967; 10, lOtfZ.
0. 1961 :
II. JSBS,
10, 1957.
I. 1964.
II. 1956
8, 196S ; 1, 3, 6, 19» : 7. 1967 ; 6,
1959.
7. 1567 : 3, 1999,
8. 1968.
II.	1961 : 2.
5. I9$6 : 12,
6, 7. 1952.
II.	1968 ; 5.
7, 1169.
7. 1969.
7, 1969.
12.	1962; 2.
1965
1957.
19».
3,
7,
5,
3.
10. 1963.
1963 ;
1955.
1966.
1967.
IMS.
10. 1967 ; 6,
6. ID, II, 19® : 1. +. 7, 9. 1961
1961
4 1961 ; 6 6.	: î- 1®^ & I9®
- r™’.	_ 1	...	« .eter, i.
î. 8. 1963
15. 1968.
4, 1967.
6, iwi; 10. 1066; 8. 1967 ; li
‘«4 ;	8^ 1960 i «O.	l&'1MS
. 19»; 5. 1967 ; 5. I»* । ’■
6. II, 1965; 1, î, 4- S. £ ’■ ,0; “P® ’ 2‘
12. 1967: 1. 3, 4, 6. '0 1^-
■ —* * 19» ; 4.5.	■ 6 7- I®2-
3.
5.
i, 19+9:
II. 1956.
11
8.
9.
s.
3.
2,
1967,
1965.
1968 : (
1967 ; I
1967; l
4, 1964
6,
19®.
1«S.
3. ----
10. 1968 ; S.'9®;
I. 1968;
9: S. 6.
7. 9, 11, 1969; 12.	7 4 r»a
9. II. 12. 1966: 6. Ț, •• J
U. 19» ; 8, 1962 ; 6.	- 'io® ■ 3 1902 • 2
9 1966; 3, 9, 19» ■ *• lJW ’ * *	' '
iSes.
2, 1963.
I.	1967.
v l^nru ■ 1 , i 4. I»: I. H. 5- *■ £
2. 4. IvM ; J, 2,	4 a ț 4 r fi 7 $
8,	9, 10. I f, 12.	f * 3 4 * 7 8 1 |Qr
îi	^0-' 11-	: 5 » < 8:
12,	[9GS ; ]. X *4 aj 5 t «n, ]Q II Jî
ÎU1, r'VT'i 6 7 l“' ii.’l2 ’■
- t 3. 5'	9‘ ,0- l!-
2.	5.	1968 :	»; 6, 7, l^'
5,	9.	1964 ;	4. 1S®<, v	4l	u;	12.	1956;	J,	j,
2.	1950: 2.	1964 - kj	]$57;	3. 4. J.	8.	II,
6.	7,	8. 9.	10. lin ‘1 3	4.	|j.	1962;	1,	3.
1960 ; 2. 9, II, 1961 .	4 )968	1900
5.	9. 1963 ; 6, 9, l><
Blslra. -Maia :
15, 1969.
6,
s.
1969.	A 11, 1967; 12. I‘JM ;
tl, 1965 : 4. 10».
9. 10. 1965.	... . 5 6. 12. 1966 ; 3. 1957
1964 ; I, 2, 4, ’*7o64 : 1. H.
II, 1963 : 1, 6. W.
Blandiana, Ana :
Bobda. Nicolae:
Bociort. Ignat :
Budor, Klara :
Boerln. lila :
Bogdan, George :
Bogdan. Petre :
Bogdan-Dascâlu, Doina :
Bogoe. Mălin :
Boite., George :
Borha. Lucia :
Boțea. Teodor :
Botez. Demostene :
Botcz-Crainie. Adriana :
Boureanu. Radu :
Brad n. Virgiliu :
Braga. Mircea :
Bralu. Savin :
Braun, Fellx :
Brdlllta, Mircea:
Breban. Nicolae :
Breslațu, Marcel r
li Inzcu. PI a :
Bucur, Constantin :
Bucur. Marin :
Budeacu. Ion:
Bugarln, Gr. :
Bugariti, Aurel :
Bugariu. Voicu :
Bolea. Ion :
Bulgir Gh. :
Bulhard, Johannes Franz :
Huile. George :
9. 1961 ; 5, 1962 ; 6. 1963.
8.	9. II. 1958; II'. 1969.
1.	3, 1957 ; 6. 1959; II. 1960.
4. 1953 : 3. 1966.
II.	1968.
4. 1956 ; 2, 4, 1969 ; 8, 1961 ; 4. 1962 ; 10. 1965 ;
2. 1969.
10. 1966 ; 9. I9W ; 7. 1960.
3. II. 1968.
4. 1955 : 3. 1968 ; 8. 1962.
1.	9. 1964.
2.	1967 ; 8. 1964
lO. 1968: 1. 1969.
4.	1960; 1. 7. 10. 1966.
6.	1966.
6.	1969
«. 1968.
7.	1961 ; 2. 1965 : 2, 1968
II.	1963 ; 6. 1964: II. 1965
2. 1W9.
2. 1967.
2. 3. 1957 ; 9, 1969 ; II. 1960
7, 1960; |. 2. 5. 12. 1961': 9, 10.
4. 1955: 1. 3. 4. 5. 7. 8, II 12
4. 5. 10. 1967 : 10. 1966
8. 966 : 8. <967 ; 5, 1968^
II. 1968.
s
1967.
1966; I. 3.-------
Bunea. Emil :
Bureriu. Lucian :
Busuioc, Nicolae :
Bușecan. Tenfll :
Huleanu. Aure! :
12. 1966
1. 2. 3, 1965.
4.	1966.
9.	1952; 2. 3. 4. 1965 : 1. 2. 3, 5. 7. 8, 9. 10.
12, 1956 ; 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 10. II. 1J57;
8. 1968: 2. 4. 7. 9. 10. 1960; 2. 6. 7. IW; ;
I. 3. 1963 ; 10 1964; 7. 10. 1968.
6. 1969; I. 1961.
<10. 12. 1960 ; 7. 8. 1961 : 1. 4. 6. II. 1962;
I. 4. 7. 1963 : I, 1964 ; 2. 7. 1965 ; 2. 5 8,
II. 1966 ; 2. 6. 8. 10. 12. 1967 ; 1. 3. 10. 1968;
4. 1969.
4. 1961 ; 2. 4. 1963 ; 6. 1961 ; 10. 1962 ; 4. 1963 ;
4. 1964 : S. 1965.
«1. 1963,
9. 10. 1962 : I. 7. 10. II. 1963 ; 3, 4, 5, 7. 12.
1964; I. 6. <0. 11, 1965 ; 4 , 9. 1966 ; 9. 12,
Buzea. Constanta :
Buzinschl, Co'nellu :
Buzo'anu. Eugen :
Buzura. Augustin :
I. 1963.
4. 1960; f. 6. 1961.
6. 1968
C
Caledoniu. Ovid :
Cam'Iar. Euarbiu :
-12.
8,
Candoh. Mlhai:
Cantacucino. George :
Caraion. Ion :
CarantiL Constantin '
Carianopol. Virgil :
Cartan, Ion :
Catalan. Nina :
Cazacii. Alina *
Cazac». M'hai :
Cazhnlr. Ot’Ba :
Cdbulea. Vasile:
Cldireanu. Ion
ClHman. Ion :
Calin, Constantin :
Călinescu. Aurel :
Călinescu, Matei ;
Cdluglreanu, Boris ;
Câpujan, Cornel :
3.
11
1968.
1956 ; I
6, 1961
1965.
1967.
1967.
II, 1958; 2. 5. 6.
1959 ; 11. 1 80 ;'
12. 1962 ; 3. 7. 1963 ; 1, 4. 1964 ;
12. 1964; I. 10. 1965 ; 3. 5. 10. 1966; I. II
1967; 2.
2. 1960.
II. 1968.
1968 : 2.6. 1969
2.
7.
9.
3.
1985.
1967 ;
1965 ;
■964 ;
12. «60: 7. 9.
2,
3.
9. 1966
1964.
1959.
1966 ; 1. II.
fl). 1965: 10.
5. 6. 8.
1963 : 1. 6. IKl ; 6.
12. 1968.
1968.
1967 ; 6, 12. 1968.
... ...	S ;
oțjfl. 12. 1966 : 2. 5. 1966 ; 3. 6. 1967 ; 4. 10—O	'
1968 ; 6.------ -•
4. 1968
li
6,
9,
1967,
1981 ;
1964.
1966.
1966.
1969.
2. 1969.
7. 1962.
64
2
O
g Corneei, Radu :
CeJuȘU, Gh, :
Cerbn. M. :
S. ÎMI ; 4. S, 10. 1962 : 3. & l»61 7. I9P î
Ccrha. C. ;
Orna. Radu:
Orn^u^anu, Xalalia :
Ccrnel. Latircnllu :
Clidariu. Traian -
Cherlei. Aurel:
Gherlei. Duri .
Climtan, Constantin :
Chiper-Dino-grineea ;
ChlrilS, los.it :
Chirl[ă, Liftla :
Cili ropot, Mlron ;
Cblg, Stor. Ion:
Cliiuam, Angola :
Ciobanii, Mircca ;
Ciobanii, Nicolae :
Ciobanii, Radu :
Clocan-lvinescu, Rădica:
Ctuclrlie, Constant* :
Cioclrlie, Llvlus ;
CtvMV, Vladimir 1
dueulcseu. Serbări;
Cioaca. Mina :
Ciulei, Gh. :
Ciulei. Mlncrva :
Claudjan, AL :
Cline, Vitahe:
Clăpolcl, Ion :
Cocora, Ion :
< 1956; î. 4. 5. 6. 7, 0. tf. 1667 : 9, 19M :
2, 10 lî. 1959; I. 1960 : H, V. 10. 1951 1 S.
iKî - 6, 1963: I, 4. II. 1964 : 4. 6. 7, It67 ;
6, 1966.
II, I9K.
6,	1967.
1	IMS.
r 8. 195» : 8. 1960; 6, 7, 10. 1961 : I. 7. 19621
2. 1963 ; 9. 1964 : 9. 1965: 3, l«6 ; 2. 10,
■ 1967 : 5. 1968; 3. 1969?
12.	1956; 9. 1958
8.	II. 1967 ; 2. 5. 8, 1966.
6.	1968.
6.	12. 1959 ; 6. 1963.
7.	ISIS?.
7.	1957: 1. 1963.
I. 1961; 7, 1963 : I, 2. 9. 1961 1 7. 7, II, 196? :
1. 3. S, 12. 1966 ; 2. 1967.
9.	1965 : 12, 1966.
13.	1968.
3,	1959.
8.	1955 : 7, 1969,
•7; 4, 10. 1956; 1, 5. 8. 9. 10. tl, 12. IM7 : 1.
8. 9 11. 1958 : I. 2. 3. 1, 6, 7, 8. 10. H. 12.
1939 ; 1, 2, 4. 8, 9. 12, 1960 ; 3. I. 5, 8, 10.
1961 1 4. 6. 8, II, 1962 : 1. 3. 4- 6. «. 7. 8,
9. 90. H. 12. 1963 : I. 3. 1. 7. 8, 9. 10. I«l :
I. 2. 3, 5 7. 8. 9. 10. 12, 1965 ; 1. 2. t. 5.
6. 7. 8. 10. 1966 : î, 3. 4T\ 7, 8. 9. II. I2.
1967 ; 2. 3, 4. S. 6. 8, II, 12. 1968 : I. 2, 1.
5, 6. 1969.1
8. 1958 ; 10, 1960 : 6. 7. 1960.
5.	1961 : 9. 1965 ; 9, |2. 1906 ; IC 1967 ; 1. 5.
9. lî. 1968 ; 1, IW9.
2.	1958.
3.	7. 8, 11167 ; I. 11, 1968,
3.	1950 ; 2. 3. 1955 ; 8, 12. 10'15 1 7. 1M7 ; 5.
6, 1969: 3. 1960: 4, 9. 1961 ; 4, 12, 1967;
6. 1963; 10. J«4 : 9. I96Î : 6. 1t. IMS ; 5,
1967 ; 12, 1968;
6. 19®.
I. S, 7. 1966: 1. 3, 4.	5, 8. 9.	|f*.	1957;	3,
1968: 4. 6. 9. 10. 1969	: 8. IM0; 7,	9. 1962 ;
3.	1063 : 4, 7, 1904 :	t. 2. 8,	ll,	1965;	6,
8. 1968,
10, l®9; 6, 9, 1961;	3. 1964 :	fl,	1967 :	7,
1955.
2. 195.5 ; 3, 1957.
4.	19®
II.	1957.
2.	IMS : 8, «*4".
8,	1958 ; 9. 19591 8. 1960; I. 8, 1961; 10,
1962: f.’, 19®; 12. 1964: 2. 1165 ; 1, 6. H,
CuitreanU, C- I
Cojocaru. Romului :
Cumanlcl, Arfadie Mihai :
Comarnescu, Petru r
CrunUnesCu, Sutana :
Constant, Corn an :
Constant. Paul:
Constantin, Iile :
Constanlinescu, Constantin :
Constantlnescu, Masdilena :
Copăcei. Angola :
Corbeanu, N.:
Cor Iaci u. Ben :
Cornavin. Dan :
Conica-lonescu. Alina :
Gomei nu. D,:
Cor nu. P. :
Cortazar. Ialia :
Casații. Radu :
Costtia. Aurel :
Costca. Wmitrlr :
Costescu. Mariana :
1967 ; 7, 9, 1968.
3. 1950.
t. I9S3.
6.	19®
6.	9, It. 1056: 5. 1967; 1. l«fi.
3.	1953.
8. 9, 1957.
4.	I®l : 4. 1957 ; 2, 1961.
4 , 7. 9, 1960 ; 71. lî. IMS; 1. 1966;
I, 19.
©Rizocn
1967 ; II, 1968.
10,	1967 : 6. 1968.
6.	1968
7.	IMt
11,	1957 ; 1. 3. 9, 1958 ; 2. 7. |WB; 3. 9, 1961 ;
5.	it. 19®: 4, 8, 11, 1964 : 5, IMS; 2. 3,
10. 1968 ; 5, 7, 19®.
3.	II. 1968.
2.	1965 ; 3. 1966 ; 2, 196*.
6, 1969.
2.	9, 1050: 12. 1961.
3. 1965.
2. 1969.
II. 1960 ; 3. 1966.
11.	19S8* I. 3. 3, 4. 5, 7. tMlfl
V». mc.	J
6. (963 : 6. 1968.
Cotruț, Ovidiu ;
Gutin, Alexandru :
Covaci. Aurel :
Coaianu. Theodor :
Crainic Adriana. Bote: :
Crațovepnu. 1>.;
Crăciun. Victor :
CrJcluiwscu, Scbastian :
Cremene, Mioara :
Cătrănii. FI. ;
Creții. V. :
C-ițau, Alexandru ;
Criță», Contlsnlin;
Crițan. Iun ;
Crtnguleami. Ion :
CrohmilnicMnu, Ov. S. :
Cublețan, Constantin :
Cucerea nu. Alexandru ;
Cucu, Ilie Victorian :
Cursaru. Lucian :
7, 1966 ; 3. 1167 ; 6. 1968.
1.	1953.
II.	>956,
7. 8. 10, 19, 1967.
I». 1963: 3, 1965.
3. 8, 1965 ; 3. 4. 7. 1966 ; II. 1967.
It. 1945; 2, 3, 5, 191» ; 3, -I, 5 , 7. 10,1967.
I. 1949.
3, I9W; 3, 1963,
8, 11. 1957.
I. 12, 1969: 3. 1966 ; 4, 1967 ; S. 1969.
1’2. 1962; 11. 1966 ; 4. 1966.
5. 1965 ; LI, 19® ; t, 9, 1968.
2, 1961 : 4. 1962 : 10. W'>
5, 8, II, 1961 ; 7. 1962 ; 3. 1963.
H. 1965.
4. 1W; 7. 1960: 3, 1961 ; 4, 1962.
1, 1949; 2. 3. 1950,
3. 1957.
7, 1965 : 12. 1987.
t»
Dala, Emit :
DbIcovIeI, C. :
Danii an, Clipiruhe ;
Damian. S.:
Damța, Sever :
Dnn. George :
Dan! Savin :
Danci». Dinii trie :
DĂneiulevCu, Slna :
Dar va, S. :
Dnxclilii. Crițu
5^ 10. 1960.
4,	1968.
3.	1990: 4. 6. 1951 ; ft. 7, 8. 9, 1962 ; I, 2, 3,
4,	1953 ; I'. 1954
7,	1958 ; 12. 1964 ; 7, 8, 1965 ; 2. 1966 ; 8. 1967.
4.	I9W,
Daicu, lo.'den :
Deal, Alexandru r
Dcmeirius, Lucia ;
Demetru, Pan-George :
Daanan, V.;
Diaconețcu, A.:
Dijmâre«u, Dumitru ;
Dlma, Simitul:
11.	1556; 7. 1957.
1.	1967.
10.	1967.
3.	1968; 12. 1960; 3, 1962; 4, 12. 1954.
J2. 1965 : 5, 10, 12, 1966.
16. IȘ69; 6. it), 12. 1963; 1. 7, 12, 1964 : 2, „
4,	6. 8. 12. 1965; 9, IWfi ; 5, 11. 12. 1967;
1. 2. 3. 10. 1968 1 II, 1966; 12. 196JJ
5. 6. 9, 1964 ; 6. 7. 8. 12, 1M6 : 3^4. 8. 12.
1966; 8, 10. 11. 1967; 3, 5. 1968.
5,	1966 : 3, 9. 1967 ; 5, 1968 ; 6, 1969.
6,	12, 1966; 3. 7. 1967 ; 8. 1963; I. 1964.
9. 1968: 9, 1960 ; 3, 7. 1961,
12. 1966.
1, 8. 9, 1958 ; 3.
o
DimaJ>>C^lo. Vălenii.ia ;
Dimeny, Șlaf an :
DimEsiaiiu. 0.:
Diruov. t-conid :.
' DincA. Dorina :
Dinculeac». Filtp ;
Dinu, Savin :
Dninaț. SL Aug. :
3. t 9, IO. 11, 1962 ; 2. 12, 1963 ; 9, 10. 1964
2. © 1965 : 2. 6. 9, 12, 1966 ; 2, 1967?
.-	~	~	" 19® ; IT 1966
10, 1960 ; 9,
6, 19697
I, 1549 ; 5,
2,-12, 1960.
1964 ; 2. 3, 11.
1961 ;
9, 1952.
Dqllniji. Nicolae ;
Doran. George -
Dorguțaiif Troian :
Dorian. Orutdan :
Dragomir, Oorqeliu ;
DragLimir, Figeteanu, AJ. ;
Dragnmireaeu. A. :
Drago». Nicolae :
DrSgan, Daniel :
DrAgau, ton :
Drimn. Mihai :
Dragomir. Mihaî 2
DrAgol, Vielorlo :
DrSgoescu. Dorel ;
Drâgufn, Shnlon :
Dregtly. Ferenc:
Drimha, Qv'dlu :
9.
8.
5,
6
12, 1967,
1963 : 2,
1967 ; 2.
1966.
8. 9. 10.
I9OT.
196".
12. 1963 ; 4, I
_a 1968: I. î.
’£ 5. 12, 1961
HTA ;
6, 8, 10. 12. 1962 ; 3. S, 8.
6. 1964 : I. 10, 1965 ; 3.
1967
1968
4. 5. II. 12. 19®; 1,
12.	1963 : 7, 9, 196-1; 10. 11365 ; 4, 8, 12,
7,	11. 1967 ; 3. 1968. '
8,	1958 ; 6. 1959 ; 1, 1961:
țs. I®8 ; II, 1961 ; 2, 6, 9. 12, 1965 :
10. 12, >966 ; 2. 5. II. 11'67 : 3, 8. 1968
5.
3.
9,
6.
2.
1957 ; 3.
1954; 4.
1963; |.
7. 1952
1960.
1967.
1959.
1®1 ; 2, 1955,
K®.
5. 7.
2. 4
1966
1 "■


12.	1962 ; 12, 1967 : t. 196«.
7,	19® ; 10. ,2. 1960 ; 4. 8. 9, 1861 ; S, ÎS®;
9,	1965; 12. 1965.
2,	1969.
6. 1968.
3.	1967,
2,	IK0; 5, 195> ; 2, 3. I«3; 1. 2, S. 1964 ;
3.	4. B«.
s
ac
C
4. 1955.
s
Drincu, Sergiu :
Drumaru, D :
Drumur. George:
Drumur. Marian :
Dubenwhi-Gabor. Sleia :
Dumbrăvi. L* •	a
Dumbrâveanu. Anghel :	< ■ / \	'
« V.t ’>
h. ■ ■) *, । b
Dumilrache. Constantin 1
Dumitrașcu. PoooiHu:
Dumltrețtl, Andrei :
Dumltrcwu. Geo :
Dumitriu. Petru:
Dumitru. R. :
Dunacci. L. •
Dunâreanu. N.:
Dutescu. Mihai :
3. 5. 7, II, 1964 ; 3. 4. 5. 7. 12, 1965 ; 1. 7.
1966 : 1. 9. 1967 ; 1. 5, 1968 ; 3. 1999,
7, 1956
1,	5. 1957 : 3. 1968 ' 2. 1960 : 8. 9, 1966 ; I,
1967 ; 3. 9. II. 1968; 1. 4. 1969.
6.	9. 1966; 7. 1968; 6. 1989.
1. 1954.
I.	1965
< 6. 7. 8. 1952; 1, 2. 4. 1963; I. 2. 4. 1964il.
<-î. 3. 4. 1965 ; 2. 5. 6. 7. 8. 9. 12. 1936 ; ®J3.
8. 10, 11. 12. 1969; 1. 3. 4. 8. 9. 10. II. li
- j ।	4. 5. 6, 9, 1967 ; I, 9, 11, 1958 ; 1, 3. 5, 6.(7)
1960 ; 2, 3. 4. 5. 8. 9. 10. 1961 ; 2. 3. 4.6.
7.	8.	10. 11. 1962;	I. 2. 3. 5. 7, 9,	10,	12.
1963; I. 3. 4. 6. 8. 9. 11. 12. 1964 ; 1. 2. 3,
4. 6. 8. 9. 10. 11. 12. 1965 ; 1', 2. 3. 5. 6. 7.
8,	9.	10. 12. 1966:	L 2. 3. 4. 6. 9.	II.	12.
1967 ; JL, 3. 4. 6. 8. 9. 10. II. 1968 ; 3. 4. S.
7. I96ȘJ
5. 19577
2. 1957; 3. 1955.
12. 1961.
7. 1961 ; IO, 1965; I, 1966.
1. 1967.
tl’, 1963
9, 1964 ; 8. 1966.
II. 1960 ; 4. 1961.
2. 1966.
ORIZONT
Eftimlu, Victor :
Elin. Mihai :
Emandl. Lucian :
Endrc, Kâroly :
Enescu. Radu:
Erdely. Isolda :
Ernyes. L5szl6:
Evseev. I. V.:
Pati. Vasile. Petre :
Faur. Corncliu :
Feld. Karl :
Felea, Victor :
Ferencz, LaazlO:
Fericea nu. Sania. Stela :
Ftkar, Ladistau :
Flora, Radu :
Fierea. Ion ;
FlOfea, Rod'ca i
PlorcaP-irixte. O. :
Floresru. Nicolae:
Fior ian. 1. :
Foarță, Șt han :
Fodor. Florica :
Foreanu. Agripina :
Fortunescu. Madâllna :
Frany.>. 7 ,!t.m ■
Frumoșii, ton :
FrunzS. Eugen;
Frunzil. Victor :
Furtuna. tloela:
F
I. 6. 7, »W7: 3, 1968 ; I. 2. 1969: 3. 1964 ;
10. 1966 ; 9, 1967.
8.	1968
3,	1968 ; 1. 1906.
4.	1967 : 8. 1950; 7. 1963 ; 7. 1964 ; 2. 10.
1966 ; 3. 1967; II. 1968 ; 3. 1960; 3. 1967.
8. 1957.
5.	1966: I. 10. 1961; I. II. 1962; 9. 1963:
10.	1963 : 2. 8 . 6. 1966 ; |. 2. 3. 4. 1967 ;
II, 1968
2, 1964.
12. 1967.
2. 4. 7, 9. 1957 ; 10. 19« ; 7. 1966.
•» iaoa
O. i w>.
4, 1954; I, 1955; I, 7, II, 12, 1956; 3. 4.
1967 ; 3. 1968 ; 8. 1969; 12, 1962 ; 3, 1963 ;
6. 1964 ; I. 1966.
10. II. 1964; 12. 1966; 2. 4, 1967 ; 11. 1968.
3. 1954
3. 1950 ; 6, 7. 1962 ; 3. 1964.
II.	IWJ
1.	8. 1966 ; 7. 1959.
4. 1960.
8.	9. 1958; I. 2. 3, 1969 ; 2. 3. 4. 1960 ; 9.
1961 ; 7, II, 1962.
1,	2. 3. 5. 6. 12, 1963; 1, 2. 3, 4. 5. 6. 8.
9. II, 12, 1964 ; l. 2. 4. 6. 7. 8. II, 12. 1966 ;
1. 2, 3 . 4 . 5 . 6, 7, 8. 9, 10, II, 12. 1966 ;
1. 3. 5. 7. 8. 12. 1967 ; 1. 2. 3. 4. 5. 6. 8, 9.
10. II. I«68 : 2. 5. 1969.
1. 3. 1958.
12.	1967.
II.	106»; 3. 1965; 3. 1966.
12.	1962 ; 5. 1961 ; 12. 1065 ; 4. 1966 ; 10. 1967 ;
3.	1969.
I, 1949 ; 2, 3. 1960 ; 4, 5, 1961 ; 6, 7. 8. 1962 :
2. 1963; I. 1354 ; 2. 8. 1966; 4. 1957 ; 4. 1962.
5. 1961.
1.	1969.
II.	1965 ; 12. 1966.
G
GalrKU, Constantin :
Galetarlu, Maria :
Gjnra. Horia :
Ganei, Valeriu :
Gaspsr. Tibor ;
Gavrillii, LMnard :
Genaru, Ov| Jiu :
Gcorgescu, G. :
Georpacu, Octavian :
Goorge-Padcț. Victor :
Gheorghe. P,:
Gheorghe, Vaallei
GheorghiU, Ion:
Gheorghiu, Tascn :
Ghcrghlnesm. Vani*;
Gliile*. Sabina ;
Ghlila, Alecu Ivan -
Ghiurița, Ema :
Gjiirfcin, Feliei» :
Goicu. Vuilt:
Golea, Maria :
Giilppeiit*. Silvia :
Gomboțiii. :
Goruneacu, Valeriu :
Got, Petre ;
Grecii, Anton :
OroCu, Vlnrd:
Grigurrtcu.Bacovia, Agatha ;
Grlgiircu, Gh. :
Grindin, Dorian;
I. 1961.
6. 7, 10, 12, 1964 : 2. 6, 10. 12, 1965.
3. 1950.
II.	1963 ; 3, 4, S. 7, 9. 10. II. lî. 1901; I.
2. It® ; 6. ;W ; 6. 2, 1568 ; 3. 1569,
4. 1953,
2,	3. 1960	; fl.	7. 1952 :	3.	4.	1953 ;	I,	2,	J.	4.
1'334 ;	1. 2, 3,	4. 1955 ;	I.	2.	3.	4.	5,	B,	7,	8.
9.	ft),	II.	12.	1966; 1.	2.	3.	4,	5,	B,	7.	8.	9.
9,	10.	II.	12.	1956; 1.	2,	î,	4.	5.	6,	7,	8.	9.
10,	II. 12. 1957;	I,	8. II. 1956 ;	I,	2.	3,	4,
5.	6. 7, 8. 9. 10.	II,	12,	1959;	1.	2.	3.	4.	8.
9.	10, 11, 12. 1960 ;	I. 2.	3. 4.	5,	6.	7,	8,	9.
tl, 1961 : 2. 3, 5,	8.	10,	1962 ;	2,	3.	4.	6.	7.
9.	1963 ; 3. 4. 6. 7. 9. I«l.
9.	1966; 12. 1967: 12. IBS.
1. 1969.
5.	1961 ; 5. 9. 1962.
4.	1968.
5.	:t, 1966 : I. 19®.
11.	1936; 7|, 19W ; 3. 1961 ; fl. 1963.
2.	1969.
3.	1963.
1, 1969.
2.	10. 1965 l 3. 6. 7, 1965 : t. 2. 3. 7. 8, tl,
1967 ; 9, 11. 1'68 : 6, 1969.
3.	I96S.
4.	1955
S,	IW9.
S. 10. 1967 ; 3, 1966
Gnga, Komuhm :
Guca, Silviu:
Guia, Horit :
2.	1037 ;
fl. 1959 : 4. N. 1967 ; 2. 11, 1968,
4.	1966 ; 3, 4. 5. 6. 7. 10. 1957; II. 1968;
1.	6. 8. 1959 ; 4. I9«l; S, 1969
3.	1960.
7.	1963 ; 4. fi, 7. 12. 1966; 1. 4, 7, 1967; 1.
3 5 1968
8,	5. 1062 ; I. 9. 1963; 1. 4. 7, 10, IWi ; 2.
S. 10. 1965; I. 7, 12. 1966; 7. IM?; fl, >2.
1963; 3. 6. 19®,
H
Hagiu, Origine ; *
Hagiii. Nicolae :
Haralamb. Ștefan :
HSriln, Al. Gen :
Hchn. HSe :
Heinrlcli, Alfred :
Herberewe. Olana ;
Hlnovcanu. llarie :
Htrțove. S. :
Holda», Spini :
Holbau, Nicolae :
Horea, Ion:
Hotnog, Doina :
Husar. Al. :
12. 19®.
II. 1963
12- I962.
7. 1966 ; 5. 1967.
7.	2. 1969.
7.	9, 10. 1962 ; I. 10, 1163 ; 2. 1964 ;
2.	12. 1967 ; I. 3. S. 1968.
8.	lW.
3,	1960.
4.	1967.
9, 1959.
9. 1969.
9, 10. 1961 : 2, 6, 1961.
fi. 1957
1. 1950; 3. 1946
ID. 1968.
1
Ineoban, Mlrcea, Radn:
lacobcacu, P. :
lancu, Lefter Ion :
lancu. Traian :
lancu. Victor :
Idu. V. :
lenea. Iile:
lercmfchi. Traian ■
12.	1961.
1.	194'1; lî, 7, 8r LSQ2 ; < 1DS3: +1
3.	1901 ; 7, 8, 1956.
3.	|9®.
12,	1966 : 3. 1067 ; 9 1968 ; 4. H*'.
6. 9. 1'67; I, S. 1958: 4. 1960 ; 6.
1’2, IW2 ; I. 1961 ; S, 7, |1. 1961 ;
4. 1967.
1954 ; 2.
1961 ț 1.
7, 1965 ;
OgiZONÎ
3, 1963.
5, 1967.
7. iW9.
X	lenea. Doina :
2	llea, Th. Ion :
Iliei. Lazar :
IIieseu. Doina t
Dineu. Matei :
lllescu. Ion :
Imbri, losif :
Imbri, Nicolae :
Indrie*. Alexandra ;
II.	1068.
I.	12. 1967 ; 9. 1968 ; 2. 6. 1969.
2.	1950 ; 8. 1952 ; 2. 1963.
2,	1969.
8.	1968.
8.	1963 ; 10. 12. 1964 : 3. 6. 10. 1965 ; 9. I9C7 :
6.	1968; I. 1960.
7.	1967 ; 1. 1968 : 5. 1669.
2. 1950.
7. 8. 9. II. 12. 1962 : 2. 3. 4. 6. 7. 8. 9. 10.
II, 1963: I. 3. 5. 7. 12. 1964 ; I. 3, 6. 7. 9.
10. II. 1965; I, 2. 3. 4. S. 6. 7. 8. 9. 1966 ;
ORIZONT
loan. Gabriela :
Ioana. Nicolae :
Ion. Dumitru M. :
lonetcu. CoMel:
lonescu, Horla :
lonescu. Veronlca:
lonifă. Ana :
lordache. Aurel :
Iorgovan. Ion :
lolcovlcl, Salluslla :
Iova. George :
kimevcu. Petre :
Isac. Victor :
laanos. Elîsabeta :
Ițfan. Iile:
l;fan. Claudlus Mlron:
Iriga. Ion :
luliu. Al. :
Ivan. Maria :
tvan. N.:
Ivanov. G. N.:
Ivaaiuc. Al. :
Ivânexcu, G.:
libAsescu. Gh, :
I zările. La«zl6 :
Jebeleanu, Al, ;
Jebeleanu, Eugen :
Jianu, Codruta :
Jivan, I. :
Jivcovid. Mlrko :
Jompan, D. :
JucuAtanasiu. Luda i
Juhâsz, Gyula :
Jurca. Rovina Ion :
Jurehetcu, Livlu :
Jurescu. Ion:
Jurjiei. Timotei;
Jurma, Gh. :
Kato. Sândor :
Kebrcr, Haos :
Kernbach, Victor ;
Kiss, Jend :
Kivu. Dinu ;
2,	3.	4,	6.	7. 8. 9. 10.	II.	1967	; I. 2.	3,	4.
5.	6.	9.	10.	II.	1968 ; I,	2.	3, 4.	S. 6. 7. 1969.
2.	7.	12.	1967;	5. 1968 ;	3.	1969.
5.	1967 ;	7.	8.	II. 1968;	3.	1960.
2. 4. 1953: 1. 1954,
4. 1965.
4. 5. 1961.
10. 19®.
II, 1938.
12. 196.
8, 1968.
3. 1965.
1961.
3.	19601 ; II. 1966 ; 8. '969; 8. 1960; 3. 11.
6.	1568.
4.	1957; 10. 1959.
7,	1966; 12. 1967.
3. 1068. I
11. >968 . 4. 1969.
3. 1966; 7. 12. 1956; I. 2. 3. 4. 6. 11. 12.
1957; 1. 3, 8. 11'. 1968.
9. «6: 2. 1967.
I. 1968.
5. 1961; 4. 1961 ; I. 1966 ; 12. 1967 ; 1.1968.
I,	1949 ;	2,	3,	1950 ;	4,	5,	1951 ; 6. 7, 9.	19® :
I,	2. 3.	4.	1953 ;	1.	2.	3.	4. 1954 ; 1. 2,	3, 4.
I.	2. 3.	4.	5.	6,	7.	8.	10,	II, 12, 1967 ;	1. 2.
1935: I.	2.	3.	4.	5.	6.	7,	8. 10. II'. 12.	1956;
3. 8. 9. 1958; f, 2. 4. 1959 ; 6. 7. 8. 9. 10.
12. 1969 ; 1. 3. 4. 7. 8. 9. II. 1960; 1. 2. 5.
6. 7. 8. 9. 10. 12. 1961 ; 2. 4. 5. 6. 8. 10. 19® ;	I
2. 3. 4. 7. 8. 9, 10. 12. 1963 ; 2. 3. 5. 6. 8.	I
10. 12, 1964 ; I. 2. 3. 4. 5. 7. 8. 9. 10. II.
12. 1965: 1. 2. 4. 6. 9. 11. 12. 1966 : 3. 8. 9,
12. 1967; 1. 3. 4. 8. 10. II. 12. 1968 : 1. 3.
6. 1969
6. 1956; 12. 1957 ; II. 1958; 8. 19® ; 7, 8.
1964.
I. 1953
4. 1951 ; 8. 1962 ; I. 1953; 12. 1966.
10. 1964.
3. 196» ; IO. 1967.
I, 5. 6. 9, 12, 1957; 1. II. 1958; I, 9, II.
1969 ; 4. 1962 : 3. 4. 10. 1963 ; 6. 1964 : 1.
1965; 7. 1966 ; 12. 1967 ; 10. 1968; 1. t989
5. 12. 1956
7. 1966 ; 12. 1967 : II. 1968 ; 3. 1969 ; 4.6, 1969.
3. 7. 10. 1960; 12. 1966
I. 5. 8. 1968.
9, 1961 ‘ 6. 19® ; 6. 1963 ; 4.
1964 : 6. 1956.
8. 1968 ; 4. KW.
K
3. 1956
3. 1950 ; 2. 1963 : I. 19’5: 4
7. 1967 ; 2. 10. 1959; 9. 1961.
10, 1966; 10, 1961,
4. 1966.
3. 1968
Kuch. WHIi ■
Kornls, El*e •
Kubdn. Endre :
S. 7, 1962.
4. 1965.
4. 1961 ; I. 1SSS ; 11, 1966 ;
li. 1958; S. 10, 1961 ; 3. 7.
1964 ; l, 7, B, 12. IB65 ; î.
1967 ; 3, 4, 1968.
7, 8. 9, 1953;
9, 1963: 3, fl.
12, iW,	7.
l.dbcien. ton :
Lablț. Nicolae :
I .alegeți, Traian :
Luszl6. Bjlinl :
I.d»l6, Magdilena:
Lavele, Gh. :
Lata, Tralan :
l.azâr. Dnnntru ;
l.azir, .'tonica :
l.^zJIr, Virgil :
L a iiiiCea nu. Gh. ;
LSticrSnfan, Ion :
l.6zlircscii, Cin ud ia :
1.Sz5rescu, Petru :
l.cahu, Gheorghe :
i.cibovlcl, Beatrice :
Lemn. Aurel :
Lsvln. Scrglu:
l.iebliard. Franz :
lillin. Andrei :
Linii. Grivor.Adela •
Llteanu. Ala :
l.ilin, E. :
Loga. Icnea :
Loga, Ion :
l.rMfeanu. Ion :
Lung, Mariana :
l.iingu. Alexandru :
Lunga, Pavel;
Lungu, Vers :
l.upulcecu, Toalt :
M, 1965 : 4. 5. 19»; «. IW7 ; lî- I9W.
10,	196" :
7.	1956.
8.	9. 1962 ; 2. 3. 1953.
9.	1962: 2. 1963.
8.	12. 1968
li. 1968; 7. 1969.
I.	1969.
5,	9, 1962 ; I. 1963.
2.	1930.
8.	1964.
t, 1963 : 6. 1963.
3.	1950.
ID. IBM.
3,	t950.
12.	1980; 11. 1961.
5.	7. 8. 1962 : 1, 2, 3, 1953 ; I, î. 4, 1954 ;
2 3. 8, 9. fl. 1957: 8, 1958; 2, 3. 10. 12,.
li»; I, 10, 1960 ; 2. 9, 10, tl, 1962 ; 4, 7,
1963 ; 6. 1964 ; 3, 7, 1967.
4.	1591 ; I, 1963 : 3, 4. 1961; 2. 4. 1965; II.
1956 : 5, 10, 1958 ; 4. 8, 1960; 6, 1964 ; 12.
1966 ; 10. 1967 l 10. li'. IS68,
5	1961 ; 5. 7, 8, 9, 10. 11. 12. 1961 ; I. 2.
3. 4. 5. 8, 9. 10. 11. 12. 1962 1 3. 5. 7. 9, 10.
lî, 1963: 7, B, II. 12. 1964; t. 2. 3, 5. 6,
7. 8. 9. 10. 12. 1965’- 1, 2. 3. 4 , 6. 7, 8, 9.
10. II. 12. 1966; 1. 2. 3. 4. 5, 6, 7, B. 9. 10.
11. lî. 1967 : 1, 2, 3. 4. 6 . 7, 8. 9. II, 12,
1968 ; 1. 2. 3. 4, 5, 6. 7, 1969.
12.	1957.
5,	1951’ I 6. 7. 9. 1962 ; î. 19SJ.
3.	1956
II. 1962.
2.	1960,
6.	1969.
2,	1969,
1.	4. 1959; 6. 1967 ; 9, 1968,
6.	1967; I. 1963,
tO, 1961 ; I, 1963 ; 2, 1988.
7.	1965; 1. 19661 ti, 13. 1967 ; 3, 8, 1966 ;.
5. 1969.
Magdtn, Dragomir :
Maioreițu, Toma George ;
3tnn<1ic3. Gyirgy :
Mantii, Adrian r
Mannlexcu, Gabriel:
Manoleaeu, Ion Sofia :
Manii, Emil :
Marandiuc. Cornel ;
Mareea, P, :
Marelan, Mareei :
MarecreSceanu, Ion :
Marco, Olimpia :
Marian, Michel :
Marian, Mircea ;
Marian, Virgil:
știrici, Viorica :
Marin. IOn>|4 :
Marina. Felieia :
Marlnea, Feliei! :
Marino. Adrian 1
Martin. Bologa Aurel:
4,	10, 12. 1968 ; 6. 1969,
4.	1957: 0, 1958 ; 7. 1W0 ; li. 1962.
3. 1963,
I, 1964.
5,	1951 ; 6, 7. 8. 9, i«H ; I, î. 1953 : I, 3,
1954 ; 1. 2, 3, 1955 ; 9, 11. I8S7 ; 6, 1962.
11.	1960 ; t. 1962 ; 2. 1965.
3.	1955 : 10. 19»: 7. 10, 11. 1957 ; 9. 1958 ;
4.	6. 1989; 5, 1965.
5, 12. 1906; 5, 1967.
It, 1958 : 3. 1999.
5.	1969.
3.	1967.
4,	1963.
6,	8. 12. 1965 : 2. 5, 10. 1966.
4.	IMS.
1,	1957; 7, 2, 3, 8, 1963; 6, 1901.
3,	1957 ; I , 1956.
î. 1954 ; 1, S. 1985 ; 12. 1961.
4.	1969.
11,	1967.
1,	1967.
4.	8, 1951;	6.	7, 1962 ; I. 3,	1963	; 4.	1954 î
1.	2. 1955;	I,	1956; 8. 1968	: 6.	1959
4,	1955; 2.	6,	7, 9, 1966; 8,	1958	; 2,	19601
12,	1964.
ORIZONT
S Martlnwcu, Perlele :
— Martinovici, Iv, :
Mateeacit Mihai:
Matirer. Genrg :
Mavrlg, Ml hali:
Mazilesc». Virgil :
Maxim, Ton :
Maximillan. ton :
Miduța. llie ;
Mtinescu. Tudor:
MMai, Gavril :
M4n»sc«. Clio :
Mărgean», Nicolae :
Medcleairu. Horla :
Medclnt, Florin Dan :
Meițoiu. Ion :
Melinescu. Gabriela :
Melinț. Juzsef:
Menkey Benedict :
Meniți, Florie* :
Metea, Alexandru ;
Meteo. Octavian :
3,	l««l.
7.	10. 1967 : 9. 1962 ; 3. 7. 1963: 1. II. |%I•
2. 7, 1965 : 8. 1966; I. II, |967 ; 6. 1968 ;
2, 3. 1960.
7, 1962.
8.	1952.
II. 1959.
11, 1968.
6. 7. 8, 9. 12. 1966 ; I, 2. 6. 7. 8, 10. 11, 1967 :
L 3^4. 5. 6.^8, 9. 10, 1|, 19®; 3, 6, 7, ,969
9' II. 12, '1966;' I. 2, 3. ♦. 3. 6, 7. 8, 9, 10
1967 ; I. 2. 8. 9, 1958; 5. 6, 9, 10. II 1559;
I. 4. 1960 ; II. 1963 : 4. 10. 1964 ; 4, S 6 12
1966 : 3. 6. 8, 1966 ; 3. 10. 1967 ; S. 8 9. LE68
7. 1917 ; 3. 1961 ; 8, 1962 ; 6. 1963,
I. 1963 ; 3. 1964 ; I. 4. 1965 ; 8. I9S7 ; 10. 1962,
6. 1964; 6. 1965 ; 8. 1966; 1. 1967.
ORIZONT
Mkn, D.:
Mim, Ion Gh. :
Mkn, Mircea ;
Mirldu, P.:
Mihail, Ion :
Mihalache, C. N.:
Ml hale. Aurel:
Mihietcu, George:
Mih>l1escu, Florin :
Mihdllexcn. P. :
Mlhuț. Ion :
Mileoveanu. Tețu :
Milo», Gh. ;
Mine. Ion 1. :
Mine. Simian :
Miron. Livlu :
Mitrache. Virgil :
MUr». D. :
Miu-Lerei. C. :
M uți, Ion :
Modest. Moraru :
Moga, Ionel :
Moldovan, Flori an :
Monițan. losif :
Motoe. Nicolae :
Mol. Tlhcrlu :
Mugur, Florio :
Muncian, ivo :
Muntean. George:
Muntean». A. D. :
Munteanu, Frandsc :
Munteanu. loan P. ;
Munteanu. Iv. :
Munteanu. Ștefan :
Munțiu, Adrian:
Mur a rin, Ion :
Mnrarlu, P,:
Murirăm, D.:
Murișanu. Teodor :
Murețanu, Marcel:
1^, I1HM,
10,	1966; 5. 1967.
12.	1960 ; 7, 1961'; 6. 1662; |, 5, 1963
I,	3. 5.	8.	10. 1956 ;	2,	3.	4.	5. 7. 8. 9. 10,
11.	1957; 1,	8. 1368;	8.	10,	1959 ; I. 7. 8, 10,
1960; I.	3.	6. 9. 12,	1961 ;	3.	10, 1962; 2. 6
1963; 2.	6,	1965; I.	3.	a.	12.	1966 ; î. 8. 9,
II.	1967 ; 4. G. 8. 9. 10, 1968 ; 2, 4. 6. 7, 1'69.
4. 1966 ; 8. 1938 ; 7. 11. 1963 ; 4, 1964 ; 5.1966
3. 1955,
2.	1965 : 3, 1959 : 12. 1962 ; 10, 19GJ ; 11.1965;
10, 1955.
6.	163
8.	19’8 ; 8. 1959 ; 4. 1961 ; 9. 1962.
4.	1964 ; I. 5. II, l'JOJ ; 3, 1963 ; 4, 10. I96t;
2.	3. 5. 8. 11, IMS; 2, 3, 4, 5, 9, 11. 1966
6. 12, 1967 : 3, S. 1968.
6.	1967.
7.	1916.
8.	196*
2.	1969.
3,	1165
12.	1957 ; 7. 1959: 5. 1961’.
S, 1956 , 9. IK6 ; 3. 1969.
1.	1958; 3. 1952 ; 3, 1965; 3. 9. 1967.
5. 8. 1963 ; 2. 7, 10. 12. 1364 ; 2. 9. 1965 ; 2
6. 1966 ; 1. 4. 1967 ; 6, I9C9.
2.	1965 : 3, 7. 1956.
î. 1967,
2.	1956
3.	4. 1954 ; 3. 1955; 1. 3. 1956 ; 2, 10. 1957
10. 1966 ; 0, 1968 ; 2. 1969.
II.	1958 : 4. 1969 : 7. 1950 ; 8. 1363.
8.	iu 1965 ; 2, 5. 1966: 10. 1967 ; 10, 1068.
6.	1957.	j
1,	5 10. 1065; 5, 1967 ; 4. 9. 1968.
S. 1937 ; 12. 1969 ; 7. IMO.
3,	1953.
3.	11TS ; 10, 1957.
4,	1959 ; 6. 1902 ; IO, 12, 1963 ; 7, IO. 1964
8. 1966.
1.	1961	:	7.	1963.
3.	1968	;	6,	1963.
4.	5. 1968
2.	1966:	4.	1961.
12.	1967 : 12. 1968.
4.	1968	;	4.	6. 7, 1969.
9,	1962 ; 8. 1963: 2. 4, 6. 8, II. 12. 1961; 5
8. 10. 11. 12. 1965; S. 1966.
II.	1960: 1. 4. 12. 1961 : 9. 1962 ; 4. 1-63
11. 1966 : 12. 1968 ; 3, 7, 1999.
3.	1963.
1.	1956: 12. 1967: 3. 1962; 5. 9. ICC3; I. 3
12, 1963 ; 10, 12. 1966 ; 4. 1968.
5.	1961-
8.	12, 1958; 11. 1967: II. 1958 : 8, 1959.
4.	1959,
Mu, . jan, Rmalin:
Murc^iinUi Ion. B. ■
.Murfu. O. ;
Mu»;». Petrii :
Mulațcii. Dan :
Mutlu. 1. t
Mulkr. Traian :
4. 1951 ; 6. 7, 8, 1952 ; I. 2. 1953 ; 3, 1964 ; r?
?, 1955; s. ț. 9. 1956 ; 8, 1959; 1, 1960; 10. „
8, 1961 ; 2. 6, 1^2.
7, 1968
3, I95d ; 1. 4, IK9; I. 1955,
lî. 1959 ; 4, lî. 1960; 6, 1661 ; 4. 1562 ; 6.
12. 1953.
10, 1967 ; S, 1968: I. 1969,
Nancu. C. :
Naum. Deliu :
NUMuras Pclre :
Neaețu, Iulian -
Neamlu. Leouida :
Ncdelcu. tiuițenia :
Nt«ol|â, .Marin :
N>Jofi«cu. Ion :
Necrea, Niculae :
Negru. Ion ;
Neguleacu. Mihai ;
Ncmolanu. Ana :
Neumnn, S. K. ;
Nichltof, Mafia :
Nichila. Alexandru :
NlcoarS, .Maria :
1. 1954 ; 2, 1956; 5, I9S7.
5, 1954.
9. 1959,
4. II. 1965 ; 3. 19®.
8. 12. 1960 ; 6, 1961 ; l. 1962,
Nicolae, C. :
Nlcolaescu, T. :
Nieulueaci:, Vaaile :
Nicolae. Toana ;
Xicoliclolu. Dumitru :
Nlcolovicl. Cleorge ;
Nimrcscu. Alexandru :
Nieoroeicl, C. ;
Nico-ovTel, V. :
Nistor. Corucllit:
Nistor. Virilii :
Nitil. Radu:
Nlfulcscu, B. :
Novac. Ion ;
Novac, Mafia :
Novac, Mihai :
Novicea nu. Darie:
Novleov. Mihai :
JV. !W.
6,	1956 : 12. 1963.
5.	7. 1966 ; 12, 1968 ; 2, 4. 4. 5, 1969.
1, 6, 10, 19»; 2, 19S7; 4, 1959 ; 12. 1960,
9.	1964.
II.	1968.
4. 1953 ; I. 2. 3. 1954 : I, W65.
12.	1962.
1,	1950 ; 4,	1956 ; 1,	4, S.	6.	7. 9.	12,	1967 ;
3,	1968 1 9.	1959 : I.	2, 4.	8.	9. 10.	13.	1960 ;
I.	6, 1961:	11, 1962	; î.	II.	1963;	I,	3. 6.
1966; 1. 6, 12. 196?; 7, 1968; 6. 1969.
2.	1W.
7.	1967.
10.	1963.
I, 1969; 1. 1962 ; 1, 6, 1964; I, 6. II. 1965;
3. 1966 ; II, 1966,
2. 1950: 5. 1951.
7. 1967 : 5, 19®,
I. 1949 ; 3. 1930.
11.	1967;
1.	1968.
7.	1965 ; I, lî. 1966 : 6. 10. 1967 ; 2 6, 8. 0,
10. 12. 11*8, 3. 7. 19®.
2.	11, 1968.
10. 1967.
6.	19, 1957.
7.	1966 ; 8. 12. 1967 ; 1. S, 1968; 1. 19®.
2.	1950; S. |95t.
2. 1967.
2. 1«9, 5, 1969.
6, 1956 : S. 1961 ; 7, 1963.
Onllde. Petre ;
Oances. Urau. G, t
Oateâșii. loan ;
Oclivfan. Maria :
PMeanu. Anisoara :
Olartu. Ov. V.:
Omeseu. Comei Iu :
□nea. Maria :
Opreau. N. :
Opreann, Sabin;
9.	1961 : 6, 1964 ; tt, 1966 ; 6. 9, 19. 19® ;
8. 1967.
I1. 1967 ; I, 1968,
1, 1956; 7, 1963.
5. 1962.
19.	1966 ; 9. 1967 ; 2. 1569
6.	lî. 1966.
12.	1959 ; lî. 1961 ; 3. 12. 1962 ; 8. 1963 : 2.
1964 ; 4. 9. 1965 : 9, 1966.
4, 8. 1961.
8.	1962 : 2. 4. 6. 1966: 5, 7. 1957.
2. 10. 1965 ; 3, 5, IS. 1966.
P
Ptlfl. Anton ;
F'amfll, Edugrd ;
Păruit. 1. 1
Panaitrreu, P p.:
Pană, ConManllu :
Pan#, Saia :
Pancu. Silvia ;
Pandurii. Florian Ion:
Panica. InMf;
12. 1967.
4. 1957.
9. I9S9.
9, 1958
1. 1961.
9, 1985.
7. 1967.
ORIZONT
3, 196'.
4. 1963 : 2 5. 8. 12. 1964 : f. 8. 7,
11. I966 ; 4 . 9. 1967 ; S. 1968.
1965 : 5.
Pap». Edeir:
PardUu. Pljlun:
P»l, Ion :
Pascu. Conslantln :
Pascu. Petre :
10. '967.
5 ii. 1964 ; 11, 1965; 6, 1966 : 5. 16®.
9^ 1967-	_
1, 4. 5. 9. 10. 19452 ; 1t, 1963.	„
6. 8. 10. U. 12. 1966 ; 1, 3. 5, 7. 8. 9, 1 h’*
1957 ; I. 8. II. 1968 ; 2, 4. 6. 5. 10. 1^ ;
4 10. 1960 : 6, 9. 1961 ; 9. 1962 ; 4. 5 1J63 -
2. 5. 8. 10, 12. 1964 : I. 4. 5. 1965 : 1. 2. 19®-
Paulescu. Petre:
Pavelescu, Gli. :
12. 1966.	,
2. 1930 ; 4. 5 1951 ; 6. 7. 9, 1952^3. <
' 19® i
2. 3. 4. ist; 4. 19&.:
1967 ; 10. 1969 ; 8. 1960
II, 1964; II. 1966 ;
ORIZONT
Pavelcsc». $lelan :
PaMriu. Nataha :
PAtrașcu. Horia :
Pâtrașcu, Ion :
PSun. Gcorec :
Pâunescv, Adrian :
Păunescu, Constantin :
Pârvu, N, P, :
Perei, Hertha :
Perla n. Tiberiu :
Pepessieius :
Petrache. Ion :
Petre, Vinile :
Peltea. Ion :
Pelrescu. Florin Mi hat :
Petrescu .Sorin:
Petrol». Deliu :
Pet roman. Pavel :
Pelrovean», MihaU:
Petrovid, D. ;
Pc'rovicl. Otga :
l^cher, Severin :
Plc?n. A, ;
Plocțteanu. Grigore :
Podlypnl. Ana Marii :
Paenaru, Romei:
Polonii. Volburi, Năstnraâ :
Poleacii. Virilii :
Pop. ânlinn ;
Pop. VaSilc :
Popa. George :
Popa, Ion :
Popa, Mariana :
Popa, Mircea ;
Popa. Oclavlsn :
Popa, Viclenia, A. :
Popescu. Adela :
Popescu. Alexandrii :
Popescu. D. R
Popcseti, Ion Apostol:
Popescu. blidarii bucla :
Popescu. Lucrell*:
Popescu, Petre :
Popescu, Titu :
Popescu-Nesuri. Al. :
Poprii. Corne lin :
Poplfi, Gr. :
Popoviei, Jiva :
Popovlcl. Nebniji :
Popoviei. Tltus :
Porumbarii. Veroniea :
Potoceanu. Ana Mari* :
Potopiri, Tom :
Prdipceanu. Nicolae :
Pur delta, Maria-Lulia :
5. 1969.
12. 1967 ;
13.
2, 3, 1956:
; 9. 1961 :
. 1967 ; 3.
5.
7.
19®
2,
5,
5.
II
1954.
1'165 :
1966.
2. 1965 ; 3.
li, 1965 ; a.
1969.
1962 6.
1961.
3, I, 1967 ;
|2. 1962 ; 1
12. 1957.
5.
2.
3.
2,
8.
1967.
1957; 1.
1955; 1.
1966.
>959.
1959 ; 9.
II, 1967.
5.
957.
3. 1960.
S.
9.
1963,
1966.
1965: 1. 1969; 6. 1969.
5. 10, IS68 : 1. 2. 4, 1369-
1964 : 7. 10. 1965 ; 8. II.
1958 ;
1969.
1960 :
9,
19®:
1959 ; 6, 1962 ; 6. tl>M.
1961 ; 3. 1963 1 5. 1966 î
1969
1963 ; 3.
10. 1964 ; 12. 1965 : II. 1966: *■
1967 ; 5. 1968.
2, 6. 1966 ; 6. 9. 1967 ; |. 2. 3. 7. 9. 11. 1968
3.
7,
b,
î.
5.
9.
4.
1969.
106».
1952.
1M9.
1966 :
1959.
1968.
1966 ;
T.®
II.
1967,
1969.
5. 6, 1963.
I.	1964
3,	1968 : 2. 1961 ; 7. 1962.
S. 1969 : 2. 1961 : 4. 10, 1962 ; 3. 4. 10. It.
1963; 1. 11. 1564: 10, 19®’, 4. 8. 1966: 4.
11. 1967 ; 5. 1968.
12.	:t«>; 3. 1966.
5.	1012 : 5. 1968.
2.	9 1'166 : 9. 1967 ; 7. ItWO.
4.	1954 : I. 1955 ; t. 1956.
12, 1959.
4. 1968
12, 1950 : 6. 1968.
I, 9. 1968 ; 1, 4, 8, 1960.
I. 1949.
4. 1961 :
12. 1955; 5. 6. 7. 1966.
11.	1967.
7.	12. 1966 : 10, 1968 ; 5. 2. 1969.
3.	P65 : I. 3, 12, 1966; 4, 5. 1968: I. 3. 19®.
3. 1960 : 4. 1951 : 4. 1953 ; 2, 4. 1934 ; 1. 1955;
2.	3, 4. 5, 6. 11, 1956 ; 3, 4. 8. 8. 9. 12. 1957;
8,	II, 1950; I. 3. 6, 9. 1969 : I. 2. 3. 4. 10.
1560 ; 6, 12, 1961 ; 1, 8. 9. 1963 ; 6.9, 10. 1®6 ;
5.	1567:	9,	12. 19®	; l, 1968.
I,	1961 ;	9.	1964 ; 10,	1966 ;	10.	1968	;	2,5, 1960.
6.	1966:	II.	1957; |,	1358 ;	10.	1969;	7.	1SW;
7.	1961 :	3.	5. 7. 12.	1962 :	2,	1964	;	3.	1966.
6. 10. 1956 ; 8. 1957.
6. 1936; 8. 1960 : 9. 9, 1962 : II, 1563 : 4. 6.
16. 1961; 1, 3, 6, 10. 12. 1965 ; I, 2. 3. 4. 7,
9. 12. 1966 : 4. 9. 1967 ; 4. II. 1'968 ; 4. 19®.
3. 5. 1967 : 4. 10, 1968 ; 4, 1969.
I. 2, 1955 : 12, 1967 ; l. I9M : 2. 10, 1960 : 4.
6. 8. II. t«l ; 5. 1963 ; 10. 19® : 7. 1960.
12. 1967.
O. 1968.
F.ici ci. Dim :
Racotâ. Tuliu :
Radu. Floria :
Radu. Zaharla :
Ranga. Vatile :
Rahovcanu. Ion:
Raik a . Svetomir :
Raictu Al. :
Rateu, Lucian :
Râu. Aurel :
Mut Oct.:
Rebreanu. Dan :
Rebreanu. Fanny Livlu:
Reslga. Hnrla :
Rcu, Traian:
Reu<. Vlo-lca Adriana :
Rizar. Maria :
Rlmneantu. Petru :
Rineu, George:
Ripeanu, Valerlu :
Rumân, ileana :
Rumen. Livlu :
Rațianu, Dumitru :
Rcitariu, Simian:
Rotaru. Dan :
Rozkos. Pavel:
Rueni. Radu :
Rufa. A1. :
Ri ,i. Gh. :
Ru^u. Liviu :
Rusu. Victor :
3.	1965 : 7. 1966 : 1. 7. 12. 1967 ; 2. 8. 1968:
2. 4.	S,	7, 8, 1959; 2, 4. 9. 10.	II,	12,	1960:
1.	3.	4.	5. 9. 1961 ; 3. 4. 5. 8. 9.	10.	II.	1962 :
1. 2.	4.	6, 10. 12, 1963 ; I. 6. 9.	12. 1964 ; I.
4.	7.	9.	12. 1965 : I. 3. 4. «. 8.	10.	12.	1966 .
2.	4.	5.	9. 12. 1967; I. 2. 4. 7.	8,	tl.	1968;
I. 4.	5.	1. 1969.
4.	1967 ; I. 1969
4,	1960.
7.	1990.
4.	1968 : I. 5. 1969.
1.	4. 1959 ; 9. 12. 1960 ; 2. 7. 12. 1981 ; 4,
1962 ; I. 2. 3. 5. 1963 ; 2. 1961.
8.	158 ; 2. 1960.
10.	1965 ; 9. 1966 : 7. 1967.
7,	1969.
4,	9. 1966 ; II. 1968.
9.	12. 1956 ; l. 1967.
6.	7. 1952 ; I. 2. 1953; 8. 9. 11. 1966 ; II.
1966: II, 1967.
10.	1954
2,	3, 1977.
12.	1966 ; S. 1969.
3.	1950.
2.	1960.
7, 1969
12.	1967 ; 9. II. 1958 : 7. 12. 1959 ; 4, 1960.
3.	1957.
I. 6. 1963; 3. 1964 ; 3. 196-5; II, 1966 ; 8,
1958.
3.	1957
12. 1962.
2. 5. 7. 9. 12. 1956; 2. 7. 8. tO. il. 1967.
I.	1999
11.	1965 : 4. 1966; 1. |t. 1968 ; 7. 1969
8. 1965.
7. 2. 1966: 2. 5. 7. 8. II. t’J67 ; 8. 10. 1968.
5. 1951 ; 8. 1952.
4. 1950
II. 1967.
S
Rabata. Colcta :
Sandu. Drasoj :
Sava. bile. C. :
Sandutescu. Al. :
Seorobele. Mireni :
Scrldon. Gavrll :
Serlpeâ. Gheorgtle :
Sobmtian. Laecu :
Sekfan, Radu :
Sdena. Ana :
s ule.Tju, I. :
SevaUo», M. t
Sfetca, Petru :
Smlan. Euecn ;
Simian. Sc. ;
Stmionevcu. Nora :
Sinlteanu. D. :
Slrbu, Clio:
Slrbti. Cristian :
Slrbii, Ion D. :
Sncol. I on:
Solonun. Petre :
Sorlanu. Vlad :
Speranti. Vatilc :
Snerantla. Dorin :
5 pi ridonranu. N. :
Spinii. Al. :
Spoiala, VaMIe ;
Stahl. Henriette Yvonne;
Stan, lilena :
Stan. I.:
Stan. Marin :
Stanca. Radu :
Stâneseu. Heinz :
I. 4, 1960.
3. 1962.
10. 1966 : 10. II. 1967 ; 3. 4. 1959; 3. 1963.
9.
2.
3,
2.
1960 ;
1959 ;
1955 ;
1951
1957.
1967.
2.	7. 1961 ; I. 5. 7, 1965.
3.	1960
2. 9, 1956 ; 9. t965.
I. 2. 7. I
I. 1963
12. 1966 ;
1969.
4. 1967.
II. 1356 ; 12. 1964 ; I. 6. 8. 196-5
1966 ; 6.
1968
3.	II. 1958 ; 6. 7. 9.
4.	5. 6. 1969.
3. 4. 1955.
8.
6.
3,
5,
5.
1957.
1953 ;
1158 ;
1969 ;
1956.
1955
1957.
1968
1969.
2. 5. 6. IC,
1969.
1959 ; 7. 1963 : 6. 1964;
4. It. 1966 :
10. 1969.
2. 1967,
8. 1987
II. 12, 1^61 : I. 3. 7. 12. 1962 ; 1. 1063.
9. '.>66: 7. 10. 1967; 4. 1968 ; 5. 1969.
3. 1966 ; 9. 1966.
II. 1961.
6. 1968. I. 1969.
ORIZONT
I. 2. 9. 1958.
II. 1967.
2 Stanicii. Niehita:
Stelar". Dlmltete :
Stepau. NIc. :
Stepinew". Al. :
Sterpi". George ;
Stino. Aurel Ourge ;
Stoc, Nicolae :
Stoencacu. Petec ;
Stoia-Vdrep, Ion .
Stolan. Al. ;
Stoian, Sorin :
Stotanov. T. ;
Stoica, Pei re :
II. 1963 i I. 6. 10. 1«4 I 1. 9. H.
1.	7. II. 1966 : î. 4. 7. 1967 ; 1. 1969.
11.	1965.
6, 9. 1959 : 2. 10, l«0.
' 10, 1960 ; 10. 1961 : B, 1962 ; I. 1963.
2.
9,
m; 7, 1967.
i. 1968
12. 1962.
1986
10.	1957. B. 1965.
11.	1957 ; |, 1968 ; 9, 1959 ; II. 19® ;
1. 3, 6. 7.
12. 1967 ;
H
1967,
1961.
12. 1966.
10.	1957.
II.	1956;
9.
5,
2. 1967 : 9,
II, 1962: 7. 1963
ORIZONT
Stoteteu, Simien :
Slratulal, Eugen :
SlrSuț, Irimle :
Șiroi». Steten :
Steoia-Popa, Florie» ;
Sruriu. Corneli";
Sucevean", Ion :
Suciu. I. D. ;
Suciu. Silviu:
Surlasiu. Lucian :
Suru. G. i
SzAsz. Mârion :
Sacmler, Ferme ;
Schiopr-vcu. Virgil :
Șerb, loan :
Serbau. Cumcliu :
Șerban. Geo :
Serban. T. :
Serban, V. :
Serb5m>c:i. Mirt** t
Șulinam. Svetlana :
Soit. Ana :
Sova. Corn an :
Ștefan, Ion :
Subnii. Alexandria:
Surianu. Ori Jiu ;
7 a Iuți, ton :
Tatomirescu. Paehi* :
T4na»t, Eugen :
Tânase. Tudor ;
Tdupan, Victoria Ana :
Tâulu. Nicolae :
Teclu, Mihai :
Terșan. Arcad ,* ;
T' lealii, Mircea :
Td«cu, Milial :
Tendoreanu, Ionel :
Tcodoeicu, Dumitru Ion:
Teodorei". Virgil;
Ternovîd. Olimpia :
Tbrodoreseu. Cicerone :
Thcodo■ewn. Marlda :
Tbeo4u~cCru. B-dila, Ion :
3,
3.
5, 7. 8. 11. 1966; 6. 7, 1966:
t. 6. S. 1966; 4, 1969.
II. 1967 ; I, 1968,
12, 1960 ; 3. II. 1961 :
I. î. 6. 9, II. 1964 1 I
5. 7. 8. 1967 ;
t>.
1960.
1955.
1949.
19®.
1961.
8. 1960.
10, 1965
12, 1965.
11, 1961
1. 3, 19®.
10. 1963.
10. II. 1562
12.	1M6: 5. 10. 1961: 3, 6. 6. ...	.
2.	3. 4. 7, 9, 12. 1903; I. 3. 7. B. 11. 1®4 ;
3,	7, 6. 10. 11. 1966 ; I. 3, 1 7, 9. 10. 19® ;
10, 12, 1967; I. 2. 3, 4, 6, 9, 11. 1968 ; 4.
2,
3.
7,
1969.
1960.
10. 1960.
9.	1975: 11, IW8.
9.	1966
3.	12, 1967 ; 12. 1960
S. I9W: 10. 1960: 11, 1964.
12.	1957.
9.	1980 ; 8.	1961 ;	6,	1965 ;	7,	1968 :	9,	1963	:
2.	1966, 7, 1966 ; 8.	1967;	10,	1968.
2.	î. 1950 :	4, 5.	1951 ; 6.	7.	8. 9.	19S2 ; I.
3,	4. 1953 :	I, 2.	4,	1954 ;	1.	2. 3.	4,	19®	:
I,	2,	4,	5, 6.	7,	3,	8.	10. 12.	1956 I	I.	3,	4.
5.	6,	3.	1957;	2,	9,	1968; 11.	4. 19» :	1.	12.
1960; 4 , 9, 11, 1960 ; î. 5, 6. 9. II. 12, 1961 ;
I.	6,	3,	1962;	7,	8,	10, II. 12,	1563 ;	2,	3.	5,
7.	10. 11. 1965 ;	3.	12.	1966;	8, 10,	1907;	l,
5. 1958.
8.	«0,
10, 1963.
5. 1969.
I, L'X» 1 8. 1966
II. 1358; 12. 1959; 7. H6J.
10. 1358. î. 6. 1963.
1, 1961.
5.	1968 ; 5. 1969.
6.	1967.
2.	1990.
5.	1964.
IQ. 1961.
9,	1961 ; 5, 1965.
11.	1967.
1,	7. 1967 ; 2. 9, 1968.
3, 1358 : 2. 1966.
12.	1963 ; 3, 6, 10, 1904; 5. fl. 8. II, 19®;
I.	4. 19®.
7,	1967 ; 10, 19®.
î 19®.
8.	1966.
Thcodnru, Radii :
Tlmxioru. Sanda ;
Timoteu. ion ;
Tltel. Sorin;
Tlmna. Litiu :
Tlrb&tlu. Piuit
Toda. A. :
Toi iran, Huuen :
ToMneinu, G. I.:
Tomeacu, Vioriei :
Tcinouci. Gh. ;
Tom»a. Ligi» t
Tomuț. Mircea :
Tohlneanu. Rodiei ;
TopolnHa, M. :
Tiu ian. Mihaî 1
Trâpce». Th. N.:
S 4, 1953 ; 2, 1, IW4 : 4, 1555 ; 1. 3, 4, 7. 9,
II, 12. 19S6; 1. 2, 6. 9. 10, 12, 1967 ; 1,1956;
9. II, 1961 ; 2. 4, 5, B, 11. 12. 1962 ; 4. 7, 8.
19© : 7, VJW; 5. 7, 1965; 1, 4. IS66.
3.	1963 ; 2. 19S4.
7,	IMS
9.	1961 ; 3. 6. 1962; 1. 1963 ; 1. 2. 6, 7, 12,
19© ; 1. 2. 3. 5, 6. 7. 9. 1906; 1. 3. 1, S. 6.
11. 1967 : 2. 4. S. 10. 1963.
3.	4. 1954 ; 1J. 3. 195S ; 12. 3. 1956 ; 4. 7,
1967 ; 11, 1958 ;2. 8. 11, 1959 ; 2. 4. 7. 8, 10.
12, 1960 : 6. 8, 11. IWI ; 3. 1963.
2.	1964; 4, 1957,
12, 1990.
3,	lî. |S67; 11. 1968 ; 2, 1960; 9. 7. 12.1961 ;
I. 6, 1962 ; 3. 5. 12. 1964; 9, 1967; 9, IMS f
6. 1969.
I. 3. 4. 5, 6. 7. 9. II. 12, 1957; 3. 1933; 1,
10. II. 12. 1959; I, 10. 1961; 8. II. 12.
1962; 1. I963 : 2. 1968.
î. 3. 1950; I, 4, 1953.
4.	1953 ; I. 2. 3, 1955 • 1. 1956 : II. 1960.
6. 1959; 2, 7. 12. 1960 ; 5. 10. 1961 ; 4. 9,
1962 ; 1, 10, 1963; 3, 9. 1964 ; 2. 4. 1966 ; 5,
1967 : 1. 12, 1968.
Trocin, Vlvlana :
Truia. 1. 1
Tudor, lo«n:
Tudor, Valentin;
Tulbure. Victor ;
Turcu, Marcel;
Turc:i. Traian :
Turcit;. Aurel;
Turuc. Horleniln :
I. 1938 : I, 1960 ; II, 1901; 2. 7. 9, 12, 1965;
5.	6. 9. 10, 12. 1966; 3, 4, II. 1967 ; 7. 19® 7
7,	1959
12.	19© ; 6, 1966.
S. 1350.
3.	8. 196?; 5. 1968.
IS, 19® ; 5. 1969.
11.	1968 ; 10, 19S9; 3. 1961.
12.	1961; 5. 11, 1962; 1. 1963: 7, 1964 ; 4.
I. 136->; 7, 8. 1966; I, 1967 ; 3, 1968.
3.	1963 ;
7. 106a : a, J365 ; î. 4. 31. 12, 1966; 3, 7, 9.
II. 1967 ; 10, 19BB; 7, 19®,
9. 1952.
Taltmilr, Nicolae:
Tirim, Nicolae:
Teoriei, G. F :
Diutiîtru ;
Tiflrs. T. :
Țidoă, Nicolae;
To'u. C :
Tona. Mlhail;
Tocul. Ha-alamble :
7.	14® ; 6. 1964.
8,	1934,
8.	‘‘HI ; 6. 9. 1'67 ; 4. 1968.
, 1965 ; I. iseti.
. 1«» : 3. 1967.
21.	1956; I, 4. 7. 8. 10. II, 1957 ; 1. J 1958 ;
6, 1959; 1.3. 4. 6. 9. 10. 1960 ; 6. 9 I0, 12.
1961 ; 2,	4.	5.	6.	7. ft. 9, 10, 12, 1962 ;	4.	6.
1963 : 2.	5.	B,	9,	10. 12, 1964 ; 2, 4,	6.	7.	9.
11.	12. 1965	; I, 2. 5, 9. 10. 1966: I,	2,	6.	8.
9.	1967 ;	2.	3.	4,	5, 6. 11. lî. 1968 ;	3,	3.	4.
5,	6. 1969.
1. 19661
s. 3 iteo.
9.	10.	II. lî.	1957 ;	l.	8.	11.	1958: 1.	2. 3.
4,	5,	7, 5. 9.	IO,	lî.	1959; 1.	2, 3. 4,	7, 8.
9,	10,	12. 1'60	: 1,	2.	3.	4,	5. 8. II. 12.	1961 ;
I,	3 4, 5, 7, ț, 9, 10. 11, 12, IC» : S. 5 7,
B. 9. II. 12, 1863: 2. 4. 6. 7. 8. 9, IO. 11,
1964;	I. 3, 4,	5.	6.	7.	9.	IO,	11. 12.	1965 :
I, 2. 4. 5. 7, 8, 10, 1966; 2. 5, 8, 9. 12, 1967 ;
2,	5, 12. 19®; 7, 1969.
Udrea, Radu ;
U|îc4. Andrei ;
Luarea nu, Ion ;
Ungwrcanu, Comei:
4, 161.
5. 1969.
Ungureann. S. :
8. 10. 1959.
5. 7, 9. 11, 1962; I, 6. 7. 9,
7. It. 12, 1'64: I. 2. 3. 4. 6.
4, 3. 10. 11 1966; 2, 4. 5. «,
I. 2. 3. 4, 5, 6. 10, II. 1968
1959.
4. 1955 ; 4. 1936.
12. 19631 I. 4,
7. 11. 1965 ; 1.
7, 9. 12. 1967 ;
; 1. 4. 5, 6. 7.
ORIZONT
Vrcthr, Dam-an :
Ursar»?, P. :
Ursu. Meolae;
Ursii, Tiniotei :
Utin. tfv»r :
Ut an. T.berhi:
9. 1958 ; 3.	8.	9.	1969 ;	3.	a.	19®;	l,	î.	8.
S. II. 12, 1961	: 3. 5. 7.	B,	9.	12.	1*2:	1.	2.
4. 6. 7. 8. 10. 12. 1963 : I. 3. 5. 6. 8. 9. 10,
1961 ; 1. 3,	8.	7,	10. 12,	1963	; I,	3,	4.	6.	8.
to, II, I2,	ID66;	6, 9.	II.	1967 ;	I.	2.	3,	4.
7, 8, 9, 10. It, 12, 1968 ; I. 2. 3, 4, 6. 7. 1*9
8. 1961.
2, 1956; 5. Il, 1*2 1 6, 1968,
& 1956; 7. 1963.
Vaida. G. :
V a I da. MIrcea :
Valea, Lucian :
Vani». Gheorghiu ;
Vas Imcu, HMla:
VmIIIu. O. ;
VriiatâaiHue, D. :
VAldanu, I. :
Valea. Stan :
Vcliean, Ion :
Veliolii, Adrian :
Vprca. tmlf :
Vwtliu. Comei :
Vl®rm, Tudor :
Vtcul, Drago? :
Vine*. Ian ;
VintHI. Peini:
VintilMCU, Virgil t
Virgil. Ov. M. :
Vițan. Constantin :
Vttceanu. Tudor:
. Vtrgollțl. T, :
Vladuceanu. Mariani :
Vel cel eseu. Ioni
Vortndan, Dumitru :
Vr lucea nu, Drago? ;
Vuia. Tulii!:
Vul peteu. R.:
7. 1956 ; 8, li. 1967.
6. 1961
3. 4. 1955 ; 1. 2, 3, 4, 5. 6. 7. 9. 10, 12. 1966 ;
2. 3. 4. S. 8. 10. 11. 12. 1967; I, 2. 9. II.
1936; I. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 10. II. 12. 1969;
2, 9, 10. 19®; 9, 4. 5, 8. 7. 8. 9, 1961 ; 5.
6. 8. 1962 ; 6. 8, 1964,
8. 146».
12, 1961 ; 3, 11. 1982 ; 9. 1963 ; 7, 1968 ; 7.
:r. i A8.i.
1. 1965 ; 5, 19®.
9. 1961.
8,	1966 : 6. 12, 1*7; S. 1968; 3. 4, 5. 1969.
4,	8. 8. 1957.
2,	1950.
4.	1969.
7.	1959 ; B. 1055.
6,	1957 ; S. LS58 ; 9. 1966.
4, 1964 ; I, 2, 4, 5. 11. 1985.
1,	3. 1955; 5. 8, 8. 19®; 1. 1957; 1, 3.19®.
2. 1965 ; 3. 1967.
8.	1965.
10.	1968.
4. I9S9.
4. 5. 8. 1957 ; 3. II. 1958 : 5. 9. II. 1959 ; 8,
II, 1960 ; 1, 5, 4, 1961,
10, 1968 ; 1. 1909
8, 1956 ; I. 7, 6, 7. 9. 1957 ; 2. 19® ; 7, 1961 ;
6, 9. 12. 1964 : 1. 9. IL, 1965 ; 2, 6, 19®.
12, 1967 : 5, 1967 : 4. 10. 1«8 : 5. T. 1960.
3, 11. 1063 ; 7. 1965,
2. 1957,
II, 1956.
Z
Zaharla, Radu ;
Taharla. Vlaalcl :
Zaliv H. ;
Zamfir. Virile .
Zamflrcșcii. Violeta :
Zldrcea, Gheorgtie :
&dnlc. V.:
Zdletin. C. D. :
Zilieru, Hurta :
Zlmnn, Mihai r
II. 1965.
8.	1951.
10,	11. 1956 ; 2. 4. 7. II. 1967; 9, 11, 1958;
1.	2, 3 5. 6, 7. 9, 10, 12, 1959 ; 4. 10. II,
IM); I, 3, 1961.
I 8. 1963; 4. 12. 1961 : 9. 1965 ; 4, fi. 19®;
I. 10,1967 ; 10, I«68 ; 3, 1969.
2,	3, 1933 ; 8, 1960 ; 9. 1962,
8. 1963.
8. I962 ; 1, 1963.
3. 1964.
2. 9, 1959; 1. 10. 12, 1960; 8. II. 1961 ; 6.
12. 1965 ; 3. 6, 1966 : 5. 1968 ; 5. 1969.
9. 1962: I. 2. 7. 9. 1563 ; 6. 12, 1964 ; 5. 7.
9. 12. 1068 ; 6, 7, 1969.
(Numele subliniate aoar|in colabor
decedați)
ORIZONT
tnloemil de FLORI AN MOLDO VAN
Offll
Redacția i
Timlțoara
Piața V. RultA nr. 3
Telafon 120 36
•
Administrați*
Bucurețll
Șos. Klaelelf nr. 10
•
Manuscrisele țl orice
corespondență acrise
citeț pe o singură parte
a hlrlîel cu indica rea
adresei exacta a expedi-
torului, ae trimit pe
adresa redacției
Manuscrisele
aepubliceta nu *’
restituia
Tiparul executat
sub comanda nr. 1533
la întreprinderea
Poligrafică Banat,
Bd. Leonlin SSJăjan nr. 7.
Tlmljoara —
R. S. România
| «»907 |
Lai K-