UNIUNII SCRIITORILOR fu. REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. S, ROMÂNIA TIMIȘOARA, februarie 1969 Anul XX nr. 2 (178) CUPRINSUL ANIȘOARA ODEANU : Acele lucruri mari . 3 ADRIAN PAUNESCU ; Amurg toxic......................................... tl DARIE NOVACEANUs Departe.............................................. 12 ION TU. ILEA: Amintiri cu Poneii Isfrnti .... ... 13 P. MIH AILESCU D. DfNCA: Motivai tăcerii in poezia lui Lucian Plaga 15 CONSTANȚA BUZEA. Viteza............................................ MATEI ALFXANDRESC : Pe undea fost demult.............................. 15 3ULIO CORT AZAR: Pian pentru un poem, Axolotii, în românește de D. Țepeneag ți frina lonescu . 19 ȘERBAN FOARȚA: Romane românești....................................... 23 AL POPESCU-NEGURA: Ecou.............................................. 2? PETRE PASCU : Pe volumul „Bucuriile mele". Diamant . 29 ION LABESCU: Remember .................................... JIVA POPOVICl .• Odi'eca, în rom. de Damian Ureche ....... ION CAL1MAN: Secunda înapoi. In doi ....................W DAMIAN URECHE: Medalion liric feminin .... 33 PiA BRINZEU: Răzbunare................................................ 33 ANA SELENA: Litere pe frunze.......................................... 34 VICTORIA DRAGOI: Am cerut.................................... (SABINA GHILEA: Elogiu liric............................................35 SILVIA GOLOPENȚA: Capriciu ............................................ „ ILSE HEIIN : Dă-mi pdmini, în rom. de Dan Constantine seu ” MARIANA LUNG: Poem pentru doi.......................... MARIETA THEODORESCU: loc, Frumusețe.................... „ NICOLAE Ț1RIOJ: Despre poezia lui Constantin Miu-Lerca " CONSTANTIN MIU-LERCA Darito, Furtuna...................................42 <3 R I E N T A R I ANDREI 4. LILUN: Rolul neliniștii creatoare fi al ironiei în poezia austriacă de azi...................... ’, ADINA ARSF.NESCU: C. P Sncrn........................................... 5/ DIN LITERATURA UNIVERSALA IEAN CLAUDE REN ARD : Incantațiile copilăriei. în rom. de ion Caraion MERVIL MOOR: In timpul acestei febre, în rom. de Iv. Mariinoofci ■ ROBERT DUNCAN: Somnul e un văl adine, în ram. de Iv. Martlnooict . REED WIHTEMORE: Viată tăcută. în rom. de Ion Negru GEREBIYES LAS7.LO Ars poetica, in rom. de Aurel Rut.nnu , 4 55 57 55 53 €0 IMIiIbm Vunldptli TlmLșoarf CRONICA LITERARA ALEXANDRA IMIR1EȘ; Constantin Nisipeanu: „Stăpinu viselor" t NICOLAE CIORANU • Ion Maxim „însemnări pe scut" . ț ISTORIE LITERARA - DOCUMENTE DOINA 1LIESCL : Contribuții la cunoașterea începuturilor literare ale lui Mihail Sorbul................................................. .... 4 ROD1CA BARBAT: G. Ibrătleanu: „Privind viața" .... Dr. AUREL CUȘMA; Tiberiu Brediceamt . .....................; GR ICO RE POPIȚI: Răspindirea cărții în prima fumătate a veacului al XlX-iea .................................................. CĂRȚI — REVISTE C. NICOLAE . fc iad Sonanu . „Glose critice" .............................. E. A POC A Ion Chiriac ..Ce se numește toamnă" ORIZONT EXTERN .'1. si G L. John Steinbeck, Arnold Zweig, Ivan Turgîtettiev inedit, Noi dezbateri despre roman. Ediție critico Georg Trakl, Retrospectiva Egon Schiele .... 4 MINIATURI CRITICE GEORGE C. BOGDAN: Legăturile lui Ntcolae /orga cu bănățenii I ANA MARI A PODUPNY t Icoane pe sticlă .... . 1 OCT AU IAN METR A: O importantă carie de istorie. Trepte spre lumum in l alea Carașului. Caiete de literatură. Serbările de la Oraoița, Lumina (nr. f—3, 1968) l. I.: Eorum ............................. . ...... 1 DAMIAN URECHE: Poezia în Amfiteatru.......................... N D. PĂRUI' Nicolae Ursu.................................................... I ----— COM'TETUL DE i FDACȚIt--------- NICOLAE CIOBANU, ANGHF.L DUMBRWEANU f Sect'tar general de redacție), Jl£. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. L1LUN, SORIN TETEL. DAMIAN URECHE ANIȘOARA ODEANU ACELE LUCRURI MARI Jn vremea aceea, la noi in casă to- tul devenise mai complicat, încă decit in cel doi ani ce trecuseră de la moartea mamei. Adică, pe încetul, lucrurile iau din -ce in ce mai mult, o înfățișare nouă. Intti maica — mama tatălui meu — Itdtea tot timpul pe capul nostru, aban- donfndu-l pț taica moțu in satul iui săl- Jcafle dintre ripe, sub pretext că lui ii era deajuns dacă-șt are clondirul iui răchie, in schimb, pe mine, trebui* să ‘cineva să mă „crească". In realitate, creștea Domnica, toată contribuita maira la educația mea se mărginea la cu fie mă iui ca- detaliatul prin toate încăperile. In fiecare dimineață, cu o ulcică in care aprindea lămile, de mirosea ca la mort, ca si a- lunae dracii din cosă, spunea ea. ți cum. pe mine de fiecare dată, cfnd simțeam Vitrosul nesuferit, mi apucau nijte crize de turbare, conchisese că sfnt „anticris'*. ceea ce. fn loc s-o determine să mă me- Bafeze, o înverșunase mai rău, deci era firesc să deduc că o face din dorința se- tretă de a mă vedea evaportndu-mă. con- statare ce a dus la o luptă, mocnită dar •efertătoare, Intre noi. Mai nou. Tata hotărise să-l adueă la noi pe Mihai, fiul unul preot din sa- Kd vecin care murise la puțin timp după Iii dăduseră drumul din temniță, iar na lui Mihai. din otita suferință, de- ise „melancolică* si o internaseră in iciu. Maica bineînțeles drtfse, că nu leafuns că-i măntac eu zilele, ce ne I trebuie să ni-l luăm pe cap ți pe co- ti altora față de care nu avea nici o Igațte că nu ne serviseră niciodată cu u'e si nici n-aveau cum să se revanșeze dcă erau ți ei săraci, lipiți ca noi ți ir dacă o gură in plus treacă-meargă, 1 spusese tata, dar din ce ll îmbraci trimiți ia țcoală 7 Toate astea le dis- ase cu Domnica, pentru că tatălui meu degeaba l le-ar fi spus, pretindea că pen tru el toate lucrurile astea sint „mesehi* nării” de care nu urca să audă, poți să-t pui petec peste petec ți de mincat nici nu ?tie ce-l dai să mănlnee. Cert era că eu mă simțisem încurcată cind Mihai se dăduse coda oprită in fața casei, ajutat Vlchente să-ți coboare cufărul foarte jos din de Moț ponosit de rafie încins cu chingi fiindcă i se stricase pe semne, inchietoarea. Mă sim- țeam prost pentru că maica nici nu sr deranjase — deji ll asigurase pe tatăl meu, care fuseSe nevoit să se ducă in sa‘, că țtie ea cum să se poarte — sil vină să-l primească, rămăsese adică in (epenită tn fafa ferestrei ce da spre stra- dă citind, ca de o vină, din Biblie, cu o mutră îmbufnată. Mihai, la rfndul lui, mi-a dat mina destui de rece, ața numai din virful degetelor parcă l-ar fi fost teamă, să nu cred eă mi-o dă de tot, ți nici nu mi-a răspuns la surtsul meu poli- ticos, fiecare de-altfel tl studiasem In prealabil in fafa oglinzii, am înțeles maf pe urmă că e un copil ciudat eare părea că nici nu se așteaptă ți nici nu dorește să fie cineva drăguț cu el, mal mult in- că, riscă să-i fignețti, dacă li surideai ca si cind, prin asia, ți-al fi bătut joc Era cu patru ani mal mare dectt eu aveam șase an), iar ei zece. ți de mine spuneau tărăncile veneau pe ia noi „țdraca de ea. de ei mine. care cttu-l de cătrăniti, se vede că n-are mami", ceea ce mi jignea profund deoarece nu-m> plăcea să fiu compătimită ți pe urmă era o prostie fiindcă nici cu mama n-o dusesem prea bine, mă pocnea din nim" ți odată, Io Timișoara, unde mă duseseră să mă fotografieze, fml cumpărase o pă- pușă pocită cu brațele crucificate pretin- zând că pe asta mi-o aiesesem eu, cind știa cum știam ți eu ce păpuță frumoasă ■ îmi alesesem. .Aveam pe atunci dai ani fi jumătate dar tot nu uitasem, mai ales nu-i puteam ierta că md credea proastă, fi nici nu i-am putut dovedi niciodată contrariul, deoarece era veșnic enervată sau distrată, se vede că simțea că o pindefte moartea, cum spunea maica. Pe urmă fi plecase ia bunica de ia Biserica albă unde a fi murit deși bunica pretin- dea că are s-o faci sănătoasă — că nu- mai „balamucul* de la noi o îmbolnăvi- te. De fapt, pe măsură ce observam ți meditam, imi dau seama că Ia noi in casă nimeni nu era mulfumit cu situația pe care o avea ;i fiecare năzuia spre alt- ceva. Maica, de pildă. Iți pusese in cap ră ea ar fi trebuit să fie baroană. Astfel, acea tot felul de reviste cu fotografii de grofi ți baroni ți ffi copia rochiile după ale conteselor și baroneselor, cheltuind tot salariul tui taica moju pentru dantele fi mărgele fi alte parafesticuri din astea pe care le cumpăra de fa „trecui" din coif. £i le cosea singură la mafina Sin per din antret, iar cind era gaia, dte o ro- chie din asta, se așeza pe banca din gră- diniță. cu cile o pălărie cit un ceaun îm- podobită cu flori fi cu paie, fi cu para- zolul cu coadă lungă, împodobit cu b'ă nofe. deschis, punlndu-l pe tata s-o fo- tografiere, In timp ce eu cu Domnlca a- veam grijă să alungăm găinile, pisica fi dinele, ea sa nu iese fn fotografie cum o mai pățise. Clteva fotografii le mai s'ricase fi fundatul, fiindcă gardul de zăbrele era fie ciuntit, fie clrplt pe- alocuri, iar Udul casei coșcovit pină la urmă rezolvase problema agăffnd o scoarță de peretele WC-ului, dar și scoar- ța aceea era alcătuită din trei flfil, cit era lățimea războiului, inidite Intre ele fără să corespundă conturul florilor fi fn sfirsit toate astea erau foarte compli- cate fi nu aduceau nici pe departe cu terasele, p'opii fi podețele arcuite, peste girle, cu statuile de amorași ți femei goa- le. din decorul baroneselor Tatăl meu, la rfndul lui, făcuse teo- logia fără voia lui, că taica mofu n-avea bani, dar de îndată ce avusese el un sa- lariu s-a înscris fără ftlrea Episcopului la facultatea de litere ;l filozofie din Bu- dapesta, unde dădea examenele fn parti- cular. Din această cauză, de cind mă ftiam, ii vedeam, de cum se aprindeau luminile pentru seară — mai ales In serile lungi de iarnă — plecat deasupra biroului cu piciorufe a cărui vopsea imita seoarfa de copac, scriind sau ci- tind. Seria foarte frumos si repede, cu nifte litere rotunde ce se tnțirau ca niște mărgele fi avea In turul iui un morman f de hirtii, cdrfl fi caiete, pe care se oprea din cind in cind să le răsfoiască. Pleci apoi ta Budapesta pe ascuns, să nu audă Episcopul, apoi cind se întorcea, toată lumea era fericită, totul mersese după părerea lui perfect, reușise foarte bine, el de altfel, după părerea mea, reușea hi tot ce întreprindea nu Insă, eram sigură, penfm că maica se ruga pentru el, cum pretindea ea. Domnica, nepoata de vară a lui taica mafu, pe care, cind mama se îmbolnăvise, o aduseseră dintr-un sat de lingă Orăftfe ca să-i ajute Ia muncile mal grele, voia fi ea sd se mărite fi, din cauza aceasta, se tot sgtia In oglinjoara dintre ferestre- le bucătăriei, tncondeindu-fi Sprinccnele cu virfurile degetelor umezite ni limba fi mufdndu-fi buzele ea să ft le înro- șească. Avea niște cozi lungi negre, pe care fi le dădea cu gaz ca să lucească și miroseau din cauza asta urli, iar In se- zonul cald tși potrivea totdeauna cile o floare la ureche; una din ele an găsit-o odată, fleșcăită fn supă, de nimeni nn s-a dumerit ce soi de mirodenie o fi fiind și asta, pină nu i-am lămurit eu, lucru ce m-a făcut si mi aleg de la Domnica, pe lingă un ghiont in coaste cu epitetul de „plrttoare*. In ce mă privea, voiam fi eu ceva cu oarecare, fi anume să cresc cit mai repede ca să scriu o carte In care să arăt cit suferă copiii din cauza oameni lor mari din jurul lor. Așa că ne tot încurcam unii pe a'fii, maicăi i se năzărea totdeauna că nu i se ia îndeajuns fn considerare distincția ta- tălui meu că n-are destulă liniște pentru preocupările lui superioare din cauza scandalurilor dintre mine fi maica, Dom- nicăi că se tot trage de ea ți nu e lăsată să-f| „facă viitorul* — adică să se fn- tflneascd cu drăguții pe eare fi tot schim- ba, fiindcă de fiecare dată găsea dte unul mai frumos — iar eu vofam să ftiu tot. cum e să ffi baroană, fi să fii respectată, cum e să scrii fi să fnvefi pentru examene, cum e să te fntffnesti eu drăguții. mai nou eum e să fii trist ca Mlhat, fi multe altele. Jucam mereu cfte un rol fi Iml băgăm nasul In toate. Peste toate astea, se mai adăugiseră de cftt>a timp fi acele „lucruri mari*. $i asta tocmai după ce tata terminase eu scrisul fi cu cititul Seara, fiindcă intr-o zi se întorsese de la Budapesta si mo? Vichentie fî ajutase să coboare din cocie o ladă nu prea mare dar care se vedea după cum o fineau ei e foarte grea ff pe care fata se (ncipăținase s-o ducă pt- nă fn odaie ifngă birou. Nici nu s-a a- tins de bagajele celelalte pină a desfă- cut-o cu toporul fi o»n văzut in ea niște cărți, toate la fel, frumos așezate, cu a- ceași copertă verzulie, lucioasă, imprima- tă cu niște 11‘ere lunguiețe negre, „Ce scrie aici?", m-a întrebat tata, intlnzindu-ml una fi eu am descifrai numele iui. ffind- «1 știu cum să citesc, restul mi l-a citit •i fiindcă era pe ungurește. Am injeies apoi ca era teza iui de doctorat in litere ti filozofie, adică s-a terminat fi această fntreprindere a iui tata fi de acum pu- team sa vorbesc seara, In voie. „Bine că ai reufit", i spus maica, „acuma du- pă ce vom Scăpa de datorii, o să fim fi noi oameni" fi a arătat spre cărți. Tata, insă, a răspuns: „Lasă mamă, nu-i mo- mentul acum". Dar a căzut brusc pe glnduri. fi neașteptat s-a fntors cu spa- tele fi a izbucnit fntr-un hohot de plfns "de se cutremurau umerii. Nici maica nici eu n-am fntefes nimic, apoi ne-a ^lămurit că s-a gindit la mama, cit de bucuroasă ar fi fost in momentul acești dacă ar fi trăit, fără să știu de ce, am ^început să mă miorlăi fi eu, nu atit pen- Jlru că murise mama cit pentru că tata nu putea avea o bucurie adevărată. Pe urmă, insă lucrurile nu s-au pe- trecut cum mă așteptam, defi in adevăr af fi putut să vorbesc in voie, dacă aveam cu cine, fiindcă cu maica nu puteai vorbi decft despre strigoii cu ochi de jăratic fi ghiare de ofei; tatăl meu era mereu ple- cat, seară de scară, ba pe ia căminul cul- tural, unde făcea repetiții de cor, ba pe ta invăfătorui Munfeanu, unde se adunau mai mulți, ft maicăi nu-i era deloc tot- una fi pretindea că rău face tata ce face, ți mereu trăgea cu urechea la toate zgo- motele, iar cind tă'ra Șnuchi sau se au- reau pafi in stradă se oprea din cititul Wibliei fi ifi făcea cruci, bolborosind ^„Doamne, fie-fî milă de noi, Doamne mintuiețtc-i pe robii tăi". Probabil pen- fru că eram „anticrist" îmi explicam cu, mie Invocările astea îmi fn'orceau sto- macul pe dos. „Eu nu sint robul nimănui, pe mine nu mă pune in rugăciunile tale /* ii strigam, bărind din picioare. Atfta imi trebuia ca să înceapă niște scandaluri de te speria fi Efa — motanul — fi se cerea afară, miorlăind ea un apucat. Nici în Mihai nu-mi găsisem un aliat, pe el nu-; interesau derft discuțiile băr- baților, despre războiul care se sflrpse sau era pe sfirfite, conferința păcii fi al- tei'*, iar cind ii ceream să mă lămurească puțin că sfnt prea proastă ca să înțeleg, Cu să nu mai vorbesc de mutra pe care • făcea cind ne trimitea in curte ca să ne jucăm, nici nu mă lăsa să mă gtndesc ce joc, să mai invent, că mă tot grăbea „Hai, joacă-te, nu de ora m-a trlmtf in curte ?" Pfnă fi Efo nu-i mai putea su- feri, de cind il scuturase de pe umăr jig- nindu-l pen'ru că Eța era un motan sen- sibil fi ambițios fi acesta fusese din par- tea lui, un gest de mare simpatie. Păcat de frumusețea lui Mihai, imi spuneam, de ochii Iui negri care te făceau să te glndefti la cerul stropit de stele din nop- țile de iulie fi de fata lui albă ca laptele, era chiar prea frumos pentru un băiat. Avea fi părul negru fi lucios, fără să-fi dea eu gaz, ca al Domnicăi, ondulat ca la păpuft ți niște dinți ca de porțelan, albi fi foarte regulați, dinți definitivi nu știrbi ca ai mei, de lapte. De fapt, eu nici cu gura tnchisă nu eram frumoasă, mă ve- deam eu singură in oglindă fi nu mai era nevoie să mi-o tot spună femeile care veneau Ia noi. „Poate cind o mai crește..ziceau ele, „că copiii nu se schimbă. Că mama ei a fast o mlndrețe de femeie, săraca de ea, ce pereche erau ei doi". Cam așa stăteau lucrurile in seara a-eea de noiembrie, cind așteptam să vină ta'a, de la oraș ; matca, la masa rotundă din mijlocul odăii acoperită cu o față de masă, cu franjuri, ci ea Biblia, iar eu cu Mihai. stăteam așezați in fața sobei de tuci in chip de turn, care avea o crăpă- tură in ușă, pe nasul balaurului, prin care se străvedea jăratecul. Era un mo- ment de mare liniște, in care nu se auzea decit duduitul focului, se vede că fnghe- fascră fi foarecii în pod, nici din bucă- tărie nu venea nici un zdrăngănit, desigur imi spuneam, Domntca ațipise veghind mfnearea ce stătea la cald pe plită in afteptarea sosirii lui tata. Eu stăteam așezată pe taburetul cu gaură in mijloc in care se înfigea pomul de crăciun, iar Mihai pe un butuc care nu încăpuse in sobă, pus In picioare, nu că n-ar fi exis- tat alte scăunele in casă dar așa-i plăcea lui să fie pădureț. Stătea cu coatele pe genunchii depărtați numai bețe și un- r/hiuri ascuțite, semănlud cu o lăcustă mare. Din partea lui, imi spuneam, pu- team să tăcem afa toată seara, nici n-ovea rost să-l mai intreb ia ce se gindește fiindcă avea să-mi răspundă sec, cum o mai făcuse, „la ale mele". Eșa-motanul, la rmdul lui, dormea după sobă răspin- dind un miros de păr de porc pfrlft. Părea cum nu se poate mai fericit, așa al dra- cubii de murdar cum era că din alb luase culoarea aripei de glscă cu care se evrăța marina de gătit, mai ales de cfnd se aș crnuse zăpada aceea așa de netedă ți curată, cind trecea prin grădiniță parcă era un motan coșar. De spălat se spăla el, fi văzusem, dar se vede că o făcea numai ața de formă, pe de rost, ori că nu-și umezea bine laba, ori că n-o atin- gea de blană, ceva era grețit, In orice caz nu ieșea, din toată osteneala asta a lui, nici un rezultat pozitiv. Stătea atlt de lung și de desumfiat, ca o pisică fn- tinsd de clini, moartă, nici măcar nu mai torcea, doar pintecul fi svfenea ritmic arătlnd că respiri. îmi părea bine că tl văd fericit, fiindcă, altfel, fn afară de mine și de tata, toată lumea ll năpustuia, chiar și numele lui venea de fa „Efi afară", afa că nu era cazul, îmi spuneam, să-l deranjez, mai ales că avea prostul obicei ca atunci cind era luat fn brațe și mtngliat să dea drumul ta elte un mi- ros îngrozitor ceea ce ar fi făcut-o pe maica să se sezisese de prezența lui ți să-l ia la goană. Iar afară era un frig din acela umed pătrunzător cum se face cind cade zăpada. Cind se inserase nu mai ningea, Era bine, Îmi spuneam, pentru tata, care tre- buia si vină pe jos de ta gară și proba- bil singur pentru ci, oamenii care mer- geau ia oraș veneau cu un tren mai de- vreme. Numai de. nu l-ar ataca lupii, ca de cfteva zi ie, fa Domnica ia bucătărie, începuseră iar poveștile cu lupi ca fn fie- care iarnă cind da gerul, II vedeam acum in compartimentul acela de clasa a treia, in care trăgea pe sub uși fi pe la ferestre, un compariiment din acelea mari, slab luminate, mirosind a pun fi a igrasie, între alle moglldefe cu gulerele ridicate fi edefuiiie trase pe ochi, împietrite, tă- cute, apăsate de ginduri. Prin geamurile aburite nu se părea nimic ca fi cind toate ferestrele ar fi avut storuri negre, doar cind trecea trenul prin vreo gard apăreau cfieita pete de lumină ca nifte felinare fn ceată. fl vedeam ghemuit intr-un coif Ungă fereastră, înfofolit fn paltonul negru pe care bunica fl curăfase ieri cu apti fi afet fi constatase că e ros râu pe la bu- zunare ți butoniere, că nu mal știa cum să-i cîrpeascd fi i-ar fi trebuit unui nou, cu blana lui de lutru de care se bucurase atit cind era nouă, cu trei ani in urmi, dar acum se tocise fi i se vedeau rddă- cinife ruginii, fi căciula ca o oală din aceeași blană in acecafi stare- Oh, Îmi spuneam, de ce nu e lata bogat ?• fi imi venea să pling de ciudă neputincioasă. Apoi continuam să-l imaginez: Iată, tn- sfirțit, trenul s-a oprit in gara noastră fi tata se dă jos. Castanii din fafa gării sint troenifi de zăpadă. Bocancii i se în- fundă in zăpada afinată proaspăt căzută. Înaintează spre ieșire. In dosul gării nu e nimeni, nici o coaie, pustiu. Privește 6 in lungul drumului mărginii de copacii aceia uriafi care par turna} i fn zahăr. Zăpada e mare, pirtiile s-au acoperit, se înfundă in ea pEnd la glesne. Cimpul e alb, cerul cenușiu, totul e vast, fnspăi- mfntdtor, in muțenia aceea absolută, iar tata e mic cit un punct, fragil, amenința1 din toate părțile. Se glndește ce bine e să fii In casă la căldură, șe gindefte Ia noi, fi e dor de noi și se luptă cu frica Doamne, îmi spun, cit pot să sufăr pentru ceea ce imi imaginez. £f nimeni, nicio- dată nu mă împiedică s-o fac, trebuie să rămtn singură mereu cu imaginația asta a mea.., Oftez. Apoi: — Mihai! strig in șoaptă. Băiatul iți ridică privirile mustrător pe sub genele stufoase. L-am turburat și pe el dintr-un vis. ■— Crezi că pe tata o sd-i mănEnce lupii ? întreb. — De ce să-l mănlnce lupii ? spune Ce ți-a venit ? — Mă glndcam. Dar mai vin oameni de la gară, nu-l mdnlncă lupii. Nu e neapărat nevoie să te mănlnce lupii cind vii noaptea de fa gară. — Ce lot vorbefti acolo ?! se amestecă matca, fntorcfndu-se greoi spre noi. — Nk vreau să-l mdninee pe tata lupii, Încep să urlu. — Doamne, iartă-ne și miluieșle-ne ' exclamă maica, făcfnd fi cruce. Cine fi-a băgat in cap prostia asta ? $i se uitu urit la Mihai. — Eu nu, se apără el Nu ftffi cum e Do m nica ? De fapt nu s-a intîrnpiat nimic, vreau să spun că toată conversația asta, cu maica fi cu Affhai, mi-o imaginasem, Dar cum te trezești dintr-un vis fn alt vis, eram iardfi Fn cfmp. /.a un moment dat drumul cu copaci se isprăvea fi trebuia să coteftf inergfnd ea o masă, apoi iar egieaf fi o apucai pe cel ce intra in sat De-or ajunge odată la primele case, ni^te cocioabe răzlețe adormite sub căciulite lor mari de vată... Dar aici începea atid primejdie — erau cei de pe front care veniseră acasă cu armele tor fi cu mu nifit, fi omeninfau că o să-t „pufte* pe toji cei ce i-ou trimis să moară fi să se schilodească pe degeaba. Maîc&i îi era foarte frică de ei, deși, după cit puteam eu să înțeleg, nu avu- sese, fn afacerea asta, cu războiul nfcf un amestec, ceea ce i-o spunea si (ala căruia nu-i era frică fiindcă se avea bine cu Coji. Maica, insă, pretindea că un glonte rătăcit n-are de unde s-o țtie ți atinge ce nimerejte, lucru confirmat fi de Mihai. Toate astea mi se păreau ingro zitoare. O întrebasem pe maica dacă toi ața era ți cind a fost ea mică, dar mi-a răspuns că nu, nici cind a fdît tata mic, numai acum e ața, din cauza războiului. Nu scăpăm de spaime decit cind tata se întorcea acasă, ochii lui străluceau în- totdeauna de mulțumire, tui nu-i era frică de toate astea, Dar nu numai maica era apucată de streche Mi-am zis intr-o zi că e o prostie s-o mal ascult să nu mă mă mai duc la fata notarului care stătea in casa de lingă noi peste un zid 4ța că n-am urcat pe nițte Mrne fi cărămizi ți om strigat-o, iar ea a iețit pe terasa din dosul casei ți mi-a făcut semn, apoi mi-a adus scara dela cotețul găinilor să cobor. Pe urmă mi-t făcut semn, cu de- petul pe buze, să tac ți am intrat de mină drept fn dormitor unde a deschis sertarul de la o noptieră din care a scos O cutie de drajeuri fi mi-a turnat ctteva In palmă. Tot trăgind cu urechea ți si- lindu-mâ s-o închid. Nu înțelegeam de re le face pe toate astea cind zgomotul •le piidffă ce venea din bucătărie a încetat li a năvălit mama ei fn odaie eu o furie, țterglndu-țt mintie de sortul de bucătărie, ți m-a silit să deschid palma ca să vadă ce ascunsesem acolo. Apoi a început să urle ia Ml li, că de ce caută fn noptieră fără să-t ceară voie, fi se făcuse ea o sfeclă. Miii a îngălbenit ți a plecat capul fără să scoată un cut’fnt. Eu am pus drajeuriie pe noptie- ră, dar mama iui Mill mi-a spus că acum nam decît să le măninc, că tot nu-i mai trebuie nimănui din miinile mele murdare. Mă uitam la ea țl nu mă dumiream cum iot cucoana asta fusese mai demult atft de drăguță cu mme ți-mi zimbea arătindu-și coîfii de aur cind mă întreba cum se mai dmte mama, cd-i era foarte simpatică. Cind i-am povestit maicăi ce pățisem, ea mt-a zis că ața-mi trebuie că n-am ascul- tat-o, că doar m-a prevenit- $i că notărea- .m era ața ftfndeă le era frică de cei In- torți de pe front. Nimeni insă nu putea să-mi explice ce amestec aveam eu in țoa- le astea. i De altfel ciudate mi se păreau ți acele re- petiții de cor din fiecare seară, la care tata spunea că sint nevoiti să cinte in surdină Pe-al nostru steag" ți alte cintece patrio- tice, ca să nu se audă. Iar noaptea, cind treceau păți pe stradă, maica 11 trezea pe lata țoptind: „Auzi ? I* ți apoi țtiarn că nu Idorm, cum păfeam eu cfnd păzeam strigoii din povețtile lut maica, pină cind pății se îndepărtau. De fapt. Intr-un fel fusesem ți eu amestecată in toate astea, fără voia mea ți aveam un mare secret. Astfel, fn vară. fn!r-o zl. răcind uța bisericii deschiră mi-am zis că ce ar fi să mă sui fn fum ca să țtiu cam ce s-ar putea fntimpla, tre buia s-o fac. Ața că profitind de faptul că nu părea a fi nimeni prin apropiere, m-am cățărat pe scara îngustă In spirală, pe care mă mat suisem cu copiii cind se bătea toaca, ți m-am trezit în cămăruța unde se țineau prapori* vechi. Era acolo un morman de broeaturi decolorate prin care se st răvedeau bucăți de fețe de sfinți fi de îngeri bucălați cu vopseaua plesnită, amestecări cu resturi de obiecte de cult, sfeșnice ți alte cetea, scoase din uz, ca in orice pod. Neavlnd nici o idee anume de felul în care aț putea beneficia de con- fruntarea cu aceste vechituri, după-ce am ridicat ctteva tinichele ce nu mă inspi- rau tn nici un fel asupra vreunui uz posi bil, ți le-am aruncat, am început să trag la intim plase de prapori, cu intenția de a scoate unul întreg. Nici eu un prapor £n- treg nu țtiarn ce am de făcut, dar îmi plă- cea pur ți simplu cum pirite mătase putredă răspândind nourați de praf, cu acel miros de ceară topită ți igrasie, spe- cific bisericilor, fn scurt timp izbutisem să mut mormanul dintr-o parte fn alta țî să stirnesc un șoarece pe care eram, gata să-l prind de coadă, cind, spre surpriza mea am întrezărit o teacă de muțama nea gră eare, cind am traț cu degetul, pe ea, a început să lucească a nou. Mi-a trebuit o groază de timp pină s-o dezgrop, îngră- mădind praporii Intr-un colț. Era, cu coadă cu tot, o coadă de lemn lustruită, enorm de lungă ți sub mușama, flutura ceva moale, fn clipa aceea a apărut Mo? Vi- chentre, care urcase să tragă clopotele că murise o babă și cfnd m a zărit chfvuin- du-mă să scot teaca, să-i vină rău. A nee- put să mă sperie că acolo e ascuns dracul care ia coptii in sac, pe urmă, eînd a vă- zut că nu-1 cred, că îmi arată ce e dar să-l întrebe fntil pe tata, pe urmă a înce- put să se tfnguie că dacă nu mă dau Jos din turn il nenorocesc, are să-țî piardă slujba ți-i rămin copiii cu baba pe dru- muri. Cu «sta m-a convins, dar abia am ajuns In casă că m-a și privit, era ți tata de față ți au început ți el ți maica șt Dom- nica ră mă privească parcă ar fi fost o pacoste, pe urmă Insă, tata mi-a luat apă- rarea, pretinzind că sint cuminte și, dacă mi se cere să nu povestesc nimănui nimic despre ce am văzut am să ascult. Pe maica, insă, n-a lăsat-o inima, cind am ră- mas singure să nu mă ia la rost că ce aveam să mă cațăr fn turnul plin de lilieci care cind Iți infră in păr se inchiaaâ fn el fn asa fel că trebuie să te tundă ? Și că, fn concluzie, fi din asta se vede că sint ant<- cr'S* a se intîmple ața, dar am întilnit atîția pâ cătoți în viață mea că, ori de cîte ori so- licit ceva, mi-e teamă de refuzuri ți de priviri de cline care vrea să muște. Alexandru Sahia s-a uitat la mine a- tent șl curlois, spunindu-mi: — Gloata este un început oare mi-a plăcut. Continuă-11 Aici, la noi, prin ga- zetă ... 14 MOTIVUL TĂCERII In poezia lui lucian blaga ■ P. MIHAILFSCU. D. D1NCA C '■'pirit speculativ încă din fragedă vfr- stă. Lucian Blaga se inffișoarâ în tăcere, nu pentru a trece neobservat, ci pentru a nu tulbura parcă orinduiala universului. De altfel, după propria-i mărturisire, în- clinarea devenită mai tirziu expresia unei deosebite trăiri interioare, poetul o avea din naștere, Oricum, intre tăcerea proprie stucturii sale sufletești și intre universul său poetic există o perfectă corespondență. Absolu- tul. supranaturalul, misterul sint compar- timente ale aceleiași lumi indivizibile, in care și omul ți la rindul său poetul, este numai un element, egal Cu ceilalți. Nn există nici o ruptură tragică intre poet ți univers, ci mai curînd un fel de mulțu- mire lăuntrică de a fi descoperit identita- tea structurală prin care se simte legat de aceasta; tăcerea. Obișnuit, tăcerea se confundă cu un fel de adumbrîre a luci- dității sau include acea stare de echilibru absolut, de nivelare a sentimentelor. Am- bele cazuri reclamă distanțarea de reali- tatea imediată, ceva fn afară de spațiu și timp. Poezia lui Blaga relevă o nouă față a tăcerii, tăcerea care ascunde, care presu- pune ceva. Imaginile din cartea de piatră a stalactitei vin să adfneească acea- stă idee ; „Tăcerea-mi este duhul Si-neremenit cum stau fi pașnic Ca un ascet de piatră Imt pare Ci sint o stalactită Intr-o grotă uriașă. In care cerul este bolta Lin. Lin. Lin — picuri de lumină $1 stropi de pace — ood necontenit Din cer împietresc fn mine" ’ 1 Lucian B!ag*. Poezii, 1. Ed jn Ut.. IMS, D. M Poetul se compară cu o stalactită uriașă în care împietresc nu stropi de apă. ci stropi de lumină ți pace; acțiunea Se desfășoară în tăcere. Este o tăcere fn care se petrece ceva, poate chiar un strop de istorie universală, dună cum mărturi- sea undeva Blaga: ,.încrucișarea a două priviri, o clipă de tăcere intre doi oameni, un simplu cuvînt care nu ajunge pină la urechile celuilalt, pot să fie un strop de istorie universală*'. Peregrin în singurătate, Sadoveanu nota: „liniștea se cernea din cerul singu- ratic" sau „li se pan* că liniștea curge din stele". Observăm că atft ia umil, cit și la celălalt există aceeași aspirație, numai că fiecare o realizează pe căi prcpcii. Este ceea ce Blaga însuși, neașteptat de simplu, exprima in postulatul focului unic*. Tri- butar impre ionismului, poetul Iți amin- tește de sfatul pe care ta mijlocul veacu- lui trecut un scriitor francez II dădea al- tuia: „dacă vrei să descrii un foc fn noap- te, trebuie să privești acest foc pînă cînd observi că numai seamănă CU nici un nit foc ce 1-al văzut — postulat, care generalizat, întărește ideca prin care un fenomen are dreptul să intre In artă numai complet individualizat... Dacă natura1 nu nl-1 dă complet individualizat, e sarcina artistu- lui sâ-l individualizeze.* Aceste argumente, printre atftea alte- le, justifică tratarea, Intr-O secțiune apar- te, a motivului tăcerii In poezia lui Lu- cian Blaga. Se poate afirma chiar, că nu există aspect esențial al fenomenului — semnificația tăcerii, tăcerea privită ca * Vezi L. Blege. AforUmv, Contemporanul. (19«). 11 V,. p. 3. 3 L. Blaga, Filozofia atuului, Cultura națio- nală. (19141. p. W. « prin natură. In cazul atetta subînțelegem limbajul 15 modalitate de cunoaștere, tăcerea corelată cu fapta umană — care să nu fi fost luat fn discuție’. Cercetarea de față îșl propune — în cele ce urmează, pe marginea materialu- lui Cuprins în Poezii, I, u (19CT) Editura centru literatură — să stabilească voca- bularul de bază pe care se sprijină acest motiv central al poeziei lui Lucian Blaga, (respectiv cuvintele din cîmpurile seman- tice înrudite) și măsura fn care acesta proiectează asupra clementului concret (versul — u-mă) nota semantică defi- nitorie. Ințelccînd prin motiv • elementul co- mun cîtorva cîmpuri semantice cu cono- tații înrudite, pentru a proceda cu mai multă ușurință la analiza motivului tăce- rii din poezia blaciană, am grupat fn jurul acestuia patru ctmpurl semantice după •Cum urmează: T N=35 1. tăcere (F = 15); liniște (F= V= 9 =15); a amuți (F=l); a măcina (F=l); n sta in ne- cuvint (F= 1); a nu face lar- mă Vezi cuvintele : a amuți, a mâctna, * nu face Urmi, a rm vorbi n In nrrovlnt 16 I fi fost și gîndul Inițial al poetului, numai tâ pe măsura in care acest termen devine dominant, el doliîndește expresia unei conștiințe artistice absolut diferite: „Atita liniște-i în Jur, de mi pare că aud cum se izbesc de geamuri, razele de lună" (I, p 14). Liniștea care ne Înconjoară se oferă mal mult simțurilor noastre, decit cugetă- rii, de aceea ea este intuită de poet prin notele cu care se adresează acestora: tă- cerea devine perceptibilă. încercăm un sentiment deosebit al artei, poetul „scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea lor de grație" — Moarte (somn) vis — formează tripticul în afara căruia nu se poate în- țelege ceea ce înseamnă tăcerea în poezia lu! Blaga. Substanța metaforică a terme- nilor crește din tentația de a ghidi mitic iuniea și din arta de a exprima poetic tăcerea. Alt înțeles nu are Perspectivă din Lauda somnului, decît acela de a su- gera marele mister pe care-1 închide tă- cerea in somnul monadelor: „Noapte, sub sfere, sub marile Monadele dorm lacrimi fără de sunet în spațiu Monadele dorm Mișcarea lor — lauda somnului". (1. p 152). însăți lauda somnului este indirect iau a lârerii șt deci lauda tainei. Sensu- rilor discutate pînă acum li se mai adau- gă unul, simbolic, poetul scrie: „Stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge" (I, p. 8). Motivul liniștii atinge astfel, prin Implicațiile sale, problema «Ut de complexă a neființei, a morții. Do bună seamă că lectura Nopților lui No- valîs — Himnen an die Nachl •— nu va fi fost străină poetului In structura aces- tei imagini. ” Termenii: moarte (somn) vis formează un lanț parțial sinonimie, ca elemente imediate ale motivului In discuție, pe care-1 închid și-l rotunjesc. — Mut / identitate l spațiu (vezi I, p 01, 93, 19, 7). — mută t căutare, de pildă : ..Sufletul mi-e în căutare, tn mută, seculară căutare". (I. p. 237). • L, Blaga. Poetul, Discobolul, (IMS). io vezi T. Vlanu. Studii de lllaralurd româ- na. Ed. didactică «I ped. IMS, p. »4 : „Ich fOhle des Todes VerjUngende Flut Zu Balsam und Aether Verwandelt meln Bluf. In inducere : Simt valul morțll care Întine- rește / stngele meu se preface in balsam jl etlter. — Versul „Lucian Blaga e mut ca o lebădă", I, p. 237 oferă cheia repre- zentării motivului tăcerii, ecuația poetică fiind de data aceasta mult mai complexă ți conectind succesiv cele trei elemente ale comparației coalescente11: Lucian Blaga. lebădă și mut: altfel spus, noua paradigmă, exprimată prin comparația — deja menționată — este construită pe baza sintagmelor similare / Lucian Blaga e mut 1 ți lebăda e mută /. Așadar, distribuția celor patru cîm- puri semantice evidențiază poziția cheie pe care o dețin în reliefarea motivului central: tăcere. Intrînd pe rînd in rețele combinatorii diferite, acestea dobîndesc caracterul unor precizări modale. Ordona- rea celor patru cimpuri semantice: tă- cere — noapte — moarte — mut in jurul unui motiv dominant am făcut-o și cu intenția de a sublinia structura deosebită a poeziei lut L. Blaga. rod ai organizării conștiente al cîmpurilor semantice, a suc- cesiunii ți ierarhizării lor, radical opusă aceleia care rezultă dintr-o simplă jux- tapunere de cîmpuri semnatice. Merită de asemenea o mențiune specială versu- rile care concentrează nota semantică de- finitorie a motivului ți care în aceiași timp atrag atenția prin utilizarea exclu- sivă a timpului prezent, timp, care sin- cronizează poezia cu momentul observa- ției, exprimînd o idee generală — idee# nemișcării, a repaosului. —: ..greierele stă de vorbă cu tăcerea", „cariul macină tăcere", „se liniștesc păsări, sînge, țară' (I, p. 135) sau „Taci — arătătoare se o- presc / suspinind pe ultimul somn". (î. p. 143). în sfirșit, citindu-l pe Blaga nu pu- tem să nu observăm că în toate aceste situații, percepția estetică, pendulează In permanență între senzația tăcerii $1 sen- timentul că toate — începînd de la ne- întrerupta zămislire a vieții din tărimul primordial șl pînă la marea trecere — se subordonează legilor ei. Coordonată dominantă, atribut al tai- nei, motivul tăcerii este însuși misterul neexprimat dar prezent, într-o poezie tn care expresia aspiră spre captarea în for- me verbale a inefabilului, a unei atmos- fere ce se naște din contemplația lucidă ți Înfiorată a tainelor lumii. ii de lipul Aa la ici cu Ba, unde A țl B slnt termenii comparației. Iar o un atribui comun. Cel doi termeni A țl B se neutra- lizează tn poziția a. A— Lucian Blaga : B— leMdi ; a— mut. (ct. explicațiilor date de Ch. Broolc-Roae. Onunmir of Metaphor, Lon- don, (1«S). P n 17 CONSTANȚA BUZEA VITEZA c pătat Inveteleftc maica ca. mițclndu-fl gindul < Aț putea >d trec In fa|d conduci nd netulburaM Monclruoaia ta vHccd, itnpelc intact ld>fndu-t Pentru altă Intlmpiare intr-o eilpd vlnovatd. Dacd încetez supliciul. mat dorind sd te cobor, Dued nu renunț ta fastul din concluzie, ușor OclilvI ttlu amenințarea mt-o întoarce nebunește Sft>iindu-ini alb vcjmint'4 ptejdtit pentru cind mor. Domn al vorbelor, ai unei vieți, prin curbe rOsturn»td. Trdltor tnir-o marifcd, neajd. furi. fă ce vnel Fundul vdli vn fi martor Hnpd linia ferată. Lingă ilngele femeii risipit fn tunsul el. MATEI ALEXANDRESCU PE UNDE - A FOST DE MULT... jterge urma morfii an de an. Din cruci; crimpeie, gropile surpate Au dus strigoii porțile In spate Și ridul bolovan cu balot an Inscripții vechi. In pietre vechi sd;m e S-au jters, ca orice lucru scris in ian. Foiesc fopfrie-n frunze de lipan bujnifa le ftie ți Ie scoate. Pe unde calc, se simte sub fdrlnd Pietrificata strtnpere de mind A ruperii de cele viitoare. E grea uitarea. Moartea ți mai f r.a. De n-ar fi mica mea privighetoare Și n-ai fi tu. parfum de viorea... 18 Două povestiri de ■ JULIO CORTĂZAR PLAN PENTRU UN POEM c fie Roma aceea a Faustînei, vintul s-ascută condeiele de plumb ale scribului Care stă jos, ori, în spatele plantelor agă- țătoare bătrîne de-o sută de ani, într-o dimineață, să apară scrisă această frază convingătoare: Nu există plante agățătoa- re de o sută de ani, botanica e o știință, la dracii' eu născoci lorii de imagini as- cunse. Și In baie stă Marat Mal văd și un greiere urmărit pe o tavă de argint, și doamna Delia care-și apropia ușor o mină ca un substantiv și ude, ți Faraăn Ii blestema pe țărm) sau cînd să-l prindă, greierele e în sare (atunci au trecut de partea cealaltă fără să se sare la mecanismul delicat care extrage din floarea de grîu mina uscată a plinit prăjite, Doamna Delia, Doamna Delia la- să 1 pe greierele ăsta să umble pe plajele farfuriilor. într-o zi va clnta, ca să se răzbune, atit de înfricoșătoare Incit cea- surile dumitale cu pendul se vor sufoca In sicriele lor verticale, sau spălătoreasă va naște o monogramă vie care va alerga prin casă repetîndu-țt inițialele ca un to- boșar. Doamna Delia, musafir:! îți pierd răbdarea fiindcă-1 frig. Și în baie stă Ma- rat. In sfîrțit, să fie orașul Ruenos Aires, intr-o zi deosebită și tremurătoare, cu rufe Întinse la soare și aparatele de radio de pe stradă vociferînd toate deodată despre prețul floarei-soarelui pe piața liberă. Pentru o floarea-soarelul suprana- turală în Duenos Aires a plătit cineva optzeci și opt de pesos, și floarea-soarelui s-a arătat plină de ură față de reporterul Esso, în parte din oboseala provocată (pu- țin din oboseala determinată) de socotitul semințelor, în parte pentru că destinul ci interior nu figura în biletul de vînzare. Spre seară va fi o concentrare de forțe în Piaza de Mayo. Forțele se vor îndrepta pe străzi diferite pînă ce se vor echilibra la piramidă, ți se va vedea că trăiesc da- torită unui sistem de reflexe instalat pe acoperișul primăriei. Nimeni nu se În- doiește că totul se va îndeplini cu cea mai mare strălucire, iar de aici, cum e ușor de presupus, o expectativă extraordinară. Ixjjile s-au vlndut, va veni domnul car- dinal, porumbeii, deținuți politici, vatma- nii, ceasornicarii, darurile, doamnele gra- se, Șl în baie stă Marat AXOLOȚII ” fost o vreme cînd mă glndeam mult la axoloți Mergeam să-i văd la acvariul din Jardin des Plantes ți ore întregi stă- team ți mă uitam la ei, observindu-le imobilitatea, mișcările confuze. Iar acont sint un axolot. Am ajuns la ei din Intlmpiare, într-o dimineață de primăvară, cînd, după o iar- nă greoaie, Parisul Iți desfăcea coada de păun. Am cobodt pe bulevardul Port-Royal, am luat-o pe St. Marcel și l'HOpltal, am văzut primele nuanțe de verde într-atîta cenușiu și mi-am amintit de lei. Leii și panterele erau prietenii mei, dar niciodată nu intrasem tn clădirea umedă ți întune- cată a acvariilor. Mi-am lăsat bicicleta Sprijinită de gard și m-am dus să văd lalelele. Leii erau uri ți ți triști iar pan,le 19 El a mal venit de multe ori, dar acum vine din ce în ce mai rar. Sâptămtni in șir nu se arată. L am văzut ieri, m-a pri- vit îndelung și brusc a plecat. Ml s-a pă- rut cil nu mai era atît de interesat de noi, că mai degrabă se supunea unui obi- cei. Și cum singurul lucru pe care-1 pol face e $ă mă gindesc, m-am gîndit mult timp la el. Cred că la început am conti- nuat să comunicăm, că el se simțea mai mult ca niciodată legat de taina care-1 obseda. Dar punțile sint tăiate între el și mine, pentru că obsesia lui de altădată e acum un axolot, străin de viața sa de om. Cred că la început eram în stare să mă întorc într-un anume sens la el — vai, numai Intr-un sens — și să țin inereu trează dorința sa de-a ne cunoaște mai bine. Acum sint pentru totdeauna un axo- lot, și gindesc ca un om numai pentru că orice axolot gîndește ca un om, acolo înăuntru, sub masca de piatră trandafirie Mi se pare că in primele zile am reușit sâ-i comunic ceva din toate astea, cînd încă eram el- Și în această singurătate de pe urmă, la care el nu se mai Întoarce, ml consolează gîndul că poate o să scrW despre noi; crezînd că-și închipuie o |X> vestire, o să scrie toate astea despre axoloți. !n românește de D ȚEPENEAG fi IRiNA IONESCU Și totuși erau aproape. Mi-am dat seama de asta încă dinainte, cind nu eram Încă un axolot. Am știut o dm ziua cînd m-am apropiat de ei pentru prima oară. Trăsăturile antropomorfice ale unei mai- muțe, spre deosebire de ce cred cei mai muiți, scot la iveală depărtarea dintre ele și noi. Completa lipsă de asemănare între axoloți ți ființa omenească mi-a dovedit teminicia cercetărilor mele, faptul că nu mă bizuiam pe analogii facile. Numai mî- mițele ți... și o țopîrlă are astfel de mtini, dar nu seamănă de loc cu noi. Cred că mai degrabă capul axoleților, forma aceea triunghiulară trandafirie cu ochi- șori de aur. Capul privea ți știa. El cerea. Nu erau animale. Era ușor, aproape inevitabil, să cad In mitologie. In primul rînd am descoperit la axoloți o metamorfoză care nu reușea 'să anuleze cu totul o tainică umanitate. Mi i-am închipuit conțtienți, sclavii cor- pului lor, veșnic condamnați la o tăcere abisală. La o cugetare disperată. Privirea lor oarbă, minusculul disc de aur inexpre- siv ți totuși înfiorător de lucid, mă stră- pungea ca o chemare. „Scapă-ne, scapă- ne”, Mă pomeneam înginînd cuvinte de consolare, dindu-lc speranțe copilărești. Ei mă priveau mai departe, ncmtșcați; pe neașteptate crenguțele trandafirii ale bran- hiilor se ridicau. In clipa aceea simțeam un fel de durere surdă; poate că mă ve- deau, receptau efortul meu de a pătrunde In viețile lor de nepătruns. Nu erau ființe omenești, dar la nici un animal nu găsi- sem o legătură atît de adtncă Cu mine. Axoloții erau ca niște martori ți uneori ea niște judecători înspăimîntați. Față de ei mă simțeam josnic; era o puritate atit de înfricoșătoare în ochii aceia transpa- renți. Erau niște larve, dar larvă înseam- nă mască ți fantomă totodată. Dincolo de chipurile astea aztece, Inexpresive și lotuși de o cruzime neîndurătoare, oare ce ima- gine aștepta să 1 vină ceasul? Mi-era frică de ei. Cred că dacă nu j-ns fi știu* aproape pe ceilalți vizitatori și pe paznic, n-aș fi îndrăznit să stau față în față eu ei. „li mănlnr' din ochii”, imi spunea rlzînd paznicul, care-și închipuia probabil că sint cam într-o ureche. Nu-ți dădea scama că ei mă devorau pe mine, yncct, din ochi. Intr-un canibalism de aur. Cind mi afinm departe de acvariu, nu făceam altceva devdt să mă gîndesc la ei, de parcă mă influențau de la distanță, Ajunsesem să vin în fiecare 21, iar noap- tea mi-l închipuiam Imobili în întuneric, Bnișcînd ușor înainte o lăbuță care pe nc- asleptaU se izbea d? lăbuța altuia. Poate că ochii lor vedeau în plină noapte și ziua continua pentru ci la nesflrșit. Ochii axoloți lor nu au pleoape. Acum îmi dau seama că n-au fost ni- mic neobișnuit, că așa trebuia să se în- timplc. în fiecare dimineață cînd mă aple- cam deasupra acvariului îi recunoșteam ți mai bine. Sufereau, fiecare fibră a tru- pului meu resimțea această suferință înă- bușită, această nemișcare chinuitoare aco- lo, pe fundul apei. Eindeau ceva, un înde- părtat imperiu distrus, o epocă de liber- tate, cind lumea fusese a axoloților. Era cu neputință ca o expresie atît de îngro- zitoare, care reușea să învingă inexpresi- v-tatea silită a figurilor lor, să nu poarte mesajul durerii, dovada acestei condam- nări veșnice, a acestui infern lichid în care sufereau. Zadarnic încercau să mă conving că doar sensibilitatea mea proiec- ta asupra axoloților o conștiință pe care ei n-o aveau. Ei și cu mine știam. De aceea nu a fost nimic neobișnuit în cele Ce s-au petrecut. Fața îmi era lipită de geamul acvariului, ochii incercau să pă- trundă încă o dată taina acelor ochii de aur fără iris și fără pupilă. Priveam chi- pul unui axolot oprit lingă geam atit de aproape de mine. Fără nici o tranziție, fă- ră surpriză, mi-am văzut chipul lipit de geam, in locul axolotului, acvariului, l-am văzut do cealaltă parte a geamului. Atunci chipul meu s-a îndepărtat ți am înțeles. Un singur lucru era curios; gîndeam ca mai înainte, știam. Mi-am dat seama de asta, și în primul moment am simțit par- că groaza celui care se trezește îngropat de viu. Afară, chipul meu se apropia din nou de geam, îmi vedeam gura cu buzele strînse de efortul de a i înțelege pe axo- loți. Eram un axolot ți mi-am dat seama, fntr-o clipă, că nici o Înțelegere nu era posibilă. El era în afara acvariului, gin- direa lui era o gindire din afara acvnriu- lui. îi cunoșteam, eram el-însuși, dar eram un axolot și mă găseam în lumea mea. Groaza venea — mi-am dat scama pe Icc — din faptul că mă credeam prizonier in- ir un corp de axolot, transmigrat în el cu gîndirea mea de om, îngropat de viu în- tr-un axolot, condamnat să mă mișc in- tre făpturi insensibile. Dar groaza a în- cetat cînd m-am pomenit cu o lăbuță care- mi atingea ușor fața, cînd mișcindu-mă încet văzui intr-o parte, alături de mine, un axolot care mă privea, și am știut că și el știe, fără să poată comunica, însă tot atît de limpede. Sau eu eram și în el, sau noi toți gîndeam ea un om, neputinclo 1 ■A ne exprimăm, mărginiți la strălucirea aurie a ochilor noștri care priveau chipul omului lipit de acvariu. 31 El a mal venit de multe ori, dar acum vine din ce in ce mai rar. Săptâmini în șir nu se arată. L am văzut ieri, m-a pri* vit îndelung și brusc a plecat. Mi s-a pă- rul că nu mai era atit de interesat de noi, că mai degrabă se supunea unui obi- cei. Și cum singurul lucru pe care-1 pot face c să mă gindesc, m-am gîndit mult timp la el. Cred că la început am conti- nuat să comunicăm, că el sc Simțea mai mult ca niciodată legat de taina care-1 obseda. Dar punțile sint tăiate între el și mine, pentru că olreesia lui de altădată e acum un axolot, străin de viața sa de om. Cred că la început eram în stare să mă întorc într-un anume sens la el — vai, numai intr-un sens — și să țin mereu trează dorința sa dc-a ne cunoaște mai bine. Acum sint pentru totdeauna un axo- lot, și gindesc ca un om numai pentru că orice axolot gîndește ca un cm, acolo înăuntru, sub masca de piatră trandafirie. Mi sc pare că in primele zile am reușit să-i comunic ceva din toate astea, cînd încă eram el. și in această singurătate de pe urmă, la care el nu se mai întoarce, mă consolează pindul că poațe o să scrie despre noi; crezînd că-și închipuie o po- vestire, o să scrie toate astea despre axoloți. /n românele de o ȚEPENEAG ți IRfNA IONESCU ROMANE ROMÂNEȘTI ■ ȘERBAN FOARȚA F “voluțla romanului românesc, care de la 1920 se va confunda Cu evoluția prozei womânești, stă sub semnul in previzibilului. Ciocoii vechi ți noi. de NICOLAE FILI- MON — primul rumân românesc — apare în 1863. (Este anul în care Dostolevski pu- plieă ale sale Însemnări de iarna despre -impresii de vară. Amintiri din casa mor- |ilvt apăruse- In 1862. Tot în 1862 văzuseră lumina tiparului; Solambo, Les Misera- Iblos, Părinți și copii de Turgheniev, Mada- me Bovary apăruse fn 1857. Crimă și pe- Kapsă avea să apară in 1866). Debut tar- div, care explică dezvoltarea oarecum twmală a romanului nostru. Copilăriei ■i va urma, obligatoriii, adolescența și erețea, ci maturitatea, după cum matu- itea va recădea uneori, in starea de co- ărie. Prin lirism, romanele lui Mihail lovcanu țin de copilăria speciei; prin nscendență, de maturitatea ei tirzie. pâ 1920, adică fn epoca de maximă as- isiune a romanului românesc, balzacia- mul coexistă cu ultimele experiențe gi- Kiene, expresioniste, suprarealiste, solis- tul cu Dostolevski și Prousf, lirismul cu țhieptivitatea, romanul de inspirație ru- rală sau acela istoric și paseist cu romanul ■trict citadin. Ciudată ontogeneză, grăbită sA recapituleze — rapid, prescurtat, capri- cios uneori, cu inevitabile pierderi, dar și cu neașteptate triumfuri — filogeneza, evo- luția lentă, multiseculară și previzibilă a ■peciei. Absența unei mari tradiții roma- nești — de unde absența inhibițiilor și a complexelor de inferioritate explicabile printr-o mare tradiție internă —, precum și posibilitățile nelimitate ale romancieru- lui român, aflat, ca Stanley, înaintea unei Africi virgine, au generat o situație plină de surprize, Și dacă momentul maturizării (adică al obiectivizării) romanului nostru este marcat printr-un „roman tolstoian” (LIVIU REBREANU, Ion 1920). ceea ce este tfarecum firesc, revenirea (în 1939, prin Enigma Otillci de GEORGE CALINESCU) la balzacianism ține de imprevizibilul licestcî evoluții. Adăugați că această reve- nire la Balzac are loc după o scrie de lu- rrări romanești nu străine de influențe ți ecouri din Dostoicvski, Gide, Marcel Proust. (Este vorba de romanele HOR- TENSIEI PAPADAT-BENGESCU, ale Iul CAMIL TETRESCU, ale lui ANTON HOL BAN etc., apărute între 1927 șl 1933, roma- ne prin care — după expresia criticului E. Lovinescu — ne „sincronizam" cu lite- ratura occidentală, față de-ale cărei suc- cese — probleme, tehnici — romancierul român va fi avut unele, explicabile, com plexe de inferioritate). Evident, numai is- toricește Proust îi este superior lui Balzac, și întoarcerea lui G. Călinescu la tehnica balzaciană nu însemană un anacronism Rubricile vacante din tabelul ideal al unei literaturi se cer treptat completate, pină la urmă conslituindu-se, de fapt, o tradi- ție. Tradiție care, în cazul romanului ro- mânesc, se constituie, paradoxal, în plan orizontal, iar nu evolutiv. A vorbi de un realism fundamental al acestui roman este — și nu este — justificat Din punct de vedere istoric, prea puține romane româ- nești s-ar încadra în realismul critic. În- suși primul nostru roman apare într-un moment în care realismul critic fusese, în Franța, prin prefigurarea naturalismului, depășit fel, prea puține romane româ- nești ar aparține strict realismului, dacă prin realism înțelgem, așa cum se obiș- nuiește: observație real ist ică și creație de tipuri, Dacă însă, realismul este — mai mult decît un curent literar, istoricește de- terminat, și dincolo de creația de tipuri „vii- și de observație limitată la mediu — o „Weltanschauung*, o „filozofe*, o justă estimare a realului, o atenție permanentă acordată socialului, punerea literaturii, adică, fn concordanță cu realul, realismul romanului românesc este... o realitate. Fâră un apetit exagerat al metafizicului, al speculațiilor de ordin transcendental, al eseisticii germane sau al problematizării rusești, al utopicului, ori al excentricului, romancierul român este, ca și Th^ophilc Gautîer, unul pentru care „lumea exterioa- ră există*. Ceea ce justifică, printre altele, prezența în mai toate romanele noastre a parvenitului. O prezență, aș zice, obligato- rie, ca aceea a nebunului în piesele lui 23 Shakespeare. sau a nihilistului In romanul rusesc. Evoluția romanului românesc este paraleli cu evoluția capitalismului în Ro- mânia, de unde abundența acestui produs social, tipic pentru epoca in care apar me- reu situații vacante la care se poate „ajun- ge-, Decanul de virată al clanului arivist este memorabilul Dinu Păturica (Ciocoii vechi și noi). Scria se continuă cu arivis- mul brutal și patriarhal al lui Tănase Sca- tiu (DUÎLIU ZAMFIRESCU, Viața Ia țară, Tănase Scatiu, finele secolului XIX), cu acela patetic al lui Ion (Ion), cu diverșii parveniți din romanele lui CEZAR PE- TRESCU. cu arivismul subit și subtil al lui Lică Trubadurul (H-sa P. Bengeseu, Con- cert din muzică de Bach. 1927), cu acela, balcanic și cinic, al lui Gore Pirgu (MA- TEI CARAGIALE, Craii de Curtea-Veche, 1929), în fine, și seria se poate continua, cu parvenitismul onctuos si ubicuu al lui Stănică Rațiu (Enigma Otilici). Umbra provocatoare a lui Rastîgnac și silueta ro- ție-neagră a lui Sorel se prelungesc, mult peste epoca lor, în paginile romanelor noastre. Evident, locurile libere (In parla- ment, în industrie, în protipendadă, în universitate) scad treptat, arivismul nu mai este „eroic", îți pierde bravura. Vor apărea, în continuare ariviști, la prima sau la a doua generație (mulți dintre ei, oameni subțiri, cu o viață Interioară — de unde romanele psihologice). Nu va mai apărea Arivismul. Dar cel puțin prin acea- stă istorie a arivismului pe care o scrie, romanul românesc este un roman realist. Ceea ce nu înseamnă că în spatele ace- stui decor realist, în spatele vastelor fres- ce sociale (Ion. Răscoala), sau istorice și et- nografice (romanele lui MIHAIL SADO- VEANU), precum și dincolo de observa- ția pregnantă a mediului social (citadin, mic-burghez, mare-burghez. aristocrat, ar- tistic din romanele lui G. Călinescu. ale H-siei P. Bcngescu, ale lui Camil Petres- cu), nu s-ar ascunde sensuri profunde a prnpos de condiția umană în genere, de marile cicluri ale naturii, de inefabilul ft- minîn, de crizele liminare de conștiință, de patologia unor cazuri extreme. Nu în- seamnă că ar lipsi epicul grandios sau analiticul infini"esimal, eroismul acțiunii sau acela al contemplării, epopeicul sau abisalul. Și de multe ori. numai canavaua romanului romftnesc e realistă. Dar realistă, de-atîtea ori realistă! Cu atît mai frapante fi-vor excepțiile de la rogu’a realistă. Una dintre ele — cea mai prestigioasă — este romanul Iul Ma- 24 tei Caragiale: Craii de Curtea-Veche, apa- riție bizară, operă stranie și unică, dar, oarecum, explicabilă prin citeva antece- dente ale literaturii noastre: proza roman- tică a lui Eminescu, fantastică, ia modul E.T.A. Huffman, ți metafizică; prozele de atmosferă, somptuoase și evocatoare, ala lui Alexandru Macedonski; balcanismul policromelor epistole ale Iul Ion Ghiva. nuvelele „extraordinare- ale lui I, L. Ca- raglale. (La care se adaugă frecventarea romanticilor crepusculari și a simboliști-j lor francezi). Dacă în genealogia literara a lui Matei Caragiate figurează cițiva poeți] e pentru că el însuși este poet (a ți publl-l cat sonete). „Liric pur- — cum îl omagia-] ză Ion Barbu- Poeți sint, de altfel, verita- bilii lui consanguini: Ion Barbu cel din Isarlik; Tudor Arghezi, din Flori de mudJ eai; M, R, Paraschivescu cu ale sale Cind tice țigăneșlL Și dacă, totuși, acest poet procedează ca un prozator, inventînd o vagă acțiune și niște personaje, e pentnil a se travesti ți, concomitent, pentru a sm dezvălui pe sine, — fie sub profilul, dM medalie greacă, al lui Paptazj, ca ncîntnJ cut evocator al „galeșei Floride ți-al troavclor An ti le-; fie sub masca sumbră! distantă, de bey de Samos europenizat, ■ Iul Pa^adia, ca veșnic pelerin pe la galan-l tele curți ale „celui mai frumos dintra veacuri, scump nonă și nostalgic Inii J toate, care fu al optsprezecelea-; fie — ci o anumită voluptate a abjecțiunil și perl siflîndu-ți snoba, marcel proustianâ, vocal ție a lumii bune — sub obrăzarul slinos șl stupid, de măscărici de Levant pus pl parvenire, dor nu fără un oarecare farmul parșiv, al lui Pirgu: caricatură a prezcuJ tului (epoca ’910) detestat Lung monolol tripartit, de-o poezie flamboyantă. inel lan colică ți protoco'ară, cu nuanțe de erei puseul și cu auguste cadențe', de sul meandrele căreia răsare cînd vreo tulbură! toare „floare de maidan", cînd vreun del crepit exemplar al vegetației nocturne dl aristocrați în declin. Sînt in'ermczzourill de un realism sălbatec ale Crailor — aceal stă operă singulară, în care răbufnesc șl sublimează țoale refulările unei prozl obiective și fără excese; exotismul s’rl dent, morbiditatea, puritățile prerafaelitei misterul ți pervers1 tatefl, balcanismul hil pertroCat, paradisurile artificiale, bizarei riile, luxurile și rafinamentele unei artl > „Qucl est celui de nou* qul n'» pas. dai *es jour* d'ambHion r£ve le mtraele d ui prose poCtlque, mustrate, cane rythmc ct sni rime, as-cz hcurtCc twur z'adapter aux ondi latlons de la reverie, aux soubresauts de eonsclense T" (Charles Baudeialrc). de decadenți, „iadurile vegetale' din pîn- zele lui Gauguin, grația mozartiană a re- verenței franțuzești ți protocolul plantu- ros al temenelei orientale. Craii de Curtea- Veche reprezintă,în literatura română, re- vanșa estetismului, a visului romantic și a frumuseții pure. * A doua excepție de la regula realistă este URMUZ (pscodonim likrar al luî De- metru Dem. Buzău, 1883—1923), qttasiano- Tiim ale cărui „Opere cum plete** se reduc la circa... 25 pagini, editate postum, plus x> fabulă absurdă. Dacă Matei Caragialo este prințul unei proze artiste pînă la ar- tificiu, Urmuz este inventatorul discret al antiprozei. „Suprarealistul românesc este, prin Urmuz, anterior Celui francez și inde- pendent', scrie Călineseu- (Ca și dadais- mul, de altfel, plecat, prin Tzara, tot din România). Anliproză? Desigur, numai o foarte lungă tradiție literară — cu toate stereotipiile, truismele, comoditățile ei, cu ale sale id^es rețucs — ar putea motiva u atare oroare, 0 atare greață de literatură ca a lui Urmuz. Or. dacă o asemenea tra- diție ne lipsește, nu ne lipsește, in schimb, simțul gratuitului, un simț, puțin comun al umorului (vezi Ion Creangă), al persiflă- rii și a! parodici. Inițial, antiprizele lui Urmuz nu șînt decit niște parodii. Parodie a romanului balzacian, cu minuțioase descripții de in- terioare, cu un personaj central, despre care ni se dau numeroase detalii fizice, morale, vestimentare, care „fac concurență stării civile', cu o intrigă palpitantă, ctc. (Pilnia șl Sta mate, „roman in patru părți"). Parodie a literaturii exotice de voyago (Plecarea în străinătate). Parodie a litera- turii belicoase (Gayk). Parodic a parabo- lelor wildcicne despre artă (Fuchsiada, Algazy & Grummer. Parodie a fabulei cla- sice (Cronicari). Solemnitatea acestor ge- nuri comune (fabulă, parabolă, nuvelă, roman) e compromisă din interior, prin- tr-un complicat ansamblu de mijloace și mecanisme, numai aparent imitabile; con- fuzia voită între regnuri, detașarea părții din întreg (a unsului, de exemplu, din complexul facial) și tratarea el ca entita- te autonomă, enormități debitate cu sînțe rece, echivocuri lingvistice, frecvente „pla- cări alo mecanicului pe viu" .— conform teoriei lui Bergson, antilogica acțiunilor și a evenimentelor. Despre cutare personaj se pot afla următoarele „date caracteristi- ce': „Ismail este compus din ochi, f.ivoriți ți rochie și se săsește astăzi cu foarte mare greutate. înainte vreme creștea în Grădina Botanică, iar mai (trziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin sin- teză. Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 57i diminea- ța, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaei, însoțit fiind de un viezure de care sc află strîns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănîncă crud ți viu, după ce mai înlîi i-u rupt urechile și a stors pe el puțină lămfie...' (Ismail și Turnavitu.) Ceea ce ar putea trece drept simple bufonerii, de nu s-ar insinua, treptat, în cititor, un sens mai grav, mai neliniștitor al acestor antiproze, care. în plan obiectiv, faîs-informează, dar Informează real fn planul subiectiv, al autorului. Informează despre un anxios autentic, obsedat de ra- tare (finalurile lui Urmuz sînt incredibil de triste, peste obișnuita bufonadă a poin- lei), apăsat de mafia ininteligibilă a stalu- lui birocrat (ca și Kafka. siriei contempo- ran cu Urmuz: Cayk, Turnavitu, Algazy au, destule similitudini cu Odradek), exa- sperat de filistinism și platitudine. Suflet sensibil și retractil, invcntînd — parcă pentru a-și pedepsi propriile obsesii și an- goase și a-și umili idealurile nerealizate — o lume hilară, absurdă, grotescă, popu- lată de simbolurile unei latente sexuali- tăți aberante, lume care este însăți imagi- nea deformată, răsturnată, a lumii reale — din care Urmuz s-a șters de bună voie, sinucigindu-se.., Nu sc poate discuta despre romanul nostru actual fără o raportare, a lui, la romanul interbelic, a cărui continuare fi- rească, fie și prin replică, este. Lumea romanului românesc cuprinde trei mari arii distincte. I. Aria sadovenlană, arhaică și legen- dară, de multe ori în afara contractului social, opacă la civilizația burgheză, opu- nînd acestei civilizații o cultură populară străveche și o umanitate superioară — a păstorilor, a pescarilor, a haiducilor, a Rauberilor lui Schillcr, a celor ce-și fac singuri dreptate și-și orientează viața după succesiunea anotimpurilor și după cursul astrelor pe cer. Densitatea redusă a popu- lației, economia naturală închisă, peisajul romantic, de silvă virgină, sau melancolic, de stepă rusească, satele rare, hanurile singuratice, unde se pot auzi cîntece de dor și istorii de demult, și unde se-ncing niște ospețe pantagruelice, absența rumo- rii citadine, fizionomiile calme, politețea demnă, spiritul vegetativ etc., dau acestei orii, a ritualurilor severe, a lirismului și a contemplației, acel aer grandios și hie- 25 rație de Americă a la Chatcaubrîand. In- dividul trăiește mai mult izolat, dar nedi- ferențiat, in acele ținuturi de mit, de o măreție încremenită, care poartă ampren- ta iui Sadoveanu, scriitor amintind, prin acea „impresionantă insignifianță*1 (Tho- mas Mann), de G. Hauplmann. 11. Aria prozatorilor ardeleni (Ion Sla- vici, Ion AGIRBICEANU, Liviu REBREA- NU, Pavel DAN, Titus POroVlCI), arie a conflictelor sociale patetice, a confruntă- rilor etice, dominată de mișcările unui epic adesea epopeic. Peisajul prezintă as- perități de pustă, ca în poeziile lui Lcnau sau ale lui Ady Endre, sau moliciuni dc dealuri șl lanțuri de munți, bogați în ză- căminte aurifere („munții noștri aur poar- tă"). Orașele, în virtutea unui poporanism programatic, sint evitate. Satele sînt civili- zate. Ele conservă elementul național. In- divizii interesează la nivelul speciei, im- portante fiind masele (specificitatea ro- mimcierului ardelean), deși capitalismul, prin forța banului, generează individua- lism și arivism. Setea lui Titus Popovici, axat pe problemele satului ardelenesc postbelic, confirmă, desigur într-o viziune nouă, dominantele ariei: simțul mulțimi- lor In mișcare, interesul pentru factorul economic, eticlsmul). III. Aria dunăreană, balcanică, domi- nată de clmpie, de „Bărăganul" lui Odo- bescu, cu ieșire, prin cîteva porturi cos- mopolita (Sulina lui Jean BART, din Eu- ropolis; Constanța, Brăila lui Banait ISTRATI) la mare. Arie caracterizată de viață citadină in- tensă dc un ruralism nepatrlarha], „orășă- nesc", cu o tipologie foarte diferențiată, pitorească adesea, ariviști, mărunți func- ționari cu ticuri și tabieturi, mici oameni mari, ca în schițele lui Cehov, muri oameni mici, faună universitară, miniștri și ministeriabili, cavaleri de industre, artiști, boemi, visători („lunateci"), aspiranți la glorie și ratați, epave morale, meseriași, calfe, ucenici, frizeri cu mandolină, ma- halagii, fanți de periferie, țigani (lăutari, robi, hoți), umiliți și obidiți, țărani, aren- dași, moșieri, popi, învățători, jandarmi, elevi, studenți, mai lîrziu (prozele lui Alexandru Sabia, reportajele lui Geo Bog- za) și proletari. Ceea ce este pentru francezi M. Prud- homme sau pentru englezi John Bull, este pentru această arie cu centrul în Bucu- rești volubilul poltronul, jovialul, familia- rul Mitică Popescu al lui Curatiiale. Estetismul și gratuitatea (simptificînd, desigur, lucrurile) sînt aici corespondente- le lirismului sadovenlan și eticismului ar- delenesc *. Acestei arii din urmă aparțin citcva din cele mai bune romane actuale. Bietul loanide (1954) și Scrinul negru (19(50) de G, Călinescu: romane monumentale, de un realism clasic și de o marc invenție ti- pologică, galerii de inubliabile caractere (în genul Caracteres-lor lui La BruyCre), vaste frește ale aristocrației In declin și ale universitarilor în perpetuă agitație ari- vistică. Lunatecii (1965) de ION V1NEA : romanul unui visător, unui „lunatec* (al- ter-ego diurn al poetului Ion Vinea), su- flet amoros și sensibil, dar neproductiv, eu vocația ratării, care va decidea,,și cane se mișcă prin lumea bună — prilej pentru o interesantă pictură Socială. Groapa dc EUGEN BARBU: roman de un realism frust nu lipsit dc o anumită poezie a pi- torescului, descriere cu lux etnografic și argotic a mahalalei bucureștcne de prin *920—'925 Desculț de ZAHAHIA STANCU: poem al satului valah din preajma răsca- lelor din 190?, operă de un realism halu- cinatoriu, veritabilă „geografie a foa- mei .. ’ în '909, cînd Felix Sima (personaj din Enigma Otiliei) descinde în capitală. Bu- cureștii aveau aspectul unui „mare sat", cu copaci in toate curțile, cu case nu prea înalte, majoritatea fără caturi superioare, dc o arhitectură variată și mediocră (fe- restre disproporționat de mari, frontoane grecești și ogive din var și lemn vopsit), cu garduri de lemn, trăsuri pe străzi și fe- linare. (Desigur, nici palatele nu lipsesc : e vorba de Bucureștiul mediu). Aceasta e capitala lui Mateiu Caragiale (plus nota de un accentuat fanariotism), cu cîteva in- terioare nobile și rafinate, dar nearătoase în exterior (edilitatea nefiind cointeresată de obicei), cu restaurante, cafenele, beră- rii (specialitatea celuilalt Caragiale), cu fleici la grătar și tarafuri țigănești, unde se întind niște chiolhanuri care țin pînă la ziuă. Oraș oriental incursdeoccidcntali- zare, de unde acel amestec bizar do — cum ar spune T. Arghczi — Vcrlaine și Mavro- cordat. După ’920, cînd apar hotelurile și palace-urile cosmopolite, imobilele și mo- bilele cubiste, barurile de nichel și sticlă, jazzurile, automobilele suple (v. II-sîa P. • Se Înțelese, sper, ci aceste arii — vala- bile, mal ales, pentru epoea 1S«—1940 sint re- constituite prin literatură, prin geografia, tipo- logia, .sociologia literara. Satul valah, vgzut de un prozator ardelean ca Liviu Rcbrcanu — In Râscnala — nu corespunde intru totul schemei stabilite mat sus pentru urla dunarcana. Bengescu, Camil Pelrescu: Patul lui Pro- cust, G. Căiinescu: Cartea nuntii), diferen- ța centru — periferie se accentuează. Tră- surile cu muscali pe capră, zorelele de pe garduri, ca niște minuscule plinii albastre ■de gramofon („Valencia" este la modă), mușcatele din fereastră, casele joase, feli- narele, muzica țigănească se refugiază de- finitiv la mahala (v. G. M. Zamfirescu, I. Feltz, V. I. Popa etc.). Treptat, și mahalaua se stratifică, prin adaosul altei mahalale, în curs de constituire, și care este un veri- tabil sat. Acesta e decorul — și însăși substanța — romanului Groapa. Groapa Cuțaridei, periferie a unei periferii (Calea Griviței), sordidă aglomerație de cocioat», cu o inevitabilă circiumă (ca fn Le Bistrot al lui Zola), într-un capăt de „uliță", cu haite de clini alergindu-se în libertate și schelălăind victorios Sn epoca rutului. Cu normare de gunoaie (gunoaiele capitalei) și mari bălării, cu Jupi atacînd iarna oa- menii, cu un frizer ambulant, cu feroviari și pari agii, cu gazde de hoți, cu hoți (de caj, de buzunare, de drumul mare — ne- sindicalizați ca în romanul lui Brccht, dar admițind o căpetenie și cOnduCÎndu-se după dreptul natural) și cu locuri ascunse vigilenței jandarmilor, cu copii zdrență- roși, fâclnd „l'ăcole buissoniere" și trăind fn felul hoților, pur instinctiv, cu neaștep- tate rezerve de umanitate și după un cod de onoare special care intră mereu în con- flict cu Onoarea oficială. Nu altul este as- pectul Omidei, dezolantul sat al Desculți- lor, al famelicilor patetici, al mîncătorilor do urzici fierte, de rădăcini și chiar de pămint ars, al familiilor cu zece copii dor- mind pe rogojina aceleiași odăi, al pc- lagroșilor și al gușaților (a căror gușă „cîntă* In somn) al mulțimilor de prole- tari agricoli dezumanizați, laconici, aspri, elementari, sălbateci, aparținînd altei pla- nete. La nici 200 de kilometri de Omida, la 30 de minute ae Cuțarida, în Bucureștii Crailor, al lui loanide și al lui Lucu Silion iLunatecii) — a căror acțiune se petrece tn "30—'40-se fac risipe nebunești de liparoa- se ți de trandafiri, în amintirea... „quin- telor manueline", (ale lui Fantezii), se or- ganizează bătăi de flori la șosea, se zâbo. vește ore întregi în cada de faianță. în ca- re corpul pare o enormă gînganie înfiptă in chihlimbar, printre flacoane dc Colonia și de lavandă Atkînson’s, roze dc Rumelia. loțiuni Amarilys, săruri Yardley, săpunuri Pearl. ILunatecii). Bucureștii reuniunilor mondene, unde se soarlie, cu un fin pro- tocol, ceai din cești de Scvres, transparen- te ca niște petale de roză, unde sc-ascultă muzică de Hach sau de Vivaldi, unde se I face metafizică, spiritism, sau mondeiă causcrie și btrfă subțire, de pe fotolii și bergere cu tapiserie Aubusson unde zgo moțul pașilor e absorbit de imense Bueha- rc și Ghiordezuri unde se pot răsfoi ediții legate în „piele de Cordoba* din secolul al XVITI-lea, la umbra pereților de un roșu pompeian și a oglinzilor vcnețlene, cu nobile ape. Unde recenți parveniți inie, lectuall, „putrezi de cultură", cu memor* prodigioasă, care Citesc pe Homer în origi- nal dar neproductivi, dc o erudiție sterilă, se cizelează (provin majoritatea din medii rural), cercetînd in taină manuale de ,sa- voirvivre" colecționează rarități de artă și antichități sau (investiție mai rentabilă) bijuterii, și imită protipendada... Care protipendadă, blazată, Cinică, obosită dc rafinamente, cultivă genul „lumpen", în- jurînd cu savoare intr-o românească neao- șă, graseiată și nazalizată, ronțăind semin- țe de floarea-soarelui din populare corne- te de ziar, sau teoretizează și se confor- mează mussolinianului „vivere periculosa- mente", aderînd la fascism. Este lumea în care evoluează, abstras și dezinvolt, cu o amuzată superioritate, arhitectul loanide individ genial, candid și nonconformist, cu iluzii de independență, ciocnindu-se, la fiecare pas, de mondeni fără păreri, bravi oportuniști, ca Gaittany, de maniaci ai unei catedre universitare, ca Gonzalv lo- ncscu, de grotești deșeuri de umanitate, ca Suflețel, Gulimânescu, Hagiemiș sau de ab- jecți reprezentanți oi Noii Ordini, precum Gavrilcea, cel cu obrazul furunculizat de o prelungită acnee ... Dacă mă rezum la niște decoruri este că, bazîndu-se pe stereotipiile literaturii dc un anumit gen (de exemplu „romanele unui mediu", și romane ale unui mediu sint Gropa, Desculț, Bietul loanideh citi- torul acestor sumare ți, fatalmente, in- complete note poate, prin metoda Cuvlcr. reconstitui ansamblul... Cum spuneam, prin decor, Desculț seamănă intr-o oarecare măsură cu Groa- pa .Dar numai accidental, Desculț este un reportaj, un document monografic (ca Groapa). Caracteristic, pentru Desculț, fi- ind lirismul, monologul acesta sacadat, rostit cu sufletul la gură, fără pauze de respirație, grav și acuzator; Darie — su- prapersonajul romanului își retrăiește co- pilăria („vîrsta fericită", cum i se zice), ți, cu palmele pîlnie la gură, o povestește, spre aducere-a minte, lumii. Diferența din- tre Groapa și Desculț este dc atitudine. Stancu e liric și social. Barbu e obiectiv, dar, structural, poet și estc-L Cuțarida, cu poezia el stranie, cu miresmele ei sălbati- ce, devine o floare a răului, o „fleur du mal", nu maladivă, dar de o marc vitali- tate. (Unde Zola ar fi făcut morală, Barbu face artă). 27 Distanța dintre Groapa și Lunatecli lui Vinea sau romanele lui Călincscu este distanța dintre arșot și Jargon. Lunatecii — romanul unui poet — trăiește prin cîte- va pagini subtile și fragile ca o pînză de păianjen. Bietul loanide și Scrinul negru sint operele unu! romancier major, mare pictor de medii și caractere și de capricii goyești. G. CăiineScu este autorul unei vaste panorame a deșertăciunilor umane ți subumane, autorul unui „Vanity Fair*. Distanța dintre Omida-Cuțarida și centrul opulent al Bucureștiuluî este incomensura- bilă, ca de ia cer ia pămint, ca de la cer la subpămlnt Ceea ce surprinde, este că aceste medii, diametral opuse, sint, oare- cum, osmotice. Mulți boieri au avut robi țigani pe moșie și vorbesc țigănește. Fanarioți re- cent europenizați, nu disprețuiesc chefu- rile cu lăutari. Unii, definitiv decavați, apun la mahala, sau In vreun mizer conac de țară abandonat, prin care șuieră vin tul și mișună guzganii. Intre mediala și centru există un permanent schimb de „valori*. Ascensiunile vertiginoase sint, oricînd, cu putință. Pirgu devine în scurt timp: ,.de mai multe zeci de ori milionar, prefect, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prczidfnd o subcomisie de cooperare in- telectuală la Liga Națiunilor și oferind co- legilor săi străini, veniți în România cu panțahuaza sau în „anchetă*, o somptuoa- să și sibarită ospitalitate în castelul său istorie din Ardeal". D:n cîtc o Cuțarldă răsare, uneori, vreo Penă Corcodușa, vreo „aspră floare do maidan*1 care tulbură, cu aromele ei inedite, stătuta atmosferă sa- lonardă, făcînd victime printre răcoriți na- babi sau chiar printre vlăstare de aleasă stirpe, precum aceea numită de Leuchcn- bere-Tiemihamais. Șl nu numai La Char- trcuse de Parmc ar trebui să se termine cu TO THE HAPPY FEW. Aceleiași arii aparține. Iile Moromete, țăran din cimpia Dunării, personaj cen'ral al romanului Moroincții (1954) de Marin PREDA. Este un roman psihologic (ceea ce presupune cel puțin un personaj de o oarecare complexitate sufletească', un ro- man polemic, un roman — replică la ten- dințele de reducție a țăranului la cîteva instincte primare, la o dominantă „foame de pămint*. Țăranii lui Marin Preda sînt școltți. Au apetitul neologismului pe cane îl degustă cu savoare și, concomitent, cu suspiciune. Ironici, se exprimă „pe boie- rește*. Sînt abonați la gazete. Citesc cărți (Progres?, Există Dumnezeu?, N^tă Pitpa- lac In Karlsbad.) Fac po'itică, adică „com- bat* din pură plăcere. Sînt sociabili și de loc, chiar dacă sceptici, speriați de citadi- nism. Aplecarea spre vorbărie, care ie-a atrofiat pasiunea acțiunii, ii scutește, de obicei, de arțagul tradiționalist, ii face, pe cit e posibil, să rezolve prin dispute de for eventualele conflicte. Dacă Ion al lui Rebreanu este un Rastignac în mediu rural, Ilie Moromete, țăran cu o anumită stare materială (sîntem prin ’36—'37) ne- preocupal de parvenire, este un erou șten- dhaiian în același mediu. Ion e abil. Bacii lui Sadoveanu sînt înțelepți. Există țărani deșlepți, ulilizîndu-și deșteptăciu- nea ca pe un mijloc de adaptare la mediu. Ilie Moromete este inteligent și are or- goliul inteligenței. Inteligență pură, inefi- cace în plan practic: pur aparat de emisi<- — recepție de spirite, de raționamente subtile de paradoxuri, de sofisme. Moro- mete vorbește singur pentru că „nu arc cu cine discuta, în sensul că nimeni nu merită să-i asculte gîndurile*. Cea mai mare bucurie a lui, ca și a Karamazovilor, e să „stea de vorbă cu un om deștept în stare să glumească inteligent- Ilie Mo- romete este un estet sui generis, fără prea mare încredere in valorile utile. Comer- cializarea propriilor produse agricoli- îl interesează mai puțin dccîî, să zicem, po- sibilitatea de-a tăifăsui cu o chipeșă mun- teancă cu ochi albaștri (cumpârătoarca produselor). El e epicurean, cultivind ata- raxia („Moromete era nemulțumit și mal ales era nemulțumit de faptul că era ne- mulțumit*), care, pentru a nu abdica de la esența lui umană, se disimulează. (Fa- ce pe prostul, ca Ion Creangă). Desigur, rafinamentele, estetismele, inactivități le lui Morcmete sînt posibile numai într-un „timp răbdător*. Ele au la bază o relativă stabilitate materială (mică proprietate In- dividuală), și Moromete, candid — cn ar- hitectul loanide — o absolutizează. El are iluzia eternei lui stabilități, Ic noră legile istorici, ale statului, ale familiei — care nu-l ignoră pe ci, ruinîndu-l treptat. Ca loanide, este un egoist superior. Ca foani- dc, va primi lecția istoriei. Dar ca individ, Moromete are toate trăsturile superbe ale unei umanități, superioare. El e un Oblo- mov de la Dunăre, mai mult hedonist de- cît anxios. Rafinamentul acestui țăran presupune o îndelungată șlefuire, la ni- velul rasei, a gesturilor, simțurilor, min- ții. Moromete s ar simți bine mandarin, și un protocol riguros la masă nu l-ar de- ranja deloc, ca pe cutare burghez genti- lom nătărău. Satul lui Rebrcanu o un sat „sănătos*, spartan. Marin Preda propune un sat. nu bizantin, dar oricum atic, îr. care indivizii preferă acțiunii contempla- rea, meditația, dialogul. Locul iui Moro- mete ar fi în grădinile lui Akidemos, sub seninătatea cerului grec... 28 AL POPESCU-NEGURA ECOU “^tă ochtu-nf tpt in peștera pindirn Si vertieaie-n sloi, brdîdeard spafti, Ca nifte semne lungi de exclamații. Zidite strdji, Ia poarta nemuririi. iîdmine nțina ac pe cusăturii nftge flori fn pajiștea de file, Cum calendaru-așteme-n lună, zile Culese din fnghef fi din căldură Tăcerea s'i ascunsd-ntre perdele. De teama întrebării: „.cum?', fr ,,cind?*... $i n-aude ecoul răspun^nd: ,,O stea, lumina-și urcă-n alte Stele'* PETRE PASCU PE VOLUMUL „BUCURIILE MELE11 ^-a} fi cruț copac enorm Versurile — frunte late Intr-o noapte de nesomn, luntre aștri adunate i’tincd tare l-aț fi vrui Cuib sd aibă to/i t’tdtț/rii Peste care-ar fi trecut M!e palbene Din edrff de tsforie. Le-arn spui rEnrilor Sd-ncremeneascâ pentru o respirajie, $i m-au priuit ochi rotunzi Din odincuri. Le-am spus oamenilor sU nu uite, ți frunțile poeților s-au culcat Pe uise Înalte. Lanț cerut soarelui Sd (mbrUjițese statuile, ți surite de rai ale Patriei S-au rotunjii fn formă de inlmd,. . J1VA POPOVICI ODISEEA G ce/ilJ lumina fi-o ctmr>n amurg $i $r«finF[(! repetai se scurg1) Se um/ld rlurite-n tinere-acord uri ier cimpoi troienit de /loMurl. Viața «e-apleacd. cumjjdna rdsarc. Afumat gindlrcd n-atv glas jub zar*. Strada jprw Jarfoi 01 soare se-arEntd, Doar firuna-nEinSil pIFngc-ncct fi rtoCd- $i vajnic se plurd In spaimele rdriE Stoluri de sjrlgdtc-ft apa uJtdHi, Aripile dltew rdbddtor prin zarea curara. Cfte pdsdrl au ostenit dlntr-odatd Stoluri de «trdzi, stoluri de zboruri subțiri Trec fecioare prin boala primei Iubiri, SI cJlpa se dure, orhluf re-nrlntl* p-t* uaJ. LeapdnuE devine femnuJ pnaE Sub sceptrul genezei, raza de clnt«c tdcuc Se remind, fi-o ta df ia-nceput. inid de ce. cdldferind mvreu, S-ddun CdEdVrd llngd /r|gyj meu Cind ilnjjtl porturi fdrmurJie . Ce mdrl de cur ne tn tinde Hcrmej I In romdnefre de DAMMN URECHE .w ION CALIMAN SECUNDA ÎNAPOI ‘■‘af, rupe Ceafa a!bdstrie din ueNtc-oIa ce ne Soarbe culoarea asia arămie e ruțwJ poftei mele oarbe Ipropie-te cti o fnainnd fi-ndepdrteasd-te cu a seebnda, $i bruma albd o Inseamnd cu paf ii, undi ifnnd unda Cind pleci st! nu tresețti copacii t'd-ji toarnă ecrti! intre noi apelor sd nu le Spui de unde T’i-am dai secunda înapoi IN DOI nift^a pleura din percli ca o ropsea lopiia, murdara, se fnchepa pe ioj, /cănind, timpul Intre nai fră^ea să moartl O clipd s*a 3part de un fimbet; ai tdu a fi fojt sau ai ni eu? i'rntuf adulmeca pe ia yeamurt -ifiada din supeiui tdu 7'erefii erau atit de subțiri cd-ff simțeam răsuflarea de-afard fi far o clipi s-a spart de un pfas sau am rămas fdrd cârd MEDALION LIRIC FEMININ CjI1(i februarie se apleacă spre celă- lalt anotimp, de sub apăsarea zăpezii aburi miraculos lasă-n urmă pămîntul și frigul final, Intr-o năvală blîndă respirind spa- țiul nclocuit de vegetația in expansiune, Abia martie apare limpede peste copacii împietriți In aolitudine, pune pecetea măr- țișorului parcă pentru a da nume trium- fului naturii. Vocile lirice în primă audiție din grupajul prezent vin tocmai ca o intlmpi- are a anotimpului dinții, ele însele to- rente In formare cărora le deschidem ace- ste albii grafice spre afirmare. Sint ca niște raze alcătuite poate mal mult din entuziasm decit din adincime arzlndă. Dar, cum de la Mag da Isanos încoace flo- rilegiul liricii feminine capătă noi strălu- ciri ți contururi, iar pe pragurile cena- clurilor literare auzim pașii unor promiță- toare debuturi nu facem decit să le sub- liniem existența. Opt voci' lirice feminine se topesc în metaforă, cum martie topește sub ierbi zăpada finală. DAMIAN lRECHA RĂZBUNARE ^dtrtnul pămint nu-mi iartă că astăzi II epic in picioare, CS-n mers ii frămfnt trupul rotund ți asta, poate, II doare Nu-mi iartă că-i intru In gtndurt vorbind cu greieri ți fructele coapte Și dimineața tălpile poale ttriuesc lacrima plinsă in noapte. Nu-mi Iartă pămîntul că rup picuri de llnp< pi-l pun Io ureche. .Viei juptut c-atunct cfnd el doarme, destăinui iunfi dorinfa străveche. fntr-o si, cfnd minutarele vor continua să aîerge fn ritm de afimpiatfă spre iarnă soarele opărind in zori va-ncllci oamenii fn raze nelăslndu-i să doarmă, Uitata fărinâ, oftind in zbucium de flux tfl va căsca enormul bot Mă va-nghiti-nlinerind cu o zi, cu o lună sau poate de tot. PfA BRiNZEU LITERE PE FRUNZE lT* l-am lăsat privirile pradă intr-un loc mat ascuns, mfinife-au Încercat să se ascundă n iar băi M-am zgiriat apoi cu spini, fără să-ntreb de vor apă sau singe, dar m-am mirat văiind cruzimea lor că nici nu rid ji nici nu JtlU a ptfnge' De ee-am cules eu oare Torba-Mare? Vindecătoare de boii nu de suspin? Mi-am dat atunci un numer sicfndu-mi vrăjitoare cu bobi de sbele daruri să afin ... Dar n-am fost eu ji nu sint eu, căci mf-e deschis pămfntu!. ntcî cind voi fi, eu ntt vai fl căci mi-e rostit cuvfntuî... ANA SEJ-ENA 34 I AM CERUT ■m cerut sa tni se dea o stea Și-am primit-o pe-o rază, Fără să mă mir De ușurința Cu care dorința mi-am împlinii. Mi-am dorit aripi Cu care sd zbor către infinit. Și-am primit, fdrd sd md mir, E ji firesc Să-mi împlinesc ce-am dorit. Am privit gînditoare apa Și-am vrut sd-i rdscoîesc adinmd Și fără să md mir Am primit un costum protector Ce m-a ferit de dușmănia ei, Am vrut să topesc metal ți cdrbune Sd-nfrunt jtfnca și puterea-i drăcească Și-am reufit, fără să md mir. VICTORIA DRAGOt ELOGIU LIRIC ■^u m-ai purtat in fine ți eu tine Cresciwd spre mffne dfntr-un iindr iert, tu sint iumtna care te r^fine fn apele din doud mfnrdten 35 La sinul tău m-u apăra* iubirea Cu apdsarea primului cuvlnt ți focuri ard, să nu se stingă firea Aceleia ce ejti fi care sini. fn ochi! tâf ea lacurile sfinte M-am opitndtt ™ virila ce destramă, Că alfabetul muntelui fierbinte A vrut «A-nceapă din cuwf ni ui momi Abia aram ciud trebuie să-fi dau Măcar un sirop din ce mi-ai dat tu mie, ta dc^r dogoarea gândurilor, sau la-md tntreaȚră dinfr-o poezie. fa-mB cu tine prin nădejdi stelare. Prin veri de-argint ți toamne de aramă. Eu sfat doar fata neascultătoare, Fu efti un dar ce se numește mamă! SABINA GHILEA CAPRICIU P * k, pic, pk . ,, Aluneca mdrpdritare mn ftelrftttle ochUar... Ui id derln o iici’erflA md rogi ■1 ifarm chitara Am lauU-o, □ . a icos un prelung oNal pe iute, M-a durul rtmionia sffrțttutiri «1 Pir, pk, pie ., , otn culcuș dr alun cu ce-ai id mJ-mbU f SILVIA OOLOI>KMȚA 36 ^ă-mi pămlnt ca sd por da garoafelor mele răzor — Dd-mi pdmint ca arborii mei jd nu se mai prdbujeased, penrru ca eul meu sd nu se mai spfnzure zilnic intre pleoapele furtunii, ei ta s fir fit, stelar adine, la căldura blajini! «* prind 4 riddeini. ILSE HEHN tn românește de DA.V CONSTANTI NESCU POEM PENTRU DOI ■^m scris un poem pentru iot ,.. An terii un poem pentru unui piu* unui din noi. Daci doi Ineeamnd a fuma din acreați poard Dacd doi Inteamnd a bea din aeeUfl pahar Cu vin Dacd doi Inaeamnd «mafia unui peri nHmpiinii fncd Dacd doi înecam nd curajul de a fi Imprtund Dacd doi, dacd doi .. . Am «crin un poem pentru doi ,., Am «cri» un poem pentru doi, care mllne poale inremna i Am «crU un poem pentru cineva «inaur I Pentru acei ein^ur care rdmtne cind din doi «cari unul 1 mariana lvng 37 JOC Ma„ Nisip in așteptare, Voi, Licdr re vine p piere. Scoieile, Aripile moarte ale mării. FRUMUSEȚE lunci cind pămintul uită de sine, devine cer, Alunei ind frunzele 5e cheamd tparnnd, A rimei cfnd foirii se cheală 7‘uamnâ, 4 tu net eind noi înșine (Jet mm nor, Atunci cind iotul se limpetefle, Vine frumusețea fi ne dă un nume. MAHIETA THEODORESCU 38 Despre poezia lui CONSTANTIN MIU-LERCA ■ NICOLAE ȚIRIOl * setul Constantin .Miu-Lerca a împlinit zn anul trecut 60 de ani. Cu țoale că, bine cunoscut in cercurile literare intre cele două războaie. poetul n-a încetat să scrie cantitativ enorm și are mai multe volume de versuri (n pregătire, opera maturității sale creatoare a zăbovit neașteptat de mult să apară [n carte, după volumul de debut din 1932, sau după cel eu partituri muzi- cale scos in 1940 fn colaborare Cu compo- zitorul Filaref Barbu și cu pictorul ilustra- tor Demian. /n antologia 11 poeți bănățeni prezentați dc Ion Stoia-Udrea (1942), Con- stantin Miu-Lerca publicînd cele mai re- prezentative poezii poate, ale mult aștep- tatului volum Băuțe, mărturisea intr-o notă autobiografică că „rodul a zece ani de frămlntată strădanie poetică”, s-a rea- lizat cu credința „că e mai bine să scriu mai mult fi să public moi puțin" — con viagere care l-a privat de satisfacția unui 'noment al succesului editorial, dar l-a ajutat să Se cunoască mai bine pe sine, fn evoluția gustului literar al epocii. Poezia lui Constantin Miu-Lerca, con- fomfnd tradiția culturală a scriitorilor bă- nățeni, mai mult etică decit estetică, in- certa, intre cele două războaie, să pro- moveze in literatură, intr-o literatură mai elevată, mar conștientă de valoarea crea- ției, universul rustic, cu mentalitatea, sen- nmentele și omenia lui, fără a imita di- rect maniera folcloristică fi fără a mai scrie in dialect regional. Problema specificului bănățean, care preocupa mult pe atunci pe intelectualii 'Imișorem, era desigur o problemă de creație artistică ți nu putea fi rezolvată in mod programatic, deși multi au incer- ta! sd scrie și astfel, bineînțeles, fără rea- lizări remarcabile. La noi in provincie însd, se pune acut și problema accesibilității literaturii, a atracției de cititori. Tradiția de popularitate a scrisului literar era îneă vie, cărturarii ardeleni și bănățeni dinainte de Unire scriind, în primul rind, pentru masele de țărani, care citeau ia sate nu numai calendare și cărți populare, ci foi de cultură, ziare și cărți și trăiau hi spiri- tul acestor scrieri gustate și comentate de ei, cunoscute de toți. Un scriitor cult, crescut in școala acestei tradiții, trebuia să fie neapărat un scriitor popular, adică să aibă legături sufletești, dar și rezonan- tă, accesibilitate, in lumea satului părin- tesc, Lucian Blaga, cu universul culturii sale vaste și cu metafizica sa orientată a- supra mișcărilor înnoitoare ale timpului ți ale continentului, în eare se formase, nu a renunțat la universul, sacru pentru el, al satului. Insă — inriurit de curentele li- terare șf estetice ale occidentului german — a preferat să se răznească total (vor- besc de prima sa epocă creatoare) de mo- delul folclorului, ți, in parte, de răsune- tul popularității. Alți creatori, mai înră- dăcinați de vatra și de oamenii satului, s-au străduit să aibă priză neîntreruptă cu lumea rurală de cititori, cu riscul chiar dc a rdmlne minori, n «valorificați pe un plan major. Constantin Miu-Lerca, chiar de la pri- mul volum Biblice, deși scria in prozodic modernistă, cu versuri adeseori libere, Iși căuta motivele de inspirație In amintirile sentimentale ale satului bănățean și ifi cintă atașamentul etnografic șl sentimen- tul naturii eu tdgoare; Ca-n niște stupi, roiește primăvara, prin grădini, de parc-ati inflorit aibini in pupi. Cerul s-a spălat cu mine, la lîntînă, în șofiu — ți-i atlt de curat, de parc-ar fi furat albastrul florilor de foiofiu tn ugere bogate, fierbe curastrul laptelui nou ca-n odihna brazdelor, bugeacul din ponou. (Bucurie) Poetul tiu era influențat numai de lecturile de versuri scrise in formă mo- dernă, ci fi de fiorul metaforei, subtil și muzical sugerat fn imagini, ca fn Noapte : Luna, păianjen nesățios, din pintecele nopții, firele și-a scos, cu umbrele să le-mpletcască, visele să le-ncîloească. no Un tficfune-aprina, pe vătraiul beznelor, undeva, «-a «tins. In clocotul broaștelor, apele au început să fiarbă, fn duda succesului sttrnit fn publicis- tica locală ce /or mu lase multe speranțe, precum ți a ambiției, fned destui de mo- deste. de a da expresie unui sentiment, poetul avea multe dificultăți de creație, resimțite direct ți tainic, de vreme ce ezita neînchipuit de mult fn pregătirea volumului anunțat Dificultatea consta, cred, In efortul, evident chiar fn cele dinții versuri ale tale, de a-țl doblndi un stil răsădit in tradiția specificului lingvistic bănățean, tn care noutatea sd provină dfn întrebuința- rea unor cuvinte cu circulație redusă, dar deosebit de expresive din punct de vedere muzical ți semantic, ca de exemplu: slog, lom, zâton, doringă, sad. mau, fuior, poz- dare, vlnătări, cripenlt, alin, măgrin, să- crin, sfitA. olățel, zleamăn. lomori, Hor, cufrlng, domniamă, borugl, sănfireangH, oglanic, inie etc. Totodată, exprimarea sentimentului să fie făcută cu elemente luate din Viața fi îndeletnicirile țărănești, chiar dacă lexicul era încărcat uneori de neologisme, iar prozodia era modernă. Vrtnd să grefeze poezia pe realitatea goală fi sănătoasă a vieții țirirKțti, viziu- nea lut C Miu-Lerca se limpezețte de-a bmgul anilor In muzicalitate, tn expresie stilistică, fl chiar tn mentalitate. Repre- zentarea plastică a vieții, în afara contem- plației, ca prinlr-o ancorare directă, zu- grăvește o imagine melodică a vitalității țărănefti in muncă, Joc fi dragoste. CIntecut laptelui muls in găleată •e scaldă -n o ploaionspumată fi caldă Cornul de bou pornise să-mpartă binețe-n ecou : Și bate din poartă In poartă Turma-i ia urma O mină o mină c-o mină de Lină Proptindu-ți In frunzele proaspete frica, turuie iar turturica Zoriră eu vremea ți glasul ți pasul Și zuruie roțile. Satul Se mută fn holde de-a lungul, de-a latul Și se-nsoțiră la drum spre ponoare brăzdate — Și snoave cu vorba întoarsă. Și: zorile, dido, « varsă : o serenadă; O Inimă, un început din nesfârșita grămadă de inimi sădite fn lut. (Zori rustice) Miu-Lerea nu este un Urle de nuanță intimistă. Lirismul său e obiectiv printr-o transpunere simpatetică in plasticitate, ritm fi culoare. Sensibilitatea e primitivă, robustă, de om al naturii, cu sentimentele simple dar puternice, uneori duiccgi, dar vii prin cadența ți sonoritatea nerăbdării de a se bucura de viață. Conturarea plas- tică ți vie a realității rustice e zvăpăiată fi plină de lumină, obținută prinlr-o certă fl remarcabilă tehnică de a picta imagini cuceritoare prin mițeare fi svnet t Rinchlazfl annigîl tn Mu. tropotul spumegă rtu — și-l roșu păinlntul de grtu Heci! Spicele se scutură ca la o iiuntâ-o ciutură (Arie). Totul pare joc vesel de horă sau nare fi fericit, expresie a unei viclenii copdd- refti. Vreau sd spun că registrul liric al lui C. M iu-berea e destul de sărac fi lip- sit de meditații profunde, de metafizica misterului sau de revelația unicității visu- lui. Sentimentul dezrădăcinării la el e brodat pe duioșii rememoratfve, pe do- rințe exprimate pueril dar nu fi lipsite de metaforă. Semnificația filosofică Insă lip- sefte. Limitele lirismului său obiectivat nu li poate stingheri personalitatea creatoare fi e plin de însemnătate faptul că poetul a trudit la realizarea vastului său poem ..Pajura cu două capete", subiect care l-a fnlesntt desfășurarea forțelor de o zu- grăvi oameni extrem de pitoreftl, de bine conturați fi inttmpldri înlănțuite intr-o aețfune sugerată cu talent, prin cadența fi suflul versului. La urma urme», poerfa nu poate fi redusă la lirism, orteft da in- teriorizat l-ar fi explorat versificația mo- dernă. £ o prejudecată că poeții români au început să renunțe la poezia epică, ale cărei tradiții sini strălucite în litera- tura noastră fi ale cărei virtuți sint mult prețuite de spiritul tînăr al poporului nostru, care simte fot mai mult nevoia să citească. Poezia epică tți are legile ei ți, oridt de mult ne-am feri de împărțirea didac- tică a literaturi» după genuri fi specii, Se scapă din vedere ci știința literaturii, ea orice țtiință de altfel, stabilește clasifi- cări fi diviziuni din motive metodice. pentru a cunoaște mai bine realitatea. Știința nu se substituie realității ca vi- sările poeților, ori realitatea structurii genurilor literare, a viziunii după cura se conturează imaginea artistică, există fl nu se poate reduce numai la exprimarea dl- reerd a sentimentelor personale. Lirismul 40 însuși nu w reduce ia viziunea tragică a existenței. nea cum M-au obișnuit poate romanticii germani ți existențialismul lui Kierlceffaard. Există, fără îndoială, a poezie a fap- telor omenești, scoase de sub făgașul — sterp, uneori — ai problemelor de creație ți al unor sentimente mai mult sau mai puțin confecționate. Există, de asemenea, o poezie a aspectelor comice din traiul oamenilor, poezie sac-urată mult de spiri- tul caustic ți de ironia bonomă a țăranu- lui bănățean, at(t in folclor, cft ți in literatura dialectici! a lui Victor Vlad Delamartna, bunăoară. Miu Lerca fși continuă, după părerea mea, cu deplină luciditate artistică, inain- Cașii, cu toate că nici el nu depășește •atira binevoitoare ți deci facila a umoru- lui naiv. Eroii lui năzdrăvani rint ipocriti din malifiozitate defăimătoare ! T5e Scurtu-i după nume- Lung la vorbă, bun de glume om ca el să-l cauți pereche. Cu clăbățul pe-o ureche Intr-o seară. La o clacă Începu ca să-și desfacă Urâți sacul cu minciuni. „Apoi, iaca, oameni buni, să vă spun... * și-și toi răsfață virvoriciul din musteață „am pățit-o c-o zmioane dc vecină, c-o bă boa ne pentru-o gură de trifoi...' Ci mi-1 încolțiră doi: „Ai mlncat-o tu... 7* — Pe-amaru 1 unu, ca și voi, măgaru... r Rlsete. Tuși odată „Mă purtă In judecată, baba, la chinez, o vară — ș-epoi la domnie Iară*. La oraș mărita lege se făcu că nu-nțelege cum mă cheamă acurat; ba un domn m-a întrebat daeâ-mi zîce și Ctșîlă* „Ce să mini? Spun „da*, de sflâ, dar că p’ăl ce-mi zice-așa lo-l dau dracului să-l ia 1* ,,Domnu' s-o fi miniat că s-aspri — și m-o luat l-alte întrebări — Or scris cîți ani am, de unde mi-s. tata, mama. — Abia găiară* „Și mă scoaseră afară*. ,.De trifoi nimic. Ce-ți pasă Tie, zic, și dau spre casă Dur acasă eln'te lasă 7* „Iar mă-ntreabă. jar le spun - -. “ Cind io da, băboanea ba I* Domni :-n limba ei, ca ea. Io că-i cracă, ei că-1 pungă, io câ-i gard, ei nu, că-i strungă, pin'm-or amețit de cap. Dar cu gura, ca să scop : luminată judecată, bală-l strechia să-l bată de măgar, că l-am fost dus la păscut, s-o țîr' m-ani pus ca să șed de ostenit: Cînd șt cum am ațipit, să mă omorîți, nu știu. Mă pomen’. Dau să m-ațin după potcă. Ce să vezi: sta măgaru-așa cum șezi dumneata, sătul, culcat. — și spre pildă — am arătat la un domn. Dar n-am gătat bine vorba, că sări domnu’ $1 mă măscări fără să pricep nimic*. Tac. ascult, mă mir șl zic Dac’o stat măgaru-așa, acolo ca dumneata vina lui, nu-i vina mea...* (Luminata Judecată) Observați măestria cu care poetul fn- dividualtzeazâ treptat țl urmărește gradat tensiunea comică a limbajului țărănesc, firescul intortochierii gindtrii lui șugubețe, calități epice incontestabile, cu atlt mai pregnante cu cit ele sint obținute prin minuirea versificată a unor cuvinte foarte nuanțate in context. fn poezia Nuța-Vuța, cearta colorată cu metafore pipărate dintre două femei rele de gură e realizată cu mare talent umoristic, dacă ne gindim că poetul carac- terizează temperamentul bătăios al celor doua fafe nu numai prin dialog ci fi prin descrieri și comparații lipsite de trivialita- tea expresiei nude : Vuța. acră de-ncruntată. se chiti a uriza : „Bate-o, doamne, pupăza, mindră-i nu s-ar deochia*... Toată — albele-i și momele, curg oslnzele sub ele. puie-n ea ! Și dă să scape. Nuța n-o lasă să-i scape. Ca o cloșcă S-a-nfoîat: Dar auz-ooo c-o-nvial eîma-n greblă, ard-o focu' I I s-o-mplinit soroco' că-i ca palu', fără spic! Se mai șerpuie un pic, da-i trecută țl iertată, buba-n ea de-nctrllgatâ I* 4Z Temperamentul limbuției, cu metafo- rele tui de expresie improvizați, a urii dezlănțuite Intre cele dovd femei, aprige ți vrăjmațe, e oglindit cu real simț de a folosi vulgaritatea vorbirii din graiul viu, in procedeele artei literare, care salvează valoarea oricărui cuvint daci scriitorul are haz. Calitățile stilistice ale poeziei lui Con- stantin Miu-Lerca ar merita mai cu seamă o analiză specială, chiar dacă literatura noastră tradițională nu oferă modalităli originale de investigare. Folosirea unor cuvinte, luate din graiul bănățean numai pentru muzicalitatea fi frumusețea lor expresivă, ar sublinia valoarea — poate inegală fn ceea ce privește tematica ți uneori maniera prolixă a versurilor lui C. Miu-Lerca — poet, fn tot cazul, repre- zentativ pentru evoluția mișcării noastre literare din Banat. CONSTANTIN MIU-LERCA D O R I T O ‘ estecenii parcă deodată, un codru de sfeșnice albe-au aprins. Lumina lor verde, boltită fi blinda, iată că iarăfi i-arată vieții, trezită, fiămindă, cărarea spreacelași rotund necuprins. tn crengi primăvara-i o mreajă la pindă Soarele, marele, tarele, mugurii iar fi stropește cu var. Ce priceput grădinar! Dorita, ne ațteaptă, pitită -n pădure, străvechea ispită, din nou să ne fure. Ne așteaptă-mpbnirea edenică-n fiori, Florile, micile tale surori. FURTUNA J irav-o boare abia mai respiră. S-oprește, ascultă, Apoi, Speriată-fi resfiră fuga-n mulțimea cea multa de forzi ți de foi. 42 Vintu-fi slimise In urmai al'intui l juleră, huie, o caută fn volburi, tn ualuri, tn înflorFfeie pomilor jafuri. Ea nu e. Deodatâ, în vâ/urf cernife-mbrdcofâ. cre$cu-n wndtifri, vîjeîie. Mdrecfcl urpfe -ncrunfafă, ifi țerpuie chicile, zbice de foc. Călcliele-s trăsnet, Se-ncinti la joc Cu Strfmbă-l.emne, cu Sfarmă-Piatră, ca-n basmele-aprinsc în seri Ungă vatră. Străfulgerară, căzu-n o pădure. Murele ochilor, triste, le ftcrge Fn nifte Wisfe qfpanfFctf, finite-jure, O doare-agonia Se zbate 51 moare fn recviemul a milioane de corzi, de timpane, supremul- Emofională, Mama-Pădurii vărsă o căldare cit marea de mare. ■ orientări ROLUL NELINIȘTII CREATOARE Șl AL IRONIEI IN POEZIA AUSTRIACĂ DE AZI ■ ANDREI A LU LIN aplecata asupra condițfonali- tătii operei de artă ca act rodai, estetica zilelor noastre înregistrează un spor de precizie tn lămurirea raportului Intre .Jand* ți „formă", siltlnd termenii de pe planul dilematic al confruntărilor teore- tice de pini deunăzi, aservite mai ales problematologlei expresivității, pe acela al final:titfi raționale și morale, prin ca- re ni se releva ca In realitatea el orice opera de artd, sub aparenta atit de libe- ră a modului ei de realizare, ascunde o ordine severă, principiile pe care se în- temeiază aceasta ordine ascultlnd de un fel de ordo amoris din sufletul oricărui artist, îndreptat spre un singur fel; triumful frumuseții ți binelui. Printre esteticienii ți criticii literari contempo- rani din apus care fn acest sens au adus preeizdri de seamd Theodor W. Adorno se înscrie In fruntea unui lung fir de nu- me strălucite din care, pentru limpezi- mea formulărilor, tl vom mai aminti ad Si pe arhiteeul austriac Hans Hollein. „Dacă Intr-adevăr vrei să ftii In ce măsură cutare operă de artă este bund sau rea, trebuie sd-i înțelegi in primul rlnd tehnica specifică", subliniază Ador- no. Pledează el prin aceasta pentru pre- eminența analizei tehnologice fn critica artistici ? Nu eredem f Mai de grabă Adorno redescoperă importanța realiză- rii tehnice pentru împlinirea artistică a operei Căci, precum o subliniază cu altă ocazie, „locul spiritului fn opera de artă este realizarea ei tehnica*, de unde se poate deduce doar premisa: opera de artă este o unitate de eonțittuturi estetice for- mal precis determinate de o anumita ma- niera de execuție tehnica. Sau fn formu- larea inruditd a arhitectului Hans Hollein ; „Forma este o parte integrala a confinatu- lui spiritual, a destinației operei. Forma nu se ivește de ia sine*. Ceea ce la riadul «du duce la premisa urmdtoare : orice uni- tate formativa ia naștere de pe urma um4 inițiative de organizare. Sau din nou tn formularea lui Hollein: „Hotărfrea, dacă o construcție se execută sub forma unul cub, a unei sfere sau piramide, revine da la caz Ia caz omului. Forma tn ultfmd ana- liza este formd durata* Studiul inițiativei de organizare se im- pune ded ca primul pas care duce spre deslușirea operei de artă. „Și doar neînțe- legerea diletantică sau idealismul snob se opun faptului câ orice activitate artistica autentica in sens larg presupune o cunoaș- tere precisd a tuturor materialelor ți pro- cedeelor disponibile ți anume de fiecare dată in forma lor cea mai înaintata*, sub- liniază cu târfe tot Th. W. Adorno*. Dis- cutarea acestor probleme aci insă nu este inutilă, deoarece o bund parte a neînțele- gerilor care fngrcuneazd publicului mar» receptarea artei moderne inclusiv a poeziei rezultă din necunoașterea procedeelor teh- nice de care ea se slujește pentru a elibera imaginea lumii, interpretata intr-o viziune contemporana ți cu mijloace înaintate, con- temporane, de noianul convențiilor prfl- * Hțns Hollein : Fragmente zur Architcktur. tn Protokolte M. p. im p u. i Theodor W. Adorno : Ohne LcilUJla (Par- vs AcstheUca) Suhrkamp. Frankl-rt pe Hain. IMT. 44 I fuMv. Grabei Informației specifică reaetdui nostru. superficialitatea ți, nu in mică mă- sură, lipsa de onestitate fie a acelora care apără cu orice mijloace poziții odată ciș- Ugate, fie a spiritelor limitate, retrograde prin definiție și profesie, contribuie — ce e drept — fi ele la înțelegerea greșită jf. prin aceasta, la alambicarea artificială a procedeelor novatoriste, deși acestea au o gramatică tot atit de clară ea aceea a mă- rci arte clasice sau romantice Mai mult, in foarte dese cazuri intre procedeele tehnice ale curentelor novatoriste și procedeele tehnice ale artei preclasice țl clasice există un paralelism uimitor, care ne îndreptă- țește să vorbim In multe cazuri despre re- luarea unor vechi tradiții, fie întrerupte fi uitate, fie necunoscute cercului mai larg al amatorilor. Și ca să exemplificăm deo- camdată din domeniul muticii; intre Va- rîalîiie de orchcs'rfl op. 31 de Arnold SchOnberg, care trec drept una din operele cele mai tainic incifrate ale dodecafonis- mului. ți variațiile din mișcarea a doua „Arlctta* a Sonatei In do-mlnor op. Jl l de L v. Weethoven tn privința accesibilității nu există nici o deoecbire, folosirea seriei de că're Sehănberg ueaaravlnd in nimic, In comparație cu limbajul melodic ți armo- nic a! marelui său predecesor. expresia ar- tistică \'u mm nega, bine înțeles, ed lim- bajul beethovenian prefigurează fnefl fn această lucrare marea criză armonică fi melodică wagneriană din Tristan, In care un conținut liminar — de ce nu l-am ad- mite insă si pentru titanul vlenez 1 vyr Mpfmannsthal . Dle prosal- ochen schritten. S, Ftacher, Berlin. i>W, val. 1. p. •- • Richard ffcJMulwl ; Buch der Bcelc, O. w '.T^nehen. UH. p. t<. fd, pocyia din aceastâ perioadd rdmtne, ta ciuda faptului cd e conceputa fn cMar ini- ma furtunii, incapabila să se înalte la ce- rințele reale ale momentului istoric. Sn cum o spune Rudolf Henz, după expertei ța unei vieți, in Mcditation zum Siebng- aten / Meditație la a 70-a aniversare I; „Mereu numai carte după carte / vers du- pd vers / timp de cinci decenii / O singuri bombd n-am împiedicat să cadă I un sin- gur foc de pistol să se descarce I ți nid minciunile din fața ferestrei mele'1*. Sentimentul tragic al neputinței, pro- priu martorilor primei fumâtdfi de veae, cu tot ce a rezultat din el : accentuarea se- verului, utilului, neutrului tn viațd ți artd, a mediatului cu caracter rece, funcțional, s a resfrlnt în mod dureros ți asupra tine- rei generații, tnvadind, după confesia vi- branta a poetei Heidi Pat a kt, conștiințele, „ca-nfometată trebuie / să fug pe stradă f tn căutare de cuvinte, de reziduri I să sco- tocesc fn cojurf de htrtie prin cuvinte u- ț zate, aruncate ți neconsiderabile // sd-l în- treb pe vfnzdtorul dc ziare I daci nu-i lip sefte vr-un cuvfnt pc haind ! pe lăptăreo- sa dacă nu există cuvinte / de cum pdret In sticle" ••. St lamentația aceasta continui fără o sensibilă modulație prin alte client strofe, ptnă ce zona desdntatd fard folos ti inăbuțe graiul. Nu cred, totufi, că aceas- tă lamentație prezintă un moment gratuit: ea n-are nimic dinfr-o es'etică izolaționosH a artei pentru artă. Tumultul el înfrigunt tn fond, dezaprobator, măcar cd e tipic fe- minin prin insistență fi referințe, nu ert» lipsit insă nici de o Înțelepciune aparte, ig care obsesiile fi zburdălniciile cola bor easi fn mod tainic la înflăcărarea verbului, Pro- cedeul ne este cunoscut fi din alte poeme ale aceletari Heidi Pataki, zugrăvind no firi grație intr-un mod de amard ironie Itimes copiilor: „Caseta de cuburi s-a destrămat I ursulețul Teddy fi-a pierdut părul / » lapte acru / Despre îngeri am auzit multei nimic nu mai are rost tn lume / Momi este și ea una din alea / zice domnul ctls din vecini / nimeni nu vrea să se toca cu mine. 1 Tăticu cfnd ti acasă trlntcțte ufile f Știu de acuma totul, totul / Calei hdțdnitor l-am spintecat / n-a conținut tt- cit paie I împlinesc patru ani f fi nu md sint curioasd de nimic // Vino, drdpuț ro- binet de gaz, cinti I supa din slngele mei i* tn Lheracur unrt KriUJc, nr. H. p 104sin ii Ibld. nr. 11. p. Ml fi u. De remarcat d la Viena rimatoril de ilare poartt pe helmll lor Imprimate cu litere mari munMe iiaruta pe eare-t vină. 48 I mi-o infierbtntâ", ne relevi ea fn secven- ța III „de cintat in fața vetrei” '* ' Reținem deci ca o constanta In structu.- I fa conftiin/ei omului austriac această adfn- | că Insatisfacție existențială, dedesubtul că- I reia inchietudinca originarii, ontologică — ■ datorata impulsivității sale de totdeauna — li cauzează mereu noi momente de reexa- I minare — aci de o ironie caustică, neier- tătoare față de chiar propria persoană, I eoîo meticuloasă ți neîndurătoare fată de I formele estabiishementului ca teroare ale L tuturor neajunsurilor fn lumea capitalistă. I Reținem mal departe structura in adfncl- I mc a conștiinței, cu multiple niveluri, ca I fapt pe deplin ftiut țl experimentat de I creatori. Sau cum o precizează U von Do- I derrr fntr-o notație de jurnal din 17 fa- I uuart<> 1551: ,,Anatomia momentului nu I Se află nemijlocit la suprafață, ci ea este ■■coperttâ de un strat subțire, mereu fn (n- I no (re al florei asociațiilor, un plancton al ■secunde: ; adevărata anatomie a fiecărui I momem coboară in memorie Dacă n-ar I răsuna, spirale tn adine raport cu anumite I puncte de coordonare ți dacă altele mai I Enalte, îndreptate Spre viitor, nu li s-ar I asocia fnir-un acord, viața noastră aci ți t ac-m a- f: de o rin’ 'udlne inimagina- I bilă, de-a dreptul Ins ălmtntă’oare, bfdl- ■ mensionalâ asemenea unei foi de hirtie” I Iar după două iile : ,.Ca din noncrlstența I caracterului determinat să ajungi la exis- [ tență, trebuie să te supui unui $ir continuu de exerciții, necăutate anume, dar care pot [ fi realizate mereu numai fn circumstanțe I datc“ ev1 va rosti Desertul Treziri! !or din «om nuri, prinți adorm iți demult, fdrUe-mi din urmd prin plexul cui s-ascu'* ? Pe foc vdryat-am rfngc dc pdsdrt mari, pdmfnttd ca-n amintiri ta mine, l-am rdufat vrut, Mi-am ar« cu plante negre toi slngel? durut. 51 plnd-n aoHi-hocnd mi-am ars, ml-am urt lubltM • • noaptea Noaptea /octU schl^bd arborele fi coptiL Face xd «c tppcasrd marea Farmec jtlncu Face paturile asemeni unor paji fii transparent. Noaptea acoperi?urile încep xA umble. ACEST TOTEM Acest totem unde plctuli ilm Acarabct -fi potopul ru c, nu *■ a' mrit. — nu-s amintirea mea «xitrofaLit aceștia cV oj a cdror siea^ proprlw-ml cap Nici irupul-acvariu nici lunoFfc foci alba nici — ^drdțtid, rdfdfilfd — ♦*! un drum curat, pur fl candid spre un ideal înalt de lummd. fn timp ce ziua veche amurgește cu trosnet de vreasc tn inti- mitatea sugerald cu finețe a unei agape, a spune ; tu ulsezl, a tisa sd se InfelccgH t ilsdm împreuna, Inscamnd a scoate poezia din servi- tutea mu; tlascuta rd a individualismului prin forța prieteniei dceenlrd valoare, tn certați timp cncd ți et tei ied Urmdloarea poezie din volum etie chiar intiiulald Pe insula cu Ilarie Voronc»

nai iarg, el comp.'eicazd literatura absurdului carc-fi arc tradiția bine fonda td fn teatrul fi In pro-a romdneased med din vodevi- lurile (ui Alccsandrl ți din Momentele fi MAt- ț«lc Iul Caragiale. O seamd de procedee sint aceteafl — de exemplu, parodia intelectualtstd, prin cere se crccard un cifru special al satirei, eonsiiiutl la Aiecsondrl tned din numeroase elemente ftUcttc franfuzcjti dar fl grecești, apoi la Caraglale dintr-o subtlld selecție a truls- mcior mfcului-burghet bucureftean. In limba- jul suprareatlsmulul. cifrul nu este evident ia prima fntUnirc ; existd iotufi numeroase pne- clplta|it metaforice din simbolifii de la Macc- donskl la Minuleicu. Ar fi Inerasant sa se «tabtleased comparativ diferitele douj* fn ca- drul ateilor cifruri. Examenul ar presupune, 'unefnjeies, exiatenfa unui dicflmar ai umbli poetic* de la Budal-Delcanu, Vlcdreft* fi co- nachl la Macedonski — anul ceclt dicționarul Umbli poetice a Iul Emineset. neconcludent mat aici fiindcd se referi nunai la poeziile apdrule In timpul ulefli poetului A rdmlne Inid aatdzl. din punet de vedere a Umba/ului fi rchnlell poetice mereu ia niveul niprareatli- mului nu mal Inscamnd a fac: ceva nov în poezie. Ademrata înnoire a stbuirtl poetu-c imptied fmbogdflrea conținutului de idei si sen- timente, actualizarea sa perminentd, trdirca llried tn istoria vie. deseftisd sp* viitor, a pre- zenlulut. ALEXACDRA JNDRtBj Ion Maxim: „ÎNSEMNĂRI PE SCUT" ») * ntr-un montant literar ca cel tte fflțd, Io Cure, cu o ostentație adesea furioitâ, poeții — mal ales cel tineri — plonjcard in sferele Ilrls- futUul de aventură ontologică. interioara, fn pro- I Hlle lor trdiri psJfjcj.!cipice, pe care te teru- cu minuție cbtrurgicaîd, exista loturi yi unei? sensibilEidțE estetice re care ceva cc nu- mim poetic eetdpnca te temailed „obfceU- i(T 11 jo’lcUd cu paslui:.*. E, aceasta, un semn ut faptului ci tradițiile bogate țl majore ale f csp?ctluulul gen dc povsK departe dc a fi d^andonate, l?l pășesc ți astdel continuatori fideli Unu; dintre cl. recent Iuti, este lan Ma- ; im, cu iK/Iumut însemnări pc scut. DujhJ ce în precedenta r« culegere (Inlerlct'vnV'L nu de invit apdrutd, poetul ne propunea tmagirwa complicata a unor incursiuni In biografia sen^ ■ imentatd, de data aceasta, intr-o tăciune uni- lard, metodic, ne comunica avatarurile unei «ițe experiențe. direct circumscrisa coordonate- lor timpului istoric ; rdzboiul. Cdcr sd fini bine Infelefl de la început, cartea însemnări •pe scut este produsul unei experiențe nemQ- kocitd, ?! nu o evocare Imaginară, ceea ce atra- ge după «ine caracteristici aparte. Mu-L astfel, prea greu de observat cd acest gen dc poetic Jertod direct din reportaj, un reportaj expur- gat de tentație relotdrli anecdotice fl imprep* u de reflexie lirici. Ața Incit, virtual, poe- ■nuț te recomandă cititorului ca un document al Istoriei, filtrat prin plnza sensibila a unei experiențe unice. Texte clasice de acest gen. La noi. se țtte, ne oferă Camii Petntfcu fi Per- pessiciue, dc lui Mihail Dragomirescu. Cele cîteva cuvinte includ în ete chinte- sența relațiilor dintre cei doi oameni de seamă ai culturii noastre: criticul Mihail Dragomirescu, Cel Care a sprijinit omul ;i l-a impus pe autorul dramatic șl Mthail Sorbul, sincer și statornic In recunoștința fată de critic. Considerația pentru Mihail Dragomirescu, ce străbate întreagă cores- pondentă dintre cei doi, mărturisită peste ani în articole și interviuri, fac din scri- sorile dramaturgului către M'hail Drago- mirescu un valoros izvor de date și in- formații privitoare la opera și viața prea puțin cercetată a lui Mthail Sorbul. Fiind in posesia unor documente inedite ți a unor scrisori alo Iul M. Sorbul adresate criticului M. Dragomirescu, răspundem obl'gației ca prin valorificarea lor să în- tregim cunoștințele referi'oare la peri- oada începuturilor activității dramatur- gului. Critica și istoria literară1, ca și confe- siunile autobiografice ale lui M. Sorbul, au precizat c£ debutul său editorial l-a constituit piesa Eroii noștri apărută în i Substanțiale btudll rcfuiluiare la Mimul S-cubul sini cele semnate Ce George Căllneseu tn Istoria literaturii romdne la origini pln4 tn prezent, București, 1H1, p. din 1 august. 1M1. nille sale deoarece ele ar putea să-l ser- vească „de călăuză tn viitor* •. ,* De fapt singura revistă care recenzează piesa Eroii noștri este Convorbiri critice. In rîndurile publicate de M. Dragomirescu în 1907, se sublinia că drama scrisă „într-un stil încă neformat" prezintă ci te va tipuri de „tineri fără ideal" în societatea unor femei ușoa- re. Criticul relevă că aceste personaje își au izvorul și „prototipul în societatea noastră și sînt înfățișate cu mult simt al realității Sufletești, deși uneori naiv și superfic’al", Totodată M. Dragom'rcscu recunoaște că „autorul are artă și într-a- ceas u sc vădește viitorul dramaturg**. Așadar anul 1907 aduce prima confirmare a talentului, statornicind și începuturile relațiilor literare Dragomirescu — Sorbul, în scrisoarea datată din Ploiești, 2 aprilie. 1907, ca răspuns la epistola lui M. Drago- mirescu, tînărul dramaturg, îneîntat de aprecierile criticului, dar reacționînd în același timp față do observațiile și reco- mandările, de altfel judicioase, ce se fă- ceau, arăta intre altele : „ser soarea dvs. ml-a ridicat moralul și Încep să mă uit la mine mai cu respect" * Acestea dovedesc că încurajarea din partea maestrului este mai timpurie, datînd din 1907 și nu din 1908, la doi ani după apariția volumului. Dar esențial e faptul că piesa Eroii noștri prefigurează un dramaturg, că M. Dracomirescu intuiește posibilitățile viito- rului scriitor și II ajută de la primii pași, iar Ia rîndul său. M. Sorbul nu va uita niciodată că M. Dragomirescu „a fast pri- mul care n scris despre mine în Convor- biri critice" •. Du-sprc „grila părinteas ă" a lui M. Dragomirescu vorbește M, Sorbul și în scrisorile din 1909, din 1911 și chiar în cea din 1920 cind M. Sorbul primind două premii, recunoștea, într-o scrisoare de la Roma, că : „pentru decernarea lor. imi închipui foarte lesne că Dvs. ați fost cel care ați luptat mal cu virtute : vă puteți la rîndul Dvs. închipui tot alit de bine, că gîndul meu cu cceeași nețărmu- rită și trainică dragoste mă îndreaptă me- reu, spre Dvs.“ Și ue b mă dreptate gra- titudinea era justificată : M. Dragoinl- । Carte poșta!» datata din PlolețU, ir mar- in 19oi. < Mlh*l! Dragomirescu, Revi*lo crtllcd, tn Convorbiri critice, 1W7, p. 475—ce • M. Sorbul către M. Dragomirescu, «m- -soare din Ploiești. : aprlU«. 1907, p, 3. * I. Vaierian. ne vorba cu Mihuil Sorbul In '• ufa tiierard. an. III. nr. 94 din 17 nolcm- b. le, IV». 1 ScrUoar«M din noma, 17 Iulie. IM», p. i. rescu aprecia în revista sa încercările dramatice ale lui Sorbul făcîndu-1 cunos- cut opiniei literare. Semănătorul de exem- plu atrăgea atenția că in revista Convor- biri critice „prin pana lu! Mihail Drago- minescu ni se spune că dramaturgi ca Smolsky, Mihail Sorbul... fac fala lite- raturii anului 1909" *. M. Dragomirescu trimitea încă din 1907 revista sa lui M. Sorbul care apoi se va număra printre colaboratorii ei, partlclpînd în casa mae- strului la ședințele de lunea ale cenaclu- lui literar. înainte de a ari a mai detaliat activi- tatea literară a lui M. Sorbul din anii de început, se cuvine să apreciem că perioada Convorbiri critice constituie un moment hotărîtor in creația dramaturgului. Justifi- căm afirmația prin faptul că acum M. Sorbul are prilejui să intre în contact cu un anumit public cititor. Tot în acești ani, 1908-1910, i se oferă posibilitatea să sc afirme In compania unor scriitori ca: Ion Minulescn, Cincinat Pavelescu, Emil Gîrleanu, I.iviu Rebreanu, Dumitru Nanu, Corneliu Moldovan, ion Dragoslav, Prin ceasta, M. Sorbul întrevede chiar de la inoput îndreptățită năzuința de a se dedica scrisului. Ocuptn lu-ne do creația iui Sorbul din această perioadă, apelăm la mărturisirea autorului care afimta că în urma încura- jării sale de către M. Drazomirescu, în 1907 „l-am bombardat cn fel de fel de piese.., ți în luna aprilie, a apârut, în sfirșit, o schiță dramatizată Vînt de pri- ntăiară" T. (De fapt schița s-n publicat in nr. II apărut la I iunie, 1908, p. 411-415). Acestei prime publicații din Convorbiri critice i-au urmat, în anu! 1909, sub ace- eași semnătură M. Smolsky: Poveste banală, comedie într-un act (p. 127-138), înviere, poem dramatic (p. 268-272) pre- cum și Două credințe, schiță dramatică, (p. 51S-520), Cu episodul islorico-drnmatic într-un act Săracul popă ! (p 582-590 ; 652-674) colaborările lui Mihai! Smolsky sini semnate cu pseudonimul literar ales de Dragomirescu : Mihail Sorbul, în ace- lași an S se li pi roș'o de asemenea come- dia tragică într-un act Praznicul calicilor (p. 701-709 ; 782-798). în anul 1910, pagi- nile Convorbiri critice publică din opera lui Sorbul drama istorică în 4 acte Ion < nr. « rlln 5 O'Urusrte. 1710, O f M. SurbiU, D^butui-Ue sncl® Luceafă- rul. an. III. nr. K {SSl din 15 «rwmrrtc. insa, !’• »• 68 Armanul (p. 577-607 ; 672-686 ; 754-779) prima versiune a Letopisețelor precum ți creația în prozA Fata Morgana (p. 553-5M). Am trecut în revista colaborarea lui M. Sorbul la Convorbiri critice pentru a putea înțelege mai bine preocupările dra- maturgului din perioada începuturilor, ața cum. vom încerca sa le schițăm pe baza unor documente inedite. Punîndu-1 la curent cu activitatea sa dramatică, M. Sorbul îi comunica în 1907 luî M, Dragomirescu că piesa Lanțul iu- bire! a văzut lumina lămpii (orele 12 noaptea) satisfăcut că am scăpat de grijă*, dar hotărît să depună eforturi pentru a-i da forma definitivă. Dorind să eițtige în- crederea și îngăduința criticului, M. Sor- bul preciza în încheierea scrisorii că a- cum, la cea de a doua piesă mal amplă a lui după Eroii noștri, deținea o expe- riența mai bogată tivind „21 de ani, 5 luni ți 16 zile". Acest ai doilea ..copil" al său, o piesă asupra căreia va reveni in multe scri- sori, urma să fie încredințat directorului Convorbirilor critico pentru „a-i face edu- i-ațiunea necesară . ca să poată trăi cu fruntea senină și să înfrunte furtunile vie- ții iui viitoare",1 Srisorile din 7 ți 13 apri- lie, 1907, informau pe M. Dragomirescu. cu variate amănunte, tot despre noua sa piesă. în cea din 7 aprilie, M, Sorbul scria: „Vă trimit primul act din Lanțul iubirei, iar restul imediat ce le voi termina de- finitiv voi veni cu ele într-o luni seara ia Dvs.“ Srisoarea se încheia cu rugăm^- tea: ..să-mi păstrați caietul căci,, ar fi rro- zav să mai copiez o dată kilometricul m*U act*? tn epistola din 13 aprilie, M. Sorbul preciza că piesa lui e aproape terminată că deși M. Dragomirescu i-a trimis doar două scrisori, el s-a obișnuit să aștepte răspunsul criticului „pe care să-l exami- nez cu amănunțime și să aflu ți ceea ce n-ați voit să spuneți mai pe șleau"? O altă scrisoare a lui M. Sorbul, tot din 1907, ne pune în fața unor informații deosebit de prețioase pentru cunoașterea preocupărilor și efervescenței creatoare din această perioadă cind dramaturgul locuia în Ploiești. 2(5 aprilie, 1907, M, Sorbul scria la drama fn jurul unui pă- cat. E o piesă tn 3 acte ți se învârtește tn Jurul „adulterului". In scrisoare, M DraROmirescu era informat și despre pre- ' Jcriniarea din 1*07, 3 aprilie. > Scrisoarea din 7 aprilie, 1SM (Fondul ac manuscrise la Biblioteci centrate de stat. BVtcu- retti) S- « (l) n. 3 Scrisoarea om Moleșii, 13 aprllla. 1M7. B.C.S., cota S. «3 (1) U ■ectele imediate ale dramaturgului. După terminarea dramei fn jurul unui păcat „vor urma Amoruri anormale și Ana Cor- pafi și cu aceasta isprăvesc primul ciclu de piese, dintre cari in jurul ținui păcat. Amoruri anormale și Ana Corpafi sînt într-o strinsă legătură psihologică". In formațiile acestea au o semnificație deo- sebită, dacă ne glndim că istoria piesei care i-a adus lui Sorbul celebritatea. ți anume Patima roșie începe cu proiectul piesei Amaruri anormale. Totodată rela- tarea ne introduce in orizontul tematic al scriitorului, vădind încă de pe acum pre- ferința sa pentru sondarea psihologică.1 Ultimile rînduri ale scrisorii țin să re- amintească lui M. Dragomirescu să nu ilte de Lanțul iubirei, „copil* pe care ar vrea să-l vadă că „trăiește ți că trăiește cu onoare, altfel puteam să îl strivesc eu însumi". Stăruința cu care lucra in acești ani este comunicată, pas cu pas, și lui M. Dragomirescu, Cîtcva șiruri din scrisoarea ce poar;ă dată de 7 mai, 1907, mărturi- sesc geneza unui „produs ciudat’,* schița Puțind poezie, socotită do autor ca „un accident" față de predilecția sa pentru creația dramatică. Trimisă lui Dragomi- rescu, schița urma să aibă soarta hotărîtă de critic. Nu aceeași atitudine o vom pu- tea surprinde ți în cea ce privește piesa Lanțul iubirei de care amintește M. Sor- bul și In cartc-u poștală din 9 ianuarie, 1969, Toi aici găsim informații cu privire ia alte 3 proiecte dramatice ca de pildă „Probabil că astăzi voi începe partea intiî din O reînviere și anume Pribeagul, prolog dramatic intr-un act, după care vor urma Părintele Moldovei și apoi Eroul*.* Bănuim că O reînviere este poemul dramatic tipărit în Convorbiri ciitice cu titlul înviere. O altfl scrisoare importantă pentru cunoașterea preocupărilor creatoare din perioada începuturilor, este cea din 20 aprilie 1909. Extragem din rîndurile ei informația că M. Sorbul terminase ți ex- pediase lui M. Dragomirescu „o satiră pusă în teatru* și scrisă în versuri, Pa- rodie. Satira dramatică Intr-un act Pa- rodie a fost elaborată tot la Ploiești, fiind terminată în aprilie, 1909. Piesa iscălită M, Smolsky, — Drama are, după numero- tarea autorului, care pe ultima pagina notează în paranteză, „202 versuri". Ac- țiunea satirei dramatice, precizăm noi', se * Scrisoarea din Ploiești, I» aprilie, I9 anume: „Nu cred să fie vreun autor, rare să fi lucrat de fi ori la o piesă cum am făcut eu cu Lanțul iubfret: din cele 235 pagini am redus-o la minimum posi- bil : 110 pagini". Deși piesa ii preocupa intens șl cu certitudine că o prețuia, de- oarece amintește dc ea și în alto scrisori, nu știm să fi fost publicată undeva. Des- pre această piesă ii scria M. Sorbul ți în 1919 spunînd că opera este o lucrare muncită și poate o lucrare a mea de că- petenie ce) puțin ca tehnică, dacă nu ca concept iu ne". Soarta piesei il obseda și poa’e îl împiedica să lucreze la alte su- biec'e ca fon-votM sau Visătorii, despre caro nu știa „dacă pină intr-un an îl voi putea prezenta criticii Dvs.“, Observația ră „piesele sociale sînt mai erele ca cele istorice" venea poa’e să Justifice cu un nou argument valoarea piesei Lanfid iubi- ref. Nelinlș'ca străbate ți în scrisoarea din ÎO februarie. 1919 cind M. Sorbul îl întreba pe critic: „ori i.anfu! iubiret a i Scrisoarea din rioie'ti, 20 aprilie. W*, p. I. s M, Sorbul. Tvazrs, voi. f, fluviu Sntrwiuc- i v de Florin Tornea, E.S.P.L.A.. 1»SS. p. U—15. dat chix ca idealul ' N-ar fi exclusă ipoteza ca piesa fn discuție să fi intrat ca material dc construcție in alte opere ele mai tîrziu. Supoziția noastră este con- firmată de spusele iui M. Dragomirescu care in 1925 scria despre încercările dra- matice ale tinărului M. Smolsky trimise spre publicare: „unele din ele s-au publi- cat, dar altele — între care una întitu- lată Lanjid iubire»... au rămas — pen- tru a fi întrebuințate la alte opere".* Scrisoarea din 20 aprilie. 1909 ne solicită atenția înră asupra ti două lucruri im- portante. Primul se referă la o piesă tri- misă lui M. Dragomirescu mai demult ți la care nu cunoștea încă verdictul criti- cului : a fost sau nu condrimnată ? Piesa in discuție se numește Fiica Mesalinei. semnată de asemenea „M. Smolsky — Drama". Intriicît sîntem In posesia aces- tei piese inedite, facem în plus următoa- rele precizări. Ptcsa Intr-Un act Fiica Afe- sahnei, scrisă pe 38 pagini dc caiet, este datată : Botoșani, 22 octombrie, 1U08. Per- sonajele principale ale piesei sint: Ade- laida Vrancca, Ix-lia Itimia, Andrei Vran- < ea, Radeș Matei și Ion Irimia, Acțiunea este compartimentată in 12 scene. Ma- nuscrisul este concludent și pentru mo- lul cum elabora și cizela in formă defi- nitivă M. Sorbul. Cel de al doilea lucru care se cere subliniat este încercarea dra- maturgului de a scrie ți poezii. Așa se face că M. Dragomirescu este întrebat ..de cele două poezii ce vi le-am trimes și mai de mult". Scrisoarea se încheie cu o discuție referitoare la pseudonimul li- terar cu care intenționa să se semneze tinărul autor dramatic. Mihail Dragomi- rescu n-a fost Incîntat dc alegerea făcută: ..M. Smolsky — Drama" și de aceea M. Sorbul socotește că este bine să se justi- fice. deși se știe că autorul a renunțat curind la acest pseudonim, adoptlndu-1 pc cel cu care a ți rămas în istoria lite- raturii noastre : M Sorbul. Referitor la preferința inițială pentru „Drama", M Smolsky scria: „Acest cuvînt arc două scopuri : Să Înlocuiască cu timpul numele de Smolsky, nume străin, ce atrage din partea șoviniștilor (dacă mai poate (avea) rost șovinismul In literatura universală) primiri nu tocmai simpatice, la urma ur- mei chiar o condescendență, față de țara rare mi-a dat un singur grai, graiul romă- nesc. deși Dranta ar fi Internațional : al t ScrhorUc clin Plnirțti. 5 jțtftuarte și H februarie, 1010. a M. Dragomirescu, Dr ia Tnrsfichtn Jj ra- ikuiatiini, Bucurr^U, 1525. p. 70 iet, găsesc in cvvinlul acesta un simbol, un îndemn să mi scriu deeft teatru’. Pe linia relevării activității lîterar- dramatice, am mai extras din scrisoarea frimisă lui M. Dragomirescu In 1011 știrea că în această perioadă, cind obligat fiind *4 trăiască din meditații, aflîndu-se la Lu deșii, M. Sorbul a Început să lucreze la o nouă piesă „In două acte și în ver- ■uri Partea poetului, ca un răspuns la pehița cu același nume a Iul Caragialc" ’. In sfîrșlt, în 1012. M. Sorbul lucra la piesa Marginile firii*, care ca și Amoruri rmole se leagă organic de comedia agită Patima roșie. I > Scrisoare datat* din LudețU. 21 Iunie, 1911, r | a scrtcoare din București. « august. 1*12. Ibrâileanu: „PRIVIND VIAȚA”, considerații etico-estetice ■ nci din tinerele, Ibrâileanu dovedise înclinare permanentă către lumea ideilor neralc, un interes, mereu sporit de-a lungul anilor, pentru analiză și introspec- ție, Erau acestea primele ecouri ale per- nalității lui de mai tîrziu caracterizată printr-o mare capacitate de trăire lăun- trică dar și prin o rară delicatețe a sim- |lrii exteriorizată Sn atitudini în care sc , imțea mocnind jarul lăuntric. înclinarea către analiză, proprie firilor meditative, presupune o observație în adincime a biectelor, o putere deosebită de analiză i sinteză, ceea ce scapă, îndeobște, celor blțnuiți doar cu sesizarea aspectelor ex- ■rionre ale lucrurilor ți fenomenelor, In literatura cultă aforismul, prin anumite Daturi, amintește dc proverbul popular, xpresie a unei mari' înțelepciuni izvo- Ită dintr-o bogată experiență de viață, dintr-o participare mereu nouă la frea- mătul ei. Concluzia care în mod firesc se des- prinde din analiza acestor date este aceea că perioada Convorbirilor critice, a în- semnat pentru Mihail Sorbul o epocă de intensă activitate creatoare. Chiar dacă tinărul scriitor nu a reușit să-și valorifi- ce in publicația amintită întreaga pro- ducție dramatică este important să reți- nem munca tenace, orizontul și bogăția tematicii abordate care l-au ajutat astfel să acumuleze o experiență creatoare deo- sebit de prețioasă pentru viitoarele sale subiecte dramatice. Corespondența lui M. Sorbul eu criticul Mihail Dragomirescu mai' relevă apoi faptul că pentru un în- cepător în ale creației, încurajarea spiri- tuală și materială uneori, îndrumarea competentă, generoasă dar exigentă au avut darul de a înlesni șl contura mal bine traiectoria drumului de afirmare a unui talent care poate altfel nu s-ar fi putut realiza deplin. DOINA ILIESCU Marii ginditori ai tuturor timpurilor și-au exprimat adeseori în maxime și afo- risme, sub forma unor observații concise dar grele de conținut, propriile lor atitu- dini în fața vieții însoțite nu odată de o nnurnită detașare lucidă și puțin ironică cu sentimentul că adevărul cuprins In ele, in aceste formulări lapidare, poate fi mai ușor verificat cu prețul unor trăiri și strădanii asemănătoare fn intensitate. Lucian Blaga denumea aforismul „un simplu grăunte de metal nobil.,, (care) poate avea greutatea unei lumi*'). Dincolo de formularea ei metaforică, surprindem in această afirmație o calitate esențială a aforismului, conciriunea capabilă să ex- prime un bogat conținut de idei în așa fel Incit orice adaos să fie de prisos. Dacă aforismul este o concluzie a unei expe- riențe generale exprimată în forme artis- tice, adeseori metaforice, și dacă prin el se precizează o anumită atitudine de viață. 1 L. Blaga, Discobolul, (Mg 49. 7/ o poziție filozofică a autorului însuți, atunci lectura iui se dovedește a avea o dubla semnificație : 1) o înțelegere mai complexă a perso- nalității celui care formulează aforismul; 2) un mijloc de cultivare a minții, de Îmbogățire a simțirii și a înțelegerii noastre. Sub acest raport volumul de aforisme „Privind viața" apărut In 1930 este deose- bit de semnificativ, lectura lui descoperă în personalitatea criticului de la „Viața românească* laturi noi de sensibilitate în care simțim o caldă vibrație umană, o anumită înțelepciune a omului care ob- serva lumea nu din afara ei ci dinlăuntrul el. De aici sinceritatea tonului; un anu- mit lirism al comunicării în care se simte încă freamătul minții și al sufletului. Din adolescență Ibrăileanu publică în revista „Școala nouă", sub pseudonimul Cezar Vraja, o scrie de cugetări, Îmbo- gățite mereu In decursul anilor și conti- nuate apoi pînă la anii bătrinoții, plini de roadele înțelegerii. Aforismele din vo- lumul „Privind viața* sînt adevărate con- fesiuni intelectuale ale autorului lor, înso- țite adesea de o ironie liniștită sau de un scepticism abia reținut. In majoritatea lor cugetările se referă la conduita morală și intelectuală a omului, la raporturile din- tre sexe. In altele se formulează adevă- ruri generale ca de exemplu : „I ntcligenții se împart în două : buni ți răi. Proștii se împart in una : răi* ; „Un prost nu spune lucruri inteligen- te, dar un inteligent spune multe prostii* (p. 58) sau „Cîți oameni ar prefera să moară ei, decît să se scufunde un continent în ocean ?' (p. 20). Multe din aforisme implică însă o discuție mai amplă datorită conținutului lor, semnificativ pentru preocupările, for- mația intelectuală și personalitatea lui Ibrăileanu. Autorul romanului „Adela* a fost unul din oamenii care au știut să cultive sentimentul prieteniei. înțeles ca un sentiment complex, capabil să înno- bileze pe om, bazat pe sinceritate și în- credere. Cind dispare încrederea și prie- tenia se destramă. Idee a este consemnată în următorul aforism : „Cînd un prieten te părăsește în ne- norocirea lui iți dă tot atita dovadă că nu ți-a fost prieten adevărat ca și cînd te părăsește în nenorocirea ta". Dar prietenia presupune șl intransi- gență în respectarea adevărului. De aceea „celor pe care-I stimezi — observă Ibrăi- leanu — adu-le omagiu] de a nu le ceda nimic din opiniile tale*. Acțiunile infinite ale omului către 72 propria lui desâvlrșire, acțiuni supuse unor strădanii statornice și menținute cu prețul sacrificiilor, i se părea lui Ibrăilea- nu că înnobilează și sporește semnificația majoră a existenței însăți. Concesiile de conștiință reprezintă pri- mul semn al lipsei de caracter: „Dacă vrei să treci drept om de caracter și de curaj în proprii tăi ochi, nu face concesii de conștiință în direcțiile vieții tale* măr- turisește un aforism Cp. 25). Omul îți do- vedește superioritatea șl atunci cînd tn orice împrejurare știe să fie egal cu el însuși. „Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele n-are instinctul politeței, ci dre- sajul, și n-are sufletul sus pus*. Adîncb- mea morală a unui om nu se măsoară prin ceea ce spune ci; prin ceea ce face. Dar există un echilibru și o decență a gesturilor în care se reflectă durabilitatea sentimentului, profunzimea și calitatea lui. Ideea aceasta este conținută în următorul aforism : (p .20) : „Omul care prin vorbe, gesturi, fapte mărunte, își descarcă necontenit senti- mentele în măsura în care ele apar, e tot așa de impropriu pentru acțiune sistema- tică, grea și lungă ca și, pentru tracțiune intensă, o locomotivă care și-ar pierde necontenit vaporii, pufnind prin toate des- chizăturile". Aceste cugetări referitoare la conduită morală a omului relevă în per- sonalitatea lui Ibrăileanu nu numai o ma- re capacitate de observație dar, și con- vingerea lui cu privire la afirmarea con- științei umane ți a superiorității ei. Ibrăi- leanu a fost apărătorul unei etici al că- rei Imperativ era „delicatețea* calitatea supremă ți cea mai rară a sufletului om»- nesc* fPriuind vtafo, p. 70). Intîlnim însă în volumul „Privind viața" și citeva aforisme In care se simt» Influența unei concepții biologiste despre lume sau altele în care se simt note de amărăciune. Astfel : „In pădurile primitive — cio- magul. In societate — sarcasmul. Expre- sia fizică a sentimentului' aceeași: arăta- rea caninilor*. „Nu uita... că In orice raport cu oame- nii ești în stare de războiu* (p. 19). „De cîte ori te văd sincer, am impre- sia că In războiul tuturora contra tutu- rora, tu ți-ai lăsat zalele acasă* (p. 12) Nu este vorba aici de o concepție pe- simistă asupra vieții pentru că Ibrăileanu a crezut mereu în progres, în superiori- tatea morală și intelectuală a omului. Convingerea că dincolo de hotarul nesta- tornic al minciunii ți ipocriziei, oamenii întrunesc in ființa lor tot ceea Ce are viața mai frumos, reprezintă o dominau- ti caracterologică a personalității lu: Jbrăileanu. La 50 de am se întorcea către tinerețe cu sentimentul nostalgic al timpu- lui iremediabil trecut. Inteligența sa de o Lucidita’e extremă însoțită mereu de o sensibilitate vie și profundă mărea, pe planul conștiinței, drama omului pentru care bătrînețea — un preludiu al sffrși- tului — i se părea irațională ; Dintre toate sentimentele omenești, numai iubirea era capabilă să se opună „imaginii teri- fiante a morții*. Atotputernicia ei, a iubirii, era simțită cu o dureroasă lucidi- tate de omul îndrăgostit mereu dc ima- ginea de nălucă și vis a femeii ți care rctrăia stările afective ale trecutului cu lirismul ți entuziasmul adolescenței. „Fata pe care ai iubit-o la optspre- zece ani și n-ai mai văzut-o de atunci, o iubești toată viața". Se apleca către su- fletul feminin cu o delicatețe deosebită. Știa că, „in amorul pasionat nu e, nu poate să fie prietenie, Intr-o femeie pe care o iubești pasionat, totu-i femeie și prietenia nu-și găsește loc unde să se plaseze* ip. 54). De aici drama lui Emil Codrescu iz- vorită din Îndoială ți, mai ales, din con- tinua rememorare a sentimentelor ți a trecutului. De fapt mare parte din ideile referitoare la psihologia iubirii, cuprinse In volumul dc aforisme în discuție, au devenit substanța lirică a cugetărilor Iul Emil Codrcscu din romanul „Adela". Stă- rile sufletești ale lui Emil, acest „alter ego* al autorului însuși, sînt mereu stră țuite de lumina rece a rațiunii ți se con- sumă in excesul de analiză, fapt carc-i paralizează voința. Lectura unor cărți i-au prilejuit lui Ibrăileanu o serie de observații referi- toare, în special la psihologia personaje- lor feminine. Cu timpul aceste observații au devenit cugetări propriu-zise, cu va- loare generală ca de exemplu următorul aforism extras din notele pe marginea ro- manului „Ana Karcnina’ : „La douăzeci de ani iubești amorul și cauți o femeie să-l întrupezi, și femeia asta nu poate fi decit frumoasă. Ia trei- zeci de ani iubești o femee, nu amorul, și femela asta poate fi frumoasă, poate fi urită, cum se iniimplă* (p, 45). Teama de ridicol îl făcea să adopte uneori, aparent, atitudinea ironică a miso- ginului. dar adevăratul Ibrăilcanu avea un cult deosebit al feminității, delicată întruchipare de vis ți realitate. Discuția de pînă acum, fără a fi epui- zat toate problemele și aspectele posibile, mpune totuși stabilirea cîtorva concluzii : 1) aforismele din volumul lui Ibrăi- lcanu „Privind viața" pledează pentru optimism, peniru umanitate. reprezeniînd o emoționantă confesiune a omului, care avea să devină adevăratul „spiritus rec- tor" ai cunoscutei reviste icșiene, 2) aforismele completează imaginea lui Ibrăilcanu relicfind laturi noi ale sensibi- lității, ale înălțimii lui morale și intelec- tuale. G. Ibrăileanu era conștient că vre- melnicia clipei putea fi înfrîntă prin cre- dința în durabilitatea artei dincolo dc cas- cada neiertătoare a timpului. RODICA BARBAT TIBERIU BREDICEANU î • n ziua de 19 decembrie 1968, cînd a murit Tiber'u Flrediceanu, eram la Sibiu și am vorbit cu mătușa mea Lucia Cosma1 tot timpul despre el. Lucia i Peniru ar tiv! taica lor muzicala «I cultu- rala. attt Luda Coama, dt șl Tibcriu Bredl- ccanu. au ton distinși cu Ordinul muncii, ci. 1. șl U »-a acordai cile o pensie de merit. Cola- borarea lor pe teren anlatlo a Contribuit la dezvoltarea ți intenalftcarea vieții muzicale ro- manești In Banal, Lucia Coama, niscuis la u septembrie 1S7Î tn Bduș, este fiica luptătorului Paciente Coama din Sibiu Șl »ora Hortensiei Cosma. prima soție a lui Octavlan Goga. Lucia Coama a fost caMliorltâ cu Dr- Aurel Coama n studiul muzicii, și-a format sufletul în atmosfera creată de mediul oaspeților și părinților săi. Tatăl, nelipsit de la repeti- Uile corului, îl lua p? Tibcriu cu el, unde I ui său a avut primul contact cu notele muzicale pe caro dirijorul ceh căuta să le lunge in capul cintăreților lugojeni. Co- riștii erau în cea mai mare parte mese' ■ inși, țărani și podgoreni. care după obo- • ala muncii cotidiene veneau să se in- struiască și să pregătească programele । '■icerîsJor, devenite manifestații româ- nești dc primordială importanță fn struc- tura vieții culturale a Lugojului din tre- i ut. Vocile lor do o remarcabilă claritate și dc o melodioasă sonoritate, au dat o valoare neîntrecută și sublimă ansamblu- lui coral. Mulți dintre ei au devenit so- rti de mare calitate. Nr i ttrziu, celebrul v nor Traian Grozăvescu din mijlocul estui cor a pornit pe drumul strălucitei ale cariere. Primele lecții de muzică le-a primit dieriu Brediceanu de la mama sa Cornc- ia, fiica inginerului și avocatului Conslan lin Rădukscu, primând Lugojului, Ea a (ost o bună pianistă și o devotată educa- mare muzicală a fiului ei. Dar cea mai puternică impresie asupra lui Tibcriu Bredi- n'imi a exercitat-o sora ei Sofia Rădules- iii căsătorită cu avocatul loan Viad (ma- ma poetului Victor Vlad Bdamarinaj. Ca- sa ei din strada Făgetului a devenit un । conservator, unde Sofia Rădvlescu- X lud. ca scriitoare și compozitoare, patro- și îndruma tinerele talente în direcția folclorului românesc. De la ea a Învățat Tibcriu Brcdiccami cele dintfl metode de a culege și a transpune pe note muzicale colecție de melodii din popor. Cu mulți ani în urmă, Tibcriu Bredi- ceanti mi-a comunicat la cererea mea o sumedenie de date autobiografice din ca- re am publicat pe vremuri o serie de ar- ticole. Acum voi rezuma cîteva din aceste date care vor lumna diversele perioade ale activității sale. Corul mitropolitan din lași, condus dc Gavriil Musicescu, în cursul turneului său din vara anului J61MJ a pojxtsit cîteva zile la Lugoj și concertele sale au deschis noi căi de afirmare vieții muzicale bănățene. Lugojenii, care rintau compoziții străine CU texte tradusc în românește, și-au dat seama de valoarea ctntecclor n astre adu- nate din popor și transpuse in muzică dc factură cultă și ccrală de dirijorul din țara liberă. Contactul cu corul din Iași și mai ales cu dirijorul și compozitorul Ga- vriil Musicescu. a fost hotărîtor pentru destinul și dmmtil muzical ai lui Tibcriu Brcdiceanu. care abia împlini'*? vîrsta de 13 ani, Părinții iui, văzînd înclinările sale, interesul și dragostea lui pentru muzică, i au asigurat tonte condițiile necesare ca să poată studia in direcția dorită dc el. Atunci s-a înrădăcinat în sufletul lui Tibcriu Brcdiceanu predilecția pentru fol- clorul muzical. După mentalitatea burgheză de atunci și pentru că arta nu puica oferi un mijloc de existență, Corioian Brediceanu a vrut să facă din fiul său Tibcriu un Jurist de vază, să-i înlesnească o carieră care să-i asigure urmașului său condiții bune dc trai. Dar iubind și Ințelegînd muzica, fn același timp s a gîndil să-i creeze băiatu- lui său posibilități de a studia pianul ți armonia. L-a angajat ca profesor pe losif Czegka, dirijorul corului, cu care Tibcriu Brcdiceanu a făcut primele lecții regulate. Apoi in nnul 18*32 La trimis la liceul din Blaj, unde era profesor de muzică renu- mitul compozitor lacob Mureșianu, care scotea pe cheltuiala sa prima revistă mu- zicală din Transilvania. „Musa română”, cunoscută de familia Brcdiceanu de la apariția ei. Tibcriu Brediceanu a fost trei ani elev ai liceului românesc din Blaj, pe- rioadă în care sub îndrumarea lui lacob Mureșianu și-a format stilul său de com- pozitor țxt teme folclorice. Sint pline dc emotivă frumusețe paginile scrise ulterior de Tiberiu Brcdiceanu despre fostul său profesor de muzică din Blaj, O puternică și vădită influență a avut asupra lui Tiberiu Brediceanu personali- tatea autoritară și disciplina muzicală a lui loan Vidu, noul dirijor a! corului din 75 Lugoj, care s-a ocupat cu Interes ți afec- țiune deosebiți de educația fostului elev al școlii muzicale din Blaj. In urma vizitei corului mitropolitan din Iași, Coriolan Brediceanu împreună cu ceilalți fruntași ai vieții publice, au stăruit ca biserica ortodoxă română din Lugoj să-l trimită pe învățătorul confesional loan Vidu ca să urmeze conservatorul din capitala Mol- dovei, unde director era Gavriil Musices- CU. In timpul celor doi ani (1891—1892) cît a stat loan Vidu la lăți, a învățat pe lingă muzica instrumentală, teorie și armonie, îndeosebi metoda lui Musicescu de a cule- ge și a prelucra cintecele și jocurile popu- lare. întors la Lugoj, a luat conducerea corului și i-a Inițiat pe Tiberiu Bredicea- nu în tainele valorificării folclorului mu- zical. Primele compoziții ale lui Tiberiu Bre- diccanu datează din anii adolescenței- In 1893, adică la virsta de 16 ani, a transcris ți armonizat citeva caiete de „Jocuri poporale românești*, iar In anul următor a publicat în revista „Musa română* de la Blaj, cintece culese ți stilizate de el, ca de pildă ..Ardeleana* așa cum se juca în Banat, apoi „Bacă Doamne luna-n nori* pentru voce și pian, ți a prelucrat în ace- lași timp doinele, (mladele și cîntccclc pe care Ic a adunat direct de la sursa colec- tivă a țărănimii noastre. De atunci a înce- put laborioasa activitate muzicală a lui Ti- beriu Brediceanu, înregistrînd în reperto- riul operoi sale în fiecare an o serie dc compoziții, toate de proveniență populară și armonizate apoi după metoda sa proprie do a-1 cerne folclorul prin sensibilitatea sufletului său românesc Imperativele vieții sociale de atunci și dorința părinților săi l-au determinat ca să-ți urmeze studiile Juridice la Budapes- ta, Bratislava, Viena și Roma, trecînd tn 1902 examenul de doctorat In drept la uni- versitacea din Cluj. In anii studiilor sale superioare dinadins a colindat pe la diver- se universități, ca să-și poată urma și completa învățăturile muzicale, de armo- nie. de compoziție și de contrapunct. Pe lîncă cursurile universitare, a luat lecții de la marii mașetri ai timpului, întoreîn- du-se acasă cu un capital prețios de cu- noștiințe muzicale și de metode științifici- fn domeniul prelucrării folclorului. Partenie Cosma, directorul general al băncii „Albina” din Sibiu, l-a adus pe lin- gă el, dindu-i o funcție fn cadrul institutu- lui care să-i permită de a-și folosi tot tim pul liber pentru preocupările sale de crea- ție muzicală. Aici s-a legat o prietenie In- tre el ți Oclavian Gog a ', care în revista sa „Luceafărul* i-a publicat lucrările tînă- rului compozitor bănățean. La Sibiu, Tibe- riu Brediceanu mai luase lecții de la pro- fesorul de muzică Hermann Kirchner. So- ția sa devotată, Eugenia Brediceanu, 1-a secundat toată viața în strădaniile sale culturale ți artistice, iar fiul lor Mihai Brediceanu, apreciatul dirijor de astăzi al operei din București, îi perpetuează nu- mele cu strălucită demnitate ți pricepere muzicală. Tiberiu Brediceanu purta în amintirea sa teatrul ce-1 juca la Lugoj trupa artistu- lui bănățean George Belculescu, care i-a inspirat încă din tinerețe idcca de a mu- zicaliza scene din viața poporului de la sate. Din materialul folcloric cules de el a început să compună poeme lirice de fac- tură etnografică, dintre care a avut un mare succes poemul muzical prezentat în 1905 la Sibiu cu ocazia inaugurării muzeu- lui etnografic al ASTREI, în care compo zitorul a înfățișat un tablou viu al unei vesele reuniuni de „clacă*, unde fetele și feciorii îmbrăcați în pitoreUile costum»- naționale interpretau bucuria vieții de ia țară prin cîntece și glume, prin ghicitori șl voie bună. Pe parcursul vremii aceasta idee inițială a luat o dezvoltare In mintea compozitorului, transformlndu-o Intr-o lu- crare de operetă național-etnografică. Mi- nunata scenă lirică ,,La șezătoare* a fosl jucată in premieră la Sibiu In anul 1908 către „Reuniunea dc cîntări și muzică*, la comemorarea unui sfert de veac de la moartea marelui nostru compozi'or Ciprlan Porumbeșcu. Atunci a fost reprezentată opereta „Crai nou', completată cu ..Șeză- toarea* lui Brediceanu. La Timișoara ope- reta „La șezătoare* a fost montată de Lucia Cosma. cu un ansamblu de amatori, soliști, coriști și flguranți, toți îmbrăcați In costume naționale și instruiți de marea cîntăreuța a Banatului, care a jucat rolul principal dc soprană. Succesul dc la Timi- șoara a fost o adevărată sărbătoare, iar fotografiile ți presa de atunci sînt măr- turii ale înaltei aprecieri de care e-a bucurat compozitorul bănățean. Lucia Cosma a pornit cu ..Șezătoarea* lui Bre- diceanu fn turneu, ajungînd să dea repre- zentații și la Viena. De atunci, opereta „La șezătoare* a fost mereu reprezentată în țară și la românii din America, îndeo- sebi Ia Detroit și la Illinois (1913). I OCtavlan Goga eieâtorll In H01 Hortensia Coarna, tllca Iul Partenie Coama din Blblu 70 Mai sînt ți alte operete ți scene lirice compuse de Tiberiu Brediceanu. ..Seara mare* care reprezintă în trei tablouri datinole și colindele populare, a fost Jucată in premieră la opera română din Cluj In ziua de 26 decembrie 1P24, iar în perioada de 1941—1944, cînd Tiberiu Brediceanu a fos1 directorul operei din București, ope- reta aceasta a fost montată și pe scena iticâ din capitală. Cealaltă operetă „La seceriș" a fost Jucată în premieră Ia 20 cptembrie 19M de către opera română din Cluj Cu ocazia Jubileului de 75 de ani ni Astrci serbat la Blaj. Pantomima Jn patru tablouri „învierea" compusă în 1933 după scenariu! redactat de cumnatul său Lucian Btaca, a rămas în manuscris. Cea mai bogată și vastă operă a lui Tiberiu Brediceanu este culegerea de folclor muzical pe Care l-a adunat într-o icoie ție dc peste două mii de melodii. \stfel, în 1610, din însărcinarea Acade- miei Române din București, a cules în Maramureș 170 de cintece ți doine, colin- de și balade, bocete și dansuri. fn anii 1921 —192S a cutreierat 62 namenle în total pentru 940 exemplare. Starea socială a abonaților (cifrele .trată numărul de cărți abonate): preoți, protoprezviteri și episcopi 161. studenți și elevi 135, profesori și învățători 75, func- ționari 74, meseriași (bărbier, elsmar, co- jocar, curclar, măcelar, morar, olar, opin- car, pălărier, plelar, pitar, sâpunar, siml- glu, tâbăcar. vărgar șl zidar) 63, țărani 37, comcrcianți 36, avocați 12, nobili 12, ofi- țer 1. Printre abonați se găsesc fisuri pro- eminente ale culturii românești și luptă- tori pentru drepturile românilor, ca De- maschin Bojincă, Moisc Bota, Petru Cer- mima. Melentie Dreghici, Alexandru Gav- ra, Eman oii Gojdu, Constantin Diacono- vici-Ixiga, Eflimie Murgu, Vasilr Moga. Ștefan Neagoc, Dimitrîe Petrovici, A. Șa- guna, Ion Tomici, Samuil Vulcan și alții. Printre abonați! dc la Paris citim numele „de mărit neam născuților" Dălcanu, Lcn- eca, Racoviță, Golescu ți „preacinst D. Poenur. nuzilor al învățăturilor mai înal- te in Universitatea Parisului". Tot așa de prețioasă este și „însem- narea ci oștiți lor prenumeranțl" la „EFIS- TOLAKIUL ROMANESC pentru facerea a tot fel iul dc scrisori, ce sint în viața so țictăt" omenești Io multe întâmplări de lipsă. Acum întîia oară lucrat dc Constan- tin Oîaconovici Logu, K. crăcsc director al școlelor naționale de graniță, in Buda, cu Tiparul Crăeștii Tipografii a Universității din Pesta la anul 1941”. Starea Socială a abonaților (cifrele a- rată numărul cărților abonate’) : învățători șl profesori 360, biblioteci școlare naționa- le 125, preoți, protoprezviteri și episcopi 312, elevi și studenți 133, țărani 101, co- ■nerclanți 69, funcționari 30. meseriași (bărbier, elsmar, cojocar, croitor, hambă- raș, lemnar, olar, rotar, săpunar, și zu- grav) 23, ofițeri 17, plutonieri 7, primari 0, nobili 7, avocați 3, Ivan Teodorovici, parohul românesc din Buda 54 pentru vîn- zare. Printre abonați figurează și Ema- nuil Gojdu, Nicolae Velia, Tgnatie Vuia. Axcntie Bojincă și alții. Intre studenții de la Universitatea din Festa, care s-au abo- nat la Epistolariu sînt șl „tinerii boerl din Moldavla" loan, Ștefan, Ti-odor și Con- stantin Sîrneon, Printre abonați sînt și militari. Unul dintre plutonierii grăniceri a întoc- mit și tipărit în anul 104] chiar un Ca- lendar: „Izvodit in Bozovici la anul 1841 prin mine Petru Ciaima îeidsțTajameșter (plutonier de companiei a companiei a 3- lea din măritul Românesc Runaticese Gră- niceresc Regiment No 13 din Caransebeș". Tn lista de abonați, la cartea Iul Pavcl Vâslei este trecut și pictorul ardelean Constantin Leca, pe pictorii bănățeni Di- mîtrie Turcul și Trifon Achimescu îi gă- sim printre abonați i le Epistolarii! 79 Nu lipsesc dintre abonați nici conde- ierii. La Antropologie s-a abonat „Dum- nealui Gh. Hagi Pedestrășescu, robul Mu- zelor șî a) Poeziei, din Volahia mica" și „zelosul tiner loan Pozman, poeta". Fațâ de cărțile românești au dovedit interes și mulți oameni de alte naționali- tăți. Spicuim citeva nume din listele pre- numeranților lui Vasici și Ixiga: Bănk- Vankuly de Tovis, Benitzky, Ezdimirovîci, loanovici de Șacabcnl, Kafka, I.iedeman, L1ndm.aicr, Maxim Manuilovicl, Franț de Mihanovici, Mitrovsky, Slancek, Șarunaț, l’ctar Vclimorlviei, Sava Vurovici etc. Antropologia lui Fave! Vasici era cea dintîi lucrare scrisă in limba românească in această materie, iar Episfolartul lui Loga era tot pruna lucrare, in nl1ă mate- rie. Ei au ieșit do sub influenta școlii la- tiniste ardelene, tnilițind pentru folosirea în scris a unei limbi curate românești. Pavel Vasici tntîmpina greutăți, deoarece nu a avut de unde să ia termenii tehnîci- A întrebuințat pe cei din limba de toate zilele, imprumutîiid termeni populari și numai în ultimul rind a recurs, la numiri ți termeni latinești. C. D, I-oga, lucrînd pentru „luminarea tuturor romanilor ver unde sc află sub soare', scrie : „se ccare. ca cugetele noastre în scris puse, în mai bun rîml să stea, și mai cu alcasc vădiri să se descopere, dcctt in vorba comună : apoi după firea limbii mai întocmite, de mod ml gr ă ir ii mojîeesc, de cuvinte strei- ne, și de ncealca cuvinte, care numai în- tr-un ținui ți într-o provinție sc întrebuin- țează, depărtate să fie, ca intru acest mod să se deschilinească graiul cel scris de cel numai din guri zis“. Pentru activitatea sa culturală și științifică Pavei Vasici a fost ales la bă- trînoțe membru al Academiei Române, iar Constantin Diaconovicl l.oga a trecut In Istoria literaturii române GR. POPIȚI ■ cărți - reviste ■ cărți - reviste ■ cărți. reviste D VLAD SORIANU: „GLOSE CRITICE" ') Vlad Sorianu, criticul de la revista Ateneu, este, fără îndoială, partizanul a ceea ce adesea s-a numit critica de sistem, guvernată de legi și criterii așa zicînd științifice. S o recunoaștem : faptul e în- drăzneț, dacă avem în vedere că, cel pu- țin In ultimii ani, inconformiștii profesiei tună și fulgeră împotriva oricărei con- strîngcri, a oricărei rigori impllcind punc- te dc vedere teoretice, cu valoare de prin- cipiu director ; dezideratul ior este, cum se știe, cultul pentru critica de tip „crea- mr", străbătută de eclectismul cel mai dezinvolt. Sigur, Vlad Sorianu este conștient dc suspiciunile pe care le poate isca crezul său și, dc aceea, din capul locului, își ia măsurile de precauție, nuanțînd în acest chip : „Dezideratul major al criticii noastre actuale este ccl al diversificării. Să elabo- răm o critică cu tot atîtea orientări stilis- tice, cu tot atîtea particularități de „crea- ție", cu aceleași ambiții novatoare ca și poezia sau proza tînără, iată care ar pu- lea fi obsesia nemărturisită a unor discu- ții despre critică". Să reținem că citatul este desprins din articol u l-program, inti- tulat — semnificativ pentru Vlad Soria- nu — Condiția științifică a criticii. Și to- tuși n am înțeles, sincer vorbind, dc ce după articolul de mai sus urmează un al- tul intitulat Condiția filozofică a criticii, devreme ce, după umila noastră opinie, cele cuprinse în formularea din urmă se integrează de la sine în sfera idee de „cri- tică științifică*. Nu cumva Criticul mani- festă o înțelegere relativ dispersată, îm- bucătățită, a condiției profesiunii sale? Se pare că da, pentrucă obsesia disocie- rilor ad-hoc, îl cam tiranizează, dacă a- vem tn vedere că prima despărțituri a cărții (Estetica fn acțiune), cuprinde o se- rie de eseuri — grăbit teoretizante •— cu titluri precum: Filozofie și epică, Comu- nicabilul artistic. Proză și viziune etică. Poezia și contemporanii etc. Ce vrem să spunem prin aceasta, rezidă în Impresia că a concepe actul critic din perspective strict și unilateral tematice este echivalent cu a te apropia apăsat de prejudecăți cri- ticiste de însuși miezul viu al operei lite- rare. Și acest lucru se intimplă, din pă- cate, chiar în cartea de față, în unele apli- cații critice, precum în cronica despre Moromcții, voi. II, de pildă, fn care se impută lui Marin Preda că a uitat de fa- milia Ilălosu, atît de prezentă fn volumul tnlîi al romanului. Dar să nu-i facem Iul Vlad Sorianu mai multe șicane dccit me- rită pentru că, orice s-ar zice, Ov. S. Croh- mălniceanu a exagerat, pină la maliția veninoasă tocmai în această direcție. Să-i recunoaștem, deci, pasiunea și franchețea aprecierilor critice, apetitul pentru pole- mica deschisă și prea rar minată dc su- biectivisme ușor depistabile, la care se cuvine neapărat adăugată dorința de su- plețe și de acuitate în expresie. S-ar putea ca volumul Glose critice să fie expresia unei oarecare grabe a au- torului de a aduna cam tot ce a scris în cei cîțiva ani de cînd el și-a făcut apari- ția în cîmpul publicisticii literare. Ceea ce nu trebuie să nc alarmeze prea mult, pen- tru că Vlad Sorianu dispune de suficiente calități spre a se impune ca o reală pre- zență critică, deci spre a confirma. C. NICOLAE ION CHIRIACt „CE SE NUMEȘTE TOAMNA'*') Volumul lui Ion Chiriac marchează unul dintre acele debuturi care nu dove- desc aproape nimic, în afară, poate, de faptul că autorul a avut răbdare să aș- tepte un an sau doi ca să-i apară cartea. Majoritatea poemelor (1965, Timp dc-o Iarnă, Drum de mire. Cătălin, Arderea păpușilor de cirpă, Trei băieți se bărb|e- •) Editura pentni literatura. IMS • Editura Tineretului. „Luceafărul', ia«. 81 resc sub măr, La nașterea soră-mi, etc.) Sînt un soi de reportaje lirice neintere sânte, chiar dacă nu sînt o înșiruire d. clișee. Cîteva (Poeții. Clocirlia. Culbecul) sînt niște definiții banale. Mai rămfn pro- fesiunile de credință, patetice și metafo- rice. niște jocuri amuzante, pentru autor, pe care Insă nu simte nevoia nici el să le respecte. în toată cartea nu cred să existe un poem izbutit fn întregime. Poezia După nuntă are cîteva versuri în plus și de aceea nu îndrăznesc să o citez. Poetul reu- șește lotuși să încropească uneori c£te o strofă interesantă: „Privind afară el sim- țea / Deplina fericire a frăgezimii lui / Și fericirea dc-a se înțepa / fntr-un bob de rouă ca-ntr-un spine“ (Culbecul); „Acuma insă dintr-o piatră dulce / A unul umăr dc femeie sare / Izvorul ca un pește sfînt / Caro s-ar naște in sudoarea / Ce II acoperă pe-un om lucrind“ (Cătălin); „Eu știu o armă care s-a făcut femeie / Dormind lingă-un soldai ce se culcase 1 în cîmp de-a dreptul, intr-un lan de griu* llntlndereu valurilor); „Vezi, in merele felii tăiate / Și pe seînduri albe puse la uscare / Farmecul s-a stins șl parcă / Gura unul ied le roade / Pin-la ele scoasă t Prin tulpina razelor solare' (Noi); „ia privirea și in gindul meu / E-o dimineață ca în om și-o seară / Ca-n sufletul lui Dumnezeu" (Casa din izvor). Prin unele poeme (Drum de mire. Fata, După nuntă, Casa din izvor. în gră- dina lui Ion) trece un fior viguros al sen- timentului de familie. Părinții tineri, abia nuntiți, sînt un cuplu de ctitori ca într-o poezie de Nichita Stănescu- Dragostea e întotdeauna legalizată de Oficiul stării civile, iar familia respiră un aer de beati- tudine. Culorile deschise predomină in această carte, reușind să estompeze pînă și rarele sclipiri de tragism care devin neconvin- gătoare K APOCA ORIZONT EXTERN JOHN STE1NBECK S-a ttln» la o vlrfid cind marii creatori ai ' romanului american abia Intră In perioada ma- turității lor acela care In 1SJ», cu romanul The Grape? oi Wralh (Fructele minieij a dăruit re- voltei generației tata fofi de nedreptățile ta- clale din perioada Imperialismului american premergătoare celui de-at doilea rdrboi mon- dial, cea mai convingătoare expresie artisti- ca, John Urnit Steinbeck. Născut In Califor- nia, unde trecutul romantic al pionierilor a fost fn primele decenii ale iwacutul Încă In amintirea tuturora, a debutat eu romanul Cup oi Cald (O mină de aur, iw*j si cu poves- lirlle Pettvrrt of Heavcn (Valea cerului, IflBJ, In care încearcă o trant/ipurare romanescă a unor siluațll tipice din California de atunci. Dar dc abia tn climatul vulcanic al luptelor sociale «I ideologico Iscate dc manea crUd financiara Intre UD fi IWS I se definefi* ralentul. Iar romanul său In Dubloua Battle (Recolta furtunoasă, UMJ, inspirate din gre- uele mari de atunci, II saltă in primul plan al scriitorilor din generația sa, care ulterior va fl denumită de istoria literara aeneratlon of Red Decade. Momentele culminante din crea [ia sa le înseamnă cărțile Tonii!* Fiat (1MJJ, Recolta furtunoase fl Fructele minld. după care, In ciuda unor străduințe evidente de a rdmlne mereu tn fruntea generației sate, In creația Iul John Stelnbeck se ivesc o «eamâ de alunecări fie spre o tematică aenzeționălă (The Wayward Bus, l»n>, fie spre mituri forțat actualizate iKajt ol Eden. iMt> ; critica socială devine mal puțin holdrftă, lor In cele din urmă StelnbecA: a ajuns chiar sd aprobe opre- siunea imperialista americană din Vietnam. Amintirea marelui creator, tn felul acesta, apare umbrită de Inconsecvențele sale Ideologice, pe care premiul Nobel, obținut tn IBM, nu ne poale face să le uităm. ARNOLD ZWEIG Printre martie pierderi tnregietrate In dece- ntul din urma de frontul literaturii progre- ■Uw germane, aceea prin moartea romancie- rului Arnold Zweig eete. poate, cea mal du- Z* roasă Trăind In ultimii ani al vieții sale inlr-un mediu de Iluminare concentrată de pe urma unei boli incurabile — era aproape orb, cum ne-a mărturisit tnir-o scrisoare din IBM — țl-a desdvtrțlt Impunătorul ciclu de romane Marele război al oamenilor albi, trăindu-te pa- gină cu pagină intr-o halucinantă prezență crealoant. carc-l solicita puterile pină la Isto- vire. Mal mult deci decit oricare all contem- poran al sdu. Arnold Zweig. se poale spune, ți-a înmuiat pana In însăți substanța sufletului sdu. Romanele sale tn felul acerta — cizelate ca expresie cu multă răbdare, aprofundate țt îmbogățite continuu cu experiență inllmd ti călite in mesajul lor In focul unei Inalle exi- gențe etica — rdmln pilduitoare pentru con- ftiința cea mai tnalntald din mult controver- sata literatură antifascistă ți antirăzboinică germa nd, Amold Zioeig a cunoecut In timpul primelor sale frdmfnidri ca povestitor, dramaturg s* eseist, lumea loUAdlmismulul ; ca soldai sim- plu pe front In timpul primului război mon- dial s-O pdlruns de problematica omului de rind, aruncat In brațele hidrei războiului ; anii incertitudinii din timpul republicii de la Wei mar l-au inspirat crezul In misiunea de pace pe care in viitor poporul german avea, după cum credea, să fl-o tnsuțcască, Iar tn perioada nazismului furibund premergător calul de-at doilea război mondial ți-a făurii din eroul rău Grifa prototipul omenirii umilite. Trista fi chi- nuita ta experiență de viață apară tciuți trans- figurată prin uimitoarea sa artă In romanele din ciclul Merele război al oamenilor albi, les- iamanlul epic al generației sale, Ingmț^chiată de un destin orb, dar plnd In cele din urmă neînvins* In umanitatea el. IVAN TURGHEN1EV INEDIT Printre marile aniiwrsdri ale anului, aceea a lui Ivan Turghcnleu ne pregătește totodată țt o surpriză : descoperirea unei nuvele inedit*, conservald plod aci In mod pios tn arhiva de familie a clnldrețet Pauline Viardot. intitulata Unu fin (Un sfirțilj, ea a fast dictată In IIP. scurt timp înaintea morfii sale, la Bouglval de prozatorul rus direct In jrancexâ prietenei tal*. Nu ie cunosc împrejurările dalortiă cărora ea a rămas tn manuscris ; Istoria literară a cre- zut-o pierdută. Prin redescoperirea ei, Memo- riile unui vlnaior găsesc cltmia pagini de com- plrmre din cete mai frumoase, care se tnglo- 83 brazi perfect modulul narativ din aceasta cele- bra lucrare Nuvela începe cu una din pbtțnuitele „mo- ralizări" ale prozei iul loan Turpbenlsrv — metodd da a generativa tncd înainte dc a nara. Vrmeavi apoi detcrieraa cadrului in care-țt plaseazi eroii — stepa din zilele de Cuptor. Nu lipsesc servil, nu lipsesc nici sMpfnll |l nici acele firi rdzvrăltle care nici ales atrag tn mod special atcnjla naratorului. In felul acesta Talagaleff, eroul principal al nuvelei Uns lin, ajunge sd completele galeria eroilor lu| Turgbenlev, fn Care fl prin Care specificul rusesc din a doua jumilafe a secolului trecui a ajuns sd fie transfigurat In roman sl poves- tire, lmpuntnd«-ic cOM*lJnîel mondiale. începutul nuvelei a fast publicat tn parata Le FIRaro lltldraire nr. HM din 17—ll decem- brie JK8, cu Ilustrații dc JacrQWS Wimt. NOI DEZBATERI DESPRE ROMAN Creația romancsci a rămas fi In ises In cent rut atenflei In acele cercuri literare din apus care In plina epoca a structuralismului ți a semanticei fjl depun țoale strădui ațele pen- tru o mat tund înțelegere a genului. Astfel. Ja Institutul Fcdagoplc Naltanal de Ia Paris s-a ținui fn î» fi W noiembrie ZSM In cola- borare eu Societatea Franceza dc Studii o seco- lului XVIII fi cu participarea Centrului dc Studii fl Cercetări Marairtc, un colOCVlu Inil- rulat Romanul ți Luminile In oocolul XVIII, Printre partlelpanți s-au remarcai Reper Ga- raudv. conferențiar al Facultății de Utere din PoiUers, Jcan Fabre ți Renii Garaudp, confe- rențiar^^ Facutrdțil dc Utere din Folllers. Jean Fa bre fl Rend Vbmcau. profesori la S'orbona, Wcrncr Kraus, membru al Institutului dc limbi !t civilizații romanice al Academici dc ftlințe din Berlin, fi Jean nccattlgnles da Ia Facut- tales de Utere din Liile. Tematica a fost din cele mal variate, S-au studiat astfel funcțiu- nea clementelor plcarefU fn romanul Seco- lului Luminilor (Warner Bahnei-), romanul uto- pic francez In secolul XVIII [Wcrner Kraus), cdsdlorla impasibili din Scrisorile do la Lau- gate creații populare românești, a curci farmec deosebit și-a eiștigal aprecie- rea în țară Și peste hotare. în Banat dezvoltarea picturii pe sti- clă nu a cunoscut înflorirea de care s-a bucurat acest meșteșug in Transilvania sau Moldova. Datorită izvoarelor de inspirație comune cit și datorită răspfndirii largi a icoanelor pe sticlă prin meșteșugarii am- bulanți a existat o continuă influență re- ciprocă tn această ramură de creație popu- lară.ceea ce îngreunează o delimitare stric- tă a icoanelor din diferite centre sau re- Siuni, Și totuși aceste mici opere de arta neasemuite se disting intre ele prin for- mele de exprimare artistică individuală. Tocmai in aceesta constă varietatea și bo- găția acestui gen dc creație populară. Arta populară „nu reprezintă o uni- tate de măsură a valorilor artistice, ci șe bazează mai mult pe capacitatea de În- țelegere'. Aceste cuvinte ale lui Karel Sourek ne călăuzesc în înțelegerea pictu- rii icoanelor pe sticlă ce nu vor putea fi cuprinse nici o dată în unitățile de măsură ale valorilor artistice majore.adică ale va- lorilor artei culte. Farmecul icoanelor pe sticlă este dat de comunicarea nemijlocită a ideilor, dc emoționanta lor naivitate.de puternica ex- presivitate a sentimentleor, de conținutul concret de idei precum și de prezentarea decorativă cu ajutorul unui desen viguros expresiv și al unui colorit viu. Ele sînt rezultatul unui limbaj tainic, rezultatul ne- cesității și capacității de exprimare indi- viduală a unui om simplu din popor, ne- instruit și lipsit de posibilitatea de a 8e instrui. Cele mai vechi icoane pe sticlă din colecția Muzeului Banatului sînt creații ale unor meșteri necunoscuți din prima ju- mătate a sec. XIX. Ele sînt din diferite centre de iconari și au pătruns în Banat datorită circulației largi prin meșteșugari ambulanți. Aceste icoane redau scene din Noul Testament (Buna-Vestire, Tsus cu vița de ■ Karel Sourek : Volkakunat in BUdern, ed. 1»J6 Artla. Fraga. 87 vie. Cina Cea de taină, Maica Domnului, Prohodul) sau reprezintă sfinți ocrotitori ca Petru și Pavel, teme preluate din iz- voare transmise artistului popular sau cunoscute de biserică. Scopul lor este mai mult utilitar decît estetic, slujind pentru ocrotirea casei țărănești. Deși simple în concepție și primitive in execuție tehnică, aceste icoane, constituie exemple autenti- ce de creație populară. Pictorul popular își exprimă printr-o icoană afectivitatea sentimentelor și idei- lor sale, ajungînd la o mare intimitate cu personajele create, Prin aceasta, creatorul popular imprimă tablourilor sale o neo- bișnuită putere de exprimare atît în ceea ce privește conținutul concret de idol, cît și tn realizarea atmosferei spirituale. In centrul acestor creații stă de fapt însuți omul. Problemele puse în fața fan- teziei creatoare se concentrează în jurul figurii umane, care urmează să sugereze caracterele, sentimentele, faptele, precum și suferințele personajelor. Specificul aces- tor icoane constă in rigiditatea prezen- tării figurii umane, redată de obicei „en face**, aceasta fiind poziția caracteristică. Frontalitatea și nu plasticitatea îl intere- sează pe artist; el nu urmărește atît valo- rile artistice în sine, cît exprimarea clară a conținutului, folosind cele mai simple mijloace. In toate creațiile amintite, ele- mentul de bază al compoziției artistice este linia. Figura umană este transpusă în sistemul planurilor, neținîndu-se seama de proporții sau de alte canoane. Totul este subordonat dorinței de exprimare a con- ținutului, astfel îneît creatorul popular accentuează intenționat, mărind ceea ce pentru exprimarea ideii sale prezintă ma- ximă importanță. In icoana deosebit de frumoasă „Nașterea Maicii Domnului" legile perspectivei nu sînt cunoscute și aplicate de meșterul popular. Creația sa este libe- ră, neîngrădită. Orice ordine formală — reguli ale artei frumoase — îi sînt străine și reprezintă bariere pe care pictorul popu- lar nu le va recunoaște niciodată și le va încălca ori dc Cîte ori va fi nevoie pen- tru a putea da ascultare Ideii sau Senti- mentului care fl îndeamnă la exprimare. In această eliberare do sub toate îngrădi- rile constă îndrăzneala cu care artistul popular amestecă diferite tipuri și forme ale artei. Pictorul tinde mai mult spre o exprimare accentuată a unei idei deeft spre forma organică Expunerea este în- locuită cu narațiunea. Acest caracter epic este unul din principalele atribute ale iconografiei pe sticlă. Farmecul icoanelor constă indiscuta- bil în bogăția coloritului lor. Și paleta artistului popular arată o independență nefalsificată și neîngrădită de nici un fel de reguli; el creează ceea ce îi oferă pute- rea sa de imaginație. Culorile icoanelor pe sticlă sînt transparente, proaspete. Pregă- tite fiind de obicei de însuși meșterul, predomină culorile primare. In icoanele de față intiinim de preferință — în afara negrului pentru contururi — roșu și albas- trul, apoi verdele, ocrul deschis pentru pielea corpului, iar bronzul e folosit pen- tru aureolă. Fundalul icoanelor reprezintă o um- plere grafico-ornamentală a spațiului li- ber. Ornamentele constau în marea lor majoritatea din elemente care-și găsesc ori- ginea in contactul zilnic cu natura, tn arta populară, ornamentul nu înseamnă totdeauna un desen ritmic, chiar dacă spa- țiul este umplut cu motive avind funcție ornamentală, cum ar fi în cazul nostru elemente florale; în creația populară, sco- pul principal este umplerea spațiului gol. condiția primară de ritmicitate, adică re- petarea elementelor și motivelor decora- tive trecînd pe un plan secundar. Icoana „Cina cea de taină" este un exemplu de compoziție cu o frumoasă rit- micitate. Ritmul compoziției, realizat prin repetare, sc bazează aici pe dorința de a accentua ideea, de a întări simbolul avînd un caracter mai mult psihologic; el nu se bazează pe matematică sau geometrie, ci pe ritmicitatea înnăscută a acțiunilor ome- nești, ritmicitate ce, firește, nu poate fl identificată cu ritmul intenționat, vizînd scopurile estetice din compozițiile de ar- tă cultă. ANA MARIA POPLÎPNT O IMPORTANTA CARTE DE ISTORIE Cu prilejul sărbătoririi scmnicente- narului realizării unității noastre statale, 1 Decembrie 1918, colectivul de istorici și cercetători: Miron Constantinescu, Ștefan Pascu, L. Danyai, V. Curți că peanu, I. Gheor- ghiu, C- Gbllner, I. Kovdcs, C. Nuțu, I. Oprea, V. Popeangă și Al. Porțeanu (autorii cunoscutei lucrări În două volu- me Din Istoria Transilvaniei) au publicat în editura Academiei o valoroasă și im- portantă lucrare, privind etapele istorice care au dus la actul unirii Transilvaniei și Banatului cu vechea Românie. E vorba de cartea Desăvirșirea unificării stalului național român ■— Unirea Transilvaniei eu vechea Komănla. 88 Timp de șase ani, acest larg colectiv, a strîns, interpretat și inclus tn istoria pa- triei, un vast și bogat material documen- tar care ne dă viziunea integrală a luptei duse de-a lungul veacurilor de poporul nostru pentru desăvîrșirea unității statale, acțiune la care au participat toate clasele sociale, în condiții internaționale comple- xe și foarte dificile. Un capitol documentar valoros II constituie reconstituirea Actului Unirii, ca- racterul ci plebiscitar, manifestul lansat cu acest prilej care cuprinde „teza consti- tuirii unul stat democratic în care să se asigure naționalităților drepturi egale*. Lucrarea menționată are o deosebită valoare istorică și patriotică, reușind să redea acestui act al unirii „toată măreția sa de desăvîrșire a unui proces profund și milenar". TREPTE SPRE LUMINĂ ÎN VALEA CARASULUI Dacă cineva va răsfoi peste zece ani revistele școlare apărute în deceniul al șaptelea în Banat, va constata cu surprin- dere că una dintre ele a apărut într-un sat cărășan, t vorba de Virste cărășene, editată de Cercul literar „Paul îorgovici" al elevilor de ia Liceul din comuna Gră- dinari, județul Caraș Sevcrin. Surpriza își va pierde farmecul pen- tru cercetătorul trecutului acestui colț de țară, care va înregistra doar o nouă treap- tă spre lumină în acest Caraș care se mtn- drește cu un trecut cultural vrednic de prețuire. La începutul secolului, de aici și-au strîns valoroase colaborări ziarul Poporul român din Budapesta și Românul lui V. Goldîș. Intre cele două războaie, în anii 1928/29, la Comoriște, apărea revista lite- rară Zorile Banatului prin strădaniile poetului-țăran Paul Tărbățiu. în acest Caraș au trăit și activat acei, „robinsoni literari (cum i-a definit plastic Gabricl Țepelea) acei plugari-condcieri care fără nici un sprijin și îndrumare în ale scrisu- lui, au uimit țara cu lucrările lor. E vorba de Paul Tărbățiu cu volumele sale de ver- suri Cintece și flori (1927) Vîntuiui și Scla- vii pămintulut, colaborator în ultimii ani ai vieții la Scrisul bănățean, de Nicolae Vucn-Sccășoanu, autorul pieselor de teatru Nărodu-n cale și Nuntă tară voie, de Petre Pelrica autorul piesei Păcate, dramatiza- rea nuvelei Ține Doamne șetrele în care biciuiau aspecte negative din viața satu- lui bănățean din acea vreme, dc Nicolae Bogdan-Humă publicistul Cultivat din Bocșa și de acel modest șî înzestrat con- deier Ion Frumosu din comuna Ciuchici, recent premiat la concursul Studioului de radio Timișoara Iată deci că elevii Liceului din Grădi- nari merg pe drumuri bătătorite, ei preiau ștafeta de la înaintași și cu toafe că și eta- lează ca dascăli pe poetul C. Miu-Lerca, prozatorul Virgil Birou, istoricul Ion Stoia- Udrea și profesorul Const. Nedelcu (toți cărășeni) adevărații lor înaintași sînt poeții țărani, prozatori și dramaturgi plă- mădiți de acest Căraș. Dar între ei există totuși o mare și fundamentală deosebire, primii au cultivat scrisul în condiții social-politlce vitrege, fără nici un sprijin și îndrumare, pe cînd tinerii din Grădinari activează în condiții istorice luminoase, în epoca socialismului, avînd în dascălii lor îndrumători entu- ziaști', legați de viața spirituală a acestui colț de țară, ca Fetru Oaldc și Dumitru Bărsilă, directorul școlii. Din paginile modeste ale revistei citi- torul desprinde cu satisfacție stadiul făgă- duielilor literare în care și înscriu numele poeți ca Oct. Chisăliță, Mingea Bărsilă și Vioreaua Panduru Cum și preocupări în descifrarea tainelor științei și tehnicii, ca- re reflectă preocupările tineretului nostru, contemporan cu epocala cucerire a Lunii. Dacă cronicarul de astăzi descifrează substanța talentului acestor tineri, sîntem siguri că, cel de mîinc, va înregistra cer- titudini pe noile trepte spre lumină, răsă- rite din Valea Carașului. CAIETE DE LITERATURA Comitetul Județean pentru cultură și artă și Filiala Uniunii Scriitorilor din Bra- șov, au editat la sfirșitul anului trecut, o parte a lucrărilor membrilor săi sub titlul Caiete de literatură, menite să oglin- dească, așa Cum subliniază romancierul Radu Teodorii, secretarul filialei „pro- filul unei mișcări de literatură și idei, din acea Țară a Bîrsei care a dat cul- turii noastre pe Gh- Barițiu și Andrei Mureșanu, Alături de nume consacrate ca acel el lui Gherghinescu-Vania, înainte mergăto- rul cu revista Claviaturi și acel clonțos 89 poet ardelean V. Copilu-Chiatră, culegerea profilează nume noi de poeți, de orientări și tendințe moderne ca Ion Lupa, Carmen Tudora, Verona Brateș, Mona luga, Wer- ner Boserl, Daniel Drăgan, George Savin, Constantin Olteanu și alții. Proza scurtă este reprezentată de Mi- hai Arsene, Ion Georgescu-Dclavale, Ovi- diu Lucian, Ion Micu, D M. Bucur. Olim- pia Marcu, Ion Topolog etc. Caietele de literatură de la Brașov în- mănunchează un grup de scriitori, care fără ostentație, prezintă lucrări tn care se reflectă simțul măsurii, menit să comple- teze peisajul literar al patriei. SERBĂRILE DE LA ORAVIȚA Comitetul de cultură și artă și Casa creației populare din județul Caraș-Sevc- rin, au organizai la sfîrșitul lui decembrie 1908. la Ora vița, sărbătorirea împlinirii a 150 ani de la ridicarea primului teatru stabil din țara noastră. Precedată de edi- tarea lucrării lui Ion Crișan Teatrul din Oravițu, serbarea s-a deschis cu o sesiune științifică, consacrată evenimentului, expo- ziția Teatrului de amatori din Oravița, un spectacol flocloric, un spectacol al Teatru- lui de stat din Reșița și altul al Colectivu- lui dramatic al Casei orășenești de cultu- ră din Oravița, relief ind o pagină glorioa- să din trecutul acestui colț de țară. „LUMINA" (nr. 1—3,1968) LditatA dc Cota de presă Libertatea dirt t’unciova, revista Lumina, organul de litera - turd al românilor din P. A, Voivod! na (R S F. iugoslavia) te găsește fn al M-iea On de apa- rlfle. Ultimul număr ai revistei ne îndeamnă sd consemnăm o parte din activitatea SoeiclAtil de limba română (InfdnfaiJ In mante net eu Z5J membri ți filiale la VIrțcL Utdin jl Pan- croua) prezentată In cea de-a treia adunare rn-ncraia ți prima sesiune ț11Inți/icd, flnutd la A’lbunar In tl—îs aprilie IMS eu următoarele probleme : Literatura In limba română In P. A, Volvodtna, Folclorul romdnese, Ceaiurile ro- 90 mănețti bând te ne ți Limba româna In pruciiea țeolarâ Materialele publicate de Lumina dau o pri- vire de ansamblu asupra vieții culturala ți lite- raturii de limbâ ramând din țara vecina ț| prietend, a succeselor obținute plnd In pre- zent. Comunicările începuturile repertoriului tea- tral original (Todor Muntean;, Primele romane originale (Sima Fetrovlcl), Proza lui Ion Bălan (Mihai Condatl) ți Prora celor țineri (Ion Bd- lon) itnt menite sd reflecte stadiul aciuat al literaturii de limba ramând de la primata în- ceputuri, de ia eliberare, ți plnâ astăzi cind putem identifica In poezie ți proză cfieoa nume pe deplin afirmate. tn sectorul dramaturgiei, in anii de ia eli- berare plnâ in anul s-au scris ța se piear de teatru originale : Nunta tftrâ voie (N. Pol vere/an), Aprindeți moara ți Dacia lellx (Mihai Avramescu). Școala logodnicilor tăadu Flora;, rrocedcu nechibzuit (Sever Bunda) ți Se caut* [.«nograd Mtloș). piese tipărite ți fucate de at- ferite echipa de amatori pe scenele principa- lelor centre românești. Tematica lor reflecți realitățile satului din RS.F Iugoslavia, pro- blema căsătoriilor prematuri'. caro de altfel va fi oglindită ți In literatura, cea mal acută pro- btemd a primului deceniu de la eliberare (Nuntă firi voie) lupta de clasă împotriva asupririi burgheze ți participarea la lupta po- poarelor Iugoslave împotriva cotropitorilor fas- ciști (Aprindeți moara), combaterea tetei de acumulare a pdmlnlului (Școala logodnicilor). Dintre aceste piese, singurele care >-au impus prin conflictul dramatic ți mfnutrea dialogu- lui cu fost ale lut Mihai Aframeicu țl Radu flora. In sectorul literaturii, romanele : Crucea (Radu Flora), O zi însemnata (M. Mărgineanul, Tinerețe frlnta (Mihai Avramescu) țl Cumpâna flntlnll (P. Dimcea ți T. Crcfu), zugrdvesc fresca viețil soclal-potlllce din perioada iwe—IM) deci dinainte țl din pragul «liberării, cvtnd ca fundat salut cu toate problemele iul sociale ți etice. M Mdrgineanu in romanul o zl însemnat A. schimbat cu prilejui editării in Fata cu ochii mirați, aduce o lume noud. enocind viata dc țCtxtlâ. adolescen|a cu problemele et. slmfin- du-se din plin influența tul Ionel Teodoreanu. Romanul Tinerețe Irinli dc Mdial Avrames- cu, care a reluat pe plan literar problema ci- salariilor premature, a provocat discuții vil ți Interesante fn critica din (ara ivelnă. In ceea ce privește romanul Cumpăna lin linii, care redâ viața salului inabile de eliberare, se re- marcă de către Radu Flora câ el aduce o ..bogâfk dc Impestrlfdri dialectale fn limbă, 4 dar n-are o unitate a compozitei'. Aeeife rcadart ale Urdrutuni începătoare »e •atorerc In bună parte fi lipsei unei aparaturi .-ritica menite fi fndrum«c scctorul literar In