izont fj uf □ rizont REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA Timișoara ianuarie 1966 Anul XVII (141) UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE Cz nirea Prind plitelor, eveniment deosebit de important din viața po- porului român, a însemnat și o cotitură radicală în istoria acestuia. Rezultat al unui îndelungat proces istoric prin unirea Moldovei cu Țara Românească, la 24 ianuarie 1859, s-au pus bazele statului național, care avea să se nu- mească România și care la 1 decembrie 1918 avea să se desăvirșească prin unirea cu Transilvania. Ziua de 24 ianuarie 1859 a fost apreciată de con- temporani ca : „ziua cea mare a veacului**, „cea mai frumoasă zî a neamului românesc", „ziua renașterii noastre naționale". Act de naștere a statului na- țional unitar român, a României moderne, Unirea a fost premiza pentru cucerirea independenței naționale în 1877, condițiile vitale a existenței ori- cărui popor. Unirea celor două țări române a avut loc in împrejurări istorice in care evoluția societății noastre ajunsese la o dezvoltare care cerea unitate națională, premizele ei găsindu-se in condițiile economice și social- politice determinate de destrămarea orinduirii feudale și de formarea și dez- voltarea relațiilor de producție capitaliste. Acest proces de destrămare a orinduirii feudale și de apariție și dezvoltare a relațiilor de producție capita- I liste •— așa cum arată clasicii marxism-leninismului — este și procesul de constituire a popoarelor în națiuni. In Țările Române relațiile capitaliste au început să se dezvolte mai rapid în primele decenii ale sec. al XlX-lea, găsind o puternică rezistență in existența formelor feudale de exploatare, în fărîmițarea statală feudală și in dominația otomană. Pentru înlăturarea acestora, o etapă importantă era făurirea statului național unitar, realizat prin unirea Moldovei cu Țara Românească la mijlocul sec, al XlX-lea. Cu- noscînd că națiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoricește consti- tuită, și care a luat ființă pe baza comunității de limbă, de teritoriu, de viată economică și de factură psihică, care se manifestă în comunitatea culturii naționale, actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 ne apare ca o etapă necesară în dezvoltarea socială a poporului nostru. Formarea națiunii române burgheze este rezultatul unui proces istoric îndelungat, diferitele elemente constitutive ale națiunii apărind înaintea capi- talismului, in forme embrionare, creind doar premizele necesare dezvol- tării viitoare, în anumite condiții favorabile. Constituite ca state feudale de sine stătătoare, Țara Românească, Moldova și Transilvania au rămas timp îndelungat unități politice separate aservite unor puteri străine. Cu Orwhu Papeți; l nira Principi lelvr Rowinr 3 toate acestea, nu au lipsit din conștiința poporului ideea unității de limbii și de neam și nici acțiuni conștiente de apropiere între statele feudale ro- mâne1). Cea mai veche manifestare datează din sec. al XV-tea, cind Ștefan cel Mare relatind in mesajul său către senioria venețiană despre bătălia de la Războieni, se referă la : „cealaltă Țară Românească*1 (L’altra Vlachia), ceea ce denotă existența unei conștiințe a comunității lor etnice. Cu un secol înaintea cronicarilor apare și conștiința comunității de origine. Astfel italianul Francesco della Văile afirmă în 1532 că a aflai de la călugării mănăstirii Dealul, că locuitorii acestei țări își trag originea și numele de la oștenii lui Troian. Despot Vodă însuți, în 1561, consideră pe moldoveni ca descendenti din romani. Originea romană a întregului popor român din toate pro- vinciile își găsește o puternică expresie in cronicile lui Grigore Ure- che și Miron Costin. Continuator al operei cronicarilor moldoveni, pri- mul nostru învățat de talie europeană, DimiirieCantemir, și-a propus să scrie istoria tuturor românilor susținînd puritatea tor latină. Mergind pe aceeași linie, stolnicul Constantin Cantacuzino, autorul Istoriei Țării Românești, a exprimat de asemenea ideea latinității poporului nostru. Ridicînd pe o treaptă superioară ideea unității celor trei țări române, in ciuda exagerărilor privind rolul elementului roman in formarea poporului român, Școala ardeleană a contribuit in mod deosebit la clarificarea ideii înfăptuirii unității naționale. Cu toată conștiința identității lor de origine și de limbă, țările române n-au putut să se unească și să formeze o singură țară decît cînd interesele econo- mice au făcut din teritoriul lor o singură piață și cirul conștiința acestei comunități s-a transformat într-o puternică voință de a se stringe într-un singur stat. La începutul sec. a! XfX-lea ideea înfăptuirii unității naționale a cuprins treptat masele, transformi ndu-se într-o mișcare națională care în 1821, sub Tudor Vladimirescu, a încercat să înlăture tina din piedicile principale din calea unirii și independenței: dominația otomană. In limpid revoluției de la 1848 din Țara Românească, ideea Unirii, deși nu a figurat în programul revoluției, a fost propagată prin presă, cuvîntări, astfel că moștenirea ideolo- gică lăsată i-a influențat direct pe luptătorii pentru Unire. Nicolae Bălcescu considera că „revoluția viitoare va cere unitatea și libertatea națională'', lucruri realizate în trei etape: Unirea in 1859, independența in 1877 și ade- vărata unire din 1918. Un important rol în dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român l-a avut activitatea culturală, contribuția scriitorilor. Dintre aceștia pe mulți îi găsim în primele rinduri ale luptătorilor pentru unire. Amintim pe Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac și alții. Dintre elementele de suprastructură sînt multe care ar merita să fie amintite in legătură cu Unirea Principatelor. Putem aminti și aportul artiș- tilor plastici la lupta pentru îndeplinirea Unirii. Theodor /Iman prin tablourile Solii turci la Țepeș Vodă, sau Mihai Viteazul primind daruri din partea sultanului, Carol Popp de Szathmari, în compozițiile care redau Divanul ad-hoc, pune pe primul plan pe țăranii pontași. 1) Chim Stolo, KM) dr Ani dr li Unim Țârilor Romaur. ..Studii',, nr. 1. ]93Q. 4 Cornel io Popeți: Uniro Principali'Iot Kimmbt Se impune să reținem că Unirea de la 1859 a fost înfăptuită în perioada de ascensiune a burgheziei, dezvoltarea economică de tip capitalist a Princi- patelor reclamînd Unirea, actul însuși al unirii însă fiind realizat sub pre- siunea directă a maselor populare. Cînd ideea Unirii a cuprins masele popu- lare nici o forță dinlăuntru sau din afară nu au mai fost in stare să o oprească. „Unirea națiunea a făcut-o", declară Mihail Kogălniceanu la ședința Camerii din 9 februarie 1863, in fața reprezentanților burgheziei și a moșie- fimii care-și atribuiau lor sau unor factori externi meritul in legătură cit realizarea Unirii. Desigur, in urma războiului Crimeii s-au creat condiții favorabile Unirii, Unirea Principatelor devenind o problemă europeană. Conducătorii poporului român au știut să exploateze contradicțiile dintre marile puteri cîștigînd sprijinul Franței și Rusiei. 4r fi însă greșit să se creadă că unirea Moldovei cu Țara Românească s-ar fi datorat unor cauze externe. Numai prin lupta poporului român aceasta s-a putut realiza, luptă tare s-a impus și pe plan extern figurină in ordinea de zi a Congresului de la Paris. După congres, lupta pe plan intern între unioniști și separatiști ia amploare tot mai mare în ambele Principate. Ca o expresie a dorinței maselor populare de organizare a unei forme instituționale, care să preia conducerea luptei pentru unitatea națională a poporului român, în luna mai 1856 unio- niștîi din Moldova, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, înființează un comitet central la lași, iau ființă apoi comitete asemănătoare în toate județele țării. Același deziderat îl aveau și masele populare din Țara Românească unde se constituie comitete de unioniști, păstrîndu-se o legătură permanentă cu cele din Moldova. Comitetele unioniste luminau masele și le mobilizau la luptă. Masele devin tot mai conștiente de îndatoririle ce le revin în înfăptuirea acestui act național. Astfel locuitorii ținutului Putna și ai orașului Focșani arătau la 18 iunie 1856, că dorința lor fierbinte este: „unirea ambelor prin- cipate Valahia și Moldova intr-un singur stat sub numele de România" și cu „o constituție liberă potrivită cu trebuințele tării și o adunare obștească compusă din deputati aleși liberi din toate clasele". Adunări consacrate pro- pagandei pentru unire au avut loc și în lunile iunie și iulie 1856 în toate orașele Moldovei. La ele participau în mare număr orășeni, răzeși și țărani din satele vecine .Șî în Țara Românească găsim aceeași atitudine unionistă a maselor populare. Mărturiile contemporane arată că: „din partea țăranilor plugari, a meseriașilor și comercianților români, după ce li s-a explicat pro- grama națională n-a fost decît un consimtămim unanim la toată cuprin- derea ei“. Masele, antrenate de fruntașii unioniști au demascat prin proteste ener- gice actele arbitrare comise de boierii separatiști. In unele localități autoritățile rdmîn neputincioase în fața acțiunii hotă- rite a mulțimii. Manifestări unioniste au loc in multe localități ca de exemplu la Hirlad unde „poporul adunat" cere ca muzica să-i ciute Hora unirii. Ajutați de caimacamul Vogoride, boierii separatiști au recurs Ia mijloace meschine pentru a influența alegerile pentru Divanul ad-hoc. In general se recurgea la tot felul de mistificări pentru a împiedica libera exprimare tr alegătorilor și a face să triumfe separatismul. Țărănimea, care reprezenta CorBriiia F Pfimripalrlnr Korulne 5 ■cea mai mare parte a populației celor două țări și care de-a lungul anilor avusese de suportat toate greutățile provocate de jugul otoman, pe deoparte și crunta exploatare a boierimii pe de alta, aspira puternic spre unitatea națională și eliberarea sa socială. Pentru ea, Unirea însemna în primul rînd desființarea vechilor relații față de proprietarii de moșii, însemna ieșirea din starea mizerabilă a clăcășiei precum și posibilitatea de a trăi o viață mai omenească. Aspirațiile țărănimii reies in evidență in toate cererile lor: „pe lingă cele mari dorinți care împreună cu celelalte le-am arătat în Obș- teasca adunare a țării treapta locuitorilor pontași cere ca pe viitorime săteanul să fie și el pus în rîndul oamenilor să nu fie ca pînă acum asemăluit cu dobi- toacele necuvîntătoare", spun deputății țăranilor in propunerea lor citită in Divanul ad-hoc al Moldovei. Îndeplinirea dorințelor lor, țăranii o legau strins de marele eveniment al unirii Moldovei cu Țara Românească pe care ei îl doreau și-l așteptau cu nerăbdare. Pentru ei Unirea care trebuia să se înfăp- tuiască constituia „întemeierea unui popor, în care ei să fie tratați ca oameni". Astfel se explică atitudinea categorică a maselor populare față de uneltirile separatiștilor. In urma acțiunilor arbitrare ale guvernului, listele electorale de alegeri pentru Divanul ad-hoc al Moldovei fiind falsificate, antiunioniștii triumfă, insă pentru scurt timp. Cu toată teroarea dezlănțuită de reacțiune, masele țărănești și orășenești prin protestele adresate Comisiei europene de la bucu- rești reușesc să determine marile puteri ca să anuleze alegerile. La noile alegeri, larga participare a maselor determină înfringerea separatiștilor, majoritatea voturilor fiind obținute de unioniști. Atît in Divanul ad-ltoc al Moldovei cit și în cel al Munteniei, care și-a început lucrările cu opt zile mai tirziu, deputății clăcași și-au exprimat dorința de a vedea unirea „cît mai curind realizată în faptă precum ea este realizată în cugetarea și în inimile lor“. Închiderea Divanurilor ad-hoc a fost primită cu bucurie de reprezentanții aniiunioniștilor. in mai 1858 au inceput lucrările Conferinței de la Paris care adoptă o convenție conform căreia urma să se constituie o Comisie cen- trală de unificare legislativă la Focșani și o Curte de casație și justiție. Principatele continuau să rămînă despărțite păstrînd in fruntea lor doi domni, două guverne, două adunări. De asemenea s-au fixat alegerile pentru adunările care aveau să aleagă domnitorii din cele două Principate. Problema unirii răminind nerezolvată, în fața acestei situații poporul român a găsit calea pe care o avea de urmat. Hotărirea lui de a înfăptui Unirea s-a expri- mat în intensificarea acțiunilor cu caracter unionist in perioada care a pre- cedat deschiderii adunărilor elective. Dejucind uneltirile aniiunioniștilor, adunarea electivă a Moldovei a ales la 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei pe colonelul Alexandru loan Cuza, un înflăcărat luptător pentru cauza Unirii. In Țara Românească, prin atitudinea maselor populare — minași, lucră- tori, calfe, negustori, mii de țărani din împrejurimile orașului — au fost paralizate acțiunile potrivnice Unirii, ale deputaților conservatori. „Ca o mare vie ale cărei valuri abea se puteau mișca și care amenințau să năvă- lească pe uși și pe ferestre în cameră ca să-șî susțină drepturile și principiul său", astfel înfățișează un contemporan mulțimea care pătrunsese cu forța in curtea clădirii din dealul Mitropoliei, unde își ținea lucrările adunarea. 6 Cornciiu Pomeți: Uaîm PriKlpttetor Române După dezbateri furtunoase ținute sub presiunea maselor populare, Alexandru loan Cuza a fost ales ca domnitor și al Țării Românești. îndoita alegere a lui Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Românești însemna de fapt Unirea. în întreaga țară victoria Unirii a stîrnit un uriaș val de bucurie și entuziasm. Entuziasmul cald și sincer, s-a manifestat și in Transilvania în sinul celor mai înaintate elemente cit și a maselor populare, creindu-se o atmosferă generală de solidaritate. Considerind Unirea ca o victorie a întregii națiuni române, Kogălniceanu înțelegea prin aceasta forțele progresiste nu numai din Moldova și Țara Românească ci și pe cele din Transilvania. Unirea Principatelor — opera poporului făuritor al istoriei sale — n corespuns necesităților vitale ale poporului român, năzuințelor sale spre libertate și unitate națională. CORNELII! POPEȚl Cornelii! Popeli; Uetm Principalelor Rontlfte 7 HORA UNIRII / / ora era in toți pașii și-n toate brațele românilor, Hora mare și mindrâ, rotundă cit Dacia ... Alecsandri a scos-o din munți și nuri de oameni Spre-a încinge cu ea (ara visată prin veacuri, /lu zis-o cu dinsul o dată urmașii iui Ștefan și Mircea Transfigurați de mâreția-i firească. Apoi, cu Car pății la mijloc o duseră-n larg Legind-o cu fluvii de singe să rămină întreagă. Și a rămas hora astfel pină-n zilele noastre: Caldă și vie, cu pas mătăsos legănat. De-o îngini, te-nfășoară din tălpi pină-n creștet Bucuria ce-atunci dănțut peste Milcov. Horă a singelui, dorului, dragostei, Românească și dulce horă de frate! huma ta mindrâ, rotundă cit Dacia Ți-oi auzi-o și cînd voi fi în pămint. Cum bate și bate ... HARALAMB/E ȚUGUI 8 H. Țugui: livra Unirii- PAUL VASICI Șl PRINCIPATELE ROMÂNE UN CAPITOL INEDIT DIN BIOGRAFIA ILUMINISTULUI TIMIȘOREAN PAUL VASICI Format intr-o perioada — deceniile 3 și 4 ale secolului al XlX-lea — în care ideile iluminismului european iu general și activitatea reprezentanților școlii ardelene în special, aveau încă un ecou puternic în conștiința intelec- tualității române din Transilvania, Paul Vasici a fost el însuși un iluminist legat de popor, animat de dorința dc a-și închina activitatea ridicării acestuia din starea mizeră în care a fost și era ținut, „Cel mai mare îndemn — spune Vasici din lăunlru-mi a fost totdeauna ca să poci folosi în ce chip iubitei mele nații". ’ Depistarea a noi documente, referitoare la activitatea lui Paul Vasici, pînă la 1848 inclusiv, in acest an ne permite să scoatem in evidență un nou capitol important al acesteia, cel legat dc Principate și de unire, mișcare na- țională, progresistă a românilor. Activitatea luî în acest sens ca și a altora este explicabilă dacă ținem cont de tezele leniniste că: „In lumea întreagă epoca victoriei definitive a capitalismului a fost legată de mișcări naționale. Baza economică a acestor mișcări constă în faptul că pentru victoria deplină a producției de mărfuri este necesar că burghezia să cucerească piața internă" 2. Împrejurări de natură biografică au favorizat legăturile lui Vasici cu elemente ale intelectualității și cu oameni politici din Principate. Trccînd peste perioada studiilor sale universitare la Pesta, unde el a cunoscut stu- denti originari din Principate, știm că in continuare, în timpul cît era medic de carantină la Jupalnic, lîngă Orșova, la granița dintre Banat și Țara Românească, el a avut „ocazii dese dc a face cunoștință cu cei mai renumiți bărbați din România", care călătoreau înspre Apus sau se reîntorceau de acolo, sau veneau la I lerculane și treceau prin carantină 3. Aceste contacte rodnice pentru dezvoltarea conștiinței lui naționale s-au întărit cu numirea lui în 1836 în funcția de director al carantinei de la Timiș, de lingă Brașov, la granița dintre Transilvania și Țara Românească. La Timiș, el cunoaște mai bine patrioții și intelectualii care veneau în Transilvania, *iu niinlfi* dr ■ lungi viața, Brașov, 1844r I, p. II. *) Lniăa» complete, Ed. PoL Boc., 1960, rol. 2, p. $13, ■) Obicrratorut IV (1881} „ p, 309.. C. Ploejleanu; Paul Vam<4 . , • I mai ales la băile de lingă Brașov. Bariț cari le frecventa anual — ne in- formează că „de la 1838 înainte apele minerale de la Vîlcele dis- tanță de trei ore dc la Brașov, mai tîrziu cele de la Covasna și Zaizon, alteori și cele dc la Borsec, erau cercetate din an în an tot mai dos și de către oaspeți tot mai mulți și mai aleși din Muntenia".1) Printre ei erau I. Eliade- Rădulescu. C. Moroiu, A. Florian, I. Maiorescu, N. Bălccscu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, Gr. Alcxandrescu și alții. Vasici, le era acestora cunoscut ca autorul Antropologiei și Dieteticii și a numeroaselor articole din Foaie pentru minte, inimă și literatură, dintre care unele au fost reproduse și în Curierul românesc sau Curierul de ambe sexe din București. Cu unii dintre ei ca Ion Maiorescu, Aron Florian, I. Eliade-Rădulescu purta și corespondență. Intîlnindu-se G. Bariț. lacob și Andrei Mureșan. Paul Vasici și alții eu intelectualii „frați" dc peste munți, ei discutau probleme interesînd pe toți românii: despre viitorul Principatelor, despre soarta românilor din Transil- vania care sufereau dublu jug social și național, probleme privind cultura, limba și literatura română, ctc. Pe Vasici îl interesau în mod deosebit problemele culturii naționale, pentru a cărei dezvoltare lupta și el și prin care credea că poate fi ridicat poporul român. Contactul cu literații din Principate a avut o influență pozi- tivă asupra lui, după cum o și mărturisește: „In armonioasă amiciție cu dînsul (1, Popazu-n. n.) și cu domnul Barițiu, care se așezase la Brașov de o parte și legătura cu domnii profesori și bărbați distinși, care treceau din România încoace, a căror cunoștință mi-era scumpă, de altă parte putem sta cu cu mîinile în sîn și cu toată delicata pozițiune ce aveam să păzesc față de oficiul meu, am luat parte la toate ce priveau cultura națională presie tot Activînd pe acest teren al culturii și științei el c tot mai cunoscut în cercurile științifice și intelectuale române și, ca urmare, probabil în mai 1843, este numit membru al Societății de medici și naturaliști din lași3). Societatea promova o gîndire întemeiată pe o concepție naturalistă. Ea avea și preocupări de răspîndirc a științei și culturii în mase. Sub auspiciile acestei societăți C. Vîrnav scoate la 1 martie 1844 periodicul Povățuitorul sănătății și a economiei. In urma unor greutăți redacția vrea in curînd să sisteze apariția revistei. Cuvîntul lui Vasici este atit de influent îneît încurajările lui date prin Gazeta de Transilvania, în care și dorește Pooățuitorului să se lățească între toți românii pentru a căror folos este întemeiat *, sînt un factor important, care determină schimbarea hotărîrii redacției. „Redacția, pe lingă toate greutățile cu care au fost și este silită să se lupte ! — se spunea într-o notă — au hotărît îndemnată ... șî de cele rostite de Vasici în Gazeta de Transilvania să urmeze cu Foaia această" . ..*. Tot în legătura cu prețuirea lui Vasici de cercurile intelectuale din Iași mai amintim că în 1846 cînd Ion lonescu de la Brad are C. Bine, Foi nmemofaliDt, p, 14—15. v) Biserica }i școaia IU (1879). nr. 32, p. 349. N. BLne*cu ți V. Mihiiemu, Ion Mtiorewn: Scriere comemoraținl ca Cwlfflwnlai nojterii tul <1811 ^1010. Bur. 1912. p. 477—Wl). 9 Carrtfl VIII. (18-45), ar. 40, p. IN). *) ș» a economiei I. (18-44), nr. 24, p. &O, 10 G. FlMțlrimi: Paul V«»ici . .. nevoie de „profesori cu știinte și cu caracter național'* necesari pentru Școala agricolă a Moldovlahiei pe care voia s-o înființeze, C. Vîrnav, vicepreșe- dintele Societății, îl roagă dc la Paris pe Vastei, alături de Bariț și Âkner, să sc întîlncască cu lonescu la Brașov, unde să examineze candidați!.1 Am redat aceste amănunte pentrucă clc ilustrează un aspect al legă- turilor dintre oamenii de știință și cultură români despărțîțî prin bariere administrative în urma unor împrejurări istorice, dar uniți prin țelul lor comun — de a ridica poporul pe o treaptă mai înaltă a vieții. Intre timp, după ce Va si ci „tipărește în anii 1844—46“ Macrobiotica — dedicată din motive de ordin material mitropolitului Neofit — si care a fost răsplndită in Țara Românească dc Aron Florian, el este ales și membru al Asociației literare a României, care avea ca țel mărturisit „a înlesni progresul literar în toata romănimea".2 Se știe însă că ea avea șî scopuri politice nemărturisite, fiind în legătură cu societatea secretă revoluționară „Frăția0. Vasici a fost invitat să facă parte din Asociație in a doua jumătate a anului 1845. După ce a cerut aprobarea prealabilă a autorităților austriece, prin decretul din 23 iunie 1846, i se permite să primească numirea cu condiția ca „manuscrisele ce avea a trimite spre tipărire, să fie supuse mai întîi la revizia cenzurii austriece" s. în anul 1847, Vasici este cunoscut oficial, alături de Cîpariu și Bariț, ca membru al Asociației4. In ultimii ani premergători revo- luției, legăturile lui Vasici cu Țara Românească se întăresc. Din corspondcnța lui Aron Florian șî August Trebonîu Laurian cu Vasici șî Bariț avem infor- mati valoroase, pentru că ele atestă o parte din activitatea secretă desfășu- rată de Vasicî, în ciuda strictei supravegheri a autorităților austriece, pentru strîngerea legăturilor cultural-politice dintre cercurile înaintate din Transil- vania și Țara Românească și, în fond, pentru pregătirea revoluției românești de la 1848. Din mai multe scrisori trimise în 1845 de Aron Florian lui Vasici și Bariț, aflăm că Vasici răspîndea în Țara Românească. Gazeta de Transilvania și Foaia pentru minte .... într-o vreme cînd autoritățile reacționare împiedecau accesul acestora acolo ; prin Vasici se trimiteau lăzi cu cărți din Transilvania în Țara Românească ; Vasici trecea corespondența secretă din Țara Româ- nească în Transilvania și invers 5. Din alte scrisori trimise de A. Treboniu Laurian aflăm că Vasici răs- pîndea în Transilvania Magazinul istoric pentru Dacia, redactat de acela împreună cu Nicolae Bălcescu, II răspîndea nu numai sub forma volumelor tipărite și aprobate de cenzură ci și ca broșuri necenzurate, mai ales pe acelea care puneau cu o și mai mare acuitate problema unității șî independenței naționale. Pentru încrederea pe care o aveau cercurile revoluționare din București și pentru serviciile pe care le aducea Vasicî, este elocventă o seri- *) Tr&witwiifi IX țl&U), nr. 59, p. 234—235, ’) Anal l&W In Principatele RonUrte, f.I, Rac. 1902, nr. 52. ’) C. Rndeanu: Dr. Parei în [.uctafărul (Timișoara), VI (1939), ftf» IO—12, p. 32. *> Pompiliu Teod«*rk G. Bariț h Principatele Âomonr riad In JSW. ia InM. <1** Ui- din ClttJ» VI (1963)» p, 83. *) r«m«n»c, III (19081. nr. 110, p. 1741 ; «r. 98. p, IMifl G- : Paul Vaaki ■ - - | | soare inedită pe care i-a trimis-o Laurian lui (Vasici) în 14 noiembrie 1846 O reproducem parțial: Domnule Doctor Deși n-am avut pină acum norocirea a vă cunoaște în persoană — cu toate acestea, marea încredere în deosebita d-voastră bunătate, care o am cîștigat mai ales din spusele amicului nostru Bariț, m-am îndemnat a vă supăra în deosebite rinduri cu însărcinări care poate că abia am fi putu» aștepta de la un amic cunoscut și încerca! ca să le îndeplinească. Iertați-mi domnule doctor această îndrăzneală și binevoiți a primi a mea mulțumire, ca dc la un adevărat stimator al lăudatului caracter al d-voastră. Noi avem puțini români adevărati și către aceia pe care ii cu- noaștem de adevărați îndrăznim poate mai mult decît ar cere bunacuviință. Știu d-lc Doctor cîte greutăți v-au cauzat însărcinările inele în aunl trecut șî în acesta și aș vrea ca să nu abuzez de bunătatea d-voastră, dar împreju- rările pentru (olosul românilor nu mă iartă sâ iac altminterea, lucrurile care Ic trimit în Transilvania nu pot să le ,.. (expediez — n. n.) pe la Turnul Roșu, că de acolo mi le trimit înapoi sau le confiscă și n-am acolo o persoană care știe dezvolta lucrul înaintea pedantilor de amploiațî. Așadar nu pot face altminterea, fără a fi compromis cu dregătoria d-voastră să aveți deosebita bunătate a ne sta fntr-ajutoriu. Aici trimit d-lui Bariț vreo cîteva coaie îmbroșate (din tom. II al Magazinului), mai înainte de ce va putea să primească toi tomul II cenzurat de guvern. Aveți bunătatea de i le dați. In zilele acestea voi expedia și două pachete cu broșurile nr-u I» 2, 3, și 4 ,,. Aveți bunătatea de le primiți să le treceți prin formele cuvenite. A. T. Laurian Pentru trecerea Magazinului in Transilvania Laurian îi trimite în semn dc recunoștință intre anii 1845—1848 cîte un exemplar gratuit din fiecare număr 2. Vasici trecea și expedia în Transilvania și chiar mai departe și alte reviste, de asemenea cărți de istorie, filozofie, lingvistică. ]ntr-o scrisoare din 12 ianuarie 1848, A. T. Laurian îl ruga pe Vasici „să treacă prin vama" J un pachet care conținea și exemplare din Manualul de filozofie și de literatură filozofică de W-Frang Krug, tradus de Laurian, colecția de izvoare Scriptures rezum Transilvanicarurn, Coup d'Oeil sur Lhistoire des Romains, etc. Din cck de mai sus rezultă că în deceniul premergător revoluției din 1848 și în acest an, iluministul timișorean a întreținut legături cu cercurile înaintate din Principate și, îndeosebi, din Țara Românească și că a facilitat strîngerea relațiilor cultural-politice între Țările Române. GRIGURE PDOEȘTEAW *) Bibi. Acid. Republicii Soci«li»1e Rotnlni*, M». io». W6, t. 1S3 -154. ’j iliidcxn 149 ți *.|tcle, *) ibldcm f. 175. 12 C. Floeștciau: Paul Vadei . . - ECOUL UNIRII ÎN BANAT nirea Principatelor a fost primita de ..românii din Transilvania și Banat cu un entuziasm poate mai mare decît in Principate", scria AL Papiu florian, pentru că ideea unirii a fost farul călăuzitor al tuturor românilor încă de la începutul secolului al XlX-lea. In pregătirea ideologică a unirii. Da mas chin Bojincă și Eftimie Murgu au adus o contribuție importantă. Ei au militat nu numai pentru unirea tuturor românilor, dar și pentru republică, stat care să asigure deplina egalitate în drepturi și datorii pentru toți cetățenii. Ca pro- fesori la Academia Mihăileană din Iași, au pregătit tinerele generații moldo- vene, sădindu-le in suflete idealurile generoase ale vremii și participarea la evenimentele revoluționare de la 1848. Lui Damaschin Bojincă i-a fost dat să ajungă colaboratorul lui ,-1. I. Cuza ca ministru ai dreptății, iar lui Eftimie Murgu, după plecarea ia București, dascăl al marelui revoluționar Nicolae Bălcescu. Bănățenii au urmărit etapele istorice care au pregătit unirea, actul istoric de la 24 ianuarie 1859 și alegerea lui Al. L Cuza cu mult interes, deoarece unirea constituia pentru ei o forță de atracție. Din cauza regimului tiranic al presei, bazat pe legile din 1851 și 1852, ziarele erau supuse unei cenzuri severe, astfel că știrile și informațiile privind lupta maselor populare din Țările Române pentru unire, erau foarte seci și nesemnificative. In același timp orice manifestație de simpatie sau solidaritate cu românii de peste Carpați, erau considerate de autorități acțiuni subversive, îndreptate împo- triva regimului Itabsburgic și ca atare sancționate. Deși în Banat nu existau în acea perioadă ziare românești, evenimentul unirii era cunoscut pină-n cele mai depărtate colțuri, datorită învățătorilor și intelectualilor progresiști. Dacă oglindirea acestor evenimente capitale din istoria poporului nostru aici, în Banat, nu s-a putut reflecta în presa și scrierile vremii, din cauza acestor condiții obiective, ele au pătruns totuși in folclorul muzical bănățean. Banatul este urni din cele mai muzicale regiuni ale țării. 0 reconstituire istorică a vechiului repertoriu muzical bănățean este foarte dificilă, pentru că acest trecut este format din fragmente sau mărturii răzlețe. Cel care a început culegerea sistematică a folclorului muzical bănățean a fost Ion Vida, care a notat cântecele vechi, le-a armonizat menționînd in același timp tra- dițiile orale ale simbolurilor din aceste bijuterii populare. O, Mțtțn Ecoul Unirii in îlinii | 3 Cintecele vechi bănățene sînt in marea [or majoritate in sistemul ritmic pa rlando-rubato cu prezența refrenului, ceea ce l-a determinat pe Bela Bartok să numească dialectul muzical bănățean „dialectul-rețrenuluL" ’ Intre cintecele vechi bănățene culese și armonizate de Ion Vidu se gă- sesc două care, după informațiile culese de el, au legătură cu evenimentele unirii și domniei lui Cura Vodă. In colecția 10 coruri bărbătești2 la poziția 6 și 7 sînt publicate corurile De-ar fi mîndra-n deal la cruce și Mărie, Mărie sub textul cărora Ion Vidu face precizări în legătură cu semnificația unor simboluri, desigur culese o dată cu aceste cintece. Astfel sub textul De ar fi mîndra-n deal la cruce („cintec vechia logojănesc“) Ion Vidu menționează: „Crucea din vorbă am ajuns-o și eu. Ea era lingă drumul ce mergea spre Făget pe Ungă care a trecut și Domnul Cuza mergind in exil. Sub cuvîntul „mîndra" pare a se înțelege „România". In scurta sa domnie, AL L Cuza a reușit, sprijinit de masele populare care l-au ales, să înfăptuiască o parte din reformele democratice, care au avid răsunet și in Banat. Astfel poporul de aici și din Transilvania, vedea in Cuza un domn legat de popor, care ar fi reușit în condiții istorice favorabile, să realizeze și idealul lor, unirea tuturor românilor. In aceste condiții este expli- cabil ca lovitura de la 10—II februarie 1866, prin care monstruoasa coaliție a înlăturat pe domnitor să provoace și indignarea maselor populare din Banat. După ce a fost scos din țară pe la Brașov, drumul său de exil a trecut prin Banat, țăcînd popas de noapte la Coșava, apoi rădvanul a continuul drumul prin Făget, coborind in Lugoj pe „Dealul crucii*. Această călătorie nu putea trece neobservată de bănățeni, fapt care-l determină pe Ion Vidu, ca sub textul corului Mărie, Mărie („cintec vechia logojănesc") să facă preci- zarea : „Crucea din dealul viilor de la Lugoj despre care facem notiță la cântecul De-ar fi mîndra-n deal la cruce” ... aici sub Mărie se înțelege România, iar sub „neică" probabil Domnul Cuza, care mergind in exil a trecut pe lingă această cruce." Banatul tradițiilor și folclorului muzical a cunoscut Hora Unirii pe care a cintat-o alături de românii din celelalte provincii, iar cele două cîntece culese de Ion Vidu și-a manifestat simpatia și solidaritatea față de actul de ia 24 ianuarie 1859 și domnitorul Ai. /, Cuza. OCT AirfAM MET EA 'j Be/u Bu/MA; Scrieri mărunte despre muzica populară romă ne atei adunare ri IrnduM! de C&ftBt. Briiloiw* B«eurr*ii, |?37. pag. 6. J-ort 10 coruri blrbiirsli {compoziții ți ayanjtmenle), Tn*iitutu1 de arte *raflcr Imif 5id*»it. Loroh pu- 8 li 9. O. Mele*; Eml Unirii In Banat CASA DE LA MARGINEA M A M 1 Să spun despre casa de la marginea mării ? Înăuntru toate-s la locul lor; vaza de pe cămin, fotografii le bunicilor, televizorul cu insinuantul lui magnetism, fi cafeaua in cești, și scrumul in cenușerniță: fiarele sînt somnoroase, încolăcite la picioarele noastre, timpul devine cuc, in colivia lui traforată : chiar dacă te-ncumeți cu-n pas, afară din casă, ești tot în blindai și verdele-acvariu al ceasului tău, ciorchiniî-ntre frunzele viței de vie se leagănă modulat pe spaliere, dionisiac transfigurat, ca trupul femeilor lui Boticelli, dar eu mai cobor o treaptă pe plajă, mă apropii de mare, asta se petrece deobicei noaptea, etnd tu dormi sau citești, și ziua, cînd se intimplă, e tot întuneric, ca-ntr-o eclipsă de soare, și-n boltitul cavou numai valuri sărate, armate de monștri-flocoși, ei izbesc cu ritmul lor monoton zidul castelului nostru, armată fără-nceput, fără capăt, de monștri inocenți și vinoși, vu noapte in loc de creeri, cu coarne de neant, ei izbesc monoton în ziduri, străpung carnea imaginii noastre, se trag înapoi, maree, Mirii llinu»! Cbu de !■ marsinca midi 15 berbecii de spumă, in cîmpia de spumă, agățate pe corn, fîții zdrențuite din hainele noastre, din diafanele noastre perdele, spumă vinzolită în noapte. Acolo mă afli, la marginea mării, așa mi-e menit, să ascult mereu, lingă zidul casei, vuietul stihiilor, alburiu, țîșnirea neființei ce fecundează duhul meu spăimintat și atras, așa mă afli adeseori, ghemuită, cu genunchii strinși intre brațe, cu fața goală, năucă, după orgiasticul tremur al neantului, cu dire sărate pe față, cu ochii albi depărtați și astrali, și fără să-nțelegț pe deplin întreaga trădare, dar ghicind destule — cu fața ascunsă a inimii tale — mă iei încet de umeri ca pe-o bolnavă, și-mi spui: „Vino în casă. E prea rece aici, pe țărm" Și încă odată îmi pui pe gură vechiul sigiliu al dragostei noastre, ai jumătăților de înțeles, al fructului rupt în două, fără speranță, dar și al singurului drog ce ne ajută. MARtA BANttț 16 Marii Bănuț: C*șâ de I* inarg.Lnei aiifili URCUȘUL FIGURATIV PE R A Z E L M T / doinirile toate de lingă mine-au plecat Trase de ultimul stol întîrziat. Sint pe iacul întins vtslind cu mahuna: Ca pe-un soclu de sticlă mă cațăr într-una : Vreau la capăt de ape, in seara verzue, Să răsar peste-ntinderi — imensă statuie ! Iau și ziua cu mine... cu capul pe-un prund Să-mi vegheze în inimă ca-ntr-Un golf fără fund. Distanța o măsor după valu-n declin — Pin-la țărmul rivnit mai am încă puțin 1 lată-un pescăruș cu un ram de măslin — Pin-la țărmul rivnit mai am doar un suspin 1 Cind am învins lacul, din nou vuia depărtarea : In fața mea, s-o supun, acuma-mi sta marea 1 VÎNĂTOARE PE FUNDUL MĂRII i ușca mea cu harpon ... Azi am coborit din nou in mare cu ea, Urmărind peștele-acela strălucitor Ce uimește toți oamenii. 11 țin de-azi dimineață mereu sub câtare. Dar peștele imi intră printr-un ochi și îmi iese printr-altul, Confundîndu-se cu noroiul, cu algele Di*. Racbici: Unuțal figurativ pe Raxelm 17 Și-ntre corali luînd culoarea coralilor: Se ascunde ba după-o sUncă, ba după-o amintire, Face salturi bruște din apă afară Și-și alege loc să respire o clipă Inima mea. In care știe că-i riscant ca să trag. Nu-mi rămine decît să-l urmăresc in continuare, Uițind că tn-am depărtat prea mull de uscat, Uitînd că marea ce-o fin întreagă deasupra, Liniștită la plecarea mea, Poate, cine știe, -ntre timp Dacă n-a apucat-o Furtuna... niM. p ACU ICI 18 Dia. Ri 6 octombrie „Hai-hui" este o ființă muzicală. Are suplețea albă a lebedelor. Ceva din majestatea lor și mai mult decît atît. Ridic vela mare. Viatul puternic din trei carturi-prova, cîntă o melodie stranie, conținută de-o veșnicie în pînze. In lemnul catargului. In vibrațiile școteî și ale cîrmei. „Hai-hui44 imi trans- mite în toată ființa melodiile străvechi ale plutirii. Descopăr aproape cu spaimă că se găsesc în mine, larvar, Că intră in interferență cu vini ut prin- tr-o ecuație a cărei subtilitate mă depășește. Mă obsedează tabloul. L-am mai văzut undeva. L-am mai văzut undeva. Malurile sint foarte joase, acoperite cu sălcii desprinse dintr-un peisaj grotesc de Salvador Dalii. Turmentate de orgii eolice cotidiene (ointul aici se integrează unei dimensiuni aproape fiziologice, face parte din fiziologia peisa- jului. Metamorfozat într-o infinitate de ipostaze, de la vibrația sticloasă a valurilor, la pulberea lichidă care-mi trece peste prova, de la penele sbirlite ale slîrcilor, la toate mișcările inflnitesimale ale universului audiliv-sarturile întinse, corzi in care mor mereu melodii înainte de a se naște, apele sub chilă, bordurile turmentate de el, sălciile merg cu mine de trei zile pe Dunăre, noaptea plină de stirci, cu luna — abia o fantomă de lună — printre crengi, așa curg sălciile odată cu mine spre mare. Și sint singur la bord cu obsesia culorilor singure, din tabloul acela vîndut la bilei, obsesie agravată de to- nurile în verde odihnitor, sfirșit al apelor, al sălciilor, al cerului, al lumii 22 Rede Tltcvdoru: Dintr un )urn*l de burd acvatice, pe care-o descifrez vag sub chilă, cind trec peste abisuri de vege- tație submesfră în care ghicesc fluxul speciilor. Singur la bord am o sută de treburi, mai ales acum cînd vîntul md-n- clină-n tribord. 11 string în velă cu frenezie reținută. „Hai-hui“ spală coamele verzi ale valurilor cu bordul înclinat pînă la voluptate. îmi dă senzația unei libertăți desăvîrșite, aici pe fluviul verde, opulent, curgînd spre mare cu o senzualitate leneșă, disimulată . .. Curg spre mare, dintotdeauna. ... 7 octombrie Din aparatul de radio, peste glasul unui padre, se ridică, odată cu soa- rele, o messă. In orizont se-ncrustează stoluri de rațe. Vreau să văd sălciile. Strîng vîntul pînă cînd malul mi se scurge in bord ,cu lentoarea gravă « timpului. Sălciile. Trunchiuri robuste, pletele cunoscute și aici, rădăcinile ca în nici un alt loc. Rădăcini aeriene, contursionate dramatic, mii de rădăcini acoperite cu mii și mușchi, împletite într-un cotcăit reptilin, o mișcare aproape de regnuri primordiale, care absoarbe lumina și-i dă nuanțe de putreziciune vegetală, rădăcini mușchiuloase, tentaculare, vîscoase, supra- saturate de gelatina fecundă a nămolurilor, totul într-un dans vegetal orgiac, amintind zone fabuloase. Tabloul. E ceva din terifiantul Deltei în tabloul acela plat în care culorile țipau de singurătate, în care agonizau culorile acelea obosite. Aici e vremea molanului. Brigadierii umblă din casă-n casă să-l guste, fși vîră degetele, cu pămintul țarinelor abia uscat sub unghii, în strachinele cu borș pescăresc, e vremea molanului, acru, curgînd gros în pahare de sticlă opacă. Prova in val. Din amonte coboară, gigant, cu carena vopsită proas- păt, „Nuovo Arno" din Napoli. Mașina gifiie a drum lung. Duce între bor- duri păduri de brad, descofite impudic. La pupa, cămăși marinărești, în cu- lori țipătoare, roșii și galbene, întinse la uscat, flutură vesel, familiar. Aud o mandolină. O frînturd de canțone. Trece un petec colorat de Italie. Am brusc nostalgia mărilor sudice. ,.. Tabloul avea in prim plan o sticlă de vin, albastră, foarte albastră. Un pahar de cristal, foarte evident de cristal, un cristal vulgar, fără deliciile de lumină ale cristalului pur, bineînțeles cu picior. Alături, stridentă, o felie de pepene de un roșu carnal cîteva semințe negre risipite neglijent pe o față de masă pictată scorțos, scrobită în cute false, perfect simetrice. Fără nici un aspect al proporțiilor și simetriilor, bucurîndu-se uoluptuos de suveranitatea neștiinței, în linie perfectă cu cele de mai sus, o fructieră cu două mere, o pară și-un strugure negru, funerar, disperat. In dreapta, o vaZă cu flori mov, un mov aproape mirositor, doi trandafiri, trei boboci, două margarete, iar jos, semănate din cornul abundenței, stăteau, ca de ceară, o altă pară, un alt strugure negru, total pe un fond vinețiu, întristător. Erau foarte multe in tablou. Pictorul nu luase pe degeabă paralele pescarului... JUdu Theodoru - IXnl/ ua jurnal de bord 23 ... 7 octombrie, seara knrf de pupa, harnic. Trec remorchere din aval, vin probabil de la Sfinlu Gheorghe, fantomatice, cu luminile de poziție aprinse. Aud murind culorile amurgului. Mor orfelin, discret, minate de ftizia melancolică a toamnei. Mor în portocaliu hnced, mor in mov ofilit, mor lunecate in Dunăre, izbesc bor- durile, abia cit un gest de regret și bordurile cîntă. Reiau, la valoarea lem- nului de rezonanță, messa ascultată în zori, la triumful luminii. Un promontoriu. O salcie. Luna. Piele viorii. Un om. Cocoșat sub ceva asemănător unei pelerine. Drapat în falduri negre. Ascuns sub gardina unei pălării vetuste un sombrero trist de fetru. Desenat viguros, un om de tuș, proiectat pe apele licărmde, pline de nostalgia roșului viril, ape acum sumbre, de oțel. De jur împrejur, liniștea crepusculului. — zlooo f Barcaaa! Strigătul, răgușit, aleargă pe ape, solitar și neverosimil. — oooI... aaa I Voltă în vînt, cu sentimentul unei mari descoperiri. încotro și de unde ? Cine-a născut, sub o salcie desfrinată, silueta de tuș adunată sub gardinele largi și-n faldurile vetuste ale pelerinei ? I ... 7 octombrie, noaptea Omul stă ghemuit, la prova. E singur. Sub pelerină ghicesc strigăte de teroare. Deasupra, luna, sugestie de-argint vechi și-n jur licărul murmurat al Dunării. Se-ntărește vîntul. Ghicesc că, ostenit, are să cadă peste puțin. 11 slrîng in velă, lacom de drum, lacom de noapte. — încotro ? — Oriunde, Omul de tuș a adus un geamantan din carton legat c-o sfoară și-un șevalet... Țipăt răgușit de bitlan. Țipăt dezolant, răscolitor. Și-o șoaptă — îulia, * Brusc, anii se comprimă-n mine pînă la explozie. Jos vela mare! Des- puiată de aripi, „Hai-hui“ se integrează duratei fluviului. Felului său de a-și trăi existența. Arunc umbrei de ta prova o foaie de cort. Deschid chesonul. Îmi scot lanterna. Teancul de carnete cu-nsemnări. Știu precis unde să caut. Știu totul c-o limpezime uluitoare. -— Pe aici, locotenente, îmi spune căpitanul... ★ Se pleacă in șanțul de comunicație, un fost canal desfundat de proectile, lărgit cu lopata. întoarce, cu un fel de spaimă abia ascunsă, trupul capora- lului, chircit deasupra puștii mitraliere. Caporalul are casca găurită in frunte. Obrazul acoperit cu o crustă de singe-nchegat. — E Dutîlitrescu, spune căpitanul conspirativ, cu un gest imposibil de tradus. r ■• ■ te duci să vezi cu ochii tăi^din primele Unii, îmi ordonase co- mandorul. în sectorul ăla e acalmie. N-or să te vineze tocmai pe tine, _____ N-am obiectat nimic, domnule comandor I — Haida I Totdeauna ai cîte ceva Radu Theoduru: Ujnlrun jurnal dc burd de spus /... Se rățoiește la mine să-și mascheze tulburarea. L-am auzit adineaori, strigînd în microfon, cu totul neregulamentar: — Vă raportez cu toată seriozitatea că piloții mei nu sint cercetași. Nu pot să-l trimet in li- nia-ntii. Se-ncurcă-n sîrme, domnule general! Răspunsul metalizat de apa- ratul radio. — Sirmele alea le-ai văzut in filmele cu întîiul război mondial, comandor ule ... Executarea ! Aseară, la grup, chestiunea se punea cam așa: americanii au aruncat nu știu cîte tone de bombe, au ars benzina in nu știu cîte misiuni și n-au lichidat podul de lanțuri. E singurul pod care mai unește Buda cu Pesta. E singurul pod pe care nemții trimit întăriri și muniție. Au încercat și sovie- ticii. N-a mers. Bombardamentul orizontal nu face nimic. Trebuie să-ncerce picajul nostru. Altfel ?... Se dă de-nțeles că ofensiva generală la Budapesta stă legată de podul acela de lanțuri. ... 7 octombrie, ora 23.30 Lotca ieșită din umbrele malului. Trece Dunărea — abia o siluetă, zvelt a. Intră-n umbrele de dincolo. Apele, de nerecunoscut. Totul amplificat la va- lori ghicite undeva, în marile fantezii. Constelații puține, cu presentimentul gerurilor cosmice. Luna cea din ape, nu reflectată simplu, ci altfel, conținută printr-o alchimie fantastă, risipind-o pe luciu, dincolo de materie, sublimată în fosforescențe lascive. Și, rar, din ce în ce mai rar, la intervale punctate de zgomotul mașinilor, cîte-un remorcher. Lumini de poziție, lumină tandra, prin hublouri. Se nasc, fumegînde, negurile. Val. Alt val. Stuf foșnitor, nesfirșit, sălcii, nimic la singular, nimic distinct, totul intr-un plural mereu multiplicat și noaptea. Rece. Tăioasă. — Roșu ! Roșu ! Aprinde rampa, Bimbo, spune omul aplatisat la prova. Roșul Intră /ulia. Roșu. Mai roșu. Mult roșu... Ai văzut-o pe lulia, ah Cezar, ce cal măreț era Cezar și paietele și lameul ăla mov. .Hai-hui* curge cu Dunărea, sub lună, ... Glonțul trece pe-aproape, singur in liniștea nefirească. — Pînă la urmă, tot o mă găsească, spune căpitanul de infanterie și-atunci abia-l văd, bărbos, cu pămîntul intrat în pori, ușor halucinat de glonțul care -nțeleg, îl caută de undeva, din spate, dintre ruinele fumegînde. ★ Nu e nimic de văzut, de la etajul al patrulea. Blocul retezat ca-ntr-un decor de teatru etajat. O sufragerie, „empire“, imitație fără gust și măsură. In deschizătura știrbă dintr-un perete întreg, Dunărea. Podul de lanțuri. — Asta e tot, spune infanteristul și se așeză pe-o canapea. Arcurile scîrțiie. Pe cuvertură, bucăți de moloz. Un joben prăfuit. O pereche de mă- nuși „glacă". Aici, zvîrlit ca-ntr-o așteptare, un capot suav, mov. Un mov neîntîlnit, tandru, primitor. — Mă vinează, spune infanteristul. De trei zile mă vinează. E obsedat, îmi spun. Plimb lentilele binoclului în lungul podului. La in- tervale scurte, cineva din pozițiile noastre îl trece prin rafale scurte... Nu e nimeni pe pod și rafalele mi se par absurde. Radu Thcoduru: Dinlr un jurn*l dr Lord Md vînează. Nu știu de unde. Nu știu cum. Nici nu pot ști. N-am să răscolesc toate pivnițele. Toate gurițe de canal. - — lulia! strigă sălbătec omul ghemuit ta prova. Sting lanterna. — S-ar putea să cazi în apă, ii spun. Omul rîde gutural. — Movul e culoarae iuliei și mov mor florile și fluturii mor in mov. Am fost iert, șau alaltăieri, Ia Tulcea, la școala populară de artă și m-au primit bine, că-l cunosc pe Feodor. El pictează moruni uriași, despicați, cu car- nea mov și numai Feodor mă-nțelege aici în Deltă. Ieri trebuia să-mi dea lotca s-o caut pe lulia. Ziceau s-o caut pe canalul Litcov. Feodor n-a venit cu lotca, eu l-am așteptat și cit l-am așteptat am pictat niște moruni adevă- rați, acolo în fundul Dunării, între ierburi, la adine, acolo unde și culorile sînt altele, pentru că le văd peștii și peștii au priviri moarte, de ghiață ... /Ista e totul, s-o știi de la mine. Să privești culorile cu ochi mor ți de alge ... Tace. Peste ape trece un sentiment rece, poate numai un presentiment de toamnă și singurătate. ... 8 octombrie ...Te sărut. Aștept ceasul revederii. Ceasul nostru de dragoste ... Via- tul îmi smulge școla. Țin stiloul în dinți. Soare dc octombrie. Stuf. Sălcii. Stoluri de lișițe. Jos, deasupra bălților, un stol, al cîtelea, de lebede triste, lui prova, ghemuit sub gardina pălăriei vetuste, omul în pelerină. Ține pe genunchi un bloc de desen. Trage linii energice, cu privirea pierdută undeva în trandafiriul devitalizat al orizontului. Pun hirtia scrisorii in cheson. Cea- sul acela al revederilor visat aici, in spațiul celor patru metri de barcă albă, muzicală (poate pentrucă bordurile au un sunet ciudat, o cutie de rezonanță care adună toate murmurele nedefinite, moleculare, ale apei), ceasul acela alb și el, muzical și el, cînd se prelinge amurgul în odaie, sinuos, insinuant, iradiind nu știu ce minuni tandre din părul tău de aramă veche, ceasul ochi- lor încercănați, dintr-o dată alții, dorit sălbatec, e mai departe decit oricind. — lulia, suspină omul de tuș și abia acum îi văd trăsăturile. Umărul schilod, aproape inutil. ... Doamnelor și domnilor I Stimați spectatori. Urmează ceva nemai- văzut . Circul „Pivoți" prezintă pentru dumneavoastră pe celebrul zbură- tor... Eduardo ! Alămurile, instrumentele de percuție, tobele și-n arenă, prins intr-un sin- gur reflector, intră atletic „regele zburătorilor", Eduardo I Omul de la prova are trăsăturile adîncite cu un cuțit bont. Doar sprân- cenele groase, energice, îmbinate la rădăcina nasului, mi-l amintesc pe fai- mosul Eduardo. • • • — Mă vînează, se scutură dintr-o dată căpitanul, fi trage niște arhangeli și niște sfinți părinți, de se cutremură odaia. Glonțul trecuse prin- tre noi. Mușcase din zid cu plesnet sec. Din gaura unde izbise tencuiala se scurgea un șuvoi subțire de moloz și cărămidă pisată. 26 R*du Thsodofu: Dintr oh jornil de bwd — j4sia-j podul, locotenente, învie căpitanul, cu ochii pe fereasta de vis-a-vis, știrbă, cu pervazurile arse. Dărimați-t odată, că m-am săturat de cînd îl tot perii cu mitralierele, la coboară jos și ia-o pe colo, pe după bloc. Văd că ai un pistol, la-l pe sergentul Grigore. E jos în pivniță. Haide, că ăsta mă omoară cu zile. Cobor. Sergentul e nebărbierit. Plin de moloz. De lut uscat in perii băr- bii. Ruine de jur împrejur. Mormane de ruine. N-am văzut niciodată fața adevărată a războiului. N-am văzut niciodată oamenii transformați în pă- puși bărboase de lut. li fac semn să mă urmeze. Simt o ură sălbatecă împotriva pușcașului singuratic, hienă de ruine și guri tenebroase de canal. Poate sergentul aștepta de mult un asemenea semn. La un ordin miriit prin- tre dinți, se Urăsc pe brînci, din pivniță, patru soldați. Li se văd clar doar albul ochilor și-al dinților. își țin automatele la piept. — Don' căpitan Alecu a zis că dacă-l vînează pe el nu-i mare lucru, spune sergentul. Dezasigură grenada. Lucrurile sînt crîncene, aici. Imi scot și dezasigur pistolul. O fac cu jenă și pentru întiia oară de la începutul răz- boiului. De sus lucrurile sînt altfel. Cinematografice. Exterioare. Ne răspin- dim in trăgători. De fapt mă las condus de sergent. Cunoaște la perfecție la- birintul din moloz și ruine fumegînde. Trosnetul armei e atît de apropiat, că simt mirosul prafului de pușcă ... *.. Agi însemnările se opresc. Rememorez scena cu minuție.. Soldații aceia necunoscuți și sergentul au făcut citeva salturi electrizați de ceva ne- cunoscut mie. Citeva rafale scurte de automat. Rafala stingheră a unui auto- mat. Trosnetul sec al grenadei. Un strigăt disperat de femeie ... ... Pivniță cimentată proaspăt, un fel de cazemată adhoc, cu patru am- brazuri mascate abil prin plăci culisante. vopsite în culoarea dărimăturilor. Canapea. O stație emisie recepție. Jos, o femeie crispată, despicată de rafală. Păr geru, roșu violent, carnea albă, irizată, 'îmbrăcată într-o uniformă stră- lucitoare de husar, cu dolman și cizme de lac, ceva asemănător unei haine de circ, plină de sînge și brandenburguri de argint. Părul înebunitor de fru- mos, valuri de păr acaju, sînge la colțul buzelor, ochii verzi, imenși, în care se stinge aburul acela timid al vieții și pe pereți tablouri multe, violente, tablouri în ocru și mov, tablouri cu cai în arenă, cu lei la dresură, lei mov, serndntnd uluitor cu niște lei de pîslă din vitrinele cu jucării. ... 8 noiembrie, pe-nserat Vini puternic. Valuri mari, foșnitoare, verzi, cu spumă gălbuie pe creste. Dincolo de Carasuhat, spre Mahmudia. Hărbatul de la prova se ridică în picioare. Un fel de-nsuflețire îi schimbă trăsăturile obsedate de amintiri. La țărm, fixat bine cu școndrii, un bac. Din cabină iese un bărbat uriaș. Poartă flanel. Șapcă marinărească. Cioc blond, cochet. — Ahooo! strigă omul de la prova. — Ahooo! răspunde omul de pe bac. Am înțeles. Fac o voltă-n vint. Vin travers pe bac. Acostez. Omul cu cioc aruncă o fringhie. Cel de la prova leagă geamantanul, șevaletul. Se-ntoarce la mine. Râd%i rbcodoru: Dinlrun juxntl 4r bnfd — Mulțumesc, îmi spune. Și să știi de la mine. Ala care (i-a pictat pin- zele, nu se pricepe la meserie. Să-ți dea banii înapoi. Vino la mine. Ți le stropesc cu mou. Ori cu verdele ăla pe care-l văd peștii și algele. Te salut. Se cațără pe frînghia aruncată de sus, cu o îndemînare tristă. 11 aud pe cel de pe bac ; — De cînd te-aștept, prietene. Mi-ui adus culorile alea ? 11 bag în bu- zunar pe Feodor, cu toți morunii lui, care seamănă cu niște palpe de vacă. Vodcă ai adus? Las Dunărea să mă poarte în aval. Lunec neauzit in lungul bacului. Iau volta sub vint. Malurile sînt foarte joase, desprinse dintr-un peisaj de Salvador Dalii. Sint singurul om de pe pămînt care știe unde-a murit steaua circului german „Rivoli", celebra călăreațd lulia Hertlt, cunoscută șl aplaudată de toată Europa antebelică. Și cred, sînt singurul om care l-a-ntîlnit pe Eduardo, zbu- rătorul circului. Val. Alt val. Stuf foșnitor, nesfirșit, sălcii, nimic la singular, nimic dis- tinct, totul într-un plural mereu multiplicat și de pretutindeni negurile în- serării. „Hai-hui" curge cu Dunărea, spre mare, dintotdeauna. R.WU THEODORV 28 Rida Theodoru: Dlou-m Janal Je bord C î N T E C DE DRUM O sd fugă timpul înapoi către ieri, către alaltăieri. Tu ai să stai la o fereastră de tren și ai să zici: uite, acum o lună am găsit un epolet acum un an o sabie ruptă! O să fugă înapoi timpia către acum doi ani și tu care stai la o fereastră de tren ai să zici, uite, cind eram copil, mi-amintesc, i-am găsii craniul intr-un șanț. Desigur am trecut, fără să-l privesc prea atentă. Miine (ai să zici) îl iubeam poimîine, poate poimîine îl țineam de braț, peste un an, ah, peste un un mă căsătorisem cu el. Dar ce dumnezeu 2 unde mi s-a risipit soldatul 2 Cum de s-a ascuns atit de bine in ieri și in miine incit nu tni-l mai pot găsi nicăieri, O să fugă timpul înapoi către ieri, către alaltăieri către miine, către poimîine. Tu ai să stai la o fereastră de tren și ai să zici: uite, răsare luna, uite răsare inima, uite răsare moartea, uite răsare însuși răsăritul, uite răsare însuși răsăritul răsăritului. NICHITA STAN ESC U NkMti CinMC df ilrtiu 29 VERBE PENTRU U L I S S E Cerc de ziduri întreit Goana lui Ahile, lungă, O săgeată-a izbîndit s-o ajungă și străpungă. Și un dor de-arhipelage Trece printre greci de-o vreme, Mai cumplit spre larg ii trage, Decît tine, Polifeme, (Orb și sumbru Polifem Ies din peșteră grăbite Oile cu grecii ghem Adunați intre copite.) Calul-navă, Polifeme, Pe sub degeie-nțelate, Prin urale și blesteme Ancorează în cetate. Slava e a lui Ulise I El prin taberi de pămînt Născocise, iscodise, Așteptînd, gîndind, visînd, Polifeme cu o pleoapă, Cu privirea dusă, arsă. Hai în Grecia pe apă. Asiei fă calea-ntoarsă! Lumea grecilor pornise, Surzi de prăzi spre așezări. Doar urît de zei, Ulise Mai cutreieră pe mări. IDE CONSTANTIN 30 nie ComEu-nda;. V«tb« pen!ru Ulhw LA CAPĂTUL UNDIȚEI O e ca Zdsa puțină seară pe lac Și puțină liniște. Cu undițele încremenite pierde timpul printre degete. O undiță s-a prins de ceva, Mu trageți prea tare. Să nu se rupă steaua. Stați și visați Pină cînd peștii vor fi fugit Cu undițele după ei Pe sub pielea înșelată a lacului. Mu vă descurajați, Stați așa Pînă se va mișca din nou apa Ca o mîhnire ondulată, Strîngeți în mină umbra lăsată de undițe, Și atunci trageți, Poate veți arunca pe mal Propria voastră imagine! Damiin Ureche: Ls capKlsț undilri 31 p A M î N T C U gene prafnonlai ȘTEFAN MUNTEAN» ■* rea foc, prea foc. Și niciodată scrum. De ce-ntîlnim avîntul lingă teamă ? La capătul sărat al unui drum Se pirguie o ardere de seamă. Au spor de spațiu oamenii tăcuți. Emoția nu crește din zmaralde, Ca norii ce temdcamnâ să te muți Din tine însuți in zidiri mai calde. Sintem pămint cu gene și cu vis, Se (ine umbra după noi, ca scaiul, Gindim viori, sau renunțăm la scris, In lingură să aburească traiul, Și-ncremenim cu lingurile pline, Neajungtnd la guri in nici un fel, Văzind un singur fluture ce vine Cu toafă veșnicia după el. DAMtAN URECHE 32 OAtnitn Ureche: PXmtnt eu SONET IVliteniu mut ingind gingaș sens, Dezmărginind din legități viteze, Formule sterpe sparge gîndul dens, (ar beznele se tîrîie-n proteze. Și sensul plin, deschide ochi în lut, Cu limpezimi de-nmuguriri de leat Și din căzut se scurge-n nevăzut, lluminind oeleat după veleat. Prin joc impur trosnesc adiacente Simțuri și lumi strivite sub stihii, Se scutură de lanțuri energii, Pupind cătușa de pe elemente .. . Dezbracă omul lumea de mister. Mag-vrăjitor intre pămin! și cer. .. WC IAN EMAIW Lucian Fjnanfil: Sunai 33 MI-AM AMINTIT DE ZĂPADĂ Seara mă întorceam întotdeauna tîrziu și mă dezbrăcăm în hol fără să fac zgomot. Intram în cameră in vîrful picioarelor, dar tata mă auzea și aprindea lumina să vadă cit e ceasul. Spunea ora, ofta, stingea din nou lu- mina, se întorcea pe partea cealaltă și începea să sforăie. Dimineața mă trezeam greu. Mama avea o cămașă de noapte, peste care îmbrăca un halat de flanelă groasă. Se apropia somnoroasă de patul meu și-mî spunea ; „Trebuie să-fi cumperi un ceas deșteptător". După ce reușea să mă trezească, rămîneam încă un minut sau două în patul cald, iar tata îmi striga din camera cealaltă : „Precis că pierzi iar autobuzul, dacă nu te scoli". Uneori reușeam într-adevăr să-l pierd și, cum era foarte de dimineață, o luam pejos, planifieîndu-mi o întîrziere de cîteva minute de Ia școală. Dcobicei mă ajun- gea vreun camion din urmă, în cabină era cald și mirosea a benzină. Îmi sprijineam fața de geam și reușeam să ațipesc... Mama era prin urmare dincolo, în bucătărie, dădea drumul la aragaz și-mi pregătea cafeaua. Re- venea în cameră, trecea pe lingă mine tremurînd de frig". Ar trebui să-țî iei bocancii, îmi șoptea ea. Ai să îngheți cu pantofii ăia". Uneori reușeam să ajung la timp la autobuzul pe care îl luam din dreptul băncii. Ferestrele erau înghețate, taxatoarea ne spunea „să avansăm în față", pe zăpada vînătă farurile aruncau o lumină galbenă. Era in decembrie, după o toamnă lungă, și neasemuit de frumoasă. In luna octombrie am făcut naveta cu trenul. Cîte- odată venea și sora mea cu bicicleta la școală să asiste la orele mele. Ea era cu vreo zece ani mai mică, întră în clasă și se așeza în ultima bancă, eu îi făceam cu mina un semn imperceptibil de dragoste, și explicam mai de- parte. Seara, treceam întotdeauna pe la Col, lucrurile lui erau împrăștiate în odaia mică și cu multă greutate reușeam să-mi găsesc un loc unde să stau. II așteptam trîntit pe canapeaua moale, îmi aprindeam țigarea și dădeam drumul la radio. Din camera cealaltă „tanti" mă întreba cîte ceva, în timp ce-și ungea fața cu stratul acela oribil de gălbenuș de ou care o făcea să semene cu stafiile din filmele vechi pe care le văzusem în copilărie.. .Marna era prin urmare dincolo, în bucătărie, geamurile erau înghețate, ei îi era, desigur, frig, dar rămînea întotdeauna să-mi pregătească dejunul. Desfăcea un borcan cu dulceață și-l așeza lîngă ceașca de ceai și lîngă pîine. In timp ce-mi sorbeam ceaiul, ascultam pașii oamenilor pe zăpadă, trecînd prin drep- tul ferestrei. Mama mă întreba dacă n-am uitat cumva să-mî pun fularul sau dacă mi-am găsit mănușile . . . Am primit în acel an o 34 Sorin Tilel: M ia amintit de zlpidl mulțime dc cadouri de ziua mea. Două cravate, o trusă dc bărbierit, un portmoneu mic de piele și cărți. Am așteptat la gară o colegă, o fostă colegă de școală, la acceleratul dc cinci. Eram într-adevăr fericit în ziua aceea. In ultima clipă mi-am adus aminte c-am uitat să dau la umplut sticlele cu sifon. Am plecat în oraș, iar cînd m-am întors, o parte din prieteni veniseră. An cîntat ceva cu niște voci false și simțeam sărbătoarea în aer. Intrasem în cameră cu paltonul pe mine, semănăm puțin cu Moș Gerilă. Uneori, mă întorceam cu personalul de nouă acasă. Stingeam lumina șî mă întindeam pe banca de lemn. In vagon era cald. Cîteodată era viscol și dincolo de geam zăpada se zbătea buimacă. Mi se părea atunci că zăpada intră și ca în panică, o panică înghețată și rece. Treceam din cînd în cînd pe lîngă un canton și, la lumina chioară a becului, zbaterea eî devenea șî mai evidentă. Privind zăpada, o anumită neliniște creștea în sufletul meu atingînd uneori paroxis- mul. Mă ridicam dc pe bancă, deschideam geamul, valuri dc ninsoare mă loveau în fată. Uneori izbucneam chiar în plîns, lacrimile mi se scurgeau pe obraz, fierbinți, dar înghețau foarte repede... E foarte trist să fii de revelion singur și întotdeauna cu cîțiva zile înainte umblam ca un apucat să-mi găsesc o fată, altfel eram condamnat să stau tot timpul lîngă picap, să schimb discurile, pe deasupra după miezul nopții fetele devin sentimentale, vreau tango-uri, alții strigă să pui un disc cu valls-uri... Dimineața mama, mă întreabă întotdeauna dacă n-am uitat să mă spăl pe dinți și îmi atrăgea atenția să nu uit să dau cu cremă pe pantofi. In cămară, tata avea o dami- geana cu țuică și din cînd în cînd trăgeam cîte o dușcă din damigeană. Țuica îmi îngheța gura, în schimb îmi încălzea stomacul. In ianuarie am făcut un chef, numai între bărbați, unul dintre băieți luase o primă. Cheful l-am uitat, un chef ca oricare altul, mi-a rămas mai ales în minte camera așa cum arăta ea la sfîrșitul chefului. Mi-a trecut atunci prin cap, țin minte, că bucuria devastează la fel de rău ca tristețea. Erau gînduri mahmure de după chef, nu prea eram în apele mele, eram probabil la fel de obosit și hai să zicem devastat ca și camera aia. Am ieșit afară și pentru moment zăpada mi s-a părut mohorîtă și tristă. Ea își reprimi repede strălucirea însă, ve- deam asta și în ochii cîinelui din curte care se înveselise și el deodată. Era ca o speranță bizară, ca o bucurie gingașă. Tn stradă, în fața mea, un bețiv căuta să-și mențină echilibrul, avea o sticlă în mina stingă, aluneca uneori dar își revenea repede la poziția normală. Cădea în zăpadă, sticla din mina însă era salvată, șî mi-am spus atunci că tot așa se poate face echilibristică pe sîrmă pentru a salva un gram de speranță. Ima- ginația mea o luă razna, omul părea a fi un fel de erou de epo- pee, eforturile pe care le făcea pentru a-și păstra poziția verticală mi se păreau minunate. Avea un nas roșu șî înghețat și ochi mari, vicleni... Uneori mă duceam la Col, stăteam de vorbă cu el, în vreme ce mașinile tre- ceau prin dreptul ferestrei și zgomotul lor era amortizat de zăpadă. „De mîine am să încep să scriu" îi spuneam șî mă întindeam pe canapeaua lui moale și veche. El era dc părere că unui scriitor îi trebuie neapărat un birou și o scrumieră de cristal. „Un serviciu de cafea șî cincizeci de creioane ascu- țite", completam eu. ... Înnebunit după zăpadă, în sufletul meu o bucurie aspră și tristă: o iubesc poate și pentru cu ea e inutilă, ușor perfidă, plină de dușmănie și distanță. Sorin Tilcl; Mi im «mintii dc râpadi 35 Frica ei in fața căldurii mă înveselește. Privind-o, Imi spun: nu mai sint chiar așa de tinăr... Deobicei, ea coincide cu ziua in care eu am împlinit zece ani, optsprezece ani, douăzeci și trei de ani, douăzeci și nouă de ani,... Aid face să mă simt fericit și trist in aceiași timp. .. Poștașul traversează strada, poate am o scrisoare... Prin dreptul ferestrei trec femei cit căru- cioare in care au butelii de aragaz... Afasa de scris, cărți, icoane pe sticla, discuri, Stravinski, Hella Hartok,... Afd trezesc pe la miezul nopții, un val de lumină din stradă luminează biblioteca. Dacă ar fi cald, aș încerca să scriu, simt că n-o să pot adormi prea repede. Rămin nemișcat in pat, urmă- rind prin geam ninsoarea calmă, tristă și pură. Ud gindesc la cele două cărți ale mele, încerc să le răsfoiesc, citesc la intimplare citeva pagini, dar rîn- dttrile se aștern străine în fața ochilor mei. Ele nu-mi aparțin, știu că altele sint cărțile pe care visam să ie scriu. Col avea un cline foarte bătrîn și cum seara stăteam la el pînă tîrziu și jucam cărți, ieșeam uneori în curte și mă jucam cu cîinelc. Imi apropiam capul de blana lui caldă, stăteam cu el de vorba iar din cind în cînd laba lui marc, plină de zăpadă, mă lovea peste fată. Col era învățător la Vîrciorova, suplinitor la fel ca și mine. Făcea cîte un mic popas la mine la școală, fumam în curte, elevii se adunau in jurul nostru și ne priveau cu cu- riozitate, Col a intrat in învățămînt prin noiembrie, l-am condus eu pînă la școală și cind l-am văzut intrind în clasă cu catalogul, am fost cam trist. M-am întors singur acasă,n-am reușit să prind nici o mașină așa că am făcut cei zece kilometri pe jos. Băltoacele erau înghețate și străluceau. Eram obosit, ud la picioare, abia așteptam să ajung acasă. La Buchin am fost invitat la tata unui elev, am întrat într-o cameră în care era foarte cald, un miros pătrunzător de cojoace ude și de țuică, zgomotul uniform al lingurilor, oamenii mîncînd într-o liniște respectuoasă și solemnă... In aceiași iarnă am fost la Reșița, bătrînii aveau niște prieteni acolo. Scara ne-am dus la restaurant, cind ne-am întors acasă, erau toți bine dispuși, eu am dormit în bucătărie, m-am trezit de citeva ori peste noapte, mă cam durea capul. Ne-am întors duminică noaptea, în compartiment era întunerec și, din cînd în cînd, tata își aprindea cite o țigare. La lumina chibritului îi vedeam pe toți ușor obosiți, dornici să ajungă cit mai repede acasă. „Cu frigul ăsta au înghețat sticlele cu compot" spunea mama... Lingă clasa a șaptea era o cămăruță mică, elevul de serviciu făcea în fiecare zi focul acolo, întotdeauna cînd aveam cîte o „fereastră" mă duceam să citesc în cămăruța aceea. Uneori renunțam la citit și priveam cu multă insistență calendarul vechi de pe perete. Era un calendar de anul trecut, pătat de muște șî îngăl- benit de vreme, așa că, privindu-1, mă emoționam. Era ca o scrisoare de dragoste primită cu mulți ani în urmă pe care o regăsești din întîmplare, ca o amintire veche... Joia se organizau audiții muzicale la doctorul „psihiatru", ascultam mai ales Ccaikovski, închideam ochii și eram cuprins de o melan- colie plăcută de parcă aș fi așteptat un tren undeva într-o gară pustie. Ni se servea vodcă cu lămîie, în niște pahare mari de cristal, mobila veche, tablourile, sfeșnicile de fier forjat dădeau muzicii o solemnitate gravă, o anu- mită sentimentalitate excesivă. Orașul privit prin geamurile imense deseneau ireal, mai bine zis ușor convențional, primind ceva din atmosfera artificioasă a unui decor de teatru oarecare. Erau clipe in care reușeam să mă detașez 36 S*/in litri Vini amintit dr lipadâ de tot ce era in jurul meu, muzica introducîndu-mă într-un peisaj străin pentru mine, conducîndu-mă spre ceva care era probabil propriul meu eu. niciodată cunoscut pînă la capăt, așa că mă speriam și, instinctiv, mă retră- geam înapoi. într una din seri, a venit și Col cu mine să asculte muzică, cînd am plecat, muzica reușise să ne răscolească în așa măsură încît niciunu! din noi nu se simțea in stare să se ducă acasă și să se culce. Am luat-o spre marginea orașului, neonul arunca o lumină vînătă pe zăpadă, podul de peste riu era puternic luminat semănînd cu un animal mare și monstruos, sub el apa era înghețată și strălucea ca o oglindă, cîteva cutii de conserve goale erau aruncate pe gheața strălucitoare, Neavînd ce face, am început să țintim cu zăpadă în cutiile de conserve și era ca în copilărie. 1a tir, cînd țineam in inima unui cocoș strălucitor, la circul din marginea orașului. Col plecă și mă lăsă singur așa că am început să umblu ca un buimac prin orașul acoperit de zăpadă. Se auzea doar foșnetul pașilor mei dîndu-mi certitudinea că exist. M-am oprit in dreptul liceului, în fața statuii care îmi era dragă ,., Frumosul luptător era aplecat deasupra victimei sale, cu un genunchi pe blana moale mustind din sînge a leopardului. întregul corp era surprins într-un moment în care încordarea, efortul, lăsau loc oboselii. Simțeam cum oboseala se strecura încet în mușchii bărbatului, cum aceștia încep să se destindă, acea oboseală dc după victoria pe care eu n-o cunos- cusem încă. SO/f/.V TITEL Serm Titate nu numai a acestuia. Cu toate acestea, volumul respectiv, cu izbitoarele sale note originale, nu este o apariție spontană și citeva incursiuni în substanța cărților ce I-mi precedat sînt realmente necesare. Reducând la esențial faptele, trebuie spus că în schițele din Noaptea cu dragoste si din Oamenii cu simțul umorului se disting două din elementele, care, desprinse din amor- fitatea și banalitatea practicii scriitoricești de factură plaț-reporterîcească și foilețonisțică, vor cunoaște o superioară valorificare epică în Sufereau împreună. In prima sa culegere, ttnărul prozator „își făcea mîna“, șovăind intre observația gazetărească și cea organizată cit dc cît narativ. El se afla aici pe terenul dificil al descoperirii nemijlocite a noului. In a doua carte Ion Băieșu, ispitit de comicul satiric, se exersa in fel de fel de încropiri moralist-pamflelare, în care seînteia artistică se aprindea destul de rar și de trudnic. Puse față in față, dincolo dc valoarea lor în sine, cele două cărți* astăzi, provoacă o cu lotul legitimă nedumerire. Ceea ce provine din aproape completa absență a liniilor de comunicare, dc circulație între ele. Te întrebi cum de a fost posibilă o atît de netă „autonomie", de o parte a gustului pentru înregistrare fotografică a realului, și, de alta, înclinația spre com- punerile epice convenționale, în care scriitorul se complăcea într-un joc continuu de-a para- doxul și de-a speculația abstractă. Cu alte cuvinte, incapacitatea de a uni observația cu generalizarea artistică, în cele două volume, este de-a dreptul surprinzătoare. Impresia gene- rală este că scriitorul naviga fără busolă intre două linii paralele, una ducînd spre idilismul reportericesc cel mai alarmant și cealaltă spre exercițiul satiric inconsistent și vag. Paralelismul este atît de evident, îneît aceeași idee sprijinită pe un pretext fabulatoriu aproximativ asemănător, este reluată distinct din ambele unghiuri de vedere. Tn această privință un exemplu tipic îl constituie, luate împreuna, schițele Scrisoare de dragoste (Volumul Noaptea cu dragoste) și Blitz (Oameni CU simțul umorului). In timp ce în prima este exaltată cu vehemență gazetărească pasiunea erotică a unui soi de Romeo contemporan ((tractoristul Vasîle) pentru o fată de care acesta se îndrăgostește fulgerător și definitiv într-o întîlnirc întîmplătoare pe un peron de gară, în a doua, fenomenul, care se consumă exact în aceleași condițiuni, este privit cu o totală neîncredere și persiflat pînă la deplina lui anulare. Evident, sîntem in fața unui exclusivism inexplicabil Ja un scriitor de o inteligență ascuțită ca a Iul Ion Băieșu. într-un caz lucrurile sînt văzute în negru iar în celălalt în roz, pentru că o dată prozatorul a dorit să scrie o schiță patetică și „serioasă" iar altă dală una spirituală, satirică. Deci, tractoristul Vasîle nu putea ii decît un exemplu pozitiv, de cinste și puritate sută la sută, pe cînd el (omul nici nu arc un nume, e de.ajtms, crede autorul, să știm ce profesiune are: achizitor la O.R.A.C.A.!) nu poate fi decît un negativ și ca atare demn dc cea mai neîndurătoare zeflemea. Așadar, după o repartiție imuabila a carac- terelor omenești, „negativii" cu ale lor și „pozitivii,", se înțelege, cu ale lor, trecerea dintr-o sferă în alta fiind practic exclusă. Profiluri literare Mi s-ar putea obiecta că, în chip tendențios, amestec lucrurile spre a trage spuza la focul demonstrației la care m-am angajat. Aceasta in sensul că, cel puțin în ceea ce privește schița Blitz, ne aflăm pe terenul satirei, unde, tocmai capacitatea de a împinge la ultimele limite procedeul exagerării asigură specificitatea imaginii artistice. Este adevărat, lucrurile, teoretic, se prezintă astfel. Numai ca, in împrejurarea de față — dată fiind simi- litudinea tematico-narativă a celor două lucrări — e intru totul evident că la origine stă o concepție de certă extracție schematică. De altfel, însuși modul in care sînt repartizați în cele două volume „negativii" ți „pozitivii" — nu după profilul moral-individual, ci după criteriul vag și general al profe- siunii — e în măsură să spună multe în legătură cu prea puțin diferențiata înțelegere a fenomenelor vieții din partea autorului. In cea mai mare parte, aici, nu st operează decît cu generalități prezumtive în loc de a se face efortul menit să demonstreze generalul prin particularul artistic revelator. Parcurgind paginile volumului Oameni cu simțul umorului, rflmîi cu ideea că pentru satiră nu sînt apti decît achizitorii la O.R.A.C.A. (Blitz), funcționarii anonimi de prin birouri (Piinișoarâ, abacul și robotul), colocatarii irascibili și stupizi (O vinovăție colosală, Oamenii cu simțul umorului) ți, bine înțeles, criticii literari, care, de-ar fi să dăm crezare tinărului prozator, sînt cei mai gogomani oameni de pe planetă (Gafa), Acesta fiind universul tematic al volumului — căci parodiile livrești și fabulele în proză sînt de-a dreptul rizibilc.fCo/oiuf, Ariciul, împăratul și horoscopul. Manele), e limpede că prea multe noutăți nu avem de găsit în el. Și ce-i mai neplăcut, senzația că asemenea „cazuri" ne-au mai fost aduse la cunoștință și altădată, cîtindu-l pe Nicuță Tănase, este apăsătoare. De pildă, iată acest dialog calamburic, care îl amintește de la distanță pe autorul romanului Derbedeu: Ce fel de om e Georgeseu ? — Băiat bun. Are un singur viciu: „Băieșu." La un nivel ceva rnai acceptabil se află doar cîtcva schițe, mai epic, cu un substrat problematic mai demn de interes : Puterea dragostei (denunțarea căsătoriilor din interes între bărbații cu „situație" și vîrstnicî și fetele tinere puse pe lenevie și căpătuială) Ancărfa (vestejirea parazitismului intelectual, deghizat în „scepticism" filozofic) Nepoțelul (iresponsa- bilitatea cinică a unor tineri care îi exploatează fără scrupule, material și moral, pe cei în virstă). Din celălalt volum nu poale îi reținută decît o singură bucată, ampla nuvelă titulară Noaptea cu dragoste. In aceasta investigațiile reporterului se organizează într-o construcție narativă solidă și unitară, cu un ax epic puternic. Efortul de a trece dincolo de nivelul exterior al faptelor și de a evita simplificările este remarcabil. Structura complexă și contradictorie a eroului central, brigadierul Arghir, se reține de asemenea. Din păcate autorul nu se poate dispensa întrutotui de comentariile exterioare, care nu fac decît să stingherească, așa cum se întimplă în următorul schimb de replici din finalul nuvelei, final destul de festiv : „.Mă gindeam și discutam cu mine însumi: — ^Dmul ăsta va fi fericii pînă la urmă?" — J a fi 1“ — „Dc ce crezi asta ?“ — „Nu l-auzi cum aleargă?" Se înțelege că numai cu o floare (de fapt cu trei, patru), vorba proverbului, nu se face primăvară ; de-ar fi rămas aici sau de-ar fi continuat la același nivel, cum mai spuneam, Ion Băieșu n-ar ii alras prea mult atenția asupra scrisului său, oricît l-ar fi incitat el pe critici in foiletoanele satirice. lată însă că in decursul ultimilor doi-trei ani, prinzînd parcă aripi, tînărul prozator a publicat în presa literară un număr de opt nuvele care — împreună cu schița Papuc, apărută în volumul de debut șl absolut inexplicabil reprodusă și aici — constituie culegerea Sufereau împreună. Saltul de la cele două cărți de debut la culegerea de nuvele din 1965, după părerea mea, este de-a dreptul uimitor. Mai presus de orice aici este izbitor excepționalul și neaștep- tatul proces de retopire. în materia unor narațiuni de mare anvergură epică șî de adine fior dramatic, a elementelor inițiale, menționale: receptivitatea gazetarului inteligent la nou și gustul pentru comic. Fuzionarea acestora se produce de așa manieră încit de la cele două tipuri de proză, complet divergente între ele, — una, să-i zicem așa, gazetăresc — compor- tamenlistă și alta foilelonîslic-sa lirică — se ajunge la unul singur, de o complexitate și de o acuitate jwoblematic artistică neașteptate. Faptul că în cele opt nuvele nu-1 mai recunoaștem pe Ion Băieșu din culegerile anterioare nu se explică decît datorită acestui efori de restruc- turare organică. In acest fel, ceea ce altădată constituia punctul terminus al investigației reportericești și al exercițiului satiric, de de data aceasta, devine doar punctul de pornire, (lele două modalități inițiale, acum, se pun de acord, iar sondajul este împins dincolo de apa- 42 Profiluri literare fetiță, dincolo de stratul vizibil al întimplfirilor luate in sine. Cu alte cuvinte tinărul prozator tinde la descoperirea esențelor. Ai impresia că, revizuindu-și vechile procedee. Ion Băieșu ajunge la concluzia potrivit căreia compartimentările de altă dată — rigide și sentențioase — sînt cu totul simpliste, ineficiente artistic; psihologia omului contemporan. în realitate, le respinge, Descoperirea personalității omului contemporan în spatele activității sale de fiecare zi, a existentii lui obișnuite și aparent banale, pare a fi scopul de căpetenie al autorului. Rar ml-a fost dat sâ întilnesc în proza actuală o mai constantă preocupare de a situa destinul personajului în ambianța firească, scrutată din lăuntru, a climatului socialist ca-n aceste nuvele ale lui Ion Băieșu. Ceea ce-l deosebește pe tinărul prozator de aproape toți colegii sfii de generație (D, R. Popescu, Fănuș Neagu, Sorin Titel, Vasile Rcbreanu. Nicolae Velea) este antilirismul șl anlimetaforismu! viziunii sale epice, Dacă nu-i prea mult spus, Băieșu este un prozator de tip slhendalian, adept învederat al stilului exact, al relatării complet detașate, în manieră cronicăreascfi, uneori chiar de proces verbal, Citindu-i nuvelele rămîi cu convingerea că unica ambiție a prozatorului este de a realiza cit mai exacle șî cît mai obiective dări de seamă epice a unor procese reprezentative (nu o dată senzaționale, totuși!). în care este angrenat omul contemporan. Autenticitatea acestor dări de seamă —> pare a zice autorul — este cu atît mai mare cu cît el, personal, nu consideră necesar să participe la dezbaterea ca uzilor respective decît printr-o neîntreruptă detașare ironică, afirmată discret și distant. Dintr-o astlel dc perspectivă, de grefier ce-șî permite foarte-foarte zgîrcit să zîmbească din cînd în cînd din coltul său ascuns. Ion Băieșu este tentat în primul rind de a depista prin cazuri particulare tipice acele dale eoice și psihologice care duc la conturarea profilului caractero- logic al tinerei generații. Numărul cel mai mare de nuvele a! volumului este consacrat acestei teme: Sufereau împreună, Treizeci și opt cu doi, Maiorul și moartea, Acceleratorul, Meciul dc adio. Înrudite oarecum cu cele ale lui Velca (în genere nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce, în esență, este vorba de același fenomen social și etic), personajele lui Ion Băieșu, în majoritate, sînt surprinse in acea fază a evoluției lor, care poate fi numită faza crizei de vîrstfi dintre tinerețe și maturitate. Este momentul în care un anumit provizorat al existenței, generat de sentimentul că mai este încă timp pentru lucrurile grave, delini'ive și indispen- sabile, se izbește necruțător de imperativele unui stil de viață exemplar, riguros constituit, impus de exigențele moralei socialiste. Conflictul, olasîndu-se dintr-o dată în zonele drama- ticului. implică cu necesitate determinările dinlăuntru, izvorîte din straturile învălmășite ale psihologiei individuale, odată cu acelea din afara vieții intime, din sfera eticii sociale. In acest mod. tinărul prozator realizează solide împlintări ale investigației psihologice diîeren- țîate în plasma sociclă. „Criza de creștere" a celor doi protagoniști din Sufereau împreună — tehnicianul vete- rinar Benone și soția sa Genica — este provocata dc carențele existente în sfera a ceea ce am putea numi simțul responsabilității vieții, în accepția dublă a acestuia: personală și socială. Blazarea timpurie a celor doi provine tocmai de aici. La urma urmei, nici unu! nici altul nu are, cum se spune, un ideal al său, distinct și pasional, căruia să i se dedice pînă la uitarea de sine. Nesolicitați dintr-o asemenea latură, deși predispozițiile latente o cer, doi tineri ajung să creadă că aproape nu maî au ce face cu propria lor viață, cochclînd cu cele mai extravagante soluții. Plămădiți dintr-un aluat relativ asemănător. Genica și Benone, inițial, nu se confundă lotuși în aspirațiile lor. Prima adoptă soluția paseismului și a contem- plației, fiind un soi de angoasală, căreia sinuciderea, dacă n-ar fi prea greu de realizat în practică, 1 se pare singura cale salvatoare. Benone e un epicureu și un voluntar, care acționează după inspirația momentului și care se iluzionează că poate scăpa de orice răspun- dere trăind din plin și teribil, la nivel seitzorial-inslrucliv, viața de fiecare zi. El fuge de orice efort dc obiectivare față de sine și de generalizare critică a atitudinii sale etice. Textual despre Genica autorul spune: .Jdeea sinuciderii o vizita în fiecare zi. Se gîndea ore întregi la o asemenea posibilitate, încerând să se convingă de avantajele pe care le-ar putea avea. Practic știa însă că nu era capabilă să săvîrșească gestul, aproape că leșină de Spaima numai la gînJul de a se ști legănîndu-se intr-un ștreang. De fapt, acest gind îi era necesar pentru ca să aibă, totuși, o oarecare perspectivă diurnă șl perfect circumscrisa ei mișcare dintre ser- viri și casă. Avînd această motivare după fiecare dezamăgire (Jadcă în cotind termin"), ea voia sâ scape de eforturi in plus și necesitatea unei acțiuni." Despre Benone : „Benone aoeu ceea ce se cheamă un fond sufletesc bun. Era doar super- ficial ii asta ( ... ) se datora fotbalului. Juca extrem in echipa comunei, cea mai bună din raion — și juca foarte bine. Întreaga comună — băieții, fetele, autoritățile și ceilalți cetățeni Profilul litr-fare 43 — ii admira deschis fi zgomotos, obișrutindu-l cu o viață plină de răsfățuri. Amenințarea cea mai gravă venea însă din direcția alcoolului. In comună se producea mult vin, un molan rozaliu și puțin acrișor deosebit de gustos. Benone bea aproximativ patru litri pe zi singur susținută că vinul e hrănitor și că are vitamine. După ce se îmbată îi aduna fi pe ceilalți fotbaliști fi făceau trăznăi dintre cele mai fanteziste ■ se urcau în clopotnița bise- ricii și trăgeau clopotele, simulau că se spînzură, jucau jotbal prin noroi, făceau concursuri pentru verificarea rezistenței la băutură, trdr-o zi se puse pariu pe înghițirea unei furculițe, si Benone reuși s-o otre, rupind-o în două, țină in esofag, fiind apoi necesară intervenția unui medic de la raion." Fără prea multe perspective, (pentru că, își închipuie ei, nu mai au ce pierde), cei doi tineri contractezi o căsătorie sprijinită pe asemenea premise deficitare, gindind fiecare in sinea lui că o experiența în plus nu strică, Se înțelege că, astfel stînd lucrurile, compli- cațiile nu întinde să se ivească. Valoarea excepțională a nuvelei e dată tocmai de știința autorului tic a fi orientat întreaga dezbatere într-o direcție pe cît «ie acută pe atît dc inedită, t tmătoarea „criză de creștere", la ambele personaje, constă în hotărirea „de a suferi îm- preună"1, de a se reuni in Iresponsabilitatea lor pe o nouă treapta, a complacerii orgolioase in postura de „victime ale destinului". în comparație cu prima versiune, publicată în Gazeta literară, nuvela cîștigă considerabil prin apăsarea pe această idee particulară a conflictului. „Drama" eroilor se nuanțează absolut convingător și finalul apare firesc, Inutilitatea sufe- rinței celor doi eroi este denunțată tocmai de acest final, prin care etica socială, dintr-o, dată, indică dimensiunile meschine ale furtunii sufletești a personajelor, furtună ce se con- sitmă într-un biet pahar cu apă. Viziunea ironic satirică a prozatorului motivează intru totul o asemenea coborîre a dramaticului în grotescul șfiehiuîlor. Pe o direcție problematică asemănătoare se organizează și ampla nuvelă Acceleratorul. Personal, consider că aceasta csle piesa cea mai susceptibilii controverselor din întreg volu- mul și c tic mirare cum un critic exigent ca S. Damian (Gazeta literară, 26 august, 1065) a putut trece atit de ușor pe lingă ea. La prima vedere, s-ar părea că avem de a face cu nararea unui caz netipic și că, prin urmare, încă de aici î se pot aduce autorului serioase obiecții în realitate cred că principia! ne aflăm în fața unei probleme de indiscutabil interes general și că insatisfacțiile ce se exprimau cu totul întemeiat, privesc cum se va vedea, inconsecvența argumentării epico-analllice și lipsa de unitate compozițională a lucrării. Nu-i greu de observat că în figura inginerului George Nicuiescu. Ion Băieșu desen- peră un tipic exemplu de oblomovism contemporan. Spre deosebire de semenii săi din Sufereau împreună, numitul inginer este expresia totalei atrofieri a simțului de răspundere individual-social, despre care vorbeam. El reprezintă treapta rea mai de sus a exacerbării fenomenului în cauză. Tema nuvelei este fără îndoială îndrăzneață; s-ar putea afirma chiar că, din acest punct de vedere, Ion Băieșu este un inovator. Observator lucid și pătrunzător, prozatorul receptează cu multă finețe factorii ce duc la descoperirea acceleratorului de către personajul său. Predispoziții native, detalii biografice in ordinea întîmplărîlor concrete și a influențelor venite din partea lecturilor (acestea din urmă îl împing pe George Nicuiescu la o atitudine de scepticism dizolvant, transformat pînă la urmă î ntr-un soi de filozofie a disperării, nevindecabilă) și altele. Cu o singură obiecție însă: dinlr-un exces de zel, auto- rul aglomerează prea multe divagații livrești, încîl impresia că detaliile de rceaslă natură nu sînt îndeajuns asimilate in materia epică șî analitică a nuvelei este de neînbdurat, Aî crede că uneori fon Băieșu s-n mulțumit cu reproducerea aidoma a unor idei și formule din tratate și reviste; este cazul teoriilor despre timp și spațiu, a atracției dintre sexe, a reve- lației concret materiale a ideilor, pe care autorul le înserează cam simplist și caut exterior în țesătura nuvelei sale. Vorbeam, de asemenea, despre lipsa de unitate epică a nuvelei. Intr-adevăr, din acest punct de vedere, nuvela este de-a dreptul derutantă. Ești tentat să crezi că de fapt Acceleratorul cuprinde două narațiuni de sine stătătoare. Se pare că prozatorul a pornii de la două înlîmplân lipsite dc orice legătură între ele. pe care, apoi, inexplicabil, le-a plasat în cadrele aceleiași lucrări. între cazul lui Cornel Rasu. personajul din prima parte a nuvelei, și între acela a lui George Nicuiescu, epic și problematic, nu există absolut nici o legătură. Idrea că această legătură ar putea fi realizată prin prezența Liei, partenera succesivă a celor doi tineri ingineri nu convinge. Nu convinge întrucît Lia nu este perso- najul centrat al nuvelei, care din punct de vedere problematic, să-și subordoneze existenta celor două personaje masculine. Insfîrșît. este susceptibilă de controverse înseși viziunea scriitorului asupra personajelor sate. în special asupra lui George Nicuiescu și a Liei. Cu totul intere- sant, uneori de-a dreptul uluitor, primul totuși derutează, întrucît nuloru) nu este pe deplin decis să orienteze evoluția sa fie în sens tragic, fie în sens grotesc. în această privință, existența unei însemnate doze de arbitrar este neîndoielnică. Cit despre J.ia, se poale spune 14 Profiluri litri urc că Băieșu a șovăit între intenția de a ne-o prezenta ca pe-o maniacă agasantă ți ridicolă și intenția 'dc-a face din ea un erou exemplar, cu toate că cele mai multe acte și reacții ale eroinei (pornind de la convingerea de a-i „wi/on" pe alții), Înclină balanța în favoarea primei variante. E de presupus că Băieșu, ca ți în Sufereau împreună, a dorit să adapteze o viziune mixtă, tragic — comică, ceea ce, din păcate, nu s-a realizat întrutotul. Așadar, Acceleratorul, nuvelă cu multe calități, rămîne în ansamblu un experiment care poate da autorului insă serioase motive de meditație, Dc la perspectiva critic-moralizatoare, impregnată de ironie și de sarcasm, din Sufe- reau împreună și (poale) din Accelerator ui, prozatorul trece în nuvelele Treizeci și opt cu doi și Maiorul și moartea pe poziții oarecum contrarii. In cele două nuvele, ironia devine tandrii. Dc asemenea, se face simțit în chip deosebit gustul pentru dramatic și chiar pentru tragic. Ambele sînt unele dintre cele mai viabile experiențe ale epicii noastre dc azi în ceea ce privește tentativa de emancipare a căilor de rezolvare a problemelor legate de prezența erou- lui pozitiv. Atît doctorul Mitică (Treizeci și opt cu doi), cît și maiorul Tacite (Maiorul și moartea) sini cdevarați eroi Ideali, exemplari în toate compartimentele existenței lor sociale și morale. Cu toate acestea, ei nu degajă nici cea mai mică urmă de idilism sau de schematism, dez- văluindu-se ca niște personalități intens frămîntale, dramatice ți complexe, Maijntîi este de remarcat, în ambele nuvele, cu lotul convîngătoarea tratare epică a temelor; în special în Maiorul și moartea, dinamismul cinematografic, rezultat din experimentul neopolițist — gen Judecătorul și călăul a lui Dîirrenmatl — se reține în mod deosebit. Totodată, trebuie subliniată capacitatea prozatorului de a conduce cu deplină siguranță investigația psiholo- gică. Așa se face că, permanent, contradicțiile lăuntrice ale eroilor nu sînt de loc escamotate de dragul viziunii ideale asupra lor. Inlrc cele două sfere ale existenței există un neîntrerupt circuit de impulsuri reciproce, care crează convingerea că faptele evoluează f>C terenul para- doxal al unui absolut relativ, susceptibil mereu dc a îi perfecționat, dar niciodată capabil de-a ajunge într-un punct etern finit. Un demon al nemulțumirii de sine, exteriorizat în izbuc- niri verbale aparent insolente și în gesturi uluitoare face din Mitică un om cu totul obișnuit, în ciuda structurii sale ideale ca existență socială. înclin să cred că cel puțin eroul principal din Treizeci și opt cu doi eslc unul dintre cele mai strălucite cuceriri tipologice ale nuvelisticii române contemporane. Avînd unele însușiri reale, Mama s-a îndrăgostii și Meciul de adio, valoric, nu se ridică lotuși la nivelul cel mai ridicat atins de volum, în prima, ideea este ea în atîiea alte locuri ale culegerii într-adevăr îndrăzneață; dc asemeni, ca formula narativă, atrage atenția. Cu toate Acestea, baza epică este insă sumară, fapt care nu poate atenua impresia de specu- lație ostentativă și nițel cam obscură. In a doua, viziunea ilustralivist-reporlericească din schițele mai vechi alt lui Ion Băieșu, anulează în cea mai bună parte analiza. Tu sfirșît, nuvela Cftifimia — asemănătoare înlrucîtva ca formulă eu Acceleratorul —•. dezvâlue aptitudini sigure pentru epica dc tip fantastic, grotesc. Ar fi fost totuși necesar să se găsească mijloacele adecvate spre a se explica mai clar sensurile implicate în coșma- rurile prin care trece personajul narațiunii. Simpla explicație a psihiatrului nu poate satis- face dezideratul generalizării artistice. In general, lînărul prozator trebuie, cred, avertizat asupra riscurilor grave pe care le poate avea preluarea additteram a unor date, definiții sau demonstrații din domeniul științific (medicină, psihologie, psihiatrie ele ) în narațiunea modernă, Situația la care se poate ajunge, pe o asemenea cale, este similară cu un soi dc naturalism savant, care n-are nimic comun cu adevărata viabilitate artistică. îndrăzneala prozatorului de a se emancipa de sub tirania rutinei, a locului comun și a banalității (cum s-a văzut, încununată de multe ori de succese excepționale) se cuvine a fi conjugată cu satisfacerea neabătută a cîtorva din legile inalienabile ale reflectării artistice realiste, legi pe care, nu încape nici o îndoială, teoretic, Ion Băieșu le cunoaște foarte bine. NICOLAE C1OBANU Profiluri liircin ANDREI l^u ne-am despărțit de nouă ani. Ne-am cunoscut prin 52 la școala pro* fesională. Eram în clasa dc oțelari. După ce am terminat școala, am lucrat doi ani. In acest timp eu și Andrei ne am schimbat meseria. Eu m-am calificat sudor și Andrei electrician. Marin și Fănică au rămas oțelari. La douăzeci de ani am plecat in armată. încă doi ani împreună. După doi ani ne-am reîntors. Orașul era mai mare, mai frumos. Crescuse între timp. în oțelărie ne-ati întîmpinat încă trei cuptoare noi. Speram să Hm cazați în cabanele din care am plecat, dar nu mai erau. In locul lor s-au înălțat blocurile turn. Am fost cazați în blocul turn nr. 3. După doi ani de armată ne doream mat mult decît orice, o cameră a noastră. Ne veseleam grozav. Lucram toți patru la oțelărie. împreună peste tot. După vreo trei luni ne-am dai seama că nu ne mai place în cafenele, prin stradă. Armata ne schimbase. Ne plictiseam. Vroiam altceva. Nu ne mulțumeam doar să muncim și apoi să ne distrăm. Așa că ne-am hotărit să ne înscriem la seral. Am dat admiterea și la întîi septembrie eram în aceiași clasă. Acum sîntem în ultimul an. Seara la nouă, cînd se termină orele, plecăm la restaurant și asta de patru ani. Nu ca sa bem. servim masa, bem o cafea, mai discutăm, apoi unii pleacă la servicii, alții să se culce. Andrei lucrează în schimbul permanent de zi. Intre noi s-a statornicit un obicei: fiecare, cînd îi vine rîndul, plătește consumația într-o seară. Nu depășim nicicînd o sută. Aseară, eu Marin și Fănică, am plecat la lucru. Andrei să sc culce. In dimineața aceasta, nu m-am văzut cu Andrei. Am plecat de la lucru înainte de șapte. Pe la orele patru după masă ne-a trezit unul din somn : — Sculati-vă mă ! I-a tăiat macaraua piciorul. E la spital. Auziți, mă. Andrei e la spital ! Priveam unul la altul și nu credeam. Cum ? Să-i taie lui Andrei piciorul ? Am sărit din pat, ne-am îmbrăcat și-am început să alergăm. în urechi îmi sunau cuvintele: „E la spital... E la spital". Marin alerga înainte, eu eu Fănică în urma lui. Am ajuns la poartă, i-am explicat portarului, dar el ne-a arătat orarul. Am insistat... Dar n-am reușit... Timpul trecea și la ora cinci încep cursurile, Ne-am îndreptat spre școală. Niciodată n-am fost atît de triști. Dincolo de poarta spitalului era Andrei. Poate că vroia să ne 46 lotif Lupul wțj: Andrei spună ceva ... Poate, cine știe ?... Am intrai în clasă. Aflaseră toți. în urma noastră a intrat dirigintele. A pus catalogul pe catedră și ne-a întrebat: — Ce s-a-ntîmplat cu Andrei ? Dintr-o bancă s-a ridicat un coleg. — Azi n-aveam de lucru. In atelier a intrat meșterul și ne-a întrebat: — Care vă duceți să schimbati o siguranță de la macaraua de patru sute dc tone ? Andrei, cum e el săritor, a plecat. A uitat ori poate a crezut că maca- ragistul nu va încerca să pornească macaraua și n-a luat marca. Dac-o lua, macaragîstul n-avea dreptul să pornească. Andrei era pe stîlp, cînd a văzut că macaraua se apropie de el. N-a avut timp să urce mai sus și nici de sărit n-a putut. S-a aruncat pe scara de la macara. Dar un picior i-a rămas între stîlp și macara. I l-a retezat ca o foarfecă. Macaragistul a văzut, a oprit șî s-a-ndreptat spre el. Andrei făcea semne cu mîna și striga : — Veniți mă, nu vedeți că mi-a tăiat piciorul ? Pe platformă, se opriseră toate locomotivele și băieții s-au adunat să-l vadă. L-au coborît, a venit salvarea și l-a dus la spital. Dirigentele a stat cîteva momente pe ginduri: — Hai să-l vedem. Am ieșit toți din clasă. Cînd am intrat în curtea spitalului Marin a rupt o la fugă, strigind : — Andrei 1 Andrei! După cîteva minute alergam cu toții de la o ușe 1a alta și nu-1 găseam. Am oprit o soră care ne-a spus că e la salonul 7. Ne-am oprit in fata ușii. A venit dirigintele și-a deschis. S-a apropiat de el și Andrei și-a ridicat capul de pe pernă. — Andrei, ce ai făcut ? — îmi trece, tovarășe diriginte, îmi trece. .Mi-a spus tovarășul doctor. O să-mi pună proteză. ... Peste o lună, viu la școală. M-am apropiat de el. A scos mîna dreaptă de sub cearceaf șî mi-a întins-o. Am crezut că vrea să-mi strîngă mîna, așa, prietenește dar între degete avea o sută de lei. L-am întrebat: — Pentru ce, Andrei ? — Deseară, știu c-o să vă duceți... E rîndul meu ... E rîndul meu ... ULTIMA SĂPTĂMÎNĂ F 1—* mult un an ? Da, c foarte mult. Dar după ce a trecut, nu-U vino sa crezi să a trecut. Pare că ieri am sosit în acest sat. Eu, sau altul, trebuia să fie unul. A mai rămas o săptămînă pînă la sfîrșitul anului școlar. în fiecare seară, la cină. îi spun gazdei; — A mai trecut o zi. lovit Andrei 47 Azi e sîmbătă. Ultima zi de școală. Luni. încă mai aveam șase zile, acum nu mai am decît o oră. De cind au apărut primele flori, n-a fost zi să nu am în paharul de pe catedră un alt buchet. N-am știut cine le aduce șî nici n-am întrebat. Tntr-o zi, speram să aflu. Marti, ultima oră a fost de lecturi. Le-am povestit balada „Meșterul Manole". Reușisem să-i im- presionez. Ascultau cu atenție. Ochii Anei mă priveau insistent și cînd am ajuns la momentul zidirii femeii în zid, am observat că i se umpluseră dc lacrimi. După ce am terminat de povestit, i-am întrebat: — V-a plăcut ? — Da ... Mi au răspuns treizeci dc voci ca una singură. După vreo citeva momente Ana a ridicat mina în sus : — Ce dorești ? La toamnă mai veniti la noi ? Zimbea și ochii ii erau plini de aștep- tare, In satul lor, nu stă nimeni mai mult de un an. Am rămas cîteva mo- mente pe gindurî. Mă întrebam, ce să-i răspund ? Să-i spun că tiu mai viu ? Să-i spun că viu ? — Voi vedea, am zis. A rămas în picioare citeva momente. Părea că n-a-nțeles. Apoi, treptat, zîmbetul i-a dispărut. Buzele i-au acoperit dinții ei de porțelan și ochii ii erau plini dc tristele. S-a așezat, a luat un creion și trăgea linii, zeci de linii pe fila unui caiet deschis. M-am apropiat de ea * — De ce mîzgălești lecția de caligrafie ? S-a ridicat in picioare, dar nu-și mai îndrepta ochii spre mine. — Spune-mi. Ano. — Așa . .. Am auzit răspunsul, șoptit. Mîine zi. n-a mai venit la școală. A doua zi la fel. A treia zi am plecat prin sat. Am hiat cu mine un copil, Ne-am oprit la poarta casei ei. Copi- lul striga : — Ano, Ano... Intîi m-a întîmpinat un ciine mare și alb, care prindea cu dinții de poartă. Printre seîndurile porții am văzut-o pe Ana fugind în grădină. A ieșit tatăl ei și l-am întrebat: — De ce nu vine Ana la școală ? - Nu știu tov. învățător. Nu vrea să mai vie. Da, dar trebuie ... Mîine e ultima zi, se încheie mediile. — Mîine o aduc eu. După masă, făceam repetiție la dansuri. Pregăteam serbarea sfirșituhii de au școlar. Nu știu de ce, dar mă trezeam gîndind la ea, la întrebarea ei. Părea ca-mi lipsește ceva, c-am făcut ceva rău, atît de rău, îneît nu se mai poate repara. In dimineața următoare, Ana era prezentă. Pe bancă avea un ziar, pe care trăgea linii. Am încheiat mediile. Avea 9 la citire. Am întrebat-o : — Ana, ești iimlțumilă ? S-a ridicat, n-a spus nimic și am trecut la următorul. 48 Iom( Lvpvleica: lihni «Iptirotna Orele au trecut. înainte de a ne despărți, le-am spus tot cc am știut, și credeam că e bine, să le spun în asemenea împrejurări. S-au aliniat doi cîte doi și așteptau... Priveam la ei, dar parcă nu-i vedeam. — Gata, putefi pleca ’ Au năvălit spre ușă. De data aceasta, ușa era prea strimtă. Rideau, se împingeau, de parcă afară î-ar îi așteptat o minune. Mi-am zîs „Afară, pentru ei, este o minune.. — S-au uscat florile... Ușa s-a închis încet, netrîntită. Dincolo dc ea. au plecat ei, ei, care îmi luaseră totul. 1OS1F LUPULESCU Tmi( Ltap«lr*cu; Ultima «iptimfnâ 49 poeți contemporani FI.QRtCA ȘTEFAN — oo*t5 juqoalavfi — R E D A — M I D I M I N E I I CURATE Răsfoiesc paginile vieții înscrise în fiecare cintec : cîte-o rădăcină adine rănită, cite-o rană pansată. Te implor, viață, cu singele ce-mi zvicnește în trup, cu ochii de credință ce lucesc în fiecare cuvînt, nimicește toate izvoarele răului și-ale tristeții neputincioase, chiar dacă-ar fi să-mi sece glasul după un cintec, și mina de mi-ar înlemni pe ultima silabă de durere, chiar dacă mi s-ar istovi în ochi cea de pe urmă lacrimă a ocării celor înjosiți. Lasă vremea să calce în picioare cu necruțătoarea-i dreptate toi ceea ce-n sbucium răzvrătitor am cintat invocind dureros altfel de zile, altfel de lumini, altfel de oameni. * Redați-mă mie însămi, celei mai curajoase, fără lacrimi în glas, celei ce cu ardoare ia și dă, cu mihnire nimicește înșelăciunile și cu dragoste ridică ființa istovită. Redați-mă dimineții mele curate in care mă trezesc cu inima, iar cu mintea păstrez lumina. ♦ O, măreață realitate, cine sd se măsoare cu tine, cînd cu micile mele cuvinte abia am dreptul 50 Poeți sd licăresc in noapte ca un licurici, la marginea marelui drum ? Acum înțeleg: trebuie să și mor cu vocea încă plină, O, măreață realitate, ascultă totuși aceste vorbe mici deasupra cărora se-așterne praful, — căci ne-am iubit de parcă fiecare zi era să fie cel de pe urmă vis. • Struguri culeși și floarea soarelui, ce-aduc în vis miros de zile tinere, sînt cele dinții daruri pe care libertății le-au adus prinos miinile mele tinăr-comuniste *) iar sălciile in mlașnită sădite dădură rădăcini in tinerețea mea. Și -astfel, am început să creștem împreună sub acelaș soare. In vint, sub ploaie, ori de Secetă, crengile spre pămint ni le plecăm căci și în moarte sintem ale lui. lată-mă pe aceeași cale ce n-are capăt, — o clipă doar am rătăcit, uitindu-mă cum își pierd chipul apropiații mei care pășesc în primele rinduri ale coloanei. Minte nebună, acesta nu e un război în care se doboară capete. E-o luptă și mai crîncenă. Te-nalți, în ea, cu ființa întreagă, ori te nărui, Cîntec al meu, ajută-mi să înțeleg, ajută-mă să mă țin tare în lungul drumului întreg. Asupra acestor cuvinte se vor apleca atîtea destine cîte-a smuls torentul libertății din gurile pămintului nesățios, ale credinței deșarte și întunericului strămoșesc. In aceste lumini pe care le aprind călcind încet peste trecutul viu acoperit de ne pătrunsă beznă, numai atîtea semne de recunoaștere voi lăsa cu cîte m-a înzestrat firea pentru stăruitoarea încercare de a pătrunde tainele vieții. ') tn originii: .^SkQjcvike rukf> I* Skoj «mtci komunulicLi owlidln* JugoalaTije* (Unianea liMretulal «mnulii din JujcoalaviaJ, Vort1 51 POEM VIITOR J “ii ești tu vestitorul zilelor sbuciumate cărora le fuge păm'tntul de sub picioare. Cu ochiul tu doar le vînezl neimplinirile și în pămint abia înjghebatele clădiri-scheiete. Și cine știe in al cui poem s-or potoli armonios priveliștile-acestea 2 MAI DE PREȚ CA PRIMĂVARA * oi părăsi impunătoarele semne ale primăverii ca și cum nimic din toată minunăția ei nu s-ar desfășura in juru-mi (căile înfloririi proprii au alte legi și înțelesuri). Din toate șovăielile primăverii recunosc doar soarele cu dinți precum nesățioșii căpitani ai vieții nu recunosc decît foșnetul bancnotelor între degete. Ei le indecisă pe librete de economii și-n alte viduri așa cum eu îmi depun soarele cu dinți în oameni, cuci trebuie să dăinuiască umăr lingă umăr și ochi în ochi. In românește de GEO DU METRESEI! 52 PwJ orient» ri VIRGINIA WOOLF D 1 \asfoind o revistă mai veche, privirile ini s-au oprit asupra reproducerii unui portret. Intr-un fotoliu, o femeie slabă. Un bogat păr alb încadra fața vizibil însemnată de urme dc oboseală, de framîntare, dc nervozitate. O lumină puternică părea că se răsfrînge din ochii a căror vioiciune fi adîncime nu au putut scăpa penalului, reftecînd în ei bogăția unei vieți interioare. Privind mai îndelung acea imagine, înțelegi de ce pentru un suflet atit de sensibil ca acel al Virginei Woolf, anii de foc, singe și ruine, prin care a trecut omenirea în cursul celui de al doilea război mondial, au constituit poate răspunsul final la acee frază, pe care o rostește Septimus din Afrs. Dallowif. „E oare posibil ca lumea să fie fără înțeles ?“ Virginia Woolf care incă înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial era atît de îrămîntată și îngrijorată de starea în care se găsea lumea, nu a mai putut suporta suferințele șî ororile aduse omenirii de anii războiului. Ea nu a mai fost în stare să găsească nici un înțeles in viață, atunci și-a pus capăt zilelor, innecîndu-se. fn toate frământările fi zbuciumul nu a reușit să sesizeze îndeajuns faptele vieții, să găsească adevărul șî calea care ar fipulut-o duce spre deplină realizare. In mediul său social slrîmt, Virginia Woolf s-a scufundat în analize psiho- logice, în introspecții, creația sa fiind dominată de note personale de un mare subiectivism. S-ar pulea spune că opera literară a acestei stranii scriitoare apare ca avangardistă. Alăturea de James Joyce, Virginia Woolf a reînoit romanul psihologic prin felul său Impre- sionist de a face să alterneze conștientul cu subconștientul. .Această modalitate reprezintă calea cea mai directă șt profundă de exprimare, acei monolog interior, graiul „subgîndirii" (underlhoughl) cum îl denumește Joyce. în această vorbire a gîndirii, a visării, libera, necon- trolată se poate cuprinde tot ceea ce în noi se schițează doar, dar nu se spune întotdeauna. Preocuparea de căpetenie a autoarei, astfel cum se desprinde din cele mai multe dintre cărțile sale, este diferența între durata timpului, așa cum o simte sufletul nostru și timpul măsurat de orologii. Personagiile Virginei Woolf trăiesc un timp psihologic necesar echilibrului lor interior. Pentru Virginia Wollf ca și pentru Joyce, timpul este o iluzie. In Mrs. Dallowatj, timpul acesta se reduce la o zi, care apare patetică pentru că închide în ea mii de zile trecute sau viitoare. Orlando înfățișează o călătorie în timp: trei secole se reduc la 30 de ani de viață a unul tînăr. Este o biografie de a lungul secolelor. In cartea Iji Far. timpul apare ca un puternic curent în casa păsărită. în sfîrșit, în Va/uri, cele cîteva personagii sînt asemenea unor pescăruși, purtați de valurile timpului. Anîî aduc în paginile lor povestea unei familii engleze între 1880 și 1936, Familia Pargiter evoluează într-un mediu social: toate evenimentele contemporane respective ca moartea lui Parnell, a lui Edward al Vll-lea, războiul mondial își au răsunetul lor. Ideea ce se desprinde din Anii ca ți din Valuri este că singura noastră posesie o reprezintă momentul prezent. In Pa/wn unita- tea de timp o constituie clipa, în durata căreia, pare că se rezolvă timpul, tocmai atunci cînd își suspendă cursul. Este, așa după cum spune unul dintre personaje „atmosfera momentului ce trece". Momentul trăit are o puternică intensitate, primește întreaga viață a lumii. In cărțile Virginei Woolf nu vom găsi anumite întîmplări determinate de evenimente precise. Ele nu sînt cauzele Imediate ale altor evenimente. Importanța lor depinde numai de efectul pe care îl produc în conștiința personagiilor, aceasta fiind un mănunchi dc senzații Orientări 53 ți impresii. Viața le este formată din combinarea posibilităților lor interioare și din ceea ce le oferă evenimentele. Mediul în care aceste personaje își trăiesc viața este măeslrit descris. Din creația literară a Virginei Woolf se desprinde o atmosferă plină de încintare. E o operă muzicală pasionată, nedefinită. Autoarea se descătușează de subiectele obișnuite și în padini pline de ironie, învăluite într-un stil de o rară frumusețe, înfățișează personaje ce găsesc în momentele de percepere ale vieții și de identificare cu ea justificarea existenței lor. Creația Virginei Woolf se înscrie în acea literatură a permanențelor, către care omeni- rea se va îndrepta întotdeauna. ADINA ARSENESCU „FLUSH" DE VIRGINIA WOOLF I n deceniul maximei înfloriri a romanului biografic, supunindu-se cu rafinament și iro- nie capriciilor tiranice ale marelui public, Virginia Woolf scrie romanul Flash. Izvoarele isto- rice ale cărții le indică pe ultima pagină: în primul rînd corespondența romanticului cuplu Robert Browning și Elisabeth Barrett. Pentru zugrăvirea mediului cartierelor dc săraci din Londra este citată ca referință lucrarea The Rookeries of Ijmdon de Thomas Beames. Un apa- rat, de note, unele cu caracter monografic, ca portretul amplu al cameris’ei Lily Wilson, completează romanul — în totalitatea lui deci o operă „serioasă”, cu o bază istorică „bine fondată” și cu totul „controlabilă” și nu o ficțiune oarecare. Și cu toate acestea nu există în literatura ^engleză, înafară dc romanele biografice ale lui Giles Lyllon Strachey (1880—1032), cu care Virginia Woolf a militat în același Bloomsbury Group pentru un nou curent anti- convenționalisl în proza engleză, o carte mai emancipată de clișeele pseudoromanelor isto- rico-biografice decît Flush. In orice caz, prin alegerea eroului — un cățel — autoarea a arătat cît de relativă este concepția despre istoricitatea acelor cercuri din societatea engleză care cred că sfera Istoriei este pentru totdeauna determinată de marile personalii ați din lumea orgo- lioasă, opulentă și hiperdemnă, dar în fond inconștientă și iresponsabilă a .Jericiților puțini” (heppy few), cocoțați în virtutea averilor și rangurilor in lumea inegalității și nedreptății sociale engleze pe spinarea maselor. în felul acesta, in compozita romanului, canilolului vieții elegante din Olimpia! de la Mayfair i se opune ca teză și antiteză capitolul infernului de la EastEnd — cățelului Flush îi este dat să cunoască ambele medii, iar soluția pentru care pledează Virginia Woolf? Ea rezullă din aprofundarea îndelungată și de loc schematică în conștiința eroului a existenței sate într-o lume a contrariilor, din care nu există altă scăpare decît prin abdicarea de la titlul său de noblețe canină {„pedigree”). Povestea lui Flush, prepeticarul de rasă pur, transplantat din cîmpille, unde fugărise fazani, și iepuri, in atmosfera caldă a unei camere din Londra, plină de obiecte, mirosuri și obiceiuri derutante, spre a ține de urii unei domnișoare melancolice, e în mod evident o alegorie satirică la adresa traiului englez din secolul trecut. Totodată însă psihologia anima- lieră, procesul domesticirii cîinelui, este surprins cu o uimitoare veridicitate. In pagini "pline de humor, bunăoară, esle descrisă gelozia lui Flush față de Mr. Browning, vizitatorul stă- pine! sale. Ca un adevărat picaro, Flush. după ce a cunoscut viața simplă de la țară, apoi plicti- seala unei case burgheze, conformismul parcurilor și privilegiile destul dc neplăcute ale dinilor de rasă plimbați cu trăsura și ținuti de zgardă, ajunge să pătrundă în străfundurile de mizerie ale marelui orașț în încăperile sinistre ale hoților de cîini. Salvat de acolo prin curajul stă- pînei sale. Misa Barrett, Fiush cunoaște o minunată șl durabilă aventură, prin care își regă- sește propria natură. Miss Barrett se zmulge din toropeala existenței sale prin forța dragostei, se eliberează de sub tutela tatălui ei și pleacă în Italia cu Mr. Browning, căruia îi devine soție. Bine înțeles, Flush o însoțește... Apoi, după o ultimă și neplăcută confruntare cu pămîntul natal, reîntors în Italia, Flush îmbătrînește treptat, pînă cînd intr-o zi, surprins în vis de o veste enigmatică. aleargă acasă, lîngă stăpînasa și moare, neobservat, așa cum trăise,îndrăgit dar prea puțin înțeles de oameni. A. L. 54 Orlralirf VIRCtNtA WOOLF FLUSH ÎN ITALIA Ore, zile, săpiămîni — da, lui Flush îi parură intr-adevăr săpiămîni de nopți; zarvă; fulgere neașteptate; lungi lunele întunecoase; hurducăîeli; zguduiri; reînălțări spre lumină, rare, grăbite, cît să zărească, aproape de tot, obrazul lui Miss Barrett, cîțiva arbori subți- ratici, fire de telegraf, șine și cîteva case înalte, Mițate dc soare (căci,^ în acele timpuri barbare, obiceiul vroia ca un cîlne să călătorească în trenuri în cufăr închis) — iată ce urinase pentru Flush Nici o neliniște, totuși: evadau, lăsau departe in urmă tiranii, hoții de cîini l Scîrțiic-șî-sdrțîic-și-scLrțiie-și scirțîîe cît îți va place, boscorodea el, zguduit, hurducat dintr-o latură in alta în cușca sa — numai să lăsăm în urma noastră Wimpole Street și Whilechapel I Veni clipa, totuși, cînd lumina se lărgi. Zarva încetă ; Flush auzi cîntind păsările și suspinînd arborii în vînl Numai dacă n-o fi zgomotul apei ? Deschizind în sfirșit ochii, scuturindu-și în sfirșit blana zări cel mai uimitor spectacol din. lume. Miss Barrett sta în picioare pe n stîncă in mijlocul unei spume tumultoase. Arbori se aplecau deasuprăd ; apele unui rîu alergau în juru-i. De bună scamă ea se afle intr-o mare primejdie. Dintr-uii singur salt Flush se aruncă in apă și o ajunse înnoi „Flush e botezat întru Pe- trarca”, zise Miss Barrett, cînd el se cățară pe stîncă lingă ca. Se găseau, de fapt, la Vaucluse și tînăra femeie se urcase pe o piatră tocmai în mijlocul Fontanei. Scîrțîind, scrîșnind, zarva reîncepu mai grozav. Apoi, din nou, Flusli se simți depus pe pămînt statul; tenebrele se dădură ia o parte ; lumina șiroi, Flush se regăsi viu, cu ochii mari deschiși, uluit, în picioare pe niște lespezi roșiatice într-o încăpere imensă, și goală, inundată de soare. Se aruncă de ici-colo, edulmennd și pipăind. Nici covoare, nici cămin. Nici sofa, nici fotolii, nici bilbliotecă, nici busturi. Bizare, iritante mirosuri îi gidilau nările pînă la strănut. Lumina, nemărginit de clară și de vie. îi lua ochii. Flush nu s-a aflat nicio- dată într-o odaie — admițînd că aceasta era o odaie — atît de dură, de clară, de amplă șî de goală. Miss Barretl, în mijloc, așezată lîngă o masă, îi păru mai mică decît oricind. Dar Wilscm îl șî duse afară. Fu aproape orbii de soare, apoi de umbră. O jumătate a străzii era încinsă la alb. cealaltă grozav de rece. Femeile care treceau. îmbrăcate în. blănuri, purtau însă și umbrele, Și strada era uscată ca un os. Cu toate că era mijloul luî noiembrie, nici o băltoacă, aici. nu-țiVida labele, nici un pic dc noroi nu-ți îngloda franjuri! perilor lungi. Nu erau peroane la case, nu erau grații. Nimic din acel îmbătător amestec de mirosuri care făcea atit de tulburătoare cea mai mică plimbare pe Oxford Street sau Wimpole Street. Dimpotrivă, miresmele noi care veneau din pietrele tăiate drept, din tencuiala uscată, din vopseaua galbenă, erau la cel mai înalt grad ațîțătoare și ciudate. O. enormă draperie neagră ce se legăna dădu brusc drumul celui mai uimitor parfum, dens, țîrîndu-.se în nori dulcegi. Flush se opri, cu labele ridicate, ca să-l savureze în voie; îl urmări spre interior; vîrî capul stțb perdeaua neagră, fntr-o străfulgerare zări un fel de hol imens și răsunător — foarte înalt, foarte sumbru, foarte adîne șl licărind tot de lumini. Dar Wilson, cu un strigăt de oroare, ii și trase violent spre el. își continuării coborîrea în stradă. Vacarmul era aci asur- zitor. Toată lumea, în chiar aceeași secundă, părea să strige din toate puterile. în locul zum- zetului dens, surd și anost al Londrei, nu se auzeau alei decît strigăte și urlete, țiuituri și larmă, pocnete de bici șl dangăte felurite dc clopote, Flush sărea, se agila fără încetare și Wilson făcea ca el. De douăzeci de ori trebuiră să părăsească trotoirul și să revină iar, spre a se feri de o căruță, de un bou. de o companie de soldați sau de o turmă de capre. Flush de ani de zile nu se mai simțise alîl de tînăr. atit de vioi. Zăpăcit dar vesel, la întoarcere, se lăsă pe lespezile roșii și dormi mai adine decît dormise vreodată in Wimpole Street, pe pernele din camera din dos. Flush, eu toate acestea, fu curtnd avertizat de deosebirile mai profunde care separau Pisa (căci se stabiliseră la Fisa) de Londra. Cîînii mai cu seamă erau diferiți. Nu puteai merge pină la cutia de scrisori, la Londra, fără să întîlneștl vreun maltez, buldog, molos, Saint-Hubert, grifon, Terra-Nova, Saînt-Bernard, foxlerier sau vreun descendent al uneia din cele șapte rase ale prepelicarilor. Fiecăruia din ei Flush ii dădea un nume și un rang distinct Aici, la Pisa, cu toate că erau cîini din belșug, această ierarhie dispăruse; toți dinți — era cu putință ? — da, toți cîînii erau corciți. Erau, evident, cîini și nimic mai mult — cim; șuri, cîini galbeni, cîini tărcați, cîini pestriți; cu neputință de găsit printre ei un singur prepelicar, cline de zgardă, apporter sau molos. Jurisdicția lui Kennel Club nu se întindea pînă în Italia ? Spaniel-CJub-ul rămînea aici necunoscut ? Nu exista aici o lege pentru a pedepsi cu moartea un moț supărător, pentru a Îndrăgi urechea ondulată, a proteja laba cu ciucuri ți a cere imperios o frunte rotunjită mai degrabă decît una colțuroasă? Evident nu! Flush avu senzația dc a fi un prinț în exil. Tn mulțimea prostime!, el era singurul aristocrat El era unicul cocker de neam ales din tot orașul Pisa, Educația dată lui Flush ani de zile îl învățase să se considere drept un aristocrat Legea cupei purpurii ți a zgardei erau adînc imprimate în sufletul său. Cum să te miri, prin urmare, că-și pierdu cumpătul printr-un asemenea șoc? Cine ar blama un Iloward sau un Cavendlsh, aruncați în vălmășagul unor indigeni obișnuiți cu colibele de lut, dacă ar evoca uneori splendorile din Chatsworth și ar visa cu melancolie covoare stacojii sau galerii în care soarele în asfințit, lunecînd prin vitralii, colorcză dintr-o dată coroane! Flush, trebuie s-o admitem, nu era scutit de snobism; Miss Mittford dezvăluise în el, cu ani în urmă, acest sîmbure de vanitate. Tocită la Londra prin frecventarea semenilor și superiorilor, vanita- tea reînvia în mediul acesta unde Flush se ghicea unic. Obrăznicia lui deveni insuportabilă. „Flush a luat aerele unui monarh absolut; cînd vrea să i se deschidă o ușă, înebunește pe toată lumea cu lătrăturile sale", scria Mrs. Browning, și mai departe: „Robert declară că numitul Flush îl consideră — pe el, soțul meu — ca anume creat pentru serviciul său par- ticular ; intr-adevăr, cam așa arată", „Robert”, „soțul meu" — Flush se schimbase, Miss Barrett deasemenea. Nu vrem să spunem numai că se numea de-acum Mrs. Browning și că făcea să strălucească in soare verigheta sa de nur. Se schimbase tot atît de mult ca Flush. Dc douăzeci de ori pe zi, Flush auzea spunînd „Robert", „soțul meu", și de fiecare dată cu o vibrație orgolioasă care făcea să-l bată inima lui decline și să i se zburlească blana. Dar nu numai limbajul tinerei femei se modificase. Ea suferise. Ea suferise o metaforfoză completă. In foc. de exemplu, să-și înmoaie buzele, ca allădat. tnlr-un degetar de Porto și să se plîngă apoi de migrenă, golea dintr-o sorbitură un pahar de Chianti și dintr-asta dormea Încă mai adînc. în loc de un singur fruct acru și galben se afla la cină pe masă o creanță întreagă plină de portocale, în loc să meargă în landou pînă la Regent's Park, ea se încălța cu pantofi groși și se cățăra pe stînci. In loc să se așeze într-un cab spre a trece de-a lungul Oxford Street-ului, ea și Robert se zdruncinau zgaK dc mine fa artl«>M FMifrpidf 1933). Omul ptabh^Ai ÎR OHFMt. 1M&, BT, 4. 62 Studii cronic» literară NICOLAE BREBAN: „FRANCISCA" intilnire ta o reuniune într-o fabrică: Chilian cunoaște pe felcertfa Francisca. Fran- cisca, fată de preot dinir-un oraș din Ardeal, ii relatează în îrdîlniri succesive, Ca într-un decameron, povestea desprinderii ei de familia sa: istoria familiei sale. In altă latură, a romanului, Cupșa, țăran din Ardeal, devine muncitor calificat'. „Romanul" Franci scai: O. familie de preoți, provinciali ci oarecare lustru avansează în linia unei mediocrități proteice, în imoralitate și afacerism. Ca în Vipera sugrumată (comparația s-a mai făcut, cu distincțiile necesare) copilul și — mai tirziu adolescența — se detașează cu repulsie de clan. „Romanul" lui Cupșa: un țăran cu reflexe rudimentare, monocelular, vine într-o fabrică să cîștige bani. îndrumai de Chilian, învață o meserie. Excluzind anumite determinări, cam atit se întîmplă în Francisca, /kțiunea propriu* zisă e relativ sumară in romanul lui Breban, cu toate aparențele contrarii. Cîteva fragmente (autorul a publicat înaintea acestei cărți relativ puțin în presa literară) ale romanului preves- teau un prozator cu bune mijloace de analiză. Debutul editorial nu dezminte- Intr-adevăr, romancierul e un analist de anvergură și puținătate relativă a epicului propriu-zis, e compensată din plin de intervențiile analistului. Cronici anterioare îl descindeau pe romancier din Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Ben- gescu, Marin Preda, Faulkner, G. Călinescu (Scrinul Negru), prozatorii ardeleni. Simpla înșiruire de autori ține de un anumit snobism critic, mai ales că în fața acestei aoalanșe, de. nume prestigioase, meritele debutantului sînt dacă nu sufocante, simțitor minima’izate. Sa încercăm să facem, pe cît posibil, o oarecare ordine între legăturile acestor „zei tutelari" fi romanul de față. înrudirile directe (pe linia unui .transfer" de eroi și conflicte) între pres- tigioasa proză a lui Camil Petrescu, Hortensiei Papadat-Bengescu (am adăuga noi, Anion Holban), Marin Preda sini foarte vagi. înșiruirea acestei liste însă ajută, în măsura în care îl putem plasa pe romancier în familia „analiștilor". Căci ce altceva în afară de deta- liile tehnice, l-ar putea apropia pe autorul Franciscăi (in chip de vasal) de Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu ? în plus, se pare că prin eroina centrală autorul vrea să polemizeze discret cu un soi de tipologie feminină, caracterizată prin excelentă glandular. La Anion Holban s-ar putea adăuga și comparația cu Romanul lui Mirel («n adolescent care se detașează, prin dispreț, de familia sa). Dar eroul lui Holban, nebulos și cinic, e departe de luciditatea și claritatea Franciscăi. Stadiul discuției comparative, cu „preluările" și ini- țiativele scriitorului discutai râmîne posibil într-o discuție specială despre evoluția roma- nului analitic românesc. Goana după .modele" a criticii a mai fost stimulată și de faptul că romanul lui Breban tratează probleme dezbătute într-un număr enorm de cărți. Avem atîtea cărți despre .decăderea unei familii" despre „transformarea unui țăran devenit muncitor „incit numai o conștiință sigură a valorii proprii putea să se încumete să reia problemele de la capăt. Desfăcut fîșii și bucățele, firește că vom putea găsi similitudini (nu seamănă despărțirea lui Chilian de Francisca cu finalul din Enigma Olilicl ? etc.) destule cu diferite opere rom&nești și străine. Literatura in perimetrul căreia N. Breban vine cu tematica sa e foarte largă și totuși roma- nul e foarte nou. Nu aplicația la centimetrul patrat ajută, ci vizarea romanului în ansamblul său, și compoziția romanului, (simplă, „clasică", aproape) cere, dealtfel, o astfel de vizare. Cineva „descoperea Jn Francisca vreo trei romane: al Bucureștiului, al lui Cupșa fi al Fran- ciscăi mai ia obiect, N. Manolescu se limita la două (al lai Cupșa și al Franciscăi), găsind CmaU* litetarl OS linia de legătură între ele echivalența Capșa-Chitian. Credem că relația e prea subtilă (firund tot de cercetarea milimetrică a lucrurilor). In .romanț* lui Cupșa, am văzut, e vorba de descătușarea personalității acestui țăran înzăuat în mentalitatea sa. Romanul Franciscăi — ruperea Franciscăi de familia sa, dobîndirea personalității ei prin refuzul personalității _______ sforu/areț a familiei sale. Aceste drumuri reprezintă de fapt un singur tot (sau, să zicem, cel al lui (.upșa il completează pe al Franciscăi). Este vorba de două evoluții spre socialism: despre desprinderea, sub loviturile pe care noua lume le dă vechiului, de o psihologie, (și de o mentalitate) înțepenită în rutina deceniilor sau a veacurilor. Cu alte cuvinte despre „regăsirea" umană în socialism. Cărările celor doi eroi sînt foarte diferite și de aici iluzia rupturii între cele două părți. Romancierut insă tratează în fel diferit două psihologii distincte : aceea a unui țăran care, într-o întreprindere socialistă se desprinde de lumea sa, prezentă cu el, în fabrică, prin reacțiile și gesturile tui, și aceea a unei fete inteligente care se desprinde de lumea ei, reprezentată prin avatarurile unei familii mtc-burghcze. Scris excelent, „romanul" Franciscăi pune în umbră pe cel al muncitorului Cupșa, de unde un ușor dezechilibru care ar putea induce în eroare. Ne aflăm deci în fața devenirii sufletești a tmor eroi: mijloacele de lucru sînt, cum stabileam la început, ale unui analist. .^o^n.ca de sa,< ..analiză" își au, în literatură, accepții bine stabilite. In stare „pură", fără un suport epic solid, analiza e o prejudecată sau punctul de plecare al unor jonglerii de interes momentan. Eșafodajul faptic e indispensabil, și nu întotdeauna ca o coordonată secundară. El există din plin în romanul Francisca și nu fără dreptate Matei Cătinescu amintea de un ,realism tenace" al prozatorului asociindud, într-o paranteză. Scrii- torilor ardeleni. Nume ca Slavici, Rebrcanu, Paoel Dan, Agîrbiceanu care pot să tund sub condei nit sînt cu iotul inutile, dar „proza ardeleană", .realismul tenace ardelenesc" trebuie disociat sigur de ceea ce realizează N. Breban în Francisca, Faptele nu rămin decît un suport . materialul epic e subordonai și altor intenții, epicul Jn sine" ntt-l înlîinim în romanul de față snu chiar cînd dăm peste astfel de pagini (foarte puține) ele vor fi cu mult sub nivelul celorlalte.. Să analizăm, foarte pe scurt, în ceea ce constă ^dimensitmea epică" aci. Mama Franciscăi cumpără o moara împreună cu omul care O iubea, preotul Pctrașcu. Cei doi adulterini Jși cîșțigâ plinea cu sudoarea frunții tor" în această moară rudimentară unde vor munci ca doi zilieri. „Moara popilor" devine o citadelă a iubirii celor doi care depășesc conveniențele sociale. Chiar din această simplă relatare se poate deduce bogăția de sugestii pe care o eliberează această scurtă dezvoltare epică. E un fel de turim arhaic de început de lume în care un om și o femeie se iubesc. La intervenția tatălui Franciscăi, moara se lărgește. Dintr-un refugia a! celor doi devine o întreprindere capitalistă. Opoziția mamei Franciscăi (sint pagini splendide acelea ale disputei dintre tatăl Franciscăi și mama ei privind lărgirea mafii) e înfrintă și moara va însemna acum un catalizator rit pasiunii pecuniare pentru Măncscu-tatăl. Dragostea pură a celor doi (Petrațcu - - mama Franciscăi) e terfelită în vălmă- șagul goanei după bani. Epica dc care vorbeam creează rn roman un permanent subtext. Moara devine un simbol, evoluțiile din farul ei foarte bogate, în sugestii ca și în determinări mărunte (foarte precise de „cataclisme" sufletești care scot fa iveală energii adormite sau paralizează alte- le. Atmosfera domestică, relațiile meșteșugărești, aerul stătut a! orașului de provincie, sînt ele- mente care se regăsesc exact în psihologia eroilor. Am spune, forțînd puțin lucrurile (refe- rindu-ne doar la structura cărții) că sînt subordonate psihologii lor personajelor. Cînd va încerca să facă altfel, autorul va pași pe cărări bătătorite. Citeva pagini in care se ocupă de Cupșa sau cele referitoare la moartea lui Mânescu-taiut sînt elocvente în această pri- vință. Sfirșitul lui Mănescu-taiăl are o notă de didacticism și e și banal, nu ojtdă prea mult romanului, în legăturile lai intrinseci. O curioasă nevoie a autorului de a fi explicit l-a făcut să confinuie o acțiune terminală. O oarecare prezență au nerealizările în cealaltă direcție, adică în tendința de a găsi meandre psihologice nntegaie de nevoile intime ale romanului. De pildă, amintesc portretul ospătăriței Emilia, nefinisat, cu „găselnițe" care ar putea su servească foarte bine altundeva. Personajele romanului au același clasicism" exterior ca și textura sa. Meritul e de a fi văzut lucruri noi în locuri comune. O mare finețe completată cu un acut spirit de observație îi permite autorului să creeze erai memorabili, deosebii de reprezentativi pentru o clasă socială într-un anumit moment istoric. Urmărirea unor pasiuni difuze, a unor descoperiri satt redescoperiri interioare for- mează unul din punctele forte ale romanului. Tipuri aproape devenite șablon (ale intelec- tualului mic-burghez, ale țăranului devenit muncitor) se structurează din nou. intr-o scrutare în adîncime și din adincltne. Rareori a fost surpinsă. în literatura noastră nouă, cu atîta 64 CraBkui subtilitate interdependența dintre metamorfoza socială șî individuală a eroului (a se vedea familia Mâneseu, Chilian), O perind cu racursiuri și capitole-pandani la istoria Fran- cinscăi (cred că Râteanu și familia Lelescu nu fac decit So completeze, din diverse direcții, aventura spiritual-economică a familiei Mănescu), scriitorul dă pregnant imaginea unei lumi care moare. Cei mal complex personaj episodic al cărții, Penescu, marchează tragedia ei. Înalt funcționar intr-un minister, Penescu reprezintă pentru clanul Mănescu-idealul lumii civilizate, forța socială și eleganța aristocratică desăvârșită. Sub masca amabilității și a ironiei fine, Penescu trăiește drama neputinței descătu- șării de lumea lui detestabilă, căreia i-a intuit, prin inteligența sa superioară, fisurile totale. Si, printre istorioare și ironii, Penescu e conștient de absurditățile, de inuiiiitățile lumii sale Dar nu poate să i se împotrivească. Penescu ti trăiește coșmarul f„eu trăiesc pentru toți coșmiml acestei lumi, au mu zbat pentru milione de imbecili in chinurile acestui iad. prin care vei treceți cu zimbet prostesc ți nesimțitor"...) fa nivelul omului ieșit din comun. Plasat în Occident, Pene- u ar fi fost filozof existențialist. In România anului 1911, Penescu e un om stilat, cu înalte funcții m minister. Ca ți în cazul Iui Râteanu de care ne vom ocupa puțin mai țes, antetul fixează cu intuiții cu totul ieșite din comun elemente sociale, fapte tipice ale societății românești, într-un moment istoric. Remarcabil ni se pare și Râteanu. iot în postura de barometru al unui grup social. La fel de minuțios alcătuit ca și întregul roman „episodul Râteanu"1 ni se pare caracteristic printr-o notă de elevație suplimentară, prin distilările elegante ale „materiei prime". întreg e pictat aproape în tradiții balzaciene, cu modulările necesare analistului. Râteanu are tabie- turi de odraslă boierească levantină si o puritate intrinsecă. E translucid și puțin servil, bigot și cult în anumite direcții (o ciudată cultură de om rămas cu un secol în urmă). Fran- cisca t! numește fanlotnă, șî adecvarea la context e perfectă. Observația generalizantă a autorului, prin Râteanu, e definitoare, pentru episodul pe care Râteanu îl ocupă in roman (Vă asigur, eu nu sînt nici măcar un singuratic... Există în această lume (...) „o armată de fantome" ți orice s-ar întîmpla, oricîi de întortochiată ar fi istoria omenirii, oricît de neprevăzută și catastrofică, această armată ciudată va continua să marțăluiască." Râteanu este un erou posibil de alt roman, ca și Chilian de altfel. Reperat în linii sumare. Chilian este un tip inedit de activist de partid și confesorul Franciscâi. învinuirile de genul „Chilian ar fi nedreptățitul acestui roman1' mi se /wr discutabile, avînd în vedere obiectivele urmărite de romancier, Că Chilian lasă să se bănuie in urma sa un erou posibil de roman e perfect, dar că el trebuie dezvoltai în acest romnn. rămîne sub seninul întrebării, învinuirea credem că ține de o oarecare rigiditate a gustului oprit ta un anumit tip de roman. In Francisca Cădiou e un element ai carcasei pe care se tuș trubeazi rpaiivil propriu-zis, și atît. „Carcasă" e și atmosfera Bucureștiuiui, plină de o inefabilă poezie, și hoinărelile eroilor prin parcuri și pe malul mărit. Eroii lai ,V. Breban mi stat determinați unilateral și cred că exemplul cel mai elocvent în această direcție râmnic lotuși Francisca; a îngemănate de inteligență extraordinară (convenția romanului), feminitate imponderabilă, sinceritate adolescentină și naivități de manual. Intr-un salt înapoi, in alte determinări sociale. Francisca ar fi devenit doamna Mănescu (și asemănarea nu ține, credem, de legătura filială). Pentru început am avut sen- zația unei Ofilii călinesciene sau a unei eroine din Th. Afmtn. In această inteligență dis- trugătoare de linii, feminitatea (Daseudg Vâbliche) cuceritoare e temperată de unele impul- suri, subconștiente aproape, însă perfect mofioabile, Matei Că'inescu în prezentarea amin- tită vorbea de unele zone ale psihologiei abisale care îl tentează pe romancier. Să nu ne ferim dc termeni, chiar dacă unele întrebuințări în context eronat au dus la compromiterea lor. Francisca în fața mormîntului tatălui ei, unele reacții ale lui Cupșa și ale lui Mănescu, ale mamei, țin de aceste adinami. L-am categorisit pe romancier ca „analist" din unele necesități de lucru. Dar dacă nu ne cramponăm de definiții rigide, admifind că un autor poate intra într-o literatură cu o struc- turii a sa proprie care să modeleze o noțiune, mulată în nuntea noastră pînă acum pe romanele lui Camil Petrescu sau Hortensia Papadai-Bengescu, afirmația nu c riscantă. Insă, oarecum, anticipează romane ulterioare. Credem că acest roman riguros ne dă dreptul miei asemenea anticipații. De atît de puține ori am asistai la ivirea unui romancier, cu un univers artistic așa închega!, permeabil marilor probleme I Cmaict liicrarâ 65 Semnele debutului se văd doar in unele generalități inabil plasate, in cîteva cerebrali- tăți enunțate cu ton catedratic și fals. O oarecare neglijență de limbaj devine pe alocuri stridentă. Francisca nu vrea să fie didactică, Chilian nu vrea să fie didactic etc-, cît eu a ticuri ușor evitabile. CORNEL UNGUREAN ION ALEXANDRU: „VIAȚA DEOCAMDATĂ” blist, desigur, și îh primul său voium, vocea lui Ion Alexandru era totuși acoperită uneori de tin cor puternic în care se distingeau cind zurgălăii sau armonica lui Esenin, ctnri lira boemă a lui Rimbaud cu strune din elastic de ghete sparte, cirul toba lui Beniuc, cind clinchete^ din Labiș. „.Apoi am Spart CU decorul unui cor / Și se născu in lume Teribilul actor". Ceea ce impresionează mai ales la acest teribil actor și regizor al Vieții deocamdată este puritatea voci. Și deascubita ei gravitate. Perioada schimbării de voce, aparent foarte: largul ei registru în care acutele se amestecă involuntar și buclucaș cu gravele în arii de bas-soprană. a fost depășită- Registrul s-a strimta! considerabil in favoarea citorva note sigure. E foarte unitară această carte de versuri: impresie provenită, probabil, ți din austeritatea, monotonia și exactitatea versului alb. Superfluul, atit dc necesar uneori in a creta iluzia de Repetabil, dc stil strict personal, de unic, nu are ce căuta aicL Partieulariiaiea lui Ion Alexandru na constă în tehnica impersonalului său vers alb, nici în limbajul comun, nici în puținele (întimplă/oare) rime banale. Este vorba de o particularitate de idei, de înaîncenarea, poate, cu care sirii urmărite anumite idei. Copilul vine pe lume, ca să umple un gol, acela lăsat de moartea „surorii mai mari*'. Crescut „în prelungirea ei", este el mai înalt și trebuie, paradoxal, șă sc antedateze. De aceea „cind voi muri am să tiu mort tic mult“ (Sora mea). Dezechilibrul trecerii din copilărie în maturitate este resimțit dureros de concret ca o lungă și grea singurătate, pe unul din polii balansoarului (Scîndura de balans). ?lcrs/ destin individual se amplifică apoi prin rapoarte la mecanica succesiunii generațiilor (Ca in paradis) sau prin comparație cu scurta trecere prin virstă a unui cui „roșu născut iarna de mult ! odată cu mine și care purta numele meu mai mic ! ... și care'... muri pe ctmpul uscat de deasupra satului / nebun de bătrînețe.. - / cind eu plecam soldat" Mînzul). Poezia e tulburătoare, născând întrebări pesle întrebări asupra bizarei norme a naturii care ne face contemporani cu gorunul lui Hori a sau cu teiul lui Eminescu. lată-ne, deci, în prezența unui poet grav, asaltat și asaltîndu-ne cu probleme ți enigme fundamentale. Titlul volumului (Viațn deocamdată), care ar proclama un fel de reabilitate a cotidianului imediat, este insidios. Filozofice, pentru că problematice, aceste poeme nu slut propriu-zis ineditafii în marginea vieții sau marții. Sînt niște esențiale și, într-un fel particular stilizate, fragmente de viață sau moarte, apte să nască întrebări. Poetul nu contemplă : el trăiește. Nu dezbate: prezintă — un fel de fragmente de Viață deacomdală, în care totul pare a fi decisiv, comunicat Cu sufletul la gură. De unde un veritabil ritm interior prin aceste poeme, destul de prozaice, abrupt, nervos, fără pauze de respirație. Și. totuși... Viață deocamdată. pentru că autorul nu se erijează in demiurg. Exasperat de platitudinea ți inerția lumii, el propune altă convenție decît aceea a rc-creării universului, prin verb. Ei afectează a nu ne mai înțelege limba uzatii, veche, doldora de locuri comune, simulează a se fi rătă ii în „codrii unei limbii străine" (Limbă străină). Numai așa, ceea ce este normat, normat, firesc devine a-normat, ne firesc, ilogic, grotesc sari hilar. Numai asa răspunsurile se convertesc în interogații: „Uite copacul din care am căzut ! Blond, cîrn, lungan șî cu urechi barbare ! Cerni umblă invers cînd vorbesc 1 Adică-mi fac răspunsul întrebare" (Portret). Nonconformismul poetului (de substanța) se afirmă puternic in Invers (titlul e semnificativ): „Și dorul mi-e invers. Mi-așa de dor / De tine cînd mi-ești foarte aproape / !...i Și-s de găsit acasă numai cînd / mi-s geamurile stinse și ușile-ncuîate". S-au observai unele tangențe ale tui Ion Alexandru la expresionism. Există mai iutii cîteva atitudini tipic hafkiene. (Intîmplare, Optior),: eu ce puteam să fac? / Ce-aț fi putut- / Mi-am aruncat veșmintele pe cale 1 Și aparatul meu nepriceput Z și gol lăsai țăranii 66 CraBiCB lilfrtti / să mă căsăpească". In altă parte (Plinea) mutica ți lupta omului pentru cotidiana pline îl convertesc in scoptd acestei lupte ți acestei munci și poetul vede pretutindeni imense pro- cesiuni de plini: „înșiruite pe drum trec pîinile prin lacul dimineții, străjuite dc mare / O pîine coboară pe patine. / cu doi perscari. .etc. Există apoi citeva parabole stranii cit tdeuri echivoce: Portarul, Profesorul, In iarnă grea, pentru că doctorii de ani m'e nt si pricep să tămăduiască maladii omenești, copii bolnavi se metamorfozează treptat in cîrtițe. Para- bola speculează dttbla semnificație u cirtifei: animal-subtereslru. Din Kafka vine poate și această preferință pentru fauna de subsol (cîrtițe) sau pentru insectele malefice (păianjeni). In fine... Impresia, aici, e mai mult de poză. Ti lipsește poetului, evident, sentimentul real a! culpabilității kafkiene. A fi surprins de îngheț, înmormîntat pînă peste cap în zăpezi, pe un drum cunoscut neîndeajuns și a aștepta astfel moartea este, desigur, o situație A la Kălka. Solitudinii acestuia din urmă i se substituie însă, la ion Alexandru, un sentiment diametral opus. Oamenii îl caută fi „chiar dacă n-au să mă ! găsească să-i știu / treziți în faptul nopții / ca la cutremur / ta lămpi gătind u-se / în grabă. L'n om / pentru alt om. / Și asta mî-e de-ajuns" (întâmplare). Ceea ce are cu prisosința acest poet este sentimentul tragic al vieții. Sub influența lui Plaga (s-a observat și asta) cl surprinde rnitura în momente de uitare și somn. Predomină iarna și toamna. De copaci aținui „căpățîni de somn". Femeii i se atribuie un sens vegetal (Plaga ?). Ea curge „mereu a somn și uitare" (Asemănare). Nesomnul femeilor din nopțile cu tună de mai e cauza „ninsorii de acum) (Ninsorile). Cu alte cuvinte, somniferele zăptizii răzbună orele de itlSomnie. (Grațioasă de rcruni natura’). Somnul se intitulează o scenă de despre umilul dar eroicul încărcător de piatră care „face foc lingă munca sa*', care „seara ciocnește cu colul sprijinit de tejghea, o cană de țuicii fiartă cu colegul său / de sudoare ți adoarme sforăind / ... într una din nopțile muie ale pămmtu1ui“. (Scene de gen sînt și Laus I.aboris și Femeile, apoi Braconaj, sau Pînă spre seară, in care mării festive, sudice, exotice, romantice îi este preferată alta — hibernală, eroică, nesezonieră, rurală „natura istă". Blagiatiu, (insă organică prin foitelor) este și perseverența cu care Ion Alexandru caută un au delă lumii fenomenele, caută (cum zicea Eugen Simian) ..sufletul universului mineral șt vegetal". Poetul este un animist. Broasca țestoasă are sub capace niște Sudați magneți" cari’ o obligă să-fi caute cu obstinație prurisecidară polul opus. Magneți, adică des aimanls — iubitori — sugestiv spun — animizînd — francezii. „Expresionistă" este și revolta podului contra citadinelor „bliduri anonime de lapte" (Cosmosul meni sau contra mi mai puțin citadinei sacrificări a brazilor de crăciun (Elegie). E și iin rmilis n uFcr, de mianfil eseniană, care din frondă anticîtadină, vede în laptele bivolului adevăratul cosmos. Imensele chinuri nlc materiei sînt surprinse nu în momente de evoluție a acesteia (geneza nu-l interesează pe Ion Alexandru), ci de declin. El e sensibil la degradările materiei, ta regre- siunile din vegetal în mineral, din uman in anima! (Iarnă grea), la moartea mineralului însuși (ca Arghezi): „Zidul scade mereu lins de vînturi și îngheț" (Zidul); „Nu se mai poate măcina nimic, / piatra rotundă a putrezit de mult. .." (Elegie). „Crucile dc lemn mor și ele" (Cor în paradis) etc. El are adesea viziunea lumii (paradisuhd-zicea Blaga) în mișcare. Și asemeni păianjenilor lui Iltaga care „mi umplut «pa vie". Păianjenii lui Ion Alexandru împinzesc universul cu „puternicele lor lasouri de sfoară". Păianjenii, Armăsarii, Broasca țestoasă Sîrtf un fel de „fișe caracterologice" cu profund caracter simbolic. Acest sentiment tragic al vieții nu-i alterează cit uși de puțin (din contră) poetului for- midabila. superba, hirsuta, țărăneasca, de loc retorică, vitalitate. Peste morminte prește „o Urbă sîrmoasă", ștergindile ec pe fața pămîntului: ti marginea cimiii'i'ti crr.c „pruni și meri / și se văd flori mirositoare, / ahurul lor pătrunde în lucruri / pînă departe" : „oamenii se mintimează ca în paradis" (Ca in paradis). Paradoxal, dar semn de vitalitate, în sens negativ, este și enorma profunzime de păienferii, Spre a nu mai vorbi de extraordinara poezie Armăsarii. Amus/u ostentativă sensibilitate la aspectele tragice ale existenței, la suferințele mate- riei, în care unii au văzut o măsură anfi-vodevilescâ, este, în fond, efectul marii vitalități a tânărului poel. Și ceea ce In Racovia este morbid sau la Bfaga deprimant sau ta atâția con- frați debit ți fals-elegiac, la Ion Alexandru este ionic, ca un vin amar dar roșu, întăritor, de foarte lungă viață. ȘERBAN FOARȚĂ 67 arta CONTROVERSE REGIZORALE ÎNTRE CAMIL PETRESCU Șl ION SAVA A .... Camil Petrescu cit și Ian Sava nu făcut parte din categoria intelectualilor cu largi cuprinderi, care nu au fost numai practicieni, ci și teoreticieni, aducind scenei concepții înnoitoare. Dacă teoriile și ideile despre arta teatrală ale lui Camil Petrescu sini mai cunos- cute, datorită mai ales celor două volume pe care le-a publicat, Modalitatea estetică u tea- trului și Teze ți antiteze, mai puțin cunoscută este scurta, dar importanta sa activitate de director al Teatrului Național din București, cînd ei s-a străduit să treacă în practică șî metodele pentru care militase vreme îndelungată ca estetician, critic teatral și dramaturg- De asemenea, pentru generațiile mai tinere activitatea regizorală a lui Ion Sa va este prea puțin cunoscută, chiar dacă ecourile ei nu s-au stins. .Amintim pe scurt că Ion Sava (1900—1947) a fost un om de teatru cu plurale însușiri. La Teatru! Național din Iași (1930—1938) și apoi la Teatrul Național din București (1938—1947), Sava a pus în scenă peste o sută de piese din repertoriul românesc șl universal. Fiind pictor și desenator, a făcui decorurile la unele spectacole șî a contribuit holurilor la viziunea picturală a tuturor spectacolelor regizate dc dînsul. Teoretician și practician, totodată, Ion Sava a fost promotorul speclacologiei în țara noastră și a luptai [>entru „releatralizarea” teatrului, în sensul vechii tradiții actoricești din ROfiiănia, al cotnmediei dell’arie ți n| teatrului clizabetan, In concepția sa regizorală, se apro- pia de Taîrov și Bragaglia, precum șl de unele idei și ipoteze ale Iul Cordon Craîg. El a ojuns la o sinteză proprie, deosebit de originală și îndrăzneață. Cele mai originale puneri în scenă ale sale au fost spectacolele cu piesele Macbeth de Shakespeare (spectacol montat cu măști într-o viziune grotescă). Șase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, îngerul a oesiit pc Maria de Paul Claudel. A subliniat valoarea poetica în spectacolele cu piesele Afe mării ți vieții valuri (l-lero și Leandru) de Gritiparzer, Caoafcmfn spre s/elc de Yeast și Oroșrrf riosfru de Thornton Wilder. Tumultul vieții con- temporane l-a sugerat la Scene de stradă dc Elmer Rice și Go/den Boy de Odest. Din reper- toriul românesc avea predilecție pentru piesele de umor șî satiră socială, rcintcrpretînd în spirit nou piesele lui Milloși Alecsandrl (memorabilul spectacol cu 13 canțonetele Alecsandri), Pe Millo și Alecsandri i-a reînterprelat într-un stil popular, apropiat de acela al eommediei detTarte. Prețuind elementele emoționale ale textelor și jocului actoricesc, Sava titra totul prin problemele cunoașterii, ale intellgenții, eăutînd esența umanistă și marile coordonate ale exis- tenții. El a promovat un realism larg și intelectualizat. Spectacolele regizate de el se impuneau prin omogenitatea ansamblului, prin interiorizarea și simplificarea (dar nu sărăcirea) jocu- lui actoricesc, printr-o viziune și un stil unitar, în care folosea variatele modalități de expre- sie ale artei contemporane, în special metodele expresioniste și uneori o viziune cu elemente grotești (ca la Macbeth, Hamlet etc.). Despre Camil Petrescu este mai puțin necesar să-i recapitulăm meritele șl înalta sa poziție de seriilor și om de teatru, trăind temeinic problemele cunoașterii esențiale. 68 Totuși, chiar pentru cei care am fost in apropierea lui și am colaborai eu dinsut încă mal este nevoie de timp spre a ne da seama deplin de ceea ce a înseninat el în cuprinsul culturii noastre. Recenta reprezentare la Teatrul Mic din București a piesei Joctfl ielelor ne-a convins și mai mult de forța artistului-gînditor care a fost Camil Petrescu, de rostul pe care-1 conferea el inteligența in relațiile dintre oameni, în conflictele dintre clase. In aceasta piesă, scrisă în tinerețe și nescrisă la maturitate, s-au stratificat înseși experiențele sale, s-a intensificat luciditatea sa dc luptător pentru cauze superioare, dezvăluind înseși valențele inleligențiL Ca semnificație și formulă de teatru, Jocrtl ielelor și-a depășit cu mult timpul în care a fost compusă și perfectată. Privită pe plan mondial, această piesă antici- pează poziția și modalitățile de expresie ale unor mari celelwități ale epicii și literaturii dra- matice. Timpul face din ce în ce mai multă dreptate omului și scriitorului care a fost Camil Petrescu. Ca și acesta. Ion Sava și-a depășit vremea și realizările sale scenice, concepțiile sale despre spectacologie au valabilitate pe plan mondial. Și acum să trecem la confruntările și controversele, atît de semnificative, dintre acești străluciți oameni de teatru. In anul 1939, cînd s-au petrecut aceste confruntări, Sava era deja de un an director de scenă la Teatrul Național din București. Venise cu un mare pres- tigiu de la lași și slîrnise admirație prin modul în care montase piesa lui Pirandello, regia sa însemnind o soluție proprie pe plan mondial, cum S-a și menționat în unele reviste de peste hotare. Camil Petrescu a venit la conducerea Teatrului Național din București în februarie 1939, tocmai cînd se repeta piesa lui Claudel, îngerul n vestit pe Maria, cu care avea să obțină de asemenea o mare prețuire, montind acest mister medieval în sens laic și într-o viziune inspirată de grotescul lui Brueghel Bătrinul, pe care-l evoca de altfel însuși dramaturgul francez, Sava a avut relații cîteodală spinoase cu Camil Petrescu, deși existau o apreciere și nn respect reciproc între ei. Sava nu uilase că la revista condusă de Camil Petrescu în 1927 își găsise o bună primire și un modic mijloc de existență, pe cînd se zbătuse în tot felul de greutăți. Inlre directorul Teatrului Național. Camil Petrescu. și directorul de scenă Ion Sava au fost momente de frumoasă colaborare, dar și divergențe de metodică regizorală, care merită a fi amintite, și unele, și altele. Camil Petrescu era — după cum se știe — nu numai romancier, dramaturg, poet sau critic literar și teatral, ba și ziarist cu condei de mare polemist; el era și om de teatru. în sensul mai complex al noțiunii și ca atare își aven concepțiile sale regizorale. La curent cit înnoirile în materie de regie și artă a spectacolului, după cum se vede cu prisosință din amintitele cârti și din zecile de cronici teatrale sau din campania ce a dezlănțuit-o în revista sa „Cetatea Literară" împotriva cronicarilor teatrali, cu prilejul discutatei șî mai departe discutabilei sale piese dWowrn, Camil Petrescu dorea ca directorul său la Teatrul Național să însemne în primul rind o radicală schimbare a modului de interpretare actoricesc și regizoral. Avem acum aface direct cu o seamă dintre actorii și directorii de scenă, pe care îi prețuise și mai ales îi admonestase in criticile sale. în numele unei concepții și unor idei pentru care luptase timp de aproape două decenii, el șî-a propus, ca director, să treacă la radicale schimbări. Am aminlit in altă parte că a introdus melodrame în repertoriu, spre a-i face pe actori să joace tu mai multă autenticitate sentimentală și morală, deși melodramele simplifică șî reduc la stereotipie tipurile și situațiile umane. Firește, exercițiile acestea erau văzute doar ca îndeletniciri preliminare pentru ceea ce urmărea el, pe planuri mult mai exigente. Nu avem spațiu necesar pentru a contura mai stăruitor concepția sa regizorală, dar, ca și în literatură, el cerea in primul rînd autenticitate de trăire și gîndire. Era potrivnic estetizării in scrisul literar, ca și in jocul actoricesc, împotriva „cn|oHlief“, a convenționa- lismului și înfrumusețării artificiale. Cerea actorilor și directorilor de scenă o mentalitate contemporană, o înțelegere a omului ca ființă ginditoare, cu probleme și răscoliri interioare, cu sentimente filtrate prin inteligență șî autentic legate de viață. Departe de a fi un „inte- lectualisf uscat și rece, dar nici un susținător al biologiei instinctuale, al vreunui vitalism rudimentar, Camil Petrescu agita multe idei apropiate de un nou umanism. A stat prea puțin la conducerea Teatrului Național din București — doar din februarie pînă în decembrie 1939 — așa că nu a apucat să promoveze repertoriul dorit de el și nici să schimbe modul curent de regizare și interpretare actoricească a spectacolelor. Totuși, prezența lui nu a fost lipsită de unele roade. La o lună după venirea sa ca director a dat O Ani 69 serie de „Directive artistice" pentru regizori și actori, precum a organizat ședințe zilnice cu directorii de scenă șt regizorii. pentru a discuta reformele dorite dc dinsul. Planul știu era de a organiza in cuprinsul Teatrului Național, un seminar pentru regi- zorii și actorii din toate teatrele, ceea ce va face de altfel după 23 August 1£M4 pe baze mal largi. Atunci, în 1939, nu a putut însă trece la realizarea acestui plan, lovindu-se de diferite opoziții și piedici, cum se loviseră și aceia care, in 1932, organizaseră tot la Teatrul Național bucureștean „o școală de teatru", socotindu-se insuficientă șl învechită învățătura ce se preda la conservatorul de artă dramatică. Școala de teatru din 1932, deschisă atît pentru oamenii de teatru dt și pentru public, nu a durat decît vreo Ireî luni, dar a fast foarte utilă acelora care au urmat-o. La această școală, Tudor Vianu a ținut un curs despre interpre- tarea actoricească, pe care apoi La tipărit sub titlul Aria actorului. Ion Marin Sadoveanu a predai istoria literaturii dramatice, iar Alice Volnescu a analizat în opt prelegeri poemul fnrMf de Goethe. Prezența simultană a lui Camil Petrescu și Ion Sava la Teatru! Național — aniîndol cu concepții regizorale și spectacologîce înnoitoare, dar diferind in privința metodelor, cum difereau și ca pregătire practică, Sava avînd experiența vestă pe care am prezentat-o — a dus la unele neînțelegeri. Organizând ședințele cu directorii de scenă și unele spectacole experimentale, Camil Petrescu ținea să-și impună cu exclusivitate concepția și metodele, care într-adevăr puteau fi foarte utile majorității regizorilor și actorilor, dar mai puțin lui Sava, care depășise de mult stadiul in care punea în concret problemele Camil Petrescu. Cum între concepțiile și metodele celor doi oameni de teatru existau șî multe puncte comune, dar și divergențe, socotim că nu este fără interes a cita mal amplu dintr-un memoriu pe cere Ion Sava l-a înaintat, Ia data de 5 mai 1939, directorului Camil Petrescu, Memoriul lui Sava este foarte bogat în idei și oglindește înseși concepțiile sale despre regie și specta- col, astfel că merită toată atenția. Respectind autoritatea directorială și disciplina necesară în relațiile dintre director și colaboratori și exprimîndu-și încă odată prețuirea pentru scriitorul și criticul Camil Petrescu (le precizează în memoriu). Sava îi arată acestuia, ca de la om la om șî de ta înnoitor la înnoitor, nedumeririle și obiecțiile. Extrasele din lungul memoriu le facem în ordinea expunerii. Memoriul începe astfel: „Domnule director, In almosfer? creată de dvs. prin specta- colele experimentale și prin întrunirile zilnice ale directorilor de scenă, mă simt înlăturat de la orice rost în teatru, dacă teatru înseamnă a admite fără rezerve teoria dvs, personală, enunțată sub titlul de regie concretă." După cîleva considerații de rigoare, S.-va face următoarele considerații asupra reali- zării regiei de teatru: „Există două feluri de a concepe regia: unul executind soldățeștc indicațiile autorului și altul căutînd să descoperi sensul acestor indicații, spre a vedea că autorul a putut și a reușit să-și redea prin ele atmosfera teatrală a operei sale literare. Dacă nu a putut, .atunci (se cuvine, n.a.) să te substitui operei și să-i găsești cadrul teatral, în care autorul ar fi trebuit să o așeze. Aceasta este o muncă dc creațiune artistică, ce duce pe regizor cîteodztă pînă la a se suprapune lucrării dramatice". In privința modului în care se îndeplinește munca regizorală, Sava face următoarele observații ; „Există două căi de a executa regia : una, explicînd actorilor intențiile regizo- rale, pentru ca, bineînțeles, actorul să execute. Acest fel are un sens didactic, punînd regizorul în situația profesorului care de pe catedră își exercită meseria; alta e pornirea în spectacol, ca element activ, cot la cot cu actorul, fiind prezent în orice clipă ta coordonarea psihologiei personajelor cu atmosfera teatrală a spectacolului. Această parte activă a regizorului e posi- bilă după un prealabil și minuțios studiu al textului și după marele și singurul moment de bucurie, în care ajunge un regizor la sfirșitul muncii de studiu, de a se socoti primul spectator, vuzînd cu ochii închiși in camera sa. cu mult înainte de premieră, spectacolul, așa cum se va desfășura". Lucruri știute, dar trăite de Sava și exprimate atît de personal, ca și în ceea ce urmează, rod al experienții sale cu actorii: „Acest al doilea fel de a executa regia se bazează în primul rînd pe încrederea ce o are actorul în regizor. Această încredere are variate forme și adînci explicații de ordin psihologic: e bazată pe apropierea, repulsia sau dominațiunea dintre diferitele temperamente. (Am găsit actori care nu puteau repeta aproape de mine pentru că ne transmiteam reciproc o stare nervoasă improprie muncii; alț:i cu care nu puteam crea anumite momente decît in imediata apropiere : îndepărtarea mea de pe scenă în sală îi făcea să piardă tensiunea necesară.)" Memoriul ajunge la un obiectiv mai precis, cînd Sava pare a se plinge asupra imix- tiunii săvirșile de directorul instituției 1a repetițiile cu aelorli: „Recunosc în dvs. mari caii- 70 ArtK lăți de regizor, Licînd parte din categoria adevărată a regizorilor de creațiune. Cu o minte prezentă șl spontană la toate momentele dramatice, cu posibilități de privire repede și circu- lară la toate elementele adiacente : mișcare, decor, lumină, etc. Recunosc în dvs. din cele văzute la repetiții un mare ascendent asupra actorului, prin forța de sugestie ce o aveți și prin preciziunea indicației. Mă gindesc la ce vi s-ar întîmpla cînd, în febra repetiției, v-ați trezi cu un alt personaj, venit din altă atmosferă, cu alte semne șî alte fluide ? Sint sigur că v-ați pierde șirul... și veți încerca mari deziluzii. Veți fi pus în situația de a fi văzut Ia rece de actorii cu care alergați împreună, dezumflat, și va fi greu să_mai continuați cursa. De sigur că între regizori nu se întâmplă acest lucru, existând, ca și între avocați, ingineri, medici o convenție tacită de respect al personalității in munca de specialitate..." Reiese din acestea șî din pasajul următor că directorul instituției întrerupea repetițiile pentru a da el indicațiile și a feri pregătirea spectacolului de anumite „greșeli". Sava arată că uneori șl regizorul simte unele greșeli pe parcurs, dar pentru conturarea în mare a spec- tacolului, pentru a nu frînge liniile hotăritoare, amină corectarea greșelilor de amănunt pentru faza de șlefuire a lucrului. Probabil că directorul teatrului își aplica teoriile și concepțiile la repetițiile diferîților directori de scenă, nedeosebind îndeajuns ceea ce urmărea unul sau altul, ceea cc era în măsură de a înfăptui unul sau altul, căci acesta pare a li sensul pasa- jului următor: „Directorul de teatru trebuie să-și întrebuințeze regizorii ca pe croitori: un croitor e bun- pentru haine mililare, altul pentru haine de sport, altul pentru haine civile și altul poate tăia fracuri. E o greșeală a comanda o uniformă unui croitor de fracuri... pentru că e în stare să o facă." Intr-un alt pasaj. Sava respinge în mod delicat amestecul directorului de teatru la repe- tițiile sale : „Intervenind la repetiții, domnia voastră poate crea momente minunate și în acest caz e un furt, dacă mi le însușesc și semnez spectacolul, iar dacă e vorba de greșeli, cine semnează trebuie să aibă dreptul să semneze numai propriile sale greșeli.” Seva nu disprețuia colaborarea constructivă, dar una ar îi fost discutarea în prealabil sau după punerea la punct a repetițiilor unei piese și alta, această imixtâtune stânjenitoare în decursul pregătirii spectacolului. Deși Camil Petrescu avea un fond de om blind și bun șî era pasionat în discuții, ascultând și argumentele celuilalt, totuși, fire violentă, avea ieșiri, apostrofări, invective și trecea la un ton polemic foarte vehement, pentru a regreta apoi izbuc- nirile temperamentale șî a le însenina cu discuții principiale, Și în scrierile sale polemice, și în discuțiile cu adversarii, el se voia temut și peremptoriu, dar ceilalți știindu-l om de caracter, incapabil de a face mîrșăviî și a urî, îl dezarmau adesea, lăsîndu-l să se înfurie șî april să regrete el însuși, arălîndu-se, după polemicile scrise ori verbale, mai blînd, mai receptiv, mai prietenos cu adversari reali ori imaginari și, firește, fără a renunța la princi- piile șî ideile sale. Alte rinduri din memoriul lui Ion Sava ni l-au reamintit așa cum îl știusem în zeci dc împrejurări, iar aceste rinduri îi adîncesc parțial portretul moral. Sava trebuia să pună în repetiție piesa lui Jean Sarment Cei mai frumoși ochi din iunie și era necăjii că nu găsea actorii nimeriți, rolurile fiind complexe, cerind însușiri plurale, pe care nici unul nu le poseda in total, ba era vorba în piesă de mai multe generații, cărora li se urmăreau conflictele și diferențierea. Lui Sava nu îi plăcea piesa, pe care pînă la urmă nici nu a reali- zat-o în spectacol. Camil Petrescu o socotea, însă, sensibilă și cu momente de omenie auten- tică. Reiese din memoriu că au fost discuții aprinse șî în privința piesei, șî în privința dis- tribuției. Sava critica factura piesei cu „o concepție de licean întârziat" șî mai ales felul cum erau construite personajele. La lectură, piesa avea unele calități, care nu țineau însă la trecerea în spectacol. Se lovea și de lipsa unor inlerpreți tineri, cărora să li se potrivească rolurile și să contribuie ia dezvoltarea acestor roluri. Și acum citatul care portretizează pe cei doi oameni de teatru: „Trebuind să fie pusă în scenă, regizorului i se deschid două căi: aceea a lipsei de interes artistic, din care derivă o rezolvare rece a indicațiilor din text, și aceea a creerii unui spectacol, prin suprapunere pe text a unei idei teatrale. Nu e cazul și locul să vă propun aici această idee. Dacă v-ar suride, ar rămînc (încă n.a.) marea problemă a distribuției. Trebuie trei tineri excepționali. Buni, nu-î suficient. Tineri, ii putem avea, dar atît. Rezultă că Cei mai frumoși ochi din lume se leagă de mari dificultăți organice. Ele pot fi trecute, dar spectacolul nu poate fi sortii unui netăgăduit succes. Vă propuneam într-o conferință trecută trei feluri de a pătrunde îrt acest spectacol, cu trei distribuții diferite. Mi-ați răspuns că vă îndoiți de talentul meu. Sava îl cunoștea bine pe Camil Petrescu și dovada este că, după ce ii amintește jigni- rea, provenită din firea lui violentă, apelează la înțelegerea care nu a întârziat să vină. La rîndul său, Camil Petrescu nu s-a supărat cînd Sava i-a arătat, în aceeași lungă scrisoare, că nu totdeauna se potrivea concepția regiei concrete pe care căuta să o aplice ArU 71 uniform. Nu s-a supărat nici de afirmația, de altfel justă, că metode promovate de el. Camil Petrescu, constituiau oarecum lucruri elementare in activitatea și felul de a lucra ale unui regizor ca Sava. Totuși, ideile formulele de Camil Petrescu aveau certă valabilitate pentru regie in general și puteau fi foarte utile unor regizori râmași în urmii. Nu l-a supărat pe Camil Petrescu nici tonul ironie cu care începe Sava considerațiile asupra metodelor regizorale recomandate de director: „Revenind la regia concretă pentru regizorii lipsiți de personalitate, formula poate fi salvatoare. Secole întregi, medicii au trăit, prescriind un singur fel de elixir. Regia concretă, anunțată ca sistem general de activitate, va fi prescrisă de regizorii fără deosebire, ața cum s-ar prescrie chinina pentru toate mala- diile. Sînt sigur că așa va fi aplicată. In realitate, A’gra concretă, ca disciplină teatrală, poate fi aplicată numai în anumite cazuri/’ Pasajul următor caută să definească în ce consta regia concretă, promovată cain vag, dar stăruitor de Câinii Petrescu : ,.Dncă această wgre concretă consta în Directivele artis- tice, date la 20 martie 1939 și rezumate in Directivele artistice și tehnice pentru Școala de regie experimentală, citez: ai emoția în volubilitate; b) spontaneitatea și intensitatea ner- voasă in strigate; c) tranșatul sec al gesturilor; d) participarea întregului corp la joc, iar în ceea ce privește concepția artistică: a) adaptarea fizică; b) bogăția și calitatea mișcă- rilor in scenă, cu orientarea artistică; c) punctuația orală cu ierarhia semnificațiilor; d) modul cum interpretul urmărește replicile partenerului, calitatea reacției sale ta aceste replici și e) mobilatul pauzelor — atunci eu am aplicat-o de multe ori, cînd s-au ivit cazu- rile și o voi aplica și de acum înainte, socotind indicațiile expuse ca noțiuni elementare pe care ani fost dator să le cunosc de la începutul meseriei mele.” Scrisoarea are spre sfirșit propunerea pe care Sava o face lui Camil Petrescu ca acesta să creeze o școală de regie. „Formați regizori noi, care să ne înlocuiască și să ne întreacă. Voi privi cu bucurie un spectacol pus în scenă de un element nou, format de dvs.; aveți acest dar. Puneți singur în scenă cîteva spectacole-model, luîndu-vă întreaga răspundere... Nu căutați însă să faceți din calul de birjă automobil și invers .. Ca o finală referință la această scrisoare, menționăm că în ea Sava arată foloasele, dar și primejdiile însemnării pe text a indicațiilor regizoriale, „Am făcut regie întotdeauna pe text,(peste 100 de texte}... și aceste texte pot dovedi că am ajuns la un alfabet propriu, ieroglific, reprezentînd pentru mine toate indicațiile de importanță ale textului, ale gesturilor, ale mișcărilor șî punînd pe baza lor, în timpul repetițiilor, să-mi execut gindurile prealabil stabilite. Notările pasajelor principale, concepute în lectura literară a textului, pot da naștere la mari greșeli în spectacol. Am văzul. în cadrul pieselor reprezentate sub egida regiei experimentale, pasaje principale bine notate, bine spuse și care se pierdeau ori deveneau oribile din cauza lipsei de valoare teatrală: durată, plasament în decor, lumină, mișcare etc. Un pasaj principal al textului poate deveni ușor un pasaj secundar al spectacolului și invers. Aceasta nu totdeauna din vina regizorului sau a actorului, ci din profundele diferențe între «distribuția ideală» și «distribuția reală»". Această scrisoare-memoriu ilustrează înaltul nivel al preocupărilor celor rloi oameni de teatru și sugerează ceea ce ar fi putut înfăptui laolaltă, dacă împrejurările ar li fost mai prielnice. Repetăm că Directivele artistice și experimentale pentru Școala de regie experimentală date de Camil Petrescu și la care s-a referii Sava aveau un caracter de început al unor preo- cupări mai vaste. In intenția lui Camil Petrescu era ca ultimele luni ale stagiunii liRS—IK39 să fie consacrate unei încercări mai temeinice a personalului artistic al teatrului. „Sperăm că, pe de o parte, se vor valorifica, prin vădirea unor noi fațete ale temperamentului lor, actorii noștri consacrați. iar, pe de alta, vom descoperi în rîndurile celor tineri tipurile psiho- logice, care lipsesc cu desăvîrșire teatrului nostru. în acest scop, se organizează o activitate regizorală, care va purta numele de Școala de regie experimentală". Repertoriul acestei școlii consta din piesele Curierul din Lț/on. melodrama cunoscută, acum prelucrată de Ci. M. Zamfirescu — „pentru ca tinerii interpreți să ia contact cu roluri directe și puter- nice, cu emoții simple, să învețe «să treacă rampa», înainte de a trece la marele repertoriu" — Afona tlaskirțev, piesă după un jurnal-confesiune, prelucrată de Ticu Arhip — „care oferă aceleași posibilități pentru interpreții mai tineri" — Cei mai frumoși ochi din lume de Jean Sarment — „pentru că are două roluri, în care regia concretă vede tipuri de bază ale unei aclivităti artistice superioare" — in sfirșit un uodevrf clasic, „tot pentru motivele arătațe mai sus". Oricare dintre angajați! teatrului — „chiar și cei angajați seral" — aveau dreptul de a cere să studieze roluri din piesele menționate și eventual să joace în spectacol — aceasta 72 Ani. în urma unei verificări în fața comisiunii de îndrumare și examen — alcătuită, sub președin- ția directorului, din regizorii V'asile Enescu, Soare Z. Soare, Șahighian, Victor Bumbești și I. Sava și din actorii Gr. Mărculescu, V. Valentineanu, A. Pop-Marțian, secretar fiind regi- zorul N. Massim. Directivele lui Camil Petrescu mai prevedeau o listă de roluri, care de asemenea puteau fi cerute de angajați! teatrului, pentru experimentare, roluri de la Hamlet și Othello la Ana Karenîna și Nora sau la acelea din unele piese originale de Angliei și losif, Hortensia Papadat-Bengescu, N. Kirițescu, Mircea Ștefănescu și Camil Petrescu. Din scrisoarea lui Sava au reieșit unele cerințe față de actori ale regiei concrete, inițiată de Camil Petrescu. dar. pentru completarea concepției acestuia, amintim că Directivele indi- cau și lucrurile ele care trebuiau să se ferească actorii și anume: a)amploarea vocală, ca simplu sunet, adică „frumusețea organului “, cum se zice; b) încălzirea cu ajutorul tiradei ; c) dicțiunea silabisită; d) pateticul; e) imobilitatea în poză „distinsă'1 a corpului. Intr-o altii serie de Directive artistice (20 martie 1939), Camil Petrescu cerea actorilor să studieze lucrările in toată structura lor, fixînd, pe cît eu putință, ,.o ierarhie a semnifica- țiilor", întregită cu „totalitatea mijloacelor scenice". Combatea din nou „silabisirea continuă și accentuată". Regia concretă consideră că „gîndirea, vorbirea, respirația și gesticulația alcătuiesc un tot vital și nici una nu poate fi împiedicată, fără ca să nu se tulbure și să anuleze pe celelalte". Accentua drept cheie a concepției sale stilul concret și atrăgea atenția că „stilizare nu înseamnă sterilizare". Credem că aceste date contribue la înțelegerea frămîntârîlor și efervescent.» artistice din perioada respectiva ți indică ceea ce Camil Petrescu și Ion Sava ar fi putut realiza, dacă mprejurărilc ar fi fost altele. Camil Petrescu, însă, a rămas puțin la conducerea teatrului, cel care î-a urmat — Ion Marin Sadoveanu — nu a avut nici el răgazul de a-și dezvolta programul ți concepțiile, iar Sava însuși curînd va întîmpina mari dificultăți, o dată cu instau- rarea dictaturii militaro-fasciste. Dupu Eliberare, Sava a avut doi-trei ani de intensă creație și depășire. A pus în scenă Macbeth, Cavalcada spre stele, Gotden Bort, iar in 1947 Frumoasa adormită de Rosso di Sau Secondo; a desfășurat o intensă publicistică teatrală, în care și-a exprimat concepțiile regi- zorale și artistice; a ținut un cure de regie. Moartea l-a secerat prea de timpuriu, in 1947, cînd avea încă atîtea de spus și de înfăptuit. PETRU COMARNESCU Arii 73 SIMPLE COINCIDENTE Șl SERVITUTILE NEUTRALITĂȚII Anul acesta, Tcairul dc Stat implinestc două decenii dc crlstcnțA. NAscuta curlnd după eliberare, scena sa a Sprijinit prandtaful «fort transformator al clasei muncitoare, slujind prin mijloacele arici cu permanenta dăruire opera de educaț.e socialista o conjtiinjetor. Pe parcursul celor douăzeci dc ani dc activitate, aproape două milioane de spectatori din cuprinsul regiunii nu trăit emoțiile sutelor de destine, au făcut cunoștință cu Ideile valoroase, au participat la conflictele înfățișate in cele Ke ele montări cile a realiza teatrul In tlnăra fi harnica sa e.r.stanță. Operele a ei dc dramaturgi romani fi 56 dramaturgi străini clasici contempo- rani au căpătat viata pe scena sa. comunlclnd spectatorilor frdmlntfrile omenirii de ieri st dc ari, năzuințele jt lupta pentru fericire ți progres. Aria repertoriului jucat In acest interval îmbrățișează spațiul istoriei leațrate dintre antichitatea elerta (prezenta printr-un frumos spectacol cu Ițlcenia In Taur da de Euripide) ți actualitate, reprezentata prin opere de ultimă ord ate dramatur- gilor .străini ți români. (Diirrenmatl, Al. Mlrodan, Huria Umincseu, Pairi Evcrac. Madu Theodoru, Șerpia Fdredfart, etc.). Pianul principal fn ordinea preocupărilor teatrului l-a de'tnut (mal cu svamă in ultimele șase stagiuni) dramaturgia contemporană originală, cu care a realizat nu mal nu'ln de ti premiere re fard, motHHzInd atenția spectatorilor In d'recțfn celor mai arzătoare probleme ale orindufrli noastre fl (dclndu-jl o datorie de onoare d n a-i ajuta sa se orienteze In realitatea contemporană. Uneori a izbutit deplin, alteori mal puțin, N-au ilpslt nici succesele, nici insuccesele. țzblnz'lc au adus b'nc- venlfc satls/acflL din greșeli s-a învățat. Prpnresui in munca teatrului e inconter- tab‘1. chiar dară nu ner/em consecvent. ehiardzcă sftadanl'le dc a alcătui un reper- toriu bine echilibrat, acoperit prin spectacole de nivel superior, dc a forma un colectiv artistic omorțen si statornic, fn măsură să realizeze atari spectacole, nu se înscriu pe o traiectorie armonios ascendentă. Ari, Ia capătul celor » dc ani boga|I In experiențe fi realizări, te Ural nostru privește In urmă cu emoție fi satisfacție, înainte, cu clan ți încredere. li urăm viață lungă, bogată In realizări fl succese. În spectacolul de debul al stagiunii, Teatral român de Stat din Timișoara ne face cuno- ștință CU un moment oarecum inedit din creația lui Paul Everac. Dacă lucrările ce compun experiența de creație teatrală dc oină acum a acestui cunoscut și prețuit dramaturg, se angajau în bătălia pentru nou pledînd deschis în favoarea idealurilor socialismului, de data asta autorul își retrage din scenă punctul de vedere mărgînindu-se la oficiul de prezentator neutru al unor fapte și gindiri aparținând unor oameni din timpul și societatea noastră. O declară dealtfel în caetul program spunînd că nu-și propune „o înșiruire coherent-draniaiicâ dc fapte de viața" ci o „arudiza nuanțată de concepții de viață"1, că urmărește să ridice 71 Ani „probleme uit" nu să ofere „soluții de-a sala", că personajele sale sint „oameni" nu „pro- totipuri ideale". Ce-i drept eroii din Simple coincidențe sînt indivizi obișnuiti în luptă cu probleme curente : Etnii Vlăsceanu deține o funcție de răspundere pe linie sindicală; are un trecut plin de merite obștești și nu lipsit de păcate personale, un prezent încărcat de răspunderi sociale ți familiare. Face parte din generația începuturilor noii orînduiri avînd cinstea și satisfacția de a se număra printre cei care au luptat în linia întâia pentru instaurarea ei. Acum trebuie s-o desăvîrșeascâ și c sincer și foarte serios preocupat să-și îndeplinească misiunea cît mal bine cu putință. Există în el un patos al străduinței de perfecționare ce-1 investește cu un coeficient de înaltă umanitate, și care-1 impune stimei noastre în ciuda faptului că e intercep- tat într-un moment de criză pe care măcar nu-l depășește în cadrul piesei. Solia să. Teodora, a studiat arheologia, s-a măritat din dragoste, a născut un băiat, și solicitată de imperioase obligații domestice, s-a văzut în scurt timp silită să schimbe profesia. A trăit jumătate mul* țumilă, jumătate resemnată, consolîndu-se cu revenirii compensatoare. Fiul lor, Sorin, pe care socialismul il scutește de experiența amară a privațiunilor materiale și îngrădirilor socialo, dar pe care aglomerarea profesională a tatălui il lipsește de îndrumarea necesară unul adolescent predispus Ia superficialitate, înclină să trăiască, in cea mai crasă comoditate morală. La școală învață rău, deși e inteligent, dragostea e pentru el un sport ocazional, fără participare afectivă, în sfirșit, ia din viață satisfacțiile la îndemină fiindcă nu e dispus să-și dea osteneala. să scruteze realitatea dincolo de ceea ce se oferă primei priviri. La anti- prxl, Daniela Buzură înfiripă imaginea cuceritoare a tinereții, animate de idealurile grave care ia viața în serios și e preocupată de înțelegerea și îmbunătățirea ei. Sensibil și tandru, personajul acesta are un farmec transfigurau! pe care nici supraîncărcarea filozofardă din unele replici nu reușește să-l înăbușe. Generația tînără mai are in piesă doi reprezentanți episodici, dc genul frivol, iar cea matură alți trei (Moș ['lorică nu contează în problematică) dintre care doi sînt denozitarii unor drame încă nerezolvate : bătrânul Dănilă Coman, pro- fesor de latină, materie disprețuită de elevi ca Sorin Vlăsceanu, împrejurare care-i dă In slîrșititl unei cariere care l-a costat fericirea intimă sentimentul insuportabil al inutilității, si profesoara Cecilia Epure, eroina unui scurt episod erotic din viața plină de deplasări a lui Emil Vlăsceanu, care o părăsește fără să-i ofere consolarea prețuirii, omagiul regretului omenesc, de a putea dărui mai mult. Acest tratament îi infuzează sentimentul precarității apropierilor omenești și convingerea mizantropă că nu se poate bizui decît pe ea însăși. Numitorul comun al acestor destine e năzuința de a progresa — „nevoia de a crește'", cum o numește autorul care a intuit exact trăsătura specifică orînduirii noastre care mobili- zind energiile într-un grandios efort constructiv stimulează dezvoltarea lor. Aspirația aceasta se concretizează însă în direcții șî după criterii diferite: Emil Vlăsceanu năzuiește să înțe- leagă cit mai exact și să răspundă cît mai eficient comandamentelor vieții fnscrilndu-se pe orbita ei ca clement activ transformator în serviciul obiectivelor socialismului. Conduita sa se desfășoară principial, sub semnul responsabilității. Puterile îi sînt însă inferioare inten- țiilor așa că el rămîne deocamdată un personaj parțial depășit de problemele cart i se pun. Răspunderile familiare și le-acoperă foarte precar îneît soția și fiul și-au construit fiecare un „modus vivendi" în care penetrația înfluienței sale e minimă și ale căror erori se repară prin intervenții terțe, Prolesorul Coman nu-i oferă decît consolarea firavă a unei bunăvoinți fără efecte concret transformatoare. în plus, exigențele autocenzurii amuțesc, în prezența riscu- rilor îzvorind din anumite greșeli trecute mergînd pînă la transfer abuziv de răspundere. Pe Cecilia Epure cărei s-a dăruit fără rezerve și fără condiții, stăruie la? în nedreptatea de a o socoti ușuratică fiindcă asta îl scutește de frămîntălL fn atitudinea lui se strecoară și o bună doză de ostilitate determinată de faptul că-?i crede pacea casnică amenințată de posibilitatea revelării legăturii cu ea. Emil Vlăsceanu e deci deocamdată, un personaj în criză, cu un evident decalaj intre intenții și înfăptuiri. Armonizarea e însă de așteptat în viitor. Teodorei, o discuție fortuită cu diriginta fiului ei. (Cecilia Epure!) îi activează ideea (latentă pînă atunci) de a-și relua profesiunea abandonată. Sorin a cărui filozofie facilă c grefată pe o natură bună, abandonează la contactul cu un exemplu superior aura de frivoli- tate pe care a adoptat-o numai fiindcă e genul de personalitate, care „sc poartă" în mediul frecventat de el. Daniela are față de ceilalți colegi de generație (din piesă) un serios avantaj de orientare, un plus de discernămînt care o investește cu virtuți exemplare. Ea obține un frumos câștig de cauză determinînd în conștiința lui Sorin un șoc transformator. Cecilia Epure căreia experiența cu Emil Vlăsceanu — și poate și altele asemănătoare — i-au strivit încrederea în consistența sentimentelor omenești, și-a mutat punctele de sprijin pe plan pro- lesional șî social, unde realizarea i se parc mai accesibilă și mal sigură. S-a străduit să sc Arii 75 remarce, să devină o bună profesoară, șî proeclează o căsătorie convenabilă care să-i conso- lideze și să-i sporească cuceririle. Crescînd numai profesional dar mortific indu-se jfeciiv, ea reproduce în socialism drama profesorului Dăailă Coman care ți-a dobîndit calificarea cu prețul sacrificării vieții personale, cu deosebirea că în cazul lui jertfa era obligatorie. Dănilă Coman, dascăl onest și capabil, a cărui unică rațiune de existență este să transmită generațiilor tinere comoara de cunoștințe, agonisită cu prețul greu al jertfei de sine, e exclus de la dreptul dc a crește. Pe el autorul îl condamnă la moarte lăsîndu-l să piară rinus de gripa și de sentimentul ratării. Toate aceste personaje sini angrenate într-o acțiune dramatică ce (înde să reproducă complexitatea vieții dar a cărei structură suferă de pe urma timorărilor autorului în materie de eroi ideali, anecdotică organizată și soluții, îneît după un start impetuos în care oroble- mele sînt atacate frontal patosul asaltului inițial pălește treptat, acțiunea se ramifică, răță- cește în nesemnificativ, apoi galopează grăbit — sărind procese necesare ți lăsînd în suspen- sie probleme — către deznodămînd — căci dacă autorul poate ocoli deslegările filozofice ale problemelor ridicate, nu se poate sustrage de ia rezolvarea dramatică a cazurilor în speță, lat-o: Emil Vlăsceanu își va continua strădania de perfecționare în vederea realizării acor- dului între capacitățile sale și sarcinile pe care i le impune viața. Ii rămîn multe de făcut căci ceea ce a realizat în această direcție, pe parcursul piesei e infim. Teodora își va exercita, în sfîrșlt, dreptul neglijat la dezvoltarea profesională- Daniela își va îmbogăți experiența de viață cunosclnd dragostea fără a face însă concesii concepțiilor lui Sorin în materie ci dimpotrivă, determinîndu-l să urce o treaptă superioară de înțelegere și trăire. Cecilia Epure se va mărita probabil cu Inginerul Buzură pe care nu-l iubește dar care ii oferă garanții de ordin social. Profesorul Dănilă Coman moare — numai el și chiar el! Evident, nu se poate face faptului reproșul neverosirnilitățli căci lucrul c perfect posibil. Nu-și are însă locul intr-o operă care nu și-a propus să înfățișeze absurdul din viață, ci tocmai posibilitățile de realizare pe care ea le oferă. Curios e, că profesorul Coman deținătorul unei certe posibilități de contribuție la progresul obștesc, e suplinit prin Moș Florică, a cărui utilitate se reduce la... confecționarea de legături pentru rațe! Anumite Însușiri ale piesei: factura neantagonică a conflictului, desfășurarea lui sub semnul năzuinței către înțelegere reciprocă și creștere împreună, oportunitatea problematicii abordate, subtilele și curajoasele investigații în intimitatea conștiințelor, spiritul constructiv care animă majoritatea confruntărilor, fac din ea un document artistic reprezentativ pentru societatea care-1 produce dar un act de participare de discutabilă eficiență Ia opera de mare răspundere și infinită dificultate a făuririi noii conștiințe. Simplul fapt de a înfățișă un mănunchi de tjcazuri” avînd fiecare aria și direcția sa de acțiune, orbita filozofică proprie în funcție de reacția personală față de împrejurările vieții, nu- justifică inserțiunea artei, căci asemenea priveliște e o experiență pe care viața ne-o oferă ia fiecare pas. Ceea ce nu ni se oferă spontan e criticul selector care să ne indice calea de urmat. Ceea ce așteptăm de la creatorul de artă — ceea ce ne datorează dealtfel — este să ne ajute să ne orientăm in diversitatea de „concepții de viață- să nu ne lăsăm seduși de fiecare „îndreptățire personală'*, să dobindim discernămîntu! necesar, busola filo- zofică care să ne arate direcția justei conduite. Autorul Simplelor coincidențe, atît de preo- cupat altădată să ne ofere elemente de orientare și chiar modele, nu ne face, de data asta, acest serviciu. Kc prezintă situații, caractere, concepții, fără să ia atitudine față de ele — cu excepția cazului lui Sorin și ai Teodorei, singurele personaje care evoluează dealtfel căci restul, in frunte cu Emil Vlăsceanu, rămîn la stadiul și pe pozițiile inițiale. Găsirea criteriului selector, în noianul de justificări personale în care autorul se trans- pune pe rînd pledindu-le cu egală convingere îneît ești ispitit să dai dreptate fiecăreia, e lăsată in grija spectatorului. Textul nui furnizează însă suficiente elemente de orientare, căci autorul care fuge de „prototipuri ideale" uită să afirme un ideal, șl, ocolind „soluțiile de-a gala", omite rezolvările filozofice deșpoiodu-și piesa de logica și finalitatea proprie operei de artă. Un text de asemenea factură oferă interpretului scenei largi posibilități de contribuție creatoare căci îi solicită intervenții clarificatoare. Spectacolul timișorean răspunde timid acestei solicitări, căci regia (Constantin Anatol) manifestă față de text un interes mai curînd afectiv, atașat mai ales de valorile poetice, dar c mai puțin atentă cu cele ideologice. Așa se face că spectacolul accentuiază (pe alocuri chiar sporește) unele echivocuri ale textului, iar cel mal interesant personaj devine pe scenă profesorul Dănilă Coman a! cărui destin dramatic nu e dc natură să slujească mesajul — dimpotrivă. Și asta nu numai din pricina remarcabilelor resurse ale Interpretului (artistul emerit Ștefan lordănescu), care investește pe scenă drama acestui ratat fără vină cu un patos zguduitor și nuanțat), cî mai ales din 76 Ani cauza tribulațiilor din interpretarea pe care Constantin Analul o dă lui Emil Vlăsceanu. Chiar acea încordata căutare a căii de acordare la imperativele timpului care în text e per- manentă, în spectacol apare intermitent. întreruptă de scene și iritări de intelectual eu nervi. In discuțiile cu Cecilia Epure adoptă un ton de răfuială defetistă în care nu se simte efortul de căutare ai adevărului ci numai iritare și ostilitate incit ascendentul de omenie revine partenerei (Geta lancu) care cu mijloace actoricești mai modeste dar cu o concepție mai clară reușește să facă să vibreze și să transmită drama personajului, să-i explice, șî să-i dea justificarea personală pe care i-o acordă autorul creind in același timp rezervele cuvenile față de micul ei arivism. Celelalte personaje mature își păstrează locul cuvenit pe harta sem- nificațiilor: Garofița Bejan descriind cu sensibilitate reținută, poate prea mult reținute,_ drama prizonieratului domestic cu final revoluționar al Teodorei Vlăsceanu, Ricardo Colberti înzes- trînd pe inginerul Buzură cu o sobrietate rigidă muiata de accente de slăbiciune (ceea ce atestă o binevenită privire critica asupra personajului), Gheorghe Stoîan izbutind prinlr-o interpretare care se ferește de ostentarea pitorescului să atenueze superduitatea prezenței lui Moș i-torică. Dacă în tratarea scenică a generației vârstnice ți mijlocii regia neglijează justa distri- buție a accentelor lucru care afectează serios ordinea semnificațiilor, ea prezintă în schimb generația tinără eu un discernămint care dacă nu repară erorile comise în sectorul matur le compensează printr-o imagine limpede (șî edificatoare in măsura promisă de text) a tinere- lului. Deși piesa acorda frivolității un avantaj cantitativ aceasta nu preponderează pe scena. Viorel Hiescu (Vichi Miclescu) și Gabrida Marinescu (Mia Caraman) întruchipează adoles- cenții facili fără relief dar șl fără insistențe sau seînteieri care să le atragă simpatii neavenite, mai multă atenție decît merită, sau o pondere pe care „genul", acesta n-o are în realitate. Ovidiu Moldovan (Sorin Vlăsceanu) creară de la început și Iasă să transpară tot timpul îndă- rătul infatuărilor puerile a logorcei argotice și impertinențelor de bulevard premizelc pozitive, fondul uman sănătos care face ca transformarea finală să apară firească și să fie primită de spectatori fără nici o rezistență ceea ce e cu atît mai merituos cu eît procesul propriu zis nepetreclndu-se în scenă actorul a avut puține ocazii de a-1 ilustra. Dora Chertes, căreia i-a revenit șansa și dificultatea de a interpreta cel mai seducător personaj din spectacol, (Daniela Buzură), șî-a jucat rolul cu multă sensibilitate și farmec. Ar mai avea de atenuat luxul de răsfăț in care se complace uneori și care nu convine personalității structural sobre a acestui copil grav care se uită la viață cu ochi serioși. Cadrul scenografic creat de Emilia jivanov susține sensurile textului și jocul interpreților cu soluții bine inspirate. Dînd viață unui text dramatic scris cu remarcabil talent al replicii. cu un cert și fier- binte interes pentru etica vieții contemporane dar se află într-un stadiu relativ crud și a cărui problematică ar mai avea nevoie de unele clarificări, într-o regie sensibilă ia valorile lirice dar nu îndeajuns de preocupată de cele ideologice, spectacolul ne dăruiește multă emoție poetică, unele satisfacții etice, dar revelații filozofice modeste. AfAWA NlCOARA cărți» reviste Victor Eftimiii: „Portrete ți amintiri** „Ați zeamtefr este într-un fel a crea", scria Tudor Vianu cu cîțiva ani în urmă. Dacă par- curgem paginile cărții lui Victor Eftimiu, Por- trete șî amintiri, ne vom convinge că acest de- ziderat — amintiri transfigurate literar — este atins pe deplin. Volumul constituie o selecție din culegeri de memorialistică, publicate mai de mult: Fum de fantome (I94D). Amintiri fi polemici (1942), Magia cuvintelor (1942) și Spovedanii (1944). Totodată el cuprinde, sub titlul de .Voi evocări, și pagini apărute în anii din urmă în reviste. Deși cartea evocă personalități și figuri din lumea literelor, a artelor plastice și a teatrului — lume unită în atmosfera boemă a cafenelelor epocii primelor patru decenii ale secolului nos- tru — intenția memorialistului nu este a face istorie literară, ci numai de a oferi contempo- raneității noastre cîteva „șefule fugare" despre „unele figuri care, ia un moment dat, au domi- nat viața noastră literală". Prin fața cititorului apar, vorbesc, zîmbesc, gindesc și-apoi din nou dispar oameni care au fost și cu care V, Eftimiu a venit, la vremea lor. în contact direct: Caragîale, Vlahuță, Ma- cedonski, Piratidello, Aristide Demetriad. A- lexandru Da vila, Octavian Goga. Theodor Pallady, Tony Butandra și mulți, mulți alții. De asemenea este creionată ea pe o ciudată pînză magică atmosfera cafenelelor literare ale vremii — „Fiolkowskî", „Kubler". „Imperial" din Capitală — locuri impregnate de fum de țigară și de aprinse discuții în legătură cu tot ceea ce era legat de literatură și artă. Astfel, es.te evocată „Terasa Oteteleșeanu", cunoscută pentru noi și din creația lui Camil Ressu, local celebru de dinainte de primul război mondial cînd se întîfneau aici scriitori ca Ion Minules- cu, T. Arghezi, C. Moldovanu. pictorii Szatmary și Iser, compozitorul Castaldi ți mulți alții. Cartea, în alte capitole ale ei, ne mai oferă și bogate informații legate de viața teatrală bucurcșteană, V. Eftimiu fiind unul dintre cei mai prodigioși dramaturgi ai epocii, un timp chiar director al Naționalului. Apoi scriitorul reînvie viața intimă a unor ziare și reviste ca Wate literară a lui Coșbuc, Gorun și I. Chendi, revistă dc al cărei nume sînt legate însăși începuturile literare ale me- morialistului. Abundă informații de același gen în legătură cu publicații ca Adevărul. Cronica, Epoca etc. Nici amintirile legate dc propria-i persoană nu sint uitate: evocarea străzilor pe unde a trecut, de la „ulița copilăriei" pînă la fastuoa- sa „rue dc Rivoli" din Paris. Portrete și amintiri, (ocmai din cauza carac- terului său de antologie cronologică, nu are o structură bine stabilită în ce privește gruparea Iernatică a materialului cuprins. Sugestive por- trete literare alternează cu pitorești descrieri ale unei naturi citadine sau a unor culise de teatru, evocarea unor strămoși cărturari între- taie amintiri despre viața unor reviste de mult ;puse sau proprii considerații despre fenome- nul artistic ca atare. Volumul constituie deci un amalgam de memorii, la prima vedere destul de dezordonat împreunate. Există însă un fir vjșu care le străbate și le unește totodată: aceea undă de caldă melancolie care-1 face pe Efti* nmi să vibreze și să reconstituie vremuri apuse. Remarcabilă este șî arta de portretist a lui V. Eftimiu, Portretele sale, prin cîteva linii con- cise și dinamice, au o mare putere de selecție ș; redare a esențialului, lată un scurt citat, în acest sens: „Feciorul popii din Rășinari" era un om plin de farmec: un pumn de om, dar o energie, o voință, o vibrație cum rar mi-a fost dat să Infilnesc. Nu puteai să scapi vrajei lui Ociavian Goga. Inteligent, scăpărător, amabil, feminin, grav, entuziast și abil, el a cucerit și cu farmecul personal, na numai cu imensul său talent de poet, de ziarist și de orator”. Nu este absent din paginile lui Eftimiu nici elementul anecdotic care vane să învioreze une- ori cititorul impregnat de nostalgie — element dominant în această carte. 78 Clrți-reviste Uneori însă, în meandrele textului se infil- trează și note de retorism exagerat rțWrr, Iamb Negruzzi, loan Slavici, I. L. Cara- giale, Alexandru Macedonski, nume mari cu ecouri de aur in bolțile Panteonului românesc, umbre venerabile,... — ce nume dintre sutele care gunoaie azi, ce nume vor mai răsuna ase- menea vouă, peste o jumătate de veac, venera- bile și triumfătoare?"), retorism explicabil In- tr-un fel prin temperamentul năvalnic al scrii- torului. Portrete și amintiri, caleidoscop nostalgic al climatului psihologic literar din prima jumă- tate a secolului nostru, rămîne o carte pretioa’ să prin realele el calități artistice și prin in- formațiile cuprinse. CORNELII! NJSTOK G. I. Tohăneanu: „Studii , de stilistica eminesciană^* G, I Tohăneanu este un pasionat, demult declarat, al poeziei eminesciene. Articolele sale, apărute în publicațiile de specialitate au înscris în fișa bibliografică, foarte bogată in nume de prestigiu a marelui poet, un cercetător subtil, înzestrat cu darul de a-și exprima ideile prin- tr-o frază aleasă șî plină de căldură. Tn mare parte, volumul de față însumează articole deja tipărite. Ele se grupează pe două linii directoare, respectiv în două capitole. Unul, face o analiză amplă a creației emines- ciene juvenile, al doilea cuprinde trei studii, remarcabile prin pertinență, despre unele pro- cedee artistice proprii poetului matur. (Valori stilistice ale întrebuințării timpurilor, Conver- gența procedeelor artistice tn poemul emines- cian „Din valurile vremii" și Un leit motiv eminescian: „marmora"). lată deci o lucrare de stilistică literară care reafirmă legitimitatea concepției lui Tudor Vianu despre o atît de controversată proble- mă : cum trebuie studiate limba și stilul scrii- torilor. Exegeza nu presupune, neapărat, anunțarea prealabilă a metodelor de cercetare. Ele pot fi deduse, în definitiv, pe parcurs. Mai important mi se parc de urmărit constanța, în cuprinsul lucrării, a unor puncte de vedere foarte pre- cise. Cu alte cuvinte, evidențierea fidelității au- torului față de o anumită, bine conturată, con- cepție metodologică și teoretică. Studii de stilistică eminesciană este o astfel de carte. Fără o expoziție teoretică în prelimi- nar, principiile generale ale lucrării pot fi to- tuși extrase din ordonarea ți (ratarea materia- li'lui poetic (distribuit pe compartimente : Lexic, Structură gramaticală, Stilul și Versificația. Uni- tatea de factură metodică, precum și ansam- blarea după un principiu estetic și istoric-lite- rar prestabilit trebuie urmărită, ca atare, în ca- drul celor două capitole, separat. Poeziile din pe- *) Editura Stilafi'fxcĂ, Bucuxefil, J96S. rioada 1806—1863 sînt analizate, cu rare abateri, (Sinonimia în variante), global. Faptul nu e întîmplător și nici singurul în stilistica emines- ciană. El vine să sublinieze, pe bună dreptate, caracterul omogen, ca viziune artistică și ca factură formală, a etapei respective, Scopul analizelor, cărora trebuie să Ie re- levăm mereu caracterul exhaustiv, este anun- țat dc autor in Cuvint înainte, reconfirmat în Concluzii generale: „Cercetarea reține, așadar, două categorii de fapte: unele — foarte nu- meroase — îl rînduiesc pe tînărul Eminescu pe linia ascendentă unei tradiții poetice constituite, altele — deocamdată sporadice, dar, tocmai prin aceasta vrednice de toată atenția — îl opun, într-un anumit sens acestei tradiții, amin- tind prin originalitatea și ineditul lor, pe cel care avea să tnmlădieze și să sporească... sursele expresive ale limbii poetice românești", Jdeea o reintilnim, enunțată, nu o dată, și în cuprinsul cărții. Cu toate acestea, caracterul oarecum autonom al fiecărui subcapitol, o ar- gumentație, mai mult expozitivă decît una de- ductivă. nu duc premizele la deplina lor strălucire. Este extrem dc dificilă, desigur, selectarea elementelor de limbă aparținînd mij- loacelor curente, vorbite, ale epocii, de faptele expresive, aparținînd limbajului poetic tradițio- nal — pe de-o parte — de cele ale viziunii originale eminesciene — pe de alta. Necesitatea plasării oricărui moment cultural în perspec- tivă istoric-dialectică ar impune exigențe spo- rite în acest sens. G. I. Tohăneanu face permanente și justifi- cate asociații între faptele de limbă emines- ciană și modelele din creația poetică anterioa- ră. Materialul bogat pe care autorul îl prezintă, complinit cu exemplele altor scriitori reprezen- tativi. ar putea da un amplu tablou al „limbii r^tice" de la începutul secolului al XlX-lea. în ce privește evoluția pe care limbajul poetic românesc a cunoscut-o prin Eminescu, G. I. Tohăneanu demonstrează, cu fine observații de amănunt, că inovațiile în opera marelui poet Cârlitrcvi^v 79 trebuie căutate, maî ales, în procedeele de derivare semantică (Derivarea sematică), ca preludii, ale, „creațiilor contextuale de mai tiran". Numai că, și în această privință (auto- rul însuși o subliniază) modelele sînt extrase din limbajul poetic comun și în ultimă instanță din limba vorbită, populară. Inovația, termenul mi se pare impropriu și cred că ar putea fi în- locuit cu acela dc salt, saltul, deci, realizat de Eminescu trebuie căutat în coordonarea mij- loacelor comune ale limbii vorbite și cele ale limbii poetice tradiționale cu un fond de «indice șî simțire poetică superioare tuturor creatorilor pînă la Eminescu. Relev în această direcție ar- ticolul „Eminescu și limba poetică a înaintași- lor" de Șt. Munleanu (M. Eminescu-T. Creangă. Studii. Timișoara. 1965), Partea a doua a cărții arc o structură oarecum diferită. Legată de restul cărții prin aceeași concepție asupra analizei stilistice, se detașează totuși de ea prin finalitate. In obiec- tivul autorului stă acum fixarea unora din principalele modalități stilistice care alcătu- iesc specificul originalității eminesciene: ex- ploalarea valorii stilistice a timpurilor, mai exact, urmările de ordin expresiv obținute prin alternanța timpurilor în poezia eminesciană, convergența procedeelor stilistice — modalita- te existentă în germene șî în poezia din tine- rețe (vezi: ăminiia în uurmnfe) și, în sîirgit, reliefarea preferinței poetului pentru termeni dintr-o anumită zonă, consecință firească a trăirii plenare și a unei sensibilități profunde, în toate aceste direcții studiile tui T. Vianu au constituit un prețios punct de plecare. fn fața unui material atît de bogat ca cel oferit de cartea lui G. I. Tohăneanu e legitimă, cred, întrebarea prin ce anume faptele de limbă înregistrate depășesc o simplă glosare și aduc contribuții, nu numai in sensul aprofundării studiilor eminesciene ci șî în sensul fixării principalelor coordonate evolutive ale limbii noastre literare ? Dacă în privința îmbogățirii stilisticii eminesciene cartea lui G. I. Tohănea- nu este un real succes, în ce privește aspectul general al limbii s-ar putea încă aduce corec- tive și completări. Dar, in definitiv, o astfel de intenție teoretică poate nici tiu a stat în viziu- nea autorului. In final, o observație, de princi- piu la adresa lui Mircea Anglielescu, recenzen- tul din Gazeta literară a Studiilor, „aspectele stilistice ale creației literare nu intră in dreptu- rile lor", deoarece obiectul studiului este un text eminescian (s-au scris destule studii slabe, chiar despre Eminescu ’). ci pentru că unui ma- terial poetic bogat și volaros in sine i se aplică o analiză stilistică riguros științifică. OLIMPIA TERNOVICI 41 . Piru: „Li viu Rebreanu"* In recenta sa lucrare despre Liviu Rebreanu. dc fapt dezvoltarea unui capitol de istorie literară. Al. Piru se situiază pe o poziție diferită de a criticilor înaintași: Lovinescu, Ibrăileanu și chiar George Călinescu: „Caracterizarea lui Lovinescu — este vorba de ion, n.n. — duce la concluzia greșită că Ion e o abstracție golită de viață, întruparea unei mono- manii, aceea a lui Călinescu la încheierea paradoxală că la țară nu există oameni inteli- genți", (p. 49). Cu privire la Ibrăileanu se constată că a folosit greșit „noțiunea de rea- lism". (p. 57). Ca istoric literar. Al. Piru se dovedește un spirit metodic. Folosește totdeauna documen- tul. Reține citatul semnificativ, intcgrîndu-l în cuprinsul observațiilor sale critice. Materia este împărțită pe capitole tematice: viața, nuvelele, activitatea dramatică, romanul, concep- țiile estetice, arta scriitorului și concluziile autorului. In interpretarea biografiei, cercetătorul se ține departe de Călinescu, lucrînd mai mult cu documentul și citatul. Deși Al, Piru s-a recomandat pe sine numai ca un emul al lui Călinescu se pare că nu i-a rămas străină nicî experiența lui Vianu pe care — în acest studiu — o valorifică creator. Astfel, se cons- tată o lăudabilă înclinare spre metoda comparatistă, spre paralelism și integrarea fenome- nului național în circuitul valorilor universale — metodă pe care, l-a noi, a pradica(-o cu cele mai bune rezultate Tudor Vianu. în capitolul IV, consacrat cercetării romanului rebrenian, Al. Piru pornește de la un paralelism între Stendhal și Rebreanu, pentru a sesiza asemănarea de concepție dintre cei doi creatori cu privire la condiția romanului. Discutînd apoi scena sărutării pămîntului de către Ion, Al. Piru amintește de o scenă asemănătoare din I-a terre, de Zola, pe care o și reproduce în subsol. Romanului lui Rebreanu apoi, îi găsește cores- pondența cu Ăraa Karenina a lui Tolsloi. De altfel comparația cu Tolstoi este una dintre cele care constituie ieit-motivul studiului lui Al. Piru : „Ca și în marile romane ale lui Tolstoi, un univers întreg se mișcă in această operă și se poate spune că și aici, ca și în romanele •) Edil. Tinrrrt.hi, l'W, 80 Cirjl-feviaM ,lui Toislpi, intri ca intr-o țară" (p, 4$),.Cqnt1uzi.i lui Al- Pl.ru cște că Ion este »un rfman tolstoist".' In schimb, despre Pădurea sțOnzuraplif ni sc spune că fokMSte Jchniea analistă din romanul lui Dostoievski" (p. 57). Aclam și Eon este apropiat de Halima fiind considerai un „roman â tiroir“ sau o ,J?ahmenerzăhliing", în care sertarul sau rama o formează metempsihoză" (p. 65). Ciuleandra este apropiată de La bite hirmaine a luî Zota ți de Onoe o „lOfj/ti pe Sire/ a lui Sadoveanu. In Crăișorul Horia descoperă „pagini cutremură- toare de o înaltă valoare literară" (p. 70). în Răscoala, scriitorul folosește „tehnica Ini Toistoi din Război și pace (p. 75). Rebreanu-romancier esle apreciat dc istoricul literar ca mi „desouîrjft psiholog', .jartist al stilului oral" - în transcrierea stării de Impenetrabilitate .i sufletului colectiv (p, 77). 1 lihnite trei romane ale lui Rebreanu, (Jar, Gorila. Amindoif, ^Iertată o totalii scădere a instinctului său creator, o stranie lipsă de conștiință artistică și o curioasă derorientare ideologică" (p. 84). In analiza nuvelelor, (cap. 11), Al. Piru utilizează criteriul clasificării tematice: nuvele inspirate de viața satului, in care Rebreanu se dovedește „trn artolis/ al sufletului obscur, întunecat, cu procese tenie, îniortochiate, încheiate printr-o manifestare bruscă, adesea sin geroasă" : nuvele avind drept temă viața micii burghezii, în care Rebreanu se mișcă greu Jn sfera umorului": nuvele cu tema războiului — „cele mai caracteristice ?r mai solide nuvele ale sale",,. Spre deosebire de critici anteriori care obiectaseră unor nuvele naturalismul. Al. Piru consideră ca cea mai mare parte a producției nuvelistice rebreniene este „puternic anco- rată tn viața socială... de un realism care nu o dată, direct sau ocolit, ia aspecte critice, protestatare", în capitolul consacrat artei lui Rebreanu se constată aceeași rodnică influență a lui Vianu. Istoricul literar analizează. sumar ce e drept, epitetele, comparațiile, metaforele ți figurile sintactice, (elipsa, puținătatea determinărilor nominale, mulțimea verbelor, rcpelL țiile și reticențele), caracteristice stilului lui Rebreanu. Concluziile istoricului literar merită a fi reținute: Rebreanu este încadrat în categoria romancierilor de tip monumental din literatura universală: Balzac ți Zola, Toistoi țî Solohov, Verga ți RcvmonL, Tomas Akmn ți Galsworhv... (cap. Vil), La Bibliografie, Al. Pini nu reține — din păcate ■ decît operele lui Rebreanu în limba română și în traduceri străine. Lipsesc lucrările critice despre Rebreanu, unele discutate ce e drept in context, altele men- ționate în corpul lucrării la subsol. Ținuta riguros științifică a lucrării pretindea însă o sistematizare a tuluror lucrărilor critice in cadrul bibliografiei generale. SIMION HAHBfLESCL1 Vaslle Rebreanu: ..Călăul cel bunu 1ii legătură cu această nouă carte a lui Vasile Rebreanu, în cronicile consacrate ei pînă acum, am putut constata poziții diametral opuse, de la acceptarea entuziastă pînă 1a negarea totală ? oricărei valori, De fapt, „romanul" lui Vasite Rebreanu, nu e nici o reușită extra- ordinară și nici un eșec lamentabil, ci e. pur șt simplu, o experiență, ața îneît a vorbi, în cazul ei. despre o izbîndă sau. dimpotrivă, despre o catastrofă literară ni se pare o eroare, actul critic neavînd la îndemînă, într-o alarc situație, suficienți termeni de comparație, în plus, se mai cere o anumită perspectivă temporală, pentru a se putea constata efectele unei atarî experiențe. Cerința aceasta se impune a li luată în considerație cu atit mai mult cu cît o experiență literară e privită, îndeobște drept un depozit de virtualități mai mult sau mai puțin detectabile in momentul efectuării ei, dar posibile a li valorificate in viitor. Călăul cel bun esle, de fapt, o parabolă iu care autorul pornește de la simbol ți rămîne in zonele lui înalte, fără o acoperire cu fapte de viață concrete în maniera clasică de-a concepe o scriere epică, De aceea, personajele sînt lipsite de individualitate și nu au alt rol decît acela de simple Instrumente prin intermediul cărora autorul ne comunică o seamă de idei, de multe ori comune, asupra alcătuirii bune sau rele a acestei vieți fapt care l-a determinat, probabil, pe Ion Lungu (Tribana, IX. (1965) nr, 49(462) să considere această carte drept un „roman-eseu". In genere se poate vorbi despre o dublă stratificare a țesăturii de simboluri cu care au- torul își „populează" cartea. Există, astfel, un plan al simbolurilor prin intermediul cărora pătrundem in universul plin de puritate ai copilăriei. Dar, în același timp, sintem purtați spre o zonă mal înaltă a simbolisticil cărții, zonă în care autorul, iot prin intermediul unei rețele de simboluri specifice, ridică lunga călătorie prin viață a omului cu fes alb (simbol al Cârti-r« viile 8Î cațidoril și purității copilăriei) la nivelul.unei experiențe sociale gencrai-umanc. Acest lucru reiese cit se poate dc ilar din conținutul capitolelor, care înfățișeazil, fiecare aproape, o nouă experiență de viată a omului cu fes alb. Viața socială e disecată, astfel, ateni de către autor, diferitele ei aspecte găsindu-«i echivalente simbolice deosebit de variate, ața îneît dialogurile în maniera lui Eugen Joneseu. incriminate de unii critici, nu sînt altceva decît simbolul deo- sebit de sugestiv al unei realități sociale. Se pare însă că tocmai dorința scriitorului de a da a .frescă" în cadrul unei structuri de simboluri a întregii complexități a vieții omenești constituie izvorul slăbiciunilor cărții. Simbol uri le-cheie ale romanului, solicitate pe o erie prea întinsă și fără sprijinul unei fan- tezii bogate, încep, încet, să se dilueze, mai ales după găsirea cailor, adică tocmai atunci cînd era necesară o tot mai accentuată potențare a lor crin acumulări succesive de valori- Pe de altă parte, în unele locuri, simbolurile nu depășesc o fantezie și o valoare cel puțin comune. Dar despre cartea lui Vasile Rebreanu se pot spune multe lucruri bune sau rele. Impor- tant pare a fi însă, înainte de toate, faptul că el încearcă să impună la noi o manieră nouă de a scrie, manieră care să poată surprinde cît mai direct esența fenomenului aflat sub obser- vație. E vorba deci și de o încercare de a esențializa, pînă la maximum, expresia. De aceea noi credem, spre deosebire de Al. Oprea (Luceafărul, VIII. (1965) nr. 26(185), că această întreprindere nu poate fi în nici un caz considerată drept un act de neseriozitate din par- tea autorului. SEHC.lt.' PHINCi: Xicolae Mdrgeunu: „Cercul magic** Cartea lui Nicolae Mărgea nu își depășește genul, preferind peripeției polițiste, analiza psi- hologică, iar avenluriî, atmosfera. Densă în fapte și comentarii interioare, cu deosebire sub- liniate în prima parte, aceea in care se inves- tighează crima săvîrșită împotriva Anloanetei - dc arotce prcfat-Uă șl incrl* de Gh. BlU^dr. Culegerea selectează numai batdc It- rorlcț fi haiducești de pe ti",* pul lut Brdncocej.ru și pind la răscoalele din 2W7, fnche- idu-se cu un glosar. .Studiul Introductiv, intitulat Sensul patriotic ni baladelor noastre eroice, sublimând rolul edu* eatlv a! acestor prortuefll po- pulare, eum șl rolul pe eare l-au iucat tn cultura noa,lrd: „ele eu fost — terie Ch. Bul- ®dr — un factor de stimulare a creației literare ți un Instru- ment de Iupi£. dc mobiliznre a conștiințelor patriotice im- potriva dușmanilor poporului roman- (p, Ifl-lIJ. remne de reținui sint și considerațiile re/erttoare la ilmba șl stilul baladelor *.. Textele sint transcrise dupd excelenta ectf- {le dc Balade populate roma- nești, (3 vor,. J9«Ș) 4fe y», Am- Culescâ, S. B OPINII Ij citesc, In fine, o schi- |tl veritabilii, „De la un capăt ta altul al străzii" fn rumânii i.'fJIS al „Luceafărului" aaces- tel adulate și contestare Sin- zlana ho», liste tentanid a- ceasta nundrie fn zdrențe a Celor două fete, orgbtiul ne- masurat ai celor care, avlnrt ostii un oraș șl irifreațra ful mentali late truruberd. Irec rntndre, „mai frumoase4, încep cfntlnrf și „nimeni nu ne pu- tea afunde, mergeam Înainte crescfnd-, pe sub nasut ace- lor care au rUltcat fn foia lor'1 gardurile șl turnurile dc apă- rare, i-elieidria de temn a por- ții, lacătele grete din părți". Prozatoarea are euitu? alego- riei suculente, llmbafuî ef ntt «s»e tern tiEefodard, filei chiar unde atfnțw tocuri comune, deși sfmt fa ea uneori șl ae- rul trșor frucaf rimnt$ctrkai.n~ ... . « - . ® ^f!MATURI CRITICE Af. Jet. IJes.pje trelililîln lua Variile Allrc-*ndrl cu LnQn1en>î . , ®j vH. .0,! O cuhxRemo LibliT,. ID^nia |IW0* * - - » - . ... UTirfcii'; La RFHr.il nwarnl hm „ , ... „. i. ..... S. ÎL: O iutrrenanii, carie Jp balade blotrlce „ , .... . . . . ®® Jiîrî f&/dn? Opinii , ............. Lurp'li cu inerția. Tirajele cărților . . T . c + . , 6 ♦ . 89 Lpția Chiri fii? O CMăioeie di» Lnler» . . , . .. ■»■■■■ ■ ® J, S..2 IhMctikteret la Teatral Gemnan dc S«ăl din Timițeari. Un eprctiril iruțit la Tctinil 4n COMITETUL DE REDACȚIE ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU, ANGHEL DUMBRAVEANU (secretar generai de redac(ie), AL JEBELEANU (redactor șef). ANDREI A. ULLIN | 42907f Lei 7.— Redacția: Timișoara Piața V. RoallA nr. 3 Telefon 12026 Administrația: București Șos. Kiselelf nr. 10 Manttscrisele ți orice corespondenții scrise citeț pe o singurii parte s hirtiei, cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1501 la întreprinderea Poligrafica Uanat, str. Tiprografilor 7, Timișoara — R- S. România