orizont REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA Timișoara februarie 1966 CUPRINSUL Aina CoHum; Capodopere ,, bolnave' . 8 . . . . . • ■ fon Ariijatm: O*a aj lin, pierdut ......•■• Fiwf/e Kdrolj: Ghioc, tn romârwțlt de Aurel Buleantu ....•- Firjii reod»,r«m.' Fa ni « trece r . ... . , . _ - Li^tu Birăescu: Marginalii li TBlorifirarea moștenirii literare a lui LuHan F, FalmfaMB: Fotlumi . .......■* S. Ifomiw Cefitrlpei «i centrifug................................. Al- JdwfaUKl! Intimi, Niminlă Zoan Finlîna lai Manole. A*ram Ian■■•■■■■ AițJ&ți Jurnal 4c lectură /. Erdify: Falaiaff pe «ena operei timijoreoc ........... Endre: Nouț vtagîvne tollnilat maghiar .......... 5 13 14 ÎS 21 22 sssssge ara sgsrssa a as s ssse e sasKssfiftssasa ACCENTE CAPODOPERE „BOLNAVE” î ‘n ciuda disciplinărilor pe care istoria artelor și a literaturii le pro- pune, îmi e tot mai greu să accept clasificările consacrate. „Clasic*, „mo- dern*, .romantic* ele. devin pentru mine noțiuni tot mai tulburate și mai proteice, mai cit seamă cînd se încearcă aplicarea lor la capodopere. In general „școlile" sint formate din personalități mai slabe, „directorul" fiind tipul de geniu, greu, dacă nu imposibil de calificat. Operele de valoare medie din cadrul curentelor prezintă afinități marcate, capodopera din fruntea lor e unică, nu are asemănare. Chiar plasarea ei în capul unei liste oarecari e falsă, ea neputind fi „continuată*. Capodopera e o experiență epuizată, chiar dacă sugestiile ei se perpetuează. Deasemeni, nu-l pot numi pe Tolstoi „cla- sic* și pe Dostoievski „romantic*, intrucît nu cred că operele primului sint edilibrațe, spre deosebire de ale celuilalt care sint dezechilibrate. Capodoperele au echilibrul lor perfect și singular, independent de dominan- tele temperamentale care i-au dat naștere. Dacă prințul Mîșchin suferă de aceeași boală cu autorul, romanul Idiotul este, in schimb, perfect sănătos Și echilibrat. Nu cunosc capodopere bolnave. Romantismul — cel despre care se spunt că sparge forma — se prezintă, prin virfurile lui, în forme ideal constituite și armonice. Una din cele mai dramatice și mai aparte experiențe interioare, cum e cea a lui Franz Kafka, se înfățișează cititorului într-o topică de o desăvîrșită claritate și eleganță „clasică*, iar Brecht, ginditor lucid, rațional, apelează, deseori, la moduri baroce, de o confuzie voită și aparenti — aceste contraste sau contradicții ducînd in egală măsură la echi- librul obligatoriu al marilor edificii artistice. Cum este Shakespeare 2 Clasic, romanț u, lucid, oniric, rafinat, frust ? Dar Picasso 2 E rațional sau tem- peramental sau neu-clasie sau modernist sau abstract sau decorati- vist 2 C/m e Thomas Mann 2 Cum e Bach 2 De oriciteori am privi — încercind să nu orbim — la cele mai sclipitoare constelații pe care le-a produs geniul uman, vom fi obligați să constatăm că ele sint constelații depline, sisteme echilibrate, in compoziția cărora intră toate elementele esen- țiale existenței. Desigur, putem observa particularități, dominante, dar nici Mim Cu»i> Capodopere 3 odată nu va lipsi vreun dai fundamental. Cea mai dezlănțuită și mai sfîșlatd operă romantică, se va impune, dacă este o capodoperă, printr-o organizare a ei specifică, de nezdruncinat. Cel mai clasic tip de roman „obiectiv" va conține — dacă este o capodoperă —temperatura marilor sentimente și viziuni. Cea mai experimentată poezie va dovedi — dacă rămîne în con- știința lumii — că vizează o experiență umană profundă și multiplă. Chiar și opere cu o specificitate extrem de marcată, urmărind un mic sondaj, se consacră în măsură în care ating esența. Desigur, nu propun eliminarea termenilor definitorii și nu contest utili- tatea caracterului lor didactic. Aceste considerații vor doar să sugereze că tendințele exclusiviste ale unor artiști și critici in aprecierea fenomenului artistic ignoră tocmai complexitatea multilateralitatea marilor reușite ale marilor personalități. NiNA CASSlATi Ni na Caulu: Capodopere ..beLn**** CEVA AL TĂU, PIERDUT Cursa care-l aduse stupă ta fața chioșcului de ziare. In piațeta din centrul orașului, dar căpitanul Z. nu o mai învrednici nici cu o privire. 1 sc urîse. in cele cinci ore de drum, de această mașină hodorogită, de miro- sul grețos al benzinei evaporate în interior, de haltele nenumărate și I duduitul hîriit al motorului uzat. Nu mai băga in seamă, in asemenea călă- torii făcute in interes de servici, nici frumusețea peisajului care-l întimpina, nici calmul unui asemenea oraș de provincie ca O., piațeta lui bine măturată Iși ordonată, statuia ecvestră din parc, cu bronzul coclit, și farmecul liniștit al acestor ronduri de flori și al acestor copaci cu crengile retezate (poate că din această pricină puțin artificioși) frumuseți de care, la începutul dru- murilor sale, știuse să țină seamă și să se bucure. Acum, iritat și obosit, nu observă nimic din toate acestea, ocupat doar să se vadă cît mai repede în camera de oaspeți, intr-un pat bun. Afară ploaia se oprise. Nu mai era decît un fel de burniță sub care orășelul părea pleoștit. Sări primul din mașină, tropăi din picioare cu satisfacție și o porni in sus pe stradă, către impunătoarea clădire de piatră, care se înălța dincolo de parc, acoperișul ei ieșind deasupra vîrfurilor copacilor. De obicei îi plăcea această stradă, cu arborii deși, care vara formau răcoroase pete de umbră pe asfalt, însă frunzele, acum, în marea lor majoritate, căzuseră, ploaia le lipise ca pe niște bucăți de hîrtie murdară pe caldarimul negru și se putea întîmpla să și luneci pe ele ... Era o ușă înaltă, cenușie ca și ferestrele încadrate în obloane grele, de stil vechi. Pășea, tropăind, pe zgura roșie de la intrare și-i era milă acum să privească la rondurile de flori stinghere și ofilite, deprinse aici în seve- ritatea curții largi. Făcu o strîmbătură, oftă și, deschizînd ușa, ureînd trep- tele spre primul etaj, nu mai privi la nimic din jur, gîndindu-se numai cum să se arunce mai repede în patul călduț care-l aștepta. f se dădu patul respectiv șl ei dormi zdravăn pină a doua zi dimineața. Cînd se deșteptă, văzu că era aproape ziuă, făcu un duș de dimineață, se bărbieri, își aprinse o țigare și, cu ea între dinți, coborî aceleași trepte, acum bucuros că era odihnit, că scăpase de huruitul motorului, de hurducăturile lui, putea acum să bea o cafea fierbinte și să se apuce apoi de treaba pentru care venise aici. Era la capătul străzii cu arbori, în apropierea piațetei din centru, cind o văzu pe femeia aceea fără ca el să fie încă văzut. Lumina dimineții îl cădea pe păr și pe o parte din obraz. Purta o rochie groasă de lină, țesută Oțn Aricmn: Or» ,] Un, pirufol 5 grosolan, și un trend scurt, de ploaie, uzat, avea un aer de femeie dispusă să sufere in tăcere, o atitudine de stoicism eroic. Nu era singură, in dreapta ei pășea un bărbat care o ținea de braț, mai mic decît ea, lat in umeri, mergînd legănat ca un marinar, cu o față de om gospodar șî calm. Rămase puțin în urma lor și, ca la un șoc puternic, uită pentru moment de ce venise în O., uită de treburi, de uniformă, de copil, de faptul că era căsătorit de atita și atîta timp, și că arăta probabil ca un disperat cînd se hotărî să pornească în urma celor doi. Apoi, la un moment dat, fiindcă strada era goală la acea oră a dimineții, femeia întoarse puțin capul, fiind probabil iritată de zgomotul sec al cismelor din spatele lor, H văzu, tresări, apoi se redresă $i păși mai repede, îndreptindu-se spre șirul de magazine in galantarele cărora mai ardeau becurile aprinse în timpul nopții. Se opriră în fața galantarelor, bărbatul spunea ceva și ea accepta, dind din cap. Se opri și el în preajma lor, văzindu-se reflectat ia vitrina luminată. Femeia se întoarse atunci și-l privi in plină față, fără să clipească, și el nu făcu altceva decît o privi la fel, in timp ce bărbatul de lingă ea își ascundea obrazul între palme aprinzîndu-și o țigare la flacăra unui chibrit. Cit timp au străbătut „strada mare", ei priviră de cîteva ori unul ia celălalt, fără ca cel de al treilea să bage de seamă acest „duel*. Ea se opri apoi la un magazin. Și el se opri deasemeni. Ea se uită acum de aproape la el și el, de asemeni, chinuindu-se să afle și să înțeleagă ce era cu băr- batul străin care o însoțea, avînd acea senzație dureroasă și penibilă în același timp că ea nu putea fi încă a acelui bărbat străin. Apoi el plecă brusc părăsind-o acolo în fața magazinului deschis. Ziua respectivă și-o petrecu într-o muncă extenuantă, cercetă dosarul respectiv, verifică datele lui, controlă pe teren unele detalii și, în tot timpul acesta, fu pătruns de cunoscuta lui atitudine rece și oficială din timpul •serviciului, atitudine care uneori se prelungea și in propria sa viață intima, (.a în prezența unui „om de la regiune", funcționarii se purtau cu el cu mănuși, extrem de îndatoritori, și felul acesta pe el uneori îl irita, iritarea lui neieșind însă din albia firească a modului său de a se prezenta în fața oamenilor, plin, lotuși, de însuflețire pentru treaba pe care urma să o rezolve. După masă sui în cameră, se vîrî în pat, luă din servietă o carte cum- părată în chioșcul gării din T. și, scuturîndu-șl din cînd în cînd scrumul țigării în scrumiera depusă pe pintece, începu să citească. Toate acestea ii erau atît de perfect firești și de familiare încît, după cîteva pagini, se sperie că lectura nu înainta și că, de undeva din jur, venea un mare sentiment de neliniște care creștea, imprudent, încît își auzi foarte repede și surprins bătăile repezi ale inimii, avînd senzația că mai era, totuși, cineva acolo în cameră cu el. Abia atunci numele femeii izbucni pe limba lui și el îl pro- nunță de cîteva ori, o transpirație grea țîșnindu-î pe toată pielea trupului ca și cum ar fi stat sub jetul unui duș. Trecind o jumătate de ceas și nemaiputlnd rămîne acolo în singură- tatea camerei, cobori din nou în oraș, mai avea foarte puțin de lucru și era aproape fericit că in acea seară urma să ia cursa îndărăt spre T. Se îndreptă den. bine dispus spre centru, luînd acum un alt drum ca și cum ar fi vrut să prelungească sau să evite pe cineva, ocolind pe lîngă țărmul uniti pîrîu, 6 Ion Arlrjana: al rXu. pierdui care trecea în apropierea lizierei unei păduri tinere, văzu o mulțime de frunze și crengi plutind pe apă și, fumul subțire și acruț impleticlndu-se printre trunchiurile negre ale copacilor, plutind în aerul calm al toamnei și destrămîndu-se ca și sentimentul unei primăveri de curind dispărute sau al unei primăveri care așteaptă să vină de undeva, fiindcă uneori toamna sea- mănă izbitor cu primele zile de după iarnă, cînd ai speranța unei primăveri imediate, fnainta pe malul piciului pricind la cei doi copii care tropăiau în jurul focului, apoi se îmbrățișară sărind peste foc și țipînd și undeva în el mai păstra cenușa numelui ei și a tot ceea ce se consumase între ei doi în anii care trecuseră fulgerător. Cînd ajunse în piațeta calmă și curățică, el o văzu din nou în fața aceluiași magazin de ieri, stind dreaptă și singură în soarele obosit al după- amiezii, așteptînd. Se îndreptă grăbit spre ea și. la oarecare distanță, se opri, în fața intrării. Oamenii intrau și ieșeau din magazin și ei doi stăteau ne mișcat i unul în fața celuilalt, pripindu-se în tăcere, cu toți ochii din ei. — Ce faci 2 întrebă femeia. — Ce să fac 2 spuse el, evaziv. — Unde ești 2 întrebă ea. — La regiune, in T. confirmă el. Dar tu te-ai măritat ? o interogă. — Da, afirmă ea dind din cap încet, cu resemnare. — Bine, dar asta-i... asta-i... spuse el. Mușchii șî întregul chip al femeii se încordară, dind senzația unei fiare gata de asalt. — fmi pare rău, spuse ea fără altă explicație, privind în jur, ca și cum ar fi așteptat, intr-adevăr, pe cineva, nu pe el, bineînțeles. Făcu un pas spre bordura trotuarului și privi spre strada din spate, pe după colțul clă- dirii magazinului și atunci, ațintindu-și și el ochii în aceeași direcție, îl recu- noscu pe același bărbat scund, lat în umeri, pășind agale sprei ei, cu mîinile ocupate de pachete. Atunci o mai privi odată in față și i se păru că fața ei devenise aproape albastră, iar ochii pe pragul de a lăsa să scape șiruri întregi de lacrimi care ar fi putut să înece o durere, și gura, strînsă trist, defeminizată, o mai privi deci puțin și răsucindu-se pe călcâie o părăsi, îndreptîndu-se spre birou! unde avea să-și termine treburile. Pe parcursul celor cîtorva sute de metri se gîndi însă la un singur lucru ■ că nu avusese timp s-o întrebe dece nu se prezentase la proces și lăsase să planeze asupra ei numai adevărul oamenilor, nit și adevărul ei, nedisculpîndu-se nici într-ua fel, greșeala ei, prin nereprezentare, devenind dublă, coborînd-o și mai afund in ochii lui. In aceeași seară termină de cercetat dosarul, lucrurile erau limpezi acum și el se îndreptă satisfăcut, cu servieta sub braț, spre cursa care-l aștepta undeva în marginea pieții, lingă chioșcul de ziare. Sui în mașină, își ocupă un loc la geam și încercă din nou să citească din cartea purtată în servietă. După nici o pagină citită, avu însă aceeași senzație stranie că niște ochi străini îl aținteau de undeva și cînd privi pe fereastra prăfuită a mașinii o văzu din nou, lingă bordură, sta cu același bărbat Ungă ea, vorbeau despre ceva, ea se uita spre mașină, bineînțeles cu un aer absent, dînd impresia că privea întîmplător, privea deci în felul acesta, însă el înțelese că privirile ei puteau fi de fapt adresate lui și acest lucru îl tulbură, începu să se frămînte, pe banchetă, să încerce totuși să citească, insă femeia Iod ÂTfetHM! Ceva >1 liu. pitfxJut că ml nea in același loc, privind întîmplător spre mașină. In vreme ce bărbatul de lingă ea fuma calm și-i vorbea despre ceva anume. Apoi mașina porni și el reuși să se liniștească, deși după un interval de timp simți un fel de disperare, era ca și cum ar fi fost silit să se întilnească la un vorbitor cu cineva, unde nu putea avea nici timpul necesar pentru vorbit, nici gindu- rile care să se înlănțuie, nici puterea ca unul să înceapă ... Pe ia unsprezece noaptea ajunse acasă, intră în holul întunecat și femeia îl intîmpină, caldă și somnoroasă, în papucii de casă, in cămașa de noapte și cu părul pus pe bigudiuri. O sărută tn fugă, făcu un duș fierbinte, pe urmă unul foarte rece, în timp ce ea, în bucătărie, îi încălzea rămășițele cinei. După cină, intră în odaia copiilor, dormeau, ca de obicei, în dezordi- nea lor cumplită, cu păturile aruncate, cu picioarele și miinile azvirlile în lături, el îi acoperi, apoi se întinse oftind lingă femeia lui și, închizind ochii ti spuse: — Sint tare obosit și mi ine trebuie să... Femeia îl prinse de mină, apoi îi sărută mina și tăcu. El adormi foarte repede. Trecu astfel și a doua zi, dimineața, acasă in T., cu munca obișnuită, zilnică, cu noi anchete, cu oboseala unor drumuri prin oraș, și, din cînd în cind, cu o singură imagine care îl lovea, aceea din fața magazinului, ei doi sfind față in față ca la un vorbitor. Uneori încerca și sentimentul că între ei doi ar fi trebuit să se spună unele lucruri care nu fuseseră spuse, chiar dacă nu se mai putea face nimic, chiar dacă nu se mai putea rezolva nimic, fiindcă nu se putea reproșa nimănui nimic, nici lui, nici ei, nici soției lui, nici bărbatului ei, fiindcă... Imediat după amiază, cînd el ieși de la serviciul direcției tndreptîndu-se oarecum bucuros spre casă, luase o primă și deci cumpărase niște cadouri pentru femeia lui și pentru copii, o văzu tn stradă din nou pe femeie. Sta nemișcată in fața grilajului de fier forjat, lingă intrare. Se îndreptă repede spre ea, cu brațele pline de pachete și o întrebă oarecum contrariat și neli- niștit : — De unde ai știut că eu sînt aici ? CMd ai venit ? — Zsta era important ? reteză ea. M-am interesat... Ș-apoi. oriunde te-ai fi dus, eu tot te-aș fi găsit... Din bulevardul care se întindea la centura exterioară a orașului, ieșiră afară, spre periferie, pătrunzind intr-unui din marile parcuri naturale. In vară, fusese o grădină cu muzică și bere și mititei acum pietrișul mărunt al aleii scirțîia aproape trist sub pașii lor, în vreme ce se îndreptau pe cărările pădurii spre o șosea albă care ieșea din oraș țișnind ca o săgeată spre aerodrom sau chiar spre cer. Erau nenumărați arbori putreziți și mușchi de un verde cafeniu, uscat, întilniră și o crescătorie de fazani, cu un paznic care, cînd îl văzu în uniformă, îl salută ceremonios și începu să bată din aripi ca fazanii. Priviră un timp la fazani, fără să schimbe prea multe cu- vinte, aruncîndu-le fărimituri de pline, apoi constatară că seara cădea brusc, odată cu frigul, și ct o ceață groasă care înghițea toate zgomotele orașului apropiat. Numai de undeva din spate, șuieratul unei sirene străbătea aerul, de fapt o sirenă de tren, din gara de vest a orașului. Mergeau de mină, tăcuți, își împărțiseră pachetele, el luase geamantanașul ei și, totuși, erau frinți, o 8 [ob Crv* t] tiu, pierdui mare oboseală li se lăsase în oase. Unde? La un restaurant ? La o bodegă de cartier ? Nu încerca în acel moment, aftîndu-se din nou lingă ea, dorința de a auzi forfotă în jur, glasuri stridente, muzică, în genere, zumzetul obosi- tor al unui local ? Nu încerca nimic decit o stare de liniște nepermisă. O liniște pe care de fapt nu o merita. Mergeau cu precauție pe cărare, ca și cum s-ar fi ferit de un dușman ne- văzut, înapoi spre liziera pădurii, prin ceața groasă, apoi. în apropierea unei stații de tramvai care traversa o parte din pădure și înconjura cu un inel uriaș orașul, el se îndreptă spre un telefon public, formă un număr și chemă pe cineva, un coleg de birou, burlac,.. Ascultă, îl spuse el acelui coleg, cedează-mi pe cîteva ore camera ta. A venit cineva la mine și nu avem unde sta pe vremea asta ... Colegul rămase puțin tăcut lingă receptor, îl întrebă dacă e vorba de o femeie și căpitanul Z. i-o reteză spunînd că asta nu l interesează, continuînd să-l întrebe: Spune-mi te rog, atunci, dacă da sau nu, să încerc aiurea... Colegul, mai mic în grad, spuse să vină, îi va ceda camera pentru cîteva ceasuri. Colegul le lăsă și niște băutură și niște cafea și zahăr și ceai, și, din toate, el spuse femeii că preferă ceaiul, fiindcă mîinile i-s înghețate, are să și le încălzească de ceașca fierbinte. Ea puse repede ibricul pe reșou și făcu două ceaiuri. în timp ce mîinile ei agile puneau zahăr în cești, ți scotea din bufet lingurițele care sunau. O urmărea intrigat cu coada ochiului și-i vedea chipul foarte liniștit, gesturile calme, gospodărești, ca și cum ar fi fost în bu- cătăria ei proprie și ca și cum aceste toate le-ar mai fi văzut la ea de foarte multe ori. Depuse o ceașcă fierbinte pe marginea mesei și, vărsîndu-se puțin din ea. se sperie, dînd repede cu palma, să șteargă apa călduță și dulce de pe fața de masă. El o liniști prinzînd-o de mîna udă. — Nu face nimic .. . Atunci ea izbucni în rîs (inindu-se cu o mină de inimă, în timp ce ochii ti înotau în lacrimi ațintindu-l, apropiat. Fiindcă nu putea privi acum la ea, începu să vorbească, s-o întrebe mai ales curios și avid și mai întîi despre cele ce se spuseseră pe seama ei și ea negă simplu totul, incit el rămase stupefiat întrebînd-o de cîteva ori: „Cum. și zici că nu-i adevărat, chiar juri că nu-i adevărat, cînd o lumea întreagă a spus altceva ?“ Ea dădu din cap, neîn- frintă. cu ochii în lacrimi, cu o mare mîhnlre pe chip, spunînd că el, încă de mic, n-a știut să socotească dectt plăcerea și mîndria lui bărbătească. Mîn- dria ei de femeie dorită nu conta în acel cerc al intereselor lui. Dragostea, spunea ea, oare contează dacă acolo în dragoste ești cinstit, bun, încreză- tor, credincios, aiitea virtuți despre care bărbații, e adevărat, fac mare caz, dar pe care ei înșiși nu le respectă, ele nejucind, de fapt, nici un rol în viața lor, cit timp ei le pot ignora cu bună știință preferind să te desconsi- dere, cînd e vorba mai ales de propria lor plăcere, preferind in locul lor o liniștitoare femeiușcă, proastă, unsă cu toate unsorile, numai fiindcă ea nu „le ridică probleme* ți fiindcă spune „da* cînd ei vor ..da* și „nu” cînd vor ei „nu*. — A fost o eroare judiciară, nu a fost eroarea mea, căută el să se dis- culpe simțind căldura ceaiului radiind prin ceașcă în palmele reci. De ce nu te-ai prezentat la proces, ca să spulberi calomniile, dacă erau calomnii? o lovi el acum, cu înlîrziere. Ți-a fost teamă? De ce naiba n-ai venit acolo? Ion Anepjiu: Ceti al lin. pierdut I — Oea ce era in tine nu putea fi înlăturat cu nimic și in asta consta eroarea, punctă ea cu o luciditate dureroasă. împotriva ta nu aveam nimic de făcut, fiindcă iți lipsea un lucru foarte important, încrederea, și în zadar aș fi venit la proces, fiindcă tot nu m-ai fi iertat, m-ai fi urlt mai mult... — Nu trebuie să vorbim despre generozitate, declară el privind in ceașca pe jumătate golită. Poate că ea ne-a lipsit amîndurora, atunci, cind făceam acel lucru mare și grav,.. — Poate, fu ea de acord, cu tristețe, jucindu-se cu lingurița și privind, absentă, pe fereastra care, de la etaj, lăsa să se vadă perspectiva nocturnă a unui colț de oraș. — De obicei, credem in viitor, declară el sorbind și ceaiul rămas, deve- nit aproape rece, și simțind deodată că ceea ce spunea era acum inutil și că nici cuvintele lui nu puteau liniști femeia, care sta tăcută, cu fața puțin în umbra pe care veioza o crea. Credem în viitor, urmă el convins că spune adevărul, și în ceea ce el va face cu noi și credem in prefacerile lui și în ceea ce va aduce el bun, mîine... — Mx, negă ea, ceea ce e bun acum in noi, va fi și mîine. .Vu putem arunca ce avem bun azi, pentru ceea ce nu știm ce va fi mîine, .. Fericirea, se împiedecă ea brusc urmind apoi în șoaptă, fericirea trăiește în fiecare om, indiferent dacă-i bun sau netrebnic, prost sau deștept, ea pleacă pretutin- deni cu omul, chiar dacă noi sîntem nemulțumiți de ea. și de cită ni s-a dat.., Tăcu un moment, apoi, privind fa miinile lui care aprindeau (igarea, continuă : să știi că eu mi-am găsit un om bun, care ține la mine, mă iubește și-mi face totul, dar eu, dece să nu fiu sinceră, nu sînt mulțumită cum s-ar cere să fiu. Și am oare vreun motiv să nu fiu mulțumită? Am vreun motiv să spun : „Lasă, că mîine va fi mai bine, fiindcă poate se va întîmpla ceva în viața mea, ceva neprevăzut ?.. / — I ezi, spuse el, vezi, lucrul ăsta se petrece adeseori în viața orișicui. Cînd mă gindesc la copii, la faptul că ei cresc, că se știu bucura de orice lucru, lipsit de importanță pentru mine, cadourile astea, de pildă, cînd mă gindesc apoi că mîine-i duminică și că o să ne ducem la un teatru sau la un cinema, la o expoziție, intre mulți alți oameni, sau că la vară o să mergem ici mare, o să facem apoi o călătorie circuit prin țară, cînd mă gindesc, zic. sini fericit, dar știu că apoi cind am să fiu pus eu însumi în fața acestor lucruri am să renunț să mă mai bucur, am să trec pe Ungă ele fără nici o mulțumire... — De fapt, spuse ea cu o voce care părea să rinâ de undeva de foarte departe, te înțeleg, din asta nu se poate ieși, omul nu știe niciodată să stea locului și nu știe niciodată să fie mulțumit cu ce are, vorba aceea, strînge în brațe ceea ei la Timișoara, apariția în sfîrșit. în 1965, a unui volum de memorialistică Hronicul și eîntecut uîrstelor, iată tot atîtea motive care ple- dează cu o covîrșitoare stăruință pentru adaptarea unui unghi mai larg și mai comprehensiv de vedere în valorificarea operei lui Lucian Blaga. Lectura pozitivă a operei lui Blaga e mai înlîi creația lirică. Aici se observă, mai lim- pede, evoluția lui Blaga în mod generos, aș zice universal. Rar chiar dacă volumul de poslume care marchează, atît de sensibil, această evoluție, și-ar fi întirziat apariția. trebuie respinse cu botărîre pozițiile pe care le-a vehiculat critica prizonieră a formulelor comode. A-l carac- teriza pe Blaga, așa cum face Dicționarul enciclopedic român (voi. I, 1962) ca un adept al expresionismului dovedește o limitare a poeziei lui Blaga. poezie care, prin traduceri recente dar și mal vechi, în germană, franceză, Italiană, maghiară, tinde să intre în patrimoniul larg șî generos al liricii universale. Să refuzăm deci de a-l prezenta pc Blaga, nouă înșine și, cu atît mai mult, străinătății, ea un pendinte al unui curent literar care, fără îndoială, a exercitate influență asupra lui Blaga. mai cu seamă la începutul debutului său liric, influență care e însă departe de a fi cea mai holăritoare. Mai .apropiată de adevăr e tendința vădită la G. Ivașcu, prefațatorul ediției de postume apărute în 1962. Ivașcit arată anume perspectiva împlinirii scriitorului în epoca noastră. Să accentuăm totuși că această perspectivă solicită nuanțări și. mai eu seamă, refuzul, în interpretare, a potecilor bătătorite. Nu trebuie, de pildă, să i se atribuie lui Blaga merite pe care nu le are, să se găsească, în poezii, ea o notă caracteristică, accente protestatare care, în lirica lui Blaga sînt fie întîmplătoare, fie lipsite de caracterul net de protest social (cf. poezia Fâgăduinți în flăcări). Accentul în interpretarea pe linia evolutivă credem că trebuie pus în altă direcție aceea a noutății și originalității acestei poezii. încă Pașii Profetului aduceau un fior nou în poezia românească, o acuitate a senzațiilor, o prospețime a unei poezii naturiste inedite, atunci, în poezia noastră. Blaga vestea o emancipare a poeziei postbelice de formele tradiționale și, sub acest aspect, lirica sa era novălorie. Un studiu atent al proprietăților formale ale acestei lirici rămîne a se întreprinde și atunci se va putea vedea cu mai multă limpezime aportul relativ redus pe care l-a adus la constituirea instru- mentației poetice a Iul Blaga expresionismul. Mai stăruitor trebuiesc căutate, în evoluția acestei lirici, legăturile statornice cu lumea satului. $1 aici analiza marxistă a acestui raport trebue nuanțată și adîncită- Atașamentul lui Blaga față de popor nu-șî are rădăcinile în motivații teoretice cum ar fi de pildă, la N. lorga, ca o sorginte a ideologiei Semănătorului. Problema nu își poate găsi explicate toate 16 Tr«i«n li» îmi Birir«cu: I.ucixn Blxg* implicațiile decît dacă sint examinate începuturile poeziei lui Blaga în raport cu mediul arde- lean din tare a le^it scriitorul. Mediu! orășenesc slrăin și ostil este acela al orașelor cosmo- polite, burgurile monarhiei bicefale- In asemenea condiții, antagonismul sat-oraj nu trebuie explicat doar ca o respingere naiv protestatară a capitalismului; ar însem- na să desprindem ir) poezia lui Blaga inexistente tendințe poporaniste. fi mai cu folos credem ca sa căutăm în versurile aceluia care a scris „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat" atașamentul, nu față de idealul vieții eampeslre, ci față dc satul românesc transil- vănean, păstrător, in preaplin primului război mondial al ființei naționale a poporului român aici peste munți. Cînd, in poeziile postume, Blaga se va reîntoarce la acest motiv, atît dt stăruitor frecventat în poezia sa, el va accentua, încă o data o veșnicie care trebuie văzută nu numai ca o imagine atemporală ci, mai ales, ca o constantă a vieții naționale: „împărații s-au prăbușit. Răzlroaie mari ne-au pustiit. Numai Ia Lancrăm subt răzor Rămas-a jirao un izvor. Puduri s-mi stins. Și riad pe rină oameni în umbră S-au retras veștminte dc pămîni hund. Dar și potul, el a rămas. De-a lungul anilor în șir de cite ari in sat mă-tilarc mă duc sâ-l vad. E ca Un fir pe care Purcele îl torc." (Izvorul) Este evident însă că salul, în lirica lui Blaga, nu se poale limita la atit. E tot atît de evident, apoi, că. din păcate, aspectele liricii blagîene, care reflectă lumea satului, nu sînt doar pozitive. Tiiihiențat de concepția sa filozofică. Blaga va căuta, în lumea satului româ- nesc, „determinantele stilistice” ale vieții colective. Faimoasa teorie a „spațiului mieriile", prezența stăruitoare a mitului, cosmoceatrismului unui „sal-îdee", satul care se socotește pe sine însuși, „centrul lumii" și care trăiește in orizonturi cosmice, prelungindu-se in apare ca un laitmotiv al liricii blagîene, stabilind, odată mal mult, corespondențe între gîndirea filozofică și lirica lui Blaga. Rămîne în sarcina cercetărilor viitoare să arate, în lirica lui Blaga atît de strînse legături, între elogiul îndreptății al satului românesc. ....Pac elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul culturii populare'4, va spune Blnga în Discursul de recepție la .Academia Română și elementul mitic, atemporal, idealist, întilnit, cu regularitate, în această poezie. Perspective noi irebuics să se statornicească și in ceea ce privește leatruJ scriitorului. Amintitul eseu al lui Ov, S, Crohmălnlceanu își propune, ca țe! principal, examinarea acti- vității poetice a lui Blaga. Rîndurile scrise, in treacăt, despre teatru, merită insă o serioasă revizuire, „Mai mult chiar decit poezia — se scrie acolo — teatrul lui Blaga stă sub influența expresionismului.“ (Ov. S. Crohmălnîceanu : Lucian Blaga. p. 160). Dacă această afirmație «re o oarecare valabilitate, mai ales in piesele de începui, ea nu se poate accepta ca o caracterizare globală a teatrului lui Lucian Blaga. Mai apropiată rle adevăr ne parc carac- terizarea făcută, de Octav Șuiul iu care arată că teatrul lui Blaga a fosl catalogat ca fiind expresionist pentru că e un teatru de idei, ignorîndu-se să se arate măsura în care acest teatru sta și sub semnul clasicismului și romantismului. (Octav Suluțiu: Schiță asupra teatrului lui Lucian Blaga, în Revista Fundațiilor nr. 1111942}. Blaga însuși caracteriza expresionismul ca fiind in teatru prea uscat și schematic, ceea ce, prin firea lucrurilor, rppugna teatrului poetic al scriitorului. Expresionismul trebuie deci considerai, în teatrul lui Blaga, nu ca o influență statornică ci, cu mai multă îndreptățire, ca o înrîurire mai puțin însemnată. O revizuire tot atit de esențială merită și alte teze ale lui GrohmăJ niceanu, in legătură cu valorificarea acestui teatru. După criticul amintii în teatrul lui Blaga s-ar manifesta aplicarea unor formule nerealisle, prin panieism, mistică naturistă, conflicte lipsite de o cauzalitate socială sau psihologică determinată, elogiul orga nieit Ații ortodoxe, ș. a. m. d. Cită enumerare, alîlea defecte. Nimeni nu va afirma că parțial aserțiunile lui Crohmălniceanu nu sint întemeiate. Acolo unde însă credem că criticul greșește e în tendința de a absolu- tiza critica sa și, pe cale de consecință, de a respinge, în bloc, întreaga operă dramatică a scriitorului. Triian Llvlu Lud-im Blau* 17 întrebarea care se pune însă este aceea dacă chiar in piese încriminate, cum ar fi de pildă, Cruciada copiilor, în afara frumuseților poetice statornice, a unui lirism original care definește întreg acest teatru, nu se pot găsi elemente pozitive, frumuseți trainice și pe care timpul nu le-a dovedit caduce ? lată, de pildă. Cruciada copiilor. E fără îndoială înte- meiată critica lui Crohmălniceanu care reține puternicul caracter programatic al dramei, antagonismul de natură spirituală între catolicism și ortodoxie. Piesa e panda ntul teoriilor vehiculate de Blaga în Spațiul mioritic. Dar in dramă apare. în același timp, o critică a caracterului prădalnic al cruciadelor și desfășurarea conflictului piesei pritejueșle scriitorului să evidențieze contrastul, atît de frapant, între țelurile aparent nobile și dezinteresate ale cruciadelor și realitatea diurnă, meschină. O discuție mai stăruitoare trebuie încercată și în direcția reliefării puternicului clement popular care străbate întreaga dramaturgie a lui Lucian Blaga. Crohmălniceanu afirmă că întregul teatru blagian nu e decît întruchiparea scenică a unui lanț de superstiții, eresuri și legende. Criticul absolutizează această teză și acolo unde ea nu iși are locul. 1 se repro- șează de pildă, lui Blaga că în drama istorică Awo/n lancu „apariția eroului are loc înlr-o geografie cu fundal de basm", ceea ce, dacă nu e departe tic adevăr, nu înseamnă, de loc, abandonarea elementelor realiste. Alta e însă întrebarea și anume dacă drama lui Blaga conține sau mi o impresionantă imagine artistică a tribunului moților, dacă ea își pierde caracterul ei național ? Socotim, dimpotrivă că scriitorul a realizat. în Iwani lancu, o dramă cu viguroase elemente realiste, zugrăvind, cu impresionante mijloace artistice un mo- ment important din lupta dc veacuri pe care o duce poporul român penlru conservarea ființei sale naționale. Trebuie oare eludată examinarea acestei fațete, evident pozitivă, a drama- turgiei luî Lucian Blaga ? Evidentă e inspirația populară și în drama Meșterul Manote. Ceea ce este inconsistent aîci nu este atît atmosfera de tip mitic românesc cît ciocnirea la care ajunge, printr-o complicată transcripție a baladei populare, a ortodoxiei pravoslavnice cu erezia bogomilă. Rămîne însă încercarea scriitorului de a converti într-o lucrare dramatică cu o netăgăduită frumusețe poetică, legenda populară cu atît de bogate semnificații, accentuarea depășirii de sine, depășire pc care trebuie să o întreprindă creatorul operei de artă. Interesant e. în perspectiva folosirii elementului folcloric și legendar, opera postumă, Ao/on Pann. Tn mesajul, izbăvit de astă dată dc magia cețoasă a multora din piesele sale mai vechi, Blaga își proclamă crezul său despre țelurile șî misiunea artistului ; or această concepție e cum nu se poate mai apropiată de aceea a poetului cetățean, rapsodul vremurilor noastre. Personajul lui Blaga, Anton Pann, nu are decît o asemănare relativă cu omonimul său istoric, ridieîndu-se la o valoare de simbol. Transformîndu-1 pe Anton Pann într-o ima- gine a bardului popular. Blaga își exprimă, în același timp, înalta prețuire pe care o acordă poetului popular care întruchipează dorurile, aleanurile și năzuințele poporului, dar și preferința sa și adeziunea sa pentru acel lip de scriitor care exprimă, în opera sa, năzuin- țele poporului, spiritul epocii sale. Problemele cele mai delicate pe care le ridică reconsiderarea operei scriitoricești a lui Lucian Blaga sînt însă condiționate de raportul necesar care există între gîndirea filozo- fică a lui Blaga și opera sa literară. Două sînt direcțiile în rare, credem, ar trebuî Ipntreprinsă, în principal, in viitor, cercetarea. Cea dinlîi privește stabilirea raporturilor intime și nuanțate, între filozofia lui Blaga și literatura sa; a doua chestiune esle aceea a deter- minării locului lui Blaga în mișcarea de idei a vremii, a cercetării, cu deosebire, a raportu- rilor lui Blaga cu curentul de idei, literar și politic de la Gîndirea. Ne propunem, în ceea ce privește prima chestiune, conștienți de multiplicitatea aspecte- lor pe care ea le ridică, să învederăm unul singur, anume că raportul între filozofie și lite- ratură nu trebuie imaginat în mod unilateral, adică în sensul că întotdeauna ideea filozofică influențează opera literară ci și. în același timp, ca o manifestare a influenței literare asupra operei filozofice. Cu alte cuvinte creația literară a lui Lucian Blaga nu apare ca o transplan- tare tale-quale a gîndlrii sale filozofice; ea nu e o reiterare, pentru a recurge la un exemplu, ca la Sartre, cu mijloace artistice, a tetelor filozofice. La Blaga lucrurile se complică, sau, mai de grabă, stau cu totul altminteri. O contaminare tot atît de evidentă este aceea a filozofiei de către literatură. Intîi, prin aura limbajului poetic, virtuțile acestui limbaj fiind folosite pentru a capta atenția și pentru a stîrni interesul și curiozitatea cititorului. Severa și legenda- ra austeritate a conceptelor filozofice e convertită în haina mirifică a unui limbaj poelic: filozofia devine astfel o poezie a conceptelor, o cascadă a metaforelor, ea își pierde caracte- rul ei de „strenge Wissenschaft", E de altminteri rezerva de totdeauna pe care au formulat-o profesioniștii filozofiei față de opera filozofică a lui Blaga : aceea că purcede mai mult din imaginație și, mai puțin, din rațiune. Blaga s-a apărat, întotdeauna, cu îndîrjire și, parțial, t8 Tnhn LLvIu WlrieMU! IjucIib BLigk cu îndreptățire, de o astfel de caracterizare a filozofiei sale. Nu e însă nud puțin adevărat că, în esență, ea nu rămîne fără o serioasă acoperire. < Contaminarea filozofiei de către poezie se observă și în încercarea lui Blaga de a-și creia un limbaj ții o terminologie filozofică cu o evidență aură poetică. Chiar dacă tenta- tiva blagiană a eșuat, termenii blagieni ca „spațiu mioritic", „censură transcendentă", „eon dogmatic", „cunoașterea luciferică", pentru a aminti numai cîțiva, operează un evident transfer al metaforei din cimpul poeziei în acela a! filozofiei. Tot în legătură cu contaminarea filozofiei Iui Blaga de către poezie, credem util a sublinia o afinitate a acestei filozofii, ceea ce s-a încercat mai puțin, cu romantismul filo- zofic german. Blaga c mult mai puțin apropiat de intuiționismul bergsonian sau de filo- zofia vieții germane decît încearcă a demonstra N, Tertulian, Printre altele și_ pentru faptul că la Blaga întilnim, spre deosebire de Bergson sau amintita filozofie a vieții germane, năzuința statornică spre un sistem filozofic bine închegat sistem a cărui obîrșle e romantica construcție speculativă. Nu e o întîmplare, tic sigur, că un termen atît de important în gno- seotogin lui Blaga ca acela dc minus-cunoaștere aduce, îndeaproape, cu acela de minus-poe- zîe din gîndirea jioetului romantic german Novai is. Speculația pusă la baza construcției filozofice și nu experiența e tot de natură romantică; sistemul lui Blaga se înalță în simetrice trilogii pe baza unei armonii prestabilite. Ca și în romantismul german, în trilogiile sale, fiecare din alt domeniu al filozofiei, Blaga încearcă o explicație de natură speculativă, generală a întregului univers. Și tot ea la romanticii germani, la Schelling, bunăoară, se realizează la Blaga. o contaminare a conceptului de virtualități poetice. Construcția filozo- fică e, astfel, apriorică, fiind de domeniul imaginației, care îi modelează tiparele inițial și nu de ăcela al experienței; recuzita poetică o descifrăm în terminologia filozofică, dar și în vagul romantic care conduce spre agnosticul „orizont al misterelor", al frînelor care orga- nizează „minus cunoașterea" și o limitează la un prag al „cenzurii transcendente" dincolo de care încep Marele „marelui anonim", încă în primul său volum dc aforisme, în Pietre pentru templul meu, scriitorul sublinia ștrînsa afinitate care există între cele două laturi ale activității sale creatoare: „Ori ce coif"| din noi are alîla rezonanță pentru tot ce se petrece în noi. îneît de multe ori mi se pare că flecare ided... are o inimă care bate t>entru ceva și fiecare sințămînt un cap care cugetă"^ Discobolul, culegerea dc aforisme din 1945. va accentua această dualitate. Gustul pentru para^ dox nu e singura motivație care îl va îndemna pe Blaga să scrie aici : „A filozofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace super-mature la întrebări pe care și le nun copii", E un punct dc vedere care dacă nu vestește în mod fățiș limitele gîndirii specu- lative atunci, cel puțin, anunță mihnirea unei cugetări lucide căreia i se învederează, în ase- menea condiții, caracterul ef de joc și de gratuitate. O ultimă problemă care, cred, va trebui reluată și examinată mai nuanțat, este aceea a legăturilor lui Blaga cu ideologia Gîndirii. în cursul său de istorie a literaturii române între cele două războaie mondiale, criticul Ovid S. Crohmălniceanu îl tratează pe Blaga ca uri exponent al curentului de idei dc la Gîndirea. Delimitarea de Gîndirea e mai categorică în amintitul eseu totuși și aici, ca și acolo, jjiaî apăsat sînt subliniate apropierile, mai șters, depărtarea Iui Blaga de curentul gîndirjsț, O reexaminare a problemei se impune pentru cercetarea viitoare, Se poate anticipa că ceea ce îi apropie pe Blaga de Gîndirea e mai puțin decît ceea ce îl desparte. Trebuie reținută apoi șl afirmația Iul Crohmălniceanu că Gîndirea J însăși a avut o traectorie diferențiată pînă a-șl defini, cu aproximație, ideologia dar și constantele ef de grupare literară. Ce îl apropie pe Blaga de Gîndirea ? Fondul mitic ancestral, cultura populară, „matri- cea stilistică", pentru a ne exprima în terminologie blagiană. Ce îl desparte? în primul rînd ceea ce constituie esența curentului de la Gîndirea speculațiile ortodoxisle la care, pe urmele teologilor și filozofilor ruși, Solovîov, Berdiaeff, Sestov, sc deda teoreticianul GFn- dirii Nichifor Crainic, Ortodoxia de la Gîndirea nu a întrunit adeziunea lui Lucian Blaga șî, pentru cercetătorul atent, e semnificativ de pildă că. în Cruciada copiilor, nu întilnim atît o pledoarie pentru ortodoxie cit o confruntare dintre ortodoxie și catolicism. confruntare făcută de pe pozițiile, mai de grabă imparțiale, ale filozofului culturii, Blaga s a refuzat, la început cu discreția care îi era caracteristică, în cele dîn urmă cu hotărire, 1a angrenarea sa fa carul ortodoxismului gîndirist. Nu este întîmplător faptul că, pe plan gnoseologic. gîndi- torul opune gîndirii religioase una laică, speculațiile sale asupra dogmei fiind la antipodul' patristicei creștine. Primul volum din Trilogia cunoașterii, Fonul dogmatic debutează astfel ci* o cercetare laică asupra dogmei ca un instrument de cunoaștere. Cercetarea e făcută în afara șî împotriva gîndirii teologale propagată la Gîndirea. „Căutarea unui acord de natură sistematică — scrie Blaga la începutul opului — a fost pentru mulți ginditori, șî nu dintre Traiin Liviu Birlr«cu: I.uri*n Bloți ■cei mai neînsemiMți, o problema. Pe noi aceste limanuri cu sirene răgușite nu ne pol ispiti în nici un fel". Divorțul cu ortodoxia tradițională era d&.I cum nu se poate mai limpede iar tentativa Lui Blaga de a explica și legitima dogma cu mijloace pur intelectuale se va lovi de împotrivirea Fațîșâ a reprezentanților ortodoxiei fiind privită ca o „înfruntare originală a cerului și un autentic momtnl de contrazicere a lui Dumnezeu însuți*1 (cit. apud N. Tertulian op. cil.). Disputa vehementă avutii apoi cu un reprezentant autorizat al ortodoxiei, gîndi- rîst el însuți, teologul D. Stăniloae, accentuează nu numai independența eretică a lui Lucian Blana față dc tezele cultivate Li Gindircn, dar șl Imposibilitatea concilierii unor puncte de vedere deosebite. Asupra gândirii lui Blaga, cu implicații mai de grabă gnostice, biserica, odinioară, nu ar fi șovăit să arunce anatema. lată-ne la capătul unui prea scurt periplu, pătrunși vai, de sentimentul stăruitor de a nu Ei istovit subiectul decît prea puțin. Oricît de aproximativă ar fi însă cercetarea noastră ea statornicește totuși, credem, cîteva incontestabile puncte de reper. Cel dinții ni se pare acela al necesarei revizuiri a nu puține Opinii pe marginea operei scriitorului, li nevoie de o recunoaștere categorică, oricît de motivate ar fi rezervele, a locului în- semnal pc care ii ocupă Blaga in literatura română. Influența sa, mărturisită sau ascunsă, u fecundat rodnic poezia românească contemporană și, cel puțin doi dintre cei mai remarcabili poeți de azi. Ștefan Augustin Doinaș și A. E. Baconsky dato- rează mult poeziei lui Lucian Blaga. Această poezie, după cum o mărturisește ca însăși, dar și memorialistica sa, e legată profund de ]x)por; a vedea în poezia lui Lucian Blaga astfel doar, și mai întîi, o transplantare a expresionismului german, e o penibilă limitare. Ceea ce c autentic și original în această poezie descinde din bogatul și neistovitul izvor a| poeziei populare. „Nu a existat de la Atacsandrî încoace — scria un critic în perioada dintre cele două războaie — nici un adevărat poet al nostru care să se fi apropiat cu ailla venerație de poezia noastră populară". Afirmația, dacă ne gîndim la Eminescu șî Arghezi, e de sigur, excesivă. Nu rămîne însă mai puțin adevărat că prin rînduirea sa alături dt promotorii poeziei populare, Blaga se aliniază într-un curent larg al poeților de Inspirație popu I a ră,~ curent care de ia Dacia literară, cu primele postulate teoretice, trece prin Alexandri și Eminescu șî continuă cu poezia ardeleană a lui Coșbuc și Goga, A doua caracteristică, pe lingă substanța populară a poeziei blagîene, care sc poate reține pe marginea acestei poezii este neîntrerupta ci evoluție. Ultimii ani de producție rodnică ai poetului, activitatea sa de traducător al lui Goetne, sentimentul senectuții, au da) relief nou acestei poezii, subliniind, mai ales în postume, neîncetata schimbare și reînviere a liricei lui Blaga. Evidenta evoluție a poetului rin e dezmințită nici dc dramaturgul interesant, profund, contradictoriu și problematic, aspect al operei lui Lucian Blaga care își așteaptă, cu nu mai puțin temei, reconsiderarea. Să arătăm, in sfirșit. că pentru audi- torii, din im7/HM8 ai cursului de antropologie filozofică, la universitatea din Cluj, s-a putut observa o modificare a unor concepții ale filozofului, Prefațatorul [xistumclor, G. Ivașcu are deplină dreptate cînd afirmă că: „E greu i ctntrilnțg 25 tate, fiindcă imobilismul provine din sterilitate, și închistare, din eroare biologică. .Spectacolul c savuros (prisma comică) : autorul dezvăluie efectele dc idiotizare și regresiune colectivă pe care le provoacă neîntrerupta vegetare. Replierea de grup c mai puțin pasivă și amorțită în Enigma Otiliei, unde familia Tulea, dirijată de apriga Aglae, pindește prăbușirea altora, intervine in vederea accelerării ei. Avariția este aici ofensivă, răzbunătoare, expansio- nistă. O reîntoarcere la toropeală e ilustrată în Scrinul negru. Accesele de derută și imbecilitate, ca urmare a încercării de -a aboli actualitatea survin de astă dată în forme mai caraghioase. Ambiții heraldice există și în „Casa cu molii4*. Ele nu se exprimă încă in felul arogant și cu -amploarea celor afișate dc spița Hangerliu. $i familia lui Jim se întemeiază pe conștiința genealogiei cu ramificațiile șî ierarhiile de clan. Ca in tort ochi ațele legături care decid asupra diferențelor de rang să fie cunoscute, e necesar să se ocupe cineva dc evidența familiei. Tanti Agepsina pregătește in „casa cu molii" faima doamnei Valsamaki-Farfara. însă rolul dc informatoare și con- fidentă încă nu i s-a atribuit. E consultată pentru descifrarea încuscririlor și c întrebară de data nașterilor și a morlilor rubedeniilor. Memoria eî calenda- ristică e proverbială. De la ea se pot afla semnele zodiacale, începutul deca- delor astrologice etc. Tn afara unor referiri fățișe. Cartea nunții cuprinde și în adine o argu- mentație sociologică a recluziunii. Mătușilc lui Jim au o ostilitate față de „lumea nouă coșcovită" care merge cu automobil și tramvai. Ele nu se pot adapta civilizației moderne și refuză orice contact, se refugiază în deprin- deri vechi și ieșite din tiz. Evident însă că aici interesul scriitorului se în- dreaptă mai curind spre interpretarea biologică a claustrării. Mai tîrziu (Enigma Otiliei. Bietul loanide), O. Călinescu va apela deschis la viziunea de frescă socială. Determinismul concret-istoric va fi mult mai riguros și mai profund. Scrinul negru, suprapunerea de planuri, dubla existență a clanului Hangerliu, decurge din nostalgia vieții do huzur, din evocarea pri- vilegiilor trecute, cu ierarhiile stricte, indiferente la valorile individuale. Dacă tanti Fira (Cartea nunții) știrbă și bonomă arată jalnic cu pantofii ei scîlciați, cu părul alb răsfirat peste ureche, generăleasa Cernicev sau Zenaida Mânu (Scrinul negru), apariții tot atît de penibile, acceptă mizeria cu un fel dc seninătate, căci ele trăiesc cu conștiința absurdă a superiorității de castă. Familia de tipul „casei cu molii" este un organism al împietririi. Clă- dită pe asexualîtate, ferită de fluxul vieții reale, ea e hărăzită putrefacției. Din această perspectivă formele despotice dc păstrare a autorității apar și mai absurde. Cartea nunții e un roman al evadărilor. Nu -toate tentativele de a sparge încercuirea au însă sorți de izbindă. Protestul anarhic, dezordonat, produs al unei stări de spirit specifice „prizonierului*' grăbește autodistru- gerea. Dacă scriitorul examinează în genere efectele monomaniei la hotarul dintre normal și anormal unele personaje coboară fără echivoc panta cli- nică. Conștiința claustrării și revolta ineficientă împotriva ei tulbură echi- librul psihic. Profesorul Sîlivesini este, cum ar spune Gorki, „proba mate- rială a crimei". De la Cartea nunții pînă la Scrinul negru G. Călinescu a descris stăruitor patologia izolării de real. Profesorul Si livestru reliefează cu claritate cauzele biologice ale procesului. Pe Jim, Silivestm 11 avertizează de 26 5. Dam ian: tVfitr iprt răniri f a H la început; „ - Fereșic-tc dc molii șî de igrasie. cît mai ești tînăr! Peniru mine e prea tîrziu". Ca și casa mâtușilor, profesorul îndură același asediu al umidității șî al putrefacției, fără să sc poată împotrivi. Silivestru sc socoate deținut, nu se poate desprinde de familie, fiindcă îi e frică să înfrunte lumea. Legat prin fire tainice de casa tenebroasă, pe care o urăște, profe- sorul ascet capătă din ce in ce mai mult o înfățișare' dc fantomă. încruntat, posomorit, Silivestru poartă o redingotă neagră uzată, funebră. Cu barba pătrată și fată dură, sidefată c o imagine a teoriei lăuntrice. Cînd sc așează la catedră pare un siînt sumbru, muncit de îndoieli, Nimic tiu poate între- prinde fără încuviințarea mătușîlor, fapt oare îl irită din ce în ce mai mult, dar abulia îl împiedică să schimbe situația. Ca să sc însoare duce tratative ocolite șî ceremonioase, supraveghiafe de locatarele „casei cu molii**. Nici nu poate vedea la fată femeia solicitată, cauzele fiind fixate într-o corespon- dență stufoasă, pe care profesorul o prelungește cu voluptate. Din pricina presiunii inhibitive a mâtușilor, din pricina reținerilor proprii, imposibil dc învins, tranzacțiile eșuiază. Speriat de amenințarea de a muri virgin fără să cunoască dragostea, în întunericul nimicniciei, profesorul iese brusc din pasivitate, are reacții de invidie față de tinerii școlari inîtiațî în intimita- tea femeilor. Devenit conștient de chemările vitale, Silivestru asistă la rebeliu- nea propriilor instincte. Criza c descrisă metodic, profesorul fiind primul per- sonaj călinescian care își analizează singur stările sufletești. Scriitorul pregă- tește cu Silivestru magistralele portrete dc indivizi bizari. 1a care groaza se îmbină cu o anume luciditate iar alunecarea e ireversibilă. Pradă diavolului, arată acum hidos, cu părul și barba zburlite, cu privirea răvășită dc dorințe nesatisfăcute. Iese pe străzi noaptea și 1a adăpostul întunericului se apropie de Lmei necunoscute. Cind, in fine, izbutește să convingă o prostituată să-1 însoțească își dă seama că moliile i au m încât virilitatea, că e sterp, ne- rodnic. Silivestru conchide că poartă in el moartea unei rase șî că odată cu el sînt retezate crăcile mani și posibile ale generațiilor viitoare. Sterilitatea e sinonimă cu pîeirea. La început are oroare de gol, de prăbușire în neant. Ipoteza mortîî il înfioară (cei care vor avea presimțirea extincției în roma- nele următoare o vor primi cu o anume tihnă voioasă), Simte groaza și tenta- ția smîrculuî. „Noroiul se întindea pc cl, ii pătrundea în gură și în ochi, îl vestejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea dc viermi". Apoi treptat scutit de spaime, începe să se preocupe meticulos de tehnica sinu- ciderii. Redevine calm și șiret și prepară momentul suprem cu un fel dc automatism al liniștii, anticipînd sfîrșitul lui Pomponescu (Bietul loanide) sau Ciocîrlan (Scrinul negru). Silivestru inaugurează convoiul inerților din romanele lui G. Călinescu, coi care sfirșesc împușcati, spînzurați, sau atinși de o maladie fatală. Tncă din Cartea nunții, autorul prezintă sminteala, oa o formă a nepu- tinței, Tn contact cu realul, insul nepregătit, dezarmat, sc lasă în voia halu- cinațiilor. Tn celelalte romane traseul nebuniei este divers zugrăvit. Sîmion din Enigma OtiUei n-arc nîcîun fel de veleități creatoare, derogi.im lui psihică este un rezultat al deficientei or organice și al vegetării casnice. Fiul lui. Titi, nătîng și neajutorat, reeditează tulburările lui Silivestru doar pe tărim erotic, Hagfenuș care se rostogolește și el pînă în infernul dementei este însă, ca și Silivestru. un om de știință, un savant. Erudiția la Sili- vestru accentua delirul, autocomentarea tulburărilor biologice), fără a fi S. DHmijn: Ccnlripel ji cenlrtfuț 27 insă mobilul lui. Pe cînd Silivestru ilustrează dezastrul sterilității fiziolo- gice, nebunia lui Hagienuș e un efect a! sterilității spirituale. Consecințele sociale ale ruperii de real sînt mult mai precis reliefate in Scrinul negru. Savantul incapabil să creeze, refugiat in universul cancanurilor, al compro- misurilor și al voluptăților bizantine, e condamnat la seceta devastatoare. Integrat in natură, Hagienuș nu mai arc aceiași oroare de moarte și exultă la ideea reincarnării. Lui Silivestm eventualitatea de a reapare sub forma animalelor inferioare i se pare îngrozitoare. Posacul Silivestru a vrut să spargă teroarea familiei dar a ratat in mod fatal. Riposta lui n-a avut substanță și nici eficacitate. Tendințe centrifugale manifestă și dom* Popescu, locatar vesel și nepăsător al „Casei cu molii“ deoarece se consideră în afara gratiilor, independent. Element mobil, care circulă în voie prin oraș, personajul n-are psihologie de deținut. Animația e însă falsă, necreatoare, ea nu poate decît să întărească, prin neseriozitatea ei. autoritatea regresivă a familiei. Dom’ Popescu nu iese în mod real dîn circuitul statornicit. Ga structură tipologică el este un Siăracă Rațiu maî sumar, mai previzibil în actele sale. Ca și avocatului familiei Tulea lui dom’ Popescu nu-i sur ide ideea muncii. El este dc altfel pensionar și joacă în casa măiușîlor lui Jim rolul bărbatului protector. Dc decis nu decide insă în fond nimic, bătrînele nu țin seama dc părerea lui. il tratează cu dispreț, îi dovedesc continuu că depinde de toleranța lor. Fanfaronada personajului e lipsită de subtilitate și total inofensivă. Orice subiect i! abordează in stil canagelîan cu lux de gesticulație șî exclamații. Laudă menirea bărbatuluî ca agent colportor (..Bărbatul nu trebuie să stea în casă. Trebuie s-alerge, să afle. Tragi cu urechea de ici. prinzi de colo, bei un păhăruț de vin, te-mprietenești cu oameni și iți faci treburile. Inițiativă 1 Trebuie să ai spirit de inițiativă !“), pledează pentru mincărurile vegetale, ca să poată con- damna drastic pe carnivori (.. Vegetalele crude au vitamine, scrie și-n Universul. Dă-mi o ceapă, fwndcă-î radio-activă, un usturoi, că are arsenic, un măr cu coajă, fiindcă conține valeriană. Asia vreau eu, cucoană, 1111 hoit!"}, perorează despre virtuțile patriei și ale ■travaliului. Tema preferată este însă, ca preludiu al avocatului Raliu, tema familiei. Abia mesiecată. teoria matri- monială a lui Stanică irumpe in discursurile personajului : „Frate, voi sînteți prea pripite. în definitiv, fata are dreptate. E încă iînără șî frumoasă și vrea și ea să se mărite. Dacă nu v-ați măritat voi. nu înseamnă că altul trebuie să vă imite". Onoarea familiei e socotită temelia țării, de aceea și el, înaintea soțului Olimpici, e necăjit că nevasta nu-i face copii. („Omni trebuie să-și facă datoria în viață"). Miticismul personajului se exprimă pașnic, încă necoagulat O singură zi pe săptămînă e Consacrată expansivității oratorice cînd pensionarul își permite sâ bea cileva pahare mai mult Atunci susține zgomotos efectul tămăduitor al apei deși gura îi miroase a vin. Satira c uneori facilă, prea apăsată- Personajul n-are încă elasticitatea, rutina unui Stanică Rațiu. Spre deosebire de intrepidul avocat dom* Popescu e un Mitică lipsit de demonul intrigii. Nici un plan diabolic nu pornește din mintea pensionarului. Dacă în Enigma Otiliei, soțul Olimpiei e un factor activ, fermentul acțiunii, în Cartea nuntii dom’ Popescu deține o funcție ștrearsă, pasivă, de spec- tator, Tn conflictele iscate, pensionarul se arată moale și împăciuitor, nu pune nici o stăruință pentru aplicarea tezelor sale, li propune și el lui Sili- 28 *•. Daeaian: Centripet și rcnlrifug I vestru să-l călăuzească pe calea pierzaniei, dar n-are instinctul coruperii ca Stanică Raliu, care își trimite cunoscuțiî la Georgeta, femeia cu moravuri I ușoare. E limpede că dom’ Popescu nu obține nici uti beneficiu dc pc urma debitului retoric. Mitică încă nu e aliat cu Dinu Păturică. Neîndoios, cronica parvenitismului la G. Călinescu începe cu Stănică Rațiu. Sc mai poate emite supoziția că dom' Popcscu cu buna lui dispoziție refractar organic tra- gicului. il semnalizează pe Gaittany. Cu melonul pe o ureche, el salută întot- deauna pe mătușile lui Jim : Bine v-am găsit „fetelor" ! Domnul Emilian este și el o variantă a tipului de fanfaron. Arc o înclinație spre oratorie în forme liniare, fără vivacitate. încă înainte dc Simion (Enigma Ottiliei), domnul Emilian e obsedat de problema ali- mentației." — Cine muncește mult ou creierul ca mine trebuie să nu se obosească inutil. Eu trăiesc și mă nutresc in mod științific". Declară vă lucrează la un studiu științific și că e in faza stringent materialului. Studiul nu înaintează insă de .loc. Mai tîrziu SuMcțel. I lagienuș, Gonzalv lonescu (Bietul loanide) vor irîmbița adesea proiecte de creație, fără ca să fie in stare să compună mai mult de o pagină de manuscris. O anticipare a lui Stănică Rațiu pc planul intrigilor amoroase este micul Bobby, care știe să convertească simpatiile in avantaje materiale. Rec.i noaștem primele formule de elocință zornăitoare : „Femeie, femeie am nevoie de seducțiile tale". Aspirațiile fratelui Vcreî sint de o mondenitate cosmo- polită vulgară. Fetele trebuie să semene cu actrițe celebre, băieții cu cam- pioni în sportul cu mănuși. „Visul său era să sosească la Berlin â la Harry Piei, pe motocicletă, atunci cînd prezența sa ar fi părul mai puțin probabilă, să facă knock-out pe Schmclling, și apoi, îmbrățișat cu admirație de Lillian Harvey, Markme Dietrîch și Anny Ondra, idalele sale, să stea să se gîn- dească pe care s-o aleagă. întors de la o gală de box, Bobby e istovit ca după un extaz religios. Ifosele băiatului sc consumă pc un fond dc platitu- dine intelectuală. Ei e tipul chiulangiului amuzant care folosește expresii st creoli pe („aiurea*1, „zexe” I). personaj cerut de atmosfera balcanică, în care lenea ia forme variate. între abulia atavică a mătușilor lui Jim, agita- ția inutilă a lui dom1 Popescu sau aerul bulevardier al lui Bobby, nu există diferențe funciare. Pînă la urmă o sterilitate asemănătoare pecetluiește reac- țiile lor. Cine sfidează cu adevărat autoritatea rigidă a familiei de tip regresiv matriarhal se bucură dc la început, din Cartea mintii, dc un tratament privilegiat. Odată eu ieșirea lui Jim din casa mătușilor creația lui G. Căli- nescn consemnează o scindare esențială. în vreme ce lumea închistărilor sau a pseudo animației, fără o țintă creatoare, e zugrăvită dintr-o perspec- tivă a comicului, care descalifică, evadații veritabili, cutezătorii sînt absol- viți. O altă viziune asupra familiei și asupra rosturilor ei comunică Ion Marinesou, poreclit Jim. Această vi«hine se refuză satirei, solicită adeziunea patetică, nimbul sublimului. Cu Jim se inaugurează timpul fecundității în proza lui G. Călinescu. Nu este cel mai strălucit exponent posibil al elanu- rilor inovatoare. Totuși nu e exclusă presupunerea ea arhitectul vizionar din Bietul loanide să aibă, la virsla tinereții. înfățișarea eroului din Cartea nuntii. Ce are comun flușturatecu! Jim, amator de dansuri moderne, care il imită pe Rodolfo Valentino, cu astralul loanide? La prima vedere distanța este intr-adevăr imensă. Zburdalnicul amorez nu dezvăluie niciun fel de S, Damian: Centripet și crniriiag obsesii intelectuale. Tn afara momentelor în care urmărește să uluiască fetele cu cunoștințele asimilate. Jim c un spirit eminamente practic, cu țeluri pre- cise și imediate în viață. Totuși pe țărmul mării presărat cu clădiri albe Jim simte aerul grec antic al Scitici minor. E de părere că aici ar trebui să se înalte ziduri grecești de piatră, coloane albe, iar oamenii să umble înfășurati în pinze albe. Ca și loanide care aspiră spre o EHadă a senină- tății, Jim proclamă necesitatea unei civilizații de stincă albă pe margine dc apă. In genere entuziasmul tînăruhii se îndreaptă spre formele urbanisticii moderne. Și în alte împrejurări primul impuls e să judece balzacian ca un arhitect. Văzînd-o pe Dora își închipuie ce decor, ce estetică interioară s-ar potrivi cel mai bine cu aspectul ci. Chiar propria casă și-o va transforma alegînd camere-cuburi cu ferește ca șî cabinele de vapor, cu terase cu bare de metal. Interesul lui Jim pentru simetria urbanistică nu depășește velei- tățile ținui profan, dar anticipează totuși în aceste forme primare machetele vizionarului loanide. Mai sigură e compararea eroilor, din unghiul relațiilor cu mediul încon- jurător și Jim obișnuiește să claseze oamenii, să facă ierarhizări morale. Are judecăți sigure asupra vieții și nu se îndoiește nicio clipă asupra lor. Ariile pe care Je explorează cu privirea sînt însă mult mai limitate decît cele ale arhite lului. Lipsit dc timiditate, pătrunde și el în existenta altora, cu o curiozitate nedomolită. Prin scotocirea rafturilor scrinului din „casa cu mo- lii", Jim pregătește investigațiile lui loanide (sertarul 1ui Tudorel, comoda Gaty-ei Zănoagă). Cînd descoperă că mătușile o lasă flămîndă pe bătrîna Iaca, tinărul are un gest aprig de revoltă. Caritatea nu ii e însă caracteris- tică și oricine reușește să-i ciștigc bunăvoita dacă își bate joc de apucăturile celor în virstă. Narcisismul arhitectului apare la Jim mediocrizat spre trivial. In fata oglinzii tinărul își umflă bicepșii și coșul pieptului, fandează plastic cu picio- rul drept înainte. Tși linge părul cu peria neted peste cap și admiră înclinat silueta sa foarte londoneză in noul costum. Jim opune putrefacției și iner- ției higiena civilizației. Văzînd casa părăginită și insalubră a mătușîlor el își închipuie o clădire cu pereții netezi luminați din colturi, cu fotolii recon- fortante dc nichel, cu mobile joase, masive, geometrice, cu dușuri și băi. cu barmani în smoching șî o subretă în stilul mobilei, tunsă mărunt, cu fața ovală, în uniformă dc salin fin negru și cu ciorapi negri așa de metalici incit mina să alunece cu gîndtil pc ei. Universul lui Jim este cel al confortului modern. Automobilul e bătut cu familiaritate pe pneuri șî e ciupit amical de claxon. Tinărul visează să conducă ultimele tipuri de autoturisme și se vede înfundat în moalele capitonai, monoclat sub pălăria de fetru gri, mane- vrind neglijent volanul, cu o mînă vîrîtă pe jumătate într-o mănușă „Nîco- let“, urmărind cu privirea fetele. în Jîm se află germenii spiritului incendiar al lui loanide dar și germenii mondenității lui Gaîtany. Tn Cartea nuntii mon- denitatea e privită fără antipatie, discreditarea ei se va produce abia după aceea în Bietul loanide și Scrinul negru. Tn preocuparea pentru descope- rirea vocației, peniru perfecționarea profesională, mărginitu! și adaptatul Jim este hotărit la antipodul lui loanide. Universul lui de preocupări e dezolant dc sărac. Similitudinea e însă dc netăgăduit de planul vieții sentimentale. Trini- tatea amoroasă dîn Bietul loanide și din Scrinul negru e prezentată aici în 30 S, Damîin: Centripet ți centrifug datele fundamentale. Discreta și modesta Medy, cu cozile mari, negre, strins ■ împletite, cu profil dc domniță tinără zugrăvită în biserică întruchipează ființa castă. logodnica eternă. Ea va deveni mai tîrziu Erminia (Bietul foanide), confidenta arhitectului, inviolabilă corporal, sprijin devotat și ino- cent. In Scrinul negru Mini va simboliza dragostea pură, nematerializată, cu o confuzie continuă între reverie și realitate. Dacă în Cartea nunții Medy e cea mai puțin conturată dintre prietenele lui Jim și nu-i retine aproape de loc atenția, in ultimul roman Mini guvernează asupra vieții sentimentale a arhitectului. Dora cea negricioasă, cu trupul zvelt de sportivă o proorocește pe Sul- tana. adoratoarea focoasă și voluntară a lui foanide, cu care acesta se poartă circumspect ca să evite exploziile sentimentale. Capricioasa Cucly, lipsită de prejudecăți, înflăcărată in pasiunea pentru vîrstniciH oi prieten, marchează etapa finală a tipului atletic-sportiv. De la Lola înaltă și placidă, cu ondulozitatea de plop a trupului și clătinarea lenevoasă a șoldurilor trecerea da Ioana, (Bietul loanide) apare firească. Vaporoasă, distantă, Lola așteaptă adorația. Rîsul ei rezervat, lipsa de angajare în gesturi, conștiința puterii hipnotice derutează pe orice curte- zan. In Scrinul negru frumusețea statuară, mîndră de sine, va fi întruchi- pată de Mihaela, obiect dc adorație. Grafic, tipurile feminine se divid deci astfel: A) Medy — Erminia — Mini B) Lola — Ioana — Mihaela C) Dora — Sultana — Cucly. Chiar mondenul Jim e dominat în impulsurile erotice de criterii estetice. Dezbrăcate, tînărul observă că Dora e un mic Adonis, Lola e o Venera, Medy o amazonă. Pc Vena pe care o ia de nevastă o înscrie printre madonele lui Boticellî. Mai tîrziu asemănările cu modelele sculpturii și picturii vor călăuzi decisiv opțiunile amoroase ale arhitectului. Tactica seducerii este încă elementară. Tînăr, încrezător in sine, stîti- gaci în disimulări, Jîm cunoaște primele insuccese. Dora, purtată în lungi promenade marine, îi mărturisește brusc că iubește pe altcineva. Cu Lola asediul este îndelung. Cu aere de femeie fatală, care atrage și respinge tot- odată prin glacialitatea polară, Lola îl silește pe Jim să învețe arta prefa- cerii, a insinuării, a făgăduielilor ambigue. Folosind înaintarea prudentă minimă, tînărul e acum atent la reacția partenerei și își pregătește pentru j orice eventualitate o retragere onorabilă. Mimează patima cîntînd la vioară și apoi, ascultind ritmul unui tangou, șuieră melodia printre dinți șî o conduce pe Lola cu pași lenti și reverențioși prin toată odaia. Înregîstrind semeția frigidă a fetei, Jim reculege la demonstrata orientală, face adinei temenele și-și agită trupul în spirală. Lola remarcă doza dc ipocrizie și refuză să creadă că Jim e îndrăgostit de ea : Minți ... tu ești prea ironic... prea intelectual ca să poți iubi". Eșecul îl tulbură pc tînăr deși el nu învestise prea mult în sentimente afișate. Din vanitate virilă naivă socotea că are un drept senioral asupra prietenelor sale, l-ar fî plăcut ca el să le respingă iubirea, să explice generos de ce nu se poate angaja. Mai tîrziu surprize de acest calibru nu vor mai fi posibile, loanidc va fi scutit dc postura înîringeriit și nu va ști cum să tempereze zelul amoros al Sultanei sau al Ctichy-ei. Rivalul pe care trebuie S. Da mi aii: Onlflpct și centrifug 31 II să-l înfrîngă eroul este dîn ce in ce mai primejdios. La vederea Verei și Silîvestru c stăpimt de impulsuri erotice. Numai că sfios, nesigur, profeso- rul sc rezumă la meditații solitare, nu c un concurent redutabil. în Enigma Otiliei, Titi îi dă târcoale iubitei Iui Fclix, instigat de Stănică și de Aglae. Tembel și fără maniere, el nu poate stirni decit dezgust. De neînvins in seria concursurilor sentimentale imaginate de G. Călinescu, se arată doar Pasca- lopol care, discret, îngăduitor, fără pretenții abuzive o înconjoară cu pro- tecția lui pc suava Otilia. Pomponescu este un adversar prestigios care uzează de o tactică solemn ceremonioasă in tentativele amoroase. Irezistibil, loanide îl surclasează insă de fiecare dată. Elogiind fără rezerve performan- tele arhitectului, scriitorul renunță însă la o cruditate a realismului, la obiec- tivitate. în Bietul loanide, eroul poate fi încă înlocuit după succesul senti* mental. Pomponescu îl urmează ca amant al Ioanei, iar ștersul Demirgian se căsătorește cu Sultana. In Scrinul negru toate femeile roiesc în junii lui, nu se mai pot desprinde. Chiar și Jim consideră firesc haremul, ii place să fie înconjurat de fete frumoase și toate să-l iubească. Totuși, ca un loanide încă tinăr, Jim e obse- dat de ideea unicității. El trebuie să aleagă o soție. o singură femeie, tova- rășa dc viată. Abia ulterior, după ce această obligație sacră ar fi îndeplinită, e posibilă șî chiar recomandabilă Aventura. In Cartea nunții, eroul n-are încă răgazul să sc sustragă îndatoririlor impuse de specie. Cînd ia hotărîrea să se căsătorească cu Vera, el se dăruie total femeii iubite. Altfel n-ar putea fi întemeiată adevărata familie, al cărei model trebuie să fie Jim.' Dacă estetismul lui Jim apare adesea vulgar în raport cu finețea și perspicacitatea în aprecierea frumosului pe care le evidențiază loanide, dacă simțul de adaptabilitate socială și morală funcționează in Cartea nunții îngri- jorător dc lin, tinărul îl precede perfect pe tatăl lui Tudorel in atribuțiile lui virile: bărbatul care își alege soția, fază prealabilă care explică disponi- bilitățile dc mai tîrziu ale arhitectului. Cînd îl prezintă pc Jim în jiostiira de candidat la căsătorie, G. Căli- nescn înfățișează deliberai o situație ideală, degajată de orice clement parti- cular. Jim nu mai e atunci un loanide june, ci prototipul Mirelui. Nunta e descrisă ca o ecuație, ai cărei termeni sînt universal valabili. S. DAMIAX 32 S. DimUb: Centripet «i centrifug N T M A Ca piscurile rare, eterne și retrase vrea să urc. Avid de clare solitudini. Nu mi-o păsa că sus ardentele furtuni vin. Din larguri inturna-voi genuni și nebuloase. Acolo-n căi lactee, prin mari singurătăți, Mi-oi vindeca și gindut, și sîngele, și glasul, Nici ura n-o să-și fese pină la mine pasul. Nici lașitatea vr-unei alcoolice cetăți. Tinjesc s-ajung seninul solemnelor planete. Suflarea lor fierbinte, al lunii tonic corn Să-mî mistuie zăpada din inimă, din plete. Dar incă-mi stau pe-aproape șî zbateii și ispite. Și-aud prin alte veacuri păroasele copite. Și strîng. febril, in mine esența mea de om. Năzuință /Va m-am dăruit niciodată de-aiuns. Niciodată nu ți-am cunoscut Coralii inimii (vulcanic linul In răbdările tale ascuns). M-am filtrat prin dragostea fa Ca o fantasmă. Ca un decor de april. Am robinsonat inutil. Mă mai poți ierta? N-am încăput, răvășit, într-un ghid. N-am încăput într-al scoicii cuvînt. N-am fost romanticul iubit, muzeal. Năzuiam, năzuia m, Euridice, spre-un mal. S-ascult pe tracul Orfett. Cum ți-aș putea dovedi-o Cu doina de seară, cu note de-adio? AL JEBELEANU Ai- JcWMBiit Inlimi 33 F î N T î N A LUI M A N O L E l'lnttnă sapă timpti-n fiecare Și-nalță zvelte turle de tăcere Eu nu știu cine-o jertfă vieții cere Să-nveșnicească razete-ți, visare. Pe semne soarele frumseții are Izvoru-etern in mare și-n durere Fintind sapă timpu-n fiecare Și-nalță zvelte turle de tăcere. De scăpătăm adine în noi, răsare Al farmecelor fulger peste ere. .1 dorurilor rouă pururi piere ... Nemuritoare-nflor mărgăritare. Fintind sapă timpu-n fiecare. R A M A N C U La Vidra-n munți eroul e acasă ... fl cată moții-n zori, stelele-n seară Izvor dreptății ce revarsă-n țară. Vultur de foc fu soarta lui aleasă. Pe leagănu-i ce visuri mari se lasă! Vechi lupte sabia-n juru-i împresoară I La Vidra-n munți eroul e acasă... fl cată moții-n zori, stelele-n seară. Azi duhul lui e treaz in orice casă ... Văd spre noroc, spre-a noastră primăvară Sfintă-amintirea lui în inimi ară C-o dragoste de om preatumînoasă. La Vidra-n munți eroul e acasă... IO AS ȘERB 34 Toan Șerb: Fi a lina iui Ha no Ic POMPILIU CONSTANTINESCU, INEDIT Sint două decenii de cînd atît de înzestratul critic și cu atit de puține zile dăruit, Pompiliu Constant inescu, dascăl, prieten și îndrumător in hunele literaturii al atîtor generații, s-a stins prematur, lăsind vădu- vită cultura românească de <• sclipitoare inteligență. Dacă soarta n-ar ii fost atît parcimonioasă cu el, ar fi înscris, fără îndoială, în critica noastră, pagini tot atît de perene ca și un Titu Maiorescu, Dobro- geanu-Gherea sau G. Ibrăilejtnu, Fiindcă Pompiliu Constantinescu nu dăduse încă deplinul talentului și al personalității sate, lira ca un rod plin de sevă, se apropia de pîryă, etnd vijelia l-a smuls. Timpul nu a reușit să-î fărâmițeze opera; dimpotrivă, trecută prin fatala și inevitabila cernere a lut Cărnos, ea trezește ți azi puternice ecouri. Se cuvine deci ca, respectindu-i slava scrisă, să restituim citi- torilor lot ceea ce ne-a rămas de preț de la profesorul Pompiliu Con- stantinescu. Articolul de mai jos. închinat memoriei omului de știință și inven- tatorului care a despicat fulgerător cerul românesc cu o invenție ce i-a asigurat loc nepieritor în Pantheonul universal — Aurel Vlaîcu — a fost scris în 194X Face parte dlntr-o preocupare mai puțin cunoscută, fiindcă puține sînt și paginile tipărite de Pompiliu Cimstantinescu închinate energiilor românești, deschizătoare de drumuri. Patriot, lubindu-șî cu neostoită ardoare țara, Pompiliu Constantinescu nutrea un cult lucid și bărbătesc față de marile noastre personalități. Căldura spiritului și spon- taneitatea liniilor din care se înfiripă portretul schițat mai jos, smt grăi- toare în sine: nu mai au nevoie de comeutar. Astăzi, cînd pretutindeni pe plaiurile țării, știința românească îți găsește prilej de multiptă afirmare și înaltă prețuire, în același timp, rindurlle criticului literar Pompiliu Conskmlînescu închinate lui Aurel Vlaîcu reprezintă viziunea unor stări de lucruri pe care nici unul — nici evocatorul, nici evocatul — n-a mai apucat să le trăiască, bucurîndu-se. Ne consolează, într-un fel, ghidul că ți unul și celălalt au crezut, au simțit, au întrevăzut victoria deplină a capacității creatoare a poporului nostru, L. VOITA _______________________________________________________________________________ AUREL VLAÎCU împlinesc 30 de ani decind a căzut fulgerat, din văzduh, acel ce a fost Aurel Vlaîcu, născut la 1882, in salul ardelean Binținți; ca mai toate geniile creatoare ale neamului nostru, Vlaîcu s-a desprins din zăcămîntul neistovit al păturii țărănești. unde dorm neștiute aii tea energii spirituale ale neamu- lui : ca și pătura din care s-a ivit, el a dat dovadă dc aceleași nealterate virtuți : muncitor cu tenacitate, ingenios în chip spontan și în stare să-și schițeze, cu mijloace puține și imediate, inventivitatea naturală ; modest ca înfățișare și mulțumindu-se cu mai nimic peniru el, pc cit ît era mintea dc ageră pe atîta dc stângaci în lume, mereu preocupat de desăvârșirea pro- priei lui născociri și cu totul dezinteresat. în ce privește rentabilitatea ei ; consumindu-se pc rugul geniului său creator, Vlaîcu s-a mistuit, pînă la supremul sacrificiu, miruit pe predcstintil tuturor aleșilor, a căror jertfă capătă sensul simbolic de a fi precursoare. Și într-adevăr. Aurel A laicii a fost un mare precursor al aviației. Absorbit dc menirea lui de inventator, după cc și-a terminat liceul și și-a făcui armata, la Pola, la marină, ca simplu soldat, din dorința de-a studia mai aproape sufletul miraculos al l’mApiiiu Aurel Maău motoarelor, oare mișcă materia modelată de spirit, s-a înscris îa Politehnica din Munchen, preocupat nu să-șî dobindcască o diplomă de inginer, ci să-șî verifice principiul căruia trebuia să-i dea expresie concretă într-un aparat zburător. In uzina din Russelhoim, tinde lucrează alături de lucrători, Vlaicu își realizează, în mic. printr-o jucărie invenția lui tehnică. înfrigurat, se întoarce în satul natal, ca să experimenteze, în condițiile naturale, aparatul. Cu mijloace simple și cu ajutorul fratelui său Ion, își construiește în marc pasărea minunată și prin forța brațelor vin joase ale flăcăilor, fără motor, și numai cu frînghiile. izbutește să ridice în aer un vis tehnic transformat într-o realitate. Dar o dată principiile zborului verificate, mai răminea să-și construiască un aparat cu motor și să încerce cucerirea aerului, pe care un Bleriot și un Farman încercau să-l cucerească in Apus. Tinăr. sărac, fără relații, încura- jat maî ales de poetul Goga, el însuși proaspăt descins în București, pe care-l cucerise totuși cu primele acorduri ale firii, Vlaicu începe scria muconiciilor care-l vor duce, cu multe etape, cu mutic strădanii, cu multe neînțelegeri din partea unora, la cucerirea cea mai grea, mult mai grea decît a acrului: a inimilor și a minților omenești. Și după nenumărate așteptări, promisiuni și aminări este, în sfîrșit, înțeles: experiența pe care o face, cu aparatul lui miniatural, în Parcul Carol, este decisivă : matema- ticianul Haret și Ministrul Școalelor îl ia în serios și, cu toată autoritatea, îi impune invenția atenției oficiale. Aparatul se construeștc în Arsenalul armatei, cu banii statului, iar motorul va fi cumpărat din Franța, cu aceeași bani. Experiențele de la Cotroceni sînt hotăritoare: Vlaicu este consacrat și-n fața mulțimilor, care-l socot un erou, prin curaj și realizare. începe apoi seria consacrărilor mai largi, Vlaicu zburînd Ia Blaj, pe cîmpîa de unde cuvîntase Bărnuțiu. la Sibiu, la Arpun, obținind numeroase premii și cuce- rind nu numai aerul, dar și atenția lumii întregi. Aurel Vlaicu nu ora insă un geniu tehnic care să se mulțumească cu atît; își perfectează primul tip de avion, printr-un al doilea tip, construit în atelierele Școalei Superioare de Arte și Meserii din București și încearcă supremul vis. care pentru cl. ardeleanul. însemna nu numai un record de înălțime, dar și o simbolică înfruntare a Cârpelilor. Visul nu i s-a împlinit, căci aparatul s-a prăbușit cu el, fărămîndu-se amîndoi; dar geniul românesc și-a afirmat, cu aceeași tărie ca în lirica lui Eminescu, în proza Iui Creangă. în teatrul lui Caragiale sau în pictura tui Grigorescu șî în domeniul invenției tehnice, împlinind lumii încă o dată numele de Român. Astăzi aviația noastră a înscris pagini nemuritoare și a depășit, in, viteză și înălțime, experiența marelui percursor, care-a fost Vlaicu; și dacă* visul lui tehnic este o realizare care-a depășit chiar și închipuirea, celălalt vis, care i-a fost și lui tot atît de scump, ca și tuturor românilor, deși cu o aripă frîntă. nu poate răminea neîmplinit, cînd la temeliile Carpaților s-a zidit trupul și duhul lui Vlaicu, ca într-o legendă grandioasă a neamu- lui nostru. Pentru că moartea Eroilor este izvor de nouă viață și nesecată fîntînă a speranței. POMPILIU CONSrAtfTMESCU 36 r>>mpilku CoiHluiliti**cu: Aurel Vlaicu profiluri critice nuveliști și povestitori contemporani TEODOR MAZILII I In cazul acestui scriitor, una din ciudățenii slă în faptul că aptitudinea sa pentru proza scurtii este demonstrată nu numai de cele trei culegeri de schițe satirice (Insectar de buzunar, E.S.P.LA., 1956, Galeria palavragiilor 1957, Editura tineretului, O plimbare cu barca. Editura penlru literatură, 1964), ci și de activitatea sa de romancier și dramaturg. Astfel, critica a obsenat pe drept că din romanul Aceste zile fi aceste nopți se pot detașa capitole întregi, avînd structura unor proze scurte de certă valoare artistică. De altminteri, apărute în presă fără vreo mențiune specială, unele din ele au fost privite ca atare și interpretate fură rezerve în conformitate cu rigorile genului scurt. De pildă, a suscitat discuții entuziaste capitolul XX al romanului, publicat în Gazeta literară (23 martie 1961) sub Uliul Ședința de analiză. De asemenea, desprinse din contest nenumărate episoade din comediile Proștii sub dar de lună sau J'ojniwmss atwrrfmT, ne apar ca veritabile schițe dialogate, în linia cele- brelor „momente* ale lui Caragiale. In treacăt fie spus, constatarea aceasta ne conduce către ideea că, în realitate, creația romanească și cea dramaturgică a lui Mazilii se cuvine a fi judecată, în latura specificității ei intime, din perspectiva viziunii „fragmentate" a autorului asupra epicului de întinse pro- porții și asupra conflictului dramatic din scrierile menite scenei teatrale. De unde, așadar, locul cu totul aparte deținut de epica scurtă în ansamblul operei sale și necesitatea examinării critice atente a acestui sector șl din aceste motive. Situarea rigidă și exclusivistă sub semnul unui model ilustru a unui scriitor tînăr de real talent, de regulă, poale irita pină la agasare. Nu mai puțin Iritantă este insă operația de a combate graba circumsrierii într-o zonă tranșant delimitată a scriitorului tînăr, prin propunerea unei alte zone atît de categoric hotărnicite. Este fenomenul ce se petrece în cartea lui Ion Vitner Prozatori contemporani, voi, II. Căci, respingind tentativa unor confrați de a vedea in Teodor Mazilii, rînd pe rînd, un discipol al lui Caragiale, Seedrin sau Cehov. criticul se grăbește întocmind pe loc o altă etichetă : „Cititor pasionat al lui La Bfuyere, Mazilu a intuit marile posibilități pe care te ojeră reintroducerea bătrinelor (dar totuși atît de nepcrimaJetor) sale „caractere" tn circuitul valo- rilor literare ale realismului socialist. Însuși tipul palavragiului este unul din punctele de atracție ale moraliștilor clasici, Teofrast, părintele „caracterelor". oferind nu numai genul proxim dar fi speciile pe care le generează" etc, etc. Adevărul e că proza scurtă a lui Teodor Mazilii, de structură declarat moralistă, își asigură calitățile și își dezvăluie slăbiciunile pe terenul unei lupte continue în care prozatorul își încerca condeiul apelînd la un număr de formule narative ceva mai mare decît s-ar părea la prima vedere. De aceea, dorința de a clasifica în decursul actului critic se cuvine a îi sprijinită pe acest element primordial. Plăcerea de a „clasiciza" a prozatorului ține întotdea- una de finalitatea scrisului său și mai rar de formula artistică aleasă. Dacă, tn genere, scrii- torul se arată preocupai de „studiul caracterelor", aceasta nu însemnează că el nu ambițio- nează să dea conținut genului proxim prin identificarea diverselor moduri de manifestare ale infimei specii. Vom vedea mai încolo că viabilitatea acestor studii rezidă adesea tocmai in măsură în care ele prind viață ca personaje. O anume stare de spirit generală, merită să definească în sensul cel mai larg un „caracter" se bucură de frecvente reveniri, prin aducerea în discuție a cît mai multe cazuri particulare. Aș spune că, în proza scurtă a lui Teodor 37 Mazilu, se poate vorbi de o interesantă și constanta circulație a motivelor care, în ansamblu, constituie problematica scrisului său. Concludent este faptul că, privite din perspectiva anilor țc s-au scurs de la apariția lor, fișele de caracter din Insectar de buzunar, conceput in manierii eseistică, prin neglija- rea epicului, își dezvăluie, astăzi, totala inconsistență artistică. Ambiția prozatorului, pe atunci foarte tînăr, de a teoretiza în spiritul vechilor moraliști francezi, propunind îmbogă- țirea galeriei epochimenilor celebri ai satirei cu alții de genul Domnul „Nu admit ț protes- tez r, Tovarășul „Fă în așa fel incit", Domnii „Ce-am noul fi ce-nm pierdut", ^Demnul Hoga, Tovarășul, „Pe bază de tabel", apare astăzi extrem de naivă, de puerila. In cel mai bun caz, bucățile citate pot fi socotite niște interesante notații de carnet, menite să fixeze o seamă de opinii de principiu asupra modului aparte de a se defini, în contextul social-uman ■contemporan, unele din așa-zisele păcate veșnice ale omului. Desigur considerații finale ca cele ce urmează, de pildă, sint pe deplin adevărate. de o acuitate teoretică indiscutabilă: „Demnitatea domnului „jVu admit! Protestezt" e omogenii precum și bazaltul,.. Admite fisuri numai in cazuri ‘de forță majoră... .jdu-mi ceva mărunțiș să am de un taxi deseară" sau „vorbește ea directorul că nu io în serios demisia". Fisurările sînt provizorii, ele durează pină ii așterni ia palmă bănișorii sau pină te duci la director, să pui o vorbă dună pentru ei. Apoi se includ brusc, ermetic, devine iarăși omogen și invulnerabil. — Nu admitI Protestezi * 1 In caz de forță majoră, se deschide iarăși,. " Sau: „Tovarășul „Fă in așa fel incit" înțelege excelent socialismul pe plan mondial, destul de binișor pe plan european, satisfăcător pe plan național și de loc la fața locului. Cum ajunge socialismul la im om anume, la Vastlesca sau lordăchescu. ta o anume situație, nu mai pricepe nimic. £ de acord cu principiul „Omul e cel mai prețios capital I" pină cînd lordăchescu, deschise timid ușa cabinetului său fi îi cere un concediu medical ta Olănești. E convins că Popescu gindește mecanic: „Dacă s-ur da socialismul pe mina lui Popescu, nu știu ie-ar ieși". Dar, tot atît de indiscutabil este faptul că acestor caracterizări spre a deveni realități -artistice adevărata e nevoie să li se insulte viață epico-analitică corespunzătoare. Este ciudat să constați că asemenea compuneri exclusiv cerebrale, încă din Insectar de buzunar, stau în vecinătatea unor schițe satirice născute sub zodia celei mai palpabile obser- vații reportericești. Mai puțin scânteietor decît marele nostru clasic în dialog șî mai insistent în direcția apăsării pe pedale moralizatoare, de dala aceasta, prozatorul descinde direct din Caragi.ife, din nemuritoarele momente ale acestuia, exemple Inegalabile de proză scurtă conceputa după mult suspectata viziune reportericească și folleloniștică. Omșor Pasăre (in afara finalului strident adus din condei). Mititelu. 24 de ore din viața unui optimist. Mică, Bărbat cu tact, Larva sînl într-adevăr bune schițe de portret rezultate din fntîlnirile instan- tanee, mai mult sau mat puțin amicale, dintre autor, intr-un fel, el însuși devenii personaj literar, și eroii săi. Specimenele insectarului trăiesc in fața noastră tocmai pentru că sînt luate vii, direct din realitatea înconjurătoare și plasate exact în locul ce li se cuvine. Însoțite ■de comentarii inteligente și regizate cu abilitate, cazurile depistate se recomandă cititorilor în deplina lor splendoare ridicolă, infuzia de pedanterie livrescă, i>rcferința pentru aserțiunea .pretins doctă, nu îac decît să sublinieze divorțul dintre aparență și esență și să indice ape- titul prozatorul!ui pentru satira de factură înlelectualizală. lată, luat la întîmplare, acest fragment din perorația „bărbatului cu tact", menit să definească psihologiei aparte a... subalternului: „Trebuie să înțelegi, dragă Maziliile, psihologia subalternului. Pune-te în situația lui... Ce mult însMnm! pentru et o vorbă biată, o simplă bună dimineața, chiar... Poale să-ți fie sdrbă, să nu-ți pese de el nici cit negru sub unghie, ce-are-a face, dă-i totuși bună dimineața. Ce? Pierzi ceva ? Ce? O dai din buzunar ? E subaltern, admit, te cred, dar în ultimă instanță, e și el tot un om, are o inimă, aspirații, orgoliu, demnitate, o logod- nică, speranțe, pretenții. Nu ride, nu rîde... Să nu crezi co n-nu și subalternii viața lor personală... La o scara mai mică, mai redusă, mai primitivă, evident, dar o au .., Dună diminețile voastre, scuipate ca scîrbd, îi stimulează in mancă. De ce să-i lipsim de această drucurie? E dreptul tor". In sfîrșit, ca să avem o imagine cîl mai apropiată de cea reală a preocupărilor din volumul de debul al prozatorului, să amintim că de aici nu lipsesc nici încercările de studiu ■artistic detașat, realizat cu prețul unor reconstituiri minuțioase, și al analizelor atent filtrate prin cenzura epicului și a reacției psihologice Inedite. Am în vedere foarte bunele narațiuni vb stricai toată seara și Moartea alchimistului, 33 Ni'-’l.i- (i-lunu: Trudi» In ambele se procedează la o metodica dezvăluire a mecanismului psihologic propriu duplicitarului etic de profesie, Este vorba de duplicitatea cu ștaif intelectual, aparent inofen- sivă, estetizantă, pe care Teodor Mazilu o va urmări constant in schițele sale. In cele două scrieri amintite, cazurile sînt alese cu o marc ingeniozitate, Stamate, care „e ceea ce se numește un bon vi o an t", avînd „dansul și veselia în sânge", in stare oricînd să „țopăie un foxtrot" sau să debiteze ,jo anecdotă pipărată cu an român, un neamț și un țigan", nu poate admite în ruptul capului că nevastă-sa are dreptul sâ-i „strice o seară", spunîndu-i că un superior impertinent Stratopol, o umilește, trimețind-o să-i cumpere țigări. De aceea, cînd inevitabilul se produce, în ciuda stratagemelor penibile folosite, insul, într-o postură hjlar-grolescă, se alarmează, ca in fața unei tragedii, afone, — notează autorul în final — cînd Stamate nu se mai aștepta la așa ceva, Emilia dezvălui oti vorbi atît de liniștit. Eu aș vrea să uit. dar nu pot. Știi ce înseamnă a nu putea uita ? Căpitanul Bariga își aprinse o țigară și trase de cîteva ori adine. — Am luat parte la ședința de la comandamentul diviziei, cînd s-a pre- gătit primul atac. Eram adjutantul comandamentului și fiind înaintat proas- păt locotenent, eram plin de importanța rolului meu. Ședința, la început, mi-a părut o adunare festivă, ca atitea .alte ședințe militare. După ce s-a cetit ordinul in care erau fixate obiectivele și sarcinile tuturor unităților, la sfirșit era un pasaj, care nu mi-a plăcut. „Compania de lucru va confecționa, zicea ordinul, 30 dc sicrie". Sînt ofițer activ și niciodată nu am crezut, că se poate face război, fără a omorî oameni, dar moartea planificată, prevăzută eu luciditate, era un lucru care m-a surprins. Mă uitam la ceî prezenți și mă gindeam : cine sînt cei 30, care mîine nu vor mai fi ? Ceilalți n-au dat nici o .importanță acestei propoziții, care, în mintea lor, fixa numai sarcinile companiei de lucru... De sicrie nu am mai avut nevoie, primul atac a fost un dezastru. Am fost respinși și morții au rămas risipiți pe văile munților, care ne dominau. Pe O tivito Valuri perie dig 43 mine m-a cuprins o descurajare după ședința aceasta, ca in copilărie. într-o împrejurare pe care nu o pot uita. Tata a fost îngrijitor dc drumuri și locuiam la un canton, departe de sat. îmi amintesc că multi ani a purtat o căciulă găurită, care trecuse prin toate culorile. La urmă, căpătase culoarea merelor putrede. De aceea voia să-și facă o căciulă nouă. într-o primăvară a cum- părat un miel, dar fiind prea slab, l-a adus acasă să crească. Eu însoțeam mielul la pășune, pe marginea drumului. îl duceam la apă, vorbeam cu el și. dacă aș fi putut, noaptea l-aș fi culcat cu mine... Intr-o dimineață am găsit blana pusă pe bete la uscat. De atunci, apropierea tatii mă înspăimînta. Ăai îmi pare rău. I^a urma urmelor avea și el dreptul să poarte o căciulă ca oamenii... Căpitanul Bariga se opri. Tronul înainta monoton pe cîmpiî imense, la orizont se vedeau caiere dc nori risipiti. Se apropia iarna. Mai tîrziu am văzut nenumărat! morțî, continua el. După un atac, in care pierderile noastre au fost foarte nwî, cadavrele au fost adunate pe o vîlcică. Am mers și eu să caut un prieten. Am găsit acolo trupuri fără mem- bre. mîini și picioare care nu se știa cui aparținuseră. Din prietenul meu nu am găsit decît un picior și o cizmă brună, pc cari începuseră să se urce furnicile. Cizma o cunoșteam, fiindcă fusese a mea. Era o pereche de cizme, pe care le-am schimbat, căci pe mine mă strîngeau,.. Mă uitam la Bariga și-i vedeam ochii alergind peste lucruri. Vorbea fără să mă privească, fără să se fixeze. Mi se părea că fuge dc ceva, li urmă- ream fata și am văzut coiful buzelor tremurind. Pentru a risipi încordarea, am intervenit din nou. — Dar au fost și zile mai bune, mi4 așa ' D-ta ești un om tipar. N-ai găsit nici o fată care să-ți placă? Se vorbea, uneori, de legături serioase. S-au legat simpatii care, dacă nu ar fi războiul și depărtarea, ar fi dus la căsătorii. Asta înseamnă că peste nebuniile războaielor. >ameni| sînt oameni și sentimentele omenești ies biruitoare... Bariga, terminînd țigara, se ridică. Trecea in lungul compartimentului, privind o livadă dc meri desfrunziți. Desigur că an fost, continuă el. Arn văzut aici nenumărate fete și femei.. . Am stat intr-un sat citeva luni. Aveam o locuință cu două camere. Cînd am intrat, am găsit încăperile goale. După prima lună, cînd au înce- put să mă cunoască, s-au umplut de mobile, mașini de cusut, perne și covoare. In prima cameră, vecinii și-au adus copii. Cind mă întorceam acasă noaptea de la comandament, cu lanterna aprinsă, de abia găseam loc să nu calc peste trupurile întinse pe jos. în timp ce așteptam somnul, care venea din cc în ce mai greu, imi aminteam că pe o mare întindere din pămînt oamenii încleștați se urmăresc fără încetare pentru a se distruge. Mi jse părea că numai in casa aceea era o liniște deplină și in timp ce copiii vor- beau în somn, mă bucurat» că eu sînt pavăza acestei lunii mici. Odată am ieșit și eu din carapacea mea, o singură dată. După aceea m-am vindecat. — Ce s-a îniimplat atunci ? l-am întrebat curios. Am regretat însă imediat întrebarea, căci Bariga, din nou da semne de agitație. 44 O 1*1 i«n P-jjj : Valuri di* — Iți spun cc mi s-a întimplat, izbucni el, numai nu știu dacă vei înțelege totul, așa cum înțeleg eu. Intrasem într-un oraș, după primele trupe. Casele mai ardeau și tunurile trăgeau încă din curți și grădina. Aveam cîteva zile de repaus și mie imi prindeau bine. Nu mai lucram în birou, căci cerusem să plec la unitate. îmi era silă să stau la comandament. Bateria noastră a fost cazată în cîteva case la marginea orașului, care rămăseseră goale. In ziua primă am făcut baie, ne-am curățit, ne-am bărbierit și ne-am odihnit, in a doua și a treia zi, am mîncat șî 'am dormit. Eu eram hotărî! să nu merg in oraș, mă simțeam bine cu soldații. pe care îi cunoșteam după atiiea luni petrecute împreună. Viața noastră era grozav de pustie. Trăiam cu speranțe că în scurt timp războiul se va termina și ne vom întoarce acasă. In cursul acțiunilor nu aveam timp de gîndire, în repaus. începeam să mă frămînt. Simțeam ca în mine se coace o stare nouă și, pe neașteptate, mi-am schimbat hotărîrca. în ziua a patra, am pus în sacul de campanie două pîini, conserve de carne și o sticlă de vin, pe care o primisem în dar de la comandamentul nostru, care se înapoiase din concediu. Aveam un plan simplu : — Voi merge în oraș și voi căuta o femeie sau o fată, care e dispusă să petreacă cu mine cîteva ore. Vom mînca, vom bea ..., ne vom îmbră- țișa .... și voi deveni, pentru o zi, cel puțin, din nou om. Mă săturasem să fîu o piesă în mașinăria aceasta îngrozitoare de a ucide oameni. Cind am ieșit, pe străzi nu era nici o femeie. Am intrat într-un local și am cerut o cafea, altă băutură nu se găsea. Localul era plin de ofițeri, dar serveau soldații. Am ieșit și am plecat pc străzile laterale, spre chei. In depărtare se vedea marea liniștită, verde, iar pe întinderea ei, cîteva bărci cu motor... La orizont, o fîșie subțire de pămînt vioriu, ca o arătare. La un colț de stradă, cînd credeam că nu voi mai întîlnî pe nimeni, o femeie a ieșit în fața mea. Gind m-a văzut, s-a speriat și a grăbit pasul. Cîteva clipe am prins doi ochi negri, o față lunguiață, un gît brun din care nu văzusem decii un triunghi, cit țiermîtea pardesiul ridicai! șî părul negru. Am grăbit pasul după ea. Femeia, văzindu-se urmărită, a început să alerge șî, sărind pe o terasă acoperită cu lespezi dreptunghiulare, a dispărut într-o casă veche, a cărei ușa s-a închis in fața mea. M-am oprit, m^am așezat pe terasă, lăsînd sacul dc campanie lingă mine și am așteptai clipe lungi ... Eram hotărît să nu plec de acolo pină nu o văd, pină nu o aud vorbind, pină nu o îmbrățișez. Așa cum stăm, vedeam marea, deasupra căreia se jucau doi pescăruși. îmi aduc aminte că mî-am aprins o țigară, priveam pietrele albe, tocite, cari acopereau terasa, și încer- cam să-mi închipui viața care a fost acolo înainte de război. Vedeam pescari deasupra valurilor și copiii de pe terasă. Pc sîrmele de lingă case, erau întinse haine colorate. Intr-un tîrziu. ușa s-a deschis. Am simțit, că în deschizătura ei s-a oprit cineva ... Cînd mi-am întors capul, am revăzut-o. Lăsase pardesiul și acuma era într-o haină închisă, avind în jurul gîtuhu un guleraș de dan- telă, care lumina ovalul brun al feței. M-am ridicat, am luat sacul dc campanie șî m-am îndrepta! spre ea. Nu-i cunoșteam limba, desigur nici ea pe a mea- De aceea, știam că nu e nevoie să vorbesc. Femeia intrase în casă înaintea mea, lăsînd ușa deschisă. Or Uilta Valuri jwMe dig 45 L’n moment m-am mirat, că are atîta încredere în mine, dar după ce am pășit pragul locuinței, mă gândii că și eu am încredere în ea, de intru astfel singur, intr-o casă străină. înăuntru era întuneric și simțeam un miros acru, dc fin fiert. In prima cameră, pe un fotoliu vechi, era un bătrîn cu mustață și barbă mare, colilie, avînd în jurul gurii un inel brun. Mă privea fix, fata lui părea o mască imobilă. Trecui în camera a doua, care era luminoasă. Aici, într-un pat zăceau doi copii, iar în celălalt o bătrînă. La intrarea mea, copiii se ridicaseră pe șezut, aștcptînd. Bătrina nu mă învrednici cu nici o privire. Mă așezai pc un scaun, lîngă masă, șî în primul moment simții că mă sufoc. Respiram greu. Mă uitai la femeie, ea sta în fa (a mea, resemnată, cu miinile lăsate moi, în lungul corpului. Ca să fac ceva, i-am dat sacul de campanie pc care l-am desfăcut șî a scos o pîine. încet, cu multă grije, a tăiat trei felii și le-a dus celor doi copii și bătrînei. A mai tăiat apoi două felii șî a dus una bătrinuhii. în sfîrșit, cu ultima felie, s-a așezat și ca lingă masă și a început să mănince. Eu îi priveam pc toți și la început am avut o senzație de spaimă. Copiii înghițiră plinea întreagă și, cu ochii larg deschiși, se trudeau să închidă gura. Femeia merse la ei și le șopti ceva, care suna infinit de dulce. Era o dojana ? Era o mingăîere ? Nu știu. Atunci ea a început să plîngă : eu nu mai știam cum să stau pe scaun. Imi amintesc că i-am acoperit fața cu palmele. Mă simțeam vinovat, ca și cînd eu eram răspunzător de toate. După un timp m-am sculat, am scos din sacul meu tot ce aveam, și am pus pe masă. Am deschis sticla și am pus vin în două pahare. Am ciocnit și am băut. Ea de abia a atins vinul. Restul l-au» băut singur și am început să vorbesc, să-i explic. Simțeam nevoia să arăt femeii acesteia că o înțeleg, că nu-i vreau răul, dar nu știam cum să-i comunic ceea ce voiam. La plecare i-am luat mîna și am simțit-o moale și foarte caldă. Aproape fnigea. Am plecat apoi. A doua zi le-am dus toate rămășițele de pîine uscată pe care le păstra- sem într-un sac, ca rezervă. De data aceasta copiii erau în picioare, bătrinu! mi-a surîs și mi-a făcui un semn de bun venit cu mina, îar femeia m-a primit ca pe o cunoștință veche. Scara, într-o barcă cu motor, am trecut istmul, pe celălalt țărm ... lată ce mi s-a întîmplat mie cu o femeie, acolo. D-ta ce zici ? A fost vesel ? Ascultasem pe căpitanul Bariga și, în timp ce îmi povestea, simțeam inima înmuindu-se în mine. Ca să-mi ascund emoția, priveam pe geam și vedeam acum întinderi nesfîrșite dc ierburi mărunte, pe care începuse să se aștearnă noaptea ... — Ai maî trecut pe la ea. cînd te-ai întors ? il întrebai i u, cu să spun ceva. — Da, am trecut, îmi răspunse el repede. Am ajuns în oraș seara și nu aveam ce face pînă a doua zî dimineața, cînd pleca trenul. Am ieșit pe străzi șî nu am putut rezista ispitei de a merge la malul mării, să-i văd. Mă bucuram la gîndul că voi găsi totul așa cum a fost, că voi vedea casa lor. cu geamurile luminate in întuneric. îmi închipuiam cum va fi cînd 46 Oeiaviu Pvpa: Valuri pc*ic dig voi intra înăuntru, cum se vor mira revăzindu-mă după atttea luni. In sacul de campanie aveam minoare, copiilor le duceam o mașină de calculat, pe care o găsisem într-o prăvălie distrusă. Am urcat mai întîi pe terasă și am văzut marea aruncînd furioasă valu- rile peste dig. Am găsit locul unde mă oprisem în seara aceea de vară, cu sacul de campanie alături. Plouase toată ziua șî pe terasă străluceau ochiuri de apă. Am mers înainte și am căutat casa, dar ea nu mai era. Din- colo de lespezile tocite, se vedeau grămezi dc cărămidă și moloz ... Căpitanul Beriga tăcu. N-am mai spus nimic atunci și ziua următoare m-am ferit să mai vorbesc cu el. Stăm singur la geamul vagonului șî priveam întinderile fără de sfîrșit, pe care cădea ploaia măruntă și rece. OCTAWAN POPA MORTAR, SOARE $1 BUREȚI ARȘI ^✓ele două ferestre de la stradă fuseseră înfundate cu cărămizi pină dincolo dc jumătate. Băiatul se învirtea cu trotineta prin fata casei, mai nemulțumii cu cît trecea vremea și zidarii nu veneau să termine cu astupatul ferestrelor. Tot trotuarul rămăsese pătat dc ciment. Băiatul luă uti cuțit mare de bucătărie și încercă să desprindă grunjii de mortar împietrit. Unul dintre zidari, cel mai tînăr, ii arătase cum să azvirle un cuțitaș bine ascuțit la vîrf drept în stilpul gardului. Băiatul nu avea un cuțit ca acela, zidarul cel tmăr ii promisese unul și băiatul aștepta de zile intregi eu inima hătind dur - ros. încercase să-și culce intre degetul mare și arătător minerul gros al cuțitului de tăiat carne și ceapă, nu izbutise să-l întoarcă destul dc repede în directa stâlpului, îi fusese frică și cuțitul î-a scăpat peste picior. L-a durut un deget timp de două ceasuri. Ca să nu-l vadă nimeni șchiopătînd, a intrat în odaia unde se făceau marile transformări, s-a așezat pe un sac de ciment încă nedesfăcut și a rămas cu ochii duși spre găurile acelea încă neacope- rite. Nu se mai vedea decît \ irfttl oțetarului și streașină casei de peste drum. Soarele juca printre frunze, pe podeaua plină de nisip și praf de ciment jucau petele dc soare, un guguștiuc de pe casa vecină tipa intens. Băiatul hotărî că nu mai poate aștepta, că-l ustură ochii de-atîta soare fără rost, dacă n-are ce să usuce și ce să încălzească, hotărî că-l înțeapă la nări toate mirosurile noi ale verii, ce nu-l mai bucurau fiindcă se simțea prea singur în odaia urîtă șî goală. Hotărî că-l dor urechile de vorbăria răgușită a mamei, care răcise pentru că a dormit în antreu, cu toate ușile vraiște, să vie aer, să se usuce pereții. Hotărî să se cuibărească într-un maldăr de perne și să aștepte pînă ce va urca iarăși spre inima lui bucuria unei libertăți de neînchipuit, și avea s-o ascundă aprig de data asta, să fie numai a lui, hotărî să aștepte pînă ce zidarii vor apare din nou pe-aici șî-și vor respecta solemn angajamentul, să-l urce pe schela ce-aveau s-o facă în doi timpi și trei mișcări. Morii Onci: MorUr. mire ți burcii ini 47 Pe urmă, aveau să tencuiască tot zidul de-a iară și să dea cu praf de mătase înăutru, în cameră soarele avea să bată in pereți zile întregi, uscînd și încălzind peste tot, zidarul cel tinăr avea să plece lăsîndu-i cuțitașul cu teacă de piele, în amintirea unui frate mai mic de la tară, de pe lingă Urzi- ceni, de unde avea să apară azi-miine tata mare, să-i dea mamii bani pen- tru mobila nouă și pe astea vechi să le ducă în căruță la ol în comună, să le dea pe aîte ceva la cîte cineva. Tata mare stă-n poartă cu căciula pe cap, cu cojocelul pe cl și încălțat cu cizmele bine 'Instruite. El nu zice că e vară de tot, își joacă prin buzu- nare mărunțișul, se uită în susții și-n josul străzii, așteaptă să vadă micro- buzul venind cu mobila nouă, să-i ajute lui gineri-su la descărcat și să plece îndată cu calabalâcul pe care l-a și tras în căruță, mai la vale cu vreo trei case. Sub cojocel are vesta albastră de doc, cu buzunări la piept pe dinăun- tru, scoate de acolo cîteva hirtii și le numără încet. Băiatul se foiește num.it lîngă el. a învățat la perfecție să azvârle cuțitașul, seamănă cu un cowboy mic șî blond. Tata marc zîmbește numai din ochi, e cu gîndul la altele, da i dă o hÎTtic dc cinci lei și un bobîmac peste ceafă, să nu mai strice gardul cu bazaconia de briceag. în clipa asta amîndoi zăresc deasupra gardului de peste drum valul dc fum galben murdar suind la ceruri. Arde, strigă răgușit bătrinul și dă fuga să-i spună fie-sii in casă. Foc, ajutor, țipă cei dc-acolo din curte, băiatul simte broboane reci, reci [ie frunte și pe gît. aleargă peste drum odată ou vecina blondă oxigenată care strigă și bate pe la toate porțile. Pompierii, telefonați pompierii, urlă un bărbat care și-a oprit mașina chiar aici, toată lumea urlă dintr-odată, băiatul nu înțelege nimic, nu vede nimic decît fumul gros peste gardul din fundul curții, în care s-a bulucit toată mulțimea de oameni. Arde la domnu colonel, nu ve- deți. țipă careva lîngă băiat și el își face loc cu pumnii, cu coatele, să iasă în fată, să vadă casa colonelului cum arde, însă dîn cauza gardului o vede numai pe sfert. O fată se cațără printre arăcile unui salcâm chiar alături de grad și lumea țipă, dă-te jos, n-auzi, că vin pompierii și le-amendează 1 Fumul înecăcios se lipește de fețele oamenilor, prin tabla acoperișului îes fuioare de ceață gălbuie, sub presiunea flăcărilor au pleznit geamurile de la ferestre și marchiză, flăcările izbucnesc afară și joacă prelins pe cercevele. Lemnul putrezit trozneșle uscat, vopseaua veche sftrîie cu repeziciune, focul dansează pe zidul casei, urcă șuierând spre grinzile acoperișului. S-a ars cumnata colonelului, arde pelerina pc ea, țipă fata din pom, uite, moșul, că scoate afară un ceas mare, ce ceas ?! întrebă lumea gîfîind de groază, ard toate icoanele de aur ale babei, doamne, rămîn oamenii pe drumuri, pompie- rii, auziți sirenele. Clopotele mașinii răzbat prelung de pe cealaltă stradă, băiatul dă buzna din curte să se ducă pînă acolo să-i vadă ce fac. Mama abia îl poate prinde, tata mare îi arde una zdravănă peste ceafă și băiatul plîngc sfâșietor, să meargă să vadă pompierii. Hai că-i vezi și de-aici. hai îndărăt în curte, na, îi vezi, acuma pe acoperiș, zice tata mare și-l saltă pc umăr. Pompierii au proptit scara de streașină magaziei de-alături și se duc să spargă ușa podului de pe proteic lateral al casei dc-a luat foc. Scândurile de la ușa podu- lui se rup în țăndări și fumul acru cenușiu gălbui îî ustură pe toți. Au ars bureții colonelului, ce bureți!? bureții de dovleac pentru baie, ăia de la d-roghenie, ca să te freci cînd faci baie, colonelul avea plin podul cu dovleci 48 Marii Onci: Mortar, > ină la tine e-o cale de-un suflet, Toate anotimpurile mă găsesc pe drum, Mor cîte puțin cu fiecare iarnă, înverzesc cu fiecare ram Și ca un fruct mă coc și mă desprind de mine... Pină la tine e-o cale de-un suflet, Toate anotimpurile mă găsesc pe drum, Diminețile, Iși trimit veverițele soarelui să mi se-ncurce-n păr, Nopțile, Caii lunii să mă pască. Ci eu trec nainte, Cu toate virstele petrecute peste umăr, Pină la tine e-o cale de-un suflet... UGIA TOMȘA 50 Lății Toraja; FtU SECVENȚĂ DE FILM n deltă fiorul vieții s-a cristalizat. Clorofila mustește-n conturul frunzelor V intui freamătă în valurile curenților. Acvatice păsări cu penaj colorat umplu delta. Duioșie marină se desenează în atmosferă. Dar nu I Acalmia din jur e tulburată de repezite bătăi de aripi. Piciorongul. pasăre bibelou. Simte fluidul pericol din jur. Ochii diamantini, cu ghiarete crispate, rotește trupul în înălțimi, Fluturături prelungi, albastre, pescărușii bat gălăgioși alarma. Plante de apă, cazemate vii, apără întreaga suită de păsări. Stabilită, liniștea revine in deltă. Curenții, învolburați o clipd-și revin. Freamătul se-ntoarce încet în frunze. Piciorongul, pasăre bibelou, pe lungi picioare roșii stă pironită. EVOCARE tyLucian Blaga e mut ca o lebădă* — Niciodată n-a vorbit mult. fn chinga creierului gîndurile i se sbat Și în necuprins fără de friu Se simte însfîrșit cuprins. Te cunosc de mult. Te cunosc din totdeauna. Dar atunci, de mult Nu știam că voi urca într-o zi Pe nebănuite trepte. Atunci veneam la tine Ca o fetiță-nvăluită in contur de femeie. Uneori, in fața ta mă pierdeam Și mi se părea că nu mai am nici creier. Cu ochii calzi, plini de bunătate Mă primeai, și-mi puneai mereu întrebări. Intr-o zi ți-ai adunat glodurile Din tainițele infinitului Și mi-ai spus, că drumul poeților e bătut cu piatră rară și cu durere. Și iată-mă într-o zi Cu capul plin de poezie, am pornit Pe drumul tuturor poeților. Drumul acesta de noapte și de zi. Drumul tăcerilor profunde Drumul pe care voi urca treaptă cu treaptă Este răspunsul, chemărilor din ochii tăi. VIANA ȘERBAN CÎNTECELE P Ă M î N T U L U J Hd cheamă cintecele pămîntului ca instinctul ce le duce pe vulpi să adulmece scheletul viatului. Veșnicia toarnă vinuri rotunde și fetele au devenit ulcioare din care cintăreții beau răcoarea păgină. sărutați ulcioarele pe brațe cerul s-a luminat a muzică. MIHAt DUȚESCU 52 Mitei Dutrxo: €înl«*k piaintulai debut MODERATO CANTABILE Ceasul acesta este al frunzelor Al unei morți tot atît de frumoase ca o naștere Ușor, ușor murmură viața în pietre și arbori Și nimeni nu e mai prejos de bătăile propriei inimi. Acum tn ora de lut a seminței, La agonia caldă a florilor din cripte de plumb, iubirea din nou întoarsă ca o ghiară de joc Ne smulge din propriile trupuri Întreg osuarul de neîncredere l-am azoirlit clinilor famelici Speriați de luciul lunii ți al stelelor — Crincenă, neînduplecată, nădejdea unei plonjări In galaxiile cunoașterii ne stăpinește mareea sîngelui Iar poetul, o moarte și mai pură pentru somnul din frunze ; Poetul, un infinit palpabil. POEZIEI 1 ată-mă cu mîinile goale In fața muntelui tău Nu cunosc nici un cuvînt Care să-ți zgirie pietrele Nu știu nici o cintare Care să-ți tremure pleoapele Nici aripi nu am ca să-ți ucid depărtarea Nici firul de cenușe după care să mă întorc din cale Tu n-ai nici o treaptă pe care să-mi îndoi genunchii implorlndu-te 0, munte veninos. Tu n-ai nici o prăpastie in care să-mi arunc nădejdile D. PETROVICr Drbnt 5a u N E O R U neori ne rănim printr-un Uneori suridem printr-un cuvint, cuvînt neînsemnat. fără să știm cită durere atn pricinuit. POATE C A V î N T U L HO N A R t'oate că vintul hoinar a pescuit din largul nopții numele tău și mi l-a dăruit. Dar neatent ca întotdeauna am uitat să-ți spun cerbul acela nebun și tu cu părul afumai de mdtasă, erai chiar blestemat de frumoasă! De-atunci în mine tot am purtat doruri și fluvii care-au ros din maluri neîncetat. De ce oare îmi ești tu tot înainte, cînd inima te străbătu ca o romanță fierbinte ? M E N I R E V reau să fiu o sită, aleglnd numai grăuntele de aur. Vreau să fiu tare — lemnul stejarului, spada cerului. Vreau să fiu un soldat, ca să dispară soldații. P. ANTON 54 orientări SENSUL EXISTENTEI ÎN CONCEPȚIA LUI ROMAIN ROLLAND A Akbsent in capitolul introductiv al lucrării lui Maufice Nadeau printre părinții roma- nului francez contemporan, citat de R. M. Alb&Us mai mult pentru ilustrarea tragicei sale nereușite în mînuirea tehnicii simfonice a romanului, prezentat șl de J. B. Pris-tlcy in tipi- cilatea profundei discrepanțe între ardenta spiritului și slăbiciunea stăpinirii creatoare a formei literare, Romain Rolland se refuză totuși in cazul unui examen critic mai atent valorificării exclusive ca o mare conștiință europeană din prima jumătate a acestui veac. Desigur, în literatura franceză din această perioadă au existai artiști mai iscusiți și mai rafinați care uneori au inițiat curente de artă demne de a fi luate in seamă nu numai sub unghiul ineditului de mare senzaționalitale. Personalitatea creatoare a Iul Romain Rolland. prin urmare, nu va putea fi apropiată nici pe calea perfecțiunii formei artistice și nici a spiritului de inovație. Dar nici pe calea unui interes unilateral „conținutist", cum vom avea ocazia să arătăm, geniul său nu poate Ii descris cu succes. Mai de grabă va fi nevoie, ca în cazul multor creatori de mare originalitate, dc o serioasă studiere a criteriilor estetice obișnuite, dacă ne vom strădui să-i apropiem personalitatea. Este fapt de experiență curentă că materialul motivic, oricît de interesant în sine, nu salvează de la carență. Opera de artă rezultă din organizarea creatoare a materialului moti- vic. Astfel, valoarea ei arc ca suport real structura formală, in care și prin care materia- lul motivic apare articulat, dinamizat și transfigurat conform unor norme ale sensibilității și măiestriei creatoare, pe care artistul și le dezvoltă in continuă luptă cu inerția. In această luptă el apare uneori handicapat de o seamă de factori — unii esențiali, alții exte- riori actului de creație — printre care nu în ultimul rînd o prea mare luciditate critică față de propria creație. Rezultă oare aspectul diluat al formei, discursivitatea unor idei prea stăruitor readuse in dezbatere, parantezele și accentele cîleodată grandilocvente din romanele și dramele Iui Romain Rolland, care cauzează insatisfacția estetică a unora din cititorii săi, dintr-un surplus de luciditate? Răspunsul nu poale fl dat, socotim, fără un examen în prealabil al biografiei sale spirituale. Născut în 29 ianuarie I8GG la Clameey (Nievre) dintr-o veche familie catolică a Bourgognei niverneze, în care bărbații în ultimele generații au fost cu toții din cauza bigotismului soțiilor lor antidericali, Romain Rolland cunoaște încă de acasă spiritul pro- testatar, ostil oricărui dogmatism asupritor. Va rămîne o- direcție esențială a spiritualității sate, chiar dacă în opera sa nu o vom regăsi ca trăsătură exclusivă, De altfel nici mediu! originar nu l-a înzestrat cu o singură caracteristică fundamentală. Nepot și fiu de notari publici, Romain Rolland cunoaște încă de copil, dîn conduita alor săi, valoarea spiritului rece și chibzuit în aprecierea lucrurilor, urbanitatea în relații și. in ciuda individualismului pronunțat, a unei atitudini consecvent antisentimentale și antiironice în raport cu socie- tatea, considerată ca un întreg de indivizi cu drepturi egale. Tot atunci, prin mama sa, înzestrată cu un real talent arlislic, care-l învață pianul, este întrodusjn taina marilor clasici vlenczi: Mozarț și Beethoven. Mai adăugăm că adolescentul, adîncindu-se cu fer- voare in opera lui Shakespcare, se simte atras îndeosebi de figura lui Coriolan, despre care va sublinia mai tîrziu: „Ai putea spune despre acest supraom că el întruchipează Odnliri supraadevărul, supraadevărui eroic astfel cum media oamenilor îl suporta cîte odată numai cu greu" (1). Cu alte cuvinte, în mediul arid al orășelului natal, lipsit de monumente și amintiri istorice de seamă (2) Romain Rolland, înzestrat fiu al unei familii burgheze înstă- rite, este pregătit prin deprinderile casei, studiul pianului și lecturile sale pentru înțele- gerea aprofundată a marilor idei canonice ale Franței revoluționare: ideea despre noblețea muncii, a libertății, a egalității sociale, a evoluției continue ascendente ți a ariei in care omul și munca sa se înalță spre desăvîrșire, idei pc care în tot restul vieții le va sluji cu fidelitate prin întreaga sa activitate literară și socială. Totodată, vedem încolțind in conștiința adolescentului, în confruntarea sa cu opera unor titani ca Shakespeare ți Beelhoven, admi- rația sa pentru uncie figuri singulare ale omenirii, revoluționari și creatori, prin care istoria sentimentelor de patrie ți umanitate a înregistrat progrese de seamă. Am greși, totuși, dacă în dorința noastră de a-i defini personalitatea ne-am opri aici. Completindu-și studiile de la virsta de cincisprezece ani la liceul Louis-le-llrand din Paris, unde se împrietenește cu Paul Claudel, este primit în 1886 la Scote Normale Supe- rieure, unde urmează pînă in 1889 cursurile secției islorie-geografie ți unde leagă o trainică prietenie cu colegii săi Andre Suares și Charles Peguy. Intre 1889 și 1891 este bursier al >colii franceze din Roma. Bucurindu-se de aprecierea deosebită a profesorului său Gabriel Monod, care-l recomandă atenției scriitoarei Mahvida von Meysenbug, tînărul docto- rand, în timp ce se documentează penlru teza sa Istoria operei în Italia in secolul XVII, are posibilitatea să trăiască într-o atmosferă de înaltă intelectualitate, în contact permanent cu avangarda artistică de atunci: admiratorii și elevii Iui Wagner și Liszt și, prin interme- diul amfitrioanei, ai lui Fr. Nietzsche. Treptat receptivitatea sa pentru muzică se adîncește. „Privindu-mă din profil (în timp ce-i cinta o cantată de Bacii, una dintre ultimele sonate ale lui Beelhoven sau Alissa Solemni»), ea (Malwida von Meysenbug) urmărea drama muzicii pe ecranul transparent al feței mele imobile (...) Se stingea ultima notă (...) Nu ne vorbeam niciodată. Era imposibil! La ce ne-ar fi servit, după ce ne-am spus totul prin muzică", va descrie' el mai tîrziu farmecul dăruirii totale din aceste orc de nobilă ele- vație*). Refugiu] acesta în lumea sunetelor nu are totuși nimic din însingurarea estetizantă a turnului de fildeș. Dimpotrivă ! După ce încă în 1887, Romain Rolland. nedumerit de mesa- jul non-activismului din lucrarea Ce-i de făcut? de Lev N. Tolstoi se adresase înțeleptului de la lasnaia l’otiana. care apoi intr-un răspuns pasionant i-a explicat: „sînt fericit și mulțumit, cînd acționînd am convingerea fermă că sini util celorlalți" șî mai jos : „tot ce-i unește pe oameni cale bine și frumos, tot ce-i separă — rău și urît (...) trebuie să urmez legea rațiunii mele — să-i iubesc pe ceilalți mai mult decît pe mine însumi" *), acuma, în casa mentorei sale romane, în orele pline de vraja sonoră a marilor clasici, lui i se deschid ochii pentru rațiunea ascunsă a tragismului existenței — lîlcui vieții pătimaș înflăcărate a lui Mazzini, Nietzsche și Wagner i-o destăinuieșle —: „Să omorirn un zeu I Să omorîm zeîi-arlisani! Și din sîngele lor să creem umanitatea!“ va rezuma el mai tîrziu, cu cuvin- tele unui străvechi poem sumerian. „Să omorîm un zeu!" tn lumea antică, strigătul acesta Introducea de totdeauna oficie- rea marilor mistere. Este strigătul beției dionysiace a bacchantelor care, săltînduși tirsele, pornesc jocul sfînt și-l preamăresc pe lacchos, intr-un singur glas, pe Bromios, fecior din Zeus*). Și desigur, nu este lipsit de semnificație, dacă acest strigăt, cu încărcătura sa emoțională de prin veacuri, revine la Romain Rolland, în atmosfera suprasaturată de teo- riile lui Fr. Nietzsche despre originea tragediei din dernonia muzicii, in timp ce el își pregătește teza sa de doctorat, închinată studiului operei italiene din secolul XVII. Cile nu s-au scris pînă la el despre originea dramei muzicale florentine, identifieîndu-i rădăcinile parte în teatrul antic, redescoperit în timpul Renașterii, parte în așazisele sacre rappresenta- eioni din Italia veacului XV și în serbările populare de mai — Maggi — sau în piesele pastorale cu muzică, la dezvoltarea cărora a contribuit mai ales genialul poet-muzician Torquato Tasso, familiar cercului Malwidei von Meysenbug și în interpretarea peste măsură de chinuită a lui Goethe din timpul călătoriei sale în Italia. Toate acestea predispuneau, fără doar și poate, spre o explicație iraționalii a originii dramei muzicale florentine din entuziasmul sălbatec pentru frumos al lumii toscane, convertită doar pentru scurt timp de Savonarola în iconoclasm și asceză. — Din ferestrele salonului de muzică al mentorei In mu .4drtârai in cpnfa fui ’) Vrii cartea din romanul Jem Chrîstoplte. bj rinJu» în CoAJerj dc fa S^rie III, cahier 9, (1902). *) Ettfipidf, Bicrhnatrk, vcfmiI 833 ți a. 66 Orimtări sale se putea vedea Coliseul ; in salon, în fața unei draperii de purpură, se afla bustul orbitor de alb a! lui Richard Warner — totul vrînd parcă să sugereze tânărului doctorand adevărul cuprins de Plafon în dialogul io» în cuvintele: Entlieos-ul devine „ekphron" : cel entuziasmat este părăsit dc stăpinirea simțurilor sale. In ce fel va reacționa el, lotuși, în fața acestor realități și îndemnuri ? La sfîrșitul șederii sale în Italia ca bursier al Școlii franceze din Roma, Romain Rolland pleacă în pelerinaj la Bayreuth. încă in dimineața sosirii, vizitează Vila Wahnfried și se oprește cu capul descoperit lingă mormîntul lui Richard Wagner din grădina vilei; seara asistă la reprezentația dramei muzicale Parsijal. testamentul artistic al maestrului, care-l copleșește. Ștefan Zweig, în biografia lui Romain Rolland. crede că aci și acum încolțește în gîndul său ideîa lui Jean Chrislnphe Krafft, pe care el însuși îl va caracteriza ca „une somnie du monde. une morale. une esthetique, une foi, une humanilc a refaire". Dar pînă la deplina cristalizare a acestui personaj vor trece încă ani mulți și alte expe- riențe cruciale ea bunăoară revolta conștiințelor în urma procesului Dreyfus vor îmbogăți și adinei experiența vieții sale. Astfel, un șir întreg de lucrări, printre care teza sa de doctorat susținută cu succes în Î8l£ și cele două cicluri de drame ale credinței și revoluției se interpun, iar în 1901. ca fruct al participării sale ta Festivalul Beethoven de la Bonn, prima din Viețile sate eroice: Beethoven, în Preambulul căreia își expune în cîteva pagini de mare concentrare și sinceritate crezul : „Viața este dură. Ea este o luptă de fiecare zi pentru aceia care nu sc resemnează în mediocritatea sufletului, și cel mai ales o luptă tristă, fără mărime, fără fericire, dusă în singurătate și tăcere". Și mai departe: „Trăind sub apăsarea sărăciei, a grijilor materiale aspre, a unor sarcini strivitoare și stupide. în rezolvarea cărora puterile se irosesc în mod inutil, fără speranță, fără rază de bucurie; majoritatea lor sînt despărțîțî unii de alții și nu au nici măcar consolarea dc a-și putea întinde mîna confraților de restriște, cari îi ignoră și pe care îi ignoră. Ei nu trebuie să conteze decît pe eî înșiși, și există clipe, in care cei mai puternici chiar se frîng sub povara chinului lor. Și atunci ei strigă după ajutor, după un prieten". Fără îndoială, la baza acestui crez se află în primul rînd izolarea tristă și dure- roasă a artistului in lumea burgheză cu toate implicațiile și urmările așa cum le-au trăit cei mai mari, începind din cinquecento : un Leonardo, un Michelnngelo, un Galilei — și mai tîrziu: un Ilandei, un Goethe, un Wagner, torturați și căliți în viitoarea dramei indi- vidualismului și nonconformismului, înfruntind impasibilitatea și josnicia unei lumi dezbi- nate de interese mărunte și sălbatice. Dar nu mai puțin hotărîtoare în conturarea acestui crez a fost și ideologia pe care și-a creat-o burghezia întru apărarea sa și pe care Romain Rolland a studiat-o atent, cu o răbdare încrîncenată, cău!îndu-i totodată șî remediile. încă studentul Școlii Normale Superioare sc adînclse în meditații filozofice avind ca tema învățătura lui Empcdocle despre Iubirea și Cearta ca factori cosmici, deopotrivă de activi atît in macrocosmos cit și în microcosmos16}, învățătură pe care o ilustrează și în dramele sale Lupii șî Danton, ambele impregnate de spiritul dreyfusard, în care chintesența relațiilor dintre oameni o reduce la străvechiul dicton : homo homini lupus. Nu mai puțin activă în conștiința sa este insă și ideea centrală din drama muzicală Parsifal de Richard Wagner despre o comunitate superioară a marilor individualități creatoare, ina'- daplați și dezabuzați în lumea burgheză, comunitate simbolizată de maestru! de la Bayreuth prin Sfintul Grăi7), căruia Romain Rolland, entuziast-stăpîn pe rațiunea sa și suflet înalt, nesolislicat de știința sa, îi va opune ca concepi central ai gîndirii sale social-etice prie- tenia. Vedem astfel cum în ciuda atmosferei de înaltă tensiune din saloanele frecventate de tinărul Romain Rolland la1 Paris, Roma și Bayreuth, entuziasmul său ușor inflamabil își găsește mereu un reazăm solid în lumea reală, pe care astfel o Intuiește just, in comple- xitatea ei, ca o continuă luptă a contrariilor. Poate că spre această concepție el a fost pre- dispus și prin originea sa niverneză : soi de oameni realiști care n-au dat nici un poet liric dintre ei, în schimb eu atît mai mulți juriști, pamfletari șt revoluționari, începind cu Guy Co- quille, dușman acerb a! Ligii create în 1576 de ducele Guise pentru „apărarea" catolicismului, și iterminînd cu Saint-Just, partizan neobosit al lui Robesplerre, și cu •) Vrzl brutalei r Mi'iafiztri Ill/E/] 000 b. Sc oi d*upi r*i4rJi«m»il «ehd dc kt doilea rizbei mondial «riHCA- accidentali a ajun» la C noul interpretare a dramei Pa/iif-al. utili mai realiști dccil * ■cn*n|Blcr premergătoare. Azi cel polara în eroul prin- cipal nimenea nu mai vede întruchipată numai ți numai figura mlnluitorului. IteeWMldcniva cale ponbthi pc basa unui toni IdMllv. de altfel ceniral eanfruntlrii din actul II dintre Pamlal (i «educatoarea Kundry. care arati ci elme nu cun«>ațte durerea nu file nici dc mingi k re ți numai cine m6 dește de un râu licut altuia pcatc si cu noadei ți iubirea adetlnli. Actaali cencrplie dwtfi iuțeli mental prin activi «anul ci dc nimicirea mistici a m«^ajolwii dramei ca îndemn «uprem pc calea bllndr|ki. milei ți abnCMliri. > Vrii /. DrvBlttaT.' Le NîTcmawu Lcblond, MnulirH, f. a. drirnlări 57 Claude Tillier'®). Și desigur tot din același spirit sec, ușor ironic și consecvent in argu- mentație se explică și „scăderile" de formă ale operei lui Romain Rolland. semnalate la începutul acestor pagini: discursivitatea unor idei prea stăruitor readuse in discuție, parantezele și accentele uneori grandilocvente, finalitatea artistică .1 cărora devine insă evidentă de îndată ce ne dăruirii modului specific al nitrațiunii sale, in care epicul și ideația se întrețes continuu la o temperatură medie, străină atît de excesul metaforic cît și de uscă- ciunea impersonală a la Code Napoleon. De altfel, la un examen atent al literaturii euro- pene din ultima jumătate de veac, se învederează în curînd că acest stil pseudo-retoric, la egală distanță între incantație magică și obiectivitate impersonală se regăsește și ha alți mari autori epici: J. Galsworthy, frații Heinrich și Thomas Mann, M. Șolohov și Hortensia Papadat-Bengescu. Este un stil care cere un efort deosebit ca să „placă", dar căruia apoi, după ce l-ai asimilat ca lector, cu greu te mai poți sustrage. Ancorindu-și creația adine în problematica artistică generală din prima jumătate a acestui secol, Romain Rolland cu marea sa prezență în domenii de creație atît de diverse ca romanul, drama, biografia eroică, studiul șî eseul de muzicologie și teatrologie etc., a contribuit în mod activ la conturarea pe o treaptă mai înaltă în teoria literară, tipologică a personalității artistului reprezentativ al acestei perioade. Astfel nu întîinplător amatorii de paralele literare ar putea stabili o seamă de simetrii și coincidente semnificative între eroii romanelor Jean Christophe și Doctor Faustus, pornind de la numele eroilor*) și terminînd cu o seamă de considerații de amănunt cu privire la arta muzicală. S-ar putea învedera în primul rînd cît de realistă în istoricitatea ci a fost reprezentată dc ambii romancieri în operele |br de căpetenie criza umanismului în arta burgheză occidentală din perioada imperialismului. Pe de altă parte, revelatoare este și înclinația ambilor romancieri spre o tai- nică simbolică arhetipală care face ca alături de Jean Christophe Krafft (Roland) să apară ca în chansons de geste medievale prietenul Oliviei*, cum pe lîngă Adrian Leverkiihn este de nedespărțit biograful său și cronicarul epocii Serenus Zeilbloom: un Wagner oarecum atenuat și modernizat, fainul al profesorului Faustus. Și în cele din. urmă, la fel cum după încheierea ciclului Jean Christophe Romain Rolland se refugiază cu Colos Dreugnon într-un trecui parte idilizat, parte aureolat, Thonias Mann, după Doctor Faustus, se Instalează și el cu Der Erwăhlte (Alesul) într-un ev mediu legendar, rescriind în culori de o rară lumino- zitate străvechea legenda apocrifă a Sfintulu» Gregorius. Explicația psihologică a parale- lelor din urmă, însă, a fost dată încă de grecii antici care în cadrul marilor jocuri închinate lut Dionysos au lăsat să urmeze mereu după un ciclu de trei tragedii o comedie satirică. Locul lui Romain Rolland în istoria romanului francez este bine fixat pe o linie ei'olulivă care pornește de la Honore de Balzac, spre a dinamiza spre mari cicluri epice rînd pe rînd creația lui Emile Zola, Jorls-Karl Huysmans, Paul și Victor Margueritte, Paul Adams și Abel Hermant, și care culminează după Romain Rolland în ciclurile de romane ale lui Marcel Proust, Roger Martin du Garde șl Jules Rome ins. Toate aceste cicluri, pc lingă o certă valoare artistică mai posedă și calitatea unor documente de epocă, din care se desprinde ca dinlr-o oglindă uriașă plimbată prin cele mai diverse medii șrxdale, con- cepția autorilor lor despre toate problemele mari ale omenirii. Conceptul confruntării neostoite a contrariilor ca șî al armoniei dintre contrarii cu ajutorul iubirii, pe care Romain Rolland îl preia din filozofia lui Empedocle. este consecința structurii neomogene a lumii care cuprinde perfecțiunea alături de imperfecțiune, dar pe care omul, după ce i-a cunoscut meteahna, n-o poate lăsa in starea ei naturală. Cu alte cuvinte, activismul ca concepție de viață. își are rădăcinile in ceea ce cu un termen general putem numi voința spre desăvîrșîre. Și într-adevăr, odată, indicată perspectiva de continuu progres, existența omului nu poate fi constituită decît din săvîrșiri de fapte, care înlătură obstacolele și nu neglijează nimic din ceea ce ar putea duce la adevăr. Tipologic activismul apare opus concepției existenței ca formă împlinită și statică. Sau în formularea unuia dintre eroii Iui Romain Rolland : „Nu există decît o singură bucurie: ateea a creației; toate celelalte sînt umbre care, străine de viață, plutesc peste pămint. Orice plăcere este plăcere a creației, a iubirii, a geniului, a faptei (...) A crea înseamnă a ucide moartea". De îndată ce condițiile creației cad sub anatema unor ideologii și deprinderi ostile vieții, aceasta își pierde valoarea, devine angoasată șî duce spre disperare. „Nefericită este ființa care e neproducatoare și singură pe pămînt și care-și contemplă trupul uscățiv șî noaptea dintr-însul. din care nu răsare niciodată flacăra vieții. Nefericit sufletul care nu *) 1nir« Jean ChrîUopbr Kxifh ți Adrian !.*»«rkuhn, pe lingi fmlillr- arhtlxailM numelor lor mai p«r- •Mli ca element isciBiniiixr ți foredirra *mioCîcă iair« KrtHl; putere ți >£uAfl.a îndrizneț. 58 Chir filări se simte capabil de roade și nu perne de viață și iubire ea un pom înflorit primăvara1 Lumea poate să copleșească pe un asemenea om cu onoruri și răsplăți — ea încoronează doar un cadavru" itfeoorte). Conturată astfel într-un univers care, privit în totalitatea lui, este în mișcare, ca chezășia fericirii, bunăstării și progresului, viața activă îl arată jw om esențial creator șl, ca atare, potrivnic forțelor distructive ale războiului și asupririi, pe care nimic nu le poate justifica, „Auziți voi creștini 1 Spre a vă consola, după ce ați trădat poruncile învățătorului vostru, voi susțineți că. războiul înalță virtuțile victimei (...) Oare să fie posibil să te sacrifici numai și numai sacrificîndu-l și pe aproapele tău? (...) Recunoașteți doar că voi, care nu tremurați în fața gloanțelor și șrapnelelor, vă cutremurați în fața idolului sîngeros al mîndriei de rasă", subliniază Romain Rolland în celebrul său eseu antirăzboinic An-dessus de ta Mălee. Și în completarea demascării duhului războinic cuprinsă în cuvintele de mai sus: „Omenirea este o simfonie de mari suflete de masă. Cine nu este în stare să le înțe- leagă și să le iubească, dovedește prin aceasta că e un barbar". în perspectiva determinată de aceste norme fundamentale de conduită, omul. în putința sa originară spre autodepășire și autodesăvirșire este, pe măsura realizării sale elice și estetice, propria sa operă, „Eroi nu se numesc aceia care au triumfal prin gindul lor sau puterea lor. Eroi se numesc singuri aceia care au fost mari prin inima lor (.,,). Nu recu- nosc nici un indiciu de superioritate înafara bunătății'1, Șî in concluzie; „Datoria noastră este de a fi mari și de a apăra tot ce e mare pe acest pămînt!". Evenimentele istorice din primele cinci decenii ale secolului nostru, prin zdruncinul general pe care l-au cauzat omenirii, î-au permis lui Romain Rolland în repetate rînduri să verifice justețea concepției sale de viața, să-i cunoască limitele, s-o îmbogățească cu noi detalii, s-o întărească. Luptind în timpul primului război tn refugiu în Elveția pentru pacificarea omenirii, salutind Marea Revoluție din Octombrie cu deosebită căldură și cu mare admirație pentru Lenin — conducătorul ei — și pentru clasa muncitoare, lupta anti- fascistă și tragicele evenimente din cel dc al doilea război mondial l-au găsit pe poziții ferme. încă in romanul său Clerarnbault Romain Rolland prevăzuse că e „nesănătos pentru umanitate a le opinti spre itbermenschheît și că aceasta nu poate fî decît un izvor de suferință inutilă". Acuma, in negura stirnită peste Europa de demența brună, biograful lui Beelhoven, Michelangelo, Tolsloi, Mahatma Gandhî s-a afirmat din nou prin puritatea gîndului său, un izvor de curaj pentru omenirea chinuită. „Un om neînfricat se apără prin puterea adevărului sau prin puterea sufletului", sublimase Romain Rolland în cartea sa închinată conducătorului mișcării de eliberare din India. Și chiar dacă în această carte, în conformitate cu specificul spiritului hindus, cele trei principii ale non-violenței, non-coopera- ției și non-participației sînt vădit exaltate, aceasta în condițiile anilor 40 n-a avut darul să deruteze popoarde dornice de libertate, împilate de cizma nazistă. Apelul la puterea adevărului șî ta puterea sufletului a rămas viu și activ în valabilitatea sa de totdeauna, căci el nu es1e străin nici de noțiunea caldă a patriei și nici de noțiunea nu mai puțin caldă a umanități i. Pro patria, pro orbis concordia! La această formulă gnomică deci s-ar putea reduce mai ușor universalismul lui Romain Rolland conceput dc pc poziția cu totul fermă a iubirii sale dc popor și țară. In serviciul propagării acestei ideî, Romain Rolland și-a pus întreaga putere crea- toare. „Căci arta", spune meșterul Breugnon, „este prietenul, tovarășul care poate să exprime mai bine decît noi înșine ceea ce simțim cu toții laolaltă". Sau în formularea mai concep- tuală din în flăcări; „Aria stă deasupra legilor zilei trecătoare". încă în 1915 Academia suedeză ii acordă lui Romain Rolland premiu] Nobel penlru înalta idealitate de care îi este pătrunsă opera cit și pentru umanismul convingător al bogatei galerii de eroi, pe care a creat-o precum se subliniază în diplomă. Scriitorul a rămas fidel acestor norme de creație în tot restul vieții. Astfel, cînd în 30 demenbrie 1944 Romain Rolland s-a stins la Vezelay, sufletul său mare a putut fi liniștit că și-a împlinit misiunea. ANDREI A. ULUN Orientări 59 din lirica universală PAUL VALERY PAȘI Copii cucernici ai tăcerii mele, încet și dulce, pașii-ți reținuți, Spre pat de veghe și de ceasuri grele, Purced spre mine, înghețați și muți. Divină umbră și ființă pură, Tu nu știi pașii cit îți sînt de buni! O zei! cu tot ce presimțeam, făcură, Să-mi vină-n dar, ei desculțați, minuni / De-aduci pe buze-ntinse mai nainte, Spre-a-mi ogoi ce-a fost necunoscut, Și-i pregătești, celui ce-mi stă în minte. Prinos și hrană, tainic, un sărut, Să nu grăbești această tandru faptă. Dulceață de a fi și a nu fi, Căci viâța mea pe Une doar te-așteaptă Și-n pașii tăi eu inima-mi simții. C R î N G U L PRIETENESC d V oi amîndoi gindirăm lucruri pure De-a lungul căii, ca niște stăpîni. Mereu alături, ne-am ținut de mii ni. X'-am spus o vorbă.. . printre flori obscure. In noaptea verde, singuri, prin livezi. Ca doi logodnici, noi mergeam nainte, Pe-amica lună, celor fără minte. Pod, le-o-mpărțeam in feerice grămezi. 60 Din liric» nnliciMU Și-apoi, pe mușchi, noi am căzut în moarte. Sub umbra dulce, singuri și departe. In cringul intim și cu mut mur blînd. Și-ntr-o lumină mare, peste sfere. Ne-am regăsit acolo sus, plîngînd, O, scumpul meu tovarăș de tăcere ! NUL E R D U T P aruncat într-un ocean (Dar nu mai știu sub care-azur) Neantului, în dar uman. O picătură de vin pur. Licoare, cine-a vrut să pieri ? Sripusu-m-am unui destin. Sau, poate, grijei de plăceri, Vi si nd la singe, vărsind vin ? Strălimpezimea lui și-acum In urmă roză ca din fum Răsfringe unda clară iar. Vinul pierdut, valul e beat. Tresaltă-ri aerul amar Străfundul mării-ntruchipat. 1n românește de NICOLAE ȚfRIOf JACQUES PPWF.RT NISIPURI MIȘCĂTOARE s-^emoni și minimi Viaturi și maree In depărtare marea s-a retras Numai tu Ca o algă blînd legănată de uiut In nisipurile patului de miști visînd Demoni și minuni Vînturi și maree In depărtare marea s-a retras Doar în ochii tăi întredeschiși Două valuri mici au mai rămas Demoni și minuni Vînturi și maree Două valuri mici care să mă-nnece. PtERRF. JEAN IQUVE C O P I L A R E lrl-am născut într-un oraș ursuz Printre ziduri, și-am crescut acolo Ca un biet copil stingher, Sub cerul care aburea cîmpia, Curtea in care mă văd prima oară Mucezește strivită de ziduri Și asupră-i se revarsă Tot întunericul din casă. Tata era aspru, mama era tristă, Sora mea tăcută și trufașă. Casa trăia departe de oameni. Cutremurată de cumplite bătălii. Sufletul meselor noastre Se-noeselea doar în zilele cînd Un butucănos neguțător de ulei lzert('c să povestească porcării. Pe cal dar im dansa ploaia. Trenuri săgetau gara șuierînd. Burghezii se-mbătau în cafenele roșii, Iar printre norii de tutun, De-afară, il vedeam și pe tata. Ofițeri încorsetați Ciupeau arfele din piață Și-o goarnă rătăcită Pierea în vîntul de apus Vestind stingerea. 62 Din lirica enlTmiU Șt eu citeam cârti pline Cu vaste ținuturi și ginduri In care nu eram decît Un biet copil din ulița Ganguiers. Sau cocoțat pe-o spetează de scaun Scoteam dintr-un ungher știut Un roman cu femei goale Care mă sfișiau fără milă. Mă întrebam dacă există Dumnezeu Și-l auzeam pe tata răcnind in birou, Pe mama plîngind Și-n inima mea zvîcnea ura. M-au pregătit îndelung Și m-au dus la prima cuminecătură. Băltoaca umedă a bisericii Asuda peste casă. Aid ascundeam pe niște scări vechi Cu duhoare de șoarece mort. Și cu pumnii ta ochi plîngeam Singurătatea mea pe lume și-n oraș. Ceasul cin ta fals Uvertura din „Fra Diavolo". Strada exploda fntr-un marș soldățesc. Apoi colegiul cu ziduri văruite In farul curții cu zgură murdară. O tăcere de cazon acoperit Prin care croncăneau ciorile. Profesorul puhav revărsat pe un text, Căscind spre curtea întunecoasă Și veșnic acelaș cîrlionțat Care și-arăta sexul foarte obscen. Și totuși în serile calde Cînd se zbenguiau lăstunii, Credeam că din neant Un țîșni însfîrșit o bucurie ! Din iiik* uakwnti 63 Iubirea despuiată 4 vreunei femei impure și sălbatice, Sau Dumnezeu, sau geniul, Sau răzvrătiți scăldați in strige / O biserică imi răspundea cu un clopot Cuvtntul răscopt al preotului Imi biciuia memoria Și însemna cu fierul roșu Zona remușcării. Eram un labirint amar. Mă pierdeam intr-insul țipind Cu capul ascuns in ungherul Celui mai negru zid. Mă spdlasem de păcate in ajun. In fața Fecioarei Maria Eram din nou neprihănit. Dar iată că-n patul meu negru Mina mi-a atins trupul Și-un demon cazuist A șoptit: vei huli. Zadarnic imi izgoneam sufletul Și ucideam mina cu lovituri Gunoiul din inimă se ridica Și-n imensul scandal Din biserica aurită M-am mai putut primi cuminecătura. ludecătorii, generalul și prefectul Mergeau s-ascidte muzica in serile de vară Cu soțiile lor de-o noapte Și eu eram sflșiat de nemărturisite iubiri. Dădeam tircoale pe aleea De unde îi vedeam buclele, Și-n seară și-n lumini 4$ fi vrut s-o bîciuiesc. 64 Dpii lirici vniincrvali Atunci printre fețele Așezate în lumină Sub copacii prăfuiți, Cînd tîrfa rîvnîtă Mă respingea ca pe-o otreapă Ca să ademenească un ofițeraș Cu fața plină de coșuri, Atunci visam la moartea mea, En, cel fierbinte ca noaptea. Eu, cel adevărat ca o stea. Conduceam o înmormîntare Unde cu toții vor veni să plingă După copilul sinucigaș. Mai era și-o cafenea ponosită Așezată ca o trompă la marginea cazărmilor Pe care pustiul grădinii publice O ocrotea de noaptea înțepenită sub becuri Ca și locul acela dumnezeesc și hidos Al sexului femeiesc. Aș fi dat orice Să-ndrăznesc să deschid Ușa prin care se filtra cate-conccrtul Și să sorb din priviri, în negrele lor cutiuțe Cu miros de urină și iubire, Douăzeci de fete despuiate și păroase. Aici era Apocalipsul, Se vînzolea in țel și chipuri. O lavă de sărutări Spurca umanitatea. Mai era și Hegel, Valoarea cunoașterii, Și esența divinității Discutată în spatele gării. Erau trenurile obosite Care porneau in zori de zi. Marele oraș industrial Care mă înghițea în dimineața lui Așa cum urzeala apucă suveica ; Dla Ihrka 65 * $7 mahalalele de fum, Și vălmășagul uzinelor, Și canalele cu zoaie, Și copacii ofticoși Care formau toată natura. Astfel incit deznădejdea Coaptă in douăzeci de ani de copilărie Izbucni ca o cloacă Zvirlindu-mă pină in moarte Ir Oare cum de n-am murit ? Prefectură și garnizoană, Cum puteați înghesui Nemărginirile amărăciunii Intr-o provincie umedă, Cum puteați voi închide Un copil în atîta amărăciune, Ani de-a rindul, de cind s-a născut, Și să-l schilodiți, și să-l înjosiți. Și să-l sufocați de ploi, Și să-l împrejmuiți cu ură, Și să-l copleșiți cu lovituri ? Mai rămine o țară 0 zărești numai de pe acoperiș, Dincolo de hățișul de hornuri, E cerul senin călătorind. Mai rămîne ce-ai visat In toate zilele singelui tău Despre plecarea în pămlnt Și Spiritul care se naște astfel. * Sînt părăsit și fără vlagă Pentru că mi-am amintit de tine Tot urîtul din sufletul meu Mă cuprinde ca o greață. De la copilul de altădată Mi-am irosit vieți și tinereți, Abia mai pot să-mi reamintesc de tine Jalnic frate. Dar am încă destule rădăcini Ca să mai fiu pe de-a-ntregul tu. 6G Din lirica Cerul de cenușă al Nordului, acolo. Apasă și-acuma cu aceași povară Peste omul care vorbește aici. Prea naiv pentru această lume. Ros de îndoieli in plin miază zi, Apărîndu-se cu lovituri de credință. Și suferind ca un posedat In cercetarea dumnezeului său. Și sînge mi-am făcut și lege Dar îndîr firea tiu mă lasă Și dacă nu mi-am murdărit miinile In războiul lor venit peste toate acestea. Dacă mai lupt clipă de clipă Ca să fiu un om blînd și puternic Fără iluzii față de cei din jurul meu. Eu rărnîn totuși un om aplecat In care bucuria n-a trăit niciodată Fără povara unui gînd ascuns. în românește de MODEST MOR Agili PATRIE INTERIOARA* l ără vîrstă castelele se cufundă în mare — O priveliște din (dattde frecventată de amețeală aurului. Mă sprijin de coloanele corinihice și cercetez Fața mea buimăcită de spectacolele cornului, Fanfare I totul e calm intr-o memorie atit de lungă. Orizontul oamenilor și al zeilor se culcă-mpreună, Albastrul lacrimilor gindite între cheiurile unui port Și cugetul sărută lacom trupul ei plin de patimi. Priveliște franceză! fost-ai a mea in cealaltă istorie, Despărțitu-te-au secolele de mine, de te zăresc acolo, Intre doi poli glaciali, în ziua cînd m-au izgonit ? Sau poate nu ești decît o imagine atîrnată în grabă, Căreia i s-a șters urma, intr-un loc de demult ? în românește de PETRU SEETCA Scribi in curmi celui de al dudei râab&i mondial in exilul din Elveția. Din lliricx ■nirrrs-ilă 67 RORERT DESNOS CASCADA Săgeata cui răzbate și cer și aspra stîncă 2 Păun ce-și etalează-n văzduh multicoloră uriașa coadă care toi mai vibrează încă. Cometă cuibărită în cea mai neagră oră. Țișnească tristul singe din carnea despicată tind buzele an pi etrite-s pe strigătul durerii, cînd cu un deget numai pe rană pus odată uimești întîiul martor și clipele puzderii! Tăcere 7 Moi știm totuși cuvintele secrete pierdute sentinele și țâră bivuacuri. Prin deasa-ntunecime veni-vor să ne-mbete mireasma grea din cimpuri și stelele din lacuri. Răsară dar lumina ce-nvinge-n veci distanța, abisurite-i negre umplindu-le cu soare, și-o rază-n curcubee să-și tremure nuanța gravind pe ape-arcașul cu fața zîmbitoare. tn românește de l’AW,/: Nt'OLESC.l 68 Din Urc* uHiv-em.1l aniversari 75 DE AM DE LA NAȘTEREA LUI ADRIAN MAME Î ncu din anii debutului, A. Maniu a teoretizat necesitatea originalității în artă : „S-a zis că e rușine să vrei sa fii original; — e una mai mare; să nu vrei ți sâ nu poți". S-a dezvoltat in atmosfera grupului de poeți macedonskieni aHșînd bătăios atitudini lirice de frondă ți nonconformism. îndrăzneală în imagini, persiflarea sentimentalității prin prozaism voit, grotesc și macabru, strîmbături de „Pierrot funambulesc din poezia lui Laforgue" (E. Lovinescu) sau a continuatorilor acestuia, „fanteziștii", (VI. Slreinu), sînt trăsături caracteristice pentru poezia și poemele în prazi ale lui Adrian Maniu, unanim sesizate de critica literară, prezente mereu; să cităm doar: Balada spirizuraiului. 191-1 și Bal mascat, 1935. Imaginile contrastante, uneori șocante, răspindite peste tot: liric-grolesc, senin-maca- bru, puritate-pulreziciune, arhaism- modernism, matcrial-spiritual, se înscriu într-o viziune poeticii de ansamblu, duală, caracteristică pentru A. Maniu („...auritele alei — pc lingă lațul uns cu clei" Seară veche), dar mai ales: „Pe nevăzute osii se deșurubează nesfîrșit, in cin tec neauzit, liturghia de flăcări in care ochianul citește materie, iar inima noastră închipuie vis" (Siefe, poem in proza). O dată cu volumul din 1S24, Lingă pămint. Adrian Maniu se apropie de peisajul româ- nesc, de folclorul și trecutul țării. Peste cocoașa tare a solului, pictati pregnant, se suprapune o zonă de fantastic macabru, folcloric, magic-vrăjitoresc, cu finalitate estetică și nu mistică. Peste drumurile ce vin din afund de zare și timp („sălbatic, drumul către primăvară șer- puiește, din vecia lui păgînă" (Pe /nimfe...), colindă oameni în care, infășurați in largi sube arhaice, peste tot plutind o aură dc basm, de noapte valpurgkă, tainic luminată de flăcările de pe comori sau de o lună, mîncată la mijloc; o lună ca o ghiară, sau de cretă. Adrian Maniu este un Esenin român în ceea ce privește bogăția de metafore lunare. S-a spus, cu dreptate, că autorul Cmtecelof tăcute este un mare poet de notație, un remacabil picior în cuvinte: „Ca șl Th. Gaulier, A. Maniu e un artist plastic refulat care se consolează in poezie. Ca picior de cuvinte, el e însetat dc aurărie, de valori focoase și de hieratism linear, (stil de icoană)"- (Ci. Călinescu, compendiu). S-a mai vorbit apoi de stilizarea poeziei sale in maniera scoarțelor țărănești. (M. Petroveanu). Peisajul se formează din fragmente caleidoscoplce. chiar sub privirea cititorului, pictorul fiind foarte atent la așezarea culorilor: („Vechi aur picură-n găleată... Un taur se ridică negru în seara gal- benă, mugind" Crucea finfinUor), peste care pulverizează o vrajă folclorică: („Pe culcuș de tăciuni, vrăjitorii au vărsat singe-n dcscintec" Măgura cea mare). Mu se poate spune că muzicalul, olfactivul, tactilul lipsesc din lirica lui Maniu (expe- riența simbolistă se impusese) dar nuanțele coloristicc covîrșesc prin varietate și adecvare. A. Maniu este un mare poet al nuanțelor picturale : „Buchetul se înclină spre albul sters al zilei — cad ofiliri ca stoluri, — ninși porumbei in seară" (Ak/aru moartă), sau „roz în cenușiu", „galben-putred" (Culori) etc. Cromatica se conjugă iarăși și iarăși cu folclorul: „Pretutindeni se desfac urmele basmului, fiecare suliță de soare argintind priveliștea în lacrimi" (Brumă —, Versuri în proză). Pictorul introduce „vedenii", fete morgane, in peisaj, Metaforele și comparațiile Anîverwiri 69 | religioase întîlnitc în multe poezii („procesiunile de plopi, „cădelm’ți de sulfină", „flori de ceară”, „răsfrîngerile păcătoase" (pe lac), izvorăsc din aceeași perspectivă estetică a unui pictor sumbru ce vede peste tot un proces de destrămare și dezagregare, din perspectiva etică, sui generis, a unui moralist ce consemnează „păcate”. Ca șî în cazul lui Blaga sauPillat. a spune despre A. Maniu că este un tradiționalist — gindirist, considerînd o anumită recuzită poetică în sine, e în mare măsură inexact. Puternicele sugestii de natură in destrămare, de tainică pîndă a jivinelor terestre și subterane, de ruinări ale castelelor feudale, de sabat și apocalips, sînt realizate cu elemente folclorice, (Cînîec la neguri, Făt-frumos, Din basm. Șerpoaica, Vreme stricată. Amurg de basm). Să dăm doar un exemplu: „Zid în care sfredelește cuib pasărea neagră, — bolți surpate, — porți căscate — trepte măcinate; — drumul, — între statui fără de obraz, — alergă — printre țepi de ghimpi și năpîrlite nici metalice, de șarpe, lepădate. Nechezară, răscolind jăraticul din grajduri subterane, telegarii aripat i, — iar în beci gemură, din butoaie ferecate, zmeii; — (?1w«rg de basm), Cu mijloace moderne, mai ales cu mare bogăție de culori, A. Maniu continuă pe Grigore Alexandrescu, in prezentarea ruinelor și pe D, Bolintineanu (ne gîndim în primul rînd, la Mihnea și baba) în atmosfera de fantastic-magic. fără a avea însă dinamismul ultimului, deși, paradoxal, verbele abundă în aceste poezii. Ov. S. Crohmălniceanu arăta că la Adrian Maniu, ca și la Vinea, epîcizarea descripției peisajului înseamnă istorisirea unei „succesiuni de momente sufletești prin care poetul ia contact cu realitatea" (G.L. 6/1064). Sînt, apoi, cîteva peisaje, concentrate, sugestive, ușor bacoviene, cu leitmotive și imagini ce se rețin (Prme&șfe blestemată, Glas de toamnă. Cintec ia neguri). A. Maniu, I. Pillat și N. Davidescu au editat „Plumb" de Bacovia. în 1916, din însărcinarea lui C. Banu. Intr-o seamă de poezii, fantasticul are rolul de a reliefa realul. Mediul ciobănesc cuprinde și căile stelare. în Ciobanul bâtrin ; e vorba de aceeași comuniune intimă cu mediul, întîlnîtă și la T. Arghezi: („Și viețuiam cu zarea la un loc" (închinăciune). La Maniu: „Sursur de muls picura prin Tăria văzduhului; ț peste nemărginire scînteia Calea — laptelui /, iar creatorul îl întreabă pe cioban: „Ce-mi cei / să ciobănești pină la toamnă stelele, „ca pe-o turmă de miei ?“ Capodopera fuzionării celor două filoane, real și fantastic, avînd ca rezultat pregnanța psihologică — creșterea groazei in sufletul fetei ce își cheamă, în noapte, iubitul, folosind descînlecul erotic popular, se cheamă „Fata pîndarului", (In „Domnișoara Hus”, de Ion Barbu, invocația „Chemarea mosorului", e o prelucrare savantă și profund originală). Frica ajunsă la paroxism o face pe fată să descarce pușca in moroiut de la geam, „prin pieptul iubitului". Cele două balade haiducești (Balada i-a și a ILa) au fost analizate subtil de M. Petro, veanu. Am adăuga înrudirea mediului montan întunecat cu cel din Doina de SL O. losif. Ritmul baladei sugerează salturile caprei negre pe țancuri, sau urcușul legănat al voinicului rănit: „De pe muchea-naltă, / capra neagră sperioasă saltă, / galbeni ochi de drac clipind. / cînd atitea stele, / în clipite, / din copite. / se aprind.,, f Pe cînd calul / poartă, în suit, / trup înțepenit, / clătinat din scări și din oblînci, / peste ripele adinei" (Balada l-a). Erotica lui A. Maniu nu atinge coardele adinei ale simțirii. întunecat, scepHc-amar, cu o notă de psalmist este în „Scrisori". In Cîntecele de dragoste și moarte nu e vorba de binomul atît de îndrăgit de romantici, ci de „viziunea baudelaîriană a morții, sub specie materiae", de „secretă conjugare intre antipozii simțirii” (VI. Streinu). Lirismul e sobru, tăiat parcă de cezură și de imaginea următoare. „Cintecul de noapte la mare" are, într-ade- văr, modulații de cantilenă, fiind covirșit totuși, în cele din urmă, de pictura). Balul mascat al morții: scheletul în frac roșu „cu sfredel la nas", e macabru, poesc. Ultima poezie a ciclului, încheiere, cîntă „tragica filozofie” a iubirii, ,.dorul / trecă- torul/, va rămîne să își vaite în pierzanii pămîntescul chin". Desigur, multe din poemele în proză au un ușor aer desuet, sînt exerciții metaforice, lipsite de tensiune lirică. Ca specie literară sînt apropiate de tableta argheziană. Intr-o suită: Pluguri, Flăcăi la coasă. Omul care ară etc. se aduc elogii țăranului și muncii sale. Izolarea, îndepărtarea de lume înseamnă posibilitatea intrării în tărîmul basmului. (Amin/îre), De asemenea In munți, e locul prielnic pentru povești. „Pe Dealul negru", apare statuia colosala a țâra'1 ii „râzmiată pe cercuri", Cu gesturi hieratice" ; „Întruparea ghidului în mlădiere tăcută". Nos dgii după o lume patriarhală. în „Carul cu boi", etc. In șirul poemelor în proză sînt și povestiri, lapînul care făcea aur, pe tema auri sacra fames, „Ucigașul morții". Paharnicul și buba-neagră, sînt macabre, poești. Altele cuprind scene de haiducie, 70 ĂBIYCMuji Atitudini sarcastice, de parodie, urmuzisle, apar în scrisul lui A. Maniu încă din anii debutului. In Salomeea, citim: „Se schimbă garda. Cineva ascute un cuțit sau cîntă o pasăre. Bucătarul spintecă pești de metal. Ulcioarele care au mers prea des la apă se sparg. Cerul e cernit din voința întreprinderilor de pompe iremediabile și anonime." Exemplul cel mai des citat, în acest sector este Prințesa Li-Mon-A-Ta: „tn țara bubuțonilor, care se suie pe lampă să mănînce nuci de cocos..." împărat e aici Turtă-Dulce, care are o fiică pe Li-Mon-A-Ta. E. Lovinescu, după o serie de discriminări pozitive: o viziune a peisajului, instinct al amănuntului, stăpînire a notației precise, scria : „Originalitatea se deformează, într-o poză". Ci. Călinescu își începe caracterizarea din compendiu (1946) cu: „Poezia lui Adrian Maniu e triumful stilisticii și al manierii" (p. 362). Sint, desigur, multe poezii, în bogata activitate a lui Adrian Maniu, care nu pot intra în formula de mai sus, ci sînt visuri ale unui „poet de șoapte adinei" (VI. Strcinu). Dacă ar fi să alegem versuri, pentru o caracterizare a lui A. Maniu, ne-am opri la: „o șerpuită umbră,... mersul îndrăznit, / prin vreme ce în basm sădise amintire" (Însem- nări — Lîngă părui ni ) și: ,.La ceasul de descînlec / dau umbre întilnîre: / prin furișate neguri, în reci, prelungi săruturi, / sorb doruri istovite, stîrnită renoire: / cu veche pătimire, bat dangăte de scuturi" (Cetatea de la mare-Rămășițe). S. MIOC I cronica literara PASIUNEA CONFRUNTĂRII POETULUI CU LUMEA OBIECTIVA* ^^realor pralUle, ere „din principiu", nu scrin „penlru sertar", ci in vederea dialosu, lui cu publicul, precum o afirma în cele cîteva rindtiri de pe coperta volumului Zi de zi, Mihai Beniuc ni se relevă ți prin ultimele sale apariții, aproape simultane la Editura tine- retului ți EPL ca un poet inegal, dar cu multe străluciri de marc artă. Ceea ce ni s-a părut a constitui contribuția sa cea mai prețioasă este poeziei „lucru- rilor". de ^care ne vom ocupa în primul rînd în cronica de față. Volumul Zi de zi conține un ciclu întitulat întoarcerea la lucruri, dar frumoase și semnificative poezii pe această temă se află ți in volumul Cotfi de stîncă, N-am putut sesiza motivația acestei dispersări, impresia noastră fiind dimpotrivă că toate aceste poezii s-ar grupa armonios intr-o unitate cu diverse fețe, constituind împreună un poem sm generis despre relațiile eului cu realitatea obiectivă, ale spiritului cu concretul, ale individului cu rădăcinile sale istorice, ale condi- ției umane în temporalitatea sau cu infinitul existenței etc. Fiecare poezie relevă altă nuanță și alt act din drama lirîco-fllozofică modernă, materialist dialectică și istorică in esența ci și totodată intimă în substanța ei, dintre om și lume. în trăirea și viziunea origi- nală a lui Mâhni Beniuc. „întoarcerea ia lucruri fi la vatră" (Întoarcere la vatră, voi. Zi dc ti, p. 15) semnifică acea bine cunoscută și analizată înaintea mea tendință constantă a lui M. Benîuc de a-șî reînnoi contactul cu rădăcinile, cu tradiția poporului, cu ținuturile natale. Poezia cu. titlul întoarcerea fa lucruri (op. cit. p. 65), in forma clară a sonetului exprimă un moment al dialecticii spirit-materie, gîndire speculalivă-practică socială: nece- sitatea lăuntrică a revenirii la realitatea concretă „De unde fi-ai luat o dată zborul", după ce sufletul se înălțase în sferele-l proprii, resimțite, subtil, ca „spații I Cu dimensiuni fi jură dimensiune. Dorul, imposibil de satisfăcut, al întruchipării întregii frumuseți obiective, de azi și de mîine, e transpus, desigur nu întîmplălor, lot în tiparul sobru al sonetului, în Ce Diirer neftiut (id. p. 63), debutînd cu fina distincție între frumusețea formelor și cea a culorilor, asociate rînd pe rînd cu celebrul gravor Diirer și cu înfiorata aiurare a lui Van Gogh, ți încheindu-se cu terțetul gnomic: .atunci aș vrea prin somn fă-mi fie greu j De frumu- șeii prin ochii mei trecute / Cărora au le-am dat întruchipare". O altă variație a motivului apare în poemul Spor (p. 90 și u.): dorul întoarcerii din universul imaginar ți individual la lucrurile făcute de om, deci la materia transformată în procesul social al muncii. Tflrimurile hoinărelilor solitare ale sufletului sînt concretizate printr-o metaforă de mare frumusețe, ce leagă forța obiectivă atotpălrunzătoare a timpului de străvechiul simbol solar ai taurului: „Prin spatii unde omul doar în cuget l Aude timpul singur, ca un muget / De faur părăsit fi mintos . Epitetele din urmă prind cu exactitate tulburarea cu care. în zonele subiectivi- tății, sînt simțite legile implacabile ale realității. Această imagine e, în mod evident, o metaforă de tip special, dind chip unor stări psihice indicibile, asemănînd deci recri ce nu are asemănare. Tot o stare psihică „de nespus" din umana dramă a cunoașterii e figurată prin elemente concrete mereu mai apropiate de cotidian cu cît crește dorul infinit al spirt- Mi hai Beniue: Cviți 4c sfiflrd. Editară lintrrtulvl. de zj. EPL, 1965. 72 Crcniea literari tului spre imposibila cunoaștere absolută — pandant a] aspirației spre a Iote ti prinderea frumo- suiuî __; „ĂfoTerfa-i în degete simțită, / Cuprinsă, frămîniată. pipăită, / Și-adeseort ztiirlită pt hotare. f Apoi cu lacrimi strinsâ-n brațe ture I Și căutind in ea ceva ce nu-i: / Un rea^m pentru suflet, ca an cui / Pe care-ți pui mantaua după ploaie''. E ciudată aura de melancolic pe care o răspîn dește această ultimii imagine, cu aparenta ei atît de prozaică, a infinității materiei în a cărei cunoaștere șî sUpîmre omul nu poate găsi un punct fix pentru oprire, peniru odihnă. In perpetua trecere și căutare a tunului, spune poetul în această poezie, ce rămîne și contează e rezultatul muncii sociale ' ne ducem toți, din veac I Și lucrurile ic-nmuițesc, sc fac". Polisemantismul cuvintului „lucru", care înseamnă în același timp obiect, muncă și bun creat de om, e folosit din plin. Nicidecum ilustrare a unor teze filozofice, în poeziile despre care vorbim, procesele sufletești sînt concrescute cu tilcurîle lor. ideile sînt sensibile, introspecția se săvîrșește prin „figurarea*1, „in*chipuirea“ inefabilului dinlăuntru, spre a-1 face comunicabil, percepti bil, captabil. Poeziile nu moralizează, nu propovăduiesc; legile cunoașterii sint simțite dinlăuntru. Și încă O distincție: ele par a izvorî din chiar miezul sufletului, astfel incit nu se constituie în imperative, ci în doruri. Adăugăm la exemplele prcccndente, grăitoarele terține din Răscruce (p. 88) despre un moment de nostalgie a concretului simțit pe drumul abstracțiilor : „In toc s-afung Ia tainice izvoare, / M-am pomenii pe-un țărm cu dunga-n hău, f De unde nici ecoul nu răspunde. // Și cine oare-acuma-mi spune unde / F drumul îndărăt ta sinul tău / AfniCrte de viață dătătoare 2". Uneori, și exprimarea directă are forță de iradiere afectivă, mai ales cînd ea a fost pregătită prin contextul imagistic anterior. Volumul Zi de si se încheie cu concluzia finală a poemului Lumina: „Dorința de-a vedea I tn dosul lucrului, realitatea, / Și ™f ales dorin’,n de-a I Nu mai muri și-a fi-nire frați și prieteni" — sumă a aspirației etern umane Spre cunoaștere, nemurire șl armonie socială. De fapt, expresia e doar aparent nudă. Ea are o modulație inedită, un plus emoțional, ceea ce se poate observa și din confruntarea cu ter- menii otușmiiți de limbaj in care i-am transpus, aproximativ și în marc, Căci „fl nu muri" e mai cald, mai personal, decît a fi nemuritor, iar expresia „a fi-ntre frați și prieteni" e înconjurată de nenumărate sfere semantice, de la înțelegerea familiară la buna conviețuire generală și de la cea mai intimă comuniune sufletească la cea mai largă solidaritate umană- In volumul Colți de stincă o serie de poezii vin să închege imaginea dramei dintre eu și „lucruri**. Titlul Poezia-i de-a dreptul in lucruri (op. cil. p. 55) constituie un program estetic in nuce (mai ales dacă subînțelegem in acest termen și „lucrarea", „actul" sufletului pe care poetul il prospectează). Citez doar cîteva versuri pentru subtilitatea relevării unor trăsături ale frumosului obiectiv : „Stelele nu cer prețul monezii, j Le poți privi fură sa le asemeni / Cu galbenele păpădii din trupul livezii, / Cu idoli iscodiți de oameni". Contra- dicție flagrantă, poetul totuși aseamănă stelele. Tn aceasta șl constă paradoxul artei, dife- rența specifică între contemplație și creație, între frumosul natural și cel făurit prin cuvinte: poetul stabilește alte relații d« cît natura, sau cel puțin le pune într-o lumină aparte, avînd, in cazul dc față, conștiința lucidă șî dramatică a opoziției ireductibile dintre concretul real și cel fictiv. Mirajul comunicării directe cu concretul real, fără mijlocirea cuvintelor: „Am clipele infime dintre mine / Și lucrurile dimprefurul meu / Cînd ele se dezbracă de cuvinte / Șf stau in față-mi goale", se comută apoi in aspirația dc domeniul posibilului: „Srî fie lucru- rile ele înseși / htuesmintaie bine / Și să trădeze haina adevărul" (Am clipele intime p. 41). Motivul frumosului obiectiv, al cunoașterii materiei infinite, al cuvintelor adevărate, adecvate. la care se adaogă motivul dinamic al Impresiilor dinafară asaltînd eul. constituie substanța poeziei Aproape de materie (p. 27), Intr-o impetuoasă succesiune de imagini, versurile libere, mișcate, surprind un proces dc marc autenticitate și intimitate poetică: „Impresii, impresii fugare / In sufletul fără tipare / Ori cu tipare mereu ne-ncăpăioare, / Crăpind v făcindu-se țăndări ] De marea presiune din lucruri”. Poezia se desfășoară într-o viziune aproape fabuloasă, de legendă despre tumultul senzațiilor cu care realitatea exte- rioara stimulează simțurile ca o licoare. E un fel de libație subtilă. Cuvîntelc-pahare sînt spălate și apoi stăruințe. După aceasta paradoxală purificare prin întoarcerea la lucruri, prin trăirea directă, activă a concretului spărgător de tipare, condiția genezei artistice se împlinește: ,,Și unde-i licoarea? I La tinen priviri ] Și-n clocotul sin gel ui Și-ți vine să cînți". In sfirșit. o altii accepție a termenului „lucru" este cea de obiect de acaparare, de „lucruri sirinse cu nesa/iu", față de care poetul manifestă disprețul său vehement, blamînd Cronica Ihrrtră 73 zădărnicia și urîțenia unei existențe meschine : „Și nimănui nimica să nu dai, / să te afte-nmormudat urmașii f Subi lucruriie ce-ți opriră pașii" {Lucrurile, p. 54). Motivul apare și in volumul 27 de zi, sub Latura mai subtili a acumulări lor nu numai de bunuri materiale ei ți spirituale — fie chiar înfăptuite de însuși slrlngătoru! hi* l —, pledînd pentru o exis- tență generoasă, vie, „Cu lemetia-n vatră dc iubire" (Subt dărămâiuri, p. 94). Una din cele mai interesante Ipostaze ale motivului lucrurilor o găsim în poezia D picăturii (voi, 27 de zi, p. 72 și 11.): „Mol retrăiește tn amintiri / Ca rîu-n maica pietrelor spălate / $1 rotunjite lin / De n&ngîierea fiecărui trai. f Aeestea-s lucrurile vieții tale!" Funcția activă, de esențiali za re a memoriei creatoare, ce sărută spre a roade zgrunții, transformă întîmplălcirul în lucru al vieții, prin care omul se exprimă și răni ine. tiradele reușitei sînt diferite, de la „simbolul lunii ori al perfecțiunii" la „Un trup nenirachipat / Decît în parte”. Șî ar mai fi dc deslușit un sens a! acestor imagini: obiectivarea impresiilor în artă presupune stilizare, esențializare. li interesant de observat corelația intre drama pe planii! ideilor între ispita gîndirii speculative și atracția practicii directe și, pe plan imagistic, marea, pondere a senzațiilor tactile; ca și rum poetul ar căuta mereu să atingă, să pipăie, să siringă în mîini imponderabilele lumii. Fenomenul a fosl vădit în multe din exemplele anterioare, dar în acesta din urmă senzația fizică a buzelor ce sărută amintirile-pietre ni s-a relevat eu o deosebită tărie. Sensurile polemice ale poemelor lui Mihai Benim. sînt disrern abile și legale strins de lupta de Idei contemporană. Materialismul dialectic și istoric sc vădește crescut cu rădă- cinile în miezul sufletului, de unde propulsează doruri noi spre noi întruchipări. Considerînd lumea în infinitatea ei congimscibllu, filozofia noastră în mod firesc dă necunoscutului o însemnătate .ișnzicînd mobilizatoare pentru om. Cu accente polemice ,mll- pragmatice, poetul cere: ,.Să-și aibă fi necunoscutul toc în lume, j Să-ți aibă glasul osebit ți ci. / Ce-i dacă nu-i găsim ușor un nume, ■ Nici folosință casnică, nici țel 9“ (Necunoscut, p, 08), Necunoscutul e totdeauna pentru Beniuc un factor de optimism. Steaua Bunei Spe- ranța se autodefinește: „Sim «w ce din vis nu putrezi f Și ce-n ecvații mi ucide mitul" (voi. Colți de stîncă, p, 16). Dinamismul specific gîndirii dialectice s-a potrivit, in cazul lui M. Beniuc, cu dina- mismul său temperamental, devenind astfel o trăsătură interioară a modului său de a imagina poetic : creatorul se simte, în intimitatea sa cea mai profundă, in mișcare, tempe- ramental și filozofic, psihologic și metaforic. Poezia Dor (voi. Zi de zi, p. 29) e o concreti- zare succesivă a ritmurilor cintecului, legate de situații concrete, plastic notate. „Neastimpă- rul“ cintecului e echivalat cu dorul — substanță de ultimă analiză, conform tradiției folclo- rice românești, a tuturor vibrațiilor sufletului în raport cu lumea. Cete mai spiritualizate mișcări ale sufletului sint simțite în mod firesc ca pelrecindu-se pe niște coordonate foarte expresiv-concrete: „Sînt multe și mari f încercările melc / în adindmi și-nălțimf (Popa- sul meu, op, cit. p, 1 Ifi și u.). Non-transcendența eului e, în continuare, spațializată metafo- ric : „N-am barcă pe măsură / S-ajung dincolo de hotarul m e u. f Iar cînd mă-ntorc în mine, văd In fel / Națârmuriri și porturi doar visate" (ș. a.). In finalul poeziei, destinul spiritului angajat in infinita ritmică a cunoașterii lumii exterioare șî a celei interioare se cuprinde în imaginea: „Popasul meu / fl-nl vuitului / împins de neliniște / In spațiul dintre două ramuri", Scena din natură cu care asemuie tensiunea sufletului denotă o mare vivaci- tate a senzațiilor imaginare kinestetice, care, împreună cu cele tactile, dau nota specifică reprezentărilor sale vizuale, melodiei și ritmului versurilor sale. Mihai Beniuc urăște stagnarea cu un patos autentic. Una din cele mai sarcastice ima- gini ale urîlului (în profundul sens popular al cuvîntului) ne dă în prima strofă a poeziei ana (p. 56): „Se-nmtăftinase ziua de-nveninări și ptingeri, / Dormeau nenmtudiate de i'int pe ape trestii. ! Și fumegau 'victorii pe subt moloz de-nfringeri, / Iar cugetarea toată se mâ- runțise-n chestii". Soluția e prevestită în gestul mare, militant, superb, prin care se scoate la iveală frumosul in mișcare: „/Ifuncr nalță vulcanul un braț de fum și pară t De foc, și pe talazuri delfini de-argint săltată". Mișcarea înfocată, încrîncenată, precum și cea luminoasă, maiestuoasă apar foarte expresiv în Carnet sicilian (p. 41). Atitudinile spirituale sc reflectă în splendide atitudini fizice: „ia poala ta stă Timpul în genunchi, f Ca Un lieroul cu inima robită l De farmecul iubirii". Dar din nou poetul preconizează lupta drept singura atitudine valabilă, plinind mai presus tic dulcea melancolie ce-1 ispitise o clipă să-ngenuncheze alături de Timpul parcă toropit de frumusețea Siciliei, truda curajoasă a celor cărora Ji-s degetele roase ț La mini, căufind prin lavă și cenușă" și a celor ce „-n loc de degete Ia mini j Fin cu petale gingașe de crin j Și vor să spargă muntele de piatră". Deci. și aici, caracterul palpabil ai meta- forei cu un sens foarte elevat filozofic și istoric. 74 Cronic* liimeJ Decurgînd din cele spuse pînă acum, o trăsătură psihologică specifică a mișcării in lirismul lui Beniuc este senzația rezistenței, a efortului depus spre a o învinge. Acțiunile cele mai ideale sînt adesea simțite și exprimate ca trudă, împotriva unei materii consistente, dure și recalcitrante: „Du-mi îndoielile să ți le-ndrept f Precum pe niște cuie răsucite" (Dă-mi îndoielile, voi. Colți de stincă, p. 91). Sau : „fn față potrivnic e ointul / Rece și tăios cum e cuțitul" (Pasărea luminii, id. p. 7). Gestul simbolic, dar izvorit dintr-o realitate psihică veridică, e înglobat unei imagini în care fuzionează emblematicul și concretul vizual: „Ori poate că cu mu îndoi / Și totuși merg / Ținîndti-mă de inimă / Cu-o mină, / Cri alta de frunte / izbind cu călcuul de stîncă / Să sară sântei / Ca să L’ăd ori să mă vadă / Cei ce vin după mine / Pe-acclași drum" (Același cinice, p. 17). Volumele cum precizam dc la începui, nu sînt pură strălucire artistică. Un oarecare retorism e vizibil în Columna lui Troian (voi. Zi de zi p. 35): chiar locuri comune coboară uneori surprinzător nivelul estetic: „Țraâoare-s multe, cai nu-s in mirez / pi totuși cimpu-l semănat cd vezi" (Natale văi, op. cit. p. 7). Un aer de improvizație, de futil ne-a întîinpinat în poezii ca Talaz șî zlnn, din volumul Colți de stîncă, iar din celălalt volum, Colaj sau Comori scufundate. Reluarea imaginii mărului, în Sftrșit dc oară e obositoare. Desigur mai sînt versuri, imagini sau poezii întregi care nu se mențin la o mare intensitate lirică, totuși nu multe și nici la un nivel care ar putea să îngrijoreze, Tn recentele creații ale lui Mi hai Beniuc predomină valorile poetice autentice. Am admirat îndeosebi expresia nuanțată și convingătoare a unui foarte viu și dramatic senti- ment al exteriorului, al tensiunii dintre realitatea infinită a lumii și sufletul uman. Față de o anumită poezie a sa mai veche, caracterizată printr-o grandoare quasiromantîcă a eului, plină de gesturi enorme, atitudini simbolice proiectate pe zări cosmice, pasiunea confruntărilor dintre om și lumea obiectivă, dintre dorurile si condiția umană aduce un incontestabil progres pe calea realismului nostru contemporan. Confruntarea cu „lucrurile" îl proporționează just pe om intre încredere și îndoiala și modestie, integrîndu-1 naturii și isto- riei infinitelor lupte pentru cunoașterea, stăpinirea și transformarea lumii. Adică îl ajută să devină mai realist. Insușiririle estetice, sînt, in acest sens, la gradul cel mai înalt și mai pozi- tiv, morale. ALEXANDRA INDRIEȘ GRIGORE HAGIU: „CONTINENTE ASCUNSE” F i—*xistă două (sau mai multe) direcții I^bij. Una (epuizată, actualmente și compromisă de epigoni) autobiografică, anecdotică: un lată mort sau rănit în război, o mamă căruntă prematur, un copil mirat, o soră mai mică etc. Alta (evident superioară șî rodnică), medi- tativă confesională, militant — sau eminescian — meditativă, limpidă și muzicală, fără teamă de concepte generale, nude. Este, aceasta din urmă, linia lui Grigore Hagiu din cîteva reprezentative poezii ale volumului: „cînd patima nu rabdă ț și strimb în lucruri trece, ! din ultima mea treaptă f un om mii mustră rece țf pe chip desătArșirea / frumos și dulce rodul, / dar din adine privi- rea. / comtemptâ palid 'totul" (Neingăduință). Nu e greu de precizat ce vine aici din Labiș. (De altfel, recunoscător, poetul l-a închinat lui Labiș un poem omagial recent apărut in Luceafărul, pe ritmuri folclorice). Labiș, din Intima comedie, e prezent și aiurea: „respir adine / trag aer mult în piept / și mă cobor fulgerător în mine f stnns și crispat șî ghe- muit în mine" (La baza lumii). Continentele ascunse este metafora „rezervelor" intime de candoare (fostul copil,) de pasiune („o dragoste nebănuită încă"), a latențelor spirituale, a continuității, eventual, cu străbunii, în fine a celor două treimi invizibile de iceberg hemingwayan. Poemul, ca și titlul lui (care e și ai cărții) sună frumos, deși o inconsistență lirică, o lipsă de rădăcini și rte personalitate în cugetare sînt clare: „știința de-a răzbi în toate f deși ades înfrînt chiar Crrmkji |itcT*-râ 75 eu / eu lumea mea-nsuiș mereu / fiindu-mi oasele sudate; J / o bucurie aspra tare / din spafiu-i necuprins / timp să mă bucur mult mai mare / decît atunci cînd am în- vins : U și fericirea de-a-mi ști locul f mai adincit în tot ce fac / pe cît deasupra clatin focul / cuprinderii pe-ntregul veac" (Continentele ascunse). Ceea ce-i lipsește într-o oare- care tnăsură acestui poet este, liric vorbind, sîngeie, carnea. Cu toate că (șî poale tocmai de aceea); Grigore Hagiu aduce adesea vorba despre această carne. Este adevărat, îrilîmplălw sau nu, un „cristal de carne" js.n.) ori (și mai precisă autodefinire) „o carne palidă... / mai mult lumină tulburată decît carne" (La baia lumii). E, probabil, această rarefiere a aerului respirat de poet și un semn al influenței lui Nichita Slănescu, destul dc evidentii printre altele, în unele explicații prozaice, prezente în versurile albe (grațioase la Nichita Slănescu, crispate aici), De văzut foarte lungile poeme, publicate prin gazete neîncluse în volum. Cartea debutează prinlr-un suav presentiment al fericirii : „mă-mplini în sol cu mii de fire / fi îți presimt în jurul meu mai gravă, mireasma ta sălbatică. suavă / învîrtejită-n aer, fericire" (Netemâtoarea carne). Poetul se simte dincolo de prima tinerețe, echilibrat și eliberat de juvenilele „cețuri impulsive st furtunoase", posesorul unei delicate și cristaline structuri interne și-al unei inimi bolnavă (singura lui morbidele) „după frumos" (Sțlrșdul primei tinereți). „Viniu! patimilor mari" îl înspăimintă .^ca-ntotdeauna" (Cînd fărmi și arbori). Aceasta e virsta reală cînd „știu ce fentei mă pot iubi și ce prieteni / ce lumină îmi face obrazul rnai frumos / ce umbră îmi ajută ochii să fascineze f unde sînt timid, unde intimidez..." etc. lată o probă de luciditate. Și totuși, „ursii sub mișcătoare zodii", ei ezită între autoportrete contrastante, între liniștea clasicului și neliniști romantice: „prea tare sint să scap de moarte, f prea slab să nu renasc din nou. / în veci și stîncă și ecou / și-acel Ceva ce le desparte f/ cînd clipa cucerită fuge ; și numai pofte sînt și jind, / mai grea din goluri o cuprind / decît un suflet poate duce" (Cînd (Urmi și arbori). Grigore Hagiu este un confcsiv prin excelență. E foarte onest (,.«r fi destul doar un cuvînt / din ce spun însumi să nu cred / și soarele dr trece-ncet f prin mine pînă ia pămiut"), dar inhibat oarecum de o pudoare adesea fatală confesiunilor. De und? impresia unei insufi- cient de profunde introspecții, unei pedalări pe locuri comune. Asia nu înseamnă că nu există multe lucruri frumoase în acest volum, poezii sau imagini mai ales erotice (zîoim dealuri cu oameni, hiroșima dragostei noastre, fantomatica adolescență ele. etc.). Sori în scădere este o delicată și muzicală elegie a neîmpHnirii in dragoste : „e regretul meu ru marea f n-am privit-o împreună, / contempiindu-i depărtarea / mm boltită către lună (...) e tristețea mea că munții f nu i-am colindat alături, f să îți cald năluca frunții / legănînduse pe-amă- tari (...) au fost sorii în scădere, / visul nu ni-l luminară. ! a rămas din el tăcere, f înăuntru, înnfară / răvășit, cu fruntea pow, s/rînso-n menghina-ntristării, / nici nu știu de-a fost reală / linia îmbrățișării". Pc foaia următoare se află poezia Spune-mi... cu cine ești ia acum ta mare?, într-un sens, motivul „prozaic** al Sorilor în scădere. Tehnica e alta de aici înainte, versul alb determinînd (și determinat de) un conținut mai sensibil la nuanțe, la imprevizibil, la ceea ce este inttmplător ș.a.m.d. Fără a fi un tehnicist, Grigore Hagiu e un desăvirsit tehnician al ambelor modalilâți de a scrie versuri, Capodopera acestei părți a volumului este ulț/sse, subtilă odisee interioară : „și-acum sint tot rdysse / dar după ce s-n- nfors acasă /și-a izgonit toți pețitorii /j un ochi dc pace îmi privește / prin lupa soarelui de-amiaza, / celulele de iarbă-nconjurate , / din antipod mu-nvîrie globul / și sîngcle-ntre inimă și cap imită / nisipul roșu de clepsidră // e-ntoarsă toată marea-n mine f și-n aventura de ar fi eu însumil mă trec înot făcîndu-mi țărm din brațe". Nu lipsesc unele aderențe la un vag stirrealism (poemul ochitor dragoste): „inimă lîngă inimă / inimă pe inimă / inimă în inimă / totdeauna mimai inimă I ... inimă de zi si apă / inimă de-amarg și viperi l inimă visată de ea însăși, inimă șampanizată 7 în pocalele de piatră / Ungă rtsul unui zeu”. Din rațiuni nu prea clare, de altfel, Grigore Hagiu a renunțat la majuscule și puncte finale (nu și la virgule) atașîndu-se tandemului: e.e. cummings — hans magnus (sici) enzensberger. Solicitat de maniere poetice destul de diverse, nu o dală opuse, și fără o personalitate lirică marcanta, nu i se poate schița încă acestui poet, atît de tentat de autoportrete.^ un portret, nu definitiv, desigur dar exact. Ascunsele continente ale poetului nu s-au arătat încă din ape dar neliniștea și mișcarea in cercuri a valurilor le anunță și poetul e îndreptățit să declare: „eu cred că m-apropiu de marile-mi teme f și-am nevoie de-acea limpezime, spar- geri și-alegeri de ritmuri și rime / în care tot haosul inimii geme / și se naște cu sori și planete / ceruri, orbite, rotiri mai perfecte / din dibuitul sînge-n ascunzișuri secrete", ȘERBAN FOARȚA 76 CroaUa Htrrarâ arta CONVORBIRILE NOASTRE CU ION POPESCU^GOPO $1 LIVIU CIULEI Colaboratorul nostru Miehatl Marian. dorind >5 tapdrtdjeuc# cititorilor noștri pdrr riie auJorisotf ale unor oameni de oftd de seamd despre Ieșiturile (MW literatură și cine- matografie pe de o porte fi dintre literaturii fl teatru pe de aZrJ porte, »• adretaț In primul rînd regizorilor Ion Popescu Capo și Liviu Ciulei. ambii bine cunojeufi printre scrie de realisiri remarcabile In Cinematografii fi teatrul nostru. Kedim mai fot contor birt Ie torc au avut loC Ca această ocazia: NIMIC NOU Dr. FAUST ORIZONT: După cele 39 de premii repurtate cu filmele Dvs. de scurt metraj, care au devenit cunoscute în lumea întreagă, ce planuri de alte filme de desen animal aveți în realizare ? GOPO: Nu mă mai ocup de animație. Fac filme cu actori. Filmele de animație nu sînt vizionate șî sînt un fel de copil al nimănui. Nu sînt distribuite ca lumea și din această cauză scade interesul publicului pentru ele. Filmul de desen animat nu-și are locul nici pe plan mondial, ASIFA încearcă să facă cile un festival, insă rezultatele nu sînt satisfăcătoare. ORIZONT: In cazul acesta să trecem la întrebarea care este specifică revistei noastre: Ce legături aveți cu literatura ? GOPO: Se pare că în Pacific a fost descoperită o insulă în care indigenii nu cunoșteau literatura. Toate artele au fost dezvoltate, însă literatura lipsea cu desăvîrșire. Se pare deci că literatura a apărut odată cu inversarea realităților: în clipa în care Pitecantropus Erectus n-a mai povestit exact pățaniile sale de vînătoare, ci a început să le înflorească, a apărut literatura orală. Cei care trăiau în insula mai sus amintită vorbeau foarte puțin și nu spuneau minciuni. In momentul în care însă a început literatura ca fenomen artistic, ea a reușit să se ridice tleasupra celorlalte arte și a devenit regina artelor. Mai tîrziu a apărut tiparul și a răspîndit literatura cu mare forță de pătrundere. O dată cu apariția fotografiei a apărut o nouă tiparniță care s-a transformat apoi în cinema. Această mare răspîndire a cinematografului a inclus și răspîndirea literaturii. Diferența dintre literatură și cinematograf este că cinematograful se demodează permanent în timp ce literatura rezistă de-a lungul anilor. Raportul dintre cele două este deci: Cinematograful, fiind mai nou, avînd posibilități mai mari, este mai răspîndit, literatura în schimb opune rezistență timpului. Cinematograful se inspiră din literatură și nu reușește s-o epuizeze tocmai din cauză că este foarte perimabil. Ben-Hur se poate face încă de 40 de ori, însă de fiecare dală reprezentînd epoca, ziua, ora producției. Eu dc pildă aștept un alt Hamlet. Cînd am văzut filmul lui Sir Laurence Olivler în 1948, am fost zdruncinat. Cînd l-am văzut din nou recent, mi s-a părut prăfuit, anost. Este foarte greu să faci un film după o lucrare bine cunoscută. Unii autori scriu dialoguri; alții, care descriu situații și caractere, le combină pe acestea între ele. Este foarte greu de realizat o descriere artistică bună. Apoi descrierea aceasta excită imaginația cititorului și i se imprimă. Sc creează imagini durabile. Eroul trebue să fie ața cum și-l imaginează cititorul. Cînd un regizor vrea să dea formă concretă unui mediu sau personaj, fotografia trebuie comparată cu imaginația fiecărui spectator, trebuie să se facă un fel de foto-robot (după descrierea orală un artist desenator desenează o figură de om) care este totuși foarte relativ. Vă dau un exemplu concret: Cînd am început să filmez Harap-Alb am pus întrebarea mie și altora, cum arată acest Harap-Alb? Intrebînd o mulțime de lume, fiecare mi l-a descris altfel. Dacă mă luam după ci, Harap-Alb ar fi trebuit să apară sub o mie de chipuri Pornind de la acest element am ajuns la formula: De-aș fi Harap-Alb. Publicul a zis: Nu-i chiar exact, dar merge (varianta Gopo). Pentru a încheia această discuție despre literatură și legătura pe care o văd intre ea și cinematografie aș vrea să adaug că atitudinea cea mai decentă față de un autor este de a nu te substitui lui ci de a te transforma, „în autor" ecranizînd, în felul cum ai înțeles tu, opera celuilalt. ORIZONT: Ce planuri de viitor aveți ? GOPO: Mai multe fjlme. Unul care va fi intitulat Romeo. Jttlieia și Catui troian, unul care deocamdată nu are încă titlu și mai trîziu Nimic nou Dr. Faust, vigneta căruia o prezint cititorilor revistei „ORIZONT". DIMENSILATA OMI LI I CIULEI: In literatură, spre deosebire de alte arte, clasicul ocupă un spațiu și un timp neli- mitat. Caragiale, Gogol, Ibsen sînt clasici. Cînd le jucăm piesele, spunem că jucăm autori clasici. Clasicismul nu se încadrează unui curent ci este determinat de valoare, deoarece în literatura modernă putem deja descoperi pe viitorii clasici (prin valoare, prin permanență) 78 Arii șî le găsim modernitatea așa zișilor clasici.,. Am scris și spus de mai multe ori că nu cred că este posibil a se interpreta o piesă clasică altfel decît modern, chiar dacă am întreprinde cele mai adinei săpături, n-am găsi decît vestigii de stil (pe care desigur nu trebuie să ie neglijăm sau ignorăm), dar care nu sînt suficiente pentru a reedita o manieră. Nu sînt împotriva tradiției cînd ca se referă la prelucrarea metodelor de analiză și chiar de realizare. Sînt însă împotriva unei tradiții a manierelor artistice care ne duce la un manierism înlîrziat. Cred că este imposibil să dezlipim scena de modul nostru de viață, deci modalitatea artistică a reprezentației de limbajul gesturilor și a compartamentului modern, cu ajutorul cărora publicul înțelege o infinitate de nuanțe, pe care o cunoaște din viață. Dacă asistăm la un dans siamez, ne poate impresiona doar grația și perfecțiunea mișcărilor. Sensul cuprins în fiecare poziție a degetelor ne este ermetic închis și același lucru cred că s-ar întimpla dacă am reedita cu strictețe comportamente istorice în arta scenică. Un exemplu : într-o discuție la congresul ITI de la Tel-Aviv, regizorul francez Jean Mayer spunea că a descoperit o singură indicație regizorală la Mol icre și anume că Ăonrwf cînd își pierde caseta întră fără pălărie. Pălăria indica integritatea socială a perso- najului. Regizorul canadian Roux i-a ripostat: Nu credeți că astăzi nu s-ar mai înțelege acest indiciu, că acesta și-a pierdut semnificația, că trebuie, înlocuit cu alte elemente care să în- semne același lucru ?... Eu sînt la fel de atras de clasic ca și de modern, fără idei preconcepute, mai alesjitunci cînd stilul clasic nu este atît de închistat (cum ar fi în teatrul neo-clasic fran- cez), incit să-țî permită traducerea piesei in viața scenică contemporană. Modernul de ase- menea mă atrage atunci, cînd acesta nu bijbăie prea nesigur în zonele noului, adică într- alît incîl să nu fi ajuns la stil, adică la o expresie artistică demodată, fn acest sens îmi aduc aminte de cuvintele lui Cocteau: A fi modern înseamnă a fi puțin în urma modei. Poale că ceea ce am spus mai sus mulțumește această deviză. Mi-e frică. însă, de lucrurile demodate. Teatru! actual, considerîndu-I un teatru ce-și alimentează mijloacele de la cele mai proaspete forme teatrale, cum ar fi teatrul popular, teatrul primitiv sau teatru! de tradiție a țărilor asiatice — tradiție care a făcut să se păstreze o certă primitivitate adău- gind aceasta experiențelor cîștigate de-a lungul veacurilor, este un teatru puternic vizual. De aceea, spuneam, că cel mai greu și poate de nesuportat mi se pare astăzi teatrul reci* lativ sau teatru] vocal. în limba germană de fapt actorul este cel mai bine definit: Schauspieler și nu Htirspieler. ORIZONT: Ce importanță atribuiți artelor plastice și muzicii în realizările dvs ? CIULEI: Cred eă teatrul contemporan pe care il facem azi, încă pe scenele clasice ă rita- lienne, își arc o dependență puternică față de scenografie; teatrul care ar corespunde pe deplin epocii în care trăim ar trebui să fie jucat |>e scena deschisă, asemănătoare scenei teatrului elizabetan, sau chiar într-un teatru central, în care jocul ar tinde mai puțin spre pictură și mai mult spre sculptură. în ambele forme, personal am învățat din arhitectură un lucru deosebit de însemnat, anume logica spațiului. ORIZONT: Poate mai detailați puțin ideea aceasta. CIULEI: Arhitectura are ca mod să realizeze dimensiunea omului. Cea exterioară in arhi- tectura de zi, și cea interioară în arhitectura care face epocă. Cred că teatrul de asemeni are ea mod de realizare dimensiunea omului. Sigur că și muzica, fiind artă în desfășurare, de compoziție, ca șî arhitectura (de altfel conceptul de compoziție a devenit azi un loc comun), are nenumărate tangente cu orchestrarea unui spectacol. Muzica în spectacol ca element decorativ imi displace, așa cum îmi displace ori ce element decorativ intr-un spectacol. Nu cred că se salvează un act banal acompanîindu-l cu Brahms. Sînt împotriva frumosului în sine pe scenă, așa cum sînt împotriva oricărui element în sine pe scenă și în limitele decenței comune cred că orice element devine estetic atunci tind e pus în slujba transmiterii unei intenții, deci luat în mare, a poziției filozofice, pe care în teatru o vehi- culăm publicului prin mijloace actoricești, scenografice, regizorale; dar totul trebuie să rămînă mijloc și să nu devină niciodată scop. ORIZONT: Părerea Dvs. despre teatrul apusean de avangardă șî Iwul care i se poate atribui ia noi ? CIULEI; Cred că importanța teatrului modern apusean începe cu lupta lui Brecht împotriva schemelor dramaturgice bine întipărite in obiceiurile dramaturgilor. Cu alte cuvinte mi se pare mai puțin important că Brecht a redescoperit teatru) epic, cit ruperea lui de închistare și apoi faptul că el este primul care, ținînd seama de condițiile prezentate, a intuit și în teatru întoarcerea la sursele nealterate ale artei. Cred însă că pasul total La făcut deabia AeU 79 I fonescu ți prin acest nas total consider că teatru! absurdului are o deosebită importanță istorică. In cazul Iui intr-adevăr avem de-a face cu o artă reieșită organic din contextul unei concepții filozofice sub imperiul angoasei, dar cum in istorie, orice artă cu timpul se emancipează cumva de regimul conceptual, fără de care cu siguranță ea nu s-ar fi născut, așa și acest teatru cred că va rămîne important ca act artistic, independent de ceea ce 1-a generat. Similar, nu ne mai interesează azi cu Bach a compus din inspirație așa zis divină. Și ca să închei: Cred că imitind in arta românească experiențele apusului, vom da curs numai și numai la imitații. în apus teatru! de avangardă a apărut, așa cum am spus, ca mod de reprezentare artistică a unei realități sui generis. Trebuie să ținem seama de ea, ca să discernem ceea ce în acest teatru este înnoitor și pozitiv față de cantitatea ele- mentelor decadente și maladive, pe care Le cuprinde. Pe de altă parte, vom face o artă mo- dernă românească atunci, cînd vom exprima în contextul mare al epocii pe care o trăim, atît național cît și universal, realitatea noastră românească în momentul ei istoric revolu- ționar dat. MICHAEL MARIAN 8U ciir(i-reviste Departe dc orice intenție monc^rafică, 1a modul îngust, Ion lanoși realizează un eseu al eseului și prozei marelui scriitor german. Autorul a observai că tot ceea ce scriitorul a spus despre cărțile sale și despre sine, nu constituie propriu-zis date obiective intrutotul, conștiința criticii e văzută comanda nr J 504 la întreprinderea Poligrafică Banat, str Tipografilor nr. 7, Timișoara — R. S. România