rizont ?!w orizont REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA CUPRINSUL Andrei A. Litlin: Cu privire la izvoarele culturii contemporane occidentale . . • Panel Bellu: Candoare, Ora calmă, Plîngerea poetului dac Nichita Stănescu: Invitație către o nimfă ............................................. Ion Stoia-Udrea: Locuri și momente de răscruce bănățene.......................... Damian Ureche: Poem cu Timișoara ................................................. Dan Rebreanu: Drumul spre pîrîul cu raci........................................ ...... . D. Sindeanu: Planul topografic ...................................... V Birou: Orașul primelor becuri electrice ........................ . • • ■ - • Vladimir Ciocan: Nu voi putea să văd atîtea, in românește de Andrei D-umitrești . Adrian Munțiu: Memoria zăpezii, Pe nisipuri, departe................................ Vasile Zamfir: Anii copilăriei ....................................................... Valentina Cocișiu-Dima: Nocturnă în allegro ............................................ Lucian Bureriu: Hamlet și fereasln» verde. Faptu-n muzică ................... Aurel Furcuș: Apă ............................................................. ....... . . Ileana Roman: Pămîntul pinii sus ...................................................... Ligia Tomșa: Cinlecele dropiei.......................... P. Anton: Moment autobiografic ..................................... . . . . Orientări Hertha Peret: Ștefan Zweig, eseistul ..................................... . . . . Din lirica «niceraatl Charles Baudelaire: Străinul, în românește de Ana Grada....................... . . . Văleni Larbaud: Imagini, în românește de Tașcu Gheorghiu................ AndrJ brelan.* L'Union libre, în românește de Șerban roarță . ......................... Jacques Preoeri; Plaja nisipurilor albe, în românește de Ion Arieșanu.................. Rene Char: în sănătatea șarpelui, in românește de Constantin Crișan . . . . . Pierre Jean Lome: O singură femeie adormită, în românește de Al. Jebeleanu . . . 3 10 13 H 26 27 45 46 47 53 54 54 55 55 56 04 64 66 68 60 60 Cronica llrerard Cornel Ungurcana: Emil Batta : „Poezii"..............................*............... Mihail Petroveanu: Victor Felea: „Revers citadin".................; 4 ; . ‘ ‘ ■ • Șerban Foarță; Haralambîe Țugui: „Poezii; Radu Cârneci: „Orga și iama , . . a r t i Gh. Paoelescu: Aspecte ale creației muzicale din Banat .............................. iJiwif literara - documente Al Crifan: O revistă timișoreană, „Vrerea" Gh, Atanasiu: Cu o echipă monografică într-un sat bănățean . ■ • -................... Cdrfi — reviete C. AL Mihalac/te: Paul Cornea : „De la Atacandrescu la Eminescu"....................... I. Panica: V. Brădățeanu: „Drama istorică națională" ................................ Af. C.: Ion Hobana: „Viitorul a începui ierf".....................■.................. o R A CALMĂ ii ăgăraș — împărăție de piatră ... Tăiat, macul soarelui se rostogolește pe stînci: seara vine cu pași albaștri; și, din iezer, adînctd scuipă, ca pe niște sîmburi, primele astre. Tăcere materială — muzica piscului,,. Oră profundă, de meditație, a Pămîntului. Trăiesc ora calmă a Pămîntului: deși poate că undeva cratere stinse aduc, din adine, boncănitul metalic al iadului; fluvii demente, sărind din matcă, devorează cu fălci pal bene uscatul. Drame nenumărate se succed intre ceasul alb. polar, și cuptorul verdea! Ecuatorului, Cu toate acestea, eu trăiesc ma calmă a Pămîntului. Și, dacă ridic ochii spre cer, toată grafica lui de aur mi se imprimă în suflet. De-asupra, alte frunți de lumină gîndesc în tăcere; iar dacă privesc prin oglinda neagră a pămîntului, de cealaltă parte, întrezăresc — aprins — spinul soarelui. Aici, e noapte. Văile tac, săpate în piatră și somn. Dincolo, miriade de plante se prind, cu degete verzi, de sfoara galbenă a luminii; delfinii se sculptează în albastru; iar paseri albe, trecînd peste ape ca niște cuvinte, liniștesc veacul oceanului Pămîntul e viu. Pămîntul gindește. Și — între piscul de diamant al Himalaiei și pata albastră a mării — se deschide, ti {unghiular și inteligent, ochiul imens al Pămîntului *.. 041314 : Qra c&lmâ II PLÎNGEREA POETULUI DAC Odau cu piatra frunții sprijinită în palmă: afară, de milenii cade aceeași ploaie săracă .., Gustînd amara cenușă a zilei, mă întreb: pentru ce ni se dau norii? Ctnd unica mea bucurie este ceml albastru — pentru ce mi-l furi, nor trecător ? De ce-mi bei lumina și de ce-mi muști obrazul sfintei mele surori. Huna Lună? Zamolxe, ascunsule 1 Zamotxe, înțeleptule! Dacă Marele Poet nu ar fi așezat pămintul intre soare și lună, eu n-aș putea viețui aici nici o Clipă r PAVEL BELLlJ 12 Pa vel Bellu ; Pltngerea poetului dac INVITAȚIE CĂTRE O NIMFĂ... ^^C.u locuiește nimeni pe acest glob nici privirea nici albastrul. Gîndul de-o silabd-i șchiop potcovit cu alabastru. De atita trăită neviață, singele-i la suprafață. Bărci de hirtie scrisă curg pe el vino și tu să bei, dacă ți-e sete de-atîta dat in carusel de-atîta izbit cu tîmpla de perete. A mai venit și un inorog străveziu foarte speriat, foarte livid locuia intr-un viitor arămiu cu vederea la vid. Vino și tu, vino și tu! însă nimfa zise nu. MCHfTA STANESCO 1ÎMIS Nlchlta stAnescu : invitație către o nimfa LOCURI Șl MOMENTE DE RĂSCRUCE BĂNĂȚENE — Fragment — 12 octombrie 1716- O dimineață mohorită de toamnă, cu cerul acoperit de nori grei, cu zările încuiate de piele cenușii. O burniță ușoară se cernea rece, de-ți pătrundea frigul în oase, Tn tabăra austriacă începuse forfota de dimineață, se auzea vălmășag de glasuri, întretăiat la răs- timpuri de strigăte aspre, comenzi scurte. Printre corturi soldați! abia-și tîrau picioarele prin glodul ce trecea peste cisme, dădeau de-adreplul prin băltoace, fără să le mai oco- lească și fără să mai înjure; de șase săptămini se obișnuiseră cu ele. Mai lot anul fusese ploios, iar pe Ta slîrșHul verii căzuseră citeva plot torențiale, așa că în mai multe rîndur! spele ieșiseră din maică, și-n multe locuri nici nu s-au mai retras complet; mlaștini întinse împînziseră ținuturi mari, barînd drumurile șl îngreunînd enorm mișcările armatelor, mai ales ale celor imperiale, care aveai; de parcurs distanțe mari în marșuri repezi. Revărsarea Begheiului (turcii îi spuseseră — „Rega41) — în august înconjurase cetatea Timișoarei cu un brîu de bălți șî mlaștini, transiorniînd-o aproape într-o insulă, accesibilă doar prin cîleva trecători înguste. De aceea așezarea taberei șl organizarea ase- diului de la început a pus la grea încercare pmă și strălucita capacitate strategică a prințului Eugen de Savoya, comandantul suprem al armatei imperiale de operații de pe frontul de est, Spre răsărit și nordul cetății, terenul fiind puțin mai ridicat, nu fusese acoperit de- cîl în mică parte de mlaștini, așa Că aci se putea așeza tabără. Aici își concentrase prințul Eugen grosul armatei de atac, infanteria și artileria, săpase șanțuri, de împresu- rare șl ridicase metereze de păminl pentru apărarea tunurilor. Dar și aci din cauza unor vine de ape. care desfundaseră o bună fâșie de lercn, trebui să împartă în două corpuri tabăra, o parte spre răsărit sub comanda generalului Wurtenberg, iar restul sub comanda sh directă, între cele două corpuri legătura se făcea pe poduri de lemn improvizate. Spre sud însă mlaștinile copleșiseră pe o rază întinsă terenul, așa că în partea aceasta orice statornicire de tabără era Imposibilă. Totuși comandamentul austriac se gindea că turcii ar putea primi ajutoare din partea asta șl de aceea în semicerc în jurul acestor mlaștini fusese postat generalul Făliți? cu întregul corp de cavalerie; și astfel brlu! de fier se încuiase perfect în jurul cetății. In loial circa 60 de mii de oameni. In noaptea de 1 spre 2 septembrie hubuiră primele tunuri imperiale asupra cetății, înrepînd asediul Din cetate artileria turcească ripostă prompt. Sub comanda Iul Mustafa-pașă și a lui Ahmcd-aga, begierbeyul eialetulul tlmișan și comandant al cetății, se găsea O garnizoană de 18.000 de soldați din armata turcească regulată, spahii, ieniceri și lupei; (arlileriști) dintre cei mai aleși, sule de tunuri, dintre care peste 100 cu emblema imperială pe ele, capturi de război, âe mai găsea tn cetate și un mic corp de curuți de-ai iul Răkdtzî. 14 lon-SloiA-IMrea i Locuri și momente de râacruee b&nAțene Materialul de război și alimentele pentru întreaga populația cetății ajungeau și pentru rezistență de un an de iile. Zidurile erau puternice, reparate recent. întăritori noi fuseseră ridicate, o serie de amenajări moderne construite, înainte de asediu (afirmativ de către un număr de 13,000 de români fugiți din Țara Românească, din cauza birurilor grele impuse de Ștefan Canlacuzen și așezați în Banat). Moralul trupelor perfect. IMustafa, ultimul nașă al eialectului timișan. se găsea și el în cetate. Lupta avea să fie crincenă, Trebuia ținut seama de încă un factor destul de important, între zidurile apărate de turci se găsea o populație nemusulmană destul de numeroasă. Palanca-Mare era locuită > fn zdrobitoarea majoritate de o populație creștină, români, sîrbi. și cîțîva greci și armeni. Chiar și în Interiorul cetății locuiau foarte mulți creștini, negustori și meșteșugari. Popu- lația musulmană propriu zisă era în vădită minoritate. Populația creștină, în mnrea eî majoritate români, apoi sîrbi etc., îșî avea organizația ei administrativă aparte, cu chinezul Nicola Muncia în frunte. Istoricii vorbesc despre „un magistral rascian". în realitate este vorba despre străvechea organizație chinezială româ- nească. care constituie singura permanență politlco-administrativă în Banal, dăinuind peste întreg mileniul nostru. Sîrbii de la venirea lor în Banal, începind cu sec. al XV-lea, aveau și ei aceiași formă de organizare, însă numai în ceeace privește latura administrativă. Mai exista și 0 altă organizație, lot cu o permanență peste întreg mileniul, aceea bisericească ortodoxă. (Celelalte organizații bisericești, ca cea catolică de exemplu, in (epoca turcească dispare complect din Banat). La această dată in Timișoara rezida un * vlădică ortodox. loan Vladisfavlovid. Acesta fusese mai dinainte ademenit de către im- periali, astfel că de la începutul asediului fusese de partea acestora șl prin aliatul său | chinezul Nicola Muncia a adus mari serviri de ordin informativ imperialilor. Masa mare a populației O forma pătura citadină alcătuită în mare majoritate de me- seriași și negustori, și ea se formase chiar în epoca turcească și se bucurase fot timpul de privilegii și ocrotire. „Meșteșugurile șl comerțul, surse importante de venit pentru stat, s-au bucurat de o grijă deosebită din partea autorităților (turcești, n.r.) Orășenii for- mau comunități libere, care în schimbul unei sume globale se bucurau de importante pri- i, vilegii. în privința meșteșugarilor și negustorilor, statul otoman nu făcea nici o deosebire ' între musulmani și creștini: toți se bucurau de aceleași drepturi",1) Nu avem însă nici o informație că populația nemusulmană să fî luat parte activă | la apărarea cetății. Asediul are ca obiectiv prim formai întărilurile cartierului Palanca-Mare, ca fiind mai ' apropiat și mai puțin rezistent decît cetatea propriu zisă. Atacurile se întețesc fot mai mult, însă la 8 septembrie o oaste de 14,000 de tătari. trecînd Dunărea, vine să atace k tabăra austriacă, A doua zi și turcii din cetate încearcă o ieșire, pentru a face joncțiunea cu tătarii, însă sînt respinși, și tătarii împrăștlați de cavaleria lui PălIHy. La fel este zdrobită de aceeași cavalerie și oastea de 20000 de oameni de sub co- Imanda Iul Kurd-pașa. care încercase despresurarea cetății la 22 septembrie. A doua zi prințul Eugen de Savova. cere turcilor capitularea cetății. Provocarea e făcută pe un ton destul de aspru, arîtînd toată aroganța prințului Eugen, pe care norocul 3 viclwiilnr :l făcuse să se creadă Invincibil. Răspunsul lui Abmed-aga este cît se poate I de sobru și plin de demnitate: „Noi știm că Excelența voastră a cucerit cetăți mai tari ca a noastră și ați învins armate cu mult mai numeroase, însă datoria mea este să apăr cetatea șl o voi apăra pfnâ la capăt, așa cum cere onoarea armatei musulmane și demnitatea Padlșahuhti.... Dar lucrările de încercuire ale imperialilor s-au apropiat lot mai mult de zidurile, în rare începuseră să se caste lot mai mari găurile si spărturile, așa că în dimineața zilei de 1 octombrie Eugen de Savoya ordonă atacul generat, sub comanda sa directă. Turcii se apără din răsputeri, valuri după valuri de asediatori sînt respinse, dar după cîteva ore I de sforțări uriașe, cu pierderi destul de serioase, imnerialii răzbesc în Palanca-Mare și , o ocupă, Iniadar încearcă turcii cîteva atacuri vehemente ca să-T respingă din nou, ; imperialii se fortifică imediat pe pozițiile cucerite. Eugen de Savofa ordonă instalarea i rapidă a tunurilor grele în Palanca șî începe de acum bombardarea cetății de aci. din poziții foarte avantajoase, apropiate de ziduri 1) Ist ori 8 României Etf. Ac. R.S.R., voi. TI. p. BI4. Ion Stoh-L’drea : Locuri si momente de răscruce bâ^tene 15 Ghiulelele cad de acum în interiorul cetății, ating chiar și castelul. In străzile înguste aglomerate de întreaga populație, bombele grele fac ravagii, dărÂmă clădiri, ucid bătrîni femei, copii. Prințul Eugen ordonă intensificarea cu toată artileria disponibilă a bombar damenlului, zi și noapte, fără întrerupere. Zile de-arindul. Dar și turcii răspund printr-o canonadă îngrozitoare, care face pagube mari în rîn- rurile asediatorilor distruge lucrările și instalațiile de asediu, făcînd Toarte Îndoielnică victoria acestora. Dealtfel și sezonul este înaintat, toamna sosise neobișnuit de timpuriu, vînturile suflă reci și tot mai aspre, ploile încep să cadă amestecate cu fulgi ușori de nea. Soldați! nu au echipament de iarnă, mișcările de trupe se încetinesc, aprovizionarea laberej de- vine din ce în ce mai anevoioasă. Tn sufletul ostașilor și ofițerilor a început să încol- țească spinul insuccesului. La comandament, la statul major, nu se pronunță nici ut» cuvînt despre o abandonare a asediului, dar pe fețele comandanților s-a așternut parcă o umbră, privirile au început să pară obosite, gesturile lîncezite. Turcii rezistă. Cetatea este aprovizionată pentru un asediu oricît de lung. Moralul trupelor, acel al unor ostași de elită. Dar ghiulelele cad conținu, dărimă străzi întregi ucid zilnic zeci, sute de oamenii din rîndul populației necombatante. Ochii femeilor peste vălurile negre de pe față, privesc înfiorați, în pupilele dilatate licăre spaima din apro- pierea clipei fatale. Copiii se ascund îngroziți printre șorțurile mamelor, Fiecare nouă explozie îi face să scoată țipete ascuțite din gîtlcjurile strînse în cleștele groazei. De mult nu mai doarme nimeni în cetate, adăposturile pivnițelor sînt mult prea neîncăpăloare. Mustafa-pașa și Ahmed-aga inspectează mereu posturile, controlează tirul artileriei. Pe unde trec ienicerii, spahii, îi salută cu încredere, toți la posturile lor; topcii încarcă și descarcă tunurile în ritm bine precizat. Mișcările le sînt calculate, mecanice, precise. în locul celui care cade, altul intră, sigur continuă mișcările celui căzut, pe fețele tuturor lini- ște. aproape nepăsare față de moartea ce amenință în fiecare clipă. Sunt credincioși al lui AII ah și viața lor e în fiecare clipă în mîinile Lui I Dar din străzile dărîmate răzbat tot mai învălmășite vaietele celor răniți, țipetele feme- ilor, plinsu! copiilor, bocetele pentru cei uciși. Acest vălmășag funebru de glasuri îi petrece pînă în interiorul caselor pe comandanți. Și cînd întră în despărțămîntul femeilor, radinele se adună în jurul lor ea nișle paseri speriate, cu ochii aprinși de flacăra groazei, a frîcei de moarte. Copiii îi îmbrățișează cu rugăminte mută tn privirile încețoșate de spaima continuă. Cei doi comandanți sînt oameni viteji, ostași de elită, au stat de multe ori în vijelia bătăliilor. Și el mai știu, că acei comandanți de oști ai Sultanului, care n-au avut curajul să moară eroic în vîrlejul bătăliei pierdute, sau sub dărimăturile cetății cucerite de dușman, vor primi peste cîteva zile solul cu șnurul și punga de mătasă, in care le vor fl înfățișate capetele înaltului Padîșah. Dar ei sunt șl oameni, oameni cu inimă și gînd pentru om. Ei văd miile de oameni, răniți, bătrîni, femei, și copil nevinovați, care cad zilnic jertfă, gratuită și inutilă, războiului.,, ... Sfatul comandanților s-a încheiat I întărirea a fost luată. Este chemat un ostaș de încredere. Mustafa-pașa dă porunca cu glas hotărit, liniștit... Și în ziua aceea mohorîfă de 12 octombrie 1716. pe la orele opt dimineața, pe turnul castelului se înalță încet steagul alb al capitulării... fureș de entuziasm în tabăra imperială. Soldați, ofițeri jubilează, comandanții se felicită, principele Eugen de Savoya primește mindru, radios felicitările pentru această nouă victorie cîștîgată de geniul său militar! Se gîndește la condițiile ce are să le Impună capitulaților... Tunurile au tăcut. Zările au început să se mai lumineze parcă. Poarta cetății se deschide și spre tabăra imperială vine Ahmed-aga însoțit de Ibrahim Melek effendl, un timișorean băștinaș, dintr-o veche familie musulmană așezată aici. Sînt conduși cu toate onorurile în tabără la cartierul general. Delegat la discuția condițiilor de capitulare din partea prințului Eugen este contele Wallîs. Discuțiile decurg într-o atmosferă de împăciuire, în liniște, fără patimă. Cererile lui Ahmed-aga sînt precise, juste, fără exagerări, formulate cu toată demnitatea unui comandant care nu a fost învins încă. Libera trecere a armatei și a întregii populații musulmane cu toate bunurile ei, asigurarea deplină a retragerii; mijloace de transport 16 lon-StOiă-Udrca : Locuri ți momente de răscruce bănățene pînă la Dunăre. Eugen de Savoya este de acord. Ca și cu celelalte puncte. Un prag: Ahmed-aga cere liberă trecere și 'pentru curuții din cetate. Ah ! Eugen de Savoya tresare, buzele-i tremură, obrajii prind a se înroși; disprețuitor, cu scîrbă dozată cu ură chiar, rostește: „la_Canaglia puo andare dove vuole" (canalia poale merge unde vrea!) Da, canaliile I Curuții lui Tokdlyi și Râkoszi (printre care luptaseră și toarte multți români), cari se ridicaseră împotrivă tendințelor imperialismului austriac, care avea ca scop încorporarea deplină a Ungariei și a Transilvaniei în imperiul Austriei, creindu-și astfel baza spre o expansiune largă spre Orient, cei cari întîrziaseră cu decenii aceste planuri, pentru savoyardul izgonit de regele Franței și îmbrățișat cu toată căldura de împăratul Austriei și ridicat — datorită meritelor sale incontestabile — la cele mai fosile demnități militare — acești curuți nu puteau fi dccît canalii 1 în sfîrșit aclul de capitulare fu semnat. Turcii trebuiau să evacueze cetatea imediat, însă din cauza că i a trebuit citeva zile comandamentului imperial pentru strîngerea celor 1 000 de căruțe țărănești necesare transportului musulmanilor pînă la Dunăre, evacuarea cetății a început abia la 17 octombrie. în dimineața aceea pe poarta numitii a Petrovaradinului - care se găsea unde este Teatrul și Opera de Stat astăzi „— a început să iasă și să se înșire pe drumul larg al Belgradului unul dintre cele mai spectaculoase convoiurl din cîte a cunoscut acest pămînt al Banatului. Exodul populației turcești, după o ședere de o sulă șaizeci și patru de ani în Banat, s-a desfășurat intr-o enormă procesiune, de un pitoresc rar și amploa- re deosebită. înainte 12 000 de soldați turci, in frunte cu ofițerii și comandanții lor. fără arme, flancați de 500 de cavaleriști imperiali înarmați; apoi un șir nesfîrșit de 1000 de căruțe țărănești, parte cu cai, parte cu boi, încărcate cu femei, cu mantiile negre străvezii peste strălucitoarele costume orientale și cu ochii în lacrimi sub feregele; copiii, bătrîni și răniți cu bagajele lor; cămilari, bărboși în costumele lor pitorești, purtind cămilele împodo- bite cu zorzoane multicolore și clopoței, încărcate cu poveri de covoare minunate și toate scumpeturile adunate din prâzile Occidentului și negustoria Orientului. Mulțime de bărbați pedeștri, cu turbane înalte pe cap, cu bărbi negre abia mijinde, sau curgînd în valuri de argint peste piepturi, și îmbrăcămintea tuturor neamurilor din Orientul Mijlociu, purtind în spate desagii cu strînsura anilor de huzur; turme de vite cornute, cai minunați de toate rasele, de la cei arăbești, pînă la cei greoi nemțești, apoi aprigii pustei maghiare și mo- cănești. și lățoși din stepele Buceagului, catîri, asini, apoi nesfîrșite turme de Oi în vuiet de tălăngi și capre, toate cu armatele lor de însoțitori. Și in mers convoiul tot crește cu noi și noi grupuri de musulmani, care părăsesc pentru totdeauna Banatul. Convoiul se înșiruie cu zarva obișnuită, făcind popas la podul Șagului, apoi la Podul de la Jebel, la Denia, la Marghita, Afibunar, Panciova, și in sfîrșit |a Boccea pe malul Dunării, în fața Belgradului. Și cu aceasta o epocă de un veac și jumătate, poate dintre cele mai furtunoase a istoriei Banatului, s-a încheiat pentru totdeauna. începe alta... poate și mal furtunoasă pentru românii bănățeni. * La intrarea austriecilor cetatea a prezentat un aspect cu adevărat dezastruos Parcă un cataclism năpraznic trecuse peste ea. Străzi întregi dărîmate, aproape nici o clădire fără găuri căscate în ziduri, pe străzi șî în piețe cratere pline de noroi și apă împuțită, hoituri de animale, gunoaie, arme aruncate, căruțe, afeturi, tunuri sfărîmate. Dar multe, sute. în perfectă stare de tragere încă. De toate calibrele. Și între ele peste o sută cu emblema Majestății Sale Imperiale ... în numele Majestății sale împăratului Eugen de Savoya preia cetatea Timi- șoarei și în curînd noul guvernator al Banatului, Le Comte de Alerțy, va cuceri întreg Banatul. S-a încheiat „eliberarea” Banatului. Dar cui aparținea acest teritoriu, numit ai Banatului, și cine a fost eliberat ? în prima jumătate a mileniului nostru a aparținut, sub forme diferite, coroanei Ungariei feudale. Prin cucerire, firește, de la stăpînfi anteriori, cari după ocupația maghiară îșî pierd orice titlu de drept asupra acestui teritoriu. Ion Stoln-Udrca ; Locuri momente de rAscruce DAnAțene 17 I Odată însă cu instalarea dominației turcești și încorporarea teritoriului in Imperiul otoman, iarăși prin cucerire de război, dispare de aci orice formă, orice instituție, orict urmă a statului feudal maghiar. (Rănrine instituția chinezatului, dar aceea nu aparține organizației de stat feudale-maghiare, deși acesta s-a folosit de ea. Aceea aparținea popu- lației străvechi băștinașe, care trece odată cu toate ale sale de la o stăpînire la alta ît permanentă prezență în întreg mileniul). Chiar și populația maghiară existentă aci în eprx s feudală-magfiîară în timpul stăpînirli turcești dispare complet. La venirea austriecilor, pe înlreg teritoriul Banatului nu mai exista nici un singur sat maghiar. Statul feudal-maghi u a dispărut deci cu toate componentele sale, nobilime, orduri, comitate, biserică (nu mai există nici o parohie catolică în întreg Banatul) inclusiv populația sa. în momentul plecării turcilor și sosirii imperialilor de fapt și de drept acest teri- toriu al Banatului ar trebui să aparțină locuitorilor săi, marei mase țărănești române d n străvechi timpuri băștinașe și strbilor veniți și așezați aci prin secolul al XV-lea. Aceștia ar trebui să fie „eliberați". Dar în realitate nimeni nu ține cont de ei. Curtea imperială consideră acest teritoriu ca neavînd nici un stăpîn de drept și ca pe orice ocupație de război îl încorporează imperiului ca provincie de coroană, și-l v.i ndmi- nistra și va dispune de el ca atare. Orice proteste sînt inutile. $1 de drept fără temei. Popu- lația Banatului trece doar de sub o stăpînire sub altă stăpînire. Atîta tot. Aspectul Banatului la instalarea imperialilor .ici este cu adevărat de o mare triste >, Războaiele purtate pe teritoriul său timp de decenii, dute-vino continuu al oștilor cu toate consecințele sale, hrănirea atîtor armate, au dus în mod fatal la o foarte mare sărăcire, la deplina mizerie a populației băștinașe. Terenuri vaste au rămas neeullivate, au răm is năpădite de bălării și de mlaștini, populația spoliată de lot ce a avut din multe părți sa refugiat în locuri mai ferite, lăsînd unele așezări pustii. Agricultura cu toate ramu- rile de producție se reduce tot mai mult, armatele devastează ținuturi întregi. Și nu aht cele turcești, căci aceștia consideră că sînt la ei acasă și ca atare caută să apere bunurile existente, cit ale armatelor creștine, cari se poartă ca față de orice teritoriu dușman ocupați Rechizițile și achiziționarea mijloacelor de trai de la țărani, luau forme de adevărate jaturij Comandanții lor nici nu-și bat capul cu fărădelegile comise de ei, cu toate că plingerile populației curg cu nemiluita■)- în acelaș timp Sultanul Mustaia al ll-tea cînd vede devastările făcute de oșleniî căpitanului Tokoly, din auxiliarele turcești, în regiunea Lugojului, se înfurie așa de taie, îneît ordonă să i-se la capul „acestui dușman al lui dumnezeu și al neamului omencsc’1 și să fie aruncat în groapa dc putregai a cimitirului evreiesc din Coitslardinopol și numai după multe insistențe îi preschimbă pedeapsa în închisoare pe viațaa). Desigur că in urma atîtor calamități provocate de lungile războiri, starea economică șî Inclusiv și cea culturală a populației bănățene a avut de suferit enorm de mult. D.ir la nici un caz nu a fost atît de dezolantă, cum ne-o prezintă istoriografia burgheză austriacă sau maghiară, Istoria contimporană a Banatului de la plecarea turcilor și instalarea austriecilor încoace s-a constituit pe Grlselini. Nici o abatere, nici o încercare de schizmă nu a clătinat — timp de aproape două veacuri de cînd a apărut acea vestită carte — intan- gibil Hatea dogmatică a afirmațiilor sale. Un mare erudit al acelor vremi, un scriitor de mare talent, un minunat cercetător, dar în acelaș timp un foarte devotat curtean al Casei Imperiale habsburgicc, el este primul care pentru a justifica planurile ei de expansiune și a-i prezenta pe habsburgi ca înte- meietori din nimic ai vieții și civilizației Banatului modern, lansează acea dezas- truoasă înfățișare a acestui ținut la data ocupării lui de către imperiali descriindu-1 ca pe un teritoriu pustiu, sălbăticit, plin de mocirle, depopulat și necultivat, în cea maî i) Szentkliray : Szăz ev neimagyomrszag ujabb t<5rt I, se. S) Fr. Grlselini ; Vcrsuch cuier politischcn una natilrllchen Gcachictite des Tcmcsvarer Banats. Wlen iT«0, p. 114. (A nu se confunda cu principele TdkOlyi !} 18 lon-Stola-Udrea : Locuri și momente de răscruce bănățene- mare parte nelocuit și nelocuibil, deci o adevărată țară a nimănui1). pe care apoi mărinimia și înalta grijă creștină a împăraților germani au populat-o și au civilizat-o făcînd din ea un pămînt al belșugului și al păcii... „în loc de glasul poetic al privighe- toarei și de veselul cîntec al ciocirliei nu se auzea decît croncănitul corbilor și coțofanelor alternat de nocturnul cîntec lugubru al bufnițelor și cucuvaielor” — descrie Griselini starea Banatului, iar despre populația băștinașă, despre românii găsiți aici, foarte puțini la număr — după dînsul , abia cîteva zeci de mii pe întreg teritoriul Banatului — afirmă că aveau „plăcerea de a hoinări, gustul de a lenevi, pornirea la hoții..." etc. Uni istorici de după dînsul au preluat apoi această prezentare drept literă de evan- ghelie, au comentat și explicat, dar nu s-au abătut cu nimic de Ia afirmațiile lui Griselini. Pină și istoriografia romanească dinainte de război în frunte cu bănățeanul Gh, Popovici afirmă: „despre o cultură, civilizațiune, bunăstare nici vorbă nu poate fi“... „ gricultura, industria și comerțul lipseau total."*) O cercetare amănunțită a documentelor acelor epoci ne arată însă o altă icoană a Banatului de atunci. O conscripție făcută de către organele administrative imperiale în interesul focalizării în anul 1717, deci imediat după ocupație, cind administrația nici nu se stabilise de-abi- nelea în toate părțile provinciei, ne arată în Banat’), in total 663 de sute, cu 21,289 case. în schimb pe harta întocmită din încredințarea lui Le Gonite de Mercy, între 1723—25 numărăm un total de 892 sate, dintre cari 559 sint arătate ca locuite, iar 333 ca nelocuite. Aceste date sînt desigur insuficiente pentru a putea stabili cu aproximație măcar numărul populației din Banat la epoca aceea. Mai ales că aceste recensăminte, sînt făcute Cu scopul de a stabili o bază de impunere fiscală, fapt care a determinat populația, și așa sărăcită de războaie, la o evadare cit mai largă de sub recensamint. Să nu uităm apoi că majoritatea țărănime! nu trăia în sate, în pritnul rînd fiindcă acelea erau expuse [încălcărilor tuturor spoliatorilor, iar în al doilea rînd fiindcă felul de trai de atunci cerea o dispersare largă la sălașe, unele bine depărtate, unde, se găseau la îndemîn.i pășuni suficiente pentru marele număr de vite ce Ic creștea fiecare și era și teren mai ferit — fiind departe de drumurile circulate, pentru agricultură. — Deci acele recensăminte sînt departe de a ne reda numărul real al populației din acea vreme. In schimb indicații foarte prețioase ne pol servi datele privitoare la capacitatea de plată și implicit la puterea de producție a populației și anume contribuțiile încasate de crariul austriac. Tn primul an de stăpînire erariul imperial încasează în Banat aproape 300 000 de fl. numai în „contribuții directe", pe lingă alte taxe, contribuție pentru întreținerea armatei ele., care și ele se ridicau la aceeași sumă. La 1718 câte un district (erau de toate II), plătește numai în contribuții directe cîte 40—50—60 000 de fl. aur*). La 1719 districtul Cenadului, care după conscripția de la 1717 nu avea decît 21 de sate, arc să plătească drept repartiție pe două luni numai suma de 5 444 fl,, deci peste 30 000 fl. anuals), iar în anul următor în iulie, administrația mai adaugă încă 50 000 fl. pentru întreținerea armatei, cu ordinul ca această diferență împreună cu cota scadentă a contribuției, să fie încasată pînă la sfîrșitul lui august al aceluiași an, •) Suma s-a încasat. Desigur că aceste sarcini au fost extraordinar de grele, dar ele s-au îndeplinit, și astfel ne dau posibilitatea să facem deducții asupra capacității de plată, și inclusiv asupra densității populației. , La 1718 Vervalterul din Cenad rechiziționează penlru un singur transport de sare 52 de căruțe cu un total de 101 cai.1) La 1721 cînd Mercy înființează I ferme pentru creșterea vitelor, comunele districtuale sînt obligate să dea gratuit 4 000 de vaci și 4000 de viței de lapte pentru aceste ferme.") (Ca termen de comparație amintim că după •) Ibkdvm. •) Ist. Rom. HAnAfcni, p. 3»1 sqq. SzentklAray o. c. I. 21. •) StentklAray Graf Mercy kormânyzata Bansigban. p. IM. ») îbldem. 9) Barili : Adaitâr Ivr-lma^yarorszAș XVin-tk szAzadl lOrk. I, >0. r) Ibmcm. ’) Ibtdem. on Stola-Udrcn ; Locuri 51 momente de răscruce bănățene 19 I o conscripție din 1696 iobagii din întreg comitatul Baranya din Ungaria habșburgica, cu toții la un loc nu poseda mai mult de 689 boi, 710 vaci, șî 359 viței, •) Nu mai vorbim de numărul enorm al oilor din Banat despre care se fac nenumărate amintiri. începînd cu anul 1719 administrația imperială introduce zeciuiala. Nu avem cuno- ștințe despre cantitățile exacte din intreg Banatul și din toate produsele, știm însă că din vînzarea și arendarea acestor zecîucli, erarîul încasa cca. 100 900 de fl. aur anual.:) Cunoaștem de exemplu cantitatea zeciuieiii la două produse din același an din districtul Panciova — unul dintre cele mai devastate districte, fiind cel mai mult călcat de oști și care făcea 770 măsuri de grîu, (cca. 38000 kg) și 260 măsuri de orz’) ceea ce în raporturile acelor vremuri și împrejurările date denotă a producție chiar bună. La 1724 contribuția directă ajunge Ia 436852 II. aur. Ca să ne dăm seama ce însemnau aceste sume, amintim că la aceeaș dată, o măsură de grîu bun — măsura de Pozsony, uzitată aici = 62,5 I., cca. 45 kg — costa 15 cr., o vacă bună cu vițel 4 II. u pereche de boi buni 10 fl., maja de cînepă topită, uscată și melițată, 5 fl. Astfel că 1a 1722, districtul Ciacovei plătește numai în contribuție directă o sumă ce reprezintă contra- valoarea a 1850 vagoane de grîu, sau a 13850 de vaci cu toi atiția viței.4) Și toate acestea fiindcă „valahii din Banat aveau plăcerea de a hoinări și gustul de a lenevi*. Și ca atare viticultura trebuie să fie o ocupație de nomazi, căci la 1717 verwălterul din Vîrșeț îi trimite cadou lui Le Comte de Mercy 40 de acoave, (=cca. 2 200 I) „de cel mai bun vin"*) iar la 1719 tot Mercy e pirît la Camera Aulică că a omont o mulțime de vite de robot cu transportul la Viena a vinurilor comparate de dinsu! în Banat,6) Tot în anul acela consilierul Rebentisch din Timișoara cere să i se trimită de la Orșova vin roșu ..zum Genusse meiner Gatlin"'*). Dealtfel încă din primii ani ai ocupației, vinurile din Banat, sint lăudate și recomandate oficial de către administrația din Timișoara, oprîndu-se importul altor vinuri aici.*) Toi ocupație de „nomazi" trebuie să fie și stupărilul, căci de exemplu firma Stoîan șî Nedelcu ține în arendă peste 12 000 de stupi numai in districtul Timișoarei. Menționăm că toate aceste date sînt din epoca de dinainte de a veni coloniștii din Banat. Ori dintr-un teritoriu atît de părăginit, sălbatic, complet depopulat, cum este arătat Banatul la data ocupației imperiale de către mai toți istoricii, nici cel mai cumplit teasc fiscal nu ar fi putut stoarce atîta. Dat fiind însă că aceste date ale fiscului sint absolut autentice și reale, înseamnă că prezentarea istorică este complet falsă. Și trebuie să reamintim și faptul că deși regiunea Timișoarei, cum era și iiresc, fusese grozav de devastată, totuși Eugen de Savoya adună din acest ținui — pînă la Marga sau Almăj nu avea timp să ajungă — în trei zile 1 lMX> de căruțe țărănești! Mai cităm o contradicție vădită chiar la Grîscllni. Lal774 tot dinsu) evaluiază populația Banatului la cca. 450 000 de suflete, majoritatea români. De unde aceasta creștere enormă în decurs de 40—50 de ani ? Totalul germanilor colonizați în Banat pînă ia acea dată este 43 101 suflete»), despre o altă colonizare masivă istoria nu amintește nimic, însă despre emigrări a populației românești din Banal in acest interval, din cauza oprimării insuportabile a regimului imperial, avem date destule. (Numai după răscoală din 1738—39, românii se refugiaseră din Banal cu iniile, cîte un grup crește și pma la 2000 de persoane). Dar și această evaluare a lui Griselini este sub cifra reală. O conscripție oficială făcută la 178510), găsește în intreg Banatul un total dc 792-217 suflete. Cifra coloniștilor germani nu atinge pînă la acea dală nici 70000 total; de unde celelalte sute de mii? O atare prolificitate umană biologia nu cunoaște. Nu putem decît să concludem că prezentarea aceea dezastruoasă a Banatului, este un fals grosolan și premeditat. „Aceasta Inexactitate istorică, triinbițată in lume, a iost slrcl i; Agoaton P : A miajy. vllAgb nasybirtok iert. p. 273 si SzenUtlSray O. C. 107. ») Bardo o. C. I. 34». 4} ibidem, I- s. s) Ibldenl. I. 34». *) Ibldem, I. 5. >i Szcntkliiray : Mercy korm. UC. *1 Baroli O. c. I. 1J7. #1 liandwbrtcrbuch des Grenz- u. Ausiandsdeutschtums Bând I. In) Publ, dc L. Hcilmann : Kurzc Gesclilclitc cler Banaier DcuUamen, IMS. 20 lun-Stoia-Udrea : Locuri și momente dc r.iscruce bănățeni curata în mod tendențios in literatura europeană, pentru a dovedi o altă inexactitate istorică, anume că în provincia cucerită coloniștii ar îi intrados era culturală a agriculturii și sînguinței industriale*'1). Ci pentru a transforma în numerar — aur, acele produse, cari desigur au existat, a fost nevoie neapărat de un comerț Foarte dezvoltat: ori s-a afirmat mereu că la acea dată în Banat n-a fost nici urmă de industrie și comerț. Dar iată că la 1723, cînd pentru acapararea întregii vieți economice și comerciale a Banatului — considerat ca bază de expansiune economică spre Orient se constituie la Timișoara sub prezidenția lui Wallis, așa numita „Comercien SocietSt, aceasta se izbește de la început de puternica opoziție a vechîi „Companii Orientale" („Orientalische Compagnie") care constituită mai înainte — (după unii istorici ta 171&. noi însă credem că la data aceasta vechea asociație negusto- rească existentă în epoca turcească s-a adaptat doar sub această nouă denumire siste- mului nou introdus de imperiali) — întrunea în acel timp sub prezidenția bogatului negustor timișorean lovan Bibici, toată negustorimea veche, băștinașă a Banatului, case comerciale serioase, cu credite solide în tot cuprinsul provinciei și cu legături vechi și puternice atit în Orient, cît și în Occident. Firme ca Bibici, Muncia. Malenița, Murgu, Stoian, Nedeku, Gurița. Micu etc. dețin la acea dată, și încă mult timp după aceea, adevărate monopoluri, ea acela al comerțului cu săpun, uleiuri, ceară, luminări, miere, cereale, precum și exportul de cereale, vite, produse industriale, și miniere spre Turcia și Orient, întreg importul de acolo și exportul de cereale și vite spre Occident.1) Decenii întregi ține lupta dintre cele două societăți și negustorimea austriacă nou venită, avînd sprijinul nelimitat și fățiș al oficialității și asociindu-șl și pe evrei, abia în a doua jumătate a veacului al XVIII lea reușește sa-i delăture pe localnici, și nici atunci complet. * Și fiindcă „despre cultură nici vorbă nu putea fi..." să adăugăm un scurt co- mentariu despre stările culturale ale românilor bănățeni din veacul al XVIII-lea. Acum un sfert de veac aproape, am publicat ctteva însemnări ’) găsite pe vechi cărți bisericești, cari confirmau existența unor școli sătești pe valea Carasului, in primii ani ai ocupației imperiale încă. De atunci cercetări multiple au scos la iveală existența unor atari școli la acea epocă, și mai vechi chiar, mai peste tot Banatul, școli aciuite în jurul bisericilor, unde ..... nește câțiva copii învățau carte; copiii de țărani firește. Au mai existai și altfel de școli, ca cea de la Caranșebeș și Lugoj atestate încă în veacul precedent, precum și cele mînăslirești de la Srediștea Mare, Morava și Partoș, existente în prima jumătate a veacului alXVUl-lea, la care se pregăteau desigur preoții și dascălii. Dar cultură nu înseamnă numai școala. Cultură mai înseamnă și acele minunate fresce care împodobesc zidurile Mănăstire? Sărace, zugrăvite la 1730 de zugravi. Andrei, Andrei, lovan și Chiriac", care țineau aci mai de mult un fel de atelier școală pentru cultura bisericească. O altă școală de zugravi ființează la Srediștea Marc înființată de ieromonahul Vasile Diaconovici Loga aciuit aci de la Tlsmana. Și tot pe la 1735—36 zu- grăvește marele zugrav Nedelcu, pe zidurile despărțămînluluî femeilor al bisericii din Llpova spre cucernica desfătare a jupineschrf și jupinițelor de negustori și meșteșugari, acele minunate chipuri de sfinți cu fețe de fildeș, operă de reală și matură valoare artistică. Sînt toate realizări frumoase de artă adevărată, care dovedesc existența unor preo- cupări și mai ales exigeați de artă, ceea ce denotă un nivel Iun SlcUa-Udrea. Studii și doc. bfinațenc I. 1. 1943. *) Idem. Ion Stoba-Udrea : Locuri șt mmr.enle dc răscruce bănățene 21 nu a grofilor, nu a spahiilor, ci a lor, a țăranilor bănățeni. Nu insistam mai mult asupra acestui capitol, intrucit face parte din altă lucrare in curs de elaborare. Ocuparea Banatului și anexarea lui ca provincie de Coroană nu s-a făcut incidental, ci acest fapt a făcut parte dintr-un plan elaborat mai dinainte de către curtea imperială ți executat cu precizie matematică. Obiectivul principal însă a fost colosul răsăritean, imperiul turcesc, care ajunsese pină sub zidurile Vienei. Dar pe la siîrșitul veacului al XVH-lea, imperiul mahomedan îji atin- sese apogeul ți începuse declinul. Slăbirea nu s-a datorat insucceselor ți pierderilor sufe- rite dinafară., ci acestea au fost consecințele destrămării interioare, provocate de. către conflictul ivit intre concepția politică învechită ți cerințele adaptării la viața de stat mo- dernă. Acest conflict nu s-a rezolvat timp de veacuri ți a dus Turcia aproape la pră- bușire totală. Asupra succesiunii acestui imperiu în decădere s-a repezit cu toate forțele sale Impe- riul Austriac. — Tendința sa a fost de a pune stâpînire pe țoale provinciile europene ale im- periului otoman ți la un moment dat s-a gîndit poate la o reînnoire a vechiului Imperiu Bizantin sub egida coroanei împăraților germani. Avînd conducători militari destoinici, printre care a excelat îndeosebi Eugen de Sa- voya, alungă pe turci din Ungaria, pune stâpînire pe Transilvania, ocupă Banatul ți o mare parte a Olteniei și pătrunde spre Balcani. Dar aceaslă extensiune largă a hotarelor imperiului, dă naștere la crearea unui con- glomerai foarte pestriț de neamuri, limbi, și de religii. A găsit în acest conglomerat o axă de unitate, de coeziune e o problemă vitală pentru imperiu. Dinastia, absolutismul monarhic, puterea militară unică, birocrația nu sînt suficiente. Și atunci se recurge la catolicism. „El era menit nu numai să dea un cheag spiritual imperiului, ci mai ales să-i servească de instrument politic de dominație și unificare, su- plinind măcar în acest fel lipsa lui de unitate națională".1) Fiindcă ce s-ar întîmpla dacă masa mare de milioane a românilor ortodocși de la marginea de răsărit a imperiului, punctată doar in Ardeal, de două insule străine, s-ar strînge într-un stat național unitar ți ar ajunge să dea mina cu masele mari ortodoxe slave din Balcani î Ar constitui o forță de care planurile de expansiune imperiale s-ar, fringe ca de o stincă. Vechiul principiu politic „divide et impara” a fost unul din principiile de bază ale poli- ticii de stat imperiale și a fost folosit cu o abilitate diabolică, pînă la prăbușirea din 19181 Trebuia fărîmîțat blocul masiv românesc și ruptă orice legătură între ortodoxia din stingă și dreapta Dunării. Trecerea bisericii românești din Banat sub ierarhia sîrbească de către împăratul I.copold i înseamnă ruperea românilor bănățeni din blocul masiv al națiune! ți în același timp crearea unei disensiuni care va dura mai bine de un secol între românii ți sirbii conclocuitori din această provincie. Al doilea pas este împestrițarea covorului etnic din Banat cu coloniști germani catolici: și în același timp crearea unei stări economice superioare, sau mai precis trecerea hegemoniei economice din miinîle băș- tinașilor în mîinlle noilor veniți prin orice mijloace. Odată cu instalarea administrației militare avînd în frunte ca guvernator pe gene- ralul Le Comte de Mercy (aceasta e semnătura lui oficială în toate actele, fără excepție!) și membrii aduși toți din Austria, începe colonizarea. Prima măsură a fost scoaterea populației autohtone necalolice dintre zidurile cetății și așezarea el in cartiere nou înființate: in Maierul Vechi, zis Maierul Românesc, locuit aproape exclusiv de români, apoi cele două cartiere „Fabrică", cel interior și cel exterior, iar mai tîrziu „losefinul". In interiorul cetății nu sint admiși sa locuiască decît ger-, mani catolici. Primii coloniști au fost veterani și meșteșugari din armata de ocupație, apoi meș- teșugari aduși din alte orașe. Toți aceștia au fost așezați in cetate și foarte puțini în cartierele noi. Cererea unor meșteșugari maghiari de a veni la Timișoara a fost refuzată. 1> Ist. Rom. ed. R.S.R. 11.-237. 22 lon-Stola-Udrca ; Locuri și momente de rfiscruce b*nft|ene Timp de decenii sînt aduși noi și noi coloniști în Timișoara, Administrația austriacă stră- duindu-se să schimbe complect caracterul etnic al acestui oraș, să-l transforme într-o ca* pilală catolică a Banalului. Țoale străduințele insă pină pe la siîrșitul sec. al XVIII-Iea au rămas infructuoase. Geograful maghiar Malhias Beel, care trece prin Banat probabil pe la 1726. constată cu oarecare surprindere că: „...nlhil sermone valachico Tcmesvarini vulgatius est"') ; iar mai Urziți listele contribuabililor din cartierele noi ale Timișorii, cea de la 1754 și 1768 arată, după decenii de transformări, persistența încă a unei serioase majorități românești aci1}. Colonizarea provinciei începe abia după 1723 după un plan elaborat minuțios de către administrația Banatului și aprobat de Camera Aulică, care insă nu a putut fi reali- zat nici cu aproximație măcar. Nu avem intenția să facem aci un istoric al colonizărilor, amintim doar ci prima epocă sistematică de colonizare începută de Mercy a durat abia pînă pe ia jumătatea deceniului următor, dud a fost întreruptă de către evenimentele din 39, In această perioadă au fost aduși coloniști din diversele provincii ale Austriei, la început numai germani catolici, apoi mai tîrziu și italieni și spanioli penlru cultura viermilor de mătasă și a orezului. Noilor veniți ii s-au acordat avantaje enorme : case de locuit, a|X>i vite, unelte agri- cole, ustensile casnice, în sficșil lot ce-i trebuieșle unei familii penlru a începe o viață nouă. în primii zece ani au fost scutiți de biruri. Terenurile agricole le-au fost atribuite în mare parte prin defalcare din tătarele satelor românești. *) Cu toate sforțările depuse de autorități scopul colorizărilor nu a fost atins. Coloniștii nu vroiau să se apuce de agricultură ți sț mulau dinlr-un loc. înțr-aHui, iăsînd lot pe seama băștinașilor agricultura.1) Un avînt adevărat luaseră doar industria și mineritul unde fuseseră întrebuințați pe scară largă și băștinașii din regiunile respective cu tradiție veche minieră. întreaga operă de colonizare a lui Mercy însă este complet nimicită de evenimentele din 1738—39, cînd cu ocazia reizbucnîrii războiului cu Turcia, odată cu intrarea turcilor în Banal, populația românească se răscoală împotriva austriecilor șl nimicește țoale colo- niile pînă la linia pustei. Intr-adevăr sin rea țărănimii române din Banat în primele perioade ale stăpânirii austriece a fost foarte grea. în primul rînd administrația, începînd de la guvernator și pină la ullimnl bemnter, era de o corupție uimitoare. încă în 1718 Le Comle de Mercy este pîrît la Viena că ține personal „170 de cai, 130 boi, 132 de servitori, 6 vînători cu 150 de clini, pe toți aceștia trebuie să-i țină țara. Peste toate astea a mai încasat în anul precedent 12.000 de fl. ca general comandant,.." „Funcționarii făceau comerț cu pădurile statului pe seama lor... Iși construiau case pe seama lor, nu in Interesul statului. Țărănimea robotea, asuda cumplit, însă nu pentru fisc ci spre folosul funcționarilor; caii de diligență erau obli- gați să-i pună gratuit la dispoziția domnilor: mai mult chiar și cameristul stăpânului călătorea numai cu forșpann" ca și stăpinul său. La livrările pentru armată prețul îl în- casau funcționarii, iar țăranii nu primeau nimic. Dacă îndrăznea un țăran să protesteze intrau în funcție bastonul și cravașa ... Funcționarii erau atît de fără obraz încîl pentru 30 de fl. dădeau primului vagabond pamintul țăranului, iar pe acesta il alungau cu familie cu tot“... Pentru a preîntîmplna eventualele plîngeri (administrația n.r.) calomnia ță- ranii nenorociți. în consecință în cancelaria de la Viena românii erau descriși cs „tilhari, trădători și rebelis),,. Și firește crezuți ca atare. „Robotul este cu mult mal greu ca pe vremea furcilor, fiecare funcționar are pre- tenție de clacă ; creșterea vilelor cornute stagnează, slujbașii și ofițerii mănîncă numai carne de viței și dacă țăranii! cere prețul de 2 care dc regulă se plătește de cap, 1| M. B. Nulltla Hungariue Nov^e, Re Biestr. Com, Tcmeavarienais. s) Studii țl doc, ban. I. 1. >) Bz*nt)tlă.r*y O, C, Bar611 O. C. <1 t. Seni mieria Tehnlk u methodțn Cer Thrrcslaniscncn BenJedlunjfs des Bnnais p. 1'37 sqq. *) SzcntkJăray O. Q, iW. Jon stnln-uUrce : Locuri si momente de râicrucc banUtcnc 23 î-se ia averea cu forța. Sint constrinși să lucreze gratuit Ia restaurarea cetăților ți la construirea fortificațiilor ți nici de mîncare nu li se dă...'*1) Pe lingă aceea spalierele de tot felul, fiscalitatea excesivă, nesiguranța in care trăiește, țăranul nu mai e stăpin nici pe averea nici pe viața lui, aricind poate fi scos din casă și aruncat pe drumuri, este la cheremul oricărui funcționar, toate astea fac ca viața lui să devină un iad. Firește că nici reacțiunea acestei mase țărănești nu întîrzie să se manifeste. Cei curajoși iau calea haiduciei- încă din primii ani ai instalării stăpinirii austriece haiducii constituie o serioasă primejdie pentru siguranța transporturilor și a bunurilor, chiar și erariale. încă la 1719 Mercy recunoaște că cetele de haiduci primejduiesc în mod serios si- guranța publică și chiar ordinea dc stat. Cu toate măsurile luate însă situația nu se în- dreapfă. Cetele de haiduci se înmulțesc și devin tot mai îndrăznețe. Dar actele acestor haiduci încep să capete și un oarecare rol politic: să împiedice instalarea solidă a noii stăpîniri. La 1722 cel mai vestit harambașă al vremii aceleia „căpitanul" Stoia, adună într-o „corporație" mai toate cetele de haiduci din Banat si își bate joc ani de-arîndul de toate străduințele imperialilor dc a înscăuna o ordine definitivă în această provincie*). La 1727 administrația asază garnizoane de husari în diverse centru mai amenin- țate. fără efect, precum tot fără efect practic rămîne și încredințarea dată la 1728 prințului Ferdinand de Wiîrttoberg dc a extirpă haiducii din Banat. La 1731 însuși Consiliul de război L ia în mină lunla îmnotriva haiducilor. Măsuri Inutile. _ ' Spiritul de revoltă a pătruns adine în sufletul masei țărănești și nu trebuie decît o seînteic ca această revoltă să izbucnească într-o revoltă mare generală împotriva asupritorilor. Am descris aMunde marea răscoală românească bănățeană de la 1738—39, furtunoasa ei deslăntulre, eroicele lupt" și înăbușirea ei în sînge. în mult sînge. Cumplitele, barbarele represalii ale generalului Lenluluis din primele luni ale lui 1739. înscriu una dintre cele mai rușinoase pagini din istoria operațiilor mil’tare ale Austriei din veacul al XVIII-lea: și în același timp una dintre cele mai mărețe pagini din istoria țărănimii româ- nești din Banat. ■Răscoala a fost înăbușită. însă protestul a răzbit în istorie. Deacum nu se tnai puteau ascunde marile păcate ale administrației imperiale care au provocat răscoala. însuși Fngelsofen, comandant a! cetătii Timișoarei si locțiitor al lui Neipneep. în raoortnl său către curtea imperială (1739) face un rechizitoriu aspru întregii administrații imneriate de aci: că pe sărmanii supuși din Banat, fără a-i lăsa să mai răsufle după uiți-] mele restriști vor să-l asuprească pînă dincolo de Fmită și să-i lovească cu sarcini in- suportabile; cea mal înaltă rațiune a Maj. Voastre Imn. cere acum mai mult ca oriclnd ca bunăvoința acestui popor să fie păstrată șî prin aceasta să fie asigurată cu atît mai bine granița de acolo; ci dealtfel cu atît mai puțin există motive ca acești oameni si fie asuprRi, întrucît el de bună voie după cum dovedește anexa, au oferit așa de mari preslaliunî ne care de bună seamă nici un supus austriac nu ar fi în stare să le înde- plinească, Răul principal ce a bîntuit pînă acum în această provincie și a provocat râs coala fatală (den fatalen Aufstand) a izvorît mai ales din aceea că în acele treburi pub- lice. de care totuși în bună măsură depinde starea bună sau rea a unei țări, nu se ii în considerare nici o remită și toate sînt dirijate dună bunul plac al unuia sau mai multor oameni care nu văd destul de în adîncul lucrurilor, ba vor chiar să-și facă merih cu prețul sîngelui supușilor" P) Desigur că situația nu se îndreaptă nici acum, așa că peste 20 de ani încă viitorul îmoărat losif al îl-lea, moștenitor al tronului, trimis de mama sa împărăteasa Marii Terezia în Banat, va scrie textual în raoortu! său; „...că în Banat este cea mai de zordonată administrație dc stat și cea mai nesistematică constituție, îneît nu se poati imagina o mai rea gospodărire de stal și nicăieri nu pot fi găsite adunate la un loc ma Ibldem. *) Szeolklăray : GrOf Mercy korm. s) SzentklSrajr : szăzev. p. 154. 24 lon-Stola-Udrea : Locuri ți momente de răscruce bănățeni rele și mai nedestoinice elemente. Ca să remediem acest rău ne obligă conștiința, rațiunea ți dragostea de oameni". Pacea încheiată la 1740 în Belgradul reocupat de turci, redă turcilor aproape tot ce au pierdut ta Passarovitz. Dealtfel întreg războiul din 1737—39 nu a adus deeît rușine oastei imperiale. Neînțelegerile și intrigile de la statul major, unde triumviratul Schmetlau- Hildburgshausen-Seckendorf era în cea mai aprigă dușmănie cu Wallis, Neipperg și prin- cipele Francisc de Lorena, au creat de la început neîncredere în rindurile armatei. După cele cîteva succese mărunte din 1737 Marele Vizir respinge oștite imperiale la linia Du- nării, ca în primăvara lui 1738 să treacă Dunărea, intrînd în Banat. Armata de 40.000 de oameni bine echipată care pornește în vara lui 1738 prin Banat împotriva turcilor sub comanda princepclui de Lorena și a șefului de stat major gene- ralul Kdnigsegg, fără să mai ajungă să dea o luptă decisivă cu turcii, este măcinată de răsculații romăni, după cum recunoaște și Konissegg în raportul său: Insuccesul și fărîmițarea armatei se datorește în primul rînd lipsei de cavalerie suficientă — de cum a ajuns la Lugoj din cauza atacurilor răsculațitor a fost nevoit să-l detașeze pe generalul Păllffy cu cavaleria lui să apere drumul Lugoj-Caransebeș-Slalina — în al doilea rînd Lipsa de furaje — răsculații distruseseră toate mijloacele de subsistență dri calea armatei, și în al treilea rînd. care le însuma pe toate, atitudinea dușmănoasă a locuitorilor". Banatul rămîne Austriei, însă politica de colonizare suferă o epocă de lincezire. — Nu se mai fac colonizări sistematice ci sînt lăsate la voia întîmplării. Mai mulL Banatul este declarat loc de deportare pentru elementele din Austria. • Marin Terezia în a doua parte a domniei ei, antrenată de fiul său losif al II-lea» | reia colonizările sistematice, cu elemente destoinice, și introduce ordine mai rațională în * administrația și treburile provinciei. De aci începe de fapt încopcierea Banatului în raza de cultură și civilizație a apusului. Pentru toate neamurile conlocuitoare, inclusiv germanii care de aci începînd sînt cetățeni de drept și de fapt ai Banatului — se deschide o epocă ■— cu mici intervalurî de piedici și abateri, desigur — de real avint economic și cultural. ION STO1A-UDREA Ion stoia-udren : Locuri șl momente Ttiomes Marin ; op. rit., p. 37Z-J73. i/Franr Werftl • Ștefan Zweig Tod. in potentul corectiv cita», p. zzs. 10; a pud Hans Helludg. op. eit., p. îfl-îlî. 58 OriCntirl Tntr-o convîrbire cu prietenul sau, scriitorul Cari Zuckmayer, datind fi ea dinaintea niorții, se pronunță in același sens, al Imposibilității de a continua o viată lipsita dc con- ținut: „Nu nocm (g vorba de cei din generația iui Zweig, n.n.) prezent șt nici viitor. Tre- cutul nu-l putem readuce și noul va trece peste noi. Ce sens mai arc să-ți continui exis- tența ca o «miră a propriului tău eu^‘,l) Se adaugă desigur și motive de natură struc- turală. Dotat cu o sensibilitate acută, Zweig avea mai puțină rezistență, decît alții față de nenorocire. Astfel într-una dîn ultimele scrisori, găsim următoarea frază semnificativă : Jtomenii vorbesc ații de ușor despre bombardamente, cind eu personal citesc insă că se prăbușesc casc, mă nărui eu însumi cu ele." '*) Trebuie menționat totuși că Zweig nu pierduse speranță dectl pentru el însuși șl pentru cei ca el. Scrisoarea de adio mai sus amintită cuprinde, ca o rază ce străbate întenericul. afirmația că tineretul va mai vedea „zorii zilei după lunga noapte". Binecunoscut prin nuvelele sale, cărora le datorează înainte de toate celebritatea. Zweig s-a afirmat totodată in chip viguros ca biograf, proza scurta și eseistica fiind domeniile în care se manifestă mai cu înlesnire preferințele de ordin problematic și ca- racterologic autorului. '•) La fel ca genul epic scurt, scriitorul austriac vădește și ca biograf capacitatea sa dc a nuanța stări de conștiință, de a cerceta străruitor reacțiile fizice și psihice ale personajelor. Se vădește și in acest domeniu pasiunea lui dc a cunoaște șî înțelege, amin- tită de noi mai sus. Impresionantă este înainte de toate dinamica sentimentelor, forța de sugestie a portretelor schițate, ca și vivacitatea acestora, care obligă pe cititor la senzația trăirii hic ei nune a personajelor înfățișate. Scrierile cu caracter istorico-biografic ale pro- zatorului austriac ocupă, prin toate acestea, un loc deosebit in literatura biografică a epocii noastre, fiind în același timp biografic intuitivă, schiță de caracter și privire in- terpretativă asupra operei intr-un sens mai viu și mai cuprinzător Ca eseuril? de tip mai vechi ale lui Sânte Beuve sau Cacaulay, de pildă, Jlans Uelhvig. unul din exegeții actuali ai lui Zweig (Stețan Zweig — 19*15), deși dă dovadă de un oarecare exces de curtoazie cind îl numește ..din punct de vedere al interpretării psihologice Cel mai iscusit biograf al tim- purilor noastre"'*') are dreptate, în această constatare, cel puțin referitor la lucrările cu caracter biografic în limba germană, contribuția lui Zweig ca eseist neputind ti asemuită decît cu aceea a unor autori străini, ca G. Brandes, A- Suares sau T. S, tiliot. De ulti- mul mai cu scamă îl apropie stringența judecăților, viziunea comprehensivă și tensiunea intelectuală, dar și tendința de alunecare în subiectivism, prin neglijarea, nu rareori, a raportului real dintre personalitate și împrejurările istorice. Zweig a profesat in domeniul pe care-1 avem în vedere în rîndurile de față alît genul scurt al eseului-schiță — cele mai importante eseuri ale lui sînt cuprinse în ciclul Die tlaumdster der IFc/f (Construc- torii lumii) — dar șl biografia romanțală, prima sa capodoperă dc natura aceasta fiind cartea din 1910 (lepre Verhaeren, scriitor care cel dintîi i-a trezit interesul penlru ma- rile figuri ale trecutului și prezentului. Dc la eseul consacrat lui \ erlaine ( 1905) pină la ultima carie cu caracter biografic, Amerigo (1949) eseistul Zweig a cercetat viața și activitatea a numeroși scriitori germani sau străini, dar și a unor ginditori. oameni poli- tici și personaje istorice care i-au stirnit interesul psihologic. A prezentat astfel cu căl- dură și simpatie pe prietenul său Verhaeren, reafizind o evocare lirică, dar nu lipsită de obiectivitate, a personalității creatorului Orașelor tentaculare, într-o lucrare importantă și în ce privește pe autorul însuși, întrucît el introduce în ambianța în care s-a format tînărul Zweig. Alte pagini sînt dedicate marelui umanist Erasmus, in persoana căruia mai mult ca în oricare alt erou al său. Zweig se regăsește, apoi scriitori francezi ea Balzac, Stendhal, Rol land sau Marcclîne Desbordes-Valmore, ca și romancierului ll) Cart Zuckmavcr : Did you know ștefan Zweig 7, In vojumul corecție clici, p. MS. li) Franc Wer/er . op. cit., p Z.SI1 l>) La noi, Intre cele dOud rdiboale. au âpdrui din celebrele scrieri eu caracter biografic ale tui Ztccip volumele TAmAduIre prin spirit. Erasmus de Rottcrdam, Gtacomo Casanova. muțite. Mărie Antoinette. Marta Stuart țl Trei meșteri. Dupd 19« s-a tălmăcit cartea despre Magetlan si volumul In lupta cu demonul. ■•iHanr Hcllwig ■ op. cit., p, ît. ■') Menrfondm cd memrrea ful Zweig a împiedicat terminarea monumentalei sale mono- grafii drspre Baltac. 59 Orientări englez Dîckenș șl, un mai puțin, unor scriitori germani precum Kleist sau Hblderlin. Pe Balzac, spre exemplu, ii prezintă relevîtid. în mare măsură conținutul obiectiv al operei autorului Comediei umane. Este subliniată puterea cu care scriitorul surprinde „cauzele prime ale fenomenelor", sînt înregistrate apoi particularitățile mai importante ale artei lui Balzac. In schimb contradicțiile concepției despre lume a romancierului, originea legiti- mismului lui, Zweig nu le sesizează, fundalul acestui eseu fiind, deși mai puțin ca in alte cazuri, viciat de antiistorism, tn eseul despre Dlkens apoi. Zweig comunică obser- vații prețioase cu privire la mijloacele artistice de care dispune scriitorul englez. Por- tretul lui se conturează precis și viu prin intermediu] unor detalii aparent împrăștiate, care se îmbină însă armonios, pentru a obține esența personajului. Cu căldură se apleacă Zweig șî asupra figurii Marcelinei Desbordes-Valmore, pe care o prezintă ca un exemplu superior de umanitate, avind maniera să întărească in contemporaneitate umanismul. Spi- ritul de dreptate și demnitatea morală susțin portretul poetei irămînlată dc marea durere a omenirii în suferință. Aspectul de revoltă al aceleia care, printre puținii poeți fran- cezi, a cîntat răscoala din Lyon, este însă estompat și ea apare ca adeptă a acceptării stoice a suferinței. încărcate de semnificație sînt și figurile istorice prezentate de Zweig, ca, de pildă, acel Sebastian Castellio (Casteliio gegen Calvin — 1936), umanist puțin cunoscut și nu prea important care solicită însă interesul autorului în calitatea sa de luptător pentru dreptul libertății personale, apărate de el împotriva puternicului Calvin. Aici, ca și in eseurile despre Erasmus sau iMontaigne. Zweig pledează împotriva subjugării persona- lității umane, opinînd pentru o poziție individualistă, neutrală. Atitudinea eroilor care pre- feră izolarea, încadrării in frontul luptătorilor, este caracteristică pentru Zweig definind propria lui poziție de neutralitate. O încercare de ieșire din impas reprezintă in schimb cartea despre Magellan ( 1937). Schițind istoricul călătoriei lui Magellan și tragismul morții acestuia înainte dc a triumfe, scriitorul austriac face încercarea de a depăși po- zițiile umanismului contemplativ, pledînd peniru faptă, pentru acțiune. Dar concluzia la care ajunge subliniază în fond vechea lui părere despre zădărnicia faptelor din viața oamenilor, oricît dc importante ar îi ele. Doar acela care Sporește cunoașterea de sine a omenirii contribuie — după Zweig — în mod esențial la progresul el. în aceste lucrări, ca și în altele de acest fel tiu erudiția îl interesează pe Ștefan Zweig deși se documentează bogat (adesea făcea chiar călătorii în locurile tinde au trăit personalități te evocate spre a lua contact cu atmosfera) și pornea de ia o vastă cultură literară și filozofică. Pe primul plan sc află ta el reconstituirea unor existențe individuale, dezvăluirea naturii interioare a omului, relevarea genialului în destinele particulare. Referi ndu-se la Sainte-Beuve, Zweig schițează trăsăturile esențiale — după el — ale scrierilor cu caracter biografic și cerc eseistului să fie în același timp artist și om de știință: „Un mare critic se îniîlnește rar — remarcă el — pentru că multiplicitatea sar- cinilor care-i reoin implică o multiplicitate a posibilităților, iar elementele adesea divergente ale acestora trebuie dozate tn chip special, astfel incit acțiunea lor să le lege întărindule în loc să se anuleze prin originea lor disparată, Din tot ce e cuprins în fiecare operă dc artă, în fiecare artist, dispoziții și germeni, trebuie să fie prezente și în criticul ideal; nu-i este îngăduit artistului din eseist sd lucreze numai pe bază de ficțiune — întotdeauna trebuie să fie în același timp de o parte și de cealaltă, în e! și totodată in celălalt. Tre- buie să unească elementele cele mai diferite, să aibă privirea pentru ceea ce se sustrage uremii și totodată nerv pentru această vreme, să fie în stare să simtă relativitatea orei Ia fel ca absolutul valorilor, să aibă prezent trecutul iar viitorul să-l prevadă cu ochiul magic a! presimțirii... Biograful trebuie so semene, nu mai puțin ca artistului, într-o altă sferă, fratelui său întru spirit, savantului, colecționarului liniștii al faptelor, celui care compară cu conștiinciozitate... Întotdeauna i se cere în orice privință un lucru dublu: entuziasm și cunoaștere calmii, dragoste și dreptate, artă și știință, respect față de operă fi totodată cuvînt de judecător despre cete create. Și a îmbina aceste lucruri care greu se potrivesc înif-o armonie constantă și mereu obținută prin luptă e adevărata artă a criticului; ea este exercitată ia perfecție atît de rar, în foaie epocile ca și arta mare însăși." ") 1*) opud Erwtn Rieptr : Ștefan Zweig, J- st. Spaeth Verlag, Berlin, TSÎS, p- 167—155. 60 Odcntâri Zweig se situează — după cum vedem - pc o poziție intermediară între critica psihologica gen Saintc-Beuve sau Taine ți cea cu tendințe novatoare, impulsionată de Bergson sau Freud, fără a fi fost, totuși, un adept al psihanalizei freudienc, Condiția su- premă a reușitei în eseistică e — după Zweig — capacitatea de intuiție psihologică. „Afiste- rul e lumea sa — observă Zweig referitor tot la Sainte-Beuve. Curiozitatea sa femininii, nervul cel mai puternic al organismului său critic, se apropie peste toi unde mijește un secret al caracterului, un întuneric al destinului." 15) Zweig se distanțează însă dc tendința de a acorda prea multă atenție laturii anecdo- tice, de „înclinația spre birjă" a criticului francez, de tendința lui, ca fi a lui Freud mai tîrziu, de a explica faptele de viață fi creația artistului prin prisma eroticului, de a atinge mereu „secretul cordonului". Doar cazul lui Kleist Zweig recurge la o asemenea metodă fi explică oscilațiile între exaltare si sobrietate, neliniștile și prăbușirea finală a poetului doar prin tragedia sexuală trăită de el: „De obicei — remarcă Zweig — nu e necesar inir-o biografie să atingi ceea ce se numește „secretul cordonului"; dar tocmai briul acesta închide intr-insul forțele cele mat tainice ale lui Kleist și, cu toată spirituali- tatea sa eminentă, caracterul său este determinat de habitus-ul său erotic, ciudat de oscilant fi totuși ăi se poate de tipic. Imaginația sa dezmățată, exagerată, neinjrintă, căreia ii place să scormonească în imagini și să se reverse in hiperbole, își are fără îndoială originea în acele excese secrete"'») Alegerea obiectului dc studiu, considerată — pe bună dreptate — de scriitorul austriac ca una din condițiile reușitei întreprinderi — se face la el de cele mai muite ori in virtutea unor condiți spirituale, a unei simpatii a eseistului pentru personajele înfățișate, criteriu ce implică, desigur riscurile subiectivității, pe care nu inlodeauna Zweig a știut să Ic evite. Dc Balzac ii apropie spre exemplu fanatismul muncii, de Stendhal spiritul justițiar, de poeta Marceline Desbordes-Valmore, adincul simț muzical, de Renan credința (firește eronată) posibilității unei unități spirituale, deasupra claselor a oamenilor de elită, de Dickens interesul pentru universul infantil, de Kleist cunoașterea și comprehensiunea adîncurilor prăpăstioase ale sufletului. „Psiholog din pasiune, creator din. voința de a crea, inti exercit arta numai in direcția in care mă simt îndreptat, numai asupra figurilor- de care mă simt profund legat," •) — notează Zweig, subliniinduși el însăși preferințele. Nu este însă mai puțin adevărat că a scris și despre Fouctie (Jospch Fouche — 1929), politician francez care servise mai multe guverne, abdicînd din dorința de putere și de bani la orice principialitate. Conturîndu-i portretul cu o remarcabilă subtilitate, Zweig alunecă în această des controversată carte, mai mult decît în orice lucrare a sa, poate, in subiectvism Renunțarea la istoricitate duce și aici la amestecul de observații line cu aprecieri arbitrare Fouche devine astfel pentru Zweig o întruchipare a omului politic în general ți neprincipia- litatea absolută a acestuia apare drept specificul oricărei activități politice, indiferent de ce natură. Variante ca tematică (deși mai puțin totuși decît la alți eseiști) eseurile lui Ștefan Zweig au o unitate pronunțată, conferită de personalitatea lui distinctă care-și pune am- prenta pe fiece rînd scris. Observația e valabilă, de altfel, și pentru întreaga creație a lui Zweig, caracteristică remarcată, intre alții, de Hans Martin Elster, un alt exeget al său. „Mi eseistica cit și creația literară propriu-tisă — notează Elster — formează un singur tot, căci ele izvorăsc dintr-o singură natură, și această natură are nevoie doar de diferite mijloace ca să-și reflecte mereu din nou cunoașterea ei de viață și om." *) Concludente în sprijinul acestei aserțiuni sînt și firele care duc de la un sector al creației lui Zweig la altul. Di: multe ori aceleași situații, aceleași episoade sini prelucrate epic, iiric și chiar dramatic. Astfel unui episod din eseul despre Dostoievski îi corespunde poezia iui Zweig Der Mârtyrer (Martirul), eseul despre Dickens cuprinde o prezentare a perioadei eiisabetane, iar profesorul din nuvela Verwirrung der GefuMc (Simțuri rătăcite) consacră ți el orele de seminar aceleiași epoci. Eseistica lui Zweig stă astlel — după cum am mai arătat — sub semnul aceleiași curiozități veșnic vii și a puterii de a urmări pe drumuri înguste și fluctuate — mișcările sufletului. Această curiozitate și-a pus pecetea și asupra galeriei de tipuri din proza lbul*m, p, 111. 1*J șie/an Zwelp : in luptă cu demonul. aueurejă, p. I3S-13S. ivj apud KruHn Ricyer : op, cH,, p- M7. 1’) apud Erwin Rieper; op. clt„ p, ISP. 61 OrientSrl scurtă zweigiană, Eseistul se remarcă ca și nuvelistul prin portretistica sa, categorie compozițională cultivată cu deosebită artă și nuvelă, și care relevă specificul stilului său t precizia analizei, pasiunea pentru detaliu, durul de a înfățișa realitatea umană prin ci leva trăsături condensate. Amănuntele de ordin fizic sînt nu rareori revelatorii pentru viața sufletească a eroilor; conturului plastic al personajelor i se acordă insă numai în măsura în care slujește la pătrunderea psihologică. Iată, în eseul despre HoiderJin, zguduitorul portret al marelui poet aflat în ghearele demenței, cu schimbările aduse de aceasta-: „Figura, și ea, recade obosită și fără încordare in ea însăși, încetul cu încetul se întunecă ochiul care odinioară privise ații de entuziast în sus. Uneori zvîcneție deja orbitor și primejdios deasupra genelor fulgerul demonului in mrejele căruia căzuse sufletul său. In cele din urmă, în anii de uitare, obosește și făptura înaltă se încovoaie — simbol groaz- nic! — apăsîmi în jos capul prea greu. Și după cant ni-l arată iarăși peste cincizeci de ani — o jumătate de secol după portretul din tinerețe — «n desen in creion pe Cel jindul captivității divine”, îl' vedem, cutremurați, pe acel Hălderlin de odinioară ca moșneag hîrbuit și știrb, fîrîndu-șt trupul sprijinii în baston, și cu mina ridicată solemn declamînd versuri, în gol, înir-o lume nesimțitoare. Numai simetria naturală a trăsăturilor își bate joc de ruina lăuntrică și fruntea nu rămîne boltită chiar cind spiritul se prăbușește; ca o statuie strălucitoare sub desișul înCîlcUului pâr cărunt, ea se înfățișează cu o puritate neîntinată privirii noastre zguduite."11} La fel de impresionant este la Zweig și darul asociațiilor, al apropierilor și distinc- țiilor semnificative. Hblderlin este astfel prezentat în contrast cu Whitman, cu romanticii Shelley și Novalis dar revelatoare mai cu scamă e comparația cu Baudelaire: ,,Baudelaire, care elaborează în întregime din material terestru concret, cu egală pasiune intelectuală ca If'olderlin, este poate antipodul liric desămrșit al acestuia. Poeziile sale, create cu totul din comprimare (in timp ce ale lui 1 Itilderlin sînt făcute dintr-un soi de expansiune ima- terială), sînt, ca plăsmuiri plastice ale spiritului, tot aiit de trainice în fața infinitului ca și muzica lui lliildertin; Strălucirea lor cristalină și forța lor nu sînt mâi puțin pure ca transparență albă și armonică flotantă a lui lliildertin." Nielzscbe și Dostoievski ii apar Înrudiți ca sensibilitatea, nu și ca atitudine în fața vieții. Goelhe la rîndul său e înfă- țișat ca stind la antipodul sumbrului profet al supraomului. Dalelor biografice ca atare li se acordă o atenție redusă. Autorul se străduiește să recompună viața și opera personajelor reînsuflețite dc el. impuilîndu-le prin fantezia iui creatoare, în planul vieții autentice. Bogate în semnificații, încărcate de tensiune drama- tică, eseurile lui Zweig se remarcă totodată prin darul iui de a concentra la maximum materialul ca și prin severitatea organizării, Iată un exemplu; Conținutul ideologie personal al romanului H y per i o n poate fi deci concentrai înir-o coajă de nucă; din elevafiunea lirică a cuvîntului răsunător se desprinde doar un singur gind, acesta este — ca totdeauna la Hblderlin — esențialmente un sentiment, singurul pe care l a trăit realmente, senti- mentul incompatibilității lumii exterioare cu cea interioară, sentimentul dualist al dezarma- ntei vieții," **) notează Zweig într-o caracterizare în care nici un Cuvînt nu e de prisos. Nu lipsesc însă nici aserțiunile discutabile, clementele subiective fiind în eseistica Juî Zweig mai reliefate decît în restul creației, Exemplele sînt numeroase — bunăoară atunci cînd — din dorința de a releva elementele idilice din opera lui Dîckcns, explică particularitățile concepției despre lume a romancierului englez prin legăturile sale cu con- servatorismul șî subestimează critica lui la adresa Angliei victoriene, sau cînd neglijează aportul ca gînditor al lui Tolstoî. Subiectivismul lui Zweig iese marcant în evidență și în încercarea sa de a realiza în ciclul Baumeisfer der Weli clasificarea seriei de portrete ale unor creatori de cultură de diverse direcții. Intenția sa este formulată încă în primul volum, Drei Meisier (Trei maeștri) — acesta cuprinde eseurile despre Balzac, Dickens și Dostoievski — precum urmează : „O viziune unitară încearcă să înfățișeze pe cei trei mari și în sensul meu unici romancieri ai secolului al XlX-Iea ca tipuri care tocmai prin con- trastul personalităților lor se completează și ridică poate noțiunea de creator epic, de romancier la o formă clară. M) In ce! dc-al doilea volum al ciclului, Der Kampf mit detn ștefan Zwetp: In lupUi cu demonul. RucureșU, Urs. p. 14. Ștefan Zweig : In lupta cu demonul, p. Sî. îi) Șt«/an ; op. cit., p. 74, h) ap ud Erurin Rieyer : op. cit-r p- 165—J6<3. 62 Orientări Dămon (In luptă cu demonul), idcea e dezvoltată, planul întregii serii conturindu-se mai precis. „Nu cant formule pentru spiritualitate, ci creez forme ale spiritului. Și dacă in cărțile mele apropii întotdeauna conștient asemenea imagini, asta se înflmplă numai în modul în care procedează pictorul care caută pentru operele sale spațiul potrivit unde lumina și contratumina se întretaie cu acțiune reciprocă și, prin pandante, iese în relief analogia, la început ascunsă — acum însă fățișă a timpului.'115) Pornind de la tezele enunțate, Zweig procedează la determinarea unor tipuri spirituale. Balzac. Dickens și Tolstoi aparțin — după această clasificare — tipului epic, al artiștilor care in opera lor creează o a doua realitate pe lingă cea existentă. Pe Casanova, Stendhal și Tolstoi (vo- lumul Drei Dichter, ihres Lebens) îi consideră ca făcînd parte din rîndul scriitorilor Ia care domină spiritul autoexprimării, iar Hblderlin. Kleist și Nietzsche (Der Kampf mit dem Dămon) sînt văzuți de el ca spirite demonice, la care pc prim plan se situează aspectele de răzvrătire aje sufletului omenesc. Zweig pornește din aceste clasificări evident de la unele particularități ale operei creatorilor amintiți generalizindude însă cu oarecare exa- gerare, estompînd temeiurile istorico-sociale, Dar acumularea de notații fine, stringența aserțiunilor, bogatul potențial emotiv, încordarea dramatică prin care — am văzul —- sc impun eseurile le conferă o mare valoare în ciuda elementelor lor subiective, iar lectura lor întărește valabilitatea concluziei lui Erwin Ricger, poate cel mai bun cunoscător al operei lui Zweig. „întotdeauna însă, chiar acolo unde criticii și specialiștii văd altfel pe cel înfățișați — așa cum s-a întîmplaf cu Dickens, Kleist și Nietzsche — descrierea antre- nează prin vigoarea cu care Zweig face dreptate modelelor sale. Poți fi de altă părere ca el, desigur. Poți privi aceste individualități altfel. întotdeauna cucerește însă in aceste redări înalta voință spre nepărtinire; dincolo de națiuni și epoci, raportul direct cu extra- ordinarul, care singur constituie pentru Ștefan Zweig măsura a fot ce e mare. Și poate nicăieri nu se manifestă atît de mult ca în eseuri ceea ce leagă diferitele popoare, punctele de înțelegere între oameni, lucruri pe care scriitorul le pricește ea moștenirea lui hotă- ritoare, ca elemente ordonatoare ale existenței sale interioare și ca obligația cea mai înaltă a talentului său".”) Cîteva umbre nu întunecă desigur semnificația creației lui Zweig și nu i sc poate nega scriitorului abnegația pură, afirmarea pasionată a demnității omului. Prin pilda de iubire de oameni ți pledoaria pentru necesitatea înțelegerii între popoare, mesajul operei sale își afirmă și azi prezența, situîndu-1 în rîndul scriitorilor avansați ai epocii. HERTA PEREZ M) Jt>idem. «> EruUn Rie^er : ap. cit., 174-1JS, Oricntâri 63 din lirica, universalii CHARLES BAUDELAIRL * POEME ÎN PROZĂ STRĂINUL iubești tu mai mult, omule enigmatic? Pe tatăl tău, pe mama la, pe sora sau pe fratele tău ? — Eu n-am nici tată, nici mamă, nici soră, nici frate. — Pe prietenii tăi? — Dumneavoastră vă folosiți de un cuvînt al cărui sens mi-a rămas necunoscut pină astăzi. — Patria ta? — Eu nu știu sub ce latitudine este situată. —- Frumusețea? — A? iubi bucuros această nemuritoare zeitate. — Aurul? —■ II urăsc cum voi îl uriți pe dumnezeu. — EH Atunci ce iubești tu, extraordinarule străin? — Eu iubesc norii, norii care trec... miraculoșii nori! In românește de Ana Grada VALERY LARBAUD M A G I N ^ntr-o zi, la Kharkow, intr-un cartier popular, (O, această Rusie meridională, pe unde toate femeile Cu șalul lor alb pe cap, au aere de Madonă!) Ui văzut o tinără femeie care se-ntorcea de ta țintind Ptirtind, după obiceiul de-acolo, ca pe vremea lui Ovidiu, 64 Din lirica universal* Două găleți atimate de capetele unui lemn In cumpănă pe git și pe umeri. Și-am văzut un copil în zdrențe apropiindu-se de ea și vorbindu-i. Atunci, mclinîndu-și cu gingășie mijlocul către dreapta, Făcu astfel ca găleata plină cu apă rece să atingă caldarîmul La nivelul buzelor copilului care îngenunchiase să bea. II Intr-o dimineață, la Rotterdam, pe cheiul Boompjes, (Era în ziua de 18 septembrie 1900, pe la orele opt), Văzui două fete care se-ndreptau către atelierele lor; Și în fața unuia din marile poduri de fier, ele-și spuseră la revedere, Căci nu mai aveau același drum. Ele se-mbrățișară cu drag; miinile tor tremurătoare Voiau și nu voiau să se despartă; gurile lor Se depărtau dureros ca să se apropie numaidecît In timp ce ochii lor neclintiți se priveau ... Astfel se ținură o clipă-udelungă foarte aproape una de alta, Drepte și nemișcate în forfota trecătorilor grăbiți, In timp ce remorcherele duduiau pe fluviu, Și trenurile manevrau fluierînd pe uriașele poduri de fier. III Intre Cordova și Sevilla E o stație mică, in care, fără vre-o pricină aparentă. Expresul de Sud se oprește întotdeauna. In zadar caută cu ochii vre-un sat călătorul Dincolo de gara micuță adormită sub eucalipți: El nu vede decît cîmpia andaluză: verde și aurită. Totuși, de partea cealaltă a liniei, în față. E un bordei făcut din crengi înegrite și lut. Și la zgomotul trenului o ceată de plozi zdrențăroși iese afară. Sora cea mare-i în frunte și se-apropie de peron Și, fără a spune-un cuvînt, dar zimbind. Ea dansează ca să i se-arunce cițiva gologani, Picioarele-i firave parcă-s negre în pulbere ; Fața ei oacheșă și murdară-i lipsită de frumusețe; Ea dansează și marile găuri ale fustei de culoarea cenușii Se văd, goale, svîcnindu-i, coapsele slabe. Și, răsucindu-se, pîntecu-i galben ; Și de fiecare dată, fac haz de aceasta, cîțiva domni Prin norii de havane, în wagon-restaurant... In rominește de TAȘCU GHEORGHIU Din lirica universală 65 ANDRZ BRETON L ’ U N I O N L I B R ' ff - emeia mea cu pâr din foc de vreascuri Cu gin duri de incendiu Cu talie de clepsidră Femeia mea cu talie de lutru-a dinți de tigru Femeia mea cu gură de cocardă și de buchet de stele de ultima mărime Cu dinții de amprente de alb suris pe albul pămînt Cu limbă de chihlimbar și de sticlă frecate Femeia mea cu limbă de hostie înjunghiată Cu iimbd de păpușe care deschide și închide ochii Cu limbă de incredibilă piatră Femeia mea Cu gene de bastoane din caiet de copil Cu sprincene de margine de cuib de rindunică Femeia mea cu Umple de ardezie de-acoperiș de seră Șt abur de pe geamuri Femeia mea cu umeri de șampanie Și de fintini cu țeasta delfinilor sub gheață Femeia mea cu-ncheieturî de aprinjoare Femeia mea cu degete de as de cupă și hazard Cu degete de fin tăiat Femeia mea cu subsuori de jder și de jir Din noaptea Sfîntuhu loan De merișor și verde mușchi Cu brațele de spumă de mare și ecluza Și din amestec de grine și moară Femeia mea cu gambe de rachetă Cu mișcări de ceasornicărie și disperare Femeia mea cu pulpe de măduvă de soc Femeia mea cu picioare de inițiale Cu picioare de legături de chei cu picioare de călfătuitori care beau Femeia mea cu git de orgă perlată Și cu gîtlej de trecătoare de aur De întilnire-n patul însuși al torentului Cu sini de noapte Femeia mea cu sini de mușuroi marin Femeia mea ca sini de creuzet de rubin Cu sini de spectru de trandafir sub rouă Femeia mea cu pîntec de evantai deschis al zilelor Cu pintecul de bulb uriaș Femeia mea cu spate de pasăre ce fuge vertical Cu spate de-argint viu Cti spate de lumină 66 Din lirica universală ; Cu ceafă de piatră rostogolită și de cretă muiată I din căderea unei sticle din care bei Femeia mea cu șolduri de nacelă Cu șolduri de lustru și pene de săgeată Și de tulpini de pene de păun alb De insensibilă balanță Femeia mea cu fese de gresie și asbest Femeia mea cu fese de dos de lebădă Femeia mea cu fese de primăvară Cu sex de gladiolă Femeia mea cu sex de zdcămint de aur și de ornitorinc Femeia mea cu sex de algă și de bomboane vechi Femeia mea cu sex de oglindă Femeia mea cu ochii plini de lacrimi Cu ochi de panoplie mov și ac magnetic Femeia mea cu ochii de savană Femeia mea cu ochi de apă pentru băut în închisoare Femeia mea cu ochii de trunchi mereu sub bardă Cu ochii de nivel de apă și de aer de foc și de pămint în românește de ȘERB AN FOARȚA ÎACQUES PREVERT PLAJA NISIPURILOR ALBE.. (temnițe ale castelelor de nisip Ucigătoare ferestre ale uitării Totul e zi de zi același Și totuși totul s-a schimbat Tu erai goală în soare Tu erai goală te scăldai... Pietricelele se mișcă odată cu marea Și tot timpul tot timpul voi auzi Dulcele lor refren de pietre fericite Veselul lor refren de Biet re ude Sfîșietor refren al vacanțelor Pierdut în valurile unei amintiri Sfîșietoare amintiri ale copilăriei Arsă iute de plăcere Supranatural suvenir al copilăriei Orbită de plăcere. Jn românește de ION ARJEȘANU Din lirica unlversalA RENE CHAR l ÎN SĂNĂTATEA ȘARPELUI V a fi Întotdeauna o picătură de apă care să dureze mai mult decît soarele fără ca ascendentul soarelui să fie amenințat. VI Să produci ceea ce cunoașterea vrea să păstreze secret, cunoașterea cu o sută de intrări. VII Cel ce vine în lume fără să tulbure nimic, nu merită nici considerație, nici răbdare. XII! Mulți sînt dintre cei care așteaptă ca primejdia să treacă iar scopul să se impună, pentru a se defini. XIV Mulțumește celui căruia nu-i pasă în remușcarea ta. Ești egalul lui. XV Lacrimile dezgustă pe cel căruia te mărturisești. XVIII Să poți să mergi, fără să înșeli pasărea, din inima arborelui la extazul fructului. XX Nu te încovoia decît pentru a iubi. Dacă mori, iubește încă. XXIII Dacă locuim intr-un fulger, inima ține de etern. XXV Ochi care, crezind că ați inventat ziua, că ați provocat vintul, ce pot să fac pentru voi? Eu sînt uitarea. XXVI Poezia este, dintre toate apele clare, cea care intîrzie cel mai mult in reflexele podurilor sale. Poezie, viață viitoare in interiorul omului reinnobilat. (Din voi. „Le Pofime pulvârise", Editions de la revue „Fontaine", Paris, 1&47) în românește de CONSTANTIN CRtȘAN □In lirica universali PIERRE JEAN /OUVE O SINGURĂ FEMEIE ADORMITĂ ^Pe un timp umed și profund tu ești mai frumoasă Pe o ploaie disperată tu ești mai caldă Pe o zi arzătoare tu-mi pari mai umedă Cînd arborii sînt in acvariul timpului Cînd mișcă minia lumii in inimi Cînd nenorocirea tună in frunze Tu ești dulce Dulce ca dinții de ivoriu ai marților Și pură ca o picătură de singe Care iese rîzînd pe buzele sufletului tău Pe un timp umed și profund, lumea este mai neagră Pe o zi arzătoare inima este mai umedă. In românește de AL. JEBELEANU Din lirica universali 69 cronica literară EMIL BOTTA: „POEZII" ^'LuH mut generoasă in ultimul timp cu reeditările. Editura pentru lite- ratură readuce in discuție un poet aproape uitat; Emil Botta. Cu un studiu introductiv întins pe aproape patruzeci de pagini, datorat lui Petri. Comarnescu, volumul îți dă sentimentul că ai in fată o operă încheiată definitivă, care aparține deja istoriei literare și, de aceea o tratare din alti perspectivă ar semăna a impietate. Pentru cititorul obișnuit cu strălucirile spectaculoase ale poeziei de dată recentă, versul lui Emil Botta pare venii de departe, poate dintr-un burg medieval, dinfr-o cetate gotică luminată di un amurg somptuos. Poetul e un romantic, un adorator al nopților, in ma- niera lui Novalis și a unei întregi cohorte de poeți ai veacului al XVflf-lec Șl începutului celui de al XlX-lea, dar cit de complex e dntecui scos di pe această unică strună! Meditativă in esența ei, poezia lui Emil Botta trebuie judecată intre anu- mite puncte de reper, vizibile fără efort. Micile eseuri filozofice, scrise în perioada începuturilor sale poetice (vezi România liberă, 1932—1933), sini semnificative pentru viziunea creatorului. Debitate pe un ton vaticinar, eb dau imaginea prințului danez meditind, cu craniul lui Yorich in mina, ir fața unui Elsenor universal “ „Pesimismul forței, al atletului obosit tic tir trup plin de viață rămîn împreună cu alte legende pretextul de speculație ș snobismul amatorului. Lupta noastră împotriva îngerului nu c însoțită dc nici o elegie. Acum cînd ne-a rămas de sedus doar vulgara providență, unbra trecutului sc ridică mai agresivă decît oricînd". Iată cîteva titluri de articol; „Un motiv ocult al tăcerii", „Nota asupra agonici" etc. Cu mindria inteligenței neangajate, tinărul se refuza contemporanilor In efervescența vîrstei, tinărul actor se manifestă ca artist plurivalent. Ir afară de eseu și poezie, găsim fragmente dintr-un roman. O cultură solidl l-a smuls din mrejele avangardismului scriitoricesc banal. Avangardismul său, dacă îl putem numi așa, gestul protestatar ll întil nim în aceste meditații tulburi care cristalizează o atitudine. Din aceastc perspectivă (a micro-eseurilor) trebuie înțeleasă poezia. Dacă poetul reu nește în poezia sa motive din poeții amintiți, o face fiindcă, pe acest fir îi descoperă pe aceștia afini spirituali. în ultimă instanță, gîndirea sa e oricum, de cea mai pură extracție romantică: „Apropiata moarte mi-o traduce un simbolism ocult oarecare. Interpre tată, îmi apare mai puțin ostilă ; un paradis agreabil, o nuntă albă ( ... 70 Cronica literar: I Am apelat la un registru de semne, de cifre pentru a mă obicinui cu neantul. Cum anahoreții care își cultivau plăgile se apropiau ca hoții de absolut." Un amator de statistici ar găsi in poezia lui Emil Bolta toată gama de metafore și simboluri care prefigurează nocturnul. Poetul nu e un meta- foric (metafora e rară, aci), fiindcă poezia, deschisă marilor întrebări aie universului e predominant reflexivă. Versurile sale nu se disting prin plas- ticitatea, ci prin texura lor de panseu — „ca în dialogurile din piesele lui Shakespeare" scrie Petru Comarnescu in studiu introductiv. Și cu aceasta atingem și altă problemă a liricii lui Emil Bolta. Critici mai vechi au remarcat „poezia de actor" al lui Emil Botta. Intr-adevăr, există indiscutabil in această poezie (sau. cel puțin in marea majoritate a poeziilor) două planuri: unul, al lirismului inițial, ți, altui, al punerii in scenă a sentimentului. Ca in spectacolele de pantomimă, fondul gros care acoperă fața acto- rului ii subliniază mimica. Tonul e hieratic, ușor afectat, încărcat de explicații: „Veniți, adieri negrăite și blînde /în ale visărilor crenge și luneci / Vino, monarhiile Timp cu nobili tăi /Azi și Ieri, Acum și Atunce" 6. Călinescu găsea în poezia Iui Emil Botta „foarte frumoase versuri de- clamatorii". O astfel de poezie trebuie văzută în scenă, ascultată, poate paradoxal, imaginată spectacol-monolog: „Mă privea, mă îngheța / ochiul de aur, basilicul nopții / Pace vouă, ceruri! Salut, logodnică noapte! Veghind ale îngerilor dumbrave! / stelelor mele paznice, ave! Evoluind cerebral, poetul preferă alegoriile: „Aș vrea să mă cheme Dorința, / dc aceea cînt cu oarecare ușurință (...) Aș vrea să mă cheme Panică, Ură / să-mi cadă viața ca o mură-n gură" etc. Poetul simte nevoia să-și joace personajul, eroul liric, ți de aceea (tot Ia modul alegoric) concretizează abstracții: „Un țăruș de foc a crescut în inima odăii /am s-o leg acolo c-o frînghie / și înfigîndu-și așchii în coastă, am să-i spui: /Așa se pedepsesc uzurpatorii" (Melancolie). Sînt prezente, dealtfel, in poeziile lui Emil Bolta, o mulțime de personaje din literatura universală sau mitologie. Trecerea timpului, atitudinea morală se măsoară prin raportarea la ele. După toate acestea, ni se pare interesantă discutarea unei alte pro- bleme atit de evidente ta prima vedere: aceea a prezenței și rolului folclo- rului român în poezia lui Emil Botta. Petru Comarnescu, eseist fin, își intitulează studiul introductiv tranșant: „Folclor și universalitate în aria poetică a lui Emil Botta făcind analogii cu Ion Țuculescu sau Brâncuși sau Tudor Arghezi, în privința modalităților valorificării folclorului na- țional. Ba mai mult, undeva Petru Comarnescu depistează caracteristici ale artei poetice, inspirate de folclor, care (in de însăși viziunea poetului. Impresia noastră e că se merge mult prea departe, extinzind excesiv noți- unea de folclor național. Din viziunea folclorică vin păsările, multe purtă- toare ale morții 2 Sau lima, munții, codrii ? Sau versul „O, visule, visule, rău te mai porți", comentat de autorul studiului introductiv cu multe amănunte „pro domo“ Ne-am amintit de rindurile lui G. Călinescu, scrise despre o carte (excelentă de altfel), în care „îngerul păzitor" erou consi- derat ca făcind parte din folclorul național: Aceste lucruri sînt atît de Cronica literari banale încît a le folosi cineva înseamnă a scoate cele mai elementare mituri din fondul cel mai elementar, fără a se inspira din folclorul național“ (Adevărul literar și artistic, 8 nov. 1936). Tn lumina celor spuse mai sus, folclorul nu ni se pare un element de viziune, ci unul de recuzită. El nu modelează poezia lui Emil Botta, care este formată la izvoarele unei vaste culturi universale. De altfel, chiar poetul, intr-un articol mai vechi, declara „Nu văd avan* tajele unei întoarceri, fio și în vis, la vechile eresuri populare (România literară 37/1923). Că poetul replica astfel unui gândirism agresiv, e altă poveste. Nu viziuni folclorice avem in poezia lui Emil Botta, ci viziunea unei lumi în destrămare, văzută din unghi romantic. Ea este creația unei inteligențe febrile, a unui poet original, care însă nu se revendică poet în primul rînd. Creatorul nu trebuie privit separat, pe părți: poetul într-un sens, actorul in altul. Creația omului de artă Emil Botta se va revela, pentru cercetătorul de mai ttrziu, de o impresionantă unitate. CORNEL UNGUREAW VICTOR FELEA: „REVERS CITADIN" 1 ^-ără tremur și patimi, avind calmul străveziu al lacurilor, melancoh- zate ușor spre apus, poezia lui Victor Felea transcrie o unică stare de spi- rit, contemplația timpului în acțiunea lui unificatoare, prin aceasta pacifică. Solicitările din afară și dinăuntru, chemarea prezentului ca și rezonanța eve- nimentului consumat în bucurie ori dezamăgire, nostalgia ipostazelor neîm- plinite și zbuciumul surd, stins, al unei genealogii țărănești, spectacolul actului constructiv și rumoarea discretă a universului, se confundă, într-o pulbere liniștitoare prin ireversibil și însumare. Medicină cu atît mai efi- cace, cu cît ambițiile sale nu au nimic ostentativ; mersul in continuare, alături de ceilalți, puterea înfăptuirii, satisfacțiile paternității, degustarea farmecului ttrgurilor și durilor, al tihnei grădinii, și freamătului străzii, biruința asupra tentaculelor singurătății, și a insinuării anilor în creștere, la orizontul cărora sclipește vag avertismentul suprem: „O, speranță tre- murătoare, / ce nesigură o tulpina ta abătută dc ape, / ce vuet enorm te învăluie/ încît abia mai auzf/ ecourile unor vise pierdute./ Unde să cauți/ ceea ce n-a putut să fie ?/ Timpul se duce/ și surpă încet argila făpturii./ Plantează vise tarj/ pentru o scurtă nemurire pămîntcască. / (Vuet enorm). Terapeutica lucrează cu un fel de tehnică a combaterii negurilor, a rezistenței la asaltul neliniștii, tehnica constînd dintr-o înfruntare blîndă. Arma este surîsul de o seninătate imperceptibil dureroasă, menit să des- curajeze contrariatățile, prin simpla lui arborare. Atitudinii ii corespunde refuzul lirismului despletit, al confesiunii strict biografice, și reticența în Cronirt Uterarfr fața pieptului dezgolit, a gestului patetic. Se preferă, cu alte cuvinte, sune- tului _ ecoul mării umflate — țărmul dezertat de valurile cîndva năval- nice, cerului aprins sau devastat — presimțirea zorilor și insinuarea serii. Punctele în spațiu sînt pridvorul casei de țară, grădina locuinței de la oraș, poalele dealului, odaia copilului, așa dar planurile secunde, retrase, de fundal, unde și legăturile dintre elementele ce le populează sînt estompate, și de unde ochiul poate să întîrzie, vă vagabondeze, și eventual, să se piardă : Noaptea, ia lumina lunii, Grădina se umple de umbre tremurătoare Și poți sta îndelung să privești Dantela lor nestatornică. Aici, zgomotul lumii abia se aude Și de ridici privirea către stele fii pare să pămîntu! privește prin tine In infinit... (Noaptea, în grădină). sau ; Numai pe mine mă văd în crepuscul pierzîndu-mă cu ultimul cîntec. — precum altădată Orfeu. (Prin timpuri). După cum lucidității vigilente, solare, i se substituie dispozițiile fluide ale reveriei sau somnul. Aceste repere menite nu reconstituirii de peisaje, ci întoarcerii la sine, suscitării cadrului prielnic meditației, nu sînt totuși sim- ple pretexte externe. Intenția este ca, prin cîteva jaloane risipite în ceața luminoasă, să se restabilească o armonie înțeleasă nu numai ca acord intre eu și lume, ci ți între năzuințele de puritate și lecția de experiență aspră, înregistrată ca o melodie surdinizată, difuză, cu efecte de deseîntec : ,,M-am urcat pe o colină înaltă./ Am venit să ascult/ cum cîntă ca o mare orchestra în surdină, / vîntul cel necuprins.// Cînd dulce și blînd, / cînd în șuier mai aspru mă învelește/ și îndelung mă face să cunosc/ vraja lui delicată,/ descîntecul său plin de murmure și de fantome ciudate/ Și deodată simt cum mă preschimb într-o altă făptură / Și-mi dă puteri fără margini, / Un auz infinit cc pătrunde prin vremi / Și atinge străvechea, tăcută durere umană / Ce vine mereu după noi / Ca o imensă, stranie maree// (M-am urcat pe-o colină). Reticența de principiu, mai mult decît simpla pudoare afectivă, împinsă uneori pină la voința de ștergere, de anonimizare, nu anulează o anume însingurare de ținută poetică. Privitorul se așază din perspectiva unui copac izolat pe colină, a mesteacănului, detașat între semenii săi, a trecătorului zăbovind de unul singur, a celui care își încurcă pașii în ierburi, departe de tumultul obișnuit și altminteri, rîvnit: pină ți sub alura modestă, se semnalează zvîcniri de orgoliu, judecind după autodefiniții de genul: „Eu sînt un diamant ireductibil,/ focar de amintire milenară, / dar stră- lucirea mea e-n mine, nu-n afară" —/ (Ireductibil), sau: „In liniștea aceea din munți / numai glasul meu să-se-audă, / murmur fără sfîrșit / tul- burător și ciudat / asemenea timpului". (Un rîu de munte). Pendufațiile nu trebtte luate ca alternative ale unei posibilități bipo- lare, sfîșiate, arborînd un echilibru de suprafață, ori, cu atît mai puțin, cucerindu-ți pacea cu prețul unor mari eforturi. Vocația poetului râmi ne 73 Crnnlea UtcrAră o ireductibilă nevoie de unitate lăuntrică, de intimitate deplină cu sine. Tul- burările, oricit de intens ar fi sugerate, se rezolvă înainte de a periclita transparența funciară a eului. Aluziile la crispările din adine, mărturisi- rile strecurate nu ostentativ, cu privire la suferințele traversate, la încleștă- rile impuse de circumstanțe adverse, ori la resemnările sale intră, dacă nu în destinul propriu al lucrurilor, ca niște componente ale procesului vital: ele nu au altă consecință decît verificarea setei potolite dar irezistibile de împăcare cu „veșnica metamorfozăChiar și înfruntarea dintre generații se rezolvă pacific: Totdeauna am vrut să fug de tine, tată, și de casa ta, Am vrut să fug de prea marea semănare cu tine, împins de un copilăresc orgoliu Să mă înalț mai presus dc destinul tău asuprit și mărunt. Și-acum o tnînă supusă-ți întind Și-asemănarea cu tine nu mă mai tulbură. (Azi știu). De aceea, asigurările cu privire la frămintările învinse, la oscilațiile intre „elan și resemnare", la ceva mai insidios, ca și călătoriile întreprinse „către negrele abisuri (către țara finală) misterioasa Ithaca", circumscriu doar o ipostază, o eventuală ispită, — veche, e adevărat, de vreme ce îl frec- venta pe poet încă in prima tinerețe (așa cum atestă versurile corespunzător datate și publicate în acest volum, pentru prima oară), — dar care este insă nu mai puțin stăvilită, stăpinită, și ținută departe de insul lui organic. Sugestia înfruntării lăuntrice, de sorginte baconskiană, evită stagnarea trandafirie intr-o beatitudine facilă, vecină cu placiditatea; ea imprimă nu odată discursului poetic monocord, un impuls sangvin, infuzie cu atît mai necesară, cu cit reflexia ca atare, obstinată în aceleași concluzii, nu conferă totdeauna planului interior aceea dimesiune secretă care pune in vibrație inspirația. Cînd insă acest efect de deplasare se produce, atunci, indiferent de motivul imediat, ne simțim antrenați in curgerea timpului lăuntric: „Azi știu că odată cu chipul / Mi-ai dat și un dar mai ascuns, / un dar ai cîntărilor drepte,/ și mă întorc la casa ta,/ vin să te iau mai departe prin timp/ și umila mea glorie/ aș vrea să fie o lumină/ pentru calma ta înserare"./ (Azi știu). Un efect similar îl produc poeziile Tăcerea grădinii. Un an s-a dus. Unde am văzut. Trec prin lumină. Aprilie, Genealogie. Tot ce susține în- demnul la plenitudine, la încredere, lumina unui peisaj familiar, rotația ano- timpurilor, căldura activității unanime, conștiința continuității, iși afirmă tăria discretă nu împotriva, ci în consonanță cu cadența virstelor. Tristețea ireversibilului, a exilării treptate, din imperiul pasiunilor, a sentimentelor neimpărtășite și iluziilor anacronice, pedepsește numai ființa prezumțioasă, pornită în răspărul ordinii nevăzute, a universului. Sancțiunea antrenează o zbatere sterilă, frustarea de satisfacția cea mai puțin spectaculoasă, in schimb inalienabilă și durabilă, care este evidența frumuseții lumii. „Acuma cele mari minuni s-au risipit / și numai uneori sufletul meu aude cu cintec / de fluier depărtat și nostalgic. /" (Genealogie). 74 Cronicii literari Alte poezii sirii insă consemnări ale aceluiași adevăr, confirmări ca variante minime discrete ale anei înțelepciuni fără mari perspective ca sur- prize poetice. Epuizarea provine din însăși înțelegerea sentimentului funda- mental. Timpul nu este rezultatul unei intuiții senzoriale, care impune de-a dreptul impresia de mușcătură ori de mîngiiere, a clipelor, și nici încunu- narea unei exploatării abstracte, metafizice, in stare să cufunde insul in abisul imemorialului, al începuturilor, ori să fulgere viziuni ale viitorului. Timpul este mai mult o categorie moral-biologică, și sinusoida lui, spre a fi sezisabită, are nevoie de reflexia discursivă, de comentariul exterior, chiar concentrat, ba și de concursul alegoriei, al personificării sentimentelor ge- nerale. Șansa artistică a unei atari viziuni, depinde atunci de aptitudinea gîndirii spre inedit, spre surpriza meditativă, desigur mascată sub aparența obișnuitului. Dacă pornirile elegiace, aluziile la arderile de mult stinse, aveau ca punct de plecare lirica banconskiand, poezia de azi a lui Victor Felea, poezia înțelepciunii simple, omenești, îl apropie pe undeva de viziunea fui Prost. De unde și spiritul ei de un bucolism modern, deschis in egală măsură celor două dimensiuni ale timpului, neliniștii iui încurajatoare. Desfășitrîndu-se lent, menit parcă să nu stirnească niciodată zgomot în jurul său, Victor Felea își cultivă cu suris răbdător, grădina. Mai concen- trai în sine decît altădată, mai aproape de propria sa natură, nu se știe dacă poetul nu-și va arăta în curînd o măsură nebănuită. Trebuie numai așteptat. MIHAf PETWVEAW HARALAMBIE ȚUGUI: „POEZII"*) f^oetul Haralambie Țugui, vechi colaborator al revistei Orizont, a de- butat editorial acum vreo trei decenii printr-o mică plachetă intitulată, juve- nil și nostalgic, Liane crude, din care prezentul volum reține două poezii, muzicale, eterate, grațios feerice: „Aici tc-ai aduna la sfat cu-ahinii, Izvoa- rele să-ți eînte tremurat, ȘL împletind cu vis beteala lunii, /In basm te-ai dărui, purificat./ Mestecenii cu coapse sidefate Te-ar pc creștet eu zăpadă, /Și cerul tot din slăvi îndepărtate / Și-ar prăvăli luceferii la nadă." (Pădure). Finalul poeziei, insă anunță un bard al luptei și al speranței: „L'n Făt Frumos, năvod ți-ai arunca, /Și spuza lor de-a pururi arzătoare /Ai ba- tc-o-n steme de argint, și za /Ți-ai face pentru lupte viitoare ...“ Intr-ade- văr, viitoarele lupte vor găsi în Haralambie Țugui un poet treaz, activ, inspirat. Pină atunci, talentul lui se va manifesta in aria unui lirism mai intim. Versurile vohrmtdui următor (Prohod pentru zi. 1939) sînt ale unui poci matur, armonioase, șlefuite cu migală: ,,Un braț. în gol întinde conde- iul ca o floare ,,, / Penița-i, împletită în curcubeu și nea, / Și-a frint trudită veghe dc-atîta întristare, / încet. în călimara unde s-a stins o stea. Pe masa colbuită un deget pal «le soare. / Sfios ca și poetul s-apleacă lin și ■) E I. l&.s Cronica literară strînge, / Bolnave de tristețe, poemele pc care /Trecînd, stafia toamnei le-a iscălit cu sînge". Ce sumbră presimțire a avut tinărul poet intitulindu-și atit de funebru volumul secund? Se apropia un război teribil, în care își vor găsi moartea atiți poeți, șl într-un cadru mai puțin catifelat ca al poeziei citate ■ experiența decisivă, din care puțini se vor întoarce ia fel ca mai înainte. Pentru unii, războiul a fost o moarte fizică, pentru alții, una morală. Cițiva au murit și au înviat. Haralambie Țugui face parte dintre ei. Războiul e capitala experiență a poeziei lui. Volumul se termină cu un patetic Re- tnember. Haralatnbie Țugui va evoca războiul în multe ocazii, la început cu subtilități quasi-parnasiene: „In cimitir, prin boarea vesperală, f Amurg șî gînduri cad tîrziu pe trepte ... / Copacii cresc ca niște umbre drepte / Din cei ce dorm la rădăcini în poală./ / Mormintele stîng grave și-nțclepte / în somnul beat de-aromă vegetală, / Par sochiri verzi dintr-o enormă sală / Ce s-a deschis, statuia să-și aștepte./ / Dans — ierburi mari se cațără pe tine, /Și-acerb mușeîndu-ți lacom din retine, /Fiorul verde-și saltă mii de guri./ / E-al Vieții glas, nestinsul, cc mai vine /-Să-ți toarne-n tîmple freamăt de păduri: Ascultă-atent I Trec morții prin nervuri..," Sonetul se intitu- lează Memento și e datat 1945. De la acest memento ta remember nu era decît un pas. Și poetul îl face. Insă, de data asta, războiul, moartea absurdă, na mai sînt evocate somptuos, dar crispat, țipat, scrișnit, gîfîit, ca în Ciclul morții al lui Camil Petrescu: „Noaptea, picioarele ... / Atît am rămas /Lumea-o groapă /Plină cu apă. / Grea și murdară apă. /Nici un zvon, nici un glas. / Plouă de sus, ori dc jos? / Pămintu-i jos, sau sus?... /Ce mult am dormit! /Și tot mai departc-s zorile, soarele. / Pleacă din nou la drum nesfîrșit / Noaptea, picioarele ; /Noaptea picioarele ; /Noaptea picioa- rele..." (Marș de noapte). E un lirism de război, cri versuri sacadate și dure, ca un bocănit de bocanci, grei, monotoni, obsedanți. Nota elegiacă dispare, surdina e inutilă, ca și versul frumos. Haralambie Țugui își des- coperă un glas patetic, o inimă mare. Ceea ce chiamă inevitabil retorica, discursul: „Venițî să cîntăm un poem împreună, / Un poem cu brațele des- chise spre lumea întreagă, / Cti ochii plini de ecoul prelung al luminii pe mări, /Și inima ca o amforă grea de miresme arzînd, / Un poem ce se vrea dăruit tuturor /Ca o platoșă vastă și naltă dc oțel sideral /Sub care, nestinsă, bucuria mereu să palpite...“ (Poem pentru pace). Desigur, de la retorică și discurs la versul retoric și discursiv nu e mult și suficiente poezii ale lui Haralambie Țugui au această meteahnă. In special cele care for- mează ciclul Lauri. Poetul care găsește tonul just cînd e vorba să evoce, trăiri personale, se ambiționează să cuprindă in versuri cît mai multe ias- peefe ale realitățiiagricultură, minerit, pescuit. Viziunea e reportericească, în ciuda bunelor intenții: „.Jos — pilcuri de mineri în drum spre șut / Sfî- șiindu-i dimineții mătasa... /Sus — ca niște cocori uriași — /Corfele de la Aninoasa" (La Petrila) Uneori, cu o peniță jovială, este schițată cite-o humorescă: „Nu-i albastră-verde mare. /Ci doar lanuri pînă-n zare!... /Nesătul dc joc și scaldă, / Vîntul unda le-o tresaltă, / Și-n brumatcle tala- zuri /Lacom sfîșic atlazuri, /Speriind din somn perechi, /lepureștile urechi". (Pastel). Romantismul structural al lui Haralambie Țugui se ac- centuează, fie în evocări ale Teiului eminescian, fie în parafraze după un concert de Schumann, izbucnind plenar în Hora Unirii: „Horă a sîngelui, 76 Cronica literar* dorului, dragostei. / Românească și dulce horă de frate! / Inima ta mîndră, rotundă cît Dacia. /Ți-oi auzi-o și-atunci cînd voi fi în pămînt / Cum bate și bate ..." Dar, minus cîteva momente iarăși retorico-declarative (Lirica, Clipa de dragoste, Unison), cu adevărat inspirat este poetul în cîntecele de dragoste, nu atît cîntece cît evocări de dragoste, o dragoste tîrzie, estompată, zvîcnind imperceptibil prin „pînza de aur a toamnei". Forma preferată e sonetul, cu versuri tăiate în marmură de Păros, îndelung și măiestru lucrate. Re- cementul ezită între cele trei, patru sonete care ar merita citate, decizia- dtt-se, în fine, pentru acesta, ridieîndu-și pură în lumină corola de crin cu patru petale: „în marmură visînd să-mi dăruiești / Fiorul treaz cu fră- gezimi de ciută, / Din tîmpla mea te-am plăsmuit — volută — /Și te-am săpat în ea, să veșnicești. / Să fii și dor și cîntec și lăută / Desprinse corzi sunai, dumnezeiești; / Și te-ascultam cum vic-n daltă-mi crești / Tu, cea de azi, - desăvîrșire mută. / Mă plec și-ncerc să-U mai descînt, uimit, / Mijlocul zvelt și pătimaș și crud / Cu miinile ce, pur. te-au dăltuit,../ / In linia exta- ticului nud /Torc raze vechi dc soare asfințit, / Și te privesc : Dar nu te mai aud." (Sculptură). Redebntul tui Haralambie Țugui e tirziu, dar nu întîrziat. RADU CÂRNECI: „ORGĂ Șl IARBĂ" ^^-ar un poet atît de puțin „decadent" ca Radu Cârneci. „Decadent" in sens absolut estetic, de școală literară, de viziune, de sensibilitate (nicide- cum tn sens moral j. Radu Cârneci nu are nervi, angoase, melancolii per- sistente ; nu are vocația minorului, a artificiosului, a naturilor moarte; nu cîntă femeia clorotică; nu e deloc subtil sau rafinat. E, cel puțin în intenții, un poet major, complinind, aproape programatic, în moduri majore. Poe- mele lui iau naștere firesc în zodia leului, sub semnul soarelui tutelar. Adorator al soarelui, în cartea de debut, al soarelui considerat măsură a j tuturor lucrurilor („Noi și Soarele'1), poetul se închină actualmente acelu- iași zeu: „Dimineața mă descopăr și-ți .șoptesc : / primește-mă în lumina de aur, părinte, / cu tot ce am ceresc și pămîntesc, / strălucitor ca tine și fierbinte,/ fiindcă sînt cea mai frumoasă creație a ta ...“ (Imn Soarelui). Desigur, numai o mare admirație literară, nu și o certă afinitate de structură, il face pe Radu Cirneci să dedice versuri lui Bacovia : „Nesomnul îmi plantează arbori albi/ și stde-s pe ramuri fructe albe,/ iar liniștea e ca o fată, albă./ cu toga peste umeri, susur alb.// O, noapte-ntinsă, ca o marc albă,/ — prietenii mei dorm sub arbori albi,/ cu visurile, dans ) de păsări albe — / din cornul lunii cîntu-mi zboară alb" (Alb). Cit de su- perficial bacovian este acest optimist cîntec alb vede oricine. Mai aproape e poetul de B. Fundoianu (căruia i se închină un Plîns de toamnă), numai că vitalitatea lui Radu Cârneci nu e deloc tragică. (Evident dacă poetul nu-l amintea pe Fundoianu in dedicație nicidecum nu l-ar fi amintit subsem- natul). Categoric, Radu Cârneci nu are „sentimentul toamnei11 O poezie — intitulată așa — debutează aproape bacovian („Iată, o simt peste frunte,/ Cronica literara 77 cu clipe și frunze curgînd,/ picurindu-mi în ochi culori,/ pătrunzîndu-mi sîngele"), pentru a se termina reconfortant: „Eu am să frec pe străzi, / am să culeg urmele verii pe tălpi,/ și-mi voi pune pe umeri dragostele ncîntoarse. / ca pe niște grade de maturitate ..." i Așadar, un apolinic, dar nu unui calm și abstract, rigid sacerdotal. Nu. Un solar prin vocație, tumultuos cit îi permit coordonatele zonei tem- perare unde a văzut lumina zilei. Radu Cârneci are respectul creației dura- bile. Poezia sa se populează cu statui. Dragostea însăși implică creație,' partenerii modelîndu-se reciproc ta același mod statuar : „... Și mă uimeam și te sculptam, / tu, legănată armonic, / din coasta mea făcusem ram / și chip cioplit. — mă-nchinam ție...“ (Sfîrșit dc romanță). Aceeași obsesie sculpturală a durabilității îl face pe poet să dureze o foarte frumoasă Sta- tuie pentru capra neagră :....Și numai vulturii sînt mai lingă cer / într-o nemișcare de vînt și-nzăpeziri — /și numai curcubeiele peste abisuri / azvîrl viaducte mai subțiri — /și numai stîncile o chiamă să le fie / ultimul pisc dc răcoare .. . / Cîndva o vom zări, constelație. / în preajma stelei polare*'. / Tot prin monumentalitate îi impune Orga, veritabila emblemă a poe- tului fiind, totuși, iarba, iarba proapspătă, mustoasă. perenă. fată-1 plantind simbolici „arbori de viață" : „Primul, îl voi planta lingă fereastră./ — va fi o thuye, dc viață dătătoare —. / va fi veșnic verde/ și-și va dând miresme și soare. // Al doilea. / la răspîntia dintre nord și sud / stejar va fi — capcană pentru trăsnete — / și-am sâ-T văd pururi, am să-l aud'.; fată-l cintînd — bard păgin — dintr-un arbore: „Tîrziti, nop- țile cu cînt dintr-un arbore, t ca dintr-o orgă dc pămint — / atunci apele curg spre izvoare, / și munții caută-n ei vocea lui Zamolxe / iar din cimpii vin mulțimile melc, / și moartea c în pulbere sub pași." ; fată-l invocind pe Apollo: „Vino, tinere zeu/ te-aștept la marginea scrii, / mi-e dor de un timp dc sunete / furat dc pădurile verii ; / iată, iarba cu umbrele / se-adună în pat răcoros, / pindindu-mi genunchii și ’ umerii — / preafrumosule, vino frumos!" Pericolul — există un pericol — e al inflației, al devalorizării prin abuz. întunericul e adesea o busculadă de lumini. Sorii lui Radu Cârneci sînt uneori reci. Volumul este compact, fără inegalități. Mereu mai sesi- zabil e un timbru propriu. Unele locuri comune se puteau totuși evita. Cert e că poetul, in evident progres, ne rămîne dator cu un mare poem, solar și nerafinat, pe măsura plămînilor lui puternici și a elanurilor ge- neroase de care dispune. Dacă nu cumva, între timp, va prinde gustul „sti- lizării", dovadă această încîniătoare gravură pe gheață„Tăcere dc arbori din sticlă, senină,/ seve oprite in lungă uimire,/ urși adormiți după cină, / vînt înalt ca o fată subțire, // poteci bîntuite de-un gînd. / puhoaie în alb înghețate,/ vulpi de ger respingînd / chemarea puștilor înclinate,// aer rece, ca o pînză de in, / din care ciutele își fac broboadă etc. FOARȚ\ 78 Cronica lltcrard artă ASPECTE ALE CREAȚIEI MUZICALE DIN BANAT Convorbire cu compozitorul Eugen Cufeanu, secretarul filialei din Timișoara a Uniunii Compozitorilor. îndată cu înființarea Filialei Uniunii Compozitorilor în anul 1650. între compozitorii tare activau pînă atunci răzleți s-a creat O puternică unitate de idei. Analiza principială >i discuțiile tovărășești pe marginea lucrărilor prezentate în cadrul cenaclului filialei au lat naștere unui climat favorabil reflectării mărețelor realizări ale eroicului nostru popor nuncitor. — Cum a fost privită in filialei problema limbajului mutica! si care a joși orientarea compozitorilor in acest sens? Orientarea noastră în această problemă a pornit de la experiența înaintașilor, verificată In decursul veacurilor, formîndu-sc convingerea că numai prin mijlocirea folclorului, tezaurul de aur al creației poporului, putem găsi un limbaj comun. Inspirația din muzica populară 1 devenit, astfel, o tradiție în filiala noastră. Nu poți fi cu adevărat origina! decît scriind in limba ta maternă, pe care e nevoie s-o cunoști temeinic, săd simți adevăratul puls, toate nuanțele. Bineînțeles că această orientare nu exclude cu nimic cunoașterea con- cepțiilor moderne, contemporane în problemele creației muzicale — mă refer în deosebi la mijloacele de expresie — dar nu în detrimentul limbajului matern. Noi ținem pasul cu vremea, știm ce se petrece în alte țări, dar în concepțiile noastre dc fond cultivam expresia irtlstică in forme evoluate însă pe linia unei estetici cu specific național. Tn procesul creației lor și a formării unei personalități cu profil artistic distinct aoi am fost totdeauna împotriva unei uniformizări în modalitatea de exprimare, compo- zitorii din filiala noastră, pastrindu-și personalitatea de creație, au început să citeze melodii folclorice înveșmîntîndu-le în haina armoniei. Familinrizîndu-se treptat-treptat cu conținutul emoțional al creațiilor muzicale populare, au trecut apoi la o fază mai înaintată : la cca a prelucrării motivelor folclorice. Și rezultatele bune nu au întîrziat să apară. Cum scopul unui compozitor este să evolueze spre etape de creație tot mai avansate, în momentul de față ne aflăm — noi cei din filiala Timișoara — in faza creării de teme In spiritul gindirii folclorice, a prelucrării și dezvoltării lor în forme mari simfonice, fe- rindu-ne însă de exprimări abstracte, șterse. Muzica e în primul rind o artă ce se bazează pe auditiv șî nu e compatibilă, cred cu, cu diferite complicații matematice care de multe ori stîrnesc admirația în urma unor pripite impresii vizuale Mi s-a intimplat de multe ori să-mi cadă în mînă cite o partitură a unor compoziții de acest fel. Vă spun drept că și mie la prima vedere ca scriitură ele mi s-au părut interesante. Auzindu-le însă, m-am convins să impresia vizuală m-a derutat, m-a înșelat. Poale că acest lucru e posibil în arta plastică arta pur vizuală, în muzică, însă, convingerea mea este că ase- menea speculații nu pot duce decît la confuzii regretabile. l>e aceea ne-am străduit — și ne străduim in permanență — să nu ne înstrăinăm de gindirea maselor, de adevărata lor simțire. Vara aceasta am vizitat hidrocentralele de pe Bistrița și Argeș. Am văzut tu ochii mei minunile vremii, minuni săvîrșite de harnicii, pricepuții și îndrăzneții noștri I rr 79 muncitori. Oamenii aceștia minunați merita cu prisosință o muzică pe care s-o înțeleagă I în întregime, care să ie placă șî să-i entuziasmeze. — Care e genul cu cea mai mare pondere cult oat de compozitorii grupați în filială? । Corurile și cîntecele de masă. Dar și genul simfonic, împreună cu muzica de camerun ocupă un loc însemnat în creația compozitorilor noștri (Eugen Cvteanu, Vasile Ijac, Mircef (, Popa, Al. Șumschi. loan Crișan, Ricliard Oschanitzky, Mircea Hoinic, Hermann Klee). Aș mai adăuga și cîntecele pentru copii, care i-au antrenat pe unii dintre membrii filialei l noastre, cu bune rezultate. în general s-au cultivat cam toate genurile, mai puțin mrt- | zică de balet și aproape deloc genul operei. — Motivele ? Vedeți. Dv.. muzica de operă implică un volum de muncă mare, iar șansele de reo- I șîtă sînt destul de iluzorii, datorită în buna măsură lipsei unor librete de calitate și valoare ] artistică. Iată numai citeva din aspectele greutăților ce apar în fața compozitorului care i ar încerca să compună muzică de operă. Și avem exemple concludente în acest sens. | — Dar în problema popularizării creațiilor muzicale, ce ne puteți spune? Noi am rezolvat-o în oarecare tnăsură prin stabilirea de legături directe cu conduc rile Filarmonicilor din Timișoara și Arad, care au programat în concertele lor unele d lucrările simfonice ale compozitorilor noștri. Programarea unor asemenea lucrări la Fila 1 monice din afara regiunii Banat este cu mult mai anevoioasă, dacă nu chiar imposibil f datorită, în primul rînd faptului că repertoriile acestor unități artistice sînt aprobate în | ultimă instanță de forul tutelar din București, care face recomandări în ceea ce pri-। vește includerea lucrărilor românești, dînd întâietate anumitor creații. Și numai după epui-1 zarea acestora, ajung șî compozițiile noastre la cîte o programare sporadică (lași. Oradea). F — Ce preocupări are Filiala în direcția atragerii și promovării compozitorilor tineri a și cum asigură creșterea lor? întrebarea Dv. atinge una dintre cele mai acute probleme care frămîntă un numai filiala noastră ci în aceași măsură și celelalte unități ale artei profesionale din regiunea noastră (Opera, Filarmonicile, Ansamblurile de stat ele.). E vorba de schimbul de mîine 1 și acest schimb nu este asigurat. Cauza principală a acestei situații este lipsa unui Con- • servator, care să pregătească cadre muzicale cu o înaltă calificare pe măsura avîntului și nivelului mereu crescînd al vieții artistice din regiunea noastră. Unele cadre artistice profesio- niste (dirijori, interpreți vocali și instrumentali etc. ) sînt aproape de pragul ieșirii din circuitul artistic iar schimbul nou nu apare. Ca profesor de specialitate pot spune că la liceul muzical din localitate am avut elemente deosebit dc înzestrate aproape la toate instrumentele. După absolvirea școlii, au plecat să-și continuie studiile răspîndindu-sel la cele trei Conservatoare din țară (București, Cluj, lași). In urma absolvirii facultății | pe care le-au frecventat, nici unul sau aproape nici unui nu s-a mai întors acasă,! fiind absorbiți de centrele unde au obținut calificări superioare. Filiala noastră trece și ea prin simptome asemănătoare. Și in cadrul ei sînt com- pozitori înaintați în virslă care, in curind, o spun cu toată durerea, îsi vor înceta acti- vitatea de compoziție. Ori tocmai în această latură, a creației muzicale, sînt absolut necesare elemente tinere, bine pregătite ta nivelul cerințelor artistice actuale, ceea ce nti se poate asigura decît în cadrul învățămîntului muzical superior. Fiindcă în problemei» compoziției nu există soluții de compromis. Creația muzicală din Banat a pornit pe un drum sănătos afirmindu-se la un nivel republican. Trebuie să depunem eforturi susținut» — șî le vom depune cu toată stăruința — ca în această parte a țării, cu vechi tradiții ale culturii muzicale, cu un tezaur folcloric deosebit de prețios, să se creeze condiții din ce în ce mai bune care să asigure progresul continuu — și cu aceeași ritmicitate ca și în alte sectoare ale vieții noastre noi — și în domeniu! creației muzicale. — Care dintre stilurile muzicale au avut o înriurire mai marc în compozițiile Do. — referindu-mă în deosebi la cele de Ia început ? In primul rind m-a atras stilul romantic, dar am compus și în stil neoromantic, — Dar dintre compozitorii români cu cine ați conlucrat mai mult și care au aoâ vreo influență mai simțitoare în conturarea personalității Do. muzicale ? Sosit la Timișoara am început să lucrez alături de Sabin V. Drâgoi. Datorită lui, am cunoscut temeinic muzica populară din zona folclorică a Almăjului și tot el m-a în- drumat să pătrund în structura, construcția și caracterul ei. In acest sens mi-au fost de mare folos monografiile sale, la care a lucrat cu multă pasiune șî competență. 811 Anii De astă dată INSTITUTUL SOCIAL BANAT-CRIȘANA fi-a ales pentru cercetările monografice comuna Sîrbova. Un sat care se deosebește de multe alte sate printr-un procent ridicat în privința scăderii nașterilor. Cum se spune în „Cuvîntul introductiv" din monografia comunei Sîrbova: „Astfel de la început s-a impus ca un comandament imperios, problema depopulării, pentru a examina cauzalitatea acestui fenomen iritant. Fenomen, ce există, nu numai in Banat, ci de-a lungul graniței de vest, fără să fie descoperite cauzele mai adinei ale acestei plăgi sociale". ... 15 august 1935. Cerne mărunt. Ploaie înceată și binefăcătoare pentru străzile orașului. O dimineață posomorită, cu zburdălnicia vîntului prin parcuri. Cu zgomot de obloane ridicate în silă, de negustori somnoroși și cu pași ușori de cucoane, ce vin și se duc la piață după cumpărături. Cu mersul țipător de tramvaie și cu strigătele vînză- torilor de ziare... Autobuzul nc așteaptă în fața primăriei. Mașina unei Instituții sanitare, se adaugă, Grupuri de monografiști vorbesc și întreabă despre sat. Sînt intelectuali de toate specialitățile: limba română, istorie, muzică, drept, economic, financiar etc. Mono- grafia se va face pe toate planurile sociale și de cultură. Sînt în cercul medicilor cu problema „higiena casei". Iată-1 pe președintele echipei noastre. Cornel Grofșoreanu avocat. înalt, uscățiv, cu fața aspră dar veselă luînd hotărîri pentru plecare, îndrumînd și glumind cu monogra- fiștiL In gangul primăriei fumează frămîntat dr. losif Nemoianu. Ii ghicesc framîntarea. Nutrește credința că mor copiii cu zile. Se nasc sănătoși, trăiesc cîteva luni și apoi se sting, înălțînd în cimitir cruci. Sîntem în centrul comunei Sîrbova, după ce bine înțeles am trecut printr-un fel de arc de triumf, făcut în grabă din brădet și arțar. Pe o scindură lustruită și așezată la mijloc stă scris: Bine ați venii I Manifestație și sărbătorire de simpatie. Lumea — popu- Ilația din comună e în par. Curioasă se manifestă pe furiș. „Oare ce vor.,, atiția „domni" de la oraș. Asculta seria de cuvîntări cu obișnuitele, cuvinte, fluturate jse dinaintea săte- nilor ca o năframă de pace. Monografiștii fac mărturisiri de credințe. Sînt sincere. Aud șoapte în spatele meu. — Drept are! — Am mai auzit de „aștea" I — Ar fi bine să fie așa 1 — Să-i crezi sau să nu-i crezi ? Probabil că-și închipuîesc că noi avem aceleași gîndurî, pe care le-au avut politi- cieni ce au trecut prin comuna lor. Le vom dovedi că nu este așa. Se zvonise în sat că aducem mărirea „dărilor". Se plimbă chiar vorba că ne vor plăti și întreținerea. In cursul șederii noastre și la terminarea monografiei sau convins că glodurile noastre bune sînt numai pentru ei. ★ Intru în prima casă. — Acasă sînteți gospodari ? — Acasă, se aude glasul subțire din odaie și pași domoli spre ușă. îmi iese înainte ■o mătușică încovoiată de ani și înălbită de necazuri — — Bună ziua, mătușică t — Bună ziua, maică .. .baș n-aud bine! — Cine locuiește aici ? — Vezi că eu t — Ce număr ai la casă ? — Apoi, vezi și dumneata ! — Unde să văd î — E scris la uliță 1 — ... la uliță ? 1 — La casă... sus... la uliță! și-mi arată cu degetul indreptîndu-se încet spre | tiliță, la fațada casei. îmi notez pe fișă, numărul casei, numele proprietarului și anul cind I a fost zidită. Mătușica mă urmărește intrigată. — De ce scrii, maică 1 — Să știu a cui e casa! I Istorie iltersrâ-documcnte — Dar n-o să-mi măriți iarăși daria... bată-l să-l bală pc fișcal acolo unde-i... că avan ne mai prigonește... apoi dacă ai poruncă să scrii... scrie maică... — Nu pentru darie, am venit noi aici.,, șl caut să-i explic menirea de monograf ist și scopul nostru în comună. Mătușica mă ascultă dusă pe gînduri. Tmî dă și nu-mi dă crezare. — Așa o iii... dacă zici dumneata... că te văd om cu carte... .'terem în casă... Că doar n-om sta de vorbă aici... intrăm în „odaie1. Răcoare, curat. Mătușica mă îmbie să stau pe scaun și așteaptă întrebările. Se vede că-i obișnuită. Or mai fi fost și alți colegi monografiști. — Va să zică casa dumitale, mătușica, să aibă vreo 02 de ani I — Fie 1 Drac-i are hiba !.. e prăpădită ca și mine ! — Din ce-i făcută casa ? — Cine? — Casa ... — Din văiugă maică... că ni-s săraci... — Cite odăi., sobe are? — După cum vezi ... soba asia și tinda ... că nu ne trebuie mai mult * ca la pavriî săraci... că nu ni-s gazde ! — Cum te cheamă, mătușă ? — ... pre mine ?! — Pe dumneata! — Leana! — Și mai cum ? caut să verific numele scris pe casă. — Cum ? I — Cum iți zice după bărbat ? — Batjocura ? — Nu. Pronumele dumneatafe ? — Porecla adecă ! — Da. Porecla ... * — Apoi după bărbat, Ohab .. . astă-i 1 — Dar din naștere cum îți zicea ? — Cum din naștere ? — Cum îl chema pe tatăl dumitale ? — Pre tatăl meu?... Am c-am uitat mătușica... îi... îi... zicea Pilaru după bat- jocură și .. și... și la casa satului îl striga Păscuț Ion. — Va se zică te a chemat Leana Păscut, iar după bărbat te cheamă Leana Ohab. — Vezi c-așa-i 1 — Cîți ani ai mătușica ? — Cine ? Eu ? — Dumneata, mătușica I — Cum ai să-i numeri dumneata... doar numai un prunc ești... și zâmbește și apoi devine gravă... apoi, mult tare... să fie preste optzeci maică... drac-i mai știe, maică t — Trăiește moșul dumneatale ? — Bărbatul ? — Da, mătușica ! — Dar, de undet... l-am trimis înainte la cimitir. — Ai feciori ? — Cine ? Eu ? — Dumneata t ■— Vezi că am ! — Cîți ? — Doi au murit, un fecior e dus ginere... și o fată o am în casă î — Cum o cheamă pe fală 1 — Pre care ? — Pe care o ai în casă! — Apoi tot I^ana 1 — Cîți ani arc Leana ? — Baș... 50 ani... așa ceva... istorie Htererâ-doeumente — Are bărbat ? — Cine ? — Leana1 — Cum să n-aibă ?... muiere fără bărbat! Hm ! — Cum îl cheamă ? — Pre cine ? — Pe bărbatul Lenei ? — Ion ! — Și mai cum ? — După batjocură îi zice tobojaru... satul spune că a fost pe vremuri toboșar ■ • la cătănie... — Cum ii zice după, poreclă ? — Pari-mi-se Hoban... nu l-am întrebat... — Va se zică îl cheamă Ion Hoban! — Vezi că da ... — Cîți ant are ? — Cine ? — Ion I lobau__________ — ’Stii-l răul... vreo 60 de ani,.. — E căsătorit legitim ? — Ha ? — E căsătorit după lege ? — Vezi c-așa-i - - . d-apoi cum crezi nmeata! — Și are copii ? — Are ... un fecior ... — Numai unul ? — ... numai... maică ... — Ar trebui să aibă mai mtdți. maică 1 — 1ntreabă-i pre ei... nu pre mine... de cc n-au mai făcui... că eu tiu-» opresc... așa-i ? — Așa-i maică!... Și cum îl cheamă pe feciorul lor ? — Pre nepot ? — Da. Pe nepotul dumitale ? — Vasile 1 foban . .. după tală-su ... — Cîți ani are ? — Cine ? — Nepotul! — Apoi era de zece ani cînd o venit bătaia! — Va se zică are 25 ani! — Vezi tu că ... — E însurat maică ? — Și-a adus una... de un an și jumătate! — Concubinaj... va se zică maică I — ... con .., cobin ... maică ... că nu se poate altfel, — De ce nu se poate maică ? — Ts încurcați rău. maică. Vasile a mai fost însurat cu o fată din sat și o fugit cu altul, iar femeia lui de acum iar o fugit de ia bărbat. — Vasile a fost cununat cu cea dintâi ? — Cununat maică și la comună și la biserică... — Dar femeia lui de acum ? — Și maică ... cununată ! — De ce nu divorțează maică ? — Fîșcalii, maică, îs răi... trebuie bani mulți. Ia gîndește-te dumneata... două divorțuri... multe parale! Am dat la fișcal pînă acum vreo două mii de lei dar n-o făcut nimic 1 De teamă să nu ne mtntnce banii nc-am lăsat 1 Or trăi ei și așa I — Șî cum O cheamă pe femeia tui Vasile ? — Pre care ? — Pe așta de acum ? Istoric litera râ-docu mente 89 — Ca pre mine ! — Leana! — Vezi că Leana! — Par citi ani. are? — Ști-o polca! — Așa vr-o 20 de ani,.. nu-i așa ? — O fi.., dacă zici-mneata... o fugit cu cel dintâi ia vreo cinsprezece ani! — Și cîți copii are? — Trei maică l — Cum trei maică, că de abia de un an șl jumătate s-au luat! — Apăi, să-ți spun... Vasile are un băiat de la femeia dintaL Leana sre un băiat de Ia bărbatul dintîi ți ci acum ... amindoî.,, Împreună o fată ... că-s trei maică ... nu-î ața? — Cum îi cheamă ? — Pre care ? — Pe copilul cel mai mare? — Ion de la femeia dîntăi. — De câți ani ? — Apoi să fie vreo opt ani. — Pe celalt... fata ? — Leana. De la bărbatul dintâi ? — Da ! Leana... Cîți ani are ? — Toi vreo opt 1 — Ta se zică sini de seamă? — Vezi tu că! — Și pc cealaltă fată ? — Maria ? . „ O făcut-o împreună... — Da! Marin... cîți ani are? — E mică,.. sâ fie de un an... — Altcineva nu mai șade în casă ? — Vezi că nu I După ce mătușa ini-a povestit din multele ei necazuri, pentru control ii citesc ce-am scris după spusele ei. — Vezi că așa-i! reflectează mătușa Leana după fiecare propoziție. îmi comple- tez fișa și cu alte date despre „igiena casei". Răspunsurile maicăi sînt tot „pe ocolite*'. Ieșim în „tîrnaț". în curte ciugulesc iarba mulțimea de pui. Le zăresc galbenul și prin grădină. întreb mai mult in glumă : — Aveți mulți pui, maică ? — Ca la casa omului l — Citi ? . — Numiră-i șî dumneata de cumva poți! și-mi zîmbește șiret dar deodată se încruntă ținîndu-se cu mina de mijloc. — Nu cumva ești bolnavă, maică ? — Mi-s stricată la foaie I — Vino ta doctorii noștri să vadă ce ai... ceva leacuri... — M-oî drege cu buruienele noastre... dar o să vin.., de zici dumneata 1 — Să vii maică ! — Apoi oi veni... de n-o fi leac cu ale mele buruieni! — Lasă buruienile maică 1 — Ce știi dumneata ... apoi oi veni nu-ți fie teamă.,, să-ți fac voia I Ne despărțim. Și așa casă cu casă. în toată comuna... Dureri înăbușite, intîmpinaiu-m-au și taine nebănuite din viața țărăneasca, șoptitu-mi-s-au Ia vatră funiegîndă Dăruire de inimă curată și popas cu mărturisire de credință, avut-am în casă primitoare. Aflat-am odihna de dumi- nică, cu jocul feciorilor din maidan și cu vraja cîntecului românesc ce ne-a încălzit inimile. Aflat-am necazurile oamenilor în casa lor bătrină, cu ferestrele cît o șchioapă și busuiocul pe la „chipuri**. GH. ATANASIU «0 Islorle iiterirt-Cocumente narea lui Siurza. La mijloc nu e o contradicție, ci o duplicitate, — rezultai firesc al unui regim despotic, care sugrumă libertatea de opinie ți-i obligă pe oameni la disimilare și abilitați tactice" (pg. 92). Autorul lucrării formulează șî judecăți originale. Astfel, anatizînd opera lui Gr, Alecaandrescu afirmă că poezia erotică, considerată de alți cercetători inferioară, este mai bogată și pe un registru mai întins decît cea a contemporani lor. Bogată în sugestii și constatări relevatoare este partea privind mijloacele artistice din creația lui Gr, Alecsandrescu, Observații interesante aflăm și în capitolul Eminescu și predecesorii, temă abordata și de alți cercetători ai operei lui M. Eminescu (G. Ivănescu, G. I. Tohăneanu, Ștefan Munteanu). Dar articolul Titu Maiorescu și pașoptismul e seri? sub seninul unei vîndicațiunî. ca să folosim un termen preferat al autorului, și a! unei atitudini apodictice — care nu obțin aprobarea lectorului. înverșunarea se îndreaptă spre Liviu Roșu acesta fiind socotit oarecum vinovat fiindcă a deschis discuția despre Titu Maiorescu. Noi credem că e un merit mare al profesouluî clujean inițierea acestei discuții atît de utilă pentru o dreaptă reconsiderare a moștenirii critice maioresciene. întrucît de la această discuție s-au scurs cîțiva ani, studiul putea fi reconsiderat măcar sub raportul termenilor folosiți, prea duri uneori. Cîteva cuvinte despre stilul lucrării. Paul Cernea e un elev al lui George Călinescu. Manifestă o preferință susținută pentru un limbaj neologistic, împotriva căruia nu sîntem. Dimpotrivă. Ni se pare însă că unele neologisme sună încă destul de strident, Așa sînt: oncțiune (onctuos s-a impus), densificare, acrimonios, repertoriere, imbricare („imbricarea ideii cu imaginea"), pedestrilate fnedestru s-a împămintenit) ș. a. Cu aceste neînsemnate rezerve, socot lucrarea lui Paul Carnea o contribuție remar- cabilă la cunoașterea epocii de la 1830-1870 sub raportul literar. C. N. MIIIALAChE V. Rrâdateanu: HDrama istorica naționala**, studiu critic Alături de lucrări ample, destinate cercetării teatrului românesc, apărute in ultima vreme, cum sint; primul volum din Istoria teatrului în România, elaborat de Institutul de istoria artei al Academiei, precum și voi. al ll-lea din Teatrul românesc de I. Massoff, cartea lui Virgil Brădățeanu, avînd un obiectiv mai limitat, urmărește evoluția dramei noastre Istorice de la primele manifestări și pînă astăzi, stăruind cu deosebire asupra momentelor ei semnificative. Sînt înregistrate astfel, cam sumar e adevărat, dar într-o formulare sigură, contri- buțiile modeste ale unor înaintași ca t lordache GoleMU, Gh. Asakî, D. Botintineanu, C, BoUiac etc.. etc., care au pregătit însă marile succese din perioada clasică. Acestei pe- rioade — ce constituie de fapt obiectivul principal al studiului — îi sînt consacrate patru capitole vaste, fiecare abordînd una din capodoperele speciei: Prima mare realizare a speciei: „Răzvan și Vidra", „Despot-Vodă" de Vasife Alecsandri, ,yiaiCu-Vodd“ capo- doperă a dramaturgiei naționale și Trilogia istorică a lui Delavraucca". Concentrîndu șl atenția asupra acestor lucrări, V. Brădățeanu a izbutit să ne dea cîteva analize pătrunzătoare, aducînd în același limp unete puncte de vedere interesante privitoare la interpretarea problemelor aflate încă in controversă sau insuficient lămurite. Autorul încearcă, dc pildă, o reabilitare a Vidrei, personaj din piesa Iui Hașdeu. ana- lizîndu-i cu subtilitate contradicțiile și descoperindu-i, alături de ambiție, orgoliu nemă- surat șl calități ce o fac demnă de respectat șî chiar admirația noastră. Prezenta ei — subliniază cercetătorul — nu reprezintă pentru evoluția dramatică a eroului decît conturarea unei căi „care nu era-străină visurilor lui Răzvan chiar înainte de a o îniîlni pe Vidra" (p. 94). Virgil Brădățeanu vede în Vidra o ființă animată de do- rința „ca bărbatul iubit să strălucească in fruntea oamenilor", iar setea ei de mărire n-o 92 Carp-revlMB preocupările. Uneori, i-a dat strălucirea deosebită pe care o poale însemna numele unul Julles Verne. în multe privințe, viitorul prevăzut de bceștj vizionari literari din trecut s-a Împlinit azi, sau chiar a fost depășit, Desigur, e o mare distantă dc la sticluțele cu rouă cu care își imagina Cyrarto de Bergerac un zbor, pină la motoarele și combustibilele cu Care con- temporanii noștri au învins forța de gravitație. Pâtrunzînd pas cu păs în cosmos, omul contemporan depășește fantezia înaripată a scriitorilor din secolul trecut; cu toate acestea farmecul produselor tor literare nu piere. Este ceea ce dovedește cu prisosită cartea lui Ion Hobana. Urmărind ilrul pe care ni-l deapănă, descoperim că acest gen, de o mare popularitate, a visat un viitor fericit și pașnic al omenirii, deopotrivă prin progrese ale tehnicii și prin perfecționările de ordin social. Așa, bunăoară, Julles Verne, „marele vizionar", cum îl numește Ion Hobana, își me- rită pe deplin un asemenea titlu, avînd în vedere că el și-a legat opera literară de o seamă dintre problemele cele mai Importante ale umanității. Dar nu numai la ei, ei ți la mult! alții, regăsim ideia că numai intr-un regim de pace prosperitatea umană este posibilă. Nu o dală întâlnim imagini demascatoare ia adresa militarismului, a oamenilor de afaceri tenebroși și mistulți de ură, în veșnică uneltire împotriva umanității pașnice, Vastul material cuprins de ion Hobana dovedește cu prisosință că in general sub- stratul genului este profund umanist. El conține adesea idei generoase, deși categoric limi- tate ideologic, în legătură cu relațiile sociale șl soarta aceslor relații în măsura în care se izbesc de contradicții de neîmpăcat. Volumul Vnforuf a începui ieri invită la reflecție; el demonstrează o muncă tenace șî susținută, de ani de zile. Comentariul lejer, spiritual, nuanțat, ca șl citatele elocvente care susțin demonstrația, apropie cu dezinvoltură pe citi* tor de un material care poartă în sine pecetea aridă a cercetării științifice. Ion Hobana a izbutit să ocolească primejdia didacticismului, prilejuindu-ne o lectură plăcută, greu de abandonat. Apărută într-un moment de avînt al genului și în literatura noastră, volumul nu elucidează totuși problema termenilor legați de acest gen literar. Mai tot timpul, se vorbește de literatura de „anticipație". Palid de tot apare din cînd în cînd termenul consacrat în ceea ce ne privește: literatură țiiintijico-fartfasiic4. Incontestabil, nu aceasta urmărea volumul de față, al cărui titlu se potrivește mai bine cu termenul „anti- cipației", totuși nedumerirea persistă; dar marele lui merit rămîne acela de a ne familia- riza cu un vast domeniu literar demn de toată stima șî simpatia. m, c. carțt-revlste 94 I Interpretează atîl ca o obsesie, o patimii, cît mai degrabă ca o dorință izvorilă din con- știința drepturilor ce i se cuvin ei prin origine (este nepoata lui Moțocf) și bărbatul iubit, pentru calitățile sale excepționale. Iată, așadar, o perspectivă ademenitoare în ceea ce privește înțelegerea conflictului dramatic din piesa lui liașdeu și care pune în lumină o mai adîncă complexitate a carac- terelor. într-o astfel de viziune, vina tragică a lui Răzvan e motivată de Virgil Brădâ- țeanu prin îndepărtarea eroului de la marele adevăr al istoriei, după care personalități ie pot fi pozitive numai dacă exprimă o poruncă socială. De îapl, abdicarea de la legea istoriei va face ca Răzvan să-ți piardă aureola de mare erou tragic, iar conflictul dramei să se consume intr-un plan etic. Analize pătrunzătoare ți subtile realizează \ irgil Brădățeanu și în abordarea celor- lalte drame, dar o deficiență ce pare să fie generală este insuficienta legătură a acestora în mișcarea teatrală europeană (ne gîndim la teatrul shakespearian și la cei romantic). Și, pentrucă lucarea își propune studierea dramei istorice naționale clin perioada clasică, poate că era bine venită o mai adîncă investigație a proiectelor dramatice eminesciene, chiar dacă acestea n-au fost terminale dc țxael; cercetarea lor ar fi scos în evidență O concepție structural nouă în care schema tragediei antice, intr-o viziune modernă insă, shakespeariană, va fi aplicată realității istorice românești. Cu atît mai mult ar fi fost interesantă o asemenea operație cu cît chiar ursele per- sonaje discutate apar și în proiectele iui I minescu : Ștefănîțâ, dc pildă, a cărui analiză în fragmentul eminescian ar fi luminat probabil intr-o mai mare măsură și înțelegerea eroului lui Delavrancea, fără ca prin aceasta, bineînțeles, să vorbim de vreo influență. Desigur că lucrarea — care rămîne o contribuție notabilă la cunoașterea acestui aspect al dramaturgiei noastre naționale — ar fi avut de ciștigal dacă se acorda un spațiu mai larg preocupărilor contemporane în domeniul dramei istorice naționale, dovedindu-se astfel viabilitatea speciei în discuție. I. i'ANTEA Ion llohana : „Viitorul a început ieri“ Ceea ce își propune Ion Hobana în volumul astfel întitulat, depășește cadrul unei an- loiogii de literatură anticipalivă. Ampla și inteligenta comentare a textelor, selectate nu numai după criterii antologice, se constituie în demonstrația convingătoare că omul are ca o trăsătură specifică de caracter: setea de a cunoaște. Cu ajutorul fanteziei, el își clădește ipotezele, cel mai adesea în funcție de anumite aspirații sociale, morale, umanitare, nu o dată depășind stadiul cercetărilor științifice din vremea sa. „Dam vom căuta certitu- dinile unor profeții imposibile' sau consolările unor imposibili supraoameni, atunci cu atît mai rău pentru noi". declară unul dintre autorii citați de Ion I lobana. „Dar dam această literatură ne face să visăm un pic, și nu foarte prostește, asupra noilor forfe care infiu- ienfeatâ destinul nostru, atunci vom fi făcut un pas către jinduita reconciliere a științei cu poezia". Dintr-un foarte vast material oferit de genul respectiv careși revendică astăzi tot mai hotărî! un loc distinct în ansamblul literaturii, autorul cuprinde aportul beletristicei franceze pe o perioadă în jur de un secol. Dimensiunile enciclopedice ale lucrării ne pun în contact cu numeroși autori și cu preocupări deosebit de interesante. Observațiile sînt subtile, ca în cazul lui Cyrano de Bergerac, considerat de unii autori drept ctitor al lite- raturii franceze de anticipație. Deasemenea, impresionează bogăția informației, nefiind neg- lijată nici o operă și nici un autor care concură la formarea și dezvoltarea genului. Sînt citați, din acest punct de vedere, cu exemple concludente, \ollaire, Lamarline, Victor Hugo, I Maupassant etc. Interesul față de literatura franceză de anticipație nu este înlîmplător; bogatul material ilustrativ scoate cu evidență în relief contribuția valoroasă a scriitorilor francezi Ia nașterea și dezvoltarea acestei literaturi foarte îndrăgită de cititorii de toate vîrsiele și Cârtl-revlste 93 preocupările. Uneori, i-a dat strălucirea deosebită pe care o poate însemna numele unu Julles Verne. în multe privințe, viitorul prevăzut de acești vizionari literari din Irecut s-a împlini azi, sau chiar a fost depășit. Desigur, e o mare distantă de la sticluțele cu rouă cu car își imagina Cyrano tic Bergerac un zbor. pînă la motoarele și combustibilele cu care con temporanii noștri au învins forța de gravitație. Pâtrunzind pas cu pas în cosmos, omu contemporan depășește fantezia înaripată a scriitorilor din secolul trecut; cu toate acestei farmecul produselor lor literare nu piere. Este ceea ce dovedește cu prisosiți! cartea lu Ion Hobana. Urmărind firul pe care ni-l deapănă, descoperim că acest gen, de o mart popularitate, a visat un viitor fericit -și pașnic al omenirii, deopotrivă prin progrese ah tehnicii și prin perfecționările de ordin social. Așa, bunăoară, Julles Verne, „marele vizionar", cum îl numește Ion Hobana, își me rită pe deplin un asemenea titlu, avînd în vedere că el și-a legat opera literară de o seami dintre problemele cele mai importante ale umanității. Dar nu numai la ei. ci și la mulțl alții, regăsim ideia că numai într-un regim de pace prosperitatea umană este posibilă. Ni o dată Minim imagini demascatoare la adresa militarismului, a oamenilor de afacer tenebroși și mistuiti de ură, în veșnică uneltire împotriva umanității pașnice. Vastul materia! cuprins de Ion Hobana dovedește cu prisosință că în general sub- stratul genului este profund umanist. Ei conține adesea idei generoase, deși categoric limi- tate ideologic. în legătură cu relațiile sociale și soarta acestor relații în măsura în care se Izbesc de contradicții de neîmpăcat. Volumul Viitorul a început ieri invită la reflecție s el demonstrează o muncă tenace și susținută, de ani de zile. Comentariu! lejer, spiritual] nuanțai, ca și citatele elocvente care susțin demonstrația, apropie cu dezinvoltură pe citi- tor de un material care poartă în sine pecetea aridă a cercetării științifice. Ion Hobana a izbutit să ocolească primejdia didacticismului, prilejuindu-ne o lectură, plăcută, greu de abandonat. Apărută într-un moment de avînt al genului și în literatura noastră. volumul nu elucidează lotuși problema termenilor legați de acest gen literar. Mai tot timpul, sc vorbește de literatura de „anticipație". Palid dc tot apare din cînd în cînd termenul consacrat în ceea ce ne privește: literatură știintifico-fantastică- Incontestabil, nu aceasta urmărea volumul de față, al cărui titlu sc potrivește mai bine cu termenul „anti- cipației”, totuși nedumerirea persistă ; dar marele lui merit rămîne acela de a ne familia] rlza cu un vast domeniu literar demn de toată stima și simpatia, c. CArfl-revitte 94 timișoara Fabrica de lacuri și vopsele FELICITA ÎNTREGUL COLECTIV DE MUNCA, PRECUM ȘI PE CEI CE COLA- BOREAZĂ LA BUNA DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII SALE, URINDU-LE Jia multi ani ți nat sn.eeeu ut mcuieă tn ajuți, eare Dine CU PRILEJUL CELEI DE-A XIX-a ANI- VERSARI A PROCLAMĂRII REPUBLICII SOCIALISTE ROMAN IA Șl A ANULUI NOU 1967. © ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCȚII 51 MONTAJE METALURGICE REȘIȚA CU PRILEJUL CELEI DE-A XlX-a ANIVERSARI A REPUB- LICII SOCIALISTE ROMÂNIA ADRESEAZA ÎNTREGULUI CO- LECTIV DE MUNCA Șl COLA- BORATORILOR FELICITĂRI Șl URĂRI DE NOI SUCCESE IN MUNCA IN ANUL 1967. J. L S. ELECTROMOTOR TIMIȘOARA TRANSMITE ÎNTREGULUI CO- LECTIV DE MUNCA FELICITĂ- RI CU PRILEJUL CELEI DE-A XlX-a ANIVERSARI A REPUB- LICII SOCIALISTE ROMANIA Șl-l UREAZA NOI SUCCESE IN ANUL CARE VINE. FABRICA DE ÎNCĂLȚĂMINTE Șl MASE PLASTICE TIMIȘOARA ÎȘI FELICITA ÎNTREGUL COLECTIV DE MUNCA. PRE- CUM Șl COLABORATORII, CU OCAZIA CELtl DE-A XlX-a ANIVERSARI A PROCLAMĂRII REPUBLICII SOCIALISTE RO- MÂNIA Șl A ANULUI NOU, UR1NDU-LE LA MULȚ1 ANI Șl NOI SUCCESE IN MUNCA. ÎNTREPRINDEREA FORESTIERĂ CARANSEBEȘ Transmite felicitări întregului colectiv de muncă, urindu-i „La mulii ani" cu prilejul celei de-a XlX-a aniversări a proclamării Republicii Socialiste România I. I. S. > «BEGA0J Fabrica de confecții Timișoara Felicită întregul colectiv de muncă urin- du-i „La mulțl ani" ți noi succese în activitate, cu prilejul celei de-a XlX-a aniversări a proclamării Republicii So- cialiste România. fwttOîECA CE'-'Ral A f A AfcGiUNd bANAT COMITETUL DE REDACȚIE t ION ARIEȘANU, N1C0LAE CIOBANU, ANGHEL DUMBRAVEANU (secretar general de redac(ie), AL. JEBELEANU (redactor șef). ANDREI A. LILLIN Redacta : Timișoara Pia|a V. Roaită nr. 3 Telefon 12026 Administrata : București Sos. Klseleff nr. 10 • Manuscrisele și orice corespondență scrise citeț pe o singură parte a htrtiei cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 1521 la întreprinderea Poligraică Banat, str. Tipografilor nr. 7, Timișoara — R. S. România