orizont REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA 10 Timișoara octombrie I965 CUPRINSUL 75 de ani de ta moartea tui Vacile Alecsandri ȘTEFAN MUNTEANU ; Limba literară în Opera poeticii a Iul Vasile Alecsandri . . 3 ION CRIȘAN: Alecsandri în Banat.................................. . . . M ION IL1ESCU; Vasile Alecsandri în paginile revistei „Romănische Revoc” ... 16 GEORGE C. BOGDAN: Alecsandri răspîndit de Cornel Dteconovlcl .... 21 ♦ ȘTEFAN AUGUSTlN DOINAȘ : Frunza din vîrf............................ ION CARAION : Amurg la Păcuiul Iui Soare, timbrele intrau în copaci .... ION ARIEȘANU : Ultima noapte pentru curaj ............................... ION POTOPIN: Elegie.......................................................... DAMIAN URECHE: începe viitorul. înainte de a vedea marea, Elegie în alegro AL RAICU: Puritate.......................................................... ANGHEL DUMBRAVF.ANU: La Eusebiu Camilar ........ HARALAMBIE ȚUGUI: Dimineața poetului, Memento. Elegie pentru Eusebiu Camilar GEORGE SURU; Pura zăpadă a lunii august...................................... Profiluri critice NICOLAE CIOBANU : Eusebiu Camilar............................................ * NICOLAE DOLINGA: Casă nouă. Refren SABIN OPREANU; Ochii pădurii HORIA GUI A: Primăvara, Plecare . ...... ALINA CAZACU : După popas ION POPA : * * .... ............................... FLORICA MERUȚA: Diminețile acestea .......... Orientări HERTHA PEREZ ; Kafka șl problemele artei .................................... Din literatura aniversaiă LAUTREAMONT: Te salut, bătrîn ocean, in românește de Modest Morariu Poeți iugoslavi MIODRAG PAVLOV1CI: Noapte, PeKalemegdan, în românește de Veronica Porumbacu RADE DRAINAȚ: Peisaj. în românește de Al. Jebeieanu si G. Bulic .... FLORICA ȘTEFAN : Suflete, drumeț, în românește de Geo Dumitrescu .... Cronica literară ANDREI A. LILLIN; Miron Radu Paraschivescu și ideografia versului liber Artă LUCIAN SURLAȘU : Cîteva probleme de „colorit vocal" ....... Cărți-reoiste AUREL BUTEANU : Franyo Zoitan: „Barangolăs"........................... FELICIA GIURGIU: Demostene Botez: „Chipuri si măști" ...... ANGHEL DUMBRAVEANU: Al, Andrlțoiu : „VÎrful cu dor" ...... M1RCEA BRAGA; ion Ltmgu: „Itinerar critic" . . . . . . . . T. L, B,: Anuarul de filologie al Academiei Republicii Socialiste România, Filiala lași; lașul literar, nr. 7/1965 .................... MARM GALET AR IU : Revista „Teatru”, nr. 8/1965.....................* MIRCEA ȘERBANESCU: Nicolae Mărgeanu: „Sîngcle negru .... Cartea străină GAVRIL BLAGA: David Lewis : „Brancusi".............................., • ■ TRAIĂN LIVIU BIRAESCU: Gaetan Picon: „Panorama de la nouvelle litterature franțaise” ■ *...................... ALEXANDRU INDRIEȘ: Roger Fayolle: „La crîtique lltleraire" ..... Miniaturi critice FLORIAN MOLDOVAN: Expoziția închinată lui Alecsandri ...... A. D.: Manuscris de dimineață .......................................... I. D. SUC IU; Sublinieri; în revista Studii, nr, 6/1964................. GR. POPIȚI: Din relațiile româno-sirbe .......... Al. $: Sensul unei pagini de istorie .................................... POMUL FABIAN: Poetul țăran Paul Târbățiu ................................. 28 $ ”82 - S 338 8 S 388S22 ® â«S£8&88SS 75 de ani de La moartea Lui VasiLe ALecsandri LIMBA LITERARĂ ÎN OPERA POETICĂ A LUI VASILE ALECSANDRI I I ./V vorbi despre limba lui Alecsandri înseamnă a aduce în discuție în- seși problemele fundamentale ale limbii române literare dintre anii 1840—1880. Aceasta, în primul rînd, pentru că activitatea creatoare a poetu- ■ lui acopere o jumătate de secol, în care răstimp a avut loc procesul treptat, dar nu mai puțin „dramatic", al limpezirii și fixării limbii noastre literare în formele ei actuale. Și totuși destinul literar al operei poetului — înțelcgînd Iprin aceasta semnificația atribuită creației sale de generațiile contempo- rane cu el și de cele următoare — a urmat un alt drum decît acela al unor mari scriitori, ca Eminescu sau Creangă, de pildă, care s-au impus mai Itîrzîu în conștiința literară românească, dar al căror prestigiu nu a încetat să crească mereu cu vremea. Nu același lucru se întîmplă cu Alecsandri. După o glorie care durase patru decenii, admirația îi este retrasă după 1880, nu tacit, ci public și cu oarecare ostentație din partea unor scriitori din noua generație, cum erau Vlahuță și Delavrancea, stăpîniti de senti- mentul, care era nu numai al lor, ci și al multor contemporani, că autorul „Pastelurilor" întirzia prea mult pe o treaptă din ierarhia valorilor artistice naționale pe care se cuvenea înălțat Eminescu. Aceștia se asociau astfel aprecierilor lui Al. Macedonski, D. Petrino sau Aron Dcnsusiann care pu- neau la îndoială, din perspective diferite, însăși valoarea artistică a operei Î poetului. Astfel de exagerări ne surprind astăzi, dar ele trebuie explicate prin reacțiile contradictorii dintr-o epocă de fierbere culturală, literară și filo- logică, citm a fost aceea dintre anii 1840—1870—80, numită pe bună drep- tăți: de G. Jbrăîleanu „epocă de chin a1 renașterii".1 Criticul ieșean precizează că această perioadă prezintă mai mult interes din punctul de vedere al limbii literare decît al literaturii. Distincția este, fără îndoială, prea tranșantă și în defavoarea literaturii ,dar ceea ce trebuie reținut c faptul că Ibrăilcanu vede în aceste decenii de mare efervescență și de controverse filologice o epocă în care limba română literară avea să se constituie în formele eî 75 de ani <1# la raoarlea lai Aketiadri 3 evoluate și moderne, întemeiate pe vechea tradiție ce se adapta la impera- tivele culturale ale vremii. Cel care sintetiza acest moment din istoria ei era însuși V. Alecsandri. Prima cercetare mai atentă asupra limbii lui Alecsandri ne-a dat-o Petre V. Haneș, într-o lucrare utilă și astăzi și anume Dezvoltarea limbii literare române in prima jumătate a secolului ai XlX-iea, București. 1904, ed. a 2-a, 1927 a, Autorul studiază aîci numai faptele aparținînd creației poetului dintre anii 1S40—1860, ceea ce reprezintă doar prima fază din activitatea literară a lui Alecsandri. Constatarea pe care o face Petre V. Ha- neș că „Alecsandri este, în această epocă, din punct dc vedere al limbii, un scriitor moldovean" (p. 174) (așadar ,,regional"), este susceptibilă de cel puțin trei obiecții, de natură diferită. In primul rînd, limba lui Alecsandri este în această perioadă „moldovenească" așa cum, în general vorbind, este „muntenească", fără a fi deci „literară" în sensul actual al termenu- lui, limba lui Gr. Alexandrescu3 din primele sale creații sau cea a lui N. Bălcescu. In a! doilea rînd, observația lui Ilaneș este numai parțial în- temeiată și fiindcă el n-a făcut distincția între limba autorului și cea a per- sonajelor sale din comedii, unde elementele regionale își au o motivare estetică, fiind folosite cu intenția dc a individualiza și de a satiriza perso- najele. (Dacă nu am ține seamă de acest criteriu ar trebui să socotim limba personajelor dîn comediile și schițele lui Caragiale, „regională" în raport cu limba literară, ceea ce nimeni n-a susținut pînă acum). In sfîrșit, P, V. Haneș extinde dincolo de limitele reale proporția lexicului regional, înlrucît include aici și numeroase fonetisme, ca de pildă : cintic, a giudeca, jaratic, țaran, țăl, a videa etc. (p. 172—173). Autorul adaugă însă pe bună dreptate că limba lui Alecsandri e totuși o limbă plină de viață și armoni- oasă, care a cîștigat autoritate prin răspîndirca operei poetului în toate provinciile locuite de români, unde ea a fost întîmpînată cu sentimentul că reprezintă expresia limbii naționale a întregului popor român. Pornind de Ia ideea că poezia are un rol percmnpănitor în procesul de selectare și de impunere a formelor de exprimare literară, O. Densu- sianu * atribuie acest rol creației poetice a lui Alecsandri, afirmînd în capi- tolul consacrat aspectului estetic al limbii poetului că, luată în întregime, opera 1uî Alecsandri „e cea mai armonioasă și cea mai senină din litera- tura noastră" 5, învățatul bucureștean, care se ocupă aproape exclusiv dc poezia lirică din primele cicluri ale operei 1ui Alecsandri, nu trece cu vede- rea însă ceea ce este mai puțin realizat, sub același aspect estetic, singurul de altfel care-1 interesează, în limba artistică a poetului®. Tn cele ce urmează ne vom ocupa de limba poeziilor lui Alecsandri cu particularitățile ei dîn ultîmîîc ediții apărute în timpul vieții și sub supra- vegherea autorului. Comparațiile cu ediția din 1863 vor putea ilustra evo- luția limbii poetului, ca expresie a dezvoltării „dialectului literar" moldo- venesc însuși în primele decenii din cea de a doua jumătate a secolului trecutT. Fonetismele moldovenești, formele și lexicul din limba lui Alecsandri vor putea apărea astfel într-o altă lumină decit aceea pe care ne-o oferă limba poeziilor sale publicate piuă la 1860 șî studiată de Petre V. Haneș. 4 75 dc «ni dc la moartea lui Alccundri I Fonetica, Fonetisme moldovenești*. Coloratură regională păstrează îndeosebi vocalismul. (In exemplificările care urmează primul termen repre- zintă fonetismul regional, al doilea pe cel literar) : a pentru d neaccentuat: bataie (O.I6), barbați (014) depărtat (O. 1 178), mătasă {O. I 9); ” e pentru a accentuat provenit din ea; șepte (0.1.35, III 179) ; șerpe (O. I 197); i în loc de e neaccentuat: cintic (O. 1 157), de Rite (O II 11) gemini (P. II II); a pentru e după j, s, ș, z; jăluit (O. i 112), fălirea (P. II 77), sănină (O. I 113) etc. reprezintă un aspect popular arhaic, înlîlnit ca atare și la scriitorii munteni ai acestei epoci, ca Heliade, unde găsim (Opere, ediția D. Popovici, I) făsnt (p. 102) șărpi, (p. 164) jăli (p. 105) etc. (cf. și acad. Al. Rosettî, Limba scrierilor lui fon neliade Râdulescu piină la 184J, în „Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea", III 1956, p. 61. In legătură cu diftongii, notăm reducerea elementului semivocalic (a pentru ea după labialc și r) în exemple ca clipald (0.1 120) șirata (O. I 205); ei apare ca ii: grierilor, cutrieră (0.111 90). In alte cazuri se păstrează fo- netismul arhaic, de pildă în țeară „țară", grafic păstrată prin tradiție și de alți oameni de cultură de mai tîrziu. (O. 126,8,87; 1179). In ziori „zori" (O. III, 33, 183) întîlnit și la Heliade (Opere 1, ediția citată, p. 177 etc.) avem mai degrabă o variantă a formei actuale provenite din conta- minarea substantivului zori cu zi (cf. acad. Al Rosettî, studiul citat din „Contribuții... [ I ] p. 61). in legătură cu consonantîsmul, de notat mai ales fonetismul g (i) pentru / în numeroase exemple ca : impregiur, (O. I 48, III 10), giumatate (P. Ii. 69). gios (ibid., p. 91) etc. și disîmilarea lui r în pin „prin" (O. I 18), pintre „printre" (O- II 150) etc. Important ni se pare faptul că aceste fonetisme nu sînt generale, ci coexistă cu altele muntenești, adoptate de poet încă în ediția din 1863, dar mai cu seamă în cea din 1875. Fenomenul trebuie subliniat cu deosebire, căci evidențiază evoluția șî uneori fluctuația fonetismelor și a formelor (cum vom arăta mai departe) ce caracterizează nu numai fonetica și morfologia poeziilor lui Alecsandri, dar și limba celorlalți scriitori ai acestei epoci. In general, se trec cu vederea aceste trăsături „moldovenești" ale limbii scrii- torului. tocmai pentru că ele nu se opun normelor actuale, reținindu-se în schimb cele care frapează prin caracterul lor arhaic sau regional. Există, în adevăr, numeroase cazuri cînd fonetismele literare apar încă în ediția din 1863 și se mențin neschimbate și în ediția din 1875. Ne limităm la cîteva exemple, din numărul mare ce s-ar putea cita : „Cind a bate vint de seară / Prin ogorul de săcară" (p. 39; O I 43)’. „De dinsiil n-am teamă / Căci am pe-al lui seamă / Voinic buzdugan" (p. 60); „...Căci am pe a lui seamă / Al meu buzdugan" (O. I 65). In Hora Unlrei citim totuși : „Amîndoi sintem dc-o mamă, / Dc-o făptură și de-o samd*', fonetism păstrat și în ediția ulterioară, de bună seamă din necesități de rimă. Alte exemple : „Să te pot strîngc de mînă / Ca 10 ieri seara la fintmă" ; „Cine știe mline încă f De-om mai fi printre cei vii" (p. 281 ; O. II 42). 75 de ani de la BlJMItM lui AlcctandfL 5 Nour (O. II 71 ; 111 8) este concurat de forma muntenească și arde- lenească nor 11 : „însă norul sus vuia* (p. 10G; O. 1 112}; „Pe mare va- luri I în Ceruri nori" (p. 144 ; O. 1 151). în Sfirșit de iarnă, nouri alternează cu nori, în iarna este folosită exclusiv forma nor. Tot astfel Alecsandri recurge la fonetisme nemoldovenești, cel puțin pe alocuri, cînd scrie șease (ortografiat 0.11143), șapte rimează cu lapte (p. 32 : O. I 36). spe- riată cu săgeată (O. IU 80),nisip (0, III84), alături de năsip (O. III 51) etc. Aceeași este situația și în cazul consoanelor. Astfel, alături de gioc, giura, împregiur etc. se întîlnesc și variantele corespunzătoare mun- tenești, astăzi singurele literare : joc, jura, împrejur, în ambele edi- ții : „Se înșirară i Iute, vesel pentru joc“ (p. 229: O, I 61); „Se uita ju- cînd ușor / Și steluțele uimite" (ibidem) ; „Mărioara tremura, împrejuru-i se uita" (p. 105; 0.1 111) ; „Se aude-un glas ce geme.../Sau nechezul dureros 1 Unui cal răsturnat jos" (p. 2SI ; O. II 18—19) ; „Și poporul jos pe vale umilit îngenunchează" (p. 30 ;0.174) ; „Sub acest măreț castan I Noi jurăm toți în frăție" (P. II 255). Iată și cîteva dintre variantele existente între cele două ediții, ca urm ar.1 a modificărilor pe care poetul le-a operat în ediția mai nouă, în sensul „lite- rarizării" textului: Ed. 1863 De-aș ave o puiculîță (p. I. 2) Și de-atunci copii-mi ce-1 tot po- minesc Oamini buni 1 de-atunce în tihnă trăiesc (p. 38) Biserica răsipită (p. 273) Cu fu pariul sprintenel (p. 33) Și dc șerpi te-oî disetnta (p.6) Mă giur p-astă crucîllță (p.3) Amor vecinie își giura (p. 44) Ed. 1875 Dc-aș avea o puiculîță (p. 3,4) Șî de-atuncf copii-mi ce-1 tot pomenesc Oameni buni t de-atunce în tihnă trăiesc (1.42} Biserica risipită (1133) Cu fugarul sprintenel (O. f 37) Și de șerpi te-oî deșănța (1 12) Mă jur p-astă cruciliță (15) Amor vecinie își jura (149). 0 primă constatare pe care sîntem îndreptățiți s-o facem este că fonetica limbii lui Alecsandri este în poezii mai apropiată de limba literară de azî dccît se afirmă de obicei. Ediția de poezii din 1875 reflectă momentul deo- sebii de important a! tendințelor dc unificare a limbii române literare în a doua jumătate a secolului a! XJX-lea, etapă în care clementele moldove- nești cedează locul într-o măsură considerabilă celor muntenești. La aceeași concluzie conduce și examinarea particularităților morfo- logice ale limbii lui Alecsandri, dîn care menționăm cîteva dintre cele mai tipice. în legătură cu substantivul, notăm arhaismul sor „soră" (O. II 119), schimbări de gen a) prin suprimarea vocalei finale, dîn necesități metrice; a rom de flori (O. III 116) ; costiș „costișă"; „Oastea se coboară / Colo pe cosf/ș* (0.153); nâluc ..nălucă", (P. II 138). Cf. și Heliade: „Dar un naluc urmează" (Opere ed. cit, I. 166) ; b) prin schimbarea desinenței dc plural : glonții, stibsl ,masc, pi. (0. 1 46), păsuri, subst neutru, p1. „pași" (O. | 138). Forme vechi la nominativul și acuzativul plural al unor substantive feminine: blane „blanuri" (O. III 112), tâmpele 6 75 «ni dc Ia ratM-Ttea lui (O. 1 155), lumine (0. I 144). Neologismele recente primesc desinența -uri: casteiuri (0. III 134), diamanturi (O. II 112), mister uri (0.11112), păta- turi (O. I 112). Alături de această formă a epocii apare șl desinența mai nouă -e -.canaturi-canale (în aceeași poezie. Veneția, O. I 155). Genitiv-dativul substantivelor feminine păstrează în declinarea articu- lată formă mai vechie în -(e)j : steaua fericirei (O. 1 124), îngerul iubirei, (O. 1 135), însoțirea naturei (O. III 58) ; „Vină de pune cu a ta iubire / Du- terei crude vecinie hotar" (0.1 152). Paralel însă ne întîmpină formele mai noi în -(i)i: răcorcala dimineții, fața lumii, zarea luncii (O. III 59). Articolul posesiv (genitival) apare frecvent cu forma invariabilă a ; a florilor miros (O. I 127), gem cu a nopței vînt (O. I 194), a nopții aer cald (O. II 128). Sub ale nopții blînde luceferi luminoși (O. I 153). Uneori, din necesități ritmice, articolul este întrebuințat pleonastic: „Și-n aer parfumul a florilor dalbe / Plutea cu lucirea steluțelor albe", (O, I 126). Articolul demonstrativ (adjectival) cel, cea apare la gen. dat. fem. sing. sub forma veche cei, frecventă încă în limba poetică din secolul al XlX-lea : „fiul Romei cei bătrîne / Scapă armele din mine" (0.1120) ; „Albastrul mărei cei nemărginite..(ibidem, p. 38). Forma o întîlnim și la Heliade : „Turcu apare / Ca angel de urgie dreptății cei din cercuri" (O. 1 228) și, mai tîrziu, destul de des, la Eminescu : „El deșteaptă-n sînul nostru dorul țârii Icet străbune" (£pigo/ui). (Cf. și acad. Al. Rosctti, Limba poeziilor lui Mi- hait Eminescu, în voi. „De la Varlaam la Sadoveanu", 1958, p. 338). Cu privire la pronume, vom menționa folosirea formei scurte a pre- numelui demonstrativ, cu valoare adjectivală, care precedă substantivul, ca în vorbirea populară (și în creațiile folclorice), de unde este împrumutată : „Răpezit-am ochii mei... / Pe cea vale adîncită" (O. II 9). „Privesc/ La cele dealuri nalte, la cea cîmpîe mare" 12 (O. III 143). Aspect regional păs- trează, deși nu totdeauna, și pronumele demonstrativ (acesta) : „Cînd creș- tinul ista, Domnu-1 odihnească, / Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi" (0.141). Numeroase trăsături deosebite față de limba literară actuală prezintă verbul. Identitatea formei de prezent indicativ la persoana a 3-a plural cu aceea a persoanei 1 singular la verbele de conjugarea 1 este o caracte- ristică aproape generală a limbii poetice din prima jumătate a secolului al XXI-lea, îniîlnită la lancu Văcărescu (cf. G. Ivănescu, Ortografia și limba lui lancu Văcărescu din „Poezii alese11 fBucureștiț 1830 în Contribuții lu istoria limbii române literare în sec. al XlX-lea II. Editura Acad. R.P.R.. 1958, p. 64), la Heliade și BoliEitîneanu, iar mai tîrziu la Eminescu. La Alec- sandri ea revine cu insistență : „Toți zmeii din lume / Se-nclin l-al meu nume" (0.165) ; „Și norii ca talazuri arunc spume de foc" (O. I 193) : „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roî de fluturi albi" (O. 1119). Modificarea desi- nenței conjuctivuluî este determinată de necesități metrice (ca și în exemplele cu forme ale indicativului, date mai sus) : „Vezi cum brațele-și întind ? / Parcă vreu să ne cuprind" (O. I 45). Interesante sînt modificările pe care le suferă unele verbe în -esc sau ez fie că e vorba de cuvinte populare, fie de neologisme. în unele cazuri sufixul verbal este înlăturat; „El aminte („amintește") suvenirul acelor timpuri negre, crude" (O. III 31) ; „Pe cînd steaua se oglindă („se oglin- ?$ «oi d« la mon-rtea lui Attci*ndrj 7 dește), (O. II 171); „Lumini („luminezi") cu raze splendide / Prezent $i viitor" (O. III 113); „El desemnă („desemnează") încet tabloul pe hîrtîe de orez" {O. III 160). Alteori sufixul verbal -ea apare la verbe aparținind altei conjugări decit în limba literară actuală: „Abdul sc-nfuriază" (P. 11122); „Șerpii lungi se-ncolaceaza" (O. III 63) ; „Auzit-ai, frate, de acel Bosfor... / Care oglin- deazd" ca prin vis ușor" (O. 11 39)u; „Mii de arce săgețesc" (O. III 160). Poetul recurge des la formele populare de viitor, ca de exemplu: „Că cu noaptea (l-oi cinta, / Ca pe-o floare te-oi câta* (O. I 8) ; „încet pe mare le-oi legăna" (0.159). Forma apare și la Hcliadc, așadar la un scriitor muntean, care scrie: „Și vocea mi se stinge, rămîi estasiată / Pe loc cînd te-oi vedea*. (La amanta. Opere, ed. cit. I 69). Nu mai puțin apar însă la Alecsandri, ca și la scriitorii munteni, și formele literare de viitor; „în dușman vom da năvală.. .M (O. I 84) ; „Gîndul meu la tine, dragă, / Veci- nie, vecinie ua zbura, / Ș-orice e mai sîînt în mine, / Dulce înger ! pentru tine / Pentru tine-l voi păstra" (O. I 173). O constatare similară trebuie făcută și cu privire la folosirea formei arhaice de imperfect, persoana a 3-a plural, în a, alterînd cu cea mai nouă în u, impusă in secolul al XlX-lea : „Ea pe cimp de se ivea / Florile ae-rttw- selea / Inimile-și deschidea / Sufletele-și răspindea,.." (O. 192). Explicația că forma e cerută aici de necesitatea rimei, ca în poezia populară, nu satisface în cazul verbului a sta. unde ea apare și în corpul versului, ca în exemplul: „Două umbre sta în vale" (O. 149). Chiar cînd adoptă la persoana a 3-a plural forma cu -w (ceea ce se întîmplă destul de des, cum vom arăta mai departe), Alecsandri menține desinența arhaică la forma corespunzătoare a verbului a sta, foarte probabil pentru a evita omo- nimia morfologică cu prezentul (ei) stau. Menționăm de asemenea întrebuințarea aproape generală a auxiliaru- lui arhaic au în loc de a la persoana a 3-a singular a perfectului compus: „Căci au intrat iară / Sabie în (ară (O. 1 53) ; „Iarna vine, vara trece / Și pădurea s-au rărit" (O. I 60) ; „Ce înger mult ferice din ceruri te-au adus / Și pe pămînt aice / Străină le-au depus?" (O. I 208). Totuși forma veche alternează uneori cu cea nouă, ca în versurile: „Și voinicu-n nemișcare / A rămas pe loc, uimit, / Și copila în uimire / Pe obrazu-i s-au roșit" (P. II 161), ceea ce înseamnă o emancipare de sub influența tradiției vechi, care s-a menținut o vreme în limba scrisă și mai ales în cea poetică. De adăugat, în sfîrșit, imperativul cu forma regională vină (O. I 151. 152) și folosirea ar- haică a locuțiunii prepoziționale simple drept, cu acuzativul : „drept fe- reastra din apus" (O. I 10'2), în locul locuțiunii actuale compuse și construite cu genitivul : în dreptul ferestrei. Prezența unor forme muntenești în ambele ediții, pe de o parte și eli- minarea treptată a trăsăturilor morfologice regionale sau arhaice, pe de altă parte, așadar apropierea de limba literară care se constituia în for- mele ci unitare în a doua jumălate a secolului trecut, reies din compararea deosebirilor existente între variantele textelor din cele două ediții luate și pînă acum în discuție. Iată cîteva dintre faptele morfologice vechi și muntenești comune ambelor ediții: „Tu al cerului dușman" (p. 63; 0.1 10) ; „Ah, cîte glasuri 8 75 de tui de l-l Iui Anrfrl de armonie în al meu suflet cîntă duios'1 (p. 314 ; O. II 77) ; ..Pe al țării tale sîn“ (p. 309,0.1172) ; „Și d-al țării mele dor...** (p. 308; 0.1171), cu eliziunea caracteristică pronunțării muntenești, numai în ediția din 1863; cf. și „Inima-mi e plină / D-amor, de lumină** (p. 218, ed. 1863), particula- ritate menținută și in ediția din 1875, (0.11228). Amintim tot aici formele populare nemoldovenești de pronume de- monstrative cu funcție adjectivală: astă viată (p. 13; 0.1 16) ; aste nume (p. 231; 0.1241); aste șoapte (p. 134 ; 0. II 134) ; aste decoratii (P. II 185), forme pe care le folosește sporadic și C. Conachi. Interes special prezintă mai ales deosebirile morfologice dintre cele două variante ale edițiilor și anume : Ed. 1863 Sus la munte ninge, plouă. La Craiova pică rouă Din a noptei ochi cerești (p. 318) Cine-aleargă pe cîmpie... Intra nopții negru sin? (p. 45) Singur, într-un codru, doarme el departe De a lumei zgomot, visuri mult deșarte (p. 223). Ed. 1875 Din ai noptei ochi cerești (O. II 81) Intr-a/ nopții negru sîn ? (0.150) De al lumei zgomot, visuri mult deșarte (O. II 233). Așadar, afirmația făcută de Petre V. Haneș (loc. cit.) că poetul recurge consecvent la articolul invariabil a trebuie rectificată sau ccl puțin limi- tată la perioada anilor 1840—1850, în orice caz înainte de apariția în 1863 a celei de a doua ediții a Doinelor (Ar trebui văzut dacă chiar în această perioadă folosirea articolului invariabil a este absolut generală, căci el nu apare consecvent nici la G. Asachi. care este un scriitor mult mai „mol- dovean" dccît Alecsandri). E necesar să facem precizarea că uneori formele articolului sînt impuse de necesitățiilc versificației. Acest lucru nu este mai pu|in important, întrucît poetul apelează parțial, e adevărat, la mijloacele pe care i le pune la înde- mîni existenta lor la scriitorii munteni. Așa, dc pildă, in ambele ediții citim : „Voi simțiri înalte ale omenireî, / Glasuri mingîtoase a Dumnezeirii" (Um- brei lui Nicu Ghika), unde acordul în al doilea vers nu mai e repetat din motive ritmice (ar fi adus o silabă în plus). Foarte interesantă pentru evoluția limbii lui Alecsandri. ca expresie a drumului străbătut dc limba română literară în a doua jumătate a secolului trecut, este adoptarea formelor cu -u la persoana a 3-a plural a imperfectu- lui, în locul celor fără -u, din textul ediției mai vechi, lată cîteva exemple paralele din cele două ediții1'1: (să se observe și deosebirile fonetice): Ed. 1863 Colo-n vale, la fîntînă, Două fete spala lină, Spala lină și ridea ls Iar din gură-așa grăia (p, 39). Ed. 1875 Colo-n vale, la fîntînă. Două fete spălau lină, Spălau lină și rîdeau Iar din gura-așa grăiau (O. 1.43). 75 dr *nl de I* moutca tuJ Ak'iandri 9 Astfel vesel pe-o cărare Giumia gingașele fete, Iar în luncă sta la zare Doi voinici cu negre plete. Și, cîntînd în poieniță, Anina cu veselie Unu-o salbă-n chinguliță. Altul flori la pălărie (p. 66—67). Tn zădar copacii crengi le-și pleca Și zăpada-n cale-mi pe rînd scutura t (P- 211) Și lupii ce urlă, și arburii muți în negura deasă răminea pierduti (ibidem). Glumeau gingașele fete Aninau cu veselie (O. î 73). în zadar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau (O. 1 22) Și lupii ce urlă, și arborii muți Tn negura deasă rămîneau pierduți (ibidem). Situația este aceeași în cazul unor forme ale conjunctivului, care diferă de la o ediție la alta, în sensul constatat mai sus, al evoluției spre formele literare actuale. Ed. 1863 Ed. 1875 Să mă ie de lingă tine (p. 106). Să mă ia de lingă tine (0.1 112). Vină de mă ie (deși rimează cu Vină de mă ia (O. II 134). stea, ortografiat stă, p. 366). Să adăugăm la aceste particularități și folosirea frecventă a perfectu- lui simplu, în exemple cum sînt: „Fără vină, din născare / Mă văzui eu pe- depsită / Și de-a lumei dizmerdare / Mă simții în veci lipsită" (O. I 16). Nu rigorile metrice determină, în astfel de cazuri, alegerea aces- tei forme, fără circulație reală pe teritoriul lingvistic al Moldovei încă din secolul al XlX-lea 16, în locul perfectului compus folosit de regulă și de mult timp în graiul viu din această parte a tării. Rațiunea este evident alta, și anume cea invocată șî în celelalte situații în care arătam că fonetismele și formele tindeau să se integreze într-o normă supradialectală unică. Este vorba, cu alte cuvinte, de acea tendință de adoptare a unor particularități de exprimare simțite și de scriitorii moldoveni ca aparținînd într-o măsură mai mare limbii comune, întrucît ele reprezentau forme răspînditc atunci, ca și azi. pe o bună parte a teritoriului lingvistic românesc și în primul rînd în Muntenia. Sintaxa limbii lui Alecsandri pune mai puține probleme, din punctul de vedere care interesează aici, decît fonetica și morfologia, Din domeniul sintaxei propoziției notăm folosirea pronumelui reflexiv și a celui personal, forma scurtă, cu valoare de adjectiv posesiv și cu funcție de atribut, trăsătură a limbii vechi, iar începînd cu secolul al XlX-lea o particularitate a limbii artistice (fenomenul aparține de fapt în egală mă- sură și morfologiei). No limităm la cîteva exemple: ,,Nevasta-mi cu pruncii pe cîmp rămăsese" (O.I41); „gurița-(i zîmbitoare / Mă-mbată...“ 10 7$ de «ni dc la noulea Iul AJccundri (O. 1 154) ; „Și doru-mi după mine aleargă suspinînd" (O. Iii 166) ; „Tu să fii în sînu-mi atît de ferice ...“ (O. III 177). Atributul substantival cu prepoziție în locul atributului substantival în genitiv: „O copii de Românie" („ai României", O. II 6) este o construcție sintactică de tip vechi și de altfel sporadic întîlnită la Alecsandri. Să semnalăm în această ordine de idei și acordul forțat al atributului adjectival sau substantival, pe care poetul îl adoptă împotriva uzului literar, din aceleași necesități prozodice, ca de pildă : „Răpit-au pînea de hrană / Unei gingașe orfană" (O. II 124). Este adevărat că astfel de licențe sînt rare și ele vădesc preocuparea artistului de a da cu orice preț „armonie* expresiei poetice. Mult mai frecvent ne întîmpină atributul substantival cu prepoziție in locul unui participiu cu valoare de atribut adjectival: „Ca să-mi arale-n lume un drum de fericire11 (O. I 154) ; „Te las înger de iubire" („iubit", O. 1 176) ; „Tu ființă de slăvire (ibidem) ; „Mamă cu durere („în- durerată", 0.111 175). Foarte des aceeași îmbinare apare cu funcția de com- plement pe lingă un verb : „Du-ne Toni-n liniștire" (0.1 168) ; „Voi ce stați in adormire, voi ce stați in nemișcare" (O. 115). „Toți rămîn in așteptare.. (O. 11 56) „La poetica Florența viața curge-n înflorire 17...“ (O. II 152). Unele construcții, ca folosirea de predilecție a infinitivului în locul con- junctivului din limba vorbită și din cea literară de astăzi, trebuie puse pe seama influenței franceze (deși aceste construcții sînt uzuale și în limba veche) : „Căci mult, mult îi place / Vitejii a face", (O. 155). „Dac-aî vrea pe loc a sta / Să te fac nemuritoare" (O. 1 161). Mai clară este influența sintaxei limbii franceze în construcții cu infinitivul precedat de prepoziția de: „Și dulce-i de a zice cînd inima jălește..." (0.1 135) ; „Ce-ți slujește de a piinge... ?“ (O. I 101) ; „Ce sînt gata ca și mine / De-a muri toți pen- tru tine" (0.11 85). In ce privește sintaxa frazei, sînt de amintit propozițiile subordonate introduse cu conjuncțiile vechi și populare de, cu valoare finală sau condi- ționată, și cit „(de) îndată ce" în propozițiile temporale: „Face-m-aș pri- vighitoare / De-aș cînta noaptea-n răcoare" (O. 1 4); „Ah, vină, dragă steluță lină, / De strălucește pe sînul meu“ (0.1 151) ; „Și de vrei să-mi fii pe plac, / Alege făina-ntrinsa / De fă lumii un colac" (0.111 121) ; „Cit străinul le vedea / Iute mîna-și întindea" (O. I 99); „Căprioara cit o vede, / Zboară vesel, se râpede* (O. II 90). în sfîrșit, negația simplă este iarăși o particularitate sintactică a limbii vechi exploatată din motive prozodice în limba literaturii din secolul tre- cut. Cităm un singur exemplu : „Numai două nu se duc, / A/ici se duc, nici se usuc* (O. I 88). Construcția cu negația dublă apare totuși frecvent la Alecsandri. Ceea ce atrage luarea aminte în sîntaxa Iui Alecsandri este fluiditatea frazei, care imprimă versului ritmul firesc și melodios, Împrumutat din poe- zia populară, ca în multe versuri din ciclul Doinelor și Lăcrămioarelor, din care s-ar putea cita un foarte mare număr de exemple, cum sînt: „Iar da vrei tu să-l mai vezi, / Peste munți să tc răpezi / într-a Zimbrului Dom- nie..., / Peste codri, peste munți, / Peste ape fără punți, / Unde-s florile frumoase, / Unde-s fetele voioase,/Unde-s doinele duioase..(O. I 27—28). 75 de «ni In m-oirlc* lai Aleciandrl 11 Cele spuse piuă acum impun constatarea că limba literară in opera poe- tică a lui Alecsandri a înregistrat în perioada dintre 1840—1875 o evoluție de la un stadiu mai pronunțat regional, popular și arhaic — în domeniul foneticii în primul rînd, apoi in acela al morfologiei și al sintaxei — la un stadiu în care aceste elemente cedează în bună măsură locul celor curente astăzi și în limba scriitorilor munteni. Nu e vorba de o renunțare totală la aceste particularități, care se vor menține parțial în limba sa încă multă vreme. Sînt totuși concesii făcute dc cel mai de seamă scriitor moi dovean al acestei epoci unei pronunțări și unor forme care vor coexista în a doua jumătate a secolului trecut alături de unele particularități moldove- nești și de altele aparținînd celorlalte graiuri pentru a se realiza acea koinc pe care o reprezintă în general limba literară H și care poate crea impresia — cum se exprimă I. Coleanu — de „compromis" între toate dialectele ro- mânești 1#. Factorii politic, economic și cultural, după ce Bucureștiul devine sin- gura capitală a Principatelor Unite, colaborau la constituirea acestei uni- tăți de fapt a limbii române literare. V. Alecsandri era poetul „național" în această vreme și acest epitet cu care îl cinsteau nu numai contemporanii săi din Principate, ci și cei din celelalte provincii locuite de români, trebuia să-și găsească expresia și în caracterul național al limbii poetului. In 1877 el se adresa cu aceste cuvinte redactorului revistei „Albina Carpațîlor" : „Unificarea limbei va deveni o și mai strînsă legătură de rudire între frații din ambele poale ale Carpaților". (V. Alecsandri, Corespondență, ediție îngrijită și note de Marfa Anineanu, cu o prefață de G. C. Nîcolescu, E.S.P.L.A., 1960. p. 243). Prezența moldovenismelor și a clementelor populare (unele cu aspect arhaic) în limba scrierilor lui Alecsandri este explicată de G. Ibrăileann prin aceea că poetul „nu citea cărți bisericești pentru a-șî corija limba" (op. cil., p. 161), Dar Ibrăileanu are în vedere, ca și Petre V. Haneș. comediile scrise în prima perioadă din activitatea dc autor dramatic a poetului, în- cepînd cu anul 1840M, care sînt în adevăr pline de fonetisme populare „extraordinare", cum le caracterizează criticul ieșean. Nu trebuie uitat însă că limba în literatura dramatică și în proza lui Alecsandri pune alte probleme, din punctul de vedere al structurii șî mai ales al scopurilor estetice diferite cărora ea le este subordonată. Afirmația am făcut-o și mai înainte și nu vom dezvolta-o aici. Vom adăuga totuși că problema utilizării unor astfel de elemente exlraliterare intră într-o altă sferă dc preocupări, aparținînd la ceea ce I. Coleanu a numit cu foarte multă justele „componenta externă a stilului artistic", constituită „din pro- cedee luate din alte stiluri sau aspecte ale limbii" și „care se articulează cu precedenta (componenta internă, alcătuită din procedeele proprii scrii- torului) numai pe baze estetice", această componentă — externă — puțind fi socotită „un factor special de realizare a culorii locale" ai. In această situație, diferită, așadar, din punctul dc vedere al limbii literare, se găsesc comediile lui Alecsandri, în care personajele sînt în pri- mul rînd expresia unui anumit mediu și a unei anumite mentalități, care pot fi descrise sau sugerate și pc calea mijloacelor lingvistice. 12 75 de «ni dc H moartei lui Aleoimlri Tn limba sa poetică, Alecsandri pornește de la modele vechi, literarizate, și populare, cărora le adaugă elemente noi pentru a face din ea un instrument evoluat și apt să îndeplinească rolul unui mijloc de cultură națională și de artă literară în perioada modernă de dezvoltare a societății românești. La această concluzie ne duce și cercetarea lexicului, a derivării și a stilului operei poetice a lui V. Alecsandri, de care ne vom ocupa intr-un articol viitor. ȘTEFAN MUNTEANU 1 G, Ibrdilranu. ktoria literalurii române mod troc. Epoca. Coeaehi. (Curs litografiat predat In Pocnit ai ea de litere a (Inifcrirtlf i din /«w ie meat an/wrJjr4 i< replice altfel grafii ca amiritS (O, H 51 f coborind (O. II, 50) care rwi au pu/ut corespunde unei realități fonetice, dețl pronunțarea l pcn/m i a pAr/wu, In unele emu-ri cd fi In ftaiba UterorJ. (cf- I. titrate, 9 lud iul citai mai tiu jub «o/a nr 6). * Prima indicație a paf inii trimite ia ediția 1863 : a doua (O ) fo cea di» 1875. H In orițiAflt „Cd«- — erfdenl 11 Cf, Q, ivdnetca. Limba poetici rcnuncMci, ia „Limba ti literatură", II. f9$6t p. 318-219. ” Pentru tafoareu ac est fi forme, cf, aCad. Iordan, Limba rom iui ciMitraaporană. ed. a ?■«. J956. p. jl Gronultca Avodcmiei. ed. « 2-o, 1963, tot, I, p. /M. 14 iieliade ic/ie....■e.Dtuneee»*i“ (O. I, 83), „tn abisuri imbriDwn-i", (îb. 86f, „ . . . unJe e . . - ce a-aboreavi- (ib, 96) (cf. fi acad. Al Rosetri, studiul citat, p. 63), •• In ie gât ori cu diferențierea formelor la imperfect, pers, a 3-a fi ralul atribuit lui Hcliode ia accojjd privință, cf. G. ivănescu. Indrumâri in cercetare* KOTMoirci hmbii literare rvmlncțli dm aerului al MX Iu. In ..l-imba romlnu", IV, 1955, nr. 1, p. 29—30. Vni fi L Gbcfif fi Mirai* Teodorma. în k/dlarJ cu deiinrnrn u k pers. 2 a pl. a imperfectului Indkflh. tn „Studii fi cercetări tingiisjic^, XII, (19651, ur. % p. 87^-102 u In tete grafia obișnuită cu i j ridea. 11 Cf, acad. 1 orgu Iordan, Limba lai Creanga, U Contribuții p. 168. ,r Procedeul îl îndlaim retuaf de Sadoteanu, dar numai cu preposițiu cu : ,,u* ku la marginea Împărăției . . . a m<*mdLr ru înfiorare moj bitrîneiul* tNicoarâ Potcoar*, tn Opere XVilf, p. 15); „bourii repeti^i dk Minuni j-uu iculurai cu p ibire" (ibidem, p. 35), M Acad. Emil Peirotici, Bara dialectali a limbii no*»trc națiocilc, Îa „Limba românâ", JJ. 19^0, 5, p. 60 țl urm. “ Româna |||«Mri ... p. 38, " la legătură cu activitatea dramatică a portului din acețtt oui, cf. Elena RăduUicu-PogoncanU, Va vila AteCMiadri, (studiu productiv) în F. Alctsindri, Poeții. I, Edilusa Scrisul răm.:^.,. Crafova. 194â, p. 52—58 fi G. C. Nteolcscu, Viața lui V. Akwandri. E.P !.., 1963, p. 56—62. “ Op. cit,, p. 72. 75 de ani Jr |* moartea lui Akoandfi 13 ALECSANDRI ÎN BANAT După ce a străbătut lungi drumuri europene, în vara anului 1847, împreună „cu sluga dumisale, Gheorghi Damian, pentru interese de sănătate", Vasile Alecsandri cunoaște meleagurile bănățene, făcîndu-și cura balneară la Băile Herculane, denumite pe atunci Me- hadia. Cu acest prilej, el a luat contact direct cu frumoasa Vale a Cerne! șî_ cu pitorescul împrejurimilor, cu oamenii locului. Despre această întîlnire el va mărturisi, în 1884, că a fost împlinirea uneia din cele mai meri dorințe a inimii sale, a-i vedea pe bănățeni Jn frumoasa lor țară". Și în această călătorie în Banat, poetul manifestă aceeași statornică preocupare fată de comorile poeziei populare românești. Suplimentul I al României literare din 1855 cuprinde, în cadrul ciclului Cintice poporale ale românilor din Transilvania ți Banat, și balada Erculean. Aceste „cînlîce" sînt însoțite de însemnarea: „Unele din aceste antice le-am cules de la frații noștri de peste Carpați". Despre balada „Erculean", Alecsandri afirmă că este o legendă ce „pare a cuprinde o alegorie ingenioasă ți poetica asupra descoperirei ape- lor minerale de la Mihadia din Banat, dînd și temeinice explicații toponimice. (Poezii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri. București, 1866, p. 14). Prof. Al. Bistrițianu, în broșura sa: Vasile Alecsandri ți bănățenii, Buc. 1946, bazindu-se ne asemănări tematice și de construcție, face observația că balada „Erculean" este de fapt cunoscuta baladă bănățeană lovan Iorgovan. Impresia buna pe care i-au lăsat-o regiunea și oamenii îl determină pe Vasile Alee- sandri ca in vara anului 1884 să revină la Băile Herculane, unde va ramine aproape două luni, iulie și august. „Înclin pentru Mehadia, unde voi regăsi poate cîteva palide amintiri din 1847“, îi comunică, ia 1 iulie 1884, printr-o scrisoare, lui Ion Ghica, arătindu-i hotă- rîrea de a renunța la băile din străinătate. Ajuns de mult la maturitate creatoare, bucurîndu-se de un imens prestigiu artistic în toate părțile locuite de român:, Vasile Alecsandri va trăi la Băile Herculane clipe emo- ționante, dc neuitat. El va afla aici, nu doar niște palide amintiri, ci dragostea vie și pre- țuirea profundă pe care i-o vor arătat românii din partea locului. La 27 iulie 1884 se întilncște cu o „depulațiune a românilor din Comitetul Caraș-Severin în frunte cu Co- riolan Brediccanu, inițiatorul acțiunii- Bisăptămînalul timișorean Luminătoriul nr. 59 din 6 aupust 1884, publică sub semnătura unui „opincariu participante" un amplu reportaj, pe două coloane și jumătate, despre această întilnire. Apreciind evenimentul ca pe o „sărbă- toare adevărat literară națională", reporterul descrie cu lux de amănunte, într-un știi colo- rat și atractiv, întreaga desfășurare a festivității care a avut loc în „Rudnlfs-Hof* : „La ziua fixată peste 50 bărbați aleși din diferitele părți ale comitatului punct II ore a. m. erau concentrați pe terasa salonului de cură din Băile Herculane, ațtepiînd plăcutul moment în care vor putea privi și cu ochii pre iubitul poet pre carele cri inima-1 cunoșteau toți încă din copilărie". Atmosfera de entuziasm care a dominat tntîlnirea, ca și discursurile pline de însufle- țire au dat o semnificație deosebită ideilor și sentimentelor patriotice de care erau animați toți participant!!. în cuvîntu! său de salut, dl. C. Rădulescu, primarul Lugojului, după ce arată că poveștile lui Vasile Alecsandri „au produs lacrimi de bucurie" iar baladele fisuri de aur', la românii din Banat, subliniază rolul literaturii în dezvoltarea conștiinței națio- nale : „Cînd constelațiunile vieții publice opresc un popor în libera sa dezvoltare, atunci Li 75 de ini dc la m«wrled lui AkvMndr^ literaturii îi cade cea mai grea parte a chemării de a susține tăria conștiinței naționale în acel popor". Răspunsul Iui Alecsandri, simplu, cald și pătruns de vizibilă emoție, este expresia fidelă a crezului său artistic, considerînd ca geneză a geniului său creator poporul român, din care s-a născut care cuprinde în sinul său o comoară nesecată de cea mai sublimă poezie". Pasiunea neîntrecută de a face cunoscut lumii nesecatul tezaur al folclorului româ- nesc și încrederea nețărmurită în viitorul poporului român sînt elocvent exprimate într-un pasaj fina!: „Am avui unica dorință; să culeg comorile poporului nostru, căci ele din zi in zi devin prada uitării, și m am convins, că poezia română stă ta 0 înălțime, pre care nici o literatură străină nit o ajunge. Poezia română, precum și obiceiurile antice cari s-au păstrat între noi de prin timpurile romanilor și au sădit în noi mîndria numelui ce purtăm, îmi dau încredere, că poporul român ore să se renască și se oa renaște", întâlnirea cu „frații de peste Carpați" a fost o revelație pentru „regele poeziei", fapt desprins și din felul tn care descrie atmosfera din stațiune. Tn scrisoarea sa din 28 iulie 1814. adresată lui Ion Ghica, Vasile Alecsandri spune că „apropiata sosire a lui Marcovici", plin de „vioiciunea spiritului său galic", „ar fi adus un element de mare veselie în mijlocul monotoniei din Mehadia." Dar șederea la Băile Hcrculane a fost rodnică și sub raportul creației. In perioada de aproape două săptămîni cit a stat 1a cură în 1817, Vasile Alecsandri a cules versuri populare și „suvenirele": „Pe un album", datată 184... Mehadia și „Romanță". Mehadia 1817. Prima poezie vorbește chiar de apa curgătoare ce trece pc Ungă băi: Tn zadar vuiește Cerna și se bate / De-a ei stînci mărețe, vechi nestrămutate, / Și-n cascade albe saltă pe-a lor sin,.. / Apa-i trecătoare, petrele rămin. f Iar strofa următoare exprimă forța sentimentului iubirii: tn zadar și anii s-adun cu grăbire, Trecînd peste inimi ce-au gustat iubire t Suvenirul dulce de-un minut slăvit Printre-a vieții valuri stă-n veci neclintit f Romanță evocă și ea Cerna: De-aș fi, iubito, gingașa floare Ce crește a vale, lingă ptrău, Aș da și rouă și nundrul soare Pe-o rază dulce din ochiul tău, anticipind parcă — intr-o altă strofă — delicatul vers eminescian de dragoste : De-aș fi iubito, vîntul de seară, / Eu nici o floare n-aș îngina, / Ci cît e noaptea de primăvară j Pe sinu-ți fraged m-aș legăna. / ' , A doua ședere a Iui Alecsandri la Băile Herculane a fost o perioadă frămîntală, de meditație asupra piesei Cuidiu. Trei scrisori, trimise de aici, Arîslfzzel Romanescu. sînt - semnificative în această privință: „Cit pentru Ovid, mă gindesc mult la el, însă pin-acum nit am reușit a-mi forma un scenario... de care să fiu mulțumii. Răbdare!“ (1 august 1884). Două zile mai târziu el. ii scrie marii sale prietene, căreia i se adresează cu numele ce-1 purta în „Rntîna Blanduziei" — Getta —,: „Deși aici sunt prea ocupat cu băile și cu primblările higienice și nu am timp să fac versuri, mă gîndesc cu drag la O vide și ia luiia"; manifestând cunoscuta-i exigență cu sine: „nici mie nu-mi mai este iertat a scrie banalități nici dumitale a juca roluri neînsemnate.'' Contacțu! direct cu „pămintul roditor", bogat in „fructe mănoase" a Banalului, dar mai ales cu românii de pe aceste meleaguri, frumusețea naturii ca și comorii' poeziei populare, i-au prilejuit lui Alecsandri momente de încintarc ale căror ecouri sînt prezente în opera sa. Pe această linie de idei, caracterizarea pe care f-a făcut-o prof. Al. Bistrițeami, în lucrarea mai sus citată, p. 5, este pe deplin îndreptățită: „Scriitorul nu s-a închis in cetățuia singuratică a insului care trăiește din d părtare volbura vremii, ci sa dăruit cu întreaga sa ființă, idealurilor colectivității, năzuințelor de înoire socială și spirituală ale epocii, izmnzilor de avint național, trăind, și ca om și ca artist, însîngerările, decep- țiile și biruințele poporului sătt“ ION CRIȘAN 75 de ini rfe la moarâra lui At«*andri VASILE ALECSANDRI ÎN PAGINILE REVISTEI „ROMANISCHE REVUE" I n procesul de răspindire a creației lui Vasile Alecsandri în țară și peste hotare, o contribuție de seamă a adus-o revista „Românische Revue“. In paginile acestei publicații de prestigiu au fost tipărite în limba germană o bună parte din creațiile lui Vasile Alecsandri. I Biografii și istoricii literari au studiat cu pătrundere problemele vieții și operei poe- tului. Uneori cercetările au mers chiar și în probleme de amănunt. Despre contactul lui V. Alecsandri cu ardelenii Ion Breazu a publicat mai multe studii dintre care mențiune se cuvine să facem pentru articolele: Teatrul românesc în Transilvania pină la 1918, Matei Millo în Transilvania și Banat și mai ales Vasile Alecsandri și Andrei Birseatiu din lucrarea Literatura Transilvaniei l) Informații prețioase aflăm și în alte lucrări cum ar îi cele ale lui N. larga. Istoria literaturii românești, E. Rădulescu Pogoneanu, Viața lui Alecsandrii, O. Călinescu, Istoria literaturii române, ca și în monografiile mai recente: G. C. Nicolescu, Viața lui V. Alecsandri, G. Călinescu Vasife Alecsandri etc. In 1946 Al. Bistrițeanu publica o broșură cu titlul Faste Alecsandri și bănățenii. Prețioase infor- mații despre legăturile cu Transilvania și Banat putem afla în corespondența și însemnă- rile saU (vezi Catalogul corespondenții tui V. Alecsandri, 1957 și volumul de Scrisori și însemnări, 1964) sau in diferitele articole, între care amintim : I. Oarcăsu, Din corespondența lui V. Alecsandri către losif Vulcan (Steaua, 1967, Nr. 10) etc. Nu e necesar să epuizăm bibliografia legăturilor lui Alecsandri cu Transilvania pentru ca în această direcție să mai aducem unele noi completări, de data aceasta legate de circulația lui Alecsandri în limba germană prin activitatea publicației Rumâmische Reoue. Revista care apare la Buda- pesta și anume din iulie 1885—ianuarie 1886; la Reșița, iulie 1886—decembrie 1888, Viena ianuarie 1889—decembrie 1892; Sibiu, ianuarie—decembrie 1893 și, în fine. Timișoara din ianu- arie, decembrie 1894 J), avînd drept conducători și colaboratori o seamă de intelectuali bănățeni între care amintim pe Cornel Diacmtovicî, S. Mangiuca, P. Bmșteanu, Valeriu Braniște ele. Revis- ta a tradus în limba germană și a publicai numeroase lucrări ale scriitorilor noștri, făcînd un mare serviciu operei lui V. Alecsandri. Primele lucrări sînt datate din 1885, an în care par Fîntînă Blau- iluziei tradusă de Ed.v. Hertz chiar în Nr. 1, (p. 49,115.236,297). Mărioara florioara în limba germanii de L. V. Fischer, p. 161, Inelul și năframa, p. 373. Tn Roumănisciie Reoue continuă să publice intens din V. Alecsandri. Acum apar în paginile revistei lucrări de prestigiu cum ar fî piesa Ooidlu tradusă de Dr. Adolf Stern, (p. 164—186, 226—243, 293—310 șl 337—354). De asemenea, se mai publica în traducere balada Mano!? (Mănăstirea de la Argeș) p. 47, traducător fiind L. V. Fischer. !n anul al IlI-lea, 1887, spațiul acordat creațiilor lui V. Alecsandri este însemnat, Dintre poezii î se publică Frumoasă copăiță, tradusă de Eugen Mliller, p. 519, și Spune dulcea mea copită, în tălmăcirea Dr. Adolf Stern, (p- 608, precum și creația în proză Buchetiern din Florența, în limba germană de Leon Sonfeld, p. 49—61 și 129—140), In anul al IV-lea, adică în 1888, s-au publicat numai lucrări în versuri: Dumbrava roșie „poezie istorică", p. 91—113, apoi Balada Feleș, p. 249 și Secerătorii, p. 343, toate traduse de L. V. Fischer. precum și poezia Idilă, tălmăcită de Leon Sonfeld. Din perioada vieneză. adică începînd cu anul 1889, revista oferă în limba germană. Dorul, Ofrandă lui Peneș Curcanul p. 297—298. Inelul și năframa, „cîntec popular" 1891, p. 49—50 și Grui Sînger, p. 192—198, toate tălmăcite de cel mai asiduu traducător. L. V. Fischer, precum și cunoscuta baladă Peneș Curcanii p. 50—52 care a fost tradusă de un „C. de la Tismana". La moartea poetului, în 1889, în numărul 9. au îosl publicate urmă- toarele poezii; Cîntecul gintei latine în limba română și germană, p. 441. legenda lăcră- mioarelor, p. 447—448, Legenda de la Dorna, p. 448 și Concertul în luncă, 448—449. Asupra altor poezii, în special cele populare, vom reveni ceva mai tîrziu. Tn perioada anilor 1893—1895. revista apare sub titlul Românische Jahrbiicher, literatura ocupînd un loc mai modest ca înainte. loc Brt*ru. Iticrofusa Cm* K<**Hor, 19-14. ’) N. Hodo}, S. iMfteu, Publicațiile periodice româneai, București, 1913, p 42. 16 75 dr hnî ^r- 1* murle* lui Akcitodrl Expunerea, chiar ți in lomia aceasta e nu narativii, impune unele considerații. In pri- nțul riad reținem numârul relativ mare al traducerilor ce s-au făcut din opera lui Alecsandri. Am remarca apoi numărul însemnai de traducători: L. V. Fischer, A- Stern, E. Mtiller, Ed. v. Hertz, Lwn Scbrinfeld ele., care s-au ștrăduil să redea înlr-o limbă literară, aleasă, mesajul ți frumusețea poeziei lui Alecsandri. în paginile publicației Romănisclie Rcvue jiu fost traduse numeroase lucrări în versuri, proză sau teatru, recenzii $1 note din ți despre autori cum ar fi: D. Cantemir, A. Pann, G. Sîon, A. Sihle a nu, C. Slamati, G, Crețeanu, D. Bolintineariu, M. Kogătniceanu, B. P. Hățdeu, Gr- Atexandrescu, A- T. Marînescu, I, Vulcan, I. Slavici, J. L. Ca răgi ale, M. Eminescu, V. Mic le. P. ispirescu, !. Pop Relega nul. AL VlahuRi, AL MacedonscM, B. St. Delavrances, D. Zamfirescu, ele. Așa cum arătam în altă parlc „pentru traducerile din Eminescu în limba germană, un rol deosebit de Impor- tant l-a avut revista Romiinîsche Revue"1)- Dar față de nici tuiul dinlre scriitori) noțlri revista nu s-s arătat mai generoasă ca față de Alecsandri. Nici chiar Eminescu, apreciat și tălmăcii cu deosebită alenție, nu are în paginile revistei ponderea Iul Alecsandri. In fără de aceasta, publicarea shlemalică ți continuă pe parcursul întregii perioade de existență a revistei, dovedește steni ta cu care a fost difuzai în țară si străinătate opera Ini Alecsandri. în șfîrțîl, se cere subliniat faptul că un număr însemnat dintre traduceri se publică în revistă nu la o prea mare distantă de dala cind ele ari fost tipărite în 1fmbi română. Ața de exemplu, Furt™ Rlanduziei, tipărită la Cotitwbiri (Hetare*) în 1834 ți reprezentată pe scena Teatrului National din București ta 22 martie 1885, e ripărilă în limba germană în ianuarie 1885. Este interesant de reținui amănuntul că, în vara anului 1884, Alețțandrt s-a aflat pe plaiurile bănățene, mai precis îs Băile Herculane (Mehadia) ți n-ar fi exclus ca, în contactul pe care ba avui cu intelectualii bănățeni, să fi cunoscut și re unii din colaboratorii localnici ai revistei, Pîesi Ovidiu se publică în Convorbiri îrtre- pînd cu numărul din ianuarie IWJ), Iar în Rotnâniscite Rmue apare în martie 1886. tn .jorcsoondența sa de la Mehadia, poet ui mărturisea Aristisrzei Romanescu: „Cit pentru Ovidiu, mă gîndeșc mult ia el, însă pînă acum nu am reuși! a-mi forma un scenario de care să fiu mulțumii "4), Nu a lipsit de interes fadul că frămlntărTle sufletești care au plămădit drama Ovidiu, s-au legat generic de viața poetului din această nerloadă, iar iă dimă tipărirea onereL bănățenii nu tradus-o tn paginile revistei lor. fu carul lui Grui Sînjfer, scris în 1875 8). a fost tradus în limba germană de L. V. Fischer, poe- zia fiind „recii MII în cadrul unei serbări, în cercul de lectură de la Lripzig la 1 decembrie 1883 țl primită cu puternice adaure“*). Este adevărat înSa că, după cum ne încr*difltea?ă G, Oâlînewit. traducerea acestui poem a fr^t publicată în același au la .Jteipzig, W. Friedrich. 1883“ 7k iar in revista Romănische Reuue abia în JSDl. Cele mai multe dinlre lucrări apar mal Intîi în această revistă, fapt cart merită să fie subliniat. Un lot aparte îi wupă în padinile revîsiei numeroasele informații și note care au însoții diferitele traduceri, Astfel chiar în numărul prim din IflRfi, redacția anunță citi- torii prînlr-un articol cu titlu! următoarele: „Noi sîntem în plăcuta situație de a face cunoscut cililor Hor noștri că în curind vom începe publicarea unei traduceri din cunoscuta dramă a Iui Alecsandri, întitulată Ovidiu, Aceasta derivă din condeiul încercat al traducătorului român, specialist în Schakespeare. Dr. Adolf Stern8). Altădată redacția oferea unele interesante relatări cu privire ta traducerea ți publicarea în două variante a poeziei Frumoasă copilită: „Dr, AL Stern, care este cunoscut cititorilor revistei noastre prin traducerea Iul Ovidiu de V. Alecsandri, ne trimite prezenta traducere pe care o publicăm înlr-o altă versiune de Eugen Muller în ultimul număr al revistei noastre ^i o republicăm cu atît mai vîrfos fiindcă ultima traducere, sub raport estetic, nu stă cu nimic mai în urma originalului ți se apropie mai mult de aceasta ca precedenta *). E pre- zentă în mărturisirea de față grija pentru traducerea de o înaltă valoare estetică țî cate tet odaia va trebui să nu trădeze textul original, ți să fit dl mai apropiat acestuia. Nu in puține cazuri unele note de subsol ofereau prețioase dale ți explicații. In numărul ’) 1. gmfawi I* Jhmtff,. Timiinatart-, 1964, p. 10$. •) FfaÎM Bfandiuid 1n , .CiMiTorblri llnww*. 1884, or. î. p, 92 țk nr. $, p. 169. *] OwtfAi. la .XomrorbEri lileTire*. nr. L p. 1. ar. 2. pr 146. Ai. BiMn|ra-nH. F. JIwnmH li BwmrCsli. 1946. p. 23- V. Alecsandri. Fee^T. ecL C. C- Nicolewu, roi. II. p. 297. ’) Uferatara jJ arta Ga ..Rcwniinîirlie BLemer, 1888, ni.7r p. 413. ’) G. CilîneMU. Faitfe zffecjoArfj^ ed. Titacreiutud. 1965, p. 147, ’] V. Alecundri. Ondia, Fa ^RnnuniiclÂe Heroe*, KudapnU. 1806. ni. 1. p. IES. *) RMniahche Renie. Recile, 1H$7, p#, 12, p, 608 75 df ani dr ]« cn««f«r« tui A’k'rwJnd'n 17 care publica Btichett'era din Florența, intr-o asemenea notă se preciza: „Cit privește Buchetiera din Florența a domnului V, Alecsandri cu a cărei traducere remarcabilă în- cepem de acum, ar putea deși n-are tematică românească să fie totuși de un deosebii inte- res nentru cetitori, fiindcă a foM primul debut literar al lui. cu care regele poeziei mmă nești a pășit in fața publiculuilfl). Un ultim exemplu este cel prilejuit de traducerea bala- dei Gnn Sincer, unde direcțiunea revistei s-a simții datoare a da următoarei' informații: „Grai Sînger este o poezie originală a lui Alecsandri care are ta bază o veche legendă populară. Sînger, se pronun|ă Săndrber, în limba latină cornus sanguinea, se chiamă în limba română boschetul roșu... Epî'elonul „Grui** care se înlîlnește în vechie balade românești, aici joacă rolul unui nume de boicz si a fost ndăngal de Alecsandri la radi- calul „Sînger” pentru a reda figura tipică a unui haiduc neînduplecat și a respecta totodată o fmdîlîc legendară pe care poporul român o leagă de acest boschet sălbatic și de fructele sale roșii" n). Am mat putea distinge în afara acestor note unele scurte informații variate ca subiect. Spre^ exemplu. în primul număr al revistei redacția relatează într-un succint articol mo- dul în care V. Alecsandri. în calitate de ministru plenipotențiar a) României, a fost pri- mit in Paris. Aici, în audienta de gală, președintele Republicii Franceze. Jiiks Grew, cu multă căldură, a spus în're altele tn mesniul său: „Dv. nu ătnteți centru noi un anonim. Noi cunoaștem meritele Dv. politice ai literare ?ț puteți conta din partea noastră 1a 0 pri- mire înlr-adevâr cordială” w). Sînl firește lucruri de amănunt, dar nu lim-jt* de semnifi- cație pentru personalitatea complexă a noe'ulnî Rpvisța am'nț',ste de Vacile Alecsandri ți cu ocazia diferitelor recenzii despre Convorbirile literare, sau tn at1e articole, cum ar fi ce! întitulat l.ileratrtra românii în limba germană (Nr. I, 18851. în car^ sg ț-omnuteiză volumele traduse de diferiți autorL oare, ^videot, nu inclus si din creațiile Ivi Alecsandri. Numele luî Alecsandri anare în acele articole în care se d’scpiă si se evidențiază adivi- tateu de traducător a lui I,. V. Fîscher (nr. 7 din 1*W, p. 412 sl nr. 2 din 1RA|, p. 127), în ultimul amlnlindu-se ne larg desore munca prodigioasă a traducătorului, atras în deo sebT „de culegerile lui Alecsandri care l-au carii val tn gradul cel mai înalț”. Tn cadrul unei recenzii despre Enciclopedia. lexicon de conversație Brrvkhami se aduce dreot eșan- tion de felul cum șînt prezentați oamenii din cultura noastră tocmai exemnlul luî Alecsandri. Reproducem șl pol conținutul articolului pe care Românise he Revue îl republică după volumul 1 al Enciclopediei: „Vasile Alecsandri, poel român, născut în 1R2! în Moldova de nord, și-a făcut studiile între anii 18.34—1839 la Pnris, întors în tară, s-a atașat lui KogălnTccnmi si a fos1 unul din cei mai activi colaboratori al revistei „Dacia literară'. Fondată în 1840 și reprimală în 1842. Dună aceea Alecsandri a cutreierat întreaga Mo) dovâ pentru a cunoaște legendele și cînlecele poporului, far fn 1844, împreună eu Kogălnl- ceanu și Negruzzi, a preluat conducerea Teatrului român șl francez de 1a lași pentru care a scris o serie de mici comedii, extrase din mediu! social : Cnrntivnhd la Inii, Jorgu de la Sada^tira, Goana Chiriță la lași, Chitită în provincie, O nuntă țărăneascâ, ele. El a parti- cipat Ta mișcările din 1848 și după instaurarea reacțiunli a plecat din țară și a lucrat pentru patria sa ia Parts. Reîntors în 1857 este membru al Divanului pentru problemele constituționale, îar din octombrie 18359 pină in mal 1860 a fost ministru de externe. După căderea principelui Criza (1866) ș-a reiras din viața politică ți a revenit abia în 1879 ir: Camera deputatilor... începînd din amil 1885 a fost trimis extraordinar la Paris și a încetai din viață la 4 septembrie 1890 pe moșia sa de fa Mircesti. La revista Convorbiri [HetarC a Societății Junimea a scris frumoasele sale poezii „Pasteluri”, concisa eponee „Dumbrava roșie" 1872 șl o comedie „Ciocoii". Deosebit dc importante pentru literator, română sînt colecția de Poezii poporale ale românilor. Paris. 1853, și București, 1867, în limba germană de Kotzebue, cu titlul „Pont 'nische Voitspoesie" Berlin 1857 și fragmente de Rudow în Ramă ni scite Volitslieder ediția ILa Leîpzig 1888. Din poezîîle lui Alecsandri (3-au mal tipărit) Les Dolnes. Paris 1853, ed, II <885. Doine ți lăcrămioare, București 1663. șt ediția a 111-a 1880. S-au bucurat de popularitate în special cînteccle safe ostășești din perioada războiului 1877—78. El este un maestru al baladei. Oda șa premiată tn 1878 la Montpellier Cini cul gintei latine, l-a făcut celebru în toată România. Pentru calitatea de dramaturg îi lipsește factorul dinamic, totuși tragedia sa Des pot-vodă a avut H) Roralnlscbc Rervc. RrțKțt, J8S7, nr. lî. p. 49» uj Rowiinixbe Revue, Vieni, 1891. nr. 3—4, p. 192 “) Rominiâche Re*u«, 1585, La 1. p* 23, 18 75 ti* hb! iÎ-f Ia mwt** lai At«*»n*âri succes pe scenă în 1880 din cauza muzicalității limbajului, mai mult chiar devii piesa extrasă din viața lui Horațiu Fîn/îna Dlanduziei, București 188-1. in limba germană de E. von Hertz, Viena 1885 și Ouiditi București 1885, in limba germanii de Stern. Sibiu 1886. Operele de mai tirziu destinate teatrului, Alecsandri le-n cuprins intr-o culegere în -I volume, 1875. O parte din poeziile sal' le-a tradus chiar el în limba franceză (liaiades ef chantes popitlaires de la Rommanie, Paris 1885b Multe din poeziile sale au fost lăl mărite în limba germană de către Carmen Silva in Românische Dichutmgen ed. TIT-a Bohn 1880. Din proza lui Alecsandri se remarcă Istoria unui gaibin și a unei parate apoi Discursul comemo- rativ pentru Regruzzi și asnede din obiceiurile românilor. O culegere a operelor lui Alecsandri a apărui în 8 volume între 1873—1876“,s). Ceea ce socotim că merită sublinieri deosebite sînt Informațiile documentate cu pri- vire la edițiile lui V. Alecsandri in diferite limbi. Unele din aceste date nu arar nici chiar tn monografiile mai noi (vezi capitolul „Bibliografie" din volumul Vasile Alecsandri de 0. Călinescu. p. 135—M4), Anul morții lui Alecsandri determină redacția ca, in semn de pietate, să publice un amplu articol urmat de cîteva poezii. Bine documentat, studiul acesta sintetic, prezintă viața și opera defunctului pot. De la primele rînduri aprecieri^ sînt pline de semnifi- cații „Abia trecuse anul cînd poporul român și-a pierdut pe unul din cei mai de seamă poeți în persoana lui Emînescu și acum iarăși a suferit o ireparabilă pierdere. Vasile Alecsandri. de asemenea unu! din cei mai mari poeți, a încetat din viață în seara zilei de 3 septembrie anul trecut, pe moșia sa de la Mîrcesti în apropiere de Roman, în urma unei îndelungate suferințe "14). în continuare, se prezintă viața poetului, familia, studiile, călă- toriile în străinătate, debutul și colaborarea la Dacia literară, preocuparea pentru creația populară, activitatea de conducere a Teatrului National din Iași, ele. Am mai reținut din articol amănuntul că după 1848 „împreună cu Ghica și Kogâlniceanu a editai revista Propășirea un organ literar și politic care dună cîteva luni de apariție a fost sunrimnl de guvernul de atunci"14}. Sînt caracterizate apoi succint diferitele volume de poezii, teatru, proză, pe epncî și ani, făcîndu-se tot odală 1 gălum cu întreaga activitate soeial-revolu- ționară din 1848 cînd scrie „Deșteptarea României", luptă pentru Unire, dcsroblrea țigani- lor, alegerea lui Cuza etc. Cu toate că a avut o bogată activitate diplomatică și socială, Alecsandri „a părăsit arena politică pentru care nici odată n-a avut vreo deosebită afec- țiune și s-a retras în singurătatea de la țară pentru a se putea dedica pe de-a-ntregul poeziei"1*). Cunoscînd prodigiozitatea și spiritul mereu juvenil al poetului care nu înceta să creeze, redacția relevă faptul că cu prilejul războiului nostru pentru Independență din 1877. „pentru a veni in sprijinul răniților. Alecsandri a publicat culegerea de ode și balade cu titlul „Ostașii noștri". Sînt caracterizate, în continuare, lucrările dramatice Despot Vodă, fintlna Dlanduxiei și Ouidin, după care se trage concluzia că viața poetului „din fragedă tinerețe a fost o muncă perseverentă, o luptă neîncetată pentru bunăstarea, progresul și cultura poporului român"17}. Sub titlul de glorie se consemnează, în acest articol, premierea lui Alecsandri la Montpellier. cînd prin distincția acordată a fost „consacrat ca poet al latinității". Imnul său a fost tradus în toate limbile romanice dar și în germană, polonă, magheară și, totodată, fiind pus pe note de compozitorul italian Marchetti etc. In textul articolului sini repro- duse unele fragmente din comentariile presei străine a timpului. Astfel din revista Armonciat^ur a fost extras fragmentul in care se scriau despre Alecsandri următoarele: „Geniul său se așează alături de Victor Hugo ba chiar Alecsandri întrece pe marele liric francez prin aceea că ei nu întruchipează lucruri trecătoare și prejudecăți polîlice ci e militantul unei mărețe idei care poartă în sinul său viitorul latinității. Cînd această idee din lumea poeziei va trece în lumea reală atunci Alecsandri, fie viu sau mort va fi consi- derat ca primul apostol al celei mai mart confederații pe care a văzut-o vreodată istoria omenirii"1*). Socolîm de asemenea ca deosebit de semnificative cuvintele rostite de Ca- u) Rciue, 1892, VitM. nr. i, p. 63—6-1. M) R-tvu?, l&W. Vima, nr. 9, p. 435, K. Atmandri, RttM, nr. 9, 1890. p. 37, p. VbO. x) JSH, p. 437. lbld> p- 433. 74 4r tai de la uuiar ir* lut Akmndrt 19 miile I.afargue, care cu demnitate se adresa poetului: „ Aduc salutul meu acestui distins, român reprezentant al societăților literare a celor două Rome: una în sudul Franței și alta pe Dunăre. Din ziua cind el a fost proclamat la Montpellicr ca primul poet al lati niiații, cu toții am fost cuprinși de dorul de a-1 vedea în mijlocul nostru pe creatorul acelui nemuritor imn in care el cînta ginta latină ca regină a lumii și conducătoarea națiunilor. El e regele tutura- poeților nu numai trate a unui Petrarca, Lmnarilne sau Mistral Ci tot odată poetul tuturor națiunilor latine, (subliniat 1.1.) El a întruchipat măreața idee de rare depinde viitorul, siguranța, pacea și puterea întregii latinități. El e solul unui popor înrudit nouă care națiune suroră ne e apropiată mai mult deoarece pînă acu a fost uitată ți asuprită"19). Aceste cuvinte ale președintelui comisiei de premiere, ca și apre- cierile unanim elogioase plasează și valorifică numele lui Vasile Alecsandri sub raportul universali lății ți aceasta chiar din perioada în care poetul nu-șî dăduse întreaga măsură a capacităților sale creatoare, Este o recunoaștere pe care scurgerea anilor, prin noi și variate aprecieri a întărlt-o și mai mult". Tn continuare, articolul redă pe cîteva pagini modul cum a decurs înmormintarea poetului, diferite fragmente de la discursurile care s-au ținut, coroanele depuse etc. Cum era ți firesc redacție arată felul in care a primit revista Românische Revue opera lui Alecsandri. In această direcție au fost relevate aproape toate traducerile publicate de revista Românische Remie, tncepînd de la numărul prim din 1885. Intre poeziile popularei traduse de L. V. Fischer în anul 1390 sînt amintite: Miorița, Pribegia, Stejarul și Cornul, Iubita pierdută, Dorul, Coborirca, Urcușul, Suferința, Doino, etc, tn fine, redacția nu scapă prilejul ca să sublinieze că \. Mecsandri a găsit numeroși traducători pentru limba germană care și-au publicat tălmăcirile nu numai în diferite iierîodice. ci și sub forma unor volume. Sînt amintite traducerile făcute de: Carmen Sylva. („Rene? Curcanul", publicat în Epoca, București, 1378) și „poezii izolate in revista G- gemeari (Prezent), care apărea la Berlin în 1878 șl semnate cu pseudonimul E. Wedi", apoi mai tirziu împreună cu Mile Kremnitz, o traducere valoroasă sub titlul „Românische Dichiuagen" care a apărut la Lcipzig. 1881. Mai este menționat valorosul volum de IM de pagini publicat la Berlin sub titlul Rom inische Volks po-sie gesammeli tind geordnei von V, Alecsandri, deulsch o IF. o. Kotzebue, „poezii populare românești culese și prelucrate de V. Alecsandri, în limba germană de W. Kotzebue. în 1857". In continuare sînt pomenite diferitele antologii sau volume care cuprind poezii ale lui V. Alecsandri. „Doi ani mai tîrzîu (deci în 1859) 1, C. Schnller a publicat la Sibiu o culegere de versuri românești care conține mai multe poezii de-ale lui V. Alecsandri*'. Alunei mai trebuie să amintim pe Staule cu Poeții români, 186*1, Th. Alexîs cu Poezia cultă română, 1880 L. V. Fischer: Grai Singer, 1883, Colecția Cartea iubirii, Lcipzig, 1882. șl excelentele traduceri din poe- ziile lui Alecsandri publicate „în Die Dioscuren, Magazin pentru literatura internă și externă și a revistei care și-a încetat apariția după cîteva luni: Das Uit. Romiinien”. Acest articol consacrat memoriei poetului V. Alecsandri. deosebit de interesant și prețios prin documentare, se înclmia cu aprecierea că „multe din lucrările poetului au apă- rut în traducere franceză, engleză, maghiară" ") etc. Am reunit aceste date Importante pentru cunoașterea circulației lui Alecsandri în limba germană, informații prin care se va putea contura mai clar imaginea despre ceea ce a fost șî reprezintă numele lui Alecsandri în literatura națională ți universală- ION HJESCU V. Alecsandri,. in Ri teamă să vă spun de unde a pornit totul... E, poate, o copilărie. Sau e, poate, o boală... Totul a pornit de acolo că mi-am pierdut încel încrederea. — Ce s-a înțîmplat de. fapt cu dumneata ? întrebă bărbatul și se așeză în scaunul său, la birou. Lumina veiozei îi cădea pe o jumătate de obraz și pe părul albit, care lucea ca o platină, — S-a întîmplat că am încercat de toate și n-am reușit nimic 1... — Cum așa ? — Bine. In toți anii ăștia am găsit zeci de inovații, mi-au trecut zeci de idei inte- resante prin cap și aproape niciuna nu a folosit nimănui... — Nu se poate! protestă bărbatul și cu un creion de pe o foaie scrisii fie jumătate izbi în tăblia groasă. Nu se poate! repetă. Dar ce-ai făcut tot timpul cu ele ? Ar îi trebuit să știm șî noi I Le-ai dus și biroului tehnic ? Trebuia să știe și biroul tehnic ceva despre ele, să-ți dea o speranță, o soluție, un îndreptar... — Da, afirmă el, biroul tehnic mLa dat o speranță în plus, peste cele pe care le aveam: mi-a spus să mai aștept... — Și ce-aî făcut î întreba bărbatul depunînd creionul frumos pe foaia scrisă. — Am așteptat. Am descoperit mereu cîte ceva șl am așteptat... Din încăperea vecină se auziră rNetele tinerilor de-acolo, a spnrlmenHor. Mîine era duminică, aveau meci, venea o evhipă din O. șî deci în asemenea sîmbete ei erau consem- Ion Ariețiiti VhinNi noapte pentru curaj 31 națî in camere, insă, probabil, că reușiseră să fugii pină jos in oraș, se întoarseră cu ceva băutură și acum se distrau. — Șl nu s-a sesizat nimeni de acest lucru ? — Ba da. Destui, Insă nu acei care trebuiau, adică de la cabinetul tehnic» Mereu găseau ei o hibă acestor mici raționalizări sau inovații, mereu n-aveau nevoie de ele și mereu eu mă poticneam, n-aveam curajul să lupt pentru ele. Mi-a apus Willy poate bine că-s un cacăfricfl. Așa am fost tot timpul, recunosc, un cncăfrlcă. n-am avut curajul să duc un lucru pînă la capăt, să-l impun conducerii Preparației și cabinetului tehnic... — Și atunci de ce vii acum la mine? Crezi că eu pol să dau un asemenea curaj? Tăcu și-l privi ironic, apoi se ridică de pe scaun, luă un alt scaun de la masă și-l puse lîngă biroul său luminat: Șezi, spuse, șezi aici aproape... Un asemenea curaj se naște. Nu-i destul să arunci o idee in lumea largă și apoi să te desolidarizezi de ea, să renunți foarte senin la ea. Există o necesitate a luptei, a curajului, în orice, și mai ales în aceasta din urmă, unde căutările noi și descoperirile se impun eu dificultate, fiindcă tradiția și conservatorismul sint foarte puternice, nu pot fi date la pămînt de la o zi la aha... — Eu am curajul să lupt cu mine, declară el așezindu-se pe scaunul de lîngă biroul masiv, lupt cu mine, cu ideile inele, cu inerția și oboseala din mine, dar nu pot lupta cu oboseala din alții... Asta nu o pot face, recunosc... — Atunci e ca șî cum n-ai lupta de loc, constată bărbatul, — Știu, oftă el, știu acest lucru, mi l-a spus și Willy, am avut discuții destule cu el, s-a oferit să se bată el pentru inovațiile mele, dar l-am împiedecat. Mi se pare ciudat, dar dacă o inovație nu e îndeajuns de interesantă ca să cucerească și inima unui prăfuit ins de la cabinetul tehnic, atunci înseamnă că nu e mare lucru de capul ei. O inovație trebuie să fie ca o poezie. Mie îmi plac mult poeziile. Citesc mai ales poezii cu rimă, deși îmi plac și cele fără rimă, citesc chiar multă poezie și mii emoționez. Astfel aș vrea eu să emoționeze și o inovație pe cei care o cercetează! Nu-i așa, spuneți ? — în esență nu-i așa. Nu poate fi așa. Dar din punctul dumitale de vedere, subiec- tiv, așa trebuie să fie, neapărat... tăcu și privi la el, apoi urmă: Și acum desigur, ai din nou o inovație pe care nu vrei să o impui nimănui, fiindcă vrei să cucerească ea singură „inima" celor de la cabinetul tehnic și să te cheme urgent printr-o adresă oficială la el. să te felicite șl să spună. „Tovarășe, Savi, inovația dumitale ne a emoționat pro- fund. ca o poezie, fiindcă șl noi citim poezii, tovarășe inovator, nu numai dumneavoastră! ?" Bărbatul vorbise cu ironia lui specifică, pe care el, Savi, nu avea de unde să i-o cu noască, însă acum ea nu-i făcu nici un rău. Era o ironie care nu putea să-i facă nici un rău, mai ales că el Irecuse tn această noapte ultimul examen pe care îl avea de dai, ureînd aici sus la acest om. — Nu, preciză el, de data asia am o inovație pe care doresc mult s-o impun. Chiar cu forța! ^poi nu mă interesează! Apoi am să plec dc-aici cîțiva ani... — Cum așa, se interesă Filipașcu ? S-a înlîmplat ceva între timp ? — Da, spuse el, am de gînd să mă bat, și de aceea am venit la dumneavoastră- — Sper că nu cu mine, risc Filipașcu, ai de gind să te bați. — Nu, firește dumneavoastră mă veți învăța doar arta de a mă bate... Vorbeau amîndoi în felul acesta, ușor metaforic, și apropierea lor se făcu aproape nevăzut, ca și cum niște linii de forță ar fi trecut de la unul la altul și ar fi legat gindurile și interesele lor. El îi vorbi despre ultima lucrare care îl chinuia. Descoperirea unui nou „săpun naf- tenic" pentru Flotația lor. El descrise totul, luă și o foaie de hîrtie și creionul pe care -I văzu acolo pe birou, schiță toiul, Filipașcu îl asculta îngîndurat, îi privea obrazul lung și fruntea aceea bombată și impulsivă și aerul acela puțin infantil’, privea peste umăr la formu- lele înșirate pe hîrtie și-i asculta pledoaria pentru introducerea unui asemenea „săpun nafte- nk" la ei, la Prcparație, ceea ce ar fi însemnat o elevarc a calității huilei și o scădere a prețului de cost, acel săpun fiind unul din principalele obiective care costau în cadrul Rotației. Bărbatul privea peste umăr la cele scrise «ie el șl ghicea totul, descifra marea valoare a descoperirii lui. însă recunoștea și necesitatea rezolvării ultimului ptmet rămas nerezolvat în formula săpunului, aceea a grăsimii ieftine și calitativ superioare care să intre în componența noului săpun. — Uitați, aici la grăsimi mă poticnesc, recunoscu el ciocănind cu creionul in hîrtie. Am găsit destule grăsuni bune și foarte bune dar nu sint economice și săpunul meu naite- nic trebuie să fie foarie economic și în acest sens n-am descoperit încă nimic ... 32 Un A ritmau: Ulliea ewqttț pcnini nm} — încă, exclamă Filipșțcu prinzîndu-și obrazul in pâlnie... Bine că poți spune; „fucă". Ai putea spune simplu: „N-am să descopăr niciodată nimic". Spui însă: „încă". Iți lași, deci, speranța înainte. După o clipă de tăcere, se ridică de la birou și merse la fereastra deschisă: Ascultă, te superi dacă am să-ți dau eu o idee... — Vai de mine, sări Savi de pe scaun și merse și el la fereastă. — Atunci hai cu mine. Ieșim puțin pînă afară. Am eu o idee, nu știu dacă e cea mai bună, nu-mi dau încă seama, însă am să ți-o destăinuiesc. Să ieșim puțin... își luă o haină pe umeri și pătrunseră în antreul întunecos. Cîinele era acolo și îi însoți. Era liniștea desăvtrșilâ a pădurii, pînă la care zgomotele orașului nu suiau. Ver- sanții văii se ridicau înatți ca două borduri de vas, profilați pe cerul senin. Din spre desișul din spatele vilei, răzbatea piuitul unei păsări de noapte, căreia îi răspundea alta, de la distanță, parcă acolo ar fi fost ecoul primei. Ffllpațcu o luase înainte, coti pe lingă pădure, ajunse la o coastă cu pămint galben. Jărtniicios, care se ridica deasupra stadionului ale cărui conture se distingeau perfect. — Am ajuns, spuse el deodată oprindu-se în mijlocul acelei limbi de pămînt galben, iu care pantofii lor se înfundau ea într-o clisă moale. Stăm jos aici puțin, îl invită. Nu-i rece pămîntul de loc. L-a încălzit soarele toată ziua... Se așezară în tăcere și el se întrebă contrariat: „Ce i-a venit așa. deodată, de m-a in-a adus aici pe vîrful dealului?" Din spre pădurile vaste, de pe înălțimile din jur coborau spre ci, parcă rostogolindu-se, pale de aer rece, cu iz de frunziș verde și lemn putred. — E frumos orașul noaptea, ce zid, sc interesă bărbatul și după un moment sca- pără un chibrit în pumni aprinzînd o țigară. „Sper că nu m-a adus aici sus ca să-mî arate cît e de frumos orașul...“ reflectă el scoțînd de asemenea o țigară și aprinzînd la jarul celeilalte — Și, zii, uu găsești o grăsime ieftină la săpunul tău naftenic, vorbi bărbatul privind cn putere luminile din valea adîncă care parcă îl fascinau. Nu găsești o grăsime... Mde. .. mormăi trăgînd apoi din țigară ... — Ah. ce-am făcut eu pînă azi, ce-am făcut ? se plînse el. Nici de capul acestei ino- vații, care, da. ar însemna ceva pentru noi, n-am dat, Decum să mai am curajul să lupi lentru ele... Spuneti-mi, am făcut eu ceva ? — Ai visat, dragă băiete, ai visat puțin și asta ajunge... — Dar dumneavoastră ? ... — Acum îți descopăr o taină, spuse bărbatul punîndu-l mîna colac peste umerii «oși. O taină, continuă, visul tău, băiete, c mai valoros de-o sută și de o mie de ori fecît acela al meu, din tinerețe, la care știu că te gîndești și despre care știu că ai vorbit și cu alții, că așa sînteți voi, ne comentați pe noi, bătrînii, însă visul tău e mai valoros decîl a fost al meu. fiindcă arc o finalitate, are un scop șl nu trece nepăsător peste oameni șl p'sle lucruri... Fiindcă există un scop în toate lucrurile, băiete dragă, există, și ca să afli asta, uneori trebuie poate să-ți irosești o viață șî să afli numai la •fîrșlt de tot acest lucru destul de obișnuit și de banal... $i eu l-am aflat destul de ttrziu, n-ai» de ce sfi-țl ascund, așa să știi, acest lucru,.. — Dar eu. eu am un s^oo. totuși, etnd nu știu încă aduc biruința uuor lucrușoare ci ale mele și cînd nu simt necesitatea aceslor lupte ? — Există o vîrstă în toate lucrurile și în oameni. Femeile, se spune, au vîrsta siste- mului lor nervos. Poate că nu numai femeile. Există apoi nu numai vîrsta Wnlogică. ci și cealaltă, pe care nu ne-o arătăm in toate momentele. Tu nu ai atins încă această vîrstă a luptei, ai fost prea copil șî prea slab pentru ea, dar mi se pare că mtne ai s-o atingi, ce părere ai ? — Dar dumneavoastră ? — O, nu te referi mereu la mine. Fu am alergat mulți ani, mai multi ca tine, ca să iflu adevărurile pe care tu 1e afli înaintea mea. Am avut și eu un .„spirit" din copilărie, toți îl avem, care îl avem, însă el nu mi-a fost canalizat, l-am închinat hazardului, aiureli lor, inventării prafului de Insecticide și a urmr turbine cu gaze care nu puteau fi încă inventate pe alunei... De aceea Iți spun, dragă băiete, visul tău e mal valoros decît al meu, de o sută de ori, de o mie de ori. fiindcă are un scop. Nu se ponte trăi numai așa. :n desnădejde, fără scop, tu ai uniri, crezi în el, l-ai găsit devreme si ai să înveți, curînd șî să lupți pentru el. așa cum am Invitat șl eu. Ia timpul meu, însă mult mai tîrzîu, după ce am terminat „universitatea" în închisoarea din C,,, Ju-n Arr">in»i 1 Hima wapl«* p«-tiiru curaj Tăcu ți trase din țigare și în lumina jarului el ii văzu chipul osos și împietrit și lucirea scurtă a ochilor, în care se reflectau luminile orașului răspîndit în valea profundă — Uite, in privința grăsimii săpunului tău naflenic. ți-am spus că am să-ți dau o idee... Tăcu, Scormoni cu degetele în pAmintul moale, prins numai cu o coajă scorțoasă la suprafață, adună in pumni un boț de pănilnt, ÎL strînse între degete și-l vîrî în palma lui. Ce zici, ăsta n-ar fi bun ? El simți in palmă boțul umed și gras și rece de pămint galben și nu înțelese la început nimic. — Nu-i bun? Crezi că nu-i bun pentru o grăsime Ieftină? întrebă din nou Fillpașcu, luind din gropița făcută intre picioarele sale încă o mină de păminl. Ei frămîntă acum pmnintul acela moale și unsuros între degete, în neștire, privi rapid la fața lui Fllipașcu, și văzu cum liniile 1 se deșt ițiseră subit, cum ironia din colțurile gurii sale răminea acolo, frumoasă și eternă, cotorîndu-i trăsăturile aspre și, privind la bărbatul de lingă el, țipă deodată înăbușit, iluminat, și se ridică brusc în picioare. — Formidabil! exclamă el simțind emoția izvorînd in arterele lui fierbinți. Formi- dabil ! apoi se aplecă și scormoni febril pămîntul acela galben, de sub picioarele lor, care. Intr-adevăr, pul.a deveni, eventual, o grăsime extraordinară, la îndemînă, și pe gratis, pentru săpunul său naitenic. Pămîntul acela rece care-i intră printre degete, se vira sub unghiile sale, se îmbibă în liniile palmelor, intra cu mireasma lui de argilă, în nările sale și în hainele sale, pămînlut pe care ei ședeau.., — Biroul lehnîc a fost analizat, așa să șfll, șl au fost puse acolo cîteva lucruri la punct- S-a făcui curățenie generală,Asta c un motiv peniru curaj? — Motivul pentru Curaj a fost acest pămînf formidabil, maistre, spuse el precipitat. adre$îndu-se ca mai demult, pe care l-ați descoperit! — Eu? Eu n-am descoperit decât ceea ce era de mull descoperit... Aici, pe deal, ne jucam în copilărie, făceam boțuri de păniînl, le sfrîngeam in palmă, formam două tabere, de-o parte și de alta a dealului, puneam gogoloațelț alea de păminl în vîrful unor nuiele flexibile și ne războiam aruncind unii în alții cu ele... Cînd mai nimeream, rămînea pe haine și pe trupul nostru pecetea grasă a pămintului galben ..-Noi îi spuneam, în jocurile noastre, „coasta cu meal“, „coasta mică" și ca a existat și înaintea mea și are să existe șl după jnint, fără s-o descopăr eu... Eu ți-am dat doar, cum ai spus tu, puțin curaj .. Rîse în întuneric, un rîs apropiat, generos și simpatic. — Așa-i, spuse el emoționat, așa-i, maistre... Se despărțiră la liziera pădurii de conifere, Cînd el întoarse capul, ceva mai tîrziu, spre casa din vîrful dealului, văzu din nou licărirea vagă a ferestrelor, printre crengile brazilor: „Noapte bună, maistre, murmură el copilărește, slrîngind în palmă un gogoloș de pămint care începea să prindă căldură din căldura sa... Noapte bună... Nici tu nu ai somn, maistre .., Noaple bună .. Mai tîrziu, în timp ce urca pe strada Tolstoi, spre casa lor, spre odaia unde își avea nimicurile acelea scumpe ale muncii lui de zi și de noapte, el avea să-și amintească de cuvintele acelea schimbate între ei, pe dealul galben, în întuneric, în timp ce din spate bătea răcoarea pădurii și mireasma ei vegetală. Apoi, și mai tîrziu, în timp ce el se spăla în bucătăria in care mai stăruia imaginea bunei, trecută în lucruri, în patul înalt băirtnesc. în oala aceea de pămînt ars, pentru pus apă la Încălzit, șt în toate celelalte mici lucruri și obiecte și în chiar aerul odăii, avea să-și amintească din nou de cuvintele spuse de el. acolo în întunericul de pe dealul galben. Apoi, și mai tîrziu, a treia oară mai tîrziu, cînd el avea să părăsească odaia lui, cu cărțile și caietele și rafturile ei pline, cu eprubctele acelea modeste și cu desenele Iui un pic stângace. un pic caraghioase, atunci cînd. la gară, în așteptarea trenului, cu bagajul pe peron, el avea să aștepte cu Wîliy împreună plecarea lor în T„ la examene, el avea să-și amintească a treia oară de discuția lor de pe dealul galben. Mai tîrziu,probabil pesle cîțîva ani, aceea întîlnîre avea să stăruie în e! ea o amin- tire liniștită de-a bunei sau ca o amintire de-a casei lor, ca un lucru apropiat, ca un gest cunoscut al femeii lui sau al unui prieten intim. Ea va face parte din propria lui ființă și, după un llmp, v-a socoti că întâlnirea cu acel om, dacă ar ft avut loc înainte cn un an sau cu doi, măcar, l-ar fi scutit de alîtea deziluzii și ar li reușit să-l plaseze pe orbita unei cunoașteri șl al unui curaj de care avusese de mult tîmn nevoie, curaj de care avusese, de fapt, nevoie tot timpul, dar pe care el singur nu putuse să și-l impună, ION ARlEȘANt 34 I™ Aritțaau: UJliiua pcnlru tujij ELEGIE rtuea femeia ochii mari cu ape Care foșneau lovindu-se ușor Ca niște sălcii tinere, sub pleoape Și glasul se Inmlădia sonor Departe, uneori, apoi aproape Ca o aripă albă de cocor. Șl lingă mitre luneca domoaia Prin boarea dimineții, pas cu pus Parcă se desprinsese o petală Din nufărul lunar în zori rămas Ca o prezență proaspătă, reală Numai aromă, Vumai glas. Dar eu ii auzeam, ca o cascadă Prin trup bătîndud sîngele mereu Și ași fi vrut veșmintele sti-i cadă Și trupul să PI strîng la pieptul meu Să ne topim ca o zăpadă Maree matinală Ea și Eh t ION POTOPI N luă PwWfăH; Kîcfîe ÎNCEPE VIITORUL V Utorul începe de la poalele munților . Iși lasă paltonul de aur fn coarnele cerbilor Și aruncă cu clipe in riuri. Tiptil vin a put riurile Și bat la ferestrele noastre, Atunci ne deschidem Și viitorul frece prin noi Pînă ne facem bunici. Copiii se joacă cu viitorul in nisip. Și uită de ei, Piuă se fac bărbați Și uita jocul. Un repetabil azi Ne pune cercuri in jurul inimii Ca la niște brazi adevărați. Viitorul nu-i decît un prezent prelungit De privirile noastre Pînă la ora de vîrf a ideii. N A I N T E D E A VEDEA MARE luare \eugra. apropiată, Marc albastră, îndepărtată, Pînă azi Nu te-am văzut niciodată. Nu ți-am cules talazurile. Nu ți-am semănat cimpiile. N-am văzut cum îți spargi de maluri, Necazurile sau bucuriile. Mi te închipui fugind rotund Și-n brațele viatului Păci cilii dragoste vrei. 36 Dămim Crtebe: TftCCjH: wiilțwuil Fard sa ji simții vreodată Dorul — amfibie al ochilor mei. Deși nu ți-au cunoscut poporul mut de valuri euxine, Munții te știu Lăiiddroasâ și plinii de tine. Dor n-ai avea cu ce să-ți răcorești (j'oitil uscat al marilor pustiuri De nu li-aș da in fiecare zi Năvala mea de Olt uri și de Jiuri. ELEGIE ÎN A L E G R O .ntr/r ar? sJ AerJ rlnt' $L Doinii /Ve vum vedea din ce în ce mai rar, Din ce in ce mai des va bate vîntul. far timpul, ca un tînăr arhivar, O să-ți păstreze sufletul și ghidul. Albinele zburînd prin telefon \’u și-or mai face-n glasul tău prisacd, Iar gărite-n eclipsă de peron Vor inventa doar trenuri care pleacă. Vu cum sui în fiecare zi Pe zariștea stelarelor vitrine, Să știm ce doruri ni s-ar potrivi Și rare despărțiri ne-ar sta mai bine ’ /.âpadu moare, berzele răsar. Și-n hohot vesel ride tot pămintuL \;e vom vedea din ce în ce mai rar, Din ce în ce mai des va bate vîntn! I DAMiAN URECHE turalei Urecta: "Elegie în «!’*“• 37 PURITATE Șuvoaiele luminii cad pe timpla, zăbovesc în cuget, mă sărută. Nu veni cu nici-o zăpadă, cu nici-o umbră alungită și slută. Slnt aci doar Cu lumina verde cu picurut păsărilor răvășite. Piuitul lor trece prin liniști negre pină-n ceruri albe, pierite. Toată vremea se scurge încet, Intre arbori goi și ape anume, pină cînd vorbele se-nfiripă venind din tapoviță, sunindu-și un nume. Atunci lumina obosește așa, sensurile capătă neostenită culoare oamenii își urmează drumul in convoi, totul e atit de pur că și zăpada mă doare. AL RAICU 38 Al. ««leu: Puriute Nu voi putea crede niciodată că Eusebiu Camilar s-a călătorit in lumea tăcerilor nepătrunse și dacă amin încă expedierea scrisorii pe caro i-o pre- gătisem în dimineața în care mi s-a spus că s-a stins, e pentrucâ îl aștept în orașul acesta din vest... Și dacă-ntîrzie să coboare in toamna timișoreană, care i-a plăcut alît de mult întotdeauna, c un semn că nu l-au lăsat să plece apele și pădurile Bucovinei și că mai întîrzie la sfat cu țăranii din nord sub cerul curat de pe colinele Udeștiuluî. Eusebiu Camilar este legat de toate pămînturile tării, și-odată, în altă toamnă, care mi se pare ireal de îndepărtata, îmi spunea că uneori, cînd nu se simte împăcat cu propriile gînduri. $e repede pentru un ceas la țărmul Pontului Euxin. Mi-l închipuiam atunci stînd pe malul apelor mării, urmă- rind drumurile mișcătoare de pe ariile albastre și arcurile albe ale pescării- Angbcl Dumlci'rtâBO: M EwcbiU ClMibt 39 șilor care plecau din inima lui către zările lumii. Și-atunci imaginea lui se confunda cu umbra lui Ovidius, cel care vorbea cu vîntul : Vă rog:, o zei, priviți-mi nenorocirea mea, Scăpați-mă ! Daft lumii, dîntr-un preasfînt îndemn. Un om cu fruntea prinsă de negru] morții semn • Avea o congcnilală dragoste pentru iot cc este iînăr. li plăcea să să- dească pomi tineri în livada de meri a casei părintești și-n cele mai felurite împrejurări vorbea despre pămîntul natal de la nord. De-acolo asculta veacurile istoriei noastre și-avea ca nimeni altul sentimentul permanenței, al legăturilor nevăzute prin care sîntem uniți cu marii bărbați și cu marile fapte ale poporului nostru. îl vedea pe Ștefan cel Mare aevea și ochii Ini senini se luminau ciudat orideciteori vorbea despre domnitor. Asculta, în ceasuri dc taină, zbuciumul bătăliilor, plînsul mamelor, durerea logodni- celor îndoliate. Șî poale că uneori el însuși intra în cortcgiile de ceață ale transhumantelor, de vreme ce paginile cărților lui deveneau atîl de răscoli- toare. Avea o dragoste tnăscută pentru tot cc e tînăr, pentrucă el însuși a fost întotdeauna cel mai tînăr dintre noi. într-o iarnă l-am întîlnit la Lipova, pe valea Mureșului, la o consfă- tuire a tinerilor condecri din cercurile literare. Peste noapte ninsese bogat și-n zori, ochii mirati ai copiilor veniti la consfătuire priveau de la toate fe restrele statura scundă si vîninasă a academicianului Camîlar care s-- plrniba descriind ciudate itînerarii. Pasîi lui. între vilele stațiunii, tăiau drr muri de acces în zănadă, pentru tinerii scriitori care nu se sculaseră încă. L-am privit, cu ochii înlăcrimați, cum trece nins pe piftiile de lumină și mi s-a părut că sînt martor al unui generos simbol care-1 definește atît de bine tntr-o altă toamnă, am cutreerat drumurile din jurul lasuJnl, cu aîți tineri poeți, avîndu-1 cu noi pe Euseblu Camilar. Era, ca-ntodeauna, de-o modestie exemplară care pe noi, din venerație, ne stînjenea. Se sunăra cînd simfea că ne ținem de-o carie de dînsuL Ne întreba ce scriem, ce planuri avem. Se interesa necazurile noastre si ne sărea în aîutor nu numai cu sfatul. La acele șezători de poezie, în Moldova, era Insolit de umbra a trei poeți, dc care nu se despărțea niciodată : Ovidius, Li-Tai-Pe și Macda Isanos. Recita emoționat din Magda Isanos, care plecase mai dc mult spn soare apune: Umc|*nd încăperea și inima toată, RSrbatnl veni dc-afară, din zloată; Glasul 1ul mare făcu să se sperie focul. Sndnin 1enădîndu-si coincul. Parc-ar fi un stejar stufos... 11 ascultam si. nu slin de ce, mi se părea că din versurile Magdei Isanos se desprindea chipul lui însuși... Cînd recita din Li-Tai-Pc, imî aduceam aminte de-un poem, pe care î l-am închinai ca modest firav omagiu pentru fastuoasa interpreare romă- neaseă a marelui poet chinez... Poate de-atunci l-am cunoscut dar îl știam li) An#hd Danibriveui" r La < .uniUt de muh, din paginile Turmelor, ale lui Cordun și-ale Avizuhâi, din cercurile infernului pe care-1 zugrăvise în Negura. Eusebiu Camilar iubea cu credință, cu religiozitate, pămîntul și oame- nii patriei, trecutul șî valorile ci. Era un apostol al culturii. Vorbea ferme- cător, șî nu se sfia să iasă de la Ateneu sau de la Sala palatului și să intre într-o sală modestă de cămin cultural în cine știe care sat de la marginea tării, pentru a vorbi celor veniti acolo să-1 întîmpine și să-l asculte. Anul trecut, în iarnă, a făcut înconjurul țării cu o conferință despre Ion Creangă și, înainte de a cuvînta la festivitățile de la București, a fos' ascultat de țăranii și școlarii din Recașul bănățean. Acum 15 ani, îl văzusem pentru prima dată tot la o conferință. Vorbea 1a Timișoara despre Mihaî Eminescu .,. Era un călător neobosit. Cunoștea toate regiunile țării și avea prie- teni pretutindeni. Dc Banat l-a legai înainte de toate marele lui prieten, profesorul Ștefan Pavelescu. Era înconjurai cu dragoste șî era așteptat întotdeauna de toți scriitorii timișoreni. îl socoteam un frate mai mare. Porneam în grup sau în doi prin parcurile și pe străzile orașului, Odată, l-au impresionat covîrșitor platanii uriași, răspindiți prin toate grădinile și parcurile Timîșorîi. A cutreerat aproape toate orașele regiunii, a vorbit și-a spus versuri pretutindeni — și pretutindeni era invitat să revină. Și Eusebiu Camilar n-a uitat niciodată să revină. Se va întoarce și acum din drumurile lungi, neobosit, zîmbind, însuUcțindu-ne vulturește... Undeva, la Suceava, ii așteaptă un tînăr poet, să-i prefațeze volumul dc debut. Aici, la Timișoara, îl așteaptă un poet cu tîmpla căruntă și-un altul maî tînăr, să-i cinstească pragul și versul. îl așteaptă prietenii, par- curile. platanii. Noaptea, pe malul canalului, huma platanului bate puternic. Cad frunzele galbene în parcuri, cocorii trec spre sud, spre „deșertul ficr- bjnîe libian*. Ultima oară, Eusebiu Camilar îmi spusese că va veni în mijlocul nostru la toamnă. Scosese o hîrtie și ne rugase, modest, să-i ascultăm ultima poezie — Dimineața. Citea rar, apăsat, și glasul i se amesteca amețitor cu lumina verii, suind parcă din timpuri de demult, din timp șî peste timp... Ne-a privit șî a-nțeles că ne-a plăcut. A rîs fericit, ne-a spus că poezia e scrisă pe-o contrapagină a unei scrisori primită de 1a Timișoara, de la Ștefan Pavelescu, și ne-a rugat să-i citim și noi... Eusebiu Camilar n-a uitat nicicînd să revină. îl așteptăm la Timișoara, deși îmi aduc aminte că au venit țăranii dîn Udești, că l-au dus pe umeri pc aleile cimitirului și 1-au coborît în noaptea pămîntului, undeva lîngă Magda [șanos, care plecase maî demult spre soare apune.,. îmi aduc aminte învățătorii Udeștîuluî, tinerii scriitori bucovineni veniți în ziua aceea la București. Ti aduseseră pămînt din dealul Udeștilor, crengi și flori. Să doarmă în lutul natal. Să asculte foșnetul frunzelor din pădurile natale. Să respire aroma florilor din țărîna Udeșlîlor. Să-șî amintească mărul dîn livada sub care-și încheia poemele, și sub care le recita, cu ochii adîn- clți in Univers,.. îmi aduc aminte de ultima scrisoare, dictată pentru profesorul lui, care-1 aștepta la Timișoara t „Atn o mare mîngîiere: Jupiler nu trăznește Anfli.l nuiHliTÎrniflm M Fu.fbht C*Bll1elor înțelegerii realiste a faptelor, în cazul lui Camilar, în acea etapă dc început a scrisului său. Scrisă în 1938 (iunie-august, 1038, lași, consemnează autorul la sfîrsit), amola poves- tire Cordun a văzut lumina tiparului abia în 1042 G, Călînescu — rtinoxrind-o în ma- nuscris — o semnala încă în 1038 (Viața Românească nr. 71. socotind-o un adevărat ..poem tribal", pentru ca în Istoria literaturii române, marele critic să reamintească pre- zența scriitorului în acești termeni: Prerii Iuta r „Poezii promițătoare și proză de evocare a unei copilării moldovene chinuite (Cordun) răspîndește prin reviste Eusebiu Camilar. în așteptarea editării scrierilor saL“. De fapt, Cordun are două purți relativ distincte, care, la rindul lor, pot fi socotite po- vestiri de sine stătătoare: Oameni, locuri și întimplări și Moartea tatălui meu. Independenta celor două părți vine atît din faptul că în prima eroul povestitor e la vîrsta copilăriei iar în a doua la aceea a adolescenței, cit și de acolo că însăși formula cotnpoz țională diferă într-o anumită măsură. Compusă într-adevăr dintr-o suită de instantanee, prima par!/ are s tunificația unei evocări monografice. Fluxul amintirilor recompuse, capricios, dar exact, imaginea dc ansamblu a unei existențe colective îndepărtate. în centrul căreia se situiază copilăria povestitorului. Observația realizată pe calea rememorărilor este radiată, în cele din urmă, iar amintirile sînt atît de vii, încit povestitorul are senzația că, datorită concretețe! lor, îe poate simți în chip strict material: „Dacă aș întinde mina, zice el, aș putea pipăi întîin- plările de atunci". Ca într*un caleidoscop (comparația e des folosită, dar aici e cit se poate de potri- vită!), pe ecranul amintirii se profilează chipurile a doi soldati ruși. Isac șl lacur, dinlr-un război îndepărtat, apoi vin scenele de noapte, înfricoșătoare, în care mama se culcă cu toporul sub căpătii spre a-și apăra casa de atacurile hoților, pc urmă momentul întoarcerii latei de la muncă, din mine'e tndenărlatei Amerirî sau episoade evocind inun- dațiile frecvente, boala fratelui Mandache, căsătoria neobișnuita a unei surori cu un flăcău venit de pe alte meleaguri etc. etc. Ceea ce surprinde în permanență (și aceasta îl deosebește pe Eusebiu Camilar de Zaharia Slancu) este indicibila pendulare a vieții intre stări de lucruri dc o asprime împins la ultimile limite și înclinația n slăwlilă spre reverie, spre exaltări ce duc la dezlănțui- rea pornirilor celor mai naturale, Lăsînd impresia că acum se desprind din natură, eroii lui Camilar se abat continuu spre a-și conserva candoarea primitivă, snre a nu se lăs : complet prinși de vicisitudinile traiului de fiecare zi- Așa se și explică alternanța de episoade extrem de contradictorii în aparență sau exist nța unor scene avînd un sfîrșît neașteptat; este, de pildă. Cazul secvenței în care se descrie prinderea de către jandari; ;î a haiducului Furtună sau scena înnecării celor două fetițe ce se jucau de-a miresete. Evoluînd în pianul unor coordonate de legenda și de exaltare romantică, dmir-odnlă ncr sonajele sînt smulse din incontigcnt și sancționate fără milă de către instanțele vieții sociale. Spre deosebire de eroii 1ui Zaharia Slancu, cei din Cordun se mai leagănă încă in iluzia drepturilor naturale ale existenței și nu acceptă blazarea disperată, similară cu acea stare de scepticism aparte, încordat, gata să îrupă dintr-uu moment intr-altul, precum semenii lor din Devwff, Pierderea oricărei iluzii îi înzestrează ne eroii lui Zaharia Slancu cu o luciditate aproape neomenească, uneori făcînd din ei adevărațl iconoclaști. Aflată pe o treaptă istorică inferioara, colectivitatea din satul Cordun, spre deosebire de cea din Omida, trăiește cu încrîncenată măreție romantică tocmai acel moment de Iranzație ce-i divizează orizontul spiritual și etic. Cu totul caracteristică este, de aceea, structura de Caracter a celor doi eroi povestitori Pentru Darie, dobîndind o precocitate ieșită din comun la vîrsta sa, mitul, eroicul se releva ca fiind ceva aparțiulnd unor vremuri îndepărtate, pe care le povestește mama sau mătușa Uțupăr, Deci ieșirea din legendă este definitivă- Viața din jur, datorită asprimii ei lucii, îl smulge brutal din copilărie, răpindu-i orice posibilitate hlari c „— Să-mi spui. . - plîngea femeia, să-mi spui ce ml s-a făcut ibovnicul: că el pen- tru toată obștîa s-a dus ,., — Melîxlria, au șoptii amîndoi flăcăii. — Ți-oi descînta ... se lîtiguia baba, privînd-o prin aburii care ieșeaua din ceaunul pus în crăcană, deasupra focului. Din viperă ți-oi descînta. . Măruntă, căzută din umeri, s-a aplecat asupra traistei de la picioare șl pe cînd ascolea bulendrele, icnea parcă rugîndu-se către o ființă nevăzută : — Fial, aralâ-tc, puițo... Unde te-ai ascuns? Deodată, la (jura traistei a ieșit o viperă, înălțîndu-se drept in sus în fața ei, ca un băț. — Curvo.., Vino la mama... Hai... Și după ce a cuprinș-o cu mina dreapta, ca pe un toiag, cu stingă i-a strîns capul intre degete, căscîndu-i gura. Vipera a scos cn un șuierai depărtat. — Am să te pun în ulciorul cu apa și am sa te beau... o amenință vrăjitoarea, in timp ce fiara se zbătea și plesnea cu putere, înfașurîndu-i-se pe mînă și desfășurîndu-se. După aceea, vrăjitoarea oftă adînc. ca și cum și-ar ii potolit o sete de foc, — Binecuvîrdală ți-i gura, grăi ea — să-mi spui fiară, unde-i ibovnicul femeii aces- taia I <.. Dacă-i fa Răsărit, să ieși cu capul la Răsărit; dacă-î la Apus, la Apus să ieși cu capul,,. Și sfîrjind, a pus vipera în sîn. — Hai, buleandro, hai... te-ai ghemuit și te-ai strîns la căldură ? Dacă ești leneșă, și inconjoară-mă... Malixina tremura dîn toi trupul, holbată. In umbra gorunului, Varsn a vrut să-l ghinteasca p? Bonțoi, cu cotul, dar acesta iugise. Și vrăjitoarea continua: — Hai, buleandro, hai... te-ai ghemuit și le.-aî strinș la căldură? Dacă ești leneșă, mă duc în pădure și prind un șarpe tînăr... Deodată, fiara i s-a înfășurat pe lingă trup — arătîndu-și capul la gura cămășii .. — La Răsărit te-ai arătat... mîneați-aș limba... Omul tău la Răsărit se află, Melixino !... lata. Dinspre Răsărit s-arată om . nlalor .. Următoarele culegeri de povestiri ale luî Eusebiu Camilar ( Avizului 1945. Poarta furtunilor, Inimi fierbinți Itcxi, Cartea poreclelor lf)57, Nopți utieștene I9G0, Pămîniul tini bruiui 1SW1) vor face tot mai mult loc narațiunii scurte, pe cîteva pagini, de obicei. Dis linctia dintre opera romancierului și aceea a povestitorului, în noua etapă, va fi, din acest motiv, deplină. Ca povestitor, acum, raminind in genere același evocator patetic, Camilar asimilează o scrie de elemente noi, atît ca viziune cit si în ceea ce nriveM'* sf^a tematică, deși — 3-0 spunem deschis — nivelul artistic rar va fi egal cu ceî atfns în Cordun și în Turmele. Prodiglozllatea si disponibilitatea deosebit de largă. In noua etapă, se cuvine a fi privită cu atent și diferențiat spirit critic, tocmai spre a nu aluneca în situații extremiste, fie apologetice, fie negativiste. In fond ne aflăm, am impresia. în fața unui creator de o mare vocalie in arta povestirii, dar care, se oare, e predestinat, dalor’tă structurii intime .1 temperamentului său — spontan-poetic —, să fie neînchipuit de inegal cu el însuși. Ceea ce mi e ceva cu totul și cu totul ieșit din comun dacă avem în vedere exemplul dltor scriitori, mai vechi sau mai 1101, care și-au stabilit un loc sigur tn istoria literară, u toate că între calitatea și cantitatea operei lor raportul c departe de a fi direct pro- porțional. însușirea cea mai generală a povestirilor cuprinse în volumele citate mi se pare cri tezidă în tentațiile de moralist declarat ale prozatorului. Tendințele moralizatoare, de regulă* merg în direcția cducaiiei patriotice și cetățenești. în acest sens, prozatorul se dezvăluie în postura de om nfisînd o înțelepciune nu odată cărtunirească, în maniera rapsozilor din Orientul asiatic, pentru a cărui cultură si umanitate Cami’ar simte o atracție statornică. Evident, într-o asemenea împrejurare. înclinația spre idealizarea romantică a faptelor — «eea ce atrage după sine și o pronunțată simplificare a conflictelor epice — este ine Ptolllliri witht citabilă; dincolo de preocuparea pentru soliditatea narativ-analitică a scrierii, autorul acorda atenția principala descripției poetice și efuziunii sentimentale. Formula, ca atare, nu poale fi încriminată, valabilitatea ei după cum și riscurile ei, fiind în primul rînd o chestiune de apreciere concretă, pe text. De aceea, nu-i mai puțin adevărat că tn afara unui susținut efort de a se plasa in intimitatea formulei în cauză, cri- ticul cu greu se poate delimita in exigențele sale. Altfel, se ajunge lesne la exprimarea unor deziderate ce sînt prea puțin tangente ia opera analizată. Este eroarea în care se află, într-o anumită privință. Ion Lungu. Criticul clujean (voi. Itinerar critic 1965, cro- nica la culegerea Inimi fierbinfi, 1963), neținînd seama de o seamă de circumstanțe aparte, impuse de proza lui Camilar, ii reproșează acestuia, fără nici un fel de amendamente, că nu plăsmuiește „personaje propriu-zise, capabile de îndîrjire dramatică, puternică", „Insis- tența excesivă asupra fenomenul ui naturii" (deși, ciudat. Ion Lungu relevă, „capacitatea scriitorului de a colora efectiv faptele cele mal obișnuite!“) etc. De o frapantă structură poematică, lirică, proza lui Eusebiu Camilar reclamă adesea și antenele sensibilității critice la poezie, întrucit aceasta arc, aproape neîntrerupt, o pre- zență dominantă, curgînd slobodă de orice intenție deghizantă. Problema este de a vedea in ce măsură conținutul moralist despre care vorbeam este implicat într-o materie artistică viabilă, nepierzînd din vedere, nici un moment, natura artei de povestitor a prozatorului. De fapt, din punct de vedere stilistic — în sensul structurării compoziției, mai ales —, volumele la care mă refer sînt de un eclectism bătător la ochi. Faptul aceasta este de așa natură încîl riscul de a arunca din albie, cum se spune, și pruncul odată cu apa apare foarte greu de ocolit. în primul rînd, scriitorul este vinovat de realitatea literară confuză pe care o oferă publicului și, implicit, criticului. Astfel, este straniu că Eusebiu Camilar, prin conținutul volumelor ce le tipărește, în anii din urmă nu pare a da dovadă că ar fi conștient de deosebirile structurale dintre activitatea sa de publicist și aceea de povestitor. Căci, aricite puncte de con- tact ar fi între cele două modalități scriitoricești, suprapunerile totale nu sînt posibile. La Eusebiu Camilar ambiguitatea vine și de acolo că lirismul, poematicul sînt puternic pre zente șî Intr-un caz șî in altul. Publicist și reporter dotat, probabil că el se auloiluzionează, crezînd că, printr-un minimum de epicizare a acestei activități, s-ar afla în sfera prozei adevărate. în realitate, foarte frecvent, sintem lectorii unor eseuri. evocări ocazionale sau reportaje, a căror substanță consistă dintr-un ciudat și nu odată interesant amestec de reflexie, descripție, efuziune lirică șî anecdotă. Cîteva situații caracteristice, în acest sens. In diverse împrejurări, prozatorul avînd un cult nelimitat pentru valorile inestima- bile ale folclorului, simte nevoia să scrie sau să vorbească (se pare că la origine e vorba, de multe ori, de o conferință de popularizare) despre acesta. Și-atunci, fiindcă nu-l con- vine postura de exeget doct, recurge la poetizări ocazionale axate pe un fir epic cit se poale de subțire, un pretext, evident. R-fJecțiile despre balada populară (Aliwtfa) sînl inserate pe firul unei călătorii in munții Rodnei, Elogiul adus măiestriei meșteșugarilor în ceramică din vremurile trecute se leagă de o întîmpiare fericită, în care scriitorul, copil fiind,, găsește un vas de demult pe ogor (Kosuf de la Cucuteni). Pentru a ilustra îz.voa- rele intime, geneza folclorului, se întocmește un șir întreg de povestioare, în care, pur și simplu, opera folclorică este, ca să spun așa, scenarizată. prin plasarea ei în viața satu- lui natal (Huluboiul, Itinca Ursului, Bădița Constantin, Vulcan, Anița Rusanca, Noaptea rapozilor, Clopote in amurg, Legendele Bistriței). Sigur, cîteodată rezultatele sînt, luate tn sine, notabile dar impresia generală este de abuz, de încălcare inadmisibilă a limitelor firești. Tot așa și despre unii scriitori mari, iubiți de povestitor: chipul lui Alecsandri este „reînviat" festiv înlr-un reportaj de la Mirceștl (Pămintul zimbrului), a lui Creangă, bine înțeles, în urma unei călătorii la Humulești (Cetea Smaranda), cinstirea lui Eminescu se leagă de o întîmpiare din salul copilăriei (zVexte cărturarul), iar aceea a lui Gorki de o transpunere puțin credibilă, cam factice, in viața aceluiași, sat a romanului Alama. Același procedeu, cu unele meritorii excepții, ne întîmpină și în încercările de transpu- nere în materie epică a unor episoade din trecutul istoric. Nici aici nu este vorba de o adevărată transfigurare artistică inedită, ci de simple „repovestiri", de natură să satisfacă necesitățile unei cărți de popularizare sau ale unui almanah oarecare. O bună parte din sumarul culegerii Pămintul Zimbrului este alcătuit din asemenea piese: Apărarea Sarmise- getuzei, Bătălia de ta Călugăreai, Focul cel mare, 1907..., Vechii călători români. Faptul că 52 Trofiluri cdllc* bucățile acestea n-au mai fost incluse in culegerea selectivă din 1963 dovedește, se pare, cil însuți scriitorul ți-a dat seama, piuă la urma, de eiemeritatea lor. Incit odată, deci, departe de autorul acestor rînduri gîndul că asemenea producții, publkistico-reportcrlcești, nu și-ar justifica locul în ansamblul activității unui scriitor de prestigiu precum Eusebiu Camilar. Ele răspund, fără îndoială, unor necesități imperioase legate de poziția activ •cetățenească a creatorului contemporan șî sînt practicate de cea mat mare parte a obțtiei noastre scriitoricești. Singura condiție, repet, e de a nu se face con- fuzii de principiu — cu supărătoare urmări practice, — între domeniul respectiv și litera- tura propriu-zisă. Intr-un asemenea conglomerat, cum se înfățișează culegerile de proză scurta a iui Eusebiu Camilar, sigur că e greu să alegi materialul artistic cu adevărat viabil, pentrueă. neîndoios, acesta există ți acum. După distincția de mai sus, insă, faptele devin mult mai timpezi și chiar mai unitare. Valoarea povestirilor noi ale lui Camilar îți are resortul inlim în linia de continuitate cu lucrările din faza începutului (Cârduri ți Turmele), cu toate că — am precizat — apariția unor elemente noi este certă. Evocările se constituie ți de data aceasta, din fericita împle- tire dintre tradiția orală, a eposului popular, cu amintirea. Din această îngemănare rezultă un însemnat număr de scurte narațiuni reușite, care, fie că întregesc imaginea copilă riei, fixată, în datele ei esențiale, in Cordun (Ciine-Cref, Strafina Cîrnului, Dulău, \fattdache ut nostru, Judecata, Sorap „Scafandrul," Moarte de ont la Câplina, Vacă-n oală, La coasă, majoritatea din cele cuprinse în volumele Nopți udeștene șî Cartea poreclelor), fk- ■fi evocă crîmpeie tragice din timpul zaverelor, în linia lui Galacticii, (Noaptea de pomină), au înlîmplări eroice și pasionale cu haiduci vestiți (Teodor Calapăr, Horea, Popa Druc). ;îe că, în maniera lui N. Gatte, dar eu mai mult patos, se romantiază înlîmplări -u rezo- nanță exotic orientală (Ăn poalele Domogtedului, La Ada-K ideii) O apreciabilă contribuție la lărgirea universului tematic al scriitorului o aduc bucă- țile în care sînt cuprinse imagini de reală tensiune dramatică, de chinuri și cruzimi, din timpul războiului. Apelînd frecvent la resursele ironiei populare, prin povestiri bine înche- gate ca Drepturile, Lupoaica, GcMi, Iapă din nord, Trimbița, Pustietăți, Rindunica și altele, scriitorul întregește, într-un fel, oglinda războiului, ale cărei dimensiuni elocvente sînt impresionant surprinse în romanul Negura. Ca și în acest roman de pionierat în evoluția epicii contemporane inspirate de război, în plăsmuirile amintite, povestitorul, străin de rice speculații cazuistic-intelectual iste, nu arareori artificioase, cum se intimplă la mulți tineri, releva, dinlăuntru, suferința „banală", dar tocmai de aceea adine omenească, a insului dc rînd, a maselor de țărani șî de oameni sărmani în genere, tîrîți de la căminele lor nevoieșe, într-o aventură de o absurditate totală. Eroii lui Camilar, și de data aceasta, trăiesc istoria într-un chip de o acuitate directă, la dimensiunile traiului meschin și mize- rabil de fiecare zi — singurul în măsură să definească exact condiția umană în asemenea împrejurări. Minate, în cea maî mare măsură, de idilism ți de tentațiile poetizării, povestirile inspirate scriitorului de istoria contemporană a salului (ca și romanul Temelia, de altfel) sînt evident depășite, mai ales datorită unghiului de vedere artistic, feslîv-simplîfîcator. Este cazul multor proze cuprinse în special în cartea Lioetile tinere, inclusiv al celeia care mprumută titlu! cărții, reprodusă neinspiral ți în culegerea selectivă Inimi fierbinți din 1963. Adeziunea puternică, pasionantă, a prozatorului 1a suflul epocii socialiste, dincolo de sensurile militante, umaniste ale creației sale viabile, rezidă, mai direct, în activitatea de reporter și publicist frenetic. Citind opera de povestitor a hti Eusebiu Camilar. rărnîi cu impresia răscolitoare că te afli în prezența unuia din însemnați! prozatori ai noștri, în scrisul căruia sunetul rapsodic al tradiției stîrnește încă ecouri tulburătoare. v. ciobani: Profiluri ti măsurăm decît ceața gtndilă a văii. Cu umbrele noastre de rășină. Și-afună înțelegeai cită seară eram mine Cu care ți-nrouram genele-adînci și fir ii. NICOLAE DOLTNGl H O PĂDURI ^tau pe dunga copilăriei și degetele se îiilig in carnea copacilor. AM scaldă clorofila marelui ocean, de frunze 51 Nicolae Dolîflflî C*J «mI fie mii de ori in fumul viatului ce le răscolesc valurile pline de păsări și insecte. Moare seva în suspine și lacrimi. O inimă cade din singe in singe pînă un singur suflel i se adaugă prea deplinei unități. Stau Ungă podul cu trei bănci legate cu trei fire de rinri și duhul fetei brunete plecat la un alt băiat îmi pllnge in auz ; deodată băncile se lichefiează și iau forma unor vipere cu corn punindu-rni în vedere să nu mai cînt „Mama șerpilor să moară..." Un cintec de plină sfială îmi plutește in piept: „Nu-ți fie frică, bunice, pașii se ridică totdeauna mai sus decit crezi; vei trăi să mă vezi alcătuit în mine însumi și tare rezistent la orice nisoare.. Iubesc pădurile mele din Herculane cu voluptatea Cernii imbrățișind meleagurile pietrei și nisipului. De aceea copilăria mea nu piere și mi-o regăsesc oriei nd zglobie cargind ca un rîu printre arbori. Iau mărturie aceste cuvinte scrise pe luate frunzele sufletului : COPACII SINT OCHI! PĂDURII DE PRIVIREA LOR NU SCAP NICIODATĂ. SARIS OPREANR P R I M A V A ^^ă-ntind și iau in brațe ramuri le amorțite și chem ctrdurile de cocori, mă-ntind să mă prind de curcubee, să cuprind primăvara — tinerețea pămintului... R A Horit Cai*: Primiri»» 55 PLECARE mea pe care am stat S-a prefâcut în ramuri și le-a alungat. Și pămîntul dintre tine și ape ie-a oprit să treci spre stele... Poetul a plecat cu un glonte în pagină.. . Vorbele tale au rămas ca o pușcă ruginită să păteze cu umbra ei iarba... HORI.A GUI A DUPĂ POPAS Prind firul ierbii-n mină și-l alint tăișul lui prin inimă să-l simt o săgetare aspră care-alungă mai repede șuvoiul sîngelui cu alte otrăvi spre inimă s-ajungă. îmi scald obrazu-n snopii grei de spice și plec apoi grăbit pe drumul meu. Săgeata iui se duce să despice, ca firul ierbii pojghița fărinii, un zid — al nepăsării — ii zic unii, eu ii spun treaptă: între am fost și mîine. ALINA CAZACU ★ ♦ * Imens rotund albastru ... Lungi șutiți solare se frîng in mii de-oglinzi. Ai la picioare marea Și ceru-n mină-l prinzi 56 Hoda G11I»: Pl«cirf Alergi cu ochiu-n zare Spre arcul vinețiu Și te întorci călare Pe albe herghelii — Galop de vis spre plajă. ION POPA D 1 M N E Ț I L E ACESTEA îndrăgit diminețile acestea cind zorile-mi alungii din fereastră cenușa nopții și cînd pe cunoscutele străzi ale orașului se perindă torentul tumultos al oamenilor. îndrăgit diminețile acestea aidoma unor fete cu obrajii împurpurați de lumina tinereții și veselia avidă a oamenilor ce vor înscrie pe oglinda zilei graficul magnific al muncii... FLORtCA VFRUȚA Frcirlci ‘MerntS: tMimlneijSîff atentei 57 orientări FRANZ KAFKA Șl PROBLEMELE ARTEI F 1 igură literarii remarcabilă a secolului nostru. rranit Kntka se numără printre scrii- torii în opera cărora dcsbalerllc asupra problemelor artei si a rolului ei in societate ocupă un loc considerabil. Pe această linie, Thomas Nann prezintă în romanul flocior Fausfns și în nuvelistica sa Iragedia artistului însingurat, care s-a lasat (ural de mirajul ezoteris- mului glacial; Romain Rodând evocă în Jran Chrisiophe drumul spinos dar eroic a! ariei conștiente de menirea ei socială; Proust sau H. von Hoîmannslhal înfățișează situa- ția unor artiști care oscilează între cultul artei, ca unic limun al căutărilor lor, și soției- țările unei realități trăite direct. Alți scriitori, ca Bruno Frank în romanul Ceruanteț, sau Lion Fcuchlwanger în Goi/a se îndreaptă spre trecui pentru a oieri prezentului ima- ginea unor creatori d’ artă adînc legați de realitatea vremii lor, Kafka, la rîndul său, sesizează ți el fenomenele de decădere a arteî înlr-e lume imbătrînilă în convenții și falsuri, urmărind să dea răspuns unor probleme privind crea- ția artistică epocii in care a trăit. Alături de opera literară propriu zișii, senini fie aii ve tn acest sens sînt însemnările zilnice precum și corespondența lui, publicate postum de către scriitorul Max Brod. Mărturii literare prețioase, ele deschid perspective asupra universului lăuntric al marelui prozator, reliefîndu-ne. înainte de fonte, structura lui romantică. Se impune, astfel, ca element romantic, caracterul dual al facturii sufletești a scriitorului, acea pendulare continuă între arlă și viață, setea de o existență obișnuită, pe de o parte, șî, pe de altă parte, tendința spre o viață întemeiată exclusiv pe valorile artei, dar ale unei arte considerate dinlr-un unghi idealîst-subiectiv, indiferente la realitate. Conștienl de necesitatea unei permanente mobilizări a resurselor creatoare șî de nevoia autodepă- țirii. în vederea realizării unor creații de valoare. Kafka înregistra dureros vitalitatea sa mereu mai d4ictontă. Astfel, et se destăinuia într-o scrisoare prieteniei sale, prozatoarea cehă Milena Jesenșka : „Cînd ființa mea și-a dat s-ama că a scrie este cea mat productivă latură a ci, totul s-a orientat în această direcție ți toate posibilitățile îndreptate sgre bucuriile dragostei, ate ospețelor, ale meditației Filozofice. ale muzicii înainte de toate, au rămas lipsite dc sens. Am renunțat la (oale aceste plăceri. Acest lucru era necesar pentrucă forțele mele erau atil de reduse îneît numai la un loc puteau, ce! puțin în oarecare măsură să servească țelului căruia m-am consacrat, scrisul". Dorința Iul Kafka de a-și concentra en-rgia într-o singură direcție, acea a literaturii, explică și chinuitorul conflict între obligațiile profesionale și vocația literară, prezent ia el intr-o formă sculă. Prozatorul studiase drentul si devenis- ulte'ior funcționar la o instituție particulară. în 1008. Ire-use la o societate eh asigurare a munjîlorllbr împotriva accidentelor, slujbă pe care o deține cu un-ie întreruperi datorate ma’adreî sate, nînă în 192?. adică cu doi ani înaintea morțif. Cercetătorul austriac Frust Fisrher subliniază si el în studiul consacra! scriitorului praghez (Fraoz Kafka, în Sifin und Formt 4. |cr?2) conșliincînzitolea cu care acesta îți îndeplinea obligațiile profesionale, dar șî ch'nuitorul efort pe carM deoupen pentru a le împăca cu aria. „Situația mea esle de riesupTriat — notează KaRci în acesl sens la 21 august IPI3 — deoarece ea vine in contradicție cu singura mea dorință ți singura mea vocație: literatura. Deoarece nu sid dei-î1 liternlură șî nu pol șî rin vreau să fiu altceva, situația mea practică nu mă va putea nîcicînd satis- face, ea nu va pidea, dimpotrivă, decît să mă distrugă. Nu mai lipsește mult pînă atunci". 58 Orienllri Reacțiile unui organism debilitat prin boala, împotriva suprasolicitărilor la care ■ra supus, nevoia de a-și consacra timpul întreg scrisului, „unica lui cerință", — cum o numea dînsul — este exprimată mereu, revenind ca un leitmotiv în însemnările și scriso- rile lui Kaika. „Meseria și vocația literară — notează el în 1913 — nu se pol suporta ma pe alta și nu pol admite o fericire într-una din ele devine o mare nefericire pentru a doua. Daca înlr-o seară am scris un lucru bun, a doua zi, la birou fiind, mă chinuiește un sentiment de culpabilitate și nu pot isprăvi nimic. Acest „încoace" șl „încolo" devine ■t mai greu. La birou mă achit de obligațiile rnete exterioare dar nu ți de cele intime, și fiecare obligație intimă dă naștere unei nefericiri". Sau, in altă parte: „Pentru mine această dublă existență, cu adevărat groaznică, n-are, se pare, altă ieșire decît nebunia", (însemnare din furnal, din 19 februarie 1911). Arta considerată astfel, ca „singura cerință și rațiune a vieții", presupune renunțări permanente și sacrificii cu atît mai apăsătoare cu cît scriitorul era continuu ros de „vina" de a nu fi un om puternic ancorat in realitatea cotidiană, ca și de neîncrederea in torțele proprii. Alături de pasajele citate, și alte numeroase mărturisiri ale lui Kafka din jurnalele intime sau din corespondență conturează imaginea eforturilor sale creatoare, a muncii sale măcinate de lupta eu asperitățile vieții, cu temerile și descurajarea, cu dure- rea fizică. „Nu mă simt în stare — no'ează Kafka în 1913 — să suport singur asaltul propriei mele vieți, cerințele propriei mele persoane, atacul vremii și vîrstel, impulsul vag d dorinței de a scrie, insomnia, vecinătatea demnței". Consemînd la Kafha însemnătatea ■mboldului interior spre realizarea operei de artă, adinca răspundere a artistului față de ’reația proprie, Ernsl Fischer precizează în studiul amintii: „Kafka s-a decis conștient pentru arlă ți autodistrugere, împotriva vieții lui însăși, și a oricărei fericiri particulare... iurnalcle intime și scrisorile lui Kafka sînt pline de lamentări, pline de autocompasiune, pline de o chinuitoare slăbiciune mărturisită. Dar dincolo de aceste lamentări se ascunde eroismul unei vieți, dincolo de insuficiente, măreția unui om care s-a frînl pe sine însuși, pentru ca din ruine să se înalțe opera de artă". Oscilația între artă și realitate, tendința de a se refugia într-un templu al artei înălțat de el însuși și nostalgia experienței directe a vieții, întrebările asupra rolului artei in societate se conturează și in op ra literară propriu zisă. Reflexe ale unor asemenea atitudini pot fi înlilnile în însuși felul cum Kafka abordează problemele ariei, expresia contradicțiilor scriitorului care, deși refuză să devină complicele unei lumi absurde, nu se poate sustrage lotuși influenței acesteia. Franz Kafka a suferit din pricina neajunsu- rilor și viciilor mediului ambiant, din pricina unei realități opuse aspirațiilor sale. Operele și gindirea lui. concentrate subiectivist asupra mișcărilor propriei conștiinț-, asupra proprii- lor suferințe, au eludai cauzele degradării valorilor umane într-o epocă de crepuscul isto rîc, n-au putui cuprinde rădăcinile fenomenului de alienare a personalității umane, sesi- zat de el cu o acuitate impresionantă. Dezolarea nu l-a dus totuși la acceptarea totală a înstrăinării. El a căutat cu disperare mijloacele de înlăturare a coșmarului unei alienări definitive. Din cînd în cînd i se părea că ie poate găsi în prietenie, în dragoste, deși a tosl, șl aici, sfîșfal de impulsuri contrarii, oscilînd între nostalgia singurătății și durerea pro- vocată de sentimentul incomunicabilității cu semenii. O posibilitate relativă de desali -nare părea s-o ofere și arta, idee sugerată de ultimul :apilo1 din romanul America. Uriașul și misteriosul Tealru al naturii din Oklahoma, ale •firul anunțuri publicitare accentuiază că „toți sînt binevenit!", oferă individului posibili- •alea depășirii unei situații degradante. Lipsind finalul romanului, exegetii lui Kafka au tras concluzii contradictorii. Unii au afirmat că refugiul în artă se dovedește pînă la urmă iluzoriu, alții susțin că autorul ar sugera aici ideea regăsirii prin artă a uniDti' originare De. altfel șf observațiile lui Kafka cu privire la finalul romanului sînt ambigue. Astfel, scriitorul — afirmă Max Brod — referindu-se odată la finalul proiectat, l-a sugerat eroului o salvare: în acel teatru „el regăsește ca prin farmec profesiunea. Iiterta1oa, snrîiîmil mo- ral. ba chiar patria si părinții". In schimb, înlr-o însemnare din furnalul HHm Kafka afirmă ă atît eroul nevinovat din Amvrca, cît șl cel «vinovat" din romanul Castelul au același destin, cere-i împinge la dispariție. Autorul pare mai degrabă înclinat să considere aria — concepută de el în mod abstract, în afara societății — ca fiind incapabilă de a contribui la binele omenirii. El sugerează ideea „vinovăției" artei, privită ca o posibilitate de salvare, în măsura în care distanțează pe om de viața insuportabilă, dar. în același timp, și ca o condamnabilă eva- dare din domeniul obligațiilor cotidiene, de unde derivă — după Kafka — ineficacitatea ei. Semnificativă este în acest sens, figura piciorului Titorelli din Procesul, personaj la care Orlevliri 59 zadarnic apelează Joseph K., eroul principal, pentru a fi ajulat cu prilejul arestării sete arbitrare. [.a fel de semnificativ este modul ironic în care vedem schițat drumul spre artă al maimuței din nuvela Raport pentru o academie. Problema rolului artei în societate este amplu abordați! mai cu seamă în așa numitele „Kilnstlernovell n" (nuvele despre artiști ale lui Kafka. Este vorba de cele patru povestiri din volumul Un campion al postii ului, ultima carte pregătită de autor pentru tipar. Prima durere, povestirea care deschide ciclul, reia o temă frecventă în literatură, și anume aceea a veșnicei insatisfacții a omului de arta care tinde spre perfecțiune, a conflic- tului între artă ți realitate într-o societate ostilă aspirației către un ideal. Ca mai totdeauna la Kafka, in lucrarea citată, lucrurile se desfășoară într-un mod ciudat. Eroul este un acrobat la trapez, care „In început numai din dorința de perfecțiune, mai tîrziu dinlr-o obișnuință devenita tiranica", își petrece viața pe trapezul înălțat deasupra scenei unuia sau altuia dintre varieteurile pe care le cutreieră. Orice coborîre pe sol. impusă de necesitatea schimbării locului de activitate, îi provoacă suferințe insuportabile Impresarul încearcă să-i scurteze chinurile punîndu-i la dispoziție mijloace de locomoție rapide. Nimic nu poate asigura însă liniștea sufletească a artistului. Acesta se arată mereu mai apăsat de îdeea fragilității legăturii sale cu pămînlul, „Numai Cu această bară în mâini — se plînge el Impresarului — cum se poate trăi oareI" Frflmînlările prin care (rece trezesc în acest artist al trapezului gândul unei mai puter- nice legături cu solul, prin evoluarea pe două trapeze, dar nici în acest fel, neliniștile și incertitudinile sale nu sînt înlăturate. Impresarul încearcă să-l liniștească șî-l asigură că. lucrînd pe două trapeze, se va bucura de siguranță. Nici el nu e convins însă de val abilitatea argumentului țt-și încheie meditațiile asupra soartei acrobatului, exprimîndu-și îngrijorarea cu privire la viitorul acestuia. „Dacă au începui să-l chinuie asemenea gânduri, vor putea ele să înceteze vreodată cu lotul" — își spune el. „Nu urma ca ele să crească mereu în Intensitate ? Nu constituiau ele o amenințare pentru existența sa ?" Nuvela are, evident, un caracter metaforic. Personajul central întruchipează pe artistul care, de dragul desăvârșirii artei sate, se izolează complet de realitate și refuză orice contact cu ea, Lucrarea relevă astfel ideea eronată că între artă și viață ar exista o contradicție ireconciliabilă, că existența artistică este singura formă de existență prin care omul se poate distanța de atmosfera spirituală prozaică din societatea timpului. Contrastul dintre viață și arlă apare exprimat metaforic prin imaginea acrobatului care renunță la orice viață normală și-și petrece zilele pe bara de deasupra solului. Con siderînd acest contrast ca inevitabil, autorul privește totuși inaderența totală a artislulu l,i realitate cu anume suspiciune și cu conștiința parțială a caracterului precar conținu: tnlr-o asemenea existență în întregime detașată de viață reală. „înălțarea, deasupra reali lății neliniștește pe erou, autorul sugerînd inconsistența personalității aceluia care, insen sibi! la adevăratul relief al vieții, rămîne străin de ceea ce este omenesc. Ieșirea eroulu din această situație critică șl absurdă, întoarcerea sa ..ne pământ", nu este Insă nusă tn discuție. Se subliniază doar neliniștea provocată dc soarta omului de arlfl, apăsat — tn concepția Iul Kafka — ca de o fatalitate de imposibilitatea de a întreține relații cu lumea înconjurătoare. Această subsumare a vieții față de artă golește — consecință inevitabilă — arta de conținut. Se d^taș^ază limpede ideea că e imposibil de a trăi multă vreme in afara relației cu lumea înconjurătoare, scufundai în contemplație pură- Sentimentul arliîiciozitălii unei arte fără contact cu realul este exprimat și în nuvela 0 femeie mică lucrare lipsită la prima vedere de o legătură strânsă cu ciclul amintit De dala aceasta anxietățile și îndoelile pricinuite de poziția echivocă a artistului care, practicând cu fervoare cultul art«l pure, se sustrage de la obligațiile sociale, sînt expri- mate indirect prîn înfățișarea antipatiei cu care eroul nuvelei este urmări) de vecina lui de apartament. Nemulțumirea exprimată răspicat, pe care, deși fără vreo vină evidentă, persoana sa o trezește în această femee. constitue pentru personalul ccrdra! un indiciu îngrijorător Departe de a considera aversiunea provocată de el ca o manifestare morbidă, acesta con fruntă starea de spirit a vecinei cu propriile sale sentimente nedeslușite de culpabilitate morală. Dună cum reiese din monologul interior desiăsurat de povestitor, considerarea „vieții elevate" ca mai adevărată decît viata însăsi îl face ne erou vulnerabil. Eforturile de s-și depăși neantul lăuntric prin evocarea meritelor sale recunoscute de către altii, rămân vane: incertitudinile generate de atitudinea vecinei merg pînă la a-I face — lucru cu totul pozitiv — să pună la îndoială restul unei existențe în afara conștiinței comune a umanității. *50 Și mai pregnant problematica unei arte ridicate la rangul unei soluții de viață (cum am văzut, insa, false) e reliefata în nuvela Un campion al postiluhu, piesă centrala a volumului. Eroul este fi el, în felul lui un artist, fi anume un campion al postitului, care a inâițat înfometarea voită la nivelul de artă. Capacitatea sa. înfățișată publicului, de a trăi un timp îndelungat fără a mînca îi aduce la început ovațiile furtunoase ale mulțimii. Ca și în cazul trapezislului din Prima durere, arta înseamnă pentru cl mai mult o presiune fatală și exterioară. Distanțarea de realitate, de viața obișnuită nu e nici la el expresia imboldului imperios de creație artistică. Campionul postiiului postește pentru că nu găsește tirana care să-l satisfacă. „Dacă aș li găsit-o — ii spune el impresarului său — n-aș fi ezitat șî a? fi mîncal pe săturate ca line și ca toți ceilalți". Cu timpul atenția spectatorilor w reduce considerabil și artistul foamei c silit să accepte un angajament la un circ. Aici abia mai este luat în scamă, ba Cușca lui e dușmănită, fiindcă împiedica accesul la boxele animalelor sălbatice. Tăblița care indică numărul zilelor de post nu mai e ținută la zi, și în cele din urmă nici el însuși nu mai știe cile zile a postit, dilat de toți, moare în vușcă, iar locul lui este ocupat dc o panteră lînără, plină de o vitalitate exuberantă. Și aici ne aflăm in fața unei ample metafore. Campionul posiltului e văzut ca simbol d omului de artă neînțeles de cei din jur. Arta bizară j>e care o exersează subliniază izolarea artistului, care — sugerează autorul — nu poate găsi audiență și deplină înțe- legere decît la un singur om și acesta nu e altul decit el însuși. „Nimeni nu era in stare să-și petreacă timpul controlînd atitea zile și nopți pe campionul postiiului, nimeni așadar nu putea ști prin propria-i observație dacă intr-adevăr n-a mincat în chip neîntrerupt ți nu cumva a trișat. Numai campionul profitului însuți putea să știe, numai el era specta. lorul pe deplin satisfăcut al propriei sale înfometări". Admirația cu care este răsplătit inițial are prin urmare un caracter convențional, deoarece lipsește înțelegerea și încrederea publicului. Spectatorii cred că dorința artistului este de a termina perioada de post, deși în realitate el ar putea rezista un timp nelimitat. Cît privește melancolia de care este cuprins personajul, din pricina limitării perioadei postîtuluî, e interpretată la rîndul ei de public drept o consecință a foamei. Eroul sufere acut din cauza imposibilității de a se face înțeles de către cei din jur: „Ceea ce era consecința terminării premature a postiiului era interpretat drept cauză. A lupta contra acestei incamprehensiuni, împotriva unei lumi a neînțelegerii, era imposibil". Atunci cînd. însfirșit. realizează acel post nelimitat, nimeni nu-1 știe, dar campionul foamei continuă, eroic, să-și exercite arta, rămînînd $i acum rfevotat fanatic înfometării absolute. Contrastul dintre viață și artă apar** șî în cazul acestei nuvele exprimat în formă metaforică. Astfel, în prima fază a activității -sale, campionul pontifului are ca paznic un măcelor ; apropierea de grajdul animalelor, de existența pur biologică, aspîrilunlă, are aceeași seminificație, „ca să nu mai vorbim de faptul că ema- națiile grajdurilor, neliniștea nocturnă a animalelor, trecerea prin fața lui a bucăților de carne crudă pentru animalele sălbatice, zbic'ctete acestora înaintea hranei — toate îl ofensau șl-l deprimau". In fine, opoziția spirit-existență animalică este marcată prin imaginea contrastantă a tinerei paniere, incarnare a vieții fără complexități, sănătoase, trăite pentru ea însăși: „Hrana ce-i plăcea î-o aduceau, fără multă zăbavă, paznicii; nici măcar libertatea nu părea să-i lipsească. Acest corp nobil, dotat piuă Ia saturație eu loate cele necesare, părea să poarte în sine și libertatea, localizată undeva în dinți, iar dra- gostea de viață emana cu o căldură atît de puternică din gîtleiul el, îneît spectatorilor nu ie era ușor să reziste, Dar ei își învingeau ezitările, se îmbulzeau în jurul cuștii și nu voiau să se miște de acolo". Relevînd puternic contrastul între artă și viață, autorul absolutizează antagonismul real dintre artă și o soci late în declin, sugerînd îdeea eronată a existenței unei pră- păstii între creație și realitate in general, a imposibilității unei arte larg înțelese. Se desprinde în chip direct și de aici nostalgia unei experiențe directe a realității. Ca și Ponto Kroger al lui Thomas Manrt. nuvela conturează personalitatea unui artist (identică cu aceea a scriitorului), aflat „între două lumi", a unui artist care a început să se în- depărteze dc lumea care l-a născut, de care îl mai leagă, totuși, fire puternice și care s-a izolat în sfera arfei; este „un artist cu mustrări de conștiință", lăsîndu-se adesea cuprins de dorul după „deliciile obișnuite" ale vieții cotidiene. Situația artistului care se zbate între energiile creatoare și obligațiile cotidiene este refăcută de Kafka și în ultima din cele patru lucrări din volumul citat. în povestirea Cîn/ăreața JozejiM sau nea/iiut șoarecilor Dacă în primele Irei scrieri problematica artei e discutată din unghiul de vedere al artistului, dc dala aceasta discuția se poartă de Orlenlârt 61 pe poziția publicului, relevindu-se pregnant scepticismul scriitorului, care linjea după viața obișnuită. Lucrarea dezvoltă sub forma monologului interior reflecțiile povestitorului cu privire la rolul ariei în societate și la misiunea omului de artă. Cmtăreața Jozefina își exercită pute rea de atracție prin darul ei de a exprima prin cîntec simțămintele neamului șoarecilor, inspirîndu-i curaj în momente de Cumpănă. Tr plat însă, Jozefina cunoaște o involuție, ari:, el degenerează în virtuozitate formală, iar orgoliul născut din entuziasmul admiratorilor o determină să pretindă privilegii, in primul rînd eliberarea de obligațiile mărunte ale oame- nilor obișnuiți. Pretențiile cîntăreței par însă cu rdîț mai absurde, eu cit, de fapt, Jpzefina nu reprezintă prin arta ei nimic excepțional : glodurile și sentimentele pe care le Irezește există șl în afara ei, iar cântecul ei nu este în fond decît fluieratul -obișnuit al șoarecilor, ridicat la un nivel artistic. AMicînd de la obligațiile civice, încetted a mal fi o expresie a colectivității, înțrerupînd treptat legătura cu poporul, Jozefina pierde orice însemnătate pentru neamul ei: „Se ascunde șl refuză să cînte, dar poporul își păstrează calmul, nu-și manifestă dezamăgirea șî nu-șî pierde autoritatea: e o masă care se sprijină pe ea însăși, care în mod formal ți deși s-ar putea sputte tocmai contrariu!, pante numai să facă daruri, nu să le șî primească. Nu le primește nici chiar de la Jozefina șt-și vede niei departe de drum. Dar pe Jozefina — spune în continuare povestitorul — n-o văd bine. Nu sîntem departe de vremea cînd ultimul ei cînlec va răsuna, apoi va amuți. Ea nu-i decît un mic episod in istoria veșnică a poporului nostru și poporul va supraviețui aceste! pierderi". Este combătută în chip evident aici aria care manifestă cu ostentație indiferentismul social, oria detașată de realilate. Totodată se manifestă însă și scepticismul autorului față de rolul artei in generat, sccnlicism materializat apoi și în ultima lucrare, nelerminată, în povestirea Cercetările unui dine, unde artiștii, „clinii aerieni", sint înfățișați ca „o specie lipsită de sens, Incapabilă de viață, stranie", o specie cu existența nejustificală de vreo finalitate bine definită. Povestitorul, și el un reprezentant al neamului clinilor, încearcă zadarnic să determine sensul existenței lor: In general sensul existcnțl'i lor nu apare deslușit. Ei plutesc în aer și asta e tot; viată îsi urmează cursul, ici colo se vorbește despre artă șl artiști. și alîl. Dar de ce, preabunS cîhrme. de ce plutesc acești clini. Ce sens arc profesiunea lor? De ce nu oferă ei nici un cuvin! explicativ? De ce plutesc acolo sus, despărțițl de solul hrănitor, nu seamănă șl lotuși recoltează și sînt chiar destul dr bine hrăniți pe socoteala neamului elinilor1*. Scriitorul manife^B as’fel mefiența cu privire la sensul artei într-o enocă de Criz. și formulează convingerea că existența artistului este jiisdlicală doar în măsura In care acesta respecți îndatoriri le concretelui cotidian In fel c.i semenii sfii cu existență „obișnuită", li obligai să trăiască viața colectiviștii îprivilă de autor ca un tn( nedîf renlîsD. iar arta pe care o exercită nu are semmficație decît ra exnresie a pîndurîlor si n^utetelor acestei colectivități, Conduzia sumbră te care nare să fi aiuna Kafka, judecind dună cele două lucrări, este aceea ră arta a încetai să mai vmistUu'e o necesitate înte-o societate prozaică și ostilă chemărilor artistice și singurii înșurubarea în concretul cotidian îi poate conferi oarecare pendere omenească. Și acesl sector al onereî lui vădește, prin urmare, subiectivismul cu care Kafka pri- vește problemele, oscilațiile sale între teze ce se amlha^ă reciproc, Scriitorul n*wiuleazB — după cum am v^zut — rolul serial al artei și respinge, nu rareori, drepturile unei iublecfivll.pți singularizate, Subliniind însă fragdllatea efortului de dezalinare prin artă, ajunge, totodală, sS pună Îs îndoială hisuxi utilitatea artei considerată de el, mai ales te ultima perioadă de creare. drept o abdicare de la obligațiile vieții, fie aceasta chiar măr- ginită, săracă, obligații cămra omul de artă — după concepția tul Kafka — trebuie să li se supună chiar dacă ele contravin aspirațiilor sale artistice. AecasIH idee, ecou a! sentimentului de culpabilitate generat de iucapacllatea de a sc însera realității șl resimți! de Kriîtor toi mai intens sure sfirsitul vieții, exnrimă unei lumi prozaice opuse adevăratelor valori. Suferind mediului ambiant, Kafka le-a considerat ca eterne $1 si CP durata lui dureroasa în fața din pricina neajunsurilor si viciilor de neînl&turat. A privii în conse- cință atitudinea de resemnare ca singura posibilă căci pentru el a lua cunoștință de cele existente a însemnat a le accepta, nu a lupta pentru înlăturarea lor. HARiHA PERE/ 62 (hi«iUri din literatura universala LAUTREAMOM • TE SALUT, B Ă T R î N OCEAN । / • * • ' mi propun, fără «moții, să declam ca voce tare strofa gravii fi rece pe care o veți asculta. Vor fiii atenți la amțintriul ei fi feriți-uă de impresia penibilă pe care desigur c-o să v-o lase, ca o zbîrcțtură pe imaginația voastră tulburată. Șu nu oă-nchipuiți cumva că sînt pe moarte, căci încă n ani ajuns schelei fi băirînetea nu mi s~a lipii de Umple. Să-ndepărtăm în consecință orice idee de comparație cu lebăda, tn clipa cînd viața ei îfi ia zborul, fi să nu vedeți în fața voastră decît un monstru al cărui chip sînt fericit că nu-i puteți zări ; dar sufletul lui este fi mai hidos. Cu toate astea eu nu-s un criminal... Destul despre acest subiect. Nud mult de cînd am revăzut marea fi am călcat pe puntea corăbiilor, iar amintirile mele sînt vii de parcă ieri aț fi abandonat-o. Fiți totuși, dacă slnteți în stare, la țel de calmi Ca mine citind aceste pagini pe care dîndu-oi-le încep să regret, fi nu roșiți gîndind ce-i inima omenească. O, caracatiță cu pri- viri de mutase: tu al cărei suflet nu poate fi desprins de-a! meu; tu cel mat frumos locuitor de pe globul terestru, fi cure poruncești unui serai de patru sute de ventuZ"; tu, în care sălășluiesc Cu noblețe, Ca-rt reședința lor firească, printr-un comun acord, blinda virtute comunicativă fi harurile divine, de ce nu ești acuma Ungă mine, cu pîntecul tău de mercur lipit de pieptul meu de aluminiu, așezați pe stînca unui țărm, pentru a Contempla acest spectacol pe caret ador; Răfrîn ocean cu valuri de cristal, păstrînd proporțiile, tu semeni cu direle de azur care se văd pe spinarea învinețită a mușilor; iu ești o imensă vînâtaie pe trupul pămin- tului: îmi place comparația. De aceea, văzut prima oară, un suflu prelungit de tristețe, ce pare murmurul brizei tale suave, trece lăsind dtre de neșters pe sufletul pro!tind zguduit, amintind amanfiinr tăi, fără ca ei să-și dea întotdeauna seama, asprele începuturi ale omu- lui, din vremea cînd a cunoscut durerea care nu t-a mai părăsit. Te salut bătrtn ocean ț Răfrîn ocean, forma ta armonioasă de sferă, care înseninează fata gravă a geome triei, ml-adrtce prea mult aminte de oeful miel ai om-ntd, asemni ce’or de mistreț ca proporții, și-al celor de pasăre prin perfecțiunea circulară a conturului. Și totuși omul s-u crezut frumos diniotdeauna. Du presupun mai degrabă că el crede în frumusețea lui doar din amor propriu; dar că nu-i frumos într-adevăr și știe aceasta; altfel, de ce ar privi cu dlta dispreț chipul semenilor sui? Te salut, băbin ocean I Bâtrin ocean, tu ești simbolul identității: veșnic egal cu tine însuti. Tu nu te schimbi in esență, fi dacă într-un loc valurile tale se zbat furioase, într-nltă zonă se odihnesc în calmul cet mai deplin. Tu nu ești ca omul care se oprește pe stradă ca să privească doi *1 Mort 14 virala de 20 dc Atu. Ittfm Duc*>*e. conic de Lai» Mantoul (1850— 1S7O1 ■ lini o optri tiranie Ti cMIrirlanli, care o jucat un toI considerabil In formarea uimitoarelor generalii de poeți franreti. Intr e prefața lâ ■Cfatrcclc fri Edm^nd Jaloux a cSMl or» lerir|1 termen de conrnnralle vorbind despre „o ZNrirtd Comedie Imaginat J de un copil urniri. arriMtuU de extraordinare intuiții. o P/vfnî Comtek rrimintlrl, firi puiani pttMBlIe. dor binluită, ca U cealaltl. de obsesia errearei a ilnțrlul aia damnațiunii*. Substanța moroii a azrMui amulu poem cu MCMlIt dc |Mt-ianaliULe MMI.-a cate MtflM - revolta t»n*-i ^naibii ițiți rinllc de cOaslrlagerilt distructive ți dczumainiinte a ceea ce Baudelaîre numea ..aplrliul burghez^. Acrl'lĂ alert de revolți «ta dr altfel caracteristica esențială a mărci poezii franrete dm secolul XlX-lea: o rtde? copeiIm li î.aulrlamoht dup! ce am cuno*«il in Baudelalre țl Hlmband. (M. M4. Din Bkvaiara uahrisah 63 buldogi încăierați, dar trece mai departe cînd vede o înmormântare; care dimineața e binevoitor, iar seara ursuz: care astăzi rîde și a doua zi plinge. Te salut, bătrîn ocean/ Bâtrin ocean, nu-i deloc imposibil ca să ascunzi tn pieptul tău viitoarele foloase al- omului. Pînă acum i-a dăruit balena. Tu nu îngădui ochitor lacomi ai științelor naturii să ghicească ușor miile de secrete ale organizării tale intime: tu ești modest. Omul se laudiî tnlr-una pentru tot soiul de fleacuri. Te salut, bătrîn ocean I Bâtrin ocean, diferitele specii de pești pe care le hrănești nu și-au pirat fraternitate Fiecare specie trăiește o viață a sa. Temperamentele și conformațiile care variază de ta una la alta explică satisfăcător ceea ce pare anomalie la prima vedere. Tot așa se întîmplâ și cu omul, care n-are insă aceleași motive de scuză. Dacă pe o fîșie de porniră Joniies< treizeci de milioane de oameni, ei se cred siliți si nu-yi amestece viața cu vecinii tor înfipți ca niște rădăcini pe fîșia de pămîni alăturată. fiecare om. de la mare la mic, trăiește ca un sălbatic în birlogul său și rareori iese ca să-și viziteze semenul ghemuit ta rîndu-l intr-alt tnrlog. Marea familie universală a ființelor umane este o utopie demnă de cea mai me- diocră logică. Pretutindeni, din spectacolul Tițelor tale fecunde reiese noțiunea de ingrati tudine, căci de îndată gîndul se-ndreapfă spre numeroșii părinți, destul de ingrati față dr creator pentru ca să se lepede de fructul jalnicei lor uniuni. Te salut, băirîn ocean 1 Băirîn ocean, grandoarea ta materială nu se poate concepe decit cu măsura puterii necesare pentru a fi zămislit totalitatea masei tale. Tu nu poți fi îmbrățișat dintr-o pri vire. Ca să te contemple, ochii trebuie să-și răsucească telescopul cu o mișcare continuă spre cele patru puncte ale zării, asemeni matematicianului care pentru a rezolva o ecuație, e obligat să examineze fiecare caz posibil în parte, înainte de a dezlega dificultatea. Omul maniacă substanțe hrănitoare și face tot felul de eforturi demne de-o soartă mai bună, ca să pară mai gras. Umflă-se cit poftește, această adorabilă broască. Tu fii liniștit, el nu va egala proporțiile tale, ce! puțin așa presupun. Te salut, bătrîn ocean t Bătrîn ocean, apele tale sînt amare. ejtacf același gust ca fierea distilată de critici cînd vorbesc despre artă, despre știință, despre orice. Dintr-un geniu, ei scot un idiot; din cineva cu trup frumos, un cocoșat înfricoșător. Desigur că omul își simte cumplit imperfecțiunea de care pe trei sferturi e vinovat el însuși, de vreme ce o critică astfel. Te salut, bătrîn ocean I t Bătrîn ocean, în ciuda excelentelor metode folosite, oamenii încă n-au reușit, cit toate mijloacele de cercetare ale științei, să măsoare adincimea vertiginoasă abiselor tale, în fața cărora cele mai grele sonde și-au recunoscui neputința. Peștilor le este îngăduit acest lucru: oamenilor, nu. Adeseori m-am întrebat ce poți afla mai lesne profunzimea oceanului sau profunzimea inimii omeneștii Adeseori, cu mina la frunte, stind în picioare pe puntea corăbiilor, în timp ce luna sălta printre catarge, m-am surprins, abstracție făcind de tot ce nu-mi era (el, cum mă căznesc să rezolv această problemă difi- cilă I Intr-adevăr, cine-i mai profund, mai nepătruns din doi: oceanul sau inima ome- nească ? Dacă treizeci de ani de experiență de viață pot înclina pînă la un punct anume balanța spre una sau cealaltă din aceste soluții, îngăduiți-mi să spun ca tn ciuda profun- zimii oceanului, eJ nu poate sta pe același plan, cînd comparăm această proprietate, cu profunzimea inimii omenești. 'Vh ovul relații cu oameni care au [ost virtuoși. Ei mureau la șaizeci tfe ani și toată lumea exclama: „Au făcut fapte bune, cu alte cuvinte au prac- ticai caritatea: e/, și nu-i mare lucru, oricine poale face la fel." Cine va înțelege de ce doi amanți cure în ajun se idolatrizau, pentru un cuvînt rău înțeles, se depărtează, unul spre răsărit, celălalt spre, apus, îmboldiți de ghimpii urei, ai răzbunării, ai iubirii și-ai remușcării și nu se mai revăd, drapat fiecare în mindria lui solitară? E un miracol care deși se reface zi de zi, iot neînțeles rămînc. Cine va înjelege de ce savurează oamenii nu numai nenorocirile generale ale semenilor lor, dar și pe acelea particulare ale prietenilor dragi, întristîndu-se în același timp? Un exemplu incontestabil pentru a închide seria: omul spune ipocrit da. și gîndește nu. Din acest motiv gliganii umanității au atîta încre- dere între ei și au sînt egoiști. Psihologia mai are multe progrese de făcui. Te salut, bătrîn ocean I • . Băfrîn ocean, iu ești aiîi de puternic îneît oamenii au învățat-o pe propria lor piele. Zadarnic se folosesc de toate resursele gemului lor... incapabili să te domine. Tn line și-au găsii stăpinut. Vreau să spun că au găsit ceva mai puternic decît ei. Acel ceva are un nume. Acest nume este: oceanul! Spaima pe care le-o inspiri e atit de mare, îrtcîi le impune respectul. Cu toate acestea, tu faci să valseze mașinăriile tor Cele mai greoaie cu grație, elegentă și ușurință. Le-arunci în salturi gimnastice pînă-n ceruri și-n admi- rabile plonjoane pînă-n străfundul domeniilor tale: un saltimbanc ar fi gelos pe ele. Sini 64 Oln HimluF* uni Termali fericiți cititi mt-i învălui pe vecie în faldurile tale clocotitoare, ca sa meargă să vadă, fără -ale fertilă, in măruntaiele tale acvatice, cum o mai duc peștii, și mai ales cum o mar duc ei înșiși, Omul supne: „Eu sint mai inteligent decît oceanul." E posibil, ba chior destul de adevărul; dar oceanul în schimb e mai primejdios pentru el decît el pentru ocean: asia nici rut mai trebuie demonstrai. Acest patriarh observator, contemporan Cu primele oirsfe ale globului nostru suspendat, zâmbește cu milă cînd asistă la luptele neurale dintre națiuni. lată o sută de teviathani teșiți din mîinile umanității, Comenzile pline de emfaza ale ofițerilor, strigătele răttiților, bubuitul torturilor, totul e un zgomot bun să macine doar cîteva secunde. Ai crede că drama s-a sfîrșit și că oceanul a înghițit totul in pântecul său. Gitlepil lui e formidabil ți se lărgește desigur în adtnc, spre necu- noscut I Pentru a încununa in cele din urmă stupida comedie, care nu-i nici măcar intere- soață, mai poți vedea în văzduh un cocostirc întârziat de oboseală, care începe să fi pe, fără a-și opri anvergura zborului: „la te uită I... ce g'urnă proastă f Erau acolo jos niște puncte negre; cit am închis ochii și-au și dispărut". Te salut, bătrin oceanI Bâirin ocean, o mare Celebitar, cînd străbați, singurătatea solemnă a flegmaticelor tale imperii, ești mîndrtt pe drept cuvîni de măreția ta nativi și de elogiile sincere pe are mă grăbesc să ți le aduc. Voluptos legăna! de moite efluvii ale încetinelii tale maies- tuoase, care-i cel mai grandios din atributele cu care te-a gratificat puterea suverană, tu desfășori în mijlocul unui sumbru mister, pc-ntreaga ta suprafață sublimă, incompara- bile valuri, cu sentimentul calm al puterii tale eterne. Ele te urmează paralele, despăr- țite de scurte intervale. Abia apucă unul să descreascâ. și altul îi iese în întâmpinare, cres- rind, acompaniate de șoapta melancolică a spumei care se topește, ca să ne avertizeze : totu-i spumă. (Astfel, ființele umane, aceste valuri însuflețite, mor una după aita, monoton, dar făr-să lase-n urmă foșnete de spumă). Pasărea călătoare se odihnește cu încredere pe creste și se iasă în voia mișcărilor lor, pline de gratie trufașa, fână ce oasele aripilor iți redobândesc vigoarea firească pentru a-și urma pelerinajul aerian. As vrea ca măreția umană să întrupeze cel puțin refluxul măreției tale. Cer mult, și-aceas'ă sinceră dorință e-o glorie pentru tine. Grandoarea ta morală, imagine a nesfîr sirii, este imensă ca gindal filozofului, ca iubirea femeii. Ca frumusețea divină a păsării, ca meditațiile poetului. Tu ești mai frumos decît noaptea. Răspunde-mi, ocean, vrei tu să fii fratele meu? Frăminiă-te impetuos... mai tare... și moi tare, dacă vrei să te compar cu răzbunarea divină; dungește-fi ghiarete livide croindu-ti drum pe propriul tău piept,., c bine așa. Desfășură-ți valurile înfricoșătoare, ocean hidos, numai de mine înțeles, și-n fața căruia cad, prosternai la genunchii tăi. Grandoarea omului e de-mprumut; ea nu mi va impune: tu, da. Ohl cînd înaintezi, cu creasta .înaltă și cruntă, înconjurat de genurile tale întortoehiale, magnetizaior și crâncen, rostogolindu-ți undele deavalmn, unind conștiința a ceea ce ești, în timp ce arunci, din adâncurile inimii tale, copleșit parcă de-o cumplită remușcare pe care n-o pot înțelege, mugetul acela înăbușit și veșnic de care oamenii sînt alît de înfricoșați, chiar și atunci cînd te contemplă doar, în siguranță mtremurîndu-se pe țărmuri, îmi dau seama că nu am dreptul fa marea cinste de a mă pretinde egalii! tău. latii de ce, pus în fața superiorității talc, eu ți-aș dărui țoală iubirea mea (și nimeni nu știe cită iubire cuprind aspirațiile mele spre frumos), dacă tu nu rn-ai sili să mă gîndes cu durere la semenii mei, care formează cu tine cel mai ironic contrast, antiteza cea mai bufonă care s-a pomenit vreodată în creație; eu nu te pot iubi, eu te detest. Dc ce revin atunci spre mine pentru a mia oară, spre brațele tale prietene, care se întredeschid, ca să-mi mintie fruntea arzătoare ce simte cum îi dispare febra ta atingerea tort Ea nu cunosc destinul tău misterios; tot ce te privește mă lnteres,'azâ. Spune-mi dacă nu ești cumva săfațul prințului tenebrelor. Spune-mi______________saune-mi, ocean (dar numai mie, ca să nu-i însiristezi pe care n-au cunoscut încă decît iluzii) dacă suflu! tai Sntan nu zămislește cumva furtunile ce umilă apele tale sărate ptnă la nouri. Trebuie să-mi spui, căci eu m-as bucura să știu infernul alît de aproape de oameni. /Vreau ca această să fie ultima strofă din invocarea mea. tn consecință, încă o singură dată, vremi sa te salut și să-mi iau rămas bun de ta tine I Bâtrin ocean, cu valuri de cristal.,, Ochii mei se umezesc cu îmbelșugate lacrimi, și nu mai am puterea să urmez; căci simt că a venit clipa să mă îniorc printre oamenii cu aspectul brutal, dar... curaj 1 Să facem un mare efort și să îndeplinim, cu sentimentul datoriei, destinul nostru pe acest pămînt. Te salut, bătrân ocean! {Ies chanis dc Matdoror. eîntul I. 8) Tn lomaa^te df MODEST MORARII' Din WfthWMli 65 P oe ți Iugoslavi MiODRAG PAVI,OVJCI N O A P T E Umbra necunoscuta cu dinții striati stă la ușă Sîntem osindiți să înflorim pe ziduri Greerul din fereastra a găsit drumul pînă la stele și înapoi PE K alemegdan* A funde-se miinile mele In sunete pe zarea cea mare Zeii sînt cei care cintă pe crengile goale Pămintul dispare-n lumina brazii coboară la picioarele mele Tinerețea veșnică ne-așteaptd-n nisipuri pe mal fată-mă vin Intre mine și soare nici urmă de craniu Ceață roză pentru ultima oară la 4e VEBON1CA PORIMBACU ‘ Cetatea whr ■ Belfrtdeliu. pe o «elini ie «eellsesU Steel ca Driu. 66 Din literal ura mirmal* RADE D RAI NAI PEISAJ Cocoșul cinta răsunător cu ciocul înfipt in pinza cerului cînd locomotiva alerga prin tăcerea cîmpiei. Luna și paznicul de noapte se plimbau pentru ultima oară pe strada provincială zorile înmiresmau cu pline coaptă la porțile fabricilor sciti cea ziua pe pod șovăia cerșetorul și visurile sale nor de toamnă destrămat. hi spital o femeie cu ultima-ncordare dădea naștere soarelui — zîmbetul alb al noului născut și-n clipa aceea toate porțile orașului s-au deschis. tn roalMtU d. Al JEBELEANU ti G. WLIC t-LORICA ȘTEFAN SUFLETE, DRUMEȚ Suflete, drumeț țara astimpăr, uu cumva ți-e strimtă întinderea asta de plante, roade pămîntești și de soare? re uiți în jur, dar parcă nu vezi nimic, doar în tine se leagănă, leagănă, toate ., , Dar într-o lacrimă, zbucium ori durere omeneasca, pînă la rădăcină sapi, cu ele contopindu-te. Apoi cîntecul despre vreme (id începi. Și nu te iași pînă nu-i deslegi tainicele fiie pînă nu-i despoi toate învelișurile, iar omul din tine din nou respiră intreg. In r.wniwtlc dc GEO DUMITftESCC Dîn literatura &nhcuaII cronica literară MIRON RADU PARASCHIVESCU Șl IDEOGRAFIA VERSULUI LIBER / i citim poemele și nc lăsam cuprinși de armonia imaginilor vibutui „cu cerul ra^ uniat sub pleoape*' sau izbucnind cu ..țipătul brusc profețit In vis“, retrăim „ora de psi hologle" „consacrată în întregime (pentru studiul unei stări sufletești) dlntr-o anumita vîrstă“ ; îl urmărim în cianurile sate spre o artă aniiruiină, antipozii, onticlițeu, in iumidtui imaginației străine de orice afectare ca și în calmul acelor „clijw minunate, pline de liniște", prielnice mai ales confruntărilor cu „marile sale iubiri", șî înțelegem că M. P Paraschiuescu, poet „mereu incomod" pentru burtăverzimea literară din trecut, precum se ouio- caracterizează în cîieua versuri tumultoase (cf. pp. 73 și u,), a trebuit să ajungă în crea)ia sa în mod firesc, prin botărirea nestrămutată cu care in afla sa poetica a împletit legile „aspre și savante" ale retoricei cu legile proteice ale ctniecului infinit din om șr legile tovărășiei și luptei revoluționare, tn acea supremă limpezime a versului pe arc i /• admirăm. Poemele din volumul recent sini din diferite perioade de creație; pagina de titlu indică anii 1931—1964. De astfel, versul liber este amplu prezent și în Declarația pate- tică, o șeteefie din creația anilor 1935—19IS. ladind deci o îndelungată preferința a poc tulul pentru o artă autentică ce nu purcede din rețete de dezafectare forfotă față de învolburările clipei inspirate ți din distilări fade ți comode, livrate poetului de-a gata in doze igienic convenabile de o anumită „tradiție" rău înțeleasă a versului „legal", creația aceasta, aiît prin fond cit ți prin formă, este revoluționară. Fire plină de vervă și căldură, adine pătruns de viata fi co'."'enfia clasei muncitoare și combativ, adesea ironic pînă la șficfuuirea violent critică a învîrtctii confortabile a celor fără de cmaj ți onoare, și mai ales sceptic dacă e vorba de reușita în artă a unor soluții care îl scutesc pe cititor să „colaboreze" cu poetul, M. R. Paraschiuescu, apropiat și mm mult de simțirea vie, prin înrîuririte folclorice asupra versului său, mărturisește in creația sa într-un mod cu iotul major fl), deslușește în opera sa poetică marile probleme ale tim- pului. Astfel, poposind mai îndelungat asupra ultimului său votam, desprindem din struc- tura sa tematic variat i si multiformii, nu pur si simplu istoria gîndirii poetice a lui M. R. Paraschiuescu, ci priit intermediul ei. în desfășurarea sa istorică, dătătoare de norme și idealuri înaintate, însuși torentul gîndirii concrete a ultimelor decenii. Fiindcă însuși poetul, într-o prefața de zece pagini, teoretizează versul liber, credem că nu procedăm gresii dacă, fn cele ce urmează, expunem mai larg o seamă de observații suplimentare cu privire In aceeași problemă. Folosirea versului liber nit esip nouă; el se găsește in anală măsură în poezia primi- tivilor ca ți în creația celor mai rafinati poeți din țoale timpurile. Să ne gîndim, bunăoară, la Imnuri!'* către Tnvăwwa, zeul soarelui, ab1 tribului Fam din America de S"d. sau la bocetul mcfopcic Nașterea mortii din culeaeri'e lui Th. Preuss, foarte libere ca ritm și lun- gimea versului, și, la polul opus, la dftlrambele Proineleu, Ganimed șl Mahome! ale lui 1) Trimitem act la obiemțiik notare cu privire ii crea li j lai M. R. ParaBchivetcu ți Eolel^ul din studiul Uti perl pid/h/ufeti lifjfi thn £e lingvistică matematica s-a realizai un progres uriaș în această direcție. Paralel, sti. ude riguros științifice ale tui Mutila Ghiika cu privire la proporțiile în natură și arta i: și ale lui Iau Hambidge asurrn templelor grecești și, apoi, asupra ceramicei grecești, au dezvăluit justețea unei teze străvechi. incifrată de Platan în lucrarea sa Nomni (V, 890 d), care arată că „legea pi arta derivă din însăși natura". Critica științifică, după părerea noastră, face bine dacă în năzuința ei spre precizia judecăților de valoare nu trece indiferentă pe lingă aceste tendințe și rezultate. iVu pledăm desigur pentru preluarea lor servită și mecanică. Credem în schimb că ele nu pot fi ignorate u folos atîta timp cit în orientarea noastră spre „izvoarele" artei ele oferă reperuri sigure n verificate. In Majuscul (Versul liber p. 6) Af, P. Paraschivescu aduce versului liber elogiul de face posibilii „înregistrarea exactă a mișcărilor sufletești — împinsă pînă la reconstitui- ri grafică a unui sentiment". Și mai departe el arată că „printre cuvinte, aparent înlăn- uite ta-ntîmptare, ei — sentimentul (n.n.) trebuie să palpite ritmic si viu. ca si în ăsuflare". Subliniind mai departe cu hotârîre în Majuscule recursul la „tiudenunica limbajului" W. P Paraschivescu justifică studiul oirtentieilăfii formulărilor în mînuirea versului liber a analiza funcțiilor estetice a dementelor sale constituante. Se poate vorbi, în general, în căzut unui poem scris în vers liber de o luxiiole corn- oziț tonală dacă gîndirea poetică rămîne ia suprafață, neiz'utind o continuă echilibrare a tensiunilor opuse dintre părți si părți, precum și dintre părți și întreg. Acest întreg, care 'e produce și le cuprinde. îmbrățișează pînă la urmă toate particularitățile si nuanțele de sens ale metaforelor, inervindu-te în conformitate cu Cerințele femei globale a poemului Sau într-o altă formulare: bine gtndifă, tema majorii a poemului domină desfășurarea armonică a proceselor metaforice cuprinse în el, aslgmind poemului. in ciuda ocurentei cre muzicale, cere artei interpretative punerea în valoare a tuturor factorilor de expresie muzicală. Un mljl-oc, nu îndeajuns de valorificat în muzica noastrfi vocală, este formal punerea îrr valoare a capacității variate ți deosebit de tocate ne care-1 oferă cet mai perfect instrument muzica! „vocea*' omenească. Acest fapt se datorește în bună măsură necunoașterii amănunțite a nrobtemelor fiziologice si artistice a vocii, precum ți a imenselor sale posibilități expresive. Este știut că în ciot a dominat multe secole o cui tură Inîloriloare însă empirică (epoca bel-canloulni). Elementele pe care s-a dezvoltat această cultură vocală, ți care bau permis acest progres, au fost observația directă ți studiul sensa- țiilnr nervoase prin care cîntărețul îșî conducea ți controla vocea. Prin intermediul acestor Căi cînlărelul ajungea să-și stăpineascăorganul vocal ți să dirtcțlortcze coloana sonoră spre diferitele cavități șt piese de rezonanță obțlnînd pînă la urmă o mare expresivitate vocală care în ultima instanță nu este altceva decît ușurința de a trece de ta un colorit vocal în altul adică la cel mal potrivit pentru ideia textului si factura muzicală a momentului muzical. De altiel interprelind in mod gradat elementele interpretării muzicale coloritul vocal s-ar găsi la vîrful piramidei ca o problemă de finețe a interpretării muzicale, care pe lingă elementele ullime ale unei tehnici vocale mal cere mult simț muzical, cultură ți inteligență muzicală. Ca orice cultură empirică șl cultura vocală a bel-cantouluî a sfîrșit printr-o plafonare a elementelor de gindire muzicală alunecînd pe panta virtuozității goale, a formalismului muzical cart a dus-o la pieirc. Cultura vocală care l-a luat locul a pus la baza el o serioasă gîndîre muzicală, o cultură multilaterală ți în special o fundamentare științifică » caninului, utitigînd metodele șî controlul bazat pe cunoașterea tememică a funcțiunilor organului vocal omenesc. „Este vorba de a cunoaște în ce fel natura, maestra tuturor creațiilor a rînduit funcțiile naturale ale organului vocal" (C. I.abusl. Altminteri, orice slștțm pedagogic care nu urmează legile naturale, merge pe un drum fals, alterînd funcțiile normale ale corpului- Cuceririle în materie de canto au fost o consecință fericită a descoperirilor în materie de olo-rino-laringotogie. Tncepind cu Jumătatea secolului trecut unii dintre medici s-au ocupat în mod serios de probleme dc canto ruin faptul că studiau ți Indicau ptnlăreților funcționarea normală a aparatului vocal, trecînd încetul cu încetul 1a probleme de tehnică vocală bazați pe cunoașterea amănunțită a anatomiei și fiziologiei organului vocal. Mal tîrziu studiile de neurologie și în special școala lui Pavlov a de- monstrat că baza formării deprinderi Iar muzicale este repetarea unui circuit nervos ce se închide în centrul de reprezentare a sunetelor. Producerea sunetului, modificarea cavităților de rezonanță, impostarea vocii ele,, sînt în primul rind produse ale unui circuli nervos care comandă funcționarea organului vocal intr-un fel sau în al1ti1. Extinderea posibilită- ților de expresie vocală prin coloritul vocal diferențial după intenția cîntărețulul este pînă la urmă un act al sistemului nervos centrat. După această expunere ne putem da acum mai biete seama care este deosebirea dintre bel-canto și școala modernă de canto. După cum am erălat mai sus și bel-canto se baza pe o senzație nervoasă în actul cîntului însă 74 AHb aceasta senzație nu puica fi verificată dacă este bună sau nu din lipsa de cunoaștere a fiziologiei normale a organului vocal. In școala modernă dc canto senzația nervoasă justă aste aceia care pune organul vocal în situația de a face cele mai naturale mișcări. Și totuși cîntărețul pentru a obține anumite culori ale sunetelor în mod voit apelează la anumite „forțări" ale aparatului vocal pentru a exprima „sarcasmul", „sinistrul” ele. Aceste posibilități de modificare antrenează modificări de sonoritate și rezonanță obți- nindu-se varietăți de emisie. Dacă ele sînt făcute voit și conștient, crcază o mare bogăție de colorit vocal, venind în sprijinul expresivității muzicale. Obținute inconștient, creează marile dificultăți ale învățatului tehnic al ciotului. Ne întrebăm insă: coloritul vocal, expresivitatea muzicală, cum influențează ființa noastră și Care este țelul final al acestora? (ntrucît ne ocupăm de muzica vocală care se cîntă cu cuvinte propunem să deschidem o paranteză pentru a ne ocupa de muzică și limbă (vorbire). Limba a apărut ca o necesitate a relațiilor dintre oameni, deci ca un fenomen social pentru a ne putea comunica idei și fapte. Dar acestea produc efecte diferit asupra noastră dînd naștere unor stări afective de intensități și culori diferite in funcție de con- strucția noastră sufletească, dc interesul pe care-1 suscită acestea și de alți factori. Am putea spune că vorbirea noastră este încontinuu acompaniată de afectivitate, pe care o produce ca pe un ecou, iar aceasta din urmă o însoțește în mod continuu. Nu numai vor- birea este în stare să dezvolte afectivitatea dar și gestica, mimica și privirea. Tntiinim în viață oameni care gesticulează tot timpul cîl vorbesc, căulind în aceasta un suport al ifîrmațîilor sau, ajulîndu-sc cu gesturi, caută să-și sporească puterea dc convigcre, colo- rîndu-și expunerea, vizează tocmai intensificarea stărilor afective. Alteori interlocutorul nostru ne răspunde printr-un gest însă aceasta în situația în care nu este vorba de anu- mite date precise ci maî mult de un răspuns în care predomină sentimentul („ce folos", „fie", „așa și așa" etc.). De altfel, nu numai vorbirea noastră dar și gîndirea ne este acompaniată de afectivitate, și întreaga noastră viață sufletească se dezvoltă pe fondul afectiv al ființei noastre, tn ceea ce privește ochii și privirea, este suficient să prezint un fragmen' din portretul pe care i l-a făcut tui Beelhoven pictorul W. Miiller: . „„mid și adîncîțî in fundul capului... se deschideau deodată în focul palimei sau a! mîniei și se frămîntau în orbite reflectînd zbuciumul gîndiril... adesea își ridica privirea spre cer cu o melancolie fără seamăn..." lată turn, ca, din(r-un corp saturat, afectivitatea țîș- nește, își caută drum de ieșire prin loale formele de manifestare ale noastre. Caracterele afecliv-cxpresive s-ar părea că se găsesc mai pregnante in vorbirea cîntată decît în muzica instrumentală unde ele sînt sistematizate iar în desfășurarea lor logică și gradată, pe o întindere mai lungă, dezvoltă urt grad de forță superior. Este greu de separat gîndirea „afectivă" șl imposibil de a trage o linie de hotar între acestea două, Vorbirea care ne comunică produsul gîndirii noastre învesminlat în cuvinte cu sonorități, în pronozifiuni și fraze Cu inflexiuni sonore, cuprinde o adevărată „simfonie”, Gîndirea logică esle exprimată prin cuvinte și prin sinl“xa lor convențională si parțial inteligibilă pentru o anumită ca ewrie de oameni, pe cînd afectivitatea este instinctivă, naturală și universal inteligibilă. Dovada pentru care ele nu pol fi confundate este faptul că ele se pot găsi înr-un dezacord absolut. Noi pulem spune „da" astfel, ca prin Ionul de pronunție și Inflexiunea vocii acest „da" să însemne „nu" și Invers. Luîntl o expresie puțin mai cuprinzătoare, „Dumneavoaslră" poate primi după felul intonării toate nuanțele sentimentelor de modestie, surpriză, regret, frică, reproș, mînie ele. Deci cu o singură expresie simplă sau o exclamație se poate traduce tot ce simțim fără ajutorul multor cuvinte. Se pare că vorbirea în primele ei manifestări avea ta bază tocmai această vorbire afectivă- înaintea vorbirii articulate, omul își manifestă senlimentele prin anumite strigăte — exclamații — care nu erau altceva decît produsul forței interioare a sentimentului care in fiecare caz forța organul vocal să producă sun?te ce se diferențiali prin mii de nuanțe. Aceste strigăte — exclamații — s-au dezvoltai datorită relațiilor sociale care au stimulai și dezvoltarea vieții sale psihice, Aceste nuanțe și inflexiuni stau la baza elocvenței oratorilor din antichitate și pină în zilele noastre. In felul acesta există leza că muzica s-ar fi născut din dezvoltarea la maximum a inflexiunilor vorbirii. Astfel J. J. Rousseau afirmă că muzica fiecărui popor are aceleași caractere pe care le are și limba sa. Cred că Rousseau a mers prea departe pe linia acestei deducții, Muzica unui popor este expresia fondului său sufletesc format în anumite condiții social-istorice. Este adevărat însă că tot acest fond creiază anumite caractere Specifice ale limbii. Acestea sînt caractere subiective pe lingă care mai participă o mulțime de factori la formarea limbii, de care insă nu ne vom ocupa aici. Arii 75 I'espre Schubert ac spunea cu lectura unei poezii era identică a compunerea mu^kii iar Saint-Saens spunea că „ascullînd declamate niște versuri bune surprindeam adesea sonoritate pe care o puteam nota”. Deci in afara ideilor ți sentimentelor cuprinse te text, inflexiunile vorbirii, sonorilniea cuvintelor etc., stimulau forța de creație accelerînd ..cest proces. Poate singura explicație verosimilă a marelui succes a recitativelor din tragediile grecești era faptul cS aceste recitative urmau în mod fidel accentele, metrici ș. sonoritatea cuvintelor. Din cele spuse pînă aici rezultă clar importanța coloritului vocal în vorbire. Curn am putea exprima în cinice imensitatea nesfrșită a scot in tentelor și mai ales a nuanțelor for de care este capabilă ființa umană fără cunoașterea perfectă a problemei coloritului vocal nlîl sub aspect teoretic cît și sub aspect practic î Dacă urc blema coloritului vocal în vorbire într-o oarecare măsură se găsește în însăți sonoritate? vocalelor, consoanelor, silabelor șî cuvintelor, în materie de muzică în afara cuvintelor nu avem decît iscusința noastră ți cultura muzicală si vocală. Dună cum am mai ifit mat, problema cnlorilulm vocal este O problemă de finețe și ea se pune numai în studiile ultime de pregătire a cîntărețului, cînd el dispune de o tehnică vocală foarte bm'i. Tehnic; coloritului vocal se bazează pe o emisiune vo*ală fiziologică si naturală ca fiind singurul postament solid care permite vocii înmlădîerile cele mai delicate ți cu cea mai nare ușurință. Emisiunea fiziologică naltirală întrebuințează de jos în sus următoarele organe buzele glntice (corzile vocale inferioare) musculatura lor, cartilagifte respective, cavîta tea laringelui, epîglota. limba și maxilarul inferior, maxlaru! superior și vălul palatin și faringele nazal, sinusul maxilar, etnoiduf și frontalul prin cavitatea nazală. Acest dnm este cei idea! pentru emisiune, gerterind toate armonicele complimentare ale sunetuhi primordial rezuHînd un sunet clar, plăcut și exnresiv. maleabil din punct de vedere a coloritului, de o mare putere de pătrundere, produs cu un efort minim. Jn timp ce sunetul de pieol pierde vibrațiile faciale, sunetul normal (facial) pro- voacă vibrații faciale ți teoretice în același timp. Emisiunea fiziologică naturală nu st bazează numai pe un rezonator, ea folosește proporțional toți rezonatorii iar în cazul .olorării vocii sau a schimbului de colorit face ca unii rezonatori să predomine, dind nota și culoarea sunetului. In toate sltuaiîite însă emisiunea naturată-Eziolwhu se poat. identifica, ea fiind baza pe care s-a clădit tehnica vocală respectivă. Deci emisiunea fzio logică naturală se sprijină pe: 1) facilitatea respirației4, 2) maxhnum de utilizare (fări efort) a tuturor posibilităților vibratorii ale organelor vocale: 3) libertatea completă de articulare și expresivitate vocală. După Dr, A. Wicart autorul tratatului: Le chanteur te a emisiune fiziologică naturală nu există problema atît de ontraversată ■ oasagilo și susținerii Sunetului. Varietăți de emisiune In folosul expresivității muzicale și deci din considerente artistice putem abține dife- rite varietăți de emisiune pe lingă emisiunea fiziologică naturală. Tonte aceste varietăți sînt valorase numai dacă sini produse în mod voit și adecvate textului muzical ți literar Această mare varietate a laringelui și capacitatea sa de o se ridica și coborî împreun cu baza limbii, permițînd, astfel, o mulțime de emisii vocale deja du la sunetul primorJIa Aceste posibilități de mobilitate a laringelui antrenează după sine alte modificări ’V' direcționează coloana sonoră croind astfel o mare varietate de emisie și colorit vrea Tratatul amintit mai sus citează următoarele posibilități ți varietăți de emisie; voce de ap, voce mîxlă, voce nazală, voce acoperită, voce sprijinită, voce de piept, voce deschisă, voce albă. Carlo l.abus, autorul tratatului Per foraiorț e per ii contante clasifică coloritul vocal in: a) deschis (luminos, clar): b) închis (întunecos, stins obscur); c) gutural; d) nazal. Coloritul închis este propriu registrului grav și mediu ți dificil pentru acute. la oioritul deschis facem să rezoneze vocea în sus. Dacă vocea rezonează în porțiunea medie inferioară a faringelui, coloritul devine larîngo-fonic sau gutural. Lățind parțial în jos palatul moale astfel ca aerul din gtllej să treacă în cantitate mai mare prin cavitate i nazală, sunetul devine rino-fonic sau nazal- Datorită acestor varietăți de emisiune instru meniul vocal omenesc are posibilități infinite de a colora un text muzical fi asîfel vreți 7 ■ Afli nu poate ii coniparalâ cu nici un instrument muzical. în cînt materia vie modulează sono- ritatea în varietăți infinite, în culori ți reliefări multiple proprii numai vocii omenești. Istă de ce organul vocal esle «1 mal perfect dar și cel mai dificil instrument muzical. Coloritul vocal Un fragment muzicd poate li executat, cu modificări identice de înălțime, gradații rit intensitate, grupuri de durate executate in același tempo, insă va da un colorit divers dacii este executat alternativ de instrumente diferite. Coloritul diferit rezultă din diferențele sunetelor armonice care însoțesc sunetul principal șî care diferă nu numai de la instrument la instrument, cum rezulta mai sus, oar și ue ia voce la voce. Se poate deci dirma că timbrul (coloritul) reprezintă fizionirnia proprie specifică a sunetului dat de un astrnment muzical. Iii individualizează sunetul pe cînd înălțimea, intensitatea ți durata ■ ini proprietăți comune. Coloritul în muzică se poate asemăna eu coloritul în pictură. V'ocea omenească are cele mai numeroase posibilități de colorit avînd posibilitatea de a modifica pînă și coloritul aceluiași sunet. Din acest punct de vedere nu se poate compara aici un instrument cu vocea omenească. Doar orchestra simfonica, care dispune de multe timbre Instrumentale, mai are această mare mobilitate de a trece de la un colorit la altul. Pi-ccare voce omenească are doua sau mai multe armonice care predomină în toate registrele i care determină caracterul de colorit propriu al vocii respective, individualizează vocea, । face să poală fi deosebită de alte voci. Să vedem acum în ce fel armonicele condițio- nea/i coloritul. Sunetele joase sînt mai bogate in armonice, la ele predomină armonicele n feri cure. vecine cu fundamentala, sprijini ndu-sc astfel t>e acordul sunetului principal. Dc aceea ele sînt mai sonore și mai ample. La sunetele acute predomină armonicele superioare, de aceia sînt mai pătrunzătoare, mai percutante. Numărul mai redus de armonice, face a vocile să se diferențieze mai puțin, de aceea voelle de copii și femei (maî sărace în rmonice) sc contopesc mai ușor decît cele de bărbați. Vocea de falset are puține armonice ■ie tinde și caracterul ei impersonal. Sunetul fundamental simplu (neînsoțit de armonice) e dulce însă sărac, dacă e grav devine închis. Dacă însă este acompaniat de primele 6 irmonice (de intensitate egală) sunetul devine plin-maedos. Această categorie de sunete convine mai mult muzicii și sînt date de vocea omenească și instrumentele care se apropie de cub ritul vocal: violoncel, orgă, corn, un le reg.stre ale violei, viorii etc. Dacă funda- iiienl.il,i este mai slabă decît armonicele sunetul este gol. Dacă devin intense armonicele superioare celui de al 6-lea armonice, sunetul devine metalic, penetrant, strident. Dacă pre- luminii armonicele impare coloritul se aseamănă cu un clinchet de clopoțel. Și, insfîrșil. Iacii domină armonicele pare superioare timbrul devine nazal. Din cele expuse mai sus rezultă cît se poale de dar marea importanță pe care o au rmonkefe în formarea timbrului unui sunet și de asemenea coloritului acestui sunet, expli- ate |x- baze științifice. Constatate aceste lucruri, să vedem cum se dezvoltă aceste armonice la vocile omenești și de cine depind ele. Dezvoltarea armonicelor depinde la fiecare voce de : mărimea și forma variată a cavităților de rezonanță în funcție de componența anato- micii și modul dc funcționare felurit, de elasticitatea și grosimea pereților și de structura țesuturilor organelor ce le compun, dc tensiunea obișnuită a mușchilor, de starea suprafeței pereților cavităților care pol Ii aspri sau netezi, uscați sau umezi, de substratul pereților (dacă e dur. moate. fibros, elastic, gros, osos etc.). fu afara problemelor anatomice al» organelor susa mintite maî există ede fiziologice șl cane sînt ce! puțin tot dît de importante iar din punct de vedere educativ și mai impor- tante. Tot acest organ fonaliv eu o parte din rezonatori sînt sub comanda unei rețete nervoase complexe, care la ;intărețul neșcclil lucrează instinctiv. — forma o tehnică vocală bună înseamnă a reuși să-ți subordonezi, pe cît posibil, acest» mișcări reflexe, să te pro- voci în mod voit și să te Conduci după controlul propriu al senzației nervoase. H'ă cum se obține in mod voit un colorit sau altul numai la ntve'ul un»î tehnice vo-ate înaintate, ftl Concluzie, după cum cisp armonică (rezonatorii) favorizează sau întrețin dezvoltarea armonicelor (Iu număr mai mare sau mai mic. în intensitate mai mare sau mai mică, prev dînr! cele înalte sau joase, cele pare sau imparei ontem obține cete mol variate culori vocak-. Cine prin natura sa ca al prin exerciții remite să-si poala conforma cavitatea sonoră in modul de a obține o bună si variată rezonantă. imcMm șî o bogată dezvoltare a armonicelor, va avea o v->*e armonioasă, plăcută si capabilă de a reda cele mai variate sentimente datorită mobilității ci ooloristice și expresive. LUCIAN SURLAȘU AkS 77 cărți - reviste Franyo Zoltan: ..Baran^olăs** (Drumeție) O culegere de poezie român» contemporanii in limb* maghiara A llrta dc traducător a lui Franyo Zoltân este de mult cunoscuta și apreciată. Lucră- rile sale prin care a dat cititorilor maghiari de la noi. precum ți cititorilor dîn slrăînătate variante artistice aie alîlor creații de seamă ale poeziei românești — printre care un Emi- nescu aproape complet — au fost apreciate elogios de cei mai seamă critici români și maghiari. Darul, sau poate mai curînd harul, lui Zoltân Franyd de a mlădia în tinarete limbii maghiare sau germane creațiile poetice concepute în alte limbi, a fost urmărit cu mult interes ți de profesorul Tudor Vianu care a confruntat, cu originalul în mină. tălmă- cirile în limba g'rmană făcute dc Franyo din clasicii greci și din literatura română. Prea curînd dispărutul academician și-a exprimat adeseori regretul că, necunoscînd limba maghiară nu poate proceda la fel șl cu traducerile în această limbă ale scriitorului timi- șorean. Urmărind traducerile lui Frnnyâ — spunea adeseori profesorul si chiar Ta a doua con- ferință pe țară a scriitorilor din 19(52— rămîneam uluil de remarcabila perfecțiune a versifi- cației. de fidelitatea neobișnuit de ricniroasă. rar înlîlnitfi chiar la cei mai de seamă traducă- tori, dar cu deosebire de excepționala fntuție filologică, cu care Franyâ găsește termenii cei mai proprii pentru a trezi în cititor rezonanțele complexe ale exoresieî opiffinnale. tn literatura diferitelor ponoare se întîlnesc scriitori care seriu cu apropiată măiestrie în două limbi, dar sînt foarte putini 131 măritori care pol reda opere străine în două graiuri diferite. Cînd scrli.aîpMlbi- litatea și libertatea de a a lege soluțiile care îți sînt mai la îndemînă. Cu lotul altfel se prezintă lucrurile cînd execuți o traducere și cînd ești obligat să te îngrijești nu numai de haina pe care o va îmbrăca în limba respectivă opera tradusă, ci trebuie să te strădueștl ca această haină să fie fidelă, firească, frumoasă, artistică și, mai ales, conformă cu personalitatea, cu stilul ■— străine de line — ale autorului. Cînd traduci, creezi nu numai versiunea ci și stilul ci, care nu se revarsă în mod firesc, cum se înlîmplă atunci, cînd un scriitor își desfășoară pe hîrtie propriile gînduri. Ne-am amintit de această interesantă șî justă observație a academicianului Vianu citind recenta culegere antologică a poeziei românești, realizată în limba maghiară de Zoltân Franyo și in care „intuiția filologică" a traducătorului se valorifică din plin. Volumul, apărut la Editura pentru Literatură, cuprinde aproximativ 125 de poezii din opera celor mai de seamă 40 de poeți români contemporani. Titlul sub care a fost pusă în circulație această lucrare esle Barangolâ'i adică, pe românește. Drumeție, Titlul vrea să semnifice drumeția traducătorului pe meleagurile alît de variate șl diverse ale poe- ziei românești. Nu credem însă că Editura a fost fericit inspirată alegînd apelativ nu numai banal și neexpresiv ci — mai ales în românește — și cu totul distonant Titlul reduce, minimalizează importanța culegerii pe care Editura o oferă cititorilor, dar în ace- lași timp el deservește și pe autor traducerilor. După /In/a/ogm liricii mondiale, în care activitatea de tălmăcitor a Iul Franyd a găsit o expresie adecvată calității și proporțiilor muncii desfășurată de poetul timișorean decenii de-arîndu1, culegerea aceasta s-ar fi cuvenit să se întituleze clar și sincer — chiar dacă ea nu conține decît numai un sfert din traducerile din poeții contemporani ale lui Franyo — „antologie" sau „culegere", rare să-i exprime caracterul intrinsec. Se pare însă că în fixarea titlurilor s-ar urmări anumite criterii „comerciale" și de-aceea s-a evitat a se trece pe coperta volumului carac- terul antologic al conținutului, 78 Curii TAvLt: Tndnd de ia aceste aspecte exlraliterare, dar care se cereau, totuși, semnalate in însuși interesul expansiunii literaturii noastre, se cuvine să subliniem ca o caracteristicii de bază a volumului antologic tradus de Franyo, unitatea nivelului de expresie și măestria de atîtea ori dovedită a (tălmăcitorului. Rigoarea pe care Franyo o pune deobirei în lucră- rile sale s-a exercitat și aici, fără greș. Nu numai poeziile lui Arghezi, atit de personal colorate și atit de sui generis muzicale, au corespondența lor maghiară perfect adecvată, lucru care s-ar puteri crede că rezultă dintr-un plus de stăruință și migală firească și justificată cînd e vorba de nestorul poeziei noastre, dar și fiecare poet prezent în volum își poate regăsi perfect valorizate virtuțile și particularitățile creațiilor sale, ca despre perfecțiunea prozodică și fidelitate — loc comun la Franyd — să nu mai vorbim. Descoperirea sensurilor și sugestiilor din minunata, și pentru gîndirea poetului defi- nitoria, Mirabila sămînță, cît și detectarea, de sub aparenta formă libera a versurilor sale, a unor legități cu severitate aplicate în prozodia sa de L, Blaga, se realizează cu o etan- șietale deplină. Atiresmele ardelenești din versurile lui Beniuc se degafă cu aceeași vigoare șl din versiunile maghiare. Versificația migălos cizelată camuflată sub aspeotul. unei facilități funciare a poeziei lui Breslașu e transmisă integral, cu toate valențele ei de eleganță și alertețe. Versurile lui Victor Eftimiu — și mai ales acea magistrală Odă a limfei române care ni s-a părut întotdeauna imposibil de tradus, — se bucură de versiuni maghiare în care cuvintele au claritatea și sonoritatea textului românesc, dominai de inefa- bilul farmec al concîzîunii șl lapidarității cu atila pasiune cultivate de maestrul Victor Eftimiu : ..Român nyeiuktncsiink, alkaiod be friss, Udr idiom mint ujul soi siâiad ăta dked.. Vaponia ifjuts2, mint bregszei is. O, holnap nyetw, dics&seg teneked!" Un bogat arsenal poetic, o colorată varietate lexicală și infinite inflexiuni de moda- lități poetice, întotdeauna surprinzător găsite și just aplicate, fac din traducerile poeziilor Iul Demonstene Botez, Al, Phillipide, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, „reușite" depline investite cu toate atributele poeziilor originale. Poeții noștri sînt prezențl în acest volum cu versuri maghiare in care se valorifică toate particularitățile lor stilistice Sesiza- bile sînt nuanțele personale chiar și la transpunerile din opera poeților mai tineri: Ion Bănuță, A. E. Bneonsky, Al, Andrițoiu, Ion Brad, Ion Horea, Aurel Rău, Tib'riu Htan, Al. Jebeleanu, Angliei Dumbrăveanu. Nichila Stănescu și inclusiv la cel mai tmăr dintre cei prezenți: llie Constantin. Aceeași atenție șl aceeași strădanie spre perfecțiune a desfășurat-o traducătorul față de toți poeții traduși, căutînd a reda cît mai veridic, cît mai fidel și cît mai artistic — indiferent de ordinea de „preseanță" poetică a autorilor — arta fiecărui creator. Volumul lui Zoltăn Franyd constituie nu numai o dovadă nouă despre gradul înait atins de arta sa de traducător cf. și o prezentare de dimensiuni reduse dar lotuși reprezen- tativă a poeziei românești. ACTREL BUTE AVU Demostenc Rotez: „Chipuri ți mâții** A **pariția unor volume care însumează rezultatul activității publicistice a unui serii- lor de-a lungu! unei perioade îndelungate de timp este întotdeauna binevenită, în primul rînd penlru că publicistica reconstituie cel mai fidel atmosfera unei vremi trecute; iar în al doilea rînd, pentru cunoașterea mai apropiată a contururilor personalității unui anu- mit scriitor. Volumul Chipuri fi măftj reprezintă o culegere de articole și eseuri, în majoritate cu un conținut politico-social, anărute. încetând cu anul 1912, în diferite ziare și reviste progresiste. Scopul lor, mărturisit în articolul D-t profesor ne reclamă, este de a denunța exploatarea, de a demasca ipocrizia, de a lupta contra nedreptăților sociale, dc a dărîma Ciul revbtr 79 prejudecăți, într-un cuvînt, de a înlătura măștile de pe tetele celor care falsîfkă reali- tatea și mimează reale valori morale și spirituale. Chiar dacă la început, atitudinea de revoltă a fost un imperativ, izvorît mai mult din structura psihică și morală a scriitorului, dintr-o dureroasă sensibilitate față de inegalitățile sociale, fără conștiința limpede a dru- mului ce trebuie urmat, tăria convingerilor și hotărîrea de luptă au marcat întreaga viață a scriitorului: „Credințele mele politice și ideea că servesc o luptă de rectificare a unei nedreptăți sociale sînt singurele impulsiuni care m-ar putea duce pînă la orice jertfă". Modul de organizare al statului capitalist, conducătorii venali, afacerile necinstite din lumea înaltă, nimic nu scapă atenției cercetătoare și vehemenței satirice a scriito- rului. Războiul este privit ca un masacru universal, comandat de cîțiva profitori șl suportat de cei care au doar rolul de a muri. De aceea trebuie inversă pasivitatea comodă și lașă, care dă drum liber celor mai bestiale porniri. Atacurile directe la celebrități ale zilei, sau ridiculizarea defectelor gtneral-umane, sporite într-un mediu prielnic, au vehemența unui adevărat rechizitoriu. Pasivitatea. Indi- ferența sînt rele din cele mai grave. Cultul excesiv al formelor vane, nesocotirea adevăratelor valori sînt fenomene carac- teristice unei societăți în care armonia socială poate fi realizată doar prin tăcerea rezer- vată a unei clase. Flatarea aparențelor este împinsă atît de departe, Incit chiar aprecierea unei valori relativ stabile, cum e inteligența umană, variază de la o zi ia alta 5n funcție de titulatura și situația celui în cauză. Prin surprinderea revelatoare a atmosferei și mentalității vremii evocate, seria acestor articole reprezintă un document literar de o importanță deosebită. Articolele privind literatura, oglindesc o diversitate de preocupări — de la problema criticii literare și a rolului revistelor literare, pînă la soarta cerșetorilor de azur, care sînt lăsați să moară de foame, într-o societate interesată să asigure existența numai celor care o susțin, sau la problema libertății cuvintului. O caracterizare succintă și revelatoare a paginii argheziene din IliMe de papagal, făcută în anul 1928, denotă deplină intuiție artistică. Articolele Octav fiăncilă șî Stări n realizează în cîteva pagini 0 admirabilă sinteză a triadei — om, creator, creație, respec- tiv — om, interpret, creație. Volumul se încheie cu notele de călătorie Tn căutarea mea. Descrierea călătoriei, făcută în compania unei grupe formate în majoritate din francezi, cu ruta Marsllia-Egipt- Siria-Paleslina — pe urma vestigiilor istorice, a legendelor și a miturilor — reliefează mereu distanța care există între trecutul ridicat pe o înaltă Ireapiă de idealizare și pre- zentul care a redus șl micșorat totul. în curtea vestitului Châieau d’lj, în care mai stăruie amintirea torturilor de altădată, se consumă bere, iar piramidele nu trezesc docil senti- mentul inutilității lor și al -sacrificiului uman care a fost necesar pentru ridicarea lor. Apelurile la memoria locurilor au ca finalitate, participarea afectivă la înlîmpl&ri de mult trecute. Dar dc cele mai multe ori efortul de descătușare din prezent este oprit. Peste isterie se supune cotidianul unei vieți uniformizate și banalizate de invazia euro- peană. De aceea, orice prelungire pînă în prezenț a unui specific ce” poate transpune pe privitor într-un mileniu de mult a spus, provoacă satisfacție. Dar în afară de această con- fruntare a călătorului în căutare de sine-însuși cu istoria, drumul îi oferă prilejul reconsti- tuirii unor monumente arhitectonice, a artei și civilizației popoarelor care au trăit pe acele meleaguri. Volumul Chipuri și măști, așa cum a dorit însuși autorul, reușește să dea tinerilor cititori o idee justă despre o vreme și o mentalitate pe care rut le-au cunoscut și un emo- ționant exemplu al unei activități neobosite și nobile pentru apărarea unui ideal, exemplul unei reacții care a fost a unei părți din intelectualitatea țării noastre împotriva condiției umane « celor exploatați și a moravurilor cinice lipsite de orice etici ale păturii con- ducătoare. Dincolo de amărăciunea ironică și virulența satirică a publicistului, dincolo de dispreț și scepticism, răzbate cea mai nobilă credință în demnitatea umană, cea mal entu- ziastă angajare în lupta pentru apărarea ei. cea mai adîncă înțelegere șl prețuire penlru om FWCIA GIURGIU 80 Urti-mrhu AL Andrițoius „Vîrful cu dor** p *■ oet de originalitate frapantă, voluptos al expresiei elegante ți al eufoniilor CU inflexiuni de ironie. Alexandru Andrițoiu ne apare, în ultima sa carte, plenitudinar. Virjul cu dor continuă o preafrumoasă carte, Constelația! lirei, mai egală și mai solid întemeiată, Virful cu dor este, in schimb, mai diversă ca tematică si mai generoasă în in- tenții lirice, revelîndu-l pe poet ca pe un spirit nemulțumit de el însuși, care explorează registre poetice tot mai largi. Cred că două cicluri, din recentul volum, ii definesc pe Al- Andrițoiu ți dau măsura întreagă a talentului său : Ritmi folclorici ți Dodecameron. Aici virtuozitatea prozodică a poetului se întrepătrunde fericit cu spontaneitatea și rafinamentul expresiei. Versul său, aici, are ceva din moliciunea voluptoasă a Orientului. Lexicul e luxos. Imagistica, pro- digioasă. Ironia sau autoironia e cultivată cu desfătare, dar ceea ce este dc reținut, mai presus dc țoale, nl se pare autenticitatea emoției, izvorîtă din realități ale pămintului românesc. Ritmi folclorici șî Dodecameron îl circumscriu pe Al. Andrițoiu unei familii de poeți care au pornit de la cîntecul de lume, de la melodia de apaș sau de la folclorul țigănesc pentru a extrage esențe noi, potrivite temperamentului lor artistic- Aparținînd unei ase- menea familii de poeți — între care am aminti pe Villon, pe Arghezi, pe Miron Radu Pa- raschîvescu — AL Andrițoiu rămîne el însuți: Ești din marmură elină plină, lină și velină de-o splendoare a poli nu. l'o să-nfrunți deci veșnicia, draga mea, Ana-Maria, fiiioare ciasa-ntua. . ... Răscolită de trufie, tu, cu ir de farmacie, mi te faci trandafirie, sau; „m-nm născut pe foi de mură f noaptea tind tilharii fură f și se cere băutură". S-a observat că Al- Andrițoiu folosește foarte interesant cuvînlul neologistic sau noțiunea livresch, reflex al unui gust de formație intelectuală, Aceste neologisme, motive din mito- logii sau dîn lecturi de rafinat se întrețes într-un mod foarte interesant cu expresiile fruste, ceea ce dă o ciudată impresie estetică, dc fapt artistic original: „Al-am născut in ore beate I din dragoste pe țurate f pe frunte lanceolafe". „M-am născut ea derbedeii / trupeși și plă- cuți femeii, / lingă umbrele setnieii". Astfel, in aceeași poezie poți întîlni un regionalism din Bihor, un titlu de poezie din Bolinlincanu, un neologism rar sau o sugestie din universul antichității. Și aceasta fără să ai impresia de eclectic sau de artificios. Dimpotrivă. In Dodecameron apropierea lui Al Andrițoiu de M. R. Paraschivescu e mai evidentă, fără însă ca aceasta să-i altereze melodia proprie : „Căci domnul Jean, funcționar ț zoirlit din slujba, iată, I distrai, și-a pus un ștreang barbar / sub barbă, drept cravată". Dodecame- romd este o suită de imagini ale orașului provincial din trecut, care a lăsat in sufletul poe- tului amintiri dureroase sau grotești, ale orașului în care adolescentul cu aer rîmbaudian tră- iește primele iubiri și primele deziluzii provocate de lumea nedreaptă de atunci: „oraș, bastard transilvănean / cu vechi veninuri grele, / codice voronețian al suferinței mele". JAom argint fanariot f și porțelan de China, / oglinzi celebre peste tot f împărtășeau lumina". Șî aici, ca >1 în Ritmi folclorici, versul este luxos și. dincolo de ironia șl aerul degajai, poemul rămîne de factură elevat intelectuală: „O sărutam cu disperări / zictndu-i: „vreau să suferi", / și plină-a fost de sărutări, / ea lacul plin de nuferi" sau : „Căci fata marelui vecin, f cea fără de cusururi, / avea un șold de rozmarin f și pielea de vetururi. In afara acestor două capitole pe de-a-ntregul izbutite, volumul mai cuprinde capi- tolele : Grivița Roșie, Colocviu diurn. Tinerețea răspunde, Patru motive lirice. Poemele de aici, generoase în idei și în intenții, sînt inegale, fie datorită unor șabloane cărora poetul ie face concesii, fie datorită lipsei de interiorizare a ideilor poetice. Se retine mai ales Cirli-rrriite 81 Grivi/a Roșie — o evocare a luptelor muncitorești din 1933, Momentul dramatic șî glorios al mișcării muncitorești din patria noastră este proiectat în perspectivă universală: Șl Grivița se mută din nume în renume ți Grivița-i ca marea la asprul ceas al spumii, ecuator se face, și cerc de-azur pe lume, brățară de lumină pe brațul sting a) lumii. Interesante poemele: Nemuritoarele flăcări, Strada, Puterea, ca și cele Pairii motive, lirice. Volumul Vîrful cu dor nu c scutit dc inegalități. Ele se datoresc mai ales procesului pestabllizat al unor căutări ale poetului. Prin ceea ce are mai bun, acest volum se înscrie ca o reușită a lui Al. Andritoîu și a poeziei noastre de astăzi. AXCUEL DUMBRAVEANU Ion Lungii: „Itinerar critic*** olumul criticului clujean Ion Lungo, recent apărut la Editura pentru Literatură, tiu s-a bucurat de atenția specială a presei noastre literare, deși ar putea constitui, cel puțin, punct de plecare al unei discuții asupra modalității foiletonului critic ori asupra specializării oficiului critic. Să ne explicăm: așa cum s-a remarcat. Ion l.ungu înțelege critica nu ca un aci de creație, ci ca unul de evaluare științifică riguroasă, operînd cu norme și criterii pre- cise, obiective. Evident, opinia nu este inedită sau singulară, deși rămîne îmbrățișată de tot mai puțini critici; surprinde, însă, argumentarea sugerată indirect, anume că astfel critica se acomodează obiectului ei. „.Literatura — notează Ion Lungu — este doar, așa ctim o numea Maxim Gorki, o ȘTIINȚĂ despre OAMENI' (subl. aut. — n. n.), acceptînd aproape ad Htteram a formulare figurată. Raționamentul este, așadar, simplu: o știință este nece- sar a fi abordată științific, și în acest mod este elaborat itinerarul său critic. Poate tocmai pentru a justifica o atare practică, prin precizarea criteriilor de apre- ciere a creației, prima secțiune a volumului (Conștiința artistică ți exigențele vieții) este consacrată unor probleme teoretice de interes general. Criticul insistă asupra necesității „studierii atente a realității" de către creator, asupra obligativității actului de confruntare a operei de artă cu realitatea, asupra „determinării social-psihologice a per nan a țel or", asupra tipizării, veridicității ele. Dar, fără a fi tentat de disocieri estetice și, ca alare, de nuanțări. Ton Lungu se limitează la simpla enunțare a cîtorva principii, asupra cărora — la noi — a încetat a mai exista controverse, șî la ilustrarea lor cu motive, teme, per- sonaje etc. din diverse lucrări ale scriitorilor noștri. De aceea, articolelor sale teoretice nu le este străină nota didactică, iar contribuția personală a criticului la dezbaterea de idei în plan estetic este redusă. Refuzind estetica, criticul apelează la sociologie: „Considerațiile de ordin sociologic situează problematica romanului într-un cadru con creț-istoric, reiiefind mai pregnant me- ritele și deficiențele rezolvării pe care i-o dă scriitorul'. Modalitatea foltetonulu său cri- tic, despre care vorbeam la începutul acestei prezentări, este aceea a confruntării operei eu realitatea după un „siștem" constant: în cronici. Ion Lungu discută pe larg fabulația și caracterologia dîn respectiva creație, apoi — eventual — aduce sumare constatări asupra procedeelor folosite de scriitor. Elementul social din tematica și caracterologia unei opere este singurul obiectiv asupra căruia criticul își concentrează eforturile. Tată cîteva încercări de definire a specificului unor personalități de primă mărime din literatura noastră (citai poate prea întins, dar semnificativ) : „Nicolae Filimon a scurtat, de pildă, cu finețe și profunzime începuturile unei lumi. în care bamt! constituia cea mal înaltă virtute. tjaiu Retrreanu a zugrăvit cu o meticulozitate de fiziolog setea de pămînt a țăra- nului intrai în circuitul relațiilor capitaliste abrutizante, ca și minia năpraznică a mase- *) EP4-. 1965. 82 cinirtiii» lor, împinse la disperare de raidurile inumane ale coaliției exploatatorilor. Camil Petrescu a analizat cu o rară pătrundere psihologică orizontul spiritual sufocant al vechiului iute- teciual, lipsit de o cunoaștere științifică a lumii. Maestrul limba românești, Sarhmennu, decenii în șir a dezvăluit cu mîhnire „durerile înăbușite" ale țăranilor și pustiul vieții din itrgurile sumbre" unde nu se intîmpla nimic". Ori iată un început de cronică literară: „Lucrarea artistică amplă, în trei volume (însumind 1530 pagini), romanul „Cordovanii" de Ion Lâncrunjan dezbate numeroase și variate probleme din istoria contemporană a țârii". Acest procedeu de analiză literară are avantajele, dar ți riscurile sale- Avantaje — in sensul că opera beneficiază de o cercetare atentă în două din laturile sale de bază (materialul faptic și evoluția personajelor), scriitorul ca și cititorul fiind în permanență avizați asupra măsurii in care lucrarea a rămas sau nu fidelă „substanței" originare. Și, pe această linie, ca pozitive, remarcăm cronicile la unele volume ca Rîul ascuns de Romu- ius Rusan, Pe scena vieții de Petru Vîntilă, Poveste de dragoste de Remus Luca ți altele. Cum am spus, există însă ți riscuri. In primul rînd, criticul e conslrins înlrucîtva la „specializare", anume în măsura în care singure proza, dramaturgia și reportajul oferă condiții pentru o asemenea investigație. în a! doilea rînd, aplicația critică rămîne unilate- rală, chiar ți atunci cînd se exercită asupra unor lucrări în proză, fiindcă se dovedește ade- sea incapabilă să surprindă elementele subiective care — oricum — sînt esențiale în artă. Concludentă, în această direcție, ni se pare critica pe care Ion Lungu o formulează la adresa unei piese ca Șeful sectorului suflete („Stranie ni se pare și piesa „Șeful sectorului suflete"... nu pentru tematica ei, interesantă și actuală... ci din cauza caracterului ei abstract și direct plictisitor"), precum ți concluzia neargumentată că romanul Risipitorii nu reușește „sd atingă nivelul „Moromeților". în alte cazuri, criticul intim pi nă dificultăți, mărturisite direct, ca urmare a imposibilității practice de efectuare a actului critic : „Cu- nosc pr"a puțin condițiile naturale și realitățile economico-politice din Vietnam, spre a întreprinde o confruntare riguroasă a imaginii artistice desnre anumite procese etico-soci ale din această țară cu forma lor concret ■obiectivă de manifestare" (cronica literară la nuvela Friguri de .Marin Predat. Sau se supralicitează confruntarea, ca atunci cînd, dîsculînd Balul intelectualilor de Ștefan l.uca, Ion Lungu ajunge chiar la a identifica localitatea dîn roman cu orașul Aiud. Dincolo de aceste carențe, care decurg din înseși convingerile criticului, volumul lui fon Lungu realizează un itinerar critic salutar pentru analiza la obiect a unor volume de proză și reportaje, precum și pentru sugestiile sale. Faptul e de natură a impune ca activitatea sa să fie urmărită cu atenție, deși nu fără... circumspect ie. O remarcă cu totul marginală: sînt de regretat, în volum, cîteva formulări; de exemplu ■— „...Simfonismul momentelor alese (...) se încheagă prin pnlirromia efeefip- moraii a problemelor dezbătute" (p. 216) sau „...Radu Tudoran a străbătut o evoluție ascendentă..." (p. 242). Deși extrem de reduse ca număr, ele supără îndeosebi în cazul unui critic atent ta expresie ca ion Lungu. MIRCEA BRACA Anuarul de filologie al Academiei 'Republicii Socialiste România, Filiala Iași Ultimul număr al anuarului de filologie (tomul XV-1964). organul Filialei din lași a) Academiei Republicii Socialiste România, unește acribia cercetării științifice cu canalizarea interesului cercetării spre problemele actuale si importante ale ș'iînței literaturii. Sumarul publicației, bogat și substanțial îndreptățește, cu prisosință, această constatare. Studiul, dens șl bogat în sugestii, al prof. A. Dima, membru corespondent ai Acade- miei Republicii Socialiste România, redactor responsabil al anuarului, poate fi considerat, din acest punct de vedere, ți ca un editorial programatic. Intitulat Dezvoltarea teoriei lite- rare în anii puterii populare amintitul studiu reușește, în nu mai mult de 20 de pagini, să CÂrțLrerhte 83 precizeze succint liniile mari de dezvoltare ale teoriei literare în ultimii douăzeci de ani. Accentuîodu-se caracterul științific al cercetării literare se subliniază, in același timp, corelația între cercetarea științifică ți transformările sociale din patria noastră. In ceea ce privește formularea postulatelor teoretice ale teoriei literare românești un rol însemnat il are. arată autorul, tradiția noastră literară, elementele de teorie literară ah înaintașilor da la pașoptiști și pînă in epoca cuprinzînd perioada dintre cele două războaie mondiale. Se cerce- tează. in continuare, legătura strinsa intre teoria literaturii și celelalte ramuri ale științei literaturii, istoria literara și critica literară și se accentucazu necesitatea ponderii, in cerce- tarea literară, a problemelor actuale ale teoriei literare. Cercetarea evidențiază astfel^ con- tribuțiile care s-au adus în evidențierea principiului partinității în literatură, a luptei împo- triva cosmopolitismului, a aportului cercetărilor teoretice și a consecințelor, pe planul crea- ției. în problema realismului, ș.a. O trecere in revistă a direcțiilor cercetărilor contemporane în teoria literară (categoriile estetice reflectate în literatură, structura operei literare, expre- sia lingvistică și stilul artistic, genuri și specii literare, conceptul de literatură universală) ji o subliniere a necesității unui spor necesar în aplicarea nuanțată și suplă a metodei științifice in știința literaturii încheie studiul, alît de bogat in sugestii, al prol. Al. Dlma. Un interes netăgăduit il prezintă și.articolul prof. N. I. Popa : Originalitatea roman- (ismului românesc. Răsturnînd perspectiva îngust comparatistă a unor cercetători literari mai vechi, care erau preocupați, înainte de toate, să caute izvoare șl influențe externe exercitate asupra romantismului românesc, N. I. Popa subliniază și argumentează origina- litatea acestui romantism. Este de netăgăduit, arată autorul că, în majoritatea cazurilor, creația scriitorilor romantici români a fost influențată de teme sau motive luate dîn alte literaturi. Aceste teme și motive cîștigă însă, in cadru! literaturii române, o configurație proprie, specifică, originală. Analizînd cele trei etape ale romantismului românesc, aceea de început, a romantismului perioadei de dehut a lui Eliade, Gr. Atexandrescu, V. Cîrlova. D. Bolintineanu, Bdîliac. a romantismului mesianic. în jurul anului IH40 șl. in sfirșil, ultim:! perioadă caracterizată prin prezența covîfșiloare a lui Mihai Eniinescu, — autorul arată că, în fiecare din aceste perioade, sursele și influențele străine au fost captate de roman- tismul românesc pentru a-și afirma o finalitate proprie in legătură cu aspirațiile sociale ale epocii și cu configurația proprie a literaturii române. Romantismul românesc, conchid? autorul, arc un caracter original fiind popular, activ, militant. între celelalte articole de istorie literară propriu zisă (anuarul cuprinde șî articole șî studii de lingvistică și folclor care nu formează obiectul recenziei), reținem pe acela al lui Dan Mânură A specie ate poeziei satirice românești contemporane, Autorul trece în revista domeniile variate în care, în literatura actuală, apare, în cadrul, mai multor specii literare, elementul satiric. Sînt examinate astfel fabulele lui Tudor Arghezi, Marcel Breslașu, Xivnlae Țațomir. parodia iui Marin Sorescu, rondelurile lui Cicerone Theodorescu, sonetele lui Victor Eflutiiu. Cercetarea este reluată apoi și prin evidențierea procedeelor variate pe care te întrebuințează satira, analiza literară sprijinindu-se pe exemplificări din Tudor Arghezi și Maria Banus. O examinare a tematicei predilecte a satirei (satira monarhiei, a boierimii ș.a.). o paralelă între satira din literatura cultă și cea populară în ceea ce privește satira si. în sfîrșitt, o comparație între satiră în literatura română și cea dîn alte țări, comparație car* subliniază finalitatea proprie a satirei în literatura noastră, încheie articolul lui Dan Mănucă. Intre materialele rubricii Note și documente vom reține două articole pe marginea tra- ducerii lui Eminescu si Arghezi în limbile italiană și germană. In ce! dlntîi (Eminescu în limba italiană) St, Cuciureanu îa*e un scurt Istoric al traducerilor în italiană al opere- lor Iui Eminescu, subliniind creșterea, în Italia, a interesului pentru opera marelui poet român. In al doilea articol semnat de Cornelia Andriescu Tttdor Arghezi în lirnba germană autorul examinează ultima traducere in limba germană a lui Tudor Arghezi datorată lui Alîred Margul Sp'rber, traducere apărută la Viena în 1961. Subliniind calitățile remarcabile ale traducerii, recenzenta învederează greutățile firești pe care le-a înlîmninat traducătorul în tălmăcirea unui noet cu un specific național și un lexic aparent intraductibil și analizează, tu pertinență, reușitele și lacunele traducerii. Sumarul anuarului e întregit de o bogată rubrică de critică și bibliografie în care se recenzează: euleocr^a de proză literară a lui Mihai Emin*scu, contribuții la biografia poe- tului, un studiu despre problemele limbii român* literare la Eminescu, o monografie despre filozofia lui Dimitrfe Cantemîr. ș. a. Cronica închinată comemorării Ini Eminescu și Creangă la lași și o dare de seamă asupra activității centrului de lingvistică, istorie literară și fol- clor din lași în 1961, întregesc sumarul bogat și reprezentativ al publicației, 81 Ciițircvule lașul literar nr. 7/1965 umărul pe luna iulie al revistei ieșene este închinat comei nor arii a 75 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri. Cieorge Lesnea, floria Zilieru și Elena Cătălina Prangati semnează versuri închinate Congresului al IX-lea al P.C.R. Aurei Leon o evocare, itinerar alecsandrian. Majoritatea paginilor revistei este ocupată de studii de istorie literară, studii și articole care aduc o contribuție bine venită la adincirea cunoașterii operei bardului de la Mirccști. Comentarii pe marginea corespondenței lui Vasile Alecsandri și publicarea unei scrisori, mai puțin cunoscută a lui Vasile Alecsandri, întregesc profilul substanțial al acestui număr, Intre studii trebuie amintit, intii, acela al lui Constantin Ciopraga despre clasicismul lui Vasile Alecsandri. Inlăturînd tendința unei judecăți de valoare precumpănitor estetică asupra operei scriitorului, Ciopraga accentuează importanța istorică a locului lui Vasile Alecsandri in istoria literaturii române. Autorul accentuează permanența cordonatclor cla- sice ale operei lui Vasile Alecsandri: seninătatea și echilibrul, corelația între om și operă. Se stăruie, în studiu, și asupra unei părți a operei lui Alecsandri care s-a bucurat, mai puțin de atenția contemporanilor: aceea a lucrărilor în proză. Ciopraga subliniază marile merite ale scriitorului in făurirea începuturilor teatrului și repertoriului dramatic național. O contribuție interesanta la adincirea particularităților poeziei lui Alecsandri este artico- lul semnat de Maria Platon: Alecsandri poet ai luminii. Autoarea evidențieazS, ca princi- pala a poeziei alecsandrienc, aspirația spre lumină, spre soare și cer senin. Analiza avi- zată a pastelurilor vine în favoarea acestei argumentări. Alecsandri in diplomajie, de Alexandru Husar, întregește cercetarea operei bardului de la Mircești cu aceea a omului și, mai cu seamă, a marelui patriot Care a fost Alee- sandrî. Se scoate astfel în relief contribuția, cu totul remarcabilă, pe care a adus-o scriito- rul, în calitate de agent diplomatic al domnitorului Alexandru Ion Cuza, cauzei recunoaș- terii unirii Principatelor române de către curțile din Paris, Londra ți Torino, Raporturile între Maiorcscu și Alecsandri formează tema preocupărilor articolului cu același nume al lui Al. Andriescu, articol cu interesante informații și reflexii asupra contribuției lui Maio- rescu la fixarea opiniei criticei literare a vremii asupra lui Alecsandri. In sfîrșit, articole asupra contribuției lui Alecsandri în folclor și cercetări lingvistice asupra vocabularului din teatrul lui Alecsandri oferă perspective multiple de abordare a operei scriitorului. în ansamblu revista de la Iași a reușit să ofere o contribuție remarcabilă, prin acest număr omagial, cunoașterii și prețuirii contemporane a lui V'. Alecsandri. Revista „Teatru" nr. 3/1965 IXevista Teatru nr. 8, concentrează atenția cititorilor ci asupra dezbaterilor ce nu încheiat Decada Teatrelor dramatice din țară. Probleme multiple. De la bun început se lansează cea mai arzătoare dintre ele: experimentul ți inovația în teatru. Se remarcă două luări dc atitudine: una a negării categorice a experimentului (și nu de pe poziții din cele mai neangajate și cu argumente din cele mai convingătoare) susținută de dramaturgul Aurei Baranga, criticul Mîhai Florea, și cronicarul revistei Luceafărul Dinu Săraru. ța polul opus. Ana Maria Narii, Traîan Șelmaru, Andrei Băleanu, Valentin Silvestru, Vasile Dinu, vicepreședinte al CSCA, susțin necesitatea experimentului și inovației în arta teatrală ca antidot al stagnării (vezi paragraful: „...Lupta împotriva platitudinii și mediocrității este lupta pentru un realism sirăTucir p. 14—17), penru o sincronizare cit mai perfectă cu realitatea imediată (v. Nu facem teatru cu statui, ci cu oameni și pentru oameni, oii p. II—12) și pentru o înoire a formulei noastre scenice {„Să nu pornim împotriva regi- zorilor cărora le datorăm foarte mult..," p. 23—24), cipi-tMin. 85 S-au purtat discuții in jurul pregătirii actoricești („Concepție, cultură, înalt profesio- nalism" p. V—10) a dramaturgiei românești actuale. Concluziile au evidențiat evoluția artei noastre teatrale. In consecința noi cerințe și noi puncte de vedere: pe plan național, o dramaturgie corespunzătoare, care să facă, față valorilor dramaturgiei universale contemporane; expe- rimentul este o necesitate, o căutare a noi mijloace de expresie; îmbogățirea repertoriului ; o pregătire profesională cît mai adecvată. Revista serbează 70 de ani de la nașterea dramaturgului Victor Ion Popa. Se publică piesa inedită Râspintia cea mare. Un aspect interesant al literaturii noastre de război. Scrisă in tinerețe, piesa este ilustrativă pentru inapetența la tragic a dramaturgului. Ideea, însă, o mută pe planul permanenței: destinul Individual in momentele de „răspîntie mare" se cere imperios împletit cu destinul social. Prezentarea competentă, semnată de O. Mândra, subliniază unele inadvertențe ale piesei (caractere dramatice insuficient conturate ex: Ecaterina, Mircea; un anumit „suflu vetust al tradiționalismului" (p. 40), dar și marea ei calitate (poporul — simbolizat de țăranii Ion și Petru al Vădanei — este singurul factor capabil de acțiune promptă și decisivă). Succesele teatrelor din țară, în cadrul Decadei, impune un articol al Irineî Vrabie „Prin teatrele din țară" (p. 79—84), o analiză a activității tearelor de stat din Galați șt din Reșița. Interviul, semnat de Dana Crivăț, cu Radu Beligan șl Liviu Ciulei, despre Con- gresul al XMea al Institutului Internațional de Teatru (congres, care a avut loc la Tel-Aviv, Israel), se axează pe interpretarea modernă a clasicilor. Interviul evidențiază că problema experimentului, a Inovației creatoare, a tălmăcirii actuale a textului clasic, este o problemă complexă, ce preocupă pe oamenii de teatru din întreaga lume. MAR1A CALETARIC Kicolac Mărgea nu: ^Sîngclc negru** ^^licolae Mărgeanu scrie despre muncitori in cartea sa apărută anul acesta sub titlul Surgc/e negru (Lditura pentru literatură). Regretabil că ilustratorul copertei (Harry G ut Iman), de altfel inspirat in majoritatea ilustrațiilor sale, nu reușește să sugereze iomlul de umanitate al lumii pe care scriitorul se străduiește să o surprindă in moment? caracte- ristice. Negrul gros de pe fondul verde, cu o ilustrație neutră (partea de sus a unui cap de femeie in spatele unui geam spart) nu ne introduce in atmosfera și tragică și lirică a primei nuvele de unde se inspiră, mai exact spus din nuvela Sîngele negru, se pare cea mai bună lucrare a volumului. Cititorul se lasă mai greu atras de o asemenea carte de vizită, care s-ar potrivi mai degrabă unei colecții de literatură de acțiune. Poate că uncie lucrări de acest gen ale scriitorului l-au indus in eroare și pe ilustrator, după cum se pare că șl pe unii dintre recenzenții prezentului volum, Nicolae Mărgeanu e aici grav, un'ori liric, încercînd să reliefeze cu pătrundere psihologică caracterele unei lumi prea puțin investigată de tradiția literară și — aș îndrăzni să afirm — încă puțin și de litera- tura contemporană. Cert este că o primă valoare a volumului constă în aceea că încearcă să Iacă tocmai acest lucru, cu cît mai mult potențial arlislie. Repet râ nuvela care dă titlul volumului mi se pare Izbutită, urmărind cu sobrie- tate un conflict caracteristic regiunii de sud-vesl a țării. Banatul. Peste tinerețea pură a doi tineri ri lasă amprenta — fascismul, pe de o parte șî litota plină de primejdii a cla- sei muncitoare, pe de altă parte. Dragostea de adolescență dintre 1 lelmut și Ada poartă pecetea teribilă n evenimentelor istorice. După o despărțire de cîțiva ani, Ilelmut revine din Germania SS-ist, nemaigăsind la Adn. fiica muncitorului conștient, ea însăși luptă- (nare în frontid umanității, aceleași sentimente. Ii despart concepții divergente de viață. Fiecare îsi are destinul său si în lupta fără cruțare dintre lorHe care se resping reci- proc, d"xi I lelmut triumfă ucigindu-șî iubita, el pierde totuși totul, prăbușindu-se o dată cu fascismul. 86 Clnl-r— Există în cuprinsul acestor pagini izbutite un pasaj edificator, care dovedește subtili- tatea unor mijloace artistice folosite de N. ălărgeanu, „O umbrii lungă, întunecată. se apropia încet de Ada.clălinîndU'Se, dibuind pe cărarea din grădinii, Umbra s-a oprii o secundă, a șovăit, apoi s-a apropiat și mai mult și i-a ajuns la picioare, i-a urcat pe P'ieznc, i-a cuprins genunchii și i-.i încolăcit mijlocul". Umbra era a lui Helmut, același ndrăgostit de odinioară, același tînăr soldat SS care credea că poate relua vechea idilă nu tocmai cu gînduri turale, același inuman asasin care din umbră se va transforma tntr-o realitate tragică. Epoca respectivă șî-a găsit destul de amplu oglindirea în literatura noastră; Nico- lae Mărgemm reușește totuși să realizeze, în ciuda unor lungimi, o nuvelă sinceră, pe alocuri emoționantă. Incontestabil că acțiunea (care se petrece la Timișoara) aduce șî uncie note de atmosferă locală foarte bine prinse. Regăsim această calitate (de a reconstitui atmosfera specifică a unui oraș) și în celelalte nuvele mai cu seamă în Gheorghc Matei a și fiul lui. Prinde contur în îața noastră Reșița industrială, orașul muncitoresc cu vechi tradiții pe care se clădește mentalitatea noii societăți. Cred Că nu sînt departe dc adevăr aHrmfnd că la Nicolae Mărgeanu capacitatea de a oglindi viața contemporană a orașului formează o înclinație naturală. Conflictul uman dintre lată și fiu în nuvela amintită este surprins la dimensiunea etică a unei epoci istorice date. Surprinde în scrisul lui Nicolae Mărg"anu o notație con- centrată de mare forță evocatoare; spre exemplu bătrînul oțetar (ilicorgbe Matma, cuge- lîrtd la soarta generațiilor următoare, își pune întrebarea dacă fiu! său Cornel Mateia va izbuti să scoată din Adrian oțelarul pe care-1 visează el, Mateia, oțelarul din anul 2 0^0. Nuvela are profunzime psihologică, fiind însă îngreunată de pasaje descriptive rare în- cearcă să înlocuiască Fără mare succes desfășurarea epică. Totodată izbește că mo'ivul de declanșare a conflictului este o problemă de spațiu locativ ca șî în nuvela Amfrooc și ceilalți. Totuși, în contextul de investigație a mediilor muncitorești, din literatura noastră. Nicolae Mărgcanu aduce o notă dc firesc, șî veridic, un lirism reținut, de bună calitate și □ analiză psihologică dezinvoltă. Nuvelele reunit" sub titlul pingele negru sînt dațn'c toate. Cea mai apropiată dc noi este datată în 1961. Ne-ar interesa lucrări literare inspi- rate din aceeași lume realizate de seriilor și mai încoace. Sînt sigur că am culege satisfacții. MISCEA ȘEăllA.VESCU 87 cartea străină Da vid Lewis; „Hrancusi** Despre viața ți opera lui Brâncuți s-au scris puține cărți in timpul vieții sale. Dorința, des repetată, a marelui sculptor a fast să nu i se facă publicitate: „Promile-mi că n-o să scrii despre mine pînă după moarte", cerea sculptorul în mod stăruitor. Cunoaș- tem o singură abatere de la această regulă: Compalriolul nostru V. G, Palwlog a scris 3 cărți: „Constantin Brâcuși" 1938, „A doua carte despre Brâncușl" 1944, și „Constan- tin Brâncuși" 1947 (în limba franceză). In schimb, au apărut sute de articole ți studii în diferite reviste din întreaga lume. Mal cunoscute sînt studiile Carolei Gicdion-Wcleker. Imediat după moartea artistului au apărut patru monografii dintre care una este scrisă de către prietenul său David Lewis, care își începe cartea cu un motto al Carolei Giedion-Welcker — prea frumos pentru a ou-l reproduce în întregime: „The exlrawdlnarly intense impreșsion left by Brâneusi'ș worid of forms lingers a long time, as Ihe scund of the s?a echoes on afterwards in Ihe aer. Those who have felt its radiance retain it always, and il works on inside them". (Impresia extraordinar dc intensă lăsată de lumea formelor lui Brâncuți durează mult timp, așa cum zgomotele mării rfimîn în auz multă vreme. Aceia care i-au simțit strălucirea 0 rețin pentru totdeauna ți ea continuă să acționeze în suflelele lor). Din întreaga carte a lui Lewis răzbate dragostea față de om șî creator, Sînt emoționante detaliile pe care le dă despre viața lui BrâncuțI, despre ospețele homerice pe care ie organiza in atelierul încăpător din Impasse Romain — cu mtncare ți băutură românească, pregătita de el însuți, „Omul care are acum peste 70 de ani, trăind singur în atelierul său, cum a trăit întotdeauna, a devenit faimos pentru „grătarele” pregătite de el însuți la un foc pe care ?i-l făcea ca si cînd ar fi fost un cioban, pe unul din dealurile natale, noaptea, sub stele. Un dulău alb cu numele „Pohire" era tovarășul lui nedespărțit, dîmlu-i și mai mult impresia unui cioban care, cu părul său stufos, umeri largi și rezervă in purtări, părea să întărească această impresie” citează autorul după William Carlos Williams „Brâncuși", (v. pag. 41). Lucrarea conține studiul propriu zîs despre C, Brâncuși, note, aforisme de Brâncuși, o scurtă biografie și bibliografie, împreună cu 65 reproduceri. Viața lui Brâncuși a fost în întregime dedicată sculpturii. într-o „epocă de agitație și crize", într-un oraș plin de undele zgomotului, Brâncuși a trăit retras ca un pustnic. In meditație și tensiune creatoare. Autorul studiului revine mereu cu detalii asupra vieții de gîndire concentrată, asupra contemplației ți a însigurării artistului în atelierul său, unde „domnea Calmul și echi- librul". „Sculpturile lui formau lumea luE. Devotat pămîntuluî, sculpturile iui însemnau pentru el ogoare pe care ieșea în zorii zilei la lucru întoreîndu-se la asfințit și cuttlvtn- du-le, et și-a exprimat propria sa viață și viața lor“, (pag. 8), 88 Cartei tlriiui Lewis subliniază înțelegerea lui Brăncuși pentru materialele în care lucra (bronz, piatra, marmoră, lemn, onyx), unitatea dintre formă și materie („formele liniștite. legate de pămint ale capetelor omenești sau peștilor eliptici, forme ale păsărilor care zboară sau inarea, eterna coloană în lemn, au accentuat această unitate completa dintre formă șl materie", pag. 39), umanismul din operele sale (ceea ce Franz Rotii exprima astfel: „Este ca și cînd în ele un înțelept conversa cu eternitatea"). Brăncuși a renunțat la ceea ce el numea „biftec", la formele anatomice, la repre- zentare și copii — ca fiind neesențiale și trecătoare—: a căutat ș redat ceea ce este esențial și veșnic, cu o subtilitate și putere de sinteză neîntîlnilă pînă la el. Brăncuși a pătruns in esența lucrurilor prin meditație și a lucrat, cu bucurie și pa- siune adinei, la desăvârșirea operelor sale prin reluarea unor teme în tot timpul vieții. (Tema păsării revine de 29 de ori). Autorul monografiei vede în „Pasărea măiastră" și în seria păsărilor un simbol al „aspirației și ascensiunii, și al eliberării și păcii". Lewis stabilește o legătură, o unitate între „Coloana fără de sfîrșit" („acest copac dc rugăciune înalt, svelt ridicindu-se spre cer") și tem le păsărilor („Măiastră" și „Pasărea in spațiu"), în această tendință de înălțare, de aspirație spre înălțimi. Monografia conține 65 de reproduceri, din care cititorul își poate forma o imagine cuprinzătoare asupra operelor principale ale lui Brăncuși. Trei imagini se referă la atelie- rul sculptorului — așezat azi în muzeul de artă modernă din Paris — dăruit prin testa- ment statului francez. Un loc aparte 11 ocupă imaginile lucrărilor în lemn (Regele regi- lor 1918. Vrăjitoarea 1916, l ini risipitor 1911, Himera 1918, Adam și hon 1921, Socraies 19215, Torsul unui ttnâr 1922, Banca 1917, Poarta 1917). Pe lîngă lucrările de la Tg. Jiu — cunoscute nouă tuturor — sînt redate: Foca 1913, Pinguinul 1914, Prințesa 1916, Leda 1922—1924, Peștele 1928, Pasărea mică 1925, AfăMsfrn 1912, Pasărea 1912, Pasărea galbenă 1921—1925, Pasarea în spațiu 1919, 1925, 1946 Cocoșul 1941 etc. în cîte una, două sau mai multe versiuni. Reproducerile cuprind atit lucrările proprîu-zise, cît și soclurile pe care sînt așezate. Aceasta este pe deplin în spiritul lui Brăncuși care acorda o mare importanță soclurilor. Așa se explică marea varietate a formelor și materialelor din care sînl executate. Srîa reproducerilor se încheie cu fotografia lui Brăncuși în atelier, tăind cu ferestrăul un buștean gros — o imagine a artistului la bătrînețe. Biografii lui Brăncuși, de obicei, se opresc cu plăcere la aforismele sale, însoțindu-le de comentarii sau pur și simplu reproducîndu-le, D. Lewis publică 12 aforisme în limba franceză — așa cum au fost ele rostite, fără nici un fel de comentarii. Dacă sînt divergente ale criticii asupra interpretării artei lui Brăncuși. aforismele ne ajută să pătrundem în inima artei sale, lată cinci din aceste aforisme („propos") — urmînd să le redăm integral in viitorul nostru studiu despre Brăncuși. „Cest de la joie pur ce que je vous donne: Ceea ce vă aduc cu este bucuria pură". „II y a un but dans toules Ies choses. Pour y arrlver il faut se degager de soi-ni&ne: Există un scop în toate. Pentru a-] descoperi, trebuie să te dezbarezi de tine". „Reg.irdez-les jusqu’ă ce que vous Ies voyez: PrivîțMe pînă ce le veți vedea". „N'y cherchez pas de formules obscures ou de myslere: Nu căutați în lucrurile melc formule obscure sau mistere". „Voir loin, c’est un chose mais alfer IA, c'est une autre chose: A vedea departe este una, dar a ajunge acolo este alta". Autorul studiului îl așează pe Brăncuși printre marii pioneri ai primei generații a mișcării moderne. Contribuția sa la sculptura modernă este comparată cu importanța cubismului pentru pictură. „Opera sa a dat gîndirii piastice moderne și posibilităților ei, nu adîncimi și dimensiuni, fiind inițiatorul multor curente majore in sculptura de azi. El s-a relevat ca cel mai important sculptor într-o generație de mari personalități", (pag. 8). GAVRIL BLAGA Culci Uriiei 89 Gaeian Picon: «.Panorama de la iiouvclie litterature franvaîse**' F 1—rditura pariziană Segliers, continuind buna tradiție antebelica a editurii Kra, își propune editarea unei serii de panorame a culturii ți artei contemporane. Au apărut astfel, piuă acum, o panoramă a gindirii contemporane, a literaturii americane conlempwane ți, recent, a teatrului american. Cît privește panorama pe care o recenzăm, aceea a literaturii franceze noi, ea a aparul într-o nouă ediție, îmbunătățită ți augmentată. Scopul cărții, se arată în prefață, este acela de a satisface curiozitatea unui cititor ipotetic care „din 1939 nu mai știe nimic din literatura franc ză“. Autorul, cunoscutul critic și istoric literar francez (jaclan Picon, învederează abolirea unei distincții pe care, in Franța, o făcuse odinioară, Thibaudet între critica universitara și acea jumaiistrcă. Picon unește erudiția și imurmația ta zi cu eleganța expresiei, dar ți cu îndrăzneala, subiectivitatea șî, uneori, de ce nu am spune-o, cu arbitrariul aprecierilor. Panorama se caracterizează deci printr-un punct de vedere personal în cercetarea fenomenului literar contemporan în Franța. Cartea debutează printr-o masivă introducere, mai bine de 300 de pagini ; se cercetează aici legătura literaturii contemporane cu aceea a înaintașilor si se purcede ia o succintă trecere în revistă a momentelor repr zentative din fiecare g:n literar; în partea doua, întitulată „Ilustrații", se face o culegere select vă dîn texte reprezentative ale autorilor de căpetenie (Malraux, Sarlre, Camuș, Beckett. lonesco, Audiberti, Quenon, ș.a.); partea treia, intitulată „Documente" cuprinde selecțiuni din repor- taje, eseuri, articole de estetică și ideologie. în avertismentul care precede prima parte se precizează poziția pe care o adoptă autorul în fața fenomenului literar. Dacă Of>inia lui Picon despre misiunea criticului literar, aceea de a stabili și a justifica, între operele literare, o ierarhie, e îndreptățită, concepția sa formalistă despre esența literaturii ne apare inacceptabilă și incompatibilă cu concepția pe care ne-o facem noi despre literatură, feno- men al suprastructurii. Picon acceptă ca adevărat faptul că semnificația morală, filozofică sau politică a unei opere nu c străină de valoarea literară a acesteia; criticul și Istoricul literar francez consideră însă că, valoric vorbind, aceste criterii sînt accesorii; în principal valoarea operei artistice ar sta, după Picon, in calitățile sale formale, sau, inlrebuințînd terminologia sa, „arta e, mal Inlîi, un limbaj al formelor". De aici unele aprecieri, pentru noi. cel puțin ciudate. Astfel Jean tirinet, scriitorul ocnaș ale cărui subiecte sînt, în mod obișnuit, urmărim enumerarea lui Picon, „trădarea, furtul, homosexualitatea" șî a cărui literatură e o „fortăreață a amoralității" c totuși „un poet și scriitor de mare dasă'f?). Picon va recunoaște. în schimb, în rîndurile pe care le dedică lui Malraux, Exupcry sau Sarlre că ceea ce formează esența valorică a acestor scriitori mi sint atit valorile formale, limbajul formelor, cit, și mai ales, imaginea secolului și a omului contemporan. Capodo- pera lui Malrmix, de jrldă. rărnine Condifm umană, p'-nlru că, șl în această apreciere ne alăturăm lui Picon, aici scriitorul ți-a legat opera de istorie. Dar, mcnționînd contradicțiile și atracția către cultul valorilor formale, la Picon, să învederăm în același timp calitățile statorince ale acestei panorame în care gustul sigur și dîscernămînlul ncșovăelnic se unește cu plasticitatea și eleganța limbajului criticii literare. Să mai adăugăm apoi reala receptivilale a criticului față de literatura contem- porană a cărei esență știe să o surprindă în caracterizări definitorii. Receptarea actua- lității conduce, de pildă, la r pudierea suprarealismului care, arată Picon, e un cnluziasm ce nu se mai poate acorda cu „tendința dominantă a anilor noștri". Semnificativ pentru impasul ideologic ai literaturii apusene contemporane e definirea existențialismului ca fiind „expre ia unei generații rare a văzut prea multe eșecuri și ruine pentru a crede în alte lucruri devii într-o luciditate fără iluzii". Caracterul angajat al noii literaturi este recunoscut de Picon și în ultimul capitol al lucrării: Despre o metamorfoză a literaturii, capitol în care criticul, ner'esmințîndu-și p-efcrînțele sale pentru o convenție formalistă a literaturii accentuează, totuși, caraclerui angaiat al unei literaturi a vlflmihii, ceea re înseamnă, dacă nu anularea postulatelor formaliste ale concepției sale, atunci, cel puțin • EdlUoa n.h.f. io». 90 Cartea itnini diminuarea lor, într-un mod revelatoriu. Cartea lui Picon, o excelentă introducere în lite- ratura franceză de astăzi e, prin contradicțiile intime ale autorului și o mărturie vădită a unor contradicții nu mai puțin adinei a întregului peisaj al culturii apusene contemporane. TRAIAN LIVIU BIRAESCU Roger FayoHes «La criiîque IHierairc*** copul colecției U este didactic; seria „Leltres Franțaises" care apare sub direcția Iul Robert Mauzi, publică lucrări de sinteză, ca brama de Mistici Lioure. Comedia ne rierre Voltz, Tragedia de Jacques Morel, menite în primul rînd să fie dc folos practic studenților de la Facultățile de Litere, bar, după cum ne putem da seama cercetind lucrarea lui Roger Fayolle, Critica literară in Franța din secolul XV7 pînă în zilele noa tre, lucrările din această colecție, prin nivelul științific înalt ții prin txigăția materialului antologic, sînt utile pentru orice om dc cultură dornic să-și ordoneze cunoștiințele după crit rii de clasi- ficare cit mai variate, printre care și cel al genurilor și epocilor istorice, precum îți propune seria „Lettres Franțaises', Lucrarea de care ne ocupăm cuprinde un istoric al criticii literare franceze, grupat în două mari capitole „L'âge classique" (sec. XVI—XVIII) ți „L’âge moderne" (sec. XIX—XX), precum și un capitol de „Concluzii", tratind problema perspectivelor criticii literare. Antologia de texte urmează fidel clasificarea propusă in studiu. Tabloul crono- logic amănunțit al criticii literare franceze, cu repertiri în literaturile străine, indexul auto- rilor și bibliografia, publicate în anexă, completează lucrarea. Urmărindu-și scopul prin- cipal, care este de natură didactică, autorul a căutat să-și articubze materialul cît mai clar, pe capitole ample, dar cu subcapitole scurte, cu titluri sobre, ca : „Principiile criticii lui Boilerul" (p. 38), „Noutate și tradiție la Brunelhre" fp. 125), alături d al’e'e, deosebit de pregnante, ca „Optimismul critic al Marilor Retori" (p. 14), „Orgoliu și sectarism in critica clasică" (p.39), „Neliniști de sfîrșit de veac" (p. 133) etc. Deascmeni, textele din antologie poartă titluri interesante: „Montaione (1533—15‘<2), Un prm ex'mplu de critic impresionist" (p. 192). „Thconhile Gautier (1811—1872). Poetul contra crlFcli" (p. 278) etc. Cartea este excelentă și din punct de vedere al realizării grafice, urmărind, la fel ca titlurile și caracterizările succinte ți un efect mnemotehnic. Analizele lui Roger Fayollc sînt de o concizie șî finețe remarcabilă. Concludente sînt, printre multe altele, paginile referitoare la Encîclonediștl, din care cităm, p-ntru precizia sa, pasajul : „Autorii și criticii burghezi din sec. XVIII sînt ammați de o dublă preocupare, care reflectă pe cea a clasei lor. Pe de o parte, vor ca arta să servească propagării unei morale șî filozofii noi, difuzării luminilor (...) Pe d* altă parte, caută să-și înmiească. la subiecte noi, regulile și rafinamentele unei arte al căruî monopol a încetat să-l ai^ă publicul aristocratic tradițional; ei vor să arate prin aceasta că un public nou e capabil să apre- cieze șî să conceapă Frumosul" (p. CO). I 'n merit deosebit al cărții constă în fantu! că. deși prin scornii propus, trebuie să cuprindă un mat’rial foarte vast. Roger Favolle a știut să dozeze obiectivitatea necesară cu afirmarea preferințelor proprii, reea ce ferește în bună parte lucrarea de primoîdia eclectismului, dindu-î, pe lîngă o ținută riguros științifică și co’oraiura unei personali*ți distincte. Aslfrtl, convins anticonformist, are fală de țoale tendințele dogmatice și formaliste, o rezervă ironică manifestă, Despre aberațiile convenționalismului dîn sec XVIII, se exprimă nerniț’tor: „Critica numără pag'nil” și rîndtirîb șî nu ascultă o lucrare E»O și 1951, sînt destui de plate. Astfel, exemplele alese nu sînt edificatoare pentru dezvoltarea criticii marxiste franceze și nu servesc autorului care vede în aceasta o perspectivă importantă a viitorului. Cu această excepție, textele sînț alese eu discernămînt, constituind, împreună, un tablou viu, deși mozaicat. al dez- voltării criticii franceze, ca idei, preocupări, metode șî stiluri. Misiunea extrem de dificilii de a prezenta istoria criticii literare franceze printr-un studiu și o antologie de texte alese în circa 400 de pagini — ceea ce este foarte puțin în raport cu amploarea problemei — a fost îndeplinită de Roger Favolle cu un spirit limpede, o mare putere de sintetizare șî organizare a materialului, un gust judicios, subtilitate în caracterizări, un stil plăcut, din care orice alură ex-enthedra e exclusă, si o foarte Intere- santă metodă analitică, deși nu destul de consecvent aplicată în partea ultimă: mai notăm și bogăția informațiilor. Critico fiterarii este o lucrare de valoare, scrisă cu seriozitate, simț de răspundere și talent. ALEXANDRA TNDRIEȘ 92 tlrfinX miniaturi critice EXPOZIȚIA IXCH1WTA LUI ALECSANDRI A fost deschisă la Timișo- ara in prezența a numeroși pariw.panți expoziția „vasde Alecsandri", organizată de Bi- blioteca regtonald Banat tn co'aborare cu H.blloteca uni- versitară, ta Casa prieteniei romAno-eocieilce d-n Timișoa- ra. Expoziția cuprinde peste 400 d ? exponate In care se află documente literare origi- nale. edțll princeps, reviste și pubBcafii ta care a colabo- rat scriitorul, precum șl un bogat mster‘af critic și docu- mentat. Primele începuturi ale activității consacrate de poet pe tarimul cul'ural, literar șt pol-tc sint consemnate in ex- poz |io prin vitrina care cu- prinde revistele și publicațiile timpului, li care colaborează. intre rec stele mii importan- 11 pretexte in creastă vitrină cmlnnm România literară fiâMi. revistă apăruta sub di- recția Iul V. Alecsandri in seo- pul turtei pentru unirea prin- cipalelor șl unde susține apli- carea reformelor tui Ai. Ion Cuza. precum Șl lupta pentru făurirea Independenței națio- nale. Urmează apoi alte revis- te la care a colaborat : Dacia literarii ttMO) sub rcdeefla Iui Mlheil Kooălnfceanti, Albina româneasca (iSW), Translvn- ni.n fBrașof). Convorbiri litera- re. Familia rOradea) cte. Fo'ocoplde după o serie de publicați si diverse manus- crise întregesc vitrina șl tre- zesc interesul vizitatorilor. A- mtnttm manuscrisul din 12 Ianuarie ISSi cu ce-erea către Domn de a-l aproba scoaterea unei publicați1 de 1‘teraturi și știlntă sub titlul Românie 11- terarA țoric'nalul in Arhivele .SUrtutu' Iașii. Aet'vifatea folalorfstkil bo- gată, desfășurată de V, A’e- esandr , este redată in.’r-o altd vitrina unde sînt expuse vo- lumetc de P-C*s1 r»-s— T-rr românilor aperutd in Bucu- rești tnanut issa (ed. france- îd). Este expusd de asemeni tn ’difle originalii volumul Doine ?1 lăcrimioare, apărut ta Paria in «nul JâM și lași 1SM. - mo- mente însemnate in dezvolta- rea Itrieli românești. O alta vitrină Cititor al te- atrului românesc, domeniu In care Alecsandri desfășoară o ampM activitate conduclnd Impr-unâ cu Mihalț Kogălnl- ceanu jl C. Negruzzt Teatrul Național din Iași (IW-nW). este bogat reprezentau! prin- tr-o șeric de ed ții originale care cuprind piese unde au- torul |și exprima simpatia pentru oamenii din popor, cri- ticind cu umor sau cu Ironie concepțiie înapoiate ale boie- rimii, cosmopolitismul, spo- iala de cutiurd etc. Dintre cete mal importante volume expuse amintim volumele • Teatrul românesc, repertoriul dramatic. Tom. I. lași. 1KS. ediție rară șl valoroasă ; Ope- re CntȚmletC. Teatru col. II, vodeviluri, București lâfs. Boieri ți cioc»!, dedicată lut M. Kogălnfcennu etc, Dc la a- cest capitol reținem printre altele țl manuss-r sut datat din ÎS februarie igft prin care „Vasltc A'eesandri Spătar șl Gheorghe Asacbi ApO" comu- nica Departamentului din tă- untru cd In octombrie IAN s-a înființat un conservator FUarmon'co-dramațle... șl „roagâ să se acorde mijloacele necesare pentru redeschiderea teatrului", neasemeni pe un frumos panou sini ilustrate preocundr'ie dramaturgului pentru dezvoltarea teatrului romdneșc, Scrierile In proză a lui Va- slle A’eesandri sint reprezen- tata tn expoziție prin trei lucrări originale, volumul Salba literară editată ta Iași in 1171. ediție princeps, Istoria unul galben, apdrutd sub în- grijirea Iul Alexandru Vlahuid In cotec|fa ..Scriitori români" - cea mai importanta creație din presa Iul Alecsandri. Pârtie pani cct‘v lapregdti- rea mișcării revoluționa re de la tsMd n Moldova, unul din prin- cipalii promotori al luptei pen- tru Unirea Principatelor, re- flcctlnd aiplrafllle poporului român intr-o epocă de afirma- re a conștiinței naționale, A- leesandri se înscrie cu o im- pOrtantd contribuție patriotică și progreslstd tn istoria creerli statului național român. A- ceasfd activitate este oglindită in expoziție prin tema „Artist șl cetățean*, unde sint expuse publleațtl e periodice ale anu- lui IMS, dintre care reținem : Foaie pentru minte, inimi »I literatură ua, Expatriatul ia« ți Gazeta dc Transilvania a- păruta ta Brașov. Actul Unirii principatelor csle oglindii prin mal multe luerdri care oglin- dise activitatea lui V. Aleesdn- drl unde gdsim și comunicarea fdcutd de A'ecvaridrl din 5 ia- nuarie ItSf in calitate de mi- nistru al afacerilor străine Ambasadorului la Confianțino- pol al regelui Sardiniei ppln care-i face cunoscut ed „Ale- xandru loan Cuza a fost che- mat la tronul Moldovei prin votul uman al Adundrll elec- tive a Moldovei si cd a luat titlul de Alexandru loan T. Tot tn codrul celor trei mo- mente principale istorice ale patriei noastre sint expuse ma- teriale privind rdzbolul pen- tru Independenrâ din 1J77- -tt7«. prin valoroasa eoleeflc cariile aâleanului român WS. unde printre altele figurează șt poezia Sergentul, preeum si alte materiale, completate cu picturi pe această temă ale lui Grlgorescv, Aman șl Rosen- thal. Urmeatd anoi o interesan- ta temd ..Btrdul de la Mlrceț- ti si Banatul". Prin strâdanla colectivului care a organizat expoziția s-a reușit pentru pri- ma datd sâ se adune un bogat material eare cuprinde scrieri și documente despre legătura scriitorului cu regiunea noas- tră. Popularitatea de care s-a bucurat poetul In această par- te a țârii ne-o arată scrierile expuse la expoziție ca : volu- mul apărut In 1»1 la Caran- sebeș, inlltulat Legende sl alic scrieri, tar țn ISIS la Arad șfnf editate volumele Poezii șl Te- atru. Nenumărate sint șt alte pubtteoțll din Banat care cu- pr nd tn paginile lor scrieri din opera și viața scriitorului. Minlahiti critice 93 Astfel, Oazei a poporului 27 din unui 1489 cure apare iu TlmUMra publici pocită Fc- ncs Curcanul, de asemenea al- te z'are timișorene de mat tfrriu publeâ versuri al arti- cole consacra-e comemorării iui V. Alecsandri. De-pre legăturile iul A- tecsandri cu Binelui In tim- pul cir d a vizitat Bdile Hercu- lane a apărut sl un sHudlu semnat de rectorul unic. Ion Ii'eseu — prezent ți acesta In cadrul expor ftei, Iar alături este af sat un portret ai iul Alecsandri din llmnul elnd fă- cea eurd i i bdi ia Herculane, Din co’ecffa de monografii expuse, om mim pe cea a iul N. Zahur>a, Gcorge Cdlinescu, G- C. Neolescu etc. Lucrdrtte editate in ani' puterii populare apdru'e In dferlte ediții acupif un loc important in cadru! expoziției, urmlrd dpol publi- cațiile rtera-e ale zilei, revis- te ți z'are fncb'nate poetului cu oca t a comemorării celei a 75-a aniversari a zilei mărfii sate. mtomii au primit cu viu interes aceastd expozi- ție. carf rons’du'e un odevd- rat eveniment cultural tn viata oralului nostru. FLORtAN MOLDO VAN MANUSCRIS DE DIMINEAȚA Kd'tatd In frumoase con- diții oraf-ee de către Cosa re- gională a creației populare din Cu), culegerea ilterard Manuscris dc dimineața se în- scrie pr'nire reușitele placlie- tc de aceastd naturd, ■Din bobitul turnir da poe- zie, reținem versurile semnate de Ion Alexandru, Ana Blan- dlana, Ion Cocor a, Mireea Va'di, Romulus Gupa, Ion Pop, Matei Găurii, Nieolae Prellpceanu, IVicolac Stoc. Wu- mdrul celor ce semn cord ver- suri Tn aceastd culegere estf mult mat marc, ceea ce dd o Impresie de generos cult al poeziei, PubVcă proză Ion Bătăcea- nu. Constantin Cublețan, Va- ier Hossu. p-ecum si debutan- ții Maria Baclu. Vasile Langa. Constantin Tefeseu. Datorita moi ales poeziei. In gmeral b'ne seieetrtd, cute- perea se cUejie cu Interes. O notd bund i se cuvine lui Alexandru Crlstea. care semne tzd coperta ți ilustra- țiile volumului. A.D- SUBUNIERI In editura ..Meridiane" a apdrut recent cartea profeso- rului Gh, Ceor.tescu-Buzău in- titulat ..La rdooluHon de ins dans Ies Paps Roumains". Tre- buit sd men iondm edeste pri- ma lucrare care acordd rolul ți tmod^arta cuvr-n id contribu- ției românilor bdndțenl. Slut redate h-rtarlrlle luate In cete doud adundri de ta Lugoj din 15 mai țt 21 Iunie, precum ți acțiunea tul Murga In cursut reoolufiei din 1S«1«. Murga este cons derat ca „unul din- tre ce> mai înaintau repre- zentanți al revoluției dc la jniș [n pirite Române, sltu- fndu-se pe o poziție democrat revolut onard." Scopul lut Murgii era sâ „u nea sed forțele revoluționare din minat. Crl- țana. Transilvania ți Ungaria, cdulfnd sd contribuie din toate punerile ta instaurarea unul rep Transilvania era aceea a „bibliotecilor de vlnzare", care erau enunțate Ca fiind propr etatea unor per- soane, Astfel, ia tiwr, Emilia n Micu tfl vinde biblioteca care „conține muli*L lucrări apăru- te chiar In anm tn ctre era pusa Sn vinzare" ; In >$i$ se tipărește - tot pentru desfa- cere - catalogul bibliotecii in- vâfdtorulul Ștefan Gberga, care conțlnei 1565 titluri de cărți ți reviste, dintre care foarte multe din România Veche. O altă formă de difuzare a publicațiilor interzise era ;1 aceea de schimbare a copertei titlului cărții. Astfel Istoria RomAn lor a Iul N. lorga apă- rea sub titlul Cultura carto- fului sau revista Viața Romă- ncaacă sub titlul de Primă- vară sau Ceahlăul sau Pagini critice ele. Iar Neamul Româ- nesc", sub denumiri de sezon Prim âvarâ. In mă etc. Emllian Micu — de altfel - s-a remarcat ți prlntr-o fru- moasă activ tate culturală In presa din Banat. El est# pri- mul care publici un studiu a- supra tipografici românești din Vicna (Beci) ți Buda. pre- 94 Minimuri crltle» cum yf a cdrfHar ttprlHte a^cl. Tot el es^f acrta care atfund (f^eumenrere prfuftoare la re- tjolufla românilor bdndfdMf d n Jilț. p<* «re te rfd lui V. Branșe? spre publicare in „Drapel trtu precum $1 alfe «tud4 In temură eu trecutul cu jurat al Banatului, * I. D. SUCIU DIN RELAȚIILE ROMINO-SIRBE Cartea Iul Radu Flora. „Din reaittie slrbu-romăne*. apăruta la Panciova. aduce material bogat. susținut de o documentare temeinică. Autorul trece In revista trecutul Inccpind cu epopeea Osman a poetului raguzan Ivan Gunduld (oca, ISSj-.SM), ur- mir.d bănățeanul Dos tel Obra- doue; (înz^ltil). reațiilc cu romă nit ale reforma torului limbi1 l tarare slrbocroate Vuc Șt fanovlcl Ctradzd (lin— -lt6t), de origine aromăn, loa- eh m Vu ct (un-tn.l, care a publicat note de drum din ță- rile locu te de români, tavan Sterila Popovlcl (iwe-ltss), de origine aromân, eare a Scris cd românii au alcătuit din al- fabetul eirdlc un alfabet „ața de frumos ți da potrivit, ea se poate consacra drept cel mai dcșdvirșiț alfabet din Eu- ropa". De pre m ateul Vladan Clo-gevcl (J« 4—JWj. ni sc aratn trecutul Ba- natului. Volumul Iți are însemnă- tatea sa nu numai pentru cer- cetd'orul economic. Recent. Editura politică a fâcut să apard, tn colecția Pne nl d n Istoria natr ei, vo- lumul ..Rcs'țn luptătoare* de Ecalerlna Cmpontr'u, candi- dat in știlnte istorice, autoare pe care o gds*m prezentâ șl In colect'vui celuTite volum documentar, ca redactoare a capitolului Ii: „Dsn Istoricul luptelor duse de metalurgic- ul resiteni impolrlve exploa- tSr‘1 s! asuor'r I.- Rund cu- noscătoare a mlscdrli munci- torești d'n Banat. Ecaterlna C mmmeriu reeonstltu'c cu pasiune tina d'n pagtn'Ie f'crbfntl ale isto-lel patriei; pe parcursul a aproape două secole p'olețarta-ul reșitran ș -u adus contribui fa la lupta tot mai ampM a clasei mun- citoare imnofriva erpIoatdrlL pentm eltbe-arc șocfcM. „Reșița luptătoare" sțabl- Icște cu argumente întemeia- te adeudrul istoric ed nlel un evm’mont de t'sem- ătatff din viata poporul"! nostru nu a trecut Mm pgrt'c parei actlvd. combat e! a m-c tnrimJ nu Încercai sa orez'nie acest important centru nmle- tsr ca o eit'de'fl n ooortun'î- tllor. Dar hinta dimii si prr- severentâ dusfl an1 t!e-a Hn- dul de oroletaril reslt«nl. In frunte cu «imunislil sl peste caoul rmortunlatfim*, împotri- va sdlnfnlirr UDR-ulul sl a amra’uiui de stat buret»»zo- mosiervsc, constituie o rfuter- nlca demascare a fatal tâtil a- fimrntiiim- lor." SoHdt-rei documentării istorice este completata feri- cit de califătre publ'elst’ce ale Eenferincl Cmponerfu, care realizează cs'fel o cana ce se urmărește cu un Interes deosebit. M. 9- Mialsturi critice 95 POETUL ȚARAN PAUL TARBAȚIU L-am cunoscut cu mutp ani In urma Intr-o după amia- ză clnd soarele vărsa o lumi- nă galbena ea mierea de stup fi era grăbit să se lase dupd dealurile dinspre graniță ca să întindă umbre diafane peste Valea Carasului. Era ta citea timp dupd a par 4 La volumului sdu de versuri „Vlntuiui". Do- ream sd-i eunosc personal pe autor. Treclnd cu trenul pe la Comori? te m-am dat fot in gard. Pornind ca Să ajung ta drumul mani, m-am Intilntt cu un om care mergea înaintea a doi Pol flOrcni ce trăgeau un car cu fin. Pe lingi carul cu fin cu miros îmbătător mergea o fem»e. Omul era mie de statură. slăbuț. cu ochii albaștri, cu mustața blondă, tunsa, cu cămașă de bumbac albă, lungă. inc nsd eu o cu- rea, eu pălărie neagră pusd puțin cam pe-o ureche. — Prietene, î-am întrebat, cunoști un om de Ir voi cu numele Paul Tdrbd|iu - poet T — Da, cunosc, mi-a răspuns omui, oprind boli. - Sade departe T — Nu. cit ar pe strada a- ceasia. Dar ce aveți cu el ? — Vreau sd-l cunose. E poet. Eu sint da Ia Vdrddia. — Al, ea vec nl 1... Dar cum va cheamă ? l-am spus numele. - Da ? ... m-a întrebat surprins, Md bucur ci ed cu- nosc, Soft ... a strigat la ne- uostd-sa care mergea pe lingă car. Dumnealui ti postul Ko- rnulus Fablan, Țt-am citit po- et i scrisa de dineul. Apoi. în- torc ndu-se spre mine sl intln- zfndu-ml m'na : - Eu sini Paul Tdrbd|iu. Eu am rts, a rls fi el. apoi porn't bucuros! de cunoștința din drum. Am mai mers vreo surd de metri tot comenttnd Intim rea si am ajun* aca-a. O casa Inaltd ca ți a vecini- lor, care o strlngeau si de o parte fi de alta, dar netermi- nată ... Cile ne-am fi vorbit pinii noaptea Hrriu lingă mai multe pahare de rdchie de prund ,.. care la Comortsfe se bea. ea peste tot, inalnte dc mtncare dar si cont m ui cu ea si dupd. pind ... Sdu ed ptlnglndu-se de traiul greu al ruranimit ml-a citit unele versuri cu continui social p’inc de revolta împo- triva împilatorilor. Paul TdrMflu s-a născut tn anul ISO.-, In satul Comoriș- te d n raionul Oravtfa. A ur- mat clasele scolii pr.mare din sat. Mal departe nu a putut merge. Rdmln'nd fără tată, care a plecat la rdtbolui din ISIS ți nu sn mal întors, a trebuit sd-l la locul la munca grea a ctmpulu*. Dar l-a plă- cut mult cartea, fncd din școală merg nd pe țarinii, in sfralfa cu bucate, perind vi- tele, totdrauna crea și o cane de povesti ori cu versuri po- pulare care l-au vrăjit... Poate sub influenta acesto- ra va fi încercat să nădetsci Sl el versuri, mal ales dc cina In'ma II va fi pornit sd bată, mal accelerat pentru vreo fata din sat. Par mal Intll va fi scris suvenir! — era la modă In serele d'n Banat ca bdtețll Si fe ele mat bune de carte si-rt -cr‘e unii Ulm— cit" o suvenire, fnsd versurile ee a tn' epu* sd le fa d, nu mal se- măna cu suventrlle, nu mai erau versuri de scris pe scoar- ța copac lor sau pe poarta iu- bitelor - cl erau a domo cu cele t’pdrire prin cărți sl prin gaflrte ce apăreau la Drovita șt prin alte orașe, A îndrăznit sd le trfmfrd la aerele - si a r»uț‘t sd-l fie publicate. Așa a început sd colaboreze la d'fe- rite publicații, Mat intll la cele din oraț-le apropiate apoi st ta ce'e tfln C'uJ sl Capitală, Nu s-a mulțumit Insă cu pu- blicarea po?z'ilor tn gazelele #1 r-’v's'ele al’om. Ci, In a fnd-drn t st a scos o revista literară la Comoriște „Zorile Binatu'ui*. Dar tn rJîS venind cr^za economici ți-a încetat apariția. In IS27 publ'cd o placheta de versuri, oria note fi cufegr- ri, sub t fiul „Clnrece si flori*. In 1SM publica ia Scrisul ro- mănesc" d'n Cralova un uotu- mas de versuri eu titlul „Vin- tulul". De aci înainte scrie, scrie ... Paul Tdrbdțiu a fort prin- tre pr mit poeți Dănațent, d ti- tre cele două războaie, care fi-a pubfeat tn volum poezii- le. Et a ficat parte din pleia- da de pe l'mpurt, a tcHrtorf- lor tirani bănățeni, fn grupul acesta de (dram, scriitori bă- nățeni. n-au fost decit cl(tva Oameni mat înstăriți, majori- tatea au fost m Jlofași. cu o casd ți cîteva lanjd de pdmlnl pe care ți le lucrau singuri, fd-ă srunf si fără aroad. In- tre aeețtia era fi Paul Tdrbd- llu. Midi puținul pdmfnt ce l-a avut pe coaste de deal la Comorfș’e, t-a lucrat numai eu sofa. deși a avut un copil care crescut i-ar fi putut aju- ta ia muncă - nu l-a ti"Ut Ungă sine cl l-a dat la țcoald ca să scape de a fi cum z ce In poezia ..Plugarului* din vo- lumul „Sclavii pdmlntutul* . „Tu sclav al gliei supus, u- mtl't. ! De cămătari venetici foști ciocoi, / Care >t-au sfi- rimat Idealul ți apoi 1 Un jug Cu mult mal greu (l-au pregă- tit. ! De cum purtara moșii tdi de-apo-, i Ca-n loc d? vi- sul ce i-al finduft ! Dc-atUea veacuri sd cazi biruit, / Si in- genuncheat In I psurl »i nevoi, 1 O cum de n-a ii simflt acești m‘șel / Cu apucături m'rșave șl pdgtne. f Că al si tu un su- flet ca st el t S* ai eopll fU- mtnrl cari Iți eer pline. / Vie- l'me a m'zerlei - vor fl ei 1 Cari cer dreptate zilelor dc mîine*. Volumul „Sclavii pdmlntu- lul” a fost publicat tn IMS la Orav'ți. La publ'caret aces- tui volum mal avea In manus- cris „Sc’mlu'a de scăpare". ,,Teatrul sătesc" fi In pregă- tire to» nn volum de versuri „fn sar la noi*. Dar nu te-a mat publ'cat. Au Ineepuf eon- eenlrdr'te, a venit rdzbo'ul, apoi vremurile noi pentru care i s-a pdnit ed nu fe mal po- trivesc — și le-a lăsat in do- sare. După SJ Augu.vi 10PI, din ee a strts, u publicai fn Scri- sul blmfțean și In Drapelul roțu. MuHndu-se la Timișoara, Ungă fecior, șl-a pistrat por- tul din Cdroș. purtlndu-l eu mt"d»ie, necrind sd se lepede de bresta sa dc tiran. în ulti- mul timp a porn(t sd scrie un stud'u asupra condeierilor ță- rani din B-nat care s-au stins fi a perioadei respectivi din v'ata satului bănățean. Sl a venit moartea .., ROMUL FABTAN 96 Mini«turi critic* COMITETUL DE REDACȚIE ION ARtEȘANU, NICOLAE C10BANU, ANGHEL DUMBRAVEANU (secretar general de redacție), AL. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. L1LLIN adresei exacle a 1a Redacția Administrația $os. Kiseleff nr. nepuWicate nu restitui | 42907 Lei 7. Manuscrisele și corespondență i citeț pe o singură a hirtiți, cu indi torului, se Irimil r adresa redacții Poligrafică Dati, str. Tipografilor Timișoara R. S. Rom Ar Piața V. Roaită nr. Telefon 120 Tiparul exe sub comanda nr.