REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR august 1965 Anul XVI (136) EHREGIOKM Dt £ A CADRELOR CUPRINSUL Al. Jebeleanu: Lumina țiirii............................................................... 3 Mihai Beniuc: Pas de biruința, Comori pentru cîntec, Tulipe..................................5 Afona Bănuț: Balada barzilor din veac..................................................... 7 A. £. Baconsky: Primăvară florentină. Plazza della Signoria, Scara lui lacob . . . 9 Tudor Vianu: Orient și Occident într-o discuție filozofică ................................11 Maia Relciu: Avere pe subținere, fragment de roman ........................................21 Anghel Dumbrivcanu: Peisaj din Sulina, Geneză, Semințe......................................29 Panel Heliu: Tot universul, fn țara sufletului meu..........................................31 Petre Stoenescii: Un briceag . ........................................................... 33 Petre Stoica: Obiectele, O amintire, Moara pe apă...........................................41 George Sunt; Dragostea și apele mari, Seara reîntoarcerii navigatorilor, toana d'Arc . 43 Profituri critice Nicolae Ciobanii: Cărnii Petrescu...........................................................15 Orientări Michael Marian: I*rezența lui ITiornton Wilder în dramaturgia americană .... 51 Din literatura univcriati Thornton Wilder: Vagonul de dormit „Pcgasus'*, în românește de Michael Marian . , 53 Eira Pound: Moment psihologic, în românește de Petru Sfetca.................................59 Andre Gide: Cîntec, în românește de Modest Moraru ..........................................59 Cronica literari Andrei A. fjllin: O nouă interpretare lirică a legendei despre Fiul risipitor . ... 62 Șerban Foarță: Nichita Slăncseu: „Dreptul la timp" . .......................................67 Cronica literari Olimpia Ternovici: Sensuri ale reflecției lirice în poezia tinerilor........................70 Qpyiu Eu geniu Sperantia: floria Furtună (evocare)................................................74 George Zbârcea: Contribuții la un centenar................................................ 81 C&țbreruir Ștefan Murite anii: Din lirica latină..................................................... 83 Criță Dascălu: Vera Lungu: „Amiaza marii"................................................. 85 Dimitrie Bălan: Constantin Georgescu : „Geamul dinspre drum"................................85 Iordan Datai: Steaua nr. 4/1965 . . ...................................................... 86 D. Crațmeanit: Limba română. XIV (1965) nr. 2 . ............................................87 Cartea S. Damian: Primul roman................................................................... 89 Nina Cionca: Jean- Paul Sartre: „l.es Mots" ................................................90 Petre Stoica: O carte de interviuri, O antologie de proza contemporană......................92 .VinWvrr erUtct C. N. Mihatache: Un capitol eminescian de istorie literară .................................93 Natalia Cernăufeanu: Un răspuns ..................................................... . 93 Radu Rueni: Citeva cuvinte..................................................................94 Kuban Endre: La reeditarea romanului „Sziberiai Garnizon"...................................95 N. Ț.: Poșta redacției .....................................................................96 LUMINA TĂRII Literele le aur cu care s-a înscris cel de-al IX-lea Congres ai Partidu- lui Comunist Român in istoria poporului nostru se răsfrîng pină departe. „Opinia pubicd, tipărită șl orală, e stupejială admirativ — scrie Tudor Arghezi, de li Geneva. La Congresul nostru au fost de față ca să vază și să asculte și să tragă concluzii necesare și gazetari din presa occidentală. Se cunoaște din relatările lor impresiile cu care au părăsit sala Congresului. Congresul nestru are pentru noi cit și pentru ideea socialistă o valoare istorică, într-rdevăr". Importaria hotărîrilor Congresului, larga participare a partidelor comu- niste și muncitorești frățești și a altor partide democrate, ecoul lucrărilor Congresului in presa din toate țările au înălțat și mai sus prestigiul inter- național al partidului și țării noastre. Cuvintările delegațiilor străini au adeverit stinu și prețuirea de care se bucură Partidul Comunist Român în rîndurile celodalte partide frățești. Victoriile cu care sa învrednicit partidul nostru, contribuția creatoare la tezaurul experienței comuniste mondiale, consecvența ta in aplicarea științei marxist-leniniste în peisajul economic și spiritual al țării noastre, continuind cele mai valoroase tradiții, folosirea cu chibzuință a rezervelor interne, aportul substanțial adus la lupta pentru pace au fost luminos subliniate in timpul lucrărilor Congresului. Cei cinci ani petrecuți de la ultimul Congres sînt anii noștri de mari biruinți. sînt cni de adinei transformări în economia țării, în structura socie- tății, în viața celor ce muncesc, sint ani de avint, de prosperitate. Socialismul a triumfat deplin la orașe și sate, a fost înlăturată pentru totdeauna exploa- tarea omului de către om. .4 fost înlăturat în mod definitiv mitul unei „Ro- mânii agrare1'. Partidul comuniștilor a dovedit în fața istoriei că România poate deveni c țară cu o industrie socialistă modernă, capabilă să făurească cele mai comp exe mașini, o (ară înfloritoare cu o agricultură avansată. S-au profilat coșuri de fabrici acolo unde altădată numai sărăcia își făcea cuibul. Uzine moderne s-au construit în Moldova, în Oltenia etc. Țărani deprinși din tată-n fiu numai cu prășihd păpușoiului sînt astăzi muncitori cu o ridicată calificare, mînuind rotițele și manivelele unor mașini de înaltă tehni- citate. Industria bănățeană, laolaltă cu cea a întregii țări, a cunoscut in acești ani o impetuoasă dezvoltare. Iată, în anul 1964, întreprinderile din Banat au dat peste 30 la sută din producția de fontă a țării, mai mult de 98 la sută dir. producția de strunguri, toată producția de motoare pentru locomotive Diesel electrice. Se lucrează la Reșița turbine cu aburi de 50 megawați destinate centralelor termice. Și tot muncitorii reșițeni și-au asii- Al. Jrl>rk«ns: Lumi ai țârii mat sarcina de a fabrica agregatele hidroenergetice pentru centrala de la Porțile de Fier ! Progresele industriei, încheierea cooperativizării agriculturii au contu- rat un nou aspect și satelor bănățene. Banatul este prima regiune din țară electrificată în întregime. Faptul acesta, adus la cunoștința Congresului de tov. Vasile Daju, președintele Sfatului popular regional, a fost subliniat cu aplauze călduroase. Ridicarea nivelului de trai are înriurire și asupra arhi- tecturii satelor. Criticul G. Ibrăileanu visa „satele noastre, cu case cu două- trei odăi“ ... Vilele de azi din comunele din jurul Timișoarei, construite in ultimii ani, întrec cu mult fantezia și dorințele înaintașilor noștri. Ele gră- iesc despre posibilitățile ce le oferă țăranilor socialismul. Congresul al fX-lea al Partidului Comunist Român a hotărit direcțiile de dezvoltare a României în următorii cinci ani, direcții care au în vedere continuarea pe o treaptă superioară a procesului de desăuirșîre a construc- ției socialiste in toate domeniile de activitate economică, științifică și cul- turală. Directivele au fost discutate și aprobate in largi colective in toată țara. Dezbaterile acestea au fost un prilej de variate și substanțiale pro- puneri, sugestii, inițiative. In centrul politicii partidului nostru rămîne in- dustrializarea țării, dezvoltarea cu precădere a industriei grele, în special a industriei constructoare de mașini. Continuind în ritm intens industriali- zarea socialistă, partidul va acorda o mai mare atenție dezvoltării agricultu- rii, sporîndu-se mijloacele de mecanizare și chimizare. Prin ducerea mai departe a politicii de industrializare a României, pa- tria noastră, cum a subliniat Congresul, se va ridica la un înalt grad de civilizație și bunăstare, va înainta cu pași siguri spre comunism. In acest an, ziua Eliberării, ziua de 23 August, o întimpinăm cu o nouă constituție. Legea cea nouă accentuiază că în Republica Socialistă România întreaga putere aparține poporului liber și stăpin pe soarta sa. In. aceste prevederi, poporul nostru, care-șî construiește astăzi in mod conștient pro- pria sa istorie, vede împlinirea visurilor sale de veacuri. Noua constituție consfințește o realitate care ne este scumpă tuturor, consfințește mărețele victorii ale poporului nostru, făuritorul României socialiste de azi. „Avem o țară frumoasă și bogată — a spus tovarășul Nicolae Ceau- șescu —, un popor harnic și cutezător, care timp, de peste două milenii, în ani grei de restriște, înfrățit cu codrii, riurile și văile și-a apărat glia, iar acum, sub conducerea partidului. își zidește o viață nouă." Bălcescu și Eminesctt, Caragiale și Nicolae Grigorescu și-au iubit poporul, și-au închi- nat viața, și-au dăruit întreg talentul patriei și poporului. „Cu atît mai mult — a accentuat tovarășul Nicolae Ceaușescu — creatorii de artă ai societății socialiste trebuie să se identifice ctt aspirațiile celor ce muncesc, să slujească țelul măreț al făuririi unei vieți tot mai fericite pentru întregul popor". Luminoasele biruinți ale poporului nostru, prestigiul patriei noastre fafă de care „opinia publică, tipărită și orală", de pretutindeni, își exprimă admirația, ne umplu inimile de entuziasm. Dorința noastră cea mai ferbinte este de a fi ajutoare de nădejde ale partidului in grandioasa operă ce o des- fășoară pentru ridicarea poporului român pe cele mai înalte culmi de pro- gres și civilizație. AL. JEBELEANV I Al. JeMcana: Lumina țârii PAS BIRUINȚĂ D E Iac-am ajuns ca floarea de cireș La Umple, dar mi-i felul roșu, roșu Ca toamna boabe coapte de măceș, Cum are-n creștet creasta lui cocoșii’. Cum e coralul buzelor de fată Și fata-ntîia oară sărutată; Cum flamurile-s de-ntii mai pe case Pocnindu-și purpuria lor mătase Subt suflul viatului ce le frămintă; Cum roșu este singele ce cîntă In inima de flăcări a mulțimii Și-a celor ce-s la muncă pururi primii. Nu-mi adumbrește nici o țiră cheful, Că-și încrețește-ntr-una relieful Obrazul meu, căci seamănă cu țara — Atîta doar că-ntrinsa primăvara De fapte omenești, an după an. Sporește și-i mereu mai înflorită. Și e lumină și mai multă pită. Dar și eu stau pe anii-mi mulți la număr Cu frații mei umăr la umăr, Tovarăși buni, și noi și vechi tovarăși, Și dacă n-ar fi decît să le cînt De dragoste, de viață iar și iarăși, N-am așternut doar umbră pe pămint, O știe steagul marilor victorii, Cind trec, trec rinduri-rinduri muncitorii Cu pas de biruință și-apăsat, Subt steagul ce partidul la nălțat. Mlhii Brnlnc: Pai de biruln|A COMORI PENTRU C î N T E C **m tot umblat călare pe Destin, Acuma-l duc pe umeri ca Eneea Pe tatăl tău Anchize și senin îmi zic pe drum : E poate tot aceea. Trecutul e trecut și-i tot o Troie Din care zilnic pleci în timp și spațiu Cu voie, fără voie, de nevoie, Visind că-n Viitor te-așteptă-un Lațiu. Ori, cine știe, poate ești Virgil Ce-și cintă mitul propriu, să-i treacă Mai iute vremea-n jocu-i de copil Cu sabia de lemn și fără teacă. Hai, cfntă, nu te speria că-i seară, Că ochii tăi nu par iubitei aștri — Trecuși de-a cinze-șaptea primăvară. Și alfii-și fac in parcuri ochi albaștri. Hai, cintă cea mai nouă melodie Și pune-ți pălăria pe pămînt. Se poate-o stea să-fi cadă-n pălărie Ori poate raza lunii pentru cint. Nu cade. Dar, te uită, plin e lacul De parcă l-ai fi semănat cu stele. Se uită de pe fărm și liliacul — Hai să sărim în apă după ele. T U L I P E Un petec de pămint șiatitea pipe ! Zici pipe 2 Minunatele tulipe Sint cupe roșii, albe, violete Și nu mai știi nici tu cum sînt, poete. Cuvintele, ciocnitele silabe Se sparg in versul tău ca niște boabe De coacăze-ntre degete strivite — N-ai cum cinta minunile ivite, Cărora numai soarele din mers Le-aruncă pe măsură cîte-un vers De diamante și brățări de aur. Căci el e doar adevăratul faur. MIH U REȘilUC Mihat Bcniuc: Comori pcntra cîniet BALADA BARZILOR DIN VEAC Iubeți, zănatici, zurbagii. Vraci de-ndoielnice magii, Pizmași, setași și căpcăuni. Arici, cocoși involți, nebuni, Bolind în carne — sumbru neam — Bolind in duh — ca rupți din ram — Bătuți de pofte și de gtnd Și ca piftia tremurînd Zăcași de friguri pămîntești De-un verb, de-un gol; A fi — Dar ești ? — tucru-acesta-n sine ce-i, Văzut dinuntru, din temei? — Ce e un pom ? Ce e un cal ? — Parcurgeți zborul abisal... Secați de sacre lipitori — —■ De slove — noaptea pină-n zori. Călări, in vis, orgiac, perechi — Mucegăiți pe tomuri vechi Pe baricade agățați, Gîndiți la miei de-o zi fătali Im desfrunziri, la germinări — In crîng vedeți urcînd din zări Răscoala, Furia-n galop, — Și iar păliți de-un vers, de-un trop. De șapte zeci de mii de ori Muriți cu cei uciși in zori, Topiți de-o jale fără mal — Și, tari ca pielea de foval. De moarte, iar uitați, uituci, Kd prinde ziua în papuci. Cu fes, vecie, narghilea ... Pînă cînd ciocăne chiar Ea ; — Privește-ți dira, melc. Și alit. închinare De aceea azi, cind după gît Marii Bănuț; Bahdă baniLur din ve*c ti simt cuțitul Doamnei Mari, La voi mi-e gi ridul, frați boscari, Cu suflu-i rece pe obraz, ^*0 spun curat: n-am fost mai breaz Și nici mai rău ca voi: un bard. Acel ce-n țurțuri strigă : ard I Și-n flăcări lunecă pe-un sloi. Cum lunec eu : rămineți voi, Renașteți voi, nuntiți mereu. Cum am nuntit, in dor, și eu, Cu-amare munci, cu făcături, Cu umbre, glasuri și făpturi. Frați întru lut și har și chin. Fiți iar și iar și iar. Amin. 8 MAR1A BANUȘ Maria Bănuț: Balada barzilor din veac PRIMĂVARĂ FLORENTINĂ Cu miini prelungi, cu miini palide primăvara pe Arno. Cu miini prelungi Balticei li trezește copacii. Mergi căutind, mergi lunatic prin ziua ce fără s-o pieizt ai găsit-o — și un număr doar de tine știut, te intimpină. Stai intre voci și-ntre clopote — iată-n curind pietoni amețiți și extatici vor trece cu fluturi pe pleoape, va fi o paradă a sufletelor întrupate in piatră, o mare beție de mirt. Numai tu vei continua să halucinezi sculptori bătrini și sălbatici și venere de lemn înfrunzind intr-o țară de cus. PIAZZA DELLA SIGNORIA I trziu sună pașii celui din urmă. Turnul și steaua sînt tot ce-a rămas. Printre statui întunericul naște călugări cu glugi. Luna coboară, luna duce-n exil spre apus, amintirea poetului și pe lespezi bătrine cad nevăzute ghirlande. Dar tu. cel ce-ai venit prea devreme și-ai luminat arzind, care ți-e veacul ? întotdeauna A E. Kwomky; PrifnAvara ftorvnlinâ y e prea devreme și-un rug pretutindeni te-așteaptă. Amin. Pace fie, inuinsule. Un călător strein delirează la picioarele tale. SCARA LUI IACOB • e trepte in dolce stil nuovo urdnd către ceruri m-am dus la poeții toscani, cei fără chip, cei cărora nu le-a rămas decît nimbul. Și-am stat laolaltă cu doamnele lor in balcoane albastre, deasupra pădurii de lănci — și-am trecut cu aripile lor prin trecento, și-am escaladat porfi, și-am iubit, și-am rupt săbii. Doamne, ce-nalt e portalul pe sub caream trecut, pe sub care voi trece, pe trepte în dolce stil nuovo, la poeții toscani. Florean. Aprilie 1%) A E. BACONSKY 10 A. E. Baconsky: Scara Ivi îacob ORIENT Șl OCCIDENT ÎNTR-O DISCUȚIE FILOZOFICĂ* La New-Deliii, în cadrul uneia din ședințe Conferinței generale a orga nizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO), desfășurată Intre 5 noiembrie și 5 decembrie 1956, s-a votat o rezoluție care recomandă cunoașterea și aprecierea mutuală a valorilor culturale ale Orientului și Occidentului. Propunînd acest proiect de rezoluție, conducă- torii Organizației pentru educație, știință și cultură, porneau de la ideea cd una din pricinile tensiunii politice existente astăzi în lume este de ordin intelectual și moral și că ea constă în acea ignorare a marilor valori cultu- rale produse de diferitele regiuni ale lumii, o ignorare menită a fi eliminată prin mai buna cunoaștere și prețuire reciprocă a acestor valori. 0 serie de măsuri concrete, ca de pildă traducerea și difuzarea marilor opere ale tra- diției orientale și occidentale in țările neatinse încă de influența lor, pune- rea lor in nuna tinerelului prin antologii școlare, schimbul de sludenți și profesori, dezbateri asupra diferitelor probleme ale filozofiei, ale artei și literaturii cu participări din toate țările lumii, sînt numai citeua din mijloa- cele capabile să înlesnească mai buna înțelegere și apreciere mutuală a oamenilor care trăiesc în diferitele puncte ale pămintului. Propunlndu-și aceste scopuri, pe care năzuințele pacifice ale Statului nostru nu pot decit să le aprobe, delegația guvernamentală română la Conferința generală a Organizației națiunilor unite pentru educație, știință și cultură a votat rezoluția amintită și a contractat astfel obligații cărora Comisia națională UNESCO și celelalte foruri diriguitoare ale culturii noastre urmează să le dea acum forma realizării lor. Pînă a deveni obiectul unei rezoluții speciale, tendința către cunoașterea și aprecierea mutuală a Orientului și Occidentului, s-a manifestat și în alte adunări ale Organizației pentru educație și cultură. Astfel încă în 1951, în cursul celei de-a cincea Conferințe generale, o rezoluție acceptată prin votul acestei adunări autoriza convocarea unei întrevederi între cugetători și filozofi ai diferitelor țări asupra relațiilor culturale și filozofice dintre Orient și Occident. Această întrevedere a avut loc la New-Dslhi între 13 și 20 decembrie 1951. Rodul literar al discuțiilor purtate cu această ocazie alcătuiește un volum de 245 de pagini, apărui in editura UNESCO, •} Articol inedit, scris în anul 1958. Tader Viiaa; Orații ți Occ ideal într e diitcțic Llwdjel 11 în 1953, sub titlul Humanisme et education en Orient et en Occident. Volu- mul conține referatele sau discursurile rostite de către diferitele personalități invitate să ia parte la dezbatere, documentul pregătit de către conducerea UNESCO pentru a sluji ca punct de plecare al discuțiilor, raportul Secreta- riatului asupra acestora, urmat de concluziile generale și de unele reco- mandări, citit acest volum cu interesul pe care-l merită tema sa și calitatea persoanelor participante la discuție. Mi au apărut apoi unele idei, pe care mi-ar fi plăcut să ie exprim, dacă România ar fi fost pe atunci membră de Organizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură, și dacă aș fi avut cinstea să o reprezint. Dar chiar In împrejurarea de astăzi și cu mare intîrziere față de evenimentul la care mă refer, mi s-a părut că nu poate fi lipsită de interes analiza ideilor principale ale dezbaterii filozofice de la New-Delhi, împreună cu unele din sugestiile degajate din ea, cu alît mai mult cu cit, prezenti ndu-le în forma unei comunicări academice, dau un început la realizarea angajamentelor pe care România le-a contractat, vo- tind, ca stat membru al Organizației pentru educație și cultură, rezoluția recentă amintită mai sus. Ceea ce oprește, mai întii, pe cititorul volumului Humanisme ct educa- tion en Orient et cn Occident este componența variată a contribuțiilor care t compun. Aceste contribuții sint datorite unor personalități din lumea Orien- tului ca profesorul japonez Yensho Kanakura, profesorul l niversității din Cairo ibrahim Madkocit, profesorul de filozofie de la Universitatea din Co- lombo (Ceylon) G, P. Malalasekera, profesorul de filozofie de la Universi- tatea din Istambul Hilmi Ziya Ulken, profesorii indieni RasAihary Das, Humayun Kabir și A R. \\ adia, apoi personalități conducătoare ale Statului indian, cugetători de mare însemnătate, ministrul educației Mauiana Azad. vicepreședintele Consiliului de miniștri Sarvapalli Radakrishnan și primul ministru al statului indian, Jawaharlal Nehru, care a rostit cuvintul de închidere a discuțiilor. Occidentul european și Statele Unite ale Americii au fost reprezentate prin scriitorul franco-elvețian Albert Beguin, directorul revistei Esprit, prin profesorul englez John T. Christie, principalul unui co- legiu la Oxford, llelmuth von Giasenapp, profesor de civilizație indiană la Universitatea din Tubingen (Germania), criticul francez Andre Rousseaux, economistul Jacques Rueff și profesorul american Clarence II. Faust, fostul președinte al Universității Stanford, actualmente președinte al Fundației Ford pentru progresul educației. Ceea ce surprinde pe acel care parcurge lista colaboratorilor volumului amintit este lipsa unui reprezentant al Re- publicii populare Chineze și al Uniunii Sovietice, care ar fi avut, desigur, un cuuinl de spus într-o dezbatere care îi privea de aproape și in care nu- mele țărilor lor și al tendințelor reprezentate de ele în cultura lumii, au fost de mai multe ori amintite. Nu știu cărui fapt i se datorește această lipsă, mai ales este inexplicabilă absența unei contribuții provenind din Uniunea Sovietică, un stal care joacă un rol atît de important în adunările Organi- zațiilor Națiunilor Unite. Această omisiune diminuează valoarea volumului editat de UNESCO, al cărui interes ar fi trebuit să fie susținut de confrunta- rea tuturor punctelor de vedere, active astăzi în cultura lumii. Tema dezbaterilor a fost, pe de o parte, caracterizarea diferențiată a culturii omenești în Orient și Occident, apoi aflarea unui teren de apropiere 1 2 Tudet VftSM: Orient fi Occident intr-o discuție iilouflnl între cete două culturi, împreună cu mijloacele prin care sistemul de încă- țămînt aplicat în luate regiunile lumii ar putea menține generații pe acest teren al apropierii și al înțelegerii. Ceea ce diferiții oratori care au luat parte la dezbateri au înțeles prin Occident nu este prea greu de definit. Occidentul cuprinde toate culturile europene, împreună cu acele produse prin transplan- tarea celor dinții In continentul Americii. Cultura occidentală s-a format pe temeliile așternute in antichitate de către greci și romani, peste care a venit să se suprapună influența creștinismului. In timpul Renașterii, adică din secolul ai XiV-lea pină într-al XVI-lea, cultura occidentală dobindește o puternică și clară conștiință de sine și principiile ei fundamentale s-au dezvoltat de atunci fără întrerupere, pină la consecințe In care cea mai mare parte a oratorilor a recunoscut seninele unei crize morale pe care ar putea-o depăși însușirea unora din principiile Orientului. Ce se înțelege însă prin Orient, prin cultura Orientului? zi stabili ecuația Orient Asia nu este suficient, deoarece Asia a fost leagănul și terenul de înflorire a trei mari culturi, foarte deosebite intre ele: cultura indiană, cultura chineză și cultura islamului. Totuși, oricare ar fi deosebirile dintre acestea, te unește faptul că, pină la un timp, ele s au dezvoltat in afară de cultura occidentului și deci intr-o anumită opoziție față de el. In extremul-orient un factor de legătură și unificare a fost apoi bitdhismul, care, apărut in secolul al l l-lea î.e.n„ pe pămîntul Indiei, s-a difuzat curind în China, în Tibet, în Japonia, In indochina, in Ceylon. Privite dintr-un punct foarte înalt al generalizării, există apoi asemănări izbitoare între vedantismuî indian, iaoismul chinez și sufismul arab, același mod de a înțelege lumea și omul, prin care se resta- bilește unitatea tuturor culturilor Asiei și posibilitatea de a vorbi despre ele ca de o realitate morală omogenă. Aproape toți Auditorii întruniți la New-Delhi au vorbit despre cultura occidentului și a orientului ca despre doua grupuri unitare de reprezentări, de idei, de tendințe și, trecind peste deosebirile existente în interiorul fiecă- reia din ele, au pus in evidență trăsăturile prin care cele două culturi se opun, dar se și pot complini. /Im rezultat observații prețioase asupra psiho- logiei culturii in Orient și Occident, sprijinite mai ales pe mărturia vechilor texte. Aceste observații, deși n-au fost totdeauna inedite, și-au păstrat inte- resul prin înclinarea de a le pune în legătură cu unele din problemele și îngrijorările lumii de azi. Îmi voi lua îngăduința de a rezuma această parte a dezbaterilor de la New-Delhi, nu folosind metoda filozofică a citatelor, ci introducînd-o într-o expunere personală pe care o vor completa reflecțiile sugerate de dezbaterile amintite. !n concepția orientală, omul este imaginea și poartă în sine întipă- rirea divinității, adică a acelei realități spirituale infuză in întreaga creație. Brahma indienelor, sufletul universal paratmîan. întreaga realitate, toate aspectele ei, sînt identice în esența lor de natură spirituală. Individualitatea omenească este identică în orice altă înfățișare a lumii : aceasta ești tu, aceasta sînt eu : iat tuam asi, tat aham asini ! Diversitatea înfățișărilor lumii este o simplă iluzie, mapa, azuîrlită ca un văl peste unitatea lor profundă. Scopul ființei omenești este unirea cu marele suflet al lumii, ceea ce devine posibil prin viața de meditație, de puritate și de asceză a înțeleptului și sfîntului, pregătită in șirul nesfirșil al întrupărilor lui anterioare, Karma. Âya s-a îniîmplat cu Gautamo Sidarta, fiul unui rege indian, care după îndur Vlinu: Orlrnl «i Occtilr^i într-o dhcnlk filuMihri 13 întrupări succesive, în decursul mai multor milenii, a meritat, prin faptele de sacrificiu ți puritate ale acestor întrupări, să se încarneze din nou ca un căutător al înțelepciunii, boddhîstava. Sidarta a atins treapta cea mai înaltă a înțelepciunii, a devenit Buddha ți, anulind în sine toate dorințele, toate formele egoismului uman, a intrat în nirvana, adică în liniștea desăvirșită a cufundării in unitatea spirituală a lumii, suspendind pentru sine ciclul reîn- carnărilor succesive, Gautamo Sidarta făcuse experiența durerilor omenești, întilnind în drumurile sale pe sărac, pe bătrîn, pe bolnav, pe omul mort și predica lui conținea o doctrină a mintuirii, întrevăzută ca o soluție indivi- duală propusă existenței durerii în lume. Pilda lui Buddha a impus tuturor popoarelor Asiei idealul ascensiunii către înțelepciune și sfințenie, un ideal capabil a fi realizat prin regale de viață, transmise printr-o tradiție rigu- roasă, fața de care înțeleptul asiatic arată cea mai mare fidelitate. Spiri- tualismul, dezvoltarea personalității omenești în sensul înțelepciunii și al sfințeniei, tradiționalismul sînt trăsăturile cele mai izbitoare ale concepției orientale de viață, ale umanismului oriental. In vremea aceasta, dar cu un punct de pornire mai apropiat de vremu- rile noastre, în occident s-a format o concepție de viață deosebită și chiar opusă aceleia răspindite în Orient. După cum rezultă din unele din cele mai vechi mituri grecești, omul este un animal, una din speciile zoologice ale lumii. Preocuparea fundamentală a grecilor n-a fost atit cuprinderea esen- ței unitare a lumii, cît situarea omului în raport cu celelalte ființe șî cu restul universului. Omul este un animal dotat cu rațiune și cu îndemînări tehnice. După cum a arătat unul dintre vorbitori, pe grec îl interesa mai puțin ceea ce omul este, decît ceea ce omul face. Pe temeliile stabilite de Greci și in atmosfera culturii occidentale, clădite pe aceste temelii, s-a impus problema acțiunii, ca cea mai de seamă pentru omul occidental. Omul ți-a recunoscut în zonele noastre, ca ținta lui principală, dezvoltarea rațiunii, în scopul cunoașterii ți slăpînirii naturii, a organizării raporturilor sociale. Rațiunea omenească este susceptibilă de dezvoltare, clștigurile ei se însu- mează necontenit, știința pătrunde din ce în ce mai adine în cunoașterea lumii, puterea tehnică asupra naturii se extinde, raporturile sociale se per- fecționează în sensul postulatelor rațiunii practice, astfel incit unul din prin- cipiile cele mai de seamă ale culturii occidentale este credința ei în progres. Raționalismul, atitudinea practică și activă față de natură, aspirația către perfecționarea raporturilor sociale, afirmarea posibilității progresului uman sint trăsăturile fundamentale ale concepției occidentale de viatei, ale uma- nismului occidental. A fost unul din momentele cele mai interesante ale dezbaterii de la New-Delhi, acela în care, față de observația unora din refereați cd tensiunea dintre Occident ți Orient este mai cu seamă tensiunea dintre occidentul și orientul Europei, adică dintre cultura țărilor capitaliste și comunism, Dr. Sarvapalli Radhakrishnau, vicepreședintele consiliului de miniștri in- dian, care este, în același timp, și unul din gînditorii cei mai irifltienți ai Indiei actuale, n făcut observația că comunismul a dezvoltat unele din ten- dințele fundamentale ale culturii occidentale și că antagonismul ivit intre acest sistem social și țările capitaliste echivalează, de fapt, cu un conflict apărut în interiorul lumii apusene. Dr. Radhakrishnan a amintit observația Tudw Vianu: Orirnl ți Occidcnl în!r-4 tui Lenin, potrivit căreia cugetarea lui Karl Marx, marele dascăl al comu- nismului, a îmbinat trei din principalele fire ale cugetării apusene: filozo- fia clasică germană, economia politică engleză clasică și materialismul francez combinat cu doctrinele revoluționare franceze. Comunismul este, după părerea dr. Radhakrishnan, o învățătură esențialmente occidentală, cu rădăcini înfipte pînă iu lumea grecească, prin afirmarea primatului rațiunii, cu tot ceea ce aceasta presupune ca înclinare de a răspîndi cuceririle rațiunii și de a elimina contradicțiile, prin aspirația sa de a orgniza societatea după idealul justiției, postulat de rațiunea omului. Dr. Radhaftrisknan care este un spirit capabil să îmbrățișeze orizonturile culturale cele mai largi, nu este totuși un comunist și, ca atare, împreună cu alți dintre vorbitorii de la Deliii, a reproșat comunismului spiritul consecvenței lui, dar n-a tăgăduit, ba chiar a evocat perspectivele unei armonizări sau cel puțin ale unui modus vivendi dintre diferitele sisteme sociale ale lumii, mai ales — a adăugat Dr. Radltak- rishna/i — dacă va fi ascultat glasul Orientului, veșnic în căutarea unității, religios și caritabil prin esența lui. Cu toate deosebirile, uneori atît de profunde, intre cultura Orientului și a Occidentului, n-a putut să nu apară totuși unitatea lor, susținută prin numeroase și variate legături între ele, de-a lungul secolelor. înaintarea lui Alexandru Machedon pînă în regiunea ludului, în secolul al IV-lea al erei vechi, a dus cu sine influențe grecești in această parte a lumii, vizibile in sculptura indiană. In regatele elenistice cultura greacă află terenul largii ei difuzări in lumea asiatică. Incepind din secolul al XVl-lea pătrunderea puterilor colonialiste în India și în Extremul Orient, susținută de misionarii creștini, a sporit acțiunea culturii occidentale în acele îndepărtate părți ale lumii. Influențele au lucrat însă și in direcție contradictorie. Doctrina indiană a reîncarnărilor retributive apare in lumea grecească, in secolul al Vl-lea îe.n., în învățătura lui Pythagora. Influențele orientale în filozofia lui Pla- fon, absorbite în timpul probabilelor lui călătorii în Egipt și Cirenaica, apoi prin legăturile lui cu pitagoricienii din Sudul Italiei, au fost de mai multe ori puse în lumină. Neoplatonismul lui Plofin, apărut în epoca elenismului, a primit de asemeni în sinteza sa idei provenind din Orient. Un mare număr de idei și tendințe orientale intră in cultura lumii occidentale prin crești- nism, o religie apărută pe pămintul Asiei. Sincretismul alexandrin se aplică a stabili punctele de contact și coincidențele cu religiile Asiei. După secolul al IV-lea al erei noastre, manicheîsmul persan pătrunde în lumea Bizanțului și produce bogomilismul, transportat apoi, sub diferite forme, pînă în Europa centrală și pînă în sudul Franței. Intre secolul al IX-lea și XI, știința greacă, Aristot, Platou și Plolin, Ilippocrat, Euclid, Galiati și Archimede sini transmiși prin traducerile învățaților arabi. /.a curtea lui Frederic II în Sicilia, savanți arabi și evrei găsesc un centru al răsplndirii ideilor lor. Albert cel Mare și Thoma din Aquino, marii doctori scolastici, cunoșteau pe Avicenna și pe Averhoe. Pînă tn secolul al XVI-lea, la Veneția și Padua se studia medicina arabă. In timpul cruciadelor, adică intre sfîrșitul secolului al XI--lea și secolul al XlII-lea, pătrund, prin Bizanț, nenumărate motive literare, pe care le vom regăsi apoi in anecdotica francezilor, în creația lor epică, în nuvelistica italiană șt în întreaga literaturi poporană a Europei. Tudor Vhnu! Orient jî Occident într-o filosofică 15 Filozofia chineză ajunge însă la cunoștința Occidentului abia în veacul al XVII-lea și se răspindește în cel următor : Valtaire era foarte la curent cu doctrinele ei. Filozofia și religiile Indiei intră in sfera noastră de idei încă mai Urziți, abia cu lucrările sanscritologilor englezi, germani și francezi, la finele secolului al XVlII-lea și la începutul celui următor, și se integrează în sistemele gînditorilor romantici, ale unui Schelling și Schopenhauer. Co- municările dintre cultura Orientului și Occidentului au fost deci continue și fecunde. Și dacă generalizările filozofiei consideră aceste două culturi drept două realități morale deosebite, ba chiar opuse, științele istorice, privind lucrurile dintr-un alt punct de vedere, regăsesc legăturile dintre ele și devin în stare să evoce acea cultură unitară a lumii, in care s-au vărsat afluenți provenind din toate părțile ei. Unitatea culturii omenești este mai ales evidentă în epoca noastră. In timpul călătoriei in India, mi-am dat seama, la fața locului, că unele din ideile Europei, mai ales știința ei, instituțiile și idealurile ei sociale, repre- zintă soluții de viață atit de generale, incit nu este cu putință ca vreo parte a lumii să nu țină seama de ele și să au încerce a și le însuși. India este, prin partea modernă a vieții ei, o țară de civilizație europeană. Limba en- gleză este singura ei limbă literară națională, hi colegiile și universitățile ei, în institutele ei științifice, se predau și sînt îmbogățite științele Europei. Conducătorul actual al Indiei, primid-ministru Jawaharlal Nehru este un om de cultură europeană, fost student al universităților engleze, mare cu- noscător al filozofiei și literaturii occidentale, cititor al scrierilor tui Marș și Engels, care, după cum a arătat el însuși in autobiografia iui, au jucat un rol important în formația sa. Chiar știința indiană propriu-zisă, indolo- gia. cunoașterea vechilor religii ale Indiei, a limbii, a literaturii, și a filo- zofiei ei, s-a format prin contribuțiile savanților europeni, începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII dea, prin lucrările unor funcționari sau misionari englezi, deveniți savanți sanscritologi. ca WHliam Jones, William Careu și Thomas Colebrooke, a francezului Anquetil-Duperron, traducăto- rul In limba latină a Upanizadelor, citite in această versiune de Schopen- hauer, și continuînd prin opera învățaților din generația romantică, atit de curioasă de civilizațiile îndepărtate, un Friedrich și August Wilhelm Schle- gel, un Alexandru von fhimboldt, pină la savanții mai noi, Franz Bopp, creatorul gramaticii comparate indo-europene, Theodor Renfey, Max Miiller, Burnouf și atiția alții. înainte de indologia europeană. India nit dispunea de o cronologie a epocilor celor mai vechi ale istoriei și literaturii ei, nici de cunoașterea critică a vechilor izvoare. Referindu-se la aceste împrejurări, unul din indologii cei mai reputați ai epocii contemporane, savantul francez Silvain L^vy, a putut spune o data că „printr-o anomalie fără alte exemple în restul omenirii. India a începui să-și cunoască adevărata ci măreție prin învățăturile străinătății'*- Deși legăturile dintre cultura orientului și a occidentului au fost con- tinue. ele nu s-au menținut tot timpul la același nivel, n-au avut mereu aceeași întindere și nu s-au legat necontenit cu aceeași prețuire reciprocă. S-ar putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, epocile mai vechi ale culturii europene au avut o legătură mai activă cu Orientul. Cînd în timpul și după epoca cruciadelor, pătrund primele ecouri orientale în cultura Euro- pei, ele sînt înregistrate de masele populare. Cunoștințele apusului asupra 16 Tixlor Vianu: Orient >i Orridrnt IntT □ dixn|ie fllcjofki țărilor orientale n-au încă un caracter critic, ele iau o formă fabuloasă, dar poporul întreg visează la minunile Orientului, la grădinile, la palatele, la bogățiile lui, la ciudatele lui moravuri, crude și delicate, in același timp, atunci cind citește poemul de aventuri Floîre et Blancheflor. Imaginația europeană a primit o nouă provizie de reprezentări orientale o dată cu poemele eroice ale Renașterii, unde eroina principală. Angelica a lui Hoiardo in Orlando Înamorate, a lui Ariosto in Orlando furioso, Clorinda lui Tasso, în Gerusalcmme liberata sint deopotrivă femei orientale, pline de farmecul, de frumusețea, de misterul care fac să viseze pe cititorii acestor opere ale Renașterii. Marile călătorii ale veacului al XVl-iea, mai ales aceea a lui Vasco de Gama pînă pi” coastele occidentale ale Indiei, produc epopeea lui Camoens, Luisiadelc, prin care fantezia vremii primește noi imagini despre măreția oceanelor, despre frumusețea insulelor, despre ciudățenia oameni- lor din Orientul îndepărtat și despre splendoarea peisajului și a civiliza- ției lor. Cind in secolul al X\ Hl-lea începe cunoașterea critică a Orientului, scade funcțiunea fanteziei populare în legătură cu el. Orientul devine în Scrisorile persane ale lui Montesquieu sau in unele din povestirile lui Vol- iaire, ca de pildă Prințesa din Babylon, mai mult o ipoteză filozofică, o construcție menită să evidențieze relativitatea culturilor omenești sau absur- ditatea lor dogmatică. Neîncetat apoi Orientul este anexat de știință și, în timp ce se adună și se adincesc cunoștințele in legătură cu el, dispare sau se atenuează reveria orientalistică. Romanticii, mai ales cei germani, vor învia pentru diva timp visul oriental. Spre finele carierei sale, Goethe, va compune Divanul oriental-occidental. Heine va cînta aromele, strălucirile, copacii uriași ai Gangelui, oamenii frumoși și liniștiți care îngenunche în fața florilor de lotus : Am Gange dulie Cs und leuchtet's Und Riesenbiitune bldhn Llnd schone, stille Menschen Vor Loțpsblnmen knien. 4/n impresia insă că, in general, secolul al X/X-lea a favorizat sensibi- litatea pentru Orientul îndepărtat mai puțin decît alte epoci mai vechi ale culturii noastre. >1 trebuit să apară multele contradicții ivite în sinul civi- lizației noastre, o dată cu criza modernă a capitalismului, pentru a spori din nou acest curent al sensibilității și pentru a înmulți reprezentările populare despre acele îndepărtate regiuni ale lumii. Iu 1887 un pictor fran- cez. obosit de civilizația europeană a vremii sale, caută un refugiu printre oamenii simpli și buni ai insulelor, în mijlocul naturii lor generoase și, după o scurtă ședere în Martinica, împinge călătoria sa mult mai departe, în arhipelagul polinezian, în insula Tahiti, și în insulele Marchize. Rînzele trimise de-acolo. cartea sa Noa-Noa, care întrunește amintirile sale din Ta- hiti, publicată abia după moartea autorului, în 1906, introduc un sector nou al pitorescului în pictura modernă și alimentează curentul de sensibilitate despre care am vorbit. Orientul ca refugiu din apăsarea Europei burgheze este o idee în mare parte datorită lui Gauguin. Nu toți europenii hărțuiți de civilizația lor puteau lua calea Orientului. Dar acesta putea fi adus, prin literatura și arta lor, în mijlocul nostru. La Paris, în anul în care Gauguin părăsea Europa, se mută de la Lyon, unde luase naștere Muzeul Guimet, Tudw Vianu: Orient »i Occident latr-o dmuțic MlMOflct 17 una din cele mai importante colecții europene de artă extrem-orientală, Tot atunci apar Povestirile Colinelor ale lui Kipling, traducerile din literaturile orientale se înmulțesc. Și cind în 1913 opera lui Rabindranath Tagore este încununată cu premiul Nobel, interesul Europei este în întregime ciștigat pentru literatura indiană. Curentul acestui interes se accentuează după pri- mul război mondial și, mai ales, în țările in care contradicțiile civilizației europene creșteau prin suferințele înfringerii. In anii studiilor mele în Ger- mania, am asistat de aproape la orientarea tineretului german al vremii către literaturile și filozofiile orientului. Circulau ca mare răspindire stu- diile lui II. Oldenberg asupra literaturii indiene, traducerile lui din Cuvân- tările lui Buddha. Mintuirea prin Orient devine unul din locurile comune ale timpului. Orientul părea a opune Europei o prețuire a omului, o atitudine spirituală, o liniște contemplativă în care, după părerea multora, își puteau găsi remediul disprețul uman, asprul materialism, sălbatica concurență in care culmina civilizație burgheză a secolului al XlX-lea, cu războaiele pe care le generase. Unele din aceste teme mi-au apărut din nou în cîteva din referatele de la Delhi, numai că de data aceasta ele erau agitate, mai mult decît împotriva lumii burgheze care te produsese, împotriva socialismului ridicat în contra aceleiași lumi. Cine parcurge întregul ciclu al dezbaterilor de la Deliii se întreabă, în cele din urmă, ce se poate reține din atiiea din gîndurile exprimate acolo ? Este evident că Europa nu poate renunța la pozițiile ei. Cineva a spus o dată, chiar în timpul conferinței generale UNESCO, la care am luat parte acum cîteva timp, că Europa se caracterizează prin tehnică în timp ce Orien- tul prin etică. Grăbită și superficială caracterizare! Tehnica însăși, prin ingenioasele ei aplicații științifice, menite să întrețină și să prelungească viața omului, să creeze un cadru favorabil activității sale și să sporească produsele ei, îndrumate să se reverse apoi în circulația de Imnuri morale și materiale ale întregii societăți, să îmbogățească conținutul de viață al fie- căruia din noi prin cultură și prin plăcere, toate aceste rezultate ale tehnicii nu se dezvoltă oare din anumite afirmații morale relative la valoarea omu- lui și a vieții ? Intre tehnică și etică nu există un contrast. Tehnica este ea însăși prelungirea unor poziții etice. Pentru că socotim că omul are voca- țiunea fericirii și că viața merită să fie trăită, înzestrăm pe om prin crea- țiile tehnice ale civilizației noastre, cu mai multă putere asupra naturii, cu mijloace noi de a-și apăra și de a-și prelungi viața, de a o îndestula și de a o înălța. Valoarea morală a tehnicii europene este de altfel recunoscută oriunde, deoarece nu este punct al lumii unde aspirațiile care i au dat naș- tere să nu fie adoptate, împreună cu rezultatele lor. Vechile religii ascetice ale Asiei se retrag în fața principiului afirmării vieții și a valorii ei, după cum o dovedește însușirea generală a bunurilor și metodelor care dau sa- tisfacție acestei afirmații. Intre tehnică și etică nu există nici o opoziție, numai că tehnicienii nu sînt întotdeauna conștienți de temelia etică a acti- vității lor. Claritatea și fermitatea civilizației noastre suferă oarecum din această pricină. N-ar fi de loc nepotrivit deci dacă tnvățămîntul științelor și al tehnicii ar face un loc, în programele lor, studiilor filozofice și morale, menite să înzestreze pe viitorii conducători ai laboratoarelor și uzinelor cu O conștiință mai limpede a scopurilor morale slujite de activitatea lor. 18 Ofimt ;L OwWeflt liiieuite HtwolIc* Nu putem renunța la pozițiile civilizației europene, pentru a îmbrățișa pe acele ale Orientului, in realitate pe acele ale vechiului Orient, pentru că rațiunea noastră practică, și ceea ce ea afirmă despre drepturile omului, despre demnitatea lui esențială, despre justificarea aspirațiilor lui către libertate, fericire și cultură, nu poate fi de loc de acord cu unele din pozițiile vechilor filozofii și religii ale Orientului. Nu putem fi, de pildă, de acord cu ideea că soarta fiecărui om este determinată de faptele săvîrșite intr-o existență anterioară. Această vedere, consemnată in Gita, este una din cele mai ingenioase, dar și una din cele mai contestabile încercări de justificare a inegalității sociale, a degradării in care sînt ținute straturi largi ale socie- tății de către castele ei privilegiate. Nu putem fi de acord cu regimul caste- lor, a căror existență este atît de adine ancorată in mentalitatea indiană, I incit chiar un reformator atît de înaintat ca Jawaharlal Nehru socotește că nu pot fi abolite decît mai tîrziu, cu mari griji pentru respectarea tradiții- lor poporului său. Puterea tradiției este foarte mare în Orient. Statismul social al acestor părți ale lumii este unul din aspectele cele mai izbitoare pentru călătorul care le vizitează. Cum se face, se întrebă acest călător, că mai persistă forme de viață și cultură, neschimbate de secole sau chiar de milenii 2 Cum mai este posibil să existe gimnosofiștii pe care i-a aflat Alexandru Macedon și armatele lui, acum două mii și trei sute de ani, cînd a atins cîmpt'a Indului și a pătruns in cetățile ei 2 Cum este cu putință ca adinei mase populare să [ie menținute în starea de degradare, de mare sără- cie, de excluziune de la toate bunurile vieții, ca în vremea în care aceste mase sufereua tirania Marilor Moguli ? Credința noastră în posibilitatea progresului nu se poate declara împăcată cu stările sociale ale Orientului. De altfel. Orientul însuși pare a-și însuși punctul de vedere al progresului uman in regimul Chinei populare, în noile state ale Indochinei, în India, însăși, unde noi instituții, organizate după principiile științelor sociale mo- derne, sînt chemate să transforme din rădăcini soarta maselor populare arhaice. Cred că Europa nu-și face un bun serviciu nici sie, nici acelor părți ale lumii care primesc soluțiile ei de viață, cirlind împotriva bazelor spirituale ale culturii ei. împotriva raționalismului, a științismuluî, și a tehnicii, a progresivismului ei, a tuturor îndrumărilor care culminează și sînt grupate în concepția socialistă a vieții. Autocalomnierea Europei este de altfel fapta cercurilor care se tem de progresul uman și înlăuntrul granițelor ei și dincolo de acestea, acolo unde au menținut timp de secole regimul exploată- rii coloniale. Europa nu face nici un serviciu Asiei, ba dimpotrivă, discre- ditind principii sociale și morale pe care Asia însăși te adoptă după cum o dovedește avîntul actual al țărilor ei către libertate și înălțare a condiției umane. Europa are datoria să sprijine acest avint punînd la dispoziția popoarelor Asiei rezultatele științelor sale, principiile ei în domeniul reorga- nizării vieții sociale, desfăcînd mai ales lanțurile robiei colonialiste, acolo unde ele mai există. Europa trebuie apoi să renunțe la o anumită aroganță, existentă în cercurile imperialiste, care, stabilind o ierarhie a culturilor umane, declară că propria ei cultură ocupă treapta cea mai înaltă. Țările Asiei dispun de o veche și strălucită cultură, manifestată în mari creații ale artei, ale filozofiei, ale sistemelor ei de morală. Este adevărat că Tudor Viam: Orient ți Occident Intr-o dawuțîc filiuolici 19 aceste țări au acordat mai multă însemnătate formării omului, decît perfec- ționării cadrului social >( înzestrării lui cu bunurile utile vieții. Națiunea educației, a observat unul din oratorii de ta Delhi, are in Orient o semni- ficație deosebită de aceea existentă in Occident. Pe cind noi, în părțile noastre de lume concepem educația Ca un simplu mijloc și epoca de viață pe care i-o consacrăm ca o trecere către o altă formă ți către o altă clapă a existenței, către maturitate și către profesiune, in Orient educația, perfec- ționarea individului, este un scop in sine și o preocupare căreia omul i se consacră în timpul întregii sale vieți. A apărut astfel in Orient, chiar în rindurile poporului cehii mai urnit, un individ uman plin de cea mai aleasă cultură a inimii și sufletului său, descoperit de călători cu recunoștința cea mai mișcată. Din această parte a culturii Orientului, cred că se poate inspira Europa, din această grijă arătată de omul orientului pentru perfecționarea caracterului său, din marile exemple de înțelepciune și bunătate, atît de dese în Orient. Căci, deși cadrele noastre de viață sînt mai bine organizate, bunurile noastre materiale și intelectuale mai numeroase și mai bine re- partizate, nu trebuie să pierdem din vedere că in aceste cadre și pentru folosința acestor bunuri se cuvine a crește un om capabil să le folosească într-un sens uman. Care ar fi prețul științei noastre, dacă marile, surprin- zătoarele rezultate ale fizicii și ale biologiei moderne ar ji folosite de răz- boiul atomic și bacteriologic? Educatorii Europei trebuie să urmărească deci formarea unui tip uman atit de rafinat moralmente, incit progresele inteligenței sale să nu poată fi utilizate decît spre folosul, niciodată îm- potriva tui. fn direcția obținerii acestui tip omenesc și a sensului pe care Orientul îl dă ideii de educație, in marile exemple umane pe care Orientul ni le înfățișează în ființa înțelepților și a sfinților lui, trebuie să recunoaștem îndemnurile de la care Europa are de imitat. Astfel se poate întregi coope- rarea umanismului occidental și oriental, cu atit mai posibilă astăzi, cind noile mijloace de comunicație au apropiat atit dc mult aceste zone ale lumii, citul noi și numeroase căi se deschid intre ele. TUDOR VIANU 20 * Tim1« Vianu: Orient h Oieidmt ditrvțit AVERE PE SUBȚINERE* 1*e fata lui Aron o chema Nastasia. Se spune că s-ar fi născut cu un frățior in burtă. Cit e de adevărat, cine poate ști ? pentru că c destul dc greu să vezi in burta omului, mult mai greu decît in ghidările lui. Și, 1a urma urmei, nici nu-i cine știe ce. Citi nu se nasc cu un geamăn în suflet și nimeni nu întoarce capul după ei. Să te naști geamăn eu cineva care n-a apucat să trăiască decît prin tine, iată drama singurătății; — Și cum se înlimplă asta ? — Foarte simplu! In momentul concepției mama se gîndește la altul, tata se gîndeșlc la alta. Șî, iată, se naște omul dîn greșală ea din sămînță stearpă și eel care a fost cu adevărat conceput rămîne... pe dinăuntru. Sau se naște o dată cu tine, dar tot in tine și creșteți o dată și vă jucati o dată și vă iubiți și vă ccrtati... și simți uneori că-ți pleznește mintea și trupul do celălalt, care tiu se poate izbăvi. Nastasia, fata lui Aron, era frumoasă și surdă, învățase 2 ani la liceu și. din cind în cind. lua cartea de botanică sau zoologic cu ea 1a vaci, orî se chinuia cu „jio sui, tiu cs, il es". Grozav ar mai fi vrut să se mărite eu „cineva". S-o ia și s-o ducă ori s-o lase să învețe carte. După moartea Sidei, lui Blagoe ii merse vestea de om bogat care-șî camă muiere vrednică. încă de pe cînd Sida mai trăia — uri fel dc a spus „trăia" — făcuse trei congestii cerebrale, bolborosea și cînd vorbea și cind scria veneau zilnic pețitoare să pețcască ori să se pcfească, Șî erau care mai de care mai modeste, mai pricepute, m.aî gata să se apuce pe loc de treabă. — Doamne, Domnu' Blagoe, ce ți-aș scoate eu din averea asta, O mă iei. ha ? Și Nastasia. Tasia lui Aron. și Anuș veneau care mai de care să-și arate „vrednicia". Se pindeau una pe alta și nu se slăbeau din ochi. Tasia ședea aproape. Dacă Anuș venea pe drumul mare, o vedea de la fereastra în fata căreia iși pusese mașina de cusut- Dacă venea pe după cimitir și pe linie, — linia ferată trecea prin grădina Tasiei — o vedea Aron și <1 FrtfMcm de rumân Maia Brkiu: Avere pe -ulrlinere 21 alerga într-un suflet să-i spună fetei. După ce Anuș ajungea, la cinci minute pica și Tasia. — Am venit — zice — vecine, să mai vedem de dumneata, că acuma te-or lăsat toți. Anuș se retrăgea în bucătărie (răzuind ușile. Ea avea cel puțin o situație precisă in casă. Spăla, freca, dădea la vacă, dădea la porci, mai dormea și acolo cîtc o dată, tot în preșul ăla. Niciodată însă, de la moartea Sidci, nu-i trecuse prin cap că ar fi putut să doarmă cu „Uîca" în dormitor De culcat, se culcase cu cl șî înainte, dar tot in bucătărie, ori în podul cu fîn, sau în odaia Șofronicî. Șofronîa murise cu vreo treizeci de ani in urmă și între timp locuiseră acolo, în cămăruța dc lingă magazie, o gră- madă de slujnice laolaltă cu cloști, semințe, pui, guzgani, bice, curcubete, doage, prune, butoaie, cincpă, troace, căldări, site, pirostrii, șei, șiștarc. furcere, șotiei, lămpașe, sticle, sodă, salitră, ouă. găinați, dar tot „odaia Șofroniei" rămăsese. — Surda nu are obraz ! hotărî Anuș. Intra pe ușa marc drept in casă și se așeza pe scaun cu tot dosul înfoiat pe opt poale — cum zicea Blagoie: „una lună, una bună, tri imatc, tri c... e“ — cu coatele pe masă și cu capul în miini, ca la birt. Și uite că prostul de „Uica“ se gudura în jurul ei șî-i punea dinainte ceașca de cafă cu zmîntîna de un deget și scotea diti cămară farfuria cu cîrnați, cu slănină, kaizără, cu bucata dc pîine groasă dc un lat de palmă. Ba o mai trimitea pe ca in pivniță. — Du-te, Anuș dragă, și scoate din ciubăr ș-o felie dc brinză pentru Tasia noastră. Și făcea cu ochiul. — Șî trage și o sticlă dc răchic din butoiul ăl mic. In butoiul ăl mic era rachiu ca uleiul, de cinci ani. Anuș știa să prețui ască vechimea. Tare ar fi vrut să nu risipească răchia veche pe ori- cine. Trăgea un git bun din butoiul ăl mic, scuipa în trăgulă, mai trăgea apoi și din butoiul de anul trecut — Las' că-i bună și asta pentru surda. Tntr-o zi sc-ntoarse Pătru de prin păduri, pe unde fusese fugit de cînd spărsese capul primarului la adunare. Tasia se măritase cu el că părea mai breaz dintre toți și știa să cînte. Dar începuse s-o plictisească fiindcă nu-i aducea dc nici unele. — De cc m-oî fî măritat, măi, cu tine ? Carte nu șlîîf în banii primă- riei nu vrei să te bagi... Primarul fusese prins cu mița-n sac, — cu mina-n sac —, și Pătru. cinstit dar molîu, și ca orice molîu aprig la mînie, i-a dat cu lampa in cap. Noaptea a fugit in păduri gîndind c-or să-l aresteze. Noroc că primarul s-a făcut bine. Acum că ș-a întors, o încurca foarte mult. Se și văzuse stăpînă la Birtul Cucului, să-i zică și ci oamenii „Doamna Blogoioanc". Poate să se îmbrace cu bunda (care-și păstra strălucirea și spicul de acum treizeci de ani) după care tânjeau toate neamurile SideL Oprița, cînd făcuse contract pe jumătate din casă „pe subținere“, ceruse și blana „cu acte". — Ba, de focă să-ți pui pofta-n cui 1 Toți să vă puneți pofta-n cui, c-o dau cui știu eu. Tasîa zicea că poale ei vrea să i-o dea. 22 -Mala Del cin: Avere pe Biibținere Și uite că acum vine prostul ăla, nătîntocul ăsta de Pătru, mototolul ăsta carc n-a fost în stare nici măcar să fure pentru ea, bețiv și plingăcios, bărbat cu numele și cu blta, — Am să-l joc așa dc bine să nu-i mat ardă nici de beție, nici de plînset, nici de bită. — Las' că i-o coc eu lui, Anuș gîndea și ea : — Lasf că i-o coc eu ci! Anuș se mută cu totul la Firiceia, gard în gard cu Tasia. Stătea ceasuri întregi în ghereta înfundată, garnisită pînă-n gură, cu fcrăstruica în formă de inimă, de care-și lipea fata. Cu picioarele suite pe tronul murdar, plină de păîenjeni în cap, nici nu băga de scamă mirosul și muștele care o bîziiau, grase, verzi, vîscoase. Privea pînă cînd o vedea pe cealaltă plecînd. — Un'te duci, Tasiooo! se auzea vocea regușită a lui Pătru, din pod, unde lălăia trăgîndu-și dohanul și răchia. — Șez' dracu'n pod și taci! Mă duc să mă... și rîdicîndu-și poalele într-un gest scurt, îi arăta, albe, groase șî mari, părțile înainte acoperite. — Au, că tu mă omori pe mine! se văita Pătru și lălăia mai departe: „Plafu mieii, grăgîna dolșieee 1“ Intr-o zi Tasia se întoarse dc la Uica cu două sticle de răchie, cu slană șî cu o jumătate de gîscă friptă și-i strigă lui Pătru să se dea Jos din pod, că ca iaca ce i-o adus. Anuș alergă și ea și bocăni două ceasuri la poarta grădineu — Undei-i gîsca de-am tăiat-o ieri, doar n-aî mîncat-o singur? — Nu-i treaba ia ! — Eu nu pentru ruptura de Tasia am fript-o și nici pentru fătălăul ăla de Patru. — Nu-i treaba ta! repetă prostește Blagoe. — Ți-or fi venit nepoatele ? Știa unde-1 doare pe „Uica". Nepoatele erau ale Sidei și el se temea să nu-i vină careva să-i ceară averea, deși știa bine că toate fuseseră duduite la judecători și la notar public, cu acte în regulă : dacă moare ci. moștenește ea, dacă moare ea. moștenește el. Livîa șlîa că în calitate dc nepoată a Sidei nu avea nici drept și știindu-1 singur ii propuse act de șubfinere: Blagoe să-i predea jumătate dîn casă la moartea lui și ea cu popa din Bolvașnîța să-i dea 200 ici pe lună, un porc gras și 300 kgr. făină pe an. un butoi de vin și unul dc țuică, așa cum era obiceiul. Pînă acum Blagoc sc mai predase de trei ori : Odată Opriței, fosta nevastă a lui Trandafir, fratele Sidei dc la Reșița. Dar cind el mirosi că Oprita vrea să-și aducă nepotii în casă, se însura cu mama șefului de gară de peste drum. Oprita, furioasă că nu-i dăduse ci prin gînd să se mărite cu el, plăti taxele și-i predă jumătatea dc avere înapoi. Tșt strînse perdelele și șervețe- lele de dantelă de prin casă șî plecă 1a Reșița. El făcu atunci actul de predare pe șubfinere cu șeful dc gară. Dar după trei săptămîni. cînd se lămuri pe deplin că noua lui nevastă, una-două aleargă peste drum la fiu său, la gară, cu coșurile pline, iar acasă stă toată ziua la oglindă șî-și încrețește părul cu fierul, (toată casa mirosea Miii Bdi'iur Arere pe nublinere 23 a hîrtîc pîrlită, de cum ți le potrivea șâ n-o ardă, mai mare rușine, muiere bâtrînă 1), o goni, dădu divorț și-i strigă șefului de gară atîtea „că ț-am dai și t-am făcut" pînă plăti șî el taxa și se retrase. Se pare că rudele și eventualii moștenitori sint prevăzut! cu un organ special, un magnet detector de profit cu unde suprascnsibile care se propagă la mari distanțe cu o viteză uimitoare, ca mirosul de hoit în pustie. A doua zi, ca și cind n-ar fi știut nimic, Oprita se înflință. Cum putea afla de azi pe mîine tocmai de la Reșița ? Credea în vise. Sosind, îl îmbră- țișa pe Blagoe, trase un ropot de plîns în poartă. El stătea tot timpul în poartă pe un scaun, cu pălăria pe cap și cojocul în spate șî aștepta. Privea trenurile care veneau și plecau, privea trecătorii, forfota din gară, pe cei ce încărcat! marile vagoane cu bolovani, ajutindu-se cu țepinii și îndemnîndu-se cu hcerup-ul, care străbatea pină departe, șerpuind sonor printre dealurile Mărului. Stătea de primăvara pînă toamna, pină începeau ploile lungi și îndesate, cînd adăpostul de sub streașină mare a porții nu-1 mai apăra. Atunci intra în casa, călcind greoi, apăsat, își instala scaunul în fața fe- restrei dormitorului de unde, prin gratiile de fier vedea zidul mare care ocolea curtea și. printre crengile desfrunzite ale nucului, întrezărea departe capul satului cu siluete impersonale, lovindu-se împotrivă-i cind ajungeau aproape dc zidul care le înghițea. Dar el se străduia să Ic ghicească, mai ' mult după mers de cit după chip. —• Cumnate, te-am visat azi noapte, începu Oprița, țocăîndu-l. — Și ce beam, țuică ori vin ? — Ba nu glumi, te-am visat tare rău. Se făcea ... — vorbind intrară în ogradă, ocolind casa, apoi prin mica grădiniță din jurul fintînii cu liliac, ananas, trandafiri agățători, trandafiri sălbatici, trandafiri aceia albî-roz de țară, săraci și dezbrăcati, cu țepii deși și mărunți, cu mirosul aprig, amar și sec. La poarta grădiniții, Oprița se mai înecă odată in plinset. — Săăăraca Sida I (lungea prima silabă și sc înfigea repezit in cele laltc două). Cum i s-or uscat ei florile! Da'unde-i cumnata llonka ? sc prefăcu ca mirată cind intră in casă și o găsi pustie (pauză). — Mi s-o părut că am văzut-o la fereastra gării — și privi într-un clin — da am zis că n-oi vedea bine!... (și așteptă). — O fi la fecior, ha ? (și iar așteptă) — Că-i aproaaaapc (ciuta ea lungind vocale ca brinza topită). Blagoe se foia încurcat, să-i ia legătura și coșul imens din mînă și nu știa dacă să-și lepede cojocul ori s-o ajute pe ea să sc dezbrace. Cu ochi de ulioaică, Oprița cintărisc tot: patul făcut strîmb. slănina din farfurie rămasă pe masă, focul neaprins in bucătărie. Blagoe continua să tacă. — Uite, ți-am adus și diimitale. Oprița încppuse să scoată din colă- riță — Făcui cita pomana porcului și am pomenit șî morții noștri (iar se-mpiedică într-un sughiț scurt de plîns) pintru Liuță, săăracul (Liuț era al doilea bărbat, care-i murise cu vreo doi arii în urmă. Dar. deși se mări- tase la șase luni după accidentul fratelui Sidei la uzină, tot cumnată se socotea și venea tot anul pe gostic, ca la neamuri, cu Liuță și copii. Sîda 21 M*ia Brkiu; Avere pe ^•bținerr iubea copii, mai ales pe ai lui Costi, aviatorul care căzuse deasupra Turzii în' 44 și de moartea căruia nu s-a putut consola). — Și piutru Costi, săăracu (și aici izbucni de-abinelea în plîns). Apoi se potoli și începu să scoată iute cozonaci rumeni și îmbietori, cu stafidele țîșnind coapte dintre împletituri. Un miros bun și casnic de vanilie și cîrnati proaspeți umplu bucătăria. Blagoe aprinse focul cu scindtiri dc brad. In curînd un aer dc familie, subțire și tremurător, ca tămiia, se așternu intre ei. Ea se spălă pe miini, el îi aduse prosopul din casă, ea puse mîna pe mătură, el se repezi să aștearnă masa, ea se agita grăbită și îndemînatecă, plină și roșie, cu obrajii încă tineri, pocnind de sănătate — el scoase din dulap sticla cu răchie galbenă și veche, (din butoiul ăl mic) ea luă o tigaie mare, puse o lingură plină cu untură, tăie cîrnați. tobă, singerete, asvîrli totul in untura fierbinte care sfîrîi și împroșcă plita, rîscră. el sparse șase ouă proaspete de marginea tigăîi, ea mestecă de citeva ori, mai rumenă și dc căldura sobei șî de paha- rul pe care-1 dăduse peste cap, el tăie varză acră-n patru și se așezară la masă. De abia într-un tirziu, ciocnind, el spuse scurt: — Lu’ llonka i-am dat drumul (tot astfel spunea, pe vremuri cînd se supăra pe o slujnică : — Lu'Mărie i-am dat drumul!). — Așaaa ! se miră Oprita, apăsat, dar nu întrebă nimic. Numai ochii mici îi fugeau în toate părțile, pe lingă urechile lui Blagoe și scormoneau mărunt și răsfirat, rîcîind ca mitele, cînd se omoară să-și ascundă nevoile prin cotloane. ★ In dimineața aceea, Anuș avusese și ea o presimțire și se duse întins la gară. Știa dc despărțirea cu doamna llonka și voia să mai afle cîie ceva. Doamna llonka n-o înghițea pe Anuș în general și o trata cu scîrbă, vezi Doamne, nu-i putuse ierta că trăise cu Blagoe in timp ce „biata Slda“ se sfîrșea. Dc fapt, Anuș o găsise odată în fata oglinzii cu trei părți dîn dormitor, invirtindu-se in foca mare, cu gulerul ridicat pină peste cîrlîonții pîrliți și o înecase risul: — Au, doamne, unde-i Doamna Blăgoîoane să te vadă, s-ar întoarce pe foaie să rîdă și să plîngă. (înainte de moarte. Sida, paralizată, se pornea pe rîs și pe plîns odată, dc nu știai dacă se bucură orî o doare). De risul lui Anuș venise și Blagoe în casă și din trei pași fu in fața oglinzii, cu palma ridicată, dar văzînd-o pe llonka prostită și cu schima de admirație răspîndită în toate crețurile fetei, se porni și el pe rîs. șî-i scoase ușurel blana dc pe ca. — Hei. babo. asta nu-i de nasul tău. Blana asta ...și oftă cu risul în- lăcrimat în colțul ochilor. Anuș o găsi pe llonka numai flacără și spirt, bătînd covoare în curtea dîn dosul gării, de fapt ca să se mai uite prin gard la ce sc-ntimplă peste drum și crăpa că n-are ce să vadă. In poartă rămăsese doar scaunul uitat. Cooperativa era închisă. încolo, zidurile mari și mute, cu cioburi de sticlă M^i« Brici»; Avere pe »ub(inrn.' 25 de-asupra și sîrmă ghimpată de jur împrejur, ca pe vremea cînd bîntuia banda lui Mantu prin plaiurile Mărului, — Săru-mîna, doamnă! D-apăi de ce n-ați trimis după mine ? Că io vin cu dragă inimă. Acu cc dac'ați plecat de la Domnul ? (o sfichiui, neînde- mînatecă, Anuș), Doamna Ilonka îi bombăni ceva despre slana care atîrna, dc șapte kile, la fundul mumă-sii, de1 i-1 mincau cîinii pe uliță fără să ridice capul. Și înHngîndu-i în mină bătătorul, o pocni cu vestea în moalele capului. — De ce vii la mine și nu ie duci 1a Uică-tu ? Că ți-o venit mătuș-ta Oprita. încărcată, Să-i ajuți la despachetat. (Anuș îi zicea mătușă fiindcă Oprîța știa să se pună bine cu cine trebuia). — O venit... îngîrmă Anuș, gîtuită, cu ochii scoși și, aruneînd bătă- torul cît colo, o luă la fugă pe linia ferată, pînă în grădina Tasiei, de acolo călcînd prin noroi, printre tulcie și bălegar, se repezi sărind gardul în curte, dintr-un salt fu în tîrnaț fi în casă unde Tasia, senină și surdă, trăgea la mașină și hăulca, Cînd sc trezi cu Anuș în spate, sări dc pe scaun; — Săriți 1 Mă omoară ! Dădu să sc repeadă în curte, Anuș, mică și îndesată, se propti în ca și o împinse cu un șold pe scaunul lung cu spătar de lîngă pat. — Șezi, tu, năroadă ! Și se așeză și ea. Tasia o văzu așa, alergată șî zdrobită, dar nu-și putu închipui nimic. O dată numai ce-i trecu prin cap cea mai mare grozăvie, singura care i s-ar fi putut întîmpla pe nepregătite. — O muri ii t! se prinse cu mîinile dc păr și începu să se tragă și să se vaite. Au 1 O murit, dulșelc meu, o muriit. Au, cui mă laș, Uicoo, Cealaltă se mai înfipse o data în ea. — O murit pe... mîne-ta. Aia o murit. Șî fiindcă cealaltă rămăsese strîmbă, cu gura urlată larg, îi îndesă știrea pe gît. — O venit Oprifa. O clipă Tasia se însenină. Abia pe urmă realiză că venirea Opritei era absolut tot una cu o moarte, — Măiușă-ta Oprita a venit ! apăsă Tasia, răutăcioasă, — Tasio, acu-i acu ! Eu la tine m-am gîndit, că tu știi că io... mie tiu mî-îi dat să mă-nfrupt din domnie. Am o tătuță și pentru ea muncesc. Eu mă mulțumesc cu ce cișiîg șî cu ce-mi dă Domnul. Că pc mine Domnul mă ține, are nevastă, n-are nevastă. Da’mî-î, milă (începu să sc smiorcăie) mî-i milă de tînerețele talc, că tare ți-ar fi stat bine, doamnă. Ești și tu fată mai școlată. Tasia sc bucură și nu băgă dc seamă stîclirea de șerpoaică a celeilalte și, deși îndoită, se prefăcu c-o crede. Toată ziua Anuș alergă între Domnu și Tasia lui Aron. Spre scară sosi într-un suflet să-i spună. — Mîine dimineața mătușa Oprita se duce cu trenul la Ohabă, acolo și-o lăsat geamantanele, la soră-sa, că nu era tocmai sigură dac-o primește Uîca ori n-o primește. Se sfătulră îndelung cum să facă s-o găsească Oprița pe Tasia cu Domnu în pat. 26 Mata Belciu: Avere pe Tasia se hotărî să-și întărească șî retragerea așa că vorbi cu tată-său. A doua zi se nimeri prin gară șî întrebă pe acar dacă nu cumva l-a văzut pe Aron. că ea nu știe unde tot umblă omul ăsta. După plecarea tre- nului se mai învîrti ce se-nvîrti printre vagoane și o porni încet, peste drum, uitîndu-se într-o parte, deși il ochise bine pe Blagoe cu scaunul în fața portii. Se apropie de ușa cooperativei, era închisă, sc răsuci pe cîlcîie să plece și numai atunci „îl văzu". Se apropie de el, cu capul pe-un umăr, unduîndu-se, înioîată, strălucind de curățenie, cu poalele de mătase cu cîu- rătură, cu cătrinta abia despăturită din ladă, cu opregul de fir răsucit și ciupagul întins și despicat pînă-n brîu — peste sinii imenși și tari, venind ca o corabie legănată, îmbietoare, și însorită. Se lăsă toată pesle el, care rămăsese prostit pe scaun, și-i băgă în ureche vorbe pe care mai mult le simți decît le auzi, și se lăsă dus, cu mintea sclerozată și cu trupul viu, vajnic bărbat la 76 de ani, mai vîrtos ca Pătru la 36. în timp ce se vînzolea pe lingă el, se auziră bătăi, răcnete șî sudălmî la ușa din dos care se dete de perete — avusese grije Tasia s-o lese descu- iată — și intră Aron, ochios și vîlvoîat (nu știa dacă nu năvălise prea devreme). — Au. că ce io dracu. Domnule, o șic vrei de la fala mea. Că fata mea nu-î lepădătură că Anuș a dumnitale, îi muiere măritată. Au, că chem Miliția. Blagoe își îmbumbă nasturii aiurea, își puse flanela pe dos, Aron îl amenința cu toporul și se făcea că trage de el să-i dea fata „necinstită11. — Stăî, frate, Aroane, că iaca — și nu știu ce să maî zică. — Ba să faci bine s-o iei de muiere, că-ti crap capul. Dacă de Pătru am fost despărtit-o cînd o fost fugit și ori o iei. ori mai multe nu-s. Tasia ședea goală, nerușinată și surdă, și împletea ciucurii de la înve- litoarca de mătase a patului, făcîndu-se că bocește. Blagoe dădea din Colt în coif. Socoteala ei era că nu strică să-ncerce — pînă să vină Oprita — dar dacă, de frică, Domnu apucă să zică da. Dacă nu ,se va tîrguî Aron șî va |îpa și va amenința pînă Oprita va da peste ea goală, o să se înfurie și o să plece. Uitase de Anuș. Anuș alergase înapoi acasă la Aron. H găsise pe Pătru bălăganind picioarele în gura podului, mohorît Tasia îi lăsase o sticlă să bea, s-adoarmă. Numai că răchia pe care i-o dăduse Anuș era apă goală. Pătru avea ochîî roșii. — Bună ziua, vecine — se gudură mieroasă Anuș. — Ziua. Pătru sc întunecă și maî tare. Abia morfolea vorba, de parcă $-ar fi temut să nu-î scape cașul în gura vulpii. — I lei, dumneata șezi aici... te omori lucrînd și nevasta dumîtale ... Patru se slobozi dîn pod ca o piatră. — Ce-i cu nevastă-mea ? Anuș se cam codi. — Se-nșiră, să mă ierți, cu boșorogu! de Blagoe prin perîni și prin procovite. Patru răcni scurt și-i înfipse mîna-n păr. Așa o duse pînă la Blagoe. tirînd-o pe drum cu o mînă, cu toporul în cealaltă. M«ta BdHu: Aure pe aablintrt 27 Aron tocmai pleca mulțumit cu răchia subsuoară, cu suta-n șerpar și cu o hîrtie pe care scria : „Mă jur să 'mă-nsor cu Tasta, fata lui Aron imediat după divorț. Io Blagoe Turma" Patru îi prinse tocmai Cum zice judele : „asupra faptului". Blagoe ieși cotonogit, Tasia, plină de sînge. Anuș, toată smulsă. Pătru învîrti toporul prin casă și mai sparse cite ceva. Pe urmă plecă. Ajungîndu-și nevasta care tocea pe drum, o tîrîi cum o tîriise înainte pe Anuș, de păr, Cînd veni Oprita, Blagoe se văita și se cînta după Sida. 11 spălă, îl panșă, îl sui în pat, îi detc ceai de tei și făcu ordine. Pe urmă scoase din geamantane, rindui lucrurile în dulapuri, puse per- dele și șervete de dantelă peste tot, își desfăcu concilii șî, împletind uși coada pentru noapte, lăsa rochia neagră să-i alunece (purta numai rochii negre de la moartea primului bărbat și fiindcă ținea doliu după toate nea- murile, numai între doi morti distanță mai purta cîte o bluză cu (lorice!.? mici albe), rămase în cămașă, dădu jos poalele, desfăcu brasicra, se închină cu voce tare în picioare suflă in luminare, înteți candela, se urcă grea în patul Sidei care seinii prelung și se acoperi cu duna. Prin fereastra înaltă intra lumina lunii aruncind, ca o cruce, umbra gratiilor peste eî. Și cum fu, cumnate, cu Tasia ? O luași pe piele, ha 1 El pufni în rîs ca într-un plîns, întii icnit, pe urmă subțire, pe urmă gros, pe urmă rîscră amîndoi de se scuturau arcurile sub ci. — O luai, zău. Și adormiră. AfAM BELCiU 28 Mda Belcia: A*rrt pe Mjbți**rr PEISAJ DIN S U L I N A un aer ciudat și lucrurile Parcă vorbesc altfel aici. Vapoarele Țipă răgușit pe canal și casele Parcă se retrag unele in altele Și se subție, luind forme bizare. E o liniște materială și-un vini Care neliniștește plopii galbeni pe chei, Pescărușii se ceartă pe fluviu, la cherhana, Uiilnd suavele zboruri... Femei cu singurătatea pe fa(ă S-adună in port. Fete subțiri, înecate în spaimele așteptării, privesc înspre mare. .Matrozi ingropați în tăcere Lingă trunchiul de fum al girbovitelor pipe. /Iu venit și copiii, și florile, și dinii Să-ntimpine vaporul in port. Peste un ceas, O, peste un ceas va fi sărbătoare. Armonicile l or uita finguirile și vinul va curge In bărbile de iarbă sărată. Fetele l or țipa de plăcere in otgoanele dulci Și lungile patimi din zilele mării l ui-vor în sîngeie tînăr. Și toate ferestrele Vor arde pînă in ziuă lingă visele aspre Și nimeni nu va mai înțelege melancolia Și durerea așteptărilor lungi, Numai pescărușii vor striga în somn, sincopat, Păspindind pe ape întrebări ne-nțelese ... geneza Lai mea a fost făcută de-un zeu egiptean La roata olarului. A luat pămint și apă din Nil Și le amvîrlit pe glodul lui pin’la lumină. AnjhM Duoabrireinu: na stătea ca pe ghimpi, pretăcîndu-se că citește ziarele sosite-n lipsa ei de acasă. Spiona prudentă pregătirile de plecare la pescuit. In fiecare duminică, lua citeșitrei undi- țele la spinare, îndesau într-o sacoșă o plasă și coborau spre rîu. De data asta, pretextase că are treabă : trebuie să studieze în amănunt devizul construcției școlii, să-l știe în toate chi- chițele, căci inginerul o să-i sară în cap, dacă-î vorba să-1 trimită-ncoace ministerul, de-a berbeleacu. Mințea. Știa devizul ca pe apă. Ana trebuia să citească hîrtiile acelea, să se con- vingă dacă reprezentase ceva în preocupările omului cult și talentat la care renunțase cu durere. Literatura lui o interesa acum mai puțin șî numai în măsura în care conținea ceva din ființa ei. La urma urmei, ce să vadă în manuscrisele lui ? Că are talent ? Asta se ștîe au spus-o oameni de competență și de gust. Și-apoi, poate că manuscrisele pe care le avea ea erau forme puțin concludente față de evoluția ulterioară a scrisului său. Cel mult ar li putut observa unele modificări în elaborarea unor subiecte și personaje, față de formele inițiale, pe care î le înfățișase oral. Asta era obiceiul lui: nu se așeza la masa de scris, pînă nu avea totul „aici, în tigvă" și pînă nu-i povestea Anei. Ana își închipuise întotdeauna lectura acelor manuscrise ca pătrundere înfiorată într-un castel străvechi șl bizar, în care toiul este sacru, misterios, temut. A avea acces în tainițele creației unui scriitor i se părea un privilegiu enorm. De aceea, cînd citea vreun studiu de cercetare a unor manuscrise, îl socotea pe autorul lui un fericit între putini și gindul îi alu- neca furiș către acel dosar cu scoarțe gălbui, ascunse cu dibăcie între caiete vechi și fasci- cole de cursuri universitare și se trezea imaginînd, mai în glumă, mai in serios, cîte o mențiune de felul acesta, în cadrul unui ipotetic articol: „Nu-i mai puțin probabil ca geneza acestei re- marcabile lucrări să-șl aibă explicația in prietenia candidă ce a existat între scriitor și o oarecareDa, s-ar putea să-i zică chiar așa, o oarecare... dar bănuiește cineva ce fe- ricire a trăit această oarecare? Și, lotuși, știindu-se stăpînă pe-o astfel de comoară, își înfrînase acea curiozitate fe- minină despre care se vorbește atît și își făcuse o virtute din rezistența la ispită. Și apoi, lui nu i-ar fi plăcut să-i pătrundă într-o zonă atit dc puțin obișnuită a intimității: — E ca șî cum ai citi abuziv corespondența intimă a cuiva — observase el, cind l-a îniilnll în București, la vreun an de la despărțire și ea il informase că, înlîmplălor, a ajuns în posesia acelor manuscrise. Au făcut învoială să nu le citească pînă la apariția cărții la care lucra de mult. Va purta un titlu ispititor „Preludiul fericirii". Atunci, Ana va con- frunta ciornele din dosarul gălbui, cu volumul proaspăt imprimat și purtînd, bineînțeles, o dedicație. Va înțelege, cum se elaborează o scriere literară, cită caznă și simțire încap în ea, de la niște simple rnîzgăleli și notații din fuga condeiului, pînă la aldinele frumos aliniate în paginile volumului. Era om riguros cu sine în ce privește creația, măcar că exagera în unele privințe. Găsea că mulți țineri scriitori aleargă după glorie improvizată: fiț-ici c-o schîțișoară, fîț-colo c-mi reportaj și, gata cărțulia-n două copci. Se vorbește mult despre caracterul activ al scriitorului contemporan, care n-are voie să zăbovească cu condeiu-n călimară, asemenea pușcașului în tranșee. Găsea că este într-adevăr nevoie de o literatură a eficienței imediate, operantă ad-hoc, o literatură de infanterie. Ana îl admira pentru fericirea de-a avea un ideal, acela de-a se irosi ani de zile în perspectiva unui scop. Ea nu avea niciun ideal, dacă-i vorba să înțeleagă prin asta dăruire totală, ceva incluzînd sacrificiu, neprevăzut... Restul esle obișnuință și mers cuminte, Petre SloenrMu: Un briirag 33 uniform. Ca viața ei: școală normală, facultate, dăscălie. Cu oarecare zbatere, ar fi putut rămine în București, ca asistentă la facultate; ori să-și facă Ioc într-o redacție, într-o bi- bliotecă. Să se mările cu el nu putea fi vorba — stabiliseră un consemn de la început, — Eu nu sini în stare să-mi duc grija mea, dar a unei familii! recunoștea zîmbind simpatic. Eu familist ? Să fim serioși. Și adăoga un amănunt, de care Ana se agăță multă vreme, după aceea, cu o licărire de nădejde: — ... Ce-1 puțin deocamdată ! Adică, ce-1 puțin, deocamdată, nu se însoară. Mai tirziu... asta-î altceva. Amîndol erau convinși — tacit — că o independență totală ar fi prielnică scopului lui. Ba, Ana a făcut din asta un motiv de respect în plus pentru el și pentru sine însăși. Nu oricine este în stare să-și limiteze cu bună știința dragostea, să-i rupă cursul, pentru a nărui mai curajos către steaua lui. Ana era dintre acei oameni pe care viața i-a minat de-a dreptul în linia întii a fron- tului ei. A intrat in profesiune pieptiș. Cînd de abia se obișnuise cu munca la catedră, au numit-o directoare la o școală sătească, unde cadrele didactice — vechi localnici cu animo- zității belfereșli scîrbos îndătinate — se mîncau ca viespile. Anii aceia, cu greutățile legate de însușirea virtuții de a conduce oameni, cu grijile începutului de căsnicie, cu lungi și glo- duroase drumuri la raion, au maturizat-o de timpuriu, l-au cultivat simțul măsurii și al pru- denței și — recunoștea cu glumeață mîndrie — au dăruit-o cu un car de înțelepciune. Parcă pierduse însă ceva din feminitatea aceea discretă, din grația care-1 cucerise cîndva pe el („grațioasa mea domniță" — așa o mîngîia). Amintirea lui n-o pierduse și era convinsă că și el o iubește cu aceeași delicatețe care-l caracteriza. De aceea, în vălmășagul de obligații profesionale și treburi obștești, ca deputată (iar s-a stricat moara comunală... Stan Păpușă nu-și plătește autoimpunerea), de lucruri uneori cu totul în afara preocupărilor unui intelec- tual, dosarul acela dintre cursuri universitare rămînea privilegiul ei de poezie și plăcut mister, de așteptare cuminte, împăcată. A-J fi deschis însemna nu atit o jignire a consem- nului stabilit, cîl dizolvarea mirajului în apă chioară. Era în dosarul acela ceva din su- fletul lui și-al ei — cu siguranță 1 Nu se poate ca în mulțimea de personaje și înlîmplări ce populează maldărul de iile, să nu fie și ceva din firea ei, măcar un gest. Cititorii se vor întreba : cum o fi arătînd în realitate această femeie? Așa cum și ea se întreba, în tulburată admirație, despre modelul uman al Natașel Rostova. Tolstoi ?! O, nu! Nu se gîndea ea acolo și însăși evocarea acestui nume, în asemenea împrejurare, o făcea să roșească. Nu se gîndea ea «colo, să fim serioși, domnilor! El va fi, totuși, un autor citit și stimat, va creea o literatură de pasionante dezbateri tinerești. „Preludiul fericirii" va cuceri prin mesajul lui proaspăt și luminos. Știa, din citit, că sînt cazuri cînd o idee mare face scriitor dintr-un om chiar mai puțin înzestrat. Ori nu putea fi vorba despre el. Anei îi plăcea cum reflecta c! despre viață, cum tăia firul în patru față de orice reacție a cuiva, care nu corespundea codului său moral. Ce uimită a rămas ea cînd a aflat că a ghidi este un mod de a produce direct, de a lucra. Știa șl ea că gîndirea este o activitate, dar nu văzuse pînă la el pe cineva care să-i dea aspect de îndeletnicire practică. Uneori, vizi- tîndu-l acasă, il găsea sub plapomă, înfofolii pînă sub nas. — Ce faci ? — Gtndesc. — Avem curs de estetică. Da, util, intr-adevăr, dar ia lu notițe că și eu fac tot estetică. Estetică aplicată : gîndcsc un subiect, „Era tare simpatic!“ zîmbl în sine Ana. ccrcetînd cu ochi îngrijorat cum se moco- șește bărbatu-său, ca să aleagă cîrlige dintr-o cutioară de tablă. Ana constata stînjenită că argumentul ei de poezie șl plăcută taină, dosarul cu ma- nuscrise. o domina, îi crea adesea o stare de nemulțumire față de sine. Uneori, prinsă în atîtea gînduri de du-te-vino prin sat, uita de el și se simțea o vreme puternică și mîndră. Erau împrejurări cînd munca îi dădea impresia unei lupte, mai ales în anii ofensivei pentru cooperativizare, cînd a irosit atîta energie sufletească și a călcat atîtea noroaie, să-i ajungă pe-o viață întreagă. Ba, se întîmpla să îndure uneori jigniri din partea unor indivizi: „Mai bine ne-ai slăbi din lămureală, domnișoară și te-ai mărita, că te-ai acrit de tot". Descoperea insă de fiecare dală țărani care o prețuiau mai mult decît se respecta ea însăși. Găsea cîte un căpăținos care îi tăia de la bun început entuziasmul, dar care totuși consimțea să facă cerere: ..Dumneata ești o doamnă învățată, cu carte, știi mai multe decît noi. Cum dracu’ atunci să vrei răul omului ? Că, din cîte știm și noi, cărțile îl învață pe om mai bine. Hai să bem o oală de vin și să fie cu noroc!...“ 31 PcCft S«oe»c*cu: Un briccaț Venea acasă, se trăgea lingă sobă și își curăța cismulițele de noroi. O împresurau din toate părțile gindurile, iar mulțumirea de adineauri pierea. Se trezea că n-a citit de luni de zile o carte, că ziarele zac teanc pe fereastră, că-i este dor de-un spectacol sau de-un concert. El o lua adesea la Ateneu. Era tare amuzant, după aceea, cind se întorceau acasă și el imita vreun dirijor temperamental. își prindea cu bolduri pulpanele pardesiului, făcîndu-i coadă, ca la frac și ieșea din cameră, pe coridor. Intra apoi cu figura voit spiritualizată, complimentîndu-se copleșit, cu mina la piept, către închipuiții spectatori. Și — toc-toc-toc! cu creionul într-un scaun — adică in pupitrul dirijoral. Cu gest magic ridica bagheta deasupra capului și marca nervos începutul Simfoniei a 5-a: du-du-du-duu 1... Cînd ispră- vea, se întorcea la public zburlit, cu cămașa ieșită pe alocuri din pantaloni, moțăia caraghios, ca iapa la arat, cînd se apără de muscă. în sîîrșit, se înclina către Ana și ii săruta mina așa cum știa numai el, cu colțul gurii. în jocul lor ea era concert-maestrul... Ana își curăța mai departe cu un cocean de porumb noroiul de pe cismulițele lucrate cam grosolan de-un cismar de țară și dintr-o data viața pe care o ducea îi apărea prozaică și anostă, pe lingă preocupările lui și ale ei, în eventualitatea că ar îi rămas cu el acolo, la București. Amărăciuni dureroase încerca după ocazii festive, cînd avea cu adevărat conștiința valorii ei de intelectual și cetățean. Participa la diferite adunări de la raion sau regiune și o alegeau în prezidiu; venea vreun reporter să scrie despre școala ei; după împărțirea pre- miilor, era obiceiul în sat să-i conducă pe director acasă cu corul elevilor și să-t pună coroană de flori pe cap. Ieșeau oamenii pe la porți, o aplaudau și-i urau sănătate. Era convinsă că nu-și poate dori o maî mare mulțumire. Și totuși, cînd rămînca singură in cămăruța ei simțea că nu se ridică la înălțimea lui și-i venea pur și simplu să arunce in foc dosarul acela. Ar fi fost însă de prisos, pentru că autorul tainelor dinăuntru rămînca mai departe în sufletul ei, îl imita în gesturi, la îmbrăcăminte și mincare, în preferința pentru cutare gazetă, pentru un autor sau altul, pentru expresiile lui favorite: „Să fim serioși, domnilor”. Măritîndu-se — și probabil c-a făcut-o ca să scape de singurătate, să capete măcar iluzia independenței — introdusese în casă toate aceste obișnuințe. Soțul, pe unele le primea socotîudu-le firești, pe altele le suporta de dragul ei. Era un om blajin, așezat și, în sufletul lui, dragostea pentru soție se unea cu respectul pentru „doamna directoare nume dc prestigiu intelectual în întreaga regiune. Colindati zile întregi într-o trăsurică pădurile ce țineau de ocolul Iui silvic, cu pușca între ci și cîinele vînturînd țărîna, în urmă. Duceau o viață de conac, de vînătoare, de hamac și cafele băute afară, la lună, sub paltini de o vîrstă venerabilă, Turgheniev. Inginerului nu-î scăpa stăruința discretă a „doam- nei directoare" de a-1 interesa în probleme subțiri: „Filmul după „Bătrînul și marea" e o realizare pirpirie, cu toată ideia lui grozavă și efortul actorului ca Spencer Tracy". Sau: „Nu ți se pare că Evtușenco Asta-i o spadă ageră Soțul era un partner docil și plăcut, măcar că uneori făcea față în virtutea bunului simț. Era un consumator modest de artă spre deosebire de ea, care era o ahtiată și tocmai dc aici îi veneau unele decepții. Dacă asculta la radio „Nora", rămînca sub slăpînirea ei scara întreagă, iar dimineața sc așeza la cafeaua cu lapte gindind la idila sfioasă dintre Dr. Rank și presupusa păpușică a casei, fermecătoarea doamnă Helmcr. Și în timp ce Ana reproducea mintal gestul energic al Norei, dc repudiere a vieții conformiste și meschine, bărbatul constata scîrbit: „Pe porcul ăla dc Fane îl sancționez, feri s-a îmbătat și mi-a rămas parchetul șaișpe nemarcat. Porc 1“ Atunci se stăpînea cu greu să nu trîntească ceașca de masă și își amintea iarăși de el. Ciudat: nici o dată, în gindurile ei, nu-i spunea pe nume, ceea ce sporea latura de taină a relațiilor lor. li zicea el. Ana închise cu un gest repezit ziarul pe care-1 urmărea absentă, și ieși în calea fetiței. Aceasta căuta o gălețicâ șî n-o găsea. După zgomotoasă cotrobăială prin toată casa, o aflară sub adăpătoarea de la fintinu. — Nu înțeleg de ce nu vii și tu cu noi ? mormări soțul, în timp ce migălea să descurce plasa de pescuit, Ea schiță un gest de împotrivire plictisită. — După cc c-am stat singur atîta timp, ajtcptîndu-te să vii de la București... se tîngui de data aceasta bărbatul. — Ți-am explicat, dragă, de ce nu merg și nu-i nevoie dc insistență. își reluă presupusa lectura și gesturile calme, aproape leneșe ale soțului, în descurca- rea plasei, o scoteau din sările. „Dacă arde casa, ăsta îți caută tabachera și papucii, în loc să sară pe fereastră", — Veniți tîrziu ? se informă înlr-o doară, căci ii era teamă să nu izbucnească. Petre Sloenescuir Un brh**g. — Probabil, Dau și pe la Fane. S-a îmbătat, dobitocul, și parchetul șaișpe...Pe urmă, chestia cu caprele lui Furnea, acarul Mi-a prăpădit lăstarul din crîngul Ciutacului. 11 rugă să treacă cu vederea paguba. O să găsească el o acoperire. Bărbatul nu promise nimic. Venise în ajun de ia București, unde se zbătuse pe la minister, pentru urgentarea construcției noii școli medii. își aminti cum o tmbia el sa mănînce, cind ii intilnise, întâmplă- tor, într-un restaurant ; cum se apăra zăpăcită de politeța lui zgomotoasă, de interesul exa- gerat pentru mîncare — la. Ana, servește creier pane. Tn chestii de creier pane, ăști-s maeștrii smeriți. Și o privea cu protecție honomă, ca pe-o ființă mititică și plăpindă : — Așa dar, doamna directoare... Frumos 1 Ana era fericită să-l întîlnească înlr-a asemenea împrejurare, după ani de zile de despărțire. Avea prilejul să-i arate ce a realizat ea în viață: — Să vezi, eu sînt directoarea unei școli. Construim un local nou, in care vă luncțlona ți școala medie. Și uite că vine toamna șî... Mai poticnindu-se, mai Iwnd-o razna, îi debitase emoționată acea încurcată istorie care i-a scos peri albi. Felurite expresii contabilicești — litigiu, deturnare de fonduri, cont blo- cat — trezeau pe fruntea lui o încrețire plăcută, care-i făceau O poză simpatică șl-1 oprea din mîncăt. — Sper că mă urmărești, nu? se speria Ana, clipind repede, convinsă pe jumătate că în afară de acele cuvinte ciudate pentru el și de tonul pornit al ei, ca povestitoare, nu-i reținea altceva. Oricum, socotea Ana, era tare simpatic cînd se strîmba a nepricepere 1... Și, totuși, Anei nu-i plăcu să evoce continuarea discuțiilor pe această temă. I se părea că el nu-i înțelege zbuciumul și rostul alergăturii. El se consacrase teatrului, E un mod mai direct și mai plastic de a-ți proiecta ideile — zicea — întrebase dacă citește „Teatrul" Nu?! Adică, are dreptate; la țară... Păcat! Ar ti cunoscut unele opinii ale sale în legătură cu teatrul de idei. A publicat un studiu de substanță in aceasta privință. Dar „Cinema ’ citește? Nici „Cinema"?! înseamnă că n-a văzut articolul lui consacrat așa numitului roman cinematografic. In sfîrșilul stagiunii, i se reprezintă o piesă la Pitești. Alta e în studiu la teatru] unde lucrează în calitate de consilier literar. Luat de atâtea preocupări ale teatrului, a întrerupt, deocamdată, lucrul la „Preludiul fericirii". De altfel, o reface total, adoptând subiectul unui mod mai alert și mai laconic dc desfășurare. Va aplica, de fapt, concepțiile sale privind romanul cinematografic. Așa cum era proiectată, cartea aducea mai degrabă a eseu filozofic. S-ar putea să iasă un lucru viabil, sau o porcărie. Chiar atunci cînd vorbea despre sine era apatic, indiferent, parcă ar fi îndeplinit o obligație plicticoasă. „In sfîrșit, astea mă privesc exclusiv pe mine" — ăsta era tonul. Și de ce atîta prisos de informație ? se întreba acum, cu tristețe. Ana. Parcă și fără asta nu se știe că e un om deosebit și de viitor?! Bănuia c-a uitat-o in chipul ce-l mai comun cu putință și o cuprindea o nesfirșită milă de sine însăși și de el. Dragostea lor fusese un roman nescris, un obiect de artă și el punea simțire delicată in orice nimicuri ale raporturilor lor. Asculiîndu! vorbind acolo, în restaurant, nu mai simțea curiozitate pentru ceea ce scrie. De vreme ce în preocupările lui creatoare ea n-a avut și nu are nîcîun roși, lot scrisul lui e o tâmpenie. Înțelegea că exage- rează, dar simțea nevoia să se răzbune măcar prin răutate. Se întreba dacă nu cumva a devenit un îmbuibat, un nas în vînt, un crai (cind lucrezi În1r-un teatrul). Ii socotise totdeauna pc scriitori exemplare alese de conduită morala, ori un afecerist, un ajuns al literaturii, nu mai însemna pentru ea nimic, cu toate darurile lui. Teama că el s ar puica să fi jucat teatru și să n-o fi iubit, ii producea o stare dc neastâmpăr și neliniște și nu aștepta decît să se ridice dc la masă, să ia primul tren și, ajungind acasă, să răvășească dosarul cu scoarțe gălbui. ★ Un teanc de file scrise, de programe de teatru, scrisori, bilete de tren, așa arăta conți- nutul dosarului gălbui. Ana se așezase de-a dreptul pc covor, căutând mai întâi să pupă arecare ordine in ciudata arhivă. Primele file le dădu de-o parle, nu interesau. Erau notițe la literatură. El nu avea caiete, scria pe coaie dc hirtie. Alt teanc de notițe și le trecu repede prin mînă. Se opri asupra unei coaie scrise pe jumătate. Se plictisise, probabil, după primele Iraze despre dialectul megleno-romm. Nu-î plăcea dialectologia, literatura era slăbiciunea ei. In restul paginii, — inițiale, profiluri de fete, picioare văzute pe sub bancă, niște cavaleri in duel, un cuvînt încondeiat in formă de semnătură; Monserrat Alături, o notație: „Cind intr-o reprezentație actorii joacă așa ?i-așa, cam pe aceeași talie, iese un spectacol corect. 35 Prlrr ! t:R brice»! Cînd însă protagonistul e briliant, într-o trupă de dram ne-a jula, toți ceilalți par nițle cabo- tini ordinari ți spectacolul e o porcărie". 1 se păru interesant ți spiritual punctul lui de vedere. Vezi, ei nu i-ar ii dat în gînd ața ceva! Intr-un hățiș de cuvinte, identifică următorul vers: „Orașul somnolează ca o tîrlă cenușie, pe cînd tramvaiele — omide mecanice".,. înlătură hârtia cu zîmbetul cuvenit unei prostii copilărești. Ca orice scriitor, mai compunea ți el cîte o bazaconie, uneori. Se întâmplă. O coală o surprinsese prin frecvența dialogului ți dese îndreptări cu roșu, din toc în loc. Peste tot scrisese apăsat Ana, peste un alt nume, poate Clara. Ața i se păru. Simți că-i ard obrajii: numele ei! Doamne, dar tocmai asta căuta ți ea! Cili: — Dar înțelege, Ana și dezbracă-te! — Nu pot, mi-e rușine,.. — Ba, din contră, rușine este cînd stai îmbrăcată între oameni aproape goi. Aici e ștrand. Citi pe nerăsflale întreaga pagină, oprindu-se cu plăcere la numele ei, scris energic peste celălalt. Era o întâmplare a lor, cu mici deosebiri, însă: băiatul din povestire era muncitor ceferist, ea țesătoare, (El îi mărturisise de cîteva ori că are de gînd să scrie ceva din viața tineretului muncitor). Dar, catastrofă, continuarea povestirii lipsea. Ce absurd! Răvăși întreg teancul dc coaie ți nu mat găsi nicăieri numele ci scris cu creion roțu. Bănui că pagina aceasta s-a rătăcit dintr-un alt manuscris, care se afla, probabil, la el. Ana ar fi vrut să știe dacă povestirea mergea tot pe linia respectării adevărului nud de viață care o generase. în sufletul ei, se dădea lupta înlre o jenă formală ți voluptatea de a reconstitui... seara aceea : El se supărase, Ana l-a căutat acasă, hotărîtă să-i demonstreze că n-a făcut-o din incăpățînare. Plîngînd de ciudă că n-o crede și-a călcat pe inimă, și a dezgolii brațul drept pînă sus, la gîl. El a fost cu totul impresionat ți a început a-î săruta în neștire brațele goale ți lot așa î-a smuls bluza dc pe ea. Pe urmă, ea a plîns...pînă dimineața. „Prostii! se scutură Ana. Asta ne privea pe noi, literatura trebuie să intereseze pe toți oamenii și miezul ci să fie cit mai puțin cofetaresc". Găsea că, totuți, întâmplarea putea constitui oarecare subiect de literaturii, dacă s-ar merge pe linia efectului de surpriză, adică arătând motivul pentru care fata nu se dezbrăease la ștrand și nu purta nici o dată îmbrăcăminte cu minecă scurtă: Cînd era în liceu, a scăpat o lampă cu gaz jos ți era să ardă toată. Lau rămas de atunci niște urme urile de răni pe brațe. Și cum era o fată frumoasă... Pe manșeta unui program de teatru recunoscu niște versuri mai vechi ale lui : „Să fiarbă loate furnalele, Să ardă loate retortele, Să țipe toate sirenele. Pentru dragostea mea 1 Anis, Floare de cais, Dece mă lași s-alunec In abis ?" Cindva, poezia aceasta o dăduse gata, l-o recitise într-o seară, în grădina botanică. Acum o vedea ca pe-o mixtură searbădă de tango languros ți poezie trombonico-leribilistă. Alte strofe, găsite alături, îi accentuară starea de neliniște și dubiu care pusese stăpinire pe ea de îndată ce rupsese sfoara dosarului. „Frenetice mesaje vibrînd în zenit, Pendulind obsedant în vidul stelar Ca enorme trombe-n mări de eter, Penetrînd tenebroase halucinații., 0 știa ți pe-asla. Cum să n-o știe, că luase foc toată facultatea din pricina ei ? El a vrut s-o recite fa serată dată de anul lor. Ionel Dobre, secretarul UTM, s-a opus: „Mostră de filozofie disperată*'. S-au certat grozav, el i-a strigat lui Dobre că moare după Ana șî pentru că n-are cum să se răzbune pe ea, se răzbună pe el. Ana și ceilalți prieteni ai lor au părăsit demonstrativ serata, dezorganizînd programul ți strigindu-i lui Dobre că este un proletcultist, că LÎTM-ul a ajuns la cheremul unor aculturali. „Aici e vorba de aspirația tinereții spre sublim!" pleda cu disperare autorul poeziei, și Ana, cu toți ai lor, îi țineau coarda. Citeau acum aceste ciudățenii ți nu pricepea cum putea gîndi atît de găunos un Petre St«n«ca: Un brkeig 37 băiat deștept, tînăr și frumos; „Mă auzi, infinit ? / Sînt robul tău și-al nimănui / Și mă sfîjie mila neputinței"... Ce lunatic! Se cutremura ea ca de un fior de friff. O înconjura o teamă ciudată, ca atunci cind mergi pe-o stradă întunecoasă, noaptea, și simți in spate respirația unui necunoscut. O frică intimă, un fel de presimțire tulbure pusese atăpinirc pe ea de la început, iar versurile acestea i-o zădăreau. Răvăși în dreapta și în stînga grămada de liîrtil, ftirînd de ici o frază și dincolo alta, neputind rezista mai mult. Simțea că lipsește ceva din această lectură care se prelungea, eșuînd în uniformitate. Peste tot dragoste și iar dragoste între artiști și admiratoare minore, sau altele în prag de senilitate. Și la tot pasul numai Kant.,.cafea...Tintorctlo... interviuri,.. Oershwin etc, Și ceea ce-o uimea pe Ana era vorbirea prețioasă și șchioapă a personajelor. Iar el cînd ii povestea subiectele la care lucra era atît de plăcut, de divers și firesc în exprimare! Și, ca un făcut. în cursul unor asemenea lecturi, în capul Anei se amestecau în talmeș-balmcș „floarea de cais" Cu „pene- trind tenebroase halucinații". Ei, comedia dracului 1 Cum de-i plăcuseră cîndva tîmpeniile astea ?! Ca să-și domolească nervozitatea, sc hotărî să caute ceva mai suportabil ia citit și mai apropiat de viața obișnuită. Din cîteva replici și fraze chinuite în modificări pe-o nîrtie, înțelese că are în mînă o poveste cu cooperatori. Era vorba de-un caz de sabotaj: soția președintelui cooperativei, în amor cu inginerul, băiat sclipitor, și inimă tandră, altminteri — bandit redutabil! Urma o noapte de păcură cu ploaie și fulgere apocaliptice, inginerul fură condica de zile-muncă, iubita îl moraliza intr-un lung și mălăieț rechizitoriu politic. Și ropote de copite și pistoale și urmăriri ca-n Far-West. Către sfințitul istorici. Ana izbucni într-un rîs cu sughițuri. Totul era atît de naiv și lipsit de-o cunoaștere elementară a realității, de caraghios prin tonul serios și cu totul pretențios al autorului, care-și închipuia că spune niște lucruri extraordinare. Și se amuză mult și bine, uitînd deocamdată „tene- broasele halucinații" și fncercînd să-și imagineze pe „subtilul" bandit, care are nevoie de o noapte ca-n filme ca să sustragă niște acte pe care le-ar fi puiuț lua ca din oală ziua-n amiaza mare; de altfel, lucru inutil, căci evidența muncii colectiviștilor exista și sub alte forme contabile. Cînd se potoli, constată că M amuzase de scrisul lui, și de el! își puse mii oile la ochi cu rușine: A rîs de el ca de-un tip bățos care, câkînd strimb pe trotuar, cade în mod caraghios În1r-o băltoacă. „Bine, dar cum se poate să-ți închipui că asta e literatură! Zău, să fim serioși, domnilor" ! Presimțirea aceea vagă începu să prindă contur și inimile ci răvășiră cu furie prin hîr(ogăria de pe covor. Printre notițe dezordonate și versuri prinse din zbor, găsi pe-o coală, desenate, un briceag cu chip de pește și lamă boaniă, de acelea care nu-s bune nici de tocat ceapă, și o spadă numai sclîpăt și tăiș. Ana privi imaginile cu un rictus rece, batjocoritor. în efuziunile lui lirice pe tema perspectivelor la care visa, revenea mereu acest autoimperaliv pe care nu se știe de unde-1 ciupise : „Nu vreau să fiu in briceag ! Vreau să fiu o spadă inteligentă! O spadă de Toldeo 1" Ana sfîșle cu zîinbet rînjit hîrtia, o cocoloși gîfîind și-o aruncă spre sobă. O pagină împînzită tic sus în jos c-o singură pro- poziție „Ani$ este o grozavă", repetată de sute de ori, avu aceeași soartă. Și, deodată, se trezi c-ă dat de fundul sacului, că nu mai avea în fața ochilor decît un vraf de reviste, ziare, scrisori, Nici un manuscris! Despături cu grabă disperată cîteva reviste, in speranța că s-ar fi rătăcit între paginile lor vreun manuscris. Nimic. Intr-o casetă rezervată poștei redacției descoperi un semn abia vizibil cu stiloul, în dreptul unui nume. Era un cuvint rezultat din inversarea inițialelor lui — după cum deduse Ana. în dreptul numelui ... conspirativ — o corespondență de vreo două rîndtiri: „A scrie „Pe meleagurile noastre, a pășit în mantie arămie și conduri brumați mult așteptata toamnă", cu credința că se scrie literatură, este o iluzie destul de răspîndiU". Mai găsi un semnuleț discret într-o margine de „poșta redacției", acolo unde se răspunde franc, cu „deocamdată nu". Deodată, prlvirilc-i căzură pc-un plic al unei publicații literare lunare. 11 recunoscu după o marcă poștală, cu floare de colț. își aminti că l-a rugat să-i dea ei timbrul acela, că-i trebuia penlru colecția filatelică. El nici n-a vrut să audă, era supărat foc, din pricina conținutului scrisorii pe care o desfăcuseră împreună și lot așa o citiseră. Și nici n-avea dreptate să se supere, ea îl certase pentru asta, îl făcuse țîfnos și nas în vint. Căci, la urma urmei, cei scriau î Că fragmentul din „Preludiul fericirii" este interesant prin genero- zitatea ideii, prin maniera inedită de prezentare (Exact așa ziceau : maniera inedită dc pre- zentare) ; că el relevă un talent surprinzător de înzestrat, dar că spațiul limitat al revistei nu permite publicarea integrală. Este bine ca autorul să treacă pe la redacție, pentru a stabili, de acord cu aceasta, textul destinat publicării. El a pufnit mînios, zicînd că nu concepe să facă amputări, că literatura nu-i un cartof, să-l tai felii, Acum, Ana era cu toiul nedumerită: cum poate ti atît de inegal un om care scrie ?! O revistă de prestigiu spune despre el că-i un talent surprinzător de înzestrat, iar manuscri- 38 Petre Sloenesca; Un briceag «ele tui îl arată ca pe un ... Să zicem că ce a citit ea sînt lucruri de început, clar și aceste începuturi ar fi trebuit $ă licărească ceva. Pînă la urmă, își spuse, nu in totul convinsă, că ea nu are competența unui specialist șl păru a se da bătută. Dacă ei, oameni ai condeiului, spun „talent surprinzător" ... Căci ața zicea în scrisoare. Mergeau amîndoi către cantină, ci citea abia ingăimînd, surprins neplăcut de propunerea ce i se făcea în legătură cu redu- cerea textului. Prostul. în loc să se bucure că poate pătrunde, cu asemenea recomandare, în paginile celei mai apreciate reviste! Despături indiferentă scrisoarea și. sărind de colo-colo nodurile bătute la mașină, căută cuvintele care o interesau. Curios, nu le găsi. S-apucă să citească mai cu de-amănuntul, căci i se părea că obosise. Dar pe măsură ce parcurgea textul, clipea tot mai violent uluită, iar buzele întredeschise a spaimă parcă voiau să țipe după ajutor și se zbăteau fără glas, ca-n somn. Mototoli cu gesturi fără viată hîrtia în pumni șî, ducindu-i la gură, își înfipse dinții într-un deget: — Mincinosul 1,., Șî se prăbuși în pat, lovind perna cu pumnii. Textul corespondenței era cu lotul altul: Un scriitor în vîrstă, om stimat în lumea scrisului, își lua sarcina Ingrată de a demonstra unui tînăr că n-arc talent nici cit negru sub unghie, că a stărui într-o astfel de preocupare înseamnă amăgire și pierdere de vreme în dauna pregătirii pentru viață. — Hoțul! se cutremură Ana, printre spasme de plîns, descoperind că omul pe care-1 stimase era un fanfaron ordinar, în dizgrația pînă și a celei mai boccii și mai neinspirale muze, fn sufletul ei. decepția se unea cu rușinea. Nu pricepea cum de tusese atît de nătingă de se lăsase dusă de căpăstru, ca un cal orb. Descifra, scrîșnind dc revoltă împotriva ei însăși, sensul adevărat al «nor înlîmplări care ar li șocat de la început pe orice om cu picioarele pe pămînt. In primul rind, că el riu-i citise nici o dată nimic! Afară, bineînțeles, de două trei poezele pe care ea le rcînlîlmse aici. Literatura lui însă de rezistență, proza, n-o văzuse, 1i povestea însă niște subiecte foarte interesante. Ana își dădea seama că erau pastișări după lucrări apărute în reviste străine. El avea abilitate în învățarea limbilor stră- ine ți citea curent rusește, franțuzește, în facultate studia germana, Cum-necum, Ana știa că iubitul ei este o certitudine în literatură. însăși împrejurarea prin care ajunsese în posesia manuscriselor ar fi trebuit să-i dea de gîndit: La citeva luni de la terminarea facultății, l-a căutat în București. Se mutase cu o zi înainte, de la vechea gazdă și camera era cu ușile la perete. în șifonierul deschis, zăceau claie peste grămadă manuscrise, scrisori, tuburi goale de pâslă de dinți, ciorapi murdari... A venit apoi gazda, care, privind-o c-un zîmbel de compasiune, a întrebat-o dacă nu cumva a uitat la el ceva, „căci văd acolo niște ratrafuse" șî Ana s-a consolat împacbctînd acele „catcafuse". Nu-și mai amintea cum explicase atunci abandonarea ma- nuscriselor — probabil prin neglijență, căci era destul de distrat, ori poza neglijența ca să semene mal mult a arlisl. La puțină vreme, voise să i le trimită poștal, dar s-a răz- gîndit. Cert este că ea se considerase posesoarea unui inestimabil tezaur. Nu se întrebase, nici o clipă, rum de se ponte lipsi cu atita ușurință un scriitor adevărat de manuscrisele lui, de simțirea șî gindurile lui. Oricine și-ar fi pus această întrebare, ea nu. Ani de zile de dominație spirituală o despersonalizaseră, o obișnuiseră să gîndească numai în favoarea lui. Ea era un om oarecare, el o elită! Așa făcuse Ana și după ultima lor mlîlnirc, in restaurant. Fericirea de a-l vedea, teama că timpul trece repede și are atîtea să-i spună, o împiedicau să sesizeze adevăratul substrat al mior reacții ale lui, și le socotise mici glume și răutăți colegiale, sub influența unul pahar băut în plus. Din (oale astea. Ana nu reținea decît ceea ce ducea la stereotipa concluzie că „era tare simpatic 1" Acum, vedea lucrurile prin unghiul lor crud de lumină, Cu ce cochetărie făcută se strîmba cînd ea îi înșira necazu- rile cu șmnla cea rtouă! Ba. cînd i-a înfățișat audiența la directorul general, căruia i-a bătut cu pumnu-n masă, amenințind că nu se mișcă din cabinetul său pînă nu dă dispoziție telefonică secției regionale să-f la în cercetare „pe măgarii ăia cu construcția școlii", el pur și simplu a rîs: „Ana, Ana, mă uimești I Tu ești un copil teribil, Ana! Trebuie să recunoști că te-ai purtat cu lotul indelicat. Zău, Ana, o femeie deșteaptă și frumoasă-nepoli- tîcoasă !!! Să fim serioși!" Cam atit a înțeles el din zbaterea ei ca să intre copiii în școală nouă, la 15 scptemlirie. Ea ar fi trebuit să vadă că vorbele șî gesturile lui sînt lipsite de orice căldură și interes intim — cel mult o curiozitate convențională: Cu ce se ocupă șoțul ei ? Inginer ? îl acceptase concesiv: inginerii ăștia rurali sînt băieți de treabă.,. almin- terL.; Probabil însă cB-l mai instrucție ea. Copii are? Da?! Oo! (cu îngrijorare șî cochet reproș). Ce i-a venit?! Ea nu știa ce i-a venit. îi plăceau copii, era dăscăliță nu? Și apoi, trebuia să facă și ea ceva-n viață. El scrie, poate cărțile lui vor traversa generații, o dată cu ființa iui. Ea, ca om de rînd, face lucrul cei mai simplu din lume: dă viață unui om, cu Petro : l‘n brkttf 33 nădejdea că va licări măcar intr-O fărîmă de generație. Și mai e ți școala aceea. Ea va pleca, poate, urmîndu-și bărbatul, la pădurile lui — in Deltă, ori în Țara Domelor: școala va răm'nq acolo, C-0 picătură din munca ei. Iar el se hlizea insinuării, leal ral: „OS dă- ruire! Cu asemenea abnegație, nu-i exclus să ajungi statuie 1 Cel puțin un bust": „Aici a trăit ți a visat..." Se îngnfșase, făcuse gușă, plesnea de eleganță, de suficiență. — Pregătesc o pledoarie patetică pentru poezia filozofică. Și presărea grijilîu sare pe buza halbei, să dea gust berei. — Briceag ordinar | mirii Ana cu ztmbeț urît, ^imțînd o satisfacție sadică pentru apostrofa care-1 deconspira dinlr-o mișcare pe idolul ei. Fire-i a dracului de gioarsă știrbă! răsuflă ea gospodărește, zvîcnind sprintenă din pat și se apucă să siringă de pe jos hîrțo- găria aceia. O adună fără grabă, în silă, prtgătindu-se să apuce htrliile cu țoală mina ți le ținea ușor, doar de-un colț, cum țin țăranii găinile moarte — doar de slircul aripii cind le duc la marginea satului. Două ciocănituri în poartă o întrerupseră din scîrboasa îndeletnicire și fu mulțumilă. Era Fănică, un băiețel din vecini. — A venit un tovarăș dc la regiune. — Cine? — Cică inginerul, cică știți dumneavoastră. Și Inspectorul. Înfățișarea copilului cu maieu și pantalonași scurți, mușcînd dintr-un măr crud, ca și vestea adusă, fură ca o adiere. Împinse aproape brutal canaturile ferestrei pînă se izbiră de perete și rămase aplecată peste pervaz, în vilvăirea perdelelor care-i încurcau plăcut părul. — Venîți, doamnă directoare ? — Vine îndată doamna directoare! tresări ea cu buzele slrînse și începu să-și aran- jeze părul fără să se uite in oglindă: n-avea curaj. „Așa dar. a venit domnul inginer l Bosumflat, firește. Să vezi ce mai instrucție facem noi cu dumnealui ! 2i, așa, hai să ne aflăm în treabă ți, după noi, dumnezeu cu mila?..." De obicei, nimănui nu-i plac scenele penibile. Ana nu-si punea acum asemenea pro- bleme. Esențial era că se simțea eliberată de tirania unei sperietori și avea conștiința puterii și independenței ei spirituale, Dumnealui, scriitorul, ar fi spus că Ana se simte ca o spadă ageră. Ei, și ? De ce, la urma urmei, n-ar fi și ea o spadă, cind pretind asta niște fanfaroni care mi-s mai mult decît niște gioarse știrbe și idioate ? S-apucă să se-mbrace și se împiedică de hîrțoage. îl veni o idee. 11 chemă pe Fănică. — Uite, Fonică, am făcui curățenie-,, Bagă-Je-n sobă! Băiețelul începu să adune și gestul lui simplu de a îngrămădi in brațe acele catraîuse, ținind sirius mărul mușcat în mîna liberă, o făcu să se simții prost: — Știi ce, Fănică? Mai bine cu mătura, Fănică, așa, cu mătura... Ca să nu le murdărești... Așa, vezi! Șl acum, la foc cu dînsele ! Aprinseră focuh — Cum șuieră! Șșșl,.,se minună băiețelul, ciucil la gura sobei, în puterea verii. Flăcările care Se-nvolburează înăuntru ii stirnesc asocieri de basm . — Parcă-i balaur I — Parcă-i strigoi, mă ! Strigoi I — Nu există strigoi t protestează simplu școlarul. — Ba există. Vrei să-ți spun ceva ? In soba noastră arde un strigoi. îi șopti apoi misterios la ureche și cu degetul ta gură: Ia fii atent I la 1... PETRE STOENESCU 40 Pelre SKrciwMu: Ua brktiR OBIECTELE Obiectele tac și ascultă, sînt pești intr-o apă adîncă. Tac și ascultă. Nu le tulbură liniștea pașii, zgomotul pisicii pe scară, nu le tulbură liniștea viscolul nebun de afară. Obiectele tac și ascultă, Nimeni nu le tulbură liniștea. Numai timpul — vierme de aur Ic roade inima. O AMINTIRE Njfrugurii atirnau ca liliecii de grindă. Fluturii căutau disperați paradisul din preajma lămpilor mari „l'efromax". Transpiraii, dansatorii se scufundau în fluviul de junglă al melodiilor. „Domnișoară, inima mea vă aparține”. Șerpi-boa de hirtie viu colorată încolăceau regina balului suavă ca un înger de gips. De-a lungul pereților mamele grijulii păreau pinguini pe banchiză. IVi« Stelei: Obtwițle 41 intr-un coif, cu pușca Mannlicher strinsă bine între genunchi tînărul jandarm visa cum umblă prin pădure după flori și ciuperci. Aplauze, țipete : — o tombolă cu bucurii de carton sub nori de ode colon. (Era o sală-acvariu cit ape de fum, pluteau in ea siluete fără contur. era ceva intre toamnă și iarnă. Amin). MOARA PE APĂ Clinele coboară din lună și păzește în fereastra goală. Lacătul este ochiul mortului, curg din el curg lacrimi de rugină. Liliecii nu se mai trezesc niciodată ; păianjeni înegrifi, de mult întuneric socotesc zilele de cînd tot fes pește un timp. Șoarecele produce tărîțe de lemn acru. Plouă pentru ciupercile otrăvite din prag și pentru o pereche de urzici. Nu departe apa mingile oasele morarului. PETRE STOICA 42 Pcîirt SlMcăj D *m i n lire DRAGOSTEA $1 APELE MARI C/ ite, vin apele mari ! Se răzbună munții pe liniștea cimpiei. Cu săbii de brazi, cu scuturi din pintecele Umflat al cailor mor ți, Cu coifuri ascuțite de strigătul ultim Al minjilor răpuși la rădăcini. Coboară spumegind apele mari, Pustiind cimpia ... Luntrele răstoarnă spicele de aur. îngenunchează podurile ca tristele băl rine In Ziua Sînzienelor, ziua plecaiilor Pe apele fără întoarcere. Iar păsările zboară la firul spumei Urmind cuiburile rupte din copaci... E o teamă-n toți nervii întinși, In lucrurile de clorofilă, In făpturile legate numai și numai De pămintul cimpiei, liniștit... Vezi. dacă liniștea ne cuprinde dragostea. Și prea multă liniște ne îngoapă inimile, Intr-o zi ne va cuprinde teama, Teama aceasta de aptele mari. De apele care se adună-n noi, Fără să le știm, să le vedem, să le simțim. De apele care ne pindesc rădăcinile Dc aur, întinse în trupuri. Și vom rămîne pustiiți și plecați Ca spicele. ca plutitoarele cuiburi, Ca podurile rupte, asemeni bătrinelor Din ziua Sînzienelor... Deocamdată, apele mari Ne trec neputincioase pe lingă glezne, Pustiind cu negre bulboane Cimpia din afara noastră... George Sirm’ Dragostea ți apele noâri 43 SEARA REÎNTOARCERII NAVIGATORILOR J-^ste ultimul soare fără de dragoste ... Sini ultimii delfini in ochii fără umerii Bărbaților din inima lor ... Cel din urmă soare fără sărut.. * Luntrele străbune vor fi iarăși puse Pe ape, după prinsul comuti... Femeile iarăși vor rîde cu toți dinții. Unele spre altele, spăllnd cămășile Tatuate cu fire de tutun ... Și-n seara la fel de frumoasă Ca și seara cu lună din noaptea nunții, Femeile vor pune așternuturi curate Ca să legene In inima lor . Blonzii, bruneții, cărunții... IOANA D ' A R C ' oana d'Arc a fost arsă pe rug, neprihănită Ca florile de soc, ca miezul timpuriu de nucă verde, J fost arsă pe rug fecioara din satul Plin cu păcate de cer. Pe cînd era plină de dragoste i-a fost ars trupul Călătorit de patimi albastre... Dar au venit toate cele patru viaturi Șl cenușa de dragoste ascunsă a Ioanei Plutește incă în jurul pămintului: Din cînd în cînd coboară în părul copiilor, fmblînzindude trupul cu patimi albastre, Cald amețindu-i cu vocile din lună și aslre... M-am născut la numai două degete de copil de creștet Cu un cerc subțire de culoarea florilor de soc Și a miezului timpuriu de nucă verde! GEORGE SURU 44 GrorfC îfaftu Sear* rrrntMrceril navigatori tor profiluri critice — NWEUȘn ȘI POVESTITORI CONTEMPORANI — CAMIL PETRESCU Privite, de obicei, ca un moment pregătitor, al tatonărilor (sociale, filozofice și etice), ce aveau să aducă ia restructurările fundamentale din Un om între oameni, nuvelele lui Camil Petrescu par a nu sttrni, artistic vorbind, un interes mai deosebit din partea criticii și istoriei literare. Cele două culegeri (Turnul de fildeș 19+8, Cec care plătesc cu viața 1949), insuinind împreună un număr de cinci nuvele, de regulă, sint discutate în treacăt, fiind considerate ca elemente de legătură în evoluția scriitorului și, ca atare, nesolicitînd spi- ritul analitic al exegetului. De pildă, în studiul său dc paste 25(1 de pagini, R. Elvin (Cam# Petrescu, studiu critic. Editura pentru literatură, 1962) acordă nuvelisticii marelui scriitor doar două pagini și aproape jumătate, eu unicul scop enunțat în rîndurile pt cere le reproducem : „Concluzia care se impune după lectura nuwlelor este că s-a produs o înnoire în gin- direu fi simțirea scriitorului. Paginile sini, în primul ritul, interesante prin descrierea reali- tăților sociale și a ecourilor lor, eroii se urată mai puțin în detaliile propriei lor existente și gindiri, iar aceasta r concepută ca o Oglindă in care se reflectă societatea timpului (p. 117). O formulare j» cît de generală pe atit de puțin concludentă. Ar rezulta de aici că in ipostaza dc nuvelist Camil Petrescu, artistic, nu oferă prea multe satisfacții și că respectivele nuvele ar avea, în cel mai bun caz, o valoare documentară. Lucru inexact și nedrept, pentru că in cazul unui scriitor de talia și de structura creatorului romanului româ- nesc de analiză psihologică orice lucrare se înscrie în sfera artei autentice. Subestimarea nuvelisticii, deci, este echivalentă cu escamotarea uneia din fațetele realmente interesante ale operei lui Camil Petrescu. l-ară îndoială, cele cinci narațiuni au semnificația unui mo- ment de legătură, în sensul că, așa cum se exprimă B. Elvin, în de, „s-o produs o înnoire în gindirea și simțirea scriitorului". Dar aceasta nu ne-ar interesa prea mult dacă nam avea revelația unor împliniri artistice neîndoielnice. Ceea ce dă un farmec deosebit, singular, în ansamblul literaturii române moderne, personalității artistice a lui Camil Petrescu este extraordinara sa capacitate de a fi per- manent șl total inedit cu fiecare scriere nouă, deci capacitatea de a evita cu o dezinvoltură magistrală pericolul autorepetării, al autopstișării, deși, așa cum s-a spus adesea, în esență, creatorul dramei locul ielelor este reținut, pînă la obsesie, de o singură proble- matică : aceea izvorînd din studiul condiției intelectualului. Evident, o asemenea ciudată și rar înitlnită diversitate în unitate, nu se realizează doar cu prețul unui efort inventiv neîntrerupt, în planul materialului epic și dramatic. Aceasta este calea cea mai comodă de a da impresia de noutate, atît de senin urmată de scriitorii cărora nu le este, conștient sau nu, străin un anumit spirit mimetic. I.a Camil Petrescu, spre deosebire de un Cezar Petrescu, să zicem, ne surprinde noutatea unghiurilor de vedere, propuse de fiecare dată în vederea elucidării aceleiași mari probleme. „Demonul polemicii', atît de congenital scriitorului, se exercită tulburător și neostenit și în sfera propriei creații, cu o intensitate cel puțin egala cu aceea prezentă în confruntările cu preopinentii și adversarii din afară. Din acest punct de vedere, în treacăt fie spus, cred că intre Cărnii Petrescu și Tudor Arghezi, ca scriitori prin excelență problematici, există o izbitoare asemănare spirituală, tocmai în sensul acesta, al polemicii acerbe a creatorului cu șine. Nkoltc CLolunu; Camil i’elrrwu 45 Polemica deschisă a scriitorului cu sine, in nuvele, învederează insă prezența unor elemente cu iot ui aparte, ceea ce acordă inuiienlului un sens special. Aș spune că, de data aceasta, ideea căutării Adevărului absolut, proiectată pe fuidalul unor zbateri de conștiință, strunite, quaslabstract, conform unor axiome elice ce nu tac decît să reducă la neputință ieșirea din impas („Praida: Dumneata (Gelu Ruscnnu n.n.} pari obsedat de ideea de lege, de ideea de dreptate, așa pură,,, 0 dreptate absdiri pură, m o geome- trie?.." — Jocul ielelor, actul II, tabloul Vili, scena 2), face lot mai mult loc confrun- tării melodice cu realitățile și legile sociale ale lumii obiective. Drumul esle acela de Ea obsesia proiectării oarecum solipsire a generatorului pe ecranul exclusivist și diformant dl eului exacerbat la cunoașterea de șine, prin rapwlare hi concrctu. obiectiv, Dc aici, în genere, aplecarea scriitorului spre reconsliluirea atentă, revelatoare a cadrului gencral- oblectiv, intre ale cărui coordonate social-istorice evoluează eroul. ?!asat cu bună știință intr-un asemenea context, acesta din urmă, la rîndul lui, iți fondează efortul de auto- cunoaștere, de definire a propriei condiții umane, pe criteriul maăme! obiectivări și al confruntării cu generalul. Impresia lui B. Elvin că eroii din nuvele „se arată mai puțin in detaliile propriilor existențe fi gimtirn" este de domeniul aparenței, tocmai penru că, spre deosebire de împrejurările precedente, în chip programatic, scriitorul evită delimi- tările între social și individual, în decursul analizei, între cele louă sfere, existînd o organică întrepătrundere. Pe o altă direcție, aceea a tehnicii literare, efectele nu sini mal puțin revelatoare. In timp cc intr-un roman precum Paiul lui Procusi epicul obiectiv, de factură clasică, foarte frecvent, apare ca un element implicat în filonul mișcărilor lăuntrice ale personajelor, avînd menirea doar dc a ordona ți sprijini mersul acestor mișcări, în nuvele raportul este invers. Extrem de instructive, sub loate aspectele enunțate, sînt, în primul rind, nuvelele In care reapar personaje de o importanță determinantă pentru fondul problematic al operei dintre cele două războaie a lui Camil Petrescu. De cea mai mare atenție se bucură George Demetru Ladima, poetul damnat, gaze- tarul înlransigcnl și omul Inocent, nefericit și înșelat dc toți, pînă la ridicolul de o can- doare amară, din Patul lui ProCust. Celebrul personaj îți face reapariția in trei din cele cinci nuvele : Ca care plătesc cu triata. Mânușile șl Moartea pescărjrșuJrH. Erou central în prima fi în ultima, Ladima ca, prezență episodică în Mănușile, nu este mai puțin lipsit dc interes. In multe privințe, investit cu funcția de resonneur al autorului, in scrierea respectivă, vls-ă-vis de EoguieHle poetului ratat ți meschin — veleitar Mihai Oproiu, Ladima formulează cîteva adevăruri care, e limpede, exprimă însuși punctul de vedere tlbu al luî Camil Petrescu, Md — îl apostrofează Ladima pe Oproiu —, a spus cineva într-o ei... cineva care cunoaște ctamemi... dezgustai de oarecine; „Pcooltă în genunchi". Apoi râmase o clipă cu ochi fixși, privind in gind.,, A'of stntem revoltați cu fruntea în țarină.,. înțelegi tu?.. 1 n Cei care plătesc eu viața șl în Afcwfea pescărușului asistăm la o amplă recon- siderare Critică a ceea ce aș numi formula de viață a lui Ladima. De fapt, prozatorul iți propune, pe cil de subtil lot pc atît de direct, să denunțe incompatibilitatea refugiului in estetismul pur cu dinamica implacabilă a vieții sociale și isterice- Urmilrilld același scop, cete, două nuvele sc angajează la demistificarea individualismului estetizant al persona- jului din două direcții de confruntare hotărîEoare. In partea finală a nuvelei Cei care plătesc cu viața, răscolit tte măcelul uman prici- nuit de înăbușirea in sînge a grevei muncitorilor tipografi de la 13 decembrie 1918 ji încremenit (te imaginea contrastantă a protipendadei bucureștene ce iese senină și satis- făcută de la teatru, Ladima ajunge la această concluzie amară și ireversibilă: „Lrrdfma — notează autorul — înțelese și mai adine în Ce fel de compartimente, fără comunicare între ele, iremediabil opuse, se desfășoară istoria și se simți rătăcind între două lumi, cu un sentiment de condamnat, cu ochii arși de viziunea acestei „frumoase sile" de decembrie". Avînd un vădit substrat simbolic și moralizator, narațiunea propune dezlegarea tileu- lui de bată, apclînd la paralelisme dc situații epice și atitudini umane evident contrast ante. Intre ele se zbate Ladima. Inlrucîtva, sîntem martorii unei tehnici narative, amintind-o pe aceea teatrală a spectatorului în spectacol. Descrierea spectacolului cu frații Karamazov, in sala bine închisă a Teatrului Comedia, pe de o parte, ți reconstituirea fragmentară, pe scene colective, a reprimării grevei, pe de alta, vizează direct antiteza, Despărțite etanș, cele două spectacole desenează exact profilul social-moral al epocii. Convins din ce în ce mai mult că, într-adevăr, intre cete două lumi nu se poale stabili nici un fel de legă- tură, Ladima, aflat între ele, iți pune foarte deschis problema opțiunii, Din desfășurarea 45 NiCvIir CwUhh: c*mil gîndurllor ți din tUudinea sa față dc cele intîmplate în jur înțelegem că eroul lut Cărnii Petrescu este tot tai mult părăsit de iluzia unui neutrallsm intelectualizat. Pus în fața spectacolului teribi al morții, cutremurai Cum nu mai fusese niciodată în viața sa pînă acuma, Ladirna ac revelația unor adevăruri fundamentale, pe care nicicînd soUlovitlc sale de poet domut nu i le-ar ii putut procura: „încă odată, ca in toate împrejurările hatarttoore, prezent morții provocase p alegere pi l.adima avu Sentimentul unei frățietcĂi de dincolo de lum știu că oamenii aceia nevoiași îmbrăcofi erau semenii celor mai buni din totdeauna." In argumentrea „tezei", in afara evidenței factorilor obiectivi cu care eroul este confruntat, opțiune este sprijinită și de însăți situația proprie, in erarhia socială, cu toate consecințele efinltoriî ce decurg de aici. Ca atare, condiția de exponent al „muncii intelectuale",, cum ar zice Camil Petrescu, este nu odată relevată de-a lungul nuvelei. Mizeria materială, ndescriplibilii prin mîndria cu care e suportată și în Paiul lui Procusi, este frecvent și apsat reamintită. De pildă, aflăm că în ziua aceea Ladima nu mincase nimic „căci nu dusese nici măcar cei doi Iei, cîi costa acum, din pricinii inflației, un capufin cu două crnufi". Sărăcia lui este atît de desăvirșilu, incîl dc curînd demobilizat de pe front, esle evoii să continuie a se îmbrăca cu hainele militare. „Unul dintre cei mai irderesanți poți ai epocii — notează cu amară ironie prozatorul — era nevoit să apară astfel, ca d piu cat, deși era demobilizat încă din oara, fiindcă i se pierduseră tn timpul războiului binele civile și nu avea bani să-și cumpere alt ritul f" Spuneam că ‘xistă, in Cei care ptătescu cu viața, străvezii aluzii simbolice impli- cate in desfășuram epică, ți, în general, în întreaga construcție narativă- Deosebit de pline de înțelesuri în acest sens, îmi par înlîmplănle ți observațiile legate de evoluția celuilalt personaj entral al nuvelei, actorul Dinu Dorcea. La prima vedere, cazul straniu al acestuia (stări icmectane dc pierdere a auzului) ar putea fi considerat (deți, even- tual, răscolitor și interesant în sine) străin de ideea artistică a lucrării. Se știe însă câ scriitorul nostr n-a fost niciodată atras de ființele umane bîntuite de maladii fizio- logice congenitale,spre a le studia din punct de vedere strict clinic, ambiționindu-se a releva, pe linia tndiției dosloevskiene, efectele morale, psihologice iscate de asemenea cazuri patologice. Bolnavii din opera lui Camil Petrescu în măsura în care ei există (v. drama Mioara, de pildă), ajung în această situație în urma unor accidente din viață toarte precis deteriinaie ți explicate, în ața fel incit starea de infirmitate ce se mani- festă la un momet, dat apare doar cu o ipostază n existenței personajului în ansamblu. Cazul lui Din Dorcea, prea puțht analizat de scriitor cu scopuri în sine, este însă interesant pentru ieea generală a nuvelei. în fond, actorul Dorcea esle plăsmuit spre a i se oferi lui Ladinu o oglindă cît se poale de exactii in care să se privească. Cu o discretă apăsare pe resorlvile aluziei contrastante, ne dă de înțeles prozatorul, Ladima poate ii oricînd (totul depide de el) în locul lui Dorcea; prin pierderea „auzului", astfel, poetul „cu mustață dc pticar", nemaireceptind mișcările vieții de pe nîciuna din scenele spec- tacolului dublu la care asîslâ, are, obiectiv, șansa de a nu mai putea să comunice cu nimeni. In aceast împrejurare, Ladima. asemenea prietenului său actorul, n-ar mal putea „juca" cu ilmeni șl pentru nlnteni ți, rctrăgindu-se în sine, ar risca să fie strivit, „din greșelii", de una din forțele ce se înfruntă, tocmai pentru că s-ar afla izolat, pe pămîntul nimănui, incapabil să înțeleagă ce se tntîmplă în jurul său. Momen- tul în care Dorcea e pe punctul de a fi, pur și simplu, împușcat dc Către un soldat din trupele de represiuc, sintetizează însuți sensul problema! ic al nuvelei. Dacă în Cei are plătesc cu viața fuga de abstragere în zonele estetismului pur se produce, practic, pin demonstrarea ineficientei poziției neulraliste față de social-istoricul concret, în Afoarte pesr.urwțrdur aceeași operație esle reluată dintr-un unghi diferit, dar extrem de importat. Aici sîntem martorii destrămării uneia din Iluziile cele mai dragi intelectualilor din teralura lui Camil Petrescu. Același Ladima, măcinat și scirbit de mize- riile vieții de gazear incomod ți himeric și de acelea ale boemei umilitoare, este urmării în meandrele unor Cutări sisifice de a se reîntrema ți echilibra, sub toate raporturile, prin „reîntoarcerea la -atură". Dar caducitatea totală a regresiunii rousseauiste nu întîrzie prea mult să se ezvâluie. Fn opoziție cu optica tradiției romantice, în această nuvelă Camil Petrescu deionslrează că, în faza sa crepusculară, ordinea burgheză nu mai per- mite nici măcar onservarea unei asemenea iluzii, constind în refuzul civilizației mon- struoase a diavolvui galben, prin cufundarea în visarea ți reveria patriarhal-naluristă. Instalat într-na din odăile conacului ce aparține unui anume „taier" Dinu Dănoîu (e adevărat, in caiera cea mal modestă, dar vopsită, totuși, loată, în alb), și înconjurat de miresmele îmbietoare gle florilor din grădină și ale stepei dobrogene — asemenea Nlcaln- CiulitEU : Ctni Pcirr^-u 47 unor eroi angoasați din romanele ți nuvelele iui Andre Maurois —, Ladima speră să se purifice, prin evitarea oricărei atingeri cu lumea, cu oamenii: „Fuirț td — bas fuir I Je sens gue des oiseaux soni ines / ffbtre parmi Fecume inconnue el des cieujf', gîndește el, la un moment dat, recitind din Maliarme, Bineînțeles, aspirația nu se Împlinește, pentru că, în cete din urmă, concluzia indu- bitabilă cu carc răni ine eroul este aceea că „edenul" de tipul celuia al 1ui Dinu Dătioiu nu se cucerește decît cu prețul raptului, al necinstei ți al neomeniei, cultivate sistematic țî neabătut. Volubilul, bonomul ți atrăgătorul om de lume Dinu Dănoiu, insul cuprins de secrete veleități de mecenat („An: o cameră mai retrasă pentru dumneata, boier Ladima, să stai singur acolo și să compui niște versuri să te treacă în antologie"), nu-1, constată poetul pînă la urmă, decît un ordinar și sîngeros parvenit, din speța celor mai comuni cavaleri ai tranzacțiilor cinice în materie de conștiință. Proprietarul de la Dunighioi, „fost ofițer de adminsiirație, feciorul unui șef de gară de pe linia Filiași-Tg. Jiu", ți-a agonisit averea într-un mod care pe Ladima îl năucește, cînd află: „— Păi dumneata știi cum și-a făcut averea? Să fi-o spun eu. Nevastă-sa trăia cu colonelul Comăran, comandantul regimentului de roșiori, in care el (Dinu Dănoiu n.n.) era ofițer de administrație... Ea l-a tocat pe Comăran de averea lui perso- nală și l-a nenorocit, că pe urmă a trebuit să-și zboare creierii.. ■ Pezevenghiul ăsta îsi finea contabilitatea Ia punct, dar minca banii furați prin nevastă-sa. Dealtfel fi pe el l-a scos din armată tot atunci", Demistificarea e completă ți, spre deosebire de altădată, cuvîntul hotăritor îl are de spus, dacă se poate zice ața, luciditatea realității obiective, care se dovedește mult mai sigură decît cea individuală, canalizată în direcția confruntării eului cu o serie de percepte etice ți filozofice mai mult sau mai puțin abstracte. Și pentru ca să nu mai rămînă absolut niciun punct de sprijin care să favorizeze obsesia recluziunii, Ladima este zdruncinat din reveriile sale inclusiv pe planul erotic. Erotic e un fel de a spune, pentru că marele naiv din Pattd lui Procust, ne dă de înțeles nuvelistul, după experiența jalnică cu submediocra Emilia, preferă, acum, cufundarea într-un soi de obsesii erotice plasate în transcedentaL Cu imaginația lui febrilă, poetul, la un mod de o suavitate dramatica, devine eroul imaginar al unei posibile mari ți ideale iubiri, avînd drept parteneră pe defuncta soție a lui Dinu Dănoiu. Rccidivînd în sentimentalismul cel mai anacronic, tic o bizarerie ridicolă, care numai pe el l-ar fi putut prinde, Ladima devine protagonistul unei adevărate mistici sui-generis. Iată cum este descrisă strania obse- sie a incurabilului visător: „Alteori se întorcea mai devreme, se așeza pe banca dc piatră și privea ore întregi cete trei fotografii ale Adinei Dănoiu. O iubea ca un nebun, cu un nemărginit regret pentru ceea ce n-a fost și poate că ar fi putut să fie, cine știe, dacă s-ar fi întîlnit (...). Știe acum că ea juca frumos tenis, că Ia pian etnia Beethoven și Chopin... Știe și cum a mură... S-a închis în camera ei de sus și și-a tras un glonț de revolver în inimă... Tn inimă, ca și cînd a vrui anume s-o pedepsească. Citește pe monument: ...Adina Dănoiu, 17 april IM? — 17 octombrie '1912. Așadar a fost într-o seară de octombrie... Intr-n zi reală a sa ptămînii care purta un nume cu zilele de astăzi... Să fi fost simbătă seara ?... Precizarea asta a zilei — conchide prozatorul — gindirea acestei precizări îl integra într-un concret care îl destrăma tot". Episodul final — moartea pescărușului — are valoarea unei apoteoze tragice (e cumva o aluzie sau o replică la drama cehoviană?) și duce la ultimele consecințe pro- cesul de „deziluzionare" al eroului. Perfecta amoralitate a lumii lui Dănoiu, ridicată la rangul de reflex intrat în sînge, se dezvăluie atunci cind acesta împușcă nevinovata pasăre — simbol al purității visului ți al ingenuității imaculate, — fără nici o tresă- rire a cugetului. Episodul îl administrează lui Ladima lovitura de grație, lovitură explicit formulată în replica înmărmuritoare a lui Dănoiu: — „Boierule, da'nu știi să te stăpinești... Păi, ce-ai face dumneata la vînalul că- prioarelor ?" Redus la tăcere, cu ultimele iluzii ucise, Ladima părăsește locurile himerelor sale. Cititorul rămîne cu convingerea că, din acest punct de vedere, eroul lui Camil Petrescu s-a vindecat de boala sa pentru tot restul vieții. Avînd poate organizarea materialului epic într-un chip prea străveziu demonstrativ, oarecum tezist (dar (-amil Petrescu a fost întotdeauna un marc scriitor cu teză!), Mănușile >i Turnul de fildeș propun ți ele puncte de vedere avansate în dezbaterea finală a proble- maticii întregii creații a scriitorului. 48 In ambele ne întitnpină aceeași detașare critică, și un extrem de ascuțit simț al dife- rentierilor și al nuanțărilor. Semnificativ, în aceste nuvele, îmi pare faptul că, pentru primă dată în scrisul său, Camil Petrescu nu mai abordează studiul artistic legat de con- diția artistului în societatea burgheză din perspectiva adeziunii sale necenzurate la desti- nul personajului, Se deduce limpede că, pentru scriitor, acum, breasla artiștilor nu se prezintă ca o categorie socială omogenă, unită indestructibil, conform cu faimoasa teorie de sorginte platonician^ a noocrației necesare. Criteriul mentalității și al apartenenței de clasă este, de data aceasta, suveran, atît în ce-l privește pe poetul Mihai Oproiu (Mânuțele) cît ți pe pictorul Paul Lomonescu (Turnul de fildeș). In cazul lui Mihai Oproiu (cu o detașare critică, pe care la un creator de structura temperamentală a lui Camil Petrescu numai adoptarea unei concepții filozofice clare și ferme, științifice, o explică) ni se sugerează că in aprecierea situației individuale, dincolo de starea de fapt generală, atitudinea personală concretă nu poate fi ignorată. Dimpotrivă. In opoziție cu majoritatea covîrșitoare a personajelor sale, scriitorul, acum, plăsmuiește ceea ce aș numi un personaj înzestrat cu un „suflet slab". Poziția de „victimă a istoriei", la .Mihai Oproiu, se materializează intr-o formulă de viața de un biologism larvar, ali- mentata exclusiv de invidia sa meschină față de cei care dispun de bani și dc averi. Așa se face că Mihai Oproiu, spre deosebire de un Ladima, trăiește chinurile ratării la nivelul dorinței de a deveni și el unui din cei puternici prin bogăție, de a se înfrupta șl el, cu o lăcomie jalnică, penibilă, din marele banchet al vieții burgheze. Paradoxal, ceea ce pentru Ladima constituie izvorul măreției lui tragice, la Oproiu, nu este decît sursa alunecării în degradare și în compromis moral, prin dispariția treptată a demnității individuale. Cu o ironie de o causticitate vag disimulată, scriitorul își sancționează nemilos eroul, atunci cînd ni-l arată, la urmă, respins de cei cărora era dispus să ic devină aliat, e ade- vărat un aliat mai mic, dar, în definitiv, un aliat, intenția lui Oproiu de a încheia pactul respectiv cu fastul său coleg de liceu Dimianu, unul din puternicii zilei, nu se soldează decît cu un gest superior condescendent, de o milă ciocoiască din partea acestuia: „— Uite pentru o trăsură/ Mihai holbă ochii, dar amicul continuă plin de o reală prietenie... Și, uite ce... Nu-i mai cere, dragă, lui D, bani pentru poezii. N-ai idee ce proastă impresie fad... Mut bine, cînd n-ai, cere-mi mie un pol doi acolo. Și strînse apoi mina moale a prietenului său, care zimbea ca un dobitoc". Dirijat metodic, din cîteva unghiuri esențiale, studiul condiției intelectualului-artlst, in nuvele, se completează cu acela aplicat lui Paul Lomonescu (Turnul de fildeș), per- sonaj cu lotul singular in ansamblul creației lui Camil Petrescu. De data aceasta, este- tismului autonom, practica abstragerii față de lumea înconjurătoare, închiderea ermetică în faimosul „turn de fildeș", are la bază un punct de plecare cu totul nou, Paul Lomonescu este un impostor în sensul deplin al cuvîniului, dar de un fel deosebit. Fostul fecior tic casă, care grație unei metamorfoze abil dirijate de ambițioasa șî dizgrațioasa Irena Romescu (devenită Irena Lomonescu) pozează în pictor celebru, este expresia unui gen de parvenitism cu totul inedit. Ajuns în această postură privilegiată, insul afișează o morgă de mare estet, compunîndu-și o mină de artist suprarafinal, capricios și extraterestru, în stare să-i stupefieze și pe cei din jur, care, dintr un snobism teudalociocoiesc. îl cultivă cu pasiune. Fostul Dumitru Găman, ca altădată un Dinu Pă- turică, dar pe o altă traieclorie, „crescut între sufragerie și ferestruica de la bucătărie", acum „pictor modern ta Paris", afișează cea mai deplină astralitate în relațiile cu con- ligențele exislenții diurne. Arivist și impostor de o speță neobișnuită, Lomonescu, prin ființa sa, relevă treapta cea mai de sus a exacerbării estetismului, aceea a monstruozi- tății și a crimei: „— Pentru mine — spuse abjectul rafinat — singura crimă este urăfenia. Mi-am însușit de mult părerea amicului meu Laureat Taillade: Que tn’imorte le crime, potir ou ițite te geste soit beau". Păcat că în vederea argumentării acestei trăsături definitorii, prozatorul nu se mul- țumește cu notarea extrem de concludentă a reacțiilor personajului și cu desenarea sigură a cadrului, introducînd un lung episod final cu totul neorganic încadrat în țesătura generală a nuvelei. Episodul cu apariția pictorilor tineri, confruntarea lor cu Paul Lomo- nescu sufere evident de acel ,piftii demonstrativ", pi care G. Călinescu îl reproșa scrii- torului în legătură cu scrierile sale mai vechi (istoria literaturii române, p, 660). Nu mai puțin interesantă, pentru mutațiile ce au loc în concepția artistică a scrii- torului, este reapariția, în nuvela Turnul de fildeș, a unor personaje din drama Jocul Nitnlae CtelMftU! CftMliI Pi-lrt-fcu 19 ideilor; Șerban Șaru-.$inești, Maria Sinești, Trena Romescu și Gelu RusCămi Exceplîndu-l pe cel din urmă, de data aceasta, sesizăm o sigură detașare critică a scriitorului față de celelalte personaje. Este evident că, aici, locul primordial nu mai iste deținut dc confruntarea ideilor absolute ș a pasiunilor devoratoare, care, altădată, htr-un fel, erau parcă menite, în concepția scriitorului, să plaseze conflictul dincolo dc imitele realului social-politic șî astfel să-i absolve de vină pe protagoniști. Politicianul Sixești nu se mai străduiește, precum în Jocul ielelor, a-și teoretiza comportamentul, ci își exercită rolul de puternic al zilei, deschis, cullivînd o ostentație cinică ; Irena e departe de a mai fi boieroaica filantroapă și umanitaristă de altădată, acum apărind într-un portret, fizic și moral, de un grotesc șl o veninozitate nedisimulate. Deosebit de clarificatoare sînt însă schimbările de replică, confruntările dintre Gelu Ruscami și Maria Sincșii. Devenită cu totul terestră, aceasta din urmă e departe de a mai face dovada acelui inconformism sublim din Jocul ielelor, sfidind de dragul iubirii absolute, prejudecățile și convențiile. Dacă îl imploră pe Gelu să nu divulge scrisoarea din care rezultă că soțul ei este un criminal odios, o face, fără echivoc, spre a evita scandalul, pe cînd în piesa de teatru, datind din anii 1916—1917, acest fapt îi era total indiferent. Interesată în exclu- sivitate de propriul confort moral și sentimental, dar și vanitoasă în același timp, femeea aceasta nu acceptă să reprimească scrisoarea respectivă, dar încearcă disperată să-l convingă pe fostul iubit să n-o utilizeze. Crezul politic al lui Gelu Ruscanu i se parc total abernat și de aceea nu ezită să-l compătimească pe acesta pentru „rătăcirile" lui. „— Ce-a făcut din tine politica asta ? Getule, ce suflet gingaș aveai... Ce-a făcut din tine ?.. " Replica promptă a lui Gelu (de data aceasta echilibrat, sigur pe sine, străin de crispările de altădată, pricinuite de jocul de un tragism sublim și himeric al ideilor) nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra „corectărilor” structurale operate de scriitor. Răspunde Gelu, Măriei: „— Nu crezi cu pină și aici nu ne înțelegem ?...In părerea asta tare o ai despre politică. Pînă si aici vine ecoul lumii acesteia triviale. Tu crezi că „a face politică" înseamnă a-fi face meseria din a parveni cu orice preț (...). Dar mai este o altă politică de care ei par că n-au auzit niciodată, Este să lupți pentru ca semenii foi să ’nu fie exploatați, să nu mai ducă o viață de animale înjugate, să lupți pentru ca oamenii să fie mai liberi și mai fericiți,. Valoroasă mai ales prin notațiile oarecum de jurnal, care reconstituie impresionante și ample scene dc război, in genere atmosfera momentului, Un episod (inai mult în accep- ția virtuală a lucrurilor, pentru că, epic vorbind, și mai ales din perspectiva caracterelor nu prezintă un interes prea ridicat) are semnificația unei profesiuni de credință, prin care Camil Petrescu iși declară adeziunea la noul umanism, a cărui impainintenire începe o dată cu eliberarea țării de sub cotropirea nazistă. Opțiunea lui Ticu Horea, personajul central al nuvelei, este fără îndoială, a scrii- torului însuși, și, desigur, a eroilor pe care scriitorul îi va plrismui de aici încolo: „Din dezgust pentru acest exemplar al burgheziei țeste vorba de afaceristul, dupli- citarul și reacționarul Johny Scurlăcescu dușman aprig și abil al revoluției, n.n.), rezumă scriitorul glodurile eroului sau, făgădui tui însuți că niciodată nu se pa găsi alături de asemenea oameni împotriva muncitorimii, orice s-ar întimpta". De o vădită structură „antiproustîanâ" ca modalitate narativă (atitudine autopole- inica, deci!) caracteristice prin epicul lor detașat și prin obiectivatatea clasică în minui- rea observației critice strunite, nuvelele lui Camil Petrescu, dincolo de semnificația lor în raport cu evoluția de mai tirziu a scriitorului, au prin ele înșele o deosebită însem- nătate. Faptul le conferă un loc aparte și pe scara evoluției genului în ultimii 20 de ani. Nuvelistica lui Camil Petrescu ar putea constitui un solid punct de pornire, pentru gene- rația tînără, față de o temă pe care epica scurtă contemporană, pînă în prezent, a valo- rificat-o într-o măsură destul de redusă și, în esență, la un nivel artistic departe de a fi satisfăcător întotdeauna. NtCOLAE CIOBANU 50 NIqqIu Ciobanul Camil Pctreicu orientări PREZENȚA LUI THORNTON WILDER ÎN DRAMATURGIA AMERICANĂ P * rintre scriitorii contemporani americani, Tliornlon Wilder ocupă un loc, dacă nu de frunte, dar mereu în atenția publicului. Nu este un seriilor la modă fi pare să aibe perioade lungi de gestație, de dispariție fi de reapariție. Reputația sa, ca și a lui Arthur Miller, se bazează pe un mănunchi relativ redus de piese. Calitatea acestei reputații se schimbă de la an la an, de la critic la critic. Thornton Wilder a intrat în literatură fiind premiat cu premiul Pdlltwr pentru anul 1927 cu ocazia publicării primului său roman FAe bridge o/ Sort Luis Reg (Puntea regelui Ludovic P), îndreptindu-și atenția apoi spre piese mici, într-un act, producînd rapid două colecții de telul acesta, ți extinzîndu-și măestria dramatică, i s-a atribuit premiul Pulilzer pentru Orașul nostru în 1938. Mult discutata adaptare după Nestroy, Comerciantul din Yonkets, a fost un insucces total în sezonul premergător celui de al doilea război mondial, însă Thornton Wilder se reîntoarce pe Broadway cu piesa Ca prin urechile acului (1942), care i-a adus pentru a treia oară premiul Pulilzer. îndreptindu-și din nou interesul și în alte domenii literare, Wilder publică în 1948 un roman foarte bine primit despre viața particulară a lui luliu Cesar, intitulat idefe lui Morte. Thornton Wilder sc reabilitează în fața publicului necv-yorkez prezentai o prelucrare a piesei cu care a dat greș, intitulînd-o Agenta matrimonială. Noua versiune a fost primită favorabil, Alte lucrări mai de seamă ale lui Thornton Wilder sînt Cabala *J, Alesul ceruri- lor și Femeia din Andros; dintre piese amintim doar Alkesiiada care constituie un veiT- labil poem dramatic cu ușoare tendințe spre comedie, de mare valoare literară, însă cu un succes de public redus în Statele Unite, cuci tema antichității elene nu se bucură azi de prea mare interes din partea publicului american. Ne vom rezuma aici la cîteva note despre stilul dramatic al lui Thornton Wilder, eilînd unele mărturii proprii ale autorului despre telul în care își vede munca. Spre sfințitul celui de al doilea deceniu Th. Wilder pierde ..pofta de a mai merge la teatru". Cităm : „. lor încetat să mai cred în poveștile prezentate acolo. Dacă mă duceam, însemna că mă duceam să văd un aspect secundar al piesei, munca unui mare actor, regi- zor sau scenograf. Totuși, tocmai acum mi-am dat seama că teatrul esie arta supremă. Am fost plin de admirație pentru prezentarea unor lucruri clasice în regia lui Max Reinhardt și Louis /ouvet și arii fost mișcat de cele mai bune piese de pe vremea aceea, printre cari Patima de sub ulmi, însă n-am crezut un cutrînf din cele ce se spun pe scenă". Lipsa de satisfacție estetică, pe care a încercat-o Thornton Wilder în contact cu teatrul american din deceniul al doilea și al treilea nud dafîcă, totuși drept un om blazat și prea plin de sine. El a crezut fiecare cuvînt tiin romanul IJltjsse de James Joyce și din opera lui Marcel Praust, cit și din Muntele vrăjit de Thomas Mann, precum a crezut și în sutele de piese citite de el. Ceea ce nu a putut face, era să mai creadă atunci, cînd afabulația imagi- nativă a unor asemenea lucrări a devenit falsă prin arta scenică a timpului. Thornton Wil- der a simțit că mijloacele de expresie teatrală nu au fost numai neadecvate, ci șî evazive. Tragicul nu a avut combustie, comicul a fost știrb; critica socială nu a fost reliefată cu ) O»cL oameni pier cînd cel mal Irump» pod din Peru prăbujcțlc într-o ii dc rari * anului 1714. tkacnpe» riad biografiile acestor oameni printre h iniile unui ciluair bitriu carc a foat tu pu» închîiiliei pentru erima ik- a fi încercat U. reeoh» criIic problemctc r%i»(cnlc, autorul lati întrebarea deachlsii. Punica drafo^tei este eînRiirn legitur £ dintre 1«ra celor iii sl lari celor aor(l O tacuriluBe în ,,bițh-life*d Romei Mkbaci Marian : Prezenta lui Thornton W«hk-r în dramaturgia americani 5 ( destul simț de răspundere. Iată cuvinte propriile sale. „Im încercat sa caut punctul în care teatrul a deraiat, unde a vrut să devie o artă minoră și o diversiune inconsecventă, pernă- findu-i-se aceasta. Hucluctd a început în secolul XIX și a fost legat de ascensiunea burghe- ziei, clasă care a vrui un teatru catifea, rnîngîiere pe obraz și lacrimi cu ligheanul, totul in mod artificial". In lumea anglo-saxonă, burghezia a pus stăpînîre pe teatru din clipa intrării sale în istorie. La întrebările vieții dramaturgii au răspuns prin demonstrații unilaterale, menite să reliefeze puterea capitalului. Astfel, în dramaturgia de limbă engleză, între Sheridan (înce- putul sec. XIX) și Oscur Vilde și G. B. Shaw, poate cu excepția tragediei Cenci a lui Shelley, nu s-a scris nimic uman valabil. In Statele Unite, abia după valul de traduceri clin H. Ibsen șî după prezentarea primelor piese ale Iui G. B. Shaw se naște primul autor dramatic american. Eugene 0‘Neill, care aduce în scenă problemele poporului. In dram'a- turgia engleză digul nu s-a rupt decît mult după cel de al doilea război mondial cu apa- riția lui J«»hn Osborne, îndeosebi cu piesa Privește înapoi cu minie. In această configurație Thornton Wilder, revduționînd și miza in scenă, mătură din creația să toate accesoriile de iluzie, crezute indispensabile pînă atunci în teatrul anglo- saxon. Scena lui este goală în aparență, Cu patru scaune de bucătărie poți călători în auto- mobil (Fericita călătorie la Trenton ți Cantden). In Eagonuf de dormit „Pegasus", piesă pe care o reproducem integral aici, un întreg univers se perindă în fața noastră, in douăzeci de minute, fără pretenția de a avea o scenă înzestrată cu tot felul de chițibușuri. De altfel, prexedeul nu este inedit. In drama chinezească, un personaj călare pe un băt crează con- venția unui călăreț. In aproape fiecare piesă japoneză No, actorul parcurge un drum lung dacă merge odată împrejurul scenei. Astfel, în dramaturgia lui Thornton Wilder, Orașul nostru nu ne apare ca o imagine a vieții intr-un orășel din New-Hampshire, sau ca o speculație despre condițiile de viață după moarte (un element împrumutat din Purgatoriul lui Dante). Ne aflătn doar în fața unei încercări de a găsi o contravaloare artistică pentru cele mai mărunte evenimente din viața noastră de toate zilele. Cînd Emilv trăiește pe pămînt. în casa l«r se găsesc două, trei scaune și o masă. Cînd își retrăiește viața după moarte, scena este goală. Tendințele, spe- ranțele. disperarea se petrec in gindul nostru, independent de prezența lucrurilor în culise. Moliere a spus că ț>cntru un teatru n-are nevoie decît de o platformă și una sau două pasiuni. Punctul culminant al unei piese de teatru, conchide în mod similar Thornton Wilder, u-are nevoie decît de un metru patrat de scinduri pe care să stea actorul. In piesa Ca prin urechile acului, Thornton Wilder încearcă o șarjă și mai pronunțată împotriva vechiului stil de teatru. Repede de tot publicul, își dă însă seama că vede două lucruri deodată: familia Antrobus trăiește atît in preistorie, cît și în prezentul cotidian american. Din nou (și acesta este sîmburele tehnicii lui Wilder), evenimentele din viața de toate zilele sint prezentate față de vastele dimensiuni ale timpului și spațiului. Ca și Brecht, Thornton Wilder utilizează proiecțiile pentru a îmbogăți substanța Ierna- tică a pieselor sale. Momentul este explicita! și disecat Toate punctele de vedere posibile asupra unuia și aceluiași eveniment sînt cercetate și minuțios expuse, autorul învocînd contribuția publicului. Parcă ar spune: „Hai să învățăm rîzînd". $i, de fapl, imaginația publicului trebuie trezită îndeosebi datorită faptului că jocul actoricesc nu este sprijinit în teatrul lui Thornton Wilder de aparatură scenică și de recuzită. Mai mult, fiecare spectacol are o notă de repetiție cu regizorul, acesta intervenind direct în piesă, nuanțind și colorînd textul de o austeritate extremă în privința mijloacelor de expresie. Piesele „mărunte" ale iui Thornton Wilder sînt toate vise de adolescență, cind tînărul ■ariilor își umplea caietele de algebră cu sute de titluri atrăgătoare de piese, pe care șî le imagina prezentate alternînd cu Rața sălbatică sau cu Comedia erorilor. Regăsind caietul, Thornton Wilder, in anii de maturitate, s-a simțit îndatorat față de tînărul visător și a procedat sistematic la realizarea proiectelor din tinerețe, scriind trei cicluri de piese care prin maniera lor succintă se dovedesc a fi adevărate poeme dramatice. Teatrul a șchiopătat mult în urma celorlalte arte in găsirea „căii noi". Thornton Wil- der nu este unul din autorii dramatici absolut revoluționari. El nu este un inovator, ci a •lezgropat bunuri uitate șî în primul rînd a curățat scena de Ionele de cherestea care, în ioc să prrxlucă iluzia dorită, n-au produs decît praf ce s-a așezat peste piesele și sistemele da joc in teatru. Pregătind în momentul de față un nou ciclu de piese intr-un act despre Cele fapte 'îrste, Thornton Wilder va reveni in viitorul apropiat după o absentă destul de îndelungată, în atenția publicului. MICIIAEL MARIAN 52 Mirh*d Marian: Pteunla Iul Thornton Wilder in dramaturjua > meri câni din liieraiura universala THORNTON WILDER VAGONUL DE DORMIT „PEGASUS Iln fundul scenei, spre cele două părți, ieșind prin perdele. se află de-a curemzițul o paserală sau un balcon. De acolo, în stingă și în dreapta coboară trepte in scenă. Afară de aceasta tiu există nici uti fel de decor. La ridicarea cortinei Regizorul stă in apropie’ rea rampei ți trasează linii pe podea eu o bu- cată de creta. REGIZORUL: Aceasta este schema va- gonului de dormit, la noi in Statele Unite vagoanele au nume; acesta se numește Pe- gasus. Et este în drum de la New-YOrk la Uiikago in ziua de douăzeci și unu decembrie. Aici, în sIîngaDvs, sînt trei comparlimenit. In spate pasajul centr.it care aci (nrdrînd) devine pasaj de despărțire. Și sici se află linei Cușete Inferioara. Cugetele &înt loate ocupate, rele de jos, ca ți cele de sus, însă pentru această piesă nu ne rezumăm intere- sul decît asupra călătorilor din paturile de jos și numai asupra celor din partea de din- 4 coace de pasajul central. Toate puțurile sînt făcute, liste ora nouă și jumătate. Majorii.,- tea călătorilor se află îndărătul perdelelor i verzi, pe locurile lor. Ei se desculță sau se dezbracă >1 iți pun întrebarea, oare să-și as- I rundă obiectele de valoare în fețele de pernă peste noapte. — Așa om fi gala cu asta! {strigind MreJ: Țoală lumea în scenă. Actorii apar fi fiecare îp aduce cUe două scaune. Fiecare își improvizează un loc : de dormit așezând cele două scaune — față în față - - tntr-unul din pătratele însemnate cu I cretă. Apoi fiecare se a fază ca profilul rn- drepiat spre public pe unul din scaune, ridi- i înd picioarele pe celălalt. Aceasta trebuie să fie Suficient pentru ti marca patul. Călătorii din compartimente fac la fel. De ta sttnsa spre dreapta sînt, precum urmează: Compartimentul ii! : a alienată cu an în- griptor și ca o soră de calitate, Compartimentul ii; Philip Mlbury și Compartimentul I: Harriei, nevasta acestuia ; Locui UNU: o fată bălrmâ în devenire. Locul TREI: un medic de uîrsfă medie. Locul CINCI: o femeie grasă, binevai- foare, cam la cincizeci de ani. Locul ȘAPTE: un tehnician, în drum spre California. Locul NOUA; un al doilea tehnician. Tri timp ce călătorii improvizează în pa- turile tor culcarea, între ei domnește o în- văimufealâ veselă. REGIZORUL (strigă): Ei bine I Cala? Tn- -epeți 1 < 'Nu : Conductor, să nu uiți să mă trezești la șase fără un sfert tis! t ONDUCTORUL (un negru): Da, doamnă. ('A tr.' $fiu că nu voi închide nici un ochi, dur Vreau ca D-ta să-mi spui cînd este șase fără un sfert. CONDUCTORUL: Da, doamnă I ȘAPTE, (scoțirrd captă printre perdele) : Pssl! Conductor 1 Pssl! Cum draeu se aprinde lampa asta de ea pălii ? CONDUCTORUL, (mcerclnd s-o dreagă): hiif pare rău domnule, însă c stricată. Va tre- bui să vă culcați invers. REGIZORUL, (care intră în rolul unei femei dintr-unut din paturile de sus, cu voce pre- făcută, în discani): Vreau să întreb dacă în vagonul acesta există cineva care ar Ii dispus să mă împrumute cu o aspirină > CONDUCTORUL, (alergînd): Da, doamnă. NOUA, (vine din dreapta prin pasaj și intră ta Cinci): Pardon, știm abilă doamnă. Vă rog să mă Iertați, m-am rătăcit. CINCI, (indignată): în toată viața mea nu ml s-a întîmplal așa ceva.,.! UNI 1, fpopfcrwf ascuțitJ: Conductor 1 Conduc- tor I CONDUCTOR: Da, Doamnă ! UNU; Rulota mea curge. Cred t-ar trebui s-o golești. Trebuie pe senine să dorm fără ea în noaptea asta. Groaznic! Brr I CiNCi, (cu tonul ridicat către călătorul de deasupra ei): Tinere, nu-ți băga nasul unde TtarMMI VJMțr: de- dormit 53 nu-ți fierbe oala» sau mă voi plînge la țelul de tren 1 REGIZORUL: (intrind în rol pentru locul cinci sus): Pardon doamnă. N-am vrut să vă deranjez. Mi-au căzut bretelele ți am încercat să le pescuiesc. CINCI: lați-le. Și acum, dormi te rogj Fiecare pare să n aibe altă treabă decît să intre azi la mine (scoate capul printre perdele) Conductor! Conductor! Te rog fie-ți milă ți adu-mi un pahar cu apă, fit atît de bun, Sint pe jumătate moartă de sete. NOUA; Blll I (niciun răspuns) BiH! ȘAPTE : E ? Ce vrei ? NOUA: la dă-mi una din reviste! ȘAPTE : Care o vrei ? NOUA: Una din două. Aventurile eu detec- tivi, sau cealaltă. ȘAPTE: Oh, Fred! Uite că tocmai sînt în toi s-o citesc pe asta grozavă. NOUA: Fie ți ața. Dă-mi „Westul sălbatic". Mersi, REGIZORUL (către actori)'. Frumos! Partea asta merge. Șțțțțj! Ajunge! (către public); Urcau acum să le auziți gîndurile. (O pauza. După aceasta, toți încep un zum- zet murmurat. Alternativ cîte unul va vorbi mal tare decît ceilalți) CINCI (femeia la cincizeci de ani); la să ve- dem : păpușa am împachetat-o. Capodut pentru Marietla la Iei. Dc asemeni stiloul pentru HerberL Și abonamentul la revină ilustrată pentru George.., (MCM ei Se pierde tot mai mult și dispare in murmurul general). NOUA (tehnicianul); Asta a fost nebunia mea cea mai mare. M-a zvârlit îndărăt cu trei ani. Aș fi putut să economisesc treizeci de mii de dolari dacă aș fl rămas în țară. Cine m-a pus să închei contractul ăsta, să mă trambalez la străinii ăia. Dar nu. mf-am închipuit că sr fi interesant. Interesant, mă apucă rîsul. M-a azvîrlit îndărăt cu trei ani, șî nici nu știu dacă mă vor reangaja. Mi se pare că încă nu-s destul de deștept. Am impresia că nu mă mal maturizez deloc.., (Apoi): UNU (fata hainită f« devenire) : Știu că voi sta trează toată noaptea. De pe acum mă I®1 hotărî. Nu-mi pol închipui ce s-a în- iimplat cu hniota mea ca tocmai acum să înceapă să curgă. Acum mă voi întoarce pe partea dreaptă ți voi respira adine ți mă voi gîndi la ceva frumos și poate voi ațipi puțin... (Și tnsfirșil); ȘAPTE (cel de al doilea tehnician): Doamne, dumnezeule, Lilian, dacă nu ești în reali- tate ceea ce cred despre tina, atunci nu știu ce va fl cu noi pînă la sfirșit! Poate că este o tactică greșită de a anunța o fată că bați drumul ăsta lung pînă în California, numai ca s-o vezi. Trebuie să inventez O istorie, o călătorie de serviciu, sau ceva asemănător. Mi-a fost vreodată atît de cald sub cămașă pentru vreuna ? Ei bine, a fost Marfa — odată, însă asta a fost altceva- Ar trebui mai bine să încerc să citesc, altfel simt că înnebunesc. (Citește) „De unde ați știut că era ora zece, cînd v-a părăsit vizitatorul ?“ a întrebat detectivul. „Pentru că cu“, răspunse fata in casă, „sting lumina în grădina de iarnă ți în fundul holului întotdeauna la orele zece. Cind am cobori! pe scări am auzit stăpînul vorbind cu cineva la ușa din față. L-ani auzit spu- nînd; — Deci, noapte bună, doctore —" ...Of, n-am chef de citit. Mă voi gîndi doar la Lilian. Ce păr blond! Și ce ochi!... REGIZORUL (se îndreaptă cu mina ridicată spre grup și strigă); încetați 1 (șopdtul tor se întrerupe). Ajunge, ajunge! Hai cu com- partimentele I (cușetcie se întunecă). PHILIP (stă în ușa care desparte comparti- mentul său de al soției sale) PHILIP: Te simți mai bine, tngerașule? HARRIET: Da, nu știu ce a fost cu mine mai înainte cînd am stat în vagonul res- taurant PHILIP; Să închid ușa? HARRIET: încearcă doar să așezi un scaun care s-o țină pe jumătate deschisă fără ca să se miște, PHILIP: Așa. iat-o înțepenită. Noapte bună, îngerașule! Dacă nu poți dormi, chemă-mă; râminem treji împreună și jucăm rummy. HARRIET: Te gîndești poale la vremea aceea groaznică în care am stat treji în fiecare noapte și am jucat cărți. Azi știu ce) puțin că voi dormi bine. Zgomotul ro- ților este oarecum destul de familiar și sim- patic. In ce stat sîntem acum ? PHILIP; Trecem prin Ohio. în curînd vom fi în Indiana. HARRIET: Cunosc aceste orășele mici unde moi există scările pentru urcat în șei. PHILIP: Deci vom sosi foarte devreme la Chlkago. Te voi scula. Somn ușor! HARRIET: Somn ușor iubitule! (El se reîntoarce în compartimentul său. Tn compartimentul fit, îngrijitorul se lăsă pe spate în scaunul său, își aprinde o ți pare de foi. Sora tricotează un ciorap. Alienata îți sprijină fruntea de geam, adică privește fix la public): ALIENATA (cuvintele ei au ceva emfatic, plingâior, fără să aibe însă putere de c'on- vingere); Nu vreau acolo, Nu vreau acolo. SORA; Nu vreți să vii culcați, doamnă dragă ? 54 Tbornlon Wildef! Va|Ml1 de dOriMiC „PlflM** I ALIENATA : Vreau să cobor din trenul acesta. Vreau să mă întorc la New-York. tSORA: Să nu vă perii părul puțin ? E doar o senzație atît de plăcută. ALIENATA (mergînd spre irșu, adică spre fundul scenei): Vreau să cobor. Ușa asta însă nu se deschide (Începe să baia slab în ușă). SORA (luîndtt-i nvinilc): Hai, hai, cine o să facă zgomot! Veți trezi pe toți acești oameni drăguți. Haideți să vă povestesc ceva despre locul în care mergem. ALIENATA: Nu vreau acolo. SORA (felul cum rostește culantul „minunat", anunțul ei preferat, pare îngrozitor de gol și dulceag): Oh, acolo e minunai. Acolo esistă peste tot pajiști întinse și grădini. N-am văzut niciunde ceva mai frumos. E pur și simplu minunat. ALIENATA: fa? culcă în patul ei): Există șî trandafiri acolo? SORA : Și ce trandafiri ! Roșii și galbeni șl albi... totul e plin de trandafiri, ÎNGRIJITORUL (după o pauză): Cred că am tfttut de Cleveland, SORA : Am avut odată un caz la Cleveiand. Șase luni de zile, Diabet. ÎNGRIJITORUL (după altă pauză): Ce n-aș da să avem un radio aici. Radiourile sînt bune pentru ăștia. Am avut odată o pa- cientă pentru cart radioul trebuia să meargă încontinuu. SORA: Radioul este ceva minunat. Nepoata mea căsătorită are unul. Acela merge țoală ziua. Pur și simplu minuna!. ALIENATA (rtdîcîndu-se pe jumătate): Nu sînt frumoasă, nu sînt atît de Frumoasă pe cît era ea. SORA: Oh, eu găsesc că sinleți Frumoasă, foarle frumoasă. — Domnule Morgan, nu sînleți de părere că D-na Webster e Fru- moasă ? ÎNGRIJITORI ÎL: Da, parc tiptop, Ca o stea de cinema în loată regula. ALIENATA (privește pe cei doi cu mirare irt priviri și Se așează ta loc). IIARRIET fgem? încet, reține o tuse. Caută împrejur și găsește sonerie). CONDUCTORUL (bate ia ușă), IIARRIET (șoptind): Intră! închide, te rog iutii, ușa spre compartimentul soțului meu. încet însă, încet! .CONDUCTORUL (mult chinuit, văi cărei): Da, doamnă, 1 [ARR1ET: Ascultă conductor, mie nu mi-e bine. Sint bolnavă. Trebuie să mă vadă un medie. CONDUCTORUL: Doamnă dragă, n-avem nici un medie în tren. IIARRIET: Ba da I Cind am venit din vago- nul restaurant, am văzut un domn într-o cușelă în partea aceasta, citind o revistă medicală. Du-te și trezește-l! CONDUCTORUL (speriat): Doamnă, eu n-am voie sg trezesc pe nimeni. HARRIET: Ba, trebuie! Ascultă, conductor! Conductor 1 Să nu mă contrazici. Sint bol- navă. Inima mea... trezețte-l 1 Spune-i că am un atac de cord. CONDUCTORUL: Da, doamnă, (Se duce st începe să-l zgUțiie pe TREI de umeri.) TREI: Halo! Da? Ce-i ? Am sosit? CONDUCTORUL {îi șoptește ceva). TREI : Viii imediat. Ascultă, conductor, e o Femeie tînără sau bălrinăî CONDUCTORUL: Nu știu precis, domnule Cred c-ain putea spune că-i băirină, Insă nu chiar așa de bâtrînă. TREI: Spune-i că viu imediat... într-un mi- nut... și să stea liniștită de tot. CONDUCTORUL: Da, domnule, șî intră in compartimentul Harrietei care și-a îndreptai fața spre perete): Va Fi aici într-un minut, doamnă. El a spus să st ați liniștitii de tot, TREI (împteiicindu-se prin pasajul central, morniîind): Afurisitele astea de ghete noi! REGIZORUL (intrînd în fol pentru cineva dintr-un lac de sus): Nu putem avea ceva liniște in vagonul ăsta. NOUA: .Mai lacă-ți gura! TREI (trece de conductor, intră în comparti- mentul Harrietei. Se apleacă peste ea și o acoperă cu figura sa): E moartă, conduc- tor! E cineva în tren care o însoțește? CONDUCTORUL; Da, Domnule. Dincolo doarme bărbatul el. TREI: Idiotule! De ce nu l-ai chemat? Voi intra la el să-i vorbesc. REGIZORUL (tVnc în față): Bine! Atît des- pre interiorul vagonului. Asta ajunge deo- camdată. (Se întoarce spre public): Acum vrem să vedem unde se găsește vagonul. Să-i definim poziția geografică, meteorolo- logică, astronomică și teologică... Vagonul de dormit Pegasus. la zece fără rece noaptea, în 2! decembrie 1930. Totul e gala ? (Cîteva figuri încep să apară din stînga și dreapta pe pasarelă). REGIZORUL: Nu, nu, stații Nu este încă timpul planetelor! Mai întîî orele! (Figurile se retrag). REGIZORUL (baie din palme. Apare un băiat care se sfrtmbă, îmbrăcat într-o salo- petă. Vine în față). GROVERS CORNER, (cîrdmd. de parcă ar recita o poezie la o serbare școlară): Eu reprezint comuna Grovcrs Corner, Ohio. Optsuledouăzecișltinu de locuitori. „Cei buni Thnmlon Wiidrr: VwmI c o etajeră cu doua planuri, apoi exlinzîndu-mă cu încetul pe încă două mese, îmi adunasem o mulțime de substanțe în sticluțe șl borcănașe, îmi procurasem lămpi de spirt eu Irep'cd, o mică balanță, retorte, eprubete, tuburi dc sticlă și alte asemenea articole dc curentă întrebuințare. Achiziționate cu-ncetul șî fără excesive pretenții, ele nu-mi pretin- deau cheiiuieli prea mari, iar părinții răspundeau cu destulă îngăduință și chiar cu oarecare încurajare, recomandindu-mi lotuși prudența, deși mă știau circumspect Dar interesul pen- tru cercetarea științifică începuse să ia și o altă față. Împreună cu cîțiva prieteni, pe care ii interesau la fel experiențele de acest gen, am alcătuit o „societate de științe" care, nu-mi amintesc pentru ce fel de considerente, purta numele lui Pasteur. Pe stampila ovalii de cauciuc pc care mi-am comandai-o înscrisesem, la mijloc, lozinca: „I.nbor ct amiciția omnla vincii". Dar, paralel și cu aceeași înflăcărare, mă angajasem într-o activitate de mult mai largi proporții, ru mai ample și dirwte consecințe pentru mai tîrziu. încă din toamna 11*02. tată! meu primise direcția suplimentului literar „Pemr« copii" al ziarului „Adecuruf", Supli- mentul apărea în fiecare duminică și era atașat cotidianului. Intr-o vreme era tipărit pc o hîrlle galbenă, lucioasă, îndoită în patru pagini și alcătuind în totalul lui o [oaie dc aceeași mărime ca foite ziarului care-1 patrona. Mai lirzîu se tipăresc ca și restul cotidianului, pe o liîrlic de ziar șî luase același format ca și „/Idcwruf". constituind o foaie de a lui în plus. Literatura, induzind cu predilecție poezia, mă atrăgea d: multă vreme, aș putea spune: de întotdeauna. Cunoșteam rit pc la patru ani literele latine și...pe cele cîrilice și citeam cu neastimpăr tot ce-mi cădea în mînă. Iar pe la cincî ani începusem a versifica. Inițierea mea în treburile redacționale s-a petrecut în decurs de cîleva săptămîni, din proprie inițiativă șl din proprie curiozilate, Curia d, tatălui meu nu-i mai rămăsese decît supravegherea. Intervenea cîte odată și cîte un sfat. Era aci, și o experiență psiho-pedn- gogică p? care tatăl meu voia s-o facă: un ziar pentru copii, dirijat și alcătuit prin stră- duințele unui copil, ii părea o cale justă de urmat pentru a atrage copiilor interesul citi- tului, interesul literar. Timp de aproape doi ani am condus și alimentat această foarte răspîndită publicație, care m-a intr-o puțin obișnuită comunicație sufletească cu întreacă generația mea, — firește, dc la noi din țară, — sau măcar eu o aleasă parte a ei: cu cei de vîrsta mea pe care-i atrăgeau lecturile exlra-școlare. In lot cazul, la vîrsta cînd alții jucau arșice prin Fundul curții, săreau capra pe maidane sau înălțati zmee și „făceau la incurcală" prin mahalele mărginașe, eu „eram ocupat'1: scriam eu însumi ceea ce putea să placă altora ca mine; selectam materiale de publicat dintre cele primite din tot cuprinsul țării, combinam și airăluiam cuprinsul fiecărui număr; alegeam sau improvizam șarade, jocuri; deschideam 74 Isterie concursuri cu „premii" ; apreciam singur răspunsurile și le publicam pe cele alese; co- mandam desenatorilor ziarului desenele pe care le socoteam nimerite, ba mai făceam, singur, ți corecturile tipografice ale fiecărui număr. Drept vorbind, era țl aci un joc, lot cum joc erau și operațiile din „laboratorul" meu de chimie. Era „joc" ți de o parte și da cealaltă, jienlru ci nu constituia exercitarea unei profesii remuneratoare, n-avea activitatea mea nici un substrat „interesat", ci urmărea satisfacerea simplei curiozități, în „laborator", ori a simplei atracții sufletești, in operațiile redacționale. Desigur, un spencerian ar gSsi aci confirmarea teoriei coincidenței dintre sfera artei ți a jocului dar dacă arta germinează din joc și tot din joc germinează, ori care pasiune pentru preocupările mintale acestea nu se confirmă ți nu se organizează deplin devii printr-o amplificare și împletire cu o serie de scopuri. Acestea ordonează activitatea orientînd-o spre satisfacerea unor nevoi mai direct sau indirect legate de imperativele vieții. Intîmplarea a făcut ca cele două mari preocupări ale adolescenței mele să-și găsească o surprinzătoare oglindire în firea lui Horia Furtună. Cum l-am cunoscut 1 Intre diferitele „atracții" pe care le inventasem pentru cititorii mei, pentru cititorii suplimentului „Pentru copii", le propusesem și diferite „Probleme de chimie". In primăvara 1908 am deschis un „concurs cu premii" avînd ca subiect: „Amoniacul și compușii săi". Puțin înainte de anunțarea acestui concurs, Horia Furtună trimisese zia- rului vreo două poezioare, se înțelege: copilărești dar reușite pentru vîrsta autorului și potrivite pentru destinația lor. Întreg materialul destinat suplimentului „Pentru copii" (ca și cel destinat celorlalte suplimente de fiecare zi ale aceluiași ziar precum : „Litere și arie" care apărea luni, „Moda" care apărea marți, „Belgia Orientului" cu conținut satiric-umoristic care apărea joi etc.) sosea pe adresa „Adevărului", iar dc acolo se trimetea printr-un curier la domiciliul direc- torului titular. Aci intra de-a dreptul in mina celui care, fără calitate formal recunoscută, îndeplinea efectiv funcțiunea de redactor-șef, cumulată cu cea de colaborator șl corector. La concursul „Amoniacului" au participat atuncea vreo opt sau zece lucrări, l'nele erau de cîte trei sau patru pagini de caet de „dictando", reproducea datele din manualul uzual al claselor secundare și dovedeau o înduioșătoare simplitate. Altele, mai răsărite, dovedeau orizonturi mai largi și o mai organizată muncă de informație. Dar între textele care concurau, unul ic depășea, le distanța uimitor pe toate. Era scris mărunt pe vreo două Ztti dc fețe de coală mare de birou. Subiectul era expus clar și metodic într-o desăvirșită ordine logica și utiliza numeroase citate din lucrări de specialitate. Afară dc cunoștințele corecte, recoltate în chip firesc din diferiți autori, lucrarea dovedea Înainte de toate, minte dotată și cultivată dar și o mare capacitate de muncă. Lucrarea era semnată de Horia Furtună, elev în cl. V-a a liceului Mihai Viteazul. Auzisem de el ca de un elev excepțional. Numele lui avea, prin lumea școlărească de atunci, o mică aureolă. Nu-1 văzusem însă nici odată pînă la data aceea. In cel mai apropiat număr din suplimentul „Pentru copil" am publicat fotografia și... „biografia" premiatului precum și o primă parte din lucrarea despre Amoniac, restul urmind să apară în vreo alte două numere consecutive. Proba, pe care Horia Furtuna o făcuse despre aptitudinile sale și despre interesul |>e care-1 închina științei, a constituit un decisiv argument pentru o „chemare" în stil aca- demic, In ziua de 6 mai 1903 i-am expediat o adresă în acest sens din partea societății „Pasteur". Am în colecțiile mele cartea poștală datată din 8 mai prin care mi se răspunde : „Domnule, primesc cu plăceiv să intru in societatea Dos. de chimie „Pasteur", Conform inuitatiunii primite mi veni duminică ! 1 Mai la Do. pentru a lua lămuririle necesare. Sint cu perfectă stimă ai Do. Horia Furtună". Cu această carte poștalii se începe corespondența noastră, urnmlă de peste o sulă de alte cărți poștale șî scrisori dc ale lui. Duminică II Mai a venit, înlr-adevăr, la mine pe la ora 4 după amiază. Locuiam în casa părintească din str, Dorului nr. 4 (azi: str. Silvestru nr. 6). Camera mea era sus, la etaj. Cind am fost anunțat de fala de serviciu că „mă caută un domnișor", am coborit pe scară și încă de sus l-am viizut intrat pe ușa din față. Lin băețaș, blond, cu aer cuminte, cit privirea luminoasă, îmbrăcat în uniformă liceală cu vipușra galbenă iar pe șapca pe care o ținea în mină avea de jur împrejur îngusta dungă roșie care indica secția modernă a cursului superior. Iikiric hu-iari 75 L-am poftii sus la mine, ham arătat „laboratorul''. Am discutat, puțin, „chimie". Ne-am ridicat la noile teorii asupra cărora amîndoi eram, înlr-o măsură, la curent. Am discutat evenimentul descoperirii radiumului de către Pierre Curie, ipoteza de curînd emisă a ultimelor elemente identice care stau la baza structurii tuturor atomilor și ne-am entu- ziasmat de perspectiva explicării tuturor corpilor simpli ca multipli al unui același radical, de natură pur energetică. Mai pe urmă discuția s-a deplasat în spre literatură, care ne interesa la fel. In avînlui și aviditatea sufletească a celor cincisprezece ani, chimia și poezia nu ne părea că stau înlr-o prea categorică opoziție, nu implicau nici o disonanță. I-am arătat biblioteca mea incipientă din care multe cărți ii erau cunoscute. Trecusem amîndoi dincolo de De Foc și de Swift, citisem amîndoi „La petite Fadette" a lui Georges Sand ca și „Petit Chase" și „Jack” ale lui Alphonse Daudet dar ne legănau încă, agreabil, versurile dulcege ale iui Artur Stavri și ne tulbura „Sărmanul Dionis". Pe la ora șapte seara trebuia să plece. Era consemnul familiei. L-am condus pînă la el acasă în strada Labirint (azi Mitropolit Ghenadie Petrescu), dar cum nu epuizasem su- biectele conversației, m-a mai întovărășit și el pînă la mine acasă. Nu știu cît s-ar mai fi prelungit aceste reciproce conduceri dacă nu ar fi fost la mijloc și imperativele autori- tății părintești. Prietenia noastră era insă acum definitiv închegată. Ne întîlncam aproape zilnic pentru că drumurile noastre spre școală se încrucișau cam prin strada Mmtuleasa sau Paleoiogu. Duminicile, sărbătorile eram împreună. Țineam, la locuința mea, ședințele lui „Pasteur". Participau cîte cinci-șase prieteni. Făceam experiențe, încercam „prepararea” cîte unui corp sau unele analize. Făceam și așa-zise experiențe „pour voir?) după ideia și expresia lui Glande Benurd. Dar toate acestea nu se desfășurau fără mari paranteze de glume, ghidușii și cascade de rîs copilăresc. în alte zile disponibile, ne adunam la Horia. Casa Furtuna avea o frumoasă și adîncă grădină. In parfumul liliacului înflorit am petrecut odată o întreagă după amiază delectîn- du-ne cu lecturi literare. Horia ne-a citit atunci viața lui Alexandru Sihleanu scrisă de Duiliu Zamfirescu. Citea minunat. Intona cu un deosebit simț al nuanțelor iar darul acesta și I-a păstrat, și l-a dezvoltat necontenit. La maturitate cind și-a scris cele mai frumoase poezii, de la „Balada Lunii” șî pînă la „Judecata din urmă" sau „Ași vrea să mai trăesc o zi” ajunsese, cred, intre poeții noștri, cel care-și citea în modul cel mai impresionant versurile sale. Dar darurile sale spirituale, diverse, strălucite, alternau cu unele particularități de alt ordin, remarcabile totuși. Adeseori, duminicile, ieșeam împreună „în oraș” adică spre cenlru. Direcția de mai înainte stabilită era: spre cofetăria Frederic țdin apropierea librăriei Alcalay) sau, de preferință, mica fostă coHtarle Nestor (azi, marea cofetărie a „Republicii"), ții ținta princi- pală, fie la una, fie la cealaltă era „Trigonul*.1 Eram, și eu ca ori ce copil, amator de dulciuri. Dar pentru Horia, consumarea lor era o sărbătoare. Cînd prăjitura îi era servită și cînd începea el să-i oficieze cultul cuvenit, il vedeam totdeauna cuprins de o veselie nebuna. Atunci, sub magica acțiune a preparatului suculent, își gasea el tot felul de motive de rîs contagios, minca și zidea, zidea și mînca, într-un dublu cian, omeric și pantagruelic. Rîsul lui Horia era însă o funcțiune, o cerință imperioasă a întregii lui ființe: cînd mintea lui nu construia poezie, emitea cu o facilitate și promptitudine fără egal „cuvîntul de spirit". Toți cei care l-au cunoscut iși amintesc, cu siguranță, cîteva dintre „jocurile de cuvinte" pe care ie lansa ca pe niște neașteptate focuri de artificii și multe au rămas memorabile. Gratie lor, cu prilejul unui congres internațional a! autorilor dramatici (Madrid 1928—29) unde Horia Furtună, ca delegat din partea asociației române, s-a remarcat în chîp strălucii, — și-a văzut atribuit, de unii autori străini, — titlul de „rege al calamburului". Încă pe vremea studenției, l-am auzit formulînd cu o spontaneitate excepțională unul din cele mai minunate jocuri de cuvinte. Eram adunați cîțiva prieteni la un ceai la el acasă. Intre ei, Adrian Maniu, foarte tinerel pe atunci, care păstra încă unele tendințe de ostentativă origi- nalitate. își lăsa tntr-adins să cadă in ceai scrumul țigării; care probabil că-i satisfăcea astfel gustul său rafinat. Inul dintre ceilalți băiat de treabă dar naiv și un pic „snob", a adaptat îndată procedeul ca pe un obligator ceremonial dar lot odată s-a mirat că ..Powr KrfF* — jwifru u vedea. £ wrta dr ,.C4 sJ MXi tt «e lut lup 13“ 0 „ Mln'ramvF; priituri mare, triunghiularii. eu f-oi 76 Istoric literari Horia nu se conformează și el noului ritual. Horia însă i-a replicat Imediat, fără să medi- teze- nici o clipă: — „Taime mon the, je n'aime pas des cendres". *) Cum amindoi eram în plină adolescența, ne-am format, ne-aiti dezvoltat sufletește, „cn doi brazi într-o tulpină", influențîndu-ne reciproc gusturile, cercul de idei, aspirațiile, in acest interval de cîțtva ani decisivi, i-am pulul constata și admira avântul său inepui- zabil. Prin înflăcărarea cu care se lăsa răpit în ori ce domenii de preocupări era, sau părea să devină, un fel de reeditare a omului „Renașterii", a acelui „uomo universale". Secția moderna a liceului, pe care o urma, acorda o mare întiietate limbii latine care se preda, exigent, in opt ore sâptămînal. După ce a terminat ultima clasă, a opta (corespun- zînd clasei a douăsprezecea de azi) a trecut și un examen de diferență de limba greacă spre a obține și bacalaureatul secției clasice. Iși însușise frumos latineasca și, cu memoria sa de o rară vivacitate, recita multe din odele tui llorațiu, din satirele lui Juvenal ca și lungi pasaje din Eneida. Am de la el, din Septembrie 1906 o cartă poștală scrisă pe jumătate în latinețte. Dar cu un an înainte inii scrisese una pe turcește. Științele îl pasionau tot atît cil și poezia și cu același entuziasm gusta muzica și pictura. Cînla la pian de pe la vîrsta de patru ani și a copiat cu talent cîleva pinze in ulei și citeva car- toane în acvarelă- Ar fi putut să pară un emul at acelui Leon Bătlisla Alberti care în secolul al XV-lea strălucea in toate domeniile și înmărmurea pe contemporani pînă și prin performanțele sale sportive. Intr-o cartă poștală scrisă foarte mărunt (ne întreceam atunci in micrografie) din 17 april 1906, cînd lipseam din București fiind plecat pentru vacanță în Moldova, Horia îmi relatează despre exercițiile lui fizice cu haltere și de sărituri, dar, între altele, mă anunță că a reușit să învețe a executa „saltul mortar'. In acest scop a scos din casă și a întins in grădină loate saltelele de paie și toate pernele de prin paturi. In toamna 1906, prin Octombrie, a plecai la Paris și s-a înscris la facilitatea de drept și la filozofie. MI-a scris mult de acolo și din diferite călătorii pe care le-a făcut in anii aceia prin Occident Scrisorile lui, rit se gioale de afectuoase, evocă ades, cu emoție, prietenia noastră și timpul cînd ne vedeam aproape zilnic- Nu știu cum se face că ori de cîte ori aveam să primesc o cartă sau o scrisoare de la el, o visam în noaptea anterioară. Odata s-a petrecut o coincidență și mai curioasă. Citind pe „Raphael" al lui Lamarline, am subliniat un mic pasaj care-mi plăcuse și l-am transcris într-o scrisoare je care i-o trimeteam alunei lui Horia, Cînd a primit, In Paris, scrisoarea, cînd i s-a adus în cameră, el tocmai citea pasajul acela. Faptul c consemnai într-o cartă pe care mi-a scris-o îndată. Din Paris îmi comunica ades, cu exuberanță, impresiile lui de la diferite cursuri audialc. Urmărea setos lecțiile lui Bergson la „College de France", urmărea cu viu interes, conferințele de drepl civil ale lui Colin, asista la „susținerile" de teze de doctorat (înlre allele, mi-a relatat, la timpul ei, despre a lui Eug. I.ovinescu). Citește insațiabil literatură. In primul rînd, e fascinat de Edmond Rostand, dar devorează romanele lui d'Annunzio. Se străduiește și ajunge să se familiarizeze deplin cu germana și engleza spre a face lectură și din aceste sectoare ale lumii spirituale, Frecventează teatrul și opera și, mai cu seama, e fermecat de „Walkiria" și de „Tristan și lso)da“ ale lui Wagner, asistind de repetate ori la reprezentațiile lor. E nelipsit de la concerte și, cum despre diferite manifestări culturale la care ia parte, trimete în țară cronici care apar în „Adevărul", scrie în termeni superlativi o dare de seama despre unul dintre concertele lui Gcorge Enescu de la Paris, anume: despre cel din 9 februarie 1908. Dc atunci s-a legat intre ei o prietenie care a durai toată viața lor. Dar acest „tempo" de viață nu-l împiedica pe Horia rfe a se angaja șî în alte ocupații. Astfel, studenții români din capitala franceză aveau o societate care se ocupa de interesele lor comune care acorda sprijin și chiar ajutorarea celor avizați. Prin sufletul său larg și generos, prin inteligența cu care sezisa și rezolva limpede situațiile dificile, s-a făcut repede remarcat și iubit în acest cerc destul de numeros, astfel încit in curînd a fost ales în comitetul de conducere. Și totuși, solicitat în atîtea direcții, prețul își pîndea cu grijă momentele cînd putea să s; scufunde în propriilc-i reverii. Evada uneori dîn vălmășagul obligațiilor și dîn lipita J; .Jjna p/cre ««rut n-u-mr pfmfr /*rrain»u SmcMTc TCof»/ ew&te pai fi IasJ Iot odoti interprtttte Xn dJr sen*.' Mj'aJwe mrmffF, ie m'aîme pot dftcenJrr"; pfare «rr, nr mi pfwe ai l»l«ric lilcriri 77 vieții trepidante ți pornea, de preferință singur, spre a se delecta în colțurile cele maî proprice visului, nu numai în „Bote de Boulogne" sau „Buttes Chauntonl", ci la „Saint- Cloud", la „Saint Gerrnain", la Versailles. în cele cîteva ore de care putea să dispună aci, din frâmintarea minții scăldate de alîtea abundente izvoare, se sedimentau cele mai diverse formulări în proză sau în versuri. Ele mai există ți azi, păstrate cu pietate în cîteva caiete: odoare de preț de felul celor pe care le cînta Macedonski: ... „Comori de aur dorin ascunse-n minăstire.. " în 22 iunie 1909, a doua zi după ce împlinise 21 de ani, Horia Furtună îți luase, la Paris, licența în drept. A început după aceea să-și pregătească teza de doctoral. Ezitînd, stăruind cu un mare exces de scrupulozitate ți de autocritică asupra conținutului ți detaliilor, vremea trecea pe neobservate și el întirzia prea mult, în aparență cel puțin. ’ Cînd o terminase ți i se aprobase, urmînd să i se fixeze „suțînerea" în vara 1913. eveni- mentele din țara noastră l-au împiedecat din nou : a fost chemat de îndatoririle militare și a trebuit să părăsească, provizoriu, Parisul. împrejurările acestea și altele, i*au prelun- git ți mai mult timpul studenției. Abia în ziua de 30 iunie 1915 am primit de la el o cartă din Paris, in care mi-anunța că și-a luat doctoratul în drept cu elogii, felicitat de jreșe- dințele Planiol ți de ceilalți membri ai comisiei. In ce privește studiul filozofiei, ți l-a păstrat numai pentru sufletul său, renunțînd să mai obțină și-n această specialitate titluri academice. încă din 1912, fiind în țară în timpul vacanțelor, îți începu o insistentă activitate literară. Ion Pillat îi devenise, de la Paris prieten nedespărțit. Luaseră împreună ăotă- rirea de a edita o serie de volume de poezii, întitulînd-o „Cărțile albe". Primul volum a fost „Visări păgînc“ al lui Pillat. Al doilea: „Flori sacre" al iui Alex. Macedcnskl. Acesta, gest nobil de înfruntare a prejudecăților ți de reabilitare a „poetului nopților" a marcat o răspîntie decisivă în soarta operei macedonskiene dar ți în directivele mișcării noastre literare. Volumul al treilea trebuia să fie al lui Horia Furtună și avea să poarte titlul „Scîntei ți rouă". Titlul era o mărturie a tipului vizual ți, poale, totodată a f uidi- tății ca și a prospețime! inspirației sale. După el, eram programat eu, așa cum se vede pe ultima pagină a volumului lui Maccdonski, unde editura „Minerva" anunță întreagă lista s'rieî". „Cărțile albe". Volumul meu avea să poarte titlul „Murmur din adîncuri". Dar Horia nu s-a putut decide: dorea ca în volumul său să plaseze numai rea.izări desăvîrțile, ireproșabile, — dar pînă una-aita, găsea că fiecare poezie a sa ar mai trebui să sufere unele retușări si... tot amina. In așteptare, ordinea editării s-a inter- vertit: a apărut volumul lui G. Bacovia. In urină, socotelile editurii s-au încurcat. Editorul Filip se plmgea că nu și-a recuperat cheltuielile ți, momentan, nici Pillat n-a mai putut angaja nimic, A trecut vremea ți s-au încruntat zările. Horia a rămas însă, mereu, nehotărit: scria poezii, scria mereu, scria mult, publica prin reviste unele, dar volumul! Numai de aci-nainte, cînd el ne-a părăsit din 1952, poate se vor decide alții, în locu; lui. De prin 1914, Horia devine colaborator la „Flacăra" lui C. Banu, iar ceva mai tîrzlu, Banu l-a chemat pe el, pe Ion Pillat ți pe Adrian Maniu și le-a incredințat ccndu- cerea revistei. Din 1915, Horia începe să „profeseze", sau, cum îmi spunea el într-o scrisoare, devine „om de procedură și de convingeri plătite". Ținînd în seamă chiar tonul acestei formule pe care și-o aplica sie-și sc poate citi limpede cită aversiune nutrea caracterul său prob ți nobil pentru natura venală pe care unii juriști o imprimă carierii lor. El însă n-a făcut niciodată transacții cu conștiința: etica lui era o înaltă estetică ți el a rămas totdeauna poet. Talentul poetic al lui Horia Furtună se evidențiază prin acel poem de impresiorantă atmosferă shakespeariană „Sărmanul Ywick" (publicat in decembrie 1915), Poemul acesta a fost, la scurt interval după aceea, recitat cu mare succes intr-o ocazie solemnă de către artistul Ion Manolescu. De consacrarea definitivă a poetului se poate vorbi cînd în „Flacăra" apare (la 6 februarie 1910) „Balada Lunii", E un diluviu de metafore crigi- nale. seinteietoare, E compusă din patru mari capitole și cuprinde pește 700 de versuri. Fruct al culturii lui întinse, multilaterale, ea îți culege figurile de stil din cele mai variate surse: din istoria universală, din mitologie, din literatura tuturor timpurilor de la Homer ta Erninescu și la Rosiand, invocînd cînd ținuturi depărtate ale globului, cind apariții rare din lumea viețuitoarelor, cind ciudățenii prețioase din lumea pietrelor. Departe de a li o pedantă exhibiție a unei erudiții nd /toc, imensul material conceptual astfel vînturat refectă 78 blMie ] lerari procesul spontan ți sincer al unei Inspirații autentice. „Balada Lunii"' se situează din acest punct de vedere în familia „Divinei Comedii" și într-a celei de a doua părți a lui Faust de Goethe. Dacă acest material ar li fost „căutat" iar nu de la sine evocat în imaginația poetului, i-ar li trebuii autorului o munca grea și îndelungă, pe cînd de fapt poemul a fost înfăptuit într-un timp destul de scurt, dc doua-trei luni de zile. Cu toată elevația cercului dc idei, poemul abundă în pasaje de o comunicativă ți cristalină expersivitale, cum sînt de pildă cele din strofa: „Cuci farmecul tău lin și liniștit / Făcu alunecîndu-și raza-ncet, f Din fiecare om: îndrăgostit, / Din jiecare-ndrăgostii: poet." De altfel, ținuta acestui poem este cea dominantă în creația lui Horia Furtună, ta exemple citate mai mult la întîmplare, se poate aminti cuplul poemelor „Arie!" și „Ca liban" în care vorbește de o parte sufletul, de alta trupul. într-o opoziție. într-un contrast de o deosebită bogăție de idei. De asemenea nu poate fi uitat poemul „Menhirii" din care rețin versurile : „Pe gresiile dunei, in țările bretone, I Menhirii mai înfruntă a tontului nuia, / A traiului ispită de alge și-anemone / Și țărmu-abrupt su beare vuiește cum vuia I Murmurul megalitic al mării monotone.. " „Balada Lunii", e dc fapt, o proiectare a profunzimii de inspirație, o sedimentare a supra-abundenței spirituale a lui Horia Furtună. Duiliu Zamfirescu, fermecat de această „Minune", cum o numește el, La elogiat intr-o cuvîntare ținută la Academia Română, cind a vorbit despre „Trei poeți" — despre Minulescu, Horia Furtuna, Ion Pillat. Dar năvalnicul început de carieră literară (dublată de cea juridică) este dintr-odată zăgăzuit, Intervine in 1916 mobilizarea armatei noastre, apoi intrarea în război. Horia Furtună e sublocotenent de artilerie. In Umplu retragerii în fața presiunii germane, la 24 noembrie el cade prizionier ți e dus la Stralsund. Aci, în condițiile amare ale capti- vității, caută să-și folosească timpul în cel mai profitabil chip. Citește (cînt se poate), scrie versuri (intre altele, scria: „In sîrmcle ghimpate", publicată mai tîrziu în revista „Cugetul românesc"). Dar găsindu-se tovarăș de suferință cu cîțiva ofițeri ai armatei ruse, le dă lecții de limba franceză (pe care o stăpînea perfect) și, în schimb, ia lecții de limba rusă. Și-o însușește atît de bine incit ajunge să converseze curent și să facă lecturi fără dificultate. La 20 Iunie 1918 se întoarce în țară, eliberat din captivitate. Descurcalul ițelor merge mai greu. Abia prin 1919 —1920 își reia firele scăpate. In noiembrie 1920 c însă profund îndurerat ți el, ca și Pillat, de pierderea „Maestrului" Macedonski de carc se atașaseră încă din 1912. Rostește la Inmormîntare un zguduitor „cuvînl de adia", „Cariera remuneratorie" redevine tot cea întemeiată pe pregătirea lui juridică, însă imboldul creației poetice se afirmă tot mai viu. Publică în 1920 în „Luceafărul", în 1921 in „Flacăra", apoi în Cugetul românesc" la a cărui înființare participă împreună cu Tudor Arghezi șl cu Ion Pillat; publică în „Cele trei Crișuri", în Universul Literar", în „Adevărul! literar", in „Propîtee literare" și. mai tîrziu, în „Revista Fundațiilor". Se risipea însă cu o rară dărnicie: el nu era omul care să refuze pe cineva ci, de o infinită bunăvoința și amabilitate, satisfăcea ori ce cerere, fără nici un calcul, fără nici o restric- ție. De aceea unele scrieri de ale sate în care îți revărsa verva ți imaginația nesecată s-au pierdut prin cine știe ce periodice obscure, definitiv pierdute și ele ți definitiv uitate. Această dărnicie era îndeaproape înrudita cu ușurința cu care se lăsa furat în conversa- ție : era de ajuns ca, intr-un colț de stradă, un cunoscut să atace o problemă literară sau oricare dintre chestiunile care-1 preocupau, ca, revărsîndu-și verva ți seînteierile spiritului, să uite ades de unele treburi urgente. Expansiunea sufletului ți imaginației sale erau mai puternice decît „interesele" mărunte. La fel, expansiv și generos, gata la Ori ce solicitare, șl-a cheltuit de multe ori energia creatoare pentru destinații minore. Din feri- cire, cîteva mari realizări și-au găsit mai favorabile condiții de navigare. In martie 1924 feeria sa „Făt-Frumos" se joacă pe scena Teatrului Național cu mare succes apoi, după mai multe reprezentații, o echipă de artiști ai „Naționalului" au făcut cu această piesă un turneu prin țară. In martie 1927 piesa „Păcală" e întimpinată cu însuflețite auplauze, jucîndu se cu „casa închisă". Plină de fantezie tinerească una, sclipitoare cealaltă, ele-i repun din nou numele în circulație cu un sporit prestigiu. Nu e lipsit de semnificație faptul că George Enescu La propus prin anul 1932 să le concentreze într-un libret pentru ca divinizatul nostru maestru să-și împlinească dorința pe care o nutrea de mult, de a compune muzica pentru o operă cu subiect românesc. Lucrul a și fost început: într-un interviev din ziarul „Rampa" (18 martie 1935) cînd Enescu era încă absorbit de construcția operei „Oedip", l*lorie literara 79 Horia Furtună povestea intr-a scrisoare: „Am stat cîteva seri împreună cu George Enescu, îăcind l&ieluri in text. Mî-a cinlat la pian cîteva admirabile bucăți. de inspirație româ- nească penlru aceste piese fi ne-am despărțit făgăduindu-mi că va începe lucrul imediat ce va sfîrși opera „Ocdip" compusă pe libretul lui Fleg". Totuși împrejurările, evenimentele nu l-au îngăduit să-și desăvirjească ceea ce începuse. Si e ciudat că din tot ce s-a păstrat de la Enescu. lipsesc cu lotul orice urme ale primelor schițe ctntale Lui Horia. Un alt moment important în activitatea liicrarâ a lui Horia c cel al apariției, in I9M, a romanului „Iubita din Paris”. E in bună parte o povestire autobiografică, e confesiunea unui agitai amor din anii studenției la Paris. Dar elementul subiectiv e încadrat într-o lungă și colorată ghirlandă dc contemplații, de reflecții ți de descrieri pline de nerv, astfel încîl, deși acțiunea nu e prea vie și nu face apel la împrejurări senzaționale, lectura delectează printr-un veșnic, inepuizabil suflu poetic. Romanul a fost distins cu un marc premiu literar. Din același an, floria se retrage progresiv din multe ocupații care-1 absorbeau și începe o muncă din ce în ce mai intensă la Radiodifuziune. L-am întilnit acolo, după o mai lungă despărțire. Păstrase același patos, același avint, același joc de idei pigmentai tot mai mult cu calambururi. La „Radio" contribuția iui a fosl remarcabilă, încă de In începuturile acestei insti- tuții. Contribuise cu aceeași înflăcărare ce-1 caracteriza, în ori ce ocazie, oferi ndu-și ver- suri, cuvintari ocazionale, texte pentru coruri, pentru copii. Totdeauna binevoitor, magna- nim, a încurajat și a ajutat talentele și sînt numeroși cei care își datoresc lui posibilitățile lor de afirmare șt chiar consacrarea în cariera artistică. „Prezentările" lui aveau mare succes, mare căutare. Au rămas memorabile, îndeosebi, cele vreo cincizeci din seria : „Bucureștii de «Hă dată", Ele înfățișau sugestiv momento din trecutul capitalei, din dife- rite epoci, zugrăvind aspecte dc ale orașului, zugrăvind felul de viață a! cetățenilor, obi- ceiurile, figuri de atunci. Expunerea orală pe care o fâcea, cu dicțiunea tui luminoasă, cuceritoare, cu măestria stilistică ce încrucișa necontenit poezia ru gluma, avea, cum au observat unii fără s-o înțeleagă totuși totdeauna, avea. zic. adeseori o tonalitate înclinată spre minor dar aceasla pentru că expunerea implica o induioșală revărsare de regrete pentru ceea ce a putut fi frumos în zilele care au apus. Din cuprinsul acestor calde confidențe, nu lipseau niciodată ilustrațiile muzicale: romanțele „la modă", cîntece-le |ie care „tim- purile" și le aleseră ca să se oglindească in ele. și din care străbăleau pînă la noi palpi- tările de „altă dată". Aceste Ilustrări muzicale în „textul" vorbit de Horia erau executate de soliști vocali sau instrumentali, Cînd conținutul o cerea, culoarea timpului și a locului era redată de cite un butt taraf de lăutari, asemenea celor ce vor îi delectat [>e bucureș- teni cu un secol în urmă, la „Moși" sau la „grădini". Contribuția, munca lui Horia Furtună a durat tot restul vieții, chiar după ce fusese trecut la pensie, El a continuat să lucreze ca traducător de texte muzicale din limba franceză, rusă, germană, italiană, engleză, spaniolă. Ajutat de cunoștințele sale muzicale, a elaborat versiunea românească a mai multor librete de operetă: „Freischiitz" șl „Oberon" de Cart Maria Weber, „Orfeu" de Monteverdl, „Cosi fan lulte" de Mozarl ; din Lehar: „Paganini". „Giudîta" și — ;icntni Opera Română; „Văduva veselă"; de aseme- nea, din lucrările lui I. Hartulari-Darclie: „Amorul mascat", „Capriciul antic" și, frag- mentar. „Opereta". Au rămas de la el vreo două mii de texte muzicale traduse. între ele: cele șapte cîntece ale lui George Enescu pe versuri de Clement Marot și trei lieduri de AJfred Alessandrescu, eu versuri de Elena Văcărescu ; cîteva lieduri pe care 7enn Vancea le-a compus pe versuri de Reîtter Maria Rilke. A fost primul care a dat pentru „Radio" traducerea unor texte muzicale din limba rusă, dar a scris de altfel și texte originale precum : „Cintec de leagăn" cu muzica de Zeno Vancea sau versuri pentru texte la unele piese dc Chopin. „I lumwesque" de Dvoi'ak, „Tango'1 de Albeniz etc. 1,-am văzut ullîma dată în vara 1950, Fusese grav bolnav dar o devotată și înțe- leaptă îngrijire îl salvase ; a prin minune. Era încă destul de slăbii. L-am întrebat ce a mal scris de cînd mi ne văzusem. Avea in sertarele lui vrafuri de poezii inedite de o excepțională valoare, avea «1te cîteva mici piese de teatru, începutul unui roman. schițe. proiecte... Cura- jul, imboldul Optimist pe care i-1 i’unos.uscm și care făceau parte din figura lui tle loldeauna. scăzuseră. Avea ades o privire melancolică și în versurile lui revenea, obsedant, gindu! mor- ții. Dar, în conversație, căuta să acopere fondul trist cu vălul re® al glumei. Revederea noastră l-a impresionat. îmi vorbea cu aceeași afecțiune de odinioară, din adolescență. Cuiva, care se nimerise atunci in casă la el și care nu mă cunoscuse, m-a prezentai apueîndu-mă ușor cu brațul i>e după umeri; — „E cel mai bun prieten al meu..." EUGENIU SPERANTIA 80 IjIimk Lilejirâ aria CONTRIBUȚII LA UN CENTENAR c V-'om poziția pn ncare publicul român a cunoscut înliin oară muzica Iul Jean Sibelius a fosl întoarcerea lui Lemminkăinen din ciclul celor patru legende kalevalîce, opus 22, versiunea revăzută in 1900, prezentată la 2 octombrie ItW într-un concert popular al orchestrei simfonice permanente a Ministerului Instrucțiunii Publice. Creeată eu doi ani înainte, orches- tra se afla sub conducerea Ini Dimitrie Dinicu, unu! din animatorii de senină ai vieții muzi- cale românești din primul deceniu al secolului, 1n programul de activitate al tînurului ansamblu instrumental, care luase ființă prin truda lui Dinicu, figura și prezența periodicii a unor lucrări ale compozitorilor străini impor- tanți pentru evoluția artei muzicale prin căutările lor dc înnoire a limbajului, Alegerea lui Dinicu s-a oprit, pure-se, la poemul simfonic a! compozitorului finlandez mi numai iienlru că el se bucura de excelente aprecieri în Germania, de unde erau achiziționate sau împru- mutate materialele muzicale necesare producțiilor variate ale orchestrei bucureștene, ci și pentru că Sibelius avea faima unui adversar neîmpăcat al multelor nedreptăți sub care suferea patria sa ți a unui luptător pentru acele idealuri care, în România de acum aproape șase decenii, trezeau ecouri profunde pentru că erau aproape identice cu idealurile noastre. Prezența unei lucrări a lui Sibelius în programul concertelor simfonice ale orchestrei Ministerului avea, astfel, pc lingă sensul ei artistic, și o semnificație de natură politică, Compoziția a plăcut în mod deosebit publicului. Cronicarul muzical a! revistei Viața literară relata, la dala de 29 octombrie 1906, că în seria concertelor populare ale orchestrei permanente „s-a dat șî o noutate, 'Legenda lui Kăinen’, o compoziție pitorească a unui mare 'boem* Sibelius, compozitor finlandez. Maestrul dă la iveală Cu multe mijloace moderne legenda unui viteaz mitic al poeziei populare, finlandeze, care înloreîndu-se din bătălii e sărbătorit de toți. Apropiîndu-se de țară îl năpădesc aducerile aminte, își zărește colțul lui de țară in aspectul ei fermecător, aude cîntecul clopotelor îmbinate Cu armonia unei zile de sărbătoare închinate în cinstea lui. în totul pagini frumoase de muzică descriptivă, bine studiate și redate, au impresiona mult, mai ales că intr-unele părți corn păzi torul e binișor stăpînîl de procedeele de realizare ale lui Saint-Saens, atît de iubii la noi". Epitetul de „boem" din această cronică nu arc nuanță pcjorativă, deoarece în limbajul publicist a! vremii el era sinonim cu artistul de lip emotiv, răspunzind spontan la solicitarea afectelor, așadar o antinomie a termenului de „dandy" sau „pedant" care se folosea, de fapt, în legătură cu creatorii de tip intelectual, La fel „procedeele de rezolvare ale lui Saint- Saeps", la care cronicarul anonim face aluzie, erau, desigur, efectele dc sonoritate masivă obținute de la orchestră, de altfel realizate de compozitor prin mijloace de cele mai multe ori inedite. Ascultătorii înființau însă o compoziție cu intonații de mare noutate — și cro- nicarul nu făcea nici el excepție — astfel că se încerca n comparație CU alte lucrări ce le erau mai de mult cunoscute și, aslfd, să-i găsească o clasificare istorico-esielică «răspun- zătoare. Executarea ultimei „legende" din ciclul l^mminkăintn a fost reluată către sfîrșitul lunii octombrie, pentru că la 29 noembrie din același an, tot cronica muzicală a revistei Viața literară, cilăm câ „în urma succesului avut la prima audiție, ’Legenda lui Lemmin- kainen' de Sibelius a fost repetată, îneîntind pe toți cu frumoassie-i părți adevărat pitorești și avînd atît muzicanții, cit și conducătorul lor D, Dinicu, un frumos succes..." Arii 81 Prezentarea lui Jean Slbelius la București pare să se fi transformat într-un eveniment artistic ți cultural, deoarece, la mai multe luni dc la a doua execuție a compoziției, revista Pw/a A'ouă, condusă de Ovid Densușianu, înregistrează producția în numărul ci pe ianuarie (1) 1907, sub semnătura lui B, Petru, eu aceste aprecieri: „Sibelius și-a făcut pentru prima dală intrarea în repertoriul simfonicelor noastre cu 'Reîntoarcere lui IJ. legenda ni-1 prezintă pe viteazul ți sărbătoritul erou al mitologiei finlan- deze reîntoreîndu-se în țara lui. Momentul muzical prin care nl sc înfățișează aclamarea lui de mulțimi e de o putere picturală uimitoare, E ciudată îndrăzneala unui compozitor, care servește de fluier, tamburină, clopote și toate Instrumentele cti coarde și de viat spre a ajunge la o simfonie și care reușește să exprime cea mai desăvîrșită reprezentare a zgomotului nedeslușit, a veseliei fără margini, a delirului de entuziasm. Publicul nostru a înțeles valoarea acestei bucăți neînchipuit dc îndrăznețe și neînchipuit de potrivită prin sinteza instrumen- tării sale". Am impresia că în această scurtă tentativă dc caracterizare a ariei iui Sibelius, croni- carul român a sesizat cîteva trăsături esențiale ale ei din etapă denumită de Kar! Ekman „perioada romaittico-reaiista", mărturisind, prin adeziunea sa integrală, receptivitatea publi- cului nostru la o muzică îndăzneață și originală. în deceniile care au urinat episodului, receptivitatea aceasta față de aria marelui com- pozitor al Finlandei străbate un drum ascendent, pînă la manifestările complexe ce se orga- nizează și la noi în cadrul anului de centenar atît de radfo-televiziunea română șl de orchestrele noastre simfonice, cît și de diferitele instituții superioare și medii de învăță- mînl muzical. Merite deosebite în prezentarea compozițiilor lui Sibelius au dirijorii români Alfred Alessandrescu șl Theodor Rogalski care, în concertele orchestrei radio și în concerte publice, au programat frecvent poemele simfonice En Saca (O legendă) Opus 26 (versiunea revă- zută în 1900) și Lebăda din Tuotteia opus 22 c, Va/w triste opus 44, poemul Finltrndia șl suita Carelia opus II. Singura compoziție a lui Jean Sibelius publicată în țara noastră a fost Voise triste, apărut în J933 în transcripție pentru viară și pian, la Timișoara. GEORGE ZBÂRCEA 82 Arii. cărți - reviste Din lirica latină Colecția Cele mai frumoase poezii s-a îmbogății mi de mult cu antologia de versuri din lirica latină, în traducerea poetului Al. Andrițoiu. O inițiativă frumoasă și o alegere bună, căci Al. Andrițoiu este umil dintre poeții talentați ai generației sate. Culegerea cuprinde poezii din Catul, Lucrețiu, Tibul, Properțiu, Hor ați u și Ovidiu, așadar versuri din liricii reprezentativi ai literaturii latine. Unul din meritele antologiei este ți acela de a fi pus la îndemina cititorului român fragmente din operele unor poeți latini mai puțin traduși la noi, ca de pildă Tibul și Properțiu sau din ciclurile dc versuri ale altora, mi îndeajuns de cunoscute în limba română, cum sânt Amores ți Ars amandi de Ovidiu. Criteriile care au prezidat la selectarea versurilor ni se par in general juste. Odele tui Horațiu traduse de Al. Andrițoiu reprezintă o față esențială a liricii poetului latin, dar nu și singura. De aceea credem că ar fi fost necesară întregirea ei cu alte ode, de pilîă din cartea a ll-a, precum și cu unele fragmente din satire. Firește că încercarea însăși de a transpune în românește versurile unor poeți celebri de acum doua mii de ani, jientru a ne face să simțim în limba noastră ecourile încă ne- stinse ale simțirii ți ale cugetării lor, este un lucru plin de dificultăți. Din poeții latini au tradus in românește Coșbuc, iar mai aproape de noi E. Lovinescu, T. A, Naum, Șl. Bezdtchi, J. M Marinescu, D. Murărașu și de curînd E. Camilar, Lascăr Sebaslian ți Constantin I. Nkuleacu. De aceea opera unui traducător din zilele noastre esle, în unele privințe, încurajată și faciliată de existența unor astfel de traduceri și de experiența autorilor lor. Al. ?\ndrițoiu a putut deci beneficia de avantajul că nu pățea pe un drum nedesțelenit. Tn astfel de împrejurări cititorul este îndreptățit să aștepte pagini măcar egale cu cele cunoscute de el din traducerile anterioare. Trebuie spus că autorul recentei antologii s-a străduit să răspundă acestor exigențe. El a reușit un-ori, spre lauda lui, iar alteori nu — și faptul acesta, deși nedorit, nu e de mirare, date fiind dificultățile Implicate într-o astfel de strădanie. Observațiile care urmează se vor referi în special la acest ultim aspect al traducerii în discuție. Se poate obiecta mat întii unor versuri caracterul aproximativ al traducerii, adică redarea uneori destul de palidă a specificului ideii poetice originale. Volumul începe cu cîntecele de dragoste ale toi Catul, poetul care și-a definit singur zbaterea dramatică între adorație și gelozie, în distihul: „Odi ei arno, quare id faciam jortass? requiriș, / h'es^o, sed fieri sen i io et excrucior" — ceea ce înseamnă: „Urăsc ți iubesc. O să mă întrebi de e cu putință, i Nu știu, dar simt că așa e și viața mi-e chin necurmat". La pag. 54 a cule- gerii citim aceste versuri: Jală, iubesc și urăsc, pe cînd voi întrebați Cum se poate ? / însumi mă mir și-mi nutresc ura și dragostea mea". Versiunea românească a lui Andrițoiu este vagă. Și pe deasupra ii lipsesc accentele dureroase ale pasiunii celui ce a cîntat-o pe Leabia. Elegia a VHI-a a aceluiași poet începe astfel: „Mser Catulle, desinas ineptire, / Et quod vides perisse perditum ducas. / Futsere qaondam candidi tibi soleș, / Cw?i ventitabas quo puclta ducebat, 1 Amanta nobis quantum amabitur nalta..ți se încheie cu aceste cuvinte de o violentă sinceritate: „Scefesto, vae te I quae tibi manei uita 1 / Qurs mc ie adibit ? Cui videberis beția 1 / nune amalns 1 Cmus esse diceriș? I Ai tu, Catulle, destinaiuș obdura" — adică, în românește: „Capiii. sărmane, curmă-ți dorul / Șr ce-a murit șocante că e pierdut pe veci. / Ți-a strălucit și ție *) Prefați, traducere ți note de Al. Atbdrițolui Editura tinerelului, Colet ți a ,,Cele mai (rumoatc pocal i*, 1961. Cirțbrrrklv 81 ândua o zi cu soare / Cînd te duceai mereu ta-ndemnut dragei tale, / htbită-așa cum alta iubită nu va fi..„Nelegiuita, vai, ce viațâ-ți mai rămine I Clne-ți va sta aproape ? Pă- rea-vei cui frumoasă ? / Pe cine vei iubi? Și cui vei spune: a ta sin/?" / Ci tu. Catul, de astăzi, ce fi-a fost dai, îndură". In versiunea lui Andrițoiu versurile sună astfel: „O, biet Catullus, carmă-ți, te rog, nebunia. / De aur fură zilele tale, deunăzi, / cînd fete multe se legănau lingă tine; / gustai delicii încă de nimeni gustate..„Adio, scumpo t fată, de astăzi, Catullus / n-o să te-aiinte cu rugăminți ostenite, / Să gemi, perfido, palidăm noaptea utilă, ! că nu-ți rămine decît suspin și otravă f" (p. 40 J. Cititorul va admite că traducătorul omite unele versuri, adaugă altele sau îngroașă liniile imaginilor pînă dincolo de limitele impuse dc original. încă un exemplu din această categorie. Una din odele cele mai cunoscute ale lui Horațiu (1.9) începe astfel: „VWes ui alia stei niue candidam / Soracie, nec iam susiineant omis f Sitvae laborunies geluque j Flumina consiiierini acuta”, ceea ce înseamnă, cuvint cu cuvînl: „Privește cum se înaițâ Sacrale albii de înalte troeiene, / 1 iar pădurile plecate abia-și mai fin povara / S1 opefe au înghețat de gerul cel aspru". în traducerea din anto- logia în discuție citim : „Te uită iarăși umblă zăpezi prin munți f e alb Soracte și se mun- cesc păduri / purttnd povara iernii. Gerul / Schimbă în cremene pură fluvii", în care expresii ca „umblă zăpezi- și „se muncesc păduri- nu sint dintre cele mai fericite echivalente românești pe care putea să le găsească autorul traducerii. Exemple de acest fel sint, din nefericire, destul dc numeroase. Ele oferă un tablou străin și în multe cazuri total diferit de ceea ce alcătuiește „stilul" poeziei dîn care se traduce. Din cele spuse rezultă și o altă particularitate a traducerilor din recenta antologie. Este vorba de imagini adăugate de traducător, unele dintre acestea situindu-se mult în afara sensului ce se desprinde din text. Exemplele care urmează din poemul Dc rerum natura de Lucrețiu, (Invocație către Venus, I, 2,4—5) probează, după părerea noastră, acest lucru: „Atot Ven«$, caeli subter iabentia signa.. - („Ecnus, izvor de viață, tu ce sub stele pc cer călătoare...." ). I.a Al. Andrițoiu: „Vcmis in alb și lucefăr menit înălțimii..." : ..per te qttoniam genus armie animantum / concipitur oisiiqtte exortum lumina solis". („Prin tine (zeiță) se zămislește lot ce-i însuflețit și tot ce sk naște prin tine vede a soarelui Im mină...”), în traducerea lui Al. Andrițoiu: „tu care aduni pe pămint și lemetn/i dobitoa- cele simple (?) j și Ie deschizi spre lumini și culori cu delicii { pleoapa...“ După cît se pare avem a face aici (și aiurea în poemul din traducerea discutată) cu mi alt I.ucrețîu, mai puțin sobru în gindire și expresie. Este greu dc explicat de ce a crezut necesar traducătorul să intervină in text făcînd loc expresiei prozaice, care soțioară uneori pînă la vulgaritate — mai ales că originalul nu-l obliga la aceasta. Ne vom limita la cîteva exemple izolate. într-o odă (I, 27) Hora'țiu scrie : „Mto nr asum laetitiae scgphis / Pagnare Thracum est" („Numai tracii an obiceiul să se întreacă ia ospețe bînd (vin) din cupe mari") — o perifrază subtilă pe care Al. Andri- țoiu o traduce: „Sd tm urlați ca tracii, ta chef, nicidind" (p. 129). în Ovidîu (Tristia, III, 14) citim : „Nix iacei et iaci am ne sol pluviaepue resotvmd" vers tradus de T, A. Naum aslf -l : „nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada”, iar de Al. Andrițoiu: ^zace ziipada, rînjind ticăloasă spre soare". De unde șl de ce „rînjind ticăloasă", cînd în text nu există asemenea determinante? Tot în Tristia (IV, 24) este vorba de viind ce îngheață în vase, pe țărmul Pontului Euxin, localnicii scdțîndu-1 tăiat in bucăți: „Vto nec hausia meri, sed data frusta bibani" („Vinul nu-l beau sorbindud, cid scot îri bucăți înghețate") — versuri pe care autorul antologiei le traduce: „Vrînd săd deguști (vinul) ronțăi ciozvirte de vin" (p. 171). Trebuie să admitem că e destul «le dificil să ne imaginăm cum poate arăta o „ctozvirtă de vin“ ronțăită fie și de niște barbari... în sfîrșit, un ultim exemplu din Properțiu (I, 2): „Quid ruoat ornato proceaere, vita, capillo j Et tenues Coa veste mooere sinus". („La ce bun, iubito, să părți podoube-n pâr / Și hainele de Cos să-fi cadă-n falduri fine?”) versuri tălmăcite de AL Andrițoiu: „Cum de iti place să porți o frizură sucita, copilo, f Și să anini peste coc stofe de Cos, cocheiînd?” (p. III). Ce păcat că traducătorul a sacrificat puritatea acestor versuri de dragul unui epitet cu totul impropriu și a unor aliterații discutabile ! Cititorul va fi de acord, credem, că traducătorul își ia o libertate prea mare de transpunere în românește a unor Idei și imagini inexistente în textul original. Aceeași libertate manifestă autorul și atunci cînd vrea să sugereze prin mijlocirea unor termeni „autohtoni'* o realitate diferită de aceea pe care ar trebui să l-o inspire textul. Ne referim la noțiuni ca bouri (în original „tauri-), caiapitesme (in original „turres"), tot astfel 84 Cărți-reviste robă, pantblici (sic) etc. Ar fi de spus ceva ți despre introducere, unde o bună parte din versurile latinești sînt transcrise eronat ți traduse nu mai puțin greșit (vezi p. 14, 22). care opera lor o merită. Al. Andrițoiu este unui dintre poeții care putea să dovedească citi- torului român acest lucru. Se pare că Al. Andrițoiu a trecut uneori cu prea multă grabă peste condițiile pe care le impun: o bună traducere din autorii antici, Și poate că a privit lirica latină mai mult din afară și nu dinlăuntru, adică a lăsat acoperite unele din valorile ei ori le-a derivat spre sensuri improprii, făcîndu-le să treacă prin imagini stridente. Poeții latini, a căror glorie stăruie peste milenii, ne obligă să-i privim în lumina pe care opera lor o merită. ȘTEFAN MUMTEANU Vera Lunga: „Amiaza marii** Neîeminin, acest volum de debut al Verei Lungu. Faptul nu este un accident in poezia nouă și, evident, aceasta nu trcbuiețte considerată ca o judecată de valoare. Temperament apolinic, preta stă sub semnul lucidității, cultivă rigorile ți nu arareori înclina către geometrism. In versurile sale calmul redevine calm. Feude mai mult decît poezia căreia îi aparține, titlul („.l/Hmao mării") explică volumul întreg: necontenita mișcare marină multiplică, la nesfirțit, apogeul luminii solare, permanent,izindu-l. Viziunea nu este euforică, ci senină. Aceasta este și maniera poetică : sistemul de oglinzi. Xotațiile, adesea enumerări, sînt subordonate și integrate ideii. (Vezi: Zborul pămintului, Cintec de dimineață, Continuitate, Cuvintele etc.). Se ajunge, uneori, la epuizarea aproape a posibilităților de a determina o abstracție. Simptomele de caleidoscop sint efectele unui efort către sinteza gîndirii poetice, deocamdată neconvertită in fapt artistic decit prea puțin. Cântăreață a contemporaneității, Vera Lungu deține certitudini provenind dintr-un acut sentiment al colectivității, Re aici refuzul aproape programatic al singurătății: „A'onenf nu este singur noaptea (...) / Rănune mit singurătatea nopților". Persp diva timpului por- nește tot dintr-o certitudine: „A'u ne irosim vremea/ Nu o avem decit pentru fapte / Fiindcă sintem siguri de vise", lată, de altfel, o posibilă artă poetică: „Nimic nu poate, fi nesigur. j Aliinile noastre au calmul siguranței. / Liniștea pătrunde în vers / Și-f umple, f Curgîndui puternic în vine". Unitar, volumul dă senzația înregistrării timpului, conținînd uu anume caracter de jurnal (unele poezii sînt însoțite dc data și locul scrierii). Trecerea către poezia erotică se face neobservat. Absentează și aici senzualismul („A'w căuta în mine farmecul femii — / Ascultă-mi pulsurile frunții"), peisajul este esențializat, dar nu arid. Se uzează un dedarativism secret. Muzicalitatea arc un rol important, adesea fiind complementară poeziei reținute, deloc spectaculoase, a Verei lamgu: „Dorm pașnicul somn, / Ritmicul cinice, / Oboseala ameste- cată cu luna difuză. I Arborii răsună / la orașul cu clădiri în construcție, / Nopți liniștite, f Nimeni pe uliță, / Visezi. Se cuvin remarcate ți cele două poezii dc sorginte folclorică : Pescfnîec de inima și De hoție. Revelatoare pentru eventuală evoluție mi se pare tendința, amintită, către o gîndire poetică unitară, evident mai potrivită temperamentului poetei d«:it practicarea versului dc notație. In acest dinții volum, Vera Lungu se lasă tentată de ambele modalități. CRI$U DASCALU Constantin Georgescu: „Geamul dinspre drum** După cîteva apariții în revista Luceafărul, Constantin Georgescu își face debutul edi- torial cu volumul Geamul dinspre drum, la Editura tinerelului. Constantin Georgescu a atras atenția încă din lucrările ce i-au apărut în publi- cațiile literare per odice și talentul de care a dat dovadă a îndreptățit publicarea unora dintre lucrările sale în volum. Clr|i-reviste 85 Fără îndoială că trebuie să recunoaștem Unărului autor sensibilitatea pe care o emană creațiile sale, realul simț al descrierii. De asemenea cind $1 cînd, se poate scoale în evidența o oarecare capacitate de definire a caracterelor, îndetnînarea de-a portretiza. Spre exemplu, Marin Mareea din Cîntecui de nunti, sau pîndarul Gangă din Drumul cu căruța. Constantin Georgescu știe sa creeze atmosferă. Un exemplu relevator — pentru el — în această privință Ti constituie nuvela Vreme de ploaie — in care predomină atmosfera sum- bră, ce crează ambianța cea mai potrivită omuciderii. Note dc liumor relevabil se tulii- nesc în nuvele Geamul dinspre drum, Cîntecui de nuntă sau Necazul tui Costică Zengher. Totuși, adesea, autorul adoptă un Stil cam intortochiat, care face ca acțiunea să bată pasul pe loc, și se insistă excesiv în descrierea unor amănunte nesemnificative, incapabile sa caracterizeze, fie acțiunea, fie locul ei, fie unele personaje. Supără și tendința de a concepe acțiuni pe planuri total diferite, care se interferează — credem — forțat. Spre exemplu, In ajunul culesului, care, în ciuda unor pasaje ce ne-au lăsat o bună Impresie, din dorința de a aborda un întreg complex de probleme, devine confuză și pe alocuri idilică. Poale dintr-o „modă", greșit înțeleasă, poate din comoditate, și la Constantin Geor- gescu, ca de altfel la mai mulțî autori tineri, personajele, cu rare excepții, sînt grupate în două categorii, care se disting net: pozitive și negative, fără vreo posibilitate de schimbare, fără nici o trecere, fără nici o transformare, decît, cel mult, formal, Aceasta presupune un mod arbitrar de a vedea lucrurile. In nuvela Drumul cu căruța autorul utilizează un procedeu greșit- De ce trebuie să ne spună de la început Că este vorba de o crimă ? Ba chiar s-o explice tot la început î Am putea spune că și-a furat singur poanta. Volumul de debut al lui Constantin Georgescu, deși conține unele izbinzi, lasă încă deschisă problema drumului personal pe care îl va parcurge autorul în viilor. DIMTTRTE BAI.AN Steaua nr. 4/1965 Numărul 4 al revistei Steaua consacră o bună parte din sumar consemnării marilor sărbători ale lunii mai — 1 Mai, 9 .Mai, Ziua Victoriei și Ziua Independenței de stat a României, — precum și unor comemorări și aniversări literare. Trei articole prestigioase: Baroane, strălucitul pamflet al lui Arghezî, Ora mult aștep- tată dc Gaia Galaction și Rtndrtri pentru pace de Lucian Blaga — conțin proteste vehe- mente la adresa războiului și slăvesc „Pacea: singurul climat în care înfloresc energiile popoarelor, zimbetut femeilor fi al copiilor" (I„ Blaga). Versuri antirăzboinice semnează Maria Banuș, Leonida Neamțu, Nicolae Stoc și N. Prelipceanu. Lor li se adaugă și versuri ale unor poeți ca Hans Cibulka, Giinther Kunert, Urban Gyula, precum și un fragment din romanul zlmen Maria al scriitorului ceh Lavis- lav Ta^ky, Articolul Lenin — marele contemporan, este prilejuit de împlinirea a 95 de ani de la nașterea marelui conducător al clasei muncitoare internaționale. O inițiativă care aparține pînă acum doar revistei Steaua, este aceea de a comemora într-un spațiu mai cuprinzător cei 70 de ani de Ia nașterea poetului I, Vinea, dispărut anul trecut. [După Schiță de portret in care Mircea Tomuș face fine disociații în jurul lirismului particular a! lui Vinea. citim trei poezii inedite [Posesie, Cuib, Dicteu), un Omagiu poe- tului, adus de Adrian Maniu, o poezie dedicată lui I. Vinea de Mircea Vaida și un fragment din romanul inedit Ve/wn de mai din care se configurează, prin cîteva trăsături, profilul uman și artistic al sculptorului Constantin Brâncuși, ușor de recunoscut in personajul Cwjan. Fragmentul vădește aceeași acută notă de analiză, probată cu plenitudine în romanul Lunatecit, recent apărut. Interes prezintă și cele cîteva documente din arhiva lui I Vinea, scrisori primite de la N. D. Cocea, Cezar Petrescu, Ion Barbu, F. T. Marinefti și Tristan Tzara. în afara poeziilor menționate mai sus, cuprinse în secțiuni speciale — semnalăm grupajul variat în care Leonida Neamțu transmite fie fiorul descoperirii dc noi galaxii, fie 8S Cir|i-rvmle expresii ale unui memento vivere. Inscripție de o frunză de palmier este un rezultat fericit al concentrării fluxului liric. Cu ochii deschiși, de Platan Pardâu, este o vibrantă mărturie erotică, interesant construită. Anghel Dumbrăveanu continuă în Noaptea, pe țărm o mai veche predilecție pen- tru poezia marină, aceasta de acum fiind infuzată de o sobră meditație. Iulian Vesper, poet cu o activitate apreciabilă semnează poezia Așteptare, după ce anii trecuți i-am citit poezia din Glasul. Ar fi fost nimerit ca revista să alăture articolului Al. Pliilippide ta 65 de ani de Adrian Marino ți versuri ale sărbătoritului. Continuîndu-și remarcabila serie de portrete ale unor scriitori și cărturari de seamă, Eugenîu Sperantia semnează amintiri despre elenistul St. Bezdeki. Cronica literară se ocupă de o monografie literară ți despre două cărți de proză. Leon Baconsky, după ce semnalează unele laturi pozitive ale monografiei Panait Istraii de Al. Oprea, stăruie pe larg asupra afirmațiilor contradictorii, transcrierii greșite de citate, inadvertențelor diverse și asupra scăpărilor de stil, toate fiind utile la o nouă ediție. In analiza celor două cărți de proză.Omșul cu o mie de blesteme de N. Tic șt Moșteni- rea de Ștefan l.uca, ÎI regăsim pe Virgil Ardeleanu. Criticul este interesat în ce măsură problematica zilelor noastre este surprinsă în structuri artistice viabile. El își manifestă — pe drept — regretul că cele două lucrări sînt înrudite prin „minima rezistență". Cronici teatrale semnează M. Tomuș și A. Gurghianu. Credincioasă misiunii de a informa asupra fenomenului literar universal, revista publică articole semnate de specialiști străini: Alain Henry; Noul roman francez: Michcl Butor; Adrian Jaff»: Renașterea poeziei americane: Frost, Masters, Robinson. Un număr în care deci, poezia și critica, continuind linia elevată a revistei, procură bogate satisfacții. IORDAN DATCU Limba Numărul doi din acest an al revistei Limba română ne-a făcut surpriza, plăcută, desigur și cu caracter, să zicem, compensativ (pentru în- tîrzierea numărului unu) de a fi aparul, dacă nu chiar cînd ar fi trebuit totuși mult mai de- vreme de cît ne-am fi așteptat. Mai restrins, ca volum, decît precedentul, numărul de față este substanțial valoros pe tot ' cuprinsul său, așa cum, de altfel, ne-am obiș- nuit să știm această revistă în ultimii ani. Spa- țiul limitat ne obligă la restrîngerea observa- țiilor doar asupra citorva studii, ceea ce nu înseamnă că cele la care nu ne vom referi nu-șf au meritul lor Incontestabil. Astfel, pe linia preocupărilor de cultivare a limbii, reține atenția articolul semnat de I. Dă- năilă. Abaterea și greșeala in limbă, cu carac- ter, din păcate, mai mult teoretic, fapt pentru care, credem a și fost înserat in cadrul ru- bricii Lingvistică generală, Propunînd „să numim abatere orice nerespectare, orice încercare de modificare a sistemului, iar greșeală orice nerespec- tare, orice încercare de modificare a normei" (p. 210), afirmația, făcută de autor in paran- teză că „norma este realizarea concretă a siste- română, XIV (1965) nr. 2 rriului" (p. 211), Iasă, cel puțin formal, a se înțelege că despre abatere se poate vorbi numai în planul teoretic (aș zice chiar — ab- stract), căci practic, concret, avein a face cu încălcări de norme ale limbii, așadar numai cu greșeli. Pe de altă parte, că abaterea și greșeala .reprezintă întotdeauna, ceva nou față de un anumit sistem și o anumită normă" (p. 210) e un adevăr, dar că inovația (în limbă — n, n.) apare n u m a i sub formă de abatere sau gre- șeală" sună pe un ton nițel rigid șl exclusivist. Exeget asiduu și minuțios al lexicului emi- nescian, divulgînd o certă pasiune în rezolva- rea multora din problemele pe care acesta încă le ridică. I. Crețu aduce. în articolul £)fn aspec- tele limbajului eminescian, un vechi izvor de limbă românească, la care poetul nostru s-a oprit, și care, trecute prin laboratorul său poe- tic, au devenit admirabile pasaje ale creației sate, fie la unele cuvinte și expresii pe care le-a încrustat tn țesătura marei poezii. Unele dintre ele ne întîmpină șî ne uimesc cu stră- lucire de diamante și cu dulceață primitivă. Departe de a afecta fondul, extrem de valoros șl interesant, al articolului ne exprimăm aici o nedumerire șî, totodată, o întrebare: țlnînd 87 cont de ceea ce se înțelege în mod obișnuit, în ligvisttca, prin limbaj, n-ar fi mai potrivit totuși să se folosească termenul de lexic emi- nescian în locul aceluia de limbaj eminescian ? Sînt interesante ți întrulotul utile pentru cine examinează poezia argheziană, observa- țiile pe care, în articolul Note privitoare la no- țiunea „a crea“ în lexicul arghezian l le prile- juiește Iui D. Tudor analiza seriei de termeni folosiți de T, Arghezi în producția sa poetică, pentru redarea plastică și nuanțată a noțiunii „a creaT. Autorul ar îi putut însă releva și un alt aspect pe care-l comportă discuția, acela al pluralității de meșteșuguri (mai toate strict materiale, concrete) către care duc termenii luațî în discuție : a croi, a ciopli, a frămîrda, a clădi, de unde, intr-adevăr, acea materiali- zare, concretizare a expresiei sau a ideii poe- tice. O obiecție ce ar putea fi adusă articolului este aceea că termenii mai sus îriseriați nu sînt, de fapt, „sinonime populare'', cum spune auto- rul (p. 238), ei devin astfel (și nu pe întreaga lor sferă semantică) doar sub pana măiastră a poetului, prin întrebuințarea Jar in sens metaforic, așa cum se înfimplă și în alte situa- ții (vezi articolul lui G. L Tohăneanu din L. R. nr. 5/1164). De asemenea, nu pare prea categorică afirmația că un poet (fie chiar și maestrul T. Arghezi) „epuizează rezervele sti- listice ale unui cumnt“ (p. 213), în articolul încercări de lexicografic tipo- grafică, I, Virgil Molin ne dezvăluie o latură nouă a preocupărilor marelui nostru culegător de basme și snoave, Petre Ispirescu, aceea de înmănunchere într-un vocabular profesional a unui număr considerabil de expresii tipografice. Surprinde plăcut constatarea că mulți termeni tipografică, încă de la intrarea lor la noi odată cu obiectele denumite, au fost supuși unui pro- ces de substituție prin cuvinte românești (acolo unde a fost posibil), precum și faptul că atît forma cit și sensul multora din expresiile amin- tite au rămas neschimbate și azi (după un secol), în vocabularul slujitorilor tipografiei. La rubrica Discuții remarcăm cu satisfacție observațiile judicioase și propunerile bineve- nite (la care subscriem călduros) în legătură cu una din temele stringent actuale ale învă- țămîntului nostru mediu, pe care le face, V. Țeodorescu, Articolul său, Predarea gramaticii în inuațărnintul mediu, se înscrie cu succes, pentru problema abordată și cu ecou, sperăm, în forurile competente, pe linia inițiativei des- chise încă anul trecut, în paginile revistei șî inaugurate de acad. I. Iordan cu articolul său Mai multă gramatică! (L. R. nr. I/19&1). Toponimiei — sector rămas încă insuficient studiat în lingvistica noastră — îi consacră Ion Donot articolul său Considerații istorice asupra toponimiei românești II. I.a capătul acestor observații o dorință: prestigioasa revistă prezentată aici să apară cu regularitate. D. CKAȘOVEANU 88 cartea străina Primul roman* Imaginea-cheie pe carc autorul o introduce obsedant în roman este cea a pieții. GMtheplate apare ca o importanta încrucișare de drumuri din Oraș, o întretăiere de des- tine. in ultimă instanță, în viziunea scriitorului, acesta e locul unde se decide mersul eve- ni meu te lor. Aici se produce accidentul: un pieton este călcat de 0 mașină. împrejurarea e de natură să declanșeze acțiunea romanului, fiindcă persoanele implicate (martori, cu- noscuți, rude) intră într-o înlănțuire de situatii, confruntări revelatorii. Tal un accident în același cadru, încheie șirul episoadelor. Piața exercită o stranie fascinație asupra eroilor și intervine fatal în existența lor. Intre cele două momente tragice se petrec numeroase permutări în raporturile pe care le stabilesc personajele șl autorul se întreabă de mai multe ori, in decursul narațiunii, dacă se poate vorbi, în aceste cazuri, de coincidențe. Eroul prin- cipal, Michael Hertz, cel care comentează toate evenimentele șî reține in primul rînd atenția scriitorului, e convins că nu există întîmplare, Dc altfel romanul relatează suita de cumplite zguduiri prin care trece ttnărul, victimă a unei acumulări de stiuații derutante, primite ca un fel de lovituri ale sorții. Provenit dinlr-o familie săracă, Micheal a reușit cu greu să urmeze facultatea, să se pregătească pentru o profesiune. Cu o inteligență ieșita din comun și cu o sensibilitate accentuată, el poate să judece lucid propriile sale lașități dar mai ales turpitudinea lumii care-l înconjoară. In fața presiunilor umilitoare și a tentațiilor degradante, Unărul se simte un înstrăinat. Atras de forfota pieții, presimțind dezastrele pe care ea le va germina, Mkhael își propune să înregistreze ca un cronicar intersecția destinelor. După primul accident, Michael îi înlilneșle pe protagoniștii dramei. Sc realizează astfel o secțiune in viața unei societăți, prilej de a scoate in vileag stări purulente, suflete bolnave, spaime și monstruozități. Observațiile eroului sint pătrunzătoare: el remarcă instinctul de parvenire și manevrele fără scrupule în atingerea țelului (cazul funcționarului de poștă Griinsick); ipocrizia și convenționalismul care ascund un mare gol sufletesc (redactorul Kurt Manhart și soția lui; deruta tineretului, lipsit de uri ax moral, angrenat într-un vîrtej de patimi (Lydia, Elfrlde Oberman, pictorița Chris). Rătăcind prin această lume, Michael are conștiința inadaplării. Deși înțelege unele erori [>e care Ie-a comis (renunțarea la muncă, compromisurile morale, abulia), el nu poate fixa o temelie mai trainică existenței sale. Romanul descrie tocmai seria de eșuări care pecetluesc catastrofa lui Michael: felele (Lydia, Chris, llilde etc.) care se simt atrase de înfățișarea, de felul lui de a fi, ÎI părăsesc una după alta; pe Walt», copilul căruia 11 murise tatăl în primul accident și care găsise un refugiu alături de Michael nu-l mai poete vedea din pricina unei interdicții oficiale; vecinele îl obligă pe Michael să-și caute un alt adăpost după ce c nevoit să se apere de niște acuzații nedrepte; formele de venit dc care uzase pînă atunci nu-i mai sînt accesibile; izolat, pustiit, fără bani. Michael, devine șofer și in ultimele pagini comite el însuși un accident, omorind locmai pe prietenul său Karl, căruia îi era cel mai îndatorat. Dacă autorul relatează incisiv momente din viața unei societăți în descompunere și reconstituie suferința unor oameni cinstiți, narațiunea nu păstrează însă consecvent o mo- tivație realistă. La un moment dat devine vizibil faptul că scriitorul e mai puțin preocupat de succesiunea veridică a situațiilor cît de evidențierea unei direcții a lor fatale, predesti- nate. Din păcate, în unele momente (acumulările finale din viața lui Michael Hertz) nu *) irrbil al utwi JDlimpIlrâ^ reunu Je FdAeim .Wi'thaef Megti — ifort DtucA — MÂhcAMm Cule» btrîlni 89 logica firească hotărăște mersul evenimentelor ci o viziune a nenorocirii implacabile. Astfel se pierde funcția determinantă a cadrului social-istoric și lucrurile capătă un soi de aură metafizică, un sens existențial, general valabil în optica autorului. La primul său roman, Riegel, domiciliat acum la Paris, e influențat probabil de curente filozofice la modă. Disperarea sumbră, concluzia zădărniciei tuturor eforturilor, învăluie pînă ia urmă totul. Destăinuirile lui Michael (eroul își explică pe larg atitudinea) denotă o gravă dezorientare pe planul convingerilor politice. In discuția dintre Michael și Chris (pag, 279), ideea comunismului este prezentată ca un anacronism, ca o teorie în- vechită șî irealizabilă. Este regretabil că observațiile perspicace cu privire la decăderea mo- ravurilor în țările capitaliste (chiar formele politice, fascismul, parlamentarismul burghez, demagogia sînt puternic stigmatizate) se asociază cu niște puncte de vedere retrograde, individualiste, anarhice. In construcție, romanul adoptă o formulă modernă, de fărămițare a epicului. Stilul e sobru, abrupt, ostil patetismului. Scene de dramatism din viața lui Michael (despărțirea de Lydia sau Chris) sînt relatate cu o forță emoțională remarcabilă. In dispunerea episoa- delor, în titlurile și comentariile intercalate se resimte in$ă și un teribilism, Este evident că multe din situațiile descrise se inspiră din viața unui oraș din Germania federală, probabil Miinchen, unde Riegel a trăit mai mulți ani. Tînărul scriitor (născut în 1932) cunoscut maî mult prin activitatea lui de gazetar, autor al cîțorva povestiri, s-a impus atenției prin acest prim roman. S. DAMTAN Jean-Paiil Sartre: „Les Moh"‘ Ultima Carte a lui Jean-Paul Sartre este o carte de amintiri dintr-o îndepărtată copi- lărie. Totodată, este și un eseu al euvîntului cilii și scris. De aici împărțirea cărții în două mari capitole: „A cîti" și „A scrie". Dacă eseistul este romancierul unei idei, cum subliniază Lucian Blaga într-un aforism, Sartre este povestitorul romanului trăit al cuvintelor, fie ele incerte clișee în copilărie, fie noțiuni conștiente, noi și greu dc cucerit, ca scriitor adult. Jean-Paul Sartre prezintă faptele autobiografice din această carte în lumina propriei sale concepții de viață. Dc aici o minuțioasă autodisecție, al cărei principiu este : „Seule ta sincîrite este imomante": singură sinceritatea este emoționantă. Pe această cale, însă, Sartre nu pătrunde șî pînă la rădăcinile sociale ale faptelor analizate, oprindu-se numai șî numai la rădăcini psihologice și fiziologice. Ceea ce este, sincer snunînd, puțin. De la primele pagini ne introduce în familia sa. Limbajul este crud, vioi, și chiar lipsit de reticență. Charles Schweitzer, bunicul său dinspre mamă, alsacian, profesor dc germană, excelînd în versuri de ocazie, obișnuia să spună despre frații săi: „Louis (pastor evangelic) este cel mai credincios. Auguste, cel mai bogat, eu, cel mai inteligent". Bunicul acesta s-a căsătorit cu Louise Guillemin, fiica unui avocat catolic, femeie vioaie, puțin aspră la vorbă și rece. Au patru copii „par surprise". Anne-Marie, fiica cea mică, mama scriitorului, se căsătorește cu Jean-Baptiste Sartre, ofițer de marină, mort înainte de naș- terea fiului. Jean-Paul, copilul debil, urit, prea mic de statură, dar „minunai", manifestă indife- rență totală pentru memoria unui tată necunoscut, dispreț, chiar cruzime. Rîndurile închi- nate lui șochează prin duritatea lor. „Moartea lui Jean-Baptiste a fost marea afacere a vieții melc; «a a restituit mamei lanțurile, (familiare), și mie-mi dădu libertatea. Dacă trăia, tatăl meu s-ar fi culcat peste mine, cît era de lung și m-ar fi strivit; ...am lăsat în urma mea un mort tînăr, care nu avu timpul să-mi fie tată, și care ar putea fi astăzi fiul meu... Nu-i destul să mori, trebuie să mori la timp..,". Jean-Paul moștenește niște cărți de la tatăl său. cărți cu însemnări pe marginea foilor: „am descoperit niște mîzgălcli in- descifrabile, semne moarte ale unei mici străluminări care fu vie și dansantă... am vîn- dut cărțile — acest defunct mă lăsa atît de rece". *) Gvliimard, Parii 90 C*r1M 'triini In casa bunicului Schweitzer, pe care Jean-Paul îl adora și-l respecta, el petrece o copilărie fără prieteni de virstă, descifrînd de timpuriu cărțile din bibliotecă. Familia e uimită și încîntată. Bucuria dc a cili il înnebunește. Mai tirziu cînd i se va reproșa de a nu (i iubit natura, el va răspunde : „Amintirile stufoase și blinda nepăsare a copilăriilor țără- nești, in zadar le-aș căuta in mine. Eu n-am zgâriat niciodată pămintul, n-am pîndil cui- buri, n-am strîns ierburi, n-am aruncat cu pietre după păsări. Dar cărțile au fost cuiburile ți păsările mele, animalele mele domestice, staulul și satul meu". Intrăm în faza cabotinajului culturii în sufletul acestui copil minune. Admirat de cei din casă, iși joacă rolul cu tenacitate, descoperă in marele Larousse rezumatele operelor celebre, nu mai citește opera, ci rezumatul, „lini plăcea să plac, și făceam băi de cultură". Dar, „în orice caz, privirea mea muncea cuvintele, trebuia să le încerc, să hotărăsc sensul lor. comedia culturii pe parcurs". Așa apare în lumea micului Sartre cuvintul scris, intîi uimindu-|, înîlăcărîndu-I, apoi însușindu-l dc dragul de a plăcea micului său public admi- rator, in cele din Urmă dezvăluindu-i sensuri complicate. Dar într-o bună zi va face cunoștință cu un alt gen dc cuvinte, Ptimbîndu-se cu mama prin oraș e izbit dc niște coperte colorate ale unor cărți și reviste într-un chioșc. Sînt cărți dc aventuri, magazine ilustrate pentru copil. Adio Corneille și Macine, adio opere celebre pentru un timp. Imaginația i se aprinde, îl cunoaște pc Pardailtan, indieni, ma- sacre, vieții; adoră scenele sîngeroase. Ne aflăm în ajunul primului său „roman". Sartre are șapte ani, romanul se numește „fn căutarea unui lluiufe" : un lată, explorator, o fală frumoasă, un lînăr atletic, un naufra- giu, rechini, vitejie, dragoste. De acum încep preocupările literare și copilul își trăiește experiența sa de scriitor. Scrie în fugă pină cînd îl doare pumnișorul, situațiile și expri- marea sint împrumutate din alte cărți, ba chiar ajungînd la apariția rechinilor în romanul de care am vorbit, deschide marele Larousse și copiază : „rechinii sînt comuni în Atlanticul tropical, etc“. Bunicul Charles nu e impresionat de această performanță, mai degrabă Indispus. La nouă ani reîncepe să scrie, dar de dala aceasta bunicul nu-i mai citește ope- rele. Sartre cunoaște o nouă experiență a scrisului nemaifiind citit de nimeni, ei scrie pentru a scrie, umple caiete peste caiete, scrisul devine scoți în sine. „Să fi fast citit, aș fi încercat să plac; clandestin am fost adevărat''. De-acum pătrundem în miezul esenței cuvintelor. Ele sînt pivotul în jurul căruia se invîrte preocuparea scriitorului copil sau adult, Vîrsta se șterge, cuvintul scris își trăiește evoluția. Dacă odinioară crezuse în puterea miraculoasă a cărților și descoperise lumea prin formele fixate de înaintași, bunicul din nou il pune în fața unei aspre încercări : valoarea rîndurilor scrise e dată de observație munuțioasă și pătrundere sensibilă. Băiatul ăîlă, cum l-laubert l-a puț |ie micul Maupassant să descrie un arbore și i-a dat două ore pentru această muncă, Abia astfel înțelese cum „se prind lucrurile vii în capcana frazelor. Dacă combinăm cuvintele ingenios, obiectul se împietrea in semne, îl aveam". „M-am născut din scris — înainte de el nu a fost decit un joc de oglinzi". Nașterea reală nu fusese decit un moment provizoriu, care avea ca scop să-i pregătească transfi- gurarea (nașterea prin scris). Și pentru a scrie, observă Sartre, nu c nevoie decît de un crecr, ochi, brațe, iar după te munca s-a terminal, loate aceste organe se vor resorbi încet, vor dispare, lată dar nemurirea. Deci „Nulla dies șine linca", aceasta esle deviza sa. Dar cl o comentează din nou cu simplitate personală: „este obiceiul meu și-apoi, c și meseria mea“. Prin urinare, mai presus dc tonte, muncă și concentrare. Scriitorul arc la-ndemînă materia sa, cuvintele, dar cl are misiunea de a domestici „acești mercenari ca- valeri negri și iuți pentru a-i face ca din înlănțuirile lor să creeze tremurul vi ții". într-o vreme crezuse in misiunea metafizică a scriitorului, a cărui naștere putea îi așteptată de univers. Voise la acea vreme să aibă adepți, nu cititori. Cartea sfîrșește cu o senină considerare asupra sensului și esenței activității sale de scriitor. Dacă pe Kafka scrisul său „îl smulge din rîndurile ucigașilor", pe Sartre, aexag’- narul, cel care refuză premiul Nobel, cuvintul scris îl smulge din elita mînuitarilor de condei. E un refugiu și o salvare. Detestă noțiunea de „talent" și-o vrea străină de sine. „Fără echipament și fără micite, cu întreaga mea ființă am intrat în muncă, pentru a ma salva întru totul. $1 în cele din urmă, ce rămîne ? Un om făcut din toți oamenii la un loc, și care valorează cît toți și cit fiecare în parte". MINA CIONCA Cari fă »triină 91 O carte de interviuri* Există un tip anumit de interviu — eseistic, aș spune —, care presupune la origine o serioasă elaborare a întrebărilor, pregătite din timp, după preparați! inteligente. Nu odată acest interviu aduce mai multă lumină în efortul înțelegerii unei personalități creatoare decît sute de pagini blindate cu citate lungi ți caracterizări „subtile". Inutil să amintesc ți faptul că pentru cercetătorii literari interviul devine document de studiu de inestimabilă valoare. Am citit cu ani în urmă cartea lui Felix Aderca Mărturia unei generații; mi se pare că paginile ei reunesc interviuri din categoria de care vorbeam. Să mai dau un exemplu : cine studiază azi opera lui Robert Mușii nu poale ocoli nicidecum interviul pe care Oskar Maurus Fontana țel însuși prozator valoros) i l-a luat cu decenii în urmă — se află acolo cheia înțelegerii operei musilienc. In urmă cu cîțiva ani. Horst Bienek, poet ți re- dactor ai unui post de radio vest-german, și-a publicat interviurile (înregistrate pe bandă de magnetofon I) luate unui număr de 15 scriitori de limbă germană (Alfred Andcrsch, Heinrich Boli, Friedrich Diirrenmatt, Max Frisch, Gerd Gaiser, Uwe Johnson, Mărie Luise Kaschnitz, Hermarm Kesten, Wolfgang Koeppen, Wilhelm Lehmann, Roberl Neumann, Hans Erich Nossack, Friedrich Sieburg, Martin Walser și Cari Zucmayer). Alcătuirea interviurilor s-a bucurat dc pregătiri speciale, cu întrebări normate pentru fiecare scriitor în parte, ceea ce s-a soldat cu pagini dc excepțional interes. Și pentru că această carie s-a bucurat de mare succes (Secolul 20 a reprodus fragmente din interviul luat lui Anderșch), Deutscfter Taschenbuch Verlag a retîpărit-o într-un tiraj ridicat. După lectura cărții lui Bieneck, ești mereu ispitit să revii cu creionul, pentru că ea, în mare, constituie echivalentul unei panorame a literaturii germane de după 1945: în interviurile reunite aici e vorba de tendințe scriitorești, de stiluri și modalități de expri- mare, de rolul scriitorului in societate, de realizări și perspective în creația literară contemporana. O antologic dc proza, germana contemporana** Apar azi sute de antologii care își circumscriu conținutul doar la un singur motiv sau idee. Unele sini de-a dreptul deșucheate, altele, dimpotrivă, foarte utile și originale, cum ar fi Afuzeu/ poeziei moderne alcătuit de Enzcnsberger. In bună parte aceste antologii sînt condamnate pieririi, sau pur și simplu înregistrate la capitolul capricii editoriale. Se întîmplă insă ca peste valul unor tipărituri de asemenea natură să se ridice cîteva atrăgind atenția ca, bunăoară, antologia în discuție. Toate aceste străzi întrunește bucăți de proză aparținind unui număr de peste 00 de autori germanT contemporani, care reprezintă toate tendințele și modalitățile — de la proza de factură hemingwayană (Heinrich Boli), pînă la cea experimenta listă (Konrad Bayer). La ce motiv s-a oprit, în alegerea textelor, poetul, prozatorul, și eseistul Wolfgang Weyrauch ? Titlul, simbolic, oferă o indicație clară. E vorba de o literatură în care strada devine scena întîlnirii nenumăratelor destine, într-un cuvînt, strada ca film al vieții trepidante și plină de culoare. Dar Weyrauch ține să precizeze că scopul antologiei nu este doar să înfățișeze strada ca scenă a vieții sau rețea de comunicare între oameni, ci să și avertizeze luînd „străzile în ocrotire, sau in cazul că așa ceva nu e posibil, să arate că pentru un anumit timp s-ar putea să nu mai existe străzi. Deoarece comunicările de la individ 1a individ sînt amenințate". Mesajul antologiei ni se pare limpede și nu avem decît cuvinte de laudă pentru editura și autorul care au pus-o la dispoziția cititorilor. PETRE STOICA ) litru Bimck: WnluUUfMprăclW mii SctirifUlcIlem, TarehtnlHKli Vrrtag, Minehen. 1164, ÎW W. * ) Ai le diete itrmsen, Lat YerUfc Muiinclwn, 1965, pag. 33S. 92 Cartei * trilul miniaturi critice UN CAPITOL EMINESCIAN DE ISTORIE LITERARA La 3 august U8S. Ia mănăs- tirea Vâra tec, «-a stins ți Veronica Miere, Ia mal puțtn de țapte țăpidmlnt de la moartea poetului, in a că rul existență ți creație a avut un rol a tir de important. Comemorarea celor 75 dc ani de ia stingerea marelui poci ar fi frebuts să aduci fn eanțtltnța publică ți numele poe.'ei Veronica Aride. G. G. Ur.su, cercetător al priete- nilor ți denigratorilor lui AI. Emincscu, consacră un amplu studiu acestui capitol dc Isto- rie literara in publicație Limbii ți l.terntură, nr. îl 1x4. Un astfel de studiu era necesar, /Undea țl de fa moartea portei s-au împlinit 75 de am, fiindcă mai dăinu- ia u incd multe neadevăruri privind raporturile pocru’ui cu Veronica Mlcle ți, mal cics, pentru că lucrările mai vechi, despre acest subiect erau de mult depășite ți pline de comradfcftf. Posteritatea sc cuvine si aibă, țl-n aceasta privința, ca-n toate celelalte probleme Erlvnd viata si creația lut Emincscri, o Judecata obiec- tiva definitivă, deasupra ori- cdror interpretări Jantciiste ori romanțioase. Studiul tul G. G, Urrtt face acest serviciu mare ți memoriei celor doi poeți ți puM-culul care, astăzi, nu se mal mulțumește eu legende, rorrjanfdtl sau broderii degust îndoielnic, Anii care s-au scurs dc ta moartea poetului ți a femeii care l-a inspirat — Veronica Miele, — saltul caii- tatlv realizat dc conțtltnța pub'lcd cititoare au impus o altă ținuta tuturor celor ce iau condeiul in mină spre e serie despre M. Kmmescu sau despre alt mare creator de valori nepieritoare. Autorul studiului, diligent răscolitor al trecutului nostru literar, format la școala fui G. Ibrdileanu. desluțețte cu spirit critic adcvăruL Inlătu- rind multe afirmații din isto- ria noastrd literara, chiar daea poarta girul unor auto- rltățl ca TI tu Malorascu, Eu- gen Lovfnescu ț. a. In privința aceasta, con- cluzia tui George Călinescu rămîne definitivă : „Darii Emi- nescu a Iubit sau nu pe Ven- nica, darii aceasta a meritat sau nu dragostea sa. rămîne un lucru desen lat* do le- genda care a unit pe cei doi poeți In viata șl in moarte. Nevoia de unificare a vulgu- lui burghez face ca poeziile dc dragoste ale poetului să alb* mai mult* semnificație. Iscate de iubirea ți necred 1 nța unei singure temei". țG. Căli- nescu t Viața lui Mihai Eml- nescu. paa. 173). Dar Veronica Mie'.e n-e fost numai o miud, cu Daura pentru Pctrarca, ca Beatrlce pentru Danie, ci ți o poetd, ale cărei versuri, adesea pline de căldura ți sinceritate, au vatoara istoried-titerard fntru- cil sint o mărturie a unei ami- ciții celebre. Veronica Micle a publicat cefe dinții poezii In iști in Columna lui Tralan. revista lui Bogdan Petriccicu Hațdnu, tn coloanele acestei publicații au apărut : Povestea rozei, La portretul unui poet, precum ți traducerea ci torida fragmente din Nemurirea Iul A. de La- marlinc. Precum sc vede ți Veronica Mlrie stă sub sem- nul romantismului. In Revista nouă a publicat poezia R me la un amic, Cele mal multe versuri le-a pu- blicat ți In Convorbiri literare Incepind cu anut JWS. Nu-i lipsit de Interes făptui cit a publicat el in Literatorul lui Al. Maced-mschl. In ist 7 țl-a adunat versu- rile in volum, tntliullndn-lc Pocz-L In ocefați ana publicat ți Al. Vlahutd primul său vo- lum de versuri. Amtndol poeții — Veronica Silele ți At- Vfahufă — sint eminescieni, tnaugurlnd litera- tura posteminesciană, O parte din versuri'e Vero- nicdi Micfe s-a rdvplndit foarte mult ca teste de romanță țl sc cintă ți azi, fără să se mai cunoască numele autorului. Dintre acestea cea mai rds- plndlfă e romanța Nu pltnge : ..Nu plinge că te dau uitării/ Si nici nu pllngc cA te las. / Soslt-a ceasu-nstră'nării / Șl ceasul bunului rămas". Poela rămîne cea dntii scriitoare eminesciană, creația el fiind „confesiunea primei conștiințe in care s-a reflectat Imag nea de astru a celui mal mare poet mmăn". Mai mult : Veronica Micie e una dn cete dinții românce care ți-a înscris numere In istoria noastră lite- rară, J s-ar cuveni o ediție critică ți, poate, chiar o mo- nografie de muH așteptată de publicul nostru cititor. C. N. MIHALACHE UN RĂSPUNS Primim dc la cititoarea Nalalia Cernduțeanu, profe- soară, următoarea scrisoare : După Justificările din nr. 10 zl revistei Luceafărul, fa ci leva dintre obiecțiile ee i s-au adus intr-o notă apărută in pagi- nile Gazetei literare. N- Mthă- escu nu mal poate fi suspectat de rea-credmfd. Lucrurile sint mult mal simple, mal lim- pezi ; d-sa nu înțelege. Lui N. MIMeccu trebuie să I se explice pe larg că in frate mult cltafă; - „Holban a fost un lucid, capabil de atentă observație analitică ți de com- portare-. „dc comportare" nu SC referă ta „capabil", el la „observație”, Iar pentru că .sintagma „observație analitică ți de comportare" s-ar putea, doamne ferește, sd nu intre In tiparele croite de d-sa Umbli române, mă grăbesc să fac o trimitere ta terminologia lui G. ibrăiteanu fveri Creație șl avnlză, in Studii literare. cd. II, p, Jb lată cum prin omiterea unul cuvlnt — care tui N. Hihdescu t se pare fără importanță - o frază ircproța- blrd devine nelntellgibită. folo- sind ea argument unei critici tendențioase, D-sa di ți in alte cazuri ellntc trunchiate, Upsa unui cuvlnt sa ti a mat mul- Minisiurl critice 93 iota nefllnd semnalată prin puncte de suspensie. In articolul menționat cita- tele nu mat sint însoțite de ind.cafla obligatorie a paginii din care Ant orifase. Sd fie, oare, prudența la mijloc 7 Olt despre subterfugiul rdspunsulut „nr, 2" (ia fi- gurat „automatiare" n-ar putea fi folosit, chipurile, de- ci! eu determlnat.vul „mlțed- rllor-j c*tc atit dc ne-nspirct Inc t nu merita osteneala unei COrUraargumenărt. Sa trecem la gratia acu- zație a dezacordului grama- tical. prin care IV, Afindescu se străduiește sd demonsireze cd Siiumn ioslfesvu nu cu- noaște limba romănd. Lectura articolului d*eale te conduce. Insă, Spre o alld conduite. ..Specialistul" In problemele limbii, W, Mlhăescu. dovedește Ignorarea unor reguli grama- ticale oficial recunoscute. fn „Gramatica limbii ro- mâne", voi. II JWJ, voi, fL rMl, p. rOȘ, c!-im la paragraful consacrat problemei acordului dintre predeal 21 subiectul multiplu .- „C nit subiectul «te format din mal mul|l termeni parc se află Sn raport dc coordonare disjunctivă, pre- dicatul se pune tot In singular: „Dumnezeu Mu Dracul ma va I n s A n ă- t O S a (NlegrtmS}, boierul Mu locțiitorul Iul, arendașul, e st Spinul satului fKebrra- nu)“ Ud cităm acum unul din- tre flagrantele deracorditrl gramaticale" alo lut Safian lostfescu, descoperite tic N, Wlhacseu : „Clnd dramat’ta- torul sau ccrnnfzaiorul urmă- rește o fidelitate lliera’ă-'. .. Gramatica Academiei cov- s'derd eorectd forma fo'osltd de RHvlau foslfescu si Inco- recta forma pe care — cu aplomb de păzitor at „norme- lor limbii noaefre* - o pre- tinde N. WAdescv. n-w arc o gramated fi un dicționar personal și se supără ea SH- vian (CdlfesCu respecta gre- molfea șl Ufetlonarul Acade- mici k p.r, Si cercetăm acum cea- laltă coteaOria dc „dezacor- duri" semnalate dc N. M'hă- excu. tn acerați Gramatică a Academiei, io aceeași murind tWTf. se siabf'es'e următoarea nuan'd tn problema acordu- lui dintre predeat ți subiec- tul cu mal mul fi termeni In raport de coordonare copulati- vii : „Cinci termenii sub'ec- tutul sc confunda intr-unui singur d'n punctul dc vedere al raportului cu realitatea, adică nu desemnează ob'eeie perfect distincte, predica- tul se pune la singu- lar": „Vezi domnițoru-aecla care toate Ic Stic f CA raia vor- bă, duhul (li st A in pălă- rie" (Ate.ranrJreacu) ; „SA ne Indcscacă mai mult cu udeaia pentru că acolo / s ta toa- tă puterea al Îndrăzneala" (Creang ; : „E ură si tur- bare 1 tn ochii lor cel negri, adinei si desperați" (Emi- neseu). „Observai le : La ultimele două exemple acordul cu sin- gularul este determinat n u numai d c conținutul termenilor subiect u- ) u t (dar ț> dc el), cl ți de poziția predicatului înaintea acestuia". Acordul pred Icni ului cu unul dintre termenii subiec- tului muHlpiit. din frazele lui Silvia tt los-fescu. aspru con- damnate, se Integrează per- fect In această normd grama- ilcald, stabilita de Academie - ,, . .. poartă amprenta unei lumi In caro concurența ți ridicarea individului a devenit tei suprem". „Dcțl lirica șl epica populară tn versuri se dovedește supe- rlonrfi ca diversitate" - • , Termenii subiectului mul- tiplu d'n cremp.'ele Citate for- mează In udeudr o unitate iar acordul nu contrazice regut ic gramaticale fn vigoare. Dar N. Mlnie~cu nu cu- noaste nuanțe. Tor ce nu Intră In clișeele dtimisale este ere- zie. este In nfarn limbii lite- rare. „Mulțl eomrntaiori t re coti" este o ejprimare orc- sltd pentru că N. MIMeecu fine nu iot dinadinsul să scrie „mulțl comentatori din tre- cui". fn eluda faptului ci ci- titorul de bundcrcdlnfd nu este deranjat de formulare, iar In „nlcfionarul limbii mo- derne" fp. S77> „trecut, tre- cuți" (ad.l este egaf cu „dl» trecut, de altădată". După cum lesne se obser- vă, N. M bdescu esle in pose- sia unui sislcm lingvistic per- sona‘, căruia - val t — limba Iul Silvian loyffescu. ca și limba altor crillcf șl scriitori, nu vrea si se supună t NATALIA CERNAUȚEANU CITEVA CUVINTE • fn Contemporanul nr MIVlflMS, sie fan Augusifn Doinaș publica o Odă la ci- frele dc plen, fn bana notă o ultimelor sale poezii, sini slă- vite perspectivele României socialiste tn versuri de nobilii tlnutd arilsticd : „Slăvesc p tmlotTirs sămlnțA I a lucru- rilor, melosul abstract : I msc- nctlc ctmp dc vis si de Voință I in care problematica ființă I a timpului se convcrtcțlc-n act*. * Se e lețte cu nultd *o- ilrfarfie rubrica de umor a revistei Con emporurut, susti- nutd de Tudor Afuștiescu. tn flecare număr, cit rarul pd- scțte clie zece „spirite uțda- re". rum le numeytc autorul, eelnteetMre, pline tf<- umgr ți cte Interigcnfă. zece rațiile re- eonfortente care fac. uneori, dt un întreg numd: din re- Viate Urzica. * Reviste AlenCi. iunie I9£5. eu un cuprins bogat țl carinț, pubt:câ multe poezii, Se det'șeazi, tn ordinea va- lorii, cele două poeme sem- nate de Petre stoiea (Bicicle- tele si Zi de primăvară) ți Rujă pentru Marin TAnasc a lui Horia Zlil'ru. Reținem, de asemenea, co- laborarea Iui Adrian Pdunetf- cu, precum sl ciclul semnat de tio ilra debutentd hiena luna. Dintre traduceri, Cairenele d'n Omor Khapam. In Interpre- tarea iul Euscbiu CamIJar, constituie o lectura rieasd. * Consternezi de siabe- poerlite lui Dumitru Corbea din Gnxeța literar* nr. îi (H.V.IȘfăL tată O mostră dc roi.-* ce scmnenii: prefulrul pocit „Avem poslbillla-ca dc-n irăl mal bine ți nun frumos t Pasiunea omului liber, din robia Rînd u rior nwe «C0<" (PătunlJ. Comentariile sin! de prisos. f Din sumarul de poezie al nr-uluț SlrWS al revistei Steaua se rcfln. pe Hngd inc- dire’e Iul Ion Vlneo, versurile Măriei Banus. ole lui Leonlda Ncamtu. ruJEnn Vesper, Fia- ton parddu. Mircea vaida. Si de data aceasta, seteefle poe- ziilor e gurernatd dr cvlgenjă și de un guși superior. * Ne-au plăcut porțiile Mi- nei Casslan, publlcotc In Tn- bufTi nr. ÎSilfiȘ, sub titlul ge- neric Tnkma străpunsă de să- geată. Foarte frumoase nd s-au părut .- Nai puiem pune tutui la loc. Fim nai pnrm fe- meii, liernldlt-A, Lumlnlnd In inunertc. Dragoste. RADU RUENI LA REEDITAREA ROMANULUI „SZIRfRIM GARNIZON" Maritovlts Rodlon avea cincizeci ți opt de ani cină inima Jul ttupusd ta multe In- cercărF l-a abzfs sem-laul. In urma tul a rămas un trecui plin de lupte, succese mari. 94 Minidluii crilkw eșecuri dureroa.se fi nespus de mutid amCrdclune. s-a născu* (a regiunea Maramureș, In sătulețul Gherja Anca din Gaj, A foit student In drept ia Budapesta, cind i-au apdrui primele schlfc In ziarul Nâpmava. Dupd terminarea studiilor universitare a prac- ticat avocatura ta Sutu Atare. A luptat In primul rdtboi mon- dlai. țuwatctc de ting* ale rdzbolulull-au trezitconstflnja, Jn timpul prlnzOnieratulut in Siberia a eunofcut poporul rus. Dupd izbucnirea Mărci Re. tmiutii din Octombrie este eli- berat. întors acasC dupd șapte ani grei de fncercdri ia con- deiul in mlnd. Prima Iul earte Ismtl talHlkoztam BalUizUtral (M-nm intllnit din nou cu Bsltazar) s-a dovedit a fi nu- mai o încercare pentru ceea ce a urmat : romanul reporte- ricesc Szmerlai gamlzcn 1 Ia întreprinderea Poligrafică „Banat" str. Tipografilor 7. Tlinițoara — R.P.R.