--------------------■—— Itf orizont REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL Ion Arieșanti: Obiective mărețe.......................................................3 Andrei A. Li! lin : Cultura estetică și creația artistică ....... 6 Mna Cassian ; Timp, Numai după auz ..................................................$3 Ai. Jebeleanu: Cu vaporul pe Dunăre................................... 14^ Sorin Titel; Oameni noi la Moldova Nouă............................................ 18 Mierea ^erbănesea; Confluențele viitorului ....... . . 20 Damian Ureche : Congres. Zboruri pentru totdeauna ....... 23 S. Damian: Eroul și construcția epică ...............................................33 Uaralambie Țugui: Partidului, Pinza de aur a toamnei. Daltă silvestră . ■ .38 Dim. RacMei; Poemul treptelor. Stele-i mele il spun. Prunduri . . . 40 Radu Theodoru : Lumini și umbre.................................................... 42 Horia Zilieru : Poetul, Și loc de adio............................................. 55 Iv. Martinovici: Focul . ....................................................57 George Suru: Cintec grav . .................................. ... 58 Lucian Bureriu: Instrumente...........................................................5® | lași] Lupuieseu; In fața cuptorului. Adolescență, Căsuța poștală . . . 8° ORIENTĂRI Hertba Perez: Actualitatea Iul Georg Weerth . .........................81 DIN LIRICA UNIVERSALA Echnaton: imn soarelui, in românește de Victor lancu ........................84 Guido Cnvalcanti; De rog această doamnă, in rominește de Dragoș Vrînceanu . 86 Juan Ramon Jimenez : Eu nu sînt eu, Călătorie, Te desfoi, in românește de Petre Stoica....................................................... 67 Victor Hugo; CXXVI1, in românește de Ionel Marinescu ..... .68 CRONICA LITERARA .Vtcolae Țirioi: Ion Arieșanu: „Trenul albastru*.............................68 Nicolae Ciobanu: Ștefan Bănulescu : „Iarna bărbaților*.......................70 Serbau Foarfă ; Cornel Qmescu : „între două trenuri".........................75 Cornel Ungureanu : Manele Auneanu t „Destinul îngerilor".....................76 DISCUȚII Troian Litdu Rirăescu; Dramaturgia de idei ......... 79 ARTA Lygia Chiriță r Stagiunea actuală a Teatrului German de Stat din Timișoara . 83 CĂRȚ1-REVISTE Iordan Datcu : George Câlinescu : „Vasile Alecsandri"...............................85 Serpiu Drfncu: Tudor Vianu : „Despre stil și arta literară".........................86 losif Pantea : Ion Roman : „Caragiale*..............................................87 Cornelia Nistor; loan Grigorescu : „Zig-Zag pe Mapamond"..........................88 Al. Sandule seu; Teodor Virgotici : „Alecu Russo* ..................................89 Mi re ea Braga : Ștefan Popescu : „Poeme" ..........................................89 Alexandra /ndrlej; „Teatrul", nr. 4.............................................. .90 Șerban Faarțâ : Gazeta literară nr. 22—23/1963................................... .91 CARTEA STRĂINĂ Petre Stoica: Der Ruf-Eine deutsche Nacligrigszeîtschriff, Konrad Weiss : „Gedichte" .....................................................................92 MINIATURI CRITICE George Sulte; Miroslav Krle?-a in românește . ...............................94 Silviu Guga; O culegere ‘literară................... 94 C. Unsmreanu: IVagment de roman ........... 95 Kuban Endre: Expoziția retrospectivă Ferdinand Gallas...95 Thcodor N. Trdpcea : O nouă mărturie privind activitatea lui D. Țichindeal . . 96 OBIECTIVE MĂREȚE J n fatalul Proiectului de directive ale Congresului al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român cu privire la dezvoltarea economiei naționale în perioada 7966—1970, ca o concluzie fi ca o cerință imperioasă se spune : „Prezentind spre dezbatere proiectul de Directive, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român iși exprima convingerea că clasa munci- toare, țărănimea, intelectualitatea vor munci cu abnegație și devotament pentru îndeplinirea mărețelor obiective prevăzute în noul plan cincinal» punindu-și întreaga energie și putere de creație în slujba înfloririi și prosperității României socialiste14. Insă, intr-adevăr, cu o mare claritate — iese la iveală faptul că fiecare rind și paragraf al Proiectului de directive pun in lumină obiectivele mărețe prevăzute a lua ființă în viitorii cinci ani. Ceea ce impresionează și, pur și simplu, copleșește este sentimentul de mîndrie pentru ceea ce a făcut piuă acum acest popor condus de partidul său și, mai ales, pentru ceea ce va face, sentimentul că tot ceea ce stă scris azi în acest proiect grandios, mîinc va prinde contur și viață pe geografia fizică și spirituală a patriei. Există o clarviziune și un echilibru unice in tot acest proiect de Direc- tive, o imaginație bogată și o previziune științifică sigura care dă stabilitate fiecărui rind scris, există o dragoste pentru viitorul patriei noastre și pen- tru destinul acestui popor român care s-a smuls, in acești douăzeci de ani, de sub o robie seculară. Ceea ce impresionează din primul moment este clarviziunea partidului nostru privind dezvoltarea impetuoasă, in continuare, a industrializării socialiste a țării, dezvoltarea cu prioritate a mijloacelor de producție „con- comitent cu creșterea șl perfecționarea continuă a mijloacelor de consum". Există, apoi acel echilibru unic, care stă ia baza acestui proiect, echilibru care, vorbind despre sarcinile de bază ale planului economic pe viitorii 5 ani, prevede ca, pe lingă dezvoltarea rapidă a industriei să se țină seama și de celelalte sarcini privind „mobilizarea susținută a rezer- velor și posibilităților existente în agricultură" sau de îmbunătățirea cali- tății produselor, de promovarea progresului tehnic în absolut toate do- meniile de activitate, de dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor științifice, a invățămintuitit de toate gradele, sau de ridicarea bunăstării materiale și culturale a poporului nostru. Acest echilibru privind orientarea spre sarcinile de bază ale planului economic pe viitorii cinci ani aduce acea certitudine, acea încredere nemă- Ton Ariejinu! Obiective mire țț II 3 surata a întregului nostru popor in înfăptuirea acestor mărețe obiective care ne stau înainte și care se cer înfăptuite. Un turist, care ar vizita România anilor 70, și care, eventual, a mai făcut o asemenea vizită in urmă cu, să zicem, douăzeci și cinci de ani, ar avea revelația, cu siguranță, a unei țâri cu o civilizație înfloritoare, a unei țări cu o industrie capabilă să dea 13,3 milioane tone de țiței, 18,5 miliarde mc de gaz metan, 22 milioane tone cărbuni, 34 miliarde kWh energie elec- trică, 6,3 milioane tone oțel, o industrie care ar surprinde prin varietatea, complexitatea și modernitatea mașinilor ei de primă mină fi a produselor ei, și o industrie capabilă să încalțe, in 1970, 59 de milioane perechi de picioare, să dea 600 de mii de tone de zahăr, să îmbrace in țesături de lungimea a 550 milioane mp femeile, bărbații și copiii acestui popor, si sd umple odăile celor 300 000 de noi apartamente cu mobilii mo- dernă, cu cele 450 de mii de aparate de radio, 250 mii televizoare, 220 de mii frigidere și alte aparate de uz casnic. în această clarviziune a partidului privind proiectul de Directive stă și faptul că, în multe ramuri industriale, în valorificarea resurselor energe- tice, sau in agricultură sau în alte domenii, ale transporturilor, construc- țiilor, a schimburilor comerciale sau a învățămintului și culturii, obiectivele țintesc la esența problemelor, la rezolvarea lor cit mai rapidă și cit mai elevată. Astfel, geologia și cercetătorii ei vor fi îndreptați îndeosebi spre des- coperirea fi sporirea de noi rezerve de țiței, gaz metan, minereuri nefe- roase și nemetalifere, iar industria petrolului, gospodărindu-și judicios rezervele, se va orienta spre asigurarea cu materie primă a industriei chi- mice, in timp ce industria extractivă a gazului metan va continua, de- ase- menea orientarea masivă spre industria dumică, iar cea carboniferă, punînd în valoare rezervele de huilă și lignit din Valea Jiului și Olteniei, mecanizind minele și munca în ele, vor crea condiții pentru cele 22 de mi- lioane da tone prevăzute în 1970. Siderurgia, metalurgia, industria constructoare de mașini, și industria chimică vor obține prin punerea in funcțiune a noi furnale, a noi uzine, o creștere hotăritoare de oțel fi alte produse. Privind industria construc- toare de mașini, Proiectul de directive prevede că „aproximativ două treimi din cantitatea de mașini, instalații și utilaje necesare înzestrării ramurilor economiei naționale se vor obține din producția internă^. Iată o precizare care, într-o Românie burgheză, chiar și în anul de virf al dez- voltării ei economice, 1938, ar fi fost o enormă utopie. Fabricarea de uti- laj energetic intr-o fard care nu avea nici o hidrocentrală, fabricarea de locomotive Diesel, cu parametrii telmici care concurează tehnica cea mai modernă, pe piața internațională, fabricarea de utilaje petroliere care iau la tirgurde internaționale premii în aur, întreaga gamă de mașini-unelte, întreaga producție a industriei electrotehnice, răsărite pe un loc gol, dez- voltarea fără precedent a unei industrii chimice de prim rang, care va valorifica resursele bogate naturale ale acestui pămînt generos, care va îmbrăca o țară întreagă în fibrele și firele chimice, care va da mai multă hirtie, mai multe vopsele, coloranți, medicamente, îngrășăminte și cauciuc sintetic, iată o realitate palpabilă cu care România burgheză nu putea niciodată să se laude, pentru simplul motiv că ea era inexistentă- 4 Ion Arie>*nut Obiective altețe Laitmotivul burghez de țară „eminamente agrară" va suna derizoriu la sfîrșitul anilor 70. Și aceasta, nu fiindcă România nu va mai avea o agri- cultură ci fiindcă agricultura ei va fi cu adevărat o agricultură bazată pe o tehnică înaintată, care va ajunge, in medie, la o producție de 4 800 de mii tone de griu anual, și 7 600 mii tone porumb, la 28 500 mii hl de lapte și 1 150 mii tone de carne. Sporirea producției la hectar, creșterea producției de cereale, noi soiuri de hibrizi și plante, cele 8 miliarde de ouă pe care vor trebui să le dea găinile cooperativelor agricole de producție din agricultură, cele 85 de mii de tractoare ale celor 320 de stațiuni de mașini $i trac- toare, numărul mare de combine și de alte macini, lucrările de hidro- ameliorații, mgrăjămintele azotoase primite din industria chimică, cei 26 de mii de specialiști cu pregătire superioară, întregul sprijin multilate- ral dat de către stat agriculturii, asistența tehnică, creditele avantajoase, toate vor face ca agricultura nostră să devină o grădină înfloritoare care va duce și la ridicarea producției agricole și a veniturilor țărănimii și la satisfacerea aprovizionării populației cu produse agroalimentare și la ser- virea cu materii prime a industriei noastre. Aceste obiective mărețe de care vorbește proiectul de Directive vor avea loc in toate domeniile economiei naționale nu numai în cele amintite pină aici, In transporturi și telecomunicații, de pildă, se prevede ca pină in 1970 să se înlocuiască tracțiunea cu abur cu tracțiunea Diesel, așa incit la sfîrșitul cincinalului numai un sfert din locomotivele cu aburi de azi să mai tracteze vagoanele căilor ferate române. Modernizarea a 3 000 km drumuri, capacitatea ridicată a fiolei maritime, care va crește cu 420 mii tone, dotarea parcului auto cu circa 34 000 camioane de diverse tipuri, creșterea traficului transporturilor aeriene, noi linii de transport interna- ționale, schimburile comerciale și colaborarea economică externă care vor crește cu peste 40 la sută față de 1955, iată încă o parte din aceste obiective mărețe. Promovarea tehnicii avansate, mecanizarea și automatizarea, ridica- rea nivelului cercetării științifice, contribuțiile valoroase ale oamenilor de știință la soluționarea problemelor vieții concrete, dezvoltarea impetuoasă a invățămîntului de toate gradele, creșterea productivității muncii și redu- cerea prețului de cost, condiție de bază a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, creșterea salariului real al populației patriei cu 20—25 la sută față de nivelul din 1965, îmbunătățirea permanentă a condițiilor de viață, de locuit, ocrotirea sănătății, dezvoltarea culturii de toate genurile, iată încă unele din aceste obiective mărețe. La aceste obiective mărețe se gindea și tovarășul Gheorghe Gheor- ghiu Dej. cînd spunea in martie 1965 : „România, in trecut un coif vitregit, de sărăcie al Europei, merge pe un drum sigur, transformindu-se intr-o țară socialistă înaintată, cu un nivel tot mai ridicat de civilizație. Acesta este rodul muncii entuziaste, pline de abnegație a minunatului nostru po- por. liber și stăpin pe propria soartă, conștient că tot ce a făurit și tot ce realizează slujește propășirii țării, făuririi unui trai mai bun pentru toți cei ce muncesc". ION ARI 11 ȘAN U lua Ariejinu: Ohirclivr wărrle CULTURA ESTETICI ȘI CREAȚIA ARTISTICI Î n procesul revoluției culturale din țara noastră, intilnirea conducă- torilor de partid și de stat cu oamenii de cultură și artă din 19 mai a.c. a marcat un eveniment social cultural și artistic de seamă, prilejuind în preajma Congresului al IV-lca al P.M.R. un schimb de păreri de o însem- nătate și utilitate deosebită. Ea a avut loc, după cum a subliniat tovarășul Nicolae Ceaușescu, prim secretar al C.C. al P.M.R., în cuvîntul său „in ajunul unui mare eveniment în viața partidului și a patriei noastre — Con- gresul al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român, care urmează să facă un bilanț, al muncii creatoare desfășurate de poporul român, al rezultatelor obținute sub conducerea partidului in ridicarea mărețului edificiu al socialismului. In același timp, Congresul va trasa jaloanele dezvoltării vii- toare a României spre culmile înalte ale civilizației — comunismul“. Plenara C.C. al P.M.R. din 31 mai — 2 iunie a.c. a adoptat Proiectul de directive al Congresului al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român cu privire la dezvoltarea economici naționale in perioada 1966—1970. precum și Proiectul Statutului Partidului Comunist Român, care după discutarea lor în organizațiile dc partid, în adunări ale oamenilor muncii și în presă, vor fi supuse dezbaterii și aprobării Congresului al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român. Interesul viu cu care a fost primită de toți creatorii intilnirea con- ducătorilor de partid și de stat cu oamenii de cultură și artă, în actuala etapă de dezvoltare a societății noastre, schimbul fecund de idei pe mar- ginea documentelor de partid, studiate și analizate cu deosebită fervoare dc toți oamenii muncii din patria noastră, mai uniți în coeziunea, dina- mismul și combativitatea lor revoluționară decît oricînd în trecut, permit limpezirea unui întreg șir de probleme de mare importanță pentru dez- voltarea mai departe a culturii estetice din țara noastră, la care azi. în urmărirea aceluiași țel nobil, victoria defintitivă a orinduirii socialiste din țara noastră și prin ea inaugurarea erei comunismului participă în mod activ toți cetățenii statului român. Situația aceasta, cu totul fără precedent in istoria țării noastre, n-ar fi fost posibilă fără transformările adinei, in decursul celor două decenii de la eliberare, care au înnoit destinul ei, înzestrind-o cu o puternică bază 6 Andrei A. Liltin: Coltur* wtetfci ți creați* trliMici economica socialista și e)ibcrindu-l pe om de exploatarea multiseculară a regimurilor cu clase antagonice, în care știința și artele au fost apanagiul cercurilor de elita, creația poporului analfabet, frînat in elanurile sale do superstiții șl ros de boli, răminind să se desfășoare pe planul deseori teore- tizat al așa zisei culturi minore a folclorului : stare analizată de Karl Mane încă in lucrarea sa /deolopia germană, în care postulează pentru întîiași dată in gindirea socială o nouă ori nd ui re, caracterizată prin faptul că in ea, fiecare om în care zace un Rafael să se poată dezvolta fără obstacole [ 1 ] încă în socialism, deosebirile calitative pe plan cultural între oraș și sat, cultura majoră și cultura minoră etc,, sînt pe cale de dispariție. Ast- fel, prin reforma învățămintuluî și alfabetizarea maselor, știința de carte a pătruns astăzi pînă în cele mai îndepărtate cătune de munte. Mișcarea artis- tică amatoare își numără participanții cu zecile de mii, cinematograful are o largă râspîndire în lumea satelor, iar aparatul de radio și televizorul devin, pe zi ce trece, un bun al tuturor caselor. Prin cooperativizarea agri- colă. sute de mii de țărani urmează azi cursuri de specializare în ca- drul cooperativelor în vederea aplicării celor mai înaintate metode de pro- ducție agricolă și zootehnică. în aceste condițiuni, setea de frumos și carte a maselor largi nu mai cunoaște opreliști. Omul nou, stăpin pe soarta sa, care-și făurește în mod conștient viitorul, propria-i istorie, este pătruns de adevărul că „socialismul și comunismul se pot clădi numai cu ajutorul celei mai fnatte științe și cultari" [2], In aceste împrejurări, creației oame- nilor de litere și artă care participă activ la făurirea lumii noi, identifi- cindu-se cu aspirațiile celor ce muncesc și punîndu-șî talentul în slujba exprimării într-o formă artistică înaltă a năzuințelor poporului muncitor, îi revine, în ierarhia valorilor societății socialiste, un loc de seamă. Bucurîndu-se de o apreciere deosebită, artistului i se recunoaște de către clasa muncitoare, în frunte cu partidul său, importanța personalității artistice. „Noi considerăm necesară diversitatea de stiluri in artă, îmbogă- țirea formelor de exprimare artistică1*, subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvintul său la întilnirea cu oamenii de cultură și artă- Și mai departe : „Fără îndoială, este bine și necesar ca artistul să-și pună în opera de artă toată personalitatea și individualitatea1*. Punînd în relief aportul personalității creatoare a artistului care se identifică cu aspirațiile celor ce munesc, tovarășul Nicolae Ceaușescu putea deci conchide că opera va fi valoroasă în măsura în care va exprima reali- tățile in care trăiește artistul, adică realitățile vieții noi din țara noastră, de la orașe și sate, dinamizate de elanul impetuos al operei de construire a socialismului, de unde criteriul „adevărului despre viață" ca supremă normă estetică. Această artă a „adevărului despre viață" se încadrează cu desăvirșire culturii estetico socialiste, care la rândul ei se sprijină pe tradițiile pro- gresiste multiseculare ale oamenilor muncii din țața noastră, reactualizate, îmbogățite și duse mai departe in condițiile umanismului socialist. în nume- roase opere de valoare, create în anii democrației populare din patria *) MarK-Entel»; idmlw» cem>i. Editura pentru literaturi joUUeâ. '} SnMtU. ar. din X mai /«5, Sin Cimntorea lut, Nicolae Ceameica Io IhCliUrM eonSueStordor de pariiJ ii sfat cu oamenii de cultari fi oria Tot otel fi citatele urmiloare. Â. Liltim Cultura estetici ți creati* «rtiJlici I noastră de oamenii de litere și artă români, maghiari, germani și de alte naționalități, se continuă astfel filonul spiritual al crezului artistic din cele mai valoroase opere ale marilor noștri înaintași : Eminescu, CaragialeH Alecsandri, Coșbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Grigorescu, Enescu,, Brâncuși și altții, carc. după cum a subliniat tovarășul Nicolae Ceaușescu,. „constituie nu numai o bogăție a culturii noastre naționale, dar au devenit și un bun al culturii universale, contribuind la ridicarea prestigiului patriei pesle hotare(‘. Cultura estetică, fenomen de masă în condițiile socialismului, posedă deci un caracter de legitate. Ea se bazează pe acea însușire specifică ființei umane de a transforma natura și a și-o asimila nu numai pe măsura și după necesitatea propriei sale specii, dar totodată pe măsura oricărei spe- cii, știind să dea totdeauna obiectului „măsura care-i e inerentă^, cum spunea Marx referindu-se la legile frumosului. Mai mult, avind în vedere că unul și același adevăr general valabil poate exista în același timp în două ipostaze : intr-o formă noțională (abstractă) și într-o formă concret- particulară (imagine), cultura estetică, in continua ei desăvîrșire, se folo- sește în egală măsură dc creația artistică cît și de critica științifică, pentru a dinamiza, verifica, vivifica, potența și maturiza procesul ei de adîncire continuă, în condițiile acestea, prin urmare, criticii literare nu-i revine un rol educativ oarecare, ci ea se evidențiază ca singura modalitate a cxpli- citârii operative a creației literare, creație de frumos prin grai, pe carc este chemată s-o îndr ume și s-o sprijine, promovind acele tendințe și acele opere care exprimă realitățile și ideile înaintate ale societății noastre. Procesul culturii socialiste, nefiind un proces în cerc închis, de obîi'șie metafizică și cu reperuri extraumane, determină o continuă împrospătare a formelor și a conținutului în raport cu gradul de maturizare a conștiinței omului. în acest sens, o atitudine neprincipială, dogmatică a criticii poate frina pînă la un punct dezvoltarea firească a culturii estetice dintr-o epocă. Dc aceea „exprimarea părerilor proprii este o condiție a dezvoltării artei' și culturii din patria noastră^, subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu în cadrul întâlnirii, adăugind : „Revistele de specialitate trebuie să dea do- vadă de mai multă combativitate și principialitate in tratarea problemelor creației literare și de artă, să facă loc in paginile lor exprimării diverselor păreri ale creatorilor și, in același timp, să ajute la orientarea cetățenilor,, ta educarea gustului artistic, să exprime în paginile lor părerea cititorilor și spectatorilor despre operele de artă, în analizarea tuturor operelor de literatură și artă trebuie să pornim de la concepția noastră despre lume și societate, de la învățătura marrist-leninistă‘*. Urmărind aceste obiective, critica literară va trebui să se ridice la nivelul celorlalte științe sociale ale contemporaneității. Mijloacele ei de investigație : analiza socială, criteriile psihologice, etice și estetice vor tre- bui să devină cu adevărat științifice. în locul „judecăților dc valoare** impre- sioniste va trebui să treacă decantarea atentă a tuturor problemelor artistice pe care le ridică opera. Graba, superficialitatea, invectiva sau ignorarea stăruitoare a unor lucrări pe treapta actuală a evoluției noastre sociale și artistice nu mai prezintă nici o justificare. Chiar și unele lucrări mai puțin reușite pot cauza criticii o stăruitoare dezbatere de principii, fructuoasă 8 Andrei A* Lillim Cultura muici ii creoli* artistici» atît pentru marele public cititor cit și pentru autor, scoțind în felul acesta mai bine în relief latura creatoare a criticii. Nc-ar fi plăcut dacă, printre altele, romanul Al cincilea anotimp de Al. I. Ștefânescu n-ar fi fost dat uitării atît de ușor de criticii noștri lite- rari precum s-a întîmplat. Justin Rădulescu. eroul lui Al. I. Ștefânescu, care se dedică studiilor de filozofie, decis să ducă o activitate constructivă și care dezaprobă obscurantismul curentelor ideologice ale vremii, este un personaj destul de comun în romanele noastre din ultimele cinci sau șase decenii. Tipologie, coboară, după noi, pînă la Dan, eroul lui Al. Vlahuță, cu care se împarte și in privința poziției sale de clasă față de moșierime. Personajul are deci o filiație istorică precis determinată, iar ca tip social se înscrie la întretăierea sferelor de interese ale moșierimii și burgheziei care, din a doua jumătate a secolului trecut, au deținut puterea. Plasîn- du-și acțiunea între anii 1943—1947. Al. I. Ștefânescu, bine înțeles, n-a putut să neglijeze nici luptele sociale din perioada respectivă, acordindu-le, prin creionarea unor figuri destul de reușite de muncitori revoluționari, în romanul său, rolul istoric al acelor forțe din care se materializează în cele din urmă destinul eroului său principal. Analiza evoluției prin care trece Justin Rădulescu va trebui prin urmare să țină seama de modul în care cronologia evenimentelor din această perioadă (eliberarea, războiul drept împotriva Germanici hitleriste, exproprierea latifundiilor moșierești, înlă- turarea guvernelor cu majoritate reacționară, prima reformă monetară, lupta partidului comunist pentru refacerea economici țării și scoaterea din guvernul democratic a reprezentanților claselor exploatatoare), contribuie viu și activ la conturarea destinului eroului. Sint tot atîtea momente de importanță crucială care, dialectic, saltă conștiința eroului pe o treaptă superioară, revoluționară, promovînd in viața intelectualului Justin Rădu- lescu „ineditul" participării sale la demonstrația din fața Palatului, la războiul antihitlerist și la exproprierea moșiei fostei sale iubie. Am înscris, totuși, cuvîntul inedit în ghilimele pentru a atrage atenția asupra a două fapte mai ales : Al I. Ștefânescu izbutește intr-o oarecare măsură să desprindă figura intelectualului mic-burghez din tiparele carierismului tradițional cu caracteristicile sale din trecut: arivismul prin orice mijloace și frica lașă de a-și compromite cariera prin aderarea la mișcarea munci- torească. Totodată, insă, procesul psihologic pe baza căruia se produc emanciparea politică și morală a eroului ni se pare insuficient aprofundat și în privința aceasta, Al. I. Ștefânescu nu este tocmai un izolat in litera- tura noastră. Dimpotrivă, ni se pare un fenomen general că marii noștri intelectuali înzestrați și cu talentul narațiunii artistice, ca M. Kogălniceanu, B. P. Hașdeu, Al. Odobescu etc., care au lăsat strălucite pagini cu conținut istoric, s-au dovedit toți deopotrivă inhibați în momentul în care ar fi putut să treacă la reconstituirea în cadre artistice mai largi a epocii trăite de ei. Pe de altă parte, dacă prin Constantin Stere, Camil Petrescu și George Călinescu problematica intelectualului a ajuns pe primul plan al creației, rezultatul nu este totdeauna satisfăcător, îndeosebi prin nota apologetica, mai mult sau mai puțin evidentă, cu care uneori în creația acestora e prezentată figura intelectualului. învingerea inhibiției ar necesita firește o necruțătoare prezentare a avatarurilor intelectualului mic-burghez însuflețit, pe o anumită treapta a carierismului, de dogmele Andrei A, UHin: Culwr* e» tel ici fi 4. Sch6nberg“. Totodată, din comen- tariul său. Romanul unui roman, pe care l-a întocmit ulterior la Doctor Faustus din filele de jurnal din timpul lucrului, știm că pentru creierea figurii „fictive" a eroului său tragic, Thomas Mann s-a inspirat din bio- grafia lui Friedrich Nietzsehe, iar pentru conturarea concepției muzicale a eroului său s-a folosit, pe lingă unele idei ale lui A. Schdnberg, de multe altele ale lui Alban Berg și îndeosebi de estetica muzicală a iui Th, Adorno. Negreșit, amănuntele acestea sint semnificative. Eroul tragic al romanului lui Thomas Mann este, după chiar voința sa reprezentantul par ercellence al artistului german din anii descompunerii culturii burgheze sub nazism. Epoca aceasta își arc rădăcinile în realitățile sociale și culturale ale „erei" lui Bismatck și ea nu poate fi înțeleasă independent de teoria antisocialistă despre supraom a lui Nietzsehe, la fel cum in aprecierea muzicii din această perioadă nu putem face abstracție de pulverizarea mijloacelor de expresie care a început cu criza armoniei din Tristan și Isolda de R. Wagner, tre- cînd apoi, treptat, prin toate fazele impresionismului, expresionismului și atonalismului din primele patru decenii ale secolului nostru. în felul acesta, eroul „fictiv" al romanului lui Thomas Mann este un erou „numai prea concret", am putea spune, ficțiunea redueîndu-se la simplul amănunt al vizuinii creatoare a lui Thomas Mann asupra realității. Adăugăm, în sfîrșit, la cele de mai sus, că Thomas Mann și-a notat subiectul Faustus pentru o eventuală lucrare literară întîiași dată în 1905. scurt timp după ce, în nuvela Tonio Kroger, într-o discuție între eroul său și pictorița rusă Lisaveta despre sensul artei, o pune pe aceasta să facă următoarea mărturie dc credință : „Cum adică ? Rolul sfint, purificator ai literaturii, nimicirea patimilor cu ajutorul cunoașterii și cuvîntului, lite- ratura ca mijloc de înțelegere și de iubire, puterea mintuitoare a cuvin- tului, Spiritul literar socotit drept cea mai nobilă manifestare a spiritului uman in genere, literatul ca om desăvirșit, ca sfint, oare dacă privim astfel lucrurile înseamnă că nu le privim destul de amănunțit ?** La care eroul nuvelei îi răspunde, printre altele : „... nicăieri pe lume nu domnește o atmosferă mai Uncedă și mai deznădăjduită dectt in rîndurile oamenilor deștepti, trecuți prin ciur și prin sită“. Evident, încă în 1905 problemato- logia lui Doctor Faustus i-a fost lui Thomas Mann perfect cunoscută. De- altfel, în nuvela Moartea la Veneția el arată descompunerea conștiinței unui artist burghez în condițiunile sociale de la începutul secolului. Tema deci își are tradiția in chiar propria sa creație și întruchiparea ei supremă în romanul mare din timpul celui de al doilea război mondial ni-1 arată pe autor la apogeul „superiorității morale asupra existență. în felul acesta, creația sa oglindește fidel, printr-o iscusită împletire tehnică, des- fășurarea întregului ciclu al decadenței artei burgheze : din momentul pieirii conștiinței misiunii artistului pînă la pulverizarea totală a mijloace- lor de expresie : fază de descompunere finală care pentru erou coincide cu actul diabolic al revocării acelei culmi de expresie a umanismului pe care arta clasică germană a atins-o in Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. Andrei A. Lillint Cultura e-tldici ți cn«|ia Am stăruit asupra acestui exemplu cu oarecare lux de amănunte pentru a scoate mai plastic în relief următoarele fapte și idei : Există în literatura romană o tradiție, încă nerelevată de critica lite- rară. în tratarea motivului intelectualității creatoare: de la Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu la Gablonz, magazin universel de Ury Benador și de la Dan de Alexandru Vlahuță la Bietul Joanide de G. Călinescu. Tra- diția aceasta are multe trepte intermediare și din cercetarea lor ar putea rezulta un adevărat tratat despre evoluția conștiinței sociale în rindurile artiștilor noștri. Nu vom arăta aici decît două amănunte : dacă în Sărmanul Dionis, Eminescu ni-1 prezintă pe eroul său, conceput în plină desfășurare a sus-amintitei „ere“ a lui Bismarck, prada celui mai desăvîrșit pesimism, faptul ni se pare semnificativ. Aderarea în momentul acela a lui Eminescu la filozofia postkantiană, viziunea sa onirologică despre lume, care ne în- timpină și în cele mai mari poeme, de la împărat șl proletar la Luceafărul, decepționismul său nu lipsit totuși de repetate răbufniri de revoltă socială : toate acestea formează un complex cu variate implicații sociale și ideolo- gice care așteaptă încă o explicitate detailată critică. La cealaltă extremă, în capitolele despre artă din Gablona, magazin universal, dimpotrivă, domnește, în ciuda opresiunii din România dictaturii regale cel mai tonic optimism și cel mai activ spirit de aderare la scopurile revoluției socia- liste, Dacă nu pentru altceva — dar romanul lui Ury Benador are încă multe alte calități artistice ce incită entuziasmul nostru continuu — atunci pentru relevarea acestui optimism romanul Gablonz, magazin universel apelează la atenția criticii noastre într-o măsură mult mai mare decît pînă în prezent. Citind din Leonardo da Vinci vestitul pasaj care recomandă creatorilor să meargă în toate problemele creației artistice la „izvoarele vieții", tova- rășul Nîcolae Ceaușescu a subliniat implicit necesitatea adîncirîi principiilor estetice ale criticii literare în raport cu realitatea vieții. Karl Marx a trudit multă vreme la definiția categorici de formațiune social-economică, uriașa sa operă revoluționară bazîndu-se pe precizia ce a dobîndit-o cântărind toate implicațiile acestei categorii fundamentale. Lenin i-a dezvăluit conținutul complex, reliefînd totodată rolul ei in înte- meierea sociologiei științifice. Valoarea principială a categoriei de forma- țiune social-economică, pe care Ix?nin a apreciat-o drept „ideea funda- mentală", „noțiunea fundamentală" a materialismului istoric, ne obligă s-o postulăm și la baza oricărei încercări de precizare metodică în domeniul teoriei literare. Fără consecventa raportare a fenomenului literar la feno- menele social-economice ce stau la baza lui, cit și fără mînuirea dialectică și istorică a categoriilor oglindirii realității în literatură și artă, nu vom izbuti niciodată să cunoaștem legitatea ei, nu vom obține niciodată o ima- gine clară a raportului dintre cultura estetică a diferitelor etape ale evo- luției noastre naționale și creația artistică, și nu vom putea stabili niciodată un tablou cuprinzător al valorilor. ANDREI A LILUN 12 A. LilKn: Cultura e»tetici ;i creația «rllrllcl M învestitura, dă-mi talpa-n flăcări a lui Hermes. Tot mai vaste, tot mai ferme.-s aprigele tale vămi. Mintuie-mă de-ntîmplare. Șterge-mi singele diurn și oprește sus, în turn, inimile seculare. Risipește-mă deplin, coborînd cu mine-o lume de rîvnite văi postume peste care mi incita. NUMAI DUPĂ AUZ /Viumai după auz, știu cind iese iuna din cătușa eclipsei, și cind se declanșează cuțitele minuscule ale lăcustei în grîu. Numai după atu, știu cind pas ui de a/ard e un pas de soldat sau unul de cline, sau tirîișul ciudat al frînghiet iui Iuda. NIS A CASSIAN CtîAhn: Timp II CU VAPORUL PE DUNĂRE L^upă trei zile liniștite de vară se stârnise, nu știu din ce pricină, Co- șava. Poate fiindcă cei de la întreprinderea Minieră Moldova Nouă o pome- niseră prea des, prea cu dușmănie, cind ne înfățișau ravagiile săvirșite de acest vint zurbagiu. „Și odată pornit, apoi, tovarășe nu se mai potolește o săptămină. De-acum să te ții“... Mă puse la curent, dezgustat, un local- nic, Mie, egoist, nu-mi prea păsa de Coșava. Plecam in acea dimineață cu vaporul spre Orșova. Coșava avea să-mi ofere pe Dunăre un spectacol rar. Abia se clinti vaporul din port, în șuierul sirenei, că valurile Dunării ne și luară in primire. Străvechiul Danubiu se lățise de parcă tindea să se măsoare cu însăși Marea Neagră. Acum, firește, nu suprafața și adincimea fluviului punea la încercare vaporul nostru, ci valurile trezite de Coșava. Se înălțau furioase, înspumate, repezindu-se spre coastele vaporului și izbindu-l cu putere. Se retrăgea un moment pentru ca alte și alte neamuri să pornească iarăși la atac. Pe punte, noi, călătorii, le cintăream vigoarea. De fapt, poate că noi eram ținta adevărată a asaltului. Dunărea își trimitea stropii duri spre noi ca niște alice reci care intrau prin haină. Cind vaporul se legăna ca o frunză am început să mă gîndesc la un naufragiu, așa cum văzusem la cinematograf. Culmea ar fi să mă innec in Dunăre ca un neghiob ! Orice ar fi, n-am să mă port ca cei de pe vaporul „Titanic" cind au fost cuprinși de panică. Pe vaporașul ăsta de Dunăre nu zăresc nici o barcă de salvare. Ar strimta și mai mult spațiul. Privesc ante- nele. S-ar putea trimite o radiogramă. Atunci, de sigur, ar alerga spre noi șalupe de salvare. Voi lăsa întîi in bărci pe tinerii aceștia doritori de va- canfd, așteptați undeva de părinți. De altfel, năzuiam să asist la spectacol pînă la final, Pină vaporul s-ar apleca pe o coastă, iar peste citeva clipe ar dispare, mut, sub apa aceasta tulbure. Dar sprintenului vapor, deprins cu toate capriciile bătrînului fluviu, nu-i pasă de gindurile mele. El înainta calm, duduindu-și motoarele și scri- jelind apa agitată. $i nu era singurul înotător pe Dunăre, O rață sălbatică își trăgea puii după ea prin valurile cumplite. Puii negricioși o urmăreau de parcă ar fi fost legați cu ață de coada sălbăticiunii. Avea și rața orarul ei de dimineață și nu se sinchisea de schimbările vremii, Umflăturile apei o abăteau din drum dar pasărea se vede cd avea o țintă precisă, căci îyî regăsea repede firul pierdut. Și cîțiva pescari ieșiseră cu bărcile tn larg. Ca niște coji de nucă, bărcile lor jucau pe apă. Pescarii stăruiau cu îndă- rătnicie să-și îndeplinească programul fixat. Al. J^bclcanur Cu Tiparul pr Dunln l 1 Mi-a venit să-i spun: Dunăre, Dunăre ! In zadar te frămînți! Nu sperii pe nimeni cu vînzolirea ta. Mai bine te-ai potoli. Mai tîrziu fluviul, obișnuit cu oamenii și uitat de vechii zei ai dacilor, s-a supus îndemnului meu. In clipa în care m-am convins de zădărnicia furtunii dunărene, spec- tacolul apei furioase și-a pierdut interesul pentru mine. Devenise banal ca un film de aventuri vizionat a doua oară. In față, pe o stincă, se profilau ruinele Cetății Golumbațului. Ziduri țișnite parcă din munte. Turnuri, creneluri, pietre risipite. Istoria grăiește despre nenumăratele bătălii ce s-au dat pentru această cetate, astăzi pă- răsită, izolată, măcinată de lepra timpului. Cind o stăpineau războinicii semilunei, rîvnitori la inima continentului, cind oștile cu armuri ale împă- ratului nemțesc. Cind pajura cind semiluna sclipeau pe intărita cetate. Acum, nu i se acordă mare importanță. Tinerii de lingă mine nu-i aruncă nici măcar o căutătură. Mai mult interes le stîmește stinca Babacai cu de- getele ei de piatră înălțate deasupra Dunării. Fără să vrei te gindești la durabilitatea, la veșnicia lucrurilor. Veneam de la Moldova Nouă, unde se construise în ultimii trei ani un combinat pentru extragerea minereului de aramă. Pe urmele vechilor exploratori romani, care scormoniseră prima oară după metalul roșcat, adăpostit tn străfundurile acestor munți, s-au făcut prospecțiuni și s-au redescoperit marile zăcăminte de minereu. In trei ani, Moldova Nouă, tirg neînsemnat, Uncezit la o extremitate a regiunii, anevoie de vizitat și de aprovizionat, a început să trăiască o viață dinamică, palpitantă, visătoare. Pe străzile lungi și prăfuite au prins să circule mașini iuți, camioane, tractoare, Dru- murile principale au fost asfaltate. Magazine mari, diverse, temeinic apro- vizionate, își sclipesc vitrinele. A venit chiar și AU de la Ada Kaleh cu mașina lui de înghețată, mașină colindătoare ca și stăpînul său: de la Hunedoara la Moldova Nouă, și pe cite alte șantiere. Hoinarul AU are foarte dezvoltat simțul noului. Cum simte că intr-un oraș se începe o altă viață. Aii își ia in spate mașina de fabricat înghețată și se mută acolo, firește, într-o cofetărie cooperatistă. E meșter neîntrecut la înghețată dulce, nu-i vorbă, numai cu tehnica nu vrea să se împace. Aici a rămas tot turc. Cind iși îndeamnă mașina să pornească electric, în loc de întrerupător, folosește un clește cu care înnoadă firele. Apoi azvirle cleștele pe sub niște mese, de abia-l nimerește. Mașina lui AU însă e in plină activitate iar AU e prosper. Pe un teren desfășurat la poalele munților se construiește noul oraș. O parte din blocuri sint terminate. Lucrătorii de la mină au și intrat în camerele lor, au intrat și in camerele blocurilor neterminate. Astăzi, aci, lingă Dunăre, există trei localități: Moldova Veche, Moldova Nouă și Orașul Nou. De fapt toate trei ar trebui să alcătuiască un singur oraș, cu port la Dunăre. Cind s-au săpat temeliile noului oraș, s-au scos din pămint oseminte de oameni. Cine știe ale cui vor fi fiind ? Poate sint ale apărătorilor Cetății Golumbațului, care au avut lupte prin părțile acestea. Ale apărătorilor sau ale inamicului ? Oasele marților nu se deosebesc. Al. Jcbeleanu: Cu Tiporul pe Dunlre I II 15 Intr-o parte a orașului se află mina, iar în cealaltă, Flotafia, unde se prelucrează minereul. In curind mina și Flotația vor fi unite printr-un tunel subteran. La mina din sectorul Suvarov (e o denumire veche, care nu se prea știe de unde vine, mai există și un sector numit Florimunda) am însemnat la repezeală in carnețel o schiță a clădirii care însoțește mina. Inginerul constructor Petru Baican nu se împacă cu ziariștii care mereu, i se pare, că-l ignoră. Rotund la față și la trup, susceptibil, povestește întins și colo- rat ca orice moldovean care nu e din Moldova Nouă. S-a supărat că cineva a spus despre constructori că seamănă cu păsările călătoare. — Nu-Î adevărat, noi lăsăm ceva din noi pe fiecare șantier. Și știți ce luăm ? Luăm două lucruri: fotografia locului cum a fost înainte de a veni noi, și fotografia locului așa cum l-am lăsat cînd am plecat. In legănarea vaporului îmi apare insistent în față rotundul construc- tor. Scotocesc prin buzunare să mă verific că nu mi-am pierdut carnetul de notițe. După ce-l aflu, pitit printre celelalte hirtii, îl deschid curios de parcă ași fi ascuns între file și fotografia rotundului. Nu găsesc fotografia, dar ceva din el tot găsesc. In fond, e și asta un fel de fotografie: schița de care am amintit. In cadrul dreptunghiului râd încăperea cea mare unde se prezintă mi- nerii ia lucra, văd duhurile de baie ia ieșirea din mină, văd o cameră pentru curățirea de praf și pentru uscarea hainelor de mină, o cameră de raze prin care trec minerii înainte de a ajunge la baie, pentru întreținerea sănătății etc. Da, schița aceasta : un dreptunghiu, împărțit in patrate și dreptunghiuri mici, exprimă clar și elocvent grija socialistă față de om, față de omul care lucrează în subteran. Dacă ași fi avut la mine cartea de reportaje : „Oameni și locuri din Căraș^ de Virgil Birou, ași fi redeschis-o la paginile unde reporterul înregistrase felul de trai al minerilor bănățeni de altădată, cînd directorul de la Anina îi îndemna să consume, dacă n-au pline, mămăligă. Minerii, sărăciți și înfometați, l-au prins odată pe direc- tor și i-au îndesat cu sila mămăliga pe gît. .Am cercetat un ștat de plată din care reieșea că un miner de la Mol- dova Nouă poate ciștiga între 2 000 lei și 4 000 lei pe lună.Sint nevoit să-mi bag carnețelul de notițe in buzunar. Altfel risc ca stropii de apă cu care mă dăruiește Dunărea să-mi topească și cele puține însemnări ce le-am luat, bazindu-mă pe memoria mea fără greș. Din mină se scot la suprafață niște bolovani cenușii stropiți cu pică- turi aurii. Pină la isprăvirea tunelului, bolovanii, mai voluminoși sau mai mici, sint cărați cu un șir de camioane la Flotație. Aici, în con.asoare, in mori uriașe cu bile, bolovanii de piatră cu pistrui aurii se trans/ormă Intr-un fel de noroi amestecat cu apă și cu acizi. Se flotează și se filtrează pină se alege numai utilul din steril, adică praful auriu cu care este bine- cuvintată piatra. Acesta e minereul de aramă : calcopirita. Din ca'copirită, alte complexe, vor scoate arama cea roșcată. Pină atunci, minereul va risca și el, ca mine, o călătorie legănată pe vestitul Danubiu. Privesc la șlepurile greoaie pe lingă care trecem, și-mi închipui călătoria minereului. Poate, valurile vor asalta șlepul ca și acum, îl vor spăla, îl vor izbi în piept, dar șlepul va străbate Dunărea pină la destinație. Din sinul darnici- 16 Al. JcbdrBnu: Cu vaporul pe IKjnJrc lor munți, vecini cu lungul fluviu, bogăția aceasta se va întinde prin toate arterele țării. Am depășit Cetatea Golumbațului, am zărit pe maluri și alte ruine ale unor cetăți de care nimeni nu mai pomenește. — Ce-a fost atei? mă întreabă un călător azvîrlindu-și mina în di- recția unor ruine. Eu ridic din umeri. Nu știu. Și parcă am devenit anti- istoric. Prin față mi se perindă mereu combinatul de la Moldova Nouă. Qr fi fost necesare cetățile războinice, nu zic. Dar cred că sint mult mai necesare vieții, mai uniune, cetățile industriei, durate de noi astăzi. Nu vor fi nici ele veșnice, desigur, vor lăsa însă urmele unei alte mentalități, lingă apele Dunării ! Ne apropiem de Cazane. Vîntul și fluviul se domolesc. Soarele scapă dintre nori iar odată cu el apar pe punte și călătorii ascunși pină atunci în pântecele vaporului. Un marinar, nu știu cum, prinde un pui de pescăruș. Cu ciocul subțire și lung, puiul păsării de apă stătea în mina omului, zgri- bulit, posomorit. Nu țipa, nu se zbatea, nu se revolta. Copiii se apropie de marinar, li iau puiul din mină, îl mingile, iz masoard lungimea piciorului. Ciudatul pui rabdă, nepăsător, de parcă nu și-ar regreta libertatea pier- dută. Cit sint de agitați pescărușii în văzduh și cit era de liniștit bietul pescăruș de pe vapor ! De o parte și de alta a Dunării, pereți stincoși, severi, neîndurători ne amenință. Un autobuz aleargă pe lingă ei, parcă pitindu-se, de teamă să nu se izbească de colții și bolțile stîncilor. Te taie in piept severitatea și ascuțișul acestor munți încruntați, dușmanii fluviului care i-a despărțit de frații lor de piatră. Eu aș vrea să sfredelesc cu privirea prin peretele lor opac și noduros. Știu că dincolo de ei sint frumuseți odihnitoare. Pină a ajunge la Moldova Nouă ne-am abătut din drum, prin Hidia și Socoiari, pentru a poposi la un lac numit Ochiul Beiului. Există o legendă care explică numele lacului, mi s-a povestit pe drum, însă eu nu o cred. în schimb cred în frumusețea acelor locuri. Obosindu-se mașina, am avut pri- lejul să mergem spre ele cu piciorul, petrecuți tot timpul de fluierul mierle- lor și însoțiți de miresme îmbătătoare de floare, de iarbă crudă, de frunza codrului. Am suit pină la Ochiul Beiului. Aici aș vrea să-l contrazic pe prietenul Virgil Birou care tn cartea pomenită notează că lacul ar avea culoarea oțelului. Fiind inginer, conștiinciosul reporter bănățean avea por- niri de tehnician. Lacul e, intr-adevăr, o surpriză a naturii: un ochi albastru, albastru deschis, în mijlocul brazilor. Un lac albastru dar atit de limpede incit poți să distingi toate mișcările păstrăvilor și chiar umbra lor pe fundul lacului. Niște păstrăvi mari, strălucitori, cum n-am mai văzut, îți lasă impresia că te afli in fața unui uriaș acvariu. Am sorbit apă rece din lacul albastru, cristalin. Are gustul bun al apei de munte, cu un ușor iz de calcar. Frumusețea și atracția lacului o dă, în primul rind, culoarea lui neobișnuită. De la Eminescu încoace, despre toate lacurile codrilor se spune că sint albastre. Dar albastrul acestui iac nu seamănă cu al cerului sau cu al mării, nici cu albastrul oțetului, de sigur. Eu l-aș asemui cu albastrul ochiului de fată, atunci cînd fata îți ride în față, pe o zi cu soare. Dacă lacul n-ar avea legenda, aș povesti eu una și i-aș schimba denumirea în „Ochiul fetei". Al. rrbrkinu : Cu *«pHirvl pm Darvirc Îmi vine să fac o comparație cu Dunărea, spintecată de lebăda noastră. Dunărea se spune că și ea e albastră, dar numai pentru îndrăgostiți. Flu- viul bătrin e, in vinerea acesta tulbure, întunecat, seamănă cu mările nordu- lui, Poate că i-aș privi cu repulsie apa, dacă n-aș avea in suflet albastrul însoritului lac din munți. Pămint și apă I Ori cit se urcă omul spre alte lumi, de pămint și de apă nu se desparte. In fond, iubim fluviile, Jacurile, muncii, codrii, cu o dragoste incomparabilă. Cind sîntem la distanță suferim de nostalgia lor. După o călătorie de patru ore pe apă, pe o Dunăre furioasă, clocotitoare, care m-a înspăimintat ia început, îmi pare rău că ne apropiem rapid de portul Orșovei. Se sfîrșește drumul pe apă ! Cind ani să-l mai stră- bat ? Sirena stridentă vestește sosirea fu port. în țipătul sirenei parcă p'pd și regretul meu că mi-am încheiat călătoria, JEBELEANU OAMENI NOI LA MOLDOVA NOUĂ jlvem nostalgia călătoriilor îndepărtate, adeseori descoperim însă ca foarte aproape de noi sint locuri șt oameni pe care nu-i cunoaștem încă. E destul sd ne aruncăm privirea pe o hartă care de data asta insă nu ne indică locuri cu nume ciudate, care să ne poarte în anii îndepărtați ai copi- lăriei noastre, ci locuri apropiate despre care în ultimul timp am auzit mereu vorbindu-se. Pentru mulfi dintre noi Moldova Nouă era pină nu de mult o locali- tate care, cu toate că nu eram despărți de ea prin mulți kilometri, ne era oarecum inaccesibilă. Aceasta poate și din cauza comodității noastre, care se revolta, noi care sîntem în general obișnuiți să reducem o călătorie la un bilet de tren, o așteptare de ctteva minute într-o gară, un loc intr-un compartiment, lingă cîțiva tovarăși de drum pe care ni-i dorim întotdeauna agreabili. La Moldova Nouă, ajungi ce e drept mai greu, dar oboseala fi-e răsplătită de o frumoasă călătorie pe Dunăre, călătorie care intr-un fel superdimensionează spațiul. Dar poți ajunge ia Moi dot a Nouă, așa cum am făcut-o ți noi, și cu o „Pobedă" sau cu o „Volgă“, după un scurt popas la Oravița, oraș de un pitoresc unic (o atmosferă parcă orientală, cu străzi înguste și bineînțeles cu teatrul în care, intr-o searS din veacul trecut, un adolescent care semăna puțin cu Adonis, sau mai bine zis cu un „Luceafăr" a înnobilat modesta instituție de cultură. Pe fațadă o placă de marmură are încrustată in ea numele poetului: Mihai Eminescu. Apoi urcăm spre Moldova Nouă, trecem printr-un sat în care un vechi han părăsit ne amintește intimplări fioroase cu hoți de cai, prieteni de cruce cu hangiul care țin calea la drumul mare țăranilor din împrejurimi întorși de la tîrg. Drumul urcă, ziua de vară e de o strălucire uluitoare și după un nou popas la un lac foarte albastru, în care noaptea probabil vin să se oglin- dească ielele copilăriei, ajungem la Moldova Nouă, ținta călătoriei și a reportajului nostru. 18 Sorin Tilel: Oameni noi L Moldova Aici au venit oameni din toate colțurile țării, muncitori care în citeva luni de zile au îndrăgit aceste locuri, de pe malurile Dunării. Mineri care au lucrat la Brad, ia Suceava sau Baia Mare au venit aici împreună cu familiile și au întemeiat o nouă așezare omenească. Întotdeauna aceste așe- zări de oameni au fost întemeiate insă în trecut cu eforturi și sacrificii, e drept nu lipsite de măreție și de tragism, oamenii avind de luptat cu natura potrivnică, cu greutățile de tot felul, cu exploatarea celor al căror interes trecea întotdeauna peste nevoile oamenilor. Așezările omenești se constituiau anarhic, fără disciplină. Oamenii, uneori țărani plecați de la coarnele plugului, luau de la început contact cu mizeria, cu exploatarea. La Moldova Nouă, noua comunitate de oameni care ia ființă aproape sub ochii noștri are de la început trăsăturile unui viitor oraș muncitoresc modern. Admirăm blocurile date în folosință în orașul nou, proiectat pe malul Dunării, nu departe de port. in 200 de apartamente, 240 de copii de virstă preșcolară. Ei sînt viitorii locuitori ai orașului născut odată cu ei, ei vor munci in combinatul in care — așa cum mi-au spus cu mindrie muncitorii de astăzi, întregul utilaj este românesc. Mă emoționează întotdeauna aceste orașe noi, în care cotidianul* viața de frecare zi a oamenilor, cucerește încet, încet poziții din ce în ce mai solide, iată, in timp ce la unul din blocuri o cămașă întinsă la uscat, pe o frînghie îmi vorbește despre bucuria tinărului care o va îmbrăca miine, la un alt bloc se așează o fereastră, prin care o fată poate oricind să surîdă. In fiecare dimineață șoferul Sandu Botezatu are de furcă cu copiii pe care-i duce la școală. Intr-un cartier nou, găsești întotdeauna un astfel de șofer pe care-l iubesc copiii, o macara pe care o vezi noaptea vistnd, doi tineri însurăței, care seara iși pregătesc cina împreună ... A?a mi-i în- chipui, de exemplu, pe tinărul Sturm Rudolf, căsătorit cu fiica lui David Aurel, la a cdror nuntă, cu citeva săptămîni în urmă au dansat toți saiariațli întreprinderii miniere Moldova Nouă. Vizităm baia aflată incă in construcție: 32 dușuri, o cameră de raze, un vestiar in care muncitorii iși depun hainele cu care au lucrat in mină, un alt vestiar la ieșirea din baie, in care-i așteaptă hainele cu care se vor întoarce acasă. Cele mai moderne instalații, ventilatoare, care aspiră praful de pe hainele din mină, o imensă salâ de apel din care se urcă spre baie, pereți in mozaic și sticlă. „Muncitorii trebuie să se obișnuiască nu numai cu utilul, dar și cu frumosul", ni se spune, „iar baia aceasta care o construim, poate fi și ea o școală de educație a gustului estetic". Căci oamenii care vin aici și coboară in mind în cântarea prețiosului minereu, sînt îndrăgostiți de frumos, ca de altfel toți oamenii din socie- tatea noastră socialistă. Pe un strung o cutie de conserve cu citeva flori de cimp. E strungul muncitorilor Ion Izvoreanu și a lui Petre Gheorghe. Tineri in jurul virstei de 18 ani, care prin geamul de sticlă îmi arată cîmpul cu amtndouă miinile întinse: „Uitați, sint foarte multe flori acolo" îmi spun ei. Plecăm. Mașina lasă-n urmă locuri, așezări și în primul rind oameni, făuritorii unei vieți noi, oameni cu o înaltă conștiință. SORIN TITEL Sorin Tiw-h O»»rnl noi la Moldova rx>ui CONFLUENTELE VIITORULUI X\ espiri aerul tare de munte, urcind încet panta spre clădirile ma- iestuoase și severe ale flotației. Vechea Moldovă-Nouă pe care o mai salu- tam adineaori rămăsese in urmă, aciuită de veacuri in câuyul văii înguste cu care se făcea una, Nu îndrăznea să iasă la loc larg, deși între munți și Dunăre se desfăcea un cerdac larg, înverzit. De unde mă aflu, fluviul se vede încovoiat in peisajul verde ca un iatagan de oțel pe o panoplie de catifea. Răsărit, soarele n-a escaladat încă muncii, deși lumina lui aureolează coamele mohorite. Cit cuprinzi cu ochii in jur verdeață și priveliști pito- rești. O splendidă plantație de vie se bucură de o expoziție la soare mai mult decit favorabilă. De altfel, întreaga fășie de pămint de la Dunăre este fecundată cu generozitate de un soare de sud, cu puteri meditera- neene. „Aici, în acest îndepărtat colț de țară (Notam cu aproape zece ani in urmă intr-un reportaj) am înțeles mai deplin frumusețea măreață a naturii evocată magistral in Miorița : „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai ..." Munții se depărtează puțin de Dunăre, doar atit cit să lase o terasă suculentă, o adevărată „gură de rai“, bine bătută de soare, cu o climă dulce de primăvara pină toamna tirziu ...“ Aceasta era realitatea: o imagine idilică, sugerind o uiafd socială latentă, tradițional pastorală și agricolă, și — firește — tradițional săracă. Pămintul bogat, cu o mare umiditate, era prea puțin pentru ca agricultura să aibă loc să se desfășoare. De aceea mulți luau potecile peste munți in căutare de lucru și de cîștig mai bun, la Reșița, la .Anina, la Doman, ia Secul... In urmă rămîneau case pustii, sau familii care așteptau cu anii. In ciuda unor foarte vechi tradiții miniere și de prelucrarea metalelor de care istoria pomenește (Pe vremea romanilor, aici, la Moldova-Nouă, se afla chiar și un „Colegium aurariorum!“) asemenea plecări nu erau rare. Intr-o zi pe aceste locuri a poposit visul. II aduceau doi bărbați, dintre care unul topograf, iar celălalt director al unei întreprinderi miniere care nu exista incă pe nicio hartă economică a țării. Era in schimb consemnată intr-un document de cea mai mare însemnătate pentru popor: Directivele celui de al III-lea congres al partidului. In numele acestui document de partid, topograful a făcut măsurători în acea fereastră senină dintr-un martie (1963) ploios, iar cel care era director a bătut cu mina lui intr-un smîrc întîiul țăruș al viitorului. Visul începea să devină astfel realitate, căci el nu era închipuire zănatecă, ușoară ca fulgul. Colindaseră mai înainte coclaurii geologii, adunaseră pietre, săpaseră puțuri de încercare, scormo- niseră tradiții orale și scrise. In apropiere totul decurgea la fel de idilic: vița de vie de pe versanții expuși generozității soarelui aduna vara întreagă dulceața in boabe de aur, oamenii ieșeau la sămănat și cules (cei care nu plecau în alte locuri ca să muncească altfel), pescarii căutau locurile bogate în pește, vapoarele brăzdau apele Dunării in sus și în jos ... Dar undeva fusese bătut un țăruș în pămintul ințelenit de milenii și foarte curind a venit un om de prin partea locului, care a dat prima lovitură de tirnăcop. Acesta este llici 20 Mircca Șerblne«cur Confluentei* vîitoruJni din satul Măcești, care-și mai aduce și azi aminte de prima lui lovi- tură de timăcop pentru construirea intiiei barăci a șantierului abia născut. După cea dinții au urmat ««numărate alte lovituri de timăcop. Spre Moldova-Nouă, de unde mai înainte oamenii plecau aiurea, au început să curgă fluvii de oameni, aducînd un puls trepidant străvechii așezări ador- mite. Un vast șantier eu mai multe fronturi a cuprins din toate părțile Moldova-Nouă, asediată acum de noul înălțat cu semeție : la nord mina, la răsărit flotația, sub munte tunelul care va transporta minereul de la mină la flotație, spre sud — sud-vest șantierul unui nou oraș, în locul ve- chiului și prizăritului port Moldova-Veche un port incomparabil mai mare, cu profil industrial. Visul se îngină cu realitatea, iar la ora cind apar aceste rinduri, in multe sectoare realitatea nu va mai fi vis. Moldova-Nouă nu mai este de-acum „locul unde nu se intîmplă nimic". Dimpotrivă, ritmul ei e tre- pidant, viața pasionantă. Un bun roman contemporan, în care se împle- tesc destinele cele mai felurite. Un capitol l-ar constitui revenirea la vatră a celor plecați după muncă și ciștig mai bun în alte părți. S-au întors de la Anina, Doman, Secții mineri și artificieri, de la Reșița, de la Oțelul Roșu, strungari, frezori, lăcătuși. Întreprinderea minieră Moldova-Nouă îi cu- prinde pe toți. De aceea ea a și fost îndrăgită de localnici, care ii spun pe limba lor familiară și caldă, simplu de tot „Miniera". Regăsindu-și viața, cei înapoiați acasă culeg multe satisfacții Unul dintre aceștia, artificerul Aurel David și-a găsit copiii mari Fata, proaspătă absolventă de școală medie, îi aducea multă bucurie. !ntr-o zi, un tînăr inginer atras de mină, Rudolf Sturm, i-a cerut fata în căsătorie. Curind s-a hotărit nunta, de care cei de la „Miniera" își vor aduce multă vreme aminte. A fost o nuntă frumoasă, o nuntă mare, cu mulți invitați și multă voie bună. £ra primul eveniment de acest fel pe care-l trăia noua familie de mineri de pe malul Dunării. Zboară fantezia de la rindurile cuprinse in Directivele congresului tre- cut al partidului, la nunta dinții din tînăra familie a minerilor de la Mol- dova-Nouă 1 Un drum bun a fost străbătut ptnă aici. Alt drum se deschide înainte. De pe îngusta Vale Mare, de la mină, pornește un fluviu tot atit de puternic ca și Dunărea, nu însă și așa de albastru, ci doar cenușiu, dar la fel de impetuos: fluviul minereului. Privesc în viitor geografia acestui fluviu, care lasă in urmă, la obîrșii, munca și abnegația geologilor, a con- structorilor, și întâlnesc numeroase confluențe covirșitoare. fn marele port industrial de la Dunăre minereul este încărcat cu mijloace mecanizate de înalt nivel tehnic în șlepuri pentru a fi transportat la uzinele metalurgice prelucrătoare. Dunărea insăși va fi transformată în această zonă prin crearea unor noi „porți" in locul celor „de fier" cunoscute de cind lumea. O viguroasă imagine a viitorului se naște aici, intre clădirile flotației, pri- vind in depărtare iataganul de oțel de pe panoplia de catifea. Flotația înseamnă : beton, sticlă, asbociment, mașini și oameni. Me- canizarea in proporție de 90°/^. Mașinile, coloși de metal, fabricate în țară în proporție de 99®/0. Oamenii — crescuți de partid. Minereul se elibe- rează de balastul natural printr-un sistem complex de concasoare, mașini de granulare, mori și reacții chimice, pe faze precis calculte, la milimetru calculate. Pornind de le prima fază urcăm la stația de recepție pe o pantă Mircet ȘcrblxHKru! CitflUiKnielf viitorului 2t de beton de-a lungul unei bande transportoare la primele mașini concasoare. In interiorul acesteia două fălci de oțel, dintre care una mobilă, zdrobesc bolovanii inițiali pină la o dimensiune de 120 mm. O altă pantă de beton pe care o suim de-a lungul unei alte benzi transportoare, ne conduce la concasoarele giratorii, care mărunțesc minereul pină la dimensiunea unor granule cu un diametru de maximum 200 mm. Alt drum in pantă. Altă bandă transportoare, pe care o ia în primire un mecanism ce poartă numele pitoresc de „călărețul". Cu ajutorul acestui „călăreț" de metal, care se plimbă pe două șine, minereul, pregătit pentru prelucrarea chimică, este descărcat intr-un siloz uriaș de beton. Cu această impresie am făcut cunoștință in uriașa hală de prelucrare chimică, o hală de dimensiuni reșițene, cu inginerul llie Ghiță. Studiile de specialitate și le-a făcut la București și Leningrad, chimia pasionîn- du-l in așa măsură, incit în prezent e candidat in științe. A venit la Mol- dova-Nouă după ce lucrase înainte la Gura Barza și la Zlatna. El este acela care ne explică detailat procesele chimice produse in liniile de agi- tatoare, ale căror brațe metalice fac necontenit o mișcare asemănătoare cu a brațului omenesc cînd invîrtește o rișniță. Pasiunea pentru munca sa a învins la inginerul llie Ghiță rezistențele cu care a coborît în această îndepărtată parte a lumii. Din discuții desco- perim preocupări personale care ni-l fixează mai bine ; filatelia în primul rînd și apoi muzica. Filatelia e mai personală, completată de visul de a participa o dată la vreo expoziție de acest gen. Muzica este o pasiune pe care o împărtășește cu soția lui, și ea chimistă, fostă colegă de facultate. Tinăra familie de chimiști posedă o discotecă bogată, profilată mai cu seamă pe muzică de operă. Păcat că nu se poate transcrie pe hîrtie tonul mindriei reținute, cu care inginerul llie Ghiță că ora pe plăci opera „Bărbierul din Sevilla" cu Nicolae Herlea, completă ! Chiar cu ajutorul muzicii, aclimatizarea s-a făcut totuși greu, re- cunoaște inginerul llie Ghiță. E de înțeles de altfel, și recunoașterea des- chisă ni-l face mai apropiat; a fost greu la început, cită vreme nu erau construite locuințe, dumuri, locul de muncă însuși, Dar pas cu pas toate ’ au devenit din vis realitate. Ne arată în zare grupul de blocuri care for- mează nucleul viitorului oraș nou din lunca Dunării, eu citeva minute mai înainte asistasem la o discuție despre necesitatea construirii cu prioritate a localului de școală in orașul nou. Acolo va păși la toamnă, cu toate sfiiciu- nile și îndrăznelile momentului, și fata inginerului llie Ghiță : în școală nouă, in clasă nouă, in bănci noi, cu cărți noi în față, în orașul de pe malul Dunării, Moldova-Nouă unde atîtea și atîtea lucruri sînt noi!.' La sfîrșitul noului plan cincinal complexul minier de la Moldova-Nouă fa da economiei naționale o mare paris din producția totafâ de minereuri neferoase a țării, — E un vis ? — E și vis. E și datorie. MIRCEA ȘERBANESCl’ 22 MirrrB ( nnrinentek ipicjralui I CONGRES > un Argeșul pe muzică -n visare macint? stelar torentul des. Parcă turnăm prezentul în tipare Pe stilpi-granit de sentimente rare tn inimile celor din Congres. Din legile iubirii și mișcării Cunoaște timpul un contur precis. Alcătuind baraj pe dunga zării Aici votează rîurile țării Lumină pentru fiecare vis. Pe strunele dintre oțel și piine Aceleași calde cioctrlii revin. Istoria o dirijăm din plin. Destinele Carpaților de miine Să fie limpezi ca un cer senin. Ideile înalță frunți să-ndrume, Si stelele pentru belșug muncesc. Pădurile se fac viori anume, Iar sondele călătorind prin lume Amplifică mirajul românesc. Și-n marmoră vor crește trandafirii. Va fi al păcii fiece atom. Fintinl de rouă îi vom da iubirii, De-aceea, capitala fericirii O rom elfidi in fiecare om. Usmlim Ureche: CwAgrct 23 I ZBORURI PENTRU TOTDEAUNA P J * oemul — salt caiitativ Ai inimii spre depărtare. Sau mări călătorind, pe nori, Sau nori călătorind pe mare ; Poemul, — soare ofensiv, Tăind cu raza prin granituri, împinge un amurg schimbat Spre-aceleași calde răsărituri. Poemul — vis cu patru foi, Cind bărăganele mă dor De-atîta limpede belșug Dintre viori și viitor. 2. jWâ odihnesc pe fulgere și dorm pe valuri, Ziua o-mpart egal cu păsările. Iar ochii mei Scormonesc universul Și fac mușuroaie de cer. Asta pentru că cineva Trebuie să-ntrettcă viteza albăstruiul. Toți am plecat dintr-un cîntec de leagăn, Sau dintr-o fotografie mișcătoare, Numai păsările ne-au însoțit peste tot, Globule albe ale aerului, Numai păsările ne-au amintit Că soarele de patru ori pe zi Răsare, Ca să fie singurătatea mai mică Și lumina mai mare. 24 Ureche: Zboruri pentru lotdeiun*-. 3. In apa iiniytitâ pescarii-pi aruncară Unelte cu momeală din mici bucăți de frig. De mii de ore parcă așteaptă să surprindă O vietate tristă zbătîndu-se-n cirlig. E o pindire mută în bărbile nerase Ca foamea minerală a fieruiui de plug. Popoarele plăpinde din fundurile apei De-o teamă bănuită se sperie și fug. Mă simt atras de luciul simbolicelor ape, Sînt singura făptură pe malul ca un vât. Ce n-a venit să spargă încrederea In valuri, Mi-arunc cămașa-n viaturi și-n băi de foc mă spăl. Înjurături bogate pi gesturi disperate Se-amestecă in glasul pescarilor acești. Eu tulbur mai departe neliniștea ți apa, Și împotriva firii, arunc pe mal cu pești. Stau oamenii-n derută și undițele-și lasă, Sar păstrăvii pe iarbă cu viețile-n răspăr, Pindarii dau năvală la prada gratuită : Arunc argint pe focul acestui adevăr. 4. Luați din soare, din mit, cite-o felie, Îmi rămine și mie. Turnați tot bronzul in poezie. Îmi rămine pi mie. Incărcați-vă cu toate poverile frumosului, Beți toate fîntinile cu apă vie, Un strop îmi va rămine și mie. Și după aceste mari bucurii De-ați bea toată tristețea săicie, îmi va rămine, negreșit, și mie. 5. Pe orgoliu cresc păduri, Noaptea-și gustă somnul acru, Ierbii or îmbătrînind Aș fi vrut să mă consacru. Cer iertare-acestui trup Pentru fibrele prea slabe, Drumul, istovit de cer, Urcă-ncet, pe patru labe. Dfceițâ Ureche; pentru taldcăurij 25 Dincolo de șantier Alte dislocări mă poană ; Păstrăvii flăminzi de fiu Pleacă din natura moartă. De azur mi-e plin sertarul. Stele cad de oboseală. Nu știu dacă o să dau Alte stele la iveală. Doar pămintul dormitind Scoate infinit pe nări; Mierla ce-o închid in tîmplă Pune aur pe-ntrebări. Ceru-i înegrit deasupra Și-i albastru dedesubt, Tot pe fronturi de cuvinte Cad rănit, dar tot mă lupt. Și de cind culeg, ie spun, Zărilor, să nu mă-nșele. 4u rămas nesemănați Doar pereții casei meie. fi. Vara se coace plinea, Și-aducem laude cimpiei. Piatra ne dă fete-n statui, Și-aducem laude munților. Păstrăvii ne urmează Și binecuvintăm apele. Natura, totuși. Mai știutoare decit credem noi, Vine pe urmele omului Să-i aducă laudele-napoi. Căldura din baracă mi-a răsărit obrajii. Un viscol in șindrilă tinjește adăpost. Puțina primăvară sub rădăcini mocnește. Copacii i^i inuafâ tăcerea pe de rost. Dorm țăpinarit-n noaptea mai groasă ca uleiul, Securile atirnă de brazi ca un consemn. Sint cartea vinovată din inima pădurii Și mă ințeapă-n coaste coperțile de lemn. 26 BibIm Urtcbci ZWutI pmîru tmitaiiioa Furtunile piezișe și gerurile drepte Le voi privi in față dar n-am să le mai iert. O ceață grea dispare și simt puterea zilei, Prin oasele-amorțite, urcind ca vinul fiert. Sint cel mai tinăr oaspăt al codrilor folclorici Ce-și surpă nepăsarea pe colți de bolovani, Păstorii Mioriței, cerindu-mă de suflet, îmi văruiră tîmpla la douăzeci de ani. Un somn zgîrcit mă trage cu pleopele spre mine. Pe cetini curge noaptea cu stele amărui. Și mă veghează cloșca din cer neliniștită, Că uliul dimineții s-a repezit la pui. 8. Ne jucăm de-a păsările. Stăm pe crengi diferite, Și cîntăm diferit, Dar asemănarea la zbor, E cea mai frumoasă parte a jocului. 9. Pe frunte-s rturi aburind De-atita vis. Am cer în mină. $î oboseala o procfam A opta zi din săptâmină. Portretul meu și-a îngroșat Acele trăsături sărace. Scriu cu sprinceana pe zăpezi Un sentiment lipsit de pace. Mă-mpușcă frunzele ce cad Și iar sint scamă rea de nor. A dresa singelui nomad N-o mai găsesc u^or. Descoperindu-rnâ frumos, Secretul n-aș putea să-l strig, Se-ntîmplă-n fiecare os O pierdere și un ciștig. Iar din grăuntele de ieri Un strop te-afirmi și-un strop te negi, /nchise in nervura frunzei. Te urmăresc aceleași legi. Dimhn lîrtthe: Zt^urî p*nim tniik-iuni 27 ii 10. Muzică cu părul cărunt, Sau muzică tinără. Spune oamenilor Această bogăție-naripată, Intră în case de-a dreptul Și toarnă acolo această comoară de sunete Ce-mi macină pieptul. 11. Alcătuit din șesuri, e aur în odaie. Și cărțile-s zidite în rafturi de Mircis — Aici gindește bronzul, aluzie la ploaie. Aici adoarme rîul, aluzie ia vis. Cind vor pleca pereții cu steie sa se-nsoare, Albastra nostalgic din mine s-o-ntrerupi. Refuzâ-mci eu ochii, aluzie ia soare, Sau înedize^te-mî foamea, aluzie la lupi. Poate-o să-mi fac fotoliu din frunza care-ndeamnă La viforul simbolic culcat interior, Și-am să te strig cu muguri, aluzie la toamnă, Și-am să te sting pe pagini, aluzie la dor. 12. O zare mare îmi cere obrajii, Și mă lovește un viscol cinstit. Și totuși corabia plutește Departe, Pe faruri, pe vise, Sint Telemac, sint Telemac, Răspund de rătăcirea iui Ulise. 13. intru pin-la plins in sentimente, Izvorul poate ride de-un deșert. Cuvintele md spun pe jumătate Și gesturile mă mai spun pe sfert. Dar sfertul ce-a rămas neerprimat E poate miezul înșelat bun; Din cite flăcări logice din mine, Tăcind, voi încerca să-l recompun ? 28 Crcrlw: Zboruri penlm :a'ldeaus» Sd caut punct de sprijin in vocale Și-o pirghie de vis din Arhimede, Să mă ridic din lut pe mine însumi Pină la focul care nu se vede. 14, O iarnă dușmănoasă ne-a aruncat in casă Și mîinile-nrudite se-ntind spre vinul bun. Flăcăii beau pripit, și lăutarii Știuta spovedanie a strunelor și-o spun. Ard merele-n fereastra de optsprezece ani Statormice și roșii, invidie-n speranță. Flăcăii beau pripit, și lăutarii Scot cîrlionți din negre cutii de rezonanță. Mi se părea că fata aceea o cunosc, Am mai văzut-o poate în vis, ori în baladă. Și zestrea căutată a sinilor tăcea Sub apăsări prudente de zăpadă. Mireasa bea din cupă secrete viitoare, Un univers pe care de mijloc poți să-l prinzi; Fotografia veche din perete Cînd nu e /ata-n casă, întunecă oglinzi. Incape-n verighetă istoria cinstită Din lacrima datoare și jocul de flăcăi. Acești cireși cu chinurile albe De legământul aspru al florilor, desfă-i. Miroase a lumină. Butoaiele cu vis Mai udă buze arse pornite pe sărut Și strugurii ce-au fost înfig genunchii In pintecul ulcioarelor de lut. Din obiceiul nunții bătrinii storc povețe, Ei știu înțelepciunea cireșilor cărunți, Și după miezul nopții iși pun în suflet anii, Apoi se-ntorc spre casă de la nunți. Rămas în mine însumi ca după drumeție, Sub vesela povară a vinului mă-ndoi. A doua zi, pe soare stau insule de miere Și iarna-i cere fetei cămașa înapoi. Nuntașii beau domol, iar lăutarii Știuta spovedanie a strunelor 0-o zic, bar pentru fata ce mi-a stins zăpada La nunta asta nu voi bea nimic. II pHiHiijțgi ti recii t ! Zboruri pentru totdeauna 15. Pietre rare, din adincul pămint ului. Stele rare din adîncuri de cer. Inimi rare Și liniște rară, Și sentimente rare de rară primăvară, Cereți ninsorilor să se înșire tn desele explozii de iubire. 16. Mă rog de piatră sd descbidd gura. De inimă md rog să mai rdmind, Și pentru alte pleoape care vin Scot cu găleata ochii din fintînă. 1 n vîrf urile crengilor suind, Petrec cu somnoroasa clorofilă, Și-apoi mă fac țărină-ngindurată Pentru olarii care n-au argilă. Pentru izbinda dorului grăbit Eu fac din luni cărare pentru vineri. Cu greerii mi-am împărțit odaia, Lucrînd inele pentru plopii tineri. Cind tai copacul din culcușul lui, Sint seva care singeră și fierbe Albinelor flăminde de neant Le dau păduri de flori și de proverbe. Și totuși mă surprind nemulțumit Și nu-nțeleg, cind ramura se schimbă, De ce-am crescut copii-privighetori Și nu putem vorbi aceeași limbă ? 17. Sint săpători de fîntîni Care mor de sete, Sint aviatori Care n-au zburat niciodată Și-ndrăgostiți care se plimbă La braț cu iubite de ceață. Sint filozofi care uită De propria viață. Sint lupi de mare Care caută marea mereu ... Poate unul dintr-aceștia sint eu. 30 UjuitBni Umflu-! Zbor ari pcnlru totdeauna 18. Pe virstă se așează o pasăre fi cintă Și fiecare sunet mâ știe după chip. Precum un munte-și recunoaște fiul In orice picătură de nisip. Mi-e jenă de o fată ce n-am găsit-o incă, Pe care am căutat-o, dar nu îndeajuns. Și dau copacii lumii ia o parte Ca să ghicesc pe unde s-a ascuns. In nervii strinși sub haină nu-i niciodată pace Vertebrele ce mișcă spinarea unui drum. Și f ulgerele rupte-n cărți anunfă Trăirile în care mâ consum. Ori poate cintul naște din ruperi iscusite. Cum se mindrește-n creangă cu freamătul intern. Atunci de ce cîmpia mea așteaptă Zăpezile ce nu se mai aștern ? Ori mi-am promis o vară mai lungă decit viața ? Nu poți pe tine insufi sâ te minți. Sau poate-un an-durere se formează Din patru anotimpuri nefierbinți ? Un strop din fiecare dă armonie vieții, Un aliaj dramatic din beznă și culori. Le dirijează omul și le impinge-n spațiu, Dar și e-nvins de ele uneori. De două zile plouă și eu mă bucur foarte, Că norii-și risipiră tristețile căprui, Sint rodnicele lacrimi naturale Ce nu incc.p în ochii nimănui. De două zile plouă, și eu mă bucur foarte. Că norii-și risipiră tristețile de plumb. Părinții mei vor recolta mai multe Metafore de grîu și de porumb. 19. • E România (ara cu stupi și cu sonde, Și prezentul aplaudă. Mă plimb pe rîurile ei Ca un ministru al luminii. Și prezentul aplaudă. iJamiin Uncte: Zb*FH>ti penlni totdeauna II 31 In fața munților Argeșul iși recită torentul Și cu milioane de miini Aplaudă pină mîine prezentul. 20. Trenul șterge-un cer de praf. Toate zările-s egale.. Trec priveliștile mici In priveliști sociale. Munții f ug legați de șes, Gări din stele mă îmbie. Mută roțile mai des Plusul meu de energie. Dacă n-aș cădea din zi In viitoarea ce mă fură, Pentru infinit aș fi, Unitate de măsură. Din respectul pentru timp Pun o virgulă mișcării. Apelor le rup din mers Pină-n patul cald al mării. Din ideie pînâ jos. Vreau câdertJe infrinte. Sîrma de oțel fricos, La un semn al meu, să cinte. Iarba cu tăcere deasă Bea din muzica supremă. Spicele din timp să simtă Pulsul brazilor din stemă. Munții izvorăsc din păsări. Apele mănincă ceață. Fără un uicior de rou«, Sentintenteîe îngheațâ. PAMMN URECHE 32 Damltn Zboruri fifnin VQldM-mu EROUL ȘI CONSTRUCȚIA EPICĂ*) c Ine vrea să colecteze opiniile lui G. Călinescu despre societatea vremii sau să afle preferințele lui estetice, chiar gusturile, capriciile, tabieturile intelectuale găsește în Scrinul negru o sursă sigură de informare. Ca ji în Bietul loanide, personajul principal păstrează în Scrinul negru un farmec ina- rabil. Amestecul de candoare și dc luciditate, simțul comicului și darul dc a exprima plastic repulsiile ca și admirațiile, cunoștiințele enciclopedice și imboldul juvenil de a vagabonda pe teritoriile artei, efortul de a amenda etic pornirile spre contemplație și cochetarea inofen- sivă cu atitudinea extravagantă și cu paradoxul — sint atribute ale puterii de seducere de care dădea dovadă autorul, atribute pe care le recunoaștem structurile, organice la alter- egoul său loanide, Nu e firește recomandabil să-l identificăm pe deplin pe romancier cu personajul său favorit Optica autorului se dovedește în unele împrejurări mai clară și mai fermă decît cea a eroului și o distanțare, care presupune implicit rectificări, chiar admo- nestări ale reacțiilor acestuia, poate fi semnalată. Fiindcă Scrinul negru reia cronica epocii începută dc romanul precedent, repetînd uneori investigarea acelorași medii pe noi coordonate și cu multiple nuanțe, trebuie făcută iarăși precizarea că antinomia dintre artistul genial și cadrul opac burghez este splendid înfățișată. loanide detestă fariseismul, mediocritatea, bizantinismul moravurilor, recunoscîndu-le ca trăsături ale claselor avute. Pe el îl irită lenea, somnolența intelectuală, și de aceea se îndepărtează de amicii săi ademeniți de intrigi meschine. Nu poate aproba stupidul cod de castă arîstoctratic, cu desființarea individului creator. Peregrinările lui loanide prin lumea Han- gerliilor, examinată monografic abia în Scrinul negru, sînt edificatoare. Neputința de a armoniza preocupările stelare cu placiditatea și obtuzitatea epocii vechi constituie drama artistului loanide. Față de extremismul fascist, adversitatea arhitectului devine activă, pătimașe. Noul roman corectează un anume accent difuz, îngăduitor în comentarea rătăcirilor funeste de lipul Tudorel. Scenele torturilor din Transnistria, dezlănțuirile de o ferocitațe animalică ale legionarilor, primesc fără niciun echivoc riposta democratismului funciar al romancierului. Mai multe capitole din Scrimă negru sînt dedicate erei noi, socialiste. Romanul cele- brează astfel cultul solar al împlinirii. Dacă ultimele pagini din Bietul loanide îl lăsaseră pe arhitect pradă derutei, mîhnit de moartea copiilor, silit să se supună comenzilor în serie, înstrăinat de oameni, acum îl reîntilnim desnrins din mîluri și alge, senin și ardent. Intre perioada zugrăvită în liieftil loanide și cea din Scrinul negru se întinde lunga etapă a tran- ziției, etapă dc căutări și limpeziri, de resurecție și sedimentare. După criza de mizantropie și pesimism, loanide trăiește evenimentele revoluționare, se apropie de mulțime, simte conta- giunea elanului ei constructiv. Scriitorul prezintă doar faza finală, faza cristalizării și a aderării integrale. Pentru ca zborul spre înălțimi (realizarea proiectelor grandioase) să fie posibil trebuia, în prealabil, să dispară motivele de inimiciție cu realitatea înconjurătoare, adică să se modifice radical însăși această realitate. Metamorfoza este opera revoluției socia- liste. pe care romancierul o consemnează jubilativ. Scrinul negru marchează deci adaptarea inadaptatului odată cu înlăturarea condițiilor înjositoare, cdată cu încetarea opoziției de natură silnică. Eroul se înpacă definitiv cu lumea, intră în zodia creației. •) Frărmrnf dintr an «tudiu d^pr* proza Iui C. Clllnrvu, S- Dămi^n: Eroul »i comirvelia epici 33 Acutii loanide e academician, profesor la Institutul de Arlijtectură și muncește febril la înfăptuirea a numeroase proiecte. Statul popular îi oferi condiții optime de activitate și-l stimulează în planurile temerare. Insul sceptic, taciturn, resemnat de persecuții ți șicane, se dezvăluie un artist exuberant, un vizionar care nu pierde contactul cu materia reală, palpa- bilă. El are convingerea că marile năzuinți se pot transpuse în viață, că socialismul este climatul prielnic arhitecturii grandioase. De la un joc cu geometria, loanide concepe acum arhitectura ca un act cetățenesc. Construcțiile socialismului, declară arhitectul, trebuie să fie utile, simple, hîgienicc și economicoase, dar ansamblul poate să depășească țelurile stringente, să insufle un sen- timent înălțător, de Înfiripare a unui vis hiperbolic. Astfel peisagistul superior din loanide ascultă de patriotul cu simț obștesc preocupat de fericirea cetății, înregimentat în efortul colectiv. Iluzoria satisfacție pe care o avea odinioară cînd se refugia pe schele, departe de agitația orașului, (înălțarea catedralei in Bietul loanide) nu o mai poale trăi acum cînd îmbrățișează cu privirea un șantier efervescent (de pildă construcția colosalului teatru popular}. Laudă a Construcției, romanul destăinuie bucuria care a recucerit echilibrul. După dilema sfișîeloare din Bietul loanide. Scrinul negru pledează pentru spiritul faustic al cunoașterii și al acțiunii. Fată de trecut, sentimentul răspunderii elice sporește considerabil, loanide vede acum relația dintre creație și formarea conștiințelor: „Un arhitect de edificii nu poate ridica zidării dacă nu este și un educator", Se simte îndemnat să judece în acest fel și ca o răscumpărare pentru greșelile grave comise altădată. Astăzi înțelege cit de fatală a fost absența lui de preocupări pentru pro- blemele politice, scăzutul său discernămînt moral, pedagogia nerealislă practicată cu copiii săi : „Vreau să nasc în mine un Tutlore! bun, să refac sub zodia generoasă de azi existența lui sfărimată. Mă simt mai tînăr ca niciodată". Dc altfel cunoscîndu-l pe mfcu! Filip, în arhitect se redeșteaptă vocația paternă a îndrumării și ocrotirii, Obiecțiile cu care critica a întîmpinat Scrinul negru s-au referit în majoritate la loanide și la raporturile sale cu lumea nouă. O imputare a fost formulată cu claritate de Dumitru Micu: „Declarațiile de principiu. înfăptuirile pe plan profesional afirmă răspicat aderența arhitectului Ia socialism ; dacă, pe lingă acestea ni s-ar îi înfățișat situații în care loanide să fie arătat frămînlîndu-se, căutînd rezolvarea în chip socialist a unor probleme particulare de viață, luptînd cu vechile deprinderi, sfortindu-se să la decizii dictate de etica cea mal înaintată, profilul său moral s-ar contura, firește, cu infinit mai multă pregnanță".*) Inter- ferența dintre preocupările arhitectului și cele ale muncitorilor de pe șantier au, înlr-adevăr, un caracter cam abstract, utonic. Dragavei. Leu sau ceilalți sînl profiluri simpatice, dar fără o particularizare elocventă. Ele rămin mai mult proiecții livrești, de un convenționalism pitoresc. Formula specifică a romanului care conirapune diformităților comice ale lumii vechi, relieful exaltat al noii geografii umane motivează o anume „îngroșare", a caracterelor. Nara- țiunea se scindează însă vizibil, fiindcă exploziile satirei formează un arabesc, admirabil dispus artistic, în timp ce efuziunile de entuziasm nu au întotdeauna aceiași concretețe și plasticitate. loanide atinge o etapă cînd mintea'cerne experiențele furtunoase și adoptă criterii de apreciere mai severe, autocritice. De cîleva ori se menționează în roman că profilul arhitec- tului nu poate ascunde semnele zbuciumului lăuntric: „Dar cînd se uita în oglindă, rămînea el însuși surprins de omul dinaintea sa. Nu se recunoștea. O figură prelungă, cu ochii profund melancolici. îl priveau cu o imobilitate tulburătoare. Procese sufletești subterane, veșnica piro- nire într-un rind îi modificase orientarea generală a mușchilor, ce nu voiau să înregistreze mișcările sufletești diurne ale arhitectului. Fața sa se împieirise definîliv într-o singură simbolizare morală". Pe stradă e interpelat de cunoscuți: „Ce trist ești! Pentru ce ești așa de trist? — Nu sînt trist, orotesta loanide plictisit". Sobru și necortmnicaliv, arhitectul nu-șî etalează amă- răciunea. dar ravagiile produse odinioară au lăsat urme. Mai ales moartea copiilor constituie pierderea iremediabilă. Cred că e întemeiată remarca lui Ov. S. Crohmălniceanu "I și Al. Piru "•) că fervoarea creației în pragul bătrîneții este și o tentativă de a suplini lipsa copiilor, tentativa unui nou Meșter Manele. *) G. Cilitw-ăeii : SerJnnJ nriFa « VIaU R>>mlnrAi Gazetă Renană. Acest ziar, „rămas pin# în zilele noastre organul cel mai bun. neîntrecut, al proletariatului revoluționar", cum notează Lenin în 1915, apare la Colonia între 1 iunie 1848 și 19 mai 1849, cînd este interzis de cenzură. Redactor șef era Karl Marx. Weertlr fusese invitat de prietenii săi să vie ai el la Colonia în calitate dc colaborator permanent. El acceptă invitația și preia redactarea foiletonului, activi- tate căreia i se consacră cu atîta entuziasm șl talent. îneît Fr, Engels va consemna mai lîrzîn că se îndoiește dacă „un alt ziar a avut vreodată foiletoane alîl de vesele și tăioase " Prin foiletoanele sale din perioada fVoîi Gazete Renane mai ales, Weerth pășește cu hc-Carîre in arena luptelor sociale, sprijinind acțiunea ziarului împotriva principalelor forțe contrarevoluționare ale timpului. Aceste foiletoane corespund întru totul tendințelor generale ale publicației în care Alarx și Engels înfierau monarhia prusacă, nobilimea și clica milita- rist#, cierul șl burghezia care, prin fraze pompoase despre libertate, căută să-și disimuleze interesele egoiste de clasă. In coloanele AWf Gazele Renane apar în lunile iunie și iulie ale anului IH4R, 5 din cele 14 capitole ce compun lucrarea Schițe umoristice din viața negus- torirnii germane, ce țintește în burghezia cuprinsă de nisipul mișcător al filistinismului, pre- cum și suita Șnapan schi, în care satira scriitorului este dirijată in primul rînd împotriva iun- kerimii. alături de marca burghezie forh principală vinovată de eșecul revoluției din 1818. Weerth recurgea îndeobște în lucrările sale la figuri și evenimente reale, suficient de cunoscute publicului, ceea ce avea de multe ori drept consecință amplificarea măsurii de recep- tivitatea cititorilor. Astfel, în Plictisul, spteenul ți răul de mare, lucrare în proză din perioada engleză, e caricaturizat fostul conducător al mișcării cartiste C^Conncr, în Sc/ufc umoristice din viața negu-ștorimii germane, eroul principal e unchiul autorului, un cunoscut negustor ia care acesta își făcuse ucenicia comerțului și care încercase să-t Infillreze și lui mentali- tatea ..sacului cu bani". Ca și în cazurile amintite, cavalerul Șnapanschi (dc hi Schnappohn în limba germană — șnapan în românește are același înțeleși a fost construit de Weerth pornind de ta un personaj istoric autentic, prințul Lkhnowsky, satirizat de Heine în poemul Ma TroH (1841) sub porecla reluată de Weerth. Procesul dc tipizare a mers însă, în ceea ce-l privește pe Șnapansehi-LichnowskY, mai departe decît 1a oricare dintre celelalte personaje create de scriitor. El nu epuizează aici demascarea realității prin satira anumitor vicii indivi- duale specifice unor personane izolate sau unei categorii rcstrînse, ti tinde prin figura eroului principal și a personajelor care-1 înconjoară, create în majoritatea cazurilor și ele după date reale (de pildă ducesa sau contele}, la critica sistemului politic șl de stat al Germaniei vrem ii. Weerth vine prin această lucrare în sprijinul campaniei lansate de Noua Gazetă Renană împotriva farsei parlamentarismului• german. LichrKWSky era un reprezentant al extremei drepte din Adunarea Națională de la Frankfurt, astfel că satirlztndu-1, Weerth ținluia la stîlpui infamiei reactiunea care se coalizase pentru a anula cuceririle maselor populare. Redacția deținea un bogat materia! biografic, referitor la acest iunker care se bucura de faima unei vieți ușuratice, a unei lașități proverbiale și a totalei lipse de scrupule. Fiu de nobil cu drept de nrimogenitură. Mchnowskv moștenise de la tatăl său doar o moșie înglo- bai# în datorii. Năzuind mereu la huzurul cunoscut în copilârie, încearcă să se înavuțească prin diverse mijloace și se „reabilitează'' în fine în ochii lumii din care făcea parte prlntr-o căsătorie avantajoasă cu o ducesă sexagenară a cărei avere ii deschide perspectivele unei cariere politice. Lîchnowsky moare în 1848. executat pentru spionaj de către orășenii și țăranii revoluționari. T.uîntl acest materia! ca sursă pentru evocarea vieții eroului. Weerth a început să sugereze implicațiile mal adînci ale aventurilor cavalerului, Șnapanschi-f.îehnwskv ajunge în opera lui Weerth să întruchipeze decrepitudinea nobilimii, degradarea ei cinică șl pervertită. Deși scrierea care urmărește obiective politice imediate este astfel concepută, incit nu permite 62 Oi-lrniirt stăruințe prea mari în dtiecția analizei psihologice, personajul nu este expediat superficial, autorul dovedind o înaintată înțelegere a fizionomiei sale morale. Figura cavalerului Șna- panschi, cu tot caracterul sau caricatural, este profund veridică și convingătoare. Principalele trăsături ale sale: lașitatea, lipsa de scrupule, dorința de înavuțire prin jaf, lăcomia și reac- ționarismul militant capătă treptat amploare, conturînd profilul Ideologic și politic al Germa- niei contrarevoluționare. Weerth se dezvălue în Fîn/a fi isprăvile Vestitului cavaler Șnapanschi, singura sa lucrare apărută în volum (1849) în timpul vieții autorului, ca un autentic artist care continuă cele mai sănătoase tradiții ale satirei germane. Literatura germană a vremii nu cunoaște prea multe opere în care problemele social-politicc să fie atît de curajos abordate și plăgile descoperite atît de necruțător cauterizate ca în această lucrare. Deși se simte și aici influența marilor maeștri ai realismului, Rabelais, Cervantes și mal ales lieine, sub semnul cărora stă creația Iul Weerth, se afirmă totuși cu tărie și trăsături originale, proprii manierei sale artis- tice, în special priceperea de a îmbina zugrăvirea realistă a cadrului acțiunii și a detaliilor cu exagerarea voită a personajelor și comportărilor lor, cu o vervă de mare ascuțime satirică, cu varietatea în tonul povestirii cînd ironic și mușcător, cînd sumbru sau grotesc, cînd agitat și indignat. Unele particularități ale lucrării, de pildă vehemența polemică și situarea ei la intersecția între roman satiric și pamflet politic se explică prin țelurile politice și sociale ale mișcării revoluționare din Germania care cereau literaturii vremii să îndeplinească funcții de natură agitatorică. Caracteristic e modul în care Weerth folosește metoda parodierii, de pildă în cuvîntarea adresată oilor și berbecilor (cap. X). în care autorul folosește cu ingeniozitate ca punct de plecare unul din discursurile parlamentare ale prințului Lichnowsky, rostit în Adunarea Națională de la Frankfurt. O remarcabilă realizare este și descrierea aniversării catedralei din Colonie (cap. XXI), care, alături de visul d-lui Preiss din Schițe umoristice din viața negustorimii germane, in care evenimentele timpului se reflectă în răscoala cifrelor împotriva zerourilor, se înscrie printre reușitele artistice cele mai însemnate ale lui Weerth. Tonul înalt homeric („Vorbește-mi, o, muză, dea multumblatului bărbat mari isprăvi,.."). îmbinarea voită a stilului grandilocvent cu cel prozaic, procedeu frecvent la lieine, accentuarea inten- ționată a mijloacelor plastice, aduse de autor pînă ta grotesc, toate concură la adîncirea satirei, armă inînuită cu dibăcie de autor. Ultimele capitole ale suitei Șnapanschi sînt scrise în perioada de regres a revoluției, tonul devine sumbru și amar. Accente zguduitoare găsește autorul pentru a înfiera coaliția contrarevoluționară : „Da, s-a terminat sărbătorirea celei mai dezgustătoare cochetării cu blegul suveran Michel, și poate că am face și astăzi haz vorbind de ea, dacă prin liota strălucitoare a acestor suverani „iubitori de popor", a venalilor lor argați. a păcălitilor repre- zentanți aî poporului, nu ne-ar rînjl cadavrele sfîrtecate de gloanțe ale proletarilor din Paris, Viena și Berlin, dacă prin 1am-tam-ul celor mai fățarnice făgăduieli, al celor mai nerușinate minciuni, n-am auzi suspinele de moarte ale polonezilor striviți sub picioare, strigătul de ajutor al ungurilor schingiuit! și îndemnul la răzbunare al Lombardiei pustiite, dacă nu s-ar fi rosto- golit la picioarele noastre capul însîngerat al unui Robert Blum — dar ajunge! Umorul a secat — cartea s-a terminat." Amar ca finalul cărții sale e și sfîrșitul lui Weerth. EI moare la vîrsta de numai 34 de ani de friguri galbene, la Havana. Cu et se stinge, fără a se fi realizat pe deplin, una din speranțele literaturii germane. * Avfadu-și Jocul în literatură, precizat prin pana autorizată a lui Friedrîch Engeîs, recu- noscut și apreciat ca poet de contemporani, mai ales de Heîne, Georg Weerth a fost aproape o sută de ani total ignorat de istoriografia literară burgheză pentru conținutul consecvent proletar, socialist al operei sale. Abia în zilele noastre opera sa a început să fie supusă unei minuțioase exegeze pentru a o restitui publicului în adevărata ei valoare și semnificație. Prima ediție științifică a Operelor complete în cinci volume apare în 1057, un an dună centenarul morții scriitorului f.30 iulie ît¥58) în editura Aufb»u din Berlin, sub redacția lui Bruno Kaiser. Am Încercat în rîndurile de față să punem în lumină un seriilor care a fost deschizător de drumuri, exprimînd cel mai fidel, în literatura vremii sale, idealurile socialismului științific. HERTHA PEREZ Oriratiri 63 I din lirica universală EK« numele celui dinii! poet liric cun^seuț Ea UteraUtH UBivendi. A domnit, ea faraon al Egiptului, intre anii 1375—1A58 E.e.n, în perioada regatului nou, hlnd «n înfocat ado- rtltt al Mfcrelul. L* început, iub Bniwk dmeaAofrp «f /X-Im (grcccțle Âmen&phu/, a dus o luptă crtncenă Impolrha clerului zeităților celorlalte, pe care a rCU*it pînă la anajl âi-l dcsiiințree, impunind tăriei pentru prima dati in istoria lumii monoteismul, care de fapt la el a primii un oarreare eolerU panteist- (Studiul critic al Bibliei a dovedit că existența istorici a lui Moisț este mai recentă, cronologia ebraici Lulndu-ar adesea pe legendei- Na mei viind dr t »*« nimic dc a lac* cu adorarea realul Anton iau Amcnr care intri ji in componența numelui tiu, tți schimbi nursele in EțhaMOT (Etb-tt-Atoa — ,,strălucirea lui Atoaui adică ■ duCafui aoareisiA In apropierea localității arabe dc azi Telld-Amnrn*, EehnLioo Entemejari o «^mptui>a*i capitală, pe <-*r« o mmețle adică OruoATul Iui Aton* drsțropală la începutul secolului nostru. Epoca aceasta foarte scurtă d* numai I? ani, țttei^cuiă în istoric ca rptHM «mrrni/dt. după numele localității unde ■ fost descoperită capitala Iul Echnaton, n Internat! un mare avtnt 5a cultura Egip- tului. Rcformi lui Echnaton a adus cu sine slăbirea vechilor tradiții ti abandonarea cano nulul artistic al frontali*mulu| din arta piuitei. ath de earacteriatic Egiptului mcM. Ana •mtrnilă taie o arii noul, apropiati de realismul elen, pe cared anticipează. Eale celebru buslul M|ki lui Eston nari. l| răgind considerat Vcnwsul Egiptului. do o neti- giduilă framusețe ai de o gingiile surprinzătoare. care are prea puține trăsături comune cu serblle forme încremeni te *1# Sculptorii egiptene tradiționale, Soorefaf. p* carc-1 reproducem în tălmăcire romăneascX, mult superior producțiil*r de arest gra din iLteraturt vechiului Egipt, l-a fiMț «irilmi! lui Echnaton de către arheologi, Istorici crrcelilori literari deopotrivă. M N ECHNATON S O A R E L u *yiinunat te-nalți pe bolta lumii cerești, tu. Soare etern, izvorul vieții! Cinci strălucirea ta răsare pe cîmpul ceresc lumea se luminează de frumusețea fa. Căci ești frumos, ești mare și lucești nepcimîntesc, șl razele fale pătrund toată creația ta, Biruitor ești, ne stăpânești pe toți pe toți ne legi cu iubirea ta. Cind dispari pe bolta de apus, coboară tntunerecul asupra întregii lumi, ca și cum ar fi murit. In încăperile ei dorm oamenii ; respirația ii-e schimbată, fețele li-$ stinse: nu mai posedă nimic, căci întocmai ca și morții, nu mai știu de nimic. Fiare sălbatice năvălesc din peșteri, apar șerpi veninoși șl gindttri rele; lumea stă mută : căci creatorul ei a părăsit-o. 61 Din lirica universală Lumea din nou se luminează cînd fața ta apare radioasă ; țările pămintului, încălzite solemn și scăldate în rouă și de razele tale, Iși întind brațele în rugăciune către tine. Toate animalele zburdă, bucuroase de cimput verde, toți copacii și plantele încolțesc, toate păsările zboară în jurul cuibului, toți peștii saltă în apă, toate viețuitoarele înaripate și minuscule se trezesc la viață, pentru că le atingi cu privirile tale. Tu faci să crească rodul tn trupul femeilor și trezești sămînța bărbatului, dai aer puiului din găoace și-l dai putere să spargă coaja. Pe toți îi liniștești, doică a celor ne născuti, suflare dai creației tale ca s-o animi cînd răsare din pîntecele obscur. Tu ai creat pdmîntul după voia ta, tuturor viețuitorilor tu ie dai hrana de totdeauna, tu împărți tuturor măsura vieții. Începutul și sfîrșitul tu-l statornicești, o, Soare viu, plecînd. lași în urma 1a întunerec și strălucitor te întorci din nou : tu ești bătaia inimii mele t Tot ce vedem prin razele luminii tale va dispare, numai tu singur vei trăi și-nflori etern ! In realMnle de VICTOH MNCU GUIDO CAVALCANTi DE ROG ACEASTĂ DOAMNĂ De rog această doamnă ca inima-i gentilă Să nu fie dușmana simțirilor de milă. Tu spune-i câ-s nevrednic și fără cuget tare, Că-s plin de vanitate și plin de disperare. De unde-ți vine această prea crudă nepăsare Cînd ochii tuturora te văd prea blînd umilă, Cuminte, elegantă, isteață și subtilă, Făcută din suave mișcări încîntătoare ? Din liric* MnivenaLi De teamă și durere atîta țnd frămînt Incit din piept gonite suspinele amare Ies la lumina zilei cu piînsul ca oeșmînt. Și-n minte îmi apare ca și cum m-ar atinge Această dulce față a doamnei glndifoare Ce vine să asiste cum inima-mi se stinge. Fn rominciți! de DRAGOR V KJNCEaNU VICTOR HUGO XXVII ăpîrcd, te voi duce atît de sus, în nori, Că turba-n care noaptea ta va fi zămislit, Cimpie și mocirlă, vacarm și urlători, Și glasuri, pași și zgomot, cu lot va fi pierit. Iți voi zdrobi toți colții din botul veninos ! In. van te vei întoarce reptilă-agrozitoare, în van le vet întoarce cătină pămîntul jos : Mu vei zări decît o lumină orbitoare: Doar bolta fără margini, etern încremenită. Pe care muritorii o simt deasupra lor. Și care-n ne-mblînzita-i splendoare, liniștită, Apasă orice monstru hidos, dezgustător. Iar pasărea din slavă atunci nu va mai fi Puțin înspăimîntafă văzind un ins impur, Ceva diform, de soare necunoscut ieri, și Făcut pentru mocirlă să moară în azur. Și dacă-admiratorii — căci ești doar admirată In cloaca-n care mișuni te-or căuta cu zel. Va glăsui o voce din umbră, dintr-o dată . Trecu pe-aici un vultur și-a dus-o, sus, cu el. Tu romlnnlt dr ION El M.AKINE$CV (>G IHn hica auiveri-alA JIAN RAMON J1MENEZ TE D E S F O e desjoi cu pe-u roză, să-fi descopăr sufletul și nu l zăresc. Dar totul de jur-împrejur — orizonturile țărilor și ale mărilor totul, pină în infinit s-a umplut c-un parfum pătrunzător. EU NU SÎNT EU nu sint eu. Sînt acela care pășește alături de mine fără ca eu su-t zăresi, pe care deseori il caut, și pe care deseori îl uit. Acela, care tace liniștit, cînd vorbesc, care iartă cu blindețe, cînd urăsc, care hoinărește aiurea, unde nu sînt, care va rămine in picioare, cînd mor. CĂLĂTORIE Cu toți dorm, dedesubt: Deasupra, veghind, timonierul și eu. El, privind acul, stăpîn peste trupurile dindărătui ușilor închise. Eu. cu ochii în infinit, conducînd ascunsele comori ale sufletelor. !n TREML ALBASTRU»*) ^a cel de ui doilea volum al său de schițe ți povestiri. Ion Aricșanu confirmă Speran- țele suscitate de volumul de debut ți nu dezminte încrederea acordată talentului său strguiii- cios fi lucid, care-ți descoperă originalitatea creatoare prin muncă ți cunoaștere- Preocupat să oglindească viața ți mediul muncitoresc, ei se sfrâdtiie^e să valorifice ta mod artistic - prinfr-un remarcabil Simț al măsurii — bogatul și interesantul material uman asupra căruia se dovedește bine documentai, deși în relatarea anumitor detalii concrete sc face uneori sim- țită conțiiincioiitatea reportericească. Toate cele șase narațiuni ale acestui volum îți împletesc firul lor epic în pirul unor probleme morale, trăite cu intensitate de personaje de un anumit tip de activitate nervoasă superioara și cu reacțiuni mai dificil de urmărit în viața de toate uleie, /keste probleme reprezintă de fapt cheia personalității personajelor ți a unor conții de psihologice reale. Scrii- torul, se pare, destul de conștient de riscul schematismului, du mai puținii importanță ane< ■ doiicului și se ferește, în mod vădit, de divagații lirice sau de descrieri ale peisajului natu- ral — calități care, totuși, se lasă bănuite ți în acest volum - preferind să pătrundă, p ■ pianul intim al motivelor ce generează conflicte între tovarăși de muncă, prieteni, soți, m chiar copii ți părinți, Meritul mare al prozatorului este că personajele sale, oamenii tineri ai zilelor* noastre, rămîn veridici ți firești, fără să fie scoți din sfera trăirilor lor cotidieni și, cu atît mai puțin, din aceea a condițiilor sociale și istorice în care trăiesc. Au'oriil rut face analiză psihologică propriu-sisă ți nici jih suMiniasă în mod didactic sau moralizat r ceea ce i" se pare Iui a constitui esența coaflicielar dintre eroii săi, are bunul gust dc a nu stărui nici asupra semnificațiilor pe tufe povestirile lui, inspirate din frăminitirile de irit ■ ale muncitorilor de la conducte. uzine și mine, le pun inevitabil în lumină. Optimist prii: structura se psihicii, Ion Arieșatut crede în remediat fonic al bucuriei de a trăi ți este convins că frumusețea gesturilor si a țapie'or generoase esie singura terapeutică a frămintă- rilor sufletești negative, a obsesiilor îndurerate, a rezervelor mentale si a animozităților dintre oameni, Fi arată evoluția unor astfel dc stări de temporară criză morală din conștiința unor oameni ai vremii noastre, foarte normali, vrednici si demni, dar uneori cu rezistență nervoas -' mai slabă, ori cu mobilitate redusă. înșeli în acțiuni și mai greu comunicaiioi, cum ar fi, de pildă, Sianemir. (Duminica omului}, lepădata (Orașul era aoroane), Gavritutu (Dcpiir- tarea care ne dini ine}. sau chiar Monahu (Trenul albastru). Urmărit, cu lină putere de cunoaștere, dar și cu neîndoielnic simț estetic, procesul psihic al eroilor lui ion Ariesanu se rezolvă prinir-o acțiune ce reclamă un puternic efort vofu^ar sau o intensă emoție, Fapta este aceea care Salvează pe om din criza sa morală, fiindcă ea reface legătura, comunica- tivitatea sufletească dintre prieteni. Fiecare nuvelă ajunge In o astfel dc rezolvare a conflic- tului intern dc motive. Animozitatea dintre tinerii mineri Giltt și Sianemir, fa Duminica omului, e cauzată de amorul orooriu lezat al cehii dinții. F.a nu se destramă nici după ce Stat emir își salvează prietenul de ta moarte, ci numai cînd acesta, pină atunci Solitar si persistent, acefala, să petreacă o duminică veselă împreună. deci atunci cînd, din soUci'udine eeneronsă fufă de prieteni, Stanemir e eanabit el însuși de o transformare sufMească. Dwă povestirea nud declin realizată, asia se datorează, orobnhjt, fontului câ personajul S'anririir e d^tjobiit lasaHeienf, fragmentar, ta structura tui psihică, iar comnorfăriie sule de la sfirsit rnmîn mis- terioase din nimchd de vedere al mobifuhri tor interior. Inconsecventa celor două aHhrdini nețiind asa dar motivată, personajul e nefiresc, schematic, și nuvela, de asemenea, se ratează. •) E P.L., IMS, JÎZ r»;. 66 Crnnira lileraii O zi a lumii, in schimb, piesă di- rezistență a volumului, scoate in relief cele mai multe uliței ale prozatorului, fiindcă incadrind evoluția psihologică a inginerului Thco in /urnea sumbră și plinii de pericole a muncii din mină, dezvăluie tensiunea de conștiință a celui trimis să localizeze un incendiu într-o galerie subterană. El scapă cu viața in urma exploziei, regăsind forțe sufletești noi și nebanuite, alături de ceilalți mineri din echipele trimise. Dura sa experiență profesională, precum și înfruntarea mentală a unui destin păta atunci bine- voitor, îi conturează personalitatea. Sinceritatea investigației făcute în cugetul acestui tînăr balansat intre fericirea confortabilă a familiei și tenebrele amenințătoare ale morții din explozia subpănunteonă, ne dă intuiția dezvoltării viitoare a talentului tui fon Arieșanu, care va mai trebui să-și descopere modalitatea personală și măiestria necesară pentru a putea folosi această pricepere a sa de a împleti amănuntele concrete ale cadrului cu ade- vărul și intensitatea trăirii sufletești a omului. In acest sens, sînt de exemplificat cel puțin două nuvele; Orașul era aproape și Depăr- tarea care ne rămîne. In amîndouâ, vibrează discret o unda de înfiorare tragică, convertită u pricepere într-o poezie de caldă umanitate. Cete două nuvele scot în relief imaginea omului de astăzi care nu se iasă cooîrșit de durerile lui personale, ci mulțumită atașamentului față de colectivul dc muncă, se depășește pe sine, desc operind înțelesuri noi dc viață. Drama sudorului de conductă Lepădata, cel părăsit de nevastă, se consumă necunoscută de ceilalți tovarăși ai săi de muncă, ei înșiși chinuiți de lipsa femeilor. Conducta se apropia dc orașul unde într-o duminică după masă eroul nuvelei se întoarce pentru ctteva ceasuri acasă. In interiorul 1it, nu mai puțin demne de interes sînt investi- gațiile sale documentaristice in planul istoriei literare. In această direcție, cine nu-și amintește, de pildă, revelatoarele confruntări lăcute dc Ștefan Bănulescu între romanul Ion și locurile și oamenii care au constituit geneza instrumentalei scrierii, înserate și ele în volumul citat ? Să fie toate preocupări străine de structura artistică intimă a nuvelelor din cartea Iarna bărbaților? Mie mi se pare că nu, tocmai aici se cuvine a identifica punctul de pornire în analiza critică a acesteia. S-a spus că, paradoxal, activitatea de reporter l-a aver- tizat pe tînărul prozator să Ia toate măsurile de prevedere spre a nu aluneca în plasa viziunii reportericești. în sesul descriptivismului și al factologici plate, gazetărești, cum se întimplă la alți confrați. Faptul, in genere, este real, deși — foarte subtil, e adevărat — în Satul de lut, e vizibilă înrîurirea, dacă avem în vedere că eroul povestitor are aliura unui veritabil reporter aflat pe teren, al cărui obiectiv este, pur și simplu, o anchetă și, dacă, totodată, mai re|inem că axul epic al scrierii îl constituie tocmai itinerariul parcurs de amintitul personaj și dacă, în fine, admitem că întregul conținut al nuvelei ni se dezvăluie sub forma unor notații făcute adhoc: trenuri părăsite de călători din pricina bombardamentului, personaje ce se întîlnesc și apar parcă întîmplător, descripții de cadru instantanee, frînturi de conversație neprevăzute etc. Adevărul însă e că Ștefan Bănulescu, ca prozator, e un laborios de formație cărtură- rească, intelectuală, ceea ce ni-l dezvăluie ca pe un „anti-iustinctiv" invetcrat. In această însu- șire dominantă văd nota puternic deosebitoare dintre el și prozatorii plecați de pe aceleași meleaguri — estic-dunărene — și atrași de umanitatea și de cadrul fascinant exolic al acestora: Panait Istrati sau Fănuș Neagu, de pildă. S-ar putea să pară unora cam hazardată și cam speculată afirmația : Bănulescu e un prozator intelectual ist, de concepție, în linia (în sens larg) marilor romancieri moderni mun- teni (G. Călinescu. Camil Petrescu). Deosebirea stă — de data aceasta — în aceea că tînărul nuvelist își orientează resursele analitice în direcția unei alte lumi, complet diferită de aceea a intelectualilor și a mediului citadin, cosmopolit-burghez, a înaintașilor săi. De aici și căile particulare altele de valorificare a viziunii intelectualiste, ceea ce duce la o proză de atmos- feră quasi-exotică și de generalizare simbolic-mitologizantă, în maniera moralismului metaforic sadovenian, înlrucîtva. Situația nu e de neînțeles, dacă ne gîndim că G. Călînescu. cu rezultate strălucite, a procedat aidoma în poemul alegoric dramatizat, Șun sau calea netulbu- rată, poem ce poate fi foarte bine comparat cu Divanul persian sau cu Creanga de aur. Factura modernă a nuvelelor lui Ștefan Bănulescu. așadar, rezultă din inspirata tratare analitic-sintetică, în spirit lucid contemporan, a unor realități avind un fond tradițional secular, cu mijloace artistice abil extrase tocmai din fundul originar al lumii respective. Cele mai bune piese ale volumului (Mistreții erau b tinzi, Vară și viscol, Satul de tui, Dropia) își au secretul reușitei, cred. în această stare de fapt generală. Să se observe, astfel, că peisaiul uman și cel natural — magistral surprins în epoca lui Panait Istratî, ca în realitate, depaănd o concretețe caloristîc-narativă de un exotism nemij- locit, material — în nuvelele lui Bănulescu cunosc un proces de transfitrurare Ideatică neaț- teptat. în timp ce Panait Istrati era un cîntăreț șl un descriptiv amețitor, cu alte cuvinte un natural, tînărul nuvelist e un interpret. înlr-im fel. un clasicizant, dornic de generalizări etic-filozofice, aspirînd spre universalitatea imaginii artistice. Așadar, Ștefan Bănulescu se angajează la confruntări decisive ale unei lumi aparent exterioare fluxului precipitat al istoriei, circumscrisă intre nisle coordonate de viață împie- trite de timp, de o vitalitate woîc-prîmfltvS, cu unghiul de vedere al epocii contemporane, cu Instanțele acesteia, din perspectiva unei lucidități afective — dacă se poale spune așa. Creator de atmosferă exotlc-mîHtS, scriitorul închipuie un soi de parabole șt de legende, dc structură foarte modernă. Ifoelc — ciudat — nir sînt străine, ca formulă, de narațiunile simbolice — îndrăznesc s-o soim — ale foi Frânt? Knfks. Tată de pildă, nuvela Salul dc lut. Ne aflăm în fața unul univers uman de un absurd Iraglc. îrtsusi mobilul întregii acțiuni — dacă poale fi vorba de o acțiune propriu-zM — e cu fotul stranîu. Ca șt eroul poveștilor, soro salul F. se îndreaptă oameni din cele m.d diferite părți, 'femei, bătrînî. minați de dorința dc a afla dc soarta soldatilor din regimentul 14. despre care nu se știe nimic. Inexplicabil, s-a zvonit, ca într-o legendă bizară, că aici. în satul F, ar exista cineva să lămurească situația Dc fapt, totul e de o confuzie stupidă șl tragică, în același (imo. însuși eroul-ooveslitor întreb-t de un tovarăș de drum întîmplăior unde merge și cu ce scop, răspunde astfel; „Fam răspuns simofu și adevărat că merg In satul F. să caid un om car' nu mai este. Mai fusesem si prin alte sate, dar fără rezultai: nimeni nu știa. 71 mei măcar nu auzise de ei". Intr-adevăr, toiul e de o încoherență absolută: „Adresa care mi se dăduse — expljcă mai departe personajul narator — era foarte vagă; să mă interesez în satul F de un învățător, sau de fratele învățătorului, în sfîrstt, de cineva din sotut F. care ar ști ceva despre un ofițer care l-ar fi cunoscut pe omul dispărut, adică l-ar fi înithii într-o gară, în apropiere de front, lîngă un pod rupt, unde se făcuse transbordarea sotdaților din regimentul 14" etc. Absurditatea întregii situații, așa cum o explică fostul preot din satul F., vine de acolo că soția unuia din soldații dispăruți al regimentului 14 — (factorul poștal din satul F.) s-a căsătorit cu fratele învățătorului, care este, fără nici un motiv, luat drept singurul supravie- țuitor al respectivei unități militare. Așa se face că omul din urmă, fratele învățătorului, este, pur și simplu, asaltat de_oameni, trăind într-un adevărat coșmar. „De un an și ceva — relatează fostul preot — de cînd s-a auzit de întîmolarca cu regimentul 14, foarte multi oameni vin în satul F. să-l întrebe pe fratele învățătorului ce știe el despre marții cutare și cutare. Lucrul ăsta îi otrăvește viața". Dovedind o capacitate neobișnuită de a transfigura observația în grotescul tragic, întreaga nuvelă e presărată de personaje și situații la prima vedere incredibile: un tînfir, fost preot, care, părăsit de soție, vagabondează în chip de lăutar și compune lieduri. în pre- zent afîrmînd că lucrează îa un poem simfonic, intitulat Satul de lui, pe care îl va prezenta ca lucrare de admitere la conservator, un bătrîn miner, pe nume Șoleîman, care rătăcește pe cimnuri, însoții de un cal orb. numit Altîn. și care, obsedat de o amintire, pe cît de îndepăr- tată tot pe atît de incertă, ori de cîte ori îi place ceva, pronunță cuvîntul (probabil un nume de femeie) Neriman, femei care circulă prin vagoanele de tren întrebînd în neștire dacă știe cineva ceva de regimentul 14, sau acest dialog distonant, te are loc între doi inși, ascunșt într-o lizieră de teama bombardamentului ce se apropie: — „Viata e minunată, domnule Lăscărescu, oricînd e minunată. To^d viază ca o garan- ție a trecerii noastre prin lume, spunea omul în cămară albă si pantaloni scurți. — Da. domnule Petre Petrooici, răspundea cel în trenă de camuflai. — Strălucești sau nu, ești fericii sau lipsit de noroc, parcurgi totuși minunatul mister al existenței". Finalul e. de asemenea, în spiritul întregii scrieri: bombardamentul, prin haosul stîrnît și prin victimele umane pe care le face, împinge totul la limită. Absurditatea războiului, rezi- dind în absurditatea destinului uman, e Impresionant subliniată prin bocetele femeilor după cei morți („Ioane, Ioane ț Gheorghe, Andrei și Mtraane / Nu te uiți ta vremea mea, f Ai lăsat-o și pe a fa,) Și te duci pe Dunăre f Pe seîndură. bulgăre, ! In grași apa șl valul, f Tn urma tn creste malul") si de schimbul de replici straniu dintre un loco'enent și un sergent care se întreabă, în neștire, cîte groni să facă pentru cei uciși. Tn fond, cred că nuvela aici ar fi trebuit să se încheie, pentru ca mărturia renorterîcească din ultimele fraze (din care aflăm că autorul șf-a adus aminte de toată în'rmnlarea, văzfad într-un ziar fotografia poșta- șului din satul F.. care i se pare a fi factorul poștal din regimentul 14) apare cu totul lipită, de un iz heepiendic străveziu. Viziunea de un tragism absurd — în sensul alegoriei etic-filozofice — asupra războiu- lui în nuvelistica lui Ștefan Bănulescu, se relevă șl în Afasn cu oglinzi, Lucrare neîmplinită în ansamblul ei. din cauza înadecvărli dintre schema arhitectonică generală de roman frescă, pe mai multe nlanuri, cu personale r-entrale diverse. Masa cu oglinzi, în forma actuală, se Impune atenției cititorului cel nutfa fragmentar, pe capitole. în timn ce unele dintre aceste Capitole. deocamdată, nu pot fi socotite deri! doar ca sîmnte „punctaie“, în eventualitatea reluării Ier (Ifnîște de august. Tîrg la flacăra tâmpii, Pe drumul subțire}, al'ete au o excep- țională valoare luate în sine, fiind adevărate schite (Memorial de amiaza. Trăsura galbenă cu cai negri. Vești de pace. Un om vine cu tunul acasă}. Tn ultimele secvențe citate, ne linia viziunii din Satul de lut, excepționalul simt al tra girului cu care este înzestrat nuvelistul se valorifică, de asemenea, d(n nersoer’fva plăsmuirii unor situații ce vizează absurditatea sorîal-islorică a momentului. Memorial de amiază. de pildA iumabd halucinant al tînărulid funcționar bolnav Hocatiu. arte antologic, de un tragism al atmosferei sufocante — în sens descriptiv, dar și în sens psihologic — ce amintește nu atît dc Strada Lăpusneamt a lui Sadm-eanu (cum afirma Nicolae Mannlensc'u) cît de unele episoade din Ciuma de Albert Camus. Sentimentul fri-i', a1 deridri Inferioare, nus fa lucrătură cu aspectul nustiu, împietrit. al orașului aFat narră dună o epidemic nimicitoare, bizareria unor detalii (masa cu oglinzi. femeea de 1a tară rătăcind ca o lunatî-ă cu căruia în rare se află fiul muribund, facredfatslă eă-l poale însănătoși găsînd turtă dulce etcA. trate acestea sînt de un efect tragic neobișnuit, 72 Cronica literarfc I ‘ară și wwjt, alături *1* Șutul de tuf și de fragmentele aminlitc din U«sa cu oglinzi. este, de asemenea, o proză de război excelentă. Nu e lipsită nici ea de anumite implicații de ordin simbolic, cu tentă grotesc-tragică. Rămîne, astfel, memorabil episodul înmormîntării fictive a eroului central, soldatul Grigore Nereju, crezut mort, de către rudele sale din satul natal, Glava. Ceremonialul quasibarbar, cu măștile bătrînîlor veniți de pe cealaltă lume, înlr-adevăr impresionant și numai in scrierile de tinerețe ale lui Eusebiu Camilar (Turmele. Prăpădul Sotoboriei) am mai întilnit asemenea scene. In general însă Vurd și viscol mi se pare o proza epică și de atmosferă realistă, in accepția clasică a cuvîntului, în linia epicii mai vechi a lui Galaclion, poate. Densă și origi- nală in substanța eî nuvela, lotuși — poate și din cauza puținătății analizei psihologice — nu dezvăluie o idee artistică (particular privind lucrurile) deosebit de revelatoare. Cunoscă- tor ca puțin alții al locurilor și al oamenilor de pe acele meleaguri dunărene, scriitorul, totuși, se lasă furat de fabulație și de descripție, nemaidovedind acea acuitate în fixarea unui sub- text de idee larg generalizatoare. ca în majoritatea dintre piesele volumului său. Așa se face că t orn și viscol, rămîne o bună nuvelă epică și de atmosferă, un document artistic despre o lume care, desigur, în epoca nostra, sa clintit hotărîlor din vechile-i așezări. Ceea ce, la urma urmei, nu-i chiar atît de puțin ! In sfîrșit, fiind vorba de tema războiului, cîteva considerații pe marginea nuvelei Gaudeamus, ultima din seria prozelor inspirate de problema'ica respectivă. Despre aceasta, critica a fost unanimă în a socoti că este cea mai slabă din întreaga culegere. Eșecul — pentru că e vorba de un eșec — cred că. dincolo de simplismul construcției (partea întîia, Arhip, prezentul, partea a doua. Furgonut de pline, restrospe'liva, trecutul) provine din evi- denta stîngăcie a autorului de a inventa intr-un plan al realității prea puțin cunoscut de ei și — .el mai semnificativ — de a scrie o proză bazată exclusiv pe analiza „Infinltesî- ma)ă“ — gen Camil Petrescu, — fără apel de metaforă, la transfigurare mitico-simbolică. Ași spune, deci, că. cel puțin în momentul de față, lui Bănulescu nu-i reușesc eroii intelec- tuali demitizați, căci, in această privință, pe lingă eroii nuvelei Gaudeamus, tinerii ofițeri, Arhip si Eugen, >i locotenentul rezen ist Alexandru Oboga, din l ură și viscol, este un exemplu de nereușită de aceeași speța. Sînt de acord cu Al. Oprea că nu trebuie să fim habotnici și sa nu pledăm pentru limi- tarea sferei tematice a prozatorului, dar nu cred că e nefiresc să insistăm cu toată franchețea asupra fațetelor care se pare că, la ora actuală, nu-1 prind prea mult pe BSnules ’u, Am lăsat dinadins ia urma cele două nuvele eu care se deschide volumul. Mistreții erau blînei și Dropia, tntnicît ele —' faptul este evident — fac o figură cu totul aparte, în multe privințe, deși ne de altă parte, ca tonalitate, stil și atmosferă merr% în genere, pe aceeași linie cu Satul de lui. Vară și viscol, (mai ales) și cu unele fragmente din Masa cu oglinzi. In aceste două scrieri, foiclorismul anallHcdnteleclual al viziunii evolulază la nivelul înțelegerii lucrurilor in chip absurd-fantastice. în olanul mitului si al legendei. E adevărat jră șl în celelalte narațiuni indentificăm asemenea elemente (au fost relevate) dar aici ele sînt dominante, dau însăși structura de ansamblu. în Mistreții erau blînzi. prozatorul poetizează în sens tragic. Ne afiăm în fața unei parabole (Dumitru Micii zicea că ar fi o calchiere sui-oeneris dună legenda biblică a potoou- lulț. în care absurditatea existentei umane (în orlrteulrea socială a cărei deviză este homo homlni lupus, într-un moment de încordare catastrofică, este pusă fată în față cu tep’a îndîr- jltă și măreață a omului de a-sf supune destinul, de a-l subordona forței, voinței si încrederii sale, în victoria binelui. Adevărul e că prozatorul nu ne dă de înțeles prin nimic că ar îi plecat de la un anumit motiv tradițional. în fond, este vorba de o recreare. 1a modul sintetic, artistic. > unul univers uman extrem de concret (temea pescarilor din Delta Dunării), din perspectiva întele'rerii clfc-filozofire ne care am defînit-o mai sus. Dincolo de orteinnlitatea atmosferei, de-a dr*ntul zguduitoare, nuvela impresionează prin iînoloma umană. Personalele sînt niște entiWÎ (ca de altfel în anro»o« toate ple^ sete volumului), menite șa prefigureze nrnfltel generate >man al unei colectivități: Condrat. barcagiul, nr«otu1 I him. Fenia. urgisita nevastă a «rlmulut. Vtea, fameea tfnără fără cănStîî. VI,isc înstăritul. în fiecare din ete prozatorul tetruchinează o direcție a modului de luntă cu absurditatea existentei, absurditate concretizată în năvala biblică a anelor în satul pescarilor, pe care, literalmente, l-a înne’af Interesant de reținut este că înfruntarea cu cataclismul nu are doar scornii sunra viețuirii în sens binlorrîc si că oamenii tin în primul rînd să-ai afirme sprrWi'al'tnten lor. să nu accente abdieare-i de la condiția umană. Acesta îmi nare a fi tilcul nauframuluî fantastic al hărții în care Condrat, îmnrenpă cu cetteft' își poartă conite! mort m căutarea unui petec de pămînt — aproape imposibil de găsit din cauza inundației — Căznit j litera// 73 I unde să-l îngroape. Prin urmare, sfidarea destinului consista în Incapăținarea, pe cit de mă- reață tot pe atît de superior-gratuita, de a nu da apei nici pe cei morți. In muțenia lui, barcagiul ia proporții de erou uriaș, coborit din legenda, impulsionat exclusiv de grandioasa lui idee fixă, prin aparent completa sa detașare de cele ce se pe- trec în jur: aflarea locului de inmormîntare, după datină (inclusiv preotul si lăutarii) pentru copil. S-ar parea, din cele spuse pină aici, că nuvela Mislreju erau blum este pur și simplu o alegorie halucinantă a luptei în generat a omului cu stihiile naturale. In realitate, însă, £lasarea în istorie e certa. Celor din barca lui Condrat le este opus cumnatul acestuia, Vlase, nbogațitul, care, datorita arivismului său abject, sugerat simbolic prin refuzul de a accepta înmormântarea copilului in curtea sa unde apa n-a putut ajunge, este exclus din lumea celor tari șl legendari, devenind o excrescență pe trupul robust, armonios al acesteia. Catastrofa in care sînt cuprinși pescarii este integrală in catastrofa generală a umanității, războiul fascist, care Iși întinde spectrul asupra firii însăși. Se adresează diaconului lui Condrat: — „Poale n-ar trebui să mai vorbesc, Condratc. Nu mai am ce măsura cu vorbele. Ziua și noaptea oin una după alta și trecem prin ele ca prin niște amintiri. Unde e pornirii nu se poate trece. In iarna asta păsările polare n-au mai venit în Delta noastră, cum obișnuiau s i oină în vreme de pace, să-și petreacă oacanța mare. Nu mai au pe unde zbura de la Pol pin i aici. Cerul e ocupat. Bătaia ghiulelelor e lungă. E aproape început de martie — și ai să vezi, cocorii tt-au să mai oină de la sud în primăvara asta. Peste Grecia și Italia cile păsări au să poată trece? Rommet c încă in Africa. O să rămînem numai cu vrăbiile, iubitule". Finalul, de o bruschețe neașteptată, derutant pentru moment, definește simbolic însuși sensul zbaterii oamenilor. Ivirea turmei de mistreți fugăriți de puhoaie, îmblînziți acuma de nenorocirea care ii urmărește, atrage atenția oamenilor, dîndu-le sentimentul puterii tor nelimitate, în comparație eu spectacolul ia care asistă. Pescarii, devenind stăpîni pe ei, sînt cuprinși de un hohot de rîs general, în fața derutei animalelor. își afirmă invincibilitatea tocmai prin puterea de a gusta un asemenea spectacol natural și. încrezători în ei, sint în slare să se detașeze de propria lor nenorocire. Nuvela se încheie cu rîndurile în care este surprinsă mirarea plină de îneîntare înfiorată a Fentei, la auzul clocotului de rîs al bărbaților; „V7izu, din groapa de nisip unde sta ghemuită, numai piepturile bărbaților și fetele lor aspre rîzlnd, și i se păru, nit știu cum, că Ic vede și tăria — .ăe unde otita putere ? — își zise Fenta, f&indu-se mică și privind sloiurile care se aruncau sălbatice peste ape și-și trase pe furiș basmaua de pe urechi, ca să asculte mai bine hohotele oamenilor, peste rare risut lui Condrat răsuna limpede și nepotolit". Dropia — cea mai sadoveniană narațiune a cărlii — valorifică fantasticul semi-absurd dintr-un unghi romantic. Esle, ca să spun așa, o oază de lumină reconfortantă, de lirism exultant și viguros sentimental, în ambianța sumbră, tragică a întregului volum. Dacă în descrierea peisajului (luxuriant și fabulos) prozatorul e un odobescian, în ceea ce privește oamenii, mișcările lor sufletești, vorbirea lor, apropierea este evidentă de epica lui Sado- veanu. Eroii, în primul rînd Miron. trăiesc, poveslîndu-le tovarășilor dc drum, amintiri de demult, dragostele tinereții. Dală fiind atmosfera îmbătătoare și înfiorată a nopții, aflați călări ca înlr-un soi de semiirezire, ei fantazează, între real și ireal, mulîndu-și amintirile în pură reverie romantic-foiclorică. Așa se face că din cele povestite de Miron, cititorul nu-și poate da seama dacă povestea cu plecatul după fata iubită de el, ce fusese luată de soție de un altul, s-a petrecut întocmai așa, sau dacă iubirea aceluiași cu Victoria, soția lui Pclrc Urării, pădurarul, a existat în realitate sau nu. Ideea nuvelei, poetic-rom antică, este implicată in simbolul dropiei, astfel explicat de cineva, anume pe Victoria, soția pădurarului Pe(re (Tratu : „Petre, — a începui iar Victoria - dropia e greu și de văzut, nu numai de prins. Omul ăsta dc-i zicem Miron vrea să prindă dropia. Nu vrea să-i treacă anii care-i mai are fără s-o vadă măcar. Dropia nu se poate prinde nici oara, nici toamna, e greu și de zărit, stă Ia capăt de miriște, în soare. Și în soare nu te poți uita. Numai iarna pe polci o poți atinge, cînd are aripile îngreuiate și nu poate zbura si seamănă la mers cu o găina. Greu și atunci. Ilar cineva care să prindă clipa potri- nltă. De midie ori cînd e polei nu-i dropie, si cînd e dropie nu cade polei". Nu șliit, înlr-adevăr, dacă, din motivele acestea, eroii nuvelei n-au prins dropia, fapt sigur e însă că Ștefan Bănulescu e un nuvelist de mire clasă. Volumul Iarna bărbaților e o mărtu- rie indubitabilă. NÎCOLAE CIOBANIJ 74 Cr-mica literar* CORNEL OMESCU: »INTRE OOUĂ TRENURI»*) * ersonaiiiatea lui Cornel Omescu e sigură, cu toate influențele vizibile în aceste 140 ie pagini. Tn fond, una singură: Hemingway. Omescu face impresia unuia care a citit un singur autor, dar t-a citit bine, l-a asimilat, Siguranța dialogurilor vine din Itemingmaț/ ; a fel, desinteresul pentru nesemnificativ, absentă analizei, .Jbeheocorismul", dezinvoltura, riain-air-ismul, apetitul senzațiilor tari, brutalitatea aparentă, definițiile omului: „Eu cred a omul trăiește pentru o sumedenie de lucruri și mari și mici. Noi nu le știm chiar pe toate, dar ne gindim fiecare la un lucru mai mult deeit la celelalte. Pricepeți cum vine treaba ? Fiecare crede că trăiește pentru altceva, dar fiecare trăim pentru aceleași lu ruri"... etc. (Intre două trenuri). „Meditații", în definitiv, foarte comune dar tușarde, cind înt făcute cu sentiment, fără ostentație și pretenții, și cu bun simț. Cornet Omescu nu poate vorbi decît la persoana iutii. 4 se vedea : pasajele în formă de teatru din nuvela titulară, monologările din O foame iu cinci oglinzi, abundența dialogu- rilor, prezența autorului în spatele majorității personajelor, tipologia redusă. Nu există, de fapt, tipuri, aici. Există situații. Umanitatea lui Omescu nu e diferențiată. Aproximativ toate iiersottajele sînt reductabile la unul singur, este vorba de acel om (nu absolut .„omenesc" ). iubitor de colectivitate, de civilizație, uman, trecut prin multe, care se simte bine oriunde, olitar sau nomad prin forța lucrurilor. 4șa sini: Sim, saltimbanc, ambulant. (O foame U cinci oglinzi), eroul din Munții nu cad, geolog, Dușan (din Sămînță, pămint și vin), ‘ot geolog, Vasile Stoica (din Intre două trenuri) tot geolog. „Marinarule! Geologule! Omule!" se exclamă undeva. Nu absentează nici micile erudiții tip: Berlin-snaps, Buda- pesta-palinca, București-fuicâ sau Geid, Moneu, Agent Pens (O foame în cinci oglinzi), cu pretenții plurillngve. Prozatorul are predilecție (care îi e consubstanțialăJ pentru senzațional: situații ■iminare, accidente, prezența, ușor ostentativă, dar nu obsedantă, a mor fii (moartea fie simbo tică. fie naturală, fie relatată pe ton de fapt divers). „Marele Sim" (jonglew, halterofil, oresfidigitaior, hipnotist"), are o „moarte instantanee- ; „nu s-a stabilit încă de ce nu și um" — comentează cu secret humor autorul — „a căzut victima chiar în uneltele sale profesionale" (O foame in cinci oglinzi). Bătrînul geolog (din Munții nu cad) își taie singur .Jirul" vieții, de care afimă peste prăpastie, spre a-și salva de ta moarte camaradul mai tinăr. Bunicul (din Eroul necunoscut) se stinge în liniște, gîndind „că pămîntul are miros de om, și dragostea miros de moarte... Nu credea că fericirea începe aici și era convins că a trecut dincolo de ea. Primul sol al tui Nuti (Intre doua trenuri) se întoarce orb din război si mutilat oribil, apoi cere să fie scos ta plimbare, face o baie în Dunăre și se înneacă. Maioritaiea personajelor lui Cornel Omescu, sentimentali în fond, își compun o mască brutală. Se practică boxul, sc înjură copios, cu ostentație, curge mult sînge, din opercuturi sau din coji de alune sparte în palmă Tînărttl din Munții nu cad emile, în fața morții o sută și ceva de vacsuri răsunătoare. Sc aude, din cînd în cînd, cîte un mii de trăznețe. Frigul are mii de cuțite etc. Teribiliste (și nu jopcc-ene) sînt interjecțiile: bum-ba-bo, poc, bang, harst. la fel regionalismele (care nu-l prind pe Omescu), ta fel. arbitrariul unor sen- zații : „simțeam noaptea pe obraz, pe piele și în căușul fiecărei urechi" sau: „Frica intră pe ochi și e albastră. .Apoi coboară pe gît, în burtă, rere ca liamonada" etc. Dialogurile sînt excelente și tehnica - în limitele hemingtuațfsmului tutelar — bună. Visul cu bătaie lungă e o proză convențională, cu băieții „ care se fac mari", « la Micuță Tănase, cu situații si final prefabricate. Truismele abundă: „Păcat de noi că luna nu-î caș, mămăliga sau pita, cum se zice pe-aicî. Aș urca pe casa de. acolo și aș rupe un gogoloi din ea, Mie nu-mi trebuie lună. Eu vreau stele. Nu prea multe: o șapcă, un buzunar". Eroul necunoscut suferă de abuz poematic. Parc intrată mtimptător în volum. Se reține taluri episodul marții bunicului. Cu totul în afara felului său de a serie este schița Acasă. Evident, pretutindeni tristă destulă autenticitate ți naturalețe. Prozator cu o biografie șuasi-senzatională, Omescu fine să ne demonstreze că nu inventează nimic, că nu face expe- riențe în vîtro, că nu literaturizează. Paradoxal, dar, uneori, tocmai această nontiteratu- rizare dă impresia de literaturizare. Un exemplu: Munții nu cad. Faptele sînt (poate) ade- Araie. nu însă si verosimile artistic, invers este cazul „poemului” O foame în cinci oglinzi. Epl. . .Lu««lirul*. 1465. 75 Situațiile par, aici, inventate. Este evidentă și o oarecare tendință de epatare a cititorului (nu unica}. Totuși, rezultatele sint remarcabile. Bucata e scrisă la o tensiune teoUn. Afovro- logurile lui Sint, Bimbo fi Jim, deși de proveniență livrescă, par autentice. Există un ritm interior impetuos accelerai; o senzație de neconir ti făcui, de. irepetabii: „Unu ! Aii înlemnit ? Dnuu 1 Vreți senzații lari ? Trei ! Gustați-le ! Pateu ! Cinci I Șase ! E o căldură tîmpită Șapte! Săracul Jimmy ! Opt ! Mai am patm cuțit;, puțtlute, ți mă privești ca pe-un cîine. Eu nu sînt un cîine, Jimmy. Porcii sînt cîinî. Mouă. Zece ' Iărlă-mâ: numai două cuvinte mai am, Numai două..." Deși nu dc cel mai bun gust, O foame în cinci oglinzi, sc mulengă perfect pe posibili- tățile acestui prozator. Există atei un Senzaționalisni declarat, o tehnică excelentă c suspence ului, un jac cu moartea bine condus, un exotism necesar. Piesa de rezistență a volumului este nuvela între două trenuri, in care Omescu încearcă trecerea de la instantaneul epic, de la concizia poematică ta proza amplă, Vu intru in detalii, nici în problematica, destul de banalii s-ar aice (divorț. remușcăn, recuperarea unui om dc.), Omescu nu e un autor problematic. Cînd prea sA fie e „interesant", face /tufe (gen: „Ți-e fricii dc iubire, lovaruțe Stoica1' monolog interiori sau: „Superficialitatea omoară" cte.J. Se resimte în aiuri tasuri, inaptitudinea muditlcă a prozelor ului. Calitățile nuvelei țin de tehnica aproape ireproșabilă, dc atmosfera bine surprinsă, de autenticitate, de generatul ei mesaj. Toarte economică, Intre două trenuri rezumă un roman. Teribilismele sini serios atenuate. Detaliile, donate cu acuratețe, contribuie fa impresia gene- ralii de cinema-varite. Din păcate, cealaltă nuvelă mai lungă, Săminpj, pumînl și vin, cu o tcmafi.ă similară precedentei se moină facil, e puțin manierista, deți debut razii excelent .■ „Cineva ridică spre mireasă o sită veche și ruptii. Mireasa o prinse cu degete mari, muncite, dar sprintene. Cîntari site, ca și cum ar fi ceva gînduri nte. Se pare că Manole Auneanu îsî simte eroii ne undeva, sentimentali (naMnl de g*p«l aces*a nu linsese nici aci) și încearcă, prin intermediul Olgăi. eroina principală, să discute raportul dintre generezi tatei nemăsu- rată si m-nemaitefea necesară. să militez-* centru o generozitate a oamenilor care să nu ducă ia miililarca lor. Dar. fată de arendă nroblwiă, urmărită inteligent, autorul ratează ansamblul nuvetei, ni se pare, din două motive principale: mai întii, același plan reportericesc în care e teren, prin niște cooperative agricole unde sînt găsite niște tablouri va Iu roase, ni se mai poi-estește cile ceva despre Panaiie, sîntem puți în temă cu tribulațiile fostului iubit al eroinei, pictor ratat etc. Trecînd peste fisurile compoziționale ale nuvele sau pește unele fantezii ale cadrului (încele două săli destinate picturii sînt adunate nume celebre, prea celebre pentru un ora? de provincie, ^ă.)t Destinul itiperiiar (și Sub arșița veni) repetă o structură cunoscută mai demult, care ne face să vorbim de o concepție destul dc rudimentară a autorului, în legătură cu proza scurtă. Manole Auneanu îți explică toți eroii pinii la sfințit. atunci cînd au cîte o complicație mal subtilă după schema : I. demonstrație și, II, enunțul teoremei- Și pentru ca cititorul să fie pînă la capăt lămurii, autorul mai pune un raisonueur ia nuvela (bețivanul Lucrețiu Dunea, alcoolic ratat), care alcătuiește un panseu- parabolă pentru cea de a dbua fațetă a nuvelei : ratați! sînt ca îngerii, existențe inutile des prinse de pămîutul pe care sc trăiește din plin. Aceste explicații, aceasta nevoie de claritate care înlătură umbrele paralizează intențiile atît de interesante ale scriitorului. „Paralizia" atinge pînă ți dialogurile : „ Ea lui Giacomo ParegEl „— Numai să fie rentabil (E vorba de un tablou n,n.) Asfn a făcut parte din școala lui Michelangeto.., Do, a fost unul din elevii sui". Volumul lui Manete Auneenu lasă impresia unor căutări de drumuri. Se pare că autorul și-a iixat definitiv problematica în direcția dezbaterilor etice, penlru care manifestă, cum ară- tam, vocație. Există in proza sa multe puncte de plecare demne dc interes, care ar necesita o aprofundare mai atentă, fără apelul permanent ta clișee. E necesar un efori de desprindere de tentația înregistrării mecanice, reportericești a vieții, după cum mai e necesară și evitare., tendinței de a lichida un erou dilematic pe dteva pagini. -Cu alte cuvinte: efortul spre adec- varea mijloacelor la iiroblemelc pc .are le ridică premisele narațiunilor sale. CORNFT. UWliREAM’ 78 tâmp» iUct*tă discuții DRAMATURGIA DE IDEI manifestă, în ultima vreme, în publicistica lilerarii —și mai ales în aceea teatrala un schimb de opinii, deosebit de interesant, în legătură cu sarcinele și perspectivele de desvottare ale dramaturgiei noastre contemporane. Realizarea unor scrieri care să intereseze spectatorii pe planul lumii, creerea unei literaturi dramatice cu o problematică ale cărei răspunsuri să aibă ecou pe scenă șl în cultura universală, iată obiectivele cu adevărat majore pe care trebuie să și le propună dramaturgia originală. Raportată la aceste sarcini mărețe, dar extrem de dificile, se discută producția dramatică a ultimilor ani. Semnificativă e împre- jurarea că inițiativa discuției a fost luată de către dramaturgi, iar caracteristica ei de căpetenie este o nemulțumire, să sperăm creatoare, față de creația dramatică elaborată în ultima vreme. Postulatul e recunoscut ca evident de toți participanții la discuție. Explica- țiile răniînerii în urmă a dramaturgiei nu sînt însă întotdeauna cele mai apropiate de adevăr. Sa arătat astfel, bunăoară, că în mai mare măsură decît oricare altă artă, drama- turgia are de învins dificultăți de meșteșug. Dramaturgia c intre arte "mai grea decît toate" (Paul Everac: Dijicultățiie dramaturgiei în Contemporanul din 14 Mai 1965). Dar, ne întrebăm noi, a fost oare ea mai ușoară pe timpul lui Sofocle sau Shakespeare, Ibsen sau Caragiale? E mai rebarbativă creației imaginea scenică a textului dramatic decît marmora pentru sculptor sau sunetul pentru muzician ? Preopinentul nu s-a străduit să-ți demonstreze afirmația șt nu a făcut-o pentru că, dimpotrivă, contrariul ține de domeniul evidenței. O altă premlză aparent „teoretică", care explică rămînerea în urmă a dramaturgiei, ar fi o împrejurare, chipurile, obiectivă. Optimismul funciar al epocii și al orindulrii noastre face ca in societatea noastră „convulsia dramatică" să nu-șl mai găsească locui decît în parte, „ruptura, zguduirea, ratarea (din fericire pentru lume) sînt atenuate, prevenite de dinamica optimistă a societății". Dramele lumii noastre sînt întotdeauna parțiale, afirmă dramaturgul Paul Everac. căci „condiția omului nostru e ocrotită. Nefericirea lui personală nu este întotdeauna relevantă pentru dinamica societății. E un caz ți atit“ (Paul Everac: idem). Ar urma de aci. conclude Everac, să ne „mefîem" mal puțin de cazuri între-o lite- ratură care pînă mal ieri „mergea pe tinuri". Argumentarea dramaturgului continînd mi puține afirmații iirdicîoasp îmi noare. în esență, suwep'ibilă de rezerve serioase. Mai întîi distincția între „Unic" ți ,jcaz" e otioasă. Ce I se cere unei piese de teatru ? Să fie tioică sau să fie bună? Este Manole Crudu în Moartea unui artist un artist „tipie" prin faotul că face expoziții sau pentru că e la zî cu cotizația la Uniunea Artiștilor Plastici ? Sau e, mai de grabă, un exemplu al unui artist care aici și acum, în tara noastră și în zilele noastre, răspunde, cu miiloacele sale de expresie si de talent artistic, întrebărilor ne care I le pune lumea si viața. Iată deci că distincția între „tipic" și „caz" nu este dătătoare de fon prin ea însăși ci. mai de grabă, e anacronică, denăsită. abolită. Nu critica si teoria teatrală fixează aprioric si arbitrar norme si canoane ci practica artistică, ea însăsî. practică, tot ce ea, 1c răstoarnă si le reînoeMe. „Diversitatea de stiluri", „exnrimarea multilaterală" pe care le solicită conducătorii de nnrtid și d^ sta* nrlMilor (of, fntîlniren ronduc/Hordor de partid și de stai cu oamenii de cultură si arfa în Hnnfein din 20 mai 1965) nu duce oare la abolirea mefinntei fată dc cazuri ? Nu trebuie exnlicMn rămînere» în urmă a dramaturgiei mai puțin prin anarenta mulcomire a conf1irti>|nî dmmatic (rare trer-e o*- aHe planuri) si mai mult de îmnrehirtiri de natură subiectivă car» Hn Je măiestria, de talentul ;i concepția artistică, de capacitatea de viziune a scriitorului ? Pirculll ‘ 79 In ierarhizarea acestor împrejurări dc natură subiectivă care pot poteri la sau micșora ansamblul producției noastre dramatice trebuie sa se țină seama și de împrejurarea că teatrul este un mănunchiu de arte. Receptarea textului dramatic de către public e mai dife- rențiată decît. bunăoară, legătura imediata care se stabilește în re un cititor și ultimul volum de poezii al lui Nichlla Stănescu. Spectacolul, regia artistică, directorul ți secretariatul literar, critica dramatică în sfîrșit, sînt tot alifia factori intermediari între creația autorului și recep- tarea acestei creații de către public. Toți acești factori joacă — și au jucat întotdeauna — o influență reală asupra genezei textului dramatic. Ca o prezență nevăzută ei se strecoară tn jurul dramaturgului. îl urmăresc și în somn și, mai cu seamă, la masa de lucru. Există astfel o atracție către succesul de suprafață (profesiunea de dramaturg jucat e rentabilă), succes care poate exercita o influență cu toiul nefastă asupra calității textului dramatic- Radu Cosașul, care e un petulatil debutteur — dar. judecind după cele două piese scrise pînă acum, un slab autor dramatic — a simțit-o atunci cind și-a intitulai intervenția sa în discuție: Dilicuitălite succesului (Contemporanul din 28 mai 1965). Cosașii arata, printre altele, că Succesul singur, succesul facil, mai cu seamă, nu poale fi criteriul decisiv al valorii unei piețe de teatru. Dar acestei năzuințe spre un succes faci! i se supun, conștient sau inconștient, acei dramaturgi care începind cu Aurel Baranga și termintnd cu Teodor Mazilii confecționează piese pigmentate cu un comic facil și agitate de o problematică minora, carc îl învață, cum s-a mai spus, pe spectatorul din sini, cum să nu-ți înșele nevasta sau cum să-și reconsidere, cu mai multă seriozitate, viața sentimentaln, fală de ce cred că alături de succesul facil care aduce rețetă, dar nu valoare, piesei ric teatru, dramaturgii noștri trebuie să urmărească, cu mai multă consecvență si succesul dificil, să cîștige publicul pentru o dispută pasională și arzătoare, ficntru problemele esențiale ale epocii noastre, ale felului nostru de a vedea lumea și viața. Nu calchieri de o reușită discutabilii după Brecht sau tonescu vor impune drainaturnia rrmiărteascfl ne scena universală, ci dezbaterile aprinse, polemica șl lupta teatrului de idei vor putea face ca producția noastră dramatică să devină, în ansamblul cuMurii noastre noi „un bun al culturii universale, contribuind la ridicarea presti- giului patriei peste hotare” (idem Silnicia din 20 mai 1065). Dar, se va putea riposta, și ceea ce, într-un fel mai muit sau mai puțin învăluit, se argumentează, se pot înăsurn dramaturgii noștri cu un Diiremmatt, Erisch, Tcnessee IMLiams, Mii Ier? Nu aceasta e problema, daca pot. Problema c că trebuie să încerce. Ceea ce carac; Irizează «issiul dramaturiglei noastre, la ora actuală, e eu o fericită expresie a lui Ov. S. Crohmalniceanu, întrebuințată însă într-un all context, „miza mică”. Slaba exigențEÎ față de creația proprie a dramaturgilor se materinlize.T/ă, cum de altminteri s-a observat, fie prin atracția exercitată pentru probleme periferice, fie spre ptesulele de succes efemer eu o pseodoproblemalică dintre care amintesc citeve care mai țiu afișul Barof bun dar cu lipsuri. Zfei si jormuta ci dc twM, O tună de cordart etc., dar de care, peste o stagiune două ne vom aminti tot așa de puțin ca astăzi, de pildă, de AR/foflorif, Partea teului s-MiPăcfii veseli. Există o recrudescență a unei comedii aș numi-o neobuievardierâ. pentru că discută, vezi bine de pe pozițiile noastre, problema triunghiului sau a adulterului, sau pentru cu Sșî presară cu niscaiva idei progresiste, intriga ; o astfel de producție dramatică, cileodată agrea- bilă. uneori bine confecționată, nu poale însemna însă un pas înainte în dezvoltarea drama- turgiei noastre naționale. Se va putea răsminrie că o asemenea producție de piese de teatru e dacă nu necesară, atunci cel nutin inevitabilă. O dramaturgie nu se desvojlă numai prin piese de vîrf, c o constatare evidentă; dar șt procentajul mare al pieselor scrise lard nici o ambiție de a spune ceva noii, inedit, nu poale creîa un climat favorabil dezvoltării marii dramaturgii pe care o visăm si de care avem a<î'a nevoie- Alegerea cărărilor bătătorite, a drumului de minimă rezistență, nu e oare dovada acceptării platitudinii ? sint prea puțin numeroși acei dramaturgi enre. în piesele lor. dau dovada de dorința nobilă de a se depăși pe sine, de a fi nou, original, de a spune altceva, de a spune lucruri esențiale. Este drama- turgul nare doar un meșteșugar, mal mult sau mai puțin dibaci ? Sau dinpotrlvîi trebuie sa tindă el sii devie, un demiurg, un creator? fală ce spunea, în aceasii, privință Ibsen : „Ca să perseverezi în cariera literară trebuie altceva și mai urnit decît daruri naturale- Ceva care să-fi copleșească viața si care să-ti shiiească drept punct de plecare în lucrarea Imaginației, Dacă n« faci altceva decît operă de creator, — scrii viirjE'. Din fericire dramaturgia noastră contemporană nu e străină de pasiunea nobilă pentru marile probleme ale existentei si nici de curajul șl capacitatea de a angaia. cu a-este pro- bleme. tm dialog vibrant, specific epocii noastre. Teatrul de idei are, deallmîlerl. In lîte ratura noastră dramatică o tradiție, dacă nu îndelungată, atunci în schimb, remarcabilă, ilustrată de dramele lui Cărnii Petrescu și de unele din piesele lui Lucian Blaga. pentru a aminti numai [>e înaintașii cei mai iluștri. Intre autorii contemporani reprezentantul cel mai auto- Dhra|ll riza: al unui astfel de teatru ne apare Horia Lovincscu. I llima sa piesă Moartea unui artist marchează astfel una din cele mai valoroase realizări ale dramaturgiei noastre in ultimii ani. Lupta cu moartea, dar ți cu tendințele demonice, anarhice, negativiste, amintesc de ciocnirea cu destinul implacabil, moira elină, și îi cîșiigă personajului efigia unui erou de tra- gedie aulică. Nu mai puțin plină de iile, cu un puternic simbnre ideologic, e comedia tragică a lui Mirodan : Celebrul 702. Povestea inspirată din realitate, a gangsterului electrocutai la Saint-Quetin, după ce pedeapsa îi fusese amînată tic nenumărate ori, scoale in relief, cu o netăgăduită forjă demascatoare, cinismul monstruos al unei concepții despre lume șl viața, in care viața șl moartea devin un „busîness". Exemple pozitive, piese de vîrf cu ajutorul cărora dramaturgia românească poate năzui să intre în patrimoniul literaturii universale sînt și Citadela sfafini ații, Mielul turbai ș,a. întregul toatru scris de 1 [oria I.ovinesțu, V Mîrodan, Dorel Dorian, aduce argumente evidente in favoarea dezvoltării, in dramaturgia noastră contemporană, a dezbaterii scenice, a teatrului de idei. Steaua polară, piesele lui Radu Cosașu, comediile lui Teodor Mazilii, cu toate metehnele lor, par să graviteze spre aceeași tintă. Există deci, în repertoriul aciuai, o tendință spre dezbaterea elică, tendință care nu poate ii neglijată, dar care trebuie ridicolă pe o superioară treaptă calitativă. Uneori, exce- lente idei dramatice își pierd, din cauza complicării intrige!, eficienta lor scenică. Așa se indmplă cu ultima piesă a lui Paul Everac Ștafeta nepdauM. Ceea ceeesențial aici nu este Ideea muncii, cum i se părea unui cronicar [Teatru nr, 5/1964), ci înfățișarea, sau mai de grabă schițarea conturului unei personalități care putea deveni, cu adevărat, remarcabilă, E vorba dc perso- najul principal al piesei directorul unei fnlreprinderi, Anghel Dobrisn. La un moment dat acesta își dă seama că succesele pe care le are in muncă se datorează înaintașului său. eliberat din serviciu pe nedrept. Zbuciumul său și eforul pentru stabilirea acestui adevăr, dimensiunea nouă morală, ideea elevată a unei onestități scrupuloase ar fi putu! constitui ideea centrală a piesei, d.ir ea se pierde. Pornind de la o bună idee dramatică, scriitorul a complicat-o cu aderențe care îngreunează sublinierea valorii elice cu totul deosebite a personajului. Ideea meșteșugului dramaturgului solicită, astfel, examinări mai nuanțate. Și la Paul Everac, dar nu mai puțin la A. Mirodan și Dorel Dorian, piesa de vîrf e mai aproape de debut, sau e chiar piesa de debut. Cea mai nolabilti prezență dramatică a lui Dorel Dorian e SjVrnrda 5S, șl nu fie n-ar fi Iubirile. și mai puțin Ninge la Ecuador. Mirodan e mai valoros prin Ziariștii și mai slab în Ateapton r sfetnic bun, Paul Everac e remarcabil în Poarta și mai puțin tn Cosfacite si viata interioară. Ideea dramatică e mai viguroasă, mai articulată, slujită cu mai multă inspirație în piesele de început. Care sa fie explicația acestui fenomen? Dc ce prea de timpuriu apare, in creația dramatică a unor scriitori, repetiția, variațiunen pe o temă dată ? Să examinăm, din acesl punct dc vedere teatrul iui Durei Dorian. Scriitorul se dove- dește preocupat. în tonte piesele sale, de analiza stărilor de conștiință, dc problematica etică. De sigur că îdenlilatea nuci problematici nu poate fi, prin ca însăsi, un indiciu al repe’îțîei. Dar. impresia de repetiție, de vnrtoțiune pe o temă dată nu se accentuează numai sub impresia sîmilîludinil problematicii, ci și prin aceea a asemănării subiectelor și mai ales a procedeelor pe care le întrebuințează dramaturgul. Astfel, mijlocul artificios de subliniere a creșterii conflictului dramatic în De n-fir li iubirile (creșterea presiunii în sondă) ii amintește ne acela al momentului decisiv, al penultimei secunde *n Secunda 53. Se accentuează astfel Impresia că scriitorul dispune de o gamă relativă restrinsă dc procedee. In care, revine cu predilecție. O reînnoire a disponibilității creatoare apare astfel, în dramaturgia luî Durei Dorian, nea- părat necesară. La A, Mirodan repetiția e dozată mai subtil, e mai anevoie perceptibilă și. astfel, mai puțin supărătoare Ceea ce e ciudat, la acest înzestrat dramahirg, e șovăiala cu care se Infirmii conflictul. ExcepEind Celebrul 702. unde conflictul c propulsat mai mult de atmosfera tragică a comediei, piesele lui Mirodan rezistă măi puțin prin compoziția întregului și, mai mull, prin arta dialogului, prin spontaneitatea și ineditul renllcei. Mai mult, pentru cine studiază replica lui A. Mirodan, apare convingerea că în economia lestului dramatic replica nu numai că tinde spre o evidentă independență, dar năzuesEe chiar mai mult și anume să nenre rolul de vioară primă în compoziția piesei. Ea stfrnește humorul, definește uneori, „suî-geaeris" personalele și, mai cu seamă, arc rolul preponderent, de a caola, a înveseli și ■i aoronia puhlinul. de a cîștiga adeziunea acesluia. De aici caracterul aforistic uneori al renlirei. sententloritaiea ei, sau cîteodată. un ușor teribilism : gagul, găselniță, calamburul, cultivate, mai ales, pentru că au urîză la public. Iranstormă însă uneori renlica tni în fine, ultima premieră: Măria Stuart. care inițiază o remarcabilă polemică cu ir, Schiller. Bogăția repertoriului apare cu evidență din simpla înșiruire a pieselor reprezentate, ca de altfel și preocuparea atentă pentru întocmirea lui echilibrată, pentru alternarea cu simț d măsurii a operelor din tezaurul clasic, cu cele ancorate în contemporan. Apreciind tocmai aceste strădanii, ne-a nedumerit greșita orientare în selecție. Dacă ne mulțumește intenția de a oferi spectatorilor săi trei piese românești, ne intrigă însă degerea piesei lui Ciprian. Xu contestam remarcabilele-i calități, le-am savurat din toată mima la timpul său, dar ne întrebăm care-i necesitatea stringentă de a o monta în stagiu- nea ItMMfllMîo ? I a rămîne înscrisa la loc de cinste în paginile literaturii dramatice romă- ești. Credem insă cu un teatru de altă limbă, care programează doar două piese românești, are îndatorire t de a le alege pe cele mai semnificative, cele mai reprezentative ale reperto- 1 inlui original actual, cele mai educative. Așa .1 tunzcrlat — de altfel — oprindu-se la Moartea unui artist. Tragicomedia palarizatu in jurul arhivarului Chirică (Heinrich Mildner) a găsit un >. au vibrant în viziunea regiz -rala semnata de Hans Schuschnig. LI a izbutit să sublinieze u tușeuri energice virtuțile dc învingător ale eroului său, virtuți care-și au sorgintea îe .redința nestrămutata și perseverent urmărită, într-un ideal luminos. Chiriei» a obținut i.toria finală pe toate planurile de viața, pentru că le-a tratat pe toate cu generozitate, devo- iament, sinceritate și curaj, interpretul arhivarului a realizat o colaborare fructuoasă cu regia, înscriind în cariera sa un moment notabil. Actorii Peter Schuch (Varlam) Olto Grasșl (Xichita) și Volker Tiîrk (omul u idei într-o suculentii apariție episodică), au contri- buit sensibil Ia succesul spectacolului. Nu putem omite semnalarea rezolvării melodramatice .1 împăcării soților din final, cînd îngenunchierea bruscă și neconvingătoare a Anei tentează la g ilaritate de loc potrivită momentului. Scenografia Iui Sever 1'rențfu valorifică conținutul de idei, dar nu 1 aduce mai aproape istoric. Cea de n doua piesă românească, Moartea unui artist a Lui II. Lovinescu, ridică și rezolva probleme de înaltă etica umanii și artistică. (Coordonatele dezbaterii viața și moartea, dragostea și arta — traseaza cadrul acțiunii, in ale cărei meandre sinuoase se ■ înfruntă și înfrunta — sub bagheta regizorală a lui Dan Radu lonescu — .Manole Crudu și Vlad, Sentimentul de deplină rusjMindere a artistului față de societate și convingerea că legitatea naturală a inerții nu justifică niciodată negarea sensurilor profunde ale existenței umane, a stat la temelia concepției regizorale. Aceste dezbateri dramatice, convertite in senină și luminoasă certitudine finală, au fost conduse cu mînii sigură, stnpînă pe cele mai inefabile nuanțe, de regizor. El ;i intuit cu ArU I subtilitate inutilitatea unui oarecare baiast anecdotic al piesei și l a e-loinji.il cu măsură, in favoarea ideii — căreia i-a subordonat întreaga viața scenică. Rudolf Schati (Manole) s-a situat la înălțimea sarcinii sale scenice dificile, iar I lanns Baumert (Viad) a constituit o adevărată revelație, care ne imlrcplfițeșlc să observam cii distribuirea acestui dotat actor cerebral în roluri ca de exemplu : Romeo, nu-l servesc și-i frinenun evoluția. O mențiune specială merită Lrsula Armbruster în rolul balrinci Doimii' j. Zamfir Pusta a schițat un cadru scenografic meritoriu. Capodopera slmkespeeriană a neferTciților îndrăgostiți din Vemnu a fosl reali/ala cu entuziasm de cofeclivtll Teatrului german. Regia și rolul Merculio, acoperite de Constantin Anatol (ca oaspete), confirmă buna inițiativă de a-1 face timișorean pe acest talentat om de teatru, care a impresionat — în afara jocului sau dantelat u marc finețe — prinlr-a rostire frumoasă a limbii germane. Personalitate» sa scenica s-n imprimai atît de pregnant in spectacol, incit s-a resimțit o deplasare netă în ierarhia rolurilor, astfel Incit spectacolul a trăit în prim rind prin Merculio și prin uluitorul, trepidantul, copleșitorul Tyball a iui Olto CîrassL Cireșii distribuit, Ihms Bnunierl a fost un Romeo inconsistent, in schimb Rudolf Schalî in pater Lorenzo și Glisa belh Kiilbl în Doica au oferit etlcw clipe demne de reținui. Tînăra acirila Taiianp Fulde. a clțligat din prima clipa sufragiile publicului, prin apariția sa de deosebit farmec scenic, Frumusețea suavă, grația armonioasă, sînt excelente puncte de plecare in rolul Juliettel. Dacă ar fi numai atit și spccta.ol-i) dobindește duioșia spectatorilor săi. Dur interpreta a dcnionslrat — in scena balconului — reale capacități artistice, care ar îndreptăți o mai frecventă distribuire u ei. D.i.a în actul li mat ales, a apăsat |>este necesar pedala pateticului, actrița a izbutii în, tehnic, ulii dc dificila scenă de dragoste a balconului, să desfășoare un ioc complex, inteligent și sensibil conceput. Tre- cerea treptată de la candoare și uimire în fața sentimentului ciudat de nou. la primii fiori dc sensuală și rovîrșitoare dorință dc dragoste, a fost manală de Tatiim» l'ulda cu o retrăire de reala forță convingătoare. Scenografia lui Constantin Rusii a fosl de prea modestă inspirație. terna șî iritanta prin stereotipia monolonă a perdelelor mobile din planul al doilea. Cel mai interesant moment al stagiunii este reprezentarea dramei intens romantice .- lui Schillcr, Marfa Stuart. Infrurilînd ideea schilleriană impregnată dc aderențe și aparte- nențe social-religioase străine nouă, regizorul și scenograful Dau Radu lonescu » recreat mesajul piesei, cu riscul și intenția fermă de a polemiza de pe pozițiile confirmate de istorie, ale ideologiei marxist-leniniste. Este o întreprindere de mare îndrăzneală artistică, pe care o justifică intenția și o încununează izbind». Dejiarte de lupta dintre cele două religii, in care Schillcr a părtinit — cu duioșie romantica — catolicismul, țxj scena Teatrului german s-u discutat principiul regalității ca atare, indiferent de deosebiri religioase, temperamentale, sentimentale etc — și S-au tras concluzii: regalitatea e nociva in sine, indiferent de individul > ne o reprezintă, pentru că e exponentul asupririi, pentru că e virhd de piramida al celor puțini, Trebuie subliniat meritul regizorului care astfel a construit cea mai curajoasă interpre- tare contemporană a unui material poetic zi cărei redare „ad lîtteram” i-ar dezvălui carențele. Scenografia a urmat viziunea regizorală, croind un decor și Costume de netăgâduilzi frumusețe. Reginele (l’rsula Armbruster — Elisabela, Angela 1‘alk — Maria Stuarl) și-au înțeles misiunea, lotuși în unele momente scoțian» riscă să stoarcă o duioșie nejuslificzdă dc portre- tul ei moral, pe care nici sflr.șllu.i tragic nu-J mobilează, iar englezoaica abdică ț>c alocuri dc la eleganta maiestuoasă care trebuie s-o caracterizeze chiar și atunci cind se ceartă sau cînd suferă (ca reflex al educației, nu al însușirilor etice intrinseci). Otto Grassl a incarnat un Leiceslcr complex, cu o bogată și nuanțată mișcare sufle tească, Rudolf Schalî a imprimat lui Burleigh rigiditatea și perseverența cuvenită, losel lochutu a transmis corect ponderea personajului Shrewsburv). Restul distribuției a lucrat de la nivelul mediu în sus. realizînd un spectacol organic. In concluzie, socotim că succesele de pînă acum obținute in actuala stagiune de Teatrul de stat german din Timișoara, trebuie privite ca rod al unor eforturi de calitate, care merită a fi reținute și stimulate. , lygia ciiirita Arîl rarți-reviste (■eorge Călinescu: „Vasile Alecsandri“ Apariția micromonografiei lasgc Atecsandri pune în lumină, de la începui, printre altele, liouu laturi care definesc structura istoriei lite- rare căllnesciene: trăinicia covîrsitoarei părți a judecăților critice formulate în /sforța litera- turii române și anexarea, în ultimii douăzeci de ani, de noi judecăți critice, interpretări sau nuanțări aduse celor emise anterior. Pregăllndu-și istoria literaturii române pen- tru o noua ediție — a cărei apariție este înde- lung așteptată și nejustificat întârziată, — re- gretului (i. Călinescu a revăzut întregul mate- rial al monumentalei opere, l-a îmbogățit din punctul de vedere a) interpretării și al laturii dixmmentare. Cîteva capitole, care vor intra in noua ediție, au și apărut în Sfădii ș; cercetări de istorie literară și iniilor și în revista 5feoăo. Dintre ele face parte și micromonografia t «sile l^sandri, apărută recent în noua serie de stu- dii a Editurii Tineretului. Micromonografia schițează inițial biografia, stăruie asupra formației tânărului Alecsandri. asupra călătoriilor făcute din statornicul imbold de peregrin sau, foarte atlcsea. din rațiuni pa- triotice, ca sol diplomatic. Momente biografice, între care acela al dragostei |>entru Elena Negri, permit ilustrului portretist să schițeze configurația morală a (meiului. Reacțiile poetu- lui, la dispariția aceleia căreia i-a închinat &e- luțu, sînt formulate astfel : „Totuși sufletul lui duios fu mișcai, dar nu zguduit. Plînsul lui .gomotos și abundent este lipsit de marele stil ai melancoliei". (], Călinescu posedă un dar excelent al cuotrapimclSrii. După ce țormulează observa- țiile rle mai sus, aduce o judecată care aureo- lează jie poet, îi relevă coordonata luptei pa- iriotice: „inso în acțiunea patriotică este neo- stenit". Sint enumerate însuflețițele acțiuni pen- tru Unire, lupla împotriva domnitorului spolia- tor. Mihail Sturza. misiunile diplomatice pe lingă Napoleon al 111-lea, V ictor Emanuel, Cavour, funcția de ministru al României la Pa- ris și altele. Analiza operei se deschide prinlr-un „exa- men repede" al Doinelor de inspirație populară. Este relevată factura lor romantică, propensiu- nea poetului pentru „imensitate și marea com- poziție cotorisiică", viziunea plastică a poetu- lui, tradusă adesea în „litografie", „ilustrație". Autorul micromonografiei subliniază contribu- ția creatoare a poetului, „notele plastice inexis- tente în folclor", dar și ingerințele neasimilate ale cîntecelor de lume. I se impun poeziile care sint expresii ale „exultantei în mijlocul naturii", in care sînt prezente „aspectele de rigoare", „goana sălbatică ori intemperiile". Observațiile referitoare la anumite poezii se alătură jude- cății care angajează întreaga lirică a începutu- rilor : „De pe acum se observă că lui Atecsandri ti lipsește vocabularul liric, înlocuit cu specta- culosul, cu zgomotosul ori mai ales cu dulce- gării". Pentru explicarea unor asemenea note ale poeziei, Cî. Călinescu aduce în discuție anu- tnite trăsături ale temperamentului poetului: .calm euforic, ferit de soartă, de mărite dureri ale riații", precum și repercusiunile distructive ale osanalelor contemporanilor, necernute critic ele către |>oet : „Toată lumea îl proslăvește, căci el e la nivelul trebuințelor practice de luptă culturală și în consonanță eu aspirațiile politice ale vremii și nu are nici capacitatea speculativă și nici răgazul de a medita asupra structurii marii arie". Fără să anuleze obiecția de idilism ce s-a adus pastelurilor, (r. Călinescu face mențiunea cri Alecsandri „scria sub impresia reformei agrare, oricît de precară, a lui .W, f. Cuza și Af. Kogălniceanu, și el credea că țăranul, fericit de aci încolo, va avea nevoie de un nou Virgil, a să-și cultive ogorul". .Autorul micromonogra- fiei reține și noutățile tematice : „Pentru îniîia oară se cîntă la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditația ia masa de scris, fantasmele desprinZindu-se din fumul țigării, somnolarea în fața sobei cu cățelușul în poală". Cîteva strofe din pastelurile generate de „teroarea dc feno- menul boreal", ii apar autorului ca „mici capo- dopere". Privite din perspectiva de azi, cele mai multe pasteluri „apar robuste și pline de sen- zația de plein-aîr adesea surprinzătoare". Cir|i retîilc 85 Pentru 41 reliefa, printr-un exemplu. în i proiectc4iză astfel opera lui Alec- smidri pe fondul național și universal, îl fixează cu siguranță locul în evoluția literaturii ro- mâne. Dese raportări se fac la Eminescu, ilus- trul succesor al poetului. Romantismul lui Alee- sandri îl anunță pe Eminescu. Saltul uluitor săvîrșit de poezia eminesciană a avut de cîști- gat din lecția oferită «le poezia lui Alecsandri. deși acesta din urmă insă va ieși ușor umbrii in urma afirmării plenare și impetuoase a feno- menului eminescian. Micromonografia l asile Alecsandri este un remarcabil model de punere in lumină a perso- nalității creatoare și umane a unuia dintre cei mai marcanți clasici români- Judecata critică semnalează întotdeauna ceea ce este peren și ceea ce eslc caduc in creația lui Alecsandri. Firește, portretul scriitorului este unul propus de Călinescu. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că judecățile sale de valoare nu sînt niciodată stînjenitc de vreo concepție fellșlsla asupra clasicilor. Poziția a fost probată ți în celelalte monografii dedicate lui Gr. Alecsan- drescu. Eminescu, Creanga, X. Filimon. Lucrarea este însoțită de note, bibliografie, iconografie, toate deosebit de prețioase. Cu <> rezervă, adresată editurii : actorul din cea de a doua fotografic a primei planșe nu este tot Matei Mii Io, cum lasă să se creadă specificarea generală, ci actorul Teodori ni, (Vezi Istoria literaturii române de ta origini pină in prezent. Fundații 1911. pag. 279). initnvx datcu Tudor Vi a nu: „Despre stil ți arta literară" în cultura Tomine.asc.fi, Tudor Vianu este întemeietorul stilisticii literaturii artistice, în accepția ci modernă. Volumul dc față consli tuie <> selecție a textelor fundamentale in C4ire s-a cristalizat concepția in privința principiilor de bază care guvernează cercetarea stilistică, precum și metodologia unei aluri cercetări, .Astfel, îngrijitorul ediției. Marin Bucur, a ales din voim nul Arta prozatorilor români (Bucu reții. KMl) partea teoretică privitoare la Dubla intenție a limbajului și problema stila fui, |ar din volumele Probleme de stil și artă literară (ESPLA — București, Itisxi) ți Pro- blemele metaforei și alte studii de Stiliștii ii (și nu Problemele metaforei și alte studii sti- listice, cum apare în nota redacției, ESPLA, București H57), studiile Măiestria stilistică, Epitetul eminescian. Cercetarea stilului, res- pectiv Problemele metaforei și Observații asu- pra limbii șt stilului tui A, 1. Odobescu. Pornind de la constatarea că jcine vor- bește comunic ă și se comunic ă“. savantul român precizează ™ „raptul lingviste este în aceeași vreme „reflexiv" și .Tranzitiv" i imit „iu manifestările limbii radiază un j ar interior de viață și primește _ căldură și lumină o lomunitede omenească oarecare" (p. 21). Pe baza acestor constatări este fundamen- tată opera capitală de stilistică a lui Tudor Vianu, prozatorilor români (București, l'.i'll). precum și întreaga lui activitate ulte- rioara in acest domeniu, Tutbtf Vianu depășește în studiile sale închinate artei cuvîntului atît atitudinea Impre- sionista în critica literară, cil și îngustimea cercetării strict lingvistice, izbutind să reali- zeze o sinteză armonioasă a acestor două pro- cedee de exegeză în procesul cercetării și sta- bilirii datelor esențiale care alcătuiesc perso- nalitatea artistică originală .i cutărui sau culă- mi scriitor. El pretinde va cercetătorul aspecte- lor stilistice ale unei cre4«ții artistice să nu se rezume ht simple „fapte de constatare", ci su 86 CArți>rcvi»Ur aducă în discuție „fapte de apreciere, valori". Tn acest fel stilistica aduce argumente concrete și irefutabile în stabilirea valorii unui scriitor. Prin aceasta, ca să folosim cuvintele lui Marin Bucur, care semnează o prefață concentrată și la obiect, Tudor Vianu, „etiberînd stilistica de rolul de ultim capitol al istoriei limbii și al istoriei literaturii a transformat-o... în- r-o disciplină indispensabilă și uneia și ■dteia" (p. 18ț. Pentru a ajunge însă la atari rezultate, stilisticismul nu trebuie să ne mărginească numai la a înțelege fap- tele de limbă, ci trebuie să le și simtă. Tudor Vianu a fost dotat din belșug cu ambele aceste calități complinite de o erudiție impre- sionantă, care i-a permis să transforme cerce- tarea stilului unui scriitor într-un fapt de cul- tură. După Tudor Vianu nu sc mai poate face stilistică adevărată fără solide cunoștințe de critică literară. de filozofie, estetică, istorie, lingvistică etc. etc. Această .Atitudine stiliști- u" își află sorgintea în opera unor lingviști precum Karl Vossler, Leo Spitzer. la a căror școală s-a format, in bună măsură, și eminentul nostru om de cultură. Tudor Vianu nu s-a oprit însă numai la studierea stilului individual al scriitorilor, ci a efectuat și generalizări stilistice de înaltă eru- diție, așa cum ușor se poate vedea chiar și din înșiruirea de titluri de la începutul acestei prezentări. Fără îndoială, că Spațiul reslrîns al unei recenzii nu permite o privire exhaustivă asupra complexelor probleme de stilistică la care s-a oprit atenția analitică a acestui spirit de for- mație clasică cu secrete aspirații romantice, care a fost Tudor Vianu. Certe însă faptul că el a împămintenit la noi principii și metode de cercetare fundamentale, care au ridicat stilistica din sfera diletantismului în aceea a științei. Și c această realizare o lespede neperisabilă pe care eminentul savant a adăugal-o cu modestia și pasiunea ce*l caracteriza, la edificiul cui- Iutii românești. SF.RCIV DRINCU A scrie o carte despre Caragiale, astăzi, după ce axegeza caragialeaim cunoaște cîteva remarcabile succese, constituie, fără îndoială, un act pe cît de îndrăzneț, pe atit de salutar. Riscul de a repeta lucruri deja cunoscute, fără a lărgi, cu date noi șl inir-o interpretare ori- ginală. orizontul de cunoaștere a obiectului în discuție, determină o legitimă sfială in aborda- rea Iui, din partea cercetătorului, iar în sufle- tul cititorului trezește fireasca întrebare: oare cartea acesta îmi va d» satisfacția unor noi descoperiri > Temerea se atenuează însă cînd autorul este Ion Roman, un harnic și pasionat cercetător, ce șf-a verificat posibilitățile în cîteva monografii de un real interes. Apărută în colecția „Oameni dc seamă", curtea despre Caragiale este deci rodul unei experiențe dobân- dite de autor cu prilejul elaborărilor sale ante- rioare, mai cu seamă monografia D. Hotimi- uenmf, publicată în aceeași colecție. De la pri- mele pagini, cititorul se poale convinge de l'ogata șî riguroasa informație bibliografică ce dă coasisieiițâ evocării realizate într-un stil echilibrat >i atrăgător- Fără a uza de procedeele ieftine ale romanțăriî, într-o exprimare, sobră, ade. vată ideilor, fon Roman, a izbutit să nî-l prezinte pe Caragiale în împrejurările social- cullurak in care a trăit șl a scris. Concepută pe douăsprezece capitole, un pro- log și un epilog, cartea aduce o mare bogăție de fapte referitoare la vîrsta șî opcr.-i lui Cara- giale. Ion Roman: „Caragiale** Valorificîndu-și calitățile de stilist și — pe alocuri — chiar unele disponibilități lirice, atît de prețioase, dacă ne gîndlm la profilul colec- ției „Oameni de seamă", Ion Roman ne evocă imaginea unui Caragiale în veșnică luptă cu realitățile vremii sale, dezgustat de opacitatea contemporanilor care nu-l înțelegeau sau — din motive lesne de dedus — nu vroiau să-l înțe- leagă și deci să-l recunoască drept un mare scriitor. Se conturează. în paginile cărții, mai ales figura omului Caragiale, cu toate contra- dicțiile și. de multe ori, ciudățeniile firii sale, dar și cu marea dragoste ce o purta oamenilor. Imaginea artistului ni se pare însă mai puțin precizată, opera, sub raportul valorilor ei este- tice, bucurîndu-se de o atenție mai redusă. Se merge mai mult pe linia reconstituirii faptelor și situațiilor din viață care se recunosc înlro anumită operă, cercetarea, surprinde in adîn- cime latura ideologică a creației lui Caragiale, dar analizează în foarte puține pagini valen- țele artistice ale acesteia. !>n necesară. credem, o mai pătrunzătoare analiză a specificului artei comice caragialețti, o mal pregnantă delimitare a trăsăturilor și particularităților ce conferă operei lui Cara- giale vigoare și originalitate profundă, I ’n capitol mai larg dedicat acestor proble- me. fie și valorificând mai copios bibliografia existentă în acest sens, ar fi completat intr-un mod fericit această utilă contribuție la cunoaș- terea vieții și activității marelui scriitor. IOSIF PANTEA 87 loan Grigorescu: „Zig~zag pe Mapamond** Numele autorului acestei cărți a devenit, în ultimii ani, familiar cititorilor noștri. Pe loan Grigorescu l-am cunoscut prin titluri de volume ca Obsesia (1960), Pasărea Fenix (1961), Cocteil-Habilon (1963), roade ale unor călă- torii în străinătate și ale unei prodigioase munci de reporter. Recentul său volum, Zigzag pe mapamond, constituie o selecție din cele mai izbutite repor- taje ale sale, unele cuprinse în cărțile amintite, altele în paginile unor reviste. Prin însuși ca- racterul ei selectiv, cartea oferă cea mai pro- pice ocazie de a schița cîteva trăsături ale artei reportericești utilizată de loan Grigorescu. Titlul cărții sugerează și conținutul, Par- curgînd paginile ei, cititorul se înscrie intr-un interesant periplu în „zigzag" prin cîteva țări de pe scoarța bătrînei Terra : Indonezia, S.U.A.. Cipru, Polonia, Grecia, Uniunea Sovieticii, Franța ți India. Trebuie menționat faptul că loan Grigorescu se menține și în această carte pe linia interesu- lui manifestat încă din începuturile sale repor- tericești, atenția lui îndreptîndu-se, ori în ce țară s-ar afla, spre viața oamenilor simpli, spre obiceiurile lor și, mai ales, spre lupta lor pen- tru o viață mai bună și mai frumoasa. Intenția aceasta îl sltulază pe reporter la antipodul rela- tărilor de călătorie care reliefau, spre exemplu, așa-zisul exotism al țărilor cu clima tropicală. Astfel Grigorescu se rupe de atmosfera „exo- tică" din hotelul european coborind în stradă, în mijlocul vieții poporului țării respective. în stradă miturile în culori trandafirii despre Orient, promovate în Europa prin cărțile unor Pierre Lotti, Klpling sau ChevriUou, se des- tramă brusc. Iată ce-i oferă reporterului strada indiană: „Arrrd slinos parcă a fost prăjit în ulei de soia, miroase grețos a mizerie, a foame, a trupuri nespălate", scrie el în capitolul inti- tulat semnificativ Fals tratat ele exotică. Con- cluzia esle insă relevatoare pentru situația actuală care cuprinde în embrion zorii unei vieți noi pentru poporul indian : „Inii trebuia acest botez al mizeriei pentru a înțelege India Iu ceasul cînd obrazul ei abia învață să zîm- bească". Scriitorul arată că India „învață să zîmbească" în uzinele de lingă New Deliii, in por- tul Calcuttei, la construcția unor noî obiective industriale, la rafinăria de petrol de la Gauhati, construită cu utilaj și tehnicieni din România. Este o> Indie din care au dispărut marii maha- rajahl, dar în care a rămas poporul. Consemnarea realistă a faptelor și eveni- mentelor constituie deci prima notă dominantă a reportajului lui I. Grigorescu. O altă trăsătură, specifică rtiwtajului său, este utilizarea unui procedeu care era preferat și de „reporterul frenetic", Egon Erwin Kisch. Și anume: căutarea faptului semnificativ, a acelui fapt care să conțină în structura sa in- ternă posibilitatea de generalizare în cadrul contextului, Acest fapt dobîndcșle valoarea unui simbol, în nuanțarea lui intervenind fantezia de scriitor a reporterului, fantezie care-l ajută să evite banalul. Astfel, lămîîul crescut la hotarul a doua case de oameni sărmani, greci și turci 1 ciprioți, și de ale cărui roade se folosesc am- bele familii, reprezintă simbolul prieteniei care ■ trebuie să existe între cele două naționalități, Reportajele sînt structurate pe o ierarhie ascendenl-dramatlcă în relatarea faptelor, ceea ce transmite interes și chiar pasiune cititorului. Adeseori autorul, pentru a spori vivacitatea textului, aduce în primul plan procedeul dia- logului. Și acesta conține în sine semnificații adinei, generalizatoare (Dialoguri ta Noma Huita), Alteori ideea centrală străbate nara- țiunea sub forma unui laitmotiv, nuanțînd sen- sul uman al celor relatate (Nu îl uitați pe Mirski ). Caracteristic scrisului lui loan Grigorescu î-a fost întotdeauna reliefarea fațetei psiholo- gice, morale, a celor prezentate. In acest sens, putem cil a ca exemplu capitolul Paranoia în beton armat, magistrală demascare a psiholo- giei antiumane a fascismului. Plastica în cenu- șiu, a descrierilor, venind în concordanță cu portretul istericului Hitler, creară senzația unui coșmar neverosimil. Din cele cîteva considerații pe care le-am schițat pe marginea volumului Zigzag pe ma- pamond reiese cu claritate și concepția lui loan Grigorescu despre finalitatea reportajului lite- rar, ca factor militant pus în slujba cunoașterii reciproce dintre popoarele lumii. în slujba men- ținerii păcii, a colaborării și prieteniei. Am amintit la început că cele mai multe dintre reportajele cuprinse, în acest volum ne sînt cunoscute din cărți apărute anterior. De aceea, Zigzag pe mapamond ne apare mai de- grabă ca imaginea unui mozaic de calitate su- perioară alcătuit din cele mal bune pagini reportericești scrise de loan Grigorescu pînă acum. cornelii" xisTon 88 MiniaWri critice. Teodor Virgolici: «Alem ttusso* Aiecu Russo n-a lăsat o operă impunătoare și nici n-a jucat un rol covîrșitor m istoria literelor române. Cu toate acestea, el a rămas ca o figură luminoasă a generației de la 1848, ta uit scriitor din familia spirituală n unui Băt- cescu, de care-1 apropie lirismul ardent, mesi- anic, și dragostea nețărmurită de patrie. Alături de Alecsandri, Kogălnkeanu, Negruzzî, Aiecu Russo e un pionier, un deschizător de drumuri, care n-a apucat, din păcate, să facă decît primii pași, A avut o viață destul de scurtă, însă, îu multe privințe, exemplară, o viață tare s-a des- fășurat sub semnul revoluției, ai deșteptării sentimentului național, străbătută de elanurile generoase ale romantismului. Asuprii tuturor acestora va fi meditat cu siguranță colegul nostru Teodor Virgolici, cînd s-a hotiîrît să scrie o biografie a lui Aiecu Russo |ientru colecția „Oameni de seama1'. Cartea sa iși propune si fit o evocare ce se adresează cititorului de obște, o narațiune inte- rnpiata științific, iar un o monografie care să incorporeze o vastă analiză a vieții și operei. Privită in raport de scopul modest |ie cure și l-a fixat, cartea iui Teodor Virgolici ne apare de la bun început ca o lucrare serioasă, deose- bit de instructivă și de utilă pentru categorii largi de iubitori ai literaturii române. Autorul reconstituie biografia erouiui său, zăbovind asupra eilwva momente semnificative, pe care le itilitulcază inspirat, slujiudu-se de propoziții extrase din chiar opera scriitorului: un sat frumos, rășchiat între grădini și copaci, in academiile de prin țările străine, O, te recu- nosc adiere dulce! Bine evocate sînt mai ales Familia lui Aiecu RilSso, prilej cu care criticul încearcă unele schițe de portret și folosește date noi, copilăria, cu peisajul și tradițiile satu- lui, anii du învățătură in Elveția, călătoriile in Munții Neamțului, cînd scriitorul are revelația poeziei populare, surghiunul Ea Soveja șî peri- pețiile exilului după revoluția de la 1848. Teo- dor V'îrgolici narează în genere cursiv și sobru, fără să ignore efuziunea lirică și avantajele iloeumenluliii grăitor, care colorează expune- rea nu o dată în chip sugestiv. De asemeni, el cunoaște importanța tablourilor, a „fundaluri- tor" social-istorice, menite să creeze aceea am- bianță in . are se dezvoltă eroul. Epoca revolu- ționara in l.uropa, mișcarea literară de la 1840 în Moldova, pregătirea revoluției și a unirii sînt numai citeva asemenea tablouri, Teodor \ îrgdici relatează o seamă de împrejurări, pre- cum călătoriile lui Aiecu Russo în munți, în tovărășia lui V. Alecsandri, mtîlnlrile de la Miiijma, moșia lui C. Negri, arestarea și sur- ghiunirea, tocmai spre a obține acea atmos- feră de permanentă agitație palriolîcă >1 revo- luționar:!. Numai pe un astfel de fond au puful apărea Critica criticii sau Studie motdooană, ^nuntirile sau poemul de intensă vibrație care este Cinturea României. Portretul lui Aiecu Russo se încheagă treptat in cartea lui T, Vir- galici, și credem că nu-i desminte pe cel auten- tic. Scriitorul ni se înfățișează ca uit vitregii, mai înlîi al familiei și apoi al societății; ca un răzvrătitor pentru binele poporului, ca un cărturar lunii nat, îndrăgostit de comorile foi- fiorului și de frumusețile patriei. Fără îndoială că Irăibi cu atita patos și generozitate, aceasta esle o viață pilduitoare și merii a să fie pe larg cunoscută. Teodor Virgolici a găsit modalitatea adecvată și limbajul necesar unei comunicări dare și directe, fără dificultățile terminologiei de specialitate. Ceea ce mal puțin Izbutit în cartea despre Mecu Russo se referă la unele caracterizări prea sumare, hi unele repetiții și la folosirea unor formule crIHce inexpresive, depășite. Poate că «r ii trebuit extinse și adîncite considerațiile asupra Ciuturii Ronuniei, dat fiind că aceasta c opera cea mai Importantă a scriitorului. Ulti- mele capitole sînt sufocate rte date — dintre care mul ie au fost relatate anterior. Un ochi autocritic mai sever ar fi înlăturat o serie de formulări comune, demult uzate: „Atecrt nu manifesta aroganță și dispreț ciocoiesc" (p. 20) ; „Un aspru rechizitoriu adresat clase- lor parazitare" (p. 64): „un viguros caracter protestatar" (o. 74) ele. După valoroasa monografie .Verii Russo de Al. Dima, apărută in 1957, cartea iui Teodor Vîrgolîci se înscrie ca o lucrare, de asemenea serioasă și bine documentații, care urmărește însă un alt scop și are o altă rază de acțiune. AL SANDULESCU Intr-un util Cuburi înainte — util înlrucît (ctitorul se află în fața unui autor care, deși la aproape 25 de ani de la debut, e mai |>uțm cunoscut, — Silvian fosifescu notează: „Sen- ti meniul de răspundere civică și conștiința re- Ștefan Popescu s „Poeme" voluțiuuară situează această poezie (a lui Ște- fan Popescu — n. n) înăuntrul tipului de lite- ratură militantă, vehement anticalofilă și anii- individualistd ..." Constatarea ni se pare la obiect, verificabilă în limitele volumului anlo- Cirți noiMt1 89 i logic Poeme, recent aparul in Editura pentru literatură. Ștefan Popescu oferea nu o data, aproape în fiecare nouă plachetă, profesiuni de credința tranșante; „rneșteșugarul-poet" (cum se auto- caracteriza) scria: „Poezia e din alice, din pumnale, / nu o mai scrii pe masa, t ci pe ge- nunchi, lîngă furnale. ! (Poezia e din alice) sau — în Literatură — reclama pentru poezie expresia directă, cu larg acces: „Cu fierarii, cu plugarii, de-a valma / să scriem fără ifos de- aleși ! cuvintele care si vorbească ca văzduhul, ca iarba". Chiar parafrazările poetice urmează acest program, poate șî din dorința de a sublinia apar- tenența poeziei sale la creația cu o pronunțata notă umanitară: „Îmi pasă de tofi, fiindcă sini dintre voi" (Sint dintre voi) ori „N-am să obo- sesc. f munca mi-e răgaz ! in care mă odih- nesc" (Să nu obosim). Anticalofil ismul lui ștefan Popescu are, astfel, caracter polemic, în timbrul unui anume compartiment al poeziei noastre interbelice. El este de atitudine și ex- presie, în care caz — cel puțin pentru perioada debutului — descendența din Ărghezi se im- pune : „Ai fost măiastru călifar și mir, ! ai ținut primul potir, / de-nm trăit îndestulai pri- oindu-i, f neștiind farul, jindul". (Ultima scri- soare). Pe parcurs, însă timbrul original al poeziei lui Ștefan Popescu devine tot mai evident, l; este un poet a! vitalității, orientat spre esen- țial : „P clipa să-nchegăm lumea în alte che- mări, / să strigăm cu inima în pumni f lumi- nile noastre sirdfulgerâtoare, interioarei ! Sa w șteargă confuzia t în fața a ceea ce este esențial" (îndemn). Elogiul vieții devine o permanența a poe- ziei sale, Dezbaterea e condamnată simbolic, dar se oferă ți o soluție (pe care e necesar să o privim tot simbolic)- : „ht cetate ne-a prins mucigaiul livrescului și cotidianului t Ne-a prins mucigaiul cetății- ! Din tilnici șt murmur de pădure / wwn recunoaște frumuseți fără seamăn, / cum nu și le pot împărtăși". I (Ex- cursie în munți). Dq aceea, poetul exaltă adolescența (l'is de fată), cere acces ia zonele inaherate ale omului (Fîntînă), laudă puritalea (Aerai) etc. Dar, mai ales, o bună parte a versurilor sale con- damnă inechitatea sociala, anunțînd (încă de la IM6) revolta care „c-n muștiuce și-așteaptă să sune (Scrisoare). Aspirația e nobilă : „Vrem oamenii lumii în înfățișare deplină, l vrem iă- rimat dc pace, răsărit cu flamura albă". (Ră- sărit). I'iresc, după 104-1, Ștefan Popescu s-a in- tegrat noii realități, ereînd ,jn aerul slobod ai țării". Din poezia sa se degajă o .foame mare de înfăptuiri, ca o bucurie", versul e tonic, exal- tat. Cităm în întregime poezia Sărut pragul ca o concluzie a acestor sumare însemnări menite doar să semnaleze, dincolo de ceea ce c perisa- bil, un poet și creația sa: „Sărut pragul pe care, am pășit în viață, ce! dinspre care am pornii ea în fiecare dimineață. De cîte ori nu m-am poticnit tPrrni ridicat si-am să mă ridic și cînd voi fi murit, ca și cînd voi avea de pășit încă un prag. Sărut pragul în fața căruia am ajuns". MtRCEA HRACA Teatrul”, nr. 4 Publicarea integrală în acest număr al re- vistei Tenlnt a piesei lui Lucian Blaga, /bdon Păun a fost salutată cu bucurie în lumea lite- rară, Tntr-adevăr, citită eu atenție, cu acele popasuri ale cugetării pe care ritmul spectaco- lului dramatic nu Ic poate permite, lucrarea îți dezvăluie noi sensuri și frumuseți. Nu este aici locul unei analize; vom remarca un sin- gur aspect care ni s-a relevat la lectură cu o sporită pregnanță: ideea deosebit de intere- santă a mobilității destinelor umane, uneori aproape a interșanjabilității lor. Și nu ne refe- rim numai la figura lui Pantu-Groza, poștaș și haiduc, cî în primul rînd la Anton P;mn însuți. „Alta era să fie soarta mea, alta / Dar, pesem- ne, mi-a furat-o cineva. Mi-a furat-o haiducul Grozaf" —■ se adresează personajul titular coanei Safta, Iar către Panțu în scena urmă- toare : ..Este tn Urașov unul singur cure ar putea Si te facă la fel isprăvile (ale haidu- cului, n.n.), nu cu fapta, dar cu închipuirea și acela sint cu. Anton Pannf". Apoi. Ioanei: „Poate că de-acolo, de unde se hotărăsc tablele sorții, mie mi s-a menit să devin haiduc {... ). Dar mi s-a ales altfel f". Trăind la răspîntia dintre două culturi, Anton Păun, în viziunea lui Blaga, are senti- mentul că ar fi putut fi „poet în vreun ostrov grecesc". Moartea i se va trage fiindcă, dujiă ce j se alesese astfel", deci după ce din 1 ir- goviște luase drumul Brașovului și nu al Gre- ciei, adresează elogii în versuri și cuvinte în- florite, unei femei necunoscute, după datina orientală. Explicația sa : „Ca intr-un vis veni- nfimplarea (...) S-a făcut Cumva că m-am simțit ca-n alt tărim", subliniază Ideea ambi- 90 C.iirp ireiate guității destinului, tragica dar generatoare de poezie, jilec.i că împrejurările concrete ale vieții și „ursita" |»t li divergente, că omul nu are o predestinare univocă se creează continuu pe sine, spre norocul sau spre nenorocul său, ni se parc foarte importantă în evoluția gîndirii lui Lucian Blaga. Deși liber tratată istoric, figura lui Anton Pann, în care poetul dramatic și-a ineifrat și ceva din propriul suflet (cuvin- 'ui închis între paranteze, etc,}, ne apare totuși foarte autentică și vie ca fenomen cultural, așezat la răspintia dintre două tărîmuri și doua epoci, fenomen trăind și strălucind «lin „atinge- rile" cu lumea în toată diversitatea ei „pestriță". Numărul 4 al revistei mai conține cîteva materiale interesante. Ancheta Institutului In- ternațional «Ic Teatru (ITI) cu tema Rolul tea- trului fu lumea contemporană aduce în fraze succinte cîteva opinii ale oamenilor de teatru -le 1a noi; Huria Lovinescu, Dinu Cernescu. Dan Ncmfeanu. Sică Mexandrescu și. rostind spiritual cîteva observații pline de adevăr și bun simț. Al, Mirodan. Continuînd discuția despre Realismul teatral astăzi, Ana Marin Narii scrie un amplu articol, fdeea rolului fi ti. torul. Clare și, după părerea noastră întemeiate sînt observațiile sale cu pri- vire la necesitatea sensibilizării substratului social al personajului în teatrul modern, Instî nîezul acestei contribuții îl constituie cerinț a ca actorul să fie „nu doar tălmăcitor al textului, ci născociior al unor ființe”, deci el „persona- jul însuflețit pe scenă să crească dincolo de ceea ce dramaturgul sau regizorul ar fi putut să prevadă". Dar. spre decepția noastră, au- toarea în analizele concrete discută mai mult gradul de fidelitate al actorului fața de text de cit cazurile în care interpretarea aduce un plus creator, o nuanță nebănuită dar adevărată în acțiunea sa de „înviere" și „incorporare" a personajului conceput de dramaturgul șl de re- gizorul respectiv, fiindcă în definitiv actorul e cel care dă trup și viața fanteziei teatrale. Articolul lui Florin Tornea. Criteriul funda- mental al creației noastre este o privire gene- rală și programatică asupra teatrului nostru contemporan în lumina învățăturii leniniste ce ne Îndrumă spre o arta dc im pasionant ade- văr revoluționar. Revista mai cuprinde informații demne de atenție din viața teatrală mondială. Margareta Niculescu, sub titlul Calendar UN IM A notează cîteva jireocupări ale păpușarilor și marione- tiștilor din lume, iar Paul Bortnovschi recen- zează volumul editat de I.T.i. Decorul de tea- tru in lume după 1950, Polixenta Karambi transcrie citeva impresii despre viața teatrală din Grecia, iar Dana Crivăț ia un interviu dramaturgului american Fdward Albec. Numărul 4 al revistei „Teatrul" se parcurge în întregime cu viu interes. .U.rWMUtA IX1HHLȘ Gazeta literară nr. 22-23 1065 Se remarca de ta distanța articolul lui Eu- gen Simion : Paul Zarifopol sau prestigiul ra- țiunii (siluete critice — 1, II). Eugen Simion -temonslrează convingător și, oarecum, în -mlradictoriu cu critica mai veche, că Paul Zarifopol este: „un mare stilist", un raționa- list într-o epocă de „mofturi" iraționale, un moralist lucid, un antiburghez (critica familiei burgheze, amorului burghez), cu oroare de „ti- rlsmele venerice și obstetrice". „Citită astăzi, eseistica lui Zarifopol nu mai pare atît de gra- țios gratuită", spune undeva, justițiar, Eugen Simion. Scrierile lui Zarifopol ar fi „niște sin- drofii rafinate, cu bogată și fină conversație". \utorul volumului intitulat, cu cită ironie, Din registrul ideilor gingașe, scrie I ugen Simion. „vede enorm și simte monstruos" . ,i ți La răgi ale lui Zarifopol este al unui .armmrfs/ erudit", l.a valoarea acestui articol (și al celor- lalte siluete critice pe care le-am vrea mai re- pede reunite într-un tom) contribuie și talentul literar al lui Eugen Simion, simțul lui psiho- logic și pregnanța stilului: „O diplomație fină însoțește această operație de devorare. Mai iu- tii eseistul își pregătește instrumentele, ca pett tru o intervenție chirurgicală dificilii, insistă asupra celebrității pacientului, notează cu vi- clenie aprecierile acordate de contemporani, le subliniază, le exagerează chiar, trezind in cili tor o Mnniaiâ, ca după ce ea va fi întărită, sa arunce asupra victimei toate tentaculele criticii, sngrumînd-o ca o rară artă". Metoda scepticu- lui Zarifopol-Arachne t Fac cronică literară: Valeriu Cristea (la Mihu Dragotnir, Șarpele fantastic) și Ocorge Munlcanu (la Eugen Simion. Proza lui Urni- nesaț). Remarcabil, prin sugestii, articolul lui Adrian Marino (TUe&Mfldrf văzut de G, Căli- nescu ). Semnează poezii: Tudor Afghezi, Nins Cassian. Cicerone Theodorescu (foarte fecund, cu concursul Gazetei literare), Euseblu Cămilă r si \ a sile Nieolescu, Majlenyi Erik ți fieorge- Radu Chirovici, și alți șapte tineri poeți. Strălucită adunare de Tudor Arghezi este o emoționanta parabola despre artist lai Ghcor- * «r1i-revi<1r 91 ghițâ, mamă, iu metru popular, e o elegie pro- fundă în pofida vioiciunii ritmului: „Dintre noi, un vini nebun / L-a furat pe omul bun. t De prisos orice evitare / S-a pierii ut în noaptea mare”. Rundă prin cetate de Al. Andrițoîu este o poezie cantabilă. Cicerone Theodorescu rimează cu dexteritate tot ce-i cade în mînă: despre cer. despre murmur, despre panteră și dropie, despre muguri, fire de iarba, despre frunzișuri, toamna. Din păcate, senzație de loc comun, de deja ou ; .foșnește mugur verde coroana unui nuc, / Din gotju-i singuratic adulmec iod ma- rin / Și deodată vîsle prin noapte mi te-aduc t Trezie ti visării, beție dc suspin" (Foșnete mu- gur verde). Este al treilea grupaj al lui Cice- rone Theodorescu în decurs de dteva săptămîni, in Gazeta literară. Eusebiu Cam ilar publica șapte poezii frumoase. Reproduceai pentru incontestabilele ei cali- tăți poezia Trandafiri: „La răsărit, în cring cînd am intrat, I Un rug în flăcări a zbucnit deodat' l Am amuțit t ,jo, iei, nu mă orbiți I" Erau doar trandafirii înfloriți". Vasile Nlcolescu publică sase poezii bune, ușor aforistice: „Pentru adevăr Ocdip a ucis himera Destinului, / smul^ndu-și semenii din ghearele ciumii; dar pentru adevăr a mai tre- buit să și smulgă și ochii / să stingă și soa- rele". (Tragism antic). Ochii este închinată lui Țuculescu. Foarte frumoase, deși simple instantanee, sînt poeziile Minei Cassian : Veverița, fn miș- care, Experiența : „Copacii sint legați cu veve- rițe. Potecile sînt legate cu vulpi. Munții sînt legați ca păsări. Pretutindeni panglici mișcătoare, sălbatice, pretutindeni acest dans. acest bal ! pretutindeni, natura în carne și oase t respirînd animal". Teofil Lianți și Damian Ureche semnează doua («iezii memorabile: Primăvara și, res- pectiv, Drum spre aria peticii, Prima e o cîn- tare bahică, o laudă a materiei, a germinației: „Semințele tresar cu miezii / Răpind pecețile genezii”. A doua are unele bune ecouri din Villon (le mettrs de seuf aupris de la fon- taine): „Zidesc culori, dur zidul stă să cadă / Lovind în ierni, mi-e milă de zăpadă t... Alo tem de foc, și focul e în mine". Laudă febrei dc Adrian Păunescu este o proză zgomotoasa in care temperamentul lui Adrian Păunescu nu e altceva decît... temperatură. Treceri de Ni- colae Velea e o schiță prea „subtilă" pentru a mai fi discutată. Smintirea jupiniței Rtixandra are tot ce-i trebuie spre a fi foarte frumoasă: lexic de epocă abundent, culoare, situații veri- ficate, tipuri tradiționale (Boer Hristea Belivacă, Duță, zugravul) — Originală e încercarea Iui Eugen Barbu de a se exersa într-o direcție nouă (nu și neprevăzută ; autorul Groapei are mare predilecție pentru pitoresc). Subiectul, am- bianța, vocabularul sînt atractive (pentru neo- fit) și Eugen Barbu nu se poale abține să nu citeze savant tot ce știe despre un lucru sau altul. Iată, de pildă, o erudită listă gastrono- mica : „ghiuden de țară; pastrama de Țari- grad; icre de cheful. saladă din „cea învă- luită" ; arghinare, praz și conopidă; miel stro- pit cit o armenească chilimbarie: urdă și cașcaval,■ vin de Tokai și mînătări i". Foarte savuros 1 Numerele acestea ale revistei prezentate sînt, in general, foarte bune. ȘERBAN TOARTA CARTEA STRĂINĂ Der Ruf-Eine deutwhe NachgrigszeitscEirift*) Orideciteori se vorbește de originile „Grupu- lui 47“ din K. F. fi., e amintită revista Der Ruj („Chemarea"). E vorba de o publicație apărută |ientru prima dală la 15 august 1946 șî care avea drept animatori doi scriitori, bine- cunoscuți azi în Europa : Alfred Andersch și Hans Werner Rîchter. Această revista (sus- pendată după 16 numere de către comandantul american de ocupație) reprezenta punctul de vedere nou al generației revenită din tranșee sau lagărele dc prizonieri. Litera ei tipărită ♦ ) Drnischfr ratchrnbttch t'cr/sig, MiinchcB. -31-1 p. milita pentru o Germanie orientată spre demo- crație, socialism, umanism, încadrată într-o Europă liberă. Pe ruinele încă proaspete se profila umbra cumplită a haosului economic, a derutei și a foametei. In revistă erau dezbă- tute, într-un spirit absolut nou, toate proble- mele politice, culturale sau economice ivite după momentul înFrîngerii Germaniei fasciste Tonul general se caracteriza prin speranța ivirii unei vieți mai bune. După suspendarea lui Der Ruf, Hans Werner Rîchter proiectă apariția unei alte reviste, exclusiv satirice, Der Skor- pion, care însă n-a putut să apară. Și pentru 92 ca tineretului nu-î mai râmînea o tribunii de )a care să-și exprime punctul de vedere, foștii redactori ai glorioasei reviste suspendate s-au întrunit în 1fM7 la Bandwandse, unde s-a ho- tarit ca participanti să-și citească manuscri- sele. în acea zi a luat ființa „Grupul 47” — o „asociație" literara, care avea să evolueze, după cum se știe, atît de spectaculos. J revistă germană postbelică” — așa se întitulează cartea — conține cele mai impor- tante articole apărute în paginile lui t)er Ruj. Cine vrea să studieze fața nouă a literaturii din Germania de vest trebuie să se oprească întii și întii la acest izvor altl de prețios, pus hi dispoziție de una dintre cele mai importante edituri de carte de buzunar din R.F.G. Konrad Weiss: „Gedichte***) După încetarea cutremurului expresionist (prin anii 1920—24), lirica germană a început, treptat, să-și caute drumuri noi, clasicismul devenind una dintre ispite. O anumită direcție iși căuta deci realizarea înlr-o poezie echilibrată . a structură, Oskar Loerke fiind umil dintre ei care va izbuti să se impună și să dea nou- lui drum —■ urmat, e, drept, de puțini — sem- nele caracteristice. In istoriile literare de dalii mai recenta, alături de Loerke și Rilke chiar, este așezat Konrad Weiss (I8H0—11'30). Acesta e considerat excelent artist al versului, un poet care a readus la lumina cuvîntul arhaic, dîn- du-i sensuri și nuanțe moderne. In acest caz, invocarea numelui lui Tudor Arghezi ini se pare deosebii de potrivită. Terenul din care Konrad Weiss își extrage materialul de con- ♦ Fr/tog. MOncbrr». MH» p. strucție (devenit nu o dată baroc în alcătuirea versului) este limba veche liturgică. O particu- laritate a sa ar mai fi jocul rimei, de înaltă inspirație. Spre deosebire de Loerke care iși caută figurile magice în natură. Konrad Weiss le găsește în religie. Ei este deseori asemuit cu poetul englez G. M. 1 lopkins. Editura Kesel și-a obișnuit cititorii germani cu excelente ediții critice complete ale poeților moderni dintre cete două războaie Else Lasker- Schiiler. Mombert, Dăubler. Karl Kraus ele.) la care se adaugă azi substanțialul volum al operei lui Konrad Weiss. Alcătuirea ediției (c-un aparat critic ce mi s-a părut excelent) apariția lut Friedhelm Kemp, binecunoscut eseist șî specialist in probleme de poezie ger- nrnnă și franceză, prrnE stoica •n siflt miniaturi critice WOSLAV KRLEZA IX ROMÂNEȘTE Adeseori ciad ye vorbea in prașa Hcwjrtrd IMeraM d«xprv betee riart ica unirpr^ald gl rv- pr^r^nraațU eJ cri mai de seu- uid, printrv ocFsda erau pn- menifl /o Toc de elnw yl mărfi scriitori iugoslavi eotu- ram Iv* Andrici șl Mlroatav KrlvÂa. fior ©perrlfr acărior doi mânjiri ai Jlleroturtl iuyt>- siauw erau cumstum, mai muie *au mai pwfinj de un ttumdr rearrfns d> cititori de la noi. mai m nTî de pecLai ijii in ma* ierte, prin inț^rmedlul unor limbi x'rrttine (indevrabl fran- cetaf, rn ifmp ce morile mate de cititori nu aveau posibili» raion sa ctrnoosed operele ■jra ndkwuv ale acestor doi fi (ani. AcRri neajuns a fost In bund măsură înlăturat de Edi* tura pentru UttnMurA uni* vervalA» care acum cltoa timp a lipii rit în traducere romd- nfasad capodopera Jui îvo Andricl - ramanid de mare prestigiu E un pod pe Urina, încununat cu premluJ NobeL $1» iaid acum. Ja un. scurt in- wm! de timp, aceeași atflturA presintd cititorilcir romdnf o culegere. bine âlcdiuhd, de scrieri alese d‘u vasta operă a Cui iWEruțtoV Krieia. Scriitor fecund y| multiJo- terai. a când operd se in tinde pe sura dc pagini de ineontcs- rabWd t'a/oara yt de frumusețe rardr Mirostav Krîeia esie au- rortd a peste patruzeci dc vo- lume ilpdrite plnd fn prezent fn decurs de peste u Jumătate 'te veac tir intensă ți neobo- sita aed ol ta re literară, Poet, ^omaneî^r. dramaturg. exPixt. publicist. ta lentul lut Krieța strdlucvyle In roate genurile. fu /•aia unei uprrc atft de vaste yf mu/rilaierafe, c greu *4 oîegf, sd traduci yi, in con- secință. Stt*l prcrtn|t pe șerif- ior cftltordor români care, re- pet» n-au avut pind acum po- sibilitatea sd*t eunoased fndeo- proaiN! operar Din acest punct de radere, socotim cd editura «4 tradttCdfOrul MJreo JivcovirJ a a rcuyir să Fnulngd En bund mdsurd greutății* care le-au stat In cale, prerendndu-ne in limba romdnd o cutagere me- rituoasă din opera marelui tăriilor iugoslav. Volumul apărut (pe care ac face plăcerea sdd conside- ram ca un început al tradu- cerii tul Krleia fa noi> reu- ieyuy, (n mare, sd Ofere cinic» -Hor fomdnt ceea ce este ca- racteristic. ceea ce constituie esența literaturii lu! Krlcia. nea ce a fost ți cont In ud sd fie Kricia : scriitor umanist șl realist. polemist cdusftc luptător Inverțuriat împotriva rdzbotutui imperial ișt, impo- • dea nedreptăților sociale, fd- rimicfri. necinstei, Toate Hcejs- rea rele* clar din cuteg-rrea pe wv o avem In fo|d. care, siMetnfales. țlnlnd seama dc i*rea fia atic dc vastd ți mutif- âterald a scriitorului, conține un nwmdr redus rfc luCrărt powsfirffe Hirotoniri rea lui xioiz Ticck. Doi domobmnk Marele meșter al tlcAlețLilor ți ■Irama Domnii Gtembay), dar, •n generat, stufleiente. pentru ?a cititorii români sd cunoască opera lui Kricla, Nu putem încheia aceste cCiirre tnscmndri /drd sd subit- alem nwrilui fraducdtorulul Mlrco Jh'couiri. AZ vorba dc radiicera, rare, cumpnratA cu originarul, este, dupri părerea noastră, ta un nil*?! dpmn de remarcat. Traducătorul a reu- nit sd ne ofere în limba ro* mdnd o carte, care, în pre- vinfa Umbli țf modului de a scria al scriitorului, este aproape de frumusețea origi- nalului. Traducdfond a gării cele mat fericita eore.vpon- denfc In Ifmba româna» pre- rentlndu-ne în traducere •'O- mdneased un Krieîa autentic în privința stilului marelui scrHfor iwpo discuție rmr-un restaurant). Portretele w derulează prin optica eroinei principale- Eroii, centrali sînt conduși dc un pensionar Io acesta acajfd. Aici liniile aparent ULvCrgOnte s® ștring (portretul iui Rd- leonu (pensionând) e excepțio- nal. fned o dciTd, Dreban sur- prinde prin ascuțimea ob-ser- rațiet jl prin gravitației pro- btemeter puse tu proze despre tnfclectuaîi ratafi fn oare sEni atîtea exemple strălucite. O < acuitate care na-i la indemina oricui urmărește reacțiile eroului, amestec de rafina- ment. de condor®, dc xenei- mentalitm orldinat și opaci- tate. Rdteonu este bloot culei- vlnd o religiofddtc jomîd în- tr-o manieM proprie. ODoinu- litatea mai con.etd și in. faptul că Rărea nu este un fnterlo- cutor rotubd, șoclnd prin bo- 'jdpa cunuștirtfelor, cunoștințe care Insă, tot rum dectară el, ii «poresc religioși ta tea. LTn fel de Eevanfism vplritual («a- tearm înșiră un număr imens dc sorturi de vinuri, de fapte de cultură, r lEcenftet In drept ș.fl., dar declară ferm cd crede In lependa biblică a nașterii lut Âdum șî în rituri creștine), de efendi eubtUd. dă portret ului o nebdnultă notă de pitoresc. fn ■marșul evcnimimtclor, Rdfădnu rămine, conștient, inert, pdstrindu-și tabieturile sate învechite. Indiferent da ce va aduce ulterior romanul, autorul ere- .onenzd portretul intetecrualu- m| rfc «tp vechi. ..inadapîat", in foezâlfxm. 51 o facă într-un mod cu rotut superior, C. IINGrREA.VC EXPOZIȚIA RETROSPECTIVA IERDINAN» GALLAS Din ț/rfja fnfdaodțowv a cCtfvt(Ml .Muzeului regional al Razia (ultd. Ana Marta Fod- JEpztV- npre aatițfacțla amato- rllar (ța artă, x-a rișrșcMjș FXpo- ifia retrospectiva a .j^ertlvr Iih Ferdlnand Gali», Desigur, rtu cxie O expoef- fle olarcuvriurătoare. jilult«- [uer4rl se afli in posesia enlArflcnariior parirmlarl. Tt>- iuri eef^ patruzeci ele sculpturi, gravuri, efc. ni-l prezlata fidel pr acest mare sculptor realist. Portretul lui Ferdinand GaHaz, tucnar eu mutei dra- gnșțe de pictorul srOnid Jstvdv, ne preilntd fața de ascet u ariișTuluf care a țratt fn societatea capfialist4 sl-axu- fertt in ea din cauza nepăsării ci fl a mfreriei. Oeiiif oirosljs trddL’aza un om care a udrus mulre fl a ftitu muie. SziJnpi Isivdn a lucrai portretul in ttofenrUrfe i$U. In an IE tnt-uneeofi al celui de al doilea ritrtioi mondial l-am vizitat de mai mu fie ori pe Ferțtinand Galice. Ji urmă- ream atent ceasuri fmrml, in Itmp ce degetele lut vioaie dd- deau via|4 lutului. Vorbea bucuros despre urisienia Iul Irdmlntatd, de luptd neîncetată. Ml-ant notat multe despre aaftlv convor- biri. Expozi|fa retrospecllua tml nctualtroaza însemnările. — La vfryta da douăzeci ți pairu de ani — (ml spunea xculplorul — am fost numit asistent ia Academia de Arta Frumoasa de la DudapesM, Aproape ea Imf venea s