orizont REVIST/X A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL Nina Cassian: Performanță, Locul se cedează bătrInilor și bolnavilor, Din cartea de citire . . , ....................... Sorin Titei: Nopțile lui Ștefan.......................................... Ion Vinea: Ton, Jetatură ................................................ Simion BOrbulescu: Al. A. Philippide la 65 de ani............ Veronica Porumbacu: Romanțe............................................... VasiJe Nicolescu: Profil de himeră, Podeni . . .................... . . Angliei Dumbrăveanu; Lingi, mare, Razcim, Ritmuri lunare. Poem răsăritean . Petre Stoica: Georg Traki, Dintr-o vară, Amintmdu-mi o vară . Andrei A. LHlin; Oțetea și studiul Renașterii Adrian Pdunescu; Iarnă de toamnă ......................................* llie Mddufa: Mirajul florilor, Scobarul, Meditație la floarea de prun . Cri^u Dascdlu: Construcție cu metal ți păsări pentru poet, Cin tecul vinătorului de zimbri. Final de carnaval ............................................. Mircea Vaida: Sub gene negre, Sărutul ............ Traian Dorgoșan: Mereu spre alte Ceruri, Ca să te pol ajunga ..... Horia Guta; Lupta. Frumoasa............................................... Jiva Popovicl: Creație, in românește de Damian Ureche ....... fon Cdddreanu: Nopțile la Bicaz, Și tot te mai cred. Și încă.............. Orimtiri Ștefan Augustin Doinaș: Cronică lirică iu tinerii poeți italieni ...... Nina Cionca: Jurnalele lui Franz Kafka..................-................. Danie : Infernul, Clntul XXVI, in românește de Eta Boicriu; Rime, LXVIII, In ro- mâneșle de Ștefan Augustin Doinaș; Tanto Gentile, In românește de Nina Cionca............................................... Cronica hterarJ Nicoiae Ciobanii: Eminescu, prozatorul, intr-un studiu critic..........• Șerbar Foar/d: Moment Perpessicius . . ♦ . ." 'A.. Jucri* Liezafd documenfc Octavmn Meteor Centenarul revistei .Familia" Ion liiescu: Probleme de estetică la revista „Familia*..............- Gr. Popifi: Ginduri la expoziția de documente istorice ................... Arti Micite) Marian : Trei intilniri cu Jean Louis Barrault ........ CSrtlrrUjtr Nicoiae Țirioi: Mircea Șerbăncscu : „Pagini pentru ochii limpezi" , . . . • Troian Liviu Biraescu: loan Oarctaut „Opinii despre poezie* ....•• Olimpia Ternovici: „Proză umoristică română* .......... Haralambie Țugui: Vasile Zamfir: „Sufletul copacilor*.... Aure/ Buteanu Ion liiescu: „Eminescu in Banat* ......... Ș. F.: „Ramuri* ............................................. . , . ’ C. Ungureanu: „Ateneu" ................................................. Cartea rtr&'jiâ A/exandra indrieș: Henri Pieron : „Vocabulaire de la psychologie* . ... ' Clio Mânescu si V. Șerban: Un interesant volum de studii literare . Petre Stoica: Deutsche Lyrik der Gcgenwarl, Hans Magnus Enzensberger: .Co- dichte* ....... .................................. . ................... Armaturi Petru Sietca: Dante și controversa Paul Valâry—T. S. Eiiot............ Mircea Șerbănescu: Omagiu lui Ruinei Albert .......... J, B.: Fiorica Jebeleanu-Cordescu ..................................... C. Ungureqnu: Lui Lucian Blaga I. Datcu: Un folclorist ................................................ C. U.: Monolog in Babilon Șerban Foarjd: Dialog apocrif, să zicem......................... D. G.r In Memoriam ........... ...... P E R F O R M A N T  M întrecut un transatlantic cu o barcă. Și a citii o carte, peste prăpastie aplecat. Apoi a sării pe străzi, cu un ciorap legat de celălalt. Și a trecut prin geam iară să-l spargă. A spus numărul exact al nervilor pisicii. A dcșurubat un munte. A lins polen compact din suave calicii, devenind galben dinadins. A-nghesuii un covor într-un tub ioarte mie. Iar ca se-ndrăgosti de el. Atunci. mlinile lui crescură peste măsură de lungi și nu mat putu face nimic. LOCUL SE CEDEAZĂ BĂTRÎNILOR $1 BOLNAVILOR VdMforea in picioare și, totuși, nimeni nu i-a cedat locul deși era cu cel puțin o mie de ani mai bâtrln decît toii. deși purta semnele vizibile a cel puțin trei grave beteșuguri: • Orgoliul. Singurătatea și Aria. NIm Cauiui: 3 P«rfoin»«npi DIN CARTEA DE CITIRE Mărul are frunte mare. Dacă muști o pară, nu se mai repară. Lacrima Începe in inima unei cepe. Intr-o piersică am găsit un slmbure chinuit. NINA CASSIAN 4 Nia* CaMian: Din carte* de citire NOPȚILE LUI ȘTEFAN Ștefan. eroul romanului (titlu provizoriu „Reîntoarcerea ptuibiUF h recent predat editurii. if rțgdtem tu ortlgț fl ea om Ia rnomegluJ în cure^ întorci nd spatele slnțurĂrAtii, Iți descoperă adevi'aielc rtiufit crea- toarc, Drumul pe care Ștefan II parcurge spre adevărata ta eseniă umană spre afecțiune, — pentru (rarele mai «te da «re se leagă puternic Intr-un moment critic, cruciat pentru el — spre puritate ți inocentă, dori 4) fie o pled orie împotriva singurătății ți a coșmarurilor pe care ea le genereasi. SORIN TJTEL ...Uneori, imaginația mea se transformă în ochiul unui obiectiv cinematografic și în cazul aceasta dacă încerc să descriu acele nopți ale lui Ștefan nu pot, bineînțeles, să rețin decit detalii exterioare: cămașa aruncată cu neglijență pe un scaun, pantalonii aranjați în schimb cu multă grijă, lucruri care nu au. la urma urmei, nici o legătură cu temperatura unor astfel de nopți. Ar fi cel mult semnificativă acea imagine din prim plan care-mi rămine mereu in minte: fața lui Ștefan brăzdată de lumina strecurată printre jaluzelele trase, ochii lui încer- cănați de nesomn. ... Ștefan avea atunci nouăsprezece ani și acum, stînd culcat în pat, își aduce aminte perfect de felul în care arăta în vremea aceea, de aspectul lui exterior, căruia ii dădea multă atenție, in timp ce se piep- tăna în oglinzile cam murdare din spălătorul căminului studențesc : părul tuns ca boxerii și o gură prea feminină, pentru părul și umerii lui. pan- talonii foarte strimți și imbicsiți de ulei și unghii nu tocmai curate. ..S-ar putea numi și Frate și soră" li explicase Ștefan lui Tobias. Asis- tentul era însă agasant: ..De ce Frate șl soră 1" întrebase el. Și din nou răspunsul: ..Așa vreau eu." ..Trebuie totuși să ai o explicație" se înfuriase pină la urmă Tobias. .Uite că nu' am nici o explicație", spusese Ștefan, dornic să încheie discuția. Totuși se împrieteniseră. Tobias îl invita uneori în camera lui — avea o cameră tot în căminul lor. împreună cu un asistent de la științele sociale — ascultau radio, jucau cărți sau răsfoiau albume. într-o scară de primăvară. într-un moment de entuziasm. Ștefan îi explică semnificația tabloului : „Frate șl soră — explică el — sau Trezirea din vis. e același lucru. El e cheia întregului tablou. Are ochii deschiși, genunchii apropiați de gură, care tremură de parcă ar fi plins. In fond, e o gură obosită de somn. E vorba de vîrsta în care ...' Sorin Titelr Nopții* lai Ștefan 5 Continuă cu explicațiile, înfierbîntat. aproape căzut în extaz, așa cum Tobias nu-l văzuse niciodată ,., Ștefan era student în anul trei, se pregătea pentru examenul de materialism dialectic, cînd Tobias, foarte agitat îl conduse acasă pentru ca împreună să selecționeze lucră* iile cu care acesta avea de gînd să se prezinte la expoziția cadrelor didactice. îi întovărășea un alt coleg. Șăndroiu. un oltean din Craiova. Atelierul era plin de lucrări deja înrămate și Șăndroiu. spirit entuziast, le lăudă pc toate. Ștefan tăcu tot timpul: ■— Ce părere ai. îl întrebă pînă la urmă Tobias. — Nu-mi place nici una. mărturisi Ștefan. — Nu mi-ai spus nici o dată că sint proaste, îi reproșă Tobias. — Nu știm Să pictăm, nici dumneata, nici eu. Nimeni din școala asta habar n-are de pictură,.. Peste cinci ani tot ce facem astăzi va fi aruncat la coș, *. — Să așteptăm atunci să treacă cinci ani ? întrebă cu ironie Tobias. — Fiecare se mulțumește — își continuă ideea Ștefan — să-și deschidă o expoziție personală, in speranța că vreo instituție se-ndură de el șî-i cumpără tablourile. Ori cu vreau să pictez pentru oameni, nu pentru instituții. Cum ar arăta picturile astea festive într-o casă în care locuiesc oameni ? Astfel se debarasase, Ștefan de Tobias, iar în nopțile Iui de nesomn, rememorînd eșecul acelei prietenii. Ștefan se învinuia cu asprime. „Oamenii mă lăsau atunci indiferenți, își spunea el. Nu-i iubeam, le priveam doar tablourile". Da. în aceste nopți de început de iarnă, Ștefan rememora toți acei ani, din care reținuse insă prea puține lucruri, incit adeseori se îndoia dacă el îi trăise cu adevărat, nici o trăsătură umană care să se contureze cu precizie, nici un umăr de prieten, nici un braț de femeie. Doar patul improvizat în care dormise cîteva luni la rînd cu Ioana, sau femeia aceea la care stătuse în gazdă in anul patru de facul- tate. o femeie trecută de patruzeci de ani. cu care trăise un timp, accep- tînd-o cu indiferență. Soțul femeii era la închisoare și ea primea de la el în fiecare slmbătS lungi scrisori drăgăstoase, și el își amintea Inelul gros Cu monogramă pc care femeia i-1 făcuse cadou, scenele ei dc gelozie și tablourile înfiorătoare care alirnau pe pereți pretutindeni, țigănci languroase și cu sinii expuși, cadine înconjurate de îngerași durdulii, cu felinare ,., Nopțile sînt prea lungi pentru amintirile acestea confuze, foștii colegi pe care-i uitase aproape cu desăvîrșire. rețin înd de La unul culoa- rea fularului pe care-l purta, de la altul expresiile uzuale sau felul in care-și făcea nodul la cravată, reținînd frinturi de discuții sau frag- mente de surîsuri. ÎI despărțeau, spre dimineață, de aceste nopți, granițe de netrecul. glasurile copiilor din apartamentul vecin. înaintea acestor glasuri erau insă pașii mamei, ei intrau desculți în bucătărie, apoi zgomotul mono- ton al aragazului, și cel blînd al mîinilor mamei care se șterge de un prosop și. în sfîrșit. glasul primului copil: „Mamă, ne-am sculat.. 6 Sorin Titel: Nop|ile lui Ștefan Glasul celui de-al doilea copil: ..Mamă, dă-mi ciorapi curați.” Glasul mamei: ..Caută-i singur in toaletă și ți-i ia, vezi să nu fie rupți..." Glasul copilului: „Nu-i găsesc,' mamă. Mamă, Dinu nu mă lasă în pace, mă trage dc pijama.” Glasul primului copil : „Nu-i adevărat, mamă, el mi-a pus piedică. Adi a strănutat... spune-i...” ... Dincolo, în stradă, era deci orașul, pregătindu-se pentru noapte, intrînd In ea cu o anumită indiferență monotonă; existind pină la ceasuri tîrzii. dar nu pentru cei care se iubeau cu obloanele trase, nici pentru cei foarte tineri, singuri în paturile lor de liceeni, fără altă atingere decît cea a cearceafurilor încropite. El, orașul, exista doar pentru cei din gări, sau pentru cei din restaurante. Pentru studenții întîrziați in bibliotecile publice. El exista ușor transformat, cu străzile aplecate într-o parte pentru îndrăgostiții care rețin cu incăpățtnare fiecare arbore pe lingă care trec, fiecare stație de tramvai in care se opresc, lăslnd în schimb să treacă cu indiferență pe lîngă ei tram- vaiele luminate, zdrăngănitoarele cutii de metal. Noaptea. Ștefan rămîne deci singur, retinînd din acest oraș cel mult acea mică fereastră aprinsă în blocul de peste drum, lumina ei care se strecoară, printre perdelele trase la el în odaie ; alteori, orașul exista pentru el doar prin scirțîitul porții de la intrarea în bloc, poartă care era neunsă și anunța in felul acosta, cu insistență. întoarcerea fiecărui locatar intirziat. Mai erau și mașinile detașate și indife- rente la această noapte a orașului, ceea ce îl determina pe Ștefan să se gîndească la ele aproape cu afecțiune. Le urmărea cu gindul și. și le închipuia străbatînd străzi periferice, anticipind clipa in care luminile orașului li se răsfring pentru ultima oară în parbriz. Apoi orașul e lăsat în urmă, in față e doar drumul des- coperit cu indiferență de faruri și, desigur, copacii, (coroana lor aeriană, trunchiul care e in întuneric, dincolo de lumină, mereu tăiați în două de această lumină care își refuză oboseala, răsturnați la marginea șan- țurilor). Ștefan participă la acest drum prin noapte, știind că fața șoferului e ascunsă de Întuneric îneît el nu poate s-o vadă, dar cînd șoferul se desparte de bună voie, dindu-i de înțeles lui Ștefan acest lucru, de această noapte pe care o străbate, el, Ștefan, nu poate decît să fie de acord întru totul cu șoferul, pentru că acolo in camera lui. el se desparte de aceeași noapte mohorită de început de iarnă, cu aceeași indiferență ușor trucată, impusă de o conștiință care rămîne in per- manență trează. E gata să facă o călătorie prin noapte fără s-o vadă. Și această călătorie e fără îndoială utilă amintirilor care se substituie de bună voie realității nopții.,. ...— Crezi că ninge ? II întreabă șeful de grupă. — Nu știu, spune Ștefan. S-ar putea să se facă vreme frumoasă. (Dormitorul, paturile în neorinduială. o dimineață de duminică prin urmare, cu paturi în neorinduială. mai e și mirosul păturilor îmbibate de praf, glasurile femeilor de servici care schimbă rufăria murdară,..) — Ți-ai uitat aseară ciorapii in spălător pe calorifer. — Cel puțin duminica ar trebui să-ți schimbi cămașa. — Care merge jos să facă o baie. — Nu te cred, spune șeful de grupă. Sori» Tllel: Nopțile lui Șltf*n — Ce nu crezi ? întreabă Ștefan în timp ce-și lustruiește pantofii cu pătura. — Că te doare fierea. Asta-i boală de femei. — Poate că sint un androgin ... Tipul ideal după părerea anticilor. — Ar trebui să mergi la doctor, se îngrijorează brusc colegul. Să te tratezi dacă ești într-adevăr bolnav. Poți primi un... — Dacă mor. ții un discurs. îl Întrerupe Ștefan. Din partea grupei 325 A. Nu cumva să vorbești insă mai mult de un sfert de oră. Ar începe toți să caște. — De ce? întreabă șeful de grupă care este întotdeauna foarte curios. — Și-ar închipui că sint la o ședință. Sint gata imbrăcați. pleacă la un matineu șî colegul îi spune : — Dacă mori, s-ar putea să piardă țara un mare pictor. — Nu cred, e de părere Ștefan. Colegul se ambalează, devine patetic. — Intr-un fel. fiecare dintre noi a semnat o poliță în alb. — Crezi ? întreabă foarte mirat Ștefan. — în tot cazul cînd ai dat examen la... (Erau vorbe sincere, sau poate doar acel demagogism in spatele căruia unii își ascundeau cu grijă visele mici, adevărata lor personalitate, preferind să-și construiască una falsă, care aducea de exemplu cu a cufărul erou de roman prost, sau dîntr-un film văzut in anii de școală, la un matineu organizat pentru elevi.) Nu, Ștefan nu era in stare să deosebească avinturile sincere de demagogie, le confunda între ele și poate de aceea rămînea mereu in gardă. Uneori, totuși, idealurile acestor tineri abia ieșiți din adoles- cență îl emoționau profund, erau doar de aceeași virstă cu el și el era conștient că toate aceste idealuri ii făceau superiori lui. El se gindea atunci cu dragoste la ei. cu o dragoste fierbinte, pătimașă, acestea intimlindu-se mai ales in zilele de simbătă. cind rămînea singur în dormitor, refuzîndu-și din indolență bucuria celorlalți dc a îmbrăca o cămașă curată pentru cineva, de a pune o cravată nouă a cărui nod este impecabil.., Se simțea părăsit atunci la fel ca lucrurile lăsate dc colegi in neorinduială: cutiile cu cremă de ghete, periile de haine, pantalonii stropiți de noroi, cărțile de la bibliotecă niciodată citite pînă la capăt. Erau singurele clipe în care Ștefan devenea patetic începea să vorbească cu ei: «Cind pictezi un măr — le spunea — sau chiar coapsa unei femei, totul e să ai ceva de spus, de mărturisit o mare dragoste sau o mare ură. Ori eu nu iubesc și nu urăsc pe nimeni. Sînt foarte singur*. — Plec din București, ii spuse Intr-o seară Ștefan lui Lazăr. — Unde pleci ? il întrebă Lazăr. — Am un unchi director de școală. Are un post vacant la desen. Predau desenul, sînt doar de specialitate. — De ce nu te reîntorc! la Institut? — Nu mă reîntorc. ... Ștefan își reamintește mai ales pe inginerul Poenaru. Acesta avea o logodnică studentă la științe naturale și stringea bani pentru 8 Sorin Titel: Nobile lai Ștefan mașină, era un bărbat care purta niște cămăși cu guler foarte lat, iar pantofii cu găuri mari în talpă, incit se plingea tot timpul că se udă la picioare. — De ce nu-ți cumperi alți pantofi, îl întrebase Ștefan. — Fac economii pentru mașină, frate, îl lămurea inginerul. La anul ai să mă vezi cu un Fiat 1100. îmi iau un Fiat și nu mai am treabă cu nimeni. Slmbătă seara la logodnică se organizau jururi și Ștefan era întot- deauna prezent. Logodnica avea un radio cu picap, citeva discuri mexi- cane. și foarte multe discuri cu Nițescu. pentru care ea avea o pasiune deosebită. Veneau mai multe fete, tinere învățătoare care făceau naveta, aveau niște rochii albastre sau roz. din naylon, transparente, iar dede- subt jupoane, din satin, scrobite și înfoiate, Umblau cu o eleganță puțin cam speriată, pe pantofii lor cu tocuri înalte. Sandviciurîle erau insă întotdeauna prea multe, sandviciuri cu unt amestecat cu pastă de pește, cu cirnati. cu muștar, sau cu generoase bucăți de șuncă fiartă. în așa fel încit Ștefan, gindindu-se la acea perioadă din viata sa, reținea in primul rind uluitoarea abundență a sandviciurilor, risi- pite pe tăvile cu îngerași durdulii, răspindite peste tot. pe mese, pe scaune, sau chiar pe jos. Incit uneori din greșeală tocul ascuțit al unui pantof feminin se înfigea cu cruzime în el, dind naștere la țipete speriate, și rușinate. Bucurii provinciale, pahare cu țuică, răsturnate pe rochiile roz care sc fleșcăiau. sini bine strtnși în sutien, mîngiiați în timpul dansului prin rochia de naylon aspră, neplăcută la pipăit, un amestec confuz de rochii deci, și de sandviciuri și discuri sparte din gre- șală, de sticlo cu vermuth ascunse in bucătărie după sobă, iată tot ce reținea Ștefan rememorind acea perioadă din viata sa. Scene absurde: ..Unde-i acoperișul î", ..Ce ai tu cu acoperișul?”. ..Vreau să ies pe aco- periș". „Liniștește-te, că se scoală ai mei și miine am scandal cu ei". ...Era sîmbătă scara, majoritatea își justificau aceste petreceri de slmbătă, obținind în cursul săptăminii, unele succese, sau poate chiar o simplă laudă a unui inspector oarecare, iși justificau aceste chefuri dc sfirșit de săptămină. singur Ștefan nu avea cum să ie justifice. Venea sîmbătă fără ca el să aibe de sărbătorit vreo bucurie firavă. Se întorcea spre dimineață acasă, singur, sau cu una din fetele in rochie roz sau albastră, se descălțați amindoi pe coridor ca să nu facă zgomot, cimentul era rece, simțeau cum sînt cuprinși amindoi de frig, se dezbrăcau grăbiți și se furișau în pat. Spre zori, fata pleca, o auzea lipăind desculță pe cimentul inghețat, închizînd ușa cu pru- dență în urma ei. Se scula, făcea in grabă focul fără să se îmbrace, dirdlind de frig și sc strecura din nou în pat pînă cind în cameră se făcea mai cald. Dădea drumul la radio, asculta buletinul de știri, situația atmosferică și revista presei. Apoi căuta muzică ușoară pe unde scurte, o voce îndepărtată de femeie șoptea cuvinte calde de dragoste și el se lăsa în voia tristeții. Trăgea plapoma peste cap și-i venea să plingă. Era duminică, se auzeau clopotele la biserică, prin geam creștea ziua de iarnă. înghețată și neprietenoasă. Lua o carte și incepea să citească, îl cuprindea somnul și adormea cu cartea In mină. Se trezea aproape de prinz. focul cinta vesel in sobă, in cameră era cald, era mai plăcut Sorin Titei: Nopțile Iul Ștefan 9 și mai prietenos, i se făcea foame dar îi era totuși lene să se scoale. Gazda bătea la ușă și-l întreba: „V-ați sculat, domnule profesor?" — „Nu, sînt încă în pat, spunea Ștefan." — Pot să intru ? întreabă gazda." — „Desigur, puteți să intrați. aproba el foarte amabil.* — „Scuzați-mă că vă derajez, dar trebuie să-mi iau o rochie din șifonier. Știți, e dumi- nică* îl spunea gazda. — „Mergeți la biserică, doamnă ? o întreba el." — Da, spunea gazda. Libertatea cultului e admisă*. — „Credeți în dumenezeu ?' o întreba Ștefan. — „Cum să nu cred ? se revolta ea. — „Eu nu cred, spunea Ștefan. Mi-am pierdut credința de mic. se văicărea el. — „Așa-i tineretul de azi, spunea femeia și ofta. Apoi ieșea, legănîndu-și șoldurile abundente. După plecarea ei, în odaie stăruia mult timp un miros greu de transpirație. „La biserică se duce, dar de spălat nu se spală*. își spunea revoltat Ștefan. ...Surîsul femeilor de la acel revelion, un surîs lipsit de acea notă de improvizație pe care surîsul unei femei trebuie neapărat să-I aibe ca să-ți placă, un surîs pe care in tot cazul nu-1 vrei etern și care, în clipa următoare, ar putea foarte ușor dispare; ele însă aveau un surîs stabil, un surîs lipsit de neprezăzut. un zîmbet gîndit de dinainte, ca o răsplată probabil ce și-o ofereau pentru toate necazurile și sîcîie- lile îndurate de la soți sau șefi în anul care s-a scurs. Era un surîs armonizat perfect cu ghirlandele de hîrtie creponată, atîrnate cu multă grijă deasupra cancelariei, cu rochiile profesoarelor, cu prăjiturile cu cremă, și cu etichetele de pe masă așezate de premianți în dreptul fiecărei farfurii. — E un pom de crăciun frumos, spune Ștefan. — Vrei să spui un pom de iarnă. îl corectează directoarea. — Exact. — Totul e să nu dispară păpușa. — Care păpușa» — Păpușa inspectorului șef. E adusă din Franța de Dragutoiu. mi-a adus-o mie. dar eu n-am copii, așa că n-am ce face cu ea. l-o dăruiesc tovarășului inspector șef El are copii. — Mulți ? întreabă Ștefan. — Trei, precizează directoarea. — O păpușă tot nu le ajunge la toți trei. își dă cu părerea Ștefan. Ce poveste stupidă. își spune Ștefan și-i vine să ridă cu gura pină la urechi. O întreagă noapte de revelion păzind păpușa inspec- torului șef. pină la urmă se cam pilise și uitase complect de păpușă, așa că, păpușa dispăru ... Noaptea aceea și gravitatea și solemnitatea tutror celor așezați în jurul mesei și el care se întreabă : Oare sînt fericiți ? Majo- ritatea erau oameni trecuți de patruzeci de ani și Ștefan ar fi voit să știe dacă sînt mulțumiți, dacă și-au realizat toate visurile. Așa cum stau și mănincă, gesturile lor au ceva din gravitatea cu care deschid cataloagele la începutul orelor: „Să iasă la răspuns..." Majoritatea dintre ei au trecut prin război, au suferit, trăiesc în prezent o viață liniștită, au o existență asigurată, dar sînt oare fericiți? în noaptea aceea. Ștefan regăsi pentru cîteva ore ceva din vechea lui dorință de a pătrunde în sufletul oamenilor, de a descifra misterioasa lor existență. — O mai fi rămas ceva î întrebă el. 10 Sorin Tilel: Nop|ik Iul Ștefan — Băutură î se miră profesorul de chimie. Nu s-a consumat nici un sfert. E cam prost vinul. Adevărată poșircă. — Nu e vorba de băutură, spuse Ștefan. Nu era încă suficient de băut ca să fie dispus să facă confesii. așa că rămase singur intr-un colt al cancelariei; după o jumătate de ceas, reveni la profesorul de chimie și ii explică sensul întrebării, arătindu-i că atunci cind a întrebat dacă a mai rămas ceva, el nu s-a referit la băutură, ci la cu totul altceva, la idealurile și visele lui. sau cum vrei să le spui, apoi dansă toată noaptea, cu o profesoară tinără care era în anul doi la fără frecventă, spre dimineață se reîntoase acasă odată cu elevii care se reîntorceau și ei de la revelionul lor. se întorceau ținindu-se de mină, îl salutau respectuos și Ștefan ar fi vrut ca ei să-l iubească, să-î zîm- bească cu dragoste, nu cu respectul acela rece și indiferent, jigni- torul respect ai elevului fată de profesor. ... „La începutul trimestrului doi. unchiul meu. care între timp fusese numit inspector la secția invățămînt, a fost înlocuit cu un altul și printre acuzațiile care i s-au adus, a fost și ceea ce inspectorul șef numea ..nepotism*'. Fiind și eu un rezultat al nepotismului, m-am trezit de la școala medic unde predam desenul, profesor de limba rusă la o școală cu ciclu doi într-un sat din împrejurimi. Făceam naveta, și la ședințele trimestriale eram aspru criticat. Luam întotdeauna auto- buzul din dreptul băncii, dimineața de iarnă ora colorată într-un albastru de cerneală suporfină. lingă oraș era un mic centru industrial, o fabrică de cherestea, și muncitorii care așteptau autobuzul, vorbeau despre meciurile de fotbal ale echipei locale; chipurile lor mi se relevau brusc la lumina inconsistență a țigărilor mărășești. în buzunar aveau ujina pentru prînz. și eu mă gîndeam la ei, cu o oarecare invidie pentru că aveau o anumită consistență care mie îmi lipsea; șoferul oprea întotdeauna la marginea orașului, unde o femeie frumoasă îi ieșea cu mincare. un pachet întotdeauna înfășurat într-un șervet alb; eu mă bucuram că el arc o femeie care se gîndeșle la el. Mun- citorii coborau toți la Balta Surată, eu rămîneam singur in autobuz, cu șoferul și taxatoarea, care avea o haină de piele, vopsită în albastru și care xorbea despre filmele mexicane cu un entuziasm care mă emoționa. Coboram din autobuz, aerul era rece și neprietenos în dimi- neața de iarnă, autobuzul oprea in dreptul sfatului popular, paznicul de noapte mă saluta cu multă condescendență, mă întreba întotdeauna dacă nu am cumva rătăcită o țigare, iar eu îi răspundeam că nu fumez. — „lertați-mă, tovarășe profesor, mereu uit, se scuza el. Ce ziceți dc dimineața asta, cam cîte grade credeți că ar fi sub zero" adăuga întotdeauna și scuipa cu o' dexteritate uluitoare în zăpada albă. Știam că vroia o cifră foarte exactă și răspundeam că ar putea să fie zece grade sub zero, și el mă întreba dacă asta e mult, eu îi răs- pundeam că e foarte mult, el se bucura teribil, felicitîndu-se în gind. că a rezistat Ia zece grade sub zero, făcîndu-și din asta, probabil, un certificat de eroism, rezistase doar o noapte întreagă la zece grade sub zero!... Aș vrea să vorbesc despre zăpadă care era pretutindeni în jurul meu. o prezență însă care nu-mi era niciodată străină și nu știu de ce imensitatea ci îmi dădea impresia unui bun pierdut și la care Sorin Titel; Nopțile liii Șlefui II încerc zadarnic să mă reîntorc, conștiient că îmi lipsește o anumită disciplină a efortului ; mă aplecam și mina mea mingîia inutil zăpada și eram uluit de sensibilitatea ei extremă in fața culorii, o sensibili- tate de virtuos aproape. Eram uimit de felul în care absorbea albastul, sau de modalitatea cu care transfigura roșul însingerat al dimineții. Mă gîndeam că zăpada are ceva din nebunia lui Van Gogh în fața culorii. Apoi era școala, cancelaria care mirosea a teze corectate în pripă și singurătatea și oboseala mea în sala profesorilor, eu care nu eram decit un surogat de profesor, și toate zgomotele care pătrun- deau prin ușa camumfiată cu un dulap oribil, deasupra căruia zăcea o vioară cu coardele rupte, dulap și ușă care mă despărțea de fericirea directorului. Eu, care îl auzeam căscind, ezitind să se scoale. îl auzeam spălindu-se, alungind cu indolență somnul, trăglndu-și pantalonii care îi erau întotdeauna pătați cu ulei — suferea de stomac, avea ulcer, și nu consuma decit mîncăruri gătite cu ulei — apoi auzeam copilul respirînd calm prin somn îl auzeam pe director plescăind fericit din limbă și atunci știam că la cooperativa din sat venise salam de Sibiu, apoi ațipeam deasupra cataloagelor severe, deasupra notelor de zece și de cinci... mirosul inecăcios al hîrtiei, mă trezea insă, vărsăm din greșală sticla de cerneală deasupra tezelor de științe naturale. Mă trezeam, căscam. lingă sobă era un elev din clasa Vl-a care făcea focul, stătea chircit in fața sobei, sufla in foc, dar focul refuza să se aprindă, el mă auzea căscind, se ridica repede și se întorcea stingaci și timid spre mine. După ce mă saluta, intra cu mine in vorbă, bucu- rîndu-se de privilegiul care i se oferea ca un schimb la efortul depus in fața focului. Mă întreabă dacă am venit și eu ii răspundeam că am venit. Atunci el mă intreba dacă nu cumva trenul a avut înlirziere. iar eu ii răspubdeam că nu, nu a intîrziat decit citeva secunde. EI voia să știe, dacă nu cumva mi-a fost frig în tren, pentru că în toamna trecută cînd a fost el la București, la un frate mai mare care făcea armata acolo, era să înghețe de frig, li spuneam că in tren e o căldură teribilă. „Costumul ăsta de tergal l-ați cumpărat acuma ? mă întreabă el.* Nu, il am mai de mult „îi răspundeam." E ca nou. pe cuvînlul meu*. își dădea el cu părerea. „Da, e un tergal bun, con- firmam eu," Italian? mă intreba el. Dădeam din umeri și-i răspundeam că nu știu dacă e italian. Apoi a venit primăvara, streșinile curgeau, copiii se jucau prin curte, sau asistau sprijiniți de zidurile școlii la exercițiile mele pe bicicletă. Învățam să umblu pe bicicletă, și ei mă încurajau cu generozitate scandind în cor. ..Foarte bine, tovarășe profesor. Ați mai progresat tovarășe profesor*. Sau stăteam pe bancă in curtea școlii, soarele mă mingîia cu căldura razelor lui, și erau clipe în care deveneam indiferent la tot ce era înafara soarelui, erau clipe în care trăiam doar pentru căldură pe care mi-o dăruia el. Apoi elevul acela care se oprește in fața mea și imi vorbește cu sfială de peștele luî, își scoate pălăria și in fundul pălăriei se zbate încă viu peștele prins, „Vă place peștele, tovarășe profesor?" „îmi place, îi răspund eu." Mă gîndesc atunci la uluitoarele resurse de afecțiune care zac în om și întreaga lume în astfel de clipe mi se pare alcătuită numai din dragoste și bunătate, iar eu sint o insulă singuratică în 12 Scria TltcI t Nopțile Ștefan mijlocul unor tumultuoase torente de afecțiune omenească. Seara aștept pe peronul hălții trenul care să mă ducă Înapoi in oraș. In camera pe pereții căreia sint foarte multe fotografii. în mica gară, la lumina chioară a becurilor, sînt cu o fată, o țin de mină și ea e foarte emoționată și mă întreabă privindu-și vlrfurile pantofilor: „Obiș- nuiți să vă doară capul î" — ..Nu. ii răspund eu. Dar de ce mă între- bați?’ „— Știți, îmi spune ea, eu lucrez la o fabrică de medicamente. Aș fi putut să vă servesc cu aspirine.'1 în tren sint al patrulea la jocul de cărți, ceilalți în timp ce joacă vorbesc despre pensionarii lui Frantz Josef, îi întreb cine sint pensionarii lui Frantz Josef, pentru că eu n-am auzit niciodată vorbindu-se despre ei. unul dintre muncitori îmi spune că el i-a întilnit în tinerețea lui, el era ucenic pe-atunci, abia îi dăduseră mustățile, iar pensionarii lui Frantz Josef stăteau și se încălzeau la soare in fața primăriei. Erau șase bătrîni mari și bărboși iar el era împreună cu maistrul care lucra și l-a întrebat pe maistrul cine sint bătrinii aceia și atunci maistrul i-a explicat că aceștia erau pensionarii lui Frantz Josef. Muncitorii noștri nu arătau așa, povestea omul, aveau fața suptă, erau îmbătrîniți Înainte de vreme, dar bătrinii ăia care se încălzeau la soare erau altfel, ei erau pensionarii lui Frantz Josef. Unul dintre muncitori era de părere insă că toate acestea sînt povești născocite, că, la urma urmei, el nu crede c-ar fi existat pensionarii ăștia. „Stăteau pe scaune, pe niște scaune de paie, și beau limonadă cu paiul", îi dădea atunci amănunte cunoscute celălalt, ... Acasă, mă primeau fotografiile de pe pereți. în odaie erau foarte multe fotografii, ele aparțineau unor oameni pe care nu-i văzusem niciodată, toți zîmbeau cu bunăvoință spre mine, puțin poate conven- țional, dar cu bunăvoință, și. la urma urmei, eu le mulțumeam pentru zîmbctele lor nesfîrșite ca veșnicia, cum eram dispus să mulțumesc tuturor femeilor și bărbaților care își exersau vocea pe toate lungimile de undă, arii din opere, și cintece populare, valsuri și bosanova, glasuri omenești care pătrundeau în camera mea singuratică, nu instrumentele reci și stereotipe. nu pot suferi instrumentele, pianul, chitara, vioara, ci vocile minunate ale tenorilor, gravele timbruri de alto, mingîietoa- rele supra soprane. Adoram aceste glasuri, prieteni necunoscuți, care pătrundeau in nopțile mele. Intr-o noapte, dumnezeu, căruia gazda mea se pare că-i semnase mai multe polițe în alb, binevoi s-o cheme la el. Probabil că raiul pe care și-l închipuia ea, un fel de stadion imens, cu biserici multe și cu popi nu tocmai curați, popi care psalmodiau la nesfîrșit cîntece, care te ajută să cobori intr-o stare de somnolență dulce, era dispus să-i dea bilet de liberă trecere. Cind m-am reîntors seara acasă de la servici. femeile care plîngeau la căpătîiul ei, îmi amintiră de moartea bunicii... Mi s-a spus că ea, aștepta să moară, suferea de o boală incurabilă, dar. lucru curios, mie nu-mi vorbise niciodată despre moarte, doar o singură dată mă întrebase cum cred eu că arată raiul. I-am recomandat .Divina Comedie" dar după citeva zile mi-a adus-o înapoi, spunîndu-mi că nu pricepe nimic, pe lîngă că e scrisă în versuri, nu are nici o acțiune și e teribil de plictisitoare. Apoi au venit neamurile, au deschis testa- Sodn Thd; Nopțile tui țlcfan 13 montul, și în testament eram șî eu amintit, ea îmi lăsase cele două tablouri ale ei. expuse în sufragerie. O țigancă cu niște sini tot atît de imenși, ca ai Lolobrigidei, curios cum peste tot m-am întîlnit cu tabloul ăsta, cu o floare in păr, cu un surîs pe buze, și un asfințit de soare — de data asta o litografie — deasupra unor ruine străvechi. Darul acesta m-a emoționat profund și nu știu de ce am văzut în el un omagiu postum adus talentului meu de pictor. Era un imbold pe care cea trecută în împărăția umbrelor vroia să mi-1 dea, și n-aveam decit să-i mulțumesc pentru asta. Nepoții se grăbiră să vindă casa, și îmi cerură să mă mut cît mai repede cu putință. Bineînțeles c-am fost de acord și, cu tablourile subsuoară, am plecat să-mi găsesc o cameră. Pînă la urmă secretarul sfatului popular îmi propuse să mă mul la el. Locuia într-o mică vilișoară la marginea orașului, cu o grădiniță de flori in față și toate celelalte. Aveau multe crista- luri, răspindite peste tot, în locuri cit mai vizibile prin locuința lor spațioasă, pentru că ei iubeau cristalurile pentru simbolurile repre- zentate de ele, cristalurile erau o carte de vizită, cu ajutorul căreia ei doreau să cumpere bunul gust, la fel, de exemplu, ca șampania sau icrele negre. In hol, se găsea in permanență o albie cu rufe muiate, toate ușile care dădeau spre restul locuinței fiind încuiate. Cu o rochie de molton, cu un șorțulet in față, ori de cîte ori i se anunța o vizită inopinată, soția secretarului putea fi găsită in fața aceleași albii cu ruie murdare, ascultind cu multa bunăvoință părerile celui venit în respectiva audiență particulara. «Sint fiică de țăran sărac"... scanda cu voce joasă soția. Ar li trebuit probabil să mă scandalizeze dar in acea perioada nu mă scandaliza nimic, cel mult imi venise să rid. Rememorînd, Ștefan este destul de lucid ca să observe lipsa lui de apartenență la lucruri. rcHul lui dc observator ușor indile^ent al vieții, o detașare care străbătuse toată acea perioadă din viața lui. Nici o pasiune, prin urmare inutilitatea confesiilor, nici o rană, deci lipsa de necesitate a unui pansaident. Pentru Ștefan, «iubește pe aproapele tău" era o abstracție, iar iubirea lui binevoitoare era și ea o astlel de abstracție; cum Ștefan refuza să se mistifice, să trișeze, ei era conștient că resursele lui de afecțiune se consumaseră in reacții scurte, lipsite de durabilitate și consistență, mici flăcări stinse înainte de a arde. Rememorînd. amintirile primiră intr-adevăr o anumită cursi- vitate, dar nu și logică. Bucuriile mărunte din care-i fusese alcătuită viața in acești ani nu Înlocuiau la urma urmei alte bucurii mai con- sistente. Bucuria unei dimineți Însorite, soarele și Întreaga recuzită lirică, culorile zăpezii, și mirosurile ei. toate mirosurile pămintuiui, zîmbetele pasagere, și mirosul părului unei femei, nu puteau înlocui marile sărbători pe care el totuși continua să și le aștepte. Viața trăită doar In bucurii de matineu, viața asta nu-i dăruise lui Ștefan satis- facțiile pe care le cerea de la ea. Și iată această lungă călătorie prin această existență, prin acest trecut, amorf ca somnul, iși spune el. SORIN TITEL I 1 Sorin Ttlel: Nopțile lui Șlchn s u TON Iafd ora miresmelor ora ierburilor arse. Apele-și iau clniecul de ieri toata iloarea-soareiui e Întoarsă. in depărtări zările-și iac loc cerurile se Înaltă drumurile Intr-un foc vintul în mărăcini se-uyafd. Bang. Un sunet plin trece rar ca o lumină peste viafa recuieasă și deplină dintr-un peisaj creștin. Pe sub sonorul adăpost turmele seculare vin de pe unde au fosi. Intr-un piept de blrne cine s-a glndil. de viu sus clopotul sd-1 allrne inimă ce cintă a pustiu ? E T A T U R A AJ/esfemui (du sd nu fie cuvlnt scrîșnit in vînt fugarelor minute, dar ca o candelă arzind Ungă pămint să mistuie din taina urii adinei și mute. Blestemul tău să iie astfel glnd călătorind cu ținta lui cobită coclit în ea și-n soarta ei plinglnd el, dorul fără moarte, ea, scumpa lui ispită, pînă cuprinsă-n jerbe de venin subtil llșnite-n unda vieții pură va scăpăta-n voracele tău crin fior frigid, spasm sterp, sărut de ură. ION VINEA hn VUk»; T«i 15 AL. A. PHILIPPIDE LA 65 DE ANI 1 storia literară ne-a transmit pină acum puține date biografice referitoare la AL A. Philippide, lapt pentru care cercetătorul dornic de a se documenta pe această cale abia de află cîteva amănunte dispersate prin studiile sau lucrările de critică apărute înainte sau după 23 august 1944. In aceasta privință, se pare că însuți poetul a impus o anume discreție, considerînd că paloarea literară a Mei opere nici nu crește, tuci nu scade prin cunoașterea oiefii autorului". Totuși, în lucrările de critică ale lui Al. A. Philippide se întilnesc deseori referințe biografice în măsura în care acestea ajuta la o mai buna Înțelegere ți explicare a operei. Au al renumitului filolog Alexandru Philippide, (1858—1933), fost profesor al Universi- tății din lași ți membru al Academiei romane, autor al unor studii filologice ți literare cunoscute ți peste hotare — Al. A. Philippide, s-a născut la lăți, în anul 1900. Ize la tatăl său a moștenit pasiunea ideilor clare, a studiului metodic, iar de la mama — înclinarea spre meditație ți o sensibilitate ascuțita, l ire prin excelentă înclinată spre visare ți-a însușit prin educație o concepție clasică. învățătura i-a ordonat gindirea, tara să-i altereze totuși fondul primar al sensibilității. Studiile universitare urmate in Germania ți ITanța i-au lărgit considerabil orizonturile, l.a vîrsta de 22 ani, cind îți face debutul editorial, poetul avea o profundă ți temeinică pregătire clasică, „tu âmpul clasic, poetul știe lot" — notează G. Călinescu. Dar nu numai în domeniul clasic. Citește pe marii romantici, fiind atras ți de experiențele moderniste valabile. (Este printre primii cărturari din țara noastră care-l înțeleg pe Kafka, despre care scrie chiar o cronica literară, in t ia/a româneasca, in 1938). Se pare că una din marile desfătări intelectuale ale scriitorului este să-ți apropie culmile. Pasiunea lecturii, a studiului este ia fel de precumpănitoare ca ți cea a creației... Primele poezii i-au apărut in paginile revistei ieșene Liafa românească, la care cola- bora ți ilustrul său părinte. Mai apoi, intîlnim versuri de ale sale prin: însemnări literare. Gândirea, Lumea literară, Integral, Adevărul literar și artistic ș.a. Poetul s-a Terii sa încre- dințeze tiparului tot ce a scris, fiind extrem de exigent față de sine însuți, atunci cînd este vorba de poezie. Astfel se ți explică faptul că între cele două războaie, n-a publicat decît trei volume de versuri: Aur sterp, (lași, 1922) ; 37iwi fulgerate, (Buc. 1930) și Visuri in vuietul vremii, (Buc. 1938). După 1944, poetul operează o selecție ți mai riguroasă, pubiicind o primă culegere in 1962 ți a doua, în colecția „cele mai frumoase poezii", în 1966. Poarte rar, intîlnim poezii ale sale în Luceajural, Gazeta literară, Viaja romanească. Un sector important al activității sale îl constituie traducerile. In această direcție, pre- ferințele converg în spre marii romantici. Prima culegere de tălmăciri îi apare în 1940 și cuprinde selecțiuni din Holderlin, Novalîs, Morike, Rilke. (Buc. Fundații, 1940), Are de asemenea merite în impămîntenirea lui Baudelaire în limba noastră. O nouă culegere de Hori alese din Lcs fleurs du mal i-a apărut în 1957. A tălmăcit din poezia rusă și sovietică pe Lermonlov. Puțkin și Maiakovskî, din poezia germană pe Goethe, Schiller ți Heine, apoi din Shakespeare, Tagore și Mao Tze-Dun. Mai traduce din Andersen, Merzen, Cernîțevski, Pogodin, Thomas Mann, J. Valles, G. Courteline ț.a. Al. A. Philippide s-a remarcat și în critica literară. în perioada dintre cele două răz- boaie a popularizat prin eseuri și studii critice pe dțiva dintre marii scriitori universali, iar după 23 august 1944 s-a aplecat cu înțelegere spre poezia tinerilor, continuind să scrie toto- dată studii șl portrete literare despre ei. 16 Simiurt HărbulrM'ii: Al. A- Philippide I* fkS tir ini Sa urmărim pe scurt concepția lui Philippide despre poet și poezie, așa cum se des- prinde din opera sa critică. După Philippide, poetul zilelor noastre „concepe și creează în spiritul colectivității"... Cele mai bune creații ale epocii noastre reflevlă realitatea noastră socialista, in care se manifestă „ conștiința colectivă". In cronicile sale literare despre cîțiva tineri poeți, Philippide se oprește asupra felului în care poeții receptează realitatea și asupra modurilor individuale de expresie. Astfel, la Ion Brad, il incintă acele piese in care tema poetică e realizata cu adîncime și „într-o expresie durabilă, in care arta e pe măsura senti- mentului". (p. 27). La Tiberiu Utan este izbit de evitarea unor procedee de care criticul are oroare in poezie: „elocvența, repetiția, cnumerația", procedee retorice „potrivite în primul rînd unei cuvîntări și abia după aceea unei poezii, (p. 33), Asemenea procedee se întîlnesc in unele din versurile lui Mîhai Negulescu, fapt care dăunează transmiterii mesajului poetic. In aceasta privință, Philippide consideră pe buna dreptate că — în poezie — „e prefe- rabil să pui mai puțin decit prea mult, asta din pricină că unul din procedeele poeziei este sugerarea, care se face tocmai cu mai puțin" (p- 33). Philippide a iost totdeauna împotriva „lungimii și a prolixității", (p. 3-1). Philippide a militat cu consecvență și principialitate pentru o poezie care sa exprime „o simțire adâncă" exteriorizată prin „mijloace de expresie cît mal personale și mai strălu- cite, cvitîmJ bineînțeles larma goala și ciudățeniile menite să epateze și să amețească pe cititor" (p. 11). Philippide a combătut poezia encomiastică în care se făcea evidenta „prea- mărirea, deșarla și sonoră"1 ți pe acei versificatori care cultiva „exaltarea vană și vagă îndreptată de cele mai multe ori către abstracții învăluite de aburi mistici" (p. 19). Holul adevarat ai jweziei este de a atinge „coarde adinei în inima oamenilor de pretutindeni" ajutindu-i „să se cunoască mai bine |>e ei înșiși'* (p. 194). Criticul apreciază că una din marile datorii ale poeților dc valoare ai unui popor este și aceea de a răsădi in limba poporului lor valențe străine. In această privință, Philip- pi de reface legătura cu idiade Rudulescu, părintele literaturii române moderne, care primul a pus problema necesității traducerilor unor capodopere universale in limba româna, con* siderînd că unul dintre țelurile principale ale aceluia ce traduce este de a căuta și a guși pentru poetul tradus „tonul cel mai potrivit, cel mai apropiat în românește de tonul original". De aceea, „traducătorul dc versuri trebuie sa evite sensul literal, cuvînt cu cuvînt, tradu- cerea juxta lineară” (cf. Introducere la Poeme..., p, 27). In concluzie, putem afirma ca ceea ce ii deosebește pe Philippide în critica literară de iriți confrați ai Săi este in primul rînd pasiunea pe care o depune în a descoperi la autorul cercetat acel „sunet inimitabil", „secretul poeziei", „însușirile caracteristice”, „valoarea literară,” dar în aceeași măsură, ba poate și mai mult „valoarea adine umana" a unei opere literare. (Acești termeni au cea mai mare frecvență in limbajul critic ai lui Philippide.) De aceea atenția sa e reținuta cu precădere de acele cărți față de care cititorul manifestă mai mult decit „un interes literar" și anume și „un sentiment de prietenie” .. Aspectul principal, esențial al activității lui Philippide nu-l constituie insa critica lite- rară, ci poezia. în cîmpul Ucralurii noastre dintre cele două războaie mondiale, Philippide este — alături de Arghezi, Blaga, Bacovia și Barbu — unul dintre poeții reprezentativi ai epocii. In poezie, Philippide și-a descoperit un drum ai său, rernareîndu-se — în primul rînd — prin concepția despre viață și despre artă, prin aspirația spre perfecțiune, spre ceea ce este etern: „Caut ceea ce durează” — declară poetul însuși într una dintre poezii fKrn/a ahMuriJ. Cercetează atent și pasionat realitatea exterioară, dar simte marea bucurie a întoarcerii spre lumea interioară. Caută cu înfrigurare să descifreze acel „cintec uriaș", să-i dezvăluie „firea simplă și adîncu". îl chinuie însă — ca și pe Holderlin — sentimentul neimplinirii, al nerealizarii,: „O cînlecul acesta fără nume / Am să-l aud și-n pra- gul morții oare ? / Voi izbuti în clipa mea din urmă / Să pol cunoaște fără dor și spaimă / Pe cântărețul cel ascuns în mine?" (In marile singurătăți). Suprema bucurie și satisfacție și-o află în creația artistică: „M-atîrn de tine, Poezie, / Ca un copil de poala mumii / Să trec cu tine puntea humii , Spre insula de veșnicie i La capătul de dincolo al lumii" fAI-aHm de tine. Poezie). lJe planul cunoașterii, poetul este în căutarea unor certitudini, al unui adevăr în care să poată crede, pentru care să se poată jertfi : „Cum aș fi vrut un fir de adevăr 1 / Un adevăr — o, fie cît de mic!" Ca și Arghezi, încearcă să-l descopere pe plan metafizic, dar „sătul de-avîntul van, de visul mic”, simte oboseala căutărilor: „Tu care-ai plămădit pe om din humă, / Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă. . Adînc și mult te-am căutat: nu te-am găsii. / Belșug de vis in mine port și-s obosit" (Cîniccu! Nimănui). Simitui H.îtIhikw: Al. A. Hiilippidc li 6^ tk f I Detestă „gindul nemernic** fi „dorul milog'*. Intre ruga și cintec — prefera dntecul; intre rațiune și viață — valabilă i se pare ultima. De aceea, pe planul artei, poetul caută o evadare din abstracțiune, din lumea gindirii, spre concret, spre trăirea autentică, pre- ferind cunoașterea directă, intuitiva, a vieții: „Vrem pădurea întreagă, nu frunza cu nervi subțiri / Sîntein sătui de iscusite tălmăciri” (Declamație). Categoric, poetul este un gîdian. Toți criticii și istoricii literari de pînă acum i-au aliat înrudiri cu marea poeze romantică. Cietirgț Călinescu — in a sa /slane a literaturii romirte.., — îi apropie de Edgar Poe, Baudetaire, Novalis, Holderlin, La rîndul sau, Al. Piru il con- sideră ultimul mare poet romantic, alături de Blaga ți Arghezi, „din descendența marilor romantici germani Holderlin, Novalis ți Mdrike, împrospătat cu fiorii noi ai poeziei lui Baudelalre și Rilke” (Cucîui înotnîe la ediția: Cele mat frumoase poeză, 11J6&, p. ti). Alții, (Eugen Lovitiescu, Ion Biberi), i-au găsit certe înrudiri cu moderniștii. Tudor Vianu — la rîndul său — ii afla înrudiri spirituale cu Shelley... Desigur, toți acești iluștri comentatori au dreptate. In operele marilor creatori se pot descoperi variate ecouri ale unor lecturi din autorii preferați. însuși Philippide, în lucrarea sa critică, recunoaște existența înrudirilor dintre marii creatori, de pe meridiane sau din epoci diferite. Esențiale sint însă acele Înrudiri de substanță, de concepție, de orientare. Ori, in această privință, prin cea mai importanta parte a operei sale, Philippide este — credem — mult mai aproape de Gide. Ca și acesta, împărtășește o experiență estetică asemănătoare. Sătul de deliciile secrete ale lecturilor, — ca ți alinul său — propune aruncarea cărților: „Azvirle-n gîrlă mormanele de cărți i Cu suflete în file ca-n ierbare". Eliberat de influențele livrești, descoperă adevărata mure bucurie în trăirea autentică, preferind un panteism păgîn, mitologic : „Mă simt legat de-n- treaga fire / Vreau să m-an ies tec pe deplin / Cu plasma din adine a vieții j Să fiu la fel cu-aeel elin / De care pomenesc poeții. j ții căruia, în vremuri vechi, / Un zeu îi dase drept pedeapsă I Să-i crească frunze din urechi / Și negre rădăcini din coapsă" (Dintr-o călătorie). Trăirea directă ii aduce mai mari satisfacții decit cunoașterea mijlocita. „II ne ine muftii pas de lire que ies sables des plages sont doux; je veux que mes pieds nus le sentent. Toute connaissance que n’a pas precede une sensalion m'est inutile... Amoureuse beau te de la terre, i'effloraison de ta suriace est merveihcuse I" — scria Gide in Les nourritures ter- restres. La rîndul său, Philippide își comunică satisfacțiile contactului direct cu viața: „Mn bucuram de flori, de vuit, de viață, / Și ma simțeam la mine-acasă / Oriunde pe pămînl, . 1 Mă bucuram de mine ca de-o plantă , Pe care-o crește cu grijă, zi de zi / Și-un singur gîml aveam : tot înainte" (Ceasul greu). Niciunui alt poet român nu 1 se potrivesc mai bine aceste confesiuni gidiene: „Tu ne sauras jamais ies efforts qu'il nous a fallu faire pom nous interesser a la vie ; mais maintenant qu'elle nous interesat, ce sera comme toute chose — passionnement". Asemenea lui Gide, poetul tînjeșle după „un tărim de inedit azur / in care nici o amintire nu vibrează”. Ceva mai mult, poetul aspiră nu numai la simpla desprindere de păminturi cunoscute („Mini plec din țara asta cu cerul învechit”), dar chiar la despersona- lizare prin contemplare, văzînd in asta o treaptă spre desăvîrșire. Cînd nu are de unde su mai plece, poetul iți părăsește propriul suflet, reîntoreîndu-se însă la el / ca spre un izvor primordial. Privind în apele sufletului, poetul iți zărește acolo chipul cel adevărat și caută o salvare în artă: „De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund / Mai bine alba spumă trecătoare / S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd: / Zăpadă cu străfulgerări de soare” (Mărturisire). Stăpinit de euforia luminii, înalță o rugă soarelui, imptorîndu-1 să-l preschimbe în crin, pentru a-și afla astfel salvarea tot în planul estetic : „Văzduhul tot tu fă-I să intre-n noi; / De tine pină-n creștet să fim plini; .'Polenul tău să ne preschimbe-n crini, / Și zimbitori să stăm în preajma ta și goi !“ Acest avînt funciar spre lumina solară, (intr-alt loc poetul mărtu- risește : „aș ii vrut să mă fi născut soare”), simbolizează aspirația spre nemurire a artistului. Detestă trecutul, intuind falsitatea amăgitoarelor lui chemări: „îmi mint patetic lenea de-a mai simți și-aud / Cum cînlă fals vioara trecutului, nervoasă. / Să tacă! Bate-n suflet trecutul ca un surd : V îi zvîrl pomana stearpă a versului din coadă!” Horațian, găsește că: „timpul tot e-n clipă și lumea după frunte, f Și viața-i nencepută ca apele de munte.” Pe aceeași coardă, cu vădit caracter aforistic, întîlnim presărate în poezia sa, multe alte ver- suri, din care se încheagă o concepție despre lume și viață, concepție prin excelență hedo- nistă, epicureană, uneori insă pătată și de stoicismul lui Epictet. Din prima categorie,reți- nem aceste versuri : „Și pentru mine tot ce nu-i prezent e moarte!“ ; sau: „Clipele sînt semințe și flori”; și: „Viața-i făcută din fulgere și cenușă (...) Viața-i cu drumuri ți 18 Simian Birbuk-»cu: Al. A- Philippitlr li 65 dr ani gropi, cu pine și apă"; sau : „Vremea nu are odihni, ca o cumpănă șchioapă"; șl: „Moar- tea-! poarta închișii la care au mai bați*... Din a doua categorie, reținem aceste versuri: „Sa mergem către zările urile , Și să scăpăm de grija de-a dori . Pe pian filosofic, scep- ticismul se manifesta ți în transcrierea sentimentului de amărăciune determinat de zădăr- nicia căutărilor privite, bineînțeles, din perspectiva eternității: „Amăgitoarei nălucire j A unui dor amar de nemurire / Ademenește biata omenire'1, Variatiunî pe aceeași temă filosofică se intilnesc adesea la Philippide, care ou răni ine străin nici de îndoială metafizică a Lui Descartes : „Nimic în mine nu mă-mblB / Să cred in viitoarea mea mumie. /încerc să-ml făuresc din îndoială, / Din visuri și melancolie, , O amăgire-origmală" (Af-adrn de tine, Poezie). Pe plan estetic, poetul nu rărnine totdeauna consecvent acelorași principii. Dealtfel sin- gur se declară partizanul unei estetici a contrastelor: „Tot ce-i contrast m-atrage și-n mine, ca-ntr-o seră, / Cresc brazii nalti alături de cactușii bobiși" (Frontispiciu). Credincios acestei profesiuni de credință, Philippide cultivă — pe de o parte, și în cea mai mare măsură — reflectarea poetică a vieții „cu trup de aur și solzi dc glod", dar ți o poezie a cugetării abstracte, a ideilor. Contemplarea ideilor se dovedește tot atît de rodnică pe tărimul poeziei ea și cea a vieții concrete: „Cind sutiă-n mine viului cel curat, / Venit din Aipii cugetării pure / Sînt în adiatul meu ca o pădure i Din care păsările guralive au zburat. / Și-atunci alung din mine toi ce-i dușman ideii, ^Vremelnici idoli și-alte ilustre pocitanii / Gind peste gind încalec, să urc să-mi răstorn zeii, 1 Cum munte peste munte puneau ciad va Titanii" (Feerie). Cugetarea — devenită materie poetică — ii dezvăluie frumusețile conciziei ; „vre- melnici idol: și alte ilustre pocitanii" — nu se referă numai la conceptul baeoniatt despre cele „"patru feluri de idoli, care stopmcsc mintea omenească": idolii tribului, idolii peșterii, idolii jorutui și idolii teatrului, (Baton ; cartea 1, XXX\ UI—XLIV), ei și ia devierile stilistice, • care pot ascunde sau întuneca puritatea ideei. Una dintre cele mai frumoase creații de concepție este Izgonirea lui Prometeu, pe cate Vianu o consideră din cele mai uimitoare poeme ale acelui moment literar".,, țel. Tudor Vianu: Studii de literaturii unioersa/â fi comparuid, ed. Academiei, 11X13, p. (12(1 j. Descifrăm îrt acest poem liric cu elemente dramatice nu numai motivul „năzuinței spre libertate, trădată necontenit in lunga experiență istorică a omenirii, care n-ar prăvăli pe vechii zei, decit pentru a se supune altora noi" — cum precizează Tudor Vianu — ci și motivul omului de geniu dornic de a fi de folos semenilor săi, dar care se convinge de versatilitatea omenească și-și află o bucurie amară în suferință, în izgonirea lui din mijlocul celor pe care i-a ajutat să-ți depășească limitele meschine ale ființei lor... Credem că intre l’romcteui Lui Philippide ți Hyptrton al lui Eminescu se pot stabili mai semnificative apropieri decît între Prometeul lui Philippide și cel al lui Eftimiu. Eroul lui Philippide, ca și Luceafărul vrea să-și afle bucuria și rostui existenței în jertfa supremă pentru binele oamenilor. Constată însă că oamenii uu-i pot înțelege jertfa și nu se put apropia de ci cu dragoste. Spre -deosebire de Luceafăr care —- în urma trădării Cătălinei — se retrage în lumea lui senină și nemuritoare privind cu dispreț la cei ce trăiesc în „cercul strimt", Prometcul lui Philippide este chinui l de dorul Sunei noi jertfe pentru o nouă omenire însetaiă de libertate. Prometeul hri Philippide își află astfel justificarea în acțiune permanentă pentru binele oamenilor, fără să aștepte nici- odată recunoștința acestora: „M-ațl izgonit!.., / Afă-nlorc în memorie, f Să-mi caut alta omenlre-n loc; fi Să-i dau și ei mistuitorul foc; Și ferecai de-o nouă-nlnnțuire, ! S-aștept să se mai năruie un cer, / Să mă mai Litre inc-o omenire; / Și-ața din izgonire-n izgonire, ! Să-mi port prin Haos rișul meu stingher". Aceste versuri ne îndreptățesc să credem că Pro- meteu al lui Philippide nu este un „revoluționar desa buzat", ci simbol al generozității ultra- giate . . , Nu trebuiesc ignorate din poezia lui Philippide nici înclinațiile romantice. Poetul cultivă cu proiecție introspecția și poezia anlocimoașterii. Modalitatea de exteriorizare o constituie confesiunea de lip rousseau-ist. Cuvînhil cu cea mai mare frecvență, întilnit de-a lungul acestor confesiuni lirice este suflet: ,.Mi-e sufletul adînc ta o poveste". „Mie sufletul o năruire de statui'1,.,; „Mi-am plăsmuit uii suflet din țăndări (le bolid'1,.,; „Mi-era pustiu în suflet" ...; „Mi-e Srgiefed un steag cu pinza arsă" ...: „Mi-e sufletul ca unul din aceste l Ciudate manuscripte palimpseste''... ; „ In Suflet numai vîsle, in cuget numai dor!"; ,Mi-e sufletul de vechi amurguri plin / Și-n mine plînge -un cîntec fără grai,,." etc,; uneori |M«lul dialoghează chiar cu sufletul: „Suflete, povestește amurgul în pădure"... (Odă sihastrii). Caracteristică poeziei iui Philippide este și predilecția spre stările onirice. Poetului ii place popasul „la țărmurile somnului cel lung" și urcă „în luntrea somnului", pentru a pluti „pe mările tăcerii dinlăuntru"... Visează la desprinderea de propriul eu, dar și la „miracolul Simkm Blrbulewru : Al. A- Pfeil ippkk t* 6$ ilr ini ki acestor ciudate dup-ainlezi”. despre care iii alt vers exclamă: „Ce dup-amiezi ciudate, în- văluiit-n visl" Eminescian, se pleava peste „izvourele-amintirii", >i, pe ciad „vremea-neelmită și-ntlnde apa grea", are mirajul unei lumi vrăjite care se coboară în el: „Amestec de-ano- timpuri, de dimineți șl seri. ' Alcătuind o lume găsilă nicăieri, / In care se-nlretaie ca niște zvonuri line / Atîtea visuri triale cite-au trecut prin mine De la-neeputul celei mai vechi copilării” fAftra;). Poetul îmbină visul cu satira: „Și cumpiniindu-mi visul cu rînjetul satirii - lac lumea după chipul și-asemănarea mea" (Frontispiciu). Philippide evadează în vis, știrbit de peisajul conformist nl lumii burgheze. Criticul literar Eugen Simion pune în legătura formele de evaziune cu atitudinea de negare a miei lumi „ce-a pierdut sentimentul sublimului și purității". Refe- rindu-se la Philippide, Eugen Simian afirmă pe bună dreptate următoarele: „Poezia lui Philippide,,. adiuoește recluziunea romantică și dă, în sens eminescian, o mare extindere evadării onirice. Se Jiiehide în propria ei sferă de cristal, reiuzînd orice contact cu lumea din afară. „Nici un vers pentru contemporaniproclamă poetul, cu un adine dispreț de con- tingențele apăsătoare" (cf. Gazeta literalii, nr. 13/063 și Poezia contemporanii — culegere, B. p, L, 11X14, p. IV—V, prefața). Se întilnesc insă în poezia Iul Philippide ți unele aluzii directe la conformismul lumii burgheze. De pildă : „Lumea de azi, gheboasă dc trecui, / Clipa de-acuin bolnavă de-amintire, ; Te-ndeamnă să le smulgi din cunoscut" (Pripești cum zboară norii..,). Amintindu-și de vremurile în care a trăit, poetul nu găsește o mai potrivită carac- terizare decit aceasta: „Stagnante vremuri!"... Uneori, poetul are curajul să pună dire. i un nu categoric ordinii burgheze ți „literaturii de drîmbe"... (Declamație). Evaziunea in natură caracteristică de asemenea poeziei lui Philippide trebuie conexată lot protestului împotriva unei lumi prosl întocmite la care aresta nu putea adera. Poetul este receptiv față de natură, pe care — ca șl Macedonski, un citadin „captiv ai marelui oraș" — o descoperă liraiu, dar odată aflată o cultivă stăruitor. Știe să descifreze în jurul său sensuri noi, rețlnînd în deosebi talurile humor ist fee ale peisajului : „Bostani cu pîntec cobza, blînzî și lucii, . Cu coadă sfîrlă verde, dorm prin iarbă ; f Un brad bătrin mormăie în barbă / Că l-au furat culoarea-n miros nucii. / Pitit în brusturi, un bărbat pilit i Mănîncă morcovi c-un molan peltic..." (Pastel). în alte părți, se face evident humorul grațios: „Din deal clopolniți strîmbe vin la vale J Pe Papă să-l înlimpinc in cale, , Voioase atîr- nîndu-și in urechi / Cerceii clopotelor lor străvechi", fPastorală), in unele pasteluri, se presimt ecouri minulesciene: „Pe la fereastră, / Ca un bătrîu eintînd din flaut, trece / ' Viului rece, / Cu ălîlea visc-n traista lui albastră, f Bătrînul vînt s-a dus departe, / Pe drum trezind ecourile moarte" f Seninătate). Alteori, apar și ecouri din Topîrceanu, ca de pildă în următoarea strofă din Preludiu de toamna: „De-acum, se iasă iarăși pieia deasa. Șl ca o babă-n haine de mireasă, . Cu trena lungă incllcilă-n spini. J Se plimbă Toamna prin grădini". Cel mai adesea tabloul de natură are corespondențe in planul psihic, ca în poezia Pin/ ■ „Hau! hăul / hi astă-seară vîntul s-a strins in cap ți urlă... / și gîndurlle, șerpi, plesnesc din coadă. J Și se tîrăsc prin cap în lung și-n lat / Șl șuieră ți-ncep sn roadă, / Hau! hau! / Și șuieră, ți urlă, șl se zbat!". Demn de reținut este și faptul cil Philippide nu rămine străin nici de peisajul Industrial, (l fina), surprinzînd întreprinderea dintre „gind și oțel" ... liste deci evident că in poezia in care se fac simțite inriuririle rom antice, trebuie sii observăm caracterul protestatar al atitudinii poetului față Z E l M i r, amurgul dc cupru, vlntul de nord Aleargă-nghețat dinspre ape Tirind în uitare clrdurî dc bărci,., Păsările s-au retras și cerul e gol Și vlntul de nord vintură apele singur Și latră ca o ji\ ină în stuful uscat, Sj înnbM pe cimp, și joacă la marginea satului In turul morilor moarte... Vine-nfunericul Si-om lăsat atltea ginduri pe marc ... Gutuii au ieșit la porii și privesc Departe. în larg, și lampionele lor de mătasă Sc leagănă nedumerite și mute. La schelă, chelului sclipește în coșuri, Miroase a putrede ape și-a stele de marc. Umbrele lotcilor dorm in canal. Pescarul zimbeșle în somnul femeii. Iar cu le voi căuta pinâ-n zori Cu ciudatul drumeț de la nord Și cu pasărea lunii țipind pe catarg... Anfhrl J>u«nbrA*tanu: Razrlm 25 RITMURI L U NARE ști o zeiță a pămlntului. cu pintec rotund, Siăpînită de ritmuri lunare, cu ochii De culoarea plantelor crude, sticlind Ca șerpii in iarbă. Tăcută ca lutul, Bogată-n semințe și-n taine cind, goală. Intri in noapte, vlndută de patimi. Dăruită de puteri nențelese brațelor mele. Să-ți beau corolele gemene. să-ți chem Genunchii in stele, să-i descint cu vorbe Mirosind a lămîi. să-mi dau drumul palmelor Să-ți legene coapsele, sd ie-uve/eosen in gestul semănătorului, tinăr precum Cel ce culege, uimit, stropul de lună Tăinuit de petalele scoicii, cind marea Geme de luceferii liniștii.,, POEM RĂ,SA*RITEAN 1 V oaplea, pătrund in somnul meu răsăritean Femeia și marea ... Lingă copacul uscat O barcă legată se zbate-n zadar. Norii se Urăsc pc nisip. între stepă și ape. Pescăruși speriați se caută cu țipete stranii. V Intui bate-n neștire din aripi, lovind Pinzele dc metal de pe-acoperișelc mării. Tu vii tăcută cine știe dc unde Ca rochia lipită de pulpe, cu părul Amestecat cu alge și cu iarbă de marc Și ochii verzi Iți plutesc pe față Ca două frunze de salcie. Nu cauți Pe nimeni și te-așezi sub copacu-nverzit Și-asculți liniștită cum se istovește minia Talazului spart de nepăsarea pămlntului, Tlrziu vine un cal de-ntuneric și-așteaptă trist lingă tine Și cînd iese luna, calul intră în marc Și-o trage la mal. Piciorul tău abia-i atinge sideful Și luna te duce pe valuri prin noaptea curată In somnul meu răsăritean. în care stau închis Sub lacătul săruturilor tale ... ANGHEL DUMBRAVEAM 26 \u^hr| HwmlirivraBu: Ritmuri laatn G E O R G T R A K L 7 Unic a trecut prin iad și paradis pe cărări cunoscute numai de el. Aripa de beton a orașelor nu i-a strivit pleoapele calm umbrite. Iar sufletul ii era irumos ; o creangă de brad arcuită sub povară moale de nea. Spunindu-și cu mufenfe durerea gura i s-a întipărit Jn ceara toamnei din Stvria. Clopotele scrii încă bat pentru sulletul său de copil cu spice in palmă. De-atlta iubire pentru umili și peisaje ador mi te-n amurg trupul lui s-a prelăcut in treapta locului mare înaintea căreia se topește fruntea de ghiafă a nopții. Fericiți sînt acei ce-i aud. D I N T R - O V A R A ți mîngham coapsele brune și palmele mele se bucurau de atitia struguri copți. Mi-am culcat fruntea intre sinii tăi și am dormit in cuibu/ lor de liliac pină ai spus că e noapte. Apoi ti-a fost frig. Nu știu de Ce hainele noastre pluteau in lună. Stoica? CrorR Tfikl 27 AMINTINDU-MJ VARA O lichizi despică obloanele închise. Dc mult e totul Încremenit — numai lava furnicilor crește nebună și din crnd în cind de pe zid se desprinde var scorojit. umbrele atîrnă ca limbile vitelor însetate pe cimp, Prin alei împodobite cu prăfuit cimișir femei cu picioare umflate merg la cimitir să le vorbească In șoapte trandafirilor vii. La un semn de nimeni bănuit focul fanfarei izbucnește in piața pustie, bătrinii rămîn nemișcati sub duzii cu frunze de hîrtie unde joacă pe boabe de fasole șeptici. Noi. copiii, prin nori alcătuiti din pucioasă pe călușei cu vopseaua decolorată călătorim visători înspre cer — aripile Iragile ni se rup și nu ajungem mai sus de salclmi; odată cu \ alsurile Inserării domoale notarul cu pantaloni albi și canotieră vine să împuște o gazelă din metal ruginit și foarte mindru pleacă să răstoarne popice. Factorul poștal Împarte scrisori de pe front — ne oduntim speriat/ in jurul său, nici nu simțim cum luna ne așează pe lată o altă fală. și din orologiul bisericii, stricat încă de pe vremea cind nu mă născusem, ca dinlr-un cearcăn al timpului mort tîșnește o buhă diamantină care plinge zburînd peste sat ... PETRE STOIC A 28 Prim Slodca: Amkikuadu-Hht o ANDREI OJETEA Șl STUDIUL RENAȘTERII o 1—z jscu|iile slîrnite în 11HI de monografia /? GJovtnni Ptplui; dfl Fadrt — Saggi Kmwrpnmt», Flnrtnta, 1942. *} Giifl*eppe TvElimn : Si&Hn detl umnnejimo rf«/ jrcofe Y/Jf uj X^î. Bologna, 1943, ultimei* doitU titluri citate din mttnori*. iniruch Im redactorii pațintl&r de /«fi l-tKzlri/e A«-mi accesibile. 30 Andrei A. Idllim Andrei Oțele» ți »rudiu1 Rrni*ierii indirect, în limitele categoriilor stilistice. postulate de Blaga *), care privesc de totdeauna exclusiv nuanța fenomenelor, nu și realitatea lor. Spre deosebire de studiul Renașterii susținut de unele foruri universitare din apus — studiu cu o veche tradiție exegetica idealista, ducînd uneori în anii 30 și 40, ca în cazul lui G. Papi»! și G- Toftanin, la un iluzionism mistic înfiorător — străduințele savanților romini din același timp de a releva originea, sensul, circumferința și legitățile marei mișcări de eliberare și restaurare a geniului uman din veacurile XIV și XV, prin emanciparea omu- lui de sub tutela bisericii și feudalității, au excelat printr-o orientare realistă. In toiul otră- virii crescînde a spiritelor prin fascism și psihoza războiului din acea vreme, această orien- tare științifică sănătoasă constituie un merit deosebit, iar urmările in rindurile tinerei inte- lectualități române au fost din cele mai fericite, pregătind și determinfnd adeziunea celor mai buni și lucizi la ideologia materialistă revoluționară a clasei muncitoare — titlu de merit care aparține în primul rînd acad. Andrei Oțetea. De aceea, apariția noii sate lucrări dedicate studiului Renașterii la aproape un sfert de veac de la Renașterea și Reforma, de-acum cu valoare de document istoric, a însemnat pentru amatorii neobosiți ai problemelor renascentiste, inițiați de el cu ani in urmă, nu doar o nona înflăcărare a interesului, o noua verificare multilaterală a unor vechi idealuri și o nouă justificare pasionantă a conduitei, ci mai ales chezășia unei comuniuni trainice cu valorile cele mai înalte, create de geniul uman, in atmosfera limpidezzei supreme a adevărului științific. Si ti tem cu totul de acord cu acad. Emil Condurachi, că nou.i lucrare, Renașterea, a acad. Andrei Oțetea, recent publicată de Editura științifică, constituie una dintre cele mai valoroase opere |>e care le-a dat istoriografia românească in ultimele decenii '*). Și intr-ade- văr, atît prin puterea de sinteza, cît și prin logica construcției, monografia se așează la un loc de frunte în literatura istorică a ultimelor decenii. Valorîfîcind pe larg rezultatele cerce* țărilor economice din ultimele decenii cu privire la situația unor întreprinderi particulare, industriale, comerciale, bancare, agricole etc. din secolele XIV' și XV, aplecîndu-se atent asupra fenomenelor sociale din perioada tîrzie a veacului de mijloc și secolele următoare și scrutîndu-le legitatea, cercetînd în sfîrșit cu deosebită atenție reflexul lor in domeniul cul- turii : a noilor relații dintre savanți și artiști cu curțile princiare și cercurile amatorilor de artă, n descoperirilor și construcțiilor, acad, Andrei Oțetea izbutește să contureze in linii pre- cise caracteristicile epocii, în care, o dată cu slăbirea bazei economice a nobilimii și cleru iui, s-au ivit posibilități nebănuite pînă atunci pentru ridicarea populației rurale, transferul centrului de activitate din mediul sătesc la orașe, hegemonia unor anumite centre economice urbane, centralizarea statului și expansiunea colonială. Se învederează astfel, precum o subliniază șî Prefața, că „umanismul civic, care a înnoit gindirea florentină, n-a fost rezul- tatul meditației unor umaniști de cabinet, ci expresia însuflețirii patriotice, care, în fața tiraniei ducelui de Milano, a unit toate clasele societății fi a descoperii în istoria Republicii romane, pilde de eroism pentru apărarea libertăților civice și a independenței Republicii" ") — feno- men cu atît mai convingător în relîkuirea autorului, cu cît n-a rămas izolat in istoria ulte- rioară a continentului european. Structura și conținutul monografiei Renașterea se explică din însăși dialectica metodei ma- terialismului științific. Astfel, după o scurtă Introducere în problematologia generală, abordată în paginile sale, urmează nouă capitole cu subdiviziuni în care se studiază rind pe rînd pro- blema terminologică a Renașterii prin intermediul concepțiilor estetice și economice din ulti- mul secol, apoi: bazele economice ale epocii, descoperirile geografice și începutul expan- siunii europene, formarea statelor moderne, formarea sistemului politic italian în cursul războaielor pentru supremația asupra Italiei între 1494 șî 1550, Renașterea intelectuală (urna, nismul — în Italia și în restul Europei) șî Renașterea artistică în arhitectură, sculptură și pictură, in Italia și alte țări. (Jn capitol de concluzii este cerut de însăși bogăția de idei șl fapte, compulsionate, adîncite și sintetizate în corpul monografiei, recapitulînd ca într-o cadență finală de respirație concentrată tematica vastă, expusă în țesătura simfonică a lucrării. Cu alte cuvinte: urmărind în mod consecvent studiul fenomenelor în condiționali- tatea lor imediată, materială și socială, ureînd de la simplu la complicat, de la fapta isto- rică documentară la conjectură și ipoteză, acad. Andrei Oțetea realizează în monografia sa, în cadrul unui vast peisaj cu numeroase vedute, unele pline de surprize, un itinerar bine L»cj«n BIiri : Sliin^d fi crwft>, erf. Dacia Trăituri. Sibiu, 1942, p- 107 fi ai. F«r fi it tui iul FcnoHwnul hMrle tn w, S*eetili*m, Ii. nr. I, p 3 fi ai., iMMtfCMr/f ppnJ/n Aii L. Blaj a in dome niul filozofiei istoriei din acri timp, resp. Diwob.jIdL eJ. Publicam, BăChfCiJi. 194$, p. #7, PMttivlMM. Ia fyi «emptri filtMjiea t* a hi fi Huutfl. Aeâd. Emil Condurachi : Preicnturea volumului U codrul tmisiMii tadhhaiee dh 17 mai a, t. ,f) Ac«d. Andrei Oțele» : /(«afrem. Ed. București. 1964, p. 8- A»drei A. I.HHn! Andrei Oțrifa și studiul Rrnfșirrii 31 cadențat care duce fără să obosească la ținta propusă, oferind parliciuanților o satisfacție deplină — metaforismul comparației noastre fiind cu totul in spiritul epocii cercetate, la începutul căreia, printre multe alte înnoiri ale spiritului renascentist, se numără ți plăcerea omului față de frumusețile peisajului. Astfel, monografia acad. Andrei Oțetea despre Renaș- tere se aseamănă, cel puțin pentru sensibilitatea subsemnatului paginilor de față, prin ritmul amplu al desfășurării, cu acele picturi ale primilor maeștri ai picturii italiene care descriu pe aceeași suprafață și fără să forțeze cît de cit legile succesiunii, 1oate momentele unui cortegiu festiv de la plecare la sosire — expresie supremă a măsurii, compoziției și forței de sugestie. Față de bogăția informației și mulțimea referințelor — registrul de la sfîrșitul lucrării cuprinde aproximativ 1800 de nume și diverse titluri — surprinzătoare sînt, totuși, citeva omisiuni. Astfel în tot cuprinsul lucrării nu se pomenește o singură dată -studiul deosebii de meritoriu ai lui Konrad Burdach, în care se încearcă pentru întiiați dată o precizare severă, filologica, a originii conceptului de Renaștere u). Bineînțeles, față de unele con- strucții ale lui Burdach se pot cita contraargumcnte, Rămîne, totuși, documenta(îa sa, bazalu pe o sumedenie de texte medievale, care atestă circulația mare a cuvintelor: renastt, renovarsi, regeneratio, reparația, renovat io. alături de reformare și rejormatio, toate aceste., corespunzind eșalologiei creștine medievale, urmele căreia se găsesc și la liante, in Purga- tortul, XXII, versul 70: "... secol fi ritumooa" (... secolul se reinoefte), legat, evident, de o conștiință precisă de „epocă nouă*', cum o subliniază versurile imedi.il următoare: ^orna giustizia e primo tempo umana E progenie discende dai ciel nouoa"; (Se întoarce iustitia fi prin/p eră umană Și din cer coboară o nouă omenire). Să amintim că aceste terține nu sînt decit o replică la versurile I și u. din Egloge M .1 lui Virgiliu: „Ultima Cumaei venii ram carminis aetas : magnus ab integra saeclorum nascitur ar do", (însțirșii, uirs/a din urmă din profera Sibilei de la Cumae a sosii, lată că se naște, in integritatea ei, rind trial u cea mare a secolelor). Asociații mitice despre o epocă a împlinirilor — Suturnia regna ”) — aurea aetas — chrip sean genos se leagă astfel în conștiința secolelor de termenul de „epocă noua"11) și nu întâmplător urmașii lui Dante s-au flatat toți cu speranța că sînt predestinați a o reali/,,, Un reflex ai conștiinței de epocă, încă nu îndeajuns de bine pus în relief, se poate remarca șî în felul cum, la circa 250 de ani de la Dante, tiiorglo Vasari, pornind să scrie vie- țile celor mai de seamă arhitecți, sculptori și pictori italieni, întrebuințează chiar cuvînlul „Renaștere". Sentimentul său de martor târziu al unei epoci glorioase este bine cunoscut. Exprimîndu-și recunoștința față dc casa Medici, în care, precum o subliniază în una din Dedicațiile sale către ducele Cosiino de’Medici, „artele au renăscut", Vasari încearcă „prin pana sa numai prea puțin cultivată*', să eternizeze faima mărci înfloriri a artei toscane, din intervalul „della rinascita di queste arii sine al secole che noi viviamo” (de la renașterea acestor arte pînă în secolul în care trăim). Este, desigur, eu totul altceva decit o atesta Macchiavelii sau Amyot, care folosesc și ei același cuvint, primul subliniind cum sub influența mișcării revoluționare condusă de Cola di Rîenzi „Roma e rinata*', iar cel de al doilea clogiindu-i pc regele Henri li care „avait heureuscment fonda et commence doinire renaîslre et fleurir (...) Ies bonnes leltres*', In întrebuințarea lui Macchiavelii și Amyot. cuvînlul are 0 accepțiune restrînsă, faptică, și abia in secolul XVIII, Academia franceză îl Konrad Burdach : /fam-MMmuj» ?. AufL rectel, Berlin, Leiptif, im, PP J— u) Gcorț Wiwm : tind der Rumer (IlAJT F, B-ccJt, .UdncArn, p. J70 nu crede încd in o.rrfin«4i firnică a cultului lui Saturn la /taliei,, remarci câ ..cei mai muffi cercetători mai n#4~ iru- leară P.Sai«mra regna* ea a legendă gir S-Mied, Sn mai puțin mltvdfaț, ingă, riu ci iaci din timpul imperiului mijlociri egiptean eitstH texte care eMfin o rerjtunc foarte eratuord a legendei dttpre „aurea ataș" a ameaita (Comp. Grorțca Nigrl 3 Le Culte du Sălcii dans Cancienue Egjpte, în X. 1943, Rhein l'erlag. Z&rieh, 1^44, pp. 9 h 44- „ En^4 i», M) Iruula RAgen, ultima fart&reald a jp5j(4ivihma-f4d nordic. a foii cuceriți de biietieg /amuții abia in HW Vltimele laCrdlf d(4pre nea-manicheiim de iWourq fi maidelsm de Mole rz* fa iprijinul gradului de pe kathart pentru definirea »t&ii da ipirll pre-renaicentirle. Dia literatura ț/tiuțifică foarte deipre Ian cu Huntadi cMm mat alei articolul — jinmi — tfaayadi badigregc (Armata £iii Hunterii) de Etekw Lajo4k Î4 wica mai străruie-n casa aceea, rîstd tău sănătos, umbrele umerilor tăi ' de femeie, zgomotul pașilor mici și nervoși ca un ronțăit de veveriță. Și încă mai stăruie, spun, ca niște lilieci vechi și buni prieteni, înțepeniți în colțuri de odaie — amintirile tale mărunte: uit piaptăn, un w, o agrafă, un codru de vise — naos/rF în teancuri, biete-amintiri... tncd mat străruie-n casa aceea ceva din neastîmpărut brațelor tale. Negreșit, ceva din culoarea părului tău. O, țin bine minte, mai străruie încă, umbra trupului tău, prelungă șl suplă, înebunind pereții și amintirile... ION CĂDĂREANU Debut 45 orientări CRONICĂ LIRICĂ LA TINERII POEȚI ITALIENI .iln temele lundameiilule ate poeziei Iteliene-de Jupă război este motivul timpului, al unui timp trăit în mod efectiv, și — corolar al acestei experiențe — voluptatea eului poe- tic de a se lăsa invadat de imaginile memoriei. Desigur, orice poet este, într-un anume fel, un cronicar al e|XKii sale. Dar, la poeții italieni apăruți după 1945, durata vie se substituie timpului obiectiv, uzurpîndu-i prerogativele, constituind o urzeala sensibilă de lucruri văzute, de evenimente trăite, cu o frecvență ce trebuie neapărat subliniată. E un popas în timp „această seară care nu vrea să moară" a latinului Elio Filippo Accrocca: un fel de prezent istoric. Peisajele inimii, pe care le schițează veneția nu 1 Carlo Delta Corle se dovedesc a ii doar decalcul unei realități obiective, datate precis: „Vtntul dc toamnă tremură pe lespezi j iar ziarele ne aduc vești triste: / e ură-n lume..." Viltorio Fagone, născut în Sicilia, e obsedat de „delictele timpului", iar florentinul Gino Gerala de o „alta dimineață" care „un trinecuvinta miitule noastre j care culeg jructe / pir guițe de atita pustiire", o dimineață în care „se vor stinge rugurile de singe". O emoționantă imagine realizează Luciano Luisi, livornez care trăiește la Roma : e „domnișoara din Pugiia" omorîtă in bombardament: „ești ca o piatrâ-nfre statui.... j iar corpul tău azi nu mai are forme". Există o încărcătura de memorie — nu individuala, ci colectivă — chiar în subiectele evanghelice pe care Giovanni Ra berii din Milano le utilizează ca simboluri ale unui timp în deruta. Un poet ca Ottavlano Giannsngeli și-a intitulat un volum de versuri Cintecele timpu- lui imperfect (imperfect — în sens moral, nu gramatical!). Milanezul Luciano Erba desci- frează, într-o banală călătorie pe fluvii, o excursie în timp, în istorie, spre o zi care „va fi prietenă a poporului", depășind astfel timpul de astăzi, „timp de oNigaforii iriangulații" (Super fulmina). O atare poziție reflectă, fără îndoială, teribila cutremurare a conștiinței umane din timpul războiului, trecerea de la aventura particulară — șî, adesea, neeom unica bilă — a eului poetic de lip mallarmeian, la lumea din jur, fusese realizată in poezia italiană încă de Ungaretli și Montate. Dar perspectiva temporală — eul devenit univers ai memoriei, iar lumea văzuta ca un spectacol istoric — realizează (dacă lăsăm la o parte anumite antici- pări ale lui Saba și Quasimodo) abia acum. A fost nevoie de o experiență cumplită, pentru ca reacția la hermetism (și la tradiționalism, totodată) sâ nu mai rămînă o simplă dispută de metode și procedee literare, ei să implice, înlîi de toate, o altă alitudine față de lume și viață. Pentru a dărima „turnul de fildeș" al poetului hermetic, a fost nevoie de un cutremur mondial care a surpat palate, metropole, imperii și vieți omenești. Tn urma cataclismului, poetul s-a trezit deodată în mijlocul ruinelor, în fluxul amețitor al evenimentelor, s-a consti- tuit cronicar al timpului său. Alcide Paolini (născut la Udine, în 1928; opere: Cad viaturile, 1952, Cronica provin- cială, 1956) face parte din tinerii care au aderat la „realismul poetic" al revistei torineze Momeați, orientare care se înscrie în fenomenul mai larg al artei neorealiste. Nota specifică a poeziei sale constă intr-o participare umană directă la lumea înconjurătoare, concretizată nu atît în imagini, cît în situații și meditații lirice. Pentru Paolini, faptele nu trăiesc prin ele însele, ci prin reflexul pe care-l primesc in conștiință. In general, el circumscrie o stare sufletească de frămintare, de îndoială: e sentimentul alienării, temă dominantă a literaturii italiene, de cînd Alberto Moravia, în 1945, a formulat-o în eseul Omul ca scop. „Spiritul și miinile noastre înseși / ne sini neînduplecate îndoieli", notează poetul, in versul său larg și 46 Orbtnllni arilmic. încercînd să surprindă nuanța ideii CU riscul de a cădea în prozaism. „Obosiți, plini de amintiri, singuri fără sprijin / ji fără strigai ui care caută zadarnic / numele fiostru pierdui". Acest „nume pierdui" nu e al individului, ci al speței: e umanitatea pe care omul de azi a pierdu l-o. Căutind o explicație a acestei situații, poetul uită determin antele sociale, pierzîndu-se, la riadul său, într-o „filozofie a tndaielii", m tentația problematicei: ..Poate nici unui din noi, nu se aflu ta locui Iui / sa« nu există un anume toc pentru nimeni, / sau poale toate locurile împreună na ajung / nici măcar pentru uiud din noi". Intre un trecut, care nu i-a aparținut, și un viitor pe care nu-1 întrevede, lui Paolini i se pare uneori că „timpul im mm circulă" (Lamenta dei dispersi), Alteori insă, poetul depășește acest „mal du sii-cle” care seamănă prea (are cu un „mal de vivre" existențialist, vizînd condiții de ordin social, istorice : „Care viață w fi deci trăită / fi care — condamnată, / care inima ou fi sa- tisfăcută f și care inmortnintatti, / clacă dorința e deșartă, iar renunțarea / dilată orgoiitd, în timp ce sărăcia / in calculată umilință ii preface?" Asemenea întrebări indică, poale, o limită nu numai a lui Paolini, ci a neorealismului însuși care, eonslatind datele unei cutre- murătoare realități, nu întrevede — dincolo de conlurele lor tragice — nici drumul spre o nouă societate, nici forțele in stare să-l deschidă. O lirică directă fi dramatică, proaspăt a și bogată in imagini, dar în același tiuip nu prea omogenă, semnează Carto bel la Corle (născut lu Veneția, in 1930; opere: Cronica gerului, 1966; Stagiune deschisă, 1957 ; Grădinarul onest, 1958), Poetul e solicitat deopotrivă de amintiri -și de motive livrești, de neliniști lem|>erameiL(;de și de lucruri ale vieții din jur. Comparația forțează uneori, la Deliu Corte, rutina asociațiilor mentale, realizînd imagini îndrăznețe: „e ură-n lume, ca o acra molie j ce roade conștiințele tăcute, / îneacă oagde peisaje ale inimii j pe un obraz infiertântat de lacrimi". Pentru el, timpul nu mai e uniform și omogen; memoria face ca anii de chin să se adune îndărăt, ca un zăgaz, separind pe om de semenii săi. Timpul trăit intens, în suferință, blochează ispita romantică paseistă in punctul inițial; dar deschide, in schimb, pers|>ectiva spre viilor: „Cwitwn își va-nălța glasul dintre ruine / mnfwrr/e vor Cădea și Ou ocm pacea". Imaginea finală a poeziei «.lin care cităm („șî pe o îr/sidtî descoperi-vom un copil j cu-o primulă in mină, și vom rtdc / uimiți de-aceastu nouă certitudine a uiejii") scapă de lumina factice a idilismului tocmai datorită sumbrei licăriri pe care trecutul o proiectează asupra zilelor de miine. Pe același contrast — romantic, iară îndoială — e construita o poezie cu Ricordo di mio padre: amintirea „talului pierdut", „inert ca o rocă, / zidit ca un metal / m wscerete lumii" se încheie eu o viziune optimistă: „tu nu-ți vei mai deschide votca / acelei slabe licăriri / ce se ivește după geamuri: / zorile se revarsă peste oameni". Cronică, iutii de toate a războiului, impregnată de clemente epke, elaborată savant — în text se deschid mereu paranteze care completează fie cadrul exterior, fie comentariul liric — poezia lui Luciano Luisi (născut la Livorno, in 1924; opere: Povestire și alte versuri, 1949; Piața marc, |963) a făcut epocă în anii '45—’4&. Rădăcinile ei, după cum arată un critic ca Ugo Fasolo, coboară in „comoția afectivă a sufletului" ; de aceea, chiar dacă, între timp, poetul și-a schimbai zona de investigație, rezultatele rămîn aceleași: nu contemplare și abandonare in rintec, ci tonalitate și dinamism dramatic. „Au mai contează că simțim pe-adOperișuri / rotirea cerului ce-nvălmâșeșie / nocturnele aripi de Hurricanes: ț zumzetul de motoare-l ascultăm senini, / neridicind privirile, / ca pe un dar de care sitifem plini / dami o iarnă obscură de amenințări, ț O $d ne țină timbra rufele săracilor / întinse pe fraighle, de la un zid la altul". (Hombardamenio a Son Lorenzo). Poezia amintită la început — In morte della segnorina pugliese — este o imagine frapantă a acelei ț>erioade de după răzbea, cînd „cronica era de multe ori tragedie", cum remarca un poet. In acel timp, poezia, sfișiind sensibilitatea omului, il descumpănea, dar îl șî exalta. „Au dărîmat în pulberi îngerii j iar tu ești ca o pialră-ntre statui... j :V-o să te mai întorci pe străzile din Puglia / înfășurată-n haine de păstori f Dormi / indărâtu-arcodei ce păzește marca / (I ura s-a stins in părut tău) f oint de septembrie respiră / mireasmă fragedă de alge... / (Cintările unei copilării prea zbuciumate, j memoria pămintului argintat de măslini j și visurile ce te-au oprimat / pe sinul tău se odihnesc) / tipaca solitudine se scurge j din geana ta spre mare, j Xumai prin tine se împlinește / lumi peste piață". In versurile mai noi, adunate în volumul Seri in tipografie. Luisi a devenit și mai receptiv la solicitările imediate ale lumii din jur : poezia s-a transformat în poem al obișnuințelor zilnice, transcripția surprinde obiectele de uz cotidian, limbajul se apropie de cel vorbit. Pe o poziție mai avansată artisticește se află florentinul Gino Gerola (născut la Terrag- iiolo, in 1923; opere: Tempo dAtfventO, și Dino Gtimțuum. 1164). In celebrul centru toscan, care a încetat de mult să mai fie o „capitală a literelor" italiene, trei grupuri de poeți își dispută marele public: Lamberlo Pignntti șl llugenio MieclUL „avangardiști" care vor să 47 recupereze pentru poezie expresivitatea limbajului tehnico-socîologic al zilelor noastre; Silvio Ramat ți Sergio Salvi „autonomiști", culiivînd o concepție strict estetică asupra poe- ziei ți căulînd să revalorifice unele elemente tradiționale, ca sonetul și rima ; și, în line Giuseppe Zugario ți (iino Gerola. situați pe o poziție wrcnJcad (pocăi* cntimcrntlvi de nume proprii) cere twi nl păalrnt. Kriri de re ii cura la nemirat 30; î n lOCMli pwdr erau inținelr 00 din erlr eriei frumoBK terori din riwenla. Anul Danie 55 Moartă «incțU Jc ȘT. AUCUSTIN DOINAȘ N T O GENTILE /In7 dc nobilă, sfioasă trece stupina mea cind răspuntind salută, că orice limbă se-nfioară, mută, privirea poate doar să sc aplece. I 'șoară vine în decent vețmîni sfîrnind tn trecători uimire de parc-ar fi cerească plăsmuire minuni să ne urate pe pămînt. Și cînd o urzi ntîta dc senină Căldură-n suflet ți se înfiripă, Dar cine n-u-ntUnit-o, n-o să creadă. Și parcă de pe buze-i stă să cadă cimîntid lin pe-a suflului aripă, sputundu-i inimii atit: „suspină P In iMndnețlc dr NtNA CIONCA 56 Anul Docile cronica literară EMINESCU, PROZATORUL, ÎNTR-UN STUDIU CRITIC ^^ovedind remarcabile aptitudini pentru eseistică (o anumită înrîurire looinesciană e vădită in practica sa de critic), fiind vorba de proza lui Eminescu, Eugen Simian a optat totuși pentru formula studiului monografic. In cartea sa Proza lui Eminescu *), metodic și extrem de atent la detaliul bibliografic (impresia că materialul a fost investigat pînă ta istovire c puternică), lînărul cercetător n-a tins doar ta abordarea unei snuinite probleme, cum procedează frecvent unii confrați. Ambiția tui Eugen Simion, oarecum declarată, este aceea de a repune în drepturile sale, cel puțin îh fața contemporanilor, întrudi în ultimele decenii chestiunea a fost aproape total ignorată, pe prozatorul Eminescu, Evident, ta ora actuală, nimeni nu era mai chemat s-o facă (dintre cei tineri, bineînțeles) decît el, dacă avem în vedere cu după ediția din 1943 a lui li. Murărașu, proza eminesciană revine în atenția cititorului dc abia în 1964, prin strădania lui Eugen Simion secondat, în sfatifirca filologică a textului, de Flora Șrdeu. Necesitatea unei asemenea întreprinderi isloric-literare este imperioasă iar condițiile obiective de realizare a ei, fără îndoială, sînt, de asemenea dintre cele mai propice. Scur- gerea timpului a fost în măsură să valideze sau să invalideze judecățile emise pe seama acestui însemnai sector al operei eminesciene, proza, în așa fel, îneît, în lumina esteticii materialist-științifice ce ne călăuzește, să fie posibilă, ca să spunem așa, elucidarea cazului. Pentru că, așa cum rezultă și din numeroasele incursiuni ale autorului studiului, multă vreme și pentru mulți, proza lui Aii hat Eminescu a fost un adevărat caz de istorie literară, in jurul căruia au gravitai cele mai diverse nu odată deconcertante opinii critice. „Contestată de unii pentru stridența narațiunii și barocul frazei — zice exegetul în paginile introductive ale studiului, — apreciată de alții — aproape din aceleași motive — pentru stihii „golie fabulos" și nota halucinantă, negată apni, cu virulență, pentru lipsa de unitate ți de perfecțiune stilistică ; fixată, in consecință, într-un context literar epigonic — ca produs exclusiv al romantismului german ; îmbrățișată, iarăși, cu frenezie și socotită o solie duioasă a adolescenței poetului; umbrită in toate împrejurările de creația lirică, proza lui Eminescu a avut de înlîmpinat pînă în deceniul al IV-lea (cînd apar lucrări sin- tetice fundamentale) prejudecățile criticilor și profesorilor de retorică, ocupîndu-și cu difi- cultate un loc în vecinătatea poeziei eminesciene ții, în genere, în peisajul literaturii române". Atwnrf drept punct de sprijin, fundamentatele clasificări ale unor mari cercetări, reali- zate de către G. Călinescu (Opera lui Mihaî Eminescu ΗV, 1934—1936), Tudor Vianu (Arta prozatorilor români 1941) Perpessicius sau Pom pili u Constantinescu, Eugen Simion. sintetizîndu-le în spirit critic. își propune sd definească personalitatea de mare prozator a lui Eminescu, mergind pe calea disocierilor atente și a analizei exhaustive. Căci, dincolo de oricare alte virtuți, meritul de căpetenie al studiului stă în adincimea și gretda/ea fondului analitic. în principiu, metoda de lucru adoptata nu /toate surprinde pe nimeni, ca fiind, ca să spunem așa, de evidentă structură clasică. Contaminat de un anume spirit disociativ didactic (un didacticism de bună calitate, avînd funcții de a ordona în chip suplu cercetarea), Eugen * J penrru Ure/elaH, I9M. CmiUm Uterirl 57 Simian ni se dezvăluie ca un metodic, în stare să-și strunească «bit pornirile polemice w apetitul pentru cozerie, aiîi de mult stimulate de către oficiul critic la zi. Nud mai puțin adevărat însă că preocuparea din urmă, critica, are un rol salutar în conservarea sensibili' lății nuanțate și a receptivității neaiicraie de prejudecăți, elemente absolut indispensabile cum s-a remarcat adesea — la un istoric literar veritabil. Calitatea pe cate Ov. S. Crohmâl- rdceanu ținea s-o releve în cronica sa din Contemporanul — anan» acuratețea expresiei - dc asemenea, nu-i străină de activitatea de critic a lui Eugen Simian, Noutatea și viabilitatea de fond a stadiului vine însă de acolo că autorul său izbutește să demonstreze pe text citeva adevăruri de interes principial. în privința definirii condiției estetice a operei epice produse dc Eminescu. Dintre acestea, se impun atenției mai nfes urmn- tom ele trei: valoarea artistică a prozei eminesciene, poziția ei în ansamblul epicii europene a timpului, și, îrr sfîrșit, aceeași poziție privită din perspectiva evoluției epicii românești moderne. Se înțelege, aspectele respective sînt privite fn deplina Ier conexiune dialectică, în ața fel, incit discutarea unuia sau altuia dintre ele este implicată organic în ana- liza generală. Dacă în capitolul introductiv (Universul prozei lui Eminescu) șf în Concluzii sc defi- nesc coordonatele generale ale studiului, rn cefe șase capitole dc analiză propriu-zisă, asis- tăm la procesul de creștere a edificiului critic. Structurarea capitolelor, intitularea lor. dispunerea st fi sarea materialului beletristic supus interpretării, în esență, este dictată de conținutul ideii de bază n studiului: demon- strarea faptului că Eminescu, ca prozator, e un mare și origina! creator romantic căruia i se । woi'nc, șî pc această cale, im loc distinct, de frunte în ansamblul romantismului universal și cu cît mai vicios în nt celui național. Sub acest din urmă aspect, opinia condu sivă a cercetă- torului c tranșantă: „Cu Eminescu —■ pcw/jifwren Eugen Sintion — sensibilitatea roman- ticii — in marile ei aspirații și istoviri dureroase se afirma, în literatura noastră, hnlărîtS și pe terenul prorei”, Cure sînt treptele și formele concrete dc particularizare ale acestei aspirații în proza tui Eminescu, după opinia lui Eugen Simian, ne-o inidică însăși succesiunea capitolelor analizei și mai ales formularea acestora. Se pleacă, în această operație disociativă, de ta ideea că deși subordonate unei aceleași țoentuie generale, romantice, narațiunile eminesciene, unde luate separai, altele în grup, dau Substanță unei anumite direcții semnificative a între gutui, pentru cn la urmă să se recompună portretul critic ni tipologici generale și să se defi- nească structura intrinsecă a specificului arici de prozator la Eminescu. Deosebit de preg- nant formulate (in linia sintetic-explicatitră a artei de critic a lui Tudor Vumu), capitolele respective definesc i lar pândele de vedere ale exegetului. Astfel, ca să urmăm succesiunea propusă de studiu, analiza romanului Geniu pustiu ar implica ideea formulată precum urmează: Naturi catilinare sau plenitudinea și contradicțiile omului romantic. Demonism și titanism, de narațiunile timbra mea, Sărmanul Dionis. Arebeus se leagă îndeosebi prezența prozei fantastice si filozofice, iar Avabrif faraonului Tlâ și Fragment ar f< expresia fan, lasticului erudit. Șf așa mai departe, fiind vorba de „fabulosul popular in ipostaze romantice (Făt Frumos din lacrtmb}. de „fiziologii realiste din perspective romantice" (Aur, mărire și amor, La curtea coconului Vasile Creangă, Visul unei nopți dc iarnă etc.) sau. în fine, de „două fare ale iubirii romantice" (La aniversară, Cezara), Afefodu una din alte citeva posibile ți asupra chestiunii nu e cazul a se discuta prea mult, fiind de ta sine înțeles ca aici nu i se poate cere nimănui să fie absolut original. Problema e de a ști să mînueții cu ponderea ți cu flexibilitatea necesară procedeul ales. Rigiditățile de orice fel sini fatale. (în măsură cel puțin egală cu libertățile nelimitate), intru it. de îndată, recidivele rcdudibiliiățti fortuite, arbitrare, după cum si clasificările și subdasificările excesive nuîntirzie să se arate. în această privință, mi liniile sale directoare, sindiul /uf Eugen Simlon face dovada unui real simț al echilibrului. Autorul evită, cu o bună știință a nnnuirii nuanțelor, exclusi- visrnele. Plasarea anume a unei scrieri îrr Contextul generat de_ un anumit punct de vedere inițial, are valoarea depistării unei calități dominante, în raport cu altele, deținătoare ale unor poziții de diferite grade ca însemnătate. De regulă, delimitările etanșe îi sînt străine și aceasta asigură unitatea de idei a întregii lucrări. De exemplu, între „fantasticul erudit" din Avatarîi faraonului Tla și Fragment și „fantasticul filozofic" din Sărmanul Dionis, Areheus șf Umbra mea, rxisfă, dincolo de ele- mentele comune impuse de viziunea artistică a creatorului, serioase puncte de contact și inter- ferențe de ordinul problematicii stricte. înseși cele două formulări ale autorului indică aceasta, pentru că între o operă de structură „fantastic eruditii" și ruta „fantastic filozofică", este limpede, prin forța obiectivă a lucrurilor, se stabilesc similitudini dominante. Totuși diso- cierea este motivată cel puțin în cern ce privește scopul final, ideea artistică și modul de 58 Cronica literar* concretizare epică a acestora, daci vom compara Ava tarii faraonului Tlâ cu Sărmanul Dio- nis, să zicem. Concepute după aceeași tehnică compozițională romantică (impusă de adeziunea Ia ideea faimoasă a vieții veșnice a sufletului și implicit a insului, prin reincarnări succe- sive— deci ideea „veșniciei prototipului"), cele două lucrări fac dovada unei înțelegeri dife- rențiate in utilizarea formulei. Pe cînd, în Sărmanul Dîonis livrescul ține mai ales de apelul in punctul inițiati în premiză, la cîieoa precepte ale filozofiei kantiene, în Avatarii același livresc, mai bine zis surse de acest ordin, dă eonținid nemijlocit însăși desfășurării fantas- tice, halucinante a fabulei pe întregul ei cuprins. Intr-an capitol cum este cel consacrat „fiziologiilor" realiste din perspectivă roman- tică", paiul Iui Procust, totuși, iși învederează, intr-o anumită măsură, prezența neîndură- toare. Sigur, problema imixtiunii viziunii și procedeelor realiste în creația tui Eminescu, ponderea și semnificația ei. apare încă destul dc dificilă și de susceptibilă interpretărilor in contradictoriu, polemice și nu c cazul să fie atacată în limitele cronicii de țață. Totuși mi se pare că autorul studiului devine puțin apodictic, atunci cînd nu admite, în cazul unor scrieri ca La curtea cuconului Vasile Creangă sau Părintele Evmolache Chisălitfl, că Eminescu ar putea apare oliței decît un romantic in exclusivitate. („E însă greșit a socoti că Eminescu părăsește (în bucăți ca cele citate n. n.) atitudinile romantice, că ideile și viziunile sale fundamentale se schimbă. Nici vorbă — continuă cercetătorul, nițel cam sertențios — de așa ceva la un prozator structural romantic ca Eminescu Nu văd de ce n-ar fi așa ceva posibil, de vreme ce (în afară de faptul că scrierile în cauză o dovedesc irefutabil) Eminescu a fost contemporan și prieten cu Caragiate, Slavici și Creangă, a cunoscut și admi- rai pe Gogol și, peste toate, fiind vorba de un scriitor genial, circumscrierea lui inir-o miș- care, școală sau curent literar, împreunînd necondiționat o anumită rezerva, un anumit coefi- cient al abaterilor de la rigorile clasificatoare. De altfel, privitor la unele din piesele ana- lizate in capitolul despre cure este vorba (anume, titluri ca Visul unei nopți de iarnă. Aur. mărire și amar, dc pildă) și chiar altele (Fragment), mă întreb dacă exegetul nu le-u luat prea „în serios" (nu găsesc expresia mai potrivită I), dală fiind starea lor extrem de frag- mentară, de simplu proiect uneori etc. Dovadă că nici în studiul său, Eugen Simian, cu toate eforturile lăudabile, nu poate depăși cînd se ocupa dc a estea, simpla prezentare expozitivă, pur descriptivislă. Un aspect asunra căruia s ar cuveni un popas mat îndelungat este acela al bazelor csietic-filozofice pe care se sprijină analiza critică în acest studiu. Ceea ce se reține, sub fastidios, deși, uneori, abundența referințelor, a asocierilor este de-a dreptul impre- sionantă. Receptiv în chip creator la școala marilor erudiți ai criticii și istoriei noastre literare moderne, Eugen Simion nu alunecă niciodată în gratuitate, evitînd sistematic impresia, jenantă în cazul altora, că spune absolut tot ce știe. Tehnica delimitărilor compara- tiste este folosită cu deplin spirit de disccmămînt. fapt care duce la formulări conclusive revelatoare, in foarte mutic împrejurări, Aș da un singur exemplu : interpretarea Avat arii lor faraonului Tlâ, prin plasarea scrierii în contextul epicii romantice europene, de factură simi- lară. Apropierea, tu speță se face cu proza francezului Theophile Gautier, in unele din roma- nele sale, practică, in plan epic, aceeași incursiune în „fantasticul erudit", alimentat de istoria și mitologia vechilor popoare din Orient, tată cîteva din disocierile stabilite de Eugen Simion: „Fragmentul de mai sus (citat din Avatariile faraonului Tlă n. n.) ca și altele, a fost pus în legătură cu descripțiile din romanele lui Thiophile Gautier, cu observația — trebuie subliniat acest fapt — că Eminescu nu alunecă spre narațiunea rece, minuțioasă și că. în genere, îi lipsește ambiția de a concura pe arheolog: metafora lui este stăpînită, dar nu frigidă și pedantă, deși exactitatea nu-i lipsește" : „Deosebirea apare atunci cînd Eminescu vede această lume nu atît sub latura senzualității violente, a pasiunilor nimicitoare, ci sub simbolul filozofic al unei existențe desfășurate în vecinătatea marilor mituri, într-o perma- nentă comunicare cu forțele ce prezidează destinul": în chiar unghiul de vedere asupra trecutului, Eminescu îșî vădește originalitatea. Privirea aruncată de el asupra imensei necropole a istoriei, e aceea a unui spirit modern ce asista, îngrijorat, la destrămarea, civili- zațiilor, la trecerea lucrurilor. într-o lunecare lentă, spre neant. Perspectiva pe care i-o dă contemplarea lumii, de la primele faze de manifestare pînă la cele apropiate lui, e de aceea tristă". Inrîurit poate și de excesul de citate de care studiul lui Eugen Simion sufere pe alocuri, am abuzat, de dala aceasta, de bunăvoința cititorilor. Cronica litwiri 59 Adevărul este că studiul tui Eugen Simian, Proza lui liininescu. adaugă o piesă dc înaltă (imită științifică ți literară la bogata si, paradoxal, mereu incompleta bibliografi, critică eminesciană. Meritul este cu atit mai mare cu cit pentru prima dată simeni martorii iutei lenta/ive de elucidare critică extinsă, de stabilire a adevărului (atît cît, omenește vor- blind. e posibil dc stabilit în cazul unui creator genial ca Eminescu într-un domeniu prea puțin atacat Irontai, pe toate laturile lui, pină in prezent. NICOLAE CIOBANI MOMENT PERPESSICIUS ) 1 entru amatorii de vocabulare rare, de paranteze ți digresiuni, dc „mici" erudiții, arabescuri și fiorituri de stil, de perifraze ți eufemisme, aceste Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor *) constituie un veritabil jardin de plaisirs. Categoric, academicianul Per- pessicius nu este un „prețios", și dacă preferă prințesei, princest (p- 30b) sau scria enunțiativ (p. 319) pentru enunțiativ o face din rațiuni estetice. (Aviz amatorilor I), Deși mai vechile tomuri de Mențiuni puteau lăsa impresia unor culegeri de cronici literare, acad. Perpessicius nu a fost niciodată ceea ce se cheamă stricto sensu un critic. Cu atit mai mult nu este in ultimele volume (1937, 1961. 196-1), în care accentul studiilor ți articolelor domniei sale se deplasează de pe estetic pe istoriografie, cultural, estetic, iar tonul devine preponderent omagial sau evocativ, memorialistic, cu umple și nu o singură dată, savuroase implicații retrospective... Poetului George Demetru Pan, de exemplu,ise rezervă „un raft de onoare", nu atît pentru „puritatea cristalină a stihurilor" cit pentru „înaltul său mesaj, acel lung fior de „umanitate" ce-1 străbate de la prima și pină la cea din urină pagină", O incursiune in poezia lui Mihu Dragomir, concetățean al acad. Perpessicius, e dc natură să-i ofere memorialistului posibilitatea unei retrospective, vag nostalgice, in literatura și peisajul Brăilei natale. Volumului Cintare cetății lui Bucur, de Radu Boureanu. i se reține „una din vitrinele de cristal ale Muzeului de istoria Bucureștiului", ca unuia dintre „oma- giile cîle s-au adus Capitalei noastre, cu prilejul celor cinci sute de ani de la inlîia ei ates- tare documentară (Cintare). Volumul „(ace parte dintre acele daruri ce cu adevărat, se înmî- nează. cu un ceremonial anume" ; Ceva gen: Batiu oferă fui Ludovic a! NVLlea cheile Parisului. Importante, de asemenea, sînt, pentru recenzent, ironiile tui Radu Bourean u (într-o poezie mediocră: Orașul înviat), la adresa acelora care (intre ei e ți Cami! Petrescu. în Palul lui Procust) cereau mutarea capitalei. Evident, cine tratează, cu înaintări ți raționamente de e‘pert cititor de vechi hrisoave, despre Bucureștii de ieri și literatură are motive serioase în acest sens. Unica rezervă, de fapt formulată în legătură cu volumul lui Radu Boureanu, ține de o inadvertență istorică. Anume, Radu Boureanu (aidoma mult mai oirstnicului său confrate fardache- Gotescu, care, tălmăcitul primul tini nl lliadci, „stro- pes praznicul aheitor cuvin de Pitești și Șutești" o, Cuvînt la deschiderea expoziției ovidiene). îl obligă pe Ion Chica, încă un „bev de Samos", să ridice, de-a dreapta Bălcescului, baricade pașoptiste din ... StambuL Uncii generozitatea acestui savant este greu compatibilii, uneori, cu critica prin defi- niție (horribile auditu!) severă, intolerantă, preocupată de ierarhizarea valorilor și, deci, „negeneroasă", nit este mai puțin adevărat că aceeași generozitate constituie unul din mul- tele titluri dc glorie ale memorialistului. Stabilind o domirtantă a personalității marelui căr- turar care a fost Stolnicul Constantin Cantacuzino, acad. Perpessicius scrie: „Cei ce aduc o cît de slabă lumină în risipirea întunericului merită toate laudele și Stolnicul, ca un desă- vîrșit discipol al lui Aristotel ce-n Metafizica sa lăuda pe filozofii bolnavi chiar cînd n-au nime- rit adevărul asupra ființelor numai pentru că au dat altora pricină „de a cerca și iscodi adevărul", nu-și cruță elogiile" (Recitind cronicari munteni). Respectivul citat sună a autocaracterizare. Și acad. Perpessicius știe, ca nimeni altul, importanța pentru o literatură fie ți a „molozului". Cuvine-se atrasă atenția asupra acestei chestiuni mai ales pentru cei care, deprinși să întllnească, în volume similare, aproape exclusiv șefi de promoție, lite- rară, vor înfelege, cu ocazia acestui tom, că Barbu Lazăreanu este „un glosator neobosit al «) (II), I958 1K2. E.L. 196). *10 Cronica literari literelor românești", cd femidus Cioflec, „romancier realist" .merită o dizertație", cu ii. Iordan este „un romancier al lui tudor Vladimirescu", fd Cfru Oeconomu (de care, alăturindud-l Iui Hugo: „Victor Hggo și d-l Oeconomu î“, făcea har Maior eseu) a /ost un remarcabil și precoce (cum niciodată Olimpianul!) amator șî fraductor de flauddaire. Iu fine, că (după regulile unui „joc" de critici) în catul uniti eventual potop, dintre poemele iui Ion Bânuță, acad. Perpessicius ar „căuta să răzbată printre valuri, ... cu cei intitulat „Mesaj", Această generozitate a acad. Perpessicius, această cordialitate nesilită, nativă dar trecută și prin șioaffl lui Artatoie France, se întemeiază pe stima cuvenită scriitorului, travaliului artistic, și. de ce nu ?, autorul Mențiimilor e un bibliofil) paginii tipărite; pe convingerea că „respuWica iitterarum maxima est". A'w e un autor, ar zice Pascal, e un om. Frazele de dezvoltă arborescent, neincăpat oare totuși, cu toată vastitatea coroanei tor ceremonialului amplu la care sint supuși cei prezenți între copertele acestui ospitalier volum, introduși în discuție șr conduși de amfitrion cu reverențe, elogii și omagii: „Laudele întru toiul justificate |» care (în „însemnări literare*. Iași, IBIS»), Octav Botez le aduce romanului „Arhanghelii" ce încă din 1914 punea temeliile pe care lâvîu Rebreanu avea să clădească îndată după primul război mondial solida construcție a romanului său „Ion" și in care cro- nicarul ieșim prețuia mai cu osebire „apologia muncii ordonate* și serioase, sentimentul lucrurilor eterne și un parfum mistic, care are ceva din creștinismul primitiv**. — „Arhan- ghelii*, la care mă refeream cînd C. Ardeleanu tipărea romanul „Viermii pâinîntului" nu numai pentru importanța lui istorică, fiind întiiul roman consacrat „vieții mitice și aproape naționale a exploatărilor aurifere din Ardeal'’, dar și ca „o foarte izbutită frescă a vieții transilvănene; „înrudirea ce O. Ibrăileanu stabilește („Studii literare*', 1930 cap. „Creație și analiză") între toți scriitorii ardeleni (Rebreanu, Agirbiceanu, Slavici), pe care „situația specială din Ardeal" i-a selectat ilrept „firi speci a le-morale și sociologice", ca și bunele opinii ale lui Ion Trivale, criticul ce prevestea o carieră slrălucilă ție care războiul a secerat-o mult prea deverme, despre sărbătoritul de astăzi (.... pe cînd Agirbiceanu are pute- rea creatoare d e_v i a ț ă. care face pe adevăratul poet" exprimate in pagi- nile „Noii reviste române" — iată de asemeni petale ce nu pot lipsi din buchetul acesta, oma- gial, de opinii" (Lin Buchet de opinii, p. 216). O parte importantă a volumului (Omagiul unui debutant. Lui Camil I’etrescu, reamin- tire, Cuvînt dc despărțire pentru Cezar Petrescu, Lui Zallaria Sțancu la 60 de ani s.a ) e rezervată articolelor omagiale, comemoraiioe, de circumstanță. Și care articol critic nu este, i u asentimentul lui Goethe, de circumstanță ? Foarte valoroase sini studiile mai întinse, dedicate lui Alecsandri, Caragiate, Sadoveanu, Eugen Jebelanu. Cîteva spicuiri. Textul (reprodus după Graiul nostru), in care „subiectul anchetat" (așa se cheamă cobaii dialectologilor), bun „psiholog", reconstituie, ta modul fabulos, imaginea iui „Vasilică Misăndrii, minți multă." este fermecător (Poezia lui Vasile Alecsandri). .Sadoueuriu e un ocean la Superficie pacific, „1 feifalstos-comenfenzd acad Perpessicius — și tovarășii săi de muncă iși aveau atelierul sub pămint. iar calmul vulcanilor, în aparență stinși, e doar o amăgire" ( p. 239). Citatele „multe și copioase", „abundente și semnificative", „constituie chiar o metodă critică", sugerează autorul Mențiunilor. (Drept pentru care și eu mi-am permis un prea lung citat mai sus). Și citatul (sub care, din modestie și scrupul, dispare comentatorul, în favoarea autorului) din Sadoveanu e revelatoriu; „Se înșeală — scrie Sadoveanu — cine crede că o priveliște e aceeași văzută în aceleași condițiuni. că răsăriturile, amiezile și amurgurile se repetă. că clipele curg monoton. Cine e atent vede și aude pururi altceva.., M-a interesat întotdeauna orice peisagiu. în orice împrejurare și în orice clipă a vieții fără să mă obosească, fără să mă plictisească" (O glorie a literaturii românești contemporane...). Splendidă profe- siune de credință sadoveniană, care se cere numaidecit alăturată unei frumoase variațiuni a lui Rilke pe aceeași temă: „Dacă cotidianul ți se pare sărac, nu l acuza pe eL Acuză-te |>e tine și spune-ți că nu ești suficient de poet pentru a evoca bogățiile lui. Căci pentru creator nu există indigență și indiferent" lată, între altele, o subtilă explicație a hermetismului: „Sub aparențele ei libertate epoca era. totuși, una de opresiune, și în astfel de vremuri vitrege poezia se retrage sub corturi de purpură. Ceea ce fusese pentru înlîia jumătate a secolului al XlX-lea, la noi, fabula, avea să fie poezia de avanlgardă jientru secolul al XX-lea. E pudoarea rîndunelelor ce-și construiesc cuibul la înălțime" (O antologie din poezia lui Eugen Jebeleanu). Sau o Cronica JîIrnrA fii posibilă, „metodă critici" : „Pastișa și parodia, asemeni caricaturii, au meritul că pun în lumină tocmai original [lalea stilistică a unei opere" (Consilii de atelier). tn fine, articolul intitulat Opinii contestabile sau bibliografie după ureche (titlul spune tot) e un exemplu de ironie fină, de polemică, selectă; Consiliile de atelier se cer memo- rate: Studiul: Recitind cronicari munteni pe cit de competent pe atit de delectabil, rămtne o suvenire din cele mai frumoase de aceea ce aș numi supunerea la obiect a stilului. Aceste noi serii de Mențiuni sint, desigur. fructul vacanțelor creatoare intre două manus- crise eminesciene, între două sau mai multe variante posibile, intre o dată incertă și o alta posibilă, de stabilit ți trecut sub vreo postumă a marelui poet. Intr-atit este de legat, în con- știința noastră, a tuturor, numele acad. Perpessicius de edițiile eminesciene, singurele in care Luceafărul di se revelează in toată adevărata lui mărire, Și unei atari personalități, din stirpea venerabilului Sylveslre Bonnard, membre de ('Institut, i se pot aplica perfect niște cunoscute versuri de Baudetaire, mai cu seamă că poetul francez este un preferat al savan- tului nostru: „Mon berceau s'adossait A la bibliothcque. Babei sombrț, ou roman. Science, fabliau, Tout, la centre latine et la poussiere grecque. Se m&aient. I’etais haut comme un in-folio" (ceea ce ,șntr-o traducere omagială, personală dar contemporană", tui Buudelaire, ar suna astfel; „Oh, al meu leagăn — o bibliotecă, Vavel sombru unde de toate era: Fabule, romanțuri. Cu pulberea grecii Latina cenușe se amesteca. Eram cît un tom ce infoliu-i spunea". ȘERBAN FOARfA 62 Cronica literari istorie literaru-ducumente CENTENARUL REVISTEI ..FAMILIA' s împlinesc o sută de ani de cînd la Peslu în strada lui Leopcld nr. -I s-a aprins o fădie românească care timp de -12 ani a luminat căile poporului, contribuind la răspindirea culturii ți literaturii naționale în toate provinciile românești. La 5/17 iunie 1865 a apărut primul număr al Familiei. „Foia enciclopedică și beletris- tică cu ilustratiuni” întemeiată și condiisd in condiții istorice vitrege, cu dibăcie și sigu- ranță dc losif Vulcan, împreună cu colaboratorii săi și-a axat activitatea publicistică și literară in trei directii: dezvoltarea culturii naționale, lupta pentru înființarea unui teatru românesc și activitatea limbii române. La hicepul, in perioada budapeslană, bătătorind căile greșite ale latinismului, iar în perioada orădeană, sub influența Convorbirilor literare și u tineretului și-a găsit drumul cel bun spre limba poporului prin cultivarea folclorului, deschis de 7'rfbărm lui Slavici în deceniul al IX-lea al veacului trecut. In condițiile istorice ale vremii caracterizate prin asuprire națională și socială fosil Vulcan s-a străduit să urmeze aceste comandamente strecurîndu-se cu abilitate prin restric- țiile legilor feudale șî furcile caudine ale cenzurii Imperiale, păstrînd in conținutul revistei o prudență explicabilă ȘL evllind polemicile ture ar fi putut duce ia suprimarea revistei. Avind ca țel ridicarea culturală a poporului român, a publicat note și informații literare și culturale din toate provinciile românești, și a știut sli siringă in paginile ci colaborarea celor mai valo- roși scriitori ai timpului, mflltind în același timp și penlrn înțelegerea șl colaborarea cu l>oporul maghiar, losif Vulcan s-a născut Li 31 martie 1-841 la Holod, regiunea Oișana, lini preotului Nicolae t ukan șî al Victoriei Irinvi. Studiile liceale le-a făcut la Oradea (1851-—1850) iar licența în drept la ladversitatea din Budapesta. fn anul 1853, ca elev do liceu, editează împreună cu bănățeanul (ih. Ardeleană revista I moristul care apare pină în 1870. La 17 octombrie I85H, la 18 ani, sosit la Budapesta scrie poezii de dragoste, iar in 1861 împreună cu arădeanul Mircea B. Stănescu redactează Gura satului, care mai tîrziu se mută la Arad șl apoi la Gherla, unde apare pinii-n 1880. Colaborează h Concordia luiSigis- inund Papp și Aarora română, foaie beletristică bilunară redactată de Jonițiu Niculescu între 1863—1865 iar mai tîrziu de 1- Vulcan, In același timp colaborează și la publicațiile maghiare Hârank es Kulfiild, Magț/arorsiag îs a Nagyvilldg și Vasdrnapi Ujsdg. Din acesl timp începe prietenia și colaborarea cu bănățeanul Iulian Grozescu. Revista Umoristul începînd cu anul II nr. 1/1865 trece sub conducerea lui Vulcan, Care figurează în calitate de „proprietar, redactor responsabil și editor". In. Programa mea, cu acest prilej Vulcan scrie printre altele: / Rîde-voi în glumă dară i De mișei nenumărați / Care vreau să treacă-n țară / De bărbați prea meritați /.../ Ride-voi de ori și cine / Care e deștept și treaz, / Daca fără dc rușine / Ar mai susține azi / Ar dori feudalismul (s.m.) J Care-n caste ne-mpărțea ,.. / /os îndoia ciocoismul (s,m.) / Asta e programa mea.1" ! Cu experiență editorii» cîștișatu, hi Umoristul, Gura satului și celelalte publicații la care colabora, reușind să cîștige încrederea cititorilor, pentru că în veacul trecut publicațiile se sprijineau numai pe abonamente, la 5/17 iunie 18(35 pornește la drumul glorios cu Familia, publicație după modelul revistelor germane, la început cu trei apariții pe lumi, apoi săptă- minai și un timp chiar bisăpUbnînal, apariție neîntreruptă timp de 42 ani, piuă la moartea lui Vulcan întîmplată la 8 septembrie 1907. In articolul de fond, editorul definește astfel programul Familiei: „înflorirea, stima și nemurirea cutârei națiuni idîrnă de cultura ei. Națiunea fără cultură (s.m.) nu poete ktavl* lllerwiPdoearM-ale G3 rezista valurilor amalgamaziloare ale timpurilor, ci piere de pe fața pămlntului ca și floarea bătută de vîntui toamnei și istoricii nu vor însemna despre dînsa nimic remarcabil." încă de la primele numere Familia stringe in paginile sale colaborarea celor mai străluciți reprezentanți ai scrisului românesc. Alăluri de Gh. Barițiu, Timolei Cipariu, Al. Papiu-llarian, Al. Roman, Iulian Grozescu etc., mai colaborează V. Alecsandri, B. I*. Hașdeu, V. A. Ureche, I. Heliade-Rădulescu, 1. Negruzzi etc. O contribuție însem- nată au adus colaborările lui ion Lapedatu, Aron și N. Densușianu. Printre colaboratorii Familiei se numără Mihail Eminescu, Al. \ lahuță, Gh. Coșbuc, M. Cugler-Poni, \ cronica Micle, D. C. Olănescu, Haralamb Lecca, Maria Cunțan, Virgîl Onițiu, Andrei Birseanu. 1, L. Caragiale, D. Zamfirescu, Ion Slavici, Ion Pop-Reteganul, Darie Chendi, N. lorga și alții, Apariția Familiei la 5 iunie 1865 se explică prin noile condiții istorice create naționali- tăților din fosta monarhie. După infrîngerea revoluției de la 1848 Casa de 1 labsburg reve- nindu-și in fire, cu sprijinul aristocrației austro-inaghiare a reintrodus absolutismul, cu toate efectele lui, în toate sectoarele, dar mai ales in frontul ideologic. Prin măsuri brutale și represive înăbușea in fașă orice manifestări cu caracter .cultural, național sau social. Abia în urma eșecului militar din Italia, sfătuit de burghezia conducătoare, împăratul speriat de suflul revoluționar din Europa, a început sa slăbească puțin cite puțin frînele absolutismului. In perioada 1860—1867 s-a introdus așa zisul „regim constituțional*1 prin care s-au făcut mici concesii burgheziilor naționale. Transformările din bază, destrămarea feudalismului și începuturile capitalismului, aducea schimbări și în suprastructură, la început timide, apoi lot mai largi. Cultura in general și literatura în special, a ajutat la completarea și desăvir- șirea acestor prefaceri, stimulind progresul ți ajutind traducerea în viață a ideilor progre- siste ale timpului. In această conjunctură, în lupta dintre ideile progresiste și cele retrograde, cînd in preocupările literare își lac loc problemele de limbă, în breșa creată de publicațiile satirice, își începe activitatea Familia care va constitui o temelie solidă a culturii noastre. Așa după cum a afirmat Octavian Goga, Familia constituie „biletul de intrare permanentă a lui fosif Vulcan în istoria literaturii noastre." losif Vulcan a creat în jurul său o școală literară, și paralel cu munca editorială a desfășurat și o prodigioasă activitate publicistică și literară prin poezii originale, traduceri din lirica maghiară, germană și franceză, reportaje, nuvele, romane, piese de teatru etc. Lucrările sale literare apărute în numeroase volume: Poezii (1866), Panteonul român (18ttt), Nuvele — trei volume (1872—3), romanele Fata popii, Harbu Stnmbu în Europa, .Măritata și fără de bărbat, Schițe de călătorie, lira mea (1882), piesele de teatru Mireasă pentru mireasă, jucată la Lugoj la 2/1-1 octombrie 1877 de Reuniunea de cînlari, Ruga de ta Chizătău, (1890), Sărăcie lucie (18113), Mița cu clopot (1898), Roman Nepdalok în colaborare cu Gh. Ember și iulian Grozescu (1877) etc., n-au rezistai timpului. Din bogata sa moștenire literară puțin se mai poate valorifica. Un istoric literar contemporan Vasile Gr. Popu scria următoarele despre el: „Vulcan încă de pe la anul 1865 devenise un fel de autoritate și ocupa oarecum o pozițiune centrală, pe lingă care se învirtea mișcarea literară de peste Carpați. Lipsa de critică însă și prea marea încordare intelectuală i-a făcut nu numai pe dînsul să decadă, dar încă a lipsit și pe cei mai mulți juni literați, care au venit in contact cu școala inaugurată de el." (V. Gr. Popu: Conspect asupra literaturii române, voi. II, pag. 197). Un alt cercetător al activității șale, prof. Terxtor Neș, îl prezintă astfel; „Prin autenticul său spirit de gospodărie, prin bunătatea, politeța, șl respectul ce-l avea pentru oamenii de la Academie, a Izbutit să adune în paginile revistei sale colaboratori din toate unghiurile păniîntului locuit de români și să facă din Familia un organ de pulsație culturală la periferia românimei." (T. Neș: Oameni din liihor). Pentru bogata sa activitate și strădanie culturală la 1871 este ales membru al societății literare maghiare Kisfaludy, la 1879 este ales membru corespondent al Academiei române, iar la 1891 este ales membru titular, țînîndu-și discursul de recepție despre Dimilrie Țichindeal. Un merit al lui losif Vulcan râm ine însă deschiderea paginilor Familiei lui Mihail Eminescu, căruia i-a transformat și numele din Eminovici in Eminescu. Tînărul de 16 ani< elevul lui Aron Pumnul de la Cernăuți, invingîndu-și emoția ori cărui începător, a trimis revistei primele sale versuri. Familia nr. 6 din 25 februarieA) martie 1866 publică poezia De ași avea cu această prezentare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaie! noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări, ne-a surprins plăcui-" In anii 1866—1869 Mihail Eminescu publică în Familia următoarele jioezii: De-aș avea, O călărire in zori, Din străinătate, La littcouina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc 64 iMork lilcr«ri d<*cumriilr eu fie. dulce Românie, La Heliade, La o artistă. Amarul unei marmure, Junii corupți și ?kn/- cului FJ, Cu prilejul unei conferințe rostite în 1893 la Ateneul român despre Mișcările culturale în Banat și Crișana, I. Vulcan spunea : . ..„Am arborat acolo un mic drapel, (Familia n.n.) al culturii naționale /.../ Mi-.i insuflat mîodrie nu pentru că eu am introdus in literatură prin revista mea pe Eminescu, căci a publica versurile unui tînar începător nu e meni, ci pentru că cu am inspirat mîngăere poetului atunci cînd se alia în culmea gloriei sale, liră a se fi putut bucura de sprijinul trebuincios pentru existentă. In lunga mea carieră literară mi-am adunat și eu multe suvenir! prețioase, dar relicva mea cea mai scumpa, titlul meu de pală (s.n.) este 0 scrisoare a iui Eminescu din 1883, prin Care-mi spunea ca, pe cînd aici, în țara, în viața Sa n-a căpătat vre-o remunerațiune pentru poeziile sale, aceasta îi vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea mare". In ceea ce privește stilul și ortografia, Familia 3 început prin a abandona principiile latiniste, cuitivînd compromisul între etimologism și fonetism, pentru ca din 1880, cînd S-a mutat la Oradea, sa răspândească limba literară unificată. Este interesant să subliniem faptul că in nr. & 1868, prin poșta redacției adresindu-sc lui Eminescu, losif Vulcan îl îndeamnă „sa scrie după ortografia ce o urmăm noi (Familia n.n.), ceea ce nu-1 va împiedica pe Eminescu, mai târziu, în 1877, sa scrie în articolul bespre limba cărturarilor din Ardeal (Convorbiri literare din I august 1877); „în urma înriuririi germane și celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului iți formaseră șabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latinești, spre marea daună a limbii naționale... Acum unii scriitori căutau a altoi limbii noastre fizionomia alteia, cu lotul străine de ea, și prin acest soi de cultivare a limbii (s.n.) au ieșit la iveală fenomene care au dat ocazie penelor satirice să facă haz dc jurnalistica de peste Carpați, care de altfel in privirea onești’ iuții politice merită mai mult respect (s.n.) decît gazetele noastre Apoi autorii din Ardeal au mai ținut seama dc așa numita puritate a limbii (s.n.) și pentru acest scop au crezul de bine a prăda lexiconul latinesc și acela al limbilor romanice și a alunga țoale cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi își pierduseră ue mull înțelesul primitiv.*' Observațiile făcute de Eminescu sint parțial juste, pentru că în prima etapă a activității sale înlre 1865 și 1880, revista Familia era influențată de școala latinistă cu ioaie aspectele ei filologice și istorice, care a avut însă meritul Istoric de a îi comriouil la trezirea conș- tiinței naționale, la mobilizarea tuturor energiilor pentru a putea înfrunta opresiunea feudala. Activitatea și conținutul revistei f amilia au fost analizate in mod critic și de litu Ataiorescu care scrie; „Recunoștința ce se datorește acestor foi pentru serviciile aduse cauzei Românilor austriac! nu ne poate scuti de datoria unei opozlțiuni temeinice in contra formei cu care se prezintă. (Unricc, voi. I, pag,84). Ab-îa in faza doua, după ce se mula la Oradea (188O-—1900) conținutul revistei se prime- nește. In paginile ei iși fac loc, ia început timid, apoi tot mai des, produsele literare ale poporului, Creația scriitorilor se altoeșlc cu bogatul folclor național. Prin scrisul bănățea- nului G. Truila își face loc dialogul graiului bănățean, prin condeiul lui Miron Pompiliu se fac cunoscute poeziile populare din regiunea Vașcăului, prin scrisul lui R. Buticescu sc îndreaptă preocuparea spre lumea satelor, se lărgește orizontul preocupărilor literare de la viața intelectualilor, la aspecte rurale. In paginile revistei se simte un suflu nou, o critică și selectare a materialelor, dispare autolauda reciprocă cu orice preț, fapt căre i determina pe Titu MaiiOreacil să consemneze: „Familia a binevoit a susține cu vioiciune critica literară și a confirma ruperea pactului tacit de lăudate reciprocă — ce se încheiase mai înainte In această parte a vieții noastre intelectuale.” (Op. cil, pag. 139). In această nouă etapă a activității sale Familia iși lărgește cercul colaboratorilor, se adaptează lent dar sigur în noua ideologie a mișcărilor noastre literare, se simte influența Convorbirilor literare și a Tribunei Iul Slavici care a pus capăt latinismului. Un merit necontestat al Familiei rămîne insă și acela ca a fost prima publicație româ- nească, care a publicat în nr. 51 din 19/31 decembrie 1871 (anul Vil) pe pagina l-a un articol amplu: Caro! Marx, președintele Internaționalei, însoții de fotografia marelui învă- țător al proletariatului și înțelegător al istoriei poporului român. Articolul, deși nesemnal (înclinăm să credem că este scris de 1. Vulcan), este opera unui oui clnsdt, obiectiv, cuprinde precizări și adevăruri confirmate de timp, iar concluziile sint protetice, subliniind biruința marxismului nu numai in Europa, ci în întreaga lume. Scris la șase ani de la înființarea, ia Londra, a Asociației internaționale a Muncii (Internaționala iutii) articolul din Familm răspundea unei dorințe a publicului românesc. Dacă opinia publică europeană privea cu interes activitatea lui K. Marx șî dezvoltarea Istoric Hienri'Jocumraif 65 Internaționalei, iar clasele conducătoare cu spaimă, cu atît mai mult cititorii romîni ai revistei, doreau să cunoască personalitatea lui Mane. „Noi credem — spune Familia — că publicul român va primi cu plăcere, dacă vom descrie pe scurt biografia președintelui aces* tel societăți omnipotente (puternice n. n.)“. După ce face o scurtă prezentare a Internaționalei întii, menită sâ fie „un punct central’ intre „lucrătorii tuturor imperiilor" în scopul „prosperării clasei lucrătorilor'*, articolul arată că după șase ani de la înființare, cuprinde în rîndurile ei „milioane de membrii din toate părțile lumii*, devenind de simplă asociație mai „puternică decit multe state" (s. n.). „Azi (1871 n.n.) regimurile tremură la amintirea Internaționalei" motiv 1 pentru care regimurile absolutiste, republicane, conservatoare ca și cei pretinși democrați „o gersecută" ; insă, cum afirmă just Familia, „nu mai sînt în stare o pune slăvită extin- ! deru ei (s. n j", pentru că este „uriașă șî domină" cuprinzînd în rîndurile sale, alături de muncitori, „capete talentate și cu studii profunde, filozofi și literați", In scurta biografie a lut K, Marx se arată activitatea lui ca profesor la Universitatea din Bonn, lupta agitatorică din coloanele ziarului Rheinische Zeitung și persecuțiile sufe- | rite din partea regimurilor absolutiste, care l-au expulzai din Berlin, Bruxelles și Paris, delerminind plecarea sa la Londra, unde s-a consacrat scrisului. Ca rezultat al „studiilor profunde sociale și economico-politice" a scris opera „Capitalul, în care „descrie în culori ' vii, starea tristă a clasei lucrătorilor". In încheiere Familia face aceste profeții: „ța un păianjen neobosit, țese încet dar sigur revoluția generală europeană care va emmpe (izbucni n.n.) în curtnd sau mai fir- ziu" (s. n.). Familia a publicat acest articol. în care subliniem obiectivitatea și onestitatea informa- ției, aducînd astfel la cunoștința cititorilor biografia lui K. Marx și lupta sa politică. Cu toate limitele sale politice, loșif Vulcan rămine' un înaintaș progresisit al veacului trecut, care și-a legat viața și activitatea de însăși istoria noastră culturală. OCTAV1AN METEA PROBLEME DE ESTETICA LA REVISTA „FAMILIA* in ansamblu! multiplelor fațete pe care le solicită valorificarea revistei Familia, vom stărui acum asupra unui singur aspect: contribuția în domeniul difuzării ideilor ' estetice. Categoria estetică a frumosului a făcut obiectul unor numeroase articole și studii. Așa I de exemplu în 1878, Lazăr P. Petrinu discută in paginile revistei categoria frumosului con- siderat ca un „izvor nesecabi) al fericirii omenești". Cflutînd să facă înțeleasă publicului această spinoasă problemă a frumosului, autorul expune cele două răspunsuri fundamen- tale: „Frumosul există numai afară de noi ca realitate. Nici că s-ar putea naște frumos, dacă n-ar exista un obiect, de exemplu o roză, la care se aplică ideea ca atare. Aceasta este părerea obiectivă" l). In continuare autorul prezintă și răspunsul idealismului subiec- tiv : „Frumosul există numai în noi, căci ca să credem un obiect creator de frumos se recere ca să ne placă, și plăcerea se naște din simțâmîntul noslru, prin urmare frumosul nu nî-l dă obiectul, ci noi îl ducem în obiect. Astfel cugetau sublectiviștii" *). Fără a avea o poziție consecvent materialistă, către tare totuși înclină, autorul încearcă să înțeleagă frumosul ca pe o categorie de relație, ca pe un raport în care se depășește în iot cazul Jtunelul de vedere subiectivist. „Atît părerea oblecliviștilor, cît și a șubiectiviștilor este uni- aterală, căci nici obiectul singur, nici subiectul singur, nu poate produce conștiința, d ambele îmbinate, ca o unitate ne dau ideea frumosului. Și aceasta nici că poate fi altcum, căci ca să afirmi cum că viorica e frumoasă, nu e destul ca ea să existe numai afară de *) L«i*r P. Pttriau, fwntr, Fsaill#, M. Jî. IST?, p. 189- 66 Kt«r5e hierari'dccinnent» mine, ci tot odată trebuie s-o ți cuprind cu sensurile estetice, și anume cu văzul și auzul, va sa zică numai prin unitatea obiectului și subiectului se naște frumosul. Aceasta este păre- rea concreliștilor care intrunețle ambele păreri mai sus atinse". Împărtășind oarecum eclectic acest ultim punct de vedere, dar nu lipsit de o anu- mită insemnuiale, autorul combate pe rind înțelegerea larmaUstă (frumos e ceea ce are formă determinata) sau cea a materialismului vulgar (inimos e numai materia) și subli- niază că frumosul se naște nu din lorma sau materie, ci „din unitatea formei și a pălăriei"1). Firește, autorul n-a lacul distincție intre materialism și idealism, n-a Înțeles dialectica obiectiv-subiectiv, material- spiritual, tialural-sociai, etc.; n-a pu.ui argumenta Însemnătatea caracterului primordial al obiectului și ce importanța prezintă vaioruicarea sociala a subiectului, etc., dar el s-a apropiat mult de concepția justa m care peulru a înțelege frumosul trebuie sa raportam ooieclui la subiect, Este un ciștig net iața ue teo- riile care discutau in exclusivitate frumosul din arta și care ca și Maiorescu, asemenea lui Hegel, vedeau in frumos numai aceasta latura: „exprimarea unei idei sub o turma sensi- bila corespunzătoare’* *), In decursul anilor foaia lui losif Vulcan a făcut loc unui nurnăr apreciabil de articole care au dezbătut problema frumosului. Intre ideile materialiste și iueaiurne care în multe cazuri se învălmășesc m mod eclectic ciuar in cadrul aceluiași material, unele pol li reținute ca interesante. Asiiel de exemplu ungere filași in articolul izcspre operele de arta din 18bo, disociind „frumosul natural și frumosul artistic" releva ca lenomeneie urile obiectiv pol U frumoase din punct de vedere artistic; „atragem luarea anume la lapiui ca multe lucruri care ui stare naturala uu-s frumoase, ba sun poale ciuar grețoase, oara se iau de obiect al vre-unui op de arta, pot sa cațunc cea mai prerapitoare detectare" Sau in articolul Arid șî /MUrtous/nf Aelu 1. Cornea, discudnd caracterul ouiectiv ai dilemelor fenomene trumoase, subliniază șt mseinnutatea subiectului care contetiipia.,, „Frmmvara semna ce pare țesuta din anulari, iluzie și leruire, ompui catilelat unue zefirul se oestaia cu pariumui fioruur, apa spui negatoare in a carul valoare raza ue soare se leagaua, trans- parența vaporoasa a atmosferei, bona cerului azuriu, cu franjele aunie ale nurilor rupți, smaițuiți, ar rammea reci și pustii daca lannecm lor nu ar 11 perceput de noi"'). In procesul de contemplare a irumosuiui, indiferent de uomemul la care se referă, un roi de seama revine organelor noastre ne simț, aar in aceasta direcție Aurei Lnacuuu in [articolul Leuci uespre [rmittn ui unu, arata ca au luate orguueic de smiț paiuupu ia intuirea frumosului. „Ceva frumos putem numai vedea și auzi, dar mcwuam gustă, muosi cri pipai"*'), re suportul acestei consulari banale, autorul combatinu lezeze ca „irumosul e ideea în apanțiune” sau „rațiunea ut fantezie'’, coticiuue ca in arta „irumosul e peiiec- (lunea armonica, vizibila șt auziLua". Cu an colaborator, cir. 1. tnag^, ucupmuu-se ue ■smologia picicem esieuce, argumentează necesitatea irumosuiui, sprijimuuu-se pe teza ca starea ue piaccre e „mnelacaiuaie vieții". Autorul distinge mipresiunea fruiiiusumi din Bătură de cei din aria șl couciuue categoric ca „spuilul are nevoie a n cmmat ptiu muueie din viața. AsUel de moueie sini in aucvar țoale ouiecieie numosmui, aui a bumusuUi artistic, cit și a celui real“v). toi in acest articol, o idee de preț este aceea a icgalum tnuisuiupue dintre frumos ți viabil. Asemenea lui Lermșevscni, autorul roman aaociaza organic frumosul și viața, „ice place mai muil floarea m buboace, jumătate oesiouu, uecit roza de tot desfoiata, fiindcă aceea e mat ginta ac mufa (suumiial 1. 1.) decit cea depun înnuma". ț»i argumentele continua: „Ae piue fucrurue in care zace o putere mumsa*, deoarece „puterea e baza vieții", sau ne piaus ,^o statuie fiindcă reprezintă viața unei inuțe deosebite *; muzica ue place pentru ca ea reprezintă simțămintele omenești, eic. Autorui fnciicic șirul exemplificărilor aruimd ca „ne place armonia și simetria innaca ea reprezinte ideea de ordine atu de indispensabilă existenței sociale"'). Ideea caracterului real și obiectiv ai irumosuiui e reluată de un alt autor ți aceasta numai la distanța de doua numere. Este vorba de articolul Despre Inimos fi aespre arta al lui Lucian Baicos, cere distinge intre conținutul categoriei de frumos și impresiunea frumosului asupra noastră, subliniind că sentimentul frumosului „e o plăcere, o mulțumire". Pentru L. Baicos „arta e înființarea frumosului prin lucrare ■) FwllU, w. S3 din im, p. 31». ’j T. AlMorocu. t®1, 1, JUV2, p. 38 • ) Lh\ Gr. 2hi&șU iJopre apt/ele di viu, Familia* or. 8. 1885. p. 8$. • ) hiaiii 1. Corne*, .4 rid ;i ua, Familia, 19U0* ar. 24, p. 278. • > A- Diacocu, Ceva dopr< /rum jj arii, Familia. ni-, 41, 1826, p- 4*3. I. BLața, Atipic plactni ultim, Familia, ar. 38, 1W2» p. 477* *) IbUiea. iilor ie Uteraji-dot-unieait 67 omenească1) afirmație din care înțelegem rolul creator al artistului. De altfel, numărut tezelor cu privire la frumos presărate in paginile revistei, ar putea spori mult dacă am lua în considerație și articolele în care este vădita preocuparea pentru frumosul cotidian t Despre frumusețea femeiușcă fi culorile ei (Familia nr. 38, 18ti8), Estetica primului (Fami- lia, 35, 1875), Educația sexului frumos (nr. 13, 1877), Ceva despre frumos (nr. 41, 1885), Ce este frumusețea (nr. 3 și 25 din 1897), Ar/u de a deveni frumos (nr, 19, 1900), Frumu- sețea perfectă (nr. 51, 1901), Glose despre frumos și arte (1902), Igiena frumuseții la femei (1U05) etc. Un prețios capitol de estetică a înscris revista Familia prin discuțiile purtate în legătură cu creația artistică. Intr-un studiu eșalonat în patru numere și întitulai Clasicism, romantism, naturalism se combate metoda ți ideologia clasicismului ca fiind idealistă, și se militează pentru o concepție înaintată. „Ornul prin studiu necontenit se convinge că el ți lumea ce-1 împresoară îl notăresc la fapte și nici de cum o putere mai înaltă care planează peste tot și cauzează pește tot"2), In aceste rinduri se afirmă o concepție materialistă prin] care se dă o ripostă teoriilor idealist-mistice privind procesul creației artistice. In partea do început a aceluiași studiu se precizează că obiectivul artei, promovarea „adevărului prim mijlocul frumosului", este omul „Gel dinții, cel mai roditor ți totodată cel mai greu obiect al artelor este omul 7... 7 Cunoașterea omului e obiectul nesfîrșit al artelor de la începutul lor ți pînă vor exista; e natural că ele atirnă, se dezvoltă, se schimbă ți se per- fectează după măsura și modul în care ele înțeleg pe om. Ele își au marca lor de frumu- sețe ți adevăr de la conceptul ce lumea are despre frumusețea, realitatea ți scopurile omu- lui ’). Citatul ridică de pe poziția unei concepții umaniste și realiste, o problemă de bază a esteticii, pledînd cu convingere pentru prezentarea vieții ți a omului in artă prin prizma unei concepții înaintate. Totodată, lărgind sfera de cuprindere, arta nu-și va circumscrie tematica numai strict la om, ci va avea în vedere și ambianța socială, naturală în cart trăiește omul, intr-un cuvint lumea sub raport estetic. Pe aceeași linie comunicarea Despn efectul artei afirmă răspicat: „Toată abundența de idei șî sentimente din viața noastrl sufletească îți are sorgintea principală în îrnpresiunile lumii externe"*), Arguinentînd tezi că realitatea constituie izvorul tuturor cunoștințelor noastre și ale artei, autorul acestui articol 1. Păcurariu arată că oglindirea în artă nu înseamnă o copiere mecanică a realității ci avem aici un proces de transfigurare in care se realizează o lume nouă, ideală a creato- rului, „Produsele artistice oglindesc lumea ideală, sentimentală a artistului, iar aceasti lume se raportă către lumea reala precum Spectrul solar, în care culorile sint despărțite către lumea albă, în care culorile sînt fuzionate". Comparația aceasta îndrăzneață și origi nală ușurează oarecum plastic deosebirea dintre realitate și reflectarea acesteia prin „ima- gini". Autorul pretindea că aceste imagini vor trebui „curățite de toate adansele accesorii de tot ce nu c esențial și propriu caracterului dominant"0), adică imagini tipice. Pledînt pentru metoda realistă în artă, autorul este împotriva redării amănuntelor netrebuincioast și el socotește că arta trebuie „su ne arate numai caracterul predominant al lucrurilor y fenomenelor, ea să ne arate obiectele sale numai ața precum se pot zări la lumina unu fulger, surprinzînd în acest moment numai trăsăturile mai caracteristice, mai izbitoare h ochi"0). Redindu-ne tipicul arta ne oferă mai mult, dar fură ca prin aceasta să ne spunl tot, solicitînd astfel și participarea imaginației noastre. Desigur autorul a văzut numai < latură a problemei — tipizarea — fără a înțelege just dialectica general-particular, și ma ales importanța redării concret-senzoriale a vieții. Intr-o serie de articole. Familia a dezbătut rolul și funcțiile artei în viața oamenilor, Subliniind înalta misiune socială a artistului, la un moment dat, un colaborator relevi cu îndrăzneală că „însemnătatea unui artist de valoare e mai mare în istoria nea in ulii decit a guvernelor" ?). Funcția cognitivă a artei și pledoaria pentru realism sint prezentate în una din intervențiile lui losif Vulcan. El pleacă de la constatarea că „dacă studiem arteh vedem că ele toate au același scop, de a reproduce viața" •). întrucît arta se leagă con substanțial de redarea adevărului: „sufletul conducător al tuturor artelor e adevărul” oglindirea artistică a vieții, prezentarea creatoare a adevărului constituie o cerință de bazi l) L- B&Icm. Despre frttm-os ji despre arrl. Familia» nr. 40, 1902, p. 470, ■1 Silvio, rominilbĂ» Mfatrafism, Familia» nr, 35. 18U2, p. 420. Ibidrm. nr. 51, p, 313. |. Picurariu, Dcrpre efectul arfei, Familia, nr. 17, I9QA, p- 101. l> I. Picurării». Despre efectul anei, Familia, i»r 19» 1903, p. 217. *1 Jbidcm. p. 206. Familia, ar. 23, 1902, p. 265. ■) I. Vulcan. Arta și Mfcwpl, Familia, nr- 31, 1902, p. 393. 68 hlorie lilerari document a artei. „Artele — spune îosif Vulcan — expresiunea cea mai sublimi a geniului omenesc, se întemeiază pe anumite legi. aceste legi nu drept temelie adevărul". Pentru Vulcan ade- vărul însă nu a fost întotdeauna si la toate popoarele același, Iar pe de altă parte redarea lui nu s-a făcui la fel. Combatind naturalismul care preconiza reproducerea exactă ți care căuta „partea urUS a vîe|îi“. T. Vulcan pledează neutru „gustul adevărului frumos", subli- niind că „adevărul e sufletul artistului". Această importantă cerință a ariei e subliniată și în cuvintele care se referă la menirea artei „de a revărsa lumina, de a răsnîndi cultura, de a oferi plăceri intelectuale, de a ne fa^e să cunoaștem mai bine frumosul, să disprețuim iir'iul să admirăm ce-i bnn ?i să ne ferim de cei rău", si mal departe : „Ea înstrnează și dezvoltă, clădește și distruge, laudă și dojenește. recompensează și oedensesle, învie și omoară, totdeauna servind același scop moral, totdeauna suslinînd adevărul" '). Tn aceste aprecieri observăm că funcția cognitivă și cea social educativă se află într-o strînsă relație ți condiționare. O argumentare interesantă găsim în articolul drWe in Ma socialii în care se dez- bate exnresiunea artei de a dezvolta solidaritatea. Tn această direcție autorul pornesle de la teza că „emoția estetică e o muzică în sensul că realizează o armonie sensibilă si e mijlocul cel mai sigur pentru a face să vibreze inlmele de aceleași senzații, resimțind toți aceeași birci«r>. aceeași dorert"^. Si mai densHc se precizează îd^ea că alunei .xlnd ctinosținfc’o vibrează sini ontic se stabilește o legătură socială și se nroduce conștiința gene- rală a solidarității". Pentru concepția autorului deși nur nu s-a ridicat problema condițio- nării de clasă a consumatorilor de artă si nH necesitatea de a sublinia nuanțai 1a care cateiroru de oameni se referă solidarizarea. Cu toate că argumentarea se fa^e numai pe olanul strict a! Icorici. îdeea acesta a misiunii sociale a artei merită o anumită atentie. Rclinem că în acest articol se afirmă că arta „nu e un lux" deci nu anartîne claselor domi- nante în exclusivitate: că ea este un imnortant factor de educare morală a celor multi. „Emoțiile estetice produse de ar’ă fac rațiunea sensibilă, care la rîndul său siăoîneste mai bine individul si colectivitatea, de cît o morală abstractă învățată prin naraboHe hlblice5). Fxemnlul ne care îl aducem mai dmirtc esb> semnificativ. Autorul referlnrtu.se la literatura noastră clasică afirmă că „Putini vor fi aceia care dună cetirea poeziei fmndrnf sî proletar mr vor fi simții rn ef nuteren titanici! dr a riărîma zidurile muergitite ale artna* lei organizații sociale fsublinlat l. 1.) împărțind drepturi erate ta fiecare individ" fn. 2421. Abstracție fa^tnd de alîiud!n*a nrlislmă. satirică sa<< hnmorbdi -4. dc metoda, trenul artistic sau curentul în care s-a încadrat fromantism, realism, naturalism) adevărata artă urmă- rește acela etc. Sintelîzind prin cuvintele lui Păcura rlu rolul artei am puica seime că aceasta „Înalță sufletul", „luminează mintea". „încîn'ă si moralizează". Am mai adăuga o idee de preț șl anume cea argumentată de Vateriu Braniște, care socotește arta ca un „mijloc în lupta do idei"1), Autorul ia poziție fată de teoria care afirmă că „aria esie im scop în sine" și sus- ține cu căldură că „nu este aria altceva decit un miji ac de luptă". Este adevărat că sudorul are în vedere în primul rînd lup!a pentru susținerea speciei umane, a națiunii și nu lupta de clasă, Cu țoale acestea reținem că problema tendențiozității nu a iost neglijată. F»plut poate fi constatat și în cuvintele: „în lo’te ramurile artei ar trebui să fie o tendință. Toate operele vor trebui să respire idealurile sfinte ale na | iun ii și să oglindească sufleb.il pnonru*ui"!k Prin ace’sta însă aducem în discuție alte două importante teze ale esteticii: caracterul popular șl cel național în artă. Articolele cu acest subiect au fecundat creația cola bora lori [or orienltudu-i penlru a scrie despre rrapor și pe înțelesul lui, Socotind pe nnel ca un apostol al adevărului, legat de popor, losif Vulcan spunea : „Poetul care vrea să fie bardul națiunii sale nu poate să ciute decît ceea ce frămînta cugetarea poporului săuJ), Pe aceea linie A D, Xenopot în articolul Cugetarea poetică pledează pentru exprimarea în artă a simțămin'elnr celor mulți. După el poetul este cu atît mai mare ,xu cil tecul șimțămîntultii cu care hrănește gîndirea va fi mai obștesc", și adaugă în continuare: „mărimea unei concepții poetice crește cu cit simțămintele ce o însuflețesc sint culese de pe o mai mare sferă omenească, adică ..din regiunea inimii obștești"*). A prezenta artistic viața, obiceiurile și sentimentele unui popor istoricește constituit, înseamnă a realiza totodată o artă națională si realistă. Afirmația luî Ștefan Vetevan că „un caracter real trebuie să fie național", este judicioasă. în articolul Naționalitatea în mmicâ autorul arată că „regnlele muzicii sint fără îndoială universale, dar subiectul asupra căruia se șolkă regulile poate fi nat^nală"s). Pe baza distincției făcute între elementul tehnic: „reguîele" șl cel nrtlstie: „subiectul", apterul apreciază că acest dini urmă element, adică subiectul, poate fi la riadul său „Idea!" o pasiune închmuită, iubirea ele. si „rea!" subiectul în care pasiunea, iubirea e fanlică și obiectiv concretă așa cum apare la un individ, grup sau ponor. Dună el tipul Ideal e realizat in creația clasică, cel real îl pășim în arta realistă. Am mal extras din nlcrforbi acestui articol un artrumenl demn de luat în considerație: „subiectul artei e real dacă întrunește toate particularitățile condiționate prin zona sub care Irâteste. orln solul ce-1 mică, erin climă, producte, nutrire, O'i>nal">neJ societate, istorie, birwafie, limbă. în scurt orln toate cîle poate caracteriza un individ".*’) Cir țoale că se neglijează factorul economic îimdsmenlal si s- nun oe a clus otap eiementels ccnditionsle diferite ca pondere, este importări să relinem condiționarea whlă — a artei si a caracterului ei național. Din refalărite de mai si»s vedem c„m Fnmih’o a contribuit la susținerea unei <*rte legate dc viate -wwnrultii nnslrp re-' -rp. ^păine de J-tete-iabr scoală a cosmrtpoli. tismiibri", a unei arte înaintate si n^tiocinte Căutind elementele sec ifi'-eîn muzica romănensrăl un comentator scrie ! „muzica nonplară romanească n-are nimi ■ comun -n nnsnes"l nrtenfal nici eu lereremul nemțesc : ea îsf are tactul el în n-rte. melodia ei exnresi'-nea eî. variabil El a tea ei “T1 Sub acest raport al specifintilui. muzica romanească era chemn'R „a contribui la p1dte->rea —resftebilid nntlimei noastre în tete lin— !■ “ Prin tente A'^alea reviste FanttftA tere dovada nnef nreominări străniîloare pentru îndr-m'-rca artei *1 creațiilor ne un drum sănătee af unei literaturi onontere si oalrtelice Familia însă 8 publicai o scrie întreagă de articole în care ’u fost abnrdate si alte probleme. ten loc de seamă dețin nreocunărilc privind diferitele ramuri ale artei : literatură, muzică dans, teatru, arte plastice ele Spicuim unele idei cu nrivire la muzică, artă mult înrirăwilă de nonor dar care era totuși nutin cultivată în perioada aceea. „Muzica posedă puterea cea mal nerezistihilă spre mișcarea inimii, este dominatoare generală peste toate simțămintele omenești șl nici un fel de artă nu 1 se poate asemăna. Muzica e foarte pollnie, M Tn ard. F*ml1i«. nr. 57, 1906. p. 424. *1 Familii nr. 26. 1900. p. 300 •) Familie, nr. 34. 1902, P- 393- A. D. Xrnopol, Cugetarar por/ici. Familia, nr. 37. 1905. p, 320, •) Sirfan V^kran. Naitonalitaii"* în mu j iei, nr, 5. IM1, p. 61. *) IbUkm. ’i R.. nrtiMffM fmmIhJ. Familia, nr. 2, 1875, p. 4 IO. •) Fimili-i, or. 26, 1900, p. 302. 70 Invrie li«r»rl-d«umrnti tn om. pentru că-i cuprinde tot trupul, tot sufletul.toate fibrele lui atit simțul cît ți spiritul."*) Articolul din care am dat acest citat a fost publicat în 1807 ți în el autorul discută rolul munciî, etapele dezvoltării el, arătînd de exemplu că la noi, „după scriitorii naturali, deodată cu limba românească a început și dezvoltarea muzicii."’) Efortul dc a preciza specificul artei muzicale ÎI încearcă și Petronela Mîșîclu care scria în 1882: „Muzica este limbajul cel mai nobil al inimii; precum exprimă limba ideile sufletului așa exprimă muzica simțămintele inimii, ea, exprimă plăcere ți neplăcere, curaj și timiditate, blândețe și iritațiune."a). Prin acestea se arată că muzica reflectă via(a omului dar că ea exprimă în primă linie sentimen- tele sale, reacțiile și aptitudinile omului față de realitate. Autoarea își încheia articolul cu constatarea că deși sîntem boxați în creații muzicale, cîntecele românești „nu sînt culese și puse pe note*. Strădania de a preciza obiectul muzicii în comparație cu celelalte arte o încearcă șl studiul Clasicism, romantism, naturalism în care se relatează între altele: „Muzica exprimă în craiul armoniei, porniri sigur sufletești. Durerea și veselia, melodrama si zburdălnicia, dorul și îndestulirea. pacea și zguduirile sufletești, amorul și ura șî tot atitea sentimente tăinuite în inima omului fac obiectul muzicii."4) Dacă în articolul Desnre artele {cornoase în genere ți în deosebi despre muzica fața cu poezia (nr. 11/186G. p. 126—127), se aștepta „nașterea și venirea unui român genial care pe măsura geniului caracterului sî temperamen- tului național să dee autorul muzicii române". în anul 1900 Familia vorbește cu fermitate despre autorul „Poemei române a genialului artist Enescu” care „se poate compara cu oricare simfonie clasică a măiestrilor muzicii" (p. 315). în ceea ce privește arta scenică, este bine cunoscut meritul lui losif Vulcan care a inițiat și a sprijinit activ acțiunea de înființare a teatrului național din Transilvania și Banat. Este interesant de reținut faptul că în perioada anilor 1870 (4.X.) — 1871 (1I.1V.) revista Familia a purtat ca subtitlu: „Organul publiciștilor Societății pentru fond de teatru național". începînd cu chemarea Să fondăm teatru! național (Familia, nr. 29, 1869), semnat de losif Vulcan, numai în anul 1869 au apărut ca articole de fond în Familia următoarele: Reuniunile literare ți chestiunea teatrului (nr, 35/186S), La fondarea unui teatru național (nr. 38), Ecou din Banatul Timisan ta fondarea unui teatru național (nr. 40). PuMicațiani literare ți chestia teatrala (nr. 42). Chestiunea teatrală la noi ți ceva despre originea tea- trului in România liberă (nr. 45) etc. în toate acestea se subliniază importanța, necesitatea și contribuția pe care o poate aduce teatrul la luminarea poporului nostru. în 1870 acțiunea se continuă cu și mai mare intensitate. M. Eminescu intervine și publică în Familia un articol de o deosebită valoare nu numai neutru istoria literaturii sau a teatru- lui ci și din punct de vedere al tezelor esteticii. Este vorba de articolul Teatrul românesc și repertoriul lui (nr. 2, 18701. în general pentru toti oarticinanțil la această mare dezbatere o problemă importantă a fost aceea a teatrului național. Atît în perioada de organizare cît și pe întreg parcursul existentei Societății pentru fond de teatru român revista Familia a susținut activ ideea Teatru- lui național tn Transilvania ți Banat. * Tn prezentarea de față am selecționat acele atitudini și articole care cu o anumită îndrăzneală au exprimat unele idei înaintate pentru enoca respectivă. Desigur caracteristic pentru problematica estetică a Familiei este faptul că articolele tipărite nu au pretenția unor studii docte multilateral elaborate, ci ele sînt niște modeste materiale de popularizare, nu lipsite însă de valoare. D" altfel sî semnatarii acestor materiale nu au nume de rezo- nantă în domeniul cercetărilor estetice. Cu toate acestea, tezele dczhălu’e, argumentarea stăruitoare a acestora prezintă un viu interes. Prin abundenta materialelor publicate se dovedește că problemele de estetică au stat în atenția redacției, orientînd creația pe un făgaș înaintai. Firește eforturile publicației n-au fost unitare, concepția ideologică nu era pe deplin conturată, iar în privința spiritului critic, nu putem spune că e! a fost prea dezvoltat. Cu toate acestea, intervențiile teoretice nu sînt liosf'e uneori de o vădită orientare către elemen- tele esteticei materialiste, dar mai ales nu se va putea nega varietatea tematicii. Păstrînd pro- porțiile impuse de eooeă va trebui să spunem că multe din aceste probleme nu și-au pierdut valabilitatea nici pînă în zilele noastre. ION IUESCU Jtrfin Galei, nursteM, Familia, nr. 36, 1367, p. 429. *) Tbidem. p, 4--VJ •) Patrone ta Mițiciu, Ora detprț nmM, ir 30, 1882. p. 365. •) Familia, nr. 3). 1883, p. 373. liUriri-dotumcBte 71 GÎNDURI LA EXPOZIȚIA DE DOCUMENTE ISTORICE l—)ocunientele tslorlce vechi au dispărut din Banat deodată eu cotropirea Banalului decălre turci, Abia de ia nnut 1718 s-a începu! formarea de noi arhive, care puteau oferi cerce' lătorîlor materiale documentare bogate, însă regimurile din trecut nu au dat atenție cuvenită adunării, bunei conservări și lucrării materidelor arhivistică, ca să poată Fi utilizate cu ușurință de cercetători Rin cauza aceasta lucrările de istorie privitoare la Banat, au fost tn număr toarte mic și cu lacune mari. In anul 1939 în prefața colecției „fWa $1 documente bănățene!" am susținut că numai după ce avem adunat materialul documentar existent, se poate începe scrierea adevăratei istorii a Banatului. în ultima carte a vieții sale „Observatii și problema bănățene (1910) N. lorga a scris la începutul cărții: „Istoria Banatului nu s-a scris pină acum '. Abia în anul 1947. revoluția culturală din patria noastră a dai viață și acestei instituții și i-a asigurat tonte condițiile pentru buna funcționare. Roadele nu au întîrziat să se arate. S-au luat măsuri pentru buna conservare a tuturor arhivelor din regiune. s-au înființat filiale la Caransebeș, Lugoj, Oravița, Arad. In anul 19*0 a fost publicat „Conspectul arhivelor din BrHTarL în anul 1952 voi. I (1724—1600) și tn anul 1985 voi. ÎI flfiOI—1815) al „indicelui crondliidic nr. 24“. In anul 1948 s-a organi- zat, în colaborare cu Muzeul regional șî Biblioteca regională, expoziția comemorativă a centenarului revoluției 1848—49, în anul 1955 expoziția de documente istorice în cinstea Congresului partidului, Tn anti! 1957 in lucrarea publicată de Direcția Generală a Arhivelor Statului, „Arhi- vele Statutul. md de activitate,. tKM—19'6" s-a scris despre instituția din Banat, că noua instituție a izbutit să se facă cunoscută in viața culturală a Banalului, Arhivele Statului din regiunea Banal au progresul continuu, lată-ne ia o nouă mani- fesiere pjibtirs: F\'Pa?ITIA APHIVIST-tCă „Momente importante din istoria regiunii Banat oglindite în documentele de arhivă". Expozițiile din anii 1948 si 1985 nu fost modeste, cea tic azi e impunătoare, prerentînd în m1s mare din Piața Libertății nr, I sule de documente, hărți. planuri, stampe, gravuri, fotografii. MaiArHț^le document "re expuse ne poartă nrln istorie încenTod cu secolul al X-fra (fotocopie după rmntoa notarului anonim al regelui Reia), altă fotocopie este după setul re! nu>i v'n-hî < l^tol în care sc vorbește de „cetatea Timiș". Fbiocopia după fragmentul din dințoma cavalerilor kwnițî (1247) ne atestă existența formațiunilor politice româna între Cărunți si Dunăre: țara Severlnuhii, cnezatele lui loan, Eărcaș șl voievodatele lui Litovoi și Senedau. Sînt exnuse materiale șl din tlmnu! stăoînîriî turcești în Banat: apoi în legătură eu războiul țiirănese al Ini Dofa, o întoronie dună cel mai vechi document din Țara Românească (hrisovul din 1309—1876), alta după actul de la Bobii na. Materialul arhivistic original expus este mai bogat înreoînd cu anul |7'R, prezentîn- du-se documente valoroase din toate perioadele, oină în zilele noas’re. deși foarte multe ms|srîa1e nu au legătură directă cu istoria regiunii Banat. Poale cS din linsă de spațiu nu au fost expuse unele materiale do-umentare, rare ne vorbesc desnre mișcări de răzvrătire, de viața socială sî culturală din Banat în secolul al XVfIT-1ea ai al XlXJea. cum sînt, între altele, protocoalele oentru circulare. Unsese fo+oropii dună însemnările din cărțile ri'uale în care se notează fante si întimnlări din diferite domenii. încenînd cu secolul a! XVfîî-lea. Vieții culturale îi este rezervată o mică parte a spațiului expoziției, dar materialele Pxmire «tnf îrt^r^ante ■ lut Dî«n9«-,ii Tichindnal, lînărltîl la B"da in anul 181!, registrul de procese verbale ale Asociației teatrale din Oravița. tot din Oravița, prn^ecid verbal H1 adunării ooncrale flMpi a Reuniunii române de cînfări si muzică, anoi furnalul cu schitele de desen ale orv-tului Victor Vhd Delamarina și o scrisoare a poe- tului către sora sa. fotocopie dună f.imba română. organul sănțămțnal de presă (19001 redactai la Timișoara de Cami! Pelrescu, afișe cu reprezentații de teatru ta Arad în anii 1868—71. o scrisoare a lui Eminescu către un prieten al său, scrisoarea unui oarecare Neacșu din Țara Românească către brașoveni (1521), etc. 72 Ittpr|e 1 herBrl-docunientc Facem o constatare îmbucurătoare: cînd au Hnsît materialele documentare originale, s-a recurs la fotocopii primite dc la Direcția General?! a Arhivelor Statului, de la Arhivele Statului din Iași, Brașov. Sibiu, de la Muzeul rerrional al Banatului, de la Biblioteca cen- trală regională, de la Institutul de Igienă etc. A fost expusă și o carte din 1814. Nu aducem nici o învinuire neutru faptul că au fost expuse foarte puține materiale documentare privitoare la viața culturală a Banatului. Important este, că începutul s-a făcut. Noi. bazat! pe această constatare, sîntem convinși că în viitoarele planuri de muncă ale Arhivelor Statului se va prevedea si detectarea, adunarea și lucrarea materialelor documen- tare fnrftzînale. fotocopii, cărți rare) din acest domeniu, Nu este exagerat să pornim de la Palia de la Orăslie (IW2). Din cei cinci traducători, trei erau bănățeni: Ștefan Herce „propovăduitorul evangheliei în orașul Cavaran-Sebeș”, Efrem Zăcan „dascăl în dăscălie a Sebeșului" și Moisi Peșfîsel .propovăduitorul evangheliei în orașul Lugojului” — cum s-au prezentat el însîsî în prefața lucrării. Palia prezintă particularități de limbă neîntîlnile în alte texte contemporane, Tot asa de Importantă este si cea dintîi lucrare lexlcmrraflcă, bilingvă, cu limba de bază românească din secolul al XVIf-lea. Dictlonarium oalahico-latinum, redactat de un bănăfenn rămas necunoscut. Dună B. P. Hașdeu autorul este numit Anonumus fj/goshiensis, după alții. Anonumus Caransebesiensis. Acest dicționar bine conceput, dar neterminat, care conține neste cinci mii de cuvinte, are o seamă de bănățenîsme, mai ales din părțile Caransebeșului. Manuscrisul se află la Budapesta. Fste interesantă si oda scrisă în limba română în anul 1674 de Mihail Halici ,,Nob. Romanus Civis. de Caransebeș" — cum se intitulează el sub semnătura odei. (Unii cercetă- tori susțin, că el ar fi ți autorul dicționarului amintit). Secolul al XVIIf-lea ne aduce scrisoarea din 22 mai 1738 a protopopului iancu Pelronî din Bocșa către IIie Daîna, protopopul Lugojului. Este valoroasă atit prin conținutul ei, cît și prin frumusețea limbii. La amil 1784 înregistrăm cartea tradusă și tipărită în limba română de învățătorul Simeon Marasanuovîci din Rudăria (raionul Bozovici). Existența ei a fost semnalată între cele două războaie mondiale. Apare Mihail Roșu f 1750—1822). cunoscut maî mult ca traducător, anoi Paul lorgovicî (I7R4—iwi8). iluminist de orientare radicală. Prin lucrarea sa ..Observații de limbă româ- nească'* s-a dovedit a fi printre primii lingviști români puriști. De această perioadă se leagă și numele cronicarului Nicolae Stoica (1750—1832). Am dori să fie cunoscut mai bine și Dimîtrie Ti'hindeal (1775) — 1818, pe care Eminescu 1-a numit „pură de aur". La Constantin DineonovH-I oga ne retine ..Ortografia sort dreapta scriere pentru îndreptarea scriitorilor limbii românești", tioărită la Ruda în anul IRIS, anoi „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor** (Buda, 1822) și „Episto- larlu românesc senfni facerea a tot Mul de scrisori ce sînt în viata societății omenești ia muife înEmplări de lipsă” (Ruda, 1841). Veacul al XlX-lea ni-1 aduce ne profesorul Academiei MihMIene, Damaschîn Boilnca (IRO? 1860), sfetnic nl domnitorului 41, Cuza, pe revoluționarul Fflimîe Murgii ( HM5—1870). pe Tralnn Duda (1822—1895). pe academicienii Vasilc Maniu (1821—1901), AtanasfeMarie- nescu (1830—1015) șî Simeon ManHuca (1831—1890): pe istoricii Nicolae Tincu Velia (IRI4—IR67), Patriciu Drăpălfna (|R 10—1917), Ghenrghe Popovicl (18^2—10274. Ton Sirhu (1865—1922) șî lulîti Vuia (1B65—1933) : ne nnetii Iulian Grozescu (1839—1872) șl Victor \Tad Dclamarina (1870—1896), pe prozatorii Ion PopnvW-Bănăteanu (1800—1893) șî Mihail Gasoar (1881—1929); pe Cornel Diaeonwici (1859—1923). redactorul prîncinal la Enciclo- pedia română (3 volume, din anii 1894— 1904). prima lucrare de acest fel realizată în limba romârt.4 ; pc folcloriștii Gh. Cătană, A. Corcea. E. Novacovici, e’c. In galeria oamenilor de seamă disnăruti ai Banatului întră șî compozitorul Ion Vidu (1863—1931), filologul losif Popovicl (1876—1928), cîntărețul Traian Grozăvescu (1895—1927). Adunînd operele și materialele documentare ale înaintașilor care au colaborat la for- marea culturii românești, după puterile lor și în raport cu situația din perioada respectivă, putem oferi cercetătorilor un material deosebit t!e valoros. GR. POPIȚI I» tor ie bBerari-documenie I arta TREI ÎNTÎLNIRI CU JEAN LOUIS BARRAULT t Jn Figaro din secolul XVIII s-a perindat în fața noastră în Sala Mare a Palatului Republicii. Scena redusă la dimensiunile scenei pariziene cu cea mai mare simplitate posibilă. Nunta lui Figaro a companiei Theâtre de France nu este un spectacol de operetă supraîncărcat, ci un spectacol concis, sobru, rotunjit, de comedie savuroasă, cu poantele aruncate cu mare măestrie ți dotată cu ceeace este absolut indispensabil comediei bune — un ritm vertiginos. Ceea ce domină acest spectacol este mai ales plastica lui. Incepînd cu ultimul figu- rant, pină la figura centrală a bărbierului iscusit, nimeni nu are mișcări stereotipe ; nimeni nu umblă la fel, nu gesticulează la fel, nu ride și nu vorbește la fel ți totuși aceste caracte- rizări psihologice ale personajelor se fac într-un mod atît de discret îneît niciunul dintre înterpreți nu iese din comun. Nu există vedete, nu există tigri de avantscenă. Există doar o muncă actoricească bazată pe cunoașterea solidă a meseriei care face posibilă transmiterea unei idei. Căci spectacolul Figaro este un spectacol de idei, Sub masca rîsulul ți a ridicolului ni se transmit în mod subtil ideile secolului XVIII. Beaumarchais. revoluționar de salon (traficant de arme fn timpul său liber) are însă puterea de convingere de a ne caracteriza unele personaje ale timpului său: nobilul, care oricum o ia jocul iese cu paguba ți cu ridicolul. Omul din popor care prin istețimea sa inăscută mereu este stăpin pe situație, și, însFrșit, mănunchiul de femei care este adorabil prin însăși feminitatea sa, fie că este vorba de contesă, de cameristă sau de verișoara Fancliettc. Să nu mai vorbim de mijloacele cu care este descoperită înșelăciunea și minciuna, Dominique Paturel, interpretul bărbierului chirurg, joacă acest rol de doi ani, de cînd l-a jucat pentru prima dată cu ocazia turneului Ia New-Ynrk. Figaro-ul lui este așa cum l-a dorit regizorul, Jean Louîs Barrault: ușor, vesel, superficial pe undeva și mai ales șmecher șl sigur de sine. Jean Louis Barrault mLa spus că mulți dintre actorii companiei, care tn momentul de față joacă în Nunta lui Figaro, nu au văzut spectacole Comediei Franceze, prin aceasta realizîndu-se un spectacol care diferă totalmente de celălalt, fiind inedit ți mai firesc, mai apropiat de felul de a gîndi al omului de rînd. Jean Louis Barrault susține că spectacolul său este împotriva principiilor șî al didacticismului. „Vrem să reconstituim spectacolul secolului XVIII, cu multă ușurință, suplețe: să facem din spectacol o cupă de șampanie de veselie ușoară, muzical, care insă să transmită și ideile de progres ale timpului. După părerea mea Daniel Soriano a făcut din Figaro-ul Comediei Franceze o figură tragică". Compania Theâtre de France joacă de mulți ani Nunta tui Figaro care se dovedește a fî o piesă ce ține afișul. Nu au jucat-o însă niciodată la Paris, ci mereu în turnee. Jean Desailly, contele Almaviva în spectacolul din București, mi a mărturisit că este cu totul împotriva dramei negre și joacă cu plăcere rolul contelui (pe care l-a și interpretat cu o finețe și bunăvoință încântătoare), cu toate că înainte juca cu aceeași plăcere rolul lui Figaro. 74 Arii Foarte interesant șl revelator a fost si rolul Suzanei, interpretat de Anne Doât, care a Făcut din rol nu un șablon de operei8. de fire cocheta, ci o fa 115 sănătoasă, care știe ce vrea, bnzîndu-se ne întelipcnta si rafinamentul ei. Contesa, Sîmone Vaiere, foarte distinsă cu atîtea rezerve încît din jocul ei nu au rămas dwîl .1 minUrii" unor renlitî dale într-un mod savant de o nefrită cu mare rutină. Fotul care a nlăcut cel mai mult, orîn ilaritatea ne care a stîrnlt-o a fost cel al jude- cătondui. interpretat de Roper Cnroi. care cu o tehnică de vorbire unică, s-a bîlbîit plin de submteTesuri stîrnind furtuni de rîsote. Propriile hiaturi si lapsusuri le sprijină cu cîte o lovitură în podea cu bastonul, creind în textul său o muzicalitate cu totul originală, cea a „o-o-o-toc-o-o-toc-ului". care se repetă mereu în alte sî alte combinatii. Cu aceeași fantezie si măiastră stBpînire a limbaiului l-am văzut pe Roger Carol în Rinocerii. în rolul „lorrlrlanului". în care prin aceeași tehnică, însă cu miiloare mult mai mult economisite, îl regăsim în faimosul „cuartet" (dacă mi se permite să-1 numesc asa), unde cele două convorbiri: Jean-Rcrenrrer, Loținanul-Domnul bătrân, culminează într-o secvență de noapte exploatate la maximum din punct de vedere dramatic si tehnic. Creare a plăcut la Nunta W Figaro a fost aducerea la nivelul de spectacol istoric, dc spectacol de muzeu de teatru, dc experiență de prezentare a unui spectacol vechi dar nu învechit, sobru. închegat sl rotunjit. Mult de tot au sprijinit acest spectacol decorurile si costumele, semnate respectiv de Pi^rm OoihM» sî Yves St.-T mirent. care au rezolvat nrohlemele scenei cti o discreție totală. Nu există nici o culoare țipătoare, tot mobilierul si toate perdelele sînt din mătase mată, cenușie. Scena semirohindă constă din elemente noapte, fiecare cu cî’e o perdea care fiind deschisă pont" servi drent ueă sau fereastră. Pînă îa scena Finală din grădină. treptat, trentnt se deschide flecare element, «sa că nmă la deznodămîntul însotit de un baîet vesel șî dc muzică originală a timpului, fotul să rămînă în memorie ca un joc, ca o glumă fină, spirituală sî iertătoare. în ziua următoare, încă sub impresia puternică a muncii de ansamblu perfect coordo- nată. am aiuns însKrsit să stan de vorbă cu suflatul ansamblului, cu aceea personalitate enimnntîcă re mî-a rămas întipărită văzînd cu mulți ani în urmă Simfonia Fantastică șî Copii Paradisului. J. L. Rarrault a venit Ia întâlnirea fixată neutru orele 14.20, la orele 14 sî douăzeci fix pe io* de 1a hotelul Lido pînă la palatul Republicii. Surîzătnr. ferm sî precis — aduce aminte mai mult a pimn^sl sui a campion de scr'mă — cu nanllînn la costumul Încbîs însă cu butoanele la manșete linsă. Asa ne-nm cunoscut personal după convorbirea telefonică prin cnre mî-a acordat interview.nl. Am trecut 1a subiect fără ocoliș. Af M.: Dună cîte știm desnre dv. credem că aveți fendînta să continuați Teatrul Atriimdtti înitiat de maestrul Charles Diillin si să faceți din sneclacolul de teatru tm spec- tacol nur, sau e*t" nosihil să vrelî să întrndueeîî idei noi în ceea ce privește miza în scenă, pentru a aținere scoruri și efecte secundare? J. T„ Rarrault: Fiecare ființă umană primește inituente în ti m oul vieții sale, care R fac să-xi schimbe procesul de eîndirc în Irită acesta, cînd am tucaf în îR3ă ta târsia de 24 de ani nenfru prima data într-o adaptare dură Fntdhner mi-am dat seama că eooca modernă de teatru se erori mă mai nrcs nrintr-o modificare a stiMtă, Trebuie să dăm expre- sie eormdui omenesc. Trebuie să Jahricăm" o nititme de ansamblu în teatru. Trebuie sd convergent spre a pane în evidentă nit numai ceea ce este scris centru teatru ri si lucrări epice. Am cum s-a format Pmd Cin udei în Uf erai ură si cu mi-am Urmat cultura teatrală ta trei mari maeștri: Teatrul extremului Orient. Ndh-ul in ponei, Sfmkesoeare și Eschit. Acum fa Mirînrie (sici încen să mă nurori" de inima omenească a tui Mediere, de spiritul său. Af Af : Ce părere aveți despre Brecht ? J. L. Rarrault: Brecht este fără discuție un marc poet dramatic însă brcchtienil l-au deformai, i-au deformai opera supraanatizînd-o ți dtndu-t înțelesuri pe care Brecht poate singur nu le-ar fi vrut da, Af. Al.: Aveți tendința de a vă distra publicul său de a-1 face să gîndească puternic, tn același timp supunîndud la o încercare ? J. L. Rarrault: Stilul meu de teatru se afla pe undeva între Paul Glande! și Brecht. Af. Ttr Spuneti-ne ceva desnre operele pe care le interpretați? Căror autori Ie dați preferință ? Care este procentajul de opere franceze șî străine ? *) „Antour d’une Arti 75 I J. L Barrault: Facem foarte multe turnee. De multe ori nici rm mai ajungem sd jucăm la Paris. In turnee oricum nu jucăm decît piese franceze. Căutăm să ne specializăm Irt dramaturgia franceză și îmi aleg operele după criteriile lor de eficacitate dramatică. Avem aproximativ 12 spectacole pe an, dintre care 5 piese originale. In douăzeci de ani, de cînd am fondai compania împreună cu Madeleine Renaud am montat 65 de piese dintre care 75% «u fost moderne și 25% clasice. M. m,: Ați fondai compania care poartă numele dv. și al d-nei Renaud, Care au fost Ideile dv. la acel moment crucial ? J. L. Barrauttt: Am vrui să fondăm o companie. Ceva solid unde am vrut să dăm toi ce avem mai bun din experiențele noastre. Am vrut în același timp să creștem o bună pepinieră (ceea ce în parte ne-a și reușit). La noi mai funcționează doispre- zece dintre cei care au fost cu noi dc la bun început. Sînfem împreună de douăzeci de ani. M. M.: Ați suferii influența teatrului Cartelului — adică Baty, Jouvet, Dullin, PitoCif ? J. L, Barrault: Desigur. Am fast format de ei. De la ci am primit primele în- drumări și caut să continui aceste bunuri primite, să îmbogățesc și pe alții precum am fost și eu îmbogățit. M. M.: Din ce constă după dv. arta teatrală ? J. I., Barrault: Arta este o meserie senzuală. Trebuie să iubim arfa pentru că și ea ne iubește. Este ca și reproducerea actu- lui. Eu mă duc la teatru ca șl cum m-aș duce să fac dragoste. Pentru mine teatrul este un act de reproducere (motiv în plus ca să sufăr de trac). Teatrul este un aci fizic de foarte mare importanță. Af. Af.Se zice că vă rescrieți textele ? Nu vă ajunge Uteraturitatea textului, sau doriți să reliefați accente poetice ascunse ? J. L. Barrault: Dimpotrivă, rămî- nem foarte fideli textului original. Nu schim- băm nici un cuoînt la textele bune (și nu prea cred că am ales vreodată teatru prost pentru spectacolele noastre). Doar adaptările le modi- ficăm oarecum — adică mi Ie rescriu pentru a face din ele opere dramatice. M. M.: tina din cele mai celebre adap- tări a dv. este fără îndoială trilogia lui Kafka, dacă imî pot permite s-o numesc așa ? 76 Alti J, L, Barrault: Desigur. Chiar trilogie o numesc și eu. Ce sâ oă spun (aici J. L. Barrault se ridică dc pe scaun, trece dc masă și se apropie de mine, mi se apleacă la ureche și spune șoptit: Procesul a fost un triumf. Castelul a rners cum a mers, însă America a fost o catastrofă. Af. Af.; Ce părere aveți despre Beckett ? J, L» Barrault: li consider ca pe unul din cei mai mari poeți dramatici. Opera lui este în repertoriul nostru permanent. Af. Af.: Cum mențineți legătura dintre dv. și public, între dv. și aiți oameni de teatru; între dv. șî critică, înafara spectacolelor ? J. L. B a r r a u 11: Scriu mereu articole in Caietele Ansamblului (Caietele Teatrului Francez, n, rcd.) in care t)oi consacra fi un articol despre impresiile din Rominia. care va apare la Editura J uit lard. Af. Af. .■ Publicul nostru vă cunoaște din cinematograf. Vă place să faceți film î Aveți oare intenția să puneți filme în scenă 7 J. L, Barrault: îmi place să fac filme bune însă nu-mi place sâ înscenez. Sint foarte mult om de teatru ca să-mi placă filmul cu toate tentațiile sale fi in afară de aceasta nici nu mai timp pentru film, și intre noi fie oarba nici nu mă prea satisface filmul. Este... (aici J. L. Barrault mi-a cerut cuvîntul de onoare că nu voi scrie ce gîndește despre film) ... îmi pare rău însă ne apropiem de sfîrșit. Mai aveți vre-o întrebare 7 At. Af ; Povestițl-ne o mică istorioară inedită din experiența dv, de om de teatru ? J. L. Barrault: (Dă din umeri nedumerit) Așa... nepregătit... ehl nu știu să oă spun nimic. Af. Af.: Vă rog să ne despăgubiți. Dacă nu aveți o istorioară, să ne spuneți ceva des- pre ce credct> că este mai important ca mijloc de expresie în arta teatrală ? J. L Barrault: Precum ați spus prea bine, mijloacele de expresie sînt factorii fundamentali ai unui spectacol de teatru, pentru ca acel spectacol să devie o operă de artă; pentru mine cel mai important lucru este plasticitatea mișcărilor (știți că la noi se face șl pantomimă). Nu vreau sâ spun că nu dăm importanță textului, însă de vorbii știm cu toții să vorbim, doar de mișcai... ei bine... prea puțini știu să facă din trupul lor o operă de artă... Al M.t în numele cititorilor noștri vă mulțumesc pentru răspunsurile atit de edifica- toare ne care ni le-ați dat și vă dorim succese mulle, cu dorința de a vă revedea din nou... J. L. Barrault: Vă mulțumesc tuturor.., Adieu.., încă sub impresia convorbirii, o oră după intervîew, am văzut ridieîndu-se cortina asupra mult discutatei piese a lui Eugen lonescu. Rinocerii lui Barrault este un spectacol mult diferit de spectacolul pe care l-am văzut cu Radu Beligan. 1n primul rînd Barrault se amuză și nu te face să ți se ridice părul măciucă văzînd „transformările". Cred că spectacolul Rinocerii al lui Barrault este un spcclacol de formație simbolică pentru care ne lipsește deocamdată o punte de legătură. Rinocerii lui Barrault se limitează la „transformările" autohtone franceze, localizate: se referă la „rinocerizarea" aparatului de stat francez — pc cînd „rinocerii" noștri (Beligan) se referă în mod clar la pericolul unei fascizări universale. Rinocerii Iul Barrault sînt rinoceri binevoitori, mic-burghezi, care nu pătrund prea profund in esența lucrurilor. Jean I.ouis Barrault însuși spune că piesa este o farsă. Spectacolul este marc in primul rind prin viteza cu care se desfășoară, prin ritmul său (fiind însă deseori întrerupt de suspensii voite pentru a accentua unele replici) și prin plasticitatea mult reliefată. Tn intervîew.u! Catherinei Valogne cu autorul piesei reiese că Eugen lonescu i-a dat mină liberă lui J. L. Barrault pentru a realiza acest spectacol și că în timpul repetițiilor au fost făcute multe tăieturi și mulle adăugiri pentru a ajunge la ritmul dorit de regizor. Eugen lonescu afirmă că este de acord cu modificările regizorilor dacă acestea servesc opera. Autorul se declară confundat cu personajul lui Berenger, cu acest personaj care trăiește într-un univers monstruos pe care nu-1 înțelege. Forma spectacolului este mult reliefată prin posibilitățile multiple ale actorilor. Nu vreau să intru în detalii șî să discut aparte rolurile, voi căuta în schimb să dau o imagine a lui Jean (interpretat dc Wîlliam Sabatier) și a lui Berenger. Din păcale Daisy (Simone Vaiere) nu a dat intensitatea necesară pentru a suporta pe ceilalți doi în jocul din ultimul act, așa că a rămas o figură ștearsă. Domnul Papillon (Henri Gilabert) a fost cît sc poate de birocrat, arătîndu-se demn de confrații săi de pretutindeni. Arii 77 thidard (Michel Bertay) spre deosebire de Șt. Tăpălagă (spectacolul Teatrului de Comedie) a făcu! un rol mai închis, mai puțin apropiat de omenesc. lcrspectivă istoric-cvolutiva. Era poale nece- sar să se puncteze pe undeva etapele mai im- porlatile și pentru ca materialul sa nu fie deru- tant ca Intensitate și specific, (din punctul de vedere al umorului), să se stabilească unele ierarhii, Aspect, care s-ar fi realizat, eventual, prin gruparea pe tipuri a prozei umoristice românești. Desprindem în acest sens : soliră care operează cu recuzita comicului (Caragiale, in primul rînd), „pamfletul cotind" (l. iirghezi, N. D. Cocea), comicul de facturii populară (Creanga), comicul anecdotic (I. li. RăduleSCU, Tudor Mușalescu), umorul eseistic (Russo)elc. Adrian Marino a încercat (Contemporanul, 9, 1966} ,p mică tipologie”, care fixează cu pregnanța și subtilitate principalele coordonate jie care se realizează genul in literatura noastră. Păcat numai că unele afirmații cămin atecon- kc. Suscită nedumeriri, de pildă, definirea iui l rmuz, întii ca „pioner al umorului integral absurd, fantastic", apoi ca „o stație terminus, un punct dc frontieră” în „călătoria", „fulger", a recenzentului prin capitolele umorului ro- mânesc". Or, o privire istorică, pare, oricum, curios șă se încheie cu Urmuz! finalitatea volumului nu urmărește scopuri de exegeză, Ar reprezenta, mai degrabă, un punct de plecare într-o astfel de intenție. Vo- lumul e totuși însoțit dc un aparat critic ____ mai mult expozitiv decît analitic, — care dă unele indicații utile, iar pe alocuri depășește expunerea, pentru a realiza analize: pentru I. I,. Caragiate, T. Arghezi, M. Sadoveanu. Ni se pare însă că fragmentarea pe scriitori și înglobarea în pasta, cam groasă, a unor considerații foarte generale de ordin biografic duce la impresia de neunitar. Nuanțarea, apoi, a diferențelor între umorul nativ, intrinsec tem- peramentului nrlistic al unor scriitori cum sint I. L. Caragiale, Brăescu, D. Stănoiu, Creangă, păstrînd limitele — și uneori accidental, abia perceptibil (Russo, Slavici, Brătescu- Voinești) nu se realizează de-a lungul volumu- lui cu suficientă acuratețe. Alcătuirea unei antologii implică, în gene- ral, greutăți sub aspectul discernământului. Deoarece criteriile de selectare în volumul discutat au fost cu deosebire laxe, se trează unele situații paradoxale, ca aceea că unor scriitori de proză umoristică, afirmați ca atare (T. Mazilii, Sergiu Fărcăjanu, N. Tănase) — referindu-ne exclusiv la contempo- raneitate — li se acordă spațiu mai redus decit lui Zaharfa Stancu, despre care chiar editorul notează: „Temperatura înaltă a pro- zei lui Stanca se opune umorului". Etichetat cu o astfel de observație, ne-am întreba ce caută respectivul seriilor într-o antologie de „proză umoristică"1. în aceeași ordine de idei despre Al. Russo se afirmă: „nu este un umo- rist", in opera lui Barbu Șlefănescu Dela- vrunctă, „aflam prea puține iniermedii co- mice", iar în proza lui Brătescu-Voinești ,/îșrd e un oaspete rar 1". Gu toate aceste rezerve, volumul alcătuit de Silvian losifesctl se impune ca o lucrare serioasă care oferă cititorului un material lite- rar bogat însoțit de indicații -- In cea mai mare parte judicioase și utile. Urmează ca pe baza lui să se constituie viitorul studiu, atît de imperios, asupra comicului românesc. OLIMPIA TERK0V1CI Vasile Zamfir: „Sufletul copacilor** Spre deosebire dc acei tineri care se lasă vrăjiți adeseori de limbajul contorsionat al unor imagini îndrăznețe, ce-i drept, dar nu Mată încifrate și neconvingăioare, Vasile Zamfir vrea să fie (reușind uneori cu bune rezultate) un slujitor al clarității depline. De aici și Căldură sinceră a versului său, simpli- tatea și sobrietatea acestuia, elemente Ia care o modestie nedisimulată se adaugă plenar și firesc: „Eu nu sînt meșter de cuvintemlese. / lmaginitc-n vers le prind cu greu,/Iar rimele ți rltmurile-adese, J Stau cu sfială, parcâ-n ver- sul meu" (Eu nu sint meșter). CiFlbrerblc 83 Poetul crede cu fervoare în sentimentele cu adevărat trăite și în capacitatea acestora de a deveni cintec. Deschis sub seninul acestei mărturisiri, volumul de debut al lui Vasile Zamfir se bucură de la bun început de între- derea cititorului, care găsește în el destule strofe și chiar poezii întregi meritorii. Sensi- bil prin excelență in fața naturii în veșnică prefacere, autorul Sufletului copacilor vădește reale virtuți de pastelisl. Poezii ca: Peisaj alb, Ci mp întomnat, Urma căprioarei. Pati- noar și altele, sînt edificatoare în acest sens. Păcat că ultima (Patinoar) se încheie cu o strofă prozaică, fără nici un relief. Asemenea carențe, ținind de exprimarea conținutului (de alfel generos și actual) se găsesc și în alte poezii. Acestea indică insuficienta elaborare a versului, pericolul facilității și al retorismului, cărora le sînt tributare unele compuneri ca: Inima mea se deschide, Bucurii cotidiene, Noaptea, Clar de lună pe șantier, Confesiune, Lumina noastră etc. lată un mod de exprimare plată, lipsită de lirism, de care un autor s-ar fi putut dispensa in favoarea nivelului de realizare a plachetei: „Sînt tomuri mari cumuâfături, / Ue-nfclep- ciune plinei Cu faina veșnicei naturi I Și cu ginduri senine, I Sînt tomuri mari cu-nvuțtjturi, t De-nțelepciune pline „(Lumina noastră). In schimb, acolo unde Vasile Zamfir oco- lește facilitatea și stăruie cu mai mult discer- nământ asupra versului pe care îl scrie, rezul țațele sînt demne dc laudă, așa cum se în tâmplă în poeziile de dragoste mai ales „Apropie-te de umărul meu! 1 Sărutarea tt îmi ua fi ca izvorul / Ce-nfioară pustiul tăcut și-i face să pltngă de bucuria caravanelor d beduini I catari pe umbletul blind al cămilelor' (Singurătate). De aceeași înfiorare lirică autentică ss bucură și poezia Vrei iu ?, care, cu toate ci amintește direct de Arghezi, are șl o anumită notă personală: „Vrei tn, cea pentru cari tresar întîia oară, I Să-mi fii ca o grădină, ,sy-mi etnți ca o vioară ?" , Optimist șî volubil, tînărul poet jubilează în fața marilor realizări ale socialismului, de dicînd o serie de poezii noilor construcții minerilor, păcii și tinereții. Dragostea lui pen- tru oameni și delicatețea simțirii sale poetice iată coordonatele unui început de cântec ale cărui ramuri se pot ridica lot mai mult în văzduhul înalt al poeziei noastre contempo- rane ► "„Așa este cîntecul: i ca jocul șogalnii al ochitor, I ca fluierul năvalnic al timpului I ca inima omului I ce caută inimile semenilot săi" (Cîntecul). Sub semnul acestui crez poetic, să referăm că Vasile Zamfir va urca noi trepte în creația sa, pe care o prevedem luminoasă și gene- roasă. UABAI.AMBtE ȚUGUI Ion Iliescu: „Eminescu în Cînd a frust vorba dc tipărirea dicționarului „Magnum ntimologicum" s-a spus că exis- tența acestei cărți este mai importantă decit perfecțiunea ei. Păstrind. bineînțeles, propor- țiile, putem afirma același lucru despre lu- crarea Eminescu in Banat de Ion Iliescu (cu o bibliografie dc F. Moldovan), pe care a ti- părit-o; recent, Biblioteca Centrală a regiunii Banat ca un omagiu adus de regiunea noas- tră amintirii marelui poet, cu ocazia împlinirii a trei sferturi de secol dc la săvârșirea Iul din viață. Personalitatea covârșitoare a poetu- lui Luceafărului, opera lui profundă și com- plexă. reprezentativă pentru sufletul și pute- rile de creație ale poporului român, a îndem- nat de mult pe exegeții săi să semnaleze ca o necesitate majoră pentru cultura noastră pu- blicarea tuturor scrierilor, finisate sau nefini- sate, rămase ca moștenire de Ia poet. Mihai) Dragomircse, cel dinții, apoi N. lorga, llarie Chendi, Perpessicius, T. Vianu, G. Călinescu etc. au afirmat in repetate rinduri oportunita- tea unei asemenea colecții. Fără Îndoială, în zilele noastre, cind interesul pentru opera emi- nesciană este mai viu decit oriclnd în trecut Banat** și cînd moștenirea spirituală a marelui poet este o adevărată forță normativă pentru viața noastră culturală, e firesc ca dezideratul aces- ta să fie completat cu dorința de a avea un adevărat „corp eminescian", care să cuprindă nu numai operele și scrierile genialului inter- pret al sufletului poporului nostru, ci și toata scrierile despre ei, toate datele, informațiile, interpretările și aprecierile care s-au publicat despre viața și opera luî. O asemenea colecție documentară, care ar însuma, după calculele preliminare, vreo 50—CO dc volume, ar con- stitui o sursă prețioasă pentru (oale cercetările viitoare, dar în același timp și o dovadă des- pre profunzimea revoluției culturale din ulti- mele două decenii. Contururile vaste ale unei asemenea culegeri s-au desenai prin trecerea în revistă a materialelor eminesciene efec- tuată cu ocazia recentei aniversări. Cunoscind în casa lui Aron Pumnul într-o lumină de respect, am putea spune chiar de veneraținne, operele cărturarilor din Ardeal și Banat, Eminescu nu a intîlnit cu ocazia primei sale călătorii în aceste provincii o „lume nouă", cu lotul necunoscută pentru el. 84 Cirtl-nrb» Dimpotrivă, el a fosl în situația pelerinului care se duce să vadă cu ochii săi proprii, mo- numentele șî locurile pe care le cunoaște foarte bine cu ochii săi sufletești. în felul acesta se explică impresiile profunde și ecou! durabil pe care l-au lăsat în sufletul lui con- tactele cu țiiuilurile ciscarpatine. Interesul permanent al lui Eminescu pentru vîațâ de aici și pentru problemele românilor din provinciile lipsite de Independență națio- nală, constituie o coordonată permanentă a activității și preocupărilor sale, dar și o ates- tare a profunzimii iudecății sale, care l-a per- mis să sesizeze din fragedă tinerețe marile probleme ale poporului român dc pe aceste plaiuri, chiar în aspectele lor care depășeau aadrul pur literar șî cultural. Cunoașterea, cercetarea, sistematizarea dovezilor și a da- lelor care ne vorbesc despre această aproape spontană osmoză dintre Eminescu ți aspira- țiile românilor din Ardeal și Banat, constituie — pentru aceste provincii — mai mult docil ; o îndatorire de ordin fston'c-llterar, Abordind in vesti pa rea sectorului bănățean al acestui subiect, autorul lucrării de care vorbim, fără să realizeze o cercetare exhaustivă — pe care de altfel, după cum ne mărturisește el însuși în prefață, nici nu și-a îngăduit să o rîv- nească — realizează un fericit început. Lu- crarea Eminescu in Banat este un punct de plecare dar și un instrument de lucru nespus de util. Se cuvine să subliniem cu acest pri- lej șî sentimentul de bucurie al cititorilor că es!e pentru prima dată, de numeroși ani în- coace, cind o carte de acest fel se tipărețle în orașul nostru. începuturile făcute prin pri- mul volum al Analelor Universității din Timi- • țoara și cu tipăriturile aniversare ale Casei1 de creație populară, dobîndcsc o continuitate relevabilă prin inițiativa Bibliotecii Centrale a regiunii Banat. Deschizînd lucrarea lui Ion flicscu. cititorul nespecfalisl va constata de la primele pagini cu plăcută surpriză, cît de multiple, de pro- funde și de pline dc ecou au fost legăturile dintre marele nnslru poet și Banat. Felul cum este prezentat șl organizat materialul permite în privința aceasta o orientare clară șl sic- I tematică. Volumul debutează cu o cercetare de ansamblu asupra subiectului (care este mai curfnd Eminescu ți Banatul decît Eminescu in Banat...), în care se utilizează, completează și interpretează toate izvoarele cunoscute pînă acum. Se trece apoi la analiza contactel >r spirituale dintre poet și operele — dc mal mare sau de mai mică importanță șl valoare l— ale scriitorilor din această regiune, care au avut o influență asupra formației intelec- tuale a tînăruhi „student" din Cernăuți. Au- torul emite unele ipoteze incontestabil vero- simile ți Interesante — chiar dacă nu tot- deainia destul de argumentate — cu privire la influiența unor scrieri ale autorilor bănă- țeni asupra tinăruhii Eminescu. Știut fiind că datorită Împrejurărilor social-Istorice din secolul trecut tinerii intelectuali români din Ardeal Banat, și Bucovina — cu excepția celor care reușeau să ajungă la studii în capi- talele din apus — Intrau in contact inițial cu lumea ideilor mari, doar prin intermediul unor opere de interpretare sau chiar dc popu- larizare datorită autorilor localnici, singurele disponibile. Eminescu în primii săi ani nu s-a putut sustrage acestei legi generale șl este deci foarte firesc ca „Mnemosyruil" sau „Mo- numentul Sinea t—CI a inia n" al arăda nulul Alexandru Gavra, „prospecțiunile4’ mitologice ale tui Damaschln Bojlncă etc. etc, ca să nu mai vorbim de „Lcplurariul" lui Aron Pumnii!, să fi avut o Influență formativă deo- sebi! de importantă asupra preocupărilor tt- năriilui Eminescu. Elementele dc teoria dramei care se găsesc Tn opera lui Gavra sînt fără îndoială primele cunoștințe din acest domeniu cu care vine în conlact tînănil elev. Evenimentul național și cultural de mare importanță pentru românii supuși monarhiei Austro-Ungare pe care l-a constituit turneul Teatrului Național din București, efectuat în anul !8f®. sub conducerea tui Pascaly, la care s participat cri lot entuziasmul tinerețe! sale și Eminescu. formează un interesant ca- pitol al lucrării Iui T. Ilieseu. Ni se relatează aci — sistema liza te — multe din datele cu- noscute. dar ni se înfățișează și aspecte noh texte pînă acum nepublicate, relative la ecou! pe care aceste manifestări 1e-au avui în si- nul populației din aceste ținuturi. Din păcate, autorul nu sîăruiește asupra unor momente mai puțin cunoscute (ca de exemplu partici- parea sau nepartîciparea biî Eminescu la tur- neul anterior făcut de trupa artistei Eany Tardîni șî cu deosebire la reprezentațiile aces- teia în orașele din Ardeal șî Banat). Deosebit de interesante sînt șl oapitnlele „Prietenii bănățeni", „Continuii ăți eminesciene în Banat4’. „Receptarea operei lui Eminescu în Banal". Ele oferă un material documentar vast șî ipoteze personale ale autorului, cajc deschid o vastă perspectivă pentru reî care vor continua meritoria sarcină a elucidării aspectelor încă necunoscute ale accslor pro- bleme. „Eminescu în conștiința Banatului socia- lîst“ constituie Ierna capitolului final al lu- crării In care sc trece in re vist ă în nmd com- plet întregul material privind manifestările înregistrate în provincia noastră în ultimele două decenii în legătură cu opera si cunoaș- terea vieții și activității marelui poet. Volumul sc încheie cu o „Contribuție bî- bllograflcă", cu multă migală șî atenție în- / Cirți-rtvisîr 85 tocmită de F Moldovan, în care găsim n enumerare completă a scrierilor de și despre Eminescu, apărute în Banat. Un index dc nume și materii detailat ridică valoarea in- formativă a volumului. E de regretat că pe alocuri s-au strecurat — șî aici — cîteva gre- ‘ șeii, mai ales de tipar. O bogată iconografie, constînd din faximile dc texte, reproduceri de afișe* pagini de re- viste și ziare etc., mărește eficienta vizuală pentru cititorii care nu au posibilitatea săi consulte colecțiile originale, Fără să fie scutită de unele lipsuri cartea aceasta de I.W dc pagini constituie o valo- roasă contribuție la cunoașterea problemei șl o folositoare unealtă de lucru pentru toți ac»! care se vor apleca în viitor Asupra acestui subiect. AUREL BUTEANț „Ramuri" Deși în vtrstă de numai nouă numere, re- vista Ramuri are inițiative. provoacă anchete, realizează colaborări prestigioase, obține inler- view-urî de la persoane marcante. Mai puțin se bazează pe forțele proprii, pe resursele locale. Aspectul grafic e corespunzător, vigrî^tele lui Ion Mir ea — elegante. Nu lipsește acestei reviste lunare un aer ușor teatral, ușor stri- dent, evident, mai ales, în titluri (Primăvara — acord muzicat, Contrapunct decorativ, Amfi- teatru floral, Sub constelațiile numerelor ele.) sau în stilul localnicilor. Nu absentează nici nota tle patriotism „locale", impresia că abia o dată cu nașterea acelei reviste s-au născut și 1. Barbu și 1 'rmuz și Brîncuși și poezia modernă. Dar, în definitiv... Numărul 4 (9) din 15 aprilie 1965 este valoros. Colaborările străine la ancheta poeziei (Giancarîo Vigorelli. Georges Linze, Armând Lanoux) sint banale. Răspunsuri de circum- stanță, probabil ieșite gala din sertare la diverse asemenea ocazii. Mai mult încurcă lucrurile, prin balast de locuri comune. în orice caz, rezistă greu alături de excepfo- nalul interview Cu Miron Radu Paraschi- vescu, din care spicuim : „între contemporanul saturat de substanța vitală, și „actual u 1“ jurnalier oprit în superficia clipei, e un antagonism la care merită să medităm mai adînc". Sau : „Va/Mrca lui Ion Barbu rezistă. TI accep- tasem pe Apnllinnire — ți procedasem ușu- ratic (puțin spus!) cu an poet român cel puțin de valoarea cântărețului francez", Sau: „Să nu uităm vremea cînd unii îl îngro- puseră pe Eminescu sub munți de reproșuri: șovinism, schopenhauerism, misoginism etc". Sau : „Definiția României a fost și rămîne preocuparea de căpetenie a ariei și culturii noastre". Sau: „Poezia e decolare". în fine, concluzia ; „văd două perspective, două solu- ții pentru poezia de azi... Prima: o poezie a măritor rezonanțe, o poezie ia ni-ehd tehni- cii moderne care vizează astrele. Să cucerim Cosmosul cu poezia f... A doua; o poezie 'care să fie expresia directă a suflehdu popular. Să-i chemăm în redacție, pe versifica 'lorii neprofesionidf, muncitori sau țărani, cari să-ți scrie poezia ce le place... Și ar mai f o condiție: poezia erai uită — gratuită în sensu pecimiar. nenhifită. Deci POezla să îrtce'eze de t mai fi o afacere pm'rti tinerii care știu, de miri,ci trei catrene costă 300 de lei”. Salutară Inter ventie într-o discuție de acest gen ! t a obiect articolul lui Șerban CloculeMU, aerisită (nu și la nropriu, e culeasă cU -.. furnici) recen- zia (de ce documentarul ?) hil Ion Biberi. Aimo Dante (promptitudinea Ramurilot merită salutată) prileiuieste un Interesanl articol lui Salvatore Quasimodo. care refaa imaginea unui Dnntc mai puțin astral; citevl excelente traduceri (de ce ecouri?) din Rime, semnate de Ș’efan Aug. Doinaș; un monder preambul iscălit de Al, Bălăci. Poetul Drago) Vrînceanu adaugă acestui eveniment citevl tălmăciri omagiale din poeți italieni contem- porani. Cineva, probabil paginatorul. le-l întitulat: Ărrade Italice. Tată și o mostră de stil bombastic: „Sr/ă arcada giganticei arhi- tecturi rare străpunge cu ogive si turnuri cerii a viate veacuri succesive, nrofi’ul tinărului s‘ contrage în piatra primelor blocuri de granit intrind pnrcă în însăși structura lor... etc." Paginile inedite din Ion Barbu s’ni de mari Interes biografic si, mai ales, impresioneazi prin totala lor „nonglacialitate". Urmuz si sonata (care sonată ?) artlm semnat S. T. M. (cu marca pistolului cu cari s-a sinucis Urmuz). care are „umor" ni „humor" pentru că îl cheamă „Urmu? nu .Jiur muz" (ca pe Hurmuzaki) egalează. Se înlreabi S. T M. „Cine e, totuși „Urmuz?" Răspuns „Urmuz e mt mit" f Ei, as !) Asta după ceasta bilit că : „Anton Pann ne-a lăsat biografia fol- Uoridui său ,.că „Creangă a lăsat o casă îi Neamț si una în Țicău..." etc. Pagină 19 e rezervată Liricii universale. Foarte ingenioasă — ideea publicării în para le! a Cîntecului vechi japonez cu stampa ni pOnă, care se ilustrează reciproc, 86 Cin>-rcM»l Poezia din Ranrurt este reprezentată gene- ros de poemul lui Al. Philippide, Legendă, ana- lizat amplu în Gazeta Literară de AL Piru tu ocazia aniversării poetului. Mai semnează versuri: Eugen Jebeleanu, Eusebiu Camilar, Șina Dănciulescu, Nadina Cordun, Petre Dragu (o poezie în care, inevitabil, apare coloana infinitului, infinită sursă de poezie mediocră, de fapt numele iui Brâncuși ar tre- bui să devină tabu pentru poeții care îi fac numai deservicil, banalizîndu-l ncpermis de ■nuli). în genere, aspectul revistei este bun, uneori foarte bun. Ironiile noastre Sper să aibă un efect curativ, în sensul de a tempera puțin zelul unora, de altfel bine intenționați, care confundă stilul elevat cu prețiozitatea. Ramuri are intenții din cele mai frumoase, ambiții mari, se vrea la curent cu toate nou- tățile. Ceea ce e foarte bine. Cu toată afecta- rea inerentă debutantului, revista Ramuri arc de pe acum frumoase „tradiții". Dă un senti- ment dc plenitudine lectura acestui lunar dc cultură căruia nu-i lipsesc șansele de a deveni un exemplu de urmat pentru multe alte reviste (centrale sau locale). ț. F. „Ateneu** Revista din Bacău este foarte generoasă cu poeții tineri cărora le închină o pagină. Gene- rozitatea se justifică doar în parte, fiindcă în nfară de Imn patriei de Sebastian Costin, Muguri și ploaie (Ovidiu Genaru), Comenta- riu ta o scenă de război (Elisateta Isanos) și Chemare pe vint (Carmen Tudora), jjoeziile nu depășesc o anumită treaptă. Stîngăciile sînt vizibile în clișeele poetice prezente din belțug- renunțăm totuși la statistici, deși avalanșa de „miini", „arderi", „vise", „albastru", ne-ar în- demna s-o facem. Stelian Manianu și C. Blagovici semnează reportaje scrise corect, puțin școlărește (vezi și titlurile: Retorta! argintiu. Țevile incandes- cente, Sonda sclipitoare). Cronica literară la volumul Ochean, cu unele observații juste (îndeosebi referințele la legăturile poeziei lui fon Barbu cu literatura populară), e semnată de Tr. Canlemîr. Articolul lui Vlad Sorianu, Demnitatea ma- rilor sentimente, copleșit de citate, inutilizabil prin generalități, are meritul de a fixa aportul liricii locale în poezia contemporană. Astfel alături de citări îmbelșugate (George Căli- nescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru. Gabrlela Melinescu, Nichita Slănescu, Cezar Baltag) îl aflăm și pe Ovidiu Genaru, precedat de comen- tariul entuziast al Iui Vlad Sorianu : „Lirica noastră este generoasă, iar poeții contempo- rani se dovedesc ai sentimentelor ample, pentru că sînt mistuiți de setea cotropirii glasului cu cel al făurarilor de simfonii constructive) și urmează citatul dlntr-o poezie de O. Genaru. publicată în Ateneu septembrie 1961). „Fără să mai fie mistuit, Radu Cîrneci adaugă tonuri mereu noi unei palete, pe care o definește cu demnitatea marilor sentimente". (Urmează un citat dintr-o poezie din A/eneu 2/1964). Un profil asupra teatrului din Bacău (Mir- cea Jarca) flote asupra teatrului grec (Polt- xenia Karambi) și Conflicte și eroi în drama- turgia contemporană (C. Isac) ocupă paginile destinate „scenei". Se citește cu mult interes articolul Polixeniei Karambi, articolul de in- contestabil folos informativ. Cu multă competență. Al. Andriescu (Nioe- Iul de popularizare și exigență științifică) ana- lizează cărțile lui N. Mihăescu (Abateri de la exprimarea corectă) și Sorin Stati (Cuvinte românești). La același nivel științific înalL V. Adăscăliței recenzează cursul de Folclor literar românesc de Barbu Tcodorescu și Octav Păun. fn sfîrțit, pe ultima pagină, o foarte valo- roasă colaborare a Măriei Cuibuș ne prezintă „poeții prizonieri", poeți editați cu mari ris- curi în 1943 de Pierre Seghers. Cităm din co- mentariul lui Pierre Seghers, în prezentarea Măriei Cuibuș : „Aproape toți acești poeți sînt necunoscuți... Judecind după înfățișarea cărții, nu o văd ca pe o autobiografie ei mai curînd mi se pare a fi un eseu de poezie anonimă, un cor. Smulși patriei, exilați, reduși de amin- tiri (...) lipsiti de trunchi, transformați în rădăcini, poeții francezi cîntă. Ei afirmă exis- stența poeziei franceze a poporului care cîntă într-un glas sfișiat, de suferințe, tăria curaju- lui intim de a vorbi". Cu ocazia a 20 de ani de la sfîrșitul răz- boiului. corul poeților uciși în lagăre răsună ca un memento. Prezentindu-i, revista Ateneu a- duce o contribuție meritorie la cunoașterea marilor tradiții ale culturii franceze. Mai semnează : Constantin Ruso (Ciber- netica și pedagogia). I.eonard Gavriliu (Condi- ția umană în viziunea fui Andre Mairaux) și alții. O bogată rubrică de recenzii consemnează apariția unor cărți ca Afurea călătorie de J. Semnrun, Dragoste interzisă de L. Pacheco, Zigzag pe mapamond de loan Grigorescu ș.a. C. UNGUREANU Cirtlr»»l,l* 87 I CARTEA STRĂINA Henri Picron : „Vocabulaîrc de la psychologîe“ Vocabularul psihologiei publicat tic I fenrl Picron, profesor onorific la „Colege de France" ?i director onorific al Institutului de Psiholo- gie al Universității din Paris, cu colaborarea unor profesori, cercetători și medici de seamă, răsnunde unei necesități a vieții cultural-știin- țifice moderne — șl nu numai a celei din Franța. Cunrinzînd descoperirile, teoriile, observa- țiile și practicile diferitelor școli de psihologie din Europa și din America în modul cel mai concis cu putință, vocabularul se impune în pri- mul rînd ca o excelentă unealtă pentru cercetă- torii de specialitate. Terminologia științifică a limbii române bazîndu-se în cea mai mare parte jie neologisme de origine franceză, vocabularul acesta poate fi folosit în mod direct de psiho- logii din tara noastră. Esle un avantaj care merită subliniat. Vocabularul profesorului H. Picron îndepli- nește unn din cele mai importante condiții ale funcționalității — și, de fapt, prima în ordinea activității de folosire a lui: o foarte bună prezentare grafică. Dozajul Iscusit a! spațiilor albe, menit să capteze atenția asupra cuvin- telor mai importante, caracterul diferențial al literelor, formatul paginii și calitatea hîrtîeî, totul contribuie la mînuirea lui în condiții optime. Dar Vocabularul psihologiei nu constituie doar un eficace instrument de lucru pentru specialiști. El poate fi consultat, răsfoit și chiar parcurs în întregime, cu mult folos, de inte- lectualii din orice branșă, dornici să-șl îmbo- gățească orizontul cultural-științific. Prin am- ploarea sa, îneorportnd termeni din psihologie, psihiatrie, psihometrie, psihologie animală etc., precum șl din alte științe cu repercusiuni imnortnnle asunra studierii psihologiei, ca: teoria informației, cibernetica, calculul proba- bilităților etc. lucrarea aceasta dă celui inte- resat o viziune generală asupra stadiului actual de dezvoltare al cercetat orilor, precum șî a nrwimărilor șî problemelor principale ale studierii condiției umane sub aspectul com- plexului denumit psihic. Definițiile se referă la stări patologice (abu- lie, delir, halucinație, diferite fobii), la legi, exoeriente ale senzațiilor ți percepțiilor nor- male (aberația cromatică, intensitatea senza- țieD. la tipologii (picnic, ciclotim. aslenlîc, anabolîc), la instrumentele psihometriei (adap- (ometru, audiometrtt, diverse teste) etc. Nu lipsesc nici noțiunile principale din muzică (ton, auz absolut șî relativ, polifonie șl armo- nie), considerate probabil cele mai direct legate de senzația și percepția psiho-fizică. Definițiile se caracterizează prin finețe șl precizie anali- tică îndeosebi cu privire la aspectele mai spe- cioase ale psihologiei. De altfel, chiar la prima ediție, din 1950, prof, H. Pieron scria: „Nuse vor găsi nici cuvinte utilizate în limbajul cu- rent, cu o semnificație mai mult sau mai puțin vagă și fluctuantă, ca dragoste, credință, spirit, idee (...), nici calificative ca aferat, conștiin- cios, delicat (.,.). Sînt cuvinte pe care toată lumea crede ale cunoaște bine sensul... cu condiția de a nu trebui să le definească". într- adevăr, chiar cu aceste rezerve impuse de la început, vocabularul dă cele mai vagi definiții tocmai termenilor generali de psihologie. De exemplu Aliennția mentală este definită astfel: „Afecțiune mentală, oricare ar fi natura ei, care face subiectul incapabil dc a se purta în mod normal în societate". Urmează două fraze des- pre regimul juridic al alienatului, ],a termenul normal, în raport cu care e definită alienația, putem cili: „Se spune despre un individ că este normat cînd carncterislicelc sale îl stluiază în inferiorul marginilor dc variație a populației căreia îi aparține cînd acestea nu ne plasează în afara curbei de distribuție zisă normală" Definiții, precum vedem, prea puțin lămuri- toare. relativiste și care nu vizează esența fenomenului. Un aspect destul de vag au și alte încercări de a defini noțiuni gene- rale ale psihologiei, ca cea de caracter, dc conștiință, etc. Dar asemenea cazuri sînt extrem de rare, autorii ferindu-se Intenționat de problemele care ar necesita o tratare exhaustivă, Predomină de- finițiile de o limpezime exemplară, foarte la obiect. Iată un exemplu, privitor la un fenomen psihic dc observație curentă, pe care un marc psiholog l-a transformat în noțiune științifică : „Mitralie: Pierre Janet a designat astfel mo- dificarea conduitei care survine din aflarea în prezența altor persoane”. Deosebit dc bine or- ganizate și succint exprimate sînt definițiile diverselor tipuri somatice, analizîndu-se aspec- tul fizic, baza metabolică și nervoasă și con- secințele-! psihice. stabilîndu-se lolod-dă legă- turi cu tipurile corespunzătoare din alte clasi- ficări. în unele cazuri, se dan mai mulle defi- niții. grupate după domeniile de utilizare a termenului (ex. artnpfnre. eu sensuri diferite în neurofiziologie. psihofiziologie șî psihopedago- g'e). Explicații diferențiale și concise, grupate după sfera dc aplicare șî după accepțiile ce le 88 Cfap-reri>t« dau diferiți autori, primesc și noțiunile dc m- torfșWcn/, fnsfmrf, joc, personalitate, reflex cls Ca un merii deosebit al vocabularului, de ordin stilistic pilduitor, remarcăm capacîlaies de a face manifestă reticența critică ia adresa unei anumite teorii, fără însă ca prin aceasta s.ă-i altereze miezul. De pildă : Conștiință colec- tivă: „Această expresie a lui Otirlcheim n-a fost niciodată net definită, lăsînd să se presupună existența unui fel de principiu spiritual supra- indivldual, al unui suflet al societăților, dar puttnd să se reducă mai pozitiv la existența continulurilor de origine so fală în psihismul indivizilor. în special ta reprezentările de ori- gine colectivă comune tuturor membrilor unui grup social" — definiție care cuprinde, tntr-o maximă concentrare, și redarea teoriei respec- tive și critica ei, precum și o Încercare de a preciza noțiunea în discuție. Noțiunea de apti- tudine este de asemenea comentată polemic : „Acest cuvînt, adesea întrebuințat greșit ca sinonim al capacității, desemnează substratul constituțional al unei capacități, preexistînd acesteia ce va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinii, de formarea educativă, eventual de exerciții; numai capacitatea poate fi obiectul unei evaluări directe, aptitudinea fiind O virtu- alitate". .Merită relevată și abilitatea cu care, uneori, autorii îsi încifrcază rezerva față de anumite opinii în textul definițiilor, printr-un simplu dar expresiv condițional al verbului. Exemplu: Exmer (Legea tui): După această lege, durata de stabilire a unei senzații lumi- noase ar fi invers proporțională cu logaritmul intensității stimulatoare". Autorii nu se sfiesc a-șf pigmenta uneori definițiile cu expresii familiare, spre a le spori forța de evocare, Exemplu: „aspect Cotiant" Ilipicios de scai) idilizat în explicarea ndeemitâfii, o caracteris- tică a psihologiei epilepticilor, apoi, pentru amorf — „indlvidu mou" (moale) etc. Am transcris aceste cîteva definiții și expresii spre a da o idee asupra modulul în care rigoarea științifică se îmbină cu diversitatea și finețea stilistică — cu titlu pilduitor și pentru limba- jul nostru. Foarte interesante pentru noi sînt și ceh cîteva analize ale unor termeni comuni litera- turii și psihologiei. Astfel, bovarismul apare în accepția psihologiei moderne într-un mod cît se poate de realist: „Absența autocriticii la un imaginativ, atitudinea individului de a se în- chipui altfel decît este, de a-și idealiza perso- nalitatea". Vom inai găsi și alte cuvinte care, lărgindu-și sensul, au pătruns în psihologie și psihiatrie, ca de exemplu catharsis, sau invers, din psihologie în estetica modernă, cum este mult utilizata noțiune de angoasă. sau altele ra portabile la ambele domenii, ca sarcina afec- tivă etc. tn completarea vocabularului se află un in- dice dc nume cilate șl unsprezece anexe de mare utilitate practică pentru cercetători, care arată multitudinea științelor care contribuie azi la studierea psihologiei. Notăm: Simboluri matematice, Psihofarmacologie, Lexical rădă- cinilor grecești în vocabularul psihologiei, Cît despre raportul invers de influență — de la psihologie la celelalte științe — rămâne încă în mare p.irte un deziderat. Esletica și critica lite- rară ar putea fi, desigur, cele mai direct legate de psihologie, și nu numai la modul intuitiv ca pînă acum, ci cu o sporită curiozitate științi- fică. l'ocirărdand profesorului Henri Pieron, deși se adresează specialiștilor, noale constitui un îndemn pentru un dialog fructuos între cele două căi de studiere șî de încercare de Irnns- formnre spre mai bine a sufletului omenesc t psihologia șî literatura, ALEXASPHA JXDR1EȘ t volum de studii literare culegere de studii care să prezinte exhaustiv personalitatea șî opera cîtorva scriitori aleși, ci niște subtile „causerles" literare, care ne plimbă prin mai multe literaturi și a căror proNematică se ridică uneori la nivelul eseului. Pornind de la criteriul cronologic și de la intenția de a caracteriza personalitatea unui scriitor printr-o operă reprezentativă, Maurois alege din sec. al XVII-lea Memoriile Cordina- lului de Retz șî celebrele Caractere ale lui La Bruvdre. ilustrează secolul a! XVHI-lea prin povestirile filozofice ale lui Vollaire, prin Țăranca pervertită a lui Restif de lâ Bretonne sau prin, discutatele Legături primejdioase ale lui Lados, prin Confesiunile lui Rousseau, care isPi. l'n interesan După o bogată și îndelungată activitate li- terară. în cadrul căreia biografiile, studiile și eseurile literare reprezintă poate partea cea mai interesantă, Andre Maurois realizează prin studiile De la La Rruuăre In Praust — urinate Andr Mourou „Dc la La Bruyire la Pro»»!*. pArii, ClrtircvliBA 89 deschid în literatura europeană porțile roman- tismului ; romantismul secolului al XfX-leaeste* reprezentat prin prezența lui Chaleaubriand, a * „demonilor de dincolo de mormînt" și prin substanțialul studiu închinai lui Giacomo Leo p’ardi. în călătoria sa literară, care străbate cîteva secole, Maurois se oprește și la persona- litatea lui Goethe și zăbovește cu multă plă- cere alături de marii scriitori ai secolului al XIX-lea: Stendhal, Baizac, Dickens, Flaubert, Tolstoi, Maupassant, care au îmbogățit cu opere valoroase Istoria romanului modern: șî negru. Moț Goriot și Cezar Biriteau, Un cântec de Crăcim, Madame Bovary, Război și pace sau Puternic ca moartea. Ultimurstu- diu al volumului este ancorat in literatura veacului nostru, legat de o creație din cele mai semnificative, romanul luî Marcel Proust In căutarea timpului pierdut. Volumul lui Maurois ne îndreptățește să-l caracterizăm ca pe un excelent realizator al sintezei și al portretului literar. Portretele sale se conturează prin cîteva elemente sugestive, desprinse din operă șl din viața scriitorului șl strins legate de atmosfera epocii. Astfel, de pildă, ideea de bază care apare în studiul des- pre Caracterele lui La Bruiere este actualitatea lor pînă în zilele noastre, o preocupare perma- nentă, fiind sublinierea unor elemente prin care La Bruyere și-a depășit contemporanii: atitudinea sa lipsită de iluzii față de cei mari și apropierea sa de cel mărunți, atît dc suges- tiv concretizată în formula: ,/e ne balance pas: je oeux titre peupleu, este nouă pentru secolul al XVlI-lea. în ciuda faptului că, date fiind condițiile acestui veac, La Bruyere a ma- nifestat suficientă condescendență față de rege. Este diferit de rigorismul clasic elementul su- biectiv care apare in portretele luî La Bruyire și relativa libertate din compoziția operei sale. Maurois subliniază că, spre deosebire de clasici, la care compoziția unei opere presupune sis- tem, metodă, armonie, La Bruyere își scrie cartea fără un plan bine definit, notează oare- cum la întîmplare impresii culese din lumea înconjurătoare și această tendință spre un im- presionism literar îl apropie pe La Bruyere de timpul nostru și dă o nouă tinerețe operei sale. Concluzia lui Maurois: „nici un clasic nu este mai modern decît La Bruyere", exprimă un punct de vedere judicios în aprecierea unei per- sonalități literare. Dinamismul portretelor lui Maurois rezultă și din stabilirea unor interesante influențe și legături literare: „fără Uousseau. literatura fran- ceză ar fi avut o altă orientare." De fapt Rou- sseau, inaugurează romantismul nu numai in li- teratura franceză cl chiar în literatura european nă, Maurois insistă asupra influenței sale : Cha- teubriand și Stendhal sînt amintiți cu deosebire. Leopard»este privit în raport cu marii reprezen- tanți ai romantismului european: Byron, Shelley, Chaleaubriand, Hugo ; teatrul lui Musset este cercetat în legătură cu acela al Iul Arislofan, Shakespeare sau Marivaux, sînt dezvăluite izvoarele sale literare, este subliniată influență sa asupra lui Giraudoux. Aceste studii literare sînt pentru Maurois și prilejul unor interesante generalizări, am putea spune definiții care se impun într-o serie de probleme ale literaturii. Bunăoară în încer- carea de a defini romanul șî povestirea filo- zofică,„Maurois încearcă să stabilească asemă- nările și deosebirile pe care le prezintă acesl gen cu eseul, pamfletul și romanul: conține idei filozofice ca și eseul, dar le prezintă într-o formă nesistematică, conține elemente satirice asemenea pamfletului șî reprezintă în fond o narațiune ca și romanul, dar de data aceasta o narațiune incredibilă și fantastică, abordată tocmai pentru a atenua îndrăzneala exprimării unor adevăruri neadmise și care prefigurează undeva absurdul literaturii contemporane, ab- surd care reprezintă o manieră invulnerabilă de a spune adevărul. Volumul lui Maurois nu trebuie deschis cu dorința îmbogățirii informației științifice — acesl lucru nefiind nici în intenția autorului, — nici măcar cu credința că reprezintă o tratare completă și suficientă a unor personalități literare. Volumul luî Maurois cuprinde impresii procurate de o lectură aleasă, scrise cu com- petență și dlscernămînt critic, dar și cu un talent literar plin de vervă și strălucire, în mă- sură să stîrnească interes pentru problemei* prezentate, în măsură să ne stîrnească entu- ziasmul și chiar să ne determine să citim sat să recitim paginile asupra cărora s-a oprii autorul. CLfO MANESCU >1 V. ȘERBAN Deutsche Lyrik der Gegenwart*) Nouăzeci și trei de poeți germani sînt in- cluși în această antologie a „prezentului". Ea și-a propus să adune la un loc numai poeți în viață, cu excepția celor care au murit în ultimii ani, cum ar fî — dăm doar două exem- • ) PbihpT Jun., Siullfirl. 1961. p1e — Gotlfried Benn și Berlolt Brecht. De alt- fel, el trăiau pe vremea apariției primei ediții (1955) șl a-i păstra in cea de acum (a flf-a) ni se pare firesc gindindu-ne că atît Brecht cît și Benn, sînt azi mai prezenți ca orlcînd în lirica de limbă germană. 90 CArtl-rflvtai Poeții din antologie sînt reprezentati — din. olo dc virste și curente — in ordinea de la \ la Z. Așa se face că iubitorul de poezie gă- ește în ea totul, de la versul clasicizantului tudolf Alexander-Schroder din cercul lui Ștefan ieorge, pînă la „combinațiile"1 1ui Hei mut feissenbiitlel. Criteriul selectării numelor trict reprezentative a rămas pe pian secundar le dragul unei cuprinderi lirice largi, fapt are face ca anumiți poeți aproape uitati (ca Valter Bauer, bunăoară) să reapară la lumină, .argă este șî aria ei geografică: alături dc criteriul german, sînt prezente Austria și El- veția. Patrta Iul Trakl contribuie cu nume de mare prestigiu azi: Paul Celan, Christine Lavant, Christine Busta șî Ingeborg Bachntann. Inexplicabilă e absența lui H. C. Arlmann (Austria) și a lui Johannes Bobrowskl (R.D.G.). Ca oricare antologie din lume, și aceasta are cîteva minusuri. Dar culegerea lui WiUi Fehse, poet el însuși, e interesantă, pentru că oferă cititorului un tablou deosebit de bogat al liricii moderne germane, farniliarizîndu-1 cu evoluția și tendințele ei din acești ani. fntr-un cuvînt: o carte interesantă! Hans Magnus Enzensberger: „Gedichte*4 *) Volumașele din colecția „Edition Suhrkamp" prezintă cititorilor tineri opera scriitorilor con- temporani de circulație, din rîndul cărora face parte fără îndoială, șl Enzensberger, poet vest- german destul de bine cunoscut și la noi. Gar- lea pe care o menționăm a apărut pentru prima dată în anul 1962, dar cum între'timp popularitatea „tînăruluî furios" a crescut ver- tiginos, s-a ivit ți necesitatea reeditării ei. Tes- lelor alese din plachetele Apărarea lupilor și Limba națională le urmeiză un cursiv excelent scris de însuși Enzensberger, în care ne dez- văluie cîteva „taine" din laboratorul său poetic. Sarcina prezentării creației enzensbergicne îi ♦ i SuhrLâmp Vcriaț. Fr^akfwt am M«in, revine criticului Werner Weber, care intr-un mic- ro-eseu dă cu adevărat cheia înțelegerii unei poezii, ce numai aparent ni se pare dificilă. Fra- zele lui Weber sint limpezi și definitorii: „Te- ritoriul său este prezentul, acum; el nu vor- bește de un anumit spațiu, ci despre timp, des- pre timpul care trece: despre energii, nu ma- terii". Sau : „Hans Magnus Enzensberger vrea ca versurile să-i fie înțelese drept niște inscripții zgiriate în perete, lipite pe zid ; nu să răsune într-o încăpere sau în urechile răbdătoare ale cititorului nevăzut; ele să stea în fața ochi- tor ; să acționeze ca inseratele din ziare, ca placatul de pe stîlpul de afișai, ca o scriere pe cer: comunicări tuturor, aici și acum." PETRE STOIU Cirp-rer|>te 91 miniaturi critice DANTE $1 CONTROVERSA PAUL VALERY - T. S. ELIOT In eu etosul sl patosul Iul Dante, se naște frecvent controversa tn Jurul „modernității" st „nemoder- nlfdtti* spiritului sdu. E. A. Pof, fn „The poetic principie' afirmă că ceea ce numim „poem lung” nu există șl că o atare expresie e pur Sl simplu o contradicție tn termeni, altfel că „Paradisul pierdut" al lui Milion, aceasta „Dlvlnd Comedie* a lumii angto-saxone, ar trebui con- siderata „as a scrtcs ot miner poems". un ciclu de scurte poerll,Aee!ari lucru II cred nu numai detractorii lut Dan- ie, Petrarca d'n „Fentamero- nul" lui Landor, cl si mut|l admiratori ai sdl, printre care Sl Paul Valdrv car*. Inslstd asupra separației riguroase. a poeziei ți filozofici din „Di- vina Comedie*. Punfndu-se dc acord cu teoria pragmatlstd st eu con- cepțiile lui IViPiam James din „Varlete* of RcHotaus Expe- rlence*. Valdry susține cd poe- zia nu e un surogat at f'tozo- ftei, al tco’ootol sau religiei. ea av'nd propriile el funcțiu- ni. nu funcțiuni intelectuale, ei emotive, care nu nof fi defi- nite fn termeni Intelectuali, Filosofic ?l morala - după n~ pln'a sa — fin astăzi să evite opere’e ... A vorbi acum de poetic filozofică înseamnă a confunda na!» condițiile sl ati’lmfifte spiritului, incompa- tibile fntre ele. Filndcd nu trebu‘e sd se uite că seopul ace’uta care meditează e de a fira sau de a crea o noțiune, adleă o putere fi un instru- ment al puterii, fn timn ce poetul modern încearcă sd produce fn noi o stare, stare excepționala. pe care sd o dm-d ta un stadiu de plăcere perfectă. De fapt Valirp vrea sd suacrere cd dacă poezia fi'orofieă a putut sd fie odini- oară reperată, asfdzl condițiile sint schimbate si ea nu mai poate fi suportata. fn controversa tvlfd, T. S. Kliot atribuie autorului „Tine- rel parce" încercarea de a ne consfrtnge sd admitem cd ceea ce nu ne place fn maca noastril, nu e arid bund. si ceea ce ne apare bun, a fost totdeauna asa. Dacă ținem seama cd poezia tul Dan te, care-si conserva valoarea, are un element „filozofic" si unul „poetic* care poate fi izo‘at, tre- buie mal Intli sd ardtdm cd filozofia e esențiala structurii el fi că structura e esențială frumuseții poetice. Eroarea tn exorcismul „filozofiei" lui Va- tdrv std fn interpretarea lau- dativă a efortului poetului mo- dern, ad'cd a ceea ce acesta înțelege prin a prodiice fn noi o „stare". Dar Dante. mai mult decît oricare alt poet, a reușit să trateze ..filozofia" sa nu ca pe o teorie fn sensul modern sau fn sensul grec ni cuvfntu'uf, ort ca propria fui interpretare si rePcre. ci In termeni de percenrle. Dante. ea poet nu crede In cosmoloofa tomistied sau fn teoria surie- lutut, ei se folosește de ele. face o fuziune intre Impulsu- rile sa’e emotive st o teorie, fn sVomd rfc-a crea poezie, Fără Indo'aM — susține T. Jt. FItot - cd efortul „filozofului" Dame. care fneeored sd re pund fn contam cu Ideile tn sine, ff m pactului Dante. care vrea sd te realizeze. nu noct- fi exercitat fn ncera*f timn, dar tdebe filozofice sint nece- sare noeiuluf, ou ca wc1» de d'scuf’a. ci de med'torie. Forma oriainald o unei filo- zofii nu noate sd tic noetied. dar roci a pante rd fio nd- trnnsd de o Idee f'lozofWi. Danie aven beneficiul unei mitorpoH sl ni unei leotoaif. Poam rocmai de exces Plm-O- fto Iul e confundară mi a1"- ooria. d*sl aceasta e doar te- met'a. pe Carp e con* t'mlt, ne cind ff’ozoffa c un e'W«i component at pnes- rulo Marele a mmf In tnftomtvd fn. ftnrnpn sf'w. rutul Tomo d'Aouino, un t« vor Oferi no* perțpecuve valorificării moștenirii cultu- rale a aces.el proeminemv per- Slmnlitdți, Evocările iul Euge- nia ipe/anjia tir,buna, Sin- teza biografică a tui Dinu PUtat (Gazțm Ineiaiâ), pre- cum șl corespondența lui fraga cu Ion UreaZu (Tribuna) aduc multe date inedite ut ctmoașrerca omului Lucian Blaya. iMertid interes deosebit o scrisoare a lui Lucian Riaga (publicata de George luascu m Contemporanul) privind ra- port urile sale cu gindirismul; „Am „respectat" întotdeauna ideile altora cind Al*«nu idei, dar eu nu pot să im de acord decit cu nune însumi (.. •) Dc ortodoxie mi leagă pro- babil nud mult un aer dc familie decit concepțiile in- șlle". Importante pentru cunoaș- terea trans/ormdruor gindirii lut Clapa Bint aforUmeie. Ms- dtlațu asupra creației (dar ți asupra existenței umane), ui- itmne aforisme sini străbă- tute de o emoționantd încre- dere In oameni r „In general, existențialiștii exalți aspecte oarecum generale dar neesen- țiale aic cx.stenici. Existenția- liștii Halesc La perl teria exis- tentei, a vlnd totuși con vlngcrea că se găsesc in centrul ei“. Cu Blaga, aforismul In cultura ro- măneased atinge (se pare) unul dm cele mai Înalte puncta ale sale. E zgura de aur șl pietre prețioasa rămasă in urma șle- fuirii unei opere in care un talent literar excepțional se unește cu o capacitate de spe- culație filozofică neobișnuita. Fulgerătoare sinteze, aforis- mele curg atdturl de creație, consemnlnd, prin Strălucirea care condensează idei, coti- tura din planul creației pro- priu zlîe. Numărul postumelor (din care apar meru In revis- tele literare) pare a indica o mare efervescență a poetului In idttmfl an| dc viață. Gazeta Literara publică tradu- ceri, iar Contemporanul (a cita oară 7) vreo a inedite. Desigur, un comenianu so- lid al acemor inedite nu se poale face decit după ce vo- lumul ni ie va prezenta ala- iuri de celelalte, risipite, prin publicații. Se remarci însăși atei vibrația lor cosmică, pro- iectarea /liniei umane in Imenși tarea infinita a naturii. N o poezie a dialecticii bucu- riei și durerii, din care pruna iese învingătoare; „Viața mea 1 I O clipa dc-ar II lost sa țle i am Întrerupt CU ea / 0 veșnicie. / Șl-am ispășit / cu șuierintl o mie. i Am, ispă- șit / cu ci le-o bucurie" (Ins- scripțic acoperită dc mușciuu). In completarea poeziei tiilut e superb. C. UNCUItKANU P- S. Toată admirația pen- tru activitatea de valorificare a iul Lucian Biaga dusa de G. Ivașeu. Dar editura nu gă- sește că ar fi cazul sd gră- bească puțin editările ? UN FOLCLORIST In aprilie, s-a stins la Pa- loș, raionul (tupeu, rog. Bra- șov, unui dintre harnicii fi modeștii culegători de folclor din Transilvania, GO. Cernea, Dragostea sa pentru poezia și cintecui popuiar, șt In generat pentru creația populara, n-a fost un accident In familia folcloristului; sora cu.cjato- ruiui, Kozalla Cernea, erte o talentat*! erfatoare populara. Pmn grifa fratelui el, mu fost publicate cmtecele In Zolcior din Transilvania, U.r.L., iții. S-a născut la București, in HSf, tn vremea cinci părinții săi erau la siăplni. A urmat clasele primare la Paloș șt Rupea, și pe cele liceale ta Brașov. A absolvit Școala normală din Sibiu, dip- loma obținind-0 la Școala normală din Deva (ItH). In lizt, cedind pasiunii pentru stringerea ți popularizarea creației populare șl aceleia de etnograf, a demisionat din Invațdmlnt, încep de acum călătoriile prin satele transil- vane. Este cutegdțor de fol- clor, conferențiar, Ișf Ilus- trează singur cu clntece expu- nerile. colecționar de obiecte de artă populara, organizator de manifestații folclorice cu grupuri mart (prinfre altele, o nuntă țărănească din Paloș, in mal, UJî, la București). Roadele Inwsllgaftttoe In. cep sd sv vadă prin apariția culegerilor: Floricele din Ju- rul Cabalinului, Jud. Tirtiavaf Mare ; i»s ; Doine dc dra- gosie din regiunea Cobalmu- iui, mii ; Dinsăiurl La jo< din reg.unea Cdba,mulul, îmi ; Strigături dc ospăț din co- tniana Paloș, 1»1; Cinuri de mort 04 de obiecte de arta populară (ceramică și țesături, cos- tume, obiecte casnice, mobi- lier țdrdnesc) precum și obiecte de artă bisericeasca, numismatică, arme, minerale. Folcloristul a primit o scrisoare din partea iul Livm Rebreanu, pe care o repro- ducem in întregime pentru dubla el însemnătate, aprecie- rea muncii modestie a unui culegător $1 interesul seriito- rutul pentru creația populară ; 29.VI.1931, București Domnule Cernea, Am rAsIoit cu toată aten- ția roadele muncii D-uie uirguineituse. Sini meruri »mi- iiau.ee> demne de interes. Fiind vorba mm a km de mas terlal folcloristic, care mierea staza deaproape Academia Română, inu mcJUpuesc că dacă le-ai adresa acolo, ai putea găsi înțelegerea de eare al ncvo.e penuu a putea Continua Cu mu* multe șanse de izblndă. Foaie insă că din cele cc ai culca D-ta s-ar pu- tea aicge unele lucruri care să sc bucure dc o circulație mai largă. Ținutul Cobai mu- lul ar contribui astfel la Îm- bogățirea patrimoniului nos- tru cultural. Din parte-mi iți urez toa- te succesele. Ceea ce faci D-ta mcrlță încurajare. Șl sint si- gur că vei găsi oameni sau insltuțll care, Ințclcglnd sfor- țările D-ta!e. să-ți ofere posi- bilitatea de-a continua. A! D-tale cu sentimentele cele mal bune. UVIU RKBREANU Cele mol ample culegeri l-au apărut folctoristurui după eliberarea Mr4. In IM?, in masiva ontologie de cule- geri inedite. Folclor d n Tran- silvania, au fost publicate : 94 Miniaturi eriilte Poezii populare din sudul Ardealului, CSntecele Rusaliei Cernea. Nunta la Paloș. In anii vii lori va opdrea ți cea mal ampM culegere a Iui Gh. Cernea, Comori din Ardeal. In care fini bogat reprezen- tate principatele genuri ale poeziei populare. I. DATCU MONOLOG IN BABILON Poemul lui Ai, pliiUppide (Viata Românească continui idei valabdc dm li- rica mai vecAe a poetului. La niveiul smierei. poemul e toto- datd o replica a unor atitu- dini anter-oare. Asptrajli către aojo.ut din lirica de unadara Sine reluate intr-o medttapc densd asupra wefil ți asupra morgii, asupra gloriei șt asup- ra nemuririi. întrebat,le ți le pune Alexandru cel Mare „intr-un foișor de Ungi Eu- frat", cuprins de îndoieli. Intre îndoieli. Alexandru și-l imaginează pe fostul lui Inud- tător, ArUiatei, filozoful, mui- trlndu-l. „Ah, gloria ... Dac- ar știr cucentor-u ■’clcbritutea careu așteaptă t In cartea.vii- toarelor istorii I Cind poate vor Ii puți pe-aceeaTi treaptă / Cu hoții șl incendiatorii-. Dur Alexandru se ajnlrd, grd- dnd ca întreprinderea Iul nu e lipstid de merite, cd a avut ți nk rost, CdrdrUc bătute fn lupte ecblvaieazd eu extinde- rea cuicurtl, a drumului spre civilizație. Alexandru „a mă- surat cu pasul volnicelor fa- lange f O cale de la NU si pln'la Gange I BAUtorlnd-o trainic spre-a râsplndl mai b.ne / Prin Asla-n crepuscul tum.nlie cline'. Alexandru nu e cuceritorul tetos de glorie rtearpd (in partea I-a a mo- nologului, imaginea lui Aris- totdl pare a t-o reproșa), ci omul setos dc cunoaștere : „Setos de noutate, mereu In cântare f Al spulberat Imperii strâvcehl, al șters hotare*. Problema e faussied, prtviid din aif unghi de vedere. Da- torițd setei dc noutate, Ișt spu- ne Alexandru „Cu tine timpul nu va fl ingrat". Alexandru imagineard nenumărate dru- muri ollloare pentru a se con- vinge eu ochii iui, „ce c ade- viral șl ce e poveste". Dar. simfot al îndoielilor, al linti- țelor puterilor umane, cine versul final (nu pesimist, nu neguros, cl ca o contrapon- dere adusa de nesiguranța) : „O, pasărea aceea cu strigăt cotutor", C- U. DIALOG APROCRlH SA ZICEM Un dialog, fie șl imaginar, cu o somitate a criticii roma- nești asupra poefllor de la Luceafărul, Șt numai de ia Luccalirui, este absolut util fi reconfortant. I-«m solicitai telefonic un interviu lui fon Bdiu, care a binevoit, ex- trem de amabil ,s4 de-t:hldd discului cu propozipunea ca- re-l obsedează de cind a re- cenzat „versificdrue" Orison- iului, ION BALU: „Incontestabil cele moi mu ne pagini dc poe- zie ale revistei... ’} EU.1 Luceafârul. ION BALUr „...Rdwiln tra- ducerile din lirica universa- lii fl postumele poefUor romdm dintre cele doud răz- boaie"/) EU: Care? Ineditele Iui Ion Vlnea (In memorlam, Epic- td, Final), „Ocazionalele" lui Ion Barbu ? JCN BALU: (mormdie afir- motiv). EU: Protestez! Sint mal bune Antumele Violetei Zamft- re«cu, ale lui Nicuiae £toia n, ale lui Marin Sorescu, ale iui (Ou Ghcorg/ie. ION BALU: „Avem de a face In realitate cu o str,denia lipsă de culturi-*' ’) EU ; PardonI Marin Sorescu? un foarte cult poet. O, desi- gur ... face și eseistica, Exclusiv eseistica, A publi- cat Ssseurl despre Shakes- peare, Gallieo GaiUei. S'om- son, (nu Bodmlrcscu ci Da- HleseuJ, Sueyk etc. Cate- goric, Mdrm Sorescu este un repurtat șexpiriolog, ga- lUeogalileistoiog, sam^vnist, emineșeoiog, iaroslavlst. Cult? Cultl ION BALU: (Tace; argumen- tele mele sint irefutabile). EU : Actualmente se speciali- zează tn dantologie-E un dan toiag. Participa la Anno Danie cu un excelent saggio despre Dante. Titlul: Danie1); scurt șl cuprinzător. Con- tribufiiabsOlUt perSoriOlC șl ineditei Cine și-ar fl puful imagina cd Dante a fost faraoni Cine? Mdrin Sores- cuf" „Șl înăuntru t închis etanș tn sine însuși, I Siă faraonul,*■ Adlcd Dante care „Și-a Îmbălsămat toți cu- noscuțli", Retine, deci: 1. Dante - faraon, I, Dante - Tnumificator, Cercetările continud. Dante a su- ferit de complexul Iul '1 Luceafărul, nr. 11, J? maț, p*g. IÎ, f) sl *) ibldem. ') LuccalArut, Anul VIII, nr. Noe: „Tot ce ș-a inum- plat pș pamini a Îndesat {■Ic) in Arca s*“. Dar epo- cala descoperire a dantolo- gului este cd Dante ar fi un soi de barman, posesor a trei firme (La lada. La Itaiu, La Purgatoriu) pe oare le „schimbd-, sadicul). „dc multe ori la tind", „cind se plictscștc". Oh, speen-ui dantesc. IAN BALU: (Da, d-laf). EU; Staul eseis'tuiut e de o maxime c.svape, tg monstra: „Șl tace Danid, ue I se umila vuiete umpiU". Auauga ia toate astea unita rea sinului. Idem tac : Snagespeare, Sveyk, Samson. Remarca mtim.ta.ea lut Marm Sorescu cu acești autori, re,tex al vastei iui culturi. Kemar- cd cd juneic eseist esie incredibil (iu amt Iui) de exigent cu acest Danie ; „Divina comedie, piram-dd. raciuniou re : ușor mei.na ia spre veșnicie-. La drept vorptnd, Murm. ȘoresCu, e muacKi. ruja de piramida- lele lomuri, comedia e aCna ușurel incuri rid spre veș- nicie. Ctar? Ion BAIu: (ezitd pu|ln, a- pol) ... „ nu sa sânte temeinic Influenia unui Ar- ghw, Bmga, Filiali Cău- nescu EU: Lu Sorescu, nul E prea personal. Dar la violeta zum- firescu se simte, ., „infiuen- fa unui Argbezi". A unui Arghczt ad ușum Violetae. VogonsI „ori pentru cine atita lumină, otita blajinătate, zl bunAT . . .“ (Mai) •) Sl nu e o simptd coinciddn- fd. £ o influența temeinici. St Violeta Zamfirescu e culta. îl cuitiod de mult eu asiduitate pe ArgAezi. Uite, poezia Citind In pălind ’); „Ele (mlintlc n.n.) au stors strugurii, / Au cusut haine- le, I Au făcut ptinl. / Pen- tru generații Întregi f înțelegi ?" (ON BALU : (subtil) : în- țeleg I KU ; „Auzi T t Cartofii sint ■ehuzi". ION BALU : (subtil) : Aud t EU : Braeo t fn fine, poetul Nlculoe Stolan ... ce sd mai vorbim, poet mare, d-te, clasic... rlmd, rithm. cezuri ... Jj piu pa dtnafa- rd (nu cd pe dinăuntru n-ai 9 flM). î< aprilie IW, p. I. ■j op. cit. 1. baiu, p. ii. ’1 meciflirul, Aitul VW. nr. ’) V. Z. Frumusețe eontlnud, Ed. Tin. p. «. Ministliri crltke 95 1 )i-o spun, albi grijă ți mă corecteată, ți d-ia li posezi, nu 7). ion BALU : (di din cep). EV ; Publică c. •» s1 "> Luceafărul. Amu VIU, nr. » UMi. 14 aprilie 1S«5. p. S (toat). ilogica, absurdă, indiferenta la /aptul cd are de-a /ace cu un bard de talia iul lor; Gheurghe: „o balustrada de pud putea sa mâ lo- vească la git, i cu sabia câ- tiiuiui, de iu muzeul Pele»" Necesarele datorii ale omu- lu»'}. ION BALU : (intra in pu- nica/. EU ; Ion GheorpAe e mora- list. Consiliază amanțil sa renunțe, tn rendez-vous-un, iu ,,Aaraghiozur' buchet de flori. Cind iubiți cercii pi inc t“ De ce 7 Așa, cind iubiți cereți pline i Nu vd aptecațl in afara! Non spu- tura nella caraîzn ! Să nu-jl /aci praediie cu scara ; Gellw Naum se prezenta la Inillnlre cu o „gheata clvlld* in mină. Poate in sensul acesta îndeamnă fi Ion Gheorghe. OMUL. INVIZIBIL: (care a urmărit din umbra, ca Po- lonius de după perdea, dia- logul) : Imposibil. eu ; ve ce 7 OMUL INVIZIBIL; Imposi- bil. Gellu Naum e „surea- lișf ‘). EU : Ei ți 7 OMUL INVIZIBIL . Joii Gheor- ghe nu e turreoJtst ? ION BALU : (enervat cd nu se moi poale fn/rupta din renta mea) ; Dar d-ta cine esri 7 OMUL INVIZIBIL : Cum nu ral cunoști, colega 7 ION BÂLU ; Nu. OMUL INVIZIBIL : Stnlem canutrazt dc Tevlrtd. ION HALO ; Crezi 7 OMUL INVIZIBIL : sigur! Numele meu e l. Murețan. ȘERBAN EOARTA IN VI MOR I A U In luna mal a decedat In București, dupd lungi ani de trrea su/crlnfC, epigramistul M. Ar. Dan, Profe or la Insti- tutul Politehnic. M, Ar. Dan a /ost primul președinta al cenaclului literar „Altarul căr- ți l”, fn/iinfat intre cele doua războaie la Timișoara, care a adunat in Jurul sdu toate ta- lentele promițătoare. Prieten eu Cinei nat Pavetesca și cu Iun MlnulesCii la șezd tarile '•l Fbidem. '*) Muresah, LuceatlilNIl, II, literare organizate In Transl-t- eania. Ia Brafuu, CiuJ, Oradea etc., cit si in Caprteid. In cete trei Oplumc dc epigrame.' Dift- coveiiil, Ep.grame și Ep.gr a- inc II oglindește racilele socia- le Hm epoca dintre cele doua războaie mondiale, epocă de Jnșlonre a afacerdur venale și a moravurilor decadente. Fin șl scrupulos anclteta- tor al grotescului dm fapte ți caractere, el nu pregetă să dascălue ații plăgile iiidivi- duale. cit șl cele generale ale societății in care trăia. lata cum ilustrează smecu- rismut dc ia serviciul apelor : „Conform cu legea Arclumedc, Constat *1 nu-s deloc mirat - E lucru clar, țl lumea vede: In apd. tu, te-al ridicai*. Alegerile din treculi „De-acum, dormi/i in pnee, țte/ane țl Mthal, Căci tn Banat, e pace, . , fdra- nli n-au mălai... Nu mal avem riUbuaiC.,, avem numai bdtdi.. . Guvernul ne arată ce pol oamenii săi I Boem in sinceritatea lui, M. Ar. Dan nu se sfiețtc să se autoflugeleee ; „Puflnl sint cari sd md-nțe- leagă - Ața s/nt eu ți nu-mi schimb Hramul — De ce sd cumpăr vaca -ntreagd Cind pot s-o am... cu kilo- gramul 7 1“ Sociabil țl de o deosebită larghețe sufictcascd. iți de- pdnge mai mult semenii, decit sd ridd numai de ci, căci obtu- zitatea ți des/igurarea lor e multatul orinduiril tn oara s-au dezumanizat ; „De fac un bine, rdu nu-mi pare St sprijin dau chiar la ne- toți... E filndcd-n parte rid de fiecare $1 totuși, ta un loc, li plinii pe tofl • Răutatea omenească, insa, il reiwltd. ațe cum se desidl- nuiețte In madrigalul dedicat fostei lut stafii, scriitoare ea Ensdțl .' „Dacă trafd lume-ar /l Draga, bună, ca Drtdrl. Atunci, Vat, ar /I O dramă-. . M-aț lăsa de epigramă..," Acum, cînd s-a tdzai tp- tuți, di? epigramă, sd ne amin- tim de clipele senine ce le-a dărgif publicului bărtdtean in mod deosebit, celui iimi- forcan, d. a tlilUOlEG* CEN^alA ș AHEOibrilI BAIU! | Minimuri critice COMITETUL DE REDACȚIE ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANII, ANGUEL DUMBRAVEANU (secretar general de redac(ie), AL. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. LILLfN Coperta de Puiu Rlnjea Piața Lei 7.— Redacția : Timișoara V. Roaită nr. 3- Telefon 12O2t> Administrația : București Sos. Kiseleff nr. 10 Manuscrisele și orice corespondentă scrise citeț pe o singură parte a hirtiei, cu indicarea adresei exacte a expedi- torului, se trimit pe adresa redacției Manuscrisele nepublicate nu se restituie Tiparul executat sub comanda nr. 3558 la întreprinderea Poligrafică „Banat" str. Tipografilor 7, Timișoara — R.P.R.