CUPRINSUL Haralambie Țugui: Lenin, versuri . . ...................................3 Eusebiu Camilar ; ledul sălbatec, Plopii, Luntrea aurie, Veverița, versuri .... 1 Dumitru Micu: Psalmii și drama căldării absolutului ........ li Ion Vinea ; Drum, Sunet, versuri .........................................19 ștefan Augustin Doinaș: Piersicul uscat, versuri..........................29 Șina Dănciulcseu : Luminoasele harfe, Cimpia din mur ginea Dunării, versuri . . .21 Verxaiica Forum bacu: (finduri despre Ziua Victoriei. Statuia din parc, poeme in proză 21 llia Mădnfă: Materia, ce aurie..., Cintec de căsătorie, versuri ... 23 Hori a Guia: Entuziasm. Ai venit adesea, Feerie, versuri..................30 Mircea Șerbănescu: ca dor, schijă ..... ..... .32 Clonstanun Pascu: Fericirea lui Morozan, povestire ........ 35 Timotei Jurjica : pescarilor, versuri . .........................IB Vasile Zamfir: Fericirea de a trăi, versuri ..............................d~ Mircea Micu: Inscripție pe un pahar, versuri .......... U. Virgil Birou: Din povestea unui fir de apă, reporta/ . . . . . . . W, âhakcspeare: -Sonete, in rominește de Șt. Augustin Doinaș, Virgil Nemaianu. Mna v' Cianro, Leotiard Gavrdiu .......................... . . 63 Cronica literară Nlcolaa Cîobauu: Elogiul eroismului lucid.................................66 Ștefan Munteanu: Autobiografie și confesiune lirică ........ 63 Discuții C. Ungureanu: Drumul spre împlinire al eroului................ • • «72 Traian Liviu Birăescu: Reportajul contemporan și dimensiunile noului .... 76 Istorie literar h'dorumetde Vichentio Ardeleanu: Paul lorgooici.......................................St AM N. Corbeanu: Profilul unui teatru...................................... .85 Car ți-reviste Nicolaie Țirioi î Radu Theodoru : „Interceptarea".........................87 G N, Milialache: I- L- Caragiale: „Scrisori si acte" . ..... .88 D. Bălan : Sergiu Fârciișan ; „Atacul cesiumiștilor"' ........ 89 N. Busuioc: Nicolaie Tătdit: „Așa cum a fost"............................90 Aurel Buteanu: O antologie a poeziei africane 91 A. Dumbrăvcami: Epistole de pe malul mării 93 S. Foarță: Critica m „lașul literar" nr, lfI964...........................91 Miniaturi critice M, S.: Cintece de lume.................................................. 96 M. Orbii; Pe ce cade accentul ............. 95 D. B.: Etnografie bihoreana .............. 95 C. U.: Fluieraș mindru-nflorit...........................................96 Valeriu Ganeă: Trei schițe ...............................................96 L E N N Ca un ecou desprins din adincul stepelor lată-l pe Lenin venind tot mai aproape de oameni... L-au așteptat veacuri intregi și prin el Chipul umanității pierdute prinde glas nou. Și oamenii încep să se asculte intre ei, Legîndu-și visele intr-unui singur, sublim — Asemeni luminii proaspete de primăvară Pe care ei o împărțea, din belșug, tuturor. 11 auzim în milioane de glasuri Același, nedespărțit de oameni și revoluție. Fiecare pas al nostru cu adevărat îndrăzneț Poartă in el un ecou din inima lui. tlARALAMBlE ȚUGUI Hirtifnblr Tușul : Lenin 3 IEDUL S Ă L B A T E C * V eslăvilit aleargă șuvoiul, și, să vezi. Că iedului ii pare, pe semne, cîrd de iezi, — Că-n urma iui aleargă și el, din stlnci in stîrtci. Nestăvilit, prin pacea pădurilor adinei, — Și cum îi ies in cale tuf ari de rouă plini, Ca niște constelații cu argintii lumini, Din fugă el străpunge, — și-n seini eicrl de ploi. Dări mă constelații cu coarnele lui moi. PLOP yi azi, cînd de pe Oadeci vrei plopii să-mi arăți, Ducind solemne facle spre-adinci eternități, Mă și visez in șiruri ducindu-mă cu ei, Spre zări și monumente, spre culmi de munți merei, — Necontenit ași merge cu-aceșli drumeți eterni... Să duc pe umeri toamne, să mă adoarmă ierni. Să mă deștept din somnul adine ca de titan, Cu primăvara-n brațe în fiecare an ! Cînd ne-or ieși in cale amurguri lungi bătind, Cu faclele solemne să scinteiez. Și cind Ne-or picura pe vîrfuri luceferii lumini, Să mă-nfior din creștet și pină-n rădăcini. LUNTREA aur Dar nopțile acestea, frumoaso, cum de sint, Atît de diafane, din cer pînă-n pămint ? Pădurile par alge înalte-n clătinări... ,Noj ne plimbăm alături prin fundul unei mări. E 4 Euscblu Camllnr ; Iedul sălbatic Lucirile acestea de sus vor fi fiind Sau astre, sau meduze prin adine îmi plutind I De-aseară se zărește, cu cirma spre Apus, O luntre aurie, deasupra noastră, sus ... Așa ne urmărește de-aseară, pe-amindoi: Stă drept deasupra noastră cind ne oprim și noi / O, poate că din luntrea ce ne țintește-așa, Pin'la sfirșit o scară de raze s-o lăsa, Și dacă tu vroi-vei ne vom sui. Apoi, Cu luntrea aurie vom asfinți șl noi. E V E R I Ț A 1 e-ai amăgit zadarnic de munți cind ți s-a spus : Sînt imnurile noastre înmărmurite sus! De bronz pădurea pare de liniștită ce-i... arborii înalță spre imnuri propriei. Cu mina de-i atingem, trecînd, ne am minuna : Profund ca niște coarde de harpe vor suna, — Și-om auzi tăcerea de bronz cum s-a deschis, Cum și-ar deschide ochii o pasăre prin vis, Cum bobul lin de rouă ar luneca în tău. Sau cum lumina lunii foșnește-n părul tău ... E vis sau veveriță ? Cum s-a ivit și cind, Spre stele sau spre ghinde mai aurii arcînd ? N-o speria : din creanga Cu largi legănaturi, S-asvîrle drept în tuna ivită pe păduri... EUSEBIU CAMLAH Euscblu OrmlJar : Veverița 5 84 de ani de la noștereg lui Tudor Arghezi PSALMII Șl DRAMA CĂUTĂRII ABSOLUTULUI P 1 ornind sub teroarea întrebării : cum trăim 7 în căutarea idealului suprem de existență, poetul a apucat-o de ta început, cu indirjire, pe căi ce nud puteau duce docil in hățișul speculațiilor chinuitoare, intr-un labirint înnebunitor de probleme. Cazul său nu este singu- lar. Să nu uităm că Arghezi s-a format într-o perioadă de aprige înfruntări ideologice, caracterizată nu numai la noi. ci în țoală Europa, prin apariția unei sumedenii de curente, da teorii, în interiorul eărora, dezorientarea și derula spiritelor căutătoare, private de instru- mentul de investigație, singur eficace, pină la capăt, pe care li-1 putea oferi doar filosoîia marxistă, se intilneau inconștient cu tendințele claselor reacționare de a crea diversiune în rindurile intelectualilor, spre a-i îndepărta ele revoluție. Se știe, de pildă, că, în Rusia, Gorki însuși a căzut la un moment dat victimă unor concepții idealiste ce au bintuit, luind cele mai extravagante forme, in perioada dintre !9nS și 1917- Preocupat de ideea «zidirii de dumnezeu", marele scriitor răspîndca prin 1913 teorii dăunătoare, atrăgindu-și ?irin aceasta o foarte severă critică prietenească din partea Lui V, I. Lcnin. Asemenea eorii mistico-idealiste circulau și în anii cind .Arghezi trăia în străinătate, intens, printre imigranții ruși revoluționari din Elveția și Franța, cu care scriitorul nostru mărturisește a fi venit in contact'. Faptul merită să fie subliniat ca unul ce poate da explicația canalizării înlr-o anumită direcție a preocupărilor poetului. Să fie oare o inttmplare că motivul căutării divinității, absent în Agate negre, apare în poezia lui Arghezi după 1910. pentru că în Psalmi și in alte creații din deceniul următor primului război Să devină o obsesie? Nu cumva, atmosfera încinsă a discuțiilor urmărite tn străinătate^ mai mult decît predicile ascultate in mănăstire, ii va fi trezit poetului dorul de himera pe care a crezut că e nimerit s-o numească „Dumnezeu*' ? Oricum ar fi. aspirația la desăvfrșire se confundă în majori- tatea poeziilor publicate de la intîiul război pînă prin 1030 cu căutarea înfrigurată a dumnezeirii- Ce piedici se opuneau înaintării poetului spre ținta dorurilor sale? Mai întîi, propria structură lăuntrică. In Nehotărire. poetul își exprima groaza dc eventualitatea pedepsii de a purta, „povară, două oiefi". Pedeapsa era, totuși, de neînlăturat. Venea din interior? Poetului i-a fost dată — aflăm din Triumful — „osinda de-a crește îndoit". Chinul meta- morfozelor sufletești neîncetate i-a fost sădit în ființă — ni se comunică în Portret — di- nainte de naștere; M-am zămislit Ca-n basme, cu șapte frunți și șapte Grumazi și șapte țeste. Cu-o frunte dau in soare, ca cetelalte-n noapte, Și fiecare este Și nu este. Sînt înger, sint și deauol și fiară și alte asemeni Și mă Țrăminl ia sine-mi ca taurii-n belciug. Ce se lovesc in coarne cu scinieieri de cremeni, Siliți să are stinca la jug. ■) Cl. J/ue1» putrezit pe balta visărilor străbune Și zările, mincate de mucegaiuri put.,. 8 D. Mlcu : Pinimn șl drama cftutirll absolutul ut Sumbrul tablou se găsește, amplificat, și intr-o bucată în proză, dedicată, cu ironie amară, lui Viniilă Brătianu, — Timpul putred; .......... Stopurile, unul dupti altul, tăceau amorfite ca niște urcioare goale, in care se acresc drojdiile părăsite ale sucurilor unei strădanii vechi. (.. J Albirilor toate li s-a înmuiat acul sau a căzut ca un pinten inutil, rdminindu-le in trup numai oetumd, care le arde și le rdscoace.,. Arn luat vioara din grinda strămoșului meu și arcușul ei. spinzurat alături ca o lopată de luntre moartă (...) Coardele nu mai sunară nici una ca de obicei și arcușul dete un zbieră! de miel înjunghiat și de capră fiamindă..." — ceea ce lasă loc presupunerii că in Triumful răzbat, împreună cu accentele căinței intime, ecouri ale unor dezamăgiri civice alo poetului, care, in anii următori celui dinții război mondial, iți ședea surpate toate iluziile pe care și te făurise, la un moment dat, relativ la o pisibilă înoire a vieții. In general, descura- jările de ordin sufletesc intim se Împletesc, adesea, in scrisul arghezian, cu decepții stîrnite do realitățile din jur, sociale. Ce bucurii îi rezervă, bunăoară, poetului intors din pribegia, printre aștri societatea anilor în care se nășteau Psalmii? Pretutindeni, autorul poeziei Etro- tujii, tipărită In 1923 în Flacăra, constată degradarea valorilor spirituale. Senin al decadenței morale extreme, prevestitor al destrămării sociale, cei meniți să împrăștie in lume lumini și-au trădat misiunea, își comercializează harul : Toți. abdicafi din junefia divină. Au renunțai la slăvile eterne. Apolo-i profesor de mandolină, Pan lecții dă, de limbile moderne. Intr-o lume aservită puterii banului, Hcrcule a devenit „petrolist dactilograf, Joe, spițer care Seruește-n citii ufe ta tarabă Cîte un hap, cîte un praf ; în slirșit, Pavei din Tare e-acum zaraf sărac Și Chrisoslom băiat de prăvălie, iar Sfintul buh, închis in colivie. Făcuiu-s-a pui mic de pitpalac. Cu alte cuvinte: „burghezia a despuiat de aureola lor țoale activitățile /rină atunci venerabile și privite cu smerenie. Ea a prefăcut pe medic, jurist, preot, poet, om de știință. In muncitorii ei salariați". (Ațarx-Engels: Manifestul Partidului Comunist}. Intr-o asemenea lume, ncînțelcgiiid lupta celor ce, acționind în vederea dârimării unei societăți a corupției și alienării esenței umane, urmăreau implicit salvarea din naufragiu a valorilor spiritului, un căutător al desăvîrșirii nu se putea simți, bineînțeles, deci stingher și dezgustat, „heruvim bolnav". Sufletului său, tutui ii apărea sterp, pervertit: Livada, cimpoi și-au pierdui și floarea Și roadele și frunza și culoarea. Apele negre duc sub cerul cald Nămoiun fierte, grele, de asfalt. Oriunde capul caută să-și pute Locu-i spinos și iarba face cuie... Mărită pină la groază, anxietatea ia, in Duhovnicească, forme delirante: Ce noapte groasă, ce noapte grea I .d bătut in fundul lumii cineva. •) Bilele jf papafol, I, nr. 210. 28.IX.192S. D. Mieu : Psalmii și drama căutării absolutului 9 Poetul o terorizat de glodul că si-a trădat menirea : a „fugit de pe Cruce", Singur, «rispat în spasmul desperării sale, sufletul e muncit de vedenii. Antenele-i lăuntrice înre- gistrează umbletul, prin grădină, al unei stafii nevăzute: Cine umblă fără lumină. Fără lună, fără luminare Și s-a lovii de pontii din grădină ? Cine calcă fără zgomot, fără pas. Ca un suflet de pripas? Redeșteptată o clipă, nădejdea crede că poate identifica in fantasma rătăcitoare chipul mamei E chipul dorit, ținta tuturor dorurilor. Din Duhovnicească, vorbesc sflșierile lui Vintilă Voinea, întrupare a luminii și bucuriei, mama, plecind, a lăsat în urmă gol și dezo- lare. Imaginile chemate să tălmăcească senzația de pustiire, starea de frică paralizată, sint de o expresivitate, putem spune, înspăiinîntătoere: Toți au plecat, de cind ai plecat. ' Toți s-au culcai, ca tine, toți au înnoptai. Toți au murit de toi. Și Gri vei s-a invirtii in bot Și a Căzut. S-an stirpit cucuruzii. S-au uscat busuiocul pi duzii, Au zburat din st ea șina lunii Și s-au pierdui rindunetele. lăstunii, știubeiete-s pustii, Plopii-s cărămizii. S-au pătrimii ptlreții. A putrezit ograda. Ceea ce sporește neînchipuit impresia de pustiu este moartea lucrurilor: Ar murit și numărul din poartă Și clopotul fi lacătul și cheia. Ne aflăm la hotarul neexistenței, unde nimic nu are ființă și totul poate lua orice chip. In năluca mamei... S-ar putea să fie Cine știe — Cine... Care n-a mai fost și care vine Și se uită prin întuneric la mine Și-mi vede cugetele toate. S-ar putea să fie Cel răstignit, simbol, în viziunile argheziene, al jertfei în slujba „chemării" înalte, dar și judecător aspru și drept, fn acesta, contopit cu imaginea Mamei, poetul pare a se recunoaște in cele din urmă pe sine. Propria conștiință, spiritul său „risipit prin spini și bolovani" 11 privește scormonitor. din noaptea groasă, cu ochii invizibili ai cehii „in haine-n-tunecaie" care, „pribeag și ostenit ta ușă". .,, scobește zidul cu carnea tui. Cu degetul lui ca un cui. De răspunde-n rănile mele... împrejurarea impune fuga. Fugă de sine însuși, de neliniștile din suflet: ... Deschide, vecine. Uite singe, uite slavă. Uite mană, uite otravă. An fugit de pe Cruce. ta-mă-n brațe și ascunde-mă bine. Neiertător, rechizitoriul conștiinței nu cămine; in spațiul operei argheziene, fără răs- puns. Și, ca întotdeauna, răspunsul c zdrobitor. Practic, renunțarea absolută la lume, cău- tarea desăvârșirii în afara vieții duce la claustrare. Experiența claustrării, Arghezi a stră- bătut-o. Ce i-a revelat ea î O lume de saltimbanci, iude, caiafe, simoniți și sadomiți — lumea Icoanelor de Ieftin. _________________________________________________________________________________________— 10 * D. Mieu : Psalmii șl drama căutării absolutului Departe, dar, de a fi găsit — intre zidurile ei o împărăție dumnezeiască, poetul s-a văzut, pășind în mănăstire, inlăuntrui celui mai stercorar lăcaș diavolesc. Concluzia logică: nu pe poarta mănăstirii (devenită cuib de trînlori și tilhari) se pătrunde în cer. Pentru ea sufletul să comunice cu cele de sus, mijlocirea bisericii nu e necesară. Este indezirabilă chiar, biserica pervertește, corupe, spurcă totul: JCemul lumi li cu frumusețea simbolelor, parvenipi Bisericii le-au cutreerat in lung și-n lat și au ieșit din de, ca să așeze sentimentul delicat ai credin/ei intr-o materialitate celesta brutala și- fi “mi mc de puteri necontrolaie, peniru dobindirea prestigiilor fără merit in viafa de toate zilele, traduse in situatii strict materiale, arhiereu, episcopii, miiropolipi. patriarhii, popii, au parvenit să lege și să dezlege in eternitate cu mina tor șubredă și adeseori grasă libertatea sufletelor iacă de pe pămint. Sfin firea apei, eucharistia, musiul, trimise in calitatea lor de închipuiri și sugestii, au fost luate pe șleau, injelese cu groso- lănie și dale ca actele și operapile lui Dumnezeu indefinit..." (Biserica și episcopalul)'. Revolta argheziană țintește așa dar nu un personaj sau o anumită practică religioasă, ci Biserica însăși, ideca de biserică social-«instituită. Nu ne găsim în lața unei izbucniri intimplâtoare. Un adevărat strigăt voltaireian: „Ecrasez l'lnfamel" infioară întreaga lite- ratura a lui Arghezi. Pomenindu-se actor in comedia sinistră, a sfințirii apei, scriitorul, neputînd adresa țăranilor, veniți să-i primească „binecuv iritarea". cuvintele inimii : „Pentru ce săru/i icoana ? de ce te închini ? ce ai tu cu Dumnezeu și cu Sf. Dumitru și cu blagoslo- vitul Cler ? Umblă sănătos și ascute-p toporul, căci ai multa uscături de curăpl", — încerca să-i „împiedice cu un suris, pe tăcute, să-și scoată singurul ban de la briu,‘stropindu-i im- belșugat cu aghiazmă", în care, simbolic, punea sugestia : „Trezeșle-te“ (Cum se face o procesiune — Icoane de lemn). Nimic n-a urit scriitorul, toată viața, cu mai înverșunată patima decit depravarea Bisericii; ea îi oferea, in cele mai nerușinate manifestări, spectacolul trivializării unei idei, al batjocoririi simțămintelor celor rnai gingașe, încercate, in neștiința și rătăcirea lui, de sufletul omenesc, „șubred și sărac". Plagă socială, focar de infecție murală, agentură a iadului pe pămint, unealtă a „puternicilor beznei", „rămășița trecutului celui mai îngust" -, „rușine pentru fard" 3, biserica trebuia, după opinia constantă a iui Arghezi, des- ființată. Astfel, iu pamfletul Maimufoii judecători, scriitorul invoca, in 1911, necesitatea sociala de a se suprima oficial o instituite ajunsă simbol al corupfiei și al negapei de ime- tigenid*. Apelul revine, cu Cuvinte duhovnicești, unde se susține că „singurul bine ce se poate face bisericii noastre este dc a o distruge, căci discreditată este de mult" 4 — ca și intr-un răspuns polemic adresat revistei Neamul rominesc, in care clerul e amenințat de a li „dat in laturi șt a se trece peste el" * Pasaje ea acestea infirmă, evident, aserțiunea lui Pompiliu Constantinescu, după care sensibilitatea religioasă ortodoxă, specifică, chipurile, poporului nostru, popoarelor răsări- tene îndeobște, și-ar li găsit in creația lui Arghezi o expresie superioară. Realitatea e cu totul alta. Minusculele pagini ale Biletelor de papagal sini pline de sarcasm umoritor la adresa ortodoxiei și ortodoxismului. O adevărata diatribă antiortodoxisla șl antibisericească se desprinde, de pildă, dintr-o Epistolă tui Sabin Drăgoi, In opoziție cu cei predispuși cindva să asimileze noțiunile „ortodox" și „rominesc", scriitorul dezvăluie îndărătul lor realități Ce se exclud. „Rominii — scrie Arghezi — n-au dat nici un sfini Bisericii ortodoxe, in citeva veacuri de creștinătate. Ei n-au dat acestei Biserici nimic, Biserica nedindu-le lor nimic niciodată, pentru simplul motiv cd Biserica ortodoxă nu e rominească și rominii nu sini ortodocși. Nu numai ortodocși nu sini rominii — continuă pamfletarul — dar nici măcar creștini. Sentimentul religiei Ie lipsește ; ,,, Nici o inipatiud pornită sub comanda unui sentiment ortodox. F otul este copiat de la greci, vorbă cu vorbă, formă cu formă și la zestrea greacă, rominii n-au adăugat nimic, nici fapte sufletești, nici sfinfi, pastrind cadrul, ca un locatar apartamentul închi- riat, căruia nu se simte dator cit nimic. Mai caracteristic: biserica ortodoxă n-a putut pro- duce cu material rominesc foarte abundent măcar tui cler ortodox; mai pufin, mă- car creștin..." ‘ Mae dr papo««r, It. nr. «7. l.Vtt.19». •) Puțini din trecut, p. 12. »J Focta. II, nr. 23, 4. VI. 191 lt p. 385. |It ar, -30. 3,1X1911, p. 185, ►j Fadu, III, i>r. 25. 22VL19J2, p. +M. «J Frutu, I, iu. 28, 9VI1.I91L p- JD. Mi cu : Psalmii și drama eâu țârii absolutului 11 „A'eo-orrodocșri" — c vorba, evident, despre doctrinarii Gindirii — sînt denunțați in articol ca unii ce -se chinuiesc sd croiască poporului nostru o cămașă de scindară, cu care ființa lui elastică nu se poate înfășură — și croind o haină, ei n-au băgat dc seamă că jac un coșciug..." De asemenea apostoli ai „credinței" nu poate avea — accentuează Scriitorul — nevoie decît „ o categorie socială care, sinceră, s-a văzut incapabilă să el ucu breze arti- ficiul unei Îndreptățiri istorice. Viața noastră cea adevărata nu-i simte și nu-i vrea."1 Fost-a Anghezi, cînd clama, din zeci dc articole, împotriva bisericii, a ortodoxiei, a creștinismului, un necredincios? Nu. Totdeauna, scriitorul a crezut in dumnezeu. într-un dumnezeu al Său. A fost însă un schismatic ’. ba, mai mult decît atit, un păgîn. Unul din cei dintîi, dacă nu primul, care a observat aceasta este Mihai Ralea. După aprecierea sa, poetul „e din familia Dracilor, a căutătorilor de esențe ultime. de elixiruri și filtre, dar nu din aceea a preoților, a sfinților și apostolilor. în Evul Mediu, d. T. Arghezi ar fi fost ars de viu" *. Exponent prin excelență al sensibilității romîneșli, al unei viziuni a lumii, specific romînească, Tudor Arghezi este, în chipul cel mai vădit. în această privință Pompiliu Corista ntine-scu a dovedit o intuiție sigură. De-ar îi să căutăm elemente ale unei gindiri sociologice în opera lui Arghezi, am con- stata, în anumite puncte, înrudiri cu Eminescu, Sadoveanu și poporaniștii... Autorul Scriso- rilor către învățători îți reprezintă societatea ideală ca un stat al naturii, format din cate- gorii productive, ocupate cu munca manuală, cărora să li se adauge „pătura cultă”, lumi- nătoare. Un rol activ în acțiunea de luminare, de ridicare a omului la condiția demnității sale, îi este rezervat și bisericii. Numai îndeplinirea acestui rol, socialmente util, străin oricăror preocupări de „mintuire" intr-o alin existență, poate justifica existența preoțimii. Arghezi tindea, cum vedem, la... poporanizarea bisericii. Se pot cita în acest sens pasaje elocvente din articole scrise în diferite perioade. „Dusu-s-a vreodată sinodul — citim in Facla din 9 iulie 1911 — la poporul din care a ieșit, cocoșai și moale ta picioare, ca un avorton ? Simțit-a el vreodată nevoia să se im- pârtâșească la un loc cu ei din sfinta piine a nădejdii sociale ? A protestai vreodată sinodul de-o singură nedreptate din miile ce se fac zilnic in țara tinde ospătează?" Asemănător formulată, regăsim ideea intr-un pamflet din Udele de papagal, în care e demascată cirdășia dintre biserică și capital: „In vreme ce dărimă mănăstirile, disprețuiește sărăcimea, abandonează văduva și orfanul și mi cercetează pe cei bolnavi și pe cei închiși, înaltul Cler iși lipește cu evlatFe obrazul de șezutul cald al marilor bancheri" (Dumnezeul ipotecar) *, NerccuiloSCÎnd bisericii, abătută de cler dc le menirea ei, calitatea dc maică și dădacă a sufletelor, Arghezi respingea implicit și reprezentarea bisericească a divinității. Dumnezeul bisericesc este negat și batjocorit cu consecvență in întreaga creație a scriitorului. Este tăgăduit tocmai pentru că el întrupează negația idealului, a cărui căutare constituie rațiu- nea de a fl a omului. Setei do cunoaștere, dorinței de avintarc a spiritului in înălțimi: Pentru ca mintea mea să poată să-ufeleagă, Nengenuncheată firii de păruită — biserica îi oferă imaginea unui dumnezeu bărbos și ursuz, tiran fioros, ce ține în mină un toiag ridicat a pedeapsă, bătrin uricios, înăcrit, bucuros numai Să-și certe făpturile: Pentru că n-a putut sd te-nfeteagă Deșertăciunea lor de vis și lut, Sfinții att lăsat cuvint că te-au văzui Și că purtai toiag fi barbă-ntreagă. Te-ai arătat adeseori făpturii Și-niotdeauna-n haine de-mpârai, Amenințind și numai supărat, Că se sfiau de tine și vulturii. In Paradisul Ev ei, prin pădure. Ca și in vecii triști dc mai Urziți. Gura ta sfinta, toți părinții știu. Nu s-a deschis decit ca sd ue-njure. ’) BăJric de Ih nr. 24<>, ■J Să fie o colncidcnț-l tnitaplîlMrc contopire* In numele îmi Atfhezi * Joui nvăăMijlr nune de eretici : Arie și Chraj ? MihiL Ruin r Pugini din trecut — in literatori* p. 29. *) de papagal, I. ut, 77, S.V.l'ZM. 12 B. Mlcu : Psalmii șl dranu ciulinii xbsolutuLul Zbuciumului creator, marilor aspirații, birocrația eclesiastică ie oferă, drept nutriment moral, dogma, scriptura osificată, golită de conținut, dc spirit, litera moartă, cuviutul- cadavru. Neamurile, mii, „plecate, domoate". așternute la drum, spre a-și căuta „in ceruri, in vis. in primirii" — dumnezeul, încearcă desamăgiri inconsolabile, cînd desfac miezul cu- viirtelor-icoanc, cuvintelor fetițe, cărora se închinaseră : Ascuns le-au găsit in cuvint. SjărimA cuvintul: Cuvinfeie-s goale, Căutind dumnezeirea, poetul, asemeni noroadelor, nu-și caută un stăpin, un obiect de adorat; caută cu totul altceva. Doamne, izvorul meu și cintezele mele f \ adejdea mea și truda mea I Din ale cărui miezuri ou de stele Cerc să-mi ing/uf o boabă de mărgea. Tu ești și-ai fost mai mult decit in fire Era să fii, să stai, să vie/uiești... Dumnezeul arghezian, visat, e o idee, o abstracțiune frumoasă: Ești ca tui gind, și ești și nici nu ești, intre puiinfd și-ntre amintire. Parte conștient. parte abandonai iluziei, cu o voluptate dureroasă, poetul acorda atri- bute divine unui vis al său, reprezentării naive, copilărești, a fericirii. Toate bunurile de care ii fusese văduvită copilăria, iot dorul său de gingășie, de afecțiune curată, de tan- drețe maternă și paternă, le imaginează înălțate, asemeni inimii lui Orlando. undeva, in apropierea stelelor. Rugîndu-se, psalmistul cerc „Părintelui ceresc" să i se dea, „ca pomi- lor de rod cu gustul bun", ... crimpeie mit i de gingășie. Cintece mici de vrăbii și lăstun .,. El tinjeșie, ... ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Sd cinte-n mine și să zboare Prin umbra mea de fum. și ca ... semnul depărtării. Din cind in cind, cile un pui de inger, Să bată atb din aripă la lună, Să-mi dea din nou pova/u fa mai bună. Nefericirea lui vine dc-acolo că „Domnul, vecinicul și bunul". nu vorbește „cu robul său mai des", nu-i trimite îngeri tutelari, din aceea care, in timpurile biblice, „grijeau ( ... ) și pruncul și bărbatul și femeia". E, fără îndoială, misticism în acest mod de a gindi perfecțiunea, idealul, fericirea. Nu însă un misticism bisericesc. Din scripturile sacre, poetul a împrumutat masiv imagini, cuvinte, tipare stilistice, transmițtndu-le însă un conținut sufletesc inedit, profund perso- nal, dictindu-le funcții radical diferite de acelea pe care le îndeplinesc în cărțile de cult și ii predici. Ceea ce il atrage spre universul reprezentărilor biblice e „frumusețea simbo- lela" Arghezi apelează la Vechiul și Noul Testament întocmai cum alți poeți, sau el însuși, uneori, apelează la mitologiile păgîne sau la folklor. Este, dacă se poate vorbi astfel, un păginizator al bibliei, A ne întreba de ce recurge tocmai la biblie și nu la mitologia egipteană, de pildă, sau la cea indiană ori nordică, explorate de Eminescu, ar li deplasat. Precedată de literatura cazaniilor, psaltirilor și molitvei nici lor, literatura rcmînă modernă D. Mieu : Psalmii șl drama rAuiArlL absolutului 13 a achiziționat in general numeroase valori expresive cuprinse în cărțile bisericești. Arghezi continuă și dezvoltă in această direcție o solid statornicită tradiție. Lecturile din mănăstire, care vor fi inclus, fără doar șl poate, și pagini sacre, ți, poate, cum spuneam influența intelectualilor ruși emigranți, îndeosebi care — cum iți amintește scriitorul — discutau, „la țoală ora din ti fi din noapte", felurite probleme, intre care una, „Itmdamenială: dacă exista sau nu dumnezeu" (însemnări rusești'/ trebuie să-și fi avut, desigur, partea lor însemnată de contribuție la o asemenea orientare. Asemeni, pînă la un punct „ziditorilor de dumnezeu" ruși, care înțelegeau prin noțiunea de divinitate „un complex de idei elabo- rate de trib, națiune, omenire, care trezesc fi organizează simțul social, rutină drept scop legarea individului de societate, infrinarea individualismului zoologic", — Arghezi desem- nează prin denumirea „dumnezeu" un ideal: idealul său, greu de definit, de omenie, bună- tate, perfecțiune. Acest soi de misticism nu e, ca atare, mai puțin condamnabil decit cel bisericesc. In anumite condiții soclal-islorice, el poate deveni chiar mai primejdios, intru- cît — cum îi scria lui A. M. Gorki, Lenin — „Infrumusețind ideea de dumnezeu", un cuge- tător sau ahul înfrumusețează prin aceasta „lanțurile cu care încătușează ( ...) pe mun- citorii fi pe țăranii ignoranți" * țarii, popii și marii capitaliști. lot Lenin admite insă, intr-O altă scrisoare către Gorki. posibilitatea găsirii de către artist a unor anumite sugestii crea- toare chiar și în filozofia idealistă : „... socot că artistul poate găsi in orice filozofie multe lucruri folositoare pentru el. In sfirșit, sint absolut de acord că in problema creației artistice dumneata ești o autoritate și că, extrdgind concepții de acest fel (revoluționare — n.m) atit din experiența dumitale artistică cit și dintr-o filozofie, fie ea și idealistă, poți ujurige la concluzii care vor fi de mare folos partidului muncitoresc" In măsura în care exprimă o concepție, un mod dc gindire, o filozofie, invocarea divi- nității reprezintă într-o operă literară, tributul plătit de autor idealismului mistic, spiri- tualismului. Arta nu rămine însă ideologie nudă. In marile creații, e și cazul liricii arghe- ziene — crusta gindirii eronate este spartă și sfărimată, lăsată în urmă de erupția imagi- nilor pline de clocot, ce condensează superb, fie minuțioase și pătrunzătoare observații asupra realității obiective, fie tumultuoase experiențe sufletești. Pătrunsă in opera de artă, viața doboară, fringe, strivește gindirea neconfurmă ei, conducindu-l pe cititor sau specta- tor spre alte concluzii docil cele bănuite, în miopia lui filozofică, de artist. Cind gindirea artistului și gindirea vieții coincid — cum se va intimpla, de pildă, în Ciniare omului re- zultatul este nașterea unor opere grandioase, in care toate clementele conlucrează magis- tral la transmiterea mesajului înălțător. Tălmăcire artistică derutant de originală a unui crincen efort de cunoaștere, poezia argheziană filozofică din trecut nu e nici manifest fideist, nici literatură speculativa. Spe- culațiile scolastice, scriitorul le-a disprețuit totdeauna, ca de altminteri țol ce e livresc, bazat pe deducții abstracte, rupt de realitate, Despre misterul trinității, spre exemplu, a vorbit de mai multe ori batjocoritor. In anunțarea unei conferințe ce tindea „sd demonstreze ia Ateneu existența lui Dumnezeu" 4 vedea, in 1911, o prezumție demna de luat in ris. în ge- neral. disputele teologice, sterile și pretențioase, il exasperau și-i stirneau indignare. „Crier in definitiv — seria, intr-un articol din Facla — faptul că Sf. Spirit purcede numai de ia Fatal sau și din Fiul și că de-a dreapta Tatălui stau oile și de-a stingă ca- prele și cd aghiazma ortodoxă e mai sfmta decit cea catolică nu ajunge in viața modernă, ca să justifice prezența unui cler iutrinsa”s. Nu preocupări teologice, ci zbuciumuri gnoseologico-ctiee general omenești au gene- ral materia Psalmilor. Spiritul poetului a fost piua in străfunduri răscolit dc probleme pe care și le-au pus toți giuditori lumii in decursul istoriei și cărora li se poale găsi soluția numai cu ajutorul dialecticii materialiste, elaborată de Întemeietorii marxismului. Dc gin- direa științilică înaintată, Tudor Arghezi a ajuns sa beneficieze de abia în anii construirii socialismului. Pina să se ridice la înțelegea filozofică materialist-dialectică a fenomenelor existenței, poetul s-a războit eu aparentele „mistere'' de nepătruns ale lumii cu o indirjire ce amintește legendara luptă a lui lacob, intr-o noapte, cu Dumnezeu însuși; ca și patri- arhul biblic, care s-ar fi ales, de pe urma încăierării, cu o rană la șold, din pricina căreia RevitM FndațUIvrș nx. «- * ) Lem dopre p uffd. LSPLP, 19S7, P- 503, ’ Idem. p. 400. * ) Pagini din trecut, p. 7. • ) Facla, TI. nr. 28, 9ATIJ9H. p- 26. 14 D. Mieu : Psalmii ți drama cAulArli absolutului avea să șchiopăteze toată viața, opera argheziană, născută din lupta cu himera necunoscu- tului ce retuza sa se revele, e plină de răni și singerări. In speranța do a descoperi pe această cale cauzalitatea adincă, legea lăuntrică a manifestărilor existenței și totodată de a-și împlini năzuința dc limpezire interioară, de a-și găsi pacea sufletească, poetul e nerăb- dător să cunoască natura presupusei ființe supreme, să înțeleagă raporturile acesteia cu omul, cu creația in ansamblu. Poetul caută divinitatea nu dintr-o sete mistică ce i-ar fi — cum credea Pompiliu Constantinescu — congenitală, organică; o caută, împins de sforța- rea foarte lucidă, intens colorată afectiv, de a înțelege, dc a-și forma reprezentări limpezi, exacte, relativ la tot ce există. Luind, ca toți creatorii de mituri, drept realitate transcendentă, identificabilă cu Dumnezeu, proecția în absolut a propriilor năzuințe confuze spre o stare de beatitudine edenică, individuală și obștească, poetul își voia visul, „din toate, cel frumos:", coborît din sferele ideale. întrupat, ca in mitologia creștină. Logosul. în această atitudine îșî are înce- putul aceea dramă a căutărilor obsesive, a cărei traducere sensibilă dobîndește în Psalmi și alte poezii o forță a expresiei lirice fără termen de comparație in literatura noastră, ega- tind in intensitate patosul de altă natură al trăirilor comunicate de poemele lui Victor Hugo și uraganul încătușat al obsesiilor baudelaîreiene. N-a existat vreodată îndrăgostit care să-și cheme, cu mai sfișietoare accente ale dorinței, iubita, decit acelea care sfișie cin- tecelc psalmistului nostru, s-o caute cu sufletul mai zguduit de spasmuri decit conștiința Căutătorului divinității, dc vijeliile incertitudinilor. Numai cerbul celuilalt psaimist. cel din vechime, sau in reprezentarea argheziană, „taurul sălbatic" vor fi dorind apa de izvor cu aceeași arzătoare sete cu care creatorul psalmilor rominești il cerc pe cel căutat „dirz și fără de folos" — „pentru credinlâ sau peniru tăgada". Bănuită, existența acestuia este, pentru el, o enigmă : Cu-rt oglindirea unui drum de apă. Pari cind a fi. pari cind că nu mat ești; Te-nirezdrii in stele, printre pești. Ca taurul sălbatic, cind se-adapă. Neresemnat să iubească de la depărtări o abstracție, poetul revendică, întocmai ca Toma necredinciosul, dovada palpabilă a prezenței divine : Vreau sd ie pipai și să urlu : „Este f" Din versurile lui Arghezi se detașează 0 poveste de dragoste, stranie, cu doruri dogori- toare. apropieri iluzorii și îndepărtări silite de obiectul nădejdilor înverșunate, cu conflicte violente și reveniri cind sfioase, cind agresive la locul iiitîlniriî sperate, cu tresăriri deli- cate și scrîșniri ostile. Poetul înalță cind implorări, cind reproșuri și chiar amenințări către cerul ce nu vrea să se deschidă. Unde sălășluiește Dumnezeu ? In care-anume floare și tulpină Dospește sucul fructului Său cald ? E o întrebare de care poetul își simte atîrnînd întreaga personalitate; existența : ,4rd către tine-ncet. ca un tăciune. Te caut mut. te-nciupui, te gindesc. Toți porii ființei sale sufletești sînt deschiși pentru a-1 primi pe presupusul făcă- tor-a — toate: Sufletul meu. deschis ca șapte cupe. Așteaptă o ivire din cristal Pe un ștergar cu briie de lumină. înclinat să dea o interpretare mistică unor nevoi sufletești inerente naturii umane, ca aceea de a tinde la bucurii mai presus de îndestularea nevoilor imediate; poetul asea- mănă setea sa de ceea ce numește „dumnezeu" cu nostalgia unui „prunc orb născut, care nu și-a văzut mama niciodată și care și-a simfit-o cindva cu pipăitul" ; are impresia că-și D. Micu ; Psalm li și dram,! cAmârli absolutului 15 simte „pipăitul sufletului'1 „pliu de tine. Doamne", iar „buricele degetelor" îmbibate de laptelui uitai" supt intr-o existență anterioară (Psalmistul singuratic’/ In alergarea sa fără oprire, cu ocoluri, rătăciri, prăbușiri ți sîngcrări, psalmistul re- curge le toate tonurile rugii și ale revoltei, spre a-1 îndupleca pe ce) nevăzut să se arate. Aci se roagă, zmerit: Ku-fi cer un lucru prea cu neputință la recea mea-ncruntaiă suferință. Dacă-ncepui de-aproape să-fi dau ghies. Vreau să vorbești Cu robul tău mai des.., -sau îl strigă, cu deznădejde t Doamne, izvorul meu și cintecete mele f Nădejdea mea și truda mea!. aci il pindește „cu dușmănie" ca pe vînal: Te drămuiesc in zgomot și-n tăcere Și te pindesc in timp, ca pe vinat. Să văd: ești șoimul meu cel căutat ? Sd ie ucid ? Sau să-ngenunchi a cere ? și, ca un alt Lucifer, încordează împotriva Tatălui ceresc, temerar, arcul: Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine. Dumnezeu I Țithur de ceruri îmi făcui solia Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria. Spre a putea deschide „lacătul" cu care iși vede zăvorită „u,"» marelui vis", poetul solicită — oricui ar fi in stare să-i dea ajutor: Cine va pune-n ușa noastră cheie O singură semteie ? Ultima nădejde ii este în stea : „Stea, nu poți tu intra-n veriga lui Și lacătul tăcerii să-l descui ? (Descintec) Minunea, insă, nu se săvirșește. Nici bătăile la pwrta necunoscutului, nici pribegia „in șes, in munte și pe ape" nud scot „rfin marele ocol" pe deznădăjduitul pelerin, nu-l duc pe tărimul visat: Piscul sfirșeșfe-n punctul unde-ncepe. filarea se-nefude, tuiul iu-a oprit. Am alergat și-n drum m-am răzvrătit Și n-am scăpat din zarea marii stepe. Singura mîitgîicrc îi râmine, ca în Nehotărire. cintecut: Nu lua in seamă cmtecele grele Cu care tulbur liniștea de-apoi. Slut leacuri vechi pentru dureri mai noi Și cintă moarte-n cintecele mele- (Psalm) Dorința de a vedea și pipăi pe Dumnezeu cuprinde, firește, o contradicție de fond. Dumnezeul arghezian fiind, in ultimă instanță, Absolutul, necuprinsul, cum s-ar putea ei revela, ca atare, direct, simțurilor omenești ? Prinzind, in acest scop, contururi finite, reia- tivizindu-se, el ar înceta prin aceasta să fie infinit, necuprins, Eăra să și-o mărturisească de-a dreptul, poetul iți dădea pare-sc, seama de absurditatea logică a cerinței pe care o adresa atit de insistent „puternicului" și „bunului". Cum nu putea, totuși, renunța la cău- tarea lui, se revoltă împotriva logicii a rațiunii, „Pentru ce mi-ai dat minte. Doamne, și judecată ? Ce sd mă batjocorești ? ■) Cugetul rominric, U, tir, 3, marile 1923 1:. D. Mlcu ; Psalm li și drama căutării absolutului Eu am pus preț pe mintea mea, mi-am frămintat-o cu mințile altora, cu mintea mor- țiltir ți cu nuntea celor vii și m-am apucat să te chibzuiesc pe tine ... am rămas tot atit de prost ca și inainte „(Psalmistul singuratic")*. Deschisă, „ca o scorbură de copac, in care s-au adăpostit, toate cile o noapte, păsă- rile călătoare", „ judecata nu-i poate lumina poetului căile spre Col din veac. Ea îi este, dimpotrivă, piedică, povară : Povară mi-e mintea ca tuciul! (Graiul noplU) Pornind de la acceptarea apriori a existenței unui absolut personificai, adică în fond a unui non-sens, căutările „psalmi si ut ui singuratic" nu aveau, firește, cum să fie încununate de biruință. Acest eșec individual repetă neizbînda omenirii ale cărei sforțări du a deslcga o seamă dc probleme fundamentate s-au irosit, multe milenii, inutil. Premer- gător poeziei intre două nopți, un poem din ciclul Psabnistul singuratic dă glas plinsuhu sufletesc cauzat de sentimentul zădărniciei eforturilor pe tărîmul cunoașterii: „Un om nebun a înfipt lopata in adincul cerurilor și a scos morile de argint și lopata a trecui din mină in mină pină la noi. Săparum noaptea întreagă și cu ivirea dimineții gropile s-au umplut silnic la loc și eu căderea serii lopata incepe din nou să muncească. Ne găsim fi azi intr-același ioc. Uratele noastre muriră mereu, dar n-au ostenit. Cine-i făptura ciudată care se străduiește in zadar să intre in locul oprit ? Eu, Doamne, care te caut de ta facerea lumii și care știu că osinda mea e in zadar". Odiseea zadarnicelor căutări ale unui suflet rătăcit o găsim rezumată și intr-un alt poem în proză, publicat mult mai tirziu — tocmai în 1933, intitulat Gura vetrei. „Căutînd pe Dumnezeu notează, amar poetul - in aer. aerul n-a răspuns, in pă- mint : pămintut nu a răspuns; nu au răspuns nici piatra muntelui, nici izvoarele ei. Glasul lui se simte în răsunetul lumii, tărăgănai prin pădure și stins in depărtările șesului sur, dar nu era prins niciodată inireg". înapoiat la „vatra de acasă", după cc, o sută de ani urcase „toate potecile care veneau din afară de lume și ieșeau din lume afară", fără să-l fi găsit pe cel căutat, nici în „pragul prăpastiei", și nici in creștetul piscului celui mai înalt, neliniștitul pribeag află totul inci- nerat — ca in Duhovnicească. Ceva nevăzut, „un putregai uscat ca o văpaie fără flacără mi st ui se măduuele fierului, lemnului și a ramii", ca și ale oglinzii, care la izbirea chipului de fum al rătăcitor ului de luciul ci, „curse ca o țarina printr-o sită", spre deosebire de Ulisw anticul, noul Odiseu nu mai ajunge să sUpfnească nimic, toate se leapădă de el: „Cufitut se zbirci intr-o teacă de zgură. Jncercind foarfecă, degetele îmi trecură prin găurile urechilor ei, ca printr-o mănușă dczlinald. O molie nevăzută mincase pe dinăuntru săbiile și sulițele din părete, care căzură din rotogolul lor. ca niște păianjeni, fără nici un zgomot. Perdeaua din geam zbură ca o mină de făină neagră suflată. Aș fi tras cu pușca, din care imi rămase in palmă ghinda glonțului goală" a. Atmosfera dezolantă, starea dc teamă, dc urit, senzația de suspendare în gol, se rea- lizează artistic intr-o expresie condensată la extrem, laconică, aproape sibilinică, în Intre două nopți: Mi-am implintat lopata tăioasă in odaie. Afară batea vîntul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe sub pămint. Afară băiea ploaia. Afară era vint. ideea inutilității efortului dc a tăia drum către „marile mistere", a neputinței rațiunii de a îmbrățișa absolutul, e magistral sugerată prin imaginea pămîntului azvirlit din groapa, singur rezultat al trudnicei săpături; mod de a spune că răscolirea problemelor întunecă și mai mult orizonturile minții cugetătoare, in loc sâ le lumineze: Am aruncat pdmintid din groapă, pe fereastră. Pămintut era negru: perdeaua lui. albastră. S-a ridicat la geamuri pămintut pină sus. Cit lumea-i era piscul și-n pisc pligea Isus. f) Ibidnn. T) Adevirul literar artiaik. XIV» nr. 631, 29.1.1933. D. micu : Psalmii șl drama cAvUnl absolutului 17 Sacrificată candoarea, nevinovăția, fecioria spirituală, menirea vieții în ultima analiză, — întruchipate, aici, în imaginea lui Isus — ambiției deșarte, crede poetul, a cunoașterii ra- ționale, spiritul se vede pînă la urmă deposedat de toate armele sale. Mi mea — are căută- torul de dumnezeu impresia — se îringe, cind se încumetă să „chibzuiască" principiul prim, să se măsoare cu Tatăl. Sâpind s-a rupt lopata. Cel ce-o știrbise, iată-t. Cu moaștele-i de piatră, fusese însuși Tatăl. Atingind punctul său maxim, curba deznădejdii se oprește aci. Mai sus n-are unde să urce. Dacă în Duhovnicească, spaima mistică genera convulsiuni, strigăte („la-mă-n brațe și-ascunde-mă bine"), înlre două nopfi e poezia acceptării resemnate a prăbușirii, poezia împăcării cu unitul Ca în poemele Gura vetrei, poetul se întoarce la locui de plecare, sfîrșîl, dornic de liniște: Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborit. Și in odaia goală din nou mi-a fost urit. Și am voit atuncea să sui și-n pisc Să fiu. 0 stea era pe ceruri. In cer era faziu. Dar, cum prea bine se știe, odată ajunsă în acest punct, criza, cronologic vorbind, se va converti într-o voluptoasă investigație în universul vieții celei mai reale și mai semnifi- cative prin tragismul ei social (Flori de mucigai) șl, mai apoi, într-o vibrantă și frenetică exaltare a naturii și a zonelor existenții domestice, casnice (Hore, Cărticica de seară, Bu- ruieni ele.). Enigma, „marea taină" va fi dezlegată eficient și definitiv după Eliberare, cind poetul își va însuși organic filozofia materialistă, învățătura clasei muncitoare, despre uni- versul material și spiritual al existenții. Cît despre existența „celui de sus". fostul psalmist, va afirma răspicat: „încerc de-o viață lungă, sd stăm un ceas la sfat , Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat. Oriunde-ft pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi. Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi, înverșunai de piedici, sd le sfărim îmi vine ; Dar trebuie, -mi dau seama, să-ncep dc-abia cu tine". Ca atare, in Cintare omului, în Frunze și Poeme noi, locul „psalmistului însingurai" va îi luat hotărît de „persoana" unui „erou" liric lucid, pătruns de un optimist robusl. El e re- zultatul supremei înțelepciuni, la care a ajuns podul, în zilele noastre, după îndelungi și lorturanle căutări, DUMITRU MICU 18 D. Micu : Psalmii șl drama câutArii absolutului u M L-ampede virtej In cerul nostru anii ca un stol ne însoțesc Fragede au fost potecile. Acum privirea ta luminează înainte. Ascultă cum îngînă fîntinile cuvintele rămase din trecut. Ce cuminte mina ta pe umăr în acest țărm cu singur drum unde vremea ne poartă ca un cintec de leagăn. SUNE Glasul cînd a tremurat am auzit în el singurătatea : darul amar cu ghimpele deșertului l-am primit în gînd, l-am închis în inimă. Pentru tot ce a fost, pentru ce n-a fost încă, ai strivit o lacrimă tăcută ca pe o cruce cotropită de buruieni, în uitarea sțintă. Pasul ți s-a depărtat sunînd ca o toacă-n sicriul trecutului Dincolo de mine ți-aî trimis suveran și lunatic, cintecul. Seara-ntre seri, semn a rămas prinsă-n filele sufletului. Ca o epavă se zbate de-atunci Visul, în stîncile lutului. IOV VtNEA Jon Vlnea : Drum 19 PIERSICUL USCAT Mereu îmi iese-n drum un pom uscat, un piersic fără frunze din livadă și face-un singur gest, pe înserat, cînd nu e nimeni împrejur $ă-l vadă : se tot apleacă spre pămint, încet, să-și pipăie plîngînd pe umbra goală imaginea pustie, de ascet, și amintirea fructelor din poală. Pogoară-te tu, noapte, și-nfloriți, lumini a căror rază-l înfioară 1 El crede că sint mugurii doriți și piersicile lui de-odinioară. Suflați, zefiri, să nu l aud mereu cum aiurează-n floare, fără minte, spre dimineață, cind se simte greu de rouă care zi de zi il minte !,.. ȘTEFAN AUGUSTiN DOINAȘ 20 5tcfnn Auguatln Doinaș : Piersicul uscat LUMINOASELE HARFE m ieșit iacîmp. Ritualul mîinilor și frunțile se-apleacă una de la alta-n jurul soarelui. Salutăm trecerea virilului și lumina prin frunzele veșnic întinse-n aplauze. Roadele atirnă soarele-n melanjoare adinei intre cer și pămint. Norii albaștri in catifea și in marmoră. Îmi aștern palma pe sarcina-nfierbintată a cimpiei : un riu de (Urină și șerpi cu ierburi dezacordate de praf și cu maluri solare pe care-și destină plopii și sălciile năvoadele decolorate de păsări,.. Numai sapele se aud cum mușcă-afînat ca rădăcini desfăcute tn ploaie. Numai degetele urcă și coboară pe plante albine sau rouă-ntr-un flaut. Și doar porumbii-și isca brațele-n vînt, mereu tn vînt, ca o fugă pe dealuri și-mi pare cum păsări ies albe să rotească-n timp fără șir... II Mi-amintesc O serbare demult, tocmai din copilărie ... Priveam atunci călăreții firavi și caii aduși acolo, blînzi șt greoi, sub soarele necruțător, sub larma înăbușitoare. Cirul deodată într-o arcadă clară trebuie să fie sunat un corn. Peste crengi înflorite, peste porți și grădini zmei iși ridicau trenele lor diafane, le zvîrcoleau in cascade Slna Dandulsscu : tvmincflsdc Hurie 21 le făceau punți de uimiri și zăpadă, incit — într-un vuiet policrom de steme și — oglinzi — am zărit soarele... O. călăreți nelntrecuți !... Pe-un plaur de timp în nesțîrșita cîmpie, oboseala e o lumină beată de aer o ramură și o prietenie 1 ll! Pe pămint alunecă luna cu trupul plin de algele arborilor pe pămintu-ncărcat de inele și păianjenii soarelui. Peste ogoarele ce se-ndepărtează ca o armonică strinsă pe dealuri pe pămîni alunecă luna și-un bărbat se ivește-naintei important, ca o pajură. El revarsă-n cîmp seninele jerbe de ploaie: in parabole-arginții el ridică izvoarele comunicînd viitorul. O, ar pe gin știr nit, oint al ploii de seară ! In scoicile pașilor noștri rămase pe clmp se trezesc perlele-adinci ale zilei și pași se strecoară și mîinile-nalță din nou luminoase har fie. E vară, e vară, e vară. C î M P I A DIN MARGINEA DUNĂRII ‘Plici, unde copacii ies din cer, împinsă pînă la hotar clmpia tntr-un apex vital se-nvîrtește copleșită, tăiată pe jumătate, cu drumul. Sal ci mii jug prigoniți de șuvoaie-n păduri, proptindu-și de bozi copitele slabe. 22 Șina DilneSuleacu : Clmpia din marginea. Duntrii Vîntul innairitează, grapele cerului se zvtrcolesc pe arături, o tăcere de boltă traveslindu-le-n murmur. Virste și anotimpuri, — în vîrtej de aderențe, ca un miez trece drumul — vă rostogoliți acum fără friu ... E o grabă în toate de-a fi și-o putere de a sta față-n față. O, saicîmi inundați de-atitea fînitni, proptiți-vă prin păduri copitele fragedei.. . Cu ochii dilatați mult șl fără să tresară — privesc c'mpia din marginea Dunării. Arbori sînt în cer. Mîinile se-ncarcă de vești părind să pregătească o viață lungă. O claritate dramatică, zgomotoasă, înaripată albină, dăruie fot mai dulce ocol inimii. ȘINA DANCIULESCU Șina Dandulescu : Clmpia clin marginea Dunării 23 GÎNDURI DESPRE ZIUA VICTORIEI Fluierul din lablonovce L-j un fluier de lemn — un fluier crestat de mtinile vreunui țăran romîn, cine știe cind, cine știe unde. Locul de naștere al fluierului e anonim, ca și fluierarul care La dăruit țăranilor slovaci in iarna lui 1945. Dacă in timpul războiului, cind ostașii romini luptau alături de ostașii sovietici pentru eliberarea Slovaciei, cind fiecare metru de pămint era smuls cu singe hitleriștilor, omul care înnopta iepurește în cite-o casă n-avea totdeauna răgazul prezentărilor, nici al conversației. Cel mult, la plecare, îi lăsa gazdei o mică amintire ce se păstrează și azi printre suvenirile de fa- milie ,.. 4^0 a fost dăruit unor țărani din lablonove fluierul pe care un vechi prieten al acestor locuri t-a văzut într-o casă de țărani, în anii noștri. Acest vechi prieten străbătuse Slovacia in haine de ostaș in 1944-45. La douăzeci de ani, strungarul utecist din Brașov se înscrisese ca voluntar în armata romînă, ce avea să ia parte la eliberarea Carpațitor. Aceasta a fost marea experiență a vieții lui tinere, pe care s-a simțit, peste ani, dator s-o consemneze. Ca să poată reconstitui biografiile tovarășilor de arme cu fidelitate de cronicar, căci paginile lui au căldura mărturiilor directe, el a parcurs din nou cărările slovace, scormonind și arhivele și amintirile oame- nilor. Apoi a completat sfîrșitul multor eroi, cu începutul vieții lor : a bătut drumurile țării pină în casa natală a fiecărui ostaș, al cărui loc de odihnă veșnică e tocmai în munții Tatra. Arhiva lui Anton Vattlavec „Banska" înseamnă in slovacă „baie", adică mină, .4?a cum avem noi Baia-Mare, Baia Bor șei. au ei, printre nenumăratele băi metalifere, Banska Bistrica, Banska Stiavnica. Aceasta din urmă, născută inițial in jurul unei cetăți de 800 de ani, e o așezare cățărată pe munte, cu străzi pieptișe, dede- subtul cărora se întind galeriile subterane unde coboară de mai bine de opt secole minerii din partea locului. Căci sub-pămîntuî cetății s-a descoperit a fi bogat în zăcăminte de aur și argint și stiavnicenii își cîștigau plinea ca băieșî chiar pe la începutul acestui mileniu. De altfel, în acest oraș se află una din cele mai vechi academii miniere din lume, care-și va serba în curind bicentenarul, precum și cea dinții asociație de ajutor reciproc între minerii din țara vecină... Galeriile nu își au doar istoria „civilă". In timpul Insurecției Slovace, ele au fost căile de acces ale partizanilor. că, dacă istoria cetății ar fi 24 Vcronlca Porumbaeu : ctnduri despre Ziua Victoriei scrisă pe paginile unei cărți, atunci fiecare filă ar trebui de fapt împărțită in două; sus ar figura istoria aparentă, iar la subsol organizarea grevelor, inîilnirile partizanilor ,.. Cînd am intrat pe poarta bătrinei clădiri, cu zidurile groase de jumă- tate metru, nu cunoșteam nici numele tui Anton Vaklavec, nici al ostașilor care luptaseră în aceeași unitate cu Vasile Bîrza. Venisem aici împreună cu un hispanist slovac, Vladimir Oleriny și cu Cezar Leante, un tînăr reporter cuban care descoperea odată cu oamenii și culorile toamnei, și care ar fi dat totul să vadă măcar pentru o clipă, intiia oară în viață, un petec de ză- padă. .. In incinta Sfatului, neschimbată de veacuri, l-am intîlnit pe secre- tar, Anton Vaklavek, care făcuse războiul timp de patru ani. Anton Vaklavek are azi o răspundere concretă în oraș: secretariatul Sfatului, și o pasiune secretă : arhivistică. Și, cirul a venit biograful ostaș în recunoașterea fostelor drumuri de luptă. Anton Vaklavek i-a dăruit o copie după toate actele arhivei, cu tot pomelnicul eroilor, și l-a însoțit prin împrejurimi din casă în casă, redescoperind cărările bătute de ostașii romini eliberatori. Prin apropierea Banskăi Stiavnica, s-a intim plat următorul fapt de care și astăzi mai vorbesc localnicii: /re un povîrniș unde suise odinioară ostașul cu o călăuză, cronicarul nostru s-a oprit in fața unei stinci, lingă un pilc de arbori. Călăuza l-a întrebat, mai prin vorbe, mai prin semne, de ce nu-și continuă drumul: — Mă uit la tranșeia din care am tras in ‘45... Slovacul l-a privit mirat pe romin. Terenul era neted. Ultimele frunze de toamnă cădeau pe pămîntul ce desparte trunchiul copacilor de parapetul natural de piatră. — Aici e. Sînt sigur, ia să zgiriem puțin pămîntul... Călăuza și-a impHntat neîncrezător vîrful ascuțit al bitei de munte, și, spre mirarea lui, bîta s-a afundat din ce în ce mai mult. S-a aplecat, a scos un braț de frunze uscate amestecate cu pămînt, apoi alt braț, o toamnă după alta, îngropată de tot atitea ierni, și a descoperit intr-adevăr groapa plină de cartușe, acoperite de pașnicul covor al toamnelor din Tatra... Nici unul din tinerii amintiți în pomelnicul arhivei lui Anton Vaklavek nu mai poate reveni in țară și nu mai /roate revedea locurile pe care le-a recunoscui pas cu pas fostul lor tovarăș de arme, pe care le văd eu astăzi pentru prima oară ... V/i, ar fi cutreierat iarăși străzile Banskăi Stiavnica, sub care se arcu- iesc galeriile subterane. Vii, ar fi urmat poate propriul nostru itinerar, dor- nici să revadă locurile unde au luptat ostașii. Ei n-au avut răgazul să intre în alte catedrale decît ale munților ce proptesc pe umeri bolțile romane ale văzduhului. N-au cunoscut chipurile de pe altare, sculptate în lemn de Pavol din Levoca cu măiestria unui Wit Swosz, nici Criștii naivi cu trupuri descărnate, care amintesc de troița din Apoldul ardelean. Ei nu se mai pot bucura, întilnind in drumul de cîmp și pădure fabrici metalurgice și rafi- nării, fabrici de ciment și de penicilină. Doar umbra lor luminoasă și stra- nie îmi stăruie în preajmă. Căci prezența lor undeva între zări și între ar- bori. în timpul fără vreme al eternității, e o realitate. O simt în căldura cu care ii evocă Anton Vaklavek, secretarul Sfatului, o aud în foșnetul copa- cilor, in poezia pașnică a Slovaciei, pe care ei n-au trăit-o decît o iarnă, și aceea încă de război,,. Veronica Porumtmcu : Clndurl despre Ziua Victoriei 25 STATUIA DIN PARC Cum a început totul, n-ar ști nici unul sd spună. De altfel, dacă am ști cum încep întîmplările, poate le-atn putea noi înșine reîncepe și n-ar mai atîrna de greutatea unui fir de praf, de lacrima ploii pe geana crengilor, de întilnirea în mii de ani a unor stele, de atingerea abia simțită a unor surîsuri. Dar tocmai că întîmplările sînt întimplări și vin după capriciile via- tului și se destramă după legile nestatornice ale norilor. Așa a fost începutul. Și o dată începută, întîmplarea a devenit dragoste și dragostea, destin. Și totul era nou și nemaiîntâlnit. înaintau ca înăuntrul unei păduri virgine. Drumul nu-i sătura. Lianele îi legau voluptoase și ei le dezlegau cu volup- tate, ca să intre mai adine in inima codrului, în inima tuturor plăcerilor. Era în mersul lor fără odihnă ceva dinlr-o ciudată expediție în trecut, era foamea de dragoste a întregului neam omenesc. O clipă o chema pe alta, așa cum un cerc de apă cheamă altă undă. Și mereu mergeau, mereu fără tihnă, fericiti de viitor, dar mai ales de prezent; obosiți de mers, refuzînd povara oricărui gînd străin de dragostea lor. Așa își tăiară drum prin pădure. Așa ajunseră la capătul ei, intr-un parc imens ale cărui margini nu se zăreau. O casă de munte străjuia de departe, cafenie, întinderea verde. Făcură nuntă în iarbă, își prinseră stele în păr, se spălară cu rouă, se închinară lunii și se îmbrățișară în noapte. Nimic nu-i apăsa. Nici greutatea unei aripi de flutur, nici privirile oame- nilor, nici umbra de lună a copacilor, nici trecutul, nici viitorul, nici dra- gostea, nici moartea. Nu erau decit ei. nu aveau nimic și, poate, de aceea — lotul. Erau inalți și goi în mijlocul poienii. Erau frumoși și tineri și atit de fericiți inlăuntrul lor incit ea, lăsindu-și capul pe umărul lui, închise ochii, orbiți de lumina propriei lor fericiri. Nu voiau să vadă nimic altceva, nimic din ceea ce era împrejur. Dorința de a spune clipei „Rămîi" trecu și sin- gelui lor. Fără a rosti un cuvînt, rămaseră așa, unul lingă altul, unul Ungă altul și azi, și miine, și în celelalte zile care nu mai existau, așa cum nu există timp în veșnicie. Tîrziu, foarte tîrziu, ea își simți capul amorțit și voi să-l miște de fie umărul lui. Dar nu fu în stare. Tîrziu, foarte tîrziu, el încercă să-și dezlege brațul petrecut de după mijlocul ei, dar nu izbuti. Prima încercare, urmată de încă una, apoi de alta, se dovedeau la fel de zadarnice. Fericirea se pre- făcuse în durere și durata în povară. Da, erau condamnați să rămînă așa. in mijlocul parcului, inalți și goi, frumoși ca în nunta din iarbă, puri ca în prima zi a creațiunii. Ce se intim plase 2 De ce nu se puteau urni? In ce se schimbase jocul lor de-a veșnicia 2 Soarele îi ardea, ploaia îi spăla, ici-colo prinseră mușchi pe brațe, licheni pe coapse, cîte o broască sărea in iarba din preajmă, cîte o pasăre li se așeza pe umăr și timpul trecea în jur, și copiii veneau în parc și se jucau sub ochii lor, și părinții arătau adesea oaspe- ților perechea de piatră. „Vd place? Vd place statuia străveche? Nu știm cine a fost sculptorul, dar aici au apucat-o șl bunicii și străbunicii noștri... ” 26 Veronica Porumbacu : Statuia din parc La auzul cuvintelor, fata strigă, dar glasul îi era mut. Tinărul tresări, dar piatra nu se supuse mișcării. Abia atunci își dădură seama că împietri- seră, în timp ce. vrind să păstreze clipa, străini de tot ce se întîmpld, ea îl întemnițase intr-insa. IL Și așa au trăit veșnicii. Și așa au purtat generații de păsări pe umeri și așa au văzut generații de prunci crescînd și venind cu proprii lor prunci în parc, /ba au văzut casa de munte acoperindu-se cu olane, înconjurindu-se de acareturi, așa au văzut colții Babelor taciți de vinturi ce nu le lăsau nici o brazdă pe față. Sufereau in împietrită lor fericire, dar nu puteau scăpa din strînsoare. Sufereau de veșnica lor tinerețe, dar piatra nu-i lăsa să imbătrinească. îi durea lipsa lor de durere, dar piatra îi oprea s-o mai simtă. Totul, pină într-o noapte. O noapte rotundă ca bolta, curată ca stelele, proaspătă ca pîrîul. In casa de munte, părinții dormeau adine. Copilul, care se jucase cu o zi înainte la picioarele statuii, dormea și el, în somn legănat. Era întuneric. Numai o candelă ardea in odaie. Fără să strige, fără să facă zgomot, se urcă pe un scaun, se cățără pe speteaza scrijelată, se ridică în vîrful picioa- relor, se clătină, căută un punct de sprijin, se agăță de lanțul candelei și se rostogoli cu flacără cu tot pe fața de masă. Departe, în parc, perechea de piatră văzu luminîndu-se geamurile casei de munte. Unul, două, pe al treilea ieșeau limbi de lumină. Și dintr-o dată, in perechea de piatră începu să bată inima : tare, tare, mai tare ca la prima lor sărutare, mai tare ca învelișul ce le-o ținea prizonieră. Ei, care înlăn- țuiseră vremea înainte de a naște un prunc, ei tremurau pentru viața altui copil. Și grija era atit de tulburătoare incit înfioră piatra. Și durerea atît de mare Incit înmuie învelișul de cremene. Și deodată se desprinseră din încre- menire și o luară la fugă. Nu mai era goana din codru, după plăceri fără margini, era grija comună pentru o viață, ce, fără s-o fi creat, devenise a lor. Alergară intr-o clipă și se aruncară deodată în flăcări, — o, altfel de flăcări decît ale primei iubiri, o, altfel de gest decit înaintea veciilor pietrei. Cu obrajii târliți, cu mîinile arse, cu genele scrum, ei încercau să stingă po- jarul. Dar totul era în zadar. Din casa de munte nu rămăsese în zori decît cîteva bîrne. Și copilul în brațele lor. încăperile, scrum. Acareturile, scrum. Vie, numai perechea din parc, cu pruncul în brațe. Numai ei doi, numai ei trei, numai umanitatea la începuturi. ... Spun oameni în jur că-n flăcări pieri și statuia. Spun oamenii-n jur că doi necunoscuti pripășiti în cătun au găsit copilul și l-au îngrijit, i-au clădit din alte bîrne o altă casă de munte. Spun oamenii-n jur... Doar necunoscutii știu adevărul. Și își trăiesc viața fericiți că fiece an al copilului le lasă brazde pe-obraji, fericiți că viața* curgînd le dăruie noi frumuseți, cu albii adinei și lăuntrice, că goana flămindă din iînărul codru se așază în noi bucurii... Doar ei știu pe lume că nu poți bate o clipă în lanțuri, fără să devii tu însuți propriul ei prizonier. Doar ei — și poate și alții... VERONICA PORI! MB ACU Veronlca Porumbacu : Statuia din pare 27 MIȘCAREA Gînduri în suflet îmi coboară într-un virtej de foc și aur, și-aud din mii ui orb și sînge, cum sue luminosul plaur. Din junglele de patimi triste, din palidul venin de șarpe, cum florile-și ivesc mireasma și gingașul murmur de harpe. Din pinii înfoiați de freamăt cum pacea nopții se încheagă, și marea cum foșnește-alături cu cil mi-e-n larguri mai pribeagă. Secretu-acesta al mișcării s-a deznodat in foc de sori, cînd eleatica-mi veghere și-a spart severei e-i splendori. Și rupt din piedestalul rece, strivit de slavă și furtuni, în frunzele ce-mi cad in suflet ochesc semințe și minuni. MATERIA, CE AURIE,.. Ceva nemărginit și trainic întruchipat în cerul pal, în norul ce domol se duce, in marea plescăind din val. In muntele ce-l colorează solarul rug din asfințit, în vintul retezind petale cu-n străveziu și fin cuțit. 28 Iile MAduț* : Ml^arcn Solemnă țiace wid pătrunde, a codrului cu freamăt lin, a dragii desfâcîndu-și părul scinteetor ca un veniti. A fetii-n goană după fluturi, și florile ce o ascund, și lacuri doldora de pește și șoapte undelor pe prund. Materia ! ce aurie, in lucruri curge nentrerupt, cu trepte suitoare-n slavă, cu-n foc eteric dedesubt. C î N T E C DE CĂSĂTORIE 1nflorește aerul de suri suri tinere, laudă vieții, prea frumoasei Vinere. Dorul tău mă fulgeră intre }>erini proaspete fie-mi al tău suflet ochitor mei oaspete. Gura ta mă biruie, focul tău mă-ntunecă, pe lumina coapselor valul meu alunecă Și în lanțuri fragede te-nfășoară-n gemete, de cuțitu-i palid irtnge-îe și teme le. Frînge-le-nfioară-te din călcii ta umere, florile săruturilor cine stă să numere. Calde-ntunecimile rotunjesc ispitele, timpu-n zbor iși scutură, fulgi de foc clipitele. IDE MADUȚA mc MiduțA ; cintec de căsătorie 29 ENTUZIASM O explozie alba s-a produs în mine, întotdeauna, albul l-am despărțit de tristețe. Milioane de lumini s-au ivit în mine și pașii mei sînt mai iuți, și miinile mele mai cuprinzătoare, și gîndurile mele mai limpezi... e mai vie steaua roșie suită de mine pe un cer smuls dintre rugi!.., Al VENIT A D E S E A... *n o/se ai venit adesea lingă mine. Hainele tale au căzut, parcă erau frunze toamna. Ramurile n-au rămas goale, s-au prefăcut în raze albastre, 30 Mori» Gui» : Entuziasm culese de iubire din cerul neîntunecat al îndrăgostit Hor. Ploua cu stele St‘au cintat atunci firele de iarbă. Eu am ridicat miinile căutindude... FEERIE O beție de alb ,■ s-a îmbătat cerul, s-au îmbătat păsările lui și rătăcesc calea laptelui; s-au îmbătat pomii și-n îmbrățișarea albă tronesc trupurile lor mlădii: s-au îmbătat drumurile și rătăcesc pe căi neștiute, și ochii mei s-au îmbătat de vinul alb ce aburește pe cuptorul pămîntului unde ard rare de soare, și miinile iubitei au amețit și mă caută dincolo de malul zăpezii.., HORIA GUI A Hori» Guta : Feerie 31 SEARĂ CU DOR endula bătu de unsprezece ori. Era o piesă veche, cu mici ornamente dc lemn sculptat. La urma urmelor o relicvă modestă, ieftină, care doar sublinia interiorului modest cu aerul lui învechit. Domnea un intunerec lumi- nat palid de-o veuieză cu globul spart și de aceea acoperită cu hîrtie de jurnal arsă șî dc-o culoare aurie. Era pe masa de lucru a lui Atanase. Femeia netezi hîrtia albastră cu care era acoperită fața simplă din lemn dc brad în vreme ce asculta, numărînd fără să știe, bătăile pendulei. Pe urmă. în tăcerea adîncâ ce urmă, i sc păru că a trecut multă vreme de la ultimul sunet. Limba rotundă, cu o suprafață nu prea netedă, se mișca uniform ; într-o parte: tic — în cealaltă : tac ! Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Și alt zgomot nimic. Așczîndu-se pe scaunul de lingă masă, îșî lăsă capul în palmă, simți cum îi coboară pleoapele grele ca pluifibul și apoi cum alunecă lin într-o apă neagră. In liniștea imensă care o înconjura nu se auzea decît tic-tacul ceasului, care rămînea in urmă cu cinci minute la fiecare opt ore, cel puțin așa spu- nea Atanase. Dacă c așa, înseamnă că cl întirzie azi mai mult ca orieînd. Se scutură dc apa cea neagră, topi plumbul din gene, și-și ridică din căușul palmei capul obosit. Privi ceasul, care în acel moment bătu jumătatea de oră. Gongul scotea un sunet frumos, prelung, cu ecou vibrant. Ultima lui bătaie era ca o părere dc rău, sau ca o suspensie gravă. Parcă te îndeamnă să spui ceva. Și femeia spuse : — Cit c de tîrziu! Ce să fac? Să mă duc să-î încălzesc din nou mîn- carea ? Acum trebuie să vină ,.. Gîndul o făcu să se învioreze. Se ridică de pe scaun, fără să-și mai aducă aminte de moleșeala trupului obosit. Se apropie mai iutii de patul unde dormeau cei doi copii, trase cearceaful peste piciorul celui mare, zîm- bind de obiceiul ăsta a! lui de a dormi astfel. Ascultă cu luare aminte răsu- fletul lin <*11 celor două vlăstare, stinse becul de la veuieză și trecu în bucătărie. Era un apartament mic, modest, dc muncitor simplu. Cameră, bucătă- rie și cămară. Totul mic, strîmt, eu atît mai strimt cu cit copiii se făceau mai mari. Femeia se gîndea. în vreme ce aprindea cu chibritul lampa dc gătit cu petrol, că la anul o să le fie și mai greu, pentru că și cel mic va intra în clasa întîia. Unde vor avea atîta loc să învețe ? Să învețe — și ei, și tatăl lor... 32 Mlreea Șerbâncscu : Scări cu dor I Dc cc întirzia atît în noaptea asta ? Trase cu urechea spre coridor, doar- doar i-o auzi pasul. Tăcerea adincă a nopții îi țiui în urechi. Și totuși, un -glas din adîncul ei o liniștea cu blîndețe: „Vine. Acuma dă colțul. Și-a luat rămas bun de la Vasilică (Vasilică rămîne la scara cealaltă). Traversează curtea. Apasă pe comutator. Pe scări se face lumină. începe să urce... Ascultă cu încordare. Nu sc aude nicîun zgomot de pași, deși după cum merg gîndurile ei, urmărindu-1 pas cu pas ar trebui să fie chiar în dreptul ușii. In sfîrșit, fla- căra s-a ridicat și fîlfîie lin, de-o culoare albastră, pură. Ea stă pe-un scaun de bucătărie fără spetează, cu mîinile adunate în poală, parcă a odihnă. Stă de vorbă cu cel care va veni: — Iarăși tîrziu ? — Dar nu e deloc tîrziu. — E unsprezece trecute. — Pentru cîtă treabă avem noi, e abia unsprezece. — Iți arde de glumă. Auzi ceasul cum bate ? E douăsprezece. — Nu știi că-l dau întotdeauna înainte cu un sfert de oră ? Pe geamul deschis pătrunde un ecou îndepărtat de tramvai. Tresare din gînduri, pentru că o supără un sîsîit prelung, ca ecoul unei lungi ploi de toamnă. E sosul care a început să sfîrîie, dînd în fiert. De afară, de pe scări nu se aude niciun zgomot. — Mi se pare că n-ai fost numai la ședință, continuă ea să stea de vorbă cu cel care va veni. — E drept. Ani oprit în drum și la o bere ... — Cu Vasilică al tdu 2 — Cu Vasilică al meu. — La ora asia e închis peste tot. De ce mă minți ? — Drept îi. Sini închise. Numai că la colț se închide la unsprezece. — Acum e douăsprezece. — Am mai vorbit pe drum. Vasilică ăsta e prăpăstios rău... Dar ce « cu tine, draga mea ? Ce vrei să-mi dai de î’meles ? De ce mă descoși în .felul acesta 2 Crezi că tc-aș putea minți ? Cum se poate una ca asta ? Ia fața ochilor lui sinceri, a privirii lui deschise, cinstite, ar intra în pămînt de rușine. Niciodată nu i-ar pune asemenea întrebări. Nici nu le-ar gîndi măcar, dacă n-ar fi gura Mariței... — Al tău zice că vine cu al meu și al meu cu al tău. E limpede ? Mie mi-e foarte limpede. Sc acoperă unul pe altul, cu ședințe, cu o bere, cu dis- cuții. Ce discuții la ei noaptea ? Ia să ne mai scutească ! Eu nu cred nici o iotă din ce spun. — Mariță ! — Ah, așa c 1 Tu îl crezi pe ai tău inger. Eu pe-al meu nu-1 cred deloc. E un bărbat sadea. Are patruzeci de ani și asta e vîrsta lor primejdioasă. Fierbe sîngcle în el ca în cazan. Și-Î joacă ochii în draci I îl știu eu. Vine mieros. Mă ia la vale. Cică: nu-1 pot convinge pe Atanase, care-i încăpă- țânat ca un catîr. Dă din mînă ca un conferențiar. Lasă-te, că te știu eu, Vasilică, cîte parale-mi faci I Treci la control... • — Vai 1 — Nu l-am prins încă, dar și cînd l-oi prinde. îi arăt eu lui I Că ți-l strică și pe al tău ... Ah, Vasilică, Vasilică ! Mlree;i eerbâneseu : Seart cu dor 33 — Lasă-i dragă, nu-î mai ponegri. Au destule treburi; ședințe; cu oa- menii au atîtea ! Pe urmă beau și ei o bere. De ce să bănuim noi și ce nu e ? — Atunci de ce vin tîrziu acasă dc fiecare dată ? „Așa e. De ce vine așa de tîrziu ? Ca astăzi niciodată nu s-a întîmplat. Să fie ceva ? De ce vii tîrziu, Atanase ? Să fie adevărat că ... Atunci dacă nu mă mai vrei... dacă nu mă mai vrei...“ Din adîncul curții mari, pietruite, se aude un ecou care-o face să țîș- nească din gîndurile eî. Vine! Atanase al ei vine!! A răsucit comutatorul de jos de la scări — a auzit clar țăcănitul cunoscut — și urcă încet trep- tele, Urmărește cu emoție crescîndă zgomotele de afară. Un picior bărbă- tesc calcă cimentul coridorului. Vine încoace... Dar parcă nu e pasul lui Atanase. E un mers șovăielnic, străin. Să aibă dreptate Mărită ? Astăzi să se fi încurcat mai rău ca alte dăti ? Atanase 1 Atanase! întreaga ei ființă e un strigăt mut. E un pas străin, sau e el ? Ba nu. Se aude bătaia așteptată în ușă. Se duce încet și întreabă : — Tu ești, Atanase ? — Nu e el, tovarășă Popescu. Am venit să vă spun ceva. Omul de afară vorbește încet, dar oricît dc încet ar rosti cuvintele tot îl recunoaște pe Vasilîcă. Descuie și deschide ușa dintr-o singură mișcare. — Ce s-a întîmplat ? întreabă palidă, cu miinile apăsate asupra piep- tului care vuiește ca un tren noaptea. — Nimic. Stai liniștită, tovarășă Popescu. Nu s-a întîmplat nimic. Atanase nu o să vină deloc în noaptea asta. Nu poate să vină. E o ședință importantă la județeană. Eu mă întorc la fabrică. Se intîmplă ceva. M-a trimis Atanase să-ți spun să fi liniștită. Mîine vine acasă. O să-ți trimită vorbă. Sau o să veniți voi la fabrică. încă nu știu nimic. Dar să nu vă faceți griji. Nu e nimic de speriat. Se petrece ceva important. Eu fac de pază la fabrică. Mă ierți. Mă duc și la a mea, că-mi închipui ce și-a ascuțit limba ... A rămas singură. E oarecum liniștită, deși nu c totuși, căci mereu îșî pune întrebări, care mai de care mai tulburătoare. — Atanase 1 strigă din nou întreaga ei ființă. Năvălește asupra ei un miros de ars. Se repede la craiita de pe foc, o ia de acolo cu un gest pripit, arzîndu-se totuși la degete. Se încurcă în miș- cările acestea pe care ar trebui să le facă în ordine, firesc, O obsedează fla- căra albastră a lămpii, care seamănă atît de izbitor cu pupila plină de venin a Mariței cînd vorbește de bărbații lor. Și are o nestabilitate neliniștită, vie, înebunitoare. Se grăbește să stingă focul cu o cîrpă udă. Miroase a petrol. Stinge și becul, trece dincolo, se dezbracă pe întuneric și se urcă în pat. Dar nu poate dormi, oricît s-ar chinui, oricît s-ar convinge că nu trebuie să se neliniștească în ceea ce-1 privește pe Atanase. Trebuie să fie ceva se- rios dacă la Județeană sc ține o ședință de-o noapte și nici mîine nu se poate ști ce va fi. Dar ce se întîmplă ? Dimineața o surprinde cu lumina ei deosebit de strălucitoare. O orbește în primul moment. Clipește des, caută să-și revină, se scoală, sc îmbracă și se repede la geam. Copiii în patul lor încă visează cu zîmbete fericite pe buze. In curie, nimic neobișnuit. Cîteva femei scutură niște carpete peste balus- tradă, una vine de la piață cu sacoșa încărcată. Un bărbat privește dintr-o fereastră cerul, de parcă-1 întreabă ceva. De pretutindeni se aud zgomote 34 Mircea ȘerbAnescu : Sc-arA eu doc de cești, de crătifi. Cineva bate încet și repede, pe semne carnea pentru șnițele. Nicîun indiciu că s-ar fi întîmplat, sau se întîmplă în jur ceva ieșit din comun. Vai, ce obosită e! Cu toate acestea știe ce are de făcut. Ceea ce se face peste tot. Trece în bucătărie, aprinde lampa și pune apa de ceai pen- tru cînd se vor scula copiii. Ei vor năvăli flămînzi în bucătărie. — Mamă, ne e foame ! Se mișcă repede. Observă în treacăt calendarul. Foaia de ieri nu e ruptă. De treaba asta Atanase se ocupa. Se apropie de perete. întinde mina, apucă foaia mică, trage de ea. Cu un mic fîșîit hîrtiufa se desprinde de la locul ei. Privește în treacăt dată. 11 iunie 1948. Și se duce la treburile ei obișnuite. MIRCEA ȘERBANESCU FERICIREA LUI MOROZAN In seara aceea Strada cu Tei era pustie, înghefată, copacii stăteau încremeniți, cu crengile rășchirate. Nici măcar vre-o pereche de îndrăgos- tiți nu se zărea, nu din pricina frigului (ei nu simt frigul) ci pentru că era sîmbătă, zi în care ei se duc la locuri de distracție în comun. Doar într-un tîrziu apăru de după colț o siluetă înfofolită în palton, cu o căciulă trasă peste urechi și în jurul gîtului cu un fular enorm, colorat țipător. Stătu o vreme în colt, parcă neștilnd încotro s-o apuce, apoi se hotărî și intră pe Strada cu Tei. Nu era înalt acest om, dimpotrivă, era pirpiriu și sfrijit, dar făcea niște pași, de cu greu te-ai fi putut tine de el. Avea pe fată o expresie de amărăciune, iar ochii săi vioi și neastîmpăraji se mișcau necontenit, de parcă ar fi căutat ceva pe trotuar, vre-un ac sau mai știu eu ce. își finea mîinîle împreunate la spate și în ciuda gerului, mănușile și Ie purta în buzu- narul paltonului. Ajuns la capătul străzii, făcu calc întoarsă, mergînd cu aceiași pași mari, care parcă nu erau ai lui. Parcurse astfel strada, de la un capăt la celălalt, de vre-o două ori. tot bombănind ceva. în timp ce, din cînd în cînd, își aducea mîinile în fată și tot bușea cu un pumn în palma celeilalte mîîni. Și în timp ce el mărșăluia astfel, pe strada pustie apăru încă o siluetă, de fată. Toc, toc, toc, făceau pantofii ei lovind iute și mărunt trotuarul. Dar zgomotele trecură pe lingă urechile omului dc parcă acestea ar fi fost blin- date. El nu auzea și nu vedea nimic, mergea încruntat, periind trotuarul cu privirile. Și ar fi trecut fata de el și n-ar fi observat-o, dacă aceasta nu s-ar fi oprit și nu i-ar fi spus, bună seara, Tache, ce faci tu pe-aici, te plimbi ? — Hă ! făcu el tresărind, cînd o recunoscu pe fată și zise: — Meditez, ce să fac. — Aici, pe stradă ? — Uite na, aici pe stradă. C- Pascu : Feriri rea Iul Moruxan 35 — Eu mă duc la Tuta, apoi mergem la bai. — La bal... — Da, la bal, zise fata. Tu nu vii ? — Eu? Nu... La bal, zici? MS duc, sigur că mă duc. Uite, nu mă crezi ? zise el și-și desfăcu fularul să-i arate fetei cămașa albă și cravata nouă, gris-perle. Cum să nu mă duc! mai zise el, mirat. Dar imediat se răsuci în loc șî se depărta, de parcă fata I-ar fi jignit cu ceva După cîtiva pași se opri și strigă : — Stai tu, Domnico, stai puțin ! N-ar fi fost necesare aceste vorbe, căci fata nici nu se urnise din loc. 11 privea cu mirare, neștiînd ce să creadă despre el. Era atît de ciudat Tache în seara aceea ... — Unde te duci tu, Dornnico, acum ? Fata vru să repete, că se duce la Tuta și de acolo la bal. Dar buzele refuzară să rostească aceste vorbe. — Nu știu, mă duc și eu așa, zise ea, și ochii îi căutară pe ai lui Tache, — Aha ! Eu mă duc afară să văd dacă a erupt sau nu a erupt. Fata se uită la gura lui, așteptă ca el să rostească și alte vorbe. Cum însă el rămase tăcut, fata zise : — Merg și eu cu tine. Pe fafa lui Tache se ivi mirarea, care crescu, lungindu-i trăsăturile. — la-mă și pe mine, zise fata, de astă dată rugător. Tache se încruntă, privi în pâmînt apoi zise cu gravitate in glas: — Bine, te iau, dar să știi că ești cu mine, să nu mă faci acolo de,.. mai știu eu. — Ce spui tu, aia fac. Dacă spui să tac, tac, cum vrei tu, zise fata și ochii îi străluciră. Tache porni cu pași mari în lungul străzii, finind mîinile împreunate la spate. Fata îl urma cu pași mărunti, abia finindu-se de el. Uneori, cînd ră- mînea mai în urma, alerga să-l ajungă. — Ce-i cu tîne, Tache, ce ai, îl întrebă ca, cu îngrijorare în glas. — Am eu ceva, zise el, ceva grav. Dar lasă că punem noi toate astea la punct. Ce cred ei, dacă ar fi tot i oamenii așa ... Fata sc sfia să-i ceară lămuriri, aștepta ca el să i le dea fără să-l întrebe. Dar Tache tăcea, mergea încruntat și tăcea. Cît timp străbătură orașul, luminile nu se aprinseseră. Acum însă, cînd ajunseră în cîmp, înserarea se lăsă brusc, ca o plasă de prins păsări. Cîm- pu! era întunecat și sur și era tăcere în cîmp, nu se auzea nici un zgomot înafară de pașii lor care bocăneau pe pămîntul înghețat. Undeva, în fală, se zăreau luminile sondelor. Parcă atîrnau în văzduh, legate de cer cu sfori. Fata mergea foarte aproape de Tache, îi auzea respirația. — Dacă vrei, fine-te de brațul meu, zise el. — Lasă că pot să merg și singură, pot să merg foarte bine. — Dacă vrei, poți sa te întorci, zise Tache. — Nu, nu, merg cu tine. Străbătură o vale, iar cînd începură să urce un delușor, mersul li se îngreună. Luminile sondelor nu se mai zăreau și nici eî nu se zăreau bine unul pe celălalt, mai mult se auzeau, își auzeau pașii și respirațiile. — Spune, zise el deodată, unde trăim noi, spune tu unde trăim ? 36 C. Pascu : Fericirea Iul Morotan — In oraș, zise fata cu grabă. Tache se opri, răsuflă adine, apoi zise, cu tristețe în glas. — Eh 1 șî tu, fată .., — Adică, stai, se apără fata, n-am înțeles bine. Vrei să zici că ... — Vreau să zic. că în ce lume trăim noi, înțelegi ? Asta-i toată pro- blema, în ce lume. Ja spune-mi, mai zise el, (ie îți place să te bucuri ? — îmi place, zise fala. — Ei vezi, vezi, zise el, dar nu-i spuse ce i cu acest „ei vezi". Trecură dealul și se îndreptară spre o sondă mai izolată. Tache începu să grăbească pașii. Fata alerga alături dc el, nu-i spunea, Tache, mergi mai încet că cu, vezi bine, nu am pașii tăi. Iar el nu se gîndea la acest lucru. Mergea, cu Ochii țintă pe luminile sondei de parcă acestea l-ar fi atras cu o forță magnetică* Parcă uitase că Domnica se afla alături de el. Iar cînd ajunseră la sondă, nici atît nu se mai ocupă de ea. Să trăiești nea Mitică, să trăiești nea Costică, salută el în stînga și în dreapta, apoi întrebă dacă merge treaba și oamenii răspunseră că merge, că trebuie să meargă și că dacă totul va decurge cu bine, atunci trebuie să crupă. Tache vru să-și frece palmele una de alta, dar se reținu și-și vîrî mîinîle în buzunare. — Eu sînt cu Domnica aici, am adus-o și pe ea, dar stau pînă erupe, zise el șî se duse la fată. Ii părea rău că nu se afla șt el îți echipa lor, să participe direct la erup- ție. Ei lucrase in schimbul de dimineață, acum era liber, și era îmbrăcat pentru bal. Pe deasupra o maî avea și pe Domnica cu el. — Stăm aici pînă erupe, îi zise el fetei. — Stăm. — Să mergem mai încolo, să ne plimbăm. — Să mergem, zise fata, Tache părea liniștit, mergea agale și nu își mai agita miinile. Fata simfea însă că liniștea și calmul lui sînt doar aparente. O simțea după pașii egali și mă sura ți, care parcă nu erau ai lui, după tăcerea care coborîse între ei. — Ce-i cu tine, Tache ? întrebă ca. — Ce-i cu mine? Cum ce-i cu mine! Spune tu, Domnico, sînt cu uri copil ? spune, sînt ? — Mu ești copil, cine spune că ești 1 — Ei, uite că unii spun. își aprinse o țigare, o mișcă dintr-un colț al gurii în celălalt, apoi o zvîrli și zise cu glas înăbușit: și nu mi-ar fi ciudă dacă m-ar judeca din alte privințe, dar mă judecă tocmai în latura în care eu nu-s copil. înțelegi ? — înțeleg. — Nu înțelegi nimic, mormăi el, părîndu-i-se că fala îl aprobă prea gratuit. — Ba da, înțeleg, zise ca și lovi cu pantoful în pămîntul înghețat bocnă. — Bine, înțelegi, zise el și-i păru rău ca o mîhnise. Acum judecă și tu. Să zicem că tu sau eu... Adică nu, să-ți spun mai bine cum a fost. Stau eu la club astăzi după amiază, eram mai mulți acolo, era și Slache și Viroagă, era șt Coca. Acum tu șlîi bine că eu cu Coca am fost de vre-o două ori la film, ne împrietenisem. — Nu știu, zise fata tresărind. C. Pascu : Fericirto lui 37 — Tti spun eu atunci. Acolo, la club, ascultam niște înregistrări la magnetofon. Și intră Mardare și ne vestește că nevasta lui Milică a născut un băîat. Mitică c plecat într-o delegație, vine mîine, el nu știe nimic. Mic mi-e prieten Milîcă, știi bine. — Știu. Așa, și eu cînd aud, am simțit o mare bucurie, el e doar prietenul meu. Sar eu de pe scaun, știi tu cum sînt eu, sar și-i îmbrățișez pe toți cîți erau acolo și încep să cînt „multi ani trăiască". Și mă bucur așa cum mi-a venit mie, cum am simțit eu în suflet. Cine știe ce-am mai făcut eu acolo, cum m-am manifestat, destul că, după ce m-am mai liniștit. Coca îmi spune: „Tache, zice ea, prea ești copil tu, prea îți dai drumul, nu te reții nici un pic. Și cu asta pierzi mult și în fața fetelor, și în fața colegilor. Nu e bine așa, ține în tine, nu te arăta pe față. Ți-a spus-o și Nelu Bilă". Tache tăcu o clipă și ascultă zumzetul surd și continuu care venea dinspre sondă. Zgomotul acela însă nu avea nimic deosebit, așa că urmă: Am simții atunci că mă strînge ceva de inimă, cînd mi-am dat seama că fata aceea e la fel ca Bîlă. Și m-a mai durut inima că felul meu de a mă manifesta, de a-mî arăta bucuria, adică tot ce am eu mai frumos în simțirea mea, era socotit drept o copilărie. Vasăzică mai bine e să fii așa ca Bîlă, ești mai apreciat atunci ? Știi tu, Domnico, cum e omul ăsta ? La prima vedere nici nu poți să-1 miroși, nu poți să știi ce-i poate pielea. Ori cine îl cunoaște zice, aa ! Bilă ? Un băiat foarte simpatic ! Și cînd te gîndești că el asta vrea, să zică lumea despre el că e simpatic. Ferească sfîntul s-audă cl că are un dușman l Nu știe atunci cum să facă să-i intre omului ace- luia pe sub piele. Bîlă ăsta nu are un prieten mai apropiat cum are fiecare om, el e prieten cu toată lumea. Vă salut cu respect, toată stima, să tră- iești Nae, el așa e. Nu arată ce-i în sufletul lui, adică el e un prefăcut. Iți zîmbește mieros, dar în gîndul lui poate că te înjură. Ce-ar fi oare dacă am fi cu toții așa ? N-am mai ști unul despre altul ce gîndîm, ce simțim, în- țelegi tu, Domnico ? Dar nu numai în asta stă răul. E ceva mult mai ascuns. Oamenii ăștia te retează cînd ți-e lumea mai dragă. Uite, ca să înțelegi, îți dau un exemplu. Brigada lui Pruneanu a fost fruntașă cîteva luni la rind. Băieți unul șî unul, iar Pruneanu ăsta, nu mai vorbesc, cap dc condu- cător. Și deodată se întîmplă ca brigada asta să rămîie în urmă. Dar nu s-a făcut caz dc asta. Azi sînt ei, mîine se ridică alții, iar poimîine pot să fie ci din nou în frunte. Și chestiunea ar fi trecut dacă nu se ridica Bîlă. Am avut o ședință, era lume multă acolo. Discutăm noi o mulțime de probleme care erau mai urgente, mai importante, cînd numai ce îl auzim pe Bîlă; „Datinii voie, tovarășe și tovarăși dragi, zice el, și clipește din ochi și se uîtă în jos ca o fată mare, adică, vedeti-mă, aduc și eu în discuție o pro- blemă, după cum mă taie capul, și sînt modest, vedeți cît de modest sînt. nu mă laud cu ce pot, nu zic că sînt grozav. Tovarăși, zice el, vreau să aduc aici în discuția colectivului nostru unit unele chestiuni de manifestări nesănătoase". Nu-ți mai spun, Domnico, ce mișcare a fost în sală. Oamenii se foiau mirati și curioși, iar Bîlă își rotea capul și se uita mulțumit la ei. „Tovarăși, zice el, în avîntul impetuos și fără precedent al industriei noastre, industria socialistă, tovarăși (știi, punea problema politic, el așa credea), se ivesc pe ici și pe colo, fără voia noastră greșeli și abateri. Și noi trebuie, avem da- 38 C. Fascu : Fericirea iul Morozan toria să le sesizăm și să le combatem. Nu că eu aș fi mai vigilent, sau cum să zic (și al naibii, iarăși clipește și se uită în pămînt) dar am sesizat un amănunt. Să vorbesc pe concret. Brigada tovarășului Pruneanu, o brigadă dc oamenii capabili, odată și bine tiu mai c fruntașă. V-ați pus dumneavoastră problema dc ce acest lucru ? Sînt sigur că v-ați pus-o. Și uitațhvă că eu i-am găsit răspunsul. Nu pentru că eu aș fi nu știu cum șî nu știu ce. Dar i-am găsit răspunsul. In această brigadă s-a strecurat autoliniștirea și fumu- rile. Da, tovarăși, fumurile. Și nu întîmplător. Tovarășul Pruneanu s-a îm- pietenit după cum bine știți. cu tovarășul Tache Morozan". Cînd am auzit asta, Domnico, am rămas cu gura căscată. Dar nu numai eu, toată lumea. Și crezi că Bilă s-a pierdut? Pe naiba I S-a șters pe față cu batista, ca oratorii și a zis : „Sînt îndurerat, tovarăși, că trebuie să vor- besc despre un tovarăș tînăr și cinstit cum e tovarășul Morozan. Dînsul e un tovarăș bun, îl cunosc de cînd eram în școală, dar dînsul, fără, să vrea, șî fără să se gîndească, a avut manifestări nesănătoase. El nu a vrut asta, el e cinstit, dar nu și-a dat seama. S-a împrietenit cu tovarășul Pruneanu, șî tovarășul Pruneanu azi, tovarășul Pruneanu mîine, l-a lăudat pe tovarășul Pruneanu, s-a entuziasmat de realizările lui și l-a lăudat azi, l-a lăudat mîîne, au băut o bere împreună și să vă spun drept am fost și eu atunci la o bere,,dar n-am băut decît una, și l-am auzit pe tovarășul Morozan cînd a zis cu halba în mină, că bea pentru că e fericit că tovarășul Pruneanu e cel mai bun petrolist și că îi vine să-l îmbrățișeze, pentru că așa c el, e fericit cînd oamenii sînt oameni. Tovarăși, cu nu zic că nu trebuie și noi să fim fericiți. Din contră, dar prea multă fericire strică și asta s-a văzut. Tova- rășul Morozan așa e, că îl știm cu toții, că el e un copil, asta sc știe, nu Tu, Domnico, I-am văzut bine cînd a zis asta, a zîmbit așa, cu jumătate de gură, de parcă ar fi spus, iertați-1 pe tovarășul Morozan, el c ca un copil. Apoi dîntr-odată s-a încruntat și a zis: „Dar, tovarăși, noi trebuie să fim măsurati în tot ce facem, nu putem să ne entuziasmăm la toate cele, trebuie să ne gîndim dacă entuziasmul nostru nu strică. Tovarășul Morozan nu s-a gîndit și din cauza asta tovarășul Pruneanu, fără să vrea, că și el e un tovarăș cinstit, s-a culcat pe lauri. Cine sînt eu. o fi zis, și uite cîne-i el, că a rămas de căruță. De aceea tovarăși.. Ei, ce să-ți mai spun Domnico I A mai vorbit el puțin și oamenii l-au întrerupt, l-au contrazis, au fost multe discuții. Și eu n-am putut să le spun adevărul. Pruneanu avea un necaz cu nevasta și era să-l rezolve de aceea nu voia să știe lumea adevărata cauză a rămînerii lui în urmă. După ședință însă, i-a spus tot tovarășului secretar. Deci era clar. Ceea ce mă doare e că unii i-au dat dreptate lui Bilă și mă doare că și Coca a fost printre aceștia. Vasăzică, eu mă bucur, înțelegi, mă bucur de tot ce e frumos, nu țin bucuria în mine, de ce s-o țiu, o arăt și la alții și alții și-o arată pe-a lor, și așa știm unii de alții, ne cunoaștem, ne bucurăm împreună, și vine un Bilă și dă cu piciorul în tot ce avem noi mai frumos în suflet. Adevărul e că Bîlă vrea să ajungă șef de brigadă, dar nu-i merge. El vrea să arate cît e de conștient, cît e de capabil, ca oamenii să-și spună că locul lui e la șefie, că el se îngri- jește de soarta oamenilor. Și nu se gîndește că lovește în sufletul oamenilor, el își urmărește doar scopul și nu-și dă seama că cerînd altora să fie ca el, cu două fețe, lovește în sufletul lor. Bine, el e așa, o șă-și deie și alții seama, însă unii i-au dat dreptate și asta e trist. E trist, pentru că noî n-ar trebui C pasicu ; Fericirea lut Morozan 39 să ne ascundem unii de altii. Simți ceva, spune ce simți, arată, să ie cu- noască oamenii, că și așa ne cunoaștem prea puțin între noi. Nu ne putem povesti toate gîndurile, nu avem timp, și multe rămîn în noi și mor acolo, fără să știe nimeni de ele. De asta zic, că atunci cînd simți ceva deosebit, arată, nu te gîndi că e bine sau nu e bine, din moment ce tu simți că ai gîndit bine, că simțirea ta e curată. De asta mă doare. Nu de Bîlă. Mă doare că și alții pot ajunge ca el din cauza lui. Asta-i toată problema, dc-aia mă doare,, înțelegi ? Tache își aprinse o altă țigare, apoi rămase tăcut cu auzul la pîndă. Zgomotul care venea dinspre sondă era același, și cl făcu cîțiva pași în di- recția sondei, de parcă ar fi vrut să se ducă acolo, să vadă ce e cu forajul. Dar lingă el era Domnica și mai era, în sufletul luî, ceva care nu-i dădea pace. — Vezi că am uitat, zise el, am niște bomboane la mine, acum dădui peste ele, ia și mănîncă. bale pe toate că cu, vezi bine, fumez. Dacă le-aș mînca, eu cred că m-aș amărî și mai râu, cu toate că-s dulci. Is opsedat de gîndurile astea. — Obsedat, zise fata. — Ești sigură că așa se spune ? — Sigură. — Ei vezi, tot Bîlă. Aba făcut de rîs în ședință și eu nu mî-am dat seama. Am vorbit eu ceva, și am rostit cuvîntul ăsta, obsedat. Și el m-a tras dc mînccă și mi-a șoptit, cică „opscdat“ se zice. Am întors-o eu atunci, ca să mai pot spune din nou cuvîntul așa cum a zis el. Nu de alta, dar ca sa nu mă fac de rîs. Și uite că m-am făcut. Și-a bătut joc de mine, de-aia mi-a spus așa, să-și bată joc. Așa-mî trebuie, dacă nu-s pus la punct cu toate. Dar nu asta-i problema esențială. Pe mine mă doare aici în suflet pentrm cealaltă problemă. Tocmai do asta, știi ce vreau să fac ? Vreau să fiu Bîlă pe timp de o săptămînă. Să mă comport și eu așa, să vedem ce-o să zică oamenii despre mine, cum o să mă privească. Dar asta nu definitiv, poate să vie ei toți Bîlii din lume și să-mi spună că sînt copil, mie nu-mi pasă. Pe mine mă doare că am fost jignit și că mi-am dat scama că și Coca e la fel ca Bîlă. Asta mă doare. Dar am să fac experiență, uite, din clipa asta nu mă mai manifest timp de o săptămînă. Să vezi că am să pot. — N-ai să poți, zise fata. — Crezi ? Ei bine, vei vedea. Ce, cu nu pot să fiu un Bîlă ? — Nu poți. — Bine. Nu mai zic nimic. Tac și fac. După citeva clipe de liniște, în care nu s-a auzit dccît bocănitul înfundat al pașilor lor, Tache întrebă deodată : — Spune-mi, tu nu te plictisești aici ? — Nu mă plictisesc. Cum o să mă plictisesc! mai zise ca miraUL — Să știi că nici eu nu mă plictisesc cu tine. In tăcerea cîmpuhii înghețat, vîjîitul care venea dinspre sondă se auzea limpede și continuu, îneît lui Tache î sc păru că acest zgomot trăiește de cînd lumea. Și i se mai păru că și ol trăiește de cînd lumea, și că va trăi o veșnicie. Pășiră agale către sonda în jurul căreia oamenii așteptau încordați izbucnirea pămintului. Deodată se opriră amindoi locului, încremeniți. Auziră 40 C. Paseu : Fericirea lui Moroznn ceva, ca o explozie, apoi un vîjîît puternic care tăcu să-i bată inima lui Tache, de să-i spargă pieptul. — Erupția ! zise el și se uită la Domnica. Se repezi înainte, alergă din toate puterile să ajungă la locul unde oamenii se luptau cu forțele ascunse ale pămînttilui. Aproape dc sondă se opri. Sc învîrti de cîteva ori pe loc. apoi privi în jur de parcă ar fi căutat ceva. între timp Domnica ajunse și ea acolo. Privea mută spectacolul unic al erupției. Din pămint țîșnea noroiul cu o forță nemaipomenită, împroșcindu-i pe cei cîțiva oameni care se mișcau agitați în jurul sondei. Ochii lui Tache erau aprinși, se mișcau cu neliniște, și picioarele îi erau neliniștite, și mîinilc. — Așa, nea Costică, așa ! Ajută-i lui Mihai, bine, foarte bine, strigă el, dar oamenii nu-1 auzeau. Ei lucrau înainte, nici nu-1 vedeau pe Tache cum se învîrte fără rost și cum dă din mîini. Doar Domnica se uita cînd la cl, cînd la erupție. Fata îl văzu că vrea să se îndrepte spre sondă, îl apucă de mină și-i spuse : — Stai Tache aici, doar nu vrei să te împroaște tot cu noroi. — Stau, te cred că stau. Ce să fac acolo, ei sînt destui. Șî am pe mine haine dc bal. Dacă ei n-ar birui singuri, atunci... Dar așa, ce să fac eu acolo? Uite, ia te uită la nea Măgureanu. uite-1! Tu vezi cum lucrează el ? Calm. Foarte calm. Știi tu cum c nea Măgureanu ăsta ? Dacă ai ști tu cum e n-ai mai zice nimic. — Dar ce am zis eu, Tache ? N-am zis nimic. - Bine, zic și eu așa. Uite-1 ! Așa. nea Măgurene, stai, dacă nu poți... Făcu din nou cîțiva pași spre sondă și Domnica îl trase iarăși înapoi. Tu. fată, îi zise el Domnicăi, tu nu poți să înțelegi toate astea. Tu nu lucrezi aici. Știi ce înseamnă o erupție ? E ca șî cînd iubești, să zicem. Simți așa, că îți vine să spui la toată lumea și ți se pare că toată lumea e ca tine. înțelegi ? Asta-i, zise el și privi din nou cu neliniște înspre echipa lui Măgureanu. Apoi i se păru că aceștia nu se pot descurca fără el, sau ce, că făcu ah, ah, și alergă la sondă. Domnica îi strigă din urmă să rămîie, dar el nu auzea. Ajuns lîngă nea Costică zise : — Stai așa, nea Costică, stai și lasă-mă și pe mine să fac un pic dc treabă. — Du-tc, mă, la bal, omule, tu ești cu balul, îi zise acesta șî-1 împinse ușor de umăr. Tache se apropie din nou de el și omul îi spuse la fel, că el e cu balul, să stea cuminte. — Ce bal, nea Costică, dc bal îmi arde mic! Lasă-mă, zău lasă-mă. — Tache, vezi să n-ajungi mascat la bai. Și e păcat că ai haine fru- moase, interveni Măgureanu. — Nea Măgurene, omule, ce-s eu aici, eu îs prost sau ce-s ? — Tu ești cu balul, zise nea Costică și-l împinse din nou. — A\ăi, măi, se necăji Tache, să nu poată omul să facă cum îl duce inima. Ce bal, măi frate, ce tot îmi dați cu balul. Măi, măi, mai rosti el clă- tinînd din cap șî plecă de lîngă ei, se duse la Domnica. — Uite, vezi te-ai murdărit pe pantofi, zise fata. — Alta 1 Tu vii cu pantofi, aia cu balul. Dar cu ce-s aici, nimic ? Intr-un tirziu țîșni și țițeiul. Atunci oamenii zăgăzuiră dăruirea pămîn- tului, lăsînd să se scurgă doar o șuviță subțire din lichidul mult așteptat. C. Pascu : Fericirea lui Mor&tan 41 Odată făcuta această treabă, oamenii se liniștiră. Și Tache se liniști. Toată încordarea din el se topi, i se risipi în tot trupul, lăsîndu-i un sentiment de plinătate, de parcă și cl ar fi lucrat alături dc oamenii aceia. Tn locul încor- dării nervoase, pe chip i se ivi o lumină, care pc Domnica o făcu să-l pri- vească cu insistentă. — Să trăiești, nea Costică, să trăiești nea Măgurene, să trăiți, mă, strigă Tache, de parcă atunci ar fi sosit acolo. Oamenii îî strigară și ei, îî spuseră că vezi tu, mă, Tache, că a mers ? Ne pare bine, ziseră ei, că ai fost și tu aici. Dar ce. le zise Tache, să stau acasă, să mă uit la pereți Cînd aici e ce e ? Cum să stau ? După ce mai zăboviră un timp acolo, Tache și Domnica plecară spre oraș. înainte de a coborî în vale, Tache mai aruncă o privire spre luminile sondei, care parcă pluteau singure în văzduh. — Domnico, mă gîndesc la oameni, ce mutre vor face cînd am sa le duc vestea. Nu mai vorbesc de Chivu. ăsta o să se îmbete. Iar Rogobete o să înghită noduri. Asta zicea că el știe tot, el cunoaște locurile, zicea că acolo ni! e petrol. A făcut și pariu cu Chivu, Măi, cînd mă gîndcsc... Cîmpul era învăluit în întuneric, ei mai mult ghiceau decît vedeau pe unde calcă. In fața lor tremurau luminile orașului. — Domnico I — Ce-i ? — Ție îți place să dansezi ? - îmi place, îmi place foarte mult. — Și mie, zise Tache. — Dar să cînti îți place ? — Îmi place, dar n-am voce bună. — Nu-i nimic, nici eu n-am voce și totuși cînt, pentru mine. Tache începu să grăbească pașii, incit Domnica rămase în urma lui și trebuia să alerge să-l ajungă. El nu-și dădu scama că merge prea repede, doar atunci cînd vru să o întrebe ceva pe fată și nu o simți alături. Ti auzi mersul mărunt și grăbit, ii auzi apoi respirajia, și-î căută mîna prin întuneric. — Vrei să alergăm ? o întrebă el cînd îi simți palma mică într-a lui. — Vreau. — O fi începui baiul, zise el, în timp ce alergau. — Nu-i nimic. ___ __ — Domnico, mic îmi vine să zbor. Nu știu ce am, dar îmi vine să mă ridic în văzduh și să zbor. Ție nu-țî vine ? — Nu știu, zise fata, nu știu dacă-mi vine. Alergau ținîndu-se de mînă, bocănitul mărunt al pașilor ei se amesteca cu cel apăsat și rar al pașilor lui, li se învălmășeau și respirațiile, în timp ce luminile orașului dansau în fata lor, clipeau multicolor. Din cînd în cînd Tache zicea : „Ei, mamă, ce-or să se mai bucure ei". Iar Domnica întorcea capul spre el, nu-i vedea fața, dar i se părea că o vede. Cînd ajunseră în parcul din fata clubului, Domnica se opri. Tache o privi întrebător, apoi se încruntă și zise, cu vinovăție în glas: — Ai obosit. $i numai eu sînt de vină. Te-am făcut să alergi. 42 O. Pascu : Fericirea Iul Morouin — Nu, nu sînt obosită, zise fata cu grabă. Mi-am amintit de ceva. Cînd nu eram decit un copil, de cîte ori treceam pe lîngâ vreo sală de dans, mă opream șî priveam ferestrele luminate șl îmi făceam fel dc fc! de închipuiri despre oamenii din spatele lor. Le vedeam numai siluetele mișcîndu-se în ritmul melodiei șî mă visam șî eu acolo, printre ei. Iar acum, am ajuns să dansez cu adevărat. Uneori parcă îmi pare rău după copilărie. — Eu nu regret niciodată trecutul, zise Tache. Mă gîndesc cu bucurie sau tristețe ia el, dar nu-I regret. Străbătură aleea largă, trccînd pe sub copacii desfrunziți, ale căror crengi înghețate străluceau în bătaia luminilor, și intrară în sala de dans. O pereche îi zări și se apropie de ei. croindu-șî loc printre dansatori. — Pe unde ati umblat, zise tînărul desfăcînd disperat brațele. Uite, vi-o prezint pe Zina. Ea e Ziua. Și el e Tache, dc care ți-am vorbit. Iar ca e Domnica, îi prezentă el fetei care se numea Zina. Te-am așteptat cu toții, îi spuse cl lui Tache. — Care toți ? — Cum care ? Toată lumea. Cum, ziceau băieții, unde-i Tache, fraților, că fără el sîntem morți, așa au spus, pe onoarea mea. — Ei, chiar așa 1 — Zina, spune și tu. Ce, crezi că eu mint ? îți spun pe onoarea mea. Cînd încetă muzica, fură înconjurați de un grtip gălăgios. Tache nu mai prididea cu saluturile, iar Domnica privea în jur fericită. — De unde veniți ? îl întrebă pe Tache un tînăr smolit, cu părul vîlvoi. — De afară dc la Măgureanu. — Ce vorbești, domnule ! Euseși afară ? Și zi-i cum e ? A erupt, zise Tache. Măi, dacă ați fi văzut... — Știam eu, îl întrerupse Vrăbcte, o matahală de om, cu părul tăiat scurt și cu gît gros și țeapăn, dc luptător. Eram sigur, zise el cu aer de atotștiutor. — Lauziți, Vrăbete era sigur. Ce vorbești, mă, Vrăbete ? îi zise acestuia un ochelarist slab și nervos. Tache îi dădu pc Domnica în păstrare și sc strecură printre ci, urmărit dc protestele în glumă ale ochelaristului. Se duse la o masă dintr-0 încăpere mai mică de-alături la care se aflau Dudaș, președintele sindicatului, Ză- noagă, im inginer tînăr, și soțiile acestora, Dudaș era cherchelit, el de fiecare dată cînd se află la o petrecere se cherchelește. altfel tiu pune picătură de băutură în gură, e bolnav de stomac. Doar la petreceri bea cîte un pahar și se amețește că e neobișnuit cu băutura. — Morozane 1 zise Dudaș cînd îl zări pc Tache, ia vin' tu la neică. Ia spune-mi ce diferență e între mine și Zănoagă ? — E că dumneata ești puțin cîrmit, iar tovarășul inginer... nu se vede. — Ura ! Bravo Morozane, îmi placi. Ce v-am spus eu ? e un băiat dintr-o bucată, zise Dudaș și se uită în ochii femeilor, parcă pentru a le cere confirmare. C. PtM’u ; Fericirea Sui Mocofan 43 — Am fost ia echipa lui Măgureanu, zise Tache. — Și ? întrebară Dudaș și Zănoagă într-un glas. — A erupt, zise Tache și se apucă să le povestească cum a decurs totul. Era o minune, zicea el, să-l vezi pe nea Costică cum lucra. Ca ceasul. Eu,, să spun drept, am fost puțin nervos cît am așteptat. Dar cînd am văzut că izbucnește, gata, parcă și la mine în piept a pocnit ceva. O minune, era o minune, zîeea el și dădea din miini și se plimba agitat în jurul mesei. Atunci Dudaș se ridică în picioare. îl cuprinse cu brațele și-l sărută pe amîndot obrajii. — Să bem în sănătatea ta, băiete ! — Nu, eu zic să bem în sănătatea echipei lui Măgureanu. — Bravo 1 zise Dudaș, ai dreptate, ei nu pot fî acum aici. In sănă- tatea lor 1 Tache sorbi o înghițitură, zise: mă-ntore imediat, și trecu în sala de dans. Acolo urcă pe scenă, îi spuse celui de la baterie să deie cîteva lovituri în tobă și așteptă. Ochii îi jucau neliniștiți, iar mîinile nu-i mai stăteau locului de parcă nu știa ce să facă cu ele. — Fraților 1 strigă el cînd se făcu liniște în sală. Țin să vă anunț că am fost afară șî că, nici mai mult nici mai puțin, a avui loc erupția. Pentru acest eveniment, șî pentru echipa lui Măgureanu, propun să se ciute un vals. Și îl rog pe tovarășul Vrăbete să mai danseze, că aici nu merge cu sportul. Tn sală se auzi mormăitul gros al lui Vrăbete, se auziră hohote de rîs apoi aplauze. Cînd orchestra începu să cînte „Valurile Dunării" Tache coborî de pe scenă și se duse să o caute pe Domnica. O găsi dansînd cu ochela- ristul acela slab. — Mirel tată, îi zise Tache ochelaristului, iartă-mă dar te întrerup. — Nu se face, dar cedez, zise acesta și trase cu ochiul. Tache o luă pc Domnica la dans. Fata dansa ușor, parcă era fulg, parcă era aer în brațele lui Tache, și el se uita în ochii ei mari în care strălucea o lumină ca a dimineții de primăvară, și se mira cum de nu și-a dat el seama pînă acuma că fata arc asemenea ochi. Ea se lăsa purtată de brațele lui, plutea ușor, abia atingînd parchetul, și lumea se rotea cu ei, și candelabrele se roteau, și nu mai există în sală decît un cerc de lumină, și fetele lor. — Vino, zise Tache, de îndată ce se sfîrși melodia, 0 duse la bufet, îi alese o ciocolată, i-o depuse în brațe, îi alese un iepuraș de zahăr, un pachet de bomboane șî i le depuse în brațe. Fata pro- testa, iar el zicea că, nimic, să nu audă nimic că-i strică bucuria. Femeia din spatele tejghelei, o femeie în vîrstă, sc uita la ei și zîmbea cu nostalgie. Domnica parcă avea lacrimi în ochi, de fericire, iar Tache se tot mișca în jurul ei de parcă nu-și mai găsea astâmpăr, și o privea uimit, ca pe un lucru rar. — Să mergem afară, zise el. Ieșiră pe terasa. Noaptea era tăcută, gerul se mai potolise, parcul zăcea încremenit și strălucitor cu îmbrăcămintea subțire dc gheață, de parcă ar fi fost o pădure de basm. 44 C. FftfCU ; Fericirea Iul Morozan — Ia te uită !, zise Tache mirat și coborî în parc. Privi în sus, la lu- mina becurilor, și zise din nou : Ia te uită, Domnico, ninge 1 Cîțiva fulgi de zăpadă cădeau alene, strălucind cîteva clipe în lumina becurilor ca apoi să se depună pe pămîntul înghețat, sur și insensibil, fă- cîndu-1 să se înfioare. Ninsoarea se înteți. Acum fulgii cădeau mari și pufoși, cădeau mulți și Tache privea în sus, cu ochii strălucitori de bucurie. — Ninge! Mai zise el și alergă în sală. Ninge, strigă, el, ninge fra- ților t Cîțiva tineri dădură buzna afară. Atunci, după ei ieșiră alții șî altii, neștiind ce se petrece. Și oamenii se îngrămădeau acum la ușă, curioși. Ieșiră chiar și doi din orchestră, unul cu acordeonul atîrnat de gît, celălalt cu ghitara. Și afară nu era nimic deosebit. Ningea. Doar atît, ningea. Șî Tache stătea în parc, cu brațele desfăcute și capul dat pe spate și primea fulgii pe obraji. — Vino, Domnico, o chemă ei pe fată. Aceasta, cu brațele încărcate de daruri, coborî de pe terasă și veni lîngă Tache. El o prinse ușor, cu brațele de umeri, și începu s-o rotească în pași de vals. Dansau acolo singuri în parc, fără orchestră, doar cu muzica din ei. Deodată se auzi acordeonul, apoi ghitara. Cîntau un vals italian, „Domani“. Cîteva perechi eoborîră alături de cei doi și, la fel ca la ieșirea din sală, îi urmară și alții. Se roteau cu toții în ritmul frumoasei melodii și notele ei se împrăștiau vibrînd printre oameni, printre copacii din parc, peste care cădea, albă, prima zăpadă. CO.VST/lVF/ff PASCU C, Putu : Fericirea lui Morotan 45 I ÎNTOARCEREA pescarilor Fluviul stins, și totuși viu, intră in mare — Ca o poartă e gura canalului strîmb — Și pe aici se întorc către seară pescarii Cu lotcile pline de-argint fremătător ; Arcuindu-și brațul, Aruncă lungi fringhii pe țărm — £z ploaia, și vîntul biciuindu-le fața fi întorc înspre marea vuitoare și rece. 4 țipat pescărușulrăzboinic, înfipt In zidul ploii, înălțîndu-și zborul pînă Spre norii căzuți, scămoși, plumburii — £7 pescarii ageri au privirile limpezi Urmărindu-i în trecerea lui peste mare, Va fi vreme frumoasă, va fi vreme frumoasă — Mîine lotcile se vor înfige în mare Răscolind nemișcarea-i înșelătoare, Și năvoadele largi, cuprinzîndtt-i adîncul Vor culege argintul peștilor, viu. Lotcile pline se zbat — și femeile 4u adus în bidoane rachiu pescăresc — N~a pierit niciunul dintre bărbați, De-o vreme oamenii sînt mai puternici ca marea. TfMOTEI iURUCA 46 TI motel JurJIca : întoarcerea pescarilor F E R C REA DE A TRĂI Cizi noapte nu a mai căzut zăpadă Și dinspre sud porni un vint mai cald. Albastră, la fereastra dinspre stradă. Lumina dimineții-i ca un fald. Cu somnul încă tremurind in gene, 1 ncepi cintind o nouă zi, Ah, sfinte bucurii cotidiene, Măreață fericire de a trăi! VASILE ZAMFIR INSCRIPȚIE PE UN PAHAR 5onoră plăsmuire in miini vibrînd, lumină de-a pur uri înghețată in forme și culori, de irizări și de lucire plină, aeriană zbatere de zori. Culcuș solemn al vinului bătrin. schimbindu-te in zeci și zeci de fețe, cind te privesc, mereu uimit rămin îndrăgostit de marea-ți frumusețe. Și-n clipa cind te duc la buze plin, stringînd în palmă forma-ți delicată, ca niște albe păsări, ginduri vin mina îmi rămine nemișcată. Și mă gindesc că-n liniile fine n-ai fi putut nicicînd să îmi apari de nu te-ar fi-nviat în forme suple, suflind fierbinte, meșterii sticlari. MIRCEA MÎCU Vasile Zamfir : Fericirea dc a irâl 47 DIN POVESTEA UNUI FIR DE APĂ 1. Dispăruta epocă de lemn Istoria noastră ar putea începe în zilele tulburi ale ultimului război, cînd un vechi cunoscut, printr-o scrisoare în care slovele se așterneau gin- gașe și rotunjite ca florile de mărgăritar într-o grădină cu grijă orînduită, m-a poftit să-l vizitez. Dar, după cum vom vedea singuri din cele ce ur- mează, ea tot așa de bine ar putea să înceapă cu secole și cu milenii mai înainte, de atunci, de cînd omul a început să-și cioplească din lemn scule și unelte, pentru satisfacerea trebuințelor zilnice. Iată ce-mi scria cunoscutul: — Vîno la mine. Iți voi arăta lucruri interesante, lucruri pe care un iscoditor de frumuseți materiale și spirituale, izvorîte din nesecatul geniu al poporului, trebuie să le cunoască. Dar vino cît mai repede. Pentru că nu se știe, ca mîine fi-vor sau nu vor mai fi; un gînd necugetat, sau vîltoarea evenimentelor, în orice moment putîndu-le preface în scrum. Te aștept deci, la trenul de seară ... Purtam mare respect celui ce mă chema în felul acesta, pentru că și el avusese același respect fată dc tatăl meu. Dc aceeași meserie, se întîlneau des pe la reuniunile învătătorești, unde luau cunoștință reciproc despre ultimele lor lucrări și mai schimbau păreri cu privire la rosturile trecute, dar mai cu seamă la cele viitoare, ale lumii. Iar în anii copilăriei mele — aceasta în timpul primului război mondial — adeseori îî vedeam numele în gazeta Drapelul care-i publica versuri. Tn consecință, dîndtt-i ascultare, într-o seară am coborît din tren în gara satului său. M-a condus fără multă vorbă acasă, m-a ospătat, apoi m-a invitat la culcare. Eram puțin nedumerit. Ată așteptasem la o discuție de cel puțin o noapte, cu rememorări, cu efuziuni lirice, cu destăinuiri și el mă trată rigid, oarecum militărește. Crezui că poate fără să vreau îl voi fi supărat eu ceva. Rămăsese văduv de mai de mult și toate singur și le făcea. Mă gîndeam că poate venirea mea atît de promptă îi va fi deranjat tabieturile obligîndu-1 să-și iasă din ele. Bătrînul însă îmi grăi cu aceeași intonație placidă menită să-mi împrăștie nedumerirea : — Trebuie să trăim igienic la vîrsta aceasta. Culcarea de vreme și scu- latul și mai devreme sînt cele mai de seama condiții ale unei sănătăți ce vrea să se păstreze. Deci, noapte bună. Cu toată vocea lui blîndă, despărțirea mi se păru prea bruscă. Cred că a citit șî el ceva din expresia feții melc, pentru că adăugă zîmbind : 48 Virgil Birou : Din povestea unui fir de ap» — Să nu'-fî uiți visul. Este interesant ce visează omul în prima noapte petrecută într-o casă străină. Nu știu ce am visat în noaptea aceea și visurile nu mă interesează decît în măsura ciudatelor plăzmuiri ale unei fantezii nccontrolate și de multe ori plină de exuberanta. Dar m-am trezit cu impresia că nici nu am avut timp să visez, pentru că era întuneric de-a binelca cind amfitrionul a cio- cănit la ușă. Încercai o rezistentă timidă : — Păi, nu e prea devreme ? — Nu. E palm și jumătate. Dar dealul din fata satului acoperă soa- rele. Pînă ne îmbrăcăm numai bine se face ziuă. Și putem porni la drum. Așa s-a întîmplat că am ieșit din casă cînd cețurile dimineții răcoroase încă nu s-au retras în văgăunile munților. Cărarea noastră urca în lungul , unei vîlcele care șerpuia mereu ocolind boturi de deal domoale. Eram trei ‘ în această escapadă, eu, musafirul novice, ospitaliera gazdă și o vietate de sex feminin, o capră nervoasă, care privea lumea neîncrezătoare și cu ochi pieziși. Barba ci se clătina în ritmul pașilor grăbiți, parcă ar fi aprobai me- reu cîte ceva în dreapta și în stingă. O ducea dc sfoară bătrînul învățător, care sc oprea rabd uri u cînd ea întîrzia smulgînd un bot din lăstărișul rea- văn. Era cît se poate dc pofticioasă ființa aceea și o lua pe alăturea adese- ori, dar și ugeml ei atirna pînă la pămint. Așteptam cu legitimă curiozitate dezvăluirea frumuseților promise. însă interesul gazdei deocamdată era concentrat în jurul caprei : — 1 lei, lasă tu firele acestea de spini, că acuși ajungi la iarba ta dulce și moale ca mătasa. Apoi se întoarse spre mine, explicativ : — Ea îmi asigură dejunul și cina zilnică. Mai sus avem o iarbă cum nu se poate găsi in alt colt de lume. încă două cotituri și in fața noastră se deschide un tăpșan. Apa șușo- tea la doi pași. Aci patul ei era nisipos, iar pe tăpșan iarba de o palmă scli- pea de rouă. — Aici c împărăția eî. Era fermecătoare acea împărăție. Dealurile ce se deșteptau, copacii plini dc vigoare împodobind coastele, cerul albastru pătat cu norî albi-bruni, catifelați și tiviți cu bordura roz-auric a zorilor și boarea aceea aducătoare de sănătate, care se strecura dintre dilme odată cu undele. învățătorul însă nu detc nici o atenție frumuseților. Ținînd capătul sfoarei, se așeză în iarbă și începu să se descaltc. — Fă și dumneata la fel. — De ce ? — Să ne plimbăm puțin prin iarba umedă, desculți, apoi prin un- dele pîrîului. — Prin apa aceasta înghețată ? — Prin asta. Liniștește nervii. Eu, din școală, de cînd am citit cartea lui Kneipp, așa procedez în fiecare dimineață. Bine înțeles la pîrîu ies numai vara. Cînd urlă viscolul iernii trebuie să mă mulțumesc cu ligheanul și să îmi torn apă cu cana pe genunchi. Afară de zilele cînd omătul e moale. Știi cît este de delicioasă o fugă prin omăt, pînă la capătul curții și de acolo prin grădină ? Și cît e de utilă ? Vlrgtl Birou : Din povestea unui fir de a pi 49 Cu toată Insistenta, el trebui să intre singur in apă. Se plimba în sus și în jos, irăgînd după el capra de sfoară, care, prudentă, răminea pe mal. Chipul bătrînului, ascetic și cu pielea întinsă pe oase mareînd de pe acum formele craniului, trupul deșirat părind și mai firav cu pantalonii sufulcați peste genunchi, părul alb, rar și pălăpăind in boare, în sfîrșit, pri- virea iermă ce izvora din ochii arzind de un foc intern și fata aceea palidă, îmi păreau ale unui profet fanatic, adept nețărmurit al credințelor sale. Dar nici acum vreo vorbă despre frumusețile promise. Scanda versuri, moral* nicc produse, îmbătrînite și ele, ale unor năzuințe mai mult didactice decît poetice. îmi cerca părerea asupra acelor îndemnuri versificate. Dar nu aș- tepta niciodată răspuns. Declama înainte, călcînd cu nădejde în undele șer- puitoare ale pîrîului, iar eu il urmam complezant, împreună cu capra pre- văzătoare, pe țărm. Din cind în cînd îmi arunca priviri, care îmi păreau pline de mustrare, dar și de compătimire pentru neputința mea de a-1 urma în apa rece. Eu îl ascultam și impresia dc posedat, pe care mi-o cîștiga- sem cu cîteva clipe mai înainte, devenea tot mai persistentă. Deodată se opri din declamare și fără nici o introducere prealabilă izbucni: — Știi ? De patruzeci dc ani m-am trudit să învăț pe oamenii aceștia și pe cei de la Jdioara, unde iarăși am funcționat douăzeci și cinci de ani, și unde condițiile sînt asemănătoare, două lucruri : omenia, o omenie înțe- leasă în felul meu și dragostea dc meserii. Unde am putut, la școală, în biserică, la circiumă, la cursurile cu ucenicii, pretutindeni. — Șî a mers ? — Asta va trebui s-o judecați voi, tinerii, care urmați după noi. Voi singuri vă puteți da seama în ce măsură corespunde generația pregătită de mine timpului ei. Noi am aruncat sămînța. Roadele trebuie să le ve- deți voi. Ieși din apă și se încălță repede. Apoi pornirăm, dc data aceasta cu pași mai grăbiți, în susul apei. După o cotitură mă opri. — Privește. Aici am vrut să te-aduc. Pîrîul cobora de după munte pe o panta mai lungă. Pe maluri, din dis- tanță în distanță, încăleca ti peste el cîteva mori primitive țărănești. Era cit se poate de pitorească priveliștea. Soarele, acum ivit dc după deal, um- plea acoperișele minuscule de lumină, iar verdeața le îmbrăca intr-un cadru fermecător. In jurul morilor însă nu tropotea nimeni și prin șipote apa pîrîului curgea peste stavile, în bobot. ale cărui șuvițe răsfrîngcau în miî de străluciri razele soarelui. întrebarea izbucni spontan din mine : — Sînt stricate ? Părăsite ? — Nici stricate, nici părăsite. — Apoi de ce nu macină ? — Nu este timpul măcinișului. — Vasăzică sînt bune. Macină mălai și făină de grîu ? — Mai mult mălai, pentru că griul nu se prea face prin meleagurile noastre. Oamenii vin seara, umplu coșurile și leagă sacii la urdiniș. Apoi ridică stavila și după ce făina a început să curgă cu mărunțimea bobului dorită, pleacă acasă. ^Morile își fac singure datoria. In zori — să nu uităm că aici zori înseamnă ora trei dimineața — oamenii vin. opresc roata șî pleacă cu făina spre casă, ca apoi să meargă la lucrul lor de toată ziua. — Și nu se întîmplă ca vreunul să se amestece la făina străină ? 50 Vlrgll Birou : Din povestea unul fir rcvestiți rodirea numii / Vreau să fiți in orice colț al lumii / Singurele lacrimi pe pămînl/". Aici. ca și in Autobiografic, in Minunile grădinii fi in unele crimpee din ciclul pir- tind titlul volumului poetul este el însuși ți mult mai puțin in contorsionatele Viilor pi Noc- turnă sa» in acel pustei cu desen și colorii de carte poștală, ilustrată, intitulat Porumbeii Timișoarei. Căci autorul volumului In discuție este puțin egal cu el însuși in cartea sa. 4r/nwua despre care vorbeam la începutul acestor rinduri apare uneori stricată și echilibrul întregului ciclu se pierde cind poetul recurge ia tipare artistice care nu-l prind. Din. nefe- ricire, citeva din poemele închinate muncit, med cu seamă In ciclul Alegorie despre oțel, pour/d aceasta amprentă a rmagismuiui dilatai și strident, începutul poeziei Ora minunilor swjd astfel: „Dimineața descheie cămașa nopții / Și pe pieptul gol al cerului se vede zvknind singele sălbatic ai zorilor", tumend iși proptesc umerii m zare, razele soarelui ba' in toba păminltdui etc., prin urmare un fel de „Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură" a iui Alecscmdri, de proporții gigantice, aproape mitice, nu neapărat necesare, cre- dem. pentru a evoca o dimineață in care omul iși reia liniștit munca, oricit de încordate ar fi eforturile carc-1 așteaptă. Altădată, imaginea e premediat abstractă, născută dintr-o încercare de transpunere inteiecluatistă ca cvawati fi ifloaa/oare ca „stil1", cum se intlmplă tn Profilul șantierului, dm care cităm începutul: „Mi-am dezbrăcat mantaua somnului / f Prea lungă pentru mine, ț Am azvirlit eu lăipile-napoi f Drumul mișcat în sens invers, cu fuga mea /și-am alergat, pînă cind/ Drumul s-a lipit cu uti capăt de cer: / In urmă ramîneau etaje, / Coloane $u$pendăle-n simetria I Prea linarului peisaj concret" etc. E aici un metaforism algebric căutat șt rece, care se opune limpezimii și sobrietății din versurile de tip „clasic" ale poetului, Nu spunem nimic nou cind afirmăm că substanța poeziei și a creației artistice in general crește din atingerea vie și dramatică a creatorului cu realitatea aptă să pună in mișcare și să Zguduie zona cea mai admcâ a sensibilității lui. Dar adevărata poezie nu se poate situa in afara timpului de influență prin care problemele mari ale omului vorbesc con- științei lui prin limbajul artei. Iar pentru a face ca versul să fie arcușul plimbat peste fibrele mrastte sonore — cum dorea Altoirile France — c neyde ca scriitorul să fi adunai ca .mr-un receptacof. distilate și cristalizate, pulsațiile vieții trăite direct, aprins și lucid și j ăsfrlnte in lentila unei viziuni proprii. Privind faptele din perspectiva lor primară, ajun- gem la datele unei experiențe umane multilaterale și adinei, selectate și convertite în repre- zentări durabile, cărora poetul să tiu se poată sustrage. „Pentru a scrie un singur vers, observă undeva Rainer Maria Pitite, trebuie să ii văzut multe orașe, oameni și lucruri, Să Cimoșli animalele, să simți cum zboară păsările și să știi ce mișcare fac florile cind se deschid dimineața. Trebuie să-ți amintești de oameni și locuri necunoscute, de intilniri neașteptate, dc plecări pe care Ic presimțea! de mult, de acele zile ale copilăriei al căror mister nu s-a luminat încă, de părinții tăi pc cate î-aî jignit tocmai atunci cînd iți aduceau o bucurie rămasă neînțeleasă (...) și trebuie să-ți amintești dc zile petrecute in camere calme și închise, de dimineți la malul mării și de nopți de călătorie care fremătau intens și zburau împreună cu toate stolele,. 0 lume întreagă de amintiri, de percepții și emoții se intilnesc astfel țesute Inir-o ima- gine nouă și unică prin care lucrurile capătă înțelesuri noi ți cuvintele străluciri parcă abia atunci născute. O astfel de ioptre a unui material de viață divers, citii cu ochiul poetului care distinge firele de aur de cete de nisip. și străbătute de fiorul unei conștiințe trăind ia rădăcinile prezentului am dori să ne întimpine și mai stăruitor in viitorul volum al talen- iafului poet. ȘTEFAN MUNTEANU Cfdnlc* literar A discuții DRUMUL SPRE ÎMPLINIRE AL EROULUI * Murea nebună. recentul roman al Iul Zaharia Stancu, a prilejuit numeroase comen- tarii critice care au subliniat că ne aflăm in fața unei cărți de certa valoare. /Vticole mal întinse, ale lui Radu Popescu (Via fa romineased nr. I2/19C3) sau S. Damian (Gazeta literară 50—51/1963), s-au oprit îndelung asupra particularităților Pădurii nebune. Radu Po- pescu sublinia în articolul său particularitățile romanului lui Zaharia Stancu. făcînd diferen- țieri interesante intre romanul biografic, (sau autobiografic) obișnuit și felul de a scrie al lui Zaharia Stancu. Considerațiile lui Radu Popescu au meritul că tind să evidențiere structura originală a operei lui Zaharia Stancu. Din păcate, nu toate observațiile sînt in întregime justificate. „Dacă Darie există pentru Stancu, iu sensul Că este in Stancu. pentru Darie, Stan a e omul dc la antipod, nu e nimica, nu e..“ Observația pare că se susține pe afirmația de altfel justă, că „verbul uriașei narafiuni e pretoriul . Dar prezentul acesta este totuși ca o scenă imensă, peste care cortina se lasă uneori ca autorul să apară în fața spectatorilor in postura iui Zaharia Stancu. și să povestească următoarele: „Pot, Muși sd t><5 spun, rd tiriiu.. .cind amintirea Uruinei se stinsese cu Mut in inima mea, și cind numele rneu deve- nise destul de cunoscut, am scris un mic poem pe care t-am numit „Obraz de lună..." (urmează poemul) etc. Observația lui Radu Popescu nu ține Seama de libertatea compozițională a lui Stancu și anume de cazul cind Darie —Stancu, Dar, e drept, aceste cazuri sînt, in Pădurea nebună, doar cazuri limită. Observații pertinente face Radu Popescu in legătură cu viața orașului burghez de provincie și cu complexul „pribeag" al lui Darie, ca și in legătură cu anumite procedee vizibile la Zaharia Stancu. Dar credem că se exagerează paralela cu procedeele folclorice, mai ales atunci cind se ajunge la egalități genul Darie sinonim cu Harap Alb. S. Damian relevă în articolul său cele două axe ale romanului: cea de evocare (ora- șul de provincie) și cea de confesiune (aventurile lui Darie). Criticul polemizează, pe bună dreptate, cu Virgil Ardeleanu, în legătură cu construcția romanului. Ipoteza unei construc- ții balzaciene acreditată de criticul de la „Steaua" e respinsă de S. Damian care arată că înclinarea spre visare, ca și felul specific al eroului central determină construcția Pădurii nebune, cu alternanța ei de capitole referitoare la satul tătăresc Sorg și ta orășelul Rușii de Vede. Dar justificînd prin „visare" și prin tendința lui Darie de a căuta un echilibru în amintiri, S. Damian reduce capitolele despre Sorg la o „anexă" a romanului. De fapt, interpretarea romanului Pădurea nebună fără legătură cu celelalte cărți ale tui Zaharia Stancu, implică riscuri. Pădurea nebună continuă evoluția lui Darie din Desculț, locul cu moartea. Intr-o redactare inițială, materialul (acțiunea în ansamblu) era inclus în Rădăcinile sint amare voi. al ll-lea. Scriitorul l-a modificat, l-a amplificat considerabil, a exclus unele părți (dintre acelea care duceau și la stufozitatea „Rădăcinilor", a estompat anumite linii caricaturale, a fixat mai puternic decit in Rădăcinile sînt amare, portrete și caractere. Istoria lui Darie a fost „conectată" la aventurile lui anterioare, străduindu-se asupra vieții lui sufletești, asupra frămintărilor lui, asupra „formării" eroului. De cerințele „conec- tării" se leagă și schimbarea (pe alocuri) a timpului narațiunii (imperfectul) prezent 72 Discuții din cînd în cînd in relatarea din „Rădăcini" e înlocuit cu prezentul: „Ochii unchiului Tanc obosiseră. Dacă trebuia sd facă socoteli, scotea ochelarii din butunar fi fi-i punea pe nas, Strîmb fi-i punea. Se chiora prin ei (Rădăcinile sini amare, voi. II). lată aceeași situație în Pădurea nebună ; ochii căprii fi răi ai unchiului Tone au ostenii, s-au tulburai, au fugit pi s-au pitit in adincul capului, Cind e nevoit sd socofeascd, scoate ochelarii fi fi-i pune pe nas. Strimb și-i pune. Se chiorăpte prin sticlele lor tulburi, neșterse de praf, de-t trec nâdu- șelilc. „Nuanțele sînt diferențiate mai fin, cu o atentă centrare a umbrelor. Ideile și preocupările lui Darie sînt legate de cele din Jocul cu moartea (conceput Inițial ca Desculț voi. al Il-lca). Perspectiva „realist-critică" intuită de Ov. S- Crohmălniceanu pentru Jocul cu moartea era valabilă dacă ne concentrăm atenția doar asupra acestei cărți. Judecind tot in felul acesta, prea departe dc o perspectivă realist-critică n-ar fi nici Pădurea nebuna. Dar. tre- buie să ne gindirn că ne aflăm în fața unui ciclu de romane în care punctul terminus (contactul lui Darie cu mișcarea muncitorească, adeziunea lui Darie la ideile Cele mai înaintate) va apare în volumele ulterioare. Compoziția romanului In discuție e în legătură șl cu compoziția ciclului in general. Chiar in Jocul cu moartea, unde în aparență povesti- rea se desfășoară linear, amintirile scriitorului fac salturi in trecut, completind „goluri" ale biografici lui Darie, operind legături între diferitele planuri ale ciclului. Acțiunea din Jocul cu moartea începe intr-un beci, unde Darie fusese aruncat împreuna cu mai rnulți vagabonzi culeși de pe străzile bucureștilor. Aici, Darie își amintește de zilele petrecute in București. Deși firav, legătura cu Horite pumirduiui se stabilește. Un singur cuvint auzit aiurea dez lănțuie asociații și amintiri mai vechi, care completează fresca și biografia lui Darie. Desi- gur, avea dreptate S. Damian afirmind că temperamentul lui Darie justifică arhitectura romanului. Dar arhitectura ciclului e determinată de materialul de viață pe care romancie- rul il prezintă. In Jocul cu moartea. în planul centrai era confruntarea Darie-Diplomatul. Darie aude cuvîntul onoare și își amintește alte situații in care il auzise. In Pădurea ne- bună amintirile din Sorg revin mereu peniru că autorul vr&t să-l explice pe Darie, să-l caracterizeze, să arate du unde provine o mentalitate a lui și un sistem de a ghidi. Prous- tianismul lui Zaharia Staticii e dc suprafață. Geografia orașului o cunoaștem din Desculț. Aici, orașul era un mediu auxiliar, oare- cum explicativ, a] salului. Era orașul in care țăranii veneau la procese, in care avocați ca Miliță Bircă șl Olimpie Chelu ii înșelau fără milă și in care căutau, la farmacie, leacuri pentru bolile pricinuite dc mizeria vieții. Acesta e orașul din Desculț; negustori mărunți, lără „dever", meșteșugari care-și bat zdravăn vecinii. Experiențele lui Darie din acest complex „la stăpin" vizează, abstracție lăcind de vîrsta eroului principal, orașul unui anumit cadru istoric. In Pădurea nebună perspectiva se schimbă. Orașul e ni altă epocă. Desculț era romanul Satului aproximativ din perioada 1907—1917 — Jocul cu moartea, pe o anumită direcție, e romanul unor aspecte ale pri- mului război mondial. Pădurea nebună e romanul orașului de provincie in perioada 1920—1921. In Rușii do Vede s-a întemeiat o școală, ea mai în toate orașele și satele mari. Pro- fesorii sînt adunați de pe drumuri. Mascaradele doctorale iau proporții. Campaniile electo- rale sînt însoțite dc muzică și tămbalău. Se înființează ziare. Studenți care se intitulează „Generația nouă" se lansează în luptele politice cu manifeste de tipul: „Pină cind vei fi guvernata țară de vechi politicieni necinstiți corupți și afaceriști t Pină cind generația tinăra va fi ținuta de o parte șî onoarea de a conduce ? A sosit timpul tinerelului". Stu- denții ajung in orașul de provincie unde manifestează. Tinerii recrutează acoliți și devas- tează o laimacie. Sîntem, deci, departe de monotonia obișnuitului lirg patriarhal. Pc ziduri apar mani- feste cu „Trăiască Partidul Comunist din Romînia". Greva generală bagă groaza în aren- dași, negustori. De pe amvoanc, popii blestemă greviștii. Pe străzi se aude „1 nt er națio- nal a". Au loc întruniri muncitorești. Se scandează „Jos guvernul", „Jos oligarhia". Intră în funcție armata. Cadrul istoric al acțiunii se conturează clar, chiar dacă unele personaje care definesc momentul istoric rămin scheme. Deși nu ajunge Întotdeauna in centru] tabloului, Darie este strîns legat de aceste mișcări ale urbei : El nimerește la o întrunire muncitorească și-l aude pc Angliei Socul vorbind despre cauzele grevei generale. Va discuta cu Lăpturel despre perspectivele politicii sale. Dar va rămîne, întotdeauna reticient, deși simte că drumul lui ar ii cu muncitorii. In Jocul cu moartea, însușirile lui Darie se relevau in împrejurări tra- gice, prîn confruntarea cu un singur individ, colocviile intime avind un rol redus, in ■Discuții 73 Pădurea nebunei confruntările capătă un caracter mai larg, dezbaterile interioare sînt ntai acute. Darie păstrează. ca în toate celelalte romane, conștiința apartenenței Iul la o fami- lie de oameni săraci, la o clasă socială și acest lucru îi dă dreptul dc a aprecia și a dis- prețui de pe pozițiile moralei acelei clase. Simte că „nu trebuie să uite nimic", că este dator față de cei din care se trage. Morala Jui Darie este morala țărănească la care se adaugă o experiență de viață, precum și Încercarea neobosită dc a înțelege lumea. Dar acestea nu l-au împiedecat, ci chiar au contribuit ca nu odată să evolueze sub semnul scep- ticismului (mai ales în peregrinarea „balcanică"). „Ulestemaiul dar folositorul dar (al poreclirilor, n.n.) il moștenisem de la mama. Tot din partea ei îmi veneau și acele visuri bolnave si aț ele speranțe cu aripi m^i, de nesiă- pinii, care nu aveau Sd Se împlinească niciodată, dar care mă chinuiau" sau, tot acolo: „Scmdrmar Sirgui a mai adauge la folosulNației". VICHENT1E ARDELEANU Istoric literară - documente artă PROFILUL UNUI TEATRU C V^ti stagiunea 1903/1964, Teatrul de stat din Arad intră în al 16-lea an al existenței sale. In timpul scurs de la înființare, prin activitatea sa, teatrul s-a făcut apreciat de spectatori, a reușit să-și creeze un public permanent ți credincios și a devenit una dintre cele mai impor- tante instituții dc cultură ale orașului. Stagiune de stagiune colectivul teatrului a făcut efor- turi pentru a răspunde cit mai mult exigențelor mereu sporite ale publicului spectator, obți- nind numeroase rezultate remarcabile. In stagiunea de față, repertoriul Teatrului de stat din Arad cuprinde o listă bogată de titluri. Pînă în prezent s-a jucat Grădina cu trandafiri de Andi Andrieș, revista De la caz ta caz dar cu haz. locul de-a uaranfa de M, Sebastian, Tnșiră-te mărgărite de Victor Eftimiu și Discipolul diavolului de G. B. Shaw. In continuare, teatrul își propune să pre- zinte tn premieră Surorile Dopa de Huria Loviricscu, Pcscdruyuf de Cehov, .Vu puricii dragostea la încercare de Baziho Locatelli și una din comediile lui Shakespeare. In paralel, teatrul va relua unele piese din stagiunile trecute. In stabilirea repertoriului teatrul a avut cîteva criterii al căror fir conducător a fost răspunderea față de imperativele actualității. Interesul pentru dramaturgia originală de actualitate s-a manifestat prin includerea in repertoriu a piesei GrMna cu trandafiri, iar atenția pentru valorificarea dramaturgiei clasice prin alegerea amintitei piese a 4ui M. Se- bastian ; ultima dintre ele fiind cerută, de altfel, de public intr-o consfătuire pe care teatrul a organizat-o cu spectatorii săi. Aniversarea a 20 de ani de la Eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist va li sărbătorită de teatrul arădean prin prezentarea în premieră a piesei Surorile Boga, piesă a cărei acțiune evocă evenimentele petrecute acum două decenii. Revista De la caz la caz dar cu haz inspirată din realitățile Aradului și realizată exclusiv cu forțe locale a răspuns necesităților și preferințelor unei largi categorii de public. Piesa intitulată Su puneți dragostea la încercare este o prelucrare de George Carabin după un scenariu do Basilio Locatelli și includerea ci în repertoriu urmănește să facă cunoscut publicului genul de spectacole teatrale aie cammediei deU'artc, familiarizînd totodată actorii cu un mod de a juca rar intîlnit astăzi, In fine, pentru a sărbători 400 de ani dc la nașterea celui mai mare dramaturg modern, Shakespeare, sc va prezenta una din operele marelui Will; alegerea nefiind încă făcută, și un festival Shakespeare care va cuprinde, in afară do spectacolul shakespearean al stagiunii, reluări ale unor spectacole din stagiunile trecute, cu Othelo și A douăsprezecea noapte. Se remarcă in primul rind bogăția și varietatea repertoriului pe care teatrul și-l propune și, din care, o parte a devenit realitate. O analiză, chiar sumară, scoate apoi în evidență multitudinea de preocupări care au stat la baza alegerii repertoriului și grija cu care el a fost alcătuit. Nn poate ti scăpat însă din vedere faptul că repertoriul nu cuprinde nici o piesă din dramaturgia străină contemporană (Bernard Shaw, chiar dacă a trăit pînă în 1950 fiind totuși un clasic) deși repertoriul mondial cuprinde numeroase piese dc valoare care ar avea ceva de spus spectatorilor arădeni. Se remarcă, de asemenea, o preferință pentru repertoriul care nu pune probleme mai dificile. Piesele din repertoriul actualei stagiuni sînt fie dintre cele jucate pînă în prezent de numeroasele teatre din țară, fie dintre cele ale căror autori nu pot suscita discuții. Au fost jucate piese de Shakespeare, Cehov, Mihai 1 Sebastian, *) Teitrul de vlit din Arad. Artă ?5 G. B. Shaw. De asemenea, dramaturgia originală recentă putea fi reprezentată și prin alte piese în afara recentei lucrări a lui Audi Andrieș, în afară de acestea, fără a încerca să ne impunem gusturile, să nu uităm că există și dramaturgi ca Ibsen, Brecht, Durrenrnatt — ca să nu amintim decît cîțiva — dramaturgi care, dacă nu sînt întotdeauna unanim apreciațî de public, au meritul de a fi spus cu o mare forță anumite adevăruri. Nu este un merit al unui teatru faptul de a face educație preferințelor spectatorului prin a-1 scoate din inerția propriilor sale gusturi ? Regizorul Dan Alexandrescu, care semnează regia la spectacolele Grădina cu trandafiri și Jocul de-a vacanța este întotdeauna fidel textului literar, înceremd, prin linia regizoriaiă imprimată spectacolelor, să scoată in evidență mesajul pieselor. Există insă, la ambele specta- cole, pe alocuri o anumită lipsă de ritm, anumite scene care trenează în mod nejustificat. Acest lucru se datorează poate, în parte, și actorilor, nu întotdeauna foarte siguri pe text. Regizorul Nic. Moldovantt, care semnează în această stagiune regia spectacolului Jnșiră-te mărgărite, a izbutit in mare măsură să creeze atmosfera dc basm impusă de textul piesei, fără să neglijeze totuși ci, dimpotrivă, reușind să scoată în evidență anumite aluzii la realitate, pe care piesa Ic conține. Teatrul din Arad dispune de un număr de actori cu posibilități remarcabile care fac față in hune condițiunj exigentelor roluri ce le sînt încredințate, uneori depășind chiar, prin interpretare, roluri mai puțin generoase. Se cuvine amintită în primul rind artista emerită Elena Bodi, care, dacă în rolul Raluca din Grădina cu trandafiri a interpretat remarcabil personajul pe linia unui gen de roluri în care are o îndelungată experiență, in rolul Vrăjitoarei din fnșiră-te mărgărite a fost surprinzătoare și inedită prin alternanța subtilă, de nevolnicie și satanism a personajului. Coslel Atanasiu, pitoresc in rolul lui Alb Împărat din Inșirdde mărgărite, are o creație dc o remarcabilă autenticitate în Sava din Gradina cu trandafiri. \ ionea Popescu, optimistă, și plină de viață în rolul Ancăi din aceeași piesă, a fost nostal- gică în rolul Sorica din In^iră-te mărgărite. Victor loneseu a realizat în rolul lui Șlef din GrMna cu trandafiri, un personaj negativ, onctuos șî Insinuant. Vasile Varganiei distribuit in mai multe rinduri in roluri dc visător timid a avut o buna creație în spiritul textului în rolul dl. Bogoia in Jocul de-a vacanța, cu rezerva dicțiunii care se cerc Îmbunătățită. Ion Borst în rolul unui Făt-Frumos și Ricardo Colbert in roiul Semenul smeilor în spectacolul htșiră-fe mărgărite au realizat un bun cuplu; primul întruchipînd un Făt Frumos fără teamă și fără prihană, în întregime alb, de ia costum plită la sunet, in timp ce al doilea a fost mai nuanțai (diferența e impusă și de textul piesei), întruchipînd genul rău, damnat. Gelu hațeu în roluri asemănătoare de adolescent timid și reticent, Jefl din locul de-a vacanța și Aliliai din Grădina cu trandafiri este autentic și convingător. Lista reușitelor actoricești *ar putea fj continuată. Ceea ce se cuvine remarcai este însă în primul rind faptul că în general se lucrează cu seriozitate și conștinciozitate pentru obținerea unor rezultate cit mai bune. O contribuție însemnată la reușita spectacolelor o are, după cum se știe, scenografia. In general, scenografii teatrului din Arad merg pe linia unor decoruri simple, adesea formate din îmbinări de panouri sau elemente de decor cu perdele, ceea ce, in afara faptului că nu aglomerează Intrtil scena, slut mai expresive și slujesc mai bine ideea piesei. Astfel de decoruri au realizat Fraucisc Toth la Grădina cit trandafiri și îiaiiibal Teodorescu la Jocul de-a vacanța. Decorurile lui Sever Frențiu ia Ințird-te mărgărite. bazate pe stilizarea unor motive de artă populară, au contribuit în bună măsură la realizarea atmosferei, fiind, in același timp, în perfectă armonie cu spiritul piesei (bazată, la rîndul ei, pc prelucrarea șt stilizarea unor motive folclorice). Activitatea teatrului din Arad nu se rezumă însă la realizarea de spectacole. în această stagiune teatrul și-a propus să inițieze, pentru public, un ciclu de conferințe de istoria teatrului care urmează să fie susținut dc conferențiari invitați din alte localități. De asemenea, se preconizează înființarea unui studio al tânărului actor. In afară de activitățile care au drept scop ridicarea nivelului de cultură teatrală la spectatori, teatrul organizează și anumite activități menite sa ridice calificarea profesională a personalului din teatru. Astfel, s-a inițiat organizarea unui curs de dicțiune asigurat cu conferențiari exclusiv din cadrul teatrului. Colectivul teatrului arădan, așadar, depune o activitate intensă cu rezultate adesea foarte bune, lucru concretizat, printre altele, în cele cinci premii obținute la ultimul concurs republican al tinerilor actori (doi actori, un reglor, un scenograf și spectacolul /Wfgrwta dc Peter Karvas, în întregimea lui). AL CORBEAW 86 ArtA I carți-reviste Radu Thcodoru: „Interceptarea*** I\'od al preocupărilor din ultima vreme ale autorului, preocupări orientate in două direcții, anume în aceea a însușirii unui limbaj abstract și aceea a însușirii unui stil și unor procedee specifice creațiilor dramatice, nuvela lui Radu Teodoru interceptarea reflectă multo din problemele esențiale destinului său de scriitor. Plecat el însuși din aviație, Radu Theodoru vrea să închine rîndud rupte din inima sa vieții frumoase și eroice a aviatorilor. înălțătoarelor amintiri da zbor, ceea ce în mare măsură izbutește. Cum însă viața își arc complexitățile ei, raportate la orice profesiune, prozatorul încearcă, îndrăzneț, să deslușească sensurile etice mai profunde pe care Ic pot avea raporturile dintre soți într-o căsnicie amenințată de o criză sentimentală, implicațiile aptitudinilor profesionale și pro- blema terapeuticii morale a cunoașterii prin artă. Nu cred că unele deficiențe ale acestei nuvele sînt străine preocupărilor semnalate mai sus, în ciuda faptului că frumusețile ei sînt, fără Îndoială, condiționate de pasiunea adine simțită pentru zbor a scriitorului. - în familia și existența maiorului Radu iJclcotă — eroul nuvelei — își strecoară efec- tele nefaste rutina. Soția sa, Maria, medic cu nestatornice înclinații în spre specializarea profesională și în spre arta de actor, e pe cale să devină iubita unui pictor despre care ni sa spune că slujește adevărul și că are puterea de a arăla semenilor drumul către ei înșiși. Generozitatea artistului și talentul lui îl ajută pe aviatorul victorios, la 8 000 de metri, să-i privească pc oameni dincolo de aparențe și să-și înțeleagă datoria morală de a descifra sufletul fermecătoarei sale soții, precum și valoarea de cunoaștere a artei. In- terceptarea inamicului la înalta altitudine a avioanelor cu reacție, admirabil imaginată prin descrierea unei misiuni Intr-o noapte dc furtună și prin monologul interior al ofițe- rului. e transpusă simbolic In planul terestru al vieții de familie, unde, însă, eroul victo- rios e mai mult pictorul Dragomir decit Radu sau Maria. In efortul de a repudia în scrisul său „o atitudine evazionistă, superficială jafă de uiafa familiei". Radu Theodoru ii pune pe eroi să se caute pe ei înșiși și folosește in acest scop, destul de artificial de altfel, tehnica, nu în tot timpul deplin motivată, a monologului Interior, Maria, de pildă, mirîndu-se de sinceritatea și certitudinea dragostei care a unit-o cu soțul, își spune: „Unde era el cel adevărat ți eu cea adevărald. dincolo de țoale astea? Unde eram? După un an sau poale după doi, sau poale după trei n-aveam ce să ne mai spunem". Ca și cind personalitatea, caracterul omului ar preexista și s-ar ascunde miste- rios șl nu se formează mereu, clipă de clipă 1 Dacă am admite premiza egotică, individualistă a Măriei, atunci dragostea, simu- lacru al vanității, este doar curiozitate și durează numai cîtă vreme nu izbutim să desci- frăm personalitatea partenerului, cît timp acesta nu se știe ascunde și minți. Există o inerție „o zonă amorfă" în dragoste ca și in viața de toate zilele, dar nici în(r-un caz nu în „cloroformul" activității sau in „anestezia ac/iunii" nici în metaforica „matematică care-l (sic) conduce in noapte, care-l leagă de pămint", ci în rutină și conformism, în lipsa de ideal care să depășească sau chiar Să spargă limitele înguste ale eului. Dragostea este dăruire, atașament tovărășesc și credincios, bazat pe o prețuire mereu verificată, devotată. *) EdMuja tniliuri, cvkcti* «Cartea mIb?uIvîh. 1963. Cârti - reviste 87 E foarte greu de presupus că o femeie care e atit de conștientă de valoarea umană a soțului ei și de simțul Iui de responsabilitate (ca un erou al lui A. de Saint Exupery) să nu-1 mai poată iubi. Intre Radu Belcotă și pictorul Dragomir există, ce e dreptul, o accen- tuată deosebire de tempeiament, dar Mari» rămîne loială, fidelă fizicește. Io schimb, eu toate că autorul o consideră perfectă șl vrednică de iubirea și sacrificiul tuturor (Alecu o o victimă pe viață), e foarte greu de admis că femeia aceasta ar fi putut vreodată să-și înțeleagă soțul care-și iubea atit de mult meseria, dacă ea însăși nu-șî prețuia de loc pro- pria-! meserie și nu fusese credincioasă nici vocației de actor. De antei, problema aptitu- dinilor. așa cum a fost pusă in această narațiune, rămîne o falsă problemă, căci princi- palul lucru este ca omul să-și facă bine datoria șî sg devină, prin efort și neistovit interes* ctt mai bine pregătit. Nu există profesiuni mai valoroase decit altele, atunci cind ele se- fac în mod conștiincios. Cind nu abstractizează faptele de viață. Radu Theodoru realizează pagini impresio- nante, de forță epică și plasticitate. Personajele sale sint vii și interesante, deși sint mai „filozofi"1 decit in viața reală. Tensiunea dramatică e, din păcate, diminuată, atit prin stilul invariabil al personajelor, excesiv meditative, cît și prin procedeul neverosimil al transmiterii monologului interîoi. Autorul ne asigură că reproduce mărturisirile unui prie- ten, dar nimeni nu narează intîmplăfile și gindurile sale in stilul atribuit lui Radu Belcotă- E și mai greu de crezul explicația finală, că scriitorul a cunoscut monologul interior al Măriei, Intercalat în cel al soțului ei, din pictura lui Dragomir, văzută incidental. O con- diție a ficțiunii epice este să fie cit mai verosimilă, iar procedeele teatrale folosite in Interceptarea dau un caracter ermetic ideilor frumoase despre valoarea de ceremonial a activității profesionale, poeziei trăirilor în carlingă, epicei zborului și veridicității perso- najelor cu „mecanismele subtile, dezvoltate de milioane de ani, mecanismele acelea care au creat sensibilitatea ți gingășia, land re fa ți dăruirea", N1C0UE ȚI ItlOt 1. L. Caragiale: „Scrisori și acte** L^upă ce în 1942 a publicai Opere Vil, Corespondența, Șerban Cioculescu, cel mal prestigios exeget al creației și vieții scriitorului, publică acum un nou volum din corespon- dența lui l. L. Caragiale, cuprinzind piese inedite ori publicate în diverse periodice. Docu- mentele sînt grupate după conținutul lor. fiecare piesă fiind însoțită în subsol de bogate și precise explicații asupra momentului și persoanei căreia ti era adresată. Volumul e precedat de o introducere scrisă sobru și concis, dar ai neștirbită exactitate, prin care editorul con- turează aspectele noi ale personalității marelui dramaturg, așa cum se desprind din docu- mente. Utilitatea publicării unor astfel de scrisori și acte rezidă în posibilitatea oferită lectorului atent și perspicace de a desluși noi și necunoscute fațete ale scriitorului, fie în legătură cu creația sa, fie cu factura omenească a artistului. Editorul însuși iși încheie introducerea cu un deziderat; „Fie ca aceste pagini inedite să contribuie la conturarea cit mai desâvirșită a profilului moral caragialian". Cercetătorul are meritul incontestabil de a îi descifrat atît prin masiva Iui biografie cit și prin volumele de corespondență pc adevăratul Caragiale de sub noianul de știri și informații contradictorii și, multe din ele, tendențioase. Cu răbdare de benedictin, pe temeiul documentelor al căror grai este indiscutabil, Șerban Cioculescu a restabilit, pentru poste- ritate, adevăratul profil moral al marelui dramaturg. Volumul publicat in 1963 se adaugă la strădania de pină acum confirmind aserțiuni anterioare despre Caragiale și dezvăluind fațete noi. 1, L. Caragiale a fost ca om. în primul rînd, capabil dc o profundă vibrație sufletească deși cea mal mare parte a creației sale literare stă sub semnul ironiei, al causticității. Aceste două coordonate ale persona- lității lui I. L. Caragiale nu sc exclud, ele nu sint antinomice, ci coexistă în aceeași fire. Ba sc poate afirma că satiricul, moralistul pc plan social, se compensează prin efuziuni lirice pe planul existenței intime. 88 Cărți - reviste Din adele și scrisorile cuprinse în acest volum apare in lumină deplina sociabilul Caragîale, omul care simțea adine nevoia de a se dărui prieteniei, dc a fugi de solitudine ți mizantropie. Caragialc a cultivat cu fervoare relațiile prietenești cu diverși oameni apar- ținind tuturor categoriilor sociale. Prietenii și-i recruta din felurite domenii de activitate: muzicieni, pictori, medici, cei mai mulți dintre scriitori. A intrat de mult ți definitiv in Istoria noastră literară prietenia iui Caragiale cu Al. Vf&huțd, Barbu Deiavrancea, C, D. Gherca, Paul Zariîopol. Mihail Dragomiresw, Oda vi an Goga ți alții. Documentele publicate adaugă și a 11c elemente, la cele deja știute, care confirmă că autorul comediilor a fost un foarte bim fiu, soț și părinte. E cunoscută afecțiunea fiului pentru mama sa și cea frățească pentru sora sa, concretizată in grija constantă ca ele să aibă o viață omenească ți demnă. Chiar cînd se afla in marc lipsă pecuniară, cum s-a aflat de multe ori înainte de a intra în posesia moștenirii Momuloaiei, Caragiale se făcea luntre și punic Să găsească sumele necesare celor două femei care n-aveau alt sprijin decit pe el. Soț afectuos șl părinte grijuliu, Caragiale a risipit multă energie spre a-și scuti familia de griji ți dc lipsuri. Un element deosebit dc prețios, relevat ți în introducere de Șerban Cioculescu, este patriotismul scriitorului. Reacția profundă trăită la auzul știrii despre răscoalele din 1907 este un argument peretntoriti despre aditiva dragoste de patrie a scriitorului. Iar intr-un bilet adresat directorului general al Casei do depuneri, care-l felicitase cu ocazia împlinirii viratei de W de ani, Caragiale se exprimă astfel; „Trăiască frumoasa și cumințea hmoa romină. Fie in veci păstrată cu sfințenie această scumpă Cartc-dc-tMerie a unui neam călit la focul atdor încercări de pierzare Comentariu] lui Șerban Cioculescu pe marginea acestei formule mentă să fie reprodus: „Caragiale avea dreptate. Nu ne puteam făli, in împrejurările istorice de acum o jumă- tate de veac, ea afle popoare de veche formație feudală, cu o aristocrație de singe, multi- seculară. genealogicește confirmată cu pergamente autentice. Singurul nostru atestai istoric ne rărniite limba, cu monumentele ei scrise de peste patru sule de ani, cu evoiupa ei lentă, dar sigură, către tiparele minunate ale scrisului crorucăresc și cu folclorul tot atit de vechi, sau poate mai adine înfipt in trecut, ca acea baladă a Crivățului, care eternizează intr-o legendă inedită dezastrul armatei lui Matcoci Pașa ta sfirșiful sec. al XV-lea. Neamul nostru a fost inlr-adewir. cum atit de frumos spune Caragiale". „călit la focul atitor încercări de pierzare". Lectura acestui volum o revelatoare, ea procurind o adevărată desfătare spirituală. Autorul ei a realizai o operă exemplară de bibliografie care se cuvine a fl urmată de toți cei caro se îndeletnicesc cu publicarea de documente literare. Semnalăm autorului existența și a altor scrisori. încă nepublicale, in special către Al. Gura, scriitorul ardelean; cel puțin una aflată în posesia fiicei acestui militant cultural din Transilvania. C. N. MHTAI.ACUK Sergin Farcașan: „Atacul ce si um iniilor” L/itcratura științifico-iantasticâ. deși are o mare răspindlre in cele mai largi cercuri de cititori — de unde derivă ți importanța educativă pe care o are —. este considerată dc unii un fel de „a ducea roată ia căruia", un gen literar prea puțin important, De aceea rare- ori găsești in paginile presei literare analize ample asupra acestui gen, fapt cu atit mai regretabil cu cit, genul, în ultima vreme este abordat de către scriitori avind un prestigiu recunoscut. Un exemplu edificator, in această privință, il constituie șt Sergiu Fărcășan. a cărui diversitate literară a atras de mult atenția. In afară dc gazetărie, unde a dovedit o pană ascuțită, cu mult simț de observație, activitatea lui literară propriu-zisă., s-a îndreptat înspre cele mai diferite genuri : eseuri, pamflete, schițe, povestiri și romane satirice, piese de teatru ți, in siirșiL romane de anticipație. încă mai de mult cititorii au urmărit „cu inima la gură" palpitantele peripeții ale inginerului Atașat, sau au urmărit eu interes modul da viață din Cirțl - reviste 89 mileniul 42, cind societatea omenească a atins un grad de dezvoltare excepțional, in romanul O iubire din anul 42000. In Atacul cesiumiștilor, autorul investighează intr-o epocă nu chiar atît de îndepărtată. Acțiunea se petrece aproximativ peste două secole și jumătate, cînd comunismul mondial a fost instaurat și oamenii își amintesc dc epoca zbuciumată de astăzi încă plină de contra- dicții, doar din manualele de istorie, de aceea neînțelegind pe deplin care au fost cauzele ce au putut determina războaiele și multe alte contradicții intre oamenii secolului XX. In Secolul XXIII oamenii, avînd alte preocupării, vor să-și facă viața cit mai frumoasă; cu aju- torul științei caută să obțină cit mai multe binefaceri pentru ei, tind din ce în Ce mai mult, spre perfecțiune. Cercetările multor savanți {„samant" este o profesiune obișnuită pentru Oamenii secolului XXIII) își îndreaptă activitatea tocmai Spre atingerea acestui țel. Totuși omenirea și acum, pe cînd duce dispute aprinse pentru perfecțiune, trăiește evenimente zgu- duitoare. Din unii părinți sănătoși, frumoși, care se conduc după cele mai stricte reguli de Igienă și care respectă intru totul normele sanitare, se nasc copii fără brațe, sau cu brațele strimbe, copii cu două capete, monștri a căror apariție nu-și găsește explicația, la început. Savanții sint îngrijorați, la fel întreaga omenire. încep cercetările, lupta se duce pe tărimul Set, prin munca, far aventură constă în descoperirile care depășesc cadrul calculelor e și limitele închipuirii. Această muncă uriașă nu este dusă de un singur om sau numai de cîțiva, ei întreaga omenire se alătură descoperirii misterului. Aici intervine noua etică a vieții oamenilor secolului XXIII, puternicul spirit colectiv. Misterul este in cele din urmă descifrat. Apariția monștrilor sc dalorcște faptului că părinții respectivi ait fost contaminați cu Cesitunradioadio, care acționează in mod nefast asupra organismului părinților și asupra urmașilor acestora. Dar lucrurile nu se opresc aici. „Cataclismul", cum e considerat de oamenii secolului XXIII, periclitează însuși viitorul omenirii. Cercetările continuă, Se pun în funcțiune cele mai moderne mijloace dc investigație; mașinile electronice de calcul, în primul rind. Coefi- cientul de probalitate, în cercetări, devine din ce in ce mai mie, făcind loc certitudinii. Con- taminarea cu Cesiuni radioadiu amintește de un fapt care s-a petrecut in anul 19-15; zgu- duitorul bombardament atomic de la Hiroșima. Pentru oamenii secolului XXIII faptul este inexplicabil, căci în secolul XXIII, cine ar fi putut avea interesul să dorească distrugerea omenirii ? Cine îndrăznește să se opună progresului omenirii ? De ce fel dc arme dispune acesta ? Unde este locul în care își duce existența ? Răspunsul la aceste Întrebări sint date prin acțiunile Întreprinse de Milton Kipfer, Lorela Durând și de alți adepți ai perfecțiunii umane, care fac, parte din marea familie unită a oamenilor dc pe globul pnmintcsc. Maniera in care sint tratate faptele, eu toată aparența de piese de dosar judiciar, dau cititorului senzația că participă direct la evenimentele respective, că trăiește alături de eroi, că se integrează și el in concepțiile și modul de viață al societății viitorului. Un alt merit a! autorului este aceia de a prezenta fajHelc cu o logică atit de puternică, incit impresia de verosimil sc formează de la bun început. Bine înțeles fantezia iși are un rol bine stabilit. In această privință Scsrgiu Fărcășan a dovedit, nu oda ta, că este înzestrat cu o fantezie bogată, ce procură cititorilor adevărate clipe dc desfătare. Romanul Atacul ceduntiștilor prin maniera de tratare, prin faptele povestite, se adresează hi special cititorului tinăr, care, în paginile curții, face cunoștință cu o serie de dale științifice interesante și cu un mod dc viață și o eticii socială, care, prin perfecțiunea ei, dezvăluie omenirii un viitor plin de măreție, fericii, t>, BAIAN Mcolae Tăutu: „Ața cum a fost** c ^/ttprinzind „anii de Început ai Armatei noastre populare", romanul Așa cum a fost iși propune să prezinte viața ostașului educat și călit dc partid, așa cum precizează însuși autorul in introducere. Axat pe evoluția sufletească a soldatului Ștefănoiu loan un tinăr muntean, care zi de zi, în viața colectivă a unității, se desprinde din starea de sălbăticie și timiditatea cu care-l 90 Cârțl — reviste I înzestrase viața „ăopsfnd șf cfotoaM“ de slugă la bogătani, și de asemenea pe munca de educație depusă de căpitanul Liveanu Victor, locțiitorul politic, romanul urmărește caractere multiple, complexe, in continuă desfășurare și creștere. Oamenii au venit cu manifestările lor proprii, cu ceea ce a imprimat in sulleiele iar viața pe care au dus-o piuă la imbrăcarea uniformei ostășești. Ofițerii, la rindul lor, au caractere și trăsături diferite, comportindu-sc ca atare, Tntîmplări menite să scoală în evidență aspectele pozitive și negative ale unității, viața personală a oamenilor îmbinata cu aceea de ostaș, atitudinile greșite sau exagerate alo unora, metodele de lutru birocratice, înguste ale altora, efortul pentru desăvîrțirea edu- cației ostașilor și ofițerilor elc„ constituie aspectele ce-1 preocupă pe seriilor. Tuainle de începerea propriu-zisă a acțiunii, în viața batalionului existau multe lipsuri, in ceea ce privește pregătirea de luptă, politică și culturală Se săvîrșeau unele abateri grave șl totuși domnea un spirit de autolinișlire. de delăsare. de automulțumire. Această stare de lucruri a făcut ca maiorul Andrei Vasile să fie numit comandant iar căpitanul Liveanu Victor locțiitor politie. io Fața celor doi comandanți slă marea sarcină de răspundere de a lichida răminerea în urmă a unității, de a o ridica la un nivel superior. Dar, în această muncă, metodele unuia se deosebesc de ale celuilalt. Pentru maiorul Andrei pedepsele constituie baza disciplinei iar disciplina este rA-uJ alfabetului ntiliiar și fără ea orice aliă litera nu mai are mei o valoare, nici o bani de susținere mai bine-ăs". Pentru căpitanul Liveafliu convingerea, apropierea dc oameni, de sufletele lor, constituie condiția mersului înainte și a cimentării unității. Pentru amindoj însă e clar că trebuie dusă o muncă atentă și susținută, cu ofițerii, cu cadrele. „Sd-j trăim din hmga somnolentă", spune maiorul, „Ia primul rînd sibi fri- vătăm sn parc sd fie generalul Burgovne. admira- bil interpretat dc Victor fo- nescu. actor care a cistlgai mult In posibilitățile de Inter- pretare In ultimii ani. Uprll de o linie clară de concepție. spectacolul este inegal. Programul de sală re- flectă aceațt situație, publfclnd materiale care abat atenția spectatorului de la țelurile artistice urmărite de autor. Spectatorul face cunoștință cu părerile iui Dernard Show des- pre colonialism, deși In piesă evident nu «sie vorba de o asemenea problemă, Urmează apoi un articol intitulat: „Pa- gini de Istorie americană ți enslezA" ți — colae peste pu- păză - o hartă a „luptelor purtate de coloniile engleze din America de Nord pentru independentă", șt toată aceas- tă desfășurare de „forțe" n-are contingență directă ca piesa propriu-zlsă. De ce a fost nevoie de un astfel de program de sală? Ca să eonvingă spectatorul dc adevărul faptelor susținute Intr-o melodramă care urmă- rește insă cu totul altceva? Pe ce cade accentul? Și care e rolul programului de sală? Se știe eă programul de sală trebuie să albă un rol educativ, dar in orice caz el trebuie să slujească piesa respectivă. Remard Shau- a seris o piesă in spiritul epocii - a epocii tul, biciuind ract- lele societății burgheze din Anglia contemporană lui. i>e aceasta ar fi trebuii sd cadă accentul. In felul aceeta s-ar fi îndeplinit si un alt coman- dament de care ar fi bine sd țină seama redactorii unor am fel de caiete: el ar fi fost mult mal puțin încărcat, mat aerisit, mal Interesant. M. Cerbu Etnografie bihoreana Anul acesta sc împlinesc șase ani de cind a luat ființă ta Beluș un muzeu etnografic. Dacă la început .zestrea* acestui muzeu era foarte mi- mară, in prezent conține peste tio de exponate. Cele mai mul- te au fost achiziționate de custodele muzeului șl de cola- boratori tn anul treeut. Mal mult decit atit, tn prezent, s-a amenajat un interior de casă țărănească din comuna Budu- reasa, specific zonei montane a ținutului Bihor. Printre noile achiziții se numără obiecte de uz casnic, podoabe, instrument* muzi- cale, costume etc. Foarte inte- resante stnt produsele mește- șugărești textile, cu diferite ornamente, caracteristice zo- nei și subzonelor etnografice bihorena: ftergare. covoare țesute orizontal cu ornamente geometrice 11 niare. cojoace, sumane, traiste, zodii din lină, briie. O achiziție importantă sînt cele trei costume femeieș- ti reprezentind diferite subzo- ne etnografice ale raionului Beluș. Exponatele, Judicios siste- matizate. pe tematici, con- stituie un auziliu prețios pen- tru cercetători, «Ie Uustrind Hinlaturi critice 95 ftaș: modul tfc viate din tre- eur In Bihor. De asemenea se pot redea fi meș leșugurlte Caracteristice acestei zone et- nouratice. printr-o sene de Obiecte produse de meșteșu- gari-artiști, realizate eu mult gu^i șl pricepere, obiecte din lemn, ceramicii fi metalice. FAM să se încadrate perfect In profitul muzeului, totuși rdminlnd valori muzeistice sini șl exponatele ce reprezintă obiecte de cult șl exponatele numismatice. Structura etnografică a a- cestui ținut, In plină dezvot- terc și transformare, ea de altfel, pretutindeni In viata satului nostru, surprinsa In imagini concrete, reprezintă un tezaur, pentru determina’ rea scltimMrlfor sociale sur- venite. Achiziționarea, păstrarea, valozi/lcarca fi popularizarea etnografici bihorene fi a artk-aHutuiul local, este o sar- cina de mare răspundere, cart trebuie îndeplinita eu multe pricepere fi competentii. Mu- zeul etnografic al Bdușulul SC achitd coreei de aceasta sarcina D. B Fluieraș mîiidru-nflorit... Interesanta fi folositoare aceasta activitate dc „dezgro- pare* a folclorului, realizate de casele regionale de creație. După culegeri din regiunile turnat. Oltenia, Maramuref, Suceava. regiunea Hunedoara na oferă. 1n îngrijirea t mirului profesor Clemente constantin o meritorie culegere de fol- clor literar. Culegerea are dou4 sec- țiuni ,- „Mult ml-c drag In sat la noi", ocupi ndu-se de folclo- rul actual al satelor hunedo- rene. fi Vin minerii de la tnlnm Transformările produse In 1?iafo satului, dragostea fi re- cunoștința țăranilor pentru part d. munca In eoleditte, activitatea 1a căminul cultural, noile raporturi create la sat, toate Iși afte tocul In poeziile primar secțiuni, Entuziasm, optimism, o nouri conștiința - lata ca afirma mai toate citi' teccie. („Frunzuliță de pe coastă / Ce frumouA-i viața noastră / Noi muncim de zor / $1 munca nc c cu spor / ... I Șl ducem muncă-nfrâțltă I Pentru viața fericita / .. . I Șl toatc-s din grija lui I Dragu- lui, partidului*). Poate că fi aceaste culegere va da posibi- litatea cercetătorilor creației populare să urmărească dteva trăsături ale folclorului nou. Pe vechile tipare ale dn tecu- lui bdtrlnesc sau ale doinei sc alcdtuiefte dntacul noul „Mu- reș, pc marginea ta r Crește colectiva mea I Mureș, apa curgătoare, / Face-te-al poves- titoare I șa-mi spui undo ml-i bădița ! sa vina să-l dau gu- rița* (Badea ari cu tracto- rul). Identificarea felului In care un fapt nou de dață a schimbat structura unui etn- tec mai vechi nu-l deloc difi- cilă aici. In sflrfit, culegerea pre- zinte încă o fațete a folcloru- lui r tn cele mal multe cazuri, culegătorii au mers direct Ia sursă, la creator. Multe etn- tece stnt culese de la Homulus Bunea, muncitor din Ordstle (care, ne Informează culege- rea. scrie versuri pentru gaze- ta de perete, brigada artistica de agitație, sotiștil vocali), ăi- iele sint create de Aron Drd- ghlci sau dc cotcdlvisla Doina Costa și sînt utilizate tn pro- gramele brigăzilor artistice de agitație. Fenomenul folclorului pus fn circulație de brigăzile artistice de agitație se cere a fi studiat mal Intens, fn aceasta primă secțiune poale nu stricau și dnteee din fol- clorul mal vechi „clasic" hu- netforean. Șl nu strica o exi- gență mdritd In alegerea ma- terialului dat la tipar. Dintre Clntcce din trecutul mineresc se remarcă balada „Vhlean boloangăru!" eare „pe săraci II ocroien I Pe bogati ’i sărăcea", culeasă de Ana Șolt fi Ion Hieacu. Cele cîteva etn- tece din folclorul mineresc pre rentate a Ici nc fac să aștep- tăm cu mult interes culegerea pe care Ion Itlescu fi Ana Șolt o pregătesc. Se cer deci a fi subliniate meritele rafeaătorllor Clemen- te Constantin, Ana Șolt, Ion IHescu. Ion Marlnescu, Arlsti- că Spătaru. Silviu Guga s.a., care au reușit să contribuie la o culegere reufitd de folclor literar. C. ti. Trei schîfe Luceafărul din H martie a-C. publică trei schițe semna- le de ștefan Ghaorghfu, fon «le Wileșan și Gheorghir Bu- zolanu. Trei schițe sau trei încercări de schițe, fiindcă fn toate trei plutește o anume suti/-ienti artistică, toate trei fiind niște compuneri bine ticluite fl potrivite, îneă facil realizate, eu locuri comune, net rect nc: pragul unei savuroa- se mediocrități. ștefan Gheorghtu ne vor- bește despre un brigadier, MiJlcă [Irsaru, care, om tn pu- tere șt aprig, (pe un chelner eare nu vroisle să-i dea sa bea „II apucase de guler mal-mal să-1 ridice In tavan"), trăiește sub obsesia si teroarea neves- tei, care-1 dideatd cum sd-fi ajute neamurile, cum să le plaseze in locuri bune sub un aspru papuc femeiesc. Criticai de fratele mal llndr, Mitică Ursaru tace mite, rușinat, fi „nu-1 mal |lne de frate". Im- bdtlndu-se crineen „de foc fi de inimă albastră", Millcă merge spre casd, înjură fn ptnd pe fratele care l-a judecat In colectivă „șl alngcle 1 se urcă In țeastă", vrea să tnca- lece pe un cal fi cade ruplnd gardul. Cind sd se ridice, o vede Insă pe ncvastd-să „care sta lingă el cu miinile In sol- duri ... cu privirea scăpă rînd șl parcă-1 piere curajul, pute- rea, clanul". Ce vrea sd comunice schița T Cd parcă Mitică nu va mat fi mllne, tn zori, sub teroarea femeii care-i impune Ocrotirea neamurilor 7 De ce asemenea scheme tn care există perma- nent un gen de femel-bărbat, ca In unele piesă fntr-un ad pentru amatori, care-șl in- fluențează șl (in sub teroare bărbatul adevărat ? Ion Iile Mileșan. In Visul, face un tur de forță In privin- ța credibilității unui ... vis. Obsedat fi eroul său, Incd din copi'ărte, de pasiunea moloa- lor (mereu obsesii I) ore odată șl el un vis ; „se părea că ma- șinăria neagră de pe arie. tractorul, sc transformase intr- un om mare șl puternic cu pieptul șl picioarele dc otel, care ml purta de mină peste dealurile și văile noastre", pa- siunea tîndrului pentru trac- tor, Insă din copilărie, ars fnțrudtva veridicitate. Există și o prospețime a sentimente- lor la acest pul dc țăran pa- sionat, Insă visul să se cir- cumscrie In limitele neceeilă" fllor epice a iucrdrii, să nu O la razna, chiar daci e un vis. Dimineața senină a tul Gh- Buzolanu se pare cd po- sedă un ton mai degajat de povestire. Autorul are o deta- șare nete fată de eroi, o sim- ptitate de limbaj fi. mal ales, o cunoaștere mai amănunți- te a locului de muncă și a mediului descris. Păcat că există o nafvttale, o facilitate tn felul cum e comunicată ideea schiței. Aid prozatorul devine xentlmentaloid fi ceea ce a elștigat lucrarea, acumu- Ifnd plnd In aed punct, pierde In final, tn ciuda faptului cd eroul era „beat de fericire" finalul e facil fi cam de O* peretd. Valerlu Gonea 96 Miniaturi erltlce --------------COMITETUL DE REDACȚIE----------- ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU. ANGHEL DUMBRAVEANU (secretar de redacție). AL. JEBELEANU (redactor șef). ANDREI 4. LILUN ★ Coperta dc Petre Vukănescu Rcdac(ia : Timișoara, Rodnei, I, telefon t-20-20 Administrația : Buctrești, Șos. Kiselcff, 10.