fătff REVISTA /X UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR Timișoara februarie 1964 Anul I (2) CUPRIISSUL Ion Arieșanu : Diferență de trăit.... reportaj . ...................* * * « Salamon Laszlo: Im Grivifa Roșie, versuri, in romineșie de Petre Pasat . • ■ • " Teodor Balș: Scrisoare pontică, versuri . ............. . . .10 Ion Horea: Păreai, versuri ............................................* * 5xmtcw Aftocr Otilia Cazimir la 70 de ani.............. ■ ... 12 Otilia Cazimir: Peregrinări prin țara maăior. amintiri .... - 15 Al. lebeleanu: Ochii dragostei, Ulise, Acorduri de vioară, versuri . .... 19 Petre Stoica: Baladă cu trei vină!ori, versuri......... ... 21 Cornet Omescu: Intre două trenuri, nuvela . ...................................22 Haralambie Țugui: Cintec tirciu, Sens, versuri . . . ..............................48 ORIENTĂRI Alțred Heinrich; lohn Steinbeck și critica individualismultti burghez contemporan . • 54 DIN LIRICA FINLANDEZA CONTEMPORANA Arvo Turtiainen: Standardul de viață........................................57 P. Musfapâă; Clipă, în romineșie de Petre Stoica............................57 Ei no Leino: Cintec, in rominește de Ion Rahoveanu .........................58 CRONICA LITERARA Sicotae Cioba/tu; Radu Theodoru: „Muntele". Sorin Titei „Copacul" . ... 59 discuții Uicolae Țirioi; Poezie, cunoaștere și inovație .......... t»7 * UMBASTiL Ștefan Munteanu: Aspecte stilistice in sintaxa lui Mihaii Sadoveanu . ... 73 documente Virgil Birou: Portretele lui Damaschin Bojincă .......... cărți reviste Petre Pascu : * * + : „Cu cit cint. otita sint“ < ... ..............................81 losif Panica: Hicidae Gheran; „Gh. BrăeSaf ........ . 57 Cezar Apreotesei: Tarnara Gane: „Lermonfov" .......... 82 Lygia Chiri/ă: Dragoș Vicol: „Cicatricea".............. . . 53 Foarță : Contemporanul ra rele 52/1043—1.2/1964 ....... 84 Neboișa Popovici: Sovi Jivot nr, 2 1963 . ... .................................86 miniaturi critice 4. I.-: In amintirea Unui artist patriot ............ 87 .4, D,: Tineri scriitori premiali de Luceafărul .............................87 • C. U.: O nuvelă despre Deltă ............. 87 4. L.: Un' studiu remarcabil ............. 38 F. F.: Problematică minoră .................................................88 S. D.: PoSt scriptum la o cronică dramatică........................... . . S8 K. F.: >1 doua etapă in curs............................................. SS 2 DIFERENȚĂ DE TRĂIT... * \um înainte timpurile in București. Tata era fochist la depoul B.C., noi eram opt copii și locuiam pe Crîngași, pe brand. Și azi stau tot acolo. Doi fra(i mi-au murit, restul trăiesc. Și fiecare are un rost pe lume. Spre exemplu, unul e la „Republica"; două surori, la „Scînteia"; două, casnice... Situația era grea, cum o cunoaște istoria fiecăruia în parte. De mică copilărie am cunoscut mizeriile și din clasa a treia a fost nevoie să ne facem vacanța de vară muncind, uitind de vară și de plăcerile ei. Să facem paralelă cum pleacă acum puștii la mare, la munte, și cum se pleca atunci. Atunci, să știi, nu se discuta așa ceva. Ce făceam noi vara ? Cită etate aveam ? Unsprezece ani de zile și eu intram colea la Gara de Nord, la „NOEL", la automobile, la atelier, de spălam carburatoare, diferite piese, și luam 20—30 tei pe săptămină. Mulți de-aia rămăseseră analfabeti, că așa erau timpurile in București și dacă au văzut ei că se poate ciștiga un ban. ceva, n-au mai făcut un pas către școală și patronului ce-i păsa, ii dădea și el la școală f?... Ei, totuși, eu am venit la școală, am terminat ceva clase și pe urmă hai la Gr ivit a - ..Tata meu, pe atunci, dacă te interesează, par ti ci pa la diferite greve și la greva generală din 1920. Era cazul de arestări, stai să vezi. In 1920 stătuseră locomotivele, băgaseră armata la locomotive, dar le strica- seră că erau proști. Atunci au întrebuințat jandarmii. Și, uite-așa. înlr-o noapte pică și în casă la noi jandarmii. In cameră eram șapte inși, fetele cu mama intr- un pat, noi cu tata, în celălalt. Intră în cameră unul Forescu, de pe Giuleșli, cu trei jandarmi coadă după el, să-l aresteze /re tata, să-l ducă forțat la loco- motivele ce stăteau. .4 fost o situație critică, nud așa, și noi, copiii, toți am plins. Mama era lăuză de două zile și, din pat, s-a rugat de Forescu: „Domnu ofițer, lăsați-mi bărbatul pînă dimineață că nici apă n-are cine să-mi aducă, vezi și matale că n-are și dimineață pleacă el singur". Ăla a lăsat doi jandarmi de pază, pînă dimineață. Ia noi. Stăteau ăia cu puștile și cu baionetele la puști și-l păzeau pe fata. Dimineață, ia tata gălețile, să se ducă după apă, că aproape de noi nu erau cișmele sau erau, dar îngheța- seră. fa fata gălețile și cum trec ei pe lingă un gard, sare fata gardul, fuge, sare iute alte garduri și o ia către Grand. /I venit șeful de post dimineața, s-a oprit lingă paiul mamei și am asistat cum a bătut-o pe mama șeful de post. Dar, vezi, voința de luptă nu s-a dat înapoi. Că-și lasă copiii, că-i bate femeia, muncitorul lupta. făcuse și tata. Rămăsese un timp fugit, apoi venise pe-acasă bătrînul și vreo două luni a tot umblat apoi sâ-i dea vreun seroici... erau timpurile în București și cam pe-atunci am intrat și eu ucenic la va- goane. Eh! Ucenicia 1 Multe s-a scris de ucenicia asta, dar numai cei care au Iqd Arkț-ann: ■ DifcfMțl de Ulii . . . trăit-o știu povestea asta din doască-n doască. Nu exista el un cămin, o grije, că erai la fierărie, că erai la lâcătușerie, la cei treisprezece-paisprezece ani, una erai, o apă și-un pămînt. Pină cădea zăpada, pe noi, ucenicii, ne puteai vedea în picioarele goale. Se făcuse un obicei din asta, să fii cu picioarele goale. Cădea zgura prin strungărie, cădea șpanul, dar noi tot în picioarele goale peste tot, de toți eram una răni în tălpi, medic aveam unul singur și-atunci veneam acasă și ne punea mama floare de mușcată pe rană, să tragă. Ne vedeai apoi cîrpiți la talpă, șchiopătînd prin ateliere. Asta era situația cu picioarele. Numai ceva mai tîrziu ne-am făcut găleți de lemn, de sunau atelierele sub găleții ăia de lemn. y4$a a trecut timpul și muncitorii sufereau ca noi și noi sufeream ca ei că eram pe jumătate și noi muncitori și căutam să învățăm meserie. Luam parte la acțiunile întreprinse de partid. /Im început și eu, vasăzică, să am grijile tatei. De exemplu, atelierele astea ale noastre nu erau încălzite. 4 fost un incendiu și a ars tot și noi lucram acum iarna-vara in aer liber, ploua, ningea. In cazane de carbit făceam foc și încălzeam cheile la foc că altfel ni se lipeau de piele și ne trăgea pielea. Fumul unde se ducea de la foc P Era vrun coș expre făcut ? Nu era. Tot in hală se ducea și fumul de nu se vedea om cu om, iar cină plecai acasă, tușeai de-ți ieșea negru din plătnîni. Se murea de piept, domnule, ce se mai murea pe-atunci, că aveam motivele noastre să murim: fumul, praful, microbul, sărăcia, locuințele ale insalubre, și toate la un loc și uite-așa deși eu nu eram ilegalist, deși nu cunoșteam din lupta partidului cile cunosc azi, devenisem și eu comunist. /Im plecat apoi și eu la armată și m-am întors de la armată și nu mai găseam un post. Nu mai primea pe nimeni la Ateliere. Erau „curbe de sacri- ficiu", era criza, mai erau și dați afară, ce să te angajeze ei pe tine. Era însă un loc la ateliere-marfă, unde se lucra sub cerul liber. Expre făcut pentru pedeapsă. Te bănuia de ceva, dacă erai comunist, cumva, sau numai simpatizai, și te vedeai aruncat imediat la acel atelier, la „Siberia", că așa-l numiseră. .Ivea vreo mie cincisute de muncitori, AV.M.-u/ ăsta, „Siberia", care a jucat un rol important in ’33, că au putut prinde mat repede vederile partidului. Erau mai revoluționari oamenii, acolo sufereai mai mult, era „Siberia", ce mai, veneai, te dezbrăcat, te îmbrăcai, te ningea, te ploua, cum îți spuneam mai înainte, și lucrai ca să trăiești, și-ți împingeai din spate viața de pe azi pe miine. Asta a fost prin '31, ‘32. Tot atunci, o vecină din Brezoaiele, care se cunoștea cu părinții mei, haid, să mă însoare și pe mine. Că ea cunoaște q fată pricopsită. Că are avere fata. >lm plecat eu in Brezoaiele, în satul părintesc, intr-o simbătă. Maria, sau așa ceva, nu mai știu cum o chema, dar era drăguță, frumoasă, pricopsită aia. Atunci, sîmbăta, undeva intr-un colț de sat, se încinsese o horă, Hora-i horă, dar eu stăm și nu mă prea pricepeam. Fata sta și ea Ungă mine și cit de pricopsită era că purta și peste mănuși un inel gros, de aur, care lucea. Eu, crescut în Bucu- rești, nu mi-a convenit asta. Aid uitam în jur, cercetam fețele celorlalți, mă simțeam nu știu cum, parcă ardea locul sub mine, și lingă persoana aia nu mai puteam rămîne. Privesc eu așa in jur și văd o fată cam retrasă mai la o parte de horă. Mă uit eu la fața ei și mă mir că auea chip trist: „Țață Leico, îi dau eti cu cotul cunoștinței părinților mei, cine o fi fata ceea tristă și retrasă din horă?" Și-i arăt persoana cu pricina. Se uită vecina unde i arăt eu și zice: „Nu te băga acolo că-i neam sărac". Dar eu las alunei pe 4 Ion Arie^onu: Dilerenț*. de triit. . pricopsită mea și mă duc la fata ceea. Și am dansat eu cu fata aceea, cu •actuala mea soție, am dansat numai cu ea, ce știam și eu pe țărănește, și cum am venit acasă i-am spus tatei: „Neică, asta-i 1 Mie nu-mi trebuie nimic, nici prăjini de pămint, mie nu-mi trebuie, mie îmi trebuie /ie altci- neva". Și le-am spus despre cine era vorba. Ăștia ai mei, c-o fi, c-o păți, că faci greșală, Dumitre, că e săracă rău, însă eu i-am liniștit: „Lasă, bre, că asta-i a mea. Ea mi-a fost scrisă, Păi stătea pricopsită aia cu mine, bre, în sărăcia mea, în București 2 Nu stătea I" Și am adus-o pe fata mea săracă în București, A/n făcut și eu o casă bulgărită că aveam acum familie. Adică ce casă, o căscioară colea, căram cu roaba pămint. cărarn sălci mi, o ridicam din salcimi și din pămint bulgărit și era casa mea, făcută cu mina mea, in ea aveam să-mi petrec viața, în ea aveau să mi se nască copiii și, uite-așa, mititele cum era, dar era casa mea și eram mulțumit de ea. Cam așa m-am însurat eu și de-atunci n-am avut, să zic, vreun scandal, nimic, cu a mea chiar dacă greutățile erau foarte mari că noi, muncitorii, eram spre exemplu foarte datori. In '33, fetița mea avea citeva luni. Acuma e căsătorită cu un inginer de la noi, le-a dat statul locuință la bloc, i-am luat și eu ce-i trebuie în casă, a hiat și ea un băiat foarte Cuminte și restul vine de la sine. Insă să mă întorc la fetița mea care avea citeva luni în '33. Ce condiții aveam noi în '33 ? In mare ți le-am spus. Ce era insă mai prost era că totul se făcea manual. Un vagon are atitea kilograme cîte se știe și noi îl ridicam cu mina, cu vinciul. Erau „curbe de sacrificiu", ne reduceau și din zilele de lucru, economii pe spatele nostru, pregătiri de război și alte chestiuni poli- tice. Le auzeam și le știam și noi de la conducătorii noștri comuniști. Așa, in condițiile astea, am intrat și noi intr-o grevă pe ziua de 2 februarie. La 2 februarie, att plecat delegații noștri । [a Minister și au reveni1 și au zis că ne-au dat revendicările și înlesnirile și comitetul de fabrică și celelalte. Insă, stai să vezi, cum s-a întors totul după 2 februarie și după promisiunile alea mari că ei au aplicat starea de asediu. N-aveai tu drept la întrunire, nu puteai sta cinci inși la un loc că te aresta, umblau codițele, foșgăiau printre noi, era teroare, și în 14 februarie arestări. Ne iubeam delegații că erau ai noștri și arestarea a fost o lovitură grea pentru noi. Veneam pe drum, spre ateliere, zăpadă mare nu era și la poartă adm de gru- puri-grupuri, de la locomotive și vagoane. Auzeam; „Dați fuga în fabrică! Facem grevă! Nu v-apucați de lucru t“ Așa auzeam și așa se discuta și între noi și știam că așa gindea și acționa partidul, Am intrat in Ateliere, dar nu s-a dez- brăcat nimeni. Aprindem noi focurile. Umblăm de coio-colo, discutăm: ne-au arestat conducătorii și delegații, ne-au arestat oamenii... Pe ta orele opt umblăm prin hala mare. Se alăturau și alte ateliere. Mergeam în grupuri, eram o masă de oameni de nu-i vedeai marginile și așa ne-am dus în fața administra- ției, în clădirea aceea roșie, de colo. Directorul se uita pe geam, de după perdele, la noi, iar noi in timpul ăsta pe niște capre de fier ridicam o tribună și de-acolo se vorbea, se aducea la cunoștință oamenilor diferite lucruri, se strigau lozinci, era un cor. așa, pe cinste, incit dacă ar fi fost o bandă de magnetofon, azi ar auzi și tineretul acele lozinci frumoase. Tot atunci am făcut pichete de apărare. Așa fie cerea partidul, să facem pichete, să nu dea cineva foc la ateliere, vreo codiță, să nu sară cineva gardul de-afară. sau șd spargă cineva mașinile. Eram tinăr, abia terminasem armata și nu Ian AHțMkttî titanii xind arar. Mie mi se părea că văd cum se dezgheață, Dunărea se dezghețase nu demult, era curată ți adincă și aspră, dar mie mî se părea că se dezgtieață acum. Și curgeau, pentru mine, sute de sloiuri pe jumătate din Dunăre ți le vedeam cum se îmbulzeau, cum se frămintau, cum serițncau ți cum se năpusteau La vale, cu năduf. Poete eram cu Dunărea asta sau penate era Dunărea în mine. Eram eu, eu. Fiecare om e o Dunăre ți eu mă dezghețam ,.. ...Am auzit pași in spate. — Corina ? A coborit treptele ți a rămas un timp în picioare, tăcută- Cu gesturi nesigure și-a strîns mantoul sub ea și s-a așezat pe aceeași treaptă, dar nu Lingă mine, lini venea S-O întreb : „La ce te-ai așezat tocmai pe treapta asta ?“ și nu î-am spus decît : — Ai să răcești. Am aprins luleaua și ani rămas cu cotul pe raniță. Pină ia tren mai aveam timp. N-avea rost să mă grăbesc la gară, puteam fuma și aici, „în această rioapte mu despart de orașul ăsta și de Dunărea care trece prin el. Poate am să întîlnesc Dunărea in alte orașe, dar Dunărea din Brăila nu. Jn fiecare port e 0 altă Dunăre." Pe asta din Brăila o cunoș- team mai bine și îmi părea rău de ea. Nu era O Dunăre mai grozavă și n-avea maluri cine știe cum, dar... — Iar fumezi. — Hml Iar... Dar acum ascultam iar t roz netul sloiurilor. Peste ape atirna o semilună curată și decolorată și nu înțelegeam de ce trosneau sloiurile mereu. — Auzi, Corina ? — Te aud. M-am răsucit spre Corina. Ochii ci, mari, negri, umezi, nu se schimbaseră deloc Erau însă reci. Răceala mă duru și m-am infierbintal. — Am umblat mult în anii ăștia, Corina, Și ai fost mereu singură, ca o soție de marinar. Soție de geolog, soție de marinar,. - Sini meserii grele, frumoase. Aș vrea -să-ți pot explica, tare aș vrea să pot asta, cită frumusețe e in a mea. Poate așa, poți înțelege , .. — Pentru asta ai venit ? — Ani venit să ne împăcăm, —■ Nu vreau. Ml-c^tl prea străin, acum. — Dc mult ? — Nu știu de cind. Ochii erau atît dc reci Incit parcă virilul hăiea din acești ochi. Vîntul era destul de aspru și nehotărit iar ochii tremurară, în treacăt, și trecu o lumină prin ei și se s(inse prea devreme. Mă privise ciudat „cu un fel de căldură prea scurtă". — Mă privești nu știu cum. — Trebuie să pleei, Vasile. .Am venit după tine, ea să-ți spun că le-am iubit. Cel niai mult într-o noapte de funie, cel mai mult atunci. De fapt chiar atunci... spun prostii Tăcuse prea brusc. De urnite ori tăcuse așa, brusc. — Mă mir, Corina. — Cred că nu merit să-mi vorbești așa. IX O voce lini șopti: — Ai memorie ? Cunoaștem această voce. De unde ? — nu mai știu. Cornel OntMiil între duai trenuri 33 — Ai memorie? Ții minte amiaza, seara și noaptea aceea? Ții minte, nu-i așa? Și un minut fu liniște, Apoi, în dreapta, se auzi un difuzor și o voce metalică spuse — Unu, doi, trei, patru,.. Vocea tăcu și țiuitul rămase. Totul era straniu. Apoi vocea metalică se auzi asurzitor de clară peste pîrîitul stolurilor în dezgheț: — Dumneata, Vasile Stoica, ești un om slab. Ții minte tot ceea ce ar trebui să uiți, încearcă să uiți ziua aceea. Omul poate uita orice dacă știe ce vrea ; dacă nu știe... se chinuie, se pierde. încearcă să gonești umbrele care se întorc ia tine. Cind le vezi că vin să nu spuir „eh, amintiri". Să spui: „eh, minciună". înțelegi? Va fi ca și cum în viața ta n-a existat nici Corina, nici o zi de iunie și nici o familie pe care să o pierzi. E greu să gîndești cum trebuie cind amintirile te tulbură. Ce nevoie ai să le gindești ? înțelegi ? Alai ales nu te gîndi la ziua de iunie. Și atunci am auzit o voce pe care o cunoșteam; a mamei. — Lasă-1 în pace I Am înțeles, într-o frintură de secundă, că sufăr și că din cauza asta nu sint stăpin pe mine și totul în mine o ia razna, „Atenție!" Dar sufeream și nu puteam opri, pentru moment, acest fel de dezgheț. „Atenție!“ Nu o auzisem pe mama, ăsta-i adevărul, mă auzisem pe mine și mă duru și asta. Vocea străină nu fusese tatăl meu, ci fusese vocea lui așa cum mi-o închipuisem eu întotdeauna : o simplă voce necunoscută. „Te gîndești ia ticălosul ăla ?“ Nu. nu mă gîndeam. Vîntul bătea dinspre Corina. Ceva mă prinse de inimă și mi-o răsuci ca pe un buton de radio. Trecură prin mine posturi puternice și posturi slabe și se chemau prin mine, țiuind sacadat, oameni și antipozi. Voiam Să Opresc jocul acesta. Efam un radio pus pe recepție prin care treceau simultan, în afara oricărei legi, toate lungimile de undă. Voiam să nu îiu radio și butonul se invirtea mereu ca o rnorișcă. Peste toată hărmălaia o voce urla; „nimic, nimic". Mi-am astupat urechile să nu mai aud urletul ăsta. „Atenție 1" — și cu asta se îăcu liniște. „Atenție!" — Ce ai, Vasile ? Luleaua căzuse pe treapta de jos. Am ridicat-o. Fumega, — Mi-a căzut luleaua. Cerul era plin cu stele. Fumul se legăna in fața mea și vîntul venea să-l risipească. Stelele se stinseră. „Nu închide ochii!“. Vîntul se opri. Stelele se așternură pe apa netedă, tar se stirni vîntul și stelele fugiră. „Dunflre-DtmăreI* în lulea mai ardea o fărîmă de jar, un fel de soare mic de tot. Coborau toate stelele... X ,,,In ziua aceea de iunie fusese o căldură la care nimeni nu s-ar fi așteptat La noi la institut, cei din atelierul nostru plecaseră sub diferite pretexte „pe teren". Singur șeful rămăsese în biroul său și secretara, în anticameră. Așa o căldură n-a mai bîntuit prin București. Plecase pînă și moș Mafiei, magazionierul, „după nește materiale" la o berărie. I am dus șefului planșele și memoriul tehnic. — Dumneata ... n-ai plecat pe teren ? — Nu. — Mda. Mi s-a părut că vrea să spună „îpocritule". Ventilatoarele bîzîlau încet, adormitor. Secretara ne pregăti cite un Nescafe cu apă de la ghiață, Șeful cercetă planșele pe îndelete, Tși scărpina agale bărbuța cu niște degete de copil. Puse ultima planșă pe masă, spuse: „Da“ șl semnă pe rînd cartușul fiecărei planșe. 3-1 Cwnel OmfM-u: Tnlte dwl tresari — Dă-mi și memoriul tehnic. „Planșele i-au plăcut". Asudam. „Memoriul e și mal și 1*'. Șeful citi memoriul încet, enervant de încet. La sfîrșîl, mă privi obosit și blazat, cu ochii Injectați de căldură. Tăcea și mă privea ca pe o sticlă intr-o vitrină goală. — Pot să mă duc la avizare ? — Dn-te la ștrand și fă-mi un alt memoriu la noapte. — Alt memoriu... — Ești prea poet. AH memoriu cu mai puțină poezie. — Bine; dar... — Du-lc la ștrand. M-am întors în birou șl mi-am zis; „lîmpilă căldură, dom-le 1“ Am scris în condica de ieșire „biblioteca academiei" și secretara mi-a șoptit: „vine la noapte in control!*. — Mulțumesc, Rodită. — Te invidiez. — Șl eu pe tifle, dar... la noapte. N-aveam costum de baie și am pornit spre Lipscani. Trotuarul era moale. Am oprit primul taxi liber. La magazinul sportiv n-am găsit slipuri de pînză, cî numai niște costume de baie din lină. Am luat unul și i-am spus șoferului: „la ștrand, cu toată viteza l". Cind să Ieșim din Lipscani am lovit cu aripa dreaptă o fată care fugise prin fața noastră. A leșinat, dar nu arăta rănită. Ca să nu se adune lume și să nu piardă omul un talan fără vină, am urcat fala in mașină și am dus-o la urgență. L-am trimis pe șolcr la stația tui și am așteptat pînă a venit doctorul. — Ați avut dreptate: șoc nervos, l-a trecut. O puteți conduce acasă peste o jumă- tate de ceas. O mai trecem și prin raze, pentru forme. Cum totul era in regulă m-am simțit îndemnat să plec la ștrand. Nu știu de ce am rămas și am așteptai două ceasuri în hot. Poate fiindcă era destul de răcoare in sala mare și goală, poate fiindcă eram prea moleșit, poate fiindcă mă gîndeam ia un memoriu nou în care totul trebuie să fie cum vede șeful și nu cum văd eu... Cînd a ieșit, am văzut că-mi ajunge pînă ia umeri și e brunetă. — Dumneata m-ai adus ? Mulțumesc. — Ați avut noroc, — Șiiiț cam imprudentă. — întotdeauna ? — Numai cînd trec strada. Am ieșit împreună și am mers alături fără să discutăm nimic. Cînd m-a răzbit căldura, m-am oprit în fața unei cofetării. — Intrăm ? — Nu strică. — E o căldură... Culegea înghețata cu vîrful limbii, repede și precis. Ne priveam in ochi și avea oclii negri, umezi, calmi — ochi în care te poți rătăci fără să știi. Am ieșit in bulevard și, cum căldura și mersul mă enervau, m-am oprit în fața unui cinematograf. — Ar fi o Idee, nu ? Habar n-am ce rula. Cred că nici ea nu privise afișul. Am luat bilete și am intrat în hol. Plasatoarea moțăia. Am rupt biletele șl n-am trezit-o. Sala era aproape goală. Nc-am așezat în ultimul rînd. Tn timpul filmului m-am simțit tentat s-o sărut: îmi plăcea profilul ei cu buze răsfrinte. Am prins-o de mină. „Ce s-a înfîmplatî" Avea mina transpi- rată. „Iți place filmul?” Ventilatoarele bîzîiau mai taro ca sonorul și totuși era o căldură nebună. „L-am văzut". Ml-am șters sudoarea de pe frunte și îmi venea s-o rog să plecăm, &rn*l Omcico; Tnlre dani trenări 35 7 dar oriunde am fi mers era căldură peste lot. „Eu nu l-am văzul". Și mă gindeam că pe căldură toate lucrurile sint lipicioase, și mi-am retras mina. Nu zimbea dar a clipit mărunt. Pe ecran se discuta într-0 bucătărie și, în fața noastră, o fată și un lungan se sărutau și șușotau. „După examen" — spunea ca. „Ba înainte de cantonament" — spunea el, Și ea : „Nu, că are să fie o admitere toarte grea și...“ Și el: „mă enervează filmul". După film am descoperit că mi-e foame ți am intrebat-o pe tovarășa mea dc drum dacă „c dispusă să nu refuze o invitație". Ne-am potolit foamea cu două cotlete și nm băut o sticlă de Cetești. Trei ore am stat la restaurant cu vinul in față și n-am discutat nimic. Era plăcută, și odihnitoare această tăcere în doi. O discuție ar fi fost absurdă. La sfîrșit încă nu știam cum o cheamă. Știam doar că îi cunosc ochii de mult. Nu zîmbise niciodată. Nc-am plimbat puțin prin forfota de pe Magheru. După ce am privit niște vitrine pe care nu le-am comentat, ne-am așezat la o cafea. Cînd s-a făcut noapte, am prins-o de mină: — Vii cu mine. S-a ridicat, am plecat pe sub firmele cu neon și ne-am oprit sub o firmă cu două litere defecte, unde am așteptat troilebuzul. O țineam de mină parcă ar fi fost un copil dus la circ. De fapt avea ceva de copil în ea. Mă miram că nu spune: „vleau o tlotinctă și un cățel". Și în troleibuz am ținut-o de mină. M-a privit puțin pieziș: „Nu fug" și acum a suri» și m-a surprins cum surîde și eu i-am lăsat mina fiindcă nu puteam să-mi desfac degetele ... Acasă era aer stătut și răcoare. Mirosea a gutui ți busuioc. Gazda era trează și se auzea pină in hol țăcănitul pietrelor de remi. Pe patul meu dormea motanul. — Ol Dar ai un balansoarI Am deschis fereastra și am pus ventilatorul pe pervaz. — E al gazdei... — ȘI colo... urît motan I Zgomotul din salon crescu spre noi și auzirăm ușa trozmnd. — Bună seara, domnule Stoica, bună scara. — Verișoara mea... — Mă cheamă Corina. — O, îmi pare bine, îmi parc bine. — E in trecere prin București. — E plăcut Ia dumneavoastră. — Ștrengarule, frumoasă verișoară ai. — Mama mea e mătușa ei. — Șllu, mi-aî vorbit de ea. — A fost o zi foarte călduroasă. — Scuzați-mă. doamnă, că ... — Mă așteaptă musafirii. — Nu sint camere la hotel. — Am să dorm în balansoar. — Balansoarul e incomod, domnule Stoica. Incomod, incomod. Motanul țîșnî după ea ca un bulgăre dc cărbune. - Uf I Ia loc. — Balansoarul e incomod. — E caraghioasă. Am închis ușa, am răsucit cheia. — Nu. 36 Carat! Onmcu: ln«t d«ui litautl — Aș I E capabilă să intre. — Dar... Am prins-o de mînă. — ții te cheamă Corina. — Da, domnule Stoica. Domnule Stoica, domnule Stoica. - Vasile. — Ușa ... — Pun mujică. Pe scala din mijloc am găsit o melodie in surdină. — E un cintec trist: despărțire. — Trist? Tenorul ăsta — II auzi? — urlă ea de bucurie. — Eu cred că toate despărțirile sînt triste. Gata, m-am înduioșat I Ce ben ? Am coniac și lichior, Totdeauna spui așa : „coniac șî lichior" ? Și totdeauna spui „verișoara in trecere prin București" ? Și totdeauna spui „incomod, incomod". — Ești spirituală Bem coniac. — Cite acte are piesa ? Primul a fost întiinirea: accidentul, înghețata, filmul și cina. S-a terminat cu „vii cu mine" al tău și cu „nu fug" al meu. Actul al doilea : intrare triumfală cu trofeul. Gazda pune calificativele „frumoasă" și „ștrengarule". Gazda : „inco- mod, incomod!" — și dispare discretă ca o mamă modernă. El: „coniac și lichior". Ea : „nu beau, dragă" — dar bea. El stinge lumina și cade cortina — Piesa are numai două acte? Sau există și actul al treilea, cel neplăcut ? Proastă ce sînt, sigur că există și actul al treilea, dar, desigur, neplăcerea poate fi atenuată de telefonul unde auzi fără să vezi. Ea: „alo, vin miine". Ei: „plec pe teren in... alo! In Maramureș!" Ea: „alo, alo, of!" Spune-mi, piesa are cuplete ca în Brecht? Are multă figurație? Și figurația asta... se schimbă des ? Se legăna in balansoar ca un copil care ți-a pus o coadă de hîrtie la gaică și te pîndeștc ca să guste farsa. — Știi, Corina, dacă nu-ți place piesa ... Am aprins o liga re și i-am pus paharul in mină. — Să bem, Corina. — Ești convins că voi bea I — Faci cum poftești. M-am așezat pe brațul balansoarului. — Să lăsăm teatrul și spiritele. Noroc ' Coniacul mă arse șî mă strîinbai ; — Bea. tl bău și se scutură cu dezgust: — Apă ... l-am adus. — E caldă și... știi ceva? Nu se poate fără coniac și fără ritual? — Ritual ? — Ritualul ăsta. — Dacă politețea se numește ritual... — Politețea ... Cred că nu trebuia să mă chemi la tine. — Domnul Stoica nu știe să vorbească in versuri. Dacă ar ști să vorbească in versuri, țî-ar explica sau ar încerca să-ți explice că trebuia, da, da, trebuia neapărat. — Ești puțin fanfaron. Mă faci să n-am încredere în tine. — încearcă să ai. Cornel 0®e*cu; Intre d«ul frmnri 37 — Serios ? — Foarte, — N-am ... Peste două zilei doamna Sta n-du m-a invitat la o dulceață de gutui cu o turcească ți cu ceva discuție serioasă. — Domnule Stoica, domnule Stoica, nu ți-a milă de ea ? l-am spus proprictăresel că mă însor cu Corina. — Ultima verișoară ? — Ultima. — Era ți timpul. XI — Am avut în tine o încredere pe care n-ai știut s-o înțelegi. Te rog aprinde luleaua ți asculfă-mă. Speram că orice s-ar intîmpla, tu nu ai fi în stare să mă lași singură, fii minte că într-0 zi, în gară, m-ai lăsat să strig ca o nebună ? Și mai speram, asta in ziua cînd mi-ai spus „vii cu mine?*, că voi dormi în fiecare noapte pe umărul tău. Știam, atunci, că nu pot fugi de tine și știam că nici nu vreau să pot asta. Simțeam că ești singur și așteptam să spui că eu sint pentru tine totul. Tu, pentru mine, atunci, erai. Așteptam să spui asta și tu erai dator să spui asta chiar dacă ai fi mințit. Dar tu mi-aî pus în mînă un pahar de coniac și mi-ai spus că pot să-l beau sau nu. „Faci ce poftești" mi-ai spus și l-am băut ca să fac ce faci tu, dar n-aveam nevoie de arsura aceea în stomac. Ardeam toată, douăzeci și doi de ani, așteptasem un om ți o noapte; ardeam și n-aveam nevoie de arsura aceea în stomac. „El Spune* gindeam; „și el bea“, cu toată sila l-am băut „și eu trebuie*, așteptam cu totul altceva, „el știe bine ce trebuie și ce nu*, așteptam o descoperire care va răsturna pămîntul sau îl va desface. Și aveam încredere in tine fiindcă repetam într-una : „cred In ei, cred in el și mă va iubi, cred în el, cred în el, și 11 iubesc, cred în el, cred în el și fericirea vine crezînd în el, in omul pe care l-am căutat" dar tu,,. Tu n-ai fost rău. îmi dait seama că n-ai fost deloc rău și am avut mai mult noroc decît au poate o sută de fete, dar cine le-a pus să spui „să lăsăm teatrul și spiritele", cine te-a pus, cine? Aveam nevoie de puțin teatru fiindcă pămîntul rtu se răstoarnă și nu se desface pentru nici O femeie atunci cînd nu simte decît uimire și durere. Aveam nevoie de puțin teatru și n-ai știut asia. Poate că lot ce-ți reproșez pentru noaplea aceea c o prostie. Tu, cu timpul, m-ai făcut să cred ți să simt că ești singurul bărbat din lume. $i din aceaestă cauză mă dureau plecările tale curți nici nu gîndești, înainte de căsătorie totul fusese așa că puteam să ne aranjăm viața astfel Ca să dorm în fiecare noapte pc umărul fău. Știi tu, oare, că nu doream nimic mai mult decît să pol dormi pe umărul tău în fiecare noapte? Dar după căsătorie ai plecat de la proiectări și nu mi-ai spus de ce ai plecat și ai început să trăiești o viață de nomad, fără mine. Geologule I Veneai acasă rar și eram nebună cînd veneai, ți tu erai nebun atunci, dar după cc plecai mă simțeam o haltă de cale ferată pe o linie secundară. „Nu sint un mic burghez* mi-ai spus, „nu alerg după un colțișor călduț". Dar oare un colțișor călduț înseaEnnă ceva rău ? De ce să renunți la o viață tihnită pentru o viață de nomad ? Te credeam nebun; cine schimbă un pat cald pe o laviță sau pe un sac de dormit? Apoi m-am gîndif că nu ești deloc nebun și că In această schimbare există 0 disciplină socială sau profesională și speram că situația noastră o un provizorat. Mă culcam ca să nu dorm și pentru ca să mă gfndesc ia ziua cind vei veni ca să nu mai pleci și o do- ream atît de mult că mă Inspăimîntam dc ea. Tu veneai dar plecai mereu, plecai mereu. Tușa Lisaveta îmi vorbea despre mama și fala, și am început să admir acea soție de marinar care fusese ea dar, cu cit imi doream să reușesc să fiu ca ea, cu atît te uram știind că tu ai puica să nu pleci, dar nu vrei să schimbi nimic, nu vrei... Filme, spectacole, concerte, toate treceau pe Ungă mine ca un vis în care eștj flămînd și ai o masă cu de toate în față, dar, la fiecare 38 Comei Omoreu: trenuri pas înainte, masa fuge de line și râmîi eu mina întinsă. în Brăila mă cunosc toate pietreic ți toți copacii — doar trei ani am lipsit din oraș — sint așa de cunoscută că toată lumea S-ar revolta dacă m-aș duce la cinema sau teatru fără bărbatul meu. Și bărbatul meu...eh. O admir pe mama pentru că a știut să-l aștepte pe tata așa cum l-a așteptat. Să aștepți, ui, de ai știi I Pentru cel plecat e mai ușor: umblă. Dar pentru cel care stă și stă și stă... Nu seamăn cu mama la fire. Tu spui că sint de sus pină jos o lătăroaică șî sînt toată mama mea din poza cc o țineam pe noptieră. Eu știu că din firea ci am doar ura pentru orice femeie care te-ar putea atinge. Știu, acum e o prostie asta, dar am ți acum această ură sălbatecă și, dacă aș vedea acum sau dacă voi vedea vreodată o altă femeie lingă tine, această ură m-ar cutremura. acum sau atunci la fel; chiar fără rost atunci, are să mă cutremure la fel ura. Dar n-am firea mamei mele.' nu am. A\ie îmi trebuie lumea, eu nu pot sta singură. 1mi trebuie jocul de umbre, îmi trebuie oameni sub reflector, îmi trebuie Bach și Stravinsky, îmi trebuie forfota de seară a străzii, cu bărbatul meu lîngă mine. Eu nu pot sta între patru pereți, într-o lume de nimicuri care 11-au rost fără tine... Șî, mai presus de tot ce am spus, nu vreau să-mi orînduiești tu viața mea cu totul altfel decît vreau s-o trăiesc eu. O femeie trăiește prin bărbatul ci așa cum el trebuie să trăiască pentru ea. dar nu așa cum ai crezut tu: la sute de kilometri distanță In ziua cînd m-ai lăsat In gară, ca pe o femeie de nimic, ml-ai dat lovitura cea mare, între mine și omulețul acela caraghios, inteligent și naiv, nu se întîmplase nimic. Nuțf ■mă pisase mult să te las pentru el și cu... cu mă jucasem cu savantul acela cum s-ar juca ■o pisică sătulă cu un șoarece de pîslă. El n-avea voie decît să-mi sărute vîrful degetelor și n-avea nevoie să-mi rețină mîna prea mult — îl priveam așa ca să se simtă mal slăbuț decît e. Nu șlia că sînt măritată, nu știa nimic despre mine, dar știa să mă respecte și îmi făcea mult bine respectul său. Orice femeie are nevoie de puțin respect, pe zi poate numai cîteva grame, dar are nevoie și eu am avut întotdeauna nevoie de un vagon de respect pe zi fiindcă sînt o femeie frumoasă Și lucrez la ginecologie. îmi făcea mult bine respectul acelui om. Cînd l-ai întîlnit, venea pentru a doua oară în Brăila și era lucru hotărît că iar va •dormi la hotel cu toate că Nuți m-a pisat mult pentru el. Pe line te-a iritat și te-a speriat sora mea cea mare, dar n-ai avut de unde să știi că cu o ascultam în toate ca să fac numai ceea ce îmi convine mie. Tu nu ai știut și nu știi multe despre mine. Veneai, plecai... Mult rău mi-ai făcut în trei ani. Tu nu ești un bărbat rău. In toamna și in iarna care au trecut am înțeles că, dintre toți bărbații pe care f am întîlnit după tine, tot tu ești singurul cu care pot fi fericită, dar acum e prea tirziu și nu vreau să mai schimb nimic. Vrei să mergem la gară ? Ce mi-a rămas dc spus am să-ți spun acolo și pe urmă tu al să pleci șî eu am să rămîn să cer divorțul și tu vel fi atît dc cinstit să nu mai cobori niciodată în gara Brăila. Ți s-a stins luleaua... XII Mi-am adus aminte de Zoe șî de cîntecul eî. De cîte ori jucam șah cu ea și pierdea prea multe piese, aduna piesele rămase într-un colț șî se închidea într-o apărare pe care nu puteam s-a sparg decît ajungind la remiză. In aceste clipe, Zoe, muta încet și fredona un cintec grecesc pe care, odată, mi l-a tradus. E un cîntec din Samothraki, insula unde s-a născut ea. Melodia pare legănată și banală, dar sînt în ea note care se răsucesc în cretei cu o intensitate pe care n-am întilnit-o pînă atunci... Valuri se sparg de stîncă. Bărcile ies din strîmtoarc; Marea-i adîncă, adincă ,.. Toate bărcile-s pe mare. <2wnel Omescu: Tnlre două firnuri 39 Mergeam si cînlecul mă urmărea și gîndeam: „Corina, Cdfiru, marea e adinei, adincă : da Corina, toate bArcile-s pe mare; hei, Corina, dar a ta ? Mergeam ți pății noștri se stingeau printre case, E un ceva nesuferit să umbli noaptea pe o stradă in oraș : e ca ți cum orașul n-ar fi oraș. Și dimineața era departe. Vtnlui se oprise — sau ne bălea di» spate? Mi se părea că stelele sînt in această noapte mult mai miei deci! Le știam eu, „Nih nimic, mîine vor fi mai mari". Tăceam și ascultam pașii noștri, dar auzeam numai tocurile ci cum tocăne in contratimp șî ritmul acesta mi-era foarte străin. Ascultam: „Marea-i adiitcă, adincă... Toate bărcile sînt pe mare"1. Guideam : „Oare Corina știe pentru re trăiește ?“ Doream acum să pot face un geșt bun. Doream Să spun ceva care să aducă lingă mine o altă Corînă. Era prea tirziu? Nu știe pentru ca trăiește? Mergeam spre gară. Mergeam și aș fi dorit ca să fie gara la capătul [urnii. — Corina l Dar nit m-a lăsat s-o iau de braț, nu voia sg vorbim... Mergeam Lăcind și o ascultam pe Zoe cum cultă: „Să nu aștepți vorbe mari de la mine Fiindcă niciodată n-am să știu să ți le spun..." XIII Pentru ea trăiește omul ? ...Odată, in echipă, discutasem despre asta. Nu-mi aduceam acum aminte cind ți cum. Am Închis «Mi: da-da-da I Ei! Păi la întii februarie, chiar anul acesta și era seară... Atunci, Vasile, atunci 1 Totul a începui așa că, in ziua aceea, mergeam să cinăm la nea Niță. Eram frinți de oboseală, dar fluieram in cor. Ce fluieram? Un marș? Nu. Uite că nu-mi aduc aminte. A, da, fluieram uri vals vechi. Timp de șapte zile și șapte nopți viscolul și ninsoarea mai conteniseră și nici ger ca să nu poți lucra nu fusese. Zoe de pichetase o droaie de puncte pentru foraj. „E pentru o lună" — ne spusese ți noi hotărîsan să facem Inua în șapte zile și o făcusem. Ziua și noaptea, fără oprire, gaură după gaură... Cînd obosea un om, pleca, să doarmă un ceas-dona in cabina șoferului ți se întorcea la treabă buimăcit de somn. Lucrase șl Ghiță, șoferul, cu noi. Lucrase și Zoe. In a șaptea zi nu te puteai mișca în camera noastră de atfte# buă trenurL Asta-i vocea Zoicăi — „Iar facem chef. iar...4’ Și vocea asia — „Asta nu-i chef, Zoe, ci banchet oficial41 — ea inea. 1mi vîjie capul și simt cum bate ud vint și risipește o ceafă. Un bec aprins pe retină,.. Șapte tacimuri Șl șapte oameni. Umil din ei sint eu. Cel care caută muzica la un radio și care pune apoi pe masă o rolă de film developat e chiar Vasile Stoica. Ntț știam că e chiar atit de înalt și chiar atît de ciolânos; nu credeam că el e alit de stingaci in gesturi, și nu știam că el și Zoe, unul lingă altul cu paharele întinse, sint o pereche atît de potrivită incit prîvindu-i, te simți puternic și invidios... Dar înainte de a întinde noi doi păhărele ce s-a discutat? — Ghiță ? — Urii am tras mița dc coadă, urit. Așa niște șapte zile... (și netezea fața de masă) — Năică ? — Lasă, neică, principalul Mte Că ne puserăm la zi. Prea He luase viscolul cu huo și staționare, (și pipăia nodul de cravată, ca pe o comoară). - WllU? — Prășit 1 Se bem și analiza muncii pe muine să lesați. (s-a ridicat in picioare, masiv și bulucănos). ...Se face o pauză de întuneric în mine și nu mai știu ce-am mincat șl ce gust aveau toate. Și cind e lumină din nou, la radio se aude Rapsodia Albastră. O auzisem alunei, și o auzisem și acum, la fel. Apoi cineva a schimbat postul și după Ave Maria pe ritm de bluess s-a zbătut printre pereți un ceardaș iar apoi, acum t — Uite-1 pu Beethoven. Și toți privim ușa, dar nimeni nu bate in ușă, și nici in fereastră, și nici In masă ți nici in tavan, dar lotul e ca fi cum ar fi ciocănit cineva iii ceea ce gindim ca să-i dam voie sa între mai adine in ceea ce simțim și să facă acolo ordine cel puțin pentru o zi. GUIȚA ■ Chld merg cu a doua, și n-am pe nimeni lingă mine, și drumul e bun, Ikiier sau tini mă intreb: pentru ce trăiește omul ? Niciodată n-am găsit tut răspuns care să fie cel mai bun. NEA NIȚĂ: Știi, Ghită, in închisoare am stat cu unul care știa rusește. \ reme de doi ani dc zile, in colivia din puful de sare și sus, in „palat", ani discutat cu el rusește și, uite așa ani învățat o limbă nouă. Cind am ieșit de la „universitate'*, acasă ia maicâ-mca, ce să vezi, 11 găsesc pe fratele meu tonică. Venise in permisie și era căprar. Era cit pe-aid sa-J dea bătrina afară din casă pentru că venise cu niște lucruri adunate la cine știe ce jaf. L-a bătut bătrina, pe dumnealui, căprarul Ionică, liii I cu făcălețul l-a bătui de i>a lăsat trei cucuie și o vinătale cît un măr. Un an mai tirziu, poza lui Ionică er-i cu doliu și, cînd mă uitam la ea, mă întrebam dacă, acolo unde ii putrezesc oasele, știe de ce l-a bătut mama? Cred că șlia de ce, dar mi se gitidișe că va putrezi și nu știu dc ce putrezește. Da, venise acasă și-n raniță, lingă rația de țigări, fratele meu avea două cărți, I le-am luat și i-am bușit doi pumni in ceafă că nu voia să mi le dea. Citeam încet, dar pricepeam lot. întruna din cărți scria ceva, ce începe așa : „Viața ii este dată omului o singură dată41. Înțelegeți, copii ? O singură dală.., In pațpatru, în august, la Băncasa, cind m-a trăznil O schijă de brand in picior și mi s-a dus toată puterea odată cu sîngde, rămăsesem eu obrazul culcat pe patul puștii mitraliere. Nu mai aveam putere să schimb încărcătorul. în groapa din dreapta, lunescu de la Malaxa, striga; „Improașcă-i, Niță 1, Foc, bă!" Dar eu simțeam că sar peste Herăstrău și-l ve- deam pe Ionică, dincolo de lac, păscuid o iapă cu aripi și-mi venea să urlu: „Mamă I Nu vreau!“ Și lonescu de la Malaxa zbiera. „Bă nenorocitule 1 Dormi î" Patul de armă era moale ca puful șt am citat i „Dorm". Și cum ațipeam, o voce mi-a șoptit niște cuvinte și cuvintele s-au înșurubat in creier ca un focos intr-o mină. Erau cu- vintele citite. Și alunei mi-am zis; „odată mori și hai să mor cu rost, să mor cu rost ți C«rael Onw-aru: Intre jont Irmuri -II cit mai tirziu'*. Și un focos a detunat in mine. M-am tirlt la săracu Panait, i-am dai matele la o parte ți am luat geanta cu încărcătoare. Cineva mă trăgea de picior să mld smulgă și-mi vira cuțite in ceafă ți urlam ața cum uriașe Chiva cind mi-1 născuse pe Duru, Am schimbat încărcătorul ți la zece paji trosniră trei automate, Țiuiau boabe de mazăre in parapet ți mi-am zis „huo, mă, că sîuteți chiori" — ți am dat drumu] la cățea. Căzură toți trei. Și cind cădea al treilea, unui burtos ți scofîlcit, m-am întrebat dacă mor sau nasc. lonascu se burdușea în gaura lui ca un lungan. II pocnise pe ăsta in mutră de-î zburase casca. Am schimbat piedica la foc cu foc ți am tras in capul acela fără cască. „Să trăiești, Niță. Păzea că vin alții, acolo!" Erau mulți acum, dar eram pitit bine ți acolo, pe unde veneau, îi aveam ca în palmă, îmi curgea singe din buze ți mi-au sărit schiței din ochi pînă i-am ras ți pe ăștia. Apoi am auzit în spate „uraaa t“ și ini-am șters lacrimile. Am căzut grămadă ți l-am auzit pe Dorn; „Tată, fă-mi un smeu". $i m-a luat în brațe copacul trăznit din față. Nu mă gindeam la mine și mu- ream ața cum mă pregătisem: în iureș. Am vrut să scuip copacul, dar era negru, nemaipomenit de negru ți gros, gros, tot mai gros... Noi, Ghiță, băiatule, am știut trăi ți pentru ce muri; pentru iureș, Era greu să mori, era al dracului de greu să mori ,., Dar cum știam pentru ce, învățasem ușor cum se moare, Totul era pentru iureșul de-alunci ți pentru viața de azi și pentru cea dc miine GUIȚA: Pe miile, după șase clase făcute în sal. m-au trimis la munte ți m-au făcut cioban. Mă lua dracu de urît în pustietatea aceea dc munți, pădure sau slină. Aveam dc lucru, nimic de zis: mulsul, brînza, cașul... Dar n-aveam cu cine vorbi. Dacă îi spuneam ceva măgarului, nici nu-și clintea urechea. Deci suduiam o oaie mă privea și tăcea. Dacă luam un dine de zgardă îi spuneam ei stnl singur ți mi-e urît, clinele se lungea să-l caut de pureci. .Mă certam degeaba eu frunzele și copacii că r»u-mi răspundeau, Aruncam pietre în pîrîu și apa se zbklea cît se zbîrlea, dar îți vedea de drum, Hăuleam să mi răspundă munții, dar îmi răspundeau vocile mele. Cîteodată coborau norii, ți, în ceață, dansau fel de fel de umbre care tac. Le pocneam eu bățul și de nu ziceau nimic și se ștergeau cînd dădea soarele. Ati-era urît al naibii... Mai departe... Mi-am făcut stagiul militar și am învățat șoferia. Acum aș putea să mă întorc la oi că s-au Înmulțit ca ciupercile șî le paște o brigadă de fete și bri- gadier, sau cioban țel cum i șe mai zice hi glumă, e chiar moș fon, unehîu] meu. Numai că am îndrăgit volanul. Poale m-oi întoarce, poale nu. Nu m-am gîndit. E acolo o ctobăniță, măi băieți, dar o ciobăniță nu glumă. De șase ani mă vîntur prin țară, de șase I Frumos e să umbli, frumos. Nu știu Cum să vă Spun asta mai bine, dar mi se pare uneori că trăiesc pentru ca să nu fin singur la volan, Oriunde plec la drum, fac pe dracu-n palm să am pe cineva lingă mine. In cabină ți caut să Vorbesc pe aceeași lungime de undă cu el. Știți voi citc lungimi de undă au oamenii? Phiiii !... Mie înu* plac oamenii care, cum ziceam în armată, „au antenă bună și mă țin pe recepție"... Nu-rn vine să-[ las să coboare. MARIN : L-am culcai pe Năică. GHțȚA; Hai, Marine, treci pe emisie. Tu pentru ce trăiești? MARIN: la-mă încet că-ți spun iot Și pune otona în pahar. Așa. > > Vrasczică vreți să șlîți pentru ce (răîește Marinică al vostru ? Păi, cîl fusese copil, Marinică trăia ca să-l bată ăl bătrîn în fiecare duminică, dar? După școală mă dădură ucenic la frizer, că zicea bătrînul eă-i brățară de aur. La frizer, trăiam pentru mustața care nu tnai creștea, pentru bacșișul din care-mi trimiteam țoale Lus-a-ntîia și trăiam pentru una Lenuța caie nici „honjur" nu-mi dădea ți nici „adio’mamă" nu-mi spunea: mă plăcea ea individ ajusht, dar mă ocolea în califaie de încasator de obligații morale ale onor clientelei. Fata cu ambiț... Cit făcui stagiul doream a-ajung sergent și ajunsei.. 42 Cwnd Omenii: 1mLre dwi trenuri sergent major. Le vedeam la pentatloane: locul doi la spartachiada militară. Nu se vede? Ambii, măi, tovarăși. Ambiț și muțculalură solemnă. Acum de cînd sîntem împreună, vreau să-mi lac suma. Atai are băiatul de strîns cinci mii la CEC și, cu ce maî are, cumpără o casă, mobilă și motocicletă — in colaborare cu onor socrul. Vreau să mă insor cu una din Oradea cu care sîntem în corespondență și amor dc cind făceam stagiul acolo. Iar frizer nu vreau in casă nici să mă tai. Poate că Marin trăiește pentru lucruri mărunte, dar astea sînt mereu altele. E bine, nu e bine, încă nu-mi bătui capul cu asta. Eu cred, totuși, că e lucru marc să ai ambiț cu Lenuța și să gonești din casă obligațiile morale ale onor clientelei... GHIȚA : Dar dumneavoastră, duduia Zoe ? ZOE : Trebuie să răspund șî eu ? NEA NIȚA: Nu, Zoica. II ții de mină pe Vasile, MARIN: Fără probleme delicate. Avem drepturi egale și obligații în plus. Dînsa este sexul rușinos și noi sîntem cu obligațiile. ZOE: Voi știți că îamilia mea a îost OmOrîtă și numai eu am reușit să fug din țară ? M-au întrebat unii: cum ai să te răzbuni? Nu prea mă gîudesc la răzbunare. Ce aș ciștiga din asia? Vreau să-mi fac atlă familie. NIȚA: Oți copii vrei să faci ? ZOE: Nu știu. Dar vreau băieți, atiția cîți frați am avut, băieți și o singură fată pe care s-o mărite ei. Da, vreau băieți. .MARIN : Țin-te bine, Vasile, c-o-ncurcași I GHIȚA: Nici o grijă. Se ține. Asta-i omul care tace și face. Poate că deja... ZOE : SS lăsăm glumele. N1ȚA : Și tu, Vasile? Pentru ce trăiești? VASILE ■ In facultate, un profesor m-a convins că nu există satisfacție mai mare decît descoperirea unei taine, a unui zăcămînt rar. Are o teorie a lui despre formațiunile mezozoicc și inlluiența defwmațiilor ulterioare asupra compoziției straturilor. A sta- bilit niște parametri, teoretic, pentru calcularea intervalului. Eram elevul său preferat. A murit nu de mult. Eu vreau să-î confirm și să-i completez ipotezele... Noi prospectăm prin metoda clasică și asta mă ajută mult, acum. Mai tîrziu voi căuta aplicarea para- metrilor 1a carotajul radioactiv. Nu știu dacă o să-mi ajungă viața pentru ceea ce mi-am pus în cap... Problema unghiului dc înclinație,,, stai! ★ „S(ai I De ce minți ? N-arn spus toate astea atunci. Toate astea le-am gîndil atunci și le-am explicat maî de mult și ei le șliau atunci. Atunci am spus doar trei cuvinte: „trăiesc pentru meserie". Așa. ★ VASILE • Trăiesc pentru meserie. GUIȚA : Și trăiești numai pentru asia ? MARIN : Faci pe nebunul, șefule. Nu sîntem la adunarea pentru darea de seamă și n-ai fost criticai. Lasă vrăjeala. NI ȚA : Eu îl cred. ZOE: Nu minte. Dar,,, numai pentru atit ? VASILE : Atit. NIȚA : Puțin. ZOE: Serios ? WILLI : Orizont lung și strimt. MARIN: Minți. NIȚA: Poate nu vrei să-ți amintești. VASILE: Poate m-am gîndit prea puțin ia ele. NI ȚA : Să te gîndcști mai mult. GHIȚA: Nu ne-am lămurit. Fiecare a spus pentru ce trăiește. Și fiecare a spus altceva. Bine, bine, dar omul pentru ce trăiește ? Omul, așa, cum să zic ? — omenirea, băieți WILL1: Fiecare pentru altceva? Eu nu crezut. ZOE: Nu se poate. NIȚA: Dacă era Năică aici, el ar fi spus: la toamnă plec la o profesională și pină atunci îmi fac de cap că sint băiat mare. Și vi s-ar fi părut că și el trăiește pentru altceva. Eu cred că «nul trăiește pentru o sumedenie de lucruri mici și mari. Noi nu le știm chiar pe toate, dar ne gindim, fiecare, la un lucru mai mult decit la celelalte. Pricepeți cum vine treaba ? Fiecare crede că trăiește pentru altceva, dar fiecare trăim pentru aceleași lucruri. Eu cred că dintre toate, cel mai mult, cu toții, trăim pentru ziua de mîine. Sperăm să facem în ea ceva mai mult decit azi, trăim cel mai mult pentru ea, pentru ziua de mîine. GUIȚA: Da-a-a ... Să-ți trăiască jumătatea de veac, bătrine. Te abonez la cabina mea, NIȚA: Dar fără... „Bătrine". GHIȚA: Notat lungimea de undă. Recepție. Unde mi-e paharul ? Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani ! Mulți ani... NOI: Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani! Mulți ani... Vasile! — Vasile 1 \ — ,,, trăiască. — Ești nebun. — Ce-ai spus, Corina ? — CInți dc unul singur. — Ți se pare. XIV In sala de așteptare a gării, toată lumea dormea. Era ora cinci și jumătate. Intr-un colț, un om iși mișca buzele prin vis. II cunoșteam din vedere. Era un nebun pașnic pe care toată Brăila îl cunoaște și care niciodată nu vrea să doarmă acasă: Mantiei. — Uite două scaune libere. — La cite pleacă trenul, Corina ? — La cinci și cincizeci și trei. Du-te și scoate bilet. Am pus ranița pe scaun. Cind m-am întors, Corina era încruntată și irăminta batista in pumn. M-am așezat și i-am șoptit: — Mai avem douăzeci și unu de minute. Nu vrei să renunți ia ideea divorțului ? — Nu. „Și cu asta basta. Nu mai aveam ce ne spune?" — Corina... O ființă mi-a tradus un cintec... — O ființă sau un individ ? — Nu insinua între un și o... — Te rog, Vasile, să-mi dai cuvintul tău de onoare că nu mai vii niciodată in Brăila. Conw-L Oxnewu: între dovi trenuri Rămăseseră douăzeci de minute. — Nu ți-am spus pentru ce am venii. Mi-a venit să-i spun: Zoe m-a trimis* băieții m-au trimis. Ea și ei inii ceruseră asta : „Vasile, e femeia ta, Ce-a făcut, ce n-a făcut c soția ta, trebuie să mai încerci". 11 Întrebasem : „femeia mea sau soția mea ?" Zoe spusese: „femeia ta". Nea Niță spusese : „soția ta". Iar Zoe, după el, repetase, absentă: „soția te". In ultimele zile, Zoe fusese foarte nervoasă. Parcă se încuibase în ca un alt eu. Mă rugase, în gară, cu dinții încleș- tați : „limpeziți apa". Nea Niță o ținea de umeri cu brațul său lung. „Vasile, se încruntase maistrul, a doua seară îmi dai un telefon mie, auzi, mie". Apoi discutasem despre eșan- tioane. Zoe era hotărită să plece. Nu ne certasem, dar voia să plece, se hotărise să plece, era convinsă că ea trebuie să plece. Avea, in gară, ochii întunecați. Că frumos spusese ea odată acel „Vreau băieți, cit mai mulți băieți, și o singură fată pe care s-o mărite ei". Noaptea îmi repetase asta in șoaptă, apoi mă zgilțiise; „Cu tine I cu line, cu line In gara cea mică, după ce șeful ridicase un fanion, cind roțile se urniseră, dc lingă barieră, Zoe inii strigase : „Drum bun, Vasile.. Corina mă privea indispusă. — N-avea nici un rost să vii Ia Brăila. — Crezi ? — Cred. Mă simțeam obligat să-i spun acum ceva ce poate schimba fotul, dar nu știam ce și cum. Nu poți spune orice unui om atunci cind il pterzi și n-ai cum să schimbi jocul sau regula pe care ți-a impus-o, O priveam: o femele mică, elegantă, cu ochii negri și sprintene in migdală. Soția mea, Corina Stoica. Fosta mea soție,.. Încă soția mea, formal Nu, nu formal. Soția mea pur și simplu. Soția mea care mi-a impus un joc stupid: des- părțirea. Și o regulă ciudată : să pite imediat. Venisem ca să-i spun că jocul ăsta e un joc în care nimeni nu ciștigă, e singurul in care pierde și unul și celălalt. Miza: un cir. Pierderea . un om. Nu, băiete, pierderea e mai mare. Pierzi două lucruri ; soția și ceva din tine. Dc fapt, le-ai pierdut de mult, poate încă înainte de anul trecut ai început să le pierzi fără să-ți dai seama. Altfel nu ini-ar fi spus așa de precis „cred". Da. crede. Că n-avea nici un rost să vin în Brăila. Cum poate să creadă asta ? — Crezi de mult aste, Corina ? De mult ? — Vorbește mai încet, Lumea doarme. S-a ridicat, mi-a intins mina. — Iți urez drum bun, Vasile. ZîmbL Sint așteptată. Da. înțelegeam. N-am întrebat încă odată „de mult?". îmi întinse un plic: — Te rog să citești plicul ăsta în tren. — Neapărat în tren? — N-am să te conduc pe peron. Drum bun. Zîmhi. Drum bun, V asile. Plecă. Am pus ranița pc scaunul ei și m-am rezemat de raniță, „Se îîHîmplă, da. Vasile, se poate întimpla oricui", banița era cam tare și gulerul mă strîngca și nimic nu era bine, „Trei ani de căsnicie, Vasile, trei ani". Am desfăcut plicul și am despăturit hirtiile. Cînd am ajuns la semnături și ștampilă o mină mă scutură de urechi. Am recitii hirtia și aici nimic nu era glumă. îmi ardeau urechile. Era o sentință a tribunalului, purta data de întîi februarie. Motivul divorțului: părăsirea domiciliului de către soțul plecat la o adresă,, necunoscută. Urma un inventar de obiecte ce vor rănii ne Corinei: totul. Am gemut: erau și cărțile mele acolo, cărțile de specialitate, cumpărate prin Cartimex, din bursa mea de student și cărțile aduse apoi de la Moscova șî Londra de profesorul meu. „Trebuie să fug după Corina, nu se poate! Nu-î adevărat". Am împăturit hîrlîa. „Mi-a luat tot. Lingeria ți hainele sînt la ea. Dar mi-a luat și cărțile". Imi venea să pling de ciudă, „Chiar ți Cornel Omrxu: Intre doui trenuri 45 Curțile f M-am stăpinit". Nu ești copil. Fugi după ea și cirpește-i o pereche de palme, der o pereche de palme", Oamenii obosiți din jurul meu sforăiau pe diferite imensități. „E o porcărie să bați o femeie". Niciodată nu mi-am dorit o beție pînă la nesimțire, dar acum am întins mina spre raniță. Am pus la plecare o sticlă de rom din Cuba pentru socrul meu șî acum nu mi-ar Ei stricat romul acela. Bătrlnul a pierdut un prieten ți eu un tată, și era ceva de nesuportat gindui pierdere. Sticla era ușor dc scos. „Dacă bei acum, ești pierdut". Am aprins o țigare. Mai aveam cinci minute pînă la tren, Mi-am adus aminte că. Ia citeva zile după căsătorie, Corina îmi spusese că e repartizată la Brăila și că eu trebuie să fac demersuri să rămînă în București. „Tu ai buletin de București ți poți obține ușor asta", l-am răspuns că am numai serviciul în București — fusesem oprit La cererea unuî institut dc proiectări de la care, cu ajutorul profesorului meu, reușisem să mă transfer chiar în ziua aceea — iar buletinul meu a fost întotdeauna un buletin de Oravița, locul meu natal. „N-am fost în Oravița de nu știu cînd" — i-am spus — „n-am rude acolo ți mama a murit cind plecam la școala medie și tata ... pe acela nu l-am cunoscut că nu-1 interesam..." Mă privise îngrozită ți atit. Și mi-am adus aminte, acum, in noaptea asta cînd memoria mea lucra ca un titirez, că odată am auzit-o pe Corina cum geme prin somn: „Gravita", Și deodată am înțeles ceea ce nu înțelesesem pînă acum : că noi doi nu ne-am cunos- cut unul pe altul. Mă însurasem fără să o cunosc ți mă luase fără să mă știe. Aici era răspunsul, aici. „Vezi, Vasile Stoica ? .Asta e: superficialitatea omoară 1“ Dacă ?ș îi fost acum la o ședință, la orice ședință, dacă aș fi fost, aș fi cerut cuvîntul și aș fi spus: „tovarăși, atenție, superficialitatea omoară”. Dar nu eram. „Lasă, Vasile, ai să spui asia celor care vor avea nevoie. Ai pățit ce ai pățit, dar să-î ferești măcar pe alții". — Pc alții, pe alțîî, pe alții, da, pe alții, pe alții... zdrang. Șl cu asta mașina infernală care huruise toată noaptea în capul meu se opri. Mi se făcu, încetișor un somn care venea pc nevăzute. Oamenii din jur sforăiau și în mine cobora o liniște. Eram frînt și zumzetul de răsuflări și sforăitul mă îmbiau la somn, Dar, deodată. Manucl sări în picioare și răcni : — O! Ne speria răni. Cineva îl potoli: — Ai visat urît. Ii deieră o țigare. Manuel se cuibări în scaun și surise ca o mască de carnaval. Fiimă și se liniști. Oamenii căscară și se auzi o întrebare pc mai multe voci: „Cit e ceasul ?“ Apoi se auzi un clopot cc zornăia la biroul de mișcare și sala de așteptare se goli de călători. în dimineața asta, ca în toate diminețile, Manuel trezise lumea exact cu cinci minute înainte de sosirea trenului, înconjurat de aburi șî pufăind vesel, trenul se opri în fața peronului. Am urcat și, cînd plecăm, l-am văzut pe Manuel că rîde și îmi face semne cu sombrero-ul său de paie. Am scos capul șl i-am aruncat pachetul meu de țigări, Manuel a prins pachetul, l-a privit, a scos limba ți l-a trimis cu un șut dincolo de tren. Odată cu pachetul i-a zburat și gheata. Trenul ieșise din oraș. Deasupra Lacului Sărat se crăpa de ziuă. Ieri fusese 21 martie și noaptea fusese egală cu ziua. De astăzi crește ziua. Și mâne va crește mai mult. Trecurăm prin fața combinatului de la Chișcani. Era un spectacol rar: un pumn de lumini în timp și dincolo de ele un răsărit de martie. Am privit acest peisaj cu plăcere. Era a] meu $i nu-I cunoscusem. Nu, Corina, nu mă poți jefui cu totul I Apoi m-am întins pe banchetă și Mantiei a venit cu o chitară șî mi-a cîntat versurile din cîntecul Zoicăi și le cinta pe melodia „cian. ciau. bambina” ți... m-a trezit controlorul. Apoi m-am întors din nou și iar a venit .Manuel. dar acum avea un magnetofon. Mî-a spus că e afon, mi-a cerut scuze și a viril țtekerul dc la magnekifon chiar în sticla de rom importat din Cuba. Manuel fuma și din fum a venit și Zoe și amindoi musafirii mei 46 Cornel Trvirț două trenuri m-ati rugat să nu fiu trist că nea Niță o să facă pe dracu în patru să-mi aducă biblioteca fără nici o pagină lipsă. In halta lanca m-am trezit, am fumat o lulea și pînă in București n-am reușit să dorm. Am privit oglinda. In oglindă, în colț, o femeie mică, cu brațul întins. Și am înțeles că niciodată nu voi putea să privesc o oglindă fără să nu-mi văd greșala. Cind am ajuns in București, am intrat in restaurantul Gării de Nord să iau o gustare și să decid cc-ain dc făcut. Mă încerca o senzație dc nesiguranță și slăbiciune. M-am simțit foarte singur. Dar era numai o singurătate fizică. Lingă Corina mă încercase o însingurare de alt soi. Un chelner ștergea absent un pahar gol. l-am făcut semn, dar mă privise prin pahar. Am aprins o țigare. Să rămîn astăzi in București ? Ieri predasem eșantioanclt Semnaseră toți de rezultatul obținut de echipa noastră. Am să le povestesc băieților scena. Noi căutăm de trei ani zăcăminte dc molibden!!, pentru oțeluri fine. Zoe, la ora asta, doarme. Cred că ar trebui să văd un film ca să i-1 povestesc... Eu demonstrasem posibilitatea asta mai de mult F.i bine greșisem calculul grosimii straturilor dc sediment ți de aceea nu găsisem nimic. Săpiu- mîna trecută, nea Miță și Zoica, la niște nervi pe care mi-ifăcusa o nouă probă de steril, mă sfătuiseră să merg cu puțul doi metri mai jos. Mersesem, după refacerea calculelor, la două puțuri cu opt metri mai adînc. Și descoperisem... nici molîbdenit, nici wulfenit ordinar. Descoperisem pur și simplu ceva de necrezut: wolframit, abudent. Năică, Foarte mîndru, declarase că din wolframit, pe lingă aliaje superioare de oțel, se mai fac și filamente de becuri. Chelnerul mă descoperise și i-am cerut un ceai. Năică pleacă, in toamnă, la școală. Zoe, In ultima vreme, a fost foarte nervoasă. Bucuros de wolframit, nea Niță îmi lăudase profesorii ți îmi făcuse cadou o blană pentru căciulă. Nu mai vreau nici un film,. Plec cu primul tren la ai noștri. Nu mă mai simțeam singur deloc: plec acolo cu primul tren. Mi sc făcu foame. Zoe, Zoico, nu era necesar să mă trimiteți și la Brăila. Ai dreptate, Ghiță: trebuia I Nu te încrunta, Willi. Șterge-o, Năică: discutăm niște lucruri — adică stai, să Ic știi ți tu. Zoe m-a dus piuă la voi in ziua aceea. Voi ați trimis-o după mine? M-a dus in spate un deal, o vale și dincolo de vale a urcat un deal spre vot, cu mine. Cum a putut? Zoe, de ce ești nervoasă ? Mai spune; „cu tine, cu (ine, cu tine". Urcăm piramida ? Sîntem o echipă strașnică, noi, ăștia. Sîntem geologi ? Sîntem I Hei, băieți, tovarăși, dragii mei, voi știți că noi... Da. noi. orice s-ar zice, sîntem foarte tari: împreună. Mai tari ca natura, durerea, greșala, Mai tari ca orice, doar împreună. Poftim : V. Stoica nu-i K.O. A fost knock doyn, Mulțumesc, mă țin pe picioare. Nu-1 vedeam pe chelner și aveam o poftă de mîncaro nemaipomenită. Dar, undeva, in mine, mă gidila setea aceea din gară cind n-am scos romul din rucsac. Era mică, măruntă, ascunsă — dar era, rezisla. N-am să beau nimic, n-am nevoie de alcool. Cînd a venit chelnerul și mi-a pus pe masă un ceai și un rom, nările mi-au tresărit. Venea bine romul, setea periculoasă se trezise iar. Romul era roșcat șl avea un iz iute și de vanilie. Dar nu eram singur; niciodată nu ești singur, geologul?, inarinarule, omule. Marin îmi șopti de nu știu unde: „păzea, că vine proba’1. Și Niță, după el: „mei cu inimă, hei-rup 1!“ Am stins țigarea furios: tot luleaua e mai bună. — Tovarășe ospătar, bea romul. Eu sfat bolnav. Mă simțeam sănătos, puternic. CORNEL OMESCU Comei Oraweur tnlre denii treauri 47 C î N T E C Ț î R Z I U Cind va fi să plec, va fi Mai mult noapte deci! zi, Mai mult ceața. decît viat Apăsind cu greomînî Și poate și-un dram de brumă Dintr-o stea cu-albastră spumă Gemene cu visurile Și cu necu prinsurile. ,lr fi timpul să suspin După-al toamnei dulce vin Ce-i mereu tot mai puțin. Soare molcom și rubin — Că și-a tors firul pe fus Vara, hoața ce s-a dus Spărgîndu-și lăutele Tot pe neștiutele. Și-ar fi timpul de-a mă teme Dar nu-i modru că n-am vreme Inc-o lună. încă-un an Și-ncă zece, mai avan. Pe cîte mai am de spus Nici veacul nu mi-i deajuns. Și-mi mai trebuie un veac Pe cite-s flămind să fac. S E N S I n parcul întomnat, spre seară, cînd afin Singurătății calea arțarii ca-ntr-o sală. Sorbind eu rit mia de picuri din bazin Plecată ca pe-un flaut zeița plînge, goală. 48 ElaTBlaTnblr Țujruh Cîntec lîrifia Cind cerul clar al apei îi scaldă in oglinzi Ca-n niște miini de faun strunim-i tors din daltă. Tresar din șolduri crinii, deschișii să-i cuprinzi !n fugile de linii ca-ntr-o clepsidră naltă. Țî-ai odihni privirii pe sini melancolia Hrănită cu-amintiri din verile pierdute, Reîntrupînd, în taină, cu mina ta solia Unor visări flămînde de imnuri și volute. Și te-ai opri in umeri, ca-n dalii, alb velur Și rotunjimi de sunet sorbind setos, să treci Pe buze și pe frunte, in goană, ca un fur Bolnav de frumusețea ce-a-ncremenit pe veci. De s-ar întoarce lutul in nudul viu ce-a fost Cînd. mag ciudat, artistul o-ntruchipase-n vis!... Ți-ai căuta, de toamnă, tristeții adăpost Și anilor pe care sub Umple i-ai închis. Dar nici un glas nu-ți ține nostalgică pereche... Numai arțarii coapsa în apă și-o dezbracă. Zeița goală-ți pare o amintire veche Ce și-a uitat veșmîntul prea veșted, pe o cracă ; Ci strălucind, aceeași, în jerba de metale Pe care i-o aruncă [întina, din belșug — in dansul orb al toamnei de flăcări strimbe, pale. Ea, Frumusețea vie. întîrzie pe rug. HARALAMBtE ȚUGUI HlMHbfe Țupii: Smi* 19 orientări JOHN STEINBECK Șl CRITICA INDIVIDUALISMULUI BURGHEZ CONTEMPORAN n 1 \ omanul Iarna nemulțumirii noastre, apărut in ItKil in Viking Press din New York, » stîrnit discuții aprinse în rîndul criticilor continentului nord-amcrican. Acordarea premiului „Nobel" pentru literatură autorului romanului a sporit interesul general pentru această realizare. John Steinbeck, în cei 30 de ani de muncă scriitoricească, a avut o evoluție inegală și plină de contradicții. După ce publicase mai multe cărți, în 1937 romanul Oameni si șoareci ii aduce glorie și premii. Inspirat din lumea unor semi-muncitori și semi-vagabonzL romanul ridică problema necesității legăturilor între oameni. „Un om are nevoie de cineva, care să-i fie aproape", spune negrul Crooks. Omul, ca ființă socială, nu poate să existe singur, deoarece însăși esența sa umană se destramă ți piere. Așa cum se tingute Crooks, victimă a rasismului, care simte singurătatea omului repudiat de semenii săi, „Cel ce n-are pe nimeni e pierdut. N-are nici o importantă pe cine are. numai să aibă pe cineva. Pot să-ti spun că altfel omul devine singuratic și mizerabil". însă tot aici răsar și contradicțiile specifice lui Steinbeck, care pot fi urmărite și în alte lucrări. In centrul acțiunii pune un om slab de minte, dezechilibrat, plin de complexe. însă de o bunătate înnăscută. Pe parcurs, apoi, caută să opună bunătatea rațiunii. Rațiunea ar exclude bunătatea, deoarece mintea este întrebuințată pentru rele. Sîîrșitul romanului ne dovedește însă contrariul, deoarece personajul, animat dc bunătate, dar nedirijat de rațiune, ajunge la crimă. Lumea aceasta a semi-vagabonzilor lui Steînheck. ne amintește, atît prin atmosfera generală a acțiunii și. prin unele personaje. cit și prin nuanțele problemelor puse, lumea „desculților" lui Gorkl din Azilul de noapte. La fel, cum Gorkî ne făcea atenți asupra superiorității morale a „desculților" față de lumea capitalului, lot așa și Steinbeck ne relevă scînteilc dc umanitate, care strălucesc in sufletul vagabonzilor săi și care contrastează puternic. în comparație cir stăpinii lor. Ca șî la Gorkî, acești vagabonzi nu sînl capabili să protesteze in mod organi- zat ; ei nici nu-și pun problema organizării și luptei pentru altă viață, deoarece idealul lor de viață este același ca al stăpinflor lor. George Candy, Crooks și mulți al ți vagabonzi n/sfflzd sd aibă o proprietate, tinde să ducă o viață tihnită, lipsită de griji. Numai că pentru vagabonzii Statelor Unite aceasta rămîne doar un vis. Condițiile sociale și amprenta pe care această societate a imprimat-o în ei ii mențin la „fundul vieții". Viața vagabonzilor, a cerșetorilor, a prostituatelor, a tuturor acestor lumpenprolelari este reflectată în romanul scris în 1935 Tortila și constituie centrul acțiunii în alte două cărți scrise mai tirziu, Sfera de cunoaștere ți de reflectare a realității nu se limitează, la Steinbeck, numai la lumea oamenilor aflați la periferia societății. In deceniile HI șl IV ale secolului XX criza economică provoacă în viața americană mii de tragedii. Exploatarea muncitorilor este lot mai accentuată, lupta de clasă ia forme 50 Oricnilri tot mai active. Este vremea cînd cei mai buni scriitori americani se îndreaptă spre reflec- tarea realității înconjurătoare, in care luptele sociale determină profilul moral și intelectual al eroului, dăltuiesc caracterele și dau naștere conflictelor. Steinbeck se formează ca scriitor în această perioadă, In Bătălia apare lumea unor culegători de fructe, muncitori neorganizați, care, sub imperiul exploatării, ajung să organizeze o greva. Cu mult interes din partea scriitorului, deși nu totdeauna lipsit de anumite prejudecăți, sint înfățișați cei doi comuniști care vin în ajutorul greviștilor. Joe și Mae sint oameni care trăiesc pentru alții, care se simt c părticică din acel ideal care va trăi și se va întări spre fericirea omului. Apare in acest roman o nouă latură a operei lui Steinbeck care se vădea așa de sinuoasă și nestatornică. (lea mai înseninată realizare a scriitorului din această perioadă este însă romanul / rudele miniei, apărut in 1939, care constituie un mare succes artistic atît pentru autor, cît ș[ pentru întreaga literatură americană din acest deceniu, în anii următori, Steinbeck nu reușește să se ridice la înălțimea realizărilor din Prudele miniei. Protestul’ antifascist cuprins în hîopti f&ă lună (1943) este palid și vădește necunoașterea de eătre autor a evenimentelor descrise, însăși compoziția cărții se resimte din aceasta ; ca amintește mai mult de o piesă de teatru. Pe un subiect folcloric este brodată acțiunea din Peria. Averea, banul, bogăția, distrug fericirea și viața omului; I» acest adevăr ajunge tinărnl mexican Kino. Numai Înlăturarea cauzei care ti amenință echilibrul vieții îi va da posibilitatea unei reveniri. Aruncarea mărgăritarului in mare, simbolizează tocmai posibilitatea omului de a-și păstra umanitatea. încercările lui Steinbeck din perioada imediat următoare dc a da explicații filozofice mai adinei faptelor relatate artistic nu dau rezultate. Aceasta se poate observa iu Autobusul rătăcit și in romanul La răsărit de rai. Elementele stihinice. care nu cad sub controlul rațiunii și care puteau fi uneori intilnite și in alte opere anterioare ale scriitorului, de dala aceasta domină, in special, in ultimul roman. Astfel, La răsărit de rai constituie un serios pas înapoi față dc pozițiile pe care le cucerise scriitorul în al treilea deceniu. Autorul caută să opună lumii burgheze înconjurătoare, stăpînită de ideea banului „Idealul" indivi- dualismului, care este opus și mișcărilor de masă, caracteristice pentru Fructele miniei. Era o rezolvare nesatisfăcătoare a vechiului conflict intre om șl societatea capitalistă, problemă care va fi altfel rezolvată de Steinbeck în ultimul său roman, far na nemulțumirii noastre. Cu toată linia discontinua urmată de Steinbeck în reflectarea realității americane, scriitorul are meritul că in romanele sale apar probleme actuale ale acestei realități: pe autor fi preocupa răul și nedreptatea socială. împotriva eărora caută antidoturi. Această Căutare se face la nivelul scriitorului umanist, dar care n-a găsit mijloace eficiente pentru înlăturarea răului social. Din această cauză lumea îî apare adeseori ca un haos in care mal există însă speranța intllnirii'imor inimi omenești ce pot ii atrase la îndreptarea acestei lumi. Este ceea ce ne arată într-o măsură mai mare ultimul său roman. Ca șî Fructele miniei la timpul său, critica ascuțită a „modului de viață" american, conținută în noua lucrare a iui John Steinbeck a deșteptat reacții diferite. Cu toate că majoritatea criticilor au apreciat romanul ca una dintre cele mai valoroase cărți scrise de Steinbeck după Fructele miniei, scoțînd în evidență seriozitatea problematicii ți adevărul realității reflectate, totuși în critica literara nord-americană au apărut articole care contestă noului roman nu numai veridicitatea și autenticitatea problemelor analizate, ci socotesc drept ne tipice alit personajele principale, cît șî împrejurările în care acționează aceste personaje. Asemenea afirmații, însă, nu rezistă la o analiză riguroasă a romanului. Acțiunea se petrece in anul 1960, intr-o perioadă plină de nemulțumiri de tot felul pentru americanul de rind. Scandalurile politice, corupția și puterea banului și-au găsit drum în cele mai multe cercuri federale, Acțiunea romanului și drumul eroului sînt strins legate de caracteristicile acestui an. lată cum caracterizează eroul timpul în care trăiește: „W 1960 a fost un an al schimbărilor. In asemenea ani spaimele ascunse se tirăsc la suprafață, neliniștea crește și nemulțumirea surdă se transformă încetul cu încetul in minie'... Eroul este considerat de la început ca o parte a țării întregi, care — ca șl el — este determinată de a numi ți factori, Locul acțiunii, orășelul New Boytown din statul Lwig Island, nu a fost ales la în- tîmplare de autor. In fața noastră se deapănă viața nu a unuia dintre marile orașe, in care decăderea moravurilor constituie im fapt frecvent, ți nici Intr-un oraș din sud. unde, după cum le place rasiștilor să afirme, prezența negrilor și a meridionalilor ar duce la stricarea moravurilor. Nimic din toate acestea. Aici trăiesc urmașii vînătorilor de balene și ai puri- * hmis tanilor, care încă de la mijlocul sec. XVIII iți cîștigau existența pc aceste meleaguri. Ur- mașii lor se socotesc și acum stăpîni ai acestor locuri ji ii numesc cu aroganță pe ceilalți „străini". în aceste condiții s-a păstrat un oarecare spirit-de castă, care unește încă pe bancher de vânzătorul de prăvălie provenit dintr-o familie sărăcită, Ocolit dc afluxul turiș- tilor și dc traficul New York-ului, dirijat aiurea, în New Boytown Uncezeala se împletește cu romantica vremurilor apuse, a „timpurilor bune", cînd sc făceau afaceri mari, iar oamenii erau mai energici. Acum totul este de domeniul trecutului și oamenii par a se fi obișnuit cu aceasta. Este o părere, deoarece acest tablou idilic, desprins dintr-o stampă Veche, este hintuit de stihia obișnuită a lumii americane: banul. Incrementala de suprafață acoperă existențe caracteristice acestui mod dc viață. Familia Bayker este tot așa de veche ca fa- milia Hawley, însă ca a devenit mai bogată. Maggie este o femele căreia ii este teamă doar de muncă, deoarece niciodată n-a muncit, fiind veșnic întreținută de cineva. In această lume viața este un larg șir dc planuri și manevre din care untd iese to- deauna înșelat, iar celălalt înșeală sau trădează. Onestitatea, respectul față de tine însuți sînt slăbiciuni care nu te ajută în viață. Polițistul Stoney își salvează propria-î. persoană numai trădindu-și prietenii. Singurul mod de existență pentru proprietarul băcăniei, Maruli', 11 constituie stringerea banilor. Coșmarul banului și obiceiul dc a-1 dobîndi pe orice cale a pătruns in mintea celor mai feluriți oameni. Exemplul casierului băncii, care are un plan „bine pus la punct" de spargere a băncilor, constituie o dovadă. In centrul acțiunii stă Ethan Allcn Hawley. descendent al unei vechi familii de pro- prietari dc vase, care vînau balene. Familia Iul a sărăcit ți el lucrează ca vinzător într-o băcănie care aparține italianului Marullo. In magazin face de toate, fiind exploatat de pro- prietar la fel ca oriunde. încetul cu încetul Steinbeek îl prezintă pe EUian, ni-l descrie, ne relevă datele prin- cipale ale mediului său înconjurător, ca apoi să ne lase singuri cu el. Lumea interioară a personajului principal ne este dezvăluită întâi direct de autor, apoi indirect în dialoguri și analize pe care însuși Ethan le încearcă asupra sa. Astfel, totul apare ca o dublă introspecție care luminează multilateral personajul, aduclndu-1 sub un reflector, unde nu mai există umbre și semitonuri. Eroul lui Steinbeek este un om perfect normal, duce o viață obișnuită în mijlocul fa- miliei sale. își iubește foarte mult soția, meditează cu un ochi lucid asupra capacităților celor doi copii ai săi. Ethan este un intelectual: a studiat la Harwood: în al doilea război mondial a ajuns pînă la gradul dc căpitan. Viața s-a dovedit însă mai dificilă. N a reușit să facă mai mult decîl să ajungă vînzător în prăvălia lui Marullo. Asupra lui apașii nereu- șitele sale anterioare în afaceri ca și falimentul tatălui, care îi inspiră un sentiment de frică, este un salariat carc-și urăște slujba, dar se teme s-o piardă. Scriitorul reușește să demonstreze incertitudinea vieții eroului ca urmare a incertitudinii situației sale sociale. Socialul și individualul. în societatea capitalistă, alcătuiesc o unitate in care omul obișnuit „mărunt" este determinat de factori a căror esență el însă n-o în- țelege, deoarece nu cunoaște legile adevărate, care stau la baza dezvoltării sociale. Dc aici rezultă senzația subiectivă șî stihinică a stării disperate a existenței sale. Nimic șî nimeni nu-1 poate ajuta în lumea aceasta, iar alt mod de existență ci nu cunoaște: prin felul său de viață și educația primită, eroul nu poate găsi alt drpm în viață. De altfel nici Stciubecx nu arată că ar fi posibil un alt drum pentru om, cu l™te că în Bătălia el zugrăvise tipuri de eroi-comunlști. Care găsiseră un astfel de drum nou. Ethan Allcn Hawley, eroul lui Steinbeek. este un om obișnuit. însă nu de duzină. El este înzestrat cu uncie calități, care-i fac simpatic cititorului, deoarece simți în ol un ma- terial uman bogat. Totodată, sc dovedește a fi un om sensibil și atent în relațiile^cu se- menii săi. Munca este pentru Ethan o realitate nemijlocită ; el nu pune dragoste în ocu- pația sa zilnică, însă știe să muncească cu pricepere și stăruință. Spirit luminat, cu o mare putere de reținere și chiar dc disimulare, Înzestrat cu simț analitic dezvoltat, Ethan privește cu ochii deschiși împrejurul său. dar față de tot ce nu-i convine arborează o mască dc glumeț, sub care nu poți totdeauna recunoaște partea serioasă de cea ironică. De sub această mască își permite remarci, pline de realism. în care sarcas mul se amestecă cu un oarecare cinism, iar ambele țintesc în părțile esențiale ale fenome- nelor. De pc această poziție tratează și religia. în care vede doar „continuarea unui ritual, sau poate un ritual continuu, sub forma bunelor și cuviincioaselor maniere, un fel de implora'e mată de a fi luat in seamă și respectat de ceilalți". l .a Ethan simțul critic se rezumă doar la ironizarea unor aspecte negative, întâlnite de el în realitatea înconjurătoare, dar pc care nu le aprofundează șî deci nu-și pune pro- 52 Orkntiri blema înlăturării lor. In fond. prin tradiție ți educație, el este un burghez ca toți ceilalți, care are în față trecuta bogăție a casei Hawley iar la pașii îmbracă costumul cel negru ți merge cu întreaga familie la biserică, unde iți are scaunul său. într-o societate in care „Omul este omului lup“ este nevoie dc o armă de apărare ți chiar de atac, care sați asigure u poziție avantajoasă in aceasta luptă a tuturor împotriva tuturor. Această armă poate fi cu atit mai valoroasă cu cit ea apare sub aparența nevino- văției, cu cit ea nu deșteaptă bănuieli. Masca de mucalit, arborată dc Ethan, este o ase- menea armă pi in care inițial el iți apără lumea sa interioară de ochii indiscreților, dar care devine Încetul cu încetul cetatea sa invizibilă, din care va căuta să cîștigc in dauna celorlalți. Meritul lui Steinbeck constă tocmai in aceia că a reușit să creieze un erou, multi- lateral Înzestrat, tipic pentru societatea americană contemporană, in care se adună ca intr-un focar tot ce este mai caracteristic pentru această lume. Pe Ethan nu-l poți ghidi scos din acest mediu ; cl ți mediul constituie un tot ți deși il apasă și-l zdrobește, el este produsul acestui mediu. Va fi necesar un șoc puternic care să zguduie din temelie bazele vieții sale și să-l pună să mediteze mai adine asupra existenței sale. In societatea in care domnește lipsa dc umanism, unda oamenii vor să pară altfel, decît eî înșiși, tinde există legături doar dc ia masca la mască, scade posibilitatea de cu- noaștere veritabilă a naturii umane. Nu știi dacă ridicind masca de pe obrazul ființei umane vecine nu dai de altă mască și așa la infinit. Este o continuă confundare a veritabilului cu falsitatea. Intr-o asemenea lume te simți singur și stingher, nu te mai inerezi in nimeni și in nimic, pierzi încrederea in propriile tale simțuri. Această trăsătură, generată de socie- tatea capitalistă ajunsă in stadiul ei suprem de descompunere, este un semn al dezumani- zării la care duce ea. Omul, ființă prin esență socială, iți pierde Încetul cu încetul această caracteristică, deci pierde ceea ce a făcut in primul rind din el om. Pe eroul lui Steinbeck singurătatea și melancolia il întovărășesc pretutindeni. Noaptea poate să doarmă cu greu, cu durere, chiar cu suferință, „Șt chiar in vis rin cunosc liniștea. Aid răpun aceleași griji zilnice, numai intr-o formă schimonosită. întocmai ca o horă de travestiuri, in măști de animale și cu coarne". Iu cazul acesta visul reflecta esența realității. Dar lucrul cel mai îngrozitor este toc- mai singurătatea. Corpul poate indura orice chinuri; insa pi? plan psihic, omul nu poate să îndure pină la infinit singurătatea fără să se simtă schilod. Inumanitatea individualismului ut societatea capitalistă se manifesta mai precis in această schilodire sufletească a omului prin însingurare. Este o idee intilnită și la alți realiști critici care protestează împotriva dezumanizării omului in condițiile individualismului contemporan burghez, ea puțind fi urmărită și in comportamentul eroului principal din romanul Iarna nemulțumirii noastre. Astfel. Ethan, fiind un produs al societății americane contemporane, este in același timp și purtătorul ideilor filozofice alo timpului. El gindește ca un idealist subiectiv, ajungînd la constatarea că nu poate să-i cunoască pe alți oameni. „Ce știm noi de fapt despre al;i oameni ? In cel mai bun caz putem să presupunem că ne sint asemănători". Această formă dc gindire amintește de iraționalismul contemporan, a cărui cea mai cunoscută variantă este existențialismul. Punctul de plecare al filozofiei existențialiste este noțiunea de existență, concepută „ca o ezastenfă umană concreta". Ea este existența unui anumit subiect singular; inafara Subiectului, pretind existențialiștii, ar li „absurd să se vorbească despre existență (vezi, bazele filozofiei marxiste. București, 1959, pag. IOC). Influența acestui fel dc iraționalism se simte in modul de gindire al eroului, In ultimii instanță, cl se concepe doar pe sine ca ceva concret și cunoscut, deoarece in afara sa domnește nesiguranța. Șî el nu găsește posibili- tatea de comunicare și înțelegere nici măcar cu oamenii ce-i sint cei mai apropiațî. „Oare nu putem ții nici lucruri mărunte despre altul", se întreabă Ethan ? „Cum ești tu oare Marț/ ? Aid auzi ? Cine ești iu acolo in sinea ta ?“ Lipsa de încredere elementară in om și imposibilitatea de comunicare chiar cu cei mai apropiați fac ca omul să i se pară eroului lui Steinbeck ca un fel de robot, ca un sis- tem complicat de scale, indicatoare, socotitoare, din care noi pulcm vedea doar cifeva. Și în felul acesta, prin exemplul lui F.than, vedem că forța omului nu valorează nimic fără susținerea fizică și psihică a comunității cu celelalte ființe umane .Mai mult, iraționalismul șl existențialismul îi dezarmează pe om în fața vieții, ii traumatizează sufletul. Șî fiindcă in această singurătate nu poate trăi, eroul lui Steinbeck îș[ fabrică o lume a Ini, care nud poate înșela, fiindcă această hrmo nu este cuVtntătoare, deci nu-i poate trăda glndurile*șî el. la rindul său, nu poate pretinde să înțeleagă această lume, Vorbește cu clinele cu care Se Orirnldr; 53 intilncțlc în fiecare dimineață pe drumul spre băcănie, ține discursuri zilnice in fața cutiilor dc conserve, Visînd o finlină ea in basmul lui Anderseu, căreia sân poți vorbi și nimeni să nu afle. In lumina celor arătate apare simbolic locul de refugiu pe care ți l-a găsit j>e malul mării ți unde pleacă de cite ori are nevoie să ia o licărire de mare importanță. Asuțwa acestui singuratec speriat ți infrint de societate, dar încă cinstit ți oarecum împăcat cu situația sa, mediul înconjurător va da un asalt repede ți hotărilor, sub iureșul căruia cinstea aparată in cetatea singurătății existențialiste va capitula. Anali zindu-se pe sine ți analizînd șl lumea in care trăiește, Ethan conchide că dacă toți ii arată cu ci gre- șcșete poale că cinstea, bunătatea, adevărul, sînt doar seninele unei ieni provenite din frică față de eforturi ți emoții. Cu toate că el simte, că toate acestea il duc: spre o cale străină naturii sale, totuși, sub influența altora, va dori ceea ce de fapt nu dorește. Inconsistența principiilor morale din prezent ii face să caute refugiu în trecut. Poale că tn trecut a fost altfel, oamenii au fost mai puternici ți deci mai cinstiți. Trecutul nu-i dă insă alte exemple, Bătrinul Baker a dat foc unei corăbii ca să primească prima de asi- gurare, care era mai mare docil valoarea vasului. Trecutul nu-1 ajută ți nimic in prezent nu-L face să vadă altfel lucrurile. .Steinbeek demonstrează concret legătura dintre eroii ți împrejurări, iu care intră mediul, relațiile de clasă, morala clasei dominante, etc. Eroul aparține sferei acestor îm- prejurări, de spiritul cărora este pătruns, dar cu care nu face încă complet corp comun -Sub influența împrejurărilor exterioare transformarea are loc rapid, luind lorrna unei cafas- trofe de ordin moral. Procedeul literar a! cotiturilor bruște in psihologia personajului nu csle nou in literatura universală. El a fost folosit de Lcw Tolstoi in Wdzbw fi pace ți Arm Karemna; însă procedeul folosit de Steinbeek $e apropie mai mult de cel folosit de Tolsl i in romanul învierea, Aici nu mai găsim nimic din trecerea de la o stare la alta datorită unei crize sufletești care presupune o oarecare durată. Intr-un timp foarte scurt, socotit ia ore, in concepțiile despre viață ale eroului se produce o întorsătură colosală. care va duce la posibilitatea viitoarelor sale acțiuni amorale. însă aici intre eroul lui Steinbeek ți eroii lui Tolstoi există o mare deosebire. Schimburile chiar catastrofale, survenite in viața eroilor lui Tolsloi, erau totdeauna vizibile, duceau la schimbări in modul lor de viață. La Ethan schimbarea este numai interioară, fiindcă trecerea de la starea de cinste, considerată de toți prostie, la starea de necinste, considerată iarăși de toți drept obișnuință, ii poate folosi numai dacă nu este cunoscută de ceilalți. Este un joc dublu, in care arma sa de apărare, masca de glumeț, și singurătate se transformă in armă de atac. Bltndul și cinstitul Ethan se pregătește să săvirșcască nu o crimă, ci tul șir dc crime. Aici se impune apropierea de □ altă figură cunoscută in literatura mondială- Este vorba de figura lui Raskolnikov, erou! lui Dostolevski din Crima și pedeapsă. Ethan, ca șî Ruskolnikov, este un erou cu un in- telect dezvoltat. El simte nevoia de a-și demonstra că ce va face este un lucru normal, fiindcă ața se poartă toți cei care sînt in fruntea societății. Cu toate acestea. Ethan rămlne același om obișnuit, deoarece undeva in cl se păstrează ideea că ce face d acum constituie o capitulare în fața moralei și presiunilor practicii lumii capitaliste. In fond el rămiue tot (impui același ™ti slab în fata unor presiuni concentrice care pornesc din propria sa familie și-l înconjoară din toate părțile. Sub influenta acestor factori externi el începe să gindească ca și cei care-l influențează. „Banii sini lipsiti nu numai de suflet. — cugetă el — dar nu au tuci cinste, nici memorie. Insă ei, in mod automat. sHrnesc respectul, daca știi să-i pâstreri citea iitnp~ Pentru a-și adormi vechile guduri, eroul lui Steinbeek caută să-și demonstreze că totul este relativ in această „lume relativă, deci relative sînt „morala. normele de purtare, noțiunea de păcat". Steinbeek demască caracicriil de clasă al unor (corii filozofice la modă in lumea bur- gheziei americane, cum este ți teoria relativității aplicată în domeniul elicei. Toate aceste teorii au un dublu caracter: pc de o parie ele servesc drept bază și apără amoralismul capitalismului iii putrefacție, iar pe de altă parte participă la pervertirea morală a altor membrii ai societății umane, care sînt prost 'înarmați ideologic ți, deci, se dovedesc slabi în îața ideologiei inumane a capitalismului. Nu există cale de mijloc : omul care nu este înarmat cu ideologia progresistă materialistă, earc se găsește sub influența idealismului, chiar cind are calități bune se găsește permanent în pericolul de a cădea sub influența domniei banului. întocmai ca la eroul lui Dosloievski, schimbările din personaj sînt determinate social: eveniment sau altul, o obscrcalie sau alta m-ati virit și m-au împins, spune eroul, pe un drum opus drumului meu natural sau acela pe care H socoteam natural — drumul 54 Orkn^ri vinzătandui intr-o băcănie, a celui fără noroc. a omului fără inițiativă, fără speranțe in Viitor, legat de miini ți de picioare de nevoie de a-și hrăni și îmbrăca familia, îngrădit din toate părțile de obiceiuri și principii, care i se păreau de o mare putere morală ți cftiar virtuoase". Aici apar însă ți contradicțiile autorului care introduce și alte explicații ale schimbărilor eroului, ca du exemplu aUvismul sau unele forțe ascunse în om, încă din copilărie se adună în om cauzele care provoacă in el schimbările. Neînțelegerea profundă * inflirenței împrejurărilor asupra individului ll duce pe erou la afirmarea ideii potrivit căreia în om există forțe ascunse care irup din timp în timp. El vorbește de „judecătorii in- turucaielor adincimi" d\a om și cure „au hoiărit in numele tui". Eroul plătește Iribut unor teorii neșliințifice care cuprind un așa numit determinism de natură biologică, care-l fac să fie determinat și social. Totuși, în -cadrul acțiunii insuși eroul prin întreaga sa structură psihică ji prin comportare socială neagă aceste idei. Nu factori de natură ereditară îl fac să cadă sub Influența mediului ambiant, ci felul său de viață, educația pe care a primit-o din copilărie, concepția sa de viață, toiul axat pe lipsa lui de voință. RasJcolriikov săvîrșeșle crima împotriva cămătăresei, avînd la bază teoria „personalității puternice" care nu se supune legilor. Potrivit acestei teorii, care dovedea descompunerea morală a burgheziei reacționare, uu asemenea „supraom" poate să săvirșească orice; chiar crimă, deoarece nu trebuie să dea socoteală în fața nimănui, cu alît mai puțin în fața masei, care era arătată ca o gloată amorfă și îndobitocită. Raskolnikov, căzind sub influența acestei teorii, devine o victimă a societății capitaliste pentru care nu simțea decît ură. Tri condițiile societății americane Ethan, noul Raskolnikov al anului 1960, devine o victimă a amoralismului contemporan din lumea imperialismului. El nu poate să treacă le sâvîrșirea unei crime, fără a avea un sprijin teoretic, și atunci îșl construiește o teorie potrivit căreia pentru un timp, individul, întocmai ca in război și nu numai în război, poale să nu țină scama dc vechile tradiții morale șî. înlăturîndu-te pentru un timp, să-șî facă afacerile in interesul său propriu, Ircînd peste Semenii săi. După asigurarea succesului insă, cl redevine același om respectat intrucit revine și la vechea stare de cinste și res- pectabilitate. în această teorie SteinbMk a reușit să redea ideia că la baza acumulării unui capital se ascunde o crimă. Ce este morala, cinstea ? Slă ceva în spatele acestor noțiuni ? Totul depinde de rezultate. Omul este condamnat numai în caz de insucces. “Forța și suc- cesul — acestea sini mai presus de morală. mai presus de critică. S-or părea deci că nu ceea ce faci are importanță ci modul in care faci, și denumirea pe care o dai actelor tale". Teoria Iu: Raskotnikov rezultă din amoralismul burgheziei din a dona jumătate a sec. XIX, amoralism ce s-a reflectat și in filozofia reacționară a lui Nielzsche, Teorie lui Ethan este bazată pe filozofia reacționară a imperialismului, legată de dreptul celui mai tare, al celui care hotărăște totul, avipd de partea sa banii, deci dreptul la succes, respect și considerație. Dacă la timpul său Raskolniknv apărea ca ceva izolai, fiind legat și de mitul napoleonian, crima sa sltiiîndii-1 la periferia societății, teoria lui Ethan se bazează pe practica majorității oamenilor de afaceri, a tuturor celor care mînuiesc capitaluri, în socie- tatea americană a anului 1960, arată Steinbeck, domină nu legile scrise ci practica junglei capitaliste, care subjugă din ce in ce mai mult oamenii ce se dovedesc slabi. Banul omoară în om umanul, aici domnește lipsa de umanitate și de umanism. Se întinde domnia inu- manismuMi. înarmat cu o asemenea teorie, cu mult sin pe rece și (act, Ethan trece la fapte, care sint încununate de succes, ea o dovadă eu succesul material este legat de necinste. Ethan a dobîndit toi ce a socotii, că poale dobîndi. Viitorul îi stă înainte. Va putea fi alături de cei bogațl. Nimeni nu-l poate învinui, de partea sa este succesul, iar In societatea în care trăiește nu există legi care să-i condamne Noul Raskolnikov profitînd de „experiența" Imperialismului american, a omorîl, folosind „mijloace legale”. Steinhrek insă nu a renunțat să creadă in om, în forțele sate morale, in conștiinți sa, care, amorțită și paralizată de falsele teorii ale idealismului, lotuși nu a murit. In prietenul său Danny. greutatea singurătății și apăsarea faptelor comise le simte continuu. In Ethan conștiință trăiește: în VÎS, care amintește de coșmarele lui Raskolnikov, II urmărește această start dc neliniște și singurătate psihică ij răstoarnă șubredul echilibru un fapt în aparență minor dar care capătă în complexul stării wle sufletești semnificații adînci șî tragice. Lucrarea făcută de fiul său, pentru care televiziunea îi premiază, Se dovedește a ii mi plagiat, care a fost descoperit in urma unui denunț. Denunțul a fost făcut de sora sa : „Af« am vrui să fie ineftis" remarcă Fileu. In răspunsurile date de Allan la învinuirile tatălui. Ethan îșî recunoaște propriile idei care l-au condus in acțiunile sale amorale. Acest fapt il □rienldri 55 duce la recunoașterea abisului moral in care se găsește. In concordanță cu caracterul săi» lovitura primită ii duce spre sinucidere. De la sinucidere il salvează Rindul la fiica sa pe care o asociază cu focul cinstei si dreptății fără care omenirea nu poate să existe. Steinbeck se menține și in acest rornan, ca si alți realiști critici, în limitele unui uma- nism abstract care este sortit unor oameni concreți. El are Încrederea că in wn există încă suficiente seintei din focul care l-a transformat din animal in ființă umană; mai mult: că omul care a cunoscut căldura acestui foc va reveni la calitatea pierduti, deoarece cine a cunoscut odată lumina nu se poate mulțumi cu întuncrccul. Menținerea la general a ideii de umanism in romanul lui John Steinbeck nu ne dă ixisibilitatca să vedem ce va face mai departe Ethan. Nici eroul și nici autorul nu cunosc sau nu vor să cunoască acele căi care duc spre un umanism concret și militant. Pe ce drum va merge Ethan sau o va îndruma pe fiica sa, Steinbeck nu ne spune, iar noi nu ni-1 putem închipui pe Ethan în rîndul luptătorilor, deoarece din asemenea oameni ca el se nasc doar negustori și stăpini. Prin cele mai reușite părți ale sale romanul fanui nemutlumirii noast-e este un roman al realismului critic. In el își găsesc ecoul și o serie de evenimente contem- porane, din domeniul politicii interne și internaționale a Statelor Unite. Umanistul din Steinbeck se pronunță împotriva războiului, împotriva influenței pe care acesta o are asupra naturii umane. în numeroasele digresiuni, pe care le face autorul sau eroul, se simte teama americanului de rînd în fața problemelor legate de problemele vieții și ale morții. El militează în felul acesta pentru pace, împotriva distrugerii atomice, împotriva bombei cu hidrogen. Prin aceasta Steinbeck, ca și alți umaniști burghezi, reflectă tendințele democratice- alo lumii lor, care se realizează sub forma de protest moral și de opoziție etică împotriva inumanismului imperialismului în putrefacție. Cu toate acestea umanismul lui Steinbeck ea și a altor realiști critici contemporani este încă un umanism neconcretizat care nu caută să adinecaseă critica socială șî să ajungă la concluzii care implicit ar reclama o luare de atitudine hotăriiă față dc răul social existent. Meiiținindu-sc în limitele unei critici care pune doar o problemă filozofică, fără insă să poată ajunge la explicarea situației omului prin înțelegerea tezei marxiste „Conștiința (Das Bewusstsein)“. nu poate fi niciodată alt- ceva decit existența oglindită in conștiință (Das bewusstc Sein), iar existența oamenilor este procesul rea! al vieții lor*)", umanismul acestor scriitori nu arată drumul înlăturării acestor rele și nu ajung la concluziile revoluționare care decurg nemijlocit din realitale«i reflectată. Pe acești scriitori ii interesează cu deosebire loviturile pe care această lume Ic aduce omului, analizează cu multă migală traumatismele psihice ale di Ieri ți lor croi, dar se opresc înain- tea stabilirii tratamentului, deoarece ei au rămas in situația unor vraci, pe cînd istoria cere medici, înarmați cu învățătură marxistă de cunoaștere a lumii. Deși ei proclamă că omul este cea mai însemnată ființă pe pămînt, adeseori eroul lor este doar o ființă slăbită sub încercările și acțiunile unor legi pe care nu le înțelege, fiindcă nu le cunoaște. La Steinbeck apare ca o idee colaterală afirmarea neputinței omului in fața legilor implacabile ale istoriei. Personalitatea umană nu are posibilități de dezvoltare și, dc aceea, cade în mrejele exis- tențialismului. Necunoscind altă soluție Steinbeck opune inumanlsmtilui burghez „focul nestins" al conștiinței umane. Numai cind focul nestins al umanului din om se va transforma in in cendiu! luptei omului pentru toți oamenii in focul revoluției sociale, numai alunei societate» capitalistă nu va mai putea distruge CB este bmi în oamenii cinstiți dar slabi. Atunci și ei vor putea intra între acei care știu pentru ce trăiesc și nu se vor simți singuri în haosul propriei lor vieți. ALFRED HEINRICH • Min, Engrk, Opere, RucMi^ij, vel. .*1, pag, 27, 56 Ovicnllri din lirica finlandezi conteni poranu M'O TURTI Ai NEN Standardul de viața ylw vorbindu-se despre standardul de viață și creșterea lui — ce-i asta oare? Tatăl meu a avut un rind de haine, două am eu dar hainele mele au trecut și pe Ia muntele de pietate. Tatăl meu a avut patru pereți, opt am eu, dar și chiria mea a rămas neplătită, tatăl meu înmuia cartofii in sare — cu degetele, eu îi înmoi în sare — cu furculița. P. MUST AP A A Clipa Aplecat deasupra izvorului albastruoerzui — în ochiul izvorului, în albăstrimi-verzui văd ochiul tău oglindit albastru-verzui și văd mici bule ce urcă neliniștite in ochiul tău și in ochiul izvorului, văd un nor al verii lunecind peste catifeaua apei și peste catifeaua ochilor tăi, văd un mindru iris înflorind în irisul tău, o libelulă albastră-verzuie clipind în lumina irisului și-n lumina ochilor tăi — ea zboară cu zumzet ușor, se depărtează de noi, depărtează, intr-un niciunde se ridică pe veci. In te>mtntși4 de P. STOICA Din lirici tioiuidnJ cnotemporanA 57 El NO LEfN't Cîrriec Citul seara se așterne lin Pe lingă rtu o fată trece. Parfum de iarbă e-n grădini Și cintă pinul, unda rece. înoată rațe printre trestii Și pești roiesc ca-ntr-un desen Și-n ‘înfloritul codru ce știi Cind viatul unduie polen. Bălaie fata mergencet 'Pe Ungă țărm, fie Ungă ape, In ele cer e și brădet Și tenul cheamă mai aproape. Și cheamă renu-n depărtări. Și cintă-un val. Visează pomii. Copilă-a bucurii și-n zări, E scurtă vara in Suoni *. ION R4HOIMNV • Numele finlandei al firii. 58 Din lirica finlandeza coalcmpnrjhi cronica literara RADU THEODORU: „MUNTELE", roman Late deosebit tle interesant modul in care romanul, actual, în momentul de față, încearcă să-și reafirme poziția — din perspectiva istorică a anilor ce s-au scurs — față de etapa de început a revoluției socialiste ia noi. respectiv față de evenimentul Eliberării pi de perioada imediat următoare acestuia. Faptul nu este ititimpldior. îtdrucli de înțele- gerea profundă a momentului depinde intr-o mare măsură perspectiva social-islorică și estetică din care sini înțelese evenimentele actualității imediate in planul creației artistice. Să se observe, astfel, că ceea ce s-ar putea numi necesitatea retrospectivei in ultimii ani. este învederată atît pe cuprinsul limitat al activității ținui creator cit și pe vasta Întindere a literaturii actuale, in general. Se fiare, deci că — cei puțin in materie de proză — aproape fiecare scriitor simte nevoia imperioasă de a-și exprima, intr-ana din operele sate, punctul de vedere propriu legat de acest moment crucial al istoriei noastre contemporane. Af zice că, astfel, ne aflăm in fața celui mai serios examen de admitere la urările teme ale actua- lității socialiste. ta structura artistică a rumânului Muntele, personal, întrezăresc foarte clar o asemenea intenție. După ampla frescă istorică, inspirată de epoca domniei lui Mi/tai Vitarnu, în romanul Brazdă ji paloț,^' după ciieva experiențe în domeniul dramaturgiei, nu pre.a con- cludente, Radu Tlteodoru. acuma, realmente, cu acest compact volum, se află rn fața exa- menului de eare vorbeam. Se cuvine de la începui subliniată îndrăzneala romancierului de a-și pune la Încercare posibilitățile pe cuprinsul uneia dintre importanțele direcții tematice ale prozei actuale, unde, fără iudnală. ret puțin piuă in momentul de față, s-au objinut cele mai trainice succese; anume, este twba de prezența vieții rurale. Inir-o asemenea împrejurară, avind tn vedere existența unor lucrări precum Mitrea Cocor, Indrfizueala Desfășurarea, Bărăgan, Setea, Cuscrii, ca și în cazul recentului roman ai lui ion l.ăncrănjan, firesc este să ne străduim a vedea in ce măsură romanul lui Radu Therxioru contribuie efectiv la îmbogățirea imaginii artistice a realității respective. Altfel spus, se pune o întrebare cu privire la nou- tatea imaginii artistice promovată de romanul Muntele, întrebare cu iotul legitimă atit Sub raportul temei abordate cil și sub acela al autenticității talent ului cu care este înzestrat Radu Theodoru, Contribuția pe care o aduce recentul roman la intregirea imaginii artistice a satului rominesc aciuat este reală. Ea fine in primul rind de ineditul realității de la care s-a pornii și, in acelaș timp, cum vom vedea. în multe privințe, și de originalitatea personalității artistice a scriitorului. Cronici Uuriii oO Nu știu in ce măsură acest lucru a fost turnării conștient de autor, dar. obiectiv, se poate afirma cd Muntele «pare ca o primă încercare masivă de a cobori din legendă și mit o lume socotită decenii și chiar secole de-a ritului ca euoluînd dincolo de dinamica legilor social-istorice obișnuite. Aid refer de acea htme — imortalizată și de Sadovecmu in proza sa, in primul ritul in Baltagul — pe care se pare că istoria o ignora cu bună știință, intrucit oamenii de aici, trăind pe cuprinsul unor zone geografice izolate de restul lumii, respectiv pe văile ascunse ale munfitor. se obișnuiseră cu forța implacabilă a unor legi nescrise, consfinfiie parcă odată pentru totdeauna de către tradiția unor veacuri de mult apuse. Practic, romanul tui Radu Theodoru iși propune să demonstreze cum revoluția socia- listă pătrunde impetuos in lumea ciudată a muntenilor bănățeni din regiunea Caransebeșului, determinind masive dislocări politice, sociale și etice, iniegrltid-o astfel, organic, in fluxul istoriei contemporane. Care sînt, in jand, dalele inițiale ale acestei lumi, așa cum o găsește sflrșitul războiului, odată cu întoarcerea de /re frontul de vest □ tînăridui țăran sărac Patru Dragcdina? In ciuda speranței de a identifica prezența unor semne înnoitoare convingă- toare, în comuna Prislop, deocamdată, eroul se izbește de aceleași realități încremenite. El intilneșie un soi de feudalism straniu în structura Căruia s-au conservat puternic o serie de elemente ale bieții de păstor din perioada tribală a acestei formațiuni sociale. Se pare, in același timp. Că privilegiile din veac ale fostei grănicerimi a imperiului habsburgic la hotarele cu imperiul turcesc sînt de neclintit; reprezentanții acestei categorii se comportă mai departe ca rrr^e adevărati seniori, socotindu-se stăpini obsedați ai muntelui, consti- tuindu-se intr-un mod de viață socială similar unui veritabil stat in stat. Muntele eu viața sa, sub toate raporturile, dă impresia unei puternice cetăți feudale ale Căror ziduri par de nepătruns, sfidind dc la înălțimea sa suflul înnoitor al istoriei. Aici iși fac mai departe veacul puternic grupuri dc proprietari rurali, cum sini Tăureștii, Gugutefiii, Heicoteșfii, popa Uarbă-N'eagră. moș Argintarii, ilie htra. Dur iată că in sar își fac apari fia cei care duseseră pe umerii lor greul războiului, foștii combatant! in frunte cu Patru. Pi/u și alții. Odată cu ei. în Prislop și în cătunele din jur pătrund tot mai insistent ecourile luptei pentru pâmîid din întreaga țară, ecourile reformei agrare, Cartea irdua a volumului fromanciertd //referă, asemenea vechilor povestitori, o atare modalitate de organizare a materialului) cuprinde patru ample capitole: Pâini, Priveghiul, Voica, Ncrltea, Aici se reconstituie cu o mare minuțiozitate și cu un autentic fior evocator tocmai procesul adine și complex al Înfruntării, cind mute, cind de o violență spectaculoasă, dintre tradiția Inaincenaiă a muntelui și noua umanitate ce-și arată chipul ia orizont. Este prima etapă a greului și dramaticului proces de naștere, implicind deci primele simptome ale „facerii lumii noi", cum ii /dace adesea prozatorului să noteze în comentariile sale sau pe parcursul unor discuții dirdre personaje. Paginile acestei prime jumătăți a romanului impresionează in primul rind prin ine- ditul universului de viață. Se simte incontestabil că prozatorul a descoperit intr-adevăr o ipostază necunoscută pmd acuma a existența țăranului nostru. De aceea, procesul de integrare in istorie a acestei lumi este urmărit cu abilitate din perspectiva unor asemenea date particulare. Este semnificativ de altfel faptul că relevarea forjelor ce se vor angaja, pe viață și pe moarte, in focul marilor bătălii dc clasă, este prilejuită de împrejurări avind o valoare sintetică pentru structura intimă a tradiției. In fond, capitolele Priveghiul și Nedeia, fiindcă la acestea mă refer, constituie o remarcabilă confruntare făcută din toate unghiurile posibile — dintre avatarurile individualismului primitiv, propriu vechii lumi, și for/a ineluctabilă a noilor valori umane, promovate de revoluție. Episoadele in care este surprins ceremonialul înmorminidrii arată, in toată goliciunea sa conținutul guastbarbor al tradiției, arată pregnant că in spatele vorbelor despre o așazisă bărbăție și independentă 60 Croak* literari grănicerească, refractară oricăror îngrădiri sociale, se ascund racilele celui mai acerb individualism, ale unui individualism de-a dreptul zoologic, Moartea lui Gru'jă, odrasla Tdttreștilor, ca atare nu constituie aproape de toc un motiv de intristare pentru ai săi. (Hanul este mai degrabă alarmai pentru desagii cu bani dispăru# in timpul monstruosului asasinat. Problema care ii frămintă intr-adevăr pe cei din familia mortului este aceea de a da cu orice pref dc urmele bătu lor și de a nu pierde prilejul de a-și rotunji averile, chiar fi intr-o asemenea împrejurare. In același timp, departe de a găsi cea mai elementară inlelegere fi compasiune, sofia celui ucis. Mddălina, este supusă unei adevărate torturi fizice și morale, socotindu-se (de altfel, pe drept) că ea știe ce s-a intimplat cu banii. Fugărirea femeii prin noaptea Înfricoșătoare de către căpetenia familiei, Stingu Tauru, este de un tragism halucinant, ea dă substanță unora dintre cele mai valoroase pagini ale romanului. Se dezvăluie aici, ca și in alte păr#. capacitatea deosebită a tui Rada Theodoru de a cultiva un epic de intensă nervozitate, de o ritmicitate și o duritate a notațiilor pufin obișnuite. Dacă in capitolul Priveghiul se demonstrează extrem de convingător starea de paro- xism moral și social in care a ajuns feudalitatea sm-generis a muntelui, in celălalt capitol amintit, Medeia, lucrurile evotuiază vertiginos spre punaul lor nodal firesc, impas de revolufie. Anume. aici, sint puse in lumină mai ales contradicțiile sociale și lupta de clasă, in noile împrejurări istorice. devine motorul intim al mișcării epice din roman. Romancierul surprinde cu multă acuitate un fenomen specific epocii noastre: Intr-un timp extrem de scurt se produce saltul de Ia o stare de impietrire seculară la cea mai activă stare revoluționară a maselor. Sub impulsul ideilor și faptelor revoluționare ce cuprindeau masiv fara și aici se produce, intensiv și extensiv, o categorică regrupare a forjelor antagonice. Dinit-o serbare tradițională, implicind anumite ritualuri de-a dreptul păgîne. nedeea se transformă, parcă de la sine, intr-o amplă și decisivă declanșare de forfe sociale. Din stadiul tatonărilor și al încercărilor, revolufia pășește direct pe făgașul luptelor proletare. Energia latentă a maselor de proletari munteni — slugile familiilor bogate, lucrătorii de la exploatările forestiere — se trezește dinlr-odată. zdruncinind din temelii vechile stări dc lucruri. Ce este demn de reținui, legat de acest moment — in raport cu alte romane consacrate etapei de începui a revolufiei la sate — este structura complexă și diversă a forjelor populare angrenate in lupta pentru noua umanitate. In romanul lui Radu Theodoru asistăm la o impresionantă intilnire pe aceleași baricade a țărănimii rnuntene — ar ga fi, păcurari, lucrători agricoli — cu una din cele mai caracteristice categorii muncitorești de la noi, cu lucrătorii forestieri. In fund, in Muntele se subliniază că țărănimea in lupta pentru socialism, a mers col la cot cu clasa muncitoare nu numai dintr-o firească solidaritate de clasă, ci și penlrucă intre aceste forfe au existat motive de cointeresare socială și materială d;recte. care le-au legat intre ele in mod organic, in viata practică, bealtminteri așa se și explica, intr-o bună măsură, radicalizarea bruscă a conștiinței sociale a maselor ce populează muntele. hi general, in afară de faptul că prima parte a volumului definește limpede datele fundamentale ale romanului, aici, evident, se urmărește și fixarea principalilor protagoniști. Sint subliniate, ca să spunem așa. trăsăturile de caracter ele personajelor centrale. Pe această linie socot necesar să arăt că viabilitatea artistică a primei păr# a romanului rezidă in egală măsură și in sigitranfa cu care sint integrate personajele in mișcarea epică, in narațiune. Se observă lesne, că romancierul are aplicație spre acele tipuri umane robuste, pline de vitalitate, ‘înzestrate cu o cutezanță ce frizează nu odată violent a, Astfel, rănirn adine întipărite chipurile tui Patru, Mădălina, Pifu, Voica, Stingu Tauru, plutonierul dc jandarmi Amăriufii. Panel Lola, popa Earbă-Neagră. llie fura și alfii. Cronic* liiertr* 61 Cea de a doua târle a romanului, întitulată cu tilc Liniștea dinaintea furtunii, cont sugerează fi titlurile capitolelor (începutul, PamiiileJc, Foamea. Răscrucea), are menirea de a surprinde principalele momente istorice caracteristice in cadrul cărora se verifică, in focul dramaticelor încieșătări de clasă, potențialul revoluționar al muntelui. In ceie din urmă, prozatorul urmărește să surprindă ceie trei momente cruciale din viața satului a Împre- jurimilor, caracteristice pentru istoria contemporană a țării in generatreforma agrară, seceta și alegerile eleetrorals din toamna lui 19)6. Impresionează, fi de data aceasta, minuția documentară a romanului și strădania autorului de n cuprinde in albia epică a romanului cit mai mult din istoria reală a epocii. Sub raport artistic se reține in primul rind indeminarea iui Radu Theodoru de a realiza scene de masă, mai ales in latura mișcă- rilor, a ciocnirilor violente dintre forțele sociale angajate m bătăliile de clasă. Din păcate, doar cam atit se poale spune, pozitiv, despre această a doua purie ti romanului. Scriitorul se lasă antrenat, peste necesitățile firești, de tentațiile documentaristice in sine, senzația de narațiune ilusirativistă, de dala aceasta, arareori ii părăsește pe citi- tor. Concret, ceea ce se anunța a fi viziunea particulară a romanului in prima parte, finind de zugrăvirea unei atmosfere inedite și de definirea unor caractere umane de o reaiă pregnanță, este in parte Înlocuit de preocupări oarecum extensive. Autorul se lasă excesiv de mult atras de dorința de a spune tot: discuțiile interminabile de fu joagâre, insistența obositoare asupra unor intim/dări din viața satului: ședințe care, cu sens, in ciuda faptelor ce diferă, se repetă, incăerări cam multe și nu întotdeauna explicate artistic etc. Se înțelege, nu se pune problema unei totale nereușite artistice, d, in esență, nemulțu- mește insuficienta selectare și admcire a faptelor de viață, ceea ce scade vizibil valoarea artistică generală a romanului, E adevărat că principalele personaje sini confruntate cu istoria in momente decisive și că. prin urmare, datele inițiale aie caracterelor se verifică in practica vieții. Astfel nu poale fi trecut cu vederea că Pătru. Pifir. Mărtin lîdiaci, Lungit- lescu, Voica, plutonierul Amăr iuții câștigă, in aceste împrejurări, pe linia conturării con- științei lor politice. In același timp este urmării cu multă atenție și eficient procesul de disoluție social-ntorală a păturilor avute. Se zdruncină din încheieturi încrederea in trăini- cia pe veci in privetegiite și fătoșenia grănicerească. întrebarea care se pune insă este următoarea: dacă toate acestea n-ar ți fost și mai convingătoare in ipoteza că scriitorul ar fi dovedit muit mai mult spirit selectiv și dacă ar fi fost mai atent cu latura mișcărilor de idei și de sentimente. Astfel, este de presupus că marca originalității proprie lui Radu Theodoru S-ar fi impus cu mai multă constanță, asigurindu-se o autentică unitate artistică întregului edificiu. Rămifie de asemenea de discutat, și in ceea ce privește utilizarea limbajului fcaracte- ristic prin fraze scurte, tăiate, eliptice, amintind de notația frustă a scenariului cinema- tografie) dacă nu avem de a face cu o concepție unilaterală, in tot cazul ciudată, din partea scriitorului. Ne putem foarte serios întreba dacă acest limbaj se adecvează fără discernă- mânt, atit in pasajele narative și în cele introspective, cit și în dialog. Personal, am simțit, sub acest raport, efectele extrem de artificoase aie unui punct de vedere greu de înțeles in cazul unui scriitor matur și. in genere, siăpîn pe mijloacele ariei sale. In ansamblu, romanul Muntele, prin structura so artistică și datorită perspectivei deschise asupra timpului istoric, foarte clar sugerată de ultimele episoade, dă impresia unui prim volum dinir-un ciclu asupra soiului bănățean contemporan. De aceea, discuția lui, cred, nir-și poate propune sd tragă ultimele concluzii. Intervențiile criticii, deocamdată, au menirea de a examina substanța punctului de plecare amplu definit in acest volum. In această ordine de idei. este de presupus că revista noastră va. mai reveni. 62 Cț$ak* literari dsadcr. cronica de fa/ă nu se vrea decît un simplu preambul la o discuite care va trebui să angajeze mai midii participanji. indiferent de modul in care va fi organizat acest lucru. Acest îndemn final nu izvorăște numai din faptul că Radu Theodoru este un prozator de bază ul frontului scriitoricesc timișorean. In primul ritul Muntele, alături de Cordovanii, prin tot ce are mai bun, se anun/d a fi o operă epică de a cărei prezenta, in cadrul romanu- lui actucd de inspira/ie rurală, nu se va putea face abstracție, intrucif ea va solicita mereu atenția criticii și a cititorilor. Recentul roman al lui Radu Theodoru deschide incă o cale de pătrundere in universul vieții țăranului de azi, ocolind intr-o foarte mare măsură potecile deja bătătorite. Ceea ce — S-o recunoaștem — nu-i pu/in lucru. SORIN TITEL: „COPACUL", povestiri Volumul acesta de schife și povestiri — a^a cum s-a mai remarcat in presa literară: 6. Dimi stana în Gazeta literară. Marin Bucur in Luceafărul, Paul Georgescu in Rwnîtua liberă, O. Muntean in Contemporanul, S. Damian in Presa noastră și al fii — impr.inâ puternica impresie că avem de-a face eu un prozator autentic, înzestrai cu un talent de înaltă clasă. Fără îndoială Cd orice discuite sintetică despre proza scurtă actuală care ar face abstraefie de prezenta iui Sorin Titel riscă să fie incompletă, văduvită de unul din aspectele ei cele, mai interesante. Căci, in cîudu faptului că ne aflăm in fafa unui debut, acest tinăr prozator se anun/ă de pe acum posesorul unor date ce-t vor duce, făid îndoială, la cucerirea uniti stil al său. la cucerirea originalității. Parcttrgind paginile volumului, in genere, facem cunoștință Cu o proză care parcă se scrie de la sine, respingind otice calcule premeditate, orice preconcepție. Altfel spus, prozatorul Înlătura putința cititorului sau a criticului de a crede că prozele din volum ar fi scrise intr-un anumit fel, u la maniere de..; prin urmare secretele de fabricație, cum se spune, nu sint trădate. Rareori — trebuie S-o spun — mi-a fost dat, fiind vorba de proza tinerilor, să intim pin o simplitate și o claritate mai mare ca aici; ceea ce probează existenta, unei certe dezinvolturi, a unei siguranțe artistice pufin obișnuite. Aceste trăsături au un ase- menea caracter incit, realmente, la prima vedere, se crează senzația că ar absenta preocu- pările pentru compozi/ie, Lucru evident fals; in realitate, de cefe mai multe ori, este vorba de o asimilare organică a legilor compozi/ionale ideilor artistice urmărite și, in esență, confinatului de viafă abordai. Mi Se pare că, prin ce-a scris mai bun pină acum, pentru colegii săi de generație. Sorin Titel, este un exemplu de scriitor modern și aciuat, in sensul major al cuvintelor. Structura scrierilor tui Sorin Titel rezultă, cred, din credința intimă a autorului că viața contemporanilor noștri depășește, r um spunea Geo Bogza odată, prin conținutul și prin semnificațiile ei. orice închipuire, lăsind in umbră orice încercare de a o reda artistic in baza epicului extracotidian. generat de ficțiune, de puterea de invenție a naratorului. Fără a fi suspectat de asocieri livrești arbitrare, cred totuși că Sorin Titel a înțeles bine exemplul unor maieștri ai genului, la noi, de pilda, al lui Caragiale. a invă/af de la acești maeștri că schija și povestirea reprezintă genul sublimat ta extrem al epicului Ct^icn lîicfir* in proză, Acest fapt explică îniruMiil necesitatea de a simplifica ta maximum legile ce lin ' de rigorile cornpozifiei. de a elimina fot ce fine de „explicația" epicului și dc distribuirea cerebralizată. făcută, a acestuia. Pe scurt spus, ceea ce numim schema compozițională a unei scrieri epice, in cazul schijei și al povestirii, este in cel mai inalt grad un element al imponderabilului. Tehnica este, evident, a secvenței cinematografice și Caragiaie. ca și Cehov sau Maupassanf, să zicem, o arnmjau și o propuneau celei de a șaptea arte. /ișa ac și probabil, de ce filmele turnate după schijele și momentele autorului Scrisorii pierdute sînt mult mai izbutite decit cele in care sînt filmate piesele sale de teatru. Dintre prozatorii contemporani care il inriuresc pe Sorin filei cred că nu-i deplasat să fie amintit numele lui Alberio Moravia, cu povestirile sate romane, de fapt adevărate sec- venje-insfantanee ale genului. Exigentele impuse, de condiția genului — privit in trăsăturile pe care am încercat să ie evidențiez — implică, in primul rind, două aspecte ale problemei: acuitatea problematicii ți pregnanța cotidiană a epicului. Ceea ce. se înțelege, nu poate fi satisfăcut decit cu prețul unei nedezmințite cercetări a actualității imediate, pentrucă a încerca aceasta apetlnd la o proză de inspirație istorică, de anticipație fantastică sau de speculații lioresco-simbotice, este, cred, de-a dreptul imposibil. Cum s-a mai remarcat, prezenta actualității in proza din volumul Copacul se rapor- tează direct la investigarea în cotidian, Stabilindu-se acest fapt, adesea, insă nu s-a subliniat îndeajuns un alt aspect caracteristic. Anume, cotidianul la acest scriitor, exclude din capul locului banalul, cenușiul, nesemnificativul. Pare curios, dar — ca și Petre Stoica in poezie — spre deosebire de alții, Sorin Titel reabilitează artistic acest aspect permanent și major al existentii. Prin cercetarea lui, fittărul prozator tinde la relevarea a ceea ce dă măsura permanențelor umane, 7n raport cu timpul istoric, privit din perspectiva prezentului nostru socialist. Mai departe, trebuie spus că deosebirea intre Sorin Titel și alji confrați ai săi — N. Velea sau D. R. Popescu, de exemplu — sfd in aceea că, in timp ce aceștia realizează un asemenea scop apetind ta demonstrația apăsată, cultivind un epic adesea senzațional și observația de aceeași natură, autorul culegerii Copacul recurge la sugestie, fiind alent ta nuanțe și lăsind cititorului posibilitatea de a Înțelege el singur, fără prea multe explicații. Căci, fără îndoială. Sorin Titel este un prozator al sugestiei nonșalante, neceremortioase. Iată citeva exemple : în kiir-o zi de primăvară, a&rfdm ta drumul aparent banal pe care fetița Domnica il face intr-o zi de primăvară ducindu-se cu mincarea /ie clmp ta tatăl ei. Intr-un joc nevi- novat de copil, fetița se extaziază, ca in fata unui decor feeric, de verdele întins al lanului de gria, căruia i se alătură albastrul viu al cerului, ce : se pare atit de aproape incit ai crede că mergind inainfe il poți atinge cu mina dintr-un moment in altul. în .spatele acestei intimplări zilnice, cu prețul unei sugestii foarte subtile, se ascunde o idee de o deosebită profunzime; omul de azi. in special cei tineri, intră in viață luind contact cu o realitate umană alîi de generoasă incit îi este stimulat, firesc, aointul spre rele mai îndrăznețe visuri, idealuri. Ogorul cel bogat a! realității apropie și face tot mai clar spațiul infinit al aspira- țiilor, linia orizontului acestora ajlindu-se ta cijiva pași de noi. Pe o linie problematică similară, se sitmază și excelenta povestire Gardul, la care se mai adaugă, ca intenție dar nu și ca realizare, cea care încheia volumul. Zborul. în Dimineața și Vara, care —la un examen mai atent — par capitole dintr-o viitoare lucrare mai întinsă — eventual, dintr-un scenariu de film —, ni se relatează, degajat și aparent indiferent, momente prin care trec in mod obișnuit membrii unei familii de munci- tori ; șeulatld din somn, luarea gustării de dimineață, plecatul la serviciu, dîscujii intim- plătnare despre mersul vremii etc. Piuă la urmă, insă, reținem, ca fiind convingătoare, ideea 64 Cronica literari de o mare actualitate că setea de echilibru și de siguranță în viață, care i-a încercat întotdeauna pe oameni, se realizează deabia acuma, in cadrul orinduirii noastre, asigu- rindu-se o bază morală și materială sigură pentru aceasta. Mama este de o seninătate a conștiinței, în ciuda anilor ce trec, de esență structurală; jiul ei Anton iși poate reciștiga fericirea în dragoste alături de o femeie potrivită cu aspirațiile și felul lui de a fi, iar Adrian, deabia ieșit din adolescentă, are toate motivele să spere că aspirațiile sale artistice, obiectiv vorbind, se vor realiza, fn aceste două lucrări. Sorin Titel atinge in cadrul moda- liidlU preferate, o treaptă foarte ridicată. Un loc aparte, in volumul Copacul, il au narațiunile in care este investigat universul adolescentei și al tinereții. Povestirile Darul, Idilă, Copacul, Drumul cu căruța, Iarnă fierbinte. După ploaie, împreună, constituie o adevărată monografie lirico-epică a acestor virste, prea puțin cercetate pină acuma de proza scurtă actuală. Adolescenfa este evocată mai ales din perspectiva sentimentului erotic, a primelor zvicniri ale acestuia. Ce se reține de aici ('Dorul, Idilă și altele) este mai ales faptul că. dincolo de „jocul" inefabil al sentimentului, scriitorul sugerează pregnant prezența noului, prezență ce se face simțită in latura exigențelor etice. Anume, desprindem ideea că acest sentiment „etern uman", astăzi, spre a se realiza, impune o deplină armonie afectivă da- și o reală comuniune de idealuri in viața socială. Astfel. în povestirea Darul, de exemplu, se arată convingător incompatibilitatea sentimentului de dragoste cu spiritul prozaic. îngust și meschin al conservării individualiste. Tinărul muncitor Mță nu poate sta alături de fata care se caracterizează tocmai printr-o asemenea trăsătură și începutul lor de idilă se destramă firesc și fără drept de apel. Un înțeles etic adine implică și bucățile in care identificăm prezența unor oameni oftați in plină virsiă a tinereții: Copacul, Drumul cu căruța, După ploaie, Iarnă fierbinte. In majoritatea cazurilor, aici, din diferite pricini, eroii au eșuat la prima lor dragoste. De o mare subtilitate se dovedește a fi autorul atunci cind surprinde elementele regeneratoare ale sentimentului. Se sugerează convingător că epoca noastră este organic potrivnică alune- cării insului în disperare, intr-un orizont de viață închis, fără nici o ieșire, chiar și cînd este vorba de existența pe plan intim. Un adevărat poem in proză, povestirea Copacul concentrează parcă toate semnificațiile etice ale problemei. Confesiunea emoționantă a fină- rutui Luca — un adevărat elogiu patetic adus spiritului de comuniune, de apropiere sufle- tească intre oameni — ne apare cu o replică directă la adresa modului de viață evidențiat de cunoscuta lucrare a lui Tenesse Wiliams, după care s-a turnat filmul Vară și fum: „Nu știu dacă ai simțit vreodată asta, mă frate, mă dragule, iți doresc să n-o fi simțit. Nu există durere mai mare ea asta, durerea aia cind dragostea te părăsește". Sau: „Nu e durere mai mare, dragule, decît să simți cum sufletul se golește încet, cum se golește de dragoste, cum rămii uscat ca o păstaie în bătaia virilului". Iarnă fierbinte, poate cea mai frumoasă din grupul de povestiri la care mă refer, relevă puțin obișnuitele însușiri ale lui Sorin Titel in direcția analizei psihologice cu mijloacele sugestiei lirice. cum arăta și Paul Georgescu in cronica sa din Rominia liberă, bucala n-ar putea lipsi in nici un. caz dintr-o eventuală antologie a schijei și nuvelei rominești contemporane. Pe cifeva pagini numai. Sorin Titel surprinde un adevărat univers de gînduri și sentimente omenești, schița avind structura unei adevărate drame lirice despre simțămintele omului de azi. Și dacă mai este nevoie să subliniem încă o însușire remarcabilă a talentatului prozator, in legătură cu narațiunea Iarnă fierbinte, se cuvine să reținem autenticul simț al măsurii in relevarea stărilor afective și a gesturilor. Deși de un erotism tulburător, in manifestările lor, cei doî eroi — Ana. femeia copleșită de durerile vieții ei casnice și adolescentul electrician — nu scapă niclun moment atenției autorului, toiul fiind spus cu măsură și cu o forță de sugestie cuceritoare. Croatei literari G5 Pledoaria este mult mai puțin eficientă in Drumul cu căruța. Intențiile demonstrativ- moralizuloare șochează pe inireg parcursul narațiunii, iar locul sugestiei fi al relatărilor nuanțate îl ia ambiția autorului de a găsi efecte tari, violente chiar. Mai trebuie spus, de ase- menea, că nici ideea ca atare — discrepanța dintre aspirațiile tinârulm țăran sărac și ale fetei de oameni bogați — nu-i. cum prea bine se știe, deloc nouă. In sfieșit, un alt teren pe cuprinsul căruia se manifestă talentul aparte al lui Sorin TUd este aceia al narațiunii lirice avind o structură de elegie optimistă; Căldura, Durerea, Srăîca. In special prima. Căldura, constituie o emoționantă reconstituire a sjișiei oarelor dureri morale pe care le pricinuiește momentul fatal fi tragic al marții, chiar fi in cazul celor bălrini. Ato; Țirtea. personajul principal al povestirii, este un adevărat erou simbolic, dc o structură morală surprinzător de patetică, de o omenie ce-ți r amine adine întipărită. Fiind vorba de schița Căldura, in treacăi, aș vrea să spun că m-a surprins total neplăcut felul in care a înțeles Ion Lungu, in cronica sa din Tribuna. S-o prezinte cititorilor, criticul dovedind o regretabilă lipsă de receptivitate față de valorile ei reale. Dealtfel, in ansamblu, cronica din Tribuna, displace prin spiritul condescendent neavenit cu care este tratat volu- mul Copacul. Ceea ce distonează evident in raport cu modul in care a fost primită valo- roasa carte de debut a lui Sorin Titei de către critic a literară in general. Cele spuse, mai sus, nu însemnează insă că, in ce mă privește, se poate trece peste o seamă de scăderi adevărate ale cărții. Astfel recidivele anecdoticii moralizatoare (Trei sărutări pe o pagină. Soacra, Onomastica unui adolescent) se resimt din plin uneori. Este un păcat care, citeodaiă. atinge ultimele limite, cum se intimplă in bucata După amiază de vară, De asemenea, nu poate fi considerată o reușită a lui Sorin Titei nici Schița Pantera neagră, nu știu de ce supraapreriată de unii cronicari (Tr. L. Birăescu. in ziarul Drapelul Roșu, de pildă). Un anumit sentimentalism al ideii artistice și al relatării inneacă, in genere, conținutul lucrării in banalitate. In măsura in care va fii să evite pericolele ca cete semnalate de critică și cu o mult mai sporită atenfie acordată surprinderii cotidianului in raport cu munca omului de azi, cu existența sa socială. Sorin Titei iși va impune, pe viitor, personalitatea sa artistică. încă de pe acum foarte promițătoare in datele ei inițiale. Penirucă. fără îndoială, volumul Copacul este una din cele mai valoroase apariții de pe cuprinsul prozei din colecția Luceafărul, fi — de ce să n-o spunem ? — o contribuție de mina iniția la dezvoltarea prozei scurte o anului literar trecut. UICOLAE CIOBANII 66 Croata ll ierte* discuții POEZIE, CUNOAȘTERE $1 INOVAȚIE ^^olocviul despre poezie, organizat in luna mai 1963 de Filiala Timișoara a Uniun't Scriitorilor din R.P.R. și axat asupra temei despre inovație și reflectarea actualității in poezie, ca și discuțiile publicate după aceea în fiecare număr al revistei „Scrisul bănățean-, au ridicat multe probleme interesante și fructuoase atit din punctul de vedere al criticii literare, cit și al teoriei literaturii. S a subliniat — in referatul susținut de Nicolae Ciobanu — efortul tot mai vădit al poeților de a diversifica aria lor tematică Intr-o perspectivă etică potrivită realității noastre socialiste, precum și tendința lor de a spori reflexivitatea lirică in versuri străbătute de certe și explicabile preocupări reflexive. S-au dat multe exemple de versuri și s-a arătat totodată complexitatea raportului dintre inovație și actualitate, rolul personalității creatoare și valoarea vibrației lirice a sincerității, precum șl complexitatea spirituală a omului contemporan. Accentul dezbaterilor a căzut, cred, mai mult asupra necesității inovației in producțiile lirice și a evitării pericolelor care însoțesc această ten- dință. S-a stăruit mai puțin mi se pare asupra implicațiilor etice pe care Ic prezintă eroul liric in determinarea sa strict contemporană, in primul rind pc latura conținutului său de viață, deși aceasta constitui* sursa reală a inovației și în poezie. Observații juste sînt, desigur, cele făcute de Dinii trie Costea, care a ținut să precizeze că forma unei poezii nu este determinată exclusiv de conținutul ei, ci și de practica de creație și de cultura creato- rului. cu alte cuvinte de măiestria acestuia, și, în mare parte, de legătura lui cu tehnica înaintașilor, cu tradiția literară. Alte observații valoroase a mai făcut poeta Nina Cassian. care consideră poezia de caracter reflexiv ea o tendință „de a oglindi lumea in chipul cd mai complet', ca „O necesitate firească a umanismului artei noastre". Convingerea sa, din păcate, neagă dialectica psihicului uman, atunci cînd contestă opoziția dintre rațiune si sensibilitate, poziție care, în poezie, după părerea mea, poate „inova" doar idilismul mascat al unor versificatori. Poezia este o reflectare pasională a vieții, a unei tendințe specifice de viață, dezvă- luirea unei profunde semnificații de viață. Este rezultatul obiectiv al unei intense trăiri subiective, care aproape întotdeauna se manifestă ca o luptă, ca o ciocnire a contrariilor. Conflictul acesta lăuntric în creație se echilibrează intr-o sinteză, care este însăși imaginea artistică și care nici într-un caz nu este o sinteză rațională, cî o nouă existență, în imagi- nea artistică se realizează o inseparabilă unitate între formă și conținut, căci păstrează în ea toate sensurile adînci ale vieții, chiar dacă imaginea artistică nu este propriu zis copia vieții. Poezia are așadar o funcție de cunoaștere, dar nu una rațională, ci imaginativă. Este o cunoaștere și o valorificare treptată a realității obiective în însuși procesul de creație. Poezia este imaginație, plăsmuire de imagini intuitive, nu gîndlre reflexivă, intelectuală. Desigur, personalitatea nu trebuie redusă la aspectele metodologice sub care e studiat psihicul uman (în această privință Nîna Cassian arc perfectă dreptate), dar gîndirea rațio- nală. care reprezintă cd mai avansat stadiu de evoluție umană, nu se confundă cu celelalte procese psihice, deși poate fî influențat de acestea. Din pricina legității interioare a efor- tului înspre claritate și corectitudine ți în ciuda faptului că imaginația și gîndirea sînt inseparabile, in viața practică, gîndirea logică, fiind o reflectare generalizată, se dispen- sează de toate elementele care individualizează și concretizează obiectul cunoașterii și nîMrutil G7 însușirile lui, cil toate că pornește de la acestea, ca de la prima treaptă a cunoașterii, In actul percepției. In complexitatea formelor de reflectare a realității materiale cuprinse in noțiunea de cunoaștere, poezia este materializarea sonoră a celei mai subiective construcții de imagini intuitive. Ga orice construcție, realizată prin supunerea unui material concret, deci care opune rezistență, ca presupune efort conștient, concentrare a spiritului, luciditate, hlumai in acest sens se poate vorbi de reflexivitate, măiestria fiind, în ultima analiză, capacitatea artistului de a provoca satisfacții intelectuale în exprimarea unei stări afective. A construi înseamnă a prevedea, deci a gîndi, dar mai înseamnă — bineînțeles — și meșteșug, price- pere, deprindere. Dacă creația artistică, proprie celui de al doilea sistem de semnalizare, adică limbaju lui sau cuvîntului, implică Inteligență chiar și numai pe latura măiestriei, nu-i mai puțin adevărat că nu se poate crea poezia numai cu rațiunea. Meditația poetică nu este o meditație filozofică propriu zisă, Referatul lui N. Ciobanii dă exemplu cunoscuta meditație a lui Eminescu l-a steaua, pentru sensul uman din strofa finală, mult mai accentuat prin transfigurarea metaforică realizată cu elemente astronomice. Criticul N. Ciobanii are dreptate cind subliniază sensul uman și valoarea coticluzivă a strofei ce dezvăluie carnete rul metaforei, al imaginii artistice chemată să exprime sentimentul poetului. Are insă mai puțină dreptate atunci cind afirmă că, In poezie, „concretul obiectiv" este numai punct de plecare nu și unul final. Criticii Eugen Simion și Traian Liviu Blrâescu au denunțat abuzul de concret practicat, pe terenul pseudo-inovației, de Ștefan Iureș, l‘. G. AVaiorescu, Letiția Papii, Eugen Frunză și alții. Dar ei și-au motivat punctul lor de vedere, remareînd la aceștia tocmai pulverizarea ideii poetice, golirea versurilor de emoție poetică, amindouă condiții esențiale, indispensabile poeziei. Fără să existe neapărat un efort voit de generalizare si gindire, e cert că se poate vorbi de generalizările artei, insă acestea nu sînt totuna cu cele ale gindirh logice. întreaga poezie a Ini Emincscu este străbătută de sens uman, chiar dacă nu totdeauna explicit. Se știe că versurile lui Mihaî Emincscu, ca la mai toți poeții mari ai lumii, sînt frumoase prin ele insele, chiar neraportate la unitatea poemului. Asta nu înseamnă, se înțelege, că poeziile lui n-au o imagine artistică unitară, sau că nu sint printre ele și inegalități formale, Ce impresionează atît dc mult oare in strofa întîi a poeziei La steaua. lăcînd chiar abstracție dc strofa finală (care dealtfel nici nu este la Înălțimea celorlalte din punctul de vedere al realizării artistice) ? Sinceritatea emotivă a reflecției r Profunzimea desnădăjduită a constatării poetului că nu poate cuprinde și măsura imensi- tatea spațiului și ireversibilitatea timpului, luat ca unic îndreptar de cunoaștere? Dc fapt, formulind această constatare, poetul nu raționează, ci vrea mai de grabă să divulge nepu- tința gîndiril sale, el gesticulează cu noțiuni, croind astfel o anumită atmosferă necesari» imaginii sala artistice, fiorului său lirie, ideii poetice. Un tinăr poet bănățean, foarte controversat, Horia Guia, căruia revista Scrisul bănă- țean i-a publicat de citeva ori versurile, scrie o poezie de stil aforistic, cu imagini de scurtă respirație. Guia nu strălucește prin bogăția limbajului sau poetic. El arc puține posibilități dc comunicare a emoției sale lirice, dar o comunică așa cum poate șî uneori crează iluzia unei adinei meditații: Sensuri; / Priviți muntele; / Cine uo ști / Crt pâmln! / Au stfîns mlinUe timpului j SUL clădească? Tinărui poet, vădit lucru, nu știe să înțeleagă teoretic „sensurile" poeziei. Simte, în schimb, nevoia să concretizeze noțiunile, fără să renunțe la întrebarea iscată in mintea lui. El îșî imaginează muntele ca o percepție foarte generali- zată a grandiosului. Știm că muntele e mai mult stincă decît pămint, dar noțiunea evocată de poet e mai accesibilă, mai concretă, ea impune nevoia de a materializa și noțiunea de timp, personificat facil și atribuindu-i-sc miîni de constructor. Versurile sugerează imaginea unui copil care face munți de țărînă, jucîndu-se. Aceasta numai din cauza faptului că autorul nu s-a gîndit la catastrofalele convulstuni geologice care au format munții, nici la eroziunea de milenii a intemperiilor ce le-au dat înfățișarea cunoscută de noi. Sensurile și-au păstrat insă valoarea lor retorică, dc aceea au rămas tot atit de nedeslușite ea la început, cu toate eă poetul sugerează o amăgitoare gindire, fără concluzie legică, firește. Poate la fel cu Horia Guia procedează ți alți poeți cînd „meditează". Deallminteri, rostul poeziei nu este să rezolve anumite probleme abstracte și nici să demonstreze anumite teze, ci să ne dea, metaforic vorbind, iluzia că arc ginduri profunde și, în cel mai fericit caz, să ne pună pe noi cititorii pc ginduri. Personalitatea poetului nu poate fi dezmembrată în actul de creație, ci dimpotrivă este exprimată prin mijlocirea sensibilității și fanteziei sale. Toate poeziile agitatorice sint poezii care exprimă idei și nimeni nu se gindește să ie conteste ridicata valoare artistică, dacă ele au fost Create la înaltă tensiune lirică. Poetul epocii noastre nu poate fi lipsit 68 DiMiiții de idei ci el este și trebuie să fie exponentul clasei și al poporului său. Condiția esențială este ca ideile lui să fie trăite in mod puternic afectiv, căci altfel imaginile îi vor fi confuze, lipsite de viață, plate, in cel mai bun caz artificiale și neconvingâtoare. Domeniul de inspirație al poeziei este nelimitat, pentru că nelimitat este domeniul de proiectare al afectivității oamenilor. Nu mă gîndesc nicidecum să confund emoția artistică sau vibrația poetică, sentimentul exprimat in versuri, cu afectivitatea in general, dar senti- mentele sint general omenești cel puțin din punctul de vedere al dinamismului psihic și al dialecticii lor expresive. Problema inovației în poezie este neaparat legată dc conținutul tematic căruia îi corespunde o atitudine lirică nouă, un sentiment care se cere altfel exprimat. Marii poeți sint inovatori de sensuri poetice, așa cum in literatura noastră, bunăoară, sînt Eminescii, Macedonski, Coșbuc, Bacovîa, Arghezi. In acest sens — vorba poetului Angliei Dumbră- veanu —. sinonimă cu creația, „inovația este însăși rațiunea de a exista a poetului'1. Inovația in creația lirică se prezintă insă și sub alt aspect. Literatura, fiind o artă a cuvîntului, e în imid o revalorificare a contextului. In poezia lirică adeseori cuvintul e numai suportul vibrației emotive, iar simbolul — cu valoare gnoseologică — al unei iloi asociații a reprezentărilor. Nu c intimplător faptul că la baza limbajului poetic stă compa- rația, mai mult sau mai puțin explieitată. Comparația înlesnește, face mai accesibilă cunoașterea dar, în același timp, selecționează, pune pe primul pian unele însușiri ale obiectelor, limitează într-un fel cunoașterea, o particularizează... Tropii, In genere, dau valoare nouă, figurată, cuvintelor, și la început pot slimi ostilitate prin noutatea și uneori chiar prin neobișnuitul asociațiilor, al căror mobil subiectiv e presupus, dar nu întotdeauna ușor de descoperit. Nu toate cuvintele se pot logodi între ele, nu toate asociațiile se susțin, rezistă. Există poate o „logică" a imaginilor pe care ne este întotdeauna destul de greu s-o explicăm și pe care uneori o punem pe scama gustului literar sau a rafinamentului. Dar, aricită neînțelegere ar înfrunta un poet talentat, pînă la urmă el iși va impune pro- cedeele și tropii săi, iar cititorii iși vor îmbogăți și dezvolta propria lor imaginație. Un poet talentat este, în majoritatea cazurilor, un inovator al expresiei poetice, un descoperitor dc relații noi înlre Cuvinte. Dacă are simțul autentic ai limbii, cum bunăoară îl arc Tudor Arghezi, potrivirile lui de cuvinte pot provoca, in același timp, stupoare și ineîntare. Trebuie spus însă că potrivirea aceasta de cuvinte nu este un joc gratuit, steril, ci că ea pornește dintr-o adîncâ nevoie de a da expresie unui conținut liric. Conștient de răspunderea sa față de tezaurul lingvistic al poporului, dar și față de aria lui. uneori poetul iși motivează eforturile. Nu este un joc al intîmplării că, încă la incepulut volumului de debut, Tudor Arghezi afirma că a iscat prețuri și frumuseți noi „din mucegaiuri, bube și noroi", evocind tragedia mută, anonimă și milenara a străbunilor care au suferit dureri și nedreptăți cumplite și amare. Cuvintele moștenite de la ei sînt încărcate cu un foc mocnit, ea o cenușă a morților transformată în piatra statuilor dc zel. lată de ce poetul simte, în actul său dc creație, cum: „Biciul răbdat se întoarce in cuvinte I Și izbăvește Încet pedepsitor / Odrasaia vie-a crimei tuturor". Imaginea artistică, ideea poetică, se deslușește cu trudă și încăpățînate în însuși actul creației și numai poetul simte nemulțumirea stranie a sărăciei limbajului obișnuit. Cine e mulțumit de sonoritatea versurilor sale șl nu încearcă uniri noi de cuvinte, este un imi- tator ușuratic și limbut, dar nu este poet, pentru că n-are un clocot intern dc pasiuni neistovite. Figurile de stil și celelalte procedee ingenioase pe care creatorul de literatură le întrebuințează lucid, cu inteligența lui născoci toare, sînt inovații stilistice impuse de conținut. Ele surprind și uneori uluiesc, chiar și atunci cînd ne-am obișnuit să le descifrăm mecanismul ascuns. Tinărul poet Nichita Stăncscu a fost considerat un metaforic cu mare înclinație spre idee, un abstract, din cauza unor ciudate asociații făcute dc ci înlre termeni neeomparabili, unul deobicei abstract. Pe de altă parte, s-a observat în versurile sale o organîcitate senzorială a reprezentărilor, caracteristică celei dintîi etape de dezvoltare a eului cunoscător. Nu mi se pare însă că s-a insistat suficienj asupra caracterului adeseori halucinant al viziunilor sale, simptom propriu hipercmolivilor. Nichita Stănescu e un poet autentic, pentru că viziunile sale, încărcate de puternică emotivitate, au întotdeauna o unitate organică, constituie un întreg închegat și viu prin imaginile lui sugestiv îngemănate. Fiind socotit un original făuritor de metafore, Nichita Stănescu nu este înțeles în- totdeauna așa cum îl oglindesc ideile sale poetice, strîns raportate la titlul poemelor. Apozîțta ..cercel sunător la ureche", de exemplu, poate părea, într-o bizară corespondență cu ploile, în poemul Idolescenfd la fel de derutantă ca versurile: „Timp suspendat, fie. c&pHârie, vdzduhu-U lingea talpa și gleznele" din poezia Afis/er de Mieii. Dar figurile și biblii G9 picccdeele de stil nu trebuiesc separate de context. Metafora „cercel sunător la uredie", atit de proaspătă șî intuitiva, este du fapt o imagine centrală a inireguJui poem și suge- rează, împreună cu armăsarul alb al fanteziei de copil, toată dîsjxjziția de joc zglobiu al celui cc intră in adolescență ca înlr-un cintec de izbindu. Noaptea, adolescența își face simțite prezența cu cupoteLc-i dc cristal și cu hergheliile! de cai albi împodobiți cu piatră de zamfir, iar poetul vrea să fie auzit pentru că zboară cu visurile, pînă în zori, spre virata cu nume de purpură a comunismului. Numele acesta rostit dimineața înroșește, ea uri surul, buzele adolescentului și acesta se grăbește să mlînipine soarele. Sentimentul nestă- vilit, tonic ți pur ce se degaja din întreaga poezie e uimitor dc sugestiv comunicat tocmai de năstrușnicia jucăușa a fanteziei khwsiczico-auditîvă, fireasca unui copil carc vrea sa agațe ploile ca pe un cercel sunător la ureche. Mister de băieți evocă și mai direct jocurile puerile cu roate închipuirile lor exotice dar și cu o nuanța de nostalgie și regret pentru suplețea lor pierdută. Ceea ce poate nedumeri aici e construcția gramaticală a unor propoziții cu topică neobișnuite, întreuuin țață din evidente motive expresive. Dacă refacem propozițiile avem; Ție, copilărie, timp suspendat, văzduhul iți lingea talpa și gleznele. Cealaltă (C«m sureai sub arțar, copilări, tu genunchii lingă bărbie și gleznele) devine: Cum sureai sub arțar, copilărie, cu genunchii și gleznele lingă bărbie. E de observat ca poetul simte nevoia sa amintească de fiecare data și gleznele, care, in obsesia lui, este desigur simbolul iuțelii și al suplețlî. Logica lucrurilor și a exprimării gramaticale este compensată de multe ori In poezie printr-un puternic mobil de ordin afectiv, așa cum dcalUniuturi se iiitimpiă in limbajul oral al oamenilor, spre a itu mai pomeni de incorectitudinea gramaticală a limbajului lor interior 1 In pofida valorilor lor expresive figurile de stil îmbătrinesc, totuși imaginile se estom- pează și sentimentele care le-au purtat cu ele mor sau se trivializează. Azi se folosește foarte rar metonimia, ne-am desvățat sa înlocuim cauza și efectul, nu mai avem prospe- țimea afectiva să intuim ca pe vremuri această figură de stil. Ca sa salvăm, de pildă, ideca poetica extrem dc subtilă a unui celebru vers scris de poetul medieval Francots Villon m riahade des jemmes de Paris: II n'est bim bec que de Paris în rominește trebuie să substituim cauza cu efectul, tălmăcind: Nu-i ciripit ca la Paris, Dan Bota l-a tradus; A«'t grai frumos ca la Paris* numai pentru a nu-i trăda ideea. Romulus Vulpescu, în schimb, răstălmăcește faptul că procedeul favorit al marelui poet francez era antifraza, și-și îngăduie să zică pe rominește: A'u-f plisc avan ca la Paris1, trădind total ideca deosebit de gingașă a metonimiei „bon bec", ca și a întregii poezii. Imaginea artistică a unei poezii este tot una cu ideea poetică, dacă vreți, și ca nu-i posibilă fără existența unei emoții specifice, a unui amunit fior de existență. Sentimentul așadar este forța motrice care polarizează toate imaginile cuvintelor intr-o imagine unitară, intr-un sens viu, cuprins iu materialul concret al contextului. Sensul profund al vieții pe care il conține o poezie adevărată nu poate fi pătruns pe calea gindirii raționale, orich de inteligent ar fi artistul și oricît de adinca ar li ideea lui filozofică- Imaginea esențială dacă nu centrală a unei poezii lirice poate fi un simboi, ca și cel al Mărului de lingă drum, sijnM întrebuințat și in liiica germana, dar căruia Mihai Beniuc ii inovează fundamentai conținutul, actualizindu-l. I’oate fi o metaforă cu tulburătoare ecouri intime, ca în minunata poezie a lui Ion Brad Ciudatul jtuiure. Ea poate fi obsesia emotivă a „ceasului tăcut al neinduratelor porunci, care-l ajută pe AL Jebeleanu sn realizeze o melancolică nUmitri’e de neindestulată sete de frumusețe, a vieții: — O, /arini vii ce-mi iti/loriți aci, l ep /i cu mine fi in veșnicii I Nimic nu ne-o desparte. Nici o ceață N-o sta intre mor mint și-ntre viață. Ve/i irita in versuri, ca-n cristale. Sub ceruri dare, meridionale. S-a spus, în cadrul discuțiilor despre poezie, că evaziunea din actualitate la unii poeți, chiar începători, ia aspectul unui joc steril al imaginilor, cu alunecări îngrijorătoare in narcisism și autoadulare. Andrei A. Lillin a arătat just că această hipertrofie a oului e un fenomen firesc puținătății exprienței de viața, cunoașterii insuficiente a realității. E sigur ’l Francei* VilliHi. ți a!le MMH» ll•d■CWO do Boli. ESI*LA. 195&. *1 Opurile nștpîMruliii Frtncayt VîIIm. in ronlMțle de Rciiwulaț Vulpeștii, Editura Tiiwrrtului. 1958, 70 DîiretH că, așa cum nu poți filozofa dacă mai înlii n-ai trăit, nu poți scrie nici poezie decît despre tine însuți, dacă nu cunoști decît măruntele laie trăiri erotice. Cultivarea unor asemenea îngrădiri subiective și tendința de a le exagera tn mod neverosimil este totuși o boală psihică, umilitoare pentru tinerețea poeților și in același timp retogradă pentru stadiul de evoluție al conștiinței noastre sociale. La trebuie combătută cu mal multă liotărîre. Lirismul presupune trăirile cuini sensibil al poetului, dar sentimentele acestea ale culm nu sint exclusiv limitate la solilocvii și visuri Strimt personale. Iti eul poetului pot vibra marile aspirații, emoții și avinluri colective. în conștiința sa se răsfrînge fie o lume atotcuprinzătoare, fie un mediu îngust de interese ți pîlpîiri afective, cu totul parliculare. Lh'obicci însă, valoarea unul poet depinde nu in mira măsură de dimensiunea lărgimii eului său. Poetului înaintat ai vremii noastre nu-i mai este îngăduit să-ți toarcă, în refu- giul îngustimii inimii, taierul singurătății unui vis subiectiv, nici atunci cîrtd visul acesta ii exaltă ambițiile grandorii. Tendința aceasta la tinerii poeți o putem numi teribilism si o găsesc extrem de dăunătoare în dezvoltarea personalității lor lirice. Ea nu ponte duce nici într-un iei la inovații, deoarece chiar dacă inovația presupune originalitate, în nici un caz extravaganța, bizareria, la rigoare însăși originalitatea, nu presupune numaidecU inovație, indiferent de modalitatea sa de manifestare. Extraordinarele victorii ale științei și tehnicii secolului nostru le înlesnesc, chipurile, unor poeți Izolarea, ca intr-un 1um de fildeș, intr-un cult meschin al cuiul lor personal. Marile realizări tehnice și științifice ale omului contemporan e mult mai firesc însă să le stîmească, să le aprindă fantezia. In loc ca ele să le înlesnească împrospătarea inspirație; și a limbajului și să le îmbogățească astfel conștiința, care nu mai poate rămîiie îngustă, egotică. motivele lirice despre care vorbim sînt folosite, din păcate, uneori ca subterfugii pentru mascarea evaziunilor individualiste. Un poet extrem dc înzestrat ca A. E. Bahonsky, neputindu-și' încă depăși nostalgiile intimiste, folosește adeseori simbolul, din cauza plurivalentei lui de conținut și cu intenția de a învălui semnificația reală a ideii poetice, în ciuda faptului că aceasta e trădată de tonul elegiac al poemelor sale. Acestea dau impresia unor meditații tocmai pornirii -că nu pol ascunde efortul cerebral premeditat, al subterfugiu lui simbolic, Inlr-una di» acestea, de exemplu, (Spart adio pădurilor,) versurile: „Am trăit in păduri / Și-ar.um, itdă, md iaalt ți mă scutur de ierburi, / De frunze uscate, de ploi ți de propria-mi virsid i Mă ridic in lumină șj twta ce-o spun e adio, / spun adio tăcutelor sihle silvestre, / spun adio, adia pădurilor. Și mă duc mistmndu-mă-n soare". — am putea să le considerăm un imn al eliberării omului de prejudecăți, deși e dar că poetul regretă despărțirea de păduri, dacă poetul n-ar afirma că se mistuie în soare. A se mistui înseamnă a fi consumat material, deci a dispărea, a muri. Elegia așadar ciută drama unui destin individual și n-are virtute generalizatoare. Folosirea simbolurilor de dragul inovației cu orice preț nu e recomandabilă nici atunci cînd intențiile sînt limpezi și nu pot fi suspectate, ca la Damian Ureche, un poet a Cărui sensibilitate se remarcă în ultima vreme în poeme din ce în ce mai cuceritoare. în poezia Viitor fondul de idei e generos și impersonal, dar, din păcate, versurile nu izbutesc a ni-1 transfigura îndeajuns. Vorbind Ia persoana întii. poetul se prezintă drept a fi pre- zentul, într-o conversație la telefon cu viitorul. Cititorul ar fi ispitit să creadă că se recurge astfel la o convenție simbolică, dar iluzia aceasta dispare ctirind, fiindcă prezentul vorbește despre un vers scris mai înainte cu un an. deci el este identificat cu poetul și acesta grandilocvează afirmind, îrdr-un stil convențional, lucruri absurde pentru vorbirea în proză, și anume că la periferia versurilor încep capitalele străzilor, blocurile se scutură dc schele, aripele cofrajelor cad ca niște castane coapte, etc. Știm că pentru poeți versul are o valoare neprecupețită și că deci poate fi luat ca unitate de măsură a valorilor. La rigoare înțe- legem dc ce prezentul ar zice că scrie versuri, adică poezia construcțiilor noastre de azi, dar metaforele invocate nu convin acestei ipoteze. Intr-adevăr, e greu de admis că pen- tru realizarea mărețelor construcții din țara noastră, prezentul a cheltuit într-un an un depozit de fantezie, monedele celor trei anotimpuri șî betonul măcinat din munții lunii dc pc cer șî armat cu nervii electrici ai secolului! Metaforele n-au termen de acoperire, deci sînt gratuite, nu spun nimic corespunzător cu realitatea. Simțim că, fără chiar a fî transfigurată dc poeți, realitatea măreață a prezentului este mai poetică decît într-o zugrăvire atît dc artificială. Sînt de deplins poeții care, orbiți de amorul lor propriu nu se pot vedea decît pe ei înșiși, lată de ce e îmbucurător faptul că un alt tinăr poet. Anghcl Dumbrăveanu, începe să depășească laudele mari ak- lucruri- lor mici, cum ar îi tinerețea virstei, frumusețea și suplețea trupului șî încântarea atracțiilor 71 fiziologice. tn poezia Dimineața. dinsul ridică probleme mai adinei ți mai grave, iar fantezia sa creatoare coocentreufl imagini încărcate de fiorul marilor întrebări, in strofa : Dimineața ochii mei sint mai buni Și au proprietatea razelor x — v'n memoria |ui multe reprezentări ale unor zguduitoare trăiri de viața, poate vedea cum sămînța înfruntă întunericul ți cum timpul macină piatra ți ideile mici. Ideile mari rămîn ți înfloresc in poezie ca ți in sufletele oamenilor. Fluviile depun mereu la mal înotători slabi $■ grăbiți, ca pe frunzele scuturate înainte dc vreme. Poetul adevărat însă este un înotător vînjos ți răbdător, ca fluviul ce-ți varsă apele in ocean, iar experiența lui de viață, cu toate bucuriile ți durerile lui, cu toate speranțele înălțate la cer sau săgetate ți zdrobite la pămînt în decursul vieții, se păstrează în imaginație ca intr«o lacrimă de chilimbar, pure ți neveștejite, ți se transformă, mai devreme sau mai tîrziu, în poezie. MCOLAE ȚIRIOI 72 DiKUlib limbă stil ASPECTE STILISTICE ÎN SINTAXA LUI MIHAIL SADOVEANU 0 pera lui M. Sadoveami, indiferent de tematica ,1 perioada elaborării ei, o intlmpinten cu sentimentul că ne găsim In fața unei creații purtînd pecetea desăvîrșirif artistice, Deși s-a scris mult despre arta cuvîntului la Sadovcanu, totirși cercetarea mijloacelor expresive ale artei scriitorului nu se găsește încă ia capătul ei. Intr-un studiu relativ recent, B. Cazaca1) a analizat unele trăsături ale sintaxei scriitorului, între acestea și folosirea numelui abstract cu funcție dc atribui substantival genitival, ca in exemplul „Căpitdneasa a rămas ca o icoană a u im ir ii,. ~ (N. P., p. 88). precum și întrebuințarea așa-numitului genitiv al termenului comparat, de tipul: [Lui Savu Frășine!) ....i se zbirii se ariciul bărbii {—barba ca un arici] pe carei-f tuși na baba Cireașa in fiecare săptdminâ" (p. 7). Atributul genitival prezintă la Sadovcanu și alte funcții asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează. Avem în vedere, în primul rind, atributul substantival în genitiv, cu funcție dc genitiv al termenului calificat, ca in exemplul: „Crrm a făcut semnul sfini, i se aprinde înainte, in desimea ce fii, o stea in cearcăn nenru" {O.. XIV, p. 28). Gramatica Academiei R.P.R precizează că în astfel de construcții avem a face, ca și în cazul genitivului termenului comparat, cu o inversiune a situației reale in ceea cc privește raportul dintre noțiunile exprimate de cci doi termeni: termenul care in realitate este deter- minat devine din punct de vedere gramatical determinant, iar adevăratul determinat devine termen determinat prin „materializarea*4 epitetului sau prin metaforă. Substantivul In ge- nitiv nit este în această situație decit formal atribut, pentru că de fapt pe el îl determină calificativul, voi. al ll-lea, p. St))1). Astfel, în exemplul de mai sus, desimea cefit este echivalentul semantic ai construcției ceafa (cea) deasă. Explicațiilor t^te în Gramatica Academiei, juste în esența lor, li se pol adăuga unele completări, atît din punct de vedere gramatical, cit și. mai cu seamă, stilistic. Prima constatare pe care o facem este că în astfel de construcții se creează o anumită discordanță între forma obișnuită de exprimare a ideii și cea folosită de Scriitor. Această discordanță este determinată de conținutul diferit al comunicării, adică de necesitatea de a se releva calitatea fenomenului în discuție, ceea ce impune transformarea ad jectivuhii- epitet în substantiv abstract. Sintagmei obișnuite i se substituie un alt tip de sintagmă ea expresie a unui alt mod dc a percepe raporturile dintre fenomene. Superioritatea stilistică a noii sintagme se datorește opoziției acestui tip de construcție față de conținutul și forma construcției curente. Valoarea stilistică a noii construcții se datorește insă și altei schimbări intervenite In raporturile sintactice dintre cei doi termeni : adjectivul determinant: (ceața) deasă. devenit substantiv determinat: desimea, cere o determinare exprimată printr-un genitiv ■ Bori» C*iaâ — Mii In toate exemplele citate acum, genitivul corespunde unui adjectiv substantivul determinat; tărim tăcut, cintec (in) trist (ai), bocet deznddajdui torul preleră substantivul pentru motivele asupra cărora am insisat mai sus, lui mai concretă ți in același timp capacitatea de a stabili un rap intre cei doi termeni ai sintagmei, de la obiectul posedat (&accf), Ia imesor (al în linii mari, procedeul este, așadar, asemănător cu cel din exemplele a înainte, intrucit atributul substantival in genetiv rezultă ți aici din substantiviz vului epitet sau a participiului, dar, spre deosebire de construcția anterioară trează funcția (și tocul) determinantului „inițial" ; deosebirea mai constă șî exprimare a raportului sintactic : față dc construcția discutată anterior, unde este articulat cu articolul definit: melancolia amurgurilor, in construcția an apare. In locul articolului definit, articolul genitival: tărim ai tăcerii, ceea ce tivului determinat (șî nearticulat) un sens mai general, accentuindu-se în ț de posesie exprimată prin genitiv, cu ajutorul articolului posesiv-genitival. .Raportul do posesie este mai pregnant, mai puternic decît cel de calitate și aici o anumită discordanță între forma sintactică, indieînd ideea de posesie tul exprimind, de fapt, ideea de calitate. Cu alte cuvinte, îdeea de calitate sc ajutorul formelor obișnuite pentru a exprima ideea de posesie. Tn felul act valoarea expresivă a construcțiilor discutate, atit de specifice limbii lui Sadove; Trebuie menționat aici și un fapt, deosebit de important. Ambele tipuri discutate mal sus. Intră, prin întrebuințarea dată de scriitor, intr-o altă sferă i de expresie ți amime aceea a construcției figurate. Față de construcția obișm tw+adjectiv, noile sintagme substantivă-substantiv in genitiv sc apropie stilistică a figurilor de stil, fiind simțite ca niște metafore. în adevăr, tăcere cintec al Întristării sînt în comparație cu pădure tăcută ți cintec trist inai ev adică un răsunet mai adine in conștiința noastră, datorită naturii lor metafore Etiscbiu Caiiiiiar, ai cărui stil se apropie in unele privințe de acela a1 Iui reia procedeele discutate mai sus, dîndu-le o întrebuințare frecventa, expl caracterul în mare parte liric al operei scriitorului, lată cîtcva exemple ; „După in iirtiul ploii fi al no p fii, s-auzeau strigătele solda fi lor rătăci fi (Negura, ediție revăzută. 1961, p, 3) ; „Și l-au luai de braț P s-nu pierdu întunericului" (ibidem, p. 267); „Pe genunchi tu vreun copii al i cuiului, voi vorbi despre patria mea" (Turmele, ed. a iil-a, 1956, p. 17) cic ★ Fără îndoială că există ți alte numeroase aspecte stilistice ale sinaxei I veanu. Ele îți așteaptă cercetătorul care, la fel ca și în cazul limbii lui Ernine în paginile prozatorului și alte valori expresive care se cer dezvăluite. O impune în legătură cu observațiile de pînă acum; Există la Sadoveanu » vădit pentru folosirea substantivului, cuvînt care numește „prin definiție" o fenomene, adică realitatea vie. materială din lumea Înconjurătoare, d care clement esențial in structura imaginii artistice a stilului marelui nostru prizator Liwsmtii obiectiv al operei lui Sadoveanu — după definiția dată ;rtei s; de G. Ibrăileanu *) — îți găsește manifestarea ți in procedeele stilistice otosib *) Cf. ți Tudor Vlanu: Fpiretuf emraereicm, în Froikmr de itil p ple din pii»1e pupi Ntceari Petcoard: .Nanul 1a donitie lui țiehn-VnîeTod n foit lot altfel, t-a fmpieptnta' cu vd-rire elin" fp. 9) ; ,M»ț Sivii Frialncl [*...] a alnnbit cu țlinJcfi (—bttnd) oamenilor- (p II); ■ atunci mlrU *», mimai cu MpUMjenii ți rizițfl a pilit din nubil pe iiluftlltori- (p. 19) ; „pul, eu apermd Haratnln- (p.20l etc, Procedeul «nlnlote do unele Iritaturi populare ale limbii vebl * ale fn /«r dc marele prozator. ’) Gr Ibrîiilraau, ScnHÎwf enrnrsrep Ia*i» 1909. p. 167-«16fi. 76 documente PORTRETELE LUI DAMASCHIN BOJINCĂ Este îndeobște cunoscută acțiunea de cercetare științifică și de valorificare a moștenirii literare pro- gresiste. 1n cadrul ei atenția cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult spre oamenii de litere bănățeni din prima jumătate a secolului trecut, între care figura lui Damas- chin Bojincă se conturează cu un profil proeminent. Articolele șî studiile referitoare la activitatea sa lite- rară sînt din zi in zi mai numeroase. Astfel, ca să amin- tim doar cercetările cele mai noi care se ocupă dc acest autor, notăm aci cartea lui E. Boldim : Croata zWefcand caro ciudă să fixeze locul lui Damaschin Bojincă în mișcarea literară a timpului și sindicii lui L, Ghergariu: Limba scrierilor Iui Damasc hi n T. Bo/încd. Iar în revista Scrtsui bănățean \. Ardeleanu, pe baza unor scrisori ale lui I). Bojincă și a unor acte de judecată descoperite de curind, a scos la iveală date biografice necunoscute pină aci și precizează anumite filiații familiale asupra cărora pluteau confuzii șl incertitudini. Pe lingă acestea, in lipsă dc documente autentice (matricole oficioase contemporane), el în- cearcă pe calc indirectă să stabilească dala precisă a nașterii lui D. Bojincă, arătind drept cea mai probabilă ziua de I8 octombrie a anului 1802, an care ar fi în concordanță atît cu inscripția de pe crucea de ta mormînt, unde se înseamnă decesul la 19 august 1969 — în al șaizeci și șaptelea al vieții, cît și cu biografia sa din Enciclopedia Romîtiă a lui C. Diaconovicl. De altfel și alți biografi mai vechi au acceptat acest an. Primul portret descoperit pînă azi este un tablou în ulei pictat de pictorul Constantin Lecca, în care Bojincă ne este înfățișat în uniforma de gală a juriștilor și in genera! a ti- neretului studios de atunci. în colțul drept tabloul poartă semnătura Lecca 1828. Avem în față un tinăr purtînd mustațe bogate și barbete după moda timpului și păr cu cărare pe dreapta. Pe buzele cărnoase, aproape sensualc, s-a aciuit un zîmbet serios, iar din ochii mari desprindem o privire adîneită, am putea spune chiar tristă. Este privirea meditativă a tînărului, ai cărui obraji s-au subțiat în cursul nesfirșitelor zile de muncă pen- tru existență și de severe privațiuni șl în cursul a și mai severelor nopți de veghe, petrecute în veșnic studiu. Pictorul Lecca a ajuns la Pesta prin anul 1827. El s a împrietenit destul dc lepede cu Bojincă șî după cit se pare temeinic. incit să-i picteze portretul abia după un an. Pentru cei ce cunosc situația și preocupările tinerimii studioase, care urma cursurile Universității dîn acel oraș, lucrul nu poate fi de mirare. Sîntem în epoca mișcărilor de redeșteptare națională și culturală' a popoarelor subjugate din imperiul austriac, mișcare sihnită de marea revoluție franceză, în urma căreia ele căutau eliberare de sub despotismul reacționar, se frămîntau și sîngerau căutindoși o calc proprie pentni progres, Erau acolo, la „Crăiască Universitate", tineri veniți din toate colțurile locuite de romlni. pătrunși de duhul eliberării și al cultivării poporului tor. Zaharia Carcalcchi izvodise în 1821 a sa Bibliotecă Romînească, rmilți din eî se grupaseră în jurul acestei reviste șî lucrau pentru ea. La reluarea ei, în 1829, Bojincă era un fel de „ secretar de redacție" al Bibliotecii și Lecca un colaborator DoroBbrnl^ 77 asiduu. Prietenia dintre Lecca ți Bojincă datează deci din timpul cînd Carcalechi pregătea reluarea revistei. Tabloul hu Lecca, pe lingă imaginea lui Bojincă ne mai dezvăluie ți anumite amănunlc referitoare la scrierile acestuia. In colțul sting al tabloului, pe o măsuță, pictorul a așezat o carte deschisă, pe pagina ei din stînga trecind următoarele rîndurl : „Animadv. 117 / Disser. Hali / Respund la / Cîrlire din / Hali / Istoria Ro- 1 maniloru. După cum am înțeles de la începui, aceste rinduri Du reprezintă altceva decît titlu- rile a trei lucrări scrise și tipărite de Bojincă. Pe pagina din dreapta pictorul a notat titlul unei singure cărți: „Dirigato- / rul bunei 1 creștere". La data pictării tabloului (1828), Bojincă avusese apărută numai polemica sa purtată cu „Necunoscutul de la Halle" (Sava Thokbli), tipărită în limba latină: „Animadvcrsîo in dissertationem hallensem..și tra- ducerea ei în limba romină; „Res- pundere dcsgurzătoarc la cîrlirea din Halle..." apărute respectiv in anii 1827 și 1828. Totuși pe paginile des- chise ale cărții in tablou Lecca a trecut și Istoria Romanilor, care avea să aparii în 1829 partea l-a șl a ll-a și în 1830 partea IlI-a șl a l\ a, precum și cartea Diregato- rin! bunei creștere, apărută în 1830. Acest fapt înseamnă că Bojincă în 1828 avusese terminate sau aproape terminate și lucrările din urmă. De altfel și Respunderea desgurcdtoare era scrisă din anul 1827, după cum ani constatat din apostila de apro- barc a imprimării dală în acest an la 23 noiembrie dc către loan Theo- dorovici, paroh ortodox din Pesta și cenzor al cărților romînești în acea vreme, la care lucrările stăteau aglomerate cu anii. Portretul de mai sus a fost cunoscut doar dc cîțiva cercetători ai începuturilor literare din Ardeal șl Banat. Cu timpul el a fost dat uitării. Jack Bruiaru in cartea sa „C, Lecca", deși vorbește despre prietenia pictorului cu juristul, nici nu-1 amintește. Publîcîndu-l. îi facem cuvenita „Restitulio în inlcgrum". Al doilea portret a! istorio- grafului bănățean și ministru de justiție moldovean de odinioară, gă- sit de noi la răposatul avocat dr. C, Bojincă, urmaș colateral al lui Damaschin, este o fotografie (160 y I2t) mm). Ea nu poartă nici o inscripție (firmă, atelier ele.) cu privire la locul unde s-a făcut. Apar doar membrii familiei lui Bojincă, sub chipul fiecăruia fiind scris cu creionul, pe cartonul-suport, numele și la doi din ei gradul de rubedenie. Excepție de la aceasta face doar soția lui Damaschin. sub a cărei imagine nu este scris nimic. Pei- soanelr și inscripțiile sint deci — de la stingă spre dreapta — următoarele; Domasclfin (sic!) frate cu vasile; soția lui Damaschin (fără nici o indicație)1)» lustinian. Vasile și loan, frate cu lustinian. Sub acest rînd al numelor de botez, la mijloc, tot cu creionul, este scris numele de familie comun: Bojincă. Iar mai jos, Fotograf: 1863. De notat că numele iui Damaschin și a lui Vasile ca și cele dc familie, Bojincă, pe fotografic sînt subliniate. Cu greu ne putem imagina că Damaschin și membrii familiei sale s-au deplasat în anul 1863 in Banat și că aci. la Reșița sau și mai probabil la Oravița, unde știm că a existat *) în toamna anului IMS,. 78 Documente atelier fotografic încă din anul 1853, ți că aci s-ar ii iakjpraliat împreună cu fratele silui mat mare, Vasile. Pentru că m acest caz, pe fotosrafie ar fi și copii sau nepoți ai Lui Vasile. cel puțin hotnogul Nicolae, comandantul unei secții de panduri din părțile sudice ale județului Cara>, în posesia urmașilor căruia s-a păstrat fotograiiț, Este cu mult mai probabil că Vasile a întreprins călătoria lungă spre Capitala .Moldovei ți că acolo s-a făcut fotografia familială, la lași sau la Dumbrăveni, conacul lui Damaschin. Șl aceasta cu atît mai mult, cu cit in anul 1863 Damaschin ți-a întocmii ți testamentul. Intorcîndu-se acasă. Vasile a adus fotogiafia (poate chiar in mai multe exemplare) pe caro nolsnd numele personajelor a donal-o fiului său Nicolae. Acesta deși Înainte de 1848, mai precis înlre 1841 ți 18'17 a studiat la lăți, pe cei doi tineri poale nici mi-i știa. Că în felul acesta s-au petrecut lucrurile ne-v dovedește ți transcrierea numelui Damaschin in expresia populară bănățeană Dumăschin Intre tabloul pictat de Lccca ți această fotografie s-au scurs 35 de ani. Trecerea lor ți-a lăsat urmele pe figura învățatului jurist. Umerii i-au căzut, mustațelc ți tavoriții i-au albit, ca ți timplele. Gura strinsă în același surîs sever, trădează omul muncitor, din ochi însă i-au dispărut neliniștile. Se rasfringe din ei mai degrabă o seninătate, o expresie de calm poate chiar o șugubeață provocare sau cel puțin o cintărire a celui din fața sa, dar mai Cu Seamă se răsîringe din ei mulțumirea de sine a omului care a răzbit prin vicisitudini, a înfrlnt adversități, a evitat cancanuri curlene ți curse întinse de boierii avizi, corupți și geloși, care cu vreo trei decenii mai înainte au provocat plecarea din capitala .Moldovei a unui alt bănățean, a lui Eftimie Murgu. Acesta, la fel de savant, dar mai puțin flexibil, scirbavnicilor uneltiri, în semn de dispreț, a preferat să le întoarcă spatele. .Mina stingă Bojincă ți-o sprijină de umărul soției — in Banat semn a! legăturii indisolubile. Acum el este scutit de griji materiale, prin munca sa asiduă și-a cîțtigat atita îricît să-i fie asigurate bătrînețelc și viitorul familiei. Cu totul deosebită este expresia feței fratelui său Vasile. .Mai în virală cu 1 ani decit Damațchin, acesta din fragedă tinerețe a învățat carte pe fiii plugarilor din comuna sa natală Gîrlițte, Figura sa bolovănoasa, privirea încruntată, maxilarele proeminente ți strinse intr-o încordare trădind voință de neclintit — trăsătură comună a Bojinconilor, — ne înfățișează accentuat pe montagnardid neînduplecat. El e stlnca de care vrerile vrăjmașe se sfarmă. Pe craniul «04 părul a început să sc rărească și cada neglijent pa timpic, mustățile și favoriții pe care ii poartă ca ți Damaschin, după moda vremii, prelungi, au albit. Totuși umerii săi, întreaga sa înfățișare, radiază energie. AMinilesalechiar ți in fața ochiului fotografic s-au strins pumni, [[lainic de revoluție, prin anii 1841- -1845, el adună de prin comunele cărășene rjfurșM’ petițn, în care consemnă abuzurile, spolierile >i încălcările comise de nemeșii proprietari ai părtiniturilor șl titulari ai slujbelor dc direguirc și le trimite Lui Murgo și curții din Viena protestînd și ccrind stingerea lor. A dat revoluției pe doi dintre copiii săi. pe Axente, deputat in parlamentul revoluționar și ne Nicolae care a studiai la lași pe lingă unchiul său. Amic a cerut ți a obținut dc La forurile județene cu ocazia congregației din 3—5 mai 1848, dreptul de a strlngc o armată dc 20 000 dc bănățeni, in măsură să lupte împotriva reacțjunii, ca pe urmă, din gelozii ți vedere scurtă această intenție să fie anulată. Ambii au fost trași la răspundere ți judecați pentru faptele lor din timpul revoluției. Axenle moare tînăr în 1856, topindu-se de „ieftică“ sub ochii Îndurerați ai lui Vasile, caro l-a cres- cut, ca de altfel și pe toți frații săi mai mici, nefăcind intre aceștia și fiii săi nici o deosebire. Ultimul portret al lui Damaschin Bojincă se găsește ia Oravița, in parcul dintre pala- tul Sfatului Popular Raional și liceu. In acest parc se înalță două monumente, unul al lui Mihaîl Eminescu, iar celălalt al lui Damaschin Bojincă. Eminescu a trecut prin Oravița odată cu turneul teatral al lui Pasealy, în anul 1868, fiind suflcurul acestei trupe, iar Bojincă ți-a început studiile la așa numita școală latină din acest orășel, înființată la 17J4. Ca omagiu și amintire a trecerii lor pe aci, cărășenii au înălțat cele două monumente, bus- turilc de bronz de pe ele fiind modelate de sculptorul, tot cărățan, Romul Ladca, maestru emerit al ariei. în sculptura de exterior Ladca are în vedere totdeauna două principii: monumentali- tatea ți expresivitatea maximă. De aceea Bojincă văzut de Ladca, deși a pornit dc ia ta- bloul destul de stîngaei al lui Lecca, nu mai este tinărul eu fruntea netedă și păstrlnd tră- sături atît dc juvenile, ci este bărbatul realizărilor, bărbatul sub a cărui frunte boltită pu- ternic se țes texte de legi și regulamente privind cruguri viitoare, bărbatul cu Ochii Strufînd în timpurile ce vor veni. De aceea ovalul obrajilor de adolescent s-a topit în îebra creației, iar liniile feței au încremenit în profil de cutezător. Dar munca, munca nesfîrșîtă, e pe față, in adîncul ochilor, in pomeții mai preeminenți, ca și voința de a învinge, concentrată șj DotuBmie 79 accentuata in tăietura stnnsă a buzelor. Tot ce-i accident și nesemnificativ, ca favoriți și vestmînt, figurează pe plan secund ■— subordonate, ele nu tac decit să sublinieze esența, monumentalul impunător. Despre Damaschin Bajincă s-a scris destul de mult. Toate studiile insă sînt incomplete și conțin chiar uncie nepotriviri esențiale. Se afirmă, de exemplu, că la adunarea din 5 mai de la Lugoj el ar fi luat parte și ar fi ținut o înflăcărată cuvîntare. Această afinnație nu corespunde adevărului. La Lugoj a vorbit nepotul său Axente, fiul lui Vasile și nu în 5. ci la 4 mai. Tot atît de falsă este și afirmația unor istorici de mai de muli, că Axente ar fi fost frate cu Damaschin, ceea ce am văzut mai sus că nu este adevărat. De aceea — și pentru că activitatea sa merită — ar fi bine să se întocmească o monografie completă a acestui bărbat de seamă și a întregii familii, atfl de interesantă și dc laborioasă în în lupta pentru mai binele poporului. VIRGJL BIROU căr(î reviste *** t'u cît ciut, ulița sînt Culegerea de literatură populară, Îngrijită de Ovidiu Papadfma, cu un studiu al acestuia, poartă titlul Ca cit cini, atita sînt, titlu luat dintr-o poezie din sumarul cărții. Autorul culegerii a studiat, prin o mint că de ani de zile, vastul material dc poezie populară rominească din numeroasele ediții anterioare, din paginile de revistă si ziare. Culegerea, in fond, este reluarea unor texte publicate în decursul anilor de către cunos- cut! folcloriști romîni. Capitolul Viată nouă cuprinde texte foarte recente. Semnatarii dc pînă acum ai antologiilor din lirica populară au procedat la selectare, i talogînd apoi rezultatul pe genuri de poezie. Deci, capitolele prin asta se deosebeau. Tn Cu cit cint, atita sini s-a lucrat altfel Ia rin- dnirea pc capitole a conținutului, Ideia ini- țială era gruparea poeziilor în jurul diferi- telor momente din viața omului: naștere, co- pilărie, tinerețe, anii maturității, senectutea, moartea. Autorul prezentei antologii nu s-a condus după principiu] separării pe genuri. Nu a exclus, deci, întrepătrunderea lor în cadrul unuia și aceluiași capitol. Raționa- mentul din studiu II găsim cit se poate de just. Obiceiurile de la mintă, bunăoară, conți.» și lirism, dar șf elemente ale genului drama- tic, epicul jucînd și el un rol important. Autorul a mai aplicat un alt stil de lucru al său. Manifcstind vizibilă simpatie poezii- lor de mari dimensiuni, fiind așadar șî de partea „stilului deschis" — cum ii place să se exprime — el se arată cu toate astea, in materie dc selectare, adeptul formei condisa găsindu-i, cînd c vorba de poezia cultă, un potrivii corespondent: inscripțiile lui Tudor Arghezi, Dc altfel, antologatorul recurge la frecvente comparații, ba cu poezia cultă, ba :u pilde luate din domeniul plasticii. El nu 5-a ferit să introducă în antologic o piesă mai slab Izbutită sub raportul realizării, atunci ^înd a constatat că intensitatea sentimentului are puterea de a înlocui o deficiență de ordin artistic. Atingem prin acestea, problema variantelor numeroase in materie de folclor, unde crea- torul direct legat de viață, spontan, nu dis- pune de răgazul necesar cizelării. O variantă, spre pildă, a poeziei Eu. murguie ai să mor (pag. 96) o constituie poezia Uite, neica-rni suie dealul (pag, 96), Bradute, braduie în versiune transilvăneană (pag. 496) are o formă asemănătoare în Oltenia, lată una di;t multele variante pe tema Lung e drumul do- rului: „Lung e drumul Dunării, i Dar mai lung dorul minării, / Drumul Dunării se gafă / Dorul minării niciodată" (pag. 266). Cele mai multe capitole din carte sînt des linate poeziilor dc dragoste. Dorul — in jurul căruia se cristalizează multe creații folclo- rice — apare în lumea poporului uneori per- sonificat. Bănățeanul, sub apăsarea dorului, ii dă epitetul „mare dine" (Colecția Enea Hodoș). Omul din Ardeal îl numește „dine turbat" (Colecția, Doine fi chiuituri din Tran- silvania), Aportul colecționarilor de folclor bănățean Enca Hodoș. D. Izvernlccanu, Nicolae ursu. losif Rahicin, Nîcnlae I.ightzan, AăilțnLIe Cerbe, Ion Epure etc. ocupă în Cu cit cin'-, atita sini, un număr considerabil de pagini, alături dc confrații lor din alte regiuni ale țării. Totuși Iscă nedumeriri lipsa lui Emilian bîovacoviciu, sau ia capitolul Căiănia, lipsa belțtrguiui dc folclor „adunat din gura solda- fiior" de George Cătană (Ciori din războia. Caransebeș. 1919). Partea de la sfîrșitul cărții, Vto/d nouă. sporește simțitor calitatea muncii, nu ușoară, a luî Ovîdiu Papadima, E strîns aici folclor din vremea noastră socialistă. La lectura mai mult decit plăcută a cărțif, cititorul se bucură de existența unui glosar, explicînd cuvintele mai puțin Cunoscute. PETRI: PASCV Cirli — 8t Aiculae Gheran: „Gh. Brăescu" Ediția Opere alese de Glk Brăescu, apărută în 1962 ia Editura pentru literatura, sub îngrijirea lui Niculae Gheran, s-a bucurat de -o frumoasă primire din partea cititorilor, în- trunind, totodată, sufragiile unanime «le cri- ticii noastre literare. In baza unor criterii valabile de selectare a materialului, N. Gheran a pus la îndemn i a publicului pagini dintre cele mai valoroase Ieșite de sub pana iui Brăescu. însoțite de un complex aparat critic precum și de un masiv studiu introductiv, ce dovedesc o bună cu- noaștere a vieții și operei lui Brăescu, cele două volume de Opere alese au creat premi- sele apariției unui studiu mai amplu, mono- grafic, asupra scriitorului in discuție. N-a trecut decît puțin timp si acest dezi- derat s-a împlinit prin apariția monografiei Gh. Brăescu. Trebuie să constatăm însă, cu regret, că această carte nu se ridică la nivelul aștep- tărilor. Cititorul, la curent cu ideile studiului introductiv al ediției amintite, dorind să-și sporească cunoștințele prin lectura cărții recent apărute, va încerca o decepție: noua carte reproduce aproape textual conținutul studiului, cu excepția cîtorva pagini (foarte puținei), precum și a ultimului capitol care dezvoltă unele probleme doar enunțate acolo, Or, este îndeobște recunoscut faptul că utl studiu introductiv, aricit de întins și docu- mentat ar fi, nu satisface pretențiile unei lucrări monografice ; de aceea ne-am ti așteptat ca, de data aceasta, N, Gheran să dea o interpretare mai largă unor fenomene; in sta- bilirea filiației unor motive literare, să ape- leze cu mai multă generozitate la textul viu al operei scriitorilor cu care Brăescu se înrudește. O asemenea confruntare ar fi creat posi- bilitatea ca discuția, menținută uneori intr-ud plan pur teoretic, să devină mai convingă- toare, iar laptele, urmărite, cum am spus, pe viu. să ne dezvăluie mai pregnant similitu- dinile de motive șî de mijloace artistice în- tilnilc in opera Iui Brăescu și Caragiale, Cehov ele., așa cum foarte bine procedează autorul în cazul analizei înrudirilor dintn Brăescu și Courteiine. Amintim, in treacăt, și unele inadvertențe, cum ar fi, de pildă, data pe care o indică N, Gheran cu privire li întoarcerea din război a lui Brăescu (in stu- dia : toamna amilul 1918, în monografie : spră sfirșitu] primăverii lui 1918), Deși această carte are merite incontesta- bile, ca încercare monografică, cum am ma spus, o considerăm nesatisfăcătoare. IOSIF PAXTEA Lermonlov" Tamara Gane: „ Publicată în colecția Oameni de seamă a Editurii tineretului (Buc., 1963). monografia Tamarei Gane nu-șj propune să fie 0 operă de exegeză literară, ci o încercare — in general izbutită de a evoca, din dale biografice și fragmente de opere caracteris- tice, frămîniata personalitate a genialului poet, care a străbătui un drum dc creație atît de scurt, dar atît de strălucitor prin bezna oea- cului crincen al Rusiei țariste, Căci aceeași mînă criminală a clicii de la curtea țaru- lui — ce apăsase pe trăgaciul pistolului care-1 doborise în floarea tinereții pe Pușkin — ..soa- rele poetici ruse" — a curmat și firul vieții lui Lermonlov, ucis in duel ia vîrsta de 27 ani. Tamara Gane reușește să redea climabif politico-socîal al epocii, atmosfera sufocantă ce domnea in perioada reacțiu n ii crunte, des- lănțuitc de țarul Nicolal, jioreclit „Ciomag** după înăbușirea răscoalei decembriștilor din amil 1825. Titlurile sugestive ale unor capi- tole Prolog dramatic. Nourii de plumb a veacului c r inc e n", Romanticul răzvrii fit, Ani cumplifi. Exilat in propria lui fără Capcana ș. a. sînt elocvente pentru a înțelegi hipta pe care a fost nevoit să o ducă Lei- montov cu o societate ostilă condiției umana înseși. Integrarea creației tui Lermonlov, în condițiile socîal-istorice ale vremii, explică spiritul protestatar al operei sale, apărute ca un veto opus tiraniei și formelor de viațfi închistate. Valorifidnd un Iwgat material critico-bibliografic, autoarea spulberă mitul demonismului, al damnațiunii, al blazării pesimiste și al cinismului orgolios, iscat șî răspîndit dc critica burgheză în jurul nume- lui poetului. Lermonlov nu a fost un demon trufaș, ci un Prometeu înlănțuit dc o energie clocotitoare, însetat de viață, care a iubii 82 CJrți — irviilfl oamenii șî s-a răzvrătit tocmai împotriva celor ce călcau tn picioare demnitatea umană. Tamara Gane a scos pregnant in relief două trăsături, aparent contradictorii, insă ambele definitorii pentru creația Icrmonlo- vîatiă: pe de o parte romantismul activ, ca expresie a opoziției dintre aspirația entuziastă spre un destin eroic și imposibilitatea reali- zării lui, iar pe de altă parte luciditatea ne- cruțătoare a viziunii realiste, care și-a găsit expresia mai cu Seamă în : „f/n erou al tim- pului nostru", primul roman psihologic din literatura rusă. Tn ansamblu, opera lui Lcr- montov oferă „o sinteză” artistică complexă, imbinind clocotul titanic al pasiunilor cu me- ditația filozofică profundă. Citind opiniile lui V. S. Bielinski, N, A. Dobroliubov, A. Luna- cearski, autoarea conchide că Lermontov a fost nu numai un „ecou al stării de spirit decembriste", dar și un „poet ul poporului". un vestitor al viitoarelor furtuni revolu- ționare. Adresată îndeosebi tinerilor cititori din țara noastră, lucrarea, credem, că ar fi trebuit să dezvolte intr-o măsură mai marc capitolul referitor la răspindirea și ecoul operei lui Lermuntov în Romînîa. Socotim, de asemenea, că la o nouă ediție va trebui evitată citarea repetată a unor strofe (de ex. Asemenea cu iti/roH nu-s. la pag. 51, &7. 108) să se elimine unele expresii mai puțin adecvate (de cx. Limba cam verde — p. 113, jucărie de cu- vinte. p. 63, etc.). Scrisă într-un stil curgător, cu accente lirice (unele fragmente dc poeme sînt trans- puse in rominește de autoarea lucrării), ex- punerea vieții și operei lui Lermontov reali- zate de Tamara Garie oferă o lectură atrăgă- toare și instructivă, constituind o contribuție remarcabilă la cunoașterea clasicilor litera- turii ruse în țara noastră. CEZAR APREOTESEI Dragoț Vicol: „Cicatricea** olumul de schițe și nuvele Cicatricea al lui Drago? Vicol, aparut in Editura tine- relului, surprinde plăcut prin încărcătura emoțională a relatării unor fapte de viață con- temporană. Uneori totul parc atit de veridic, incit cititorul are impresia că i s-ar putea intiinpla oricind să cunoască personajele din carte, ale căror gînduri și acțiuni i-au înduio- șat și entuziasmat, ori dimpotrivă l-au indignat, la nivelul de tensiune la care ne bucură ori .imărăște purtarea unui prieten. Lumea in care ne invită autorul este — în general — aceea a muncitorilor forestieri. Decorul magnific al pădurii trezite din inerție de cuceririle tehnicei încadrează impresionant frămlntările și izbinzile oamenilor care iși dezbară dc balastul întunecat al trecutului și inima, în ritm cu înnoirile procesului de muncă. Chinuitorul proces de conștiință al țăpinarului Florin te, pus in dilema de a salva ori nu viața rivalului său în dragoste — pornit într-o noapte de fantastice dezlănțuiri ale na- turii să preintimplne cu riscul propriului sacrificiu un prejudiciu însemnat avutului obștesc — încordează atenția lectorului. (Închisoarea) Emoția apare și se intensifică nu atit din cauza temei care a mai fost de multe ori tratată in literatură, ci datorită măiestriei cit care scriitorul gradează zbuciumul eroului. De la ură surdă și invective, de la sarcasm triumfător și crud. Florinte urcă poticnindu-se dar neabătut, cuhnea eliberării spirituale de cătușele dușmăniei egoiste. Șocul decisiv se produce atunci cînd j se pare că Tudor a fost strivit de lemne și deci dorînța-î inițială S-a împlinit, a scăpat de rival; „Florinte gemu ea un lup rănii. Ceva se destrăma in el vertiginos, Ceva care îi apăsase fi-i amărlse inima". Gonește în ajutorul celui primejduit. Din acel moment, scăpîndu-1 pe Tudor din închisoarea lemnelor, s-a eliberat el însuși de închisoarea întunecată a sufletului înveninat, dobîndînd demnitatea și seninătatea învingătorilor. „Florinte simți o căldură uriașă invăluindu-l. Și. mete^indu-fi amindouă miinile pe țapină. iși zise că, dacă n-ar fi plouai atit de năpraznit, ți dacă i-ar fi fost miinile libere i-ar fi cerut lui Tudor o tigaie". în A doua tinerele, drama sfișictoarc a bătrinului doboritor de pădure Ilie Candrea, căruia i sc pare — în urma unor aluzii — că va fi înlocuit din muncă din cauza vîrstei, sc rezolvă într-un final luminos: i se propune să fie primul mintiilor al ferăstrăului mecanic. Pînă la clarificare insă, tristețea amară mușcă dureros inima omului, căruia pădu- rea i-a intrat in singe, care simte că nu poate trăi fără frumusețile ei. dar care își dă Clr|i — ft — miniaturi critice Tn amintirea unui șrlist patriot fon. fidu. frnjddU doiAifar al Banatului,. rei-endieat tir aveți linul unde « Mfâvt Jfmp de peite Jfl de *ni, a foit camemvrat h ?2 decern* bete 1^63. fa Timfamva >f fals-Ait radra /«fir impuflid/tw, cm CMCarjaf conduc fjformimifcif Jfanc lui,. aJ /7farm7 dH».r.ndfluAtb ff ■ #fodu pdpa/grc, dextofrândlM'te dajiw #MnUJe Ortef tirzd/e j/ farrsmfa- tfadn-fc fo/ru Aofod ff/mAnfon Mfrfrftd, F/fa /rumu^ea mrfatfiifor» prte Cutară for ajoj wtefriM, 4V mai dej prfa wwfimd fur popular, fotpiwd «eaffo u for fon fida J,tt de un Jar* jkc«j, oue*. rfodu-H un fae r rafaic In pra^romele «Uh»r /wwMtfifap e Blrchlț, Barbu fon de fu Jțdeo+ifo d'fâ, iftei/nri fdranX ciii'eefujțti care tp fac ii «j dafo/fo. ifofS rflfose^d .Ani Ijugojnnt. wJAfornrf Uropi |i hr driM> iiffo. ifttwf Bobocele și inele i-nu rodiMcrai nuntefo dp compajErar, prin muncd jn rduCafriM] fo fomes laufof,. fon Fidu a ftinf jJ rr«xe uceiî cfimaf jonu.n'irdf jptec/ie ilfondiM-ui^ ft/f fo ArwfiM d reiMfof fufurar opFCjfo/iîfor dpi pn/- ie« u’rfrifd Atf6ji«rcmni fprcâtfof //. fon Fop fprennuî ft/. Damiafi t'feche (prrniiul 1/1.1; pensrd pf^;dr .Vârtej fiarbu fpremiul fj>r rndfir (rra u ț n«d ta -lifta pc fifaerft fcriftori fofoufop' dedcdpeci'fi jdu pfemfofr im afijl rrecvp', cum s-« fatlmp/af de multe ari ptnS «CWti. d. D. O nuvela despre delta ScJ/n it fat-rmi fa Fiforufara A^uifrl prin admfraAc/r dricrippi iau reporfefo nn irpjrfr rfe inferej. ipeoiiotd Îa prfrttr/ rînd» pe pian Jfterar, raftfnfea ri de peirai1 ererfe al JfaafuJai romfacfr, djpeele din adofa dromarieJ a uAftf wmeni din fiiwforifa De/fei, yj/J apdraje fa /a;a if«J&kfoiritar DâiHdrftp farCarc^ jJ jirrprindd fi ^fe/aa fîdnu Feica fa AAtrfo Mhire|H er*n Mirari fG. £. f^aermi- narea istarieA e inmar /dentf^ P&â- jJfo n-y riMi paf icni fa DeJfo pen- Jth c4 |;hiu|elrfor a llMIfi* fi „nu nană pol dmti rfe fa pal pfai i.itJ“. l*n Airfruf» a /«nete fi un popi cuHtJ tee td taffaope pjb cupa mari.1 Mf4ii Jw+ie fawndai de DunUm rerdnalA. întllncie pe drnm ■a uliii litrei. Fn twt r FiOe» .jiri- r«ft5\ AJnaifJ cd a udux nenuroctee djapi-rt țmfoM. p^Trrrails" wr i-Jde^c fi «tai dapubl ioifirf d< iMHi decif n ^«Wf/ifid» dwi a cirtind a xJafu^f ccmf-dreni'for ei. OuMrrt/I d/oaf fa o dfoM luidff — CcArfrai — iflpd, a țrațpd £>diiHidirr, fa fJ^p cr nijic Mu-fari» fa wiffaid popii- rrnfo,- M.CimpÎH cu por|i dârim*tt bri- găzile de agitație, precum ți formm țiuni mm mici qrcAeitra/e. Pin Tl- mhaara s-om deplasat la sate dele- gai! din cadrele artistice ale Operei de sfat. Filarmonicii de star „Bana- tuF, ți ele celor trei teatre de stat, dind formațiunilor de amatori îndru- mări artistice. La Casa regională a creației populare n arșii loc un curs de îndrumare de 12 iile, ia carp ea partecipat 300 de persoane. Este dc rubiinial că formațiunile de artiști amatori din regiune te prezintă tn faza a 11 a cu programe noi. Formațiunile au dar defa spec‘ facole care au fost primite favorabil. Este In interesul echipelor să apară cit mai des tn fața publicului, căci prin aceasta producțiile lor te con- salidtază ți se îmbunătățesc- 88 Miniaturi ---------------COMITETUL DE REDACȚIE-------------- ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU, ANGHEL DU MBRAV EANU (secretar de redacție). AL. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. LILLIN Coperta de Petre Vulcănescu * Redacția : Timișoara, Rodnei, 1, telefon 1-20-26 Administrația : București, Șos. Kîseleff, 10.