------- COMITETUL DE REDACȚIE------------- ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU, ANGHEL DUMBRAV EANU (secretar de redacție), AL. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI 4. LILL1N Redacția : Timișoara, Rodnei, 1, telefon 1-20-26 Administrația : București, Șos. Kiseleff, 10. CUPRINSUL 75 DE ANI DE LA MOARTEA LUI ION CREANGA EUGEN TODORAN: Ion Creangă intre umoriștii lumii . . . . . . . 3 ION [LIESCU: Considerații în legătură cu valoarea estetică a „Amintirilor din ccpi tărie".......................................................... 10 ȘTEFAN A1UNTEANU : Valorificarea artistică a limbii populare in opera lui Ion Creangă ........... ...... 17 ALEXANDRU 1NDR1EȘ: Lumea femeii în opera lui Ion Creangă ..... 34 V. VOICULESCU: Sonete................................................ " ION ARIEȘANU: Omul care se joacă ......................• • • • , ȘINA DANCJULESCU: Fugă..............................................■ 43 DIM. RACHICI: Descoperirea păpușii. Oceanul, Anotimpuri paralele, Descoperitorul de planele, Rîvnita candoare...........................* ' ’ ‘ AUREL MARTIN BOLOGA : Pe apele Pacificului............................48 FRANZ LIEBHARDT: Soldatul căzut la marginea cîmpului, în romînește ie Al. Jcbeleanu .......................................................- Ș® HORIA 2ILIERU: Biografic.............................................’-O VASILE ZAMFIR: Pastel montan...........................................W ION COCORA : Patria, Taină șoptită.....................................M ANDREI A. LILL1N: Beethoveniană .................................... C2 CRIȘU DASCALU: Ultimul cîntec al zăpezii, Robinsonada, Fată de-amurguri Urzii, Grădină de toamnă ............................................... orientări S- DAMIAN: Un roman al lui Remarque...................................71 AUREL BUTEANU: inovație și tradiție în discuția PEN Clubului..........72 DIN LIRICA UNIVERSALA CARE SANDBURG: Cufăr, Umeri albi, Pustiul, Rmx, in rominește de A. E. Baconsky 75 ROBERT PROST : „Insfirșil, ceva ..în rom neșie de Angliei Dunibrăveanu . . 77 FREDERICH PROKOCII : Ulise cel ars de soare...................■ ■ 78 EDGAR LEE MASTERS: Aner Ciute, Lucius Alheron, in romîneșle de Ion Caraion 79 CRONICA LITERARA N. Ț1RIO1: Două culegeri lirice ...............80 TRAIAN LIVJU BIRAESCU ; Literatură și contemporaneitate 82 ARTA SIMION DIMA: început de stagiune timișoreană...................................* 85 CÂRTI - REVISTE MARIA GALETARIU : G. Ivașcu: „Reflector peste timp''..............................89 S. M1OC: Ion Minulescu: „Versuri"................................................00 CORNEL UNGUREANU: Virgil Teodorescu: „Semicerc"...................................90 ȘERBAN FOARTA: Ion Alexandru: „Cum să vă spun" . ...............91 ANDREI DUMITRESCU: Rusalia Murcșanu: „A venit un cocostirc" . • • 92 MINIATURI CRITICE A. L.: Willi Brede)............................................................. M ȘERBAN FOARTA : Proze scurte in „Gazeta literară" nr. 44/64 ......................94 F. F.: Nouă catrene și jumătate . ................................. AL S.: Notă la un caet program.........................................« ■ ■ 95 V. GANEA: Citeva cuvinte........................................................... 2 75 de ani «Ie la moartea lui Ion Creangă ION CREANGĂ ÎNTRE UMORIȘTII LUMII \/ața lui Creangă a fost izvorul marii sale arte, nerecunoscută în adevărate ei valoare de cei printre care a trăit, răminînd ea de abia după moartea lui, cînd opera s-a impus singur;' în literatura noastră, să fie studiată prin viața lui, căci intîlnirca operei cu viața este alt de bine petrecută ineît nimic din universul uneia nu rămine nerccunoscut In planul ccleilalt, explicînd el Însuși ceea ce alții caute în opera lui. arta lui de povestitor, care îl poate ;șeza printre umoriștii lumii, chiar dacă scriitorul a fost străin de orice influență din afa ă, nu mimai ca om ci ea artist al propriei sale vieți, Contemporanii l-au privit ca pe un personaj al operei sale, chiar cind n-au înțeles pe deplin implicațiile artistice ale „țărăniior” sale. In mediul sătesc, de cînd a început și el a mai umbla prin lume, a fost, cum spirit în Anutttiri, ia, acolo, un boț cu ochi ce se găsește, o bucată de humă însuflețită co n-o fesă inima să tacă, asurzind lumea cu țăraniilc lui. Iar dacă ora vorba de împăcarea cu rîndiielite mediului, Îji viața aceluiași sat, copilăria lui a fost a oricăruia din eroii amin- tirilor sale, păstrată :nsă in opera sa prin partea comică a lucrurilor, ca o „percepție a contrarilor", care explică tehnica umorului său,.. „prin somn tiu ceream de mincare, dacă mă scutim nu mai așteptam să-mi deic altul și, cmd era de făcut ceva, o cam răream de-aeasi. Și apoi mai aveam și alte bunuri: cind mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine cind mă lua cu binișorul, nici atita, iar, cind mă lăsa de capul meu, făceam cîte o drflgtfță de ticbușoară ca aceea, de nici Sfinta Naștesiu, izbăvitoaiea de otravă nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei". In mediul orășenesc Creangă a continuat să răinînă Mc’a lui Ștefan a Petrei Ciobi» tarului, un „țăran sfătos" de care toată lumea făcea haz, pentru unii tind „răspopilul", pentru alții „popa Dracu" ori „popa Smînlînă", un poznaș care slobozind o date o pușcă in ograda bisericii și dfnd potcapul să clocească găinile în el, „ca o vădită desconsiderare a institutiunilor >> legilor religioaso", a fost exclus din catalogul clericilor, un isteț, pe caro âfl'ă il întreiti cum mai merge eu sănătatea iți răspundea : „Ei, mare-i bunătatea lui dumnezeu, vezi, la bătrînețe iți ia din vederi, din auz, dar nu te lasă păgubaș, în schimb îți dă o tușă zdravănă, sau o durere de șale de prima înlii și te mulțumești șl așa numai să o tîrii de azi pe miine". La Junimea nu e de mirare că un zimbet a zburat pe buzele tuturor cin! a apărut o dată împreuna cu Eminescu, venind aniîndoi de la „Borta Rece", celebra clțmă a lașului. Nu artistul Creangă a continuat să fie apreciat la Junimea, ci „tipul rombului simplu, natural, ncfalsificat de ideile și cultura modernă", cunoscut ca unul ce după ce mitica o dată citeva oale de sarmale și le uda eu o găleată de vin, se întindea la un somn frate cu moartea, un pehlivan pe care, aseultîndu-l, se prăpădeau de ris cei ce nu mai curoscuseră pină arunci decit pe Hcgel și pe Sdiopenhaucr, savanta „caracudă" sau teoreticei! ii respectării „adevărului" in viață și artă. De fajt, opera lui Creangă este lipsite de o bază speculativă, din arta lui desprinzi.i- du-se o filomfie țărănească asupra lumii în care omul apare prin tot ceea ce ține de condiția* lui pămînteiscă, intr-o viziune realistă, cu predominarea concretului în întîmplări și lucruri, recunoscute cu ușurință chiar cind povestitorul iu mod voit da realității o aparență neobiș- n de ani de la moartea lui Creanga nuită, în contrast cu ceea ce ne-am aștepta ca ca să [ie. Izvorul rîsului în arta sa de povestitor in această contradicție trebuie căutata, in forma pe care povestitorul ne-o prezintă, ea și cum el n-ar avea conștiința nepotrivirii, scuztndu-se mereu cu „țărănille" sale, dar exprimind tot o dată prin ele înțelepciunea de viață a celor ce, prin el scuzîndu-sc, observă astlel ceea ce pentru unii, cei firavi in viață, trebuie să rămină neobservat Definim in această formă umorul ca forma specifică de „percepție a contrariilor", ca batjocură in care observatorul se ascunde sub masca nevinovăției sau a prostiei pentru ca ascultătorii, cum spunea Rabelais în prccuvîntarea la (iargartiua, de vor afla împrejurări îndeajuns de șăgalnice și intîmplător potrivite eu vorba, să nu zăbovească la ele ca Ia cinlccul Sirenei, ci să înțeleagă sensui adînc a ceea ce, din intimplarc, vor cugeta că a fost spus cu inimă veselă. Cu inimă veselă au ris toți umoriștii, dedublîndu-se într-o ficțiune CC ține loc de realitate pentru a veni in contradicție cu realitatea, în semn de dezaprobare a ei într-o aparentă neobservare, intrucit reflexiunca spiritului însoțește sentimentul provocat do confruntarea aparenței cu realitatea, exteriorizat sub forma risului. Risul este o însușire omenească, spunea același umorist francez, îndcmnîndu-i pe cititori să se desfacă de orice afecțiune și să nu se scandalizeze dacă vor găsi în lucrarea lui prea puțină perfecțiune. căci perfecțiunea omului este aparentă cind el vrea altceva declt ceea ce-i cu putință in realitate. Depărtarea aceasta intre rea! și ideal, construită cu scop artistic pentru o mai bună observare a realului, se măsoară într-o privire de jos in sus. plwind de la real, a cărui prezentare in risul observatorului este obiectul reflexiunii, iar idealul, ca aparență confruntată cu realitatea, ține de arta umorului, este o metaforă carc-1 zăbovește pe ascultător, nu însă fără a auzi in ecoul cîntecului de Sirenă și îndemnul observatorului de a cugeta Ia ceea ce el a spus cu inimă veselă. Marii umoriști ai lumii, ca exponenți ai momentului istoric și ai structurii societății în caro au trăit, și-au construit metafora din realitatea istorico-socială a vremii lor, în formule corespunzătoare culturii popoarelor lor, ceea ev și face ca oamenii să se recunoască ușor sub masca observatorului ce prin risul lui, aparent fără nici o intenție, confruntă idealurile cu realitatea, metafora cu viața. Umorul este un produs al spiritului modern, ca urmare a coborîrii fantasticului mito- logic în realitatea istorică. Eroii homerici nu provocau risul prin vitejiile lor pentru că lumea lor era in mitologie. Ei reprezentau condiția idealii a eroului prin înrudirea lor cu zeii, față de ci oamenii neavînd decif admirație, intrucit faptele lor le acopereau intențiile. Pentru omul Renașterii confruntarea celor două lunii, naturală și supranaturală, apare într-țm contrast care provoacă risul cind oamenii nu-ți dau seama că perfecțiunea divină coborilă în om arc anumite inconveniente pentru viață. Divina Commedia a lui Dante, ca închipuire a lumii pămîntcști proiectată In viziunea creștină a lumii de dincolo, este prima metaforă a confruntării fantasticului cu realitatea într-o operă de artă, tn zorile epocii moderne, din care, în sensul alegorizării miturilor începute încă în antichitate, rezulte pe alocuri (Jnfernul, XXI—XXII) sentimentul grotescului, ca expresie a umorului poetului. Intr-un contrast și mai vădii apar cele două lumi la Boccaccio, dată fiind privirea comediei divine in perma- nentă opoziție cu comedia umană, mai înlîi într-o formă milologizante. apropiată de modelul dantesc, apoi într-o formă realistă, chiar brutală pentru timpul său. în Decameronul. Sublima nemărginiire a cerului este reprezentată in condiția cea mai pămintească posibilă, prin înlocuirea metaforei lumii de dincolo eu ceea ce oamenii b sericii o pregătesc pe pâmînț, într-o viață monahală care consideră ca păcat tot ceea ce ține de viața naturală a omului. Dacă există o realitate superioară. în opoziție cu alia inferioară, cea dinții este opusă celei din urmă pentru a se vedea în ce fel substituirea uneia cu cealaltă nu e posibilă fără a face vizibilă o contradicție comică atunci cind ea nu e recunoscută, iar scriitorul i sistă în prezentarea realității inferioare cu înțelegerea a tot ceea ce este natural în firea rinului, de unde și o anumită indulgență și chiar simpatie pentru cei luați de el în riș. Risul nu este distrugător ci numai dojenitor. în această compasiune, în care risul artistului Iaca înțeleasă o anumită realitate fără a o mal compromite prin confruntarea, cu idealul, constă umorul lui Boccaccio, ceea ce i-a și asigurat o permanentă actualitate într-o lungă istorie socială, în recunoașterea a ceea ce e firesc în om, fără fățărnicie, fără intenția acoperirii contradicției intre aparență și realitate. Cel mai mare umorist al tuturor timpurilor, Cervantcs, din perspectiva antropocentrică a Renașterii, a redus eroismul oamenilor la condiția realului prin nebunia cavalerului său. Don Quîjote. Scriitorul a prezentat idealul epocii lui. idealul cavalerismului in decadență, •prin morile de vint căutate de Don Quîjote, nu însă fără a lăsa să se înțeleagă din rebunia viteazului cavaler o anumite înțelepciune, bătindu-și joc astfel de „închipuitele și despere- chiatele povești din cărțile cavalerești", in care oamenii zadarnic mai căutau idealii, vieții. 4 73 de ant de la moarte? lui feudalismul, ca formă de organizare socială fiind în descompunere. Prin metafora lui Cer- vantes, adică nebunia cavalerului său, el a vrut să arate absurditatea vieții Intr-o ciiocă de confruntare a calităților supranaturale ale eroului cu calități le reale ale omului, făcind rizibilă o orinduire socială ce pretindea drepturi divine pentru susținătorii ci. Compasiunea pentru erou nu lipsește nici in umorul lui Cervantcs, in măsura In care toți oamenii în viața lor se lasă uneori ispitiți de himere. De aici amărăciunea care Întunecă risul ior, cind se recunosc în nebunia cavalerului, făc&id pe unii critici literari să spună că Don Quljote este personajul cel mai umoristic pe care l-a creat vreodată geniul unui mare poet, și că dintre toți marii umoriști al literaturii, Cervantes arc cele mai multe lacrimi în zimbetul Iul. Don. Quijote este o ființă dramatică în măsura in care realitatea nu-1 destramă halucinația, o ființă tragică chiar, reprezentare simbolică pentru toți cei ce, indiferent de epoca istorică, in viață confundă idealurile lor, irealizabile, cu morile de vînt. Umorul 11 trezește Sancho Pauza, omul sănătos la minte, prin prezența căruia Idealurile lui Don Quijote se arată a Ii mori de vînt, pe care și el ie caută împreună cu stăpînul său, știind că sînt mori do vini. După modelul acestor personaje, in literatura romină Ion iludai-Deleanu ți-a închipuit pe „vitejii" lui, cavalerul Qecichwec [stoc și scutierul său, frătuțui Crăciun. Scriitorul nostru localizează modelul pentru a face din epopeea lui o imagine a situației polilio sociale din țările romineșli din vremea sa. Sensul adine a ceea ce cititorii, din înttmplare, vor cugeta că a fost Spus în „jucăreaua" lui eroi-comică, se explică prin ideologia iluminlslîi a școlii ardelene, ceea ce Înseamnă că scriitorul a urmărit să ridiculizeze pretențiile unor nobili prin nimic deosebiți de slugile lor sub raportul drepturilor naturale, fiind vrednici de rîs cînd invocă originea lor nobilă ca temei al unei orinduirl pe care ei vreau să o susțină cu forța. In opera unui alt mare spirit modern, Rabelais, construită, ea și a iul Cervantes, după modelul unor .neprețuite cronici", in locul croitor antichității, înrudiți cu zeii prin forța ior supranaturală, apăr urieșii, ale căror vitejii sînt potrivite la condiția realului, ele arătindu-oc mai cu seamă in satisfacerea poftelor omeneșli In Gargantiun și Panlagruet. pe fundalul fantasticului păstrat din vechile narațiuni populare, se răsfring, țesute intr-o construcție de epopee comică, figurile reale ale orinduirii feudale, privite de scriitor cu îngăduința urmi umanist aniiclerkal și anlîdcspolic, care punea în fața contemporanilor săi, ipocriti șl super- stițioși, ideile Renașterii, in „picturi contrafăcute"', după bunul plac, pentru a iace lumea să ridă, cum spunea el însuși, in prectivinlarca către cititori, in „măscărite" și „sclruăviite* lui, ca picturi contrafăcuta ale realității, numai Cei nepriceperii văd doar grosolănii, căci ele sînt forme ale unei aparente indecențe, metafore ale umorului său, cărora cei înțelepți le pătrund sensul mai adîiie. După o observație a lui La Rruy^re (Careettres, I, 43), există un contrast intre obscenitățile și morala excelentă a operei sala Putem adăuga, este con- trastul care există in opera tuturor marilor umoriști, care au folosit obscenitățile, acuzîndu-se pentru ele, pentru exprimarea bucuriei de a trăi viața iii condițiile legilor ei firești. Picturile lor sînt cu atlt mai contrafăcute, deci mai grosolane, cu cît ipocrizia care acopere realitatea este mai marc, cerînd o demascare mal brutală a contradicției comice dintre aparență și realitate, evident, intr-o aparente acceptare a realității deformate în metafora artistului, după tehnica umorului. Evoluția Spiritului umoristic la scriitorii moderni confirmă această modalitate poetică de satiră socială. De ia arta Ini Boccaccio, corosiv observator al rînduielilcr monahale medievale, ca și contemporanul său englez. Chaucer, treeind prin Rabelais, în plină Renaștere, și prin Shakespeare, în a cărui lume sublimul și grotescul se intilnesc într-o viziune tragi- comică a vieții, afabulația umoristică schimbă ficțiunea metaforică a dedublării observatorului cu reprezentări tot mai puțin grosolane, umorul devenind o satiră lot mai fină, mai îngădui' toace cu imperfecțiunile umane, motivată cu ideea că realitatea astfel este, cu imperfecțiuni și aparenta însușire a imperfecțiunii este suficientă pentru cel ce înțelege șiretlicul înlocuirii realității cu aparența. Astfel, tot niște mori de vînt au fost și „utopiile", începînd cu cele ale Renașterii —■ la Thomas Morus șl Campanella -- continuate cu țările Imaginare din „Călă- toriile" lui Swift, sari, în veacul luminilor, cu țările orientului îndepărtat, la Montesquieti și Voltairc, pentru a se înlocui în era capitalista cu halucinația „Marilor Speranțe" și „Aventurile clubului Pîckwick" ta Dk-kios, iar in contemporaneitate cu vîrsta copilăriei la Mark Twain, in „Aventurile lui lom Sawyer" sau „Aventurile lui HiKkleberry Finn", a copilăriei copleșită de mentalitate religioasă la Sallteov-Sccdrin, In „Domnii Golovliov", o mentalitate dezgolită complet de fățărnicia educației burgheze, odată cu maturizarea omului în societatea capitalistă, in paradoxul lui 11, Shaw, „Discipolul Diavolului". Specific treptatei coboriri din fantastic in realitate prin metafora „ficțiunii" umoristice este încrederea tot mai marc a scriitorilor în posibilitatea de schimbare a omului, pc măsură Ti de uni de la moartea Im Creanga 5 ce acesta, cunoscător tot mai bun al scăderilor sale, a început a-și căuta In sine însuți propriul său model. Umorul in accepție moderna este astfel o categorie a comicului prin care partea cea mai bună a omului, partea propriu-zis umană, scoasă de sub autoritatea divină a vechii tiranii medievale, intr-o continuă adaptare ia dezvoltarea societății moderne, apare ca realitate în țesătura ficțiunii umoristice după ce s-a înțeles tilcul metaforei sub care umoristul 1n mod aparent vrea să sc ascundă, pentru a se recunoaște și alții in propriul lui chip. In satira umoristică reflexiunca introduce un dement dc seriozitate dureroasă, cum spunea Pirandello, intrucit omul este văzut in casa lui „în cămașă" adică dezbrăcat de toate hainele arătoase in care el vrea să apară pentru alții, și lacrimile apar cînd astfel nu ridem de alții ci de noi înșine. Și pentru că izvorul tisului este prostia care împiedica observarea contradicției comice, in cazul cînd umoristul rîzind dc cl vrea să ridă și de alții, umoral presupune o mască a prostiei, iar în cazul cind cel luat in rîs se recunoaște in cei ce ride; ride de sine însuși, dacă arc umor. Tocmai dc aceea umoristul ține să se motiveze singur în cazul cînd cel luat in rîs înțelege despre ce e vorba, Scuzind „prostia” observației lui. el știe bine că astfel explică sensul ei adînc, înțelepciunea cuprinsă în metafora lui sub semnul aparentei prostii. Umorul, astfel definit, oricît dc savantă ar părea tehnica lui în exemplificarea unor mari scriitori ai lumii, este totuși de origine populară ți, oricît de paradoxală ar părea explicația, pentru înțelegerea părții bune a omului, pe care umorul a început să o exprime in timpurile moderne, trebuie să pătrundem adine în viziunea folclorică, vizibilă mai ales la primii scriitori moderni. Căci tot ceea ce pentru oamenii bisericii era odată „lucru diavolesc" însemna de fapt născocire omeneasca, istețime și pricepere în cele lumești ale vieții, oprite de legile divine, astfel că în superstițiile și ereziile poporului dracul nu era așa de negru precum se spunea. Cînd bunăoară poporul nostru spune în proverbele sale că „mare e dumnezeu dar meșter e dracul” înțelege că in născocirile lui se poate învoi cu el tocmai pentru că dorește un alt bine dedt cel creat de dumnezeu în lume, de unde șt îngăduința pentru păcatul diavolesc, atitudine specifică formei umoristice a comicului ce rezultă din contradicția dintre fantastic și uman. Toate popoarele au umorul lor, el nefiind o caracteristică a spiritului anglo-saxon, chiar dacă pentru denumirea lui s-a generalizat termenul englez, așa cum s-a generalizat și acela de folclor pentru creatii proprii tuturor popoarelor. Literatura fiecărui popor are umoriștii ci, cu atit mai apropiați de viziunea fcîcl rică, pc cit de ținură este ea in istoria universală. In acest sens și este Creangă un mare clasic al literaturii romîne, un povestitor în adevăratul sens al cuvintului, care cînd s-a „încumetat" a scrie ceea ce spune i-a lăsat cititorului următoarea prefață, ca un cifru al umorului s.iu: „Multe prostii ai fi cetit de cind ești. Ceicștc o gu-tc și ceste și unde-i vede că nu-ți vine la socoteală, ia pana în mină și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu alita m-am priceput și atîta am făcut”. Intre umoriștii lumii, care este locul lui Creangă și in ce constă specificul artei lui, ca scriitor romin ? Este sigur că formația iui intelectuală nu atingea nivelul de mare cultură europeană, nepmîndu-se vorbi deci de influențe cărturărești in opera lui, ci doar de anumite corespondențe, de afinități elective, a căror recunoaștere ii fixează specificul printre umoriștii lumii. In comparație cu formele caracteristice ale umorului la diferiți scriitori ai literaturii universale in dezvoltarea ei istorică — umorul tragic la Cervantcs, corosiv la Boccaccio, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer. trist la AV Twain, paradoxal la B. Shaw — umorul lui Creangă este un umor țărănesc, cu toate implicațiile originii sale, asemănător mai mult cu al scriitorilor din începuturile epocii moderne. în a căror operă se recunoaște mai bine viziunea folclorică asupra lumii. Povestitorul este considerat un scriitor „poporal", in a cărui artă se păstrează înțelepciunea dc viață a celor ce au făcut din el un artist, in formele de expresie specifice creației folclorice. In acest fel l-a ajutat Emincscu să devină un scriitor. I.a Junimea, solicitat să dea ceva pentru revistă, răspundea redactorului: „N-am adus nimic, dar dacă vreți vă spun o anecdotă”. Chiar pontifului Ataiorescu, care de multe ori i-a putut auzi glumele încrețind fruntea. Creangă îi vorbea cam așa: „Dar vă rog. multe prostii, și in vreo două trei rînduri in viața mea de cind am avut norocirea a vă Cunoaște, clTar grosolănii am îndrăznit a spune față de dv„ nu insă din răutate ci din prostie: m-a luat gura pe dinainte. Căci d-ta nu se poate să nu înțelegi inima mea. Iertați-ma, vă rog. de toate și dați-mi voie să vă spun și acuma una”. Intr-o asemănătoare formă, in care și consui farmecul povestitorului, umorul lui, răspundea și unor tineri care, grupați intr-un „Cerc literar" la lași, după mutarea „Junimii" la București, il considerau pe el un continuator al lui Maiorcscu, pontii al mișcării lor. întrebat o dată despre o poezie, el răspunde: „Bună, foarte bună, un sfiriiac", pentru ca apoi să trebuiască a spune anecdota cu țiganul care iiu știa să facă potcoave ci doar să stingă in apă fierul înroșit in foc. 6 ÎS de ani de la moartea tul creannS Ceea ec aduce opera lui Creangă este o lume ale curei reprezentări artistice se înte- meiază empiric. Despre ca se poate spune, cum s-a spus despre aceea a Lui Rabclais, ci nu este o lume ci lumea însăși, Din arta lui se desprinde o filozofie țărănească, nepunind nici O problemă din cele ce tind să cuprindă orizonturi nesîirșite, să spargă formele sensibilului, ala timpului și ale spațiului cotidian. Timpul și spațiul nu slut forme subiective de cunoaș- tere ci modalități de existență obiectivă a Lumii, in cart nimic transcendent nu se constiluie ii: obiect de cunoaștere, fantasticul fiind redus la dimensiunile realului. Din această confrun- tare r auită umorul în poveștile scriitorului. Dumnezeu vorbește oamenilor ca un bălrîn sfătos din satul lor iar tunul îl păcălește ca să-și mai poată vedea de cele lumești. Din pactul cu diavolul omul se cumințește, folosindu-I puterea fără să-și vfndă sufletul. In lumea iautastică eroii basmelor nu au nimic din maiestatea celor din poemele eroice, antice sau medievale, miraculosul împlinindu-se in acțiuni burlești, asemănătoare cu ale uriașilor din povestea lui Rabelais sau eu ale Lapuțienilor din povestirile lui Stvifi. Isprăvile însoțitori lor lui Harap-Alb, Ochită, Gerilă, Flâminzîlă. personificări ale trebuințelor omenești neîmplinite iu realitatea pe care basmul o reflectă, sint mai cu seamă in ale mincării, năzdrăvănii șl farse ca acelea ale aventurierilor ingenioși din romanele picarești sau din poveștile cărților cavalerești, din care Cervantcs și-a construit imaginea eroului său, Ceea ce in imaginea acestor personaje de basm este o „contrafacere” a realității nu merge plnă la o înjosire a eroismului; compromiterea lui in acțiuni burlești are sensul doar al unei umanizări a eroilor, ei făcind fapte supranaturale, de basm, ca și cind n-ar face nimic deosebit, de unde și îngăduința pentru înfățișarea lor de eroi. Zimbetul nu desființează obiectul vizai ci sporește admirația, chiar cînd nepotrivirea dintre fantastic și real îi pune, ca croi, intr-o contra- dicție comică. Prin umanizarea fantasticului omul nu esfe ispitit la o evadare din condiția lumii pămînteșli. Credința in Dumnezeu este lipsită de drumafism, după .nteic|>ciuuca tatălui său, carc-i vorbea nevestei: „lan mai Iaci măi femeie, că biserica-i în inima omului și dacă voiu muri tul la biserică am să șed, nu mai laee și tu atita vorbă C3 fariseul cel fățarnic. Baic-le mai bine peste gură și zi ca vameșul; „Doamne miloșiiv fii mie păcătoasei, care-mi tot imbălorcz pe bărbat degeaba”. Morala povestitorului este a tuturor realiștilor, morala lui Boceaccso sau a lui Rabelais, carp consideră bun iot ceea ce, prin legile firii, denunță orice fățărnicie n ignorarea celor naturale, ascunse sub haina seliivnîciei. Nu cs1e o deosebire de natură între călugării lui Creangă și ai lui Boccactio sau Rabelais. Intre călugării de la mănăstirea Neamțu șl cei din mănăstirea Thcfeme, pe care fratele loan a înființai-o după bunde sfaturi ale lui Gargantua, căci, cum spunea „răspopitul”, nu-f venea prea greu să st facă și ci călugăr; aflase doar șj el păcătosul cîte ceva din tainele călugărești-. - umbli: id vara cu băieții după... bureți, pe „cărarea afurisită" dintre Sccu și Agapia, ca omul cuprins de evlavie.. . Ca și înaintașul său in literatura romînă. Ion Budai-Deleanu, Creangă a privii fețele bisericești ou aiil în lumina sfințeniei cit în umbra păcatului, ou fără oarecare îngă- duință Întrucât a rîvnit el însuși la o astfel de sîriițenie. ca cm lipsit de fățărnicie, împăcat cu gindul că „doar Dumnezeu cel mare nu s-a răstignii numai pentru un om pe lumea asta". Din umorul povesti torului se vede insă dezaprobarea păcatelor cînd ele sini ale unor oameni ce și-au făcut din acoperirea lor o ocupație socială. In povestirea întlmplărilor de acest fel echivocul expresiei este căutat pentru a da observației forma cea mai corosivă, potrivită intențiilor lui satirice. Umorul este atitudinea specifică celor ce iau viața așa cum este, atitudinea oamenilor simpli, hiați adesea in ris pentru prostia lor, fapt pentru care în cursul vremii categoria socială a „pruslimii", a celor săraci, desconsiderați de clasa de sus. de cei ce prin poziția socială se socoteau singurii posesori oi calităților omenești era o categorie intelectuală, a celor „proști". Ei uitau că „prostimea" do multe ori folosea masca prostiti ce i se atribuia doar pentru a critica pe cei de sus în singura formă îngăduită, adică „prostește", ca și cînd n-ar avea nici un ghid ascuns. Șî tocmai de aceea recunoașterea calității de „prost" a fost pentru „prostime” doar forma „prostească" a unei mari înțelepciuni, cu allf mai ușor de folosit cu cit nici nu i se recunoștea dreptul la un alt fel de a fi. „Tărăniile" lui Creangă sini astfel de înțelepciuni ale „prostimii" din cane el n-a vrui să iasă cu totul nici după ce a intrat în alt mediu social, păslrîndu-șî masca pentru a observa ceea ce „nu se cade" Intr-o lume ce vrea să pară altfel decît este, făcindu-se și el că nu pricepe ceea ce alții mai Invâțați vreau să-l facă să priceapă, cînd de fapt este altceva de priceput. Este acesta umorul lui Moș Ion Roată care, „greu de cap", nu pricepea rosturile unirii așa cum boierul $o căznea să le explice, căci spune el, „chiar dacă ne am pricepe și noi la cite ceva, cine se mai uită în gura noastră? vorba ceea, cucoane: Țăranul cînd merge tropăește Ti dc ani Ce la moartea lut Creativi 7 și etnd vorbește hodorogește; să ierte cinstita față a dumneavoastră. Eu secol că treaba asta sc putea face și fără noi; că, dă, noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea; dar dumneavoastră invîrtiți condeiul și cînd vreți știți a face din alb negru și din negru alb... Dumnezeii v-a dăruit cu mintea ca să ne povățuiți și pe noi, prostimea...". Din cele înțelese de Mus Ion Roată se vede că nu va aduce nici un bine o unire a țărilor sub con- ducerea boierilor, de aceea la vorbele lui toți țăranii se gindcau că nici nu e el așa de prost precum îl socotea boierul, spunînd ceea ce gindeau milioanele de clăcași și boierii nu voiau să înțeleagă. Tot așa nu pricepea el nici cuvîntările boierilor in Divanul ad hoc, înfruntind inginiarea lor in numele prostimii. Așadar „țărăniile" lui Creangă, ca expresii ale înțelepciunii „prostimii", sint obser- vații satirice cu un vădit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme în care însuși poporul înțelege batjocura, fără a ii obligat să respecte convenționalismul etico- social al celor „de sus". Dacă personajele povestirilor lui vorbesc ceea ce povestitorul a auzit de la țăranii lui, faptele lor nu sint dec.t niște exemplificări ale acelor pilde și zicători pe care poporul le folosește pentru exprimarea înțelepciunii lui, citate de povestitor pentru a provoca umorul „țărănește", adică sub o mască nebănuită ușor, pentru a observa ceea ce „nu sc cade" intr-o societate îngrădită de ipocrit convenționalism, Expresia țără- nească, oprită de multe ori pe culmea echivocului, nu este un semn de „jenă" fața de o lume serioasă, ci mai degrabă o tehnică impusă de specificul umorului ea formă de satiră. Obscenul, indecența, nu este la Creangă o obsesie pornografică, ci o formă cam „tare" de observație a celui ce ia viața așa cum este, privindu-o „dinăuntrul" ei, cu aerul „prostului" căruia nimic nu-i scapă și nu se silește să spună ce vede. Prin configurarea personajelor in formele lumii pămintești, Creangă le-a individuali- zat în condițiile realității din care Ic-a împrumutat, făcind din ele figuri tipice pentru o.'induirea socială din epoca in care el a trăit. Umorul scriitorului dezvăluie astfel o frescă a satului rominesc, cu frămintările veacurilor trecute, cu oameni cuprinși de grijile vieții dar Încrezători in ea. Toate rinduiefile sociale, cu instituțiile ei. școala, biserica, armata, sini surprinse în privirea lui satirică, eu indulgență dar și cu amărăciune, unele- „păcate" fiind ale oamenilor, altele ale vremii lor. Realismul scriitorului se potrivește pe deplin cu umorul său, ca observare a realității sociale de jos în sus, „contrafăcută" în ficțiuni rare, fără să înjosească viața însăși, sporește bucuria trăirii ei din plin, Încrederea în schimbarea ei cu vremea, observațiile lui plăcind tuturor, alit celor ce se amuză prostește cu țărăniile lui, cît și celor ce le înțeleg tilcul lor mai adine. Pentru Creangă lumea fiind o realitate obiectivă in timp și spațiu, retrăirea el subiec- tivă in Amintiri a. Ibrâileanu, Scriitori romlni șl rirdfnl. inși, p. 1sa. *) £. Precup, Vlafa șl opera Iul I, Creunpd, Gherla, lâzt, p. 36. 10 75 dc ani de la moartea Iul Crsang* apreciază Amintirile lui l. Creangă nmnindu-le „cele 4 fragmente autobiografice". Firește, nu putem vorbi de biografia scriitorului in afara Amintirilor, cu toate că firul vieții lui Creangă și cel el Iui Mică nu se identifică perfect. Dar dacă pentru unii această opera a lui Creanga este cu precădere biografie sau etnografie literară, pentru alții Amin- firite apar câ artă și idealizare poetică în afară de orice. Astfel în ediția lui P. I. PapadopOl se spune cri I, Creanga este creatorul „celei mai prețioase specii, amintirea poetică" pe care el o ridică" pînă ia „cea mai inallu expresivitate a artei poetice" *)- A\. Dragomfrescu socotește de asemenea că „Amintirile lui Creangă reprezintă un gen istoric ridicat la rangul dc poezie"4). In forul cele două falele ale Amintirilor, cea documentar-biografică și cea imaginaiiv-artistică pe dc o parte, conținutul acestei maestrite Opere (copilăria) și oglindirea creatoare pe de alta, șint topite intr-o perfectă unitate și in consecință nu se pot delimita cantitativ hotarele acestor elemente. De fapt cercetătorii In intenția lor de a aduce un spor do cunoștințe au analizat cînd un aspect al operei, cind altul, pierzind uneori din vedere loialitatea complexă și sinteza perfectă a acestora. fnccrctnd să determine valoarea artistică și semnificația operei, G. Ivașcu afirmă că „In arta de a povesti stă și farmecul Amintirilor din copilărie și numai această artă ne poate trezi nouă interesul dc ordin biografie, psihologic și documentar" •). Gr. Scorpan s-a preocupat să pună în valoare caracterul dc povestire orală a operei lui Creangă: „nota specifică a întregii opere a lui Creangă este caracterul ei dc povestire”’), devenind asupra acestei afirmații, autorul scoate în evidență faptul că I. Creangă a putui „să-și controleze Ca scriitor creația sa de povestitor" a). T. Vianu intre altele adincește și dezvoltă unele id.icu privire la specificul artistic al operei lui Creanga : „Artistul sc vădește in Creangă nu numai prin puternicul Ini simț muzical"•) (iși proba ritmul și sonoritatea), dar șl prin „puterea vie cu care-și prezenta scenele văzute" 10). Nu putem trece cu vederea pătrunzătoarele observații ale acad, G, Căliilescu, care releva de pildă caracterul dc nuvr/d al acestei opere. „Amintirile nu ies din această formulă a nuvelei" ") șan aspectul inedit al Amintirilor ea o creație a genului dramatic. Cele 4 capitole sint considerate de d-sa ca „părți narate dmtr-o întocmire dramatică cu un singur actor” •*). Treptat, la profilul Amintirilor s-au atașat și alto fațete cum ar fi ccș dc „cronică". Cea „memorialistică* ele, VI, Străinii vor- bește de Amintiri ca de „un film memorial", St. M, Cucii, L. Predescu. in trecut și astăzi Zoe Dumiirescu Bușulenga consideră Amintirile ca pe un adevărat roman : „romanul cel mai autentic al copilului romtn" 1!) șl „primul roman al copilăriei țărănești în literatura noastră” '*). Fără a stărui critic asupra unora sau altora dintre afirmațiile i» care în majoritate le împărtășim, facem precizarea că reunirea lor aici s-a făcut pentru a sublinia că Amintirile lui Creangă sint o operă complexă. .Multitudinea caleidoseopică a aprecierilor, diversitatea calificativelor, varietatea judecăților de valoare care s-au emis ne conduc la ideea că pentru a înțelege în ce constă esența estetică și valoarea de artă a Amintirilor. va trebui să cercetăm in complexitatea lor dialectică o seric dc cauze, factori și aspect». Dar chiar această simplă constatare a polivalențelor este o dovadă grăitoare a valorii artistice a operei în discuție, Cum in prezentul articol nu putem epuiza totalitatea laturilor, ne vom Opri la un singur aspect, poate mai puțin abordat și anume: Sinteza contrariilor ca expresie a valorii artistice pe care o dejine „Amintirile din copilărie". Dacă vom încerca să deslușim care sint categoriile estetice pe care le implică această operă, va frebui să recunoaștem că atitudinea lundamcntală șl in legătură cu aceasta categoria estetică a comicului, cu tonalitatea de umor, ocupă locul central, In lumina este- ticii marxiste este stabilit adevărul că izvorul comicului il constituie „contradicțiile vieții" w). Dotat cu im fin spirit de observație, Creangă a descoperit în realitate diferite aspecte n I. Creanga, PoiteșfJ, amlriurl, snoave, cd, P, t. Panadopol, p. 373, ’) M, Drasomlreacu. CHdcc, voi. II. p. ÎT6. ■) G- Ivașcu. l. Creanga, valoarea artistica sc senini/icafia operei, Tnscmt;r>n ieșene, nr, lă-is, IJJî, p, 15S. 0 Gr, Scorpan. LlmOn tul Crcano4, Bulct. Inst. dc filologic rom, I. lași, -934. p. 1«J-110. ■) Gr. Scarpan. I. Creanga. Revista criticii, nr. 1-3, 1837, p. 10®. ’) T, Vianu. Arta prozatorilor rmntnl. W, Contemporana. 194.'. p, 18. nudem. p. ui, o) G. Căltneacu, Via fa lui Ion Cream/d, București, 1938, p. M3. m Ibidcm. 283, "> Stiliști M. Cueu, Valoarea csteiW a amintirilor lut Creanga, Tip. „Poporul" Rlmnlcul Sărat, p. 99. “) 2- Dumiirescu Buțulengs. ten Creanță. E.P.L., 1983. p. 1.9. “) 1 B. Borev, Sistemul eatefforUlor estetice, Ed. sdlmllicâ, București, 1993, p. 2S8. 75 de an! de la moartea lut Creangă 1 1 T cont rari ante, le-a redat creator în. arta sa, reușind astfel ea prin ciocnirea elementelor opuse să producă o reacție spontană de bună dispoziție și voioșie. Prin toată acea avalanșă de pozne neașteptate, îritîmplări contrastante, situații hazlii și peripeții surprinzătoare. Amintirile lui Creangă declanșează In cititor risul. Firea zburdalnică a Iul Nică, 11 face să vină in conflict cu părinții, colegii de școală, poporanii ele. Evident această opoziție nu ia forma unei contradicții ireconciliabile, Nică iți necăjește mama cu fel de fel de pozne dar ăl același timp el o iubește din tot sufletul. In tabloul imaginilor care alcătuiesc Amintirile există două lumi care generic sini opuse, e adevărat nu întotdeauna pe criteriul de clasă: lumea celor activi, buni, muncitori, corecți și lumea celor bețivi, leneși, mincinoși etc. Popa Oșlobanu e „venetic și ceapcin", Buliga e „tămiiet și aghezmuit des de dimi* nență". De altfel nu puține fețe bisericești șint prin apucăturile și temperamentul lor in contrast flagrant cu ceea ce ar trebui să lie. E vorba de tagma preoților „dugleși", violenți, lacomi, a caliheților așișderea, in contrast cu unele figuri pozitive cum ar ti de exemplu „părintele luan”. In rindul sătenilor există de asemenea această polarizare a oamenilor în buni, harnici și zgirciți, răi. Atitudinea de îngăduință specifică humorului face ca opoziția să nu apară pregnant contradictorie, De aici piuă la alirmația categorică a lui N. Țimiraș că „în Amintiri nu există figuri antipatice” •♦), e o anumită distanță. Nu convenționala împărțire (personaje pozitive-negabvej o avem noi în vedere atunci cind categorisim personajele ci un criteriu mai adine. Părinții scriitorului formează și ei un cuplu con- trastant. Bonomia și atitudinea mai delăsătoare a lui Ștefan este opusă firii active și plină de grijă a Smarandci (fără ca prin aceasta unul să fie „pozitiv" și celalalt „negativ"). Aceste contrare se atrag și, după cum bine s-a observat, la un moment dat ele iți schimbă locul. Smaranda devine un fel de cap al familiei iar ștefan, prin caracterul său blajin e ca o femec. Bunicul ca om „așezat la mintea lui", răzbătător ți holărit, dimpreună eu bunica „miloasă din cale afară", sini și ei la poli opuși. Prin temperament. Mătușa Mă- rioara răutăcioasă și iute se află in contrast cu Moș Vasiic care-i flegmatic și mucalit. Pe amindoi însă îi leagă zgircema, ceea ce dovedește că există o intcrpuirundcre a contra- riilor ți în acest caz. Este apoi vădită opoziția intre goblizanul de Nic'a lui Costaehe, care îl asculta cu gind râu pe micul Nicu. Fugind din clasă el e urmării dc „den boj- malui" ți de frică se face așa de mic de se poate îngropa la „rădăcina unui păpușoi". In ceea ce privește umorul tonic ălil de intim legat de întreg conținutul Amintirilor elementul de contrași are un rol de prim ordin. In una din cele mai realizate autocarac- terizări risul ți buna dispoziție au la bază tocmai contrastul, „la am fost și eu in lumea asta un boț cu ochi o bucala de mima însuflețită, dm Humuiețti" (pînă aici totul e serios ba chiar filozofic). Fraza insă o cotigește cu 90 de grade atunci cînd autorul afirmă brusc că „nici frumos până ta 20 de am" (un lucru care sugerează contrariul) „nici cuminte pînă la treizeci" (gradația crește), „nici bogat piua la patruzeci nu m-am făcui". Dar ți sărac ca ți in anul acesta, ca in anul trecui și ca de cind sînt (contrastul intre parțial și loial) niciodată n-am iusl" ”). Intenția înșelării cetitorului prin paiaduxul ziselor are la bază contrastul intre ce spune ți cum alirmă, intre felul jovial in care spune și seriozitatea lucrurilor exprimate. Contrastul apare pinâ și în cuvin- tele „sînt" (afirmativ) „n-am fost" (negativ). Dm numeroasele exemple care s-ar putea aduce ne mai oprim la „De n-aveți ce muica acolo poilhn la noi să postim cu toții", sau la cel aforistic al zicătorii: „Na-ți-o buna ca ți-am frint-o". In Amintirile sale Creanga alternează modalitatea comică Variată, (din nuanțele tisului nu lipsesc nici satira, ironia) cu o alta modalitate opusă acesteia cea „mclancolic-lirică" după cum observa și Z. Dumilrescu Bușuienga “). .un văzut că chiar in autoportretul citat prima propoziție este sub toate raporturile cit se poate de serioasă. De fapt dacă judecăm bine, nu puține din mlimplârile Amintirilor smt ioaric serioase sau chiar grave. Viața copilului Nică este in multe privințe precară (a fost ți a rămas sărac), dar unghiul de vedere îngăduitor atenuează acest adevăr dureros. Flăcăul Davidicu a avut și ei o soartă tragica. Moartea insă i s-a Iras din aceea că s-a „înecat cu pronumele conjunctiv". Proci- tirea era de asemenea un lucru foarte serios: „Mâl 111 s-a trecut de șagă", dar tonul povestirii a învăluit intimplaria în aceeași atmosferă generală de jovialitate. Un moment dramatic este acela în care Nieă c „atins de holera" care „l-a frummtar și J-a „zgircit circcl". Dacă am ris de cl cind s-a umplut de rîie câprească, acum ne îngrijoram la gmdul că îl pindește un mare pericol. Aceeași stringere de inimă o avem și cînd se povestește ’•) N. Tlmiraș, loan Creangă, ed. n, p. Ml. ”) Citatele se dau dupA I. Creangă- Opere, cri. G. CAIineScu. E.S.F.L.A.. ±953. ") 2. bumitreseu Bușuienga, Op. eit., p. 139. 12 *5 dc nnj rfc la moartea Iul Crengi întîmplarea cu venirea turcilor din cauza cărora cei fugiți uită copila în albiuță, dar o găsesc răsturnată „de niște porci". Prinderea flăcăilor la oaste „cu arcanul" nu mai era o glumă. Avind in vedere momentele grele ale traiului, Mică ia cunoștință de „neajunsurile vieții ce poate să le aducă ziua de miine" si de aceea chiar povestitorul constată că uneori „din veselia cea mare cazi deodată în uricioasa întristare". Elementele dramatice sînt în Amintiri atît de bine sudate în ansamblul general, incit numai căutate specia!, ele pot li descoperite, Tn registrul afectiv al lucrării, buna dispoziție. hazul sînt mai bine reliefate prin contrastul cu duioșia, îngrijorarea sau teama. ?\cordind o pondere exagerată elemen- telor grave, unii critici s-ati grăbit să conchidă că Amintirile din copilărie „sini patetice" **). în realitate categoria estetică a dramaticului (care conține și elemente tragice) ocupă un loc subordonat în comparație cu cea comică. Fără efecte exterioare. în Am/n/rn sînt integrate organic și aspecte care ne îndreaptă către alte două categorii opuse: frumosul șt utilul. Anii copilăriei îi apar scriitorului lumi- nați de toate frumusețile: „și doamne, frumos era pe atunci". Bădița Vasile era un „holtei zdravăn, frumos și voinic". De aceeași apreciere pozitivă se bucură și „crișmărița cea frumoasă, bat-o s-o bată" șt „Mata li ța cea frumoasă", și „fetele frumușele" care s-au ridicat în sat ele. La scaldă, Mică savura cum se joacă apa cu piciorușele fetelor, socotind că „mai frumos lucru nici că se mai poate", Portretul lui Davidică era o întrupare a frumu- seții, deoarece acest ilărău de munte era chipeș „cu barba in furculiță șl favorite fru- moase. cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprincenele stufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scînleielori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat in spate, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioara și rușinos ca o fată mare". Frumusețea oamenilor se întregește apoi cu am- bianța armonioasă a plaiurilor moldovene. Satul Humulești nu era deloc un sat „lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii", ci el dispunea de „tot farmecul frumuseților", pe care le completa „Ozana cea frumos curgătoare". Frumusețea vieții oamenilor de la munte c redată cu căldură in aprecierile: „la munte omul e mai simplu, viața lui e mai în liniște, năravurile sint mai nevinovate. Munteanu-i curat Ia suflet, liber la gînd și vorbă și verde la trup ca brazii sub care trăiește". Din toate acestea respiră o atmosferă de vitalitate, optimism și jovialitate care se strecoară luminos și stenic in inimile noastre, I. Creangă valorifică artistic și unele aspecte care în esența lor fac notă discordantă cu ceea ce e frumos. Din galeria personajelor care defilează continuu în fața cititorului, o!»șnrvăm că există și tipuri care nu sînt deloc frumoase. Așa de exemplu „lordache firnăitu!... „clămpănea de bătrin ce era" și pc deasupra mai avea și „darul suptului". Fata Irinucăi întrupa urîțenia la gradul superlativ: „balcîză și lăliîe dc-ți era frică să înnoptezi cu dinsa în casă" Reprezentanții administrației vremii „mazilii nespălați" pri- mesc, cum era și firesc, aprecierea negativă. Mică a Petricfii care a pus la caie prinderea lui bădița Vasile, arc un caracter urît și în consecință e urît de oameni : „Afurisit să fie ciinerul de vornic". Blestemul „să-i ardă inima" esle expresia acestei aprecieri cu totul defavorabile. Urile apar în Amintiri unele fețe bisericești care sînt pline de păcate și trăiesc „fără să muncească din greu", alergînd în schimb după plăcerile vieții, ceea ce a determinat zicala pe care Creangă o reproduce „popa mănîncă și de pe viu și de pe mort". Prin contrast, aceste citeva aspecte negative punctate artistic ici colo, amplifică mai pregnant ceea ce este frumos și pozitiv, Din cele relatate pînă aici se poale observa că în proporții diferite, dar armonios combinate. Creangă valoriFcă în Amintirile sale conținutul categoriilor estetice fundamentale: comicul și opus acestuia, tragicul, fru- mosul și untul, prin opoziția cărora dă mai multă viață Amorțirilor. $1 este un adevăr de mult stabilit că „Amintirile reprezintă o operă al cărui clement esențial este viața"™) cu întreaga gamă a aspectelor, cu dinamica spectaculară, cu ritmul variat ele, mobilitate imprimată continuu de ciocnirea elementelor contrare. De asemenea nu putem să ocolim observația că „ceea ce dă viață acestor pagini de amintiri este in rindul întâi dinamismul lor. Chiar in evocările lirice mișcarea însuflețește totul" si). în orizontul problematicii noastre (sinteza contrariilor) un aspect cu semnificații deosebite este acela al unității dintre natural și fantastic. Dacă este adevărat că in povești elementul natural, realist, există fiind pretutindeni prezent, In aceeași măsură nu lipsește din Amintiri elementul fantastic. Această măiestrită operă a lui Creangă cuprinde în numeroase M. Drazomlrcscu, Op, cit-, p. J9. ") I. M. Rașcu. Xttc opere ttin literatura romlnd. București, 1S3S, p. IM. “) O. Ivașcu, Op. cit., p. 175. 75 de ani dc la moartea lut Creanga 13 cazuri oameni și fapte care nu put fi conforme naturii. Personajele Amintirilor în bună parte Se Înrudesc cu cele ale basmelor. Corespondența caracterologică este surprinzătoare. Dunilă Prepeleac naiv și nevolnic are drept frate [« Trăsnea cel greu de cap ți bucciu la gramatică. Mătușa Mârioara hapsînâ ți zgircită are și ea ceva din Soacra iu trei nurori. Hirjoana și păruicliic catiheților ne duc cu gindul la modul in care se ctcăleau și înțepau in casa de aramă tovarășii lui Harap Alb. Mzncnul Oșlobanu și Flămînzilă sint frați buni. Ca om Nică Oșlobanu este fantastic „cu ciubotele dintr-o vacă și tălpile din alta". Reținem amă- nuntul că el de mic se arăta a fi mare mincău. La școală gindu-i stătea tot la mincare și de acasă Iși lua nu un boț oarecare, ci un „urs“ de mămăligă cu brînză. La fabrica de popi de asemenea ci mînca „cit șaptesprezece", iar cind colegii i-au pus poște a răcnit „ca un taur", blestemind „dc-i curgea foc din gură". Faptele dc care acesta e capabil sint extraordinare. Fără ca sâ mai redăm textul comparativ al tirgurilor pe care le fac Oșlobanul și respectiv Chirică (Stan Pățitul) vcm stabili care sint elementele comune. Mai intii in ambele creații, avem o anumită tirguială care are la bază un fel de rămășag. Curgerea dialogată a răspunsurilor și tocmeala este izbitor dc apropiată. Replici ca „Zău nu șuguești bade? (Amintiri) și „Măi omule, vorbești înadins ori vrei să șuguești ?" (Stan Pățitul) probează această intenție și încă cu cuvinte identice (a țugui). în amindouă descoperim o atitudine similară a personajelor, Nesinceritatea și șiretenia ascunsă a celor care vor să ia (în cazul lui Oșlobanu, lemnele, iar la Chirică stiva cu griu), necunoașterea interlocutorilor năzdrăvani, și naivitatea celor care în calitate dc proprietari acceptă, ba eu neîncredere, soluția propusă. în legătură cu modul in care personajele buclucașe iși însușesc bunurile ciștigate la prinsoare se spune că Oșlobanu, de pildă, „descinge briul de pe lîngă sine" și împrejură lemnele, legindu-le frumușel... apoi „le umflă in spate și la gazdă cu ele". Chirică, exact la fel „scoate o funie cu care era încins*, leagă cireada cea mare, „o ia în spate și pe ici ți-e drumul". In sfârșit uimirea celor păgubiți rate la fel. In AiMftn țăramil „făcîndu-și cruce a rămas cu gura căscată", iar în poveste boierul „văzind una ca asta a Încremenit cu minele subsuori" ete. Și nu este cazul lui Oșlobanu singurul exemplu care se poate aduce pentru ilustrarea elementului fantastic din Amintiri. Imcrpălrunderea cu fabulosul există și în alte cazuri. Mama lui Nică e înzestrată cu calități excepționale aproape supranaturale. Mirăuță era și el un buclucaș, căci în plină iarnă umbla pe la dtighenc și întreba pe negustori ba „de rupestre pentru pureci, ba cuie (le la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune". La gazdă catiliețîi jucau dc „asudau podelele". Chiar Nică este un alt Buhoglindă sau Păcală. Evident, înțelegem cu toții exprimarea hiperbolică dar, în unele cazuri, exagerarea merge pînă la extremă apropiindu-se de fabulos. In ac .astă direcție caracterizarea făcută preotului cure apare ca o dihanie apocaliptică este convingă- toare; „picioare de cal. gură de lup, obraz de scoarță și pîntecB de iapa se cer unui popă și nu-i mai trebuie altceva". Am insistat asupra acestor aspecte pentru a convinge că fabulosul, fantasticul, alegoricul există și în Amintiri. Din acest punct de vedere socotim că observația lui Ibrăileanu „de cind începe să scrie Amintirile. Creangă sc simte mai scriitor, nu mai spune poveștif,..) nu mai pune la contribuție miraculosul" “), judicioasă în general, nu va trebui absolutizată. Realul și fantasticul coexistă armonios în întreaga sa operă, doar proporțiile și accentul diferă. în Amintiri cele două planuri natural .și fantastic, contrare prin profilul lor, nu se juxta pun la întîmplarc ci, ca rezultat al procesului dc plăs- muire în care fantezia creatoare și memoria rcproduclivă conlucrează armonios, se realizează sinteza firească ți emoționantă a lor. Nu pierdem din vedere nici faptul că fără a fi vrăjită „virsta aceea fericită" a copilăriei dispune in Amintiri de un farmec al ei care este incon- testabil rezultatul obiectiv al creației unui inegalabil talent. Prin aceasta cadrul tematicii noastre invită a pune in evidență și alte aspecte ale sintezei contrariilor. Astfel, relația dialectică obiectîv-subiectiv, epic-liric, suscită o atenție deosebită. In Amintirile lui Creangă credem că se poate distinge nu mimai „[acuitatea de a reprezenta obiectiv ceea ce prin natura sa este subiectiv" u) ci și capacitatea surprinzătoare de a reda subiecțiv-artistic ceea ce obiectiv dispune de anumite calități estetice. Aceste două aspecte care au la rindu-le fațete contradictorii ar putea singure constitui obiectul unei dezbateri. Văzind numai o latură a problemei. M. Dragomirescu considera de exemplu că „originalitatea subiectivă reprezen- tativă se găsește în opera lui Creangă, Amintiri din copilărie"*’). Pentru aceeași operă, în “) O. JbriUlcanu, Scrtiiorli romint ți străini, i«2S, p. 15». ”1 E. I. ConatsnUnesCu, Un asped at orfptnaiirdfU luE foaU Creanga, Conv. iii. ar. 11—12, H3T, 66B. “) ST? Dragomlrescu, Teoria poeziei, București, Ml. p, 00. 14 *J rte uni tte in moartea Iul Creanzt schimb, acad. G. Călinescu, conchide cu multii dreptate că „subiectul lui este extraordinar de obiectiv, tot ce I se înlîmplă lui și eroilor săi putea să i se intîmpte oricărui țăran din Humulețtl. El e faptul divers, rural și universal" în sprijinul acestei idei ple- dează o scrie de fapte, Pornim mai înlîi de la constatarea că, deși Creanță a servit ca prototip p. ntru eroul său, autorul s-a putut deslipi dc propria-f făptură pe care a creionat-o cu obiectivitate artistica necesară, in Amintirile lui Creangă se reproduc veridic datele și întimplărite personale, autobiografice, fără ca prin aceasta să sc știrbească ceva din valoarea obiectiv-artistică, din ceea ce e tipic și general uman. Ca rezultat a] procesului de oglindire creatoare a copilăriei „plină de minunății", această lume a Amintirilor continuă să existe fără amestecul subiectului implicat in fabulația creată de el. Tn acest sens Amintirile sale au o logică interioară, dispun de o viață proprie. Este adevărat că această viață a fost trăită și cunoscută perfect de autorul care astfel a putut s-o re-creeze, retrăiască cu emoție, materializeze apoi in imaginile de neuitat. Calitățile și defectele personajelor, care nu sînl amplificate imparțial și diminuate subiectiv, vin tocmai în sprijinul obiectivități!. Creangă nu se sfiește ca în repetate rînduri să se autocaracterizeze Ca fiind plin de incuri, „bun de hîrjoană și slăvit de leneș". In Amintiri, însă, este foarte greu să delimitezi elementul obiectivități! (adevărul artistic) de cel a! exagerărilor subiective creatoare, eu toate că ar fi lesne să indicăm nepotrivirile dintre autor și erou. Pe de altă parte Amintirile, fiind în prima linie o operă de arin, se înțelege că în această calitate ele sînt produsul subiectiv al talentului. Atitudinea față de carențele eroului și ale celorlalte perso- naje, in general este una îngăduitoare. Acest lucru arc o latură subiectivă (atitudinea humoristică esle strict personală și temperamentală) dar și una obiectivă (atitudinea de îngăduință e specifică și inerentă obiectiv modalității humoristîce). Identificarea lui Creangă eu sufletul copilului (punctul de vedere naiv, spontan etc.) pare subiectiv, dar judecind in ansamblu, individualizarea personajelor și motivarea estetică a diferitelor înthnplărl Sint strict obiective. Constatarea dovedește că și sub acest raport Creangă ca artist realizează o perfectă sinteză a obiect! vi tații șl subiectivității creatoare. De aici iși trage Izvorul și sinteza intre epic și liric, expresie a celor două atitudini unitare: cea optimistă fundamentală și cea ușor melancolică. Faptul a fost relevat și de Z. Dumitrescu Bușulenga care distingea la Creangă „duioșia colorată nostalgic și risul homeric izvorit dintr-un simț colosal ai grotes- cului" !6), Această melancolie il poartă înspre evocarea lirică, spre efuziunea sentimentală (vremea trecută a copilăriei, casa, părinții, satul natal, oamenii). Meandrele afecțiunii lirice sînt prezente pe întreg cuprinsul Amintirilor. „Cum sfiria fusul roții așa-mi sfîria mie inima de dragul Măriortcăi", mărturisește liric autorul. Dar mai ales amintim dragostea și duioșia cu care înfățișa portretul mamei lui, lirismul luminos și nostalgia pentru satul său natal, pentru oamenii și frumoasele tradiții populare etc- Expresiile „nu-mi aduc aminte", „pe cit mi-adne aminte", mi-aduc bine aminte'*, „mi-aduc aminte ca acum", drept să spun", „cum v-am spus" ele. stau mărturie a acestei atitudini lirice. Descifrind sensul duioșiei, Tudor Vlauu observa că „nostalgiile lui Creangă, articulate de cîteva ori in Amirtifri au un sens individual nu social, ele îl poartă către lumea copilăriei nu către aceea a altei clase sociale, pe care ar ji pără- sit-o” 21) (subL 1.1.). fnsoțindu-ne de-a lungul întregii acțiuni, afecțiunea lirică face corp comun cu nararea epică. Un exemplu dc modul în care elementul liric și epic se împletesc in cea mal perfectă armonie este mărturisirea: „Dragu-mi era satul cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul", etc. Accentul liric dă tonalitate aspectelor descrise colo- rîndu-lc afectiv. Treptat însă prin acumularea materialului faptic, elementul epic îi ia locul și din nou autorul revine prin afecțiunea sa: „Dragi -in I erau tata și mama, frații și su- rorile și băieții satului" etc. Și după ce din acest prilej autorul găsește cu cale să amintească multe din frumușelele copilăriei, se reia mărturisirea : „D r a g 1 - ni î erau șezătorile, dăcile, horite și toate petrecerile din sat” etc. Pe fundalul general epic inflexiunile lirice, accentele duioase fac să vibreze mai puternic conținutul de viață care ne solicită și Incintă, silindu-ne a urma lectura in continuare. Impregnarea aceasta lirică înmiresmează întreaga atmosferă dînd culoare și varietate fondului alîl de uman. Pornind de aici, N. lorga observa că aceasta opera a Lui Creangă „e scăldată intr-o atmosferă de umor care se ivește pretutindeni pe “> G. Călinescu. carajiate șl creenpd, studii șt cercetări dc Istorie ut. șt folclor, nr. s-d, IMS, p. B?. "J Z. Dumitrescu Bușulcngn, op. dt., p. n) S. Cioculeseu, VI. Strbinu, T. Vianu, Istoria liieratarll rom lac modeme, I, Casa Șocate- lor, ÎMI, p. 309. ÎS dc ani de !n moartea Iul CreangO 15 foile deseori înduioșate ale Amintirilor" a). In iureșul întâmplărilor hazlii, a poznelor nevino- vate, Creangă a știut să picure cu mare artă accentele duioase care prin contrast pun :n relief mai bine conținutul general optimist. E de fapt și in acest lucru o dovadă a vieții care de asemenea și ea este unitară și variată în același timp. Atitudinea lirică, potrivită și necesară unor amintiri, și cea epică toi atît imanentă acestei specii literare, se află și ele profund contopite într-o dcsăvîrșită unitate artistică. Firește, dacă ar trebui să analizăm toate izvoarele estetice care au alimentat arta Amintirilor, s-ar cuveni să pomenim cel puțin și de alic aspecte cu profil contrariul, Intre caro unitatea dintre ceea ce e specific local și tipic valabil, popular și cult; unitatea ritmului cînd dinamic, intens, cind lent; sinteza raționa l-emoțional, etc. Dar chiar și în expresia lingvistică mi se pare că s-ar putea ilustra sinteza contrariilor. Avem in vedere pe de o parte cuvintele dialectale, specific moldovenești, pe de alta valoarea literară a limbii sale in ansamblu. Un exemplu : „Și cind mă uit înapoi, doi Itoimaldi se luase dupâ mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele: și trec pe lingă casa noastră și nu intru în casă, ci cotigesc in stingă și intru In ograda unui megieș al nostru și din ogradă în ocol și din ocol în grădina cu păpușoi" ele, în acest context expresiile populare, cuvintele dialectale etc. se armonizează perfect fiind astfel valorificate artistic. Afirmația este valabilă pentru nenu- mărate exemple din care mai transcriem unul: „Iacă Ic uiți la ci, bărbate, zicea mama, șt te dai paria i așa-i ? — Ha, Ha 1 bine v-au mai făcut, pughtbale spurcate ce srnteți 1 că nici o lightoae nu se poate aciua pe lingă casă, dc răul vostru, iacă dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mițe și da/i la om ca etnii prin băl. Acuș iau varga din coardă, și vă crocsc de vă merg petecele". La armonia stilistică a limbii lui Creangă distingem pe lingă opoziția dialectat-cult și alte aspecte ale sintezei contrariilor. Preferința opoziției este evidentă In cazul folosirii numeroaselor diminutive uneori cu sens contrar („trebușoară", numește autorul pozna cu cînepa „drăguț dc bicișor). In contrași cu diminutivele avem cuvintele formate cu sufixele ălău, an (hojmalău, prostălău, gligan, goblizan etc.). Vladimir Străinu a făcut mențiunea că „indicația de fabulos răsare astfel, mai întîi, din t rminația cuvintelor" Pentru înțelegerea humorului la Creangă contrastul in expresia stilistică are o mare importanță. In sintagme ca „cinstita holeră", „cuvioasele muște , „cinstita crîșină" etc., asocierea este evident contrastantă. Poștele puse la picioarele celor care dormeau duși era „un lucru sflnt", Vorbirea duplicitară, echivocul metaforic, aluzia și ironia in general implică un anumit contrast. Dacă la aceasta socotim întreaga ambianță a conținutului frazei atunci contrastul se amplifică și rotunjește deplin. La mănăstirea dc maici Agapia, un loc care ar trebui să țină de cea mai solemnă bunăcuviînță, vara se mai face auzit cile „un glas îngeresc" : „Ici în vale la pârău Alte/wșa lui dumnezeu." Glasul care răspunde nu mai era așa dc îngeresc ci unul ceva mai gros : „Hop și eu de Ia Durău" „Berbecul lui dumnezeu." Evident, aluzia satirică este cit se poate de decentă. „ Este interesant de subliniat modul in care Creangă valorifică artistic cuvintele lari, stridente și care în uzul curent au un conținut jignitor (bou, timpit, porc, prost etc,). Trăsnea era „timp in telul său", sau „ș-apoi să fie cineva de tot bou încă nu e bine" etc. La cireșe mătușa Mârioara nu-1 mai scotea pe Nică din „ghiavole", „tîlhare". Aceste cuvinte nu numai că nu supără ci dimpotrivă prin arta lui Creangă ele devin mai expresive. în contextul general asemenea cuvinte declanșează mai multă căldură și simpatie față de cel apostrofați „Stai, măi porcane. că te căptușește ea A\ărioara acuș I" încheind aceste considerații în care liniile problematicii au fost doar schițate, se configurează adevărul că un important aspect al originalității artei lui Creangă ii consti- tuie armonizarea în sinteză a unor variate, dar opuse elemente estetice. Bogăția virtuților care in opoziție fiind se condiționează și amplifică reciproc, constituie o netăgăduită dovadă a valorii artistice a acestei opere. La rîndul lor calitățile artistice pledează cu sinceritate pentru geniul humuleșteanului Creangă. ION IUESCU ■ “) N, lorga, Paplni dc critici din tinere;?, Ramuri, Crslnva, p, ut. s) VI. Streinu, Clasicii noștri, Casa școalelor, uhj, p. 1SB. 16 îi de ani de U moartea Iul Creanga VALORIFICAREA ARTISTICĂ A LIMBII POPULARE ÎN OPERA LUI ION CREANGA orbind drsprc caracterul popular al limbii lui Creangă. acad, lorgu Iordan aduce ca argument principal in sprijinul acestei aprecieri faptul că o bună parte din lexicul regional al scriitorului aparține in realitate limbii întregului popor ți poate fi Înțeles deci far» prea muhe dificultăți și in alte părți ale țârii, nu numai in Moldova de nord, locul de baștină al prozatorului'). Caracterul pcpular al limbii scriitorului, opus limbii culte, nu se rerluee insă numai ia lexic, ci poate fi extins, cum arată acad, lorgu Iordan in continuarea aceluiași studiu, la fonetismul, gramatica și stilul lui Creangâ. Toate aceste mijloace puse in valoare de un mare artist creează acel farmec al sponta- neității și autenticității care intimpină pe cititor de la primele pagini ale scrierilor prozato- rului. La realizarea acestei trasaturi fundamentale a stilului scriitorului iți dau contribuția o serie de procedee, dintre care vom aminti pentru început folosirea largă a sinonimelor regionale și populare. In ce măsură recurge Creangă la cuvinlul apt să exprime nuanțat ideile cu ajutorul sinonimelor care dau varietate și culoare expresiei, fără a-i afecta naturalețea, se poate vedea din compararea exemplelor de mai jos. Viitorii catiheți de la Fălticeni învață gramatica: „Unii dondăneați ca nebunii, pînă-i apuca amețeala; alții o duceau numai Udr-un muget, cetind piuă le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă crau cuprinși de pedepsie..." In altă parte e vorba de o vrăjitoare: „Stăpîna acestei slujnice era viespea care s-nălbit pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos; o vrăjitoare strașnică cure închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu știa birca: gîndul omului. Talpa iadului cum aude despre această minunăție trimite slujnica dc grabă să-i cheme femeia cea străină la palat". Pentru aceeași denumire de vrăjitoare se folosesc, in primele două pagini care urmează după cea din care face parte fragmentul citat acum, sinonimele știrba-baba-cluanfa, tiltpoiul, buboiul, portal a (de babă), bâbornija. hoangkina. Transcriem și un număr de exemple — sinonime figurate și frazeologice — aparținind verbelor a baie și a fugi fără intenția de a epuiza numărul lor: I) 4 bate, a da o bălaie, a lua ia bătaie, a arde (cile un sfint Nicolae), a minca papara, a mingii a, a tăcela, a croi, a bufi, a coși (in bătaie a /năpâi, a da cilcoa tapangeie (la spinare), « lua pielea și ciolanele, a invi/a, a trage o cheljăncaiă, a lua la depănat, a scărpina, a snopi, a otinji, a cinăiui, a dezmierda, a da un pui de baie, a trage un frecuș etc. 2) 4 fugi; a o lua la sănătoasa, tiua (la mama), a se face nevăzut, a pirli-o (de fugă), a se duce tot înir-o fugă, a șparli-o. a o rupe de fugă, a-și pierde urma, a-și lua rămas bun dc la căiciie, a-și lua tălpășifa, pc ici fi-i drumul, după dinsul, Găurile etc. Aceste sinonime nu Suit identice din punctul de vedere al modului lor de formare: tinde sini locuțiuni verbale: a da o bălaie, a lua ta bătaie. altele sînt întrebuințate intr-un sens propriu, fiind formații onomatopeice: a buși, a jnăpăi; altele mai numeroase, sin: sinonime figurate: a croi, a coși, a snopi, a dezmierda. a mingita sau expresii idiomatice cu sens figurat; a minca papara, a lua la depănat, a hage un frecuș. Valoarea lor stilistică sporește pe măsura ce creșie caracterul lor „impropriu" sau figurat cu care sînt întrebuințate în opoziție cu verbul obișnuit, care denumește acțiunea doar ca noțiune. Sporul de expresi- vitate se înscrie pe o linie ascendentă care pornește de la verbul simplu și locuțiunea verbală pentru a culmina cu expresia idiomatică concretă și plastică. Luate izolat, elementele lexicale împrumutate din vorbirea regională și populară sînt simțite in limba noastră ca avînd un sunet aspru și sec*), ca zgomotul pe care-l fac vreascurile rupte: cioarsă, cîrnosi, crimpofi, drughineafă, hîrjoand, metuorchioșai, prăjituri. ') Acad. lorgu Iordan, Limita iul Creangil. in Contribuții la istoria limbii romi ne literare, £n sec. al XlX-lea. I. iSM. p. 139-140. •) Pentru acest aspect al lexicului, of. șl Vladimir Strelnu, Clasicii nojlri (Ion Creanga) București, !»«. p. Ml. TS dc ani de la moartea Iul Creanga 17 ogirjit,scroambe tirgoaga etc.; altele sună înfundat biblii, buși. buh. cioșmoti, cotrobăi, durdurâ, flrniii, ghigosi, iubitei, zăpsi etc. sau plescăite: bătelișle, bieții, izbeliște, leoarbu, șiioafnd, iewfă etc. Datorită marilor însușiri expresive, sensul unor astfel dc cuvinte se poate deduce din context: făceau un caiammtdros înseamnă „făceau zarvă"; a vorbi in dodii este o expresie echivalentă cu „a vorbi aiurea"; eram un ghibirdic „trebuie" să însemna „eram un pnehin- de!1'; a crimpofi este sinonim cu „a sfărbna" e!e, 1n felul acesta sc realizează acel pitoresc lexical, atit dc specific limbii lui Creangă, ca urmare a valorificării stilistice de către un mare artist a virtuților expresive specifica limbii naționale. Alteori cuvintele sînt folosite ca un fel de acompaniament stilistic, fără conținut semăn, tic definit. Protestul lui moț Vasil? cind (iul său ii atrage atenția asupra pronunțării corecte a cuvînEului caiihei, pe care cel dinții ii rostește „mecet" este redat in termenii următori. „Na, na, na, Măria ta 1 parcă astă grijă am eu acrim î... Vorba ceea : Nu-i Tanda, și-i Mau da ; nu-i tci-belei, c-i beleidei,... dc curmei. Și ce mai atita înconjur?.. . Mecet, berechet, pleșcari. cum s-ar fi chem iad. Ioane, știu că ne jupește bine",.. Expresiile rimate sc justifică doar prin funcția lor stilistică, de sugerare a unei anumite stări afective ți nu prin aceea de comunicare pe cale noțiotialu a unor idei. Substratul afectiv al acestui șir dc formule „versificate", ți anume ironia zefiemisitoare cu care talul reacționează la obiecția fiului, se traduce prin procedee gata făcute, puse la indemină de expresia idiomatică. Este inutil să adăugăm că ele se sustrag de la analiza semantică ți gramaticală, intrucit nu sînt părți ale unui enunț fundamentat pe relațiile obișnuite in euniuniearca lingvistică obiectivă. Dar ceea ce se pierde in aceste l.azc din punctul de vedere al raporturilor lor semantice ți gramaticale este compensat prin efectele de ordin stilistic caro creează o atmosferă ți alcătuiesc una din sursele verbale ale umorului ia Creangă. Asemenea prisosuri lexicale fac dovada modului iti care povestitorul experimem tează cu adevărată voluptate verbală cuvintele (G. Călinescu) complătjindu-se nu o dată in răsfățuri ritmice, cu să folosim sugestiva caracterizare a lui \ l.idimir Streinu. E un joc amuzant de cuvinte în care scriitorul îiitirzic cu satisfacție de cile cri are prilejul, iar acest prilej i se oferă de cile ori și-l dorește. Examinarea materialului lexical prezentat pinii pici ne indreplăfețte să reamintim observația acad. G. Călinescu, după care „Xn rste de loc d vedit că limba lui Creangă e „frumoasă"1). Cuvinte ca: balciz. budihace, ghijinigă. hojintUiui. rnocoși, pictițif. sfirtoage, nlhăi ți atâtea altele din această categoric ar contrazice opinia că limba scriitorului este frumoasă „in sine". Exislă în adevăr in Amintirile Ini Creangă unele pagini care produc o impresie aparte, de compoziție studiată ți de limbii „literară", în raport cu ceea ce ne oferă arta sa de povestitor ți limba sa obișnuită. Un asemenea exemplu se poate spicui din partea a ll-a a Amintirilor șl anume din fragmentul în care autorul evocă chipul mamei sale, lăsîndti-se furat ) G. C.ltlnescu, Istoria tircraluril romlnc. ițij,, p. artc din expunerea și aprecierea obiectivă a faptelor. Ața, de pildă, cînd relatează întâmplarea cu proeftania, prozatorul strecoară această caracterizare făcută dascălului; „Tntr-o zi, prin Luna lui mai, aproape de Moși. îndeamnă păcatul pe bădița Vasite tlntul, că mm bine nu i-oi zice, să puie pe unul Nîc-al lui Gostachc să mă proci- tească..„Moșneagul fiind un gură-cască, son cum iți vrea sd-i ziceți, sc uita in coarnele ei (ale babei) și cc-i Spunea ea, slînl era". „Și cum i-0 dau în mînă, javra dracului se face a o căufa de ou și-i dezleagă atunci frumușel ala dc la picior...“ Exemplele de acest fel indică limpede prezenta subiectivă a povestitorului cu stările afective dc țarc e însoțit alunei cînd evocă faptele. Prin aceasta sc creează un alt plan al expunerii, paralel cu cel obiectiv sau tranzitiv, cum îl numește Tudor Mânu10), îar autorul care participă direct ți intens la acțiunea povestirii este adus parcă sub privirea cititorului. Atitudinea stilistică a naratorului nu e aceeași in cele trei împrejurări amintite. In primul exemplu, propoziția „că mai bine nu i-of zice" introduce o explicație pe lingă epitetul depre- ciativ, „bădița Vasile tiniut", avîrtd sensul „nu merită să-i spui decît așa“. Iu al doilea, fraza incidență „sau cum îți vrea să-i ziceți" însoțește epitetul gură cască ți este echivalentă cli „poți să-i spui ața sau ori cum, cS nu greșești". în uiumul exemplu, epitetul țawa dracului este expresia spontana a indignării celui care, narind. este stăpînlt de aceeași stare sufletească dc care era cuprins în momentul real aî situației evocate. Alături dc această categorie dc fapte pot fi amintite și altele, de natură sintactică, între care și cete de tipul o zgdie de fald, un drăguț de biaușor, dneriul de vornic, strop- șitui de ion, nici căîazrd de babă nu mai da pe la biserică etc.1’) Construcția obișnuită. în cazul cind comunicarea ar fi exprimată fără uiți un sub- strat emoțional, ar fi un biciușor drdouf, ion cei stropșit dc, Dar datorită stării afective a vorbitorului determinantul (drăguț) devine determinat, cu articol hotărît sau nehotărit si îndeplinește din punct de vedere stilistic rolul de regent, deoarece vorbitorul reține însu- și tea obiectului, considerații mai importantă dec:t obiectul în sine prin care se materiali- zează doar entitatea avută in vedere. Cu alte cuvinte, însușirea ebiectuluî fiind socotită de vorbitor (povestitor) esențială pentru sensul comunicării este împinsă pe primul plan al sintagmei. Această deplasare a tocului obișnuit el epitetului și transformarea lui fcrmaEâ in determinat creează prin Inversiune topică o discordantă gramaticală care duce la creșterea valorii expresive a consiritcției nou create, în conformitate cu atitudinea stilistică a vorbitorului. Din cete spuse piuă acum s-au putut deduce, cei puțin Indirect, unele din sursele lingvistice- mai importante ale umorului in opera lui Creangă. Cuvintul rar și sugestiv, expresia idiomatică pitorească, amplificările și prisosurile verbale, substratul afectiv prezent de fiecare data a elementele comunicării sprijină scopurile artistice ale narațiunii și creează acel sentiment de eliberare ți destindere, surizătoare și stenică, eu care cititorul întâmpină peripețiile Arr.intirivT și ale Poveștilor. "> In legătură cu atitudinea stilistica, vezi Tudor VJanu, Arfa prozatorilor romlnl, BucurcaU, IM), p. 1Ș ți urm. Jl Atitudinii Jtutsțic4 în Jurnal, București, 1911, p. SOO-cttî, ") Construcția □ r de lingvistul suedez ah Lombard : „Li tei d"anemis", „ce frlpon de valet*. UopMil*, ian. iar vrea să plece odată microbuzul. Mi-e urît aici in sala asta de mese, care nici măcar nu e sală de mese. — M-ai prins cu cinci-trei, spuse unul din cei doi, dacă ai baftă. — Se vorbea prin secție, spuse liirdac, că motocicleta a făcut-o țăndări, după povestea aia. — Excepțional! răcni al doilea jucător, aruncînd zarurile și aplectn- du-se asupra lor. — Care motocicletă? întrebă Puiuț scoțind un pachet cu țigări și pri- vind atent pe fereastră. — Motocicleta băiatului. Se vorbea că după povestea aia ar fi pisai-o cu barosul și ar fi făcut-o toată bucățele. Ion Arlcț.inu : Omul care se joaca I — Da, era o motocicletă faină, spuse Puiuț pe ginduri. Scăpără un chibrit și aprinse țigarea. Apoi aruncă chibritul, încă arzînd, în colțul sălii. Aveam amindoi, și eu și Vlad, motociclete faine, niște MZ-uri de 175. Le-am cumpărat în aceeași zi. Pe urmă, după povestea aia, eu am vlndut-o pe a mea, iar pe-a lui Vlad i-a făcut-o el țăndări. — Și aici poți să-ți dai seama că s-a dezumflat, cel puțin așa, făcu Birdac un anumit semn discret la frunte. Ce avea el cu o motocicletă s-o facă bucăți ? Ce vină avea motocicleta aia ? — După ce l-a văzut pe Vlad acolo, lingă șanț, in iarba udă, spuse cel blond trăgind ahtiat din țigare, înainte să-l fi adus în oraș, chiar cu căruța aia cu pricina, că pe aproape era timpul gol, de unde să ieie ambu- lanță, el, Anuța, a venit tot timpul in urma căruței, ținînd motocicleta de ghidon. Ar fi putut s-o pornească, să meargă cu ca să aducă ambulanța (eu nu aveam putere să mai fac așa ceva). Dar el venea în urma căruței, cu motocicleta ținind-o de ghidon, și-n căruță, pe fin sau pe paie, ce erau nu mai știu, sta întins Vlad. Eram și eu acolo și Valy. Mergeam și noi pe jos, Valy șchiopăta, și mie îmi tremurau genunchii și-mi clănțăneau dinții în gură și-abia puteam să-mi duc motocicleta de ghidon, în urma căruței. Pînă în oraș tot așa ne-am dus și el nu mi-a spus nici o vorbă. Privea numai la cel întins în căruță. Apoi, in oraș, n-a mai fost nevoie să-l poarte pe Vlad pe la salvare și pe la spitale, fiindcă totul era foarte clar. Pe urmă ne-am dus și eu și Valy după căruța aceea, pînă acasă la Vlad, și-am asistat chiar atunci, după ce l-au dus în casă pe Vlad, cum el a făcut țăndări motocicleta. vrut să-l opresc și eu și Valy, dar ne-a împins, ne-a înjurat urii. Avea un baros sau un topor, nu mai știu bine ce era. Și cu ăla zdrobea piesă cu piesă, Lovea și vorbea, nu mai știu ce vorbea, n-am înțeles nimic, fiindcă spunea „tine moare pentru tine" și n-aveai ce înțelege din asta. Apoi a lăsat acolo motocicleta, făcută zob, și s-a încuiat în casă cu Vlad. Nouă nu ne-a dat voie in casă, deși am bătut mult timp în ușă și la ferestre și s-au adunat vecinii în curte la el și vorbeau cu el vecinii, de după ușa încuiată, de după ferestrele închise. Pe urmă, am vîndut și eu motocicleta mea, fiindcă nu mai puteam s-o văd... — Asta s-a întîmplat în toamnă, nu-i așa ? spuse Birdac fumînd absent. — Da, acum sintem în aprilie și asta s-a întîmplat la sfîrșitul toamnei, în noiembrie. Mai erau dteva zile și am fi putut să nu mai scoatem moto- cicletele afară pînă în primăvara asta că nu mai avea rost. /I și nins urii după aceea. Insă noi trei, eu cu Valy și ei singur, am plecat atunci după masa să facem o plimbare, să vedem barajul, lacul, deși restaurantul era închis și bărcile în lanț, și toată pădurea ruginită și pustie. Asfaltul era ud, plouase in ziua aceea, de după cotitură a apărut camionul, de după camion a apărut imediat căruța și Vlad a intrat drept în ruda căruței... — Mai rămîneți aici, că eu vreau să închid, spuse bucătăreasa vîrîn- du-și capul pe fereastra tăiată și privind țintă la ei, /Icra fața rotundă, roză, transpirată ca un pahar în care, vara, ai turna o bere rece. — Nu pleacă odată microbuzul ala ? spuse Puiuț și strivi (igarea sub talpă. — .Ve ducem acuma, se adresă Birdac femeii și mai umplu un pahar cu apă. II goli, apoi se întoarse spre tînărul blond. Dar cu tine nu schimba 34 Tnn Arlețanu : Omul care sc jouei r nici o vorba, așa-i, de la povestea aia ? Xici cu noi nu schimbă el prea multe vorbe, dar cu tine, deloc. — Bine că ai observat, spuse Puiuț, și merse spre cuierul de lemn, de-și luă trendul. Dintr-un buzunar scoase o bască și și-o îndesă pe cap. — Poale că te și urăște, crede că tu ești vinovat de moartea băiatului. -4r fi in stare să te urască pentru așa ceva. — Ce spui, ce spui ? se întoarse spre el, fulgerător. Puiuț, arăta palid și crispat, dind senzația că vrea să sară pe Birdac. Cei doi de la table rămaseră cu zarurile nearuncate și priviră la el. — /I pornit ăla motorul, spuse deodată Birdac. Auzi? și se ridică repede. Părăsiră sala de mese, Undeva, aproape, lingă șosea, motorul micro- buzului, care avea să-i ducă la oraș, la hotelul de la oraș, duduia subțire și statornic. — In sandale e mai bine, nu-i așa? îl întrebă Anuța pe copil cind acesta reveni din bloc, încălțat. — Tata zice să nu le stric, ta altele nu-mi cumpără, spuse copilul și-l luă de mină trăgîndu-l prin ploaie după el. Ocoliră blocul centratei, în fața lor se ridica talazul de pămint și, mai departe, barajul. — I atăl tău știe prea multe, insa e un om bun, spuse Anuța ocolind colțul blocului și urcînd taluzul spre baraj, in urma copilului. — Tu nu știi multe? întrebă copilul și se opri să-și aranjeze curelele unei sandale, din care-i ieșise un deget pe unde nu trebuia. — Lită-te la mine, spuse Anuța prinzindu-l de umăr, și inchipuie-fi cîte aș putea să știu. — Mi-ai promis că-mi termini turbina. Cind mi-o termini ? spuse co- pilul oprindu-se în loc sd răsufle și privind deschis in ochii bărbatului. — încă nu e rezolvată problema, spuse bărbatul, am construit-o, am pus-o la probe, apoi s-a ivit ceva nou în viața ei. Și-acum trebuie să cer- cetăm, sa vedem. Chipul copilului deveni foarte frămîntat. Și turbina are viață? întrebă el și ajuns în vîrful talazului de pămint, răsuflă ușurat și începu să bată din palme. — Zilele astea am să ți-o pun in funcție, spuse bărbatul. Poate chiar mîine, și ajunse și el în vîrful talazului, lingă copil și răsuflă ușurat. Se opri în loc și privi de acolo spre betonul cermșiu-alb, al barajului, tn spatele lui, lacul se întindea imens și neted, biciuit de ploaie. Undeva ia un mal, aproape, se vedea o barcă legată in lanț și lanțul prins cu un lacăt. Cîte- odată, el venea aici cu copilul, desiegau lanțul și vîsleatt pe lacul neted, pină departe, de unde abia vedeau barajul alb de beton, profilat pe cerul albastru. — Ți-am adus destule cutii de conserve? 'întrebă deodată copilul. Are să-(i ajungă la tunelul de aducțiune ? Dacă mi, îți mai aduc. — Tunelul nu-i o problemă, l-am construit. El e gata pentru primit apa. Ți-am spus că problema nu e rezolvată acolo înăuntru, la turbină. Se _______________~_______________ 35 Ion Arlețanu ; Omul caro so Joac.'i tot ard lagărele. Se ard dintr-o pricină sau alta, am găsit eu ceva, dar trebuie să mai cercetăm, să vedem. Copilul se aplecă, iși aran/ă din nou sandala. Apoi luă o piatră și o zbirii în lac. Apa făcu cercuri-cercuri, care se pierdură pînă la mal. — Uite o rafă sălbatică, strigă el arătînd un punct pe luciul tacului. Uite două rațe sălbatice, strigă din nou. Tata a pușcat odată o rață săl- batică ... — Tatăl tău știe prea multe, dar e un om bun, spuse Anuța și-l luă de mină pe copil și urcară spre barajul gros de beton. Traversară barajul, apoi ajunseră dincolo pe mal, la un pîriu subțire, de fapt un șanț. Acolo, după șanț, se vedea o baracă goală și in baraca goală, fără uși, fără ferestre, era o singură masă. Pe masă se vedea, întinsă, piesă cu piesă, turbina copilului, care era aproape terminată, intrară în ba- racă și copilul se repezi la masă să cerceteze piesete turbinei lui. — Ne mai trebuie niște nituri, spuse Anuța, deși ar trebui să le sudăm. E un procedeu mai avansat sudatul pieselor. — Bine, am să le sudez eu, spuse copilul și scoase, dintr-o lădiță ascunsă undeva in întunericul barăcii, o pompă stricată de bicicletă un coif de carton cu două găuri pentru ochi. Se apropie cu pompa și începu să sudeze. — Lasă acum sudatul, spuse Anuța, uite, iți place cum arată motorul ? — Îmi place lot ce faci tu, spuse copilul, și abandonă pompa stricată. — Vrei să vezi cum se inuirte rotorul 2 Copilul se apropie de rotor și îl invîrti cu un deget, așa cum văzuse că-l invirtise și Anuța și rotorul se invirli minunat. — Atunci de ce nu merge odată turbina asta ? întrebă copilul. — Așteaptă. S-a ivit ceva nou in viața ei. Ți-arn spus. Trebuie să cer- cetăm, să vedem ... — Dar nu pleci 2 spuse copilul. — Cum o să plec 2 Intii o pornim, dăm electricitate și pe unnă plec. — Ce frumos o să fie, surise copilul. O să dăm electricitate. Pun eu becuri peste tot. Becuri mici, becuri mari, o să pun unul și in baraca asta. — Pune cil mai multe becuri. Să nu faci economie. — Dar să nu pleci, spuse copilul. — Acum insă mă strigă, spuse Anuța, trebuie să plec. Auzi, au pornit motorul și la noapte unde dorm ? — Dormi la mine, spuse copilul și-l prinse de mîneca hainei. Am loc destul in pat. Tata nu doarme în pat. El umblă de pază cu pușca. — Se supără băieții. Insă tu n-ai să te superi. Nu-i așa? Lăsară piesele turbinei răspîndite pe masă și ieșiră din baracă. Săriră peste șanțul cu apă puțină și copilul din nou se aplecă să-și lege sandala. Străbătură barajul și copilul fugi înaintea lui, tocurile sandalelor sunau puternic pe beton. Cind se apropiară de lac, copilul spuse. — Și cu barca aia cind mă mai duci 2 — Să stea ploaia, spuse Anuța, că și eu sînt nebun după barca aia. Cum slă ploaia, plecăm cu barca. — Departe ? întrebă copilul și-l privi în ochi. — Piuă la capătul lumii. 36 Ion Arlețanu : Omul care se joacă — Unde vine asta ? — Capătul lumii 2 Capătul lumii, pe cinstea mea, e acolo unde se sfîrșește lacul. — Nu-i drept. Acolo unde se sfîrșește lacul e satul Măinești... — Da? Atunci cred că-i dincolo de satul Măinești. Ne interesăm noi. Copilul îl privi serios și coborî în fugă talazul de pămînt prinzindu-l de mină pe Anuța și sărind apoi intr-un picior. — Tu știi să sari într-un picior? — Știu, uite, vrei să-ți arăt ? Și sări și el intr-un picior, apoi se împie- decă, copilul tise, și bătu din palme, și strigă: „Tu nu știi, nu știi, și te-ai lăudat... Toți vă lăudați și nu știți nimic, nu știi, nu știi, nu știi.. “ — Wae, spHse Puiuț, privind prin geamul biciuit de ploaie al micro- buzului. — S-a dereglat. Iți spun eu că e ceva la mijloc. Și s-a dereglat. Ce ziceau doctorii ? Mi se pare că a zăcut două săptămîni fără să scoată un cuvint. ZI amuțit de tot două săptămîni, spuse Birdac ștergînd cu palma sticla aburită să-l vadă mai bine pe cel cu copilul. Umblă prin ploaie cu un copil coadă după el. De-a ce se tot joacă ei doi ? — Dar se joacă 2 spuse Puiuț. — Stăm aici de o lună, am montat turbina, apoi am desfăcut turbina și încă am rămas mereu la probe. De cîteva ori am pornit-o și tot de atitea ori ni s-au ars lagărele și el nu spune nimic. El se plimbă prin ploaie cu copilul. Mereu copilul. Parcă dincolo de povestea lui nu mai există nimic. — Dar Oare se joacă ? spuse Puiuț și-și retrase obrazul de lingă geam. Se apropie ... — Lasă că nu mă aude, nu aude, nu vede nimic, dincolo de povestea aia a lui. Nici nu știu de ce ni l-au mai trimis aici, Vine diminețile, iși dă jos scurta de piele, apoi stă ceasuri întregi și tace și cercetează turbina, piesă cu piesă, apoi lagărele arse și se uită la ele ca la niște oase albe de sfinți. Parcă ti-a mai văzut în viața Iui lagăre arse. Pe urmă se învîrte pe lingă turbină, pune degetul ici-colo, ciocdne, se așază pe o piesă și cade pe ginduri. Și tace, și tace, și turbina stă și el stei și noi stăm. — Tra-la-la-la, spuse Puiuț. Cunoști fabula cu măgarul ajuns critic ? Se zice că un măgar odată a început să critice pe... — Lasă prostiile că te plesnesc, se zbirii Birdac. — Zl^a nu te-a învățat el, să plesnești. Și nu-l mai compătimi. Șoferul de la volan răsuci capul spre ei și spuse; — Tăceți dracului / $i scuipă prin geamul deschis. Tăcură și priviră spre cel care se despărțea de copil în dreptul scărilor. Avea capul ud și scurta de piele udă. Copilul avea sandalele pline cu noroi galben. — îmi spăl sandalele și le ascund sub pat să nu le vadă tata, spuse copilul. — Tatăl tău știe prea multe, încolo e un om bun, spuse Anuța și-l lovi ușor peste fund pe copii. Băiatul urcă scările, desculț, in fugă, cu sandalele în mină, iar bărbatul se îndreptă spre microbuz. Puiuț îi deschise portiera. Oamenii se adunaseră, fumau în întuneric în microbuz, erau vreo opt, cu șoferul nouă, mașina viră și ieși pe șosea. Șoseaua era asfaltată, străbătea Ion Arlcțanu : Omul oare se jcscâ 37 un timp pustiu și unea orașul de raion cu un oraș nou, care înainte nu fusese însemnat pe hartă și unde ei vedeau, in trecere, niște albe construcții ale chimiei, care luceau ca argintul, cînd era soare, Aveau vreo șaisprezece kilo- metri de parcurs pină la orașul unde fuseseră cazați la hotel. In blocul centralei nu aveau încăperi și paturi pentru dormit așa că făceau drumul zilnic pină la hotelul de Ia oraș. Mașina străbatea cîmpul în fiecare dimineață spre centrală, pneurile cîniau pe asfalt, și, de obicei, cind treceau prin orașul acela nou, cu combinatul chimic, încetineau și priveau extaziați Ia construcțiile magnifice. Intrau apoi in mari perdele de ceață. Cîmpul acela era mereu în ceață și șoferul abia vedea cureaua de beton, care traversa, neagră și umeda, cimpia. Pe urmă, seara, cînd se întorceau ca acum spre oraș, zăreau de departe luminile multe și albe ale combinatului chimic care păreau o explozie de artificii pe cimpia întunecată, iar cind traversau așe- zarea, printre luminile acelea violente, li se părea că microbuzul lor lua foc. Deobicei, Anuța se așeza pe bancheta din față, rezervată lui, în dreapta șofe- rului. Se așeza, își da întotdeauna cu piaptănul prin păr și pe urmă se uita la șofer. — Gata ? întreba șoferul, surprinzînd acea privire a lui Anuța. Și pornea mașina. Ajungeau în oraș, urcau in odăile lor rezervate in hotelul acela vechi, și Anuța se închidea in cameră. Auzeau cum întorcea cheia în broască. Ei mai ieșeau serile prin oraș, se mai plimbati, mai intrau într-un restaurant la o bere, mai legau o vorbă cu o femeie, insă el rămînea singur în odaia lui de hotel. „Nu știu de ce l-au mai trimis aici ?" mormăia de fiecare dată Birdac, văzîndu-l că tăcea mereu și pe drum și la centrală și că se încuia în cameră la hulei, ca să tacă și acolo. „Cu ce ne ajută el ?” se revolta Birdac. „Pină cînd ținem turbina asta la probe? Cu ce ne ajută?" Anuța însă urca scările de lemn ale hotelului, trecea tăcut pe coridorul îngust, auzea vocile celorlalți, ușile trintite, exclamațiile, surpriza cile unuia care primise o scrisoare și în zarva aceea intra in odaia întunecoasă a acelui hotel bătrin, cu mobilă veche, unde nu vedeai decît un pat de fier, un dulap, ale cărui uși scîrțîiau, o masă, un scaun, și un lighean cu o cană de apă alături. Încuia ușa în urma lui și se trîntea îmbrăcat în pat. Pe urmă se făcea seară sau era deja de mult seară. Vis-a-vis de hotel se vedeau ferestrele unui restaurant și pină noaptea tirziu veneau pină la el muzica, rîsetele și gălăgia consumatorilor. După un timp, el se ridica din pat și se așeza la masă. Scotea o mapă cu desene pe hîrtii de calc, desene de piese, indicii tehnici, acolo puteai vedea și conturele aerodinamice ale paletelor și parametrii, cerceta schițele acelea un timp lung, urmărindu-le cu un creion roșu, atent, aplecat peste ele. Punea palma peste ele, și pe urmă spunea: „Da, asta trebuie să fie, acum poate că e totul gata." Pe urmă aduna totul, așeza minuțios desenele în mapă și mapa o vira în geamantan. Se făcea tirziu și el stingea lumina. Mergea la fereastră și sta așa singur în întuneric, iar în lumina difuză a străzii, vedea, jos, cum treceau pietonii, auzea pașii lor și glasurile lor care se ridicau distinct pină la geamul lui de la etaj. Vedea, citeodată, și perechi de tineri, care se țineau de mină sau înlănțuiți, se mira de ei că nu vorbeau nimic, ie auzea numai zgomotul pașilor pe asfalt pierzîndu-se pe strada goală. 38 IM Arlesnau : Ortul care s* J«aeA Atunci nu mai rănit nea la fereastră și revenea în mijlocul odăii și i se părea că de prea mult întuneric îl dureau toate. Era o durere care venea din întunericul acela sau de dincolo de întunericul acela. Aprindea febril lumina și din nou se trintea pe pat așa îmbrăcat cum era. Apoi scotea din buzunarul hainei un portmoneu și dintre bancnote lua o fotografie, privea atent la ea și răminea Cu ea între degete și uneori îi luneca dintre degete pe piept. H surprindeau așa ore Urzii, orașul cădea cu totul în somn, ultimii cheflii se împleticeau spre case, iar la el ardea lumina. „Cine moare pentru cine“ murmura cîteodată, privind surprins fotografia aceea în care Vlad, alături dc Puiuț, cu capetele apropiate amindoi, ca niște fete sfioase, suridea foarte frumos. „4 fost un copil bun, și m-a lăsat, m-a părăsit fără să-mi spună nimic, fără să-mi zică nici: rămii cu bine, tată, iși spunea el în unele nopți, falii m-a lăsat ea, de tinără, pe urmă m-a lăsat el, ca și cum asta ar fi o dreptate nouă, o lege nouă pe pămînt. Cine moare pentru cine?" Cîteodată, nu știa din ce motiv, îl vedea pe Vlad, și-o vedea și pc ea, cind copilul lor împlinise cîțioa ani. Clțiva ani sau lot atiția ca și copilul paznicului centralei. Atunci se duseseră ei odată la un circ obișnuit, care străbdtea orașele de provincie și-și așeza corturile și barăcile pe roți in piața mare sau la periferii. Era intr-o duminecă seara cînd le-a venit lor să se ducă ia circ. Copilul și cu ea se legănaseră în barcă și în ringhișpir. Se înotrteau pc sus strinși cu un lanț pe scaunele de fier, și el li privea și le făcea cu mina și ea și copilul, amețiți, însă cu zîmbetele pe buze, îl salutau. Ei îi ridica curentul rochia, de i se vedeau picioarele albe și pline mai sus de genunchi, iar copilului vîntul îi flutura cămășuica ieșită din pantaloni. Se plimbaseră pe urmă de mină printre barăcile luminate și mincaseră niște spumă de zahăr, adunată pe bețe ca niște bucăți de vată, și li se lipeau buzele de spuma aceea delicioasă. Pe urmă pe ei îl atrăsese un titlu, scris undeva la o intrare: „Telepatie, hipnotism, moartea aparentă, intrați și vedeți mare reprezentație. Mare. Maestrul indian Rumba." „Să nu intrăm la prostii de-astea" spusese ea trăgindu-l de mînă. „E băiat mare, nu se sperie", spusese ei rîzind și privind la copii. „Așa-i, tată?" Copilul mitica din zahărul acela ca o vată albă și dădea din cap. Așa-i. Intraseră în cortul întunecat și văzuseră o fetiță, încă un copil abia, plutind în aer, ridicîndu-sc și plutind ușor în aer, moartă, luminată de un reflector, sub bagheta maestru- lui Bumbo, imbrăcat intr-un frac negru, care sta aplecat asupra fetiței, făcea semne ciudate deasupra ei trecind-o printr-un cerc alb, de la picioare pînă la cap. „Cine moare pentru cine?" spusese atunci în șoaptă copilul, privind la fetița aceea si privind apoi la mamă, și la el, arătînd spre fetița aceea albă care sta suspendată în aer. Ei tăcuseră și nu ințeleseseră nimic și ieșiseră afară din cortul acela întunecat. $i afară începuse ploaia și copilul, pe drum, ii mai întrebase de citeva ori același lucru și ei tot nu înfeleseseră nimic. — 4z: trebuie să-rni termini turbina, spuse băiatul, dimineața, cînd ei sosiră cu microbuzul la centrală. Copilul îl aștepta in fața blocului centralei, avea sandale în picioare și fiindcă era o primăvară timpurie, cu dimineți reci, cu ploi și cețuri, luase și o haină de-a tatălui care-i trecea peste genunchi ca un palton. Sta zgribulit și aștepta să coboare ei din mașină și Anuța să-i spună că termină turbina. Cit timp îl tot amină cu turbina ? Alți copii au jucăriile lor acolo la oraș. ion Adețanu : Omul circ »e Joaca 3? Sini pline magazinele de jucării, iar el aici să nu aibe jucăria lui ? Cu ea o să dea electricitate și becurile au să lumineze împrejurimile și ctmpul șt satele, are să pună el becuri peste tot, de la turbina lui, chiar și în baracă. — Da, da, azi trebuie să termin turbina ta, îl liniști Anuța cind îl căzu dimineața zgribulit așteptindu-l în fața blocului centralei. Copilul îl cercetă atent și spuse: — Dar nu minți? Tata a zis că mi-aduce de la oraș o mașină pentru cărat nisip și nu mi-a adus. — Tatăl tău spune prea multe, dar nu e un om rău, tu insă să mă aștepți după amiază că am să-ți termin turbina. — Ce tot are el cu copilul ăla ? întrebă Birdac, ce fel de joc e ăla al unui om mare cu un copii ? — Dar se joacă? spuse Puiuț și privi spre Anuța care venea în urma lor, alene, întorcind din cînd în cînd capul spre copilul care rămăsese zgribu- lit in haina largă a tatălui său, singur în capul scărilor. Apoi intrară toți în sala turbinelor. Anuța intră ultimul și intrînd acolo rămase un moment nemișcat. Pripi fix la paletele rotorului, ca niște uriașe elice lucitoare, care-i dădeau întotdeauna senzația unei forțe magnifice. Apoi văzu lagărele arse, desfăcute, deprimante ale rotorului, așezate pe niște butuci de fier, cum le părăsiseră ei de la încercarea de ieri. Se uită așa atent și surprins la toate și Iși scoase scurta de piele aruncînd-o neglijent pe o masă de fier de alături, plină cu scule. Se apropie de turbină și deodată avu senzația unei forțe neobișnuite pe care i-o da apropierea de acel colos încremenit. I se mai întlmplase asta și alte ori. Oamenii se învirteau fiecare pe la locurile stabilite și după ce se apropie el de turbină și privi din noit la lagărele acelea arse și triste, îl intrebă deodată pe Birdac: — Ce fel de curent avem noi aici ? și întinse mina spre lagărele arse. Birdac își pregătea sculele. Rămase acolo Ungă masa cu scule, se uita cu o surprindere totală la Anuța și la cei din jur ca și cum ar fi voit să însemne surprinderea aceea a lui: „A vorbit mutul" și după surpriza primă se apropie indiferent de turbină. — Curent de la generator, ce să fie? spuse el, îmbătat încă de indife- rența aceea a lui. — Va* I spuse Anuța și privi prin sală după altcineva. Birdac tresări și se uită la el inspăimîntat. Ce fel de curent se naște aici, Puiuțule? se adresă acuma Anuța lui Puiuț, care sta, tăcut și palid, în spate de tot. — Curent de la generator, maistre, spuse Puiuț. — Var! strigă Anuța. Puiuț auzi strigătul și privind la Anuța îi văzu chipul care părea desfi- gurat de senzația unei bucurii sau mai degrabă a unei surprize. — dwm un curent electric pasager, spuse Anula, după acel moment penibil, în care toți tăcuseră după întrebarea lui. Sta cu mina rezemată de rotor și privea în interiorul lui, îngindurat. Apoi explică totul, că acel curent electric pasager nu se naște in generator, dar el există, circulă pe unde nu trebuie și dă prilejul unei electrocoroziuni. Tăcu un moment și auzi mur- murul oamenilor. Toate lagărele erau arse, nu-i așa ? Le vedeau și ei. Curentul acela pasager producea acolo la lagăre setntei mici, însă deajuns de mari ca să le ardă. 40 Ion Arleșanu : Omul care sc Kac* — Ce s-a înfîmplat cu el? întrebă Puiuț, atent, să nu-l audă Anuța, care începuse deja să explice cuiva cum trebuiau făcute izolațiile. — Știu eu ? ridică din umeri Birdac. Nu vezi, face școală cu mine ca la cincispe ani. Md întrebi pe mine? Ce mă tot întrebi pe mine? Vrei să te plesnesc ? gemu el deodată și se distanță de toți ceilalți. — Te întreb fiindcă voiam să aflu cum dracu e el. Tu știai totul despre el și acum nu mai știi nimic. Dar știi măcar ce-i dincolo de durere? Vezi că nici pe asta n-o știiI — Taci că te plesnesc, ii suflă in față Birdac. — >lsfa nu te-a învățat el, să plesnești. Altceva te-a învățat el și nici măcar nu știi ce-i dincolo de durere. Spuneai mereu: „Se joacă, se joacă“ și nu știai ce-i dincolo de durere. Birdac se îndepărtă de ei spre masa cu scule. Sta intors cu spatele spre turbină, în jurul lui Anuța se adunase un grup compact și cineva strigă spre Birdac ceva, însă el nu se mișcă mult timp de lingă masa plină cu scule. In seara aceea turbina fu pusă la probe. Mergea cu atita liniște, fără urmă de trepidații, incit toți își ținură răsuflarea. Anuța tăcea, se invirtea in jurul turbinei, punea palma pe postamentul ei neted, proaspăt vopsit, și deodată ceru de la cineva o monedă de cincizeci de bani. Birdac ii întinse moneda de cincizeci de bani și el o puse in picioare, pe zimți, și moneda nu căzu, fiindcă nu erau trepidații. Turbina lucra înăuntrul ei ca o inimă perfect sănătoasă și moneda sta în picioare, pe postamentul de oțel, nemișcată. — A cita turbină e asta '? întrebă Anuța și cineva îi spuse a cita era. O să învățăm azi-miine să nu le mai numărăm, spuse tot el. Și oamenii, cîțiva, riserd. să fie atitea că o să uităm să le mai numărăm. *. — Ce-i dincolo de durere, știi ? il întrebă în șoaptă Puiuț pe Birdac. — Termină, bai, termină odată, spuse Birdac și-și aprinse cu degete nervoase o țigare. După ce se sfirși totul, după ce ieșiră mai tirziu ca de obicei din hala turbinelor, Anuța il văzu pe copil afară așteptîndu-l în fața scărilor blocului centralei. !l aștepta de muit. Se vedea că era vîndt de frig, deși purta tot haina tatălui pe el, insă picioarele îi erau goale de ta genunchi in jos. — ykum cînd mai termini turbina mea ? spuse copilul cînd îl văzu apărînd înaintea scărilor, in lumina slabă a becului de la intrare. — iartd-md că am întîrziat, se scuză Anuța și-i prinse o mină care era foarte rece, li luă și cealaltă mină și te frecă aspru pe amindouă în palmele sale care miroseau a uleiuri și a fier. — mi-i frig, spuse copilul și-și smulse miiniie. — Haide, spuse el, și-l luă de mină. — Lasă-mă, spuse copilul și se îndreptă singur spre baraj. Urca talazul de pămînt, încet și cocîrjat, în haina lui lungă părind un moșneag obosit. El înainta în urma copilului și încerca să-l prindă de mină, însă copilul refuza, dădea din miini, se ferea, se răsucea și urca în tăcere taluzai. — Ai zis că tu nu minți, spuse copilul gifîind cînd ajunse in vîrful talazului. , — Nici nu mă gindesc să fac așa ceva cu tine, spuse el. — Acum e tirziu, cind termini turbina mea ? Ion Arieț^nu : Omul care se Joaca 41 — O, miine parcă nu-i timp ? Miine e timp berechet, toată viața e timp. Venim îndată aici, punem ia punct turbina ta, acuma am găsit greșala, și ea va da electricitate. — Crezi? întrebă copilul stringindu-și haina pe lingă trup. — Nici nu mă gindesc să te mint. Uite, iți curge nasul. Copilul dădu cu mineca pe la nas. — Dar tata a mințit, spuse copilul, și privi peste întinderea neagra a lacului nemișcat. — Tatăl tău știe cam multe, însă tu nu te mai șterge cu mîneca la nas. Poftim o batistă. Copilul luă batista mare a lui Anuța și iși suflă nasul în ea. — Și cu barca ai zis că mă duci. Cînd mă duci cu barca ? — Tot miine, ii spuse Anuța și prinse zdravăn, o mină rece a copilului. — Mă duci pînă la capătul lumii cu barca ? — Exact pînă acolo, spuse el și-l mîngîie pe creștet. Barajul se zărea alb, poros, cu deversoarcle ridicate, în becurile puter- nice și tacul, aproape, in luminile de sus, lucea acolo ca o oglindă neagră. Se auzi claxonul mașinii și Anuța cobori talazul cu copilul de mină. Copilul nu-l mai întrebă nimic și nici el nu-l mai întrebă nimic pe copil. Mergeau prin întuneric spre intrarea blocului centralei, unde copilul avea să urce scările, acasă. — Nu ți-am arătat ție o fotografie ? îl întrebă pe copil cînd ajunseră în raza becului de la intrarea în bloc. — Nu, spuse copilul, nu mi-ai arătat nici un fel de fotografie. — Mă mir, spuse el, c-am putut să uit, ți scoase fotografia, cu băiatul tui, din portmoneu. — Aici sint doi, și pe ăsta îl cunosc, spuse copilul punind degetul pe chipul lui Puiuț. Dar pe celălalt nu-l cunosc. — Băiatul meu e celălalt, spuse Anuța. — E frumos, dar de ce nu l-ai adus aici cu tine ? Ne ajuta să terminăm mai repede turbina și apoi plecam toți trei cu barca. — 4 zis că aici, piuă la tine, e prea departe. El nu poate veni atit de departe. El rămine acasă și mă așteaptă, a zis. — E bine și așa, spuse copilul, dar anul viitor să-l aduci, nu uiți să-l aduci ? — Tu sameni cu el și el semăna cu tine cind era ca tine. — Nu uiți să-l aduci ? — Să mă aștepți. Miine terminăm turbina, ii spuse și vîrî fotografia în portmoneu. Aplică o palmă ușoară peste fund copilului și-l determina să urce repede scările. Apoi se îndreptă liniștit spre microbuz. Puiuț ii deschise portiera, și el se așeză lingă șofer. Apoi dădu cu piaptdnul prin păr. Era întuneric acolo in microbuz, numai luminile slabe de bord aruncau reflexe în geamuri. — Gata ? întrebă șoferul privind atent la Anuța. ION ARJEȘANI.! ► 42 Ion Arleșanu : Omul care «e joaca F U G A „Non omnis moriar...“ Horatiu Cimpii din sud, umbre frdmîntate și palide, Cu voi alerg și mă-ntorc totdeauna la voi. Ca bulbul prădat de-anotimpuri, tainic suind in aprilie. Ca vîntul cu zborul lui mare de toate lovindu-se, Ca dafinii rdpind tinguios dorul mierlelor, Ca fluturii fierbinți de nisip inălțați în furtuni... E o goană în propria-mi inimă. I. Asupra soarelui trec în amurg... Spice se leagănă-n genunea lui, arborii Deschid nerăbdătoare arcuri peste silueta-mi In cumpănă. Ierburi se-nalță, confluent atinse de crug. Prin freamătu-nnoptind familiar, fără vină — Soarele cade-n zări, gata-n noi să se-aprindă, Dind neimplinire și hotar ... trece dincolo. Spice roiesc Peste creștetu-nchis. Țipă greierii. Orașul faruri rotește în sus. Mă zbat in genetice unde : un înveliș crud, Fragil și labil ca al inimii îmi trece pe fată, Aerul se umple de sînge ... Poate atlanții cu pletele roșii Iși risipesc corăbiile? Regii despică marea și griul cu sabia ? Umbre se pleacă-n pustiu pe comori, Sfîrșind cu o roată pe umeri în loc de stea ? Unde sînt dar Apolodor, și farul lui Poseidon și trupul Sint Danclulescu ; Fuga 43 Risipit de legende al lui Atila ? Mă-nalț spre cer și nu pot visa — Lucește luna plînsă ca o coasă ... Mă las pe mal și nu pot să-adorm, și nu pol să-adorm, Pîrîul ciocănește la oase vechi de om, li strigă pe nume, să-și amintească nu poate — £ un memento mori care îl răspunde ?... II Merg aplecată, Fără foame, fără purpură, Ținîndu-mi aureola intr-o mină ... Dar nu pot supune și mă lovesc de toate. Mereu prea tinără și imperfectă, de unde Atita prietenie și speranță ? Se-apropie timpul, spaimă sau murmur ... Fugă-ncleștată, corridă 1 netezitoare și-nduioșată de pierderi 1 Frumusețea-i robită-n noi ca dragostea in cuvinte. Dar cîte cuvinte voi spune ? Citeva mii 2 Intre primejdii și euforii, M-am scufundat după surîsul lor Prin urechea muzicală a vocalelor, Prin spirala rătăcitoare a semanticii, Dar ele fug, se risipesc in plasma midtipară a imaginilor, Aleargă înainte-mi rîzînd asemenea visurilor, Cu nervii mei, cu clipele, cu sărbătorile ... III Se deschid drumurile, valea e plină de ritmuri. Turnuri își ridică torfa. Peste furnale Norii se umflă-n margini de magneziu și platină Pe care stau rotunzi și buni arborii Cu leagănul de lebădă in fructe. Se-mpodobesc noi vase pe țărm ; unele-și pun aripi Altele-și suflecă metalul sub schele ... Regăsesc drumul vioriu unde soarele Duce corul norilor ca vtntul zăpezile-n nord, Trupul de iarbă legdnînd contradicțiile, turmele Lunecînd abundent și epic, Urzii, Zburătoarele lacome, animalele blînde și întăritate. Oceanele înverșunate, ca în prima zi Cu mit subțire-n ceața mare .. . l 44 S>na OAnclulescu : Fugfe Ca păsările-n zori primind soarele. Goale ca vîntul și ca izvoarele Fluturii pe restele firele de relon. Miinile fetelor, deapănă abil, cu vibrări de zăpadă Și iarbă, Ochii lor surprind și despică asemeni alicelor; Iar departe. Sub orașe și zări, în pămînt, Petrolul colindă besmetic și caută Complicatele albii, impulsivele salturi ce duc Spre degetele seninelor parce. In ochiul camerei de comandă, fervoarea Agită nervii releielor; ace Seismografice țipă-n celule ... Lungi trenuri Fluieră primejdia ca și cum s-ar feri Să se-azuirle-n tuneluri... Griul e încă iarbă, ca și șantierele. Cintă privighetorile. Și eu tot pe drumuri. IV. E un memento vi vere care mă cheamă. Numai digurile stau neclintite și turlele izbite de aripi. Doar zările In care-o combină spintecă alb griul Singură în atita furtună ... O, mari și timide timpii, sîntern mai mult Decit am dăruit sau decit ne rămine I Nu voi muri atita timp cit dorul — Ce mă desparte de veșnicie — E al luminii, Nu voi muri, timpii de la sud, Prietenie și speranță, nestăvilitele fluvii! Cu voi alerg și mă-nlorc la voi totdeauna. Ca bulbul prădat de-anotimpuri, preludiind în aprilie, Ca vîntul nesățios răzbătind Mereu și mereu peste noi spații, Cadafinii răpind tinguios zborul mierlei, ca fluturii Fierbinți de nisip răpăind fulminant peste pustă... E o goană în propria-mi inimă, ȘINA DANCIULESCU Șina Dânciulescu : FugS 45 DESCOPERIREA PĂPUȘII găseam undeva intr-un punct Din vîrsta păpușilor Și cum mai iubeam păpușa mea, Doamne, Mă mîndream, cu rochiile și cu brațele ei, fi admiram ochii fără astîmpăr, Mișcători ca cele două bule de aer, simetrice, Din nivela zidarului: Mai cu seamă îmi plăcea Că era ascultătoare ți uie. Dar cu timpul aflai Că păpușa mea cade de pe masă fără să plingu, Că se zgîrte — și de singe nici urmă Iar la toate-ntrebările mele Doar eu sint cel ce răspunde. Atunci i-am rupt hainele, l-am sfișiat pieptul, vrut să-i văd sufletul: In toc de sidfet, păpușa mea avea Două slrme-ndoite. OCEANUL dVid regăsesc iji cer in întregime, Și-utita cer și-atîia timp em mine. Am viaturi mă-ngrozesc cînd mă frămintă Doar neclintirea apei md-nspăimintă, Doar ipostaza feții mele — de asfalt, Cind valuri tac și vîsle-s stinse-n larg, Cind nici o pasăre nu trece-n zbor Să surpe aerul apăsător. E-o liniște de piatră atunci pe ape Și aș muri de n-aș ști vîntul pe-aproape I ► 46 Dim. Hjichkl : Descoperirea pâpuțl» I ANOTIMPURI PARALELE /i cwhi e toamnă-n sărutarea ta — Cad sentimentele ca foile de nuc Și-un galben vînt Ie duce nu știu unde. Dar dinții tăi de țintiră lupoaică încă mai fac să-mi sîngereze oara. DESCOPERITORUL DE PLANETE Cerul începe din privirea mea. Dai mai ales din inimâ-mi începe. E-itn cer al meu, de nimenea știut, Pe care trec sălbatice planete. Sînt astre fără nume, fără timp ca veșnicia ,.. cum șoferul cel sirgidncios De brumă șterge farul limuzinii, Așa alung și eu necunoscutul de pe ele Prinzîndu-le de cerul tuturor Să lumineze-acolo-ntotdeaun ti. Apoi vin astronomii cei bărboși Smulgînd din fiecare cîte-o rază, la botez. Să-mi scrie numele in mari atlasnri... R î V N I T A CANDOARE Cu prin zăpiaz peste suflet mă uit — Vreau să ajung la izvorul din mijloc Pe care, grațioase, trec lebede — Păsări ce cu anii se fac mai închise. I reali să ajung pin’ ia ele, Oprindu-le-n alb ... UIM RAC PICI ulm, Hachlei : Anotimpuri paralele 47 PE APELE PACIFICULUI (FRAGMENTE DINTR-UN „JURNAL DE BORD") * tnă azi am nutrit impresia eronata că a fine și duce la bun sfîrșit un jurnal de călătorie este lucrul cel mai ușor din lume. Multe cărți pasionante de acest fel au fost scrise de oameni fără pretenții literare, ele făcind ‘încon- jurul lumii numai datorită importanței faptelor înregistrate. In asemenea situații, faptele ți se oferă de-a gala, tndemntndu-te parcă să le culegi așa cum se culeg perele toamna din grădină. Puțin contează cum ai scris, va- loarea documentară a materialului captează atenția și bunăvoința citito- rului pretențios. Eroicul și dramaticul voiaj al lui Magellan a putut fi recon- stituit datorită însemnărilor conștiincioase ale unui scrib mărunt, căruia omenirea trebuie să-i fie astăzi recunoscătoare. Fără Pigafetta una din cele mai mărețe fapte din istoria cuceririi Globului ar fi rămas îngropată in uitare. Citind însemnările de călătorie ale căpitanului Cook simți de ia pri- mele pagini mina greoaie a marinarului nedeprins cu condeiul. Și ele se citesc cu interes de aproape două sute de ani. S-ar putea menționa și alte scrieri geografice fără o valoare literară deosebită, dar ele rămin, ca și celelalte, săpate adine în conștiința oamenilor. Aceste gînduri care germinau demult in mintea mea au fost curentate de o discuție colectivă pe care cineva a deschis-o azi in careul ofițerilor, răpindu-mi liniștea pentru tot restul zilei. Acel cineva (numele n-are impor- tanță, părerile expuse de ei fiind în asentimentul tuturor), spuse: — Bine că ne-am văzut și in Pacific... Grozavă treabă f Vă dali seama că stntem primii romini care traversează Pacificul de la nord la sud primul vas romînesc care atinge Notia-Zeelandă 2 £7 încă un vas de pescuit, modern .,. Observația lui se bucură de o primire mediocră, fiind subliniată doar de niște mormăituri aprobative. o fi, și mai lasă-ne-n pace, nu ne arde acum să ne lăudăm unii pe alții". Dar cuvintele ce urmară acestei banale introduceri avură darul să mă electrizeze, ca și cind mî-ar fi fost adresate direct mie, deși eram sigur că nu sint eu cel vizat. — Ce păcat, zise el, că voiajul nostru o să rămînă consemnat doar în registrul de bord al navei. Nimeni n-o să știe cum am trăit și ce am făcut noi aici în Pacific. O să ne întoarcem în țară, o să ne lăudăm nevestelor, Aurel MacHn-Bcloga : pe apele Pacificului cunoscuților, și atita tot... Și prin ziare o să mai apară cîte o notiță răz- leafă pe ici pe colo. Mare păcat, zău ! — Dacă s-ar găsi cineva să noteze zilnic tot ce se intîmpld pe vapor ar putea ieși o cărțulie frumușică; sau măcar o broșură. Editurile de-abia așteaptă să publice așa ceva. N-ați văzut cîte jurnal? de drum au apărut In ultima vreme ? să-mi fie cu iertare, nit toate sînt cine știe ce... — De acord, dar ce ne facem cu talentul, de unde-l scoatem ? Ei, talentI Trebuie să se găsească vreunul dintre noi care știe s-o aducă din condei... Toate privirile se îndreptară atunci asupra unuia din ofițerii de punte care tăcuse tot timpul sorbindu-și cafeaua, deși se vedea că era foarte con- centrat asupra discuției. Fiind cunoscut ca un om multilateral, devenise notoriu că ținea un jurnal de călătorie pe care-l ascundea cu O pudoare de adolescent. Dc aceea așteptau să-și spună părerea. După citeva momente de tăcere încordată, a csla se hotărî să dea răspunsul: — Ce să mai vorbim I Cartea e ca și scrisă. Xm contract cu editura. Numai despre amurgul polar am scris vreo douăzeci de pagini... Cu aceasta, discuția se încheie și oamenii se împrăștiară lămuriți. Bineînțeles faptul că exista o preocupare în această direcție nu putea decit să mă bucure. Dar în același timp mi-a trezit un puternic sentiment de răspundere față de mine și față de tovarășii mei a căror faptă merită fără îndoială să fie consemnată undeva. Dar cum trebuie făcut totul ? Ce trebuie să conțină acele însemnări ? Care este locul călătoriei noastre în ria- dul altor călătorii, desigur mai îndrăznețe, mai răsunătoare ? fn ce constă ineditul el? Iată citeva întrebări care s-au trezit și mă pindesc din umbră ca niște dușmani fioroși, mai fioroși chiar decit furtunile din Pacific și cărora nu le-am dat încă un răspuns. In orice caz, un lucru e sigur: Incepînd de azi, am încetat să mai cred că a scrie un jurnal de bord constituie o treabă plăcută și distractivă. De două zile ținem constant direcția snd-est. Cap compas 130°. Coor- donatele geografice azi la amiază au fost: 25° 17' latitudine nordică și 135* longitudine estică. De la ieșirea din apele japoneze n-am mai intilnit nici o navă. Oceanul e ciudat de pustiu, parcă am pluti undeva in afara lumii. Pescărușii ne-au părăsit și ei înfrățindu-se cu uscatul. Aerul a început să se încălzească apreciabil; se simte influența tropicului. Peste zi ne amuzăm urmărind peștii zburători care săgetează aerul în rasul valurilor făclnd zig-zaguri derutante. Uneori răsar din valuri grupuri compacte care Se împrăștie întocmai ea un stol de vrăbii Speriat din liniștea unei miriști. Mulți dintre noi vedem pentru prima dată pești zburători și ne intrecem în a număra cit mai mulți. Pentru acest exercițiu este necesară o deosebită agerime a ochiului, deoarece albicioși cum sînt se confundă adesea cu nuanța apei. Vînt puternic de la pupa-tribord. Spre seară, vasul a început să se balanseze apreciabil. Privind în larg, ți se părea că marea urcă învălmășindu-se cu cerul, apoi se prăbușește brusc, delirant. La fiecare balans se aud pe vapor niște zgomote mai misterioase decit cele care apar într-o casă cu stafii; clinchete de pahare șl farfurii; Aurel Martin-Balota ’ Pe apelii Puelfleulub 49 bufnituri de obiecte mari răsturnate, troznituri chinuite, geamăt de uși ne- închise. Pare un fel de nuntă sălbatică și absurdei de oameni care petrec bâtînd din tingiri asvirlindu-se unul pe altul din colț în colț într-un joc prostesc și fără sens. Fură să-mi dau seama cind, am devenit și eu unul din acești ci udați indivizi care, antrenat de frenezia dansului, își zdrelește coa- tele de pereți mergind pe cărări împletite. Din filarea Japoniei nu mai sim- țisem o hulă atit de puternică. Oceanul ne avertizează: Sînt Pacificul — băgați de seamă f Alerg in cabină — mai bine zis sînt proectat pe ușă — și dintr-o ochire fac bilanțul stricăciunilor produse in lipsa mea. Mai nimica — un pahar crăpat. Dar toate obiectele care rămăseseră neînchise și sertarele pe care uitasem să le blochez cu obiectele mărunte din interior se plimbau pe dușu- mea dintr-un colț în altul al cabinei. Ce bine că scăpase de dezastru fru- moasa mea scrumieră japoneză, la care țin atit de mult! încep să otnez lucrușoarete însuflețite și le îngrămădesc cît pot mai repede în sertare, deoarece între timp am început să surprind zgomote suspecte în infirmerie. Da, e minunat să traversezi Pacificul pe o navă modernă. Sînt zile cînd te simți tot atit de liniștit ca intr-o casei de odihnă, iar vaporul sea- mănă eu un hotel plutitor. Oamenii trăiesc și lucrează intr-un ritm regulat și monoton care se contopește parca cu respirația uniformă a oceanului, acest uriaș plămin al planetei. Apoi, pe neașteptate, ordinea se răstoarnă și pașnica simbioză om-ocean se transformă intr-o luptă acerba in care iste- țimea, curajul și iscusnița celui dinții se măsoară cu stihia dezlănțuită. Dar n-ași vrea să anticipez. Cred că cele petrecute în seara aceasta au fost doar o glumă. Azi s-a făcut atit de cald, incit nimeni nu mai ține cont de etichetă — dacă ea a existat vreodată — și aruncind de pe noi îmbrăcămintea groasa ieșim pe covertă în costum de baie. Lacomi de soarele tropical, muîți uită de pericolul care ne pindește și rezultatul nu întîrzie să se arate peste citeva ore. Cei mai imprudențe se retrag in răcoarea cabinelor unde încep să se perpelească cumplit, și cînd te uiți la ei iți vine să rizi: seamănă leit cu niște raci opăriți, în lipsa unui bazin de înot, nostromul face oficiu! de Sf. îoan Boteză- torul pentru cei ce n-au mai plutii pină acum pe ocean: nici nu-ți dai seama cînd și de unde răsare cu o găleată de apă în mină, auzi doar un urlet și cînd te Întorci vezi un om care se zbate cu găleata în cap. Dacă n-ai ști despre ce este vorba, le-ai mira ce i-o fi venit să poarte, aici la tropice, o cască de cavaler medieval,.. După această ispravă petrecută în văzul și spre hazul tuturor, nostromul, un omuleț vioi aducind in mod surprinzător la chip cu Birlic, stringe mina celui botezat spunînd : — Felicitări! De azi înainte te poți numi marinar de ocean, îată-mă așa dar marinar, și încă de ocean ! O mare liniștită și foarte albastru. Cred cu numai în cărțile poștalt ilustrate mai poate fi atit de albastră. Vasul se leagănă ușor și te cuprinde un sentiment de admirație păzind cu cită siguranță răbdătoare străbate această vastă împărăție a apelor și a soarelui torid — leagănul legendar al omenirii. 50 Aurel Mortln-Bologa : rc apele Faclficulwt Ate apropiem de insulele Mariane, dar nu vom trece prin arhipelag, cid vom lăsa la nord-est, așa că sînt puține speranțe de a vedea ceva. Undeva mai la sud se găsește insula Guam, una din principalele compo- nente ale arhipelagului, pe care o vom dubla la o distanță de aproximativ 60 de mile. Guamul este însă prezent dc pe acum in difuzoarele aparatului de radio cu ritmurile lui exotice predominînd zgomotos asupra celorlalte posturi de radio-e misie. Această insulă se bucură de o faimă unică : în apropierea ei se găsește cea mai adincă groapă din oceanul Pacific și totodată de pe întreg oceanul planetar. Dimensiunile ei au fost stabilite de cercetătorii sovietici de pe nava de cercetări oceanografie? „Viteaz" ; 11.521 metri. Un adevărat abis, lata de ce aștept cu o justificată nerăbdare să trecem prin apropierea insulei Guam. In camera hărților dau peste comandant care studiază împreună cu ofi- țerul de seruici situația meteorologică. Au in față o harta plină de linii curbe care curg paralel, sau se întretaie și in unele locuri se adună în virtejuri, Aceste virtejuri sint locurile de maximă și de minimă presiune pe care facsi- milul, im aparat excelent, o adevărată comoară in miinile navigatorilor, le înregistrează în mod automat redind situația atmosferică pe o zonă vastă. Deocamdată numai puține nave se pot mândri cu un asemenea aparat care tiu a intrat pitici la ora actuală in uzul curent al navigației. El ne arată clar prăpădul ce se desfășoară puțin mai la nord, pe drumul parcurs de noi. La o distanță sub o sută de nule in urma noastră, trei cicloane pornite conco- mitent de la vest, de la est și de la nord, urmează să se întîlnească chiar in noaptea aceasta. Citeva ore de întârziere și am fi căzut în mijlocul acestei hore drăcești. O situație de neinoidiat. Insulele Mariane au o proveniență vulcanică, Relieful lor masiv se înalță cu semeție deasupra nivelului mării. La babord avem insula Taipan și^ Saipan, iar in partea opusă, in geana orizontului, se desenează o dungă vlnătă, incertă: insula Rota. Cu binoclul se disting și pădurile dese care urcă piuă in virfut munților, dar nu se deslușește nimic distinct, totul e în- văluit intr-o ceață rară, ca-n vis. Navigăm citeva ore de-a lungul acestor insule care-și arată, pe măsură ce înaintăm, mereu altă față, dar niciodată cea adevărată: citul se lățesc, cînd se îngustează, cind se înalță, cînd se scufundă in cerneala albastră a oceanului. Se ascund unele în spatele altora, apoi răsar din. nou din ce în ce mai depărtate, mai șterse, înălțindu-se și coborind legănate de valuri, se confundă cu cerul și cu apa, iar ochiul te pierde, le caută, le găsește, apoi iar le pierde și iar le caută, pînă cînd se topesc definitiv in ceața de vis din care ati răsărit. Soarele arzător e îndulcit de alizeul de ia sud, vînt răcoritor, dar în- cărcat de abur. Simt că pielea îmi arde ți în același timp ceva vîscos și umed îmi năclăește întreg corpul. Buzele-mi sînt uscate și încărcate cu sare. Simt nevoia să-mi caut un adăpost ta umbră sau in răcoarea aerului condi- ționat din cabină, dar soarele mă cheamă, mă ține pe Ioc cu puterea lui perfidă. vrea să simt și să înțeleg tot ce poate simți și înțelege un om pus in fața unui vis înfăptuit: dar îmi dau seama că nu voi găsi niciodată cuvintele care să exprime exact aceste gînduri și simțăminte. Ele vor rămine poate o simplă trăire ce nu va fi nimănui de folos. Stau printre pescarii romîni și japonezi care-și pregătesc cu hărnicie și voie bună uneltele de pescuit. E mult pește în Pacific, iar in vecinătatea Noii-Zeelande bancurile sint aproape tot atU de numeroase ca in marea Bering sau Labrador. Nimeni nu poate prevedea care va fi rezu/tatul acestei curse experimentale, deoarece apele neozeelandeze au fost puțin cercetate pînă acum. Pescarii de la Marea Neagră au pornit pentru prima dată de-a lungul și de-a latul lumii în urmărirea peștelui bogat. Mai toți sint lipoveni din deltă și de la Jurilovca. Oameni aspri, răzbătători. Ți-i închipui ieșind în largul mării, cind se crapă de ziuă, cu balenîerele lor grele de zece rame, ca să înfigă talienele și să întindă năvoadele și para gutele. Unii au lucrat pe cuiere de 50 pînă la 100 de tone, ambarcațiuni modeste și de o produc- tivitate redusă. Acum nu se mai găsesc in apele Salinei, sau la Gura Por- tiței, ci în marele ocean al lumii, pe o navă trawler înzestrată cu cele mai moderne și variate mijloace de pescuit, navigind pe urmele unor bancuri fabuloase. Stavrid și snapper, asta da. Na hampsie și gingirică. Snaperi mari și grași, mult lăudați de japonezi, pentru care constituie mincarea pre- ferată de anul nou, cum e la noi curcanul — vor umple burta de oțel a vaporului nou, (lucind în țară o dată cu bogăția și faima pescarilor. Bine înțeles, pînă atunci trebuie să învețe, să învețe mînuirea iscusitelor scule, să-i ajungă pe pescarii japonezi și, de ce nu, să-i întreacă. Sînt oameni viguroși, incăpățînați șl ageri Ia minte, deprinși cu greutățile și dor- nici să învețe. Nici nu se poate altfel, căci iată: peste douăzeci de zile și douăzeci de nopți vom ajunge la Noua Zeelandă, iar de aici vom ieși in larg la pescuit, timp de treizeci de zile, iar după ce vor trece și aceste zile îi vom debarca pe japonezi in Noua Zeetandă și-apoi vom ieși iar pe mare pentru pescuit, dar de astă dată singuri, fără ajutor străin. Pînă atunci toate amă- nuntele meșteșugului și mînuirea sculelor pescărești trebuiesc negreșit însușite. Mi-au plăcut întotdeauna activitățile manuale și-am admirat inteligenta mlinilor îndemînatice. Poate de aceea am îndrăgit chirurgia : nici o altă în- detetnuire nu cere atita dibăcie, stăpînire, atita ordine și precizie în gesturi, fmi aduc aminte cit timp a trecut și cit de mult am exersat pînă am ajuns să leg vasele sanguine cu oarecare iuțeală și siguranță. /I face un nod trai- nic e deosebit de important nu numai in chirurgie, ci și în meșteșugul pescă- resc. De aceea e mai bine să-l faci și să-l desfaci de citeva ori la rind, pînă cînd felul de a trage ața ți se întipărește definitiv în memorie, [ată-l pe pescarul japonez Toga examinind o paragată executată de un pescar- marinar rornîn. O ia în mină, o privește, apoi, plin de spontaneitate, îl bate zdrăvan pe umăr: — Mister Brînză O.K. — very good! „Mister Brînzău e deplin satisfăcut de aprecierea pescarului și zimbește lat, în timp ce acesta ține să sublinieze încă o dată, cu voioșia lui caracte- ristică : Very good... Biiine I lată că pe punte a apărut acum și Nubo-san, cu burticică lui proemi- nentă scăpată moale pe deasupra centurii, cu surîsul lui bonom și cu oche- larii in dosul cărora licăresc doi ochi plini de bunătate. 52 Aurel Martin-Bolojzp : re apele raciflcuLul Priveam in direcția insulelor Mariane care tocmai se mistuiseră in pîclele zării. Mi se părea că mai văd și nu mai văd Tai panul, ceea ce cre- deam eu a fi pămînt nu era poale decit linia ondulată a valurilor jucind în orizont, iar Rota dispăruse și ea și oceanul a rămas iar pustiu, așa cum va fi încă multe zile de acum-nainte. Mă gindeam ce neșansă am avut. Pierdusem Guamul. Sau mai precis depresiunea maritimă de la sudul insulei Guam. Din considerente care mi-au rămas necunoscute, nava și-a schimbat direcția cu citeva grade la est, depărtindu-se de această insulă. Nu aveam să mai trec, niciodată peste cea mai adincă groapă din oceanul planetar! Kubo-san veni Ungă mine și după ce schimbarăm obișnuitele formule de politețe mai vorbirăm de una de alta, Kubo a colindat aproape toată lumea. Cunoaște o grămadă de porturi știind să povestească lucruri atră- gătoare despre fiecare. Dar aceste locuri nu-i evocă amintiri plăcute. Ne apropiem de arhipelagul Solomon, locul unde unul din frații lui, fost aviator, a pierit în timpul războiului. El însuși a luptai în Indonezia. Nu cunosc tra- gedia din Mariane ? Iși îndreaptă mina în direcția insulelor invizibile și parcă se căinează clătinînd din cap; — Saipan island... ai, ai! Insula Saipan. Ce s-a intîmplat în Saipan ? Kubo-san vorbește mai mult prin gesturi, parcă a uitat toate cuvintele englezești pe care le cunoaște. Patruzeci de mii de japonezi . ■ . da, patru- zeci de mii fourten, nu fourteen — patruzeci, nu patrusprezece mii au fost incercuiți de infanteria marină americană. Din patruzeci de mii, treizeci de mii au fost exterminați. Numai zece mii au mai apucat să scape onorabil Aurel Martin-Uulona : Pe apele Pacificului 53 din mîinile dușmanului: și-au făcut hara-kiri. Zece inii de oameni și-au spintecat burțile, și-au vărsat intestinele ca să nu cadă prizonieri. Nici măcar un soldat japonez nu sa mai întors din această insulă. Patruzeci de mii de cadavre, patruzeci de mii de inimi au încetat să bată, patruzeci de mii de morminte poartă această insulă care a trecut pe lingă noi ca întruparea unui paradis exotic... Iată cam ce înseamnă Saipanul pentru Kitbo-san. Și-l înțeleg foarte bine cind ajirmă : — IFor no good I... Războiul nu e lucru bun. Ai dreptate, prietene. Și în această privință sintem de acord. Portul in care vom acosta peste citeva zile, Weliington, a devenit în ultimul timp principalul nostru subiect de discuție. Capitala Nouei-Zeelande este pe buzele tuturor, deși nimeni nu poate afirma ceva exact, deoarece ne lipsesc ori ce informații cu privire la acest oraș. 11 intîlnesc pe domnul Shiozuka pe puntea de la pupa făcindu-și pro- gramul zilnic de gimnastică. E un om scund, vinjos, jovial, știind întot- deauna să improvizeze o glumă la momentul potrivit: dar, adesea, fața lui îmi pare o cortină în dosul căreia se poate ascunde orice. Vorbind despre Noua Zeelandă, îmi dau seama că amintirile lui sînt vagi, depărtate, și, desigur, nu prea plăcute. Acest lucru e explicabil. Să nu uităm că el este unul din cei cinci norocoși care a supraviețuit masacrului din insula Boun- gainville... Zi frumoasă, calmă, cu cer înalt, care se arcuiește deasupra munților înșirați de-a lungul coastei ca o frunte luminată de gînduri senine. Nici un zbucium, nici o incertitudine nu tulbură puritatea atmosferei. Marea e albastră, de un albastru curat, cerul e albastru, iar munții verzui par dese- nați cu penița. Totul e limpede, fără echivoc. Toamnă neozeelandeză. Azi dimineață s-au făcut pregătirile pentru lansarea traulutui. Toți oamenii se găseau la locurile lor, cu atribuții precise, fiecare fiind dublat de un pescar japonez, așteptind momentul cind se va da comanda de lansare. In afară de cabina principală de navigație, vasul posedă o a doua cabină de comandă, instalată deasupra punții de lucru de fa pupa, tocmai bine pentru ca cel care conduce operațiile de pescuit să aibă o vedere largă asupra tuturor aparatelor și utilajelor ce trebuiesc manevrate. Apoi în mega- foane se aude comanda: „Atențiune vinci traid!..." Instrumentul principal de pescuit — traulut — este un năvod în formă de sac de o capacitate impresionantă: el poate ridica ia o singură lansare pînă la patruzeci tone de pește. Lansarea la apă și ridicarea traulului se execută cu ajutorul unei instalații electrice care acționează un vinci. Acestea permit, după nevoie, lungirea și scurtarea cablului de care este legat sacul. Manevrarea se face foarte simplu. Im masa de comandă cei doi operatori, Corcodel și Gheorghițd, nu au decit să mînuiască un volan și citeva manete. Azi e prima zi cînd se simte pe vas ritmul viu al muncii. Ti autul a fost lansat la o adincime de 150 metri. Vasul înaintează cu viteză scăzută. Cablurile întinse de ta vinci pînă la pupa — unde dispar în apă de-o parte și de alta a toboganului care servește ca loc de lansare a sacului — vibrează ca niște corzi gata să pleznească. 54 Aurel Martln-BoloR-a : p< spele Padflculul La ridicarea traulului mai tot echipajul se înghesuie pe puntea de lucru. Ritmul in care se Lucrează mă face să admir iuțeala naturală a japonezilor, dar in același timp am revelația capacității de recepționare a pescarilor romini. In scurt timp, ci și-au însușit toate procedeele tehnice ale pescui- tului oceanic. Vinciul ce invîrtește domol înfdșurînd cu toate precauțiile cablul de oțel și încetul cu încetul in spuma mării își fac apariția flotorii de aluminium. Atrași de peștele care se zărește prin ochiurile năvodului sute de albatroși și pescăruși se ațin la suprafața apei, se ceartă între ei, se scufundă, bat din aripi, cei mari fură peștele din clonțul celor mai firavi, apoi se-ndepăr- tează ghiftuiti sau cu gușa goală, după cum le-a fost norocul. In sfîrșit, trâului este ridicat pe punte. Oamenii se reped să deschidă sacul și peștele se revarsă ca un torent în bazinul din cată. In total, vreo patru tone. Rezultatul primei traulări nu este mulțumitor din punct de vedere can- titativ, dar, deocamdată, nu urmărim atit cantitatea cit cunoașterea speciilor. La traulările făcute azi predomină un pește lung pină la un metru, cu corpul turtit și îngust, de culoarea oțelului călit. Inginerii piscicoli n-au reușit încă să-l identifice, dar asemănarea lui cu o sabie este atit de izbi- toare, incit i-am și găsit un nume „sabie de mare". Această „sabie" este cel mai antipatic pește pe care mi-a fost dat să-l cunosc vreodată. Privindu-l am simțit un șoc... afectiv. Mi-am dat seama că animalele din fundul oceanului trăiesc Intr-o lume populată de protagoniști ai binelui și ai răului, înfățișarea unora puțind evoca patimi care se citesc și pe figurile ome- nești. Acest pește pare să exprime quintesența lăcomiei și cruzimii. Holul lung ca un plisc, prevăzut pe ambele maxilare cu tufe de dinți lungi și A ural Martln-Bologa : Pe apele PacUlcuiul 55 ascuțiti, ochii reci, perfizi și imobili, pielea lunecoasă, fără solzi, fiecare amănunt din constituția lui pare a fi conceput pentru pradă. Lăcomia lui nemăsurată înfruntă pînă și moartea : in bazin, mulți din acești pești pot fi găsiți cu uiți pești mai mărunți In gură, pe cure au încercat să-i înghită în timpul călătoriei comune în năvod... De altfel are o vitalitate redusă: este primul care moare după ce a fost scos din apă. Da, înfățișarea unor animale marine poate fi foarte grăitoare, lată acest „pește sac“ rotund ca o minge de fotbal și cam de aceeași mărime. Aruncat de împrejurări potrivnice în tancul de pește, iși tremură delicat codița îno- tătoare și clipește des din ochi cu un aer mirat, îndurerat și oarecum jignit. Cine l-a adus aici de pe fundul mării, unde-i plăcuse să înoate liniștit — tipifrui fiind dc puternicii lui țepi ascuțiți — sâ rime delicat prin nisip în căutarea scoicilor și stridiilor dulci ? Gura lui micuță, semănînd întru totul cu a unui prunc, avînd gingii și buze care zîmbesc trist — exprimă pan.ă tragî-comedia omului bun, jovial și încrezător care s-a lăsat păcălit de niște netrebnici; iar netrebnicii sintem noi, pescarii... Nu știu de ce animalul acesta asemănător unui arici care în literatura de specialitate e denumit „peștele sac'', mi-a căzut cu tronc; l-am îndrăgit de ia prima vedere. In bazinul de pește a început lucrul. Sabia de mare, stavrizii și snap- per-ul este ales și aruncat pe banda rulantă. Aceasta îi conduce, după ce in prealabil an trecut prin citeva curente de apă care-i curăță de impurități, spre tunetele de congelare, unde Moș Gerilă, recte inginerul frigotehnist Marian Mtirariu, are grijă să existe în permanență o temperatură dc minus treizeci și șapte de grade. Aici peștele îngheață bocnă : apoi este trimis pe calea unui conveier spre magazia-}rigider, deocamdată mat vastă și mai pustie decit peștera de la Scărișoara. Acolo e un gc r de minus 25 grade. Oamenii lucrează în pufoaice și căciuli. Ca să acopere zgomotul mașinilor, țipă unul la uliul de parcă ar fi gata-gatu să se îmaiere. Strigătele tor se amplifică în încăperea goală împrumutînd un timbru grav de tragedie sha- kesperiand. Dar, în curind, munca oamenilor ca goni ecoul. Cit de ușor e să spui: „Curind. . Astăzi pe vapor e liniște. O liniște ciudată, posomorită. Nu se mai aude nici măcar zarva ce însoțește deoblcei partidele de table și de renii, a căror sediu sînt cele două careuri, unul mare pentru echipaj și aîtut pe puntea de sus destinat ofițerilor. Oamenii trec pe culoare trași la față, tă- cuți și grăbiți, fie că au ieșit, fie că intră acum in carturi. La masă se adună tind pe rind, mormăie ca niște urși stirniți din vizuine — critică poate pe nedrept mimarea și pe bucătar, și nu l-ar ierta nici pe dumnezeu dacă ar fi de față pentru vina de o fi minjit marea cu valuri și de a-l fi greșit pe om lâsîndu-i răul de mare — fi in cele din urmă multe farfurii rămîn neatinse. Către prtnz vintul a mai scăzut in putere, dar hula devine parcă din ce in ce mai îndirjită. Valurile din prova ne izbesc cu înverșunare. Vasul tanghează acrobatic. Aparatele de bord indică viteza lamentabilă cu care ne ttrim: vreo 5—6 mile pe oră. Nu sînt capabil de nici o activitate susținută — fi tentația de a deschide portița unor ginduri sumbre mă încearcă cu insistență. In ase menea situații. 56 Aurel Martln-BoJoga : Fc apete Pacificului cel mai eficace remediu este să cauți tovărășia cuiva. Dar cine ar putea să răspundă întrebărilor, care mă bîntuie, decît eu însumi 2 După attlea luni de conviețuire în comun fiecare știe despre celălalt cam tot ce se poate ști. Acum, cînd ne Intilnim doi sau trei, discuția lunecă inevitabil spre sin- gura temă ce ne preocupă: ce vom face cînd ne vom întoarce în (ară 2... In privința aceasta nu-mi fac planuri mari, dar păstrez tema viitorului ca pe o imagine gingașă a sufletului ce mă susține pe apele acelui ocean interior, de a cărui existență devii conștient mai mult ca aricind în singu- rătate, ca un colac de salvare. /Ir fi destul (și în același timp foarte mult) dacă ași izbuti să urmez îndemnul unicului prieten nedesminfit pe care am avut norocul de a-l întllni în viață. într-o scrisoare primită la Wellington, acest prieten, fratele tatălui meu, îmi scrie următoarele rîndttri care m-au împovărat față de mine însumi cu o imensă răspundere: „Te-aș dori „om", în adevăratul înțeles al cuvîntulul, așa cum a fost cintat de Kiplling: îndrăz- neț, puternic, cu suflet mare. <4? dori să fii un exemplu pentru toți cei din jurul tău .. Scumpe prieten, iți înțeleg dorința și spre această țintă am pornit la luptă cu firavele mele puteri. Mi-am propus să înfăptuiesc ceva, un lucru oricît de mic, dar despre care să pot spune cd e clădii cu mina mea — iar oamenii însușindu-și-l să simtă flacăra ce s-a mistuit în tăcere. Dar poți oare realiza acest lucru fără a îndeplini condiția esențială: să fii „om" ? Dorința de a deveni medic de vapor m-a urmărit cu perseverență din anii studenției, ca o întrupare a visurilor mele de adolescent. A colinda lumea și a culege un dram de înțelepciune mi se părea un ideal măreț, care nu se putea compara decît cu acela de a deveni scriitor. Dar amiruiouă aceste țeluri, pentru care ar fi meritat să lupt cu înflăcărare și perseverență, au fost susținute de o voință slabă și capricioasă. Da, o votnță capricioasă! Elanuri scurte urmate de prăbușiri lungi. Dacă aș avea curajul să zic încă o dată „de azi înainte..acest „înainte" nu ar fi decît străduința de a-mi călăuzi viața după aceste cuvinte: „să fii om!” Notorietatea scriitoricească se poale dobîndi uneori printr-o îndemînare facilă și cu puțină șansă, dar cît de puține sînt cărțile care aduc mesajul unei trăiri personale, sincere! în fața marilor maeștri condeele noastre pîlpîie palid ca flacăra unui chibrit. A-i întrece, sau măcar a te apropia de ei, este o himeră, deoarece titanii trăiesc prin ei înșiși nepulînd fi comparați cu nimic. Și atunci ce-ți rămîne ție, tinărul scriitor, spre a te face auzit? Concluzia se impune de la sine: să răspunzi cu sinceritate problemelor pe care le ridică viața noastră modernă. Recitindu-te n-ar fi de mirare să des- coperi pe cel ce ți se ferea de tine ca într-un joc de-a u-ați ascunselea: propria-ți personalitate. Și pentru aceasta trebuie să fii om în înțelesul lui Kiplling. E ora șase spre seară și muzica din difuzoare vestește că se apropie ora cinei. Vintul s-a mai îndulcit, dar marea dănțuie zănatec, și o dată cu ea și cerul. Cerul cu fața lui cătrănită și încruntată ca a unui bătrin ranchiunos și sătul de viață. La timonierie aflu că am deviat citeva grade spre a evita valurile din travers și ținem de citeva ore direcția nord curat. AUREL MARTIN-BOLOGA Aurel Martin-Baloea : Pe Pacificului 57 fRANZ UEBHARDT SOLDATUL CĂZUT LA MARGINEA CÎMPULUI margine de drum, acolo unde-n praj, Uscatul fir al ierbii, sărman, s-a răsucit Zăcea soldatu-ntors spre cerul mut ți grav Cu fața către soare, spre nouri, împietrit. (O, de-aș putea scurmînd al amintirii vraf Să-i știu descrie-acum figura cu grafit.) Nu se-auzea in preajmă nici jale, nici suspin, Căci nimeni nu plingea străinul lui destin. Verzi, frunzele tutunului, ca niște farfurii, Purtati cristalul lichid din rouă sclipitoare. Și strugurii, ca mierea, greu atirnind prin vii, Tlnjeau, parcă-obosiți de toamnă, să coboare. Iar umbrele, plutind ca niște bărci pustii hi marea de lumină, pe-a lanului răzoare, Se sfîșîiau tăcut^ prin sirmele ghimpate. Și tainic cînta toamna cu roadele-) bogate. Nu pentru-âceastă glie, soldatul din Wehrmacht Căzu, dar ea-l cuprinse acum pentru vecie. 0, strigătul din steagul războinic vlnturat l-a înghețat spinarea. Și piatră fumurie — Asprimile și ura pe mutra-i s-au fixat De parcă nici un om n-ar trebui să fie Ci fiare-ale cruzimii, să-mprăștie cenușă, Cu glas zornăitor ca fierul din cătușă. Țăranid care pașnic s-opri aici, in drum Cîndi și el atuncea in felu-acesta, poate, Nici cronici, nici legende nimica nu ne spun, flomtnid știa sigur că trebuie să sape Adine, vreo șapte palme. 0, poate vreun străbun La fel săpă, pe vremuri cînd nevoi să-ngroape Pe cel care-i poftise ogorul lui și țara Și-l înlemni tăcerea, și semăna cu ceara. __________________________________ ► Prânz Llț^Hardt: Soldatul câtut La marjgine* câmpului Și poate-ntotdeauna strămoșul le-o fi zis : Străine, ce viforniți te-au fost împins la noi, Și clipa cea din urmă aicea te-a surprins ? Amarnic călător cu zale de război, Pe-argila-aceasta strige, venin s-a mai prelins, In ea s-amestecară — al vremilor puhoi — Și hunii, și tătarii, și turcii porniți pe jaf! Sînt toți aici, în tină : învolburări de praf / Da, noi cei ce sămînța o punem in pămint [nuins-am vrăjmășia hoardelor de groază, Truditii, noi cei care n-am fost cinstiți nicicând Am stat aici cu plugul, cu secera de pază ! Oricum venea pir joi td, oricum izbea de crunt Și ne strivea cimpia și casa ca pe-o coajă Creșteam de sub ruine și dintre ploi de gloanțe, Desfășurind vieții și păcii, noi speranțe. In rnmlneție de rFBELEAN Franz TJobhardt : Soldatul cizut la marginea ctmpulul 59 0 El scobora cu munții. Natura ti trecuse severa armonie, în suflet și-n afară. Ea, din morgana-fată. Strălimpezi voci sunară, inelul de logodnă să-l poarte printre muze. Și-a fost și-o intiluire cum noapteam zi se varsă. Sub învelișul tandru, ceva-n adine i-nchise, — cum simburii în struguri se mișcă-n dulci abise, cînd murmură esența, pe ruguri, toamna arsă... HORI A ZIL1ERU PASTEL MONTAN Cad fulgii albi, cad fulgii albi — Parcă plutim peste Pamir sau Al pi... Sub fulgi de nea, pe piscuri ninse, Tăcerea iernii albe ne cuprinse Zăpezile, bogate, cad Pe umerii pădurilor de brad. Schiorii albi alunecă la vale : Imagini din albume ireale, întind și eu aripa să mă ducă Peste zăpezi ușor ca o nălucă, Eu cel ce am crescut in vremea crudă, Flămind de zbor și-ncovoiat de trudă. Cad fulgii albi, cad fulgii albi, Parcă plutim peste Pamir sau Alpi... ZAMFIR 60 Horla zuiem ; Bk>srRtle P A T R n cintec in care un destin impetuos și mare se caută și biruie și steaua prin înaliuri își poartă ,.. T A N Ă Ș O P T 1 T Ă o noapte plină de focuri și reîntoarceri — tu ești frumoasH, iubito, și pentru mine nu mai există iluzie deșartă și depărtare neînvinsă și stea cu care să nu te fi făcut soră bună ... Ușor amețită de vin, cu părul despletit, inele, inele, copilăros te neliniștește și te miră durerea din sini; fără să bănui că-n sînge ți s-a reîntors o adolescentă cu sinii zbâtindu-se de oboseala alergăturii și a creșterii. Ion Cocota : rsirin zav cocok/î (51 BEETHOVENIANĂ F 1—aste de neimaginat să asculți Beethovcn fără să dorești a cunoaște omul. Putem ști oare exact cum a fost? Este posibil să regăsim — nu datele răzlețe ale vieții sale, pe care timpul in trecerea sa le-a descompus într-un discontinuu estompat, el ființa sa atît de vie Intre portativele simfoniilor, concertelor, cvartetelor ți sonatelor sale, dar pe care o egalează poate numai prea sumar imaginea ce ne-o tălmăcește istoria muzicii : de un demonism lucid, in interpretarea lui E. T. A. Hoffmann; sublim și pur ca însăși natura, în caracterizarea ce i-o dă R, Wagncr; titan ce relevă omenirii o lume nouă, după mărturia lui H. Berlioz; mare inițiat în ultimele taine ale sufletului uman, conform romanticei confesii a lui E. Schurt; erou prin măreția inimii, în viziunea inspirată a lui R. Rolland, sau: în stîșletoarc contradicție cu lumea din jurul său. contradicție învinsă doar in ultimele sale lucrări, după cum încearcă s-o ateste analizele pătrunzătoare ale operei vieții sale, întreprinse de W. Kone. Și seria exegezelor s-ar putea prelungi. Aproape nu este biograf care să nu tindă Spre o imagine a sa despre marele muzician, dc la U cgeler-Ries, Schindlcr, Thayer, Biicken, Schie- dermair la autorii cuprinzătoarelor monografiii ale operii : Hahn. Nef, Riemann, Bdttcher, Becking. Bckker, Alțvang, Schonewolf, sau la chiar editorii operii, tributari la rindul lor fiecare nu numai unei concepții „filologice" aparte față de textul manuscriselor, ci mai ales interpretative. Iar dacă in cele din urmă am încerca să-i reconstituim imaginea cu ajutorul marilor interpret» ai sălilor de concerte, bunăoară al furtunosului E, d’Albert, ultimul dintre crainicii romantici ai artei beethoveniene. sau, în contrast cu el, al frămintatului F, Bussoni, la graniță între rigorismul unei concepții austere, clasicizante și tehnica modernă a descă- tușării pianului perfecționat, capabil de un adevărat foc de artificii cu mii dc nuanțe ale tușeuluî ți pedalării — și ambii au lăsat urme adinei, nu totdeauna mărturisite, în arta interpretativă a contemporanilor noștri — situația nu s-ar îmbunătăți cît de cit, Bcethoven răminind iremediabil „înălțat” în sferele mirifice ale legendei. Și astfel, legenda beethove- niană se dovedește a fi o moștenire nu mai puțin grea și plină de consecințe decit toate celelalte legende create de spiritul secolului XIX : cu învolburări romantice, tinzînd spre o nouă concepție a omului, a vieții, a valorilor. Am urmărit în ultimele stagiuni ciclu! simfoniilor lui Beethoven prezentat de Filarmo- nica „George Encscu" sub bagheta mult regretatului George Georgescu: sinteză majoră, orîcînd reiterabilă cu ajutorul înregistrărilor „Electrecord", a unei experiențe interpre- tative de peste patru decenii. Avem prezente in memoria noastră și alte Interpretări din anii din urmă ale acelorași simfonii, datorate unor maeștri ai baghetei ca Sir John Barbiroîli (Simfonia a Vil-a în La major, in cadrul primului Festival internațional „George Enescu" din 1958) și Herbert von Kara’an (Simfonia a l -« in do minor, în cadrul ediției a treia a Festivalului, din toamna trecută) Este greu să spui, între asemenea interpreți, că partea cutare sună mai bine sub bagheta acestuia sau celuilalt, sau, în alte împrejurări, fie cu ocazia unor concerte retransmise la radio, fie a unor audiții de disc, o anumită temă a avut mai multă strălucire, dramatismul cutărei dezvoltări a fost mai stringent conceput, sau cutare mișcare lentă a fost mai adîneită. Căci ceea ce în cazul de față interesează, nu sînt amănuntele, ci concepția generală, sesizabilă atît în tehnica minuirii baghetei a fiecărui dirijor, cit și în dozajul diferitelor motive supuse unei linii interpretative dominante, care — mutato nomine — circumscrie imaginea pe care, în contact îndelungat cu opera sa, acești dirijori și-au ereat-o despre Beethoven-omul. Astfel gestica bogată, însoțită de desfă- șurarea cinematografică a unei mimîci in anumite momente, aproape mefistofelice cu care Sir John Barbirollt stăpînește în Allegrctto din Simfonia a \ Iha orchestra, reallzînd im- 62 Andrei A. I.nun : Beethovenian* presia de neuitat a unul cortegiu fantomatic care, cu pas sonor ți psalmodiind o melofice tristă, vine din infinit spre a sc întoarce tot acolo, după un popas scurt în plină lumină, este în esență de natură neoromantică. Ea se înrudește îndeaproape eu imaginea pe care Runtain Rolland o schițează despre compozitor in capitalul iutii din volumul Goethe și Beeihotwi a! ciclului Marilor epoci creatoare. Ne aflăm cu ea la drum „spre adineul fău- răriei Ciclopului", de unde ni se deschide o perspectivă „înnebunitoare", după cuvintul iui Gocthe, citat de Remain Rolland, asupra acestei lumi „în disoluție, care se întoarce 1a stihii, pînă cind — domnul știe cînd ? — va apare o reînoire" (op. c„ p. 30). Unele instan- tanee fotografice realizate în timpul repetițiilor dc la pupitrul său de contra basistul Boris Boicu cit și impresiile noastre personale din sală în timpul concertului confirmă această viziune a celebrului dirijor, pennițind cel puțin in parte urmărirea procesului ideativ al interpretării. Astfel, ostentația ritmului dactilic, păstrat de-a lungul întregii mișcări cu mare severitate în același flux agogic, fără accelerări sau Încetiniri, are ceva din slăvirea „sfintei osteneli omenești" prin care — metaforic — e înțeleasă însăși viața in toată complexitatea ei. Melodia tristă, pe alocuri aspră, care răsare pe fondatul desfășurării onomatopeice a cor- tegiului, arată însă nu atit năzuințele omului spre un ideal intangibil, deși ideia nu este străină esteticii neoromantice, ci mai de grabă că, infrînindu-șî aspirația către o realitate supraterestră ți atemporală, omului i se deschid perspective nebănuite spre conversiunea renunțării în plinătate a existenței: dintr-odată granițele euiui cad și între ființa incan- descentS umană și lumea înconjurătoare se realizează un moment de fuziune, de interpă- trundere reciprocă, do complinire. Apoi totul își continuă mersul obișnuit, doar că acum autarhia înspăimînlătoarc a euluî a rămas undeva in trecut, iar locul ei l-a luat conștiința unei condițiimi superioare, nu numai posibile ci perfect realizabile prin aulodepășire — stare etică și estetică atinsă în mișcarea următoare a simfoniei. Ne oprim aci, deși despre felul cum structura muzicală a Alegretto-ufui din Simfonia a Vfl-a vine în întîmpinarea acestei viziuni interpretative s-ar putea spune încă multe. Ast- fel, dacă bunăoară în această mișcare Beethoven, în locul evoluției tematice din mișcarea intîia, preferă să recurgă îa o măiestrita evoluție dinamică a unei teme unice, adusă în contrast cir acompaniamentul care, prin ostentația semnalată, cotigă o alură specifică, de explicita re continuă și necruțătoare a sublexluhii temei. Este aceasta o modalitate estetică cu totul nouă în muzica secolului XIX de exprimare a urnii dualism în gîndirca și simțirea omului, împărțit între lumea fenomenală și lumea ideilor. De aci dinamismul zbuciumului, ajuns la expresia sa cea mai clară, poate, încă în Simfonia a V-o a maestrului, lată, în continuarea analizelor noastre. citeva particularități alo Allegro-ului in do-mînor din Simfonia a V-a, în concepția Filarmonicii din Viena sub conducerea lut H. von Karajan. Izbește și aici eu o putere așazicînd elementară dualismul primei teme: urcușul vijelios al eontra- bașilor și violoncelilor care, odată cit intrarea violinelor, clarineților. fagoților și cornilor primește ceva resemat. Tema apoi se repetă cind impulsivitatea primei sale părți — dealtfel mai lungă — apare în contrast și mai puternic cu partea ci secundă „un poco ritardamto*. Evident, ceva neobișnuit trebuie să urmeze. Și iată că Beethoven reia brusc motivul destinu- lui din partea intîia a simfoniei — procedeu neuzîtal pină la el în simfonismul vienez. O dezbatere, animată dc un cthos cu totul nou între voința omului și destinul său începe. Cine c mai tare? Cine va învinge? Și acum o întrebare: Să fie oare o pură intîmplare că motivul voinței, în prima sa formă schițată de Beethoven, s-a găsit, după moartea maestrului, pa o ciornă, pe care acesta își notase un motiv asemănător din Simfonia in sot-minor de Mozart ? Mozart cel învins dc soartă! Voința omului poate fi ambiguă, spune Beethoven, prin felul cum îi realizează motivul. Și, în consecință, în lupta cu destinul, voința poate fi zdrobită, macerată, aproape desființată, totuși, în cele din urmă, biruieștc „omul" — con- cluzie sugerată prin izbucnirea triumfală a „imnului" cu care, nemijlocit legat de desba- terea dramatică între om și destin, începe finalul simfoniei. In interpretarea Filarmonicii din Viena partea aceasta a Simfoniei a V-a este dc un tragism copleșitor. Desfășurarea tratării pare a da loc biruinței tot mai pronunțate a înfu- nerKuhii. Cu atît mai eliberator, apoi răsună imnul triumfal in luminozitatea unui Do-major, susținut de întreaga orchestră. Biruința individului asupra forțelor întunecoase care îi dă- duseră tîrcoa'e, înceretnd să-l înlănțuie pentru totdeauna, pare definitivă. Astfel, în tot cursul secolulttî XIX, tonalitatea luminoasă a lui Do-major va răsuna ori dc cîte ori, în lupta cu destinul, omul va Ieși biruitor — la Weber, la Wagner, la R. Strauss. Degajat, sfăpteind orchestra Filarmonicii „George Enescn" cu c gesl’că elegantă, amplă, de o maximă claritate și expresivitate, complinită de o mimică extraordinar de mobilă și sugestivă, mult regretatul George Georgescu a realizat un stil interpretativ al simfoniilor Andrei A. Lliiln : Beethoveniană 03 f beetliovenienc caracterizat prin naturalețe ți simplitate. De aici nu numai nota de unitate in execuție ei mai ales marea luminozitate și uriașa forță de convingere a interpretărilor sale. Dc altfel, orientarea maestrului spre ceea ce un termen aproape intraductibil ger- man sa numește „neue SachtichkLir ; obiectivitatea moderna, este evidentă, și ea decurge nu numai din formația sa. Trebuia să-l ii cunoscut in intimitate pe George Georgescu, să te fi simțit copleșit de imperturbabila-! seninătate — cu trecerea anilor ți in ciuda sufe- rințelor tot mai aplecată spre dragostea ți buna înțelegere între oameni, aidoma întruchipării într-o inimă mare a mesajului din finalul Simfoniei a fX-a de Beethoven — spre a-ți da scama că in acest artist între stilul dirijoral și stilul omului a existat de totdeauna o perfectă identitate. Cum, altfel, i-ar fi putut scăpa maestrului măcar o singură nuanță din încleștările dramatice ale simfonismului beethovenian, care tcale vizează invariabil această supremă editate: înțelegerea senină a omului, stăpin pe destinul său în urma luptei sale înverșunate cu lot ce ne împovărează, ne imobilizează elanurile șpre bine și frumos, ne trage înapoi spre robie fizică și morală, spre desființarea demnității conștiinței, spre haos. Sub bagheta Iui, dălluind temele Simfoniei o Vii-a cu o plasticitate miclielaiigelescă, Allcgretto-ul a fost tălmăcii ea o mcdi|a|ie, ca un moment de reculegere și rcllexiune filozofică, iar nicidecum transformat în marș funebru, cum se întimplă dc obicei, iar felul cum Orchestra filarmonică „George Enescu" a realizat în stagiunile din urmă, și apoi la catafalcul marelui dispărut, trecerea de la scherzo la linal in Simfonia a V-o: creșterea colosala a sonorității și ten- siunii in ultimele măsuri ale scherzo-ului, urmate de explozia de entuziasm a victoriei de- pline, cu care începe imnul finalului, vor rămîne de neșters în amintirea noastră. fn ciuda diferențelor de interpretare de la artist la artist, există, totuși, destui sorți de reușită de a reconstitui personalitatea lui Beethoven din chiar creația sa. De altfel, intr-o măsură mult mai pronunțată decit compozitorii dc piuă la el, Beethoven și-a incifrat intr-un mod inefasabil experiența vieții în chiar plasma sonoră a operei. Structura specifică a teme- lor. dramatismul tratării, schimbările de rîlm, mișcare și intensitate, combinațiile armonice ți contra punctice, orchestrația devin, in consecință, tot atitea mijloace care ne permit nu doar descifrarea gîndirii sale artistice ci, odată cu ca, pătrunderea in tainele cele mai adinei ale firii sale. Și, bineînțeles, tălmăcirile care rămin mai fidele literii creației beetho- veniene ajută mai nemijlocit reconstituirii imaginii sale „umane", scutind-o de la capul locului de tot ee e contingent, extraordinar ți senzațional. A existat la noi, in deceniile din urmă, datorită stilului interpretativ deosebit dc pur al lui George Georgescu un climat cit se poate de favorabil pentru cunoașterea adevăratului Beethoven. Faptul se cere subliniat cu hotărire. Rezultă de aci nu mimai împrejurarea că Beethoven este astăzi cel mai des programat autor in cadrul concertelor simfonice din țară ci, odată cu numărul mare de programări, influența sa asupra maselor largi ale publicului crește mereu în profunzime, contribuind 1a formarea unei conștiințe artistice sănătoase, ferită dc spiritul de dizolvare al eclectismului relativist și de diletantismul tendințelor nova- toriste cu orice preț. Procesul acesta, firește, încă nu s-a terminat. Pe liniile sale ramificate, însă, înregistrăm atît primirea entuziastă, din trecutul apropiat, la București ți lași, a unor lucrări contemporane, rupte parcă din chiar miezul sufletului marelui clasic vienez, ca Șase bucnfi simfonice de Anton von Webern, cit și interesul crcscind pentru Memoriile lui H. Ber- lioz, care el însăși se considera un „crescendo" al lui Beethoven, sau pentru seria frumoasă a monografiilor închinate creației lui Schubert, Schumann, Mahler, Grieg, Debussy, Baridk cari, în ciuda diferențelor de stil și epocă, au dus toți mai departe făclia simfonismului beethovenian. fn același climat sănătos și fertil al asimilării creatoare a clasicului vienez se înscrie și apariția recentă a romanului Beethoven-omut de Ury Benador. Laborios, scriitind docu- mentele vieții eroului — acele unice „eaete de conversație", roade ale surzenie! sale incu- rabile, corespondența, memoriile contemporanilor, cit ți bogata arhivistică cu privire la activitatea maestrului — cu o atenție vecină cu adorația, romancierul s-a bazat, totuși, nu în mod unilateral pe documentarea filologică, istorică. Fire profund muzicală, hotărîtor pen- tru imaginea sa proprie despre Beclhoven-Ctruil este specificul artei acestuia : dinamismul ei subiectivist in luptă cu societatea timpului, dramatismul dialectic prezent în fiecare temă, stimulii conștiinței proprii a maestrului, convins dc valoarea sa, dar și a celor mai de seamă dintre contemporanii săi. de Ia cercul prietenilor săi de acasă, dc la Bonn, la mult admi- ratul Mozart, de la care speră să ia lecții de compoziție ți interpretare, cit și la viiturile societății aristocratice vîeneze, care descopere prin ei mijlocul comod de a intra în istoria culturii europene, susținîndu-i opera. Este semnificativ că in literatura Austriei contemporane, o imagine cuprinzătoare a lui Beethoven, realizată la modul epicii majore, lipsește pînă la data aceasta — fapt cu atît 64 Andrei A. Lnun : Beethoveniană mal izbitor cu cit romanul austriac în ultimele cinci decenii n-a ocolit cit de cît problema- tologîa „marelui creator". Cel puțin durii din romanele acestea: Goethe de Albcrt Trentini . și SMller de Waiter von Moto se inspiră din frămintările a doi iluștri contemporani ai lui Becthoven, iar un al treilea : IWi de Franz Wcrfel, polemizează cu mare vervă artistică împotriva „logicii cuvintului” din creația wagneriană, optind pentru „melcdismul" sănătos și pur al teatrului liric verdian. Situația, prin urmare, e cel puțin ciudată. In orice caz, în aceeași literatură care nu fuge nicidecum de investigații migăloase în vederea reconstituirii psihologice cu numeroase necunoscute a marilor creatori, se ocolește, totuși, în mod flagrant figura lui Beethovcn. Care să fie cauza neglijării sale ? — iată o întrebare care în raport cu „alegerea" lui Ury Benador merită o analiză atentă. Cum sc reflectă în tradiția Vietici figura lui Beeliioven ? Problema aceasta a fost expusă oarecum indirect într-o lucrare de Amold Schmitz, apărută în 1927 la Berlin, in eare se cercetează obîrșia romantică a trăsăturilor din chipul Iul Beethovcn, asimilat de marele public. Bineînțeles, in chipul acesta mtmaî o mică parte corespunde realității, uite trăsături, iui mai puțin importante pentru definirea caracterului lui Beethovcn fiind neglijate cu totul. Și tocmai acest Beeliioven idealizat romantic trăiește in conștiința vicncză. Avem astfel in fața noastră chipul unui „mare răzvrătit* cu nimic mai blind și mai consecvent iu com- portamentul său decit uriașul din basme „Riihezahi", pe care Karl August A\usâus in pre- ambulul culegerii sale de povestiri populare îl caracterizează aidoma unui „geniu descătușat" din perioada Slurm und Drang : „capricios, neastîmpărat, ciudat, cu apucaturi de ștrengar, mojic, lipsit de modestie, m ndru, încrezut, inconstant; azi cel mai duios prieten, rmiite străin și rece; cileodată mărinimos, nobil și sensibil; lotuși cu sine însuși în veșnică con- tradicție; neghiob și înțelept, deseori delicat și dur în decurs de două clipe; cind malițios, cind politicos, cind neînduplecabil, cînd flexibil — după dispoziția, umorul sau dorința impe- tuoas# a momentului". Și in consecință nu e de mirare dară filmul — azi cea mai populară dintre arte — in decursul ultimelor decenii nu ni l-a prezentat pe Becthoven decit în această ipostază, ocolind premeditat încleștarea lucidă și măreață a glndlrii sale, consecventă cu sine însăși și fără de care realizarea operii sale n-ar fi fost posibilă. Meritul marc al romanului hii Ury Ecuador constă tocmai în faptul că, urmărind fidel dialectica creației muzicale a lui Becthoven, reconstituie pe buza ei universul său sufletesc. Caracterul procesual, dc eonlimiâ dezbatere ideativ.î — estetico >1 morală — constituie chiar substanța epică a romanului, introdueîndu-ne astfel in miezul problcmatologiei creației beethoveniene, animații continuu de lupta contrariilor, sub egida celei mai înalte exigențe. De altfel, procesul acesta poate fi urmărit și m desfășurarea tehnicii narative. Faptul exte- rior, notat eu pregnanță, este compl-nii intr-un flux subtil nuanțat cu momente ale interio- rului : gîndirc, cind obișnuită la persoana mtiia, cînd patetic imdțath cu numeroase izbite- , niri ale unei supraconștiințe care i se adresează intr-o emoționam;! „Intuire" — fenomen cu totul în conformitate cu dualismul semnalat do nu. ai temelor bwthuveniene. Evident, acest Beethovcn nu păcătuiește prin romantism. Demonismul său n-arc nimic gratuit, răzvrătirea sa nimic imarluc: „Oare n-o fi avut dreptate Napoleon că politica hotărăște des inul oame- nilor? El, Becthoven, socotește hotăritoare voința anumită politica. In sensul ăsta, poate su fie just ■ e a spus Napoleon : „Politica, iată destinul!“ Asta ar fi trebuit să-i răspundă Goethe lui Napoleon. Și să-i spună care anume idee, care anume politică, este aceea care hotărăște destinul omenirii : ideea politicii de dreptate și de demnitate omenească, de afirmare a vieții, a bucuriei dc a trăi, și nu a răz- boiului. a morțit, a cotropirii" (p. 214). Putem încheia, subliniind că dacă în imaginea tradițională romantică a lui Beethovcn primează trăsăturile de sublim, irațional și gratuitate, prin viziunea interpretativă neoroman- tică a operii sale, aceasta este adusă în mod simțitor în vecinătatea acelor teme ale „angoa- sei" și „neantului" care formează chiar substanța celei mai la modă filozofii a occidentului: existențialismul. In ambele concepții se unîlateralizcază anumite trăsături specifice aie creației maestrului vienez, treeîndu-se sub perfectă tăcere altele. Dar desprinsă din corelația sa, o personalitate sau un obiect încetează a mai fi ele însele. Dc aceea toate momentele de creație prin care se reconstituie in integram chipul marelui clasic vienez, trebuiesc salutate nu numai cu bucuria cuvenită ci și eu acea luciditate ideologică, proprie societății socialiste, care vede în om creatorul tuturor valorilor, promotorul progresului și chezașul viitorului culturii umane. ANDREI A. LILL1N Andrei A. Lillln : BerrthovcnJana I >5 R I $ U DASCĂLU Cititorul atent at revistei noastre a putut remarca, desigur, prin- tre numele de tineri poeți pu&llcatl In ultima vreme. ți pc acela a Iul Crlțu Dascdlu. $1, ce-i mai Important, din poemele tipărite plnd acuma tle ifndrul cercetător științific de la Bara Timișoara a .Acade- miei se poate deprinde tendinfa cerrd de constituire a unul făpaț din ce in ce mal personal. fn general, citeva atribute atrag atenția de la bun început. Crișu Dasedtu e un reflexiv prin structură, fiind, de aceea, cu totul străin in fața tentațiilor venire din partea lirismului dcsvriptivo-anccdotlc. Mal mult decll atlt ; se parc că însăși Idcea de „poezie — cinice" nu-șt ?a serie ecou tn sensibilitatea $1 In concepția acestui tindr. atlt dc tu rprlnzator prin felul de a tnfelege rosturile poeriel. Gravitatea șl sobrietaiea. adesea cultivate la modul detașat, par a fi elementele ce-l preocupă /re Crișu Pascdlu, In sforfarea sa eon- tlnud dc a realiza o poeile prin deflnifie problematică, la a cărei com- punere. in ciuda unui clocot interior incontestabil, se pune accent pe primatul rațiunii, pa concept. Ateaortst prin vocafte. imdrul poet este vădit inrturit, pe deoparte, de tehnica reflectării realului pc calea mediată a simbolului atotcu- prinzător, ața cum O Intllnim ta simboliști, far pe dc alta, dc modali- tatea poeziei conceptual-afortstice a Iul Lucian Blagra șl, mai recent. a lut A. E. Baconskv sl Nltia Cassian. sd zicem. Tulburat de miracolul cunoașterii dc sine și a ceea ce-l inconjoard, Crișu Dascdlu, adesea, Identifică zonele propice, in aceasta direcție. In mișcarea continua a materiei, privită I» momentele el de schimbare impetuoasă, de ieșire a acesteia. pe plan vegetat. In turti. Ața se tntlmpld. de pildd. șl tn unele din poemele re armenie alei : Uiumul clnteO al zApăxlU FalA . $. : Proza noastră in ultimii douăzeci de ani) al timpurilor pe care le trăim. O altă particularitate remarcabilă a studiilor reunite in acest volurn ne apare in ten- dința de a pătrunde, cit maț adine, in intimitatea operei literare. Sesizarea unui înalt nivel de idei fi acutul simț istoric al liieraittrii contemporane rominefii a îndreptățit pe critici literari să incerce, mai ales, sinteze generalizatoare. Eforturile de a sesiza particularitățile cută; ui scriitor, vor necesita acum investigații analitice. Intii, aceasta înseamnă a studia o operă literară, dinăuntru. Dar nu numai atît. cum bine observă imul din semnatarii volu- mului : „Ne apropiem din ce in ce mai cutezători de aspectele specifice ale genurilor literare" fS. Damian: Tendințe și stiluri/ De aici cercetarea compoziției, a stilurilor, stabilirea unei corelații iu problematică, fi nuri ales, sublinierea unor particularități ale conținutului. E firesc deci ca elaborarea aiiirtdinii critice e, in asemenea cazuri, mai dificila irilrucît apar nu puține opinii controversate, discutabile, Aw se iniimplă fi in ultimul studiu amintit. Ceea ce iși propune S. Damian e de a caracteriza, prin relevarea unor trăsături definitorii, particularitățile stilistice ale citorva prozatori. Noțiunea de „stil" e întrebuințată Insd mă in mod echivoc, restrlnsă — w pare — tu unele particularități compoziționale, ceea ce dă naștere la discuție. Iată, de pildă, care ar fi specificul stilului Iui Marin Preda: intii, acest stil s-ar caracteriza prin refuzul stilului patetic. O negație insă, vom observa noi, nu e un element al unei definiții. Apoi, continuă S. Damian, acest stil s-ar caracteriza prin „con- vergența in jurul unui erou, lucrurile fiind privite din unghiul lui de vedere". Opinia aceasta, care poa^e fi adevărată, la căzut unor nuvele ca Desfășurarea, Ferestre întunecate (fi aceasta din cauza unor particularități de compoziție ca specie literară, ale nuvelei), devine discutabilă in cazul Moromeților, unde pe lingă unghiul de vedere ol lui Moromete avem cel puțin incă două, acela al Iui fugutlan și Rălosu, fi apare ca neavenită in Risipitorii unde apar multiple unghiuri de vedere. Sau, pentru a da incă un exemplu, care este „stilul'' lui Eugen Earbu? Formula de „neutralitate epică" de care vorbește S. Damian referindu-se la Șoseaua Nordului, soriți frumos dar raportată la ceea Ce vrea să spună e, pe puțin, obscură. Precizările făcute adineaori, departe de a voi să infirme valoarea unui studiu infor- mat. prob, fi cu nu puține tendințe spre originalitate, vor doar sd Învedereze greutuple firești pe care le fidied. in calea criticii literare, efortul unei analize din ce in ce mai exigente și mai subtile. Vrun recanoațte, de altminteri, in ștudird lui S- Damian, pledoaria convingătoare in favoarea unor modalități noi in tehnica compoziției romanului, analiza arborescentă de obirfie pmustiană. însușită cu rezultate revelatorii de Cărnii Petrescu fi detectată pină fi la G. Călinescu, „intr-o altă osmoză a modalităților epice, dar in aceeași căutare .a autenticității". Un ioc important, in economia volumului il ocupă, capitolul Direcții originale, capitol in care se Încearcă a se preciza ce aduc nou, in contextul liieralarii contemporane, princi- palele specii literare ale prozei: romanul, nuvela, reportajul. Neputindu-w permite o analiză amdiiunțită a acestor interesante studii vom semnala doar citeva din ideile Iar centrale. Lucian Rateu procedează astfel la o interesantă analiză a originalității romanului lui Marin Preda, Risipitorii. Esențial este, in acest roman, ca și în oricare olt roman, nu construcția sa epică ci tocmai proecțiile sale psihologice, sporul de cunoaștere pe care, din unghiuri de perspectivă inedite, i! realizează romanul in adincirea personajelor sale. Observația aceasta. Cronica lUemrA 153 excelentă, se aliniază insă, in studiu, cu depășita trecere in revistă a altor citeva romane cărora li se face o analiză nu prea convingătoare (e inir-adevâr criticul Convins de „direcția ascendentă", in opera tui Zaharia Stancu, marcată de romanul Pădurea nebună). Nuvela, siudud lui Nicolae Manotescu, e o cercetare (poate după unele criterii îndeajuns de sutriectioe uneori) a unui număr întins de nuvele, in timp ce Reportajul și actualitatea de Gabriel Dimisiunu iși impune unele precizări teoretice in ceea ce privește „rondiția reportajului literar". In general trecerea in revistă a prind palelor reportaje scrise in ultimii ani e fâcutd cu bunăvoință. Defectele sint detectate, metehna e veche, in scrierile unor reporteri cu activitate Sporadică, fără mare audien/ă, (Ștefan Haralamb). Disocierile făcute intre diferite directii de evoluție ale reporiajtdui contemporan sint, ca ipoteze de lucru, utile. Un articol al mult regretatului Tudor Vianu: Cultura romîneascâ peste hotare, incheie volumul. Cercetătorul subliniază afirmarea pe plan mondial a culturii rominești. Afirmarea pe /dan mondial a culturii noastre, cunoașterea in lumea întreagă a literaturii noastre con- temporane impune, ca o consedn/d firească, o ridicare continuii și a nivelului criticii literare, o discu/ie a problemelor literare de pe poziții înaintate și exigente. E un progres pe care volumul Literatură și contemporaneitate îl demonstrează iu huna măsură. TU VAX I D II HIH \ESCU 81 Croniea literară Arta ÎNCEPUT DE STAGIUNE TIMIȘOREANĂ C ^*'.oea ce impune. in primii] rhid. în acest început de stagiune teatrală timișoreană este perlormanța demnă de apreciat a celor patru premiere, scoase in prima lună de ta ridicarea cortinei. Intre 26 septembrie, cînd publicului i s-a infâțișat Tn premieră pe iară ifigetiia in Tat/nda (totodată, mtiiul spectacol la Teatrul de stai din Timișoara cu o piesă din dramaturgia clasică elină) și 3l octombrie, dala celei de-a d-a premiere cu o altă primă prezentare pe țară (Anton Panii de Lucian BUsga) se interpun datele a încă două premiere: Fiticiefiii dc Friedrich DîirrenmaU — și aceasta, premieră pe țară — și Judecata de Teodor Boțea. Simpla enumerare arată că alegerea n-a fosl o concesie minimei exigente; iar ceea ce dorim a sublinia in continuare — și punerea in scenă a urmat fidel valoarea testelor, străduindu-so a le da o exprimare scenică de valoare. De aceea intervalele scurte in care sau succedat — spre bucuria publicului — cele patru premiere, nu pot ii trecute pe seama dorinței de a „ține piept" așa zisei „concurențe"' a micului ecran, ei întîî de toate, per- formanța aceasta are la temelie dorința teatrului și a conducerii sale de a atrage un public cît mal larg, inel din primele zile ale stagiunii, (Pe alt plan, acestei dorințe li răspunde acțiunea de abonare a premierelor. soldată piuă acum cu 2000 de posesori de carnete la toate spectacolele inedite). E apoi dorința ca spectatorul să poată alege, ții intr-adevăr o piesă clasică elină. două piese rominești și una din repertoriul occidental contemporan constituie lot alîtea puncte de atracție, dc alegere pentru largi categorii de spectatori. O paralelă cu începutul dc stagiune 1963/1964, cind prima premieră s-a lăsat atit de mult așteptată, alribuie actualei situații un certificat eu certe și demne de apreciat virtuți autocritice. Pregătite do echipe conduse in mod paralel de către regizorii lannis Veakis și Con- stantin Analul, spectacolele începutului de stagiune 1964/1905 au antrenat cele mai bune forțe actoricești al.- Teatrului de stat din Timișoara, incercînd încă de la debutul stagiunii, efortul spre calitate. {Ifigenia in Taurida, tragedia lui Euripide, a cărei mon- tare a fost condusă cu îndelungă migală și cu o originală viziune personală, purtind atributele modernității, dc către lannis Veakis, a constituit pentru actori O școală a expre- sivității interpretării, o școală a sobrietății și a ținutei scenice, iar pentru publicul larg, im prim contact pe scena proprie, cu dramaturgia vechii Elade. Să adăugăm că in rolui titular. Gîlda Marincscu a izbutit o creație cu totul remarcabilă. (Pe de altă parte, regretăm că programarea lunii noiembrie nu ne-a oferit, pină ta încheierea actualului mtinăr al revistei. posibilitatea de a revedea spectacolul, pentru a insista, cum s-ar fi cuvenit, asupra acestei realizări școala dc înaltă artă, atit pentru înterpreți, cît și pentru public, Para pro- gramare a Jfigeniei nădăjduim, totuși, că nu înseamnă o anume sfială în a impune spectacolul unui public încă ce-i drept — puțin avizat, dar nu rebarbativ la valorile teatrului antic.) Cei de-al doilea spectacol a] lui hrmis Veakis la Timișoara în achiata stagiune (căci prin 1955/1956 regizorul ne-a oferit Strigoii dc Ibsen Intr-o montare ce stăruie incă în amintirea noastră), a dovedit seriozitatea metodei de lucru ă acestui regizor toarte sever <‘u sine și cu interpretii, Soluțiile sale reflectă rigoarea unui spirit ales, limpiditate și Arta «5 sensibilitate pentru valențele teatrului liric. Iu acest sens, .Won Panii a constituit un text cum nu se poale mai potrivit. încă de la apariția parțială a piesei in Luceafărul (decembrie 1962) s-a remarcat locui aparte și chiar revirimentul pe care-1 reprezintă Anton Panii in dramaturgia iui Blaga; abandonarea modalităților initico-mistlce de dinainte reprezintă în același timp și o opțiune pentru realism. Stricta determinare a locului și timpului acțiunii se conjuga cu respectul pentru adevărul istoric, căutat priiitr-o stăruitoare documentare de arhivă. Res- pectul acesta pentru adevăr n-a exclus insă o viziune profund personală, aureolata dc romantism și învăluită de un profund simț tragic, asupra acestei proeminente și originale figuri a trecutului nostru literar. Anton Pann e uilr-un anumit fel o piesă cu teză, care-i servește autorului pentru o demonstrație filozofică, ale cărei argumente nu sini ades trans- figurate in metafore, in imagini, ci expuse direct, conceptual, mai ales in partitura perso- najului principal. E vorba de o dezbatere dramatică pe tema condiției social-psihoiogicc a poetului de geniu intr-o orinduirc bazată pe durele realități ale exploatării. Așa se și explică implicațiile tragice ale conflictului, surprinzătoare oarecum pentru efigia ce ni s-a ■transmis despre acest „isteț lin al Pepelei"; sînt notabile pentru modernitatea tor conside- rațiile lui Anton Pann (ce) din piesă) despre conștiința dc sine a poetului, despre rădăcinile populare ale artei sale. O frumoasă expunere capătă in text ideea necesității vitale a „atinge- rilor"' cu lumea, fără de caro arta pixrtului ar seca, s-ar veșteji, Pâstrlnd unele convenții ale trecutului romantic, Lucian Blaga a uzat de pildă de o corelație cu scopul de a explicita viziunea sa literară asupra personajului: apropierea lui de poștașul Panțu. stăruința eu care ei apar ca exponenți ai sentimentelor populare, travestiul quadridimensionat al haiducului, urmăresc sa transpune dramaturgie idei limpezi, ca exprimare literară și ideolo- gică. Du subliniat pe lingă luciditatea lui Anton Păun, prin care-și exercită acțiunea sa critică, paralelismul conduitei celor doi eroi pozitivi, ipostazele ilustrative imprimate perso- najelor din tagma burgheziei, care completează fațetele unei clase asociind lipsa de scrupule, pusă in slujba unui mobil afacerist, cu obscurantismul înăbușitor, cu opacitatea față de tot ceea ce e generozitate și frumos. Hărțuit și urmărit mereu, rănit sufletește și trupește, suferind dar sfidlndu-șl adversarii cu umorul stenic, eu hazul lui robust. Anton Pann duce peste final, către viitor (cum o subliniază apoteoza din ultimul act) mesajul încrederii nealterate intr-O societate a binelui și a impiinilor umane. Cu idei atil de explicitate, cu verdictul apăsat spus, e firesc ca critica să fi văzut în ultima piesă a Iui Blaga, un ecou al vremii noastre. De pe pozițiile contemporaneității a și tuși dc altfel pusă in scenă și in așa fel incit valorile ci devin evidente fără ostentație; intr-un „montaj- atent și echilibrat construit, cu aplecare asupra detaliului, dc „prim plan-, detașat cinematografic, estompind prin aceasta caracterul static ai unor scene. Regia a fost ajutată consistent și de un decor (semnal dc Elena Veakis) care, stilizind cu măiestrie și cu fantezie, subliniază fericit atil atributele poolic-rom antice ale piesei cit și culoarea locală. Din păcate, despre interpretare nu Se poate vorbi fără anumite rezerve, Intii de toate se cuvine a aprecia creația artistului emerit Gheorghc Leahii, care a avut de făcut față unei partituri întinse și a două ipostaze scenice diferite ale personajului (căci există un Anton Pann de dinainte și de după rănire). Ajutat dc o mască. In care detaliile portretului scriito- rului transmis posterității se recunosc ușor, actorul a creat o compoziție vie, originală, practicind un joc reținut, sobru, iradiind optimismul antonpannesc intrisec, făeind să apară acel Anton Pann volubil, copilăros la început, plin de forță sprituală, visător, și apoi sensi- bilitatea lui rănită, stăpînită de o amară înțelepciune. Diferențierea s-a făcut fără a rupe unitatea rolului, cu acel nerv și simț al măsurii ce caracterizează jocul actorului. Ce-i drept, in a doua ipostaza. Anton Pann, deși nu-î lipsește mhidria și demnitatea, nu e ferit nici dc o tristețe depresivă. Creația insă merită, in ansamblu, o apreciere caldă. Au contribuții valoroase șl alți actori: Emil Rcus, care și-a construit inteligent și cu măsură rolul acelui viclean și rapace editor Ciurtu, Radu Avram (popa Nicolae) intruchipind cu pricepere ipocri- zia și duritatea cclesiastică a popii din Șefiei. Cătălina Buzokmu, menționabilă pentru durerea reținută și puritatea aeriană atribuite Ioanei, soția și dragostea impenetrabilă și idealizată a jui Anton Pann, dar cu observația că jocul actriței putea cunoaște gajne mai subtile. Dura Chertes a însuflețit-o pe Nușca, exuberantă și robustă fată din popor, unul din idealurile pasagere ale poetului. L'n rol cheie al piesei, acela al Lui Groza-Panțu, ne-a apărut văduvit de fermitatea și vitalitatea ofensivă, atît de necesare iti spectacol spre a realiza expresia împlinirii prin faptă a spiritului protestatar al poporului. Tînârul actor Eftimie Popovia pare a fi fost covirșit de greutatea rolului; el face din Panțu un tip excesiv reflexiv, parcă obosit și lipsit de viagă. Adevărat, poștașul este o înfățișare travestită a haiducului, care cerea prudență și reținere, dar pe undeva spectatorul trebuie să simtă nedisimulata forță spirituală 05 ArtA și ura abia ascunsă a personajului. Nu c mai puțin adevărat că figura paznicului de noapte, mai articulată, se reține. Cît despr■ coana Sulta, așa cum ne-a redat-o Elena Simionescu, nu-ți poți opri o rezervă. Jocul actriței e parcă lipsit de efortul de a diferenția actuala apariție de alte roluri, asemănătoare din palmaresul ci. Este de așteptat un mai susținut efort de autodepășire. Putem încheia, lotuși, că spectacolul timișorean marchează debutul scenic dc bun augur al unei opere demne de prețuire. Văzind fizicienii lui Diirrenmatl. in traducerea lui Aurel Buteanu, pusă în scenă de către Const. Anatol, ne-am reamintit dc unele spectacole mai vechi ale acestui regizor, în interpretarea Naționalului clujean, îndeosebi de Pygmation. Am regăsit acum intr-un spec- tacol de succes, acea acurațete a mișcării, precizia și cizelarea replicii, stăruitoarea muncă dc îndrumare a actorilor, ce par a ti coordonate ale stilului său regizoral. In piesa lui Durreninatt — a treia ce se joacă pe scenele din țara noastră și prima montată la Timi- șoara — surprinde plăcut viziunea regizorală atent elaborata, potențind prin grotesc și evidențierea absurdului situațiilor, valențele unei piese care pune intr-o originala modalitate dramatică problema responstabilitățiî față de omenire a omului de știință. Primul act, cu turn a lui cvasîpolițistă, cu atmosfera de coșmar a ospiciului dc lux al lugubrei și para- noicei domnișoare dr. von Zandt, parc a îi convenit cel mai mult vervei reci, „englezești" a regizorului, urmată in actul II de acuta dezbatere de idei și dc o serie dc lovituri de teatru ce o mențin trează in atenția spectatorului. O scrie dc detalii, acele mici schițe dramatice care particulurizează capacitatea regizorului pentru amănunt și nuanțe expresive : ne referim la scena cu familia lui Atoebius și pastorul din actul I, la scena servirii mesei, in care efectele comice apar aproape exclusiv din panlomimă și mimică. In această scenă, pină și cele trei roluri fără nici o replică aproape ale chelnerilor gardieni (Gh. Pătruț, G, l.ungocî și S. Cîmpeanu) capătă individualitate. Toate acestea sint aici proprii manierei alese subordonate conținutului de idei, Vazînd însă acum și Pygmalion, se împuns consta- tarea că asemenea schițe de pantomimă par a prefigura în stilul regizorului un anume manierism. Două dintre roluri au un relief aparte, savantul Atoebius (Gh. Leahu) și dra. von Zandt (Gilda Marinescu). roluri atit de diferite prin substanță și sens, dar atit de apropiate prin interiorizare și complexitatea interpretării. Genialitatea care se ascunde disperată și odrasla degenerată a unei dinastii de potentați față in țață, într-o înfruntare grotesc-tragică, polari- zează un conflict cu ample implicații actuale. S-au impus dc asemenea și creațiile actorilor Șt. lordăneseu, artist emerit (comisarul de poliție), Radu Avram (Newton), AL Ternovici (Einstcin), Geta lăncii (Rose Mocblus), Dura Ghcrtes (Monica). Un decor funcțional (autor; Doina Almășan-Popa) punctează și susține atmosfera de grotesc și lugubru a acestui spec- tacol cu o piesă magistral construită și dedicată unui țel nobil; acela de a avertiza asupra primejdiilor folosirii in scopuri antiumane, distructive, a cuceririlor științei moderne, înainte de a discuta, pe scurt, cel de-al doilea spectacol al regizorului Const. Anat.it, pe scena teatrului timișorean, să spunem citeva cuvinte despre textul piesei, cu atit mai snult cu cît e vorba de prima lucrare a autorului ei, tiuărul dramaturg clujean Teodor Boșca. Judecata e o piesă dc replică dar și de idei, un pretext ușor și agreabil pentru a spune bine lucruri grave. O comedie cu tractoriști, dar șî o comedie despre etica socialistă, in care probleme despre prietenie, întrajutorare, fericire, sint dezbătute firesc, alert cu simț dramatic și atribut ce merita a fi spus in primul rtnd — cu o bună cunoaștere și fină percepție a realității, A rezultat o dezbatere eu mult autentic și 0 piesă de succes care dezminte midte idei preconcepute despre piesele „cu țărani", care, chipurile, n-ar interesa decît pe cei cărora li se adresează. Problemele ce se pun. sînt pentru spectatorul de azi, dc un interes general. poate fi cineva fericit călcînd in picioare fericirea altuia ? Poate dăinui o prietenie fă'S respectul reciproc a! demnității ? Apoi, spun tinerii din brigada de tractoriști (și eu ci autorul), nu pot exista pentru cei ce trăiesc și muncesc in colectiv zone tabu ale existenței, totul interesează pe ceilalți și cum trăiesc, și cum muncesc tinerii și cum iubesc. „Dacă dai cuiva o palmii ești pedepsit de lege, nu-i așa?" întrebă unul din ei. „Firește" i se răspunde. „Da. dacă strici fericirea Cuiva, sd nu Iii pedepsit 2" Dar nu atit ideea penalizării cit aceea a prevenirii delictelor morale constituie substanța piesei, exprimată in text prin „cazul" Dinu, axul caracterologic al conflictului etic, cel care concepe prietenia ca pe un lanț de servituți și contraservicii, iar dragostea rea pe un joc facil și amuzament de „băiat bine". Piesă declarată „pentru tineret", Judecata n-a rezistat pe alocuri tentației didacticismului, dar o salvată (ca piesă) de priceperea promițătoare a autorului ei dc a construi replici, situații dc un comic firesc, in stare să definească figuri, caractere, să închege o intrigă dramatică. Așa sînt: tandemul Dinu-Trică (pentru latura „prietenie" a conflictului). Iustina, Trică, Gavriș. La drept vorbind, dincolo de individualități mai mult sau mai puțin conturate, Arta 87 există în piesă un personaj colectiv șî un spirit colectiv care acționează pe orbita eticii noi. Acesta e brigada (Gore, GAVriș, Pelrea și, pînă la urmă, Trică), e opinia publică, devenită în condițiile satului nou. arbitru etic, haptul exprimă insăși extinderea in zone tot u ai largi a clicii noastre socialiste. Cu o idee bine gindită, vizind dincolo de sectorul de muncă ales. Teodor Bașca și-a putut afirma talentul intr-o comedie de idei plină de prospețime. Pentru aceste merite prezintă mai puțină semnificație unele incringăiuri mai slab rezolvate ale conflictului, sau faptul că „judecata'' finală seamănă a șablon, după procedeul asemănător la care am asistat șl in filmul Dragoste lungă de-o seară și că însuși motivul pariului orgolios al unui tinur (avind ea obiect inima unei fele) sună nițel a poncif. Important e că spectacolul „a prins" și face săli pline. Regizorul a promovat cu curaj aproape numai actori tineri, Dinu cel plin dc sine fiind încarnai de Papii Pandurii. Cu o cuitară. cu pantaloni „mexicani", cu ținle, cu o bună prezență fizică și „tupeu" pînă la nerușinare, personajul a ieșit dacă nu cine știe ce complex (cum nici nu c), real, adevărat în agresivitatea și suficiența sa. Miron Șuvăgău (Trîcă) a știut exprima delicat și cu talent ezitările și zbaterile „asociatului" celui dinții, mișcările de conștiință, potențate de darul comic promițător al tinărului actor (în stagiunea trecută l-am aplaudat in Șeful sectorului suflete). Gabriel Petrescu (Petrea) și-a redat personajul cu umor grav și bonomie, iar Miron Nețea (Gavriș) a intuit candoriic și puritatea eroului să.i, deși spre final, tonusul interpretativ e în scădere. Sigur, sînt și merite in jocul interpretelor feminine (Iustina — Gaby Narinescu, Ținea — Garofița Bejan și Anisia — Cătălina Buzoianu), dar impresia generată e că interpretarea lor a deservit spectacolul, simplificfud adesea- Iustina măcar, după datele rolului, trăiește un moment intens dramatic, in care sentimentele se învolburează și devin incandescente, pînă la roșu. Dar actrița afectează atită răceală îneît din amintita ipostază dramatică nu mai rămine mare lucru. Și apoi unde sint nuanțele, acele pauze cu subînțelesuri in dialog, șlefuirea dicțiunii 1 Dezbaterea finală (judecata), nu lipsită de dramatism, devine o puȘti strunită înfruntare, în care lipsa de nuanțare în replică și puținătatea detaliilor psihologice (mai ales in dezvăluirile celor patru-cinci îndrăgostiți) supără. Se spune că atunci cind elementele complimentare ale unui spectacol nu „sar in ochi", ele pot fi socotite mulțumitoare. Costumele sint așa, ca linie generală, avind la Dinu, un rol definitoriii. Și ținuta vestimentară a lui Trică a avut in vedere efectul comic. La Petrea, Gore, Gabriș n-am sesizat insă nici o diferențiere în ținută. Și decorul lui Virgîl Miloia putea Ii mai bogat in nuanțe; așa cum e, pare a se mulțumi să surprindă detaliile realiste, locale, rămiiiîiid Insă oarecum neutru (ață de conflictul elie al piesei. Judecata a făcui parte în toamna aceasta din repertoriul multor turnee prin satele bănă- țene și va mai face încă, împreună cu alie spectacole viitoare, aflate Incă in proiectul teatrului, in care piesa rominească nădăjduim că și va găsi o mereu mai bună întruchipare scenică. Pînă atunci, prima floare proaspătă, de toamnă a stagiunii noastre. meriiă a li înregistrata ea pe o promisiune prețioasă. Nădăjduim de asemenea ca și dc acum, pină-n iunie, teatrul va menține ritmicitatea premierelor, conjugindu-o cu alenția către o mereu sporită expresivi- tate și calitate in arta spectacolului. S/M/OV D/AfA _________________________________________________________________________________t 85 cărți - reviste G. Ivațcu s ..Reflector peste timp** (Pin istoria reportajului rominesc) O culegere cart. în primul rînd, îți justifică deplin valoarea informativă, oferind publicului un mănunchi din reportajele de început ale gazetăriei rominești, accesibile pînă acum doar cercetătorilor din biblioteci. In al doilea rînd sc fixează jaloanele evoluției reportajului. pînă la recunoașterea modalităților reportajului mo- dern, in aceste rudimente ale genului. Necesitatea unei culegeri cu un astfel de profil se impune dc la bun început, autorul ei avind în vedere o reală și îndelungată practică a presei rominești. Volumul recent apărut este doar prima parte a unei ample istorii a repor- tajului rominesc; fixîndu-$i aria de cercetare asupra perioadei de început — anii 1829 -1866. Cu o cunoaștere clară a condițiilor de apari- ție și dezvoltare a presei in această perioadă, cit și a inexistenței reporterului ca ala'e, G. Ivașcu selectează eu atenție, dintr-un mate- rial vast, articole și informații ce se apropie intr-o oarecare măsură de accepția actuală dată reportajului. Viziunea contemporană a stat la baza alcătuirii cuprinsului, materialul fiind permanent raportat la caracteristicile reportajului modern. Criteriul de selectare ră- mine deci, al valorii, punctul de pornire il constituie elementele comune atît acestor înce- puturi cit și reportajului modern, și anume „informafia, reflectarea realității in sensul cel ( mai propriu al termenilor4' (Prefața, p. V). Deși gen constituit mult mai tîrziu, repor- tajul modern iși recunoaște începuturile în pri- mele încercări gazetărești. Sint prezente, in culegerea de față, scrisori și jurnale de călă- torie apărute în presa vremii, care in mod deosebit, prefigurează caracteristicile reporta- jului actual (Extractul din Jurnalul călătoriutui moldooan de Gh. Asachi; Memorial de călă- torie — fragmente — de Gr. Alexandrescu; Călătorii, De ta Balena la Marsilia de V. \lccsandri ș. a ). Alături, de un relief neobișnuit iu ansamblul culegerii, sc impun adevărate reportaje lite- rare, în accepția exactă a noțiunii (tușii iu 1844 de V. Alecsandri; Magaziile lașilor de Carlu Nervii (C. Negruzzi, Serbarea Moșilor), reportaje de un puternic tem ironic, ce releva prezența unui reportcr-comcntator cu nerv. Sint de asemenea articole în care pitorescul cotidian este înregistrat cu atenție (Locul și poriul romimtor din Foenu) și emoție (O scurtă ochire asupra insenmătâfifor din Țara Mofilor, de G. loanctte). Rămîn însă multe „reportaje" ce mi explica eu nimic genul, mărginindu-se la informația impersonală, dublată de naivitate. Este cazul „reporta/etor oficiale” ți al „reportajelor moiț- dene”, după cum le clasifică, cu o terminologie proprie, G. Ivașcu. Prefața îți ia rezervele necesare în fața acestor articole, prezentate ca simple documente de epocă, privind mai mult practica gazetărească. Prefața, o clară și succintă istorie a presei romînești in perioada 1829—1866, stabilește coordonatele evoluției ei, pornind de la ample argumentați sociologice. Asociațiile de idei sint multiple ți îndrăznețe, mwgind pină la relații între fenomene apropiate in esența lor intimă, dar total străine prin însăși condiția existenței lor. (Ex.: „(...) reportajul rominesc continuă, la începuturile lui cronicile. Un Zilo! Rominut sau Pitarul Hristache au fost in felul lor niște reporteri nu lipsiți de înzestra'? (p. XIV). Comentariile din prefață cuprind o arie vastă și variată a problematicii reportajulir. abordată sub diverse aspecte, exhaustiv aproape, deși uneori tangent, Cu explicații esențiale, exacte și concise, notele de subsol se adaugă valorii informative a culegerii, MAHIA GALETAHIU Cărți - reviste Ion Minulescu: ..Versuri" Spiritul de bravadă, de poet neînțeles., elo- gierea noutății cu gesturi largi, ruperea de orice tradiție apar la 1. Minulescu în artieo- lele-prograin ale efemerelor reviste pe care le conduce; in mărturisirile literare și in poeziile sale. Podul a arătat că anii petrecuți la Paris au test hotăritorî in acest sens. Debutul literar al lui I. Mlnulescu se înscrie însă pe linia poeziei înaintașilor. A publicat, nu fără dificultăți. fiind adesea respins, versuri eminesciene, semnate Nîrvan sau I. AL Nirvan in Povestea oarbei, în 1897. întors in țară, oscilează incă. In Viaja nouă, revista condusă de Ov. Dcnsușianu, Minulescu publică poezia în pribegie, împletire de sămănătorism (terna „dezrădăcinatului"), cu nostalgia plecărilor pe marc din Plecare de Al. Macedonski. lama petrecută, împreună cu D. Anghel la Constanța, in 1906, e rodnică pe plan literar pentru amîndoi poeții, dar mai ales pentru Minulescu. El a devenit un poet al mării și al nostalgiilor călătoriilor spre țărmuri și insule necunoscute. Primul volum de versuri, publicat dc I. Mi- nulescu în 1906, a fost bine primit, a însemnat un succes al său. In anul următor iese de sub tipar ediția a ll-a, cu o prefață de M. Drago* mirescu, prefață înclimnd spre elogiu. Referim du-se la acest volum, regretatul profesor T. Vianu scria in postfața culegerii de versuri mînulesciene, din 1957: „Romanic pentru mai tirziu? Rareori niște romanje fuseseră scrise mai potrivit pentru timpul lor". Compozitorii de muzică ușoară le-au pus pe note și ele s-au răspindit in epocă „declamind in recital muzical iubirile necredincioase dar repede uitate". (Ibid.), Acad. Perpessicius mărturisea că poezia lui Minulescu a corespuns sentimen- talității generației sale, in nostalgii și melan- colii (Vezi Mențiuni critice, I, și Jurnal dc lector). Față de culegerea din 1957, volumul recent apărut — îngrijii și prefațat de Matei Că'i- ncscu — e mult îmbogățit: 137 de poezii față de 99 cîtc cuprinde sumarul culegerii din 1957, profilul poetic minulescinn cîștîgind in nuanțe, aspecte, atitudini. In general, nu sint incluse in ncua culegere versurile de minimă sau inexistentă realizare artistică. După părerea noastră ar fi putut fi închise în volum și alte poezii, Sanct-ul din Romanțe pentru mai Urau, un fel de replică lui O. Goga cu aluzii la Noi și Oltul, dar in viziunea unui poet modernist, „neînțeles". Dc asemenea pu- tea fi inclusă în sumar Gbtierdântmerung. pentru tonul ei voalat-ironic la adresa „schim- bărilor" religiilor; „Girte-o să ite-ndrepie pașii spre mai bine ? fin război. / Cine-o să ne poarfe-armaia spre victorii?" Poezia Crișios a inviat este Duhovniceasca sa, dar după speci- ficul minulescian, poezia e retorică și fără adincime. Loviturile minunii nevăzute care-i bate In geam păreau cadențe stranii de janjară". Studiul introductiv, Ion Minulescu, poetrrl sau Resursele umorului liric, bine informat, plccînd de la jugecăți critice mai vechi (E. Lovinescu, G, Călinescu. T, Vianu), arată că specificul poeziei mînulesciene constă intr-o sinteză de umor și lirism. Deși se arată că poezia lui Minulescu poate Ii ușor interpretată unilateral, datorită „dualității'' sale, (așa s-a și întîmplat în trecut, vorbindu-se mai mult de sentimentalitatea minulesciană), M. Călinescu nu reușește întotdeauna, la rîndu-i, să evite o anume unilateralitate. Un prea mare accent se pune pe umor, urmărindu-se analitic in operă acest aspect, in detrimentul analizei concrete și a specificului lirismului minulescian, deși prefațatorul acceptă că in primele volume liris- mul, sentimentalul, nostalgia sint preponde- rente. Nu sîntem de acord că citațiile franceze, emimerațiilc, „facoruta neologistică" ș-ar în- scrie sub semnul comicului. Ele țin de retoris- mul. de muzicalitatea exterioară a |>oezie lui 1. Minulescu. S-ar ii putut umări șî „viziunea de pictor", bogăția cromaticii poeziei mintilesciene, sau legătura care se stabilește intre „natura poeziei și aceea dedicatorului" ei, laturi sesizate de T. Vianu în amintita postfață. S. M1OC Virgil Temlorescu: „Semicerc” După o absență îndelungată, Virgîl Teodo- rioare. Experiențele, suprarealiste uneori, că'i- rescu reapare în librării. E greu, firește, să țările îndrăznețe din Blănurile oceanelor încerci, în cazul lui Virgil Teodorcseu, să sta- lipsesc aici cu desăvirșire. Semicerc e un vo- bilcști '. legătură cu firele poeziei sale ante- lum în care poetul pare că și-a renegat total - ___________________________________________l 90 Cârți - reviste experiențele anterioare. Că poetul își îndreaptă atenția (în cleiul Caligrafia zilei) spre oamenii Hunedoarei zilelor de azi, c foarte lăudabil, Vocația Iul Virgil Teodoreșeu in această di- recție e insă destul de redusă cum și recu- noaște de altfel : „Printre mașini și oameni și flăcări sini stingaci / Ca vifa-ncolăciiă de ha- raci". De reținui aci sint tolușî cîleva desene reușite, citeva elemente de pastel industrial care depășesc nota comună (La biuming, Di- mineață, Transfigurare, Tindr ucenic). Mai personal se arată a li poetul in poeziile de evocare, in care se rețin numeroase efigii. Constructorii minei e un poem inegal, cu îndrăzneli compoziționale, cu multe pasaje prozaice, dc tensiune redusă chiar: „Cupto- rul I a sărit in aer. 4 sărit in aer In urma revoltei oamenilor de la Sonder-Kamando.! a sărit odată cu ei./Sub bombardamentul acela al gărzii S.S. f Oamenii care spălau cadavrele / ți le dădeau drumul pe jgheab fin crematoriul încins pină la alb / s-au trans)ormat ți ei in pulbere / au fost uciși metodic" .., Epicul (viața din lagăr), in acest poem, c completat cu unele „anexe" (Anexe fa textul d, Anexe la textul 7), părți lirice prin excelență, consUnd în comentarii pe marginea evenimentelor de- scrise. Acestea se opresc asupra unui senti- ment, asupra unui om, singularizind, intro- speclind. Tehnica e muzicală, in fond, Că și în Caligrafia zilei, poetul reușește mai mult să surprindă atmosfera lagărului la modul pastelistic-descriptiv. Se rețin insă uneori versuri de o reală concentrație și putere de sugestie. Citez astfel din capitolul 8: Un măs- lin creștea incef de iot! Pămlniut era-npelit cu pietre / Un măslin creștea încet. încet / Ca- prele pășteau iarba, / miroseau grozamele a singe". Din volumul Semicerc insă poeziile de dra- goste mi se par cele mai bune: Aici ne îa- timpină mai puțină poză, mai puțină gesticu- lație gratuită și mai multă interiorizare. în- clinațiile lui Virgil Teodorcseu spre poezia concentrată, spre poezia densă se vădesc din plin in acest ciclu, lată poezia nr. 7: A/erg spre imaginea ia / ca spre finiina rece / din mi/locul pustiei / dar goana violentă f îmi sfiție conturul". Ultimul ciclu. Opalul vinăt, e un șir de evocări, de „peisaje", unele in stil arghezian, a păminturilor cehe. Imaginea e cam turistică, de excursie. (Excursie se intitulează și una dintre poeziile ciclului), deci de o profunzime minimă. Atmosfera generală insă păstrează ceva de ținut montan, din acrul unor orașe cu străzi de ev mediu, de „opal viuăt", cum a denumit Nezval, Praga, Ca mulți alți poeți, in călătoria sa, Virgil Teodorcscu se oprește și în orășelul Lidice, fără să poată insă scăpa de citeva modele prestigioase: „Gauleiterul Cehiei fuse impuț- cat f Cică de trei băieți din sat f și drept pe- deapsă, intr-o noapte-n una / au ras de pe pămîntul ceh comuna" sau: „s-a mai găsit, ca după cataclism [ un pantofior, f șiretul de la storuri. / un bumb f o pălărie fără boruri" etc. Deocamdată se rețin, așadar, din acest volum, poeziile cu tentă paștelistică (nu toate), unele părți din poemul antifascist Con- structorii minei și stanțele de dragoste ale ciclului Semicerc. Mai ales în acestea din urmă, mi se pare, poetul se regăsește pe sine. CORNEL UNG URBANII Ion Alexandru: „Cum vă spun” Debutul (editorial) al lui ion Alexandru a fost bine primit de critică. S-a diagnosticat precis, s-au stabilit filiații exacte: Esenin. Labiș. chiar Petofi, Beniuc etc. Cum să vă Spun (poemul care dă titlul volumului) amin- tește de romanul liric a la Rimbaud, Mai sînt la I. Alexandru și alic ecouri rinibaudiene. Unul singur: „Intr-o poiană largii cu lata către stele f Adolescentul doarme. Ei trebuie să crească" (Adolescent). Desigur, filiațiile sînt una și influențele alta. Astfel Imponderabilitate („Dintr-un gest deveneam zbor / Dinspre lună spre Soare / Pămîntul exista / Cind sub Umple j Cind sub picioare") poartă marca prea evidență a lui Niehifa Stănescu. Este „lujerul propriu strivit de piatră străini? cum spune prefața torul, Mihai Benuc. Dar nu despre asia e vorba. G. Gălinescu notează undeva că „a descoperi intr-un tinăr personalitatea incipientă e fapta critică cea mai pozitivă". A spune despre 1. Alexandru că e un adolescentin, une- ori boem, alteori copil teribil, că aparține fami- liei Escnin-Labiș etc. nu mi se pare mare lucru. Majoritatea debutanțîlor sînl adolescenți și, evident, și Esenin șl Labiș sint stele de prima mărime cu mulți sateliți (naturali sau mai artificiali). La fel, o „modă” a autobiografiilor e de înregistrai la poeții juvenili, tn fine, a spune despre poezia lui Ion Alexandru <’ă „e expresia unei tinereți voinicești, mândre, dina- l Cârti - reviste năzord de elanuri generoase, aprinsă de energii ți de eresuri nobile, cu un registru amplu de gingășii ți de suavități" (M. Bucur Luceafărul. nr. 19/1964) e toi una eu a zice. important, că pârul face pere, șl unor atari caracterizări ii se poate perfect da utilitate de passe-partout. Ion Alexandru este un liric subiectiv. De tipul celor care, inapți să versifice pe teme date, iși declină prin poezii numele, dala ți locul nașterii, meseria (de poci), obirșia ete, I. Alexandru „uem pe lume, cind războiul era pe sfirșife". Declarația face parte dintr-un poem mereu citat, Sfirfitul războiului, dc o durere reținută, camuflată in sarcasme de cali- tate. Poetul e ardelean ți uneori — zice el — lăudăros: „Afa-s loji ardelenii ți poate le stă bine" (Beau lapte). Ca ardelean, cultivă pei- sajul silvestru, montan, ambianța frustă, ne- contrafăcută (țuică tare si cutră, șiștare etc-). agresivitatea unor gesturi, pe linia Beniuc (cu- țitul împlinlat intre pahare). De aici, izvoarele și minjii care-i populează poemele, gesturile firești, apelilurile sănătoase: „Beau lapte din șiștar fi mă cuprind liori / Cd prea-i bun lap- tele fi proaspăt cum sd spun / Parcă beau soare amestecat cu nori / Sini zeul tinereții ce-n lapte mă răzbun" (Beau lapte). Poezia e admirabilă. Poetul „după prea incitata viată", regăsește copilăria, refuză boema de rachiu in schimbul alteia, inocentă și Ionică. I. Alexandru c poet. Asta ii dă responsabili- tate dar și incînlarc. Nu-și uită meseria nici iu amor. Iubita e „poetul preferat" care „ii coase nasturi la câmafe" și „ii transcrie poe- mele" (Cum să wl spun). Ca poet, cultivă uneori poza teribilistă: „Ion Alexandru din nou entuziasmat / Citește la cenacluri o mie de poeme" (Autoportret) sau face declarații grave, de genul: „Sint primul cîntăref m acest neam / Ce nu cunosc războiul și nici-o exploa- tare" (Copiltd păcii). Esenin era „ultimul poet al satului*' etc. etc. Puțin enfant terible e I. Alexandru și cînd ii pune în panică pe puriști cu uncie prozaisme și cînd, spre alerta bunilor ortofilologi. „strică" limba. Pentrucă Iun Alexandru e și străin de orice prejudecată. Poem) se află ia o răspintie. E între două virate. Are o intuiție deosebită a celor în aceeași situație, cu care spontan și clamoros, uneori superior, mereu plin de atenție șl tan- dru. se solidarzează : „Almn* încă de imaginea mamei, ca luna de maree / Ădolescenfă-n creș- tere. Nici nu se știe / Pantofi ce număr sigur vei purta / Apro^’ufd. fmdrd sofie" (Cum sd ari Spun). Este un amestec cuceritor, in cartea lui 1. Alexandru, dc copilărie și maturitate. Adolescența este neclară, cu unele nebulozități, uneori. Sentimentele se exprimă dificil. E nevoie mereu de introductivul cum sd od spun. formulă-reluată în titlu și in citeva poeme de mare sugestie. Sentimentele au citeodată o geneză grea și se cere a fi ajutate să se nască — asemeni mînzului, aproape năzdră- van, din poezia, cu implicații cosmice pro- funde, intitulată AEnzuE 1. Alexandru adoră niarea („marea mare, marea mare, marea mare" (Sentimentul mării) nu din exotism, nici din poză, nici din tentații evazioniste. Adoră nu atît marea, cît oamenii mării și este, pe plajă sau in larg, același om de pădure, colțuros și dur, cu „purwiwfr in- itodafi pe vislă. ca ai pescarilor bărbați in veac". Marea nu e văzută pe litoral, la Ma- maia. Este aici o mare nefestivă, uneori hibernală, ca a lui Ovidiu, getică nu medite- rantană, aptă pentru colocvii fundamentale. Grav și patetic, agrest și rău cioplit. Ion Ale- xandru este altădată de o surprinzătoare suavitate și delicatețe, lată această caligrafie cu peniță extrem de fină. „Punte tremurată peste-un riu/Venit din mun/i pe ape-nvolbu- ratef Și-ai it de limpede c-ai vrea să-l treci/ Cu ochii-nchiși și miinile la spate" (Ploaia). Poetul are palmele mari și poate bătătorite cu care știe să mingiie fluturi, flori și pui căzuți din cuib. Reiese, sper, din toate astea că Ion Alexan- dru este unul din poeții cei mai in stare să facă portretul acestui timp plenitudinar și să-și exprime generația. șerban foarțA Rusalin Mureșanu: „4 venit un cocostîrc” Audiența marilor scriitori de totdeauna ia literatura destinată celor mai mici și celor mai pretențioși cititori îndreptățește rezerva for- mulată adesea la adresa unor lucrări artisti- cește infantile, lipsite de virtuți elementare, efemeră paternitate a unor condeie de ocazie, fără vocație și fără stimă pentru copii. Cartea recent tipărită de poetul Rusa lin .Mureșanu și intitulată A venit un cacosfirc mi se pare a fi o carie de reală calitate. Rusalin Atureșanu manifestă, de mai multă vreme, interes pentru poezia pentru copii. Cele citeva cărți dc această natură tipărite de el s-au bucurat rle atenția criticii și a cititorilor. 92 CArp - reviste A venii un cocostirc e o culegere dc poezii, cuprinzlnd și selecțiuni din alte cărți. Dovedind fantezie și gust. Rusalin Alureșaiui se arată și un bun cunoscător ai psihologiei infantile. Poeziile Lui nn sini niciodată contor- Isionate sau obositoare, Cartea e bogată in ritmuri. Versul e colorat și sensibil, Adesea ne însoțește, de-a lungul lecturii, o undă dc umor de calitate. Cartea e organizată ca o suită de poezii care să răstringă chipul patriei prin anotimpuri. Rusalio AVircșanu aduce sincere și caldeehgii partidului și patriei, marilor succese obținute de popor în construcția socialismului, Poeziile din volum vor să răsfringă, exhaustiv, peisajul patriei, de la cimpfc la munte, de la sat ia industrie, rcvelînd pretutindeni biruința vieții noi. Universul poeziilor rămtne, și aceasta este esențial, apropiat înțelegerii și preocupărilor ■ pi.lor. Evidențiem poezii cum ar fi : Țara, I rw«7 «w cocostirc, Ursul, Librăria, Ovidiu, Cucuruz etc. Poezia -4 iterui un cocostirc este semnifica- tivă pentru exigența cu care poetul iși com- pune poeziile pentru copii. Brodată pe cana- vaua unei anecdotice istețe și potrivită înțele- gerii copi.lor, poezia folosește leil-motîvul inteligent și adecvat, rima plină, cuvintul expresiv: „A venit na cocostirc/Ca să broaște. / ici la margine de tirg / Muierii nu-l cunoaște- ti A twrtt un cocostirc / Ca să ltirc broaște // Haita nu-i și broaște nu-s / Zice co- costircul: „Oi jt rătăci! pe sus / De nu văd eu smocul" / „Oi fi rătăcii pe sus / Zice cocos- tircul". Un fir de pipirig relatează că oamenii au secat mlaștina in vara trecută. Personajele sînt consternate. In locul bălții a fost ridicată o uzină. „Pipirigul a tăcui. / Gălbeniudu-și s/ircul / Se duse abătui / Uornnul-COCosttr- cuF clc. Remarcabilă pentru nuanța folcioric-bănă- țeană și pentru ținuta artistică este poezia Cucuruz: „Cucuruz / Cu frunza-n sus. / lafă oara că S-a dus/ Frunza fi s-a răsucit [ S-a uscat și a ruginit" etc. l-am reproșa, tinărului poet facilitatea unor poezii sau a unor rezolvări. De asemenea, pentru viitor, l-am recomanda mai multa gene- rozitate in fantezie și, poate, investigarea șl altor vîrste ale copilăriei, mai emancipate. Aceasta tocmai pentru a se feri de repetare și pentru a-șî valorifica mai divers virtualități le reale. Cartea lui Rusalio Alurcșanu ni se parc a fi una din bunele cărți pentru copii apărute in ultima vreme. andrei dumitrescu C4HJ - reviste 93 miniaturi critice WILL1 BREDEl, S-a stins In pllnd putere de creație ți cu toiul neaștep- tat pentru ctitorit ți prietenii sdi. romancierul Wiltf Bredel, prețed ntele Academiei dc ar, tc din R.D.G, ți membru ol c.c, al p.S.u.G. Fiu al clasei muncitoare germane, ndsteut Ia Hamburg In 1901 dintr-o familie dc vechi luptători al cauzei soclellîte. Wiill Bredel s-a înrolat inert In anii de u- een’cfe fn mișcarea socialiste a tineretului, luprlnd in I91S pe Itarlcade. A schimbat ca membru al Itaii Spartani* fre- za cu masa de scris, fiind ac- tiv In presa' mu ncttorcescC permami de extrema stinod In curtnd Inși se afirmă da nou ea iwptrlfor al caurei pro- letare cu arma fn mlnd. In 19’5 primețte prima condamnări’ de doi ani pentru participare Ia răscoala muncitorilor riin orațul sdu notai. In tcmnitd tțl complateazd cunoștințele Edcolna^ce ți țtlintlflcc. far dv- pd eliberare întreprinde o cd- td torte de s-ludil prin Italia, Spania. Portuqaiia ți Africa de Norii. Jn lass este angajat In redacție unul clar mutrcl- toreve de mare tiraj di" Ham- burg, dar in eurind e citat din nou In fufa Justiției si condamnat. O edldtorie fn U.R.S.S., după eliberare, fi pune fn contact cu realitățile din primul sta: socialist, unde se va întoarce in HM, dupd ce fz&utețte sd fugă din ta- băra de concentrare de Ia Fuhisblittel, In care II anin* easerd naziștii eurind dupd in- staurarea regimului tor fn Ge^msnla. pfml ia terminarea celui de-al doilea război mon- dial, WTll Bredel este aetiv n presa literari germand din U.R.S.S.. lufnd parte ea mem- bru for dar or in crearea Co- mitetului National .Germania Llberd". Scriitor reputat, a- pfnd la activul său o bogata operd eplcd inspirata din lupta celor mal buni in bo- gata sa creație literara au fost traduse In romineste volume- le sale de reportate Intllnlrea pe VoIro ți Reporter Special, iar d'n romanele salo volume- le trilogiei Rubedeniile. Moar- tea l-a surprins fn timp ce lucra la o noud trilogie, inti- tulau! Cronica transformărilor, fnch nard vlefii din Germania de dupd ISIS. „Doresc si Inslț activiștilor din prima ora 3 InolHi noastre un monument ca nimeni s* nu-1 poată țilta". o eublfniat el Intr-un interviu, pufin înainte dea-i cddea pana definitiv din mlnd. A. L. PROZE SCL’RTE IN .GAZETA LITERARA" ur. *4/1 OM Cinci din cel țapii’ semna- tari de proze scurte jlnt a- proape nițte debutanfl. Eroina din Vsrâ de Sinzlona pop este o „pisicii pe acoperișul de ta- bla tndnsă“. Se numețte puică Nea ord - nume cu rezonante folclorice, legendare ca ți cln- lecul cucului sau vrdffle des- pre care vorbesc muierile ta scaldă - yi este surprinsa In- tr-un moment paroxistic al .linfioarcl". Elementele fol- clorice. precum ți icnete e- eouri biblice (Suiamfta, etc.) conferi schiței, de un epic re- dus. o a'urd poematică. Tonul este patetic, autoarea arc pre- dllecflc pentru dramele rezol- vate in rit. Confcsla e grava, fără pscudopudori, de un sen- zualism sănătos; „Cind m-atn trfntlt fn Iarbă s-a prăvălit ce- rul peste mine. Am simțit cum mă coc. acolo pc malul riu- lul, cum rc-mplinește carnea pe mine, sl-mi bnto stngele in tfmplc. Mâ pirgutam. dulce sl rotată, ca o para domnească - Doamne, mamă bună! m-arr, speriat cu șl m-am prins cu miinlle de iarba. Șl rn-a cu- prins o driRoste dc mine". Vasile Bdran recurge, tn Scaunul, ca ți Marin Sorescv (poetul) in Scaunele, la me- tafora lui Eugen lonescu (vezi piesa Scaunele). Spie deosebire de Soresc», care 11 guasi-pastlțeata pe Eugen lonescu, Vasl'c Bdran e, cu toată atmosfera ușor kaf- kland a prozei lut, mal per- sonal. El reduce mulțimea scaunelor la unul singur, adlcd precizează, apoi, din spectator lla Eugen lonescu). scaunul Iul Vasile Bdran devine pro- tagonist Depe rsonallzarea, dez- umontzarrea biroeraiutui merge pfnd la totala ți grotese-dra- matlca confundare a acestuia cu Obiectul de bard d me-eriei lut. Stilul schi foi lui Vasile nărav c sobru, economic, iro- nia subtilă, efectul real r -de la instituția de peste drum ieșea un alt scaun, ceva mal simplu, un tei de s ci unl- ta (s. n.) tichie ți scaunul nostru l-a luat pe scaunul a- ccla de una din vcrucie ți au pornit, unul Inir-altuî. pe s’ra- dii ¥1 s-au urcat fn autobuz ti s-au așezat tn fată, pe două scaune". Așezarea scaunului mascul ți a consoartei sale, .scdiinifa", pe dorm scaune reale, deși foarte hazlie in sine ți chiar utiM, line puțin de tehnica poantei dc Ieftin umor, totuțl. Cercuri de țZeacțu lulkn țl Aripi șl roti de Dumitru Tcpeneao. dz atifei tune scri- se, suferă de o oarecare imprecizie a intenției sau a slmbo’utul. Dumitru Țepenerg Itl obligă eroul sf se spove- dească anost, posterlnd pe Ni- eted Tifnașe, Finalul la acesta din urmă, — la asta contribuie titlu! ți, la rindul M. amicul Co’țied. cel „brutul eu fetele", cinic teoretician a! donjuanis- mnlui cu mofovfcleW — esie previzibil. Cam neeoncludcnt, deșt bine intenționai - sera- fițmul personajului principe’. Sete de Haratnmb 7incd e.te o proza banali Perso- 91 Miniaturi critice nafe ; Ea ți El, Ei e țtlrb ;1 Wtrln ți are buletin dc Bu- curești (pentru care Ea a fă- cut mariajul) ți nu țtlc made .'Ori (pe care Era li poseda per- fect). Subiectul; El stă la o masd de birt in timp ce Ea dansează madtson In ciuda tui. Ea n bombardează in ițind pe Et cu o seama de imprecații abominabile st cam neverosi- mile, de soiul: «UitA-te ! Hol- bcaitli-te ! Seurge-țl-s-ar o- chil 1" Ea toate astea se adausul repete rea obsedanta, de vreo zece ori, a vocabulei Madisoncu, nu se sile cu ce intenții magice. O mențiune totuși pentru finalul cald. Schița tui Sorin Titet de- butează cx abrupto : „In tot cazul fratele mal mare pSrea mult mal tlnir" ... ete. ți se developează abil pe trei pla- nuri : dialogul ptctor-Dan, de o camaraderie salutară pentru ambii. paranteze ig josnic ero- tice. aecentulnd antiteza, ți intervențiile autorului dc o vad.M simpatie pentru cei doi trufi .- „Așa cred sau cel puțin ața îmi place a A cred''. Pic- torul, din diverse motive, se afla pe propui ratării si în- ecarea sd se salveze prin Don, /ratele mal >nlc cu 10 ani, adolescentul pur (sc eunoație predilecția lui Sorin Tltel pen- tru eroii adolescenți/, pentru care va picta nlțte cai fan- tastici, qen Dc'acroLr, Ideea este foarte generoasă. atmo- sfera admirabile, pcrsonefete bine conturate, eu subtilități pslhdlootce de tipul ■ „ten foarte degajat, poate prea de- gsjăt ca să oara natural" seu _se roți, acum cînd l se cerea o nArere doctă, do față eu ai treilea". Cuplul erotic e de o stupiditate absolută. Cuplul ptctor-Dan. de o omenie tu- Sântă. Analizei din prima par- te i sc substituie, In final, epi- cul curat, l-as reproșa totuși autorului unde neplijente stl- nsticel precum si fne t j-irea inutilei in piraVCzd a tmui pasa/ (Lumina bllndj ft .sonce- lui punea pete strAiudtonrc pe fețele de masâ). Schița lui Sorin Titcl Cu totul valoroasă, are un titlu superb .- Acel verde de toamnă ai Iul Mat- UMt ȘERBAN POARTA NOUA CATRENE SI JUMĂTATE Poetul Xieulae Stoian pu- bltcil rar poezii. Totuși In Luceafărul din za oct. 1M4 poetul Ntculae Stoian semneo- rd 9 catrene fi jumătate. Din aceste strofe constatăm că poetul Niculac Stoian are „ca mllne. ani trei zeci-, este adi- cd. „om tn toata firea" sau (vai jocurile de cuvinte ț) „tir in toată omenirea- (Fidelitate). Și nu orice fir, postul Nleu- lae Stoian e „fir de plumb-. Oricum, unui poet li std bine sa fie fir de plumb si chiar cu plumb, ața, ca să avem fi noi un etalon dc verticali- tate. Jfal constatam din aceste strofe că poetului .V teu lac Stoian II plac arborii _ce-ailng temperaturi înalte" (Incandes- centă). firește, nu fn sobe, ci metaforic. In amurg, ți mal constatăm ca odată ți-odata. pe vremuri (vcde'f. d-voastrd. M de ani e Otcnerablla vfrstd a rememorărilor) poetul Nleulae Stoian țl-a tis fierul dracului si că astăzi, cu toate susplciu- ni’e sncpleloților, poetul Nfcu- lae Stoian „ard" (Epilog), , Alte î strofe sint erotice, eu „telefoane rfteuțite". (Dra- goste) gl „struguri acri" (F nai). Mai constatam că poetul Nlcutae stoian ambiționează sd reabiliteze ritmul de acest gen ; „Al, cum arde fagul fee- zurd) în poiană, seara / Parc- at fl un foc de (cezură) tabă- ra pionierească !J| Sau „Zlsu- ml-am cu (Ierul (cezurd) dra- cului odatA-, Tn fine, o intre. bare ; cc-l cu titluri do astea funeste. Final. Epilog, cu aer de ultima verba ? F. F. NOTA LA UN CAI:T PROGRW CdCtU^proirarri Teatru- lui tip -^rat rfin rtFniîoara pl««a „Anton Pnnn" de Lucian Htaga w deosebesc *I