PENTRU ANUL 1965 ABONAȚI-VA DIN TIMP LA PUBLICAȚIILE UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.: GAZETA LITERARA VIAȚA ROMINEASCA ORIZONT SECOLUL 20 UTUNK IGASZ SZO STEAUA IAȘUL LITERAR NEUE LITERATUR LUCEAFĂRUL NOVI JIVOT ABONAMENTELE SE PRIMESC PRIN OFICIILE Șl AGENȚIILE P. T.T. R., FACTORII POȘTALI ȘI DIFUZORI1 DE PRESA DIN ÎNTREPRINDERI Șl INSTITUȚII REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPP 10 Timișoara Octombrie 1964 CUPRINS 20 DE ANI DE LA MOARTEA LUI LlVlU REBREANU FAA V) UVIU REBREANU: Amintiri, impresii..................................3 NICOLAE CIOBANII; Momentul Rebreanu in evoluția prozei romîneșii despre sat . 5 ION ILIESCU: Din laboratorul de creație al lui Liviu Rebreanu............12 LUCIAN BL AGA : Postume.........................................................19 NICOLAE ȚIRIO!; Mihai Ralea.....................................................20 NlCHITA STANESCUt Tinăra femele.................................................22 AL. IEBELEA.NU: întrebare de mai. Elegie, Chemări, ....... 23 VICTOR FELEA . Vis citadin .....................................................25 ILIE MADUȚA: Minăm mina.........................................................26 SOFIA ARCAN: Pianul dezacordat ♦ . .....................................27 FLORIN MUGUR . Oraș industrial. Viziune.........................................38 DAM/AR URECHE: Invitație la vis, Muzică povestită, Cu-o stradă mai tirziu . . tl PETRE PASCU : Vioara lui Bacovia ...............................................44 VLADIMIR CIOCOV : Mereu tînăr, în romincțte de Damian Ureche . ... 45 HORI A GUI A: Poem, Neliniște, x x x.......................................... 46 DIN LITERATURA UNIVERSALA Scriitori jugoslavi MIROSLAV CRLEJA: Moartea prostituatei, traducere din limba sirbo-croată de Mirko Jivcovici ................................................................ 47 BRANCO CIOPICI: Omul și pisica, traducere din limba sirbă de George Bulic . . 50 n'.4V L ALICI: Luna aceea ații de mare................................................52 DRAGO IVANIȘEVICI; Muncitorilor tipografi............................................ 53 OLGA NICOLIC1: întoarcere la mama, in nxnincște de Al. Jebeleanu și George Bulic 5J FLORICA ȘTEFAN: La începutul lucrurilor, Porțile, în rominejte de Veronica Porumbarii 55 CRONICA LITERARA MIHAIL PETROVEANU : Nichila Stânescu: „O viziune a sentimentelor" ■ • • 56 SIMION DIMA : Radu Boureanu: „Inimă desenată" 52 ARTA x- VIRGIL BIROU; Impresii pe marginea unei expoziții .......................X CARȚIREVISTE C. N. Ml H AL ACU E: Tudor Vianu: „Arghezi poet al omului" . ■ • ® H. ȚUGUI: Demosicne Botez : „Oglinzi" . . 70 O. TERNOVICI: Otiiia Cazimir: „Poezii".................................. • 1* V. ADĂSCALIȚEI: „Balade populare romînești"................................... MARI A GALETARIU; Al, Bălăci: „Studii italiene", voi. HI ..................73 SIMION MIOC: Ion Roman : „Șt. O. losif" VALERIU GANEA; Al. Căprariu: „Orizonturi"..................................75 H. ȚUGUI: Constantin Abăluță: „Lumina pămîntuiui" 76 MINIATURI CRITICE A. D.; însemnare despre poezie ........................................... S. D.: Otova................................................................... A. V.: Caet sucevean............................................ * ’ • 15 V. O.: Cum se face un poem............................ F. F.: Două poeme ............................................. ■ • ■ 2 F. F.: Cîteva cuvinte........................................................... 20 DE ANI DE LA MOARTEA LUI LIVIU REBREANU AMINTIRI, IMPRESII prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la I septembrie 1944, dală ctnd soful meu a încetat să mai ființeze, încerc să notez unele sentimente și să amintesc unele împrejurări proeminente, toate bineînțeles legate de scrii- tor, și prin el, evident, de opera sa literară. înțeleg să transmit cititorilor acestor pasagii citeva amănunte pe care ie consider determinante și caracteristice, in ceea ce privește filonul inspi- rației, modul de lucru și unele cauze obiective, plus ctteva date — ce au circulat mai puțin—, în legătură cu diversele etape de închegare și desă- otrșire a scrisului său în general. Marea acțiune culturală din epoca noastră, constlnd în inițiative și împliniri, ce aduc omagiul tor reprezentanților de atunci și de acum ai litere- lor și artelor romînești, cuprinse în universul ei complex de activitate și un permanent multiplu interes, legat de romanele lui Liviu Rebreanu. Deosebit, solicitările cititorilor și cercetătorilor operei Rebreanu, au ge- nerat la rîndul lor apariția in țară a numeroase ediții și după 1944 — circa 30 In original și 14 in traduceri — toate însă, intr-un infinit mai mare număr de exemplare, față de cifra tirajelor practicate in trecut. Această vădită și permanentă răspindire contribuie fără îndoială atit la aprofundarea Operei sale cit și la formarea unei juste opinii despre evenimente sau epoci, nu chiar atit de îndepărtate ca să fie uitate, dar nici prea apropiate pentru a fi vii și real reținute. De aceea, prin caracterul obiectiv și maniera proprie scriitorului, datorită cărora romancierul a izbutit să îmbine faptele cu sem- nificațiile, i se acordă poate lui Liviu Rebreanu un loc și un rang bine definit, în constelația scriitorilor de totdeauna și de pretutindeni. Privitor la romanul Ion, pot spune că scriitorul l-a purtat în cap cu siguranță un deceniu, cam din 1909 pînâ în 1919. E ușor de înțeles că tot acest complicat și miraculos mecanism al gestației creatoare, nu putea fi pătruns de nimeni, nici chiar de mine. Cu toate acestea, din cînd în cînd, vnviiNS? * j.ona'a SO de am de la moartea Iul Rebreanu K probabil cind nevoia îi împingea să-și încerce atributele inspirației, îmi povestea unele crîmpeie și inii descria caracterele sau pornirile unor per- sonagii. • Filonul inspirației acestui roman își are obirșia, evident, numai din viața și atmosfera desfășurată in timpul copilăriei la Maieru sau in timpul adolescenței și tinereței trăite in ținutul Năsăudului și în special la Prislop- Pripas. Pe filele hirtiei, efectiv, Ion a început să apară de-abia prin 1913 — anul războiului balcanic — intr-o variantă care prelucra destul de fidel materia- lul notat anterior chiar la fața locului înainte de trecerea in Regat, și care in faza finală a fost aproape abandonată. Marele război mondial din 1914, imperativele existenței și capriciile inspirației l-au împiedicat pe scriitor să desăvirșească această muncă crea- toare, pină in 1916, cind, sub ecoul impresionant al clopotelor de alarmă care vesteau intr-o noapte de august apropierea zepelinului aruncător de bombe, Liviu Rebreanu dăruiește filelor viitorului manuscris, începutul ro- manului care nu se numise încă Ion, dar care prinsese chiag și viață. In 1918 cartea este sfîrșită. Numai o minune a făcut că toată această viitoare capodoperă să nu dispară in noianul intregei sale biblioteci și arhive, care i-au fost ridicate de inamic, în perioada arestării autorului din primăvara lui 1918. ' - Cuprius de frenezia publicării, Rebreanu dă cărții numele de Ion, apoi începe in 1919 munca transcrierii, căreia îi dăruiește un alt an din viață. 4 în viitor, tot realitatea ii va propulsa gîndul creator. Chiar in anul apariției lui Ion (1920), dramaticul destin al fratelui său Emil îl determină să încerce un nou roman, botezat, de astădată de la început, Pădurea Spînzuratîlor. Liniștea nopții, documentarea amănunțită și cercetarea însăși a locuri- lor care au format decorul viu și natural al celor petrecute in acel predes- tinat an 1917 la Ghimeș explică și reconfirmă modul de lucru și în special procesul literar al închegării celor gindite și concepute de scriitor. 4 In aceste ultime 6—7 luni am urmărit cu viu interes febrila și vasta activitate a echipei dirijată de regizorul Liviu Ciulei, care a depus atita rîvnă și pasiune în transpunerea pentru ecran a romanului lui Apostol Bologa, interpretat de Victor Rebenciuc. La Buftea, la Brașov, la Cluj, la Pitești, peste tot. gîndul meu i-a în- soțit, dornic sd afle și să vadă poate — scriu poale, căci pînă acum nu s-a intimplat — impresii și imagini despre și după pelicula filmată. Personal sint totuși încredințată, că datorită confirmatelor valențe artis- tice ale echipei de interpreți, potențialului tehnic al studioului București și darurilor lui Liviu Ciulei, Pădurea Spînzuraților oa deveni un film la înăl- țimea romanului, care prin Bologa eternizează drama îniîmplată cindva pe un front de luptă ... îfl de ani de >a moartea lui Rebreanu Pentru mine, întristată tovarășă de viață, toate mărturiile și afirmările unei munci istovitoare întreprinse cu gravitatea și perseverența unei deo- sebite conduite artistice stnt o mindrie ți o mîngiiere, ce adaogă anilor irecuți și pregentului unda unei depline mulțumiri. FAMY LIVIU REBREANU MOMENTUL REBREANU ÎN EVOLUȚIA PROZEI ROMÎNEȘTI DESPRE SAT F *■ ără a fi în exclusivitate un prozator de inspirație rurală — o dovedesc, între altele, romanele Pădurea spimurajitor. Ciuleandra ctc., cele cîtcva piese de teatru, un însemnat număr de nuvele și schițe, strînse in volume precum Golanii. Mărturisire, Răfuiala —, totuși în conștiința posterității. Liviu Rebreanu persistă atit de puternic mai ates datorită noilor șî impresionantelor dimensiuni acordate de către acest mare scriitor universului țărănesc. Această stare de fapt, ce țintește la explicarea reală a notarietății literare a lui Rebreanu, are, într-adevăr, o justificare obiectivă deplină. Evident, nu se pune deloc problema unei minimalizări în ceea ce privește judecata de valoare In ansamblu, prin subaprecierea unor altor lucrări ale scriitorului, de certă valoare artistică și demn de talentul său. Proza rocnî- nească de analiză psihologică, legată de investigarea în universul etic al intelectualului ardelean. în condițiile primului război mondial, nu va putea ignora niciodată contribuția scriitorului nostru, prin romanul Pădurea spinzaratilor. de exemplu; de asemenea, aportul lui Liviu Rebreanu la dezvoltarea nuvelisticii rominești de inspirație citadină — pe linia Caragialc, Delavrancea, Vlahuță — este neîndoielnic. Nu este mai puțin adevărat, însă, că. in ambele cazuri amintite, — romanul de război ți nuvelistica citadină — epica celui care a scris Pădurea spinzurafilor se înscrie ca o contribuție de mină întîîa Intr-un lung șir de opere de o valoare sensibil egală, consacrate aceleași teme, inspirate, la vremea respectivă, și altor scriitori. Ca atare, fără a pierde din atenție puternicul său fond original, romanul Pădurea spinzurafilor se înscrie în șirul unor romane de mare anvergură ale epocii noastre, cum sînt Strada Lăpuțneanu, de AVihall Sadoveanti, Ultima noapte de dragoste prima noapte de război de Camil Pctrescu sau întunecare de Cezar Petrescu. Iar povestiri și nuvele ca Golanii, Ocrotitorul. Strămutarea. Cearta, Cuceritorul, Catastrofa și altele, fac o figură interesantă în concertul divers al prozei scurte romînești moderne, alături de creațiile atitor prozatori de prestigiu, și pc care nu mai este cazul, cred, să-i amintim. în cazul epicii rurale a lui Liviu Rebreanu, și în primul rînd al romanelor Ion și Răscoala, lucrurile se schimbă complet. Aici avem de-a face cu acel gen de opere literare al căror destin sc înscrie pe orbita destinelor rezervate capodoperelor unei întregi literaturi, ele depășind sfera creației unui scriitor și chiar nivelul unei întregi epoci literare. Cu alte I cuvinte, avem de-a face cu acel gen rar de scrieri care duc la ultimele consecințe 0 anumită direcție — majoră, desigur — a tradiției literare, realizind deplina maturitate a acesteia, și, în aceiași timp, epuizînd fără drept de apel o anumită modalitate artistică. Nu demult, cineva spunea despre poezia lui Tudor Arghezi că n-ar îi de loc eficient pentru poeții din generațiile tinere să scrie asemenea maestrului, adică utilizîndu-se modalită- țile atit de izbitor particulare ale liricii argheziene. Aceasta — cum, de altfel, din păcate, se mai observă totliși la unii tineri — ar însemna imitație și epigonism, ceea ce-i de-a dreptul fatal pentru orice operă de artă. în același timp, insă — șl aici intervine paradoxul — criticul despre care este vorba avertiza că. dacă nu este indicat să se scrie â la manitre de Arghezi, tot atit de puțin eficient c să se scrie cum se scria înainte de apariția pe fir- mamentul poeziei romînești a autorului Florilor de mucigai; aceasta ar însemna alunecarea fatală in anacronism. Am amintit acest paradox pentru că este cu totul semnificativ și pentru Liviu Rebreanu, ca romancier al mediului sătesc. M de ani de la moartea ful Rebreanu 5 Așa dar, în ce constă unicitatea epicii Lui Rebreanu și în speța a romanelor fon și /fascoafa ? Tocmai in laplul că ele reprezinți) momentul crucial al deplinei maturizări a romanului rominesc ți în aceea că scrierile respective au alias o culme de pe care, stilistic vorbind, mai departe nu se poate merge, fiindcă de aici începe coborîșul epigonismuluî, al imitației mal mult sau mai puțin abile. In ciuda erorilor în care alunecă șl in cazul lui Rebreanu — de exemplu, în chip cit totul derutant, criticul spunea că romanul fon „reprezintă realizarea integrală a idealului sămănătorist" —, Eugen Lovînescu, la apariția curții amintite (1920), sintetiza pregnant problema, spunind: „Satirica-social in Ciocoii Iui Fiiimon, sentimental in încercările iui Botinfineanu, idilic și armonios stilizat, printr-o concepție de viață și de arid, in ciclul lui Dtnliu Zamfirescn. eroic in povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv și psihologic in Dan și in mai toate încercările din ultimul limp — adevăratul roman, realist prin metodă și epic prin amploarea planului, se fixează, in sfirșit, in Ion al d-lui Rebreanu" (Critice. VII, p. 122, 123). In același loc, Eugen Lovinescu amintind dc ciclul Comediei umane și de Război și pace, spunea că „Lucrarea d-lui Rebreanu participă și ea la această sforțare de a lărgi cadrele romanului modern pirul la epopee" ți că : „Ioni Cea mai puternică creație obiec- tivă a literaturii romint", înlrucît, „peste toate domină criteriul suprem a! creației vieții*. Aserțiunile lui Eugen Lovînescu pol îi, evident, extinse și asupra romanului Rdscoa/a, scris la un deceniu și ceva după apariția lui Ion, mai exact, în intervalul dintre luna decem- brie 1930 și septembrie 1932. Și aceasta fără nici un risc, dimpotrivă, cu un spor de argu- mentare cu totul și cu totul revelatoare. Din cele spuse aici nu trebuie să deducem că epica rurală a lui Rebreanu n-ar avea contingențe cu creația «nor scriitori înaintași, precum Slavici, Caragiale sau Delavrancea. Critica și istoria literară au poposit nu o dală asupra chestiunii și s-a văzut cum marele prozator a valorificat creator moștenirea Lăsată de tradiție. La drept vorbind, cu greu ne-am putea închipui cum ar fi arătat romanele lui Rebreanu, fără să știm că acest edi- ficiu monumental s-a constituit pe fundalul oferit de creația înaintașilor clasici. Parc nefiresc la prima vedere, dar punctul dc pornire cel mai direct, ca viziune artis- tică și ca sensibilitate față de realitățile vieții, pentru creația lui Rebreanu, îl constituie, totuși, în primul rînd Opera unui poet, și anume a lui Gcorge Coșbuc. Dincolo de faptul că personalitatea marelui țx>et ardelean a venit în atingere directă cu biografia romancierului (tatăl acestuia era prieten cu Coșbuc, primise vizitele lui acasă, iar popa Belciug ti urează lui Titu ilcrdelea — proiecție în ficțiune a scriitorului —, cînd acesta trece munții in Romînia, să ajungă mare șl vestit ca Coșhuc), deci, dincolo de aceste realități strict documentare, situația este relevată de însăși opera scriitorului. Con- vertirea, in sensul totalei sale retopiri, în materia narativă a liricii coșbttciene este, la un examen critic mai atent, surprinzătoare. Să amintim, la intîmplarc, doar două exemple: Intre poezia Xtunai una, devenită romanță populară atit de răspindită: Pe umeri pletele-i curg ritt — AWudîe ca un spic de griu. Cu șorțul negru prins in bria O pierd din ochi de dragă. Și cind o văd îngălbenesc Și cind n-o păd, rnă-mboindvesc. Iar cind merg alții de-o pețeisc Vin popi de mă desteagă., deci între această poezie a lui Coșbtte, intre simțămintele și gîndurile eroului acestei scurte balade (pe care îl cheamă tot Ion 1) și frămîntărlle șl felul de a reacționa afectiv al lui Ion a Glanelașului, cînd se urmărește indirjita sa dragoste pentru Floriea, este o mare asemănare. Analul poeziei coțbneiene prevestește parcă, de la o distanță dc 2—3 decenii, deznodămintul tragic al destinului de care va avea parte Ion din romanul lui Rebreanu: r „Mă-ngroapă frații mei de viu Legai de dinsa, eu să știu. Ca am uritei drag să-i fiu ? Sd pot ce nu se poate ? Dar cu păminitd ce să faci ? Și ce folos de boi și vaci? Nevasta dacă nu ți-o placi. Le dai in trăsnet toate! 6 31 de ani de la moartea Iul Rebreanu $1 mai departe: Ori este om, de sila cui Să-mi placă tot ce-i place lui! Așa om nici vlădica nu-i Și nu-i nici Împăratul! Să-mi cinte lumea cite vrea, .llf-e dragă una ți-i a mea: Decit să mu despart de ea bitte-aprind tot salul I Si^ur că intre poezia iui Coșbuc șl romanul Ini Rebreanu stat diferente structurale — • pe linie strict narativă, dacă vreți .dar este neîndoielnic că avem de-a facecu o stare de spirit similară, care in roman va alinte punctul maxim al crizei, ca urmare a ascuțirii la paroxism a contradicțiilor sociale determinante. Al doilea exemplu pe care doresc să-l amintesc rezidă în punctele de evident contact intre o poezie de vehement protest social, agitatorică, așa cum este tot atît de bine cunos- cuta A« i»w pămint și Răscoala. Cea dinții, scrisă în 1894, prevestește cutremurător marele cataclism din 1907, și substanța ei va cunoaște o extraordinară transpunere epică în romanul iui Liviu Rebreanu. Să amintim doar finalul profetic al diatribei lirice din peezia lui CoșbiK : Să nu dea Dumnezeu cel s/înt, Să vrem nai singe nu pămint! fiind nu vom mai putea răbda Citul foamea ne va răscuia, Hrisloși să lift, nu ve/i scăpa Mei in mormint I Minimalizate oarecum de Eugen Lovinescu (op. cid. p. 120—122), in sensul că ele nu l-ar anunța cu destula pregnanță pe viitorul romancier, nuvelele lui Liviu Rebreanu, mă refer la cele de inspirație rurală, nu numai că au o valoare intrinsecă, dar ele fixează in dalele inițiale, concepția scriitorului, viziunea sa social-estetică, care va fi dezvăluită In totalitatea meandrelor ei in Ion și in Răscoala. Problemele vieții țărănești il preocupă pe scriitor încă de ia începutul carierei sale 'iterare. Nuvelele apărute pe ia sfirșilul primului deceniu al veacului nostru în Convorbiri critice. Flacăra, Lumina, și în alte publicații o dovedesc dîn plin. Narațiunile acestea, într-o mare parte a lor reunite in volumele Frămintări (1912) și Golanii (1910), învederează pre- nunțata atenție acordată mecanismului social, în direcția determinării modului de viață ai țăranilor ardeleni. De cele mai multe ori, conflictele sini declanșate de contradicțiile sociale existente în viața satului. în schița Ofilire, Saveta, fată săracă ți cinstită, cate sedusă si abandonată fără scrupule de feciorul popii, devenit domn, drept care eroina se aruncă in valurile spumoase ale iazului. Amintind clemente de conflict ale romanului fon, nuvela Răfuiala surprinde consecințele nefaste ale unei căsătorii nepotrivite. Tinăra Raiila este nevoită să adepte de soț pe Tema Lotru, cel bogat, deși ea iubea din suflet pe alt flăcău, pe Tănase Ursu. Urmarea este că, res de gelozie, soțul neiabit își ucide mișelește rivalul. Povestirea Nevasta surprinde magistral reacțiile unei femei, împinsă dc suferințele unei casnicii silite la paroxism. In slirșit, pe o idee izvorîtă direct din aceleași contradicții sociale aste structurata și nuvela Fapt divers. Deosebit de remarcabilă este povestea Proștii. Ațodul cum stat tratați cel trei călători țărani, un bătrin, feciorul său și o femeie, este elocvent Fiind total desconsiderați de micii amploiați ai gării (de un vardist, de conductorul trenului,), bieții oameni sînt mereu in- timpinați cu vorbe răstite, insultătoare, nefiind scoși din proști, șî trimiși cu dispreț la toțî dracii: Unde vă burdușiți, bre? Nu puiefi aștepta pină vă vine riadul?... Ei, drăcia dracului T. îi apostrofează vardistul. „— Gura, prostule! il impinse șeful, morocănos, aruncindu-i o privire cruntă și disprefuiloare, apoi închise fereastra". Sau: Unde mergeți, proștilor? răcni conductorul către țăranii care alergau zăpăciți in sus și in jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo mă ! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi". Î0 de ani dc la moartea Iul Rebreanu Evident, chiar dacă este privită fragmentar — rigorile gentilul, o impuneau — reali- tatea satului apare, în nuvelistica lui Rebreanu, in unele dintre cele mai grăitoare aspecte ale ei. în ultimă analiză, aceste proze pregăteau, metodic ți eficient, terenul marilor construcții epice care aveau să se ivească mai tîrziu ți în raport cu nuvelistica lui Slavici, de pildă, ele evidențiază, cum spuneam, 0 izbitoare Sporire acordată substratului social- economic al vieții rurale. ★ Departe do a reprezenta „realizarea integrală a idealului sămănătorist", cum afirma atit de crcnat Eugen Lovinescu, romanele ion ți Răscoala reprezintă, fără putință de tăgadă, chintesența romanului monumental al secolului XX în literatura romînă, despre care vorbcțte pe larg Ion lanoți in volumul Romanul monumental și secolul XX, Aceasta, în accepția dublă a noțiunii: monumental în sensul de operă literară avînd un nivel artistic neobișnuit de ridicat ți monumental în înțelesul de creație literară epică vastă, atotcuprinză- toare, ce cuprinde în albia ei întinse zone ale vieții, zone surprinse în marea lor diversitate și în adîncul șî tulburătorul lor clocot neîntrerupt. Este vorba, așadar, de acele romane — epopee care fac, „concurenfă" nu numai stării civile (cum se exprimă Stcndhal), ci în- săți istoriei în datele ei fundamentale, definitorii. Pînă la Rebreanu, romanul romlnesc social, în genere, și epica rurală în speță, dez- bătuseră — cu autentice rezultate, dealtfel — doar unele aspecte ale vieții rurale, destinul omului de la țară fiind surprins, oarecum, pe secvențe, în raport cu una sau alta dintre contradicțiile social-economice ale vieții. Lipsea, deci, pînă atunci, imaginea artistică glo- bală, sintetică, a universului țărănesc. Cele două romane ale lui Liviu Rebreanu reconstituie acest univers, rcdindu-ni-l global, unitar ți divers — cîrcumscriindu-1 între hotarele reve- latoare impuse de două coordonate esențiale: destinul uman proiectat pe fundalul ața- ziselor aspirații etern-umane (iubirea, mîndria, raporturile familiale, aspirația spre inde- pendență morală, materială și socială etc.), pe de o parte, și, pe de alta, prezența legilor implacabile ale istoriei, singurele în măsură să ofere condițiile, bune sau rele, în direcția realizării sau nerealizării in practică a aspirațiilor de care aminteam. Priviie din acest unghi larg de înțelegere — singurul adecvat, de fapt — romanele Ion ți Răscoala ne apar strîns legate sub raportul problematicii lor intime; ele, în fond se completează nebănuit de mult unul pe altul. Amîndouă tind să definească, în deplina ci realitate, condiția umană a țărănimii din cele două laturi menționate, în Ion fiind prepon- derată una din aceste laturi. Iar in Răscoala cealaltă. In timp ce în Ion problematica socială țărănească este implicată în urmărirea minuțioasă a procesului de dezumanizare tragică a țăranului devorat de lupta pentru conservarea micii proprietăți private, în Răscoala aceeați problematică este implicată in ambiția romancierului de a integra dezbaterea pro- blemelor țărănești in fluxul general al dinamicii istorice. Cu alte cuvinte. Ion este ilustrarea tragediei țărănești raportată Ia destinul individual, pe cind Răscoala urmărește să ilustreze același fenomen rapcrtîndu-1 la destinul colectiv; ceea ce nu însemnează că de aici trebuie să se ajungă la o concluzie extremistă, întrucit, cum mai spuneam, este vorba de preponde- rența unor clemente ți nicidecum de exclusivitatea acestora. Departe de a fi un caz neobișnuit, cum s-a acreditat nu o dată în trecut. Ion al Glanetașului, prin destinul său particular, generalizează o stare de fapte reprezentativă pentru soarta țăranului în orînduirea capitalistă. Ni se dezvăluie, la modul indubitabil, caracterul tragic-falîmentar al soluției individualiste. Silogismul etic-soeial al romanului este extrem dc limpede. Starea de disperare materială a țăranului sărac atinge ultimele limite și, ca atare, se Impune cu necesitate găsirea unei căi de ieșire din impas. Or, privită doar între limitele spiritului de conservare individuală, problema pare rezolvabilă adoptînd soluția compromisului etic și afectiv, adică acceptînd și punînd în practică Ideea căsătoriei nemotivate sentimental cu o fată din rîndurile păturii avute. Este, ca să spunem așa, schema arhicunoscută a conflictului dc clasă din sînul colectivității rurale romînești de după anul 1900. cind diferențierile sociale, în acest mediu, evoluează vertiginos, generînd contradicții de neîmpăcat, chiar dacă, de la un caz la altul, termenii problemei s-au inversat în fel ți chip. Liviu Rebreanu, în romanul său, nu s-a sfiit să plece de la o asemenea schemă socială generală, lăsînd altor confrați de ai săi plăcerea de a se înneca voluptos în cite și mai cite complicații, „extraordinare" de un inedit „formidabil" etc. Dc unde începe însă, logic vorbind, partea de creație personală, inimitabilă a scriitorului ? Cred că de la sesizarea clară a faptului că eroul său, în ciuda schemelor de viață socială cc-l tentează pînă la obsesie, nu se poate înstrăina, ca individualitate biologic și spiritual constituită, dc esența sa umană inedită, nerepetabilă. Cu țoală setea sa de înavuțire, Ion <8 20 dc ani da Ia moartea lui Rebreanu nu poate renunța la el însuși, la acel lort care, în ciuda ambițiilor ariviste, clocotește de o dragoste ce-i încrincencază sufletul pentru Floriea. Concluzia silogismului de care vorbeam e simplă și adîncă, asemenea vieții însăși: oricît s-ar încă puțina să fie altfel, unul din lucrurile imposibile ale existenței lui Ion este acela de a putea $ă se mintă pe el însuși, adică de a putea crede, practic, in posibilitatea de a se alege și cu pămîntul Anei Iul Vasile Baciu și cu dragostea Floricăi, iubita sa de pe cind ora flăcău, intre timp măritată cu George Bulbuc, fiul lui Toma Bulbuc, omul cel mai bogat din Pripas, Incapabil de a se minți pe sine și de a renunța la una din cele două chemări — „g/u- sul pămintului" și „glasul iubirii" —, necondiționat, eroul Ini Rebreanu va ajunge în cei mal tragic impas, și, cum prea bine se știe, inevitabilul nu va intîrzia să-și spună cuvîntul: Ion este urmărit și ucis cu sălbăticiune de Gcorge. Că nu avem de-a face cu un caz ieșit din comun rezultă și din împrejurarea că dra- maticul destin al eroului central are repercusiuni întinse in viața întregului sat. determi nindu-1 pe scriitor să extindă investigația pe întreg cuprinsul comunei Pripas și chiar al localităților vecine. Mai intii, apar cei din imediata apropiere a lui Ion, care sînt tirîți pe făgașul tragediei sale: Ana, soția sa. împinsă la disperare se spînzurâ, socrul său, Vasile Baciu, alunecă într-un tembelism alcoolic iremediabil, Floriea rămlne pentru totdeauna eu viața distrusă, dc pe urma faptelor lui Ion, George ajunge, împins dc faptele lui Ion, criminal. Mai departe, familia învățătorului Herdelea este implicată și ca în această trage die, stimulind, cu fapta și cn Îndemnul, inconștient desigur, ambițiile vecinului ei, Ion al Gbnetașului, Organic integrat in tragedia lui Ion este și preotul Belciug, căruia, cu o ironie amară, romancierul, in final, îi rezerva rolul celuia care, în numele instituției pe care o reprezintă, profită de pe urma groaznicelor întimplărL „Preotul Relclug, notează scriitorul, căzu o milostivire cerească in infimpiarea aceasta singeroasA Ii părea rău de Ion. dar in aceeași vreme se bucura că biserica va ciștiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirată de dumneteu de-a asigura pe seama sflniului lăcaș o avere atit de frumoasă'. Romanul Ion demonstrează cu o putere de convingere copleșitoare efectele nefaste, in ordinea dezumanizării insului de la țară, in condițiile în care contradicțiile dc neîmpăcat ale vieții sociale rurale fac imposibilă rezolvarea impasului prin apel la soluția indivi- dualistă a proprietății private asupra pămintului. In Răscoala efectele acestea tragice — cum afirmam mai sus se mută din plănui destinului individual, in acela al destinului colectiv. Devenită atotcuprinzătoare, aici, criza soeîal-econi). (în realitate schița a fost publicată în alt volum, abia în 1916). Trccind peste aceste date de amănunt, este necesar să subliniem eă Liviu Rebreanu, a ținut mult la acest prim volum. Ne întemeiem presupunerea pe două argumente principale. Mai întii nu întimplător, Rebreanu a dat ca titlu la trei din volumele sale ulterioare tocmai numele unor schițe din volumul Frămintări. Este vorba do Golanii (1916), Răfuiala (1919). și Ci/decut iubirii (1928). Este important să reținem apoi că cele opt volume de schițe și nuvele, publicate în timpul vieții, Liviu Rebreanu a retipărit mai toate bucățile din Fră- mintări. Spre exemplu ; in volumul Mărturisire, din opt, trei sint reproduse; in volumul Răfuiala din treisprezece bucăți, patru au apărut mai întii în Frămintări, iar in lucrarea Oameni de pe Someș patru din cele nouă publicații sînt de asemenea reproduse. Că Rebreanu a ținut mult la volumul Frămintări ne-o dovedește chiar una din mărturisirile sale de mai tîrzîu. în conferința consacrată lui Coșbuc și ținută în 1931, Rebreanu povestește cum a. oferit acest prim volum poetului, pentru a afla părerea competentă a acestuia. „In același timp am scos și eu primul meu volum de schițe și nuvele Golanii (? t). I 1-am oferit ') Luceafărul. Sibiu, ort : Biblioteca scriitorilor dc ia noi, 1913, nr. J, p. «I *) ibidem •> Luceafărul, Sibiu, 1911. nr. 24, p. 564 'i Cojfnjcana, Orâșiic, anul II, 191î. nr. 19. din 12 mal Cosinzeana. Orațllc. anul II. 1912. nr. 25 din 25 Iulie •) i.ucea^rul, sibiu, anul IX, p. 2S« '•) Tiberiu Rebreanu. începuturile merare ale iui L. Rebreanu In lațul lilerar. 19C1. nr. 3 p. CS "1 Ibldem ”) Almanahul scriitorilor romini pe 1912. București, p. 17S ac de ani dc la moartea Iul Rebreanu 13. firește. L-a citit și..." etc. 13) (Aici este o greșală, primul volum sc numește Frăminfări și nu Golanii, fapt care se explica, fie că Rebreanu a intenționat să intituleze primul său volum Golanii, un titlu cam dur pentru un tinăr debutant, fie că a uitat care dintre volume i le-a oferit lui Coșbuc. Ori cur» ar sta lucrurile, observăm că autorul, chiar și după tre- cerea anilor, pomenește cu drag de „primul meu volum". O deosebită semnificație prezintă iaplul că Liviu Rebreanu a prelucrat aceste bucăți in mod radical, sub aspect stilistic mai ales. La jumătate din ele le-a schimbat titlul. Așa de exemplu nuvela Fitiba? din volum a fost publicată mai înainte și sub titlurile : O strin- gere de mină, Ocrotitorul, după cum schița Lacrima a apărut sub titlurile Codrea, Glasul iubirii, Dezertorul etc. Aceste amănunte ridică întrebarea dacă nu cumva din bucățile presă- rate anterior prin diferitele reviste și, aceleași bucăți reunite în volumul Frămintări există unele deosebiri. Investigațiile noastre aduc un răspuns categoric afirmativ. Liviu Rebreanu a menținut in linii generale subiectul, dar a făcut numeroase schimbări, adăugiri, revizuind exprimarea, înlocuind cuvintele regionale cu termeni mai proprii și mai cunoscuți etc. Prin aceste transformări, Rebreanu a îmbunătății substanțial conținutul oferind o haină artistică aleasă bucăților volumului său, Confruntarea textelor s-a făcut pentru nuvelele și schițele: Proștii, Cintec de dragoste și Ofilire publicate în revista Cosinzeana H): Lacrima, Vcoasta și Răfuiala, din LuceafUrm 'sj. Intrucît intervențiile variate slnt prea numeroase, luînd volumul in ansamblu, ne vom limita a pune în evidență doar pe cele mai semnificative și referindu-ue numai la nuvela Răfuiala. Transformările ojrerate în bucățile pe care le-a publicat inițial prin diferitele reviste, pot fi grupate astfel: 1) reducerea și înlocuirea unor cuvinte, expresii, pro|x>ziții etc. sau ampli- ficarea in fond a altora ; 2) determinarea Sau exprimarea cît mai laconică a ideii și efec- tuarea anumitor transformări pentru precizarea sensului nou ; 3) obținerea clarității prin folosirea articolului sau, după caz. renunțarea la aceasta și refacerea textului; 4) reducerea cuvintelor regionale și evitarea ornamentelor stilistice; 5) înlăturarea unor repetiții supă- rătoare sau folosirea creatoare a lor și, în sfirșit, 6) respectarea regulilor gramaticale și corectarea punctuației. Dc altfel, ținem să subliniem că aceste transformări sint grăitoare nu numai pentru înțelegerea stilului, a muncii de creație și de reetăborarc a lucrărilor, ci și pentru a cunoaște exigența pe care o manifestă autorul față de cuvintul scris. Prima constatare ce se poale desprinde din lectura comparativă a textelor este de ordin cantitativ. In majoritatea cazurilor autorul a înlăturat cuvinte, expresii, sau chiar fragmente întregi, cu scopul de a reda mai clar și eencis faptele de viață. Spre exemplu : „Oboseala rnoleșifoare se strecura prin mădulare" (pag. 203) va apare in cobim „Oboseala sc strecura prin mădulare" (pag. 100). „Dar pentru aceia toi salul știa că ilumai cu Tănasc Lirsu se înțelegea" (înlocuită cu „dar lot satul știa.. .etc." (pag. -101) sau „da ceai bine își zicea el", pag. 205}, „da oeti rșr zicea ef“ (pag. 105 ); „să se apropie pe de lături, încet" (pag. 232) eu: „să se apropie încet" (pag, 116). Acolo unde Rebreanu considera că expri- marea detaliată este dăunătoare clarității. înlătura propoziții și fraze întregi, fără cruțare. Astfel fraza di» „Luceafărul", dc la pag. 201: „Sc drămăluia kitr-o viitoare de întrebări ce rămîneaii întotdeauna iară răspuns", nu mai figurează în volumul Frăminiări. Există și cazuri inverse. In volum, textul este amplificat cu un cuvfnt sau două. Ope- rația insă este absolut justificată. Astfel expresia „a simțit un fel de durere (231) apare in volum" a simțit parcă un fel de durere". Adverbul in plus parcă, sugerează doar impresia de durere și nu dorea ca atare. Cititorul grăbit nu acordă nici o atenție unui asemenea fapt. Scriitorul insă, cumpănind judicios nuanțarea stărilor, a adăugat ceea ce lipsea In varianta din Luceafărul. Fraza : „In urmă sleit de oboseală, s-a hotărî! că nu s-o duce la nici o nuntă'' (pag. 205) este prelucrată și iu volum, și apare astfel: „în urmă. sleit de oboseală adormi, botărit să nu se ducă la nici o nuntă". (Pag. 107), Este clar că din cauza oboselii Toma a putui adormi cu hotărîrea și nu că sitrnwrorra ar ii cauzat hotdrîrca luată. In afară de aceasta, fn textul inițial nu se preciza ce a făcut personajul, s-a mai Culcat sau nu. Operația transformării în care renunțările și adăugirile se înlerpătrund este frecventă în multe cazuri. Frază : „Xoaptea întreagă s-a zvîrcolit în pal, parca ar ti fost culcat pe /ar" (pag, 205) este refăcută astfel: „Tarată noaptea s-a îvîrcollt în pal de parcă ar fi fost culcat pe jăraticT (pag. 107). Schimbări de natura celor amintite consună înlrutotul cu principiile romancierului care, deși recunoașterea că temelia creației literare o constituie 'n Coșbue, in volumul Aniorcojn, Edls. Sacee. București. p. JOI ") Prwtii, Coslnzeana. anu! I. nr. 3, p. M-Si : Ciurce de dragoste, anul II, nr. 1. p. 11-13 ; O/mre. anul tl. tir. lî, p. H»-îC “j Clacul J orm-IJ CLaerLmsl in Lucea tarul, LSOS, tir. SI. p. jOT—SUS. NeiMjta, nr. 1* din 1911, p. an-90T ; năruie u nr. s> din ISC», p. SM-ÎM și nr. 10. p. 330-SM 14 M dc ani dc la moanea nu Rebreanu expresia, adăuga precizarea că: „de dragul unei fraze strălucite. nu twi sacrifica niciodată o irdenfie"^). In creația de început concizia și sobrietatea stilului se află la Rebreanu in strinse reiatii cu procesul dc concentrare $1 determinare. Elementele descrierii „Nuntașii nu mai puteau de wie bună, cu fețele învăpăiate, cu glasuri răgușite și aspre, horeau toți un cinice*' (230), sînt modificate și reduse la forma : „Nuntașii cu fețele învăpăiate, cu glasuri răgu- șite și aspre, horeau un cântec" (110). Rebreanu înlătură ceea ce este inutil, faptele care se pot deduce sau amănuntele care nu sînt necesare. Fraza „Iși încheie pieptarul pe dedesubt și se duse" este redactată mai concis, sub forma; „își încheie pieptarul și se duse", In unitatea lor, determinarea ideii și contragerea frazei redau mai simplu șl mai clar con- ținutul stărilor și al acțiunilor. „Simțea și știa de bunâsearnă că arc să mai vină, că trebuie să mai vină cineva : cît fusese drumul dc lung, din Măgura și pină aici tot acolo mi-a stat capul" (230). Această stare de neliniște este redată mai precis și prin cuvinte mal puține în varianta ; „Simțea și știa hotărît că arc să mai vină, că trebuie să mai vină cineva: cît fusese drumul de lung din Măgura pină aici s-a tot frămîntat" (112). Un exemplu de determinare a nuanțelor de sens ește răspunsul dat de Rafila in legătură cu hotărîrca lor de a merge la nuntii: „Apoi cum vrei tu. Tomo!" (205). Din această variantă a răspun- sului se poate înțelege că Rafila ar fi dorit totuși să meargă la nuntă. In realitate ea se ducea la nuntă nu pentru că venea acolo Tănase, pe care-l avusese drag în tinerețe, ci pentru că Toma promisese vornicilor și, in ultimă instanță hotărise să meargă negreșit. Rebreanu a cizelat răspunsul, dindu-i un sens mai categoric, de conformare a Rafilei la hotărirea soțului, „Fie cum vrei tu, Tomo!" (107). Aici s-a înlocuit adverbul „apoi" cu o nuanță evazivă, de concesie, cu un verb la conjunctiv și care redă mai precis poziția sin- ceră, lipsită de echivoc și de duplicitate a Rafilei. Folosirea articolului nehotărit în locul celui hotărît aduce, in context, o determinare mai potrivită, în sensul că exprimă mai bine starea pe care scriitorul dorește s-o prezinte in conformitate cu Împrejurările. Propoziția „în sufletul lui Toma se aprinse pofta nebună" (206) va suferi o modificare strict necesară condițiilor în care se afla personajul, astfel, Că în volum apare „se aprinse o poftă nebună" (|07). Sau un alt exemplu: „Cum socoți tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu vocea stinsă" (205). Substantivul „voce" prin articu- larea cu articolul nehotărit va căpăta o anumită intenție stilistică: „răspunse nevasta cu o note stinsă" (IQ8), Cunoscînd natura acestor schimbări nu puteam să mi subliniez ade- vărul cuvintelor din crezul său literar „expresia exactă iți cere mai mult zbucium" și autorul justifica; tunai prin ea pofi urmări deaproape sinuozitățile sufletului care explică viafa". Am întilnit și cazuri cînd Rebreanu renunță la articolul hotărît, preferind cuvîntul nearti- culat, cu scopul de a reda mai nuanțat impresia de vag, neprecis; „zîmbetul acela prea semăna cu plinsul" (201). Aici. în mod evident, se exagerează, dc aceea în volum va apare „prea semăna a ptins (102). Ceva mai mult, atunci cind situațiile tipice impun, scriitorul renunță la precizare, preferind vagul, neclarul, generalitatea. Astfel, in exemplul: „în fața ci nu se deslușea nici urmă de bucurie..." (205), Avem exprimată o stare clară. Se constată lipsa de bucurie. In consecință punctele de suspensie nu mai pot ajuta și ne apar ca artificiale. Rebreanu revine asupra exprimării, accentuînd nu absența bucuriei, ci starea de indiferență: „In fața ei nu se deslușea nici bucurie, nici întristare" (108). In plus se introduc clemente stilistice noi deoarece opoziția (nici.,. nici) fixează mult mai puternic starea sufletească a personajului. Refacerea creatoare a textului pune in lumină preocuparea permanentă a scriitorului, care prin înlocuirile făcute urmărea apropierea cit mai mare de adevărul vieții. Aceasta însă presupune a găsi expresia cea mai potrivită, cea mai naturală, care fără îndoială va fi și cea mai frumoasă, lata cîteva exemple simple; „Hai să mergem laolaltă" (223) șl „hai să mergem împreună" (121), „Colo-ntra-mezi" (233) și „Colo spre amezi" (130). „El nu zice nici o boarii" (232) și „nu zici nici cir" (117). Sau în exemplele: „Ce te socoți tu atita" șî „Ce te frămînți tu atita" sau „din fundul mesei" și „din capul mesei", a trage către cl“ și „a trage spre el" ele. Ajungem astfel la problema cuvîntului potrivit. Metoda comparației textelor evidențiază cum nu se poale mai bine ce a însemnat pentru Rebreanu „aria cuvîntuiui care exprima adevărul". Mai aducem cîteva exemple: expresia greoaie „flăcăii tiu-și dau locui de dragul ei" (204) c înlocuită cu „flăcăii toți o iubeau" (108). înlocuirea cuvintelor cu altele mai potrivite este evidentă și în exemple ca : „într-o clipă nerror«aisii" (201) și „clipă nenorocită" (103) (avem o înlocuire firească), sau „casa cu cinstea" (231) și „Casa cu nunta" (112) (înlocuire naturală) sau „Toma nu se s/frsea dc i/n mnteft prar;nsmeUc, literar, snul XLII. 19:8. nr. I din M. I, p. 9 10 de ani de Ia moartea lui Rebreanu 15 nimic" cu „Nu se sinchisea de nimic" (evident o greșeală) etc. Ca și alți mari scriitori ai literaturii noastre, Caragiale, Eminescu. Sadoveanu etc., încă de la primele creații Liviu Rebreanu a niiiiuit cu multă grijă sinonimele sau cuvintele apropiate — sonor, in locul cuvintului din expresia „dezvăluind doi ochi“ a ptts cuvîntul „dezvelind doi oclji", in schimbul cuvintului subliniat „ce-i cotropea sufletul" expresia „ce-i ținea încătușat sufle- tul ; pentru exprimarea improprie „să se triniească cu capul" găsește mai potrivit: „să se izbească cu capul". Și oare nu este mai bine și mai frumos spus in loc de „l-au chemai la nuntă" — „l-au poftit la nuntă" (106) ? Nu este mai simplu și mai natural spus „degeaba crezi tu" in loc dc „degeaba socofi tu" ? ele. în nuvela Răfuiala ca și in alte nuvele și schițe din volumul Frămintări. spre deose- - bire de variantele inițiale, Rebreanu a Înlăturat cu hotărî re acele regionalisme care consti- tuiau un balast lingvistic. în locul expresiei „dedată de mică" cum scrisese inițial, a refă- cut „obișnuită dc mică"; în loc dc „s-o sloboade" pe cea „să-i dea drumul", sau în sfîrșit propoziția „după ce au fost eșit călăreții" (205), este indreptală. apărind : „după ce au ieșit călăreții" (107). Deși prozatorul, prin apropierea de oamenii satului, considera că limba țărănimii" era mai curată docit a inteligenței"17), lotuși în unele cazuri, graiul dia- lectal fiind supărător, Rebreanu a înlăturat fără ezitare lot ceea ce i se părea că se opune spiritului limbii literare sau că ar suna arhaic. întrebarea : „Da, merge-om Rafilă ?“ a putut fi rostită; „Mergem, Rafilă?", sau întrebarea: „da, tu incă-ai venit?" cu „da și tu ai venit?". Pe linia acestor schimbări, Rebreanu va înlătura și cuvintele care vor fi fost probabil ori creații proprii. In formă populară, dar nereușite, ori cuvinte strict regionale. Cuvîntul „imbonddrifi bine" (233) provenit poale de la „bundă", „bondă", a fost Înlocuit prin cuvîntul „cotoșmaniți" (122) care era mai uzitat. Sau în propoziția : „și să țic dumne- zeu pe tinerii mirele!" (230) cuvinlul regional „miretei" a fost înlocuit cu „finii tăi" — „și să tie dumnezeu finii tăi" (III). Cităm și un exemplu din nuvela Cinice de dragoste, unde in loc do „și ajunserăm libăind" (13)1*), a indrepLat: „Ajunserăm glilind" (183). Rebreanu aprecia mult farmecul și expresivitatea limbii populare, consîderînd că limba folcsllă de țărani „in legătură continuă cu pămînbil și lumea concretă, a păstrat expresia imagică și naivă a omului simplu, o prospețime pitorească și coloraiă, ritmul vieții"18). Limba din bucățile cu tematică sătească (nuvela Proptii în primul rind) confirmă ixs deplin această teză. Un element de seamă al pitorescului limbii populare îl constituie fără Îndoială fonetismul graiului popular. Acesta în proporții mari putea fi insă dăunător. In consecință, scriitorul a renunțai a reda in scris sarbăd, vij/lind. bijbăi, sama, beulurâ, de bundsamă. pe care le-a înlocuit cu searbăd, oijiind. bîjbiind, seamă etc. Dacă țăranii mai păstrau pc atunci în vorbirea lor pe „u" final, ca în expresia „femeia-i iadu. măi Toana", și Rebreanu inițial redind graiul viu, scrisese așa, in volum, insă expresia apare fără acel „u" : iad. Aceste exemple ilustrează în fond preocuparea lui Rebreanu de a reliza o expri- mare pc deplin literară grija pentru a folosi in mod creator pitorescul limbii dc pc meleagu- rile Năsăuduiui. In cercetările contemporane s-au aprofundat multilateral atit problema realismului operei sale masive, cit și stilul romancierului. Articolele numeroase și competente au cla- rificat calitățile mijloacelor stilistice ale lui Rebreanu (sobrietatea, proprietatea, precizia expresiei etc.). Compararea textelor din Râfuiata și din celelalte bucăți ale volumului Fră- militari, confirmă odată mai mult linia de conduită a scriitorului, care evita cu premedi- tare podoabele stilistice și se preocupa de redarea cit mai veridică a faptelor prezentate. Este frumoasă șî plastică vorbirea in stil colorat popular: „Așa se și cade, că_ vezi, împă- ratul nostru ți-a fost cel mai bun prieten în holteșie". Oricine înțelege că aici este vorba de o invitație la nuntă că împăratul nu este altcineva deeil mirele ele. Cu toate acestea Rebreanu renunță la exprimarea metaforică punind nu întîmplător în locul alegoriei „împă- ratul nostru" cuvîntul propriu: „Că vezi mirele nostru" (106). Această înlocuire este Insă perfect justificată deoarece Toma doar îșj reamintea că au venit călăreții să-l invite. Cu- vintele „împăratul nostru" se rostesc atunci eînd vornicii în mod real cheamă, pe cită vreme aici era numai o reamintire a invitației. Pentru a fi cit mai aproape de realitatea faptelor, pentru a reda acțiunea printr-o narare directă și precisă, Rebreanu a renunțat la figurația poetică: „Se temea de roată umbra". Nu este greșit spus și avem aici o sinecdocă, totuși prozatorul preferă să scrie mai exact. Se temea de toate umbrele" (Ud). Un alt exemplu, in propoziția : „și în capul salului înturna peste hotare" (204) i s-a părut lui Rebreanu prea MdrturJairi. In voi. Etnt. Socec, p. 1» Cosțnzeana, anul 1912. nr, 1 “) Amalgam, p. 265 16 M de ani de la moartea tui Rebreanu ■poetica și nepotrivită cu frămintarca personajului, care se zbuciuma,, alerga agitat, nu-și găsea locul, de aceea autorul a spus mai simplu: „Și-n capul satului se Întorcea peste cimp”. Aceste cîteva exemple confirmă teza după care „aria înseamnă creație de oameni adeuârați și de viață reala. Nu atit meșteșugul stilistic, cit mai ales pulsația de viață interesează"20). Rebreanu asemenea marilor creatori — pe care de atlfel i-a invocat ca argument in sprijinul tezei de mai sus „a neglijat floricelele stilistice după care se pră pădeau contemporanii.2’) Desigur nu trebuie sa vedem în exigența lui Rebreanu o aversiune lață de exprimarea figurata. Rebreanu era Împotriva acelor „cuvinte sonore și prețioase" care nu spuneau nimic, preocupindu-se in aceiași timp pentru o exprimare cit mai literară. In nuvela Cintec de dragoste el a înlocuit propoziția ; „ridica capul", unde era supărătoare cacofonia, cu .ridică fruntea" realizind astiel și o exprimare figurată (partea prin întreg). Despre munca de migălite a exprimării pot vorbi alte numeroase exemple. Pentru a evita repetițiile supărătoare in cadrul aceluiași context, Rebreanu renunța, înlocuia, făcea apel la sinonime etc. Un exemplu: „Alai înapoi, veneau ceilalți doi "tai tăndălind și povestind" (234), Propoziția aceasta repeta de două ori adverbul mai, (mai înapoi și mai tăndălind). In volumul Frămintdri. Rebreanu suprimă această repetare „Mai in urmă veneau ceilalți doi, tăndălind și povestind". Rebreanu înlătură repetarea nefirească: „Toată casa începea a se învirti roata, nebunește". Fiind vorba de invirtire, cuvintul roată nu inai e ■necesar și in consecință a fost suprimat, Liviu Rebreanu era Convins ca „e mult mai ușor a scrie frumos decit o exprima exact". Previziunea și sobrietatea stilului se îmbina organic cu exigența pentru firescul limbii, pentru exprimarea gramaticală și pentru consecvența logică. In unitatea „Fața 1 se ■încrunta repede apoi într-atita se îngălbeni ca un mort" (231), observăm că dc la descrie- tea feței, ideea trece brusc la prezentarea stării generale a lui Toma. Este o inconsecvență -care se simte cînd facem trecerea la cea de a doua proporție din fraza citată. Sesizînd .acest fapt, Rebreanu a reluat fraza, a căutat să exprime o singură idee printr-o imagine unitară, astfel ca această idee sa apară cît mai limpede: „Fața i se încruntă repede, apoi i se îngălbeni ca unui mort". Inlăturind cuvintul „intratîta" adăugind pronumele „i“ (cu o funcție bine determinată) și punind comparația („ca unui mort") la cazul genitiv. Rebreanu ne face să înțelegem clar că totul se referă la față. Descriind fața, autorul suge- rează totodată și imaginea in ansamblu a personajului, a stării lui. Un alt exemplu semnificativ ii oferă și fraza: „plînsul ii fusese întreaga viață și toată mingiierca și în bine și in rău", este îngreunată de cuvintul „întreaga" și ideea nu apare exprimată prea bine. Elimlnînd acest cuvint, Rebreanu alcătui fraza astfel: „Plinsul Ii fusese în viață toată mingiicrea și în bine și rău". Acum putem înțelege mai ușor ideea că Rafila a fost toată viața nenorocită, că a avut parte numai de piins etc. In procesul elaborării creatoare, este posibil ca in redarea ideii să apară riscul unei exprimări greșite. De aceea este necesar să urmărim cu atenție firul gindirii. Așa. de exemplu, atunci cînd Tănase îi dă binețe la venirea sa, Rebreanu, descriind starea năucită a lui Toma din învălmășeala gălăgioasă a prinsului, scria: „Auzea limpede glasurile: (231). Aci însă nu era vorba de larma din casă și ideea nu trebuia să treacă de ia un lucru (starea buimă- cită a lui Toma) la altul (gălăgia nuntașilor). Nu era vorba de lanna sălii ci de glasul lui Tănase care îl spusese ceva. Rebreanu a corectat greșeala scriind : „Auzea bine glasul" (115). PI ura r ui „glasurile" se referea la alte fapte, abătîndu-ue gindirca de la firul ideii in cauză. (Jn număr apreciabil dc schimbări a făcut Rebreanu in legătură cu timpurile verbale. Redînd în trăirile personajelor amintirea trecutului scriitorul a înlocuit imperfectul cu per- fectul simplu. „Și cînd stăteau înaintea altarului..." cu „stătură" etc. Sînt Interesante modificările operate in schița Lacrima în care autorul dînd rnaî multă viață povestirii, a .pus toate timpurile imperfectului la prezent. Preferința pentru verb este evidentă în fraza: „simțea că se face de rîs la oameni, cu astfel de purtări" (231) pe care o schimbă cu o altă frază dc asemenea cu două propoziții, dar care avea trei verbe (unul nepredicativ) : „simțea că se face de rîs la oameni, purtindu-se astfel (115). Efortul tui Rebreanu in corectarea și revizuirea scrierilor din volumul Frdmlnfdri. cizelarea frazei, grija pentru limbă, consecvența ideilor și situațiilor tipice, a mers pină la cele mai mici amănunte, Grafia și punctuația n-au fost neglijate. Pentru a exemplifica felul iust de folosire a virgulei și punctelor de suspensie, cităm fraza „Să le spună că nu s-or duce; mai bine orice" (fără puncte dc suspensie) (p. 205). Același text în volum apare ") Universul literar, p. 10 *i) Ibidem 30 de ani de la moartea Iul Rebreanu 17 „să 1& spună că nu s-or duce, (virgulă) mai bine orice..." (puncte de suspensie) (108). Pauzele pe care Ic cere de exemplu virgula, obligă pe cililor să se transpuie ți să-și ima- Sineze situația personajelor. In cazul exemplului: „își plecă fruntea și, așa, sa uita la insa" (114) care apăruse in „Luceafărul" fără nici un semn de punctuație, este în volum mult mai expresiv, lâsind să se întrevadă acțiunea. în privința scrierii cuvintelor, mai ales a celor de proveniență populară, Rebreanu manifesta o exigență sporită. Pentru a reda fonetismul popular, cuvintele: „grumazii" a fost transcris „grumajii", „puvoiul" corectat „puhoiul" etc. Din cele peste 150 dc modificări extrase la nuvela Răfuiala prinfr-o sumară cerce- tare, am dat spre exemplificare doar o -mică parte. Credem că și pe baza acestora, se pot trage unele concluzii. Mai întîi ne exprimăm convingerea că deși Rebreanu este mare ca romancier, nu trebuie de loc neglijate nici creațiile de început. Primul volum de nuvele și schițe mai dovedește apoi că pe autor l-a preocupat nu numai ce scrie, ci și cum exprimă conținutul respectiv. în sfîrșit este demn de reținut faptul că de la începuturile activității sale; proza- torul a manifestat în această direcție multă exigență. Pornind de la mărturisirile sale: „Nu-mi amintesc Să fi rămas niciodată la prima redactare a manuscrisului"22), cercetătorii sau scriitorii care l-au cunoscut mai înde- aproape, au confirmat cu toții meticulozitatea cu care lucra Rebreanu. Poetul Camil Baltazar pe baza confruntării manuscriselor, a șpalturilor, sublinia pe bună dreptate că „aspectul de șantier continuu al manuscriselor il prezintă nu numai fi cea de a doua versiurut -a lucrării, ci și ultima, cea pentru tipări), încercarea dc față confirmă această concluzie $1, pe baza faptelor relatate, se vede că modificările au continuat la Rebreanu chiar și după publicarea lor în presă. Ba, ceva mai mult, republicarea schițelor și nuvelelor din volumul Frămintări și apoi în diferite alte volume sau ediții a fost însoțită de alte și noi modificări substanțiale. Așa de exemplu numai in partea l-a din aceeași nuvelă Răfuiala, reprodusă în volumul Oameni de pe Someș, Rebreanu a mai făcut încă 25 de schimbări, ce-i drept uneori doar un singur cuvînt, sau un semn de punctuație. Prin aceste noi și mici înlocuiri de cuvinte, scriitorul a dat mai multă expresivitate, suplețe și precizie creației sale literare. ION IUESCU n> Camil Baltazar : „Hulii Rebreanu orrlrt meticulos" in Tribuna, anul IM*, nr. :i ri. cu spatele spre ea. — Noapte bună I Rămase nemișcată, cu privirea ațintită spre ușa prin care intrase Ștefan. Se sculă oftînd și porni cu pași lunecați spre camera ci și se întinse pc pat, cu privirea ațintită spre lax an. Spre același tavan pe care l-a privit țintă ore întregi ia ultima criză de inimă avută acum trei săptămini. „Acum este sfârșitul" a ajuns atunci Să se gândească numai cu sen- zația de sfirșeală a fost atit de mare incit gîndul a rămas suspendat undeva în afara conștiinței șt n-a speriat-o. După o vreme, in care i se păruse că plutește pe O mare înce- țoșată și rece, s-a trezit aruncată parcă undeva, la marginea vieții, care părea că se retrage treptat din trupul vlăguit. A urmat o ciudată febrilitate a minții. Venise atunci de la Bucii rești șî ajunsese acasă înainte de-a sosi irina și Mîhai de la fabrică. Era singură în casă. Știa că poale muri și totuși, atunci, gîndul n-o înspăimlnta cum s-a întâmplat in alte crize in care, pe măsură ce durerile creșteau, creștea încă, mai puternic, o nestăvilită sete dc-a trăi, de-a duce ia capăt toate lucrurile începute. Rămăsese lungită pe pat, privind tavanul acesta cu arabescuri aurii pe un fond verde. La o vreme, din liniile intortocliiate a început să ia ființă o femeie cunoscută, dindu-i senzația că asistă la povestea vieții ei derulată inegal de un ciudat aparat cinematografic. Unele secvențe se derulau In goană. Abia deslușea o imagine, că se suprapunea alta. Apăreau însă și imagini statice, parcă anume să-i lase vreme să le prindă tîlciil. Privind la acel film, a înțeles mai limpede ca oricând că tine- rețea acelei femei s-a scurs alături de ceea ce vroia ca de fapt să facă, Intre visurile și aețitmile tinerei numită Stanca, s-a întins un gol ca intre două paralele. Și fetița care sărea gardul ca să vadă de la fereastră cum arată un pian, reveni limpede înaintea ochilor ei și-i provocă un surîs abia schițat A revăznt-o mai apoi, intrând la cincisprezece ani în aeeiași atelier in care lucra tatăl ei și lucrase și bunicul. Apărură scene din viața ei de toate zilele de pe vremea cind, întoarsă de ia fabrică, sleită, obosită și flămîndă, începea munca acasă. Și așa, intre dorințele ei din anii cind se juca cu un pian făcut din carton și viața de toate zilele s-a întins acel gol între două paralele. A revăzut și ziua în care s-a căsătorit. Ia șaptesprezece ani, cu un lăcătuș din aceeași fabrică. După im an a venit Mihai. Bunicul era paralizat așa că, a fost nevoită să renunțe vreme de trei ani la serviciu, Ciudatul film și-a derulat și secvențele cu spaima și durerea cind bărbatul i-a fost trimis pe front deși cei mai mulțl muncitori au fost mobilizați pe loc. Intraseră, cu citeva luni înainte de declanșarea războiului. în munca ilegală de partid și lăcătușul slab șî scofîlcit Sofia Arcan : Planul dezacordat devenise probabil indezirabil in atelier^ S-au scăpat ușor de e1, numai ea l-a purtat in inimă de-a lungul anilor și l-a adus lingă ea și in acele clipe care păreau a fi ultimele, dar pe care, obosită, descurajată, nu mai avea puterea să le înfrunte. Vreme de doi ani și șapte luni cit a muncit in ilegalitate, Stanca aceea a trăit cu certitudinea că și-a găsit, in siTrșit, un rost in viață, un rost mai presus da nimicurile cenușii ale existenței de toate zilele. I s-a părut că ajută și ea ca între visurile oamenilor ți realizările lor să nu existe acel gol dintre paralele. In 19-12 a fost arestată. Vreme de aproape trei ani a fost scoasă din circuitul luptei. în primele sâptămîni a socotit închisoarea ca pe o nouă făș;e între cea ce dorea ea să facă și ce putea face. Au intervenit insă tovarășele dc celulă și ca a ajuns la izvoarele culturii și a înțe- îegerii profunde a răspunderii unui comunist și din nou vremea nu s-a mai scurs zadarnic. Toate acestea le-a văzut Stanca în timpul crizei dc acum trei săptăniini. A revăzut și scene din zilele acelei neuitate toamne a lui "li cînd, alături de ceilalți țesători, a intrai in munca dc refacere a fabricii pe temelii noi. Acasă a observat de la bun început că Mihai și Irina se iubesc și asta a bucurat-o. Și ea își luase un bărbat sărac-luci, dar n-a regretat. „Dacă nu ți-e drag omul lingă care trăiești. poate fi lingura de aur că mîncarea tot în gît iți rămineM. A învins și această ultimă criză, Adevărul este C-a invins-o mai mult doctorul decit ea și abia cind s-a văzut trecută dc primejdie. Stanca s-a rușinat de lașitatea ei, căci socotea lașitate lipsa ei de luptă cu moartea. Și era din nou conștientă că mai arc multe datorii dc plătit, multe lucruri dc dus la capăt. Intii, Ștefan Da, Ștefan... tare-i obosit, care se îndoiește de ceva ...dar nu, intii să se refacă la munte apoi .. . vor hotărî împreună ca și în alte dăți. împreună? Nu. de data asta, ea nu-și va mai Impune părerea și In- tr-adevăr, vor hotărî împreună. Mai e și Irina, Războiul între ele a fost doar un război de uzură, fără victorii categorice. Adică, cinstit, bătrîna recunoscu, tot atunci in timpul crizei, vă Irina a cîștigat cele mai multe lupte și asta era rău. Nu pentru ea, Stanca, ci pentru ei toți și mai ales pentru Irina însăși. Atunci cînd ești conștient că lanțul zilelor talc s-a scurtat într-atîta Incit aproape-ți poți număra verigile ce țî-au mai rămas, bilanțul vieții devine o obsesie de care mi trebuie să fugi, socotea Stanca, stînd lungită pe pal și privind același tavan cu arabescuri aurii. 5 Cu două zile înainte de ședința de producție trimestrială. Tina-Stanca sosi tîrziu acasă. Irina spăla pe jos în bucătărie. Mihai plivea stratul cu garoafe. Auzlndu-i pașii, ri- dică privirea, mormăi un sabit șl continuă plivitul. Se opri Ungă el și umbra-i compactă se întinse peste trupul ghemuit peste flori. Tăcură. Ti privi spatele, paranteză albastră peste stratul înflorit, șl miinile mari căutind febrile firele abia răsărite ale buruienilor. In tă- cerea întinsă între ei. simți nemulțumirea celuilalt. — .Aș vrea să stăm de vorbă, spuse calm bătrîna. — Acum ? întrebă fără s-o privească. — Aștept pină ce termini, spuse, apatică, și porni cu pași rari spre terasă. — Acuși mi-s gata și-ți încălzesc mîncarea, spuse Irina, tot fără s-o privească, în timp ce ștergea pe jos. — Nu mi-e foame, mulțumesc. Intră în odaie urmată de privirea Iscoditoare și neliniștită a kînei. Se spălă să se învioreze. Era obosită și inima pornise să-i bată razna iar în urechi începuse răpăitul tobei, semnalul de alarmă. Luă un calmant, Se întinse și închise ochii. „Prudent ar fi să amin discuția. Am avut o zi grea și sfada care va urma mă poate da peste cap. Gata ! Nu trebuie să mă gindesc la nimic. Trebuie să mă liniștesc. ...Bine am făcut că i-am arătat pictorului Runcu desenele hii Nică. Spune că are șanse să ajungă un foarte bun grafician. Al dracului I S-a lăsat el greu, dar nici eu n-am cedat și pină la urmă tot a acceptat să se «țipe dc Nică în timpul vacanțelor. Trebuie să-i spun ce am aflat? Să vorbesc numai eu ea? Cum de-a fost in .stare? Las că șî a mea-i vina că a putut ajunge aici, de ce să-mi cant scuze? Gata ! Trebuie să mă liniștesc. Bine că nu-i copilul acasă. Oare cum se va întoarce? Mihai se așteaptă să-i fac propunerea și de aia era atita de cătrănit. Mult l-a mal schimbat Irina... Gata 1 Dacă nu mă liniștesc, dau de dracu. Trebuie să-i spun... Gata !..." Cînd s-a trezit. în casă era liniște. La începui nu știu dacă-i dimineața ori seara. Somnul și calmantul liniștiseră inima care bătea din nou ritmic. Se simți reconfortată- Trecu in baie, făcu un duș și ultimele urme de somnolență se destrămată. Iși pieptănă părul alb cu grijă. Privi atentă imaginea din oglindă. 30 Sofia Arcan : Pianul dezacordat „Somnul mi-a priit Am fost frintă dc oboseală și din cauza asia vedeam iotul in negru. Mihai va înțelege, Am fost o proastă'". Ii găsi pe terasă și cind o văzură, tăcură încurcați, — Despre ce-i vorba ? spuse întunecat Mihai. -- lohan are grijă ca nevastă-ta să aibe numai fir de calitatea întîia. — Cum ai spus? o privi consternat Mihai, Se întoarse spre Irina și îi prinse umărul ca într-o menghină. E adevărat ori nu ? — Să vezi, el... — Da sau nu I veni porunca sugrumată, — Numai dc cîteva ori a căutat să... încercă să-și scoată umărul din strinsoare, dar nu reuși. Privirea aiergă speriată de la figura amenințătoare a lui Mihai la cea împietrită a Stancăi. — Da sau nu! Lasă bîlbiiala 1 strigă Mihai. — Dai Da t Da f strigă trina și se wuci de pe scaun scăpind din strinsoare. Mi-a adus de cîteva ori scule mai bune și cu asta nu s-a dărimat lumea. Am lucrat întotdeauna cît am putu! mai bine și mai frumos. în picioare, cu fata vilvătaic, cu privirea încărcată dc ură, întinse mîna spre bătrînă- — întotdeauna mi-ai fost împotrivă, spuse, ducîodu-și la ochi un colț al șorțului. — Mi-s prea țărancă pentru Mihai, rm ? Nu mă pricep eu la politică șl nu umblu pe la ale ședințe, noma că aș fi vrut să văd cine v-ar ii cîrpit ale zdrențe și v-ar fi făcut mîncarea în anii de n-ați venit acasă decit să dormiți și să mîncațî, continuă Icgănîndu-se ușor. Privirea ii ocolea și fața, mai înainte crispată. își destinse liniile. Colțurile gurii căzură, șî o tristețe neașteptată i se fixă în privire. — Mă, nu întoarce vorba, eu alta te întreb, spuse Mihai cu vocea imblinzifă. Tristețea Irfneî ii păru neașteptat de puternică și " frin'ură dc clipă se gindî că poate o nedreptățește. Ba vorbim de noi. nu numai de fabrică. Moare de ciudă că mă iubește eopllu și dacă eu cumpăr de toate în casă dc dragul lui o fac, spuse ea. conștientă că astfel va putea mări distanța dintre Mihai și bătrînă. — Lasă-1 pe Ștefan, spuse calm bătrîna. Dacă 1-af iubi precum spui, ar fi trebuit să te gîndești și la el cind te-ai înțeles cu îohan. Dacă tu n-ai atîta cinste in tine, trebuia s-o ai cel puțin pentru el. Asta trebuia. Irină. — Da sigur, asta trebuie, să-l muți 1a stricatele alea dc nu-și văd de lucru, numa umblă după vandrălăi. Să se lege de el și să-mi strice casa, tui ? Șî eu tac ort să spun : mulțam frumos mamo, că-mi stricași bărbatul, o nu? — Mă, tu ne crezi proști ? Ce dracii iot întorci vorba. Noi te întrebăm una și tu bați d-a surda, alta. Ce o sucești, mă? Tu să-mi explici mic cum ți-a trecut cîndul ăsta nenorocit să ne faci de rușine? Hai? Cum? Cum. mă ? spuse Mihai aprr piindu-se ame- nințător de Irina, dîndu-și scama dc intențiile cr. — Las că n-am f&ut-O decît de trei-patru ori șî... — Va să zică așa 1 De patru-patruzecî dc ori. nu ? Și cum dc l-ai lăsat pe lingăul ăla de lohan, că-l zbor mîine că numai de potlogării se ține, cum do l-ai lăsat să-țî mînjească numele? — Ho, că nu s-a dărimat himea. Iți spun că numai de cîteva ori și tu crezi că noî ne-am apucat să strigăm în țoală secția.. — Auzi ? Auzi, mamă ? spuse alb la îață Mihai întorcindu-se spre bătrîna. O auzi ? Cum mai dau eu ochi cu femeile? Te pomenești că ele cred că noi aprobăm potlogăriile astea. — Din fericire, nu cred, spuse mîndră bătrîna. Ne cunosc, ne cunosc de prea multă vrane. Trei țesătoare mi-au spus, fără ocolișuri, toată tărășenia. —■ Care-s alea ? Vreau să știu și cu care-s viperele alea ? Și dacă an mințit ? Dacă nu-i adevărat ? — Cum, mă, să nu fîe adevărat? O nu recunoscuși mai înainte? spuse Mihai pri- vind-o consternat. — Oi fi spus-o și eu, speriată de voi. Hai ? De asta ce zici ? il privi Irina batjocori- tor. Nu recunosc până nu aud cine a spus. Să le țin minte, să le învăț cu minte... — Mă, nenorocito, mă, taci că nu știu ce-ți fac, o imbrînci neașteptat Mihai. Tu știi bine că în sala aia a lucrat taica și lot acolo l-a cunoscut mama pe tata și eu am început tot in ea să lucru de copilandru. Sala asta e a doua noastră casă, mă. și tu O... cu învîrtelîle tale? Sofia Arcan : Pianul dezacordat 31 — Le știu că mi-au impuiat destui capul cu lămllîa voastră că ușa faceți parcă ar fi țesători a voastră! se Întoarse Irina cu ochii lucitori spre bătrînă, Pentru citeva canele care se prea poale să-mi ti ajuns tot mie, faceți voi alila larmă și sfadă? Ești mulțumită, nu? iți parc bine că-i vezi pornit, nu? Tc rkîîe la inimă dc unde-] vezi om bjînd eu nevasta și vrei să-l obrocești și pc el aic și dădu cu ochii de Ștefan care-l privea speriat. — Ești gata, șopti. Am uitat de haine. — Ce-i ? — Doarme. Pulsul este bun. Am vrut numai s-o văd. Spune-j mamei să nu facă larmă. Vin ți cu numaidecit, spuse ți intră în baie. In bucătărie, Irina, cu șorțul alb in față, cu părui legat sub un batic colorat, aprinsese aragazul și încălzea friptura. — Ți-o îi foame, dragul mamii ? Mi-s gata cît bați din palme. Vrei să aduci tu berea din podrum ? Am ascuns de trei zile niște sticle sub stclajul cu mere, anume pentru tine. Cred că S-or fi răcit, — Tot n-au venit răcitoarclc ? — Ba or venit da ... — Te-ai răzgîndlt? — M-am 1 Dar aduci sticlele? — Alamă, ce-i cu lina? întrebă după ce se întoarse cu sticlele de bere aburite- — Ce? Ți-a spus ceva? sc înfoarse ca arsă Irina spre el, albindu-se la față, pri- vindu-1 ciudat, cercetător. — Ce să-mi spună? Nu știi că-mi ascunde întotdeauna cind nu se simte bine? Cum a venit, s-a culcat, fără să mănîncc, spuse Ștefan privind-o atent, mirat. — Aha 1 spuse ușurată Irina șî se apucă să așeze masa cu mișcările obișnuite. Da 1 Da 1 Cred că-i ostenită. Nu-i duce grija, puiule, e tare, mult mai tare decit crezi tu. Hal. dragii! mamei și mănîncă. Mihaif 1 — Ssst! Mamă ! — Ce? A, da 1 Las' că nu strigai așa tare. Nu știu ce sc moșește atita. Hai, mănincă Și ia spune-mi, cum tc-ai petrecut? Ai avut mîncarc bună? Ai băut lapte cum ți-am spus? O fost bună ciocolata de ți-am ascuns-o în rucsak? Mihai reveni și începu să mînincc, absent și Ștefan observă că-i departe de pofta lui obișnuită. Părea nedormit, cu ochii roții ți cu cearcăne. Mai observă că și Irina pare la fel de nedormită. — Ce-i cu voi, ați făcut chef azi noapte? spuse zimbînd. II priviră mirați. — Slnteți amindoi nedormiți și cu niște cearcăne, atita, arătă el cu mîna. — Da dc unde, spuse încurcat Mihai. Căldura, asta-i I Irina își plecă grăbită capul in farfurie și Mihai continuă să mănînce tătut. Simți că a făcut o gafă dar nu-șf dete seama de ce anume. Fără să poată preciza, Ștefan simți că în juni! lui plutește o atmosferă străină, apăsătoare. Continuară masa în timp ce el le povesti 31 Șefia Arcan : Planul dezacordat despre felul in care a petrecut la munte. N-o (Acu entuziast, așa cum era deobicci, ci niaf mult ca să umple tăcerea stânjenitoare. După masă, Alihai se culcă. Irina începu să spele vasele și să gătească pentru a doua zi. Ștefan ieși pe terasă și începu să citească. Renunță. Se plimbă prin grădină. Reveni pe terasă. Privi ceasul. Clipele se tirau, inerte. Zăpușeala crescu. Florile Începură să-și plece corolele sub palele calde de vint. Pe cerul sticlos apărură citeva scame alburii. Lc urmări distrat cum se-adună, se-nvălinășesc, De după vîrlul nucului din grădina vecină urcă o pată neagră. Crescu. Deveni rădvan gonind spre clăbucul alburiu. Crescu. Acoperi soarele. Cerul iși ridică din toate zările munți întunecați, cu creste fluide, șerpuitoare. Primul fulger spintecă negura. Bubuitul vui prelung și amenințător. — Doamne, copile, da’tu nu vezi ce potop vine ? strigă Irina de La fereastră. Fugi, nu sta in calea trăznetelor. Hai, in casă! Se ridică alene, iși luă cartea și intră, în timp ce irina închise cu zgomot fereastra. Se duse la ușa Stancăi și ascultă. Liniște, Deschise cu grijă ușa. Dormea. Se duse in ca- mera lui și se apropie de fereastră. Stropi rari, sclipitori, Începură să pleznească frunzele. Ploaia se dezlănțui în șuvoaie ondulate de rafalele de vint, Tulpinele florilor începură să se clatine bete de apă, năucite. In casă, liniște. întunerec. Ecoul pleznetclor de ploaie zvir- Hte in geamuri ajungea pînă la el înăbușit dc parcă liniștea casei ar fi ridicat intre ei și lume ziduri vătuite. „Aș fi vrut vreo pasiune ? M-ar fi atras științele ? M-a condus, cu mină sigură, exact pe drumul visat de ea. Cum de doarme atita ? Ciudată atmosferă I De ce ? Nu știu, dar simt că ceva-î schimbat intre ci. Și dacă nti-s bun nici de altceva ? In definitiv, în timpul liceului am avut parte de atitea materii, puteam să mă remarc la ceva. Dar dacă tocmai educația ei mi-a canalizat interesul numai spre muzică? Dacă mai toarnă așa, o să le rupă. Dacă aș avea o prelată de nailon prinsa in niște bețe, le-aș acoperi. De ce oare, nu există prelate imense, cît o vie, s-o acoperi, s-o aperi de piatră ori ploaie? S-o trezesc? Parcă nici el nu era în toanele lui. Și mama, de ce-1 privea atit de îngrijorată? Și dacă mi-aș schimba facultatea? Prostii! Și plouă... plouă... Ar trebui s-o chem la telefon, dar ii trezesc. Mă duc la ca după ce stă ploaia. O să arate jalnic, păcat de munca mea, uite cum le atirnă petalele. Garosiele trebuie să fie la pămiiit. Abia șase și zece? Nu-i seara? Abia șase și zece!*' -- Ștefane, ești aici, dormi? șopti Stanca din ușă. Privesc cum plouă. Veni lingă el la fereastră și repetă cu vocea apatică a lui Ștefan. — Privesc cum ploua. Vreme potrivită tristeților și aducerilor aminte.. Tăcură șî între ei nu mai rămase decit surdul ecou al pleznctelor ploii pc frunze. Stanca începu să recite cu vocea stinsă, egală. ,.Gind va ii să plec, va ii Mai mult noapte dccit zi. Mai mult ceață dccît vînt Apăsând cu greomînl Și poate și-un dram dc brumă Dulr-o stea cu-albaslră spaimă" Vocea tremura imperceptibil. O privi in obscuritatea din odaie. Sta, dreaptă, cu brațele atîrnlnde. In obrazul cu liniile feței încremenite mimai buzele se mișcau lăsînd să zboare cuvintele uniform, ca intr-o melopee. Nu se miră că o aude recitind. încă din copilărie se obișnuiseră să-și împărtășească entuziasmele trăite separat. „înțelegerea intre doi oameni este ca o punte: cere două maluri" i-a spus deseori Tîna-Stanca și ca avusese grijă ca puntea întinsă între ci să albe malurile trainice. Da. nu se mira că o aude recitind ci, neobișnuită era adînca ei tristețe. Avea în fața lui un om care se simțea sfirșit, atit de sfîrșit incit te înspăiminta. Vru să intervină. întinse mîna. dar rămase cu ea suspendată. „Și-ar ti timpul de-a mă tenie Dar nu-I modru că n-am vreme Inc-o lună, încă-un an Și-ncă zece, mai avan ... Și-mi mai trebuie un veac Pe cîte-s [lămînd să fac". recita in continuare Latrina și ii surprinse privirea inipind de vitalitate. Buzele se destinscră in surîs tineresc. Fața învie. Mîna dreaptă se întinse acuzator spre el. Soda Arcan : Planul dezacordat — Auzi ? îmi mai trebuie un veac! Ce-mi stai ca popîndăul și privești ploaia ? Cc-i vocea asta apatică: „privesc ploaia ?" Afară tristețea 1 Uită-te Ia mine I Gloaba a mincat jar In timpul somnului și iatâ-mă I Ștefan porni să rîdă copilărește, Afară, ploaia minată de vint trecu de grădină, de stradă. De undeva, dîn spatele casei, răsărise soarele și perdeaua fluida se coloră, sclipi și. ondulindu-se, dispăru. Ștefan, însă, nu mai privi pe fereastră. Camera încetă să mai fie o încăpere cu obiecte nemișcate, peste care se tirise liniștea surdă, apăsătoare. Învie lumina. Tîna-Stanca deschise larg ferestrele și intr-o clipă fură înconjurați de avalanșa parfumului de pămînt ravăn, ierburi ude șî flori. — Ești cea mai tînără ființă pe care o cunosc. Tina mea, draga mea, Tina mea, începu să cinte Ștefan. 7 Trecuse o săptămînă de ia întoarcerea lui Ștefan de la munte și tot nu se putu hotărî să-i spună Stancăi vestea ce-1 apăsa. De zeci de ori își fixă mintal felul în care trebuie să-l comunice hotărirea. De fiecare dată găsi altă variantă dar nici una nu-i păru cea mai potrivită. Pină la urmă se gindi să-i ceară sfatul lui Mihai. Dar și asta se dovedi com- plicat. în țesătura vieții lor de familie se iviseră zăvoduri noi, necunoscute. Amănunte, nc- înlilnite înainte, se intrețăscau în obiceiurile vechi. Se părea că numai Stanca rămăsese ne- schimbată. O asociase dc multe ori, in gîndul lui, cu un plop vinios, cu rădăcinile adînc infipte-n pămintul mustind de seve, trăgindu-și din el puterea de a vibra necontenit, asemeni frunzelor unui plop, la cea mai mică adiere a prezentului. Tîna-Stanca continua să-și facă timp pentru „orele lor" cind îl asculta, nemișcată, stind pe același fotoliu. Prezența ei continua să fie la fel de Ionică și declanșatoare de dorință dc-a se întrece pe sine însuși la cîntat. Umorul n-o părăsise, deși era evident că-i obosită șl nu se simte bine. Nu, zăvodul nou nu era fa Tina ci la Irina, la Mihai și, in general, în atmosfera casei. După intîlnirea neașteptată cu grădina năpădită de buruieni, observă că Mihai este plecat toată după masa de-acasă. Venea tîrziu, minca singur și părea că uitase de grădină. La Irina observă lipsa șorțului alb pe care acum ii scotea de cum era gata cu lucrul. A doua zi, către sfîrșitul mesei, bătrîna o întrebă pe Irina : — Ei, te-ai gindit ? La șase se deschide. Voi spune și cu cîteva cuvinte așa că putem merge împreună. — Vin. spuse Irina privind triumfătoare spre Mihai. — Unde te duci, mamă ? — La un curs de specializare, Ce te uiți așa ? Mi s-o fi urit și mie tot stînd ca muta-n casă. Dacă n-oi ieși prima, să nu-mi zici mie mamă. Uite așa, numa să crape fierea în ăi de gîndese eu. Tîna-Stanca o privi zîmbînd cu un licăr ciudat in ochi Mihai ascultă nemișcat și la urmă duse grăbit o bucată de pîîne Ia gură, mușcă din ca o bucată zdravănă și începu să mănînee cu o grabă neașteptată. — Te duci și tu Ia fabrică ? spuse Ștefan. — Nu! Am trecut de greu cu repartițiile Ia războaie. Astăzi îi las singuri ca .să-mi mai văd și de grădină că a dat pustiul peste ea. Abia plecară femeile că Ștefan *se duse la Mihai. — Tată, vreau să-ți spun ceva. . — Zii, Ștefane. — Nu așa. Vreau să stăm dc vorbă. — Da a 7 spuse privîndti-l lung. Ei, atunci hai pe terasă. Propti sapa de perete, coborî în pivniță, aduse o sticlă de vin și de sifon. — Pînă ce mă spăl pe mîinl, adă tu două pahare și fă-ne cîte-un șpriț. Mi-e sete. Se întoarse după cîteva clipe, se așeză greoi pe scaun, bău tot paharul. — Care-i necazul, copile? — Vreau să-ți cer părerea. Știi, eu...m-am înscris la secția pedagogică. Trebuie să-i spun Tînci și nu știifcum. Ea... eu... tu știi că mă socotește un artist și.,. — Și nu ești ? spuse rar, privlndti-l drept în ochi. Cum ai ajuns la gîndul ăsta ? — Cam greu ...tare greu, dar nu puteam să-mi fur singur căciula. Vezi tu, am la cot, ' servator colegi care trăiesc prin pian. Sînt obsedați de el. Dacă trece, o zi fără să cinte, socotesc ziua pierdută. _ Și tu ? ------------------------------------------------------------------------------------ 36 Solia Arcan : Pianul dezacordai — Cum să-țî spun? învăț destul de ușor, dar cînd imi pare că știu, plec ușurat. Ei sint veșnic nemulțumiți de ceea ce fac, mie imi pare că cvduiez. Adecă...îmi părea. Mă plictisește să muncesc ore la rînd și dacă stau la pian.. .continui in silă, numai de dragul Tînei. Am vorbit cu profesorul meu, L-am rugat să-mi spună care-i părerea lui. — Și ? Hai, Ștefane, dă-i drumul fără grijă și nu te mai frămînta atita. — Părerea lui., .lată, te superi dacă aprind o țigară? - - le-te-te! Aprinde din ale late că eu n-am. Șî bea vinul că se-ncălzește. Hai, nu Ilace pe deștepta, scoate pachetul din buzunar. Crezi că nu te-am mirosit ? Treacă de la mine. Poți fuma una. da mai mult, in fața mea să nu te prind că fumezi pină nu al cei puțin 25 dc ani, că ți-o bag aprinsă-n gură. Așa. Ei...avem gusturi subțiri: „Snagov" I Dă-mi și mic una deși cred că ăsta-i fin, nu tutun. Așa! Și...care zici că-i părerea lui? In timp ce Mihai îl judecase, reuși să sc stăpânească și-l răspunse aproape calm. — Că pot ajunge cel mult un foarte bun tehnician. Atit! Nu reacționă așa cum se așteptase. îl privi doar cîteva secunde, aspru, nemișcat, apoi spuse calm : — Ai încredere în judecata lui ? — A fost profesorul celor mai mulți dintre pianiștii noștri de frunte. Are o experiență îndelungată. Trebuie să cred în el. — Am înțeles. Și te-ai holărît să te faci profesor ? — La sfatul lui. Spunea că a observat la mine un tact pedagogic deosebit și m-a convins că voi ajunge un foarte bun profesor. — Asta-i părerea lui, dar a ta ? — Adică ? — Vezi tu, copile, mama a încercat într-o vreme să mă convingă să urmez liceul seral și să mă duc la politehnică. Ți-aduci aminte? ?\dică, n-ai cum. erai pe vremea aîa prea crud ca să-ți dai seama. Ei! Acum, dacă am pornit să vorbim ca între bărbați, socot că a venit vremea să-ți Spun cîteva lucruri pe care le-am ținut anume pentru ziua asta pe care am așteptat-o. Trebuia să vină, da... tu trebuie să iei totul așa cum este șt... vocea ezită ușor. 11 privi drept în ochi. Scoase din buzunar un pachet dc „Mărășcști", își aprinse o țigară, tot cu ochii țintă la Ștefan. Trase cu sete cîteva fumuri și cînd reîncepu să vor- bească, vocea era din nou egală, calmă Eu, copile, am destulă minte ca să-mi dati scama că mintea nu mă ajută să ajung un inginer dc mîna-ntîia. Poate, dacă aveam și cu norocul să fac liceul la vîrstă jtolrivită... mai știi? Sigurat insă, cu pot fi și sint un maistru foarte bun și n-am vrut să ajung din cap în coadă. Pricepi ? Omul cînd își alege meseria, trebuie să știe încotro s-o apuce ca să ajungă meseriaș de prima mină. Așa că tu, tu ce crezi ? Ce fel de profesor o ieși din tine ? — Ca să fiu sincer, gindtil ăsta l-am avut eu pe vremea cînd eram la liceu, Imi aduc aminte că mă duceam foarte des să arăt la cei mai mici cum să cînte. Și eram tare mul- țumii cînd puteam face asta. — Șî atunci de ce n-aî spus-o pină acum ? — Tîna i Știi, tată, o iubesc. Tare. Tare. Mihai îl privi în vreme ce toată fața i se destinse într-un zîmbet trist șî bun. — Știu I Nu poți trăi lîngă ea fără s-o iubești, spuse și râmase pe gîndurî. — Cum să-i spun? Ce mă sfătuiești ? Tu știi doar cîte visuri și speranțe și-a legat ea de viitorul meu. Mihai începu să-și frece bărbia cu mîna, privind în gol și o înogurare ciudată i se răspîndi pe față. -- Mama nu trebuie să afle, spuse înlr-un tîrziu. — Dar».. — Dragul meu ... țl-ain spus că a venit vremea să afli adevărul care-i trist. Ei bine...tu o cunoști numai ca bunică. Eu...tragedia mamei nu stă în vîrstă căci cinci- zeci șî patru de ani nu-i*o vîrstă înaintată, maî ales pentru ea. Nu. Tragedia ei stă, în trupul slăbit și inima el bolnavă care nu poate ține pasul cu setea eî de muncă șî vî! văi a ia în care trăiește, Mama-i flacără și o nuielușă, așa cum îi spui Iu. Nici nu bănuieștî ce, dar are să descopere în tinerii din fabrică exact ceea ce-i maî prețios și. clteodată. mai ascuns în om. Mihai sc sculă șî începu să se plimbe. Ștefan rămase tăcut. Nemișcat. Numai pri- virea îl urmări pe Mihai și frământarea lui i se transmise, îl făcu să simtă că-i în preajma unui adevăr, amenințător, întunecat și implacabil. Se trezi că Mihai vine în spatele Iul și-i prinde umerii strîns, ca-ntr-o menghină. — Mama, spuse cu voce surdă, a fost dezamăgită cu mine. Am înțeles de mulți ani că cu nu i-am acoperit speranțele puse în mine. Mama-i minunată dar întoldeauna a fost suna Arcan ; Planul etezBțwnlat 37 obsedata de dorința sau regretul că nu a putui să ajungă artistă. A vrut alunei să facă din mine un violonist, dar a trebuit să renunțe. L-am moștenit pe tata care era om bun însă cum nu se poate mai obișnuit, fără nici un talent în muzică, ori altceva. Am dezamăgit-o și ca inteligență. Eu... n-am reușit s-o ajung niciodată. ?\m încercat, dar întotdeauna am simțit-O Cu un cap de cal înaintea mea. Eu alergam, in plină cursă, cînd ea era de mult la notau. Așa s-a întâmplat și in politică și în fabricâ și în viață. Ceea ce ea pricepe într-o frintură de secundă, mie-mi trebuie o oră, E adevărat că atunci cînd ajung să pricep, nici dracul nu mi le mai scoate din cap dar... Ișl desprinse mîlnile, aprinse o nouă țigară și continuă să se plimbe în jurul mesei, vorbind fără să-l privească. — Nici Irina n-a fost cum ar fi vrut ea, A răbdat-o numai pentru că știa că o iubesc. Tu știi cîte frecușuri au fost între ele, dar mama n-a înțeles că Irina nu-i rea, dar pur ți simplu, nu poate ține pasul cu ea. Și mama, aici, acasă, n-a avut răbdarea de la fabrică. M-am ținut țât am putut deoparte pentru că le iubesc pe amîndouă. Ta ai fost, pentru ea, ultima speranță. Prin tine, mama vrea să realizeze tot ce n-a realizat cu mine. Ai moștenit mintea ei și talentul de la taica. Tăcu, parcă epuizat. Se așeză pe scaun și-l privi cercetător pe Ștefan. — Ștefane; tală. ești bărbat și aștept să te poeți ca un bărbat, da ? — Da, șopti. — Daa I oftă Mihai, Ei, după ce s-a întors de la București, a avut un infarct și a fost la un pas de moarte. Cînd ai venit în vacanță, ne-am hotărît să nu-ți spunem. Eu am fost însă dc citeva ori la doctor. Singur... starea ei este foarte gravă, spuse rar Mihai. — Atunci de ce mai lucrează ? Șopti sugrumat Ștefan. — Dacă ai cunoaște-o în fabrică ți-ai da seama că scoaterea ei din muncă ar însenina pentru ea sfirșitul luptei de a învinge boala, Va pleca în tratament pentru două luni într-un sanatoriu.' chiar in ziua în care te vei întoarce tu la conservator. Nu am reușit s-o con- vingem să plece atita vreme cit ești acasă. Cit ai fost la munte, a mai avut un necaz caro iar i-a făcut rău. Trebuie să avem grijă de ea. Ștefane. Nu-i vom spune nimic. Caută și muncește ca și înainte, Numai tu îi poți însenina vremea cit i-a mai rămas. Și nu plinge, copile-Te rog să nu plîngi. ești bărbat, auzi? Hai. copile, ești bărbat, fii tare... SOFIA ARCAN 38 Sofia Arcan : Pianul dezacordat ORAȘ NDUSTRIAL 5(7 ridicat ia miezul nopții cerul sprijinit pe pilaștri de fum, luminați, demn, zguduit de nesfîrșite arderi, un cer de gînditori și de soldați... E un auint de zămisliri neîntrerupte. Metale-mbătrînite se prăfuiesc și pier în răbufniri de furie și flăcări — 3/ noi metale construiesc alt cer. Te miști sub cerul nobil. Lupte aspre sub ochii tăi se iscă și se-ncheie. Tot cerul greu, cutreierat de gînduri... Rămîi nemișcată, femeie! Știi bine : cerul nu te poate copleși. Parcă-l sprijini cu simțurile tale-ascuțite. /luminat privesc, înnebunit, chipul tău intre flăcări cu-nalte orbite, neliniștit de cosmicele nașteri, mai femeiesc, matern de femeiesc. Mari sentimente bărbătești ce te-nconjoară, înfățișarea ți-o desăvîrșesc. Z I U E ceasul dinainte de moarte el avu intensa viziune pămintească a glndurilor lut pe care nu mai ajunsese să și le gindească. Era un larg platou fără culoare și gînduri se-nat(au, de nesupus, lovind cu creștetul în nemișcare, Tlorin Mugur; Oraș industrial 39 diti loc in loc, izvoare foșnitoare prelungi și subțiindu-se în sus, sau poate numai arbori fără frunze sau poate stîlpi albaștri de beton, înverșunate gînduri, de patimă pătrunse, izbind in cerul dens și monoton. Mereu mai multe gînduri lăsau pe-acel întins mari cercuri de lumini, stăruitoare, interfcrîndu-se, de neînvins, O pată mal râmase, ca pe soare. El începuse parcă să moară — și urca aerian, spre locul umbrit și fără viață. De umbră supt, apropiat, cădea spre ea. cu fiecare gest sfîrșit in ceafă. Supt de absența unui gind murea, înnebunit de toate neliniștile mării, înnebunit că poate n-ar fi ajuns să șteargă șl ultima povară de umbră-a cugetării... Și-avu în cl un geamăt uscat, de jaie-adincd, mîhnit că lasă moartea să nu dispară incă. FLORJN MUGUR 40 Florin Mujțurj Viziune INVITAȚIE A VIS * rind strigătele zilei intr-o șoapta, Fintinile le sec c-o sorbitură, Incendiile din căpșuna coaptă Le fur să-mi fină iarna de căldură. Dau foc zăpezii, dăltui bulevarde, Md-prietenesc cu tot ce se agită, Mi-e foame de cunoaștere, mă arde O lăcomie nemărturisită. îmblinzitor de fulgere pe cer, Din jarul lor pot să-mi aprind țigara, Descui enigma Portilor de Fier Cu chei de fluviu ce-mi brăzdează țara. invit la vis întreaga mea făptură Ce s-a deprins cu dragostea și scrisul Și urmăresc cu brazii din pădure Pe care păsări o să-mi zboare visul. Ca patriei să-i spun că nu se-ndoaie Cel mai timid copil al omenirii, Pot să mă cațăr pe un fir de ploaie, Și-n vid fac să-nflorească trandafirii. MUZ I C Ă POVEST T Â Surprind prin ginduri serpentine lente O lume de inele suitoare Curată ca un stol de sentimente Ce vindecă rugina de pe soare Stă sunetul cu ciocirlia-n gură îngrijorat de teama c-o devoră, Pină se face melodia zgură, Pină se face veșnicia ord. Dovnlan Ureche: Invitație la vis 41 Dar marginile spațiului se rup, Râmine un nucleu de clipă tare Și-o porfiune-a sîngelui din trup Ce ia din fuga cerbului răcoare. Smulgi de la păsări aerul din oase Și-l faci viori, și uiți să le mai numeri De dragostea distanțelor stincoase Care-și făcură insulă pe taneri. Curajul are suflet de statute. Memorie plutind peste uitare, Dar aripile uită să mai suie, Și astrele renunță să coboare, far tu presimți ca nordul in căldură Cd-ți crește vegetație sonoră, Pină Pină se se face melodia zgură, face veșnicia ord. c u - o s D A MAI TÎRZIU T R A M i luat cu tine brazii și le-ai dus, Și apele au amuțit in văi. Mă dor aceste șesuri monotone Pe unde-au stat odată munții tăi. Eu să fiu adîncul, ‘ • Tu să fii înaltul Și să ne aprindem Unul pentru altul. Merele cu nou răsuflet, Ardă, culegindu-le. Pună dimineața suflet, Bună seara, gîndule! Cind curentul de sub frunte Fulger de preludii e, Curgi din mare către munte, Rîu invers, Claudie. ♦ Roagă-te de tren să plece, Fierul a-nvă(at să doară, 42 Damian Ureche: Ca-o stradA mai tîrziu Sd rărnină totu-n urmă, Taci, sau roagă-te de gară. Roagă-te de tren să plece Peste zări făcute caer. Să se poată șterge totul, Taci, sau roagd-te de aer. • De vreme ce mă știi și te știu, De ce fac serile pe supăratele? Și stelelor am uitat să le scriu. Și nu mi-au întors spatele. Copacii te ascund .. .De ce sint răi, De vreme ce mă știi și te știu ? Și casa mi-o împing spre pașii tăi. Dar o zărești cu-o stradă mai tîrziu. DAMiAN URECHE barman Ureche: Cu-o slradâ mal tîrziu 43 VIOARA LUI-'BACOVIA in sacra, plina de comori cutie, însingurat scoteai încet cîntarea, Cind susura sub streșini inserarea Umplînd a zilei cupă aurie. Adine suspinul adumbri visarea, Și-un nor îi stoarse grea melancolie, Ci tu-ngropai, in noua melodie Disprețul, fărdelegea, ingimfarea... De geam, la struna ei inl&rimată, 0 frunză se lipi înduioșată, —Și mulfe-n zbor, pe jos, căzură ude. Ai fărimat atunci, mîhnit, unealta, Dar pura melodie și înalta, Mai clar și tot mai des, prin ani s-aude. PETRE PASCU 44 Petre Pascu: Vioara lui Bacovla VLADIMIR CIOCOV MEREU T î N Ă R Cindva părul meu era o mare agitată Mu se-mpăca cu liniștea niciodată, Era pădure tlnără-n furtună Rlzînd de viscol — flamură ciudată. Și prevestind în arbori vreme bună. Cindva ochii mei două ceruri au fost Două focuri de-albastru fierbinte Unde frumosu-și afla adăpost. Cind stelele puneau pe nopți veșminte: Cindva ochii mei două ceruri au fost Prea-nalte pentru un copil cuminte. Cindva, sufletul meu era vultur în zbor Tăind timpul cu aripi de aur Sufletul l-am dăruit tuturor Era în mine singurul tezaur Arzind și luminind ca o făclie Toate speranțele crescute din glie. Acum părul meu nu mai e mare-agitată. Ci e un șes cu unduiri domoale Și ochii cu albastră bunătate Sclipesc mai blînd pe căile astrale, Dar sufletul tot vultur a rămas Și pentru oameni tot mai trainic zboară. Și-n drum spre vise nu cunosc popas De parcă astăzi zbor intîia oară! • In rominește de DAMIAN URECHE Vladimlr Ciocov; Mereu tinâr 45 p o E M fim să ies din tjmp, taianul acesta din lemnul uremii e prea jos, „ podelele din lemnul cumințeniei sint prea tari, ' zidurile din cărămizile prudenței prea groase, * Am să ies din timp să mă sui la soare ori să cobor la Inima pămintului... N E L I N I $ 4* * - De ce nu pot vedea cum se culcă ziua peste sinii tăi, de ce nu pot vedea cum se trezesc diminețile cu trupul tău ridicat deasupra pămintului ? ... E J^i-e sete, lasă-rnă să cuprind cupele negre de pe umerii, de pe sinii, de pe genunchii tăi... l.asă-mă să beau intre două gînduri... HORIA OUIA 46 Horia Oula : Poem Din literatura universală SCRIITORI IUGOSLAVI .WROS LA V CRLEJA MOARTEA PROSTITUATEI I ntimplsrea pe care o vom povesti acum s-a petrecut intr-i civilizație, in care,. Dumnezeu să ne ierte, asemenea lucruri abia dacă sini pomenite in treacăt la rubrica „intîmplări diverse”. Iri aceeași zi in care ziarele anunțau că in hotelul Cutare s-a otrăvit o măruntă prostituată cu numele Avaria. pe pagini întregi se lăfăia», cu titluri de-o șchioapă, relatări despre vizita Majeslății Sale Regelui Schîavoniei, despre meciuri de fotbal, despre niște fraude săvîrșfte la nu știu care minister, astfel că moartea neînsemnatei prostituate Mana n-a inspdrat pe vreun reporter, rare sâ-i fi dedicat cîteva rinduri. Așa se face că întâmplarea a trecut neobservată in virlejtil amețitor al evenimentelor senzaționale, Iar toată suferința care a sfișiat existența neînsemnată a acestei victime nevinovate n-a stăruit in mintea cititorilor nici măcar douăzeci și patru de ore, Maria s-a otrăvit in zorii zilei, pe la orele patru, Gemetele ci. răzbăitnd prin ușa încuiată, au fost auzite de portarul hotelului, care urcase la etajul trei, ca să trezească un client de ia numărul optzeci și unu dornic să prindă vaporul de dimineață, Par chiar în clipa în care gemetele fetei otrăvite, râzbăteaii prin ușa încuiată a camerei ei, ajungeau la urecliile unui om, chiar in acea clipă era prea tîrziu pentru orice încercare dc salvare, căci sucurile gastrice dizolvaseră deia otrava, și nimeni și nimic pe lumea asta nu i-ar mai fi putut fi de folos. Salvarea ar ii fost însă posibilă cu cîteva ceasuri mai înainte, cind ne- fericita, batea plîngînd la ușa arhimandritului de la camera cu numărul șaptezeci și patru. Alunei totul mai era incă posibil, ba mai mult, slntem convinși că nu exagerăm de loc aiirmind că in acei moment viața mizerabila a acestei fetișcane se afla în miinilc arhiman- dritului. O viață, fragilă ca o figurină dc porcelan, a poposit o clipă in laba acestui urs turmentat de băutură, care după ce a sparl-o, a întors cu indiferență dosul ta hune și s-a pus pe sforăit, nesimțitor ca un buștean, rîgiind din cînd în cind ca un porc in fața căruia a căzut un trandafir. Cum însă nu avem de gînd să facem, pe marginea acestei înlîmplări, teoria puritanismului, ci doar să înfățișăm, ca un simplu cronicar, faptele, — le vom înșira sub ochii cititorilor, pe cil no va sta în putință. în ordinea în earc s-au desfășurat. Așadar, era noaptea tîrziu. întregul hotei era cufundat în somn. Pină și clienții sosiți cu ultimul expres de noapte se liniștiseră în camerele lor ca în cabinele unui vapor pc puntea căruia nu se aude decit geamătul mașinilor, iar o luminiță pilpîie pe catargul drept, De undeva de jos, din subsol, răzbătea estompat, ca de sub un clopot dc sticlă, muzica: în adiatul coridoarelor așternute cu covoare moi, becurile umbrite împrăștiau o lumină slabă; cînd și cînd. ascensorul începea să huruie, apoi Se așternea tăcerea, pentru ca, după o pauză neînsemnată, ascensorul să înceapă iarăși să huruie îndelung și monoton. Arhimandritul, o namilă de om înfășurat Intr-o șubă îmblănită, la gît cu un lanț de aur masiv de care spînzura o cruce bătută io pietre scumpe, nu era atit de beat îneît, închis în colivia dc sticlă a ascensorului numai cu băiatul în livrea, să nti-și aducă aminte că se putea întîmpta să se rupă cablul și toate acestea, dimpreună cu cele 0 sută și opt- sprezece hit&grame ale sale, să sc prăbușească în adincuri. Cu mulți ani în urmă, sfinția sa citise intr-Lin ziar cum st prăbușise un ascensor cu toți cei care se aflau în acel dulap de sticlă și de alunei acest gînd supărător nu-l mai părăsea. De aceea a răsuflat ușurat cînd Din Uter»ture universală 47 băiatul In livrea i-a deschis ușa tiu sticlă ți a putut simți iarăși construcția solidă de beton sub picioarele sale. Așadar, arhimandritul, căruia i se dăduse camera cu numărul șapte- zeci și patru de Ja etajul trei, un bărbat bărbos, cu părul încărunțit căzîndud în valuri slinoase pe umeri, cu înfățișarea clasică a slujitorului dreptei credințe ortodoxe (pc care Musorgski il concepuse intr-un scherzo blînd, in timp ce Dcmian Bednii ii înfățișează ca pe un păianjen cu nas roșu ș; camilalcă) arhimandritul deschise ușa odăii sale hitr-o bună dispoziție tumultoasă, Fredonind încet un cintec frivol „birjăresc", începu sa se dezbrace. Iși scoasa mai intii șuba îmblănită, apoi anteriul căptușit cu mătase roșie și aplecindu-se din șale cu digestia foarte îngreunată și rigiiiid într-una, își scoase, eu miinile sale groase, ca de măcelar, umflate de singe, — ghetele. O gheată căzu grea, masivă pe podea. îndată ii urmă și cealaltă, in timp ce arhimandritul, căruia i se dusese vestea atît pentru predicile pc care Ic ținea credincioșilor cit și pentru chefurile pe care le făcea, stătea pe gînduri, după un chef de o noapte întreagă în tovărășia a trei miniștri, șapte delapidatori și spărgători -- in orice caz niște indivizi care nu-ți inspirau nici o încredere, dar care eu toții închinau ni cinstea Regelui și Statului și vorbeau de milioane și singe. — intrebindu-se dacă n-ar trebui să scoată din geamantan o linguriță, două de bicarbonat de sodiu ca să-și alunge amăreala, din gură, cind se auziră bătăi în ușă, care îl mirară pe sfințenia sa. O clipă îi trecu prin minte că cineva a greșit ușa. Cum însă bătăile se repetară stăruitor șî cu violență, arid mândri tul se ridică in picioare și, așa cum se afla, in ismene șl ciorapi groși de lină, se îndreptă spre ușă, să deschidă. In fața ușii se afla o fată, o fată anemică, verde la față, in capul goi, îmbrăcată intr-o rochie de mătase. Tremura din tot trupul și părea inspaimintată de moarte. — Ce doriți ? Ați greșit ușa, domnișoară 1 — Nu, n-am greșit! Va rog, ascultați-mă I N-am greșit de loc I Eu stau aici, alături, la numărul șaptezeci și trei 1 V-am căutat și înaintea cinei 1 Vă rog, vă implor Ca pe Dumnezeu, să mă ascultați! Viața mea C în joc I — Hai, bine! Binel înțelegi Dar fără gălăgie! Liniște! La ce hun să te zbuciumi în halul ăsta? Ce Dumnezeu, pentru atita lucru?! Te înțelegi Poftim! la loc! Dar mai încet! Fata se strecură in odaie: se lirî cu greutate pînă la un scaun, pe care se prăbuși izbucnind in hohote dc plina. Plingea cu atita disperare, incit arhimandritul rămase des- ■cumpănit locului — așa cum se afla, aproape dezbrăcat, in ciorapi, cu anteriul căptușit cu mătase roșie aruncat pe umeri, pe sub poalele căruia i se vedeau ismcnele legate cu băieri la glezne — în neputință de a-și da seama dacă aceste lacrimi erau sincere sau prefăcute, „Dacă se preface, atunci se pricepe, nu glumă", se gindea in sinea sa arhimandritul, privind-o pe fală pe sub sprincenc. Scena aceasta se prelungi atit de mult, îneît fetei l se păru că timpul s-a oprit in loc. Văzînd că arhimandritul nu face nici o mișcare, ca se az- vîrli pe dușumea ți, tîrindu-se în genunchi, se apropie de sfinția sa, Ajungînd la picioarele -arhimandritului, începu să plîngă din nou. Prezența unei femei tinere care răspindea în jurii-i O undă de parfum, părul ei moale, rochia do mătase prin care se ghicea trupul cald, toate acestea aprinseră singele bețivanului și glasul începu să-i tremure în gît. Copilă dragă I Nu le înțeleg, zău așa I Hai, liriițtește-te I Sintorn în toiul nopții I Orice zgomot se aude afară, și parchetul ăsta uite cum mai scîrție! Ce rost au țoale astea? Fata era foarte Hnără, abia împlinise șaptesprezece ailî, iar pltnsul ei era ca un plîns de copil. Nu putea scoate un cuvînl, glasul li era înecat de lacrimi. Sfinția sa o mîngîie pe obraz și, simțind in (lalmă focul obrajilor ei, se întoarse, se duse pină la chiuvetă, umplu un pahar cu apă și i-l aduse fetei să bea. — Hai, Jiiliștește-le, fiica mea! Linișleșle-te! Ce înseamnă asta? — Domnule I Părinte I Ascultă-mă, nu mă alunga I Mi-e toarnă, aș vrea Să mă spovedesc, ml-e o frică grozavă, sînt bolnavă, părinte I — Mie să mi te spovedeai, copila mea ? Cum să te spovedești ? De ce să te spove- dești tocmai mîe? — Dc cînd (c-am văzul aseară ieșind din cameră am așteptat să te întorci. Mi-era frică! Părinte, vreau să-mi regăsesc liniștea sufletească ! Să am cugetul împăcat I Așa, mi-e tcarqă să nu înnebunesc I Am să mor, părinte! Cu viața pc care o duc, mî-e teamă de pedeapsa Iul Dumnezeu I Arhimandritul, însă, afemeiat și bețiv, nu credea in Dumnezeu. încă de pe vremea gimnaziului, epoca ideilor lui Biichner și Darvin, toată această așa-zlsă suprastructură 48 Wn literatura universali supranaturala rămăsese pentru el definitiv deborda la pamint, mai ales din pricina vieții pc care o dusese după aceea, azvirlit de colo-colo, viață care sfărimase in el orice ideal, făcindu-1 să trăiască necredincios ți cinic în straie popești. Profesia sa ii impunea să ve- gheze și să cinstească moaștele sfinților împărați, dar cînd se îmbăta nu mai ținea seamă dc nimic; iți bălea joc dc osemintele pe care te avea in pază, dc icoanele pc care le scuipa, de crucifixele de care spărgea sticlele goale, de sfintele odoare pe care vărsa, mințea în biserică. Și iată că la ora aceasta tirzie după miezul nopții, vine la el o prostituata, o femele beată duhnind a coniac și rachiu, care plîngc acum la picioarele lui ți vrea cu tot dinadinsul să se spovedească. Arhimandritului ii veni deodală să rida, să rîdă cu vocea lui adincă și sănătoasă dc bas, să rîdă pină cind toți clientii hotelului vor fugi îngroziți din cabine dc parcă ar fi naufragiu și hotelul se scufundă. Cum tînara necunoscută stătea încă în genunchi in fața lui cu capul plecat sfinția sa se aplecă asupra ei și. cu O mișcare rutinată de venerabil părinte sufletesc, începu sa o mingile pe păr, pe creștet, apoi iși lăsă mîna să alunece spre ceafă și mai jos de ceafa, spre șențulcțul acoperit cu pui auriu, peste umeri, peste git, peste spatele micului puișor sărman, nefericita copilă care plmgea și care înfricoșată de mîuia lui Dumnezeu, se spovedea sfinției sale. Plingind intr-una, fata își îngropase fața în anteriul căptușit cu mătase roșie și po- vestea o mtîmplare banală: curți tatăl se îmbăta in fiecare zi, cum mama duduia nopți întregi la mașina de cusut, cum a izbucnit războiul și ea a rătăcit flămîndă prin marile orașe și cum nu mai poale să ducă viața pe care o duce.,,E sigură că nu mai poate continua acest fel dc viață, ii e teamă, e îngrozita de greutatea imensă a suprastructurii metafizice existente care o apasă, a rinduielii suprapămintești, pe care ea nu și-o poate imagina, dar pe care o numea, foarte neintelîgent, „judecata lui Dumnezeu" ; deci frica de această eventuală ordine și lume antibiichneriană a aruncat-o la picioarele arhimandri- tului, ca să se spovedească, să scape o dată de greutatea care ii apasă pe suflet și să moară curată. Se prea poate că, tocmai atunci, in organismul ci copilăresc, de șaptespre- zece ani, să fi încolțit și o puternică năzuință, eu adinei rădăcini ancestrale, către o viața sănătoasă, către o viață nefrăită, iar ciocnitul ei nocturn in ușa unui vecin să fi fost gesluî unui om care se îneacă și in disperarea lui întinde mina, ca ultim semnal neputincios, să fie salvat. La un moment dat se părea cu arhimandritul va înțelege totuși situația, va interveni activ in acest înec și o va sahra pe această naufragiată morală. Dar, iu primul rind, artificialitatea disperată a întregii fabule, banalitatea îngrozitor de goală a vieții unei mici și tiecunoscule prostituate de oraș mare, apoi prezența unei femei tinere, ea atare, plus vinul mult pe care-] băuse și noaptea de veghe — toate acestea adunate la un loc i s-au părut arhimandritului profund false și sub învelișul venerabilului părinte sufletesc, s-a pus in mișcare rinocerul bețiv, înecat in instincte și voluptate, și el a săltat binișor copila plinsă pe genunchi, ca pe un rănit bandajat. A început sa o mingile pe nefericita copilă, să-șî plimbe mtiaile pe trupul ei tlnăr, in timp ce-i vorbea de Dumnezeu, care, după cum se știe, c bun și veșnic. Cite intîmplări asemănătoare nu auzise el pînă atunci — îi spunea fetei — dar în fața lui Dumnezeu toți oamenii sînt la fel de păcătoși, iar Demnul rle poruncește să trăim, să ne trăim viața, pentru că a trăi nu e păcat, ci o faptă sfîntă, singurul lucru înțelept, care ne aduce rnîntuirea sufletului. Așa îi vorbea arhimandritul fetei despre Dumnezeu, simțind în același timp sub labele lui de măcelar osul delicat al piciorului de femeie, șoldul, coapsa, jartierele, (blestematele acestea de jartiere moderne care se prind sub brîu), sorbindu-i lacrimile de pe obraz, liniștind-o, pînă cînd, în cele din urmă, în odaie se așternu tăcerea. Era încă foarte devreme, prin perdele abia se strecurau primele raze violete de lumină, cînd sfinția sa se frez! din somnul suu de plumb. Pe coridor sc auzeau voci și strigăte, care îl făcură pc arhimandritul mahmur să se salte o clipă în capul oaselor și să întindă mina în întuneric ca să se încredințeze că femeia se mai află alături dc el. — Nu e! Nu cumva m-a jefuit! îi fulgera prin cap. Vlăguit, pe jumătate, adormit întinse mina pînă la noptieră, și, simțind sub degete portofelul șî săculețul de piele de căprioară in care se aflau lanțul de aur cu crucea incrustată în briliante și ceasul de aur, se întoarse de pe coasta stîngă pe cea dreaptă și continuă să sforăie cu putere mai departe, parcă ar fi făcut toate acestea în mod inconștient, ca un somnambul. Afară, în coridor, mai continuă o vreme zarva stîrnită de otrăvirea fetei din camera vecină. Un glas șuiera la personalul dc serviciu al hotelului să nu facă gălăgie: — Pss-sst 1 Să nu treziți cfîenții 1 Tr«du«« din limbi iirbottMIJ dc MIRCO JIVCOVICI Din literatura universali BRANCO CLOP1C1 OMUL Șl PISICA * e o linie secundară a unei gări mari, neagră de funingine, plină de fum, de fluie- rături și de detunături de fier, se oprise o garnitură^te vreo cincisprezece vagoane cu colo- niști care călătoreau din Bosanska Krafina* in Banat**. — laiă te, iarăși așteptare I — iresâriră oamenii, tisifi în vagoane de marfă, laolaltă cu animalele și calabalicurile, și începură să iasă afară, ca să-și arunce privirea prin gară, să vadă dacă nu cumva e vreun gard pe undeva să aibe cu ce aprinde focul, ca să gătească ceva mincare caldă pentru copii. Unul alergă cu găleata la fintină. sd aducă apă pentru familie și animale; altul ieși afară să-și mai întindă picioarele; iar o femeie măruntă, ștearsă, care născuse chiar in preajma plecării, intră numaidecit in vorbă cu „mașinistul*. care stătea pe locomotivă aplecat in afară, plin de funingine și de ulei, și vesel. — Tovarășe, dă-mi, pentru dumnezeu, mfică apă caldă, să scald copilul. — He. he, ia uită-te la ea de ce fi-a adus aminte t Di încoace oala aceea! De undeva, dinir-unul din vagoanele de la urmă, sări Stoian Gloghinjar, un om osos, voluminos și cu nas mare, descheiat la cămașă și somnoros; finea in mină o cutie de conserve goală și se interesă la cel dinții trecător de „pumpă". — Tu vrei, cumetre, să-fi adăpi pisica, nu-i așa ? — il Întrebă serios de tot bătrinul iandrija Siarcevid, șezind in ușa vagonului său. — -Da, frate, pisica — ii intoarse scurt vorba Stoian, și se legănă mai departe cu pași mari, trecind pe lingă tineretul care dansa de-ocuma Kozara. — Hi-hi. se duce unchiul Stoian după apă pentru pisica sa. In zilele înfrigurate și încordate din preajma răscoalei cind in satele pustiite năvă- leau in fiecare clipă șleahte Înarmate din orășel, însoțite de cite o ceată de jefuitori, a fost cuprinsă de flăcări intr-o zi și casa de bime â lui Stoian Gloghinjar. — Asta a fugit în pădure, nu recunoaște jara noastră nouă, fora noastră dragă — a informat lepădăturile turmentate negustorașul din sal Avdo, înviriindu-se in jurul șteahiei întocmai ca o lipitoare; apoi au început împușcăturile și zbieratele; au omorit in grădina de pruni dinele, au prins găinile și au minat din urmă, ducind cu ei. cele două-trei vite ale lui Stoian. Cind mama și nevasta lui Gloghinjar s-au luat, văicărindu-se. după jefui- tori, aceștia le-au imbrincii in casă, înjurindu-le și louindu-le; le-au închis Înăuntru și au zăvorit bine ușa; apoi au dat foc casei de birne. Cînd Gloghinjar împreună cu fică-sa. o fetiță de opt ani, care ii adusese in ziua aceea prinzul in pădure, a venit in seara aceea să mai vadă ce-i pe acasă, a găsit cenușa încă fierbinte, plină de jar care, fără încetare și somnolent, scinida din ce in ce mai tare, înroșind întunericul. — la uită-te dinii ăștia au făcut casa scrum — se intoarse Stoian spre fetită, care se strîngea la pieptul lui, cuprinsă de fiori reci — au prefăcut iotul in scrum, pină și zarzărul. Copila tăcea, inspăiminiată și întristată, și lui Stoian ii era sufletul și mat grea. — Iacă, dacă ar avea măcar omul cu cine să vorbească, mi-ar fi mai ușor. Dar micuța asta și-a pierdui firea, tace copila. Cind dădu în livadă de dinele mort, Stoian oftă cu durere: — Eh. păcatelor, au ucis un cățeluș atita de cuminte. Chiar c-au început Ginește și anapoda; cu asemenea fapte n-o sa iasă bine la capăt. In timp ce ei dai pășeau in jurul mormanului de scrum, dinspre gardul viu din apropiere se auzi, abia deslușit și precaut, un mieunat, fetița se opri locuim și-l trase pe tată-so de minecă. — Tată, se aude pisica noastră. Gloghinjar se opri și ciuli urechile. Cind mieunatul se repetă, se apropie de gardul viu. ingenunchie și începu să strige: — Pisfcuță. pis, pis. vino încoace! Ținut din BomHb. **) vorbi de Banatul intotlav. iii) Este vorba de riecoah p«rth*nllor iufotlavi împotriva cotropiioriluj fasciști- 50 TXn literatura universala — Scăpărind cu ochii ei veni care își schimbau in fiecare clipă strălucirea si culoarea, pisica se strecură prevăzătoare din gardul viu. Stoian o alintă cu delicatefe pe cap si o /UJ in brațe, — Draga mea, ai scăpat de tilhari? idila uită pentru moment de casa prefăcută-n cenușă și se înveseli tuind pisica in brafe. ' Noaptea. tirziu, cind cei doi inccndia/i au pornit spre casa unui unchi butrin al lui Stoian, fetifa alerga cu băgare de seamă in urma lui tată-so, finind pisica in brafe. — lată, fiica mea, asia ni-i acuma singura avere și bogăfie — grăi serios și amărit Stoian, cind ajunse pe platoul din fața casei unchiului său și mingii nd pisica încolăciți tn brafete feti jet. adăugă apoi mai mult pentru sine: — Bine că a rămas măcar ea. La scurt timp. Gtoghinjar, împreună cu ai/i meșteri, s-a dus să construiască magazii, bordeie și bărăci pentru spitale in muntele Grmeci, prin /rddurde din jur și locuri tainice. Abia din cind in cind mai dădea pe la casa unchiului, să-și cirpească echipamentul și sâ-si vadă copita. Cind fetija. recunoscindu-l din depărtare, alerga in intimpinarea tui. el o mingii a ru miinile lui bătătorite, o împungea cu mustățile sale aspre și o întreba : — Fetița mea. da' ce mat face pisica noastră ? în ofensiva a fV-a. cind poporul a pornit cită frunză și iarbă să se ascundă ia pădure, veni și Stoian după fetifa. Ii încheie cu nădejde opincufete ponosite, ii înfășură capul iii maramă și-i așeză pisica in trăistioard : — Apăi. ce nevoie ai acuma de pisică, omul lui dumnezeu ? ii ocări unchiu-so uluit Stoian se împotrivi CU o incăpăfinare de neașteptat; — Las-o, tas' să meargă și ea. Dacă șt-a salvat atunci capul, e păcat să se prăpă- dească acuma de foame, să se sălbăticească, ori S-o șterpelească pe undeva fasciștii. Apă', tu sini încă viu: nu dau bandei nici măcar pisica asta. Nici pisica, auzi unchiule.' Cind coloniștii porniră din gara Krupa spre Banat, printre ei se afla și Stoian Glonghînjar cu pisica sa, devenită dc acum celebră. înainte de plecarea trenului, Stoian a privit spre dealurile din. jur, încă tăcute și întunecate înainte de răsăritul soarelui; apoi și-a dai jos căciula de pe cap și șt-a luai rămas bun de la ținutul natal; — Eh, apăi romii cu bine Krajina mea I Cu pisica am rămas, apoi cu pisica mă și duc; nici eu nu-fi sini cu nimic dator, nici tu nu mi-ai rămas datoare cu nimic; așa e cel mai bine. — Dar ce nevoie ai de pisică, frate intru dumnezeu? — se tovarășul său de drum in vagon. Dacă n-ai nimic, n-ai nevoie, poate nici de ea. — Eh, n-am nevoie! — st supără Gtoghinjar. Apăi. omule, las' să se vadă că sînt iarț de credinfțl și că ii ocrotesc și-i apăr pe ai mei cit mă fin puterile și cit mai port capul pe umeri. Păi să-mi tas eu pisica să rătăcească și să vagabondeze, iar prin atîtea greutăți am cărai-o cu mine vie? — Apăi, nu-i nimic, las' să vagabondeze. — Eh, chiar ești prost uf — continuă cu incăpăfinare Gloghinjar. Astăzi iți lași pisica, iar miine n-o să-fi pese de altceva, poimiine de propriul copil, iar. intr-o zi. vei zice, in cele din urmă: „Ce-mi pasă mie de fără, las’ să piartF. — Apăi, rut-i așa, omule — Cum nul Las' să fie și ea. las’ să meargă și ca. Las’ să-mi aducă mereu aminte de Bosnia mea și de toate nenorocirile pe care le-am indurat pină peste cap, Și iți spun: las" să se uarfd că Stoian Gloghinjar e tare de credință și nu și-a lăsat nici pisica să piară. Nici pisica, auzi fu ? Pe de altă parte, traiul va fi nițel mai vesel, dacă în noul cămin va fi o creatură vie din vechiul finut. — E. tu. Stole, chiar ești un soi de om îndărătnic; cind ifi intră ceva in cap, nici dracu' nu te dă îndărăt. — He-he t — rise Stoian — dacă n-aș fi așa. apăi aș fi pornit eu spre Banat, pentru ca să-mi încropesc acolo un nou cămin. Fiul meu. jiul meu, acolo e chiar nevoie de aseme- nea de oameni, care iși fring mai de graba giiul. decit să se oprească și s-o ia indărăț. E grozav, neamule. pămîntul acela. e greu să-fi mai faci din nou un cămin; și e nevoie acolo de astfel de Incăpăfinatî, care sini in stare să-și poarte patru ani pisica prin război și să ajungă totuși acolo unde trebuie și unde lumea se uită la obrazul omului. — O, Stoiane, Sioian^, dacă ți pisica asia ar fi dai de vreo nenorocire, iu poale că. ața cum ești. te-ai fi descurcat cumva și fi-ai fi venii in fire — râmase sincer inclnfat interlocutorul. — Ce altceva aș fi făcui decii să mă descurc, dar. iarăși ce folos am de pisică... Dar, totuși, ias-o să fie. Frumoasa mea pisică! ★ Trenul se Opri; in ochii coloniștilor, apăru noul ținut, noul cămin. Se desfășura ți se deschidea la nesjirșit cimpia bănățeană, presărată ici-colo de conturul satelor din depărtare ți de șiruri de salcimi. Intr-un veston strimt și cam scurt, pe cape fie-sa ii cir pișe neindeminatec cu ață albă. Sioian Glosfsnjar ieși in ușa vagonului, finea pisica sub braț și Cu achit măriți și lumi- noși salută noul finul: — Iată, pisica mea, am ajuns In noul cămin, să ne fie cu noroci Uiiă-ic, har ceresc, ce ești, nu știe omul nici el însuși ce să zică. Acolo te-om avut eu pc tine, iar aici ...ih... Dacă aș fi venii ți fără tine, ar fi făcui Stoian minuni, dar așa... Ei, pisica mea, pisică, vechiul meu ostaș, hai sd te sărute Stoian pentru un Început bun și fericii in noul cămin. Tndacere din Limba lirbâ de GEORUE BULIC ivan lalici Luna aceea a t î t de mare Luna aceea atit de mare care va apare curind Frumoasă și neomenesc de voluminoasă de culoarea sîngeltti portocalei, Mămăliga aceea ciudat de dulce în dimineața neagră de iama Pe țăndărite spinării ascuțite a acoperișurilor țuguiate. 0, nostalgia mea frumoasă, luna aceea contemplată, Luna de miere și rugină, deasupra camerelor adormite. Unde respirația îndrăgostiților a îmbogății liniștea, La ferestrele topite ca o gheață in acvariu. Luna fără ochelari, fără pușcă și fără suris Trece prin viață mea ca o corabie, trece aproape solemn, Și eu stau pe țărm, stau pe țărm. Stau cu mîinile înfundate în buzunare, stau nemișcat, Căci urăsc puțin luna, luna aceea atit de mare Care-mi spune: „tu ești singur", dar trece și nu mă ia în seamă. 52 DSn iitetsmr* universali DRAGO IVANIȘEVICI Muncitorilor tipografi Oborul stolului de porumbei in azurul mărginit, desfășurarea aripilor de fiece zi pe bolta de piatră închisă, scurgerea visului treaz care ca firele ierbii se ofilește cu timpul, cuvintele, voi, cu degete migăloase de dimineața piuă seara, de seara pină dimineața (culegeți și culegeți și iar culegeți) le așezați in rîriduri rect. Muncitori tipografi, voi care potriviți zborul stolului de porumbei în azurul mărginit, desfășurarea aripilor de fiece zi pe bolta de piatră închisă, a noastră ca și a voastră, a noastră ca și a voastră, cu degete migăloase cu care Ia masa voastră rupeți în două plinea, muncitori tipografi, voi frații cei mai apropiati ai poetului, și tu care inima pătimașă o scufunzi în rinduri reci pentru ca inima ta cu neagra cerneală s-o luminezi spre-a te recunoaște pe tine om, fi recunoscător și lui, fratelui meu, muncitorului tipograf. pin tlțer.nuTji unlvcrsotS 53 QLGA NIKPIJCl Întoarcere la mama * e vad bi odaia calma cum numeri clipele. AM aștepți vrei ca tijnpul să treacă grăbit, să prindă aripi, dar timpul se scurge nepăsător de parcă se răzbună. Neliniștita; îți mlngăi firele aibe Gătită în haine de sărbătoare. Pe obrazul tău frumos și ofilit se preling lacrimi ușoare de cristal. Plîngi de fericire că mă vei revedea în curind, — fi ești mintoasă pe orele nepăsătoare care trec încet, încet și tu ai vrea să le-alergi. în rominește de AL. JEBELEANU și GEORGE BULIC 54 Din literatura universali FLORICA ȘTEFAN La î n c e p u 1 u I lucrurilor J V u mă mai tem că-mi va scăpa din mină mănunchiul de lumină cules la începutul lucrurilor. Treptat alunecă și se spulberă în zarea unde toți dispar către apusul vieții. O. bogăție, cum crești căzind în adîncul ființei f Mulți ne vor invidia peste ani pentru zilele sărbătorești, pentru zilele înflorite, cu nimb înțelept încingîndu-ne fruntea. o r ț i - I e m ■am frlnt ca o creangă plină de rod și-n seara asta vreau să închid porțile zilei de ieri. Nu,iertare I Primăverii n-ai ce să-i ierți, o nebună, și rîde în verde — iar eu — eu sint toamnă. M-am frint ca creangă plină de rod și-n seara asta vreau să deschid porțile zilei de miine. In romitieșie de V ironica Porambacu pin literatura unlver^tă 55 Cronica literară NICHITA STĂNESCU: „0 VIZIUNE A SENTIMENTELOR” ^^iudat cum lui Xichita Stănescu, poet ele mari, de foarte mari perspective, considerat, «lupii unele rezistențe astăzi topite, drept cel mai personal dintre colegii lui de generație, îi lipsește oricare din indiciile exterioare ale personalității, pe care le recunoaștem, efe exemplu, în anume cadență sau muzică lunecătoare (Eminescu), in tensiunea de mușchi și tendon a versului (Arghezi), în stilul solemn și hustuos (Ion Barbu), în policromia imaginii (Pillat), în asprimea de colț stîncos a tonului (Beniuc). Nichita Stănescu nu are voce, culoare, într-un cuvin! „expresivitate*1. Ireductibil pe de altă parte la sentimentele cultivate căci, cum vom vedea, ele se confundă intr-o dispoziție generală, o modulație sufletească unică, poetul nu poate fi dedus, de asemenea, din predilecția pentru o geografie, un climat, un sector deli- mitat ăl vieții. Muntele și marea, astrele și strada, pădurea și cimotii, iarna și primăvara îl atrag deopotrivă, dupu cum, alături de palpitația concretului, il solicită freamătul abstract al gîndirii și afectivității, așadar ambele fețe ale realității, obiectivă și subiectivă, inclusiv și de loc în ultimul rind, imaginarul. Lude trebuie căutată definiția unei fizionomii inexistente sub semnalmentele tipice ale identității ? înlăuntru! ei, în structura esențial vizionară a unui vlăstar neașteptat al romanticilor de tipul lui Eminescu, Uolderiin, Edgar Poc. Pornit în plin asalt al comunismului, al cunoașterii și transformării societății și universului, el este însă un visător al unei umanități acordate in fine naturii umane și stupine pe materia pe care o frămintă după norma ei. Pășind printre obieclc, ar trebui spus traversîndu-le ca marii „somnambuli" ai liricii, dar la lumina zilei, ca celălalt clarvăzător, Rimbaud, poetul vio- lează delicat „corola de minuni a lumii", lăsată de Blaga intactă. Totuși, și aici rezidă unul din atributele artei sale, farmecul proaspăt, genuin al lucrurilor contemplate în mod naiv, în loc să se spulbere prin gestul faustic, se păstrează sporit. Ochiului în care se aliază can- doarea cu înțelegerea, lumea îi apare o enigmă deschisă, virginală și familiară. Nichita Stănescu arată a se ti intuit pe sine cînd își formulează poziția, similară față de scena coti- diana și tabloul rotitor al planetelor, printr-o abordare simultan afectuoasă și iscoditoare, sigură de sine șî vag uimită : „iată fi lucrurile f Orice dragoste-a mea pentru ele... O flutur in nuna-niinsâ fi apoi o las să se legene cind într-un coif, cind / udr-altid, in otnl.!... Trece-o planetă fi ma-ntreb cine c,/ce e. / Ar trebui eu însumi să fiu o întrebare/ca să m-audă altcineva decît mine./Voi, lucruri, Sfinxuri mișcătoare / și, tu, iluminare". (De-a sufletul). Atari autoportrete, compuse fără nici o notă individualizatoare și adesea de o maniera înadins prozaică, spre sublinierea caracterului lor de simplu enunț al unei atitudini reflexive, deci impersonale, revin episodic și în poeme anume. „Sint un om viu" consemnează simpatia pentru Dante și Ulise, ca prototip! ai voinței de investigație, și considerarea gravă a raporturilor dintre om și universul fizic și spiritual, noțional; „Iau in serios iarba, j iau in serios leii,/ mișcările aproape perfecte ale cerului... Mă cutremură diferența dintre mine și firul ierbii,/ dintre mine și lei,/ dintre mine ți insulele de lumină ale cerului, I dintre mine și numere, / bunăoară dintre mine ți 2, dintre mine și 3“, Hotăritoarc este convertirea acestui program de cunoaștere dublat dc un proiect constructiv și pașnic, intr-o veritabilă costno- și mai ales antropogeneză. Noul Adam dobîndește puteri absolute asupra lumii și propriei sale alcătuiri. Eliberat de gravitație și dispuitînd de corp ca de un aparat de zbor, se înalță prin 56 Cronica literara. autopropulsate, in văzduh : „Și omoplatul ie face pală subțire de helicopter, / ce se-nuîrte„ sg-noîrte, se-noirte, dintr-o baltă într-alta, dintr-un cer in alt cer" (Continuitate). Expert în iluzionism, in transformiste, leatul modern are facultatea translucidității („o, voi, joslo- rescentelar oase“), am spune ți a invizibilității, deoarece, ca ți cum ar poseda inelul lui Giges din epopeea lui Ghilgameș sau secretele lui Wells, poate să-ți separe trupul de suflet care, migrator în spațiu ți timp, e gata să umple matricea necunoscută a unui avatar viitor» in stilul metempsihozei: „Pentru că înot și zbor în sus voi îmbrățișa luna * sau poate un trup de-al unui viitor, căruia ii sînt amintire, urând și arând". (Pentru că înot și zbor în sus) Pentru poet, umanitatea întreagă e un ocean de suflete, pulsînd in eter sub forma unor globuri vaporoase ți colorate în vțncțiu-negru sau purpuriu, în raport de cauza apărată, respectiv a războiului și morții, a armoniei și fraternității. In perspectiva progresului invin- cibil, priveliștea generală e dominată de regimul globurilor purpurii, contopite într-un fluid unic ți pătruns în soare: „Sufletele se adunau ca un fluviu în infinitul mării. / Nu mai voiau să plece și, in curînd, / ochiul soarelui privea cu oameni, începând să $ aridă". (Sufletul de primăvară). Demiurg, astronautul are privilegiul cristalizării ideii în fapta fără mediația muncii. Prin simpla pronunțare a dorinței, stihiile se deplasează („Acum au țicnit prin aer. Norii/i-am împins cu sunetul vorbirii") iar „cuvintul meu scris își înfige-n pămmt rădă- cinile, Sondele, ancora, / visurile, dorurile, patimile". Constructor nepotolit, el ridică pretu- tindeni pe pămîntul prefăcut în șantier, palate, locuințe, fabrici, poduri, parcuri sub chipul lui Ampliion, cu ajutorul cîntecului, cum spune mitologia, ți al resurselor vii ale naturii, al unor animale sălbatice, crescute de-a dreptul din umeri, ca mai înainte instrumentele aeriene: „Din umerii mei și din întreaga mea putere, / fîșnesc două pantere, nemaivăzute pantere, / pe ape s-aștern, curcubee,/și se fac viaducte și poduri, curînd,/peste căi ferate luând, peste trenuri trecînd" (Ampluon constructorul). De observat că în rol de semizeu, e preferat tipului tic Hercule de uriaș prea aparent mușchiulos, genul lui Amphfon, ttnărul cu siluetă gra- țioasă, aproape efeb, manîfestîndu-se cu dezinvoltură, fără consum mare ți vizibil de forțe, durînd operă de utilitate ți frumusețe publică spontan prin cintcc, prin artă. De un dinamism creator deosebit se arată dragostea ți în genere existența, bucuria de a trăi. Imperios, sentimentul reclamă însoțirea permanentă, a iubiților pe străzi și în cer, in odaie și pe „șantier", o solidaritate de felul îngemănărilor naturii: „pe ce te-oi fi iubind femeie visătoare, / care mi te-ncoiăcești ca un fum, ca o viță de vie / în jurul pieptului, în jurul fimplâor". Declanșată fulgerător și pe nesimțite de o fluturare de rnînă, un schimb ocazional de priviri sau de simpla prezență a iubitei, atracția este electrică la propriu („Afa curenta privirea ia îniîmplătoare"), ți curentul emis incendiază ființa. Partenerii se cuprind pînă la fuziunea dureroasă a trupurilor și sorb aromele tari ale chemării pină la îmbătate, piuă la o năucite vecină cu destrămarea dulce de sine: („Și mor a doua oară, cînd îmi taie chipul / pala de roze aținând de crengi. / Și iar mi se roteșie-n păsări timpul, / cînd pasul tău răsună pe sub crengi — Cintec de primăvară") sau cu o letargie euforică: „Frunza tristeții de pe chip deodată mi-o smulgeai,/ și stau în soare, cu chiptd nemișcat și-îndrăgostit" (Aer de toamnă). Extincție eminesciană prin voluptate? Gustul ei este o tentație de o clipă, scuturată de îndată ce tinde să se instăpînească: „Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprincene / imaginile tale clinchetînd. Mor sacadat și reînvia din vreme-n vreme f de-otrava morții sufleiu-mi eliberînd" (Cîntec de primăvară). Cuplul c prea lacom de viață ca să consimtă lq eulanasie, fie și erotică, după cum e prea expansiv ți frecventat de alte aspirații ca, oricît ar fi de pasionat, să se înece în torentul de senzualitate al amanților din insula Eufanasius. El nu se mistuie in îmbrățișări ca leronim, dispus să se lase devorat de femeie, iar ea nu are agresivitatea feminină a Cezarei. Pentru amîndoi, deliciile supreme ale dragostei consistă, întocmai acelora produse de exercițiul cunoașterii și activitatea con- slructică, într-o efervescență a întregului tonus vita) sau. cum ar fi spus Rimbaud, „inir-o dereglare a tuturor simțurilor", grație căreia se amplifică clarviziunea asupra animației extra- ordinare, ascunse percepției comune, dinlăuntru! și din afara visului. Temperat, pierzînd inevitabil din focul inițial, etosul cîștigă în schimb în puterea de vrajă universală. Leoaică tindră. iubirea este o poezie tipică pentru operația de decantare a pornirilor aprige care, prin intermediul celorlalte simțuri, în speța auzul și văzul, se emanci- pează mirific și se propagă în natură, accelerindu-i aiuritor, cursul: „Leoaică tinără, iubirea! Cronica literara 57 mi-a sărit in fată, / pindise-n încordare / mai demnii. / Colții albi mi i-a înfipt în fațâ.) m-a mușcat leoaica. azt. de față. I Și deodată-n jurul meu. natura / se făcu an cer. da-a dura. / cind mai larg, cind mai aproape, f ca o si rin ger e de ape. / Și priuirea-n sus fișm. / curcubeu fălar in două, / fi auzul o-ntitni / tocmai lingă ciocirlii". Independenta și autorita* tea, senzațiile de indiferent dc natură, auditive. olfactive și chiar cinetice, cufundă, ele și nu senzuuaHtatea pură, in „transa" specifică fervoare! amoroase, și alît de intensă incit duce la înstrăinarea iubitului față de univers, iubită și față de sine. Efectul nu comportă însă, subliniem, nici 0 spaimă; dimpotrivă, inspiră o beatitudine aproape glorioasă. Sfirșit de anotimp e o poezie prea fascinantă și definitorie din acest punct de vedere spre a nu o reproduce in întregime: „Eram atît de atent, incit se stingea-n cupole amiaza, iar sunetele înghețau în jurul meu, prefăcindu-se-n Stîlpi răsuciți. Eram atit de atent, incit plutirea ondulată-a mirosurilor sc prăbușea-n întuneric, și parcă niciodată n-aș fi-ncercat frigul Deodată m-am trezit atit de departe și de străin rătăcind înapoia chipului meu, ca și cum mi-aș fi învelit simțurile cu relieful fără noimă al lumii. Eram atit de atent, incit nu te-am recunoscut, și poate că vii mereu, în fiecare oră, în fiece secundă, și treci prin așteptarea mea de-atunci ca prin fantoma unui arc de triumf". Regizor iscusit de jocuri cromatice, sonore și a unei lumini universale, strălucitoare deși difuză, dragostea este pătrunsă de o voință plastică, revoluționară a rînduielilor galactice șî a limitelor de ordin biologic și „gnoseologic" omenești. Luna, printr-un șuier, se preface intr-o „dragoste uriașă" ; aerul se încheagă în coloane infinite dar străvezii, prin care iubiții trec spre soare ori de ia o planetă lă alta; mările sînt deplasate din marginile lor („Țărmul s-a rupt de mare și te a urmat I ca o umbră, ca un șarpe deformat"} și delfinii se culcă, imblînziți. la picioarele iubitei. Printr-un gest oarecare „se făcea în arbori tăcere" și prin presiunea imperceptibilă a umbrei dragi, iubitul „împinge nopțile-ncremenite I ca pe-o elice-nainiînd, spre soare". Fasonabî! asemenea spațiului, timpul e descompus în „ore", sculptate apoi, turnate în formă de amforă neîncheiate, de toarte. Prinși dc ele, indră- gostiții comuniază vertiginos, într-un du-te-vino de papte, intr-un circuit aievea de vorbe. Semn că timpul poate fi sfidat și inerția cuvîntului înfrfntă: „Eu stăteam la o margine-a orei, iu, — la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi înainte și înapoi. Vîrtejul lor putea fi aproape zărit și deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfigeam în pămint, numai ca să privesc iarba-ndinaid de căderea vreunui cuvînt". (Poveste sentimentală} Pe soi, perechea calcă la fel de aerian și festiv, iscînd cu fiecare pas clinchete șl culori, antrenînd un alai de plante și animale exotice. Aidoma cerului, ospitalitatea pămin- 58 Cronica literară tului nu are restricții. Coborîrea „in imului pămintului, j tăind cu trupul un con de vulcan". din poezia Visul, unei nopți de iarnă, departe de a fi o călătorie in infern decurge iute șl lin prin zăpadă și rocile subterane: „Dar eu abuream trimit in zăpadă, I ce se topea, mi se topea sub trup. / Apoi se topea păminlul șî piatra..Alai mult, din haosul opac al adîncurilor este posibilă îmbrățișarea cu privirea a haosului înstelat din înălțimi, care emite mesaje prietenoase astronautului poposit de astMată la antipod: Stelele, capete fără tru- puri, j mă iubeau lunecind simultan, j pe-o secundă cit ora, pe o oră de-un an“ In mediul terestru, ba șî in perimetrul îngust al odăii improvizate în laborator magic, se săvirșesc transmutațiile favorite de elemente printre care timpul, modelat iarăși în iorme rotunde și fluide: „Orele plutesc pe lingă umărul tău, s/ere-albastre și lingă ele e Saturn, f Și, cum se duc, se micșorează / mai inserai, mai nocturn" (Clar de inimă). Eminescian prin efervescență și proiecție cosmică, idealul erotic nu se izolează de activitatea umană ca amorul romantic. Asistat moralicește in mutica lui socială de către iubită cu chipul săpat deapururi în inimă (vezi „Sint un om viu"), iubitul o invită să colaboreze la înfrumusețarea cetății și fertili- zarea terenurilor aride, ca la un ritual de celebrare a dragostei: „O, gingașul, zveltul tău pas. f legănat peste ierburi, printre colții pietrelor I / A mai rămas un gutui, / și-an cais a mai rămas, / smulge-i și du-i in piața circulară... a mai rămas un platan ț și un oțetar a mai rămas, f smulge-i și du-i pe cheiul cu poduri!,.. Mi-a mai rămas și-an ram de tei. f 11 vrei, stdpina mea. H vrei... (Amphion, constructorul). Dar cel mai pronunțat aspect îl reprezintă conștiința de sine a sentimentului însuși. Trăită cu binecunoscuta ardoare aproape extatică, emoțiile sint „delimitate" precum senzațiile deslușite ca o realitate aevea și de sine stătătoare, împletindu-se in ritmuri figuri sau scene de balet pline de o fantezie gra- Îioasă, nu odată complicată: „E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare / și iaiâ-mii ără să dorm, / aievea văd zeii de fildeș. 1 ii iau in mină și / ii înșurubez, rizind in lună, f ca pe niște minere sculptate, / cum trebuie că erau pe vremuri, f împodobite, roțile de cirmă ale corăbiilor. 1 Jupiter e galben și li era f cea minunată e argintie. / Izbesc cu stinga-n roată și ea se urnește, / E un dajis, iubito, al sentimentelor ...“ (Virsta de aur a dragostei). După cum rezultă, luciditatea echivalează de nu întrece în savoare, in „dulceață" și apti- tudini miraculoase, stările onirice ori de semitrczic, socotite teatrul prin excelență al lumi- lor fermecate. Semnificativ pentru prestigiul poetic al conștiinței e că amprenta sa nu se șterge cu totul nici in momentele in care rolul ei trebuie să înceteze, in timpul somnului. Eminescian pină la un punct și pe această direcție, evocînd odihnă și așternut selenar și copleșită de vise fabuloase a lui Dionis și Măriei, repaosul indrăgostiților are loc in cadru geologic — dacă iubita cu (rup gingaș doarme „pe un pat de nouri", iubitul îți face culcuș din materii vulcanice — și c cutreierai de reverii magice. Fără profunzimea eu sugestie de durată seculară și fără rigiditatea minerală a „somniei" eminesciene, odihna lor este un fel de destindere activă, o relaxare disputată armonic de vis și veghe: „E iarnă și eu stau întins pe sub cetini, f și miezul de tavă îl iau și il pun sub creștet și tot nu adorm. IȘi, intr-una, dinspre mine spre tine răsar și apun", (Visul unei nopți de iarnă). In paranteză fie zis postura se regăsește, cu diverse variante, la tineri din alte arte, ca prozatorul Nicolae V'clea (vezi Odihnă tîrzie din voi- Poarta și Noapte indispusă din culegerea Opt povestiri) sau ca pictorii Nicodim și Bițan. Flăcău] din Recolta — tabloul celui de al doilea, afișat la expoziția tineretului din 1963 — stă culcat într-un camion încărcat cu grîu de un galben Încins, atit de chipeș și totodată atit dc vaporaș, îneît vehiculul pare o sferă pluti- toare, un balon auriu, antrcnînd in atmosferă pe brigadierul, care surîde minunii petrecute sub cerul de un albastru nocturn, ca unei feerii orientale. Autocunoașterea este o parti- cularitate a tuturor tipurilor de emoții, numească-se ele iubire, contemplație sau acțiune creatoare (muncă), cucerire a cosmosului sau cunoaștere propriu-zisă. Nașterea ideilor oferă iui Nichita Stănescu, care „vede idei" cum ar fi spus Camil Petrescu, un spectacol analog proceselor cosmogonice, executat într-o cadență și cu 0 mimică lot de dans, ordonat insă de „cea mai înaltă dintre idei", de comunism: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dinții i cind lumîle-ți încep la că pat ii, f și mina-ntinsă crește-o dimensiune f șî fiece mirare e un nume... O dans rotund al stărilor de spirit, f cu o ideie numai te înving" (Cînlec despre cea mai înaltă ideie). Cursul euritmic al sufletului este de altfel subliniat în mod consecvent și în termeni expreși. Contaminat de febra constructivă a țării, poetul singur se vrea balerin, jucind pe puntea arcuită de piscurile uzinelor intre prezent și viitor, — acum spațiul organizat de mîna omenească figurînd (imput: „Schete-au fisnit in stră- vezime. / șî dansez peste ele. însoții de lumine. / cu virftd privirii-n viitor" (Ciniec pe o schelă de aluminiu). Așadar transformarea perpetuă și absolută a vieții, constituind in ultima instanță fondul poeziei iui Nichita Stănescu, se exprimă în ipostaze paradoxale, in forme de o dia- cronica literara 59 fanitatc plastică sau, dacă vreți, dc un concret inefabil. Chiar meiamorfozele despuiate de proprietăți senzoriale, „imateriale" prin natura Jor deoarece se desfășoară ta nivelul celor mai abstracte însușiri ale materiei (spațiu și timp, mișcare și continuitate. gravitație și imponderabilitate) șî ale conștiinței (aspirația spre cunoaștere și spre condiția cosmică, trăirea sentimentelor pure) rămin sesizante in contururile lor luminoase, cromatice, sonore ori coregrafice. Calitate verificabilă la fiecare imagine in parte. Bizuite pe un raport de- obicei echilibrat de elemente abstracte și concrete, himerice Sau onirice și obiective, Imagi- nile pierd exact atita lest terestru cit să poată plana in regiunile cele mai rarefiate ale universului și spiritului, mențlnîndu-și ponderea și dimensiunile de corp fizic, dc substanță materială, pulsația de fenomen viu. Dăm cîteva exemple extrase la întîmplare, din contexte cu sensuri diferite: „^î tu credeai că zbori șț eu urcam / intii un ram / și-apoi un nor șerpuitor" ; „Peste noapte, cerul meu, peste tot / și-a eliberat electricii sori. in cerc. / Md sub/iu spre Arcturus, mă fac gind și alerg". Din ce categorie estetică face parte această speță de imagini zburătoare ca pasărea sau racheta ? Cum S-a observat, metafora, simbolul și sugestiile mitice, culese mai ales din fabulația elină și in parte asiată, se înlănțuie intr-o rețea de viziuni. Dc origină roman- tică. metoda potențată dc Rimbaud („iluminările") a fost și este cultivată, pe cont propriu sau prin preluarea experienței suprarealiste în materie, de către numeroși moderni, ea poeții Desnos și Eluard sau pictori ca Chagal). Ne gindim la Chagall (venit din afara suprarealismului), pentru că halucinațiile sale, plauzibile în planul visului și dc o tandrețe inocentă, se apropia mai muit de înclinațiile poetului nostru, decit coșmarele lui Max Trust, citat ca reper de Ov. S. Crohmălniceanu. îndeplinind o funcție opusă evaziunii în imperiile ficțiunii, procedeul servește la Nichita Stănescu, ca și în literatura științifico-fantastică. drept instrument de acces la realități iluzorii pentru mentalitatea conservatoare și plat- reaiistă, dar autentice in esență sau măcar posibile din unghiul revoluționar al dialec- ticii materialiste, al științei șl tehnicii contemporane. Metoda, înrudită prin finalitate cu filonul umanist al literaturii de la Promcteu, tragedia eschi liană. la faust, Legenda seco- lelor, Tragedia omului, sc deosebește radical de limbajul epic, dramatic, alegoric al tradi- ției prometeice și iaustice, inclusiv dc verbul arghezian din Cintare omului. Universul poetic corespunzător, avînd fragilitatea și durata fulgerătoare a „aparițiilor", nu poate găzdui valorile, încolțite in experiențe complete dc viață și meditație, ale construcțiilor clasice zidite cu mijloace ample sau de marc expresivitate. Edificiul sui generis nu oferă, de aceea, in pofida caracterului său cosmic, panorame imense, desfășurări progresive de pasiuni, încrucișări de forțe precum lupta titanică și adesea tragică a omului cu destinul. In schimb, e susținut dc acea mișcare continuu ascendentă, de acel clan aurora!, țișnind irezistibil dinir-o stare de spirit unică, cum preveneam la începutul articolului. E starea de fericire „naivă" a unui adolescent pe care patosul devenirii, pentru el senin și geamăn cu miracolele infantile, il transportă in tăriile cerului, ea vulturii pe miticul Gaiiimede: „Și, deodată, o răcoare mă-nconjoară, se Subfie / dinspre luna curgătoare. / cum era-n copi- lărie". (Oră fericită). „Suavul lungan" (calificativ dat dc autor generației sale) ignoră crisparea sforțărilor prelinse dc fiecare nouă treaptă, suferința eșecurilor, necesitatea reluării uneori do la capăt a întreprinderii. Luciditatea atit de prețuită înseamnă totul, afară de intîmpinarea fățișă a adversităților din calea deplinei afirmări a ființei. Războiul. ne amin- tim din poemul citat (Sufletul de primăvară), e un spectru relativ lesne izgonit de suflul păcii. Conflictul factorilor antagonici, ciocnirile dintre concepțiile avansate și vederile retrograde, sentimentele generoase și pornirile meschine, scapără rareori în expuneri con- secvent dramatice. Victoria levitațicl sau, prin extensiune, a impulsului etern — creator asupra gravitației, a puterilor stagnării din Aiîșrare in sus. poezie cu premizclc unei teri- bile încleștări ce nu încearcă vreo oscilație: „Cind două strigăte s-au infrunlat in luptă / ți semnul lor era contrar. / cu-o mușcătură l-a ucis cel veșnic pe celălalt, numai secular". Singurul vestigiu al bătăliei c rumoarea surdă a Iwlților restabilite in echilibrul lor: „Afm sacada in sus un murmur de otel, / cerul mărunt sc-ntoarse iar in cerul mare / gea- măn și-aidoma cu el”. Contemplarea de sus a frontului să fie o trăsătură de calin suveran, eminescian ? Cel mult o veleitate neacoperită, fiindcă dincolo de zimbetul arborat zvîcncște semeția învingătorului, sub ținuta severă mustește nerăbdarea tinereții de a-și striga izhînda : „Doar coama foșnitoare pin’ la fipăt / muta tot timpul umbra ce-o pindeam, / cind stăm, subfire piatră-n sclipăt /nemișcător și drept, și surideam”. Condensabilă în metafora nărăvașă a coamei foșnitoare", atitudinea nu e comparabilă cu ataraxia Luceafă- rului, dobindită prin înfruntarea antinomiilor și umbrelor existenței, Răspunde mai bine impetuozității celuilalt adolescent, a „iluminatului" Rimbaud ? Sensibilitățile se interfe- rează mimai, prin dispoziția lor euforică. Neliniștea agresivă a copilului Arthur rămîne 00 cronica literarii străină lui Nichita Stan eseu, ingeniozității sale mărturisite și neefărinate de trecerea arii- lor, din contră consolidată retroactiv, s-ar putea spune cu o minimă exagerare. Lichidarea trecutului de năzuințe frinte și învrăjbire a anului („Și-acum in primăvară... pot spune ca i-ănuntul e odihnii și ini păcat cu sine insuș" — Epilog la lumea veche") a cicatrizat nostalgiile sufletului frustrat de copilărie din Sensul iubirii, volumul debutului. Tenta de amărăciune a reprezentărilor precedente aproape a dispărut în replica actuală, in admira- bila suită: Copilărosul amurg. Evocare, Mi-aminiesc cu uimire. Epilcg la lumea veche. Confruntare. '1 eroarea războiului fascist, hegemonia instinctelor egoiste, debilitatea noțiu- nilor despre hune („Eram pe atunci legat de obiecte / cu invizibile liane"}, silind ia subli- mare prin vis, la potolire fictivă, setea de comuniune. puritate și nemărginit, persistă sub vestmintul sterilizat ai unor amintiri afectiv neutre. Depozitarul lor consideră „uimit", că îi mai aparțin: „Mi-amintesc cu uimire și-acum de timpul in care aveam / o gindire iiwălmă- șilă. de fum, / in care amintirile fi durerile fi iubirile / se fringeau, / și-așteptam să adorm, să m-azvirlu in somn / ca un pescuitor de perle căruia marea / șuvițe de singe ii smttigr din nări". (Mi-amintesc ca uimire). Copilăria, restituită candoare!, trăiește a doua oară învoită, mirajele sale concurind în vibrație aeriană și feeric irizat viziunile adultului: „Țipătul berzelor rotitoare f la urechea mea lăsa un otgon f și eu mă căfăram pe el in soare j ...ding-dang și fugeam chinuitul, / filfiind. aburind, f cuprins de mirare l Dinu- dang. de o mare mirare / că nici una din răni nu mă doare" (Evocare). Dezlegată dc povara reminiscențelor sumbre, propria dezvoltare organică, trecerea de La o etate la alta, la stadiul conștiinței de sine e salutată ca un triumf și solicitată să-și perfecteze opera statuară dc o mobilitate simbolică: „Voi, schimbări și creșteri soette f sufletul mi-l potri- viți I ca pe o statuie, iată. / cind mai sus, cind jos, cind roată / rididndu-l acoladă peste orașul suitor". (Oră fericită). E de mirare că procesele creșterii au apărut unora mai agitate, brăzdate subteran de teamă înaintea noului prag, dc regretul după virsta inocenței. De-ar fi așa, evocările n-ar avea detașarea polemică față de trecut, transformarea biologică n-ar fi întîmpinată in jubilație și odiseea cosmică în genere n-ar evolua cu certitudinea unui dat, unui brni efectiv al prezentului, ci ar ilustra, in spiritul voi. Sensul iubirii, nălu- ciri de copil ursite dispariției sau un apanaj al viitorului, al „Comunei" planetare. Sin- gurul suspin de melancolie înduioșată și totodată unicul abandon sentimental din O viziune a sentimentelor privește ireversibilul unei anume călduri materne și „izului" anilor dinții, nu libertatea vagabondajului sideral care, girată de timpul socialist, menține inalterabil, in orice caz fără zbucium deosebit, echilibrul poetului: „Era un soare dc pe vremea / covri- gilor cu susan f Cu puțin înainte de a se insera / Și mirosea aromitor ca șorful mamei". (Evocare). De unde atunci prezumția crizei ? Critica, in special prin Ov. S. Crohmălniceanu, a atras atenția asupra reziduurilor de limbaj strident și obscur sau asupra afectărilor de tipul „din punctul de vedere ai copaci- lor... al pietrelor... al aerului". Obiecțiile sînt negreșit întemeiate dar, cum sînt rezolva- bile In mare măsură prin stăpinirea meșteșugului, prin rafinarea uneltelor, problema centrală o formează, credem, tocmai eterna adolescența, absența tensiunilor proprii deveni- rii, a cărei armonie nu se cucerește spontan ci se obține prin depășirea contradicțiilor, prin confruntarea directă cu obstacolele existente oriunde in univers, in viața socială și a insului. Riscă să contravînă exigențelor destinului liric al lui Nichita Stănescu. E recla- mată de însăși plenitudinea, seninătatea matură către care el însuși aspiră, și care nu implică de fel anihilarea ingenuității. O cuprinde, numai. MIHAfL PETROMEANU Cronica literara RADU BOUREANU: „INIMA DESENATĂ" ' -* oezia care dă in volantul acesta nou al Ini Rada Boureanu, Utilii culegerii. ne apare ea afirmarea unui înalt erei poetic, cu simbolul acela increstai in copac, dar care, apoi, crepte intr-un trunchi omenesc și. prețuind viață, trăiește și trepidează ritmic. Inima dese- nată devine astfel un Simbol al poeziei viabile, incifoind un elevat crez umanist: numai acea artă trăiește care e grefată în trupul fără de moarte al vieții. Ideea e insă o reluare in scrisul Iui Radu Boureanu, căci ea a mai fost dezbătută programatic și in Mctartea morilor de vint. ?1cofo, Ce fel de vere e o polemică ca sterila și arbitrara dezbate re in chestiuni de prozodie gen „vers liber — vers alb ?" („E un război de vorbe pentru vers /Unii ii scriu oricum șl iese șters / II corectează, ii dcscintă ; I SIS versul bleg, nu se avînlă". Și: „Vezi plutind in zbor pe fluviu / Nu arca biblieă-n dlluviu / Ci o găoace goală, veche /. Simți cum tc zgiriie-n ureche*’), In opoziție, e afirmata in același context con- cepția poetului despre o artă activă, rtrilitantă pentru om, curuia ii e dăruită; Să fie versul auroră /, In pieptul vaiurilor-proră man a pubficat-o anul acesta. Spre deosebire dc unii confrați dc breaslă, care, grăbindu-sc, prezintă in volume sepa- rate studiile introductive, amplificate mai mult stilistic și eu oarecare detalii nesemnifica- tive. fapt ce dovedește cil sînt urmărite alte interese decit cele științifice. Ion Roman a dat o lucrare nouă despre viata si opera Lui fosil. Rezultatele cercetării mai vechi sint înglo- bate in diferite capitole (cartea are nouă capitole), așa cum cerca noua perspectivă mono- grafică de cercetare. Meritul prim al cărții lui l. Roman îl vedem în contribuțiile prețioase aduse In dome- niul istoriei literare. Viața și opera lui Șt. O, losif sint văzute înlr-o largă perspectivii socială șî culturală. Se insistă asupra dezbaterilor ideologice și estetice, prezente în publi- cațiile vremii, în cenacluri șl redacții, și cu care poetul a venit în contact. Pentru ca citi- 74 eArp-rovlslc torul să sesizeze opiniile estetice care se ciocneau in epocă, sînt consemnate reacțiile favo- rabile și nefavorabile ale criticii literare față de poeziile lui losif. E reluată — de asemenea — discuția despre sămănătorism, pentru a se preciza — pe bună dreptate — că „temele sămănătoriste', în cea mai mare parte a operei, sînt sincere, la losif, ca și la O. Goga, „sini documente artistice autentice aie unei existente dramatice". Colaborarea losif-Angliei — cit rezultate atit de fericite pe plan literar —, valoroasele tălmăciri din literatura universală sînt urmărite in monografie în toate meandrele lor. Mai puțin originală, mai „timidă" ni se pare interpretarea specificului poeziei lui losif. Sînt citeva aspecte care meritau mai multă atenție intr-o monografie. Umorul, cu înclinări spre pitoresc din „scenele" cu copii („O sprințară de fetică / Se hlizește la oglindă" — nu-i aici o notă preargheziană cu „apropieri" de folclor din : Doi voinici, Gruia. Eroul de la KSruggrătz etc., o mai atentă urmărire a influenței creației populare: de la „citarea" acesteia in Doi voinici și versificarea de basme (.4 fost odată... etc.) la profundele creații origi- nale (contopiri de lied și „motiv" popular), din: Doina, Cintece l etc. Era necesară, credem, o reluare a paralelei dintre poezia lui losif și O. Gcga (discu- tată în trecut dc Șerban Cioculescu), pentru a se preciza care sint „temele" epocii, ce este comun între cei doi poeți. Originalitatea și atenția acordată „formei" in Ciniecele finale sînt comentate de 1. Ro- man, dar se putea merge mai adine. Eminescianismul debutului nu dispare. In anii de durere ai poetului, umbra marelui Eminescu îi este aproape: Pentru ce ne-am teme ?, s-a-noptat. Udele le II etc. Contactul cu poezia universală dă roade acum. Poezia Toamnă e un pastel modern și bacovian, am zice, ce ne duce cu gîndul la Vcrlaine și Southey (din Cataracta Lodorei. tradusă strălucit de losif). Vinlul: Acuma stins ți parcă ostenit Abia suspină. Ca plinsul violinei in surdină, Ipor iți schimbă fără veste tonul Și-uimit t-auzi cum suie Din nou diapazonul Și șuieră, ți fluieră, ți vuie. Și vijâie. și hohoiă. ți geme Intr-un amestec înfiorător De bocet, și de vaiet, ți blesteme I Cartea scoasă dc Ion Roman la 50 dc ani dc la moartea poetului se citește cu interes totuși, și cu multiple foloase. SIMION MIOC Ai. Caprariu: „Orizonturi” c V-^arlca de debut a lui Al. Căprarul, Orizonturi, este suficient de eclectică pentru a ne împiedica să întrevedem care ar fi, de fapt, eventuala notă personală a poetului, in corul atit de bogat și de divers al congenerilor. Fără a risca, așadar, un epitet prea convingă- tor, în legătură cu rezultatele muncii sale lirice de pină acum, socotim că volumul la care ne referim conține cîteva direcții tematice binevenite. Astfel. AL Căprariu scrie, cu avînt, despre frumusețea vremii noastre socialiste, despre mineri, despre pace, evocă aspecte din răscoala din 1907, etc. Dintre poemele cuprinse în prima parte a volumului o bună poezie este închinată Partidului: „As fi pierit, desigur, in zbateri fără zare, ca umbra printre alte nenumărate umbre, și sensurile viefii mi-ar fi fișnii fugare perpetuate-n toamna nedumeririi sumbre; dar iu ai fost Mărul insingurărti.., 1-..) Dar visul tău mă-ncinse cu limpede văpaie Și drept stau in lumină și mindru-ca o spadă" Căr.l-rti Iste Citeva izbutite poeme despre mare relevă im filon reflexiv ce s-ar cuveni explorai in viitor cu mai multă insistență (Ca marea. Ctntec Ia Pont Euxin. Inscripție la liniștea mării L Transcriem citeva versuri din poezia Ciniec la Pont Eudn, una din cele reușite din volum : „Semeți, albatroșii visului meu. I'rcă-if milenii, peste stihie. / Osia vremii-ntorclnd-o cu greu. / Spre umbrele care trecutul le-nvie.-/ Același a fost peisajul in care, f lear s-a iscat peste val și pămint — / Finalul său tragic și astăzi mă doare, / Și-n cast peisaj peta- gic H cint". Din pavate, placheta, așa cum arătam la început, este foarte eterogenă. A\utte poeme sint prea evident influențate dc Arghezi, Beniuc, Călincscu sau de alte lecturi, mai puțin notorii, așa incit ceea Ce poate părea, la prima vedere, diversitate dc preferințe este, in planul realității artistice, epigonism. E necesar ca tinărnl poet să evite in viitor asemenea exerciții, încercind să fie el însuși. Ar mai fi de evitat: pasiunea pentru pscudomeditație („nu putem trăi, f fără să avem rădăcinile înfipte undeva, j nu putem trăi fărti rădăcini"), nostimada {„Poate cocorii in ciocuri le-au dus. ca pe-un prunc" — vers dc-o reală savoare 1). diluția. facilitatea sau pro- zaismul (cităm din poemul Urca un zidar: „Era lingă mine un om ț cu inima lui/ vast coniiment al cărui contur / nu-l pot găsi f in cărțile de geografie / 51 gindul se-ntoarse f din anii candizi, / optsprezece” etc. etc.) Cit privește poezia Baladă despre zece poeți ți despre mine, evident „u Ia maniere de Beniuc", ni se pare interesantă prin patos și ironie și, poate, prin acrul autocritic (Ori, fără de voie, mai apuc / Flori din calea lui Mihai Beniuc"). ceea ce înseamnă că autorul, conștient, totuși, de avatarurile situației, își dă seama că un poet nu poate exista decit prin propria sa personalitate („Doar a fost o moda intr-un timp, ț sd pătrunzi prin alții in Olimp”, mai zice, onctuos, AL CĂprariu). Unele poezii reușite, cuprinse in această placheta sau publicate ulterior in presă, fac posibilă speranța că volumul dc debut, inegal și neconvingător, va putea fi depășit in viitor, VALERIU CANEA Constantin Abâlutas.^Lumina pămîntului” eea ce reține atenția in versurile lui Constantin Abăluță este sobrilatca exprimării, lirismul discret pc care acesta îl cultivă intr-o poezie de instantanee epice, ușor dc menta rat. Poetul dă la iveală versuri corecte, clare, insă destul de reci pentru anii săi, chiar dacă nu sînt întotdeauna prozaice. Aproprierea prea marc de lirica lui lannis Rîisw il face adeseori să-și părăsească sunetul propriilor strune, și să cerebralizeze atitudini poetice în chip silnic, unele chiar de împrumut, sau simple afirmații aforistice: „f Fericirea e aici undeva, printre sucurile vieții. / Printre aripi și petale pline de rond / șt de sudoare ț In sunetul limpede al cărămizilor / pe care răsăritul iți trece degetele subțiri. / Lingă silueta înaltă, ușor melancolică, a macaralelor, j acești poeți ce merg tegânindu-se cu capul in nori, f dar construiesc vise trainice și încăpătoare, f in care oamenii să se regăsească, să se simtă bine" (Deschide-ți toate ferestrele). Interesant, adevărat, dar nu se depășește cu nimic nivelul unei proze cuminți- Simpla inșirare de idei, pe scheletul unor Imagini șterse de prea multă uzură, încă rm constituie poezie. In schimb, acolo unde tînărul poet s-a lăsat in voia arderii sale interioare, fără a căuta cu orice preț denudarea ideilor după nu știu care model, rezultatele sînt cu mult mai bune, așa cum sc intîmplă în poezia Elegie, vibrantă, deși insuficient șlefuită : „Douăzeci de ani. o iubire cit soarele, și nici o vină, ț pentru ce l-ai ascuns in afund, apă lină, / pentru ce l-ați gonit dintre voi, căprioare / cu ochii ca două stele amare..Chiar dacă poezia aceasta n-ar avea înscrisă dedicația sub titlu, gindul l-ar duce pe cititor, fără nici un efort, la regretatul Nieolae Labiș. Autentice și bine conturate sint poeziile din micul ciclu Afonohp, în care emoția se țese din imagini delicate și transparente, precise și sugestive; „trupul tău lăsirtd după el / prin aerul lucios decantat, f șiruri intregi de statui, ț (Un catarg), sau: „Așa se-ara/J 76 Clrp-reviite amintirea ta / pe cerurile mele amefite, / și cind o cred absentă, crefte-n mine / mereu intr-altfel, veșnic neștiută" (Veșnicie), In schimb. intr-o poezie ca Lumina piunintului. deși debutează frumos, spre final, poetul se pierde in(r-o poză retorică, exterioară, neconvingătoare, tocmai datorită limbaju- lui pretențios. Hibridă ni se parc ți construcția poeziei Transfigurare, în care încercind un soi de hermetism al imaginilor, tinărul poet nu reușește să-și facă ideile sensibile. Alteori, exprimarea lasă de dorit in mod strident ca în Pe stradă merg... Ar fi ferit poate interesant ciclul Eroica dacă mult prea multe din versurile lui n-ar aminti prea ușor de cele ale iui lannis Ritsos despre Dottana. Alai bine îl priiKle insă pe autorul volumului Lumina pămintului lirismul legat direct de fenomenele naturii, de frumusețea acesteia așa cum se intimplă în reușitele poezii intitu- late Doar o frunză și Piinea. al căror ton este mai cald, ca in aceste versuri: „Soarele trece cu tălpile goale / prin lanuri înalte de grine. / Dezbrăcat pin'la briu. printre spice. / ajută sevele să se ridice. / și păminiut eed calcă in urma lui / aromește a pline" S-ar putea ca prin această formulă, mai puțin cerebrala, șansele de realizare ale poetului să fia mai sigure. H. ȚUGUI Cârțl-reviste 77 Miniaturi critice însemnare despre POEZIE Tindrul poet ton Cocora publică In revista TUbufin (tltfflf un substanjial ciclu de poezrl. Poetul e un nostalgic >1 un delicat colorist. Potrmete Ful se remarca printr-o vibra- ție sinceră ți caldă. Versul, cursiv sl musteai, are robus- tețe ți este lipsit dc striden- tele ulii de prezente al. vai, atit dc jenante din pcwriitC unor tineri grablfi $1 nițel In- pgnslriențl, Ne-au plăcut In mod deosebit poeziile tarățl te lauzi, septembrie ;l In scara cind va fi să citiți. Trans- criem cîteva versuri din prpne poezie : .Iarăși te lauzi, sep- tembrie, pc ctmpuri, f Pe dea- lurile nestatornic, colorate,c’ In viile cu nucii. Privirea-mi străbate t prin vjîtiithul tăir leneș, liliachiu / ea printr-o Kutule, ca prinlr-un strttțurc^l Ca printre piersică*, . Ion Cocora, ■ ca $1 George furu, Ovldlu Gebarn. Hoția Gaia, Gabrteta .Melfnesvu. Corneliu srurju, face parte dintre acei tineri si înzestrai! poeți al căror, timbru propriu este sigur st ale căror succese lirice ne îndreptățesc să le așteptam debutul editorial cit mal eurind. A. n. OTOVA.., Cu prilejul apărutei in ro- mtnăjfs Ia Editura pentru li- teratura universală a Ghepar- dului, presa noastră literară a exprimat, pe lingă satisfacție, unele îndreptățite aridei si nemulțumirea cu privire la formula prafled ateard de edi- tori. Acolo măcar putea fr vorba ioturi de o formula graficii, cant desueta șl baro- că, dar tolusi o formulă. lard trudea Editura pentru literatură are fericita idee sâ adune fn volum Cronicile Op- timiș tul oi, o parte din artico- lele risipita cu generozitate prin reviste de fl, Cdilnescu : sînt cuprinse materiale de la „cronica mizantropului” de attddniă jl rubrica el de astă- zi. „cronica optimistului", ™ atit de riguroasa apariție fn Contemporanul, Dar noul vo- lum - asupra căruia revista noasfră va mal reveni -, cules cu 0 iEtord plăcută, pe care editura l-a vrut ti Cuprirtid- tor, n« s-a bucurai totuși dc acele candlfii grafica care să incinte ochiul ți sa faclilleze lectura, Toate exemplarele (cel puțin cefe puse in vința- re fa Timișoara), au avut pu- vinUe descentrate cu rfndurile de zaț înghesuite, 'Spre color ; fn sus ți jos. rlndurita merg pi na ia limita. Albitura a fost aproape eliminata, Iar, titluri- le. înghesuite irt text, au o literă ștearsă, Inexpresivă, Ce-i drept, fn felul acesta pc nț de pagini au încăput iSj de articole, dar.., cum ? Această întrebare pere a nu $l-o fi pus nici Mina Conte- mir. mbrtOrcdaCtorUl, nici Au- relia Bătăii, redcciorih respon- sabil at volumului, șî fa urme urmei, sa vede ol nu și-a pus-a nici Insdsl editura. 3. D. CAET SUCEVEAN In ulțima fremp apar tor mal multe culegeri literare editate de Casele regionale ale cr*afiet populare. Aceste cu- legeri constituie un burt prilej de afirmare pentru talan lele tinere care ucenicele in cer- curile literare. Uneori culege- rile sini alcătuite fu exigen- ță — cum este $1 cazul Caietu- lui sucevean, sosit nu demult ta. redacfle. Editat In frumoasv cendlfil grafice. Caietul sucevean cu- prindă lucrări literare meri- tunase, semnate de scriitori cunoscut! (Platan Pentan, Teo- fit tJumbrdvsanu) 31 de fnce- pălorî de real talent (Petru Popovlcl-Părturaru, Ion Fel- dcanu, Luminița Romeo. G. Da- mtan. Constantin Stefortuc t. a.). Spre regretul nostru, unele lucrări cuprinse in Cnet sucevean lasă impres a unet stbijenitoare voioșii ncaoțe ; alteori versificările sint pue- rile, nu rareori rte-un pro«- fsmt jenant. Facem aceste ob- lerpafii in dorința de a nu avea prilejui sd le repetăm, ta viitoarele caeie literare suce- vene, A.V, CUM SE FACE UN POEM Jnlr-unut din numerele sale reeenle (3S/39«h Tribunii publică amplul paem Prag, semnat de poclui Că. Pdut care bănuim a fi una $1 c- ceea persoană cu Gh. Fitul, tnțrtnlf foarte frecvent tn nu- merele anterioare ale revistei dc la Cluj. Pupi o lectură repetată, făcuid cu scopul de a sesiza ideea poemului, sensul Iui firt- eo-eplc, cum se zice, am renun- țat, tnuEnji. Vorbo poetului : „pori pe-o coajă scrum dc tn-a- fa, t ea-nuingălorEi fară-nvin- $1*, Pină ta urmă ne-am zEf : probabil lucrarea respecta Edala poemelor fimrte din crfmpee inoolierente, num Ele altfel el secvențe. Așadar, c vorba dc o fn$ir«re de secven- țe, variații pe tema amarului. In felul acesta, oricine ar pu- blica Intr-un număr dc revistă mal multe poezii ți, printr-un capriciu tipografic, ar rlfwifne cu un singur titlu (oricărei smr frez! autor de poeme., - Durerea cec mare Enccpc Insă dc ta căpiței ul eaftlaic. Căci ce s-ar putea spune des- pre asemenea puerile versu- ri : „Ar trebui I să-mi căr fir- Mre 7 cd ța primesc l că te primesc f in marc l ncorln- dulală* (ne place foarte mult ivn cu ■ .neorindutală" Ca fi It«sta, de fapt : ,Ar trebicl*. care stnrdc o rari intfUtoență artistica fj. Sau : „dar ne-am suprlns neașteptat '$1 loate-ml stau t ca o grefa !d“, Speram ci e vorba dc piese vesl imcn- rare si nu de piesa lirice . . . Nu ne-am dat Insă scama de valoarea fntrinsecd a poe- mului dbcfl «tunel cind i-am descoperit filonul umoristic. Cităm dlntr-o secvență : -Fa- 78 Miniaturi rritlee timile-ti sfnr mal / tinere fee line" ne unde se poate invdfa fi ștftnia grafiei versurilor, pentru ea acestea sd fie olt mai bogate I» Sensuri (astfel persuf; „tinere" sau versul „ca tine-, - citeva din cele Inșiro- tc j» J coloane de revlstd. sint, să recunoaștem. foarte expresive). Tot de capitolul umoristic ar fine și acest pata) : „Te-am zărit fn toate trenurile / ce treceau clin gard frt cârd f ți ne prindeam unu de altul j cu clrrige subțiri / dlntr-o pri- vire fugard". Ce s-ar fi tăcut oare protagontștiidacă se prin- deau. fn (toana trenurilor. cu ctrlige mal groase ? ... Nu putem abuza insă dc răbdarea cil-torulul oferlndu-l prea multe citate. Ar trebui sd reproducem poemul, Dea- ccea mdr;uritlm, odatd eu poe- tul Gh. Pitid, cd după fiecare lecturii a poemului Frâu. ..mit trezeam pe culm! rtisflnrm... Ceea ee o foarte miH. O PAGINA DE CRITICA fnafara unei fotografii — ee-f drept, irirșrcsantd — pagi- na a tl-a din Luceafărul fit sept. a.c.) publica (ret articole oare, impreunrt en Intempesti- va nord dc la rubrica Atitu- dini (ObledivllHlea criticului literar, pap. J). vor -sd (nuede- reic ceea ce s-ar putea numi atitudinea pgiemlcd a numitei reviste. Toate bune pind afet, filndcd, ia urma urmei, orice polemicii onestă, creatoare - Intr-un cuvint, ta obiect, - este aricind bine venitd. Cum se prezlnrd inșii lucrurile In realitate ? Pdstrindu-ne fn limitele cetei mal stricte politefl. rin- rem eomrrrfnși sd observdm cd trei polemiști (pe nume ; Lhriu Cdlln, Barbu Clociilescu ți Nfcotae Efuriga) sint depă- șiți din capul focului de mi- siunea Intredlnfafd generos de cifre redacția bilunarului bu- cureslean. fn definitiv articolul iul Li- viu Cdlln (Pe marginea unei încercări de «interA) nu e de- cit o penibila pledoarie (dacă nu ne tnșeldm. in recidivă) pentru aplatizare fi uniformi- zare In critica literard, Dc pilda, autorul articolului nu ezita sd afirme ed poticnirile frecvente ale unui poet (sem- natar a cel pu|ln i-M. volume pfnd acuma) sint socotite pur șl simplu, drept o edutare „firească și reloiiv calmă. de a is cit mal personal", fn alt Ioc, — foarte Indrdzneț —. in schimb. Liviu călin crede că a acorda laude sincere lut Geo nnmifrescu dale un .fmn de „entuzias m strident". Nu «sic oare cu adevărat strident sd mal ceri la ora aciuată drept de circulație unor crire, rli dc apreciere criticii simplis- te, loial neconffnoenle ta fude- Cata estetică autentică ? Pe un ton de superioritate belfereașcd — pe care, proba- bil, li Justifica numai prorti- gioaxași revelatoarei activitate a semnatarului - B. Ciocu- ieseu, din citeva mișcări. pune pdrintețte tn genunchi doua reviste lunare: Viata romi- nesseâ si Orizont. Astfel, e dc presupus că, pe viitor. Op. S. Crohmălnlceanu. Nlna Casșlar Si Paul Georaeseu nor fi ma> circumspectl cu ceea ce Incrc- dtnfeoțd tiparului, dupd admo- nestările doctorale ale lui R. C. Cit despre obositele si nonsa'antelc banii pe umăr aconfaie revistei noastre (nr. î si I ne.) le primim cu sme- renia cuvenita. Avem un singur regret r că llnoi cele 25 de .nume scriitoricești", nu l-am adăugat sl ne al Sf-lea ; e lesne do înțeles, pe al cunos- cutului poet Bar ou Cfoculescu, Tn tUus, poetff dtn toate acnerafille, trebuie sd jV fe- rească pe rlltor de a malfoio. st cpftctuJ „frumos", tnlruci* l-a folosit Al. Andritoiu fn doud din poeziile sdle. Do re- marcat rf. In chip miracidos. poema „lupta și frumusefe", fel care se refera B, q» (Ori- zont nr, sj iți inriurit pe ti- nerii poet! ea re semneard Intr- un nu mir anterior (Orizont nr, fy. rcmarcindu-le obsesia aceluiaș runtnt f Panferiile Ju- nelui critic ! D.'n articolul intitulat Pro- za în „Cartea ostașului" — sem. nat Nlcota? BnttțȚa — na trtdr-