


REVISTA a uniunii scriitorilor din rpr
CUPRINSUL
WAMR ÎNCHINAT CELEI DE-A AX-4 ANIVERSARI A ELIBERĂRII PATRIEI
■ NlCOLAE CIOBANII: Literatura epocii socialiste ........	3
MIHAI BENIUC: Intre cer ți piinint. versuri ..................................n
RADU BOUREANU : Poeme vii. Steme cu brazi, versuri .......	12
V. EM. GALAN; Grioorc Han, fragment de roman .......	.	14
EUGEN JEBELEANU; învăpăiat voi fi întotdeauna, versuri.......................35
ION ARJEȘANU : Din mers, reportaj	—•----a---——■	■	■	37
HARALAMBIE ȚUGUI: Rapsodie în august, versuri ........	44
AL. ANDRIȚOIU; Luptă și frumusețe, versuri.................................  47
ION LANCRANJAN : Anneliese. povestire........................................48
AL. JEBELEANU : împliniri, După 20 de ani, versuri ......	.55
DAMIAN URECHE: Poemul Eliberării, versuri ...................................57
V1RGJL BIROU: Note dobrogene, reportaj ......................................61
ANGHEL DUMBRAVEANU: Atelier, Dimineața, versuri..............................68
GEORGE 5URU: Amintirea utecislului, versuri ........	.70
SINTEZE
ȘERBAN FOARȚA; Circulația tipurilor literare ți a temelor in proza lui Marin Preda	72
ANDREI A. LILLIN : Sensul umanist al tragicului în teatrul iui floria Lovinescu .	78
^MIRCEA TOMUȘ: Universul poeziei tinere........................................83
CRONICA LITERARA
NICOLAIE ȚI R101: Tudor Arghezi: Cadențe.....................................91
TRAIAN LIV IU BIRAESCU : Eugen Barbu : Facerea lumii ...... !B
ARTĂ
SIMION DIMA: Teatrele bănățene în anul XX.......................•	•	*
ISTORIE LITERARĂ — DOCUMENTE
AL. SANDULESCU : Studiile de istorie literară iu unii puterii populare .	.102
UMBASTIL
ȘTEFAN MUNTEANU: Cercetarea limbii literare și a stilului iii ultimii 30 de ani 107
CĂRȚI REVISTE
IOSJF PANȚEA: Al. Vlahuță „Scrieri alee"..........................HO
PETRE PA5CU; Magda Isauos „Versuri"1 .......... UI
C, UNGUREANU: Florin Mugur „Serile în sectorul nord" . - - . . .112
FLDR1N AUHAILESCU : Negmță Irimie ..Cascadele luminii" ....	.113
N. CORBEANU: Cinema — probleme ale scenariului dc film .	. . . .114
MINIATURI CRITICE
M- C.: Vie activitate editorială ............. HO
C,: Grijă pentru ucenicia literară ..............................116
J. ERDELY: Activitatea compozitorilor bănățeni..................,116
S- DR: Comemorarea lui Eminescu la baza dc cercetări .	.	,	.	.	.	. IL
O, T.: Sărbătorirea lui Paul lorgovici ..........................
M. C.: Spectacole timișorene pe micul ecran .......... 118
S, D-: Primul festival al filmului rominesc......................'I®

LITERATURA EPOCII SOCIALISTE

Ai pariția și dezvoltarea noii noastre literaturi, a literaturii realist-socia-
liste, este strîns legată de evenimentele istorice și de ordin social-poliiic, care
-au avut loc în viața poporului romin — și in primul rînd de marele act al
Eliberării de la 23 August 1944.
„Unind în jurul său toate tortele patriotice ale țării — urată tovarășul
Gheorghe Gheorghiu-Dej — Partidul Comunist Romin a organizat și condus
Insurecția armată de la 23 August 1914. doborind dictatura militară — fas-
cistă. începeau zorile unei vieți noi, se ridica soarele dreptății și libertății
pentru poporul romîn“. (Articole și cuvîntări, 1961—1962, p. 104}
In chip firesc, dialectic, acest eveniment istoric epocal a atras după sine
necesitatea unor profunde transformări și în latura vieții artistice u țării,
inclusiv în literatură.
După cum marele act al Eliberării a fost precedat de un lanț nesfîrșit
de lupte ale poporului, ale clasei muncitoare conduse de partid și literatura
actuală are adinei rădăcini, în ordinea tradiției, /w scara istoriei literare. Ca
atare, ceea ce numim foarte adecvat tradițiile realismului socialist în litera-
tura romină constituie un aspect extrem de important pentru înțelegerea feno-
menului literar actual, totul fiind strîns legat de mișcarea muncitorească de
la noi. Pe drept capiul se poate spune că primii muguri ai noii literaturi au
apărut in ultimele decenii ale veacului trecut, tind apar primele organizații
socialiste, cu publicațiile lor. Cele dinții Asociația lucrătorilor din Romînia
(1872) și apoi Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romînia (1893)
— au determinat apariția unui însemnat număr de publicații sociai-politice,
culturale, și literare, dintre care pot fi amintite: Socialistul f/377), Dacia
viitoare, Emanciparea (1883), Revista socială (1884), Drepturile omului
(1885), Munca (1880), iar cu un profil literar artistic direct, în primul rînd
Contemporanul (1881—1891) și apoi Literatură și știință și de Evenimentul
literar. Cu tot caracterul lor uneori eclectic și, deci, în ciuda unor vizibile
Umile și erori, în aceste publicații apar pentru prima oară scrieri pătrunse
-de idealurile socialiste, inspirate de lupta maselor populare muncitorești.
In paginile lor au apărut lucrările scriitorilor „prolel arieni" de la finele
secolului al XiX-lea: Ion Păun-Pintio, l). Th. Neculuță, Troian Demetressu,
Constantin Miile, Ștefan Petică și alții. Strîns legată de mișcarea socia-
listă, cu limitele respective, este activitatea unor critici și teoreticieni impor-
tanți, precum C. Dobrogeanu-Gherea, lonescu Raicu-Rion și Carabei Ibrăi-
leanu, în prima parte a carierii sale literare.
ftlcolae Ciobanii : Literatura epocii socialiste
3
După cum se știe, după trădarea „generoșilor", mișcarea muncitorească^
la noi, nu slăbește, intrucît ia noi forme de organizare. Publicațiile muncito-
rești, și acuma, se dovedesc a fi prezențe oii: Romînia Muncitoare, cele două
serii (din 1902 și respectiv, din 1905), Lupta, Viitorul social, Facla, de care
este legat numele lui N. D. Cocea, și altele.
In sfîrșit, trebuie arătat că aceste tradiții ating treapta maturizării lor,
în epoca dintre cele două războaie mondiale, in sensul că o seamă de scriitori
sînt, acuma, legați direct de lupta și învățătura Partidului Comunist Romin,
înființai la 8 mai 1921. In paginile publicațiilor revoluționare (Scînteia,
apărută la 15 august 1931, Bluze albastre, 1932, Era nouă, 1936, Cuvîntul
liber, 1937, Manifest, Cadran. Umanitatea, Szemle, Die Welt etc.) își desfă-
șoară activitatea scriitori ca: Al. Sabia, Ion Călugăru, Al. R. Paraschiuesat,.
Geo Bogza, Nagy Istuan, iar activitatea lui Mihai Beniuc, Marcel Breslașu,
Dumitru Corbea și a altora este puternic tnrîurită de lupta partidului.
Se cuvine, totodată, să amintim că de ideile și idealurile de luptă ale
clasei muncitoare, în moduri și grade diferite, a fost influențată creația unui
lung* șir de scriitori clasici, începind cu Eminescu, Vlahuță, Coșbuc, și con-
iinuînd cu Galaction, Bacouia, Sadoueanu, Arghezi și alții dintre cele
două războaie : G. Ai. Zamfirescu, Panait Istrati, Emil Isac, Carol Ardeleana.
Baza filozofică a literaturii actuale rezidă In conținutul revoluționar al
învățăturii clasei muncitoare, a învățăturii marxistdeniniste. In ultima in-
stanță, literatura de azi își propune să lupte neabătut pentru triumful uma-
nismului socialist, a umanismului comunist. Anticipind noul sens uman ui
orînduirii comuniste, Marx spunea :
„Acest comunism, ca naturalism desăvîrșit, este egal cu umanismul, ca
umanism desăvîrșil este egal cu naturalismul, el este adevărata solu-
ționare a conflictului dintre existență și esență, dintre obiectivizare și auto-
afirmare, dintre libertate și necesitate, dintre individ și specie. Ei este enigma
dezlegată a istorici și este conștient că este această deslegare" („Manuscrise
economico-filozolice, ooL Marx-Engels despre literatură și artă, p. 109).
Intrucît scriitorul de azi este animat tocmai de dorința de a surprinde
în pagini artistice inspirate acest extraordinar proces de autoafirmare a
omului, de recucerire a esenței sale, el se situează deschis pe pozițiile de
înțelegere filozofică a existenței și de luptă ale partidului clasei muncitoare,
ceea ce constituie principiul fundamental al literaturii realist-sociaiiste .-
spiritul de partid. De fapt, spiritul de partid, în accepția actuală a noțiunii,,
este expresia desăvirșită a ceea ce altădată se numea tendențiozitate in
artă, și Lenin, in cunoscutul său articol Organizația de partid și literatura
de partid (1905) îl definea limpede :
„In ce constă, așadar, acest principiu al literaturii de partid ?", se în-
treba Lenin. La care răspundea: „In aceea că pentru proletariatul socialist
problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau
al unor grupuri, că ca nu este, în general, o chestiune individuală, indepen-
dentă de cauza generală a proletariatului”. „Chestiunea literară trebuie
să devină o parte integrantă a cauzei generale — proletare”, conchidea
V. I. Lenin.
4
4
NI col a e Ciobanu : Literatura epocii agcițltaiți
.7lceas?a însemnează realizarea unor opere în care imaginea vieții să
fie veridic redată, in așa țel incit, în substanța lor, să răspundă ta necesitatea
de a fi — de pe pozițiile învățăturii revoluționare ale clasei muncitoare —
pătrunse de spirit partinic, de a avea caracter popular și de a dispune de o
£it mai ridicată valoare artistică.
în acest sens, E. /. Lenin, în convorbirile sale cu Klara Zetkin spunea :
„Aria aparține poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adinei ea trebuie să
pătrundă în însuși grosul maselor largi muncitoare. Ea trebuie să fie pe
înțelesul acestor mase și iubită de ele. Ea trebuie să unească simțirea, gîn-
direa și voința acestor mase, să le ridice".
Momentul Eliberării a găsit pregătit frontul nostru scriitoricesc pentru
vremurile noi ce se anunțau. Legăturile cu lupta in ilegalitate a partidului,
experiența tragică a ocupației fasciste și a războiului, toate acestea, deci,
crează o stare de spirit propice. Cînd cel mai mare prozator romin, Mihail
Sadoueanu, afirma încă din 1937 : „Sînt desigur un adversar al regimului
național-socialist" și cînd tot el spunea că acele vremuri aveau proprie
„coborî rea umanității pînă la animalitatea primară", autorul povestirii
Județ al sărmanilor dădea, fără îndoială, glas unei opinii colective.
Așa se și explică de ce maestrul a fost printre primii care s a întregeai,
cu trup și suflet, în fluxul noilor lupte, după 23 August 1944, adresindu-se,
în 1945, tuturor scriitorilor, cu aceste cuvinte paf etice și profetice, într-unul
din articolele sale:
„Evenimente mărețe se desfășoară în lume ; e vremea cînd mi se impune
să-mi fac mărturisirea de credință. E vremea să-mi fac datoria înainte de a
întreprinde călătoria cea mare, în lumea umbrelor, către strămoși1'.
Și mai departe:
„Cărturari de pretutindeni din această țară, uniți-vă, puneți-vă în slujba
poporului. In voi rni-e nădejdea, între voi sînt sigur că se găsesc inimi devo-
tate și lipsite de viclenie! Mă adresez tuturor acelora care socot că-și iubesc
neamul, tuturor celor ce s-au socotit și se socotesc democrați14,
Răspunsul scriitorilor, in cea mai mare parte a lor, n-a întîrziat să vmd.
In cele două decenii, cite au trecut de ta 23 August 1944, el s-a materializat
într-o nouă și viabilă etapă a istoriei literaturii romîne, literatura actuală,
literatura epocii socialiste.
fn cuvînfarea sa la Conferința pe țară a scriitorilor — în ianuarie 1962
— tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, in acest sens, spunea următoarele:
„In această perioadă, proza, poezia, dramaturgia s-au îmbogățit cu
-opere valoroase. Inspirata din actualitate, din munca avîntată a poporului,
tematica nouă și-a cîștigat locul de frunte în literatură. Scriitorilor aparți-
nînd generațiilor mai vîrstnice li s-au alăturat numeroase talente tinere for-
mate în anii orînduirii populare“.
hi aceeași cuuîntare, fiind vorba de sarcinile fundamentale ale literaturii
actuale, se spunea: „Creația literară are menirea de a reflecta puternicul
avînt al construcției economice și culturii socialiste, schimbările în modul
de viață al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al țăra-
jflcolae Ciobanu : Literatura epocii soclaîlite
nului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oamenilor mîndria
patriotică, îndemnîndu-i la noi tapte eroice pentru triumful celor mai înain-
tate idei ale timpului nostru, ideile comunismului".
Aceste obiective fundamentale au stat în centrul atenției literaturii ro-
mine actuale. Sub acest raport, impresia cea mai puternică pe care o are
cititorul este aceea a unei excepționale fidelități și acuități cu care toate
genurile literaturii de azi răspund la cerințele reflectării, din perspectiva
istoriei contemporane, problematicei iscate de existența omului nou. Drept
urmare, pe cuprinsul tuturor genurilor literare asistăm la o nemaiîntdnitd.
piuă acuma, diversificare a problematicei. Literatura contemporană tinde, zi
de zi, la deplină cuprindere a zonelor realității, fiind permanent animată de
dorința de a fixa profitul social-moral al eroului contemporan din toate un-
ghiurile posibile și în raport atît cu cele mai diferite medii de trai cit și cu
un moment sau altul al istoriei contemporane.
Sub cel din urmă aspect, este de reținut faptul că. printr-o extensiune
firească a problematicei, literatura romtnă a epocii socialiste, are proprie,
ca una din direcțiile ei de dezvoltare, aplecarea asupra istoriei in genere,
asupra tuturor orînduirilor și etapelor acesteia. Astfel se exprimă, deosebit
de pregnant, punctul de vedere specific — sodat-uman, filozofic —, prin
definiție revoluționar, asupra istoriei, generat de epoca socialistă. Ca atare,
reconstituirea trecutului dă substanță unuia din marile capitole ale istoriei
literaturii noastre actuale. La realizarea lui și-au dat și își dau contribuția
scriitorii cei mai de seamă; in domeniul prozei Al. Sadoveanu (Nicoară Pot-
coavă, Nada florilor). Cărnii Petrescu (Un om între oameni), G. Cătînescu
(Biciul loanide, Scrinul negru), Eusebiu Camilar (Negura), Zahana
Stancu (Desculț, Rădăcinile sînt amare. Jocul cu moartea. Pădurea
nebună), Marin Preda (Moromeții) O. UZ, Ciseck (Horia), Eugen Barba
(Șoseaua Nordului), Virgil Birou (Lume fără cer): in poezie, f>e căile speci-
fice, să amintim alături de. cum o numește Tudor Vianu, tulburătoarea socia-
gonie care este Cîntare omului și de acidul pamflet liric 1907 ale marelui
Arghezi. izbutitele evocări lirice ale lui Mihai Beniuc (Chivără Roșie).
Miron Radu Paraschivescu (Cîntarea Rominiei), Eugen Jebeleantt (linele
părți din poemul Bătccscu), Marcel Breslașu (capitolele apărute din Poves-
tea poveștilor). Radu Boureanu (Cîntare cetății lui Bucur), Ion Bănuță (Scri-
soare către anul 2000) etc.; in sfirșit merită a fi reținute și contribuțiile de
/re cuprinsul dramaturgiei: Bălcescu și Caragiale în vremea lui de Cărnii
Petrescu. Anton Pan de Lucian Blaga, Parada de Victor Eftimiu, Trei gene-
rații de Lucia Demetrius, Oameni care tac de AL Voitin, Anii negrii de Aurel
Bar an ga și Nicolae Moraru și altele.
Cum se vede, lista titlurilor esle impresionantă prin bogăția ei, iar
numele autorilor, prin prestigiul lor, fac cinste literaturii romîne pe tot
cuprinsul ei. Ejtopeea trecutului, realizată astfel, are nu numai semnificația
unei superioare reconstituiri veridice, pe cuprinsul căreia cititorul de azi
face cunoștință cu existența, lupta și suferințele înaintașilor, ci și a unei
inedite și solide punți de legătură dintre acest trecut și prezentul socialist.
Atenția scriitorilor este reținută în deosebi de momentele de mare încordare
revoluționară, populate de personaje pilduitoare prin înalta lor dăruire pen-
tru cauza poporului, de la eroii generoși și vizionari ai lui Sadoveanu, pînd
la cei lucizi, îndrăzneți și tenaci — comuniștii — din deceniile de luptă revo-
6
Nicolae Ciobnnu : Literaturii epocii soc allste
luționară a Partidului, luptei împotriva exploatării burghezo-moșierești și a
asupririi fasciste, luptă ce culminează cu mărețul act revoluționar al
Eliberării.
ir
Relațiile dintre literatura romînâ contemporană și problematica gene-
rată din viața omului in epoca de construire a lumii sint deosebit de complexe
și intr-un număr tot atit de mare — imposibil de relevat complet in limitele
unui articol ca cel de față. Aminteam mai sus de continuul efort al litera-
turii actuale spre cuprinderea Cit mai largă și mai profundă a istoriei social-
umane a epocii, de efortul de a contura pregnant profilul distinct — social
și moral — al omului de azi. In fond, pe linia substanței, tocmai aici inter-
vine saltul calitativ ce duce la diferențierea de tradiție, în sensul valorificării
creatoare a acesteia și a depășirii ei, prin promovarea unor elemente de struc-
tură inedite. Date fiind noile raporturi dintre social și individual, conflictul
epic al prozei actuale și cel dramatic al pieselor de teatru, după cum și
materia lirică a poeziei primesc noi și hotărîtoare valențe, au o orientare și
o finalitate în conformitate cu baza social-umană și filozofică a orinduirii
socialiste.
Lapidar spus, toate acestea, în general, se concentrează intr-o luptă
cu două obiective: lupta pentru înlăturarea și depășirea tuturor formelor de
rezistență ale trecutului, în fața victoriei noului, pe toate planurile existenței,
și, din perspectiva noului umanism, umanismul socialist, lupta omului de
a se pune tot mai mult de acord cu noile norme morale ale societății socia-
liste, prin înlăturarea barierelor dintre idealul individual de viață și exis-
tență socială.
In totalitatea ei, literatura actuală reconstituie nuanțat și, adesea, cu o
deosebită eficiență artistică, drumul neîntrerupt al acestei grandioase bătălii,
menite, cum spunea Marx. să ducă la dezlegarea marii enigme a istoriei.
Diversificarea tematică, în interiorul genurilor literare, este o conse-
cință directă, fje planul concretizărilor, a acestui fenomen, istoria procesului
de devenire revoluționară a omului este reconstituită minuțios, în proză și
dramaturgie, cu o riguroasă plasare a observației pe axa cronologiei isto-
riei contemporane și cu prețul unei circumscrieri exacte a respectivei obser-
vații în zonele sociale ale vieții umane.
Impulsionate de legile aspre ale luptei de clasă, operele ce-și plasează
acțiunea în epoca ce începe cu momentul Eliberării, cu primii ani de după
Eliberare, și se încheie cu moment ui în care socialismul învinge peste lot în
patria noastră, reînvie, ca atare, imaginile luptei clasei muncitoare (nuvela
lui Eugen Barbu și Francisc Munteanu, Statuile nu rid niciodată, romanul
celui de al doilea, Facerea lumii, recentul roman al primului, romanul La cea
mai înaltă tensiune de Nagy Istvan, piesele de teatru ale lui Mihai Davi-
doglu. Aurel Baranga, Paul Everac și alții), ale țărănimii, pentru viața cea
nouă (Mîtrca Cocor de Mihai Sadoueanu, Bărăgan de V. Em. Galan, Setea
de Titus Popovici, nuvelele îndrăzneala. Ferestre întunecate și Desfășurarea
de Marin Preda, Cuscrii de Al. luan Ghilia, Cordovanii de Ion Lăncrănjan,
Muntele de Radu Theodoru; piesele de teatru ale Luciei Demetrius. Suto
Andraș, Mihai Beniuc, și alții) și, în sfirșit, surprind evoluția păturii intelec-
tuale intr-un însemnat număr de scrieri, multe dintre ele de o incontestabilă
Nlcolae Cioban u : Literat ura epccki socliiiUte
valoare : Scrinul negru de G. Cdlinescu, Dispariția unui om de rind de Mihai
Beniuc, Străinul de Titus Popovici, piesele de teatru Citadela sfărîmală.
Surorile Boga de Horia Louinescu, Rețeta fericirii de 4. Baranga, Ziariștii
de Al. Mîrodan etc.
Un fapt caracteristic, generat de realitățile vieții din ultimii ani, a căror
structură social-umană nouă este definită de documentele celui de al lll-tea
Congres al Partidului, este acela că in epica și in dramaturgia romînească
se acordă o atenție dominantă fenomenului de formare și dezvoltare a con-
științei socialiste, a definirii noului profil etic al omului, in ambianța relațiilor
de viață socialistă. Drept urmare, se dă un loc tot mai întins analizei procese-
lor de conștiință, dezbaterilor morale, fără, insă, ca, prin aceasta, să se negli-
jeze determinările sociale-economice. Reprezentative, pentru această nouă
etapă, sînt multe lucrări, între care se impun atenției în deosebi romanele
Risipitorii de Marin Preda și Vara oltenilor de D. R. Popescu, piesele de teatru
Moartea unui artist de Horia Louinescu, Secunda 58 de Dorel Dorian, Șeful
sectorului suflete de Al. Mirodan, volumele de proză scurtă semnate de : Pop
Simion (Afișe de bal), D. R. Popescu (Umbrela de soare). Nicolae Velea
(Poarta. 8 povestiri). Sorm Titel (Copacul), Pănuș Neaga (Dincolo de nisi-
puri) Teofil Bușecan (O sută de pași), după cum și o seamă de nuvele w
schițe răspîndite prin reviste, ai căror autori sînt Ion Lăncrănjan, Dumitru
Ignea, Mircea Șerbănescu, Ion Băieșu, Ion Arieșanu, Vasile Rebreanu. Mo-
nole Auneanu și alții.
Evident, nu trebuie uitată nici utila contribuție la surprinderea aspec-
telor de seamă ale realității socialiste, adusă de reportând literar, gen atit
de strălucit reprezentat de Geo Bogza în literatura romină și valorificat,
alături de maestru, de scriitori, în general din generațiile mai tinere, piecum
Vasile Nicorovici, Petru Vintilă, Troian Coșovei, Romulus Rusan, Ilie Par-
cam, Radu Cosașu, Nicolae Țic, H. Rohan, Miko Eruin, Mihai Stoian și alții.
Nu mai puțin revelatoare este concordanța dintre datele specifice, de
structură, ale liricii noastre actuale și ale gîndirii și simțirii omului contem-
poran. La o eventuală antologie a poeziei rominești de azi, cred că un deo-
sebit de sugestiv motto l-ar putea constitui stihurile finale ale Cîntării omu-
lui, cunoscuta capodoperă argheziană, mtndrie a liricii întregii noastre lite-
raturi naționale:
„E timpul, slugă veche și robul celui râu,
Tu, omule și frate, să-ți fii stăpînul tău."
Intr-adevăr, în afirmarea patetică a acestui crez de libertate socială și
spirituală, de întregire a propriei personalități umane — constă noul sens
filozofic-estetic al poeziei inspirate de către realitățile epocii socialiste.
Tocmai de aceea nu este întîmplător că una din temele care îi solicită
frecvent pe poeți este tema păcii și a războiului, cei doi termeni care circum-
scriu între ei destinul omului contemporan. Nu există poet de azi, ori din
care generație ar face parte, în ale cărui versuri, să nu-și fi lăsat ecou puter-
nic stările de spirit, sentimentele generate de lupta omenirii pentru
pace. Dintre toate poeziile inspirate direct de această problemă — adevărat
capitol al liricii contemporane — Surîsul Hiroshimei. poemul tui Eu-
gen Jebeleanu, sinteză de reflexie amară și de reconstituire halucinantă a
8
Nicolae Clobanu : Literatura epocii socialiste
1
unor realități sfișietoare, are vibrația și structura unei autentice simfonii
eroic-tragice, concentrind întreaga semnificație a problemei, Marele ecou
al scrierii peste hotare, traducerile făcute din ea, este o dovadă că Eugen
Jebeleanu s-a identificat cu durerea și lupta tuturor forțelor care luptă pen-
tru pace. Cataclismul de la Hiroshima este transfigurat pînă la simbol,
devenind un semn de acuzare nimicitor la adresa dușmanilor păcii. La acea-
stă cauză poetul antrenează întreaga fire, glasul acesteia străbătind și de
dincolo de mormînt. (Corul copiilor uciși. Vocile păsărilor din Hiroshima,
Glasul cenușii). Poemul, în ciuda substanței sale tragice, are însă un final
dătător de speranțe, de optimism robust, poetul subliniind forța de neînvins
a celor care luptă pentru pace :
.Suride Hiroshima, scut punindu-și
deasupra leagănelor brațu-i ars,
surîde Hiroshima și arată
cu ochii negri către ucigași —
și-mparte arme, arme ale vieții
pe care ucigașii nu le văd,“ etc.
(Surîgul peste moarte)
l iata de azi a poporului, ecourile ei constituie sursa cea mai bogată de
inspirație pentru poezia actuală, imaginea lirica a sensibilității omului
de azi se identifică în creația oricărui poet și ea, această imagine,
constă în excepțional de marea diversitate de atitudini poetice, după conți-
nutul realității de ia care se pleacă și, evident, după structura aparte a natu-
rilor, a temperamentelor poetice. Avînd la bază o înțelegere clară a realității
și caracterizindu-se, prin urmare, printr-un adine optimism, lirica iși pro-
pune să fie cit mai sensibilă la mișcările ce se produc in sufletul și conștiința
contemporanilor noștri. /I vorbi de tematica actuală a poeziei noastre de
azi însemnează de fapt să /oposești asupra unui șir nesfîrșit de volume și
să aduci în discuție creația unui însemnat număr de poeți. Aceasta pentru
simplul motiv că în poezie tema este in egală măsură un produs al observării
directe a realului dar și al atitudinii subiective, aparte, a poetului față de
datele realității. De aceea, a privi fenomenul poetic numai din una din latu-
rile amintite, este egal cu a-l simplifica nepermis de mult și a-i pierde din
vedere tocmai esența, în mare se pot face totuși unele disocieri tematice,
pornind în special de la autori, accent ut ndu-se laturile dominante din creația
lor. Astfel, in ultimile volume ale lui Arghezi (Frunze, Poeme noi. Cadențe)
are loc o afirmare deschisă, la modul meditativ, a echilibrului și a senină-
tății poetului altădată bîntuit de neliniști. în recentele sale volume, (Pe coar-
dele timpului, Materia și visele), ușor nostalgic, Mihai Beniuc se angajează
in patetice dialoguri cu formele permanente ale existența, timpul și materia,
dind răspunsuri viguroase, de încredere activă in rosturile omului pe pămînt.
Eugen Jebeleanu (Cîntece împotriva morții) duce mai departe mesajul liricii
sale puse in slujba păcii; Marcel Breslașu, fabulistul, vestejește cu acidul
satirei sale unele rămășițe ale moralei trecutului; Afona Banuș (poemul
La porțile raiului) adresează imnuri de laudă armoniei superioare,
prin dragostea, între femeie și bărbat, întovărășită de Nina Cassian (voi.
Să ne facem daruri) și de Veronica Porumbacu (voi. Memoria cuvintelor).
NIcotac Ciobanii: Literatura epocii socialiste	9
H
Pătrunse de adinei dezbateri de idei și probleme etice sint și versurile ailor
poeți, în volume ca Oglinzi de D. liotez, Aventuri lirice de Geo Dumitrescu,
Imn către zorii de zi, de /l. E. Baconsky, Versuri de Tiberiu Utan, Mă uit în
ochii copiilor de Ion Brad, Coloană în amiază de Ion Horea, Jocul de-a stelele
de Aurel Rău, Frumuseți simple de Al. Jebeleanu, Constelația lirei de A/.
Andrițoiu, Versuri de Vladimir Ciocou și altele, la care se cer adăugate, în-
afară de marele număr de volume din colecția Luceafărul (semnate, în ultima
vreme de Dim. Rachici, Ana Blandiana, Șina Dănciulescu, Damian Ureche
șl alții), recentele apariții ale unor culegeri semnate de poeți din generația
țintiră (O viziune a sentimentelor de Ni chita Stânescu, Pămîntul și fructele
de Angliei Dumbrăveanu, Vis planetar de Cezar Baltag, Desprinderea de
țărm de Ilie Constantin sau, mai demult apărute. Poeme de Vasile Nicolescu
și Pietre kilometrice de Petre Stoica), după cum și poeziile apărute prin
reviste și semnate de Aurel Gurghianu, Grigore Hagiu, Horia Zilieru, Miron
Scorobete, Ion Ghcorghe și alții.
Cum se spune in darea de seamă a Comitetului de conducere ai Uniunii
Scriitorilor, la Conferința pe țară din ianuarie 1962, „Caracteristică pen-
tru întreaga noastră lirică din ultimii ani este tendința ei de-ași însuși mai
temeinic ideile filozofiei marxist-leniniste și de a angaja mai adine trăirile
sufletești în lupta pentru transformarea lumii"'.
Desigur, Mihai Beniuc, în poema Biruitoarea Hotă (uo/. Culorile toam-
nei), se face purtătorul de cuvint al aspirațiilor omului contemporan, con-
structor al lumii noi, și prin aceasta, implicit, exprimă înseși idealurile este-
tice ale literaturii romine actuale, literatura realismului socialist:
„Vafior cu o mie de coșuri,
Țara mea brăzdează apele socialismului
Puteți sări peste bord în talazuri
Voi care ați crezut că aceasta-i arca lui Noe.
Nu zece porunci, una
Una singură-i gravată profund
Pe tabla de bronz a destinului nostru :
„Munca cinstită, fără exploatarea omului de către om l"
Sub semnul unor asemenea crezuri artistice înțeleg scriitorii noștri de
azi să întimpine cea de a XX-a aniversare a glorioasei eliberări a poporului
rornîn.
MCOLAE CIOBAXU
10
Nlcolne Clnbsnu : Llterncura epocii socialele
Intre cer și p â m î
N T
Zitre cer și ape zboară
Pasărea iute, pasărea ușoară.
Jos c străfundul, sus infinitul,
In față potrivnic e vintul
Rece și tăios cum e cuțitul.
Departe in urmă pămintul.
Cheamă, cheamă vesela stea
Către o țintă care nu e ea.
7inia e vis
In inima păsării-nscris.
Stoluri bătrîne-o visară,
Mai tinere stoluri cercară
S-ajungă la ea. Găsit-o au poate?
Nu s-a mai întors niciuna din toate.
Puterea se gată
Pasărea poate că leșină.
Ce hună-ar fi o creangă, o streșină
Ori barem o bucată
De luntre-necată 1
Intre cer și ape
Nu e nimica pe-aproape
Decit teama din piept
Și vrerea-n aripi.
Zadarnic țipi —
Ține tu zborul tău drept,
Intre departe și mai departe
Și nu gindi la moarte.
Ți-s penele cărunte de spume
Și grele de stele.
S-arată lumini fără nume
Și bezne ce-așteaptă să treci tu prin ele
Cu coada de raze desfăcută
însetate beznele te sărută.
Cer nu mai e, nu este nici apă.
Dar fulgii tăi scapără, scapă,
Pulberi de sori, nebuloase prin noapte.
Iar urma ta-i cale de lapte.
MIHAI
BEXIUC
J	Bcâiufl ; Intre cer &£ pțmfnț
11
POEME	VII
i oemele nu se scriu cu imagini extraordinare,
Realitățile se-nfăptuiesc cu poeme,
Sclipirile aleargă cu lumine prin steme,
Oceanul e uriaș și fără vapoare.
lubirea-i adincă și fără cuvinte,
Cuvinful ce spintecă se-ascute in ură,
Și-n ghețuri polare-i un cuib de căldură
In sîngele renilor, în inimile focilor ce plîng fără cuvinte.
Poemele se scriu cit imagini obișnuite
Dar nu pe nesfîrșitele troene de hîrtie,
Poemele se scriu pe munte, pe deal, pe cîmpie,
Cu-acea caligrafie-a voinței împlinite.
Urcati pe cea mai înaltă clădire-a orașului,
Pe al douăzecilea etaj al uirstel lui noi.
Acolo, lingă norii cu umerii goi,
Lingă apele Dunării, lingă colinele lașului,
Noi deslușim desenul întrezărit prin vise
Cînd la bordeie slute în oarbe mahalale
Trecea uri tul vieții cu zdrențuite poale,
Cînd împietreau imagini sub pleoapele închise.
Poemele acestea se scriu din noapte-n zi
Cu strofele suite ca într-o Iliadă
Pe aeografia vie a tării în baladă
Pe care ochii anilor de mîine le-or citi.
STEME cu brazi
J V euolnică mi-e pana ca vulturului ghiara
Sgîrcită, cînd săgeata în slavă l-a atins,
Și albă mi-e cerneala cînd dau ca să cînt țara.
Cu aspre culmi de piatră și cernoziom întins.
12
Radu Bourcanu : Poeme vil
Bătăile de stnge in inimă, prea rare,
Ferestre prăfuite-mi sint ochii și apoși
A'-afung pină ta inimă glasuri legendare
Și fulgere din paloșe drepte de strămoși.
O vino tu burete al nopții înstelate
Ștergînd ferestre oarbe, luceferii să-i lași
Prin pîl pi ir ea nop(ii-n stelare nestemate
Să văd mai clară vremea cu mari înaintași!
Deprins să știu trecutul in dreapta lui lumină.
Deprind și dreapta cale cu treptele de azi
Ce duc la dăruita mea țară, la grădina
Ce-a înflorit orașe sub stemele cu brazi.
RADU BOU RE ANI/
Radu B&ureanu : Steme eu brarA
13
GRIGORE HAN
FRAGMENT DE ROMAN
\/eni și așteptatul cuvînt de ordine. Sau poate că greva izbucni înainte
■— și cuvîntul, venit după, nu mai fu chiar de ordine. Dar, acestea — lucruri
la care oamenii s-au gîndit mai tlrziu. Atunci n-a tost decît greva, lupta :
reținută în istoria de atunci a Romîniei ca un moment depășind previzibilul
și posibilul : greva generald din octombrie 1920.
Han lucra la atelier de trei zile. Neavînd încă nici cunoștințe propriu-
zise, nici îndatoriri propriu-zise, nici răspunderi propriu-zise, tu în același
timp erou și martor: goni zi-noapte dintr-un cartier într-altul, din poarta
unei fabrici în poarta alteia, urmărind extinderea grevei ... îmbătîndu-se
de sentimentul solidarității cu ai lui ... de siguranța că victoria va ii într-
adevăr obținută prin „nimeni la lucru, toți acasă, nici o manifestație, nici o
demonstrație, nici o dezordine11.
Trăi cu inima dogorind de speranțele alor iui... și, cînd în afîrșit știu
că guvernul găsise printre conducătorii mișcării muncitorești oameni, ei
înșiși ostili grevei și țelurilor ei, bău cu ai lui, pînă la îund, paharul amar
al înfrîngerii,
Cînd reveniră la lucru, în poarta atelierelor, rîndiiiți ca dinții greblei,
așteptau maiștrii. în spatele maiștrilor, jandarmi. Unii lucrători erau lăsați
să intre, alții nu.
Pe Han, Grigorovici îl trimise la biroul personalului.
— Iți iei actele, dac-ai depus vreun act. Angajamentul nu ți se defi-
nitivează.
— De ce ?
-- Cică în branșa armurieri, căile ferate nu angajează.
— Aia ce mi-ai dat să fac, la macara, era treabă de armurier ? Barem
vorbiți cinstit I
— Cinstit ?!... Atunci, flăcăule, fă cum îți spun : nu le du nicăieri,
că n-ai de cerut nici un act. Ia-ți lumea-n cap I Și cu cit îi cere mai puțin
socoteală, cu-atita-i scăpa mai ușor... \ rei să te mobilizeze din nou? Vrei
să treci, la anii tăi, din cazarmă-n pușcărie?... Ascultă ce-ți spune-o cutră
bătrînă : făr' a-ți vrea nici binele, nici răul -— că am cincizeci și opt de ani.
îs uns cu toate unsorile, cătrănit cu toate catranele, vindut de cite șapte ori
V. Em, Galan : Grtgore Hon
și dracului și celuilalt.., Cinstit, asta-i! Ți-am spus-o, și, mai departe, eu,
ca Pilat din Pont.. •
Altă cale, intr-adevăr, nu era.
Cîteva săptămîni. Han trăi la noroc: o umbră kaki mai mult în zona
rezervată „bursei brațelor de muncă" din Piața Mare. Lucră de unul singur
„cu ziua". Lucră și în echipe tocmite „la număr". Tăie lemne, fu „spinare"
la binale, săpa la desfundarea unui teren pentru vie, descarcă vagoane de
saci, fu salahor la un camionagiu ... De cîteva ori găsi patroni sau con-
tramaiștri gata să-l angajeze „muncitor ca toți muncitorii" ; lucră o zi.
două, apoi „surveneau niște schimbări", „se primeau niște dispoziții" — și
trebuia să revină, șomer. în Piața Mare. Figura, așadar, pe „lista neagră"
a Siguranței; probabil, multă vreme, angajament în București n-avea să
găsească.
Odată cu apropierea iernii, grămada șomerilor din piață începu să se
rărească : muncitorii calificați porneau după lucru — exod, de-a lungul și
de-a latul țării.
Han nimeri la Timișoara.
In aprilie 1929, arestîndu-1 prima dată, reprezentanții timișoreni ai „for-
ței publice" începură anchetarea lui Han mirîndu-se fără prefăcătorie — și
cu atît mai Indignați:
— Dumneata ?! Un om cu situația dumitale ! Muncitor așezat de-atîția
ani, familist, proprietar, la atelier bine văzut, stimat printre vecini, și... e
posibil ?! Dai cu piciorul în tot ce ai ? Soția dumitale ... poftim : nici dum-
neaei nu înțelege, nu-și explică ... Ce s-a întîmplat ?
11 ridicaseră de pe pragul sălii unde țineau un congres sindicatele uni-
tare. Nu era delegat; făcea parte din „grupul tehnic organizare, ordine". O
mînă de oameni — și cînd jandarmii, polițiștii, înarmați ca de război, au
năvălit „să aresteze congresul" tehnicii s-au împărțit în două : unii s-au
strecurat în oraș după întăriri, alții au făcut front cu delegații. Așa, fără
alte arme decît pumnii și bocancii, sindicaliștii timișoreni au intrat în luptă
de partea congresului lor. Delegații au fost arestați, sala evacuată, numai
după ce oficialitățile, instituind starea de asediu în orașul întreg, au desfă-
șurat forțe armate și puteri de foc net copleșitoare.
\nchetatorii erau bine informați: muncitor așezat.
Lucra atunci, de opt ani încheiați, la atelierul mecanic „Sehnarch-Pan-
dele". Schnarch — proprietarul. Pândele — numele de fată al soției lui
Schnarch. coproprietară. Un atelier, nu „uzină" sau „fabrică" : două duzini
de muncitori. Patronul lucra cot la cot cu angajații. Patroana ducea trata-
tive cu clienții și furnizorii, asigura comenzi, centraliza contabilitatea și ca-
sieria. In atelier apărea doar la plata salariilor. Patronul primea salariu din
mina nevesti-sa, odată cu toți, stînd smirna la rînd — alfabetic, între Rado-
van și Saskay ; nu mult mai mare, salariu! patronului, decît ar fi fost al unui
maistru. Patroana își reținea salariul cînd îi venea rîndul — după Munzer.
înaintea aceluiași Radovan, Salariul ei, ceva mai mic dccîl al soțului. La
paști și la crăciun, patroana făcea niște obscure calcule provizorii asupra
beneficiilor, amortizărilor și investițiilor, după care „firma" acorda prime;
luau și patronii. Prin februarie, patroana făcea un bilanț anual, și, la primul
salariu, fiecare muncitor găsea în plicul său o notă din care afla ce beneficii
nete adusese „firmei" prin munca lui, afla că la paște și crăciun primise o
V. Em. Golan : Grigore Han	15
anumită cotă din aceste beneficii — acum primea resuu, cu sincere mulțu-
miri, felicitări, urări de sănătate.
Patronul moștenise atelierul și meseria de la tatăl său. Ii plăcea să
spună că „în tinerețe a fost exploatat ca un străin". Patronul citea întreaga
presă socialistă de limbă germană și romînă, declara că în alegeri vota cu
social-democrații și susținea că „firma" lui era „mai mult un falanster".
Patroana respecta convingerile soțului, dar nu le împărtășea : se declara atee
(el era credincios) și-l admira fără rezerve pe Benito (deci. Mussolini).
Muncitorii nu credeau nimic din jocul de-a falansterul și dc-a împăr-
țirea beneficiilor. Atelierul era bine utilat, lucra din plin. Patronii ciștigau
mult mai mult decît mărturiseau. Aveau doi copii la studii în Germania.
Aveau bani depuși în străinătate. Adevărat era doar atît: patronul lucra
umăr la umăr cu toți și-și cunoștea meseria mai bine ca fiecare; cînd era
nevoie de ore suplimentare, rămînea și el; comparativ, lucrătorii de la
„Schnarch-Pandele" o duceau intr-adevăr ceva mai bine decît ar fi dus-o în
vreun alt atelier asemănător — dar erau, toți, lucrători unu și unu, o echipă
cum în alte ateliere nu găseai.
La „Schnarch-Pandele", Han era de cîtva timp un fel de contramaistru.
In afara muncii lui directe, primea uneori, în zilele foarte aglomerate, cînd
patronul nu mai prididea cu organizarea muncii, anumite răspunderi teh-
nice privind munca altora. în consecință, Han primea, de obicei, la
„Schnarch-Pandele", al treilea salariu în ordinea mărimii. Un „muncitor
așezat" ; erau bine informați anchetatorii....
Bine informați: era intr-adevăr și „familist".
Căsătorit un an după angajarea la „Schnarch-Pandele".
Avea pe atunci douăzeci și trei de ani ; auzul său lipsit de finețe se
acomoda greu cu micile particularități ale graiului romînesc local. Și. dintr-o
dată, se pomeni certîndu-se la cuțite cu o fată ; și căutînd aliați, martori, cu
ajutorul unui mișmaș lingvistic la fel de convingător pentru tuspatru națio-
nalitățile locului. Greu de uitat :
Duminică ... Primăvară ... Plimbare în grup, cu bărcile, pe Bega ...
EI. la vîsle ... (TI luase aproape cu sila Ermil Radovan, lăcătuș la
„Schnarch-Pandele" ; lui Han îi închiriase o cămăruță soacra lui Radovan
deci Radovanii 11 socoteau din familie.)
în barcă, șapte inși: Ermil cu nevastă-sa, o prietenă a nevestei lui
Ermil, o prietenă a prietenei, doi veri sau cumnați ai cuiva dintr-altă barcă.
Cinci bărci, pline toate. Bineînțeles, întrecere: de viteză, de îndemînare.
Strigăte, îndemnuri, glume și urale în toate limbile orașului. Bineînțeles, el.
Han — codaș ; timișorenii erau deprinși cu Bega și cu bărcile ...
Iși stropi pasagerii ... Intră din plin într-o barcă vecină ... fu acuzat
de „piraterie" ... fu urmărit pentru a fi „scufundat pe loc" ... careva îi
agăța la prora bărcii o basma neagră (tradiționalul cap de mort mîzgălit cu
crema unei prăjituri)... Nădușea din greu asupra vîslelor, rîzînd resemnat,
Ixjmbănea în barbă. Nu-i venea ușor să facă față. Și fără veste, din spate,
din barca lui — vocea unei femei care pînă atunci vorbise mai mult un-
gurește :
— Dumnfeata-njuri ca la noi ... Ești de pe Argeș !
1G
V. Em. Galan : Grieoro Han
Dînd din cap a obidă, ridică din umeri: „Oi fi, sint ... Ei și în
clipa aceea, nimic nu-i părea mai puțin însemnat.
încet-încet, bărcile se distanțară. Un ceas, două, plimbarea decurse fără
alte peripeții. Prinse ritmul vîslelor ... dibui bucuria vislitului ...
Ermit Radovan vorbea cu unul dintre cei doi veri sau cumnațL Celălalt
văr sau cumnat juca un fel de țintar cu nevasta lui Radovan.
Pe banca din spatele vîslașului, cele două fete sau neveste prietene își
povesteau pe întrecute o mulțime de nimicuri. Romînește ...
„Unde dracii mi-ai ghicit Argeșul ? In ceafă ?“ bombai Han pentru
sine o replică tîrzie.
Tinere amîndouă, Una — își aducea el aminte — purta un lăibăraș
verde. încheiat cu șnururi negre. Despre a doua nu ținea minte nimic.
Vîslind, trăgea cu urechea, atras nelămurit de glasul uneia.
„Asta era cu Argeșul ?“
Fără a ști de ce. dorea să fi fost asta. Și dorea ca asta să fie cea cu
laibărul verde, nu cealaltă.
Nu vru să se întoarcă. Nu ținea să se lămurească. Se juca la rîndu-i
de-a ghicitul, de-a misterul, vîslind tot mai calm, tot mai sigur.
Fata care-1 interesa ... Ba nu : fata al cărei glas U interesa vorbea
într-una, fericită pesemne că trăia, ca se plimba cu barca pe Bega. că primă-
vara era blîndă și înmiresmată... Punînd alături o vorbă de ici, una de
colo, Han vîslca ghicind ...
Lucra, va să zică, la „ambalajul" fabricii de chibrituri. Avea „nouă-
sprezece ani în iunie"... învățase două clase primare, dar „nu era deloc
sigură că ținea minte măcar jumătate din litere".
— Cîte litere-s, de fapt, tu ? Știi ? își întrebă prietena, minunîndu-se
ea însăși, de cîte-i trecea prin cap; izbucniră în rîs amîndouă, fericite, ai
fi zis. că se simțeau atît de bine fără a știi cîte litere sint de fapt.
Nemții scriau altfel .... ungurii „puneau accente peste tot" .. . iar ea,
înainte, fusese „tutungioaică" in București, la manufactura de tutun ...
Taică-săti — „beteag de picioarele amîndouă" : îl trimisese moșia la tăiat
o pădure, undeva „sus, pe Argeș". A fost zdrobit de-un butuc ... Avea în
schimb o nașă — „să te ții" : chelăreasă la moșie.
— Nici nu-ți poți închipui ce scorpie poate fi I S-o am la-ndemînă, aici
aș îneca-o ! își asigura prietena; și rîdeau amîndouă, fericite că „scorpia"
rămăsese atît de departe.
Adevărul era că „scorpia" se ținea și de ... (Rostit în șoaptă, la ureche
ultimul cuvînt declanșa un val de mirări și asigurări, un nou val de rîsete).
Scorpie, nașa : a primit bacșiș „de la un marțafoi bătrîn din București",
prieten cu stăpînul moșiei, ca să-i trimită, cică, o fată-n casă. Dar „marța-
loiului" nu-i trebuia fată-n casă. Pentru-atîta lucru n-ar fi dat bacșiș. El
avea un băiat care, la doăzeci de ani ... (Iarăși șoapte la ureche, mirări,
asigurări, rîsete). De aia-i trebuia „marțafoiului" fată: să-și vadă băiatul
„pus pe roate" ... Și nașa, scorpia, știa tot; dar rea spus. A chemat-o pe
dînsa, pe fină-sa : că i-a găsit un loc bun, un stăpîn plinea lui Dumnezeu;
avea să-i fie recunoscătoare, cică, toată viața — dacă „s-o ține supusă și
curată" ... Ea. fina scorpiei, avea atunci doar cincisprezece ani. S-a dus
la București (drumul i l-a plătit nașă-sa) și a intrat fată-n casă cum i s-a
spus, unde i s-a spus. La început, stăpînul, stăpîna, au tot pîndit-o: să vadă
V. Em. Galan : Grlgorc Hun	1 7
cit e de supusă, cit e de curată. O prindea și feciorul lor — „un grăsan
sîsîit". După un timp „au avansat-o; i-au dat o cămăruță a ei, în pod. l-au
dat camera, i-au dat cheie ... Ea habar n-avea; mai era o cheie în casă —
și bătrînii au făcut-o uitată sub nasul odraslei lor. Și odrasla a găsit-o ...
(Iarăși șoapte, șoapte ,..)
— Ni, tu, ce-am strigat, ce-am fugit! Pe fereastră, de-acolo, de sus,
din pod, zău 1
— Și nu te-au adus înapoi ?
— Cum ? Cu poliția ?
— Păi...
— Uite că nu !
Bucătăreasa casei avea o soră tutungioacă. Fugita o cunoștea : singura
ei cunoștință în tot Bucureștiul. S-a dus la „tutungioaică" și i-a spus tot.
„Numai să nu-1 fi ucis" i-a dorit din toată inima „tutungioaica" ... Nud
ucisese, doar că, bine-înțeles, ca să poată fugi — „cu boarfe cu tot“, a tre-
buit să-l lege de pat, să-i vîre în gură o scută ... Acasă, pe Argeș, cînd se
jucau de-a haiducii și poterașii, ea legase așa o mulțime de băieți ; nu murise
nici unul niciodată.
— Și chiar n-a murit ?
— Cine, tu ?
— Haiducul ăsta al tău din București.
— Nu, tu: l-au găsit a doua zi. Dormea dus. Zău!
Rîseră mult amîndouă.
Așa a ajuns ea la manufactura de tutun : a dus-o sora bucătăresei
„tutungioaica".
— Zi tu dacă n-am avut noroc 1
Avusese. Un timp trecură în revistă, cît pe vorbite, cît pe șoptite, cazuri
de fete cu mai puțin noroc.
Din păcate, Ia tutungerie „n-a făcut mulți purici". Pricina ?
— Știi tu : greva aia.
— Care grevă, tu ?
— Greva generală. A fost și-aici, la voi ...
— A ! Parcă ... Acu doi-trei ani. Eu încă nu lucram.
i — Aia, ne ! Vezi ?
Atunci, „tulungioaicele mai căpoase" au adus în manufactură „o groază
de căpoși", iar „căpoșii neaduși s-au grăbit să vină singuri". Țineau cu-
vîntări: cică muncitorii din toată țara să lase lucrul dintr-o dală, pentru
ca „mai marii muncitorimii să meargă la guvern și să-l strîngă cu ușa",
iar guvernul șă-i ia din scurt pe patroni". Grevă generală ! Să crească lefu-
rile, să fie munca mai scurtă, muncitorii să nu mai aibă pe cap atîla armafă
și atîția băgători de seamă.
— Nu era rău să fie-așa, tu ...
— Nu era .,,
Ea. „de proastă".-se „uita-n gura căpoșilor ca-n gura lui Dumnezeu".
De unde să fi știut ? Abia după aceea a aflat; mai marii muncitorimii erau
„vînduți aproape toți", iar greva era și ea „vîndută".
— Dinainte vîndută!
— Cum, tu ?
— Nu știu ,..
18
V. Em, Calai) ; Grigorc Han
— Cui ?
— Nu știu; au vîndut-o. Nimic n-a ieșit. Zău!
Atunci însă, ea, neștiind de „vînzări", a lăsat lucrul „cea dinții pe tutun-
gerie". Ba a făcut și gură ...
— Oho! Zăpăceală mare, tu! Una am ținut-o: de la masă 1a masă,
din halâ-ri hală ! Nu m-am lăsat, tu, pînă n-am urnit de la lucru toate
tutungioaicele. Zău 1 $i pe mașiniști i-am dat gata : săream cu gura pe ei ...
Să fi auzit ce-mi umbla cloanța, ziceai că-s mai căpoasă decît toți căpoșii ...
Dar greva era ca și vîndută ; dinainte vîndută î Vai, ce rău mi-a părut! Am
vrut să mă otrăvesc, tu______
După grevă, n-au mai angajat-o. Nici la tutungerie, nici într-altă parte.
— Ziceau că-s instigatoare. Eu !
In poarta manufacturii, niște jandarmi „au hiat-o-n pumni".
— Zău ! Cînd mi-aduc aminte, și-acu-mi ies din fire ...
Ea n-a fost în stare decît să smulgă musteața unui „sticlete".
— Aia-i rău : că-s vîndute dinainte, grevele ...
Norocul ei, încă odată — sora bucătăresei stăpînilor dinții (Lucrînd
amîndouă la tutungerie, se împrieteniseră). Bărbatul „tutungioaicei" acestea
era și el un „căpos". Muncea „acolo unde bate statul banii — o căsoaie de
zici că-i pușcărie". înainte de grevă, „tutungioaicele** mergeau să-l asculte
cum predica; într-o sală; ele ziceau că-i „luptător înfocat". După grevă, a
rămas fără lucru și „înfocatul". Așa că, ncavînd ce face, a scris cuiva la
Timișoara, a întrebat, a primit răspuns, pe urmă a chemat-o și i-a spus:
„Du-te la Timișoara, fato. Ține adresa asta. Poți lucra 1a fabrica de chibri-
turi. Tot ambalaj ... Să nu spui că n-ai bani de drum ! Tu .,. ești dintr-alea
care pun la ciorap. Păcat că ești mai mult aprigă decît deșteaptă. Drum
bun ... Treci de-i spune o vorbă și neveste-mi...“
— Auzi, tu! „bani la ciorap" ... De unde știa, căposul? N-am spus
niciodată nimănui.
La Timișoara era „muuu-ult mai bine decît la București**; duminica
erau plimbările ... în oraș auzeai și limbi străine ... („O plăcere, tu. să
furi cîte-un cuvînt! Cînd vorbesc ungurește așa-i că nu se cunoaște că-s
romîncă ? Toți mi au spus!") La cerc dansai, vedeai și teatru ...
— Zău! Nu știu ce-o fi acuma la ei, da aici ... muuu-ult mai bine !
Muncești, trăiești, te plimbi ... fără greve, fără căpoși, fără ... Nu ?
Han stătea ca pe jăratic. Nu era „muuu-ult mai bine" ; nu era bine
deloc. Nemaiputind-o răbda, lăsă vislele în furcheți. și. întoreîndu-se,
izbucni :
— L'u om cu cap, domnișoară, să fi trecut prin cîtc-ai trecut dumneata,
ieșea ... nu știu, na, mai cu scaun la cap. Cît de cit 1 Da dumneata ... dă-o
dracului ?
— Ce-i cu mine ?! ... E-te ! Tace, tace, și ... cînd s-adoarmă, hop —
revarsă Argeșul!
Era într-adevăr fata cu lăibărașul verde.
Pînă la urină, stabiliră neîndoielnic: între satele lor de baștină, măsu-
rînd pe cursul Argeșului, puteau fi cel mult patruzeci de kilometri; iar între
casele unde locuiau la Timișoara, erau numai patru străzi. Alte puncte asupra
cărora să poată cădea de acord n-au găsit, deși le-au căutat ziua toată.
V. Em. Ga lan ; Grigorc Han	19
cu perseverență neistovită, certîndu-se la cuțite. Certîndu-se pînă i-au antre-
nat in sfada lor pe toți ..,
Maud-ul s-a transformat într-nn infernal simpozion colectiv, și, seara,
coborînd lin pe cursul apei, coastă lingă coastă, bărcile păreau un mic
Babilon plutitor. Un Babilon aspirînd nu spre tălpile lui Dumnezeu, ci mult
mai sus „spre comunism" la scară mondială — peste blestematele crize și
stabilizări ale capitalismului, care, ele și numai ele. „umplu de sticleți chiar
și capete mai breze" (decît capul unei foste tutungioaice, fostă grevistă,
fostă din greșeală și „căpoasă fără cap"). Elocvent ca niciodată. Han con-
ducea prin meandrele dezbaterii tabăra cea mai radicală : găsind deseori
cuvîntul potrivit chiar atunci cînd împrejurările îl sileau să-și formuleze
replica în vreo limbă din care — fusese convins pînă atunci — urechea sa
nu prinsese nici o vorbă atît de bine Incit limba să i se încumete a o pro-
nunța. Era și o tabără „a băltăreților" — cei gata să dea după vînt „cu con-
diția ca vîntul să fie stîrnit de alții" ; in fruntea acesteia — nevasta lui
Radovan. Han însă lupta mai ales cu a treia tabără : a celor care „nici după
vîntul stîrnit de alții nu s-ar mai fi dat“ — tabăra „plecaților", a „supușilor",
a „blegilor". Această jalnică tabără din urmă era condusă dc-o tată cu lăi-
băraș verde — și fata numai „supusă" și „bleaga" nu părca. Convinsă că,
într-o lume plină de „căpoși", „iude" și „vînduți". ea nimerise printr-o mi-
nune intr-o oază a liniștii, la Timișoara, rîdea mereu, lua peste picior totul,
și, optimistă, speră că nici Han. nici Radovan. nici ceilalți preopinenți ai
ei „nu se luau în serios1*, ci pur și simplu, „făceau gură" pentru a se încălzi.
O chema Irina Todea.
Cîteva luni mai tirziu o chema Irina Han.
Fără a-și fi schimbat convingerile c-o iotă ; gata să ia oricînd peste
picior convingerile soțului; iubindu-1 totuși cu același devotament, cu aceeași
încăpăținare cu care-o iubea și el pe dînsa ; și aștepfînd la cl niște viitoare
schimbări diametral opuse celor așteptate de el la ca. Fără înșelări reciproce :
cînd le-a fost amîndurora peste puteri să-și mai rabde singurătatea came-
relor, au rămas împreună. întîi el la ea. Apoi ea ia cl. („Tu stai bine. Ce
să cheltuim în două părți?"). într-o dimineață, bllbîindu-se puțin din cauza
unei emoții, pe care nu ținea neapărat s-o ascundă. Han constată, cu aerul
(neprefăcut) că încheia o convorbire de mult începută :
— Ar trebui să depunem și actele alea într-o zi. Irină. nu?
— Ihm I ... Ești pregătit, tu, pentru ... ?
— Da’ tu ești ?
Pauză lungă ; apoi I Ian medita bombănind cu voce tare :
— Dracii știe 1 Fără tine, nu mai merge ... Poate că și ție fără
mine ... Nu ?
Și ei, și ei ... Nu trebuiau vorba ca să i-o confirme: și pentru dînsa,
„fără cl nu mai mergea".
— Partea proastă-i că noi, Irină ... știi tu: mie-mi umblă glodurile
într-o parte, ție-ntr-alta ... Inhămăm racul cu știuca ?
— Ihm I
— Nu-i bine așa. Fără o păsuire ... o potrivire ... vine o zi cînd ...
Nu știu I
Iarăși pauză ; apoi reluă ea convorbirea.
V. Em. Oakn : Grigore Han
— Ba-i bine. Eu.., țin la tine. Țin al dracului, zău : de aia-s aici!.,. Dar
nu-mi stă gîndul decit la ... Uite : tu ... doi copii ... o casă ... gospodăria
noastră ...Nu știu: rac ori broască, asta spun. Gîndește-te ... N-am zor
să mă văd madam Han. Am două brațe, cîștig, trăiesc și singură ... Țiu la
tine și așa. Iar dacă mă aleg cu un copil, tot n-am pretenție de pirostrii: le
duci frumos la primărie, ii recunoști ... asta pentru el ... și mai departe
mă ajuți numai cînd te-oi ruga. Gîndește-te ...
S-au căsătorit după două luni. Martori și nași -- Radovanii. Răgazul
de două luni — nu pentru că Han s-a mai „gindit", ci pentru că Irina a
ținut să-și întregească o misterioasă 'zestre. Inclusiv rochie de voal. (El avea
dinainte haine negre). Rochie cu atîta ingeniozitate croită, incit a doua zi
după ceremonie, desăilată se transformă în două perdele gata tivite. (Han
nici nu băgase de seamă că ferestrele camerei lui, a lor, aveau pînă atunci
numai brizbrizuri de hîrtie).
Anchetatorii din aprilie 1929 erau bine informați : muncitor așezat, fa-
milist, proprietar .,.
Proprietar al unei case mai de grabă Ungă de cît in Timișoara. Iniția-
tiva Irinei...
A doua zi după căsătoria lor oficială, Irina preluase cu seninătate
funcția de casier unic al familiei :
— Punem lefurile împreună ; nu ?
O dictatură financiară pe cît de blinda, pe atît de fermă, ale cărei tot
mai încurcate ițe Hau le-a descoperit pe rînd, dar totdeauna tîrziu — hăt
tîrziu, cînd erau de prea multă vreme obișnuințe de norme de neschimbat ale
vieții familiale.
Irina continua să lucreze la fabrică piuă li s-a născut întîiul copil.
Leafa ei, întreagă — „la ciorap".
— Tu ești zgircită, Jrină ?
—■ Sînt, pui-om avea de-o parte o sumă! Să fim asigurați. Pe urmă...
Irinei ii plăcuseră plimbările cu barca. în fapt descoperi Han după
căsătorie, ei îi plăceau mai mult plimbările pe jos.
— E și mai sănătos, zău !
Duminicile, singuri sau cu prieteni, se plimbau pe malul Begăi. Nu
mai cheltuiau pe barcă. Banii economisiți — la „ciorap".
Irinei — fusese Han convins — îi plăcea să colinde orașul schimbînd
fără țintă autobuzele, coborînd la noroc. în cartiere necunoscute, întîrziind
prin vestitele goluri urbane timișorene cu ogoare, grădini și arome cîmpe-
nești... Aș! După căsătorie, Han trebuia să priceapă că Irinei îi venea
greu să meargă cu autobuzul măcar și la lucru.
Pute a benzină, în mașinile lor. Tu nu simți ? Cind cobor la fabrică,
mă doare capul ... zău 1 Coana Zaua zice că-i semn de sarcină. Da nu-i ...
(Coana Zaua — de la Suzana — era gazda lor ; soacra lui Radovan).
Se sculau mai devreme și mergeau la lucru pe jos. El, deșirat și negru;
ca, micuță, lingă dînsul, blondă. întotdeauna intr-același lăibăraș verde cu
șnururi negre, plutind parcă, fericită, spre cine știe ce chermeză. Doi tineri :
mulțumiți așa, unul lingă altul, chiar și pe ploaie ... Pînă la „Schnarch-
Pandele", aproape patru kilometri. De acolo pînă la fabrica de chibrituri,
V, Em. Galan : Grlgore Han
încă trei. Irina ar fi putut scurta drumul, dar nu voia; îi plăcea să-și con-
ducă soțul pînă In poarta atelierului; iar soțului îi plăcea să fie condus .,,
De la lucru tot pe jos reveneau : care termina mai întîi pornea spre celălalt
spre străzi și trotuare dinainte hotărîte. Se întîlneau, cumpărau o chiflă sau
un covrig și, mușcînd pe-nșelatelea (fiecare căuta să lase celuilalt mai mult)
reveneau acasă jucîndu-se. Doi tineri ... Iar banii de autobuz — la ciorap.
Altădată, după lucru, Han, burlac fiind, mînca printr-un birt, rămînca
la vreo cafenea să citească ziarul, să comenteze veștile, să joace o partidă
de biliard ... Traseul pe care își întîmpina soția trecea — logic — pe lîngă
piața unde cumpărau de ale gurii.
— Nu? Luăm în drum cîte ceva și mîncăm acasă. împărătește, zău!
Intîmplâtor sau nu, traseul nou ocolea vechile străzi, vechile birturi și
cafenele din preajma atelierelor. Han sc despărți de abia deprinsele obiceiuri
ale burlăciei fără a regreta nimic, fără a șli barem cînd, cum a prins alte
obiceiuri ... Găteau împreună, pe-un „primus". Nu mîncau „împărătește".
Dar Han se simțea lîngă Irina mai bine și mai acasă decît se simțise oricind
în viață, oriunde ... Și viața lor, în doi, costa mai puțin decît viața lui de
unul singur. Diferențele, economiile — „la ciorap".
— Tu ești zgîrcită, Irina ...
— Cit n-avem o siguranță, o sumă, o bază, sînt! Pe urmă ...
Irina rostea cuvîntul „sumă" cu atîta gravitate, îneît pe Han îl umfla
rîsul. Rîdea și ea : de rîsul lui ...
Pe-un singur tărîm, Han își păstră — își apără — obiceiurile dinainte
de căsătorie: pe tărîmul participării „la mișcare". (Pe atunci, expresia
„mișcare" cuprindea pentru el, ca și pentru majoritatea muncitorilor, în-
treaga activitate organizată a clasei muncitoare.) Irina nu se împotrivea
deschis niciodată.
— Duminica viitoare mergem pînă la Dumbrăvița; da ? Sau la
Giroc ... Aș lua și brînză. ouă : jumătate preț ca-n oraș, zău !
— Duminică-i o conferință, Irină ...
— Așa ... Bine.
Nu protesta. Dar nici lămuriri nu cerea.
Mergea cu el oriunde; la simple întîlniri prietenești, la consfătuiri și
conferințe cu sute de partîcipanți, la „serile culturale" organizate uneori sim-
bătă la Casa Muncitorului. Stătea senină lîngă dinsul, pierdută-n gînduri;
croșeta. Avea un ghem de bumbac albastru, totdeauna același. Cînd revenea
acasă, deșira liniștită bucata lucrată, refăcea ghemul, și, pînă se ivea un
prilej asemănător, nu mai punea mîna pe croșet.
— Tu lucrezi într-aiurea, Irina ...
— Nu lucrez deloc ; abia învăț a lucra. Pentru cînd oi fi babă ...
— Dacă tot vii, nu ți-ar strica s-asculți ...
— N-am ce. Le-am auzit pe toate dinainte.
— Cînd ?
— Știi tu: la tutungerie, cînd cu greva aia generală. Zău 1
— Tare ești sucită ...
— Nu-s sucită.
Nu izbuti s-o clintească dintr-ale ei. După un timp nici nu mai încercă.
La unele consfătuiri avea și^ Han cîte ceva de spus. își găsea cuvintele
ușor, era ascultat cu interes, cu încredere. Uneori, întîlnind privirile vreunui
22
V. Em. Calin : Grieore Han
I
prieten ungur despre care știa că se descurca greu romîneșle, simțea nevoia
să-și rezume gindurile singur, din mers, în limba maghiară; și dacă se
poticnea, Irina îl ajuta suflîndu-i ca la școală — dar cu cîtă nepăsare I Cînd
termina, Han se uita în deznădejde la Irina, așteplînd un semn de înțelegere
de aprobare ... Nimici Ea croșeta senină, pierdută în gîndurile ei. Doar
uneori, simțindu-i privirea. îi zîmbea, și, fără pic de sfială, încerca să-l
atragă în lumea preocupărilor ei ;
— Tu I N-ai uitat să-ncui? N-ai uitat chcia-n ușă ?
Aiurit, Han se căuta prin buzunare pînă găsea cheia. Irina, oitînd ușu-
rată, croșeta mai departe.
Uneori se convocări întruniri neprevăzute, totdeauna cu aceeași ordine
de zi : undeva în țară izbucnise o grevă. Vorbeau delegați ai greviștilor sau
se citea vreun apel-scrisoare, iar discuțiile se încheiau cu liste de subscripție
— ajutor dat greviștilor. La întîia întrunire de acest fel, Han dădu mai puțin
decît toți: avea în buzunar doar cîțiva lei, Irina nu luase bani la dînsa ...
Intîmplarea se repetă. Se repetă aidoma și cînd Irina avea asupra ei lefurile
amîndurora, atunci centralizate. Irina, prin urmare, nu uoia să dea ...
Ajunși acasă, se certară toată noaptea : prima lor ceartă adevărată ...
Săptămîm de-a rîndul se simțiră străini și nefericiți; apoi viața își
reluă cursul obișnuit.
... Nu chiar „cursul obișnuit41: de atunci, în numele intereselor „miș-
cării", Han tăinui o parte din primele încasate la „Schnarch-Pandele". Iar
cînd deveni un Iei de contramaistru, Irina nu-i află întreaga diferență de
salariu. Cil timp nevastă-sa mai nierse cu el la întruniri, Han figură pe listele
de subscripție cu sumele hotărîte de dînsa — iar Radovan (care pe atunci
venea singur) subscria „ca un bancher filantrop", adăugind pe numele său,
in deplin secret, contribuția iui Grigore Han ... Abia acesta se dovedi
„cursul obișnuit" în familia Han.
... Cînd Irina începu să nu-l mai urmeze la întrunirile „mișcării “
(„Rămiii acasă" ... „Poate trec pe la Mili") Han luptă cu umilitoarea bă-
nuială că nevastă-sa voia să economisească astfel cei doi-trei lei.
— Din zgîrcenie, Irină I
— Ei și ? Cît n-avem o siguranță, o sumă, așa trebuie. Pe urmă ...
Poftim I
Ii dădea cu părere de rău cîțiva lei. Dacă afla că la întrunirea respec-
tivă n-au fost liste de subscripție, ținea minte pentru următorul prilej:
— Ai de data trecută ... Mi-a spus și Mili: data trecută n-au venit
cu liste.
Mili — nevasta lui Radovan. Cînd bărbații lipseau, Irina se ducea la
Mili: îi scălda copiii, o ajuta la treburile casei.
— Cum dc-ți place ție cloșca asta, Irină ? Eu, în locul tău, mi-aș căuta
alt model în viață ...
„Cloșca asta" are cuibul ei. De aia I Noi, dac-am avea copii, i-am crește
șub pat ? .. . Lasă, nu vreau ceartă ... Iți fac un ceai ? De tei: e mai sănătos
și ... mai ieftin ...
El, Han, era prieten numai cu Ermil Radovan. Pe Mili abia o răbda.
Ca și Radovan pe Irina. Poate pentru că fiecare vedea la nevasla celuilaît
cusururile trecute cu vederea nevestei lui.
V. Em. Galan : Grigore Han
23
Cu Ermil Radovan era chiar mai mult decît prieten. Nu simțeau nevoia
să-și precizeze raporturile amănunțit, dar, desigur, între ei doi, Ermil știa
despre „mișcare" mult mai multe decit Han ...în mișcare se încrucișau
nenumărate păreri, curente și atitudini ... iar Jian, ori de cîte ori nu știa
de-a cui părere să fie, se sfătuia cu Ermil.
Se sfătuiau și alții cu Ermil. Nu numai la „ Schn a rch-Pândele". Pentru
că, la vîrsta cărunteții chibzuite. Ermil rămăsese tînăr ... pentru că nu-și
pierdea capul niciodată ... pentru că știa multe, și din trăite și din citite ...
pentru că tusese comandantul unui detașament „roșu" și secretarul unui
soviet în Ungaria din vremea republicii socialiste ... pentru că, în slirșit,
dacă muncitorimea ar fi avut înlr-o zi ceva de condus, fie și numai propriile-i
sindicate, atunci Ermil ar li fost la Timișoara printre cei mai nimeriți ...
(Lui Ermil, Han ii datora și ideea micului buget personal secret pentru
eventualele nevoi ale „mișcării". El însuși. Ermil, se descurca la fel — cu
Mili). Și tot lui Ermil îi datora convingerea că repartizînd o cotă din buge-
tul secret pentru a-și face abonament personal la o bibliotecă de împrumutat
cărți-reviste, repartiza „în fond, tot pentru mișcare".
Cînd Han veni prima dată acasă tăbîrcind sub braț un maldăr de cărți,
Irina nu-și ascunse neliniștea.
— Cc-i cu ..,? De unde-o să plătim atîtea ? ...
— Nu-s pe bani. împrumut. Le dau înapoi...
— Aaaa I Atunci ...
Ridică din umeri — și niciodată nu vru să știe mai mult.
Mergeau la lucru împreună, ca și înainte.
Totuși nu „ca înainte" : mergeau tăcînd. Erau aceiași, se simțeau bine
alături, dar n-aveau ce-și spune ...
Acasă, reveneau fiecare pe drumul său — și Han n-a știut niciodată
cînd. cum au pierdut obiceiul de a-și ieși unul altuia în întîmpinare.
Treburile casei le scoteau la capete tot împreună. Unul strîngca patul,
celălalt mătura; unul curăța cartofi, celălalt tăia ceapa ... Dar apoi își
cheltuiau ziua alături, nu împreună : el cu stocurile de cărți și reviste îm-
prumutate, ea cu lucrul de mînă. Acum broda pe-adevăratelea, croșeta pe
adevăratclea ...
— Ziceai. Irina, că pînă nu-i fi babă o să înveți n-o să lucrezi ...
— Așa ziceam ? Atunci m-am răzgîndit.
— De ce ?
— Ai vrea să mă uit la tine toată ziua ?
— Uite-te-ntro carie și tu, sau ...
— Nu știu citi ; ți-am spus o dată.
— Ai spus că știi jumătate din litere. Pe celelalte, ai spus, le-ai uitat.
Nu ? Te-ai deprinde ușor, dacă ...
— Ce sa citesc? Mai bine proastă pe mintea mea, decît deșteaptă pe-
scrisul oricărui prostălău căpos ... Zău 1
Mînuia înverșunată acul sau croșeta. Han știa: după un asemenea
„Zău!“. orice ar li spus el era degeaba.
Irina — află Han curînd — nu croșeta pentru dînsa ; primea „comenzi"
(La ambalajul fabricii de chibrituri, multe fete își pierdeau nopțile sănătatea,
pentru mai-nimicul ciștigat cu aceste ..comenzi"). De aceea, prin urmare,
nu mai veneau ei doi acasă împreună, de aceea Irina întîrzia uneori ceasuri
24
V. Em. Galan : Grlgore Han
întregi, de aceea „se plimba1' atit de mult cu Mili: trebuia să primească și
să predea „comenzile" ...
— De ce, Irina ? Muncim amîndoi, cîștigăm cit să trăim cinstit ...
Nu ne descurcăm și fără ? ...
— Fără? Zău?! In ce carte-aî citit că astâ-i „descurcat!" ... Să ii
avut doi copii, te descurcai „fără" ?
După asemenea întrebare din partea lui. după asemenea răspuns din
partea ei, se simțeau multe zile înstrăinați și, parcă, îngrijorați — fiecare de
ce-ar fi putut hotărî într-o bună zi celălalt.
Nu hotărau nimic. El întreba tot mai puține ... ea avea tot mai rar
prilej să răspundă ...
★
Han trebui să-și înțeleagă nevasta — sau, poate, să renunțe la ambiția
de a o înțelege pînă la capăt — după aproape doi ani de căsătorie.
Era o dumunică. Aprilie ... El ar fi vrut să se vadă cu Radovan. Ea,
împotriva obiceiului, se opuse.
— Nu. Mergem altundeva.
— Unde ?
— Vezi tu acolo__________
— Să-i luăm și pe Radovani. Ermil așteaptă ...
— Nu. Or să vie după masă. Acolo!
— Ei știu că noi ? ..,
— Știe Mili; ne-am înțeles ; zău ! ,,. Hai!
Ieșiră din oraș pe șoseaua către Săcălaz-Cărpiniș. Cotiră pe-un drumeag
la dreapta, printre ogoare și zarzavaturi ...
Irina se opri brusc.
— Vezi ?
Era primul ei cuvînt. In drum nu-și vorbiseră. Vocea scăzută, uscată
de emoții greu stăpînite.
Han nu pricepea nimic, îi arăta un pămînt nelucrat de mult, pesemne
cîndva grădinărie irigată, acum mimai hirtoape, șanțuri și buruieni necosite
de ani. La capătul dinspre drum, o fintînă cu ghizduri ruinate. Lîngă fîn-
tînă, putrezea de-a-mpicioarelea o baracă scundă. Intre fîntînă și baracă, tiu
morman de materiale părăsite — piatră-lespezi și prundiș, cărămizi, nisip,
cî ți va bușteni ... împrejurul barăcii, mormanului dc materiale și fîntînii.
cineva bătuse ici-colo țăruși, proaspeți, schițînd poate o viitoare îngrăditură.
— Hai în curte! O mie două sute metri pătrați 1 îl informă Irina cu
exaltare ciudată, condueîndu-t.
— Dc unde știi tu ? ...
— Asta-i strîmb I
Ea nu-i auzise întrebarea. Un țăruș, intr-adevăr, nu era înfipt cum
se cade: gardul ar li unduit cîțiva centimetri spre curte. Irina smulse fu-
rioasă țărușul nealineat, și, gîfîind, cu mîinilc, cu genunchiul, cu cîlcîiul, îl
înfipse unde trebuia.
— Ce rînduiești tu, Irină ? Tc-ai angajat la cadastru ?
V. Km. Galan : Grfg»re Han	25
1
Irina izbucni în ris ... tăcu dintr-o dată ... păli ... Vru să spună ceva»
dar nu izbuti. Sprijinindu-sc de Han. îl privea cu ochi mari, plini de umilința
și mîndrie — plini de lacrimi, în orice caz.
— Ce-i Irină ? ... Ce-i cu tine ?
— Nimic ... Zău! Asta-i tot ... Mai departe, faci cum vrei!
Iși reveni. Se lămuriră.
Irina împlinise „suma". Cumpărase loc de casă acolo. îngrăditura era
a lor: o mie două sute de metri pătrați, lîntîna. materialele de construcție,
baraca și ce-o fi fost într-însa. („Pînă și sticlă de ferestre este!" știa Irina.)
— Am scos-o ieftin. Ce vezi aici, face dc trei ori cît ani dat. Zău 1
Locui aparținea — aparținuse — unui bulgar din Jugoslavia. de la
Vrsac. Bulgarul avea neamuri în Banat, la Pctrovaselo, lingă Recaș. Pe vară
venea, își strîngea neamurile, punea zarzavageria pe roate; toamna împăr-
țeau veniturile și se despărțeau.
— Ca păsările călătoare, zău ...
Un fiu al bulgarului se logodise cu o nepoată din Pctrovaselo. Logod-
nicii ar fi vrut să-și ridice casă acolo, la marginea Timișoarei; pentru ei
fuseseră aduse materialele de construcție. Dar a venit războiul; logodnicul
a murit pe front .. . logodnica s-a măritat în Pctrovaselo ... imperiul
austriac s-a destrămat parcă numai pentru a ridica înaintea zarzavagiilor
migratori noi granițe, noi vameși ... Tatăl logodnicului dintîi, bătrînul din
Vrsac, s-a ciorovăit cîțiva ani cu neamurile din Petrovasclo prin scrisori,
apoi a venit pe două săptămîni în Romînia hotărît „să vîndă tot, să lichideze
tot". Așa a și făcut: întîi, trei zile și trei nopți, la Petrovaselo, a băut ...
cu unele neamuri s-a îmbrățișat pentru ultima oară ... cu altele s-a bătut
pentru ultima oară ... A ajuns la Timișoara singur, mort de osteneală, cu
trei coaste rupte, incapabil să-și revină din beție, obsedat do gîndul că poate
la Petrovaselo omorîse pe cineva, că poate fusese pîrît, poate era căutat dc
jandarmi, poate-i era dat să-și încheie zilele prin temmți, în țară străină.
Irina l-a descoperit întîmplător („Ca și întîmplător, zău! Eu de mult mă
interesam ..."). Tăcuseră actele într-o jumătate de zi. Restul pămîntului îl
luaseră niște speculanți de terenuri.
— Atîta am apucat: o mie două sute dc metri. Să fi strîns bani mai
mulți ...
Irina avea actele de două zile. Acte bune, fără îndoială : timbre, semnă-
turi, ștampile, declarațiile unor martori ... Semnătura proprietarei — stîn-
gace, dar mai citeață decît toate: „Irina Han, născută Todea, cumpărătoare".
— Știi să scrii, și ... ai mințit. Irină. De ce ?
— Dacă tu ... ești împotrivă ... atunci ... chiar miine putem vinde ...
Luăm de trei ori cît am dat; zău !
— Ai cap de patron, Irină ...
— Facem cum vrei; cum hotărăști tu. cu capul tău 1
— ... și dac-ai fi patron, pînă-î lumea nu m-aș angaja la tine...
— Pe mine la atîta m-a dus mintea. Un copil ... trebuie să se nască-n
casa părinților ... Nu în străini. Nu pribeag, nu ușernic ,,,
— Copil ?!
— Ihm I La toamnă ... cel tîrziu, în noiembrie ...
... După prînz, cînd veniră Radovanii, proprietarii casei care încă nu
era, le deschiseră poarta care nici ea încă nu era, și, amîndoi pc gînduri,
26
V. Em. Galan : Grigore H>n
amîndoi osteniți pînă la epuizare, amîndoi prăfuiți pină-n albul ochilor,
primiră cuvenitele felicitări. (De la Mili, Radovan aflase amîndouă secre-
tele : și cumpărarea terenului și copilul. Aflase și un al treilea secret. încă
necunoscut lui Han : Irina părăsise fabrica de cinci zile, pentru totdeauna —
întîi ca să nu l slăbească pe bulgar cît n-a avut actele în mînă, apoi ca să-și
poată construi casa). între timp, familia Han pusese baraca în ordine —
deci își primiră oaspeții acolo.
... Pe vară, au trăit în baracă. Inăițîndu-și casa cu miinile lor. Muncă
de zi cu zi. Muncă și pe ploaie, muncă și-n nopțile cu lună. Două lopeți, două
tîrnăcoape, două mistrii, două ciocane; iar ferestrăul, dalta și rindeaua tre-
cute mereu din miinile lui într-ale ei — la fel de îndeminatice, și în cele din
urmă, la fel de bătugite.
Către toamnă erau numai piele .și oase amîndoi. Dar greul greului fusese
depășit: temelie înaltă de piatră ... pereții (netencuiți) în parte din cără-
midă, în parte din vălătuci ... acoperișul încheiat. Trei camere mari, bucă-
tărie, cămară, pivniță, pod. Deocamdată, o singură încăpere de locuit, cu
sobă și geamuri montate. Sub fereastră, pregătit din august — leagănul.
Copilul se născu la 28 octombrie. Așa cum a vrut Irina : în casa părin-
ților ... O casă rece, cu pereții încă umezi și ușă provizorie din seînduri de
brad geluit numai pe-o parte (pentru ca ulterior urma să completeze aste-
reala acoperișului).
Noaptea, din fereastră se vedea reflexul luminilor orașului pe bolta
cerului. Și de sus, din podul cu streașini neîncheiate încă, pătrundea șuierul
adierilor cîmpiei.
Casa fără adresă, pe atunci : prietenii care veneau la ei, luindu-sc după
Han, spuneau „drumeagul Irinei" ... După ce municipalitatea, grăbită de
speculanții care cumpăraseră terenuri acolo, prelungi pînă la fostele zarza-
vagerii lumina electrică și o linie de autobuze mai mult simbolică, după ce,
așa, parcelele începură a fi vîndute la preț de jaf altor modeste familii dor-
nice să dea copiilor o casă părintească, noii locuitori acceptară denumirea
găsită : „drumeagul Irinei". Fără nici o legătură, pentru ei, cu Irina Han ...
★
Anchetatorii din [029 erau bine informați: muncitor așezat, familist,
proprietar ...
In patru-cinci ani, drumeagul Irinei devenise — oficial recunoscut în
nomenclatura primăriei, ștanțat cu litere albe pe-o tinichea albastră indica-
toare — „str. Drumeagul Irinei". Nu pavată, strada, dar pietruită. Nu cana-
lizată, fără altă apă decît a fîntînilor: dar*cu șanțuri îngrijite și. drept tro-
tuare. bolovani unul lîngă altul, răsăriți generos din praf ori din noroaie
asemeni unor stabile grebene de bivoli.
Pe „str. Drumeagul Irinei", casa lui Han era cea mai veche și cea mai
arătoasă. Chiar frumoasă : gard siniliu de ostrețe uleiate .,. curte adîncă ...
straturi de flori, straturi de zarzavat ... coteț pentru porc . .. îngrădire pen-
tru găini ... cîțiva caiși, cireși, peri, nuci ... un piersic ... ba și doi smo-
chini, într-un ungher unde Han, dcdîndu-se periodic pasiunilor tinereții, își
încerca — fără pic de succes — talentele de naturalist darwinist. Spre drum,
în fața gardului și oferind gardul drept Spătar, o seîndură de cîțiva metri
V. Em- Palan : Grigore Han	27
lungime — veche bancă a ospitalității rurale — constituia în practică unica
instituție culturală a noului cartier: parc, club, punct de întîlnire ,..
In centrul orașului, casa lui Han ar ti trecut drept o cocioabă ; proprie-
tarii ei drept intruși indeziderabiii; copiii lor, drept niște mici derbedei,
delicvenți în devenire. Aici, pe strada Drumeagul Irinei, aprecierile porneau
de la alte repere și criterii. Anchetatorii erau bine informați.
Foarte bine informați: cînd îl aduceau din beciul arestaților. Han recu-
noscuse încă de pe sală vocea nevesti-sa. Ea îi informase ?
Fusese chemată ? Venise singură ?
★
Ea, intr-adevăr : Irina ...
li dăduseră un scaun.
li puseseră la îndemină, pe colțul mesei, un pahar dc apă.
Ședea neclintită — pesemne de mult. Cu paltonul dc zile mari, dar
Îmbrăcat strîmb, în grabă : sub gulerul boțit se zărea vechiul, nemuritorul
lăibăraș verde. Cu o mînă ținea în brațe fetița (doi ani) și încă un copil.
„Băiatul mic al Radovcnilor?" se întrebă Han uimit, nesigur. Cu cealaltă
mînă stdngea în neștire, convulsiv, umerii băiatului lor (patru ani), încer-
cînd totodată să ocrotească alt băiat, mai mărișor. „Andrei al Radovcnilor !*
îl recunoscu Han pe acesta.
Irina vorbea repede, cu patimă, cu deznădejde, căutînd să pară totuși
cît mai liniștită, cît mai demnă; dar nu izbutea — vocea ii suna străin,
chinuit.
— Sin tem bărbat și nevastă de opt ani. Pentru altceva decît casa lui,
copiii lui, munca lui, nu-i știu să se fi cheltuit... Zău I Gînduri ? Cine n-are
gînduri ?
Zărindu-și în față soțul, urmat dc doi gardieni, tăcu brusc.
— Continuă, ăăăă ... doamnă !
Anchetatorii erau de cealaltă parte a mesei. Trei.
Cu obrajii verzi de vînătăi, cu hainele zdrențuite, nedormit și nemîncal
din ziua arestării, Han abia tîrșîia picioarele.
Copiii, intimidați de înfățișarea și privirile celor trei domni, emoționați
pînă la uitare de sine, întoarseră capetele spre el tuspatru, imîttnd-o pe
Irina ; dar ei nu-l recunoscură.
Căutînd parcă un reazem, Irina își apropie în neștire copiii. Han îi simți
tresărirea de groază.
— Continuă, ăăă ... doamnă 1
Pe Han, gardienii îl împinseră într-un colț al încăperii. Ca să-l vadă.
Irina ar fi trebuit să întoarcă anchetatorilor spatele. Nu îndrăzni.
— Continuă, continuă!
Han simțea : pe dînsa n-o îngrozea numai halul în care-l găsise. O
îngrozea — poate chiar mai mult — gîndul că de aci înainte el îi va asculta
fiecare vorbă.
— Continuă, ăăă ... doamnă ?
N-o adusese nimeni acolo pe nevastă sa — bănuia Han, tot mai îngri-
jorat. Dacă o aduceau cu poliția, Irina ar ii lăsat copiii în grija vecinilor :
din teamă că va fi ținută cine știe cîte ceasuri, că va fi poate arestată și
ca... Venise din proprie inițiativă. Și-și luase copiii anume? In nădejdea
28
V. Em. Gslan : Grigore Han
că va înduioșa vreun comisar?... Atîta naivitate la Irina?! Nu... Mai
curînd ... copiii erau acolo pentru că ea, Irina ... prevăzuse pînă și asta ...
pînă și posibilitatea ca ei s-o confrunte cu dînsul. cu bărbatu-său... Adu-
sese copiii în nădejdea că așa îl va îndupleca mai ușor pe dinsul ?... Venise
pesemne cu hotărîrea de a-i ușura situația, de a-i obține poate chiar eli-
berarea pe loc, mărturisind — ea 1 — tot ce și-o fi închipuind că el, din
încăpâțînarc. din dorința de a apăra pe alții, nu va mărturisi nici pus la
cazne ... Iar copiii lui Radovan ?!
— Spune, ăăăă ... doamnă ! Hai, dă-i drumu mai departe !
Adunîndu-și puterile, Irina continuă.
Adunîndu-și puterile. Han o ascultă.
Ceas afurisit! Ceas de iad pentru amîndoi...
Irina vorbea din ce în ce mai curgător, mai hotărît. Fără șiretlicuri.
Răspundea întrebărilor fără a șovăi. Iși spunea, simplu, gîndurile.
Recunoștea : bărbatu-său lua parte la multe întruniri ale mișcării mun-
citorești. Era muncitor: patronii nu-1 chemau la întrunirile lor, nici negus-
torii, nici alții. Se ducea, va să zică, la întrunirile la care se putea duce...
Era adevărat: în casă la dînșii veneau deseori prieteni ai iui bărbatu-
său. Drept: vorbeau vrute și nevrute — despre lume, despre țară, despre
mișcarea muncitorească.
Ce fel dc „ațîțări împotriva guvernului“ ? Nici pomeneală! Vorbeau
ca toată lumea. Doar știu și domnii comisari: în țară sînt partide cu duiu-
mul ; la putere-i numai cîte unu, pe rînd ; iar cei care nu-s la putere strigă-n
gura mare pe toate drumurile că guvemu-i un viespar — numai hoți, trîn-
tori, încurcă-lume... Așa merge viața, așa se vorbește peste tot. Domnii
comisari nu citesc ziarele ? Zău !
A ! Sigur că da. ea de mult a spus: muncitorii n-ar trebui să vînturc
atîta vorbărie: pierd vreme, își fac sînge rău, își ridică-n cap o mulțime
de dușmani. Iar de schimbat, nu schimbă nimic!... Da, adevărat: ea
judecă foarte sănătos... în vremea din urmă ? Păi chiar asta-i partea de
mirare, domnii comisari pot fi siguri : în vremea din urmă, și pe strada
Drumeagul Irinei, și la întrunirile mișcării, despre guvern se vorbea mai
puțin ca altădată. Știa fiecare ce-ar fi de spus — cine să mai bată apă-n
piuă ? . .. Despre ce se vorbea ? Bineînțeles, mai mult despre lefuri, despre
patronat: ca peste tot! Ce, domnii comisari, cînd se întîlnesc la un pahar,
nu de lefuri vorbesc ? Așa-i omul : oricît ar avea, vrea mai mult, vrea mai
bine... Despre mișcarea muncitorească? Oho! Despre mișcare, ca tot-
deauna, vorbeau toți pe amețitelea. Muncitori 1 Cine să vorbească despre
mișcarea lor, dacă nu ei ? Zău 1... Ba da, domnii comisari au toată drep-
tatea : în mișcare-s mai multe mișcări — se bat cap în cap... Bărbatu-său,
Han ? El cu cine să țină ? Cu toți... Așa-i firea lui: îl durea inima pentru
fiecare. De cei din sindicatele galbene îi părea rău că-s duși cu zăhărelul de
doi-trei căpoși vînduți patronatului; de cei din sindicatele unitare îi părea
rău că, din pricina galbenilor, nu pot aduna ia un loc toată suflarea munci-
torească ... De ce s-a-scris bărbatu-său în sindicatele unitare și nu în cele-
lalte? S-a luat după alții; in sindicatele galbene puțini s-au băgat, mai
mult pleșcarii.., Nu, domnii comisari pot să-și aducă aminte: atunci, la
V. Em. Calan : Grlgore Han
29
I
început, nu se zicea că unitarii sînt „ațîțare" ... Ba da. acuma s-a schimbat.
Dar acuma, dacă sindicatele unitare nu mai sînt, dacă-s oprite, se cheamă
că Han, bărbatu-său, nu mai este înscris nicăieri. Nu?.., Foarte bine:
dacă-i vorba de plătit, atunci plătească pentru sindicatele unitare, căpoșii
care le au scornit!... Altfel, ce judecată o mai fi — capra face, oaia trage?
Domnii comisari vor să-l scoată țap ispășitor pe Han, muncitor cinstit, deco-
rat în război, tată de copii mici ?! ... Da. așa a auzit și ea : dumnealor l-au
arestat pe bărbatu-său din pricină că li s-a împotrivit cînd s-au dus să
împrăștie congresul sindicatelor unitare... Nu, asta nu înseamnă că Han
e „trup și suflet cu sindicatele unitare". Zău ; dacă domnii comisari ar fi
mers să împrăștie un congres al sindicatelor galbene, el, Han, iarăși, să
fi fost acolo, s-ar fi împotrivit. El. bărbatu-său, ținea cu toată mișcarea mun-
citorească ; cît au fost sindicate unitare, a ținut și cu ele ; acuma, dacă nu
mai sînt, nu mai ține. Gata ...
De social-democrați ? Ba da. lui îi părea rău și de dînșii: că an în con-
ducere prea mulți palavragii, prea mulți molii — îi jucau pe degete oamenii
patronatului... Ce-a zis el, Han, cînd a fost dizolvat partidul comunist?
Ce să zică ? l-a părut rău. Unui muncitor, cînd se întîmplă asemenea lucruri,
totdeauna-i pare rău; iar comuniștii, doar știu și domnii comisari, nici n-au
apucat să se înjghebeze și — dizolvați, hăituiți... Ea însăși ? Ea, atunci,
n-a zis nimic ... Ce-a gindit ? Ea ? Of, Doamne I Ea a isprăvit-o de mult
cu gîndurile politice I ... De cînd ? De la greva generală. O copilă, pe-atuneî.
și de grija mișcării, nu dormea cu nopțile. Iar greva era vîndută
dinainte — și după aceea, chiar cît a mai lucrat în fabrică, ei. Irinei,
mișcarea muncitorească, sindicatele, toate, i-au fost ca și cum n-ar fi. Zău 1
Domnii comisari pot întreba ori pe cine I A strîns un picuț de zestre, s-a
măritat, a muncit pentru casa ei, pentru copiii ei... Da: pe cît o ajută
mintea, ea caută să judece sănătos și să se poarte cum se cade... Vai de
mine 1 Domnii comisari se înșeală : ea „n-a încercat să-și atragă bărbatul pe
calea cumințeniei" ?! Ba a încercat I Și a izbutit I Bărbatu-său e cel mai cum
se cade om din cîți au văzut domnii comisari vreodată I... Nu 1 Nici pome-
neală de „ațîțări" I... Cum ?! La comuniști ?! El, Han ?! ...
Minciuni I Minciuni sfruntate ! Dacă domnii comisari au ordin si-nfunde
ocnele cu oameni nevinovați, atunci Han e taman ce Ic trebuie dumnealor,
dar dacă au poate ordin să mai și apere nevinovății, ori măcar să-i iase-n
pace, atunci, zău, s-ar cuveni să-și măsoare vorbele... Ce-i aceea „comunist
fără știrea ei“ ? Ea îi e nevastă de opt ani. Ji știe orice gind. orice pas...
La atelier? Ducă-se domnii comisari, la domnul Schnarsch, patronul atelie-
relor, întrebe-1 pe dumnealui; ce face cu muncitorii ? Politică ? Nu' Muncă
— pînă le ies ochii din cap ! ... Nu ! De la muncă. I Ian gonește întins acasă :
îmbucă la nimereală ce găsește, își suflecă mîinile — și-i zidar, tîmplar, tini-
chigiu, electrician, grădinar ; iar cînd ea, nevastă sa. a fost cu burta la gură
ori lehuză, bărbatu-său a spălat și scutece, a făcut și mîncare, a îmbăiat
copiii... La întruniri ? Domnii comisari, se vede, o cred mai proastă decît
este: ea, într-adevăr, n-avea cum ști ce spunea bărbatu-său la întrunirile
mișcării muncitorești — dar domnii comisari știau ... Cum „do unde?" De la
oamenii dumnealor : agenți și, cum se zice, copoi. Zău I... A zis sa .copoi"?
Vai, Doamne ferește, se vede c-a luat-o gura pe dinainte. Vorbă prostească I
Iertare I Ea un singur lucru a vrut să spună : că de viața luai bări>atu-său
30
V, Em. Galan : Grigore Han
într-acești opt ani din urmă poate da socoteală clipă cu clipă — ceea ce în-
seamnă că el, chiar să fi vrut, n-a avut cînd mai fi și comunist, Doar e știut
oricui: cind intră careva la comuniști — amin, rar îl mai prind ai lui pe-
acasă! Zău: domnii comisari cunosc poate mai bine... Poftim?... De
unde-i sînt cunoscute ei obiceiurile comuniștilor? Vorbește lumea... Des-
pre cine „vorbește lumea4' ? In tot cazul, despre Grigorc Han, bărbatul ei,
nu vorbește nimeni! Domnii comisari se pot interesa cît vor, unde vor ...
Alți comuniști ? De unde să știe ea „alti comuniști" ?! Ea nu cunoaște nici
un comunist, A spus ce spune lumea -., Cum ?.,, Ermil Radovan ?!
Ermil! Radovan a dat domnilor comisari declarație scrisă că Grigore
Han e comunist ?!,.. Soțul ei ? — ... Doamne Dumnezeule, nu se poate T
Ermil ?!... Vai. lume, lume ! Dar atunci na — fie spus adevărul adevărat:
Ermil singur e comunist! El — și să nu dea vina pe alții 1 Să nu vîre la
apă oameni fără păcat!... A spus ea că „nu cunoaște comuniști"? O fi
spus : pentru că nu s-a gîndit la Ermil. Pe Ermil Radovan îl cunoaște foarte
bine!... Cînd i-a spus Ermil că-i comunist? Niciodată, f-a spus-o Mili,
nevasta lui Ermil. .. Da, ele două, Mili cu dînsa, erau prietene... Nu, pe
atunci, Mili nu se bucura să-l știe pe bărbatu-său comunist; și i se jeluia
ei, ca-ntre prietene... Acuma ?! Nimeni n-are de unde ști. acuma, cine-i e
prieten și cine nu I Dacă Ermil a ajuns să mintă eu asemenea cruzime, sco-
țîndu-1 comunist pînă și pe Han, atunci... Nu: în vremea din urmă, ea și
Mili se văzuseră mat rar, nu prea vorbeau. -. Nu. n-a fost ceartă ; dar dacă
Mili a început să lucreze din nou la fabrică,.. Da, cică. Mili merge și la
întruniri... Ermil cu Mili ? Se înțeleg destul de bine : bărbat șl nevastă ...
Nu : în vremea din urmă, Mili nu i s-a mai plîns de bărbatu-său. Dacă n-au
vorbit, cum i s-ar fi plîns?,.. Nu: ea, Irina, bizuindu-se pe cît știa, n-ar
fi spus că Ermil „și-a dat nevasta pe brazdă", că „a făcut-o comunistă" —
cum zic domnii comisari... 13a da ; lumea vorbește, așa că ea, Irina, pe-
semne ca și domnii comisari, a auzit șvonul că Mili ar colinda fabricile unde
lucrează femei: face niște „cercuri" ceva ... Nu, habar n-avea ce fel de „cer-
curi". ,, Nu, nici gînd : n-o știa pe Mili de comunistă ... Nu, n-a întrebat-o
niciodată dacă s-a înscris Ia sindicatele unitare... Ce fel de listă! La
Mili ? ... Cu numele ei ?! ... Domnii comisari au citit bine? Era scris chiar
„Han Irina" ? ... Ii „făgăduise41 Mili lui bărbatu-său s-o facă pînă la urmă
comunistă „pe dînsa, pe frina Han ?î... Mili ea-cu gura ei — a spus dom-
nilor comisari că ele două au vorbit despre asta ?!,.. Hm ! Ce prostie ! Face,
zăpăcita, din țînțar armăsar — doar-doar s-o înfunda singură .. . Mă rog
frumos, dacă domnii comisari au în declarația dată dumnealor de Mili armă-
sarul, ție-și-l sănătoși I Ea. Irina, știa numai țînțarul care-a fost; nimic
altceva! ,.. Țînțarul ? Poftim : cu doi ani în urmă, cînd Mili s-a angajat
dîn nou la fabrică și-a început a-și scoate vorbe cu „cercurile", ea, Irina, i-a
spus că ar fi bine să se potolească. „Ai copii, tu; potolește-te“ 1 Așa i-a
spus. Mili nici n-a vrut să audă: „Cine are-n grijă copiii — pe-ai lui. pe-ai
altora, pe-ai tuturor — n-are dreptul să stea ca tine, cu mîinile-n sîn!“ Așa
i-a răspuns Mili : cuvînt de cuvînt! „Eu stau cu miinile-n sîn, Mili ? „Nu.
proasto: muncești de te spetești, îi ridici — și te prefaci a nu ști că-i crești
să-i vîri în jugI" l-a mai spus și altele Mili : cică „nu stai cu mîinile-n sîn,
dar stal cu mintea-n sac și limba-n gură 1“ Asta a fost atîta au Vorbit! Mili.
cu declarația ei, cu listele ei, se împovărează singură ; ori poate mai fac și
V. Em. Gaian : Grigore Han
31
domnii comisari din țînțar armăsar,.. Nu, de-atunci^ n-a mai vorbit nici-
odată cu Mili ca înainte, de la inimă la inimă... Cum adică „de ce s-a
grăbit să ia la dînsa copiii Radovenilor ?" Te miri că domnii comisari mai
întreabă! Dumnealor,doar știu: părinții le-au fost arestați amîndoi, copiii
sînt încă mici... Nu. de cînd a murit soacra lui Ermil, mama Miliei, Rado*
vanii n-au rude-n Timișoara... Vai de minei Domnii comisari vorbesc cu
păcat! Copiii, ori ai cui ar ii, sînt copii. Nu-s pisoi, să-i zvîrli într-o ripă.
Zău! ... Pentru ce-or fi spus, scris ori declarat părinții, tot părinții or și
răspunde! Mînile-n stn. mintea-n sac — dar în privința copiilor știe cîte
ceva și ea, Irina ; poate chiar mai multe ca Mili!... Ba da, s-a gîndit, a
chibzuit... Da, întocmai: ca, așa cum vedeau și domnii comisari, o femeie
singură și otrăvită pînă-n adîncul sufletului, cu bărbatul năpăstuit și-ntem-
nițat, cu doi copii mici, a luat asupră-i grija copiilor lui Radovan... Ba o
să se descurce. N-are două brațe ? Are ! O să muncească pin-o da în txot, dar
o să-i țină cu zile pe tuspratru I ... Cît ? Pîn-o ieși din pușcărie Han. pîn-or
ieși Radovanii... Ba da : la nevoie, chiar toată viața ... Nu, domnii comi-
sari își răcesc gura de pomană'4: copii nu-s „politică" 1 Soarta copiilor nu-i
de căderea domnilor comisari!... Ba da : să fi rămas dc izbeliște copiii lor,
ai Hanilor, nici Mili n-ar fi pregetat! Nici Ermil t l-ar fi luat la dînșii, i-ar
fi crescut... Da: chiar dac-ar fi aliat că ei, Grigore și Irina Han, au dat
domnilor comisari declarație denunțînd Radovanii drept comuniști... Vai,
Dumnezeule, Doamne, dar abia asta-i „ațîțare41 — asta, ce fac domnii comi-
sari : acuma, cînd o ațîță pe dînsa împotriva unor copii fără apărare!... Ba
da, ba da — de trei ori „da" ! Of, unde-s trăsnetele cerului ?!“ „Ațîțări" și
minciuni au fost toate ! Ea, Irina, în sfirșil, pricepe 1 Uh. femeie proastă ! Ade-
vărat „minte-n sac !“ Cu scorneli, cu basme, domnii comisari au ațîțat-o și pe
dînsa ! Pîn-au tras-o de limba, pîn-au făcut-o să spună și ce nu știe, și ce
nu este. Ba da, cu „scorneli" : altă vorbă nu-i î Cum să fi dat Ermil Radovan
declarații mincinoase despre Han?! Sau Mili despre dînsa, despre Irina?'
Scorneli! Ermil și Mili n-ar fi pîrît nici dacă ci, Hanii, ar fi fost comuniștii
cei mai comuniști de pe fața pămîntulu 1. .. Implicc-o, domnii comisari, cît
le place! Deie-o-u oricîtc judecăți! Adevăru-i cum spune ea — numai că
piiterea-i ia domnii comisari, iar dreptul de-a minți și-a aița nepedepsiți toi
la dumnealor este... Nu ; ea nu vorbește urit domnilor comisari. Le vor-
bește chiar prea frumos!... Vorbește „ca o comunistă?" Foarte bine, să
se vadă lămurit: asta-nseamnă că nu Mili scrie oamenii pe liste, nu Mili îi
face comuniști, nici Ermil, ci domnii comisari cu scornelile dumnealor!...
Mă rog frumos, țipe domnii comisari cît obișnuiesc, înjure-o cît or socoti:
ea spune adevărul... Nu, n-are nimic de schimbat. Lege-o-n lanțuri, domnii
comisari I Arunce-o în vreun beci! Impuște-o pe loc mai degrabă, decît s-o
tot prostească și să-i batjocorească sufletul. Gala, zău !... Nu. nu-i nebună ;
dar domnii comisari o pot scoate oricum ... Apă ?! Nu apă-i trebuie ei...
Liniștită?! Domnii comisari, in locul ei ar fi liniștiți?... Nu, n-a venit „să
se obrăznicească'4 înaintea nimănui ; a venit cu inima deschisă, pentru a
dovedi domnilor comisari că arestarea soțului ei e o nedreptate. In orice
caz, a căutat să răspundă cuviincios la toate întrebările; cuviincios și cins-
tit ... E gata să răspundă mai departe; dar domnii comisari n-au dreptul
s-o ațîțe împotriva unor copii!... De unde a știut ea că Radovanii fuseseră
arestați? De unde a știut că la ei se făcea percheziție? N-a știut nimic. A
32
v. Em. Gaian : Grtgorc Han
auzit focuri de armă dinspre oraș; vecinii i au spus că la sala sindicatelor
unitare „se trage mai abitir ca pe front"; a încercat să ajungă acolo, dar
au oprit-o jandarmii; atunci s-a dus la Radovani în nădejdea că ci, dacă
s-or fi întors vreunul acasă, î-ar putea spune ceva despre bărbatu-său, des-
pre Han,., Nu! Domnii comisari atita știu: să ațîțe oamenii unii împo-
triva altora, să le-ntindă capcane, să-i silească a înșira pîri scornite. Dacă
s-a dus la Radovani, înseamnă că-i socotea „șeii" ai lui Han ?! Uh ' Doamne
zău!... Nu: niciodată nu și-a închipuit că Han și Radovanii făceau parte
împreună din vreo „organizație14, mă rog „clandestină" ori „subversivă'1.
S-a dus la ei ca la niște prieteni, ca la niște cunoscuti despre care bănuia
că fuseseră cu bărbatul ei acolo ... Vai, cîte le pot da prin cap domnilor comi-
sari I Cum adică „să-i fi fost mai în grijă soarta Radovanilor decît soarta
lui bărbatu-său11 ?!, .. Nu I Atunci nu s-a gtndit de loc că Radovani i puteau
fi arestați... Ba dimpotrivă: era foarte pornită împotriva lor — și dacă-i .
prindea acasă, orice i-ar fi spus ei, îi învinovățea fără cruțare pentru toate!
Nu, acuma nu-i socotea vinovati: aceea fusese atunci, la mînie. Acuma, dacă
Radovanii erau arestați ... Da, ea așa gîndea : arestați) nu erau vinovați...
Nici unul... Da, chiar așa : cînd era vorba de mișcarea muncitorească,
domnii comisari arestau numai nevinovați... Ba erau și vinovați — numai
că nu-i aresta nimeni; căpoșii carc-mpingeau muncitorimea la manifestații,
greve și congrese vîndute dinainte. Nu, ca n-avea de unde ști cum, unde, cui
se făceau vînzările acestea! îi era destul și prea destul că aflase de ele...
Nu, n-o „face pe proasta"; ea spune adevărul, atîta cît l-a înțeles, atîta cît
îl înțelege. Domnii comisari or fi avînd supărările lor, or fi avînd poate
șefi care-i strîng cu ușa, or li pesemne -și înrăiti, împietriți la suflete, dar,
de bună scamă, sînt mai deștepti ca dînsa și pot înțelege: ea nu „o făcea
pe proasta11... La Radovani ? La ei ce sâ găsească ? N-a găsit nimic : casa
vraiște, un polițist la ușă, înăuntru niște alți domni comisari ... Copiii
plîngeau în stradă ... Nu ! A mai spus : în opt ani de căsnicie, ea n-a bănuit
și n-a simțit niciodată că bărbatu-său „avea vreo activitate secretă"... A
explicat: el nici n-ar fi avut timp... Dacă domnii comisari „il au în evi-
dentă încă de ia greva generală11, atunci cu atît mai mult: ce „activitate
secretă11 să li avut Han, dacă-n opt ani nici dumnealor, oricît păzesc miș-
carea muncitorească, nu l-au prins cu nimic „subversiv" ? ... Eh t De bănuit,
dumnealor bănuiesc pe toți muncitorii! Pesemne că așa le cere meseria ...
Cea căutat bărbatu-său în ușa sălii congresului? Ce-a căutat în „garda sin-
dicatelor unitare" ? Năpasta și-a căutat-o! Nenorocirea ! ... Nu ; ei n-a apu-
cat să-i spună că va merge acolo... Ce credea ea, Irina ? Ea crede că pe
Han l-a împins careva! La sucit mințile vreun căpos! ... Nici gind 1 Han
c cel mai liniștit om din lume : aiară de casă, copii, muncă, el, lăsat de
mintea lui, nimic n-ar cunoaște, de nimic n-ar ști I .., Pușcărie? Douăzeci
de ani ?!... El, Han, bărbatul ei ?!.,. Cum, numai pcntru-atîla ? Pentru că
„nu vrea să spună cine i-a împins", cine „i-a sucit mințile" ?! ... Ce iei de
„declarație11?... El, bărbatul ei? S-o lase pe ea, douăzeci de ani singură,
pustiită și-mpovărată — două zeci de ani, pe ea. mimai „ca să acopere un
căpos?!"... Vai, Dumnezeule sfinte, dar nici nu-i ce vorbi: dacă domnii
comisari pentru-atîta-l țin arestat, atunci se-nțelcge că bărbatul ei, Han. o
V. Em. Galan : Grigure Han
33
să spună tot — ca și ca 1 O să le dea declarație cum tiu se poate mai cins-
tită, mai...
— Nu, Grigore ?
★
Un răstimp — tăcere.
— Ce zici, ăăăă ... domnule Han ?
Peste Irina, peste capetele celor patru copii, anchetatorii priveau în
aceeași direcție.
îndrăzni și Irina să privească. Dar o frîntură de secundă; mai mult n-o
ținură puterile.
— Soția dumitale, ăăă ... ai văzut : judecă sănătos. în tot cazul, alt-
fel decît judecai dumneata, ăăă ... pîn-acuma.
Apropiindu-și copiii. Irina se chirci pe scaun. Bănuia răspunsul. Des-
lușise în privirile lui bărbatu-său dezamăgire... durere ... dragoste ... nes-
fîrșită blindețe .., milă atofiertătoare... Dar mai era ceva în privirile lui
un licăr nou, străin, așezînd parcă nu știu ce zid între el și ea, între el și
propriile lui simțăminte față de dînsa.
— Ce zici, ăăăă .,. domnule Han ?
Apropiindu-și copii, Irina se chircise pe scaun — mică, neînsemnată,
simțind apăsător că, fără voie, îi făcuse lui bărbatu-său un rău cumplit; un
rău pe care totuși ea nud va înțelege niciodată și, oricît ar fi vrut, nu-1 va
îndrepta. Știa dinainte: cuvintele lui vor fi pentru dînsa cuțite înfipte-n ini-
mă — dar și el. oricît ar fi vrut — n-avea cum s-o ajute, n-avea cum s-o cruțe.
Bănuia răspunsul Ini... Slrîngînd copiii tot mai aproape, cu o mișcare in-
locuindu-i argumentele de negăsit, de nerostit, Irina își dorea un singur
lucru; puterea de-al asculta așa, împietrită acolo, mică și neînsemnată.
Putere - ca să nu se repeadă, fiară, asupra celor trei anchetatori; putere -
ca să nu se arunce, netrebnică, la picioarele lui bărbatu-său, cerindu-i iertare
pentru neputința de a fi altfel sau altceva decît era...
Dai declarația și pleci acasă, ăăăă ... domnule Han : cu soția ...
— Irină ... eu n-am ce declara.
— Mai gîndeștc-le, ăăă ... dom'le Han. Poate ...
— Ce să declar, Irină ? ... La congres au tras cu mitralierele ... Lin
om, nm muncitor, a murit în pușcărie. Nu era condamnat la moarte, și-a
murit ucis...
— I lei ! Gura !
— Au tras și-asupra imnormîntăriL Irină. Doar știi!
— Gura, tu I
— Acuma vor declarații. Declarații că muncitorii ațîță, că muncitorii
atacă !
— Gardian ! Du-l 1
— Declarații de la mine, de la tine, de la Ermil, de la Mili. De la toți !
Ca să ne-n fundăm «nul pe altul! Ca să ...
— Ușa. sergent! închide ușa! ... Ce urli, femeie? Ho! Sergent! la i
stirpiturile de-aici I... Pe dînsa, nu, Scoate-i de-aici! N-auzi ?... Vîră-i la
registratură 1 Dacă nu tac, pune-le căluș I Ce-i aici — urlătoarc pentru pră-
34
V. Km. Gatan : Grisore Har»
sila bolșevicilor?... Taci, femeie! Nu ți-i gltuie nimeni; măcar că... Tu
nu-nțelegi sa taci ? Nebătută nu vrei să te liniștești ?... Na, semnează I
— Ce să ... ? Ce-i... ?
— Declarația ta; ce-ai spus... Semnează!... Știi scrie, știi să le
iscălești, ori nu știi ?
— Eu... cu am ... Știu să ... numai că ... Nu !
— Cum nu. care „ntT ? După ce c-ai venit singură, inai faci și nazuri ?!
— Nu ... nu semnez ... gata. Tot una ; zău !
— Aha ! Sergent I Ia-o ! Jos, la beci, celulă separată 1
— Doamne. Dar . .. copiii ?! Copiii ce-or să ... ?
— Gardian! La azil cu stîrpiturile! Dacă n-au loc aici, îi îmbraci și-i
expediezi imediat: nu mă interesează unde. Executarea !
Nuuuu — Doamne, Dumnezeule, Nu! Dați! Gata: semnez sem-
nez și.. ♦
— Aha ! Las-o sergent. .. Dă-i să semneze... Care „citit" ? Nu-i citești
nimic ! N-ai cui citi... Hai, hai, mai repede, madam 1... Mda !... Ser-
gent ! O duci pînă-n stradă: cu plozi cu lot. Dacă face tămbălău pe cori-
doare, ii zbori măselele și o arestezi; auzi ?
Fuseseră niște hîrtii scrise mărunt, citeț, dc sergentul pus apoi s-o ducă
pînă în stradă. Irina n-a știut niciodată ce anume a semnat, nici dacă sau
cum i-a fost folosită declarația,
V. EM. CALAM
V. Em. Galan : CriRorc Han
35
învăpăiat voi fi întotdeauna
Cum o să pot deveni vreodată rece,
rece, palid, frumos și întins,
m mînă c-un măr de marmoră nins
ca Padina Borghese?
Ochii mei scăpărători ca spițele
cum să pot crede că vor
încremeni vreodată?
Plasa de foc, a vinelor mele
să se prefacă-ntr-o stinsă rețea
de crengi argintii ?
Nu vă grăbiți, lăsați...
Pe piept rtu-mi puneți flori,
pe buze nici un galben.
învăpăiat voiu fi întotdeauna, sărutat
de buzele fierbinți ale soarelui
de focul ce l-am semănat
în oameni.
EUGEN JEI1ELEANU
35
Eugen JcbeTe&nuj !	Voi fi întotdeauna
DIN MERS
i
•••^oarele, deci, se ridică pe cer, se reflectă in această apă neagră.
Această apă neagră se numește Bir zaua. Și, undeva, la izvoarele ei pure,
scînteiază în același soare, însă cristalin, bună pentru ciute și pui de iepuri,
pentru libelule și arici, Bîrzaua, in perimetrul industrial al Reșiței, lunecă
însă neagră, uîscoasă, vînzolindu-se pe sub poduri de lemn, de fier, st rin să
intre maluri de bîrne sau de piatră. AM aplec peste /xirapetul /rodului și
văd cum colcăie în ea chimicalele și reziduurile industriei ca niște aluviuni
otrăvite. Și, totuși, Birzava știe, chiar și neagră, să scînteieze în acest soare.
Birzaua e un riu bun și generos și cetatea industrială il încarcă în spate ca
pe un asin cu tot ceea ce ea scuipă afară, netrebuincios. Birzaua mi-e draga
și cu oglinda ei neagră fiindcă știu că undeva există o piatră de sub care
ea țîșnește in soare ca un ac alb de cristal și se adună intr-o copcă străve-
zie, unde se agață și libelulele pădurii. Bir zaua e un rîu ca un asin: știe
să care poveri.
Trec podul de lemn și privesc la peretele înalt de peste trei zeci de metri
al noii hale de la Mecanică grea. Același soare de pretutindeni găsește o
oglindă bună și în acest perete de sticlă verde și incasa bilă, spre care mă
îndrept. Soarele găsește dealtfel peste tot oglinzi în care să se reflecte și
să reflecte la rîndul său. „Cînd s-a pus oare intîia oară problema turbinei
hidraulice romînești ?" mă întreb in timp ce înaintez spre peretele de sticlă
verde al halei. Îmi pun insă o întrebare capitală la care n-am cum să răspund.
Interiorul halei e dotat după ultimul cuvînt al tehnicii moderne. Aici
sînt unele dintre cele mai complexe și uriașe mașini din țară. Se fabrică
piese de proporții și pentru alte întreprinderi. Știți elfi metri numără o tur-
bină romînească de 11,5 kW? In jur de 14 metri. Dar să nu anticipez. Să
las deschisă curiozitatea descoperirilor. Ce ne-am face fără descoperiri? Pen-
tru mine, fiecare om e o descoperire a mea. Pentru cititori poate să nu fie ușa.
Pentru mine, cei trei oameni despre care am să vorbesc sînt trei descoperiri
ale mele. In genere, cînd plec undeva, îmi place să cred că și descopăr ceva.
Deși nu întotdeauna descoperi. Uneori nu descoperi deloc mult timp. Alteori
ți se pare numai că descoperi și, în fond, nu aduni decît lucruri și fapte de
toată ziua. Se /roate însă ca tocmai lucrurile „de toată ziua" să devină des-
coperiri. In fond, pentru mine, esențial, sint cei trei oameni „de toată ziua"
despre care doresc să arăt unele lucruri, Cîteodată, reportajele spun multe
Ion Arieșanu : Din mers
lucruri despre exterior și puține despre interior, mult despre cadru, puțin
despre om. La urma urmei, știu, e mai tentant cadrul. E mai fascinant, mai
plin de noutate. Ce e un om? fl vezi, fizic, cum arată, dacă te mai împre-
soară și cu tăceri și cu răspunsuri stereotipe, tip reporter, dacă nu detectezi
singur ideea, atunci, cu adevărat, nu mai e tentant un om. Și, totuși, un om
e universul în care finem să intrăm de fiecare dată, cu fiecare reportaj sau
povestire, o faci mai prost sau mai puțin prost, o faci, uneori, neindemnatic,
sau superficial (e doar un univers f) însă ne place să știm că intrind intr-un
om nu rămînem datori nouă înșine. Numai așa ne plătim datoriile față de
noi, demonstrînd că știm să intrăm în oameni, să-i facem cunoscuti celor-
lalți oameni. Numai extrăgind uraniul din mina lor infimă și făcindu-l văzut
de o lume. Cileodată mi se fiare că așa ar trebui să începem noi, reporterii
și mai puțin reporterii, toate reportajele lumii: pornind de ta inima omului
care e însăși piatra de hotar a lumii noastre socialiste, fiindcă fotul se face
cu această inimă a omului. In ea se fac revoluțiile și ea face revoluțiile, în
ea se nasc iubirile și urile de tot felul, ea e centrul terenului de la care se
pune mingea în joc. Inima omului de azi e însăși inima nouă a societății
noastre.
2
Am cunoscut în Timișoara, prin 1956, un student la mecanică. Era im
tînăr înalt șt subțire, mai mult brun și cam tăcui. Călătoarea zilnic „făcea
naveta" ca student pînă la Cărpiniș, unde locuia la părinți. Tînărul acela se
numea Ursulescu Roman și „prima dată venisem la Reșița în ‘48, să mă
scriu ia școala profesională". Vasăzică in 1948 poposise la Reșița venind dc
ta Cărpiniș un fiu naiv de țăran, ahtiat de curiozități, uimit, în haine slăbuțe
pe el. căscînd ochii la colosul industrial. In scurt timp, orașul, atmosfera de
uzină, atmosfera școlii, îl molipsiră, îl împresurară și după trei ani de pro-
fesională fu numit ta Fabrica veche, care atunci fabrica piese pentru locomo-
tive și utilaj petrolifer. Condițiile nu erau strălucite atunci la Fabrica veche
și el a vroit să plece. Se găsea însă pe acolo și un maistru lăcătuș, Krona-
wefer Francisc, care l-a luat de-o parte, l-a introdus în echipa tui și fie lingă
dorul muncii i-a deșteptat și un alt dor, al unei școli superioare. S-a înscris
la liceul seral, diminețile și nopțile lucra în ture, iar după amiezile și serile
mergea la seral. S-ar putea scrie un roman al seraliștilor, al acestor tineri
care mereu rămtn în „criză de timp". Despre un asemenea seralist am să
vorbesc eu. dur nu aici e locui. Aici e locul să vorbesc despre inginerul
Drstdescu Roman, care s-a scris student la Mecanică, după ce primise o
diplomă de merit la terminarea seralului, și pe care eu l-am cunoscut apoi
in 1956, la Politehnica din Timișoara. Pe acest student atunci, îl reîntîlnesc
inginer acum, șef de secție, un bărbat înalt, brun, atrăgător, cu vocea schim-
bată, cu o gravitate constantă pe figura tînără.
Trecem prin secție tăcuți, ne oprim lîngă un strung carusel, vedem scîn-
teierile albe ale piesei uriașe și ascultăm fișîitul șpanului, pe urmă intrăm
intr-un birou cu pereți de sticlă. Masa dc scînduri, grosolană, și banca pe
care ne așezăm, sînt proaspăt spălate, de dimineață. Și mai păstrează in ele
o umezeală și un miros de scindară udă. Cine-și închipuie că poate vorbi
„intre patru ochi" cu un șef de secție, trăiește o gravă decepție. Biroul acesta
Ion Artețanu : Din mers
tehnic se umple imediat de oameni, de aici se telefonează, aici se primesc
ordinele și se dati dispozițiile, se glumește la un spirit și se strigă la o replicii,
se enervează și se ride copios. Tot ceea ce afli despre un om in asemenea
condiții o afli nu atU din limbajul său sec, punctat cu tăceri intermitente,
nu atit din laconismul relatărilor sale cît din densitatea celor spuse. Omul
tehnicii nu caută să se incinte și să incinte. El vorbește cu precizia trasară
pieselor sale. El relatează totul ca intr-un dosar judiciar, ei prezintă faptele
nu ca in povestirile lungi și plicticoase, ci la obiect, ca in convorbirile lela
fonice. El își spune rezervele, dorințele, înfringerile și victoriile fără să devină
exaltat niciodată. Lui ii place să rămină fie terenul lucidului, și firescului, și
normalului. Asta nu înseamnă că el nu știe visa. Visarea sa de multe ori e
chiar mai profundă decît a „visătorilor de profesie". Insă el visează fără să
facă din asta un caz. El visează fiindcă și visul face parte din existența sa
firească și din munca sa cotidiană.
Printre telefoane, uși trîntite, exclamații dure, rîsete, cereri, cam plin-
găcioase, printre tăceri și gălăgie, Ursulescu Roman, acest fiu de țăran, ajuns
inginer ia Mecanică grea, a stat de vorbă și cu mine. Și e bine că am stat
de vorbă in acest fel, „în acțiune", fiindcă el vorbea cu mine și în același
timp telefona, privea pe fereastră în hală, admonesta pe cineva, ridica tonul
sau devenea surîzător și deci inginerul, deși se destăinuia, o făcea fiind
mereu „în acțiune".
Etica nouă ridică o problemă delicată noilor ingineri proueniți din rin-
dtirile oamenilor muncii. Ursulescu Roman a fost cîndva muncitor în seclie
și s-a întors în aceeuși secție, lingă aceiași oameni cunoscuti. El trebuia
însă să înceapă o nouă muncă, aceea de inginer. Trebuia să le traseze sar-
cini acelor oameni mai virstnici decît el și în același timp trebuia „să nu mă
tiu mare, să nu-i îndepărtez de mine". Foștii maiștrii erau neuoiți să-i res-
pecte dispozițiile, cit de ușor ar fi putut pica el în capcana grandomaniei, a
șefiei prost înțelese, a lipsei de respect față de cunoștințele acelor meseriași
bătrîni, care cîndva i-au fost dascăli, e de la sine înțeles. Și dacă n-a picat
într-o asemenea capcană e fiindcă inginerul n-a uitat niciodată, în tot acest
interval, „că fără oameni și departe de ei ești înafară de timp". E mare lucru
să rămîi inafară de timp. E mare lucru și să trăiești în așa fel incit să nu
râmii niciodată în afară de timp. Omul nostru nu poate trăi in afară de
timp, /Ir fi o consumare sterilă, anostă, un drum fără (el și sens, o înfundă-
tură. ar fi o viață fără viață și in afara vieții și acest lucru l-a înțeles ingi-
nerul. Problemele lui ? Problemele lui sînt ale secției lui, ale oamenilor lui.
Insă problema numărul unu pe care inginerul și-o pune e ridicarea califi-
cării cadrelor sale de la Mecanică grea. Hala aceasta nouă a început să
prindă conturul de azi înainte cu trei ani. Atunci s-a pus întiia oară și pro-
blema creării turbinei hidraulice romînești. Trebuia însă reconstruită sec-
ția. Trebuia. în același timp, să se lucreze fără să se țină seama că erau în
reconstrucție. Lucrau în timp ce dărimatt. Se dărima o parte din vechea sec-
ție, ei se mutau cu sadele, cu mașinile, „mai înainte", /re urmă, cînd zidu-
rile noi se ridicau în acea parte refăcută, ei reveneau înapoi. Era ceva mag-
nific, in același timp deprimant. Ridicau noua secție din niște construcții
arhaice și afumate și se puneau greutăți multiple. Oamenii, in primul rind.
Noua secție nu mai avea oamenii pe care-i avusese înainte. Talentele ple-
caseră ia diferite alte secții, noi, pe la Hala Diesel, />e la Hala nouă, și pe
Ton Aricșanu : Din mers
39
altundeva și acum secția lor nu avea forțe de muncă suficiente, rămăseseră
descoperiți. Erau mașini mari, cheie, greutățile inerente începutului, creau
un produs neprodus încă la noi, era randamentul infim, distrugeri de mașini,
eșecuri, secția șchiopăta și, totuși, din mers, ea își creia oamenii necesari.
In patru-cinci ani ea trebuie să-i aibe pe toți acești oameni necesari. Secția
Mecanică grea se crea din mers, nu putea cămine nici ea în afară de timp și
in afara revoluției. Pe Ungă oameni, venea ap i problema dificil de învins,
tehnologia. La un produs nou era nevoie de tehnologie nouă și de o tehnică
nouă, nu erau creiate mașinile speciale, S.D.V.-ul (scule și dispozitive spe-
ciale) abia se punea la punct, t rebuiau investiții uriașe și voințe uriașe și
dacă turbina hidraulică rominească la această oră există și funcționează și
furnizează energie electrică, la citeua hidrocentrale de pe Bistrița, aceasta
se datorează și eroismului cotidian al unor oameni ca inginerul, care nu au
putut să rămînă înafară de timp.
Oameni ca inginerul au stat nopți lingă o piesă nouă, cu profil bleste-
mat, al noii turbine, ca să-i descopere o fisură neobservabilă. Oameni ca
inginerul au descoperit că cele șase părți ale turbinei puteau fi unite in două
bucăți, pentru ușurința manevrării la trasat și sudat, ca la turbina de.
11,5 kW. Ei descopereau că paleta rotorului, cu forma ei de elice, născuta
acolo in secția tor, după calcule interminabile, nu putea fi decît turnată, iar
nu prelucrată la mașină. Ei descopereau că lagărele bandajate de cauciuc
nu puteau fi strunjite, numai polizate, la interior. Și ei au știut naviga peste
furtuni și intemperii pentru a descoperi. Inginerul știe acest lucru, dar nu-i
place să-l facă auzit. Cred că inginerul meu e prea tăcut în această secție
unde se naște mașina creatoare de energie pentru multe becuri electrice ale
țării, fiindcă inginerului meu, pur și simplu, îi plac tăcerile lungi, și excur-
siile lungi, prin munții înatți și severi, tăcuți și ei, în care se poate auzi
muzica dinăuntru, muzica fiecăruia, și muzica sferelor.
3.
Maistrul principal Jac-tofum“, Francisc Kronaweter, e un om de o bono-
mie și de o vitalitate rar intilnife. /I crescut zeci de tineri muncitori. Și Ursu-
lescu a trecut pe sub mina lui, în ucenicie. Inventivitatea lui este proverbială.
Zilele acestea perfectează a nouăsprezecea inovație. In 1951 lua un premiu
de stat pentru niște contribuții ta prototipul de agregate petrolifere, creiate
în țară, „pe care le-am făcut eu“. El a executat primele prototipuri de sonde
pentru care a luat un premiu de stat. Are o figură în care ironia stă veșnic
pregătită, ca un buldog gata să se repeadă prin gura lui cu buze subțiri,
ironice și ele. Imi relatează fapte din copilărie, din tinerețe și de mai tîrziu,
fapte cîtcodată dure, ca viața care nu l-a ocolit de durități, revine la o amin-
tire mai recentă, privește atent prin hală, vede o piesă trasată odihnind pe
masa ei de metal și ăsta-i un prilej nou pentru a-mi vorbi despre meseria
declinată a trasatorilor. Pe urmă vedem niște palete de turbină, pe urmă îl
întreb ceva despre cum sînt turbinele romînești fabricate aici, și ei intră in
detalii, în amănunte, narează fapte, reușește să-mi dea iluzia că asist și eu
la descoperirea Americii lor.
— ... asta a fost în 1963, spune el oprindu-se lingă cutia nouă a unei
mașini recent primită în secție. plecat spre Posnov II, cu trei mașini.
40
Ion Artețanu ; Pin mers-
Eram vreo douăzeci de inși de la noi, Era ora opt seara, noi ne-am grăbit,
insă cînd am intrat în hală turbina mergea. Mergea așa de liniștii că nici na
se auzea. Putem pune un ban să stea în picioare, pe ea. Am simții atunci
ceva serios, ca să nu-i spun mindrie. Am simțit că ceva făcut la noi merge
frumos. Am avut emoții, desigur, dar ea mergea atît de liniștit la proba
aceea dinții incit ne-am liniștit și noi. Erau acolo și tovarăși de la București.
Erau și de la cinematografie, au filmat, au făcut poze, țac-țac, asta a fost
in august 1963. Pe urmă s-a intim plat ceva. S-a dat drumul turbinei in mod
serios și ea a mers. Apoi s-a oprit. Apoi iar a mers și s-a oprit. S-a făcut a
doua turbină și tot s-a oprit și ea. Și tot la Rosnov. Ce se intimpla? Ce mo-
dificări mai trebuiau făcute 2 Ce se intimpla cu turbina noastră... 2
Centralele de pe Bistrița formează perlele viitoare ale hidroenergiei
rominești. Acea apă de munte, cintată deja de trubadurii populari și moderni,
va mișca paletele turbinelor ta peste 11—12 hidrocentrale. Cei 13 oameni
care trebuiau să vadă turbinele locuiau la Piatra Neamț, intr-un hotel vechi,
in blocul centralei nu aveau loc pentru cazare, și făceau acel drum lung,
dimineața și seara, cu mașinile, de la Piatra Neamț la Rosnov. Erau două
mașini, un Car păți și un microbuz, care bateau acel drum de iarnă, peste
timpurile innecate in cețuri groase, pe șoseaua asfaltată care străbătea și
minunea chimiei de la Săvinești. Lucrau zece ore pe zi, maistrul și oamenii
lui, la modificarea turbinei, divizați în trei schimburi. Era regim aspru de
șantier. Mincau acolo la blocul centralei, într-o cantină improvizată ad-hoc,
numai pentru ei, unde-o femeie adusă de la Reșița, cu tacimurile și oalele ei,
le gătea, iar seara, /«? la orele 6—7, zgomotul mașinilor spărgea liniștea
înghețată a iernii din jur, semn că se găteau de plecare spre Piatra Neamț.
Treceau peste timpul înzăpezit, cu cețuri, arătau toți îngîndurați, posomo-
riți, obosiți, turbina lor mergea puțin, apoi, dintr-un motiv încă necunoscut
de ei. cu lagărele arse, se oprea. Trei luni de zile au făcut acest drum de
iarnă cei treisprezece, trei luni de zile și-au părăsit familiile, copiii, nevestele,
așternuturile comode și albe de acasă, tabieturile și condițiile optime, ca să
ducă o existență diurnă de șantier, ca să se bată cu întrebările unei tehnici
noi, încă necunoscută, și pe care ei trebuiau s-o facă cunoscută și s-o supună
voinței lor. In acele drumuri de iarnă, în duduitul adormitor al microbuzului,
maistrul Kronaweter, acest îndrăzneț om cu idei, se pomenea citeodată învins
și abătut, învins de propriile goluri de necunoaștere. Era și un specialist cu
ei, de la București, și defectul tot rezista. Ce se intimpla de fapt 2 Cînd por-
neau ei turbina, constatau (constatarea aceasta a venit mult mai tirziu) că
se forma un curent electric pasager, care se năștea nu în generator, ci separat
drculînd pe unde nu trebuia. Nu era curent mare. însă suficient pentru sdn-
tei mici. Stinteiele deteriorau lagărele principale, curentul trecea prin acele
lagăre, dădea naștere la o electrocoroziune și se ardeau lagărele. Desfăceau,
vedeau ce se întîmplâ, constatau, însă pînă au ajuns la concluzia izolației
unor legături electrice, piuă au descoperit de fapt acest curent pasager, a
trecut un timp. Se cereau modificări, și chiar dacă era vorba doar de oul lui
Coulumb, pentru a sta în picioare acel ou, au trebuit să consume o energie
apreciabilă. Pe urmă, turbina rominească nu s-a mai oprit. Ea merge și azi
și va merge și miine. Ea s-a perfectat și s-a perfecționat ca și oamenii ei,
din mers. în socialism și asta se poate, sd lupți, să creezi, să naști, și să
dărîmi din mers. E însuși semnul dialecticii vieții și a devenirii ei.
Ion Arleșanu : Din mers	4 î
în uara aceasta maistrul Kronaweler vrea să se ducă pe acele locuri
unde in iarnă își încălzea degetele înțepenite de frig la căldura gurii. Ar
vrea să revadă acele locuri și chiar altele mai de la nord, să pescuiască în
rîurile reci de munte, să vadă și Bicaztd și cheile și lacul.......O iau și pe
a mică (fata lui) cu mine și o să pescuiesc, și o să văd locurile alea fru-
moase. Și pe Ceahlău vreau să ajung, însă nu știu dacă o să-mi dea în vară
concediul...
4.
... Aici e bine și e soare. Vreți să stăm jos ? Putem să stăm jos. Pe
o scindară, lingă butoiul acela cu rășină topită. Pate și puțin uînt și e
liniște. îmi spuneți că u-a vorbit de mine maistrul Kronaweler? Da, s-a
ocupat de mine și se mai ocupă. V-a spus, sigur, ce înseamnă a fi trasator.
, Ve dumnealui teoriile sale despre asta. Știu că u-a spus cam așa : „trasa-
torul 2 Cea mai de bază meserie. O piesă trasată, ducă e trasată greșit, o
arunci. Trasatorul e unul cu nivel tehnic foarte ridicat, ei trasează cu acul
Și gindește în milimetrii". Cam așa u-a spus maistrul Kronaweter? De ce
zîmbiți 2 Cînd mi-a spus și mie aceste lucruri știam că mi-am ales o mese-
rie în care n-are ce căuta joaca. La început a fost frica de răspundere, frica
pentru piesele mari, trasate greșit. Migăleam ceasuri, cu atenție, și tot gre-
șeam. ștergeam totul și înce/ieam din nou. Lucram lingă un bătrin pensio-
nar și pe urmă m-au lăsat singur. De fapt, de la acea perioadă a vieții mele,
a început cu adevărat și munca mea. Prima literare a mea au fost niște
arbori cotiți, la motorul Diesel. Erau piese enorme. Pe urmă au venit lucrări
și pentru vase, aici la noi, aduse de la Hrăila, /ie urmă lucrări mai mărunte,
pentru cocseria noastră. în scurt timp am început apoi munca la turbina
noastră. Puteți sta la umbră, eu stau în soare. îmi place mult să stau in
soare și în uînt cînd am ocazia. în scurt timp am început turbina, cum spun,
turbina hidraulică, care a fost cea mai grea lucrare din cariera mea de tra-
sator. Mi-au dat ia început pe un bătrîn, pe urmă l-au mutat la o altă echipă
și eu am rămas singur. E greu să fi singur în fața unor piese necunoscute
nu numai pentru tine, necunoscute pentru toți. Totul mi se părea extrem de
complicat. Și era complicat. Erau, atunci, la începuturile turbinei, sume-
denie de piese demontabile, asta îngreuna trasatul. Acuma acele piese sînt
sudate, însă atunci trasatul era problematic, ne dădea de gîndit, să luăm
numai paletele rotorului care, au un unghi de 142 de grade. Nu lucrai nici
cu 90, nici cu 160 de grade, ci lucrai cu 142 de grade. /Ista era o problemă.
Totul trebuia făcut numai din trasaj, ca să poată fi prelucrată piesa. Tehno-
logia era sumară. După ce ne chinuiam și descopeream noi soluția, se întoc-
mea și documentația. Erau descoperirile noastre și după fiecare descoperire
totul devine mai clar și mai ușor. Asum dacă stau și privesc in urmă, numai
cu doi trei ani. la începuturile turbinei, mi se pare totul foarte simplu. însă
atunci, cînd vedeam piesele acelea de trei metri înalte, de 6—7 metri lungi,
vă închipuiți 1 Era suficient un milimetru-doi să greșești, și fotul mergea
pe ripă. în acea perioadă începeam și stricam, ne chinuiam mult fiindcă
de la noi, de la trasatori, pleca totul complet pregătit. Și turbina tot de la
noi din secție pleca gafa. Gata stiftuită. Numai o montează pe postamentul
ei, în sălile hidrocentralelor, și ea merge. Erau zile și nopți atunci cînd rămî-
42
Ion Arieșanu : Din mers
neam cîte 24—36 ceasuri in secție, pînă dădeam de un defect sau isprăveam
o piesă complicată. Insă azi ne-am obișnuit. Azi totul e mai simplu, tind
ieri lotul părea complicat. Ieri nimeni nu visa încă o turbină rominească și
ea azi merge bine și frumos. De teama asta din el trebuie să scape fiecare.
E o teamă a începuturilor și ea nu durează mult, însă ea există în fiecare.
mi se părea și cu seralul, tind m-am înscris, Af/ se /rărea un drum prea
lung și prea complicat. Și aveam așa o teamă. Nu credeam să ajung la capă-
tul lui și azi sint la capătul lui, la 11 clase, maturitatea stă înaintea mea și,
/roate, și alte studii mai înalte. Ceea ce mi se pare mie o trăsătură a seraliști-
tor ca mine e că ei mereu trebuie să recupereze ceva, mereu sînt în criză de
timp. Știu și am știut asta de la începuturi că dacă vreau să fac și eu ceva
in viață trebuie să depun un efort. Și îl depun, n-am timp pentru altceva,
pentru alte chestiuni particulare, n-am timp nici pentru o fată, fiindcă sera-
listul e mereu în criză de timp. Cîteodută merg la un film, serile, de la 9 la
11, noaptea. Ajung acasă la 12, mănînc ceva, răsfoiesc notițele pe a doua
zi și se face 1 noaptea. Dacă se face 1, trebuie să adorm și eu, că mîine la
7 trebuie să fiu clar și odihnit pe secție. Am 25 de ani, m-am gîndit cîteo-
dată dacă m-ași fi căsătorit cum ar fi fost viața mea, ce s-ar fi schimbat în
viața mea 9 Insă pînă nu termin seratul nu mi se pare că aș fi putut să-mi
înjgheb un cămin. Stau la o bătrînă, sus, in spatele cinematografului mun-
citoresc. la tanti Tereza, ea mă spală, ea mă hrănește, ea mă așteaptă cu
masa și cu apa caldă. Am și eu o fată, nu zic, o fată drăguță, o coafeză, dar
știu eu 9 După fete trebuie să te ții mereu și eu n-am timp de așa ceva. Serile,
citeodată, mai ies cu colegii la o bere. Părăsim sălile noastre de clasă și
vorbim și pe străzi tot despre școală, ia o grădină de vară, in fața paharu-
lui de bere, tot despre școală vorbim și despre examenul de maturitate. Cîteo-
dată, răminem în clasă și după ore, stăm cîte 2—3 ore acolo, am un prieten
bun, e liniște acolo, și noi rezolvăm o problemă complicată care ne-a pus
pe gînduri. Cîteodată, sîmbăta sau duminica seara, mai ieșim la un picup
sau magnetofon. Avem noi un coleg, cu magnetofon. Stăm în odaie la el
sau ieșim pe o terasă sau în curtea întunecată și dansăm acolo puțin /re
iarbă sau ascultăm muzica. întotdeauna, fetele ne reproșează că pentru ele
avem prea puțin timp. Și noi le credem și ne simțim vinovați. Tăcem, te
privim, ascultăm muzica aceea la magnetofon și ne gîndim că, desigur, azi
e așa, e mai greu, că e la începuturi, însă mîine ...
ION ARfEȘAW
Ion ArLc^unu : Dîn mers
43
RAPSODIE ÎN AUGUST
Preludiu
ne-aicultăm memoria-n adine.
Acolo unde sunetul nu-și contenește
Nici pe-O clipită calda lui vibrare.
Și unde viat a-și poartă veșnic
Adincul fluviu sub solare maluri.
Ce multe voci ascurtde-n sinu-i Timpul,
Culorile pădurilor, fugarul vini —
ce subțire-i foaia cea de Cort
/I timpului de luptă-n care ți-a rămas
Tovarășul iubii, tatăl sau fratele, .,
Să ne-ascuitlîm memoria-n adine!
Glasurile țării
Era în zi de august pe-nserat
Cirul răsunară peste țară-n lung și-n lat:
Glasuri de muncitori puternice, calme
Chemînd la luptă, împărțind arme;
Glasuri de soldați asculttnd prima dată
Comanda de ani așteptată;
Glasuri de mame cu doliul căzut
Pe umeri și inimi — maramă de lut;
Glasuri de invalizi, cu ecou sfișiat
Ca niște drje bocănind in asfalt;
Glasuri de copii, aiergind prin vi$
In zadar, după tatăl ucis;
Glasuri de ceață, de ploi și pămint
44
H, Tușul : Rapsodie ta August

Peste stepe-nghețate zburînd ;
Glasuri de uit, glasuri de marți
Rămase-mpietrite la porți, —
fiecare
Glasul Partidului spărgfnd ziduri de închisoare
Și pornind uraganul de foc, uuitor :
„Moarte fascismului cotropitor !..
Insurecția în luptă
^l'oroc bun, luptători! Fără teamă
De trei zile neîncetat asaltați.
Și monștrii ascunși în carcase de-oțel, după ziduri
Mu aruncă moartea spre uoi, cu trufie.
Noroc bun, luptători! Salopeta uzată
împreună cu bluza cazonă scriu, azi
începutul cel nou de isiorie-al țării,
Puterea și libertatea poporului.
Noroc bun, luptători! Și-nainte, mereu!,. .
Cine cade acum, pa rămine
Ca o stea așternută pe inima patriei,
Luminînd împreună cu ea peste veacuri.
Odă de auqust
/
1 n vasta și nalta lumină de august
Ce tînăr ți-e chipul, patria mea ...
Te-am strîns la piept sub dușmanele gloanțe
Și cu rturi de sînge-ți spătarăm pămintut.
Te-am hrănit cu sublime elanuri, uisindu-te
Leagăn de rodnică muncă și pace —
Navă cu stea de mărgean la catarg
In drum spre-orizontul Comunii.
Și iată-ți acum, după ani douăzeci,
De istorie nouă — poporul stăpîn
Cîntînd către zările, roată :
H, Țugui : Rapsodic In August
45

S/âvd ție, Bominie de azi, socialistă —
Cu lumini din lumina de august zidită
Și în dragostea noastră bogat îmbrăcata /
Slavă ție, popor ce sub steagul Partidului
Grădină de aur vieții sădit-ai /
Din miinile tale azi toate sporesc
Cum n-au mai sporit niciodată:
Metal și cărbune și holdă și vers,
Uzine uibrînd neîncetat și palate
Din care, tihnit, muncitorul zimbeșie
Privind spre cimpia ce-i coace sub cer
O ptine mai dulce și-an pin mai aprins
De aromele tari ale soarelui.
Sînt ani pe-ale căror prelungi promontorii
Țîșnit-atn din neguri cu soarele-n brațe
Spre piscuri de-azur, unde ample-armonii
Ne desfată fruntea și umerii tineri.
Pe-acești umeri de piatră urcăm tot mai sus
Construcția demnității noastre, asemeni
Coloanei pe care Brânca și, cioplitorul ideilor,
Fără sftrșii o visă — peste timp, pînă-n slăvi.
HARALAM81E ȚUGUI
46
H. Țugui : Rapsodie In August
LUPTA Șl FRUMUSEȚE
Ziverea mea : două comori răzlețe,
și care-n două fire ne-ntrerupte-i.
fntiia este frumusețea luptei,
a doua-i lupta pentru frumusețe.
Se naște strofa ca tăiafă-n jasp
ta noul clasicism care tresaltă
in frumusețe matură și-naltă
ta țăranul nordic, euxin sau casp.
Cei fără zbateri, ridă cit or urea,
eu trec prin armonia tutelară
cu inima rotundă ca o (ară
și sufletul profund ca era mea.
Murim, Se moare, vai, din cînd iti tind,
și-așa, murind, ieșim din evidențe,
dar cei ce vin, vor face reverențe,
acestei frumuseți de pe pămini.
in frumusețea luptei vor trăi
și-n marea luptă pentru frumusețe, —
necontenit, în zbuciume, sd-nvețe
dtdceuța-amară-a fiecărei zi.
Căci frumusețea n-are gust frumos, —
în gustul ei stă ca in ciocolată
sudoarea din plantații, adunată,
cu soare mat in trupul de-abanos.
De-aceea ca nu se ca stinge-n veci
cum flacăra dintr-un condei de ceară,
căci frumusețea-i continent și țară
cu tropice de foc și cercuri reci.
Copacii și bunicii și băieții
o uor iubi-o toți in viitor,
căci e in țară și in țări un dor
al luptei aspre și al frumuseții.
AL, ANDRIȚOIU
Ai. Andrtțoiu : Lupii șl frumusețe

ANNELIESE*
•'•rKnneliese a intrat între noi fugind și țopăind, zburînd parcă. Eram
în poiană, jucam fotbal și nu mai vedeam nimic, în afară de minge. Și de
auzit n-auzeam decît îndemnurile coechipierilor: „Hai, măi... Pasa!...
Aici!... Acum J., ,u Șî-apoi am văzut deodată o fată repezindu-se după
minge și lovind-o cu piciorul, fără nici un pic de îndemînare. Ai noștri, —
eram toți din anul III — n-au zis nimic. Și ea s-a repezit încă odată. Dar
n-a mai atins mingea. A făcut un luft și-a rămas fără un pantof. Și-atunci
băieții au rîs de a răsunat poiana. Am rîs și eu și m-am aplecat, am luat
pantoful, fiindcă era aproape de mine, și m-am dus către fată cu pantoful
în mină. In fața ei m-am oprit și i l-am dat. „Danke! a spus ea. .Mulțu-
mesc !...“ Și s-a aplecat să și-l încalțe. Iar eu am rămas pe loc. năucit. Abia
atunci am văzut-o cu adevărat și mi s-a părut așa de frumoasă și-atît de
nu știu cum, că nu-mi venea să mai plec de lingă ea. „Gala, dați-i drumul f*
a strigat careva din spatele meu. Și cu m-am întors încet și-am reintrat în
joc, ca amețit. Nu mai aveam nici un fel de tragere de inimă și nici vlagă
nu mai aveam în mine. Alergam și fugeam în virtutea inerției și nu mai
eram capabil să duc la capăt nici o combinație. Și-aveam un post important,
eram extremă, pe dreapta. Și-ar fi trebuit să marc, dar eu ratam ocazie după
ocazie. Mă uitam mereu după fata, Și-ntr-un timp, cînd i)-am mai văzut-o
ta marginea „terenului" — plecase ia un izvor, să bea apă — mi s-a făcut
negru înaintea ochilor. Dar n-a trecut mult și ea a venit, s-a întors. Și eu
m-am mai înseninat, dar tot așa am jucat, adică prost, parcă aș fi fost împie-
dicat. Și-am fost ocărit de băieți din cauza asta, in toate felurile posibile și
imposibile. „Ce dracu-i cu tine, mă ? ... Te-ai tîmpit ori așa ai fost tot-
deauna?... Ai grijă!... Ce faci. mă?... Aici, măi nărodule!...“ Unii
mă mai apărau, dar tot așa, în batjocură. „Ii necăjit și el, săracu I ... Lăsați-I
c-o căzut pe bec !... O să-și piardă prestigiul! ...“ La urmă însă, după
ce am terminat meciul, tot ei au făcut ce au făcut și m-au lăsat cu fata. Au
luat-o deodată înainte, vorbind și glumind. Și eu m-am pomenit mergînd,
ca intr-un vis. alături de fată, pe sub pădure, către fabrica „M”. Ea se juca
cu un mîțîșor de salcie. încerca să facă un fel de cunună din el. Și nu mai
era așa de voioasă. Ba părea chiar tristă. Și eu m-am îngrijorat la un
moment dat, dar n-am știut ce să-i spun și-am tăcut. Și cînd am vorbit, după
vreo cîțiva pași, am vorbit prostește. Și cam tare. „Cum te cheamă ?“ am
*1 Din „Scrisorile tovarășului I. J.“
48
Ion Lâncrânjan : Annellese
întrebat-o eu. „Anneliese! ’ mi-a răspuns ea, clipind. Și eu am vrut s-o mai
întreb odată, fiindcă îmi plăcuse așa de mult cum își rostise ea numele, —
Anneliese! — parcă și-l cîntase, parcă ar fi fost vrăjită și ca de frumusețea
acestui nume, parcă ar fi fost îndrăgostită de el și de propria-i făptură, aiît
de suplă și-atît dc ușoară și de proaspătă. De fapt, ea chiar era îndrăgostită
de viața ei. de nume și dc propria-i făptură, dc pădure și de primăvară, de
tot ce era in jur. Mi-a spus-o după ctieva zile, cînd ne-am văzut din nou.
Dar atunci nu mi-a mai spus nimic o bucată de timp. Și eu m-am gîndit
cu groază că am supărat-o. Și mi-am mușcat buza de necaz. Și-n clipa cînd
a tresărit și s-a zgribulit ea. - era seara și era prin aprilie și era destul de
rece — m-am dezbrăcat numaidecit de haină și i-am pus-o pe umeri. Ea a
primit-o. dar s-a sfiit și s-a ferit puțin. Haina era veche și era murdară. —
haină de ucenic — și ea era îmbrăcată așa de frumos și parcă toate aveau
în jurul ei și pe ea - ■ bluza, fusta și funda cu care își legase părul, pe sub
ceafă — o prospețime și o frăgezime nemaiîntîlnite. „Dacă nu vrei!“ ... am
spus eu. Și m-am repezit să-i iau haina. „Nein !“ a făcut ea, tot așa, lin și
cîntat, melodios. Și s-a dat mai la o parte, pe alee. „Ce înseamnă ricin ?“
am întrebat-o eu. „Nein înseamnă nu! mi-a spus ea, luîndu-mă de mină,
zăpăcindu-mă complet cu gestul acesta al ci. „Tu unde stai ?“ m-a întrebat
ea, dacă a văzut că am amuțit cu totul. La cămin? ...“ „Da !“ am îngînat
cu într-un tîrziu. „Eu stau acolo!“ a mai spus ea. Și mi-a arătat o vilă pînă
la care mai era încă dc mers. Și eu am tras-o de mînă, să trec odată peste
momentul acela de zăpăceală, să mergem mai repede. Dar ea m-a oprit.
„Nein ! a mai spus. încet și parcă și cu un fel de tristețe. Mein Vater wurde
sehr bose sein ...“ Am întrebat-o ce înseamnă asta și ea mi-a spus — „Tatăl
meu s-ar supăra..." — și m-a întrebat dacă vreau să învăț nemțește.
„Vreau !“ i-am răspuns, deși nu-mi era de învățat atunci, cît de ea. Vroiam s-o
mai văd, vroiam s-o mai aud vorbind, și-aș fi aprobat-o ori cum, chiar dacă
mi-ar fi cerut să fac altceva, mai greu. „Și cînd vrei să începem ?* a mai
întrebat ea destul de stîngaci. „Chiar dc mîine!“ am răspuns eu repede, pe
nerăsuflate. „Nein ! ,.. Mîinc nu se poate,, - Nici poimîine ...“ M-am întris-
tat și-am tăcut. Era sîmbătă și noi nu ne puteam întîlni decît marți. Și mie
mi se părea extrem de depărtată ziua aceea. Am dat din cap și-am devenit
deodată melancolic. Dar ea a rîs și mi-a spus, cu glasul ei frumos și cu
accentul acela ușor, care i-1 făcea și mai melodios: „Auf Wiederschen 1 • - -
La revedere" ...
A plecat și eu am urmărit-o pînă cînd a ajuns acasă.
După aceea m-am întors la cămin și-am mîncat niște fasole cu mămă-
Jigă de mei - mi le aduseseră băieții, la dormitor — și-am ascultat glumele
lor. fiindcă ei se strînseseră ca la urs, tot dormitorul. Stăteau cățărați pe
paturi, alături și pe deasupra mea, și mă întrebau fel de fel dc lucruri, dacă
am pus mîna pe ca, dacă ne-am sărutat, dacă am făcut sau n-am făcut ceva.
Eu tăceam și mîncam și-n fața ochilor n-o vedeam decît pe ea, — pe Anne-
liese 1 — așa cum apăruse în poiană, ca o libelulă albă și fantastică. Și-n
clipa cînd n-am mai putut suferi hărmălaia din jur, l-am pocnit pe unul cu
castronul în cap și-am fugit în spălător, m-am oprit în fața ferestrei și-am
început să pling. N-a trecut mult și-a venit acolo și cel pe care îl lovisem, s-a
băgat cu capul sub robinet și s-a spălat de fasole. „Mă da prost mai ești I
mi-a spus el pe urmă. Nu mai știi de glumă ... Nu mai știi de nimic ... Te-ai
Ion UncrAnjan : Annell&u?	49
țicnit așa deodată ...“ „Da voi ce-avețî cu mine ?... De ce vorbiți așa ?...“
„Păi am glumit, mă ... Așa ca-ntre băieți... Și tu ...“ Au mai venit vreo
ctțiva și m-au mustrat și ei și mi au mai spus că Anneliese e fata unuia care
lucrează la „Grupul etnic german" și că nu-i de nasul meu. „Tac-su-i gran-
gur marc !H a mai spus unul dintre ei „Nu te băga că te arzi!“ a adăugat
un-altul. „Strugurii sînt acri, vere !u ...
Am plecat și de-acolo și m-am culcat îmbufnat și-am visat numai mașini
nemțești în noaptea aceea. Și cîini și uniforme. Și lătrături și-mpușcături.
Și fete care cîntau niște cîntcce nemaiauzite. Și-a doua zi tot cam așa am
dus-o : ca intr-un vis. Și-a treia zi la fel. Și-apoi, în ziua întîlnirii, marți, am
plecat așa într-o doară către pădure, să fie, pentru că nu mai nutream nici
o speranță, eram năucit de deznădejde. In clipa cînd am văzut-o venind însă,
— ea era și mai frumoasă și se făcuse, parcă, mai înaltă, mai altfel — m-am
liniștit șî m-am limpezit. Și m-am rușinat, pentru că îmi făcusem atîtea gin- I
duri. Eu venisem mai de vreme. Și ea tot așa făcuse, să fie prima. Și-am
rîs și ne-am veselit din cauza asta. Și-âm plecat apoi prin pădure la deal.
Și-am stat împreună pînă tîrziu. Și-a doua zi tot așa am făcut. Vreo două
săptămîni am dus-o așa, întîlnindu-ne destul de des, aproape în fiecare zi.
Și eu eram într-al nouălea cer. Lipseam de la atelier, trăgeam chiulul de
la cursuri și mergeam și singur prin locurile pe unde umblasem împreună,
cu Anneliese. Și-o auzeam vorbind chiar cînd nu era lîngă mine. Și-o vedeam
venind înaintea mea, ivindu-se din cele mai neașteptate locuri, — la ate- !
lier, la cantină ori la cămin — ca o nălucă albă. Și cînd suna sirena uzinei,
dimineața, la unsprezece ori la trei, eu mă gîndeam cu un fel de bucurie că
o aude și ea. exact în clipa în care o aud și eu. Și mi se părea mai aproape, i
Și cînd bubuiau tunurile în tunelul de încercare, tot așa mă gîndeam. Era
și primăvară, ce-i drept, și poate că și vîrsta era de vină — aveam 17 ani.
Nu știu ce era la mijloc și ce nu era, dar așa de năucit și de fericit, n-am
mai fost niciodată.
Dacă n-o întîlneam pe Anneliese, eram neliniștit și trist.
Și dacă o întîlneam, tot cam așa eram.
Ea trecea prin aceleași stări și era încercată de aceleași simțăminte,
fiindcă avea clipe de zburdălnicie excesivă, ca apoi să devină, brusc, liniștită
și tristă. „Wir lieben uns, wir lieben uns!" spunea adeseori. Și eu o între- I
bam ce înseamnă asta, care-i înțelesul vorbelor acestora cînlate și frumoase.
Dar ea nu vroia să-mi spună. Repeta de fiecare dată vorbele acestea, —
„Wir lieben uns, wir lieben uns !...“ — rostindu-le din ce în ce mai aparte,
cu grijă și cu o patimă. Și eu nu știam ce să mai zic și ce să mai cred și-ntr-
un timp mă luasem de gînduri. Mi se năzărise că ca nu-i în toate firea.
Prea eram numai noi doi, prea erau toate așa cum n-ar fi trebuit să fie,
neobișnuite. Și-n afară de asta ea avea niște obiceiuri destul de ciudate.
Cînd culegea flori, de pildă, culegea florile cele mai urîte și mai nebăgate
în seamă. Și-și făcea cîte-o cunună din flori de scaieți ori dd urzici moarte.
Și alerga după cuiburi, prin pădure, și-mi spunea și mie unde și ce cuiburi
a găsit, „Anneliese, i-am spus cu într-o scară, de ce-ți plac ție buruienile ? ...
La voi acasă e plin de flori! ... E ca într-o grădină ! ...“ „Nein I a spus
ea numaidecît. La noi e ca într-o seră... Totul e măsurat și calculat...
Și eu..." A tăcut un timp, apoi a început să cînte un cîntec german, pe
care eu nu-l mai auzisem niciodată. Era vorba în cîntecul ei. — fiindcă
50
Ion LAncrânjan : Anneliese
mi l-a tradus vers cu vers, — de iubire, de dragoste. Și parcă toate sunau
altfel, poate și pentru că ea cînta in nemțește și încerca apoi să-mi explice
și mie fiecare cuvînt. O făcea cu slîngăcic, dar parcă și stingăcia aceasta
înfrumuseța cîntccul și sporea bucuria dintre noi. „Ah, de-ar rămînc veșnic
așa! spunea ea. Adică dacă ar fi mereu și mereu așa ...“ M-a luat apoi
de mină, cînd nici nu mă așteptam, și m-a tras pînă in gura unei poteci de
unde se vedea toată valea Răcădăului și ini-a arătat Dealul cu melci. „Eu
spun să ne vedem mîine acolo, sus. ... Știi tu unde... La locul nostru ..
„Bine ! am zis eu repede. Dar ea nu mai era atentă și părea trista și numai
mina ei ardea și se mișca în mina mea. „Dacă m-ai întreba ceva acum, a
spus ea, ți-aș răspunde!...’ „Dar ce să te întreb, Anneliese?“ am zis eu,
fără să mă duc cu gîndul la vorbele ei: „Wir lieben uns..." Și-atunci ea
mi-a spus ce-ar fi vrut s-o întreb și mi-a tradus și mi-a explicat, cu glasul
ei ales și unduios, vorbele pe care le rostise de-atîtea ori. „Wir lieben uns,
mi-a spus ea, înseamnă : Noi ne iubim ... Noi ne iubim ... Noi...“ S-a
alipit apoi de mine, pe neașteptate, parcă ar fi fost împinsă de un vînt. Și
m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Și-apoi, după cîteva clipe, s-a desprins din
brațele mele și-a fugit pe potecă la vale. Și eu am rămas pe loc, ca prostul,
și m-am uitat după ea pînă cînd n-am mai văzut-o, ca și-n seara dinții.
Pe urmă am pornit-o către cămin, fluerînd.
„Ți-a mers bine, leulc! mi-a spus sentinela de la fabrica „M". Dacă
șuieri așa ...“ „Mi-a mers!" i-am răspuns, fără să pun seama pe vorbele
iui. Intr-un lei așa și era, îmi mersese bine de tot. Eram în vacanța de paști
de o sâptămînă și-n vremea asta mă întiinisem în fiecare zi cu Anneliese.
Și nici nu scrisesem măcar mamei, să-i spun de ce nu m-am dus acasă.
Rămăsesem la cămin, împreună cu cei care n-aveau unde pleca, și-acum
stăteam toți într-un singur dormitor, indiferent de an și de clasă, și eram
mai liberi și noi, nu mergeam la cursuri și nici la atelier. Și dacă întirziam
scara, nu ne mai feream de Moș Balaban, de portar, sărind gardul ca niște
hoți. Intram pc poartă și salutam respectuoși pe bătrîn, cam în doi peri. Dar
el tot ne mai ocăra, pentru că-i stricam somnul. „Hm-hm! făcea bătrînul.
Nu vă mai astîmpărați !... Parc-ați ti în săptămîna brînzii...“
Pt mine tot așa m-a primit atunci, — în seara aceea de aprilie, pe care
n-o voi uita niciodată! — cu veșnicele lui apostrofări, cu săptămîna brînzii
și cu altele, făcîndu-mă și păcătos pc deasupra. „Dar de ce sînt păcătos, nea
Balabane?" l-am întrebat eu. „De ce?! ... Păi tu nu știi mă că sintem în
săptămîna patimilor ? ...“ „Foarte bine I am mai spus cu, fără să mă opresc.
Și eu pătimesc. Adică nu ..Bătrînul m-a înjurat urît de tot, dar eu n-am
mai pus scama pe înjurăturile lui. Și nici pe întrebările băieților, la dormitor,
n-am mai pus seama. I-am rugat să-mi împrumute niște haine, fiindcă aveam
un plan pentru a doua zi. Vroiam să merg și eu în oraș, cu Anneliese. Și-am
izbutit, luînd de la unul o cămașă sau o pereche de pantofi, de la altui o haină
și-o cravată, să-mi încropesc o ținută destul de semeață, fiindcă a doua zi,
cînd am trecut prin fața cabinei lui Moș Balaban. a dat și el din cap, mul-
țumit. „Așa mai da!‘ a spus el ieșind să mă petreacă. Apoi, cînd a văzut
că o iau către pădure, s-a luat cu mîinile de cap. „Numa să nu terfelești
hainele alea, măi păcătosule! a mai spus el. Că nici în sfînta zi de paști
nu te-astîmperi..." Și eu m-am depărtat tot așa, rîzînd cu îngăduință, gră-
bindu-mă către locul știut. Vroiam să fiu înaintea ei acolo, vroiam s-o văd
cum vine către mine, fiindcă întotdeauna ea se lumina și înflorea, cînd se
apropia de mine. Mă strîngea un pantof și mă simțeam ca într-un sac :n
hainele acelea noi, care nu erau ale mele. Dar nu puneam seama nici pe ,
lucrurile astea și mă grăbeam și mergeam de parcă s-ar fi luat cineva după
mine. Și-n clipa cînd am ajuns sus. pe Deal, eram transpirat și ostenit. Dar ,
eram și bucuros, fericit chiar, pentru ca trebuia să mă întîlnesc cu Anneliese, i
pentru că aveam o zi întreagă înaintea noastră și pentru că vremea era așa
de frumoasă și-atît de limpede, parcă s-ar fi pregătit pentru noi, anume,
numai și numai pentru noi.
„Cînd are să vină, am început eu să mă gîndesc, după ce m-am așezat
pe-un buștean, la umbră, mă fac că n-o văd ... Stau așa pînă cînd se apro-
pie... Și după aceea ..„Nu I... De ce să fac așa ?... De ce să mă joc
cu ea ?..." „Dar de ce să nu mă joc ?!... Ea o să priceapă jocul... Și-o
să se bucure..." N-am ajuns la niciun rezultat și n-am luat nicio hotărîrc
pînă la urmă. Și-am început să mă neliniștesc după un timp, fiindcă ca întîr-
zia. M-am dus pînă la cealaltă parte a dealului, ca să-mi treacă timpul mai
repede. Și m-am uitat peste oraș. Și-am rămas surprins de liniștea care dom-
nea în jur. Mi-am amintit apoi dc vorbele lui Balaban și-am înțeles de ce
erau toate așa dc potolite, în apropiere, și chiar și jos, în oraș.
Era prima zi de paști și se vedea peste tot că-i sărbătoare.
Și-alături de locul unde așteptam eu era forfotă și zumzet. Se afla acolo
o baterie anti-aeriană și soldații ciocneau ouă roșii și vorbeau și povesteau,
de-ale lor, ca acasă. Dar mie nu-mi era aminte să-i ascult sau să mă ames-
tec în poveștile lor. Eu eram concentrat cu toată făptura asupra unui singur
gînd și nu mai doream decît un singur lucru : să vină Anneliese.
„Dar dacă nu vine? m-am întrebat eu după ce m-am întors la buștea-
nul pe care șezusem mai înainte și pe care stătusem și amîndoi de vreo
cîteva ori. Dacă i s-a întîmplat ceva?... Dacă nu i-au dat voie?... Dacă
a aflat cumva taică-său ?! ... Ei, ce-o să fie atunci ?... Carcera te mă-
nîncă ! ... Și calul bălan !... Bătaia în fața întregului front."
Am lăsat apoi gîndurile astea negre de o parte, — pentru că nu puteam
să concep că-i posibil așa ceva : să nu vină — și m-am întors la joaca do
la început, alcătuindu-mi atitudini și reproșuri formale, pentru clipa atît de
dorită a întîlnirii. „O s-o fac pe supăratul! îmi spuneam. Și n-o să zic nimic
un timp... Și după aceea, cînd nici n-o să se aștepte ea ...“
Apoi, cînd m-am desmeticit și cînd am ieșit și din jocul acesta, eram în
picioare, la marginea pocnii. Se auzise o bubuitură pe undeva. Și încă una
și mai una. Și eu mă uitam și nu înțelegeam ce s-a întîmplat. Am văzut
deasupra poienii unde mă întîlniscm prima dată cu Anneliese un caier mare
de fum. Și-am auzit cîteva șuierături prelungi și ascuțite și-am și văzut cum
veneau bombele în jos. prin acrul acela albastru și pur. Și-am așteptat și
în clipa cînd am văzut exploziile, mari și învălmășite, mi s-a părut că bom-
bele au venit de jos, din pămînt, și că măciuliile mari ale detunăturilor sînt
niște flori învălmășite și urîte. Și-am simțit cum se clatină toate în jur. Și-am
auzit, printre zgilțîirile și bubuiturile acestea, bornăitul avioanelor.
începuse bombardamentul și cu rămăsesem încremenit în locul unde mă
aflam, sus, pe Deal.
Mă uitam cum înaintau șuierăturile acelea albe, care curgeau din cer,
și cum se învălătuceau toate în urma lor. Și-ncercam să stabilesc. în gînd.
52
Ion Lâncranjan : Anneliese
locurile unde cădeau bombele, parcă de aceea aș fi venit acolo. „Asta-i la
cămin !... Asta-i pe Răcâdău ,.. Asia ..După un timp însă, scurt, con-
densat, ciuntit, n-am mai putut urmări nimic. Șuierăturile, exploziile și bubui-
turile se înmulțiseră și-u jur nu se mai auzea nimic altceva, în afară de
huruiturile și de detunăturile care Irămîntau orașul și cîmpia din apropierea
lui. Și de bortiăilul îndepărtat și calm al avioanelor. A trebuit să treacă un
timp, extraordinar de lung, de năuceală și zăpăceală — pentru că tot orașul
și toată lumea sărbătoreau „sfintele paști" — pînă cînd a început să sune
pe undeva o sirenă. A mai sunat apoi încă una și mai una, de la gară și de
la fabrica de ciment, de la „Voinea" și de Ia „LA.R.“ S-au trezit și anti-
aerienele și-au început să scuipe în văzduh scame de fum, rare și mici, cît
pumnul. S-au ridicat și niște avioane de-ale noastre, de undeva de departe.
Unul s-a pierdut în zare, mie și argintiu. S-a întors apoi, după ce a luat
înălțime, și-a țîșnit in sus, cu disperare parcă, nu cu îndrăzneală, fiindcă
toate erau copleșitoare de-acum: vuietul șuierăturilor care curgeau mereu
de sus, gîfîilul exploziilor și strălucirile caierelor acelora mari, de beteală,
care aninau în aer. Am și văzut avionul apoi, după ce a urcat sus de tot,
cobcrînd pieziș, ca o seînteie neagră. Apoi n-am mai văzut nimic, fiindcă în
mine a pătruns, despietndu-mi ceafa în doua, un șuier ascuțit, cumplit. Și-n
clipa cînd m-am desmelicit, eram pe coaslă la vale, parcă m-ar fi împins
cineva cu o mină grea. M-am adunat cu greu de pe jos, am ieșit la potecă
și-am luat-o la fugă, abia atunci, murinurînd un nume :
„Anneliese... Anneliese ..."
In dreptul bateriei, însă, poteca ora spartă și-n jur nu se mai zăreau
decît sfărîmături, așchii și tuburi de proiectile și coji de ouă, foarte multe
coji de ouă, roșii și albe, albe și roșii, parc-ar fi presărat cineva confete peste
locul în care fusese mai înainte o baterie anti-aeriană, un pilc de oameni
care vorbeau și povesteau, ciocnind ouă roșii.
„Dar ea ? am bîiguit eu. Dar Anneliese ? ..
Am ocolit încet spărtura și sfărîmaturile fostei baterii și-am fugit apoi
mai departe, către casa în care stătea Anneliese, către vila lor. Și cînd am
ajuns acolo, am rămas năucit. Vila era dărîmată, aproape din temelie, și în
fața ci era o groapă, o pîlnie mare. Dar nu era nimeni pe-acolo și-abia după
ce m-am apropiat am auzit pe cineva strigînd: „înapoi!,.. înapoi I..."
Și-am văzut o față de om, într-o gură de adăpost, și-o mînă care-mi făcea
semne disperate, să mă duc acolo. „Să mă duc în adăpost ?! am făcut eu,
parcă nici n-ar fi fost vorba de mine. Dar de ce? Ce să caut?..." Și-am
luat-o la fugă mai departe, la vale și la stingă, strigînd mereu, în neștire
parcă- M-am pomenit cu un copil în brațe după un timp și-am încercat să-l
liniștesc, fiindcă plîngea și el. Mi l-a smuls apoi cineva și eu am auzii niște
oameni pe undeva pe aproape vorbind și spunînd despre cineva că-i nebun.
„Nu-1 vedeți?... E nebun! ... Ar trebui prins ..." N-am înțeles deloc și
nici n-am reușit să deduc măcar la cine se refereau ei, la mine sau la copil.
Am lăsat copilul și-am mers mai departe, mai încet însă, fiindcă eram sleit,
supt, și-n cîte-o clipă mi se părea că sînt tăiat în două.
Vacarmul din jur se mal domolise, căpătînd altă rezonanță și alt înțeles.
Bombardamentul trecuse dc punctul maxim și-acum praful și pulberea
stîrriite de explozii se lăsau încet în jos, cu un fel de indiferență. Le vedeam
și le simțeam cum curg din cer și mi se părea mereu că toate mi se gra-
Ton Uncrânjan : Ar>n.«liese	53
mădesc în spate, după ceafă. Mergeam din ce în ce mai greu și-abia am
ajuns la cămin. Acolo mirosea a lături, a mîncare stătută. Fusese lovită
cantina, pe-un colț, și-acum era forfotă mare în jur.
Moș Balaban, portarul, s-a bucurat foarte mult cînd m-a văzut. „Ai scă-
pat ? m-a întrebat. Vai că bine-mi pare 1..El era religios și se gîndise,
cu oarecare teamă că vorbele pe care mi le spusese mă duseseră la moarte.
Și-acum, că scăpasem, era în ordine, era bine, putea să fie liniștit și el. „Dar
hainele tot le-ai stricat 1“ a făcut el. L-am lăsat, m-am dus în dormitor, m-am
dezbrăcat și m-am culcat. Și-am dormit neîntors pînă a doua zi. Și-n clipa
cînd m-am trezit, mi-am dat seama că mă simt mai bine. Eram odihnit dar
eram gol de ori și ce gind și de ori și ce dorință. Atîta doar că îmi era
foame. După ce am mîncat, însă, n-am simțit nimic și apa pe care am băut-o
parcă era plină și ea de colb și de scrum. Toate mi se păreau așa și-un timp
nici n-am mai ieșit din cămin. Am lucrat la demolări. în uzină. Și la reor-
ganizarea secțiilor. Și-ntr-o zi. la vreo cîteva săptămîni după bombardament,
m-am pomenit deodată în fața vilei în care locuise Anneliese, fără să știu
cînd și cum am ajuns acolo. Dărtmăturile erau bătucite de ploi dc-acum,
învechite. Le năpădiseră, pc alocuri, buruienile. Și-n groapa săpată de explo-
zie se strînsese apă și se prăsiseră broaște. Am stat mult timp acolo, pe
digul care împrejmuia pîlnia și-am aruncat cu pietre în broaștele din haltă.
M-am trezit apoi cu un copil lîngă mine și-am tresărit și m-am uitat mirat
la el. „Anneliese s-a mutat în oraș f mi-a spus băiatul. Cînd s-au întors, n-au
mai găsit nimic... Ei erau plecați..„Va să zică n-a murit ? am spus eu
ridieîndu-mă și trezindu-mă din letargia prin care trecusem. Erau plecați ?!..
Au dus-o pe undeva ..L-am întrebat pe băiat unde s-au mutat, dar el
n-a știut să-mi spună. M-a dus la maică-sa și-am întrebat-o și pe ea. Femeia
s-a uitat cam cruciș la mine. .M-a întrebat dacă sînt neamț. „Nu!“ i-am
răspuns eu. „Ori cum. dacă vrei să afli, du-te la Grupul tor, că el acolo
lucrează... Noi nu știm... Ei nu s-au uitat niciodată la noi... Numai
Anneliese mai venea citeodată pe la noi... Ea era prietenă cu băiatul ăsta,
cu Făniță ...“ „Dar ea trăiește, nu ?“ am mai întrebat eu. „Da, trăiește 1 ...
E-n oraș... Și dacă ai s-o cauți..."
Am plecat de-acolo și-am căutat-o în aceeași zi pe Anneliese. Am umblat
prin tot orașul, ca un apucat. Dar orașul era răvășit și sparl, plin de gropi
și de moloz, ars. Și Anneliese nu era pe nicăieri, parcă ar fi pierit și ea
odată cu liniștea dinaintea bombardamentului. Dacă am văzut că n-o găsesc
și n-o întîlnesc așa, umblînd hai-hui prin oraș, mi-am luat inima în dinți
și m-am dus odată, într-altă zi. la Grupul lor, la Grupul etnic. Dar n-am reu-
șit să pătrund acolo. Nici nu m-au lăsat să mă apropii. S-au înmulțit și s-au
întețit apoi bombardamentele — fiindcă ăsta care mă lovise pc mine fusese
cel dinții — și eu am plecat în dispersare. împreună cu secția în care lucram.
Pe urmă, în toamnă, după 23 August, cind m-am întors în oraș, mi-am
reluat căutările.
N-am mai aflat însă nimic precis în legătură cu Anneliese. Adeseori
mă întreb dacă a existat intr-adevăr fata asta. — Anneliese! — și dacă
n-a fost cumva o năzărire de-a mea, un vis al adolescenței.
ION LANCRANJAN
54
Ion tAncrdnjan : Annellane
M P L I N I R
Deprinsă-ntre tăceri și-ntre zăbavă,
Cintarea mea e poate prea firavă
Să desfășoare plinul imn de slavă.
Oricum ar fi, cutează să adune
Coditul șes, și apele în spume,
Carpații cu imense piramide,
Sau răsfirate fulgere cuprinde,
Le veșnlceștc-n ritmurile mele
Cu bronz turnat din sînge și din stele.
Și oamenii s-aud in cîntul meu
Cu glasuri, cu simțiri de Promefeu
Din Augustul măririi, Cînd ne-am rupt
Din fiare gindul aprig, renăscut;
Din ceasul cînd și stinca cea din mit
S-a prefăcut fărîme de granit. ..
Iar vulturul rostit pentru tortură
Și-a frint aripa lui cu zimți de ură,
Insingeratul clonț l-um înecat
In unda Cernei, să-l topească-a veac!
... Și lot ce îmi părea de neatins.
In fum albastru de vuiri și vis.
Ca inima am pipăit, am scris ...
DUPĂ 20 DE ANI
ne-a sudat neostoita pară.
Prieteni, voi, din anii-aceia grei!
Oricîte ierni în zale galopară
Nai pomenim pioși, solemni de ei.
AL Jcbcleanu ; împliniri
55
/Im împărțit și versuri, năluciri.
Am împărțit și armele și gindul,
Sînt toate, prieteni, numai amintiri,
Le-aud în preajmă sunetul — rotundul.
Cît a trecut ? Sub lună socotim.
Ruinele s-au scurs în adincimi.
In parc rărit, sub brumele din brazi.
Trecutul ca o frunză ne-a rămas.
Ea, Rega, tot cu apele încete
Ne leagănă și chipuri și sonete.
Noi ne vedem frumoși. Și poate-i drept
Cînd în oraș e-atita tineret.
Știu, versurile noastre le îngînă
Pe-alei, uisind cu timpul mină-n mină.
Zoriți, ca noi, un astru să-și ajungă
Jși scriu pe maluri umbra lor prelungă ,..
56
AL. JEBF.!±ANU>
Al. Jrlxtleanu : rwpft 2» «te uni
POEMUL ELIBERĂRII
* atria mea are uirsta luminii
Ce-o ocrotește rodnica țărînă,
Ca tinerii de 20 de ani
Ce-și duc prin vreme dragostea de mină.
Patria mea cîntată de gloanțe
Și-a adus horele din tranșeu acasă
Cerute de iubirile natale,
Apoi s-a întors cu fața către păsări.
Abia începuse tînărul pămînt
Un nemaiintilnit deznodămint
In gura mare munții proclamară
Eliberarea brazilor.
Și le ieșiseră în intimpinare
Și minele brunete,
și cimpurile blonde,
tar dealurile bucuroase
Le trimiteau scrisori prin sonde.
★
Glasul meu împușcă liniștea cu silabe
Cînd îl strig pe tata.
Parcă natura s-a uscat ori s-a ascuns,
Parcă-n pădure
Sapă tranșee cerbii
Să-l ascundă pe tata în uniforma ierbii.
Dar el și-a luat cîteva gînduri în cartușieră.
Și le va slobozi curind.
Spre apusul soarelui moare ziua războinică.
In cîteva veacuri
Sau în cîteva secunde
Stelele nu se vor mai ascunde.
Cimpurile vin cu ranița-n spinare
Să dea soldaților mîncare.
Dimlan Urcctic : Poemul ciltwrfiril
57
i
Piitiea e carbonizată
Dar în curind o vom aduce
La incandescența zăpezii —
Unii și-au lăsat pe front un bocanc sau mantaua,
Alții și-au lăsat milioane de globule roșii.
Alții au rămas ei înșiși
Și s-au împărțit cu bucățile.
Unii erau citit de tineri
Că numai moartea le-a ras mustățile.
Și le-a netezit pletele.
Unii nu cunoscuseră fetele.
Alții aveau fecioare de măritat.
Dar gloanțele cînd vin
Nu se gindesc
Că fetele vor avea un mire mai puțin.
Dar pămîntul trebuie eliberat.
Lecția aceasta o-nvățase
Fiecare soldat.
Era scrisă cu plugul
Și citită cu spicele
Citul toarnă vara marmură în ele.
Fiindcă soldații nu citesc în stele.
/Im de-nvățat un alfabet mai greu,
Făcerea din iranșeu.
Și calmul ce nu știe să respire,
Momentul alb al liniei de ochire.
Dar brațe mai puternice decît soldații
Tăiau iunele-n vremea-ndoliată
Și prevesteau prin zile însurede
Că nopțile se vor lăsa la vatră.
Erau acele piepturi de bărbați,
închise după gratii, ca o detunătură,
Care vorbeau de viitor, chiar dacă
ylwea lumina lacătul la gură.
Erau acele piepturi ne-infrînte.
Erau acele inimi care știau să bată
Nenspăimîntîndu-se de nici a rană
Și mai presus de ziduri de Doftană.
îndemnul comuniștilor putea
Să facă-n miez de iarnă primăvară,
Puteai să-l seri pe frunză sau pe stea,
Puteai să-l seri pe-o foaie de țigară.
58
DunUri Ureche ; Poemul cuberârll
Puteai să-l seri pe fila unui gind,
Și țoale glodurile s-aprindeau de-odatd,
Ideile erau artileria grea
Pentru insurecția armată.
Să lupți pentr-o idee, e frumos,
Ce stă mereu cu soarele vecină,
Să-i declari război întunericului
Și să-l răstorni din rădăcină.
Și fiecare fir de iarbă
Să-i cucerești cu mitraliera care bate.
Și să trimiți copiilor acasă
O floare-n plic în semn de libertate.
Și să ridici la rangul de soare
Lumina din ferestre camuflate,
Să ardă ca torentele albastre
Aceste fluvii noi de libertate.
. l$a a-nceput eliberarea brațelor,
/■liberarea inimii și-a frunții,
P.li berar ea ochilor, ce face
Jn suflete să se trezească munții.
★
fu anul intîi după război,
l-am dat țărînii dreptul de-a se naște
Ca să-și ridice ginduriie toate
Jn luminoase ploi asimilate.
După eliberare
Primise bezna ordin de plecare.
Se decorase bolta cu răsăriri albastre
După aceea, numele țării
L-am scris pe cer cu trupurile noastre.
Știam că foamea vremii nou născute
Se stîmpără cu pline și oțet,
Știam ce sete pe pămînt ii doare,
Și-oceanelor cimpiei
l-am dăruit corăbii brașovene
Să ancoreze-n soare.
Timpului i-am deschis coperțile
Să citim
De cită dimineață e nevoie
Să construim pe stîlpii albi ai ei
Apartamente noi pentru idei.
lumi ar. Ureche : Poemul eilbcrdrU
59
Împletim din riuri scâri de aur
Proptindu-le pe uisele de azi.
Cum geografia de oțel și pline
Se reazimă pe spice și pe brazi.
Pentru că munții au ceva din cerbi,
Supunerea o-nuață greu.
Și-apoi își dau examenul dramatic
In universități de minereu.
Carpafii string la piepturile lor
Căderea de luceferi in cascadă.
Necunoscuți, eroii din statui.
Ar urea cu ochii liberi să o uadd.
Sînt gîndurile noastre numai cintec
Și pescăruși sînt gîndurile mării.
Acum, cînd ridicăm pe brațe
Statura liberă a țării.
DAMiM t'RECHF.
60
Dsmjan Ureche : Poemul c-litreram
NOTE DOBROGENE
T
1	renul despică șesurilc în goană vijelioasă. Nu poți scăpa de impresia
că și el este animat de dorința ce te poartă și pe tine: să ajungă cît mai
repede în țara dintre Dunăre și Mare, în țara cuprinsă de atîta farmec, altul
decîl acela al locurilor tale cotidiene și inedit, în care fantezia aprinsă de la
început amestecă un strop din nostalgia nesfîrșitelor întinderi de ape și o
nevăzută dar simțită dorință după policromia unui orient, persistînd în in-
conștient prin reminiscența unor povești citite în copilărie feeric, cu con-
tururi disimulate în nebuloase roz de vis. Dar realitatea nu te lasă să visezi.
Ea este acolo. Te ia în stăpînire lără drept dc apel. Necuprinsul Bărăganului,
cu brazdele sale negre, izbucnite după seceriș, și mergînd pînă la slîrșit de
orizont. Cei din compartiment vorbesc despre recoltă, înșiră cifre peste
cifre, dar tu privești și cauți urma oamenilor. Nicăieri un suflet, nici mașini,
s-au mistuit toate în muncile din depărtări. Inscripția de pe o gară îți fură
un moment atenția, evocînd creații folclorice : Dor Mărunt. Privirea ți se
moaie în zimbet și o undă șăgalnică îți năpădește sufletul, un dor nu poate
fi mic și cu atît mai puțin mărunt. Dar antinomia nu ți-o poate explica
nimeni și iu în momentul următor te lași din nou furat dc depărtări, Pînă
dincolo de Fetești, pînă la Dorobanțul încremenit la Capul de pod, de unde
rularea lină și surdă a liniei se schimbă în uruit metalic. E Podul. Mindria
tehnicii constructoare autohtone. Podul, odinioară cel mai lung din Europa.
Rivaliza cu el doar umil din Scoția, cel de la E-irth-of-Forth, Dar picioarele
aceluia se bălăcesc îtl mîluri și mocirlele viscoase ale unor inundații, în vreme
ce îmbrățișarea acestuia de aici cuprinde malurile unui fluviu. Trenul trece
suilînd mereu din nări semețe taiere de aburi. Simți oarecum în gestul lui
ceva din mîndria cetățeanului parizian care-ți arată ție, călător pribeag, rătă-
cit din mari depărtări pe bulevardele Orașului lumină, turnul Eiffel. Pe
nesfîrșita împletitură a zăbrelelor de pod vezi cățărați oameni care-i fac
toaleta protectoare anuală in roș de miniu. Ai putea să știi și tu cîte tone
de vopsea se întrebuințează, cîte zilc-om se consumă și atîtea altele. Dar
nici nu te gîndești la astfel de lucruri, peisajul acela cu nori pe cer și nori
în adîncul undelor brun-verzui, cu jocul valurilor care-ți duc privirea în
cețurile așternute undeva, în nesfîrșit, nu te lasă să te gîndești la cifre și
materiale, vezi doar frumusețea naturii și frumusețea izvorită din geniul
minții omenești întruchipată aci, în această punte a dorurilor odinioară,
punte a realizărilor azi. Dar nu ai vreme să faci reflecții prea multe, dincolo
de pod trenul se oprește în gara Cernavodă, unde încep celelalte frumuseți
iscodite de mintea și voința omului — fără de sfîrșit și tot mai impozante —
chiar de aci. de lîngă gară și pînă la capătul uscatului, piuă la Litoral.
Virgll Birou : Note dobrogene
61
Am intrat deci în Dobrogea. Dobrogea in față. Dobrogea în lungul flu-
viului, Dobrogea de toate părțile. Țara atîtor amintiri și visuri, tara atitor
realizări. A industriilor, a fabricilor de ciment, a uzinelor constructoare de
mașini, a industriilor chimice și alimentare. Dobrogea științei, a culturii și
artelor și mai presus de toate — Dobrogea neîntrecutelor vinuri.
încep cei doudzeci de ani
In sens filozofic sau geologic un interval de douăzeci de ani nu înseamnă
mare lucru. In existența unui om sau a unui grup de oameni, să zicem a
unui oraș, am putea spune că e o parte din viață în care s-a putut realiza
ceva. Așezînd bunăoară, timp de douăzeci de ani, în fiecare zi o părticică la
cîte un edificiu. înseamnă că la urmă, pe neobservate, să vezi înălțat un
complex întreg de clădiri în jurul tău. o stradă care te duce undeva sau mai
știu cu ce. In existența unei colectivități animată de țeluri bine fixate, să
urmărești timp de douăzeci de ani o idee, să ciocănești zi de zi la realiza-
rea ei, înseamnă să introduci un curent nou. un suflu înnoitor de concepții,
creator de lume nouă, înseamnă să dezlănțui o forță constructivă de
neasemuit.
Partidul a aprins seînteia. Partidul a hotărît ca în pustiul Dobrogei, unde
apă nu era și nici verdeață, unde pe cărările fără de urmă nu călca om
decît la zile rare, unde se spunea că nu există bogății materiale și nici brațe
pricepute, să se întemeieze ca bază materială o industrie, apoi să se ridice
ca suprastructură știința, cultura și arfa.
Și iată, ca lovite cu o baghetă magică, lucrurile crezute moarte au prins
viață. In acel interval de douăzeci de ani au ieșit la iveală, pc rînd, bogă-
țiile, atît cele materiale cît și cele de ordin moral. Au ieșit din ascunzișurile
în care zăceau dosite brațele bune, brațele tari, brațele pricepute. Și s-au
deslănțuit energiile cu o forță elementară, de nebiruit. Au izbucnit din adîn-
curi și apele și s-au așternut cărările. Nu cărări crăpate de arșiță, pierdute
în nemărginire, pe care ciobanii cu oi rătăcitoare și cu cîini posomoriți h#ă-
duiesc în tîntă somnolență, ci șosele netede ca palma, pe care circuit
camioane puternice, mașini de persoane, motociclete sprintene și autobuze
luxoase, pline de lume voioasă, pline de o lume muncitoare, exuberantă,
însuflețită și gata să înfrunte și să împrăștie un trecut întunecat. Și s-au
ridicat clădirile cu pereți de sticlă, prin care soarele răzbate în voie ca să
lumineze locuri de muncă veselă, mașini strălucitoare pe lingă care se învîr-
tesc agil figuri cu chipul luminînd ca și soarele de afară. Și se clădesc cămine
pentru acești muncitori, încăpătoare, confortabile, pline de sănătate și se
deschid instituții de cultură, cluburi pentru cea fizică și pentru distracții și
altele pentru cultura minții.
Cu un cuvînt, odată cu hotărîrca partidului a început istoria cea nouă,
istoria modernă, istoria cea bună a ținuturilor dobrogene.
început
Trecutul oamenilor de pe pămîntul dobrogean ne apare tot atît de zbu-
ciumat ca însuși trecutul pămînturilor din această parte a țării. Cele mai
vechi izvoare istorice și cele mai vechi rămășițe dezvelite de arheologi, mai
62
Virsll Birou : Note dobrogene
cu seamă în timpul puterii populare, cînd cercetarea științifică a trecutului a
luat un deosebit de mare avînt, ne vorbesc despre o populație pașnică, așe-
zată, care cultiva pămintul și se ocupa cu creșterea vitelor. Ei locuiau pe
întreaga întindere a Dobrogei, dar mai cu seamă în apropierea cetăților și
a orașelor întărite, care-i apărau de atacurile neașteptate și crîncene ale
unor popoare nomade, cum au (ost bunăoară sciții primelor timpuri. O
ghirlandă întreagă de orașe-porturi de pe litoralul de vest al Mării Negre,
cu o populație compusă din negustori și meșteșugari, preluau produsele băș-
tinașilor pentru export în țările din jurul Mării Mediterane, oferind in schimb
mărfuri aduse pe calea apei din acele ținuturi, Cînd vremurile erau pașnice,
oamenii își vindeau liniștiți griul, mierea, lina, și celelalte produse agricole,
dar și brațe de lucru, sclavi. Altădată însă timpurile se înverșunau și atunci
sîngele curgea girlă. Popoare mai lari, mai numeroase, ispitite de bogățiile
țării, au năvălit să cotropească locurile, După atacuri din nord au urmat
altele din vest, dinspre sud, celții și romanii, apoi bizantinii și în cele din
urmă turcii care au stăpînit și jefuit țara secole de-arîndul. Populația țării
însă nu a dispărut. Oamenii legați de glie cu aceleași legături, ca și de
viața pe care și-o scoteau din ea. continuau să-și crească vitele și oile și
să-și are pămîntul, pămîntul alît de bun și să-și îngrașe vitele cu iarba aceea
plină, îngrășată de boarea sărată a mării. Era atît de bună această iarbă,
îneît îi mersese vestea departe, pînă peste Carpați, de unde turme numeroase
pleacă spre țara fertilă de Ungă mare. O adevărată transhumanță se pornește,
turme conduse dc baci pricepuți parcurg sute și mii de kilometrii petrecînd
cu anii pe tărîmurile dobrogene. Ani de zile trec pînă cînd aceste turme se
întorc acasă, dar multe sînt care se opresc pe loc să-și înjghebeze rosturi
noi în țară nouă.
înfruntă oamenii năvăliri, schingiuiri, răpiri în robie îndelungată pe
galere turcești. Ei totuși rănita legați de locuri, adeseori chiar numai cu
amintirea. Se nasc orînduiri noi, relațiile feudale se schimbă în altele, de
exploatare capitalistă, — evident aici mai tîrziu decît in alte părți ale lumii.
Locurile cu populație decimată rămîn un timp terenuri neproductive ; de altă
parte proprietățile se fărâmițează și populația se rărește. Aceasta însă im
durează mult. Carul istoriei nu poate fi oprit pe loc. După 23 August 1944
se pune capăt acestei exploatări și de aci înainte începe forma cea nouă in
viața și economia țării.
A fost acesta un salt epocal. Regiunea acoperită pînă aci dc saivamiri
și tîrle cu oi și vite, începe să se împînzească cu fabrici, cu unități indus-
triale de mare amploare ; în locul gardurilor prăpădite de la stîne apar
ziduri betonate, care tmprejmuiesc curți cu mașinării și materiale iar ochiu-
rile oarbe ale colibelor sînt înlocuite prin ferestre mari, luminoase, înălțîn-
du-sc peste mai multe etaje. S-a trecut la faza decisivă. Omul stepei, cio-
banul însingurat și agricultorul năpăstuit au trecut la faza dc industriali-
zare. A fost un salt calitativ. Și dacă în vremurile apuse cile unul a reușit să
facă acel salt datorită unor calități personale excepționale, acum saltul îl
fac zeci de mii de oameni, care așa zicînd din starea dc analfabetism ajung
la o calificare de înaltă tehnicitate. Din ciobani și păstori de vite, sau din
oameni fără de ocupații se formează meseriași, specialiști, maiștrii, tehni-
cieni, economiști și ingineri — iată calea parcursă de omul dc jos, de miile de
oameni de jos, iată scara progresului în zilele noastre. Iată însemnătatea so-
Virgll Birou : Note dobrogene
63

cială, adine umană și reformatoare a întreprinderii Metalurgice și de Utilaje
din Medgidia (JMUM) pe caro o socotim model în ceea ce privește procesul
dc industrializare a Dobrogei.
A începui destul de modest, in 1951, ca uzină de reparat utilaje grele
și mijloace dc transport pentru diferite șantiere de construcții din țară —
pînă în 1954, cînd se reprofilează îri vederea fabricării dc mașini agricole, |
piese de schimb auto și tractoare, reparații capitale ale acestora și alte
îndeletniciri similare, De la această dată se dezvoltă treptat. Se înmulțesc
liniile de fabricație, se sporește capacitatea tratamentelor termice, se dotează
cu utilaje speciale dintre cele mai moderne cum este instalația de căliră
prin curenți de înaltă frecvență, dar ce e mai important, se urcă neîncetat
nivelul de trai al muncitorilor. In Orașul Nou Medgidia. din bărăcile pri-
melor timpuri muncitorii se muta în blocurile clădite pentru ei sau în cămine
pentru tineret. Se construiesc cluburi, stadion — să nu uităm, IMUIM are
o valoroasă echipă de fotbal în vreme ce pugiliștîi ci au fost clasați în cam-
pionatul de box național. Iar pentru a obține brațe de muncă de calificare
superioară se construiește, după cele mai moderne principii, un grup școlar
cuprinzînd o școală tehnică de doi ani, o școală tehnică de maiștri de trei
ani și o școală profesională de trei și patru ani. In acestea învață 800 de
elevi. Se oferă astfel cadre tot mai bine calificate, tot mai prețuite. Caracte-
ristic în această privință este faptul că în intervalul 1954—1959 volumul
producției s-a triplat iar pînă azi, s-a urcat și mai mult.
Trecem de la grupul școlar în uzină. Ea este cuprinsă într-un parc vast,
cu multe zone verzi în împrejurimi. Aici inginerul șef Octavian Mihalaș ne
deapănă povestea uzinei. Ne mai spune că promovarea inovațiilor consti-
tuie una din cele mai de seamă preocupări ale conducerii :
— In 1960, bunăoară, s-au aplicat 401 inovații, aducînd uzinei eco-
nomii în valoare dc G milioane lei.
Pentru încheiere și în legătură cu inovațiile ne mai spune cîteva cuvinte
din care s-a însăilat o poveste adevărată.
Povesîea unei inovații
Peste întinsele răstoace dobrogene din Lunca Dunării se așterne un
covor permanent, viu, de vegetație bogată, ale cărui fire prelungi și înde-
sate se clatină la adierea vîntului în valuri ncsfîrșite, ca spicele lanurilor dc
grîu vara. Ele însoțesc cursul fluviului pe lățimi variabile — mări de ver-
deață. uneori de nuanțe cenușii sau gălbui, după anotimp, — cărora ochiul
nu le poate iscodi cuprinsul. E stuful, a cărui epopee în zilele noastre a
început. Necuprinsa împărăție a paserilor de apă se întinde aici. în unele
locttri doar ele pot străbate desișurile în căutarea adăpostului sigur și a
hranei, Par cîte un vînător se abate singur pe la periferia acestei împărății.
Lotca lui se strecoară foșnind pe cărările de apă înguste și întortochiate.
Dar el nu se încumetă prea departe. înfricoșătorul necunoscut îl pindește pe
rătăcitor, cu gînd hain.
Insule plutitoare de stuf îi izbesc barca. Dacă c mai slab de fire, sau
novice, groaza îl cuprinde, acelea nu mai sînt îngrămădiri de plante, ci
monștri necunoscuți din epocile îndepărtate. Cuprins de panică, se învirtește
în cercuri tot mai disperate. Dar calea și-o vede barată dc alte halci de
64
VlrgU Birou : Note dobrogene
plaur. în urma iui frunzișul s-a închis. Și dacă norocul cel bun nu-l ajută
să nimerească ieșirea, acolo se pierde cu lotcă cu tot.
Oamenii certați cu legea și cu semenii lor. jeluitori și bandiți care
răpeau oameni, ca vestitul Terente sau și mai celebrul, prin aventurile sale
comice cti jandarmeria, Vereș Micloș. au căuta* și au găsit adăpost în băl-
țile și stufărișul Dunării. Dar ea ieri, oameni pricepuți, oamenii partidului,
înzestrați cu aparalaje de cercetare moderne, au pătruns in de. Au cerce-
tat, au măsurat, au cintării, au analizat. La urmă, au hotărât ;
— .Aici zace o imensă bogăție, care a stat decenii și secole de-a rîndul
neulilizată. Situația aceasta trebuie curma* ă. întinderile din fața noastră, cu
toate comorile lor, trebuie să fie puse in slujba omului muncitor.
După aceea au venit alti oameni, cu scule, cu tirnăcoape și mistrii. Și
iarăși au măsurat, au cintăril. au socotit, ca in cele din urmă să înceapă
să înalțe ziduri. Ziduri mari, cuprinzătoare, care îhghițeau în încăperile lor
tot mai multe mrșjnării. Vuiau întinderi le în orchestra muncii lor.
Odată cu ei au sosit și citeva mașini, matahale butucănoase, CU tălpile
de oțel, peste care roțile lor se Tnvîrtcau nesfîrșit, Pufăiau nerăbdătoare,
monștri gala să năvălească și să înghită totul, tractoare cu șenile de oțel,
seceră toa re de stuf, remorci pentru transport. Și într-o bună zi nerăbdarea
lor a luat sfîrșit, monștrii au fost sloboziei asupra stufului, ale cărui valuri
au început să cadă în șiruri și brazde fără de număr, Brațe prelungi prin-
deau aceste valuri, le îmbucălățeau și le legau in snopi, apoi ie aruncau fru-
mos în remorcile încăpătoare care le duceau la mașinile dintre ziduri.
Aici li se împlinea destinul. Stuful care stătea nefolositor sub cerul zilei,
în arșiță. în ploaie și în vînt, putrezind după aceea inutil, era tocat, mace-
rat, frămîntaL opărit cu leșii, trecut prin zeci de prelucrări, ca în cele din
urmă. sub mina vrăjită a omului muncitor, să se transforme într-o materie
.atît de prețioasă pentru răspînditea culturii, în celuloză.
.Așa a mers un timp. Mașinile cele de afară tăiau și recoltau stuful,
iar cele dintre ziduri îl prelucrau. Tot mai mult, lot mai bine.
Inlr-o zi însă s-a văzut că matahalele de afară nu pol oferi atîta stuf,
îneît să stîmpere foamea cea mare a mașinilor de dinăuntru. Acestea cereau,
după cum li se cerea și lor. hrană sporită de zeci de ori. de safe de ori.
Dar matahalele de dinafară nu le-o puteau stimpăra integral. Prea
erau mari și prea erau grele, ca să le poată ține pămîntul muiat de ape ăl
bălților. Și nici nu erau calculate ele pentru o producție atît de mare ca
aceea pe care le-o cereau instituțiile de cultură, editurile și tipografiile și la
care erau puse acum să lucreze. Ele au fost croite pentru cantități curente
și nu pentru bogăția aceea neașteptată și nemaivăzută.
Atunci omul muncitor de la mașinile de dinlăuntru a zis :
— Trebuie să am mașini mat bune, mașini care să recolteze de zece, de
o sută de ori mai mult stuf.
Astfel, omul stufului a pornit să iscodească după aceste mașini care
să dea de zece si de o sută de ori mai mult stuf. Un timp nu le-a găsit și
rnîtinirea lui a fost mare. Dar tot el căutînd și iarăși căutînd. omul slutului
a ajuns la întreprinderea Metalurgică și de utilaje din Medgidia,
Fratele său, omul muncitor de aici, mi a stat pe ginduri. In primăvara
anului 1959 a trimis o comisie din cadrul întreprinderii sale la Stația Expe-
rimentală Stuficolă din Delta Dunării, sau cum i se zice pe scurt, la SESDD,
Virfțil Birou : Note ddbrojjene
65
ca să vadă împreună ce-i de iacul. Să examineze utilajul folosit pînă aci
și rezultatele obținute cu el, să examineze stufărișurile, să tragă anumite
învățăminte și să imagineze un utilaj mai bun. mai spornic și mai ușor, ca
să poată pătrunde pînă în adîncimile stufărișului.
Cei trimiși au examinat iarăși lucrurile și au cîntărit, împreună cu
tovarășii de la SESDD. Rezultatul a fost că trebuiesc construite mașini noi.
mai ușoare, atît dc ușoare încît să nu apese solul moale al bălților, cu mai
mult de o sută de grame pe fiecare centimetru patrat, căci altfel mașinile nu
pot pătrunde acolo, unde belșugul de stuf este cel mai mare. După această
constatare oamenii nu s-au lăsat pe tînjală. Au format un colectiv de proiec-
tare, ceî de la 1MUM, împreună cu cei de la SESDD, astfel au pornit ia
lucru, Problema era clară : se va construi un tractor și o remorcă ușoară
care să corespundă condiției de greutate despre care vorbirăm precum și o
mașină de recoltat stuful, dc o capacitate mare, mult mai marc decît cele
pe care Je avuseseră ia dispoziție piuă atunci.
Colectivul a lucrat din plin, el s-a apucat de lucru la 16 iulie și proiec-
tul tractorului și a! remorcii pe ziua de 23 August a și fost terminat. Dar nu
numai colectivul de proiectare a cinstit această zi cu terminarea sarcinilor
sale ci — și acest fapt constituie surpriza cea mare — și muncitorii, maiștrii,
tehnicenii și inginerii de la 1MUM s-au alăturat acestei sărbătoriri: în
aceeași zi erau fabricate gata un tractor prototip cu remorca sa.
Este de ia sine înțeles că aceste succese au fost primite cu entuziasm
nu numai dc către cei interesați, ci dc către întreaga populație dobrogeană.
In primele zile ale lunii septembrie tractorul și remorca au fost trans-
portate pe șantierul de stuf și supuse încercărilor de prestație. Ele s-au com-
portat atît de bine, încît au trecut cu mult utilajele vechi, chiar și pc cele de
import, dînd o splendidă dovadă de conștinciozitatea și scrupulozitalea cu
care colectivul de proiectare și cel de execuție și-au îndeplinit misiunea.
După aceasta s-a făcut un pas mai departe. Avînd realizate o mașină
de activare și un dispozitiv de transport mai mult decît corespunzătoare, s-a
pornit la proiectarea și construirea mașinii celei mai importante, mașina
pentru recoltarea stufului. Au biruit și aici.
Agregatele nou construite au fost puse în serviciu încă in campania de
recoltare a aceluiași an, adecă din iarna anului I959— 1960. Rezultatele au
dat cea mai deplină satisfacție arătîndu-se superioare tuturor celorlalte uti-
laje. Agregatul tăia stuful și-l lega în snopi dc cîte 10—15kgr. avînd o pro-
ducție de 1,5 2 tone dc stuf pc oră. Ba în condiții favorabile și după ce
oamenii s-au obișnuit mai bine cu mașinile inventate, s-au realizat și recolte
de 2,7 tone pe oră.
Povestitorul făcu o scurtă pauză, apoi continuă :
După aceste rezultate splendide a început fabricarea In serie a agrega-
tului realizat la 1MUM, pe care, semnificativ, l-au botezat agregatul icto-
rfa". Se cuvine să spunem cîteva cuvinte despre ființa lui. Mai iutii este
vorba de un tractor ușor mergînd pc șenile dc cauciuc. Prin aceasta a fost
eliminată enorma greutate inutilă a șenilelor de oțel. El poate pluti și înainta
singur in apă și se poate tîrî pe uscat, în terenuri moi și umede. I-am putea
deci spune cu îndreptățire tractor amfibiu. A fost supus încercărilor de
acest fel pe lacul Fortuna, dar a traversat de opt ori și Dunărea. își merită
deci cu prisosință numele.
66
Virgll Birou : Note dobrogene
De partea dreaptă a tractorului este montat recoltorul care taie stuful
Un dispozitiv cit se poate de ingenios pentru formarea snopilor este în legă-
tură cu acest recoltor. El apucă un braț de stuf, îl strînge in snop și-l leagă.
Apoi îl așează pe-o bandă transportoare împreună cu alti snopi, ca în cele
din urmă să fie încărcat în remorca cuplată la partea de dinapoi a tracto-
rului amfibiu.
Din această descriere sumara s-ar părea că nu ar ti vorba despre un
lucru mare. Oul lui columb. Realitatea însă este alta. trebuit destulă bătaie
de cap și mult studiu, pînă cînd s-au pus de acord atîtea condiții, uneori
bătîndu-se cap în cap. Trebuiau rezolvate condiții de ușurătate, de capaci-
tate mare, iată numai două din cele esențiale. Alta la fel de importantă a fost
crearea unor mecanisme extrem de precise, în care fiecare piesă își avea
rolul său bine determinat în toate condițiile dc funcționare. Apoi mai era
realizarea mersului pe apă și pe uscat, dar mai cu seamă pe terenul milos
al fundului de baltă- Iarăși bătaie de cap. In fine asamblarea într-un mers
fără întrerupere, armonios și sigur a tuturor elementelor care compune agre-
gatul — iată cîteva din problemele mari cu care s-au frămîntat colectivele
ca să nu mai înșirăm pe cele de amănunt, al căror număr a fost infinit.
Dragostea de muncă, conștinciozitatea și devotamentul față de între-
prinderea lor. au făcut ca toți cei ce au colaborat la înfăptuirea acestui agre-
gat, muncitori, maiștri, ingineri și tehnicieni, să nu-și precupețească nici o
fărîmă din energia și sufletul lor, ca să-l realizeze într-un timp record și de
calitate superioară. Ei au reușit, agregatul „Victoria" a fost mîndria între-
prinderii IMUM, un jalon al biruinței socialiste.
Crezînd că povestea a luat sfîrșit, ne-am apucat să felicităm pe cei ce
au avut meritul inovației. Dar povestitorul ne opri :
Nu vă grăbiți. In cinstea celor 20 de ani de la Eliberare, am putut
sărbători inaugurarea agregatului de recoltă, înzestrat cu un motor
dc putere mai mare, cu acces mai bun în terenurile mlăștinoase și cu o
capacitate de recoltare mărită. încercat și verificat, el a și fost pus
în producție.
Cuvintele acestea simple, spuse lără prea mult meșteșug al oratoriei, dar
pure și mustind de semnificații în sinceritatea lor oarecum brută, înfăți-
șează doar o fărîmă. o primă fărîmă din cele ce se pot vedea și simți și fa
celelalte centre industriale create de Partid in Dohrogea, la Combinatul chi-
mic. la șantierele maritime și de construcții navale, la fabricile de ciment,
la Întreprinderile miniere atît de numeroase azi, la fabrica de semicehiloză,
la cele de conserve de pește și la atîtea altele. împînzite pe întreaga supra-
față a Dobrogei, de la Brăila pînă la Albești și de la comuna Ion Convin
pînă la Jurilofca — toate, toate manifestări ale vieții celei noi, creatoare,
inițiată de Partid și dusă la înflorire de priceperea și de munca fără de
preget a celor din Țara dintre Dunăre și Mare.
VIRGIL BIROU
Virgll Birou ; Note dobrogene
67
I
AMINTIREA UTECISTULU1
LJăr bătui tinăr și viguros
/k™ o mulțime de nume.
In fiecare seară un altul,
Erau numele sub care
II ascundea pe cel adevărat:
„Rodire de Soare",
Bărbatul tinăr și viguros
/1uea o mulțime dc inimi,
Inimi țoale bătind.
Erau inimile celor căzuți
Și care
Nu puteau să rămină-n pămint.
Bărbatul tinăr și viguros
Avea, prin urmare, o mulțime de vieți.
Dar mai avea și viața sa unică
Scurtă intre astre cit o clipire
Căreia în timpul nemărginit
I se spune „Iubire",
Bărbatul tinăr și viguros
Mai avea și nopți tn care
Era un adolescent visător
Și atunci pieptul său încălzit
De manifestele calde
Devenea rotire de cocor.
Bărbatul tîndr și viguros
■1wa în sine puteri nesfirșite.
Rostogolea orele și timpul înainte
Ca pe niște cercuri,
Ca pe un cerc mai mare.
Pînă ce pulsul se făcea fierbinte,
70
G. Sum : Moartea uieclatuluL
Bărbatul tînăr și viguros
Aducea stele pe pămînt.
Ridica privirile din jur Ungă astre.
Limpezea pînă la pur fiece culoare
Și deschidea în fiecare trup
Muguri de soare.
Bărbatul tinăr și viguros
IcHn; înflorește în fiece făptură,
Mereu visează în spicele de grîu,
E cu adolescenții printre brazi In seară
Și zboară cu păsări le-n văzduhul senin
De două decenii înălțat peste țară!
GEORGE SUR’J
C. fura “ Moartea ulecistulul

sinteze
CIRCULAȚIA TIPURILOR LITERARE
Șl A TEMELOR
ÎN PROZA LUI MARIN PREDA
p .
JL^xistă puține nume de cărți și croi din literatură care depășesc sfera
strict beletristică, devenind substantive comune sau, uneori, capi de familie
în ordinea tipologiei sociale-umane. Este și cazul Moromețitor, cînd spunem
că un personaj de roman, sau din viață, e „moromețiun" și că un anume
nuvelist „moromețianizează". recunoaștem implicit ca Marin Preda este
protagonistul unui moment de un excepțional prestigiu în literatura noastră.
Editorial, Preda debutează în 1948 cu volumul de nuvele Intilnirea din
păminturi. De un epic sumar și de o oralitate minuțioasă și abundentă, cu
implicații psihologice, nuvelele conțin în germene cîteva „moromețianisme'1
ulterioare, și se observă, aici, că autorul exersa, deocamdată, în vederea unei
execuții magistrale. Ilie Rcsteu (hi ceată) este lovit de un soi de logoree,
(mod de protest inarinpredian), vărsîndu-și amarul pe un oarecare Deleagă
(„sări-i-ar bolboșiie ochilor"), care l-a jignit nu numai material, în dreptu-
rile lui. dar și moral. în convingerea de o patriarhalitate onestă că în ceată,
pe vremuri : „se mai certau oamenii, se băteau și cu furcile dar treierau toți".
Este vorba, aici, de omenie. „Conceptul" revine ca un leilmotiv, fără osten-
tație însă, în mai toate prozele lui Preda. „Omenia * este însuși subiectul
unei Adunări liniștite, in care Pațanghel reface, cu lux de amănunte și cu
un enorm apetit al taifasului, iti nerari u! parcurs cu Miai, vecinul neom și
chiabur, întru comercializarea porumbului. Episodul este reluat în Moromeții,
unde Miai se numește Tudor Bâlosu iar Pațanghel llie Moromctc. Dincolo
de barierele satului, acest Miai se comportă exact cum va susține Lungu (în
Risipitorii) că se comportă țăranii în mediile nerustice: „orice faptă săcir-
șită in lumea asta dc nețăruni nu conta, dă-i în mă sa. hoția sau pungășia
Sau alte păcate erau tratabile numai dacă erau săvirșite acolo in sat. Din
moment ce fapta era săvirșitd in afara satului, era ca și cirul ar fi săuirșit-o
in pustiu, ca și tind ar fi înșelat un pom sau o groapă sau o buturugă"
Notă; cilatclț din; Moromefii ESPLA, 1960; Risipitorii ESPLA 1962; tntilnirea din
păminturi, Ed. Tin„ 1961. Friguri, Ed. TIn., 1963.
72
Sinteze
(pp. 251—252). De fapt O adunare liniștită atinge, intr-un lei, problematica
Risipitorilor, dczbătînd din punctul de vedere al „omeniei'1 relațiile umane.
Pentru Petre Slerian (din Risipitorii p. 15) .omul să fie om ... Fiindcă alt-
fel eu nu-i respect'1. După Pațanghel. Miai nu mai e om de vreme ce are
„foame de avere".
Polemic, dintru început, Marin Preda dă, în Intilnirea din păminturi, o-
replică prejudecății naturaliste cu privire la naturile primare și ciomăgeala
(pentru care majoritatea „scriitorilor țărănimii1' au o mare pasiune) din
final, pentru cucerirea Drinci. este de fapt, un veritabil turnir, un duel cu-
arbitri și martori în regulă, elegant și cavaleresc, determinat de „eternul
feminin1'.
Volumul de debut c mai aproape de Moromefii, exceptînd prozele nerea-
liste, decît Desfășurarea care, alături dc îndrăzneala și Ferestre întunecate..
face corp comun și oarecum aparte în opera atît de diversă a lui M. Preda.
Aici epicul e preponderent și formula nu-i convine întrutotul autorului, cu
aptitudini mult mai certe pentru conflictul etic, de idei, pentru psiliologiile
subtile, uneori bizare, mereu complexe. Raportate la opera lui Preda, în an-
samblu. aceste nuvele sînt mai dinamice dar mai puțin bogate în substanța
analitică. Memorabil, rămîne tripticul dc comuniști: llie Bărbii. Anton Mo-
dan, Vasile Bodescu. Sînt prezente aici, și unele „moromețianisme". Chia-
burul Miuțel (îndrăzneala), aidoma lui Moromete, are savoarea rafinată a
contemplării, adoră uitatul. Drumul lui Anton pe brazdă, implacabil și răzbu-
nător. spre Miuleț, care-l jignește, este covîrșitor și simbolic. Mobilul crimei
posibile din Ferestre întunecate, prepararea ei. amintesc de DostoievskL
Universul este dinamic, caracterele — în devenire. Ilie Moromete are orgo-
liul inteligenții (sterilă și ineficace), voluptatea contemplării. Mobilizat de
partid. Ilie Barbu, deprinde brusc (ca Nang din Friguri) gustul tonic al
acțiunii, „Pînă să ajungă Ia alde Vasile și Gheorghe Ciobanu, lui Ilie ii
păruse rău că Anghel nu-i mai trasase și altă sarcină)" (p. 297).
Evident, Marin Preda este un inovator, Moromefii este „primul nostru
roman psihologic in mediul rural" (Ov. S. Crohmălniceanu). In ce constă
Ineditul țăranilor lui Preda? (Ne referim îndeosebi la Moromete, reprezen-
tativ pentru o anumită epocă și o anumită pătură socială și ne rezumăm la
cîteva aspecte). Țăranii lui Preda sînt „școliți". Au apetitul neologismului pe
care-l degustă cu savoare și. concomitent, cu suspiciune. Ironici, se exprimă
uneori, „pe boierește". Cocoșilă bale la ușă „făcind /re boierul" comentează
autorul, recte Moromete. Stan, curierul sfatului popular din Udupu, rela-
tează, spre hazul conlocuitorilor, că nevastă-sa îl servește micul dejun la
pat: „uite dragă, zice, servește, te rog, o cafea cu lapte". De notat că și
Nang, țăran prin origine, punea la îndoială, manierele orășenești și, ca să
se facă înțeles, de Thanh, „vorbise cit putuse el mai orășenești" (p. 62).
Moromete și Cocoșilă sînt abonați la gazete. locan, fierarul, citește cărți
(Progres?, Există Dumnezeu?, Nifă Pitpalac la Kurlsbad). Absolut toți
țăranii lui Preda au orgoliul inteligenței, inteligență aș zice, pură, ineficace
in plan practic, mai mult o posibilitate a rocepției-cmisiei de spirite, de rațio-
namente subtile, de paradoxuri și sofisme, inteligență care e o valoare
umană superbă, de neconfundat cu șiretenia lui Ion a Glanetașului nici cu
deștcptăciunca — adaptare la mediu — a lui Miai sau a lui Tudor Bălosu,
nici cu înțelepciunea sadoveniană. Apostrofa „ești prost" revine obsedant în
Sinteze	73
1
limbajul scatologic al lui Cocoșilă. Moromete monologhează sonor fiindcă
„n-are cu cine discuta, in sensul că nimeni nu merită sd-i asculte gîndurile".
Frații Ciobanii (Desfășurarea) sînt luați în rîs pentru că erau nuli la arit-
metică, Cea mai rară bucurie a lui Moromete e să „stea de vorbă cu un om
deștept in stare să glumească inteligent" (p. 59). Din ce cauză „nu pot unii
activiști să vadă că au greșit ?“ Răspunde comunistul Țurlea : „Din cauza
oboselii sau din cauza ambiției, din cauza orbirii politice sau pur și simplu
din cauza prostiei" (p. 289). Marin Preda este unul din rarii noștri proza-
tori preocupați de intelectul eroilor săi. Evident, din acest unghi de vedere
își apreciază el și intelectualii pe care nu-i confundă cu titrații. Tanța, de
pildă, învață greu și prost; cuplul erotic Mimi-Gabi e tratat epic, o oarecare
sărăcie cu duhul, a lor. inutilizind comentariul analitic (Risipitorii). Țăranii ,
lui Preda sînt — cînd sînt — spirituali, nu la ieftinul mod șugubăț ci ia
unul mult mai subtil. Un singur exemplu. Moromete citește ziarul. E vorba,
la figurat, dc niște "articole de înfierare" ... Articole de înfierare!. .. Uite,
tocane, vorbește și de tine! observă Moromete în treacăt" (p. 1215) locan e
un biet fierar și inșinulnd că se vorbește de el în gazeta alături de M. S.
Regele, de lorga „cel cu doi creieri", de Madgeru etc. Moromete ironizează
enorm. Țăranii lui Preda fac politică, adică „combat" din pură plăcere, Sînt
sociabili și deloc, chiar dacă sceptici, speriați de citadinism; niște țărani de
o urbanitate notorie. în genere, aplecarea spre vorbărie, care le-a atrofiat
pasiunea acțiunii, îi scutește de arțagul tradiționalist, îi face, pe cît e posibil,
să rezolve prin dispute de for eventualele conflicte. Moromete admite mai
multe ..puncte de vedere". Rafinamentul lui Ilie Moromete, țăran din cîmpia
Dunării, presupune o șlefuire anterioară îndelungată a gesturilor, simțurilor
și minții, total opusă „țărănismului" scorțos și agresiv al lui Ion a Glaneta-
șului. Ăloromete s-ar simți bine mandarin și un protocol riguros hi masă, de |
pildă, nu l-ar stînjeni de loc ca pe un cutare conte, să zicem, îndopat cu
Rousseau, sau vreun burghez gentilom nătărău.
Cum spuneam, se discută copios, în scrierile lui Preda. în fond, și epi-
cul. la el, ține mai ales de tehnica povestirii, prin discuții sau rest respective,
a unor evenimente trecute. Aceasta face posibil comentariul sau atitudinea
unui personaj, deci prezența unui unghi dc vedere, față de cele fabulate. Dc
aici voluptatea taifasului în cărțile lui Preda, din necesitatea unui stimul
psihologic întru investigarea conștiinței nu dintr-un „moldovenism" — cum l
ar fi spus Lovinescu — de valah. Se discută copios și o fac chiar eroii co-
muniștii. Este, aici, o replică la un anumit tip dc erou pozitiv convențional
taciturn, ca și cum tăcerea și laconismul ar fi condiția sau caracteristica
sine qua non a acestuia. Ov. S. Crohmâlniccanu — nu știu de ce .— se in-
digna de „abundența" anecdotelor în Risipitorii. Important e însă că la Marin
Preda anecdota nu e gratuită, nu ține de bîrfă, ea este mai mult o operație
subtilă de psihologie, un mod de cunoaștere.
Cum afirmam mai sus, omenia este unul din leitmotivele prozei lui
Marin Preda. Care sînt inamicii ei ? După părerea lui Pațanghe] — foamea
de bani, Moromete disprețuiește ca atare banul. Neom poți deveni cînd prin
„prietenie înțelegi subordonare și prin activitate științifică expansiune a
eului' și ești bîntuil dc „suflul rece al vanității" (Risipitorii), ca doctorul
Munteanu. De la omenie, Moromete nu abdică, preferă ruina, face eforturi
si și-o mențină nealterată și în primul rînd se disimilează mereu „Singura
74
Skntrz.e
grijă care poate lua f/roporții mari în conștiința unui otn este să nu se piardă
pe sine", conchide doctorul Sirbu. Este tema Risipitorilor. Din generația
risipitorilor lac parte Vale, Tanța, Gabi Sterian, doctorii Sirbu și Munteanu.
Risipitor la propriu e Gabi. Tanța se risipește, anarhic și unilateral, pe sine.
Doctr rul Sirbu se risipește cu prudență, atît cît să nu se piardă. Munteanu
nu risipește nimic, li lipsește generozitatea. E arivist — de o glacialitate
totală, infinit mai periculos decît frivolul Gabi, deși, aparent ca și lui Soames
din f'orsyte Saga de Gaîsworthy. nu i se poate reproșa mare lucru. Nu se
poate afirma că Moromeții este cartea unui personaj iar Risipitorii a unei
probleme (prietenia sau așa ceva), dezbaterea etică, implicită în Moromeții
mai evidentă, uneori ostentativă in Risipitorii, le este comună celor două
romane. Dacă Moromctc era obligat să se disimuleze, doctorul Sirbu, Tanța,
Vale etc., în noile condiții, au posibilitatea afirmării direcție, libere, dezin-
volte. De aici dezbaterile în privința sincerității, încrederii etc. „Trebuie deci
să te faci cunoscut și să faci in așa fel incit să amintești celorlalți cine ești
tu și care e locul tău adevărat printre ei și că ... ei au datoria să fie atenți
și drepți ... Și iu trebuie in nici un caz să-ți pierzi încrederea", declară doc-
torul Sirbu (pag. 30). Doctorul Munteanu recurge însă la disimulare sau
mai bine zis, simulează, din motive cu totul altele decît cele ale lui Moro-
mete. Acesta din urmă, pentru a-și apăra candoarea, omenia, doctorul Mun-
teanu. pentru a-și masca neomenia, vanitatea. Este una din vinele lui — ale
doctorului Munteanu - fatale. Vina tragică, sau tragică-comică a lui Moro-
mete. constă in iluziile sale asupra stabilității lui de mic producător, în rela-
tiva gratuitate a actelor sale. Munteanu nu e deloc gratuit ci este egoist.
Egoist e și Moromete, dar de un alt gen și în ciuda generozității sale. Moro-
mete nu vrea să-și piardă ataraxia care-i priește : „Moromete era intr-adevăr
nemulțumit de ceva, dar era parcă nemulțumit mai mult de însuși faptul că
e nemulțumit" (p. 195); e, ca atare, nehotărît dar deloc tiran. Munteanu,
arivist, are ceva de cucerit nu de menținut, e decis, fără scrupule, absolutist,
tiranizează. Uneori disimulat este și Nang. O face din tactică temporară.
Acțiunea lui e generoasă, nu perfidă, ca la Munteanu și nici individualistă
ca la Moromete.
Starea de surpriză a criticii, la apariția „Risipitorilor", motivată în-
tr-un fel și de noutatea subiectului în opera lui Preda, ține și de o deosebită
primenire a modalității romanești, a tehnicii și a viziunii artistice. Ironic, în
sens romantic, in Moromeții, Marin Preda își privea distanțat propriile plăs-
muiri și atunci îl obligă pe Moromete să hamlclizczG patetic: „lese sau nu
iese șaptezeci? Asta e întrebarea" (p. 163). In Risipitorii, cu unele excepții
(v. scena cu foștii legionari, de exemplu), autorul, amestecat printre planu-
rile romanului, e mai condescendent cu ele, mai puțin dezinvolt, Dacă lumea
morontețiană îi aparține prin obîrșie pe de-a-ntregul, universul risipitorilor
nu este domeniul său absolut. Paralela Moromeții-Risipitorii e oarecum
similară cu cazul „Enigma Otiiiei, Scrinul negrit. G. Călinescu trece de la
un roman de tip balzacian, rotund, închis, la unul de un tip, i-ași zice, com-
pozit, La fel, Marin Preda, de la Moromeții, trece la Risipitorii, care este tn
același timp roman de analiză, de producție, sentimental, de notație repor-
tericească, uneori bildungsroman. Și, pentrucă a venit vorba de G. Călinescu,
Slnlcir
II
intelectualii lui Marin Preda sînt oameni de teren șl mai puțin aulici sau
catedralei, în raport cu ai primului. Dacă in Moromeții ereditatea nu interesa,
în Risipitorii, roman a două generații care se confruntă sau se continuă,
interesează, mai ales în cazul caracterelor slabe. Gabi Sterian, ușuratic si
risipitor, este fiul lui Toma Sterian, om de nădejde, însă „pe undeva neho-
tărit. influențabii, cu gust pentru femei și petreceri, și cu un instinct al fa-
miliei, mai slab" (p. 14). La aceasta se adaugă copilăria relativ facilă, edu-
cația eronată, indiferența și severitatea paternă, toleranța maternă excesivă,
Tanța Sterian moștenește de la maicâ-sa aceeași apatie care apare la începu-
tul căsniciei, de obicei, și de care suferise și Catrina Moromete, cînd aproape
inexplicabil. „i se Strecurase in inimii nepăsarea și sila față de bărbat și
copii" (p. 53). Vale este ferit de o creditate malefică, la fel Sîrbu, și chiar
dacă n-ar fi fost, lucizi, ei ar fi sesizat-o și combătut-o la timp.
Similară eredității este predestinarea de care îi vorbește Munteanu lui
Sîrbu. Episodul are în el ceva de mit grozav și e clar că doctorul Munteanu
cu ajutorul mamei lui, întreține, în juru-i, nimbul dc ceață al unor eresuri
în care nu crede, dar pe care le cultivă din interes, din nevoia intimă de .1
se justifica într-un fol.
Aparent, în Risipitorii acțiunea se încheagă greu și la capătul cărții îl
surprindem pc doctorul Sîrbu reflectînd asupra acelorași probleme cu care
debutase romanul : prietenia, încrederea, înțelegerea, onestitatea, prudența
afectuoasă ctc. Finalul e magistral și revelator pentru afectul acestui doctor
în aparență obositor de lucid. în fond dc o mare generozitate, loialitate,
cinste, candoare și chiar sentimental: „cine ar putea crede ... că chiar și
acum, după atiția ani, tot mai țin la doctorul Munteanu ?! Cit despre repro-
șurile criticii în privința stilului (profund anticalofil, nu neglijent) mi se
par neavenite. Prozatorul deține arta compunerii unui portret din cîteva
linii (v. avocatul Obedenaru), scrie, parcă în joacă, pagini admirabile despre
țărani, are intuiții scăpărătoare: „îmi place cum te aperi, zise (lui Vale
n. n.) doctorul Sîrbu. Sini convins că greșești, dar argumentele dumitaie
sînt ale unui om pe care ii interesează mai puțin dacă sistemul său de gin-
dire e vulnerabil fie planul ideilor, cit faptul ca el să fie invulnerabil in felul
cum îl aplică. Asia îmi amintește că ești foarte tinăr ... .Ve desparte un lai
de palmă. Eu zic: am treizeci de ani. Dumneata zici: nu există uîrstă. Eu
sînt atent cînd bag mina in buzunar, deși știu și abia îmi pot stăpîni bucuria
că sînt ații de bogat. Dumneata însă nu ești atent, risipești nu aduni și nu
scazi nimic, fără să știi că undeva, în ființa dumitaie lăuntrică se adună și
se scade tot ceea ce faci..." (p. 34).
Dacă Risipitorii a ridicat uncie obiecții și nu a stîrnit în critică ecoul
cuvenit. Friguri — „elogiul eroismului lucid", după fericita expresie a lui
N. Ciobanii — a făcut obiectul unor substanțiale și entuziaste cronici și
articole.
Evident, Friguri nu e un accident (fericit) în proza lui Preda. îndrăzneala
dezbătea pe larg și ca problema eroismului. Această nuvelă însă mi se
pare destul de singulară în opera lui Preda, nu atît datorită modalității teh-
nice și cu atît mai puțin problematicii, cît a tipologiei. In primul rind, aici
75
sinx«e
se tace. Lipsesc și logoreea și taifasul, și dialogurile subtile și pildele —
Este firesc. Nang e mai mult singur și îl despart de satul lui Moromete
țări și mări. Ceea ce. în Risipitorii trecea — aparent — drept neglijențe de
compoziție sau de stil, aici dispare. Nuvela, față de roman — mult mai dis-
continuu — e un monolit. Stilul e sobru, elevat, fără impurități, de o limpidi-
tate clasică. Nang este, desigur, un erou. Adică dispune de inteligență, curaj,
spirit de observație — memorie vizuală teribilă, răbdare (orientală), abne-
gație. experiență, disciplină, stăpînire de sine etc. Un erou modern și comu-
nist. Eroismul său constă de fapt, pînă Ia punctul culminant al acțiunii lui,
în niște eforturi enorme, supraomenești, („infinite precauții" p. 17) și în
rezultatul aproape insesizabil al acestora. Și munca de alfabetizare a Tanței
reclamă, pe alt plan, asemenea eforturi, și, cum rezultatele se arată greu și
Munteanu o abandonează, ea se prăbușește. In alte condiții și dacă scopul
său ar fi fost mărunt față de mijloacele puse în joc, Nang ar trece de ridicol.
(„Parturiunt montes: nascetur ridiculus mus"). Țelul este însă sublim și
importanța acțiunii lui Nang este colosală. Dacă unele gesturi ale lui Moro-
mete erau filmate eu încetinitorul, acțiunile — infinit mai dificile — ale lui
Nang — drum per pedes de patru ceasuri, opt luni de spionaj, forțări de
cursuri de ape mari etc. — sînt fie tăcute, fie amintite în treacăt, cu apa-
rentă indiferență, ca fapte diverse. Ceea ce îi dă nuvelei — în ciuda epicului,
fabulației, s-ar părea, preponderente — o alură profund etică, superior mo-
ralizatoare, exemplară și esențială în intențiile și tipicitatea eroului principal.
Pe fabulist nu-1 interesează elitrele și numărul picioarelor 1a grosier, și
cine vede în fabulă poezie a naturii se înșeală- Pe Voltaire nu-1 interesează
cum parcurge Candide al lui mii dc kilometri, ci de ce îi parcurge. Preda
este. în Friguri, un maestru al expresiei figurate, al misterului, penumbrei
și surdinei; un subtil și robust poet al crosului cuviincios, sugerat discret,
prin fine aluzii.
In Moromefii inteligența e un privilegiu natural al cîtorva, care-i face
orgolioși, iu frunte eu Ilie', un fel de podoabă superbă dar inutilă. Risipitorii
ne aduce înainte cîțiva intelectuali de o inteligență superioară și activă, deși
și aici, uneori, nu se acționează ci se dezbate în gol. Nang e o sinteză între
inteligență și acțiune. Nang e soldatul lucid sau luciditatea in haine soldă-
țești, inteligența în atac.
Atît Moromefii cît și Risipitorii sînt plasați intr-un timp nu „răbdător"
dar mai mult sau mai puțin lent, destins. Moromete se bate cu inamici
externi, și este învins pc plan economic și social, dar rămîne el însuși
— nu învingător — pe plan etic. în sensul că nu trișează în propriul său
for lăuntric, nu abdică de la esența lui umană. In Risipitorii disputa are
loc pe plan, mai ales, intern. Majoritatea personajelor cîștigă. Gabi este
reeducabil și chiar lamentabilul și hilarul Munteanu. In Friguri (ca și în
Desfășurarea, îndrăzneala. Ferestre întunecate), timpul „nu mai are răb-
dare" și Nang, comunist în acțiune, (ca Ilie Barbu, Anton Modan, Vasile
Bodescu) învinge — și ar fi învingător chiar dacă fizic ar fi distrus. Este
încă unul din elogiile pe care arta — profund socială și politică — a lui
Marin Preda îl aduce revoluției și comunismului.
FOARȚA
SitVeic
77
SENSUL UMANIST AL TRAGICULUI
ÎN TEATRUL LUI HORIA LOVINESCU
S-a spus mereu că drame, dinamică confruntare de caractere iutr-o ac-
țiune definită, este dominată invariabil de tendința concentrării maxime a
tuturor năzuințelor răzlețe ale spiritului omenesc într-un singur focar și a
supunerii lor la examenul temerarei dar inevitabilei întrebări: a li sau a nu
fi ? Intrueît însă fiecare individ are în rezolvarea unor anumite probleme un
mod, un drum, un stil particular, răspunsul, în ciuda procesului neîntrerupt
de interacțiune între om și mediul înconjurător, nu poate fi decît esențial-
mente individual. Tragicul, stare complexă de confruntare a normelor etico-
estetice ale societății, presupunînd pe de o parte ratarea „eroului" cuprins
în antagonismele vieții, pe do altă parte verificarea în adincimc la ins și la
colectiv a tuturor calităților lor, n-ar fi cu putință fără gama nesfîrșitelor
posibilități dc atitudine și comportament (limitate numai pentru minți ne-
critice) de a realiza o formă superioară a existenței, în conformitate cu
cerințele cele mai înaintate. Reușita oricărei lucrări dramatice depinde de
măsura în care ea se apropie mai mult de datele originare ale genului. Căci
dacă substanța ultimă a oricărei drame: tragicul, presupune pe lingă con-
flict dramatic și căderea eroului, iminența unei realități noi, menită să
treacă în mod convingător rampa, emoția artistică a publicului spectator
avînd ca finalitate bucuria liberării unui adevăr calitativ nou, ce se așterne
peste realitatea conflictuală a dramei, redueînd-o analitic și clasînd-o cel
puțin pe planul artei, dramaturgul are obligația de a clarifica prin felul cum
conduce acțiunea planul genetic tocmai al adevărului triumfător.
Printre toate ființele vii, mimai omul are noțiunea morții, numai ei
știe că in mod fatal viața i se sfîrșește prin moarte. Torturat dc gîndul ci,
a formulat prin decursul secolelor nenumărate răspunsuri cu privire la sensul
existenței, încercînd s-o prelungească prin creațiile sale mitologice, reli-
gioase, filozofice, artistice și morale la infinit. In condițiile acestea, în
dramă (bineînțeles nu și în produsele cu această denumire ale teatrului bule-
vardier) problema morții este omniprezentă. Verificarea caracterelor cît și
a idealurilor dc viață, a certitudinilor, drepturilor. îndatoririlor, veleităților,
onoarei și fericirii lor, se face în raport cu concepția lor despre moarte,
căci dacă în viață omul, uneori, se mai poate eschiva de a răspunde la pro-
blematica ei. în dramă, răspunsul nu poate fi eludat, pentrucă drama e viață
in esență.
Raportată la aceste cîteva principii și constatări, creația dramatică a
lui Horia Lovinescu, oglindă vie și zbuciumată a realității noastre din ulti-
mele două decenii, demonstrează pe tot cuprinsul ei cît dc găunoasă este
concepția de viață a acelor eroi cari în toiul prefacerilor istorice ale socie-
tății noastre n-au izbutit și nu reușesc să-și dea un răspuns deplin cu privire
la sensul existenței, rămînînd „nesinceri" față de ci înșiși. Mai nemijlocit
problematica aceasta este formulată în dramele Hanul de la răscruce șî
Moartea unui artist (Noaptea cea mai lungă), concepute ca adevărate para-
bole dramatice în jurul examenului pc care „eroii" : personajele cu denu-
78
Sinteze
miri generice ca Profesorul, Magnatul, Actrița etc.. din prima citată, la fel
ca și pandantele lor deghizate sub nume ușor simbolice ca Manole Crudu
sau Claudia Roxan din ultima, trebuie să-l treacă în momentul cînd totul
în jurul lor parc a fi încă solid, zdravăn, neclintit, deși în conștiința lor
„prăpastia* s-a căscat de mult, fără ca ei s-o fi știut din timp..Măcar
in ultimul ceas să fiu cinstitii cu mine însămi", mărturisește stăruitor Actrița
din Hanul de la răscruce, încercînd să-i impună Profesorului o similară
luare de poziție. In Moartea unui artist, prin procedeul tehnic al dedublării
personajului, există nenumărate momente — adevărate cotituri dialectice —
cînd eroul, dîndu-și seama că toți în jurul său își aranjează viața de parcă
n-ar mai fi, se simte solicitat la o ultimă luare de poziție față de geniul său
creator, de opera sa, de realizarea supremă a omenescului din el. Dar și în
celelalte piese ale lui Horia Lovinescu aceeași problematică stă în centrul
conflictelor, asemenea punctului arhimedic, indiferent decă în Lumea de la
Ulmi tematica generală este inspirată din relația intre scriitor și noua
societate, sau dacă în Citadela sfârîmată, Surorile Boga sau Febre tematica
generală reflectă aspecte nu mai puțin esențiale din confruntarea dintre
omul cinstit sau cu vederi înaintate și mediul liîd al lumii burgheze în des-
compunere.........................................................Uneori îmi spun că dacă cineva mi-ar reda vederea cu
condiția să nu întilnesc decît chipuri ca ale voastre, aș prefera să rămîn orb".
sublinează Petru Dragomirescu în plină dezbatere morală cu familia sa.
Sau Neli în dialogul ci în delir cu Toma, soțul ci: ...............zlceos/a e steaua
polară ? Noroc de ea și de tine ... Apa este neagră ... Vasul ăsta vechi ...
Totul e atît de ciudat. Mereu îmi vine să te întreb: unde mergem, Toma
Evident, teatrul acesta nu este un teatru psihologic în accepția curentă a ter-
menului, dezvăluind îndeosebi mecanismul stărilor sufletești ale persona-
jelor. Dramele lui Horia Lovinescu (dealtminteri ca și scenariul original ai
filmului Avalanșa) înfățișează mai ales conflictul gîndirii eroilor cu ea
însăși, adică experiența lor intelectuală in deplină desfășurare cît și depă-
șirea ei — depășire principială — de unde, în ultimă analiză, în ciuda pro-
blematicii stăruitor thanatologîce. motivele de reconfort sufletesc care se
degajă din aceste drame Pelerini ai prăpasliilor (vezi citatele de mai sus
cît și multe alte replici înrudite, unele chiar din piesele într-un act, destinate
teatrului de amatori), eroii lui Horia Lovinescu realizează toți deopotrivă,
chiar și dacă viața îi strivește biologic, acel moment de plenitudine și clari-
tate a gîndirii, prin care-și ating culmea existenței, transformindu-se ei în-
șiși în idei vii, creatoare. In felul acesta, teatrul Ini Horia Lovinescu, ea
varietate dc tipuri caracterologice și ca situații dramatice fundamentale,
poate să apară unor privitori grăbiți și superficiali destul de sărac, factura
dramaturgică, în unele cazuri, relativ dezlînată iar deznodămîntul (ca în
Hanul de la răscruce sau Febre) mai mult sau mai puțin trucat. Teatrul de
idei are totuși scriitura sa aparte. Plăsmuindu-și eroii din substanța impon-
derabilă a gîndtilui și urmărind mai ales conflictul gîndirii cu ea însăși,
desfășurarea scenică primește ceva din cadența raționamentului logic, fie că
eroii. în conformitate cu poziția lor de clasă, optează pentru un punct de
plecare sănătos și o traiectorie ascendentă, fie că se inspiră din instinctul de
conservare al claselor în dispariție cari preferă să vadă fals decît să vadă
just ce este defavorabil vieții — și, bineînțeles, în ambele cazuri desfășura-
rea gîndirii, din certitudine în certitudine pc de o parte, din iluzie în iluzie
Sin teste
79
-pe de altă parte, nu poate ti decît una. rezonabilă în ansamblu și rațională,
determinată în substanța ei de mersul implacabil al istorici. Horia Lovinescu
a intuit acest proces foarte just, cxprimindu-i legitatea într-o replică a erou-
lui său Manolc Crudu : ,.. Opera tuturor artiștilor e construită in pirul unui
număr foarte restrins de motive, de idei creatoare". sub li nea ză acesta într-o
scenă de autojustificarc. confinuînd apoi sigur de sine: „... mitul tinereții
a fost totdeauna motivul meu preferat. 0 idee fixă, dacă vrei". Și apoi,
În1r-o formulare inai polemică : „ .., Dacă ațxtr atitea false opere de artă
este pentru că falșii artiști nici nu bănuiesc existența, necesară, a motivelor.
Ei caută și lucrează subiecte."
In faptă, care e rolul omului, cum se îmbină omul cu cosmosul, în ce
fel se înfioară materia de o rodire morală într-o lume alcătuită pe temeiul
unui determinism cu circuit atit de închis, adevărat „circuit de reacție"
— iată întrebarea care decurge in mod firesc din cele arătate pînă aici.
Oare, nu se reduce în acest teatru roiul eroului, sub forma unor replici sim-
bolice, ia simpla ilustrare a unor „teze" de aceeași manieră cu a unei mario-
nete sau — in plină eră atomică — a unui robot de scenă ? îmbinarea erou-
lui cu cosmosul nu se autoorganizează și ca după legi implacabile micro
și macrocelulare, iar înfiorarea noastră, în fața spectacolului desfășurat al
acestor „circuite" nu se face pur și simplu pe baza unor grade variate de
excitație, în raport cu intensitatea stimulilor ? Teoretic, fără doar și poate,
da. Practic însă, procesul acesta urmează legilor creației artistice, căci. în
■ciuda facturii sale intelectuale, teatrul lui Horia Lovinescu nu refuză nici-
odată imaginea. în Lumina de la Uimi, piesă de debut cu o profunzime de
gîndire mai puțin realizată, imaginea aceasta apare încărcată încă cu lesturi
naturaliste destul de palpabile, în Citadela sfărimată prevalează încă ..scena"
tradițională, cu schimb de replici între două sau mai multe persoane, toate
cu o fișă personală destul de bine individualizată; în Surorile Boga, Horia
Lovinescu revine parțial la aceeași tehnică. Intre timp, însă. în Hanul de la
răscruce a încercat pentru întiiași dală realizarea unei imagini cu totul
diferite, fapt care la premieră și in continuare a stîrnit unele nedumeriri.
Doar comentând mult regretatului Tudor Vianu la această piesă a surprins
esențialul : tendința spre parabola dramatică, spre „joc" cum a numit-o în
asociere cu teatrul medieval. Ce este caracteristic pentru acest gen de ima-
gine^ In primul rind. detașarea voită și hotărită a eroului lață de o anumită
problematică a vieții in favoarea problematicii vieții ca atare. In felul acesta
se accentuează mai mult asupra tipicului decît a individualului. Fondul
moral al caracterului, totodată, devine adevărata scenă a acțiunii. Replica
se esențializează, iar jocul scenic — mai hieratic ca atitudine și gest — j
cîștigă o dimensiune in plus, devenind expunerea nu a unui caz oarecare
ci a unui adevăr exemplar, surprins in situații semnificative și. ca atare,
scenic disparate. Pentru aceasta. în cadrul spectacolului, se apelează în
mai mare măsură la culisa sonoră, la sputul ele lumină și. concomitent cu
desfășurarea cinematică a acțiunii, la repetiția situațiilor de bază cu eroi
diferit structurați și cu altă concluzie dramatică. Dealtfel, nimic straniu,
nimic original în sens de extraordinar in aceste procedee metaforice atît de
diferite care, deopotrivă, sint familiare teatrului contemporan european, mai
mult, practicate in cadrul operii aceluiași autor. în piese, distincte, nici
măcar nu umbresc înrudirea între unii din eroii acestor piese. In exemplu :
au
Sinteze
La o atenta confruntare a ini Matei Dragomirescu din Citadela sfări-
mată cu Manole Crudu, eroul Morții unui artist, acesta din urmă se înve-
derează, pînă la un punct, ca un alt Matei, mai evoluat, in orice caz mai
realizat pe plan social și artistic. „Matei e un spirit superior. El și-a găsit
salvarea in lumea ideilor. Nu oricine poate s-o facă", susține despre fratele
său în vara lui 1943, Petru Dragomirescu. iar într-o scenă subsecventă
intre cei doi frați, Matei îl îndeamnă pe Petru ca, în semn de mulțumire
pentru dragostea ce i-a dovcdil-o, să se realizeze, „făeind din viața ta un
lucru plin și frumos" — satisfacția sa de „modest Pygmalion". Pe fundalul
mizeriei sufocante a mediului familial din casa Dragomirescu, cuplul Matei-
Petru se desprinde în aparență înălțat deasupra nivelului comun. Rămîne
totuși, o opoziție calitativă între cei doi frați, pe care Bunica (primul per-
sonaj cu nume generic din lista eroilor lui Horia Lovinescu) o intuiește
. numai prea bine :....Tu. (Matei), mai cu seamă, nu ai dreptul să vorbești.
Te imbeți cu vorbe, cu năluci. Și-i imbeți și pe alții, .41 să vezi într-o zi că
e o beție cumplit de tristă."
întreruperii aici caracterizarea lui Matei, spre a încerca o primă con-
fruntare a sa cu Alanole Crudu, sculptor de renume mondial, reîntors acasă,
după o absență îndelungată, bolnav și ostenit, Doar Claudia, iubirea lui de
odinioară, nu vrea să ia act de starea sa jalnică. „Ești lot atit de puternic
și de unic ca și atunci cînd le-am cunoscut", îi răspunde ea într-o izbucnire
necontrolală. „Ești cu atit mai mare decît noi toți, Mani Nici nu merităm
să-fi ștergem picioarele1". Și, la insistențele sale înnoite, cu un gest de ne-
stîpînită tandrețe: „Dragul meu. Dragul meu tigru ostenit".
Bineînțeles, unghiurile temporale de vedere aplicate celor doi eroi sînt
diferite; calitățile lui Matei, dinamizate de perspectiva viitorului, apar încă
drept virtualități menite unei bogate desfășurări, in timp ce „tigrul ostenit",
reîntors acasă după succesele repurtate în toate colțurile lumii, apare ia
sfîrșitul carierei sale. Ln ce măsură, lotuși, el, Manole Crudu, artist cu
renume mondial, justifică speranțele care au fost puse cîndva de cei din
jurul său in el ca om, tată și arlist ? lată, în primul rînd, următoarea izbuc-
nire a Claudiei dintr-o scenă ulterioară : „Tu n-ai iubit cu adevărat niciodată.
Mau. Și pe nimeni, fn afară de sculptura ta. /iestul a fost surplus de bogăție.
Risipă. Chef, (...) Ești de un egoism monstruos, rapace și fără scrupule,
in tot ceea ce nu e arta ta. (...) /Iș« incit ceea ce numești tu dragostea a
fost in viața ta doar pinten pentru imaginație și senzualitate, nu sens de
existență și împlinire". Și, în shTșit, absolut fără menajamente: „Au mai
poți lucra. Te uiți in jurul tău și descoperi că ești singur. Tu ai fost tot-
deauna obișnuit să simți materia sub palme. Acum vrei să te sprijini de ceva,
și nu găsești nimic. Ți-e frică. De ce să te agăți?" Replica din urmă ne în-
toarce cu gîndul la o replică similară a lui Matei; „ ... Băiețașul din foto-
grafie. L-am Văzut și azi. Stă in colțul odăii și se uită ia mine cu ochi mari.
„ „Ce-ai făcut din mine ?" " Cam tirziu mă întrebi, băiete. Nu mai pot răs-
punde, mi se împleticește limba ..Același marasm aci ca și acolo, doar
că în cazul lui Matei mai intervine și coșmarul ncrealizării talentului. Totuși,
iată că nici Manole Crudu nu poate fi sincer mulțumit de realizările sale ;
„ ... N-am fost în viața meu bolnav, nu m-am gindit o dată la moarte, sau,
dacă m-am gindit, a fost cu o cumplita beție de orgoliu — că miiniie astea
au învins, că plăsmtiiesc atita viață Incit, sub greutatea ei, moartea e stri-
Slnlcic
81

uită, gonită nu știu unde. Și deodată ... (pauză) Mi-e scirbă de mine ..."
Și viața lor continuă să se desfășoare în paralelă încă o bună bucată de
vreme. Matei, după ce pierde orice contact cu viața adevărată, cade mai întîi
pradă unei mizantropii cumplite : „ .., Există oare oameni alături de noi ?
Niște umbre! Destinul nostru e singurătatea, și experiențele noastre sint
incomunicabile". Și adrcsîndu-se mai insistent Bunicii : „Te-ai gindit
vreodată de ce muribunzii au privirea aceea tulburătoare și stranie? Cred
că în clipa moriii își dau seama că toată viața au fost singuri, îngrozitor de
singuri". In cele din urmă, după o ultimă încercare disperata dc a se regăsi
— și, bineînțeles, calea aleasă este absolut greșită — își pune capăt zilelor
cu mînă proprie. Asemănătoare, aproape motiv cu motiv, este și evoluția
mai departe a destinului lui Manole Crudu. Dominat de sentimente egotice
înrudite cu ale Iui Matei, el izbutește nu numai să se izoleze treptat, treptat,
de toți aceia care i se simt mai apropiați ci, în cele din urmă, încercind să
forțeze granițele talentului său, crează, pc prețul ultimelor puteri fizice de
care dispune, un grup statuar „dincolo de artă și de omenesc", „un obiect
de panică", „ca o tumoare uriașă, extirpată și așezată pe soclu". Dar odată
realizată lucrarea, Manole Crudu își dă seama de caracterul ei necchivoc
antiuman — și dc aici drumul său se desparte de drumul lui Matei : „N-am
făcut-o eu, Vlad, ci frica mea", mărturisește cl fiului său, cerîndu-i să-l ajute
la distrugerea monstruoasei realizări.
„ ... Funcția artei e să afirme și să ordoneze, nu să nege și să dizolve",
a fost principiul estetic al lui Manole Crudu în cea mai marc parte a vieții
sale. Pe baza acestui principiu, Manole Crudu a putut să realizeze chipuri
statuare în plină făptuire, orientate spre un. ideal uman lot mai desăvîrșit.
„N-am sculptat niciodată iarue și monștri. Sint om. Și, pentru mine, omul
e liber și puternic", subliniază el în marea sa confruntare cu fiul său Vlad,
pe care, în cele din urmă, făcîndu-și-l părtaș ta distrugerea monstrului, îl
zmulge, evident, pentru totdeauna, din mocirla formalismului și antiuma-
nismului, în care acesta, în neputința-i de a-l apropia, era periclitat să se
scufunde. Dacă nu printr-o altă faptă, prin complicitatea lor în serviciul
adevăratei arte, el și-l apropie din nou pe Vlad, redîndu-1 totodată omenirii.
In acest motiv, poate insuficient de clar reliefat în năvala ultimelor scene
ale piesei Moartea unui artist, noi vedem biruința noului — revocarea omu-
lui din ființarea sa în marginea prăpastiei și reintegrarea lui în viața ade-
vărată. Mesajul de ultimă precizie al teatrului lui Horia Lovinescu se con-
cretizează în acest motiv. Privit mai deaproape, el spune că dacă artistul
este convins de misiunea sa socială, pasiunea care adeseori învinge cugetul
său prin puterea ei mirifică și irațională, se convertește într-o bruscă ilu-
minare, în conștiința formei artistice definitive, în care viața și ideia se
contopesc într-un tot unitar. In posesiunea acestei viziuni unitare a existenței,
pe care numai moartea putea să i-o dăruiască lui Manole Crtidu pe de o parte,
fiului său Vlad pe dc altă parte, ci înving nu numai condiția lor mizerabilă
de pînă atunci, ci fortifică și în spectatori credința în puterea omului; a
omului care, modificînd realitatea înconjurătoare, se modifică pe sine însuși,
ureînd treaptă cu treaptă, tot mai sus pe scara perfecționării sale. Sensul
profund umanist al acestui mesaj ca și opera care ni-l transmite se bazează
82
Sinteie
pe concepția materialist-științifică despre om : om în societatea revoluțio-
nară a vremurilor noastre, om. prin raporturile sale cu societatea, prin ac-
țiunea sa asupra societății.
4. ULLIU
UNIVERSUL POEZIEI TINERE
y\nalîzind poezia unor tineri atlați la al doilea volum și între care edi-
tura a trasat o evidentă linie de legătură, prin datele foarte apropiate ale
apariției lor. ne referim la Nichila Stănescu, Cezar Baltag. Ilic Constantin
și Angliei Dumbrăveanu. vom putea recolta o sumă de observații generale
cu privire la acel aspect pe care critica îl denumește cu un termen încetățenii
de G. Călinescu și anume la universul poeziei lor. Cînd stabilea, în 1048. în
paginile Jurnalului literar, coordonatele și amănunțita geografie a univer-
sului poeziei, G. Călinescu formula și criteriul principal în virtutea căruia
un lucru sau altul intră sau nu in ..lumea poeziei”. Era vorba de „sensul cel
mai general al lumii", dc măsura in care poezia definește, „prin toate mij-
loacele sensibilității și fanteziei", momentele cele mai caracteristice ale evo-
luției universului. Totodată se preciza și înțelesul simbolului ca termen prin-
cipal al relației dintre subiectul creator și realitate, ca purtător al unor bo-
gate sensuri umane: „Prin simbol înțeleg tocmai ceea ce se raportează la
destinul meu de om ...” (Jurnalul literar, 1918, nr. 4—5, pg. 3). Acestor
veritabile coordonate ale termenului critic cu care operăm poate să li se
adaoge astăzi și un unghi de vedere suplimentar. Fiind vorba de o prezen-
tare comparativă a universului liricei tinere, față de cel mai general, al în-
tregii noastre poezii, precum și de necesitatea de a individualiza pe cît e
posibil contribuția fiecărui autor în parte, vom putea stărui pe lingă accen-
tele particulare, năzuind să reliefăm orizonturi poetice diferențiate, in ce ne
privește, înțelegem de pe acum că orientarea analizei pe această direcție,
cu toată cuprinzătoarea perspectivă ce o deschide mai ales în zonele tematice
ale poeziei, nu poate aspira să epuizeze întreaga complexitate dc probleme
pe care o presupune actul critic, eliminînd deliberat, am putea spune, tot
ceea ce se leagă dc expresia poetică propriu-zisă. Aceasta pentru că. în cele
ce urmează, nu vom căuta să deosebim, pe urmele amintitului articol al lui
G. Călinescu, factorii poetici ai realității de cei nepoetici, ci ne va sta în
intenție să creionăm patru profiluri de tineri autori prin surprinderea relie-
fului caracteristic, individualizat, al arici lor tematice.
Astfel, în O viziune a sentimentelor, volumul lui Nichita Stănescu, ne
întîmpină de la început un spațiu aparte, cu trăsături și proprietăți neobiș-
nuite. Poetul percepe foarte acut necuprinsul, ca pe o suprafață domestică
și apropiată. El vede „poarta lumii fără de canale", sau poate să concentreze
întreg cosmosul nu în mărgeaua minunată a lut Dionis, ci în cercul copilă-
riei, rotitor : „Și de-adată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura ...“
Siniez?
I
Imaginația sa este atît de lucrativă încît își permite jocuri aproape gratuite, ’
cum este performanța de a reda lumea „din punctul de vedere al copaci-
lor ..„al pietrelor.,„al aerului.,.“ (Lauda omului), sau se complace
să împodobească universul cu cele mai de preț relicve, ca pe o încăpere plină
de amintiri : „fără să dorm, /aievea văd zeii de fildeș, / îi iau în mină și / ii
înșurubez rizind, in lună, ca pe niște minere sculptate, j cum trebuie că erau
pe vremuri, / împodobite, roțile de cirmă ale corăbiilor". Vom nota apoi că,
părăsind jocul fanteziei, poezia iui Nichita Stănescu percepe, ca un sensibil
seismograf, tulburările interne ale spațiului cosmic, semnalînd furtuni și
cutremure sufletești. In vraja dragostei văzduhul se umple de păsări ciudate :
„Și păsări mari se coborau pe bănci / și f>e statui, pe cabluri, peste iarbă"
Poetul sugerează emoția prin perturbările vizibile în ordinea lucrurilor. La
uîrsta de aur a dragostei spațiul se contractă și totul este înghesuit : „lucru- I
rile sint atît dc aproape de mine, j incit abia pot merge printre ele / fără să
mă rănesc". Altădată, o emoție bruscă poate provoca vidul ca intr-o sincopă
. a perceperii: „Cînd ne-am zărit, aerul dintre noi / și-a aruncat dintr-o dată /
imaginea copacilor, indiferenți și goi, / pe care-o lăsa să-l străbată". In alt
caz, consumul sporit de sensibilitate arc un efect cu totul contrar: percepția
se ascute, timpul se oprește : „Clipele erau mari ca niște tacuri ..; „Aid
curenta privirea ta / întîmplătoare, / și totul devenea în jurul meu / amă-
nunțit".
Intr-un cosmos atît de mobil, atît de receptiv la oscilațiile subiectivității,
este aproape previzibilă relația foarte strînsă și directă dintre cele mai înde-
părtate orizonturi și orbite. Poetul insistă foarte mult asupra raporturilor
dintre abstract și concret, prezentîndu-ne mai ales întruparea, materializa-
rea pregnantă a ideilor. Astfel, pentru el, cuvintele vremii noastre „iau chipul
zvelt al podurilor de beton, / iau trupul zvelt al schelelor de fier după
cum altădată vede sunetele înghețînd în jurul său, „prefăcindu-se-n stilpi
răsuciți," ori distinge silueta „sufletului de oțel al orașului". In universul
poeziei lui Nichita Stănescu, unde circulă curenți haotici și nestăpîniți, unde
abstracțiunile sau lucrurile ușoare dobîndesc pondere și materie, în timp ce
elementele concretului, cele mai dense, se volatilizează aspirînd la ipostaze
diafane, senzația generală este aceea a plutirii, a unui dans fantastic al
obiectelor, al acelor „lucruri, sfinxuri mișcătoare", pe care cl le evocă și, in
același timp, o plutire a eroului liric; această poezie comunică, cu alte cu-
vinte, starea de imponderabilitate născută dintr-o viziune foarte penetrantă
asupra cosmosului, în măsură să descopere cele mai intime relații și să le
anuleze, pentru o nouă organizare pc temeiul unei sensibilități aparte și în
vederea comunicării unui anume fond de idei. Pe urmele romanticilor, Ni-
chita Stănescu este bîntuit de o permanentă sete de ascensiune. El se vede
străbătînd oceanul aerian : „cu două brațe transperante, pînă la nori", piua
în domeniul unde circulă fulgerele și rătăcesc plutind umbrele celor pieriți
în război (Cînlec pe o schelă de aluminiu). Iar pentru că nu numai spațiul,
dar și timpul este un fluid, poetul își pate oferi un zbor intre vîrste {Pentru
că înot și zbor în sus), poate practica gimnastica saltului de la o oră la alta :
„Eram ... legat de obiecte / cu invizibile liane, și aliniat de ele-n legănare, f
din oră mă săltăm In oră". Din altitudinile cosmice în care îl poartă aspirația
sa romantică, el pate contempla, apropiat, spctacohil Jccric al cerului:
„Cerul se deșira în curcubee repetate" și pentru că, după cum spuneam.
84
Slntete
descărcările emotive au cel mai larg ecou în poezia sa, vede în muzica de
sfere semnul rotației simțirilor omenești. Refrenul poeziei întitulate Cintec
despre cea mai înaltă idee, poartă aluzia plină de sugestii a rotirilor cos-
mice : „O, dans rotund al stărilor de spirit.. .".
Dacă marele consum de energie sufletească ne sugerează în poezia lui
Nichita Stănescu rotația planetară, ceea ce este stabil în aceste versuri, ce
ne poate îndruma spre ideca de nucleu, de cenlru planetar fix, iradiind o
forță deosebită, comparabilă cu aceea a atracției solare, este omul. Sensul
uman este acela care ridică nemăsurat prețul oricărei gîndiri, iar poetul,
care vedea cuvintele și ideile timpului nostru cîștigînd materia densă a oțe-
lului. aflat pe aceeași scară a concretizării abstracte, le vede, pînă la urmă,
dobîndind trup omenesc, dovadă a unei semnificații superlative: „Fiece
cuvînt care-l spun e un trup străveziu / de bărbat, de femeie Nichita
Stănescu percepe acut bogatele înțelesuri umaniste ale epocii noastre. El
le exprimă în viziuni pregnante în care expresia preferă metafora îndrăz-
neață. O imagine, aproape cinematografică, am putea spune, execută un fel
de radiografie a cosmosului, deosebind coastele și înalta schelărie de oase
a cerului (Aliere în sus), tocmai cum într-o neuitată secvența de film
zbaterea mării era asociată eu viziunea radiografică a unor plămîni umani
respirînd. Odată stabilită ideea, primordială pentru poezia sa, a suprapunerii
dintre uman și cosmic („Cerul era în mine ..."). anatomia eroului liric își
pierde formele și limitele obișnuite. Expansiunea nelimitată, dobîndirea de
juneții și organe noi își asociază iarăși inepuizabila forță de gîndire și sim-
țire a contemporanului nostru. Dacă este adevărată propoziția biologică,
după care funcția crează organul, atunci nimic nu e mai natural decît să
întîlnim în poezia lui Nichita Stănescu oameni cărora din umeri le cresc
aripi, sau ale căror priviri se materializează, arătînd, de exemplu, ca niște
spade. Evident, nu avem dc a face cu noutăți de expresie în poezie, procedeul
fiind cum bine se știe, dc mult intrat chiar în desuetudine. Cu toate acestea,
poetul nostru are uneori darul de a formula observații de o candoare și o
frăgezime aparte, care ii individualizează universul, după cum alteori reu-
șește să pună în lumină, prin asemenea imagini, idei și simțiri contemporane.
Ceea ce atrage de la început atenția cititorului este deosebitul simț al
identității personale pe care îl are Nichita Stănescu. Alergarea, de exemplu,
ca un proces complex ce acționează asupra tuturor resorturilor mașinii
umane, îl face pe eroul său liric să perceapă acut propriile evenimente fizio-
logice, acelea pe care înțeleaptă economie a vieții le face imperceptibile pen-
tru noi. Dar poetul nu simte numai întețirea mușchilor ; hipertrofierea sim-
țului identității se traduce și în percepția amănunțită a propriului schelet:
„Aiergînd, aiergînd mi se-ntețeau mușchii, / scheletul alb ce-l țin in mine,
! ... I a început să se facă mai luminos, mai luminos, / vertebră de vertebră,
os de os..(Continuitate). Altădată, același exagerat sentiment al pro-
priei trăiri se traduce într-o exclamație întoarsă spre sine, ca o nostalgie de
propria ființă : „O, tu, came a mea, visătoare, / O, voi, fosforescentelor
oase!" Corpul eroului liric din poezia lui Nichita Stănescu este vizibil împo-
dobit cu materializate atribute ale unei vieți trăite întens. Dacă. în trecut,
un cunoscut poet putea spune despre sine, într-un moment de răscruce sufle-
tească, „sosesc in trup cu toate păcatele vîluoi“, Nichita Stănescu modifică
această viziune, oferindu-ne imaginea unui eu împodobit cu vedenii și înclii-
SLntezc
85
puiri (De-a sufletul). Sensibilitatea accentuată [>entru propriul organism
se traduce apoi prin intensificarea nelimitată a unor atribute firești. Privirile ;
poetului sînt intense; văzul său este „radiografie" (Sensul otelului), iar
razele ochilor săi dobîndesc materie, putînd susține, într-un stadiu încă dia-
fan, „norii de primăvară" (Epilog la lumea veche), sau făgăduind a da flori
și frunze : „privirile mele sini drepte, sint nemișcate, / O, păsările s-ar putea
odihni in ele / ca pe niște ramuri colorate" ; sau : „Eu te priveam ore-n șir, /
pînă cînd privirile mele / dădeau frunze albastre .Mina și umărul sini
apoi elemente ce revin deseori în poezia lui Nichita Stănescu, mai ales în
metamorfoze ce traduc elanuri. Gesturile cele mai obișnuite ale poetului
sînt acelea prin care întinde mîinile, într-o mișcare ce aduce îndată ana-
logii și chiar transformări : „omoplatul se face / pală subțire de helicop-
ter ..; alteori miinile întinse par „două spițe de roată". Umerii au a su-
porta diferite poveri, fie cea difană a părului iubitei, fie sentimentul grav
de responsabilitate. Umărul este deasemeni locul unde cresc aripile eroului
liric, motiv atit de des întîlnit in poezia de care ne ocupăm. Nichita Stănescu
își amintește momentul unic al genezei aspirațiilor sale spre ideal, moment
transpus in poezie prin emoția naivă a copilului care simte cum îi crește
aripa : „îmi tremura de emoție spinarea, / ca și cum ar fi trebuit / sd-mi I
crească aripi din ea". Apropierea de Heruvimul bolnav al lui Arghezi, cu |
tot sensul invers al transformării, dar de evident cadru romantic, se face
de la sine. In fine, un poet ce are atît dc acută simțirea propriului eu și care
traduce în fapt biologic fiecare trăire sufletească, nu poate să ne uimească
dc acum prea mult prin percepția concretizată a amintirilor, prin intensa ;
trăire în viitor. In general viața ii apare ca un „papirus", „plin de hieroglife",
iar ascensiunea omului în vîrstă este mai înth asociată cu o cățărare copilă-
reasca pe scara de sfoară, pentru a primi apoi elocventa imagine a unor
staturi umane suprapuse, formînd o înaltă coloană, asemeni unui elocvent și
straniu idol primitiv : Către pace.
4 După cum se poate observa din ultimul său volum, 17$ planetar, unî-
uversul poeziei lui Cezar Baltag este orientat pe aceleași coordonate. Desco-
perim foarte ușor o similară tendință de a interpreta spațiul și timpul, de a le
aduce la numitorul comun unei anume sensibilități. Atît numai că, dacă în
volumul lui Nichita Stănescu ne întîmpina o realitate poetică unitară, uni-
form organizată, după legi și trăsături proprii și aproape generale, unele din
poeziile lui Cezar Baltag par să intenționeze a urmări manifestările cele mai
contractante ale unei opoziții dc moștenire romantică. Titluri ca Apusul
capitalismului. Inscripție la Doftana, Epilog burghez — J917, Lui Ares, |
posomoritul, Poem antifascist aduc viziuni plastice de amurg iremediabil
sau de atmosferă terifiantă. Autorul caută expresia cea mai încărcată de
imagini vizuale (Apusul capitalismului). Se resimte frecventarea poeților
pictori ai apocalipsului și în primul rînd a lui Adrian Maniu, de ale cărui
viziuni de lumi moarte nu sint prea departe versurile: „vintul de gumă al
norilor" ; „văzduhul alb, pe care-l înnegrise I cu sori de gresie în asfințit" ;
„Oh, gura aș fi vrut să-mi fie crater / cu falii lungi, sticloase ..O intuiție
remarcabilă a poetului este aceea care fixează imaginea finală a capitalis-
mului apus într-o încrustare de rocă din depozitul de fosile al istoriei: „să-fi
afli drumul închis ca într-o cochilie / de melc, presimțind in adine un perete
final". Prin contrast cu acest tablou terifiant al dezintegrării se realizează
«6
Sinteze
peisajele luminoase, deschise privirii. In aceste momente poetul își ascute
sensibilitatea ; el aude scurgîndu-se timpul istoric, „calda foșnire a ere-
lor ..vede spațiul întreg umplut de „explozii de creație'* {Dimineața sim-
țurilor). De această dată, trăsăturile cele mai caracteristice ale universului
său liric sînt candoarea și frăgezimea. O lume văzută prin ochi copilărești
(„E un copil sub fiece copaci") oferă spectacolul inundării ei de către lună
și de aici exclamația : „De unde ai atita lună, noapte ..în peisajele marine
abundă lumina și spațiul, fiind „un cosmos de oglinzi / și de mări multipli-
cate"... Frăgezirca, împrospătarea celor înconjurătoare merge pînă la în-
chipuirea unui univers dc esență vegetală, cu sugestii din Ion Barbu :
„Inimă, te las să pleci / călătoare într-o frunză / pe nervurile poteci, / / l e
arată și pulsează / lingă vadul sevelor, j unde-o nimfă vegetală f își afundă
un picior." In general, sentimentul unor asemenea versuri este dat de o
caldă intimitate cu natura și universul, de unde modificarea în sens afectiv
a unei exclamații pe care am găsit-o și la Nichita Stănescu, traducînd bucu-
ria de a trăi: „Pănuntule. dragule, / dulcele meu sprijini"
în plan subiectiv, poezia lui Cezar Baltag exprimă aceeași generală
percepere a identității. Deosebește și el, nu contracția mușchilor, ci fluxul
sîngelui : „Singele conținu am să-l aud / in arteră" ... (Emoție). Ca și la
Nichita Stănescu (în poezia l/'su/ unei nopți de iarnă), intensitatea vieții
se convertește într-o iradiere de căldură: „Strîng miile de ani la piept, și-
vechile / perioade glaciale se topesc / la respirarea mea". Și eroul liric al lui
Cezar Baltag arc aripi {Zbor simultan); și lui îi înfrunzește mîna : „AIZ-a
înfrunzit un braț din umăr, / ramură zveltă de măslin. .Și privirea lui
este intensă, aspirînd la materialitate: „Doi lei albaștri, f vecini, pupilele
îmi sînt..: „refluxul privirilor mele te izbește de mal"... Apartenența
poetului la istorie este exprimată prin gestul protector al coastelor proprii :
„Coastele mele apără epoci istorice..." Există apoi un paralelism între
mișcările omului și cele din cosmos, gestul său oglindindu-se în univers:
„Gesturile mele se petrec simultan / cu mișcările soarelui..precum și un
important filon tematic, ce împrumută ele altfel titlul volumului, al comuni-
tății cu cosmosul, altă formă a ascensiunii romantice. O preocupare mai
insistentă pentru propriul chip este asociată cu intenția de a materializa
memoria, idee ce primise în lirica lui Beniuc imaginea sintetică a „geologiei
sufletului". La Cezar Baltag, amintirea, văzută ca o traiectorie, sau ca un
semn grafie, e asociată fie stelelor căzătoare (fată Cotmeana), fie detaliilor
unei hărți : „o hartă unduitoare mi-e chipul". Altădată se găsește o identi-
tate între fruntea umană și scoarța copacilor: „O. iată, fruntea mea / a curs
in scoarța copacilor ...“ Memoria viratelor trecute este simbolizată prin
masca unui chip copilăros, iar desprinderea de ca, maturizarea, sc face cu
suferință : „ades pe chip uit obrăzarul /copilului de ieri sfios,/ și timpul mi-i
lipește-n față, / și-l smulg pe urmă dureros".
Și poezia lui Ilie Constantin ne aduce o transfigurare, generală dar mai
discretă, de data aceasta, a spațiului și timpului. Lucrurile tind să-și dizolve
contururile, estomp1ndu-se intr-o ceață fină, diafană ; peisajul, văzut în
desfășurări largi, are o mișcare internă, ca o curgere, ca o aplecare; văz-
duhul plin dc păsări (ca la Nichita Stănescu) conține și el o neliniște, o
emoție surdinată: „De-atîtea zboruri zarea se mutase J Un apleeîndu-se sub
arcuri vii,/cu arbori, schele, rîuri, case.." ; totu-n jurul meu era in
Sinteze
87
pantă, / Și chipul tău inii nălucea abia / prin trecerea de păsări delirantă ..
Impresia generală este aceea a așteptării, a unei apariții iminente dar încă
necunoscute : „Apune luna : e o ceafă-n lucruri, / un început prin arbori, / d&
parcă lumea e-nuelită. toată,/de-o pinză visătoare-acoperind / statui ce încă
nu-s desprinse / pe deplin din piatră". Peisaj cu o trăsătură emotivă domi-
nantă este și în poezia Aplecat deasupra universului, în care autorul percepe-
amețitoarea rotație cosmică.
Eroul liric, omul în general, este văzut în aceste poezii, în cîteva
ipostaze caro le apropie mult de versurile discutate pînă acum. Și-Ilie Con-
stantin are sentimentul pregnant al vîrstei viitoare (Cea dinții ninsoare),
și el se autoportretizează uneori în termeni apropiați : „Uneori sînt foarte
frumos.. A . „Și vestmintele se smulg de pe mine, / ampli, umerii preiau
văzduhul?“ Sau : „să-mi ardă brațele-amindouă / De miresme, raze și culori".
Ceea ce aduce el în plus este o preocupare de investigație directă, fără aju-
torul_ simbolului, în domeniul moral. Conștiința lucidității, aspirația spre
luciditate, iac parte din temele majore ale acestei poezii. Autorul se supra-
veghează pe sine mereu, își permite cu zgîrccnie răgazul somnului: chiar
visul este un vis lucid ce reface amintirile zilei. Astfel, noaptea, el se sur-
prinde parcurgind încăodată nesfîrșitcle drumuri diurne: „Nesfirșitele dru-
muri din mine / {fie care și-n somn le refac, J reîntoarse fie simțuri)"...
Titlul volumului lui Anghel Dumbrăveanu. Pămintu! și fructele, suge-
rează ceva din viziunea sa asupra lumii. Poetul vede mereu peisaje însorite
și abundente, orizontul versurilor sale cuprinzînd un eden pămîntesc ce are
ca dominante lumina (orbitoare a soarelui meridional, lumina difuză a
nopților do pe litoral în așteptarea zorilor, luminile orașului etc.). vegetația
exuberantă (chiparoșii, platanii), cerul desfășurat larg. El populează mările
și cerul cu corăbii și păsări, cu plante de esențe nemaivăzute, cu femei exo-
tice (reminiscență simbolistică): „Ahor aștepta-n lagune zburătoare / Și pești
și arbori neștiuți de nimeni...", „Femei cu chip bronzat și pasul de me-
duză..." „Și vegetații stranii prin somn voi auzi.. A Și în versurile sale
lumea apare într-o ușoară mișcare, într-o înclinare ce comunică emoția ;
el vede pămtntul în clipa unică, atunci „cînd vulturii văzduhul cu aripa-l
înclină". (Desen de iarnă).
Ascensiunea este deasemeni o temă de bază. In poezia întitulată S/ea
ascensiunea e înțeleasă ca o aspirație veșnică spre ideal. In Cinice se exprimă
euforia plutirii: „Ah. liber trec prin aer și rid / Cu fața-ntoarsă spre pă-
mint..." .Atent la creșteri și explozii vegetale, poetul percepe materia in
energia ei ascunsă: „recunosc / Materia gemînd de energii întinse". In
Frumuseți aduce o laudă vieții, frunza platanului cu nervurile ei relcvîn-
du-i bucuria materiei de a se organiza și împlini.
Ca și la ceilalți colegi de generație, aulocontcmplația ocupă un loc de-
seamă în poezia lui Anghel Dumbrăveanu. Autorul se definește cu o blîndă
autoironie: „/Im fost un tinăr nițel prea înalt..." Și el poartă semnul de
recunoaștere al generației, simbolul aripei (Hărbații Carpaților). dus mai
departe, și in acest caz. spre o solicitare. în autocaracterizare, a elementeloi
cosmice : „/Im într-o palmă frunza platanului și-n alta /O stea din conste-
lația Delfinului...“ : „Cerul mi se-nfășoară pe Umple"...; „.Im buzunarele
pline de stele..Obsedat și el de proprii săi umeri, primește „vintul din-
spre mare" să i se așeze, „pe umeri — / Septentrională pasăre-albastră ...“
88
Sinteza-
în neliniște, notează : „vulturi îmi zboară din umeri împrejur ...“ Altădată
se autocaracterizează : „Un visător cu umerii plini de păsări..." Urmărit și
el de amintirea copilăriei e preocupat să o fixeze in imagini. „Tiparul" utili-
zat, chiar dacă e analog cu cel dintr-o poezie a lui Cezar Baltag (/Irgeș
1963 — „Argeșul îmi păstrează încă pe maluri f urmele tălpilor poale de
cînd fui copil"}, primește la Angliei Dumbrăveanu o impresie de continuă
trecere, prin comparația cu frunzele, de natură să-și asocieze ideea timpului:
„Urmele opincilor mele ca niște frunze / Umblă prin lutul Argeșului ../
Partea conduși vă a acestor însemnări va trebui să reia o idee expri-
mată în preliminarii și anume: observațiile formulate din analiza cîmpului
tematic al poeziei nu pot aspira să elucideze toate problemele exegezei și ale
judecății de valoare. Acest unghi de vedere ne refuză, între altele, credem,
posibilitatea de a formula direct, nemijlocit, o apreciere critică asupra poe-
ziei. Astfel, dacă am trasat. în marc, conturul universului poeziei lui Nichita
Stănescu, de exemplu, nu putem, numai pe această bază să formulăm șî
judecata de valoare asupra sa. atîta vreme cît am lipsit să constatăm pre-
zența poeziei, a lirismului, nu a versificației sau a vorbirii metaforice. (în
ce ne privește și în ce privește volumele analizate aici, am căutat să formu-
lăm o asemenea apreciere în cronicile apărute în Steaua, nr. 7 din acest an. )
Aceasta întrucît e foarte bine știut că una este să formulezi, mai mult sau
mai puțin versificat, mai mult sau mai puțin presărat cu tropi, ideea aspi-
rației cosmice a omului, propoziție la urma urmei teoretică, și alta este să
creezi poezia fiorului cosmic. Distanța este în esență aceea de la proza zia-
ristică, fie ea sprintenă sau metaforizată, la poezie, de la versurile cu temă
cosmogonică ale lui Samson Bodnărescu, de pildă, la incantația eminfesciană.
Spunem toate acestea pentru a preciza sensul și intenția însemnărilor
noastre care, dacă nu au posibilitatea să emită aprecieri critice, pot bene-
ficia totuși de unele concluzii generale și, nu lipsite de importanță tocmai
pentru stabilirea judecății dc valoare.
între aceste concluzii generale vom nota mai întîi de toate atitudinea
activă, dinamică, a poeziei de care ne-am ocupat. Spațiul și timpul pe care
ea le frecventează nu rămîn elemente inerte, fundal uri imobile și impasibile.
Poezia noastră tînără acționează ca un ferment asupra lumii pe care o oglin-
dește și o cercetează cu avidă curiozitate, o vrea mai frumoasă, mai pură,
mai demnă de om. în al doilea rînd, umanismul este ceea ce o caracteri-
zează. în limite foarte mari desigur. Apropiindu-se de obiectul analizei
noastre vom distinge. în acest cadru mai larg, prețuirea valorilor tinereții :
sănătatea fizică și morală, entuziasmul, gingășia. Din punctul de vedere al
„organizării" universului poeziei vom constata, pentru toți cei patru poeți
avuți în vedere, un spațiu și un timp de „construcție" proprie și fără limite
(de aici preferința comună pentru peisajele marine), ineficienta legii gravi-
tației. circulația fiind acolo ușoară pe toate coordonatele și în toate sensu-
rile. Centrul acestui „univers" este un om văzut în atributele sale cele maî
înalte, de o mare puritate și, totodată de o candoare copilărească. înzestrat
cu aspirația miraculoasă spre depășire și cunoaștere. Lipsește, din motive
lesne de înțeles, atitudinea cosmogonică pc care G. Călinescu o socotea
necesară pentru constituirea unui adevărat univers poetic. E prezent în
schimb omul, celălalt termen, devenit acum primordial, al realității. Nu este
greu să recunoaștem. în această schemă, viziunea contemporanului nostru
Sinteze
89
asupra lumii, perspectiva pe care epoca noastră o deschide în realitate.
Prin aceasta, poezia de care ne-am ocupat aparține și vorbește actualității.
De aici, deasemcni. și motivul pentru care coincidența celor patru „planuri"
poetice nu a fost înregistrată defavorabil pentru autorii respectivi, ea fiind
datorată obiectului, iar nu unui fenomen de mimetism.
In tine, din excursia noastră în cele patru zone tematice, se pot formula
și o sumă de observații de natura să semnaleze unele pericole în acest do-
meniu. Astfel, tendința generală dc a utiliza simbolul, chiar dacă prilejuește
o momentană mulțumire autorilor respectivi, se poate repercuta negativ prin
încărcarea poeziei de expresii figurate. înăbușind pînă la urmă comunicarea
directă a lirismului. Nu este vorba numai de utilizarea abuzivă a unui auxi-
liar perimat al poeziei, cu toate consecințele ei: se insinuiază în acest fel
și pericolul divagației gratuite, al îndepărtării de realul imediat. Preferința
pentru obiectele ciudate, pentru unele atitudini și gesturi stranii, cele mai
multe reminiscențe simboliste, încarcă încăodată poezia acestor tineri cc are
pe alocuri un aspect vetust, baroc (în sens plastic). Sînt apoi o seamă de
ticuri comune pc care acești poeți și le-au însușit în dezavantajul artei lor.
Nu ne gîndim desigur numai la simpla coincidență a unor motive poetice;
avem in vedere unele atitudini mimate. în care se resimte tirania modei.
Toți sau fiecare pe rînd sini astfel obsedați de umeri și dc aripi, de plutirea
în spații siderale, de propriul chip; Nichita Stănescu vede la tot pasul lui,
după cum Cezar Baltag are o preferință nu totdeauna justificată pentru
cuvîntul solsliliu. Ilie Constantin și Anghel Dumbrăveanu pot fi surprinși
amîndoi într-o poză de autoadmirație: „Uneori sint foarte frumos...*, măr-
turisește primul, pe cînd cel de al doilea exclamă : „Ce frumos sint cînd gin-
dese..." Exemplele s-ar putea înmulți, dar nu acesta e rostul însemnărilor
noastre.
Poezia generației lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin i
sau .Anghel Dumbrăveanu sc află în plin proces de maturizare. încercările
de a constitui un univers poetic propriu, bine determinat, reprezintă mij-
loace (și indicii în același timp) ale acestui proces prin care își va consolida
locul specific în literatura noastră nouă.
M/RCEA TOMOȘ
90
Sinteze
cronica literara
TUDOR AR6HEZI: „CADENȚE"
fiecare volum nou de poeme, Tudor Arghezi întărește in conștiința noastră con-
vi uger ea că „tinerețea fără bălrinețe și viața fard de moarte" nu-i numai un basm al
poporului nostru, ci-i o exprimare simbolicii a vitalității creatoare pe care un mare poet
o întruchipează in condițiile istorice actuale, Tudor Arghezi trebuie luat ca exemplu, atit
ca exponent al evoluției noastre literare, cit și ca viguros reprezentant al luciditUlii crea-
toare. El dovedește că poetul anonim al Mioriței a deschis orizonturi luminoase și cd mai
sînt drumuri nebătatorite înspre inălțimi. Totodată rămine clar că. deși ucenic modest al
limbii, poetul nu poate fi improvizator spontan și nu poate nesocoti rigorile formei, Cadențe
nu este, far ii îndoială, un titlu intimplător. ci exprimă un anumit crez de creajie.
ta cuprinsul unui număr de nici treizeci de poeme, cetățeanul, artistul, gindit or ui,
poetul evenimentelor cotidian# și chiar polemistul se regăsesc cu clara lor poziție ideo-
logică și morală precum și Cu subtila tor măiestrie ce nu-și îngăduie niciodată o metaforă
gratuita, o îmbinare îndrăzneală de cuvinte (păianjenul visării, singurătatea in zale, miinile
tăcerii) fără sa nu fie raportată la atmosfera întregului poem.
Credincios neabătut al albiei sate trainice de mici și multiple valori familiale și
gospodărești, la izvorul cărora se potrivesc cuvintele și visul, tradițiile și ghiersul. sufletul
poet uliii Spală in undele lui imaginile tuturor trăirilor încărcate de har. (Ca să numim
astfel, metaforic, inspirația sa fecundă.) Motivele poeziei argheziene au un confinat emotiv
de savoare unică, ca și cînd vinul mereu primenit al sensibilității creatoare, ii schimbă
tăria gradului, dar niciodată esența și aroma. Dc aceea nu motivele — la urma urmii
de natură raponolă — sini cele ce revelează prospețimea neobișnuită a poeziei lui Tudor
Arghezi, ci atitudinea lirică, de fiecare data nouă, fragedă, puiandră. Țara, bunăoară, e
imaginată ca o soră a primăverii, împodobita pentru marca sărbătoare a primei intdairi
depline, cînd întinerită „la început de vremuri, nădejdi ți învieri", intimpină înflorirea de
muguri din natura cu o „cofă plină de rouă nouți și lumină", ca pe un oaspete dorit ta o
casă fericită. De cîte ori se reîntoarce pe pamintul scump al țârii și al său, poetul, nedes-
părțit de fluier, de ciine și de cuțitul gata de luptă, ca „pom hoinar in lumea toată" nu
uită brazda trasă și de el: „Mai ridicat cu [/oamele-n lumină / Copacul mă durea din rădă-
cină ț Căci seînteiat de stelele străine. / Pămîntule de-acasă. ca rtimiuca în tine". Conside-
rindu-se nevrednic să-și asemene cintecele cu frumusețea folclorului, poetul aduce, in
schimb, un elogiu fără rezerve lui fladea Ion, omului din popor, căruia i se adresează
recunoscător: „Bărbat ai fost, o spune/ Pămimul tău, muncit și-n rugăciune,/Că ți-ai
purtat prin veacuri, greu, povara, f Mărturisesc oboarele și tara / Clădită-n suferință și
răbdare/l-ai dat și singe, ți sudoare." /Bade Ioane.. J.
Ginditor, cu nedezmințite preocupări moralizatoare fSus, Dragoste tirziej, Tudor Arghezi
trăiește adine și răscolitor drama căutării unui tilc de viață și de artă in fiecare poemă,
dincolo de alegorie, simbol și metaforă, — artist încercat care nu încetează tucicind să-și
pună problemele creației și ale existenței sale. Astfel, creația e considerată uneori ca o
asceză intr-o criptă în care se odihnește un oștean rănit și unde „păianjenul visării" adeseori
șovăie păzit de singurătate, dar străbătut totuși de timp, ca de o cadență „de valuri și de
ceruri, egale in pasul mers", e un virlej ritmic pe care versul nu-l poate prinde atit de
complet ca inima Încă vie a poetului încordai intr-o permanenta Așteptare, cirul „omul tace.
Cronic#
91

gîndul umblă/Ca un hoț prin grîu și-n umbră" și cind gîndul creator, la ora inspirației.
e personificat ca prezență simțită a unui vecin cu opinci de lumină. ea un alfer ego ce
nu știe „ce-i tihnă și hodină" (Ghiersul înginatj. Alteori, poetului i se pare că din „floarea
sufletului" tinerețea i-a zburat ca o pasăre de april „cu aripi lungi, „verde-n piept ca
zarzărea" (April), dar el rămine conștient că. întocmai ca o vișină rămasă intre ramuri,
poezia e un rod al Doamnei Firi „de-o seamă cu sămința de griu și cu porumbul"1, chiar
dacă „înșclate-n rîvna cît mai sus" și năzuințele poetului, ca fi petalele florilor și ca fi
fluturii, pat fi ucise de către „visul fanatic de lumină" (Rîvnă).
Personalitate structural activă. Tudor Argticzi exprimă aproape întotdeauna dinamismul
profund al legăturilor dintre om și lucruri, dialectica vieții in care e prezent omul cu
voința lui, in creație ca și în contemplație, frumusețea însăși nefiind decit cadența neîntre-
ruptă a efortului creator, fie că e rîvna omului, fie că e o risipă a naturii.
Oșteanul rănit din Asceză este chiar poetul care a luptat toată viața, in ciuda fap-
tului că a știut să fi viseze. Pentru el, vremea, transformată prin creație in cadență, are
Muși și o dureroasă semnificație omenească, deoarece: „...neîntreruptă de morți și
crăci uscate,/Prin miinile tăcerii, de ceară, se strecoară",/Ca un fuior de pulberi și
brume deslînate".
Importantă insă rămine nu drama aceasta intimă a unui om mai sensibil și mai greu
încercat decît alții, ci rostul tui creator, trăirea pentru arfă, conversiunea duratei in ver-
suri, singura supușenie care dă înțeles și rinduială vieții. Dar și fără a fi neapărat artist,
omul cuc — după concepția bărbătească și eroică a tui Tudor Argheti — datoria de a
înfrunta curajos destinul șl ispita :
„Primejdia s-o cauți de-a dreptul, într-adins.
Nu te lăsa de semeni și timp rănit și-nvins.
Cu traista în spinare, cu clinele tău. leul.
Dă luptă ne-ntreruptă cu ceasul râu și greul.
Călătorind de-a pururi prin zări și peste zare,
Să nu te afle viața culcai, dar în picioare. “
(Sus)
Rareori s-au scris rînduri mai stenice, mai limpezi și mai răspicate din punct de
vedere etic. Cred că numai spiritul sarcastic al poetului, dind o viziune neașteptat de
plastică trindăviei, in biserica doborita de arșița verii in secetă, poate invidia „petecul
de prispă, de mnbrâ și răcoare" al ei, deoarece, sugerind numaidecit calitatea de om a
contemplatorului, o asociază cu aceea a vulturului care se ridică pină și în văpaie. Dacă
e adevărat că o notă de persistenta melancolie se strecoară in versurile acestui volum,
ca „Învăluirea liniștitor dintre plopi" in zăbranicul amurgului, nu-i mai puțin adevărat
că poetului ii este funciar străină resemnarea, renunțarea la așteptare și la luptă, conso-
larea. Privighetoarea. prinsă chiar in colivie, „se avintă, se rănește și se strînge". Uritul
„zace ca un schit închis", dar poetul ii cere viatului să-l ia și să-l ducă peste lumi. Violo-
nistului nu i se pare că ar avea temei să fie întristat (Monotonie pe vioară/. în priveghiul
stelelor, noaptea, nădejdea moare și învie pe nesimțite (Inginere). Fluturele intrai in
foișor, călind mereu intr-afară, riscă să-și zdrobească frăgezimea in geamuri (Fluture, tuj.
Oricit de îndurerată ar putea fi despărțirea de harpa-i scumpă și oricit de lungă-i fusese
» așteptarea, „cit un șes pustiu dc viață", romanța trubadurului are Muși statornicia de
voință a odraslei de plugari:
„Ceri văzduhurilor pîcla tainelor să șî-o despice
Și să-ntoarcă drumul negru, așternut ca un plocat,
însă ochiî-n ploapc, umezi, vor veghea, ca două spice,
Pînă ultima nădejde le va fi și secerat".
(Pc o harpă medievală)
Poezia aspectelor inedite din evenimentele cotidiene ale vieții surprinde și de astă
dată, cu gingășia și tonul cu totul particular al expresiei. ca de-o pildă in această com-
pasiune autumnală din invocarea păsărilor călătoare, cind „la noi c frig și zilele-s mai
rare" și „îngheață apele ca sticla";
„Doar vrăluile, bietele, sărace.
Rămîn cu noi, cu gerul să se-mpace,
Ffămînde și gingașe.
Și tremurînd. desculțe și-n cămașe.
(Plecarea)
92
Cronica Literari
Râsjrmgind in sensibilitate personală rezonanțele folclorice (Viteazule^ sau cele în-
semnate pe margini de pagini la E. Haraucourt. Fr. Rabelais sau P. Verlaine, ceea ce
chezășuieșfe elasticitatea spirituală a poetului, care ta 85 de ani a rămas tinăr, Tador
Arghezi nu abandonează nici in acest volum ascuțișul polemicii.
„Sutașii mei în taină dau porunci
Să bată griul, papura și floarea,
Și-ngenunchindu-i. prinși, pe prunei.
Să Ic reteze, ca la miei, inghițitoarea.
Măreț ca mine și temut ea mine,
Viteaz în patru vinturi, nu-i pe
Întinsul meu, păzit amar și bine.
Robul in virată, sulița să-mi scuipe."
E semnificativ insă că for fa pamfletului său urcător biciuiește de astă dată, in Irodul.
orgoliul inspăimintat al celui ce unește presimțirea noului care se nade și crește, a viito-
rului atotbiruitor.
într-o Inscripție pe cutia de poștă poetul se consideră răsplătit dacă omul ii
iubește și mai puțin pentru că se știe citit. Dar ii este dai celui ce-a învățat de la părintele
său plugar să-și sufere cuțitul fără teacă și gata întotdeauna de luptă, să se bucure de
dragostea recunoscătoare și de cele mai multe ori anonimă a cititorului, uimit și ineîntat,
la sărbătorile citirii noilor cadențe însăilate de pana sa.
ViCQLAE ȚIRIOi
EUGEN BARBU; „FACEREA LUMII”
Noul roman al lui Eugen liarbu continuă — și duce mai departe — preocupările din
Șoseaua Nordului, .deofo se înfățișa lupta comuniștilor in perioada anilor întunecați ai
ilegaltiății; ca intr-o apoteoză, romanul se termina priri zugrăvirea insurecției armate, a
începutului de ev nou pe care il aducea biruința forțelor populare și izgonirea ocupantului
fascist. Facerea lumii, roman ce împrumută de la mitul biblic ideea unei geneze degajă,
intr-adevăr, atmosferă unui nou incepui de lume. Evenimentul de maximă importanță cu
care debutează romanul e naționalizarea. Trecerea efectivă a puterii economice in miinile
clasei muncitoare impune o școală grea, confruntări decisive ; cartea relatează astfel deprin-
derea cu îndeletnicirea gravă, anevoioasă, a conducerii, de către muncitori, a treburilor
obștești.
Dar. definit astfel, romanul lui liarbu nu s-ar îndepărta prea mult de un roman obișnuit
de „producție"; năzuințele autorului sint. evident, mai mari. E vorba. mai înlii, in carte,
de procesul de transformare a societății vechi intr-una nouă. E vorba astfel. In acelaș timp,
de transformarea oamenilor. Așa se face că, in pofida unei formule compoziționale care pune
pe acelaș plan trei biografii — a muncitorului tipograf Filipache, directorul unei tipograf1!
naționalizate, a fiicei sale Eva și a președintelui de sindical Angliei — Facerea lumii amin-
leșie, în mod stăruitor, de un Bildungsroman, un roman al formării oamenilor prin educație,
dar, hi aceiași măsură, a decăderii și decrepitudinii altor oameni. Cartea relatează astfel,
e vorba doar de o diferențiere de optică, despre un început și sfirșit de epocă, după cum
și despre o ridicare și o iremediabilă decădere. Folosind alegoria biblica a aceluiași mit ai
genezei, am putea spune cd acum și aici se aleg o pete de uscat.
Cronica literară
93
Dacă problematica din Facerea lumii o amintește pe aceea din Șoseaua Nordului, reali-
zarea artistică a făcut un incontestabil pas înainte. Ce-i drept, ca și in Șoseaua Nordului,
și in noul roman scriitorul se ferește să adopte o formulă compoziționalii asemănătoare cu
o frescă. Cum. poate, ar fi impus-o măreția și importanta momentului istoric. Romanul e,
mai de grabă, studiul tipologiei citarea personaje, a confruntării tor cu evenimentul măreț
a naționalizării, cu primele momente in care se incepe construirea socialismului. In/dlișind
viața citorva oameni, Eugen Barbu face, in aceiași timp, un comentar indirect asupra eveni-
mentelor. Formula biografiilor paralele e lărgită de altminteri considerabil prin 'înglobarea, in
roman, a unor medii diverse și a unei galerii variate de personaje- Capacitatea recunoscută a
romancierului de a reda viu și autentic viața și mediul muncitoresc creată cele mai bune pa-
gini ale romanului: greva de ta Grivifa. manifestațiile din Piața Palatului in memorabilele
zile ale lui februarie 1943, viața zilnică a tipografiei naționalizate, principalul teatru al aefiu-
nel. zugrăvirea cartierelor mărginașe ale Rucureștiului, existentele modeste și încă mizere ale
muncitorilor etc. Alte tablouri fixează, apoi, lumea pesirifă a Talciocului, pe obișnuiții tutjului.
promiscuitatea morală a unei presupuse boeme, lumea tumpenproleiară. Aidoma unui roman
picaresc, cartea e populată de personaje multiple înfățișate in medii sociale diverse; de aici
o bogăție și varietate a paletei, o exuberanță a nuanțelor și a culorii, neintilnită incă în
Șoseaua Nordului,
De fapt, ceea ce iși propune să înfățișeze Barbu e procesul de transformare pe care
zorile socialismului victorios l-au impus in patria noastră. Dușman ai unor rezolvări facile,
convenționale, scriitorul nu ne înfățișează o lume fixată in tipare definitive, ci oameni in
formare, aidoma unor izvoare care iși crudă incă matca. Lumea nouă care se naște e
surprinsă, astfel, in mers și pentru personajele Cărții intimplările sint tot atitea prilejuri
de confruntări morale. S-a observai, de altminteri pe bună dreptate, că scriitorul își manifestă
preferința, in ceea ce privește personajele, pentru „cazuri limită". Nu e insă vorba aici
atit de o preferință personală cit de supunerea la obiect, pentru că intimplările relatate
solicită asemenea personaje. Dezlipirea de ceea ce a fost, aderarea la noua orînduire socială
silește toate personajele romanului să-și confrunte mereu existența lor individuală cu imensa
mutajiune valorică pe care o presupune transformarea Rominiei Intr-o fură care construiește
socialismul. Unul din farmecele de căpetenie ale cărții e dat tocmai de împrejurarea că în
roman se demonstrează, pe viu și fără posibilitate de tăgadă, legătura sfrinsă care există
intre planul transformărilor sociale și planul moral al schimbării structurale a oamenilor.
Pentru a înfățișa acest proces de transformare a societății și a oamenilor, romancierul
a ales și a urmărit, din multitudinea de personaje din roman, trei biografii, trei destine ale
unor oameni: directorul tipografiei naționalizate, Fitipache, președintele sindical uhu din
acea tipografie. Angliei. și. în cele din urmă, pe Eva fiica lui Fitipache. Urmărind aceste
destine, nu numai schîfindu-le biografia ci povestind-o pe îndelete, romancierul caută sd
demonstreze că aici nit e vorba de trei povestiri paralele ci că aceste biografii sint aidoma
unor jajete ale aceluiași cristal, ele formind un singur tot, o singură unitate. Nimeni nu-i
pimte contesta scriitorului dreptul de a-și alege o formulă compozițională sau alta, impresia
de unitate na e insă ciștigată complet pentru cititor și alunei cînd se presupune că aceste
personaje sint legate sfrins intre ele. se afirmă fără îndoială un adevăr, numai că prin
episoade multiple Cartea e invadată de o mulțime de iniimplări și personaje fără o necesară
legătură intre ele. Construcția romanului se îndepărtează. astfel, in mod deliberat, de com-
poziția romanului clasic, ceea ce n-ar fi fost nici un păcat, de altminteri, dacă s-ar păstra
însă o imagine unitară, dacă o logică internă, consecventă cu ea însăși, ar prezida la alcă-
tuirea unei unități firești intre episoadele cărții. Această unitate e insă, pe alocuri, doar
presupusă, artificioasă. în imaginea de ansamblu discontinuă, mozaicată. rezidă, după părerea
mea, lacuna principală a cărții, in plan compozițional.
94
Cronica literar*
Cetei trei linii epice principale, piuă ta un anumit punct autonomie, dispun de
o consisteanță realii și o examinare mai îndeaproape a lor se impune cu necesitate.
E vorba, mai iutii, de înfățișarea puternică, credibilă, a Iui Filipache, personaj eu
care nu numai aria de scriitor a lui Barbu ci. in general, galeria personajelor muncitorești
ale literaturii noastre noi, ciștîgă o realizare valoroasă, de căpetenie. Cineva vorbea de
„cumsecadenia funciară" a personajului, caracterizare, ce-i drept, eliptică, e departe de a
li cea mai fericită- înrudit sufletește cu cei mai bum eroi ai Iui Barbu din nuvela Arunca de
jos, cu Mareș din Șoseaua Nordului, Filipache e, in același timp, un personaj nou, căruia vre-
murile noi. necesităjile stringente ale construcției socialismului i-au imprimat o pecete caracte-
ristică. Evoluția personajul» e urmărită pe îndelete, caracterizarea surprinzmdu-l in ipostaze
diverse- Mai iutii, o amănunțita fișă biografică ii fixează datele personale: 0 existentă simplă
și in aparență Cu nimic deosebită aceleia a oricărui om obișnuit. Crescut inir-o familie nume-
roasă. împuținată periodic de boală și mizerie. Copilul se obișnuiește de timpuriu cu greutățile
vieții, e ucenic ta un cizmar dc la unsprezece ani, vinz&or de ziare mai apoi și, in cele din
urmă, muncitor tipograf. Existenta aceasta ternă pînă la un moment dat e înviorată mai apoi
de prietenia cu un muncitor mai băfrln. Stoica, un social-democrai care ii stimulează tină-
rtdui Filipache pasiunea lecturii și îl face să participe Ia unde reuniuni muncitorești, Drumul
spre înțelegerea mecanismtdui luptei de clasă e relatat prin creionarea citorva momente mai
importante. Filipache, care văzuse ca un simplu spectator greva și represiunea de la Grivița.
e atras, pe nesimțite, in munca ilegală lucrind împreună cu un muncitor comunist.
Bălan. într-o tipografie ilegală in timpul războiului. Surprinși de Siguranță cei doi tipografi
vor fi condamnați la ani grei de temniță, temniță din care Filipache nu va fi eliberai decît
la 23 August. Revenit in tipografia unde fuse muncitor odinioară. Filipache e numit director.
Mat spectaculoasă e, fără îndoială, cealaltă fișă biografică din roman, aceea a preșe-
dintelui sindicatului. Anghel. Autorul a voit să urmărească aici decăderea treptată a unui
muncitor. De fapt insă traiectoria vieții tui Anghel e mai complicată decît aceea a lui
Filipache ți a spune că personajul e doar ilustrarea unui caz de des proletarizare, de alterare
a conștiinței de clasă, înseamnă a spune încă prea pu/in. Undeva in roman, caracierizindu-și
personajul, prozatorul arată că el ar fi putut deveni prea bine, dacă împrejurările i-ar fi
permis-o, un burghez sau un exploatator. Fiul unui lucrător de la Serviciul barometric,
ambițios și vrind să parole, in urinduirea burgheza, cu ajutorul apticafiei la învățătură.
Anghel își dă prea curind seama că ascensiunea socială dorita astfel e departe dc a fi
lesnicioasă, hdrerupindu-și studiile și devenit, fără voia tui, un muncitor ca brațele, perso-
najul va avea, pînă la 23 August, o viața complicată, in care soluția de expedient, dorin/a
de a se înavuți, chefurile ți aventurile sentimentale ieftine vor avea un loc de căpetenie.
Găzduirea intimplăioai e a iui Filipache, in timp ce acesta era urmărit de Siguranță, o
detențiune de scurtă durată, in preajma lui 23 August, un accident datorită căruia rămine
șchiop, accident pe care Anghel are inspirafia să-l atribuie torturilor care le-a indurai la
Siguranță, ii creiază personajului nemeritata faimă a unui luptător in ilegalitate, leputație
de care va ști să projde apoi. Ceea ce a încercat, in acest personaj, sd întruchipeze Eugen
Barba — fi ceea ce credem că a și reușii — e procesul de lentă descompunere morală care
il va cirddți pe Anghel, in cete din urmă, cu cîțiva afaceriști și șnapani care, prin manopere
frauduloase la econornat, mai intri, la cantină mai apoi. încearcă să se îmbogățească pe
spinarea muncitorilor. De ce insă Anghel, construit pc o bună idee artistică inițială — setea
de a parveni oricum ți cu orice mijloace — are totuși mai puțina viabilitate artistică decit
Filipache? Expltcajia nu trebuie căutata, cred, cum au făcut-o unii critici, in lipsa unei
„psihologii abisale", a unui tip dostoevschian. cum. chipurile, ar fi trebuit să fie construit
personajul. Explicația poate fi căutată, mai de grabă, ia aproximata cu care sini urmărite,
în roman, raporturile intre Anghel și Filipache, insuficienta motivare a conflictelor reale
Cronl :a merara
9i>
care ii opun unul altuia. De aia și o viziune palidă a contradicțiilor din viața intreptiaderii.
contradicții care, in roman, se explicit prea mult prin sforăriile lui Anghei fi pe nit îndeajuns
de motivata ranchiună pe care acesta o poartă lui Filipache,
Al treilea personaj central al romanului e fiica tui Filipache, Eva. Dacă Filipache
reprezintă, in roman, curba ascendentă, iar Angliei pe cea descendentă. Eva ocupă o poziție
de mijloc, care ii învăluie vraja intr-un intens tragism. Neverosimil de inaltă, după citeva
aventuri erotice obscure și banale. Eva — in care scriitorul a știut să creioneze prea bine
apucăturile unor odrasle de muncitoare care își uită prea lesne obirșia și se epatează după
traiul „distins*" al burgheziei — se îndrăgostește de un bărbat mai in virstă, elegant și.
la început, avut, Manicatide. Episodul acestei dragoste nefericite acoperă întreaga viață
a fetei cu multă amărăciune, pe care treptata decădere a lui Manicatide. nu face decît să o
accentueze. Aureola cu care apăruse Manicatide, la început, va sfîrși prin a păli și. după
lungi escapade, la început amoroase, apoi de afaceri de contrabandă. Eva va descoperi că
alături de Manicatide și-a ratai viafa, că oferindu-i acestui bărbat fotul nu a primit in
schimb nimic, Care e rostul fragmentului in economia romanului ? Să sublinieze doar grefata
pe care o face Filipache, care, covirșit de treburile obștești, uită că mai are o fată ce crește
ta voia iniimplării ? Desigur că aceasta e una din semnificații, dar nu e nici singura și nici
cea mai profundă. Alai de grabă am descoperi, aici, un sens acut polemic, îndreptat împo-
triva acelor tineri care își risipesc tinerefea la voia întimplării și abandonează, prea repede,
necesitatea de a trăi pentru un ideal (Eva — de pildă — visase să devină o mare balerină).
Revelatoare, din acest punct de vedere, e confruntarea intre cei doi bărbați care cuceresc,
unul rafinat și voit, celălalt fără să-și dea seama, admirația și iubirea Evei. Manicatide o
cucerește pe Eva pentru că își voia o partneră de plăceri; inainfe de a-1 cunoaște pe Mani-
catide, Eva se îndrăgostise de Matei, personaj care trece prin roman ca un meteor, simboli-
zind. pe altă coordonată decît aceea pe care o întruchipează Filipache. abnegația și sacrificiul
pentru cauza partidului. Ceea ce mi se pare că a nod să sublimeze scriitorul aici a fost
tocmai disponibilitatea sufletească a Evei. care putea fi alta. înainte ca viața ei să se
închisteze amorf, intr-un automatism complet și intr-un deplorabil vid sufletesc.
Dacă insă cele trei personaje amintite mai adineaori au o viață romanescă puternică,
credibilă, celelalte personaje ale romanului au o existență slabii, convențională. Să fie aceasta
doar o rezultantă a iuțelii cu care, se pare, unele pagini au fost încredințate prea lesne
tiparului ? mai de grabă, capacității mai restriase a creației epice ?
Dar, in acest roman, cum s-a observat de altfel, există alte numeroase pagini admirabile.
Poezia Bucureșfiului. atmosfera veșnic in schimbare a orașului, tumultul matinal, ora amiezei,
descrierea unui colțișor al urbei, foșnetul frunzelor toamna, clipocitul apei intr-un havuz,
iată numai citeva din exemplele la care se pot adăuga mereu pasaje noi care ilustrează rara
capacitate a scriitorului de a face să vibreze materia poetică a artei sale. Se relevă, astfel,
capacitatea rarisimă a scriitorului de a treia o atmosferă, de a învedera muzica și poezia
lucrurilor, a străzii și a anotimpurilor etc.
Construcția epică presupune o arhitectonică care, chiar dacă nu se supune canoanelor
artei clasice nu e mai pufin consecventă cu sine însăși. Or, in Facerea lumii intriga e
uneori abuziv întreruptă, de lungi și nu întotdeauna necesare retrospecjii, Autorul, care are
darul povestirii, poposește uneori, pe îndelete, in a descrie, de pildă, chefurile și avatarurile
amoroase ale lui Angliei, dar prea puțin urmărește înfruntarea intre cei doi erai principali:
Filipache și Anghei. Intriga principală a romanului este, apoi, relativ străină fragmentului
în care se înfățișează viața Evei. S-a spus, de pildă, că ideea de a lăsa ședința de analiză
a muncii întreprinderii, ședință în care Anghei și afaceriștii care îl împing de la spate vor
să-l debarce de la conducere pe Filipache. — e admirabilă. Biruința finală a omului cinstit
care e Filipache. apare ca un fruct al opiniei colective, opinie care, din păcate, pînă atunci.
95
Cronica literari
m roman, ne apăruse prea puțin. iată de ce o logică interna a construcției romanului. mal
consistentă și mai severă, ar fi strins intr-un tot mai unitar fragmentele de sine stătătoare
și nu ar fi lăsat, in grija sugestiei, cișiigarea acestei necesare unități pe care trebuie să o
albe opera de artă.
Construcția deficitară u romanului a împins insă ți spre obiecții pe care Ie credem
neavenite. Critica, in judecata de valoare, nu trebuie să substituie romanului așa cum e el
în realitate, romanul care ar fi fost așa cum ar fi voit ea îd fie- Facerea lumii nu implică
<5 dezbatere despre problematica integrării oamenilor in noua societate pe tortul și cu argu-
mentafia unor profesori de filozofie. Lucrurile sint aici mai simple, fără ca prin aceasta sd
fie superficiale.
Curtea, in ansamblu, se citește dintr-odată. cu folos și cu o evidentă plăcere. Arta
scriitorului, in progres continuu, notația poetică, întotdeauna proaspătă și originală, atmosfera
atit de personală a fiecărui fragment, irtvederează, odată mai mult, gama atit de variată a
disponibilităților scriitoricești ale tui Eugen Barba. Căci, in esență, romanul trebuie considerat
și ca o experiență scriitoricească, nu numai interesanta ci, mai ales, matură. Autorul Groapct
fl a volumului de nuvele Oaie ți ai săi iși mărește, tu baterea hunii, nu numai capacitatea
sa scriitoricească ci și atracția pe care stilul său ii exercită asupra ^cititorului. Arta sa e,
in acest roman, mai rafinată; nimic nu e tern, indiferent, atmosfera. peisajul, sluti le sufle-
tești ale eroilor, sint definite dezinvolt ți cu precizie.
Ultimul roman al lui Barbu nu se dovedește, astfel, doar ca o prezentă interesantă a
literaturii noastre noi, ci ca o contribuție Serioasă și matură, modernă și definitorie pentru
strădande scriitorului de a surprinde, in veșnica ei devenire, noua facere a lumii, a lumii
noastre de azi.
TRAIAN LIV IU BIRAESCU
Cronici literară
97
artă
TEATRELE BĂNĂȚENE
ÎN ANUL XX
T
A calru s-a jucai in Banat cu mutți ani in urmă; tradițiile duc la începutul veacului
al XlX-lea ți la acel an 1817 care, în istoria artei dramatice din țara noastră, marchează
momentul edificării La Oravița, a celui mai vechi edificiu de spectacole. Se știe apoi că la
1848 exista la Lugoj un cerc tealral care cultiva sentimentul național, susținind revendicările
democratice ale epocii- De aceasta ac leagă numele- lui Constantin Udrea, iar in deceniul al
8-lea, al lui Gh. Aug. Petculescu. Dar eu acest prilej nu asupra acestor îndelungate pe-
rioade ne propunem să stăruim, ci dorim să dezvoltăm ideea că teatrul nou, ca arta deschis
militantă |>c rărim social, s-a născut in anii efervescenti, dc mari prefaceri, care au urmat
evenimentul istoric de la 23 August 1911. Parezi simbolic, teatrele apărute alunei, ca un
imperativ al vremii, 5-,tu chemat teatre ale poporului. Sub acest nume au activat, de altfel,
in primele lor stagiuni, teatrele din Timișora șâ Arad. fnefi din acele dinții stagiuni, teatrele,
deși nu depășeau încă o formulă de cvasî-amatoclsni, începeau sa înfăptuiască dezideratul
rivnit dc orice adevărat artist, de a aduce in stal si în loji pc muncitorul care începuse să
făurească încă din acei ani, o dată cu uneltele pașnice și bunurile vieții, o nouă orinduire,
mai dreaptă, ce, spre deosebire dc trecut, 11 oferea omului descătușat și accesul la frumusețe,
ca pc un drept al său, de totdeauna.
Și acest element, nou prin semnificație socială, cerea in mod obiectiv, o noua formulă
da organizare a teatrului ca instituție, a teatrului ca Instituție statotl, statornicit!! in orașe
ce-și afirmau noi deziderate culturale. Existaseră desigur și piuă atunci teatrele naționale,
dar cu această fericită excepție, teatru însemna o trupă de actori repede resfirați, după
unu sau două stagiuni. In Banal, un teatru de vest ca instituție, a rămas un lung și mereu
aminat deziderat artistic, afirmat și promis demagogic cu prilejul fiecărei campanii electorale
dc partidele purgheze, înmorminlat apoi după cc toți cei ce trebuiau să se aleagă se alegeau.
In ziarele periiiadet interbelice sînt destule mărturii ale acestei situații care, pcrsistînd.
s-a prelungit pină cind, prcluind puterea politică, partidul clasei muncitoare a găsit calea
unei rezolvări firești și temeinice: teatrul de stat. Intre 1945—1949 trei orașe ale regiunii
— Timișoara, Arad, Reșița — s-au văzut înzestrate cu asemenea instituții, iar iii 1983
secțiile maghiară și germană a teatrului timișorean de stat devin instituții independente.
In folul acesta, teatrele dramatice bănățene, creații ale unei noi orinduiri, oferă acum citeva
elemente dc bilanț artistic, caracteristice culturii noastre noi. Cifrele comunicate de plenara
Comitetului regional Banal de cultură și artă care ic-a analizat activitatea (30 iunie a.cj
sînt în acest sens concludente. Statisticile (incluzind și datele oferite de opera, filarmonici te
și ansamblurile artistice de stat ale regiunii) vorbesc despre uriașa forță de inriurire artisiico-
educativă pe care o exercită cele 13 instituții de artă, care, de ia crearea lor, au prezentat
35 000 de spectacole, în față a 13 500 000 de spectatori. Au fost montate iu același răstimp
578 de piese de teatru, 207 dintre ele fiind creații recente, ale perioadei dc trecere la
socialism. Cifra o considerabilă, dacă se are in vedere puținătatea începuturilor, și
ea afirmă din plin caracterul noii arte, create la îndemnul partidului ea pe o
artâ a murilor mase. Statisticile arată în 1964, eu în țara noastră un teatru revine la
08
Aria
250 0(10 de locuitori, și ca sa proiectele cifra în adevărata ei lumină. Contemporanul, din
care o luăm, o raportează la o țară de veche cultură ți tradiție teatrală, Anglia, unde un
teatru stabil revine la abia 500 000 de spectatori. Și aceasta după nici 20 de anii In
194$—104$ scepticii mai socoteau că un teatru cu stagiune permanentă nu poate rezista
(șl subsista) mtr-un oraș dc provincie cu 100—150 000 dc locuitori, că, după 8, 10 repre-
zentații sălile vor fi goale. Deșartă fantasmă a acestor casandre, cu care cultura noastră
nouă s-a întâlnit și in alte compartimente ale ei, infirmindu-le de fiecare dală „prezicerile".
Se ignora însă că teatrele noi vor ști să-și formeze și un public nou, nou prin componență
socială ți prin ardoare. Am asistat apoi, peste ani, Ja jubileu! de 100 de reprezentații a!
nu puținelor spectacole: C Unele grădinarului de Lope de Vega, Tache, Jankc și Cadir
de Victor Ion Popa de la Teatrul de stat din Timișoara. Ultimul citat ține afișul de șapte
ani consecutiv. Și fiecare teatru iți are „jubilee” asemănătoare. li și acesta un act dc cultură
teatrală. Si sint și altele. Din acestea să cităm spectacolele ceduie. Da, aș scrie pe afiș:
„spectacol cedat" (Se joaca, bineînțeles, cu casa închisă). Cedat cui 1 Unor colective de
muncitori, tehnicieni și funcționari care achiziționează (și cererile nu pot fi totdeauna integral
satisfăcute) o întreaga reprezentație, la un spectacol de succes. Teatrele au găsit ușor
drumul câlrc mase: drumul vizitelor in întreprinderi, drumul deplasărilor în regiune, adesea
pe cal nebatălorile încă de nici O trupă actoricească. Așa au ajuns jVdpasta, liofii și chiar
Ofhelto ți Hamiei să lie vizionate, să zicem, la Slnntcolaul Mare, Șandra, Bcrzovia și Jebcl,
la Belinț și Chizătău, și in multe alte locuri. Din fabrici și instituții, Teatrul de stat din
Arad și-a recrutai cei peste 4 000 dc abonați ai săi, cărora nu le scapă nici o premieră
a stagiunii. .Același teatru aduce seara ia spectacol cu un autobuz special pc colectiviștii
din comunele învecinate orașului, Nu este un caz izolat, ci unul caracteristic activității
tuturor teatrelor dramatice ale regiunii, l-olosind asemenea mijloace, extinzind pc toate căile
și zi de zi contactul cu spectatorii s-a ajuns la formarea unui public nou, un public al mari-
lor mase, a cărui compoziție socială reflectă fidel o cucerire dc scamă a puterii populare,
accesul poporului la cultură, o cucerire care se leagă de înfăptuirea, pe un plan mai larg,
în întreaga (ară, a revoluției culturale.
Sala plină, lungile scrii de reprezentanții, comuniunea pe care arta mare o știe crea
cu un public receptiv și atent a însuflețit pe actori. Și-nti stăruie, in ce privește sentimentele
și gratitudinea acestui public, gestul larg al unui butrin colectivist din Jebel care, Ja șfirșihil
unei reprezentații teatrale, a adăugat aplauzelor omagiul simplu și emoționant, în felul lui,
exprimat in fața scenei: „pălăria Jos. inaincea Iu așa artiști I" Iar întețirea turneelor merge
progresiv cu creșterea setei de cultură a maselor largi. Aducem aci și consemnarea „bilan-
țului" unei manilestări de dată recentă organizată pc plan regional. Luna teatrului și muticii
rom/nești contemporane. care a reunit iu sălile de spectacol cea. 40 000 de oameni ai muncii
din 60 de localități ale Banalului.
Cc i se oferă acestui spectator, care ca nou consumator de arta este ei însuși un produs
al celor douăzeci de ani ? Cum c și de așteptat, un repertoriu care ii solicită gindirea și
sentimentele, iutii de toate un repertoriu național. Din primii tur ani, teatrele i-au jucat
pe dramaturgii noștrii clasici și contemporani, au valorificat o moștenire și au promovat
creația nouă a epocii socialiste. Cetatea de foc a avut și o premiera la Reșița tinde s-a
inspirat autorul ei; in 1949, la inaugurare, teatrul arădean juca intr-o sală suprapună,
copleșindu-i pe actori cu aplauze, Scrisoarea pierduta (cu Șt. Ciubotărașu, Al. Marius, Romeo
Lăzărescu, Florina Demion), dar oferea publicului și o premieră, .Mineri; lui Daviduglu.
La Timișoara, Ultima ură a lui Mihail Sebastian, Arm negri de A. Ba ranga și N. Morarii,
Lumina dc la Ulmi, intiia piesa a lui Horia Lovinescu, Ziariștii și Șeful sectorului suflete ale
lui Al. Mirodan, Corupi cu paiafe a lui Mireea țilefanescu sint mimai cîteva din cele cc au
ciștigat adeziunea publicului, inregislrind lungi serii dc reprezentații, dupu cum piesele lui
Victor Eftimiu. Paul lAerac și Dorel Dorian au fost cu succes reprezentate la Arad, iar
trilogia Oameni in lupta dc AL Voitin a fost montată pe scena reșițeană. Să adăugum că
teatrele german și maghiar de stat din 'timișoara și-au făcut o misiune nobilă dur propa-
garea in rindul publicului lor a dramaturgiei din patria noastră, Lovinescu. Mirodan, Lverac
fiind autori des jucați pc aceste scene. Nu e lipsit de interes să amintim că prin piese de
Caragiale (Noapte furtunoasă și U'ale carnavalului) și Alecsandri (Chinta lu lași) publicul
a făcut cunoștință cu dramaturgia noastră clasica. Mai mult, cu Chiri fa ta lași Teatrul
german de stat a oferit cea dinții premieră Alecsandri la Timișoara, din aceste doua decenii.
Cît privește teatrul reșițean, colectivul său se mindrcșle a fi jucat tot ceea ce se înțelege
in mod obișnuit prin repertoriul Caragiale: adică cele trei mari comedii și D'ale cai navalului.
Nu putem afirma insa că cei doi mari dramaturgi clasici ai noștri s-au bucurat dc toată
atenția și ultimele interpretări ale Scrisori; pierdute (Timișoara, 1960, Arad 19G2) au fost,
Arta
99
în cazul dinții, un spectacol fără relief ți cu prea puține idei, iar in al doilea, unul in care
citeva binevenite încercări de înnoire a concepției regizorale s-au manifestat numai in unele
sectoare adiacente ale spectacolului, nefiind coroborate cu ceea ce constituie esența inaliena-
bilă a moștenirii caragîalicno — valorificarea replicii și adîncirea expresiei interpretative.
In această ordine de idei, trebuie spus totuși că. deși sînt încă rezerve interne și
disponibilități in valorificarea dramaturgiei noastre clasice și a aceleia, devenită dc ase-
menea clasicii, din perioada interbelică, s-a« creat spectacole valoroase, cum sînt acelea
cu Viforul. Rtevan și Vidra, Omul cu tnirfoaga, D-ra Nostasia. Tache. tanke și Cadir. rea-
lizate pe scenele regiunii, spectacole în care piesa națională și-a găsit un echivalent scenic
fericit, ce a impus-o publicului.
Dar, cum e și firesc, orice teatru tinde să transmită înlii de toate mesajul său educativ
prin piesa contemporană. La cele spuse pînă acum, c de asociat interesul filtru promovarea
unor lucrări scrise aici, in Banat. Desigur, palmaresul nu e, deocamdată, simplu — s-au
jucat piese de Radu Thcodoru, Hans Kehrer, J. Szeckler, Emil Lîțu. Kâroly Sândor — dar
ca el să devină mai bogat și mai reprezentări» nu există impedimente decît dc natură
subiectivă: cîteodatS, o anumită inexperiențu, mai totdeauna dornică dc depășire, a autorilor
mai găsește din păcate Iu secretariatele literare și la conducerile teatrelor refuzuri politicoase
ori aminări, peste limita îngăduită. Calez cea mai indicată, a dezbaterilor de cenaclu ori
conlucrarea atentă cu autorul, cînd a fost uzitată, n-a dus decît la rezultate bune și va
duce și in viitor dacă, evident, comisia de artă a Comitetului regional de cultură și artă
va găsi o modalitate de apropiere și colaborare „de lucru" eu filiala Uniunii Scriitorilor.
Chestiunea a fost discutată (mai bine zis rediscutată) cu prilejul plenarei din iunie a.e. a
comitetului, iar între discuție și fapte nu se interpune nimic decît, ca element de dinamizare,
consecvența cu propriile hotărîri. Nu am vrea lotuși să se deducă de aici că am încerca
o supraestimarc a factorului local în repertoriu, ci numai că dorim a sublinia că pe această
latură a îmbogățirii repertoriului teatral există încă rezerve și disponibilități, cum, de altfel,
există loc pentru mat bine și in ceea ce privește reprezentarea repertoriului național pe
scenele bănățene. Critica a subliniat dc pildă cu privire la repertoriul Teatrului de stat din
Timișoara preponderența unor piese rormnești contemporane nu din cele mai reprezentative.
A trecut dc atunci incă o stagiune, dar teatrul im a oferit spectatorilor săi, poate cn excepția
Șefului sectorului suflete, un spectacol de care să se vorl>ească, demn de exigența in creștere
a publicului și de succesele repurtate de dramaturgia noastră in ansamblu, O predilecție
asemănătoare pentru piesa dc-a doua mină, al cărui prototip a fost la Timișoara Corabia
cu tui singur pasager, a vădit și teatrul din Arad, care a dat cu Adam și Eva un spectacol
mediocru, după cum teatrul reșițan se menține încă, parcă ignorînd semnele de maturizare
a trupei actoricești, la piese ușoare, consecință, pare-se, a unei neîncrederi atît în public,
eîț și în posibilitățile colectivului.
într-un articol care trebuie să fie, cît de cît, și un bilanț, se impune să amintim că
adoptarea unui ton în care să se facă auzite cerințe și exigențe înalte (departe de noi gîndul
de a socoti aceste rînduri un etalon) c f>c deplin îndreptățită; avem in teatrele Banatului
regizori, scenografi și actori care și-au dovedit nu o dată posibilitățile creatoare, impunindu-i
opiniei artistice republicane. în anii iu care s-au dedicat slujirii scenei in Banat, Elena
Bodi, Șt, iordânescu, Gh. Lcahu, Dom. Moruzan, Jcni Moruzan, Gh. Damian au fost încunu-
nați cu titlul dc onoare dc artist emerit. Diversitatea individualităților artistice s-a afirmat
simțitor după ce pe podiumul scenelor a urcat o nonă generație de actori, creată și educată
iii anii puterii populare, o generație căreia stilul realist de interpretare, pe baza întruchipării
lăuntrice, a trăirii rolului, ii este imprimat prin instrucție, fără a-i stinjeni libera și distincta
afirmare, nici talentul, ci dimpotrivă, potențîndu-i-le. Am fost martorii, in acest an, ai
atitor creații actoricești izbutite incit citind numai cîteva nume am avea sentimentul că am
nedreptăți pe prea mulți actori talcntați, cunoscuti prea bine spectatorilor. Stagiuni care se
apropie in fiecare an de inia de reprezentații, realizind cifra de 100—130000 de spectatori,
solicită în cel mai înalt grad resursele interpretative ale actorului. Prezent în egală măsură
ca factor de îndrumare a formațiilor dc amatori, actorul anilor XX se afirmă ca un intelectual
militant, un luptător conștient, pentru noua cultură romînească. Dialectica devenirii acestui
tip de actor nu a iost desigur fără contradicții. Noua conștiință actoricească, investită de
societate cu demnitate și onoare, se afirmă desavutnd orgoliul, spiritul de bc-emă și de clan,
eiiltivînd modestia, |ic calea respectului față de înmiea artistică. Tocmai cu asemenea actori
au pulul li create spectacole care au atras in sălile de reprezentații mii de oameni. De ele
se leagă de asemenea numele unor prețuiți regizori. O tendință salutară spre continuitate
și spre stabilitate este vizibilă și în acest domeniu dc concepere și clalwrare a spectacolelor.
El este desigur un reflex al condițiilor de muncă și de. largă, multilaterală afirmare artîs-
100
ArtJ
ticâ, cc le-au fost create cadrelor regizorale dar este, totodată, și expresia maturizării con-
cepției despre arta a regizorilor noștri. Conlucrarea aceasta dc lungă durată cu același
colectiv actoricesc a avut totdeauna rezultate fericite, dintre care se cer neapărat amintite
sudarea lăuntrică a trupei, acțiunea pedagogică sistematică in formarea tinerilor actori.
Putem spune că profilul distinct pe care și l-au cucerit instituțiile noastre dramatice este,
în bună măsură, rezultatul acestui sistematic travaliu regizoral.
Mai ales pentru valorificarea in spectacole memorabile a unor mari lucrări ale drama
turgiei universale, se cuvine amintită contribuția regizorului Dan Nasta, autor al unor
Spectacole ca Harrdet, impus atenției generale, pentru conceperea originală, in spiritul
umanismului socialist, a rolului nefericitului prinț dc la Elsinore, Uf. Ioana, Egor Btuiciou
fi alții. Pe aceeași scenă timișoreană Ion Maximilian a realizat vreme de vreo șase ani,
intre 1956 1962, Ziariștii, Ploșnița (in colaborare cu loan Taub), Moartea unui comis-
wxajar, Marele fluviu iși adună apele, Omul care aduce ploaie. Pădurea, Femeia îndărătnică
(in colaborare cu Dan Radu lonescu), Visul unei nopți de vară. Trei surori. Un interes
particular și foarte constant pentru dramaturgia lui Shakespeare, (i. B. Shaw și pentru cea
națională (Hașdeu, Caragiale) dovedește regizorul arădean Dan Alccsandrescu; încă de la
înființarea teatrelor. Dan Radu lonescu și-a împărțit activitatea creatoare intre trei scene,
la Timișoara și Arad, oferind mai multe spectacole eu o plastică îngrijită, cu fantezie regizo-
rală, și, in comedii, cu umor de buna factură. La Timișoara, Emil Reus, tînăr regizor și actor,
a dus o activitate regizorală care, deși intermitentă, are cel puțin două spectacole citabile,
Passacaglia și Aristocrații. La Reșița, Eugen Vaneea, cu certe izbinzi artistice. Îndeosebi la
ultima stagiune și. pînă de curind. Dumitru (îheorghiu, au semnat punerea în scenă a celor
mai multe spectacole. E de amintit și Nie. Moldosan, la Arad, iar dc la teatrele in limbile
minorităților naționale, Emil Josan, Ottmar Slrasser, Hans Sclmschnig, llona Kora, Emeric
Krausz, pentru a completa, nu insă și a încheia, o listă în care se cuvine adăugat și numele
regizorului loan Taub, animator vreme de mai mulți ani, al Teatrului maghiar de stat.
Sînt lot atitea personalități creatoare, de cele mai multe ori dovedind un stil propriu, cu
preferințe specifice. Măcar să consemnăm totuși ca o metodă a acestor ani și prezența unor
regizori din alte centre ale țarii. îndeosebi în capitală, in lucrul eu actorii din Banat, metodă
pe care o dorim continuată, tocmai spre a diversifica stilurile în munca artistică și pedago-
gică cu actorii.
... Iar dacă ar ii să stabilim un element comun între spectacolele, foarte diferite ca
stil și factură dramatică, am putea lua în considerare efortul dc a asigura o ținută artistică
mereu mai înaltă, exprimarea mesajului scenic in forme dramatice simple, accesibile, pre-
ocuparea pentru simplificarea convenției teatrale, prin sinteza mijloacelor scenice, prin simpli-
ficarea și reducerea recuzitei și scenografiei (care capătă tot mai mult un caracter funcțional
și un rol de discretă sugestie) conți inund insă, in interpretare, solidele tradiții actoricești
moștenite dc la școala noastră realista din trecut. Cil privește înnoirea expresiei, ca nu
șî-a spus încă ultimul cuvânt, iar dotarea tehnică, relativ bună, nu e luată pretutindeni in
vedere, cînd e vorba de a sălta mijloacele punerii în scenă, la nivelul aiirmat pc plan
republican și chiar internațional. Dar indeniinarea și (putem pronunța termenul), măestria
rezigorilor noștri nu se exercită în gol, ci ea devine forța dc vehiculare a unor texte drama
tice bogate in conținut, indreptindu-se cu un pronunțat simț selectiv către marile valori ale
dramaturgiei universale, clasice și contemporane, descoperind și promovînd tot cc e nou
și valoros in propria noastră dramaturgie. Ei, toți, lucrătorii din teatre, au în acest scop
bune și tot mai bune condiții de lucru și. ceea ce e tot atît de important, Înțelegerea factorilor
vieții noastre socialo, Îndrumarea și grija partidului și prețuirea unui public obiectiv și
pătruns de respect pentru teatru, pentru slujitorii artei scenice. Pe drumul larg și încununat
de mari satisfacții morale și artistice, etapa glorioasă a primelor două decenii de viață
liberă constituie, prin cuceririle sale, e etapă de înflorire fără prcvcdent a dramaturgiei
și a artei spectacolului.
SIMION DIMA
Arii
101
I
istorie literarii —
documente
STUDIILE DE ISTORIE LITERARĂ
ÎN ANII PUTERII POPULARE
alorificarea moștenirii literare reprezintă unul dintre obiectivele de
seama iu opera dc făurire a culturii noastre socialiste. Nu s-ar ii putut și
nu s-ar putea imagina o literatură și o artă nouă ivită din nimic, lără nici
o legătură cu tradițiile naționale, cu experiența epocilor precedente. In
această privință, Partidul Muncitoresc Romin a manifestat o atitudine iermă,
care k stimulat necontenit munca dc cercetare. încă in 1916, tovarășul
Gheorghe GBeorghiu-Dej, referindu-se la problemele intelectualității noastre,
spunea : „Faptele atl dovedit că concepția democratică și muncitorească asu-
pra vieții nu este cit uși de puțin o brutală ruptură cu lot Ceea Ce a fost valabil
ți concepția care o călăuzește înseamnă tocmai salvarea de la naufragiu a ce-
lor mai autentice valori etice, culturale și politice, înseamnă o revalorizare a
tuturor valorilor reale ale trecutului. Concepția democratică este tocmai o
punte între ceea ce istoricește a fost valabil ieri ți ceea ce va fi valabil miine.
Ea asigură continuitatea reală a tradițiilor culturale ale umanității" (Sciuteia,
1916. nr. 678, 15 noembrie).
Călăuziți de principiul „Reunificării tuturor valorilor reale ale trecutu-
lui", principiu leninist care presupune examinarea critică a moștenirii lite-
rare, potrivit ideii că în societățile împărțite în clase antagoniste coexistă
două culturi, una progresistă și una reacționară, cercetătorii noștri, critici
și istorici literari, au purces la o susținută acțiune de editare și studiere a
scriitorilor din trecut. Ediții în tiraje de masă, de sute de mii de exemplare,
au pus în circulație, în scurtă vreme, operele cele mai de preț ale literaturii
romînc clasice. Prefețe succinte au furnizat un minimum de date biografice
șî analitice menite să explice realismul existent acolo, adesea ignorat sau
mistificat de comentatorii de altădată. Acesta a fost un prim pas înspre o
cercetare ștințifică și sistematică. Treptat, mai ales Incepînd cu al doilea
deceniu de la Eliberare, munca de valorificare a moștenirii clasice s-a îmbo-
gățit și s-a diversificat. S-au afirmat cu un prestigiu tot mai recunoscut
colecții precum ..Biblioteca pentru toți", „Biblioteca școlarului'* și „Scriitori
romîni"; s-a continuat publicarea în ediție critică a operei lui Eminescu sub
îngrijirea savantă a acad, Perpessicius și s-au elaborat edilii similare pentru
operele lui Atiron Costin, Gr. Alexandrescu, I. L. Caragiale, de către specia-
liști de veche reputație, precum acad. AL Rosetti. P. P. Panaitescu, Șerban
102
iMorie Incrara-tloCTinicnte
Cioculescu sau mai tineri, ca I. Eischer și Liviu Călin. Editurile au inițiat
tipărirea de documente literare și corespondență a unor mari scriitori, ca
1. Ghica, V. Alecsandri. N. Bălcescu, M. Eminescu, I. L. Caragiale.
In asemenea condiții prielnice, cînd vede lumina tiparului tot ceea ce
trecutul ne-a transmis ca valoare autentică, s-a putut dezvolta și activitatea
de studiu și analiză a unor variate aspecte și probleme privind literatura
romînă clasică. Lichidînd procedeele simplificatoare ale sociologismului vul-
gar și, în acealși timp, spiritul de prelucrare „în bloc" a moștenirii literare,
cercetătorii noștri au dat la iveală studii și monografii bizuite pe o docu-
mentare temeinică, au alcătuit ediții comentate din ce în ce mai cuprinză-
toare, au întreținut o atmosferă dc discuții științifice deosebit dc fructuoase.
Dacă ar li să ne referim numai la ultimii cinci ani, am constata fără greu-
tate că activitatea istoricilor literari s-a găsit într-o permanentă ascensiune.
Justa orientare ideologică și dorința lor ferbinte de a contribui la triumful
umanismului socialist au făcut să dispară destule zone albe de pe harta
istoriei noastre literare. Pregătirea serioasă, multilaterală, se unește din ce
în ce mai mult, cu o fină percepție estetică, informația bogată cu descernă-
mîntul critic și simțul măsurii. Interpretării dogmatice și proletcultiste pe
care au profesat-o unii i s-a opus cercetarea dialectică, nuanțată ; comenta-
riul abstract, desprins de realitatea istorico-literară, a fost înlocuit cu ana-
liza la obiect, cu explicarea probă a contradicțiilor. în spiritul științei
marxist leniniste.
Invățînd cu folos din strălucita experiență a unor savanți și istorici lite-
rari eminenți, ca acad. G. Călinescu. regretatul acad. Tudor Vianu, acad.
Perpessicius, Șerban Cioculescu, generația de cercetători afirmată după 23
August 1944 și-a dat un bun examen al maturității ei în dezbaterea unor
probleme privind curentele literare și în elaborarea cu pasiune și pricepere
a monografiilor. Editurile se pot mindri cu cei mai mulți dintre semnatarii
studiilor introductive la edițiile din clasicii romîni. Ei sînt oameni dc cultură
învățați, unii mai puțin, alții mai îndelung încercați pe tărimul istoriei lite-
rare. dispunînd. evident, fiecare de mijloacele și puterile sale specifice, dar
izbutind cu toții (sau aproape cu toții) să atingă o ținută înaltă, fie în
rigoarea științifică a expunerii, fie în suplețea analizei. Pentru aceste cali-
tăți, trebuie să-i amintim pe S. fosifcscu (Prefața la Gr, Alexandrescu și
Caragiale), Al. Pini (Poeții Văcărești, Liviu Rebreanu), Ov. S. Crohmălni-
ceanu (G. Bacovi a. Camil Petrescu), D. Micu (G. Coșbuc, Gala Galaction).
Paul Conica (A. Pann), Gcorge Munteanu (Cezar Bolliac). Geo Șerban
(Alecu Russo). St, Cazimir (Pionerii romanului romînesc). Eugen Simion
(Proza literară a lui Eminescu), I. D. Bălan (Teatrul de Slavici, „Poezii"
dc O. Goga), I. Roman (Șt. O. fosil), T. Virgolici (Emil Gîrleanu), AAarin
Bucur (Poezii de Magda Isanos), N. Gheran (Gh. Brăescu). Ceea ce se
remarcă în genere la autorii citați este tendința pozitivă de a înfățișa opera
studiată în cadrul procesului dc dezvoltare, de a o îmbrățișa ca pc o reali-
tate estetică profund individualizată. Sînt din ce în ce mai slabe reminiscen-
țele criticii tematice și inclusiv conținutistice și din ce în ce mai subliniate
•considerațiile de ordin artistic, raportările la literatura romînă, precum șî la
alte literaturi, asociațiile sugestive privind influențele și filiațiile.
Gradul de complexitate și maturizare la care a ajuns cercetarea istorico-
literară a permis abordarea unor probleme și aspecte mai dificile, a unor
Istorie Uterarl-documente

scriitori a căror operă este străbătută de acute contradicții. Astfel s-au dove-
dit profitabile cu deosebire discuțiile consacrate lui Titu Maiorescu. Parti-
cipanții au supus unui examen minuțios și obiectiv activitatea criticului
„Junimii" și an ajuns, cei mai mulți, la concluzia că acesta, deși adept al
autonomiei esteticului, în practica literara, derogînd de la principiile teo-
retice, s-a manifestat ca un susținător al realismului, al poeziei populare și
al celor mai de seamă scriitori ai literaturii romîne Eminescu, Caragiale.
Slavici. Dintre toate articolele, cel mai convingător folosind o bogată
argumentație estetică ni s-a părut acela semnat de Paul Georgescu.
Dc o covîrșitoare importanță pentru înaintarea studiilor noastre de isto-
rie literară sînt cercetările eminesciene, foarte frecvente mai ales în ulti-
mul an. cînd s-au comemorat 75 de ani de ia moartea marelui poet. G. Căli-
nescu și acad. Perpessicius. care și-au continuat cu noi izbînzi vechea și glo-
rioasa lor activitate în acest domeniu, primul scriind Opera lui AL Eminescu,
al doilea, editînd volumele IV, V, VI din scria inaugurată încă înainte de răz-
boi, — tinerii își aduc aportul lor concretizat în articole ca acelea aparți-
nînd lui Zoe Dumitrescu — Bușulenga, V. Tertulian, George Munteanu.
Matei Călmescu, Aurel Martin. Teodor Vîrgolici,
Un aspect multă vreme ocolit, cum este proza literară a lui Eminescu
a format obiectul unui interesant studiu pe care-l semnează Eugen Simion.
Punctele de vedere emise acum cată să elucideze printre altele romantismul
eminescian, pe care critica sociologistă a evitat să-l discute sau l-a rezolvat
comod, prin contopirea lui cu realismul critic.
Atitudinea viguros științifică, tendința sănătoasă de a elimina proce-
deele simpliste în interpretarea fenomenului literar au stimulat articole și
studii despre scriitori ca Lucian Blaga, Ion Minulescu. Ion Barbu, Ion Pillat,
Pan ai t Istrati, Gib Miliăiescu, Ion Vinea, Adrian Maniu (Autorii: Ov. S.
Crohmâlniceanu, M. Pctroveanu. N, Tertulian, I), Micu, Al. Oprea. T. Vîrgo-
lici, N. Manolescu). După efectuarea unor astfel de revalorificări, care țin
seama cu rigoare de principiile leniniste, precum și de criteriul marii arie,
peisajul literaturii romine din perioada interbelică ne apare mai complet,
mai viu.
. Obținîndu-se o imagine clară asupra fiecărui scriitor în parte (sau. mai
precis, existînd această virtualitate), s-a putut trece la cercetarea curentelor
literare, a trăsăturilor și tendințelor lor contradictorii. In această privință
contribuții însemnate au adus Paul Conica asupra romantismului. AL Piru.
S. losifescu. George Munteanu asupra realismului critic. G. C. Nicolescu,
Mircea Zaciu, T. Vîrgolici, Z. Ornea asupra semănătorismului, D. Micu asu-
pra poporanismului și același critic, împreună cu Zoe Dumitrescu Bușulenga
și Lidia Bote, asupra simbolismului. Studiile amintite se găsesc, din păcate,
într-un stadiu incipient, neajungîndu-se pînă acum la alcătuirea unor toarte
necesare sinteze, (cu excepția valoroasei lucrări a lui D. Micu despre „popo-
ranism și Viața romîncască"). In dezbaterile care au avut loc în legătură
cu realismul critic, semânătorismul, poporanismul și simbolismul, cei mai
mulți participanți au demonstrat o gindirc dialectică și o înțelegere nuan-
țată a interacțiunii dintre fenomenul artistic și baza economico-socială. Mai
persistă, e drept, unde moduri înguste de interpretare ca la aceia care văd
în G. Ibrăileanu un teoretician poporanist al literaturii, iar în „Viața romî-
nească" un organ eminamente poporanist, dar în genere s-a căzut de acord
104
Istorie Uterarj-documente
că mari scriitori (ca Macedonschi, Bacovia, Sadoveanu, Arghezi etc.) sparg
albiile curentelor, impunindu se prin mesajul artei lor autentice și că roma-
tismul mi poale fi înglobat în realismul critic, după cum nici acesta din
urma in clasicism.
In procesul de creștere al calității muncii pc tărîmul istoriei literare este
firească și necesară, am zice, aspirația fiecărui cercetător spre studiul amplu,
monografic. Poate că aici se și găsește cu adevărat piatra de încercare a
talentului și a pregătirii științifice. A urmări cu succes creația unui autor, a
investiga un aspect, o problemă piuă la epuizarea, cel puțin aparentă, a
tuturor surselor și pînă la elucidarea tuturor întrebărilor înseamnă a doblndi
și a oferi in același timp o mare satisfacție. Căci operația aceasta seamănă
adesea cu o defrișare, cu o jalonare, dacă nu cu o adevărată construcție. La
20 de ani de la Eliberarea patriei, cîmpul cercetării noastre literare se poate
mîndri cu un număr considerabil de asemenea construcții. Monografiile
închinate scriitorilor din trecut reprezintă în momentul de față fenomenul
cel mai caracteristic al istoriografiei literare romînești. Faptul nu ne apare
întîmplător, ci ca o consecință a procesului de asimilare organică dc către
cercetători a filozofiei materialist dialectice, ceea cc a asigurat o întemeiere
științifică a însuși obiectului și o perfecționare continuă a mijloacelor de
investigații și analiză. Alunecările spre formalism sau spre sociologismul
vulgar, menikstatc cu ani în urmă, proveneau, fără îndoială, dintr-o nesatis-
făcătoare pregătire ideologică și culturală. De acolo, rezultau improvizația,
simplificarea, primitivismul dc gîndire proletcultist, trăsături negative con-
damnate cu vehemența încă de Lenin. Creșterea nivelului teoretic general
al criticii noastre literare se observă și în activitatea istoricilor literari. In
afara îndrumării permanente de către Partid, generația ridicată după 23
august 1911 — au avut un stimulent inegalabil în maestrul cel mai reputat
al disciplinei, academicianul G. Călinescu. Atit la Institutul de Istorie lite-
rară și folclor, pc care îl conduce din 1949 și unde s-au format cercetători
valoroși (I, C. Chițimia, O. Papadima. V. Ciobanii. Elena Piru, Marin Bucur,
Teodor Virgolici. Cornelia Ștefăncscu, Rodica Fierea, George Munteanu etc.),
cît și în afară, domnia-sa a exercitat o influiență binefăcătoare mai ales cînd
i-a fost pe deplin asimilată, Mulți dintre istorici literari ai generației tinere
se revendică din școala critică și istoricii a profesorului G. Călinescu. Ape-
lul direct la izvoare, absorbția totală a întregului material de bibliotecă, topi-
rea lui într-o viziune proprie și comentarea lui cu fantezie critică din per-
spectiva literaturii universale, iată anume prin ceea ce se distinge G. Căli-
ncscu în ipostaza de istoric literar. Monografiile sale despre M. Eminescu
(Iu redacția noua din „Studii și cercetări"). Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri,
N. Filimon ne dau sentimentul titanismului, al unei inepuizabile forțe care
nu cunoaște obstacole și secrete. G. Călinescu cunoaște temeinic
arhive și biblioteci, colecții de documente și manuscrise, din care știe, ca
nimeni altul, să extragă numai ce trebuie spre a da caracterizarea cea mai
profundă a scriitorului și a epocii lui. Documentația apare uneori copleși-
toare, ca în cazul lui N. Filimon, dar o etalează cu bună știință, căci e în
spiritul autorului studiat, el însuși un iscoditor neostenit de condice și condi-
cele domnești.
Evident că monografiile publicate sub semnul experienței călincsciene,
ca și cele care nu pot li încadrate aci, sînt de valoare inegală, și articolul
Istorie litera rfi-documente
105
de față nu cată a Ic examina din acest punct de vedere. Am făcut-o în altă
parte și cu alte prilejuri (Viața romînească nr. 12. 1963). Ar ii de observat
in schimb, modalitățile, tipurile, precum și problematica monografiilor.
Cei mai mulți autori adoptă metoda prezentării concomitente a vieții
împletite cu opera, beneficiind de avantajul unei cercetări slrîns dialectice a
raportului de osmoză dintre biografie și operă. Așa procedează G. Călinescu
(A. Filimon), Al, Dima (Alecu Russo), I. Roman (/I. Pomi, $/. O. losif).
Const Ciopraga (Caii șira! Hogaș), V, Rîpeanu (G. AL Zamfirescu). Alteori
se apelează la metoda dihotomică, a tratării separate a biografiei de operă,
ca în Gr. Alecsandrescu de G. Călinescu, I rafa lui IZ. Alecsandri dc G, C. Ni-
colescu, Tudor Arghezi de Ov. S. Crohmălniceanu. Gh. Brăiescu de Nicolae
Gheran, A/, Sahia de Pompiliu Mareea, și, într-un fel, ca în Sadoueanu de
Savin Bratu și Cezar Petrescu de Mihai Gafița. Unii cercetători cultivă mono-
grafia solid întemeiată pe fapte istorico-literarc, cu referințe arborescente,
(și așa sînt cele mai multe din monografiile citate), alții efcctuiază analiza
operei în chip mai mult sau mai puțin eseistic (ex. Ov. S. Crohmălniceanu-
T. Arghezi, M. Petroveanu — T. Arghezi, poetul, B. Elvin — Camd Petres-
cu). Există și monografii parțiale, consacrate în exclusivitate operei, ea
Opera lui Ibrăîleanu de AL Piru sau Ion Creangă de Zoe Dumiirescu Bușu-
lenga, micromonografii cu o sferă dc preocupări mai redusă, ca Ii. P. Hașdeu
de George Munteanu și D. Bolinlineanu de D. Pâcuraru, precum și studii
monografice pe probleme : începuturile romanului rominesc de Teodor Vîrgo-
lici, Momentul Caragiale de S, losifescu, Contemporanul și vremea iui de
S. Bratu și Zoe Dumitrescu.
O trăsătură generală a monografiilor publicate la noi o reprezintă carac-
terul lor polemic față de vechea exegeză literară. Slabilindu-se raporturile
reale dintre scriitori și epoca sa. adueîndu-se în discuție grupările și curen-
tele literare, tendințele uneori acut contradictorii ale operei, cercetătorii
noștri se delimitează in primul rînd metodologic dc școlile istoriografie din
trecut. Interpretarea, judecata de valoare, definirea specificului artistic, por-
nesc de la temeiuri estetice noi, care pun în lumină fațete ale operei altă-
dată ignorate sau mistificate. Este cazul la Caragiale (vezi studiile lui S.
ÎOSifcSCU), a lui Arghezi, Blaga dar și al altora. Deși unii autori nu acordă
încă Jocul cuvenit analizei estetice, se lasă prea ademeniți și dominați dc
fapte, în momentul de față, cercetarea monografică se efectuiază printr-a
strictă supunere la obiect, cu o fermitate științifică pe care n-a cunoscut-o
decît rar în trecut istoria noastră literară. Această stare de lucruri deschide
perspectiva unor studii din ce în ce mai complexe și mai aprofundate și a
unor valoroase lucrări de sinteză, care au și început să-și facă apariția. Sînt
de semnalat în primul rînd cursurile universitare tipărite în volume Litera-
tura romînă veche și Literatura romînă premodernă de Al. Piru și apoi Lite-
ratura romînă dintre cele două războaie de Ov. S. Crohmălniceanu și Lite-
ratura romînă modernă de Paul Cornea și D. Păcurarii.
Diverse și multilaterale, orientate just sub raport ideologic, pregătite
solid și conținînd analize estetice competente, studiile dc istorie literară
create în anii puterii populare ne indică stadiul maturității și al unei serio-
zității științifice indiscutabile.
/ÎL SANDU LESCU
106
Teorie IHcrarâ-documente
limbă
stil
CERCETAREA LIMBII LITERARE
ȘI A SULULUI
1N ULTIMII DOUĂZECI DE ANI
Q
K-Jtiidîul limbii romine literare și al stilului a constituit în anii de după Eliberare
obiectul unor preocupări din ce în ce mai largi și mai fructuoase- De altfel, interesul pentru
acest sector al cercetării lingvistice nu este lipsit de tradiție în țara noastră, In cursul
sau dc Istorie a literaturii ruminc moderne (Epoca lui Conachi), ținut la facultatea de
litere a Universității din lăți, în 1909—1910, G. Ibrăileanu a consacrat un lung capitol
evoluției limbii romine literare din perioada ci veche și pînă la începutul secolului al
XlX-lca. O. Densusianu a urmărit intr-un curs universitar din 1930—1931, rămas netipărit,
ca și acela al lui Ibrăileanu, evoluția estetica a limbii romine, de la începuturile ei scrise
pînă ta mijlocul secolului al XlX-lca. Mai aproape de noi se situează valoroasa lucrare
.i lui Tudor Vianu, Aria prozatorilor romini (1941) și la trei ani după apariția ci. Stilistica
limbii romine de lorgu Iordan, una dintre cărțile fundamentale pe care le posedă ling-
vistica romînească. Originea rominei literare și evoluția ei în perioada veche au fost supuse
unei analize minuțioase pe baza faptelor dc dialectologie istorică de către G. Ivănescu,
in Problemele capitale ale vechii romine literare, lucrare elaborată cu cîțiva ani mai înainte
și apărută la lași, în 1948.
Discuții privitoare la problemele limbii literare și ale studierii ei s-au dus însă înce-
pind cu anul 1951 în numeroase publicații lingvistice și literare, printre care amintim
Studii ți cercetări lingvistice, Limba rominâ. Contemporanul, Gazeta literară etc. Dezbate-
rile, in care s-au înfruntat deseori puncte de vedere diferite, mai ales in ce privește baza
dialectală și evoluția rominei literare, au impus totuși o definiție a limbii literare, accep-
tată de toți lingviștii noștri, și anume aceea că limba literară este o variantă normată și
îngrijită a limbii naționale. Sfera ei depășește pe aceea a limbii literaturii, cxtînzindu-se și
asupra limbii scrierilor științifice, ideologice, filozofice, a textelor administrative etc., adică
asupra tuturor formelor sub care se manifestă viața culturală și relațiile oficiale dintre
membrii aceleiași colectivități lingvistice. Distincția dintre limba literaturii, privita ca formă
a expresiei artistice și limba literară, considerată ca formă de manifestare unitară, supra-
dialectală a culturii naționale, a dus la consecințe importante, pe de o parte pentru cer-
cetarea limbii artistice și, pe de altă parte, pentru studiul istoric al constituirii și consoli-
dării normelor unice, la începutul celei de-a doua jumătate a secolului trecut.
Au existat și există încă destule puncte controversate in privința problemelor pe care
le pune studierea limbii noastre literare. Spațiul nu ne îngăduie să insistăm aici asupra lor.
Vom menționa cel puțin unul dintre ele și anume faptul că nu toți specialiștii împărtășesc
părerea că limba literaturii ar trebui să intre în sfera dc preocupări a lingvistului. Această
opinie a fost susținută de acad. Al. Graur In articolul Cum se studiază limba literară, publi-
cul mai iutii in Limbă și literatură, Iii, 1957, și reprodus cu unele modificări sub titlul
Limba literară, în Studii de lingvistică generată, 1960- Teza nu a găsit însă aprobarea altor
specialiști, între care se Cuvin menționați I. Iordan, Al. Rosetli, Tudor Vianu și D. Macrea,
Divergența pornește dc la modul diferit în care unii satt alții dintre cercetători privesc
L.lmM-sUl
107
factorii care stau la fraza progresului lingvistic. Astfel, jicnlru acad. Al. Graur scriitorii
dau întrebuințare individuală formelor limbii, iar acestea devin un bun al lor personal,
care nu poate li împărțit cu nimeni, adică nu se poale prelua de către alți scriitori și eu
atît mai puțin nu poate fi transmis si comunității lingvistice. Observației acad. Al. Graur,
că lingviștii care se interesează dc limba scriitorilor pun pe primul plan funcția estetică
a limbii in locul celei de comunicare i se răspunde că aspectul expresiv al limbajului
(ințelegînd prin aceasta varietatea lexicală, mlădierea gramaticală și nunțarea stilistică)
țin de progresul calitativ al limbii, fiind determinat de necesitățile comunicării de a se
sluji de un instrument bogat și suplu, adică perfecționat și adaptat scopurilor pe care
limba, ca vehicol al glndirn, le îndeplinește. Or, sub acest raport, susțin autorii citați mul
sus, nu poate fi minimalizat rolul direct al scriitorilor, alteori indirect, dar evident prin
consecințele pe care La avut scrisul lor asupra îmbunătăți rit calitative a exprimării dintr-o
anumită epocă.
Potrivit punctului de vedere schițai acum, studiul limbii scriitorilor, Întreprins de
cercetătorul limbii literare, își propune sa stabilească, pe dc o parte, raporturile limbii scriito-
rului cu normele limbii literare a epocii și, pe de alta parte, să releveze valorile expresive
ale limbii, din întrebuințarea individuală dată acestora de scriitor, prin care formele și
sensurile tradiționale sint depășite și nnlx.gațite. De aceea majoritatea studiilor de acest
gen au fost intitulate in ultima vreme „Limba și stilul" cutărui sau cutărui scriitor.
In general, s-a acordat piuă iti prezent o anumită prioritate cercetării compartimen-
tului reprezentat in istoria limbii literare de stilul operelor beletristice. Alături de acesta
continuă să se inimi Ițească insă, mai ales in ultimii ani, studiile privitoare la celelalte
stiluri ale limbii literare. Printre lucrările care se înscriu în rindul realizărilor de seamă
sub acest dublu aspect amintim cele trei volume de Contribuții la istoria Ittribn romine
literate in secolul al XiX-lea (1956—196® 1962), apărute sub redacția lut Tudor Vianu
și Istoria limbii romine literare, de AL Rosetti șl B. Cazacu 1, 1961, Culegerea De la Variuam
la Sadoveanu (1958) cuprinde studii consacrate stilului beletristic, iar Studii de limbii
literarii. Probleme actuale ale cercetării ei (1960), de B. Cazacu, îmbină preocupările teo-
retice eu analizele de limbă literară și stil. Probleme de ordin teoretic discută și 1. Coteanu
in lucrarea pomina literară și problemele ei principale (1961), G. Istrate cercetează, intre
altele, un fenomen caracteristic limbii literare (in primul rind limbii scriitorilor) din seco-
lul al XlX-lea, anume literarizarea (O problemă controversată: literari tar ea, în Studii și
cercetări lingvistice. Filologic, Iași, an VII, fasc. I. 1956). Alte studii, deocamdată mai
puține, dar care vor trebui înmulțite in viitor, aduc contribuții prețioase la cunoașterea
formării terminologiei științifice din limba noastră literară. In acest sens trebuie amintite
in primul rind Formarea terminologiei filosofice romînești moderne, de G. Ivănescu (Con-
tribuții, I, 1956) și recenta lucrare a lui N, A, Ursii, Formarea terminologiei știinjifice
rominefti (1962).
Progrese apreciabile a înregistrai îndeosebi in ultimii zece ani și cercetarea stilu-
rilor limbii și in primul rind cea privitoare la stilul artistic. Acesta din urmă este astăzi
mai bine cunoscut, deși ne lipsesc încă studii ample asupra unor scriitori sau asupra unor
epoci și tendințe proprii dezvoltării artei noastre literare. Excelenta lucrare a lui Tudor
Vianu. Arfa procatorrlor roimni, constituie o excepție. Dealtminteri, lui Tudor Vianu sti-
listica literară ii datorește numeroase studii teoretice, îndrumări metodologice și strălucite
exemple de analiză a ceea cc sc numește de o vreme încoace arta cuvinlului. Lucrări cum
sint Probleme de stil și artă literară (1955) și Problemele metaforei și alte studii de sti-
listică (1957) se înscriu printre aceste contribuții deosebit dc valoroase pe care ni le-a
lăsat regretatul profesor. Să notam că zona unor astfel de preocupări s-a lărgit în anii
de după Eliberare prin apariția iii coloanele diferitelor culegeri sau publicații ca Limbă și
literatură, Limba romină. lașul literar, Scrisul bănățean etc. a unul număr variat de studii
de stilistică (literară) semnate de AL Andriescu, Gh. Bulgăr, P, Dumitrașcu, AL Nlculescu,
Lidia Sfîrlca, G. Tohăneanu ctc. In ce privește orientarea structuralislicâ a noilor cercetări
din domeniul stilisticii, trebuie menționată contribuția, intre alții, a lui I. Coteanu (vezi
articolul Structura stilistică a limbii. în LR t, 1962).
Problemele studiului limbii romine literare și a stilului, așa Cum rezultă din lucrările
apărute mai ales in ultimii 8—10 ani, ne dau prilejul să facem unele observații. Mai întîi,
poate fi supusă discuției metoda cercetării limbii și stilului unui scriitor pentru a se sta-
bili. o dată, trăsăturile generale ale limbii sale și altă dată, ceea ce este Individual în
exprimarea sa. Nu vrem să spunem că acest lucru nu se poate face concomitent, ci e
necesar să precizăm că ne găsim în astfel de împrejurări în fața a două domenii distincte
care aparțin, prima, limbii (literare), cealaltă, stilului. Studierea limbii literare, conexată
103
LimbA-stli
cu stilul individual, duce la interferența a două compartimente care, chiar dacă se ating
și se influențează. nu se suprapun. De altfel, chiar și metodele unor asemenea cercetări
diferă sau ar trebui Să difere, înlrucît coeficientul de individualitate artistică dedus din
modul de folosire a mijloacelor verbale nu poate li „prins" cu ajutorul metodei obișnuite
in studierea lingvistică a textului. Acel plus de expresivitate de care ar beneficia limba
artistică (deși nu în toate cazurile, Căci limita lui Slavici, de pildă, are prea puțină expre-
sivitate in sine, in afara particularităților de acest fel ale limbii comune, care o alimen-
tează) sporul de expresivitate este un element al materialului verbal și intră cu această
funcție în structura imaginii artistice. Cu alte cuvinte, mijloacele expresive ale limbii
scriitorului nu pot fi despărțite dc scopul estetic căruia ele se subordonează în opera literară.
Dc aceea, multe cercetări dc stilistică literară se transformă. cu voia sau fără voia auto-
rilor, in pagini de critică literară. Nu credem că astfel dc interpretări trebuie neapărat
proscrise, in cazul eind analiza operei literare are de ciștigat de pe urma unor astfel
de lucrări. Sancțiunea pc care lingviștii o aplică cercetărilor dc acest fel pornește de fapt
de la o insuficientă delimitare teoretică intre obiectul și metodele stilisticii, cele ale poeticii
și cele ale criticii literare. Invocind corelațiile și interacțiunile dintre diversele discipline
înrudite, unii cercetători de prestigiu, deși pornesc de la premiza că fiecare disciplină iși
are propriul ei domeniu și metoda ei proprie, topesc in același ansamblu, al expresiei ling-
vistice, fapte aparținind unor sectoare diferențiate de mai multă vreme.
In lingvistica noastră s-a creat in ultimii ani un curent favorabil studiilor de limbă
literară și dc stilistică. Sint de așteptat succese însemnate si din însușirea concepției struc-
turaliste despre limbă. O mai riguroasă precizare a cimpului dc cercetare și a principiilor
metodice care revin disciplinelor in sfera cărora stă limba ca obiect general sau par-
țial de studiu va crea perspective largi și va asigura rezultatele pe care știința lingvistică
este îndreptățită să le aștepte,
$TEFAV MUNTEANU
JJmbi-stil
109
cărți-re vi sile
A!. Vlahuță: „Scrieri alese"
P
1 fin "malta ținută științifică, precum ți prin remarcabila-i realizare tehnică, noua ediție,
în trei volume, din scrierile lui Al. Vlahuță, apărută la E.P.L. sub îngrijirea Iul Valeriu
Rîpeanu, se impune atenției atît a specialiștilor cît și a cercului larg de cititori.
Volumul mtii înmănunchează poeziile lui Vlahuță, precum și traducerile din pocla
italiană Ada Negri; proza și publicistica constituie materialul celui de-al doilea volum,
iar operele dc mare întindere: Dan. Rominia pitorească și monografia Piciorul Grigoresctr
sînt cuprinse in volumul ultim. Tot aci sînt înserate și textele inedite ale celor cinci
carnete de însemnări descoperite în 1961.
Dorind sa ne ofere o imagine cit mai completă a personalității scriitorului, Valeriu
Ripeanu va selecta, in baza unor criterii valabile, lucrările cele mai reprezentative pentru
fiecare perioadă din evoluția scrisului lui Vlahuță. Astfel, sînt incluse in ediția recentă
un mare număr de articole și poezii inedite sau aproape neednoscuțe, rămase in paginile
diferitelor reviste la care colaborase poetul. Aparatul critic, deosebit de complex și bine
pus la punct, învederează o serioasă și temeinica pregătire țn materie dc istorie literară
și filologică din partea editorului. Notele și comentariile dc la sflrșitul volumelor sint
minuțios și cu competență alcătuite, fiecărei lucrări fiindu-i precizate locul și data apa-
riției. precum și reeditările ulterioare. Explicații ample sint date cu privire la împrejurările
care au determinat nașterea cutărei sau cutărei opere, iar, pentru a înlesni o, înțelegere
mai adincă a unora dintre ele, sint prezentate și variantele. Așa cum arată V. Ripeanu,
ediția aceasta încununează o cercetare de opt ani de zile, timp in care a fost studiată
întreaga operă a lui Vlahuță, precum și tot ce s-a scris in legătura cu viața și activitatea
acestuia. Strubătind toate locurile pe unde umblase scriitorul, ecreetind o serie de arhive
și biblioteci, V. Ripeanu a achiziționat o mulțime de documente, date și informații care
pun într-o lumină nouă figura scriitorului. O parte din aceste documente au fost valorifi-
cate și în studiul introductiv al ediției, care impresionează prin Întinderea și bogăția
ideilor sale.
Rcluind unele judecăți valabile ale cercetătorilor mai vechi care s-au ocupat de acti-
vitatea lui Vlahuță, cum ar fi Gherea, fbrăilcanu etc., V. Rîpeanu ni-1 prezintă pe |x>ct
în ambianța literară a vremii, precum și în relațiile sale cu Junimea și mai apoi cu cercurile
socialiste. Concepția despre artă și rosturile ei face obiectul unor capitole speciale, in care
este surprinsă influența binefăcătoare asupra lui Vlahuță in acest sens, a socialiștilor și a
lui Gherea, in special. Reținem afirmația, foarte prețioasă, că Vlahuță chiar și in alune-
cările sale de la linia artei cu tendință, ca rezultat al ruperii relațiilor cu socialiștii, n-a
abdicat de la idefa unei arte impregnate dc sufletul vieții, Valeriu Ripcamî dovedește un
sigur spirit de discemămint. alunei cind este pus în stuația de a formula o judecată
obiectivă asupra valorii operei lui Vlahuță. cît și a-i preciza locul in contextul litera-
turii noastre.
Poate că era necesar însă un mai amplu comentariu ai poeziei, pentru a moliva
mai adine concluziile — intr-adevăr juste — la care ajunge cercetătorul, anume că Vla-
huță, în poezia Sa, nu s-a ridicat pînă la o viziune proprie, originală, ci a rămas mai mult
sau mai puțin in umbra lui Eminescu. Dincolo de unele afirmații discutabile cum ar fi
aceea că Vlahuță a introdus in literatura noastră tipul inadaptabilului (în ultima vreme
Sărmanul Dîonis este considerat ca inaugurînd acest tip), sau că D. Zamfirescu și Dela-
110
Carți-reviat»
vrancea. in opera cărora apar inadaplați „nu conturează in măsură cuvenită fondul social
care dă naștere dramei acestor personaje* (dar Parazijiil), acest studiu rămine o remar-
cabila încercare de sinteză, iar ediția, completată eu o seric dc indici, care îi dau caracterul
unui instrument foarte practic și util, rămine, fără îndoială, cea mai cuprinzătoare și mai
valoroasă din edițiile operei lui Vlahuță.
1OSIF PANTEA
Mugda Isanos: „Versuri”
F
J_______jditura pentru Literatura a depus toate strădaniile spre a ne da o tipăritură desă-
virșilti, desigur una din cele mai frumoase ale anului in curs. Magda Isanos, moartă la
numai 28 de ani, na prins să-și vadă publicată decît o singură culegere — Poezii (1943).
Au urmat volumele Ciiitarea munjitor (1915) și Țara luminii (19-16). Ulterior apăruse o
culegere antologică (1955) alta fără an la Casa Jicoalclor, iar acum cartea „Versuri" corn-
pictată cu uncie poezii râmase in paginile de reviste, și cu un mare număr de inedite.
Ediția dc care ne ocupăm apare sub îngrijirea iui Marin Bucur, în același timp pre-
fațatorul ci, Sînt incluse aici cele trei volume amintite în scria ineditelor. O Addenda indică
poezii antum publicate în periodice si cele apărute in coloanele lor după încetarea din
viață a poeiei. Alcătuitorul, lucrind cu deosebită grijă pe bază de transcriere, și-a îngă-
duit carecari modificări. De pildă, titlul volumului Țara luminii a fost schimbat in Imnuri
pentru pămint titlu dat de către însăși autoarea, dar menținut piuă în prezent, numai în
manuscris. Evident, încălcindu-se dorința expresă a Magdei Isanos, s-a comis un abuz din
partea editorilor anteriori, Fapul de a se li revenit la forma inițială, constituie un gest
delicat, plin de pictate, pc care ne grăbim să-l înscriem printre atitea merite de care tace
dovadă îngrijitorul volumului.
Lucrindu-se direct pe manuscris, au fost supuse îndreptării unele greșeli din culege-
rile existente; cum ni se spune de altfel într-o Notă asupra edijiei, semnată și ea dc Marin
Bucur. In studiul introductiv, s-a ajuns la concluzia, formulată de critică in unanimitatea
ei. că ne aflam in fața unei poete dc un puternic talent original. Fără a fi pierdut nimic
din specificul liricii feminine, poezia Magdei Isanos poartă un mesaj profund uman. O
poetă-cetățean, luptînd Împotriva a tot ceea ce ar putea să strice armonia vieții. Magda
Isanos, prin atitudinea antirăzboinică prin iubirea de oameni, prin atenția mereu îndrep-
tată spre steaua nădejdii, a fost vcstitoarca zorilor noi, de ale căror străluciri, din neferi-
cire, nu s-a putut bucura.
Intru susținerea formulărilor de judecată din prefață, sc vine cu numeroase exemple,
căutîndu-se în același timp apropieri de unul sau de altul din maeștrii scrisului. Fără
Îndoială, sînt vizibile serioase urme argheziene în bună parte din opera poetei. Remarca
o găsim — firește — și in cuprinsul profeții. Ne pare totuși departe dc adevăr faptul
de a sc fi amintit numele lui Walt Whitman, In legătură cu o poezie ca Singele. numai
pentru că în ea s-a „descris infr ri/mea de destine a milioanelor de oameni, simpli, robii
fi săracii, intr-o viziune colosală'". Grandoarea din Pire de iarbă este exprimată adecvat,
adică in largi, furtunoase falduri prozodice, nicăieri găsite la Magda Isanos.
Un gol in prefață il lasă lipsa oricăror date biografice. Fele citeva de pc marginile
supracopertei suplinesc doar în parte deficiența. Socotim, apoi, că alcătuitorul ediției a
trecui prea în grabă peste materialul inedit. Se vorbește cu privire la el doar in citeva
rînduri de sfîrșit, cînd in realitate era necesara ți aici prezența unul examen critic tăcut
cit aceeași minuție ca in restul micului studiu. Multe dintre inedite ne apar sub aspectul
maturizării depline, Forma e, de astă dată, clasică. Se face totuși și aici resimțită, adesea,
tutela argheziană. De pildă, versurile din Vorbele la care ma intorc: „Aș vrea să scriu
despre oamenii săraci j despre dobitoace, despre copaci'". Partea finală din Strofele poe-
tului bolnav amintește psalmii din Cnej'md pofrief/e; „De cile ori îmî simt putreziciunea / in
care sufletul mi-ai răsărit / eu. Doamne, nu-fi contest inteiepciunea, j da-mi zic c-a șasea
zi, ai obosii". Sau ială, Cârpe diem prelungit in zilele noastre într-o expresie feminină și
o formă nouă: „Nu te ginții Ia anine, nici la ieri/Poate naintea spicelor să cazi I stăplni
CScU-revlste
Ui
cînd nu sintem (tecii pe azi f na te gtndi ia miine, nici ia ieri" (înțelepciunea). In poezia
4? ursa (pag. 431) se pot descifra ecouri din Stundenbuch de Rciner Maria Rilke.
Pentru că sînt curățate dc orice reminiscență, denotind așadar o împlinită perso-
nalitate, trebuiesc neapărat citate ineditele Străbunii. Ciuta, Sapho, Iarba, Dimineafa-n baltă.
Ca să revenim la felul cum este alcătuită ediția, adăugăm că aria de investigații
cu privire la capitolul Scrieri despre Magda Isanos, necesita să fie mai lărgită- Printre
altele, s-a omis — bunăoară — o recenzie din Scrisul Bănățean (1956, nr. 8, pp. 90-91).
Cum de asemenea se puteau face trimiteri la unele contribuțiuni în limbi străine, ca de
pildă Cuvînt ut înainte al lui Szasz Janos la volumul tălmăcit de AVaytenyi Erik (1959).
îngrijitorul ediției, care a lucrat cu multă dragoste, eu un sentiment de mirncă venerație
pentru memoria poetei, va ține — poate — seama la o altă ediție, de scăderile asupra
cărora ne-am îngăduit să-t atragem atenția.
PETRE PASCU
Fiorin Mugur: „Serile în sectorul nord”
jj n jurnal mai degrabă colectiv decît intim", ne mărturisește autorul. „Luc/iad ca
profesor la școala din trate (la cursurile de zi și la seral), cunoscusem copii ageri, inie-
tigenfi... învățasem să-i iubesc pe elevii mei muncitori, oameni integri, stăpim pe ideile
tor, dărui fi muncii creatoare". Un spirit ordonat ar trece cartea fără să ezite prea mult,
la categoria „reportaje*'. Un reportaj despre oamenii care lucrează la o schelă petroliferă
și Învață și la seral. Un reportaj despre oameni simpli, capabili de fapte eroice,
oameni care exemplifică etica nouă, formată in rindurilc unei categorii sociale- >i, afir-
mația poale fi argumentată in continuare: autorul folosește drept procedeu de lucru pe
cele specifice reportajului- Și. pentru că a trecut pur și simplu reportaj, cartea Iui Florin
Mugur a fost învinuita de lipsa unui ax compozițional. Dar, in felul acesta, s-a omis
din analiză tocmai eroul principal, autorul jurnalului, prezent mai in toate paginile cărții,
căci, chiar dacii autorul ne previne că jurnalul e „mai degrabă colectiv decit intim", ceea
cc s-ar puica numi „latura intimă" a lucrurilor nu trebuie deloc neglijată. Este tocmai
perspectiva care erează originalitatea cărții in vasta categorie a reportajului.
Diversificat enorm în ultima perioadă, reportajul abordează sau înglobează o scrie dc
modalități, nu o dala interferindu-se, pe o mare suprafață a sa, cu alte genuri literare.
Cărții lui Florin Alugur i-am spune, pentru a nu risca rigiditatea sau labilitatea termenului
„reporfai-confesiune". E cartea unui profesor care povestește o experiență (fie ca și frag-
mentară) dc viață. Profesorul are insă vocație dc educator, e pasional, plin de dăruire
de sine, in permanentă căutare de procedee pentru formarea unor oameni, pentru motivarea
lor, pentru educarea lor in spiritul moralei comuniste. Nu se mulțumește doar eu atita,
vrea să ni-i prezinte pe elevii lui pe de-a-ntregul, citează compuneri pe tema „Cared cel
mai bun prieten al meu", le analizează reacțiile, sau înregistrează și insuccesele sale „ca
pedagog'". Dacă paginile despre elevii ciclului elementar, cu toată savoarea lor (un bun
psiholog poate scrie întotdeauna interesant despre copii), nu prezintă un interes prea
mare, locuia! pentru că ai sentimentul de „ceua auzii" nu atît din cauza unei literaturi
anterioare vaste pe această Iernă (pentru că Florin .Mugur știe să descopere noul și in
psihologia școlarilor săi — reacții, aspirații ele,), cît din pricina permanentei intervenții
□ „dascălului", paginile despre elevii dc la seral au o doză incontestabilă de inedit. In fața
unei realități atit de specifice noului climat cultural al țării noastre, scriitorii ș-au oprit
cam puțin. Muncitorii de la seral sint priviți de Florin Atugur mai intii ca elevi. Firește,
nu întotdeauna. Profesorul, dornic c să le cunoască viața, să-i sprijine. Puterea de edu-
cație a colectivului, maturitatea de gindire, spiritul tovărășesc dar și ambițiile sau timi-
ditățile școlărești ale acestor oameni maturi prilejuiesc autorului manifestarea unui acut
Spirit de observație.
112
carți-reviste
Pe undeva. cartea arc ți o notă polemică, nu atît din punct de vedere al mediului
analizat cit din punct de vedere al intelectualului plecat la țară. Paralela cu Din carnetul
unui medic de plasă se impune. Jurnalul doctorului Ulleru — al unui intelectual cinstit
din trecut — e pătruns de o ironie amară, dureroasă, la adresa stărilor de lucruri din
satele Romînici burghczo-moțierețti, e jurnalul unui exilat la țară, a unui sceptic. Pro-
fesorul din Serile din sectorul Nord se valorifică pe sine ea om tocmai la țară. Descoperă
și cl oameni, dar descoperirile sint pozitive. El iți clștifjă plenitudinea sufletească prin
ceilalți oameni; celălalt, închistai, izolat, se rata fără drept dc apel.
Poet sensibil, autorul iți face simțită vocația ți aici, nu numai atunci cînd lasă să
pătrundă printre rinduri o undă de lirism, ci mai ales cind transcrie poeme întregi, legate
de evenimentele relatate.
Sugestia e exclusă, autorul povestește apoi comentează faptele; dialogul e scurt ; concis.
Poate că, totuși, cîteva capitole sint de prisos, mai ales capitolul despre sat, prin
superficialitate ți banalitate.
Un recenzent il mai învinuia pc autor că n-a aprofundat materialul faptic pînă la
dimensiunea romanului. Deocamdată, noi preferăm această carie sinceră, deschisă, plinu
dc prospețime.
C. UNGUREANU
\ egoi ții Irimie: „Cascadele luminii**
^^Jcgoiță Irimie este un poet al entuziasmului lucid ; atent îndeosebi la operația de
autodefinire etică pe care o efectuează cu gesturi patetice și cu un anume simț al grandorii.
De aici — folosirea predilectă a hiperbolei in versuri de largi rezonanțe, ceea ce trădează
tendința către monumental. Poetul luptă „cu frurdea-n cer’ și vrea ca visele sale, „dez-
involt", „spre cer să izbucnească", Dimensiunile cresc sau sint anulate după voință; cu-
vîntul este; „e punte ce contopește cele patru zări", luna apare „ca un enorm" etc..
în vreme ce „Sputnicii-n cerc luminos adunați j Trec la o palmii deasupra mea". Aplicația
lui Negoîță Irimie către grandios dăruie poeziei sale o anumită fervoare a forței atotbirui-
toare, care aparține evident omului nou.
Poezia sa dezvăluie astfel intenția dc a realiza cu mijloace aproape exclusiv simbolice
profilul luminos al eroului contemporan, dc a cuprinde esența vieții și lumii noastre noi.
Tocmai de aceea elementele realului apar într-o altă configurație decit cea obiectivă, cum
observă ți loanichie Olteanu, autorul prefeței; poetul se mișcă nestîngherit prin timp ți
spațiu dind lumii o nouă alcătuire în acord cu idealurile sale. O dovadă in acest sens
o constituie și metafora de genul celeia prezentă în versurile următoare: „T’urnaiu-nfipt
cu fruntea in azur / Mi-aduce bolta-n flăcări sub picioare / Vă constelații se roiesc in jur, / Sd
urce iar lumina ea o sevă" etc. Așadar, pe eroul liric la Ncgoiță Irimie trebuie să ni-1 în-
chipuim ca pe un „răzbunător al iui !car“, dispunind de o forță voluntară de natură titanică,
in stare să anuleze distanțele și secolele istoriei ți să făurească lumii un alt chip, așezîțd
obiectele ei într-o ordine nouă.
Din păcate, n-am putea zice că poetul este peste tot vibrant, chiar dacă declarația
sa scrisă ne contrazice: „Steaua erei noastreț Vibrează-n clarul sufletului meu f Și-mi dă
tărie-n zborul către astre". Sondajul mai adine în universul reacțiilor proprii vieții lipsește
poeziei Iul Negoiță Irimie. și o dată cu el lipsește complexitatea necesară pentru înche-
garea unei imagini veridice a sensibilității omului nou. Poetul se mulțumește adesea cu
observarea la suprafață a lucrurilor, neglijînd mecanismele adinei, ți se rezumă la o
simplificare uscată, uniformizând și unilateralizfnd, de unde — în ultimă instanță — re-
zultă citcodată o monotonie plicticoasă. Autenticitatea emoției și adîncimea lirismului sînt
astfel periclitate nu o dală.
Culegerea Cascadele luminii constituie mărturia unei tinereți lirice care se poate
— credem — totuși depăși prin aprofundarea „demonstrației" lirice, formulă spre care
— se pare — poetul tinde permanent.
FLORIN MIHAILESCU
Carțl-revlste
113
«Cinema— probleme ale scenariului de film”
N
A v umărul 5( 17) al revistei Cinema publică concluziile redacției in legătură cu ampla
discuție asupra scenariului de film purtată timp de aproape un an (11 numere) in pagi-
nile revistei. La discuție au luat parte peste douăzeci de scriitori, regizori, critici și alți
oameni dc cultură, legați mai mult sau mai puțin direct de problemele cinematografiei,
slrăduindu-se să rezolve problemele principale ale scenariului cinematografic și coniinuiiid
astfel o preocupare mai veche a cineaștilor noștri.
Pornind de la constatarea că cinematografia noastră, cu toate condițiile favorabile
de dezvoltare de care beneficiază, nu se ridică întotdeauna la nivelul așteptărilor și exi-
gențelor publicului, răminind din punct de vedere al calității rezultatelor in urma altor
arte cu numeroase realizări majore — ca, de pildă literatura — participanții la discuție
au căutat să stabilească cauzele acestei rămineri in urmă și să propună mijloacele de
lichidare a ei.
Așa cum arată și Radu Cosașii, cauza principala a acestei rămmeri in urmă — nu
îndeajuns de subliniată in discuție — este insuficienta legătură a cineaștilor cu viața,
iîpsă tradusă prin rezolvarea artificială a unor probleme din viață sau chiar prin crearea
unor probleme inexistente in viață. De aici, artificialitatea supărătoare a unora dintre
lilmcle romiciești de care, pe buna dreptate, se pling Gheorghe Tomozci, Mircea Ahireșan,
Radu Cosașu și alții. Unii din participanții la discuție au susținut insă că nivelul artistic
scăzut al uniir filme s-ar datora necunoașterii specificului cinematografic al scenariului
literar de către scriitorii chemați să scrie aceste scenarii. In două intervenții, Iulian Mihu
discută pe larg problema specificului, susținind necesitatea viziunii cinematografice, obli-
gatorie i>entru un scenariu. Iulian Mihu demonstrează pe larg această afirmație, dind chiar
exemple dc proză din scenariile unor autori intraductibile in limbaj cinematografic
i„Ii venea să rida dar pe fala ei nu se citea nimic"). Lucrurile stau, intr-adevăr așa.
ar nu ii sînt necesare unui scriitor studii speciale ca să înțeleagă acest adevăr destul
de evident. Așa cum s-a remarcat in diferite intervenții și cum, dealtfel, se știa de multă
vreme, filmul este o sinteză de diferite arte din care literatura e numai una. Pe de altă
parte, literatura nu poate fi înglobată integral in cinematografie, intrucit pasajele de ana-
liză și descripție psihologică sint imposibil dc transpus in film, cel puțin cu mijloacele
literaturii.
_ Relativa independență a artei cinematografice, egalitatea ei in drepturi și în specific
cu literatura și teatrul a devenit o axiomă care nu mai trebuie demonstrată. Fetișizarea
specificului, pedala rea insistentă pe un „adevăr" incontestabil, a avut darul, in ultimă
instanță, de a deporta discuția dc la adevăratele probleme.
o falsă problemă ni se pare și cea a optăm exclusiviste pentru ecranizări sau pentru
scenarii originale.
Adevărul pare să fie undeva pe la mijloc, utilitatea ecranizărilor fiind evidentă,
din moment ce alături de filme ca cele alo lui Charlie Gliaplin sau Fel li ni, făcute după
scenarii originale stau cu cinste ecranizările lui Laurence Olivier după „Hamlet" și
„Riehard al ill-lea', care au la bază piese de Shakespeare relativ puțin modificate. Silvian
loșifescu exprima cel mai judicios punet de vedere in această privință, cînd, fără a nega
utilitatea ecranizărilor, arătată că „pentru o cinematografie matură calea aceasta tiu
poale fi nici unica nici principala."
Mult mai reală și cu aplicație imediată la filmul rominesc este problema conflic-
tului pusă de Dorel Dorian. Scoțind In evidență faptul că unora dintre filmele noastre
ie lipsesc conflictele puternice, existente din belșug in viață, și că tocmai această lipsă
de conflict duce la inconsistența unor filme, Dorel Dorian trage concluzia că acest con-
flict uitat se răzbună influențind negativ asupra calității artistice a filmului.
S-a discutat și despre specificul național în cinematografie (lon-Popeseu-Gopo,
Alecn Ivan Ghilia, Victor Uiu). A reeșit că strinsa legătură cu realitatea noastră, reflec-
tarea ci la un înalt nivel artistic (după cum se vede, adevărata problemă cheie) și pre-
luarea de către cinematografic a unor trăsături ale artei noastre populare pot duce sigur
la acest rezultat.
Dacă discuțiile s-au menținut, in general, la un nivel teoretic destul de abstract,
fără concluzii practice imediat aplicabile, nu au lipsit totuși, in cursul lor, propuneri con-
crete, menite să ducă ia ridicarea calității filmelor rominești. Astfel regizorii Mir cea
1 14	CArți-reviste
Mureșan și Mihai lacob, scriitorul D. R. Popescu și altii au subliniat necesitatea cola-
borării dintre scenarist și regizor incă din faza elaborării scenariului. Pornind dc la expe-
riența unor cinematografii străine cu prestigiu, unde există colective de mai mulți autori
care lucrează la același scenariu. Eugen Barbu și Al. Mirodan au propus crearea la noi,
in cadrul Uninniî scriitorilor, a unor astfel de colective de scriitori care să elaboreze
împreună scenarii.
Majoritatea intervențiilor la discuție au fost judicioase și documentate susținînd,
de cele mai multe ori, puncte de vedere juste, fapt remarcat chiar in decursul discuțiilor.
Au putut nedumeri insă puncte de vedere ca cel susținut de regizorul Ghcorghc Nagy
după care „nu există garanfie că scena inter pretată in fața apară ului de filmat va pro-
duce. proiectată pe ecran, aceeași impresie care fi-a făcut-o în scenariul literar, in decupaj
sau prMnd-o pe ecran cu ochiul liber", reușita sau nereușita fiind, în această privință,
un fel de joc al hazardului, un miraj, supusă fiind unor legi încă iiedescoperite. Cum
rămine însă atunci cu lucrul minuțios, pînă in amănunte aparent neînsemnate al marilor
regizori care prevedeau cu exactitate efectul celui mai neînsemnat gest, al celei mai mici
mișcări a aparatului de filmat?
S-a mai putut constata și faptul regretabil că în cursul discuției unii scenariști si
regizori au căutat să se scuze de nereușita unui film, dînd fiecare vina pe celălalt. Astfel,
Fănuș Neagu explică slăbiciunile filmului Lamina de iulie prin modificările făcute la
cererea studioului, iar regizorul Gheorghe Nagy prin faptul că scenariul nu avea subiect.
Intervenția in discuție mal constituie pentru Fănuș Neagu și un prilej de răfuială cu
critica, scenaristul sancționîndu-1 cu severitate pc cronicarul Călin Călimări care și-a per-
mis să făcu aprecieri defavorabile asupra filmului Lumină de iulie.
Concluziile, reticent exprimate in revista Cinema, au foșt scoase in evidență pc
parcurs chiar de către participanții la discuție. Astfel, în afara necesității ca munca de
elaborare a scenariilor să fie încredințată unor scriitori de talent recunoscut care să
cunoască specificul artei filmului — cerință exprimată in concluziile redacției — s-a
mai subliniat faptul că munca scenaristului necesită pasiune și simț al răspunderii din
partea scenaristului, că este bine ca redactorii studioului și Consiliului cinematografiei să
nu impună modificări dăunătoare scenariului, că un film nu trebuie să-și propună să
spună totul despre realitatea noastră alunecind la suprafața fenomenelor, ci este mai bine
sa Spună un singur lucru dar cu adincime. Insă o concluzie ca aceea că problemele reale
se vor rezolva in cele din urmă „din mers", in practica vie sînt oarecum superflue. Ne
raliem mai degrabă părerii altui participant, care consideră că „trebuie scrise efectiv
scenarii, cit mai multe scenarii ... Trebuie să găsim pentru ecran niște istorii adevăr ai e
și emoționante despre oamenii de azi. Specificul va fi rezolvat pe urmă. Mai intii de toate
trebuie să ai ce spune, virgulele se pun după aceea." Acestea fiind stabilite, nu rămine
decît ca cineaștii noștri să creeze marile filme romînești pe care le așteptăm cu toții,
filme pc care cinematografia noastră poate șl trebuie să le dea. dovadă fiind și unele din
recentele ei realizări, premiate la festivalul dc la Mamaia.
N. CORHF.ANU
CArti-revisic	| (5

miniaturi critice
VIE ACTIVITATE
EDITORIALA
Seriilor!! din Filiala Timi-
șoara a Uniunii Scriitorilor
din R.P.R. au publicai In cal
15 ani de activitate a filialei
circa S5 de volume In editurile
centrale, Au aparul :
—	volume de poezii de Al,
Jebetcanu, Prânz f.lebhard,
Endrc Kdrolv, Viadlmlr Clo-
cot, Anohel Dumbrdveanu,
Hans Kehrer Damian Ureche,
Anavl Adam, Seresiclp Bela
ele.;
—	romane de Virpil Birou,
Mirean Scrbdncscu, Andrea* A,
LlIHn, Radu Thcodoru, lisate
Ldtzlt. lakob Hilbner, Svcto-
mtr Balcon, Kdrolp Sdndor
etc. ;
-	volume de povestiri de
Laza nici. Sorin Titel, Ion
Arleșanu, ș.a. ;
-	volume dc reportaje de
Virali Birou Cedomfr Cionca,
M, Serbdnescu.
O bogata activitate edito-
riali Inrcrie In acifti ani emi-
nentul Mlmdcitor de poezie
Franyo Zottdn. care și-a dat
intrejga mdsurd a muncii Ale
prin cdlfla bilingva (roviind șl
maghiară j, a Operei emines-
ciene. Remarcabile sini deasa-
semenca antologiile sale de
poezie unlvcrsuld traduși in
limba maghiard ; in aceasta
categoric consldcrdm Lirica
greaca. cele trei volume Pc
.strunele mileniilor. Poezia
chinezi. Africa lup-Aioare etc.
scriitorii din /t|iaM OU co-
laborat fructuos șl cu teatrele
toca'e; au foit prezentate
piese de Radu Tlieodoru. Kă-
roly Sândor, Hans Kclirer,
RaU Arțar j.a.
Acri uf ta rea editoriala s-a
ridicat la un nivel superior In
ultima vreme, ceea ce a pri-
lejuit vil discuții tn cenaclul
romin al filialei mal cu Pea^
md. Au fast supuse dezbaie-
rilor — numai In anul acesta —
următoarele noi apariții in
edituri .' romanul Muntele de
Radu Theodoru, cdr;ilc dc
poezie Versuri dc Vtadimir
Clocov (‘Transpunere roml-
neaseA de Tudor Mdlnescu),
pamtnlul și fructele de An-
ehet Dumbrdveanu, Tempera-
mentul primăverii dc Damiarr
Ureche, între mare sl cer de
Dlm. Rochiei. Deosemenea ou
fost discutata ți unele volume
In manuscris, ca de exemplu
volumele de debut ale tineri-
lor pocii Genrgc Suru șl I.igla
Tomșa. care au primit un pre-
țios ajutor colectiv pentru de-
finitivarea tUCrdrtlOr lor,
M, C.
GRIJA PENTRU UCENICIA
LITERARA
Cercurile literare din Ba-
nat dosfașonrd o frumoasd
aerlvitaie, îndrumate de Filiala
Timișoara a Uniunii Scriitori-
lor și de CaSa regionala a
creat'-ei populare. S-au remar-
cat, prin nivelul atins, cercu-
rile literare -Victor Vlad Isela-
marina* sl „Adu Endre* de pe
Unad Pitiala Timișoara a Uni-
unii Scriitorilor, cercul literar
„Mihai Eminescu* al clubului
CFR „li Februar e* Timișoara.
..Alexandru Sania" din Arad.
„Maxim Gorltl" din Rețtfa,
circul literar al clubu'ul mun-
citoresc din Otelul Roșu.
tn ultima vreme au mai
luai ființă noi cercuri literare
In întreprinderi, ca de exemplu
cete de la LC.O.T, șl Fabrica
de inoaifdmlnte „Sandul11 din
Timișoara, Fabrica de vagoane
din Arad șl alteia. Fenomenul
captivi cx In dare șl in mediul
rural, puțind aminti cercurile
cu o fnimoasd activitate din
comunele Cacova ?! Ciuchlcl.
Mal vechi, cercul literar din
Cfurhtci a organiza* o serie dc
ședințe de popularizare a
unor Opere literara remarca-
bile ale literaturii clasice și
contemporane, a inițiat o ac-
țiune de culegere de fotelor ti
a invitat la o scriitoare titera-
rd scriitori din Timișoara.
AcUvInd cele mal multe tn
cadrul unor cluburi muncito-
rești, cercurile iltergre au
cdpatat șl unele particularttăfi
ale muncii tor. De exemplu,
cercul literar din Otelul Roșu
colaborcard slrivs cu cercul de
cineațti amatori, contribuind
la realizarea unor scenarii II-
teraredo bunii calitate ; cercul
literar „M, Eminescu* al clu-
bului C.F.R, Timișoara afuld
In munca brigada de agitație
șl formația de teatru a clubu-
lui etc.
Cel tnaf frumos rezultai
obflmU de cercurile literare
din regiune c.te numdrut
mare de colaborări al tineri-
lor condeieri Ia ziarele foeale.
in revista „Orizont", fn revista
„Lheeafdrul" șl In alte publi-
cații. Asifet numele unor mem-
bri al cercurilor literare din
Banal se bucura de pe acum
de oarecare rezonanța — In
acest sens puțind aminti pe :
V, Creju, George Suru, Crișu
Dascdlu, Constantin Rascu,
Marcel Turca, N, Dolfngd,
yerban Foerrd L. Bure-
rlu, C. UngUrCaPu, MandiCt
cidrm, Siatmaru Ktirot, Ligla
Tomsa, Mtrcea Micu, Petre
Mus ta. Ion Miufa, Tlmotei
Jurjicd șa.
Aceste nume sint tot ofilea
speranțe, dupd cum însuși cer-
curile literare, cele amint te șl
altele, formează perspectivele
luminoase ale uceniciei lite-
rare actuale.
C.
ACTIVITATEA COMPOZI-
TORILOR BĂNĂȚENI
tn aritmii ani creația mu-
zicala locală a luat avtnl
care anul acesta s-a in-
tensificat și mal mult tn vede-
rea marii sdrbiltori naționale
pe care compozitori! noștri o
tntîmplnd cu o serie de noi
lucruri. Actlvind tn codrul Fi-
lialei Uniunii compozitorilor
d'n R. p. Rotntnd, muzicieni
bdndțenf ou avut, atdturi dc
munci: creatoare, multe alte
prcocupdri. Fi au sprijinit din
rdspuferl formațiile artiștilor
amatori. urm4rind prin aceas-
ta un dublu scop. Ca edeud-
rați artișit-cefdteni al patriei
noasire sorfallsle, compozitorii
sint convinși cd slrlnsa tegd-
turd eu oamenii muncii din
cete mal diferite domenii de
activitate, cunoașterea profun-
da a realltdtfl este o necesi-
tate pentru a putea reflecta
veridic In luerdrile lor marile
idol ale epocii, viața șl pizufn-
fele popândăi muncitor. A-
ccastd legdturd cu viata, cu
realitatea o constituie in mo-
i 16
Miniaturi critice
dut cel mai firesc aciluilaiea
de sprijinire, de îndrumare
competent! a cerurilor și a
ailor formafli amatoare. Se
îndeplinește astfel și un alt de-
ziderat - muzicienii contribuie
la educarea estelică-etică a
mase or largi.
Sd aducem dlcva exemple.
.Anul acesta acțiunea de îndru-
mare directă a formațiilor dc
artiști amatori de ta că-
minele cutlurale a fost iniens
susțlnutd de Nicolac Ursv,
Mlrcca HoiniC, Sara Iiin
Oetavian Varga etc. Aacecstă
acțiune a cuprins și tine-
rea unor conferințe care a
continuat apoi prin conferințe
jlnute pentru oamenii muncii
aftați In localitățile balneare șt
de odihnă din regiune, ca Bu-
ziaș, Upova, Băile Herculnnc.
Unii compozitori au par-
ticipat șl In Juriile diferitelor
faze ale celui dc ai VD-lea
concurs al formațiilor artistice
amatoare, Un aport valoros a
însemnat pentru cureurde um-
ucrsltdfil populare faptul, că
lecfilte din domeniul muzicii
au fost elaborate și expuse In
marea majoritate de membrii
și colaboratorii FUtaiet, ca
ritma Comea-loncscu. V. IJzc.
J. Brudascd, Felicto Iordan,
Ct. Stihi-Boos.
Intensificarea contactelor
cu oamenii muncii și-a arătat
influența asupra muncii de
creație. Toți membrii Filialei
chiar și aceia caro anterior nu
au avut asemenea preocupări,
S-au oriental cu mult etan
spre cintcceto corale cu con-
tinui nou. înaintat, Clmecc
reușite au compus In ultimii
cifiva ani Eugen Cuteanu, Mir-
cca Popa, Arma Comea-Ioncs-
cu, N. Urșu, N, Boboc, Ion
Crișan, Mlrcca Hoinic, Sapa
Ilin, Andrei Kd'mdn. pe ver-
suri de Al. debetemu, li, Țu-
gui. GA. Pavelescu, Damlan
Ureche. Totuși, in privinfa
eolabordHi eu poeț I timișoreni
mal exista multe posibitiM, t
de intens1 ficare, cc -a ce ar du
un imbold mai puternic com-
pozliorilor, precum și o sporire
cantltatlvd și calitativi a crea-
ției dnteeetor de masă. me-
nite Să exprime In mod con-
vingător, accesibil, prin mij-
loace artistice de inattn |lntdd
dragostea pentru patrie șt
partid, dorlnfa de pace și
sentimentele de solidaritate și
prietenie cu toate popoarele
lumii pe care ie nutrește po-
porul nostru.
Pe lingă clntecele de tnasd.
compozitorii bănățeni cultivă
multe a'te genuri și forme
muzicale. In domeniul muzicii
de cameră menționăm Suita
pentru cuartet de coarde de
E. Cuteanu, Sonate pentru
flaut și pian de NlcOtoe Drin-
Zeu (compozitor din Arad),
pe lingă numeroase piese pen-
tru plan de A. lonescu-Cornea,
In ceea ce privește crcajia
simfonică, In ultimii ani au
fost programate in cadrul
concertelor Filarmonicii .Ba-
natul” (și ale Filarmonicii de
stat dn AradJ. mal multe lu-
crări de E, Cuteanu. 1W. Popa.
V. Ijac, H. Boboc. I. Crișan.
bine cunoscute șl apreciate de
public. Cu unele dintre aceste
lucrări revista noasird s-a o-
cupai la vremea primelor au-
diții.
SA trecem acum la lucră i-
le mai recente. închinate ce-
lei dc a SXu aniversări a
eliberării patriei de sub Jugul
fascist. Eugen Cuteanu lucrea-
ză la un concert pentru vota st
orchestră, închinata marii sUr-
bători. Din «cest concert com-
pozitorul a terminat deja pri-
mele două părți care au avut
un real succes cu ocazia pre-
zentării pe bandă de magneto-
fon In cadrul Filialei. Același
comp ozitor decret irul Fii alei)
a mal închinat aniversării un
cinica coral Intitulat : Repu-
blica. tară minunată. Nlco
la? Hrlnzeu șl-a compus cea de
□ doua simfonic, in Uluiala :
Pentru pace. Ca șl prima lu-
crare de acrei gen. Interpretată
de repetata ori In concert, a-
ceasM slm'onic a fost bine
apreciată dc membrii comisiei
de îndrumare d n cadrul Filia-
lei ca șl dc forurile din Capi-
tală- Alte lucrări corale
in cinstea sărbătoririi eli-
berării au compus Ion Cri-
șan. Mlrccr Ilolnlc, Andrei
Kdtmdn. Nfrotae Ursu Dovadă
a activității creatoare muliiii-
terate este ei același compo-
zitorl au închinat aniversării
si lucrări simfonice, astfel M.
Woin'c o sultă pentru orchestră
cu titlul : Lupta pentru pace.
Plnd la ȘJ augu.K se vor mai
termina lucrări care se află
astăzi pe șantierul de creație.
Așteptăm ca cete mai reu-
șite lucrări ale compozitorilor
benă-eni. In primul rind lu-
crările Închinate măreței ani-
versări sd fie ascultate In con-
cert șl alta manifestări, de
publicul taro pentru care au
fost compuse,
1, ERDELY
COMEMORAREA LUI EMI
NESCU LA BAZA DE
CERCETĂRI
Ea aceasta unitate științi-
fică. ședința publică de comu-
nicări a avut toc In ziua de
IS iunie și a cuprins lucrări
variate ca tematică. După cu-
vlntul de deschidere rostit de
prof. unlv. G. Ivinescu, care a
avut drept scop să dea o Ima-
gine cit mal clară personal i-
Mtll tul Emlnescu au ur-
mat comunicările propriu-zise.
Astfet, eonf. univ. Vlcior
fancu a vorbit despre Emine*-
cu poet național și universal,
iar cercetătoarea științifică
Olimpia Ternovici s-a ocupat
In comunicare de Probleme
sinonimice poetice tn opera li-
rică eminesciană. Ședința s-a
încheiat cu comunicarea cerce-
tătorului Științific Fergiu Urm-
Cu, „Norme curente ale Umbli
lui Emlnescu. In perspective
evoluției limbii romine lite-
rare”.
s Dr.
SĂRBĂTORIREA LUI PAUL
IORGOVICI
Sărbătorirea nașterii Iul
Paul lorgoviei, ©organizată de
Academia R.P.R.. Baza de
cercetări din Timișoara, cu
concursul Universității, o Co-
mitetului regional de cultură
șl artă și a Filialei Uniunii
Scriitorilor, a decurs intr-o
atmosferă de solemnitate, pă-
trunsa de căldura pre.iurii cu
care vorbitorii au «.-vocal figu-
ra și opera învățatului bănă-
țean. Ca un omagiu adus aces-
tui fiu al Banatului de întrea-
ga tară, la festivitate au par-
ticipai acad. Emil Petrovlci și
acad, C. Daicovielu.
Adunarea de ta Universi-
tate a fost prezidată dc
prof, Ion Curea, rectorul
universității ; din partea A-
oademiel a luai euvntul acad,
E. Petrovlcl. Cercetătorii fon
Mcdofa și Vichentc Arde-
leana au prezentat, primul, o
comunicare despre etala și
activitatea lui Paul lorgovlci
șl, ai doilea, despre neologis-
mele In opera lingvistului bă-
nățean ; iar prof. G. Ivănescu
a relevat importante fapte
de limbă biinănme tn opera lut
P. lorgovici definlndu-i locul
In evoluția limbii lucrarea ro-
niineștl.
In cursul după amiezii
aceleași zile la Vărădla. acad.
Coriolan Drăgulescu, directo-
rul Bazei de cercetări științifi-
ce din Timișoara a Academiei
R.P.R., a condus cea dc a
doua adunare festivii. Prezen-
ta lui lorgovici s-a făcut, alei,
mai adine simțită prin parti-
ciparea masivă o sătenilor,
prin atmosfera care amintea
med'ul Intim ct copilăriei lui
Iorgov;el.
Acad. C- Daleoviciu a vor-
bit despre permanenfa valo-
rilor artistice și culturale in
istoria romlnl'or, precum șl
despre tradiția de luptă In
conștiința poporului nostru. Ca
un omagiu adus năzumiefor
Iluministe ale faudiatului bă-
nățean. poeții timișoreni. Al,
Jebalcanu, R. Fcbian Anghel
Miniaturi critice
117
Dumbrăveanu ți Damlan Ure-
che au recitat din poezWe
lor, Iar căminul cultural a pre-
zentat un program artistic.
O, T.
SPECTACOLE TIMIȘORE-
NE PE MICUL ECRAN
Un mare interes a stlrnlt Ia
sfirțllul acestei stagiuni artis-
tice ia Timișoara prezența ca-
rului de reportaje al Televi-
ziunii Romine, instalat chiar
lingă clădirea Operei de stat.
O&rsnuiii să vedem coiectiveta
instituțiilor artistice <Jin Timi-
șoara pe micul ecran in trans-
misie de la București, de data
aceasta încercam emoția ine-
dită a unor spectacole bine-
cunoscute fi Îndrăgite de timi-
șoreni urmărite direct dc ca-
merele de tetevtstune, chiar la
ele „acasă" cum se spune.
Opera „Bai mascat* de Verdl
Si bâlciul .Copeiia" de DClIbes
au însemnat totodată succese
deosebite aia stagiunii, prin
interpretarea de foarte tiu ud
calitate, prin efortul întregului
ansamblu de a rdspunde sar-
cinilor comptej-e pe care le
rldlcd spectacolul destinat mi-
cului ecran.
Se poate spune că ți de
data aceasta colectivul operei
timișorene ți-a dat examenul
de calitata, afirmfnd un poten-
fiat critic pe care l-am vrea
permanentizai. De altfel, soliști
ai Operei timișorene țl-au moi
dat concursul la realizarea
unor interesante emisiuni la
televiziune. De asemenea co-
lective ale Teatrului de stat
din Timișoara au prezentat de
Ia București pentru micul
ecran spectacolele „Egbr Bu-
Ifelov st alții" de Maxim Gârlei,
.Fedra* de Răcire sl ..Panto-
ftorul de aur* de E. Uițu.
Un frumos succes au ob-
ținut la televiziune si cineaș-
tii amatori de Ia Clubul CER.
cu /Untul lor documentar des-
pre Timișoara.
M. C.
PRIMUL FESTIVAL AL
FILMULUI ROMINESC
Intre Jl ți ÎS iunie ‘a Ma-
maia s-a des/d/urat Festl''»lul
filmului rominesc, In cadrul
căruia a fost prezentați n
selecție de 3» de /Urne — artis-
tice, documentare, st de dese-
ne animate - realizat» de stu-
diourile noastre fn ultimul an
Pe scena teatrului de vară dpi
frumoasa stațiune a litoralu-
lui. un numeros public a ur-
mărit seară de svară un pro-
gram alcătuit dlntr-un/dm ar-
tlslie de lung metraj țl din
3 sau i filme de scurt metraj,
artistice sau documentare.
An revăzut cu acest prilej
Tudor, filmul artistic ai lui
Lucian Bratu (scenariul, Mih-
nca Gheorghfu) care ți-a im-
pus st dc astă data certele sale
calildll de regie, scenografie fi
interpretarea, ciștlgind de alt-
fel ta sflrțitul competiției ma-
rele premiu, .Pelicanul alb”
(ți premii pentru interpretare
— actorii LiCa Gh eorghiu
îl Emanoil Peiruth A stlr-
nlt interesul Juriului ji
al publicului, rem-rificlndu-ți
calitățile spumoasa comedie in
culori, de o pronunțata tenta
folclorica, Un suris in plina
s-ara, realizata de Geo Salzes-
cu. pe un scenariu (căruia, de
altfel, pentru mu teie sale cai -
rd.fi i s-a atribuit un premiuj
de Dumitru Radu popescu, Se
cuvin amintite fi celelalte fil-
me artistice prezentate la Ma-
maia : Dragoste luna A de-o
seara, filmul lui Horea Popcț-
cu, aflrmlnd certe merite
regizorale ți in epata măsura
de Imagine (pentru aceasta din
urmd a fost încununat cu un
premiu operatorul NIcu Stan).
Păți spre lună al lui Gopo,
prezentat intr-un montaj nou,
mai riguros, dar, după pdre-
rea noastră, fără a fi reușit
sd estompeze artificialul aces-
tei pelicule creata, ce-l drept,
cu talent regizoral, A fost
Prietenul meu, din care tre-
buie menționat îndeosebi acel
plan al naraftunlt furnice
care redă prietenia cu un copt'
a bătrinului muncitor comu-
nist interpretat de regretatul
Nicolae Slretcanu. Dar revela-
țiile festivului u au fost două
filma artistice da lung metraj,
cu meri merite : Străinul, al
iui Minai lacob. vatorlflctnd
un scenariu a' lid Titus Po-
pomei, susținui dc n interpre-
tare prestigioasa in care flau-
rea za Gheorghe Cathorca nu.
Ștefan Ciubotdrașu (premiat
pentru rolul Oclavian -Sabin).
Costache Amoniu, Foru Etrer-
ie. Nae Roman, Cori na Con-
stant’ncscu. Irina Petrescu,
Ștefan fordache Serban Can-
tacutino, precum fi numeroși
adori ai teatrului arădean.
Filmul are «romi* epice bine
regizate. are atmosferă fi
constituie un valoros omagiu
artistic adus celei de-a XX-a
aniversări a eliberării patriei.
Menționăm cd Străinul a fost
realizat In cea mai mare par-
te, ața cum menfioneazd fi
genericul, .cu concursul oame-
nilor muncii din oralul Arad*,
in peisajul căruia se încadrea-
ză convingător dramatica des-
fdțurare de forțe fi zbaterea
celor doi tineri puți de evesti-
mente In fața imperativului
alegerii drumului fi a con-
cepției de viață. Cea dc a doua
premieră Comoara de la Vadul
Vechi, realizată de regizorul
Victor Hiu, după un scenariu
al lui V. Em. Gaiart. (filmul
reprezintă ecran 1:area nuvelei
La răzeși) a fost apreciat În-
deosebi pentru atmosfera,
pentru dramatismul autentic
al unor cadre, ea fi pentru in-
terpretarea puternică a lui
Ștefan Mihăiiescu-Brdila, actor
de teatru earc susține cu «cest
prilej un rol cinematografic
cure ti impune printre cei mai
valorați interpret! ramlni de
film,
Dar cu aceasta nu am
trecut in revlstd decit o parte
a Festivalului, care are In
egală măsură meritul de a fi
relevat, îndeosebi oaspeților
de peste hotare, vigoarea
Scolii documentariste a ecra-
nului nostru ; ața cum a re-
marcat de pilda Georges Sa-
dotd. cunoscutul Istoric fl teo-
reticean al f Imului, incitat la
Mamela, calitățile acestei șco-
li o consacră printre cele mai
distincte fi pronunțătoare sco-
li cinematografice europene.
Se cuvin amintite măcar eite-
va titluri dintre multele care
»-ar putea da ; Nftica al lui
Eilsabeta Bostan, distins pen-
tru calică file sale de imagine
ți pentru poezia intrinseca a
întregii pelicule. Pretutindeni
trăiesc oameni, film de repor-
taj Dine filmat fi bine comen-
tat, Lumea din beznă țl Sub
aripa vulturului, affrtnind din
nou regia de documentarist
încercat a tui ion Bostan,
Ochii orasutul meu. dedicat
construcțiilor noi ale ISucu-
rețtiulul, TăbScaril. Inspirai
realizat de Mirat Iltețu, por-
nind de la un reportaj de Geo
Boț/za. Cin tec», 1 amintirii, de-
dicat memoriei lui Siihail
Fadoveunu, GcorRe G eorțeseu,
care ne inițiază In laboratorul
de creație al marelui nostru
dirijor, iar dintre filmele dc
desene animate. Căciulită cu
cluc roșu, realizat de con-
stanțin popescu ți Cotidiene dc
Olfmp Vitățteanu. film de
cartoane decupate care sur-
prinde CU umor sl sinteză a
mijloacelor, o prab.'cmdde eti-
ca. Cuiul Iul Bob Cdlt-icscu
(după o poezie a Ini Tudor
Arghezi). Relațiile cu literatura
sint evidente ți din aseastd
Ințlruire ți i s-ar mai puțea
adăuga ..amănuntul* că frețe-
dmte al Juriului a fost un
scriitor : Eugen Barbu.
Săpldmtna cincmaiog-afied
de la Mamaia este expresia
d^ivoildrli fi mulul rominesc,
creație a puterii noastre popu-
lare ; Fedivalul a Inaugurat o
serie căci de acum înainte
competiția de pe malul Mării
Negre se va drsfățura ir. fte-
ca-e an, ți a consacrat c em-
blemă Pelicanul alb, ia Care
stnteni siguri că vor rlpr.t ca-
podope'ele cinematografic»
necutiosvuta ale viitorului.
(S- D 1
118
Miniaturi critice
-------COMITETUL DE REDACȚIE-----------
ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU, ANGHEL
DUMBRĂVEANU (secretar de r e d a c (i e), AL.
JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. LIL LIN
Redacfia : Timișoara, Rodnei, 1, telefon 1-20-26
Administrația: București, Șos. Kiseleff. 10.
43803
'infiil,executat sub comanda nr 4150
‘ Iir n-prinderea poligrafică „Banaț",'
imlyiara, stf. Poligrafiloț tir. 7 - R p R