REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR t •IBUO'FC* CTm la j A PEGiUnt B? ț CUPRINSUL ANDREI 4, L1LLIN: Structura de caracter a eroului in romanul contemporan ... 3 RADU THEODORU: Spre identificare cu istoria contemporană . , ...............21 HEINZ STANESCU: Dezvoltarea romanului de limbă germanii in R.P.R............23 EUGEN JEBELEANU: Lasătnă, versuri ..........................................27 PETRU VENTILA : Octavian n-a murii, fragment de roman ......................28 FLORIN MUGUR: Portret in munți. Pernei și păsări, versuri ......... 42 NICOLAE CIOBANU ; Un fluier simplu iaie-fi............. . .................44 GEORGE SURU: Căderea lui Icar, versuri . ................................. 46 ENDRE KAROLY : Din elegia a IX-a. in rominește de Aurel Buicarm.............49 CR1ȘU DASCĂLII: Pe pod și pe matul acesta. Miez de clipă. versuri...........51 HORI A GUI A: Desen, versuri ...............................................52 ROMUL FABIAN: Zile de august. fragment de roman........................... 53 POEȚI TINERI NICOLAE DOLINGA ; Aprilie ..................................................61 MARCEL TURCII; Fata de primăvară ......................................... 62 AUREL TURCUȘ: Mare, Amintirile mamei .......................................62 SIM/ON M/OC: Proza literară a lui Eminescu........................................ 64 DIN LIRICA UNIVERSALA T. S- ELI t>T: Marină, Călătoria magilor, in rominește de Nina Cioaca - . ... 69 VICTOR IANCU: In memoriam ...........................72 CRONICA LITERARA LEONARD GAVRILIU: Mifrai Beniuc: „Dispariția unui om de rind" . . , . . . 75 ALEXANDRA LNDRIEȘ: D. R. Popescu: „Vara oltenilor"..........................79 C. UNGUREANU : Laurenfiu Ful ga : „Steaua bunei speranfe" . ...................83 ISTORIE LITERARA — DOCUMENTE CEZAR APREOTESEt: Date noi despre prototipul lui Apostol Bolnga ...... 87 CĂRȚDREVJSTE TRAI AN LIVIU BIRAESCU ; Ștefan Augustin Doinaș; „Cartea mareelor“.........93 LEONARD GAVRILIU: O». 5. Crolmmliuceanu: „Lucian Biaga"....................95 li. ȚUGUI: Ion Brad; „In turui mai" ............................... ...... 96 DIMITR1E BĂLAN: feronim Șerbu: „Podul amintirilor'" .......................96 MARI A GALETĂRIU: AL Sdndidescu: „Delavrancea" ........... 97 CEZAR APREOTESEI: Tatiana Nicolescn: „Tolstoi și literatura romlnă".........98 SERGIU DRINCU : Limba rominâ. XIII. (1964) nr. 1 ...........................99 MINIATURI CRITICE A. C.: Dezvelirea unei plăci comemorative la Oravița ........................ 101 ~ A. B.: Simpozionul de la Opera de Slai .................................... 70/ FLORI AN MOLDOVAN: Expoziția „Luceafărul poeziei rominești" ................. 101 VALERIU GANEA : Omagiul adus lui Eminescu in revistele noastre literare . . . 102 F. F.: Citeva cuvinte ....................................................... 103 STRUCTURA DE CARACTER A EROULUI ÎN ROMANUL CONTEMPORAN O 1 Voranul nu este nicidecum o invenție a vremurilor mai apropiate de noi, precum ■greșit s-a afirmat de unii istorici literari, Doar denumirea de roman este mai modernă, ea msemnind o lucrare epică de largă respirație, creată în limba comună (romană) din evul mediu. Folosirea prozei nu este nici ca un criteriu definitoriu, de vreme ce există destule romane scrise în întregime sau parțial în versuri. Din definirea romanului, deci, atît criteriul falsului istorism cu privire Ia geneza sa cît și acela formal al utilizării exclusive a prozei trebuiesc excluse cu hotărire ca necon- forme cu adevărul istoric. Există astfel numeroase indicii despre o Îndelungată tradiție populară a romanului in antichitate, chiar și dacă din literaturile respective ne-au fost trans- mise numai puține date cu privire la existența acestei tradiții. Amintim printre ele că în paragraful 4 din capitolul 5 al Poeticei sale, utilizată îndeobște ca text fundamental pentru definiția epopeii, Aristotel folosește din capul locului termenul mai cuprinzător de „poezie epică". Textul, în redactarea sa actuala, nu este deci! un alineat răzleț dintr-o analiză mai amplă. Mai mult, in paragraful premergător, Aristotel îl pomenește pe Krates, care cultivă printre primii la Athena „povestirea dialogată și miturile". Putem conchide de aici la o cit mai largă tradiție țx>puiară a [xjvcstirii de anvergură în antichitatea grecească la fel cum pentru romanul neogrec, Prof. And re Mirambel a demonstrat recent intr-o conferință ținută la București sursele populare ale acestuia. De altfel, nivelul artistic înalt al unor -creații ca Dapftttis fi Chine sau Satyricon tiu este explicabil fără o Îndelungată practică premergătoare. Amintim in acest sens că cel mat vechi roman grecesc, Povestea ejeziană I despre Ani hi a fi Habrokomas, este atît prin subiectul său cit și prin mijloacele dc expresie un tipic produs al culturii micrasiatice, care, de totdeauna, cunoaște tipul povestitorului popular (Afrdddă in limba turcă). Habrokomas cel neînfricat este un fel de erou popular, despre care din primul capitol al romanului se spune: „Efezcnii îl poartă la inimă, dar și ceilalți locuitori ai Asiei iși pun toate speranțele in el ea intr-un viitor om de mare vază, îl venerează ca pe un zeu, îl salută cu supunere și-l privesc cu evlavie" etc. ctc. Aristotel, care-și refuza dreptul de a construi teorii fără suport real, n-ar fi ajuns nici- odată să folosească in Poetica sa termenul mai general de „poezie epică" în loc de „epopee", dacă în practica zilei n-ar fi existat 0 tradiție epică — populară și cultă — corespunzătoare. De altfel, noi am văzut că textul fragmentat al analizei respective îl pomenește in prealabil pe Krates. autor dc „povestiri dialogate și mituri". Socotim că, in concepția antică, prin povestire dialogată trebuie să înțelegem aceeași specie literară care astăzi se numește roman. Structura celui mai impunător fragment în proza epică a antichității. Satyricontd lui Petro- nius, ne îndrumă cu hotărire spre forma romanului dialogat care s-a păstrat în tradiția literaturilor apusene pînă în zilele noastre. Să ne amintim in acest sens de marele roman Jean Harais, de Roger Martin du Gard, sinteză îndrăzneață între ficțiune și text documentar. Să ne amintim că în Poetica sa, Aristotel indică mitul drept izvorul tragediei antice. Despre poezia epică apoi no spune că și ea se bazează ca „imitație a unor caractere nobile" pe aceeași realitate ea și tragedia, de care se deosebește doar prin metru, procedee și întin- dere. „Căci dacă tragedia caută să prezinte acțiunea în cadrul unui singur ciclu solar (adică 24 ore), poezia epică in privința timpului nu este limitată, ceea ce o deosebește în mod Andrei A. Lillift : Slruclura dc caracter a eroului . . , esențial de tragedie." Și apoi adaugă: ..Cu privire la elementele lor, unele sint comune, altele particulare numai tragediei. In felul acesta, cine poate cunoaște dacă o tragedie este bună sau rea, o poate ști și despre poezia epică." (Poetica 5,4). Ulterior, ce e drept, Aristotel se limitează doar la analiza epopeii homerice. Procedeul insă este explicabil prin caracterul paradigmatic al operei lui Homer... In privința elementelor tragediei, atenția lui Aristotel se oprește — după ce in prea- labil a definit mijloacele de expresie ale tragediei antice, fabula ca unitatea acțiunii intre caractere opuse cit și înlănțuirea compozițională a motivelor — în mod deosebit asupra caracterului eroilor, „Ține de caracterul unei persoane tot prin ceea ce iese la iveală natura intențiilor sale morale." Șl Aristotel continuă: „Discursurile din care nu rezultă nimic cu privire la cele năzuite sau respinse de personaj, nu relevă nimic din caracterul acestuia. „Mai adăugăm în sfîrșit că intr-un pasaj premergător, Aristotel a subliniat: „Poeții vechi i-au pus pe eroii lor să vorbească politic, în timp ce poeții dc azi ii pun să vorbească retoric. „Critica la adresa autorilor mai noi este evidentă și ea ne arată cit de percep* tăblie în unele pături ale societății grecești din vremea lui Alexandru cel Mare erau sem- nele decăderii conștiinței cetățenești, ale oboselii și apolitismului, fapte fără de care vic- toria macedonianului asupra lumii antice n-ar fi fost posibilă... Criteriile estetice formulate de Aristotel cu privire la tragedia antică, minus cele for- male, își găsesc o largă aplicare și cu privire la romanul antic, răsărit din tradiția epicii orale, în vers și proză, a popoarelor mediteraniene. Mai mult, locul central, pe care in cultura cetății antice îl ocupa tragedia și comedia, a adus după sine în perioada aristotelică a gîndiril antice și crearea unei noi ramuri a științei despre om, fixată de Platou Încă pe direcțiile principale ale politicii și eticii —, caracterologia. Primul tratat de caracterologie umană a fost întocmit dc Theophrast, elevul și urmașul lui Aristotel, care a schițat cîteva portrete realiste, de pătrunzătoare observație, a unor tipuri sociale bine definite din viața cetății antice, ca; Zgircitul, lingușitorul, ușuraticul hetera, mercenarul, sclavul isteț, bucătarul, parazitul etc. — figuri și ale comediei antice. Infrucit incă în atenția lui Aristotel s-a aflat și așa-zisa „activitate intelectuală1* a perso- najului (ditmora), Theophrast n-a dat o simplă descriere exterioară a tipurilor amintite, ci o imagine cuprinzătoare a întregului lor fel de a fi — fizic și moral. Să subliniem aci oare în mod special că această scurtă expunere dc principii pe baza definiției celei mai vechi a romanului nu trebuie să fie urmată și de o recapitulare a tuturor definițiilor pe care, în decursul vremurilor, criticii literari le-au dat romanului ? tn felul acesta, amatorii de confruntări și disocieri, ce e drept, se vor simți Înșelați în așteptările lor. Nu vom intra totuși in analiza subiectului aceslui referat fără a ne fi oprit și asupra unei definiții flagrant antirealiste a romanului. „Un roman nu este un agent moral. El nu. este un agent educativ. Un mare romari este un curent al imaginației — nimic mai mult I Și după mine aceasta este toiul", subliniază Charles Morgan, autorul celebrelor și mult cititelor romane Fintina șl Sparkenbrok. Concepția aceasta, evident, se bazează pc principiul antirealist al artei ca iluzionare conștienta, formulat la începutul secolului de esteticianul Konrad Lange, pricipiu conceput în contrast cu tehnicitatea și scientismul timpului, Cum insă concepția aceasta coincide cu un moment dc mari deziluzii sociale, cu un moment de jalnică eșuare a clanurilor creatoare și revoluționare ale burgheziei vesteuropane asfi- xiată de profesionalismul și de excentricitatea specifice hunii anglo-saxone, cu abando- nările și uitările de sine «-i sînt particulare, caracterul de clasă al concepției despre roman, expusă de Charles Morgan, esle evidentă. Pe de altă parte, prin nota accentuată de iluzionare conștientă, concepția aceasta nu trebuie confundată cu doctrina artei pentru artă, care, aplicată consecvent, duce in mod firesc la concluzia că arta are un caracter do elită, de gratuitate, de lux. Formula artei ca iluzionare conștientă are un caracter social mult mai larg. Prin ea. arta nu rămîne rezervata unei anumite tagme sociale, capabilă să-ți ducă traiul după regulile unui cod al bunului plac. Negind romanului cu hotărire caracterul educativ, Charles Morgan nu se gindește nici dccum să-l separe de masele largi dc cititori. El încearcă doar să-i desființeze vechea funcție educativă, pe care Cioethe, bunăoară, a formtiiat-o incă in felul acesta: „Numai aera povestire merită să fie considerată morală, care ne arată că omul posedă puterea să acționeze sub imperiul unei convingeri mai bune împotriva înclinațiilor sale". Căci, de fapt, in concepția clasică, adevărata antiteză care se cere depășită, nu se constitiuc, dialectic, între realitatea înconjurătoare ți sinea noastră astfel ca sinea noastră să biruiască, indiferent dc criteriul moral, ci intre ceea ce in noi și in jurul nostru ne trage îndărăt față de ceea ce ne impulsionează spre mai bine, mai frumos.. - 4 Andrei A. I-Hlin : StnKlura dc etMCKr ■ «Touiui.r* Pentru a putea arăta cit mai convingător in ce anume constă noul pe eare romanul romînesc contemporan î! aduce in concertul literaturii universale, metoda cea mai eficace ni se pare metoda analizei structurii de caracter a eroului, cu ajutorul căreia putem urmări mai pe larg scara ascendentă a calităților sale morale- Am putea vorbi in acest sens cu Janet despre dcsăvîrșirea eroului nostru contemporan in direcția acelei „ionetion du rtel", adică a adaptării sale exacte la condițiile majore, materiale și morale, ale vieții, nu totuși fără a adăuga că in cazul eroului nostru contemporan, complexitatea condițiilor dezvol- tării sale are un caracter social-istoric precis determinat de perspectivele largi ale desă- vîrșirii construcției socialiste. Încă Aristotel ne-a arătat cit de importanta pentru definirea structurii unui caracter este așa-zisa activitate intelectuală a personajului (dianoia). tn concepția marxist-leninistă a literaturii, valoarea sa artistică este determinată în primul rînd de conținutul de idei și sentimente profund umane, de idealurile sociale: economice, politice, etice și estetice, care reflectă lupta oamenilor muncii pentru progresul social și care 1și găsesc expresia in ■opera literară cu mijloacele specifice ale artei. Calitatea artistică a unei opere reaiist-socia- listc vizează înainte de toate conținutul înaintat de idei, caracterul ei profund popular, umanismul ci partinic, marxist-leninist, Biruința principiilor marxism-leninismuhn nu de- -curge, însă, linear, fură adinei conflicte, astfel incit zugrăvirea eroului nostru contemporan pe planul vieții sale lăuntrice ne întoarce în mod firesc la problemele structurii caracterolo- gice, reperate încă de Aristotel și de elevii săi. cit și la definiția cuprinzătoare pe că re a dat-o romanului. Noi, insă, mai recurgem la exemplul marelui stagirit și dintr-un alt motiv — și anume: Socotim că in literatura noastră națională — literatură cu o bază largă populară in sen- sul unor tradiții orale multiseculare — există o seamă de trăsături de uniune cu arta realistă a culturii mitice greCO-romane. Studiul acestora necesită, bine-înțeies, un alt cadru -declt acesta al prezentului referat. Vom vedea, totuși, in cele ce urmeazti, că în unele lucrări din literatura noastră contemporană apar eroi populari cu un stagiu caracterologic bine definit, prin care se reacționează intr-un nou dozaj, conform experienței sociale și politice a contemporaneității noastre, cele mai importante trăsături de caracter ale eroului antic. In felul acesta nici Oedip — geniala creație a iui George Enescu, capodoperă a teatrului muzical modern — și nici Coloana nesfirșii& a lui BrâncușI nu mai apar izolate în cultura noastră actuală. Sudura uimitoare între elementele muzicale ale folclorului romînesc și mesajul de umanitate reactualizat in haina tragediei antice se învederează ca un fenomen artistic de mare importanță, Putem conchide de aci că folclorul în loialitatea sa poate să pătrundă in creația noastră contemporană nu numai ca clement de decor, datini stră- vechi și jocuri populare, ci că in cazul celor mai autentice creații contemporanei desăvirșile In climatul social, economic și cultural al socialismului, se produce o osmoză naturală intre cele mai bune tradiții artistice și caracterologice ale artei populare și noul mesaj -de umanitate socialistă. 1 In analiza structurii de caracter a eroilor principali din romanele Destuii, Mora* me/ii, Cordowutii și Alantefe - ne rcslringem atenția deocamdată la aceste patru opere fundamentale din literatura noastră contemporană din lumea satelor — determinarea isto- rică, socială a poziției de clasă a eroilor se impune ca o măsură elementară, „Conștiința nu poate fi niciodată altceva dccit existența oglindită in conștiință, iar existența oamenilor este procesul real al vieții lor", ne învață K. Marx (Opere, 3, p. 27). Poziția de clasă devine în felul acesta cheia structurii de caracter. Căci dacă în noțiunea de caracter se contopesc o seamă de note aparent disparate ca : constituție fizică, constituție psihică și intelectuală, fiecare cu o scamă de particularități, prin poziția individului In cadrul proce- sului real al vieții, aceste note primesc de la caz la caz o anumită orientare și un anumit conținut, din care rezultă o legitate precis determinată, profilul moral al eroului respectiv. Faptul acesta, dealtfel, nu este necunoscut nici criticii literare vesteuropene. „Un personaj de roman, spre a părea viu, trebuie să fie asemenea rezultantei exacte și clare intre pute- rile sale înăscute și puterile diverse care l-au modelat în cursul existenței sate", spune intr-un loc criticul francez E, Faguet. Mai mult, experiența istoriei literare arată că toți eroii mari de roman: de la Don Quijotc, Gil Blas și Tom Jones, Wilhelm Meister, David Coppcrfield și Rodion Raskoluîkof ia Klim Samghin, Cliarlus, Swann și Soames Forsyte sînt precis determinați din punct de vedere social și economic, ceea ce nu le Andrei A- Lillin ; Slntclnra de cuaeltr a eroului . . . 5 știrbește nimic din personalitatea, specificul lor de a fi ți de a acționa explicindu-se absolut pe baza poziției lor sociale. Darie, exponent și rapsod al categoriei sociale, indicată Încă din titlul romanului, este caracterizat prin acea specifică indirjirc a memoriei: de a ține minte pentru a spune mai departe, răsărită in condițiile represaliilor din 1907. din îndemnul mamei sale: „Să nu uiți. Darie. Nimic să nu uiți. Să spui copiilor tăi. Și copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui... Auzi, Darie? Să nu uiți... Să nu uiți. Darie..." (Cap. Brazdă îngustă ți adîncă, final.) In Însăși orientarea memoriei se manifestă astfel cu vigoare spiritul reven- dicativ al țăranului aspru, colțuros, cu o dormitate ce nu se lasă strivită nici du cea mai sălbateca mizerie ți opresiune; demnitate prin care cele mai bune calități intelectuale și morale ale lumii satului sfnt salvate pentru mai tirziu, păstrindu-ți neștirbite puterile regeneratoare. Este deci de la început ceva metodic ți intenționat în această orientare a memoriei, care pe planul tehnicei narative face ca povestitorul sâ repete in sine, in chip oștinaL în chiar timpul trăirii evenimentelor, elementele desfășurării lor. Faptul de viață îți păstrează astfel pentru vremurile ce vor veni întreaga intensitate ți întregul dramatism. Un exemplu: „Boierul olog ne-a pus, ca la boi, botnițe, să nu ne atingem de strugurii lui. Nu te atinge, Tutanule ! / Nu te atinge, Trăcălie ! / Nu te atinge, Gîngule I / Nu te atinge. Dariei/............../ Avem ochii uscați,/Buzele uscate,/Ni s-a uscat și ni s-a umflat limba In gură,/Ne-a pierit setea./...................../Culegem struguri, umplem cornițele, le ducem la cazane./Luăm altele goale./. . .... >7 Toți care am venit și am rămas să culegem via boierului purtăm la gură botnițe- de sirmă..." (Desculț, voi. I, p. 80). Adăugăm: prin tehnica repetiției ostinatc, faptele memorate sînt scutite de orice transfigurare ulterioară. Ele nu vor obține, cu vremea, o justificare oarecare, sugerată țăra- nului de instituțiile educative ale stalului burghezo-moțieresc. El însă nu va trebui nici să-ți sondeze memoria în mod special pentru a-și aminli de nedreptățile suferite în trecut. In felul acesta, tehnica repetiției ostinatc ni se prezintă intrucitva la antipodul scrutărilor abisale povestite în romanele sale de Marcel Proust, scrutări iscate de un fragment de sonată cîntată la vioară, sau de gustul unei prăjituri oarecare. Paralelismul intre planu- rile conștiinței șl subconștientului este, în consecință, mult mai puțin inhibat și viciat la un erou popular ca Darie, cu o clară și precoce poziție de clasă, declt la un repre- zentant tipic al intelectualității rentiere franceze din aceiași perioadă, sufocat in climatul individualismului ți personalismului, cu numeroasete-i apeluri la „rațiune", dealtfel Cit totul motivate intr-o lume a huzurului și a bunului plac. Cunoaștem de la Marcel Proust, Andre Gide. Virginie Woolf, Aldous Huxley ți alții, cum decurge procesul de restaurare a rațiunii eroilor lor — aventurile pe plan fizic ți moral ale acestora, rătăcirile erotice, căderile, marasmul și decăderea. Tn comparație cu Lafcadio, Waller Bidlake sau baronul de Charlus, adevărați monștri, despuia ți de tot ce este uman, figura aventurierului din romanul Jocul Cu moartea de Zaharia Stâncii, Diplomatul, decăzut din clasa sa, chiar și în capitolele în care Darie pare satul de tovărășia lui nu totdeauna plăcută, iți păs- trează un rest dc inimă. Cu totul altfel se prezintă spiritul de aventură ce-1 animă pe Darie. Dacă pentru eroii amintitelor romane vesteuropene totul izvorește din sentimentul neîm- plinirii, a spionului, vecin cînd cu insatisfacția fizică totală ce decurge dintr-un trai prea trîndav, cind eu angoasele existențiale de diferite grade ca urmare a trecerii de neoprit a timpului, spiritul de aventură a eroului lui Zaharia Stancu poate fi redus la trei cauze funda- mentale : nevoia de a-ți ciștiga o pline, dorința de a învăța carte și „dorul de a călători, de a merge Cit mai departe (...), dc a vedea mereu lucruri noi, de a întîlni mereu alți oameni, do a-i trece pe sub priviri (...) cit mai multe, cit mai neobișnuite priveliști" (Des- culț, cap. Mai departe, p. 302), La acestea apoi, la un moment dat, se mai adaugă un al patrulea motiv: „Voi căuta să urc treaptă cu treaptă scara care duce spre lumină" (id„ p. 304). Negreșit, impulsurile spre o viață în continuă mișcare, îmbogățire lăuntrică ți maturizare, nu chezășuiesc încă ascensiunea eroului. Totdeauna, impulsurile primare trebu- iesc complinite printr-un efort susținut al voinței. Dar încă și atunci șansele reușitei sini variate. In societatea împărțită în clase, precum a arătat Marx, înstrăinarea omului este un proces legic, inevitabil. Biografia lui Darie, ața cum ea se desfășoară în romanul Pădurea nebună, cunoaște în curînd stările de silă ți urit care marchează procesul înstrăinării. Văzînd în jurul său corupția, parvenitismul, dar și numeroase existențe zdrobite, are, in ciuda drumului său în general ascendent, multe momente cuprinse de dezgust. „...Inima îmi era uscată. Buzele îmi erau uscate. Mi-cra silă de tot. Nu prea știam ce e cu mine. Totul mă apăsa. Totul mă dezgusta. Orașul, cu iincezeala lui de smîrc, cu gîlcevile, cu- 6 Andrei n. I.illin : Slrurturn «w €M*CMT * eroului . . dușmăniile șl cu încăierările dintre oamenii lui, mi se părea a li iad. Poate că și era. Poale numai mi se părea că este. Piuă la urmă ajunsesem să mă întreb cu îngrijorare dacă nu cumva mi s-a bolnăvii sufletul de o boală nemernică, fără leac,.," (op. c. p. B2). Totuși, nimic in această stare dc silă nu comportă o explicație metafizică. Ea nu izvorăște din lăcuituri transcedentale, priit secarea harului divin sau a altor impasuri de natură fideistă, și nici nu se îndrumă spre ele- Dimpotrivă I Și deaceca ea nici nu poate fi înlă- turată, depășită sau convertită Intr-o altă stare „superioară", cu aromă spirituală — afec- tivă, cognitivă și volițională — cu ajutorul sofisticii sau □ actului gratuit. Nimic în carac- terul lui Darie, in ciuda rusticității sale care nu se va dezminți niciodată in decursul romanelor din ciclurile Desculț și Rădăcinile sini amare, nu poate fi identificat cu tarele ortodoxismului — a sofianicului, dacă vreți — din interpretarea satului rominesc a unor teoreticieni ai specificului nostru național din anii 30 și 10. Mal mult, această rusticitate a lui cu solide rădăcini în peisajul cîmpfel dunărene, rominească — nu insă pînă a nega legăturile cu romanitatea sud-dunăreană ca și cu popoarele balcanica, cu datinile lor, cu I specificul lor temperamental, cu aleanurile și nostalgiile lor particulare (vezi in această privință îndeosebi capitolele din Jocul cu moartea) — nu numără printre determinantele sale populare nici una de ordin mistic. Destinul, categorie fundamentală în tradiția popoa- relor balcanice, nu i se parc străin de logica omului dc rînd. „Cind pleci să ucizi pe alții, trebuie să te aștepți să Iii tu însuți ucis", este una din concluziile sale In această privință la o virslă destul dc fragedă (cf. Jocul cu moartea, p, 150). S-O dăm drept un fapt uimitor de precoce? Credem, totuși că c bine să ne amintim dc următorul pasaj din Desculț (capitolul Peiiri, p. 111): „Vezi, Darie — îmi spunea dascălul meu Bragadiru — Oamenii cred o mulțime de lucruri La țară din pricina neștiință! lor. Cred in desCÎntcceU babelor și ale vracilor. Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o lume unde ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu există nici o putere nevăzută care să hotărească soarta oamenilor pe păininl. Oamenii hotărăsc singuri de soarta lor. Dincolo dc moarte nimic nu există.” Realismul orientării sale este deci însuși realismul viu al oamenilor din jurul său, cu acel ascendent intelectual și moral pe care l-l conferă acel grad de luciditate mentală, care le refuză ața-zicind să recurgă iii toate momentele esențiale și toate proble- mele fundamentale ale vieții la mijlocul ieftin al mistificării. Dc aceea Darie, din prima tinerețe, călit în focul amar al silei față de gîlcevile, dușmăniile șl încăierările dintre oameni, poate să conchidă, intr-o discuție Cu Diplomatul: „Pisica își acopere sclrnăvia cu cenușă. Oamenii de lume iși acopere ticăloșiile si minciunile CU ... onoarea." (Jocul cu moartea). Ambivalența noțiunilor de bază ale filozofiei, religiei, dreptuluf, moralei, con- formii cu poziția de clasă, ține de bagajul dc cunoștințe al unui tinăr care de mic copil a fost învățat să vadă, să țină minte și să nu ierte. Procesul acesta nu-și găsește o prea- labilă încheiere. Cu maturizarea treptată a eroului, el iși schimbă doar imperativul. Astfel, dacă in Desculț — precum am mai văzul — imboldul ii vine lui Darie incă din exterior, dc la mama care-i repetă neobosită, ca un dcscintțc, formula : „Să nu uiți, Darie. Nimic să nu uiți*1, în Pădurea ntbutiă. eroul este acela care iși spune sieși fără a obosi: „învață. Darie, invață șl ține minte învățătura*1 (p. 129). Ca mtilțl alți eroi din literatura noastră, născuți lingă Dunăre, Darie este oiisedat de ideîa marilor plecări. „Nu-mi găseam nicăieri nici astimpărul, nici locul*1, mărturisește el la un moment dat. „Îmi ardeau necontenit tălpile. Mereu mă mina din urmă, impun- glndu-mă cu coarnele lui birligate, diavolul. Încotro alergam cu inima-n gîl și cu sufletul la gură? Unde vroiam să ajung? Nu știam. Vedeam că mă asemuiam cu o buruiană ghimpoasă care nu prinde rădăcini" (ibid., p. 101). Romain Rolland a atribuit neastimpăruhii asemănător al eroului principal din romanele lui Panait Istrati, erou urmărit in toate peripe- țiile vieții sale dc vagabond cu ncîtnpărțilă atenție, efectul final al unei „veselii tragice", îndeaproape înrudită cu katharsisul aristotelian. Și, în realitate, atit prin destinul eroului lor cit prin forma artistică prin care se relevă acest destin, romanele lui Zaharia Stâncii prezintă numeroase trăsături dc înrudire cu romanul antic grecesc. întîi și întîi, eroul princi- pal, aici ca și acolo, a hoinar și rapsod, aruncat din aventură în aventură, din cunoaștere în cunoaștere, în eternă căutare a unui loc in lume și exponent al durerilor celor mtilți. Apoi structura romanului, determinată în întregime dc structura specifică, mobilă și In continuă verificare morală a eroului, e peripeție și poezie, narațiune și cîntec, roman de formație șl, totodată, frescă socială. Nu lipsesc, bineînțeles, nici celelalte tipuri caracterologice ale roma- nului popular grecesc: zgircitul — unchiul Tone, lingușitorul — Diplomatul, pușlamaua — Lăpturel, heterele — surorile Sculelnîcu, mercenarul — jandarmul Juvete ele. și apoi, pe un plan social superior șl intr-o fază mai evoluată, figurile corespunzătoare din ciclul Rădăcinile Andrei A. Lillin r Structuri de ciruter a eroului . . . 7 suit amare, îmbogățite prin cilcva specimene noi, care țtn exclusiv de anii imediat premer- gători celui de-al doilea război mondial. Darie, cind se autocaracterizează, vorbește despre „Ciirfofenia" sa, înzestrat cu o tortă uriașă care „se ridică dîrză și semeață împotriva răului", el totuși, atacă numai cind e in primejdie să fie furat, schilodii ori să i se ia viața (focul cu moartea, p. 80 și u). E isteț in scornirea poreclelor; dar tot așa, el poale fi duios, tandru, chiar pasionat în sentimentele și avinturile sale, deși ursitoarele, cum o arală intr-o metaforă cu Iile autocritic din Jocul ca moartea, i-au hărăzit numai puțini „stropi de bucurie de-a lungul vieții" (ibid., p. 199 și u,). O singură calitate ii lipsește — humorul. Darie, fiu de țăran neinstărit, liber, cu dorul aventurii romantice, pleacă din sat. Evo- luția sa ia o cale sinuoasă, in general ascendentă, in conformitate cu certitudinile obținute în lupta vieții și cu tendința sa mereu înoilă de evadare din rigurozitatea prescripțiilor clasei stăpinitoare. O anumită porțiune din sufletul său rămine mereu refractară normei sociale dominante, năzuind către altă ordine. De aci, disponibilitatea sa permanentă și irecuzabila sa spontaneitate. itie Moromele, dimpotrivă, rămîne la țară, e împroprietărit și-și întemeiază o familie. Dezvoltarea sa coincide cu acea fază în viața satului, cînd in urma împroprietăririi fiecare se simte altul, crczîndu-se dezrobit de reprezentările colective ale bătriniior, stăpîniți de un conformism mai riguros în perioada năzuințelor tuturor spre posesia pămintului. Conduita acum c mai individual diferențiată. Privită mal de aproape se observă totuși o singură tendință principală: începînd procesul pătrunderii relațiilor capitaliste la sate, in agricultură, unii se luptă pentru mărirea lotului agricol, alții împotriva pauperizării. Eroul lui Marin Preda face parte din categoria țăranului mijlocaș amenințat de paupe- rizare. Iată felul său individual, cu sorți de tipicitate, dc a reacționa față de acest destin al pauperizării; Există de totdeauna cîteva idei și sentimente care formează fondul vieții sufletești a țăranului: pămintul, recolta, dările, grija de existență, valorificarea cit mai avantajoasă a produselor sale, viitorul copiilor. Dacă. acum, intre tendința economică generală a timpului și năzuințele individuale ale Iui Ilie Moromete este un divorț funcțional, între procesul de pauperizare și evoluția vieții sale sufletești, în schimb, există apropieri foarte strlnse. Recru- descența grijilor materiale ale vieții sale fără umorul lui l-ar dovedi un suflet steril. în felul acesta, umorul lui ni se învederează ca acea calitate a sa cu ajutorul căreia stabilirea trăsăturilor salo caracterologice se poate întreprinde mai ușor. Umorul lui Ilie Moromete, la o atentă analiză a romanului, nu este fără înfiorare în fața realității. Numeroase momente dc inhibiție ca și repetatele sale monolqguri interioare o dovedesc cu prisosință. în felul acesta el este fundamental diferit de batjocura omului cu darul inăscut dc a vedea totul sucit, frînt, răslurnat și caricatural deformat ca o oglindă convexă sau concavă. Dimpotrivă, în faza pătrunderii relațiilor capitaliste la sate, viața satului n-are nimic armonios și coordonat; pretutindeni răsar amănuntele luptei tuturora contra tuturor de dragul profitului, a măririi ogorului. Crește ipocrizia in relațiile între oameni in același (împ cînd interesele meschine răsar și ele tot mai simțitor la suprafață. Gama dc la ironia mușcătoare la sarcasm, invectivă și stigmatizarea laturii oribile a sufletului omenesc ca și a așezării sociale încearcă in aceste împrejurări o terapeutică purificatoare. Preeminența atitudinii de conștientă distanțare față de realitatea transformată în mocirlă sau cangrenă vizibilă de la mare distanță, înseamnă o reacție activă contra uritului vieții, servind ea un mijloc de definire a unei realități interioare — mai curată, mai integră — opusă celei empirice dinafara noastră. Marea fluiditate a expresiei, in aceste circumstanțe, este in raport cu transformarea neîncetată a conținutului sufletesc, oglindind totodată instabilitatea și variația la infinit a relațiilor de proprietate in viața satului; iar dacă lui Ilie Moromete îi place să-și dozeze și să-și savureze singur umorul, aceasta ne descopere cruzimea sa subliniată față de sine însuși in neputința-i de a birui vicisitudinile vieții. Bineînțeles, procedeul nu duce și la dezagregarea realității. Ilie Moromete întreprinde doar un fel de anatomie patologică a vremii, la nivelul minții țăranului. Retroactiv, pentru structura romanului insă. în centrul căruia el se află plasat ca personaj principal, umorul său specific face posibil ca viața satului, din faza pătrunderii relațiilor capitaliste, cu toate fenomenele frumoase și urîte, grotești și barbare, ridicole și sublime, să pătrundă în artă. Procedeele umorului moromețian sini multiple : de la simpla vorbă dc duh la comentarea plină de skepsis a presei timpului. Sub toate aspectele sale el însă este la fel de categoric. Totuși, definiția morală nu este in toate circumstanțele aceeași, căci în unele împrejurări Ilie Moromete nu este ferit de tendința autoiluzionării. Îndeosebi în situațiile cînd e handicapat de propriile sale interese materiale — interese ale țăranului mijlocaș care, în ciuda dificul- 8 Aaitrei A. LiJlin ; Structuri tic caracter • eroului.».. tăților, crede în prosperitatea sa — tendința de autoiluzionare este vădită, Numeroase pagini, îndeosebi din prima jumătate a romanului, posedă dc aceea un coeficient de amărăciune usturătoare care rezultă din confruntarea ridicolului situației eu umorul ușor edulcorat al eroului, mai înțelegător, mai tolerant și chiar mai indulgent decît în alte împrejurări. Varie- tatea procedeelor apare astfel contra punctată pe o vădită ambivalență a atitudinii care nu este scutită de o notă de tragism sui-gencrls. Căci in măsura în care [fie Moromete iți pierde tot mai vădit miza pusă in jocul mare al înavuțirii, de care și-a legal speranțele, eu treptata sa sărăcire materială ii piere ți umorul, Astfel capitolele finale ale românului, adesea depresive, pregătesc un alt Ilic Moromete — închis în sine, amărit, indecis, nedu- merit ... Structura de caracter, precum s-a arătat ți pînă aici, presupune un anumit plan de organizare individuală, psihică ți fiziologică, ■ personajului in absolut toate manifestările sale, Tot de structura de caracter ține însă ți specificul național. Sără de care sufletul i s-ar împuțina, expresia ar sărăci. Am arătat în cele de mai sus interdependența Intre umorul lui Iile Moromete țl starea sa generală, materială și morală. Umorul acesta este colorat individual de anumite tonalități care se datoresc unei interferențe sut-generis între năzuin- țele eroului și posibilitățile obiective. Numai in felul acesta umorul lui ni s-a învederat ca expresia convingerilor sale despre viață ți lume. In. sfera convingerii intră și felul în care — Cu totul personal — Ilie Moromete mîmieșle arma umorului: spre a se autoiluziona sau spre a-i iluziona pe alții, Semnificative în acest sens nl se par îndeosebi scenele cu Tudor Bulusu, în care Iile Moromete nu este tocmai scutii de oarecare fățărnicie. Tragic doar că pînă in cele din urmă ea se dovedește a fi fără folos. Căci în ciuda umorului, lui Ilie Moro- mete nu-i este dai să se ridice deasupra propriei sale iubiri, spre a distruge in mintea sa ceea ce adoră: glndul măruții, individualist al posesiunii pămînlulm. In felul acesta, el nu se poate ridica liber nici deasupra sa însuți : capacitate proteică, de continuă înoire, fără dc care el cade rob acelei stări depresive, dc inactivitate și capilularc, pe care critica noastră a denumit-o „ataraxia lut Ilie Moromete" (Dumitru Mieu: Romanul rominesc contemporan. p. 130). Or, tocmai în felul acesta se adeverește pentru el cuvintul lui Faust: „Wic ich befiarre, bin ich Knecht: De îndată ce rSmtn inert, sînt slugă". Credem că in îmbinarea specifică între istețimea tui lîlc Moromete și darul său de autoiluzionare ne intim piuă o variantă specifică munteană a dorului rominesc : dorul țăra- nului plugar, legal de glie - - și de aceea imobil in comparație eu ciobanul care-și trăiește și-ți ciută peripatetic năzuințele, dorințele, aleanul, nostalgia și urîlul. Imobilitatea însă, după părerea noastră personală, sporește în mod considerabil darul autoiluzionării, dacă nu cumva il multiplică la infinit. Astfel capacitatea dă integrare și de întregire a omului (fapt cu iotul evident in cazul lui Ilie Moromete) scade treptat, iar acel Intangibil .ghid" către care năzuește, conșlient și inconștient, se dovedește pînă in cele din urmă o himeră. Aș mai îndrăzni să afirm că in structura caracterologică a lui Ilie Atoromete intră ca o ultimă determinantă lipsa totală a fiorului liric. Din această cauză, .ghidul" său nu-șl găsește niciodată o exteriorizare în tiparele tradiționale ale stării de dor: împrejurare care piuă aici a Împiedicat sesizarea dc către critica literară a adevăratei naturi a ata raziei sale. Dacă Ilie Moromete evoluiază dc ia seninătate falsă la mofiorîre mai mult sau mai puțin deplină, Lae Cordovanu dimpotrivă parcurge așa zicînd drumul invers. Direcția să i fie dictată numai și numai de momentul istoric? Ne îndoim. Planul de organizare a struc- turii caracterologice a lui Lae Cordovâăul este fundamental diferit de acela al lui Ilie Moromete. El ține de alt tip somatic, are alte însușiri sufletești, condițiile soci a l-economice sint eu desăvîrșire altele și, amănunt ce nu trebuie subestimat, tradițiile satului au și ele un conținut țî o formă aparlt Lae Cordovanu e țăran sărac, ardelean, din părțile Sebeț-Alhei. Dar el se trage dintr-o familie care în trecut s-a bucurai de mare faimă. Amintirile acestea sint nestinse, ceea ce le conferă O cu toiul particulară forță de mobilizare sufletească. Astfel, in toate momentele de cumpănă, Lae Cordovanu pune să i se etnie „Cordovan cu țundră sură" — cîntecul neamului din care se Irage. Să mai amintim ca un amănunt nu lipsit de importanță că adevăratul său nume de familie este Lugojan. porecla prin urmare a avut puterea să înlo- cuiască numele din acte — ceea ce arată că ea nu este o poreclă oarecare, urmare a unei scăderi fizice sau morale ca alitea porecle. Dimpotrivă, le zice Cordovani — eu o vădită nuanță admirativă — pentru firea lor aprigă. Romanul lui lem Lăncrânjan are un caracter de retrespecție. Aducerile aminte ale lui Lae Cordovanu au un puternic conținut afectiv. Memoria devine astfel teatrul unei dezbateri intime, dureroase, cu caracter de auto-proces. Eroul, fire aspră și colțoasă, are darul de a exagera, fu felul acesta, faptele sale din trecui, prin retrăire, cițligă în adincime și interi- Andrei A- LHlin î Slrnriwn-ă dr wicief ■ eroului . . . & silate emoțională. Apar remușcările eroului care duc la lămurirea mai deplină, analitică a mobilelor acțiunilor sale din trecut. » Privit de aproape, Lae Cordovan este animat de un puternic simt gregar, Idealul sân suprem este familia unilă. Dar el se simte neîndrcplățit cind, la Întoarcerea sa de pe front, își găsește fratele instalat in casa păriulească iar ci se izbește de refuzul talului său de a-și împărți pămintul înlre fit. De aici conflictul care treptat ii îndepărtează pe Lae Cordo- vanu, întîi de familie și apoi de lot satul. Totuși, nu însingurarea este destinul său, întrticil după consumarea și a ultimului act al dramei proprietății individuale țărănești, ajunge si-și ceară primirea în colectivă. Deznodămintul acesta, precum am mai semnalai, este anticipat față dc desfășurarea dramatică a evenimentelor. De aici, impresia dc echilibru care se degajă din caracterul Iul Lac Cordovan in ciuda violențelor dc caro e capabil. Violențele acestea sint ale unui caracter puternic și nicidecum ale unui dement. In raport cu nota dc forță a eroului esle și felul său de a trăi timpul. Astfel, dacă Ia Darie no înllmping caracterul acumulativ al memoriei, la eroul Iui Ion Lăncrănjan dimpotrivă ne izbește confruntarea dramatică continuă a trecu- tului cu prezentul. Evoluția lui Darie, din șirul lung al romanelor lui Zaharia Stancu, permite cititorului și ca o confruntare cu prezentul: îl cunoaștem experiența de viață și bănuim încotro se îndreaptă ea. In cazul lui Lac Cordnvanu, insă, confruntarea este a însuși eroului Ieșit din faza incertitudinilor. Contrastele intre stările sufletești din trecut, încrînccnate, contorsionate și violente, și cele actuale de vădită împăcare cu lumea și cu sine însuți, și de înseninare — nu în ultimul rînd în raport cu frumusețea naturii din jur — nu duc spre o imagine idilică tocmai fiindcă procesul evolutiv este mereu deschis. Dacă autorul, indeo*. sebi în a doua jumătate a volumului II și în volumul III, ar fi mers și mai mult pe ideia de autoproccs al individualismului; „(iiunci nu știam, acum însă știu", deci pe dezbatere vie, s-ar fi dinamizat, devenind mai veridică, și fresca socială a satului cît și evoluția eroului ... De unde se trage romantismul avintal ai eroilor din romanul Muntele de Radu Theodoru. romantism avintat care pe unii cititori neavertizați ca și pc critici j-a nedumerit atil de mult !a prima luare de contact cu cartea? De la lipul caracterologic specific al părților muntoase din Banatul de sud, cu particularitățile sale geofizice, economice, antropologice și folclorice. Banatul de sud este leagănul baladei noastre străvechi despre balanroctonul romîn, cînlat In versuri ca: „Sus prâ Cern a-n sus. Alulțl voinici s-or dus. Dar a mai rămas Un român viteaz — tavan Iorgovan Brad de hruzdugan . . " Tradiția voinicească a graniței, iată Cheia spre înțelegerea structurala a caracterelor din Muntele. Este adevărat că romanul, în-forma sa aciuată, are și multe aluviuni de romantism livresc — mai ales în dialog — care îngreunează sesizarea filonului pur, realist, de bună tradiție populară, și care a permis autorului să creeze atit croi pozitivi cit și eroi negativi veridici. Unde dii-1 ajută viziunea folclorică, și anume, în problemele genezei conștiinței noi, romanul în schimb este palid și neconvingălor. Nu știm astfel, de unde vin ideile progresiste ale lui Pătru. Explicațiile autorului n-au substanță epică. Ele sint de supralață. Cu ajulorul lor s-ar fi putut crea un număr nesfirșit de personaje, cu același șir de probabilitate, fără, toiuși, ca ele intr-adevăr să trăiască. Datul istoric exprimat noțional nu este suficient pentru Închegarea unei atmosfere epice în jurul unui personaj, Acesta său este cuprins în procesul istoric ca un factor mai mult sau mai puțin activ, și atunci întreaga sa făptură nu poate fi separată dc dalele procesului istoric, sau raporturile între ci și evenimentele istorice sint de ordin secundar ți atunci prin nici un artificiu al artei narative el nu poale îl galvanizat cu succes. Cu eroii folclorului voinicesc bănățean Pătru are comun succesele in serie la fete și neveste. Succesul acesta nu se dalorcțk în mod exclusiv calităților sale fizice. Nici ele nu sint neluate în seamă. Primează, totuși, fapla vitejească, urmare a bărbăției. Și, lutru destul de curios, această bărbăție n-are nicidecum o bază rațională, deliberativă. Dimpotrivă. Îmbi- narea de fudulie (și cu o nuanță pozitivă) eu un soi de cod vitejesc intrat tn singe, ea ii pune pe erou să acționeze de cele mai multe ort in mod spontan ți fără a ține seama de risc. Și lot de ordinul folclorului voinicesc mai ține și faptul că mai totdeauna din confruntările cu adversarul Pătru iese Învingător sau cel puțin scapă cu viața. 10 Andrei A. Lîllîn : SItucLuji de caracter a creati . • ■ Dacă, precum am arătat, în privința originii ideilor progresiste ale lui Pătm Dragalina există un hiatus epic simțitor, prin însușirile voinicești ale caracterului său el ne apare ca un personaj veridic. Structura sa caracterologică deci va trebui definită mai ales în raport cu specificul local ți tradițional al grănicerului bănățean — realitate pînă la Radu Theoaoru încă nereperală in epica noastră. Să mai adăugăm că ți celelalte personaje din roman, pozitive sau negative, slnt îmbibate de același specific. Să ne Oprim, de exemplu, la Voica. Cu ocazia discuției romanului în cenaclul Filialei, s-a văzut că e un personaj destul de controversat. Nu vom repeta argu- mentele pro și contra. Ținem doar să relevăm următoarele; Demnitatea ținutei sale este de o măreție aparte, care o detașează de restul femeilor din roman : Mădălîna, Ruja, Livîa, Năstăsia ți altele. E capabilă de dragoste pură, castă. E înzestrată cu forță fizică și curaj «juasi fabulos (scena cu ursul, pe carc-l doboară cu toporul). De Patru, iubirea ei din tinerețe fără împlinire, O leagă după întoarcerea sa din război un nou sentiment de comuni- tate, în cauză șl idei, foarte original in epica noastră prin puritate și frumusețe și foarte convingător. Substanța epică în această parte a romanului este consistentă și emoționantă. (Adunarea in problema împroprietăririi cind Pătru citește cărți poștale ale consătenilor căzuți, p, 313 și u.) Un interes deosebit îl stîrnesc membrii familiei Tauru, caracterizați printr-o foarte mare forță fizică și morală. Autoritatea lor care se sprijină șl pe averea lor dar și pe ncinfrînarea lor este reală, explicind rolul social pe care l-au jucat în vechea orinduire a graniței ți dc care nu vor să abzică pentru nimic în lume. La aceasta se mai adaugă ți gradul lor înalt dc inteligență. îndeosebi Stingu Tauru strălucește prin aceste însușiri. Este un adevărat tip de tilhar, rudă bună cu vestiții (îlhari dc altădată ai Severi nul ui, printre care unul, Vancea, a fost pînă și inobllat de împărații Austriei, Dușman dc clasă de temut, faptele sale îmbină totdeauna ticăloșia cu îndrăzneala — tot în tradiția romantică a graniței. Dealtfel, atit prin structura lor de caracter cit și prin mentalitatea lor cu iz tribal, Tăureștii sînt strîns legați dc cele mai străvechi datini și practici rituale ale locului. Lupta pentru învingerea lor devine astfel implicit lupta noului umanism al socialismului împotriva realității complexe a vechiului, constituită din indivizi puternici și tradiții pietrificate. In concluzie: Prin marea asemănare caracterologică între eroii săi, Radu Thwdoru a învederat un fapt bine cunoscut sociologiei, ți anume, că așa-zisele grupări sociale închise — ți grănicerii bănățeni au constituit piuă după Eliberare o asemenea grupare socială închisă, cu privilegii și datini străvechi — dau naștere unui tip uman cu un numur restrîns de însușiri dezvoltate la maximum. Calitatea morală, la acest tip, pare o însușire secundară. Sau mai precis: moral este de fiecare dată ceea ce slujește mai deplin interesele grupului. Dacă într-o asemenea grupare socială apare odată ți odată exponentul unui nou cod de morală, momentul nu trebuie pur și simplu semnalat ci, ca să i se învedereze pe deplin importanța, surprins în realitatea sa complexă epică. Radu Theodoru tinde spre această realitate complexă epică, în care precumpănitor este încă de acuma interesul pentru purtă- torii idealurilor noi in lupta lor împotriva forței oarbe, conservatoare ce se crede dc esență eternă. De aici dramatismul încleștărilor, romantismul și spectaculozitatea unor scene și gesturi... 2 Ar mai fi de relevat o scamă dc amănunta semnificative cu privire la structura caracterologică a eroilor din Setea, Neamul Gortdașilor, Cuscrii. Casa ți alte romane inspirate din lupta satului pentru instaurarea și întărirea noilor relații socialiste. întrucit însă critica noastră literară s-a preocupat cu precădere de aceste lucrări — ce e drept și cu un stagiu nul vechi — credem că cel puțin din partea noastră, în prezentul referat, nu este greșit dacă le subliniem valoarea fără a intra in analiza lor. Din aceleași motive nu vom detaila nici problemele caracterologice legale de Fllip, eroul lui V. Em. Galan din romanul Bărăgan, căruia l-am închinat acuma doi ani un studiu mai cuprinzător in Scrisul bănățean. Sub- liniem doar aci perspectiva largă in care-șî cuprinde rilip sarcina, perspectivă temeinică și avlntală de comunist, caro justifică pe deplin mesajul cuprins in cuvintele, devenite între timp populare pinii la cristalizare într-un nou proverb, cu „în stat la noi, orice muncitor este un om de stat" (V. Em, Galan, Bărăgan, voi. I, p. 224). Forța educatoare a Partidului, dealtfel, nu poate ii mai convingător relevată decit prin acțiuni ți fapte care să dea naștere unor asemenea maxime, asimilate de conștiința contemporană. Din literatura epică în jurul unor figuri de muncitori care justifică proverbul de mai sus, ne vom opri cu precădere la Nea Viții,' eroul mult controversat al lui T. Mazilu din Andrei A« Lillin : Structura, de caracter a eroului , - - II Bariera, comparat — la apariția romanului — fără temei și nivelator, după părerea noastră, cu II ie Moromete. Ceva comun există intr-adevăr între Nea Viții și llie Moromete și tocmai dc aceea problema merită a fi dezbătută mai pe larg. Oare Vițu e un om cu un suflet curat, căruia ii place să gîndească și să glumească, să se bucure de viață, pentru că și llie .Moromete e aproximativ așa. sau pentru că aceste trăsături erau specifice unei anumite categorii sociale în anii aceia ? Care era evoluția unui asuprit ? Putea deveni un răzvrătit posac, întunecos și nefericit ca Tugurlan, un învins ca Ion al tui Mihaî sau ca pictorul Rădulescu, un aspirant la par- venire ca Paraschîv, Achim sau Pănică, sau, însfîrșit, cl putea încerca sa salveze ce era mai bun șî mai inalterabil in el — lumea sufletească, prin gindirea permanent reîmprospătată, prin gluma tonifiantă, așa cum o fac Moromete și Vițu, sau cum au făcut-o, în felul lor. ■oamenii vii din care cei doi scriitori și-au extras modelele lor. Faptul eă aceste atribute comune celor două personaje, provin In Bariera nu dinU-O influență literară ci sint generate de realitate, devine incă mai evident dacă luăm în consi- derare specificul național al poporului nostru, tendința spre humor, glumă, șăgălnicie, vizibilă în întreaga literatură populară și folclor, care, mai ales, abundă in eîntece și povestiri satirice, iar notele humonstîce se infiltrează piuă și in basme. Un pojxjr care l-a creiat pe Păcală și care s-a exersat secole de a rlndul complinind și dezlegind ghicitori, poate foarte ușor să genereze nu doi, ci chiar mai mulți eroi literari capabili să iubească rîsul și gindirea. In plus, nu trebuie să uităm că amindoi eroii trăiesc în ultimul deceniu de existență a lumii burgheze, cind, deci, exploatatul care se afla pe o înaltă treaptă de dezvoltare a poten- țelor sale sufletești, devenise mai complex, mai consistent moralmente, apt de a deveni ■conducător, de a-și transforma posibilitățile creatoare in realități. M. Preda și T. Mazilii au avut darul de a demonstra prin personajele lor legitatea și caracterul necesar al revoluției socialiste și din punct de vedere psihologic, al spirituali- tății care nu mai încape în vechile tipare și care e demnă de a ieși pe prim planul istoriei. In felul acesta se cuvine să cercetăm lucrurile in primul rînd in lumina condiționărilor sociale. Ilie Moromete e un țăran mic proprietar, iar Vițu — un muncitor industrial înaintat, un comunist. Moromete c un individualist care se zbate singur și pentru sine, fără a înțelege mecanismul pauperizării iminente a micului proprietar în condițiile dezvoltării capitalismu- lui, pe cind Vițu dimpotrivă știe că mi se poate apara pe sine deeit apărindu-i și pe ceilalți. E un umanitarist, are sentimentul solidarității, capacitatea de sacrificiu, conștiința de luptă- tor. E, deci, cu totul altceva decit pur și simplu, un „Moromete comentat dc Mazilii", cum s-a exprimat cindva un cunoscut critic. Comparind modurile în care cei doi scriitori dezvăluie interiorul personajelor lor, vom remarca fundamentale deosebiri, Marin Preda obiectivează, sugerind stările psihice ale lui Moromete prîntr-o serie de elemente exterioare, prin descrierea comportării lui în momentul psihologic respectiv, lată un exemplu : „Moromete Iți privi a doua oară fiul, dc astă data mai pieziș, mai ascuns, etc.” (p, 82). Mazilu întirzic mai îndelung asupra mișcărilor din sufletul personajelor sale. Paginile de analiză psihologică propriu-zisti sint mult mai frecvente in cartea sa (îngrijo- rarea lui Vițu față de apucăturile lui Fănieă; analiza pe două pagini a gîndurilor nemăr- turisite ale lui Treîșpcmii și ale Rădițci in paralele, în scena răspindirii manifestelor, capi- tolele care îl arată pe Vițu in închisoare, etc.). Spre deosebire dc Preda, Mazilu descrie aceste stări sufletești din lăuntni, ca și cum s-ar identifica cu eroii și le poate reda cele mai intime nuanțe ale gindirii și simțirii, lipsite de manifestări exterioare, gest, mimică, din care să poată fi deduse. La Vițu, apoi, nu există nicăieri o contradicție între gînd și expri- mare, dimpotrivă, gîndirea personajului constituie o potențare a celor spuse cu glas tare (dialogul cu Rădulescu din cap. VI o dovedește cu prisosință). Deci, nici nu este propriu-zis o vorbire dublă, ca la llie Moromete, Intr-o cu totul altă realitate Socială — lumea minerilor dc la Anina — și intr-un cu totul alt moment istoric de mari frămintări — zilele mișcării revoluționare din centrul Europei de la sfirșilul primului război mondial — este ancorat romanul Lume farâ cer de Virgil Birou, remarcabil atît pentru puterea epică cu care zugrăvește procesele de conștiință a eroilor, de la directorul general al minelor Merwick la simplul ziler Pavel Toc din Socolari, cit mai ales prin diferențierea caracterologică a acestor eroi, extrem dc variați în privința capacității lor intelectuale și morale care le determină locul și rolul în economia generală a romanului. 12 And/el A. Ullia Structura «ie Mrațlțr ■ eroului . , , Să ne oprim, fie chiar în treacăt, la următorul pasaj dintr-o discuție a directorului general cu cadrele de conducere ale bazinului de exploatare carboniferă de la Anina : .....interesele Societății pot fi momentane si p[>crim in ei un intelectual refulat care geme in sinea sa din cauza procesului de înstrăina re la care omul este supus In condițiile societății împărțite in clase. „Toți siritan robii șt victimele pămintului", spune el într-un moment dc disperare, „Toți sintem înstrăi- nați (...) Singur Merwick e universal. E cosmopolit. Oriunde l-ai pune, el tot ar trăi.. (p. 235). Să nit uităm, totuși, că această teorie despre robia pămîntului a lui Svoboda se sprijină pe următorul silogism, greșit în termeni: „Unde e cărbune, e mizerie. Civilizația nu poate exista fără cărbune, Ergo: Civilizația înseamnă mizerie". (ibid, p. 237). fl repetă, îndeosebi, in momente de disperare, cînd c gata să dea dracului „toată filozofia din Itime", cînd nu posedă calmul necesar spre a cîntări logic nici enunțul premiselor și nici concluzia cu totul viciată de cazuistica sui peneris a premiselor antirealiste și neșfiin- țificc, corespunzătoare ideologiei voit superficiale a „Raubkapitalismului" (capitalism tîl- hăresc). Arta de povestitor a lui Virgil Birou, atent aplecat asupra miezului din om neatins de înstrăinare, face insă ca în economia romanului Lume fard cer între Merwick șl Svoboda să nu se producă o antiteză mai mult sau mai puțin dramatică. Acțiunea romanului nu joacă numai pe două planuri. Intre Merwick și Svoboda se constituie astfel relații dc cu totul altă natură. Aparent, Merwick II protejează pe Svoboda chiar și atunci cînd nu se străduia să-l mențină pentru un timp in serviciul Societății, acceptîndu-i demisia. Romanul acesta n-ar atinge nivelul superior al unei cuprinzătoare imagini a vieții minerilor dc la Anina din preajma primului război mondial, dacă în contexhira lui n-ar fi intrat și tradiția locală a ortdeiei, expresia vie, socială a unității de nezdruncinat a mine- rilor, „Ea ii face să nu vorbească niciodată despre necazuri proprii", subliniază un personaj din roman. „Dacă se vaită un ocnar, durerea lui nu este numai a lui, prin vorbele unuia glăsuiese toți, tar forma plurală nu c numai un fel de a vorbi. Nu avem ce inînca, spune unul. Dar foamea nu se referă numai la cel ce a pronunțat-o sau la familia lui. Ea cuprinde pe toți ocnarii din valea aceea../' (ibid, p. 104). Andj*i A. Litlln ! Slrwctura dr titmrtrr ■ rroutuJ . . . 13 In ciuda titlului său întunecat, care parc să apese asupra destinelor cuprinse în el ca un verdict definitiv, romanul Lume fără cer al Lui Virgil Birou se termină lotuși cu mărturia credinței a celor obijduiți în posibilitatea dreptății sociale: „...trebuie, trebuie să vină o Iunie mai bună", este formula simplă dar clară a acestei credințe, dinamizată lăuntric de ortăcia minerilor cărășeni, la care se adatrgă exemplul Murei Revoluții Socialiste din Octombrie. ★ In timp ce hi Kârolv Bucși, Nagy Islvân „a compus elogiul perseverenței și al modestiei eroismul muncii fără zarvă, de un patetism implicit (...) și al bătăliilor îndelungi și mărunte, al răbdării și al calculului precis" (S. Damian, încercări de analiză literară, p. 83), în Filipache eroul romanului Facerea lumii. Eugen Barbu încearcă să reconstituie pe baza aceluiași moment istoric, naționalizarea, imaginea complexă a conducătorului de lip nou, animat de îndrăzneală, fantezie și altruism. Comprația între Kâroly Bucși și Filipache se impune, insă, și din alt punct dc vedere. Urmărindu-lc atent evoluția, citi- torii nu numai că sinț puși în situația dc a descoperi mereu noi resurse ale rezistenței umane pentru disputa permanentă intre vechi și nou. ci prin felul cum eroii din cele două romane intră in conflict cu realitatea : Kâroly Bucși imbinînd severitatea cu candoarea, Filipache — curajul răspunderii cu bunătatea, dominantele de caracter devenind cauza conflictelor, in cazul lui Filipache cu urmări tragice in viața familiei, iminența structurii caracterologice penlru desfășurarea unui destin devine evidentă. Deviația de la morala nouă, Kâroly Bucși o răscumpără prin sinceriiate. „Uite, Bucși, iți cunosc autobiografia", i se adresează secretarul de partid. „Ai fost în stare să înduri chinurile interogatoriilor poliției fasciste și ai răzbit și prin anii cei mai grei dc după eliberare. Trebuie ți acum să faci față celor cc-or să mai urmeze după asta. Te Întreb: îți iubești nevasta ? O iubești ații dc mult invit ai să le întorci acum frumos la ca și ai să-i spui cinstit, în față : Nevastă, am greșit.. Problema, găsim, este pusă in romanul lui Nagy Istvân, La cea mai înaltă tensiune. relativ liniar, fără asiduități moralizatoare, inhibiții și zguduiri profunde. Nu se stăruie astfel destul nici asupra cauzelor intime ale devierii eroului, Țolul este doar povestit ca într-un basm cu oameni mari și pentru oameni mari. Alegerea și utilizarea amintirilor este redusă, ceea ce face ca, pină In cele din urmă, rezolvarea conflictului să aibe ceva de geometrie plană, fără chemări din a treia dimensiune, trecutul — la simpla intervenție partinică. Calea eroului către viitor, in felul acesta pare netedă ca în palmă- Cu totul altfel se prezintă drama din familia lui Filipache. Aci, orice greșeală se plă- tește scump. Nu există perspectiva unei impâcuri festive, prin care să se anuleze greșelile comise, intrucit concepția eticii a personajului principal, mai puțin prin intransigență cît prin raza morală a răspunderilor — rază supreindividuslă — exclude orice rezolvare pe baza unor mobile, fie sugerate, fie propuse de-a gata din afară. Nu vom analiza aici cu lux de detalii plenlerea Evci, copil dc oameni cinstiți, care o ia razna. Vom scoate în evidență doar egocentrismul ci. opus dorinței de a ii drept a lui Filipache, tatăl ci. Dealtfel, nici o mentalitate mi csțc mai aptă de a-1 pierde pe om. izolîndu-i în chiar sinul familiei sale, decît egocentrismul. Bazele sale sînt filistine. Dc unde, însă, tarele acestei mentalități, atit de străine clasei muncitoare, la un copil de muncitor ? Ceea ce-l caracterizează mai direct pe Filipache este, precum am mai amintit, îmbi- narea Curajului răspunderii eu bunătatea, hi trecut curajul răspunderii l-a îndemnat, în luptă ilegală, la o participare doar modestă care, totuși, nu-l scutește de a face pușcărie. In acest timp Eva este expusă nemijlocit influențelor nefaste ale școlii burgheze, viciată de etica arivismului; etică ce găsește la ca un teren cu atit mai prielnic, cu cît este talentată la băiet, visîndn-și o carieră strălucită- BunălatcM părintelui, întors din pușcMie, nu poate să anihileze influența școlii in primul rind. precum se confesează Filipache, fiindcă „niciodată du mi-a trecut prin cap gîndul că față dc un copil ești atit de res- ponsabil". Și mai adaugă : „Am crezul că el, văzînd și auzid despre viața mea, va înțelege și va fi ca mine'* (facerea lumii, p. 39"). Filipache, însă, n-a putui ști că prin influența școlii burgheze, animată dc ambiții oarbe, omul pierde in primul rind acel „spirit dc dis- cernăminl , fără de care și cel mai strălucit exemplu al unei vieți drepte și erotice, pentru celălalt, r&nine insesizabil și, deci, inexistent. Cind Filipache, în cele din urmă, ișî dă seama de acest fapt, e prea Urziți. înstrăinarea fiicei sale de mediul familiar și, implicit de clasă, este un fapt consumat, iar decăderea morală aricit dc dureroasă pentru părinte, care-și recunoaște partea dc vină — un motiv cumplit de distanțare. Unde-i cămine în cazul acesta bunătatea, care - precum am amintit — :1 definește pe Filipache ? Simțim 14 Aftdrti A. iJllin î «k emefer * eroului^, nevoia unei precizări. Bunătatea sa nu are nimic din iubirea Creștină a aproapelui care iartă din milă evangelică greșelile și privatele semenilor. Ea nu se simte angajată, moral și practic, fală de aceia care sc leapădă de clasă ți dc familie. Or, Eva tocmai aceasta o face dc dragul aventurii. al ‘himerei huzurului și succesului, distanțîndu-sc astfel tran- șant de părintele său, in gîndirea căruia stâpîneșle ideia unui determinism social bine definit. Este și se simte îndatorat fată de clasa muncitoare, de care aparține prin naștere ți formație și pc care o servește din convingere. Pc o pagină a romanului, strîns legat de acest proces de conștiință cu implicații sociale ți murale atîl de variate, sc încearcă un fel de tipologie, stabillndu-se trei caiegorii de oameni pc ba» criteriului răspunderii: „. aventurierul, care crede orbește in Instinctul său și nu se gîndește de loc la viilor; prudentul, adică acela care bijbie șl nu realizează nimic în cele din urmă, decît numai in intimplare, și, însfîrșit, vizionarul, cel mai greu de înțeles, pentru că ei are înainte numai sfirșitul acțiunii sale, ți amănuntele îl incomodează (op. c. P- 381). Filipache, in mod evident, prin întreaga sa structură caracterologică, face parte din ultima categorie Ar trebui să se urmărească în mod special cum apartenența sa la tipul vizionar se manifestă piuă in cele mai mici amănunte. Există in privința aceasta, in con- textura romanului, pagini concludente: gindirea sa consecventă în perspectivă, dar șl idio- fisme ca acestea : „Ce vedeți voi rău" etc„ prin care-ți introduce, în discuție, mereu argu- mentația, sau „O să vedeți voi mai tîrziii ,., etc. Tipul acesta — s-o mai spunem ? — răspunde perfect imperativului formulat de Lentn : .^Trebuie să visăm 1". cu condiția, bine- InțeleS, „dc a nu uita că. după Atarx, omenirea iți propune întotdeauna sarcini realizabile și că tactica este un proces de creștere a sarcinilor care cresc odată cu Partidul/ (Lenîn. Despre literatură, p. 164). Există in Dispariția unui om de rînd. romanul acad. M. Beniuc, un motiv de aparentă- «relevanță in raport cu problematologia generală a personajului centrai: „lada cu comoara" pe care hdius, cumnatul lui Avram Proțap, o primește de la tatăl său în pază. „Dacă ți-n fi greu, Julius, dragul tatii să dec bunul și îndurătorul Dumnezeu să nu-ți fie I atunci deschizi lada și ce-i acolo vă ajunge pentru orice greumtat. S-O descinzi, dar numai dacă v-a fi odată chiar greu, cind iți vedea vi i că altfel nu merge" (p. 75). Intr-o împrejurare ulte- rioară. in- care n-o mai detailăm, se adeverește că lada aceasta miraculoasă este șl a fost din totdeauna goală. Și, totuși, prin pura ei prezență in casa omului — tiu altfel decit o comoară adevărată, să ne gindlm. bunăoară, la comoara Tâureșlilor din romanul Âîrmtete — ea exercită o funcție magică, dătătoare de iluzii, cari, dacă substanța morală a eroului ar fi permis-o, l-ar fi putut îmboldi pe acesta la fapte mari, luiius, birt croitor ia țară, nu simte niciodată vreo chemare spre asemenea fapte. Iși vede de meserie, util cil se pricepe, Iși duce căsnicia, mediocru, cum i-e dat s-o ducă ți, la urma urmelor, mai are parte și de o dezamăgire usturătoare. Luai 1a propriu, motivul lăzii ii permite autorului reliefarea majoră a unui tip social destul de răspîndit, caracterizat din toate punctele dc vedere ea om mediocru. Este ușor de înțeles că în economia romanului, reliefarea acestui lip nu putea să ocupe prea mult spațiu. Diferențierea lui lulius în contrast cu Sultana, țara lui Avram Proțap, femeie foarte lucidă, voluntară. îndrăzneață și de loc irită, odată făcuifi. se impune pentru critica literară întrebarea : In ce fel acest lip revine în paginile romanului in alte întruchipări ți în contrast cu tipul omului de riad, reprezentat prin Avram Proțap? Pentru a puica răspunde mai precis la această întrebare, nu e fără interes să ne amintim că iu mentalitatea contemporană gajul norocului este un motiv cil se poale de răspindit, finind de magia raționslEslă a unei mlrcgi categorii sociale de oameni care, chiar dacă nu și-au însușit rigidele calculului probabilităților, totuși, prin natura preocupărilor profesionale și cxtrapmfesionale, se află angrenați in procesa fizice și morale, in largul cărora anumite fenomene se repetă cu o ritmicitate sesizabilă statistic. Aproape nici un șofer fără mascotă, nici un marinar fără tatuaj și nici un contabil fără măcar simetria rituală a formularelor ți ustensilelor de scris pe masa sa de lucru. Omul de rînd. dimpotrivă, este Caracterizat prin cu totul altceva. Dacă mai bate și el in lemn din cind in cind și mereu prudent ține scama dc superstițiile altora, în privința obsesiilor sale ■ acestea iși păstrează piuă la urmă caracterul subiectiv, îndir- jindu-l, impimîndu-E luări de poziție clare și ajulîndu-l să-și ducă angajamentele cu orice preț ți în orice condiții, fie cit dc anevoioase. la bun sfirșit. Semnificative in acest sen» râmtn epizodul de ia Vadul Dracului, pc care Avram Proțap, în timpul unei inundații, îi Amfrri A. Li II In ! Șl#ih iuij «Ir ftrifW n eroului ■ । ■ 15 trece cu sulul de hirtie in care se află rochia surorii sale — apoi epizodul transmiterii mesajului în timpul grevei forestierilor, ambele de un caracter volitional și de o uitare de sine cu totul excepționale. Și, bineînțeles, acțiunile Întreprinse nu au nevoie de nici o mas- cotă, talisman sau amuletă, spre a putea reuși. Problema nici nu i se pune omului dc rind. conștiința sa nefiind un cimp bîntuit de fiori magici. Faptul, totuși, nu vrea de loc să spună că omul de rind este prin excelență o ființă cerebrală. Indirjirea de care e capabil și pe care i-o cunoaștem din epîzoadele amintite, n-arc în fond nimic rațional. Dimpotrivă, ea ne arată că în foarte multe cazuri, actele sale excepționale de voință au la bază un imbold afectiv, la fel dc puternic prin adincime cit și prin trăinicie. Pe de altă parte insă, omul de rind rămîne cu totul sau aproape cu totul imun țață de pornirile afective de origine instinctuală ale partenerului de sex opus. Ncrcalizarca sa pe plan erotic — una din cauzele marilor sale tristeți dc mai tirziu — este oarecum anticipată și prefigurată de epizodul cu Judith, fiica bogătașului Farkas. eleva sa de meditații: De ce nu mă săruți, în definitiv? Colegele mele, unele, nu toate, se sărută. (...) E adevărat, tu nu ești profesor de săruturi. Tu mă înveți verbele neregulate la limba franceză și ecuațiile de gradul al doilea la algebră. Cred că nici nu știi altceva. Așa-i ?“ Și răspunsul său : „Așa e" (Dispariției unui om di rind, p. 176). Ulterior, din perspectiva întregei sale vieții zbuciumate, conlabilul-cercelător al problemei omului de rind, va da acestui epizod o explicație oarecare, pe baza căreia crede a-1 putea deosebi pe Avram Proțap, în sens tipologic, atît de categoria de amanțl ingenui de tipul lui Candide, cit și de categoria celor pasionați și ariviști de tipul lui Julien Sorel (vezi I. c. p. 187 și u.). Ii scapă contabilului-cercetător, in schimb, o apropiere literară mult mai concludentă, și anume, aceea de eroii la fel de nerealizați în dragoste din opera lui Gustave Flaubert. Să nu simplificăm comparația. In însăși opera lui Flaubert, problema neîmplinirii în dragoste se pune divers, in conformitate atît cu puterile înnăscute ale diferitelor personaje est și eu puterile felurite care le modelează existența. A-i cuprinde deci pe toți deopotrivă, pripit și simplist, în categoria bovarysmului, este inoperant. Cu totul distinct se prezintă cazul Eminei Bovary și a lui Frederic Măreau pe de o parte, al știutului pustnic Anton sau al bătrinei slujnice Felicite pe dc altă parte. (iustave Flaubert care a fost totdeauna fascinat de prostia ancestrală a unor indivizi din categoria Lui llomais, Bournissien, Char. Bovary, Bouvard și PĂcuchet. a definit tragedia Emmei Bovary, suflet mediocru, in raport cu lumea oamenilor mediocri in care i-a fost sortit să trăiască. Amintim, intre altele, pe Imia celor spuse mai sus despre corelația caracterologică între omul mediocru și gajul norocului, rolul pe care în desăvirșirea adulterului comis de ea îl joaca pantofii de bal cu urme de ceară din sala de dans, unde l-a cunoscut pe Leon. Treptat apoi ea se înfundă in mocirlă, în cu totul alte condiții se consuma drama știutului pustnic sau a lui Felicite. .Ambii au ceva infantil (nu neparărat in sensul patologic al cuvimnlui), ceva nevinovat, fără nici un resen- timent și nedisimulat. Prin aceasta, se justifică titlul sub care Flaubert a cuprins destinul sărmanei Felicite — : O inimă simplei. Ea deci face parte din acea „pauvre comedie dc la vie" (cum o numește criticul francez Albcrt Thibaudet), caracterizată prin lipsa oricărui orizont social și oricărei dimensiuni sociale. Individul. în felul acesta, izolat in existența sa măruntă, sărmană, se consumă treptat intr-o adevărată combustie a însingurării, cu tot ce ține de ca: doruri nestinse, tentații, decepții, halucinații, privațiuni și, sfirșind, cu viziuni exaltate. Căci elanurile omului simplii cer să se împărtășească și, dacă nimic în jurul său nu le răspunde, procesul ultimei însingurări ia mai totdeauna această întorsătură : întîi omul simplu se atașează unui simulacru: crucea pustnicului Anton. în conformitate eu viața de monah, papagalul sărmanei Fălieite, in conformitate eu viața ei dc fată bătrină, apoi absolu- tizarea simulacrului în focurile neatinse ale supremei mistuiri lăuntrice. Procesul acesta n-are nimic bovaric. Omul de rind, prin definiție, nu are nimic comun nici cu omul mediocru, și nici cu omul simplu in tradiția lui Flaubert. Baza sa socială, cel puțin în faza descrisă de M. Beniuc, ascunde încă bogate infiltrații ale individualismului burghez. Totuși, „omul de rind nu se bagă bucuros in aventură. El, cind n-are încotro, face războaie, ocolește pămlnlul, moare pentru o cauză sau alta, dar cum nu urmărește gloria și nu-1 ispitește bogăția, singur nu se avintă. Cu alții, da, in colectiv, in masa populară. Căci ăsta-î omul de rind, c legat de masă. c supus legilor ci și-i ascultă glasul, chiar cind se găsește, dintr-o pricină sau alta, despărțit de ea" (Dispariția..., p, 285). Ulterior, în(r-o fază mai evoluată. Avram Proțap propune asimilarea termenului om de rind cu acela de om din popor. „Eu, unul, nu-s do acord ca un om să-și subordoneze integral destinul său propriu destinului altuia. Tu mi-at spus azi ceva ce este adevărat, anume că eu cred într-un principiu — eu aș zice Intr-o realitate —care e mai presus de micile mele chestiuni personale, mai presus de neînsemnata Amlrri A, lâllin : SlnKiu» dr r«r«rtrr • eroului . ., mea persoană, Asta e cam cazul tuturor oamenilor dc rind — mi se pare că tu ai rostit cuvlntul — cu aș zice — al oamenilor din popor. Adică, ei uu-și subordonează principiile, atunci Cînd cred în ele. ci sc subordonează ei lor. Pe baza acestei subordonări, se împrie- tenesc intre ei. se întovărășesc, dacă vrei, și se duc pînă și la moarte, cu condiția ca să (ie conținută viața, viitorul, in principiul lor" (ibid„ p. 394 și u.). Situația, după cele văzute, este scutită de orice dubiu. Omul dc rind, om din popor, poate să-și realizeze deplin perso- nalitatea fără a-și pierde calitatea dc om dc rind, in sensul dc om tle rind, înregimentat, fiindcă el rămint fidel atit bazei sociale, pc care sa ridicat, cil și principiilor specifice bazei sociale. Mai trebuie arătat cu aceasta concepție se înscrie la antipodul „personalismului energetic" al Ini C. Răduleseu-Motru, care in faza sa finală a aderat fățiș la misticismul „duratei pure" a lui Bcrgson și la misticismul „destinului" ai ]ui Spengler cu succedaneul lor imediat ideologic: „schimbarea stării sufletești a (toporului" prin adoptarea unei „noi spiritualități" (Rominismul, p. 212). Prin teoriile pseiidoștiințifice ale lui C. Rădulescu-Motru a fost codificată părăsirea și a ultimelor rămășițe din concepția democratică a pașoptiștilor din viața politică a țării, ajunsă in pragul fascizării. Dealtfel, evoluția ultimelor două decenii a arătat ca toate „constantele psihologice" stabilite de Rădulcscu-Motru poporului romîn și in special sufletului țăranului romîn (individualism, misticism, contemplativitate, spirit de imitație) au fost infirmate de practică. Povestea vieții lui Avram Proțap sc desfășoară in , anii confruntării teoriilor pseudo-științifice despre „perfecționarea" spirituală a poporului romîn, emise de C, Rădulescu-Molru, Nichifor Crainic, Emil Cioran ți alții din aceeași plămădeală, cu mersul implacabil al evoluției istorice, care a dus la eliberarea poporului romîn dc sub jugul exploatării și cu aceasta la eliberarea imensei forțe creatoare a poporului muncitor, conștient ea este singurul stăpin al bogățiilor țării ți că muncește pentru binele său propriu. în focul luptei decisive, burghezia, bineînțeles, a încercat formularea unei doctrine capabile să abată masele largi de la mersul firesc al evoluției istorice. Niciodată, influența asupra conștiințelor n-a fost tratată ca un fapt neglijabil. Nu mai puțin adevărat însă este, că exclusiv prin mijloace ideologice, represalii și corupție istoria niciodată n-a putut fi oprită. Un rol important in dinamica ei revine omului de rind, conștient atit de starea materială cil șî de cea morală a maselor largi. Avram Proțap, care a cunoscut încă de la vîrsta de 12 ani lupta revoluționară (armată chiar) devine astfel simbolul literar al conștiinței revolu- ționare de jos in opoziție fățișă cu năzuințele reformatoare de sus ale coaliției bttrghezo- moșierești. Actul moral nu decurge niciodată în mod automat. El este totdeauna conștient și deliberat, Precumpănirea elementelor afective și in Disparifia unui om de rind există pagini care o confirmă — complică actul moral, provocind aversiuni, refuzuri, înconjurări, cmistrîngeri etc^ care duc la momelile dc tumult etic, puțind compromite decizia morală. Ceea ce adesea se uită, este faptul că orice act moral cuprinde un conflict, o rupere de echilibru ititre planuri, intrucit orice decizie morală promovează o stare superioara și anulează una inferioară, Proverbul „Mai bunul c dușmanul bunului" suprinde cit se poate de releveiit tendința ameliora ti va a actului moral. Caracteristic in acest sens pentru etica omului de rind este caracterul obiectiv social al criteriilor morale cit ți ideia autodepășirii prin promovarea țelului moral, in felul acesta, in contextura romanului „a fi om de rind" și „a fi om cumsecade" coincid, insemnînd acea stare lucidă șl vicarlantă a cinstei, capabilă sa te facă să crezi mereu in ceva ce trece peste Interesele mărunte ale individului. Din această stare decurge pentru omul de rind și etica succesului. „Omul de rind, subliniază romanul, atunci cind a realizat ceva, arc și el dreptul la bucurie cu condiția să tiu-șî piardă capul și să știe că ceea ce face trebuie sâ trocă dincolo de interesele momentului și deasupra biiruenarului micilor ambiții individuale, căci dacă-s numai individuale, toate-s mici" cier a eroului . . . contabilul, menite totuși să demonstreze unitatea personalității sale fa diverselc-f ipostaze, dt mai ales continuitatea între omul dc rînd și tunul excepțional. Problema, sub unghiul gnoseologie, în fond este destul de simplă, De pildă Husscrl, in Meditații carteziene, arată că pe o anumită treaptă a evoluției sale, conștiința poate să construiască în chiar lăuntrui ei un aiter ego și că pe această talc ea poate evita solipsismul. Fenomenul este cunoscut romanului rominesc intrucîtva încă din O "toarte care tiu dovedește nimic de A, Holbau : ....luam parte la scenă și în același timp observam; eram în același timp, după obiceiul meu, actor și public, actor cuprins de pasiune a rolului și public prodigios de curios să audă toate vorbele, să vadă toate personajele și chiar decorul. Aș vrea să transcriu cu fidelitate toi ce gindeam atunci...” (op. cit. p. 159 și u.). Psihologia occidentală numește acest fenomen introversiune. El a fost cunoscut și practicat ca atare încă de cîțiva romantici ca Tieek, Fr. Sehlegel, Chateaubriaml, Senancour și Gărard de Nerval. și se află și la baza metodei lui Marcel Proust, Cu ajutorul unei proiecții tranșante pe plan fiziologic apare fenomenul dedublării persoanei, cunoscut, cu urmări fundamentale pentru geneza unor mituri, încă din era primitivă. Descompunerea personajului Avram Proțap in cele trei ipostaze; Avram, academicianul șl contabilul, are un caracter vădit polemic, urmărind indentificarea unității personalității, pe diversele trepte ale realizării sale, a personajului unic și indivizibil. Diversitatea iposta- zelor devine astfel o demonstrație dramatică a totalității umane a omului dc rind, înțeleasă Ca suma VirtualHăților cuprinse în el, și pe care nu greșim nicidecum privind-o cu simpatie. Ipostazele ișl an fiecare propria condiționalitate istorică și socială. Avram Proțap, in condi- țiile anterioare lui 23 August, in ciuda calităților sale intelectuale, se poate dezvolta numai anevoios, ajungțnd un mie cercetător la un institut de psihumetric în provincie, apoi — aparent — cade, în luptele din Tatra, in războiul antifascist. Eu realitate, însă, în vălmă- șagul luptei, nu se produce docit o mutație in Conștiința eroului; un salt calitativ, prin care de aici înainte se va defini viața sa ca academician: „E adevări că semănăm de păream gemeni {..,). De atunci eu, Avram Proțap, un intelectual oarecare, cu ceva realizări științifice, cu unele veleități literare, am devenit in realitate omul celălalt, un nume, un om excepțional, al cărui mesaj, greu fără discuție, m-am însărcinat, vrînd-ncvrînd, să-l dus mai departe" (Dispariția ..., p. 92). AMivul nu este fără paralelă în literatura universală. Ne gindim mai ales la fantas- magoria Călătoria domnului Renan, de Andre Therive. Și acolo, între paracliserul Antonie Pugeat fost seminarist, apoi librar la Paris, și celebrul Emest Renan, din cauza unei butade a naturii: asemănarea fizică, se produce de ta un moment dat, o asemănătoare preluare de ștafetă, iiiirucit, intrigat de asemănarea dintre ci, celebrul profesor ii propune librarului locotenența. Și, de fapt. Antoine l’ugeat nu numai că citește la Academic, în locul adevăra- tului Renan, cile va comunicări ci îl și corectează In unele amănunte. în cele din urmă pleacă iii locul dublului său intr-o lungă călătorie în Africa, îmbogățind biografia academi- cianului cu uu vast capitol de peripeții iar știința arheologică cit O Inscripție, pe care o salvează de la picirc sigură, Să nu uităm, totuși, că in ciuda paralelismului motiVÎC al afafiulației, intre cele două romane, în privința structurii Caracterului există o deosebire fundamentală și cu urmări esențiale pentru desfășurarea mai departe a destinului persona- jelor. Astfel, Antoine Pugeat, om simplu din categoria oamenilor simpli descriși de Gustave Flaubert, in condițiile sociale ale Franței burgheze, după anevoiaseîe aventuri ale călătoriei sale africane, se întoarce in anonimat, pe cind academicianul Ernest Renan, specialistul cu adevărat răsfățat al civilizației din cea de-a treia Republică franceză, care îl frustează pe dublul său in mod nerușinat de rezultatele călătoriei, mai crește cu 0 treaptă In ochii marelui public. IS Andrei A. Ltllin : Strucțur* dr ciricltr * eroului.,. Structura de caracter a omului dc rind, prin aplicarea convergentă a tuturor puterilor intelectuale și morale asupra unui anumit domeniu de activitate, chezășueș-te-, in interpretarea lui M. Beniuc, realizarea celor mai înalte calități morale și intelectuale, proprii maselor largi ajunse în socialism să-și desăvîrșeascâ singure destinul. Astfel, Structura dc caracter a omului de rînd nu numai că sc bazează pe virtualitățile creatoare ale poporului in luptă pentru realizarea sa deplină, socială și culturală, ci totodată, ea ajută pcrsouanța optimă a acestor virtualități, convertindu-ic in valori sociale și morale condiționate, in ceea ce ele au mai esențial, mai dinamic și mai plin de consecințe, de cuceririle materiale și spirituale ale maselor tn socialism. Ajunși aci, ne amintim involuntar dc cuvintele lui l.eonid Lconov; „Nu mijloacele de expresie trebuie căutate, ci adineimes viziunii, inspirația. Mijloacele vor veni singure cind va h nevoie de ele. Nu Cunosc exemplul unui mare și genial artist care să nu fi putut exprima O idee. Dacă ideia s-a născut, ea însăși va căuta mijloacele pentru a se exprima pe sine- Vin să fie, o sticlă pentru a-l păstra se va găsi totdeauna .. ★ Pornind de la ideia că interesul epic se realizează cu o singură condiție: trebuie să-ți poți insinua voința ta in făgașul acelorași scopuri pe care Ic urmărește eroul, ceea ce presupune fundamentarea finalității noastre, concomitent cu a eroului, dacă nu în chiar același sistem etic, cel puțin în umanitarismul generos al marilor clasici, am încercat in cele expuse definirea structurii de caracter a eroului din romanul nostru contemporan în conformitate cu felul său de a reacționa față de problemele pe care i le pune viața. Interesul epic, iu această concepție, coincide cu interesul nostru pentru un plan al valorilor funda- mentat etic. Preocuparea de a determina structura caracterologică a tipurilor umane predominante pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății răsare de totdeauna pc făgașe etice, avîntl ca scop final explicarea omului care variază dc la cpucă la epocă, în conformitate cu struc- tura socială a omenirii. Etl decursul istoriei culturii s-au definit astlel mat multe tipuri caracterologice lunda- mentale In raport cu epoca, esențial diferite intre ele, Să ne gîndim fa deosebirea care există, de pildă, intre tipul eroului homeric și omul universal al Renașterii, deși aceasta din urmă se pretindea urmașa antichității greto-rqfnane. Și la fel, să ne g hulim la deose- birea intre „omul natural", iu care și priri care premergătorii Revoluției Franceze au încercat eliberarea omului dc sub povara convențiopalismelor lumii feudale, și „omul scop in șipe”, înzestrat dc doctrinarii individualismului vest european dc la Garlylc, Nietzschu și Sirindberg la Chestav, Heidegger și Jaspers cu un fel dc suveranitate paroxistică a „Interiorului". încă Kierkegaard, tinzînd să redobindească „totalitatea concretă a omului" și „integrarea lui în lume”, n-a izbutit să propună, totuși, nici o alia soluție decit orientarea omului Spre propria sa „adineime". Dar, așa cum subliniază Karl Marx incă în Sfinta familie, „pentru a te ridica nu este de ajuns să faci acest lucru în gind și sa lași ca deasupra capului tău real și perceptibil să atîrne jugul real șl perceptibil, care nu poate fi doborîl cu ajutorul ideilor," (Afarx-&igc/s, Opere, 2, p- S®). In centrul concepției marxiste despre om ăla celebra teză din Introducere la critica filozofiei hegeliene o dreptului; „A Ii radical înseamnă a merge pînă la rădăcina lucrurilor. Pentru om insă rădăcina este însuși omul", (Marx-Eagets, Opere, I, p. 421). Tn noua noastră literatură, literatură a realismului socialist., „dușman al oricărei nivelări sau egalizări mecanice în materie de creație, oferind creatorului cete mal largi posibilități do manifestare a personalității sale artistice, dind frht liber miei mari varietăți dc stiluri ți gusturi artistice", precum o subliniază iov. 1, lotuși, el în continua sa încordare nu devine un anxios sau desnădâjduit, fiindcă pe toate treptele dcsăvîrșirii sale lui i se oferii nenumărate Căi dc acces direct spre Viața cea mare, in care să se confunde cu spontaneitate, luind parte la ea, nu Insă fără s-o judece; chiar s-o combată cînd ea se dovedește a fi contrară scopurilor înalte ale colectivului. Am deschis o perspectivă capabilă să ne arate cit din toate acestea se oglindește in romanul nostru contemporan. Am omis nereușitele — nu fiindcă din ele nu s-ar putea extrage la fel învățăminte de marc folos. Am socotit, totuși, că exemplele pozitive sint mai rodnice pentru descifrarea structurii dc caracter a eroului contemporan decît exemplele negative. A ne ocupa exclusiv de structura dc caracter nu înseamnă a nu avea, de la caz la caz, și unele rezerve justificate față de romanele analizate, chiar dacă cu această ocazie nu intrăm și in analiza detailată a acestor rezerve, Restrlngcrea la o singură problemă nu Înseamnă ignorarea celorlalte probleme și nu trebuie interpretată ca un act apologetic. Am Încercat in cele expuse să urmărim metodele unor scriitori, folosite pentru definirea caracterologică a omului contemporan cit și rezultatul strădaniilor, cristalizat in opera lor. Tabloul este variat $i el mai poate fi îmbogățit. ANDREI A. LtWN 20 AnrUei A Llllîn : Slnidart dr A «oului . . . SPRE IDENTIFICARE CU ISTORIA CONTEMPORANĂ Dezbătută cu sîrgulnțâ, de critici, obiect al unor studii de sinteza, raportată la cuceririle prozei contemporane pe planuri mai largi, proza noastră și-a definit personalitatea în cadrul realismului socialist, pe coordo- nate majore. Cu puține excepții și-a refuzat exchibismul formal, evaziunea din concretul istoric, a năzuit în aste două decenii, ele insele de mare inten- sitate epică — la o reflectare pasionată a trăsăturilor esențiale care definesc epoca —- n-a ocolit dramatismul revoluției — a năzuit sincer să-l surprindă pe omul contemporan, in diversitatea nu rareori contradictorie a ipostazelor, uneori necunoscute literaturii, de pînă la noi. Se pare ci discuțiile din ultima vreme deplasează centrul lor de greu- tate spre zonele formale: spre modalitatea romanului, neglijind ceea ce proza de amploare epică datorează cititorilor și acestui început de ev literar ; realizarea acelor eroi și împrejurări care „prin unitatea dialectică a trăsă- turilor esențiale să îmbine în mod organic logicul șy elementul fenomenal concret, elementul general uman și cel istoricește trecător, social universalul și individualul", după definirea clasică-marxistă a ceea ce noi numim tipic în artă. Dezvoltînd în condițiile revoluției socialiste tradiția romanului țără- nesc realist critic — tradiție generoasă — proza noastră are prea multe zone albe în harta contemporaneității: omul industriei, devenirea lui vertiginoasă, parcurgerea cîtorva etape istorice in putinii ani de la munca fizică la marile responsabilități social-fxilitice, dezbaterile nu rareori contradictorii din dez- voltarea intelectualității, reflectarea în conștiință a acestor condiții noi create de socialism, începlnd cu raporturile concret sociale, cele etice, cu noile habitudini ale unor profesii pînă astăzi necunoscute; regăsirea tineretului în cărțile care l-ar putea descoperi acolo unde se laudă citeodată cu incertitu- dini, teme stringente, care cer experiența unui front larg de prozatori, nemul- (umindu-se doar cu „Risipitorii11 și „Facerea lumii" — iată, după părerea mea, obiect de dezbateri, cel puțin tot atit de importante ca cele hărăzite epicei pure, transcrierii nude sau mai puțin nude, la persoana întîi sau la modul clasic obiectiv etc., etc. Este hazardat și nemodest să faci însemnări de citeua pagini, pe margi- nea unei experiențe literare de două decenii variate in conținut, interesant organizată formal. Cel mult, in asemenea ocazie se poate exprima un punct de vedere personal, asupra concepției pe care o încerci tradusă în literatură. Mi se pare că modalități de abordare a contemporaneității sînt practic infi- R*du Tbecutoru : Spre identificare cu dslorla euniempqtani 2 I I - nite. Năzuind la o cuprindere largă a fenomenului Revoluție, este naturală abordarea temei cu mijloacele romanului istoric și cred că epoca solicită pro- zatorului de mai largă respirație, acest examen; de unde un profil bine conturat a ceea ce Ion lanoși a numit roman monumental. Iată deci romanul monumental, izvorit dialectic din raporturile de condiționare ale subiectului cu arta. Atunci cind autorul cantonează intr-un spațiu social strict definit și bine înscris intr-un timp care nu afectează mari seisme: nu văd de ce nu s-ar putea scrie romane scurte, cu' personaje puține, romane de subtile miș- cări interioare, eventual exclusiv psihologice, lucru început cu talent și ori- ginalitate de prozatorii tineri care se străduiesc cu succes să creieze rapor- turile etice in spațiu epic interesant și nu rareori subtil. Fecundată de o realitate diversă, suculentă, de o experiență istorică de copleșitoare importanță, ancorată într-un specific național viguros, cu pro- funde posibilități de individualizare și originalitate, proza noastră contem- porană a ajuns in stadiul maturității. Liberă de constringeri, de imixtiuni după criteriul dmi place, nu-mi place'1, cu sarcinile nobile de intens uma- nism și patriotism fierbinte, legată cu tot ce are bun de popor și destinul lui istoric, de partid și înțelepciunea lui, prozei îi stau deschise toate orizon- turile, toate adlncimile omului contemporan. Prețuită și respectată, iubită și-nțeleasă, ce și-ar putea dori altceva decit identificarea ei cu însăși istoria acestei epoci ? RADU THEODORU 22 R-mIu Thrndnru : Sfirr ideetkfLrare ca istoria contemporiai DEZVOLTAREA ROMANULUI DE LIMBĂ GERMANĂ ÎN R.P.R. (jloriosul August 23 a creat premizele înfrățirii ți adâncirii unității elective și de nezdruncinat dintre scriitorii raminl ți cei din rîndurile minorităților naționale, unitate prin- cipială în spiritul patriotismului. Alături de noua literatura Fomîficască s-a dezvoltat ți scrisul consecvent progresist în limbile naționalităților conlocuitoare Întregind panorama literaturii socialiste din Republica Populară Pomină, Tra focul luptei deosebit de ascuțite ți dc necesare pentru lichidarea urmărilor ideologice ale hillcrismuluî și ale doctrinei hurghez-conservatoaro a „unității naționale", și-au Iacul apariția la minoritatea națională germană încă din primii ani dc după 1&44 publicistica și poezia revoluționară. Dezvoltarea nuvelisticii ți cea a dramaturgiei ■ - care cer o gestație creatoare mai îndelungată — a fost mai lentă. In măsura în care publicarea unor periodice ți a unor culegeri poate caracteriza un anumit stadiu de dezvoltare și poale constitui o trecere în revistă a torțelor existente, indicațiile de mai jos sint elocvente. Din 1949 apar: ziarul central „Neuer Weg", îndrumătorul cultural „Voik tind Kulfur" (Popor șl culturii, inițial „Ktiltiireiler Wegwciser'") și revista „Nene Lilcratur (Literatură nouă, inițial alma- nahul Banater Schrifitum — Scris»/ bănățeun). După CB prima antologie poetică Aufbau and Friede (Construcție ți pace) apăruse deja în 1950 și cea de-a doua Deutsche Diehler der RVR (Poeți germani din R P-RJ in 1963, de abia anul 1955 aduce, alături de noul florilegiu do versuri Fieihe'd (Libertate), volumul Deutsche Erzâhler der KV R (Povestitori germani din R.P.R.), precum și culegerea Buhnenspiele fur die iugend (Piese pentru tineret), bazat încă parțial pe traduceri, Dar la această dată, dacă apăruseră două povestiri dc un suflu epic mal amplu pe care autorii lor le-au intitulat — numai cu parțială îndreptățire — romane și anume : Steg rn der Arbeiterstadi (Victorie in orașul muncitoresc — 1951) de Anton Breilenhofer (n. 1912) ți Andreas (Andrei — 1953) de Mari a Haydl (n, 1910), Aceste cărți sini însă prea puțin concludente pentru a permite să se arunce măcar o primă privire de ansamblu asupra dezvoltării romanului german 1n R-P.R, între anii 1914 și 1954. Această stare dc [apt de acum zece ani nu trebuie să ne mire, știute iiînd greutățile obiective ale reflectării veridice a realității in aceste „complexe epopei ale vremurilor noastre” care sint romanele, dupâ pregnanta definiție a lui Iun fanași, epopei care pretind, în vederea realizării lor la un înalt nivel artistic, o maturizare electivă a scriitorilor, o adincire creatoare a problematicii in lumina perspectivei istorice realist-socialiste, precum și o perioadă dc pregătire și elaborare mult mai lungă. Astăzi însă ne putem da scama că s-a realizat tocmai in ultimul deceniu un progres Măritor, că roadele, întrevăzute parțial iiieă din 1956 datorită publicării in periodice și chiar în antologia Deutsche Erzahler der RVR, a unor fragmente din romanele editate ulterior, s-au pîrguit de-a-binelca. Nu este vorba aci numai dc o creștere cantitativă, deși și aceasta este remarcabilă — față de cele două romane pinii în 1954, cincisprezece pină la 23 August 1961, — ci și dc un alt calitativ, devenit evident odată cu apariția masivei cronici de familie ; Die Ueilmanns, seftuăbisclter Bauernroman (Heilmann-ii, roman țărănesc purtă — 1956), de Jakob Hiibner (n. I9l5), Astfel, din 1954 înainte, alături de prozatori cu experiență ca Olto Fritz Jickeli (1SS8—1961) șl Oscar Walter Cisck (n. 1897) s-au avîntal în acest domeniu și tineri povesti- Heinz StSrmcu : DeiTiil lirei ramaului de limbi gernuinl în R.R.R. 23 tori ca Franz Storeh (n. 1927) și Paul Schuster (n. 1930); alături dc romanefluviu despre trecutul îndepărtat ca Reisigfeuer, erstes Buch Cri șan. zmeii es Uncii Hoția (Foc de vreascuri, cartea l-a — lUtiO. cartea ll-a 1963) dc O. W. Cisek, au apărut vaste fresce din istoria recentă a patriei noastre ca Jetzt, da das Korn gemahlen (Acum cind griul e măcinat — 1957) dc Andreas A. Lillin ; alături dc biografii romanțate ca Das Mărcfien eines Lebens (Basmul unei viefi — 1958) de Albert Emilian (n. 1912), evocări din lupta andfascfstu europeană ea Die Steme verioschen mdd (Stelele nu se sting 1959) de Hcrtha Ligclî (n. I92U); alături de Cărți ancorate exclusiv in prezent, ca romanul pionieresc A/me (1963) de Patiline Scfuieider (n, 1914), ample narațiuni cc fac mereu apei la amintirile și asociațiile de idei alo celor maturi ca Auf der gropen Buch (Strada girlei — 1957) de O. Fr. Jickeli. Această varietate dc preocupări, această înmulțire a numărului dc romancieri a dus la un salt calitativ, adeverit pe de o parte de traducerea tot mai frecventa a unora din aceste romane, iar pe de alta de succesul lor peste hotare, de popularizarea lor în țările de limbă germană. După traducerea romanului științificodantastic Gebcumte Schatten (1959) de Fr, Storch; Umbre încătușate (1961), a urmat Die Steme vertbscfien nicht (1959) de H. Ligeti, transpus mai iutii in rominește (Stelele nu apun, 1962), și, recent, in limba maghiară : Kem hunynak ki a csHIagoit (1964); cele două părți ale romanului lui O. \V, Ci- sck au primit, cu ocazia traducerii lor, titlul cu lotul nou de Pirjoiui, primul volum. Criticul. apa rînd în 1963, iar cel de-al doilea. Hoția în 1964. Pc de altă parte, prima carte din Reisigfeuer a apărut in 1961 într-o versiune, foarte ușor modificată, intr-o editura din R.D.G.. care retipărește meu înainte de încheierea anului 1964 și cea de-a a doua. Primul volum din romanul evolutiv Fimf Liter Tzuika (Cinci litri de laica — 1961) de P. Schuster a fost retipărit pentru difuzare in străinătate în 1963, iar Auf der gropen Bacii de O. Fr. Jickeli a fost reeditat în același scop in 1962 sub titlul de Siebenbtirgisch-Săchsisclie FamUien- geschichte (Povestea unei familii săsești dm Transilvania). Țînînd seamă de toate cele de mai sus, putem Încerca să schițăm caracterele specifice ale romanelor dc limbă germana, apărute la noi din 1941 încoace, defînindu-lc cu această ocazie și locul cc-l ocupa in cadrul variat și cuprinzător al întregii literaturi a R.P.R. Studiind aceste opere in primul rînd din punct de vedere tematic, remarcăm că ele oglindesc, in marea lor inajoritme, teme din viața poporului romîn și a minorităților națio- nale și cu precădere din cea a naționalității conlocuitoare germane, romane ca Das Mârchen eines Lebens de A. Emilian, o biografie romanțată a lui Hans Christian Andersen, sau ca Die Steme verloscben nicht dc H. Ligeti, in care nu se pomenește decit in treacăt de lupta antifascistă din Romfnia, constituind o excepție; piuă și acțiunea din Gebannte Schatten de Fr. Storch este localizată in viitorul nu prea indepărtat al țării noastre. Cel mai adine pătrunde In trecut capitolul Kilo — unvergepliche Geschichie (KHo — istorie de neuitat) din romanul Die zehide Al usc, (Cea de-a zecea muza — 1962) de A. A. Lillin, capitol in care apar, în afara legendarului TIU Eulenspiegel, Gheorghe Dvja și Claudius Florunond, conte de Mercy, guvernator ai Banatului intre 1720 și 1733. Reisig- feuer de O. W. Cisek se deschide printr-o panoramă vastă a Ardealului în preajma marii răscoale din 1784; evocind viața uneori idilică, alteori cumplit de chinuită a populației, duce pe cititori prin castele, cazărmi, case parohiale, dar mai ales prin colibele celor obijduiți, luminează cu răbdare cauzele izbucnirii iminente a mișcărilor revouționare, urmărește activitatea clocotitoare a lui Crișan și lasă mai mult să sc iuti e vadă decit pune în evidență rolul celui mai măreț reprezentant al moților, lloria. In cea de-a doua carte, in care și orășenii joacă un rol de seamă, din frămintarca tot mai violentă a tuturor păturilor sociale, dar mai ales a țăranilor romîni din Munții Apuseni, sc ridica poruncitoare figura lui lloria, tratat mai puțin ea un om in came și oase și mai mult ca o Întruchipare a voinții generale dc lupta. Auf der groPen Bacii de O. Fr. Jickeli reflectă intr-un mod judicios și închegat din punct de vedere literar evoluția unei familii din mediul burgheziei săsești în deceniul ce se încheie scurt timp după începutul primului război mondial, in prima parte a romanului Die Heitmanns de .1. Hilbner, destinată evtvării vieții primei generații din această familie, este descrisă și răscoala țăranilor împilați din Sintana din anul 1899. Episoadele de la sfârșitul veacului al XlX-lca ce constituie introducerea la Jetzt da das Korn gemahlen de A. A. Lillin și formulează unele din motivele întregului nu joacă totuși vreun rol deosebit in economia romanului. In cea de-a doua parte a romanului Die Heilnuums de J. 1 liibner, personajul central este Joihann Hcilmann care a trăit in Rusia Marca Revoluție Socialistă, și care, revenit în comuna natală, demască manevrele exploatatorilor și-și manifestă simpatia pentru mișcarea munci- torească organizată. Freundc. die uns begegnen (Prieteni care se intiinesc — 1961) dc Hein- 2 .) Haina Stanracu : Dvaroltarei rosnasului dr in SLP.Rh rid) Sfrnonis (n. 1898) constituie pnwslva mai mult sau mai puțin Inclwală a unei familii de antifasciști bănățeni, laud llcrbcrt Bayer fiind antrenat in acțiunile „Ajutorul Roșu'1 și apoi întemnițat, fiul fiind educat in condițiile firele ale ilegalității mai intîi de către U.T.G,. inSinte dc a primi sarcini dc răspundere din partea Partidului. In primul volum din FOnf Liter Tzuikti — cel de-al doilea vede lumina tiparului in toamna acestui an ■— educarea personajului central, țăranul muncitor sas Thummes (Thomas) Schimb, prins in mrejele mitului „urutăfii naționale" f sesizează cu greu importanța alianței țărănimii cu clasa muncitoare, semnificația profundă a masacrului de la Lupctd dip 1929, și face de abia primii pași pe linia evoluției sale ascendente, care insă apare clar schițată și "ire- versibilă, Cele două volume masive ale romanului Jeizt da das Kom gemaliten dc A. A. Lillin constituie in primul rînd o vastă și pînă in prezent neîntrecută sinteză literară a (evoluției șvabilor bănățeni intre 1933 și 1911. Autorul evocă atit activitatea organizațiilor marxist-Ieniniste cit și cea a cercurilor exploatatorilor, a partidelor burgheze și n organi- zațiilor [eseiste și acordă o atenție tot atit de susținută țărănimii sărace și mijlocașe. Pentru a asigura coeziunea necesarii multiplicității de episoade și personaje — ce amin- tește pe cea din Rădăcinile sini amare de Z. Stancu I — autorul pune totul in legătură nemijlocită cu moșierul și bancherul Gcorg Neithart și cu nepotul acestuia, Rother Neithart. Paginile cele mai dense și mai strălucite ale romanului sint cele in care clementele negative, creionate cu vervă satirică, sint lăsate să sc demaște prin gindurile, cuvintele și prin acțiunile lor. Oarecum paradoxal, perioada istorică cea mai nouă, inaugurată dc neuitatul August 23, deși pină in prezent cel mai puțin a dinei tă de romancierii de limbă germană din R.P.R„ a fost totuși abordată mai intii și anume încă din 1951 de A. Breiteiihofer in Sieg in der Ar tei ier sfădi. modestă evocare cu caracter autobiografic a luptei muncitorilor de toate naționalitățile dintr-im marc combinat bănățean in vederea refacerii producției și a curmării sabotajului. ff. Simoitis povestește idilizanf, în Freunde. die uns reunirea familiei Bayer in libertate și începutul activității politice legale dc către membrii ei. Și cea de-a treia parte a romanului Die Heibnawts dc J. Hubner, dedicată celei de-a treia generații a familiei, parte ce duce acțiunea pină la înființarea in 1919 a gospodăriei agricole colective in comună, este ceva mai lineară și mai puțin Închegată decit primele două. Adrcșindu-se școlarilor, romanele: Andrens de M. llaydl și Arinc de P. Sehneider sint relativ simplu construite și pe de-ă-ntregu! ancorati- in actualitate, descriind viața pionierilor din R.P.R.. înfrățirea elevilor de toate naționalitățile, marile bucurii ale tineretului dc azi. Singurul roman care-și propune să cuprindă actualitatea in toată complexitatea ei este Die zehnte Muse de A. A- Lillin, al cărui titlu însuși este programatic din acest punct de vedere, cea de-a zecea inspiratoare fiind in mod evident cotitemporaneiiatca, viața noastră nouă. Aceasta muză domină hora celorlalte nouă care străjuiesc — fiecare în parte — citc un capitol, totalitatea cărora însumează, in esență, cele văzute, trăite și auzite de scriitorul Gustav Gersdorf, venit în 1958 in Banat pentru ca să ia contact eu realitatea. Klio, „patroana" istorici, ii prilejuiește — după cum s-a arătat mai înainte — o Incursiune in trecutul inde- părtat; sub egida Euterpci, muza poeziei lirice și a muzicii, scriitorul sc apropie dc Katharina Schmidt care avea să joaca un rol atit dc marc in viața lui etc. Fiecare muză își pune în general intr-un mod atit dc evident amprenta pc capitolul respectiv, Încât cartea este transformată intr-o înșiruire de povestiri, diferind intre ele foarte mult din punct de vedere stilistic, dar legale firesc prin firul tiarațiunii-cadru și prin existența personajului principal. Analizhid toate aceste romane și din perspectiva realizării lor artistice, nu se poate să nu remarcăm varietatea mijloacelor compoziționale și stilistice utilizate. O parte din acestea au și fost amintite, fiind doar intr-o firească legătură cu însăși exprimarea tematicii : la Reisinfeuer dc O, XV. Cisek s-a pomenit dc pildă dc puzderia de scene, in parte fără legătura aparentă cu subiectul, din care este construit fundalul acțunîi; la Die Heilmanns este evidentă organizarea evenimentelor pe trei cărți, corespunzând celor trei generații de țărani șvabi din Sîntana ; la Die geluite Muse da A. A- Lillin S-a vorbit și despre organi- zarea materialului faptic după schema domeniilor muzelor, interpretate desigur în modul cel mai general. Dar acestea nu epuizează problema ; alte caracteristici merită să fie dc asemenea rele- vate ; așa, de pilda personajele create oscilează Intre cele istorice, tratate cil mai Udei, ca de pildă în Dos Mârchen eines Lebens dc A, Emilian, sau mai liber, cu trăsături auto- biografice clare, ca cele din Sieg in der Arteiferstadi dc A. Brellenhoîer, Die Steme uer- Heinz Slinn» : Dentllura romanului d? limbă ae/nuitâ in R_PJRr 25 * JoscAert nicăf de H. Ligeti sau z1uf der grojSen Each dc O. Fr. Jickeli. Tratarea tematicii oscilează între identificarea autorilor cu eroii lor, ceva ce asigură fluența deosebită a nara- țiunii și sinceritatea ei — ca de exemplu în Die Steme verliischen nichi sau in Die Heit- manns —, și detașarea romancierilor, realizată fie prin ironie — ca in FOnf uter Tzaika de P, Schuster sau în Jet zi, da das Korn gemahlen de A. A. Lillin fie printr-o distanțare căutată — ca în Reisigfeuer de O. W. Cisek —, ceea ce impune cititorilor efortul să cuprindă cele două planuri care nit trebuie să fie confundate: col al povestitorilor și cel al eroilor lor. întrepătrunse cu aceste caracteristici compoziționale sint și cele stilistice în sensul cel mai reslrîns al acestui concept. Așa de pildă O. W. Cisek cultivă o proză densă, complicat structurată — oarecum pe urmele lui Thornas Manii, fie că este vorbă dc narațiune, fie de monologările interioare ale personajelor, fie chiar în vorbirea acestora, J. Hiibner formulează vorbirea directă a eroilor Săi astfel incit caracteristicile dialectului șvăbesc să poată fi între- văzute între ochiurile exprimării sale literare ; P. Schuster procedează într-o oarecare măsură similar și-și îmbogățește pe alocuri narațiunea chiar cu anumite calchieri, în marea lor majoritate reușite, și contribuind la crearea atmosferei dorite, după graiul popular săsesc. Personajele Iul H. Ligeti, Fr. Storch, O. Fr. Jickeli vorbesc în schimb germană literară fără tonalități aparte; fluența narațiunii lor se bazează pe o plăcută simplitate in minuirea limbii literare, fără concesiile pe care le face limbajului publicist H. Simonis. La capătul acestei sumare prezentări, se cuvine a sublinia că aceste romane ale scriito- rilor de limbă germană din R.PJ?. cu toate slăbiciunile lor — care au fost amintite — con- stituie toluși o contribuție evidentă la dezvoltarea literaturii noi din țara noastră- HEMZ ST AX ESC U 26 Heinz Slineicn î Dr/volUrta rinaa&ului itr limbi germani ia R.P.R- L A S Ă M Ă Evgm Jebelranu : Laai-tni L^asă-mă să te mingii lasă-mă să te mingii pe coapse lasă-mă să-ți mingii inima lasă-mă să-ți mingii ochii lasă-mă să te mingii să te mingii. Lasă-mă să-ți mingii coapsele șerpuitoare ale miresmelor tale lasă-mă să-ți mingii dogoritorul scut cu care-(i aperi inima. Lasă-mă să te mingii. Pentru tine rni-am tăiat ghiarete. Privește: sece semilune sclipesc, printre stelele umede. Lasă-mă să te mingii Nu vreau să te sfișiu. EU GER IEBELEANU OCTAV1AN N-A MURIT În zorii xiluî de 25 aprilie 1944, pe la orele patrii și jumătate, cursa care trebuie si plece din Timișoara spre Berzovia era garafă ca de obicei pe linia a opta, dar nu în fața gării, ei undeva în dreptul magaziilor de mărfuri. Cu coatele sprijîniie de marginea cabinet sale, mecanicul locomotivei sta și se uita Tn direcția peronului, cu aerul preocupat al Uduror mecanicilor feroviari cînd așteaptă ivirea Impiegatului să le dea foaia dc parcurs și semnalul dc plecare. Impiegatul sc ivise la capătul perenului, dar mecanicul deveni deodată neliniștit. Iși dezlipi coatele de pe marginea ferestruicii la care stătuse piuă atunci nepăsător și dcschizind ușița de fier, cobori repede. Impiegatul de mișcare sosi, ii întinse foaia de parcurs, dar in clipa următoare sc opri lingă e| un civil care alergase dc-a lungul vagoanelor și rosti pc un ion foarte surescitat și grav : — Trenul acesta nu pleacă încă! Iși întoarse reverul hainei, unde luci o insignă și adause cu același ton grav ; — Avem dc lucru eiteva minute. Mecanicul nu sc mai urcă iu cabina lui, curios și neliniștit să observe cc se întâmplase, După cîtcva rninutc, unul din călători hi dai jos din tren. Coljorîsc strins intre cică oameni și părea sa fie foarte surprins de toată întâmplarea aceea, ea și cum la mijloc ar fi fost o neînțelegere, Repeta mereu aceeași întrebare: — Cc aveți cu mine? Cc aveți cu mine? Unul dintre oamenii cane se foiau dc colo pînă colo pe peron, dar care observase acest incident, se desprinse din mulțime și trecind cu repeziciune prin holul gării, ieși în mica piață din Spatele stației, Acdo sc aruncă din fugă pe seara unui tramvai fără să mai privească îndărăt. La eiteva minute după aceea, călătorul sirius Intre cei doi bărbați tăcuți și amenințători se ivi pe scările dc piatră și fu repede Împins intr-o mașină care demară cu repeziciune. Toiul sc petrecuse in eiteva secunde, așa Incit nimeni dintre cei ce se învir- teau la ora aceea prin gară nu băgasert de scamă această întâmplare tăcută și neobișntâitu La eiteva ore după aceea, <> femeie îndoliată intră in clădirea mare a societății de telefoane, din fața cinematografului „Capitol", și făcu o comandă urgentă, cerind să vorbească cu doctorul Mireea Vanciu din orașul N. După o jumătate de ceas avu loc următoarea convorbire cu toiul obișnuită și nevinovată, pe care agentul de siguranță de la serviciul de interceptare a convorbirilor o ascultă plictisii și fără nici un interes: — Mireea, tu ești ? — Cine e la aparat ? — Sint Nora, dragul meu, și sint toarte nenorocită, Sint distrusă! — Dar ce s-a întâmplat? — A murit Tăvi. L-au operai de ulcer și a murit pc masa dc operație. Acum e numai tanti Varvara lingă eL Du])ă această convorbire, femeia îndoliată părăsi cabina. Plăti liniștită convorbirea și plecă. Ajunsă afară, trecu strada. pe partea cinematografului „Capitol". Acolo era Iun» multă, care aștepta, sau care intra și ieșea de la film. O luă apoi la stânga, spre Politehnică, și, abia după ce făcu vreo douăzeci dc pași, observă că podul era păzit de patrule militare și că sc făcea controlul buletinelor de identitate. Era prea târziu ca sa se mai poată întoarce * Fragment de roman 2“ Petra VitliLi : Oclvriu b* nurii dîn drmn. 1 se păru că în partea acrea a podului era mai multă lume ți trecu dincolo. Era hotfirîtă să fie calmă. Cu disperarea |>e care o dau numai situațiile fără alternative, luase într-o clipă, aproape fără să mai plodească. hotărîrca sa fie calmă. O chema Nora Vanciu si era fiica unui bătrin profesor dc la liceul „Trăiau Docta" din Caransebeș. Avea buletinul de populație în ordine, avea im serviciu stabil pe care im-l schimbase niciodată, pianistă în orchestra Operei Române. trecuse de zeci de ori piua atunci prin cordoane dc poliție și i se controlaseră actele, dar de data aceasta i se părea tă trebuie să treacă printr-o încercare foarte crea. Ajunse la pod ți un comisar de politie îi spusese ca tuturor celorlalți pietoni care trecuseră piuă atunci: — buletinul dumneavoastră, vă rog. Scoase buletinul clin poșetă și-l întinse comisarului. Acesta citi cu un aer absent datele înscrise iu buletin ți ridieindu-și privirea spre Nora Vandu îi spuse pe un ton de imputare; - De ce nul păstrați mai bine? O apărătoare de buletin costă exact doi lei. — Ani să-mi cumpăr o apărătoare. — Veniti intîi la noi ți-l preschimbați spuse comisarul, pe Ionul curtenitor al unui om care cerc să i se acorde o iutii mre. Apoi Nora plecă șl comisarul se uită lung după ca. Bărbatul arestat înainte de plecarea [renului in împrejurări atît de neașteptate, n-a fost transportai la sediul chesturii de poliție, ci intr-o clădire de la marginea dinspre Pădurea Verde a orașului, nu departe de sLadionul „Electrica". Erau acolo pe vremea aceea cîteva casc mici și un grup de vile răzlețe, uncie ridicate abia în roșu, netencuite, și care păreau nelocuîte. Periferia aceasta de mare oraș industrial ezita parcă intre rural și citadin. In I căsuțele modeste locuiau mici proprietari de grădini cu zarzavat, in preajma ior mlrosă a bălegar și a mraniță, dar la cincizeci de pași mai încolo, vilele cu un etaj său două, cu acoperișuri de tablă zincată, eu ferestre mari, închise cu rolourî de lemn, păreau să fie proprietatea mior oameni foarte bogați, negustori cu magazine in centrul orașului, sau cu ateliere de mici industriași porniți pe o creștere lacomă și rapidă, Iiiir-mia din aceste vile a fost adus bărbatul arestat in zorii zilei în tren, dar mașina in care fusese transportat oprise nu in strada ncpclrultă și nepavată, ci, ocolind pe un teren viran plin de mărăcini și rămășițe de materiale dc construcție, intrase pe la spatele clădirii intr-o curte împrej- muită cu im zid înalt de cărămidă. Acolo începu, pe la orele opt sau nouă dimineața, ancheta celui arestat. Piuă la sosirea ofițerului dc siguranță, însărcinat cu ancltelurea lui, bărbatul fusese ținut izolat într-o încăpere micii și goală, pardosită cu placi dc faianță și ate cărei instalații sanitaro, încă neterminate, arătau că aci trebuia să fie o baie obișnuită. Ijlbăperca avea o singură fereastră, cu un geam jivrat. gros, care părea acoperit dc gheața și nu permilea să treacă prin el decit o lumină înșelătoare și rarefiata. Dinăuntru im se putea observa nici măcar daca fereastra jivrală avea sau nu gratii in partea exterioară. De altfel, introdus in această iilcă|»ere, bărbatul nu încercă să verifice acest lucru. inchiuplndu-șl că vila era discret și puternic păzită. Stătu cîteva minute iu picioare, rezemat de peretele lene uit, dar încă nezugrăvit, apoi, dorind parcă sa-și adune și să-și liniștească gîndurîle se așeză pe pardoseala dc mozaic, pătată de var ți mortar uscat. Acum pe fața lui se putea cili o mare concentrare interioară. Fără îndoială că mai trecuse piuă atunci prin împrejurări critice, pentru că in ciuda aerului posomorit și aspru pe care i| avea, nu manifesta spaima irațională pe care o au in astfel de intiinplări oamenii cu firi slabe și disperate. Știa că va urma ancheta, ți. In tăcere și singurătate, se gindi ni amănunt la întrebările pe care le aștepta și la răspunsurile ce trebuiau date. |n(îi țc gindi că un un arestat nu e încă un om învins ți nimicit, se gîndi — ceea ce era perfect adevărat pentru un caracter ca al său — că un arestat este in cd mai rău caz un om in primejdie de a fi torturat pentru a mărturisi im adevăr ascuns. Nu este un secret psihologic faptul că iu astfel de împre- jurări, în răstimp de două Sau trei ceasuri, tunul e în slare a-și rememora viața întreagă, sau în orice caz toate acele porțiuni șî amănunte ale ei care alcătuiesc, ca intr-un film rulat cu repeziciune, epica ci esențială. In cazul de față, omul îți aminti de ceea ce, cu unsprezece ani in urmă, in 1933, cînd avea numai șaptesprezece ani, fusese prima sa cădere. Era ucenic la atelierele feroviare Grivița, la cileva zile după înăbușirea ți repri- marea grevei. El fusese acuzai pentru o acțiune de îuiprăștiere a manifestelor comuniste. Locuia pe alunei împreună cu inamă-sa, dincolo de podul Grand, într-o îngrămădire dezo- lantă și haotică de căsuțe ce înconjurau o curte plină dc noroi și gunoaie pestilențiale. Fusese aresfat de acasă, in țipetele mamei sale care trăgea de el ca o leoaică, implo- rindu-i [ic ageuțij să-i lase băiatul. Bineînțeles, agenții n-an fost de fel impresionați, pro- Fetru Vknlald ! QcLilUfl h-1 întării 25 babll că văzuseră lucruri și mal îngrozitoare, dar el simțise că pleacă, între ei, cu un cuțit în inimă. Totuși a rezistat anchetei, a ținut citeva zile în șir una și bună, că nu știe nimic ți că n-a văzut nici un manifest. Cit dc sălbatic a fost bătut atunci era totuși o chestiune a lui, simțea că putea fi zdorbit și trecut printr-o mașină de măcinat carne, fără a sufla un cuvint despre manifeste șl despre celula de uteciști în care lucra. Dar agenții care-1 ridicaseră de-acasă și-au adus aminte de mama lui, de țipetele ei disperate și au organizat în biroul de'anchcte o confruntare. In fața ei l-au adus pe adolescentul snopit în bătaie și i-au spus ; — Doamnă, după cum vezi, copilul dumneatale a fost foarte rău bătut și chinuit pînă în prezent, dar n-a vrut să divulge numele tovarășilor săi. După cum știi, avem stare de asediu și lucrul cel mai simplu este să-l anchetăm pînă cind îl trimitem pe lumea cealaltă. Tocmai de-accea te-am adus aici, să-l vezi și să ne spui dacă vrei sau nu să se petreacă acest lucru ... Toată rezistența lui se prăbușise atunci într-o secundă, dar în clipa următoare, întîi- nind privirea plină de o disperată demnitate a mamei sale și-a revenit. Ea a spus: — Nimeni pe lumea asta nu poate să-l cunoască pe copilul meu decit mine. El e un copil bun, n-a făcut rău nimănui, e un copil blind și cuminte. Poate că vreți să-l omoriți, dar el nu are ce spune. Octavian n-a scăpat de pușcărie și, cu toate că nu era nici o dovadă concretă împo- triva lui, a stat la Văcărești un an și jumătate. Cind a ieșit dc acolo, Tăvi n-a mai găsit-o. Murise de inimă rea și singurătate, in acel fel discret și încet in care se sfirșcsc oamenii ce tînjesc după cei dragi. Tăvi mai avea un frate care zăcea închis, tot pentru activitate comunistă, din anul 1929, Era mai virstnic decit el, avea în 1929, în momentul arestării, douăzeci și trei de ani ți era muncitor lăcătuș la depoul căilor ferate din Timișoara. I) cliema Valeriu. A stat in temnița din Caransebeș pina în 1985, apoi a lucrat la fabrica de vagoane „Astra", din Arad, piuă în 1936, cind a trecut fraudulos frontiera ți a plecat voluntar pe frontul războiului civil spaniol, incadrindu-sc în regimentul romin de artilerie al brigăzilor internaționale, In 1937, în luptele pentru apărarea Madridului, a murit ți n-a mai știut nimic de el, plnă în vara anului 1939, cind, pe ce căi n-a aflat sigur nici- odată, a primit singurul obiect rămas de la el, un caiet care cuprindea circa două sute de pagini cu înseninări zilnice, Tatăl lor murise în 192^ într-o catastrofă feroviară lingă Craiova. Fusese mecanic de locomotivă- Astfel, Octavian rămase singur. Familia lor se fărâmițase pe încetul, ca și cum fiecare din cei pieriți ar fi fost o bobiță de piper intro- dusă într-o rîșniță și măcinată pînă la completa ci pulverizare. Pentru a doua oară in viața lui bărbatul acela se afla iar în miinile siguranței, după ce multă vreme lucrase fără nici un incident, cu certitudinea că i se pierduse definitiv urmele. Avea un buletin de populație în care scria negru pe alb că-1 cheamă Ion Galctaru și că este refugiat de la Baia Atare, din Ardealul dc Nord. Trecutul real, adevărat, era numai tn el. ț>i totuși acum se afla in miinile siguranței. Iși dădea seama că undeva, in complicata și discreta sa viață de ilegalist, se va fi produs un lucru neașteptat și singur acest lucru îl neliniștea. Era pregătit totuși să nu scape nici o mărturisire, orice s-ar îi intîmplat. Se gîndea : am rămas ultimul dintr-o familie pe care soarta a nimicll-o pc încetul șl fără cruțare. Poate că acum a venit și rîndul meu. Dar eu sînl dator să lupt pînă la capăt împotriva nimi- cirii totale... După citcva orc, pe la nouă, bărbatul acela fu scos din încăpere ți dus in alta, la capătul unui coridor, în fața anchetatorului. Acesta era îmbrăcat civil și nu părea să aibe mai mult de treizeci și cinci de ani. Avea un Irup atletic, care părea stinjenit foarte mult in costumul bun de haine în care era îmbrăcat. Ținea miinile în buzunare, vrind parcă, in felul acela degajat și oarecum neglijent, sâ dea impresia că ar fi ținut palma încleștată pe un pistol, gata să tragă, deși, fiind numai ei doi in camera cu ferestrele acoperite de draperii grele și luminată cu un policandru dc vreo șase becuri, totul era în ordine, la cel mai mie zgomot puțind să năvălească înăuntru cițiva agenți înarmați. Anchetatorul părea cu desăvîrțire calm ți sigur de sine, cu toate că privirea sa pătrunzătoare era plină de curiozitate arzătoare și avea în ea ceva ciudat, pătimași aproape fanatic. II pofti pe arestat să se așeze intr-unu] din fotoliile adinei, plasate în mijlocul încăperii, departe de biroul pc care stătea misterios un singur dosar, o mapă cu scoarțe gri, aproape negre. El continuă să stea în picioare, la cițiva pași tn fața arestatului, și păru mulțuinit că prizonierul său dovedise încă din primul moment o ascultare atit de simplă și supusă. Era evident că ar fi vrut să treacă dc îndată la subiect, dar părea că — el însuși surprins la vederea arestatului — dorea în același timp, cu o voluptate abia disimulată, să se mas prelungească fără un rost precis tensiunea acelor clipe, așa cum pisica se joacă pe tăcute 30 P-etru Vinuli : OcUviifl n-a murit Cu un șoarece înainte de a se repezi la el ca săi devoreze. Apoi, pe neașteptate, obrazul său se posomori, ca ți cum i-ar fi pârul rău, păstrînd un aer misterios, parcă ar fi știut totul și acum nu mai aștepta docil uri flecușteț de confirmare, de care la urma urmei s-ar Ii putut lipsi. — Domnul meu, ca să nu mal lungim vorbele, am o propunere sinceră și tranșantă: iei loc la acest birou, îți dau hirtic, loc ți cerneală și scrii un fel dc ,fcurricu|um vilae". tot ce-ai făcut piuă azi de dimineață. Bine-înțeles, dorim să ne scrii cu amănunte, cu numele tuturor celor pe care ii cunoști, cu adrese și lingă numele lor adevărate să pui in paranteze și numele lor conspirative. Ai toată dimineața la dispoziție, mai precis dc la orele nouă și un sfert, cit este acuma, piuă la douăsprezece și un sfert punct- Dacă scrii Ceea ce trebuie, la orele unu vei putea pleca de aici absolut liber și nestinjenit. Sint în- dreptățit să-ți spun că vei primi un cec rcprczențînd o sumă cu care un om cumpătat ar putea trăi de azi înainte cel puțin cinci ani fără să ridice un deget. Ce ar urma să pățești, dacă nu vei trece in declarație ceea cc ne interesează, este inutil să-ți mai spun, ca să nu crezi că uzăm de o amenințare cil de mică. kosliiid aceste cuvinte care sunau ca un discurs concentrat și foarte aluziv, anche- tatorul luă dosarul de pc birou. Sună apăsind pc un buton fixat la marginea biroului și intră un bărbat, li spuse Cc anume să aducă și acesta, ca și cum toate rechizitele ar ii fost chiar lingă ușă, pe coridor, reveni repede, încărcat cu un vraf de liîrlie, tampon, toc și cerneală, pe care le depuse pe cristalul biroului. Apoi ieșiră amîndoi, dar în momentul cînd se afla in ușă, anchetatorul se opri pentru o secundă ca să-i mai spună ceva foarte important prizonierului: — Ferestrele, după cum vezi, n-au gratii. O evadare, posibilă teoretic, exact pină în curte, duce in mod sigur fie la împușcarea dumitale, fie la punerea în cătușe. I Arestatul înțelese că dobîndise uit spațiu de timp pînă la orele douăsprezece și un sfert, dar știa in același timp că filele depuse în fața sa vor rămine albe, sau că, in cel mai bun caz, ie va umple cu un text inofensiv. După eiteva minute de gindire ajunse la concluzia că, Intr-adevăr, trebuia să înegrească foarte multe pagini, dar in care să nu fie vorba despre el, ci despre Ion tîalcttru. ții începu să scrie. Piuă la orele douăsprezece scrise vreo cincisprezece pagini și, anchetatorului care veni să vadă carc-i situația, îi spuse că încă n-a terminat și că mai are nevoie cel puțin de încă două ore. Anchetatorul admise acest lucru cu aerul acelor oameni care se cred in mod atit de absolut stăpini pe stiuație, încit socotesc că scurgerea minutelor e menită să elucideze pe deplin chiar și cea mai tenebroasă afacere. La ora unu reveni în cameră- Arestatul fu scos de acolo și introdus in încăperea băii. Anchetatorul citi repede textul scris dc arestat și cern ca acesla să fie readus în birou. II primi nu cu o indignare violentă, așa cum ar fi bănuit prizo- zon ierul, ci cu un aer mohorit si sincer dezolai, parcă i-ar fi părut rău că trebuie să ducă mai departe o plictisitoare și extenuantă treabă de lămurire: — Vezi, eu sint singurul ofițer de siguranță care nu a maltratat niciodată pe nimeni. Să bați este cit se poate de simplu, dar e vulgar. Eu sînt un om fin, și imi place să lucrez cu o manieră civilizată. Ești conștient ca pot să Întorc foaia chiar în clipa asia, și, c» să folosesc limbajul colegilor mei, să te înnebunesc cu bălaia, să te năuccsc, să te aduc in fire și iar să te năucesc, pînă faci pipi pe dumneata, și pînă cînd, cer indii-li iertare, spui și ce lapte ai supt in fașă... Obrazul anchetatorului arătă iar foarte posomorit și știrbii, ca și cum uitîndu-se la arestat îl vedea plin de răni ți de sînge. „E un om al dracului" — se gindi arestatul. „Să ajung numai în amurg, Să vină scara și noaptea" — iși spuse el, fără să știe precis de ce așteaptă lucrul acela, dorind numai să rupă din timp, ca și cum timpul și nu anche- tatorul era dușmanul împotriva căruia trebuia să lupte. Prizonierul n-avea cum să șl ie că de fapt nici anchetatorul nu se grăbea, fiindcă în timp ce Octavian Damța se afla aci, în miluite ei, Siguranța pornise în căutarea tuturor celorlalți cu care Damșa venise 'm contact. Anchetatorul aștepta să cadă restul nucleului în cîtcva ore, in orice caz în ziua aceea și nu mai tlrziu. Așa se explică faptul că Nora Vanciu, membra aceea modestă și anonimă a orchestrei de la Operă, întîinise in aceeași dimineață cordoanele de poliție postate la marile intersecții din oraș pentru efectuarea unei razii de proporții neobișnuite. Totuși, alarma rapidă provocată de Subita arestare in gară a lui Tăvi, obligă organizația de partid din Timișoara să ia cele mai severe măsuri de apărare. Așa că razia cere, cupriazînd întreg orașul, se stringea încetul cu încetul, în eiteva inele i>e un spațiu tot mai mic, ca și cercetarea și căutarea minuțioasă a Siguranței mobilizată pentru ceea ce ea considera Că va fi o mare și senzațională lovitură, nu duse toată ziua, piuă seara lîrziu, la nici un efect practic, Octavian Danișa rămînlnd piuă la urmă singurul om arestai. Pciru ViniUi : Oclaviui b-i rotarii » s • Dar, seara, pe la orele nouă și jumătate, cind toate echipele de agenți care împânziseră orașul raportară că n-au găsit și n-au arestat nimic, dovedind astfel clar eșecul total al Siguranței, anchetatorul prizonierului din vila aceea mărginașe era atit de extenuat dc speranța irosită și de așteptarea prelungita, incit socoti Că adevărata sa muncă de ' investigație și interogatoriul celui arestat trebuiau animate pentru dimineața zilei urmă- toare. Vroia să fie cu capul limpede, mai erau necesare niște îndrumări și consemne pe care trebuia să i le dea chestorul Siguranței, lucru pc care 11 și făcu seara tirzîu. Dar eșecul total și lamentabil al Siguranței în acțiunea ei de nimicire a organizației de partid tăcu sa se alcătuiască în grabă un 11011 plan. Conform acestuia, singurul comunist arestat urma să fie pus în libertate a doua zi, prcsupunindu-sc că, urmării cu tenacitate, dar și cu discreția necesară, mișcările și activitatea lui vor duce la descoperirea tovarășilor săi. Dar, in aceeași noapte, devansind planul ticluit de către Siguranță, arestatul reuși să evadeze. Casa in care era arestat Octavian Dumșa nu era jnai puțin păzită dccît un sediu obișnuit de chestură, sau de închisoare preventiva, dar, datorita tot atit de mult norocului ca și ideii clare și simple care îl inderniiase în noaptea aceea pc arestat să aleagă alter- nativa evadării, celei unei așteptări pasive a evenimentelor, evadarea acestuia reuși fără nici un incident, de la început piuă iu capăt Bre o acțiune disperată și irepctabilă care avea destui sorți să se termine fie prin împușcarea lui, fie prin înhățarea și punerea lui în cătușe, dar omul porni la realizarea ei cu îndrăzneala celor care, punind totul iutr-o singură balanță, riscmdu-și viața, ies învingători și prin concursul împrejurărilor, dar și prin tenacitatea și voința lor împinsă pinu la suprema limită, Filmul evadării a durat aproape două orc, de la deschiderea ferestrei băii care se afla la primul etaj al clădirii, pînă la ieșirea pi- o unică (crasă și de aci, de 1a alunecarea felină pe jgheabul metalic, pînă la pmda cu spatele lipit de zidul împrejmuitor al micului pare. Dincolo de zid era libertatea, filtrarea vilei era păzită de doi agenți. Un al treilea agent avea postul pe coridorul unde se afla baia cu ușa închisă și alțî doi agenți patrulau la un interval de o jumătate de oră, Inconjurîtld zidul împrejmuitor, imul in interiorul par- cului, iar celălalt in exteriorul său. In afară de asta, se mai aflau citeva posturi fixe de pază |a capetele celor trei străzi care duceau spre zona vilei mărginașe. Invadatul insă, o dată ieșit dincolo dc zidul ce înconjura parcul vilei, o luă peste cimp, tăind in curmeziș grădinile de zarzavat, ale căror straturi proaspăt săpate și greblate aveau un pămlnt afinat și călduț, cmanlnd un abur plin de prospețime. Asta se petrecea intre orele unu și trei noaptea. In zori, cimosclnd bine periferia marelui oraș, după ce ajimseșe la gara Fratelia, evadatul se afla culcat pe burtă, pe cărbunii urnii vagon dintr-o lungă garnitură dc marfă care alerga spre Berzovia. De la Berzovia, omul se aruncă într-un alt tren, lot de marfă, și călători aslfel pînă în orașul N. Doctorul Mircea Vanciu locuia pe una din străzile periferice ale orașului și anume pe strada Ogașultii. Localnicii care ii cunosc din anii aceia, vorbesc și astăzi despre el ca despre un om de o rară modestie șî cumpătare. Un medic, și incă un chirurg, stabilit într-un oraș din provincie, avea, dacă nu prin allceva măcar prin raritate, prestigiul acelei categorii de oameni dc care 1111 știi cind ai nevoie și cu care tocmai din pricina asia tre- buie să trăiești în cele mai bune relații. încăperea în care locuia și consulta doctorul AUrcca Vanciu impunea tuturor celor ce intrau pentru prima oara acolo, prinlr-o simplitate necăutatu și firească. Un pat dc lemn, cu tăblii înalte, un șifonier cu două uși, un perete Întreg ocupat cu o bibliotecă simplă, de lag, încărcată cu cărți, o masa rotundă cu citeva scaune vechi și cu tapiseria uzată, un covor țărănesc |»' jos. cu motive florete in culori stinse și de un frumos efect cromatic, un lavabou de lemn cu un lighean adine, de pjrcelan verzui, o adevărată piesă de muzeu, iar pe pereți citeva tablouri semnate dc C. Lmha, Cornelii» Baba și Calul Bogdan, surprinzătoare pentru valoarea lor iu acel ioc, probabil proprietatea doctorului Atircea Vanciu, dădeau Încăperii mi aer intim și elevat. 1n ziua despre care vorbim, spre orele șapte seara, doctorul încă nu venise acasă. Nu fusese nici la prinz și mîncarea, de citeva ori Încălzită la focul mocnit al plitei, aștepta venirea doctorului. Veta aflase de la bărbatul ei că sosise un trcn-spital și bănuia că doc- torul avea mult dc lucru, totuși, ca toate femeile care u-au copii și care sint astfel nevoite să-și reverse dragostea maternă chiar asupra unui străin, era îngrijorată de această întir- zicre neașteptată și prelungită. De pe la orele patrii începură s;î vină bolnavii la consul- tație și acum ci îl așteptau pc doctor. Așteptau gindilori și îngrijorați, așa cum sint toți bolnavii din lume cind stau in sala de așteptare a unui medic, iiivirtiiidu-se prin bucătăria Petru Vinlilâ : Gctevlin n-t MUVh încăpătoare, Vela îi încuraja, ii cerceta ce suferințe au, ba chiar, cu aerul omului care s[A de multă vreme în preajma unui doctor și știe nenumărate secrete medicale, dădu sfaturi în stingă și-n dreapta, — Dacă (e doare in spate, poate că ai reumatism, Zvîcneștc durerea și răspunde pină in umăr ? Să umbli cu pieptar de lină și să le ferești de răceală. Se adunaseră vreo zece bolnavi In bucătărie. Doi dintre ei plecaseră, spunind că vor veni mai tîrziu. In sfirșit, sosi, palid și frint de oboseală, doctorul Vanciu Mircea. ca de obicei, cu trăsura spitalului. Veta auzi uruitul roșior pe dalele de piatră ale uliței, se uită triumfătoare spre bolnavi și Spuse: — Gala, a venit domnu1 doctor I Apoi auziră și ei pasul inegal al medicului și se ridicară in picioare, Veta șe repezi să-i deschidă ușa. li luă pălăria din mină, o puse pe cuier și, văzînd că doctorul nici nu se uită la plita cu oale și crătiți, întrebă ușor alarmată; — Nu mincați Intîi, domnu' Mircca ? Doctorul făcu un semn negativ cu mina și abia atunci Veta băgă de seamă că doc- torul era, fie toarte obosit, fie mîhnit adînc dc «va nelămurit pentru ea. Doctorul intră în cameră și Veta se adresă bolnavilor cu un glas stins și îngrijorat: — Să nud țineți mult, e tare obosit! Consultația era pe sfîrșitc, pe la orele nouă și jumătate, cînd sosi un nou bolnav. Era un bărbat înalt, solid, cu umeri lăți, neras, cu o barbă neagră și deasă ea peria și cu ochi verzi, obosiți și ușor neliniștiți. Părea să fie foarte sănătos. Jntrind in bucătărie, a întrebat: — Domnul doctor e acasă ? — E acasă, ii răspunse Veta, care tocmai pregătea cina chiriașului, E acasă, dar nu știu dacă mai consultă. Adineaori a intrat ultimul bolnav și domnul doctor a zis „bine că s-a terminat pe ziua dc azi, fiindcă sint tare obosit." — Dar e ceva grav. — Miine nu puteți veni? — Azi, trebuie să mă vadă, azi 1 Veta îl privi cu oarecare neîncredere. Bărbatul acela solid și lat în spate, nu prea părea să fie bolnav. Bănuind pricina pentru care femeia se uita la el alil de atent, băr- batul iși duse palma la gură și tuși de cîteva ori, fals și forțat. — Su feriți de piept? — De piept. — Atunci așteptați-1 pe domnii* doctor. — fi aștept. — Parcă nu sinteți din oraș, că nu v-am văzut niciodată. — Sini refugiat din Moldova. — De la lași ? — De acolo. — S-a mărit populația orașului. A venit tare multă lume din Moldova. Era evident că bărbatul nu avea chef de vorbă, fapt pentru care răspundea sec. în cuvinte puține, și Veta il lăsă in pace. Nici ci nu i plăceau oamenii ursuzi. Cînd ultimul bolnav plecă, mulțumind medicului în felul oamenilor simpli care-șl pun toată speranța Intr-un sfat și un cuvint btiti, bărbatul care venise cel din urmă se ridică in picioare. Era înalt și puternic, aproape că atingea cu creștetul plafonul dc lemn afumat al bucă- tăriei. îmbrăcat într-un halat alb, scurt ca o haină, doctorul Vanciu il pofti înăuntru. — Ce vă doare? întrebă Vanciu, fără să se uite la el, în timp ce aranja în cutiuța cromată seringa și acele subțiri așezate pe un tifon alb pe masă. — Tratati după metoda doctorului Aberfeld? Părea să fie o întrebare cu totul obișnuită, intr-un cabinet de consultații medicale, dar doctorul Vanciu ridică brusc ochii spre bărbatul necunoscut și păru să fie foarte surprins de cuvintele pe care acesta le rostise clar, cu ușoare și abia perceptibile pauze, parcă anume ținute ca să nuanțeze și să descopere un lucru ascuns și grav. Doctorul vanciu răspunse: — Nu înțeleg ce vreți să spuneți. — Tratați după metoda doctorului Aberfeld? repetă necunoscutul întrebarea, uilindmsc pătrunzător și neliniștit în ochii lui Vanciu. — Am impresia că ați nimerit greșit. Eu nu sint doctorul Aberfeld, Necunoscutul părea stupefiat. începuse să-i tremure miinile și simți că spatele și gîtul i s-au umplut de o sudoare atmndMttă. P^ini Vinmlâ : Ortaă^ia n-a murit 33 — Știu că nu sînteți Aberfeld. Am întrebat altceva. Nu sc poate să nu înțelegeți. Vin de Ia Timișoara. — Nu înțeleg cuvintele dumneavoastră. Vă asigur că ați greșit. Vă rog sa plecați. In loc să plece, necunoscutul se lăsă sfirșit pc un scaun și iși cuprinse fața cu palmele sale mari, bătucite. Apoi iar se uită la Vanciu. Păru consternat și îndurerat ca medicul nu înțelegea nimic, — Nu tratați după metoda doctorului Aberfeld? mai încercă el săd convingă pe doctor, repetînd întrebarea care acum suna foarte ciudat. — Nu. Necunoscutul păru intrigat la culme de acest lucru. Se mai uită o dată in ochii doc- torului și abia atunci înțelese, ori bănuia măcar, că sc afla într-0 situație disperată. Cîtcva clipe stătu în tăcere, descumpănit, îngrozit, apoi se ridică dc pe scaun, părînd foarte grăbit să iasă din casa ceea, ca dintr-un loc extrem de primejdios, Luindu-și pălaria, spuse: — Vă rog să mă iertați. Peste eiteva minute se afla in stradă. Octavian stătea lihnit de foame și istovit înlr-o mică piață a orașului, in mijlocul căreia se afla un havuz secat și neîngrijit. Fusese încă o dată la doctorul Vanciu, Mărit să încerce din nou a lămuri lucrurile, dar nu-1 găsi acasă. Proprietăreasa îi spusese cu „domnul doctor e plecat la Timișoara și nu se întoarce decît peste două zile" și din nuti iși dădu seama că se afla înlr-o situație grea, fără nici o ieșire vizibilă. Se oprise in piața cu havuz, așezîndu-se pe o bancă, numai ca să poată gîndi in liniște, să cintărească lucrurile cu calm, să vadă ce i-a rămas de făcut in situația grea în care se găsea. Piața aceea era locul unde se adunau și stăteau In fiecare zi numeroși tăietori de lemne. Aveau capre dc lemn și fierăstraie de mină. Așezat într-o margine, pe o bancă de tier forjat, Octavian jrărea a fi și el tăietor de lemne. In dimineața aceea, venise în piațeta cu havuz o femeie. Căuta un tăietor de lemne și sc opri in dreptul lui Octavian. — Vrei să-mî tai niște lemne? il întrebă ea, și, rîdicindu-se în picioare, Octavian răspunse oarecum surprins: — Aș tăia și un vagon întreg, doamnă! — Nu sint decît doi metri steri. — Dar n-am fierăstrău și secure... — Am eu fierăstrău și topor. Porni în urma ci pe străzile încă pustii la ora aceea matinală. Pc drum răspunse cam fără chef Ia întrebările femeii, ezitind într-una sa pășească pe trotuar alături de ea, mergînd la un pas în urma ei. — Nu pari să fii de pc aici... — Nu sint de-a ici. — Ești refugiat ? — Da. — Ai familie? — Nu mai am nimic. — Ai venit singur aici ? — Singur. — Dar familia unde a rămas ? — N-am pe nimeni. — Asta-i foarte greu. — E greu. Mergeau pe o uliță in pantă. Urcau prin mijlocul străzii pavate cu bolovani de rât, rotunzi, albi și lucioși, Centrul orașului, cu strada principală, rămase undeva jos, pe fundul văii lungi și șerpuitoare. In partea aceasta orașul aducea cu un sat italian de munte și casele stăteau ascunse în frunzișul bogat al pomilor înfloriți. Dc la o răscruce de ulițe, îndărătul lor. răsuna cornul unui văcar și, ca la țară, se auzeau acum vite mugind prelung, sfîșietor, sc auzeau porțile de lemn scîrțiind, deschise larg ca să iasă vitele la pășune. — In Moldova e tot așa ? întrebă femeia cu un glas foarte binevoitor, dar intri- gată de tăcerea bărbatului și de zgîrccnta răspunsurilor pe care le primea. — Tot așa e și în Moldova. — Din care parte ești ? — De la Botoșani, spuse bărbatul repede. — Uite că am ajuns. Aici stau. 31 Petra Vinlili ; OcUvj&n o-t murii Femeia se opri in fala unei porti de ferim cu Iwllă, care făcea un corp unitar cu zidul casei. Era o casă cu două ferestre la stradă, cu obloane verzi împinse In afară, și se zăreau, așezate Sn șir, acoperind întunericul odăii, numeroase ghivece cu mușcate. Curtea nn se vedea de fel din pricina porții mari, boltite ți din pricina unui nuc enorm care-șî apleca ramurile peste zidul de cărămidă, in stradă. Femeia bătu tare in [toartă și se auzi lipăitul unor saboți cu tălpi de lemn. O bâtrină măruntă. cu fața smochinită ți cu ochi mici $i umezi, deschise canatul porții. Intrară iu curte care era împărțită in două printr-un gard de sirmă împletită, Dincolo de acest gard măcinau cîteva rate ți scurmau nisipul vreo opt găini. Descărcate in fața unui șopron deschis, aruncate în neorînduială, stăteau lemnele de fag, uscate ți butucănoase. — Tc-aî înțeles cu omul cit ne cere ? întrebă bătrîna care părea să fie mama femeii. Femeia, care-l luase din piațeta cu havuz, se uită la omul cu care venise ți păru dlnfrodatu surprinsă și rușinată dc un lucru neobservat piuă atunci- îl măsură din creștet pînâ la pantofi, îți opri privirile asupra hainelor în care acela era îmbrăcat, se uită înde- lung Ia fața lui nerasă, neagră, dar care nu părea de fel să fie fața unui om simplu și grosolan, a unui tăietor dc lemne, și abia rosti cu glasul scăzut; — N-am vorbit. — Păi întreabă și tu omul. Dacă cere cit nu face? Femeia ezită să-l întrebe ți continuă să se uite la el în tăcere, bănuitoare, cercetă' toarc, dar nu cu teamă, ci cu un aer peste măsură dc binevoitor. — îmi dați cil vreți dumneavoastră, spuse omul. — Nu-i ața, zise bătrîna, fără răutate, dar zeloasă să stabilească prețul anticipat — Am zis cil vreți dumneavoastră, — Douăzeci dc lei e bine ? întrebă bătrîna. — Douăzeci dc lei ți mîncare, adaugă femeia tînSrâ. Bărbatul se uită la ea cu o privire plină de recunoștință, dar și cu o demnitate discretă, de care femeia tinără se simți încă o dată contrariată. Bătrîna intrase sub șopron și, rămasă singură in mijlocul ogrăzii cu Octavian, femeia ii spuse, de data asta |m? un ton prevăzător, ca și cum n ar fi vrut să-l jignească, — Nu păreți să fiți tăietor de lemne. — Omul trebuie să facă multe lucruri în viață- Chiar și o treabă umilitoare, în alte condiții, el c dator s-o ducă la capăt cu cinste. Femeia păru din nou surprinsă la auzul acestui răspuns care suna ca un proverb plin dc tristețe. Ceva nelămurit o îndemnă să nu ducă discuția mai departe, să se prefacă a nu fi înțeles nimic, nici bun nici rău, din puținul spus de străin, și intră in casă. De sub șopron, bătrîna il chemă, făcîndu-i semne cu mina. — Uite, vino ți ia capra asta de tăiat lemne. Vezi că s-a desfăcut, așa că trebuie s-o închei cumva Ia ioc. Femeia cea tinără auzea din casă ceea ce bătrîna vorbea cu străinul și păru foarte îrtgînduratzi ascultind cuvintele acelea simple, dar care sunau intr-un tei neobișnuit, poli- ticos și binevoitor: -- Lăsati, doamnă că o fac eu la loc, — AșaJ dacă nu-i bărbat in casă. — Nu-i nimic, doamnă, repar capra in zece minute. — Fata mea e văduvă și tare greu ne vine singure. Bărbatul tăcu, apUCindti-se să repare capra de lemn. — Și fierăstrăul ar trebui ascuțit. Iți aduc cu o pilă. Avem o pilă în casă, trebuie s-o caut. — Ascut ți fierăstrăul, doamnă. — Pe urmă lemnele le despici mărunt, ca să încapă în sobe. Avem guri mici la sobe, Să nu ne chinuim la iarnă cu tăiatul lemnelor. — Fiți fără grijă, doamnă. — Dar cum de n-ai fierăstrău, capră ți secure ? — Nu ești din oraș? — Sint refugiat din Moldova. — Așa, înțeleg. Războiul ăsta spurcat a scos din casele lor o mulțime de iuine. Dar ai mincat ceva ? — N-am mnicat nimic. — Uite, mă duc in casă și-ți aduc o gustare. — Mulțumesc, doamnă. Petra Vintili : Oct avi ui na murit Femeia tinără stătea îndărătul ferestrei și se uita Ja necunoscut cum se străduia să repare capra de tăiat lemne. Nu înceta să fie contrariată de mișcările acestui om puternic și sănătos, dar neînvățat să meșterească un lucru atît de simplu și precis. Intrînd în bucătărie, bătrîna tăie un coltuc de pline, o felie de slănină afumată, și curăță două cepe dulci, de apă. Le așeză pe o farfurie adîncă, și-l chemă pe tăietorul de lemne in bucă- tărie să mănînce. Și spuse cu un fel dc rnîndrie copilărească: — Asta-f mîncarea noastră, bănățeană. Slană cu pită și ceapă. Femeia cea tinără se întoarse acum cu spatele la fereastră, rezemată de colțul pere- telui, și perdeaua subțire tremură ușor. Ținea brațele în jos. Părea înginduratu și posomo- rită. Avea o frunte boltită și înaltă, iar părul negru, lucios ca păcura, îi adumbrea fața ovală, adueîndu-i un spor de tristețe și îngindurare. Străinul era strîmlorat de faptul că icmeîa se uita la cl atit de insistent și tăcut, Scăpă cuțitul din mină, tuși dc citeva ori. fals, apoi începu să mănince cu privirile în farfurie, grăbit parcă să termine cu aceasta treabă de care oamenii sînt totdeauna stînjcniți, cînd stau ațintiți asupra lor ochi străini, ochi arzîud mocnit de o curiozitate vecină cu neliniștea. Pină la amiază tăie cu ferăstrăul toata lemnele și începu să le crape cu securea. Avea mult de lucru. Era o treabă grea și, cu toate că era puternic, munca asta II obosi și-l îndîrji. Femeia cea tînără, cu toate că spusese că are servici la uzina electrică a orașului, încasatoare de abonamente, stătu acasă. Era în concediu, ori era bolnavă, dar, preocupat de munca sa, nu o luă în scamă, cu toate că in dese rînduri ea se învîrtise prin ogradă, țarcă fără roși, parcă ezitînd în mersul ei ușor. La amiază prînziră toți trei in bucătărie. Și, de ceea ce omul părea că se temea și sc ferea să nu se întimplc, se petrecu pe nesimțite in timpul prînzului. — Sinteți de mult în oraș ? îl întrebă femeia cea tinără. — De vreo cinei zile, minți străinul fără să se gindească, — Cum vi se par oamenii pe la noi ? — Buni, primitori și cumsecade. — Nu prea este așa. S-au speriat dc atîta lume străină care a căzut din senin peste ci. — E greu. Refugiații și-au lăsat rostul lor, aici n-au nimic. — Unde slațî? Ați găsit locuință ? Necunoscutul sc uită la femeia tînără și ea zîmbi cu bună voință. El răspunse cu 0 ușoară ezitare: — Deocamdată n-am o locuință precisă... — Șe găsesc greu camere de închiriat, spuse bătrîna. Aud că refugiații dorm prin gară, prin grădina de tir, pc la internatul liceului, pe unde nimeresc. Prînzul deveni chinuitor pentru străin din pricina discuției care era dusă în așa fel, îneît părea că se urmărește limpezirea unei taine. Bărbatul începu să mănince grăbit, dădu numai răspunsuri scurte, evazive, șî ieși in ograda, apueîndu-se iar de lucrul său. Se lăsase seara și lot nu terminase spartul butucilor. Erau mulțî butuci cu noduri tari ca fierul, se frlnscsr. și dîrjala securii la un moment dat și omul păru dezolat de înlîmplarea aceea neprevăzută, Bătrîna veni sub șopron să-l spună ; — Hai acum la cină, că-i întuneric. E noapte. Dormi la noi și dimineață termini lucrul cu bine. Ciudat, acum străinului ii părea bine că era cliemat la cină, părea mulțumit că avea să doarmă aici, sub șopron, ca și cînd toată viața dormise acolo, ca un cline, ori ca un om de-al casei. Cin» se desfășură intr-o tăcere care contrasta cu discuția întortochiată și cercetătoare de la prinz. tn tot timpul cinei nu s-au rostit decît două sau trei vorbe. Femeia tinără se așezase la masă în fața bărbatului. Bătrîna minca și ea la masă, dar se ridica mereu ca să-l servească. Octavian minca în felul său, cu o poftă evidentă, dar reținută. Femeia tînără îi urmărea șî-i cintărea fiecare gest. Și din ce se uita mai mult la el, Iși dădea scama că de fapt nu era tăietor de lemne. Pe masă fusese adusa o sticlă cu șliboviță, dar, spre deosebire de ceilalți tăietori dc lemne, spre deosebire de lucrătorii ocazionali pe care-i văzuse în mica piață cu havuz, acesta avea un fel neobișnuit de a sc purta. Sticla de țuică așezată pe masă rămase neîncepută. — Nu obișnuiesc alcool, spuse el cu demnitate. Neînvățat să lucreze cu spor la tăiatul lemnelor, treabă istovitoare și care cere înde- mlnare, Octavian sfîrși lucrul abia la amiaza zilei următoare. Femeia tinără care plecase 36 Pelru VialiU : OfUvIan n o murit de dimineață la servici, sc întorsese acasă pc la orele zece sau unsprezece și, inlrind In șopronul unde Octavian despica butucii cu securea, ii spuse: — Am mai avea ceva dc lucru, dar nu știu dacă are să-ți convină. — Cc anume, doamnă ? Grădina din spatele casei c nesăpată. Ne-am gindit să facem niște straturi, să punem și noi răsaduri dc ardei de salată. — Dacă aveți un hîrleț, nu-î greu. Omul părea foarte bucuros că i se mai dădea ceva de lucru și femeia tânără observă fără greutate mica lui tresărire. La amiază mîncară iar împreună, tot in bucătăria casei, în acea atmosferă plină dc bunăvoință care face ca oamenii de stare modestă, fără fumuri și prejudecăți, Să nu traseze o linie despărțitoare între ei și cel plătit ca să îndeplinească o muncă oarecare, ocazională. Apoi, după amiază, cînd cl începu să sapa in mica grădină din spatele casei, femeia tinără stătu pe lingă el, greblind straturile, făchid cu sapa șanțurile despărțitoare punind in păniîntul afinat semințele dc fasole și castraveți; dar foarte evident preocupată de a discuta cu omul acela pc care, cu tot mai multa certitudine, Înceta să-l creadă tăietor dc lemne. El nu întrebase nici de prețul acestei munci care o continua pe aceea a tăiatului lemnelor. Era evident că oricit s-ar fi oferit, chiar o sumă cu totul deri- zorie, el ar fi muncit, bucuros, în tăcere și cu o discretă umilință că nu era alungat, ca și cum s-ar fi temut dc ceva nelămurit și acum era fericit că aflase un loc tinde era la adăpost. Aseară, mama femeii tinere, cu toate că nu acuzase nimic precis și vorbele ci sunară vag, fără adresă, întrebase de numeroase ori înainte de culcare: ai închis ușa de la bucătărie ? Ai pus securea după ușă? Dar poarta de la stradă ai inchis-o? Ai tras obloanele? Era limpede că sc temea acum mai mult, știind că era un bărbat străin în aretul casei, decît altădată, cînd erau numai ele două. Și femeia tânără se temea, dar ii era frică să se gindească la motivul acelui simțămînt pe care de multă vreme nti-1 mai încercase. O intuiție pc care ii plăcea s-o ațîțe, și să se gir idea scă mereu la ca ii spunea că omul acela străin nu era un tăietor de lemne și că c datoare, Intr-un fel pe care încă nit știa cum să t aplice, să-l ajute. Intuiția este deseori un seismograf mult mai precis și mai sensibil decît rațiunea lucida și, stăpinită de acel sentiment ciudat, ea iși dădu totuși seama că putea face o greșeală ireparabilă. Din această cauza continuă Să se uite la omul acela cum lucra in grădină, harnic și ingîndurat, dar cu mișcări greoaie, căutind fără încetare să atic cc anume se ascundea dincolo de înfățișarea aceea atit de neobișnuită și de nepotrivită cu un tăietor de lemne autentic. Intuiția ei era dublata de un sentiment dc așteptare, de nesiguranță și de autocontrol. Ea n-avea dc unde să știe că omul, cu toate cu părea acum foarte mul- țumit pentru că avea o ocupație și nu era silit să sica pc străzi, se simțea slinjenti de pînda ei discretă și îndelungată. „Ar li foarte simplu să cheme poliția" — se ghidi el pe neaștep- tate și în aceeași secunda se opri din lucru șî se uită la ea. Dar femeia era cu spatele spre el ți nu i se vedea fața. Atunci își dădu scama că acel lucru era — în circumstanțele date —■ imposibil. Sc gindi: „e o (emeie simplă, nu parc să lucreze cu poliția. Și dacă ar lucra cu poliția, ar fi chemat încă dc aseară doi sau trei agenți, atunci cînd cu dormeam în șopron și rn-ar fi ridicat ca din oală." Neștîind încotro avea s-o apuce, lucrurile i se păreau foarte tulburi, hotărî să plece in noaptea aceea și să nu sc mai întoarcă. Știa doar începutul drumului. Știa că trebuia să mai încerce odată a intra in legătură cu doctorul Vanciu, dar după aceea. în caz că doctorul s-ar fi încăpățînat să nu-| recunoască, nu știa încotro e bine să apuce. Pc urmă ii veni ideia să se întoarcă la Timișoara, să-și caute legătura de-acolo, să-i relateze tot ceea ce s-a întâmplat și să aștepte hotărirea partidului. Toate aceste planuri construite mintal, ii veniră în timp ce lucra in grădină, în după amiaza ce se micșora și se întuneca ușor, ca sub un fum dc vreascuri și frunzișuri uscate ce ardeau mocnit. După ce nu mai putură lucra din pricina întunericului, ea îi spuse pe tm ton liniștit, ca și cum faptul acela era dc la sine înțeles: „n-am săpat decît jumătate din grădină, așa că lăsăm acum hîrlețul și continui dumneata lucru mîine dc dimineață." După cină, el spuse că-i frint de oboseală și intră în șopron, trintindu-se cu fața în sus pe laviță, Tiraiu, după eiteva ore, cind liniștea nopții cuprinse casa întreagă, el ieși din șopron și. înaintând pe lingă zidul casei cu umerii îndoiți, se apropie dc poartă. Era închisă cu ivărul, o piesa marc și grosolană dc fier, care mișcată din loc, scîrțîi ușor. Speriat de sgomotoul acela, stătu lipit cu spatele de poartă, apoi își dădu seama că sgomotul acela nu trezise pe nimeni și se strecură în stradă. O luă in jos, spre centrul orașului. Unui simplu, trecător omul acela nu i-ar li atras atenția prin nimic deosebit. Dar nu era nici măcar cine să-l observe, deoarece străzile orașului erau aproape cu desăvârșire pustii, tntr-un singur loc, la o răs- pintic, se auziră niște glasuri. între care unul părea să fie foarte supărat și vehement. Petru Vinlili ; Ocl«viin n a muții 37 Oclavian se opri, destul de lirziu, la cîțiva seci de mclri de grupul pe cere nu l vedea din pricina inlunericului ți ascultă acest dialog: — Ești nebun, dom'ie? Nil vezi că sini „făcut" dc la un pahar dc țuicii și n-am actele la mint, dar dacă nu mă crezi, haide acasă și să spună nevastă-mea dacă nu sint eu cutare, adică soțiil ei, Celălalt om cu care petrecuse seara, ii spunea : — Vorbește frumos cu domnii, că n-ani băut cu dumnealor și dacă ne cer actele știu ei ceva, pe noi nu ne interesează ce. — Veniți la chestură cu noi șl după ce vă stabilim identitatea, plecați. — Eu ia chestură ? Păi nu s-a născut incă omul care să mii ducă pe mine de guler acolo! — Haide, fără prea mullă vorbă, că timpul nostru e măsurat Octavian iși dădu seama că nu putea trece mai departe și hotărî să se întoarcă S-O ia pe altă stradă, spre locuința doctorului Vanciu. Dar tocmai in clipa cind s? întoarse, din direcția grupului de oameni țișiii tui fascicol puternic de lumină care, mălurînd strada de la o margine la alta, se opri brusc asupra lui. Era o lanternă puternică, care aruncă p;nu departe fascicolul ei de lumină albă. In aceeași secundă Octavian închise ochii, și O luă la fugă in direcția opusă izvorului dc lumină. Auzi somația să stea. 11 strigase un glas puternic și surescitat al utiui om uimit să-l descopere acolo, dar cl își iuți fuga. Alunei răsună o Împușcătură căreia ii urmam repede alte două împușcături, Octavian simți o durere ascuțita in umăr, dar nu-și încetini goana, repelînd in gind niște cuvinte repezi și desperate: „numai să nu mă ochească în picioare și să mă prăbușesc". hi spatele lui alergau doi sau Irei oameni, dar cui pe care il urmăreau avea un avans de aproațic trei sute de metri și distanța dintre ei se mărea vertiginos. Omul recurse la un șiretlic, luind-o pe neașteptate pe o străduță laterală, apoi coti încă odată pe o altă uliță, eăulînd in acest tel să scape și să se facă nevăzut. Ajunse In slirșit pe strada Ocnei de aur. Agenții alergau orbește pe alte străzi și abia se mai auzeau țipind cu desperare fluierele lor ascuțite, apoi zgomotul încetă. Octavian se opri in fața casei din care plecase numai cu o jumătate de om in urmă. Apăsă pa clampă și împinse ușa cu umărul. Intră in ogradă, închise poarta iu urma lui, și st îndreptă spre șopron, simțind că pămîntul începuse deodată a se învîrti cu ei ca și cuin s-ar fi aflat înlr-un scrinciob. Se luminase dc mult dc ziuă. Femeia cea tinără se trezise ca de obicei, se îmbrăcase, luase micul dejun gata să plece, ia serviri, dar nu pleca încă, uilindti-se mirată prin fereastra bucătăriei spre ușa întredeschisă a șopronului, contrariată că de acolo nu venea nici o mișcare și că nul vedea pe tăietorul de lemne. B-ătrina ii spuse: — Du-lc tu la serviri că știu cu ce am de făcut. Săpăm grădina și la amiază cînd te întorci acasă o găsești gata. Plutești omului și pleacă în treburile lui. Nu s-a sculat încă omul acela ? Femeia cea tînără nu-i dădu nici un răspuns, deschise ușa bucătăriei, coborhid cele Irei Ircptc de piatră și îndrepiindu-se spre șopron. (1 strigă iiwet pe omul acela, oprită in fața porții dc lemn, crezind că străinul se trezise tirziu și acum se îmbrăca, dar neprimind nici lui răspuns intră in șopron. Omul stătea pe lavița aceea de lemn, culcat pe spate, acoperit cu pătura piuă la git, îneît nu i se vedea dccît capul cu obrazul alb. Omul părea foarte îiispăimintat, sau numai îngrijorat, din cauza unui lucru îngrozitor și in clipa cind femeia deschisese poarta șopronului ochii săi o priviră înlr-un fel ciudat, ca și cum nu mai avea nimic altceva dc făcui decît să se predea in miinile ei. în voia ei, cu tot ce avea el, cu soarta și cu viața iui. Femeia nu înțelese în prima clipă despre ce era vorba, cu toate că, aflindu-l culcat, ișî închipuia că se petrecuse ceva neobișnuit și neplăcut. — Am crezut că le-ai trezit de mult și că ești în grădină, spuse ea fără nici un ton de reproș, ci simplu, ca și cum ar fi constatat un lucru absolut fără nici o importanță. Continua s-o contrarieze privirea aceea a omului, în care strălucea ca o flacără, ciudat de insistentă și puternică, strigătul mut al unui om care cere ajutor. — Vă rog să nu vă speriațî, doamnă, spuse cl in sfîrșit, uîlîitdu-se mereu la ea cu aceeași privire fierbinte. Vă rog să nu vă alarmați, să nu țipați, să nu vă înspăimînfați. — Dar ce s-a întîmplat ? întrebă femeia )ipindu-SC cu spatele de peretele de lemn al șopronului. Se vedea că străinul încă nu avea încredere in femeia aceea, cu toate că ochii săi o implorau fără încetare, îi cereau mereu să nu se înspăinainte, să nu facă zgomot și mai ales să înțeleagă tot ceea ce el nu-i putea spune. 38 Prin Vimili : Oeutitn ir* nună — Aseară am călcat desculț peste tăișul toporului și m am rănit la picior. Mi-am tăcut o rană urită, a curs mult singe, dar n-am vrut să vă trezesc... Mă gindeam că veți veni de dimineață și mă veți alia aici... — Cum s-a putut intimpla mi lucru ca ăsta ? întrebă femeia și în aceeași clipă ridică marginea păturii. 1.1 iși strînsc picioarele, dar ea observă că erau sănătoase și că nu aveau nici o rană. El era îmbrăcat și încălțat cu pantofii. Așa se urcase în pat, dar sub el cearceaful era plin dc singe ți femeia il întrebă îngrozită: — Unde ești rănit? De unde a curs atîta Iac de singe? Ca și cum nu i-ar fi auzit întrebarea, omul răspunse decis: — Un singur om mă poate salva- Poate că dumneavoastră îl cunoașteți. Nu sc poale să nu-| cunoașteți- li cheamă Mircea Vanciu, doctorul Alircca Vanciu. Căutați-i, spuncți-i că eu sint aici și că-1 aștept șî că dacă nu vine pînă la prinz, se pjatc intimpla să mor... Femeia păru că vrea să spună ceva, să-l întrebe un lucru foarte important, dar Octa- vian o rugă : — Să mi-mi spuneți nimic acum. Vă rog, să nu întrebați nimic, continuă el pe un ton de implorare și de recunoștință. — Am să alerg chiar acum la doctorul Vanciu. Și adaugă : „daca spui că te cunoaște, atunci iotul e în regula. Stai aici liniștit, într-o oră doctorul V anciu va ti aici." Apoi plecă repede, uitipd să-ți îa poșeta, dar nu înainte de a-i li spus mamei sale; — Nu deschizi ușa nimănui. Și nici nu răspunzi. Să stai in bucătărie, parcă nici n-ai fi acasă. Am să mă Întorc într-un ceas, poale chiar și mai de vreme. Ieși apoi repede iu stradă, dar nu se îndreptă spre uzina electrică, așa cum făcuse pînă atunci în fiecare dimineață, ci spre clădirea spitalului militar. Mergea repede, nu se uita la trecători, parcă nici nu auzea in răstimpuri saluturile ce i se adresau dc cătie persoanele cunoscute. Era consternată dc cele petrecute, dar înțelegea acum limpede un lucru pc care ca doar ii intuise piuă atunci și era într-un ici chiar fericită, ca de-o vic- torie, sau ca de-o rewlațîe, că lucrurile luaseră 0 astfel de întorsătură- II știa pe dw- tonil Vanciu, fostul ci soț fusese prieten cu Vanciu, ea știa că ei lucraseră împreună și, mai ales, știa acum precis că străinul acela nu era tăietor dc lemne și nici un om fără căpătii. Intuiția ci nu greșise, intuiția ei părea că primise in dimineața aceea o confirmare netă. Ajunse la spitalul militar și ceru să vorbească eu „domnul doctor Vanciu". Un soldat o conduse pe lungile coridoare, in care aerul mirosea a iodoform, pînă hi dreptul unei uși |>e care scria ; „Sala pansamentelor aseptice'1. Soldatul îi spuse; — Domnul doctor c aici. Ezită să intre sau să bată la ușii. Soldatul o îndemnă pe un ton plin dc bunăvoință: — liilrațî. V-am spus că c aici. Mari a apăsă pe minerul de alamă și Intră intr-un îel de hol mic din care, prin ușa deschisa, se zarea încăperea următoare, mobilată cu o canapea acoperită cu un cearceai galben, dc gulapcrcă, dc culoarea plicurilor oficiale, cu un dulap metalic, prin vitrina căruia se vedeau tot felul de instrumente medicale; pensete, seringi, clești, și bisturie. Un scăunel roumd, in genul scaunelor de pian, fără spetează, stătea in fața dulapului. Doctorul Vanciu se alia in dreptul singurei ferestre din încăpere șî se uita la ceva ce se petrecea in curtea interioara a spitalului, l inca ridicată cu mina stingă marginea draperiei subțiri de tifon alb și era atit dc ingmdurat, incit nici nu observă că intrase o altă per- soană in cameră- — Domnul doctor, spuse ea ușor emoționată. — Da. Ce dorești? ru puiise doctorul fără să întoarcă fața spre ea, preocupat să urmărească același lucru care sc petrecea în curte. Acolo se încărcau într-o dubă trei cadavre purtate pe lărgi șî acoperite cu cearceafuri. Doctorul se uita de vreo zece minute ia treaba aceea care se îndeplinea în tăcere, ca într-un ritual aproape religios. Se întoarse cu fața spre Maria și necuiioscînd-o, sau ne-amiiitindu-și dc ca — ochii săi o priviră întrebători și posomoriți: — Vreau să vă vorbesc ceva. — Aveți pc cineva internat in spital ? întrebă el liniștii, fără curiozitate și interes. — Nu ne-aude nimeni ? răspunse ca, trccînd pc lingă întrebarea doctorului și în clipa aceea ci o privi intr-un fel ciudat și bănuitor, cum fac oamenii cind au dintr-o dală presentimentul că se află în țața unei primejdii neprevăzute sau uitate. — E cineva grav bolnav. S-ar putea să fie pc moarte ți sînt îngrozită la gîndul că — ... — E internat în spitalul nostru ? Puni Vintlll : OciavUn n-a murti 39 — li a?asă. — Dc cc mi v-ați adresat la medicul orașului ? — Am venit la dumneavoastră, li nevoie de un chirurg. — Dar chirurgi se află și la spitalul orășenesc, — Vreau să-l vedeți dumneavoastră. — Nu pot veni să-l văd decît după amiază, după ce termin serviciul. — Să nu fie prea tîrziu. — Doamnă, răspunse doctorul contrariat dc insistențele Aîarîei, trebuie să înțelegi că la nouă intru în operație și ies dc acolo numai la orele trei după amiază. Pînă atunci nu pi>t să fac nimic. Femeia păru dezolată de această perspectivă, dar neavînd Încotro, mulțumi din cap. și dădu să Iasă din cameră. — Nu mi-ați dat adresa, o opri doctorul, de astă dată mai atent și binevoitor. ■— Strada Ocnei de aur, numărul 35. I.a doamna Maria Davidescu. Vanciu care se pregătise să-și însemneze adresa in carnet, o privi brusc cu un aer surprins. O roșcață ușoară îi aprinse țața ți întrebă: — Sintcți văduva tipografului ? — Da. — Clne-i bolnav? Mama dumneavoastră? — Altcineva, rosti Măria cu o tulburare a glasului atît de evidentă, incit doctorul Vanciu înțelese că la mijloc era un lucru atit dc grav și de important, incit orice dis- cuție și lămuriri erau de prisos. — Alerg chiar acum, cu dumneavoastră. Măriei i se păru că in vorbele lui Vanciu descoperise un răspuns limpede și precis nu numai privitor la ajutorul pe care orice doctor e dator să-l dea unui bolnav, dar și la acel ceva tainic cared mistuia inima ca o febră istovitoare și insuportabilă- La cîleva minute după aceea, (răsura spitalului militar in care se alia doctorul Vanciu împreună cu Maria urcă pc strada Ocnei de aur. Pornise pc neașteptate o ploaie torențială și trăsura mergea cu poclitul ridicat. Nu se vedea cine era înăuntru. Trăsura era de tipul cu totul obișnuit al acelor vehicule vechi și demodate atit de familiare aha dată orășelelor de provincie. In vremea aceea in orașul N. se mai ailau cel puțin treizeci de alte trăsuri asemănătoare. Ajuns iu dreptul casei pc care el și-o amintea, Vanciu ii spuse vizitiului să oprească. Cobori și, proptit iti baston, intru Însoțit dc Aîaria in curtea devastată de șiroaiele ploii torențiale. Trăsura porni îndărăt spre centrul orașului. Doctorul nu păru mirul că în ioc să fie condus in casa, i sc spuse că persoana in cauză se afla în șopron, unde intrară amindoi. Acolo era lumină puțină și in prima clipă doctorul nu putu să delimiteze conturul numeroaselor obiecte care zăceau grămădite ca in orice magazie. Apoi zări lavița și persoana cc stoica cu ochii închiși, cu pătura trasă piua sub bărbie. Omul părea acum leșinat, fără cunoștință, sau chiar mort și Alaria țipă innăbușiti, în- spăimîritată: — Domnii' doctor, a murit. — N-a murit, spuse doctorul care pusese palma pc obrazul rănitului. Ei insă nu- recunoscuse in acesta pe omul care venise să-l inlrcbc dacă lucra după metoda docto- rului Aberfcld, dar acum, dintr-o dată, apropiindu-ți privirea de fața bolnavului, rămase împietrit de uimire. — Cum a ajuns aici ? întrebă el fără să-și întoarcă ochii spre femeia care Stătea în picioare Intr-o atitudine de om îndurerat de o nenorocire neașteptată. — L-am găsit alaltăieri In havuz, și l-am chemat să taie lemne. Credeam că-i un tăietor de lemne, ca toți ceilalți. Doctorul trăsese între timp pătura la o parte și descoperise rana din umăr, năclăita dc sîtige gros, uscat, înfundată cu o ruptură din cămașă, făcută ghem și apăsată acolo ca să oprească hemoragia. Maria iși întorsese privirile, neputînd să vadă rana aceea oribilă, dar continuă să vorbească, spunîndu-i doctorului că omul pc care ea îl crezuse la început a fi tăietor de lemne, o rugase insistent să nu sc ducă nicăieri decît „la doctorul Mircea Vanciu" care este singurul in stare să-l salveze. Zicea că îl cunoașteți, zicea că dacă aflați că el e rănit, neapărat veți veni... — Am venit... Sint aici, spuse Vanciu, ca și cum vorbele sale ar fi fost adresate nu femeii, ci rănitului care zăcea jm laviță. După un control sumar, Vanciu spuse cu o gravitate ce nu lăsa loc nici unei îndoieli: — Trebuie să-l transportăm repede în casă. Și am nevoie dc liniște. Și poarta să rămînă închisă. ■1 .1 Ftcru Vi ni iii ; Octavin n * nutrit — Nu vine nimeni la noi, spuse femeia pe uri ton care dădea a se înțelege :ă totul este in ordine și că așa cum au avut anumiți oameni (între alții chiar ți Vanciu), încredere în soțul ei, pot avea aceeași încredere și în ca. II transportară pe rănit în casă, ridicindu-1 și purtîndu-1 intre ci, sprijinindu-l în toată greutatea lui, greutate Sporită de faptul că el abia se mai ținea pe picioare. Curtea era împrejmuită cu un zid înalt de cărămidă și umbrită de frunzișul a doi nuci enormi și bătrini. Ploaia torențială, primăvăratică, se oprise de citeva minute, dar aerul curat continua să fie sticlos și umed. Rănitul iu așezat in odaia mare pe un divan. Ceea ce se petrecu după aceea era lucrul cel mal puțin riscant dinlr-o serie de lucruri toate primej- dioase la extrem. Era limpede că rănitul nu putea fi transportat nici la spitalul orășenesc, nici la spitalul militar de zonă interioară, nicăieri în altă parte decit în odaia aceea care, pentru un ceas sau două, trebuia să se transforme intr-o sală de operații. Doctorul Vanciu începu să lucreze, tăcut, cu o rîvnă plină de patimă. Spălă și curăță plaga produsă în umăr de glonte și, spunîndu-i într-una rănitului să nu scoată un geamăt, să nu țipe, și să stea liniștii, căută pc traiectul deschis, cu o pensetă subțire și lungă urma glontclui. Acesta se oprise undeva în țesutul interior, fără să atingă vreo zonă vitală, dar, făcută in astfel de condiții, aflarea și extragerea glontclui sc dovedi dureroasă și dificilă. Rănitul iși ținea maxilarele încleștate ca să nu geamă din pricina durerii, eu toate că tăcea, doctorul Vanciu Ii spunea fără încetare același lucru „să nu țipi... să nu gemi... să nu te miști din loc". Singelc pornise din nou și Vanciu izbuti cu destulă dificultate să oprească hemo- ragia. Apoi, după ce extrase glontele, pansă plaga. Intervenția reușise, l.a operațiile obiș- nuite, întocmai ca toți chirurgii din lume, Vanciu vorbea cu colegii și cu sora, despre filme sau despre vreme, rîdea chiar, cu gura ascunsă sub masca de tifon, care-i lasă des- copcrîți doar ochii, fruntea și partea de sus a nasului. Acum insă se purtase cu totul altfel, ca și cum însăți viața sa ar îi fost în joc: posomorit și îndîrjit, aspru ți necruțător, dar, vizibil, însuflețit dc o mare și adtncă bucurie interioară ca și cum, descoperind cu înlirziere un adevăr pe care îl lăsase a se depărta, căuta acum să-și răzbune timpul pierdut și să-l reciștige cu orice preț. După ce termină, în timp ce se spăla jje miinî, intr-un lighean de tablă emailată, ii spuse Măriei; — Poate c-o să-l transportăm de la dumneavoastră in altă parte, dar pină atunci, deocamdată, va rămîne imobilizat citeva zile, e bine să tiu primiți nici o vizită, absolut nici o vizită. Acest lucru este foarte important și vă rog să nu-1 uitați nici o clipă. Eu am să trec deseară intre orele opt ți nouă. Voi bate de trei ori în oblonul ferestrei din dreapta- Și să nu vorbiți nimănui despre cele întîmplate. Atrageți atenția asupra acestui lucru bătrineî, maniei dumneavoastră. — N-am uitat nimic, zise femeia. Pe vremea cînd trăia soțul meu făceam la fel. Și totul, piuă la plecarea lui pe fronl, a fost în ordine. Vă rog să comunicați acolo unde știți dumneavoastră, că voi ști să-mi fac datoria pînă ta capăt. Acest lucru este mai mult decit o promisiune, Este un angajament. PETRU VIKTILA Petri VinliH : OetorUn n * merit 41 PORTRET Î N MUNȚI C boară umbra mea nepotolită pre-ntunecime, ca o suliță de fier. E-o răzvrătire de lumini ce mă-nconjoafă. E o dezvăluire de puteri. Pădurea mi se reazimă de piept cu-n gest puternic, de fraternitate. Și-mi ț>are bine de cuvîntul treaz pe care mintea mi-l alege dintre țoale, și nu mă îndoiesc de trupul propriu cu umeri incă nedesăvîrșiți, cum încordat din piatra grea se smulge, zvlrlind lungi țăndări de meteoriți. Decit pădurea nu mă simt mai slab: pe fruntea mea își luminează ceața. Și nu-s mai slab, cu truda mea, decit ideia care-mi stdpînește viața. Nu-s mai puțin perfect decit natura, în lupta mea la care nu renunț. Am sentimentul îndărătnicului soare. Am sentimentul tinerilor munți. FEMEI $1 PASĂRI ziici trăiește ea. Mă apropii și toate obiectele ei se retrag. Mă a proprii și femeia pe care-o iubesc își pune ochelarii dreptunghiulari, de soare. 42 Florin Mufpir : PortreB în munți indepărtîndu-se de mine și cu ochii. Și camera se umple de dreptunghiuri și le-aș desface, și le-aș desface, dar nu se poate. Umărul ei, tăcerea — nu se poate. Și aș chema în ajutor zgomotul străzii, dar apa din termosul verde și -nalt îndepărtează rece și orașul la o distanță de-o excursie mihnită. Da, nu se poate. Spune-ncet cuvinte despre lucioase păsări alungite, pe care le gîndește mai frumoase decît femeile. Și suflă aer rece in toate sunetele, pină-ngheață ca niște sticle goale, incolore. Iar eu, nemaiștiind ce-aș putea face, stau nemișcat, înțepenit, stau ca un cub și toată forța mi se-adună-n umbră așa. mirlndu-mă, se-adunăm umbră și umbra mea acoperă obiectele și le ridică de ia locul lor descumpănite și le-apropie de mine. Iar ea se clatină, se clatină la marginea acestei mari speranțe bărbătești, se clatină prea slabă, covîrșitor frumoasă, mult mai frumoasă decît orice pasăre și decît orice alta ființă vie ... FLORIN MUGUR florin ; Fchmî ți păsări 43 I Gcorge Călinescu la 65 de ani UN FLUIER SIMPLU TAIEJI... ■* “ oi, cei din generația tinără, mi se pare, nu sinlem intotdcauna conștiente dc marele nes oc ced avem de a li — ierte-mi-se îndrăzneala de a o spune atit de direct — contem- porani cu o mare parte dintre cei mai străluciți maeștri ai scrisului romînesc din veacul XX. Clici, fără indotală, așa cum ii invidiem noi pe cei care mărturisesc a-t fi văzut pe Eminescu sau a-l fi auzit vorbind pe Caragiaie, slujitorii literaturii noastre de peste multe decenii și din veacurile viitoare, și nu numai aceștia, ci toți iubitorii literaturii romine de atunci — care, in treacăt fie spus, nu vor fi deloc pujini f — ne vor pismui pentru o asemenea irepetabilă fericire. Datorită unei aparent ciudate legi a compensajiei. am adesea impresia că celor mai mari dintre scriitorii noștri contemporani le este dat. intr-an fel, sd împlinească, complet și armonios, idealul estetic și uman al 'înaintașilor; pur și simplu, se iscă chiar senzația unei „răzbunări" peste timp, in acest sens. George Călinescu, la o simplă contemplare a personalității sale de artist și de savant, impune stăruitor o asemenea senzație, devenită de îndată certitudine. Creatorul inegalabilului monument care este Opera lui Mi hai Eminescu reprezintă culmea cea mai de sus a ceea ce istoria culturii romineșii a produs vreodată, cind este vorba de scriitorul de tip enciclopedic, in accepția acordată expresiei dc căite cultura europeană a secolelor XVII și XVIII. Din familia de spirite a lui Cantemir, Eliade, Hașdeu și /orga. G. Călinescu realizează intr-adevăr „răzbunarea" despre care vorbeam mai sus. In opera sa, puțin obișnuită prin vastitatea și diversitatea ei, sini puse de acord. de fapt retopite intr-o sinteză superioară, de o originalitate uluitoare, cele mai caracteristice însușiri ale înaintașilor amintiți. Iși dau astfel mina tulburătoarea putere de cuprindere a descoperirilor minții umane, proprie lui Cantemir, cu cutezanța polivalentă, pătrunsă de patos și ardoare, a Iui Eliade, ambiția fabuloasă spre „epuizare" in planul sistematizărilor a unor domenii adiacente ale culturii a lui Hașdeu cit uneori de-a dreptul descurajata capa- citate de a descoperi și valorifica absolut toiul ce ține de „inventarul" documentar al unei probleme, asemenea celui mai de seamă istoric romin, Nicolae /orga. Rezultat td cel mai frapant al unui atare fenomen osmotic, la G. Călinescu (datorită înlăturării superfluului și a anomaliilor care i-au minat adesea pe unul dintre inainiașii săi direc/i) este prezenta unei opere de o valoare excepțională și. fapt rar iniilnit. in ciuda diversității ei, a unei opere egală cu sine tocmai ta un asemenea ridicai nivel valoric. Niciodată nu se va putea discuta cu seriozitate și cu femei pe tenta primatului unuia din domeniile căruia scriitorul i s-a consacrat; istorie și critică literară, estetică și folclor, eseistică și jurnalistică, roman și poezie. însemnări de călătorie și studiu biografic etc. De ce se intimplă așa. ..strict științific", in cadrele unui modest omagiu ca cel de față, este cu neputința de demonstrat; tot ce se poate spune aici este fapt al că. in toate domeniile enumerate, G. Călinescu, dincolo de natura aparte, specifică a unei științe, discipline sau a unui gen literar, este, fără abatere, el însuși. Și aceasta atit in latura temperamenttdui intelectual-artistic cit și in aceea a formației cărturărești, a perspectivei estetic-fitozofice. Altfel spus, unitatea desăuîrșitâ in diversitatea ei extraordinară a operei călinesciene rezidă in unicitatea punctului de vedere lumiamenial. Cum s-a observat adesea, biograful tui Eminescu. Creangă. Filimon și Grigore Alexandrescu (grație unui excepțional proces de asimilare organică a unor elemente multă vreme socotite inaderente) iși trădează magistral prezența in persoana celui care ii plăsmuiește pe Otilia, Felix și Pascalopol, Stănică Rafiu și Costache Giurgiuveanu, pe loanide. Caii/, Cucly și Gaittani/, Pomponescu. Hagianuș. prințesa Hangeritu. Conțescu, Gulimanescu și monseniorul Andrei de Băleanu etc. ele. 44 Nicol-w- Clolxnv : Un fluier »im piu taie ți . . . moers. fiind vorba de personalități artistice cu o biografie individuală și social-isioric atestată de o cantitate enormă de documente, cititorul se simte cuprins in mrejele celei mai captivante evocări romanești, produs ciudat a! unei alchimii unice, in care documentul fuzionează cu ficțiunea pină la ștergerea totală a hotarelor dintre ele, Unii iși imaginează că această egalitate cu sine și această surprinzătoare predispo- ziție spre multitudinea zonelor creației și ale gindirii au drept fundament structura pre- supusă exclusiv tiorescă a personalității scriitorului. Ni se pare insă ca, cel pu/in in parte, ne aflăm in fala unei erori; aforistic și paradoxal, capabil de asocieri pentru moment deru- tante. gra-j pină la solemnitate, academic și malițios, lotuși, G. Călinescu refuză absolut întotdeauna abstraefia șt speculația doctă, Oricit de multe straturi de cultură și-a însușit, marele scriitor ți-a păstrai întotdeauna candoarea, a vegheat cu strășnicie asupra aceea ce el numește darul omului de a fi mereu ingenuu, de a Se uimi și mira copilărește in fața Sublimului spectacol al vieții de fiecare zi. Aderența la concret, ta fluxul tulburător al vieții este organică, la G. Călinescu, atit pc cuprinsul operei sale artistice și științifice, cit și in sfera activității cetățenești, și aceasta din urmă mereu pasionantă pentru semnatarul obișnuitelor și mereu așteptatelor „cronici ale optimistului". Adeziunea totală la filozofia clasei muncitoare — marxism-ieni- nismul — in epoca noastră, conferă scrisului actual al tui G. Călinescu dimensiunea principală. Scriind următoarele, poetul George Călinescu, inspirat, nu realizează doar niște stihuri foarte frumoase, rezultat al unui „joc" auintat ai imaginației, ci, grav ți tranșant, exprimă un punct de vedere esențial: „Descâlceai. Le-am zis; In obște mă prenumăr Lăsați-mă bușteanul sa-1 țin și eu pe umăr, Din moară să scot sacii, albit tot de făină, Să trag cu voi din balta de pește plasa plină. Veghea-voi turma noastră-u ocolul de nuiele Gu plumb ți cu mistrie urca-mă-voi pe schele. Frățește mi-au strins mina ; — Tovarășe iii cu noi Un fluier simplu tac-ți șl iă-ne ciuturi noi." Invidiat de cei tineri pentru superba sa tinerele perpetuă. G. Călinescu, la 65 de ani, trăiește ți crează intr-o asemenea stare de spirit incit ai zice că himera eroului din basmul Tinerețe fără bătrinețe și viață fără dc moarte a devenit o realitate neiadoioasă. N. CIOBAW Nieatu Cklutn ; Un Hnhr *i»plv ini» ti . . . 45 CĂDEREA L U I I C A R L-^a un pas de creste treceau norii.,. - Jumătate de trup îi era pe pămînt, Jumătate de trup ii era peste nori Și-nainte-i era nemărginirea ... li izbea vîntul mîinile circulare, Infiorîndu-i jumătate de trup, li vibrau fie creste gleznele, întinse Ca două corzi de arcuri, In mijlocul pieptului se contura piscul Cioplit de unul singur și ziua și noaptea. Piscul alb, fără precedent, Piscul său, mai înalt ca pămîniul! Apoi și-a pus aripile, aripile sale. Nevăzute vreodată de-o privire, Triumful ii bătea in sînge ca o pasăre Inchisă-n colivie, Și apoi intr-un strigăt prelung de izbindă Și-a rupt jumătatea de trup de pe creste : Zbura! La început a desenat in văzduh o roată, Apoi încă una, Un car pentru soare și lună și astre, Apoi a desenat in văzduh o floare Și apoi o intreagă grădină Și apoi a cules floare cu floare, /I cules întreaga grădină Și a pus-o coroană pe piscul său alb Din mijlocul pieptului, mai inatt ca pămîniul! Apoi a desenat in văzduh o făclie, O făclie aprinsă a desenat, O făclie la care toate zburătoarele Își vor pierde aripile și singur va răni ine Zburînd în văzduh ... Zbura 1... Zbura 1... 46 Gtcrce Sur o : Cid«r«* lat Iw S£ rotea, se unduia demonicul zburător. Și nu mai auzea sapele izbind Pămintul arid și plugul tocindu-se-n Brazde stincoase. Nu mat auzea barosul fierarului Și nici barda tăietorului de lemne, Nu mai auzea nici cintece de nuntă Și nici bocete lingă rugurile aprinse, Tot trupud se etnia pe sine. Tot gindud se slăvea pe sine, Și vedea pdmintul, pămtntul străbun, Ca o oglindă pentru zborul său. Și vedea văzduhul, vedea nemărginirea. Cu pe pămînțul său 1 Zbura!,,. Zbura !... Zbura!... Apoi, L-a cuprins tăcerea -.. începuse să uite cuvintele, Și numele arborilor începuse să-i uite. Și numele florilor și numele ierbii. Și numele cetății și numele oamenilor, Un singur nume îi umplea trupul: Icar, icar .., St zbura, zbura. Cuprins de o teamă fără sffrșii Țață dc cintecut său torid, incandescent, Ce-i topea piscul, piscul său alb, Din mijlocul pieptului, mai înalt ca pămîntul... Apoi a căzut și șuierul căderii l-a deschis timpanele și pleoapele strînse : Cine va ști de aripile sale ? .., Jr ji vrut acum să te dăruiască, li scurmau timpleie nespusele planuri, ii mușcau trupul singurele aripi... Auzea bătăile din obloanele închise Cînd îl chemau prietenii, O, de ce nu le-a spus, nu le-a spus, Un lac ar fi săpat acum, un lac adine, Cu unde ușoare, ca să-i primească trupul, Auzea glasul tatălui chemindu-l pe nume, De după încuiata ușă cu zăvoare, O, de ce nu i-a spus, nu i-a spus, O luntre-ar fi cioplit, o luntre ușoară, O repede luntre ar fi cioplit Ca să-i culeagă trupul din undele line. Auzea glasul soției chemindu-l După miez de noapte, cind făurea aripi, O, de ce nu i-a spus, nu i-a spus. Seni : lui Ictr 47 O mulțime de năframe ar fi țesut . Și le-ar fi prins una de alta Și mulțime de oameni le-ar fi ținut cu miinile Ocrotindu-i trupul de aspra cădere, O, de ce nu le-a spus, nu le-a spus ... cădea și cădea și se prăbușea ... Și înainte de-a sfredeli pămîntul Și-a desprins aripile, aripile sale. Pentru a nu pieri odată cu trupu-i Și cu uitarea sa ucigașă ... Și-n văzduh au rămas vîslind aripile. Aripile, aripile, La care pe creste visau oameni, Cu jumătate trup pe pămint, Cu jumătate trup peste nori!... GEORGE SURD 48 Oone Sora : Cidern tui D I N ENDRE KAROLY ELEGIA A I X - A Cred in puternicul cal ce spre culmi năzuește: In tine, mină de muncilor, în eliberata ta forță. Fierbinte izvor, chemat ca în ziua măreață de mîine Spre fericite limanuri sâ-ndrepți pluta omului nou. /Jeslănțuitul șuvoi trece in goană peste sute de piedici, Cind vechiul nud poate sfărma, spală și roade sub maluri. Caria săpată de spume se surpă insă prea-ncet, Să vie cutremurul brusc al pămintniui: revoluția! lat-o! Steagul îi este biruitor precum raza luminii pe ceruri, Se-ndlță cel vrednic cu ea : mișelul îi fuge din drum ! O, du-mă-nsfirșit, la rivnitul liman : la libera și demna viață, Toți pentru toți să muncim, dă miinilor noastre îndemn ! Toarnă-ne n vine aspre-ncorddri, să zdrobim bariere: Cit mai puține vor fi, cu atit puterea va crește-n frumusețe1 Constructiva armonie, unirea celor eliberați Pe veci să aiunge-asuprirea-narmată, nedreaptă! Se naște un Ev minunat f Prin forța științei Omul frlnează furtuna și însuși crează materii: Frumoasă-i știința, dar vezi, in trufie să nu-ncremenească I In ochiul iscoditor să bată mereu o inimă caldă! Strimt e străvechiul pămint, numărul viitor crește într-una, Nerăbdătoare cifre se-nghesuie-n lanț de formule, Mașinile-n haită vuesc pe covoare de piatră. In sahare de cosmos urlind se-nnalță a rachetelor aripi I Rostul tău, normativă rigoare, abia de acuma apare : Apără omul! Desminte teza malthusdană, dărirn-o! Războaie, mizerii și molimi să nud zeciuiască ; Creatoare volante să pună-n mișcare-al său braț I Cuceririle piară! La fel exploatarea, febra averii, îmbogățirea prin fildeș, petrol și bumbac! Prea multe comori jefuite s-au scurs prin rețele bancare. Prea des stropit-am nisipul forat, cu stngele copiilor noștri! tndre Kiruly : Din Ekfti * IX* 49 Sub pietre solemne de doliu să călcăm in picioare Netrebnice acții. Hirtii de afaceri s-aruncăm in țărînă! ... Dar sună din nou tobele bursei, mercenari recrutează, Rivale puteri iși dispută punga celui sărac. Monstru! vrea din nou, să strivească mulțimea, să-i uzurpe puterea. Sub masca sceptrului sfint. bombe ascunde in pintec ! Sute de mii, milioane, împotrivă-i se-nșirtte astăzi. Totuși, soarta lumii n-atirnă de-un fir ; muri-vom cu toții ? Fiți atenți: cind mîna-i inertă și nu se-ncteștează in pumn, Sub gheare de uliu s-ascunde dușmanul cel laș! In romlnește de AUREL BUTEA NU 50 Endn KMy : Din F]rKi* a IX* PE POD Șl PE MALUL ACESTA esigur, a fost un dialog cu o fatd, un simplu dialog cu un băiat. x — Ești o fată uimitor de ciudată. — Ești un băiat îndeajuns de ciudat. — Așteaptă-mă Ungă suflet, așteaptă, fată cu cărare in partea dreaptă. — Așteaptă-mă, așteaptă-mă Ungă inimă, băiat cu cărare in partea stingă. — Dar unde-i inima ? — Sufletul unde-i ? — Inimă, spune-i. — Suflet, răspunde-i. „încă nu știu să mă văd“ „încă nu știu să mă-ascult" — Va fi un ieri. — Va fi u/2. demult. Fată, uimitor de ciudată, încă mai port cărare in partea stingă, incă și încă și încă și incă ... MIEZ DE CLIPĂ z iua întunecă ultima stea și pune pe lucruri căpestre. Scăpată din scripeți stelari, odaia se-adună-n ferestre. Lumina mă flutură ca pe-o perdea din ce în ce mai subțire pînă cînd voi încape întreg în privire, atît de subțire, încît dintr-o parte in cealaltă parte, un cintec mă leagă, un gînd mă Criiu Daxălu : Miei dc clipi 51 in viafă, in moarte, mă leagă, mă-m parte. sub(ire, subțire, incit voi pleca, voi veni mereu prin această materie aplecată pe propriile urme, subțire, atit de subțire, incit vot fi o ușoară privire căutînd adăpost intre genele fetei plecată-n iubire. Atit de subțire. CRIȘU DASCALU S E N D E iVliinile albe ale dragostei Se-ntind spre trupul liniștii tale Și fiecare atingere E freamăt. Și fiecare mîngîiere E neliniște, Și fiecare îmbrățișare Clatină Statuia Rece ... Și miinile tale se-apropie, Șt fruntea ta se-nalță. Și inima ta bate De teama clopotelor Care vestesc focuri Ce cad In genuni Sd zdsa/d iumină HORtA GLIA 52 Hori» Gni» : Dewa șuntier literar Jnlcnfla de a «cric un roman a apărut la RomMlvs Fabla» la o vlrsti destul de tirsfe, cind, din banala sxperlcnfă a unei vlefl petrecute, plnă In anii din urmi, Ia fard, a țicnit aproape spontan, fantezia epică de amploare. Romutus Fablan debutase Inert de prin I93S. tnlfî cu cîteva povestiri din viața satului, apoi eu «ret plachete de poezii, Răsfoind primul dintre ele, Țara cu bobi dc aur (JSJJL am re- păste reflexul Hric ai atmosferei de mizerie fi tristețe, din tim- pul crini economice, inrruchrpaie ari, eu mijloace artistice su- perioare șl cu o mult mai adincitd perspectivă sociali, in pri- mul volum al romanului său. eu titlul de o autentică Ironie populând Bani cu poala — referire la trupica farsă a împru- muturilor bancare, la pauperizarea ce a urmat vcrliamos scum ret perioade dc speranfd vând In bundstare a țăranilor săraci Sl mijlocași. Volumul al doilea Ultimul car. din care pubiicâm cîteva fragmente, cuprinde perioada 1944—53. avlnd In centru destinul complex, cit momente de Encrlnccnare tracicii, a lut Oheortihc Lala. de la întoarcerea din rdzbot plmi ta intrarea in pospoddria eoteetivd. Structura acestui personaj este deosebit de interesanta, în- deosebi prin felul cum trăiește efectele crizei economice din 1919—1933 ft prin receptivitatea sa la cuvtntul partidului adu#la lard de cifiea muncitori, cuvini ce trezește In eroul crtrfii visul unei vieți moi bune fi mal drepte. O anumita naivitate In tratarea unor probleme tendința de a explicita noțlonal acolo unde tabloul Ifl dezvăluie pregnant svmniflca fia, de a se repeta sau de a iun pi inutil unele scene, precum fi unele urme de sentimentalism In conturarea citorta personaje secundare, sint cusururi împotriva cărora evident, autorul are Incă de luptat, rtdictnd fl fmbortdllnd conținutul romanului, eirclindu-i expresia. Prin darul sdu de povestitor, prin naturalețea si caracterul jmpular al stilului sdu. prin boici „23 August" a trecut ca o explozie ... Bubuitura a zguduit zidurile văzduhului,ecourile au răzbătut din zare în zare ducîndu se și reîntoreîndu-se mereu... Apoi, apa zilelor a călătorit înainte, mereu înainte... Și ziua de 23 a rămas cum rămîne o piatră dc hotar în urma unui călător ce vine de departe — din veacuri — poposește doar o clipă, răzimat de piatra ce indică sfîrșitul hotarului de unde a venit și începutul altuia spre care năzuiește să meargă; un hotar care în cuprinsul său, are izvorul visurilor, al dorințelor de dreptate și de bine pentru toți... Intr-o după amiază, un reîntors de pe fostul front a pornit dc-acasă, mai pc ascuns, pe cîmp să-și revadă unele locuri, să-și umple din nou ochii și sufletul de drumurile și zările de deasupra lor. Honul Fablan ; Zile de auguM jj Soarele se lasă departe la orizont, roșu și marc. Mare ca o uriașă roată de camion, învîrtindu-se, gata să pornească de-a dura în jos, pe coasta mătu- rată, în valea cu liniști. Porumbul își întindea umbra, ca un desemn lucrat în tuș, peste galbenul șters al țepureșilor din miriști, ori peste brazdele albite de soarele lui august. Țarina își avea drumurile ogoite și liniștea cu amurgul ieșit și întins din umbre, creștea ca din pămînt ierburile primăvara pc livezi după ploile calde. Stelele se iveau și priveau cu tremur spre întune- recul pămîntului. O boare de vînt ca o fîlfîiere de aripi de pasăre în joc lin, atingea cînd înlr-o parte, cînd într-alta cîte o frunză de porumb, o mișca, o trezea și trecea mai departe. Omul pornit de-acasă pe inserate, pășea încet, privind, ascultînd ... Tră- gea cu putere în piept aerul înserării, gîndindu-se că a doua zi își va părăsi iarăși satul. In revărsat de zori, reîntorsul de la fostul front, împreună cu vecinul din dreapta casei, cu cel de peste drum, cu al treilea mai din jos și al patru- lea din strada a doua și altii, au plecat și ei la noul război: Războiul săra- cilor, cum l-a numit unul despărțindu-se în gară, de soția care plîngea văzîndu-1 cum chiuie pe scara vagonului cînd trenul a pornit încet, parcă spre a-i lăsa timp să-și mai îmbrățișeze cu ochii drumurile de pe coastă și soția rămasă privindu-1... în zilele acelea gîndurile satului s-au vînzolit ca apa mării ia margini de plajă ; înainte, înapoi și iar și iar... O clipă se părea că nisipul plajei se zvîntă dar brusc alt val se arunca peste el și-l umplea din nou de apă și clipoceală. In seara cînd s-a întors de la Gătaia, Firu a găsit lumina aprinsă în casă. S-a mirat și s-a repezit ca din pușcă înlăuntru A găsit pe mătușă-sa pregătindu-se să plămădească pline. S-a întors de la băi- Sosise numai la cîteva minute după ce plecase el cu șareta. — Firu lu mătușa, a izbucnit ea cînd l-a văzut intrînd pe ușă, dar brusc, adueîndu-și aminte de ceva, și-a pus degetul pe buze a liniște, apoi l-a apucat in brațe, l-a sărutat și l-a scos afară pc terasă. — Știi cine-i la noi ? a întrebat în șoaptă, bucuroasă. Gheorghe Lala I li bolnav și-i mort de oboseală și poate și de foame. — De unde a venit ? — Dintr-un spital, din departe. Abia s-a tras pînă la noi. A venit pe picioare pină la Gătaia, dumnezeu îl știe de unde. A crezut că prinde trenul dar cînd a auzit că nu mai este niciunul și-a adus aminte că noi locuim aici. Nu mai poate, l-am schimbat, a mîncat ceva și l-am culcat. — Mă duc să-l văd, a pornit Firu spre cameră. — Nu, cu mătușa. Lasă-I să se odihnească, să doarmă cit vrea. Cine știe de cînd umblă, A venit sub seară, m-am pomenit cu el în avlie. Nu l-am cunoscut. Nu-i nici soldat, nici civil. E galben-negru și bărbos ca un popă de de mult. Numai după glas și după ochi l-am cunoscut. — Dodo, mi-a spus el ca în tinerețe. Dodo, nu mai pot. L-am sprijinit și l-am urcat sus. A căzut pe un scaun în bucătărie și cîteva clipe a rămas răzimat cu capul de speteaza scaunului ca mort. M-am speriat. Insă după ce șî-a venit în fire a început să-ml povestească dar nu l-am lăsat că era prea obosit. 54 Romul F*bi4lb ! Zile de nu^ail — Om bâtrîn a ajuns pe front, a șoptit Firii mîhnit și îngîndurat, stînd îti capul mesei cu cotul sprijinit în ea, cu fruntea răzimată în palme ca să-și ferească ochii de lumina lămpii din față. Tot tata cu uica popa l-au aran- jat ! a continuat Fîru după o pauză. ... A doua zi dimineața, cînd s-a trezit Gheorghe, soarele strălucea în geamul camerei. La început nu știa unde-i, dar, după citeva clipe de frămîu- tarc și-a amintit că-i aproape de casă. Dorul i-a scăpărat in suflet ca o schi- tele, prin tulbureala somnului și a oboselii drumului de la lași, făcut mai mult pe picioare. A sărit din pat cu gîndui : „Au trecut mai mult de trei ani de cînd n-am mai fost pe acasă!“ Firu plecase la primărie sâ vadă dacă nu cumva plâieșuLpoșțaș i-a adus o scrisoare într-un plic alb lunguieț, trimisă de cineva cu ochii căprui și glasul mic-zvon dc clopoțel de la un căluț alergînd cu sania în tfap pe dru- mul alb... Se pîndea că poale va sta mai mult lingă mamă-sa bolnavă și, scrisoarea ce o aștepta, sc putea pierde în timpul absenței lui... ȘL numai la gîndui acesta, suferea. Cînd s-a întors, a găsit stînd la masa din bucătărie sorbind dintr-o ceașcă mare, cafea avînd în față pune caldă și o farfurie plină cu ouă fierte și șuncă friptă, un om înalt, bărbos, nici soldai nici civil. Dăscălița era prin curte. S-au uitat unul la altul ... — Firule ! i-a strigat soldatul, copilul lui uica 1 Tu ești ? Era Gheorghe Lala care a sărit de la masă și l-a îmbrățișat strîns. O vreme au stat așa, înecați de emoție — — Uica Gheorghe! Te-am întîlnit ieri... ieșeaî dintr-o vie. așa-i ? Eu eram în șaretă dar nu te-am cunoscut. Păcat! — Eu eram ... Sînt mulți ani de cînd nu te-am mai văzut. — Șase. — Mergem acasă ? La întrebat ținîndu-1 încă îmbrățișat. Mergi cu mine? MLa spus mătușă-ta că mama ta c bolnavă și mergi cu mine. — Merg, merg ... Pe la ora nouă au plecat. Ziua era frumoasă, caldă, ca și cum s-ar fi rătăcit una din zilele lui august în turma celor de toamnă, ca o oaie albă, albă toată, în mijlocul unei mulțimi surii, negre, pestrițe. Drumul era și el alb și gol ca și țarinele ce stăteau pitite în ele șî așteptau să apară dc după culmi, dc după zări, să le calce, să le zdrumice necunoscutul ; calvacada armiilor duduitoare, venind pe drumuri, peste cîm- puri și pe cărările norilor, gonind om după om ... Trecind prin Șama, Firu și Gheorghe au văzut un om stînd lîngă o poartă care nu era a lui. — Ce faci aici ? l-a întrebat Firu. — M-am mutat domnule învățător. Casa-i goală și mi-a dat-o mie pri- măria ca să nu se ruineze, — Și pe a ta. din colonie, ai lăsat-o vîntului ? — Ba nu, am lăsat pe ai bătrîni. Și așa nu ne-am prea înțeles noi, iaca acum ne-am făcut loc. La marginea Săinii, la podul dc lîngă viile necutese, încărcate de struguri, au găsit o cocie cu o cadă mare și două butoaie băgate în golul ei. Cărăușii erau în vie. culegeau struguri în poală pentru mfneare. Tata cu feciorul sau nepotul, cu privirea cam poncișă, repede în mișcări, subțirel la H«mI Fabiin : Zile dc Mfull 55 corp, cu îmbrăcămintea strînsă pe el, ca pe un gradat uniforma militară ajustata proaspăt, înainte de a începe să se rotunjească. Bătrînul, cu fața proaspăt rasă, cu un nas mare ca o scîndură pusă în dungă, cu mustața albă stufoasă, în gură cu un dinte de aur, Ic-a spus : — Ne trebuie cada pentru prune și butoaiele pentru răchie. Nî le-a aprobat primăria, le-a explicat, după cc î-a poftit în cocte. Tot nu Ic mai folosește acum nimeni. De cît să le ardă vreunul la iarnă, mai bine le ducem la noi. Or bea din ele nepotii și strănepoții vin și răchie. — Apoi, nepoții și strănepoții nu o să mai aibă nevoie de ele, ca mînc- poimîne ... a zîmbit Gheorghe. — De ce nu ? De băutură nu se lasă omul ca de dragoste. — Apoi uite, eu, au trecut zece ani de cînd n-am mai pus în gură strop de bcutură,1 a răspuns Gheorghc pornit pe rîs, și tot sînt om. — Dar de ce n-at mai băut ? — Am ... cam ... luat-o razna uneori. — Asta-i altceva! Omul pătimaș e mai bine nici să n-o miroase. — Cam ... — Pău(ă la moșu, ia scoale cîrceagul ăla, să îmbiem pe omul ăsta cc zice că dc zece ani n-a luat în gură băutură. Păuță. nepotul, s-a aplecat și a scos de sub jiț, dintr-un coș, o dami- geană de lut pîntecoasă, din cele făcute de olarii din Biniș. — Ho! a oprit moșul caii. Dacă ne îmbiem musafirii barem să le tih- nească înghițitura ce o trag. Pc drumul ăsta nu poți bea din cîrccag mcrgînd, câ-ți rupi dinții. I-a poftește, l-a îmbiat pe Gheorghc. — Aîulțitmesc, nu beau. Sînt și cam bolnav. — Dacă ești pătimaș, nu bea cînd ai mult lîngă tine, dar acum tragi o dușcă și te duci cu dumnezeau. Pînă ajungi acasă nici gura nu-ti miroase. — Nu. nu ! s-a apărat Gheorghc. dar la stăruințele bătrînului a început să simtă în gură gustul și în nas mirosul vinului de mult uitat și a început să înghită în sec. Să trag un gît. a cedat el în cete din urmă, înghițind un nod. A luat cîrceagul și-a umplut gura și a rămas cu vinul neînghițit, ca să-i simtă tot gustul. A început să-l înghită încet, încet, șî dintr-odată l-a simțit în tot corpul. — Ce zici > E bun ? l-a întrebat bătrînul. — Parcă niciodată n-am mai gustat așa vin, a oftat Gheorghc. — Și abia ți-ai umplut gura. I-a trage-i una mai de nădejde, că abia atunci poți să-ți dai seama ce vin e. E de creață. Gheorghc a mai înghițit odată și a dat damigeana nepotului iar acesta i-a întins-o lui Firu. — Bea la taica, că dacă ar fi d-ăsta în iad, nici să nu tc mai gîndeștî la rai... Caii mergeau fără să mai fie îndemnați de stăpîn. Căruța se hurducă ia dintr-o groapă în alta, alene. Corbi tăcuți, sătui, se roteau pc deasupra. Un avion s-a ivit din față. jos. jos și a trecut furiș pe dedesubtul stolului, spăr- gînd pentru o vreme liniștea timpului pustiu. Gheorghc și Firu după ce au trecut de Lățunaș au coborît din căruță. Au mulțumit omului cu cîrceagul de vin. Au luat-o la dreapta peste culmi șî au ieșit deasupra fîntînii din valea Mezdrăii, care se vedea cu cumpăna 56 Roaul Fabixn : Zile d< iuțuil îndreptată spre cer. Drumul ce cobora dc la pichetul dc grăniceri, trecea pus- tiu și alb pe lingă ea și peste linia ferată, unduind pe dealurile Cacovci. Un cîine alerga printr-o miriște uscată, hămăind pe urma unui iepure ce fugea departe înainte, sus pe o coastă. Pichetul ridicat pe un dîmb al culmii, la dreapta drumului, albia în soare, cu ușile de la camere deschise. Niște cioarc se lăsau în curtea lui, grăbite dar se ridicau speriate pe coama clădirii, apoi iar cădeau glonț în curte. Totul era pustiu și soarele cald, cald ... Obosiți, Gheorghe cu Firu s-au așezat jos pe marginea drumului și au scos să maniace ceva din cele date de dăscăliță. Fîntîna era departe, în vale, ca să-și stîmpere setea, au rupt cîteva mere dintr-urt măr crescut în mijlocul unui spinăriș. Pe cînd se sculau să pornească, au auzit niște bubuituri din- spre sat. apoi altele și altele, de branduri, răpăituri de automate și mitraliere. Bubuiturile de brand continuau una după alta ca trăsnetele într-o fur- tună iar răpăitul dc mitraliere, arme automate și puști s-auzeau, din depăr- tare, ca o grindină mare pe un acoperiș de tablă. — Hai că războiul e chiar în sat la noi, după direcția din care se aud bubuiturile, a spus Gheorghe îngrijorat. Au coborit in Valea Brățilovei cu iarba încă verde și neatinsă de vite. Din vale au urcat sus la via lui Ion Bălan, încărcată de struguri negri pînă în vîrful parului. De aici se vedeau toate culmile care parcă au fost retezate de o sabie, povîrnite de la Codrul Ciocii spre albia Cărașului. — Să coborîm Firule în Valea Poenilor, să mergem tot pe ea pînă în sat. Sîntem mai feriți de plumbi pc ogaș de cit pe culme. Să nu ne găsească vreunul sufletul să ni-1 ia la sfîrșitul petrecerii. Cînd au ajuns aproape de gura Văii Bîrdacului, de sub Poiana Mare, au auzit zumzet de mulțime, Toată valea era cuprinsă de lume, cu care, cu cocii, oameni pc jos, cu legături în spate și toți alergau să treacă înaintea altora. Ogașele erau pline și în stingă și în dreapta. Și mai veneau și sc tot înfundau sub coaste prin pădurea de stejari deasă, cu frunza arămie prin care vîntul, ce aducea bubuiturile, trecea ca un foc, pălindu-i frunzele, arzînd din vîrf în jos. Primul întîhîit de Gheorghe și Firu a fost Buric. Un om mai în vîrstă, lung, cu capul mic și obrazul subțire, care-1 făcea să pară mai tinăr decît anii ce-i purta, cu umbletul cam pe o parte și ochii albaștrii mereu în zîmbet. Buric i-a zărit primul și la început, de departe, nu a știut cine pot fi: iscoade de ale nemților ori partizani ? Cînd au fost la cîțiva pași, a căscat ochii privind mirat, gata să vorbească dar buzele îi tremurau, nesigur de ce vede. Cei doi s-au apropiat încet privind cu mirare lumea ce alerga spre pădure, apoi s-au oprit în Ioc. — Cică ! Ce s-a întîmplat ? a strigat bărbosul la el. Glasul l-a izbit și felul de a-1 striga i-a zmuls lui Buric nedumerirea și nesiguranța. — Gheorghe ! Trandafire ! Voi vi-s ? — Noi 1 Ce-i în sat ? Ce s-a întîmplat ? a întrebat nerăbdător Gheorghe. — Auziți, ce-i î Romii ; Zile dc ItfwH 57 Bubuiturile se auzeau tot mai tare. Vîntul le aducea parcă pe firul de apă al văii, printre dealuri, ca pe un șuvoi. Cînd cile un glonț fiona undeva deasupra capelelor, cei din jur stăteau și ascultau o clipă, cu privirile aruncate peste dealuri, acolo în sat, unde fiecare bubuitură putea fi un mort sau mai mulți. — Gheorghe ești viu ? — Iacă-mă ... — Lumea... a pornit să-i spună că-1 crede mori, dar s-a răzgîndit și a spus altceva: Dc vreo citeva zile a venit armata germană din .Iugoslavia. Multă, de a umplut castelul. De acolo, într-o zi s-au dus către Cacova, în alta peste deal la Mezdraia, ca să-i prindă pe la spate pc cei din Cacova. Azi dimineață ne-am pomenit c-o mitralieră și dc atunci așa o țin. In jurul lor s-au mai strîns și alți oameni, atenți la cîte un proiectil de brand ce credeau că trece deasupra lor. — Ai noștri au început să tragă și din turnul bisericii cu mitraliera în castel, a adus vestea unul care atunci a sosit. Unii-s pe dealul de deasupra castelului iar alții chiar în stradă și trag cu brandul. — Nu ați văzut-o careva pe Anuța mea cu copilul ? a întrebat înfrigurat Gheorghe, privind peste toți. O Ii și ca pe aici ? Oamenii s-au uitat unul la altul. „ Auzi, n-ai văzul-o lu?“ „Xu l" făcea cu capul cel privit, apoi privea și el mai departe la alții. — Auzi Docane! N-ai văzut |>e uină-ta Anuța venind, că tu ești la margine, i-ai văzut pe toți care au fugit din sat, a întrebat careva pe un lungan. — N-am văzut-o, a răspuns lunganul. — Dar pe mama ? a întrebat Firu, — Nuu, nici pe ca. Eu am fost al dinții care am fugit, n-am văzu-tu-le. — Or fi și ele prin mulțimea asta, că or fi trecut mai de mult, dar cine a putut să vadă pe toată lumea ? — Se vede că mama totuși e bolnavă, cum mi-a scris tata, și nu a putut pleca, a oftat Firu. Hai, uica Gheorghe, hai să mergem în sat. — Nu vă duceți, i-a sfătuit Buric. îmi pare că acum bal mai încoace. Or fi luat-o pc vale ? Bubuiturile păreau că răsună mai din apropiere. Lin grup dc copii caro au plecat pc ogașe întrebînd de Anuța și dc Sofica, s-au întors sptmînd că nu le-a văzut nimeni. — Hai să mergem acasă, s-a întors Gheorghe către Fîru. Dacă Ic întîl- nesc, oamenii au să-le spună că am venit și sc întoart și ele acasă. Cind au ajuns lîngă ocna lui Pan Staia, părăsită de mulți ani, au întîlnit ■o babă ce pășea mărunt, dar iute, cu o traistă din pinză în spate și cu un băț în mînâ, de care sc sprijinea. — Unde te duci, maica Slano ? a întrebat Gheorghe, oprindu-i se in față, la cîțiva pași. — Mă duc după lume. Am fost rămas în ogașul Olarului, cu cîțiva moși ce nu pot merge mai departe. Dar îmi făcui socoata că-i prea aproape de sat și plecai după tinerețe. Dar voi, încotro ? Cine vi-s voi ? i-a privit dintr-o parte bătrîna. — Gheorghe Lala, maica Slano. 58 Rumul FabiM : Zile de aururt — Au, Ghforghe, tu ești ? l-a îmbrățișai bătrîna. Bine că te-a adus dumnezeu ! Du-te, iaca colo în ogaș câ-i și Anuța tă cu copilul și mai alta lume. Dar domnul ăsta care-i cu tine, cine-i ? — Trandafir a lui Țîc. — Nu știi ceva de mama, maico? — Ba știe maica, cum să nu știu ? Am trecut ieri pe la ea de m-a dat cîte ceva. Ii bine, sănătoasă. — liitoarce-te cu noi acasă, maica Stano, a îndemnat-o Gheorghe. — Ba maichii, mă duc după lumea multă. Dacă oi muri, să mor între mulțime, nu singură în casă. Mă duc. Voi rămîneți cu sănătate. Bătrîna a plecat cu pași mărunți, dar iute-iute, cu bățul din mîna dreaptă toc-toc prin pietrii și cu straița albă cu o pîine pc o parte cu coaja arsă, ieșită afară. — Va să zică mama nu-i bolnavă. Sau a fost și acum e bine ? s-a între- bat Firu gînditor, mergînd alături de Gheorghe care acum mergea de parcă avea aripi. La gura ogașului Olaru, pe stînga lor, cil vechi ocne de piatră, s-au despărțit. Gheorghe a luat-o în sus pe ogaș să-și afle soția și copilul. Ici și colo, de după stînci, s-au ivit capete îngrijorate auzind mers de bocanci prin piatră, și tușitul lui Gheorghe. Firu a pătruns în sat pe unde în vremuri au fost case cu mulțî copii și azi nu mai era nimeni, doar grămezi dc pietriș. Casa lui Drăghina Țiganca, cu patru copii; casă de piatră plecata pe o parte, în care s-a așezat primul (igan care a venit în sat; moș Iova cu nevastă-sa. Apoi casa lui Iova Bur(a, pietrar, apoi iar case și corturi de țigani. După acestea casa lui Pau Filip, Ion Puiu. Cică Sîrbu, tot pietrari vestiti. Pe partea cealaltă, casa lui Giusi Burța, pietrar și clarinetist vestit în fanfară, a lui Toma Staia, Costa Puiu, toți pietrari și a lui Rujanca peste drum dc fintina lui Cică Sîrbu. Aici, la fintina s-a oprit Firu să boa apă. Știa din copilărie că-i apa bună. După ce-a scos vadra și și-a vîrît capul în ea, în deal, deasupra lui, la dreapta, a explodat un proectil de brand rătăcit. Mai multe pietrii roșii, rupte din deal, au izbit ghizdurile fîntînii, compăna și salca de lingă fîntînă, cîteva au trecut peste capul lui Firu vîiîind. Lui i-a scăpat vadra, care-i s-a vărsat pe picioare și nu a mai băut apă. A fugit pînă în dreptul casei mari de piatră, tare ca o cetate, a lui Ciulin. A stat cîta vreme pitit după treptele, ca o stîncă, ale fostei prăvălii și cind n-a mai auzit nici un proiectil, venind văcrîndu-se în spre el, a plecat. După ce s-a despărțit de Firu, Gheorghc și-a găsit soția și copilul și fără să aștepte încetarea luptelor au pornit spre casă. Cînd și-a revăzut casa, a început să geamă și să-i tremure picioarele. După ce a ajuns în cameră și a văzut patul a fost gata să cadă. D-abia s-a tras spre el. S-a întins pe spate în cl și a rămas cu ochii închiși, ca mort. Anuța cu copilul s-au repezit la el plingînd. Ea a prins să-i mîngăie obrajii și pârul ușor, cald, șoptind ca într-un descîntec; dragul meu, dragul meu, ca în tinerețe. Gheorghe și-a revenit cu greu. Bucuria că s-a văzut din nou acasă lingă nevastă și copil, durerea pierderii fetei lor; Tina, omorîtă în bombardament, toate s-au îmvălmășit în mintea și sufletul lui obosit. Au rămas așa, toți trei vreme lungă vorbind de Tina șî despre cele întimplate de cînd nu s-au mai văzut. Rumul frbijn ; Zile «I* *upi*t I — Mulți au murit, Gheorghe, a oftat îndurerată Anuța, după ce s-a desprins de el și a plecat să-i pregătească ceva de mîncare. — Ce mai știi de Joșca ? E adevărat ce mi-a spus Firu că ?... O vreme ne-am scris dar cam dc un an n-am mai primit nici un rînd de la el. — A venit o scrisoare înainte cu trei-patru luni la părinții lui Filip. Le-a scris că a fost cu el, dar a dispărut, nu se știe, prins sau mort. Au venit la mine să mă întrebe dacă nu știu cumva adresa nevestei lui să-i scrie dar eu nu i-o cunosc. — Dacă o fi reușit să treacă dincolo. Ia ruși, n-o li mort. Zici că nu mai știi de nevastă-sa și de copil nimic? — Nimic 1 Or fi tot prin București... Cine știe cum o mai duc fără el. După ce a mîncat, Gheorghe a ieșit în avlie și prin grădină. Din cei trei cîini cîți i-a avut, mai trăia unul singur. Sta lungit pe paie. Cînd a intrat Gheorghe în grădină, s-a ridicat ca un bătrîn, s-a apropiat de el, l-a mirosat și a început să scîncească frecîndu-și botul de picioarele lui și legă- nîndu-și coada, apoi și-a ridicat capul privindu-1 în față și i-a întins o labă ca pe vremuri, să Lo strîngă. Gheorghe s-a lăsat în genunchi, i-a luat capul și I-a strîns lîngă față mîngîindu-i blana cărămizie, moale. — liana, liana, mă mai cunoști ? Cîinile parcă i-a înțeles întrebarea și a început să scîncească din nou. Spre seară, după ce lumea a prins de veste că trupele germane au fost alungate din castel de romîni și s-a întors dc la pădure, camera lui Gheorghe s-a umplut de vecini. Toți erau îngrămădiți în camera mică. Voiau să afle știri despre cei plecați, vroiau să știe cum trăiesc oamenii prin Rusia. Și mai ales, cum lucrează și cum o duc țăranii pe acolo. Gheorghe, cu glasul potolit a început să povestească intr-o mare liniște ... Orele treceau dar nimeni nu se mișca ... Vremea a rămas parcă undeva, departe de ei și nimic nu mai avea importanță decît povestea lunga și neauzită, spusă molcom de Gheorghe. ROMUL FABiAN 60 Romul Fabian : Zile de augoit poeți tineri Aprilie ragostea mea se rupea in cuvinte Ca florile de Nu-mă-uita intre degetele ploii prea sincere. De-aceea nu puteam să-ți Întind decît o mină Ca să Împiedice nourii pletelor Să-ți Întunece umărul sting. Am luat Uleie izvoarelor Să-ți împletesc ceva, la întimplare, Cînd tu te jucai cu clopotul străveziu al ilntlnii Izbindu-1 de trunchi! din preajmă. Sunetele se rotunjeau Preiăcîndu-se în transparente planete Care mi se roteau după tîmple Ca Intr-un dans repetat și învălmășit de oglinzi fără număr. ★ Norii începură să se cutremure de rls Și ploaia frenetic începu să-și arunce în șanțuri cerceii. Noi fugeam de mină prin perdelele ploii Și rîdeam argintiu și frumos, Atit de frumos, că firele ploii se lipeau de noi, încălzindu-se, Ne desenam, ca niște strune, contururile Și noi rîdeam, așa cum eram. Era totul liniștit și de sticlă. Curcubeul de sticlă, halta de sticlă. Copacii-abureau, de frumoși ce erau Ca niște gituri de lebădă — bătute de ozonul neobișnuit de nou Noi treceam, solemni și înalți, Pămintul moale se lăuda cu urmele noastre. Noi treceam cu trupurile aburind. Cu îmbrăcămintea lipită de ele, mirosind a gutui, Pe sub arcul de triumf al curcubeului. SlCOLAE DOLtNGA Nicol« ItalinjEj i April** 61 Fota de primăvară /ouă înalt și prelung Mlădiu, grațios Și plouă subțire de parcă Ar trece o iată Cu pasul frumos... Plouă firav, nerăstit, Aproape In șoaptă — De parcă lata asta, ea, Ar vorbi cu cineva.,, Prelungă, înaltă O ploaie mai mult străvezie, Albă lă chip și ovală — O ploaie aproape de vară ... Plouă înalt și prelung Și ființa asta Cu umerii uzi și părul lung Cu gene lungi, eu ochii lungi Ca două ciudate ecouri, De sub stringerea iute de nouri, Ființa se trece, se duce ... Prin crînguri — tn urma pașilor ei Grăunțelc-a pămint încep a ciripi Cu bucurie roșie de vrăbii — Prea vii, neastîmpărat de vii!... MARCEL TVRCU 62 Mare V aiurite negre piuăm zare Se izbesc de razele de lună ... Ci, de ce te bați atîta, mare, Cu înalturi ce te împreună ? Poate Că ești neagră de necaz Cădi opri adincui cremeni seci. Iar înaltul e fără zăgaz Și de astre luminat de veci. Ci de ce te bați atita, mare, Cu inalturi ce te împreună ? Valurile tale pină-n zare Se zdrobesc de razele de lună ... Marcel Țurșu : FM* 4* primSTiri Amintirile mamei Zti ladă, cărțile poștale S-au galbenii ca frunza de tutun ... Ș/ zi de zi uitîndu-te la ele. Oare ce lucruri îți mai spun ? Azi, zimbehd atit de dureros, lini pare că-l temuși din amintirea Feciorului de virsta mea, Cind intr-o seară iși schimbase firea ... Din sat venise-n miez de noapte, Cintind de-a lungul uliții de tund... Și-a vrut să bei cu el pălincă tare Și-apoi ți-a pomenit de-o fată bună... Lacrimi curgindu-ți pe obraz fnneacă seara-acestei amintiri... ^7 cărțile poștale-ngălbenite Iți adincesc tranșee in priviri... Aurel Turxwț : AmiHlirile mjmri AUREL TURCUȘ 63 PROZA LITERARĂ A LUI EMINESCU* ^^auzc multiple au împiedicat receptarea adecvată a prozei eminesciene, ți mai ales, a celei rămasă in manuscrise: întiietatea și prestigiul ciștigat de poezie, neîncrederea ar&- lată epicii sale din cauza unor anumite cerințe venite din partea așa-zisei „proze obiective4', o rezervă exagerată față de postume, în general, faptul că poeliti și-a părăsit, la matu- ritate, preocupările epice ele, Pusă in relații cu poezia, circumscrisă in romantismul european, în studiile funda- merdale ale lui G, Căliuescu, Tudor Vianu. Pompiliu Constantinescu, proza lui Eminescu și-a dezvelit sensurile el specifice. Criticii tineri, care au scris despre această ramificație a operei eminesciene, cufundată în vis lunar ți gindiri tumultoase, au privil-o, in general, prea unilateral. Ei s-au oprit asupra dementelor realiste, nediferențiind .suficient, în lumina esteticii marxist-leulniște, romantismul, chiar fantasticul dc antirealism. Lărgirea perspec- tivei interpretative a făcut-o acad. Perpessiduț în Proza literară a lui Eminescu — proiect de prefață, — 1954. (Vezi voi. Mențiuni de istoriografie literară și folclor, 1918—1956.) Pc aceeași linie se înscrie și studiul lui E. Simion din fruntea ediției recent apărute. Și discuția — se pare — va fi continuată; semnalăm în coloanele „Tribunei"' (nr. 10, 11, 12. 13, 14) studiu! semnat de Mihai Drăgan, închinat tot prozei eminesciene și in nume- rele comemorative ale revistelor literare. Volumul îngrijit de E. Simion și Flora Șuleu „cuprinde povestiri și nuvele de Emi- nescu, tipărite in timpul vieții scriitorului in Convorbiri literare fi pî Cftrierul ele lași sau păstrate in manuscris și publicate total sau parțial in diferite ediții sau in studii tle istorie literară", se spune în „Nolă despre ediție* (LXX!1I“, arătindu-se, in continuare, care au fost criteriile filologice și de transcriere a textului. .Manuscrisele sint colațlonale cu publi- cațiile amintite mai sus, precum șl cu ediții de proză: frații Șaraga, I. Seurtu, D, Mură- rașu, Al. Coiorian ele., consemnîmlu-se, în capitolul de „Note‘L, de la finele volumului, deosebirile față de edițiile mai vechi, schimbările pc care le tace Emfnescii in manuscrise: corecturi de cuvinte sau fraze, ba rări dc fragmente, linii marginale. Notele mai conțin date de istorie literară și culturală. Sint folosite scrisori ale poetului, fragmente din arți- colele politice adiacente prozei, amintiri ale contemporanilor, păreri ale criticilor și isto- ricilor literari; se dau explicații in legătură cu numele proprii, cu cele mitologice; sint lămurite diversele concepții filozofice ce apar in texte. Cu un cuvint, cititorul este ajutat, îndrumat in înțelegerea in adincime a prozei lui Eminescu. Poate cu s-ar fi putui elimina o suprapunere intre o serie de idei, discutate întîi in prefață și reluate apoi în „Note-. E drept însă, aici ele apar amplificate, indicindu-se autori și volume. Explicațiile date in josul paginilor sînt bine venite. Ne gindim la necesitatea precizării sensurilor date de Tonta Nour și interlocutorul său noțiunii de cosmopolitism,, a deosebirii pe care o face Eminescu între magnați și poporul maghiar ele. Volumul se încheie cu un glosar da arhaisme, regionalisme și neologisme. Poet romantic de primii mărime în cadru) romantismului european, Eminescu se situ- ează — cum a arătat G. Călinoșcu — la același rang și cu proza sa, mai ales cea fini- sată și publicată. Eugen Simion, dovedind o bogată informare referitoare la romantism, 'Eminescu : ProzJ li terori, edipe îngrijită dc Eugen Simion ți nora $uleu, ca un studiu introductiv de Eugen Simion. lâfM, EPL, 64 Sitnitxi Mi« : Pro*» literari * lui Eminescu «rmărcște, sagace, motive romantice la Eminescu. Efortul de încadrare în romantismul european este mereu prezent. Se arati insă, dc la început, că nit e vorba de predominarea livrescului, Eminescu reușind să se diferențieze de alțî romantici: „Accentul protestatar, fuziunea dintre caracterul demonic și cel înalt patriotic conferă romanticii eminesciene un toc aparte in cadrul acestui curent” (pag. LX). Dacă ta Novalis, spre exemplu, — arată E. Simion. — visul (fantasticul) este un mesaj divin, receptat dc poet, o șoaptă strecu- rată din misterul universului, „eroul eminescian asociatii fantasticului aspirația nobilă pentru eliberarea individuală și a poporului” (pp. VIII—IX). Accentele de titanîsm ți demonism fuzionează, in plan social, cu idei continuatoare ale ideologici pașoptiste și in special cu ideile lui N. Bălccscu. Notăm că apropierea de Băkescu rnerge pînă ți in domeniu) „formei", Emlrusscu conturind o imagine foarte apropiată de a lui Bălccscu. atunci cind vorbește, în Geniu pustiu, de libertatea popoarelor: „Nourii tund, fulgera fi acopăr cu o perdea de fier soarele aurit, (al libertății, n. n) șt pînă ce vor fi ei tirani asupra frunfilor de valuri, pină ce Întunericul ced aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adine ai mărci t-o noapte rece și tăcută, pînă atunci lumea Iui Dumnezeu va fi nenorocită” (Proză literară, pp. 113—114).’) 1n legătură cu diversele „influențe" exercitate asupra iui Eminescu, credem că este demnă de toată atenția ideea lui Perpessicius; „Aba presus de acestea--, se situează pres- tigiul basmului, magica tui virtute" (Op. cit. p. 332). Alihai Drăgati (vezi Tribuna nr. 10) crede că E. Simion a supralicitat fantasticul în proza lui Eminescu, ivindu-se „pericolul pendulării pe o singura direcție, cu amplificarea unor trăsături ce Se vădesc mai ales in fragmentele râmase in manuscris și care nu întot- deauna sini esențiale pentru prozatorul Eminescu". Textual, Eugen Simion spune intr-un Joc: „Valoarea epicii nu stă. cum s-u spus, numai in descriere, ci și in vibrajia intelec- tuală, in cutenzanfa de a supune un univers vasi rigorilor creafiei. de a introduce cu decizie fantasticul și experiența omului de geniu" (p. XIIL Tn ce ne privește, a credem că nu putem vorbi de o alăturare între „fantastic și experiența omului de geniu”, ci de folosirea fantasticului pentru redarea Trămintârilor în cunoaștere și a tumultului sufletesc, așa cum au arătat, in studiile lor, atit T. Vianu cit șî G. Călinescu. *) S-a făcui observația că fragmentul de roman Geniu pustiu, — romanul proiectat avea ca titlul Naturi catilinare — lasă să se întrevadă marile frămintări sufletești ale tinâruiui Eminescu, Copleșit de idei filozofice, morale și sociale, trăind cu patetism dialectica lor, coardele simțirii sale se întind la extrem. Cuvinte șî expresii ca : „nebun", „fantastic vis de nebun", „cală să nu-nnebuneȘti", „mi-era frică să nu-nriebunesc", „fantasme nebune”, revin sub pana lui Eminescu. AnalizîmJ Geniu pustiu. Ci. Călinescu ii caracteriza „ca primul poem ăi proză romantic" și „intiiut (și unicul) jurnal interior romînesc" (Opera lui Alihai Eminescu, V, p. 285). Plccind de la titlul fragmentului dc roman, vom nota că „pustiirea" geniului este o consecință a mediului social, ostil și plin de ură față de omul de valoare intelectuală și morală. Toma spune despre sufletul său: „ — sd cauți a-t aprofunda și să uezi că e secții șî că apele sale se pierd in nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei socie- tăți de oameni, ce trăiesc numai din ura unuia vatră celălalt” (p. 119). Titlul generic, Naturi catilinare, are o dublă semnificația Ea data cind scria romanul, naturi catilinare sint Tema Nour și loari, prietenul său — proiecții artistice ale cuiul eminescian — elemente revoltate, titanieno și demonice, cu ochii aprinși și zimbet amar. Alai tirziu, în activitatea ziaristică, naturi catilinare sint politicienii demagogi, oamenii venali, inculți dar șireți, Avînd un mediu prielnic, naturile catilinare se înmulțesc și devin „straturi catilinare” sau, altfel spus, aceste elemente bugetivore, conduse de „spiritul de gașcă", se coalizează iu „partidul roșu” (liberal), pentru că fug de „muncă, echitate Șt adevăr" (Am citat titlurile a trei articole ale lui Eminescu, scrise intre 1879—1882). '} In apropierea sfirșltulul. Bâlccscu scria : „Suflctu-ml te slăvește încă, Inzclta libertate, ți deși oamenii slngiurllor tui Învelit cti măr.Tmă neagră dulcea fala ta. cred că va veni ziua feri- cită. ziua Izbindircl. end omenirea Întreaga se va scula spre a sHȘIa acel vil, șl dușmanii l*> se vor Impteiri la vederea soarelui tău dc lumină ; atunci nu va fi nldun rob, nici nația roaba, niclun stapln pe altul, el domni rea dreptății șl frăției l“, 1 .Nimeni înaintea Iul Eminescu ți nimeni după el n-a reușit mai bine tn acea pictura ianmstică a realltățd, care amintește arta unul Wllllam Blske" (Tudoc Vianu, .Arta prozatorilor rem'nl" lăți, p. IOlj. .... puterea de a oglindi prezentul In vis. jacind din el un cer Întors ți fără fund, este enorma și Împiedica pății tcitțtri, Emineaeu era un lunalec sublim. In sufletul căruia visele creșteau ea nalba, acoperind șl eolorind priveliștea orizontală'* (G. Călinescu, Viata Iui M. Eminescu. ediția IV, p. M6). Si miem Miar : Fma Binari a Ivi Xminrccu (>0 O altă problemă, care ne reține atenția în Geniu pustia, se referă la Toma și loan. Pierzîndu-și iubita, pictorul loan iși transpune toată durerea și iubirea in portretul pe care il face acesteia. Tabloul este, într-adevăr, viu, real, dar el e epuizat, o umbră. Se sugerează, aici, ideea că opera de artă cere o mare încordare a forțelor spirituale, așa cum Eminescu știe din propria-i experiență. Dar loan, fire demonică, sfîșie portretul si va pleca în munți, făcîndu-se tribun, in revoluție. El trece deci de la artă la acțiunea revoluționară. Deși consideră că nu-și poate atinge „finia ideală" în timpul dc lață, el nefiind, „la locul său" in istorie, se lașa dus de iureșul evenimentelor revoluționare, ca să nu fie un laș. ca viața să prețuiaseă mult, cum ii va spune el lui Toma. lotuși durerea lui nu se vindecă cu totul. Toma il va găsi în tabără, culcat lingă foc, departe dc oameni, cu fața acoperită și pierdută în somnie. Oamenii zic că „pribunul" lor e bolnav. Tonta Nour, trecut printr-o experiență erotică amară, — e Înșelat de Poesis, — va cădea într-o lungă atonie. Părea „Un mort frumos cu ochii vii j Ce scinieie-n afară" (Luceafărul), surd la freamătul vieții. Ce-1 scoate pe Toma din atonie? Scena de luptă dintre honvezi șl romini, din casa vecinului, la care asistă într-o noapte, și — aspect esențial — în eare parcă t-a zărit pe loan: „Mă-ntorsei in casă și mă culcai iar; insa-mi era cu neputință să mai închid ocflri de ginduri. Dacă acela va fi fost loan.., iată ce-mi umbla prin cap... căci de ua fi fost ei, deriziunea mea era ca și luată... trebuia să-l urmez" (p. 158), Cultul prieteniei, iată forța care-l leagă Încă de viață. Afecțiunea față de loan și dragostea de popor îl scot pc Toma din letargie și-l Împing in iureșul revoluției. (E de observat că și în basmul hăt Frumos din lacrimă cultul prieteniei c prezent.) Nici Toma insă nu se poate rupe dc singurătatea sa. Cavalcadele sale nocturne, byroniene, re- dau. simbolic, starea sa sufletească. Allegro-urile acestor cavalcade sint întretăiate do andantele închinat lunii, astrul romanticilor: „Treceam ca sălbatec prin acest cumplit spectacol, prin această dramă teribilă și sfișieioare. iluminată de focul cei larg al incen- diului" (p. 161). Cum sc explică apariția acestor personaje cu structuri sufletești contra- dictorii? Ele sint rezultatul stărilor de lucru postrevoluționare, care generează o filozofie idealistă, deprimată și individualistă. Dar iot în această epocă apar și Ideile socialiste, ca rezultat al organizării politice a noii clase, care va prelua misiunea istorică a progre- sului social. Toma citește gazete socialiste scoase de „iutii apostoli ai libertății adevărate", Zoe Dumitrcscu-Bușulwiga atrăgea atenția că s-ar putea să fie vorba de A'oua gazetă renană, scoasă de Karl Marx. (Vezi timinescu, col. Oameni de seamă, p. 113). Tudor Vianu. într-o lucrare mai veche, vorbea de „omul romantic”, ființa care, „cuprindea in sine acel suflet complex in care un individualism excesiv putea coexista cu o înflăcărată sensi- bilitate națională. Toma Nour este un exemplar din această categorie” (Istoria liberalii ii romine moderne, I, 1944, p. 270). Asemenea personaje, eu „capul in eterna, irr egalară aso- ciafitme de idei" ce „nu-și poate fixa niciodată privirea asupra unui obiect, ți are in minte totdeauna mai multe, adesea contradictorii, in eternă neliniște sufletească (Capitolul loan, apuci. Perpessicius, op. cit. p. 315), Ic iiititnim și mat tirziu in literatura noastră ia Camil Petrescu. Nu sc spune despre Andrei pietrarii, protagonistul piesei Suflete tari că prezintă „o neliniște și o nestabititate in gesturi de aparat de mare precizie, sensibil ta mai multe influenfe deodată, că „are in fuiufa ceva din neglijertfa orgolioșilor învinși. care nu iau seama la amănunte" ? In roman, motivele „filozofice" care-l determină să acționeze pe Tema și loan alături de popor, prezentate în haină simbolică, sint de extracție idealista. Oameni superiori, cei doi eroi eminescieni, au datorii morale față de cei de jos, sint predestinați să arunce lumină in popor, mai ales în acele vremuri cînd acesta luptă pentru ciștigarea libertății pierdute r „Cind nafiunea e-n întuneric, ea doarme-n adincimile geniului și-a puterilor sate neștiute și tace, iar — cînd libertatea, civilizafiunea plutesc asupră-i — oamenii superiori se ridică Spre a-l reflecta in frtutfile lor și a-i arunca apoi in raze lung: adinrimiior popo- rului (p. 113). Cercetătorii prozei eminesciene au subliniat creșterea coeficientului de realizare artis- tică in partea a ll-a a romanului, Geniu pustiu, dedicată revoluției de la *48 din Transil- vania, precum și dinamismul imaginilor. Am atrage atenția asupra tentei folclorice din această prte. Irizări de basm găsim în scena petrecută la casa preotului roniîn. După ce o împușcă pe Maria, fiica preotului, ca s-o salveze de batjocura honvezilor, Toma, ca un uriaș din poveste, aduce singur două clăi dc paie, le așează in dreptul ferestrei, bloclnd ieșirea, le dă foc. pedepsind astfel viciul și cruzimea. Toată acțiunea sa : „a fost fapta unei minute" (p, 161). întâmplările revoluției il îndurerează pe erou, i se par Incre- dibile, parcă s-ar fi petrecut doar în basme sau în romanele cavalerești: „Îmi părea că trecusem printr-o poveste cu smei și crudeliiăfi... lira noaptea aceea un roman cavaleresc 69 SimiM) Mioc : Pro»* librari • ki EmiBCicr» fără înțeles — din evul mediu, dar in care nu mai eram in stare de-a transpune tablourile colorate cu singe, cu foc ți cu negrul vinăi roșu al (untului" (pp. 166—67). Din desele visuri în care cad personajele epicii lut Emlnectr, ne vom opri la cel avut de Toma, după acțiunea de pedepsire de la casa preotului romîn, cind adormise, frint de trudă, pe un pat de frunze, în munți. Eroul se visează în Orient — locul de obîrșie a) basmelor — sub un cer albastru care, gradual, se retrage, iar în locul lui răminc cerul de aur al icoanelor bizantine, cu alaiul de îngeri albi, printre care o zărește și pc Alaria. Cînd se trezește, constată că: „Luna apusese de mult, cerul era moborit... și in Orient departe răsărea o auroră murdară și somnoroasă (pp. 168—69). Unul din motivele romantice de mare circulație este motivul omului care și-a pierdut timbra. In studiul introductiv, după un istoric al problemei, E. Simion insistă asupra fra- tăriî originale a acestuia de către Eminescu. Motivul, de-a lungul anilor, este supus unui proces de adincirc filozofică. Acest proces de adincire se observă in deosebirile care există între Umbra mea și Sărmanul Dionis, în prima lucrare — o schiță — tonalitatea tratării motivului e colorată puternic de ironia romantică care menține — mai ales in prima parte — nn echilibru între real și fantastic. Chiar se atrage atenția „căci nu vorbesc in gind deal eu cu mine însumi" (p. 199).J) în Sărmanul Dionis vibrează coarde grave. Setea de cunoaștere înflorește in viziuni poetice, în care este introdus și motivul omului care și-a pierdut umbra : archei, metem- psicoză. Mihai Drăgan, în studiul său din Tribuna, este nesatisfăcut de comentarul lui Eugen Simion la motivul discutat. I se pare puțin să spunem că înțelesul dat de Eminescu moti- vului este „mm apropiat de preocupările sale spirituale din epoca de formare" și că „umbra reprezintă ceea ce e vremelnic, deci fenomenal in făptura omenească (Umbra mea)" (E. Simion, Gazeta literară nr. 49). Citatul e oprit la jumătate, piuă aci fiind vorba doar de un aspect al interpretării. în întregime fragmentul sună așa: „Umbra reprezintă ceea ce este vremelnic, deci fenomenal in făptura omenească (Umbra mea) natura vizionară" ce-ți pierde conștiința eternității devenind copia palidă a archacului (Sărmanul Dinios) (p. XXXVII). într-adevăr, la Eminescu, „wji^ra" arc cele două sensuri sesîzate mai sus: „Un nume ești... o umbră I Ce numești tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeauna... tu nu ești decît o formă prin care pulberea trece" (Avatariile faraonului Ttă, p. 218). Aici, umbra are sensul de efemer, de umbra corpului individual, iar pulberea este, ceea ce Eminescu a numit archacu. sufletul veșnic, anul etern. In Sărmanul Dionis (vezi pp. 42 și 46) apare cel de-al doilea sens, umbra semmfieind ceea ce este etern, un prototip al formelor, ideca, în înțeles platonician.4) în legătură cu schița l-a aniversară am remarca alternanța, întrepătrunderea, schim- barea accentelor stărilor de sentiment adolescentine: minia („De doi ani se minia foarte ușor și se disminia fot așa de ușor") înmugurește in rîs, lacrimile devin veselie, juveni- liiatea e alături dc „seriozitatea mare", toate gravitind în jurul acelor momente de psi- hologic cînd adolescentul se apropie de alt suflet: Ermîl e „foarte serios", vorbește „incet și dureros", este, deci, mai „liniar", pc cînd Elis ride de seriozitatea lui, e rece, ride cu ochii în lacrimi, este dc o seriozitate copilărească, are „glasul dulce, slab, plin de lacrimi". De aceea, autorul o urmărește pc față și în reacțiile interioare, transcriindu-i glodurile. ' In final, ne vom opri la două chestiuni ridicate de textul eminescian. Iu textul scri- sorii iui Dionis către Mar ia, editorii recentului volum transcriu astfel o frază: „Moartea-i un moment, desperarea o timpa" — o asemenea simțire este iadul" (p. 56) iar în nota 42, dc la p. 348, se spune: „Edifia Murărașu propune pe baza ms. 22&5. f. 2VS, corectarea textului prin înlocuirea cuvinlutui timpă cu timp. După părerea noastră nici manu- scrisul, nici contextul nu oferă argumente pentru această corectare". In ediția Murărașu: „Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simțire este iadul", (ediția 11-a 1939, p. 71), iar în josul paginii să dă următoarea explicație; „in Convorbiri literare găsim *) tn variantele Luceafărului, tn pasajul in caro Hypcrlon stă dc vorba cu creatorul, inltl- nltn ; „U sorb adine Horii cruzi / un glas ce-abia s-aude- (Eminescu, Opere, voi. II, p. 436. ediție îngrijit* de Perpesslcius, W43>. •) Concepția aceasta idealistă apare, in manuscrise șl tn alt loc. I. Scurtu o publică In „Cugetări filozofice" ; „schema cursului naturii este un cerc dc forme, prin care materia trece ca prin puncte de transițlunc. Astfel fUntele privite In sine sint asemenea unul riu curgător pe surfața căruia stnt suspendate umbre. Aceste umbre stau pe loc ea o urzeală, ca ideea unei ființe supt care undele ciulul etern altele formează bătătura, singură cc dă consistentă acestor umbre șl totuși ca Însăși intr-o eternă tranziție ; tntr-un pelerinaj din ființă In ființă, tin Ahasner a! formelor lumii" e alt plan, contactul sau bătălia dintre ideile iui Toma Moldoveana și ale ofițerilor fasciști. Oamenii de aci visează mult, duc colocvii cu ei inșiși, își concentrează, cind nu văd altă soluție, toată dragostea către Vreun canar, pisică sau o femeie inaccesibilă. Portre- tele, țin de fizionomia spirituală, reușindu-se poale moi mult in caracterizarea grupărilor 84 Cronict lilerui (cu ierarhizările dintre ele) decit a personajelor luate in parte. Mai pregnant iese in evi- den fă (igura lui Taina Moldoveana, comisarul antifascist, însărcinat cu salvarea „sufletelor" prizonierilor. E un personaj interesant, cu o doză de inedit ca tip literar. Cunoscător at închisorilor din Rominia (luptase in ilegalitate). Toma Moldoveana desfășoară la Bere- zovka o muncă tenace in care pune Ia contribuție ceea ce a asimilat din învățătura mar- xistă. pătrundere și mai ales încredere in oameni. Original e prin jetul familiar in care se apropie de prizonieri, prin felul in care iși reprimă slăbiciunile omenești (care există, roman- cierul reușind de cele mai multe ori, in comportamentul comisarului, să ocolească schemele). E un om energic, masiv, și un soț exemplar prin tandrețea sa. Ioana Moldoveana, soția sa, îl completează cu succes. Păcat că. voind probabil să păstreze un fel de paralelism in Oameni fără glorie, scriitorul o ucide cu totul nemotivat, in final. Ioana cumulează trăsături de luptător comunist și de femeie, de activist și de om. E o feminitate delicată, dar o feminitate ofensivă, creionată discret, mai ales in cele două admirabile plimbări cu troica prin stepă. Neașteptat este drumul lui Ștefan Corbu. Interesant in Oameni fără glorie, aici apare mai puțin pregnantă evoluția lui- înclinat spre speculafie existențialistă șt spre închistare in sine, personajul ne apărea in primul roman ca un intelectual plecat să se bată pentru lucruri pe care ie credea sfinte, pentru ca apoi să fie lovit in concepțiile sale cu ironie dc realitatea frontului. „Dar acum, după țoale cîte le-am trăit în încercuire, a crescut in mine un sentiment dc oroare pentru tot ce înseamnă armă, singe, drapel, țară, moarte eroica, sacrificiu, patriotism... Să le ia dracii pe toatei" spune ei. Foarte fepos, cu o siguranță periculoasă in intuifiie sale de atitea ori eronate, Ștefan Corbu este un om care sc izolează sau caută să se refugieze in dragostea pentru Oxana, iubita lui din țară, acum de domeniul amintirilor. Cam atit aflăm despre el in volumul intii. Foarte sever. Aurel Martin il acuză in cronica citată pe autor de influența jreudistă, criticindu-t pentru viziunea asupra eroului din al ll-lea volum. In ce ne priueșie. credem insă că, motivările sini de cele mai multe ori reușite, și chiar dacă liniile sint puțin îngro- șate, personajul e viabil, credibil. Ștefan Corbu din Steaua bunei speranțe il continuă pe cel din Oameni fără glorie in condițiile existenței de lagăr, introvertit, și puțin receptiv la ideile luptei antifasciste. Eroul e adevărat, nu-i de talia lui Ancuța, a profesorului loachim. antifasciști convinși; el rdmine in cele mai multe cazuri un om profesind idei sterile, făcind paradă de scepticisme facile, pentru cd crea — zice el — să-și păstreze individualitatea; „sint stăpânit de demența actului gratuit șl o dau în pașlele mă-și dc moarte," Nu, drama tui Ștefan Corbu nu-i o dramă care se consumă gratuit. E o dramă care se consumă pe planul ideilor; omul a crezut in război, a văzut monstruozitatea iui. și-a ddrimat idolii, dar a rămas încă singur In fufa dârimâiuritor. Drumul lui va fi ascen- dent și aici, dar in ansamblu, cu involuții, cu coborișuri deseori abrupte. O dragoste neferi- cită pentru Ioana, soția comisarului il împinge la gesturi imprevizibile. E freudism aici ? Autorul notează: „zdrobit de consecințele trădării singurei femei pe care o iubise... era convins că Ioana intră in viața lui ca o compensație firească, fără de care captivitatea i s-ar fi părut moarte curată" țp. 32). Rupt (nu total) de antifasciști, disprețuitul grupul lui Gotescu, Ștefan Corbu iși na cultiva cu Incăpăfinare iluzia și speranța deșartă a acestei iubiri care era, pentru el. cel care nu era încadrat în nici o tabără, care nu făcea statuete, singurul mijloc de a depăși atmosfera din lagăr. Și amplificarea neliniștilor lui Ștefan Corbu e urmărită convingător, drama conștiinței eroului constituie, credem, o reușită a lui ,Lau- renfiu Fulga. Este vorba, aici, de un personaj complex, in fond un om cinstit „un timid" care nu reușește să se desprindă de halucinațiile proprii. Corbu are un fond prim ce-t apropie de antifasciști il oprește insă ceva să-și ducă la capăt apropierea: forța de a fi sincer, deschis cu sine însuși și cu oamenii. „11 invidia pe Haralamb. Cită vremc-l ascul- tase vorbind, iși analizase foarte atent reacțiile grindinii, punctele de tangență sau inter- ferență cu gindirea celuilalt. Absolut identice aceeași concluzie logică. Și totuși..Prin urmare, Corbu rămine in afara grupului antifascist, deși ii respinge violent pe Golescu ; va trebui să treacă printr-o evadare din lagăr. intr-o rușinoasă campanie, ca să se edifice asupra drumurilor pe care va trebui să meargă. In orice caz, un personaj asupra căruia o judecată definitivă se va putea da de-abîa după apariția ultimului volum. Din Oameni fără glorie, autorul i-a păstrat mai bine individualizați, din grupul fascist, pe Hariton, pe Novac și pe Androne. Degradarea începută e desăvirșită aici. „Abdicați de funcțiile eterne" nceș/m și-au pierdut toată pompa. orgoliul și prestanța; au mai rămas doar puțin fanfaroni, ridicoli, alteori comici, mai rar încercind să-și păstreze o brumă de „demnitate". Diferențierea dintre ei există totuși. Novac e acuma ramolit definitiv, maniac cu viziuni libidinoase, producător de unduri confecționate din oase de cal- Hariton e o Create» Hterirl 85 otreapă năzuind la parvenire in sinul grupului fascist, suferind de „anonimat" ca și Androne. Cel puțin. Androne — cinicul Androne din primul volum — mai are incă o rezervă de inteligentă o sclipire suplimentară de luciditate. De exemplu, magistrală e urmărirea jocului Androne la despărțirea sa formală de Goiescu și la înscrierea lui in chip de „cai troian" a grupul antifascist. E. in fond, și el o zdreanță care tine neapărat să mai fluture in chip de steag. Cu intuiție clara e realizat și colonelul Goiescu, șeful grupului fascist. Reproducind in linii mari evoluția lui Giurgea, Goiescu are insă multe puncte care-l diferenjează de acesta. Suprapunerea lor (o. cronica lui Aurei Martin) este cel pu/in riscantă, forfotă. In primul rînd. Goiescu se diferențează prin comportamentul său de ins blazonul, in timp ce Giurgea e vulgar, cazon, grosolan. Goiescu, de asemenea, e mai rafinat, mai subtil, mai pervers in utilizarea mijloacelor de luptă cu adversarul de idei. Afinitățile există doar pe linia in care amindoi vor cădea infrințt in jafa acelorași idei. Chiar dacă gradația infringerilor lui Giurgea, rezistența și ura iui împotriva comu- nismului se aseamănă cu a lui Goiescu, suprapunerea e înlăturată de urmărirea condițio- nării bucuriilor, a înfrinjerilor. O figură interesantă este ofițerul Dotez, prin care scriitorul face legătura cu frămin- țările din (ară. deschizind a perspectivă mai largă romanului. Fără anticipări, credem că totuși excluderea lui Condeiescu, generalul condus de percepie umanitariste din scenă este puțin prematură: evoluția acestuia e întreruptă destul de neverosimil, printr-o boală suspect de „pusă" in desfășurarea acțiunii. Și e păcat, fiind că personajul avea multe trăsături originale. Grupul antifascist — Ancuța. toachim Palade, mai tirziu doctorul Haralamb — nu se prea remarcă prin individualități deosebite. Ancu/a, pe linia evoluției din Oameni fără glorie iese in evidență datorită fermității hotăririlor, curajului și devotamentului pentru lupta antifascistă. De reținut este și evoluția lui Haralamb. deși fără o individualizare puternică a personajului. Ca și in Oameni fără glorie și aici Fulga excelează prin lungimi, ocolind, de cele mai multe ori. condei unea, verbul condensat și sugestiv. încercarea de a descoperi toate fațetele personajului, fixarea lui concomitent din mai multe unghiuri, explicative și para- explicative, devine nu odată extrem de supărătoare. Retrospectivele, justificate uneori, aglo- merează date sau clișee cunoscute. Mu numai repetarea unor intimplăr din Oameni lără glorie (să admitem că scriitorul ținea la independența romanului, dintr-un punct de vedere) ci mai ales fixarea lor din aceeași perspectivă prejudicează romanul. Citeva biografii con- stituite in Oameni fără glorie sini pur și simplu refăcute ia Steaua bunei speranțe. Tatăl lui Har Hon („cu preocupări limitate numai la pămînt" — Oameni fără glorie, p. 266) e declarat subit general (Steaua bunei speranțe). In Oameni lără glorie ștefan Corbu gindea: „...Și ce se va intimpla cu Oxana care i se făgăduise (#.H) cu visurile lui nerealizate, cu tot ce constituie rostul unei existențe pe pamint ?" In Steaua bunei speranțe aflăm, cu toiul surprinzător, fără mei o argumentare, cd Oxana l-ar fi părăsii pe erou și că „murise de multe pentru el“, cu „se despărțiseră dureros și inexplicabil, in urmă". Exemple de acest soi probind prezența unei supărătoare neglijențe ar mai fi, dar ne oprim aici. Personaje apar uneori cu exisiențe-varianie; Daltazar-fiul e un Androne șters, loachim e un fel de copie a lui Ancuța. Scriitorul a intuit slăbit tor consistentă și atunci ie-a confec- ționat antecedente biografice care nu odată minează ritmul narațiunii. De lipsa unei tipizări, a unei particularizări pregnante suferă și acțiunile. Astfel, dra- gostea dintre Oxana șt Corbu (Oameni fără glorie) e aproape identică cu cea dintre Toma și Ioana (in manifestările ei intime, p. 51S—'>20) din ultima carte. Supără și tendința de a lăsa, in final, centrul de greutate al acțiunii pe Ioana, ca să nu mai vorbim și de moartea, cum spuneam, prea iniimptMoare a ei. Sint și personaje inutile (Rareș), De asemenea prea multe reimilniri, in fața cărora de exemplu, autorul exclamă patetic: Oedip și locasta ! Jean Valjean și Javert 1 Maiorul Ilarîton și comunistul Toma Moldoveanu". Prea se vor- bește uneori ca la carte, prea se gesticulează, înțepenit sau ca la teatrele de duzină (p. 516—48, discuțiile cu Vlaica, etc.). Cit despre stil se poate spune că in genere e cam crispat, pe undeva greoi, înțesai de repetiții. Steaua huriei speranțe aduce totuși, după Oameni fără glorie, confirmarea unui scriitor capabil de a reconstituiri panoramice, a unui prozator cu resurse spre analiza psihologică, a unui scriitor capabil să ne dea o carte de multe ori autentică, populată de existențe umane care nu au fost surprinse, in cete mai multe cazuri, decit in treacăt. C. UNGUREANU 86 Cronici Uluiri istorie literară documente DATE NOI DESPRE PROTOTIPUL LUI APOSTOL BOLOGA (j cneza romanului Pădurea spinzurajilor dc Liviu Rebreanu, împrejurările tragice Caro l-au determinat pe autor să înalțe acest nepieritor monument lilerar în memoria Fra- telui său Emil, „executat de austro-unguri, pe frontul romînesc, în anul 1917“, sint, în genere, bine cunoscute din volumul Amalgam (1941), în care romancierul relatează pele- rinajul său prin locurile unde s-a aflat Emil, înainte dc tentativa trecerii frontului. Scriitorul a depistat cu maximă rigurozitate și a descifrat tot ce era esențial pentru transpunerea artistică a lui Emil in chipul lui Apostol Bologa. O marc însemnătate, in acest sens, a avut corespondența de pe front a lui Emil, în care se reflectă nu numai viața sa cotidiană și acțiunile militare la care a luat parte, ci și întreg zbuciumul sufletesc pri- cinuit dc amputarea aspirațiilor sale, de caracterul inuman al războiului, de situația dra- malică in care era silit să lupte împotriva fraților săi de peste Carpați. Romanul, totuși, nu trebuie privit ca o transpunere automată a faptelor de viață trăite de Emil Rebreanu. In mărturisirile autorului, reproduse în volumul V a) Operelor alese, (Editura pentru literatură, 1961), el arată Că Apostol Bologa „n-are nimic din fratele meu. Cel mult, eiteva trăsături exterioare fi poate unele momente de exaltare* Iar mai departe, el precizează: „Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul in care se petrece ro- manul șt puține personaje localnice preotul, groparul, floua, etc, Pentru zugrăvirea mili- tarilor am utilizat cunoștințele și prieteniile mele cu ofițerii noștri." Astfel, Liviu Rebreanu poete chiar să susțină că „in Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele gene- rații." Nu mai puțin însă tragedia fratelui său l-a zguduit adine, fapt care a avut și o puternică înrîurlrc asupra romanului. „Subiectul Pădurii spinzuralHor, o construcție cere- brală la început, s-a umanizat numai cind a intervenit contactul cu viața reală și cu pă- mînlul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea spinzuratiior sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului-, conchide Liviu Rebreanu în mărturisirile sale (l.c.p. 288, in.) Dintre toate legăturile ți idilele lui Emil, Liviu Rebreanu a reținut doar două pa- siuni mai puternice pentru Apostol Bdoga : dragostea față de Maria Dounșa (in realitate Elena Haliță), cu care s-a logodit și a stricat logodna pentru motivele cunoscute din ro- man, și iubirea pentru mireasa Tui, llona. Dacă Apostol Bologa a cunoscut iluzia dragostei în Maria și scurta fericire în llona, se naște întrebarea, dacă prototipul său, Emil Rebreanu, a cunoscut fiorul unei iubiri mari, profunde, adevărate ? Căci relațiile cu Elena Haliță s-au dovedit capricioase și inconsis- tente, eșuind într-o decepție sentimentală, iar legătura cu llona, de foarte scurtă durată, apăru pe fondul amărăciunii pricinuite dc prima sa decepție, cît și a crizei Sufletești pro- vocate de trimiterea pe front. Răspunsul la aceste întrebări ni-1 dă, după aproape cincizeci dc ani, însuși Emil Rebreanu, prin cele 8 scrisori din vara și toamna anului 1914, adresate singurei fete pe caro el a mbit-o eu adevărat și pe care și-a dorit-o dc soție — Cornelia Dănilă, fiica — J»l0ric lUtriri — d«etun J9nf fț 1 f ’ Puteam să văd bine, cum — in publicul de față — iși ștergeau femei lacrimile și bărbații cum iși ridicau pe ascunse batistele la ochi. Nici n'am stat până la plecarea tre- nului, căci prea mare jale mă cuprinse văzând acești nefericiți — ci am plecai să nu-i mai văd... Și cum mergeam — așa singur — in bezna nopții plină de presimțiri funeste, îmi zburau gândurile ta Tine... Îmi repetam mereu întrebarea care Ți-o puneam de-atâiea Itiwt* literal — dociMMate 89 ori: „vei fi a mea” ? Dar noaptea pustie nu-mi dădea răspuns, doar vântul iși bătea joc de mine șoptindu-mi încet cuvintele „vei fi al meu . „vei fi a mea ?" Astfel Te-aș putea întreba și acuma și Te voia întreba și după du- bioasa-mi reîntoarcere... Dar azi-măine ne-o veni și nouă porunca de plecare... eu câtă jale voiu repeta versurile ce Ți-am lăsat: Din lumile străine. „Căci astăzi plec să nu mai viu O droae de întrebări imi roesc la ușa minții, dar nici eu nu știu care să Ți-o pun?... Că ești bună, ești drăguță fără seamăn, le știi atât de bine. Dar n'am cuvinte destul de moi să-Ți pat tălmăci iubirea fără margini ce-Ți port și Care nu s'a stinge decât cu viața-ini de-odată... Și acuma nu doresc altceva, decât câțiva ani de pace și Urăște, ca să-mi pot aduna gândurile și mințite și-să scriu... Să Te aleg de Crăiasa visurilor și de îngerul de pază ale desniidăidtutelor melc zile de azi... și-itpoi să mur ... In ziua când mi-oi lua doctoratul și când Tu biată iubiți — de sigur — aef fi a altuia... Dar nu mai continui, căci prea mult mă amărește gândul că nu Te-oi mai vedea... ji nu-Ți voiu mai auzi cuvintele despre povestea fermecătoarelor zile ce-am așteptat... Și acum, când trebue să-mi termin epistola. Te rog să-mi mai scrii... Ala/ po- vestește-mi bl etică scumpă de florile ce-or îmbobocit, de orice nimicuri — și-mi scrie mult despre cea mai frumoasă și cea mai scumpă floare ce-am lăsat în Cătina... Imi vei povesti ? Tfi sărut mânuțele mult, mult și dulce: Emil Murăș-Oșorhei, in 8 Noiembrie 1911 st. Neiica mea cea scumpă. A luai știre de condamnarea iubirii mele? Știi Tu că nemiloasele mdnf ne gâiuieșle senina noastră dragoste? Și știi Tu sufletul sufletului meu, știi Tu unica mea wdrtfidrsre, că eu na trebui să-mi smulg părul de pe cap, va trebui să-mi pierd mințite? Eu sd abzic de Tine? Chipul Tău scump ce mi-e veșnic înaintea ochilor mei sufletește, ochii Tăi blânzi și sublimi, unblefttl de Crăiască și gingășiile Tale fără nume și fărăr număr — toate acestea să le îmbrobodesc in vălul uitării ? Și unde sd așez apoi comoara asia și unde, in care iad să mă refug ? Vai! mă prea obosesc gândurile I... Trebue să poposesc rufei și să-fi declar, că șiroae de lacrăml imi spală supții mei obraji. Sânt singur in odaie. Cu peana in mână tre- bue să md opresc in scris și să-mi șterg acest potop de lacrdmi. pornite din adâncul sufle- tului meu ce Te adoară. Plâng ca un băiat ...Pe Tine Te plâng; sublima noastră dragoste o plina. Căci ce-aș putea face altceva in fața dragelor melc visuri in agonie ?... Nu știu, gândești că mi-s'or impăinjinit ochii, prin ai căror scită deasă Te zăresc pe Tine, suflet ales și fără pată. Îmi apari in haină albă... in haina din Dumineca de despăr- țire. cum vii cu floarea din grădină și cum — îmbujorată la jafă — mi-o întinzi înaintea ușii... Ași putea fi oare atât de mizerabil să Te pol șterge vre-odată din minte? Puieu-aș să uit lumea gingășiilor fără seamăn cu care ne-am despârjit ? Dar să știi Tu logodnica visurilor mele de aur. să știi Tu copită bună ce ești, cd chipurile sfinte împreună cu jloarea veștezită ce me-ai dai la despărțire le-am purtat totdeauna de-asupra inimii și le voiu purta in toi decursul războiului. Și numai acuma pricep eu ce suflet escepfional de ales ești și numai acuma înțeleg ce-aș putea pierde ca Tine. In lupte nu wui putea sd cad fiind în- totdeauna cu mine spiritul Tău, iar dacă totuș de gloanțe ori de sabie o ji să mor, imi vei simți poate nemărginita piirere de rău după Tine. In icul de voiu ajunge, ia tine mă voiu ruga de scăpare, in faiu Tu-mi vei fi îngerul de pază, pe pănuat Tu-mi ești totul. Ți-am cerul de la iubijii Tăi Părinți mânuța ta de spumă. Te-am cerut să-mi fii nevastă, să fii stăpâna mea. Poate nu făceam pasul ăsta până după terminarea războiului dacă nu primeam dezastroaseie șire de la iubitul Tău tată, Și iată a start ceasul, când Te rog să te manifestezi. După celea spuse în epistola trimisă domnului Protopop, imi vei cunoaște planurile de viitor, cari deattcum Ți-le tălmăcisem și eu cu graiul viu odată. Tu vei ști cumpăni importanța pasului ce-am făcut și vei fi atât de tare sd le spui iubi- 90 Twi«ri« Uur*ri — dtxttrtrrite jilor Tăi Părinți voința Ta. Și-acuma, ca ți când m'ar mai însenina iacâlva nădejdea in hotărârea Ta. Știu că acea ua fi tot atât de clară, întocmai ca și promisiunea ce mi-ai făcut subt romanticii patru brazii: țubt „mărturia infrăflrii dragostei noastre". Și-Ți aduci aminte de £5 April — de Duminica când Ți-am scris in album — când mi-ai dat voie să Te mai cercetez spunindu-mi că: „Nu D-le R. nu-s ocupată 1... Dacă ai fi fost deja angajată, pe lângă părerea mea de rău. nu aș fi umblat atât de des in casa D-voastră.. , iar acuma când imi ești atât de înrădăcinată in inimă, acuma $d fiu silit sd le părăsesc? Nu I aceasta ar fi cea mai mare lașitate ce mi s'ar putea atribui. Dacă Tu imi vei rămânea și pe mai departe îngerul de /)izd ate scrise-a ea J Tot ce-nve/i cu dor fi cu uimire,/De la jirul ierbii pin-la stea." lată și o strofă plină de miez și incandescență veritabilă, din poezia dedicată partidului: „hi fiecare sica aried de mică. / Ce lurnincată inimi omenești. / Ca soarele ei purte-o părticică / Dc-aceca-n orice inimă-l găsești". La același nivel de realizare artistică sint și poeziile La moartea lui Gheorghe Doja. Horia, Cloșca și Crișan, Locuri istorice. Copacul care citită și altele, fiecare din ele purtind, in versurile ci, pe lîngă idei și sentimente din cele mai înalte, incărcătuii de lirism apte să emoționeze puternic, indiferent de virsta cititorului. In altele, ca Im pomul de iarna, inflexilinile versului popular cultivai cu abilitate dc Ion Brad, dau rezonanțe din cele mai fericite: Jirad frumos și rămuros, / Pleacă-ti virful mai in jos,/ De veți cine tea adus, / Steaua-n frunte cin i-a pus, f Brad frumos și rămuros". Aceleași efecte pline de can- doare le întilnim și-a versurile din Put de aur fără cloșca in care concretețea imaginii poetice, specifică lui Ion Brad, sc îmbină fericit cu armonia eîntccului. Mai puțin realizate apar poeziile in care Ion Brad încearcă să portretizeze, așa cum sc tnlîmplă in Voinicul Șoferul, Două școli și Alfabetul, unde anecdotica facilă pare să-i răpească lirismului din densitate, pe lingă faptul că se resimt și anumite ecouri argheziene, mai ales in cea din urmă. Așa cum se prezintă în ansamblu, însă, poezia din aceasta carte, p.atc constitui un model al genului, stind la polul opus versificărilor sterile care, din păcate, mai sint uneori tipărite sub marca de literatură pentru copii, tiftinduse exigențele și rigorile impuse dc acești cititori și de însuși genul respectiv. Un cuvint de apreciere pentru ținuta aleasă a volumului il merită Constantin Plăcintă, care a realizat ilustrațiile sugestive, |>e măsura ideilor și lirismului cald și curat al poeziilor. H, ȚUGUI leronim Șerbu: „Podul amintirilor" c X^omplexul dc viață în care trăiește Matei Zâne, eroul romanului Podul amintirilor este interesant mai ales, prin varietatea sa. începe cu viața pe care o duce intr-un oraș Industrial de ■provincie, înlr-un mediu oarecum nedefinit, pentru a continua cu o uzină metalurgică din București, unde personalitatea și capacitatea lui de inginer de tip nou se conturează din ce in ce mai bine, spre a se defini cert in a doua jumătate a romanului. Acțiunea romanului este vie, antrenantă. Fără a avea pretenția de frescă socială, scrierea 96 CTulnfrou vine să înfățișeze un tablou convingător al frgmîntalei epoci de după actul naționalizării. Fu structura romanului, autorul se străduiește să se preocupe mai puțin de actul în sine al naționalizării, să zicem partea materială a acestui act, și mai mult dc definirea trans- formărilor din conștiința oamenilor care participă la el. Unii se alătura din prima clipă „trup și suflet“ noii ordini, alții oscilează (al poate aceștia sînt redați In modul cel mai interesant), iar a treia categorie este a acelora care caută, dacă nu să întoarcă istoria înapoi, cel puțin, s-o facă să bată pasul pe Iot, Interesant este faptul că autorul, cu reală iscusință, a reușit să îmbine destinele acestor trei categorii, formind o unitate a contra- riilor. Astfel, dacă inginerul Sfere, care se credea ratat, sau pictorul Analol, care oscila spre formalism, sînt recuperați pentru noua societate, în opoziție cu ei și, totodată, în corespondența, inginerul Beldie și pictorul Octavian Sava, aderă la polul negativ, spre care, dealtfel, aveau înclinație chiar de la început. In roman ne sînt înfățișate o serie de personaje pozitive, luminoase, în care cititorii1, pe parcurs, capătă multă încredere. Dc pildă, vigurosul maistru Păun, integru piuă și In nevinovatul lui joc al dragostei cu Liza, tlnăra muncitoare, Tosca, lînărul șef de echipă, care își riscă propria viață pentru a salva laminorul de la inactivitate. Niculina, un fel de Vitoria Lipan, hotărîtă să-și răzbune bărbatul asasinat în exercițiul funcțiunii de un paznic al uzinei, profesorul Cherehez, inginerul șei Litcanu, directorul Dimcea și celelalte perso- naje pozitive, muncitoare, sîrguîncioasc, neprecupețind eforturi pentru a păși înainte. Toți, alături dc Matei Zapc, $e dovedesc a Ei capabili, imindu-și Forța creatoare. Există undeva, în Spatele lor — se citește printre rindiiri — o forță capabilă, care nu poate fi nprIlS, ascen- dentă. Se străvede unitatea Întregii clase muncitoare, cu intelectualitatea ei, legată de ea, care pățește spre o viață nouă. Un personaj interesant, viu, pe care cititorul il îndrăgește, este inginera ehimistă Irina Cherehez, fiica profesorului universitar. Generoasă, plină de candoare și putere da sacrificiu, greșind uneori, devine un auxiliu vital al lui Zâne. Ea este acrea care dă aces- tuia mult sprijin moral în lupta sa cu Beldie, exponentul unor apucături vechi în socie- tatea nouă, unul care crede că epoca „manevrelor de culise" nu s-a terminat, că relațiile sus-puse pot fi mai puternice, în privința promovării, decit capacitatea individuală pusă in slujba colectivității. Un Ioc aparte ocupă și cei din tagma lui loanlțiu, criminal odios, -Sanda Mavrodfn, prostituată din aristocrația burgheză de odinioară, inginerul Beldie, sau chiar muncitorul degenerat Gherghel. Opoziția lor față de dialectica socială este, Tn lumina romanului, fără persepetivă, totuși nu prea neglijabilă. Fanfaronada ți ifosele lor caută să mascheze inutili- tatea acțiunilor, descompunerea lor morală, drumul lor nebătut spfe neant. Spre pieire. Umil din meritele principale ale romanului îl constituie faptul că întreaga acțiune sc desfășoară sub amprenta încrederii nemărginite pe care o are Maici Zâne, In parlid, în colectivitatea dc muncitori. Am răminc doar simpli apologeți ai romanului dacă n-am recunoaște în cuprinsul celor 590 de pagini și o scamă de scăderi deloc neglijabile. Astfel prima parte, viața lui Zâne, cu aventura amoroasă nereușită (cu Stela Motaș), ar fl putut să lipsească din cu- firinsul romanului, fără să-l ciuntească dc loc. Această parte nu apune nimic in plus ață de rele cc urmează. Nu face decit să incarce numărul paginilor, O altă deficiență o constituie ți următorul fapt: autorul dă tiparului pagini mult mai interesante atunci cînd surprinde mediul intelectualilor decît atunci cînd încearcă să intre in lumea munci- torilor (nu atunci cînd sint prezentați in procesul muncii, ci atunci cind se fac investigații in viața lor particulară), aceștia apărindti-ne oarecum convenționali. Inexplicabilă și, poate, ne Ia locul ei este abundența personajelor negative, uneori chiar, migălos conturate, devenite interesante, nu atît prin necesitatea de a se încadra in acțiune, cît Tuate in sine- Dincolo de aceste deficiențe, avind în vedere părțile reușite, dealtfel dominante, roma- nul Podul amintirilor se înscrie ca o merituoasă contribuție epică la cunoașterea epocii de după naționalizare. DIMITUUC BALAN Al. Sandulescus „DelaTrancea" A Al-tracția lui Al. Săndulcscu pentru Delavrancea este evidentă. E o primă condiție cure se impune unui biograf, și care, fără să atenueze spiritul critic și luciditatea, contribuie mult la realizarea unei cărți de valoare, cum este cea de față. CJrtrrt^«fT 97 S-a mai scris, la noi. despre Delavrancea șl nu fără talent, competență ți chiar entuziasm (veți între altele, studiile Emiliei St. Milicescu), Lucrarea lui Al. Săndulescu insă se apropie mal mult, prin echilibrul ei intern, de tipul de monografie călinescian. Autorul aduce o viziune plastică, refăcind portretul moral ți spiritual al lui Delavrancea după trăsăturile esențiale ale artistului, estetului, omului politic etc, AL Săndulescu surprinde bine tempera- mentul de polemist, ca O constantă a caracterului lui Delavrancea. Informația este precisă ți multilaterală, exegetul a [jelind chiar la documente inedite ți la informații orale- Stilul o obiectiv ți mereu aplicat, nu Lipsit de fantezie ți capabil să sugereze din eiteva linii atmosfera, prin folosirea tontdid evocator: „Privind peste acoperișurile arse de soare din mansarda sa de student, Barba are in jafâ. deodată, întreaga panoramă a orașului, cu bulevarde largi, cu înalte clădiri in construcție, pe schelăria cărora vede un ind și coborind uvrierii“ (p. 24). Dominanta cărții e o permanentă țl echilibrată tendință de refacere a ambianței sociale din note ți documente Al. Săndulescu arc voluptatea scriptelor vechi: „După cc devenise „dodor in Cele patru clase primare din coloarea de negru", Barba rămine un an acasă" (p. 10). Omogenitatea se realizează, astfel, prin alternarea firească a comentariului propriu cu textul documentelor. Cartea e concepută pe capitole, fiecare dintre acestea realizind o centra- lizare tematică, rezultanta tuturor fiind conturul precis (in manieră portretistică) al omului ți artistului Delavrancea (ex; Cultul celor mici; Folclorul, idee directoare; Opinii estetice; Salul și natura; Basmele; Picior ni cuointutui etc.). Capitolele se sudează intre ele fie printr-o firească continuitate (vezi: Birt Delea-Nouă la Sfintui Sava ți în Căutarea unui drum), tic printr-un evident contrast, subliniindu-se antinomiile personalității lui Delavrancea (vezi: Năzuințe și rătăciri și Permanente). Argumentația sociologică, neconvingătoare în primul capitol — al copilăriei, dobindește profunzime in capitolele următoare, susținînd analiza operei i ți activității lui Delavrancea se remarcă cu deosebire capitolul: Cultul celor mici. Folclorul este declarat „o adevărată constantă a vie fii lui Delavrancea" (p. 50), este „idee directoare", criteriul incontestabil la care apelează cenzura intelectuală a scriitorului, dar inai ales a polemistului Delavrancea, pus în fața unor false creații, ca cele ale Carmen Sylvci să zicem. Imaginea de patriot entuziast a scriitorului o deduce autorul lucrării, in primul rind. din admirația permanentă pentru folclor șl pentru popor a plăsmui tarul ui Sul- tănică!. Poziția politică a lui Delavrancea este pusă în reala ei lumină. AL Săndulescu decantează cu gnjă valorile și permanențele, de aspectele tributare liberalismului (capitolul: Năiuifi/e și rătăciri). Capitolul; QptnZ/ estetice vădește in AL Săndulescu un bun teoretician (deși la un mod poate ușor didactic). Este evidentă tendința de generalizare, cnunțindu-se conclișii valoroase caracterizate prin profunzime și exactitate. De exemplu: „pasiunea pentru plăceri și zglrcenia sint forme tipice ale parazitismului" (p. 117); „a văzui (Delavrancea n.n.) mai intii f&anul din piinci de vedere moral și etnografic și mai apoi și din punct de vedere social" (p. 163). Uneori autorul Formulează enunțuri valabile într-un context neadecvat: „Narațiunea dobindește in felul aceasta un caracter foarte dramatic, de-a dreptul palpitant" (p. 170). Avem in față, deci, o Lună monografie a vieții șl operei lui Delavrancea, monografie cu caracter popularizator, fără să-și piardă insă, prin aceasta, certa valoare științifică cc i-o conferă documentarea hpgată, dar mai ales o permanentă tendiță spre esențializare. MARIA GALETARIU Tatiana Mcolescus „Tolstoi ți literatura roinînâ** ^^erceiarca raporturilor literare ruso-romlne, a pătrunderii răspiiidirii și influiențci opere- lor clasicilor ruși in țara noastră s-a îmbogățit recent cu o nouă, amplă și valooasâ lucrare: Tolstoi și literatura r amină. Față dc lucrările anterioare ale Tatiana Nîcolescu, consacrate unor teme asemănătoare — ne referim, bunăoară la „Korolenko despre Romiiiia” — în Studii de literatură univer- 98 Clrp reT^U mLI, 1956, Opera lai Gogul in Romirua — Buc. 1959, Picta „Arilut de noapte* (Nadnc) pe scena rominească (1904—1905) (Romano slavica. Vil. 1963). Contribuția romanului rut, la dezvoltarea prozei in literatura romină de la sfirfitui sec. XiX-lea și începutul secolului al XX-tea (1880—1917) (Romanuslavica, IX, IW3), — noul studiu prezintă, fără îndoială, un spor remarcabil de investigație științifică, de cuprindere a materialului faptic și dc adincirc a analizei lui. Nu este lipsii de Interes să arătăm tă la baza lucizi, ii a stat un vast material bibliografic, rodiii informației meticuloase a autoarei, corKretizîndii-se in depistarea a circa 2 500 dc titluri de opere ale lui Tolstoi traduse in romiuește și de materiale critica scrise despre el- După o parte introductivă despre personalitatea lui Tolstoi, și opinia publică romincască din timpul vieții scriitorului, despre trecerea lui prin țara noastră, expunerea materialului, realizată cronologic, pc clape (pină la 1917; intre cele două războaie mondiale; după 23 August 19'11) urmărește, in fond, trei probleme principale: I) pătrunderea șî răspîndiroa operei lui L N. Tolstoi in Roniinia, 2) lupta de idei, cu caracter de clasă, în jurul scrierilor lui, 3) influența directă și indirectă a operelor totstoienc asupra scriitorilor romini. Aplicind consecvent principiile marxist-lcniniste de interpretare a fenomenului literar, autoarea conclude că pătrunderea și circulația operelor lui Tolstoi in țara noastră nu au fost uniforme cl dimpotrivă s-a realizat pe cai complexe și contradictorii, dar in mnd continuu și ascendent, că Tn lupta de opinii purtată în jurul creației epice tulștoiene se disting net pozițiile scriitorilor și criticilor progresiști de cele ale expanenților ideologiei reacționare, iclrograde, care proslăveau doctrina tolstoi ană, respiiigînd mesajul critic al scriitorului rus și, in fine, că operele lui Tolstoi, fără a impieta asupra originalității scriitorilor noștri, găsesc cerni, paralelism, filiațiuui in creația lui Dulliu Zamfirescu (de cx. intre Război șt pace șl Viafa la fard) ; Mihaii Sadoveanu (de ex. Povestiri din război), Ion Agîrbiceanu (intre .-Vuia Rareuina și Legea trupului), Liviu Rebreanu (in Răscoala), Gala Galaction (in Uoctorul Taifun și Roxana, cu ecouri din Muierea), Cezar Pe trese li (in întunecare) ș.a. Un merit de seamă al studiului constă în faptul că raportul dintre creația tolsloiană și literatura noastră nu osie cercetat izolat ei ca un proces amplu și ascendent, condiționat de realitățile social-istorice și literare concrete din țara noastră, integrat in ansamblul rapor- turilor Literare ruso-romîitc din această perioadă. Este drept insă că pc alocuri, mai ales iu capitolele consacrate răspindirii operelor lui Tolstoi in Romînia, se constată o aglomerare de date mai puțin semnificative, dc rezultate ale confruntărilor unor ediții și aprecieri asupra diferitelor traduceri, care puteau li prezentate mal succint. Privit In ansamblu, studiul TaUa- nei Nicolescu constituie o contribuție substanțială la cercetarea influenței literaturii clasico ruse asupra literaturii romine, CEZAR APREOTE5EI Limba romină* XIII, (1964) nr. 1 c V—/ ăutind să cuprindă o arie cit mai întinsă a preocupărilor de lingvistică și dc filologie, revista oferă cititorilor și In acest prim număr pe anul 1934 articole interesante și cu o tematică diversă. Astfel, in articolul lui 1. Dănăilă și Toma Pavel, Formalizarea — valoarea ei gnoseologică și aplicarea ei In cercetarea lingvistică, sini expuse problemele principale legate de acest nou domeniu de cercetare. Căutfnd să analizeze cit mai multe aspecte ale formalizării, autorii articolului rămin prea mult daturi izvoarelor teoretice din care s-au inspirat, fără a lua o atitudine personală in tratarea unor chestiuni unde așa ceva era imperios necesar, Ne referim, dc exemplu, la prezentarea concepțiilor filozofice ale lui Bertrand Russel șl ale neopozilivișlilor referitor la caracterul relațional a! formalizării. Arătind că filozoful englez, Intcmeindu-sc pe „dominația", in fizica modernă, a noțiunii universal valabile de relafie, contestă valabilitatea triadei aristotelice obiect—proprietate— ucjitine. autorii articolului nu i-au o poziție pro sau contra- Mai mult, văzînd esența limbii Tu caracterul ei „pur relațional", autorii nu se deosebesc cu nimic de poziția lui Bertrand Russel și de cea a neopozilivișlilor, din moment ce ignoră complet valabilitatea in limbă a triadei, șlabilită tot de către Aristotel, nume—adjectiv—verb, căreia îi corespunde in reali- Clrti'revii ce 99 tatea obiectivă mai sus-amintită triadă obiect—proprietate—acțiune, acceptata, cuin nici nu se putea altfel, și de materialismul dialectic. Prezența unei atitudini critice era deci absolut necesară în situații ca cea amintită aici, pentru a preciza orientarea materialismului dialectic in asemenea probleme. Acad. ludor Vianu ne-a obișnuit de mult cu subtile și adinei analize stilistice ale textelor scriitoricești, analize efectuate de obicei pe baze lingvistice. Studiul de față, Expresia jnoatUtdui la Eminescu. urmărește să descopere, tocmai pe astfel de baze lingvistice, motive dominante în poezia lui Eminescu. InteffMtlnd sensurile pe care unele cuvinte ca june, copil, tinăr le an în contextul poetic eminescian, acad. Tudor Vianu conchide că „expresia juveni- lului este una dintre cele mai frecvente in poezia și proza poetică a lui Eminescu și că expresiile corespunzătoare jac parte din acelea care l-au urmărit mai statornic, stind mereu in orizontul lui poetic" (a. 19). Articolul Valeriel Guțu-Romalo. „Cultismur, discută o serie de abateri de la uzul limbii literare. înscriindu-se ca o contribuție utilă in acțiunea de „cultivare a limbii", inițiată de revistă. Utilitatea unor asemenea articole nu mai e nevoie să fie demonstrată, iar modul în care autoarea a generalizat constatările făcute pe baza interpretării unor fapte de limbă „aberante" este meritoriu. N. Pădurariu, ofițer de marină, corectează convingător, în articolul Asupra unor „forme aberante" introduse de marinari in limbă, etimologiile termenilor marinărești cheu și prova. Autorul nu reușește însă de loc să ne convingă asupra necesității de a menține, chiar in limbajul marinarilor, o formă actualmente stringent neliterară ca naviga (pers, a lll-a, ind. prez.). Mircea Sechc, in articolul Sclu/ă de istorie a lexicografici romine. XI. Activitatea lexico- grafică a lui A. T. I^uriaa șî 1. Massim X, 7. A/ioîrza dicționarului lor (continuare), stabi- lește meritele Dicfionariului limbei romine, alcătuit de cei doi lingviști menționați in titlu, fără a pierde Insă din vedere lipsurile lui. După părerea autorului, Uicfionarul lui Laurian și Atassim este „cea dinții operă lexicografică in care pot fi evaluate proporfiile influentei franceze asupra vocabularului rominesc" (p, 38). Valoarea lui este ridicată, apoi, și de faptul că este „una dintre primele opere lexicografice din istoria lingvisticii universale care adoptă principiul etimologiei multiple" (p. 38). O deosebită importanță pentru Istoria gramaticii rommcșli prezintă Identificarea dc către N, A. Ursu a gramaticii iui fon Al bolea nu (articolul) Gramatica romineased a lui Ion Albcteanu). In acest fel se atestă, de exemplu, predarea sistematică a gramaticii limbii romine, într-o școală din Moldova, înainte de acțiunea similară a Iul Eliade Rădulescu in Muntenia. Nu mai puțin prețioasă este, in altă ordine dc idei, această descoperire, și pentru cei care studiază procesul de formare și dc evoluție al limbii literare. Spațiul nu ne permite să vorbim pe larg și despre celelalte articole a căror valoare științifică este însă evidentă pentru oricine le parcurge. Rămîne să atragem luarea aminte, in încheiere, asupra discuției pe care colectivul redacțional al revistei o deschide în legătură cu predarea gramaticii în clasele cursului mediu, discuție pc care o inaugurează acad, lorgu Iordan prin articolul Alai multă gramatică f SERGtU DRTNCU 100 drlî neTiite miniaturi critice DEZVELIREA UNEI PL4CI COMEMORATIVE LA ORAVIȚA .Acest teatru a găzduit pe marele poet MHiall Eminescu in iBW. cind trupa de artiști Pascaly din care tăcea parte, a prezentat spectacole la Oravl- ța". Acesta este textul plăcii comemorative dezvelita Ia Ora cita simpatii ta funie l*6l tn cadrul unei emoționante fcitivltățl, din cadrul mani- festărilor prilejuite In întreaga țară de comemorarea a 75 de ani de la moartea marelui poet. Sala, recent renovată cu deplin respect față de stilul original, s-a umplut ptnd la re- furca Iubitori de toate vlrstelc al operei eminesciene. Au luat cuvtntul scriitorii Mtrcea Șer- bănescu ți virgll Birou. Victor lancu, conferențiar univerCi- tar. ți, Pascu ZI mbren, preșe- dintele Sfatului popular al raionului Ora ol ța. Deosebit de evocatoare au fort amănuntele relevate in legătură eu prezen- ță tui Minai Eminescu in tea- trul orăvițean. unul din cele moi vecin din fard. pe cind în- soțea trupa de teatru a lui Minat Parcaty tn triumfalul el turneu prin Banat. Un grup de eleve de la Școala medie din localitate au înaintat țl emoționat pe spec- tori cu reușitul montaj literar creat de profesorul Mihai Wovac tn cinstea acestui eve- niment. Programul artistic a fost susținut de solistele Ope- rei de siat din Timișoara Vio- rica Pop ți Stela Bora, precum ți de actorii Ștefan Mării ți Ch. Boiangiu de la Teatrul de stat din Timișoara. A. C. SIMPOZIONUL DE LA OPERA DE STAT fn sala Operei de stal din Timișoara s-a organizat ta Ii iunie un simpozion la care au vorbit despre opera lui E'mi- nescu conferențiarii universi- tari Eugen Todoran ți Gh. I. Tohdneanu. Cinstind memoria Luceafărului poeziei romfnețrt, poeții timișoreni Al. Jebeieanu, Anghcl Dumbrăveanu, Hara- lambfe Țugui Damfan Ureche. Nicolae Tirloi au citit versuri închinate tui Mihai Emtneseu. Actori de ta Teatrele de stal romîn, maghiar ți german au recitat din poetule marelui poet. Iar soliștii de la Opera de stat au cinlai clntece pe ver- suri de Eminescu. într-o sală arhiplină, sim- pozionul s-a desfășurat Intr-o atmosferă entuziastă, versurile poeților timișoreni dedicate iui Mihai Eminescu au fost primi- te cu deosebita căldură. A. B. EXPOZIȚIA „LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMINEȘTP „Zilele Mihai Eminescu" au antrenat șl colectivul bibliote- cii regionale la o serie de ac- țiuni care sini menite s4 cins- tească memoria „Luceafărului poeziei romincțtr. Se întoc- mește astfel otbllografia „Emf- nescu In publicațiile din Ba- nat" care se anunță a fi bogată ... Deosebit de interesante sint articolele blbliogra/iate, publi- cate In ziarul Temcsvarcr Zeitung din anul 1Ș66. (Ziarul Timișoarei! cu ocazia turneului Crupei teatrale a lui Pascalii, trupă din care făcea parte Si Eminescu. în bibliografie sint cuprin- se toate articolele ți lucrările care au apărut pe teritoriul re- giunii ca ■ poezia Ce-țl doresc cu țlc, dulee RomEnle, publica- tă in calendarul pc anul 1694 din Arad, volumul de poezii apărute tn colecția Biblioteca „Semănătorul" nr. tț-ts, Arad, precum țl toate materialele apărute tn ziare țl reviste re- ferltoare la viața ți opera poetului. Expoziția cu tema; „Lu- ceafărul poeziei romlneții* organizată tn sala da expoziție a bibliotecii a fost deschisă cu conferința Eminescu tn Banat de lectorul universitar Ion Iile seu, Din bogăția de materiale expuse amintim ; revista Fa- milia din use a lui lostf vul- can, unde Emlneseu iți publ eă poeziile Din străinătate, Spe- ranța. Revista nouă din jsț» eu necrologul semnat de B. P. Hațdeu tn care cu această ocazie Hațdeu apreciază pe Eminescu de a fi introdus In poezia rominească „adevăratl cugetare ea fond ți adevăratA artă ca formă* . .. Medalionul literar „Mihalț Eminescu*, întocmit In cadrul expoziției, se adresează tine- retului țl școlarilor din cielul II precum țl tuturor cititorilor mai avansați ai bibliotecii noastre, constituind o prezen- tare succintă a laturilor prin- cipale șl a specificului poeziei eminesciene. FLORI,™ MOLDOr™ Miniaturi critice 101 OMAGIUL ADUS LUI EMINESCU 1N REVIS- TELE NOASTRE LITE- RARE VIATA ROM1NEASCA (nr 4—S). Acest număr dublu al lu- narului bucureștean este, fn ansam&tu, un deosebit de bo- gat, de divers fi de profund omagiu adus lut Eminescu. In- ruți denumirile rubricilor slut concludente. După articolul editorial, prima rubrică este cuvlnțut scriitorilor, unde Tudor Arghczi. Mihalț Sado- veunu (text inedit), Mihat Beniuc Demostene Botez, Ma- fia Bănuț fi Miron Radu Fa- raschivescu Iți exprimă vene- rația Iuți de genialul poet. Util comentariul Iul I. Cre- ju la manuscrisul eminescian fZ64 f. ZU-Ut Greutatea numărului dublu o dau desigur cele doud rub- rici centrare; sinteze si Studii, fn care cercetători pasionati din toate generațiile aduc con- tribuții de o netopaduira valoare fn direcția elucidării mereu neepulzateior probleme ridicate de creația eminescia- na. Se remarcă in deosebi; G. caiineeeu, Contradicțiile erei burgneze oglindite tn Ideologia Im Eminescu, după, părerea noastră un capitol cit se ponte dc bine venii tnlr-o viitoare jl (speram) apropiată edific a studiului opera Iul Eminescu, Tudor Vianu ; De- mon ia Eminescu, Perpess'l- cius ; Eminescu țl cazul de la liceul „Matei Dasarab". LUdu Rusan ; Eminescu țl Scho- penhaucr, Al. Dima ; Motivul cosmic In opera eminesciană. N. Tertulian ; Semnificația critică si poemleA a pesimis- mului eminescian, după eum ți contribuțiile lui Georgc Ivațcu. G, C, Nicoleseu, Cont- tantin Ciopraga, Matei Căli- născu, D. Murărațu. Pre.i pu|ln concludente, In aceste rubrici, datorită fie caracteru- lui improvizat, fie pentru că in etc se apun, In fond, lucruri arhicunoscute, ni sc par mate- rialele : Eminescu In recepție critica a contemporanilor dc Sa vin Bralu, Emlnescu-erou literar de M. Gafifa țl Mina! Emlneseu bibliotecar de Vio- rica ți Grigore Botez. Deosebit de pătrunzătoare sint .analizele* lui Șerban Clocutescu (Aspecte dc Critica socială la Eminescu), Vîadlmfr Streinu (Floare albaștri „șl lirismul eminescian) Gh. Bul- găr (Evoluția expresiei poetice in variantele „Luceafărului*. Interesanta sint relațiile sta- bilite de Mihalț Petroveanu Intre opera lui Eminescu țl cea a Iul Bacovla, la rubrica Corespondențe, Cit despre George Felrușan fi Tibertu Avrameseu, la aceeași rubrlcd. nu fac decit sd rezum# lucruri defa de mull cunoscute. In legdturd eu raporturile dintre Eminescu fl loiif Vulcan fi, respectiv, Eminescu țl Cons- tantin Miile. Informate, la obiect sint articolele inserate ta rubrica Eminescu In literatura univer- sala, semnate de ' $llvian losi- feteu, Al, Firu, zob Dumitres- CU Buțulanga, Al. Duțu fi Elena PIru. Sumarul revistei se Încheie cu o seamă de mărturii reve- latoare despre postul romln ale unor cunosaufi scriitori de peste hotare îl cu citeva age- re note la rubrica Emines- ciana. GAZETA LITERARA. Din numărul omagial al „Ga- zetei literare” (24 a.c.) se delafeazd contribuțiile lui Tu- dor Vianu, FerpesSIcius, AL Fhlllpplde. Articolul regreta- tului Tudor Vianu (pagini extrase dlntr-o conferința fi nulă Ta radio In deschiderea ciclului de emisiuni Eminescu) Incinta prin felul fi forța tn care sint sintetizate, trăsătu- rile geniului eminescian : „No- utatea Iul Eminescu n u este Insă afișată ca atare. Emtnes- cu este nou fără sa elba trufia noutății Este nou fiindcă are ceva de spus, ceva adevă- rat ți convingător, cules din cercetarea dc seafandrler a simțirii sale" (...) „Poet na- țional țl universal, Eminescu rămlnc dc asemenea confiden- tul țl duhovnicul intimității noastre, Il deschidem cartea țl-! ascultăm mereu Academicianul FcrpCssl- eius semnează un studiu despre satira eminesciană, Elementele de laborator eminescian sint atit do caracteristice eruditu- lui Al. RhtUppKle. Aria poetică a lui Eminescu, ana- lizează subtil prozodia emi- nesciană. Documentele noi, publicate parțial de Georgc Muntean, nr putea consiliul un îndemn Ia o cercetare mai ^urflnută a arhivelor a rna^ nuscrlselor. Eminescu șl con- temporanii sfii de Paul Geor- fteseu Documente dc biografie Intelectuală de Uladlmlr 5trel- nu. Universul rural emines- cian de Serbări CiOculescu. Plenitudinea sl contradicțiile eroului romantic de Eugen Simian Unt citaoa studii de reald ținută fltlnțfffcd, contri- buind substanțial Ia cunoaște- rea operei eminesciene Cu observații pătrunzătoare, cro- nica lui Ov, S, Crohmdlni- ceenu la Viat* 1U1 Eminescu de G. cuineseu rămâne totuși cam ditirambici, Intr-un arti- col, foarte pretenționt intitulat Semnificația pesimismului c- mlncsclan, Naist Călinescu ara fi meritul slnicctdrli ultimelor studii asupra pesimismului marelui poet, tLiviu Ruru si N. Tertultan. V. R. 4-S/U«4l. Eminescu in inii noțtrt dc Teodor VlrgOlic- c util dOOr in latura informativă. CONTEMPORANUL (nr, Z4 iKi) ; O cunoscută tabletă ar- gheziană fi citeva reflexii poematice ale lui Geo Bogzu, o Interesantă aschetd cu elfi- va artiști plastici, precum fi cuvintul oaspeților de peste notare conferă un caraclci mai ales festiv acestui număr al „Conicmpo'enulul*. Ace- Iași lucru se poale afirma despre entrate e succinte și semnificative dn conferințele lui T. Vianu, AL Phiiippidr, M. Ralea, M. BtlilUC etc. Contribuții la studiul ope- rei eminesciene aduc; G. Ivaycu (PatrloLsmul tul Emi- nescu), G. Mumeanu (Semnifi- cația sublimului) fi Al. Firu (Eminescu țl Fsmdetalre). Mm ales la acesl ultim articol, fdrd sd fie absolut originală, paralela Eminrscu-Baudelaire merita atenție. Din păcate Al. Ptru te reiuml ta a cnun|d fără sd continue investigația, Eminescu țl poezia universal» de A. E. Bahondcy c un articol cil se poate d; util. Revista atfnge altitudini maxime prin pagina semnată de G- Călinef- cu. Spunem pagina Intrucît terminologia ctrentd (articol, studiu etc.) nu ne satisface. Este vorba de o sinteză super- bă a tot ce a cercetat, serls țl glndli O. Călinescu detprt autorul Luceafărului. Stilul e- Icvaț ți cristalin are uneori inflexiuni de prem său Orato- riu grâu de/lrltiv; .Rar ac tntlmpift ca un poet sa fie sigilat dc destin să Ilus- treze prin el Enslțl bucuriile țl durerile exiaterte țl de aceea multa vreme M. Eminescu va rărnlne In poezln noastrfi ne- pereche*. O menflune pentru prezen- tarea grafici. Mbră fi adeeua- td momentului. Efigia lui Emi- 102 Miniaturi critic* nescu — de E. Cluci — rcpctaii pe flecar* pagină a revistei este de cea mai buna caii ta ie Co n uențlonal desenul lui M. Vldc4n«CU, lUCEafArul (ii. i«c) se caracterizează Inamic de toate prin entuziasm. A- ccasta nu implici Inși per- severarea In tradițional ls- muț cromatic (galben-verdej sie un îndoielnic guși. Poeziile sini mediocre. Uiumul ava- ter-*. de R. Vulpeseu - in afard de verud slUistlcd - ni sa parc elucrubant. îmbucură- toare este vestea aceiutațt(Dc Rovinncs pn amant;, pricind tălmăcirile lut D, I. SueManu în francezi. Articolele lui At. Andrlfolu ^i AI. I, GMIia (tn roi de beleirisiEca comemora- tivii. un real interee-este articolul acad, Aurel Avromet- cu, Preocupări științifice tn Caietele ilzloRralIcc at« iui Eminescu. Este vorba de un aspect mai puf n cercetat al actlvitdilf iui Eminescu. Arti- colul nu este pur Informailv, frizlnd țclcratlsmu.', ci rapor- tează aceste preocupări exiru- litcrare la poezia eminesciana. E de datoria axegeritor $4 insiste. Universalitatea tui E- minereu mai a demonstrate fi rie art.colul semnat de M. Florea, N, Alama, efc. Contri- butii utile mai educ ; GA. Uul- gâr C, Hegman. At. Sdndu- leseu ț.a. De o Imporianfd mal mult decit documentara cric „cea mei vecile poema cosmo- gonica ruminA" dc $crbnn CIO- culascU. Eminescu de T. Vianu ți EmUienev ți oria de G. Cdli- nescu — fac inul le comentarii- le. Insplnaia-deismeie tui E. MiMetfcu,. nelnsptrard ultima pariind (partea dreaptă) care aduce a cufăr etich. lat prin di- verse boteiuri. TRIBUNA piiblled un frag. meni din cursul pe care D. Popovlci l-a ținut Ia Universi- tatea din Ctuf Intre ista—1SCS. Notațiile pe care D, Popovici le face pe marginea poemului Împărat ți proletar, Ideile noi pe care te aduce In cercetarea operei eminesciene ți nu odard unghiul de vedere propriu pledează pentru o tipărire a cursului, Studiul despre Feericul nocturn al lui $erban Cloculescu este de o reatd va- loare in analiza elementelor romantismului eminescian, Do- cumentat ți cu bogata obser- vații inedite este studiul Emi- nescu ți cerințele dramei nn- țkmaje de Florin- Tornea. In schimb, EmtnCscu In muzica de George Sblrcea, Eminescu șl marii poeți antici de N Lasou sint nițte oneste contri- bufit ocazionate, in limitele articolului festiv. Articole omagiale de nti- măruți traducători ți emines- cotogi străini ca Nieotal nan- ceti (Bulgaria). nada Flora (Jugoslavia), Vdcm Zuinda ețe. aduc nu pdzTd interesante confirmări m leoAlurd au uni* nersal Halca lui Eminescu. valfria gamea cîteva cuvinte din ce in ce mai sen- tențios, tindrui eriticN. Ma- nolescu tn „cronica" sa li- rarard din Contemporanul ti». VI. ISW alinoB su- perNeJitltaica. Cele L bre- viare, care, In concepția nu- mitUlul critic, sint similare CU o cronica literara propriu Zlsd, „des/flnfcazd" cu o viM- zd pe care critica aciuată ined n-a aiins-o nu mat puțin de S volume opdrutc anul acesta In colecția „Luceafărul". Ca ți-e ți cu criticii dțtm bdideți, pentru care analiza țl de- monstrația argumeiucta sini nițte simple bagatele , CUM NE-A OBIȘNUIT de multe vreme Eugen IJarbu nu-si desmiitts verva poLrmfcă nici tn notele publicate In nr. 13JSEJ al Luceafărului. Inter- vențiile sale spumoase, la obiect, pun, etim se zice, de- getul pe rând. Reținem In mod deosebit „tecven|a* in care Eugen Barbu Iți expune opi- nia despre avatarurile dogma- tismului prezente in capitolul din Istoria Romlnlci vof-IV, la care Havin Draiu se omtpd de personalitatea atic ds discu- taol in ultima vreme a lui Tltu Afatorcscu, s DE SUBLINIAT CONSEC- VENTA ți rigoarea cu care rubrica „Dicționar de Istorie literarii contemporani" a pe- visuri „Lucea/drui" se slrd- duiețic sd ating,! scopurile, 0 nedumerire : de ce pini acu- ma dintre tinerii poeți, pe re- dactorii retUsiei i-a solicitat doar persoana colegului lor de redacție Ion Gfteorpbe ? CRITICUL SI AUTORUL de parodii Marin Sorereu, pu. bllcA in Tribuna (ii.Vl.ISW) citeva poezii care se vor sub specia umorului. Lectura ver- surilor dezamdgețtc profund. Un umor grosier, un aer de te- ribilism naiv, ți-o infatuare pe cere nu ne-o puiein explica exalți din rlnduriic tespectlve, (Midm .- „La țoate IntrebAHle morpi f sueiH a răspuns ața : „Sd mă pupi fn fund". Sau l „Toate gtiufurl'e mele sd dea din cap f cd ața e". In poezia „superioritate-, tlndrul autor exelamd piti de sine : „o pa- săre Fheninx f Mic nu-ml trebuie dectt o pană / Ca sd pot reînvia tot pamlntul'- N-am zice, dirurome ce pana este folosiri pentru a Ințlra rlnduri superficiale țl nu o- daid vulgare prin lipsa lor de nivel arii t e. Picat ds pani . .. GREU DE ÎNȚELES Ci at nu mai vorbim de puterea de a-i gusta ..farmeeut", este dese- nul de pe coperta romanului Vara oltenilor de D. R, Popes- cu. Lucratd de Anamarm Smi- gelschi, coperia respectiva, se vr«n .moderni", dezinvolti, Ăifrî țl, daci vreți, nonțoltmii. dar nu rouțețte sd flc decit neglijenta, arbitrari ți, ia urma urmei, guasllninteligi- bili, SE INDIGNEAZĂ Constan- tin Cubețan [Tribu-na nr. H a.c.) tn fața unei note tde ia rubrica alb-negro) din .Cateta literari" (nr. dțn ța mai IM4J epuntnd : .Cintl te ebemi n 1 ■ mtnl. poți apune orice". E ți o aluzie ia adresa bdldioți- lor poîemițtl de ta j ubriea ue- clnd. Secvențe, a siptdmrnntu- lu! clujean T Ne place si ere- dam cd da, ceea ce este, ori ce s-ar zice, un semn de im- resionantd obiect Ivitate. MERIDIANELE 1-ul A-E. BS- |țanț>tfr din „Contemporanul- rdspund unor necesIlĂți incon- testebEte. Extrem de InstruO- tlvă este de pildă suita recen- ta de articole despre Albert Camm. Analiza pătrunzătoare, exactitatea fudecifUor, reala comprehensiune ți adecvarea limbafutui critic, iată ctleua din cailtiți'e dc seama ale «mințitei sulte de eseuri. JUDICIOASA, cronica luă Aurel Martin despre Cartea marcclor de Ștefan Atigustin Doinaț (Gazeta literara nr. 21 a.cț Iți atinge scopurile pro- puse, dețl abudența de citate risca uneori si tnnece comen- Ninlsluri mlLț V. H. se pricepe si la compa- rații, precum ; „ ,.. sl parei mi-a cdzut inima, ea mcrul iovtf de pe creanga", » ... stn- gele md iovea In creștet ca u" ciocan" j.a.m.d. F. F. BIBUOUCb ce A R£GiU :i B' 104 Miniaturi criILee ---------------COMITETUL DE REDACȚIE------------- ION ARIEȘANU, NICOLAE CIOBANU, ANGHEL DUMBRAV EANU (secretar de r e d a c ț i e), AL. JEBELEANU (redactor șef), ANDREI A. LILLIN Redacția : Timișoara, Rodnei. I, telefon 1-20-26 Administrația: București, Șos. Kiseleff, Î0. Tiparul executat sub comanda nr. 4150 la întreprinderea Poligrafică „Banat", Timișoara, str. Poligrafilor nr. 7 — R.P.R. 43 803 4 Lei